CULOARE ŞI NORMĂ

„Iubesc norma care controlează emoţia" (Georges Braque)

Descătuşând culoarea, dându-i şi calitatea de a reprezenta spaţiul tridimensional,

impresioniştii au stabilit rolul determinant al normei în creaţia plastică.Cézanne, cel mai
autentic teoretician al impresionismului susţinea că există o singură cale de a se exprima
plastic: „ Aceasta este culoarea... care este ceva biologic, ceva viu", şi că „nu există linii,
există doar contraste, date de senzaţia pe care o naşte culoarea" . Cézanne, vedea în culoare
expresia ireversibilităţii celor trei dimensiuni: „Este locul în care creierul nostru şi universul se
întâlnesc".Mica senzaţie, ca expresie a particularului, a amănuntului în ansamblul unui tablou,
stă la baza realizării întregului, este caracterul de esenţă al normei. Toată pictura, după
impresionism, până astăzi, este condusă de norma fiecărui curent care dirijează şi stăpâneşte
emoţia. Introducând în pictură a IV-a dimensiune, cubiştii văd în creaţia lor „un fel de
arhitectură plastică şi colorată" ( Juan Gris), iar spaţiul multiplu nu este natura reală ,ci
„natura mea", aşa cum spune Picasso. Şi culoarea este aplicată după normă. La expresionişti şi
fovişti - de o sălbăticie feroce, la alţii - potolită şi pusă cu mare sensibilitate. Ideea de normă a
exprimat-o cu originalitate Paul Klee, realizator celebru şi gânditor autentic, în „ Teoria artei
moderne”. Interesante sunt părerile acestuia despre procesul diferenţierii în artă, justificând
existenţa numeroşilor adepţi ai aceluiaşi curent. Klee este de părere că odată cu preluarea
normei şi „repetiţiile pot să exprime o nouă originalitate” să devină forme inedite, „căci fiecare
aşteaptă desfăşurarea eului său”, iar „arta să nu reproducă vizibilul, să facă lucrul vizibil".
Ideea „aşteptării" este reluată de mulţi esteticieni. Toţi văd arta ca pe un dialog dinamic cu
natura, opera de artă nu este o reproducere, ci o „cunoaştere a cunoaşterii". Ştefan Lupaşcu, iar
„ aşteptarea", un proces de perfecţionare şi spontaneitate,calităţi ale autenticităţii creatoare.
Deplasând discuţia, constatăm că „ Geneza" biblică este opera unei norme: de la întuneric
la lumină, la apariţia soarelui, a stelelor, a plantelor, animalelor, a omului, iar culorile au
îmbrăcat totul, de la albul luminii, la varietatea culorilor naturii. Omul, alungat din Paradis, a
inuersat ordinea, pornind de la lumină s-a întors la întuneric, a adus crima, mizeria, războiul.
Viaţa socială este condusă de normă, fiecare epocă are, metaforic vorbind, o culoare a ei, iar
norma este opera personalităţilor. În secolul nostru, de la liberalismul creator de valori
materiale şi spirituale, caleidoscop cromatic, am trecut la norma totalitarismului. Individul
devine un număr; tradiţia, credinţă, repuditate; conducătorul este zeu. Dispare culoarea
strălucitoare a luminii, cenuşiul cuprinde totul, alături de culoarea sângelui închegat al celor
ucişi.
Astăzi fiecare are norma sa. Crima, furtul, corupţia, ura şi războiul naţional sfâşie
solidaritatea socială. Personalităţi providenţiale care au apărut în momente cruciale ale istoriei
noastre, ca Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, M.Kogălniceanu, I.I.C.Brătianu, N.Titulescu şi
alţii au emis norme care au dus la dezvoltarea naţiunii şi întregirea statului. Azi, odată cu lipsa
normei creatoare, nu au apărut nici personalităţi care să adune energiile în jurul lor.
Pentru binele copiilor, al oamenilor simpli şi cinstiţi, mă rog fierbinte: „Dă-ne, Doamne,
norma unei vieţi stabile şi decente! Dă - ne Omul!”.

1995 Laurenţiu Stan

 ÎNCHINARE

Pentru artist, iubirea, respectarea binelui, adevărului, frumosului - stâlpi ai

creştinismului - este o obligaţie.
În „ Predica de pe munte " ( Matei V-VII), Iisus provăduieşte învăţătura creştină, în
care se cuprinde şi rugăciunea „Tatălui nostru”, expresie sublimă a închinării.
În această învăţătură, iubirea este ţelul suprem: iubirea de Dumnezeu, de semeni,
oricare ar fi ei, prieteni sau vrăjmaşi, învingători sau învinşi.
Prin astfel de iubire, artistul-creştin se situează într-o libertate interioară deplină,
este dezlegat de tot ce-i urât, poate înaintea spre desăvârşire.
Drumul nu este uşor, este căutarea esenţei, a liniei pure, simbol al abstracţiunii, linia
îndreptată în sus, vertical, încercarea de apropiere de Dumnezeu.
Ca şi cuceritorii Cosmosului, ca şi acei oameni care pătrund în fundul oceanelor sau
urcă pe Everest, chiar cu preţul sacrificiului suprem, artiştii descoperă o cunoaştere nouă şi prin
ea se apropie de Creator, aduc un omagiu acestuia, o Închinare.
Din cruce, însemn al credinţei, artistul popular a făcut un simbol al frumosului, al
inspiraţiei, al necesităţii, al Închinării Troiţa de la răscruce, crucea din vârful Semenicului,
crucea Caraimanului, crucea ce-o face credinciosul la începutul şi la sfârşitul mesei, crucea
stilizată din cusăturile naţionale, din ţesături şi covoare, din sculpturile în lemn, toate, la un loc
alcătuiesc rugăciunea poporului român şi, în acelaşi timp, omagiul lui pentru frumos.
La artist, frumosul este însăşi existenţa, este aerul zilnic. Descoperind frumosul,
oferindu-l purificat oamenilor, artistul aduce un omagiu, o rugăciune, este viaţa lui ce-o oferă.
Ca artist, cred în iubirea creştină ce-ţi dă deplină libertate interioară.
Iubesc binele făcut care nu cere nici o recompensă.
Am nevoie de adevăr, nu acela al umbrelor măsluite din peştera lui Platon, ci de
adevărul Soarelui, al luminii, de adevărul etern.
Mă îmbăt de frumos de frumosul colţului de iarbă, al petalelor, al ochilor strălucitori –,
iubesc frumosul care sculptează chipul interior al omului şi dă o aură.

1993 Laurenţiu Stan

 RECUNOŞTINŢĂ

Nu de mult, un reportaj televizat din Bacău, făcut pentru comemorarea primei şcoli primare
de băieţi a urbei, înfiinţată de domnitorul AL.I.Cuza, m-a impresionat şi mi-a scomornit
amintirile. Bustul domnitorului, realizat de colegul Gheorghe Zărnescu, dezvelit atunci, ne
înfăţişează figura unui cârmuitor bun cu cei buni, rău cu cei răi, aşa cum îl dorea Kogălniceanu
Am văzut, prin mulţime, şi figure iubite, ca acceea a discretului prieten Ilie Boca.
Prin 1917, când Moldova se apăr eroic la Mărăşeşti şi Oituz, adăpostind tot ce reprezenta
ţara: rege, demnitari ,,intelectuali, artişti de seamă, în Bacău funcţionau trei şcoli primare de
băieţi, la care predau învăţători bătrâni, pensionari, bărbaţi ce nu puteau lupta pe front. Acestea
erau:Şcoala Nr.1, acum sărbătorită, scăpată ca prin minune de mania distrugătoare a cismarilor,
a celor abia alfabetizaţi; Şcoala Nr.2, între timp modificată, de pe str.Oituz, şi Şcoala Nr.3, de
pe strada Vasile Alecsandri, şi ea centenară, care a fost dărâmată nu de mult cu tancul. La sate,
erau deschise puţine şcoli, numai acolo unde învăţători pensionari, îi puteau înlocui pe cei mai
tineri, plecaţi pe front. Tatăl meu, înainte de a pleca la Mărăşeşti,ne-a mutat din Bacău la
Fundul lui Bogdan, unde aveam , de la bunici, o casă, acareturi, o livadă şi un iaz cu peşte. Cu
provizii adunate, acolo am supravieţuit tot războiul. Cu noi, s-a refugiat şi – domnul Cernescu,
profesor pensionar din Bucureşti. El a fost, pentru fratele meu mai mare şi pentru mine,primul
învăţător. În anii cât am stat acolo, noaptea, la lumina lămpii, scria versuri în metru antic, o
epopee a ostaşilor români. Cum nu erau manuale, domnul Cernescu ne-a învăţat scrisul, cititul,
ne-a dat noţiuni de istorie, geografie, cunoştinţe despre natura, tot ce se cerea în primii ani de
şcoală. Primăvara, de mână cu el, mergeam pe jos la Bacău, la Şcoala Nr.1, acum sărbătorită,
să dăm examen particular. Aşa am făcut primele două clase primare. Directorul şcolii, n-am
ştiut niciodată cum îl cheamă, un domn bătrân, blând, m-a mângâiat pe creştet. Am simţit
atunci că mă binecuvântează. Cum desenam tot timpul case, copaci, oameni, animale, domnul
Cernescu, care mia fost şi primul profesor de desen, ma pus să adun schiţele între scoarţe şi să
merg cu ele la examen. Domnul director a privit desenele cu sclipire în ochi şi mi-a spus:
,,Rămân la muzeul şcolii”.Pe atunci, era obligatoriu muzeul şcolii.Se păstra o istorie. În muzeul
şcolii se aflau începuturile multor oameni. Dar cum vremurile s-au schimbat, trecutul trebuia
şters. Muzeul a fost dat la gunoi.
După ani mulţi, aduc acum recunoştinţa mea pentru primul învăţător, pentru şcoala de
început. Învăţătorul, domnul Cernescu, domnul Mărgărit sau altul, primeşte aluatul
nefrământat, îi dă forma dorită, sădeşte în mintea pură a copilului începutul cunoaşterii. Am
avut apoi profesori celebri, este de ajuns să citeze pe N.Iorga, S.Mehedinţi, V.Pârvan şi din alt
domeniu, G.Petraşcu. Puteam să primesc de la ei darurile perfecţionării, căci eram pregătit de
primii, învăţători şi profesori. Îl admiram pe N.Iorga ca pe o statuie, dar distanţa ce ne
despărţea era greu de parcurs.Cu primul învăţător eram tot una, mă uitam în ochii lui fără
sfială, erau ai mei.
Şcoala adevărată, cu bănci, a venit abia în 1919, când ne-am întors la Bacău. La Şcoala Nr.3
de pe Str.Justiţiei, azi V.Alecsandri, am avut bucuriile orelor de curs, întrecerea la învăţătură,
colegii, recreaţiile, manifestările cultural-artistice. Domnul Borş, învăţătorul meu din clasele a
III-a şi a IV-a, făcea parte din şcoala lui Haret, care a dat ţării învăţători-intelectuali bine
pregătiţi. Îl socotesc, împreună cu domnul Cernescu, primul meu învăţător, şi-l serbez
împreună. Nu pot să uit; însă; clădirea Şcolii Nr.3. Era solidă, funcţională. A fost dărâmată
ilogic, numai ca să facă loc unei construcţii. Un sacrilegiu, n-a rămas nici placa comemorativă
de şcoală centenară. Trecătorii, miile de şcolari din jur, priveau nedumeriţi cum un tanc făcea
găuri de tunel în zidurile ce nu voiau să cadă. Se dărâma istoria şi cu ea încrederea în viitor.
Acum, la locul rămas gol, mormântul vechii şcoli, este obligatoriu să fie aşezat un
monument, măcar o troiţă pe care să se fixeze o placă comemorativă. Aşa s-ar aminti de greşeli
ce n-ar mai trebui făcute. La ceremonie ar trebui să participe miile de şcolari ai străzii şi
ostaşul, tanchistul şi mulţi alţii. Toţi acei care mai păstrează ceva din nobleţea fiinţei umane, ca
să plângă împreună că n-au putut opri nelegiurea.

1994 Laurenţiu Stan

 NEVOIA DE BUCURIE

De bucurie avem nevoie în toate etapele vieţii: în copilărie, la tinereţe, la maturitate şi în

special la bătrâneţe, când multe porţi îţi sunt închise. Închipuiţi-vă un copil care nu zâmbeşte
când vede sânul mamei lui. Imaginaţi-vă un bătrân care nu se poate bucura când fiii şi nepoţii îi
aduc daruri şi îl sărută. Sigur, sunt bolnavi, măcinaţi de ceva interior .Gândiţi-vă la omul închis
pe nedrept, care nu vede decât pereţii mohorâţi ai celulei sale şi zăbrelele de fier ale ochiului de
geam. Sigur, are nevoie de bucurie. El şi-o poate căpăta, îşi conştientizează situaţia şi dacă
poartă cu el o însemnată zestre de cunoştinţe. Este cazul lui Constantin Noica, al lui
N.Steinhardt şi ale altora pentru care închisoarea a însemnat o fertilizare a gândirii, o bucurie
aruncată tuturor. Dar ce este bucuria de unde vine ea?. Definită ca ,,stare de mulţumire
sufletească” este prea puţin. Bucuria cuprinde mai mult decât starea sufletească, aspecte ale
existenţei şi amănunte greu de sesizat. În bucurie nu poţi fi singur, chiar dacă eţti încarcerat,
claustrat, izolat. Mă gândesc la bucuria prin conştientizare a călugărului din Peştera
Ialomicioara, al cărui trup şi-a lăsat amprenta pe stânca de calcar unde a vegheat până la
sfârşitul zilelor. Era o bucurie adusă tuturor, un imn al credinţei. Mă gândesc, apoi, la
,,fericirea” pe care a dobândit-o Steinhardt, care a trecut la creştinism,alt exemplu de
conştientizare.
Bucuria nu poate fi definită ca atare decât urmărindu-i componentele. Una dintre acestea
este iubirea şi, îndeosebi ,iubirea creştină, aşa cum a propagat-o Mântuitorul în ,,Predica de pe
munte”.Să-l iubeşti chiar pe potrivnicul tău, pe asupritorul tău, pe învingătorul tău este ţelul
iubirii creştine. Sunt convins că fără iubire nu poţi afla drumul adevăratei bucurii. Este un
paradox că şi omul care urăşte, se bucură de faptele lui, de insuccesele potrivnicului, de
moartea lui. Aceasta înseamnă însă negaţia iubirii şi, implicit a bucuriei reale.
În iubire intră mai mult frumosul şi frumuseţea. Situat deasupra frumosului cotidian,
frumosul artistic produce o dublă bucurie: aceea a creatorului operei şi aceea a receptorului. În
ambele situaţii există un proces interior care are ca scoperfecţionarea. Dar ce este frumosul,
component al bucuriei?. Filosofi ca Martin Heidegger consideră frumosul şi frumuseţea ca o
reflectare a adevărului. Dacă aşa stau lucrurile, atunci şi bucuria este o parte a adevărului, care
e reprezentat în artă. În religia creştină adevărul face parte din Fiinţa Dumnezeiască. Prin
urmare, arta ca exprimare a adevărului este o mărturisire a credinţei. Să privim însă şi viaţa
simplă de azi şi să vedem cum arată bucuria. Văd aproape zilnic nenumăraţi oameni murdari
pe corp şi pe haine, jegoşi, inclusiv în sufletul lor.Jegul, sub orice formă, jigneşte privirea. Se
pot ei bucura?. Mă îndoiesc!. Un remediu ar fi conştientizarea lor că fac parte din specia
umană, altminteri ar trebui inventată o imensă etuvă în care să fie aruncaţi în care să fie
aruncaţi cu toţii. Acceptabil este omul sărac, cu haine ponosite dar curate, care poate avea
bucuria de a se uita în ochii lumii şi de a nu se ruşina de sărăcia lui.
Limbajul care păstrează frumuseţea este o altă componentă a bucuriei.Detest pe acei ( unii
au chiar diplome universitare) care consideră o dovadă de progres adoptarea în limbaj a unor
expresii ce se situează la limita argoului (,,joacă la două capate”, ,,face valuri” etc.),
,,implementate” chiar în limbajul parlamentar sau, uneori, în acela al oamenilor de cultură.
Satisfacţia acestora de a se împopoţona cu un limbaj subteran, la modă, apropiat de vulgaritate,
este o antibucurie.
Ca şi acest limbaj, anumite expoziţii de fotografii, gravurile şi picturile de gang, reprobabile
organic, nu pot genera bucuria, sunt forme ale urâtului şi răului.
Cum se poate ajunge la o stare mai bună?;
 Protecţia socială, asigurarea unui trai demn sunt absolut indispensabile. Şi cum astăzi, poate
şi mâine, nu va fi asigurată cea mai simplă formă a demnităţii omului, hrana zilnică, este greu
să concepem că bucuria se va ivi curând. Mai ales la copiii străzii şi la bătrânii schimonisiţi şi
bolnavi din azilurilele putem spune astfel fără exagerare morţii.
Până nu se va instaura adevărul, până atunci nici frumosul şi nici bucuria ca forme ale
adevărului nu se vor putea generaliza, Va trebui să vină conştientizarea majorităţii populaţiei
pentru a înlătura formele urâtului şi răului, acolo unde se vor afla ele, în viaţa zilnică, în
administraţie, în politică. Până atunci trăim între real şi imaginar şi orice îndemn are valoarea
unei simple iluzii.

1996 Laurenţiu Stan

 Geografia spiritului

Construcţia de sine este un proces de durată şi continu. Nu ne putem edifica pe noi înşine la
comandă, peste noapte sau după ureche. Cu fiecare pietricică aşezată la fundamentul fiinţei
noastre fixăm o nouă coordonată a răspunderii cu care ne înfăţişăm semenilor. Aceştia sunt
vrem, nu vrem oglinda necesară pentru a ne cântări faptele şi gândurile şi lor le încredinţăm
lucrarea noastră. Ne croim astfel portretul ideal al Omului, superior în spirit, drept în judecată,
generos în conduită. Acest Om, chintesenţă a binelui, frumosului şi adevărului, rarisim- în fapt,
inexistent, întruchipează orizontul şi nădejdea noastră.Prin acest Om ne apropiem de divinitate,
restituindu-I; cu umilinţă, darul Creaţiei.
Mi-au venit în minte asfel de gânduri după ce am parcurs scrisul lui Laurenţiu Stan:
,, Închinarea” , ,,Însemnările de atelier”, cronicile şi interviurile acordate. Cu fiecare rând mi se
contura, ca venind de departe chipul Omului aspirând spre absolut: în ştiinţă, în artă, în viaţă.
Laurenţiu Stan – artist, geograf, filozof, literat şi din nou artist – a văzut idei, le-a prelucrat şi
le-a dat viaţă în scris sau în culoare. Nu a făcuto oricum, ci în virtutea normelor şi eticii
artistice, prin exerciţiu îndelungat. Rigoarea, deontologia şi sârguinţa par a fi, şi în cazul lui,
triada de aur a izbânzii estetice.
În 1994, mai precis 19 iunie, am realizat un interviu de circa o jumătate de oră cu pictorul.
Auzisem că se pregăteşte să părăsească Bacăul – nu fără regrete, iar promisiunea de a mi se
confesa ca profesor şi artist încă nu se împlinise. Discuţia a avut loc pe ultima sută de metri:
într-o cameră goală ( înregistrarea de pe bandă confirmă aceasta), cu un camion încărcat gata
de plecare spre Constanţa, eu îi ceream şi am şi obţinut – gânduri pline. Iată câteva :
,,Ca să fii artist, trebuie să ai har”; ,, De Bacău mă despart greu; orice plecare e un fel de
moarte”; ,,Adevărul artistic e foarte important”; ,, Am desenat de când mă ştiu”;
“ Munceam cu pasiune şi cu disperare”; “ Bacăul nu şi-a găsit încă locul lui bine stabilit în
asamblul activităţilor artistice”; ,,Trebuie căutaţi oameni entuziaşti care doresc să ridice cultura
băcăuană, dar nu la nivelul instituţiilor plătite pentru asta, ci al unor cerinţe interioare, umane”
etc.
Va veni vremea realizării unui volum cu scrierile lui şi despre Lurenţiu Stan, dar la
centenar am considerat că autoprtretul cel mai elocvent este cel derivat din excelentele
dialoguri cu Constantin Călin, Unul dintre acestea este reprodus în catalogul de faţă, iar
altul, ,,Totul despre bătrâneţe”, a atras aprecierile lui Cristian- Tudor Popescu: “ Adevăraţii
ţărani sunt toţi bătrâni”.
Un exepţional interviu publică, în „Sinteze”, Constantin Călin: „Totul despre
bătrâneţe”. Interlocutorul său este pictorul Laurenţiu Stan ( 82de ani), deţinătorul
rubricii ,,Însemnări de atelier” din publicaţia băcăuană. Răspunsurile vădesc o mare
vivacitate spirituală, un realism „bărbătesc” în judecăţi şi forţă de expresie. ,,E o fericire
sau o nefericire să fii bătrân?” întreabă C.Călin. Răspunsul pică sec, dur, lipsit de
„culoare” sentimentală ori de lamentaţii: „Pentru nimeni, în orice mediu s-ar afla, bogat
sau sărac, nu poate fi o fericire să fii bătrân. (...) Dar cum, de obicei, oamenii sunt oameni
simpli, cu scăderile şi nerealizările lor, drumul spre Paradis e o iluzie. Cei mai mulţi au
<<fericirea>> azilului de bătrâni sau ceva asemănător cu acesta. S- a dus de mult moda
bătrânilor înţelepţi pe care este necesar să-i ai. Acum aceştia îi încurcă pe cei tineri, sunt
socotiţi o povară, mai ales că nu au curajul eschimoşilor, care, simţindu-se inutili,se duc să
moară între gheţurile polare. Bătrâneţea este greu de suportat.” La altă întrebare:
„Unde este mai bine să îmbătrâneşti?”, pictorul octogenar Laurenţiu Stan face această
observaţie extraordinară prin adevărul şi laconismul ei: ,,Adevăraţii ţărani sunt toţi
bătrâni”. O inteligenţă ascuţită şi un mare bun simţ denotă judecarea raporturilor dintre
tineri şi bătrâni: „Orice intoleranţă este o manifestare negativă. Dacă eşti un bătrân bătrân
(îl parafrazez pe Arghezi), intoleranţa tinerilor devine intolerabilă. Dacă eşti un bătrân
tânăr, îi priveşti pe tineri aşa cum sunt, căci tinerilor trebuie să le dai tot, fără să le ceri
nimic, iar ei îţi cer tot fără să-ţi dea nimic.
Aşa a fost, aşa va fi şi de-acum încolo. Bătrâni îi iubesc pe tineri, tinerii îi acceptă pe
bătrâni.
Acesta este pactul. Va fi mai bună „ziua de mâine” a bătrânilor? „Depinde ce se înţelege
prin << ziua de mâine>>. Personal, nu cred în ziua de mâine: pentru viaţă nu există de cât
azi (...). Nu pot să îmi imaginezi în ţara noastră acest mâine. Nu-l pot prevesti şi nici nu cred
în prevestiri. Dacă va fi ca aici, bătrânii să aibă cândva o stare mai bună, aceasta se va
întâmpla foarte târziu.Vor dispărea toţi bătrânii de azi, până ce maturii care conduc
actualmente treburile ţării, apropiindu-se ei înşişi de pensie, să facă reglementări favorabile
pentru cei ajunşi la bătrâneţe. Ei au moştenit egoismul şi păstrează sechelele urii dintre
oameni, urmare a unei educaţii de decenii. Lucrurile se vor petrece altminteri doar dacă,
admiţând teoria catastofică, se va naşte o nouă lume democratică, o democraţie reală.
Pentru aceasta ar trebui să dispărem toţi, şi buni, şi răi.Dar eu nu sunt adeptul
catastrofismului în istorie”. Aşadar, o vreme ne vom mai suporta unii pe alţii, buni sau
răi...

( Cristian -Tudor Popescu, „ Adevărul literar şi artistic”- 8 mai 1994 )

Aşadar, Laurenţiu Stan – pildă de înţelepciune, model de conduită civică punct

luminos pe harta spirituală a Bacăului, îndeosebi.

Ioan Dănilă
 Un maestru necunoscut: Laurenţiu Stan

Participant şi martor la viaţa plastică din ultimele şase decenii, Laurenţiu Stan reprezintă,
înainte de toate, o etică. Purtată de-a lungul câtorva zile, discuţia noastră încearcă să-i
surprindă sensurile.
- Stimate dle Laurenţiu Stan, e lucru dovedit că, în apariţia unui artist, copilăria joacă
un rol esenţial.Cazul dv. confirmă această regulă?
- Desigur. Desenez de când mă ştiu. Ca elev, desenam uneori pentru întreaga clasă.
Culmea e, că odată, spre hazul general, cei cărora le făcusem planşele au primit nota zece,
iar eu opt!. Însă ceea ce m–a determinat să îmbrăţişez desenul a fost, cred, apariţia într-o zi
în amfiteatrul liceului din Piatra-Neamţ ( familia mea se mutase din Bacău acolo) a unui
tânăr care a desenat cu o uluitoare uşurinţă un tors după mulaj. Cam tot atunci a poposit în
oraşul de sub Cernegura o expoziţie intinerantă cu lucrări de N.Grigorescu, A.Verona,
N.Vermont, la vernisajul căreia criticul ce o însoţea, I.D.Ştefănescu, pare-mi-se, a ţinut o
strălucită conferinţă, făcând elogiul picturii. La acestea se adaugă faptul că Piatra- Neamţ
avea în acei ani un reputat artist plastic, pe Aurel Băeşu, favoritul familiei Lalu, care
expunea din când în când câte un tablou în vitrina unui magazin. Unul dintre tablourile lui,
intitulat „Un fiu al rasei”, înfăţişând un ţigan cu un peşte în mână, m–a impresionat şi m-a
făcut să regret că nu-l pictasem eu însumi.
- Nu mi-aţi precizat; aptitudinile dv. de desenator şi pictor sunt ereditare?
- Într-un fel, da.Sunt, ce-i drept, singurul artist plastic din familie, nu însă şi singurul
talentat. Tata, Gheorghe Stan, a cochetat cu literatura şi publicistica; fiind autorul unei
culegeri de „eseuri”, ...,, Între colegi”, apărută înainte de 1920. Excepţional dotat, de fapt
mintea cea mai luminată din familie a fost fratele meu Cornel, care a colaborat la
„Cuvântul” lui Nae Ionescu şi la „ România literară” a lui Cezar Petrescu. Un
nonconformist total, după război s-a retras în anonimat, abandonând filozofia şi
îndeletnicindu-se cu ceasornicăria!
- Din „reperele biografice” pe care le-aţi comunicat în catalogul retrospectivei rezultă că,
în 1927, la numai şaptesprezece ani, aţi intrat în Academia de Arte Frumoase. Aţi făcut-o
din îndemnul altora sau a fost opţiunea dv.?
- Bineînţeles, a fost opţiunea mea. Lucrurile s-au petrecut într –un mod care azi se înţelege
mai greu. Eu am prins „tranziţia” consecutivă reformei învăţământului preconizate de
Iorga. Seria mea a avut avantajul de a putea da clasa a VIII-a de liceu în particular, dar şi
dezavantajul de a face facultatea în numai trei ani. Absolvent al secţiei de „reală”, m-am
înscris la Geografie, care pe atunci aparţinea de Facultatea de Litere şi Filozofie.
Vroiam să mă fac profesor, pentru a avea o situaţie materială sigură, nu însă profesor de
desen, căci asta ar fi însemnat un fel de planificare a inspiraţiei. Pentru intrarea la Belle
Arte, am dat un examen de aptitudini, fiind primit în anul IV, antepenultimu. Clasa în care
am fost repartizat era îndrumată de Artachino; cealaltă de Camil Ressu. După doi ani, am
trecut la o academie particulară, Vlădescu, organizată pe alte criterii, mai stimulatoare, unde
alături de începători veneau să lucreze şi artişti realizaţi şi unde i–am avut profesori pe
G.Petraşcu, N.Tonitza, Fr. Şirato şi Oscar Han, cu care am făcut lecţii de mulaj. Nu pot să
uit prelegerile lui Petraşcu, care după corecturi stătea îndelung de vorbă cu noi, adesea
pentru a ne arăta cât de important e, în pictură, desenul. Tonitza, care ulterior va pleca la
Iaşi, se prezenta mai puţin preocupat de aspectele didactice, în schimb Şirato se dovedea
extrem de meticulos, îndeosebi în ceea ce priveşte coloritul. La Belle Arte atmosfera era
rece; fiecare se urmărea pe celălalt cu o agresivitate de luptător. Dintre colegii de acolo mi-i
amintesc pe Hrandt Avakian şi pe Boris Caragea, care lucrau cu o pasiune şi cu o putere de
concentrare extraordinare. Din păcate, în anii' 50, Caragea s-a angajat în lucrări regretabile,
unele din ele demolate azi. La academia particulară , atmosfera era cu totul alta: destinsă, de
emulaţie continuă. Aci mai apropiaţi mi-au fost Valentin Hoeflich şi Gheorghe Vînătoru.
Odată, sper să nu greşesc, a venit de la Paris, să lucreze o săptămână sau două, Victor
Brauner.
 - Faptul de a urma în acelaşi timp două facultăţi şi de a audia şi alte cursuri nu vă
condamna la superficialitate?
- Nicidecum. Studenţii din vremea mea se dedicau studiului. Cred că niciodată în această
ţară nu s-a studiat mai mult şi mai intens decât atunci. Curiozitatea tineretului era stimulată
de existenţa în aproape toate domeniile a unor mari personalităţi. Era o mândrie să fi audiat
cât mai multe cursuri, să fi dat cât mai multe examene. Am frecventat cursul de geografie al
lui Simion Mehedinţi (Soveja), dar şi pe cele al lui George Murnu şi Ramiro Ortiz. Dintre
toţi profesorii cel mai mult m-a atras Nicolae Iorga, care a fost şi rămâne pentru mine o
icoană de neşters. Am participat la lecţiile sale de istorie universală, de istorie a literaturii
româneşti şi a literaturilor romanice; l-am însoţit la Văleni de Munte; am asistat la unele din
comunicările şi conferinţele sale.
- La Universitate, care au fost colegii dv. cei mai remarcabili?
- Coleg de facultate, nu a de an, mi- a fost de pildă , Emil Cioran, celebrul eseist francez
de azi. Printr-un alt coleg, el mi-a cerut odată să-i împrumut notiţele la cursul de Istoria
pedagogiei, care era obligatoriu, indiferent de specializare. Drept mulţumire, când a văzut
caietul, a exclamat ironic: „Ce dracu; ăsta a copiat cu puncte şi virgule întreg cursul?!”
Cioran, care-şi petrecea dimineţile la Fundaţia Carol,”actuala Bibliotecă Centrală
Universitară, era un spirit independent şi sever.De aceea, cred, n-avea prieteni, ci numai
cunoştinţe.Am fost apoi coleg cu Dumitru Almaş (Ailincăi), autor de studii şi evocări
istorice, şi cu Florin Creţeanu, poet cu o cultură literară şi filozofică întinsă, care din păcate
a murit de tânăr. El e cel ce a tradus poemele lui Esenin, traducere apărută ulterior, probabil
cu ceva modificări, sub semnătura lui Zaharia Stancu.
- În aceleaşi „repere biografice”, menţionaţi că aţi fost membru permanent al Salonului
Oficial de Pictură. În ce consta această calitate?
- Salonul Oficial era cea mai importantă expoziţie naţională, organizată de Ministerul
Cultelor şi Artelor. Se desfăşura în fiecare an primăvara (pentru pictură şi sculptură) şi
toamna ( pentru desen şi gravură).Cine figura de mai multe ori sau era premiat devenea
„membru permanent” şi avea dreptul de a participa la alegerea unei părţi a juriului
(cealaltă fiind numită de minister).Întrucât am figurat printre expozanţii din 1932 până în
1941, neîntrerupt, şi am fost premiat (1935-1937), am obţinut calitatea de „membru
permanent”.
- Cum v-a întâmpinat critica?
- Am avut o critică bună, chiar foarte bună. De obicei, Tonitza îi trecea în revistă pe toţi
expozanţii. Ceilalţi critici (H.Blazian sau George Oprescu) selectau, ierarhizau. Am figurat
în selecţiile lor. Iată un fragment, din păcate singurul păstrat, din cronica lui Al.Bertea la
Salonul Oficial din aprilie 1936, publicată în „Adevărul literar şi artistic”: „Relevăm
frumoasa realizare portretistică a dlui Laurenţiu Stan, artist de mare talent deşi, înclinat spre
modernismul nu totdeauna salutar”.
- Dacă am înţeles corect din datele despre dv., prima expoziţie personală ati avut-o la
Bacău, în 1934. Unde anume? Care era viaţa plastică în municipiul nostru atunci?
- E adevărat, prima „personală” am făcut-o la Bacău. Oraşul n-avea „ galerii de artă”.
Rare, expoziţiile se improvizau în sălile disponibile ale unor magazine. Sala în care am
expus se afla cam în dreptul hotelului „Decebal”. N–am avut succes nici de public
(întrucât lucrările mele nu erau dintr-acelea „ e pus pe pereţi”), nici de presă, care nu era
interesată de aşa ceva. Bacăul n-avea nici un fel de „ viaţă plastică”. [...]

Interviu realizat de: Constantin Călin –( „Deşteptarea” Bacău, nr.286-287/ 31.01- 01.02.1991)