(Antonie Plamădeală) Dascăli de Cuget Și Simțire Românească

Dr.
ANTONIE PLAMADEALA
DĂSCĂLI
D E C U G ET
SI SIM ŢIR E
ROMANEASCA
B U C U R E Ş T I •1 9 8 1
DASCĂLI DE CUGET
ŞI SIMŢIRE ROMÂNEASCĂ
Dr.ANTONIE PLAMADEALA
EPISCOPUL BUZĂULUI
DĂSCĂLI
DE CUGET
SI SIMŢIRE
ROMÂNEASCA
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE

AL BISERICII ORTODOXE ROMANE
BUCUREŞTI - 1981
Adresez mulţumiri Diac. eon i. dr. P. I. DAVID,
pentru grija redactării şi ilustrării volumului,
precum şi a alcătuirii indicelui.
AUTORUL
Coperta : Rodica COTEANU

CUVÎNT ÎNAINTE,
Am gîndit cartea aceasta «să iie rumânilor spre învăţă

tură», cum spunea despre cărţile p e care le tipărea el, vestitul
între diaconi şi m arele cît un academ ician, Coresi. Să iie o
adunare solem nă de chipuri de oam eni mari ai culturii n oas
tre, de mari patrioţi, să iie adică o carte a m odelelor de cuget
şi simţire rom ânească. E xem plele conving uşor, se adresează
minţii şi inimii, vin către noi cu garanţia de a li chipuri îm pli
nite, realizate, consacrate. N e îm bie să le sem ănăm şi ne
cheam ă să le urmăm şi, dacă se poate, să le şi întrecem.
Ar ii fost mult mai multe nume de pomenit. Am adunat
aici doar o parte dintre ele, pe ctitorii de lim bă şi cultură ro
m ânească, laici şi clerici, şi cu osebire pe aceia dintre ei care
ne-au învăţat despre noi înşine cine sîntem, şi ne-au scris pe
fruntea destinului nostru istoric, cu literele de lo c ale ad ev ă
rului, ca o pisanie pentru eternitate, credinţa şi ştiinţa despre
unitatea şi dăinuirea noastră neîntreruptă pe acest pământ.
Pe dascălii aceştia, ca şi pe toţi cei pe care, cum ziceau
cei din vechim e, «pentru scurtimea cărţii», nu i-am pomenit,
trebuie sâ-i iubim ca pe sfinţii istoriei noastre, să-i păstrăm în
chivotul de aur de pe stînta masă din altarul fiinţei noastre,
să-i pom enim pururea şi să citim din viaţa şi din scrisul lor,
cu ev lav ie şi perseverenţă, iară şi iară. Ei sînt «bâtrînii care
«ştiu» şi «lasă» şi «spun». Cum auzim adesea : «Spuneau bă-
trînii noştri», sau : «Aşa ne-au lăsat cei din vechim e» !
Spuse şi lăsate, cele răm ase de la ei devin testament de
împlinit cu j u r ă m î n t, iar de nu le păstrăm şi nu le spunem
şi noi m ai departe, de nu le lăsăm celor de după noi, se întorc
îm potriva noastră ca un blestem cumplit, cum poate fi doar
blestem ul de părinte.
Aş fi dorit ca acest calendar al dascălilor să fie mai mult
un lung şi frumos poem — dacă l-aş fi putut scrie aşa — d es
pre M oldova, Ţara R om ânească şi Transilvania. Un poem
despre N eagoe Basarab, despre Stolnicul Cantacuzino, despre
M acarie al Buzăului, despre Antim Ivireanul şi despre Anton
Pann... Un poem despre Dosoftei, Varlaam, N icolae Mile seu,
Dimitrie Cantemir, G heorghe A sachi, C ostache Negri, Sofronie
Vârnav şi despre Veniamin Costachi... Un poem despre Simion
0 CUVINT ÎNAINTE
Ştefan, G heorghe Şincai, G heorghe Lazăr, Andrei Mureşanu,

Simion Bărnuţiu, A ndrei Şaguna şi despre Asociaţiune... Un
poem despre toţi aceştia şi despre mulţi alţii...
N-am putut răm îne la gîndul cel dinţii, deşi pe aceştia nu
miţi şi pe mulţi alţii încă, i-am pomenit pe toţi. Pe ici, pe colo
am îngreuiat poem ul şi i-am redus cu bună ştiinţă din cursivi
tate, prin sem nalarea şi a unor «p roblem e» şi «con troverse»,
acolo unde acestea m ai există. Am propus şi unele s o l u ţ i i
şi le-am subzidit şi cu m ăcar minima bibliografie care să sus
ţină poem ul şi ca cercetare în cîmpul istoriei culturii v ech i ro
mâneşti, în care încă mai este loc de spus şi de descoperit
cîte ceva.
Sper ca această «încărcare» mai mult sau mai puţin ştiin
ţifică, să nu dăuneze scopului principal pe care şi l-a propus
cartea, anume a cela de a înscrie pe coard ele simţirii, m esajul
pe care ni-1 trimit p este veacuri aceşti mari înaintaşi.
Sper, în aceeaşi măsură, că resturile de incantaţie retorică
destinate inimii — atîtea cîte vor mai fi rămas — să fie uşor
detectabile de către cei interesaţi mai ales de cercetare şi că
nu se vor simţi prea stînjeniţi de ele.
Aş vrea să mai însemnez că lansarea autorului în acest
domeniu al cercetării în cultura v ech e rom ânească, nu e ju s
tificată de nimic altceva, decît de o anumită îndatorire şi un
anumit drept, firesc, pe care i-1 dă «a fh -u l său pe linia unor
tradiţii de tagmă, cu rosturi bine cunoscute în cultură de-a lun
gul istoriei. Altfel, nu e şi nici nu se pretinde specialist.
Selecţia «dascălilor» aleşi a figura în această carte, mai
ales a celor din partea întîi, nu trebuie să presupună vreun
criteriu anume. Nici ordinea în care sînt prezentaţi nu e e x
haustiv rînduită după vreun alt criteriu, decît acela al sim plei
cronologii istorice, şi nici aceasta nu e respectată riguros,
fiindcă fiecare titlu e o cercetare şi o ev oca re pentru sine.
Partea a doua este de o alcătuire şi m ai diversă, fiind însă
subsumată şi ea id eii de a descoperi dascăli de cuget şi sim
ţire rom ânească şi mai aproape de noi, pînă aproape de v re
m ea noastră.
O parte din titlurile lucrării au mai apărut în unele re
viste, dar conţinutul lor a fost aici mult lărgit şi dotat
cu aparat ştiinţific, cum nu fuseseră, de plidâ, cele publicate
în «Telegraful Român», sub genericul «Calendar de inimă».
AUTORUL
15 iulie 1980,
Buzău
PARTEA ÎN T ÎI
TÎRNOSIRE PENTRU ETERN ITATE :

PUTNA 1470
început de toamnă în Ţara de Sus, în anul Domnului 1470,

iar de la facerea lumii 6978. Măria Sa Ştefan Vodă, tocmai se
întorsese cu oastea de la dumbrava ce se ohema Lipinţi,
aproape de Nistru, unde în august 20 îi bătuse pe tătari. «I-au
răsipit şi multă moarte şi pieire au făcut într-înşii, şi mulţi
au prins în robie», spune Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării
M oldovei. Cronicarul adaugă apoi că, pentru această izbîndă,
«mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit Mînăstirea Putna, care
era zidită de dînsul, septembrie 3 zile, întru lauda a Preacu
ratei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. La
care sfinţenie multă adunare de călugări au fost : Teoctist
Mitropolitul şi Tarasie episcopul, dimpreună cu Iosif arhiman
dritul şi egumenul Putnei, zic că au fost la liturghie arhiepis
copi şi episcopi şi preoţi şi diaconi 64».
Slujba de tîrnosire la care a luat parte Domnul şi toată
Moldova în strai de sărbătoare, încununa o muncă de patru
ani, 4 iunie 1466 — 3 septembrie 1470, sub ochii arhitectului
Teodor şi ai vistiernicului Ioan L
Se cheltuise multă pricepere şi mulţi bani domneşti.
Ştefan se hotărîse să zidească Putna drept mulţumire
pentru izbînda într-o bătălie fulger cu turcii în 1465, prin care
«răscumpără», cum spune tot Ureche, Chilia şi Cetatea Albă.
Puse acolo pîrcălabi români, pe Isaiia şi pe Buhtea, după care1
1. Mihaiil Sadoveunu, V iaţa lu i Ş tetan c e l M are, Bucureşti, Ed. Tine
retului, 1966, p. 103.
8 t ANTONIE PLAMADEALA
se întoarse la Suceava şi, în cîteva luni, alese locul şi termină

planurile. Cu Putna se pun în relief caracterele a ceea ce se
va numi stilul m old ov en esc în arhitectură, arătat deopotrivă
în stilul bisericii, al chiliilor, al turnului de pază, a fortifica
ţiilor şi al palatului domnesc din partea de miază-zi, unde este
astăzi trapeza.
Ion Neculce în ale sale O samă de cuvinte ne spune că
Ştefan «cîte războaie au bătut, atîte mînăstiri cu biserici au
făcut», dar Putna a fost mai mare şi mai frumoasă decît toate :
«tot cu aur poleită, zugrăvală, mai mult aur decît zugrăvală,
şi pre dinlăuntru şi pre denafară», predominînd în culoarea
frescelor albastrul azuriu, păstrat pînă azi în fragmentele
scoase la iveală de săpăturile arheologice 2
Putna a fost menită să fie necropolă domnească. Panteon
naţional. Dorm somnul de veci aici, în pronaos : Bogdan Vo
ievod (f 1517), fiul şi succesorul lui Ştefan, Maria (t 1518),
una din fiicele lui Ştefan, altă Mărie (t 1529), soţia lui Petru
Rareş fiul lui Ştefan, şi Ştefăniţă Vodă (f 1527) ; în naos :
Maria (f.a.) a treia soţie a lui Ştefan, fiica lui Radu cel Frumos
din Ţara Românească, Maria de Mangop (f 1476), a doua soţie
a lui Ştefan, Bogdan (t 1479) şi Petru (t 1480), fiii lui Ştefan.
In naos e însuşi mormîntul lui Ştefan, sub baldachin de
piatră, în care a fost pogorît la 2 iulie 1504 «cu multă jale şi
plîngere» (Ureche), dar nici ziua, nici anul nu sînt săpate pe
lespedea de marmură de Carrara, pe care Măria Sa şi-o pre
gătise încă din timpul vieţii şi lăsase loc liber pentru cioplirea
zilei şi văleatului adormirii. Bogdan Voievod, fiul şi urmaşul
său «a lăsat locul neatins» 3.
Ştefan Vodă n-a murit. El domneşte în eternitate peste
Moldova. Nu e o simplă metaforă. Un vrednic culegător de
legende, S. Theodorescu-Kirileanu, a adunat într-o carte care
ar trebui retipărită, o mulţime de Amintiri ale poporului d es
pre Ştefan cel Mare 4.
2. Şt. Olteanu, M în ăstirea Putna, în «Ştiinţă şi Tehnică», XVIII, 1966,
7, iulie, p. 25.
larga .menţionează însemnările unui călător austriac care, în sec.
XVIII, în ultlimlile decenii, mai văzuse încă picturi la Putna : «nesfîrşite
chipuri die simţi, precum şi înfăţişarea Cerului şi a Iadului cu îngeri şi
draci în toate culorile», Istoria R om ân ilor prin că lă to ri, voi. III, ed. II,
Bucureşti, 1929, p. 24.
3. Vezi Dr. docent N. Grigoraş, R olul cu ltu ral a l M în ăstirli Putna In
trecutul p oporu lu i nostru, în «Ramuri», Craiova, III, 1966, 7, (24) din 15
iunie — 15 iulie, .p. 7.
4. Bucureşti, Ed. Minerva, 1904, p. 190,
TIRNOSIRE PENTRU ETERNITATE : PUTNA 1470 9
în Cîmpia Transilvaniei — unde Ştefan a înfiinţat episco

pia Vadului — românii cred că Ştefan n-a murit, ci s-a înălţat
viu cu trupul la cer, iar alţii din ţinutul Neamţului, unde a
zidit vestita cetate, ştiu că el stăpîneşte şi acolo, pe cei din
Rai şi pe cei din Iad, şi are puterea de a-i descoperi şi pedepsi
pe cei care fac moarte de om 5.
O mulţime de legende au făcut din Ştefan un adevărat
erou popular, cum vor mai face în viitor doar cu Mihai, cu
Brâncoveanu şi cu Alexandru Ioan Cuza. Că a fost îngropat la
Putna împreună cu Sihastrul, sfătuitorul său, desigur, D aniil;
că atunci cînd moldovenii au bătălii el ştie şi-i ajută ; că
umblă din cînd în cînd pe pămînt, «mai ales cînd naţia noastră
o în cumpănă mare». Chiar la Plevna în 1877, duhul lui, sculat
din mormînt, a condus oştirea română «de a făcut pe turci să
mai simtă odată trecînd printr-înşii spaima de altă dată».
Poporul — amintirea e din Cîmpulung — aşteaptă învie
rea lui Ştefan călare pe calul lui şi cu sabia în mîna dreaptă,
tinînd-o drept în sus. Alţii — de prin Panciu —•zic că duhul
lui are să se întrupeze în alt trup omenesc6.
Numele lui e, ca şi al lui Traian, în colinde 7. E nume de
leac în descîntece 8, de dragoste, de bună menire şi mîngîiere în
cîntecele de leagăn 9. în baladele de vitejie el e modelul su
prem. Cu numele lui se numesc sate, văi, munţi, poduri, iazuri,
fîntîni, cişmele, mori, cruci, ruine, mînăstiri101. Eminescu po
vesteşte în Curierul din I a ş in , cum cu prilejul dezgropării
osemintelor domneşti de la Putna în decembrie 1855, Moş
Toader Niţu din Putna, în genunchi, plîngînd pe mormîntul
descoperit al lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, uitîndu-se în el spu
nea încet, cu o jale sfîşietoare : «Săracii de n o i! acesta-i
tatăl n o stru !»12.
Fiindcă «era credincios nevoie mare» 13, i se atribuia pu
terea de a face minuni, de a învia m orţii1415şi de a prooroci.
Mai ales despre viitorul M oldovei13. însăşi întemeierea Mî-
5. Id em , p. 9.
6. Ibiidiem, p. 10— 11, 39.
7. Ib id em , p. 147.
8. Ibid em , p. 12— 13.
9. Ib id em , p. 149.
10. Ib id em , p. 175— 183.
11. An X, mr. 40, 15 'aprilie 1877. Textul e atribuit lui Emiin'es'cu.
12. Ib id em , p. 184— 185.
13. Ib id em , p. 96.
14. Ib id em , p. 90.
15. Ib id em , p. 87,
năstirii Putna i-a fost poruncită de îngeri, cu care el stătea de

vorbă cum stau de vorbă oamenii buni între ei. Dealtfel, un
arhanghel putea fi văzut alături de el în toate bătăliile. Dum
nezeu era întotdeauna de partea lui Ştefan, pentru că era om
drept. Nu fără sens fusese proclamat Domn pe cîmpia «Direp-
tatea». Era, cum spunea un bătrîn trecut de 80 de ani, din
Transilvania, «mare la minte şi cu chibzuială ,- mare în sfat
şi în fapte, cum n-a mai fost altul ca el şi poate nici n-a mai
fi vreodată» 16.
Teoctist, mitropolitul său, e îngropat şi el la Putna (1477).
Daniil Sihastrul aşteaptă învierea în pronaosul de la Voroneţ.
Pe zidul dinafară e pictat cu aureolă, canonizat şi el de po
porul constituit în Sinodul infailibil, pentru că Sihastrul a fost
sfătuitorul lui Ştefan. O cinste şi demnitate ca aceasta numai
un sfînt putea avea !
Putem spune, operînd echivalenţe sigure, că Daniil Sihas
trul a fost ministrul de conştiinţă al Domnitorului, de cele
dinlăuntru, din afară şi chiar de război.
Mormintele de la Putna, ne spune un călător austriac,
Hacguet, care vizita Moldova în ultimele decenii ale secolului
X V III17, erau toate acoperite cu mătase roşie brodată cu aur.
La Putna mai e înmormîntat şi Iacob Putneanul (f 1788)
fost episcop de Rădăuţi (1745— 1750) şi mitropolit al Moldovei
(1750— 1760), retras la metanie (1760) ca stareţ, restaurator
al mînăstirii după un cutremur şi mare ctitor de cultură ro
mânească. Autor al unui A becedar, tipărit în 1755 şi al multor
altor cărţi, el a luptat împotriva grecizării Bisericii din Mol
dova şi împotriva «dajdiilor» impuse de fanarioţi, înscriindu-se
astfel pentru totdeauna în pomelnicul R enaşterii de la Putna.
Renaşterea aceasta cunoaşte nume, deşi guasianonime, doar
călugăreşti, care trebuie amintite iară şi iară.
Ierodiaconul Nicodim transcrie acolo Tetravanghelul pen
tru Mînăstirea Humorului şi pictează în el chipul lui Ştefan
(1473) — am avut cinstea în anii '50 să regăsesc acest Tetra
vanghel în condiţii jalnice la Dragomirna şi să-i asigur viaţa
în continuare, descriindu-1 amănunţit într-un inventar care,
sper că se mai găseşte încă în original în această mînăstire —
călugării Chir iac, Paladie, Spiridon, Siluan, Paisie, Tril, Gher-
vasie, Atanasie, Silvestru, Eustatie, copiază, scriu, caligra
16. La S. Theodoirescu-Kirileainiu, op. cit., p. 5.
17. înainte dle 1789, spune N. Iorga, Istoria R om ân ilor prin călători,
voi. III, ed. II, Buc., 1929, p. 24.
TIRNOSIRE PENTRU ETERNITATE : PUTNA 1470 11
fiază, decorează cărţi de cult, de spiritualitate şi de muzică.

Alţii pregătesc preoţi, aşa incit putem vorbi de o Ş coală de
la Putna, fără nici o rezervă 18.
Aceştia sînt savanţii, creatorii, universitarii, academicie
nii vremii şi, ceea ce au făcut ei atunci, nu e deloc mai puţin
decît fac astăzi oamenii de cultură. Ba poate că e chiar mult
mai mult. Cunoaştem nume de «ritori» —- profesori — la
Putna : Eustaţiu, cel care a condus corul la înmormântarea lui
Ştefan cel Mare, era un fel de profesor şi autor de muzică,
Antonie Protopsaltul era, de asemenea, autor şi el ; Arhiman
dritul Silvan avea cunoştinţe de astronom ie, la anul 1530 ; un
călugăr anonim scrie o Pascalie, dascălul G heorghe scrie o
A lexandrie (1780), iar dascălul Iord ach e copiază alta «de pe
0 A lexandrie veche ce au fost în turnul cel mare». S-a găsit
la Putna şi o carte de medicină în limba latină, copiată acolo
în anul 1543: Proemitatia quaedani ad. m edicinam spec-
tantta 19. «Ritorul şi Scholasticul» Lucaci, cu studii în Polonia,
autor al unei pravile (1581), era profesor de drept20, apoi mai
era dascălul românesc Evloghie, apoi istoricii care ne-au lăsat
L etopiseţele Putna I şi Putna II, iar mai tîrziu Iacob Putneanul
şi V artolom eu Măzâreanul (1774), pe vremea cărora era o cu
noscută «şcoală mare» la Putna, după modelul Academiei de
la Kiev 21.
In afară de aceasta, broderiile de la Putna, epitafurile,
obiectele de metal, ne pot îndreptăţi să identificăm la Putna
«cea mai înfloritoare Academie de Arte Frumoase din trecutul
românesc»22. Odată cu stareţul Iosaf, chemat de Ştefan la
Putna, de la Neamţu, vor fi venit desigur la Putna şi mulţi
ucenici ai vestitului Gavriil Uric, miniaturist şi copist, «primul
18. Vezi praf. dir. Ştefan Bârsănescu, Ş co a la g re co -sia v o -ro m â n ea scă
d e Ia M în ăstirea Putna, în «Revista de pedagogie», XV, 6, Buc., iunie
1966, ¡p. 24— 25.
19. Arhivele Statului, Bucureşti; Mss. 503/1857, filele 37— 38, of. Dr.
V. Gonţa şi Al. Gonţa, Un sp ital d e m în ăstire la Putna în v e a c u l 'al
X V -lea, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», X X X IX , 1966, nr. 9— 10,
I». 596.
20. Pravila lui e considerată «unul din cele mai vechi monumente
iu ridice alcătuite în ţara noastră», cf. Virgdl Cândea, Putna — Un m on u
ment a l b o g a te lo r tradiţii d e cu ltu ră şi p ro g res a le p op oru lu i rom ân , în
■Scînteia» X X X V , 1966, nr. 7036, 10 iulie 1976, p. 14.
21. A cesta e autorul unui C uvînt d e p o m en ire pentru Ştefan c el
Mare, ţinut la Putna pe la 1770, cf. Nicolae Iorga, C u v ln lări d e în m orm în -
la re şi p o m e n ire; Vălenii de Munte, 1909, p. 19— 49.
22. N. Corivan, M în ăstirea Putna, cen tru cu ltu ral în tim pul lui Ş tefan
1 cl M are, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XLII (1966), nr. 7— 8, p. 557.
l'-> t ANTONIE PLAMADEALA
maro pictor român» cunoscut, a cărui operă face azi gloria

Oxfordului.
A ceasta e Putna. Aceasta e gloria ei nemuritoare. Ştefan,
căsătorit a doua oară cu Maria de Mangop, înrudită şi cu
Paleologii şi cu Comnenii, strămuta Bizanţul în Moldova nu
numai prin căsătoria cu vlăstarul bizantin, dar şi prin Putna
lui pe care o umplea de frumuseţe, o făcea vad pentru aduna
rea minţii — Putna înseamnă cale, drum — şi o menea istoriei
şi culturii.
Contemporan cu Mahomed al II-lea, cuceritorul Constan-
tinopolului, Ştefan n-a fost deloc mai prejos decît acest mare
general. Cronicarul turcesc al lui Mahomed îl laudă aşa :
«Mare bărbat şi turcilor asemenea, de ai noştri neînvins» 2S.
Rolul lui a fost recunoscut, la nivel european, de papa Sixt
al IV-lea, care îi scrie omagiindu-i «înţelepciunea şi vitejia» 2324.
Mahomed n-a putut cuceri Moldova. Nici el nici urmaşii
lui. După Chilia, Mahomed al If-lea n-a avut motive să zi
dească acasă la el vreo moschee !
Putna nu e numai mînăstire : Putna e săgeată de foc peste
veac, inima aprinsă de iubire de patrie a acestui Sfînt Părinte
al Patriei ; inimă vie ca prima lecţie de istorie, cînd te alegi
din nefiinţă şi înveţi înfiorat cine eşti şi faci, solemn, în con
ştiinţă, primul jurămînt că-ţi vei rămîne credincios în vecii
vecilor. Căci a rămîne credincios Patriei, înseamnă a rămîne
credincios ţie însuţi şi celor de o naştere cu tine. Putna vine
spre noi ca un mesaj fundamental, exemplu, chemare şi în
demn din partea celui ce n-a obosit niciodată iubindu-şi şi
apărîndu-şi Ţara. Putna îşi caută mereu sălaş în inimile noas
tre ale tuturor, pentru că aşa, Voievodul învie în fiecare din
noi şi Ţara îl are din nou pe Ştefan. Şi Ţara nu sa mai teme şi
Ţara nu mai tremură în faţa nimănui. Fiecare Ştefan e o spadă
la hotar. Putna e aşa, pentru că în ea şi-a stabilit reşedinţa,
pentru eternitate, el, Voievodul, simbolul unităţii şi al duratei
noastre.
Tîrnosirea de la începutul de toamnă din 1470, de care ne
aducem aminte cu mîndrie şi recunoştinţă, e ctitorie a sufle
tului românesc, Viteaz, Mare, Bun şi Sfînt ca şi Măria Sa,
Ctitorul. La 3 septembrie să bată clopotele Putnei, inimile
noastre, să le audă Ştefan şi să se bucure.
23. L eu n ctavii H istoria M usulm ana, ed. 1591, col. 640, cf. Dimnitrie
Onciul, Ştefan c e l M are şi M ihai V iteazul, Duc., 1904, p. 14.
24. D ocum ente p riv ito a re la istoria rom ân ilor, II, I, 14, ci. idem,
2
NEAGOE B A S A R A B ,
DOMN AL CULTURII ROMÂNEŞTI
1. TEMELE CONTROVERSATE
Temele controversate în legătură cu viaţa şi opera lui

Neagoe Basarab (1512— 1521) se pot reduce la trei : a) Este de
origine dom nească, sau nu? b) A iost un om cult, în accep
ţiunea ce se dădea cuvîntului în epocă, sau nu ? c) învăţăturile
către fiul său T eodosie îi aparţin, sau le-a scris altcineva?
Nu este în intenţia noastră să reluăm exhaustiv toate
aceste controverse, sau să încercăm o nouă rezolvare a lor.
Ceea ce intenţionăm aici, e doar să cuprindem într-o scurtă sin
teză, discuţiile şi soluţiile care s-au formulat pînă în prezent,
drept premise pentru a putea întîrzia ceva mai mult asupra
cîtorva aspecte, fie neglijate pînă acum, fie rezolvate sumar
şi nu întru totul corespunzător textelor lui Neagoe Basarab
şi epocii sale. Unul din aspecte va fi acela al cuprinsului teo
logic al învăţăturilor, iar celălalt va fi o încercare de preci
zare cu privire la umanismul operei şi preocupărilor Iui
Neagoe.
Controversa în legătură cu originea sa poate, prin soluţia
ce i se dă, să lumineze în parte şi problema culturii sale.
Aceasta la rîndul ei, ne poate da indicii asupra posibilităţilor
intelectuale ale lui Neagoe, deci implicit şi asupra autentici
tăţii învăţăturilor. Răspunzînd la întrebarea dacă era un om
cult, inevitabil vom putea aprecia dacă era sau nu în stare să
scrie el Învăţăturile care i se atribuie. Cuprinsul Învăţăturilor
ne poate furniza elemente sigure ca să-i putem determina ca
litatea culturii şi caracterul ei teologic şi umanist, laturi asu
pra cărora se insistă uneori izolat şi unilateral. în momentul
de faţă controversele în legătură cu Neagoe ni se prezintă ca
probleme rezolvate, deşi în anume detalii, nu încă în acelaşi fel.
In trecut s-a spus că Neagoe a fost fiul lui Pârvu Craio-
vescu, boier oltean căsătorit (tîrziu) cu Neaga, fără nici o le-
14 t ANTONIE PLĂMĂDEALĂ
gătură cu familia Basarabilor. El însuşi şi familia sa, într-o

împrejurare, ar fi declarat acest lucru, şi aceasta, — se spune
— înlătură orice dubiu. In ierarhia Curţii n-ar fi urcat mai sus
decît rangul de şef de vînătoare, cu îndemânări limitate la
aceasta, ca orice boiernaş al vremii. Nimic mai mult. Aşa
spune D. Russo şi după el şi Xenopol, care precizează chiar
că era bigot şi «necult» J. Aşa fiind, urma în chipul cel mai
logic, că nu putea el scrie o carte ca aceea a învăţăturilor,
plină de informaţii de tot felul şi nu lipsită de anumite sensi
bilităţi la probleme subţiri, cum ar fi isihasmul, dogmatica şi
morala ortodoxă, ştiinţa diplomaţiei şi subtilităţile protocolu
lui domnesc.
Lui Demostene Russo şi Al.Xenopol i s-a adăugat, cu toată
ştiinţa lui, P. P. Panaitescu, potrivit căruia învăţăturile puteau
fi opera oricui altcuiva, dar nu a lui Neagoe Basarab, pentru
simplul motiv că acesta pe lingă că nici nu era un Basarab,
nici n-o putea scrie 12. Putea fi opera unui călugăr, român sau
străin, scrisă cu un secol mai tîrziu, un compilator oarecare,
pentru că opera nici nu are unitate şi nici nu e originală.
Dosarul a fost redeschis în anii din urmă şi această re
deschidere a fost fericită, pentru că a redat cartea autorului
ei adevărat, şi a restituit-o culturii româneşti de la începutul
secolului al XVI-lea. Certitudinea datării ei ne-a dat-o, în cele
din urmă, L. Vranoussis care a putut confirma definitiv în cali
grafia manuscrisului grecesc al învăţăturilor, aflat la Mînăs-
tirea Dionisiu din Muntele Athos, scrisul monahului grec Ma-
nuil din Corint, contemporan şi prieten, chiar om de curte,
al lui Neagoe. Dosarul în întregime a fost revizuit cu concluzii
1. Vezi la Emil Lăzăresou, M om entul N e a g o e B a sarab în isto ria cu l
turii rom ân eşti, ân volumul «iNeagoe Basarab (1512— 1521). La 460 de ani
de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti». Volum omagial publicat
de societatea Culturală «Neagoe Basarab» din Curtea de Argeş, Edl
Miraerva, Bucureştii, 1972, p. 112 şi 115. în continuare se va cita «în voi.
omagial».
2. lată oe scrie P. P. Rainaitescu : «Că Neagoe era fiul lui Pîrviu şi
nicidecum un membru al dinastiei domnitoare, o spun toate izvoarele
istorice contemporane, între care şi Gronlca ţării». Şi citează din Cons
tantin Căpitanul Filipesou (în realitate Radu Popesou), ed. N. Iorga, p. 33
şi 3 4 : «Neagoe Vătaful de vînători, care era nepot banului Barbului
Gnaiiiovaseul, feciorul Pârvului, iar aşa îl numea că este fecior de domn».
Dă şi alte citate ¡diin Cronica lui Ludescu (ed. Băloesou, p. 238) şi din M.
Gastar, F ragm en te d in tr-o C ron ică a Ţ ării R om ân eşti, în «Revista Istorică
Română», VII, 1937, p. 259, of. P. P. Panaitescu : în v ă ţă tu rile lui N e a g o e
B asarab. P roblem a au ten ticităţii, în «Balcania», V, 1, Bucureşti MCMXLII
p. 142.
n eagoe ba sa ra b, dom n al c u l t u r ii ro m a n eşti 15
pentru paternitatea lui Neagoe, de către Dan Zamfirescu îm

preună cu Florica Moisil care a stabilit textul ultimei ediţii
româneşti, şi cu G. Mihăilă care a făcut traducerea textului
din slavonă 3. Cam în aceeaşi vreme, şi autorul acestor rînduri,
a publicat un studiu asupra conţinutului teologic al învăţătu
rilor, beneficiind de prima comunicare a lui Dan Zamfirescu 4
şi de manuscrisul în pregătire al ediţiei învăţăturilor din 1970,
ceea ce i-a permis să-şi formeze convingerea că opera e a lui
Neagoe, prezentînd-o ca atare fără să se mai preocupe decît
de ceea ce se ignora sistematic, adică de partea teologică, ea
însăşi putînd intra cu uşurinţă în rîndul argumentelor auten
ticităţii 5.
Reţinerile lui L. Vranoussis cu privire la paternitatea lui
Neagoe, după ce a dovedit că e opera vremii voievodului, ţin
de o opţiune sau alta, motivată nu atît de argumente, cît de
argumentare, pe premise mai mult sau mai puţin de mîna a
doua, uneori arbitrare, alteori sentimentale. Dealtfel singurul
argument al lui Vranoussis, împotriva paternităţii lui Neagoe,
e faptul că Manuil din Corint nu era copist, ci scriitor. Or,
spune Vranoussis, manuscrisul său descoperă în cele 328 de
pagini o caligrafie sigură, fără căutări de copist, fără greşeli de
ortografie, fără ezitări, fără omisiuni, lucruri inevitabile la un
copist 6. Toate acestea pot fi adevărate, dar nu neapărat con
cludente. Ele sînt argumentări, nu argumente. în limitele ar
gumentării, putem trage şi altfel de concluzii, la fel de vala
bile pe terenul presupunerilor. De ce, spre exemplu, în loc să
mergem atît de departe încît pe această argumentare să-i atri
buim paternitatea, să nu-1 lăudăm pe Manuil din Corint că a
fost şi un copist desăvîrşit ! Cum avea exerciţiul scrisului,
fiind autor al multor scrieri şi om învăţat, a scris, traducînd
din slavonă, cu multă atenţie. Traducătorul, dealtfel, scrie cu
aceeaşi atenţie cu care scrie şi un autor. Şi, la urma urmei,
3. În v ăţătu rile lui N e a g o e B a sarab că tr e iiu l său T eo d o sie, Ed. Mi-
nerva, Bucureştii, 1970, 426 p.
4. Dan Zaimfiiresou, În v ăţătu rile lui N e a g o e B asarab. P ro b lem a a u ten
ticităţii, îm «Romanioslavâca» VII şi în volum Dan Zamfirescu : Studii şi
a rtic o le d e literatu ră rom ân ă v e c h e . Bucureşti, 1967, ip. 69— 183.
5. Antonie Plămădeală, C uprinsul te o lo g ic al în v ăţătu rilor lui N e a g o e
B asarab, în «Studii teologice», X XI (1969), nr. 3— 4, p. 245— 262, inclus în
continuarejîn acest volum.
6. L, Vranoussis, L es «C onseils» a ttrib u és au p rin ce N e a g o e (1512—
1521) et le m anuscrit au to g ra p h e d e leu r au teu r g rec, în «Actes du Il-e
Congres international des Etudes du sud-est européen» (Athènes, 7— 13
mai 1970), teme IV, tirage à part, Athènes, 1978, p. 380.
Ift t ANTONIE PLÀMADËALÀ
ca să fim. de acord şi cu Vranoussis, Traducătorul nici nu este

copist. Traducătorul e altceva. Vranoussis pare a trece prea
uşor peste asta, numai de dragul de a face din Manuil din
Corint autorul învăţăturilor, pe care le-ar fi scris direct în
greceşte. Nu le-a scris însă, nici nu le-a copiat, ci le-a tradus
din slavonă. S-a dovedit că originalul a fost scris în slavonă.
Manuil din Corint a găsit cartea foarte bine scrisă şi i-a făcut
pe loc o traducere în greceşte. O astfel de argumentare nu e
cu nimic mai improbabilă decît argumentarea lui Vranoussis.
Dar să facem şi un pas mai departe. Ştim cît sînt autorii
de «stăpîni» pe opera lor. Este adevărat că unii, în trecutul
îndepărtat, şi-au pus opera sub nume celebre, cum a fost cel
care s-a ascuns sub numele lui Dionisie Areopagitul, dar nici
o dată aceasta nu s-a făcut cu persoane în viaţă, cum se pre
tinde a fi făcut Manuil din Corint cu Neagoe Basarab. In ca
zuri de acestea, situaţiile nu se pot explica în nici un fel.
Contemporanii ştiu mai bine ca oricine dacă cineva e în stare
să scrie o anumită operă sau nu. Să presupunem că autorul
adevărat n-o spune, cît cel ce profită e în viaţă, şi e puternic,
dar după aceea adevărul se dezvăluie. Se ştie că, după în v ă
ţături, există mai multe manuscrise şi e sigur că unele s-au
copiat după moartea lui Neagoe şi, bineînţeles, i-au supravie
ţuit. Orice nou copist ar fi adăugat şi ce ştia el în legătură cu
autorul, că adică autorul adevărat este altcineva. Putem uşor
presupune că chiar Manuil din Corint care va fi luat cu el
manuscrisul pe care l-a tradus în greceşte şi pe care poate l-a
depus chiar el la Athos, după moartea lui Neagoe ar fi adău
gat undeva pe o copertă, că de fapt el a scris cartea, fie de
la sine, fie după dictat. E drept că n-a scris nici pe traducere
că a fost făcută de el, dar nici nu avea nevoie să facă aceasta
pe exemplarul său, scris de el, cu scrisul său cunoscut de toţi
cei din jur. Or, el lasă chiar manuscrisul său să poarte pentru
eternitate numele lui Neagoe ca autor, atunci cînd Neagoe nu
mai exista, şi nici nu mai avea nevoie de o falsă cinste ca
aceasta, şi cînd lui Manuil din Corint, oricît am presupune că
i-a fost de devotat, actul său de devotament nu i-ar mai fi servit
la nimic altceva, decît la legitimarea unei mistificări inutile
şi pentru el, şi pentru Neagoe, şi pentru posteritate (Manuil
din Corint trăieşte mult după Neagoe, pînă către 1530). Cînd
Vranoussis şi-a subintitulat comunicarea făcută la al II-lea
Congres internaţional de studii sud-est europene (Atena 11
mai 1970) Les «Conseils» attribués au Prince N eagoe (1512—
1521) et le manuscrit autographe de leur auteur grec, şi între
NEAGOE BASARAB, DOMN AL CULTURII ROMANEŞTI 17
paranteze : «ou le question hom érique de la littérature slavo-

roumaine enfin résolue !», din cauza entuziasmului care l-a
cuprins, pe drept cuvînt, în urma descoperirii că scrisul şi cali
grafia manuscrisului grec îi aparţin lui Manuil din Corint,
s-a cam grăbit cu concluziile. S-au grăbit şi unii dintre românii
prezenţi acolo care le-au salutat fără o analiză mai profundă,
însuşi prof. M. Berza, care a prezidat sesiunea respectivă, după
ce a spus, în mod exact, că prin descoperirea aceasta «se cîş-
tigă în chip definitiv contem poraneitatea operei cu domnia lui
Neagoe Basarab», a acceptat prea cu uşurinţă concluzia că
Manuil din Corint este autorul, desigur — spunea el — Manuil
scriind învăţăturile în consens cu gîndirea lui Neagoe şi, a
completat şi Vranoussis, sensibil la concesia cerşită, «la ce
rerea Domnitorului care a inspirat-o». M. Berza concede drept
urmare pierderea paternităţii şi originalităţii româneşti a ope
rei, mulţumindu-se cu cîştigul unei noi dovezi de bune relaţii
culturale între greci şi români ! «Cred că e o compensaţie sub
acest raport, pentru ceea ce se pierde sub raportul mîndriei
naţionale» 7. Prea uşor şi fără dovezi indubitabile s-a împăcat
cu o astfel de pierdere ! Şi pe loc, fără nici o cercetare, fără un
răgaz de meditaţie şi regrupare pe posibile poziţii de apărare.
Mare nedreptate s-a făcut Voievodului nostru şi culturii ro
mâneşti. Nu poate fi vorba aici de schimburi de compensaţie.
Nimic nu putea compensa o astfel de pierdere.
Autenticitatea învăţăturilor aşa cum a fost demonstrată
în ultima vreme la noi, odată cu reeditarea lor ştiinţifică, şi-a
asigurat prin descoperirea lui Vranoussis un nou şi foarte pu
ternic argument, decisiv prin datarea lor exactă, datare care
le readuce în curtea lui Neagoe. Trebuie să-i fim recunoscă
tori lui Vranoussis pentru această imensă contribuţie. Mai
departe decît aceasta însă, avem şi noi dreptul să ne asociem
efortului de utilizare a descoperirii şi să tragem nu concluziile
cele mai simple şi la primă vedere, ci cele mai adevărate şi
de adîncă analiză. Aceasta cu atît mai mult, cu cît L. Vra
noussis insistă în prezent chiar mai mult decît la început, asu
pra concluziilor sale. în 1972, intr-un articol publicat în «Ma
gazinul istoric» de la noi, Leandros Vranoussis îşi mai numea
încă descoperirea şi concluzia sa «ipoteză» 8, ceea ce a remar
7. A ctes du I l-e C on g rès In tern ation al..., tome IV, Linguistique et
littérature, -tirage à part, L. Vranoussis, Les C on seils... Athènes 1978,
discuţiile, la p. 383— 387.
8. Leandros Vranoussis, G lndul ş i fa p ta m arelu i dom n a l Ţ ării R o m â
neşti, în «Magazin I-staric», an. VI, mr. 2 (59) februarie 1979, p. 8 -col. I.
2 — Dascăli de cuget
18 t ANTONIE PLAMADEALĂ
cat imediat Virgil Cândea 9. Dar în 1978 el şi-a publicat în

A ctele celui de al II-lea Congres internaţional de studii sud-
est europene, şi în extras, numai prima comunicare din 1970,
fără să mai vorbească de «ipoteză». învăţăturile sînt ale «au
torului grec», iar problema e «în sfîrşit rezolvată». La sfîrşit
publică şi intervenţiile româneşti de la Athos, din 1970 101. Pu-
blicîndu-şi comunicarea din 1970 în 1978, ar fi fost indicat să
se refere atît la comunicarea lui Dan Zamfirescu, făcută la 8
nov. 1971 la Asociaţia Slaviştilor din România, în sala Institu
tului de istorie «Nicolae Iorga» u, cît şi la cele publicate de
Virgil Cândea, în 1972 1213.Dan Zamfirescu şi, mai înainte de el,
Demostene Russo, au dovedit că prima versiune a învăţăturilor
a fost slavonă şi că Neagoe a folosit izvoare slavone. Suficient
pentru a face din Manuil din Corint doar traducătorul lor.
L. Vranoussis nu pomeneşte însă de aceste contribuţii ale
cercetătorilor români1S.
Contestatarii autenticităţii învăţăturilor au vrut să adauge
argumentelor, care ar pleda împotriva lui Neagoe, lipsa sa de
cultură, datorită şi originii sale nedomneşti. Fiind doar şef de
vînătoare la curtea lui V lad cel tînăr, deci un mic boiernaş
ajuns nu prea sus, şi în orice caz pe o treaptă pentru care avea
nevoie doar de braţ bun şi de o oarecare îndemînare, nu de
cultură, ajuns domn, nu putea scrie ceea ce i sa atribuie. Ei
mai aduc în sprijinul susţinerii că nu era «os domnesc» şi
faptul că la o întrebare expresă a domnitorului V lad V odă,
Craioveştii au răspuns toţi, sub jurămînt, că Neagoe e doar
boier, că e fiul lui Pârvu Craiovescul şi al soţiei sale
Neaga 14. Ne întrebăm însă : puteau ei răspunde altfel ? Dacă
9. Virgil Cândea, Din nou d esp re În v ăţătu rile iu i N e a g o e B asarab,
în «Magazin Istoric», an. VI, nr. 2 (59), februarie 1972, p. 3, col. 1.
10. Les «C o n seils» a ttrib u és a u p rin ce N e a g o e (1512— 1521) et le m a
nuscrit a u to g ra p h e d e leu r au teu r g rec (ou la «q u estio n h om ériq u e» d e la
littératu re sla v o-rou m a in e en fin résolu e).
11. Sub titlu l: N e a g o e B asarab sau M an ole din C orint ? In leg ătu ră
cu raportu l din tre v ersiu n ea s la v ă şi g re a c ă a le În v ăţătu rilor iui N e a g o e
B asarab.
12. Virgil Cândea, «Din nou d esp re În v ă ţă tu rile lu i N eagoe...».
13. Dan Zamfirescu a răspuns şi acestei ultime încercări a lui Vranous
sis : «Pe m arg in ea u n ei «ch estiu n i h o m e r ic e » ; N e a g o e B a sa ra b şi M anuil
din Corint, In «Săptămîna» nr. 437, 438 şi 439 din 1979.
14. Gavril Protul, V iaţa lui N iion Patriarhul, ed. Tit Simedrea, p. 11,
şi versiunea greacă, ed. V. Grecu, p. 133— 134 cf. P. P. Panaitescu, În v ă
ţătu rile lui N e a g o e B asarab . P roblem a au ten ticităţii, în «Baloania», V, 1,
Bucureşti MCMXL1I, p. 142.
ar fi dezvăluit că Neagoe e fiul lui Ţepeluş Vodă Basarab şi

al Neagăi, care după aceea s-a măritat cu Pârvu Craiovescu,
Neagoe ar fi trebuit să fie supus obişnuitei mutilări, oa să
nu fie un rival posibil al domnitorului, sau al succesorilor
acestuia. Că lucrurile stau aşa, se vede şi din aceea că atunci
cînd s-a ivit prilejul de a-şi declina adevărata identitate fără
primejdie, Neagoe a făcut-o deschis şi nimeni n-a spus că n-ar
fi adevărat. Nici Pârvu Craiovescu, nici Neaga, nici ceilalţi
boieri, nici cei care ar fi putut beneficia pentru ei înşişi dacă
ar fi putut dovedi că Neagoe nu e os domnesc. Se ştie că
Ţepeluş Basarab a fost multă vreme despărţit de soţia sa care
se afla în Transilvania, şi căreia el i-a trimis şi un fel de carte
de dezlegare de îndatoririle căsătoriei, asigurîndu-şi astfel şi
libertatea sa. In acest timp a cunoscut-o pe Neaga, pe care
apoi a căsătorit-o cu Pîrvu Craiovescu, atît pentru a-şi salva
odrasla, cît şi pentru a o legitima şi a o scuti pe Neaga de ne
plăcerile inerente unei naşteri înainte de căsătorie.
Această istorie nu îmbunătăţeşte desigur calitatea culturii
lui Neagoe, chiar dacă îi «înobilează» sîngele şi «osul»,
moşteniri pe care şi le-a apărat în chip expres, şi pe care le
deţinea desigur de la Pârvu Craiovescu şi de la mama sa,
Neaga. Dar acest lucru odată lămurit de către istorici, el ne
deschide o altă perspectivă asupra personalităţii lui Neagoe,
asupra conştiinţei lui şi asupra pregătirii la care s-a supus pe
sine însuşi, ca să fie gata să-şi asume într-o zi domnia. Nu-1
putem deci privi pur şi simplu ca pe un boiernaş oarecare,
preocupat doar de cai, de cîini şi de săgeţi. S-a pregătit, a
citit, a învăţat, s-a cultivat după toate canoanele vremii şi
clasei lui în primul rînd, şi pentru chemarea de domn în ace
laşi timp. Aşa cum îl vom vedea preocupat să dea fiului său
Teodosie o educaţie în vederea domniei, a făcut această ex
perienţă întîi cu sine. Ii va vorbi fiului din experienţa cu sine.
Altfel nu e de conceput nici ca autor al Curţii de Argeş, şi
nici al Învăţăturilor.
Şi dacă învăţăturile i-au fost contestate, Curtea de Argeş
nu i-a contestat-o nimeni. E adevărat că amîndouă, Curtea de
A rgeş şi învăţăturile, pot da o imagine mai puternică şi o ar
gumentare mai convingătoare profilului său cultural, dar nici
una singură, luată chiar fără cealaltă, nu argumentează mai
puţin. Pentru a da o imagine despre om, e de ajuns una. Să ne
imaginăm că într-o expediţie în junglă, am descoperi o Curtea
de Argeş : nu ne-am putea oare face o idee clară despre crea
torul ei, despre cultura lui, despre gusturile şi rafinamentul
20 t ANTONIE PL AM A DEALA
său artistic ? Sigur că ne-am face. In acest sens, Curtea de

Argeş vine puternic în sprijinul autenticităţii şi a Învăţături
lor. Şi prin aceasta nu mergem dinspre învăţături spre deter
minarea culturii autorului, care trebuie să justifice la rîndul
ei autenticitatea operei ci, aşa cum trebuie, dinspre cultură
spre învăţături, ceea ce vom încerca să facem şi mai departe.
Avem dovezi directe că Neagoe a fost preocupat de cul
tură. Gavril Protul, conducătorul Muntelui Athos, contempo
ran cu Neagoe, în V iaţa Sfîntului Nifon ne informează că
Neagoe l-a avut profesor pe Sfîntul Nifon. «Iar Fericitul Nifon
— scrie el — îl întărea cu învăţăturile sale».
Cercetătorii consideră că l-a avut printre profesori şi pe
Maxim Brancovici, mai întîi despot al Serbiei, apoi mitropolit,
fratele soţiei lui Neagoe, Despina Miliţa, cărturar cunoscut al
vremii. Şi de acest lucru trebuie să ţinem seama : de ce ar fi
putut fi un despot al unei ţări vecine cărturar 15, iar Neagoe
nu ? El ar fi o excepţie dacă n-ar fi fost cult. Aurelian Sacer-
doţeanu a dovedit că Neagoe ştia să scrie 16. Nu era un dom-
nitor-cioban, cum le-ar place unora să-l considere. George
Mihăilă arată că boierii Craioveşti nu erau nici ei străini de
cultură. Ei sînit ctitorii Bistriţei oltene, mînăstire cu bibliotecă
mare, care era ca un fel de bibliotecă şi şcoală a lor, a familiei.
Pe una din cărţi s-a găsit o însemnare a lui Neagoe, că a fost
împrumutată de el. Ne putem uşor imagina că din tinereţe a
fost îndrumat acolo, poate chiar dat în seama vreunui călugăr
cărturar care i-a deschis gustul cititului, care l-a îndrumat în
selecţionarea lecturilor, şi cu care va fi discutat multe din
cele citite. Am putea vedea aici una din sursele bogatei infor
maţii din învăţături, şi a cunoştinţelor sale speciale cu privire
la isihasm şi la metodele de desăvîrşire a minţii şi a inimii,
prin rugăciune, meditaţie şi exerciţii ascetice. Bistriţa avea la
vremea aceea o bibliotecă destul de importantă 17.
Mai ştim despre Neagoe că i-a cerut lui Manuil din Corint
să-i explice în scris «raţiunile pentru care latinii s-au înde
15. Dan Zamfiresiou «rată că în vremea lui Neagoe mulţi domnit ori
şi prinţi străini erau culţi, cunoscători ai literaturii vremii. Studii şi a rtic o le
d e L iteratură R om ână v e c h e . Bucureşti, 1967, p. 108 şi urm.
16. C ontribuţii la studiul d ip lo m a ticii sla v o -ro m â n e. Statul d om n esc
şi sig iliile din tim pul lui N e a g o e B asarab (1512— 1521), în «Romanoslavica»,
X, 1964, p. 405— 434.
17. G. Mihăilă, O rigin alu l slav on al «în v ă ţă tu rilo r» şi form aţia cu ltu rală
a lui N e a g o e B asarab, în voi. «învăţăturile lui Neagoe Basarab către Fiul
său TeOctasie», Ed Minerva, ip. 71—75.
părtat de la dreapta credinţă şi au devenit eretici» l8. Era deci

interesat de problemele teologice. Era în corespondenţă cu
oamenii de cultură ai vremii. Ştim că a trimis o solie la papa
Leon al X-lea, că a vizitat Constantinopolul, că a fost în Tran
silvania, că şi-a luat soţia din Serbia — probabil a fost mai
întîi s-o vadă — că a purtat corespondenţă cu sibienii, şi că a
fost cum spune Gavril Protul, «ctitor a toată Sfetagora».
Asupra gusturilor sale artistice nu mai încape nici o în
doială. Dovada cea mai grăitoare e Mînăstirea Curtea de
Argeş. Desigur ea este opera artiştilor care au zidit-o, dar
Neagoe le-a spus ce să facă, şi cum să facă. E de presupus
că şi-a dat avizul asupra planurilor şi asupra detaliilor. Va
fi adus arhitecţi, ingineri, sculptori, pictori cu care s-a sfă
tuit, cărora le-a dat îndrumări. Curtea de Argeş a fost ambiţia
şi mîndria lui. Se vede aceasta nu numai din ceremonia sfin
ţirii, la care a adus tot ce putea aduce mai reprezentativ din
lumea creştină, dar şi din faptul că personal a aşezat pristolul
şi icoanele la sfinţire. Ni-1 putem imagina urmărind zi de zi
construcţia, stînd de vorbă cu sculptorii în piatră, corectînd
machetele, încurajînd muncitorii...
Valoarea artistică a Mînăstirii Curtea de Argeş a trecut
îndată în legendă. Balada Meşterului Manole e cel mai extra
ordinar tratat despre conţinutul artistic al zidirii. Este expre
sia literară a arhitecturii. Este ecoul ei cultural, la nivelul
geniului popular receptiv la frumuseţe şi capabil s-o re-creeze
în baladă. Impactul ei a fost colosal în epocă. Ar trebui să
fie cineva lipsit de cea mai elementară capacitate de interpre
tare a unui asemenea eveniment, ca să nu-1 pună în directă
legătură cu geniul artistic al celui ce a iniţiat-o, al celui ce,
cum spune poporul şi cum înregistrează istoria pe bună drep
tate, a zidit-o. Şi cît e de aici pînă la arhitectura şi con
ţinutul învăţăturilor ?
Pe bună dreptate Al. Piru laudă «dragostea pentru cul
tură şi rafinamentul artistic» al lui Neagoe, adăugind pentru
ilustrarea acestora şi alte elemente la fel de elocvente. Aces
tea se deduc nu numai din faptul că a patronat tipărirea
Evangheliarului slavon al lui Macarie, şi a construit acea ca
podoperă de arhitectură care este biserica episcopală a Curţii
de Argeş, dar şi din veşmintele pe care le purta (brocart roşu
cusut cu vulturul de aur bicefal bizantin, coroană imperială
18. L. Vranoussis, op. cit., p. 381. Manuscrisul acestei lucrări se află
la Universitatea din Illinois.
de bazileu). Comandă la Braşov o blană de viezure, una de

helge şi un colier de mărgăritare şi respinge ironic o cădelniţă
de argint, lucrată la Sibiu în mod necorespunzător. Poetul
grec de la curtea sa, Máximos Trivalis, îl numea într-o epi
gramă «divinul», şi-l aşeza în palatele Olimpului. întreţinea
pe chirurgul raguzan Hieronim. Trimitea dogelui Veneţiei un
cal în valoare de 200 de ducaţi, iar papei Leon al X-lea,
patronul lui Michelangelo, îi cerea în 1519 să-i socotească
legaţi de el, pe fiul său Teodosie şi pe supuşii săi, «prin
alianţă perpetuă cu biserica romană» 19.
Am văzut mai înainte că, bun ortodox fiind, îi considera
pe romano-catolici eretici, dar ca domn ştia să vadă în alianţa
cu papa o asigurare a liniştii urmaşilor lui, ca şi a întregului
său popor, după moartea sa. însuşirile sale diplomatice au fost
de mult în atenţia specialiştilor20. Nicolae Iorga îl numeşte:
«Domn cu apucături împărăteşti» şi «Domn cu atîta dor de
frumuseţe, cum nu mai avusem altul înainte de dînsul» 21, iar
Ion Bogdan îl crede «unul din cei mai culţi domni ai noştri
din vechime» 22.
Şi acum să trecem la învăţături. E oare chiar atît de greu
să admitem, după toate acestea, că un astfel de om ar fi putut
scrie învăţăturile ? Şi sînt ele chiar în aşa măsură o noutate
mondială, încît să nu fi putut apare în Ţara Românească în
secolul al XVI-lea ? Ar trebui să privim puţin împrejur, să ne
situăm în epocă şi să nu ne considerăm între graniţe de oţel,
ridicate pînă la cer între noi şi lumea din jur, între noi şi un
trecut de sute de mii de ani de cultură, acumulată în memoria
şi în tezaurul omenirii, cu care eram în legături normale.
Sîntem la secole după Plafon şi Aristotel, după epoca Sfinţi
lor Părinţi şi a Sinoadelor ecumenice, timp în care s-a făcut
pînă la saturaţie teologie şi filozofie ; sîntem după Dante şi
după Petrarca ; sîntem contemporani cu Erasmus şi cu Ma
chiavelic Nu e oare o dovadă de vinovată miopie şi de cumplită
rea voinţă, să te consideri troglodit în centrul Europei, între
19. Al. Piru, În v ă ţă tu rile lui N e a g o e B asarab, 1512— 1521, la 460 d e
an i d e la urcare>a sa p e tronul Ţ ării R om ân eşti. V olu m omagial publicat de
Societatea culturală «Neagoe Basarab» dSm Curtea de Argeş, ed. Minerva,
20. Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, Pagini din trecu tu l
d ip lom aţiei rom ân eşti, Bucureşti, 1966, p. 100 şi urm.
21. Nicolae Iorga, Isto ria literatu rii re lig io a se a rom ân ilor pîn ă la 1688.
Bucureşti, 1904, republicat în volumul omagial la 460 de «ni de lia urcarea
sa pe tron, citat mai sus, p. 289.
22. G. Mihăilă, O rigin alu l slav on ..* p. 63.
Roma şi Bizanţ ? E oare Curtea de Argeş coborîtă din cer,

sau adusă de vîmt din vreo împărăţie vecină ?
Sigur că e nou pentru noi. Dar odată trebuia să începem
şi noi. De ce ar fi prea devreme pentru o carte ca învăţătu
rile să apară la noi, cînd una similară fusese scrisă la Bizanţ
cu un secol mai devreme, de către împăratul Manuel al II-lea
(1391— 1425) 23, şi alta şi mai demult, scrisă cu şase secole
mai devreme de către împăratul Vasile I Macedoneanul
(867—886) pentru fiul său Leon ? Neagoe se înscrie într-o
bună tradiţie a sud-estului european24, şi e meritul său că
inaugurează, printr-o lucrare ca aceasta, o intrare majoră a
României în cultura europeană.
Poate că e bine să stăruim totuşi puţin asupra unora dintre
obiecţiile formulate împotriva paternităţii lui Neagoe, obiec
ţii formulate şi prin alte argumente decît acela al presupusei
sale «neculturi», cum credea Xenopol.
în general se formulează patru obiecţiuni principale îm
potriva autenticităţii învăţăturilor : 1. Că epoca nu permitea
asemenea operă ,■2. Că e prea religioasă, cu conţinut isihast,
şi că deci autorul ar fi un monah ; 3. Că nici nu e originală, ci
e un colaj de texte puse cap la cap ; 4. Că Neagoe n-o putea
scrie, pentru că era «necult».
La cea dinţii obiecţiune, după mulţi alţi români, a răs-
pus definitiv L. Vranoussis. Opera e din epocă, scrisă nici
mai devreme, nici mai tîrziu. Toate încercările de «a refuza
de plano culturii sec. XVI românesc dreptul şi posibilitatea
de a formula idei», cum spunea Paul Anghel, s-au dovedit
false, neştiinţifice. Toţi cei care au atribuit pe nedrept «un
certificat de pauperitate culturii româneşti» 25, dacă ar mai
trăi, ar trebui să facă penitenţă publică (D. Russo, Xenopol,
P. P. Panaitescu ş.a.).
Cea de a doua obiecţie, care consideră conţinutul religios,
isihast, drept un indiciu că autorul ar trebui să fi fost un
monah, se loveşte de o alta care, luînd în considerare conţi
nutul laic — deoarece cel religios ocupă numai o parte din
întregul conţinut — exclude posibilitatea ca un monah să-l fi
putut alcătui. Unitatea cărţii fiind însă recunoscută de toată
23. Staturi pen tru ed u ca ţia unui p rin cip e, scrise pen tru fiu l său, v iito
rul îm părat lo a n a l V lII-iea P aleo io g u l.
24. Dinu C, Giurescu : G în d ire p o litică , în voi. omagial cit. mai sus,
p. 378— 379, reprodus din revista Argeş, nx. 3, 1971.
25. Paul Anghel, C o la j şi e la b o r a r e orig in ală la N e a g o e B asarab, în
«voi. omagial», cditalt, p. 77.
lumea, stilul indicînd doar un singur autor, rămîne ca opţiu

nea să fie determinată de cea mai bună argumentare.
Un călugăr n-ar fi ştiut să vorbească despre solii diplo
matici, despre protocolul primirii lor la curte şi în audienţă
domnească, despre politica externă, despre armată, despre
eticheta meselor, despre pace şi război, despre curaj şi nu
despre resemnare, despre voinţă de luptă şi nu despre su
punerea la destin. Un călugăr n-ar fi ştiut să se lanseze în
analize cu privire la tactica de urmat în caz de conflicte
diplomatice sau de conflicte armate, îndeletniciri care sînt
de strictă competenţă militară şi politică. Mai degrabă putea
şti Neagoe teologie — era în spiritul epocii — decît un că
lugăr treburile domniei. Teologia era în vremea aceea pa
siunea intelectualilor. Temele ei erau temele cercurilor ra
finate, tot aşa cum cele mai subţiri dintre aceste teme erau
temele sfinţilor. Sîntem aproape de palamism, aşa că a fi fost
la curent cu isihasmul, era tot una cu a fi fost foarte la modă.
Şi ni-1 putem uşor închipui pe Neagoe pus la punct cu aceste
noutăţi, mai ales că a avut o domnie fără războaie, putînd şi
trebuind chiar să-şi facă simţită prezenţa în istorie prin stră
lucirea minţii, prin egalarea elitei în mijlocul căreia se în-
vîrtea şi care, scutită de griji, se deda desigur exerciţiilor de
filozofie şî de speculaţie abstractă.
I. Chiţimia, în total dezacord cu cei care văd în învăţături
numai conţinutul religios, spune că ele sînt «cea dintîi operă
de compoziţie şi inspiraţie poetică laică» 26.
Cu privire la originalitate, obiecţiile au fost necruţătoare.
Au fost investigate toate izvoarele posibile, s-au făcut com
paraţii şi, cei care şi-au făcut cercetările cu gînd de a dovedi
că opera nu este a lui Neagoe, au şi minimalizat-o pînă la
desfiinţare. Au decis că e ceea ce se numeşte un colaj, adică
o adunare de texte puse cap la cap, un fel de antologie în
care însă numele autorilor e de cele mai multe ori omis, tex
tele fiind cusute ca şi cînd ar fi ale unuia singur.
In legătură cu aceasta vom face cîteva observaţii şi pre
cizări. Este adevărat că nu toţi autorii folosiţi sînJt citaţi, dar
sînt şi alţii care sînt citaţi. Aceasta era metoda vremii. Tex
tele al căror autor nu era citat, erau probabil foarte cunoscute.
Erau texte de mare circulaţie, din tezaurul spiritualităţii or
todoxe. Nu este adevărat însă că întreaga operă este o
26. C on sid eraţii d es p r e În v ăţătu rile Iui N e a g o e B asarab, în «Romano-
slavica», VIII, 1963, p. 334— 335 cf. volumul omagial citat, p. 282.
cusătură de lungi citate din alţi autori. S-a exagerat mult în

această privinţă. Istoricii literari au putut în ultima vremJe
proba contrariul. In loc să se spună că e o carte cu împrumu
turi, e mai firesc să se spună că e o carte bine documentată.
Folosirea materialului bibliografic l-a ajutat pe Neagoe la
argumentarea tezelor sale. Este o carte doctă, bine informată.
Dan Zamfirescu a delimitat precis partea de bibliografie fo
losită, de partea originală, şi tabloul ne arată că partea origi
nală e foarte însemnată. în afară de aceasta, planul general
al cărţii, modul cum îşi serveşte autorul ideile, folosind măr
turiile altora, sînt originale. Paul Anghel are dreptate cînd
afirmă că, deşi sînt adunate texte ale altora, ici şi colo, «adi
ţionarea nu dă o simplă sumă, ci o altă unitate, absolut
nouă» 27. Şi tot e l : «colajul nu deţine preponderenţa» 28. Fo
losirea unor autori clasici din spiritualitatea ortodoxă era
aproape o obligaţie pe atunci. Demonstraţia trebuia să fie
canonică, cu argumente universal recunoscute, cu argumen
tele vremii. Demonstraţia e ca parabola în vorbirea lui Iisus :
ilustrarea tezei. Dar teza, ideile, sînt ale lui, ale scriitorului,
în cazul nostru ale lui Neagoe. Paul Anghel poate chiar aprecia
că, folosite da Neagoe, textele altor autori se îmbogăţesc :
«se retransmite sintagmelor — zice el — o valoare nouă» 29.
Cartea e deci originală. A opta pentru un text, a-1 selecţiona
pentru a-ţi ilustra o idee a ta, e a fi original chiar şi prin
aceasta, fireşte în condiţii de informare bună, de informare
în bună proporţie cu contribuţia riguros personală. Ceea ce
la Neagoe există.
Prezenţa unui bogat material informativ în Învăţături, ne
arată cît de preocupat a fost autorul de a alcătui o carte te
meinică. Aflăm din ea şi ce lecturi prefera el, dar mai ales, care
erau preocupările epocii. Şi după ce am putut dovedi cu alte
mijloace, că Neagoe era un om care citea, un om cult, putem
acum să lărgim cercul informaţiei asupra culturii lui, chiar pe
baza cărţii sale. El citează şi utilizează Sfînta Scriptură, în
partea întîia mai ales Cărţile Regilor — firesc într-un ma
nual menit să fie cartea de căpătîi a unui prinţ — apoi părţi
din : Scara Sfîntului Ioan, Umilinţa lui Simion Monahul,
Dioptra lui Filip Pustnicul, Om iliile Sfîntului Ioan Gură de
Aur (la Psalmul VIII, «Despre răbdare»), Cuvintele Sfîntului
27. Op. cit., p. 78.
28. Ib id em , p. 77.
29. Ibid em , p. 78.
26 t ANTONIE PLAMÂDEALA
Efrem Şirul, Panegiricul Si. Constantin, de Eftimie, Patriarhul

Tarnovei, cărţi populare ca Varlaam şi Ioasaf, Fiziologul,
Alexandria ş.a.
Pe drept cuvînt deci, învăţăturile sînt acum numite : «întîia
carte originală a culturii româneşti» 30, iar Neagoe e numit :
«primul mare scriitor român din evul-mediu» 31 şi «intelec
tual român de statură europeană» 32.
De cînd s-au reluat dezbaterile asupra Învăţăturilor —-
meritul îi revine incontestabil lui Dan Zamfirescu — nu se mai
face economie de superlative în aprecieri. Şi dacă ne gîndim
bine, folosirea lor fără reţinere e justificată : ne aflăm în zorii
secolului al XVI-lea, cînd încă nu se produsese nimic de natura
aceasta la noi şi iată că, pe neaşteptate, apăream cu un tratat
mare, coerent, care cumulează nici nu mai ştim cîte premiere
absolute : primul tratat de teologie dogmatică, primul tratat
de morală, primul tratat de spiritualitate, prima operă peda
gogică, primul tratat asupra artei militare, primul tratat de
diplomaţie etc.
Opera este importantă prin sine şi pentru sine, pentru
autor şi pentru epocă, dar şi pentru o privire înapoi în cul
tura românească de dinainte de Neagoe. înaintea lui n-a
fost vid. El nu putea apărea din vid, ci dintr-o lungă şi bună
pregătire, dintr-o preocupare articulată în toate aceste do
menii şi pe vremea înaintaşilor săi. Ei nu ne-au lăsat opere,
dar aceasta nu înseamnă că n-au gîndit, sau că n-au scris.
Au putut scrie, fără ca scrierile lor să ajungă pînă la noi.
Cutare autor ne dă în plină maturitate un roman extraordinar
şi lumea se întreabă cum şi de unde, că doar n-a mai scris
nimic. Şi apoi se descoperă că timp de treizeci de ani şi-a
exersat scrisul într-un jurnal zilnic. Opera lui Neagoe vine
şi ea după cine ştie cîte exerciţii de dinaintea lui. Numai
aşa se explică cum a putut apare ca din senin o astfel de
«catedrală literară», «cea dintîi creaţie de valoare universală
a literaturii române», «suprema expresie a civilizaţiei vechi
româneşti» 33, «prima capodoperă literară românească» 34, «una
30. Emil Mânu, O mare c r e a ţie a culturii rom ân eşti, în voi. omagial
citat, p. 3?6.
31. Idem .
32. Ibid em , p. 377.
33. Dan Zamfiresou, E x p resie g en ia lă a v e c h ii civ ilizaţii rom ân eşti, în
«vot. o m a g ia l» citat, p. 329.
34. Edgar Papu, În v ă ţă tu rile lui N e a g o e B a sa ra b ş i spiritul M unteniei.
în «voi. omagiat», oitait, p. 89.
NEAGOE HASARAB, DOMN AL CULTURII ROMANEŞTI 27
clin cele mai frumoase realizări în limba slavonă»35, «cea

dinţii încercare filozofică românească» 36. Neagoe este astfel
«un mare scriitor al timpului său» 37.
S-a scris şi pînă la Neagoe, dar ni s-a păstrat mai ales
istorie, cronică. Şi multă vreme după el se va mai scrie încă
tot istorie, în stil de cronică. El e altceva : e scriitor în ac
cepţiunea cea mai proprie cuvîntului. El teoretizează, inter
pretează, demonstrează, gîndeşte pe toate registrele pe care
se desfăşoară viaţa, la nivelul minţii şi al inimii, al trebu
rilor private şi al celor publice, al istoriei şi al eternităţii.
Gîndeşte şi scrie. Ştie să prindă în frază frumoasă dialectica
unei gîndiri bine articulate. Atît de bine, încît tratatul său
multilateral şi multifuncţional, nu numai că se poate citi şi
astăzi, dar se citeşte cu interes şi cu folos. E o carte utilă încă.
2. NEAGOE BASARAB — UMANISTUL
Interpreţii moderni ai învăţăturilor caută să determine din

exegeza textului profilul autorului, ca să-l situeze în epocă,
şi în comparaţie cu ceea ce sa întîmpla pe atunci împrejurul
nostru, şi să fixeze astfel în istoria culturii româneşti mo
mentele sau etapele pe de o parte ale recepţiei la noi a va
lorilor europene, pe de altă parte ale contribuţiei noastre la
îmbogăţirea acestor valori. Discuţiile în jurul protocronismu-
lui au ocupat, în chip deosebit în ultimii ani, agenda specia
liştilor noştri. A fost pomenit adesea şi numele lui Neagoe
Basarab, dar noi ne vom opri asupra acelui aspect al pro
blemei care, după părerea noastră, a fost insuficient şi uneori
inexact tratat. E vorba de umanismul lui Neagoe, de descrie
rea şi de caracterizarea lui, ambele tinzînd cu orice preţ să-I
alinieze pe voievodul nostru pilonilor înaintaţi ai umanis
mului european al vremii, ceea ce face, bineînţeles, un mare
serviciu culturii româneşti — deşi mai degrabă pe linia sin
cronismului, decît a protocronismului. Totuşi sînt necesare
rinele uşoare corective, nu atît cu privire la caracterul uma
nist al operei lui Neagoe Basarab, cît cu privire la evaluarea
acestui umanism, în comparaţie cu cel al Renaşterii.
35. I. Chiţi mia, O n ou ă s e m n ifica ţie a culturii d in e p o c a lu i N e a g o e
B asarab, lin «voi. omagial», citat, p. 124.
36. Aron Densuşiaiml, Isto ria lim b ei şi literatu rii rom ân e. Iaşi, 1885,
cf. «voi. omagial», citat, p. 274.
37. VasiLe Grecu, Şi totuşi în v ă ţă tu rile lui N e a g o e B asarab, extras din
«Convorbiri Literare», 7, (1944), p. 29— 30.
2fi t ANTONIE PLAMADEALA
Am văzut că unii cercetători au refuzat autenticitatea în

văţăturilor pe motiv că ar fi de fapt o carte religioasă, scrisă
de un monah. Este intr-adevăr o carte şi religioasă, şi aceasta
se va vedea mai ales din capitolul următor, scris mai demult,
dar inclus anume aici, pentru a completa imaginea despre
Neagoe şi a restabili echilibrul pe care unii vor să-l strice,
reducînd conţinutul şi importanţa cărţii la conţinutul ei laic.
De unde şi afirmaţiile despre umanismul lui Neagoe, în sensul
umanismului unui Machiavelli, sau Pic de la Mirandola.
Edgar Papu, comparînd pe moldoveni cu muntenii, scrie des
pre Neagoe : «Marele domnitor nu mai este un melancolic
şi contemplativ înţelept sceptic, ca moldovenii, ci un entu
ziast activ, încrezător în puterea faptei. El nu mai priveşte
pieirea obştească a lucrurilor, ca Miron Costin, Dosoftei şi
Cantemir, nu mai este un filozof al deşertăciunii, ci are în
vedere crearea lucrurilor prin voinţa omului. Neagoe ne apare
astfel ca un gînditor pragmatic şi ca un om de Renaştere»38.
Şi mai departe cu acelaşi sens : «Domnitorul muntean este un
contemporan al întregii sale epoci, proiectîndu-se în timp ca
un uomo universale de Renaştere. El este autorul unui original
tratat politic, aşa cum se concepeau şi în occident la vremea
sa» 39. In alt studiu, Edgar Papu merge şi mai departe :
«Neagoe este mai uman decît umanismul florentin». Oamenii
la el nu sînt proşti şi răi, ci buni, inteligenţi. El se apropie
mai mult de contemporanul lui Machiavelli, Francesco
Guicciardini» 40.
Ştefan Bârsănescu, pornind de la termenul minte, prezen
tat de Neagoe ca «steag al trupului», constată «primatul ra
ţiunii la români» şi «datoria de a ne conduce de minte, de
raţiune» 41. Bârsănescu merge chiar mai departe decît alţii,
sugerînd că pasajele teologice din opera lui Neagoe ar fi
38. Edgar Papu, în v ă ţă tu rile lui N e a g o e B a sa ra b şi spiritul M unteniei,
în «voi. omagial» citai, Minerva, 1972, p. 91.
39. Idem , p. 92.
40. Edgar Paipu, În v ă ţă tu rile lui N e a g o e B a sa ra b în co n tex tu l R en a ş
terii, C el m ai d e se a m ă scriito r psihologic din v e c h e a n oastră literatură,
în «Luceafărul», nr. 4, 23 ianuarie 1971, şi în «voi. omagial» citat, ,p. 357.
41. Ştefan Bârsănescu, O teorie semniiicativă d e s p r e prim atul raţiunii
ia R o m â n i: n otaţie p e m arg in ea În v ăţătu rilor lui N e a g o e V o d ă B a sarab
că tre Hui său T eo d o sie, în voi. «Pagini nescrise din Istoria culturii ro
mâneşti» (sec. X — XVI), Bucureşti, 1971, reprodus şi în «voi. omagial» citat,
p. 348.
opera copiştilor. El notează ca o trăsătură specific umanistă

încrederea lui Neagoe în om, în omul viteaz, şi chiar din
portretul domnitorului scoate un argument în descoperirea
umanistului. Portretul, în poziţie dreaptă, cu figura energică,
demnă, nu în postură de umilinţă, «poartă trăsăturile omului
de Renaştere» 42.
I. Chiţimia constată, de asemenea trăsături umaniste în
opera lui Neagoe : idealuri pămînteşti şi sociale, educarea
omului pentru viaţă şi societate, pentru viaţa în stat. El se
întreabă : «de unde vine această înclinare spre un umanism
local, în paralelă cu umanismul occidental în limba latină ?
Se poate spune că s-a trecut uşor peste substratul local de tip
popular care a generat acest umanism. Umanismul occidental
a luat naştere prin descoperirea antichităţii clasice şi s-a
manifestat pe scară mare în limba latină (într-o anumită tentă
livrescă). Umanismul din sud-estul Europei, inclusiv din
Ţările Româneşti, şi-a tras seva, în primul rînd, din cultura
populară, cu fondul ei străvechi, superficial atins în mase
de ideile bisericeşti» 43. Mai departe I. Chiţimia explică uma
nismul lui Neagoe şi prin apariţia ereziilor, în care vede
«curente democratice, accesibile şi viabile în masele largi,
precum bogomilismul, a cărui extindere şi persistenţă nu mai
poate fi astăzi negată» 44.
Ne oprim aici cu exemplificările. Convingerea noastră este
că a voi să facem din Neagoe un Machiavelli sau Guicciardini,
un umanist neapărat de tip occidental, nu corespunde ade
vărului şi înseamnă a-1 scoate atît din opera sa, cît şi din
mediul românesc al epocii. înseamnă nu numai a forţa nota,
ci mai mult. Teza trebuie neapărat amendată, spre a restitui
umanismului neagoian autenticitatea, verosimilitatea. în v ă
ţăturile sînt o carte laică, dar nu numai laică. Acest lucru
este, dealtfel, prea evident şi nu recunoaşterea aceasta este
esenţială. Esenţial e că partea laică şi cea religioasă, teolo
gică, se întrepătrund, se sprijină şi se explică reciproc. Tocmai
această întrepătrundere dă umanismului său un caracter deo
sebit de cel occidental.
I. Chiţimia constată la sfîrşitul studiului său «tenta deo
sebită» a umanismului lui Neagoe, dar îl pune pe seama cul
turii vii a maselor populare, prin care înţelege de fapt ere
42. Idem , p. 344.
43. I. Chdţimiia, O n ou ă se m n ifica ţie a culturii din e p o c a lui N e a g o e
B asarab, în «voi. omagial», citat, p. 128.
44. Ibid em .
ziile, dintre care citează bogomilismul. Concluziile sale sînt

adevărate, dar motivarea lor se opreşte la jumătate şi ezită să
se plaseze în realitatea şi specificitatea culturii epocii. E drept
că un rol important a jucat şi «cultura vie a maselor populare»,
dar unei cărţi ca Învăţăturile nu i se poate refuza descen
denţa şi din literatura cultă a vremii care, dealtfel, e copios
reprezentată chiar în cuprinsul ei. Şi cum era această cultură?
Era bineînţeles religioasă. O spun toate tratatele de istorie
a culturii şi literaturii române. Nu e descoperirea nimănui,
ci este o realitate pe care sîntem obligaţi s-o vedem. De
mirare e acoperirea ei, în cazuri ca acestea, sau încercarea
de a o pune sub alte nume căci, la urma urmei, bogomilismul
e tot o cultură religioasă, în măsura în care este cultură !
Şi în măsura în care afirmarea lui ca sursă a umanismului
neagoian, se poate susţine ! Vom vedea că nu. Dar deocam
dată vom spune doar că numai din perspectiva descoperirii
(în opoziţie cu acoperirea) esenţei religioase a culturii vremii,
ceea ce afirmă I. Chiţimia la sfîrşitul studiului său, are sens,
şi poate fi în întregime subscris : «Nu este nevoie ca acti
vitatea lui Neagoe Basarab să fie etichetată cu firme de
curente occidentale, iar personalitatea lui asemănată cu per
sonalităţi occidentale, pentru că Neagoe Basarab nu este
nici Nicolo Machiavelli cu al său II Principe (1531), nici
Montaigne, ci este N eag oe Basarab (după cum Ştefan cel
Mare nu este vreun gondolier sau conchistador, ci este Ştefan
cei Mare, sublinierile autorului), expresie deci a unui autoh
tonism, care face cinste, prin originalitate, culturii româneşti
şi îmbogăţeşte în acelaşi timp, prin noutate de spirit şi creaţie,
patrimoniul culturii şi literaturii europene» 45.
Cu privire la erezii ca sursă a umanismului, deci ca iz
voare de inspiraţie pentru Neagoe, evidenţa e tocmai con
trarie. Dan Zamfirescu a arătat cu claritate caracterul
antiislamic al învăţăturilor. P. Chihaia arată şi el că dacă
turcii erau adversarii exteriori, în interior adversarii cu care
avea de luptat Neagoe şi cu care îl sfătuia şi pe Teodosie
să lupte, erau tocm ai ereticii, de aceea Neagoe este chiar în
verşunat împotriva lor, pentru că ei «puteau submina struc
tura statală şi implicit autoritatea voievodului». Ei sînt zu
grăviţi şi pe pereţii bisericilor, în iad, denunţaţi ca duşmani
ai poporului, şi aproape toţi domnitorii s-au apărat de ei.
Boierii şi domnitorii «turciţi» erau dispreţuiţi şi pomeniţi ca
45. Op. cit., p. 129.
atare, cu nume de hulă şi lepădare de credinţă. Exaltarea

cultului Maicii Domnului era şi ea o formă de rezistenţă şi
opoziţie împotriva ereziilor40. Oare tocmai de la aceştia
să-şi fi împrumutat Neagoe gîndirea umanistă ? Nu avea ne
voie de ei. A găsit-o în ortodoxia românească, dintotdeauna
cuminte şi echilibrată. Dealtfel ortodoxia românească a aplicat
dintru început un corectiv de echilibru ortodoxiilor din jurul
nostru. Mişcarea spirituală de la Cernica, începută de Stare
ţul Gheorghe şi continuată de Sfîntul Calinic, şi probabil şi
cea mai veche, formată în jurul Mînăstirii Poiana Mărului de la
Buzău, s-au caracterizat tocmai prin echilibrul între muncă
şi rugăciune, între grija de cele ale vieţii acesteia şi grija
pentru mîntuirea sufletului. Românii n-au fost nici unilate
rali, nici fanatici. Nu e în firea lor. Neagoe era contemporan
cu Nil Sorsky, dar la acesta din urmă grija faţă de lume e
absentă. Ceea ce contează e desprinderea de lume, contem
plaţia. Şi Paisie Velicicovschi era înclinat mai mult spre con
templaţie, şi tocmai de aceea a venit reacţia cernicană.
Isihasmul, de îndată ce a trecut Dunărea, s-a umanizat,
îmbrăcînd haină românească. Neagoe Basarab îl cunoaşte
bine. îl găsim prezent în Învăţături. Dar, românizat, el ne-a
făcut servicii, după cum a arătat şi Dan Zamfirescu. A făcut
să se traducă la noi tot ceea ce se scrisese la sud de Dunăre.
Ne-a înarmat cu o armată de cărturari, de traducători, de
copişti. Fără aceştia Neagoe însuşi ca om de cultură ar fi de
neconceput4647. Dar Neagoe, deşi scrie despre rugăciune, nu
e un palamit. El nu sacrifică lumea, umanul, concretul. Are în
vedere transfigurarea, nu transformarea ; nu iese din ome
nesc, dar porneşte de la teza ortodoxă că omul e bun prin
natură, de la creaţie, că nu şi-a pierdut prin căderea în păcat
posibilităţile de a se desăvîrşi ci, dimpotrivă, e perfectibil şi
anume aici, pe pămînt. Acest lucru e limpede în Învăţături.
Neagoe spune de mai multe ori că omul e numai cu puţin
mai mic decît îngerii, şi că e chemat să fie Dumnezeu. Ere
ticii, exact dimpotrivă, ca şi întreaga Reformă, au venit cu
teza că omul şi-a pierdut prin căderea în păcat tot ce avea
bun în el, şi nu mai e capabil de ridicare. De aceea exaltează
ei sola gratia, numai harul lui Dumnezeu, pentru că numai
el mai poate ceva pentru om, din afară, fără participarea lui,
46. Pavel Chihaia, Cu p riv ire la în v ăţă tu ri şi la c îte v a m on u m en te din
v r e m e a lu i N e a g o e B asarab, în «voi. omagial», citat, p. 140— 141.
47. Vezi şi Dam Zamfirescu, Studii şi a rtic o le d e literatu ră rom ân ă
v e c h e , Bucureşti, 1967, p. 116— 117.
fiindcă el e incapabil de orice participare. Nu e capabil

de fapte bune. De aceea se poate mîntui doar prin credinţă,
sola fide. încă odată deci : a inspira de aici umanismul lui
Neagoe, e cel puţin ciudat! Am răspuns prin aceasta lui
I. Chiţimia. Dar şi lui Edgar Papu care găsea că încrederea
lui Neagoe în «puterea faptei», activismul său, încrederea în
inteligenţă şi în bunătatea omului, veneau din Renaştere. Nu.
V eneau din ortodoxia lui, din teologia ortodoxă pe care el o
cunoştea foarte bine 48.
«Primatul raţiunii la români» şi «datoria de a ne conduce
de minte, de raţiune», sînt adevărate, aşa cum le arată Ştefan
Bârsănescu, numai că nici acestea nu vin neapărat din occi
dent, din umanismul acestora. Ele sînt virtuţi strămoşeşti prin
excelenţă, şi Neagoe n-a trebuit să facă incursiuni speciale
în afară, ca să le găsească. Am arătat mai sus că Neagoe era
familiarizat cu isihasmul. A putut găsi acolo multe referiri la
minte şi la inimă, referiri pe care filtrîndu-le prin bunul simţ
românesc, le-a reţinut ca termeni de echilibru : minte în inimă
şi inimă în minte. A desprinde mintea din acest context, şi a
o traduce în termeni exclusiv umanişti, înseamnă a mutila
sensul original. Tot aşa cum ar fi o mutilare nejustificată a
Învăţăturilor, a voi să-l consideri pe Neagoe autor doar al
părţilor laice. Aceasta ar însemna a pierde trei sferturi din
carte, a imagina un Neagoe uşor de înşelat — căci aceasta s-ar
fi făcut sub ochii lui — a ieşi din epocă şi a artificializa. Parcă
ne-ar fi ruşine cu un Neagoe care gîndeşte teologic în zorii
secolului al X V I-le a !
Ştefan Bârsănescu vede în încrederea lui Neagoe în om
şi în omul viteaz, tot o trăsătură a omului din Renaştere.
Putem fi de acord că e o trăsătură asemănătoare dintre cei
doi, omul lui Neagoe, şi omul Renaşterii. Dar dacă ni se
sugerează că Neagoe şi-a inspirat umanismul din Renaştere,
în această privinţă, e greu de admis. Lectura cea mai negli
jentă a părţii a I-a din Învăţături arată că aproape toate
exemplele din Vechiul Testament, pe care Neagoe le prezintă
drept modele fiului său, sînt luate din Cărţile Regilor, şi a
ştiut să aleagă numai figuri de regi viteji. Dealtfel creştinis
mul şi în special ortodoxia, n-a glorificat niciodată laşitatea,
trădarea, resemnarea. Chiar şi monahii se consideră într-o
48. Observaţie exactă în privinţa aceasta la Paul Anghel, C o la j şl
ela b o ra re..., în «voi. omagial» citat, p. 81.
permanentă luptă cu păcatul, ca să învingă pînă la urmă

binele, virtutea, libertatea, bărbăţia.
Că portretul lui Neagoe poartă «trăsăturile omului de Re
naştere», cum spune tot Bârsănescu, este adevărat, dar nu
pentru că ar imita pe cineva, sau pentru că ar vrea să semene
cu un model european. Al. Piru observă foarte exact că
Neagoe era conştient că puterea lui ca domn- «era de esenţă
divină», deci concepţia lui despre monarhie era teologică» 49,
nu împrumutată din umanism.
Ştefan Bârsănescu, după toate încercările de a-1 lega pe
Neagoe de Renaştere, încercări dealtfel reuşite în ceea ce
priveşte caracterul, gîndirea, ţinuta şi opera lui Neagoe, dar
nereuşite în ceea ce priveşte sensul şi sursa lor, conchide cu
un «totuşi» care îi restabileşte probitatea. «Totuşi, în această
lecţie (în Învăţături n.n.), nu găsim nici o critică a gîndirii
teologice şi mistice, nici o declaraţie pentru o nouă gîndire
şi atitudine : pentru cele specifice noii epoci», adică pentru
Renaştere 50. Dar cum de şi-a imaginat că ar putea găsi aşa
ceva ? Neagoe era un gînditor pe picioarele lui. Faptul că are
încredere în om, în raţiune, în vitejie, în luptă, îl înscrie totuşi
în Renaştere, cum am spus mai sus. Şt. Bârsănescu se înşeală.
Chiar dacă nu face nici o «declaraţie» în această privinţă, e
posibil să nu fi fost străin de ideile Renaşterii şi de expo
nenţii acestor idei. El îşi trimisese soli la papa, se informase
asupra gîndirii papei şi asupra doctrinei lui, adusese şi meş
teri străini la Curtea de Argeş, umanişti poate, dar aceştia
şi tot Occidentul nu însemnau autoritate, în faţa lui Neagoe, mai
mult decît tradiţiile româneşti şi decît învăţătura ortodoxă.
N-a simţit nevoia să facă trimiteri la ei, cînd avea totul acasă
la el, chiar dacă ideile lor i-au ajuns la cunoştinţă. Ei, apu
senii, le emancipau de încărcătura religioasă, le autonomizau,
de aceea nu-i puteau servi lui Neagoe de model, decît în
măsura în care el le înrădăcina la el acasă, în tradiţiile şi cre
dinţa lui. De aceea umanismul său e umanism creştin, ortodox,
şi nu pentru vreo virtute deosebită a ortodoxiei din vremea
aceea, ci pur şi simplu pentru că aşa cerea vremea atunci,
la noi.
Ceea ce trebuie să reţinem însă ca fapt deosebit de pozi
tiv, e că umanismul a fost com patibil cu ortodoxia noastră
49. Al Piru, în v ă ţă tu rile Iui N e a g o e B asarab, în «voi. omagial» citiat,
p. 310.
50. Op. cit., p. 345.
rom ânească. Ceea ce spune I. Chiţimia, că Neagoe avea de

a face cu «mase superficial atinse de ideile bisericeşti» 51, sînt
informaţii care ar mai trebui cercetate ! E bine doar să se ştie
că «ideile bisericeşti» la noi, erau permanent progresiste, erau
cultură în marş, nu erau «mistice» 52, în sens de renunţare,
întuneric, apocalips, ci erau echilibrate, deschise, creatoare,
iubitoare de frumos, compatibile cu viaţa în dezvoltare şi
progres, cu apărarea Patriei şi a tuturor moştenirilor, aşa cum
le găsim dealtfel în Învăţăturile, în personalitatea lui Neagoe
şi în Curtea de Argeş. împreună cu cultura populară, cu ba
ladele, cu doinele şi cu legendele, ca cea a Meşterului Manole,
chiar atunci născută, făceau un tot convergent. Autohtonis
mul de care vorbeşte I. Chiţimia 5354era, în epocă, creştin nu
secular, ca cel occidental, şi încă şi acela era numai în parte
secular.
Bine zice Dan Zamfirescu, că învăţăturile se plasează la
antipodul lui M achiavelli34. în acelaşi sens scrie Emil Lăză-
rescu : «Învăţăturile nu sînt, deci, o operă care ar anunţa Re
naşterea, şi cu atît mai puţin una aparţinînd acestui curent,
ci una dintre culmile pe care le-a atins gîndirea medievală
românească. Iar cum această gîndire pornea de la premisele
oferite de gîndirea bizantină — aşa cum aceasta fusese pre
luată de lumea balcano-carpatică — învăţăturile ilustrează
una din formele specifice diferitelor popoare din acea
lume, în care gîndirea bizantină a rodit, şi anume forma pro
prie românilor» M.
în cîteva articole înflăcărate de iubire pentru acest domni
tor al culturii româneşti, comparabil doar cu Dimitrie
Cantemir printre domnitorii români, Paul Anghel observă că
Neagoe Vodă nu gîndeşte şi nu scrie la întîmplare, ci caută
şi se conduce după principii precise. Textul său este «un splen
did elogiu adus fiinţei umane, un imn al ipostazei hom o rex,
în cadrul conceptului «lumea ca dar» 56. Paul Anghel ştie de
la Neagoe că în teologia ortodoxă, pe care el o numeşte defe-
51. Op. cit., p. 128.
52. Vezi Bârsănescu, Op. eit., p. 345.
53. Op. cit., p. 129.
54. Dan Zamfir eseu, A cest lain ic monument de literatu ră, p olitică, iiio -
z o lie şi elo c v e n ţă ia străbu n ii noştri, în «voi. omagial» citat, p. 409.
55. Emil Lăzărescnj, M om entul N e a g o e B a sa ra b în isto ria culturii r o
m âneşti, în «voi. omagial» Citat, p. 119.
56. Paul Anghel, C o la j şi e la b o r a r e o rig in a lă Ia N e a g o e B asarab, în
«voi. omagial» citat, p. 81.
rent «filozofia creştină răsăriteană», păcatul originar «n-a

ştirbit grav şi iremediabil prestigiul cosmic al fiinţei create»,
de aceea face o foarte exactă delimitare a lui Neagoe faţă de
confesiunile creştine occidentale, ca şi faţă de islamism, şi
constată originalitatea domnitorului nostru : «Văzut aşa,
Neagoe este original faţă de teologia islamică, diferit faţă de
teologia catolică, demarcat faţă de teologia reformată, sau
faţă de alte teologii, care îşi afirmau unicitatea cu mijloace
identice. Unicitatea la voievodul nostru are deci un caracter
de program, de mărturisire «întru dreapta credinţă», cum şi
un caracter de sistem, în cadrul unor mari sisteme contempo
rane şi opuse sistemului său» 57. Acest caracter de sistem
se va evidenţia pregnant şi din capitolul nostru următor, în
care va fi vorba de conţinutul teologic al învăţăturilor.
învăţăturile sînt pentru Paul Anghel o carte de iniţiere.
Specificitatea ei e descoperirea raportului exact între sacru
şi terestru, între principii şi circumstanţele istorice. Terestrul
e locul şi şansa de iniţiere în cele eterne 58. Neagoe, filozof
după Paul Anghel, pune insul în condiţia absolută a tragi
cului, dar dominînd-o prin soluţiile credinţei, condiţia umană
«devine astfel o condiţie a tragicului înţeles». Şi astfel păşim
într-o altă dimensiune decît aceea a umanismului secular de
factură occidentală, în condiţia umanistului iniţiat. «Neagoe
înţelege şi de aceea este un iniţiat» 59. Tocmai acest «tragic
înţeles» este semnul echilibrului şi «filonul umanismului» ade
vărat ortodox, pe care Neagoe îl intuieşte în «ideologia cano
nică (ortodoxia, n.n.), căreia i se subsuma» 6061. Astfel, Neagoe
intră în universalitate prin ceea ce are, gîndeşte şi trăieşte
acasă. Iese din provincialism şi se aliniază umanismului vremii,
dar cu mijloacele sale 81.
S-a scris mult în trecut, ca şi în ultima vreme, despre
Neagoe, acest prim mare om de cultură românească. Din elo
giile care i s-au adresat s-ar putea alcătui un Imn A catist de
57. Idem, p. 78.
58. Paul Anghel, O ca rte in iţlatică, în «Contemporanul» mr. 9, 26 febr.
1971, reprodusă şi îm «voi. omagial» citat, pag. 369-—372.
59. Paul Anghel T ragicu l im p erso n a l, în rev. «Argeş», nr. 3, 1971, re
produs în «voi. omagial» citat, p. 375.
60. Paul Anghel în C o la j şi ela b o ra re..., p. 84.
61. Dan Zamfirescu numeşte În v ă ţă tu rile «o catedrală literară», «cea
dintîi creaţie de valoare universală a literaturii române», «suprema expresie
a civilizaţiei vechi româneşti» în ait. E x p resie g en ia lă a v e c h ii civ ilizaţii
rom ân eşti, în «Argeş», august, 1967.
mare frumuseţe. Se scrie despre el ca în Balada despre Mînă-

stirea sa de la Argeş :
«A lăsat la români o pomenire neştearsă» 62
«In timpul Mi... poporul fu fericit» 63
«A fost iamlic tal păcâi şi al (artelor frumoase» 6465
«Proteja (artele, ştiinţa şi virtutea» 63
«A fost un «Marc Aureliu (al Ţăidi Româneşti, principe artist şi Filozof»6«
«A fost «cel mai mare (poet român, din perioada slavonă» 6768
«Auitor .al celor dinţii elegii patetice» 66
«A fost «observator atent şi mane psiholog» 69
învăţăturile .«urcă spre sferele poeziei» 70
Sînt operă ide «politică externă activă şi clarvăzătoare» 71
Ne-a dat o mare «lecţie de patriotism» 72
Ne-ta lăsat o lecţie de democraţie :
«Să măsori tuturor la fel» zicea :
«Să dai acces la funcţii tuturor după merit» zicea ;
«Să se .sfătuiască domnul cu boierii totdeauna» zicea.
A învăţat mai ales pacea şi rezolvarea conflictelor pe cale
diplomatică73.
învăţăturile sînt «prima consemnare cu oarecari detalii
a principiilor diplomaţiei româneşti» 74.
A făcut din tema justiţiei, o temă dominantă în în văţă
turi 7S.
62. Florian Aaron, I d e e r e p e d e d e is to ria prin ţipatu lu i Ţ ării R om ân eşti,
Bucureşti, 1835, tom. I, p. 186, cf. «vbl. »omagial» ciitait, ip. 272. In continuare
toate paginile indicate cu cf. vor fi din acest volum.
63. Mihail Kogălniceanu, H istoire d e la V a la ch ie, d e la M old a v ie ei d e s
V a la q u es tran sdan u bien s, Berlin, 1837, cf. p. 272.
64. August Treboniu Laurian, Istoria R om ân ilor. P artea IlI-a. De la c ă
d e r e a C on stan tin op olu lu i p in ă în z ilele n oa stre, Iaşi 1853, cf. p. 272.
65. V. A. Urechii a, Isto ria rom ân ilor, Iaşi 1863, p. 75, Cf. p. 272.
66. B. P. Başdieu, Cuvinte d en Bătrîni, t. II, Bucureşti, 1878, p. 439,
cf. p. 273.
67. Al. Piru, L iteratu ra rom ân ă v e c h e . Bucureştii, 1961, cf. p. 283.
68. Idem.
69. Ibid em , p. 92.
70. Marin Sorescu, Cînd lite r e le era u d e lem n , cf. p. 332.
71. Manóle Neagoe, D espre p o litica ex tern ă a lui N e a g o e B asarab,
cf. p. 285.
72. Ştefan Bârsănesou, L ecţia d e p atriotism d in «În v ăţătu rile lui N e a g o e
V od ă B asarab» cf. p. 341.
73. Virgii Cândiea, Un m are c t i t o r : N e a g o e B asarab, în «voi. omagial»
citat, p. 417.
74. St. Ştefănescu, Cu priv ire la o g lin d irea r ă s c o a le i con d u să d e fiii.
Do ¡a şi a u rm ărilor e i în g în d irea s o c ia l-p o litic ă a vrem ii, în xev, «Studii»,
tom. 17, nr. 5, 1964, cf. p. 284.
75. Paul Anghel, C o la j şi ela b o ra re..., în «val. omagial», citat, p. 85.
Ne-a lăsat o operă de compoziţie, stil şi metaforă 76.

Străinii, ca P. A. Lavrov, numesc învăţăturile, opera unui
voievod «luminat» 77, iar Iaţimirski îl numeşte «domn filozof,
excelent stilist, gînditor profund, moralist lucid, voievod şi
scriitor» 78.
Stoian Romanski, învăţat bulgar, afirma încă din 1908 că
învăţăturile sînt una din cele mai frumoase realizări în limba
slavonă 79
învăţăturile cuprind, scrie Paul Anghel, «cea mai pură
lirică imnică pînă la Eminescu» 80.
Prin Curtea de A rgeş şi prin învăţăturile către fiul său
T eodosie, Neagoe-voievod Basarab şi-a cîştigat un loc veşnic
viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor.
Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat în în v ă
ţături, ca şi în Catedrală, o sinteză românească originală, între
umanism şi gîndirea religioasă a vremii, sinteză care a sur
prins şi a concretizat în forme scrise şi zidite, trăsăturile esen
ţiale şi fundamentale ale sufletului românesc iubitor de fru
mos şi de bine, realist şi echilibrat, visător fără să urce pînă
în zona delirului, şi realist fără să cadă în uscăciune.
3. CUPRINSUL TEOLOGIC AL «ÎNVĂŢĂTURILOR

LUI NEAGOE BASARAB»
De mai bine de o sută de ani de cînd şi-au făcut intrarea
în circuitul public prin grija lui Ioan Eclesiarhul 81, care le-a
76. Gh. Vrabie, În v ăţătu rile lui N e a g o e că tre fiul său T e o d o s ie . C o m
p o z iţie ■
— stil — m eta io ră , în rev. «Argeş», mr. 1, ian. 1969, cf. «voi. omagial»
citat, p. 334— 340.
77. Im «voi. omagial» editat, p. 275.
78. Ib id em . Email Mamu. O m a re c r e a ţie a culturii rom ân eşti, în «voi.
omagial», p. 376.
79. Of. I. Chiţimda, O n ouă sem n iiica ţie a culturii din e p o c a lui N e a g o e
B asarab, in «voi. omagial» cliltiait, p. 124.
80. Paiul Anghel, O ca rte in iţiatică, în «voi. omagial» citat, p. 369.
81. În v ăţătu rile bunului şi cred in cio su lu i d om n a l Ţ ării R om ân eşti
N e a g o e B asarab c ă tr e fiu l său T eo d o sie, în d rep ta te d e sfin ţia Sa p ă rin tele
lo a n E clesiarh u l curţii, Bucureşti, 1843 (cu litere chirilice). învăţăturile
au fost scrise în limba de cultură de la începutul secolului al XVI-lea,
adică slavona. Traducerea în româneşte s-a făcut ia mijlocul secolului
al XVI-lea de către un traducător necunoscut, loan Eclesiarhul tipăreşte,
după părerea lud Başdeu cu intervenţii «barbare» în limba originalului,
această traducere românească.
Haşdeu tipăreşte şi el, după acelaşi manuscris din biblioteca lui
Ştefan Gantacuzimo (1714— 1716), o parte din În v ăţătu ri şi anume, trei
capitole, în «Arhiva istorică a României» (tom. I, partea Il-a, 1865). Un al
tipărit în 1843, Învăţăturile lui N eag oe Basarab n-au contenit

a da naştere la discuţii. Fixînd aproape întotdeauna centrul de
greutate al cercetărilor pe problema autenticităţii, literatura
discuţiilor a pierdut din vedere şi atenţia şi interesul pentru
ceea ce constituie de fapt marea valoare a învăţătu rilor82,
anume conţinutul lor. Fiecare s-a ocupat doar de un aspect
al lor : Haşdeu s-a oprit asupra paralelismelor filologice şi
asupra izvoarelor 83 ,- Nicolae Bălcescu şi Radu Rosetti asupra
concepţiei militare 84 ; C. Noica a vrut să sesizeze în ele un
specific de gîndire românească 85; P. P. Panaitescu s-a inte
resat în primul rînd de organizarea politică a Ţărilor Ro
mâne 86 ; I. Chiţimia a pus accentul pe problemele de cultură
şi de literatură comparată 87,- Petre St. Năsturel pe stilul pi
pa trulea capitol a apărut în «Buletinul Instrucţiunii Publice» (I, 1865— 1866),
p. 76—80.
Nicolae Iorga reproduce ediţia lui Ioan Eclesiarhul, de daita aceasta
cu litere latine, sub titlu l: În v ăţătu rile lu i N e a g o e-V o d ă (B asarab) că tre
iiu l său T eo d o sie, Vălenii de Munte, 1910.
Ediţia lui Ioan Eclesiarhul e reprodusă şi de Th. Codrescu, dar numai
partea a II-a, în «Urieairiul» (voi. XXIV, 1895).
O versiune grecească după un ms. găsit la Mînăstârea Dionisiu din
Athos, a publicat V. Grecu, ou traducere românească, sub titlu l: «În v ă
ţătu rile lui N e a g o e B asarab, dom nul T ării R om ân eşti 1512— 1521», Bucu
reşti, 1942,
Versiunea slavă, alcătuită din fragmente după un manuscris desco
perit în Biblioteca Naţională a Bulgariei din Sofia, « fost publicată de
prof. rus A. Lavrov ; C u vin te d e în v ăţătu ră a le v o ie v o d u lu i rom ân Ioan
N e a g o e că tr e iiu l să u T eo d o sie, (n. 1. rusă) St. Petersburg, 1904.
Versiunea slavă şi traducerea ei în româneşte, după ed. Lavrov,
în «Cronicile slavo-române din secolele X V —XVI», a fost publicată de Ioan
Bogdan, ed. rev. şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959,
p. 215 ş.u.
Două fragmente inedite din textul slavon al învăţăturilor a publicat
G. Mihăilă în «Roman o slavica», XIV, Bucureşti, 1967.
82. D. Russo, C h estiu n ea h o m erică a literatu rii rom ân e, în «Studii
Critice», 1910, p. 1.
83. B. P. Haşdeu, C ă rţile p o p o ra n e a le R om ân ilor în sec. X VI, Bucu
reşti, 1897.
84. N. Bălcescu, P u terea arm ată şi arta m ilitară d e la în tem e ier ea
Principatului V a ia h ie i pîn ă acum , Iaşi, 1844; Radu Rosetti, Istoria a rtei
m ilitare a R om ânilor, B ucureşti, 1947, passdm (v. p. 615).
85. Pentru o a ltă is to rie a g în dirii rom ân eşti. In m arg in ea în v ă ţ ă
turilor lui N e a g o e B asarab, în «Saeculum», an. I, martie— aprilie 1934,
p. 38— 57.
86. În v ăţătu rile Iui N e a g o e B asarab. P ro b lem a au ten ticităţii, «Insti
tutul de Studii şi Cercetări Balcanice», Secţia Istorică, 8, Bucureşti, 1946,
p. 47.
87. Consideraţii despre «învăţăturile lui Neagoe Basarab», în «Ro
man oslavica», VIII, 1963, p. 309 ş j u . La p. 334 face remarca puţinului
interes de care s-a bucurat cuprinsul lor.
săniilor autentice care argumentează şi în favoarea autenti

cităţii învăţăturilor 88; Dan Zamfirescu pe partea de interes
laic, iar cel teologic în special pe isihasm89; Virgil Gândea
pe experienţa diplomatică90 ,• Şt. Ştefănescu pe gîndirea so-
cial-poliitică 91 ; I. D. Negrescu pe conţinutul pedagogic 92 şi
aşa mai departe.
Conţinutul teologic n-a făcut pînă astăzi obiectul nici
unei analize sistematice şi complete. Teza de doctorat a Prof.
T. G. Bulat se ocupă în general de personalitatea religioasă a
lui Neagoe 9394, iar un articol al lui C. Noica se referă doar la
o anumită problemă de spiritualitate cuprinsă în în v ăţătu ri9i.
Cele spuse aici încearcă să deschidă mai ales perspectiva
unor cercetări mai ample asupra cuprinsului, asupra relaţiilor
cu alte opere similare, asupra originalităţii, asupra identifică
rii şi ponderei izvoarelor, asupra importanţei învăţăturilor
pentru principalele discipline teologice care se regăsesc în
paginile lor şi, în special, asupra locului ce trebuie să le fie
conferit în istoria gîndirii teologice româneşti.
88. În v ăţătu rile lui N e a g o e B a sa ra b în lum ina p isa n iilo r d e p e B ise
rica M în ăstirii d e la A rgeş, în «Mitropolia Olteniei», XII (1960), ar. 12,
p. 12.
89. Dan Zamfirescu a făcut o ¡primă comunicare despre în v ă ţă tu rile
lui N e a g o e B asarab, p ro b lem a au ten ticităţii, la Asociaţia slaviştilor, la
15 ianuarie 1961, susţimînd âutenticitatea lor ; ulterior a publicat comu
nicarea, îmbunătăţită, în «Romanoslavica», VIII, 1963 ,iar studiul definitiv
l-a inclus în volumul «Studii şi cercetări de literatură română veche»,
Bucureşti, 1967.
90. Primul monument al experienţei diplomatice româneşti medie
vale : «Învăţăturile lui Neagoe Basarab», im voi. Virgil Cândea, Dinu C.
Giurescu şi Mircea Maliţa, P agin i din trecu tu l d ip lo m a ţiei rom ân eşti, Bucu
reşti, 1966, p. 100— 113. Despre activitatea diplomatică vezi şi : Dan Zam
firescu, Un m are d ip lo m a t: N e a g o e B asarab, în «Lumea», nr. 33 (94), 1965;
Manole N e a g o e, D esp re p o litica ex tern ă a lui N e a g o e B asarab, in «Studii»,
nr. 4, 1966, p. 745— 164.
91. Cu p riv ire la o g lin d irea r ă s c o a le i con du să d e Gh. D oja şi a u rm ă
rilor e i în g în d irea s o c ia l-p o litic ă a vrem ii, în «Studii», nr. 5, tom. 17,
1964, p. 1117 şju.
92. D espre În v ăţătu rile iui N e a g o e B asarab, în «Revista de Pedagogie»,
Xi, 7, 1962, p. 63 ş.u.
93. P erson a lita tea re lig io a să a V o iev o d u lu i N e a g o e B a sa ra b al IX -lea,
«Scrisul Românesc», Craiova, f.a.
94. N e a g o e B asarab şi tr e p te le d esă v îrşirii, în «Universul Literar», din
11 mai 1940. O broşură de Ioan D. Sandu, N e a g o e B a sarab a p ă ră to r şi
sp rijin itor al o rto d o x iei, Sibiu, 1938, 23 p., are doar referinţe generale
asupra daniilor şi ctitoriilor lui Neagoe, fără să pătrundă în textul În
văţăturilor.
40 + ANTONIE PLAMADEALA
Nicolae Iorga, deşi nu face nici el o analiză teologică a

lucrării, este cel care spune limpede că Neagoe «a fost cel
dinţii scriitor bisericesc ridicat din mijlocul românilor» 95. Nu
este vorba, desigur, de a-1 revendica pe Neagoe exclusiv ca
scriitor bisericesc, dar relevîndu-1 şi ca scriitor bisericesc,
figura lui va ocupa un loc cu atît mai mare în istoria culturii
româneşti. Dar conţinutul teologic 96 nu poate fi nici el sub
estimat.
Analizată şi din perspectivă teologică, opera capătă di
mensiuni noi şi atît de preţioase, încît multora li se pare chiar
de necrezut că, Ia acea vreme, s-a putut scrie o astfel de carte
la n o i97. Cultura religioasă românească trebuie s-o ia deci în
considerare ca pe c el dinţii monument propriu de teologie
dogmatică, de teologie morală şi de spiritualitate creştină ,•
95. N. larga, Isto ria B isericii R om ân eşti şi a v ie ţii re lig io a se a R om â
nilor, v oi. II, ed. II, Bucureşti, p. 138. Această afirmaţie e susţinută de
complexitatea, întinderea, ¡noutatea şi de unitatea cuprinsului variat te o
logic şi laic, care fac din învăţături ceea ce toţi cercetătorii numesc
«primul tratat» românesc, fie că e vorba de diplomaţie, de pedagogie, de
ceremonial (vezi Dam Simonescu, L iteratu ra ro m â n ea scă d e cerem o n ia l.
Bucureşti ,1939) fie de artă militară sau în general de '«instituţiile Ţării
Româneştii» (Dan Zamfiresou, op. cit., ¡p. 69).
96. Pe temeiul conţinutului teologic, adversarii autenticităţii au negat
pe Neagoe drept a u to r ; pe acelaşi temei, partizanii .autenticităţii au con
chis că autorul nu putea fi decît Neagoe, deoarece reflectă curentele teo
logice iale vremii, ceea ce n-ar fi făcut un autor idiin secolul al XVII-Iea.
Ne vom referi ta cei dinţii. Neagoe era la curent ou problemele teologice
şi era firesc să fie. N. Iorga crede că a stat printre călugării cărturari
de 1a Bistriţa, cunoscind toată Scriptura, tflcuiri ale ei şi diferite Hrono-
grafe. Avea veleităţi de bazileu ; e pictat ca bazileii cu coroană de aur
pe oap, şi ca şi ei scrie sfaturi de cîrmuire (N. Iorga, Istoria B isericii R om â
n eşti şi a v ieţii r e lig io a s e a R om ânilor, voi. II, ed. II, Bucureşti, 1929,
p. 138— 139). Tot N. Iorga îl numeşte din pricina aceasta «domn c-u apucă
turi împărăteşti» (Isto ria literatu rii rom ân e pin ă la 1868, Bucureşti, 1904,
p. 53). Autori de astfel de învăţături mai sînt şi alţii, înainte şi după
Neagoe. Şi mitropolitul Petru Movilă scrie sfaturi fratelui său Moise
Movilă, domnul Moldovei (P. P. Paniaitescu, P etru M ov ilă şi R om ânii,
B ucureşti, 1939).
Partizanii neautenticităţii îl numesc totuşi pe «autorul anonim» erudit,
cleric învăţat, pătrunzător etc. (P. P. Panaitescu, În v ăţătu rile lui N eag oe...,
Bucureşti, 1946, p. 25, 62, 65, 68).
Cit priveşte prezenţa isihasmului în învăţături acesta a r putea, indica
nu un monah autor, ci dimpotrivă, căci deşi autorul, Neagoe, e adine
informat, el e numai inform at; nu e practicant.
97. Sub raportul cuprinsului, învăţăturile a r fi fost tot atît de noi
şi pentru cincizeci de ani mai tîrziu, cum le situează la un moment dat
P. P. Panaitescu ( A u ten ticitatea În v ăţătu rilor lui..., în «Gomvorbird Literare»,
LXXVII, 7, 1944, p. 738), şi chiar pentru o sută de ani mai tîrziu, cum
crede tort P. P. Panaitescu {în văţătu rile..., p. 66).
NEACOE BASARAB, DOMN AL CULTURII ROMANEŞTI 41
ca pe prima colecţie românească de rugăciuni şi chiar ca pe

o primă formă de nomocanon românesc 98910. E drept că aproape
toţi cercetătorii au scos în evidenţă şi conţinutul religios al
Învăţăturilor, dar aproape toţi s-au oprit mai ales la textele
morale socotite şi acestea împrumuturi. Cercetarea obiectivă
a operei îndrumează însă spre convingerea că aceste împrumu
turi, oricît de întinse ar părea, se înscriu într-o viziune pro
prie şi într-o gîndire personală a autorului, împreună cu care
unitatea cărţii, planul ei, scopul ei, sînt contribuţia sa incon
testabilă.
Cît despre partea întîi, în care abundă culegerile din
Vechiul Testament, ea este, în mare parte, evident concepută
ca o antologie de texte «ad usum delphini» din viaţa regilor,
ale căror exemple Teodosie trebuie să le urmeze, sau să le
evite. Din acest punct de vedere, ne găsim aici în faţa primei
antologii tematice româneşti.
Neagoe cunoştea, pe lingă română, cel puţin două limbi
străine : slavona şi greaca " . A călătorit la Constantinopol şi
a fost «ctitor mare a toată Sfetagora», după cum spune Gavriil
Protul în V iaţa lui Niion 10°. A fost ctitor şi la Constantinopol,
unde a acoperit biserica patriarhală cu plumb, precum şi la
Sinai şi la Ierusalim. A călătorit, de asemenea, în Apus, cel
puţin în părţile Ungariei, după cum reiese din corespondenţa
sa cu sibienii101. Că era un om luminat, o «personalitate rafi
nată», cum zice Prof. T. G. Bulat102103, o spune şi faptul că a
trimis soli diplomatici în 1519 chiar la papa Leon al X-lea, cu
care a intenţionat o alianţă împotriva turcilor. Trimite adesea
soli la Veneţia, cu care are schimburi comerciale şi ţine la
curte un medic străin pe Hieronim Raguzanul ,03. Nu trebuie
ignorat însă nici faptul că în acel apus spre care, concomitent
cu răsăritul, îşi întindea antenele, trăiau în acea vreme şi
98. Neagoe are pagini originale despre judecată, despre sfatul înainte
de judecată, despre opinia poporului şi atitudinea judecătorului etc. Vezi
ed. V. Grecu, p. 89, 125, 127, 139.
99. D. Russo spune că Neagoe nu ştia greceşte, dar ştia slav o n a;
Petre Şt. Năsturel isusţine că avea cunoştinţe de greacă, dar îndoielnice,
(op. cit., p. 13) ; P. P. Panaitescu afirmă că ştia greceşte. Ucenic al Sfîntu-
lui Nifon, după cum spune Gavril Protul (Ed. Tit Simedrea, p. 16), încon
jurat de călugări greci, adesea călător la Constantinopol, e greu de admis
că nu ştia greceşte. Slavona ema limba cancelariilor.
100. Ed. Bucureşti, 1888, p. 98—99.
101. Publicată în Hurmuzaki, D ocu m en te, XV, I, p. 287, cf. P. P.
Pa nalte seu, învăţătu rile..., Bucureşti, 1946, p. 11.
102. P erson alita te relig ioasă..., p. 3.
103. N. Iorga, Două d o cu m en te ragu zan e, în «Arhiva», IX, 1898,
p. 66— 69.
scriau Luther, Erasm, Machiavelli, mari moralişti, scriitori şi

reformatori şi că mijloacele de informaţie erau destul de avan
sate, incit ceea ce se întîmpla acolo putea fi cunoscut şi la noi.
Contactul lui Neagoe cu cultura vremii este indiscutabil
şi multilateral. Nicolae Iorga vorbeşte de «cărturăria lui
Neagoe» 104. De la căderea Constantinopolului sub turci tre
cuseră abia 60— 70 de ani şi chiar dacă despre dispersarea
spre nord, pînă la noi, a rămăşiţelor bizantine, se exprimă
destule îndoieli, legăturile noastre cu Atosul n-au încetat. Se
afirmă chiar mutarea, încă din secolul al XV-lea, a multor că
lugări atoniţi în ţările române, din cauza lipsei sprijinului de
la Constantinopol şi a unei decăderi a Atosului105106. S-au stră
mutat la noi în ţară şi unii bulgari şi sîrbi oprimaţi de turci,
aducînd cu ei sbornice, cărţi de cult, vieţi de sfinţi şi acea
mult discutată literatură bogomilică 108. Contactul cu isihasmul
se va fi făcut şi direct la Atos, prin vizite, dar şi prin aceste
migraţiuni dinspre sud spre noi şi, bineînţeles, prin manu
scrise. Nu este exclus ca Neagoe să se fi interesat în primul
rînd de scrierile împăraţilor bizantini, fie de cele militare şi
parenetice, fie de cele teologice, care şi-au găsit ecoul în
învăţăturile sale. Că Neagoe era un cititor atent al literaturii
vremii o mărturisesc chiar operele pe care le citează, sau
numai le foloseşte fără să le citeze. Operele Sfinţilor Ioan
Gură de Aur, Efrem Şirul, Simion Monahul, Viaţa Sfîntului
Varlaam şi Ioasaf, Fiziologul, Alexandria sînt lucrări citate
şi identificate, dar informaţia lui, după propriile texte, se arată
a fi mult mai bogată.
Că la cancelaria domnească era o mare activitate cultu
rală, se poate înţelege şi din prezenţa unui număr impresio
nant de grămătici, dieci, logofeţi107, ceea ce înseamnă că se
poate aprecia epoca lui Neagoe ca o epocă de renaştere cul
turală şi spirituală, căreia învăţăturile îi sporesc dimensiunile.
P. P. Panaitescu vorbeşte de «scumpătatea izvoarelor»
privitoare la cultura personală a lui Neagoe, opinînd pentru o
cultură de boier şi nu pentru una de domn, pentru că era ridi
cat dintre boieri şi nu dintr-o familie domnească, dar toate
104. Istoria literatu rii re lig io a se a R om ân ilor p in ă la 1688, p. 52— 53.
105. Al. Elian, M o ld o v a şi Bizanţul in s e c o lu l al X V -lea, în voi. «.Cul
tura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare», culegere de studii, ed.
de Academia Română, Bucureşti, 1964, p. 167.
106. Cf. Milan Şesan, T eo lo g ia o rto d o x ă în se co lu l a l X V -lea, în
«Miiitropolia Ardealului», XI (1966), nr. 11— 12, p. 730.
107. Aurelian Sacerdoteamu, Slatu l d o m n esc ş i sig iliile din tim pul lui
N e a g o e B asarab (1512— 1521), în «Romanoslavica», X, 1964, p. 409.
NI'.AliOH UASARAU, DOMN AL CULTURII ROMÂNEŞTI 43
aceste legături, trecerea lui pe la Mînăstirea Bistriţa 108, opera

lui (la care trebuie să adăugăm şi pisaniile şi hrisoavele de
«mare valoare literară şi teologică», cum spune P. Şt. Năstu
rel), nu mai lasă îndoieli asupra faptului că Neagoe avea toate
premisele ca să dea la iveală ceea ce a dat. învăţăturile apar
astfel ca o sinteză originală a geniului propriu românesc. E
prima operă de mare valoare literară şi teologică.
Privite în ansamblu, temele abordate de Neagoe au părut
unora deconcertante. Poziţia acestor autori se sprijină pe fap-
lul că în învăţături ar coexista două viziuni contradictorii şi
ireductibile. Pe de o parte aceea a ascetului care urăşte lumea
şi propovăduieşte lepădarea de ea, iar pe de alta, aceea a dom
nitorului, care o organizează pînă la amănunte. Nu e de înţeles
nici faptul că «unitatea stilistică» a cărţii, aşa cum arată azi,
s-ar datora traducătorului în româneşte 10910. însuşi P. P. Pa-
naitescu, adversar al autenticităţii, respinge ideea explicării
contradicţiilor prin diversitatea izvoarelor folosite de autor,
sau prin interpolări ulterioare. El afirmă unitatea cărţii de la
conceperea ei, dar se îndoieşte că Neagoe ar fi autor şi zice :
fiindcă nu poate fi Neagoe, e un călugăr u0. Deci în nici un
caz doi autori.
Din punctul de vedere al conţinutului religios, învăţătu
rile nu îndrumează mai mult spre un autor, decît spre altul.
Dată fiind şi structura unui intelectual din acea vreme, adică
esenţa ei religioasă, e mai plauzibil ca Neagoe să fi cunoscut
femele de spiritualitate ale vremii, decît ca un călugăr să fi
fost la curent cu ştiinţa cîrmuirii unei ţări, cu soliile, cu ar
mata, cu protocolul etc. Dar, şi cu acestea spuse, contradicţia,
dacă ar exista, ar rămîne. Dar există, oare, într-adevăr o con
tradicţie ? Sînt, oare, aceste două aspecte ireductibile, şi sînt
oare, într-adevăr două ?
O dispută pe această temă se desfăşura chiar în vremea
lui Neagoe, în Rusia, între Nil Sorski şi Iosif de Volokolamsk,
care reprezentau cele două direcţii ale spiritualităţii ortodoxe:
cea contemplativă şi cea activă. Că aceste direcţii nu erau
ireductibile, o dovedeşte faptul că, nu mult după moartea lor,
amîndoi au fost canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Rusă.
108. Unde ■prezenţa isihasmului se vede şi din picturile în care e frec
ventă scena Taborului şi a luminii dumnezeteştti.
109. I. Chiţimia, C on sid era ţii d e s p r e «În văţătu rile lui N e a g o e B a sa ra b »,
în «Romanosiavica», VIII, 1963, p. 333, 334.
110. P. P. Pamaitescu, în v ă ţă tu rile atribu ite lui N e a g o e B asarab, în
«Romanoslavioa», VIII, 1963, p. 417.
La noi însă s-a realizat o sinteză a acestor două direcţii,

independent de experienţa rusească. Vasile de la Poiana Mă
rului şi Paisie de la Neamţ erau palamiţi, amîndoi trecuţi prin
Sfîntul Munte, dar spiritualitatea promovată de ei nu s-a im
pus decît pentru scurtă vreme şi nu s-a putut grefa, neschim
bată, pe sufletul românesc. Ea a fost adaptată structurii noas
tre. Cercetările mai n o i111 au scos la iveală o nuanţă mai echi
librată de spiritualitate, specifică nouă, şi anume aceea a sta
reţului Gheorghe, care se desparte de Neamţu şi întemeiază
obşti monahale la Căldăruşani şi la Cernica. Direcţia aceasta
va fi ilustrată apoi de Sfîntul Calinic de la Cernica.
In ce constă această direcţie spirituală ? In mutarea cen
trului de greutate de pe contemplaţia exclusivistă, pe pregă
tire, pe activitate, pe urcuş sistematic, pe viaţa de obşte cu
conservarea îndatoririlor obşteşti şi cu practicarea virtuţilor
sociale, în special a milosteniei, lăsînd cale deschisă urcuşu
lui, în sens palamitic, dar nu înainte de a fi trecut prin trep
tele de pregătire, începînd cu ascultarea în obşte.
Dacă abordăm din această perspectivă învăţăturile lui
Neagoe Basarab, descoperim în el un ilustru premergător al
direcţiei cernicane a spiritualităţii româneşti, spiritualitate de
echilibru, realistă, funcţionînd după realitatea psiho-fizică a
persoanei umane şi după realitatea condiţiei omului de cetă
ţean al pămîntului şi al cerului în acelaşi timp, cu funcţiuni şi
cu îndatoriri duble. O spiritualitate mai apropiată de firea şi de
omenia românului, căruia îi repugnă să se izoleze, dar îi este
în inimă vecinul, călătorul, oaspetele, săracul, bolnavul, cu
care se poartă ca un bun samarinean, nu ca un levit teoreti
cian. Tocmai de aceea Învăţăturile consacră o bună parte din
cuprins milosteniei 1112, virtute prin excelenţă activă. Şi nu în-
tîmplător insistă, asupra faptului că Iisus a fost Dumnezeu
desăvîrşit şi om desăvîrşit, Neagoe avînd mereu în gînd că
şi omul este la rîndul său îndumnezeit prin înfiere. Scopul
final este tocmai această realizare a îndumnezeirii omului, dar
nu printr-o escaladare a umanului ci, dimpotrivă, printr-o per
fecţionare a umanului, printr-o înălţare continuă a lui. Neagoe
111. A se vedea Pr. N. Şerbămesou, C an on izarea Slintului Iera rh C alin ic
d e la C ern ica, In «Biserica Ortodoxă Română», LXXIII (1955), nr. 11— 12,
p. 1137, ş.u. Şi Casiam Gernicanul, Isto riile S fin telor M înăstiri C ern ica şi
C ăldăruşani, Bucureşti, 1870, p. 57.
112. Una din învăţături are chiar titlul : P ildă d e su ilet folositoare
d esp re m ilosten ia şi d e s p r e v ia ta lum ii a c e s te ia d eş a rte, în ed. V. Grecu,
p. 35— 39. Şi în allte părţi id-eea, p. 25— 27, 87, 169.
afirmă mereu că omul cu partea lui trupească, deci omul din

lume, cu relaţiile şi obligaţiile lui, este intenţionat ca atare
şi preţuit de Dumnezeu. «Dumnezeu n-are alt locaş, nici altă
casă mai dragă decît trupul omului» 113. Pe acest om îl are în
vedere Neagoe cînd îşi desfăşoară învăţătura despre milos
tenie, despre blîndeţe, despre iertare, despre judecată, despre
eficienţa virtuţilor numai cînd sînt practicate împreună 114 şi
la el referă tot ceea ce în Învăţături priveşte organizarea şi
desfăşurarea vieţii personale.
De aici pînă la a extinde aceeaşi concepţie şi asupra orga
nizării şi desfăşurării vieţii statului e un drum logic, pe care
Neagoe îl parcurge firesc şi magistral. Vorbind despre amă
nuntele vieţii de curte, despre mese, despre îndatoririle suve
ranului, despre organizarea armatei, despre alegerea colabora
torilor şi primirea solilor, el nu se găseşte nici o clipă în con
tradicţie cu sine şi cu învăţătura sa despre desăvîrşire. Preci
zarea aceasta trebuie accentuată : autorul, unicul autor al în
văţăturilor le dezvoltă în totalitatea lor cu sentimentul fires
cului, într-o înlănţuire pe care nu şi-o suspectează de contra
dicţii. El crede că desăvîrşirea implică mai întîi respectarea
îndatoririlor omeneşti, în orice loc şi în orice situaţie s-ar afla
omul, de la domn pînă la cel mai umil.
Cuvîntul despre iubirea lui Dumnezeu este esenţial pen
tru modul definirii spiritualităţii neagoene. Toţi oamenii sînt
egali şi stăpîni în rostul pe care îl a u t o ţ i vor da socoteală
în primul rînd pentru felul cum s-au achitat de îndatoririle
specifice locului în care au fost rînduiţi, şi în al doilea rînd
pentru felul cum au slujit lui Dumnezeu 11516. Nimeni nu poate
«pretexta» că, din cauza însărcinărilor lumeşti pe care le are,
nu-şi poate îndeplini îndatoririle către aproapele şi către
Dumnezeu ufl. în contextul acesta vorbeşte el despre «deşer
113. In textul grecesc «decîit pe cm» (ed. V. Greciu, p. 195). Dar, desi
gur, al lui Ioan EclesiaThul c aici mai precis şi mai aproape de originalul
slav.
114. Practicarea milosteniei fără celeilalte virtuţi, spune el citind din
Ioan Scărarul, e «ca o grădină oare are de toate, dar n-are apă» (ed.
V. Greciu, p. 39).
115. Ed. V. Grecu, p. 23.
116. Textul este elocvent pentru felul cum înţelege Neagoe dubla
slujire a oamenilor şi a lui Dumnezeu. Ar putea fd socotit textul cheie
penitiru lînţelegerea întregii opere a lui Neagoe, împărţită echilibrat între
grija de lume şi grija de su flet: «Spun unii dintre împăraţi şi domni că
anevoie este a avea şi a ţinea împărăţia şi domnia şi nu putem avea răgaz
pentru rugăciune şi post şi înfrînane In curăţie şi necurmat să mergem
la biserica lud Dumnezeu la sfintele adunări şi liturghii şi slujbe, deoarece
46 t ANTONIE PI.AMADEALA
tăciunea lumii» după «Ioan cel de aur la limbă» şi despre

«nebunia» strîngerii de averi, la care îi îndeamnă să se gîn-
dească pe cei care, sub diferite pretexte, îşi fac din avere şi
din lumea aceasta un scop în sine, uitînd de funcţia socială
şi spirituală a bunurilor şi a demnităţilor lumeşti. Ceea ce nu
înseamnă, cum au vrut să înţeleagă unii critici117, că Neagoe
ar nega viaţa, ar nega averile şi ar propovădui lepădarea de
toate, pentru că toate sînt deşertăciune. Adevărul e că el nu
neagă nimic. Ba chiar sfătuieşte asupra organizării vieţii şi
întrebuinţării banilor în scopuri foarte lum eşti118.
Atunci cînd descrie stări de evlavie duhovnicească, Nea
goe vorbeşte, într-adevăr, de o depăşire a stării din lume, dar
această elevaţie nu înseamnă negarea lumii, ci o nouă pers
pectivă pentru înţelegerea ei, căci altfel n-ar fi de înţeles cum
neagă el virtuţi, funcţiuni şi forme exclusiv şi esenţial biseri
ceşti. Iată un text în sprijinul acestei interpretări: «Pentru că
cine are mintea curată, care este temelia tuturor celor bune,
nu se va îngriji numai de post şi de înfrînare şi de rugăciune
şi smerenie, sau să-şi împartă gîndurile sale în multe părţi,
ci toate acestea le lasă (subl. n.) şi se ridică cu mintea mai sus
şi se îmbracă în dragostea către stăpîn, ca în nişte zale şi
acesta nu se îngrijeşte nici de îm părăţie, nici de domnie, nici
de patriarhie, nici de m itropolie, nici d e călugărie (subl. n.)
nici de alt lucru pămîntesc, de care noi ne îngrijim, ci de a
iubi numai din tot sufletul pe Domnul». Efectele acestei iubiri,
exemplificate prin cererea lui Iisus de a fi iubit de Petru, sînt
exprimate a stfe l: «Că ştia Iisus că dacă îl va iubi din toată
inima, toate bunătăţile vor coborî asupra lui, şi postul, şi ru
sînitem reţinuţi de diferitele trebuinţe ale împărăţiei şi sîntem ocupaţi cu
multe griji ale soliilor şi judecăţilor şi ale multor altor lucruri ale îm
părăţiei, spre a le împlini şi săvîrşi şi nu ajungem să apucăm şi să miluim
pe cerşetorii care stau la uşile noastre, ei încă şi mulţi rămîn batjocoriţi
de noi în gunoi goi şi nu pot veni la noi şi dobîndi m ilă; iar noi nu-i
miluim deloc. Pentru ce ? Pentru că nu avem dragoste către Dumnezeu
şi p retex tăm (sublinierea noastră) fără de minte şi în zadar şi spunem că
împărăţia noastră are grijă de multe şi nesfîrşite lucrări şi noi trebuie să
strîngem mulţi bani, ca să se găsească pregătiţi spre a împlini uşor cu
ei trebuinţele cele multe ale împărăţiei noastre» (ed. V. Grecu, p. 25— 27).
Mai departe respinge pretextele patriarhilor, mitropoliţilor, egumenilor,
dregătorilor, bogaţilor şi săracilor.
117. P. P. Panaitescu, În văţătu rile..., p. 23.
118. El ¡spune că banii trebuie întrebuinţaţi pentru conducerea şi
pacea poporului, căci «oamenii nu se îndestulează numai cu cuvinte p lă
cute» (ed. V. Grecu, p. 169).
NEAGOE BASARAB, DOMN AL CULTURII ROMÂNEŞTI 4?
găciunea, şi curăţenia, şi înfrînarea119. Aşadar Neagoe are

mereu în vedere practicarea cinstită a îndeletnicirilor ca şi a
virtuţilor active, care sînt la îndemîna tuturor oamenilor, pe
linia spiritualităţii vasiliene şi studite.
Nu întîmplător la noi s-a impus tocmai această direcţie
spirituală, care corespunde sufletului românesc, pe care îl ex
primă Neagoe prin îndemnurile la măsură : «Să nu te dai cu
totul la veselie» ; să faci orice, dar «mintea ta întreagă să nu
0 ai la dînsele» ; să se stea la privegherea cea de toată noap
tea, dar numai «în zilele cele mari şi la praznicele cele dum
nezeieşti» 12°. De asemenea, se găsesc îndemnuri la pocăinţă,
la smerenie, la ţinerea făgăduielilor făcute în biserică, la res
pectul faţă de drepturile nevoiaşilor şi ale săracilor, la facerea
de rugăciuni obişnuite, la participări la slujba 121. Pagini de
mare concentrare prezintă păcatele şi virtuţile, cu descrieri şi
definiţii, aşa încît se regăsesc în ele capitolele oricărui tratat
modern de morală 122. Sentinţele sau «figurile şi asemănările»,
nu sînt altceva decît indicii că avem de a face cu un mare
moralist şi în acelaşi timp cu un mare scriitor, un stilist, un bun
cunoscător al sufletului omenesc.
Paginile referitoare la ferirea de judecăţi, la daruri, la ho-
tărîrile luate în timpul meselor la care se bea, cele referitoare la
plata supuşilor în aşa fel încît să nu fie tentaţi să se lase cumpă
raţi de duşmani, cele referitoare la dirijarea fondurilor băneşti,
Intîi spre armată şi numai după aceea spre opere de binefacere
şi spre mînăstiri, descoperă calităţi de mare conducător şi de
lin observator. Sentinţele lui au ceva din înţelepciunea popu
lară, chizbuită şi cu tîlc, întotdeauna moralizatoare, şi care
preferă îndeosebi acest gen vecin cu proverbele. Dar Neagoe
evocă şi cele mai subtile pagini din autorii filocalici. Găsim
aici şi o lămurire cu privire la lucrul de mînă (rucodelia), dar
Neagoe sfătuieşte astfel: «Lucrează mereu lucrul de mînă, ca
din lucrurile mîinilor tale să se poată hrăni un sărac. Căci şe
derea fără de lucru este moarte sufletească» 123. E vorba deci
de munca creatoare, de funcţia socială a muncii, aşa cum se
11!). în v ăţătu rile lui N e a g o e B a sa ra b că tr e iiul său T e o d o s ie (ver-
'.iiiiioki slavă), în «Cronicile slavo-române din sec. X V —XVI», publicate
<!<• lomul Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucu-
1 <->1i , 1059, p. 276.
120. i:d. V. Grecu, p. 73, 75.
121. Ibidem , p. 87, 115, 187, 215.
122. Ibidem , p. 109— 121.
123. Ibidem , p. 115.
48 t ANTONIE PLĂMĂDEALA
potriveşte concepţiei unui domnitor, spre deosebire de funcţia

exclusiv spirituală şi monahală, cum era concepută printre
călugării din locuri retrase.
Ghivernisirea vieţii practice nu era deci concepută în
afara celai spirituale, iar cea spirituală nu făcea abstracţie de
realităţile vieţii practice. E ceea ce defineşte sinteza realizată
de Neagoe şi care va fi peste veacuri însuşirea spiritualităţii
româneşti, care promovează o viaţă religioasă cuminte, mo
rală, echilibrată. Nu este o spiritualitate numaidecît monahală.
Există, bineînţeles, în învăţături, şi texte care se referă la
desăvîrşire şi la calea specială pentru realizarea ei. Neagoe
scria un tratat şi nu putea să nu se refere şi la o doctrină care
era în marea atenţie a vremii. Expunerea lui trebuia să fie
completă, aşa cum am mai arătat.
*
în ce priveşte cuprinsul dogm atic, vom observa că, în
ceea ce a numit el însuşi partea întîi, cu excepţia V ieţii lui
Constantin şi a exemplelor din V arlaam şi Ioasaf, introduse
acolo din raţiuni de asemănare ca temă, cuprinsul e vechites-
tamentar. Exemplele cu care îşi ilustrează această parte sînt
luate în special din cărţile Regilor, în timp ce în partea a doua
foloseşte texte din Noul Testament, din Sfinţii Părinţi şi din
cărţile de circulaţie populară cu referire la Noul Testament.
Putem considera deci că un prim plan pe care şi l-a propus
Neagoe, a fost acela de a-şi împărţi lucrarea în două, după
modelul Sfintei Scripturi. Aşa cum Vechiul Testament începe
cu Facerea, şi Neagoe îşi începe partea întîi cu afirmaţia că
Dumnezeu «este ziditorul nostru cel înţelept» 124, care «au toc
mit şi firea fiinţei noastre cei omeneşti şi ne-au dat minte şi
cuvînt şi suflet, îmbrăcate în trup şi ne-au înfrumuseţat cu
chip şi cu podabă şi ne-au tocmit cu toate dichisele cele bune
şi ne-au alcătuit trupul cu toate mădularele» 125. Precizează
apoi, în felul în care o face şi Sfîntul Grigorie de Nysa, funcţia
fiecărui mădular care ne-a fost dat spre slăvirea lui Dumnezeu.
Tot ceea ce Dumnezeu a creat în afară de om, a creat «în sluj
ba neamului omenesc : soarele, luna, stelele, văzduhul, vîntul,
ploaia, pămîntul şi marea şi toate cîte-s într-însa, iar pe om
făcîndu-1 fiinţă vie şi împărat» 126.
124. Bd. loan Eclesiarhul, I ţCiltaîtele din partea întîi sînt din textul
îngrijit de Florina Moisil şi Dan Zarofiirescu, ms.).
125. Ibidem .
126. Ibid em .
Partea a doua a Învăţăturilor se încheie cu Rugăciunea la

ieşirea sufletului, aşa cum Noul Testament se încheie cu Apo-
calipsa. Aşadar începe partea întîi cu creaţia şi încheie partea
a doua cu moartea. E firesc ca şi planul personal, urmînd sen
sul vieţii, să fie în concordanţă cu planul Sfintei Scripturi.
Privind opera şi din alt punct de vedere, din acela al unui
tratat de dogmatică, s-a observat că expunerea cu care sfîr-
şeşte Neagoe, adică «lucrurile din urmă», constituie «capitole
cu care se încheie şi tratatele moderne de dogmatică» 127.
Dusă mai departe, adîncită şi extinsă, analiza operei descoperă
nu numai în «cele din urmă», ci în tot cuprinsul, un adevărat
tratat românesc de dogmatică.
In legătură cu acest aspect, se cuvin să fie subliniate două
însuşiri esenţiale ale operei lui Neagoe : întîi, că, mai pe scurt
sau mai pe larg, toate capitolele dogmaticii se regăsesc în
Învăţături; iar în al doilea rînd, că întregul cuprins e curat
ortodox, nu pentru că Neagoe nu ar fi cunoscut catolicismul,
mişcările premergătoare Reformei şi bogomilismul — de cir
culaţie populară mai ales în sudul Dunării dar şi la noi, ci
pentru că el era ortodox convins şi gîndea pe linia celei mai
curate, mai vechi şi mai adînci teologii răsăritene. El se şi
referă adesea la «eretici», şi atunci tonul lui devine dintr-o-
dată polemic 128, deşi nu-i aminteşte, socotindu-i probabil bine
cunoscuţi. în general, învăţătura lui este mai mult expozitivă.
Cu privire la Izvoarele d e credinţă, Neagoe recomandă :
«Să citim Sfintele Scripturi şi să le socotim, că au zis Dumne
zeu că într-însele vom avea viaţa de veci» 129. El însuşi este
un asiduu cititor al Sfintei Scripturi, ca şi al Sfinţilor Părinţi,
din care citează cu dexteritate.
Dumnezeu este invocat în Treime 130 : Tatăl este fără de
început, Iisus este Fiu al Tatălui, Duhul Sfînt este de viaţă
făcător, «Unul Dumnezeu adevărat fiind în Treime», iar «slava
dimpreună» cuvenindu-se tuturor celor trei persoane 131. Atri
butele lui Dumnezeu s în t: cel mare, bun, milostiv, înţelept,
c r e a t o r «care ne-a scos din nefiinţă la fiinţă», adevărat, atot-
127. Dan Z-amJirescu, op. cit., p. 141.

128. «Să nu ine amăgim fraţilor a ne rătăci în vorbele goale ca din
poveşti ale ereticilor, ¡precum spun ei minciuni şi blasfemii» (Ed. V. Grecu,
p. 105, 109).
129. Ed. Ioan Eclesiarhul, I.
120. Ed. V. Grecu, p. 193.
131. Idem, p. 71, 85, 97, 193. Sftota Treime este autor al creaţiei. Ed.
Pi.m Eclesiarhul, I.
A Dascăli de cuget
ţiitor, fără început, etern, pretutindeni, atotştiutor, judecător,

necuprins de minte 132. A creat lumea din nimic, tot aşa cum
a creat şi «toate puterile cele fără de trupuri» 133*13567. Cauza crea
ţiei a fost mila şi bunătatea lui Dumnezeu, iar scopul ei «ca
să lăudăm numele Lui, (al) Celui ce ne-a făcut» 1S4. Dumnezeu
a creat pe om «cu toate dichisele cele bune», cu toate mădu
larele, şi întreaga natură a creat-o în slujba omului13s. Din tot
ce a creat Dumnezeu, numai omul a fost dotat cu «minte slo
bodă», adică cu libertate şi raţiune 13e.
Referitor la starea originară a omului şi la consecinţele
păcatului, Neagoe prezintă o definiţie dogmatică de mare
exactitate, în felul în care a fost reţinută de către doctrina
ortodoxă : «Omul poartă chipul lui Dumnezeu», spune el în
consens cu Sfînta Scriptură şi cu tradiţia ortodoxă 1S7. Dezvol
tarea teologică cu privire la conţinutul chipului, înainte şi
după cădere, o prezintă astfel : «Omul, mai înainte pînă ce nu
greşise, fu dăruit cu atîta cinste, iar dacă greşi, iată că nu-1
urgisi Dumnezeu, nici îl lipsi de cinstea care i-o dedese mai
înainte. Ci, zice, cu puţinei oarece l-ai mai micşorat decît
îngerii, cum s-ar zice, după ce greşi judecă-1 (îl judecă, —
n.n.) şi-l osîndi cu moartea, iar (dar, ■ — n.n.) cinstea care i-o
dedese întîi, nu i-o luă» 138. In această definiţie găsim ele
mente ale antropologiei ortodoxe. Vătămarea «cu puţin oare
ce» a firii, zice el, iar mai departe : «mărirea lui nu o strică,
iar de-i şi luă ceva puţinei de sub puterea lui, aceasta fu pen
tru folosul lui» 139. Deci nu i se strică definitiv şi catastrofal
chipul, nu i se luă în întregime «cinstea (pe) care i-o dedese
întîi». Urmarea păcatului a fost, după Neagoe, ca şi după doc
trina ortodoxă, doar vătămarea firii, incapacitatea de a mai
132. Ed. V. Grecii, p. 41, 49, 95, 97. Şi lemn Eclesiarhul, 1 : «Mare taină
şi minunată ! O ! Cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei
tale».
133. «Din nimic ne-au făcut şi slntem». Bd. Ioan Eclesiarhul, I şi Ed.
V. Grecu, p. 49.
135. Ibid em , «Cunoaşte dar că toate cîte sînt văzute şi nevăzute, toate
sînt făcute pentru diînsui». Printre altele numeşte vremea, raiul, minunile,
bunătăţile şi legile...
136. Ed. Ioan Eclesiarhul, I. Şi despre îngeri spune că au fost făcuţi
de Dumnezeu înainte de Adam, că şaten este înger căzut, că îngerii nu
mor, că întreg cosmosul a fost creat ca să mărturisească pe Dumnezeu.
Vezi şi ed. V. Grecu, p. 199, 213.
137. Bd. V. Grecu, p. 55.
439. Ibidem .
putea stăpîni natura ca înainte de cădere, cînd avea putere

.şi asupra fiarelor sălbatice, şi moartea trupească. Putea să nu
moară, dar a greşit şi urmarea a fost că Dumnezeu «micşora-
tu-l-a cu moartea» 14°.
Cit despre puterea de stăpînire asupra naturii, nici aceasta
n-a fost luată omului cu totul : «Nici i-au luat toată biruinţa,
nici i-au lăsat-o toată» 140141, este formula lapidară a învăţături
lor, arătînd în continuare că Dumnezeu i-a lăsat stăpînire
peste acelea dintre animale care îi sînt de trebuinţă, şi nu
meşte boii, oile, peştii, păsările. A făcut Dumnezeu ca acestea
«să fie plecate şi blînde», iar celelalte «semeţe şi neplecate»,
îşi în partea a doua a învăţăturilor Neagoe reia această pro
blemă, în aşa-zisa «pecete a celorlalte cuvinte ale lui», adică
de sinteză şi încheiere. El descrie pe larg căderea, după cartea
Facerii, cu care prilej spune că diavolul cel căzut din tagma
îngerească, din invidie şi răutate a plănuit cum să-i scoată pe
Adam şi pe Eva din rai şi şi-a făcut din şarpe «unealtă sieşi
potrivită». Cu acest prilej, Neagoe face şi exegeză, pe alocuri
nu lipsită de originalitate şi savoare. De pildă, el spune că
atît Eva cit şi Adam n-au ştiut în momentul greşelii că sînt
înşelaţi cu viclenie şi s-au lăsat ademeniţi voind să se în-
dumnezeiască, făcînd astfel două rele : întîi, că au călcat po
runca lui Dumnezeu şi al doilea, că au vrut să devină ca însuşi
Dumnezeu. Consecinţa imediată a fost că şi-au dat seama că
urau goi.
în continuare, Neagoe redă cu cuvinte proprii, istorisind
liber, dialogul dintre Dumnezeu şi cei doi, afirmînd că de
aceea le-a vorbit Dumnezeu cu voce blîndă, fiindcă aştepta
«pocăinţa lor şi întoarcerea ca să spună cu umilinţă : Am gre
şit, Doamne, am greşit, şi iertare să dobîndească». Dar ei au
dat vina pe Dumnezeu, spunînd, pe rînd, Adam că dacă nu
i-ar fi dat-o pe Eva, el nu greşea ; Eva că dacă nu l-ar fi făcut
pe şarpe, «noi n-aveam să greşim». Pedeapsa a venit deci ca
urmare a faptului că cei doi «n-au vrut să se smerească şi să
'.r pocăiască, în timp ce îi întreba pe ei Dumnezeu şi cu înce
tul spre pocăinţă îi mina» 142*.
Concluzia lui Neagoe este aceasta : «Dacă deci Adam
ut unei îndată ar fi vrut păcatul să-l mărturisească şi să se
pocăiască, iertare ar fi dobîndit» 14S. El se ajută în tîlcuirea lui
140. Ibidem .
i4t. Ibidem .
I 12. Ed. V . Grecu, ¡p. 201.
113. Ibid em , p. 203.
de faptul că şi Petru cînd a greşit în timpul patimilor, tăgădu-

indu-1 pe Domnul, dacă s-a căit imediat a fost iertat chiar
atunci. Fiindcă n-a făcut tot aşa, Adam a trebuit să rămână în
iad «5506 ani şi mai mult», pînă la învierea lui Hristos 144145.Gă
sim aici deci şi învăţătura cu privire la faptul că înainte de
Hristos toţi oamenii au mers în iad, de unde drepţii au fost
scoşi de Mîntuitorul şi li s-a dat viaţa veşnică 14s. «în locul
feţei Sale dulci, spune Neagoe, ne-au dat faţa satanii cea
groaznică şi întunecată» 146. Prin acest plural, el înţelege că
în Adam toţi am greşit. Nu zice : «i-a dat», ci «ne-a dat».
Un alt capitol dogmatic din învăţături este acela privitor
la persoana Mlntuitorului şi la opera Sa de răscumpărare. Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu adevărat
şi om adevărat. El era în acelaşi timp în cer şi pe pămînt.
întruparea s-a făcut «pentru mîntuirea noastră», pentru care
«fără să lase cerurile, s-a făcut fiu al lui Adam» 147. Doctrina
kenozei este redată prin următoarele cuvinte : «Luînd chipul
nostru de rob şi dureri, Cel fără de durere suferind pentru
dreptatea noastră ; şi palme peste obraz şi hulă şi batjocură
ai răbdat cu îndelungă-răbdare şi bunătate, stînd la judecata
lui Pilat. Vai, robul şedea ţinînd judecata şi împăratul univer
sului stătea, judecat fiind». El spune că toată creaţia a luat
parte, zguduită la patimi148.
Scopul întrupării este răscumpărarea prin jertfă, reface
rea omului pentru care Iisus şi-a vărsat sîngele 149150, şi în felul
acesta «firea omenească cea căzută o au înălţat mai pe deasu
pra îngerilor» 15°. Răscumpărarea cuprinde pe toţi oameniils1,
iar efectele ei sînt : înlăturarea urmărilor păcatului, luminarea
«firii» ce fusese întunecată de păcat, deschiderea raiului, ro
birea lui satan, înfierea şi vederea feţei lui Dumnezeu152.
în contextul teolog iei răscumpărării, un loc important în
opera lui Neagoe ocupă învăţătura despre Maica Domnului.
Ea este numită «Sfînta şi curata Fecioara Maria, Maica Dom
nului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos», pe care L-a născut
144. Ibidem .
145. Ibid em şi ,p. 51.
146. «Posomorita şi întunecata faţă a vrăjmaşului», traduce V. Grecu.
p. 101.
147. Ed. V. Grecu, op. cit., p. 51.
148. Ibidem .
149. Ibidem , p. 197.
150. Bd. Iaan Eclesiarhul, I.
151. Ibidem .
152. Ed. V. Grecu, ip. 101, 217.
«în chip tainic» şi căreia i se cuvine «cinstire» 153. Ea este m ij

locitoare a harurilor 154, mijlocitoare la judecată 155r mijloci
toare pentru cei din iad, prin rugăciuni156. Neagoe îi dedică
multe rugăciuni în stilul acatistelor, în care repetă mereu că
prin ea ne-a venit totu l157. Prin ea Iisus este omul adevărat.
Acestei învăţături despre Iisus om adevărat şi Dumnezeu
adevărat, Neagoe îi consacră pagini care îl situează în rîndul
autorilor de simboluri. Iată un asemenea text : «Credem şi
mărturisim din tot sufletul că (Iisus Hristos) s-a coborî't pe
pămînt şi s-a făcut om cu adevărat, întrupîndu-se din Duhul
Sfînt şi din pururea Fecioara Maria, pentru ca pe Adam cel
căzut să-l creeze din nou şi să-l ridice la starea dumnezeiască,
iar firea omenească s-o cheme la mîntuire, precum mărturisesc
despre aceasta făgăduinţele şi arată dumenezeieştile Lui pu
teri şi lucrări că El este într-adevăr Dumnezeu adevărat şi pa
timile pe care de bunăvoie le-a răbdat pentru toţi dovedesc
că fiind Dumnezeu adevărat a fost şi om desăvîrşit, fără
schimbare şi amestecare» 158.
Urmează apoi o lungă şi amănunţită demonstraţie împru
mutată din «Cuvintele» Sfîntului Efrem Şiru l159, clasică prin
varietatea argumentelor, pe care Neagoe o încheie dîndu-ne a
153. Ib id em , p. 101.
154. Ibidem , p. 45.
155. Ib id em , p. 49.
156. Ibid em , p. 101.
157. Ib id em , p. 100.
158. Tradus după textul grec editat de V. Grecu, p. 104. Iată textul
după ed. lui loan Eclesiarhul : «Să credem cu tot sufletul şi să mărturi
sim şi nu cu vreo părere cumvaş, ci cu toată adeverinţa, cum s-au arătat
in lume şi pentru mila sa cea multă s-au pogorît pre pămînt şi să întrupa
din Duhul Sfîntu şi din Curata Fecioara Maria şi fu om deplin şi Dum
nezeu deplin. Om fu, ca pre om să izbăvească din întuneric, iar Dumne
zeu fu, ca şi pre Adam să-l facă Dumnezeu şi să-l spăsească. Cum şi lu
crurile lui îl arată şi-l mărturisescu, şi, puterile lui cele dumnezeieşti cu
socoteală învaţă, că iaste Dumnezeu adevărat, dar patimile luă îl spun şi-l
vădescu, că iaste om deplin. Şi de va gîndi cinevaş şi să va socoti în
slăbiciunea cugetului său într-altu chip, acela greu va să fie întrebat şi
ispitit în ziua cea groaznică şi înfricoşată a judecăţii». Trei rîinduri din
partea a Il-a a acestui simbol au fost identificate de D. Russo în «Predica la
Schimbarea la faţă» a Sfîntului Efrem Şirul din cod. slav. 138, sec. XVI,
Biblioteca Academiei, şi anume de la cuvintele «Cum şi lucrurile lui îl
arată» până la «şi-l vădesc». Restul este al lui Neagoe, inclusiv termenii
oalcedonieni cu care încheie. întregul simbol reformulează învăţătura
veche a Bisericii cu elemente noi, cerute de orientarea soteriologică a
tratatului.
159. C u v in tele şi în v ă ţă tu rile P rea C u viosu lu i părin telu i n ostru E frem
Şirul, Mînăstirea Neamţ, vol. II, 1819, p. 55— 58.
înţelege că e în dispută cu cineva : «Astupate să fie gurile

nespălate ale ereticilor», şi îndemnînd la sfîrşit: «Noi să măr
turisim şi să nu fim de păreri deosebite» asupra adevărului
că Iisus a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat 16°. Faţă de
formula calcedoniană 160161162şi în acelaşi timp faţă de cele două
Simboluri mai importante (niceoconstantinopolitan şi atana-
sian), Simbolul lui N eag oe este desigur mai sărac, mai scurt,
dar nu mai puţin ortodox. Termenii «fără schimbare şi ameste
care» sînt fără nici o îndoială calcedonieni, iar cei cu privire la
întrupare, patimi şi unire ipostatică sînt comuni tuturor simbo
lurilor. S-ar putea aprecia că formula lui Neagoe a fost inten
ţionat mai largă sub raportul conţinutului de idei şi orientată
nu atît hristologic, cit soteriologic.
Vorbind despre efectele căderii, el a căutat să arate şi
care sînt efectele răscumpărării, care se întemeiază pe cre
dinţa în desăvîrşita dumnezeire a lui Hristos şi în desăvîrşita
Lui omenitate. Pentru ca «să-l creeze din nou pe Adam cel
pierdut», Hristos trebuia să fie om ca dînsul, dar, pentru «a-L
face Dumnezeu», trebuia să fie El însuşi Dumnezeu, cu «puteri
dumnezeieşti». Trebuie să reţinem, de asemenea, de aici ideea
«creaţiei din nou», restaurarea firii, refacerea chipului, dar
totodată şi deschiderea lui spre îndumnezeire, ca posibilitate
dată acum pentru întîia oară prin Hristos, Care a îndumnezeit
firea omenească întrupîndu-se. Este vorba de realizarea ase
mănării, care nu-i era dată încă primului om, dar care e dată ce
lui creat din nou, răscumpărat. Nu e deloc surprinzător că
această idee se găseşte la Neagoe într-o vreme în care isihas-
mul pleca tocmai de la această teologie. Manual de desăvîr-
şire, învăţăturile cuprind astfel o teologie a îndumnezeirii
vrednică de pana unui foarte subtil teolog. El vorbeşte de cu
răţia minţii, de «strîngerea ei» lfl2, de trezvie şi de rugăciunea
neîncetată şi notează metode de realizare duhovnicească. în
vîrful piramidei este arătată dragostea 163164şi vederea feţei lui
Dumnezeu 184.
Treptele urcuşului spre desăvîrşire sînt multe. Frica de
Dumnezeu, de pildă, curăţă mintea, o înalţă şi coboară harul,
iar harul aduce bucuria,•postul se conjugă cu curăţia, smere
160. Ed. V. Greou, p. 109.
161. Rr. Praf. D. Stăniloae, D efiniţia d o g m a tică d e ia C alced on , în
«Ortodoxia», III (1951), nr. 2—3, p. 410— 411.
162. Ed. V. Greou, p. 73.
163. Ibid em , p. 31.
164. Ibid em , p. 41.
nia cu răbdarea şi înfrînarea 165. Sentinţele lui Neagoe sînt de

aceeaşi profunzime ca şi ale lui Evagrie, Isihie Sinaitul şi chiar
Maxim Mărturisitorul166. Lecturile din aceşti sfinţi nu sînt
excluse ,- de aceea unele din textele lui Neagoe au intrat în
colecţii de omilii şi scrieri ascetice, ca şi textele consacrate,
şi ele s-au citit în trapezele mînăstireşti. Intr-unui din manu
scrise, o «învăţătură» începe cu «Blagosloveşte, Părinte»,
ceea ce indică lectura solemnă 167. Iar unele texte ar putea
denota o mare experienţă spirituală personală : «Mai întîi de
toate este tăcerea. Deci tăcerea face oprire, oprirea face umi
linţă şi plîngere, iar plîngerea face frică şi frica face smerenie.
Smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea soco
teală face dragoste şi dragostea face sufletele să vorbească
cu îngerii. Atunci va pricepe omul că nu este departe de Dum
nezeu» 168.
S-a obiectat că prezenţa acestui text ar contrazice concep
ţia lumească din alte capitole şi ceea ce am numit echilibrul
spiritualităţii neagoene, deoarece în continuare el recomandă,
pentru ajungerea în vîrful scării, părăsirea lumii şi chiar ura
faţă de lume. Dar textul se introduce prin următoarele cu
vinte : «Cine vrea la aceste virtuţi să ajungă...». Prin urmare
e la libera alegere, nu obligatoriu ; exact în sensul în care
vorbeşte şi Mîntuitorul despre mîntuire şi desăvîrşire : «De
voieşti să fii desăvîrşit...» (Matei XIX, 11— 12 şi 21). Măsura
comună şi recomandată tuturor rămîne deci calea de mijloc.
165. Ib id em , ip. 39.
166. IaJtă cilev.a asem ăn ări:
La Neagoe : «Cel ce se teme de draci, acela se .arată chiar că nu
este imitr-insul frica lui Dumnezeu» (Ed. V. Grecu, p. 111);
La Evagrie : «Să nu te înfricoşezi de ei (de draci) şi să nu ai nici o
grijă de ameninţarea lor» (în F ilo c a lia , trad. Pr. D. Stăniloae, I, p. 8 7 );
Amintirea morţii la Neagoe : «Adu-ţi aminte întotdeauna de ieşirea
sufletului» (Bd. V. Grecu, p. 111);
La Isihie Sinaitul: «a avea în suflet neîncetat amintirea morţii» (Filo-
calia, trad. cit., IV, p. 4 5 );
Mîndria la N e a g o e : «Culmea relelor e să creadă cineva că din toţi
el este cel drept» (loc. c i t .) ;
La Sfîntul Maxim M ărturisitorul: «Propriu mtodried este că se făleşte
cu biruinţele sale morale» (F ilo c a lia , II, p. 95).
167. V. Grecu, O v ersiu n e n ou ă a u n ei în văţătu ri a lui N e a g o e B asarab,
Bucureşti, 1911.
168. Textul după Ioan Eclesiarhul; ed. V. Grecu, p. 116— 117. O pre
zentare în acelaşi sistem de scară a virtuţilor, la Sfîntul Maxim Mărtu
risitorul, Gele patru sute de capete despre dragoste, I-a sută, în F ilocalia,
trad. cit., voi. II, p. 37. C. Noica numeşte aceste etape înlănţuite ale
urcuşului duhovnicesc «trepte ale desărîrşirii».
Ceea ce e mai mult, adică desăvîrşirea, realizarea asemănării,

e numai pentru unii. E limpede deci că învăţătura nu se adre
sează numai lui Teodosie, şi acesta este încă un argument în
favoarea părerii că învăţăturile constituia nu numai un testa
ment, ci şi un tratat mai larg, intenţionat ca atare lfl9.
Simbolul neagoian se încheie tot cu un ton polemic : «Să
nu ne amăgim, fraţilor, a ne rătăci în vorbele goale ca din po
veşti ale ereticilor, precum spun ei minciuni şi blasfemii şi nu
cred că Dumnezeu s-a coborît pe pămînt şi, Dumnezeu fiind
desăvîrşit, şi om s-a făcut desăvîrşit, ci spun că nu s-a făcut
om cu adevărat, ci este după închipuire» 17°. P. P. Panaitescu
crede că aici e o polemică împotriva monofiziţilor m , după
Sfîntul Efrem Şirul, bazîndu-se, desigur, pe faptul că Neagoe
citează din Cuvintele acestuia în continuare, ca să-şi ilustreze
definiţia dogmatică.
Definiţia este, într-adevăr, asemănătoare celei de la Calce-
don, dar pentru a afla pe cine avea în vedere Neagoe acum,
în secolul al XVI-lea, se poate apela la alt text : «Dar încă cu
cît mai mult se cade să te fereşti de păgînii care nu ştiu ce
este Dumnezeu, nici se botează măcar (...). Aceştia sînt vrăj
maşii crucii Domnului nostru Iisus Hristos» 372 Dacă se adaugă
la aceasta şi faptul că Neagoe recomandă discriminări în ceea
ce priveşte primirea solilor turci, faţă de cei creştini, ca şi
faptul că acest text există în versiunea românească m , dar
lipseşte din cea greacă accesibilă turcilor, s-a putut presu
pune că Neagoe îi are în vedere pe «ereticii» vremii sale, pe
mahomedani, căci «ei nu se botează» şi nici nu cred în Hristos,
ceea ce nu era cazul cu alţi eretici16917023174.
169. Se vede aceasta şi din frecventa adresare din t e x t : «Părinţilor
şi fraţilor», «dascăli şi fraţilOT», «Prea Cuvioase Mitropoldte», «voi toţi
mirenii» (ed. V. Grecu, p. 25, 31, 41).
170. Bd. V. Grecu. p. 105.
171. în văţătu rile..., p. 35.
172. Ms. rom . 3572, f. 80—81, la P. P. Panaitescu, op. cit., p. 36.
173. Versiunea rom. în ms. 3572, cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 42.
174. I. D. Negrescu spune că sfaturile date de Neagoe lui Teodosie,
cum să se poart-e cu «limbile păgine» care «pot veni cu oşti grele şi cu
putere mare» şi «care nu cred în Hristos», se referă la turci, Neagoe avînd
să-I avertizeze pe viitorul domn cum să se poarte cu otomanii ca să nu
cadă sub puterea lor (op. cit., p. 71, 73). Şd Dan Zamfirescu crede că prin
«eretici» Neagoe îi avea în vedere pe turci, pentru că exista un pericol
al «turcirii», al trecerii la mahomedanism, cum făcuse Iliaş Raxeş. A. A.
Vasiliev (H istoire d e i'Em pire byzan tin e, I, Paris, 1932, p. 274) spune că
mahomedanismul la început a fost luat drept o erezie creştină, aşa că nu
e de mirare că Neagoe îi numeşte cînd eretici, cînd păgîni (Dan Zamfi
rescu, op. cit., în «Romamoslavioa», VIII, p. 368).
S-ar putea avansa însă şi o altă ipoteză. S-a vorbit mult

de bogomilismul sud-dunărean şi de trecerea lui la nord, pînă
în Transilvania. Nu este exclus ca Neagoe să-i fi subînţeles
şi pe aceştia printre «ereticii» de care pomeneşte, căci bo-
gomilii respingeau cultul Maicii Domnului, reactualizau în-
tr-un fel monofizitismul, spunînd că Maica Domnului n-a fost
Născătoare de Dumnezeu şi crezînd, ca docheţii de odinioară,
că Hristos s-a născut, a murit şi a înviat cu trup aparent17S.
Poate că tocmai împotriva acestora scrie Neagoe, cînd com
bate părerea că Iisus n-ar fi fost om adevărat, ci «nălucire».
Cum bogomilii erau şi împotriva icoanelor, a clerului, a bise
ricii ca loc de închinare şi a Vechiului Testament176, poate
că intenţia de a-i contracara ar explica prezenţa a numeroase
texte din Vechiul Testament în partea întîi şi prezenţa unui
capitol cu expunere ortodoxă, «Pentru cinstirea icoanelor»,
în partea a doua, căci, altfel, de la cearta iconoclastă trecu
seră opt secole. Dacă este adevărat că bogomilismul se în
tinsese mult şi că noi am avut contacte cu el o perioadă destul
de lungă 177, nu este exclus ca Neagoe să-l fi avut în vedere
cînd a expus doctrina ortodoxă în cartea lui, cu acel apel ca
tegoric la unitatea de credinţă cu care îşi încheie simbolul:
«Să nu fim de păreri deosebite, ci într-o gură şi o inimă să-l
slăvim şi să mărturisim» 178.
Dacă doctrina despre mîntuire ar fi extrasă din capitolele
Învăţăturilor, în care e dispersată, s-ar obţine un capitol cla
sic de dogmatică, alcătuit pe următorul schelet: obiectul mîn-
tuirii este omul, cu suflet şi cu trup ; trupul este casă a lui
Dumnezeu179, mîntuirea este o lucrare sinergică : «Siliţi-vă
.1 fi plăcuţi lui Dumnezeu şi iubiţi, ca să vă chemaţi împreună
lucrători cu Dumnezeu» 18°, căci dacă îl iubim, El «ne trimite
in jos putere şi har al Preasfîntului Duh şi locuinţa lui în noi
isi va face-o şi aşa vom cîştiga viaţa cea netrecătoare şi
veşnică» 181.
175. Pr. Gh. Ciubandu, B ogom ilism u l şi R om ânii, Sibiu, 1933, p. 18.
170. N. Iorg-a, Istoria literatu rii r e lig io a s e a rom ân ilor pin ă la 1688,
I'
177. B. P. Haşideu, C u vin te d en bătrîn i, II, 259, spune că acest contact
•i i I i i m I din 950 pînă în 1650.
178. lin. V. Grecu, p. 109.
179. ib id em , p. 103.
1110. Iludcm , p. 25.
1111. Ibidem , p. 103.
M întaiiea se pregăteşte aici pe pămint. Neagoe numeşte

lumea «iarmaroc», după Simion Monahul, adică loc unde mân
tuirea se poate tîrgu i182183, contra fapte, cum va spune mai târ
ziu Serafim de Sarov (n. 1759). El acordă mare importanţă tru
pului, deoarece mîntuirea se dobîndeşte fiind omul cu trupul188.
Mijloacele mîntuirii sînt harul, credinţa şi faptele bune 184 ;
apoi osteneala, iertarea, rugăciunea 18S. Nici unul din păcatele
şi nici una din virtuţile studiate în tratatele de morală nu ră-
mîn neamintite de Neagoe.
Un loc important rezervă rugăciunii, arătînd cum, unde
şi cînd să se facă. Rugăciunea îşi are locul şi în capitolul des
pre soli şi războaie, ca şi în cele pur religioase 186. în partea
a doua, se află aproape douăzeci de rugăciuni, mai lungi şi
mai scurte, din care s-ar putea alcătui o primă colecţie româ
nească de rugăciuni187. Poate că unele sînt culese din cărţi
de cult, dar sînt şi compuneri ale lui Neagoe, în care el se re
comandă cu numele. Rugăciunile lui sînt valabile pentru sine,
dar şi pentru a lţii188.
învăţăturile se înscriu astfel în duhul comunitar al Orto
doxiei, care concepe mîntuirea ca pe o lucrare comună a cre
dincioşilor şi a Bisericii. Prin rugăciune se cere harul lui Dum
nezeu, cea dintîi condiţie a însuşirii mîntuirii.
Dintre mijloacele simţitoare ale harului dumnezeiesc se
amintesc în învăţături: Botezul, Spovedania la duhovnic şi
Euharistia 189190*.
Un loc important rezervă N eagoe esh atolog ieim . Dar de
parte de a privi moartea ca pe o dispariţie tragică şi fără nă
dejde în necunoscut, sentimentul pe care ni-1 lasă lectura învă
ţăturilor e acela de deznodămînt firesc, căruia toţi i se supun
182. Ibid em , (p. 181.
183. Ibid em , p. 179.
184. Ibid em , p. 181.
185. Ibid em , p. 31, 63, 103, 123.
186. Ibid em , p. 103, 137, 143, 197.
187. Există rugăciuni către Dumnezeu (pagina după ed. V. Grecu, 51),
către Maica Domnului (101, 45), rugăciune pentru izbăvire (69, 71), pentru
mintuiire (51), pentru ajutor (87), înainte de moarte, pentru pocăinţă (97),
unii pentru alţii (105), pentru solii (137) şi mulţumire pentru biruirea soli
lor (141), pentru iertare (219), pentru vreme de război (157), pentru starea
de la judecata din urmă (189— 193), pentru ieşirea sufletului ¡223) şi altele.
188. Ed. V. Grecu, p. 105.
189. Mai des şi cu accente dogmatice, despre realitatea trupului şi
singelui Domnului şi despre Euharistia ca jertfă (Ed. Ioam Eclesiarhul, I).
190. Ib id em , Conţinutul notelor: 191—200, vezi la V. Grecu, p. 113,
şi Ms. rom . 3572, f. 80— 81, cf. P. P. Panaitescu, În văţătu rile..., 1946, p. 36.
cu seninătate, care nu poate fi ocolit şi care tocmai de aceea

trebuie primit cu înţelepciune, aşa cum îl primeşte poporul
nostru din totdeauna. Conjugînd creştinismul cu vechea ati
tudine dacică în faţa morţii, Neagoe se află în cea mai auten
tică tradiţie populară românească şi creştină. Aşadar, este ade
vărată observaţia despre absenţa din învăţături a chinului cu
noaşterii, a omului faustic,- apare, în schimb, dorinţa de odihnă,
caracteristică spiritualităţii româneşti şi răsăritene 20°. întoar
cerea în pămînt se petrece «după porunca lui Dumnezeu» şi
este rînduială a firii, care trebuie însuşită cuminte, fără
zvîrcoliri.
De o nelinişte este totuşi vorba la Neagoe : ea stăpîneşte pe
cel care, din pricina faptelor sale, nu ştie unde merge după
moarte ; ea începe cînd omul îşi dă seama că n-a făcut tot ce
trebuie pentru a-şi asigura un «dincolo» fericit, o trecere fără
primejdie prin «cercetarea amară a vămilor» şi a judecăţii20201.
De aceea, «aducerea aminte de moarte», în consens cu întreaga
tradiţie duhovnicească răsăriteană, e mijlocul care ţine treaz
sentimentul datoriei faţă de starea la care trebuie să ajungă
sufletul în viaţa cea veşnică. Această stare se poate pregăti
numai aici şi numai o singură dată, căci viaţa este unică :
«Să ne pocăim cît sîntem încă vii», înainte de «a sosi ora
<iceea» 202. După moarte, totul se pecetluieşte : «Căci să plîngi
atunci şi să te jăluieşti, e zadarnic» 203. Pentru aceasta Neagoe
nu îndeamnă la disperare stearpă, ci la «lucrare», la activi
tate pentru viaţa de aici şi pentru cea de dincolo. Este cu
desăvîrşire absentă la el orice formă de alienare filozofică
sau religioasă.
Judecata din urmă e descrisă după pericopa din Matei
XXV, 31—46, adică se va face într-un timp neştiut de nimeni,
prin cercetare şi împărţire în două cete 204. La judecată se vor
aduna în faţa lui Dumnezeu toate neamurile şi toţi îngerii, iar
locul judecăţii va fi «mai jos de cer» 205*. Toţi oamenii, fiind
egali în faţa lui Dumnezeu, vor fi judecaţi după aceleaşi cri
terii 2(Mi, după dreptate şi după faptele lor 207. Vor fi trecuţi
200. C. Noica, op. cit., în «Saeculum», p. 49.
201. Ed. V. Grecu, p. 223, 229.
202. ib id em , p. 97, 113.
203. Ibidem , p. 29.
204. Ib id em , p. 111, 211.
205. Ibidem , p. 121, 125.
200. Ibidem , p. 23.
207. Ibid em , p. 29.
unii la fericire veşnică, iar alţii la osîndă veşnică 208. Raiul e

descris ca loc de bucurie, lumină, veselie, voie bună, ca loc
de încununare cu cununi nepătate, ca şedere împreună cu
Domnul, ca împrejmuire cerească, veşnică 209210. Iadul e descris
ca locul cel mai dinafară, ca foc şi chinuire veşnică, temniţă
întunecoasă şi încuiată, loc de ruşine, departe de Domnul şi
de fraţi, loc în care nu se va vedea faţa lui Dumnezeu 21°.
Referitor la starea d e după judecata particulară, Neagoe
pune în gura mamei sale următoarea rugăminte : «Prea dul
cele meu fiu Neagoe (...) acuma spre el trimit ca să se oste
nească şi el pentru m ine (subl. n.), precum şi eu m-am ostenit
mult pentru el şi l-am iubit pre el, şi el trebuie să facă pentru
sufletul meu şi să se ostenească şi să-l aibă drag. Ştie el deci
bine ce trebuie să facă pentru sufletul meu» 2U. Este evident
că Neagoe are în vedere rugăciunile pentru morţi, jertfele,
pomenile, pe care din totdeauna le-au practicat creştinii şi care
îşi au temeiuri biblice (II Macabei XII, 44—46) şi spirituale,
anume în legătura de dragoste dintre cei mutaţi de la noi şi
cei rămaşi.
Pocăinţa rămîne, desigur, lucrarea fiecăruia cît mai este
încă în viaţă, dar se întrevede aici posibilitatea unui ajutor
din partea celor rămaşi. Tot astfel e prezentată şi pocăinţa :
«Căci se şi cade, cine le-a făcut (faptele rele), acela se va
sili încă în viaţă prin mărturisire şi fapte bune să le şteargă»212,
iar textul din Scrisoarea către o asele m aicii sale, citat mai
sus, bazează efectul rugăciunilor celor vii pentru cei morţi, pe
datoria de recunoştinţă pentru faptele bune făcute de cei de
dincolo cît mai erau încă în viaţă, efectul rugăciunilor pentru
morţi putînd fi astfel socotit ca efect al faptelor proprii ră
mase să lucreze în urmă pentru dînşii. Că Neagoe acorda
pocăinţei o ma<re însemnătate, privind-o ca lucrare personală,
în viaţă, dar şi ca lucrare după moarte, prin operele rămase de
la el în slujba urmaşilor, se vede din ctitoriile sale şi din
numeroasele sale danii.
Am insistat asupra cuprinsului dogmatic, deoarece acesta
dovedeşte pe de o parte preocupările doctrinare înalte, pe de
alta, Ortodoxia tratatului. Cuprinsul infirmă părerea lui Haşdeu
208. Ed.Ioan EclesiaThul, I.
209. Ed. V. Grecu, p. 31, 181, 218.
210. Jb klem , p. 25, 29, 51, 169, 171, 181.
211. Ibidem , p. 43— 45.
212. Ibidem , p. 181.
despre «ignoranţa dogmatologică» la români în acea epocă 213.

Oricine a citit tratatul 214 lui Neagoe şi-a putut forma atunci
o cultură teologică şi o orientare ortodoxă, dacă nu completă,
în orice caz suficientă, căci a putut găsi în el întreaga învăţă
tură ortodoxă, şi nu numai un îndreptar moral 21S. Prezenţa a
ceea ce s-ar putea numi «simbol neagoean» duce la convinge
rea că avem de a face cu o minte bine organizată şi dotată cu
putere de sinteză216. Cît despre simbol, mai ales prin ideea
naşterii din nou, el posedă criteriile care condiţionează apre
cierea unei mărturisiri drept text simbolic.
Învăţăturile constituie m area operă a secolului al XVI-lea

rom ânesc, opera unui mare patriot, care îndemna : «Fiţi ca
şoimul şi păziţi cuibul vostru» 217, a unui literat şi artist, dar
şi marea operă a Ortodoxiei din acea vreme, aşa cum va fi
la vremea ei şi Mărturisirea lui Petru M ovilă. Putem cu de
plină convingere să vedem în Neagoe pe ilustrul precursor
al unui Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir, autori şi ei de
tratate teologice de mare valoare. Învăţăturile îşi merită nu
mele — aşa cum am mai spus la început — de «cel mai de
seamă monument al cugetării şi simţirii româneşti», iar Neagoe
pe acela de «adevărat voievod al culturii româneşti»218,
«erudit» şi «cărturar» 219, «filozof creştin» 220 şi «Marc-Aureliu»
al culturii româneşti221, căci ambiţionîndu-se bazileu de tip
213. C uvinte d en bătrin i, II, p. 259.
214. B. P. Haşdeu 'numeşte Învăţăturile «tratate», cf. Dan Zamfirescu,
op. cit., ip. 86.
215. N. Cantojan apreciază că miezul Învăţăturilor ar ti cuprinsul
moral şi sfaturile politice (Istoria literatu rii rom ân e v ech i, I, Bucureşti,
1940, p. 43).
216. El însuşi recomandă fiului său : «Cine vrea să fie dom n şi împă
rat întreg, trebuie să aibă minte foarte multă, căci duşmanii aşteaptă mai
ales cia domnitorul să nu aibă minte şi să-l poată doborî» (Ed. V. Grecu,
p. 175— 177).
217. În v ăţătu rile lui N eag oe..., în «Cronicele slavo-române»..., p. 290.
218. N. Gartojan, op. cit., p. 42.
219. P. P. Panai'tesou, A u ten ticitatea În văţătu rilor..., în «Convorbiri
Literare», LXXVII, 7, nota 7 ; Acelaşi, în văţătu rile..., 1946, p. 4, cu refe
rire Ia autorul Învăţăturilor pe cane el îl crede călugăr.
220. Haşdeu numeşte învăţăturile : «un falnic monument de literatură,
politică, filozofie şi elocvenţă la străbunii noştri», î,n «Arhiva Istorică a
României», tom. I, part. a Il-a, Bucureşti, 1856,
221. B. P. Haşdeu şi A. I. Iaţimkski, Valaşskii Maik-Avrel-ii i ego
poucenia, în «Izvestia otdelenie ruscago Iazîea i slovesnosti», X, 1905,
bizantin, cum zice N. Iorga 222, ne-a dat prima sinteză teolo
gică românească, într-o lucrare unitară care este în acelaşi
timp carte de învăţătură, tratat de morală, de dogmatică şi de
spiritualitate. Planul, stilul, argumentarea, bogăţia temelor şi
Ortodoxia cugetării, ne pun în faţa unui monument literar
care împinge vechimea teologiei româneşti cu mult înainte
de secolul al XVI-lea, în care a scris Neagoe. Lucrarea lui
Neagoe dovedeşte că noi românii am intrat în epoca Renaş
terii printr-o operă mare, căreia va trebui să i se acorde
locul ce i se cuvine atît în cultura teologică românească, cît
şi în cultura în sensul larg, românească şi europeană.
Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în aprinsa polemică
dogmatică cu Ioan Cariofil, pe care l-a apărat Constantin
Brâncoveanu, scria acestui domnitor român, cu emfază şi
maliţie : «Legile (creştineşti) nu s-au întocmit pe munţii Ţării
Româneşti, nici de domnii Ţării Româneşti, ci în Constanti-
nopol şi de către împăraţi şi sinoade» 223. Capodopera ieşită
de sub pana lui Neagoe Voievod dovedeşte că patriarhul
Dositei s-a cam grăbit şi că nu ne cunoştea : Iată că şi «pe
munţii Ţării Româneşti şi de către domnii Ţării Româneşti»
s-au întocmit «legi» creştineşti, şi încă de mare prestigiu şi
valoare teologică.
222. Chiar numele de Teodosde este unic în istoria domnitorilor români.

Neagoe l-a pus fiului său după modelul bizantinului Teodosde cel Mare,
of. I. D. Sandu, op. cit., p. 21.
223. N. Ghiţescu, O dispu tă d og m atică din v e a c u l X V II-lea la c a r e
au luat p arte D ositei a l Ierusalim ului, C onstantin B rln cov ean u şi Antim
Iv irean u l, în «Biserica Ortodoxă Română», LXIII (1945), nr. 7— 8, p. 341.
Prof. N. Chiţescu rem arca încă din 1945 că «subiecte din trecutul
proslăvit al ţării şi al Bisericii noastre, în legătură cu disciplina teologiei
dogmatice, nu lipsesc ; am putea spune chiar că acest tărîm e cu totul
neexplorat din punct de vedere teologic» {op . cit., p. 319).
3
C LE R IC I ORTODOCŞI,
CTITORI DE LIMBĂ
SI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ
In istoria culturii vechi româneşti şi anume în perioada

ei de plămădire, au ostenit cu rîvnă vrednică de pomenire un
şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, adevăraţi pionieri
în vremuri de alegere a luminii de întuneric, ctitori de limbă,
de cultură şi de unitate românească. Sînt mulţi, atît de mulţi,
încît nu ne vom putea împlini datoria sfîntă de a-i putea po
meni pe toţi aici. Numele lor a fost căutat cu pasiune şi mi
gală, a fost descifrat de cercetători pe frontispicii sau pe
margini de manuscrise şi de cărţi şi a intrat de mult în patri
moniul naţional. A-i aminti, iară şi iară, e ca o rugăciune se
nină de laudă şi de mulţumire, ca o cîntare Patriei, în care ei
sînt refrenul ce revine în ritm de respiraţie în eternitate.
Mihai Eminescu publica în anul 1882 un articol în ziarul
«Timpul» din 14 august, în care spunea : «cărţile bisericeşti
tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească opresc
procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu ;
acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în
scriere, căci printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii
originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor,
cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci
la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip,
dialectele ce încercau a se forma atunci» 1.
Tot Eminescu scria în acelaşi ziar : «Multe texte şi bise
riceşti şi laice au un ritm atît de sonor în însuşirea cuvintelor,
încît e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie în-
tîmplării şi nu talentului scriitorilor şi dezvoltării limbei» 12. Şi,
în sfîrşit, încă o dată Eminescu : «Legile după care cuvintele
latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfîrşit de mult
1. Cf. S criitori rom ân i d e s p r e lim b ă şi stil, Ed. Albatros, antologie
îngrijită de Gh. Bulgăr, Bucureşti, 1976, p. 137.
2. In «Timpul» din 21 mai 1881, cf. Idem , p. 139.
evolutiunea lor ; în momentul în care românii au primit cu

vinte slavone, limba lor era formată de secole» 3.
Am pornit de la aceste texte clasice ale celui mai mare
poet al neamului românesc, cu intenţia de a introduce ceea ce
urmează şi ceea ce va fi de fapt un comentariu şi o ilustrare
a acestor texte.
1. LIMBA SLAVONA :
«O LIMBĂ NEŞTIUTA PATRIOŢILOR NOŞTRI»
Este în afară de orice îndoială că românii de pretutindeni
au vorbit dintotdeauna aceeaşi limbă, limba în care s-au
născut ca popor, din daci şi din romani, lim ba română. în
momentul în care se fac primele referiri la acest lucru, ea e
numită, cu sentimentul că se spune un adevăr cunoscut de
cînd lumea şi de către toată lumea, «limba românească».
Am avut multe urgii de tras şi de răbdat în trecut. Nă
văliri barbare peste plaiuri şi cîmpii, stăpîniri străine, dorinţi
de a ne lua locul sau de a ne schimba în altceva ca să uităm
de fiinţa noastră, şi încercările n-au fost nici sporadice, nici
întîmplătoare. Toate au fost cu rău gînd şi cu viclenie chib
zuite şi persistente. Au durat cu sutele de ani. Ne-a trebuit
forţă, statornicie şi răbdare pe măsură. Şi am avut-o.
Poate una din cele mai subtile încercări ce s-a abătut
asupra noastră în momente în care în afară de putere sufle
tească, nu aveam altă putere de rezistenţă, fiind cu totul la
începutul organizării statale, a fost impunerea limbii slavone
în cancelariile domneşti şi în Biserică. Spunem că a durat trei
secole, dar de fapt a durat mai mult şi s-a insinuat cu forţe
egale în Stat şi în Biserică. Folosindu-se de aceste două insti
tuţii uriaşe, e chiar de mirare că nu a biruit. Şi e cu atît mai
mare meritul celor care au împiedicat-o să biruie. Niciodată
nu ne vom ridica la înălţimea recunoştinţei ce li se cuvine.
Secole de-a rîndul limba slavonă s-a scris în cancelarii
şi s-a cîntat, citit şi scris în biserici. Căpătase forţă şi calitate
de limbă sacră, aşa cum era latina în Occident şi greaca în
Orient şi părea predestinată să împărăţească în veci. Şi to
tuşi, cînd a început avîntul eliminării ei, el n-a mai putut fi
stăvilit. A fost ca o revoluţie. Poate că chiar am putea-o numi
prima revolu ţie în cultura rom ânească. Secretul reuşitei
3. In «Timpul» din 1 aprilie 1881, cf. Id em ; vezi şi Prof. Ioan Nicola,
Mi hai Eminescu şi limba v e c h e , în «Mitropolia Banatului», X X V (1975),
nr. 1— 3, p. 66— 71.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBĂ Şl CULTURA ROMANEASCĂ 65
acestei revoluţii: a avut de partea ei poporul. Poporul care

n-a învăţat limba slavonă, n-a vorbit limba slavonă, n-a scris
în limba slavonă. N-a socotit-o niciodată limba lui.
Să rezişti mai mult de trei secole, să continui cu răbdare,
cu linişte şi cu bun simţ să-ţi vorbeşti limba ta, chiar cînd
şi domnitorul şi parte din preoţi dădeau acte oficiale şi
făceau slujbă în biserică în slavonă, presupunea o înaltă
conştiinţă de sine şi convingerea că ceea ce se încerca prin
slavonă era contra naturii, era nefiresc.
Cîteva corective sînt totuşi necesare, atît în ceea ce pri
veşte cancelariile, cît şi pe preoţi. La începutul secolului XVI,
deci descriind situaţii şi mai vechi, un preot sas din Bistriţa,
A dalbert W urmloch, scria unui prieten al său din Breslau că
preoţii români «explică» epistolele Sfîntului Pavel şi Evan
ghelia în limba română, după ce le-au citit în slavonă, «pe
care mirenii n-o înţeleg» 4. Aşadar, prin explicarea textelor,
preoţii cultivau şi ei totuşi, limba românească în biserică şi
trebuie să înţelegem că aceasta era o mare îndrăzneală. Ştefan
Meteş spune pe drept cuvînt că în acea vreme credincioşii se
rugau în mod sigur în româneşte5 şi, putem adăuga la aceasta
că, fără nici o îndoială, se spovedeau la preot şi acesta îi
dezlega tot în româneşte, de vreme ce nu înţelegeau slavona.
Nicolae Iorga crede chiar că mulţi preoţi nu cunoşteau ei în
şişi slavona 6. O ştire din 30 noiembrie 1495, semnalată pen
tru prima oară de Ştefan Meteş, spunea că magistratul oraşu
lui Sibiu redacta acte în româneşte, iar cel care le scria era
«preotul valah» 7. Aceasta în secolul XV.
Diaconul C oiesi caracterizează cel mai bine scrierea sla
vonă, surprinzător de expresiv şi limpede pentru anul 1577 :
«un tunearecu de cuvinte neînţelese», far ierodiaconul Gri-
gorie, mai tîrziu episcop al Argeşului, între 1823— 1828, în
predoslavia la Antologhiul tipărit la Râmnic în anul 1786,
caracterizează aceeaşi epocă în care s-a scris «o limbă neştiută
patrioţilor noştri», drept «fîntînă pecetluită» 8, înţelegînd că
n-a potolit setea nimănui, n-a fost nimănui de folos.
4. Ştefan Meteş, Istoria B isericii ro m â n eşti din T ran silvan ia, voi. I,
Sibiu, 1935, p. 112— 113.
5. Ibid em .
6. Ibid em , p. 120— 121.
7. Ibid em , p. 126— 127.
8. Epilog la P saltirea sia v o -ro m â n ă , 1577; Of. B ib lio g m iie R om â
n ea s c ă v e c h e , (B.R.V.) 1508— 1830, de Ioam Bianu şi Nerva Hodoş, voi. I,
p. 6 4 ; A se vedea şi D. Fecioru, C on tribu ţie la b ib lio g ra fia ro m â n ea scă
v e c h e : A n tolog h iu l d e la R îm nic din 1786, la p. 222— 2 2 5 ; Predoslovie cătră
oetiitoriu, în rev. «Raze de lumină», anul IV, ar. 3— 4, 1932, p. 223.
Cercetătorii au numit pe drept cuvînt limba slavonă «o

limbă de clasă», o vorbire rezervată clasei cîrmuitoare care
deţinuse multe secole monopolul culturii. Cultura slavonă la
români n-a fost un fenomen etnic, ci un fenomen social 910.
Dar trebuie totuşi să ne nuanţăm concluziile. Limba sla
vonă era intr-adevăr, pentru marea masă a poporului, o «fîn-
tînă pecetluită», «un întunerec de cuvinte neînţelese». Sub
raportul limbii, ea nu ne exprima, ne era străină, era «un fe
nomen social», «o limbă de clasă». Dar sub raportul conţinu
tului ? Să nu uităm că cei care o scriau erau români. Să nu
uităm că în această limbă şi-a scris Neagoe Basarab în văţă
turile către fiul său T eodosie şi că în această limbă s-au scris
primele Cronici originale, de mare însemnătate pentru cultura
şi istoria românească. Dan Zamfirescu apreciază pe drept cu
vînt «demonstraţia magistrală pe care P. P. Panaitescu a făcut-o
caracterului rom ânesc şi nu slav al acestei culturi în limba
slavonă», adăugind el însuşi în Prefaţa la Contribuţii la istoria
culturii româneşti a lui P. P. Panaitescu : «Cele mai noi sin
teze de istoria literaturii române au repus în dreptul ei le
gitim o mare epocă de cultură românească, exprimată — ca
toate culturile evului mediu — într-o limbă «clasică», inacce
sibilă maselor, o limbă de clasă» 1#.
Analogia cu culturile occidentale, care secole întregi s-au
exprimat în limba latină, pledează cu uşurinţă teza revendi
cării conţinutului culturii epocii în care s-a folosit scrierea
şi limba slavonă la noi, pentru cultura românească. Tot P. P.
Panaitescu numeşte literatura acestei epoci «prefaţa literaturii
române» Jl. Merită să amintim printre aceşti prefaţatori şi
cîteva nume de clerici : Filotei Monahul, contemporan cu
Mircea cel Bătrîn, este autorul Polieleului de mare circulaţie ;
episcopul Vasile al Romanului, contemporan cu Ştefan cel
Mare, clarifică o problemă teologică, obiect al unui litigiu
între Gherontie arhiepiscopul Moscovei şi ţarul Ivan al III-lea
(1484) ,• Eustaţie, protopsaltul de la Putna, şi Teodosie de la
Neamţu compun muzică (1514 şi respectiv 1534) ; Grigorie
Ţamblac predică între 1401— 1404 ,- tot în această epocă se
scriu Cronica de la Bistriţa (istoria domnilor Moldovei de la
1359 la 1506), Cronica de la Putna (1359— 1504, 1517), toate
9. P. P. Panaiiitescoi, C on tribu ţii la isto ria cu ltu rii rom ân eşti, Bucu
reşti, 1971, p. 123.
10. Dan Zamfiresciu, P. P. P an aitescu — istoric a l v e c h ii culturi ro m â
neşti, prefaţă la C ontribuţii..., Bucureşti, 1971, p. X.
11. Idem , p. 13.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBA Şl CULTURA ROMANEASCA 67
din secolul XV, continuate în secolul XVI de Macarie, epis

copul Romanului (1504— 1551), de Eftimie, egumenul Mînăstirii
Căpriana (1542—1554) şi de Azarie, un călugăr necunoscut
(1551— 1574). Aceste cronici vor sta la baza istoriografiei ro
mâne, aşa cum Liturghieiul lui Macarie (1508) va marca înce
putul tipăririi de cărţi în România.
2. PRIMELE TRADUCERI ROMANEŞTI:

«ÎNTORSURA DE DEMULT»
Se ştie că cel mai vechi text românesc păstrat pînă în vre
mea noastră este scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung-Muscel
din 1521. Cele mai vechi traduceri bisericeşti12 în limba ro
mână sînt textele lotacizante din Maramureş : C od icele Vo-
roneţeanr Psaltirea Şcheiană, Psaltirea V oroneţeană, Psaltirea
Hurmuzachi şi Catehismul Marţian. Nu se cunosc autorii aces
tor traduceri. Ne putem însă lesne imagina că au fost preoţi
sau călugări. Nu se cunoaşte nici anul vreuneia dintre aceste
traduceri, dar cercetătorii au stabilit cu certitudine că sînt
anterioare lui Coresi. Limba lor e în mod sigur mai veche
şi Coresi o va corecta şi o va îmbunătăţi. Dar cît de veche ?
Nu sînt ele oare copii după vreo «întorsură şi mai de demult?».
Probabil că nu vom şti niciodată. Dar tocmai din acest motiv
nimeni nu ne va putea opri să dăm aripi gîndului şi să zburăm
înapoi, în istorie şi să ne imaginăm că «întorsurile» s-au suc
cedat una după alta şi că, încă înainte de a se fi instalat la noi
slavona, Scriptura era cunoscută, se citea, se traducea, se ex
plica în româneşte în vorbă şi în scris. «Limba era formată
deja de secole» cînd a venit la noi slavona (Eminescu).
în mod sigur am avut episcopi şi preoţi pe tot întinsul ţă
rii, cu mult înainte de epoca slavonă l3. Numele celor din Do-
brogea le şi cunoaştem de prin secolul III—IV. Ei slujeau,
12. Prof. Cornel Radule seu, P rim ele trad u ceri rom ân eşti a le cărţilor
d e ritual —■ sec. X V I— X V II (studiu istoric, liturgic şi lingvistic), în «Gla
sul Bisericii», X X X IV (1975), nr. 3— 4, p. 349— 354 (I, 1 ); Idem, P rim ele
tradu ceri rom ân eşti a le că rţilo r d e ritu al — sec. X V I— X V III (studiu is
toric. liturgic şi lingvistic), în «Glasul Bisericii», X X X IV (1975), nr. 9— 10,
p. 1028— 1037 (I, 2 ); Idem, P rim ele tra d u ceri rom ân eşti a le că rţilo r d e ri
tual — sec. X V I— X V III (studiu istoric, liturgic şi lingvistic) (II), în «Gla
sul Bisericii», XXX IV , 1975, nr. 5— 6, p. 566— 590 ; Idem, P rim ele trad u ceri
rom ân eşti a le cărţilo r d e ritual, sec. X V I— X VIII, (studiu istoric-liiturgic
şi lingvistic) (III), în «Glasul Bisericii», X X X IV (1975), nr. 7— 8, p. 779— 805.
13. A. A. Bolşaicov-Ghimpu, E p iscop i o rto d o cşi din Ţ ările R om ân e în
s e c o lu l a l X lII-lea, în «Glasul Bisericii», X X X (1971), nr. 1— 2, p. 118— 129.
68 f ANTONIE PLAMADEALA
vorbeau, predicau aceeaşi evanghelie, săvîrşeau aceeaşi litur

ghie. Nu trebuie să facem greşeala să luăm lucrurile ca şi cum
primele traduceri descoperite ar inventa atunci limba română.
Ele sînt doar primele traduceri «cunoscute». Textele româneşti
au existat înaintea celor slavone. S-au pierdut, nu ni s-au
păstrat, dar au existat. Este de neconceput să creadă cineva
că înainte de perioada folosirii scrierii slavone am fost un
popor de analfabeţi.
Istoricii culturii noastre vechi n-ar trebui să treacă uşor
peste aceasta. «Românii au scris în toate timpurile limba lor»,
scria în anul 1881 A. Lambrior 1415. Acelaşi lucru îl va spune
A. D. Xenopolls, referindu-se la actele private scrise în ro
mâneşte din timpurile cele mai vechi. Al. Rosetti afirmă de
asemenea : «de fapt trebuie să se fi scris româneşte întotdea
una, sporadic şi pentru nevoi particulare» 16. Frecvenţa termi
nologiei româneşti în textele şi documentele slave, relevate
de Damian P. Bogdan 17 şi G. Mihăilă 18, ne demonstrează de
altfel că diecii, grămăticii, pisarii din mînăstirile şi cancela
riile noastre domneşti, foloseau slavona ca pe o limbă străină,
avînd obişnuinţa gîndirii în româneşte. Ştefan Ciobanu făcînd
o analiză a lexicului slavon din textele scrise în România de
grămătici români, spune că acestea nici nu puteau fi înţelese
de un străin cunoscător al limbii slavone, într-atît erau de
românizate. Nu puţine erau şi cuvintele pur româneşti in
troduse în textele slavone, cînd cel ce scria se grăbea, sau
cînd se dicta 19. Şi tot el, într-o altă lucrare, arată că începînd
din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XVIII-lea, s-au alcă
tuit nu mai puţin de 12 dicţionare slavo-române, cele mai
multe apărînd în secolul al XVII-lea, adică exact atunci cînd
se fac cele mai multe traduceri din slavoneşte în româneşte 20.
14. În dreptar iu, în «Convorbiri Literare», XV , 1881, p. 127 ; Ci. Ion
Gheţie, în cep u tu l scrisu lu i în lim ba rom ân ă, Ed. Academiei R. S. România,
15. Istoria R om ân ilor în D acia T raian ă, voi. V, Iaşi, 1896, p. 190; Cf.
Ion Gheţie, op. cit., p. 9.
16. Istoria lim b ii rom â n e d e la origin i p în ă în s e c o lu l al X V II-lea,
Bucureşti, 1968, p. 468 ; Cf. idem.
17. G losarul cu v in telo r rom ân eşti din d o c u m en tele slav o-rom ân e,
Bucureşti, 1946, 271 p. Institutul de studii şi cercetări balcanice, seria fi
lologică, nr. 1.
18. D icţionar a l lim b ii rom ân e v e c h i (sfîrşitul sec. X — începutul
sec. XV), Ed. enciclopedică română, Bucureşti, 1974, 348 p.
19. St. Ciobanu, în c ep u tu rile scrisu lu i în lim b a ro m â n ea scă , Bucu
reşti, 1941, p. 29/9.
20. St. Ciobanu, Isto ria literatu rii ro m â n e v ec h i, voi. I, Bucureşti,
1947, p. 56— 57.
Nu avem însă cunoştinţă de vreun dicţionar româno-sla-

von, după care românii să fi învăţat slavoneşte. N evoia aceasta
nu s-a simţit.
Intr-o copie rotacizantă a Catehismului Marţian, găsim o
întrebare care este de fapt o mărturisire cu privire la faptul
că cititorii de rînd, cei cărora li se adresa Catehismul, nu în
ţelegeau slavona şi respingeau păstrarea unor texte ca «Tatăl
nostru» în limba slavonă :
■
— «întrebare : Dzi ocenaş rumâreşte să înţelegem» 21.
Cine ştie de cîte ori, în cele trei secole de slavonie, se va
fi auzit această cerere ! Dar nu numai cititorii de rînd nu ştiau
slavoneşte. Nu ştiau totdeauna nici preoţii. Altfel nu se
explică de ce atunci cînd mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti
pune să se editeze P ogieban ia preoţilor (1650) indică să se dea
îndrumări tipiconale în româneşte, asupra a ceea ce urmează
să zică preoţii pe slavoneşte. în mod sigur, aceasta arăta că
preoţii nu ştiau slavoneşte, zice Virgil Gândea. Tot mitropo
litul Ştefan se plîngea în 1651, în prefaţa la Mystiiio sau Sa
cram en t22 de «ignoranţa preoţilor».
Iată o «sfîntă ignoranţă» de care nu ne e ruşine şi pe care
dimpotrivă, o binecuvîntăm. Ignoram ce nu era al nostru şi
voia, cum va zice mai tîrziu Veniamin Costachi, să ne «împre
soare», să ne facă să uităm de noi înşine şi să ne prefacă în
altceva.
3. «CU MILA LUI DUMNEZEU, EU DIACONU CORESI . »

PRIMELE TEXTE ROMANEŞTI TIPĂRITE
Emoţionantă această intrare domnească, triumfală, so

lemnă, în istoria cuvîntului românesc tipărit : «Cu mila lui
Dumnezeu, eu diaconu Coresi...» 23. Ca şi cum ar fi zis : «Io,
Mircea Voievod...» pe un document domnesc, sau ca un vlă
21. Cf. I. Gheţie, op. cit., p. 108.
22. B.R.V., I, p. 181 ; Cf. Virgil Cândea, L'hum anism e d'U drişte N ăs
turel et l'agon ie d es lettres sla v o n n es en V a la ch ic, in «Revue des études
sud-est européennes», tome VI— 1968, No. 2, ip. 241— 266.
23. E pilogu l la P saltirea ro m â n ea scă din 1570, B.R.V., I, p. 55. Cu
privire la originea şi numele complet al lui Coresi s-au emis ipoteze adesea
contradictorii. Nicolae Iorga precizează : «Coresi a fost un Coresie, român
curat». (în «A n a lele A ca d em iei R o m â n e», secţia lit., s. II, t. XXVIII, Buc.,
1909, p. 99). Amănunte despre biografia lui la Lucian Predescu, D iaconul
C oresi, Bucureşti, 1933 ; D. R. Mazilu, D iaconul C oresi, Ploieşti, 1933 ; Dan
Simonescu, D iaconul C oresi, Bucureşti, 1933.
dică în cuvîntul de început al unei cărţi pastorale de mare

însemnătate. Istoricii culturii noastre vechi s-au întrebat, fără
excepţie, dacă acest diacon, pînă atunci anonim, ştia ce face,
dacă îşi dădea seama că e un deschizător de drumuri şi că
este şi va rămîne peste veacuri «părintele limbii literare ro
mâne» 21. Este evident că şi-a început lucrarea cu smerenie
şi bun simţ, fără surle şi trîmbiţe. Poate că nu realiza la mo
dul nostru — al celor ce beneficiem de mai mult de patru
secole de evoluţie a limbii — însemnătatea lucrării lui, dar e
cert că ştia ce face. Asupra acestui detaliu merită să ne
oprim, pentru că din cînd în cînd se aud şi voci care încearcă
să-i diminueze rolul, sau măcar să i-1 împartă cu alţii, şi nu
spre cinstirea noastră românească, ci spre a ne face tributari
unor influenţe străine, ca şi cum noi n-am fi fost în stare să
gîndim şi să lucrăm, noi înşine, în momentele-cheie ale isto
riei şi culturii noastre. Aceasta poate suna foarte «patriotic»,
s-ar putea zice, dar în ştiinţă contează faptele, argumentele,
nu sentimentele. E adevărat, şi tocmai de aceea vom însemna
cîteva fapte, un număr suficient de argumente. Fireşte, vom
folosi competenţa cercetătorilor ştiinţifici, rolul nostru limitîn-
du-se la a puncta ceea ce ni se va părea a fi mai important
în argumentarea tezei «impulsurilor dinlăuntru», ca motivare
a transpunerii textelor în limba română. Aceasta va avea în
vedere şi textele manuscrise, anterioare lui Coresi, şi textele
tipărite şi mai alas cele tipărite de C oresi242S.
Există, după cum se ştie, două teze cu privire la cauzele
care au determinat traducerea primelor texte în limba ro
mână : 1. Teza impulsurilor dinlăuntru, adică din conştiinţa
de neam şi din impulsul interior al românilor de a se exprima
în limba lor, lepădînd haina străină a slavonismului, şi 2. Teza
influenţelor din afară, teză care ne face tributari cînd influen
ţelor husite, cînd celor luterane, cînd celor calvine, ba chiar
şi unor influenţe romano-catolice, deşi ei au păstrat latina în
cult, ca limbă sacră, pînă în deceniul al şaselea al secolului al
XX-lea.
Dacă ar trebui să ne facem un punct de vedere, chiar îna
inte de a pătrunde în laboratoarele exegezelor savante, n-ai
24. «Este pe drept cuvîmjt numit» astfel. Dan Simomesou, P roblem a o r i
ginii lim bii liter a re rom ân e şi că rţile b isericeşti, în «Studii teologice»,
XIII (1961), nr. 9— 10, p. 553.
25. Vezi şi Pr. Vasile Coman, În sem n ă ta tea cu ltu rală şi relig io a să a
tipăriturilor c o r e s ie n e , în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XLVI (1970),
nr. 11— 12, p. 638—646.
ii deloc neştiinţiiic să pornim d e la prem isa că e cu totul na

tural ca un popor să dorească, cu toată fiinţa lui, şi să lupte cu
toate forţele lui, să se exprim e în lim ba lui. Ce spune Coresi
în epilogul primei cărţi tipărite în româneşte, Evangheliarul
de la Braşov, 1560— 1561 ? — «Amu avutu jelanie pentru sfen-
te cărţi creştineşti tetroevgl, şi amu scrisu aceaste sfente
cărţi de învăţătura, să fie popilor rumâneşti să înţeleagă, să
înveţe Rumânii cine-su creştini. Cumu grăiaşte şi sf-ntulu Pa-
velu ap-slu cătrâ Corinteani 14 capete : în sfânta besearecâ
mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţelesu decâtu 10 mie de
cuvinte neînţelease în limbă striinâ... Scris-am eu diiaconu
Coresi ot Trăgovişte şi Tudor diiacu» 26.
Cam în aceiaşi termeni îşi recomandă şi Psaltirea din
1570 : «Cu mila lui Dumnezeu eu diaconu Coresi, deacă vă-
zuiu că mai toate limbile au cuvântulu lui Dumnezeu în limba
lor, numai noi Rumânii n'avâmu, şi Hs. zise, Mathei 109, cine
citeşte să înţeleagă, şi Pavelu ap-s-lu încă scrie la 1 Corinthu,
14, 19 că întru besearicâ mai vrătosu cinci cuvinte cu înţe-
lesulu mieu să grâescu ca şi alalţi să învăţu, de cătu untu-
nearecu de cuvinte neînţelese într'alte limbi...»27. Aceiaşi
termeni şi în epilogul Psaltirii slavo-rom âne din 1577 28, la
care adaugă adresîndu-se preoţilor, că a făcut traducerea în
limba românească pentru ei : «să vă fie de înţelegâturâ», şi
pentru dascălii de şcoală, pentru profesori, am zice în limba
noastră de azi : «şi grămăticeloru», apelînd la sfîrşit : «să ce
tiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea înşivă că e cu adevăru» 29.
Ce putem reţine din aceste texte ? Mai întîi faptul de ne
contestat că autorul traducerii îşi expune singur motivele. Şi
ce spune el : că a avut cerere (jelanie) din partea «popilor
româneşti» (ortodocşi). Frumoasă această identitate comună,
această suprapunere : rom âneşti pentru ortodocşi, grai care
se poate auzi şi astăzi, cu exact acelaşi înţeles în Transilva
nia. Şi ce mai spune : că aceşti «popi româneşti» nu înţele
geau «limba străină». Traducerea trebuia «să le fie să înţe
leagă». In epilogul la Psaltirea din 1570, mai adaugă un argu
ment : a văzut că mai toate neamurile au cuvîntul lui
Dumnezeu tradus în limba lor, numai Românii nu-1 aveau.
26. B.R.V., I, p. 44— 45.
27. B.R.V., I, p. 55— 56.
28. M. Gheorghiu şi V. Solomon, D espre lim ba ro m â n ea scă din te x te le
b ilin g v e sla v o-rom â n e, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXXVIII (1970),
nr. 5— 6, p. 575-—587.
29. B.R.V., I, ,p. 64.
Se va fi întrebat : de ce adică numai Românii să nu-1 aibă ?

De ce să rămînă Românii mai prejos ? Şi aceasta cu atît mai
mult, cu cît însăşi Scriptura îndeamnă ca «cine citeşte să în
ţeleagă», şi că «e mai bine să spui cinci cuvinte cu înţeles, ca
şi alţii să înţeleagă, decît un întunerec de cuvinte neînţelese,
în altă limbă».
In sfîrşit, în Psaltirea slavo-română mai vine şi cu al cin
cilea argument, dacă îl socotim şi pe cel din Scriptură ca al
patrulea : traducerea urma să stea şi în ajutorul «grămătici
lor». Cum? S-a zis că aceşti grămătici erau profesori de sla
vonie şi că deci urma să le ajute, ca text paralel, în predarea
limbii slavone 30.
Ne întrebăm însă : Coresi care argumentează necesitatea
traducerilor româneşti, să fi fost el preocupat să pună la în-
demîna grămăticilor de slavonie un manual care să-i ajute,
care să-i încurajeze ? De ce să nu ne gîndim că îi avea în
vedere pe grămăticii de româneşte ? Nu erau ? Dar sîntem la
aproape 20 de ani de la traducerea Tetravanghelului (1560),
sîntem în 1577, şi la cine ştie cîte zeci sau sute de ani de la
traducerea altor texte. Cererea de carte românească era tot
mai mare. De ce să nu ne imaginăm că apăruseră şi grămătici
de româneşte ? Textul bilingv urma să le probeze că tradu
cerea românească era fidelă celei slavone, care avea girul
canonicităţii. Grămăticii de româneşte urmau să probeze şi
canonicitatea textului românesc, ca unii care desigur cu
noşteau şi slavona.
Dacă tot sîntem în domeniul ipotezelor, de ce să avansăm
numai ipoteze care frînează sau dirijează unilateral înţele
gerea societăţii, mentalităţilor şi preocupărilor acelui moment
al culturii româneşti, care este epoca diaconului Coresi ? Ipo
teza noastră se sprijină pe lectura aceluiaşi text coresian de
la sfîrşitul epilogului Psaltirii slavo-române ,■ «să cetiţi şi bine
să socotiţi că veţi vedea înşivă că e cu adevăru». în ce limbă
erau invitaţi grămăticii să citească ? In română, bineînţeles.
Şi care text urma să capete din partea lor girul canonicităţii,
al exactităţii ? Cei rom ânesc, fără îndoială. Se putea deci preda
limba română, fără să fie trădat textul sacru, pe textul acestei
Psaltiri traduse de Coresi. A ceasta vrea să spună Coresi.
în lumina acestor date de primă mînă, pe care ni le fur
nizează traducătorul însuşi, hăţişurile teoriei influenţelor nu
30. Ion Gheţi-e, În cep u tu rile scrisu lu i in lim b a rom ân ă, Bucureşti,
1974, p. 175.
pot decît să ne distragă atenţia de la ceea ce e simplu, lim

pede şi esenţial. Evident, avem în vedere că teoria influenţe
lor se referă în egală măsură la textele manuscrise şi la cele
tipărite. Manuscrisele nu ne-au păstrat prefeţe sau epiloguri,
aşa că sîntem nevoiţi să ţinem seama numai de ceea ce ne
spune Coresi în prefeţele sau epilogurile la cartea tipărită.
Dar manuscrisele, dacă nu-şi motivează cauzele prin raţiuni
interne, ca cele prezentate de Coresi, nu e mai puţin adevă
rat că nu şi le motivează nici prin raţiuni externe. Sîntem în
stadiul ipotezelor.
Numai că cel puţin două argumente sînt capitale pentru a
justifica aplicarea şi la manuscrisele româneşti a aceloraşi
cauze care au stat la baza tipăriturilor în româneşte. In pri
mul rînd stă în picioare faptul că asemenea motive există la
Coresi, deci că avem posibilitatea să ne prevalăm de nişte
motive exprimate expres, într-o epocă foarte apropiată de
cea a manuscriselor. In al doilea rînd, textele rotacizante din
Maramureş, la care ne referim, pot fi copii, după altele care
s-au scris cu mult înainte de Reformă, motivate de aceeaşi sim
plă dorinţă a românilor «de a înţelege». Că nu e deloc impo
sibil să fie aşa, se dovedeşte şi din faptul că textele rotacizante
ne parvin sub formă de stadii Unite. Le înţelegem. Limba e cla
ră. Nu se dibuie. Ele sînt deci rezultanta unor încercări anteri
oare, cine ştie cîte la număr. Tot aşa cum e şi scrisoarea lui
Neacşu din 1521. Neacşu nu spune că scrie pentru prima oară
româneşte, nu se scuză şi nu exprimă nici măcar îndoieli cu
privire la cunoştinţele de limbă română ale sasului Begner
din Braşov căruia îi scrie. El e convins de faptul că «sasul» ştie
şi el româneşte. Corespondenţa e normală, ca şi cum ar fi fost
aşa de cînd lumea. Iar limba lui Neacşu e o românească ce nu
diferă prea mult de limba scrisorilor ţăranilor din Cîmpulung-
Muscelul de astăzi către neamuri sau către feciorii care fac
armată.
Dealtfel, adepţii teoriei influenţelor se contrazic între ei,
şi e un spectacol amuzant să-i vezi pe adepţii influenţelor cal
vine respingîndu-i cu argumente «tari» pe adepţii influenţelor
buşite şi luterane, pentru ca apoi săi vezi pe adepţii influen
ţelor luterane respingîndu-i cu argumente la fel de tari pe
adepţii influenţelor calvine şi aşa mai departe.
încă din secolul trecut, Dr. I. G. Sbiera, într-o lucrare mo
numentală, căreia mulţi îi sînt tributari fără s-o spună, scria :
«A treia cauză şi singura îndreptăţită şi întemeiată care a ni
micit oficialitatea şi culturalitatea graiului bulgaro-slavic la
Români, a fost d eşteptarea tot din ce în ce mai tare a simţului

naţional şi a demnităţii naţionale (sublinierile aparţin lui
Sbiera), printre ei, lăţirea şi zborul ce acest simţ l-au făcut
printre Români, atît printre cei din îmbele (ambele) dominate
naţionale, cît şi printre cei de sub coroana ungară a sfîntului
Ştefan» 31.
In acelaşi sens vorbesc astăzi cei mai mulţi dintre cerce
tătorii acestui capitol din istoria culturii româneşti. Dan Si-
monescu, recunoscînd la un moment dat existenţa «modele
lor» protestante, precizează că ele nu sînt «nicidecum cauze
determinante». «Cauzele determinante reale ale apariţiei prime
lor texte religioase româneşti aparţin istoriei societăţii româ
neşti din secolul al XV-lea, în a doua lui jumătate. Sînt cauze
interne, asupra cărora au reflectat mai mulţi cercetători români,
cum sînt de exemplu Şt. Ciobanu, M. Şesan şi acum mai în
urmă P. P. Panaitescu» 32.
Tot Dan Simonescu : «Teoria iniluenţelor s-a dovedit ne
ştiinţifică şi ea a fost părăsită în legătură cu apariţia primelor
texte româneşti» 33.
Ştefan Ciobanu arată că populaţia din Principate în sec.
XV «era pătrunsă nu numai de conştiinţa de neam, ci chiar
de comunitatea de interese. Acelaşi lucru se poate spune şi des
pre Transilvania, unde conştiinţa naţională era şi mai clară,
mulţumită luptelor pe care le ducea poporul de acolo cu ad
versari superiori din punct de vedere cultural» 3435. «Cercetă
rile filologice au dovedit că primele noastre texte sînt cu
mult anterioara propagandei luterane din Ardeal» S5. Citindu-1
şi pe M. Şesan, care spune că «primele începuturi ale scrierii
româneşti s-au putut face numai dintr-un îndemn intern su
31. Dr. I. G. Sbiera, M işcări cu ltu rale şi liter a re Ia R om ânii din stin gă
Dunării in răstim pul d e la 1504— 1714, 1897, p. 12.
32. Dan Simonescu, P rob lem a origin ii lim b ii liter a re rom ân e şi că rţile
b isericeşti, în «Studii teologice», XIII (1961), nr. 9— 10, p. 557 ; Idem, R e a
b ilita rea literatu rii ro m ân eşti v e c h i, extras din «Arhiva Românească», tom.
VIII, Bucureşti, 1942 ; IP. Olteanu, C on tribu ţii la p ro b lem a în cep u tu rilor şi
p rom ov ării scrisu lu i rom ân esc, îrn «Limbă şi literatură», VIII (1964), p.
189— 211 ; Vasiile FI ore seu, D esp re p ro m o v a rea ro m â n ei ca lim bă literară,
în «Viaţa Românească», XXIII (1970), nr. 3, p. 49—67 ; G. Istrate, O rigin ea
ş i d ez v o lta re a lim b ii ro m â n e litera re, în «Analele ştiinţifice ale U niver
sităţii «Al. I. Ouza» din laişi, Secţiunea III (Ştiinţe sociale), III, 1957, fasc.
1— 2, p. 77— 9 5 ; Idem..., N oi contribuţii..., VI, 1960, fasc. 2, supliment,
p. 67— 77.
33. Idem , p. 556.
34. Şt. Ciobanu, În cep u tu rile scrisu lu i în lim ba ro m ân ească, Bucu
reşti, 1941, p. 12.
35. Ibid em , p. 20.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBĂ Şl CULTURA ROMANEASCA 75
fletesc, dintr-o necesitate adine simţită a vieţii religioase, care

cerea neapărat înveşmîntarea cuvîntului dumnezeiesc în limba
poporului» 3e, Ştefan Ciobanu conclude el însuşi că traduce
rile s-au făcut «dintr-o necesitate a vieţii interne» 363738.
P. P. Panaitescu respinge cu fermitate influenţele externe,
ca şi compartimentarea istoriei culturii noastre vechi în «că
măruţe», care s-ar fi dezvoltat într-o succesiune uşor detec
tabilă. Limba română s-a impus peste tot, în acelaşi timp, în
scrisori, în acte particulare şi în traduceri de cărţi religioase.
Iar «traducerea cărţilor bisericeşti slavone în româneşte este
rezultatul curentului intern pentru limba românească şi nu
al unor influenţe venite din afară». P. P. Panaitescu încheie
această afirmaţie printr-un argument pe cît de simplu, pe atît
şi de puternic : «Nu străinii i-au învăţat pe români să scrie
rom âneşte» 3S. P. P. Panaitescu respinge mai ales teoria lui
Iorga cu privire la influenţa husită în traducerea textelor ma
ramureşene 39, pe motiv că textele maramureşene nu sînt
contemporane cu dezvoltarea husitismului care înflorea în
prima parte a secolului XV. «Apariţia primelor texte româ
neşti se datoreşte în chip necesar unei lupte a nobilimii ro
mâneşti din Maramureş, pentru dobîndirea independenţei Bi
sericii sub egida ei» 40.
Un slavist ca G. Mihăilă care, ca şi mulţi alţii, împinge
traducerea primelor texte româneşti înapoi în secolul XV,
notează printre cauzele care au dus la apariţia acestor texte,
mai ales cauze interne, evoluţia societăţii româneşti şi dia
36. Milan Şesan, O rigin ea şi tim pul p rim elor trad u ceri ro m ân eşti a le
Si. Scripturi, 1939, p. 132 ; Vezi de asemenea : Milan Şesan, D espre lim ba
litu rgică la rom âni. E xpu n ere istorică, în «Mitropolia Ardealului», XX,
(1975), nr. 1— 2, p. 7— 28.
37. în cepu tu rile..., p. 30— 31.
38. P. P. Panaitescu, În cep u tu rile şi biru in ţa scrisu lu i In lim ba rom ân ă,
p. 6 ; Of. I. Gheţie, În cep u tu rile scrisu lu i în lim b a rom ân ă. Bucureşti, 1974,
p. 85— 86.
39. Vezi N. Iorga, Istoria literatu rii rom ân eşti, I, ed. II, Bucureşti,
1925, p. 100—'105 şi E. Loviinescu e net partizanul influenţelor, şi husite, şi
calvine, şi nu înţelege deloc tragedia uniaţiei, cum o înţelege d.p. Lucian
Blaga. Vezi, Eugen Lovinescu, Isto ria C iv ilizaţiei rom ân e m o d ern e, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 72— 74.
40. Vezi, Costăchel, P. P. Panaitescu şi A. Gazaou, V iaţa fe u d a lă în
T ara R om ân ească şi M o ld o v a (sec. X IV —XVII), Ed. ştiinţifică, Bucureşti,
1957, în partea redactată de P. P. Panaitescu, p. 511. Despre rolul M ara
mureşului, în acelaşi sens Şt. Ciobanu, În cepu tu rile..., ip. 31, 34, 39, 40.
pazonul limitat al folosirii limbii slavone, care era o limbă

moartă şi care nici nu era stăpînită la perfecţie 41.
Dealtfel, şi Nicolae Iorga spusese că diaconul Coresi,
traducînd în româneşte, «se supunea unei nevoi generale de
lectură care se făcea din ce în ce mai simţită în toată socie
tatea românească, pe care slavona, în general necunoscută
chiar şi preoţilor, n-o mai satisfăcea» 4243.
I. Gheţie, cercetător dealtfel migălos, ţine prea mult să
delimiteze cauzele externe, influenţele, dîndu-le prioritate faţă
de cele interne. Pentru dînsul, Coresi e doar «modestul tipo
graf care se adaptează vremurilor tulburi, spre a le putea su
pravieţui» 4S. Puţin, prea puţin. De fapt nimic. I. Gheţie re
clamă mai multe «fapte», spre a putea ieşi din domeniul pro
babilităţilor. Ca şi cum ceea ce spune Coresi în epilogurile la
traducerile româneşti, n-ar fi fapte şi n-ar fi suficiente. Pentru
foarte mulţi cercetători, ele sînt mai mult decît suficiente. E
drept că după ce pune totul pe seama influenţelor străine şi
îl reduce pe Coresi la simplul rol de tipograf cu simbrie,
I. Gheţie conclude, cu totul neaşteptat şi de aceea pentru mulţi
neconvingător, din păcate, că «la sfîrşitul expunerii noastre,
figura diaconului Coresi ne apare în vechea ei înfăţişare». Tot
neconvingător, pentru că a încercat să fie prea convingător
cînd a prezentat influenţele externe, este şi atunci cînd sfîr-
şeşte capitolul «Coresi şi Reforma», cu avertismentul că «nu
trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei,
negînd acţiunea factorilor interni, fundamentală în problema
apariţiei scrisului în limba română» 44. Totuşi, degajînd în cele
41. G. Mihâdlă, C on tribu ţii la istoria culturii şi literatu rii rom ân e
v ec h i, Bucureşti, 1972, p. 233— 235.
42. N. Iorga, H istoire d e s Roum ains et d e leu r civ ilisation , Bucarest,
1922, p. 146.
43. Op. cit., p. 181.
44. Ibidem , p. 180, 181, vezi şi p. 89. Iată cîteva exemple asupra
cărora I. Gheţie face demonstraţii largi : că probele în favoarea patrona
jului saşilor sînt foarte numeroase în ceea ce priveşte lucrarea lui Coresi
(p. 174); că diaconul Coresi n-a fost patronat de Biserica ortodoxă din
Şehei, ci de luterani, ca re făceau doar comerţ şi în subsidiar prozelitism
luteran ţp. 176) ; că la un litigiu între Coresi şi Laurentiu Fronius 'pentru
nişte datorii, popa Toma care apare alături de Coresi, putea apare nu ca
împreună-lucrător, ci doar ca persoană particulară fp. 176) şi că deci
Coresi m-a fost patronat de preoţii ortodocşi din Şehei (p. 176); că prin
preoţii care cereau cărţile româneşti ale lui Coresi nu trebuie să-i înţe
legem neapărat pe cei ortodocşi (p. 177).
Un singur lucru ar trebui să se ştie cînd se fac astfel de afirmaţii :
Coresi era diacon, deci slujea la biserică, şi trebuie să ne închipuim că
slujea la biserica din Şehei. Se împărtăşea cu preoţii de acolo şi făcea
din urmă o astfel de concluzie care declară «fundamentală»

acţiunea factorilor interni, I. Gheţie şi-a clarificat opţiunea
finală, aproape imprevizibilă în zigzagurile cercetării şi ale
demonstraţiei.
P. P. Panaitescu arată că, spre deosebire de romano-cato-
lici, introducerea limbii române în biserici s-a făcut fără opo
ziţia Bisericii Ortodoxe care, de altfel, n-a emis nici un do
cument de condamnare a traducerilor *45.
f. Gheţie combate această afirmaţie, «insistînd» să aflăm
că Biserica Romano-Catolică a fost aceea care în secolele XIV
şi XV, «a admis şi chiar a patronat traducerea cărţilor reli
gioase în limbile naţionale» 46.
Mai departe, tot el, încearcă, generos, o lărgire de ori
zont : şi Biserica Ortodoxă a permis traducerea Evangheliei, a
Apostolului şi a Psaltirii, deci a cărţilor de lectură ; cît pri
veşte cărţile de slujbă, acestea s-au făcut, crede el, numai la
iniţiativa protestanţilor47. El se bazează pe justificările lui
Dosoftei, cu care acesta prefaţa la 1679 traducerea Lituighie-
rului în româneşte, şi pe ezitările lui Teodosie Veştemeanul,
care spune că «nice am vrut, nice am cutezat» a traduce litur
ghia în româneşte 48. Nu cred că o asemenea delimitare, mai
ales în epoca de care e vorba, corespunde întru totul reali
tăţii. Ea vrea doar să minimalizeze o anumită contribuţie şi
să arate că Biserica Ortodoxă s-a opus (deşi fără succes, spune
I. Gheţie) săvîrşirii în limba română a serviciului divin în
ţările române 49. Teodosie Veştemeanul e izolat cu această
afirmaţie şi nu e caracteristic nici pentru epocă, nici pentru
întreaga ortodoxie românească.
Că Teodosie Veştemeanul «n-a cutezat» să traducă litur
ghia, poate avea o explicaţie simplă. E mult mai uşor să tra
duci proză, decît poezie. Şi e foarte greu să cînţi pe un text
Ia fiecare slujbă mărturisire de credinţă. E greu să ni-1 închipuim coche-
tînjd cu luteranii cu uşurinţă. El trebuia să facă, în orice împrejurare,
cauză comună cu preoţii săi. Nu era un diacon care nu-şi omora harul.
Altfel nu s-a:r fi numit mereu, uneori cu emfază chiar, diacon. A se vedea
şi documentatul studiu : R ela ţiile d in tre «T ip o g ra fia D iaconului C o r e s i»
din Ş ch eii B raşovu lu i şi «T ip og raiia H on terian ă» din C eta te, de Dr. Oclta-
viain Niţu, în «Biserica Ortodoxă Română», XCIII (1975), nr. 3—-4,
p. 426— 446.
45. P. P. Panaitescu, în c ep u tu rile şi biruinţa scrisu lu i în lim ba r o
mână..., p. 6, 116, 221 ş.u. Cf. I. Gheţie, op. cit., p. 88— 89.
46. Op. cit., p. 90.
47. Op. cit., p. 91—92.
48. Vezi B.R.V. l, p. 224— 225 şi 234, la I. Gheţie, op. cit., p. 89.
49. Op. cit., p. 89.
tradus, ceea ce ai ştiut să cînti în altă limbă. Liturghia avea

un anumit ritm, textul degaja o anumită incantaţie sacră,
greu de obţinut dintr-odată în traducere. De aceea, «n-a cute
zat» Teodosie Veştemeanul, dar un poet ca Dosoftei, contem
poran, a cutezat, Teodosie putea fi mai puţin dotat, ceea ce
de altfel se şi poate vedea din faptul că el consideră limba
română «scurtă», adică săracă, incapabilă de a cuprinde şi a
reda gînduri şi expresii de care alte limbi erau mai în stare.
In realitate nu limba română era «scurtă» ci, poate, îndemînă-
rile lui Teodosie erau scurte ! El seplînge, săracul, «că neamul
românesc se împrumută şi de carte şi de limbă şi de învăţă
tură» 50, dar nu îndrăzneşte să facă altfel. Dosoftei va face.
Dosoftei nu va mai împrumuta. Spune şi el cînd tipăreşte
V iaţa şi p etrecerea svinţilor (1682— 1686) că «cu mult greu am
scris şi această svîntă carte, de o am tîlmăcit rumâneşte pre
limbă proastă» (In cuvîntul «către iubitul cititor»), dar cînd
numea limba «proastă», trebuie să ne închipuim că făcea şu
gubăţ cu ochiul, cum fac şi astăzi călugării moldoveni care
spun despre ei înşişi că sînt «proşti», adică simpli, dar sub
aceasta ascund o adîncă înţelepciune. Tot aşa făcea şi Do
softei, cu smerenie călugărească, dar şi cu ascunsa mîndrie a
înţeleptului care ştie el ce ştie, ce nu ştiu alţii, şi cu care
vorbeşte în pilde. Că e aşa, ne-o dovedeşte însuşi faptul că
a găsit în limba românească acele valenţe sacre, de poezie şi
incantaţie, care au dat liturghiei valori egale cu cele avute în
aşa-zisele limbi sacre. Cu foarte mici schimbări, traducerea
iniţială a rămas aceeaşi pînă azi şi ne putem da seama cu
uşurinţă de frumuseţea ei.
!în legătură cu «necutezarea» lui Teodosie Veştemeanul,
chiar dacă ea ar însemna într-adevăr şi frică de schimbare a
slavonei, şi aceasta numai pentru că era socotită limbă sacră,
nu pentru că era slavonă, cazul este izolat, particular. El era
prea mult sub influenţa patriarhului Constantinopolului care
într-adevăr interzisese alte limbi în cult, în afară de cele prac
ticate curent. în aceeaşi situaţie se vor găsi de pildă şi arabii
care, ca şi noi, şi odată cu Ant'im Ivireanul, cu ajutorul nostru,
îşi vor traduce şi ei cărţile de cult în arabă 51. Dar chiar aşa,
50. (B.V.R., I, p. 234).
51. Vezi, Virgi.1 Cândea, Une p o litiq u e cu ltu relle com m u n e rou m ain o-
a r a b e dan s la p rem ière m oitié du X V III-e siè c le , în «Buletin, Association
internationale d'Etades du Sud-Est Européen», III, 1, 1965, p. 51— 56 ;
Dan Simonescu, C ărţi a r a b e tip ărite d e rom ân i în se co lu l a i X V III-lea
(1701— 1747), în «Biserica Ortodoxă Română», LXXXII (1964), mr. 5— 6,
p. 525— 561.
cu toată interdicţia ierarhiei canonice şi, să zicem, reţinerea

unui Teodosie Veştemeanul, ierarhia rom ânească, în generai,
traduce mai departe. De cele mai multe ori nu cere permisiu
nea nimănui, iar cînd poate, face totul ca s-o obţină. Moldo
venii, spre exemplu, se prevalează de o aprobare a Patriar
hului Marcu al Alexandriei, care a fost trecută de Dosoftei în
recomandarea Liturghierului tipărit de el la Iaşi în 1683. Şi
Biblia lui Şerban (1688) are o prefaţă semnată de Dositei al
Ierusalimului 52, şi Teodosie Veştemeanul însuşi ştie că pentru
clerul său Liturghia în slavonă e neînţeleasă, de aceea şi el
va face ceea ce făcea Ştefan, va da totuşi în româneşte indica
ţiile tipiconale 53.
Contemporan cu Teodosie, Mitropolitul Dosoftei a tradus
în Moldova nu numai cărţi de lectură, ci şi cărţi de cult,
printre care Molitielnicul şi Liturghierul. Acesta din urmă
chiar cu un an înaintea lui Teodosie, de ce deci să ne înte
meiem pe ezitările lui Teodosie, şi nu pe îndrăznelile lui Do
softei, atunci cînd ne formulăm judecăţile de valoare ? Şi mai
este ceva : acelaşi Teodosie patronează traducerea Bibliei de
la 1688, iar unul din manuscrisele V echiului Testament în
dreptat după traducerea originală a lui Milescu, a fost scris
pentru el, după cum rezultă din prefaţă.
în ceea ce priveşte «problema motivelor» care au stat la
baza traducerilor în româneşte, ca să concludem, vom spune
că, după opinia noastră, căutarea explicaţiei genezei scrisului
românesc prin influenţe «externe» sau «interne» este la urma
urmei o falsă problemă. Dacă aruncăm o privire asupra a ceea
ce se întîmplă într-o arie mai largă de cultură, al cărei centru
erau românii, aşadar mergînd din Transilvania pînă în Pen
insula Balcanică şi înglobînd în ea pe unguri, saşi, greci, croaţi
şi sîrbi, constatăm peste tot, în epocă, absolut acelaşi fen o
men. Peste tot se încerca introducerea scrisului în limba po
porului. Este vorba de condiţii de viaţă şi de aspiraţii cu totul
normale care nu sînt impuse din afară şi nici nu aparţin ini
ţiativei vreunui grup de cărturari. Scrisul în limba vorbită, în
limba ţării, nu e ceva de excepţie, e o necesitate comandată
de viaţă. Important în raport cu scopurile studiului nostru este
faptul că, învăţaţii clerici au ştiut să răspundă acestei n ecesi
52. B.V.R., I, p. 263, 290.
53. Cf. I. Gheţie, op. cit., p. 89.
taţi a societăţii vrem ii l o r 545. O părere nuanţată în privinţa

«motivelor» are părintele Scarlat Porcescu de la Iaşi. El afirmă
că are motive să creadă, ca şi I. C. Chiţimia 53, că impulsul
traducerilor a venit de la husiţi şi luterani, «mişcări de răz
vrătire, sub aspect social-politic, împotriva orînduirii feudale,
mişcări al căror ecou s-a făcut simţit şi la noi» 56.
îşi bazează poziţia pe faptul că în Cazania la ziua Cinci-
zecimii, a lui Varlaam sînt menţionaţi printre cei veniţi la
Ierusalim, cehi, nemţi şi spanioli, ceea ce ar proba pe de o
parte existenţa buşiţilor în Transilvania şi Moldova şi, pe de
altă parte, prezenţa la noi a ideilor înnoitoare, cum era aceea
a traducerilor în limba fiecărui popor a textelor sacre. Dacă
la Ierusalim erau şi cehi şi sîrbi şi spanioli, care i-au auzit pe
apostoli vorbind în limba lor, înseamnă că chiar apostolii au
acreditat aceste limbi drept sacre. Fiind şi spaniola printre
ele, o limbă de origine latină, se puteau foarte uşor, prin
analogie, motiva şi traducerile în limba română, fiică şi ea
deopotrivă a limbii latine. Interpretarea este ingenioasă, dar
nu absolut obligatorie. Putem foarte bine să spunem că auto
rul a adăugat pe lingă neamurile pomenite în Faptele A posto
lilor II, 9—11, şi cîteva neamuri cunoscute de el, tot aşa cum
unii sfinţi de pe pereţii mînăstirilor moldoveneşti au fost îm
brăcaţi de pictori în costume naţionale româneşti, fără ca ei
să fi fost români. Părintele Scarlat Porcescu e însă mult mai
convingător atunci cînd ne prezintă o corespondenţă dintre
nişte călugări din schitul Cheia şi preotul tipograf Ioan Stoi-
covici din Bucureşti, corespondenţă datată nu cu mulţi ani
mai tîrziu (1742), din care se poate uşor determina care erau
simţămintele românilor cu privire la urgenţa întrebuinţării
limbii lor în cult, simţăminte care au fost aceleaşi în timpul
întregii perioade întunecate a slavonismului. Călugării din
Cheia primiseră un Penticostar românesc, şi iată ce emoţio
nantă scrisoare trimit preotului Stoicovici : «Ne-am bucurat
foarte, (ş)i cetanie dîndu-i cu toţi fraţii denpreună, ca pruncii
ne-am pom enit a plingere (subl. n.). Cit mai ales hierbinţi la-
crămi am făcut noi după slovenia (citirea n.n.) Penticostaru-
54. Semnalăm cu acest prilej un interesant .articol al lui D. Şerbu :
M anuscrisul românesc din C o d ic e le d e la Ieu d m ărtu rie d ocu m en tară a
v ech im ii lim bii n oa stre, în rev. «Tribuna», ar. 8 din 24 feb. 1977 care
datează acest manuscris 1391— 1392. Teza nu s-a impus Insă.
55. Problemele de bazd ale literatu rii rom ân e v e c h i, Bucureşti, 1972,
p. 106.
56. Pr. Sc. Porcescu, A ctiv ita tea că rtu ră rea scă a M itropolitu lu i Do-
soltei, în «Mitropolia Moldavei şi Sucevei», L, (1974), p. 806.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBA Şl CULTURA ROMÂNEASCA 81
lui gătind, bătrînul nostru cuvios stareţ Galaction s-a rugat

Domnului strigînd : «acum slobozeşte pe robul tău în pace...»
după care ...am purces spre svînta Biserică plîngînd (ş)i pe cel
de sus... lăudîndu-L că ne-au învrednicit nouă (ş)i agiungerea
vremei întru carele pre a noastră limbă românească de acum
în vecii vecilor să ne putem rugare !» 57.
Alai aveau oare asem en ea oam eni n ev oie de husiţi sau
de luterani, ca să-i determ ine să-şi traducă în lim ba lor căr
ţile, iie de lectură, iie de cult ? Ei voiau «să înţeleagă», nu
doar să audă ceea ce va fi fost sacru, dar nu le spunea nimic.
De aceea în mai toate prefeţele, de la Coresi la Dosoftei şi mai
încoace, cel mai frecvent cuvînt care motivează traducerile e
«a înţelege». Toţi oamenii din lume vor să înţeleagă. Au vrut
şi românii. Că aceasta s-a întîmplat cînd au mal vrut şi alţii,
aceasta nu înseamnă altceva decît că au vrut toţi deodată,
minaţi de aceeaşi necesitate lăuntrică.
Virgil Molin aduce şi un alt argument : primele cărţi tipă
rite în româneşte de saşi sau de maghiari, n-ar putea fi socotite
în nici un caz mijloace de promovare a limbii române, «fiindcă
n-au fost editate pentru a ne promova limba şi literatura, ci
au avut scopuri cu totul deghizate. în amăgitoarea haină de
«a rosti cuvîntul lui Dumnezeu în limba pe care o înţelege
poporul», se ascundea aducerea cu binişorul, pe nesimţite şi
cu duhul blîndeţii (a românilor ortodocşi n.n.) la Biserica lute
rană sau calvină» 58. Tragerea de suflet spre întrebuinţarea
limbii proprii nu putea veni, în chip natural, decît de la cei
cărora limba le era «sfîntă», care era «a lor», limba pe care o
«plîngeau» şi pe care o «cîntau», cum spunea Alexe Mateevici,
«limba vechilor cazanii», limba gîndului, a respiraţiei, a visu
lui, a tristeţii şi a entuziasmului, «limba noastră». Impulsul
spre a o face şi limba scrisă şi citită nu putea veni de altun
deva, decît din aceste adîncuri proprii fiinţei româneşti.
Revenind la Coresi, el şi întreaga echipă braşoveană (din
Şchei) care l-a ajutat, în frunte cu fiul său Şerban, popa Mihai
şi popa Iane, popa Toma şi popa Dobre care l-au şi adus de
la Tîrgovişte la Braşov, au fost adevăraţi deschizători de
57. După Pr. S. Porcescu, A ctiv ita tea că rtu ră rea scă a M itropolitu lu i
D osoitei, în « M itro p o lia M o ld o v e i şi Sucevei», an L (1974), nr. 9— 12,
p. 809. V e z i şi Diac. P. I. D avid, M itropolitu l D osollei ,ap ă ră to r lum inat al
O rtodoxiei, în « M itro p o lia O lte n ie i» , X X V I (1974), nr. 9— 10.
58. V ir g il M o lin , D espre d ia co n u l C oresi. La 400 d e an i d e Ia în c e
putul activ ităţii d e la B raşov şi d e Ia tip ărirea p rim ei cărţi rom ân eşti, în
«Cilasul B ise ricii» , V I I I (1959), 7— 12, ip. 647.
drum. Să însemnăm cîteva aprecieri autorizate care moti

vează afirmaţia de mai sus :
N icolae I o r g a : «Marele merit al acestor cărţi (traduse de
Coresi, n.n.) e poate acesta că, trecînd hotarele, au adunat su-
fleşte, prin viaţa culturală, pe toţi românii laolaltă. Prin ele,
mai mult decît prin vechile manuscrise, care circulau greu şi
se copiau puţin, nedesăvîrşit, s-a întemeiat o viaţă literară
comună tuturor românilor. Prin ele, aceste cărţulii urîte, păs
trate azi în puţine exemplare ferfeniţoase, prin găurile cărora
se primblă cariul, s-a întemeiat ceva nepreţuit pentru orice
popor, căci cuprinde în sine ceea ce va da formă gîndului şi
simţirii generaţiilor care se vor urma : limba literară» 59.
Ştefan M eteş : cărţile lui Coresi sînt prima încercare de
stabilire a unor norme ortografice. Pentru prima oară se des
part cuvintele şi limba devine uşoară şi accesibilă răspîndirii
în păturile mari ale poporului. Această limbă va scoate limba
slavonă din afacerile de stat ale Ţărilor Române şi treptat şi
din Biserică60. «înţelegem şi astăzi foarte bine limba lui
Coresi» 61.
N. Cartojan (citat de Gala Galaction) : «Coresi, punînd
sub teascurile tiparului manuscrisele ce veneau din regiunea
Maramureşului, a înlocuit particularităţile arhaice şi dialectale
ale acelor texte, cu particularităţile graiului vorbit în sud-
estul Ardealului şi în Ţara Românească, particularităţi care
reprezentau o limbă mai evoluată, vorbită de un număr mai
mare de români. înnoirile aduse de Coresi vechilor traduceri
maramureşene nu s-au mărginit numai la fonetism şi morfo
logie, ci au atins chiar structura sintactică şi textul. Multe cu
vinte de obîrşie străină sau chiar din moştenirea latină, care
nu erau înţelese în părţile din care el venise şi în cele unde
îşi îndeplinea munca lui de tipograf, el le-a înlocuit cu altele
de o mai largă circulaţie în limbă... întorsătura frazei e mai
firească la Coresi, legăturile sintactice mai precise, iar ritmul
se desfăşoară mai vioi şi mai armonios» 6263.
G eorge Ivaşcu vede în opera lui Coresi «ridicarea limbii
vorbite de popor la rangul de limbă a culturii» 6S. La fel cu
cele mai autorizate glasuri ale filologiei româneşti şi în acord
59. Ci. Gh. Cardiaş, Istoria litera tu ra rom ân eşti, Bucureşti, 1939, p. 103.
60. Op. cit., p. 144— 145.
61. Idem , p. 135.
62. N. Cartojain, Istoria literatu rii rom ân e v e c h i, I, Bucureşti, 1940,
p. 23, cf. Gala Galaction, B ib lia ro m â n ea scă , în «Biserica Ortodoxă Ro
mână», LXI, 4— 6 (1943), p. 182— 183.
63. G. Ivaşcu, Istoria literatu rii rom ân e, I, Bucureşti, 1969, p. 103.
cu realităţile, considerăm că a început să se elaboreze o limbă

literară încă de la Coresi şi că, mult înainte de normele Aca
demiei, a fost clară ideea limbii unice, în cazul nostru «naţio
nale», instrument de legătură între toţi românii, făurit con
ştient (subl. G. Ivaşcu) spre a fi înţeles de toţi românii» 64.
Ovid Densuşianu constată şi el asemănarea limbii de azi
cu limba din Muntenia lui Coresi «care s-a impus ca limbă
comună şi a pregătit limba română literară» 65, contribuind la
dezvoltarea e i 66.
A dela Becleanu lancu vede de asemenea în lucrarea lui
Coresi «un act conştient» («c-am fost cugetat» spune el), el
avînd ideea clară a necesităţii lucrului ce făcea pentru cul
tură 67. Acelaşi lucru spune şi despre ucenicii lui Coresi, Şer-
ban şi Marian, care vor tipări Palia de la Orăştie şi vor spune
în Prefaţă ceea ce spunea şi Coresi, că toate neamurile au
cărţi pe limba lor, numai noi românii nu avem, deci conştiinţa
acestei lipse era anume indicată 6869.
Stela Toma, în Introducerea la Psaltirea slavo-rom ânâ a
lui Coresi, vede în tipărirea Psaltirii «un adevărat act de cul
tură», iar în Coresi însuşi, pe unul «dintre pionierii de seamă
ai ridicării limbii române la rangul de limbă de cultură». De
la o traducere la alta, se poate «pune în evidenţă progresul
realizat în limbă pe o perioadă de aproximativ două decenii» G9.
Al. Hanţă, într-o carte despre Id eea de patrie, afirmă :
«în zorii redeşteptării noastre spirituale, nordul Transilvaniei
şi Maramureşului dăruiseră culturii româneşti primele tradu
ceri manuscrise în limba naţională. Mai tîrziu, într-o simbo
lică atestare a unităţii de gîndire şi aspiraţii, existentă dincolo
de impedimentele fărîmiţării politice, impusă de presiunile
externe şi de neajunsurile dezvoltării interne, Coresi şi şcoala
sa de harnici ctitori de carte românească va pune, prin sinteza
graiului muntean şi al celui transilvănean, primele jaloane ale
limbii noastre literare» 70.
64. Ibid em , p. 6.
65. Ovid Densuşianu, Istoria lim b ii rom ân e, vot. II, Bucureşti, 1961,
p. 15.
66. Ibid em , p. 11.
67. Adela Becleanu Iancu, G en ez a cu ltu ro lo g iei rom ân eşti, Iaşi, 1974,
p. 109.
68. Ibid em , p. 110.
69. Coresi, P saltirea sla v o -ro m ă n ă (1577) in co m p a ra ţie cu P saltirile
c o r e s ie n e din 1570 şi din 1589, Ed. Academiei R. S. România, Bucureşti,
1976, p. 7— 8.
70. Al. Hanţă, Id e e a d e p a trie in literatu ra rom ân ă, Bucureşti, 1976.
p. 57.
84 f ANTONIE PLAMADEAI.A
în sfîrşit vom încheia argumentarea rolului jucat de Co-

resi, printr-o apreciere din partea autorilor Istoriei literaturii
române care, împărţind rolul acestuia cu colaboratorii de la
biserica Schei din Braşov, preoţii pe care i-am pomenit mai
sus, consideră opera lor de «o însemnătate care nu poate fi
preţuită îndestul; ea înseamnă ridicarea la rangul de limbă
a culturii, a limbii vorbite de cei mulţi, limba «vulgară» cum
i se zicea în apus». Şi încă un fapt de mare însemnătate de
care ne vom ocupa mai departe : «Cărţile româneşti de la
Braşov erau destinate tuturor românilor» 71. în ediţia a Il-a
revăzută, publicată la Bucureşti în 1970, autorii remarcă şi
munca de revizuire a manuscriselor maramureşene precedente,
îndepărtarea rotacismelor şi uneori traducerea din nou : «Dia
conul Coresi a avut conştiinţa însemnătăţii operei sale. El s-a
apucat să corecteze limba manuscriselor româneşti utilizate.
Nu a recurs la textul slavon ca să îndrepte greşelile de tradu
cere ceea ce voia el, era să facă din cărţile sale un instru
ment de răspîndire a limbii româneşti, care să fie înţeleasă de
toţi : aceasta înseamnă existenţa unei preocupări pentru limba
literară» 72.
Părintele N. M. Popescu, în frumoasa lui carte Preoţi de
mir adormiţi în Domnul, crede că preoţimea românească ar
trebui să se mîndrească pe bună dreptate, că unul dintr-ai lor
a ctitorit limba românească literară 73.
Noi vom în cheia cumpănit acest capitol, considerînd că
aceşti «p reoţi» şi «diacon i» au exprimat ep oca, au fost ex p o
nenţii unei simţiri ce se zbătea de mult să izbucnească la su
prafaţă şi ei, prin lucrarea lor, au fost ultima forţă care a rupt
zăgazurile spre lumină.
4. ALŢI CTITORI CE FĂCURĂ

«DARURI LIMBII ROMÂNEŞTI»
Dan Simonescu arată răspîndirea mare de care s-au bucu
rat cărţile lui Coresi în toate provinciile româneşti. în biblio
teca sa, domnitorul Petru Şchiopu, în Moldova, avea cărţi
71. Istoria literatu rii rom ân e, voi. I, sub 'îngrijirea unui comitet de
specialişti : Al. Rosetti, Mihai Pop, I. Pervain şi Al. Piru, Bucureşti, 1962,
p. 240.
72. Ibidem , p. 290—291. In legătură cu Coresi vezi şi Virgil Molin,
D espre diacon u l C oresi. La 400 d e ani d e Ia în cep u tu l activ ită ţii d e la
B raşov şi d e la tip ă rirea p rim ei cărţi rom ân eşti, în «Glasul Bisericii»,
XVIII (1959), nr. 7— 12, p. 633— 656.
73. Bucureşti, 1942, p. 50.
coresiene 74. «Această circulaţie a asigurat răspîndirea pe raze

mari (subl. D.S.) a formelor literare lingvistice şi prin aceasta
s-a ajuns la o unitate a limbii române scrise. Pentru aceste
motive, Coresi a fost considerat părintele literaturii rom âne şi
cred — scrie Dan Simonescu — că acest primat cronologic nu
i se poate lua» 75.
Dar Coresi a avut continuatori vrednici şi, aşa cum se în-
tîmplă întotdeauna, chiar mai mari ca el.
Rămînînd în continuare în domeniul limbii, vom ilustra
prin amintirea unor mari şi prea cunoscute nume, ideea con
tinuării conştiente a efortului de impunere a limbii române,
ca unică limbă de circulaţie în viaţa culturală a ţărilor
române.
a) Mitropolitul V a r 1 a a m
Coresi a fost pionierul. Marii arhitecţi ai limbii din veacul
imediat următor, l-au continuat cu pasiune şi nu s-au lăsat
pînă la biruinţa definitivă a limbii române.
Pomelnicul ctitorilor din secolul XVII trebuie să înceapă
cu Mitropolitul Varlaam (1632— 1653), autorul acelei Carte ro
m ânească de învăţătură (1643), pe care Vasile Lupu-Voievod
în «Cuvîntu împreună câtrâ toată sem inţiia Rom enească» o
urezintă drept un «dar limbii româneşti». Cine ar putea tîlcui
într-un grai mai frumos decît acesta, chiar astăzi, o închinare
mai frumoasă Patriei şi limbii româneşti 1 Căci trebuie să ţi
nem seam a că «limba», în accepţiunea celor vechi, acop erea
atît noţiunea de limbă, cît şi pe c ea de patrie.
Varlaam 76 era — folosind expresia, încă din secolul ante
rior, a lui Oprea de pe O ctoihul din Schei (1570), un «cărtu-
lariu», cărturar în adevăratul înţeles al cuvîntului. Vorbea
multe limbi, călătorise în Rusia, în Ţara Românească unde
74. Dan Simonescu, Puncte d e v e d e r e pentru a p r e c ie r e a literatu rii
rom ân e r e lig io a s e m ed iev a le, în «Glasul Bisericii», XVII (1958), nr. 4, p. 348.
75. Ib id em şi Şt. Meteş, Istoria B isericii rom ân eşti din T ran silvan ia,
vo i. I, Sibiu, 1935, p. 143— 144 : la Mînăstirea Ciolanu — Buzău s-a găsit
exemplarul cel mai complet din Evanghelia de la 1561.
76. Istoria Literatu rii rom ân e, I, p. 285— 286 spune despre prefaţa lud
Vasile Lupu că a fost «redactată desigur de Varlaam». Asupra lui Varlaam
vezi şi Augustin Z. N. Pop, V iaţa M itropolitu lu i V arlaam a l M o ld o v ei, în
«Mitropolia Moldovei şi Sucevei», X XX III (1957), nr. 10— 11— 12, p. 742—
774; Preot Prof. T. Bodogae, Mitropolitul V arlaam ca teo lo g , în «Idem»,
XXXIII (1957), nr. 10— 11— 12, p. 775— 7 9 0 ; I. Lupaş, .C a r te a R om ân ească
d e În v ăţătu ră» d e la 1643, in tr-o e d iţie tran silvan ă d e la A lba-Iu lia în 1609,
în «Idem», p. 791—805 ; Pr. Constantin Harea, L eg ătu rile M itropolitu lu i
V arlaam cu B isericile O rtod ox e din K iev şi M o scov a, Idem, p. 806— 819;
Pr. Paul Mihaâl, C ircu laţia C azan iei M itropolitu lu i V arlaam în B iserica
86 + ANTONIE PLĂMĂDEALA
avusese convorbiri cu Udrişte Năsturel 77, era interesat în fră

mântările religioase ale Occidentului, care afectau în conti
nuare Transilvania, organizase două sinoade în Moldova
(1642 şi 1645) şi a fost unul dintre primii noştri polem işti, prin
Răspunsul la «catehism ul calvinesc». Nu trebuie să ne mire că
un astfel de om a putut fi la un moment dat candidat la scau
nul de patriarh ecumenic.
în «Prefaţa» la Carte rom ânească de învăţătură, Varlaam
se arată preocupat îndeosebi de faptul că «limba noastră ro
mânească n-are carte pre limba sa». El trece deci dincolo de
preocupările sale specifice, de păstor duhovnicesc care s-ar
fi putut limita doar la îndatoririle lui strict religioase, şi creşte
pînă la măsura unui tribun al limbii şi al cărţii, angajîndu-se
să facă el ceea ce găsea că lipseşte. El se plînge că nimeni nu
înţelege «cartea alţii limbi» şi că lipsesc şi dascălii şi învă
ţătura. Mai arată că în trecut tot se mai învăţa ceva, dar în
vremea sa învăţătura decăzuse. Poate că mitropolitul însemna
aceste constatări cu plăcere, dacă avea în vedere pe dascălii
şi învăţătura de slavonie. El nu se gîndeşte însă să restaureze
acest învăţămînt, ci găseşte tocmai terenul pregătit pentru a-şi
pune în valoare «talentul» său de dascăl de limbă românească.
Decăderea pe care o constata se datora, bineînţeles, lipsei de
interes a românilor pentru o limbă care nu era a lor, care nu
le spunea nimic, pe care n-o înţelegeau. Nu li se putea reîn
sufleţi interesul decît în limba lor. Şi el le făcu acest extra
ordinar «dar».
A mai scris, după cum am pomenit mai sus, un Răspuns
la «catehismul calvinesc» (1645) şi Şeapte taine a Besearecii,
Iaşi, 1644, dar cartea care l-a consacrat în conştiinţa româ
nească şi care s-a bucurat de o largă răspîndire în toate pro
vinciile româneşti78, şi care a fost modelul multor cărţi ase
R om ân ească, Idem, p. 820— 828 ; Emil Diaconescu, O im portan tă d o n a ţie a
M itropolitu lu i V arlaam tăcu tă M ină ştirii S ecu l, Idem, p. 829— 8 3 4 ; C. A.
Stoide, D espre u n ele în sem n ări d e p e C azan ia lui V a rla a m şi a lte tipărituri
v e c h i rom ân eşti, Idem, p. 835— 840 ; Pr. Scarlat Porc eseu, L ocu l M itro p o
litului V arlaam în B iserica O rtod ox ă şi în v ia ţa cu ltu rală a pop oru lu i
rom ân, Idem, p. 841— 861 ; ¡Pr. Nioulae Şerbănescu, La 300 d e an i d e la
m o artea M itropolitu lu i V a rla a m al M o ld o v ei, în «Biserica Ortodoxă Ro
mână», LXX V (1057), nr. 10, p. 1012— 1035.
77. Vezi detalii la Florea Mureşanu, C azan ia lui V arlaam , E.R.A.N.,
Cluj, 1944 şi Mircea Basarab, C on ştiin ţa origin ii ro m â n e şi a u n ităţii n a
ţio n a le în o p er a m itro p o liţilo r Varlaam şi D osoftei, în «Mitropolia Moldovei
şi Sucevei», XLIII (1967), ¡nr. 9— 10, p. 607.
78. Vezi, în privinţa irăspîndirii, Pr. Paul Mihail, C ircu laţia C azan iei
m itropolitu lu i V arla a m în B iserica R om â n ea scă , în rev. «Mitropolia Mol
dovei şi Sucevei» (1957), nr. 10— 12, p. 820— 828.
<1. C H IC I O R T O D O C Ş I, C T IT O R I DE LIMBĂ Şi CULTURA RO M AN EASCĂ 37
mănătoare, ulterior79, a fost Cartea rom ânească de Învăţătură,

inunilă mai tîrziu «Cazania lui Varlaam», cu toate că numele
cel dinţii şi dat de Varlaam, era mai frumos.
Care sînt considerentele pentru care «Cartea» lui Varlaam
şi Varlaam însuşi, îşi merită locul deosebit în pomelnicul
ctitorilor limbii româneşti ? întrebarea se justifică mai ales în
perspectiva faptului că mai există încă discuţii între specia
lişti, cu privire la originalitatea conţinutului ei. Dar are
aceasta vreo însemnătate ? «Fie şi în ipoteza că, de la un capăt
la altul, ar fi traduse sau compilate, cele peste 1000 de pagini
de text ale Cazaniei, prezintă cea mai îngrijită formă de ex
primare a limbii române din prima jumătate a secolului al
XVII-lea. Aportul lui Varlaam este incontestabil, chiar dacă
nu poate fi determinat în mod precis. Prin cunoaşterea apro
fundată a limbii române şi prin talentul său de orator, Var
laam a reuşit să dea mult mai multă expresivitate limbii «co
mune» a predecesorilor săi. Prin scrisul său a contribuit la
stabilirea unor norme relativ unitare pentru limba română
literară a epocii. Sinteză a normelor limbii române literare din
această epocă, limba lui Varlaam se prezintă unitară pe plan
fonetic, lexical, morfologic şi sintactic... iîn ceea ce priveşte
lexicul, numeroase slavonisme bisericeşti, curente în cărţile
religioase româneşti din secolul al XVI-lea (tipărituri şi manu
scrise), şi din primele decenii ale secolului al XVII-lea (manu
scrise), nu apar în scrisul mitropolitului moldovean» 80.
Autorii tratatului de Istoria literaturii române au compa
rat Cartea lui Varlaam, cu Cazania lui Coresi de la 1581, re-
marcînd un progres incontestabil al limbii sub pana lui Var
laam. Limba lui Varlaam «e mult mai limpede, mai dega
jată» 81. «Varlaam a contribuit într-o măsură considerabilă, în
comparaţie cu alţi cărturari români în epoca veche, la pro
cesul de consolidare a limbii române literare. Doar cronicarii
şi anumite cărţi populare au mai avut, printre iubitorii de
carte ai epocii vechi, o asemenea influenţă» 82.
79. Vezi Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 288— 289 şi Atanasie Popa,
Cazania iui V arlaam 1643, Timişoara, 1943, p. 111 ş.u.
80. Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 287. Pr. Soarlat Porcescu scriind
despre T iparn iţa d e la B iserica Si. T rei Iera rh i — Iaşi. C ea d in ţii ca rte
im prim ată in M old o v a (1643), arată că această cea dinţii carte tipărită în
româneşte în Moldova a fost C a rtea ro m â n ea scă d e În văţătu ră, a lui
Varlaam. Capitolul III al studiului se ocupă de «Autenticitatea cazaniei
lui Varlaam», foarte valoros pentru studierea în sine a temei, (în «Mitro
polia Moldovei şi Sucevei», an. XLVII (1971), nr. 3— 4, p. 206 ş.u.).
81. Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 287 ş.u.
82. Ibid em .
Prin Răspunsul la Catehismul calvin esc 83 şi prin Şeapte

taine a B esearicii, Varlaam aduce o contribuţie în plus. Cola-
borînd la elaborarea primei cu Eustratie Logofătul, iar la a
doua cu Udrişte Năsturel, el face concesii, renunţînd la parti-
cularismele moldoveneşti, contribuind astfel la găsirea unor
norme noi, pentru limba română literară 8384.
Eminescu vorbind despre «consistenţa limbii» spune că ea
«începe cu scrierea ei». Şi atunci cînd unii şi alţii începuseră
s-o strice în vremea lui, el îl lua drept martor al limbii ade
vărate şi frumoase pe Varlaam : «bietul Varlaam, mitropolitul
Moldovei şi Sucevei... şi-ar face cruce creştinul auzind o păsă
rească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul (păs
trătorul) limbii n-o înţelege». Şi adaugă ironic : «Dar Varlaam
era prost. în zilele noastre nici membru al Academiei n-ar pu
tea să fie» 8S.
E vrednic de amintit aici că lui Vasile Lupu i-a plăcut fără
îndoială titlul cărţii lui Varlaam, pentru că în 1646 îşi publică
pravila sa de legi tot sub titlu l: Carte rom ânească de învăţă
tură. O altă pravilă va apare în 1652 şi în Ţara Românească
sub titlul de Îndreptarea legii (Tîrgovişte). Dar faptul trebuie
interpretat şi altfel : dacă cineva ar fi tentat să traducă pe
«românească» din titlul lui Varlaam prin «ortodoxă», în sensul
echivalenţei din Transilvania, ar trebui să admită că şi Pra
vila lui V asile Lupu era tot «ortodoxă». E îndoielnic. Vasile
Lupu avea în vedere sigur pe români, scria pentru români, ca
un laic, sau dacă îi avea în vedere şi ca ortodocşi, întrucît el
scria pentru laici, trebuie să admitem dubla semnificaţie atît
pentru titlul său, cît şi pentru cel al lui Varlaam.
b) Mitropolitul P e t r u Movilă
Contemporan cu Varlaam, şi trebuie să ni-i închipuim şi
prieteni 86, Petru Movilă, mitropolitul Kievului, nu şi-a uitat
niciodată originea românească şi n-a încetat a se preocupa
83. Vezi şi N. Chiţesou, T rei su te d e an i d e ia *R ăspunsul ia C a teh is
mul calv in esc» al lui Varlaam ai Moldovei, în «Biserica Ortodoxă Română»,
nr. 11— 12/1945.
84. Idem , p. 290.
85. In ziarul «Timpul» din 22 ian. 1880 ; despre limbă in mss. 2285
f. 169; S criitori rom ân i d e s p r e lim bă şi stil, (antologie de Gh. Bulgăr,
Bucureşti, 1976, p. 140, 151.
86. Varlaam participă la hirotonia lui Petru Movilă, la 22 aprilie 1632,
Cf. Florea Mureşami, Cazania iui Varlaam, Cluj, 1944, p. 11.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBA ŞI CULTURA ROMANEASCA 89
de destinele culturale ale Moldovei. Varlaam spune el însuşi

că Petru Movilă, «fiul de domn» căruia îi zice «Măria Sa» 87t
i-a trimis tipografia pentru a putea tipări Cartea rom ânească
de învăţătură.
Prin aceasta ne introducem într-un domeniu nou al con
tribuţiei clericilor la biruinţa limbii româneşti pe toate plaiu
rile locuite de români : rolul tipografiilor ca instrumente di
recte de răspîndire a cuvîntului românesc scris. Fireşte, ne
vom mulţumi cu cîteva notaţii şi trimiteri la studiile de specia
litate, indicînd aici doar rolul lor specific la vremea respec
tivă. Rămînînd la Petru Movilă, istoria culturii româneşti îl
reţine şi ca mare sprijinitor al dezvoltării tipografiilor 88.
O simplă enumerare a tipografiilor 89, începînd cu cea a
lui Coresi de la Biserica Schei din Braşov, trecînd peste cele
de la Dealu, Tîrgovişte, Snagov, Bucureşti, Buzău, Iaşi, Neam-
ţu ş.a. ne descoperă că începînd de la Macarie (1508) şi pînă
tîrziu în secolul al XIX-lea, toate tipografiile erau bisericeşti.
87. lin «Cuvîntu cătră cetitariu», la C a rtea românească d e În văţătu ră,
B.R.V., I, p. 140.
88. P. P. Panaifescu, L 'iniluence d e l'oeu v re d e P ierre M og h ila, a r c h e
v ê q u e d e K iev , dan s le s P rin cip au tés rou m ain es, extras din «Mélanges dte
l'Ecole Roumaine en France», V, 1926 ; Idem, Petru M ov ilă, ctito r a l tip o
g ra fiilor rom ân e din v ea c u l XVII, in «Almanahul Grafiei Române», Graiova,
1931, p. 116— 120; idem, Petru M ov ilă şi R om ânii (1942) reprodus şi în
«Contribuţii la Istoria culturii româneşti», Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1971, p. 574— 594. Gf. G. Mihăiilă, C on tribu ţii la isto ria culturii şi literatu rii
rom ân e v ec h i, Bucureşti, Ed. Mănerva, 1972, p. 184.
89. Iată cîteva studii privind unele tipografii bisericeşti din ţările
române : Turcu Ndcolae, V iaţa şi a c tiv ita tea cu ltu ral-tip og raiică a e p is c o
pului M itroian al Buzăului, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXXIII
(1965), nr. 3— 4, p. 280— 2 9 7 ; Scarlat Porcescu, T iparn iţa d e la B iserica
T rei Ie ra rh i—Iaşi. Cea dintîi carte imprimată în Moldova (1643), în «Mi
tropolia Moldovei şi Sucevei», XLVII (1971), nr. 3— 4, p. 204— 2 1 5 ;
D. Rusu, T ip og rafia în M old o v a p în ă Ia sfîrşitu l seco lu lu i a l X V II-lea, în
Idem, LII (1976), nr. 3— 4, p. 254—2 6 5 ; Tit Simedrea, T iparu l bu cu reştean
d e ca rte b is e r ic e a s c ă în an ii 1740— 1750, în «Biserioa Ortodoxă Română»),
LXXXIII (1965), nr. 9— 10, p. 845—9 4 3 ; Virgil Molin, A ntim Iv irean u l —
ed ito r şi tip og raf la R îm nic (1705— 1708), în «Mitropolia Olteniei», XVIII
(1966), nr. 9— 10, p. 825— 8 3 4 ; Pr. Niculae Şerbănescu, A ntim Iv irea n u l
tipograf, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXIV (1956), nr. 8— 9, p. 690—
765 ; Pr. Mihai Manolache, «Refacerea tipografiei de la Rîmnic», în art.
V iaţa şi a c tiv ita tea E p iscop u lu i C h esa r ie a l Rîm nicului 1773— 1780, în «Bi
serica Ortodoxă Română», L XX X IV (1966), nr. 1—2, p. 136— 137; Prof.
T. G. Bulait, «T ip arn iţele m o ld o v en eş ti d e ca rte b ise r ic e a s c ă d e la m itro
politu l V arlaam la m itropolitu l V en iam in C o sta ch i (1641— 1803), în «Mitro
polia Moldovei şi Sucevei», XLVII (1971), nr. 5— 7, p. 349— 362, Vezi şi
Gabriel Cocora, T ipar şi cărturari, Bucureşti, 1977.
Ele au fost primele instrumente de răspîndire a culturii, într-o

vreme în care erau de altfel singurele mijloace a ceea ce nu
mim azi «mass-media», mijloace de contactare a maselor. Nu
e de mirare, ba dimpotrivă e foarte normală afirmaţia ce se
face în Psaltirea apărută în 1673 în Ţara Românească, cu pri
vire la semnificaţia culturală a tipografiilor, atunci cînd tipo
grafia e denumită «mai scumpă decît toate comorile pămîn-
teşti» 90.
Printre marii tipografi trebuie să însemnăm cu deosebire
numele lui Mitrofan episcopul Buzăului (1691—-1702) ucenic
al lui Dosoftei, fost înainte episcop de Huşi şi tipograful pri
mei Biblii româneşti, la Bucureşti (1688). Nicolae Iorga îl
numea «un nou Coresi» 91. A tipărit în jurul a douăzeci de
titluri, dintre care unsprezece la Buzău, în timp de doisprezece
ani. Buzăul a fost la vremea lui «cel mai important centru
tipografic din ţările române» 92.
Iată şi o apreciere despre tipografia de la Rîmnic, apre
ciere care poate fi lărgită la toate tipografiile : «Trăsătura ce
se impune în primul rînd atenţiei este că tipografia de la Rîm
nic ocupă un loc precumpănitor în cultura română din secolul
XVIII, prin şirul continuu de cărţi româneşti editate, şi prin
aria largă de răspîndire a acestora care acoperă întreg teri
toriul român»93. între 1508 şi 1830 apar 31 de centre tipogra
fice printre care Bucureştii cu 318 cărţi tipărite, Iaşii cu 272,
Sibiul cu 187, Rîmnic cu 146, Braşovul cu 68 şi Neamţul cu
54 94. în cea mai mare parte, ctitorii acestor tipografii şi oste
nitorii direcţi au fost ierarhii şi clericii ortodocşi.
90. Of. Alexandru Duţu, C o o rd o n a te a le cu ltu rii rom ân eşti in seco lu l
X V III, Bucureşti, 1968, (p. 32.
91. Istoria literatu rii r e lig io a s e a rom ân ilor fp în ă la 1689), Bucureşti,
1904, p. 197.
92. M ircea Tomescu, Isto ria cărţii rom â n eşti d e la În cepu tu ri pin ă la
1928, Bucureşti, 1968, p. 75.
Despre titlurile tipărite de Mitrofan, vezi Doru Mihăescu, C on sid eraţii
asu p ra v ieţii şi activ ită ţii tipăritoru lu i p rim ei B iblii rom ân eşti, M itroian,
ep isc o p u l d e Huşi, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», LV (1979), 3— 6,
p. 314 ş.u.
93. Ibidem , p. 122.
94. Vezi amănunte la Barbu Teodorescu, C a rte a v e c h e ro m â n ea scă
(1508— 1830), în «Mitropolia Olteniei, XI (1959), nr. 9— 12, p. 590— 591 ; cf.
Al. Duţu, op. cit., p. 122— 123.
Dar Petru Movilă nu este trecut printre ctitori numai pen

tru generozitatea sa în materie de dotări tipografice. Rămînînd
tot în domeniul promovării limbii şi culturii române, vom re
ţine din activitatea sa, deocamdată, alte două contribuţii pe
care istoria culturii române nu le trece cu vederea. E vorba
mai întîi de Prefaţa pe care o scrie la Triodul inilorit, apărut
în 1631 la Kiev, dedicată fratelui său Moise Movilă, după ce
acesta devine domn al Moldovei, scriere pusă de P. P. Panai-
tescu 95 alături de Învăţăturile lui N eagoe Basarab, şi în al
doilea rînd de o Cuvîntare (G. Mihăilă zice : «o oraţie de
nuntă») 96 rostită parte în limba polonă şi parte în limba ro
mână, la Iaşi, cu prilejul căsătoriei domniţei Maria, fiica lui
Vasile Lupu, cu prinţul polonez Janusz Radziwil (1645) 97
Cu privire la Oraţia de nuntă, în afară de cele spuse de
P. P. Panaitescu şi G. Mihăilă, am putea adăuga că nu e vorba
doar de o «oraţie de nuntă», ci de ceva mai mult, şi anume de
un tratat teologic despre Taina Cununiei, bine documentat pe
baza Vechiului şi Noului Testament, şi e chiar de m irare că
n-a îost apreciat ca atare pină acum de teologia ortodoxă.
Petru Movilă nu va mai fi atunci numai autorul Mărturisirii
O rtodoxe 989, ci şi al unei alte importante opere teologice.
c) Mitropolitul S i m i o n Ştefan
Contemporan cu Varlaam şi Petru Movilă, îşi desfăşura
activitatea în Transilvania Mitropolitul Simion Ştefan. Acesta
tipăreşte două cărţi, Noul Testament (1648) 99 şi Psaltirea
(1651). «Cele două cărţi, în special prima, prezintă un interes
deosebit pentru istoria culturii româneşti, şi anume pentru
limba română literară şi, indirect, prin aceasta, pentru lite-
95. Vezi C ontribuţii..., p. 580.
96. C o n t r ib u ţ ii..., p. 190.
97. Traducerea integrală a acestor două lucrări, la G. Mihăilă, Con-
t r ib u ţ ii..., p. 194— 197 şi 212— 228.
98. Vezi şi Prof. Iustin Moisescu, în leg ătu ră cu M ărtu risirea O rto
d o x ă , în «Biserica Ortodoxă Română», 5— 8/1948; de asemenea Diac. Gh.
I. M oisescu, D espre p o m en irea S in odu lu i d e la la ş i şi a m itropolitu lu i
Petru M ovilă, 1642— 1942, în «Biserica Ortodoxă Română», nr. 60/1942.
99. G. Isitrate, Un m om en t im portan t în isto ria lim bii rom ân e liter a re :
N ou l T estam en t d e la B ălgrad (1648), în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei»,
XLV III (1972), nr. 9— 12, p. 749—7 7 5 ; Prof. Plătică Mihiai, N oul T estam en t
d e la B ălgrad şi p er so n a lita te a M itropolitu lu i Sim ion Ş teian , în «Glasul
Bisericii», X X X II (1973), nr. 11— 12, p. 1349— 1358 ; Prof. Petru Bogdan,
C o n sid era ţii g e n e r a le asu pra N oului T estam en t d e la B ălg rad (1648) al
M itropolitu lu i Sim ion Ş teian , în «Mitropolia Banatului», X X III (1973), nr.
10— 12, p. 636— 647.
ratura artistică». Am citat din Istoria Literaturii Române 10°, în

care, în continuare, referirile la Simion Ştefan şi la Prefeţele
Noului Testament se fac numai cu superlative : «carte de
căpetenie», de «importanţă excepţională» care oglindeşte
«orientarea umanistă a mitropolitului ardelean».
In ce constă «importanţa excepţională» a «Predosloviilor»
şi a traducerilor lui Simion Ştefan, şi a colaboratorilor săi ?
— în primul rînd, în problemele teoretice de limbă lite
rară, pe care le pun în faţa cititorilor ;
■
— în al doilea rînd, în însăşi limba folosită la traducere ;
— în al treilea rînd, în observaţiile interesante de ordin
politic pe care le conţin ;
— în al patrulea rînd în convingerea cu care militează
pentru crearea unei limbi comune tuturor românilor şi,
— în al cincilea rînd, în încercarea izbutită de a îmbogăţi
limba — încercare în premieră — prin neologisme, acolo unde
nu se găseau corespondenţe româneşti 10101.
Să precizăm cîteva din aceste caracterizări : Simion Şte
fan propune ceea ce B. P. Haşdeu va numi mai tîrziu «Princi
piul circulaţiei cuvintelor» : «Bine ştim că, cuvintele trebuie
să fie ca banii, că banii aceia sânt buni carii îmblă în toate
ţărîle, aşia şi cuvintele acelea sănt bune carele le înţeleg
toţi» 102. Principiul stă în picioare şi astăzi, dar formularea lui
la 1648 e operă de precursor genial.
Această împărţire a lexicului în cuvinte «bune» şi cuvinte
«rele», pe baza circulaţiei lor şi în mod precis : a circulaţiei
cu acelaşi înţeles pentru toţi, a fost trîmbiţa unităţii naţionale
româneşti realizate prin limbă.
Alegerea cuvintelor româneşti, avînd în faţă versiuni
slave, latine şi greceşti ale Noului Testament, s-a făcut «cu
mare socotinţă» după principiul: «să înţeleagă toţi». El şi
colaboratorii săi s-au străduit să facă o traducere în care
Scriptura «să aibă înţeles», deci o traducere vie, limpede,
clară. Autorii ştiu că vor fi unele cuvinte ce s-ar putea să
nu fie înţelese de toţi, dar se apără aruncînd vina pe «cei
ce-au răsfirat rumânii printr'alte ţări, de ş'au mestecat cuvin
tele cu alte limbi, de nu grăesc toţi într-un chip» 103. Va fi scris
100. Bucureşti, 1962, p. 292.
101. E vorba de 'ambele prefeţe, cea către «Craiul Ardealului» şi oea
«către cetitorii».
102. B.R.V., I, p. 170, îcn «Predoslovia către cetitori».
103. Ibidem .
cu tristeţe aceste rînduri mitropolitul (sau ucenicii lui), dar în

mod sigur ştia că prin limba Noului Testament pe care îl pre
faţa, va impune limba unică, limba naţională 104105care trebuia
să-i definească pe românii de pretutindeni, fără deosebire de
clasă şi de ţinut.
Iată o apreciere foarte recentă a acestei Predoslovii :
«Textul P redosloviei, iniţial menit să explice munca traducă
torului şi natura lucrării, capătă noi investituri, ale căror im
plicaţii pun în lumină adevăruri de mare valoare pentru efor
turile momentului şi ale viitorimii, reliefînd comunitatea
lingvistică, etnografică şi teritorială a românilor, artificialita
tea «răsfirării» lor politice în «ţări» diferite, funcţia morală,
civilizatoare a literaturii etc.» lor>.
d) Mitropolitul A n t i m Ivireanul
în vremea aceea, în Ţara Românească, ostenea ca tipo
graf la Snagov, apoi ca episcop de Rîmnic şi în cele din urmă
ca mitropolit al Ţării la Bucureşti, Antim Ivireanul (1708—
1716) 106. Ne-au rămas de la el Didahiile şi multe alte valori
cu care a îmbogăţit cultura românească.
104. Vezi G. Ivnaşeu, Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 6.
105. Al. Hanţă, Id e e a d e p a trie în literatu ra rom ân ă, Bd. Minerva
106. Damian P. Bogdan, V iata lui A ntim Ivirean u l, în «Biserica O rto
doxă Rămână», L X X IV (1956), rar. 8— 9, p. 679— 688; Praf. V ictor Brătu-
lescu, A ntim Iv irean u l m iniaturist şi scu lp tor, Idem, p. 766— 774 ; Pr. Conf.
Al. I. Ciurea, A ntim Iv irean u l p red ica to r şi orator, Idem, ip. 775—8 1 6 ; Prof.
Victor Brătulescu, Antim Iv irea n u l ctito r d e lo ca şu ri slin te, Idem, p. 817—
830 ; Diac. I. Rămureanu, A ntim Iv irean u l, lu p tător pen tru O rto d o x ie, ;în
«Biserica Ortodoxă Română», Idem, p. 831—852 ; Prof. Teodor M. Popesou,
Antim Ivirean u l, 'a p o sto l şi m u cen ic a l d re p tei cred in ţe, Idem, p. 853— 8 6 4 ;
Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, S olem n ita tea C om em o ră rii a 250 d e ani d e Ia
m oartea m artirică a m itropolitu lu i A ntim Iv irean u l, în «Biserica Ortodoxă
Română», L X X X IV (1966), ,nr. 9— 10, p. 938— 966 ; Ioan V. Georgescu, A ntim
Ivirean u l şi lo c u l lui în cu ltu ra p op oru lu i rom ân, Idem, p. 967— 9 7 0 ; Pr.
Stelian Izvoranu, M itropolitu l A ntim Iv irea n u l sfătu itor şi în dru m ător
pentru p r e o ţi şi du h ov n ici, în Idem, p. 971— 981 ; A. Sacerdoţeanu, Un
au tograi al lui A ntim Ivirean u l, Idem, p. 982— 986 ; Prof. T. G. Bulat, Din
p reo cu p ă rile g o sp o d ă r eşti a le m itropolitu lu i A ntim Iv irean u l, Idem, p.
987— 996 ; Em. Săvoiu, «C a p ete d e poruncăvi a le lui A ntim Iv irean u l, Idem,
p. 997— 1006 ; P. Olteanu, C riterii stilistice în studiul com p arat a l literatu rii
o m ile tic o -p a ren e tic e, în voi. «Literatură comparată şi sociologie literară»,
Bucureşti, 1970 ; Eugen Negriei, Antim , lo g o s şi p erso n a lita te, Bucureşti,
1971, Ed. M inerva, 262 p .; Antim Ivireanul, O p ere, Ediţie critică şi Studiu
introductiv, de G. Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.
Cu privire la limbă şi la contribuţia sa lingvistică, vom

împrumuta caracterizarea unuia dintre cei mai pretenţioşi cri
tici, George Călinescu, care citează aproape două pagini din
proza lui Antim (Nu e mult, dar pentru cine cunoaşte zgîrce-
nia lui Călinescu, care citează din învăţăturile lui N eag oe
doar 8 rînduri şi din Varlaam doar 4, e foarte mult). El notează
la Antim «naturaleţea frazei, spontaneitatea exordiilor, trece
rea firească de la planul material la cel alegoric... Antim e un
orator excelent şi un stilist desăvîrşit... are darul de a izbi
imaginaţia... are suavitate, exaltare lirică...» 107.
Tratatul oficial de Istoria literaturii rom âne, redactat de
o comisie a Academiei Române, reţine : «Niciodată pînă
atunci nu le-a fost dat celor de faţă (domn, boieri, episcopi şi
preoţi) să asculte un cuvînt mai cald, mai înălţător, mai poetic,
mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat
în româneşte» 108. I se atribuie şi versuri109, iar «procedeele
sale stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi
epitetele îl aşează printre marii scriitori ai literaturii noastre
m edievale» (subl. n.) 1101.
în predicile lui, în care povesteşte Vieţile sfinţilor, găsim
analize psihologice, cum e cea în care descrie stările sufle
teşti prin care au trecut apostolii în timpul unei primejdii,
despre care autorii tratatului de Istorie a literaturii, editat de
Academia R. S. România, spun : «Este fără îndoială primul
tablou de acest fel în literatura română». Foloseşte apoi repe
tiţia, parafrazarea, ironia toate acestea «fac din opera lui
Antim Ivireanul un preţios monument de limbă româ
nească» m .
Nicolae Iorga, Del Chiaro, văd în Antim un talent deose
bit, cu îndemînări în arta tipografică, în miniatură, sculptură,
pictură şi broderie 112, iar Mihail Sadoveanu consideră limba
vorbită de Antim «poate cea mai frumoasă dinltre a tuturor
107. G. Călinescu, Isto ria literatu rii rom ân e, compendiu, Bucureşti,
1968, p. 19.
il08. Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 419.
109. Idem , p. 422.
110. Ibidem , p. 425 ; Vezi şi Eugen Barbu, A v en tu ra lim bii rom â n e,
Antim Ivireanul, în «Săptărmoa», 1976.
111. Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 429— 430.
112. N. Iorga, T ip o g ra fia la rom âni, în «Scrieri despre artă», Bucu
reşti, 1968, p 210— 211 ; A. M. Etel Chiaro, R ev o lu ţiile V a la h iei, trad. de
S. Cristian, Iaşi, 1929, p. 142; cf. Virgil Cândea, S toln icu l în tre co n tem p o ra n i,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 63.
Cl.HRICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBA Şl CULTURA ROMÂNEASCĂ 95
cărturarilor epocii» 11314. Dar prin aceasta depăşim de fapt con

tribuţia exclusivă la dezvoltarea limbii şi pătrundem într-un
alt domeniu de contribuţii, şi anume în acela al literaturii1U,
cu toate că ambele domenii se întrepătrund şi se condiţionează
reciproc.
e) Mitropolitul Dosoftei
Şi despre D osoîtei (1624— 1693) am putea spune acelaşi
lucru. Ca şi despre ceilalţi dinainte, şi despre dînsul se vor
beşte numai cu superlative, şi asta începînd chiar cu contem
poranii. «Era neam de mazil — zice Ion Neculce — prea în
văţat ; multe limbi ştia : elineşte, latineşte, slavoneşte şi altele.
Adînc din cărţi ştia şi deplin călugăr şi cucernic şi blînd ca
un miel. în ţara noastră, pe aceste vremuri, nu se află om ca
el... zic oamenii că-i sfînit».
Traducerea Psaltirii în versuri (1673) îl consacră drept
cel «dinţii poet român» şi nu numai ca traducător. El însuşi
mărturiseşte că foarte des strecoară în Psaltire şi versuri ori
ginale : «aceste patru părechi de stihuri le-am scornit eu»,
scrie el în fruntea Psalmului 132, căruia îi adaugă într-adevăr
opt versuri despre pace şi război115.
Ca şi Varlaam, ca şi Antim, va avea şi el grijă să-şi pună
la punct o tipografie bună şi nu tipăreşte la întîmplare : «De
iznoavă cu totu dinadinsulu socoteală şi cercetare amu făcutu,
ce carte ar fi deocamdată mai de folosu între neamulu româ-
nescu a să tipări»11617. Aşa tipăreşte V ieţile sfinţilor (1682—
1686), M olitfelnic (1681), M olitfelnic mic şi Sfînta Liturghie
(1683), O ctoih (1683) ş.a.
în Psaltirea în v ersu ri117 «de foarte multe ori a reuşit să
mlădieze limba română pentru unele moduri de exprimare pînă
113. Mihail Sadoveamu, L im ba p o v es tir ilo r isto rice, Comunicare la
Academia Română, în «Contemporanul», nr. 6/436, 11 febr. il955, p. 3 ; cf.
Vdrgil Cândea, Stolnicul..., p. 63.
114. Antim Ivireamul, O pere... V. Introducerea lui G. Ştrempel şi po
ziţia lui Eugen Bairbu din revista «Săptămîna», 1974.
115. Cf. Dam Simonescu, P u n cte d e v ed ere..., în «Glasul Bisericii», 4,
(1958), p. 349—350.
116. B.R.V., I, p. 220.
117. Diac. P. I. David, M itropolitu l D osoîtei, ap ă ră to r lum inat al
O rtod ox iei, în «Mitropolia Olteniei» nr. 9— 10/1974, p. 41— 5 2 ; Augustin
Z. N. Pop, «P saltirea în v ersu ri» du pă trei v ea cu ri, în «Glasul Bisericii»,
X X X II (1973), nr. 5— 6, p. 531— 537 ; Petre Zugun, C om p araţia în P saltirea
în v ersu ri a lui D osoîtei, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», LII (1976),
in. 1— 2, p. 37— 5 5 ; Gavriil Isferate, L im ba rom ân ă litera ră în «P saltirea
atunci neexperimentate, de o necontestată frumuseţe»118.

George Călinescu citează Psalmul «La apa Vavilonului» co-
mentînd lapidar : «Dosoftei are vorba materială ce dă corp
mîhnirilor abstracte» 119120; iar George Ivaşcu crede a fi avut o
foarte serioasă cultură poetică, realizînd prin opera lui «cea
dinţii definiţie a tipului clasic al poetului român», opera lui
constituind «actul de naştere al poeziei culte româneşti vred
nică de acest nume» 12°.
f) B i b 1 i a de la Bucureşti
Cronologic, ne-am apropiat de ceea ce istoricii literaturii
numesc «momentul fundamental în istoria limbii literare ro
mâne, una pentru toţi românii», Biblia de la Bucureşti
in versuri» a Iui D osoftei, în «Mitropolia Moldovei şl Sucevei», L (1974),
nr. 9— 12, p. 777— 8 0 0 ; «Mitropolia Olteniei», X X V I (1974), nr. 9— 10 —
număr închinat ¡lui Dosoftei.
118. Istoria literatu rii rom ân e, I, 1962, .p. 349.
119. Istoria literatu rii rom ân e, compendiu, p. 34.
120. G. Ivaşcu, Isto ria literatu rii rom ân e, I, Buc., 1969, p. 200. Vezi
şi Eugen Barbu, M itropolitu l D osoftei, fău ritor d e lim bă literară româ
nească, în «Săptămîna», 1974 ; Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969,
p. 2 0 0 ; Al. Elian, P oetu l D osoltei, în «Almanahul literar», 1973.
Un articol cuprinzător, informat şi bine împănat ou teze şi opinii
despre Dosoftei şi despre unele probleme ,ale culturii vechi româneşti, scrie
Pr. Soarlat Porcescu, sub titlul A ctiv ita tea că rtu ră rea scă a m itropolitu lu i
D osoftei, {în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», an. L, nr. 9—42, 1974,
p. 800— 837). Reţinem din el cîteva lucruri care fără îndoială vor rotunji
profilul cultural al mitropolitului cărturar. Cu privire la cultura sa : «Eru
diţia sa, atît de tem einică şi de variată, conduce la concluzia că el a
audiat cursurile unor profesori renumiţi în şcolile ¡timpului. Se poate
crede că Dosoftei a fost elev al Colegiului întem eiat de Domnitorul V asile
Lupu la Iaşi, sau Ia Academia Duhovnicească de la Kiev, întemeiată de
Mitropolitul Petru Movilă, sau al unei şcoli care va fi funcţionat, eventual
pe lingă «Frăţia Ortodoxă» din Lwow (Acad. P. Ocxnstantinescu-Iaşi, R ela
ţiile cu ltu rale rom ăn o-ru se din trecut, Bucureşti, 1954, p. 134, cf. S. Por
cescu, p. 804). Era în corespondenţă cu învăţatul Spătar Nicolae Milescu,
ce se afla în acea vreme la Moscova şi căruia îi cerea să intervină pe
lingă Patriarhia M oscovei să-i trimită un teasc şi litere pentru tipografie
(p. 805).
Părintele Porcescu acceptă părerea lui Iorga, a lui Şt. Ciobanu şi
G. Ivaşcu, şi n-avem motive să nu o împărtăşim şi noi, că Dosoftei a tradus
P saltirea întîi în proză, şi pe urmă în versuri (p. 809, 827). El este cel
dinţii, de altfel, care ¡purcede, în Moldova, la traducerea cărţilor de cult
propriu-zise. Piuă 4a el se traduseseră doar cărţi de lectură (p, 812). El,
cum spune N. Cartojan, «a deschis drumul limbii româneşti către altarul
bisericii» (N. Cartojan, Istoria literatu rii rom ân e v e c h i, voi. II, Bucureşti,
1942, p. 125; cf. Sc. Porcescu, p. 814), Cu privire la Psaltirea sa în proză,
nu ni s-a păstrat ca atare textul, dar după trei ani el a publicat o P saltire
slav o-rom ân ă, numită «P saltirea d e-n ţăles» , care va fi utilizat, desigur,
( 1(388) m , «Operă de proporţii monumentale pentru acea epocă,

prin ea se pune în circulaţie o limbă literară care reprezintă
sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români de
pînă atunci şi se deschide calea pe care se va dezvolta limba
română literară de mai tîrziu» 122.
Biblia de la Bucureşti e un moment de răscruce şi este
intr-adevăr, pentru noi, aşa cum este Biblia lui Martin Luter
pentru germani, cum spune Călinescu. Ea impune graiul mun
tenesc ca limbă literară, elimină cit poate termenii slavoni şi
stabileşte, ca printr-o poruncă domnească, cum se va vorbi şi
cum se va scrie româneşte de atunci încoace. Ea este intr-un fel,
versiunea noastră autorizată, asemănătoare versiunii autori
zate a lui King James în Anglia, şi aceasta cu atît mai mult,
ii aducerea de care s-a servit la versificarea P saltirii în versu ri. Motivul
tipăririi acestei Psaltiri bilingve va fi fost, cum bine observă Pr. S. Por
cescu, aioela de a dovedi celor care se mai îndoiau, că textul românesc
o fidel înţelesului original, la fel ca şi textul slavon. Aşa făcuse, şi pentru
acelaşi motiv, şi Coresi cu a sa P saltire sla v o -ro m a n ă la 1577, aşa vor face
Radu şi Şerban Greoeanu cu E v an g h elia g reco-rom ân ă, la 1693. Pr. Porcescu
arată de altfel că şi Psaltirea în versuri e foarte credincioasă textului
original (p. 831— 832). Dosofted, maii arată Pr. S. Porcescu, a făcut şi tra
duceri în limba rusă, la solicitarea cercurilor .teologice de la Kiev, spre
a dovedi adevărul ortodoxiei împotriva uniaţiei. Tot pentru apărarea orto
doxiei, el a tradus pentru prima oară în româneşte M ărtu risirea O rtod ox ă
a lui Ghenadiie Schdlarios. (p. 817). A scris «Viaţa şi p e t r e c e r e a sv in ţilo r»
sau P ro lo a g eie, pentru a apăra cultul sfinţilor şi, din motive patriotice, a
introdus în calendarul său şi numele unor nevoitori români (p. 824). Putem
considera această iniţiativă drept un pionierat de mare valoare în .atesta
rea sfinţeniei la români.
O nouă ediţie a O p erelo r lui Dosofted a început să publice N. A. Ursu.
A apărut volumul I, O pere. V ersu ri, ed. Minerva, 1978, cu un studiu intro
ductiv de Al. Andriescu. N o tele şi v a ria n tele d e Ia urm ă, apa,ginind lui
N. A. Ursu sînt de fapt contribuţii interesante la istoria textelor lui Do
softed, >ca şi la istoria culturii vremii sale. N. A. Ursu a mai scris cîteva
studii cu privire la activitatea culturală a lui Dosofted, avamsînd idei pe
care istoria literaturii va trebui să le elucideze în viitor pînă la măsura
certitudinii, cum ar fd de pildă părerea că Dosof.tei a revizuit textul tra
ducerii Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu. Vezi N. A. Ursu,
Debutul litera r al lui D osoltei, în «Limba română», 6, anul XXVI, 1977,
ed. Acad. R.S.R., p. 607— 620, şi în Extras, 14 .p, (vezi despre revizuire
p. 620/14); .de acelaşi a u to r: A lte tra d u ceri n ecu n o scu te din tin ere ţea lui
D osoltei, în «Limba română», 5, anul XXVII (1978), ed. Academiei R.S.R.,
p. 495— 507, şi în Extras. 13 p.
121. Istoria literatu rii rom ân e, I, ed. Il-a revăzută, Bucureşti, 1970,
liddtată de Academia R. S. România, p. 423.
122. Ibid em , p. 419. vezi şi Ion Gheţie, B iblia de In B u cu reşti şi
p ro cesu l d e u n iiica re a lim bii rom â n e litera re, în «Studii de limbă literară
şi filologie», Bucureşti, 1972, .p, 53—-65.
cu cît îl are drept protector şi îi poartă de altfel şi numele,

pe Şerban Cantacuzino, Domnul Ţării Româneşti.
Procesul desăvîrşirii limbii va continua bineînţeles şi
după aceea. Atît numai că, de data aceasta, se va porni de la
ceva sigur : Biblia. Limba română, capabilă să exprime orice,
pentru toate provinciile româneşti, este înţeleasă de toţi ro
mânii şi există prinsă într-un monument nepieritor.
Biblia de la Bucureşti, la care colaborează clerici şi laici, o
înţelegem şi azi fără dificultăţi şi va fi înţeleasă totdeauna 123412S.
g) Episcopal D a m a s c h i n al Rîmnicului
Pătrundem în secolul al XVIII-lea. Am trecut prin Braşov,

prin Alba Iulia, prin Iaşi, prin Bucureşti, prin Buzău. Ne vom
îndrepta acum spre Rîmnicul Vîlcii. E adevărat că pentru scurt
timp a trecut pe acolo şi Antim Ivireanul, dar el şi-a desfăşurat
activitatea principală la Bucureşti. Aşa-numiţii «Rîmniceni»
nu încep cu el, ci cu episcopul Damaschin (1708— 1725).
Asistăm acum la procesul de pătrundere tot mai victori
oasă a limbii române în cult. Damaschin este cel care traduce
ce mai rămăsese netradus din cărţile de cult, după cum se ştie
multe în tipicul ortodox şi, mai ales, cărţile de muzică biseri
cească. A fost înainte episcop de Buzău, unde a reeditat, în
1704 un A postol tipărit tot de el mai înainte la Bucureşti. Tra
ducerile lui n-au apucat să vadă lumina tiparului, în timpul
vieţii lui, cu excepţia unui C easlov (1724), a Învăţăturii pentru
şapte taine şi a unei Psaltiri (1725). Celelalte vor fi tipărite de
ucenicii şi urmaşii lui : Inochentie 124, Climent, Grigorie şi La-
vrentie : Triod (1731), Penticostar (1743), O rologhion (1745),
Antologhiul (1745), M olitvelnicul (1747), O ctoihul (1750).
Sînt demne de reţinut demersurile lui la autorităţile aus
triece care stăpîneau Oltenia, ca să i se permită să-şi răspîn-
dească tipăriturile în toate provinciile româneşti. Este şi el
trecut, datorită frumoasei limbi în care traduce, printre «fău
ritorii limbii literare româneşti» 125.
123. Despre colaborarea Spătarului Nicolae Milescu la itrajdiuoerea
Bibliei de la Bucureşti, Virgil Cândea : N ico la e M ilescu şi în cep u tu rile
trad u cerii um aniste în lim b a rom ân ă, extras din culegerea «Limbă şi lite
ratură», voi. VII, Bucureşti, 1963, p. 29— 48. Punctul nostru de vedere în
volumul de faţă : «B ib lia d e la B ucureşti. C in e a iăcu t tra d u cerea».
124. A se vedea Pr. Mihai Mamolache, V ia ţa ş i a c tiv ita tea ep isco p u lu i
In o ch e n tie al R îm nicului (1727— 1735), în «Mitropolia Olteniei», X IX (1967),
nr. 9— 10, p. 743— 755.
125. Virgil Molin, E p iscop u l D am aschin şi con tribu ţia sa la c re a rea
lim bii litera re rom ân e, în «¡Mitropolia Olteniei», XII (1960), nr. 9— 12, p. 635.
fl.H U K I ORTODOCŞI, CTITORI DE LIM BA ŞI CULTURA ROMANEASCA 99
Scaunul Rîmnicului, după Damaschin, a fost ocupat de

Ştefan de la Govora (1726— 1727), Inochentie de la Brîncoveni
(1727— 1735), Climent de la Bistriţa (1735— 1748). Climent ti
păreşte şi el vreo 17 cărţi, cea mai mare parte rămase în
manuscris de la Damaschin. Retipăreşte Cazania lui Varlaam,
scrie o carte quasioriginală C apete de poruncă (1743) cu rîn-
duieli pentru preoţi, şi un mic catehism cu întrebări şi Răspun
suri pentru şapte taine (1747).
h) Episcopul C h e s a r i e al Rîmnicului
Cel mai de seamă dintre rîmnicenii epocii este C hesarie

(1773— 1780) 126127. Mare cărturar, vorbea pe lîngă greacă, latina,
rusa şi franceza.
Din corespondenţa lui Chesarie, publicată de N. Iorga, se
ştie că acesta comandase la Viena Dictionnaire en cy clo p é
dique 127 şi că în general avea o cultură cu mult deasupra
multor contemporani. Opera lui cea mai însemnată nu o con
stituie însă traducerile, deşi şi acestea îşi au importanţa lor.
Bl traduce, poate ajutîndu-se şi de manuscrisele rămase de la
Damaschin, 6 M ineie (octombrie-martie), făcînd astfel să pă
trundă limba română în toate slujbele bisericeşti, nu numai în
liturghie. Şi, ceea ce e şi mai important, a găsit echivalentul
literar rom ânesc al textului slavon cîntat, c eea ce asigura
biruinţa deiinitivă a limbii rom âneşti în biserică. Dar mai în
semnate decît traducerile sînt cele şase p refeţe pe care le scrie
la Mineie 128, de fapt şase opere care ar fi putut fi publicate şi
independent, şi care îl înscriu pe Chesarie în galeria marilor
oameni de cultură ai acestui sfîrşit de secol al XVIII-lea.
a) In 1766 publică Mineiul lunii octombrie. Prefaţa începe
prin a se adresa celor «cu cinste duhovnicească» şi celor «cu
cinste politicească», şi tot aşa se încheie. Voia dintru început
126. G. F. Ţepelea, M in eele d e la Rîm nic, In «Biserica Ortodoxă Ro
mână», L XX X IV (1966), tnr. 3— 4, p. 369— 3 8 8 ; Mircea Basarab, P r e fe ţe le
M in eelor d e la R îm nic (1776— 1780). P rob lem a origin ii latin e a p o p o ru lu i
şi a lim bii rom ân e, «Mitropolia Olteniei» X IX (1967), nr. 9— 10, p. 763— 769 ;
F’r. Mihail Manolache, V iaţa şi a c tiv ita te a ep isco p u lu i C h esa rie a l R îm ni
cului, 1773— 1780, în «Biserica Ortodoxă Română», L XX X IV (1966), nr.
1— 2, p. 129—452.
127. N. Iorga, C on tribu ţii la is to ria literatu rii rom ân e în v e a c u l X V III
şi XIX, îm «Analele Academiei», Memoriile secţiei literare, s. II, tom.
XXVIII, p. 192— 198, cf. AI. Buţu, C oord on ate..., p. 147.
128. G. Ţepelea, Mineele de la Rîm nic. C on tribu ţia lo r la d ez v o lta re a
lim bii rom ân e liter a re şi la biruinţa e i d eiin itiv ă da lim bă d e cult, în
«StudSi de istorie şi limbă literară», Bucureşti, 1970, p. 76— 102.
să precizeze că nu se adresează numai clerului. Dealtfel va

spune lucruri mai degrabă neobişnuite pentru o prefaţă de
Mineiu. El avertizează că vorbeşte «cu văl» şi în «aligorie»,
şi solicită atenţia cititorului pentru «noimele» pe care le are
el în vedere şi anume : viaţa («noimele toate să zidesc şi să
alcătuesc din materia vieţii»), istoria, timpul. După ce a făcut
această pregătire, se referă dintr-odată la «Patrie». După cum
slujbele urmează un tipic al serii, urmat de unul al dimineţii,
aşa şi Patria aşteaptă o dimineaţă şi toţi 'trebuie să creadă în
această dimineaţă a Patriei, care va veni aşa cum în natură
dimineaţa urmează nopţii.
El se gîndeşte, chiar o mărturiseşte «că mai multu cinstescu
folosulu de obşte decîtu răsuflarea ce-mi ţine viaţa» 129130. «Mie
zul acestei mărturii, scrie Al. Duţu, este că, scriind prima lui
prefaţă, el nu a făcut altceva decît să dea glas aspiraţiilor
tuturor celor care se luptaseră pentru redobîndirea autono
miei ţării» 13°. Tot Al. Duţu prezintă şi cea mai exactă inter
pretare a gîndului lui Chesarie : «oamenii pat să-şi controleze
propriul lor destin». Dumnezeu are partea lui în istorie, dar
şi omul o are pe a lui. E o aplicare la planul istoriei a prin
cipiului sinergiei, a lucrării împreună, Dumnezeu-om, princi
piu expus de Sfîntul Pavel în Epistola I Corinteni III, 9. In
această prefaţă el face referiri politice de mare importanţă, cu
privire la situaţia Ţării Româneşti. Notează cu satisfacţie că
s-a încheiat o pace şi că «împărăţia» (otomană) a întărit «ceale
vechi privileghiuri şi obiceiuri» lsl.
b) în 1778 Chesarie publica al doilea Mineiu, al lunii no
iembrie. De data aceasta, fără nici o introducere bisericească,
împotriva tradiţiei prefeţelor, fără nici o adresare de hiriiti-
seală domnitorului sau mitropolitului, intră direct în tema pe
care şi-a propus s-o trateze, ca şi cum M ineiul ar fi fost doar
un pretext.
Scrie un mic tratat de periodizare a istoriei Ţării Rom â
neşti. începe aşa : «Trei epohasu adecă veacuri însemnate au
avutu Ţara Românească : unu veacu au fostu întru carele s-au
luptatu cu războae ; altulu întru carele s-au începutu zidirea
129. «Prefaţa», Vezi B.V.R., II, p. 215—216.
130. Al. Duţu, C oord on ate..., p. 137.
131. B.V.R. II, p. 216. Se referă fără îndoială la tratatul ruso-turc de
la Kuciuk-Kainargi 10/21 iulie 1774, prin care Moldova si Ţara Românească
au fost scutite de haraci timp de doi ani, iar in sep t. 1774 s-a dat Hatişe
riful Porţii privind de asemenea ambele principate, prin care se confirmau
vechile lor privilegii şi limitarea monopolului otoman, cf. Istoria R om ân iei
în date, Bucureşti, 1971, p. 155.
mînăstirilor celoru Domneşti ; altulu întru carele s-au începutu

tălmăcirea cărţiloru dupre slavonie pre limba românească».
Epoca a patra este «veaculu de acumu alu Ţării Rumâneşti» 132.
Chiar dacă împărţirea sa e discutabilă, e prima de acest
ici in cultura rom ânească şi valoarea ei indiscutabilă stă din
colo de exactitatea ştiinţifică a periodizării. Dar nu trebuie să
se înţeleagă din aceasta, că periodizarea lui ar fi în întregime
arbitrară. Inspirîndu-se din Dio Cassius şi Zonara, aşează în
prima perioadă războiul dintre daci şi romani. «Ţara rumâ-
nească cându avea războae, se numiia Dachiia, şi lăcuitorii ei
Dachi şi Gheţi». Perioada a doua începe cu Radu Vodă Negru,
cu întemeierea ţărilor române, care coincide şi cu zidirea pri
mei mînăstiri.
Este foarte interesantă delimitarea celei de a treia peri
oade şi mai ales semnificativă pentru modul cum în ţeleg ea
C hesarie valoarea evenim entelor de cultură ; această peri
oadă începe odată cu traducerea cărţilor în lim ba ro m â n ă !
în prefaţa lui revine mereu cuvîntul «patrie». Al. Duţu
crede a descoperi aici o fixare a Bisericii în cadrul «conştiin
ţei naţionale», dincolo de «conştiinţa ortodoxă» 133. De fapt
coexistau, dar fără îndoială dimensiunea naţională e o trăsă
tură ce merită a fi subliniată în chip deosebit.
c) Prefaţa Mineiului pe decembrie abordează problem a
timpului (1779) 134. De data aceasta Chesarie încearcă o altă
periodizare a istoriei, pe baze religioase : era pînă la Hristos
şi cea de după Hristos — care s-a născut în decembrie —•care
va dura pînă la sfîrşitul lumii. El arată că era creştină a fost
greşită de Dionisie Exiguul cu 4 ani, dar spune că pentru dog
matică aceasta n-are nici o însemnătate. Hristos s-a născut,
zice el, la sfîrşitul lui decembrie, ceea ce aduce în minte sfîr
şitul lumii vechi, după care vine ianuarie, cu care începe un
an nou, deci şi o lume nouă, cu Hristos. Acest fel de analogii
vor face multă vreme frumuseţea literaturii noastre vechi.
d) Mine iul pe ianuarie (1779) are o prefaţă la fel de inte
resantă. Ianuarie — luna schimbărilor, ca la orice început,
este şi luna obiceiurilor romane (are în vedere colindele de
anul nou). El arată că romanii au venit peste daci şi au adus
<u ei obiceiurile : «au trecutu mulţime de Rîmleni în părţile
aceastea». Şi mai departe : «însă eu dintru aceasta descoperim
132. B.V.R., II, ip. 226.
133. Al. Daiţu, C oord on ate..., p. 138.
134. B.R.V., II, p. 231— 232.
lucruri minunate, aflu liniia neamului rumânescu, dinu vechiu

trăgîndu-să dinu slăvitu neamu alu Romanilor» 135136.
El vorbeşte în această prefaţă de o lege a prefacerilor, de
creşteri şi descreşteri, şi o face mai ales pentru a putea critica
epoca lui Alexandru Ipsilanitii în care «totul s-a prefăcut, pre
cum iaste de toţi ştiut». O face «acoperit», dar cititorii înţele
geau aluzia, tot aşa cum vor înţelege şi «aligoria» următoare,
care numeşte Ţara Românească pasărea Phoenix, «Finixu» ce
renaşte din propria ei cenuşă. Şi aici revine mereu cuvîntul
Patrie, cald sub pana scriitorului, rostit cu iubire.
e) Prefeţele ultimelor două Minee, februarie (1779) şi
martie (1779), mai teologice, nu uită totuşi să însemneze că
noi Românii ne tragem «din linia» Rîmleniloru 13S.
Cît de importante sînt toate acestea pentru cultura româ
nească, ne-o spun tratatele de Istoria limbii şi a literaturii ro
mâne şi tratatele de Istorie, din care Chesarie de la Rîmnic
nu numai că nu lipseşte, dar e la loc de cinste. în prefaţa la
Gramatica sa din 1779 — deci încă dinainte de moartea lui
Ghesarie (1780) — Radu Tempea îl numeşte pe «vestitul Che
sarie» printre cei care au «deşteptat limba românească» 137. Pe
drept cuvînt N. Iorga a numit epoca în care a trăit episcopul
Chesarie «epoca lui Chesarie».
Următoarele şase M inee au fost tipărite tot la Rîmnic de
urmaşul lui Chesarie, Filaret (1780-—1792). Din şirul Rîmni-
cenilor vom mai aminlti încă doi, într-un capitol următor, Gri-
gore şi Naum.
i) Mitropolitul V e n i a m i n Costachi
Contemporan cu Chesarie, păstorea în Moldova Mitropo

litul Veniamin C ostachi (1768— 1846). Ultimul mare luptător
pentru limba românească. Nu vom intra în amănuntele vieţii
lui şi nici nu vom încerca să enumerăm operele lui. Sînt multe,
prea cunoscute, şi în multe chilii şi case mai sînt şi astăzi
literatura preferată a multora, care îi gustă mierea limbii,
prea asemănătoare cu limba lor de acasă, şi se însufleţesc din
ele cu iubire de Patrie şi cu cuvîntul cel duhovnicesc.
135. B.R.V., II, p. 234.
136. B.R.V., II, p. 243.
137. La Al. Duţu, C o o rd o n a te.., p. 154.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBA Şi CULTURA ROMANEASCA 103
Veniamin Costachi continuă tradiţia prefeţelor, în care îşi

spune gîndul, speranţele, credinţa, bucuriile şi tristeţile. Dar
mai ales cîntă un imn de înălţare «limbii Pâtriei» 138.
în vara anului 1835 lua fiinţă «Academia Mihăileană» prin
grija lui Veniamin şi a lui Gheorghe Asachi, ucenic al lui V e
niamin, trimis la studii de acesta şi apoi rămaşi prieteni pînă
la moarte. Mulţi boieri voiau să înlocuiască limba română, cu
o limbă străină de predare, greacă, rusă sau franceză. Andrei
Vizanti139140povesteşte cum Veniamin, care era prezent la cere
monia inaugurării, a provocat un fel de discuţie-examen cu
studenţii, din religie, retorică, geografie, istorie, literatură,
filosofie, matematică etc., provocînduri să dea răspunsurile în
româneşte. După aceea, cu lacrimi în ochi, întorcîndu-se spre
boierii din Adunare, le zise : «Şi mai ziceţi, boierilor, că 'n
limba patriei nu se învaţă carte ?».
«Necruţînd nici osteneala, nici cheltuiala» cu cărţile, încă
de la primele prefeţe, Veniamin se referă, ca şi înaintaşii lui,
la «neamul rumânesc» şi la «limba rumânească» 14°.
în prefaţa la Scara (Neamţ 1814) : «ne-am silit în tot chi
pul, cît s-au putut, a tălmăci mai luminat şi mai descoperit,
uneltind limba potrivită vremii şi neamului românesc, şi zi
ceri de obşte uneltite şi cunoscute întru amîndoao ţările».
Putem identifica aici principiile ce trebuie avute în vedere
pentru realizarea unei bune traduceri : să fie adică limpede,
deschisă înţelegerii tuturor şi în limba contemporană. De notat
bogăţia de idei cuprinsă într-o singură frază : după ce arată
cum trebuie să fie o traducere, trece la ideea că limba e o
unealtă, că ea trebuie să fie cea vorbită m , contemporană şi
românească. Propoziţiile, frazele folosite trebuie să fie de
către toţi întrebuinţate curent, iar circulaţia cuvintelor să aco
pere ambele Principate. Să nu uităm că sîntem încă cu ju
mătate de secol înainte de unire !
138. Un foarte bun studiu în legătură cu aceasta ,a scris Pr. S. Por-
cescu : «L im ba rom ân ă litera ră în o p e r a m itropolitu lu i V en iam in C o sta c h i»,
în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XLIII (1967), 1— 2, p. 165— 174.
139. V en iam in C ostach i, Iaşi, 1881, p. 81. Cf. IBe Gheorghiţă, Un v e a c
d e Ia m oartea M itropolitului V en iam in C ostach i, Neamţu, 1946, p. 68— 70.
140. T llcu irea c e lo r şa p te tain e, Iaşi, 1807. Toate referinţele la prefeţe
după cartea citată a lui I. Gheorghiţă, care le publică în anexă.
141. Şi în alte părţi expune acelaşi principiu, spre exemplu în «Pre
faţa» la T ip icon (Iiaşi 1816): «în tot chipul ne-am silit a le tălmăci bine
şi după firea limbii spre mai leasne înţelegerea cetitorului, ştiind că unii
din cetitori din cei de pre la ţară să află cam slabi spre cetire, şi cam
grei la înţelegere».
Veniamin numeşte limba : «românească», cum au făcut la

vremea lor şi Varlaam şi Dosoftei, deşi în alte prefeţe o va
numi şi «moldovenească» — «Mi s-au părut a fi bune, şi în patri-
oticeasca mea Moldovenească limbă, din cea elinească a tăl
măci 142143— şi «vlaho-românească» 14s, şi moldo-românească 144.
De cele mai multe ori o numeşte însă «românească» 145, sau
«limba naţiei noastre», cum scrie în lunga prefaţă de la Istoria
Scripturii V echiului Testament (laşi 1824), «pe care o am tradus
în limba naţiei noastre, în ceale mai amărîte zile a vieţii mele,
la satul Colincăuţi în ţinutul Hotinului», unde se autoexilase
după cumplita răzvrătire a Grecilor», spre «a-şi căuta scăparea
vieţii sale».
într-o «Prefaţă»-Pastorală la cartea Iubitorul de în ţelep
ciune (Iaşi, 1831) pe care o începe cu «Iată iubiţii mei com
patrioţi cetitori şi alită mărturie a dorinţii meale aceia, pre
care o am pentru folosul şi învăţătura neamului nostru Româ-
nescu», el îşi declară «iubirea şi dragostea ce am cătră nea
mul meu cel Românesc». Şi în Prefaţa la H ronograi (Neamţ,
1837), dedică lucrarea «neamului Românesc».
Deplin conştient de unitatea de limbă şi de origine a tutu
ror românilor, orice referire la limbă, sub pana lui, are în ve
dere limba tuturor românilor. In «Prefaţa» la Liturghier (Iaşi,
1834), se lansează într-o adevărată discuţie academică despre
limbă, nu ştiu dacă nu cumva printre primele de acest fel în
cultura noastră. O începe sistematic prin afirmarea descen
denţei limbii române din limba latină, limbă «care au fost
limba strămoşilor noştri cii ci la 105 după Mântuitorul Hristos
ne au adus din Italia, vechea Patrie, şi ne-au lăcuit aice în
Moldova, Ţara Românească, Ardealu şi Banatul, care ţeri se
nume pe atunci Dachia, fiindcă să lăcuia de o gintă numită
Dachi».
Mai departe arată că ne numim rom âni pentru că sîntem
romani şi am avut «limba curată a Romanilor». Pe la 1400 s-au
introdus «slovile şi limba sîrbească», ce au durat 200 de ani
în biserici şi cancelarii, pînă la Vasile Lupu care a înfiinţat
la Trei Ierarhi o şcoală latinească şi o tipografie, la 1644. V e
niamin se referă adesea la Varlaam şi la Dosoftei, mai ales ca
fiind primii traducători şi deplînge starea limbii găsită de ei,
142. «Prefaţa» la în d e letn ic ire iu b ito a re d e D um nezeu, Iaşi, 1815.
143. «Prefaţă» la Liturghier, Iaşi, 1818.
144. «Prefaţa» la Litu rghier, Iaşi, 1834.
145. T ipicon, Iaşi, 1816, C ea slo v , Iaşi, 1817, L iturghier, Iaşi, 1834.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBA ŞI CULTURA ROMÂNEASCA 105
«ajunsă la atîta sărăcie şi stricăciune, uitîndu-se multe cu

vinte ale ei Româneşti, şi în locul lor intrând altele străine».
Programul lui Veniamiin e un adevărat program de refa
cere, de restaurare a limbii, a purităţii ei, şi indică şi normele
acestei restaurări, norme raţionale şi pline de bun simţ ling
vistic. în locul cuvintelor «sârbeşti, slavineşti, ungureşti,
turceşti şi altele aseminea», trebuie să se ia «înapoi cuvintele
ceale adevărate româneşti părăsite şi uitate, care se păstrează
parte prin cărţile şi documentele vechi, parte prin gura po
porului». El aminteşte că «toate naţiile ce au voit a se cul
tivi» au făcut aşa, şi dacă noi nu vom face aşijderea «prin
aceasta va pieri naţiia noastră românească, precum au pierit
toate naţiile ce şau părăsit limba lor». încheie cu un avertis
ment grav : cei ce nu vor face totul ca să aducă limba <la
matca originară, «să fac duşmanii naţiei lor româneşti» 146.
De remarcat că Veniamin nu propune inventarea de cu
vinte noi, potrivite după cele latine, deşi el pare a fi partizanul
ideii că dacii au dispărut cu totul în războiul cu Traian («Pre
aceştia bătîndu-i Romanii şi stârpindu-i», Litu.igh.ier, Iaşi,
1834) 147, ci trimite la «cărţile şi documentele vechi» şi la cu
vintele păstrate în «gura poporului».
146. «Deci dară fiecare cetitoriu ştiind scoposul şi folosul unor ase-
mea îndreptări şi cuvinte româneşti, întrebuinţate în locul celor străine,
împresurătoare limbii noastre (ca la război ! n.n.), nu numai să nu ddşen-
ţeae sau că cîxtească ¡asupra lor, dară să le priimească cu bucurie ne
îndoindu-se eît de puţin de folosul lor, ca de un mîntuitoriu lucru... ne-
mirîndu-Vă de prefacerea şi schimbarea .a unor cuvinte sau nume. Căci
avem pilde pre alte limbi mai vechi deeît această moldoromânească,
duipre cum limba cea ellinogreoească carea este de ¡altîtea mii de ani,
aşăzată de mari înţelepţi şi filozofi, pe temeiuri neclătite ale măiestriei
gramaticeşti şi a altor sisteme ale învăţăturilor, ¡avîndu-şi începutul său
aşa de întemeiat, încît pînă astăzi primeşte de la fiii săi iscusiţi şi
iubitori de înţelepciune, spre podoaba sa m ulte în d r e p tă r i; dar cu cît
mai vîrtos a noastră, carea nici pre un temeiu din ceale mai sus arătate
nu este aşăzată, ci să vă miraţi de negrăita înţelepciune aatoatei făpturi
ziditoriului, cum din nimica pre toate le-au adus întru a fi, precum şi pre
această limbă atît de împresurată de multe altele, o au suit la atîta înălţime
şi vrednicie, incit să binevoiaScă a ne învrednici să-i aducem prin-trînsa
doxologhii, cereri şi muiţemiri, îmchinîndu-ne Sfintei Treimi întru o fiinţă,
Părintelui şi Fiului şi Sfîntului Duh». (Prefaţa la L iturghier, Iaşi, 1834).
147. Ideea este cantemireană din H ronicul v ech im ii a ro m an o-m o id o-
v ia h ilo r şi ea persistă pînă la Haşdeu care a scris cunoscutul studiu :
P ierit-au d a c ii ?, în «Scrieri istorice», ed. de A. Sacerdoţeanu, voi. I,
Bucureşti, 1973, p. 198— 206. Veniamin cunoştea această teorie. Prima
mărtuirie românească în ca re se arată că un domnitor ¡român este domn
al «unei ţări dacice», este a doua prefaţă la A n tolog h ion u i slavonesc de
la Cîmpuiung, 1643, cf. Aurelian Sacerdoţeanu, P red o s lo v iile că rţilo r ro
m âneşti, voi. I, 1508— 1647, Bucureşti, 1938, p. 89, 94.
Nu mult după aceea un âlt mare părinte al limbii româ

neşti, Mihail Eminescu, va spune aproape cu aceleaşi cuvinte :
«limba ţăranului, fie el în România, fie în Ardeal, să fie pusă
iar în scaunul de onoare ce i se cuvine, în locul în care o
pusese cronicarii şi Biserica» l48149.
Iată şi cîteva propuneri concrete, de fapt nişte exemple,
oferite de Veniamin ; în loc de blagoslovenie — se poate zice
binecuvântare, în loc de dveră, se poate zice uşă, în loc de
prestol, se poate zice Siîntă Masă, în ‘loc de zvezdă, se poate
zice stea, în loc de polunoşniţă, se poate zice m ezonoptică,
în loc de vecernie, se poate zice rugăciunea sârei, în loc de
norod, se poate zice popor ; cît despre unele cuvinte care la
origine au fost greceşti, e mai bine să le luăm din greceşte,
zicea Veniamin, decît din traducerea sârbească, ex. : mai bine
să zicem D oxologie decît Slavoslovie ; mai bine să zice orto
d ox decît pravoslavnic ; mai bine să zicem Euharistie decît
Precistanie, Mister ii decîlt Taine.
Multe din aceste recomandări au intrat în limbă. Altele
n-au intrat. Dar dacă totuşi o bună parte au intrat — şi cata
logul lor este desigur mult mai mare — aceasta s-a datorat şi
eforturilor conştiente depuse de un Veniamin Costachi şi de
alţii ca dînsul. El scria atent. Era atent la stil şi la lexic. S-a
apucat să traducă din nou Didahiile lui Ilie Miniat (Iaşi, 1837),
deoarece găsea traducerea făcută în Ţara Românească «scrisă
într-un stil românesc foarte nedeagiuns şi prost». îi plăcea să
scrie, să vorbească şi să citească o limbă românească fru
moasă.
Moldova avea nevoie de c ă rţi: «Pămîntul Moldaviei este
uscat pentru ¡lipsa cărţilor» (Explicarea Faptelor Sfinţilor
Apostoli, mss. 1816). li lipsea de asemenea «ştiinţa şi meşte
şugul» (Istoria Scripturii V echiului Testament, Iaşi, 1824). El
consideră că limba românească este deja «ridicată la înălţime
şi vrednicie» (Liturghier, Iaşi, 1818 şi 1834), dar nu încetează
a crede şi a se strădui pentru restaurarea ei definitivă în drep
turile fireşti, pentru dezvoltarea şi desăvîrşirea ei.
Nicolae Iorga îi face lui Veniamin Costachi un portret
emoţionant în Oameni care au f o s t 149 Veniamin ar trebui
trecut însă, şi el, alături de toţi cei pomeniţi înaintea lui aici,
într-o carte de aur despre oameni ce există în eternitate. Cali
grafia în testamentul pe care şi-l scria la Slatina, în chilia de
148. In «Timpul», 8, februarie, 1878.
149. Bucureşti, 1967, p. 75— 76.
lingă paraclisul ctitorit se pare de Filaret Beldiman Apamias

— în care peste un secol va ucenici şi alcătuitorul acestor
rînduri omagiale — nu un testament despre sine, ci un în
demn pentru alţii : «Totul ce mi-a stat prin putinţă am făcut,
şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materiali
ceşte, înflorirea sfintei Biserici şi a Patriei» 130.
5. «PRECUM AM PUTUT MAI FRUMOS

AMU TĂLMĂCITU ŞI AM SCRIS»
De Ia limbă la literatură
Prof. H, Jacquier scria odată despre limba română : «Pu
ţine limbi dintre acelea care fuseseră odată strălucitoare au
fost constrînse de condiţiile istorice să ducă o viaţă nocturnă
atît de prelungită ca limba română. Dar aceasta a ştiut să
smulgă istoriei şi un cîştig : munca aceea de elaborare mile
nară fiind dusă exclusiv de popor, limba a ieşit la capăt cu o
savoare populară fără pereche şi aptă pentru creaţiile cele
mai admirabile...» 150151. |în capitolul de faţă ne propunem doar
cîteva însemnări şi culegeri de opinii şi mărturii cu privire
'la rolul literaturii religioase şi al limbii traducătorilor de carte
bisericească şi scriitorilor de prefeţe, pentru literatura română
în general. Pentru că la baza literaturii stau eforturile con
ştiente ale tuturor : de la autorii textelor maramureşene, prin
Coresi, Varlaam, Dosoftei, Simion Ştefan, Antim pînă la Ve-
niamin Costachi. Fireşte, în timp şi la epoca respectivă, efor
tul clericilor a fost conjugat cu creaţia populară orală şi apoi
scrisă, cu efortul autorilor aşa-ziselor cărţi de înţelepciune, şi
mai apoi cu contribuţia unor mari personalităţi ca Miron Cos
ii n, Ion Neculce, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie
Cantemir şi mulţi alţii.
Traducerile şi puţinele, dar semnificativele scrieri origi
nale, au dezvoltat gustul pentru scris şi de aici s-a născut li
teratura. Vom reţine doar cîteva elemente care au marcat
începutul scrisului frumos, de intenţie literară, spre a des
prinde contribuţia înaintaşilor la ctitorirea limbii şi la ctito
rirea literaturii române.
150. Vezi .şi N . Isar, T răsătu ri ilu m in iste in g în d irea şi a ctiv ita tea
lui V cniam in C ostach i, în «Revista de Filozofie», tom. XV/1968, mr. 4,
p. 445— 452.
151. Laudă lim bii rom ân e, în rev. «Steaua», Cluj, nr. 100, iunie 1958,
of. antologie «Scriitori românii despre limbă şi stil», de Gh. Bulgăr, ool.
I.yrc-um, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, p. 5.
1C8 t ANTONIE PLĂMĂDEALA
Dosoftei în prefaţa la Psaltirea in versuri spunea : «Pre

cum am pututu mai frumos, amu tălmăcitu ş'am scris». Deci
nu oricum, ci «frumos». Aceasta a făcut din el primul poet în
adevărata accepţiune a cuvîntului, din literatura română. Ov.
Densuşianu, vorbind chiar de traducerile din secolul al XVI-
lea spunea că, evident, ele aveau lacune în vocabular. «Aceas
tă sărăcie de resurse lexicale se observă mai ales atunci cînd
traducătorii se străduiesc să dea echivalentul cuvintelor stră
ine, exprimînd lucruri care nu le erau familiare, sau idei prea
îndepărtate de cultura lor ; îi vedem atunci pe aceşti curajoşi
scriitori căutînd să remedieze prin periiraze (subl. n.) sau prin
cuvinte care corespund vag celor din text...», lipsa cuvîntului
adecvat152.
Putem fără îndoială identifica în astfel de periiraze pri
mele creaţii literare scrise. Iar acestea pot fi foarte vechi. Dan
Zamfirescu propune să nu începem istoria culturii române
scrise din secolul XVI, aşa cum o facem deobicei, de vreme
ce cea mai veche inscripţie chirilică descoperită pînă astăzi
pe teritoriul ţării noastre datează din secolul X 153.
Literatura scrisă a apărut simultan cu limba scrisă. Orice
rînd scris în limba română a fost literatură, de aceea toate
textele traduse, manuscrise sau tipărite, au fost paşi spre li
teratură. După ce pomeneşte pe Varlaam, Dosoftei, Miron
Costin, Necuice ş.a., Dan Zamfirescu scrie : «Departe de a fi
o simplă prefaţă a literaturii moderne, creaţiile vechilor noştri
cărturari, personalităţi complexe, armonios alcătuite — aşa
cum observa Tudor Vianu 154 — constituie, alături de poezia
populară, pilonii de granit pe care se sprijină marea creaţie
a clasicilor şi reprezintă un moment din cele mai originale şi
mai reprezentative în dezvoltarea culturii române» 155.
Dealtfel multe din traduceri sînt adevărate opere lite
rare. Cînd Dosoftei traduce V ieţile Sfinţilor şi acelaşi lucru
fac Chesarie, Filaret (în Minee), Veniamin Costachi şi Grigore
Dascălul, ei fac literatură. N. Iorga spune că hagiografia a
fost «nuvela şi romanul evului mediu», iar G. Ivaşcu comen
tează pe drept cuvînt : «Avem de-a face (în ele) cu personaje,
scene pline de vioiciune, dialoguri, monologuri, descrieri, na
152. Ovid Densuşianu, Istoria lim bii rom ân e, II, Ed. Şt., Bucureşti,
1962, p. 15.
153. Dan Zamfirescu, Studii şi a rtic o le d e literatu ră rom ân ă v e c h e ,
154. Studii d e literatu ră rom ână, Editura didactică şi pedagogică,
155. Dan Zamfirescu, Studii şi articole..., p. 25.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBĂ Şl CULTURA ROMANEASCĂ 109
raţiune». Despre Gavril Protul, care scrie V iaţa lui N iio n 13S,
G. Ivaşcu spune că e «întîiul strămoş al lui Arghezi» 156157.
Mulţi clerici au dat o atenţie deosebită chiar literaturii ca
atare, de foarte timpuriu. Un popa Ioan, de pildă, copiază la
1620 A lexandria 158, operă prin excelenţă de literatură, şi în
rîndul acestora am putea adăuga încă multe altele. Şi chiar
dacă ne-am limita numai la scrieri religioase, rolul lor «laic»,
adică de instrument de cultură, este mai mult decît evident.
.Sintern intru totul de acord in această privinţă cu G. Ivaşcu,
cind refuză segm entarea literaturii noastre v ech i în populară,
istorică şi religioasă. Toate sînt literatură. «Iată de ce Dosoftei
este valorificat de noi ca un clasic al poeziei româneşti, în
imediata vecinătate a lui Milescu şi Miron Costin, iar Antim
Ivireanul ca un clasic al oratoriei, succedînd imediat Stolni
cului Cantacuzino» 159.
G. Ivaşcu îşi argumentează ideea rolului laic al culturii
religioase şi cu «rolul atît de elocvent al atîtor predoslovii cu
un vădit mesaj laic, prilejuind manifestarea unei poziţii de
ordin direct cultural (subi, n.), cu un ecou bine chibzuit întru
afirmarea năzuinţei unei limbi pe înţelesul tuturor...» 160.
Şi dacă cultura presupune răspîndire, apoi prefeţele, spre
exemplu, au fost multă vreme ziarele vremii. Al. Duţu pro
pune o corespondenţă care merită toată atenţia cînd se abor
dează vechea cultură bisericească de la noi. El echivalează la
un moment dat «viaţa duhovnicească» cu «viaţa intelec
tuală» 161, şi observaţia e de o adîncă subtilitate. Cartea bise
ricească, restrînsă ca şi conţinut, vehicula totuşi idei, trans
puse în formă scrisă, concretă, concepte şi idei abstracte,
exersa intelectul, dădea satisfacţii intelectuale şi provoca ape
tit intelectual162. «Legendele hagiografice ale C azaniei alcătu
ind elementul lor miraculos, senzaţional, vor fi fost ascultate
156. T it lu l com plet : « V ia /a şi traiul siin ţiei sa le p ărin telu i nostru
Niion, patriarhu l Ţ arigradului, c a r e a strălu cit intru m ulte paterni şi isp ite
in Ţ arigrad şi în Ţ ara R om ân ească, scrisă d e ch ir G avriil Protul, a d ecă
m ai m a rele S ie ta g o rii », v e zi e d iţia lui T it Sdmedxea în re v. «Biserica O rto
doxă Română», 1937, nr. 5— 6.
157. Istoria literatu rii rom ân e, I, Bucureşti, 1969, ip. 76—-77.
158. C f. Şt. Moteş, Istoria I, p. 385.
159. Op. cit., p. 9.
160. Op. cit., p. 10.
161. O p. cit., p. 121.
162. Vezi şi Virgil Cândea, L es in tellectu els du su d-est e u r o p é e n au
X V II-e s iè c le (I), în «Revue des études sud-est européennes», tome VIII,
1970, no. 2, p. 187— 188.
1 10 t ANTONIE PLAMADEALA
chiar cu mai mult interes de popor, decît parabolele evan

ghelice» 163164.
Propriu-zis, aşadar, literatură s-a făcut cu mult înainte de
ceea ce numim formal literatură. Dosoftei a fost primul mare
poet modern, dar înaintea lui a scris versuri şi Varlaam,
«printre primele încercări de versificaţie în limba română»,
spune tratatul de Istoria literaturii române. Nu se ridică la
înălţimi poetice notabile, dar există. Şi tot Varlaam, chiar
dacă face traducere, «valoarea textelor sale în procesul de
dezvoltare a limbii române literare şi a literaturii române nu
scade cu nimic» din cauza aceasta. Varlaam este amintit în
premieră şi în legătură cu proza : «Prin Cazania lui V arlaam
se publică primele pagini de proză artistică in lim ba română»
(subl. n.) ,64.
Astfel, pe bună dreptate se consideră că «momentul He-
liade şi Asaki», luat ca punct de pornire pentru literatura
modernă, e de fapt etapa unei evoluţii, o continuare 16S.
Nu este în intenţia noastră şi nici nu este necesar să în
şirăm aici nume de clerici care, în epoca modernă, au fost
iluştri reprezentanţi ai literaturii române. Sînt îndeobeşte cu
noscuţi, de la Gheorghe Lazăr, arhidiacon la Sibiu 166 la Simion
Florea Marian, Gala Galaction, Onisifor Ghibu etc. George
Călinescu citează din poeziile a doi clerici în Istoria litera
turii 167, din Dosoftei şi din Alexe Mateevici, acestuia din
urmă datorîndu-i-se, spune el, «o nouă definiţie poetică a
limbii române, cu imagini superioare celor ale lui Sion». Şi
alţi critici numesc versurile lui Alexe Mateevici «emoţionante
definiţii date limbii române» 168.
Intr-adevăr, un imn mai pur, prin siguranţa şi simplitatea
imaginilor, prin profunzimea cuvintelor legate în stil popular
şi cult în acelaşi timp, într-o înlănţuire de comparaţii care de
care mai surprinzătoare şi mai adevărate, n-a reuşit încă ni
meni pînă astăzi. E cîntec, poezie şi rugăciune în acelaşi timp :
163. Istoria literatu rii rom ân e, I, macheta, p. 287.
164. Idem , p. 287— 288.
165. Al. Hanţă, I d e e a d e p a trie In literatu ra rom ân ă, Bucureşti, 1976,
p. 62.
166. G. Maoovesou, Gh. Lazăr, Ed. Albatros, Bucureşti, 1973, p. 4 0 ;
şi Istoria literatu rii rom ân e, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, v>ol. II, p. 160.
Gh. Lazăr a fost dealtfel şi candidat de episcop în Banat.
167. C om pendiu , ip. 282 şi 34.
168. Al. Hanţă, op. cit., p. 281.
LIMBA NOASTRĂ
lim ba moastră-i o comoară Limba noastră îi aleasă

In ad incuri înfundată, Să ridice slavă-n ceruri,
Un şirag die piatră rară Să ne spue-n hram şi-acasă
Pe moşie revărsată. Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfîmtă

Limba noastră-i foc ce arde
Limba vechilor cazanii,
Intr-iun neam, ce fără veste Care-o plîng şi care-o cîmltă
S-a itreziit din somn de moarte Pe la vatra lor ţăranii.
Ca viteazul din poveste.
Inviaţi-vă dar graiul
Limba noastră-i numai cînfec, Ruginit de multă vreme,
Doina darurilor noastre, Ştergeţi slinul, mucegaiul
Rotiu de fulgere, ce spintec Al uitării'n oare geme.
Nouri negri, zări albastre. Sfcrîngeţi piatra lucitoare
Ge din soare se aprinde,
Limba moastră-d graiul pâinii Şi-ţi avea în revărsare
Oînd de vînt se mişcă vara ; Un potop nou de cuvinte.
In rostirea ei bătrfnii
Cu sudori sfinţit-au ţara. Nu veţi plînge-atunci amarnic
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea Cît e de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade, Răsări-va o oomoiară
Povestiri din alte vremuri ţ In adiîncuri înfundată,
Şi, citîmdu-le-nşirate, Un şirag de piatră rară
Te-nfttori adine şi tremuri. Pe moşie revărsată.
Trebuie citită totdeauna în picioare
6. « CĂRTULARII», GRĂMĂTICII,
DASCĂLII, PISARII, DIECII, COPIŞTII...
Primele forme de şcoli româneşti
1) Prin şcoli — orice formă ar îmbrăca ele, şi noi le vom
avea în vedere aici pe cele care au deschis calea învăţăturii
şi au constituit primele forme de răspîndire a culturii — ne
introducem în capitolul culturii dirijate, desigur în accepţiu
nea pozitivă a termenului, în sensul de activitate intenţionată,
conştientă, organizată. Gldricii, ca unii ce au avut acces timpu
riu la ştiinţa de carte, fiind obligaţi la aceasta de îndatorirea
de a transmite învăţături pe care trebuia să le cunoască ei
mai întîi, au avut un rol important şi în organizarea primelor
forme de şcoli româneşti. «Preoţii aveau rolul de mediatori»
ai culturii169.
169. Adela Becleanu Iancu, op. cit., p. 181.
Pentru vremea cînd nu existau încă şcoli ca atare, cînd

învăţătura se preda oral de la om la om şi cînd singurele cărţi
erau cele de literatură religioasă, acestea au îndeplinit fără
nici o îndoială, rolul de manuale de învăţămînt. S-a şi spus
de altfel acest lucru în mod expres despre textele bilingve. Şi
nu erau numai manuale de citire, ci «cu un diapazon mai larg
— didactic, literar, juridic» 17017. Dar în primul rînd au fost cărţi
de citire, instrumente ale «ştiinţei de carte», primele arme,
primele mijloace de luptă împotriva analfabetismului, primele
semne ale culturii. Că a fost aşa şi că exista net conştiinţa
acestei funcţii şi că îşi dădeau seama de importanţa «ştiinţei
de carte», o vedem limpede în multe din p refeţele cărţilor
religioase.
Matei al Mirelor, cărturar stabilit în Ţara Românească la
începutul secolului XVII, scria : «Din pricina neştiinţei, multe
rele se înmulţesc... Au căzut jos oamenii, umblă ca anima
lele» m .
Antim Ivireanul scrie şi el : «că omul carele nu ştie carte...
să asamînă cu dobitoacele cele necuvîntăreţe... să asamînă
orbilor... mintea omului neavînd învăţătură şi dăscălie a cu-
vîntului celui dirept, care îi iaste lumina, iaste orb şi nu sîmte
ce pricepe...» 1721734.
Cuvîntul învăţătură revine aproape în toate tîlcuirile şi
prefeţele. în Cartea rom ânească de învăţătură (Iaşi 1646) :
«Cum nu poate nime a lăcui în ciasta lume fără de apă, aşia
.nu poate fi nice fără învăţătură» 173,• în postfaţa la Mineiul
lunii Mai (1536) : «omul fără învăţătură este vită...» 174; în Si-
nopsis, adecă adunare de multe învăţături (Iaşi, 1757, p. 60—
61), Iacob Putneanul scrie : «că învăţătura este asemenea cu
florile cele mirositoare... învăţătura dă pricepere omului spre
toată cunoştinţa» 175. Chiar şi cărţile de pravile nu erau pur şi
simplu cărţi de legi, ci erau tot cărţi de învăţătură, cărţi care
cuprindeau norme de viaţă. De aceea, Vasile Lupu îşi nu
170. G. Mihăilă, op. cit., ip. 244.
171. Matei >al Mitrelor, Istoria c e lo r să v îrşite In U n grovlahia In ccpîn d
d e la Ş erban V o ie v o d , p in ă la G avrilă V o iev o d , în «Literatura Română
Veche», voi. II, Bucureşti, 1969, p. 245 ; ef. Adela Becleawu lanciu, op. cit.,
p. 90
172. Antim Ivitreainul, O pere, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972, p. 350 ;
df. Adela Becleanu Iancu, op. cit., p. 90.
173. B.R.V., I, p. 157, cf. Idem.
174. P. P. Panaitescu, M an u scrisele s la v e din B ib lio teca A ca d em iei
R.P.R., voi. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1959, p. 364, cf. idem .
175. Cf. Adela Becleainu Iiamou, op. cit., p. 91.
meşte pravila, ca şi Mitropolitul Varlaam, «Carte rom ânească

de învăţătură».
Clericii au fost cei mai asidui propagatori ai necesităţii
urgente de învăţătură, de cultivare, fără să facă vreo distinc
ţie între învăţătura ca doctrină religioasă şi învăţătura pro-
priu-zisă, învăţatul de carte pentru cultivare, ba chiar, putem
spune fără teamă că îl aveau în vedere în mod expres şi pe
acesta din urmă. Iată o mărturie a unei cercetătoare recente :
«îmbrăcat la început în haina mentalităţii religioase, termenul
învăţătură semnifică, înainte de orice, n ecesitatea cultivării
(subl. a.) omului176. «Ar fi o greşeală să ignorăm rolul p rogre
sist al Bisericii, mai ales în evul m ediu timpuriu» (subl. n.) 177.
în directă legătură cu «învăţătura», vine învăţătorul. Ro
lul acestuia a fost bine stabilit dintru început. Am văzut cum
încă diaconul Coresi îşi destina Psaltirea slavo-rom ână şi
«grămăticeloru», celor ce învăţau pe alţii să citească, să scrie,
să înţeleagă, să fie apţi de a transmite şi altora 178. Era desti
nată, cum am zice în limbajul nostru de azi, învăţătorilor, pro
fesorilor.
Abia de aici îşi va face intrarea în limbă un alt termen,
care va face o frumoasă carieră după aceea, acela de «învă
ţat», tot aşa cum pornind de la carte şi de la ştiinţa de carte,
va cere drept de intrare în limbă, şi dreptul i se acordă, cu-
vîntul «cărturar», prezent încă în scrisul diacului Oprea în
Epilogul la Octoihul Rom ânesc (1570). Dan Simonescu îl nu
meşte şi pe diacul Oprea «cărturar» 179, ceea ce pentru vremea
aceea i se potriveşte fără îndoială. însemnarea sa ne dă indicii
certe că avea în vedere o şcoală, pentru că se referă la «fe
ciori», deci la elevi, care trebuie să înţeleagă ce citesc, cali
tatea de «cărtulariu» avînd-o însă numai cei care ştiu mai
multe limbi, spre exemplu «sîrbeşte şi letineaşte». După cum
se vede, termenul e de la început pe drumul cel bun.
176. Ib id em , p. 229.
177. Ministerul Învăţământului Public, M eto d ica p red ă rii is to riei e v u
lui m ediu în ş c o a la elem en ta ră şi m ed ie, B ucureşti, 1951, p. 22 j cf. Dan
Simonescu, P uncte d e v ed ere..., p. 3 5 3 ; Acelaşi punct de vedere cu privire
la introducerea limbii române în cult, la Dan Simonescu, P roblem a origin ii
lim bii liter a re rom ân e şi că rţile b isericeşti, în «Studii teologice», XIII
(1961), nr. 9— 10, p. 558.
178. Ne putem chiar întreba de ce cântăreţului de strană, în timp,
s-a statornicit să i se zică «dascăl» ? Pentru că era şi învăţător la început.
I se zicea «didasoal».
179. Dan Simonescu, P uncte d e v ed ere..., p. 348.
S — Dascăli de cuget
2) De la diacul O prea ne-a rămas însemnat «pentru prima

oară termenul şcoală, folosit în sens educativ şi instituţional».
Primul text în care se întîlneşte termenul cultură este
Cartea trebuincioasă pentru dascăli, tipărită la Viena în nem
ţeşte şi româneşte (1785), «pentru dascălii şcoalelor româneşti
neunite» 180, deci o carte făcută de ortodocşi, pentru ortodocşii
din Transilvania.
E greu să facem în spaţiul unei sinteze ca aceasta — în
mod obligatoriu scurtă — o expunere exhaustivă şi cronolo
gică a rolului jucat de unii clerici în cultură şi, în special, în
întemeierea de şcoli şi în promovarea culturii prin şcoală. To
tuşi cîteva jaloane vor marca rolul lor important pentru ceea
ce numim «cultura profană» sau «laică». Mai ales acest aspect
stă în atenţia noastră aici.
Ştefan Bârsănescu, într-o carte pe cît de binevenită —
prin datele ce prezintă — pe atît de interesantă şi mai ales ri
guros documentată, depistează şcoli ortodoxe devreme, în se
colul X, la Cenad în Transilvania 181, demonstrează apoi că pre
dica trebuie să fie considerată sistem de învăţămînt182, că
mitropoliţii erau învăţători şi dascăli183, că Patericele, V ieţile
Sfinţilor, Scara ş.a. erau mijloace de instruire 184, că mănăsti
rile erau şcoli, locuri prin care lumea românească îşi organiza
educaţia, Biserica fiind conştientă de rolul ei educativ 185, că
şcolile de citeţi erau o adevărată formă de învăţămînt la ro
mâni 186, tot aşa cum erau şi şcolile de copişti şi şcolile de mu
zică l87. în plus, Şt. Bârsănescu demonstrează că preoţii în ge
neral erau învăţători şi făceau şcoală şi acasă, cu unul sau
mai mulţi elevi, cu fiii lor în orice caz, după cum reiese din
numeroase documente de epocă 188.
El descoperă date precise despre o Ş coală la Putna la sfîr-
şitul secolului XV, deci o primă şcoală, deosebită de cea de
a doua la care se face de obicei referire în legătură cu Putna,
de pe vremea lui Vartolomeu Măzăreanul (sec. XVIII). în
180. B.R.V., voi. II, p. 302 ; cf. Adela Becleanu Iamcu, op. cit., p. 232.
181. Ştefan Bârsănescu, P agini n escrise din is to ria culturii rom ân eşti,
Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971, p. 27, 29, 30,
38, 42, 43.
182. Idem, p. 32, 34.
183. Ibidem , p. 33.
184. Ibidem , p. 66, 72.
185. Ibidem , p. 103, 128, 131, 256.
186. Ibidem , p. 124—127.
187. Ibidem , p. 132— 134, 235, 237, 244, 250.
188. Ibidem , p. 145.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIM BA ŞI CULTURA ROMANEASCA 115
această şcoală îşi desfăşoară activitatea la cumpăna secolelor

XV şi XVI, «românul Eustaţie», ritor, domesticus, protopsalt
şi autor de cîntări bisericeşti pe note. Eustaţie a condus corul
la înmormîntarea lui Ştefan cel Mare 189. Tot la şcoala de la
Putna mai preda şi «Antonie Protopsaltul» autorul unui volu
minos curs de cîntări bisericeşti (1546— 1547), păstrat la Biblio
teca Centrală «M. Eminescu» din Iaşi (sub nr. 266, cota III,
88). Ştefan Bârsănescu crede că aceşti «Protopsalţi» nu erau
numai profesori de muzică, ci doar că muzica avea în activi
tatea lor o anumită prioritate.
Notăm şi o altă concluzie a lui Şt. Bârsănescu care pune
la punct, prin cercetările lui, o anumită pretenţie a unor străini
că noi n-am fi avut muzica noastră religioasă : «Cercetarea de
mai sus a mai dovedit şi altceva : că mai mulţi români sînt
autori de cîntări religioase. Faptul arată cit de greşite sînt
acele teze care susţin că românii au împrumutat toată muzica
lor de la slavi, şi anume de la bulgari, că monahi bulgari au
adus şi au creat muzica pentru români, cum eronat se exprimă
Palikarova» 19°. E bine că se pune la punct această problemă
care priveşte nu atît muzica bisericească în special, cit muzica
românească în general. In ultimii ani mai mulţi cercetători de
specialitate au produs dovezi suficiente că teza bulgară nu
este adevărată 191.
189. Informaţiile din N. Smochină, O p ra v ilă ro m â n ea scă din v ea c u l
al X V I-iea, în tocm ită d e ritorul şi sch o la sticu l L u caci în 1581, în «Biserica
Ortodoxă Română», (1965), nr. 10— 12, p. 1043; Cf. Şt. Bârsănescu, op. cit.,
p. 237.
190. Şt. Bârsănescu, op. cit., p. 244 ; V. Palikarova, La m u siqu e b y
zantine c h ez le s bu lg arien s et le s ru sses d e IX -èm e s iè c le au x X IV — èm e
sièc le, Copenhaga, 1953, p. 215 ; Viorel Gosma, M enţiuni is to ric e ro m ân eşti
p riv itoare la in terp reta re în m u zica bizan tin ă (sec. X IV— X VIII), în «Bi
serica Ortodoxă Română», L X X X V (1967), nr. 9— 10, p. 1051— 1056; Idem,
V a lo rific a rea patrim on iu lu i m u zical ro m â n esc şi u n ele a s p e c te a le p r o b i
tăţii ştiin ţifice, în «Era Socialistă», nr. 24/1975, p. 26— 36.
191. George Breazul, In v ăţăm ln tu l m u zical in P rin cip atele ro m ân eşti
d e la p rim ele în cep u tu ri p in ă la sfîrşitu l se c. X VIII, în «Pagini din istoria
muzicii româneşti», voi. 21, ediţie îngrijită şi {prefaţată de Gh. Firea, Edi
tura Muzicală, Bucureşti, 1970 ; Ioan D. Petrescu, L es Id io m èles et le C anon
d e l'O ffice d e N oël, Paris, 1932 ; Grigore Panţîru, Ş co a la m u zicală d e la
Putna, în «Studii d e m u z ico lo g ie», vol., VI, Bucureşti, 1970 ; Gh. Ciobanu,
Ş co a la m u zicală d e la Putna, în rev. «Muzica», an. XVI, 1966, nr. 9 ; Sé
bastian Barbu-Bucur, N aum R îm niceanu, în «Studii de muzicologie», vol.
IX, 1973 ; Octavian L. Cosma, H ronicul m uzicii rom ân eşti, Bucureşti, 1973 ;
Gh. Ciobanu şi Cristian Ghenea, Un cr e a to r d e m uzică la în cep u tu l se c. a l
X V I-iea, în «Muzica», XII (1964), nr. 5— 6 ; Cristian Ghenea, C rea ţii m uzi
c a le în v e a c u r ile trecu te, in «Muzica» XIV (1964), nir. 6 ; Sébastian Barbu-
Bucur, M onum ente m u zicale, P ilo tei sin A g ăi Jip e i. Prima p sa ltic h ie rom ă-
în rîndul celor care au lăsat urme demne de pomenit în

şcoala românească, trebuie să mai amintim cîteva nume, şi în
special pe autorii de «Bucoavne» sau «Bucvarii», un fel de
Abecedare de epocă, ce au avut drept autori la început tot
clerici, La 1749 episcopul Grigore Socoteanu al Rîmnicului ti
păreşte o astfel de «Bucoavnă întru carele se cuprind buche-
le», iar la 1755 mitropolitul Moldovei Iacob Putneanul, un
«Bucvar». în Transilvania s-au tipărit de asemenea multe astfel
de cărţi în sec. XVIII, iar ierarhii ajung cumva de drept supra
veghetorii tuturor şcoalelor 192. Neofit Ierodiaconul scrie un
Com entat la gram atica lui Teodor (Bucureşti, 1768), Neofit
Rîmniceanul publica Pildele iilosofeşti (1783), Amfilohie Ho-
tiniul publica la Iaşi o Grămatică T heolog h icească (1795) şi o
De obşte G heograiie (1795), tradusă după Buttier. La 1826, Eu-
frosin Poteca publica Cuvinte panighirice şi m orainice (Bucu
reşti), Grigore, Episcopul Argeşului, traduce şi scrie o prefaţă
la Logica Sfîntului Ioan Damaschin tipărită la Bucureşti la
1826, iar Eufrosin Poteca traduce în 1829 Elem ente de iilozofie
logică şi etică a lui Heineccius 193. De la Grigore Rîmniceanul
ne rămîn în mss. manualele de aritm etică şi trigonometrie.
în sfîrşit, în rîndul Rîmnicenilor trebuie să-i înscriem şi
pe Protosinghelul Naum Rîmniceanul194, vestit întemeietor şi
profesor de şcoli şi autor de scrieri istorice şi literare unice,
după cum reiese din discursurile la Academie ale lui Constan
tin Erbiceanu şi Dimitrie A. Sturdza 195 cu descrierea la sfîrşit
a celor 24 de manuscrise ce ne-au rămas de la el, şi al cărui
merit este acela de a fi proclamat necesitatea «sincronizării»
culturii româneşti cu mişcarea culturală europeană 196.
n ea s c ă cu n oscu tă p in ă acum , în «Studii de muzicologie», vol. VI, Bucu
reşti, 1970; I. D. Petrescu, E tu des d e p a lé o g ra p h ie m u sica le byzantine,
Bucureşti, 1967 ; Grigore Panţîru, N otaţia şi eh u r ile m u zicale bizantine,
Bucureşti, 1971 ; Lector Sébastian Barbu-Bucur, M a n u scrisele p sa ltic e in
n otaţie n eobizan tin ă c a r e con ţin p ro p ed ii a lia te in B ib lio te ca A ca d em iei
R ep u blicii S o cia liste R om ân ia, în «Glasul Bisericii», XXXIII (1974), nr.
9— 10, p. 896— 911.
192. Vezi N. Dobrescu, R oiu l B isericii în trecu tu l ro m ân esc, Bucu
reşti, 1909, p. 13, publicat întîi în «Convorbiri literare», conferinţă ţinută
la «Societatea doamnelor române».
193. Despre toate acestea vezi B.V.R. II şi III.
194. Constantin Erbiceanu, V iaţa şi a ctiv ita tea litera ră <a P rotosin g h e-
lului N aum R îm n iceanu , în col. Academia Română, «Discursuri de reoep-
ţiune», nr. XXII, Bucureşti, 1900.
195. Publicate la Bucureşti, 1900.
196. Al. Duţu, C oord on ate..., p. 166.
Nu trebuie să-l uităm nici pe Damaschin Rîmniceanul care,

într-o petiţie în limba latină, cere autorităţilor austriece din
Oltenia dreptul de a înfiinţa două şcoli, una românească şi
alta latinească, prima la Rîmnic şi a doua la Craiova.
Chesarie Rîmniceanul cheltuieşte de asemenea mulţi bani
cu şcolile, şi cam în aceeaşi perioadă în Moldova Iacob
Putneanul îndeamnă părinţii să-şi trimită copiii la şcoală 197.
Dar în Moldova încă Petru Movilă îl sfătuia pe fratele său
domnitorul Moise Movilă : «să fii ctitor, ziditor şi binefăcător
al Bisericii şi al şcolilor» 1981920.
3) O contribuţie d eoseb ită au adus unii clerici in dom eniul
istoriei. — Am arătat, cînd am vorbit despre Chesarie al Rîm-
nicului, că a fost primul care ne-a lăsat o periodizare a istoriei
Ţării Româneşti, deci o lucrare teoretică, de concepţie, absolut
originală. Dar clericii au fost şi primii istorici propriu-zişi,
scriitori de istorie, cronicari ai evenimentelor pe care le-au
găsit vrednice de a fi însemnate pentru viitorime. Chiar opera
celor care au scris în limba slavonă, este de importanţă covîr-
şitoare în această privinţă.
Vom însemna cîteva din contribuţiile esenţiale care, chiar
dacă nu au autori cunoscuţi — deşi unele au — sînt, cu puţine
excepţii, opera unor călugări, deoarece sînt legate de nume de
mînăstiri : Cronica de la Bistriţa, Cronica de la Putna, şi altele.
Ele cuprind istoria Moldovei de la întemeierea statului pînă
la începutul secolului XVI !" . Interesantă în Cronica de Ia
Bistriţa e povestirea păcii dintre moldoveni şi munteni, medi
ată de un călugăr Maxim şi cîştigată cu argumentul: sinteţi
creştini şi de acelaşi neam. Mediatorul avea deci conştiinţa
unităţii de neam a celor două Principate.
Despre Cronica de la Putna se ştie că a fost scrisă de
Isaia de la Slatina, mînăstire în ţinutul Sucevei 20°. Alte lucrări
de aceeaşi însemnătate din epoca slavonă, sînt cronicile : mi
tropolitului M acariet episcopul Romanului, a ieromonahului
Eitimie, stareţul mînăstirii Căpriana, şi cea a călugărului Aza-
rie, toate din secolul XVI. Pe Macarie, G. Ivaşcu îl numeşte
197. Istoria Literaturii Române, I, p. 431, 579, 584.
198. La G. Mihăilă, Contribuţii..., p. 183.
199. Vezi Viata fe u d a lă in Ţ ara R o m â n ea scă şi M o ld o v a (sec. X IV —
XVII), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957 (partea redactată de P. P. Panaitescu,
p. 523).
200. Aceste cronici au fost descrise de I. Bogdan, în V e c h ile cron ici
m o ld o v en eşti în ain te de U rech e, Bucureşti, 1891, şi în C ro n ic e in ed ite
a tin g ă to a re d e istoria R om ânilor, Bucureşti, 1895. Vezi şi Ştefan Ciobanu,
Istoria literatu rii rom ân e v ech i, voi. I, Bucureşti, 1947, p. 81 ş.u.
«ctitor al naraţiunii istorice», iar Istoria Literaturii Române, Ed.

Academiei, «un erudit în domeniul juridic bizantin» 201. Acesta
îşi începe cronica de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504) şi
merge pînă în 1541 (după o altă versiune pînă la 1551).
Macarie expune în cronica sa cîteva principii întotdeauna
valabile pentru cronicari: utilitatea literaturii istorice, datoria
de obiectivitate şi conciziunea în redactare 202. Eftimie, care
numeşte istoria «memorie a umanităţii» 203, începe cu a doua
domnie a lui Petru Rareş şi termină cu zidirea mănăstirii Sla
tina de către Alexandru Lăpuşneanu. Azarie, pe care G. Ivaşcu
îl numeşte «un bun narator şi portretist» 204 şi care consideră
istoria drept o sursă inepuizabilă de înţelepciune 205206, continuă
istoria Moldovei de la 1550 pînă la 1574.
In Muntenia, elemente de istorie găsim în scrierea lui
Gavriil Protul, V iaţa St. Niton şi în Cronograful călugărului
Moxalie (1620) de la Mînăstirea Bistriţa din Oltenia, de fapt
o istorie a lumii de la începutul ei pînă la 1489. O cronică
scrisă în greceşte despre Ţara Românească, pentru epoca
1714—1716, scrie călugărul Mitrofan Grigoras. Este un parti
zan al lui Constantin Brâncoveanu şi aprig duşman al Canta-
cuzinilor, iar ura nu e deloc disimulată în Cronica sa părti
nitoare.
4) Istoria F ilozofiei Româneşti 206 reţine la capitolul «în
văţaţi şi cugetători din Principate» şi o seamă de clerici, din
tre care unii au fost deja amintiţi de noi. Printre ei figurează
episcopii Amfilohie Hotiniul, Leon Gheucă (— 1788) cu Despre
ştiinţa stihiilor (1780) şi tratatul Pentru ape, şi cu traducerea
Aventurilor lui Telem ac, de Fenelon, şi a Cugetărilor lui
Oxenstierna, episcopul Chesarie cu periodizarea şi cu filo
zofia istoriei, episcopul Grigore Rîmniceanul cu tratatele de
aritm etică, trigonom etrie, log ică şi cu filozofia istoriei din
prefeţe, episcopul Ghiriac Rîmniceanul (1780— 1832) cu preo
cupări istorice şi arheologice, Dionisie Eclesiarhul (1759—
1820), cu sensibilităţi sociale pronunţate, Protosinghelul Naum
Rîmniceanul (1764— 1838) preocupat cu probleme social-poli-
201. Gearge Ivaşcu, Istoria L iteratu rii R om ân e I, p. 83, Istoria L ite
raturii rom ân e, Bucureşti, 1962, p. 212.
202. C ron icile sla v o -ro m â n e din se c. XV— XVI, publicate de Ion
Bogdan, ed. P. P. Panaitesou, Bd. Academiei, Bucureşti, 1959, p. 90— 91 ;
cf. Al. Hanţă, Id e e a d e patrie..., p. 41.
203. C ron icile slav o-rom ân e..., p. 117, ci. Al. Hanţă, op. cit., p. 41.
204. Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 87.
205. C ron icile slav o-rom ân e..., p. 1 3 9 ; cf. Al. Hanţă, op. cit., p. 41.
206. Voi. I, editat de Academia Română, Bucureşti, 1972.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIM BA ŞI CULTURA ROMANEASCA U9
tics, arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul (1710— 1790) cu

programul modernizat al şcolii sale de la Putna, episcopul
Iacob Stamate (1749—4803) care patronează tipărirea romanu
lui Critil şi Andronius, de Baltazar Gracian (1794), mitropolitul
Veniamin Costachi (1768— 1846) care întemeiază Seminarul
Superior de la Socola cu program ştiinţific şi, în sfîrşit, arhi
mandritul Eufrosin Poteca (1785— 1858), profesor de filosofie 207
la Sfîntul Sava, căruia îi şi dedică cel mai larg spaţiu 208.
5) Un tratat recent, despre R etorica literară rom ânească,
reţine printre precursorii artei retorice la români şi printre cei
care au promovat studiul retoricii, pe Antim Ivireanul, Iacob
Putneanul, Eustaţie de la Putna, Vartolomeu Măzăreanul, ie
romonahul Ilarion, Veniamin Costachi, Chesarie Rîmniceanul,
toţi ierarhi sau clerici ş.a .209210.
Activitatea unor clerici şi ierarhi mai apropiaţi de noi e
prea cunoscută ca să mai insistăm asupra lor. Vom menţiona
doar numele stareţului Paisie Velicicovschi de la Neamţu, al
mitropolitului Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti, al mitro
politului Andrei Şaguna al Transilvaniei, al episcopului Che-
sarie al Buzăului, al episcopului Dionisie Romano al Buzăului
şi al episcopului Melchisedec al Romanului.
6) Paisie V elicicovschi, stareţ al Mînăstirii Neamţu, după
unii de origine română 21°, a dat «un nou impuls traducerilor»
207. Ierorn. Eufrosin Dimitrie Poteca, M ainainte g ă tire sp re cu n oştin ţa
d e D um nezeu prin p rim irea c e lo r c e sînt, tălm ăcită din lim ba g r e c e a s c ă ,
Buda, 1818, 180 p .; Constantin Mosor, A rhim an dritu l E ulrosin P oteca
(1768— 1858), în «B.O.R.», L X X X IX (1971), nr. 9— 10, p. 1037— 1051.
208. Istoria IFilozoliei R om ân eşti, voi. I, de un colectiv, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p . 162— 185, Acestora tre
buie să li-1 adăugăm şi pe arhimandritul Lazăr (Leon) Asachi, tatăl lui
Gheorghe Asachi, poate cel dintîi traducător mai substanţial de lucrări
filozofice la noi, după cum vom arăta într-o lucrare în pregătire.
209. Aurel Sasu, R etorica litera ră ro m â n ea scă , Ed. Minerva, col. Uni-
versitas, Bucureşti, 1976, p. 74, 76, 82— 84, 98, 100, 146, 164, 170 ş.a.
210. Petre I, David, C u v iosu l P aisie c e l m are (V e lic ic o v s c h i), un d e -
săv îrşit m on ah rom ân, în «Biserica Ortodoxă Română», XCIII (1975), nr.
1—2, p. 162— 193; T. T. Burada, O p e r e I voi. I, partea I-a, ed. îngrijită de
V'iorel Cosma, Ed, Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 274—275, nota 4 ; Pr. Sandu
Tudor spune că Paisie era văr cu Vasile de la Poiana Mărului, în «Glasul
Bisericii», XXIII (1974), nr. 9— 10, p. 912— 9 1 5 ; Eugen Procopan, P aisie
V e lic ic o v s c h i 1722— 1794. Schiţă istorică despre viata şi opera sa, 1933,
102 p .; Serghie Getfericov, P aisie stareţu l m în ăstirii N eam ţu din M old ov a,
trad. din ruseşte de patriarhul Nicodim, ed. I, Neamţ, 1933, ed. II, Neamţ,
1943; Pr. Paul Mihail, T rad u ceri p atristice a le stareţu lu i P aisie, «Mitropolia
Olteniei», X XIV (1972), nr. 3— 4, p. 217— 2 2 3 ; Idem, S tareţu l P aisie d e Ia
N eamţ, în n oitoru l m onahism ului, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei»,
XXXV III (1962), nr. 5—6, p. 409— 4 1 7 ; I. Hidarin, L iteratu ra teo lo g ic ă
Iradusă d e stareţu l P aisie, în «Jurnal Moscovskii Patriarhi», 12, 1956.
de literatură duhovnicească, din greceşte în româneşte, pentru

români, şi în ruseşte pentru a fi trimisă în Rusia. Este foarte
interesant de observat că impactul direcţiei spirituale pai-
siene, mistice, a fost mai puternic asupra culturii Rusiei seco
lului XIX, decît asupra celei româneşti. In România a prins
mai degrabă spiritualitatea cernicană, pregătită de Grigorie
Dascălul, de stareţul Gheorghe foşti ucenici ai lui Paisie
care l-au corectat, spre a se dedica unei spiritualităţi mai rea
liste, mai aproape de viaţă, mai echilibrate, îmbinînd preocu
parea de cele spirituale, cam exclusivă şi unilaterală în con
cepţia lui Paisie, cu preocuparea de cele ale vieţii pămînteşti,
cu munca, cu slujirea aproapelui şi a societăţii, direcţie care
s-a impus îndată după aceea prin Sf. Calinic de la Cernica211.
Paisie a reînviat totuşi în mînăstirile noastre dragostea de
carte, de citit şi de scris. în vremea lui, Mînăstirea Neamţu
era o adevărată şcoală de traducători şi copişti de manuscrise,
211. Pr. Nic. Şerbănescu, Siîntul iera rh C alin ic d e la C ern ica, e p is
co p u l R im nicului, 1868— 11 a p rilie 1968, în «Biserica Ortodoxă Română»
(1968), p. 353—3 9 5 ; Aihim. Anastasie Baldovin, V ia ţa şi n ev o in ţele c e le
m on ah ale a le p re a v en era b ilu lu i ep isc o p al R îm nicului-N oul S ev erin , D. D.
C alinic, în «Biserica Ortodoxă Română», 22, 1898— 1899; M onahul C asian
C ernicanul, Istoria Si. mină ştiri Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1870 ;
Pr. Al. Ciurea, Si. iera rh C alin ic, ep is c o p a i R im nicului şi N oului S everin ,
în «Mitropolia Olteniei», 1963, p. 667— 685 ; Pr. Nic. Şerbănescu, V iaţa şi
traiul părin telu i C alin ic C ern ican u l, ep isco p u l R im nicului, Bucureşti, 1950 ;
(Pr. Gr. N. Popescu şi Pr. N. Şerbănescu), V iaţa ş i la p t e le St. iera rh C alinic
d e la C ern ica, e p isco p u l R im nicului, Bucureşti, 1955; Ec. D. Furtună, U c e
n icii stareţu lu i P aisie în M în ăstirile C ern ica şi C ăldăru şan i, Bucureşti, 1927;
Pr. D. Lungulescu, V ia ţa şi m inunile ep isco p u lu i C alin ic c e l Siînt a i R im
nicului, N. S ev erin , Graiova, 1930 ; V iaţa şi slu jb a Sf. iera rh C alin ic d e la
C ern ita, e p isco p u l R im n icu lu i-N ou l S ev erin , Bucureşti, 1957; Pr. Gr. N.
Popescu, Si. C alinic, e p is c o p a l R im nicului, în «Glasul Bisericii», 1955, nr.
10— 1 1 ; T. G. Bulat, Din c o resp o n d en ţa ep isco p u lu i C alin ic ai R im nicului
(1850— 1868), Rîmnicul Vîlcii, 1927 ; Pr. Olimp N. Căciulă, Si. iera rh C alin ic
d e la C ern ica, în «Glasul Bisericii», 1955, p. 591— 5 9 6 ; T. G. Bulat, Ştiri
noi d es p re Si. C alin ic d e la C ern ica, în «Glasul Bisericii» (1960), p. 98— 105 ;
Pr. Prof.L. Stan, P ravila Si. C alin ic ; un v e a c d e la a p a riţia e i, în «Mitro
polia Olteniei», 1962, p. 209— 2 2 3 ; N. Iorga, E p iscop u l C alin ic C ernicanul,
în «Revista istorică», an. 1922, p. 78— 8 0 ; Pr. E. Branişte, A sp ecte şi m o
m en te din 'activitatea St. ie ra rh C alin ic d e ia C ern ica, în «Glasul Bisericii»,
1969, p. 61— 7 3 ; Idem, Din a ctiv ita tea St. C alin ic C ern ican u l ep isco p u l
Rim nicului — N oului S ev erin (1812— 1868) în p e r io a d a Unirii P rin cipatelor,
în «Glasul Bisericii», 1968, p. 1158— 1164; T. G. Bulat, Siîntul iera rh
«K a lin ik » stareţ a l M în ăstirii C ern ica, în «Glasul Bisericii», 1968, p. 337—
353 ; Natalia Dinu, V ia ţa şi a ctiv ita tea Si. iera rh C alin ic d e ia C ern ica, în
«Glasul Bisericii», 1968, p. 297— 3 3 6 ; Arhim. Atamasie Gladoovschi,
G h eo rg h e arhim andritul, stareţu l M înăstirii C ern ica (1806, d ec. 3— 1956,
d ec. 3). La o sută cin ciz ec i d e an i d e la În ceta rea Iul din v iaţă, în «Glasul
Bisericii», 1956, p. 716— 724.
deşi sîntem după aproape două veacuri de la prima carte tipă

rită în România de Macarie, la 1508. Intr-un fel, el a renăscut
instituţia copiştilor. Şi chiar dacă literatura pe care o tradu
ceau şi o copiau aceştia era strict religioasă, de data aceasta
nu mai e vorba de cărţi de cult sau de cărţi ale Scripturii. Ei
traduc din cei mai subtili părinţi ai Bisericii, adevăraţi filozofi,
metafizicieni în adevăratul înţeles al cuvîntului, Grigore Pa-
lama, Simion Noul Teolog, Efrem Şirul, Isac Şirul, Maxim
Mărturisitorul, Ava Dorotai etc. E aproape un miracol că astfel
de cărţi erau înţelese, că puteau fi -traduse. Cei ce o făceau
erau adevăraţi cărturari, mulţi din ei rămaşi anonimi.
Dar important e altceva : asemenea cărţi erau un exerciţiu
intelectual de mare calitate, de foarte pretenţioasă subtilitate,
erau instrumente de înaltă şlefuire a minţii, ceea ce nu putea
fi fără importanţă pentru orice cititori, clerici sau laici. Ase
menea lecturi creau aptitudini pentru gîndirea şi disciplinele
abstracte şi calificau pentru calitate în orice gîndire şi disci
plină. Din punctul acesta de vedere, mişcarea paisiană a fost
cu totul şi cu totul înaintată. Ea nu poate fi circumscrisă aşadar
exclusiv unui domeniu foarte special, cum ar fi tehnica rugă
ciunii minţii. Este adevărat că paisienii cultivau această temă,
dar o asemenea preocupare însemna obligaţia de a filozofa
despre minte. îi descriau caracteristicile, mişcările, determi
nările, transformările, ba o mai puneau şi în legătură cu inima,
căreia îi descriau cu lux de amănunte calităţile biologice 212 şi
pe cele psihologice şi încercau şi un raport între inimă şi
minte, între afecte şi raţiune, ceea ce, nu e greu să admitem,
ne plasează într-un climat de adevărată Academie filozofică.
7) Grigorie D ascălu l2l3, mitropolitul Ţării Româneşti din
1823 pînă în 1834, trecut ca monah prin Neamţu şi Căldăru-
şani, pe lîngă numărul mare de cărţi religioase tipărite în ti
pografia înfiinţată de el la Căldăruşani, a fost un mare anima
212. Discipolii lui Faisi-e au tradus o foarte interesantă carte, intitu
lată «Carie d e zidire su iietea scă » (WuXa>9eXî)î) scrisă de Nicodiim Aghioritul
şi Antim de Gaza, ;în -care e vorba de descoperirile lui William Harvey
asupra circulaţiei sîngelui, publicate în cartea : E x ercitatio A n a to m ica d e
m otu co rd is e l sanguinis circul<atione, publicată la Frankfurt în 1628. Iată
cum, datorită investigaţiilor lor în legătură -cu rugăciunea, au ajuns să
facă cunoscută -în Moldova o lucrare ştiinţifică de mare valoare şi să
facă ei înşişi prima descriere ştiinţifică a inimii. Vom reveni cu alte
amănunte în cap. VIII.
213. Constantin N. To-mescu, M itropolitu l G rig orie IV a l U ngrovia-
h ie i (1823— 1834), 1927, 308 p . ; Ni-colae M. Popescu, V iaţa şi fa p t e le p ă
rin telu i G rig orie D ascălul, m itropolitu l Ţ ării R om âneşti, Bucureşti, 1942,
33 p.
tor al învăţămîntului pentru toţi, fiind prim-efor al şcolilor

din Ţara Românească. A trimis tineri la studii în străinătate,
cum a făcut şi Veniamin Costachi în Moldova, şi a pus stareţi
români la toate mînăstirile 214215, ceea ce era o adevărată revo
luţie pentru vremea aceea. Pe foarte multe din cărţile tipărite
la Neamţu în vremea lui Veniamin Costachi, găsim însemnate
numele tipografilor, simplu «Gherontie şi Grigorie». Cel de
al doilea nu este altul decît viitorul mitropolit Grigorie
Dascălul.
8) Mitropolitul Andrei Şaguna 215 a fost un luptător pen
tru drepturile românilor, dar şi foarte activ în opera de lumi
nare a lor. în memoriile sale, mergînd pe urmele înaintaşilor,
scrie : «Convingîndu-mă că avem neapărată necesitate pentru
o tipografie, de unde poporul, preoţimea şi tinerimea şcolară
să poată trage cărţile necesare, am cumpărat o tipografie şi o
am dăruit bisericii noastre din Ardeal» 216. Mai departe, arată
că în 1852 a tipărit în această tipografie, printre alte cărţi, un
Apostol, un Catehism mic, Prom em oria către ministrul austriac
pentru dobîndirea autonomiei Bisericii ortodoxe române din
Transilvania, A becedaru l rom ânesc, compus de Sava Popovici,
şi apoi Istoria Biblică alcătuită pentru şcolari217218. Arată, de
asemenea, cum a înfiinţat «în tipografia noastră, jurnalul na
ţional român Telegraful Român» 218 în acelaşi an 1852.
în anul următor, 1853, tipăreşte Cartea de conversaţiune
şi V ocabularul român şi nem ţesc, de Sava Popovici, paroh la
Răşinari 219.
Şaguna înfiinţează în Transilvania peste 400 de şcoli pri
mare confesionale, ridicînd numărul lor total pînă la 800, în-
214. Mircea Păcurariu, Istoria B isericii O rto d o x e R om ân e, Sibiu, 1972,
p. 291.
215. N. Popea, A rh iep isco p u l ţi M itropolitu l A n drei, b aron d e Şaguna,
în Academia Română, discursuri de ¡recepţiune, XXI, Bucureşti, 1900 ;
Mircea Păcurariu, 100 d e an i d e Ia reîn fiin ţa rea M itro p o liei A rdealu lu i, în
«Mitropolia Ardealului», IX (1964), nr. 11—42, p. 814— 8 4 0 ; Prof. Mircea
Păcurariu, 100 d e an i d e la m o a rtea m itropolitu lu i A n d rei Şaguna, în «Bi
serica Ortodoxă Română», XCI (1973), mir. 7— 8, p. 854— 8 6 5 ; Ioan Lupaş,
M itropolitul A n drei Şaguna, M on og rafie isto rică , ed. II, Sibiu, 1911, 338 p . ;
Ioan Lupaş, M itropolitu l A n d rei Şaguna, Sibiu, 1921, 174 p. («Biblioteca
Şaguna»); Gh. Tulbure, M itropolitu l Şaguna. O p era literară. S crisori p a s
torale. C ircu lări ş c o la re. D iverse, Sibiu 1938, X + 457 p.
216. M em oriile a rh iep isco p u lu i şi m itrop olitu lu i A n d rei Şaguna din
an ii 1846— 1871, Sibiu, 1923, p. 49.
217. Idem , p. 57.
218. Idem , p. 59.
219. Idem , ¡p. 70.
grijindu-se de locaşuri, profesori şi manuale. înfiinţează un

Gimnaziu la Braşov (1851) şi unul la Brad (1868) şi un Institut
teologic-pedagogic la Sibiu (1850) şi are o contribuţie esen
ţială la înfiinţarea «A sociaţiei transilvane pentru cultura şi
literatura poporului român» (ASTRA), căreia îi este şi pre
şedinte 220.
9) Despre preotul Sava Popovici, ale cărui manuale le
publică Şaguna, istoricii culturii noastre spun : «Preotul Sava
Popovici din Răşinari, socotit azi ca unul care a dat semnalul
acţiunii iluministe de la noi, constată cu luciditate într-o pre
dică ţinută în 1792, că : «toată lumea vede în ce stare proastă
ne aflăm...», precizînd şi cauzele care, pentru un iluminist, nu
puteau fi altele decît cele de natură culturală : «Dar de unde
pricinuiesc nouă acestea ? Cu adevărat nu din alte lucruri, fără
decît însuşi din neştiinţa noastră şi din lenevirea care avem
spre cîştigarea învăţăturii şi a înţelepciunii» 221. A propos de
iluminism, îl putem aminti şi pe preotul Dimitrie Ţichindeal222
care are pagini într-aripate despre necesitatea culturii pentru
luminarea naţiei : «Mintea ! Mărită naţie daco-românească... !
Cînd te vei lumina cu învăţătura, cu luminatele fapte bune şi
te vei uni, mai aleasă naţie nu va fi pre pămînt înaintea
ta...» 22®.
10) M elchisedec, episcopul Romanului, pe lîngă activita
tea patriotică şi rolul jucat în divanul ad-hoc, ca reprezentant
al Huşilor în 1857 militînd pentru unire, a fost şi un mare căr
turar. I. Kalinderu, care vorbeşte despre el în discursul de
recepţie la Academia Română 224, enumera 26 de opere publi
cate şi 9 rămase în manuscris. Vom menţiona cîteva care de
păşesc sfera de interes a teologiei, înscriindu-se în tezaurul
220. O carte bună despre Şaguna a scris Keith Hitchins : O rth o d o x y
and N ation ality. A n dreiu Şaguna and th e R um anians o i T ran sy lv an ia,
1846— 1873, Harward University Press, Gambriiidge, Massachusetts and Lan
dou, England, 1977.
221. Adela Becleanu lancu, G en eza cu ltu rolog iei rom ân eşti, Iaşi, 1974,
p. 94— 95, eu citatele reproduse după I. Lupaş, C ron icari şi isto rici rom ân i
din T ran silvan ia, ed. a Il-a, Craiova, 1941, p. 86.
222. Prof. Ion B. Mureşianu, D im itrie Ţ ich in d eal, în «Mitropolia Bana
tului», X X V (1975), nr. 10— 12, p. 623— 654.
223. Dimitrie Ţichindeal, F ilo z o ie şti şi p o liticeşti prin F a b u le m oral-
n ic e Învăţături, Buda, 1814; Acelaşi, În ain te cu v ln tare în A d u n are d e lu
cruri m o raliceşti, Buda, 1808 ; cf. Adela Becleanu lancu, Genezta..., p. 95—
96 ; Cum bine se ştie, D. Ţichindeal este amintit de însuşi Mihai.1 Eminescu
în «Epigonii».
224. 25 martie 1894, tipărit în acelaşi an la Bucureşti cu titlul E p is
co p u l M elch is ed ec.
cultural românesc : N otiţă istorică şi arh eolog ică despre 48 de

mînăstiri şi biserici, Discurs pentru şcoala şi biserica română,
Biblioteca domnului Dimitrie Sturdza d e la M iclăuşeni, Intro-
ducţie în filozofia m orală (mss.), Istoria Principatului M oldovei
după Petru M aior (mss.) etc., mergînd pînă la 1518, Despre
G eografie în deobşte( mss.), vorbind despre toate provinciile
româneşti şi despre Peninsula Balcanică, G eografia astrono
m ică (mss.), Ritorică paradosită (mss.), Relaţiuni istorice d es
pre ţările rom âne de la fin ele veacului X V -lea şi începutul
celui alu X V II-lea etc.
11) C îteva cuvinte încă, despre copişti 225. Traducătorii,
prelucrătorii şi copiştii de la Neamţu se înscriau în vechea
tradiţie a pisarilor, diecilor, grămăticilor, dascălilor şi «cărtu-
larilor» din vechime, cum le zicea diacul Oprea la 1570. Ca şi
ei, şi cei dinaintea lor, au fost cei mai mulţi clerici 226. Să ne
amintim de Gavriil Uric, rămas celebru ca miniaturist şi copist
datorită copierii E vangheliei de la 1429, la Neamţu, la coman
da Marinei, soţia lui Alexandru cel Bun. Astăzi el face faima
Bibliotecii Bodleiene din Oxford. Semna «Gavriil monahul,
fiul lui Uric».
Barbu Teodorescu 227 dă numele a încă 20 de copişti de la
Neamţu şi Putna, formaţi la şcoala de la Neamţu. Unii din ei,
ca monahul Filip, sau monahul Visarion, au lucrat şi la Athos.
Numai văzînd ce a rămas de la Gavriil Uric, ne putem imagina
că la Neamţu trebuie să fi fost o adevărată şcoală de copişti,
care învăţau nu numai cum să scrie litera frumoasă, dar învă
ţau şi arta majusculelor, a chenarelor şi miniatura colorată,
parcă mai frumoasă atunci decît pot face artiştii noştri astăzi.
Să ne gîndim la Damian monahul de la Cozia, din vremea lui
Mircea cel Bătrîn (1386— 1418), sau la ieromonahul Nicodim,
care scrie Tetraevanghelul de la Humor (1473) şi care ne dă
225. Pr. Ioan Turca, P op a M ihai, un in teresan t co p ist din s e c o lu l al
X V II-lea, în «Biserica Ortodoxă Română», XCI (1973), a r. 11—>12,
p. 1268— 1290.
226. Vezi la Şt. Ciobanu unele nume, printre oare călugărul Hartan,
ieromonahul Paisiie, ieromonahul Ghenadie, în în c ep u tu rile scrisu lu i în
lim ba rom ân ească, Bucureşti, 1941, p. 9— 10. Analizlnd tot manuscrise ro
mâneşti de la Biblioteca Academiei R om ân e şi bazîndu-se pe listele din
cartea lui G. Strempel, C op işti d e m an u scrise ro m â n eşti p în ă la 1800, voi.
I, Bucureşti, 1959, Virgil Cândea observă că printre copiştii decedaţi între
1619— 1740, deci înitr-o perioadă de aproximativ o siută de ani, 48% erau
clerici. Cf. L es in tellec tu els du su d -est e u r o p éen au X V II-e s iè c le (II), în
«Revue des Etudes sud-est européennes», tome VIII, 1970, nr. 4, p. 643.
227. Barbu Teodorescu, C a rtea ro m â n ea scă în a in te d e a p a riţia tip a
rului, în rev. «Glasul Bisericii», XVIII (1959), nr. 7— 12, p. 629.
pe cea dintîi filă un frumos portret al lui Ştefan cel Mare, sau
la mitropolitul Anastasie Crimca, copist, miniaturist de mare
fineţe 228, arhitectul Dragomirnei.
G. Strempel a restituit cea mai cuvenită cinstire acestor
copişti cunoscuţi sau necunoscuţi, restabilind printr-o cerce
tare migăloasă rolul lor în istoria culturii româneşti, chiar
dacă, aşa cum observa şi Dan Zamfirescu, oprirea la anul 1800
ar putea fi considerată arbitrară. La urma urmei, cercetarea
poate fi continuată fără nici o oprelişte de oricine, şi după
1800229. O răsfoire fugară a cărţii lui Strempel ne întîlneşte
aproape la fiecare pagină cu nume de copişti clerici, cel dintîi
din secolul al XVI-lea fiind desigur Popa Grigore din Măhaci
(Turda), care copiază aşa numitul Codex Sturzanus cu rota-
cisme, carte în care alături de textele Scripturii apar şi le
gende, care sînt de fapt opere literare, în care, din cînd în cînd
mai intervine şi copistul cu adaose ale sale.
Un alt preot, Ion Românul, copiază cel mai vechi text al
A lexandriei şi «.Floarea darurilor». Un dascăl, Costea din Bra
şov, copiind literatură populară, adaugă şi viaţa şi pildele lui
Esop, Esopia fiind copiată pentru prima oară în Ţara Româ
nească tot de un cleric, ieromonahul Serafim din Bistriţa ol
teană. O serie de copişti lucrează la Hurezi: Rafail monahul
(«Viaţa lui Petru cel Mare», 1755), Dumitru Rîmniceanul ş.a.
Unii dintre copişti adaugă la cărţile copiate observaţii şi no
taţii asupra evenimentelor istorice, fiind adesea surse unice
pentru detalii istorice. Popa Grigore din Măhaci, Dionisie
Eclesiarhul de la Hurezi (1788), Neonil de la Neamţu (1787),
Sofronie de la Dragomirna (1799), Agaton monahul, peregrin
moldovean prin Banat, popa Ştefan din Molosig, lingă Oradea,
popa Ursu din Cotigleat, popa Stan din Holbar fac însemnări
istorice, descriu calamităţi, războaie etc. 23°.
Copiştii au fost «propovăduitorii la sate ai cultului limbii
româneşti» 231 şi «pionii cei mai activi ai limbii române. Lor li
se datoreşte toată propăşirea scrierii româneşti. Ei nu erau
numai caligraii, ci şi conceptişti. Umili şi necunoscuţi soldaţi
228. Vezi Gh. Popescu-Vîlcea, Ş co a la m iniaturistă d e la D ragom irna—,
în «Biserica Ortodoxă Română», LXXXVII (1969), nr. 1— 2, p. 197— 209.
229. G. Strempel, C op işti d e m an u scrise rom ân eşti pîn ă la 1800, voi. I,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1959.
230. Datele din In tro d u cerea lui G. Strempel la C op işti d e m an u
scrise..., p. V—XLIII.
231. Dr. Gh. Ciuhandu, T ribu na, nr. 46. Cif. Dan Zamfirescu, Studii şi
articole..., p. 51.
ai triumfului limbii române, ei merită menţiunea istoricului

literaturii naţionale», scria V. A. Urechia 232.
«în legătură cu ideologia promovată de copişti — scrie
Dan Zamfirescu — vom reţine accentul patetic cu care, printre
altele, proclamă drepturile limbii române împotriva celor ce
încercau să le conteste» 233. Este un «tip de cărturar» dispărut
astăzi, dar existenţa lui în istoria culturii româneşti nu trebuie
uitată.
12) Poate că alături de aceşti cărturari clerici, ar trebui
să mai menţionăm o categorie care au ostenit mai ales pe
lîngă mînăstiri şi centre eparhiale, o categorie înrudită cu
artiştii miniaturii, şi anume zugravii de biserici, artiştii plas
tici ai evului nostru mediu care expuneau pe pereţii biserici
lor, uneori înăuntru, alteori afară. Aici nu vom evidenţia nea
părat pe zugravii clerici, ci biserica, locaşul ca atare cu func
ţia lui culturală indiscutabilă, atît sub raportul estetic al artei
care o îmbracă adesea pe ambele părţi ale zidurilor, cît şi sub
raportul tematicii.
Pereţii bisericilor au fost cele dintâi muzee ale poporului
nostru. Ele, picturile murale, au cultivat gustul pentru frumos
şi, ca şi V ieţile Sfinţilor, au oferit modele de desăvîrşire spi
rituală, eroi, nu numai bisericeşti, şi nu numai eroi ai sufle
tului şi cavaleri ai Bisericii. Pe pereţii bisericilor vedem ostaşi
apărînd cetăţi, apărînd dreptatea, libertatea, independenţa,
vedem campioni ai perfecţiunii morale, vedem filozofi ai anti
chităţii, şi vedem în sfîrşit personaje locale, păstori şi păsto
riţe, ţărani în costume familiare, arînd, pescuind, petrecînd, ca
şi cum toată istoria lumii s-ar fi concentrat pe pămîntul româ
nesc. Şi nu e vorba de o pictură naivă şi fără semnificaţii.
Dimpotrivă, e chiar o pictură rafinată, în care totul e inter
pretat, în care chipul şi îmbrăcămintea sînt stilizate cu ştiinţă
înaltă. Alegoria e pe zidurile bisericilor la ea acasă. Alegoria
în exprimare, ca şi zîmbetul în istoria omului, sînt semne ale
culturii şi civilizaţiei. Sînt semne de salt calitativ.
Pictînd filozofii antichităţii la Moldoviţa sau la Suceviţa,
pictorii nu se temeau că ţăranii nu vor înţelege şi nici nu se
«coborau» la nivelul unei culturi minore renunţînd să-i pic
teze. Pictau ca pentru eternitate şi se voiau şi se ştiau înţeleşi
la nivelul de sus. Şi încă odată echilibrul între cele două ce
tăţi, în sensul lor augustinian, aşa cum l-am văzut în spiritua
232. V. A. Urechia, S ch iţe d e istoria literatu rii rom ân e, Bucureşti,
1885, p. 133. Cf. Dan Zamfiiirescu, op. cit., ,p. 52.
233. Op. cit., p. 59.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIM BA ŞI CULTURA ROMÂNEASCA 127
litatea cernicană, îl găsim şi pe zidurile bisericilor. Alături de

Iisus Hristos, de Maica Domnului şi de sfinţi, pe un anumit
perete era prezent întotdeauna domnitorul, ctitorul, cu doamna
şi coconii şi domniţele lor, ca un memento al realităţii fizice a
lumii, alături de realitatea spirituală a lui dincolo.
De remarcat în tematica vechilor noastre biserici, insis
tenţa asupra subiectelor capabile să exalte sentimentele de
rezistenţă împotriva împilărilor «celor de alt neam», de luptă
pentru libertate (libertate de viaţă şi de conştiinţă), pentru
apărarea «legii celei de moşie» : sfinţii militari, înălţarea Sfin
tei Cruci, Maica Domnului apărătoare ca în Asediul Constan-
tinopolului, rezistenţa la chinurile fizice (mucenicii în general)
etc. Se propunea un ideal de viaţă, sau mai exact un tip ideal
de om, brav, rezistent, neîncovoiat, care nu trădează, nu ab-
zice de la convingerile lui. Aceste idei le găsim şi în tratatul
apocrif, atribuit lui Ioseph Flavius, De im peratrice ratione
(Despre raţiunea dominantă), tradus de Spătarul Nicolae Mi-
lescu sub titlul Pentru singurul ţiitoriul gind, publicat mai
apoi şi în cuprinsul Bibliei de la Bucureşti 234.
Este foarte interesantă această «alăturare» a unei scrieri
laice, care exaltă raţiunea, de Biblie. Bisericii nu i-a părut de
loc nepotrivit să primească în cuprinsul textului sacru, o is
torie profană — a macabeilor — dar explicaţia poate presu
pune că ea, Biserica, simpatiza cu eroismul, cu acel tip de om
prezent, cum am văzut, şi în iconografia frescelor de pe mî-
năstirile moldoveneşti.
Ştefan Bârsănescu crede că prezenţa filozofilor pe
pereţii mînăstirilor este şi o dovadă că erau cunoscuţi la noi
şi că deci exista la noi o atmosferă intelectuală corespunză
toare la vremea aceea, ceea ce obligă la concluzia că ne sin
cronizam cu cultura filozofică similară din Europa23S.
Bisericile erau şi muzee, nu numai pentru că erau pictate,
ci şi pentru că erau pline de mari epitafe, veşminte şi acope-
răminte, cu chipuri şi cu motive florale sau geometrice, bro
date de mină, pline de icoane ferecate artistic cu aur şi argint,
de cădelniţe, potire şi scoarţe de Evanghelii lucrate în metal,
de unicate absolute la care se migălea cu anii. Să ne gîndim nu
mai la candela lui Ştefan cel Mare de la Putna, sau la ferecătura
234. Cf. Virgil Cândea, T ratatu l «D esp re raţiu n ea d o m in a n tă», c e a
din ţii o p er ă tilo z o iică p u b licată în lim b a rom ân ă (1688), în «Viaţa Româ
nească», XVI, 1963, nr. 3, p. 88. Vezi şi volumul «R aţiu n ea dom in an tă.
C on tribu ţii ia is to ria um anism ului rom ân esc» tot de Virgil Cândea,
apărut la Editura «Dacia», Cluj-Napoca, 1979.
235. Op. cit., p. 187.
Tetraevanghelului de la Humor, la Evanghelia Cuviosului

Nicodim de la Tismana, sau la icoana Maicii Domnului de la
Neamtu. Totul era lucrat «artistic».
Dincolo deci de funcţia duhovnicească sau intrinsec aces
tei funcţii era arta, era dragostea pentru frumos, pasiunea
pentru frumos. Toate acestea sînt expresii ale culturii, aşa
cum erau şi arhitectura bisericilor şi piatra cioplită 236237de la
Dragormina sau Trei Ierarhi, şi tîmplele sculptate în lemn, şi
jeţurile domneşti şi arhiereşti şi chiar pietrele funerare. De
dragul frumosului, cei vechi nu socoteau timpul prezent, ci
doar pe cel etern, căruia îi închinau operele lor. De aceea
migăleau, ciopleau cu anii, cu răbdare, cu talent, cu geniu.
7. «CUVINT ÎMPREUNA
CĂTRE TOATĂ SEMINŢIA ROMÂNEASCA»
Clericii, patria, unitatea de limbă şi de neam
Dintotdeauna, lupta pentru repunerea limbii române în
drepturile ei fireşti a fost conjugată cu conştiinţa unităţii de
neam a românilor de pretutindeni.
1) Conştiinţa unităţii rom âneşti a fost vizibil prezentă de
Ia bun început 237. Cînd Varlaam îşi intitulează opera capitală
Carte rom ânească de învăţătură şi cînd în predoslovia ei se
adresează «către toată seminţia romenească», el voia să de
pună o mărturie scrisă şi publică asupra unităţii tuturor ro
mânilor. Putea să scrie «carte moldovenească» de pildă, şi se
putea adresa seminţiei «moldoveneşti», dar el nu gîndeşte nici
o clipă că moldovenii ar fi alt neam decît românii de pretu-
236. Iată şi alte funcţiuni ale monumentelor pentru sufletul românesc :
«Alături de documentele vechi, de filele bătrînelor cronici, de cumpănitele
predanii ale strămoşilor şi de obiceiurile pămintului, m on u m en tele isto rice
b iseric eşti simt izvoare nesecate, oare ne ajută să cunoaştem aspecte din
istoria poporului nostru, să înţelegem moştenirea artistică şi culturală a
străbunilor. In fiecare lăcaş de închinare, în fiecare piatră, în fiecare ele
ment decorativ, în fiecare frescă, păstrate pînă în zilele noastre, desluşim
ideile şi sentimentele adinei, ale celor ce au trăit înainte de noi, sîntem
în legătură cu diferite laturi din viaţa culturală a poporului român». Iustin
Moisescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, «P refa ţă » ia M on u m en tele
isto rice b isericeşti din M itrop olia M o ld o v ei şi S u cev e i, Iaşi, 1974, p. 5— 6 ;
vezi şi Nicolae D. Necula, P riv ire d e sin teză asu pra scu lp tu rii r e lig io a s e în
piatră la rom âni, pîn ă Ia siîrşitu l seco lu lu i a l X V III-Iea, în Ţ ara R om â
n ea scă şi M old ov a, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXXVUI (1970), nr.
11— 12, p. 1259— 1275.
237. A se vedea Dumitru Murăraşu, Istoria literatu rii rom ân e, Ed.
2-a, Bucureşti, 1941, Partea I-a : «Epoca unităţii de neam prin ortodoxie»,
p. 5— 38 ; Partea II-a : «Epoca unităţii de neam prin limbă», p. 39— 137 ;
Partea IlI-a : «Epoca unităţii de neam prin conştiinţă», p. 138—286,
tindeni. Acelaşi lucru fac în Transilvania toţi cei care îşi nu
mesc preoţii «popi româneşti» 238, neamul trecînd înaintea şi
ţinînd locul şi pentru confesiunea lor.
Transilvănenii au ştiut dintotdeauna că părăsindu-şi c re
dinţa era totuna cu a-şi pierde identitatea naţională. Au avut
nenumărate exemple în acest sens. Şt. Meteş arată cum în sec.
XVI episcopul calvin Mihail Tordassy a reuşit să convertească
la calvinism 25 de săteni români din Turda, şi de îndată le-a
dat şi nume ungureşti 239. Nu numai după 1700, ci şi înainte,
românii şi Biserica lor au avut de suferit. După 1700 suferin
ţele lor s-au înteţit şi mai mult, şi chiar cei care au acceptat
uniaţia s-au socotit trădaţi, aşa încît chiar şi un Inocenţiu
Klein ameninţă la un moment dat cu întoarcerea la Orto
doxie 24°.
2) A ceşti primi propovăduitori ai unităţii naţionale prin
lim bă au iost in acelaşi timp şi propovăduitorii originii latine
a rom ânilor şi a limbii lor. — încă diaconul Coresi traducea
pe «roman» cu «rumân» 241, iar Şerban Coresi, fiul său, pentru
prima oară nu mai scrie «rumân», ci «român», vrînd evident
«să proclame originea românilor care se trag din romani» 242.
Şi Varlaam va zice tot român în Cartea sa, din acelaşi motiv.
Numărul clericilor, autori de traduceri, manuscrise sau
tipărituri, care insistă mereu asupra originii noastre latine,
este unanim în această privinţă, cu completarea că unii din ei
nu-i uită nici pe daci şi geţi, cum tindea să facă şcoala lati
nistă. Rîmnicenii Damaschin, Chesarie, Filaret, Grigore, Naum
sînt apărători echilibraţi ai latinităţii, ştiind de fondul dacic.
Dosoftei din Moldova dă şi geţilor dreptul la paternitatea ro
238. Vezi Şt. Meteş, op. cit., p. 94, 179.
239. Şt. Meteş, op. cit., p. 86, citează pe Bunea, V e c h ile ep isc o p ii
rom ân eşti, p. 42— 43.
240. Vezi Lucian Blaga, Gîn d irea ro m â n ea scă în T ran silv an ia în s e
colu l a l X V III-lea, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 95, despre greutăţi
înainte de 1700; vezi d. p. scrisoarea episcopului Napragy către împărat
(1602) «Nu-i îngăduit ca lingă fereastra palatului (din Alba Iulia, n.n.) să
stea oiserica schismatică (ortodoxă n.n.) şi duşmanii bisericii romane să
cînte mărire în faţă cu biserica noastră catedrală», la Meteş, op. cit., voi.
I, p. 183, iar superintendentul Ştefan Katoma Galeji scrie către principele
Râkoczy : «să convocaţi protopopii (ortodocşi n.n.) pentru alegerea noului
vlădică şl dacă nu vor primi condiţiile, să-i readuceţi din nou la starea
de iobagi, căci mă tem că Dumnezeu de la noi (calvinii n.n.) va cere sama
despre Români, dacă pe aceşti oameni proşti îi neglijăm», la Meteş, op . cit-,
p. 196— 197.
241. Vezi G. Giuglea, C o resi ia c e c e a d in ţii a p ro p iere în tre «roman»
şi «rumân», în rev. «Biserica Ortodoxă Română», 1935, 5— 6, p. 226— 228.
242. Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 246.
— Dascăli de cuget
mânilor243224S, iar călugărul Sofronie şi ţăranii lui din Transilva

nia, numai din pricina urii faţă de catolicismul care a făcut
uniaţia şi care îi persecuta pe ortodocşi, revendicau o origine
şi mai veche decît cea romană (în numele căreia veneau
catolicii), şi anume exclusiv cea dacică, Românii «sînt rămă
şiţele vechilor daci» era lozinca răsculaţilor lui Sofronie 244, de
la 1760. Veniamin Costachi nu pierdea nici o ocazie să vor
bească despre «vrednicia limbii române» şi despre «muma
limbii noastre, latina» 243.
3. Pornind de la unitatea de lim bă şi d e la unitatea de
neam, românii şi-au apărat întotdeauna şi unitatea d e credinţă.
— Pentru că era vorba mai presus de orice, de unitate prin
toate m ijloacele, în toate compartimentele existenţei. De
aceea uniaţia a fost socotită întotdeauna ca o rană adîncă. Ea,
cum bine spunea Lucian Blaga, a dus la «despărţirea ţărani
lor» 246. Ei despre dogme nu prea ştiau mare lucru, ba chiar
cereau mereu ca «nimic să nu se schimbe», dar că au fost
despărţiţi, uniţi cu alţii decît cu masa compactă ortodoxă care
era poporul român de pretutindeni, au simţit. Toţi, şi cei ce au
rămas la L egea străm oşească, şi cei ce s-au unit cu Roma.
Cînd capetele luminate dintre uniaţii de mai tîrziu, din a doua
şi a treia generaţie, şi-au dat seama de această consecinţă
gravă, au căutat să substituie unităţii de credinţă pierdute,
unitatea de origine şi de limbă, dar cum să mai refaci ceva,
pe pămînt, cînd chiar şi în faţa lui Dumnezeu se prezentau
separaţi ?
4) Un argument al unităţii de lim bă şi de neam a tuturor
românilor, de pretutindeni, dacă mai este nevoie de aşa ceva,
este adesea şi acela că cercetătorii încercînd să localizeze unele
scrieri care nu-şi indică locul scrierii, găsesc argumente pen
tru localizarea lor în toate provinciile româneşti. Să luăm nu
mai un singur exemplu : Evangheliarul slavo-rom ân, tipărit la
Sibiu, de Filip Moldoveanul (1551— 1553) 247, se atribuie cînd
unui traducător din Transilvania de nord (N. Iorga, L. Deme-
243. «Rumânii sini gheţii», Cf. Virgil Cândea, S toln icu l in tre co n tem
porani, Bucureşti, 1971, p. 60.
244. Vezi Lucian Blaga, Glndir&a rom ân ească..., p. 60. Despre aceasta
şi la Al. Duţu, C oord on ate..., p. 139—140.
245. Cf. textele publicate ide I. Gheorghiţă, op . cit., p. 158, 188, 189.
246. Op. cit., p. 37.
247. Text precoresian, aflat azi la Biblioteca publică de stat din Le
ningrad. Vezi Virgil Cândea, E v an g h eliaru l d e la Sibiu, 1551, prim a tip ă
ritură ro m ân ească cu n oscu tă, în «Almanah 1976», Ed. de Parohia ortodoxă
română din Viena, p. 184— 185.
ny), cînd unuia din Moldova (Al. Rosetti, E. Petrovici), cînd

unora din Banat-Hunedoara (I. Gheţie), cînd unei colaborări
între un bănăţean şi un moldovean (I. Gheţie) 248. Aşadar, din
punctul de vedere al limbii, e posibil să fi fost scris în oricare
din provinciile româneşti.
Răspîndirea manuscriselor şi a cărţilor tipărite Ia Iaşi,
Braşov sau Rîmnic, în toate provinciile româneşti, cu mare
repeziciune, e un alt argument că românii căutau fără deose
bire, din cele mai vechi timpuri, hrană sufletească pe tot teri
toriul locuit de români, înainte de unirea politică şi pe cînd
mulţi dinafară încercau să-i convingă că sînt naţiuni diferite.
Solidaritatea între ţările româneşti s-a manifestat dincolo de
graniţele politice, în numele unităţii de la început. Cînd Var-
laam găseşte în Ţara Românească acel Catehism calvin esc
care ameninţa unitatea românilor din Transilvania, el adună
în grabă un sinod de ierarhi moldoveni şi munteni, redactează
Răspunsul la Catehismul calvin esc şi fraţii sar astfel în spri
jinul celui de al treilea. Şi să nu uităm că sîntem în anul Dom
nului 1645, cu două sute şaptezeci şi trei de ani înainte de
desărvîşirea unităţii politice a Statului Naţional Român de la
1918. în Predoslovia la Răspuns, Varlaam se adresează special
«către creştinii de în Ardeal... cu noi de un neam români... şi
cu noi într-o credinţă» 249.
5) Clericii au cultivat cu insistenţă sentimentul unităţii
naţionale nu numai prin faptul că scriau «Cătră toată seminţia
românească», ci şi prin multe alte mijloace. Este uneori mai
mult decît evident că dincolo de scopul religios, ei mai au încă
un scop tot atît de important, pe care îl strecoară parcă sub
versiv şi pe unde nu te aştepţi. Ei desfăşoară un fel de propa
gandă organizată, ca şi cum ar fi toţi, peste veacuri, membrii
unei societăţi secrete care avea legămîntul pe viaţă şi pe
moarte să utilizeze toate mijloacele pentru a inocula tuturor
românilor conştiinţa unităţii.
Să observăm cîteva fapte evidente. Din nici o prefaţă de
carte bisericească importantă nu lipseşte cuvîntul român şi
apelul la originea comună. Nici un editor nu pierde ocazia să
248. Cf. I. Gheţie, În cep u tu rile scrisului..., p. 141, 164, 168. Ni se pare
iasă cu totul hazardat, cînd mu există nici un argument direct şi cînd
Filip îşi zice sau d se zice Moldovamul, să-l propunem a fi sas din Moldova
de nord.
249. La Mircwa Basarab, C onştiinţa orig in ii ro m â n e ş i a u n ităţii n a
ţio n a le In o p er a m ilro p o liţilo r V a rla a m şi D osoltei, în «Mitropolia Moldo
vei şi Sucevei», nr. 9— 10/1967, p. 606, 608.
publice în fruntea cărţilor, chiar a celor de cult, stemele celor

două ţări româneşti şi versuri adecvate, cînd un domnitor a
domnit pe rînd în amîndouă 250.
Ce anume interes pentru mîntuirea sufletelor credincioşi
lor prezenta publicarea de către Dosoftei, la sfîrşitul Psaltirii
in versuri, a versurilor atribuite lui Miron Costin despre ori
ginea latină a poporului român ? 251. Cit ajutau versuri ca
acestea la iertarea păcatelor sau la instruirea asupra modului
cum trebuia să se facă slujbele sau rugăciunile particulare ?
După ce arată Italia ca patrie de origine şi pe Traian ca pe
aducătorul strămoşilor aici, Costin (sau Dosoftei) spune că
acesta, «cu viţa acestui neamu Ţara Rumânească împlut-au,
Ardealu totu şi Ţara Moldovenească» 252. Nu e acesta un me
saj, un fel de mesaj secret, deoarece era publicat sub titlul
unei Psaltiri ?
Cineva, vorbind despre cărţile de cult din vechime şi ros
turile lor pentru cultura românească, ironiza pe cei care cred
că cititorii aşteptau cu pasiune şi înfrigurare apariţia unui
M olittelnic. Deşi nu e cu totul improbabilă chiar aşteptarea
cu pasiune a unui M olitfelnic — să ne plasăm în epocă, în
preocupările şi mentalităţile ei, şi să luăm de pildă M olitielni-
cul tipărit la Bucureşti în 1729, în care se preamăreşte unul şi
acelaşi domn pentru Moldova şi Ţara Românească — în mod
sigur aceste cărţi erau aşteptate cu pasiune şi înfrigurare,
dacă nu pentru altceva, măcar pentru mesajul personal al edi
torilor şi traducătorilor. A ceştia au pregătit unirea şi reîntre
girea şi apoi independenţa.
Are multă dreptate C. Erbiceanu cînd scrie că «sub acest
scut bisericesc, sub rasa de călugăr, sub denumirea de om bise
ricesc, au apărut, în epoca fanariotă, aprigi propagatori ai nea
mului românesc, în toate părţile locuite de români. Cei civili
erau urmăriţi, persecutaţi, surghiuniţi, ba şi striviţi, pe cînd
clericii, sub pretext că cultivă cartea bisericească, pentru tre
buinţele religioase ale poporului, erau mult mai păsuiţi, ba
250. Asemenea steme şi versuri în E v a n g h elia de la Bucureşti (1723),
T riodui, Bucureşti (1726), L iturghier, Bucureşti (1728), M olilieln ic, Bucu
reşti (1729), O ctoih, Bucureşti (1731), A n tolog h ion , Bucureşti (1736), C a z a
n iile Iui Ilie M iniat, Bucureşti (1742), E v an g h elia, Bucureşti (1742), A p ostol,
Buzău (1743) etc.
251. In ultima ediţie a P saltirii in versu ri, Iaşi, 1974, N. A. Ursu se
îndoieşte că aceste versuri (p. 1059— 1061) iar fi ale lui Miron Costin. El
crede că doar ideile >ar putea fi ale lui Miron Costin, dar versurile simt
ale lui Dosoftei (,p. 1125— 1139).
252. B.R.V., I, p. 214.
cîteodată şi încurajaţi». In rîndul lor numără lucrările literare

ale unor «bărbaţi bisericeşti ca Iacobii, Veniaminii, Antimii,
Damaschinii, Inochentii, Filareţii şi Grigorii». Frumos acest
plural de generalizare 2532546.
6) După ce o vrem e cuvlntul de ordine, parola, a fost cu-
vintul «român» în toate formele lui, mai tîrziu i s-a adăugat
unul nou : Patria sau echivalentul Ţară. — în scrierile Rîmni-
cenilor întîlnim la tot pasul «slava Patriei» (Chesarie), «patria
să renască», «Stîlpul Patriei» (Grigore), «pentru folosul Pa
triei» (Naum), iar la Veniamin Costachi în afară de Patrie
apare şi naţie 254 şi neam tot mai frecvent 255. De la o vreme
limba va fi «limba patriei», ca la Eufrosin Poteca25B, celebrată
dincolo de caracterul ei propriu-zis de limbă ca oricare alta,
celebrată ca limbă a sufletului românesc, ca limbă ce încăl
zeşte simţiri comune. Aceasta va fi avut în vedere preotul
Alexe Mateevici cînd a scris versul : «limba noastră-i foc ce
arde !».
7) A tost firesc, în acest climat şi ca urmare a acestei an
gajări în destinele Patriei, ca mulţi dintre clerici să jo a c e la
un moment dat şi anumite roluri politice. — Se ştie că mulţi
au fost ambasadori 257 cu diferite prilejuri. Mihai Viteazul îi
trimite la Sigismund Bathory în 1595, pe Eftimie mitropolitul
de Tîrgovişte, pe Luca al Buzăului şi pe Teofil al Râmnicului.
Sava Brancovici e trimis la paşa din Buda, Grigore şi Teofil,
Vlădici din Ţara Românească merg la Constantinopol la sultan
pentru recunoaşterea alegerii lui Matei Basarab, Varlaam al
Moldovei vine în 1644 la Tîrgovişte trimis de Vasile Lupu să
mijlocească împăcarea cu Matei Basarab, mitropolitul Ghe-
deon al Moldovei e trimis de Gheorghe Ştefan la Moscova, în
1684 Dosoftei e trimis la Moscova ca să ceară ajutor contra
253. C. Erbiceanu, V iaţa şi a c tiv ita tea litera ră a p ro tosin g h eiu lu i
N aum R îm n iceanu l, Academia Română, Discursuri de recepţiune, XXII,
Bucureştii, 1900, p. 5— 6.
254. Prefaţa la Istoria Scripturii V ech iu lu i T estam en t, Iaşi, 1824.
255. Ex. Prefaţa la T riod, Neamţu, 1833, H ron ogtal, Neamţu, 1837.
256. Cuvîntare Ia examenul de la Sf. Sava, 20 iulie 1827; cf. Titu
Georgescu şi Emil Bâldescu, C titori d e ş c o a lă ro m â n ea scă , Bucureşti, 1971,
p. 32.
257. Gheorghe Cronţ, E p iscop u l L u ca a i Buzăului, so i d ip lo m a tic a i
V o iev o d u lu i M ihai V iteazu l, în «Mitropolia Olteniei», XXVII (1975), nr.
5— 6, p. 357— 3 6 4 ; Ilie Georgescu, Ie ra rh i rom ân i so li d ip lo m a tici în veac.
XVI— X V II, în «Studii teologice», IX (1957), nr. 3— 4, p. 262— 276.
«agarenilor», Damaschin al Rîmnicului merge la Viena cu un

memoriu în apărarea Ţării şi a Bisericii etc. 258.
Petru Movilă dă sfaturi politice fratelui său Simion Mo
vilă, iar trei dintre marii noştri mitropoliţi, Antim, Veniamin
şi Grigore Dascălul au fost la un moment dat şi locţiitori de
domni, în momente de vacanţe domneşti temporare 259.
Cît a luptat Melchisedec Ştefănescu, episcopul Romanului,
şi fraţii Scriban pentru unirea de la 1859, nici nu mai este ne
voie să fie amintit. Tot aşa cum nume ca Popa Stoica din Făr-
caşa, agă a lui Mihai Viteazul (1595), protopopul Lupu Şandru
din Borşa Maramureşului, nimicitorul tătarilor (1717), preotul
Andrei din Uideştii Bucovinei, care n-a jurat supunere împă
ratului nemţesc (1777), popa Panait 260 de la Cărămidarii de
Sus, prieten al lui Tudor Vladimirescu (1821), Popa Şapcă 261
revoluţionarul de la 1848, Popa Tun de la Buzău şi preotul
Neagu Benescu, din aceeaşi perioadă, ş.a. sînt nume demult
trecute în istorie.
Un episcop, Clement din satul Pietrari, «carele s-au cinstit
de doi împăraţi», unul «nemţesc», Carol al Vl-lea, care i-a dat
«dicret» împărătesc, iar altul «othomanicesc», «sultan Mahmut
Haan», într-un război între turci şi nemţi, cu care ocazie au
ars Rîmnicul şi urma să se ia robi mulţi, bineînţeles dintre
localnicii români, acesta, episcopul Clement, a ieşit în faţa
oştilor turceşti şi tătăreşti, ca odinioară Leon cel Mare, în faţa
lui Attila, şi a potolit războiul, şi «au răscumpărat mulţime de
robi» 262.
8) A lte asp ecte ale activităţii clericilor, în efortul spre
cultură şi civilizaţie a poporului nostru, ar putea fi investigate
în aria preocupărilor sociale. — Intr-un capitol ca acesta ar
trebui neapărat să fie cercetată activitatea şi predicile mitro
politului Antim care a biciuit moravurile aristocraţiei şi chiar
258. C. Bobulescu, F eţe b isericeşti in ră z b o a ie, răzvrătiri şi rev olu ţii,
1930.
259. Virgil Cândea, S toln icu l între con tem p oran i, p. 62— 63 şi C arn e
te res dom in an ts d e Ia cu ltu re rou m ain e m e d ie v a le , AIESSE Bulletin, 6,
1968, nr. 1—2, p. 7 4 ; Mircea Păcurariu, Istoria B isericii O rto d o x e R om ân e,
p. 2 9 2 ; Pr. M. Sfichi, P atriotism u l m itropolitu lu i V en iam in C ostach i, In
«Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XLIII (1967), w . 1— 2, p.65.
260. Vezi Pr. Nicolae M. Popescu, P reoţi d e m ir ad orm iţi intru D om
nul, Bucureşti, 1942.
261. Pr. Gheorghe Cunescu, P reotu l R adu Ş a p că (S ach ela rie). La a n i
v e r s a r e a a 125 d e an i d e la R ev olu ţia din 1848, în «Biserica Ortodoxă
Română», XCI (1973), nr. 7—8, p. 865—872.
262. In «Prefaţa» lui Grigore Rimmiceamul, la A n tolog h iu l de la
Râmnic, 1786, publicat de D. Fecioru, loc. cit., p. 224— 225.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIM BĂ ŞI CULTURA ROMANEASCA 135
pe ale domnitorului, apărînd drepturile celor săraci şi dezmoş

teniţi ; ar trebui apoi să se amintească de lupta lui Eufrosin
Poteca pentru eliberarea robilor 263264, de transformarea răscoalei
religioase a călugărului Sofronie la 1760 în revoluţie socială 234
de întemeierea de către Biserică a primelor spitale 265, de cle
ricii participanţi la revoluţii şi răscoale etc., dar toate acestea
ar lărgi prea mult cadrul temei ce ne-am propus.
Merită totuşi să ne amintim încă o dată aici de mitropo
litul Veniamin Costachi. S-a spus adesea că clericii au apar
ţinut din cele mai vechi timpuri clasei privilegiaţilor, cu ac
ces la cultură şi la demnităţi. Că afirmaţia nu se verifică în
toate împrejurările — în Transilvania, spre exemplu, preoţii
erau iobagi ca toţi ţăranii şi nu se deosebeau de ei, iar în
Principate duceau de asemenea aceeaşi viaţă cu ţăranii, nede-
osebindu-se nici la port — e în afară de orice îndoială. Iorga
publică chiar o fotografie a unui astfel de preot 266, cu iţari albi
şi cu cămaşă albă cu găitanuri, încinsă peste iţari, şi cu bun-
diţă neagră, poate singurul semn deosebitor fiind o pălărie de
un format deosebit, dar şi aceasta foarte asemănătoare cu a
ciobanilor din Sălişte. Dacă unii dintre ierarhi proveneau din
familii boiereşti — şi nici aceasta nu a fost o lege — iată că
chiar unul dintre aceştia, Veniamin Costachi, fiul clucerului
Grigoraş Costachi din Roşieşti — Fălciu, şi al Măriei Canta-
cuzino, propune Moldovei un principiu revoluţionar, pentru
reaşezarea societăţii pe baze mai solide şi mai drepte :
9) In locul aristocraţiei care pretindea că i se cuvine totul
prin simplul certificat al naşterii, el propune m eritocraţia,
principiul accesului tuturor la toate poziţiile şi demnităţile în
societate, pe baza meritului, a valorii personale, urmînd ca
societatea să se organizeze după altă ierarhie a valorilor.
«Incidentul» e descris în «Foaia pentru minte, inimă şi litera
tură» 267 şi e legat de numele fraţilor Gheorghe şi Lazăr Asa-
263. Vezi Titu Georgescu şi Emil Báldese«, op. cit., p. 28.
264. Vezi L. Bliaga, op. cit., p. 31, 34, 64.
265. Dr. Petre Miroiu, De la b o ln iţa m în ă stirea scă la sp italu l o r g a
nizat, în «Mitropolia Olteniei», XXIII (1971), nr. 5— 6, p. 359— 370.
Uniunea societăţilor de ştiinţe medicale. Societatea de istoria me
dicinii, S em n iiicaţia m ed ico -isto ric ă a b o ln iţe io r m in ăstireşti, extras din
revista «Mitropolia Olteniei», X X I (1969), nr. 9— 10, 11— 12 ; XXII (1970),
nr. 1— 2, Craiiova, 1970 ; Vezi şi Antonie Plămădeală, B iserica slu jito a re.
Bucureşti, 1970, p. 130— 138.
266. N. Iorga, H istoire d e s rou m ain s d e T ran sy lv an ie et d e H on grie
2-e éd., Buoarest, 1940, p. 12.
267. Nr. 4 din 26 ianuarie 1948.
chi, fiii preotului Lazăr Asachi din Herţa, jud. Dorohoi pe care
Veniamin Costachi i-a trimis la studii în străinătate, dintre
care unul e celebrul Gheorghe Asachi. Cînd s-au întors, tot la
stăruinţa mitropolitului, li s-au acordat ranguri de nobleţe ca
să li se poată încredinţa funcţiuni publice mai importante. Bo
ierii de viţă s-au scandalizat că «doi fii de popă» pătrund în
rîndurile lor şi, la o audienţă la palat, produc o discuţie cu
mitropolitul, cu intenţia de a-1 pune la punct şi oarecum de
a-i imputa o anumită încălcare a rînduielilor tradiţionale şi a
privilegiilor moştenite. Transcriem întîmplarea după I. Gheor-
ghiţă : 268
— «Nu cum va I. P. S. Stăpîne, aţi uitat că sînteţi mlădiţă
anticei fam ilii Boldur, care a dat atiţia ero i M oldovei ? — zi
seră boierii.
— Din contră, boierilor, răspunde mitropolitul, în memo
ria mea stau întipărite numele tuturor eroilor, cari cu arma
în mînă au apărat clironomia (moştenirea n.n.) noastră ; şi de
aceea am milă şi respect către toţi răzeşii şi mazilii, către
toate treptele de jos, pentru că numai prin vinele lor curge
sîngele bravilor moldoveni; cînd, după cum ştim, acei puţini
din clasa noastră, care nu sînt cu totul străini, prin necurmate
cuscrii cu venetici, totuşi au pierdut originalitatea lor.
— Cu toate acestea, înalt Prea Sfinţite Părinte, aveţi da
toria să sprijiniţi clasa noastră şi să nu intindeţi mina de
ajutor ciocoilor, ca să se urce pe ruinele fiilor noştri •, căci
numai singură aristocraţia a ţinut şi ţine existenţa M oldovei -,
aristocraţia, al cărui cap şi părinte sînteţi însuşi Prea Sfinţia
Voastră.
— Chem area m ea, fraţilor, este să fiu părintele tuturora
şi mai cu seam ă a văduvelor, a săracilor şi a orfanilor (subl. a.)
şi în părerea mea, este o nebunie să mai păstrăm fumuri aris
tocratice... D-voastră însă, boierilor, prin o putere morală de
care aveţi mare lipsă, sînteţi în stare a vă sprijini fiii, ca să
nu cadă din clasa lor ; dar cu toată opunerea nu veţi izbuti
niciodată a pune stavilă meritului ca să nu se urce în linia
unde vă găsiţi D-voastră. Şi, în sfîrşit, care sînt ciocoii, căror
ziceţi că le-am întins mîna de ajutor ?
— Cei doi fii ai protopopesei (adică ai protopopului
Asachi).
268. I. Ghearghdţă, Un v e a c d e la m o a rtea M itropolitu lu i V en iam in
C ostachi, Neamţ, 1946, p. 43— 4 7 ; A se vedea şi A. Vizaniti, op. cit.,
(p. 44—46 şi C. Erbiceanu, M itr o p o lia M o ld a v e i, Bucureşti, 1888, p. LXV.
— Pe dînşii, boierilor, i-a înaintat meritul lor, educaţia

şi învăţătura lor.
—•însă, Pieasiinţite Părinte, aţi făcut ...o nedreptate celo r
lalţi fii de popă, înlesnind numai educaţia acestor doi tineri.
■— Aici aveţi cuvînt (dreptate), răspunde mitropolitul, şi
ca să-mi îndrept greşala, făgăduiesc că în cîteva zile, voi în
fiinţa o Seminarie pentru educaţia tuturor fiilor de popă din
ţară.
în urma acestui răspuns, boierii făcînd cîteva metanii ipo
crite au sărutat mîna (ierarhului) fanarioticeşte şi s-au depăr
tat muşcîndu-şi buzele».
Aşa s-a născut «Seminarul Veniamin Costachi» de la Socola,
Iaşi, numit «Sorbona Moldovei» şi înfiinţat deci în spirit re
voluţionar, ca o replică împotriva privilegiilor de la care «fiii
de popă» erau excluşi.
Mitropolitul Veniamin avusese înaintaşi care gîndiseră la
fel ca el, ca spre exemplu Daniil monahul Panonianul. De ase
menea Mitropolitul Simion Ştefan în «Prefaţa» la Noul Testa
ment (1648), exact cu două sute de ani înaintea lui Veniamin,
enunţa un principiu la fel de revoluţionar, cînd spunea : «N-au
făcut Dumnezău oamenii pentru crai, ci au ales Dumnezău şi
au rânduit craii şi domnii pentru oameni» 269.
10) Mulţi sînt d eci aceia care, din rînduiala lor de clerici,
mitropoliţi, episcopi, călugări sau simpli «popi româneşti»,
într-adevăr au descoperit, au păstrat şi au transmis m etodic,
organizat, conştient 270 unitatea de limbă şi de neam a româ
nilor de pretutindeni, şi au proslăvit Patria în aceeaşi măsură
în care l-au preaslăvit pe Dumnezeu. Ei se preocupă de apă
rarea purităţii credinţei ortodoxe şi de păstrarea şi transmite
rea ei, dar ei nu pierd nici o ocazie să vorbească şi de «apă
rarea norodului românesc al pământului Valahiei» 271, de păs
trarea datinilor pămîntului şi a vechilor obiceiuri «ale Râmu-
lui celui vechi», ce se ţin în toate «Prinţipaturile Ţării Rumâ-
neşti» 272. Este foarte aproape de realitate observaţia Prof.
269. B.R.V., I, p. 167.
270. C ron ica veche a «Scheiilor Braşovului» consemnează, în legătură
cu planul regelui Ludovic de a schimba legea rom ânilor: «Cîtă osteneală
şi cîtă muncă a costat pînă s-a împlinit acest lucru, ca legea să rămînă
neschimbată în curgerea anilor» (Cf. P. P. Panaitescu, In tro d u cere la istoria
culturii rom ân eşti, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 334).
271. Grigorie Rîmniceainul, «Predoslovia» la A n toiog h iu l de Ia Rîmnie
1786 publicată de D. Feoioru, în «Raze de lumină», IV, 5, 1932, p. 223.
272. Chesarie Rîmniceanul, «Prefaţa» la M ineiul pe ianuarie, B.R.V.,
t. II, p. 234.
Virgil Cândea că «pentru români prevala ataşamentul lor faţă

de ţară» 27S.
Desigur, românii ortodocşi din Transilvania au interpretat
uniaţia, — dacă ar fi vorba să răspundem unui argument con
trar — ca pe un atentat la «Legea strămoşească», dar nu nu
mai la credinţă, căci «lege» însemna la români «ortodox şi
român», şi abzicerea de la una, era privită ca o abzicere de
la amîndouă. Şi Constantin Brâncoveanu a murit nu exclusiv
pentru că nu şi-a lăsat credinţa ortodoxă, ci pentru că aceasta
ar fi însemnat şi «turcirea» lui şi a familiei. Mihnea, care a fost
trecut la credinţa Profetului, a rămas pentru toată eternitatea
nu Mihnea musulmanul sau mahomedanul, ci Mihnea «turci
tul», cel care s-a făcut turc. Şi despre greco-catolici s-a zis,
în acelaşi sens, nu că au devenit catolici, ci «papistaşi», adică
partizani ai papei de la Roma, s-au «papistăşit», în cazul acesta
«papistăşit» avînd prin analogie acelaşi înţeles cu «turcit».
11) Ţinînd trează conştiinţa unităţii, toţi aceşti înaintaşi
au lucrat şi au pregătit unirea şi independenţa. — Ei au militat
dintotdeauna pentru autonomie. Chiar autonomia biseri
cească, pe care conducătorii Bisericii Ortodoxe au reclamat-o
şi au afirmat-o mereu, încă de la sfîrşitul secolului XV 273274, şi
chiar mai dinainte după cercetările Prof. P. P. Panaitescu,
poate fi considerată fără nici o îndoială drept luptă pentru
autonomie naţională, dusă de episcopi. P. P. Panaitescu pre
supune o ierarhie bisericească în ţara noastră încă în secolul
XIII, ceea ce e mult mai plauzibil decît părerea lui Nicolae
Iorga în legătură cu unii stareţi (ca cel de la Peri) sau proto
popi, care ar fi avut licenţe să facă hirotonii. Exclus. Dacă
făceau, aveau hirotonie de episcop ei înşişi. Pe vremea aceea,
cînd încă nu exista o organizare bisericească, episcopii aveau
mai ales rolul de a face hirotonii, în rest slujind ei înşişi ca
preoţi de parohie sau stareţi, şi avînd probabil şi ei, ceea ce
P. P. Panaitescu numeşte «autonomie locală», ceea ce se în
scrie ca un fapt în lupta şi pentru autonomie naţională.
273. Virgil Cândea, C a ra cte res dom inants..., p. 71.
274. Vezi P. P. Panaitescu, Studii, XII <1959), nr. 6, p. 135; ci. Dan
Simonescu, P roblem a orig in ii lim bii liter a re ro m â n e şi că rţile b isericeşti,
în «Studii teologice», XIII (1961), nr. 9— 10, p. 5 6 8 ; Vezi despre ideaa de
neatîrnaire în rostul monumentelor n o astre; Vasile Drăguţ — în «Introdu
cerea» la M on u m en tele is to rice b isericeşti din M itrop olia M o ld o v ei şi Su
c e v e i, laşi, 1974, p. 10 — spune că «de biserica de la Rădăuţi se leagă
ideea de neatirnare politică şi religioasă» şi că monumentele din Moldova
ilustrează «capacitatea poporului nostru de a se racorda la marile mişcări
de cultură şi civilizaţie din Occident şi Orient» (p. 9).
Ne-am oprit însă asupra acestui lucru, numai pentru a

introduce o concluzie a lui P. P. Panaitescu despre rolul Bise
ricii în trecutul nostru îndepărtat : «Nu trebuie să trecem cu
vederea faptul istoric de primă importanţă : că Biserica şi mî-
năstirile «au ţinut» neamul românesc în faţa încercărilor de
destrămare ale stăpînirii catolice străine din Transilvania.
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, cea populară şi
cea cnezială, au păstrat coeziunea românilor faţă de străini» 275.
Şi mai departe : «Ortodoxia nu a fost numai o doctrină teolo
gică, ci şi semnul unei unităţi culturale legate de feudalismul
răsăritean. Ea a reprezentat şi din punct de vedere popular, o
solidaritate de luptă împotriva cotropirii «păgînilor» turci şi
tătari, o apărare a civilizaţiei specifice orientului euro
pean» 276.
12) Tîrziu, la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi la începutul
celui de al XX-lea (1925), cînd Biserica va face încă doi paşi
uriaşi spre independenţă şi suveranitate, prin recunoaşterea
autocefaliei (1885) şi a patriarhiei (1925), ea nu va face altceva
de fapt, decît să exprime şi să împlinească şi în viaţa ei, ceea
ce şi cu ajutorul ei se înfăptuise încă mai înainte în viaţa
Patriei : unirea şi independenţa.
8 . CU SMERENIE, PE SCURT DESPRE UNII CLERICI

IN CULTURA ROMÂNEASCĂ
Nu noi îi înscriem, ci ei înşişi şi-au înscris numele în pre
miere absolute în cîteva din aspectele culturii româneşti din
trecut, şi e spre lauda istoricilor şi a interpreţilor acestei cul
turi, de ieri şi de azi, că restituie celor în drept locul meritat.
1) Prima instituţie de cultură şi şcoală rom ânească, ates
tată cu documente, a fost la Mînăstirea cu «călugări greci»,
adică ortodocşi, din Cenad, în zona Aradului, în secolul X.
Baza documentară : «Legenda Sancti Gerhardi Episcopi», care
arată cum voind catolicii să întemeieze la Cenad, prima epis
copie romano-catolică, au evacuat o mînăstire «cu călugări
greci», ce exista acolo încă înainte de anul 1000. Iată textul :
«S-a aşezat m înăstirea (catolică), a fost o serbare mare, cu
ospăţ, In oraşul Cenad, unde erau monahii greci, care c e le
brau slujba după obiceiu l lor... Pe aceşti călugări i-a transferat
in m înăstirea Oxoulanos». Şt. Bârsănescu, demonstrează vala
275. P. P. Panaitescu, In tro d u cere la isto ria culturii rom ân eşti, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 330, 332— 333.
276. Ibid em , p. 336.
uo t ANTONIE PLAMADEALA
bil că aceştia nu puteau fi decît români de «rit ortodox», sau

cum se mai zice şi astăzi încă, de «rit grecesc». Prin analogie
cu ce erau mînăstirile în occident pe vremea aceea, mînăstirea
era cu toată probabilitatea o instituţie de cultură şi şcoală. Ea
exista acolo la venirea ungurilor 277.
2) Prima form ă d e invăţămint de carte la români au fost
şcolile de citeţi (anagnoşti).
Baza documentară: aceeaşi Legenda Sancti Gerhardi,
apoi Scrisoarea sinodală din 1359 a Patriarhiei de Constanţi -
nopol, prin care i se fixau atribuţii mitropolitului Iachint de
Vicina care trecea pe scaunul Ţării Româneşti, apoi o altă
Scrisoare a patriarhului din Constantinopol adresată proto
popului Petru din Moldova, pe care îl încredinţa cu conduce
rea Bisericii din Moldova şi, în sfîrşit, Bula papală din 1234
în care se vorbeşte de «episcopi schismatici» (ortodocşi) în
ţările române. In toate aceste documente se vorbeşte de exis
tenţa citeţilor şi de îndatorirea de a-i pregăti. Pregătirea era
o formă de şcoală 278.
3) Cel dinţii sistem de invăţămint de durată la români a
fost învăţămîntul oral prin predică, în biserică 279.
Baza documentară : aceleaşi documente arătate la punctul
2, în care rolul mitropoliţilor de a fi în primul rînd predicatori.
Petru Voievod, domnul Moldovei, într-un Hrisov din 1 mai
1384 defineşte de asemenea rolul preoţilor ca predicatori 280.
4) Primul lăcaş d e invăţămint în lim ba română, sau mai
exact, prima şcoală rom ânească atestată de documente, a fost
cea de la biserica Schei din Braşov, existentă deja la 1495.
Printre cărturarii din jurul acestui centru au fost diacul Oprea,
Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea ş.a. Atestarea documen
tară : Epilogul diacului Oprea la O ctoihul rom ânesc, Braşov,
1570 : «că în şcoală... trebuieşte să înţeleagă feciorii, dară
277. Informaţiile din Ştefan Bârsănescu, P agin i n escrise..., p. 28—31.
Legenda «St. Gerhard», publicată In «Scriptores rerum hungaricum», col.
II, p. 389— 3 9 2 ; vezi şi Adela Becleanu Iamcu, G en ez a cu ltu rologiei..., p. 57.
Aici s e vorbeşte de «prima şcoală cunoscută de pe pămîntul nostru» şi
se dă ca dată începutul sec. XI, cu adaosul că Cenadul era reşedinţa voie
vodului Glad din Banat. Tot aici se vorbeşte şi de fondarea primelor centre
cărturăreşti, care au fost în mînăstiri : Cozia, Tismama, Vodiţa, Moldoviţa,
Putea, Neamţ, Peri, Ieud, Prislop (Ibidem ).
Pe larg şi Diac P. I. David, In leg ătu ră cu R oton d a d e la A lb a Iulia,
în «Biserica Ortodoxă Română», XCVI ¡(1978), mr. 7— 8.
278. După Şt. Bârsănescu, op. cit., p. 124— 127.
279. O carte încă actuală asupra predicii: Diac. Dr. Gheorghe Comşa,
Istoria p r e d ic e i la rom ân i, Bucureşti, 1921.
280. Idem , p. 32— 37.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIM BA ŞI CULTURA ROMANEASCĂ 141
cumu să înţeleagă deacă învaţă în limbă străină de nu înţe

lege nimea» şi cere : «să ridice şcoala de iznoavă» (din nou,
n. a .)281.
5) Prima form ă de cultură superioară şcolară, cu profe
sori clerici ca Grigore Ţamblac, Iosif mitropolitul Moldovei,
protopopul Iuga etc., a fost Academia domnească a lui Ale
xandru cel Bun sub forma unui «cerc de cărturari în jurul
domnului», după anul 1400. Idee avansată de Gh. Asachi,
Sextil Puşcariu, Şt. Bârsănescu 282.
6) Primul artist român cunoscut este călugărul Gavriil
Uric, de la Neamţu, acela care scrie Evanghelia de la Neamţu
(1429) pentru Marina, soţia lui Alexandru cel Bun, păstrată
azi la biblioteca Bodleiană din Oxford. El o împodobeşte cu
miniaturi de o frumuseţe unică, reprezentînd pe evanghelişti,
cu frontispicii şi majuscule şi cu un scris îngrijit de mare
valoare artistică. Şcoala lui Gavriil Uric de copişti, traducători
şi mai tîrziu de tipografi, va continua la Neamţu pînă cînd
într-o zi biblioteca de la Neamţu va putea fi considerată «bi
blioteca centrală a Moldovei» 283.
7) Prima menţiune asupra contactului culturii româneşti
cu filozofia ne-o face pictura murală exterioară de la Mînăs-
tirile din Nordul Moldovei, unde apar Pitagora, Socrate, Pla-
ton şi Aristotel 284.
8) Prima carte şi primul tipograf din istoria literaturii ro
mâne, Liturghierul tipărit de călugărul Macarie, la 1508, la
Tîrgovişte 285.
9) Prim ele texte religioase traduse in rom âneşte : textele
rotacizante din Maramureş în sec. XV, sau începutul sec. XVI :
C odicele V oroneţean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea V orone-
281. N. Sulică, Cea m ai v e c h e ş c o a lă ro m ân ea scă , în «O m agiu lui
C. C h iriţes c m , Bucureşti, 1937, p. 1 4 ; of. ...vezi în continuare pe verso ;
şi Adela Becleanu Iancu, op. cit., p. 59, 101— 102.
282. Cf. Adela Becleanu Iancu, op. cit., p. 58 ; I. D. Lăudat, Din istoria
in văţăm în tu lu i n o s tr u : A ca d em ia d o m n ea scă a lu i A lex an d ru c e i Bun, în
«Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XLV (1968), nr. 5— 6, p. 321— 324.
283. G. Ivaşcu, Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 8 3 ; vezi şi Sorin Ulea,
G avriil Uric, prim ul artist rom ân cu n oscu t, în «Studii şi cercetări de istoria
artei», tom. II, 1964, nr. 2, p. 235—263. Şi George Ivaşcu spune despre e l :
«Un cărturar şi artist creator de şcoală». Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 40 :
Barbu Teodorescu îl numeşte «primul mare pictor al ţării noastre», în
C artea ro m â n ea scă Înainte d e a p a riţia tiparului (sec. X — X VI), în «Glasul
Bisericii» XVIII (1959), nr. 7— 12, p. 625.
284. O interpretare a acestei prezenţe, la Şt. Bârsănescu, op. cit.,
p. 182— 188.
285. B.V.R., I, p. 1.
ţeană, Psaltirea Hurmuzachi, Catehismul Marţian. Primele

trei şi ultimul sînt copii ale unor traduceri mai v ech i; Psal
tirea Hurmuzachi e manuscrisul original, autograf al traducă
torului 286.
10) Primul tipograf cleric de carte ro m â n ea scă ; diaconul
Coresi, la Braşov, tipăreşte un Evangheliar, 1560— 1561 287. Este
numit «părintele literaturii române» 288 cel care ridică limba
română «la rangul de limbă a culturii» 289, «editor al cărţii ro
mâneşti pentru fraţii săi de pretutindeni» 29°. El desparte pen
tru prima oară cuvintele în scris, individualizîndu-le şi uşu-
rînd lectura, deoarece pînă la el se scria fără întrerupere cu
vintele legîndu-se unele de altele (ex. în textele rotacizante
maramureşene).
11) Primii istorici m oldoveni propriu-zişi, cunoscuţi: Ma-
carie, episcopul Romanului (1531— 1558), scrie în slavonă o
Cronică acoperind anii 1504— 1552. El creează un «gen de is
toriografie» şi e numit «ctitor al naraţiunii istorice» 291. Cel
de al doilea este Effim ie, despre care se ştie că a fost «egu
men şi ieromonah», la mînăstirea Căpriana din Basarabia,
acoperă perioada 1541— 1554, iar al treilea, Azarie, acoperă pe
rioada 1551— 1574. Aceşti trei istorici au meritul, spre deose
bire de autorii anonimi de Cronici dinaintea lor, «de a face
istorie, de a reflecta asupra oamenilor şi evenimentelor şi de
a judeca, aprecia şi lua poziţie pro şi contra în probleme de
conducere a statului». Ei «au îmbogăţit cultura românească
cu un nou gen de istorie : cu monografia istorică în stil apo
logetic» 292. P. P. Panaitescu spune : «naşterea literaturii isto
rice în limba română a fost o revoluţie, întocmai ca şi aceea
a naşterii literaturii religioase româneşti» 293.
12) Primul corp de cronici m oldoveneşti cunoscut s-a al
cătuit la Mînăstirea Slatina, de către călugărul Isaia, şi cu
286. CI. Istoria literatu rii rom ân e, I, macheta, p. 233. Vezi, pentru
precizare şi completare şi nota 53.
287. B.V.R., I, p. 43. Vezi şi nota 234. Filip Moldoveanul nu era
cleric.
288. Vezi printre a lţii: Dan Simonescu, P uncte d e v ed ere..., în «Gla
sul Bisericii», 1958, 4, p. 348.
289. Istoria Literatu rii R om ân e, I, p. 240.
290. G. Ivaşcu, op. cit., p. 104.
291. Ibid em , p. 83— 84.
292. Şt. Bârsănescu, op. cit., p. 211.
293. P. P. Panaitescu, Contribuţii..., p. 354.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIM BA ŞI CULTURĂ ROMANEASCĂ 143
prindea Cronica de la Putna (varianta I), Cronica lui Maca-

rie şi a lui Eftimie 294.
13) Primul pam fletar politic : Gavriil Protul, numit de
George Ivaşcu şi «întîiul strămoş al lui Arghezi» 295296. El dă o
V iaţă a Patriarhului Nifon, dar de fapt se serveşte de acest
pretext pentru a scrie o carte politică, a face aprecieri cu
privire la Neagoe Basarab şi a-i denigra pe duşmanii aces
tuia. Printre precursorii pamfletului în limba română este tre
cut şi Antim Ivireanul 298.
14) Primul nostru scriitor de circulaţie internaţională, ti
părit şi în O ccid en t: Filotei monahul, primul autor muntean
de la care ne-au rămas un număr de «pripeale», texte şi mu
zică bisericească ce s-au bucurat de o largă răspîndire în Mol
dova, Serbia, Bulgaria, Rusia şi chiar Veneţia (1536) 297.
Mitropolitul Tit (semnat S. Teodor) cel care s-a ocupat
cel mai mult de Filotei, scrie că a fost «cel mai vechi autor
cunoscut şi începător al literaturii române şi pripealele consti
tuie cea mai veche operă literară de pe pămîntul românesc» Z9S.
15) Se traduce prima oară «roman» cu «rumân», făcînd
cea dintîi apropiere între «români» şi «romani», în Apostolul
tipărit de diaconul Coresi, în 1563. După el vor face acelaşi
lucru şi Moxalie şi Dosoftei2" .
16) Se scrie prima oară «român» şi nu «rumân», în Palia
de la Orăştie. «Acest semn de cultură provine de la Şerban,
fiul lui Coresi, şi are, într-o carte tipărită sub stăpînire străină,
un înţeles politic : proclamarea originii românilor din ro
mani» 80°.
17) Pentru prima oară apare termenul de «cărturar» în
limba română sub forma «cărtulariu», la diacul Oprea, într-o
însemnare manuscrisă pe un Octoih Ia Braşov, 1570 301.
294. G. Ivaşcu, op. cit., p. 87.
295. Ib id em , p. 76.
296. Istoria Literatu rii R om ân e, I, macheta, p. 429.
297. G. Ivaşcu, op. cit., p. 71— 72.
298. S. Tudor, F ilo tei m on ah u l d e la C ozia, im n og ral rom ân, în «Mi
tropolia Olteniei», nr. 1— 3, 1953, p. 20— 35, 177— 190; Prof. M. Şesan,
Lim ba p op oru lu i în B iserică, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXX II
(1956), nr. 3— 4, p. 107.
299. G. Giuglea, C o resi fa c e c e a d in tîi a p ro p iere în tre «rom an» şi «ru
m ân», în «Biserica Ortodoxă Română», 1935, nr. 5— 6, p. 226— 2 2 8 ; Pr. Mi-
hai Manolache, Id e e a con ştiin ţei d e n ea m în tipăritu rile co r e s ie n e , în «Bi
serica Ortodoxă Română», LXXXVIII (1970), nr. 9— 10, p. 1077.
301. Cf. Dan Simonescu, P uncte d e v ed ere..., p. 348.
18) Primul povestitor m oldovean este numit mitropolitul

Varlaam 302.
19) Primele pagini de proză artistică în lim ba română i
se atribuie tot mitropolitului Varlaam, în «Carte românească
de învăţătură» 303.
20) Primele încercări de versificare în lim ba română sînt
cele 28 de «stihuri», în trei părţi, publicate de Varlaam în
Cartea rom ânească d e învăţătură, prima fiind un imn de laudă
adresat puterii domneşti, iar celelalte două avînd caracter re
ligios 304.
21) întîiul nostru « p oet» 305 cel care «a trebuit să creeze
poezia cultă românească» şi să realizeze în felul acesta «cea
dintîi definiţie a tipului clasic al poetului român» 306 a fost Mi
tropolitul Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri. De curînd Do-
softei a fost semnalat şi ca traducător de literatură laică. A
tradus tragedia cretanului Gheorghe Chortatzis, Eroiili 307.
22) Prima teorie despre lim bă o găsim în prefaţa la Noul
Testament (1648) scrisă de mitropolitul Simion Ştefan de Alba
Iulia, şi anume «teoria circulaţiei cuvintelor» 308.
23) Primul m are orator bisericesc în limba română este
socotit mitropolitul Antim Ivireanul 309. Iorga îl numea «meş
ter al tuturor artelor» 31031 iar Istoria literaturii rom âne scrie
despre el : «dacă ar fi să căutăm o a doua personalitate înzes
trată cu darurile pe care le-a dovedit el, cu greu am mai găsi
una în toată epoca medievală românească 3l!.
302. Istoria literatu rii rom ân e, Ed. Academiei, voi. I, Bucureşti, 1970,
p. 343.
303. Idem .
305. Istoria L iteratu rii R om ân e, Ed. Academiei, voi. I, Bucureşti, 1964,
p. 437 ; Mircea Basarab, C on ştiin ţa origin ii rom âne..., pi 605 .
306. George Ivaşcu, Istoria literatu rii rom ân e, I, p. 197, 200.
307. Istoria L iteratu rii R om ân e, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 417 ;
Prof. Alexandru Elian, M itropolitu l D osoitei şi literatu ra patristică, în «Bi
serica Ortodoxă Română», XVII (1974), nr. 11—12, p. 1350— 1375.
308. B.R.V., I, p. 170.
309. Istoria Literatu rii R om ân e, Ed. Academiei, voi. I, Bucureşti, 1970,
p. 497.
310. In prefaţa la P redici, Vălenii de Munte, 1911, p. IX cf. Mibail-
Gabriel Popescu, M itropolitu l U n g rov lah iel Antim Iv irean u l, C îrm u ilor b i
s e r ic e s c şi p ro p o v ă d u ito r a l E v an g h eliei, Bucureşti, 1969, p. 86.
311. Ed. Academiei, 1970, p. 488. Pune bine lucrurile la punct in pri
vinţa lui Antim ca orator, în legătură cu izvoarele : Aurel Sasu, R etorica
literară rom ân ească, Bucureşti, 1976, p. 138— 140.
CLERICI ORTODOCŞI, CTITORI DE LIMBA ŞI CULTURA ROMANEASCĂ 145
24) Prima istorie universală in rom âneşte a fost scrisă de

călugărul Mihail Moxa (sau Moxalie), la anul 1620, la Mînăs-
tirea Bistriţa din Oltenia 312.
25) Cea dinţii m etodică iolosită in şcoala rom ânească este
«Expunerea despre ştiinţa artei muzicale bisericeşti», şi se gă
seşte la Biblioteca Centrală «Mihai Eminescu» a Universităţii
«Al. I. Cuza» din Iaşi (cota III-88) 31-3.
26) Prima piesă de drept rom ânesc este considerată în-
tîmpinarea în 12 puncte pe care o face mitropolitul Antim
Ivireanul lui Constantin Brâncoveanu în ianuarie 1712, apă-
rîndu-se de învinuirile ce i se aduceau. «Întîmpinarea poate
fi considerată şi ca cea mai veche apărare ce s-a păstrat în
literatura vechiului drept românesc» 314. Despre limba lui An
tim Ivireanul se vorbeşte ca despre «cea mai frumoasă a
epocii» 315.
27) Prima traducere din Enciclopedia irancează, dirijată
de Diderot, aparţine episcopului Chesarie al Rîmnicului
(1779) 31«.
28) Prima încercare de periodizare a istoriei românilor,
şi cel care pune probleme teoretice în legătură cu istoria ca
ştiinţă, este tot episcopul Chesarie al Rîmnicului, în prefaţa
la Mineiul pe luna Noiembrie 317.
29) în categoria primilor erudiţi români, se numără, în
afară de laici ca : Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Stolni
cul Cantacuzino, Spătarul Milescu şi figuri de clerici ca Arhie
piscopul Nicolae Olahul, mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi An
tim Ivireanul, care «sînt autorii prim elor m anifestări c rea
toare» (ş.a.) 318.
30) Printre primii care fac o teorie despre înlocuirea aris
tocraţiei cu m eritocraţia este Daniil monahul Panoneanul
312. Istoria Literatu rii R om ân e, I, macheta, p. 281— 283.
315. Id em , p. 419 şi Mihail Sadoveanu într-o comunicare la Acade
mia Română, publicată în «Contemporanul», 6/436, 11 februarie 1955, p. 3 ;
Virgil Cândea, Stolnicul..., p. 63.
316. Cf. Al. Duţu,' C oord on ate..., p. 147.
317. B.R.V., II, p. 227—228.
318. P. I. David, Un ecu m en ist al seco lu lu i al X V I-lea, um anistul N i
c o la e O lahul, în «Glasul Bisericii», XXVIII (1969), nr. 7— 8 j Adela Becleanu
Iancu, G en eza cu ltu ro lo g iei rom ân eşti, Iaşi, 1974, p. 66— 67.
146 T ANTONIE PLAMADEALA
(1652). El cere ca locul oamenilor în societate să-l asigure nu

rangul, nici strămoşii, nici moşia, nici rudeniile, ci meritul.
îl dă exemplu pe mitropolitul său, Ştefan al Ungrovlahiei,
care s-a ridicat pe merit, dintr-un «satu de josu alu Ungro-
Vlahiei» 319.
31) Prim ele încercări de a fa ce arhivistică ştiinţiiică, des
criere, clasare şi inventariere, aparţin mitropolitului Antim
Ivireanul 32°.
32) Prim ele reguli de împrumutat cărţi vor fi fixate în
scris tot de Antim Ivireanul, pentru biblioteca Mînăstirii «Tu
turor Sfinţilor» din Bucureşti (mînăstire ce va purta mai tîrziu
numele său)321.
33) Primul catalog de bibliotecă provine tot de la Antim
Ivireanul, pentru aceeaşi, bibliotecă 322
34) C ea dinţii schiţă topografică, adică cea mai v ech e
cartografiere, ce cunoaşte Ţara Rom ânească, a fost întocmită
319. Iată textul din «Prefaţa» la în d r ep ta r ea Legii, Tîrgovişte, 1652:
«Mulţi oameni socotescu pentru omul cela ce căndu se naşte într’o cetate
cu mulţi oameni şi vestită deîn părinţi de bună rudă şi vestiţi, ei zic că
iaste vrădnic şi dăstoinicu unulu ca acela să fie lăudat şi să se ciudăscâ
şi să se mire pentru moşia luişi pentru înnălţare rudeniei lui. Ce unii ca
aceia greşescu fără semă şi fără de socotelâ chibzuescu, pentru că bună
tate nu vine nici se trage dăpre moşneni şi dăpre străm oşi; aşijdere şi răo-
tate şi viaţa ce re nu merge să vie să se pogoare pe strenepoţi, ce fieşi
cine deîn lucrurile sale (după cuvăntulu stăpânului nostru) sau se ruşi-
nezâ sau se slăveşte. Pentru că omul, căt de-aru fi să se tragă de părinţi
şi de rudă de oameni mari vestiţi şi îmbunătăţiţi, iară lucrurile lui să fie
proaste şi fără de ispravă dă nemica şi grozave, aceluia atăta de mult i
se cuvine batjocorire şi urgisire. Şi iarăşi (inpotrivâ), căndu răsare o odraslă
de bună rudă şi creşte într'un sat prostu şi dă nemica deîntru nişte oameni
oarecum, şi să se facă, cu nevoinţa lui şi cu multa socotinţă şi luare aminte,
ininunatu întru lucruri şi întru îndreptăr i şi să procopsescâ întru bună
tăţi, atunce mai vârtos se cade unul ca acela să fie lăudat dăstoinicăşte
cumu se cade de toţi, şi luminatu să fie lăudat, cumu se arată chiaru şi
se vede la blagorodia ta, alesulu mieu de Dumnezeu, Cinstite Părinte pre
înţelepte, Kyrie Kyrie Ştefane, Mitropolitulu al scaunului cetăţii Tîrgo-
viştii, Exarhul Plaiului şi a toată Ungro-Vlahia, mirăndu-se de tine toţi,
văzîndu-te deîntr'unu locu ca acela şi satu de josu alu Ungro-Vlahiei, ca
rele au crescutu odraslă şi stălpare ca aciasta, înpodobită cu atăta bună
tăţi şi darure» ; B.R.V., voi. I, p. 92. Şi Dosoftei ii ridiculiza (într-o notiţă
la Psaltirea în versuri) pe cei care îşi căutau antecedente de nobleţe. Cf.
Virgil Cândea, U m anism ul ro m ân esc, în «Studii şi articole de istorie», XVII
(1972), p. 21—22.
320. Aurelian Sacerdoţeanu, Antim Iv irea n u l arhivist, b ib lio teca r şi
tipograi, în «Glasul Bisericii», XXII (1963), nr. 9— 10, p. 866.
321. Idem , p. 874.
322. Ibidem .
de mitropolitul Antim Ivireanul la 1696, privitoare la moşia

Negovani a Mînăstirii Snagov 323324.
35) Tot Antim Ivireanul a introdus inovaţia sigiliului im
primat pe hîrtia hrisoavelor sale S24.
36) Printre cei dinţii care cer invăţămint de obşte, în Ţara
Românească, este arhimandritul Eufrosin Poteca. Dinicu Go-
lescu îl numea «ocîrmuitor de şcoală» 325, deşi la Sfîntul Sava
era numai profesor, nu şi director.
37) Primul profesor de filozofie în şcoala rom ânească a
fost tot arhimandritul Eufrosin Poteca, profesor Ia Sfîntul Sava.
Dinicu Golescu scria : «filozofia în limba românească a vorbi
acum întîi (subl. n.) s-au început prin părintele ieromonah
Eufrosin Poteca, profesorul filosofii, ale cărui osîrdii ne dau
foarte bune nădejdi» 32°.
38) Prima universitate ortodoxă a fost întemeiată de mi
tropolitul Petru Movilă, la Kiev 327.
39) C ea dinţii instituţie de invăţămint superior în Rom â
nia a fost «Academia domnească» a lui Vasile Lupu de la
biserica «Trei Ierarhi» din Iaşi, «înfiinţată din iniţiativa şi cu
ajutorul lui Petru Movilă» 328.
323. Autograful lui Antim, cu schiţa topografică, se află la Biblioteca
Academiei R.S.R. D o c u m en te, LXVIII, 46, Cf. Aurelian Sacerdoţeanu, op.
cit., p. 883—884.
324. Ib id e m , p. 886.
325. Cf. Titu Georgescu şi Emil Bâldescu, C tito ri d e ş c o a l ă r o m â
n e a s c ă , Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 28.
326. In «Prefaţa» la În s e m n a r e a c ă l ă t o r i e i m e le , 1826, Cf. I s to r ia fi
lozofiei r o m â n e ş t i, editată de un colectiv sub egida Academiei de ştiinţe
sociale şi politice a R. S. România, Institutul de filozofie, Ed. Academiei,
327. P. P. Panaitescu, P etru M o v ilă şi ro m â n ii, în voi. «Contribuţii la
istoria culturii româneşti», Bucureşti, 1971, p. 5 7 5 ; şi George Ivaşcu, Is to r ia
lite r a tu r ii r o m â n e , p. 129; Pr. Prof. Petru Rezuş, A c a d e m ia m o v ile a n ă d e
ia K ie v ş i r o lu l e i în d e z v o l t a r e a în v ă ţă m în tu lu i t e o lo g ic d in ţ ă r ile ro m â n e ,
în «Mitropolia Olteniei», X IX (1967), nr. 9— 10, p. 699— 709.
328. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 5 7 6 ; Dr. Mihail Avădanii, A ş e z ă m în -
tu i ş c o l a r d e l a T r e i Ie r a r h i d in Ia ş i, p rim a in s titu ţie c u e l e m e n t e d e în v ă -
ţă m ln t s u p e r io r din M o ld o v a (I), în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei»,
XLIII (1971), nr. 5— 6, p. 362— 374 j Idem, A ş e z ă m în tu l ş c o la r d e la T r e i
Ie r a r h i d in Ia ş i — p rim a in s titu ţie c u e l e m e n t e d e in v ă ţă m in t s u p e r io r d in
M o ld o v a (II), în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XLVIII (1972), nr. 9— 12,
p. 775— 789 [ Idem, C o n tin u ita te a în v ă ţă m în tu lu i in a u g u ra t ia T r e i Ie r a r h i.
P r e lu a r e a tr a d iţiilo r d e c ă t r e A c a d e m ia d o m n e a s c ă d in Ia ş i (III), în «Mitro
polia Moldovei şi Sucevei», L (1947), nr. 5— 6, p. 353— 368.
40) Primul tratat filozofic in lim ba rom ână este «De im
pératrice ratione», atribuit lui Ioseph Flavius. A fost tradus
de Nicolae Milescu, Spătarul, cu titlul : Pentru singurul ţiito-
riul gmd, în traducerea curentă de azi : D espre raţiunea d o
minantă, şi se află inclus într-o carte bisericească, în Biblia
de la Bucureşti, 1688, p. 740—750 329.
41) Primul desen anatom ic m edieval a fost făcut de mo
nahul Teodosie de la Mînăstirea Neamţu, în xilogravură pen
tru cartea lui Nicodim Aghioritul Pentru păzirea celor cinci
simţiri (1826) 330 şi reprezintă două inimi, pe faţă şi pe dos, la
pag. 504—506. Premieră în medicina românească331.
9. CARACTERELE DOMINANTE ALE CONTRIBUŢIEI CLERICILOR

LA CULTURA VECHE ROMÂNEASCA
1) Dincolo de calitatea d e clerici, toţi cei amintiţi, ca şi

aceştia din urmă, în premiere absolute în cultura românească,
şi tabloul n-are deloc pretenţia de a fi epuizat tema — au
fost şi s-au simţit români. Niciodată n-au făcut ce au făcut,
pentru că erau clerici, şi nici nu şi-au motivat astfel acţiu
nile, gîndurile, scrisul lor. Ei spun totdeauna că au fost în
demnaţi de conştiinţă, de calitatea lor de români, de senti
mentul patriotic, «ca să aibă şi românii carte pe limba lor».
De aceea, pe bună dreptate, istoria limbii, a literaturii şi a
culturii române, îi revendică printre ctitori, în calitatea lor
de români devotaţi neamului lor.
Fireşte nu e indiferent nici faptul că au fost clerici, şi nu
numai pentru Biserica Ortodoxă Română care nu uită acest lu
cru, ci şi pentru istoria culturii, pentru că fiind clerici au be
neficiat în activitatea lor de formaţia în spiritul virtuţilor evan
ghelice, a grijii faţă de om, a dreptăţii, egalităţii, dragostei
şi omeniei. Dincolo de prefeţele în care se exprimau ei înşişi,
chiar textele pe care le traduceau şi le tipăreau, erau coduri
329. Cf. Virgil Cândea, T ratatu l «D esp re raţiu n ea dom in an tă», cea
dinţii operă filozofică publicată în limba română (1688), in «Viaţa Româ
nească», XVI (1963), nr. 3, p. 84— 89.
330. B.R.V., III, p. 512— 513.
331. Vezi Virgil Cândea, W iiiiam H arv ey , «A n th em e G azis et le s d é
buts d e ia S cien ce rou m ain e m o d ern e», în «Balkan Studies», Tesalonic,
1964, p. 77— 88. Are şi reproducerea xilogravurilor.
morale, care, direct şi indirect, lucrau în conştiinţe, dirijau

comportamentul, creau un anumit tip de om şi de civilizaţie.
2) Ştefan Bârsănescu îşi pune, în legătură cu aceasta, o
întrebare capitală: «ce s-a întîmplat cu trăsăturile specifice
ale spiritului românesc, în urma contactului cu cultura creş
tină primitivă... Ce ne spun în această privinţă faptele isto
rice ?» 332.
Problema merită o cercetare mai aprofundată şi mai lăr
gită, nu pentru că, cu cît a documentat Ştefan Bârsănescu,
nu ne-am putut edifica, ci pentru că e într-adevăr vorba de o
relaţie în care s-ar putea descoperi condiţionări în ambele
sensuri, şi nu numai dinspre «cultura creştină» spre «spiritul
românesc». Autorul citat constată, analizînd documente dom
neşti începînd cu anul 1403, că ele se raportează la problem e
con crete de viaţă, acte de proprietate, hotărîri de judecată,
angajamente politice şi comerciale, aşa încît se poate deduce
din ele în ce spirit s-au luat hotărîrile şi în ce măsură învă
ţătura creştină le-a putut influenţa.
Autorul lasă impresia că pornind cercetarea a avut în
vedere o influenţă negativă, în sensul descoperirii unor decizii
iraţionale, bazate pe surse rupte de realităţi, surse mistice,
obscurantiste, arbitrare. Dar nu le găseşte. Deci, conchide el,
«spiritul românesc» n-a fost afectat de «cultura creştină pri
mitivă».
«Luînd în considerare toate acestea (documentele citate
n.n.) şi analizînd esenţa declaraţiilor şi deciziilor respective,
constatăm că în ele se reflectă, în forme evidente, un apel
continuu la judecată, la raţiunea proprie, la o gîndire recti
linie, care ia în considerare realităţi prezente, fapte impor
tante din viaţă. La rîndul lor, expresii ca : «adevăr», «raţiune»,
«înţelegere», «sfat bun», «cinste», «cuget bun» etc., ce revin
frecvent în aceste documente, relevă o direcţie precisă a spi
ritului românesc : spre raţiune, spre logică, spre gîndire, deci
spre primatul raţiunii, iar nu spre «misticism». Şi autorul se
întreabă im ediat: «Să fie oare aceasta o constantă a spiri
tului românesc ? 333 Fireşte, răspundem noi, este.
Şi iată şi concluzia : «aici totul poate proba că receptarea
culturii creştine-primare, care a fost la noi o realitate incon
332. Op. cit., p. 77.
333. Ibid em , p. 79.
testabilă, n-a putut produce o schimbare de esenţă a spiritului

românesc. în schimb, numeroasele cărţi de ritual din epocă,
bisericile, picturile religioase, literatura teologică şi juridică
de esenţă creştină, au fost asimilate, îmbogăţind bagajul spi
ritual al poporului nostru şi supunîndu-1 Ia exerciţii care au
favorizat procesul de accelerare a ritmului său de evoluţie spi
rituală» S34.
Nu vom nega toate acestea. Dimpotrivă. Vom adăuga
doar, că această constantă a «spiritului românesc» este tot
atît de prezentă şi în scrierile clericilor. Am văzut ce mult
s-au angajat ei în promovarea culturii, realişti, practici, cu pi
cioarele pe pămînt. Nu vom reveni la lucruri spuse deja, dar
vom aduce doar cîteva exemple grăitoare.
Veniamin C onstachi deplîngea «pămîntul Moldovei... us
cat pentru lipsa cărţilor» 3433536şi îndemna pe toţi fiii Moldovei
«la ştiinţă şi meşteşug» S36.
în toate prefeţele, cel mai frecvent cuvînt este «a înţe
lege», a spune «cuvinte cu înţeles» 337.
Cultura creştină-primară nu s-a structurat la români pe
coordonate obscurantiste. «Spiritul românesc» a fost lucrător
şi eficace şi în cei care au receptat la noi, creştinismul, stră
moşii şi înaintaşii noştri.
Arătam mai înainte că chiar paisianismul n-a prins la noi,
din aceleaşi motive, ci s-a impus direcţia cernicană, o spiri
tualitate echilibrată pe ora e i labora, tot aşa cum acum mai
în urmă, avînd desigur premisele puse cu mult înainte, s-a
putut foarte uşor organiza viaţa creştină avînd drept obiec
tiv un «apostolat social», iar Biserica a putut fără nici o difi
cultate fi numită o «Biserică slujitoare» a lui Dumnezeu şi a
oamenilor.
Aşadar, între «spiritul românesc» şi «spiritualitatea creş
tină ortodoxă românească» n-a existat şi nu există neapărat
contradicţii, chiar dacă nu există nici identitate absolută, pri
mul fiind de esenţă laică, în accepţiunea autorului citat. De
334. Ibidem .
335. «Predoslovie» la F a p te le A postolilor, 1816.
336. «Prefaţă» la Istoria Scripturii V ech iu lu i T estam en t, Iaşi, 1824.
337. Epilog la E v an g h elia ro m â n ea scă a lui Coresi 1560 ; «Cuvînt că
tre cetitori» la C artea ro m â n ea scă d e în v ăţătu ră a lui Varlaiam, Iaşi, 1643:
«Predoslovie» la N ou l T estam en t al lui Simion Ştefan, 1648 etc.
aceea, menţionam mai sus condiţionări în ambele sensuri.

Aveam în vedere şi condiţionarea spiritualităţii creştine de
către «spiritul românesc», ceea ce e aproape un lucru de la
sine înţeles. Şi atunci înţelegem şi mai bine de ce cultura
creştină-primară «n-a putut produce o schimbare de esenţă
a spiritului românesc» 338. Nici nu şi-a propus s-o facă.
R eiese din caracteristicile «spiritului românesc» de mai
sus, şi s-a mai spus şi de alţii, că una din trăsăturile culturii
româneşti a fost realismul, orientarea către problemele ime
diate ale vieţii individuale sau colective 339. Cultura creştină
n-a contrazis acest caracter, ci dimpotrivă, l-a promovat, pen
tru că era în spiritul doctrinei sale, care, la noi mai ales, a
fost asimilată cu bun simţ, fără exagerări şi alunecări unila
terale cu desconsiderarea realităţii, a vieţii. «în centrul cul
turii ebraice a stat grija faţă de om ca persoană şi de îndru
mare a lui după anumite reguli. O ştim, printre altele, din cîn-
tecele Iui David (Psalmii), din cărţile lui Solomon şi din D eca
logul lui Moise. în centrul culturii creştine a stat grija faţă
de om şi de pregătirea lui ca om al iubirii de oameni, al cre
dinţei, al carităţii şi al speranţei, adică al practicării celor
trei virtuţi creştine cardinale». Consideraţiile sînt ale unui
laic 34°. Cînd Dosoftei versifica «La rîul Vavilonului», nu dă
dea «corp mîhnirilor abstracte», cum îi place lui Călinescu să
spună, citind poezia pentru frumuseţea e i 341, ci avea singur
în gînd Moldova lui părăsită 34234, plîngînd şi el «pentru ţară»,
cînd cînta cuvintele psalmistului.
3) Din toate participările clericilor la determinarea pro
gresului limbii şi culturii româneşti, efortul spre afirm area
unităţii d e lim bă şi de neam e cel mai vizibil. Ei au militat
pentru o cultură u n itară3*3. Bineînţeles, nu numai ei. Ei, îm
preună cu toţi ceilalţi ostenitori pe acest teren fertil, dar încă
nearat şi necultivat cum trebuia în vremea aceea.
4) Se poate spune că dorinţa lor, cuvîntul de ordine al mai
multor veacuri, a fost : cultură pentru toţi. Cînd se spunea
339. Virgil Cândea, C a ra ctères dom inants..., p. 68.
341. Istoria literatu rii rom ân e, Compendiu, Bucureşti, 1962, p. 32.
343. Vezi Dan Zamfirescu, Studii şi articole,... p. 31.
«românii», nu se făcea nici o deosebire. Ei aduceau dealtfel

în cultură elementul sătesc, ţărănesc. Şi aici era vorba de o
influenţă în dublu sens. Şt. Meteş ne spune că ţăranii luau mo
del de scriere şi compunere în româneşte a zapiselor, din căr
ţile lui Coresi 344, dar şi mişcarea inversă era o realitate, căci
«cele mai vechi manuscrise de cărţi religioase şi de cărţi
populare româneşti provin de la cărturarii săteşti» 345.
5) Cultura rom ânească, în expresia ei populară şi cultă,
s-a structurat dintru început în cadrul unor principii sănătoase
de om enie, de dreptate, de pace, de egalitate între toţi oam e
nii. Caracterul senin, optimist, drept al culturii româneşti da
torează, poate, ceva şi faptului că la începuturi a fost hrănită
de o literatură, care, dincolo de conţinutul ei religios, am zice
dincolo de ideologia ei, promova tocmai astfel de idei : îi în
văţa pe oameni cum să fie buni, drepţi, omenoşi, să nu dispere,
să creadă în egalitatea tuturor, în drepturile tuturor la mă
sură egală de tratament din partea «domnilor», domnii fiind de
aceeaşi calitate cu «cei de jos», numai cu alte responsabilităţi.
Scriptura şi cartea de cult au promovat aceste idei, de aceea
ele au jucat, cum s-a spus de mai multe ori, un rol progresist
în vremea aceea 346.
6) O ultimă trăsătură asupra căreia am vrea să ne oprim
este aceea a autonom iei, a independenţei. Clericii au militat
pentru autonomia şi independenţa Bisericii lor, din cele mai
timpurii vremuri 347. încă Dimitrie Cantemir ne spune că mi
tropolitul Moldovei avea o anumită autonomie 348.
în 1885, după tratative îndelungate, Bisericii Ortodoxe
Române i se recunoaşte autocefalia, iar în 1925 dreptul de a
avea propriul ei Patriarh şi a nu mai fi dependentă de nimeni.
Trebuie să vedem în acestea, afirmarea dorinţei românilor de
a fi liberi şi independenţi, pînă şi în Biserică, unde multe ca
noane şi rînduieli ce conveneau străinilor, stăteau să li se îm
potrivească.
344. Şt. Meteş, Istoria B isericii rom ân eşti din T ran silvan ia, p. 145.
345. Dan Zamfirescu, op. cit., p. 60.
346. Ministerul Invăţămîntului Public, M eto d ica p red ă rii isto riei e v u
lui m ediu în ş c o a la elem en ta ră şi m ed ie, Bucureşti, 1951, p. 22.
347. Vezi Ai. Elian, Antim Iv irean u l a p ă ră to r al p rero g a tiv elo r sc a u
nului m etropolitan al U n grovlahiei, în «Studii teologice», XVIII (1966),
nr. 7—8, p. 519— 530.
348. D escrierea M old o v ei, Bucureşti, Ediţia 1973, p. 339.
Românii au dat creştinismului o form ă românească, de

aceea la noi, în întreaga noastră istorie, contradicţiile între
spiritual şi secular au fost inexistente.
Avem un stil propriu în arhitectură, prezent în construc
ţia bisericilor, dar şi în construcţia caselor. Stilul brâncove-
nesc nu e specific bisericesc.
Avem o muzică a noastră, o pictură, o sculptură în piatră
şi în lemn.
Avem în Biserică limba noastră.
10. ÎN LOC DE CONCLUZII
Eminescu, pe care ne-am propus să-l comentăm în pagi

nile acestea, spunea: « B i s e r i c a a u c r e a t l i m b a l i
t e r a r ă , au s f i n ţ i t - o , au r i d i c a t - o l a r a n g u l
u n e i l i m b i h i e r a t i c e ş i d e s t a t » 349. Odată cu
traducerea cărţilor de cult în lim ba română, lim ba noastră a
intrat în rîndul lim bilor sacre, cum era latina, slavona şi greaca.
Dacă vom ţine seam a că în toată lum ea ortodoxă, aceste limbi
mai sînt încă şi astăzi lim bi de cult — ex cep ţiile au început în
com unităţile din diaspora numai în veacu l nostru, şi nu peste
tot — vom realiza, la adevărata dimensiune, revoluţia produsă
la noi, la sfîrşitul secolului al X V -lea şi începutul celui de al
XVI-lea.
Trăsăturile dominante ale spiritului românesc : unitatea
de limbă, de neam şi de cultură, cărora li s-a adăugat în viaţa
religioasă şi unitatea de credinţă, au mers mînă în mînă, s-au
alimentat reciproc, şi au alim entat în decursul istoriei tinde
rea permanentă a românilor spre autonomie, independenţă şi
suveranitate.
Clericii au circulat aceste trăsături şi tinderi pe tot în
tinsul pămîntului rom ânesc. Toate acestea d ov ed esc profunda
angajare socială a Bisericii în societatea rom ânească. S-au hră
nit în timp şi din alte culturi şi n-a fost rău, pentru că s-au ra
cordat astfel la sistemul energiilor internaţionale, ţinînd pasul
cu evoluţia şi progresul general. Dar luînd, au şi dat, iar ceea
ce au luat, au prefăcut potrivit cu simţirea, cu caracterul şi
cu n evoile noastre. Semănat la noi, totul a crescut din seva
noastră.
349. «Timpul», 10.X.1881 ; cf. S criitorii rom âni... «A ntologie»... p. 143.
G. Ivaşcu, referindu-se la rolul din trecut al călugărilor,

ca propagatori ai culturii dintr-un loc intr-altul, prin uşurinţa
lor de m işcare în spaţii ortodoxe diferite geografic şi etnic,
alergînd mai ales după literatură, care le era din punctul de
v ed ere al credinţei comună, favorizînd contacte şi îm bogă
ţind astfel la în toarcere propria lor cultură naţională, a denu
mit aceasta o adevărată «internaţională m onahicească» 350351.
Dacă ţinem seam a de faptul că în evul mediu rom ânesc, ţă
rile rom âneşti erau despărţite, ca organizare şi ca state d ife
rite, ad esea sub stăpîniri străine, dar că ei, clericii, şi cărţile
lor rom âneşti au circulat uşor p este aceste graniţe, în scopuri
care la v ed ere nu-i supunea bănuielilor politice ale stăpînito-
rilor străini, temporari, putem spune că ei au fost în spaţiul
românesc un adevărat liant inter-românesc.
De aceea, atunci cînd un mare poet ca Lucian Blaga scrie
c ă : «toţi românii anonimi, care de-a lungul secolelor noastre
prim ordiale au creat lim ba rom ânească, au colaborat la p o e
zia lui Eminescu» SS1, în minte ne vin toţi traducătorii anonimi
ai textelor m aram ureşene ale Scripturii, şi toţi cei care şi-au
lăsat numele pe manuscrise şi tipărituri şi au fost pomeniţi
aici.
350. Op. cit., p. 70.

351. «Contemporanul», Cf. «Antologia» lui Gh. Bulgăr, p. 294, 1965,
nr. 10, p. 2.
4
NICOLAE M I L E S C U
«VIR POLYGLOTUS ET PERERUDITUS»
OPERA Şl UNELE PROBLEME CONTROVERSATE

IN LEGĂTURA CU ACEASTA
Secolul al XVII-lea a fost un secol bogat în oameni mari

şi în evenimente culturale pe măsură, culminînd spre sfîrşit
cu Biblia de la Bucureşti (1688), Cronica Buzeştilor (1602—
1610), Cronograful lui Mihail Moxalie (1620), Pravila de la
G ovora (1640), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru M ovilă
(1642), Cartea rom ânească de învăţătură a Mitropolitului
Varlaam (1643), îndreptarea leg ii de la Tîrgovişte (1652), Noul
Testament, cunoscut sub numele Mitropolitului Simion Ştefan
(1648), Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei (1673),
acestea şi altele ca L etop iseţele m oldoveneşti ale unor croni
cari ca Miron şi Neculai Costin, Grigore Ureche şi Ion Ne-
culce, operele lui Dimitrie Cantemir şi ale Stolnicului Constan
tin Cantacuzino — acestea din urmă prinzînd şi secolul urmă
tor — sînt sfinte cărţi ale culturii şi neamului românesc, aurul
minţii unor strămoşi bogaţi în înţelepciune, comîndul ce ni
l-au lăsat precum ca să ştim cine sîntem, ce credem şi ce rost
avem pe lume, ca oameni şi ca români, noi aceştia de la Car-
paţi şi Dunăre şi Mare.
Acestui veac îi mai aparţin cărturari laici Udrişte Năs
turel, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, învăţaţii mitropoliţi şi
episcopi: Petru Movilă, Anastasie Crimca, Teodosie Veşte-
meanul şi Mitrofan al Buzăului. Acum se zidesc acele timpurii
academii ale vremii, mînăstirile Secu (1602), Dragomirna
(1609), Căldăruşani (1638), Trei Ierarhi (1639), Agapia (1642),
Golia (1650— 1653), Cetăţuia (1672), Hurezi (1690— 1697), Sinaia
(1690— 1695). Acum se organizează prima tiparniţă în Mol
dova, se ţine Sinodul de la Iaşi (1642), se deschide prima şcoală
umanistă la Tîrgovişte (1646) şi marea Academie de la «Sfîntul
Sava» din Bucureşti (1694— 1695), pe care o va moderniza şi
româniza Gheorghe Lazăr mai tîrziu, la începutul secolului al

XlX-lea şi care va deveni apoi «Universitatea din Bucureşti».
Acest veac al XVII-lea l-a mai prins încă pe Mihai Vitea
zul, i-a cunoscut pe Movileşti, pe Matei Basarab, pe Vasile
Lupu, pe Duca Vodă, pe Şerban Cantacuzino, pe Constantin
Cantemir şi pe Constantin Brâncoveanu, nume de aceeaşi mă
rime cu ale învăţaţilor, toţi fiind, în acelaşi timp, domni ai
Ţării şi ai. culturii. Al. Elian remarca undeva că «împrejurări
priincioase au făcut, din cel de al XVII-lea secol românesc,
veacul nostru teologic, cu deosebire» 1. El e teologic intr-ade
văr, prin conţinut, dar la el au contribuit în egală măsură cle
rici şi laici, teologi şi umanişti, în rîndul acestora din urmă
cu dreptate trebuind să-i includem şi pe voievozii veacului.
Controversa care vrea să stabilească preponderenţa clerici
lor 12 sau a laicilor 3 în veac şi în special la traducerea Bibliei
de la Bucureşti, e relevantă pentru istoria umanismului, dar e
relevantă în aceeaşi măsură şi pentru cooperarea dintre unii
şi alţii. Clericii luminaţi se deschideau culturii laice şi nu re
fuzau, spre exemplu, includerea în Biblia de Ia Bucureşti a
tratatului Despre raţiunea dominantă — titlul însuşi atestă
conţinutul umanist — iar laicii recuperau din şi prin scrisul
teologic valorile umaniste, lărgindu-i sfera de la conţinutul şi
forma strîns şi strict bisericească, la implicaţiile acestora pen
tru cultură şi progres. Aşa înţelegem noi prezenţa acestui tra
tat în Biblia de la B u cureşti4.
Spre a întregi tabloul oamenilor mari ai veacului al XVII-
lea, trebuie să li-1 alăturăm şi pe Nicolae Milescu, Spătarul,
(n. 1636), Vir polyglotus et pereruditus, bărbat poliglot şi prea
învăţat, cunoscut şi apreciat aproape mai bine şi mai mult în
vestul Europei şi în ţările îndepărtate ca China, la Istanbul şi
1. Al. Elian, C on tribu ţia g r e c e a s c ă la «M ărtu risirea O rtodoxă», în
«Baloania», V, 1, Bucureşti, 1942, p. 79.
2. N. A. Ursu, note la ediţia D osoitei, Opere, I, versuri, Bucureşti,
1978, p. 512: «în toate timpurile, cu tălmăcirea, copierea, tipărirea, verifi
carea canonicităţii şi difuzarea cărţilor religioase s-a ocupat Biserica,
iar laicii, indiferent ce preocupări aveau, sau ce poziţie ocupau în socie
tate, participau la asemenea acţiuni numai în măsura în care erau angajaţi,
într-un fel sau altul, de Biserică».
3. Virgil Cândea, R aţiu n ea dom inantă. C on tribu ţii la istoria u m an is
mului rom ân esc, CluJ-Napoca, ed. Dacia, 1979, p. 170.
4. In legătură cu aceasta Virgil Cândea, T ratatu l «D espre raţiu n ea
dom in an tă», c e a din ţii o p e r ă lîlo z o iic ă p u b licată In lim b a română (1688),
în «Viaţa Românească», XVI (1963), nr. 3, p. 84— 8 9 ; Virgil Cândea, R a
ţiunea dom inantă. C on tribu ţii la istoria um anism ului rom ân esc, Cluj-
Napoca, ed. Dacia, 1979.
NICOLAE MILESCU - SPĂTARUL 157
la Moscova, decît în ţara lui. Iată cum ni-1 descrie Ion Neculce:
«Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui
de moşia lui, prea învăţat şi cărturar, şi ştia multe lim bi: eli-
neşte, slavoneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mîndru şi bogat
şi umbla cu podvodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu
paloşe, cu soltare tot sîrmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-Vodă îi era
prea drag, şi-l ţinea prea bine şi tot la masă, îl punea...
şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dînsul» 5.
îşi făcuse studiile teologice şi filozofice, mai întîi, pro
babil, la Academia lui Vasile Lupu, apoi sigur la Academia
Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol, cu dascăli vestiţi ca
Ion Cariofilis şi Gabriel Vlasios şi însăşi petrecerea în capitala
imperiului fusese în măsură să-l introducă în problemele lumii
contemporane, în tainele domniilor şi în dedesubturile diplo
maţiei, şi să-l pregătească pentru o carieră puţin obişnuită
boiernaşilor din Vaslui. în Moldova ajunge repede grămătic,
secretar domnesc, ceea ce nu era deloc puţin lucru. Nu împli
nise nici 20 de ani cînd îl însoţeşte pe domnitorul Gheorghe
Ştefan într-o campanie militară în Ţara Românească (1655),
iar pe timpul lui Gheorghe Ghica e trimis într-o campanie în
Transilvania (1659), cu rang de spătar, comandant de oaste,
şi nu împlinise încă 30 de ani.
Călătoreşte mult. Nu-şi face scrupule în a-şi oferi servi
ciile acolo unde era nevoie de ele. Cum mintea lui era oriunde
competitivă, îşi găseşte repede rosturi înalte. Prin 1661, revine
la Constantinopol în rol de capuchehaie a lui Grigore Ghica,
domn în Ţara Românească. Neastîmpărat şi poate prea încre
zător în succesele lui, se amestecă şi într-un complot. Neculce
spune că împotriva lui Ştefăniţă-Vodă,- diplomatul francez
Foy de la Neuville, spune că împotriva lui Grigore Ghica. Se
pare că întîmplarea s-ar fi petrecut pe vremea lui Iliaş Vodă,
pe care Milescu a vrut să-l detroneze şi să-i ia domnia6. Des
coperit, potrivit obiceiului vremii i se taie nasul, din care pri
cină va fi poreclit «Nicolae Cîrnul». Va necăji mult pînă să
şi-l împlinească la loc, prin scurgeri de sînge, închegat cu meş
teşug doftoricesc, picătură cu picătură, poate undeva într-o
ţară apuseană (Neculce).
Prin 1664 este primit la curtea electorului de Brandenburg,
Friderich Wilhelm, iar în 1666 se afla la Stettin, în Pomerania,
împreună cu domnitorul fugar Gheorghe Ştefan, căruia îi fu
5. Ion Neculce, L eto p iseţu l Ţ ării M old o v ei, XLI, ed. II, Bucureşti,
1959, p. 26— 27.
6. Vezi Al. Piru, L iteratu ra rom ân ă v e c h e , Bucureşti, 1961, p. 218.
1 58 t ANTONIE PLAMADEALA
sese grămătic. îşi reia funcţia. Ba chiar e avansat. Devine un

fel de ambasador al fostului domnitor, la curţile din Suedia şi
Franţa. Călătoreşte la Stockholm şi Paris, încercînd să orga
nizeze o cruciadă antiotomană şi, eventual, să-l reinstaleze pe
Gheorghe Ştefan domn în Moldova. Nu-i reuşeşte nici una,
nici alta. Dar, cu prilejul călătoriilor se informează, studiază
mereu, scrie, traduce şi îşi face legături, devine foarte cunos
cut şi apreciat. Leibniz îl considera specialist în problemele
Bisericii răsăritului.
Prin 1668 revine în Moldova. Trei ani mai tîrziu e din nou
la Constantinopol de unde, recomandat de Dositei, patriarh al
Ierusalimului, prietenul său, va pleca la Moscova ca interpret
de limbile greacă, latină şi română, la Departamentul soliilor.
Ţarul îl instalează în «Curtea Simionovski», fosta locuinţă a
episcopului grec Paisie Ligarides, agent catolic căzut tocmai
din această cauză în dizgraţie şi exilat la Kiev. Casa acestuia
dispunea de o foarte bună bibliotecă şi de multe manuscrise,
adică tocmai de ceea ce avea Milescu nevoie mai mult. De la
Moscova va face în 1675 celebra călătorie în China, după un
drum de trei ani prin Siberia, dus-întors, plin de peripeţii. Se
va întoarce în 1678. Rezistă la Moscova sub mai mulţi ţari,
chiar şi atunci cînd protectorii lui cad victime obscurantismu
lui şi rivalităţilor politice locale. A fost acuzat la un moment
dat de vrăjitorie ! îl salvează reputaţia lui de savant, scrierile
şi mai ales faptul că era foarte greu să se dispenseze cineva
de priceperea şi serviciile lui. A murit prin 1708, la vîrsta de
72 de ani, ultimii ani petrecîndu-i probabil în tihna retragerii
din treburile publice, deoarece, nu se prea ştie nici cum, nici
unde a murit. Nu sînt dovezi că ar fi suferit moarte violentă
sau surghiun la mînăstire, cum i s-a întîmplat prietenului şi
protectorului său Matveev, şeful Departamentului soliilor.
Milescu a lăsat o operă de mare valoare. Ea ne va intro
duce şi mai adînc, şi mai elocvent în dimensiunile «intere
sante» 7 ale personalităţii acestui secol al XVII-lea românesc.
Cum toată viaţa lui a fost în mişcare, pribeag, şi-a scris opera
în deplasare şi, de obicei, provocat fie de cereri exprese din
partea unor capete încoronate, fie de raţiuni de polemică sa
7. Sextil Puşcariu, Isto ria literatu rii rom ân e, epoca veche, Sibiu, 1936,
p. 126.
Amănunte şi cercetări mai noi despre viaţa şi opera Spătarului
N. Milescu, vezi la Diac. P. I. David, P rem ise a le d ialo g u lu i an g lican o-
ortodox..., teză de doctorat, în «Studii teologice», XXVIII (1976), nr. 3— 6,
p. 420— 428.
vantă, filozofică sau religioasă. Va fi făcut şi unele lucruri din

pură plăcere personală, dacă va mai fi avut vreme şi pentru
aşa ceva 1
în 1655 a făcut o vizită la Mînăstirea Neamţu. I se atribuie
scrierea cu acest prilej a unei Istorii despre Sfînta icoan ă a
Prea Sfintei noastre Stăpîne N ăscătoare de Dumnezeu Maria.
E vorba despre icoana ce ar fi fost dăruită de împăratul Bizan
ţului Ioan Paleologu lui Alexandru cel Bun şi care se află şi
astăzi în biserica mare a Mînăstirii Neamţu. Istoricii literari
ai vechii culturi româneşti nu simt toţi de acord asupra pater
nităţii acestei scrieri. Virgil Cândea crede că Milescu e doar
traducătorul e i 89. Alţii, ca Dumitru Cristescu, de pildă, cred că
totuşi el «a întocmit-o» ®. îndoiala, dacă nu chiar confuzia,
provine din aceea că Mitropolitul Gheorghe al Moldovei (1723
—1729) spune undeva că «această istorie am scris eu Georgie
smeritul Mitropolit al Moldovei cu mina mea» 101. Virgil Cândea
fără a dori să elucideze problema, oprindu-se la ea doar în
treacăt, observă că lucrarea e «revendicată» de Gheorghe de
la Neamţ, mitropolitul M oldovei»A1. De fapt, mitropolitul
Gheorghe cînd spune «am scris eu», nu e sigur că înţelege că
a compus-o el, ca autor. Se poate înţelege că a copiat-o, pen
tru că mai înainte arătase că «Nicolae Grămăticul au cetit
acele hrisoave împărăteşti şi patriarheşti, care scriau pentru
sfînta icoană de la monastirea Neamţului, că este făcătoare de
minuni». Deci Milescu aflase povestirea în nişte documente
vechi, pentru că mai departe mitropolitul Gheorghe precizează,
după ce spusese că «a scris-o el cu mina lui» : «Iară cînd au
fost Nicolae Grămăticul la Monastirea Neamţului, de au tăl
măcit istoria aceasta, de pre acele hrisoave împărăteşti şi pa
triarheşti, în zilele lui Ştefan Gheorghe Voevod, era anii de
la Hristos 1655, februarie 17»12. E limpede că mitropolitul
Gheorghe nu se putea pretinde autor la 1723, pentru ceea ce
«tălmăcise» Milescu la 1655.
Documentele în cauză, care ar fi fost pierdute cu vremea,
prin 1684— 1685, priveau întemeierea Mitropoliei Moldovei şi
8. Virgil Cândea, N ico la e M ilescu şi în cep u tu rile trad u cerilo r uma
niste în lim ba rom ân ă. Extras din culegerea «Limbă şi Literatură», voi.
VII, Bucureşti, 1963, p. 31— 32 (3— 4).
9. Pr. Dumitru Cristescu, O p era te o lo g ic ă şi a p o lo g etic ă a S pătarului
N ico la e M ilescu , în «Ortodoxia», X (1958), nr. 4, p. 496 şi urm.
10. Vezi la Melchisedec, C ron ica R om anului şi a e p is c o p ie i d e Roman,
p. I-a, Bucureşti, 1874, p. 90.
11. Op. cit., p. 32 (4).
12. Cf. Melchisedec, op. cit., p. 90.
luO t ANTONIE PLAMADEALA
faptul că ea ar fi avut o anumită independenţă —■se pronunţă

chiar cuvîntul autocefalie — care a şi fost apoi revendicată de
un sinod ţinut la Iaşi în 1752, pe vremea lui Iacob II Putneanul.
între ştirile privind mitropolia era şi istoria in legătură cu
icoana bizantină de la Neamţu. După mitropolitul Gheorghe
fafirmaţiile lui au fost transmise de logofătul Ştefan, de unde
le reproduce Melchisedec) 13, Milescu ar fi tradus nişte docu
mente vechi, cum spune şi Cândea14, fără să se gîndească nea
părat la «hrisoavele» de care vorbeşte mitropolitul Gheorghe.
Şi C. C. Giurescu, citat de Cândea, merge pe aceeaşi ipoteză,
anume că textul original sau cum va fi fost el, de la Neamţu,
putea fi un text slav, un oarecare text care cuprindea legende,
nu hrisoave «împărăteşti şi patriarheşti» 15. Dumitru Cristescu
crede, dimpotrivă, că Milescu e autor şi că mitropolitul Gheor
ghe a copiat textul său 16. Milescu, după Cristescu, nu a tradus
din hrisoavele cele vechi, ci «le-a cercetat» spre a se docu
menta 1718. De la distanţa aceasta se pot face multe presupuneri,
dar avem pe de o parte afirmaţia Mitropolitului Gheorghe că
Milescu «a tălmăcit după hrisoave», iar pe de altă parte ne lip
sesc hrisoavele originale, ca să le putem compara cu textul
păstrat pe rînd, din unul în altul, pînă la mitropolitul Gheorghe,
de logofătul Ştefan şi reluat de Melchisedec în Cronica Ro
manului.
Dar să pornim şi de la altă ipoteză : dacă hrisoavele s-au
pierdut pe la 1684— 1685, «la vremea nepăcii» în a doua dom
nie a lui Dumitraşcu vodă Cantacuzino, după cum precizează
Sinodul de Iaşi (1752), fiind, poate, chiar luate în Polonia de
către mitropolitul Dosoftei care s-a retras odată cu armatele
lui Ioan Sobieschi1S, atunci mitropolitul Gheorghe, dacă în-
tr-adevăr le-a văzut — cum ne asigură logofătul Ştefan — el
nu Ie-a putut vedea decît în copilărie, ca frate sau, în cel mai
bun caz, ca foarte tînăr monah la Neamţu.
13. Op. cit., p. 86.
14. Op. cit., p. 31.
15. C. C. Giurescu, Istoria R om ânilor, voi. III, 2, Bucureşti, 1946, p. 795
16. AI. Ciurea nu se referă la această problemă în studiul său «M ăr
tu risirea d e credin ţă a Spătaru lu i N ico la e M ile s c u : «Stella O rien talis
o c cid en ta li spien den s» , din «Ortodoxia», 4, 1958. Cele afirmate la p. 496
din acest număr al revistei, sînt din cuprinsul articolului lui Dumitru
Cristescu citat mai sus. E o îndreptare menită să facă dreptate şi Pr. Al.
Ciurea şi Pr. Dumitru Cristescu. Vezi Virgil Cândea, în cepu tu rile..., p. 32,
nota 1.
17. Pr. Dumitru Cristescu, art. cit., p. 496— 497.
18. Ştefan Ciobanu, D osoftei M itropolitul M old o v ei, Iaşi, 1918, p. 8, cf.
Dumitru Cristescu, op. cit., p. 497.
NICOLAE MILESCU - SPĂTARUL ie i
Mai putea el şti acum, după atîţia ani, ce a văzut şi putea

el stabili cu certitudine că Milescu în 1655 a tradus exact acele
documente ? Interesul Mitropolitului Gheorghe era să împingă
originea istoriei «copiate» de Milescu, sau «traduse» de el,
înapoi la 1401. Scrisă în 1655 ea n-ar mai fi avut nici o valoare
pentru dovedirea autocefaliei Mitropoliei Moldovei, scopul pe
care şi-l propusese Mitropolitul Gheorghe şi pe care il vor
prelua apoi şi unii din urmaşii săi. Spre exemplu, în actele
Sinodului de la Iaşi din 1752, se retine istoria, anume că îm
păratul bizantin Manoil Paleologu a ratificat ceea ce făgăduise
moldovenilor fiul său Andronic Paleologu, cu privire la Mitro
polia M oldovei: «au făcut-o ca să fie ca şi Ochridul, nesupusă
nicăiurea, trimiţînd Mitropolitului şi coroană şi sacos şi au
întărit acest aşezămînt şi cu hrisoave împărăteşti, după cum
preasfinţitul şi răposatul Gheorghe Mitropolitul mărturiseşte
cu giurămînt şi cu sufletul său, că el a văzut acele hrisoave în
Monastirea Neamţului, într-acest chip scriind şi prăpădindu-se
hrisoavele la vremea nepăcii, cînd cuprinsese leşii partea
muntelui, şi ca să nu se întunece ştiinţa acestui lucru, au scris
singur Gheorghe Mitropolitul Moldovei, cu condeiul său, ade
verind povestea cu sufletul său şi cu giurămînt, să fie în ştiinţa
urmaşilor săi şi de vreme ce şi cu ochii noştri am văzut scri
soarea lui Gheorghe Mitropolitul într-acestaşi chip scriind, şi
ca să nu se piardă această aşezare împărătească, noi încă cu
soborul o adeverim şi o încredinţăm urmaşilor noştri» 19.
Ne dăm uşor seama că ar fi foarte important să se dove
dească dacă aceste hrisoave au existat cu adevărat, ce cuprin
deau, cum le-a preluat Milescu, şi ce ştia Mitropolitul Gheorghe
în paralel şi independent de Milescu ?
Pentru istoria Mitropoliei Moldovei asemenea informaţii
ar lumina un capitol de mare însemnătate. Melchisedec în
Cronica Romanului observă însă anumite inadvertenţe istorice
în istorisirea preluată de Sinodul de la Iaşi. Deşi el admite
vizita unui împărat bizantin în Moldova pe timpul lui Alexan
dru cel Bun, fiindcă o găseşte şi la cronicarul bizantin
G. Phranza cum îl numeşte el, în «Historia pragmatica regni
Hungariae», şi la Dimitrie Cantemir în «Descriptio Moldaviae»,
totuşi notează pe drept cuvînt, că pe acest împărat nu putea
să-l cheme Andronic Paleologul ci, precum e ştiut de toată lu
19. U ricariu, t. II, p. 238— 239, cf. Melchisedec, C ron ica Rom anului,
p. 89. Mai departe Melchisedec arată că istoria aceasta, aşa cum a scris-o
Mitropolitul Gheorghe în 1723 e reprodusă, «cu mici variante» şi în «Mi
nunile Maicii Domnului» tipărită la Neamţu în anul 1847, fila 148— 151.
U — Dascăli de cuget
mea, Ioan Paleologul20. Această eroare îl obligă pe Melchise-

dec să se îndoiască de existenţa hrisoavelor cu privire la auto
cefalia Mitropoliei M oldovei: «o declarăm fără sfială de sim
plă poveste — scrie el — inventată de Mitropolitul Gheorghe,
deşi negreşit cu o foarte bună intenţiune, de a apăra Bise
rica sa» 21.
El ne mai informează că cel dinţii care a observat inadver
tenţele istorice a fost Gheorghe Asachi, şi îşi motivează în
doiala cu privire la existenţa hrisoavelor şi pe faptul că, date
istorice precise, arată că Ohrida a mai emis acte de autoritate
faţă de Moldova şi după pretinsa scoatere a Mitropolitului de
la Iaşi de sub jurisdicţia sa canonică. Melchisedec crede chiar
că Mitropolitul Gheorghe, în interesul Moldovei, putuse chiar
să jure strîmb că a văzut «cu ochii lui» acele hrisoave 2223.
Aşadar povestea hrisoavelor poate fi cel mult o tradiţie
pe cit de pioasă, pe atît de interesată.
Melchisedec nu neagă totuşi o anumită autocefalie a Mi
tropoliei Moldovei din cele mai vechi timpuri, dar o bazează
pe alte surse. Spre exemplu pe Îndreptarea L e g ii2S, unde se
scrie : «Află-se scris în pravila lui Matei Vlastară, cum că şi
Moidovlachia au fost supusă Ochridenilor, iar acum nici Ochri-
denilor se pleacă, nici Ţarigrădeanului şi nu ştim de unde au
luat această putere». Deci, conchide Melchisedec, acest «nu
ştim» de la urmă, probează că nu se cunoşteau hrisoavele men
ţionate de Mitropolitul Gheorghe. Dar Melchisedec explică :
Biserica Moldovei «era Biserica autocefală, din vechime, prin
cursul natural al evenimentelor istorice. Arhiepiscopia de
Ohrida pe atunci era o Biserică fără nici o însemnătate, ca să
poată micşora întru ceva independenţa Bisericii M oldovei; de
la dînsa Moldova ceruse numai binecuvîntare la instalarea noi
lor Mitropoliţi. De la jumătatea veacului al 17-lea Moldova,
continuînd aceeaşi independenţă a sa, începe a cere binecu
vîntare Mitropoliţilor noi, la patriarhia de Constantinopol,
rămînînd alminterea în toată autocefalia sa, precum ne-o de
scrie Dimitrie Cantemir» 24.
In legătură cu autocefalia, cîteva fapte se coroborează to
tuşi : afirmaţiile din îndreptarea Legii, notaţiile lui Dimitrie
Cantemir şi ale mitropolitului Gheorghe. Că ea s-a datorat,
20. O p . c it., p. 91.
21. Op. c it., p. 91.
22. Op. c it., p. 93 şi urm.
23. Tîrgovişte 1652, p. 403.
24. Op. c it., p. 99.
cum spune Melchisedec, «cursului natural al evenimentelor

istorice», sau altor împrejurări, aceasta mai rămîne încă de
descoperit.
Problema a fost tratată cu rigoare ştiinţifică de prof. Al.
Elian. După părerea sa, Milescu «a fost cel mai de seamă ele
nist al secolului al XVII-lea» 2526, dar e greu de lămurit ce rol
a putut el avea în alcătuirea povestirii2C. în orice caz, prof. Al.
Elian nu i se pare verosimil ca Milescu să fi scris chiar el Isto
ria icoanei 27. Cit priveşte hrisoavele în cauză, ele sînt «măcar
sub aspectul diplomatic, o imposibilitate» 28, cu atît mai mult
cu cit, după Al. Elian, Ioan Paleologu nici n-a trecut prin Mol
dova. El s-a întors de la Buda, unde intr-adevăr a făcut o călă
torie, spre Chilia, prin Ţara Românească, (după cum informează
Sphrantzes). Trecerea prin Moldova e «un element imaginat
de tradiţia moldovenească şi încorporat povestirii Mitropoli
tului Gheorghe» 29.
Provenienţa bizantină a icoanei de la Neamţu poate fi un
fapt real, dar petrecut mai tîrziu 3031. Al. Elian respinge astfel
atît părerea lui P. P. Panaitescu referitoare la Milescu, autor
al Istoriei icoaneiS1, cit şi tezele prof. Liviu Stan cu privire la
argumentarea autocefaliei Mitropoliei Moldovei, pe însemna
rea Mitropolitului Gheorghe 32.
Demonstraţia prof. Al. Elian nu lasă fisuri, prin care cine
va s-ar mai putea introduce cu îndoieli. Rămîne totuşi între
barea 33, măcar aşa ca întrebare, pe care o lăsăm doar ca pe o
slabă ipoteză, îndreptăţită de faptul că întrebării nu i s-a răs
25. Alexandru Elian, M o ld o v a şi Bizanţul în s e c o lu l al X V -lea, în
voi. «Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare», culegere de
studii îngrijită de M. Berza, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 148.
26. Ibid em , p. 143.
27. Ibid em , p. 144.
28. Ib id em , p. 140.
29. Ibid em , p. 129— 130.
30. Ibid em , p. 414.
31. P. P. Panaitescu, N icolas S p ath ar M ilescu, în «Mélanges de l'Ecole
Roumaine en France», 1925, I-er partie, Paris, p. 48— 49, cf. Al. Elian,
op. cit., p. 120.
32. Pr. Prof. Liviu Stan, P ravila lui A lex an d ru c e l Bun şi v e c h e a
a u to c e fa lie a M itrop oliei M o ld o v ei, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei»,
X X X V I (1960), nr. 3— 4, p. 178 şi urm.
33. Al. Piru în L iteratu ra rom ân ă v e c h e , ed. II, Bucureşti, 1962, p. 200,
spune că M ilescu a scris Istoria..., dar nu intră în amănunte. Face
un enunţ care reia cele spuse de Mitropolitul Gheorghe «In trecere pe la
mănăstirea Neamţului descoperă o corespondenţă a lui Alexandru cel
Bun cu prinţul Ioan Paleologul şi scrie Istoria d es p re Slînta Icoană...».
puns : de unde şi de ce, şi de ce tocmai numele lui Milescu a

fost menţionat de Mitropolitul Gheorghe în legătură cu Isto
ria icoanei, cu scrierea povestirii ca atare, indiferent de izvoa
rele ei şi de toate celelalte implicaţii ?
Dacă în legătură cu Istoria despre Siînta Icoană istoricii
sînt împărţiţi cu privire la paternitatea lui Milescu, cu alte
opere lucrurile sînt mai limpezi. Intr-o călătorie în Ţara Româ
nească, prin 1659— 1660, copiază două din lucrările Mitropo
litului Matei al Mirelor, Acatistul Si. Paraschiva şi Slujba Si.
Grigore Decapolitul. Lucrări deocamdată de copist.
In ordine cronologică vine o traducere, şi tot o carte cu
conţinut teologic : Carte cu multe întrebări toarte de iolos
pentru multe trebi ale credinţei noastre tălmăcită de N icolae
Spătarul de pe lim ba g recească p e lim ba noastră proastă rom â
nească, intru trecutul anilor de la Hristos 1661 în luna lui
Ghenarie în 10 zile. E o traducere din Sfintui Atanasie al Ale
xandriei, după moda vremii, cu scurtări sau amplificări a tex
tului. E un mic tratat de dogmatică, răspunzînd la întrebări
despre Dumnezeu, despre Sfînta Treime, despre Maica Dom
nului, despre îngeri 34.
O lucrare originală, scrisă la Stockholm în urma cererii
ambasadorului francez, Arnauld de Pomponne, rudă cu cele
brul Antonie Arnauld de la Port Royal, este Enchiridion sive
Steila Orientalis occidentali splendens, id est sensus Ecclesiae
Orientalis, scilicet G raecae, de Transsubstantione Corporis
Domini aliisque controversiis (Manual sau Steaua Răsăritului
strălucind în Occident, adică înţelesul Bisericii Răsăritene,
adică a celei greceşti, despre Transsubstanţierea Trupului
Domnului şi despre alte controverse). Milescu o iscăleşte «a
Nicolae Spadario Moldavo-valacone Barone ac olim Generali
Walachiae». Titlul latinesc, suficient de lung, rezumă conţi
nutul. In 1958 prof. Al. Ciurea a publicat pentru prima oară
textul în facsimil şi traducerea lui în româneşte, cu o largă şi
bună prezentare. Este vorba de o Mărturisire de credinţă
ortodoxă (se ocupă şi de dogme, posturi, cult, rugăciunile pen
tru morţi, monahi etc.) care, cu două excepţii semnalate de
34. M anuscrisul acestei traduceri poartă nr. 494 la Biblioteca A ca
demiei din Bucureşti şi a aparţinut lui Melchisedec. Conţine şi alte scrieri.
Vezi Bianu-Caracaş, C atalo g u l m an u scrip telor rom ân eşti, Bucureşti, 1915,
p. 236— 237.
NIC0LAE MILESCU - SPĂTARUL 165
Prof. Al. Ciurea 35, dovedesc o bună cunoaştere a ortodoxiei.

Publicată la Stockholm (1667) în latină şi greacă, şi apoi repro
dusă numai în latină şi la Paris 3®, este un document de mare
valoare pentru teologia ortodoxă română, înscriindu-se în rîn-
dul acelor contribuţii care, începînd cu Învăţăturile lui N eagoe
şi continuînd cu Cartea rom ânească de învăţătură şi cu Mărtu
risirea lui Petru Movilă, fac gloria teologiei noastre româneşti
originale şi, odată cu aceasta, gloria culturii vechi româneşti.
Tratatul acesta al lui Milescu înseamnă, după cum remarcă
T. Mosoiu «pătrunderea primei opere româneşti în cultura uni
versală» 37.
Nu e puţin lucru. Şi dacă ar fi rămas numai la atîta,
Milescu încă ar fi meritat locul de cinste pe care îl ocupă în
memoria noastră recunoscătoare. Face parte şi el dintre aceia
care, în vechea noastră teologie şi în cultură în general, ar fi
lăsat un loc gol în locul său, dacă n-ar fi existat, şi golul s-ar
fi simţit ca lipsa unei litere din şirul alfabetului, a unei cifre
din şirul suitor al numerelor, al unei note din gamă.
Cînd ajunge în Rusia, cu faima lui de mare cărturar, de
om umblat, cu recomandările Patriarhului Dositei al Ierusali
mului, ca fiind poliglot şi priceput în toate, e de la început
solicitat să scrie, să traducă, să facă accesibile monarhului, pe
atunci Alexe Mihailovici şi curţii sale, opere de circulaţie ale
culturii areceşti şi europene. Milescu devine acolo un fel de
agent cultural, o punte de legătură între Rusia şi Europa. Şi nu
traduce numai corespondenţa Ministerului de Externe, în ca
drul slujbei oficiale pentru care primea 200 de ruble pe an. El
îmbogăţeşte cultura rusească a vremii cu o întreagă biblio
tecă, mai ales teologică 38.
Iată cîteva titluri : A ritm oloqhion (1672), un fel de manual
cu de toate pentru şcoli, parte compus de el, parte tradus, prin
tre altele traducînd şi «Svmbolorum imperatorum pars prima»,
a lui Nie. Reussner (Frankfurt 1663), o carte despre devizele
împăraţilor.
Povestirea despre Sihile, cîte au fost, care erau numele lor
şi profeţiile lor (1672), e o compilaţie după un Monograf gre
35. In revista «Ortodoxia», X (1958), nr. 4. Textul traducerii pp. 511—
538 ; excepţiile semnalate la p. 538 : E vorba de numele epiclezei şi de
mirungerea săvîrşită de episcop.
36. A. Arnauld şi P. Nicolae, La p erp étu ité d e la foy d e F E g lise C a th o
liqu e tou chan t l'Eucharistie d eiie n d u e con tre Ie liv re du S ieu r C lau d e
M inistre d e C haren ton , Paris, 1669, p. 50— 54, şi ed. II, Paris, 1704.
37. Gf. Al. Ciurea, op. cit., p. 511.
38. Vezi şi P. I. David, op. cit., p. 420— 424.
cesc în care se încearcă o concordanţă între profeţiile sibilelor

şi Sfînta Scriptură.
H iism ologhion (1673) este în parte traducerea, în parte
completarea unei cărţi a lui Paisie Ligaridis, în casa căruia stă
tea Milescu şi care conţinea şi biblioteca acestuia. De altfel
cartea are un titlu foarte lung, mai mult de zece rînduri, cu
precizarea la urmă că e «de Nicolae Spătarul. Şi nu numai
tălmăcită, dar încă şi însoţită la fiecare capitol de întinse co
mentarii, care au costat multă trudă şi stăruinţă». Autorii
ţineau să se ştie şi acest lucru, în vremea de demult, poate şi
pentru a adăuga cărţilor lor un plus de greutate şi o recoman
dare la o atenţie mai deosebită. E o carte de istorie, amestecată
cu istoria religioasă. Explică visul lui Nabucodonosor, cartea
lui Daniel, prezintă cele patru monarhii ale lumii, pe Mahomet
şi imperiul său, căderea Constantinopolului — ş.a.
D escrierea prea vestitei şi m arei biserici numită Siinta
Sofia din Constantinopol, 1684, cuprinde mai ales descrierea
felului cum a fost construită de Justinian şi legendele legate
de zidirea ei. Spune că la 1204 cruciaţii au dus la biserica Sf.
Marcu din Veneţia, tot ce au jefuit aci. Nu o descrie în starea
în care a văzut-o el, cu prilejul studiilor şi trecerii sale prin
Istanbul, şi ne putem lesne imagina de ce. Nu mai avea stră
lucirea dintru început şi era mai frumoasă în amintire şi în
legendă, decît în realitate. Nici nu se prea ştie dacă e o com
punere a sa, sau o traducere.
Scurtă dovedire cum că ştiinţa şi lim ba elino-greacă sint
mai n ecesare decît ştiinţa şi lim ba latină şi care sînt fo loasele
pentru poporul slavon, 1685, e îndreptată mai ales împotriva
catolicilor şi răspunde îndemnului prietenului său Patriarhul
Dositei al Ierusalimului, care voia ca Spătarul să influenţeze
pe ţar să hotărască limba greacă drept limbă de predare în
Academia ce voia să înfiinţeze la Moscova. Ortodoxia, după
Dositei, nu putea fi predată autentic, decît în greceşte. Deşi
la început Milescu a primit teza lui Dositei, ca unul ce cunoş
tea şi cultura occidentului, mai tîrziu a recomandat în aceeaşi
măsură şi latina ca limbă de circulaţie a culturii, ceea ce a
dus la stricarea relaţiilor cu Dositei.
Simeon, A rhiepiscopul Tesalonicului, îm potriva ereziilor,
1698, e bineînţeles o traducere. Merită să amintim că înainte
cu cinci ani (1693), făcuse o traducere a acestei cărţi şi Mitro
politul Moldovei Dosoftei, pe cînd se afla la Stryj în Polonia,
după ce părăsise definitiv Moldova.
NICOLAE MrLESCU - SPĂTARUL 167
înainte de a ne opri ceva mai mult asupra celei mai im

portante dintre operele lui Milescu, anume traducerea inte
grală şi pentru prima oară în româneşte a V echiului Testament,
trebuie să mai adăugăm şi alte titluri de lucrări ale Spătarului :
Cartea despre hieroglife (1674), C ele nouă muze şi şapte arte
libere (1673), A legerea şi încoronarea ca ţar a ţarului Mihail
F edorovici (în colaborare cu subdiacul Petru Dolgov, 1673),
A rborele gen ealogic al ţarilor ruşi (în colaborare cu acelaşi
1674), V asilologhion (Cartea împăraţilor) 1673, C ele şapte mi-
mi nuni ale lumii (1672— 1675), Dicţionar slavo-grec-latin
(1672), ş.a.
P. P. Panaitescu colectează nu mai puţin de 30 de titluri,
în cartea sa scrisă în franţuzeşte despre Spătar 39.
Jurnalul de călătorie în China e de asemenea o operă
unică în felul ei, fiind rezultatul unei adevărate şi solide cer
cetări : o solie către împăratul Chinei, traversînd Siberia pe
căi nemaiumblate, expediţie care a durat trei ani încheiaţi. Cel
puţin cinci cărţi, originale sau traduceri, au rezultat din pre
gătirea şi efectuarea acestei călătorii40. Mai mult decît în ori
care altă scriere, Milescu a făcut în Jurnalul de călătorie în
China dovada unor însuşiri literare deosebite. Descrierea lo
cuitorilor întîlniţi, a locuinţelor şi a obiceiurilor, a florei şi a
faunei, dramatismul confruntărilor cu forţele dezlănţuite ale
naturii, pitorescul ceremonialului audienţelor, al costumelor şi
al limbajului, totul invită şi astăzi pe cititor la o participare
efectivă la evenimente şi peisaje, încercînd aceleaşi emoţii
din cuvinte, cîte încercase el în fapt.
Călătoria în China l-a făcut, poate, mai mult ca orice alt
ceva, celebru. Performanţa era premieră mondială. Mi se pare
39. P. P. Panaitescu, N ico la s S pathar M ilescu (1636— 1708), Extrait
des «Melanges de l'Ecole Roumaine en France», Paris, 1925, I-er pârtie,
p. 169— 174.
40. C ă lă to rie d e-a lungul S ib erie i d e la T a b o ls k la N ercin sk si la fro n
tie r e le C hinei, 1677, publicată în ruseşte de I. Arseniov, St. Petersbourg,
1882. A fost tradusă şi în engleză de J . Baddeiey, Russia, M on golia, C hina ;
în româneşte face o traducere după un text grecesc, G. Sion, în «Analele
Academiei Române», tomul X ; o ediţie mai nouă, Ju rn a l d e c ă lă to rie in
C hina, ediţie îngriiită de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, 1956; 2. Ju rn alu l
m isiunii lui N lco la e S pătarul in C hina, 1677, publicat de J. Baddelev după
manuscrise mai com plete; 3. D escrierea A siei, prim a p arte a lumii, in
c e r e s e a flă China, 1677, e o traducere după Situs p rovin ciaru m im perii
sinici, d e Martini, Amsterdam, 1655. Are şi pasaqîi originale; 4. D escrierea
m arelu i fluviu Amur, 1677; 5. C artea d es p re T ătari, traducere după De
b ella tartarico historia C olon ia, 1645, cf. P. P. Panaitescu, N ico la s S pathar
M ifescu, p. 171— 172.
că nici nu ştim să ne mîndrim îndeajuns cu faptul că cel ce a

întreprins-o a fost un român de-al nostru ! Pentru vremea
aceea, a ajunge din Moscova în capitala Chinei, nu poate fi
asemănat doar cu atingerea în vremea noastră a vîrfului celui
mai înalt de pe Himalaya. Am putea să ne gîndim şi la perfor
manţe moderne ceva mai înalte !
Lectura cărţii e şi azi tot atît de interesantă ca şi atunci
cînd a fost scrisă, iar datele cuprinse în ea ne fac cunoştinţă
cu un cercetător şi observator rar, căruia nu-i scapă nimic şi
care ştie să selecţioneze esenţialul.
Am lăsat anume la urmă marea operă a lui Milescu, tra
du cerea integrală, pentru intiia oară in rom âneşte, a V echiului
Testament. Şi pe aceasta a făcut-o tot într-una din călătoriile
lui, departe de Moldova. Istoricii sînt împărţiţi. Unii spun că
a făcut traducerea la Constantinopol, alţii că a făcut-o în occi
dent, pe cînd îl însoţea la Stettin, în Pomerania, pe Gheorghe
Ştefan, domnitor pribeag şi el. Mitropolitul Gheorghe al Mol
dovei ne informează că a făcut tălmăcirea «cînd au fost la
Constantinopole Kapuchehaia lui Grigorie Voevodul Ţării Ro
mâneşti» 41, adică între 1661— 1664. B. P, Haşdeu merge pe in
formaţia mitropolitului Gheorghe 42r şi tot aşa Virgil Cândea 43,
şi P. P. Panaitescu. Dar Nicolae Iorga crede că Spătarul a fă
cut traducerea pentru Gheorghe Ştefan, în occident 44.
Nu avem motive să ne îndoim de informaţia Mitropolitu
lui Gheorghe, cu atît mai mult cu cît e singura care vine din-
tr-o perioadă mai apropiată de viaţa Milescului (1723). Acest
lucru nu exclude însă cu totul ipoteza lui Iorga. în Occident
Spătarul avea totuşi timp suficient, cu toată activitatea diplo
matică pe care o desfăşura în sprijinul lui Gheorghe Ştefan,
la Stockholm (1666) şi la Paris (1667). Am văzut că la Stock-
holm a avut răgazul să scrie Enchiridioriul. Şi apoi nu trebuie
să ne închipuim că activitatea lui «diplomatică» era chiar atît
de bogată ! Mai mult îi luau drumurile. încolo, cîteva inter
venţii, ici şi colo. E drept însă că timp putea să aibă şi la Con
stantinopol.
41. La Melchisedec, C ron ica Rom anului, I, p. 90.
42. N ico ia e M ilescu S p ătaru l, în «Satyrul», 1866, 1, nr. 13.
43. N ico la e M ilescu şi în cep u tu rile tr a d u cerilo r u m an iste în lim ba
rom ână, p. 41, nota 1.
44. in leg ătu ră cu B iblia d e la 1688 şi B iblia d e la 1667 a lui N ico la e
M ilescu, în «Analele Academiei Române», Secţia istorică, XXXVIII, 1916,
p. 37 şi urm.
Locul unde a făcut traducerea e însă mai puţin important

decît alte cîteva lucruri legate de această operă. Am amintit
cîteva din ele în lucrarea, introdusă şi în acest volum : Biblia
de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea ?.
Traducerea propriu-zisă a lui Milescu, cea scrisă de mîna
lui, ca şi copii fidele ale ei, n-au ajuns pînă la noi. P. P. Panai-
tescu4S, G. Ghibănescu 46 şi G. Pascu 4748 cred că se păstrează
totuşi o Psaltire de Milescu, tradusă din latină. Chiar dacă aşa
ceva există, e altă traducere decît cea făcută după ediţia din
Frankfurt, 1597, care i-a stat la bază cînd a tradus V echiul
Testament. Traducerea acestuia a ajuns pînă la noi în două
manuscrise îndreptate, corectate, după cum ne spun prefaţa
torii lor : Manuscrisul 4389 de la Biblioteca Academiei din
Bucureşti, şi Manuscrisul 45 de la Filiala Academiei din Cluj-
Napoca. Dacă este adevărat că manuscrisul 4389 este o copie
după originalul traducerii lui Milescu ((lucru neîndoielnic), în
dreptat după traducerea slavonă ed. Ostrog, 1581, şi dacă
este adevărat că manuscrisul 45 este o altă copie după origi
nalul traducerii lui Milescu (lucru de asemenea neîndoielnic)
îndreptat după Vulgata, ed. Anvers, după Septuaginta ed. Da
niel, Londra 1653 şi eventual şi după alte ediţii, cum aflăm din
schema lui Virgil Cândea bazată pe prefeţele îndreptătorilor 4S,
atunci, cea dintîi concluzie care ni se impune, e că aceste două
manuscrise sînt altceva decît traducerea lui Milescu. Poate nu
prea mult altceva, poate mai puţin sau mai mult decît credem,
nu ştim cît, dar altceva. Nu sînt copii identice, nu sînt lucra
rea lui şi numai a lui. Păcat că nu avem chiar traducerea Iui
Milescu. De ce ? în primul rînd pentru valoarea ei în sine, şi
pentru a şti exact ce şi cum a tradus Milescu. în al doilea rînd
pentru a şti ce i-au adăugat cei care au alcătuit manuscrisele
4389 şi 45. în al treilea rînd şi cel mai important, pentru a pu
tea stabili raportul dintre traducerea Milescu şi Biblia de la
1688. Aceasta pentru simplul sau complicatul motiv, că mulţi
istorici literari fac Biblia de la 1688 nu numai dependentă de
traducerea Milescu, ci afirmă că Vechiul Testament din această
Biblie, ar fi cel tradus de Milescu.
Cel dintîi care face această afirmaţie este un grec, Papa-
dopoulos, care, în 1720, spunea că «traducerea lui Milescu se
45. Op. cit., p. 51.
46. Un m anuscris v ec h iu ro m ân esc, în «Arhiva», Iaşi, XXI, 1910, p. 185,
211 şi urm.
47. O P saltire d e M ilescu , în «Arhiva», Iaşi, XXVIII, 1921, p. 85.
48. Op. cit., p. 56.
găseşte în toate bisericile Românilor» 49. Avea desigur în ve

dere Biblia de ia 1688, cum crede şi P. P. Panaitescu şi mulţi
alţii. După el, numai cu trei ani mai tîrziu, şi de data aceasta
tot mitropolitul Gheorghe din Moldova ştie prea multe lucruri :
Nicolae Milescu, zice el, «au tălmăcit şi Biblia din limba eli-
nească pre limba românească... pre care izvod l-au şi dat în ti-
pariu Şerban Voevod Cantacuzino Domnul Ţării Româneşti» 50.
Aşa ştia el. Probabil aşa se vorbea şi se credea la 1723, după
35 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti. Să nu fi avut
Mitropolitul Gheorghe sub ochi o Biblie de la 1688 ? Acolo, în
postfaţă, se spunea limpede, pentru orice ştiutor de carte, că
traducerea au făcut-o Fraţii Radu şi Şerban Greceanu. In pre
faţă se mai pomeneau Gherman de Nisa, pentru prea puţină
contribuţie deoarece a murit repede, se mai pomeneau nişte
«oameni ai locului», iar în postfaţă era menţionat şi Mitrofan
al Huşilor, mai mult pentru osteneala tiparului. Nicăieri nu era
însă pomenită contribuţia lui Nicolae Milescp, şi acesta nu era
încă mort la 1688. Va muri tîrziu, în 1708. Să fi fost el cuprins
între «oamenii locului» ? Dar el nu era muntean şi nici nu se
afla în Muntenia. Printre oamenii locului am putea cel mult
înţelege pe un Constantin Cantacuzino Stolnicul, şi nici acesta
prea mult, pentru că era prea vestit să nu-i fi fost pomenit
numele, dacă ar fi făcut mai mult decît să dea eventual cîteva
consultări pentru limpezirea unor noime. Oamenii locului pu
teau fi autorii manuscriselor 4389 şi 45. V. Cândea a stabilit
că în faţa ochilor traducătorilor de la 1688 a stat mai ales ma
nuscrisul 45, ceea ce nu este exclus. Dar nici pe aceştia, părinţii
Bibliei de la 1688 nu i-au numit, şi nu l-au numit nici pe
Milescu, menţionat şi în ms. 4389, şi în ms. 45. De ce ?
La acestea s-ar mai adăuga ceva. în Cuvintul înainte către
preasfinţitul mitropolit, din manuscrisul 45, e lăudat mitropo
litul Teodosie al Ţării Româneşti (1668— 1672; 1679— 1708),
primul posesor al manuscrisului. Era mitropolitul vremii. Nu
ştim ce anume va fi făcut el pentru traducere, deoarece altă
dată s-a opus traducerilor în limba română, dar cum de n-a
stăruit el să fie menţionat numele lui Milescu în ceea ce se
tipărea la 1688, aşa cum era menţionat în manuscrisul 45?
49. Fabricius, B ib lio th e c a g ra eca , ed. II, p. 538, cf. P. P. Panaitescu,
op. cit., p. 51. La Virgil Cândea, în cepu tu rile..., p. 36. Succinta eruditorum
G raecoru m su p erioris et p ra esen tis sa ecu li re cen sio con scrip ta m en se iunio
arm o C hristi 1720, tran sm isaqu e B u caresto, et nune primum ed ita cum
latina v er sio n e (de Fabricius, B ib lio th eca g ra eca , voi. X, Hamburg, 1730,
p. 789.
50. La Melchisedec, C ron ica Rom anului, I, p. 90.
NICOLAE MILESCU - SPĂTARUL 17.1
«Am scosu-o pre limba rumănească den izvodul lui Necolae»

se spune acolo. Cum să ne explicăm această conspiraţie una
nim consimţită, de Greceni, de Teodosie, de Şerban Cantacu-
zino şi în cele din urmă şi de Constantin Brâncoveanu, sub a
cărui domnie se termină imprimarea tuturor exemplarelor ?
Cum să ne explicăm «grija» cu care numele lui Milescu era
trecut sub tăcere ? Era ostracizat, era un nume compromis, in
terzis ? Vom vedea mai departe că nu era deloc aşa, pentru
că şi cei din Moldova, şi cei din Ţara Românească, îi cereau
servicii la Moscova, pe lingă ţar. Ba chiar, intr-un fel, şi-l aso
ciau Ia politica lor secretă antiotomană. Aveau mare încre
dere în el, şi el nu le-a dezminţit-o niciodată.
Nu rămîne decît o ieşire : Biblia de la Bucureşti a fost tra
dusă de Fraţii Greceanu. In întregime. Aşa cum spun în post
faţă. Au luat Biblia grecească cuvînt cu cuvînt. Aceasta nu
exclude folosirea manuscrisului 45, nici a manuscrisului 4389,
nici a vechilor Psaltiri, şi Evanghelii, şi Apostoli, nici a Noului
Testament al lui Simion Ştefan.
Nu are dreptate N. Sulică atunci cînd afirmă că o carte
veche a fost tradusă în româneşte, atunci cînd a fost tradusă
pentru prima oară 51, afirmaţie aplicată în general V echiului
Testament din Biblia de la Bucureşti. De ce nu se aplică atunci
şi Noului Testament, apărut în întregime la Alba Iulia la 1648 ?
Bibliile din secolul XX de ce nu-i mai menţionează pe tradu
cătorii din secolul al XVII-lea ?
Aşadar Milescu a putut fi folosit prin intermediul celor
două manuscrise. Poate că a fost folosit şi direct. Poate că la
1688 traducerea sa, protograful, acela după care au lucrat au
torii celor două manuscrise, mai exista încă. Nici unul din cei
trei n-a fost menţionat însă, tocmai pentru că Grecenii au fă
cut o traducere a lor. Poate mult asemănătoare eu a Spătaru
lui, despre care toată lumea ştia, dar nu absolut identică. To
tuşi asemănarea, cită era, a putut îndreptăţi pe mitropolitul
Gheorghe să presupună că Grecenii pur şi simplu au inclus în
Biblia de la Bucureşti traducerea compatriotului să u ! E o
presupunere.
Toate acestea nu vpr deloc şi nici nu pot să diminueze
valoarea Spătarului şi premiera sa : el a tradus cel dinţii in
lim ba română întreg V echiul Testament. Din acest punct de
vedere al premierei, disputa cu privire la care traducere a V e
chiului Testament a fost imprimată în Biblia de la Bucureşti,
51. Cf. Virgil Cândea, op. c it., p. 54.
e mai puţin importantă. Grecenii, ca autori ai traducerii, nu

scad întru nimic meritul şi valoarea lui Milescu. De ce să vrem
cu orice preţ să scădem meritul Grecenilor ? Erau şi ei mari
cărturari ai vremii. Aşa cum era şi Stolnicul Constantin Canta
cuzino din care Iorga era gata să facă — şi din el — tradu
cătorul Bibliei de la 1688, doar pentru simplul motiv că a fost
contemporan cu evenimentul şi pentru că putea s-o facă !
Mai apoi, Iorga a limitat rolul Stolnicului doar la iniţierea
traducerii Bibliei de la 1688. Intr-un articol din «Revista Isto
rică» el scrie că de la Stolnicul Constantin Cantacuzino «a
venit iniţiativa, el a adus al doilea text de bază, el a condus
şi a supravegheat lucrarea. Aş adăuga chiar — mai scrie Iorga
— că el, care a trăit în Moldova, care a avut soţia moldo
veancă şi a întreţinut continui legături cu moldovenii, e acela
care a iscodit traducerea, greu de găsit, a lui Milescu» 52. Aşa
dar, Iorga pare a înclina spre folosirea chiar şi a protografului
Milescu de către Greceni. El neagă lui Şerban Cantacuzino
orice iniţiativă : «tot ce s-a făcut supt dînsul şi în numele lui,
trebuie să se recunoască lui Constantin Stolnicul, fratele Dom
nului». Minimalizează la «cu totul redus» rolul lui Ghermano,
ceea ce poate fi adevărat, şi în schimb creşte foarte mult rolul
Stolnicului53. Poate. Nu este exclus. Stolnicul era mare. Dar
trebuia oare să le facă el pe toate ? E posibil să nu fi stat deo
parte, cînd se înfăptuia un astfel de eveniment, dar cei direct
implicaţi în el, nu-1 pomenesc 54. A inversa lucrurile, aproape
pînă la a-1 scoate pe el în frunte, şi aproape a-i contesta sau
a-i minimaliza cu totul pe cei ce-şi dau numele în văzul lumii
care ştia ce se petrece, cine şi ce face, ni se pare a face unor
ostenitori o mare nedreptate, şi a favoriza un nume, fiindcă e
52. N. Iorga, La B ib lia Iui Ş erban -V od â, în «Revista Istorică», XXIV
(1938) nr. 7— 9, p. 196. 53. Idem , p. 195.
54. Tot aşa cum nu-1 pomenesc nici pe Milescu, deşi traducerea Iui
a fost evident utilizată. Ce a fost utilizat din Stolnicul Cantacuzino, sau
care ia putut fi contribuţia lui, nu se spune exact. Faptul de a nu fi po
menit poate deci să nu fie capital, dar a se şti ce a putut face, cu dovezi,
este evident necesar. Şi, la urma urmei, chiar şi faptul de a nu fi pome
nit îşi are însemnătatea lui. De exemplu, Virgil Cândea utilizează şi
acest argument împotriva Iui N. A. Ursu care crede că Dosoftei a revi
zuit şi el traducerea M ilescului: Dositei — zice Cândea — nu e pomenit
printre cei ce ar fi putut lucra pe manuscrisul Iui Milescu, deci şi din
această cauză există motive de îndoială asupra contribuţiei Iui la îndrep
tarea traducerii lui Milescu, cf. R aţiu n ea dom in an tă. C ontribuţii..., p. 169.
Argumentul lui Cândea, bun în stabilirea raportului dintre Milescu şi
Dosoftei, m utatis m u tan dis poate fi bun şi în aprecierea raportului dintre
textul lui Milescu şi cel al G recenilor!
NICOLAE MrLESCU - SPĂTARUL 173
nume mare. Proporţiile trebuie păstrate în orice împrejurare

şi cu oricine, potrivit cu informaţia obiectivă. Stolnicul e tot
atît de mare cu cit se ştie că a făcut el, cu opera lui cunoscută.
Grecenii vor fi avut sub ochi, cum am spus şi cum e do
vedit, traducerea lui Milescu sub una din cele trei forme. Tra-
ducînd, s-au confruntat cu ea. De aceea şi-au scris la urmă nu
mai numele lor : pentru că n-au copiat, ci doar s-au confruntat.
Mitropolitul Gheorghe al Moldovei, am văzut şi cu alte ocazii,
nu prea suferea de rigoare ştiinţifică şi de exactitate în ceea
ce relata. Cunoscînd traducerea lui Milescu, el a introdus-o
cu uşurinţă în Biblia de la Bucureşti, pe care o va fi văzut, tot
aşa cum a văzut, cu jurămînt, şi hrisoavele de la 1401 ! Cum
era moldovean, îi şi convenea să implice şi un moldovean
într-o operă de astfel de valoare ca Biblia muntenilor de la
1688! Cum am văzut mai sus, şi Iorga a căutat să revendice
şi pe seama moldovenilor un cit de mic merit în apariţia
acestei Biblii.
S-a mai putut întîmpla şi altceva. Să presupunem că Gre
cenii n-au avut în faţă protograful lui Milescu, ci doar manus
crisul 45, sau pe ambele, 45 şi 4389, dar au văzut bine că erau
îndreptate, corectate, lucrate şi după alte ediţii, decît după
aceea folosită de Milescu, aşa incit nu mai puteau şti ce şi cit
din ele aparţinea lui Milescu. Erau astfel îndreptăţiţi să nu-1
citeze pe Milescu, iar pe îndreptătorii protografului, dacă i-au
cunoscut, nu i-au pomenit pentru că aceştia erau doar îndrep
tători. I-au menţionat pe toţi deci, indirect şi pe Milescu, sub
denumirea de «oameni ai locului», în prefaţă. Credem că astfel
se restituie fiecăruia meritul şi contribuţia specifică la apa
riţia Bibliei de la Bucureşti55.
*
Deşi ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în Rusia, Milescu
n-a încetat să servească interesele româneşti. Românii din
Moldova, ca şi cei din Ţara Românească, l-au considerat me
reu ca pe un reprezentant al lor pe lingă curtea ţarilor. Numai
aşa se explică de ce îi trimiteau scrisori şi îl îndatorau să ne
gocieze în numele lor. Ştefan Petriceicu, domnitorul moldo
55. Ipoteza lui N. A. Ursu cu privire la faptul că Dosoftei ar fi cel
care a făcut prima revizuire a traducerii V ech iu lu i T estam en t al lui
Milescu, mai trebuie încă adîncită pînă la a fi convingătoare. Vezi N. A.
Ursu, D osoitei n ecu n oscu t, în «Cronica», XI, 1976, nr. 6, 6 februarie, p.
4— 6, şi notele la Dosoftei, O p ere, voi. I (Versuri), Bucureşti, 1978, p. 504
şi urm. Vezi cu privire la aceasta şi contraargumentele lui V. Cândea în
R aţiu n ea dom in an tă. C ontribuţii..., p. 165 şi urm.
vean, îi scria la 1674 să sprijine o campanie creştină împotriva

turcilor. Tot în acest scop, îi scriu fostul domnitor muntean
Constantin Şerban, hatmanul moldovean Grigore Hăbăşescu şi
mitropolitul Dosoftei. In 1679, domnul Moldovei Gheorghe
Duca îi scria, la cererea turcilor, o scrisoare prin care îi cerea
să intervină pentru pacea dintre turci şi ruşi în Ucraina, «pen
tru că împrejurările te-au făcut să trăieşti în această ţară creş
tină şi, după cîte am auzit vorbindu-se, tu ai cunoştinţe printre
oamenii de seamă». Gheorghe Duca îl numeşte «vechi prieten
al nostru». Emisarul lui Duca, Bilevici, avea însă instrucţiuni
ca prin viu grai să ceară ţarului alianţa contra turcilor 5C.
In 1694, Constantin Brâncoveanu l-a trimis la Moscova pe
Hrisant Notara, iar în 1698 pe Gheorghe Castriotul, ambii ofe
rind ţarului prietenia Ţării Româneşti în lupta comună a eli
berării de turci. Milescu a fost cel dinţii contactat. El îi dă
ruieşte lui Gheorghe Castriotul o traducere, în greceşte, în
manuscris, a cărţii lui Pierre Gilles «De topographia Constan-
tinopoleos et de illius antiquitatibus»5657, iar în dedicaţia pe
care i-o scrie, îl numeşte «bunul meu prieten». Se poate spune
pe bună dreptate că în acest sfîrşit de secol al XVTI-lea,
Milescu a fost agentul diplomatic cel mai important, al Ţărilor
Române la curtea ţarilor, promovînd o politică destul de peri
culoasă faţă de turci, într-o vreme în care numai depărtarea
îi apăra pe îndrăzneţi de pierderea capului. Brâncoveanu nu
şi l-a putut salva pe al său !
Milescu a colaborat la Moscova cu un alt român, trimis
din Ţara Românească, David Corbea Ceauşul, cu care Brânco
veanu purta corespondenţă prin Stolnicul Constantin Canta-
cuzino. Amîndoi, Milescu şi Corbea, un moldovean şi un mun
tean, căutau prilejuri de a angaja Rusia intr-un război împo
triva turcilor, la care Ţările Române s-ar fi raliat pentru a-şi
cuceri independenţa. Ea avea să vină însă definitiv abia la
1877, peste aproape două sute de ani !
In afară de prieteniile pe care le-a legat în tinereţe la
Constantinopol şi în Occident, Milescu şi-a făcut multe prie
tenii la Moscova şi nu numai cu localnicii, printre care în pri
mul rînd cu ţarii, în ultima etapă cu Petru cel Mare care îl
consulta adesea în probleme de politică externă. Se ştie că pe
timpul acestui împărat s-au petrecut şi în viaţa internă a Ru
siei mari schimbări. Milescu n-a fost în afara acestor frămîn-
tări. Mai ales în jocurile de influenţă între cultura greacă şi
56. Cf. P. P. Panaitescu, N i c o l a s S p a t h a r M il e s c u , p. 139— 140.
57. Lyon, 1561, Leyde, 1632 cf. P. P. Panaitescu, op. c it., p. 145.
NICOLAE MILESCÜ - SPĂTARUL 175
cea latină, ambele voind să acapareze poziţia culturală nouă

deschisă de împăratul cu veleităţi civilizatoare, Milescu a avut
de la început un rol determinant. Mai întîi, ca bun ortodox şi
prieten al lui Dositei al Ierusalimului, dar şi din convingerea
că cultura greacă deţine forţa inteligenţei, a creaţiei, a origi
nalităţii, a vechimii şi a răspîndirii, el a militat pentru aceasta.
O Academie care urma să concentreze spiritul noii orientări
şi să iradieze peste Sfînta Rusie un suflu nou, cîştiga astfel
drept limbă de cultură şi predare, greaca. Milescu a alcătuit
întru apărarea ei chiar un opuscul58.
Limba latină era limba ereziilor, spuneau grecofilii, uitînd
desigur de numărul şi mai mare de erezii din propria lor arie
de cultură. Patriarhul Dositei cerea patriarhului Adrian să
ardă toate cărţile latineşti, iar lui Petru cel Mare îi scria că
«greaca e la originea raţiunii, a ştiinţei şi a religiei». Lumina
venea din Grecia, care dăduse pe toţi marii filozofi şi teologiS960.
Dar excesele lui Dositei l-au făcut pe Milescu să-şi schim
be în cele din urmă părerile. El care vorbea latineşte — la
curtea împăratului chinez se servise de iezuitul Ferdinand
Verbiest ca interpret, vorbind cu acesta latineşte — scria la
tineşte, — să ne amintim de Stella Orientalis — şi avea o cul
tură occidentală care l-a împrietenit cu Foy de la Neuville,
ambasador francez la Moscova, cu iezuitul Philippe A v rilü0,
Laurent Reinhuber, diplomat de Leipzig, secretar de ambasadă
şi trimis de ruşi la curţile din Viena şi Dresda, cu savantul
naturalist Engelbert Kempfer, suedez, cu care Milescu discută
la Moscova tot în limba latină, cu J. G. Sparwenfeldt, alt sa
vant din suita lui Kempfer, care în «Jurnalul călătoriei la Mos
cova» îl numea pe Milescu însuşi v ii polyglotus et perem dltus,
nu putea rămîne multă vreme limitat numai la cultura greacă,
aşa cum cereau şi voiau să impună grecii. Schimbarea lui
Milescu i-a atras nu numai mînia patriarhului Dositei, ci şi a
tuturor grecilor care au făcut totul ca să-l discrediteze pe
lingă Petru cel Mare. Dar Petru cel Mare însuşi îşi dăduse
seama că o cultură nu se clădeşte din surse limitate şi în izo
58. Scurtă d em on straţie că ştiinţa şi lim ba g rea că sin i m ai n e c e s a r e
d ecit ştiinţa şi lim ba latin ă şi c a re sînt io lo a s e le pentru p o p o ru l slav on ,
publicată de N. Capterev, M oscova 1889, cf. P. P. Panaitescu, în lista
cărţilor lui Milescu, op. cit., p. 173.
59. La P. P. Panaitescu, N ico la s S pathar M ilescu, p. 124— 125.
60. Autor ¡al unei cărţi V o y a g e en d iv ers Etats d E u rop e et d'A sie
en trep ris pou r d éco u v rir un n o u v ea u ch em in a la C hine, Paris, 1692, în
care menţionează călătoria lui M ilescu în China şi publica harta Siberiei
alcătuită de acesta şi pusă la dispoziţia sa ; cf. P. P. Panaitescu, op. cit.,
p. 157.
lare, aşa încît cei doi umanişti s-au regăsit repede de aceeaşi
parte a baricadelor.
Dositei îi scrie ţarului că Milescu e «mare savant» în
latină şi în slavonă şi mai ales în greacă; va putea repede să
înveţe şi rusa şi va putea face tot felul de traduceri. Are o
scriere bună şi este un credincios evlavios al Bisericii Răsări
tene, supus ordinelor superiorilor şi foarte discret. A parcurs
multe ţări şi imperii pentru a se instrui şi e ca un cronograf
în care sînt adunate toate lucrurile lum ii: «se v a căuta în zadar
un alt asem en ea o m ; Dumnezeu vi-1 trimite». Acum, acelaşi
Dositei îl informa pe ţar că Milescu e trimis de altcineva ! Dar
Dositei a acuzat de erezie cu această ocazie pe toată lumea,
începînd cu ţarul şi terminînd cu Ştefan Iavorschi, fost pro
fesor la Academia din Kiev, ajuns acum conducător al Bise
ricii Ruse.
Spătarul Nicolae Milescu s-a dovedit mai larg şi mai pe-
netrabil culturii şi mai în spiritul vremii, decît patriarhul grec,
fără să fie mai puţin ortodox decît acesta. O luptă asemănă
toare a avut loc şi în Ţările Române, ceva mai tîrziu, dar cu
aceeaşi forţă, după ce abia ieşisem învingători din lupta cu
slavonismul. La noi a biruit limba română, pentru că era limba
noastră, dar şi pentru că prin ea ne deschideam şi noi, prin
noi înşine, fără nici un intermediar, porţile spre lume. Inter
mediarul, întotdeauna filtrează, cenzurează, selecţionează,
opreşte cîte ceva şi pentru sine şi dă în plus cîte ceva şi de
la sine. E bine că ne-am eliberat la vreme de intermediari!
In Jurnalul de călătorie în China, notaţiile lui Milescu ne
fac indirect şi portretul său intelectual. Mai ales prin selecţia
informaţiilor şi prin diversitatea lor.
Iată rînduri elocvente cu privire ia o scară a valorilor şi
a selecţiei sociale în China acelor vremuri : «Pe cel ignorant
şi pe cel simplu, ei nu-1 primesc nici în cea mai mică slujbă,
şi cu cît cineva este mai învăţat, cu atîta primeşte mai mare
cinste ; la ei, de la învăţătură porneşte orice mărire. Chiar
dintre oamenii simpli nu vei găsi vreunul care să nu fi în
văţat să citească pînă la vîrsta de 15 ani şi să nu ştie să scrie.
Astfel în China nu se ia în seamă nobleţea şi nu se ţine soco
teala de cine din cine s-a născut, în afară de neamul împără
tesc ; la ei cel mai nobil este acela care este cel mai învăţat ,■
şi cel care ştie mai multă carte, chiar dacă s-a născut din oa
meni simpli, primeşte cea mai mare parte» 61. Iezuitul care i-a
61. Cf. AI. Piru, L iteratu ra rom ân ă v e c h e , Bucureşti, 1961, p. 227.
N1COLAE MILESCU - SPĂTARUL 177
servit lui Milescu de tîlmaci, îi spunea de asemenea «că nimic

nu preţuiesc chinezii mai mult la om ... ca învăţătura» 62.
Este mai mult decît evident că pentru întreprinderea ma-
rei călătorii, Milescu s-a documentat mult, dar a făcut şi per
sonal multe însemnări la faţa locului care i-au îmbogăţit Ju r
nalul şi au îmbogăţit cultura universală. Uimeşte mulţimea
numelor proprii, descrierea obiceiurilor, redarea întocmai a
conversaţiilor, ceea ce constituie o sursă directă şi autentică
a pătrunderii în mentalităţile vremii şi a fotografierii întocmai
a acelui segment de cultură şi civilizaţie.
Bun patriot român — am văzut serviciile pe care le-a fă
cut Ţărilor Române pe lingă curtea ţărilor — Milescu a dus
peste tot cu el nostalgia pămînturilor natale şi trebuie să ni-1
închipuim peste tot în întîlnirea cu peisaje, oameni şi obi
ceiuri, operînd în inimă comparaţii cu etalonul Patrie, cu ce
avea în el d e acasă, din Moldova şi Valahia. Iată o dovadă
grăitoare şi emoţionantă. Deşi se adresa unui străin, lui Mat-
veev, şeful lui de la Departamentul soliilor din Moscova, într-o
scrisoare trimisă din Eniseisk, îi mărturisea : «Minunatul ţinut
Enisei mi-a amintit de Valahia, iar rîul Enisei, care este foarte
mare şi frumos, m-a dus cu gîndul către Dunăre» ®3. Trebuie
să-l iubim pentru acest gînd trimis Patriei din îndepărtatul
Eniseisk, din străfundurile Siberiei !
Milescu a ştiut că românii se trag din romani, şi limba
română din cea latină64. O spune întîmplător în Cartea cu
multe întrebări, tradusă după patriarhul Atanasie al Alexan
driei, în care adaugă o observaţie de mare valoare pentru isto
ria culturii noastre : «Dumnezeu se zice pe limba grecească
Theos, iar pre limba latinească Deus, iar rumâneşte se cheamă
Dumnezeu, care nume este luat de la latinie, în ce chip şi mai
jumătate de limba românească (este) luat(ă) de la latini» 65.
Avînd prilejul să trăiască la curtea lui Petru cel Mare, a
luat parte împreună cu acesta şi la procesul de modernizare
iniţiat de acest împărat, chiar dacă pentru aceasta a trebuit
62. N icolae Milescu, Ju rn a l d e c ă lă to r ie în China, în col. «Clasici Ro
mâni», Bucureşti, 1956, p. 288.
63. Ib id em , p. 68.
64. C ron ica p e scurt a R om ânilor, publicată în 1894 la Bucureşti, Ed
Socec, într-o ediţie şcolară pusă sub semnătura lui N. Milescu, nu este
desigur a lui. E Istoria stolnicului Constantin Oantacuzino.
65. Vezi Al. Piru, L iteratu ra rom ân ă v e c h e , Bucureşti, 1961, p. 216.
Al. Piru vede în aceasta şi o dovadă a originii latine a creştinismului
la noi.
să dea el însuşi un exemplu, renunţînd la barbă, spre scan

dalul boierimii locale ! Neculce, care nu l-a cunoscut pe Spătar,
dar s-a interesat mult de el, cunoscîndu-i faima, a pus în gura
lui Petru cel Mare întrebarea : «Unde este descălul mieu cel
ce m-au învăţat carte ?» Putem lesne să ne imaginăm că prie
tenia şi găzduirea acordată de acelaşi ţar, nu cu mult mai tîr-
ziu, lui Dimitrie Cantemir, alt mare învăţat român, s-a înte
meiat şi pe cunoaşterea valorii culturale a românilor, din ex
perienţa sa cu Milescu. Cantemir a fost în corespondenţă cu
urmaşii Spătarului din Rusia 6B.
Mulţi alţi străini au scris elogios despre Milescu. «Am
fost mirat să găsesc un om din imediata vecinătate a Tartariei,
care să fie cunoscător al atîtor limbi şi cu o cultură atît de
vastă asupra tuturor lucrurilor. El vorbeşte bine latina, dar
pretinde că, deoarece greaca a fost principalul său studiu, o
ştie mult mai bine. Cunoaşte destul de temeinic istoria, şi în
special pe aceea a Bisericii». Aşa scria despre el Arnauld de
Pomponne, ambasadorul Franţei în Suedia, la cererea căruia
Milescu a alcătuit Enchiridion sive Stella Orientalis..., tratatul
despre dogma transsubstanţierii ®7.
Foy de la Neuville, diplomat francez în Rusia, dă multe
amănunte despre Milescu. Printre altele îl descrie ca «deosebit
de învăţat, (şi) vorbea desăvîrşit latina, greaca şi italiana». Cu
privire la călătoria în China, scrie că deoarece «era foarte in
teligent, a sesizat bine starea locurilor pe unde a trecut» 88. Am
mai citat din scrisoarea de recomandare către ţar a Patriar
hului Dositei al Ierusalimului. Iată cum încheia : «Vă rugăm
dar să-l cinstiţi ca pe un om sîrguincios, savant şi înţelept ;
puteţi... să-i cereţi să tălmăcească şi să scrie lucrări istorice,
din orice limbă doriţi» 67869.
Milescu a murit departe de ţara lui, în anul 1708. D oi70
sau trei nepoţi71 l-au urmat acolo, venind din Moldova. Au
ocupat mai ales funcţii în armată. Căsătorit cu o localnică,
Milescu a lăsat şi doi fii, Maxim şi Nichita, urmaşii lor pur-
66. Cf. P. P. Panaitescu, N ico lá s S pathar M ilescu , p. 168.
67. Cf. Em. Picot, N o tice b io g ta p h iq u e e l b ib lio g ia p h iq u e sur N icolás
Spathar, M ilescu, a m b a ssa d eu r du tsar A lex is M ih a jlo v ic en C hine, Paris,
1883, p. 13— 14.
68. Reprodus tot de Em. Picot, op. cit., p. 26—27.
69. P. P. Panaitescu, N ico lá s S pathar M ilescu, p. 67.
70. Ibidem , p. 167.
71. Vezi Corneliu Bărbulescu, Note la Ju rn alu l d e c ă lă to rie în China,
NlCOLAE MPLESCU - SPĂTARUL 179
tînd numele de Spafarief (Spătaru) şi fiind cunoscuţi printre

dvoreaninii din Kaluga. Surse ruseşti identificau încă urmaşi
de-ai lui Nichita prin anul 1910 7-,
*
Noi n-am avut prea mulţi în acele vremuri îndepărtate,

care să ducă veşti despre noi în trei continente. Milescu a fost
unul din cei puţini care ne-a făcut cinste în Europa, în Asia
şi în Asia Mică. Nu ştim dacă cineva, undeva, a numit cu nu
mele lui vreo şcoală, vreun aşezămînt de cultură, sau i s-a ri
dicat vreo statuie. Cred că de străzi cu numele lui am auzit.
Toate acestea sînt mijloacele cele mai directe de a impune
conştiinţei şi cunoştinţei generaţiilor prezente, numele unor
oameni mari din trecutul unei naţiuni. Chiar cînd nu toţi. ştiu
cine a fost acest Spătar cu numele de Nicolae Milescu, dacă
văd numele unei străzi — la urma urmei şi numele unei străzi
e o instituţie — toţi îşi închipuie că a fost el cineva. Mai apoi
se interesează şi cine a fost. Consacrarea publică dă un acont
de merit care se impune de la sine.
în memoria culturii româneşti, statuia lui Milescu e mă
reaţă ca a unui voievod.72
72. La P. P. Panaitescu, op. cit., p. 167.

5
EV ENIM ENT MONDIAL LA IAŞI :

SINODUL DIN 1642
Sinodul din 1642 nu e singurul eveniment care a scos Iaşii

foarte devreme din anonimat, dar fără îndoială poate fi trecut
în rîndul celor mai importante. «Sinodul de la...», ca şi «bătă
lia de la...», sau «pacea de la...», asigură localităţilor un loc
în manualele de istorie şi le conferă o celebritate imediată şi
durabilă. Epoca era în plină efervescenţă competitivă între
catolicism şi protestantism pe de o parte, şi ortodoxie pe de
altă parte, primele două desfăşurînd un prozelitism agresiv şi
viclean. Udrişte Năstureii va descoperi în Ţara Românească,
circulînd clandestin un Catehism calvinesc. Un altul cu con
ţinut calvinesc va fi atribuit nici mai mult, nici mai puţin
decît patriarhului Ciril Lukaris al Constantinopolului *. Roma-
no-catolicii vor continua propaganda pentru uniatism care,
înainte de a prinde în Transilvania, va prinde în Ucraina12.
Ortodoxia de pretutindeni trebuia să se apere. în vederea
apărării, trebuia să consolideze în conştiinţa credincioşilor ei
adevărurile ei de credinţă : cele fundamentale şi tradiţionale.
De la acest gînd porni românul Petru Movilă 3, mitropolit
al Kievului 4, cînd aşternu pe hîrtie cu propria lui caligrafie,
1. Patriarh al Consitantinopolului între 1621— 1633. Mărturisirea apare
întîi la Geneva, în latineşte, în 1629. O nouă ediţie apare în 1633, sub
numele său.
2. Iezuiţii, sprijiniţi de regii poloni, reuşesc să treacă la uniatism
pe rutenii de sub stăpînirea poloneză, la Sinodul ide la Brest (1595). Bise
rica Ortodoxă din acele ţinuturi avea să fie desfiinţată ou totul. Timp die
25 de ani ortodocşilor nu li s-a îngăduit să aibă 'arhierei. Cel dinţii, după
această perioadă, a fost Iov Boreţchi al Chievului (1620— 1631). Acestuia
i-a urmat Isaia Copinschi, după care a venit Petru Movilă, cf. Dr. Bavel
Roşea, P recu v în tate la M ărtu risirea O rtod ox ă, Sibiu, 1914, p. IX—X.
3. Născut la 21 decembrie 1596, la Suceava. Fiu al domnitorului
Simion Movilă. Bunicul său se chema Ioan şi la bătfineţe s-a călugărit,
luînd numele de Ioanichie. Unchiul său, Gheorghe, a fost mitropolit al
Moldovei (1587— 1591 şi 1595— 1606). Alt unchi, Ieremia, a fost domn în
Moldova. Tatăl său, Simion Movilă, a fost domn în Moldova şi în Ţara
Românească (Ţara Românească 1600— 1602 ; Moldova 1606—-1607). E în-
EVENIMENT MONDIAL LA IAŞI : SINODUL DIN 1642 181
în limba latină, Mărturisirea O rtodoxă care îi va purta pentru

eternitate numele 45. Putea s-o ţină doar pentru eparhia lui şi
s-o răspîndească acolo. Dorinţa lui a fost însă mai mare. A
vrut-o universală. A vrut să-i hărăzească un destin asemănător
marilor definiţii ale credinţei pronunţate de Sinoadele ecume
nice. A scris despre aceasta pe unde a putut, dar mai ales la
Constantinopol şi în Moldova. Constantinopolul tocmai se
confrunta cu Mărturisirea atribuită lui Ciril Lukaris şi avea
nevoie urgentă de o contramăsură. îi cădea deci foarte bine
ceea ce făcuse Petru Movilă. Dar înţelegerea imediată o găsi
fostul candidat de domn 6, fiu de domn, în ţara sa şi a strămo
şilor săi, în Moldova. Vasile Lupu, domn preacreştin ortodox,
autorul miracolului răsăritului, care se chema Biserica Trei
Ierarhi, în care tocmai adusese moaştele Sfintei Paraschiva
(1641), va invita Sinodul în capitala sa, ca un bazileu din vre
murile de strălucire bizantină. Şi, ca odinioară Constantin cel
Mare, va deschide chiar el lucrările printr-o cuvîntare solem
nă, va rămîne tot timpul la discuţii înconjurat de boieri şi va
primi la sfîrşit omagii.
Sala numită Gotică, din curtea Trei Ierarhilor, va păstra
pînă azi ecoul dezbaterilor 7 în limba latină, cu traducerea si
mormînitat la Suceviţa, ctitoria Movileştilor. Pe soţia lui Simeon, muma
lui Petru, o chema Melamia. Peltru mai are cinci fraţi şi o soră. Dintre
aceştia, Mihail, Gavriil şi Moise Movilă, ajung domni. Petru se călugă
reşte, în 1627. In trei luni ajunge arhimandrit şi egumen la Pecerska
Lavra, iair în 1633 e ales mitropolii la Kiev. Hirotesia în arhimandrit i-o
face Chirii Lukaris, care, în 1629 îi dă şi titlul de exairh al Patriarhiei
Con stant in opolu'lui.
4. Purta titlul de «al Kievului, al Galiţiei şi al întregii Rusii», dat pe
vremea aceea Ucraina, cu Kievul aparţineau Poloniei. Gf. Pr. Nicolae M.
Popescu, P om en irea M itropolitului P etru M ov ilă şi a Sinodului d e la Iaşi,
în «Biserica Ortodoxă Română» LX (1942), nr. 9— 10, p. 388 — Movileşti!
părăsesc Moldova şi se stabilesc în Polonia unde aveau moşii, după ce
Mihai Viiteazul ocupă Suceava.
5. Intră în conştiinţa Ortodoxiei ca şi carte simbolică a Bisericii şi
de multe ori ea e tipărită fără a se mai menţiona numele autorului. Unii
autori zic că a fost scrisă iniţial în ruseşte şi apoi a fost tradusă ¡în lati
neşte. Mitropolitul Tit, pr. Nicolae M. Popescu ş.a., spun că a fost scrisă
în latineşte, aşa cum a fost prezentată la Iaşi.
6. El luptă contra turcilor la Hotin (1621), sub comanda lui Hofkevdci
şi speră să ajungă domn în Moldova. Dar lupta de la Hotin e pierdută şi
aşa şi visul său de domnie. In cîţiva ani va deveni călugăr (1627).
7. Filaret Scriban, în V iaţa M itropolitu lu i Petru M ov ilă, spune că
«ştie din tr a d iţie» că Sinodul s-a ţinut chiar in biserica Trei Ierarhi, dar
preotul Nicolae M. Popescu spune c ă el s-a ţinut în S ala g o tică . S-a
încetăţenit mai ales părerea din urmă, deşi nu este exclusă nici cea
dinţii (Filaret Scriban, ed. din 1874 a M ărturisirii O rto d o x e, p. 5 ; Preotul
Nicolae M. Popescu, P om en irea M itropolitu lu i, loc. cit., p. 397).
multană în greceşte, făcută de marele teolog Meletie Sirigul,

c are va munci seara pînă la ceasuri tîrzii, ca să prindă exact
sensurile originalului, spre a se asigura în două limbi un
textus receptus. Sinod de cărturari şi umanişti 8.
8. Se şitiie că în legătură ou Sinodul de la Iaşi nu chiar toate detaliile
au ajuns pînă la noi, ceea ce face c-a în multe privinţe, istoricii să aibă
puncte de vedere diferite, unele mer-gî-nd chiar pînă la contestarea lui,
a autorului Mărturisirii şi a valorii ei. La noi, cele mai serioase studii
asupra problemei aparţin Praf. Al. Elian, Preotului Nicolao M. Popesou şi
Preotului Gheorghe I. M-o-isescu. Să ne oprim asupra cîtorva aspecte, în
special în ceea ce priveşte problema denumirii. Unii i-iau zis «Sinod Pan
ortodox» (Vezi Gheorghe I. Moisescu în «Biserica Ortodoxă Română», 60,
1942, p. 485); I. Gh. Savi-n îi zice «quasi-ecumenic» («Petru M ovilă şi S i
nodul d e la Iaşi», in «Cetatea Moldovei», 2, 1941, p. 25 2 ); doctorul Sdo-
gairdi, îl numeşte co n cilia b u l sau sin odastru (co n ciliá b u lo o v e r o Sinodas-
tro) i A. Palmieri (La S toria la d a ta il v a lo r e S im b o lico d el S ín odo di la ssy
— 1642), în «Be-ss-ari-one», 14, 1910, fase. 113— 114, seria 3-a, voi. VIII,
p. 26) spune pur şi simplu că «II Simado di lassy ¡ettera ria m en te non
esiste», deoarece n-,a lăsat canoane, nici decizii dogmatice şi mici pro
cesele verbale nu e x istă ; Pr. Dr. N. Grosu (« C ara cteriz a rea can on ică şi
sim b olică a Sinodului d e la Iaşi» in «Cronica Romanului», 19, 1941,
p. 13— 19), obiectează împotriva denumirii de Sinod, pe moţiiv că aiu parti
cipat la el şi me-episcopi; N. larga îl numeşte co n v en ticu l şi «conferinţă
de teologi ruşi şi greci» ; Al. Elian după oare am notat cele de mai sus
(«C ontribuţia g r e c e a s c ă ia M ărtu risirea O rtod ox ă» , în «Balcani®», V, 1,
Bucureşti, 1947 (diata tipăririi), p. 82), declară că va numi «această reu
niune» Sinod, motivat de importanţa lui reală, incontestabilă, în istoria
mai nouă a Bisericii răsăritene.
Ca unii îi zic «pan-ortodox» sau «quasi-ecumenic», poate doar com
plica discuţia. Aceştia nu contestă denumirea de Sinod. Adaosurile lor pot
însă stîrni reacţii din partea celor care n-au fost reprezentaţi la el. Desigur,
denumirea de Sinod lo c a l sau reg io n a l e mai potrivită. La acesta însă nu
se poate renunţa din mai multe raţiu n i: în primul rind pentru că 1a şa a
fost păstrat în istorie, ceea ce vorbeşte de la sine. Chiar cei oare îl neagă,
ca A. Palmieri, îl numesc Sinod. Sinodul de la Iaşi n-a existat ! S-a spus
şi despre Shakespeare că n-a e x is ta t! Afirmaţiile doctorului Soogardli nu
pot face autoritate. El era desigur catolic şi nu prea ştia mare lucru despre
Ortodoxie. Şi era oricum pornit pe minimalizare lăudă,roasă, mai ales că
scria unui probabil îngîmfat cancelar imperial catolic, Schmidt. Aicii în
răsărit totul îi va fi părut mărunt. Şi apoi mai degrabă am putea trage din
limbajul său concluzii tocmai opuse ; -el întrebuinţează ambele diminutive
de la C onciliu (numele apusean) şi Sinod (numele răsăritean). Un Con
ciliu deci, un Sinod, ceva mai mic declît s-ar fi -aşteptat el, ceea -ce nimeni
nu neagă, -dar Si-n-od.
Este adevărat -că nu s-au păstrat p-rocesele-verbale, şi că n--a lăsat
canoane. Fiindcă nu s-a-u păstrat, -nu înseamnă că n-a-u -existat. Se puteau
foarte -bine pierde. S-au pierdut î-n istorie şi documente mai importante.
Vor fi -ars în desele incendii care se produceau pe -atunci, s-a-u se vor fi
risipit cu prilejul -atîtor năvăliri şi lupte intense în-tr-e pretendenţii l-a
tron. De -altfel cine neagă Sinodul I ecumenic pentru că i s--au pierdut
procesele-verbale ? In cee-a -ce -priveşte f-aptul că n-a -dat -oa-noane, s-e
poate răspunde că nici nu era -absolut indispensabil. S-e m-ai cun-osc simoade
Vasile Lupu se va fi sfătuit negreşit cu mitropolitul său,

învăţatul Varlaam, care tocmai lucra de zor la C artea rom â
nească de învăţătură, pe care o va prefaţa numai peste un an
oare nu au lăsat canoane. Spre exemplu, Sinoadele ecumenice V—VI n-au
dat canoane deloc.
Este însă cunoscut că ,s-a discutat aprins condamnarea lui Giril Lu
lea,ris. Moldovenii s-au opus la condamnarea lui, dar nu şi la condamnarea
ereziilor din M ărtu risirea c e i se atribuia. E prea posibil ca în procesele-
verbale să se fi păstrat concluziile acestor discuţii sub formă de canoane
sau oricum, sub forma unor hotărâri. Poate că tocmai de aceea Meletie
Sirigul în introducerea la «S c riso a re a » către Vasile Lupu, la sfîrşitul Si
nodului, începe prin a expune punctul de vedere asupra Mărturisirii lui
Giril Lukaris. Se ştie că Meletie Sirigul a scris chiar o carte provocat de
Mărturisirea lui Ciril Lukaris intitulată A ntirrisis (Intîmplare).
A. Palmieri apune că Sinodul n-a lăsat nici «decizii dogmatice», deci
cu atit mai mult uu-şi îndreptăţeşte denumirea de Sinod. Aceasta înseamnă
a nu vedea copacii din pricina pădurii. Dar M ărtu risirea O rto d o x ă ce
este ? Nu este ea cel mai complet rezumat dogmatic el credinţei orto
doxe ? Şi dacă nu ne-a rămas altceva, aceasta ne-,a rămas şi e tot ce
putea să ne rămină mai important. Se ştie chiar din descrierea doctorului
Scogardi că au avut loc dezbateri asupra ei. S-a muncit 43 de zile. Desigur
doctorul n-a participat la lucrări, dar ele preocupau probabil mult opinia
publică şi răzbăteau şi în afară discuţiile oare se desfăşurau «privata-
mente», şi erau comentate, reluate. Aşa vor fi ajuns şi la Soogardii care
a putut chiar să le individualizeze in trei puncte. Unul de proces-verbal
— condamnarea Mărturisirii Iui Ciril Lukaris — celelalte două incluse în
textul ce se cerceta : locul sufletelor după moarte, deoarece se pare că
Movilă vorbea de un status m ed ii şi momentul prefacerii darurilor care
trebuia readus la momentul epiclezei.
La obiecţiunea că Sin odu l ¡nu putea fi Sinod, deoarece la el au parti
cipat şi ne-episcopi, se poate replica ou argumente istorice : şi la Sinoa
dele ecumenice au participat clerici şi chiar unii laici şi în primul r'înd
împăratul. La Sinodul VI ecumenic, scaunele de Alexandria şi Ierusalim
au fost reprezentate de preoţii Petru şi Gheorghe (Cf. Istoria B ise ric ea scă
U n iversală, voi. I, Bucureşti, 1975, ed. Il-a Cap. Sinoadelor de I. Rămu-
reanu, p. 288). Ieromonahi sau arhimandriţi specialişti au putut participa
deci şi la Iaşi. Meletie Sirigul era, după cum spune Al. Eli,an, «teologul
cel mai pregătit al veacului său» (op. cit., p. 130). Şi teologii din Kiev
erau vestiţi. Aşa incit prezenţa lor departe de a micşora importanţa Si
nodului, o măresc. N-,a,r fi trimis Constantinopolul pe un Meletie Şirag,os la
o conferinţă lipsită de Importanţă.
Şi mai rămâne încă o problemă spinoasă, nerezolvată pînă azi, deşi
atacată frontal de Al. Eli,an şi cu o propunere de rezolvare care nu răs
punde însă tuturor datelor din ca : S criso a rea lui Meletie Sirigul către
ţarul Mdhail Feodorovici, la 15 decembrie 1644. Meletie spune că «am
alcătu it îm preu n ă cu P rea Stinţitul M itropolit al K ievu lu i, la Iaşi, o carte
d e c a te h iz a re pentru er e tic i şi am în d ep ărtat d e la ţaţa B isericii R ăsă ri
ten e, n oi m em brii Siîntuiui Sinod, u n ele ca p ito le calvin eşti...» Al. Elian,
(op. cit., p. 95 ş.u.), crede că Meletie se referă aici la opera sa proprie
A ntirrisis, asupra căreia s-,ar fi consultat ou Petru Movilă Intr-o vizită
la Kiev, şi că nu poate deci fi vorba în scrisoare de Sinodul de la Iaşi,
ci de Sinodul zis endemic con stan tin op olitan , c a r e şi-a ţinut şedinţele in
însuşi el, Vasile Lupu, oferind-o ca pe «un dar limbii româ

neşti». Varlaam îl iubea şi îl respecta pe Petru Movilă. I se
adresa cu prea dreaptă adresare : «Măria Ta». Participase de-
noiembnie 1644, deci cu puţin înainte de a fi scris M eletie ţarului. Prof.
Elian se sprijină şi pe o scrisoare a unui negustor grec din Constanti-
nopol, Ioan Petru, care a scris, dle asem enea, ţarului cam în acelaşi timp
cu M eletie (Al. Elian, op. cit., p. 86, 95).
Se prea poate ca negustorul grec să fi făcu t unele confuzii. El
vorbea din auzite. E greu însă de presupus că M eletie putea să confunde
Sinoadele. Să-l aibă în gind pe cel endemic şi să dea elemente din cel
de la Iaşi, sau invers. S ă -l uirmărim însă pe Al. Elian în demonstraţia sa
cu privire la «Cartea» despre oare îi scria ţarului. Al. Elian spune că este
imposibil oa el să se fii referit Ia M ărtu risirea O rtod ox ă, deoarece el
vorbea de un text pe care îl avea la el, şi el nu puitea avea M ărturisirea
lui Petiru Movilă cu sine, după 1644. Apoi e l spune că în carte se combat
«numai er o rile p ro testa n te» luterano-calvine, atribuite lui Ciril Lukaris şi,
în sfîrşit, că el spune că a tradus cartea din greaca vorbită, din elină
(Ibidem , p. 96), cînd se ştie că M ărturisirea a tradus-o la Iaşi din lati
neşte. Deci în scrisoarea către ţar nu e vorba de M ărtu risirea lui Petru
Movilă, conchide Al. Eliain.
Nu vom merge pînă la a declara cu precizie că M eletie se referă
aici totuşi la M ărtu risirea O rtod ox ă a lui Petru M ovilă, pentru că unele
inadvertenţe mai rămîn nesoluţionate, dar vom propune cîteva ipoteze
noi : M eletie scrie ţarului că a alcătuit cartea îm p reu n ă cu Petru M ovilă ;
Dacă se referea la M ărturisire, el putea să-şi aroge o colaborare, deoarece
a fast primul ei traducător la Iaşi şi poate şi ce l care a determinat unele
schimbări în ea. Am menţionat mai sus cîteva. Mai putem adăuga chiar
corectarea titlului ei, din E x p ositio Udei e c c le s ia e R u ssiae M inoris în
«Mărturisirea Ortodoxă». Dar M eletie spune că a alcătuit cartea «ia /aşi»,
ori este îndeobşte admis că Petru Movilă n-a fost la Iaşi la Sinodul din
1642. Ar fi o prea mare îndrăzneală să propunem ipoteza că el a iost
totuşi prezent la Iaşi. Dar să zicem că nu avansăm această ipoteză pentru
Sinodul din 1642, dar nici altă dată n-a fost, d ecît peste zece ani la nunta
domniţei Macia, fiica lui V asile Lupu, deci n-a fost nici pentru A ntirrisis-ul
lui M eletie, şi atunci ne aflăm în legătură cu amîndouă scrierile în aceeaşi
dilemă. De ce va fi scris e l împănatului că a lucrat cu Petru M ovilă la
Iaşi ? Să fi considerat e l că, lucrînd pe textu l lui Petru Movilă, la Iaşi, la
Sinod, a echivalat ou o colaborare eu iei ? E mai plauzibil decît să ridicăm
din umeri. Am putea fi de acord cu Al. Elian că a discutat cu Petru Movilă.
Antirrisis-u\ său şi că astfel şi l-a asociat ca «alcătuitor», dar el spune că
a făcut acest lucru ta I'aşi. Or, la Iaşi s-a discutat numai M ărturisirea
O rtodoxă. E deci mai plauzibil oa el să se fi asociat pe sine la lucrarea
lui Petru Movilă şi să fi scris astfel ţarului că 1a Iaşi au alcătuit împreună
cartea pentru care îi cerea ţarului aju tor ca s-o tipărească. Or, la Iaşi,
această carte nu putea fi d ecît M ărturisirea. Şi ea nu era încă publicată.
Cit priveşte faptul că e neverosimil oa el să ff avut la el M ărturisirea,
să zicem că e aşa, dar de ce nu putea avea o copie a Mărturisirii O rto
doxe ? Originalul fusese trimis la 30 octombrie 1642 la Constautinopol, care
avea s-o valideze ea M ărtu risire O rtod ox ă împreună cu patriarhii orien
tului în martie 1642. Să zicem că a păstrat originalul, dar M eletie putea
avea o copie a lui, încă de la Iaşi. Şi poate va fi făcut şi o transpunere în
greaca vulgară, între timp. La obiecţia că el spune în scrisoarea către ţar,
altfel la hirotonia lui întru arhiereu, la Liov, în anul 1633, în

Biserica Stavropighia, a lui Ştefan cel M are9.
Alături de Varlaam, Mitropolit al Moldovei şi Exarh al
Plaiurilor, vestit în ortodoxie, chiar candidat de patriarh ecu
menic la un moment dat, din Moldova vor mai lua parte la
Sinod : Evloghie episcopul Romanului, Atanasie al Rădăuţilor,
Gheorghe al Huşilor, Sofronie catigumenui Trei-Ierarhilor şi
alţi egumeni şi proiestoşi. Toţi stăteau de-a dreapta Domnului.
De-a stînga stăteau marii boieri ai Divanului — guvernul —-
printre care celebrităţi viitoare : Grigore Ureche, cronicarul,
Dragoş pravilistul, Todiraşcu Logofătul Cancelariei latine a
Domnului şi alţii. Dintre aceştia Grigore Ureche avea vechi
legături cu Movileştii prin tatăl său Nestor Ureche, fost mare
vornic în Ţara de Jos sub Ieremia Movilă. El a sprijinit şi pe
tatăl lui Petru Movilă, Simion Movilă ca să dobîndească dom
nia în Ţara Românească, după Minai Viteazul10.
despre cartea pe care i-o recomandă, că se ocuipă de erorile .protestante,
răspundem că e adevărat, diar numai în parte. Cuvintele «numai d e er o rile
p ro testa n te » mu există in fragmentul de scrisoare citat d'e Al. Elian. Ele
există numai în reluarea prof. Elaan cînd îşi formulează obiecţiunile fa{ă
de eventualitatea referirii scrisorii lui M eletie, la M ărtu risirea O rtod ox ă.
Scrisoarea în sine, vorbeşte despre «unele capitole calvineştii» pe care
cartea le-a respins. Or, M ărtu risirea O rtod ox ă s-a produs în contextul
agresiunilor calviniste, aşa incit ¡nu era în afară de temă referirea la
aceasta. Şi Scogandi spune că despre Ciril Lukaris şi calviinism s-a discutat
la Sinod. Şi apoi, mai degrabă e M ărtu risirea «carte 'de catehizare» cum
scrie M eletie despre cartea sa ţarului, d ecît A ntirrisis-ul, care e o carte
polemică. Ce ar putea reieşi din a ceste ipoteze ? Că M eletie Sirigul îi
scrie totuşi ţarului despre M ărtu risirea o rto d o x ă . Nu am putiea afirma că
Petru M ovilă a fost şi el Iia Iaşi. Am arătat însă cum am putea ieşi ¡din
încurcătură.
In cazul însă în care M eletie scrie despre M ărturisire, am putea
folosi o afirm aţie din scrisoarea sa ca să lămurim problema dacă Sinodul
a fost Sinod sau mu, căci M eletie scrie despre «cartea de catehizare», că
prin ea «noi membrii Sfîntukn Siniod, am îndepărtat de la faţa Bisericii
Răsăritene unele capitole oalvineşti şi am declarat că Sfînta Biserică nu
Je-a primdt’şi nu le va primi niciodată». El spune deci că a fost membru
în Sinod. El .avusese mandat însă să ia parte numai la Sinodul de la laşi,
căci la Constantiimopol în nici u.n caz nu era membru în Sinod, dacă cumva
,im vrea să referim scrisoarea ia iun Sinod, fie Ia ce l endemic din 1644,
lie la cel care a validat M ărturisirea lui Petru Movilă (1643).
A cestea sînt simple ipoteze pe care am dori să le sugerăm Prof. Al.
Elinii care, desigur este mult mai calificat decît oricare altul să reia
nooastă problemă încurcată.
9. Filaret Scriban, V iaţa lui Petru M ovilă, introducere la M ărtu risirea
O rtod ox ă, Iaşi, 1874.
10. Vezi P. P. Panaitescu, In tro d u cere Ia L etop iseţu l Ţ ării M o ld o v ei
de Grigore Ureche, Bucureşti, 1958, ed. Il-.a, p. 9.
De la Patriarhia ecumenică sosiră la 6 septembrie 1642

doi delegaţi : Porfirie al Niceei, din scaunul primului şi ulti
mului Sinod ecumenic, şi celebrul teolog, ieromonahul Meletie
Sirigul, cretan cu studii înalte la Padova şi Veneţia, profesor
şi predicator la Constantinopol. Mai fusese în Moldova. Asis
tase cu zece ani înainte la hirotonia şi instalarea lui Varlaam.
După Sinod va veni din nou, izgonit de un patriarh năzuros şi
Moldova îl va primi cu prietenie, iar el va scrie V iata şi slujba
Sflntului loan de la Suceava. Părintele Nicolae M. Popescu —
Popa Nae cum îi spuneam noi studenţii şi cum va rămîne în
istorie — cu imaginaţia lui de istoric-poet, crede că Domnul
i-a primit pe delegaţii Ecumenicului cu mare pompă, oferin-
du-le ceremonii şi audienţe publice, şi aceasta poate fi ade
vărat, pentru că evenimentul a fost înţeles şi voit de la început
ca extraordinar. Iorga ştie chiar că Vasile Lupu s-ar fi supărat
pe Patriarhul ecumenic că n-a trimis o delegaţie mai reprezen
tativă, pe măsura evenimentului n .
De la Kiev sosiră mai tîrziu cu cîteva zile : Isaia Trofimo-
vici Cozslovski, igumen al Mînăstirii Sfîntul Nicolae, Ignatie
Oxenovici, predicator, şi Iosif Kononovici, rectorul Academiei
movilene, prima instituţie de învăţămînt teologic superior din
acele părţi ale lumii. Patriarhul Nectarie al Ierusalimului în
scrisoarea de aprobare a Mărturisirii O rtodoxe 12 îi laudă pe
delegaţi ca fiind «demni de mirare şi dotaţi cu toată înţelep
ciunea» 1213. Petru Movilă însuşi nu veni şi e lesne de înţeles
de ce. Prezenţa sa, ca autor şi prinţ, nu trebuia să influenţeze
dezbaterile. El va veni totuşi în Moldova mai tîrziu ca să cele
breze cununia domniţei Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu nobi
lul polon Ianusz Radziwill14, cu care prilej va rosti o impor
tantă cuvîntare în limba română, atunci cînd se adresa mire
sei, şi în poloneză, cînd se adresa mirelui. E un fel de tratat
teologic despre Taina Nuntii, cu argumente biblice şi patris
tice. El se dovedi astfel om ataşat Ţării, patriot care ştie să
treacă peste supărările personale cînd e vorba de sprijinit un
11. La Pr. Teodor Bodogac, Din istoria B isericii O rtod ox e d e acum
300 d e ani. C on sid eraţii isto rice in leg ătu ră cu Sin odu l d e la Iaşi, Sibiu,
1043, p. 132, nota 2.
12. Publicată In fruntea onai tuturor ediţiilor româneşti.
13. tn limba ediţiei din Iaşi, 1874.
14. Nunta, la Mirom Costin, O p ere C o m p lete, ed. V. A. Urechia, 1,
p. 560— 561 şi în cronica lui Bappelius, pasaj reprodus de Marcella şi
Constantin Karadja în revista «loan Neculce», IV, p. 258, of. P. P. Fanai-
toscu, Petru M ovilă şi R om ânii, în «Biserica Ortodoxă Română», LX, 1942,
9 —10, p. 415.
domnitor al culturii şi propăşirii patriei. Căci Vasile Lupu îl

înlocuise la domnie pe fratele său mazilit, Moise Movilă. Dar
şi Vasile Lupu se arătase la fel de mărinimos faţă de Petru
Movilă, cînd invitase Sinodul la Iaşi ca să-i discute şi să-i
aprobe Mărturisirea de credinţă.
(în general, dezbaterile care au durat 43 de zile (15 sep
tembrie — 27 octombrie 1642), cu lectura amănunţită şi co
mentarea fiecărui cuvînt, n-au fost tulburate de certuri sau
neînţelegeri. Se înţeleseseră să discute numai între ei priva-
tamente, ira loro soli — cum va scrie doctorul olandez Sco-
gardi, prezent la Iaşi ca medic al lui Vasile Lupu — la cererea
lui Meletie Sirigul pe care şi-o însuşi şi Vasile Lupu, împo
triva părerii Kievlenilor care ceruseră discuţii sinódicam ente,
in luoghi publici, dar care rămăseseră în minoritate 15. Totul
s-a desfăşurat totuşi academic şi civilizat. Ele se desfăşurau
dealtfel într-o Academie, căci la Trei Ierarhi nu era numai
inînăstire. După modelul Academiei Movilene, Vasile Lupu în
fiinţase aici o Academie cu patru profesori şi cu tipografie,
împrumutînd de la Petru Movilă şi profesorii şi tipografia
(1640). Prinţul moldovean s-a străduit mult să aducă în Mol
dova şi în Ţara Românească profesori şi tipografi pentru lu
minarea fraţilor săi. Căci el n-a uitat o clipă că e român. Chiar
la Kiev, după cum spun istoricii ruşi, se înconjurase de o
«curte» moldovenească. Din şcolile înfiinţate în Moldova la
iniţiativa sa, spune Filaret Scriban, au ieşit Cantemirii şi Cos-
tinii şi a lţii16.
într-o singură problemă, moldovenii au rămas la punctul
lor de vedere, cu încăpăţînare, dar şi cu obiectivitate. Discu-
tînd la început despre Mărturisirea lui Ciril Lukaris, au refuzat
să-l condamne pe acesta, deşi constantinopolitanii o cereau cu
insistenţă. Moldovenii au obiectat că nu există dovezi că Ciril
ar fi chiar el autorul Mărturisirii care i se atribuie. Existau
dovezi că autorul e pastorul ambasadei olandeze din Constan-
15. Vezi Scrisoarea dr. Scogardi către rezidentul imperial Schmidl,
păstrată în arhiva secretă a Curţii din Viena, publicată la noi In D ocu
m ente p riv ito a re la Istoria R om ân ilor, culese de Eudoxiu Hurmuzaki, voi.
IV, p. I, (1600— 1649), Bucureşti, 1882, p. 668. Scogardi nu prea se informa
bine ; el spune că la laşi se discuta «urna certa Caithehesi» scrisă de unul
dintre «Padri Rutheni», fără să pomenească numele lui Petru Movilă. Din
scrisoarea lui înţelegem totuşi că singurele puncte asupra cărora Sinodul
a făcut modificări, priveau o anumită învăţătură despre Purgator şi timpul
consacrării Sfintelor daruri, ca re în textul original al lui Petru Movilă
ar fi fost diferite de doctrina «della Chiesa Comstantinopolitana».
16. Viaţa..., loc. cit., p. 7.
tinopol. Ei au fost de acord să condamne textul Mărturisirii,

dar nu pe Patriarh 17. Şi patriarhul n-a fost condamnat. Cine
ştie dacă moldovenii, în frunte cu Domnitorul, n-au avut drep
tate. Istoria n-a elucidat încă această problemă. Bietul Patriarh
fusese prin Moldova. Era cunoscut aici. Unii îi erau desigur
prieteni vechi. Ba chiar se afla în Moldova cînd a fost ales
patriarh. După aceea a avut o soartă rea, schimbătoare şi pînă
la urmă un destin tragic. De cinci ori a fost dat jos şi apoi
urcat din nou pe scaunul patriarhal. A şasea oară a fost închis
din ordinul sultanului, pus la cale de duşmanii săi, urcat într-o
barcă, sugrumat şi aruncat în Bosfor.
Cine ştie dacă ucigaşii lui n-au consacrat un martir ! El
a fost scos din apă şi ulterior îngropat de un patriarh urmaş,
după toată rînduiala ortodoxă. Mulţi au fost cei care l-au
apărat după moarte. El suferise mult din partea catolicilor şi
mai ales aceştia îl acuzau de calvinism. Le Grand, romano-
catolic, crede a fi văzut totuşi manuscrisul autograf al Mărtu
risirii calviniste, care s-ar afla la Geneva 18. Ciril Lukaris în
suşi n-a mărturisit că ar fi el autorul, şi faptul e foarte impor
tant într-o judecată bisericească. Oricum, istoria se află aici în
faţa unei dileme.
Mărturisirea lui Petru Movilă a fost aprobată la Iaşi şi
apoi confirmată la Sinodul Constantinopolitan în frunte cu
Patriarhul Partenie cel Bătrîn (11 martie 1643) 19. A fost tipă
rită pentru prima oară în Olanda în 1667, în greceşte, de către
marele dragoman al Porţii, Panaiot Nikussios, şi a fost best-
seller-ul epocii : atît protestanţii cît şi catolicii o căutau pen
tru a se orienta în ortodoxie. O copie greco-latină în manus
cris a fost trimisă de Nikussios Regelui-Soare, Ludovic al
XIV-lea, şi se păstrează pînă azi în Biblioteca Naţională din
Paris, sub numele de Codex Parisinus 20. Această ediţie a fost
tipărită în greceşte şi la noi, la împlinirea a 300 de ani de la
17. Vezi Pr. Dr. N. A. Grosu, Sinodul de la laşi (1642), în Revista
«Gronioa Huşilor», IX, 1942, 8— 9, p. 17— 18.
18. B ibliog rap h ie H ellén iq u e ou d escrip tio n ra iso n n cë d e s ou v ra g es
p u b liés par d es G recs au X V II-c sièc le, tome I— IV, Paris 1894— 1896 ; vol.
I, p. 267— 268, 315. Cf. Pavel Roşea, op. cit., p. X II— X III.
19. Scrisoarea cu iscăliturile patriarhilor Partenie al Constaetino-
po'lului, Ioanichie al Alexandriei «şi judecător ia toată lumea» M acarie al
Antiohiei, Paisie .al Ierusalimului şi a încă 9 mitropoliţi, membri ai Sino
dului Constantinopolitan şi 14 demnitari patriarhali, se află tipărită în
fruntea m ajorităţii ediţiilor Mărturisirii Ortodoxe.
20. Poartă numărul 1265 şi a fost editat de iezuiţii A. Malry şi
M. Viller, La C on lessio n o rth o d o x e d e P ierre M oghila, în «Orientalia
Christiana», X, 1927, p. 1— 124.
Ev e n im e n t m o n d ia l l a i a ş i : s in o d u l d i n 1642 189
Sinodul de la Ia şi21, urmată de reeditarea în româneşte a tex

tului «întors pre limba românească» de Radu Logofăt Grecea-
nu, ajutat după propria lui mărturisire, la «întorsura» unor
«grele cuvinte şi noime» de Stolnicul Constantin Cantacuzino.
In decursul anilor au apărut 17 ediţii româneşti ale Mdr-
turisirii ortodoxe a lui Petru Movilă 22. Traducere din nou mai
face Arhiereul Filaret Scriban, care îi scrie şi o Procuvîntare
şi o V iaţă a lui Petru M ovilă23, «bărbat din sîngele tău», zice
el adresîndu-se cetitorului. Editorii de mai tîrziu vor urma fie
pe Filaret Scriban 24 fie pe Logofătul Radu Greceanu. O ediţia
zisă a Sf. Sinod, tradusă din nou din greceşte, s-a tipărit în
1895, format mare, cu o bogată introducere2526 şi cu o grijă
deosebită faţă de limbă : «Limba cărţei va fi numai aceea a
cărţilor vechi a ritualului român, avîndu-se o deosebită îngri
jire pentru înlăturarea novismelor, furişate astăzi în literatura
noastră, şi care a zdruncinat graiul poporului român de pe
vechile lui temelii istorice» 2®.
Destinul Mărturisirii O rtodoxe a lui Petru Movilă a cu
noscut şi el unele răutăţi omeneşti. Florovsky o acuză de ca
tolicism, Zankov o minimalizează, Balanos o coboară la nivel
de catehism. Dar istoria a consacrat-o pentru totdeauna, cum
zice Filaret Scriban, ca pe o carte «canonică», după care se
judecă ortodoxia credinţei. E adevărat că e scrisă intr-un stil
simplu, dar acesta a fost aşa intenţionat, cum observă patriar
hul Nectarie al Ierusalimului la 1622 «ca şi proştii s-o înţe
leagă», adică să fie utilă tuturor. Ea va fi tradusă în olandeză,
engleză, greacă, germană, maghiară, rusă, română şi va intra
în manualele de Simbolică, ca normă dogmatică panortodoxă.
21. M ă r t u r i s i r e a O r t o d o x ă , ed. de Preotul Nicolae M. Popescu şi
diac. Gheorghe I. Moasescu, cu o precuvântare de Tiit Simedrea, Mitropo
litul Bucovinei, Bucureşti, 1942.
22. Vezi Gheorghe I. Moisescu, M ă r t u r i s i r e a O r t o d o x ă in r o m â n e ş t e ,
studiu introductiv la ediţia din 1942, p. XLIX.
23. Prima ediţie .a acestei traduceri : Neamţ, 1844; altă ediţie la
Neamţ, 1864, ambele eu litere cirilice. O altă 'ediţie ta Iaşi în 1874, cu
transcriere în litere latine, uneori destul de ciudată. Ex. «Viaţa» din 1864,
e transcrisă «Vieatia» în 1874, Filaret Scriban se laudă printre altele în
Procuvîntare că «a dat la lumină cea diutîi geografie a patriei», p. V.
24. Ex. Ediţia lui Pavel Roşea din Sibiu, 1914.
25. După textul grecesc tipărit la Snagov în 1699 de Antim Ivireanul.
26. Procesul-verbal al Comisiei Sinodale, alcătuită din episcopii :
Ghenadie al Râmnicului, Silvestru al Huşilor şi Gherasim .al Argeşului.
M ă r t u r i s i r e a O r t o d o x ă , ediţiunea Sf. Sinod, Bueuresci, Imprimeria statului,
1895, p. V.
i 90 t ANTONIE PLAMÂDEALÂ
P. P. Panaitescu spune despre ea că e «un dar românesc

făcut ortodoxiei» 27, iar Popa Nae îl caracterizează pe Petru
Movilă ca fiind «un român cu minte multă şi limpede» 28. Tot
el îi acordă locul trei în Dogmatica ortodoxă, după Simbolul
Credinţei şi Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschin29.
Mare teolog şi bun patriot a fost Petru Movilă. Logofătul
Radu Greceanu îl laudă că «se ţine vîrtos şi ţapăn» în orto
doxia lui, şi «această carte mult asudînd o au făcut» 3031.
Alexandru Elian numeşte Mărturisirea O rtodoxă o «pre
ţioasă cristalizare de doctrină» şi «prima consacrare solemnă
a colaborării teologice greco-româno-ruse, în puterea căreia
stau şi astăzi, desigur, destinele Bisericii răsăritului» S1.
*
Prin Sinodul de la laşi, veacul al XVII-lea, a fost «veacul

nostru teologic» 32 într-o vreme în care între popoarele orto
doxe măcinate ba de catolicism şi uniaţie, ba de sărăcie şi de
opresiune, Moldova şi moldovenii puteau oferi un echilibru
stabil, o capacitate de gîndire măsurată şi dreaptă, capabilă
de arbitraj şi mediere în probleme spinoase, controversate.
Dan Zamfirescu, apărător militant al «protocronismului»
culturii româneşti măcar în cîteva străfulgerări care îi aparţin
în exclusivitate, vede în românul Petru Movilă şi pe promo
torul şi iniţiatorul unui dialog al Europei răsăritene cu Europa
occidentală 33. Mărturisirea ortodoxă este într-adevăr o luare
de poziţie, o situare netă faţă de teologia şi mărturisirile oc
cidentului care tocmai atacau Răsăritul şi chiar în inima sa.
însăşi Patriarhului Ecumenic i se atribuia o Mărturisire cal
vinistă. Replica o da la moment un român care întruchipa
astfel conştiinţa întregului Răsărit. El a fost supranumit «pă
rintele teologiei moderne» 34.
27. Petru M ov ilă şi R om ânii, loc. cit., p. 420.
28. Pr. Nicolae M. Popescu, P om en irea M itropolitu lu i Petru M ovilă,
loc. cit., p. 400.
29. Ibidem .
30. In S criso a rea c ă tr e C onstantin B rrn covean u , tipărită în fruntea
ediţiei de Buzău 1691, prima traducere aromânească.
31. Op. cit., p. 130.
32. Ibidem , p. 79.
33. Dan Zamfiresou, «Protocronism ul» şi n ou a con ştiin ţă d e sin e a
culturii rom ân eşti, în «Săptămîna», 380, 17 martîe 1978, p. 1.
34. Artiim. Ghenadie Bnăceainu, Petru M ovilă (B iografia), în «Biserica
Ortodoxă Română», VII, 7, 1B83, p. 433. Deşi cu unele inexactităţi, Ghe-
nadie Enăceanu scrie o largă biografie a lui Petru Movilă, eu multe iarnă-
El ara însă şi un fel de conştiinţă a unităţii românilor. Ini

ţiator de şcoli superioare la Kiev, fu şi la Iaşi. Şi trimise pro
fesori şi tipografi, fie în Moldova lui Vasile Lupu, fie în Mun
tenia lui Matei Basarab. Tatăl său domnise în ambele Princi
pate şi el nu uita asta. în stema lui, el a păstrat toată viaţa
capul de zimbru al Moldovei şi vulturul Ţării Româneşti35, iar
în Sfaturile către Domnitorul Moise Movilă, fratele său, ■ — o
replică moldovenească la învăţăturile lui N eagoe Basarab
către fiul său T eodosie — îl îndeamnă să se lupte bărbăteşte
«pentru libertatea patriei».
Intrînd acum cîţiva ani în palatul mitropolitului ortodox
Vasile al Varşoviei, am dat cu ochii pe neaşteptate, în salonul
oficial, la locul cel mai de cinste, de portretul în ulei al lui
Petru Movilă. Mi-am zis : Acest Petru Movilă al tuturor ! Al
nostru şi al tuturor ! Şi m-am simţit dintr-odată eliberat de
sentimentul de sfială că m-aş afla într-o casă străină.
Petru Movilă s-a stins de tînăr. La 31 decembrie 1647
abia împlinise 51 de ani. Dar au trecut de atunci 333 de ani şi
numele lui trăieşte în istoria Bisericii şi în istoria culturii ro
mâneşti, pentru că face parte dintre aceia care, ca nişte caria
tide din material nemuritor, ţin pe capetele lor acoperişul
lumii.
mirate, privind spiţa neamului şi activitatea rudelor lui domneşti. Ei îl

face printre altele, după unele documente ale familiei, coborîtor din
Mucius Scaevola (p. 434 şi urm.).
35. Cf. Arhiim. Gheraadie Enăceanu, Petru M ovilă (E m blem e), în «Bi
serica Ortodoxă Română», VII, 1833, 5, p. 259, 226, 263 ; Emblemele siale
ou fost tipărite în fruntea unor cărţi oa învăţături de suflet folositoare
ale lui Avva Dosofitei, Kiev, 1628 ; «Imnologhii», Kiev, 1630 ; «Evhologiu»,
Kiev, 1646.
6
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO

ÎN ISTORIA
ŞI CULTURA ROMÂNEASCĂ
Cantacuzinii na-au venit de la Constantinopol, cam în

acelaşi timp în Moldova şi în Ţara Românească, la începutul
secolului al XVlI-lea L Legenda îndepărtatelor origini ale fa
miliei îi face să descindă cînd din scandinavi —■ începutul
numelui cania(cuzino) ar veni de la s(candia), numele Scan-
dinaviei — cînd din familia «de Valois» din Franţa, identifi-
cîndu-şi strămoşi începînd cu anul 800, înrudiţi cu toate ma
rile familii domnitoare din Europa, Asia Mică şi Orientul
Mijlociu. La 1341, Ioan Cantacuzino, împărat al Bizanţului,
ţine de nevastă pe Irina, nepoata regelui valah Ioan Asan, pe
care Cantacuzinii noştri n-au prea ştiut să şi-i revendice ca
strămoşi, pentru a-şi dovedi partea lor de sînge românesc
din e i 12.
Cu timpul s-au împământenit la noi prin numeroase în
cuscriri locale şi s-au afirmat ca buni români. Totuşi şi-au
păstrat totdeauna în stema familiei vulturul bicefal bizantin,
ca un atestat al originii lor imperiale, dar şi ca unul de suc
cesiune legitimă la tronul pierdut al Constantinopolului, vi-
1. Banul Mihai Cantacuzino, în G e n e a l o g i a C a n t a c u z in ilo r , publicată
şi adnotată de N. Iorga, Bucureşti, 1902, p. 32, a., indică anul 1633 drept
an al stabilirii lui Gheorgache Cantacuzino în Moldova şi a lui Costandin
Cantacuzino în Vala'hia, ambii fii ai lui Andronic Cantacuzino. Din aceşitia
doi se trag Catacuzineştii din Principate. Istoricii contestă doar anul 1633,
deoarece la 20 aprilie 1625 Costandin Cantacuzino apare în divanul dom
nesc al lui Alexandru Coconul, ca Mare Postelnic. Vezi amănunte la I.
Ioniaşcu, D in v i a ţ a ş i d in a c t i v i t a t e a S t o ln ic u lu i C o n s t a n t in C a n t a c u z in o
(1 6 4 0 — 1716), în «Studii» revistă de istorie, tomul 19, 1966, nr. 4, p. 638 ş.u.
Tot aici găsim numele de Gheorgache, transcris Iordache. De fapt, în M ol
dova au venit doi fii ai lui Andronic, al doilea fiind Toma, dar acesta n-a
lăsat urmaşi. Andronic a ¡avut în total, după G e n e a l o g i a citată, cinci fii.
Unul, Dimitrie, s-a dus în Crimeia şi acolo s-a turcit, şi numai Mihail a
rămas la Constantinopol.
2. Tot în G e n e a l o g i a C a n t a c u z in ilo r , p. 32 a.
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO 193
sînd în taină să fie într-o zi restauratorii marelui Imperiu

căzut sub stăpînirea otomanilor, la 1453.
Constantin Cantacuzino, fiul lui Andronic rămas la Con-
stantinopol, ajunge în Ţara Românească paharnic şi apoi Mare
Postelnic pe timpul lui Matei Basarab (1632— 1654), conducînd
politica externă a Ţării timp de 22 de ani. în 1629 s-a căsă
torit cu Elina, fata lui Radu-vodă Şerban, născută la Suceava
în 1611, în timp ce fostul domn pribegea prin Moldova, în
drum spre Polonia şi apoi spre capitala imperiului habsburgic,
Viena ă. Postelnicul a avut cu Elina şase băieţi şi şase fete.
Pe băieţi i-a numit, Drăghici, Şerban, Constantin, Mihai, Matei
şi Iordache. Istoricii au crezut multă vreme că al treilea copil,
Constantin, viitorul Stolnic, s-a născut pe la 1650. I. Ionaşcu
dovedeşte convingător că s-a născut în 1640 34. Una din fetele
Postelnicului, jupîniţa Stanca, născută în 1637, a fost mama
lui Constantin-Vodă Brâncoveanu 5. Brâncoveanu îi era deci
lui Constantin Stolnicul şi tuturor fraţilor şi celorlalte surori
ale acestuia, nepot de soră.
Am trecut, măcar aşa, în fugă, prin aceste amănunte ge
nealogice, pentru a putea urmări şi înţelege, atît cit se poate,
soarta acestor Cantacuzini în viaţa cărora gloria, cultura, inte
ligenţa şi geniul se întîlnesc neverosimil şi parcă se întrec
într-o cursă blestemată, cu josnicia, cu viclenia, cu răzbuna
rea şi cu crima.
Ambiţioşi şi perseverenţi, cei din Ţara Românească ajung
la domnie la 6 ianuarie 1679 prin Şerban, al doilea fiu al Pos
telnicului Constantin, fratele imediat mai mare al lui Constan
tin Stolnicul. Acest Şerban este cel devenit vestit mai ales
prin Biblia de la Bucureşti, apărută în ultimul său an de dom
nie, 1688, şi care poartă şi numele său, Biblia lui Şerban Can
tacuzino. El l-a înlocuit la domnie pe Duca Vodă, oarecum
paşnic — eveniment nu chiar de toate zilele — acesta fiind
mutat de turci domn în Moldova. Sub domnitorul anterior
însă, Grigore Ghica Vodă, toţi fraţii Cantacuzino fuseseră
«băgaţi în fiare», bătuţi şi chinuiţi sub bănuiala de complot.
3. Radu-Vodă Şerban a mai avut o fată, Anca, mai mare, căsătorită cu
Nicolae-Pătraşcu vodă, fiul lui Mihai Viteazul, pribeag şi el la Viena.
Elina a fost botezată la Suceava de Mitropolitul Anastasie Crimca (Is to r ia
Ţ ă rii R o m â n e ş ti 1290 — 1690, L e t o p is e ţu l C a n ta c u z in e s c , ed. C. Grecescu-
D. Simoneseu, Bucureşti, 1960, p. 89).
4. Op. cit., p. 641.
5. Data naşterii se deduce din cea a morţii, 10 februarie 1699, cînd
avea 62 de ani, după spusa lui Radu Greceanu, cf. id e m .
194 f ANTONIE PLĂMĂDEALĂ
Numai Şerban scăpase, fugind la Constantinopol. Postelnicul

însuşi, tatăl lor, bătrînul acum în vîrstă de peste 70 de ani, a
fost închis la Snagov şi sugrumat fără judecată (1633, 20 de
cembrie), prin călcare de rînduială deci, de către Stroe Leur-
deanul, rămas caimacam în timpul absentei lui Ghica-Vodă
din tară. Totul se făcuse însă în urma unor intrigi puse la cale
chiar de către nepotul Postelnicului, vel cămăraşul Dimitrie
Cantacuzino, împreună cu Stroe Leurdeanul.
Postelnicul fusese om învăţat şi sfetnic înţelept. Cu el s-a
început şirul tragediilor acestei familii în Ţara Românească.
Dar în lumea vremii lor, astfel de tragedii erau aproape obiş
nuite. Bunicul său, Mihai Cantacuzino Seitanoglu, fusese spîn-
zurat de sultan în palatul său din Anchialos, în 1578, spre a-i
putea confisca averile. Tatăl său, Andronic Cantacuzino, după
o informaţie transmisă de Dimitrie Cantemir, ar fi fost şi el
ucis de sultanul Murat al 111-lea 6. Informaţia ar putea să nu
fie exactă, dar că a trebuit să se expatrieze, fiind acuzat şi
urmărit pentru legături cu Mihai Viteazul, pe care îl ajutase
să capete domnia şi apoi să se întoarcă împotriva turcilor, e
aproape sigur 7.
Şerban Cantacuzino, fratele Stolnicului, a domnit pînă în
anul 1688. In timpul acestei domnii, Constantin Stolnicul a
avut, cum spune Banul Mihai Cantacuzino, «protocatedria,
adică rîndul a şedea din susul tuturor boierilor ; care pînă la
moartea sa aşa s-a urmat» 8. Dimitrie Cantemir spune că a
umblat vorba că Stolnicul ar fi contribuit la otrăvirea fratelui
său, Şerban-Vodă. Banul Mihai Cantacuzino nu crede9. Lui
Şerban Cantacuzino i-a urmat la domnie Constantin Brânco-
veanu, nepotul Cantacuzinilor. Stolnicul şi-a păstrat poziţia şi
pe lîngă noul domn, pînă cînd copiii săi au început să se certe
cu copiii Brâncoveanului. Iată cum povesteşte aceasta Mihai
Cantacuzino în G enealogia C antacuzinilor: «Intr-acestea
viind beizadelele lui Constantin Brâncoveanu Voievod şi fiii
Stolnicului Cantacuzino la vîrstă, a intrat zavistia între dîn-
şii..., care zavistie a băgat mare vrajbă şi între părinţi, pînă la
6. N. Iorga, întir-o notă la G en ea lo g ia C an tacu zin ilor, spune că «e fals
pentru că Andronic se află mai tîrziu în Ţara Românească», p. 3 2 ; I. Io-
naşcu, op. cit., p. 638, are Ahmed al IlI-lea în loc de Murat al Ul-l-ea, dar
se îndoieşte şi el de omorîrea lui Andronic, deoarece după alte izvoare el
ar fi reuşit să fugă.
7. Vezi argumente la I. Ionaşcu, op. cit., p. 638.
8. G en ea lo g ia C an tacu zin ilor, p. 292.
9. Ibidem , p. 295.
atît, cit Constantin Voievod căuta prilej să omoare pe Con-

standin Cantacuzino, pe fratele lui, Mihai, şi pe copiii lor,
fiindcă de faţă, fără prilej, se temea de a lor îngrădire». Şi
drept urmare : «Acestea cu adevărat aflîndu-le Cantacuzinii,
şi fiindu-le frică să nu-i năpădească la vreo vreme acea în-
tîmplare, căutau să se apere ,- dar arme sau putere ei nu
aveau. Arma lor era a se sili în taină să mazilească pe Brân
coveanu din Domnie care aceasta a fost prea lesne, fiindcă
era poftită de turci. Şi aşa, ajungîndu-se cu Mihai Racoviţă
Voevod, ce era Domn mazil la Constantinopol, dînd el pîră
asupra Brâncoveanului, l-a mazilit Poarta la anul 1714 ; pe
care ticălos (în sens de sărman, n.n.) l-a şi omorît cu patru
ai lui fii» 101. Autorul G en ealogiei caută să-l apere pe Stolnic
de aceasta, spunînd că gîndul său, pîrîndu-1, nu mersese chiar
pînă la a-i dori moartea şi crede că atît Brâncoveanu cît şi el,
Stolnicul, au făcut fără ştiinţă şi fără voie jocul turcilor care
urmăreau pierzania şi a Brâncoveanului şi a Cantacuzinilor,
ceea ce s-a şi întîmplat. Şi Cantemir scria : «Brâncoveanu şi
Cantacuzinii... singuri în lanţurile lor s-au prins, pentru că
gîndul Sultanului era să stingă toată familia Brâncoveanului
şi a Cantacuzinilor» u.
Lui Constantin Brâncoveanu i-a urmat la tron Ştefan Can
tacuzino, fiul Stolnicului. Dar numai peste doi ani, în 1716,
Ştefan Cantacuzino este convocat la Poartă. Bătrînul Stolnic
bănuieşte primejdia şi îşi însoţeşte fiul la Constantinopol spe-
rînd că influenţa lui acolo îl va salva. Fiul e mazilit. Stau o
vreme liberi la Vlah-Serai, dar Nicolae Mavrocordat, acum
Domn în Ţara Românească, prinde o scrisoare compromiţă
toare a «Generalului Comandir de Transilvania ce era scrisă
către Ştefan Voevod», o trimite sultanului, şi aceasta a pe
cetluit soarta atît a Stolnicului, cît şi a fiului său. Sînt închişi,
torturaţi de Bostangi-başa, în Furnus, şi în noaptea de 6 spre
7 iunie 1716, «după ce i-au zugrumat pe amîndoi, le-au tăiat
capetele şi, jupuindu-le le-au umplut cu bumbac şi le-au tri7
mis la Odriin (Adrianopol) în ordia Vizirului. Acolo erau
aduşi din Ţara Românească şi Spătarul Mihai Cantacuzino,
unchiul lui Ştefan Voievod, împreună şi cu Radu Dudescu, ce
era cumnat numitului Domn, avînd el soţie pe Mai ia Canta
cuzino, fata Stolnicului Constandin ; pe cari, în ziua ce s-au
dus în Odriin capetele celor mai sus numiţi, a poruncit Vi
10. Ibid em , p. 293—294.
11. La Banul Mihai Cantacuzino, G en ea lo g ia C a n t a c u z in ilo r , p. 301.
zirul de au zugrumat şi pe aceşti doi, adică pe Spătarul Mi-

hai şi pe Dudescu ,- şi apoi tăindu-le capetele, le- au pus în
ordie în pari lîngă celelalte» 1213. Trupul lui Ştefan iGantacu-
zino şi al tatălui său Stolnicul au fost aruncate în mare ls.
Soţia Stolnicului murise mai demult. Doamna Păuna, so
ţia lui Ştefan Cantacuzino Vodă, s-a ascuns la Constantinopol
cu cei doi fii, Răducanu şi Constandin. De acolo au fugit cu o
corabie la Nicopol, în Grecia, apoi au trecut la Veneţia, apoi
la Roma, Viena şi «Petreburg» în vremea lui Petru cel Mare,
de unde s-au întors din nou la Viena. Mai tîrziu, Constandin,
fiul mai mic, a intrat în slujba împărătesei Ana în Rusia, iar
Răducanu în slujba împăratului Carol al Vl-lea, devenind Ru-
dolf Cantacuzino. Doamna Păuna s-a apropiat de ţară, atît cît
a putut, stabilindu-se la Braşov, unde a şi murit î i anul 1740.
Constandin Cantacuzino, nepotul Stolnicului, a avut un des
tin tragic pînă la urmă. Căsătorit în Rusia, s-a întors în Tran
silvania să-şi vadă mama, dar n-a mai găsit-o tn viaţă. Ames
tecat, sau numai bănuit de nişte comploturi împotriva impe
riului, în 1740 ajunge în închisoarea din Graz, condamnat pe
viaţă, de unde îl eliberează, peste 41 de ani, împăratul Iosif
al II-lea, după o vizită făcută împărătesei Ecaterina a Il-a
care va fi intervenit pentru el. Moare la două-trei săptămîni
după eliberare, în vîrstă de 80 de ani, fără să mai ajungă să-şi
vadă familia 14.
Bănuitor, sultanul voia demult să scape şi de Cantacuzini,
după ce scăpase de Brâncoveanu. Nu-i erau străine demersu
rile acestora cînd la Moscova, cînd la Viena, pentru alianţe
contra turcilor. Aceasta a determinat şi a grăbit instalarea în
Principate a domnitorilor fanarioţi. Primul act al primului dom
nitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, sosit la Bucureşti la 10
februarie 1716, a fost deci denunţarea tratativelor lui Ştefan
Cantacuzino cu generalii transilvăneni de la care acesta ce
ruse ajutor ca să-l elibereze de turci. Astfel, Nicolae Mavro
cordat trimitea la moarte şi pe Ştefan şi pe tatăl său, spre a
se asigura că nu vor mai reveni să-i ia domnia. Un domn ma
zilit, dar viu, şi încă trăind la Constantinoool, era totdeauna
o primejdie pentru domnul în scaun. Banul Mihai Cantacuzino
povesteşte cu amănunte cum s-a întîmplat acest denunţ al
12. Ibidcm , p. 317— 318.
13. N. Iorga, Studii şi d ocu m en te p riv ito a re ia istoria rom ân ilor, voi.
XXIII, Bucureşti, 1913, p. 279— 280, nr. CCOLXXII, cf. V. Cândea, S lo in ic u l
între con tem poran i, p. 108.
14. Idem , p. 338— 339.
Mavrocordatului împotriva strămoşilor săi şi urmarea lu i15.

Despre Ştefan Cantacuzino, cel denunţat, are cuvinte fru
moase, arătînd cit bine a făcut Ţării numai in doi ani de dom
nie. Printre realizările lui, numără ridicarea birului pe văcărit,
stabilit de Brâncoveanu, şi ridicarea birului preoţilor16.
Printre atîtea nenorociri, într-o viaţă mereu sub amenin

ţare, legat de toate întîmplările vremii şi ale domniilor, tot
deauna sub semnul nestatorniciei şi al pendulării între totul
şi nimic, între sus şi jos, între strălucirea domnească şi secu
rea călăului, te miri cum şi cînd a mai avut timp şi a mai putut
Stolnicul să se dedice cercetării istorice, gîndului, informa
ţiei şi analizei tihnite şi obiective, geografiei, călătoriilor de
studii, scrierii de cărţi... Parcă îşi rezumă epoca şi propria lui
viaţă atunci cînd, ca un nou Ecclesiast, înţelept, cuminte şi
resemnat, face constatarea şubrezeniei a tot ce există şi se
petrece în istorie. Ecclesiastul zicea : «sub soare» ; Stolnicul,
vrînd parcă să pună totul sub semnul tainei, mai poetic şi mai
nostalgic, zice : «sub lună !» «...iată, nici un lucru cîte sînt supt
lună, stătoriu şi neschimbat nu poate fi, nici în nenumăraţii
ani pot tot într-acelaşi chip sta, ci toate sînt în mutări şi stri
căciuni zidite» 17.
Studiile pe care le-a făcut îl aşează în rîndul celor mai
învăţaţi oameni ai vremii. Trece mai întîi pe la Adrianopol
şi Constantinopol, după cum singur povesteşte. La Adrianopol
rămîne de la 12 martie pînă la 11 iulie 1*965, iar de la 13 au
gust 1665, pînă la 18 ianuarie 1677, studiază la Constantinopol,
mai întîi cu dascălul Dionisie, la metohul Patriarhiei de Ie
rusalim, apoi cu dascălul Gherasim Criteanul ieromonahul18.
După aceea, doi ani (1667— 1669) stă la Padova unde învaţă
logica, fizica, geometria, filozofia. Boier cu dare de mină,
cheamă profesorii acasă (-Albanio Albanse, Valeriano Bonvi-
cino, Antonio dall-Acgua) şi nu-i lasă pînă nu trece de la ei
la dînsul, toată ştiinţa lor. Apoi călătoreşte : Transilvania, Un
15. G e n e a l o g ia C a n ta c u z in ilo r, p. 316—318.
16. Id e m , p. 315.
17. I s to r ia Ţ ă r ii R o m â n eş ti, in tru c a r e s ă c u p r in d e n u m e le e i c e l d in -
te i ş i c in e a u io s t lă c u ito r i a tu n c i ş i a p o i c in e a u m a i d ă s c ă lic a t ş i a p o i
c in e o a u s tă p în it p în ă ş i în v r e m il e d e a cu m , cu m s-a u tr a s ş i s t ă , în
«Cronicarii Munteni», ed. M. Gregorian, voi. I, Bucureşti, 1961, p. 56.
18. La N. Iorga, O p e r e le lu i C o n sta n tin C a n ta cu z in o , Bucureşti, 1901,
p. 1— 12.
198 T ANTONIE PLAMADEALA
garia, Austria, Germania, Franţa, Belgia, Anglia 19. învaţă limbi

străine. Era, cum spune autorul Genealogiei Gantacuzinilor,
«desăvîrşit spudeu». începe să-şi adune cărţile ce vor constitui
mai apoi faimoasa B ibliotecă a Stolnicului Cantacuzino, din
care nu lipseau nici istoricii, nici filozofii, nici poeţii 20. Avem
în biblioteca sa «cea mai veche bibliotecă umanistă din Ţara
Românească» 2l. Aduce Europa în Ţara Românească. I se dă
de lucru de îndată ce se întoarce şi nu-şi acordă nici un ră
gaz. A vrut să ştie de toate, şi acum vrea să facă de toate.
Anton Maria del Chiaro ne spune că dirija corespondenţa Can
celariei domneşti, avînd în subordine secretari cărora desigur
le dicta în latină, italiană, germană, polonă, greacă şi turcă 22.
Se implică în diplomaţie : are agenţi diplomatici care îl infor
mează 23 şi dă sfaturi politice Domnilor. Poartă corespondenţă
cu mari personalităţi străine, mai mult chiar decît Cancelaria
domnească24. «El scria şi deosebite ale sale scrisori către
împăraţi şi lua răspunsuri pe numele său — notează autorul
G enealogiei Cantacuziniloi — la casa sa erau mai multe scri
sori de la împăraţi şi privileghiuri pentru neamul Cantacuzi-
19. Vezi amănunte şi bibliografie în legătură cu aceasta la Virgil
Cândea, S t o l n i c u l î n t r e c o n t e m p o r a n i , Bucureşti, 1969, p. 27.
20. Vezi despre aceasta mai ales Corneliu Dima-Drăgan, B i b l i o t e c a
u n u i u m a n is t r o m â n , C o n s t a n t in C a n t a c u z in o S t o l n i c u l , Bucureşti, 1967 ;
tot acelaşi : Ş t ir i n o i d e s p r e b i b l i o t e c a S t o l n i c u l u i C o n s t a n t in C a n t a c u z in o ,
în «Călăuza bibliotecarului», anul XVII, 10, 1964 ; tot ¡de acelaşi : B i b l i o t e c a
S t o l n i c u l u i C o n s t a n t in C a n t a c u z in o , în «Studii şi cercetări documentare şi
bibliologice», anul VI, 1964, nr. 2 ; tot ide acelaşi : C u lt u r a l r e l a t i o n s b e t w e e n
t h e s e r b i a n c h t o n i c l e r G e o r g e B r a n k o v i c h a n d t h e S t o l n i c C o n s t a n t in C a n
t a c u z in o , în «Revue des études sud-est européennes», t. II, 1964, nr. 3— 4 ;
tot de acelaşi : O r iz o n t u r i u m a n i s t e în c u lt u r a r o m â n e a s c ă d in s e c o l u l a l
X V I I - l e a , cu subtitlul în paranteză : B i b l i o t e c a u n u i m a r e c ă r t u r a r r o m â n .
S t o l n i c u l C o n s t a n t in C a n t a c u z in o , în «Studii», revistă de istorie, t. 19, 1966,
4, p. 667 ş.u.
21. I. Ionaşcu, o p . c it., p. 646.
22. I s t o r i a d e l l e r i v o lu z i o n i d e l l a V a l a c h i a , Venezia, 1718, în trad,
rom. «Revoluţiile Valahiei», Iaşi, 1929, p. 104.
23. Are informatori printre demnitari străini avizaţi, ca : Alexandru
Mavrocordat Exaporitul la Constantinopol. contele Ferdinand de Marsigli,
contele Mikes şi alte personalităţi politice din Austria ; F. A. Golovin şi
A. G. Golovkin, Cancelari la Moscova ; e în legătură cu patriarhi, episcopi,
negustori, ambasadori sau simpli agenţi în plata cancelariei muntene, cf.
Virgil Cândea, S t o l n i c u l C o n s t a n t in C a n t a c u z in o , o m u l p o li t i c - u m a n is t u l (I)
în «Studii», revistă de istorie, t. 19, 1966, 4, p. 660, La nota 35, o biblio
grafie asupra activităţii diplomatice a Stolnicului.
24. Vezi C. Şerban, C o n t r i b u ţ i e la r e p e r t o r i u l c o r e s p o n d e n ţ e i S t o l n i
c u lu i C o n s t a n t in C a n t a c u z in o , în «Studii», revistă de istorie, tom. 19, 1966,
nr. 4, p. 683—705.
nilor» 25. Un călător englez, Ed. Chishull, care l-a cunoscut

personal, notează despre el : «Este foarte iniţiat în contro
versa religioasă a Bisericii sale, precum şi în multe ştiinţe
profane. Este foarte priceput în politică» 26. Putem uşor să
ne închipuim că va fi discutat cu Stolnicul, în acel an 1702,
despre recentele întîmplări din Transilvania, unde o parte din
românii ortodocşi fusese trecută Ia uniatism. Ortodox con
vins, Stolnicul îi va fi argumentat anglicanului adevărurile
ortodoxe şi va fi vestejit fapta Mitropolitului Atanasie An-
ghel, pe care îl numea Satanasie şi nevlădică. La aceasta tre
buie să se refere Chishull cînd îl declară «foarte iniţiat în con
troversa religioasă a Bisericii sale». Că sîntem pe terenul ce
lei mai sigure interpretări, ne-o spune chiar el, Stolnicul, a-
tunci cînd la 25 septembrie 1702, într-o scrisoare către Da-
vid Corbea, reprezentant diplomatic la Moscova, îşi spune şi
supărarea aceasta : «Nu vei să-ţi mai scriu doar ca să-ţi fac
inimă rea de cîine(Ie) viclean nevlădică Satanasie dă Ardeal,
că nu să mai stîmpără nici să satură a nu mai face reale
şi goană împotriva bisearicii lor, cît şi bieţilor preoţi de la
Făgăraş ce le-a făcut, judece-1 dereptul Dumnezâu pre dînsul
şi pre cei ce-1 sprijinescu, îl ţiu şi-l asmuţă. De aceasta dîndu
Dumnezău sănătate şi înţelegînd unde te afli şi unde te vei
mai zăbovi i proci, mai pre larg îţi voi scrie şi-ţi voi trimite
şi nişte isvoade şi scrisori de ale celor fără de leage vrăj
maşi, ficleni şi nebuni oameni». Mai departe îl informează că
in Ţara Românească se afla atunci bolnav, patriarhul Dositei
al Ierusalimului şi Hrisant Notara, arhiereu al Cezareei, vii
tor patriarh al Ierusalimului şi el 27.
A avut timp, în afară de scrisori să scrie şi cărţi şi să
facă şi traduceri. Nu putem fi siguri că «a contribuit cu sfa
turi şi a dat, probabil, anumite consultaţii pentru înţelegerea
pasajelor mai grele din textul grecesc al Bibliei de la 1688»,
şi nici că fraţii Radu şi Şerban Greceanu au făcut traducerea
«sub controlul învăţatului Stolnic» 28. Virgil Cândea citează
în cartea sa Stolnicul Intre contem porani pe P. P. Panaitescu,
25. Op. c it., p. 292—293.
26. Ed. Chishull, C ă l ă t o r i e p r in Ţ a r a R o m â n e a s c ă (1 7 0 2 ), traducere
din limba engleză de Caterina Piteşteanu, Bucureşti, 1923, p. 5, cf. C. Şer
ban, o p . c it., p. 684.
27. La C. Şerban, op. cit., Anexă, p. 701.
28. I s t o r i a l it e r a t u r i i r o m â n e , voi. I, ed. iall-a, Bucureşti, 1970, p. 523
şi 525. -
care spune că Stolnicul chiar «a lucrat la traducerea Bibliei» 29.

Dealtfel, V. Cândea lasă şi el să se acrediteze această cola
borare a Stolnicului la «definitivarea şi publicarea traducerii
Bibliei de la Bucureşti30. Intr-un alt studiu, el acreditează şi
ideea că prefaţa Bibliei ar fi scrisă de Stolnic 31, motivînd a-
ceasta pe faptul că e foarte elogioasă faţă de Şerban 323. Acesta
ar putea fi însă un argument împotriva lui ca autor al pre
feţei, dacă ne amintim că era în divergenţe de politică ex
ternă cu fratele său şi chiar în neînţelegere personală, întru-
cît Şerban voia să-şi asigure succesiunea ereditară la tron nu
mai a descendenţilor săi, fapt pentru care Stolnicul a şi fost
bănuit că a contribuit la grăbirea morţii sale chiar în anul în
care se tipărea Biblia. Fără îndoială, e de mirare cum Stol
nicul n-a fost cooptat de domnitor în echipa de traducători ai
unei opere atît de însemnate, precum e de mirare şi faptul
că Stolnicul însuşi nu s-a oferit, el care a colaborat mai tîr-
ziu la alte traduceri. Cînd a colaborat, i s-a menţionat nu
mele. în Biblie nu i s-a menţionat. Poate că tocmai depărtarea
sufletească de Şerban, l-a ţinut izolat88. Admitem că pu
tea să colaboreze la traducere : nimeni nu pune la îndoială
competenţa sa, dar numai pentru că a fost contemporan cu
evenimentul, şi numai pentru că era competent, nu constituie
argumente suficiente pentru a-1 socoti printre traducători. El
rămîne mare şi fără aceasta. Virgil Cândea vorbeşte într-ade-
văr de o anumită «discreţie» a Stolnicului 34 — nu şi-a trecut
numele nici pe opera istorică — şi aceasta poate fi adevărată
acolo unde este, dar nu îndreptăţeşte lărgirea ei şi acolo unde
nu e sigură şi unde alţii îşi pun numele, cum au făcut în post
29. In Istoria literatu rii rom ân e, voi. I, Bucureşti, 1964, p. 560; la
V. Cândea, p. 3 2 ; în ed. II, Bucureşti, 1979, la p. 518 se spune doar că Stol
nicul «a colaborat», la traducerea Bibliei.
30. Op. cit., p. 34.
31. Virgil Cândea, S em n ificaţia p o litică a unui a ct d e cultură ieu d ală,
în «Studii», 16 (1963).
32. Stolnicul în tre con tem p oran i, p. 34, nota 40.
33. I. Ionaşcu, op. cit., p. 646, vezi şi p. 647, spune că «rolul Stolni
cului a început să fie un factor hotărîtor în orientarea politică a Ţării Ro
mâneşti numai odată eu înscăunarea lui Constantin Brâncoveanu, nepotul
său, în 1688, după moartea lui Şerban Cantacuzino». Aceasta s-a putut în-
tîmpla şi cu rolul său în orientarea culturală din Ţara Românească, dacă
e adevărat că relaţiile dintre cei doi fraţi nu erau -tocmai frăţeşti. De altfel
colaborările Stolnicului cu Grecenii încep tot după moartea lui Şerban
Cantacuzino, prin 1691, cînd apar şi M ă rg ăritarele Sf. Ioan Gură de Aur
şi M ărturisirea o rto d o x ă a lui Petru Movilă la traducerea cărora e men
ţionată colaborarea sa.
34. Op. cit., p. 21.
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZrNO 201
faţa Bibliei din 1688, Grecenii. Şi-apoi se ştie astăzi că Bi

blia lui Şerban s-a terminat de imprimat sub Constantin Brân-
■coveanu, cu care Stolnicul era, cel puţin atunci, în cele mai
bune raporturi. Măcar pe ultima pagină, cum au făcut şi Gre
cenii, şi-ar fi adăugat acum numele nedorit sub Şerban Can-
tacuzino, dacă erau motive să fie adăugat35.
Rămînînd pe terenul strict al informaţiilor certe, nu-1 pu
tem asocia pe Stolnic la munca Grecenilor. Că va fi dat unele
consultaţii, se poate, dar şi cu aceasta sîntem în domeniul pre
supunerilor, iar acestea contribuie mai ales Ia diminuarea me
ritului adevăraţilor traducători, Fraţii Greceanu. Cum am mai
menţionat, acolo unde ei au fost ajutaţi de Stolnic, la tradu
cerea M ărgăritarelor, au spus-o : «Avut-am îndreptătoriu pe
cinstitul, blagorodnicul şi prea înţeleptul dumnealui Constan
tin biv vel Stolnic ; însă la cele mai adînc filosofeşti şi bogos-
loveşti (teologice) noimata (înţelesuri) ce s-au aflat, pre dum
nealui ca pre un epistămon (învăţat) şi ştiutoriu l-am avut şi
dezlegare întru toate» 36. Şi la traducerea în româneşte a «Măr
turisirii ortodoxe» a lui Petru Movilă (1691) e menţionat ca
unul ce a dat «mai vîrtos ajutoriu şi (a fost) îndireptătoriu mai
grelelor cuvinte şi noime» 3738.
Am văzut că Stolnicul era la curent cu problemele reli
gioase ale vremii, cu întîmplările din Transilvania, şi că avea
legături cu patriarhi şi teologi învăţaţi. în 1697 contribuie la
alcătuirea unei cărţi în greceşte, tipărită la Snagov, intitulată
Manual despre unele nedumeriri şi dezlegarea lor, care tra
tează despre predestinaţie şi liberul arbitru, căruia îi răspunde
logofătul Marii Biserici, Ioan Cariofil, refugiat în Ţara Româ
nească, printr-un Manual pentru dogm ele esen ţiale a le Bise
ricii S8. Stolnicul cunoaşte bine Sfînta Scriptură şi o foloseşte
copios în Istoria sa, fiind dealtfel providenţialist moderat în
concepţia sa istorică, dînd adică, şi omului şi politicii, partea
lor determinantă în producerea evenimentelor.
Era ortodox convins şi bine documentat în ale credinţei,
după cum constata şi Chishull. Am văzut cu cîtă vehemenţă
şi supărare scrie despre Mitropolitul Atanasie şi despre unia-
ţie. In Istoria sa vorbeşte la un moment dat şi de unii români
35. Despre aceasta vezi şi lucrarea noastră B iblia d e la Bucureşti.
C in e a tăcu t trad u cerea ?, Extras, 1978, în special la p. 10— 11.
36. In prefaţa la M ărg ăritare, de Sfîntul Ioan Gură de Aur, 1691.
37. Cf. Istoria literatu rii rom ân e, voi. I, ed. II, 1979, p. 523.
38. Vezi titlul complet la N. Iorga, Istoria literatu rii rom ân e In seco lu l
a l X V III-lea, I, Bucureşti, 1969, p. 136 şi nota 364.
din Transilvania care, lucrînd la curtea maghiară calvină «s-au

calvinit». Dar nu numai atît : «schimbîndu-şi credinţa, s-au
schimbat şi numele de rumâni» şi acum «tot unguri să chia-
mă» 39. Stolnicul vede deci în schimbarea credinţei ortodoxe,
mai ales în credinţe ale altor neamuri, şi o cale de deznaţio
nalizare. Exemplul pe care îl dă este elocvent.
După 1700, tipăreşte o M olitvă cătră Dumnezeu Savaot,
foarte de folos, scoasă pre lim ba rom ânească de dumnealui
Constantin Cantacuzino S toln icu l40. A fost publicată în Aca-
tistierul de la Rîmnic, din 1746, fiind socotită un document al
luptei pentru introducerea limbii române în cult, atunci cînd
lupta mai era încă în to i41.
In anul 1700 publică la Padova o hartă a Ţării Româneşti,
dedicată lui Brâncoveanu, pe care o intitulează : Harta g e o
grafică a prea înaltei domnii a U ngrovlahiei împărţită în şap-
tespezece judeţe, cuprinzînd descrierea şi desenul pe care
l-a alcătuit prea nobilul, prea învăţatul şi prea înţeleptul boier,
Stolnicul Constantin Cantacuzino. Este un izvor istoric de
epocă, de mare importanţă, avînd însemnate pe ea arhiepisco
piile, episcopiile, oraşele, tîrgurile, satele, mînăstirile mari,
mici şi cele de maici, minereurile de aramă şi fier, podurile şi
salinele4243. Este cel dintîi izvor cartografic alcătuit de un
român 4S.
*
Opera care îl impune însă definitiv literaturii, culturii,

istoriei şi recunoştinţei româneşti, este Istoria Ţării Rumâ-
neşti44.
Multă vreme, cronica sa — căci e vorba de o cronică — a
circulat anonimă. Este meritul lui Nicolae Iorga de a fi iden
tificat definitiv în Stolnic pe autorul acestei preţioase Istorii
a Ţării R um âneşti45.
39. I s t o r ia ..., p. 50.
40. I d e m , p. 524.
41. Vezi amănunte despre aceasta Ia Virgil Cândea, S t o ln ic u l in t r e
c o n t e m p o r a n i , p. 33— 34, şi nota 134.
42. Vezi Constantin C. G iurescu, H a r ta S t o ln ic u lu i C o n s t a n t in C a n t a
c u z in o , O d e s c r i e r e a M u n t e n ie i l a 1700, în «Revista istorică română»,
MCMXLIII, voi. XIII, fasc. 1, p. 1— 28.
43. I. Ionaşcu, V i a ( a ş i a c t iv i t a t e a ...., p. 649.
44. Publicată în voi. C r o n i c a r i m u n te n i, ediţie Îngrijită de Mihail Gre
gorian, cu un studiu introductiv de Eugen Stănescu, în voi. I, pl-81, Bucu
reşti, 1961.
45. I. Ionaşcu, V iaţa ş i a c tiv ita te a ..., p. 649.
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO 20(3
Epoca a ştiut însă că e a lui. El însuşi îi scrie, în 1694,

generalului Marsigli : «ceea ce cere domnia ta necesită mult
timp şi multă osteneală, pe care eu, după putinţă, o fac, în
limba română ca să lămuresc istoria acestei ţări, dar pînă
acum nu am isprăvit». E limpede că se atestă autor al unei
istorii la care lucrează şi care nu putea fi alta decît aceasta.
Tot lui Marsigli îi scrie sub titlul Scurtă dar nedăsăvirşită
lămurire despre Ţara Rumănească, în care vorbeşte de istoria
tuturor românilor, face o cronologie a domnilor munteni şi
moldoveni şi se opreşte îndeosebi asupra lui Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul şi Neagoe Basarab 46.
Nu e o cronică prea mare şi nu merge mai departe de so
sirea hunilor şi de descrierea lor, dar atît cît cuprinde e sufi
cient pentru a se înscrie în rîndul marilor opere pe care ro
mânii se vor întemeia ca pe o zidire din material nemuritor,
atunci cînd îşi vor studia originea, trecutul şi drepturile lor.
S-a spus că Stolnicul are un stil greoi, că nu e un narator
fluent şi că în afară de o singură excepţie cu Atila, nu cultivă
portretul, deşi are fraze lungi, încărcate de digresiuni care ar
putea sugera mai degrabă un povestitor împins de cuvînt spre
o exprimare stufoasă şi bogată. Totuşi, ceea ce are de spus
spune cu claritate şi cu bună argumentare. Şi chiar dacă în
linii generale pare cam sec şi fără de sare, acest lucru nu e
totdeauna adevărat. Ne arată, cînd e cazul, că poate fi şi poate
scrie şi altfel.
De pildă, părăsindu-şi sobrietatea pe care şi-o va fi impus
anume, nu poate răbda să nu-i ironizeze pe moldoveni, cînd
prin cronicarul lor, Ureche, spun că se trag din nişte păstori
din Maramureş descălecaţi în Moldova : «Dacă din păstori îşi
fac moldovenii începătura, poate le zice neştine (li s-ar putea
spune, n.n.) măcară şi glumind, iară nu cu adevăr că cam din-
tr-aceia sînt» ! 47. Mîndru, el îşi prezintă muntenii drept «ade
văraţi romani şi aleşi romani» 48, adică nobili. Nicolae Iorga e
chiar împotriva celor care nu apreciază stilul Stolnicului.
«Această lucrare aşa de nouă — scrie el — are şi o altă în
suşire, unică. Dacă Ureche are în stilul său fermitatea frazei
romane, dacă Miron Costin se Iasă furat de vorbăria obişnuită
la autorii poloni de memorii din vremea sa, la Constantin
Cantacuzino avem toată lărgimea sonoră, toată armonioasa
46. Cf. Istoria literatu rii rom âne, I, ed. II, Bucureşti, 1970, p. 523.
47. Istoria..., p. 52.
48. Ibidem .
şerpuire a modelelor italiene din oare se inspiră. Niciodată

fraza românească nu fusese mai amplă, mai complicată şi mal
plină de înţeles» 49. Gîndeşte sănătos şi cu metodă. Scrie cu
economie. Poate tocmai pentru că era, aşa cum apreciază Vir-
gil Cândea, prea exigent cu sine însuşi. De aceea «a citit atît
de mult şi a scris atît de puţin», cum remarcă acelaşi istoric 50.
Nu scria la întîmplare. Şi mai ales nu scria istorie la în-
tîmplare, ca un diletant oarecare. Ştia ce face şi ce răspun
dere îşi asumă. De aceea îşi şi dezvăluie principiile şi metoda
de lucru, instrumente valabile şi astăzi ca şi atunci, fără de
care istoricul riscă mai mult să strice, decît să zidească. Să
încercăm să degajăm, din chiar spusele sale, elementele prin
cipiilor şi ale metodei sale :
1) V aloarea istoriei pentru popoare. — Fără istorie «nu
numai de rîsul altora şi de ocară sîntem, ci şi orbi, muţi, surzi
sîntem de lucrurile şi faptele celor mai de mult ce într-acest
pămînt s-au întîmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era
şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre
a tocmi» 51.
Fără istorie eşti ca un copil nelegitim, cu tată necunoscut.
Istoria te legitimează şi îţi legitimează moştenirea, te leagă de
faptele înaintaşilor din al căror sînge eşti şi de pămîntul pe
care te-ai născut şi care e pămîntul moşilor şi strămoşilor tăi.
Trebuie prin urmare să avem o conştiinţă istorică şi aceasta
nu se dobîndeşte decît prin întoarcerea în istorie, prin adu
cerea istoriei în conştiinţe, prin cultivarea sentimentului isto
riei care e totuna cu sentimentul de gintă, de comuniune na
ţională, totuna cu sentimentul patriotic. TI îi găseşte vinovaţi
pe cei care «au lăsat toate de s-au surpat în prăpastia uitării» 5253.
2) C ercetarea critică a izvoarelor istoriei e condiţia acu
rateţei ştiinţifice în scrierea ei şi garanţia că stai pe temelii
tari, adevărate. — Nu trebuie să primeşti orice şi de la ori
cine, fără cercetare, cu privire la trecutul rămas în urmă, ne
cunoscut. Acesta trebuie reconstituit cît mai exact. Şi obiec
tiv, Stolnicul nu se închină literii scrise şi nici autorităţii cuiva,
fără cercetare. Istoricul trebuie să aibă libertatea de a cerceta
şi de a selecta. Pentru el, numai adevărul e obligatoriu 5S. El
49. N. Iorga, I s t o r ia lite r a tu r ii r o m â n e în s e c o lu l a l X V III-ie a (1688—
1821), voi. 1, Bucureşti, 1969, p. 142.
50. In S to in ic u l în t r e c o n te m p o r a n i, p. 22, 79.
51. Isto ria ...., p. 5.
52. Ib id e m , p. 6.
53. Ib id e m , p. 8.
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZlNO 205
se poate îndoi. Iată cum o spune chiar Stolnicul în limba vre

mii lui : «De a-i crede şi de nu a-i crede, nu iaste mare gre
şeală, pentru că acestea nu sînt dogmele Bisericii» 54. Istoricul
umanist se declară deci desprins total de dogmatismul cerce
tătorului tendenţios, îngust şi conformist. El ştie că sînt şi isto
rici tendenţioşi, ştie că sînt şi pătimaşi şi subiectivi, de aceea
trebuie atenţie, adică atitudine critică faţă de izvoare : «scrii
torii mişcaţi de osebite poftele şi voile lor, unii intr-un chip,
alţii intr-alt chip, tot aceia poveste o vorbesc. Adecăte că cel
ce iubeşte pre unul, intr-un chip (scrie, n.n.) şi de străini in
tr-alt chip scrie» 55.
3) Lărgirea cit mai cuprinzătoare şi diversificată a sferei
de inform aţie e un alt principiu proclamat de Stolnic. — Să nu
te mulţumeşti cu puţin şi numai cu ceea ce ai sub ochi. Şi nici
numai cu mijloacele comune, cu sursele scrise, cu tratatele
istoricilor. Acestea pot fi insuficiente, dacă nu şi părtinitoare.
Fiecare scrie mai mult despre el, decît despre tine. El se şi
plînge de insuficienţa izvoarelor cu privire la Ţara Româ
nească, în istoricii străini. A făcut eforturi mari să descopere
cîte ceva : «Cit am ostenit, cit am cercetat, cit am întrebat şi
de ştiuţi şi de bătrîni domiriţi şi înţelepţi şi în tot chipul m-am
trudit şi pentr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, că doar aş
fi aflat vreun istoric carele şi de ţara aceasta, de începătura
ei, şi de lăcuitorii ei, şi domnitorii ei, carii cît şi cum s-au pur
tat, şi de obiceiurile lor şi de legile ei, şi de altele multe ce
într-însa să vor fi aflat, care să scrie pe amănuntul toate şi cu
deadinsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate. Ci dar
eu încă pînă astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am
aflat. Şi aceasta căci n-au istorisit nimeni de dînsa cu dea
dinsul» 56.
El cercetează într-adevăr o mulţime de autori de tratate
istorice : Tit Liviu, Diodor Siculus, Quintus Curtius, Strabon,
Dio Cassius, Iordanes, Procopiu, Tzetzes, Zonara, Nauclerus,
Filip Cloverius, Ioan Sleidanus, Noel Conţi, I. Carion, Marius
Honoratus, Filippo Buonaccorsi, Flavio Biondi, Enea Silvio
Piccolomini, Ioan şi Wilhelm Blauw, Bonifinius, Martin Cro-
mer, Laurentiu Toppeltin, Nicolae Olahu, Ureche ş.a. 57. Deşi
mai sus să plînge că nu prea a aflat multe de la aceştia, totuşi
54. Ib id e m , p. 35.
55. Ib id e m .
56. I s to r ia Ţ ă r ii R o m â n eş ti, !n «Cronicarii munteni», ed. cit., p. 4—5.
57. Vezi ia Cândea, S to ln ic u l In tre c o n te m p o r a n i, p. 77—78.
206 t ANTONIE PLAMÂDEALÂ
în altă parte recunoaşte că tot a mai găsit cîte ceva : «încă

de tot din tablele lumii uitaţi nu sîntem». Că informaţiile sînt
puţine, se datoreşte pe de o parte faptului că Ţara Românească
e mică, «mai ales acum de cînd osebită de Ardeal şi de Ţara
Moldovei faste», iar pe de altă parte faptului că «pămîntenil
aceştii ţări» nu şi-au scris istoria patriei lor 58.
în afară de istorici şi istorii, Stolnicul mai îndeamnă şi
spre alte izvoare istorice, cum ar fi : «spuneri şi nişte poveşti,
mai vîrtos bătrînii ce povestesc de cele ce au fost», apoi «cîn-
tecele care vestesc de vitejii... cari după la lăutari şi după la
alţii cîntători auzim». Trimite, adică, la tradiţia orală, la cîn-
tecele populare, la balade şi povestiri. O face bineînţeles cu
recomandările de rigoare : să fie filtrat totul prin cercetarea
critică. Mai de valoare sînt însă h risoav ele domnilor, docu
mentele scrise «ce sînt pre la boierime şi pre la mănăstiri date
şi la sate» 59.
4) A plicarea ideii evoluţiei universale la istorie este cea
mai preţioasă şi, am putea spune, cea mai pretenţioasă dintre
lecţiile Stolnicului. — Totul în lume trebuie văzut sub specia
schimbării, a evoluţiei. Istoricul trebuie să se plaseze în un
ghiul din care să vadă şi să înţeleagă evenimentele în mers,
şi să-şi schimbe criteriile de observaţie în funcţie de evoluţia
lor şi a mentalităţilor care le determină şi pe care le determină,
unele dintr-un punct al istoriei, altele dintr-alt punct. Cu un
conţinut intr-un punct, cu alt conţinut în alt punct, deşi ar
părea identice, sau s-ar bănui identice dacă nu schimbi punc
tul de observaţie.
în afară de aceasta, istoricul trebuie să înţeleagă că există
un firesc al lucrurilor, determinat de evoluţia universală. Să
nu judece cu criterii statice. Nimic nu stă pe loc. Totul evo
luează, şi anume totul cunoaşte trei etape (stepene, le zice
el) : «Toate lucrările ce sînt în lume au şi aceste trei stepene
dupră ce să fac, adecăte urcarea, starea şi pogorîrea, au, cum
le zic alţii : adăogarea, starea şi plecarea... Deci dară aşa toate
fiind, iată şi domniilor, crăiilor, împăraţilor, avuţiilor, măriri
lor şi tuturor celorlalte cîte sînt, aşa se întîmplă şi le vin» 60.
Va fi aplicat Stolnicul acest principiu la aprecierea eve
nimentelor şi a domniilor despre care a scris, dar fără îndoială
această filozofie i-a fost lui însuşi de mîngîiere în întîmplă-
58. Istoria Ţ ării R om ân eşti, ed. cit., p. 5.
59. Istoria..., p. 6— 7.
60. Idem , p. 63.
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACU2IN0 207
rile care în viaţă adesea l-au urcat, l-au ţinut pe loc şi apoi
l-au pogorît, pînă la p lecarea tragică din urmă !
Stolnicul îşi iace intrarea în rîndul istoricilor Ţării R o
mâneşti cu o seam ă de idei şi afirmaţii în prem ieră. Am văzut
că nu-şi porneşte cronica fără să ne convingă mai întîi că ştie
ce face, ştie ce răspundere îşi asumă şi că posedă instrumen
tele necesare istoricului. Am putea spune că cel dintîi ne-a
dat elementele unei filozofii a istoriei şi ne-a scris un mic tra
tat de metodologie istorică.
Ideile în premieră pe care le încheagă şi le concretizează
Stolnicul în afirmaţii precise, pe bază de argumente istorice
verificate, sînt astăzi un bun comun al conştiinţei tuturor ro
mânilor. Acest lucru i se datorează, printre alţii, şi lui, ca şi
tuturor celor ce le-au adunat, le-au spus şi le-au scris cei din
tîi. Ei au fost limpezitori de conştiinţă naţională. Vom încerca
o sinteză a principalelor adevăruri istorice despre români, aşa
cum se desprind ele din opera Stolnicului :
1) Latinitatea. — Originea latină a românilor nu mai fu
sese încă afirmată în Ţara Românească, aşa cum o va face
Stolnicul, cam în acelaşi timp cu colegii săi moldoveni : «Aşa
deci Traian supuind şi desăvîrşit domolind toată Dachia, şi so
cotind ca să o tocmească într-acelaşi chip, de la care să nu
mai aibă alte tulburări, nici să le mai vie alte griji, au poruncit
la prenprejurele biruinţelor sale de au adus romani lăcuitori
de i-au aşezat aici, şi dintr-a sa oaste au lăsat cîţi au trebuit
de a-i lăsa, ca să se aşaze aici, rămîind locuitori acestor ţări,
carii şi pînă astăzi să trag» 61. Echilibrat, el arată că nu poate
fi adevărat că «den dachi nici unul n-au mai rămas... ci numai
a lor crăie să nu mai fie, nici capete dintr-înşii poruncitori să
nu rămîie, nice al lor nume de stăpînire să nu se auză, ci nu
mai de romanu» 62. Sprijină originea latină şi pe «piitre scrise»
în latineşte cu numele lui Traian, găsite de pildă în Transil
vania «la Cliuj» 63.
2) Form area poporului român din daci şi din romani. —
Se va spune de obicei că poporul român s-a format din conto
pirea dacilor cu romanii. Vor fi însă şi unii care vor încerca,
în timp, să pună accentul exclusiv fie pe daci, fie pe romani.
Teza Stolnicului e tot cea a bunului simţ şi a realităţii isto
rice : românii sînt rezultatul unei asimilări reciproce desăvîr-
61. Ib'uiem, p. 21.
62. Ibidcm .
63. Ibidem , p. 22.
şite a dacilor şi a romanilor. «Avem şi acest semnu, că atîta

se unise acei romani de aici cu acei dachi, cît nu s-au mai des
părţit apoi între dînşii nici cînd s-au rupt den împărăţiia Ro
mană şi au intrat pentre dînşii alte limbi, ci tot într-una s-au
ţinut şi au rămas şi pînă astăzi» 6465.
3) Unitatea d e origine a tuturor românilor. — Vorbind de
hotarele între care se întindea Dacia, Stolnicul arată că ea cu
prindea «Ardealul şi Valahia (adecăte ţara aceasta) şi Mol
dova» şi toţi îşi zic şi sînt «rumâni» pentru că «sînt de un
neam şi de un rod» 63. El aduce în sprijinul afirmaţiilor sale şi
mărturia istoricilor străini pe care îi va numi în capitolul «Nu
mele aceştii ţări den vechi cum îi era şi cine o stăpîniia» :
«Vede-să dară că toţi scriitorii ţărilor şi istoricii într-aceasta
să tocmesc, cum şi ţara aceasta, cuprinsă fiind cu Ardealul şi
cu Moldova, îi zice Dachia şi Ghetia» 666789. In capitolul privitor
la numele de vlah, Stolnicul mai scrie : «însă rumânii înţeleg
nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardea], carii încă şi mai
neaoşi sînt şi moldovenii şi toţi cîţi şi într-altă parte se află
şi cu această limbă, măcară fie şi cevaşi osebită în nişte cu
vinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară
tot unii sînt. Ce dară pe acestea, cum zic, tot rumâni îi ţinem,
că toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură». Avînd aceeaşi
origine, românii de pretutindeni sînt acelaşi popor, sînt o sin
gură unitate. Numele însuşi de «Rumân» vine de la «Roman»,
«ci numai au stricat puţin cuvîntul, den roman, zic rumân iar
acelaşi cuvînt iaste» ®7.
4) Limba comună este dovada unităţii românilor de pre
tutindeni. — Citîndu-1 pe Martin Cromer, istoric polon (1512—
1589) care a publicat, în 1555, lucrarea De origine gestis polo-
norum, Stolnicul arată că limba românilor e alcătuită din «cea
veche a lor varvară şi romană», dar foarte multe sînt «cuvinte
letineşti» 68. Autorii tratatului de Istoria literaturii române 69
notează că Stolnicul nu trage concluzia politică din unitatea
de origine şi de limbă şi anume necesitatea firească a unirii
tuturor românilor într-un singur stat. El chiar s-a împotrivit
ideii ca Brâncoveanu să fie la un moment dat şi domn al Mol
dovei. Cronicarii, şi Stolnicul împreună cu ei, lămuresc cei
64. p. 55.
Ib id e m ,
65. p. 24.
Ib id e m ,
66. p. 9.
Ib id e m ,
67. p. 38—39.
Ib id e m ,
68. p. 33.
Ib id e m ,
69. Voi. I, Bucureşti, 1979, ed II, p. 520.
dintîi, începuturile comune ale istoriei românilor. Ideea uni

tăţii statale va veni mai tîrziu şi se va maturiza în secolul al
XlX-lea.
5) N obleţea poporului român apare şi la Stolnic ca şi
la alţi cronicari, la el mai ales în controversă cu basna lui
Simion Dascălul, cum că ne-am trage din tîlhari aduşi din tem
niţele Romei. — «Ci nu ştiu cu ce îndrăzneală şi cu ce neru
şinare, acela ce va fi scris întîi, o va fi făcut», exclamă el ve
hement. După informaţiile lui, romanii care au venit în Dacia
«den mari neamuri venea». El chiar idealizează stăpînirea ro
mană şi calităţile romanilor, arătîndu-i că erau viteji, culţi,
civilizaţi, avînd toate calităţile la modul superlativ.
6) Continuitatea rom ânilor în Dacia. — El respinge, cu
argumente de observaţie imediată şi bun sim ţ70, ideea că toată
populaţia din Dacia s-ar fi retras la sudul Dunării, la un mo
ment dat. «Că nu s-au putut stinge — notează Stolnicul — toţi
oamenii dintr-o ţară, cum nice să poate, ci tot au rămas» 71.
Cum e posibil, se întreabă el, ca «moştenirile lor înţelenite
(bine fixate, n.n.) de atîţia ani, să le lase, şi să meargă de a se
aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci ?» 7273. El se îndo
ieşte că împăratul roman ar fi putut strămuta din Dacia <«atîta
sumă şi noroade de oameni, cu case, cu copii, aşezaţi pe aceste
locuri fiind, de mai mult de 200 de ani» 7S.
Argumentul cel mai puternic în favoarea continuităţii, este
păstrarea limbii peste tot, inclusiv în Ardeal. Se vor fi dus
unii şi în sud, ostaşii, ca să ajute pe împăratul roman la lupta
cu goţii, dar nu s-a dus toată populaţia. Din cei care au plecat,
au rămas pînă azi cuţovlahii 74. Stolnicul este astfel «primul
istoric român care susţine cu argumente valabile» continuita
tea, şi, cum spune Iorga, dreptul «de proprietate ancestrală a
românilor asupra întreg teritoriului lor» 7S.
7) M iracolul rom ânesc — numele sub care numim de obi
cei acea mie de ani întunecată de năvăliri barbare, în care
70. Iată ce spune un istoric ca Nicolae Iorga despre bunul simţ în
argumentarea istorică a continuităţii : «aceste argumente naturale, de bun
simţ, sînt încă şi astăzi mai puternice, în apărarea continuităţii, decît acele
savante, scoase din texte ambigue şi rău transmise», în I s t o r i a l it e r a t u r i i
r o m â n e în s e c o l u l a l X V I I I - l e a (1 6 8 8 — 1821), Bucureşti, 1969, p. 140,
71. I s t o r ia ..., p. 54.
72. I s t o r ia ..., ip. 44.
73. I s t o r ia ..., p. 43.
74. I d e m , p. 45.
75. Cf. I. Ianaşcu, V i a t a ş i a c t i v i t a t e a ..., p. 648.
totuşi ne-am păstrat fiinţa şi limba românească — este poate

pentru piim a oară sesizat ca atare de un român şi acesta este
Stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria sa. — Ideea se află
şi în «Bonfinie» 6778, dar Stolnicul o precizează, o rotunjeşte şi
o argumentează larg, sugerînd miracolul istoric al supravie
ţuirii poporului român, în condiţii în care ar fi fost de aşteptat
să dispară, dacă n-ar fi fost puternic «înţelenit» aici, numeros
şi plin de vitalitate. «Insă nu puţină mirare iaste :— scrie el
—- la toţi cîţi scriu de aceasta, nici la cîţi bine vor socoti de
aceşti rumâni, cum s-au ţinut şi au stătut pînă astăzi aşa, pă-
zindu-şi şi limba — aşa cum au putut şi pot şi pămînturile
acestea lăcuiesc ? ! Care acestea la puţine limbi şi neamuri să
vede. Şi mai vîrtos atîtea roduri de oameni, streine şi varvare,
preste dînşii au dat şi au stricat, cari preste alţii aşa dînd, nici
numele, nici alt nimic să nu mai ştie, nici să mai pomeneşte
de aceia, cum iată şi mai sus am zis. Iarăşi aiave să vede şi să
crede că împresurînd goţii, vandalii, slovenii, hunii şi alţii ca
aceştia şi călcînd şi descălecînd mare parte a Evropei şi pe
aici au trecut, au luat, au stricat şi au şi supus hunii aceste
ţări, cum va vedea mai înainte. Iară ei (românii, n.n.) tot au
stătut şi s-au ţinut cum sînt» 77...
Şi mai departe Stolnicul precizează : «Iară ceştea rumâni,
oricum şi cum pentr-atîtea călcări, zdrobiri şi nespuse rele ce
i-au trecut şi i-au călcat, tot iată pînă astăzi, cum s-au zis, că
tot încă de nu află atîta fericiţi şi slobozi de tot, iar încă şi
domnie, stăpîniri şi limba aceia a romanilor, tot stă şi să ţine
săvai (măcar că, n.n.) stricată, cum şi alte limbi toate ale lor
cele neaoşă şi de moşie-şi le-au stricat. însă destul că tot urme
de a să cunoaşte, şi a să şti bine de unde sînt, le-au rămas şi
au. Care aceasta bine socotindu-se, aiave iaste, că nu fără a
lui Dumnezeu providenţie iaste, nici fără de a sa minune nu
iaste, însă dirept ce el singur ştie» 7S.
8) Românii, zid de apărare a Europei. — Ştefan cel Mare
a fost numit de papa Sixt al IV-lea «atlet al lui Hristos», pen
tru că apăra Europa de invazia musulmană, turcească. Stol
nicul sesizează şi el acest rol jucat de Ţările Române de-a lun
76. Chiar Stolnicul arată sursa sigură : Istoria..., p. 70. E vorba de
A. Banifimius, R erum hu n garicaru m , ed. Basel 1543, cf. V. Cândea, S toln icu l
în tre con tem p oran i, p. 135— 136.
77. Istoria..., p. 68.
78. I s t o r ia ..., p. 69. Mai departe Stolnicul dă un lung citat din Boni-
finius, cu aceeaşi idee, ca să şi-o sprijinească pe a sa şi printr-o mărturie
străină, de mare valoare într-adevăr.
gul întregului Ev mediu, pînă tîrziu în pragul evului modern.

«Ţările acestea deaca s-au osebit de Ardeal (adecă Ţara Mun
tenească şi a Moldovei), s-au descălecat şi s-au luptat cu v răj
maşii lor şi mai vîrtos cu turcii. Şi mai înainte şi mai încoace
mult, pe urmă spate şi ajutoriu le-au fost, măcară ca şi ceştia
ungurilor, ca un zid bun şi tare înaintea turcilor le-au fost» 79.
Aşadar, Ţara Muntenească şi Moldova au fost un spate bun
pentru Ardeal, iar cînd, spre exemplu, prin Ioan Corvin şi
Ardealul s-a angajat împotriva turcilor, toţi au fost zid de apă
rare pentru unguri şi, se înţelege, pentru întreaga Europă.
9) Form area prim elor state româneşti, în viziunea Stolni
cului, trebuie fixată mult mai devreme decît o fac istoricii
noştri moderni, de obicei. — Virgil Cândea observă că este
greşită încheierea Stolnicului că voievodatele româneşti au
fost succesoare directe ale stăpînirii romane în Dacia 80. Este
oare chiar atît de sigur ? Şi-a spus istoria cu hotărîre ultimul
cuvînt în această privinţă ? Ştim noi indubitativ că înaintea
voievodatelor cunoscute n-au mai fost şi altele ? în fond Stol
nicul merge pe ideea firească, logică, realistă, că dacă au ră
mas locuitori în Dacia şi după retragerea romană la sudul Du
nării, cei râmaşi s-au organizat, n-au trăit dezorganizaţi cîteva,
chiar destul de multe secole, pînă la apariţia voievodatelor
cunoscute. Poate că tocmai organizarea i-a ajutat să-şi păs
treze unitatea de limbă şi conştiinţa de neam. Poporul nou for
mat, prin încuscriri — «bine unii cu alţii amestecîndu-se prin
rudenie, unul luînd fata altuia, altul feciorul altuia (atîta) s-au
amestecat şi s-au unit» 81 — era moştenitorul a două popoare
care excelau prin organizare şi disciplină. Să se fi stins în ei,
aşa, deodată, tocmai aceste virtuţi strămoşeşti ? Stolnicul era
conştient că aceste virtuţi s-au moştenit. De aceea insistă el
aşa de mult asupra nobleţei şi calităţilor deosebite ale roma
nilor. îl ia martor şi pe Nicolae Olahul, umanistul român din
Transilvania (1493— 1568), folosind în sprijinul ideilor sale fru
mosul elogiu pe care acesta îl face romanilor în cartea sa des
pre Atila 82. El crede deci că organizarea a început imediat ce
stăpînirea romană s-a retras.
Virgil Cândea scrie totuşi că Stolnicul «vede corect în
aceste formaţii de stat voinţa independenţei, legi şi instituţii
79. I s t o r ia ..., p. 71.
80. S toln icu l in tre con tem p oran i, p. 137.
81. I s t o r ia ..., p. 55.
82. I s t o r i a ...,p . 62— 63.
proprii, convingerea autohtoniei şi a continuităţii, tărie mili

tară, capacitatea de a se impune pe plan extern» 8348S86. Nu se
precizează însă despre care «formaţii de stat» e vorba. Despre
cele la care se referă Stolnicul, apărute imediat după formarea
poporului român, sau despre cele cunoscute de istorie şi legate
de numele unor voievozi, tîrziu în secolele IX—X, cu Gelu,
Glad şi Menumorut ? Stolnicul plasează v oiev ozii încă din pe
rioada formării poporului român, şi ideea ar putea fi tratată cu
mai multă îndrăzneală.
«Aşa deci rămîind romanii în toată Dachia păzitori şi moş
teni pen cetăţi şi pen ţinuturi, împărţindu-şi pămînturi şi locuri,
avînd voievozii lor, cîtăvaşi vreme s-au tras aşa şi au stătut.
Insă nici numele lor într-alt feliu să mai mutase şi să mai
schimbase să le zică vlahi sau într-alt chip, ci oastea romană
cînd să vorbia de dînsa, iar cînd nu, dachi se chiema ; şi tot
dachi încă multă vreme încoace şi de mulţi se numiia, pentru
că şi din dachi şi gheti era încă mulţi rămaşi, cum şi mai sus
s-au zis, că nu s-au putut stinge toţi oamenii dintr-o ţară, cum
nice să poate, ci tot au rămas. Numai ce deodată atuncea
proaspătă mutarea-le fiind şi necrezîndu-i (neavînd încredere
în ei, n.n) la dregătorii şi la altele ale ţării nu-i trăgea, nici îi
amesteca, pentru ca nu aducîndu-şi aminte de cea dă curînd
volniciia lor (independenţa lor, n.n.) şi de stăpînirea lor ce au
avut şi cum au pierdut să nu să hiclenească şi iar să se scoale
împotriva romanilor» 84.
Şi mai precis în altă parte : «Şi aceasta încă iaste au doară
şi acelor voievozi şi oameni mari, carii, cum s-au zis, că moş
teni se făcuse aici, nu mai lesne le era şi ei a face cum şi alţii
mulţi au făcut ? Şi ei mai pe urmă încă aceia au urmat, de s-au
despărţit cînd au început împărăţia Romană a să pleca şi a să
mai îngusta, unul într-o parte de supt ascultarea ei trăgîn-
du-se, domni lor puindu-şi şi volnici făcîndu-se (declarîndu-se
independenţi, n.n.) alţii într-altă parte să dezlupiia, pînă s-au
rupt şi s-au împărţit toată în crăii, în domnii şi într-alte politii,
acea una şi întreagă monarhie, cum astăzi aiave se vede» 85.
Aşa au făcut şi aceşti «rumâni dachi ce era aici», mai ales
că erau şi se socoteau «moşteni vechi şi întemeiaţi, acestor
pămînturi» 80. Stolnicul le descrie organizarea, avînd toate ca
83. Stolnicul In tre con tem p oran i, p. 136.
84. I s t o r i a ..., p. 54.
85. I d e m , p. 44.
86. Ibidem , p. 67.
racterele unui s ta t: «Aşadară aceştea, domnii şi voievozii lor

avîndu-i şi legi bune ţiind şi păzindu-le, şi încă buni ostaşi
fiind, şi ţara lor osebi au început a-şi păzi, hotarele lor mai
tare a le ţinea, nimănui nici ei vrînd atîta a se mai supune. Ci
cine asupra lor veniia şi ei împotriva acelora sta, şi atîta cît
mulţi să îngroziia de dînşii; şi mai vîr-tos vecinii lor, carii
venise apoi după romani de cuprinsese acele locuri, cum s-au
mai zis. Şi necum să-i mai bîntuiască să ispitiia, ci în priete
şugul lor îi chiema şi cu dînşii să lega...» 87. Mai spune Stolni
cul că aceste state ajunseseră atît de puternice, «că toţi ostaşi
buni era şi nici de împărăţia Ţarigradului să temea», ba chiar
s-au şi luptat cu această împărăţie şi la nevoie le-au fost şi
aliaţi, dîndu-le ajutor militar, mai ales cînd au început să-i ne
căjească turcii 88.
Aşadar, alături de ideea continuităţii poporului român pe
vatra lui strămoşească, Stolnicul vine şi cu ideea nouă a con
tinuităţii statale româneşti între graniţele vechii Dacii, idee
care ar trebui să se propună istoricilor cu mai multă insistenţă.
Merită amintită şi o altă mărturie istorică a Stolnicului,
privitoare la Transilvania şi la continuitatea românească de
acolo : «Ardealul înconjurat de munţi fiind şi loc ca acela tare
de a se putea apăra în toată vremea de trebuinţă fiind, plin de
oam eni era». De acolo a şi descălecat Radu-vodă Negru, Stol
nicul lăsînd să se înţeleagă că era acolo voievod român, deci
că şi acolo exista o organizare statală românească 8990.
10) Ideile Stolnicului despre structura unui stat viabil şi
legitim sînt, pentru vremea sa, destul de înaintate. — El avea
în vedere, desigur, şi statul românesc contemporan, în care a
jucat personal un rol dintre cele mai importante, vreme de
aproape patruzeci de ani. Va fi văzut adesea stăpînind inte
resul şi bunul plac personal, nedreptatea şi discriminarea, abu
zul şi ca urmare nesiguranţa persoanei şi a avutului, aşa incit
adesea se părea că stăpîneşte norocul în locul rînduielii şi al
dreptului. De aceea va fi scris în Istoria sa la un moment dat :
«mutătoriu foarte tuturor fiind norocul» " . El însuşi a văzut
şi a trăit atîtea exiluri, fugi, bejenii, tăieri de capete încoro
nate, decapitarea chiar a tatălui său, postelnicul, a nepotului
său, Brâncoveanu, a fiului său, Ştefan Cantacuzino şi, în cele
87. Ibid em , p. 67—68.
88. Ibid em , p. 68.
89. Ib id em , p. 79.
90. Ibid em , p. 15.
din urmă, şi ca ultim rămas bun vieţii, a simţit pe propriul

său grumaz «nestatornicia norocului» (Fortuna labilis)91 «că
de obşte iaste orbul noroc» 92.
De aceea vede în legi criteriul sigur al unei bune guver
nări, asigurarea dreptăţii şi siguranţa v ie ţii: «căce bunii şi
direpţii (împăraţi) au legi puse şi nemişcate le ţin, ca să poată
sta (dura, n.n.), politia (statul, n.n.) şi soţiirea (societatea, n.n.)
omenească, ca nici cei tari şi mari să nu asuprească şi să calce
pe cei mai slabi şi mai mici, nici cei mici să nu năpăstuiască
şi să ocărască pe cei mai mari, nici unul de la altul să răpească
şi să ia fără tocmeală şi fără de lege» 93.
Stolnicul păstrează ierarhia socială, diferenţa dintre mari
şi mici, nu-şi pune problema şerbiei, aşa cum şi-o va pune con
temporanul său moldovean, Dimitrie Cantemir, dar îndrăgeşte
buna funcţionare a «soţiirei» —- (a societăţii), cuvînt creat de
el —, de legi care să împiedice abuzurile din orice parte ar
veni. Legea ocroteşte împotriva forţei, de obicei nedrepte şi
împotriva tiranilor, «cruzi tigri şi veninaţi balauri», cum îi nu
meşte Stolnicul. In mod firesc viziunea lui, în ceea ce priveşte
stările sociale, este nu numai cea a clasei sale, dar şi cea a
vremii sale, a societăţii feudale. El credea că legea şi respec
tul legii sînt suficiente pentru a legitima sistemul şi a-l
eterniza.
*
S-ar mai putea încă aminti multe din activitatea, opera şi

viaţa zbuciumată a acestui om de mare cultură şi cu rol atît
de important în istoria Ţării Româneşti, la un moment dat. Pe
lespedea de mormînt a fiului Stolnicului, Spătarul Radu, Stol
nicul e numit în versul al patrulea «bogatul întru minte».
George Călinescu în Istoria literaturii române 94 numeşte
cronica Stolnicului «o carte de idei». Avea idei şi era o minte
lucrătoare. S-a identificat profund, total, cu noua sa patrie,
91. Familia Postelnicului, deci şi tinărul Constantin, s-a refugiat la
Braşov în timpul răscoalei seimenilor în 1655; Stolnicul a pribegit la
Iaşi împreună cu marna sa şi cu fraţii ruai mici din cauza prigoanei lui
Mâhnea cel Rău, în 1658 ; în timpul lui Grigore Ghioa a suferit temniţă
şi bătăi, din care l-a scos caimacamul Kama M ustafa; a urmat um exil în
Creta tot din cauza lui Grigore Ghioa. In 1663, după omorârea tatălui
său, fuge în Moldova, căutând adăpost la rudele de acolo. In ultimul exil,
la Constamtinopol, in 1716, s-a dus singur, sperînd să-şi salveze fiul, pe
Ştefan, de la moarte, dar a pătimit moartea împreună cu dînsul.
92. I s t o r ia ..., p. 9.
93. Idem , p. 50— 51.
94. Voi. 1, 1941, p. 37.
Ţara Rom ânească, şi şi-a pus mintea şi'ideile cu desăvîrşire

în slujba ei. Dealtfel, prin mama sa, româncă, era nepot de
domn român, iar de soţie ţinea o moldoveancă, Maria 95. Istoria
Ţării Româneşti, scrisă de Stolnic, e în primul rînd un act pa
triotic şi numai în al doilea riînd o carte, un monument literar
al vremii. E scrisă cu iubire de ţară şi cu pasiune, căutînd să
argumenteze ceea ce trebuia argumentat, şi să respingă cu in
dignare ceea ce ne întuneca sau ne falsifica istoria.
A fost, mai presus de toate, o minte politică. A ştiut tot
timpul că idealul românesc era eliberarea de turcii care erau
puternici şi care, păreau instalaţi pentru vecii vecilor în Asia
Mică şi în această parte a Europei. A mai ştiut că singuri, la
vremea aceea, nu puteam scăpa de ei. De aceea a căutat alian
ţe la cele două imperii vecine mari : cel rus şi cel habsburgic.
In toată cariera lui politică s-a străduit să atragă aceste două
imperii împotriva turcilor, ştiind că numai aşa şi Ţările Ro
mâne vor putea profita şi se vor elibera. In Istoria sa, ideea
că trebuia să se ajungă la a fi «slobozi de tot» e firul roşu al
cărţii96. Trimitea soli la Petru I, printre care pe Gheorghp
Gastriotul, în aprilie 1698, reluînd vechile solii ale lui Isaia
arhimandritul (1688— 1691) şi purta corespondenţă cu Nicolâe
Milescu spre a se folosi şi de influenţa lui pe lîngă ţar. In anul
1700 trimite la Moscova un reprezentant permanent, pe David
Corbea ceauşul, cu care întreţine o lungă corespondenţă diplo
matică, adesea cifrată. Cunoştea desigur «vechile privileghiuri»
din aşa numitele capitulaţii de care se bucuraseră pe vremuri
Ţările Române şi pe care acum turcii nu le mai respectau, şi
ţintea să-i aducă în situaţia de a le respecta din nou. Nu era
uşor. Dimitrie Cantemir care îi cunoştea politica, îi cunoştea
şi dilemele în care se zbătea Alianţele erau bune, şi cu ruşii
şi cu nemţii, dar dacă socotelile nu ieşeau, mînia sultanului ar
fi fost şi mai aspră şi cine ştie dacă nu i se adăuga şi robia
tătarilor. Stolnicul trebuia deci să fie cu grijă, în sfaturile pe
care le dădea domnilor, mai ales lui Brâncoveanu, căruia la
început i-a fost un fel de ministru de externe 97. Pe bună drep
tate, Mihai Cantacuzino spune în cartea sa că «Stolnicul Cos-
tandin avea mare minte şi drepte sfaturi» 98.
95. G en ea lo g ia C antacuzinilor, p. 313.
96. Istoria..., p. 69.
97. Vezi aceste dileme reproduse de Banul Mihai Cantacuzino, în
«Genealogia Oamtaouzifnikxr», p. 296—297.
98. G en ealog ia..., p. 295.
Dealtfel, împămîntenirea atît de uşoară a Cantacuzinilor

la noi, atît în Moldova cît şi în Ţara Românească, e explicată
de unii istorici tocmai prin abilitatea lor de a conduce finan
ţele şi e x t e r n e l e S - a u făcut repede necesari. Şi-au găsit
uşor întrebuinţări care i-au impus pe treapta cea mai înaltă a
guvernării, fiind mîinile domnilor. In ambele Principate, cei
mai mulţi sînt vistiernici şi postelnici.
*
Un rol important i se atribuie Stolnicului şi în aşezarea

tem eliilor învăţământului superior din ţara noastră, evident
Cel în limba greacă. Se ştie că, avînd ca model planul de studii
de la Padova, el l-a ajutat pe Constantin Brâncoveanu să în
fiinţeze A cadem ia dom nească de la «Sf. Sava» din Bucureşti,
în jurul anului 1700 10°, Academie pe lîngă care şi cu timpul
în locul căreia, Gheorghe Lazăr va întemeia, la 1818, învăţă-
mîntul superior în limba română şi din care va rezulta apoi
U niversitatea din Bucureşti.
Miron Costin spunea despre Cantacuzineştii din Moldova,
fraţii Toma şi Iordache, că vor fi «într-această ţară de pome
nirea oamenilor din om in om» 910101. Şi cei din Ţara Românească,
şi mai ales Stolnicul, merită această pomenire. «Om ales, de o
pricepere şi o învăţătură neobişnuită», cum scrie despre el
N. Iorga 102.
Contemporan cu Udrişte Năsturel, cu Grigore Ureche, cu
Nicolae Milescu, cu Miron Costin, cu Dosoftei, cu Fraţii Gre-
ceanu, cu Antim Ivireanul, Stolnicul Constantin Cantacuzino
trebuie înscris, împreună cu aceştia, printre marii deschizători
de drumuri în literatura, istoria şi cultura rom ânească.
99. Vezi acestea, la Virgil Cândea, S t o l n i c u l C o n s t a n t in C a n t a c u z in o ,

o m u l p o l i t i c — u m a n is t u l I, în «Studii», revistă de istorie, t. 19, 1966
nr. 4, p. 653.
100. în legătură cu aceasta şi cu controversele cu privire la anul
exact al întemeierii, vezi I. Ionaşcu, C u p r i v i r e i a d a t a î n t e m e i e r i i A c a
d e m i e i D o m n e ş t i d e l a S fîn t u i S a v a d in B u c u r e ş t i, în «Studii», XVII (1964)
nr. 6. O bibliografie mai largă la Virgil Cândea, S t o l n i c u l î n t r e c o n t e m
p o r a n i, p. 85, nota 136. Veai şi I. Ionaşcu, V i a ţ a ş i a c t i v i t a t e a ..., p. 649
şi nota 104.
101. L e t o p i s e ţ u l Ţ ă r ii M o l d o v e i d e l a A r o n Vodă î n c o a c e , în «Opere»,
ed. P, P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, |p. 169.
102. I s t o r i a l i t e r a t u r i i r o m â n e în s e c o l u l a l X V l I I - l e a (1688 — 1 8 2 1 ),
voi. I, Bucureşti, 1969, p. 135.
7
B I B L I A DE LA BUCUREŞTI
CE «S-AU DĂRUIT NEAMULUI ROMÂNESC»
LA ANUL 1688
Sfîrşit de toamnă în Bucureşti, în luna lui noiembrie, ziua

10, anul de la Hristos 1688. în Ţara Românească tocmai venise
la cîrmă Constantin Brâncoveanu, al cărui sfîrşit dramatic
avea să emoţioneze sufletul românesc generaţie după gene
raţie. Pe scaunul de mitropolit era pentru a doua oară, din
anul 1678, reabilitat de Şerban Cantacuzino, Teodosie Veşte-
meanul. In Moldova domnea binecredinciosul Voievod Con
stantin Cantemir {1685— 1693), iar de pe scaunul mitropolitan
de la Iaşi se refugiase în Polonia, cu doi în urmă, marele
mitropolit Dosoftei, care nu se va mai întoarce niciodată.
Pentru Transilvania, anul 1688 a însemnat includerea ei între
graniţele imperiului austriac ; domnea principele Mihai Apafi
I (1661— 1690).
Sîntem, în epocă, contemporani cu Ludovic al XIV-lea,
cu Boileau, La Fontaine, Molière, Bossuet, Fenelon, Racine,
La Bruyere, Pierre Boyle.
Acasă, în Ţara Românească, Stolnicul Constantin Canta
cuzino, fraţii Şerban şi Radu Greceanu, episcopul Mitrofan de
la Huşi, călător pe aici şi în cele din urmă episcop de Buzău, şi
alţii, alcătuiau elita culturală, în cea mai mare măsură de cul
tură grecească, după moda timpului. Dar erau toţi buni români
şi se străduiau în tot chipul să mărească zestrea culturală
naţională.
în aceste zile de început de domnie brâncovenească avea
să se petreacă un eveniment de mare însemnătate culturală,
naţională şi bisericească. Se termina de imprimat la tipografia
din Bucureşti, Biblia ce se va numi a lui Şerban, sau simplu :
Biblia de la Bucureşti. Prima Biblie românească completă, Ve-
Biblie : fragmente din Faptele Apostolilor şi din epistolele lui
chiul şi Noul Testament. Se mai traduseseră înainte părţi din
Iacov şi Petru în C odicele V oroneţean ) fragmente vechi tes-
tamentare şi Psalmi în Psaltirea Scheiană, apoi PsaltireaV oro-

neţeană, Psaltirea zisă Huimuzachi, texte rotacizante din seco
lele XV şi XVI. Vin după aceea Tetravanghelul slavo-român
tipărit de Filip Moldoveanul la Sibiu (1550), Tetravanghelul
tipărit de Coresi la Braşov (1560— 1561), Psaltirea slavo-ro-
mână (1577) şi Tetravanghelul slavo-român (1578), tipărite tot
de Coresi şi Palia de la O răştie (1582), tipărită de fiul lui Co
resi, Şerban, şi de diaconul Marian. La 1651 din îndemnul lui
Simion Ştefan se tipăreşte Psaltirea de la Bălgrad, căreia îi
urmează cele două Psaltiri ale lui Dosoftei, una în Moldova,
la Iaşi (1669) şi alta la Uniev, cea în versuri (1673). Altă Psal
tire apare tot la Iaşi în 1680. în Ţara Românească, Teodosie
Veştemeanul tipăreşte şi el o Evanghelie şi un A postol (1683)
şi, în sfîrşit, un Noul Testament întreg tipăreşte la Alba Iulia
(1648) Simion Ştefan, traducîndu-1 împreună cu Silvestru, fos
tul egumen de la Govora.
Tuturor le urmează Biblia d e la Bucureşti (1688). Aflăm
din cele două prefeţe şi din două foarte scurte postfeţe, că ea
s-a început din îndemnul şi cu cheltuiala domnitorului Şerban
Cantacuzino (1678— 1688), în timpul păstoriei mitropolitului
Teodosie, pentru traducere ostenind fraţii Şerban şi Radu
Greceanu, iar pentru tipărire Mitrofan fostul episcop al Huşi
lor. Cercetările au stabilit că în afară de traducerile anteri
oare enumerate mai sus, V echiul Testament în întregime a mai
fost tradus de Nicolae Milescu Spătarul, probabil la Constan-
tinopol, traducere care în mod sigur a circulat în Ţara Româ
nească şi a fost cunoscută Grecenilor. Ea a fost cel puţin de
două ori copiată şi chiar îmbunătăţită, de traducători rămaşi
anonimi. Doar manuscrisele lor, în ale căror prefeţe scrise de
aceşti anonimi se face vorbire de Milescu, au ajuns pînă la noi.
Unul se află la Cluj-Napoca la filiala Academiei, inventariat
sub nr. 45, iar altul la Biblioteca Academiei din Bucureşti, in
ventariat sub nr. 4389.
Din Prefaţa Bibliei de la Bucureşti, mai aflăm că, printre
consultanţi, a fost şi episcopul Gherman de Nissa, fost director
al Academiei greceşti din Constantinopol şi conducător al
Academiei de la Bucureşti, şi alţi «oameni ai locului». Putem
presupune că Grecenii s-au ajutat şi de ediţiile parţiale ante
rioare româneşti şi desigur de traducerea lui Milescu. Cerce
tătorii se află în faţa unei situaţii aproape fără ieşire deocam
BIBLIA DE LA BUCUREŞTI, 1688 219
dată : nici prefaţatorii, nici cei care încheie lucrul şi îşi însem
nează contribuţia, nu-1 pomenesc pe Milescu. Dacă faptul
putea fi explicabil la început, deoarece spătarul nu prea era
in graţiile lui Şerban Cantacuzino, e mai puţin explicabil de
ce nici la sfîrşit nu i se pomeneşte numele, pe vremea lui
Brâncoveneanu cu care era prieten. Se ştie că ultimele pa
gini, şi în special pagina pe care este însemnat aşa-zisul epilog
B, a fost scrisă în timpul lui Brâncoveanu, în primele luni ale
•domniei. Acesta, pentru unele exemplare, a tipărit şi o nouă
foaie de titlu, cu date suplimentare despre el însuşi. Virgil
Cândea a scris lucruri convingătoare despre aceasta. Dar nică
ieri numele Spătarului nu este menţionat. E greu totuşi să
presupunem că traducerea lui n-a fost cunoscută.
în general în jurul traducătorilor şi al celor două sfîrşituri
diferite se concentrează dezbaterile istoricilor culturii noastre
vechi. Dincolo de acestea însă şi ignorîndu-ie, stă în faţa noas
tră, măreaţă, masivă, Biblia însăşi, străbătînd veacurile în
drumul ei victorios spre nemurire. Căci Biblia d e la Bucureşti
rămîne un monument nemuritor ridicat limbii şi culturii
româneşti.
Prima Biblie românească ! Dar ea nu e numai atîta. E
prima sinteză de limbă română, închegată într-un tot capabil
să comunice orice mişcare a gîndului, poezie şi proză, istorie
şi filozofie. Se ştie că ea conţine drept a patra carte a Maca-
beilor, ca şi textul lui Milescu, un tratat filozofic atribuit lui
Iosif Flaviu, intitulat : «Adecă pentru singurul ţiitoriul gînd»,
transcris modern : «Despre raţiunea dom inantă» (primatul ra
ţiunii asupra sentimentelor), scriere laică de care nici traducă
torilor, nici oficialităţilor bisericeşti nu le-a fost teamă, ci i-au
făcut loc printre cărţile normative ale creştinismului, dove
dind o foarte devreme convergenţă umanistică a creştinismu
lui românesc.
George Călinescu, în tot atît de masiva lui Istorie a L ite
raturii Rom âne (Bucureşti, 1941, p. 14), concurînd în dimen
siuni Biblia lui Şerban, vede în aceasta din urmă «un docu
ment de consolidare a limbii literare» şi apreciază textul ca
fiind «viu şi azi». Putem citi Biblia de la Bucureşti şi astăzi.
O înţelegem. E în limba noastră. Nu înseamnă că am rămas la
•ea, dar o înţelegem. E şi ea un atestat de continuitate. Aduce
220 î ANTONIE PLĂMĂDEALA
pînă la ea limba trecutului, o însemnează şi ne-o transmite.

Dar e şi un atestat de unitate a românilor de pretutindeni, din
cele trei ţări româneşti despărţite politic şi administrativ, dar
unite sufleteşte de convingerea că sînt una, cum una fusese
Dacia, şi Dacia Romană, odinioară, şi după aceea pînă la for
marea primelor state româneşti.
Biblia de la Bucureşti este «dăruită neamului românesc»,
cum se spune chiar pe foaia de titlu, nu numai celor din Ţara
Românească unde apărea, ci tuturor românilor, după cum se
precizează în «precuvîntarea ei erudită», cum o numeşte ace
laşi George Călinescu : «rumânilor, moldovenilor şi ungro-
vlahilor», numind prin aceasta toate trei Ţările locuite de
români.
Al. Piru, în Istoria Literaturii Române, I Perioada V ech e
(Bucureşti, 1970, p. 216), spune că Biblia de la Bucureşti, prin
răspîndirea ei, «a avut o influenţă bună asupra dezvoltării lim
bii române, contribuind la fixarea unor norme de exprimare
înainte de apariţia gramaticilor cu mai mult de un secol». El
îi acordă acelaşi rol ca şi Bibliei traduse de Luther pentru
dezvoltarea limbii germane.
Fiind mare, va fi costat mult, şi totuşi a circulat intens.
Prezenţa ei a fost semnalată atît peste munţi, cît şi peste Mil-
cov. E lesne de bănuit că ea n-a apărut dintr-o necesitate
strict bisericească, de cult. Pentru aceasta aveam de mai mult
de un secol tot ce ne trebuia : Evangheliile, Apostolul şi Psal
tirea. Dealtfel, acestea se vor tipări în continuare, aparte, pen
tru necesităţile de cult. Biblia de la Bucureşti a apărut ca o
necesitate culturală şi religioasă în general, ca un document
de maturitate. Trebuia s-o avem şi noi, aşa cum o aveau deja
alţii. Trebuia să arătăm că o putem avea în limba noastră. Că
limba noastră e la fel de sacră ca şi celelalte. Că Şerban Can-
tacuzino va fi avut în vedere să-şi construiască prin aceasta
•
—■cum va face şi prin patronarea Bibliei greceşti, care tocmai
apăruse la Veneţia — o platformă de mare Bazileu, patron de
monumente bisericeşti şi literare, care îi putea ajuta la răs
pîndirea visului său de pretendent la tronul Bizanţului, a cărui
restaurare o aştepta şi la care se credea îndreptăţit ca urmaş
al Cantacuzinilor, e posibil. Dar e în acelaşi timp semnificativ
că se servea pentru aceasta de Biblie, că vedea în realizarea
ei tocmai ceea ce, în spaţiul românesc, lipsea momentului, şi
considera că tocmai acest lucru putea să-i crească prestigiul
într-un spaţiu mai larg, în spaţiul de altă dată al Imperiului

de răsărit, peste care domniseră strămoşii săi.
Acel început de noiembrie 1688, cînd sub domnia Brânco-
veanului se încheia ceea ce începuse Şerban Cantacuzino nu
mai cu un an înainte — tipărirea s-a făcut într-un timp neve
rosimil de scurt, parcă în grabă mare — poate fi considerat ca
un început de eră nouă în cultura românească, în istoria limbii
româneşti şi în istoria Bisericii Ortodoxe Române.
BIBLIA DE LA BUCUREŞTI
CINE A FĂCUT TRADUCEREA ?
Ce strămoşi extraordinari avem noi rom ânii! Toate le
făceau ca pentru eternitate, înscriindu-se parcă într-un plan al
Providenţei care trebuia împlinit pas cu pas, legat verigă cu
verigă şi, întrucît a depins de ei, toate la vremea lor, nici o zi
mai devreme, nici o zi mai tîrziu. Cu toate necazurile istorice
prin care au trecut, cu toată acea o mie de ani care i-a ţinut pe
loc, în taină şi umbră, ei ne-au lăsat, în linii mari, o istorie
coerentă, cu jaloanele înaintării înfipte la locul exact la care
erau parcă aşteptate. Cînd totul era gata pentru un asemenea
eveniment de răscruce, ei se prefăceau toţi, laici sau clerici,
în mari hierofanţi ai naţiunii, împlinindu-1 cu solemnitate şi
ceremonial sacru, cu sentimentul profund al datoriei împlinite
faţă de ei înşişi, faţă de neam şi faţă de Dumnezeu. Ce firesc
seamănă ei toţi, aceşti strămoşi ai noştri — şi cum să nu
semene ! — cu ţăranul român aşa cum îl vedem şi azi, solemn
în tot ceea ce face, dînd greutate de eveniment unic pasului,
actului, cuvîntului celui mai simplu.
Şerban Cantacuzino Basarab Voievod vine cu Biblia de ia
Bucureşti în faţa «neamului românesc», cum spune chiar pe
pagina de titlu, aşa cum ies ţăranii cu rodul pămîntului, cu
pîine şi sare, în faţa celor ce simbolizează Ţara şi Biserica.
Biblia de la Bucureşti e rodul pămîntului românesc. E limba
română ajunsă la maturitate, în stare să cuprindă şi să împă-
mîntenească cuvîntul lui Dumnezeu. E limba română făcută
să fie şi limba lui Dumnezeu care, de atunci înainte, va vorbi
cu noi numai româneşte toate tainele Sale. Şi îl vom înţelege,
după cum şi spune în scrisoarea sa către Şerban Cantacuzino,
Dositei Patriarhul Ierusalimului : «Aceasta şi la rumâni s-a
plinit, că cu glas străin grăind lor Dumnezeu, nu asculta, iar
222 t ANTONIE PLAMADEALA,
acum Sfînta Scriptură prin nevoinţa Măriei Tale să citeşte şi

cunoscută să face şi la mari şi la mici» l.
Ştim bine că şi pînă la 1688 părţi din Biblie fuseseră tra
duse în româneşte, unele rămase în manuscris, altele tipărite.
Biblia de la Bucureşti însă, înmănunchiază toată Scriptura,
toate cărţile ei, Vechiul şi Noul Testament, pentru prima oară
traduse şi adunate între aceleaşi coperţi.
Se cuvine să-i amintim cu gînd de recunoştinţă şi pe pre
mergători. Ei au deschis drumul. Călugări şi clerici de cele
mai multe ori anonimi, dar nu numai anonimi12, ei au fost cei
72 de înţelepţi ai Românilor, asemenea celor 72 care au tradus
Septuaginta în sec. III î.Hr., pe vremea lui Ptolomeu Filadelful.
Ei sînt Ieronim-ii noştri3, ei sînt Origen-ii noştri 4, ei sînt pre
1. Scrisoarea e publicată, potrivit obiceiului vremii, drept «a doua
Prefaţă» la B iblia d e la B u cu reşti.
2. Ne gîndim în linii mari, la autorii traducerilor anterioare :
C o d ic e le V oron eţea n , transcriere din sec. XVI a fost descoperit în
anul 1871 la Minăstirea Voroneţ. Lipsesc foi de la început şi de la sfîrşit.
în paginile găsite (170) sînt traduse părţi din Fapte, Ep. I a lui Iacov,
Ep. I Petru şi Ep. II Petru ;
P saltirea S cheian ă, cuprinde Psaltirea şi texte din Cîntarea lui Moisi,
Rugăciunea Anei, mama lui Samuil, Cîntarea Măriei ş.a. Conţine şi sim
bolul atanasian. A re 530 de pagini. Sec. X V I ;
P saltirea V o ro n eţea n ă a fost descoperită de folcloristul preot Simion
Florea Marian. îi lipsesc primele 58 de file. Sec. X V I ;
P saltirea H urm uzachi, manuscris poate maramureşan. Sec. XV
sau XVI.
Toate aceste părţi din Biblie sînt texte rotacizante. Nu se cunosc
traducătorii.
începînd din sec. XVI apar primele tipărituri de traduceri româneşti,
cu autori cunoscuţi : Filip Moldoveanul tipăreşte primul T etra v a n g h el
sla v o-rom ăn la Sibiu (1550); Diaconul Coresi şi diaconul Tudor tipăresc
la Braşov un T etra v a n g h el (1560— 1561); Coresi tipăreşte tot la Braşov
P saltirea slav o-rom â n ă (1577), şi tot el un T etra v a n g h el slav o-rom ăn
(1580); Şerban fiul lui Coresi şi diaconul Marian tipăresc la Orăştie
«Palia, adecă Vechia Scriptură» (1582) care cuprinde primele două cărţi
din Pentateuh. Traducerea e făcută de Mihail Tordaş, «ales episcopul
Românilor din Ardeal», Ştefan Herce, Efrem Zacan, Moisi Peştişel şi pro
topopul Archirie.
Vin apoi N oul T estam en t tradus de Simion Ştefan şi Silvestru fost
egumen la Govora, şi tipărit la Alba Iulia (1648), P saltirea de Bălgrad
(Alba Iulia) tipărită din îndemnul lui Simion Ştefan (1651) şi cea a lui
Dosoftei din Moldova, Iaşi (1669), şi alta la Uniev, în versuri (1673) şi încă
una la Iaşi (1680); La 1682 Mitropolitul Teodosie tipăreşte la Bucureşti
o E v an g h elie, şi un A p o sto l (1683). După acestea vine B iblia d e kt
B ucureşti.
3. Fericitul Ieronim a tradus Sfînta Scriptură în limba latină, V ulgata,
în anii 391— 404.
4. Origen a alcătuit H ex a p la în anul 238.
mergătorii deloc mai prejos de un Gala Galaction, academi

cian, sau de Vasile Radu, profesor universitar, sau de Nico-
dim Munteanu, patriarh, ultimiii traducători ai Bibliei, operă
din care şi-au făcut gloria vieţii lor 5.
Biblia de la Bucureşti marchează momentul definitiv de
cotitură de la folosirea limbii slavone în Biserică, la folosirea
celei româneşti 6. O limbă în care se tradusese istorie, filozo
fie, roman, poezie, pamflet, proverbe, fabule — căci Biblia
aceasta le cuprindea pe toate în cele aproape o mie de pagini,
format uriaş, pe două coloane — putea de acum încolo să îm
brace orice gînd. Primul exerciţiu major reuşise. Era o limbă
frumoasă, cu vocabular bogat, variat, care putea exprima to
tul. Traducătorii avuseseră şi dificultăţi, de pildă cu unele
nume de pietre preţioase şi cu alte cîteva noţiuni, pentru care
au împrumutat denumiri greceşti. Ei recunosc aceste dificul
tăţi prin gura lui Şerban Cantacuzino din prima prefaţă, cînd
scrie că« unele cuvinte să fie fostu foarte cu nevoia tîlm'ăcito-
rilor pentru strîmtarea limbii româneşti». Acesta însă, departe
de a fi un defect, e o calitate. Şi modernii au făcut la fel, în
nenumărate situaţii similare. Cînd n-am avut cuvinte, am
împrumutat. Să ne gîndim la toate substantivale, verbele şi
chiar adjectivele care ni s-au impus în domeniul tehnic.
Cei de la 1688 şi-au făcut munca lor de pionieri: ei au
împrumutat cuvintele şi le-au lăsat încă în stare brută, calde
cum le-au cules, «precum se citase la cea elinească», urmînd
ca viitorul să le treacă definitiv în patrimoniul limbii, dîndu-le
terminaţii româneşti şi supunîndu-le apoi tuturor canoanelor
gramaticii noastre.
Limba Bibliei d e la Bucureşti e limba din zona Bucureşti-
Tîrgovişte. Marele ei noroc a fost acela de a se fi cristalizat
ca limbă completă, polivalentă, într-o carte cu o vocaţie unică
de circulaţie. Prin Biblie, limba s-a răspîndit imediat peste tot
pe unde erau românL
Cartea a circulat mult. E foarte interesant că chiar Pa
triarhul Dositei — în măsura în care şi-a scris singur prefaţa,
ceea ce nu e nici sigur, nici nu era necesar, dar oricum, auto
5. Gaia Galaction îşi rezumă toată activitatea In această performantă.
Îşi prezintă drept identitate pe aceea de «traducător al Bibliei» şi cere
în Testamentul său să i se pună în sicriu Biblia tradusă de el. Ju rn al,
voi. II, Bucureşti, 1977, p. 329, 352.
6. Se poate vedea în această privinţă pe larg P. P. Panaitescu,
în c ep u tu rile şi biruinţa scrisu lu i în lim b a rom and, Ed. Academiei, Bucu
reşti, 1965.
rul prefeţei, oricine va fi fost el — vede opera lui Şerban Can-

tacuzino destinată «la un întreg norod... rumânilor (munteni
lor, n.n.), moldovenilor şi ungrovlahilor (transilvănenilor n.n.)
...spre limba cea de moşie a locului». Ea va deveni astfel
limba literară românească. Şi va fi unul din factorii importanţi
de întreţinere a conştiinţei unităţii naţionale a tuturor româ
nilor, din toate ţările româneşti, în care acelaşi popor, «un
întreg norod», trăieşte pe o moşie unică, a tuturor, «moşia
locului».
Traducătorii Bibliei de la Bucureşti şi-au lăsat numele
într-o scurtă postfaţă, adăugată pe ultima pagină pe care e
tipărit sfîrşitul Apocalipsei. Ei spun, după ce localizează tipă
rirea la Bucureşti şi arată că s-a făcut cu cheltuiala lui Şerban
Voievod, că desluşirea «pre limba românească» s-a făcut «de
cei mici şi plecaţi dentru slugile Măriei Sale, Şerban biv 2
logofet i braţ ego (şi fratele lui, n.n.) Radul Log» 7.
Şerban Cantacuzino însuşi în Prefaţa sa ne spune că a
încredinţat traducerea «despre o parte» unor «dascăli ştiuţi
(cunoscători, n.n.) foarte den limba elinească», numind printre
aceştia pe «arhiereul Ghermanonisis şi, după petrecerea lui,
pre alţii care s-au întîmplat», iar «despre altă parte ai noştri
oameni ai locului, nu numai pedepsiţi (paidevo = a instrui,
deci «învăţaţi», n.n.) întru a noastră limbă, ce şi de limbă eli
nească avînd ştiinţă ca să o tălmăcească» 8.
Cei din prima categorie erau fără îndoială mari specialişti
în greacă şi au avut doar rol de consultanţi, pentru fixarea
sensurilor în primul rînd în greceşte. Ei erau de altfel greci.
Nu-i putem înscrie printre traducători. Că e aşa, ne-o spune
chiar faptul că Şerban Cantacuzino, după ce i-a numit pe
Gherman de Nisa, poate pentru că era arhiereu, pe ceilalţi
i-a lăsat în anonimat 9. Se vede că i-a şi ales cam din ce-a
găsit, fără să-i caute anume, poate greci călători 10, trecători
7. B iblia d e la B ucureşti, p. 932, coloana 2.
8 Vezi textul transcris în I. Bianu şi N. Hodoş, B iblio g ra fia ro m â
n ea s c ă v e c h e , t. I, p. 286.
9. Despre Gherman de Nisa, Doc. H urm uzaki, XIV, 323—324.
10. Vezi : Virgil Cândea, V hu m an ism e d'U drişte N ăstu rel et l'agon ie
d e s le ttr es sla v o n n es en V a la ch ie, in «Revue des Etudes sud-est euro
péennes», VI, 1968, nr. 2, p. 243 şi 255. De asemenea, I. G. Sbierea,
M işcări cu ltu rale la rom ân ii din stin gă Dunării la răstim pu l d e la 1504—
1714, Cernăuţi, 1897, p. 131— 150 şi 297— 3 2 7 ; şi Preotul Niculae I. Şerbă-
nescu, M itropoliţii U n g rov lah iei, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXVI1
(1959), nr. 7— 10.
pe aici : «alţii care s-au întîmplat» u. în sec. XVII se găseau

pe la noi destul de mulţi oameni de cultură şi învăţaţi greci.
Aşa spre exemplu, la începutul secolului şi spre mijlocul lui,
ne-au vizitat Matei de Myra, caligraf, moralist, poet şi croni
car, Luca Cipriotul care ajunge episcop de Buzău şi chiar mi
tropolit de Ungrovlahia (1603— 1629), caligraf şi miniaturist,
Ciril Lukaris, viitor patriarh ecumenic, Partenie de Ohrida
(1615), Ieremia de Kitra (1615), Ioachim de Dristra (1615),
Partenie de Grebena (1616). Mai tîrziu vin Gabriel Blassios,
Meletie Sirigul, Pantaleon Ligarides, Ignatie Pertritses ş.a.
Cei din a doua categorie «ai noştri oameni ai locului» sînt
în primul rînd, probabil, fraţii Greceanu. De ce Şerban Canta-
cuzino nu-i numeşte ? Pentru simplul motiv că vor fi numiţi
la sfîrşit. Trebuie să vedem în cele două texte ce însoţesc tra
ducerea, prefaţa şi postfaţa, o concomitenţă, nu însemnări în
două etape diferite ca timp. Ele se completează. Că e aşa, se
vede şi din faptul că în postfaţă nu mai sînt notaţi Gherman
de Nisa şi ceilalţi care s-au mai «întîmplat» a da unele su
gestii, după moartea lui Gherman. Că rolul acestora a fost
minor, se vede şi din faptul că nu ni se spune nici ce au făcut
anume, nici cînd a murit Gherman. Şi apoi, numai despre «oa
menii locului» se spune că aveau ştiinţă «să tîlmăcească», în
româneşte. Putem uşor presupune că Prefaţa lui Şerban Can-
tacuzino a putut fi scrisă chiar de fraţii Greceanu 112, «oamenii
locului», care, din modestie şi-au rezervat locul în Postfaţă.
Dar acolo au fost categorici : ei doi au făcut «desluşirea».
Simplu ca adevărul, şi direct.
Şi totuşi ! Cu toate că avem informaţii precise, pe docu
mentul original — pe Biblia însăşi — informaţii care au cir
culat printre contemporani fără teama de a fi contrazise, care
11. Despre Gherman de Nisa vezi şi Nicolae Iorga, I s t o r i a B is e r i c i i
R o m â n e , vol. I, 1908, p. 402 şi vol. II, p. 39 ; Idem, C i t e v a ş t ir i n o u ă r e l a
t i v e l a l e g ă t u r i l e n o a s t r e c u B i s e r i c a C o n s t a n t i n o p o lu iu i în a d o u a j u
m ă t a t e a s e c . X V I I, în «Analele Academiei Române», seria Il-a, t. XXXV III,
(secţia ist.) 1915, p. 16. Gherman era de mai mult timp in ţara noastră
aşa că probabil ştia limba română, cf. Const. Solomon, B ib li a d e l a B u c u
r e ş t i (1688), Tecuciu, 1932, p. 29.
12. S-a făcut şi presupunerea că prefeţele ar fi opera Stolnicului C.
Cantacuzino. Prof. Virgil Cândea e gata să opteze pentru acesta, recu-
noscînd în prefeţe ideile stolnicului, dar recunoaşte şi unele dificultăţi,
cum ar fi raporturile nu tocmai strălucite dintre cei doi fraţi, stolnicul
şi domnitorul, fapt ce l-ar fi putut împiedica pe stolnic să fie chiar atît
de lăudător la adresa fratelui său. Virgil Cândea, L e s B i b l e s g r e c q u e e t
r o u m a in e d e 1687— 1688 e t l e s v i s é e s i m p é r i a l e s d e S e r b a n C a n t a c u z è n e
offprint din «Balkan Studies», 10, Tesalonic, 1969, p. 361.
erau în epocă de notorietate publică, onestitatea şi autoritatea

lor e pusă totuşi la îndoială, căutîndu-se alţi autori traducerii
din 1688. Dacă nu chiar întregii traduceri, cel puţin Vechiului
Testament.
Cea mai serioasă provocare vine din partea celor care îl
consideră pe Nicolae Milescu adevăratul traducător. Se ştie
că acest aventurier de geniu, fost pe rînd în slujba Moldovei,
a Munteniei şi a Rusiei, autor al unor cărţi variate, originale
şi mai puţin originale, dar oricum mare om de cultură, poli
glot, scriitor şi diplomat, a făcut şi o traducere a Bibliei. Din
cite ştim din traducerile derivate păstrate, el a tradus doar
V echiul Testament, adică Biblia iudaică. Dar ea nu mai există.
Ca multe din monumentele noastre din trecut s-a pierdut, fie
în timpul peregrinărilor autorului prin Europa, Asia Mică şi
Asia, fie pe undeva prin cele trei ţări româneşti, unde va fi
dispărut şi unde se va putea, poate, găsi într-o zi.
Nicolae Iorga crede că Milescu a făcut traducerea pe cînd
se afla la Stettin, în Pomerania, împreună cu domnitorul pri
beag Gheorghe Ştefan l314. O altă ştire însă, provenită de la
Mitropolitul Moldovei Gheorghe (1723— 1730), ne asigură că
Milescu a tradus Biblia la Constantinopol, pe cînd era Capu-
chehaie, adică reprezentant diplomatic al domnitorului Ţării
Româneşti, Grigorie Ghica (1661— 1664).
Dar mitropolitul Gheorghe mai adaugă ceva : «pre care
scriere au dat-o şi în tipar Şerban Voievod Cantacuzino, Dom
nul Ţării Româneşti» u . O altă ştire despre Milescu traducător
al Bibliei lui Şerban provine de la grecul Demetriu Procopius
(1720), citat de Fabricius în «Biblioteca greacă» 15. Pornind de
aici, şi mai ales după ce s-au descoperit şi două manuscrise
derivate din traducerea lui Milescu, foarte mulţi istorici16 au
13. N. Iorga, I s t o r i a B i s e r i c i i R o m â n e , voi. I, p. 3 9 3 ; N. Iorga, In
l e g ă t u r ă c u B ib li a d e l a 1688 ş i B ib li a d e I a 1667 a l u i N i c o l a e M ile s c u ,
Anal. Acad. Rom., seria Il-a, t. XXXV III, Men. Secţ. Ist. p. 2.
14. La Const. Solomon, op. c it ., p. 19.
15. Voi. X, Hamburg, 1730, p. 789.
16. Spre exem plu: Haşdeu în V i a ţ a , l a p t e l e ş i i d e i l e lu i N i c o l a e
S p ă t a r u l d in M il e s c i, «Traían», II, 1870, nr. 7— 9, 11— 12, 14, 1 6 ; Emile
Picot, N o t i c e b i o g r a p b i q u e s u r N i c o l á s Spathar M il e s c u , Leroux, Paris,
1883, p. 5— 9, 43— 44, recenzie în «Convorbiri Literare», XVII, 1883, p.
478— 479; Aron Densuşianu, I s t o r i a l im b i i ş i l i t e r a t u r i i r o m â n e , ed. II,
laşi, 1894, p. 198; Al. Phllippide, I n t r o d u c e r e In i s t o r i a l im b i i ş i l i t e r a
tu r ii r o m â n e , Iaşi 1888, p. 134, 143; Gaster, Ch r e s t o m a t i a r o m â n ă , I, Introd.
p. X C V I; I. G. Sbierea, M iş c ă r i c u lt u r a le ş i l i t e r a r e , p. 4 3 ; Nicolae Iorga,
I s t o r i a l it e r a t u r i i r o m â n e , I, 1925, p. 393 şi nota 6 ; II, 1928, p. 4 6 2 ; Pascu,
I s t o r i a l it e r a t u r i i r o m â n e d in s e c . X V I I (1922), p. 16, 25, 86— 87, 94, 133,
socotit că Biblia de la Bucureşti ar fi în parte tipărirea tradu

cerii Spătarului. Tot atît de mulţi însă au rămas la ceea ce
ne comunică textele din Biblia tipărită 17.
Să reconstituim pe scurt întreaga istorie :
In 1915, I. Bianu a descoperit un manuscris al Vechiului
Testament — catalogat la Biblioteca Academiei Române sub
nr. 4389 — copiat şi îmbunătăţit de un anonim, în care unii
cercetători l-au identificat pe Antonie, fost stareţ la Moldo-
viţa. Anonimul se prezintă ca traducător şi se aşează crono
logic după Nicolae Milescu, care a făcut «un izvod cu mîna...
de pre izvodul ellinesc ce s-au fost tipărit în Frangofort» 18.
152, 153, «Revista Critică», 1930, an. IV, p. 92— 97 ; P. P. Panaitescu :
N ic o la s S p a t h a r M ile s c u , 1636— 1708, în «Mélanges de l'Ecole Roumaine
en France», p. 51 ; cf. Const. Solomon, op. c it ., p. 19. Toţi aceştia pornesc
de la însemnarea Mitropolitului Gheorghe. Un studiu mai nou dedicat
în întregime lui Nicolae Milescu ca traducător al B i b l i e i de l a B u c u r e ş t i,
publică Petre V. Haneş : N i c o l a e M il e s c u , t r a d u c ă t o r u l B i b l i e i d e l a
1688, «Glasul Bisericii», XXI, (1962), nr. 9— 10, p. 942— 964. Argumentele
sale nu ni se par Insă concludente. El merge chiar pînă la a atribui cele
două prefaţe ale B i b l i e i d e l a B u c u r e ş t i, tot lui Nicolae Milescu (p. 959) ;
Virgil Cândea, el însuşi partizan al lui Milescu drept traducător al V e
chiului Testament, mai indică printre aceştia pe Haşdeu în N i c o l a e M i
l e s c u S p ă t a r u , în «Satyrul», 1, 1866, nr. 13, ştiind că a făcut traducerea
la Constantinopol şi că ea acoperea 1000 de pagini ; Nicolae Iorga,
după 1915, cînd se descoperă ms. 4389, trece şi el de partea lui Milescu;
Lazăr Şăineanu, I. Bianu, Dan Simonescu au susţinut de asemenea pe
Milescu, cf. Virgil Cândea, N i c o l a e M i l e s c u ş i î n c e p u t u r i l e t r a d u c e r i l o r
u m a n i s t e în l i m b a r o m â n ă , în culegerea «Limbă şi literatură», vol. VII,
şi în «Extras», Bucureşti, 1963, p. 36.
17. La treizeci de ani după apariţia Bibliei, Del Chiaro scrie : «Tra
le altre opere che al giorno présente vedonsi stampate nella Valachia.
vi sono le sequenti, cioe : Vechio e Nuovo Testamento, secondo la ver-
sione de LXX , tradoitto nella valaca lingua per opera di due fratelli no
bili valachi della famiglia Greciani» (Storia... della Valachia, Veneţia, 1718,
p. 51 ) ; la 50 de ani după apariţia Bibliei exprimă aceeaşi părere şi
Iohannes Filstich din Braşov (v. «Revista Română», II, 1862, p. 253 şi
Scrierile lui Radu Logofătul cronicarul, Bucureşti, 1904, p. 26 ; cf. Petre
V. Haneş, op. c it ., p. 942— 943). Tot pentru Greceni se pronunţă Kogăl-
niceanu ( H is t o i r e d e l a V a l a c h i e , Berlin, 1837, p. 455— 456). V. A. Ur'echia,
I. Nădejde, A. D. Xenopol, Timotei Cipariu, D. Russo, Ştefan Ciobanu,
Al. Piru (cf. Petre V. Haneş op. c it., p. 944, 949— 950). Se mai pot adăuga
printre susţinătorii fraţilor Greceanu, N. Cartojan, Lucian Predescu, N.
Iorga, pînă la 1915, C. Solomon.
18. Există două ediţii de Frankfurt, 1597 şi 1610. P. P. Panaitescu crede
că Milescu ar fi lucrat după ultima (cf. Const. Solomon, op. cit., p. 22).
Prof. Virgil Cândea demonstrează că, dimpotrivă, Milescu a tradus după
ediţia din 1597 : N i c o l a e M il e s c u ş i î n c e p u t u r i l e t r a d u c e r i l o r u m a n is t e ...,
p. 40, 42, 48, 55. La p. 42 amănunte despre ediţia Frankfurt 1597.
Nu intrăm în amănunte. Ele se găsesc uşor în cercetările

istoricilor culturii noastre vechi. Noi vom încerca să netezim
lucrurile prin cîteva nuanţe.
Ceea ce putem stabili fără putinţă de tăgadă acum, e că
Nicolae Milescu a făcut o traducere a Vechiului Testament
înaintea Bibliei de la Bucureşti. Se presupune că ea ar fi
rămas chiar la Şerban Cantacuzino care s-a aflat la Constan-
tinopol, înainte de a fi domn, cam în aceeaşi vreme cu Mi
lescu 19. Se mai presupune că traducerea a ajuns undeva în
Transilvania sau în Ţara Românească pe alte căi. Toate sînt
presupuneri, bănuieli că «s-ar fi putut» întîmpla şi aşa. Nu
există documente certe.
După moartea lui Gheorghe Ştefan la Stettin, în Pomera-
nia (27 ianuarie 1668), cei doi însoţitori ai săi, Milescu şi An
tonie de la Moldoviţa, s-au reîntors probabil în Moldova. Dacă
Milescu sau Antonie aveau cu ei manuscrisul, se poate pre
supune că l-au adus cu ei. Amîndoi, sau unul din ei. Se mai
poate presupune că dacă traducerea a fost făcută la Constan-
tinopol, ea putea fi adusă de la Constantinopol de către Pa
triarhul Dositei, prietenul lui Milescu 20, şi s-o fi lăsat la
Curtea domnească din Bucureşti. La Stettin, Milescu a stat
prea puţin şi n-a avut timp să traducă o mie de pagini, pe cînd
la Constantinopol a stat mai mult şi mai fără griji decît în
Occident, unde umbla după relaţii pentru a determina şi a
ajuta reîntoarcerea lui Gheorghe Ştefan pe scaunul Moldovei.
Oriunde va fi fost însă alcătuit manuscrisul, la Stettin sau
la Constantinopol, — căci în fond şi la Stettin a avut timp
destul — de aici drumul lui e necunoscut, pînă cînd ajunge în
Ţara Românească. A ici l-a avut în mînă traducătorul manu
scrisului 4389, descoperit în 1915. Acesta nu şi-a lăsat numele,
dar a lăsat o Prefaţă în care spune că îndreaptă traducerea lui
M ilescu. El o găseşte învăluită în greşeli, aşa încît se apucă
să facă alta din slavonă şi latină. Că e a unui anonim, sau a
lui Antonie de la Moldoviţa, cum cred mulţi, urmează să se
afle prin cercetări comparative de acum încolo. Prof. Virgil
Cândea, pe baza cercetărilor de pînă acum şi ale investiga
ţiilor proprii, are convingerea că nu e lucrarea lui Antonie de
19. Ideea e greu de susţinut, pentru că Şerban Cantacuzino pu prea
se avea bine cu Milescu. Acesta din urmă avea alte preferinţe pentru
tronul Ţării Româneşti. Ga să-i fi putut preda o asemenea comoară, rapor
turile dintre ei trebuiau să fie garantate de altfel de sentimente.
20. N. Milescu «este prieten şi om de încredere al Patriarhului Dositei
al Ierusalimului» cf. Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa,
P agini din trecutul d ip lo m a ţiei rom ân eşti, Bucureşti, 1966.
la Moldoviţa 21. Există prea mari diferenţe între felul cum tra
ducea de obicei Antonie şi textul manuscrisului 4389.
Traducerea se va fi putut face în Muntenia între 1665—
1678 22. Bănuiala că s-a făcut în Muntenia, se leagă de existenţa
tot atunci, în Muntenia, a unui al doilea derivat din traduce
rea proprie a lui Milescu, aflat acum, nu se ştie prin ce împre
jurări istorice, în Transilvania. El a fost semnalat de N. Com-
şa 23 fără să identifice în «Nicolae», pomenit în manuscris, pe
Milescu. în prezent manuscrisul se află la Biblioteca Acade
miei, Filiala Cluj-Napoca, şi poartă numărul 45. Aşa îl şi vom
numi de acum încolo 24.
Sîntem obligaţi să ne oprim asupra acestor două manus
crise ale Vechiului Testament, pentru a stabili cel puţin trei
lucruri : 1. Dependenţa lor de traducerea lui Milescu ; 2. Rela
ţia dintre ele, şi 3. Relaţia dintre ele şi Biblia de la Bucureşti,
1) Despre Manuscrisul 45 de la Cluj-N apoca, Prof. Virgil
Cândea spune că e o copie revizuită a protografului lui Ni
colae Milescu şi nu o nouă traducere. «Am scosu-o pre limba
rumănească den izvodul lui Nicolae cartea aceasta ce să
cheamă Biblie». Manuscrisul frumos legat, de 457 de file, a
fost în proprietatea mitropolitului Teodosie Veştemeanu. A
fost scris de Dumitru (Dlăgopolscom) din Cîmpulung şi din
prefaţă se poate înţelege că mitropolitul a avut un anumit rol
în transcriere, poate chiar el a comandat-o, deşi ştirile despre
el ni-1 indică mai degrabă ca refractar traducerilor în româ
neşte din cauza «scurtimii», limbii româneşti la vremea aceea,
după cum ştim din alte informaţii. Data copierii sau traducerii,
stabilită de V. Cândea, este 1683— 1686, deci chiar în preziua
Bibliei de la Bucureşti.
Cuprinsul mss. 45 este identic cu cel al Bibliei de la Bucu
reşti. Predoslovia are referiri la o Predoslovie a lui Milescu :
«aşa scrie el la predoslovia lui». De asemenea indică drept
text după care s-a făcut traducerea (lui Milescu), Biblia d e la
Frankiurt (1597). Acest lucru putea să-l ştie numai Milescu,
21. Virgil Cândea, Î n c e p u t u r i le ..., p. 52— 53.
22. Cf. Const. Solomon, op. c it., p. 2 3 ; şi la V. Cândea, N ic o la e
M i l e s c u ş i în c e p u t u r il e ..., p. 36.
23. N. Comşa, C a t a l o g u l m a n u s c r i s e l o r B i b l i o t e c i i C e n t r a l e d in B la j ,
Sibiu, 1944.
24. O descriere largă şi o integrare categorică şi inedită a lui în
problema traducerii Bibliei de la Bucureşti, face Virgil Cândea, N i c o l a e
M il e s c u ş i Î n c e p u t u r i le ..., passîm. Că el provine din Muntenia, e lesne de
înţeles din prefaţa către Mitropolitul (Teodosie Veştemeanu). Vezi şi
Virgil Cândea, L e s B i b l e s g r e c q u e e t r o u m a in e ..., p. 352.
deci copistul îl ia din P redoslovia lui. Se dau şi unele date

istorice cu privire la traducerea V echiului Testam ent în limba
greacă, evident luate din Biblia de la Fiankiurt. Se spune că
Milescu a dus cartea «de la elinie la românie nefiind altă dată
scoasă la rumânie». In sfîrşit, se spune că, «pentru neaşeză-
mîntul vremilor», traducătorul a lucrat repede şi traducerea
lui se înţelege greu 2S.
Totuşi, cei care au transcris traducerea lui Milescu, au
făcut şi ceva mai mult decît o transcriere. Au revizuit textul
după Septuaginta din 1597, dar şi după un izvod «care au fost
tipărit la Englitera» 26. Ei au făcut corectări şi completări ale
textului lui Milescu, concretizate în : «tocmirea soroacelor»
(punctuaţia), «deplinirea cuvintelor» (completarea cuvintelor
prescurtate), «întăritura oxiilor» (accentuarea corectă), «izbă
virea stihurilor» (împărţirea textului în versete). Toate acestea
au dus la creaţia celui dintîi text critic în limba română.
Lectura prefeţii27 acestui manuscris e o adevărată mostră
de indicaţii asupra citirii siglelor, culorilor, ideogramelor (o
mînă care arată direcţia) pentru folosirea corectă a textului
critic.
S-a tras concluzia din toate acestea — şi deocamdată nu
avem argumente contra — că manuscrisul 45 este un derivat
direct din traducerea protografă a lui Nicolae Milescu, îmbu
nătăţită, completată, dotată pentru prima oară în ţara noastră
cu aparat critic. Ştim că s-a lucrat pe textul lui Milescu, dar
e greu de definit cît din acest text a rămas în noua versiune.
Manuscrisul 4389 este tot o traducere a Vechiului Testa
ment. După mărturia traducătorului 28, el a folosit trei izvoare :
Biblia slavonă de Ostrog (1581), Biblia latin ească de Anvers
(ediţii 1565, 1583), şi «izvodul lui N icolae Spătarul M oldo
vean». Dat fiind că se specifică faptul că Milescu e moldovean,
se presupune că şi acest manuscris, oa şi manuscrisul 45, a
fost scris tot în Ţara Românească. Acest lucru ar veni în în-
tîmpinarea localizării manuscrisului lui Milescu în perioada
respectivă, în Ţara Românească, unde l-a avut şi l-a revizuit
25. Cf. Virgil Gândea, î n c e p u t u r il e ..., p. 37— 41.
26. Ediţia R. Daniel, retipărire la Londra în 1653 a ediţiei Iui Sixt
V., Roma, 1587, care reproduce textul Septuagintei după «Codex Vatica-
nus». Cf. Virgil Cândea, Î n c e p u t u r i le ..., p. 47.
27. Publicată întîia oară de Virgil Cândea, în «anexă» la N i c o l a e
M il e s c u ş i Î n c e p u t u r i le ..., p. 70 ş.u.
28. Predoslovia la Dan Simonescu, S c r i it o r u l N i c o l a e M ile s c u , în
«Glasul Bisericii», XVIII, (1959), nr. 1, p. 123— 125.
şi autorul manuscrisului 45. Timpul scrierii lui este considerat

a fi anterior manuscrisului 45. Traducătorii lui 4389 se declară
nepregătiţi sub raportul culturii. Ei îşi mărturisesc lipsa «ştiin
ţei» şi a «dăscăliei cea desăvîrşită a vreunii limbi streine» şi
declară că «mai mult ne-am ţinut de izvodul cel slăvonesc».
Ei traduc în manuscrisul lor şi Ezra IV, care nu se află în
Septuaginta grecească.
E limpede că traducătorii manuscrisului 4389 au avut în
faţă «izvodul» lui Nicolae Milescu. Şi aceştia culeg cîte ceva
din Prefaţa lui Milescu. De pildă spun şi ei că «pentru neaşe-
zămîntul vremilor», traducerea lui Milescu va fi fost făcută
în grabă, din care pricină se înţelege greu.
2) Aşadar, traducătorii am belor manuscrise, 45 şi 4389 au
lucrat cu manuscrisul autograf al lui Milescu. Ambii îl citează
cu numele şi fac referiri la Prefaţa lui şi la textul propriu-zis,
pe care îl găsesc greoi. Cînd şi-au alcătuit traducerea, autorii,
sau autorul mss. 45, a avut în faţă şi mss. 4389. Manuscrisul
autograf al lui Milescu încă nu s-a descoperit. E cert însă că
el a existat. Aceasta îi conferă lui Milescu cinstea de a fi fost
primul traducător al V echiului Testament, In întregim e, în
rom âneşte.
3) întrebarea capitală care se pune acum, e aceasta :
Există vreo relaţie între aceste patru traduceri, pe de o parte
Milescu, şi mss. 45 şi pe de alta mss. 4389 şi Biblia d e la
Bucureşti ?
După cum am arătat, primul şi cel mai de seamă inconve
nient în afirmarea certă a unei relaţii, este lipsa oricărei
aluzii la numele lui Milescu în Biblia de la Bucureşti, situaţie
cu totul diferită de relaţia dintre protograf şi manuscrisele 45
şi 4389.
Al doilea inconvenient vine dintr-o altă evidenţă : cele
trei texte, M ilescu, ms. 45 şi ms. 4389, nu sînt texte identice.
Se dă ca sigur faptul că numai ms. 45 a fost cunoscut traducă
torilor de la 1688, deoarece în ms. 4389 lipseşte tratatul atri
buit lui Iosif Flavius, Pentru singurul ţiitoriul gînd, dar şi între
ms. 45 şi Biblia de la 1688 există mari diferenţe. Nu numai că
din aceasta din urmă lipseşte aparatul critic, dar aproape nu-i
frază care să nu fie cît de puţin diferită. Fraza din 1688 e mai
curgătoare, mai legată, mai lucrată. împărţirea în fraze e mai
firească. Sînt şi foarte multe asemănări, dar ele sînt fireşti la
traducători care folosesc aceeaşi ediţie a Septuagintei —■după
cum mărturiseşte fiecare în parte — şi la traducători care ur
mează metoda traducerii cuvînt cu cuvînt.
Traducătorii din 1688 mărturisesc, este adevărat, că au

luat «lumină şi dentr-alte izvoade v ech i (s.n.) şi alăturîndu-le
cu cel elinesc al celor 70 de dascăli, cu vrerea lui Dumnezeu
o au săvîrşit precum se vede» şi mai spun că au întrebuinţat
şi «oameni ai locului», dar acestea sînt mai degrabă argu
mente împotriva folosirii traducerii din ms. 45.
în primul rînd pentru că acesta nu era un izvod «vechi»,
ci contemporan. El e vechi abia acum, din perspectiva noastră.
Şi Milescu e contemporan, deci tot contemporan era şi pro-
tograful său.
în al doilea rînd, cei din 1688 spun că s-au folosit de «oa
meni ai locului», nu de manuscrise ; de fiinţe vii care au lu
crat cot la cot cu ei, atunci. Poate oamenii care revizuiseră
pe Milescu în ms. 45 ? Dar ei dăduseră acolo tot ce fuseseră
în stare să dea.
Putem deci trage concluzia că Biblia de la Bucureşti e o
traducere nouă, cu sau fără legătură cu Milescu, sub forma
protografului sau sub forma manuscrisului 45 ? Să amînăm
puţin această concluzie, pentru a mai clarifica cîteva lucruri.
De pildă să ne întrebăm : Dacă traducătorii manuscriselor
45 şi 4389 şi-ar fi scris codicii după 1688, ne putem aştepta
ca ei să fi citat această ediţie tipărită ? I-am văzut atenţi la
onestitatea ştiinţifică, — l-au citat pe Milescu — aşa că în
mod sigur ar fi făcut-o. Aşadar e şi acesta un argument că
şi-au scris codicii înainte de 1688. Ba chiar putem uşor pre
supune că, după 1688, nici nu s-ar mai fi ostenit să facă ce
au făcut, pentru că textul din 1688 era superior puterilor lor.
Dar dacă au scris înainte da 1688, cum se face că lucrările
lor au rămas necunoscute traducătorilor din 1688 ? E posibil
acest lucru ? E posibil, dar nu e verosimil. Un manuscris de
dicat mitropolitului Ţării, o traducere în premieră a Vechiului
Testament, nu putea rămîne necunoscută. Şi atunci, dacă Gre-
cenii au cunoscut-o, de ce nu o citează ? Prof. V. Cândea
spune că ei se vor fi referit şi la această traducere în postfaţa
de la exemplarele B, cînd vorbesc de textele «copilite» 29 pe
care le resping. Manuscrisul 45 putea fi considerat «copilit»
întrucît se ajutase şi după ediţia engleză din 1653 care repro
ducea textul Septuagintei după Codex Vaticanus (ediţia
R. Daniel). Dar în cazul acesta, Grecenii nu trişau, cum par
a-i acuza pe ei şi pe Şerban Cantacuzino, cei care îl văd în
29. Poate să însemneze corcite, bastarde «copil din flori» cf. V. Cân
dea, op. cit., p. 58.
Milescu pe adevăratul traducător, ci pur şi simple aveau con

vingerea că au făcut o traducere nouă.
Se mai presupune (Ov. Densuşianu, Petre V. Haneş) că
omiterea numelui lui Milescu, este şi o răzbunare din partea
lui Şerban Cantacuzino împotriva Spătarului. Acesta nu-1 fa
vorizase pe Şerban, cînd căuta domnia, ci pe Grigore Gheor-
ghe Ghica, cel care îl omorîse pe tatăl lui Şerban, postelnicul
C. Cantacuzino. Chiar dacă ar fi fost aşa, acest lucru nu
diminuează rolul Grecenilor. Citarea lui Milescu ar fi putut da
doar certitudine în legătură cu contribuţia lui, nu cu calitatea
lui exclusivă de autor. Ideea răzbunării cade însă, dacă o pri
vim din altă perspectivă. Prof. V. Cândea a demonstrat magis
tral apariţia numelui lui Brâncoveanu pe coperta Bibliei din
1688, ca şi a variantei «B» a epilogului 30. Dacă ceea ce dove
deşte el e aşa — şi aşa este — atunci Brâncoveanu care reti
păreşte foaia de titlu şi epilogul «B», cel puţin în epilog ar fi
putut adăuga numele lui Milescu sau al intermediarului-autor
al ms. 45, ca să restabilească dreptatea, în cazul în care ea ar
fi fost înăbuşită sub Şerban Cantacuzino, şi acest lucru ar fi
fost de notorietate publică. Ar fi fost chiar un titlu de glorie
şi motiv de a-şi atrage simpatia, pentru Brâncoveanu care încă
nu avea firmanul Porţii şi făcea totul ca să fie plăcut şi accep
tat ca domn, nu numai de către turci, dar şi de intelectualita
tea locului şi de popor, către care Biblia a fost trimisă cu
grabă, ca un manifest al noului domn, cum bine observă Virgil
Cândea. Or, reabilitarea lui Milescu nu se petrece nici sub
Brâncoveanu.
Fiindcă Prof. Virgil Cândea prezintă argumentele cele
mai serioase, în limitele faptelor, cînd există, să-l întrebăm
deci tot pe dînsul, ce crede despre traducerea şi despre tradu
cătorii Bibliei din 1688 ?
Deşi pe alocurea indecis, el optează pînă la urmă pentru
un fel de cooperare care ni se pare îndeajuns de justificată.
Gala Galaction, autor el însuşi al traducerii Bibliei, înclină
spre a o considera «operă de colaboraţie» 3l. Grecenii sînt —
spune Cândea — «ultimii dascăli care au pregătit pentru tipar
traducerea lui Milescu revizuită, din ms. 45». Ei au revizuit
ms. 45 după Septuaginta, ed. de Frankfurt, deoarece nu li s-a
părut satisfăcătoare traducerea. Au eliminat adaosurile din
30. Virgil Cândea, 7_.cs R ibles greccju e ei roum aine..., p. 367 ş.u.
31. B iblia rom â n ea scă , în «Biserica Ortodoxă Română», LXI (1943),
4—6, p. 182.
ediţia Daniel şi tot aparatul critic. V. Cândea crede chiar că

cei care pregătiseră ms. 45, au lucrat împreună cu Grecenii şi
că vor fi protestat împotriva acestor eliminări, de unde nece
sitatea explicaţiei din epilogul «B» cu «copilitul» 32.
Aşadar traducerea din 1688 ar fi cea a lui Nicolae Milescu,
de două ori revizuită (subl. n.) după acelaşi text grecesc 33.
După ce compară cîteva texte între ele, din ms. 45 şi din
Biblia 1688, V. Cândea constată că sub raport stilistic, «efor
tul Grecenilor şi al lui Mitrofan a dat rezultate : textul ed.
1688 este mai cursiv decît al ms. 45». Ei au adăugat la lim
pezimea vocabularului şi la cursul firesc al frazei34. Se arată
apoi că Grecenii erau traducători încercaţi35 şi că probabil
aici nu l-au folosit pe Stolnicul Constantin Cantacuzino, cum
a făcut-o pentru traducerea M ărgăritarelor, anunţînd aceasta
în prefaţă 36.
Iată deci că Grecenii prezintă garanţii de onestitate, cînd
îl folosesc pe Stolnic la alte cărţi, pentru unele noimata grele,
32. Începuturile..., p. 57.
33. I b id e m , p. 59.
34. Lnul dintre contestatarii valorii Bibliei de la Bucureşti şi a ca
pacităţii Grecenilor, care «ştiu greceşte dar foarte slab româneşte» a fost
— şi cum putea să fie altfel ? — «savantul» unit, protopop Dr. Ioan Bălan.
Pentru el numai «B i b l i a d e l a B l a j » (1795) e Summa Summarum, în ea
totul fiind mai bun şi mai literar — se face că uită că Biblia de la Blaj
apare cu peste o sută de ani mai tîrziu, deci în alte condiţii de dezvol
tare a limbii române — dar şi traducerile anterioare sînt toate mai bune 1
Dar cum toată pasărea pre limba ei piere, protopopul citează din p re
faţa acestei Biblii de la Blaj semnată de Samuil Clain şi un pasaj care
îşi rîde si de Clain şi de protopop. După ce arată neajunsurile literare
ale B ib li e i d e l a 1688 spune că «acele Biblii atîta s-au împuţinat» încît
«nici cu foarte mare preţ făr de mare trapăd şi osteneală nu se află»
(Dr. Ioan Bălan, protopop unit, L im b a C ă r ţ i lo r b i s e r i c e ş t i , S tu d iu i s t o r i c
lit u r g ic , Blaj, 1914, p. 163 şi 168). Aşadar... neînţeleasă, proastă foarte,
dar foarte căutată ! De ce nu vor fi fost ei cuminţi, să nu mai facă pînă
şi dintr-o moştenire ca aceasta, încă a tuturor, comună, de dinainte de
uniaţie, un motiv de luptă împotriva ortodoxiei, a Bisericii rom âneşti!
35. Se trimite la Gh. I. Moisescu, studiu introductiv la M ă r t u r is ir e a
O r t o d o x ă In r o m â n e ş t e , Bucureşti, 1942, p. LII şi LIII şi la Moses Gaster,
C h r e s l o m n ţ i a r o m â n ă , voi. I, Lelpzig—Bucureşti, 1891, p. XL, cf. Î n c e p u t u
r ile ..., V. Cândea, p. 62 ş.u. Vezi şi Lucian Predescu, O c o n t r o v e r s ă l i t e
r a r ă r e l i g i o a s ă : C o n t r i b u ţ i a i r o ţ i l o r R a d u şi Şerban Greceanu l a c u lt u r a
b i s e r i c e a s c ă ş i l a i c ă , în «Glasul Bisericii», (1962), nr. 5-—6, p. 580— 607.
36. Cf. I. Bianu şi N. Hodoş, B ib li o g r a ii a ..., t. I, p. 320. în Les B i b l e s
g r c c q u e ei r o u m a in e ..., V. Cândea va fi mai aproape de ideea că Stolni
cul Constantin Cantacuzino a fost prezent în scrierea prefeţelor, măcar
indirect.
o spun S7. De ce — ne întrebăm noi — nu vor fi spus şi în

prefaţa sau în postfaţa Bibliei d e la 1688 că s-au folosit şi de
traducerea lui Milescu ?
Există încă multe detalii nedesluşite. Cele spuse de V.
Cândea mai sus pledează pentru o muncă ceva mai mult de-
cît de copişti din partea Grecenilor. Nu erau ei oamenii care
să facă doar aşa ceva. Şi nici să-şi însuşească munca altuia
în văzul lumii, în văzul traducătorilor ms. 45, şi al lui Milescu
însuşi care trăieşte pînă în anul 1708.
Şi atunci ? Credem că toate cele spuse despre cele patru
traduceri (Milescu, ms. 45, ms. 4389 şi Biblia 1688) ne în
dreptăţesc la o concluzie moderată. Nu însă înainte de a
mai nota un ultim şi foarte important detaliu, aproape trecut
sub tăcere de toţi susţinătorii «tezei Milescu» : acesta a tra
dus numai Vechiul Testament. E drept, pentru prima oară în
întregime, şi acesta este meritul său deosebit şi deloc de mi
nimalizat. Fraţii Greceanu traduc însă întreaga Biblie, deci
şi Noul Testament, şi o şi imprimă.
Premiera lui Milescu e una, premiera Grecenilor, altceva.
Aceasta nu li se poate contesta, deşi părţi disparate, şi chiar
Noul Testament în întregime, mai fuseseră traduse. Nu cu
mult înainte apăruse Noul Testament al lui Simion Ştefan
(1648).
Grecenii vor fi folosit manuscrisul 45. Comparaţia texte
lor arată indiscutabil că l-au cunoscut. Vor fi folosit şi tra
ducerile existente din Noul Testament. Dar mereu cu Septua-
ginta în faţă pentru Vechiul Testament şi traducînd după ace
eaşi ediţie greacă şi Noul Testament.
Ei ne spun acest lucru în epilogul «B», numind ediţia din
Frankfurt 3738. Au comparat, cum fac toţi traducătorii şi azi, dar
37. Nicolae Iorga crede că Stolnicul Constantin Cantacuzino este
«adevăratul autor... al marei întreprinderi» care a fost B ib li a d e l a B u c u
r e ş t i. N. Iorga, I s t o r i a R o m â n i l o r , VI, 1938, p. 366— 367. în alte părt
însă, Iorga atribuie traducerea numai Grecenilor, I s t o r i a l i t e r a t u r i i s e c .
X V I II , voi. I, p. 415— 416. După 1915 o va atribui lui Milescu. S-ar putea
ca Iorga să se refere la Stolnicul Constantin Cantacuzino nu ca tradu
cător propriu-zis, ci ca mentor cultural al epocii, stimulînd realizarea
unei astfel de opere. Se ştie însă că atunci cînd un alt frate al lui Şerban
Cantacuzino, Iordache, a colaborat la traducerea Evangheliei de la Bucu
reşti, 1682, şi numele acestuia a fost consemnat în prefaţa semnată de
domnitor, cum fusese al Stolnicului în M ă r g ă r i t a r e .
38. Ce este Epilogul «B» ? Exemplarele Bibliei tipărită la 1688 au
pagina de sfîrşit în două versiuni, ataşate o versiune la unele exemplare,
cealaltă la altele. Cum se explică acest lucru ? După conţinut vedem că
pe una din pagini tipărirea s-a sfîrşit în septembrie 1688, pe cealaltă
au tradus din nou. Fiecare frază e lucrată din nou. Dealtfel

tot aşa au făcut şi traducătorii Bibliei 1936, Gala Galaction,
pr. Vasile Radu şi Mitropolitul Nicodim Munteanu, dar Biblia
le poartă numele şi ei figurează singuri ca traducători.
Faptul de a fi lucrat totul din nou, îi scuteşte pe Greceni
de acuzafia de plagiat*39. Biblia trebuie să le poarte numele
ca şi pînă acum. Milescu rămîne primul traducător al Vechiu
lui Testament în româneşte şi textul de control al Grecenilor,
prin intermediul codicelui 45, prelucrat şi el de alţi traducă
tori rămaşi anonimi.
In rîndul doi, după Milescu, vin cei care au tradus ms.
4389, apoi cei care au tradus ms. 45. Toţi au făcut într-un fel
operă de traducători. Meritul cel mare e al celui dintîi, fi
reşte 40. Acela e traducătorul prin excelenţă, dar şi ceilalţi lu
crează tot pe originale, compară, caută sensuri mai apropiate
de limba vorbită în vremea lor, într-un fel au chiar neşansa
de a nu fi primii, de a le-o fi luat cineva înainte. Au adică în
întregime calificare de traducători. Apelul comparativ la ceea
ce s-a făcut înaintea lor, e însă obligatoriu. Ceea ce au făcut
tipărirea se sfîrşeşte la 10 noiembrie 1688. înseamnă — simplu — că o
parte din exemplare s-au imprimat pînă în septembrie — acestea au
Epilogul «A», iar altă parte după moartea lui Şerban Cantacuzino (29
octombrie 1688), în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, la 10'
noiembrie 1688 — acestea vor fi exemplarele «B», cu Epilogul B. Exem
plarele «B», în afară de data diferită, mai au şi un paragraf nou cu pri
vire la textul folosit de traducători şi la metoda lor de selecţionare. în
Biblioteca Sfîntului Sinod, exemplarul existent are ambele pagini la sfîrşit,
A şi B.
39. Petre V. Haneş, după ce se crede că Milescu a făcut traducerea
B i b l i e i d in 1688, bizuindu-se mai ales pe ¡argumente interne — nu cu
noaşte existenţa manuscrisului 45, pentru că Virgil Cândea îşi va publica
tezele în 1963 — , merge cu fantezia şi anai departe : îi atribuie tot lui
şi postfaţa în care sînt numiţi traducători G recenii!
Argumentele lui Haneş sînt foarte uşor de întors împotriva conclu
ziilor lui. De pildă el spune că Dositei, în prefaţa semnată cu numele
său, n-ar fi putut întrebuinţa ca atribut al Bisericii cuvîntul catolicească
deoarece ar fi produs confuzii, crezîndu-se că se referă la Biserica Ro-
mano-Catolică. A cest cuvînt putea fi însă folosit de Milescu, umanist
circulat prin occident, care nu se temea de cuvinte. Adevărul e tocmai
pe dos : în greceşte nu există alt termen pentru universal, decit catho-
liki. Argumentul ar putea fi folosit pentru paternitatea lui Dositei, deşi
nu e obligatoriu. Mai degrabă ar fi schimbat Milescu termenul.
40. Dacă e şi exclusiv, e greu de spus. Principiul lui N. S u lică: o
carte veche a fost tradusă în româneşte atunci cînd a fost tradusă pen
tru prima oară, e discutabil. Vezi N. Sulică, L i m b a v e c h i l o r n o a s t r e c â r t i
b i s e r i c e ş t i . F iin ţ a ş i c r o n o l o g i a e i, în «Gazeta Transilvanei» 1898 nr. 269
S.u. (Ed. separată Braşov, 1898) cf. V. Cândea, î n c e p u t u r i l e ..., p. 54.
şi Grecenii. Păcat că n-au şi menţionat acest lucru mai expli

cit, numind atît pe Milescu, cit şi pe autorul(ii) traducerii ms.
45 şi, de ce nu, şi pe ai ms. 4389, care le erau probabil cu
noscute.
Unii îl asociază adesea Grecenilor şi pe Mitrofan care e
doar corector 41, şi care ne spune singur că meşteşugul său e
«tipografia» şi «îndireptarea cuvintelor». Alăturarea numelui
lui Mitrofan e menit desigur să reducă importanţa Grecenilor,
să-i coboare în rîndul corectorilor. Credem că li se face o ne
dreptate. Ei sînt traducători, aşa cum îi şi numeşte epilogul
«B» : «tîlmăcitorii dară ai aceştii Sfinte Scripturi».
Grecenii primesc în Biblia lor şi tratatul filozofic atribuit
lui Iosif Flaviu, Despre raţiunea dominantă, în limbajul vre
mii : «Pentru singurul ţiitoriul gind», ca fiind un comentar la
Macabei. Il şi plasează după III Macabei, încheind Vechiul
Testament. Traducerea nu e perfectă, dar sînt în ea semne
bune de abilitare a limbii româneşti pentru gîndirea şi termi
nologia filozofică. O operă «admirabil întocmită în raport cu
mijloacele vremii» 42. E meritul lui Milescu, meritul umanis
tului, de a fi introdus o asemenea carte, pentru prima oară,
în cultura românească. O carte laică, filozofică, în oare se
preamăreşte raţiunea. Grecenii însă au şi ei meritul de a o fi
preluat. Puteau s-o refuze ca necanonică. I-au îmbunătăţit şi
traducerea, cît au putut.
E însă şi meritul lui Teodosie Veştemeanul şi al clericilor
lui, şi al lui Mitrofan, că n-au făcut opoziţie. Acest moment
trebuie marcat ca fiind un important document al cooperării
între laici şi clerici în Biserica noastră din trecut, între uma
nism şi creştinism care, departe de a se respinge, cum s-a în-
tîmplat adesea în evul mediu apusean, au lucrat în conver
genţă şi libertate, lăsînd deschisă orientarea tuturor spre ce
se simţeau mai atraşi. însuşi faptul de a lua drept ediţie a
Septuagintei, pentru a o traduce, o ediţie protestantă, arată
că atît Milescu, cît şi Grecenii şi oamenii Bisericii de la noi,
nu erau închişi într-un confesionalism absurd, ci erau permea
bili la nou, ştiinţific, modern, ori de unde ar fi venit.
în Prefaţa semnată de patriarhul Dositei, se spune că acum
Sfînta Scriptură «se face cunoscută la mari şi la mici», adică
41. V. Gândea, op. c it., p. 59 (Mitrofan a fost episcop de Huşi, apoi
de Buzău. Vezi V. A. IJrechia, S c h iţ a d e Ut., r o m . p. 45, 174, cf. P. Haneş,
op. c it., p. 945).
42. V. Cândea, î n c e p u t u r il e ..., p. 64.
e liberă la citit pentru toată lumea. Şi acesta e un ecou uma

nist în cultura noastră, însuşit şi de Biserică, oricine va fi
fiind autorul prefeţei semnată de Dositei.
Biblia întreagă în româneşte, e un act de cultură ce va
avea mari repercusiuni în dezvoltarea artelor, a ştiinţei, a li
teraturii, a capacităţii de gîndire a poporului nostru. E un
popas de concluzie, de meditaţie asupra unui proces într-o
primă formă finită — tezaurul de limbă — şi în acelaşi timp
un impuls spre călătoriile viitoare, cu nebănuitele lor trepte
care vor fi Eminescu, Blaga, Arghezi...
Tratatul de Istoria Literaturii R om ân e43 notează şi versu
rile lui Radu Greceanu la stema ţării, ca pe un «progres în
poezia cultă românească», versuri cu ritm, imagini plastice
şi cursivitate, nu atît de încîlcite ca ale predecesorilor. Arha
ismele încă abundă, de asemenea alternanţele fonetice (limbă
în proces de structurare), dar numărul de termeni bisericeşti
de origine slavă este considerabil redus.
Sînt foarte judicioase cercetările şi concluziile lui Virgil
Cândea în legătură cu motivele care l-au condus pe Şerban
Cantacuzino la patronarea şi sprijinirea cu bani a tipăririi
Bibliei de Ia Bucureşti. El voia «să-şi facă un nume, preocu
pare observată de Neculce şi la alţi domnitori. De ce ? Nu
atît pentru gloria internă, cît pentru una externă, în lumea
grecească mai ales, ca unul ce, de viţă împărătească bizan
tină, aspira la tronul restaurat al Bizanţului. De aceea patro
nează şi cheltuieşte şi cu o ediţie grecească a Bibliei, tipărită
de Glykis la Veneţia în anul 1687, şi cu cea românească din
1688. îşi etala gloria, titlurile şi faima printr-o operă monu
mentală. Ţelurile lui erau deci politice. Tot aşa vor fi şi ale
lui Brâncoveanu care va schimba Bibliei de la Bucureşti foaia
de titlu, numai spre a se introduce şi pe sine ca părtaş la
marea operă, a-şi etala titlurile şi dreptul la succesiunea Ţării
Româneşti4344. Noi am vrea să adăugăm doar o singură obser
vaţie în completare. Fără îndoială,. Şerban Cantacuzino şi
Constantin Brâncoveanu vor fi gîndit şi acţionat aşa cum îi
reconstituie Virgil Cândea, dar faptul că Şerban alege Biblia
şi la Veneţia şi la Bucureşti, ca să-şi crească prin ea capi
talul politic, înseamnă că el ştia că moneda merge, că e cău
tată, că e tocmai ceea ce aştepta poporul în vremea aceea.
E drept că pentru cultul bisericesc nu-i trebuia o Biblie, pen
43. Vol. I, Ed. Academiei R.P.R., 1964, p. 451 ç.u.
44. Cf. Virgil Cândea, L es B ib les g r e c q u e et roum aine..., p. 355— 356.
tru că avea tot ce-i trebuia, dar creştinismul nu se rezumă la

cult, decît în fazele primare. El e şi căutare a minţii, filozo
fare despre Dumnezeu, om şi univers. Şi creştinismul nostru
tocmai făcea acest salt într-o epocă nouă în care se vor des
făşura şi dezvolta nu numai istoria, ci şi metafizica şi gustul
spre abstractizare, în care şi clericii şi laicii se vor lansa în
egală măsură. Nu e lipsit de importanţă faptul că Şerban Can-
tacuzino şi-a ales deci, tocmai Biblia. El a fost suficient de
inteligent să se folosească de ea, dar i-a folosit şi el ei şi creşti
nismului românesc al epocii, în aceeaşi măsură în care a
folosit şi culturii româneşti. Un monument trifuncţional.
Nicolae Iorga numea Biblia de la Bucureşti un «monument
literar fără pereche» 45. Impusă cu mai multe nume : «Biblia
d e la Bucureşti», «Biblia lui Şerban», «Biblia de la 1688», ea le
îndreptăţeşte pe toate 46, tot aşa cum ar îndreptăţi şi denu
mirea de «Biblia iraţilor Greceanu» sau dacă cineva vrea, «Bi
blia Greceanu-M ilescu». Important e că evenimentul s-a pro
dus cînd s-a produs, adică la «plinirea vremii» cînd, se poate
spune, tocmai era aşteptată. A fost norocul epocii să-i aibă
pe Milescu, pe fraţii Greceanu şi pe mai marii Ţării şi ai Bi
sericii, ca bune organe de recepţie ale acestor unde de cul
tură şi spiritualitate care, altfel, s-ar fi volatilizat inutile în
spaţii. Ele au fost însă captate pentru spaţiul românesc, de
unde şi porniseră, spre a fi fructificate pentru creşterea şi deş
teptarea naţiunii.
In 1978 s-au împlinit 290 de ani de la prima Biblie româ
nească. Un semnal pentru 1988 : aşa cum s-au reeditat în fru
moase ediţii critice, în facsimil şi în transcriere, cu aparat cri
tic bogat, Liturghierul lui Macarie, Psaltirea lui Dosoftei, O pe
rele lui Cantemir, şi multe altele, cu cît mai mult n-ar merita
o asemenea ediţie, Biblia de la Bucureşti, în 1988, la împli
nirea a 300 de ani de la apariţia ei ? Cu această ocazie s-ar
putea da o satisfacţie, — niciodată nu-i prea tîrziu — şi auto
rilor manuscrisului 45, al căror aparat critic ar putea fi în
cadrat într-unul adus la zi. Cu ocazia aceasta s-ar putea face
şi un studiu comparativ, mult mai lărgit, între textul tipărit
şi cel din manuscrisele 45 şi 4389, şi s-ar putea restitui şi
acestora ce-i al lor, şi prin ei şi lui Nicolae Milescu.
45. Cf. Idem , p. 457.
46. Cu privire la epoca lui Şerban Gantacuzino, vezi Nicolae C. Turcu,
B iserica din Ţ ara R om ân ească în tim pul d o m n iei lui Ş erban C an tacu zin o
(1678— 1688), în «Biserica Ortodoxă Română», LXX X IV (1966), nr. 1— 2,
p. 100— 129.
Pînă atunci s-ar mai putea însă face ceva : s-ar putea pu
blica integra] manuscrisul 45. Am avea astfel valorificat cum
trebuie, primul text critic din literatura română, moment de
mare importanţă pentru filologia şi pentru cultura românească,
în general. Această operă şi-ar vedea astfel restituită întîieta-
tea care se acorda pînă acum lui Ştefan Bergler, cu Lexiconul
Sf. Chirii, alcătuit pe baza a trei manuscrise din porunca lui
Nicolae Mavrocordat (1723) 47.
Prof. Virgil Gândea — într-o discuţie pe teme de cultură
veche românească, — îmi sugera cîndva, mie ca om al Bise
ricii, un fel de H exaplă sau Octaplă românească, avînd tot pe
atîtea coloane textele celor mai vechi traduceri româneşti din
Biblie, să zicem pînă la 1914 sau 1936 -— în fragmente sau în
întregime — după cum le avem — ceea ce ar putea fi cea
mai grăitoare oglindă a alcătuirii, dezvoltării şi evoluţiei lim
bii româneşti de-a lungul istoriei.
Ideea e măreaţă. Cine ştie cîţi ani va mai aştepta pînă
să-şi afle împlinirea. Pentru reeditarea Bibliei de la Bucu
reşti însă, ca să profităm de aniversarea rotundă de 300 de
ani, ideea mai are în faţa ei doar opt ani.
*
în legătură cu această nouă ediţie a Bibliei d e la Bucu

reşti cu text facsimil şi transcriere, în afară de aparatul cri
tic din ms. 45, s-ar mai putea adăuga şi Concordanţa lucrată
de pr. Gh. Roşea, o lucrare remarcabilă, asemănătoare celei
a lui Abraham Trommius lucrată la Septuaginta de la Frank-
furt din 1597 48, ediţia după care a tradus şi Milescu, şi redac
torii ms. 45 şi fraţii Greceanu. Pr. Gh. Roşea a prezentat două
volume la Patriarhie (literele A şi Z) dar au rămas după moar
tea lui 34 volume (Bibliorafturi) cu 17.143 file terminate, re-
prezentînd o Concordanţă completă la Biblia de la Bucureşti,
cuprinzînd toate cuvintele întrebuinţate de ea şi relaţiile la
tine, slavone şi greceşti, din care eventual derivă. Cît de im
portantă ar fi o asemenea lucrare, nu mai e nevoie să fie de
monstrat. Ea este cunoscută unor oameni de cultură de la noi
ca acad. Al. Rosetti, prof. dr. Virgil Cândea, prof. dr. N. Şer-
bănescu care şi-au şi consemnat părerile în 4 referate.
47. Vezi indicaţii despre acesta la Maria C. Marinescu, U m a n is tu l
B e r g l e r (1 6 8 0 — 1738). V i a ţ a şl a c t i v i t a t e a s a , în «Revista istorică
Ş te fa n
română», 11— 12 (1941— 1942) şi D. Russo, S t u d ii i s t o r i c e g r e c o - r o m ă n e ,
t. II, Bucureşti, 1938; ci. V. Cândea, N i c o l a e M il e s c u ş i Î n c e p u t u r i le ...,
p. 47.
Din ele se poate constata că : «nu există încă un lexicon»

al Bibliei de la Bucureşti (Pr. N. Şerbănescu) ; ea ar interesa
«în chip deosebit pe filologi, lingvişti, istoricii culturii şi pe
acei dintre teologi care fac studii biblice sau de veche cultură
românească» (Idem) ;
«O lucrare de o deosebită însemnătate pentru cultura ro
mânească», «lucrare fundamentală pentru studiul limbii ro
mâne literare», «lucrare unică în felul ei, alcătuieşte pentru
filolog un dicţionar complet al limbii din secolul al XVII-lea»
(academician Al. Rosetti) ;
«Lucrarea pr. Gh. Roşea este un unicat în literatura noas
tră ştiinţifică», «este instrumentul cel mai de seamă pentru în
tocmirea unei istorii ştiinţifice a limbii literare româneşti»...,
Este «una din realizările majore ale valorificării scrisului
vechi românesc», spune Virgil Cândea care a şi dat părinte
lui Roşea ideea de a se apuca de această lucrare (din refe
ratul său).
Această Concordanţă la un monument de sinteză a limbii
româneşti, cum e Biblia de la Bucureşti, va fi un dar şi un
omagiu nepreţuit adus graiului nostru strămoşesc, despre care
poetul spune că «mult e dulce şi frumoasă, limba ce-o vor
bim», iar alt poet o numea «aleasă», şi «foc ce arde» şi «sfîntă»
şi «comoară».
8
D IM ITRIE C A N T E M I R ,
TEOLOGUL
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673. Pă

rinţii : Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei între 1685—
1693 şi Ana născută Bantaş, nepoata lui Duca Vodă, i-au dat
pruncului chiar numele Sfîntului zilei în care s-a născut, după
calendarul ortodox 1. Se cuvine deci, în această zi, alături de
Izvorîtorul de Mir să ne amintim şi de Izvorîtoriil de cărţi
Dimitrie Cantemir, din ale cărui multiple preocupări n-a lipsit
nici teologia. E chiar surprinzător cum, încă de tînăr, s-a sim
ţit atras spre astfel de teme, el, un laic, fecior de domn, frate
de domn şi domn el însuşi în două rînduri în Ţara Moldovei.
Dar teologia era pe atunci cultura vremii. Era o dovadă de
mare înzestrare să ştii să te descurci în problemele contro
versate ale teologiei care devenise de mult polemică şi care,
pe plan civic, în Ţările Române era de mult bun al tradiţiei
naţionale, instrument al apărării continuităţii, a independen
ţei faţă de «păgîni», a credincioşiei faţă de strămoşi.
într-o istorie a gîndirii teologice româneşti de dinainte de
apariţia teologilor propriu-zişi, Dimitrie Cantemir trebuia în
scris printre cei cîţiva foarte mari, cum a fost Neagoe Basa-
rab cu învăţăturile către ţiul său T eodosie şi Nicolae Milescu
Spătarul, cu Stella orientalis occidentali splendens. Opera lui
Cantemir e mult mai bogată. Vom nota cărţile lui teologice
cele mai importante : Divanul sau g îlceav a înţeleptului cu
lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul (1698) ; Sacrosantae 1
1. Dimitrie Cantemir a domnit în Moldova de două o r i : prima oară
între 19 martie 1693 şi 8 aprilie 1693 (avea 19 ani), iiar a doua oară între
18 noiembrie 1710 şi 11 iunie 1711. A murit la Dminitrovsk, în Rusia, la
21 august 1723, în vîrstă de 50 de ani. A fost căsătorit cu Casandra, fiica
lui Şerban Cantacuzino, devenind astfel şi moştenitor al acestuia şi pre
tendent şi la tronul Ţării Româneşti, ocupat de Brâncoveanu. Vezi pe
larg, Diac. P. I. David, D im it r ie C a n t e m i r ş i u r m a ş i i s ă i în R u s ia , e x e m p l u
d e d e m n i t a t e ş i p a t r i o t i s m , în «Biserica Ortodoxă Română», XCII (1974),
nr. 7— 8, p. 928— 955.
DIMITRIE CANTEMIR, TEOLOGUL 243
scientiae indepingibilis im ago (Imaginea cu neputinţă de zu

grăvit a ştiinţei sacre) (1700) ; Loca obscura in Catechisi
(1720) (Locuri obscure în catehismul tipărit în slavoneşte de
un autor anonim sub titlul «Prima învăţătură pentru prunci»,
iar acum clarificate de principele Dimitrie Cantemir) ; S iste
mul sau întocm irea religiei m uham m edane (Petersburg, 1722) ;
şi capitolele dedicate Bisericii din D escrierea M oldovei.
Tangenţe teologice se află desigur şi în opera sa laică.
Dimitrie Cantemir e «sfîntul» nostru Dimitrie românesc,
învăţat, savant, cunoscut întregii Europe, prieten cu somităţile
contemporane 2, singurul român al cărui nume figurează ală
turi de Malebranche, Fénélon, Leibniz, Addison, Newton, în
«Templul Faimei» din biblioteca Sainte Geneviève din Paris.
Voltaire spunea despre el că «unea talentele vechilor greci,
cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor», iar V. G. Bielinski îl
prezenta astfel : «Prinţul Dimiitrie a fost un om în văţat,- cu
deosebită plăcere se ocupa el cu istoria, era iscusit în filozofie
şi matematică şi avea multe cunoştinţe în arhitectură ; a fost
membru al Academiei din Berlin3 ; vorbea turceşte, limba
persană, greceşte, latineşte, moldoveneşte ; ştia destul de bine
limba franceză şi a lăsat în urma sa cîteva lucrări în limba
greacă, română şi rusă» 4.
Ne vom opri îndeosebi asupra uneia dintre cărţile sale,
D ivanul5, mai mult cu gînd de exemplificare a deosebitei uşu
rinţe cu care aborda problemele teologice. A scris Divanul
«în slava şi folosinţa moldovenescului niam», după cum ţine
să precizeze chiar el pe foaia de titlu. E o carte organizată
logic, cu teze-antiteze-sinteze, urmărind concilierea dintre
Înţelept şi Lume, dintre suflet şi trup, în aşa fel încît să i se
dea fiecărei părţi ceea ce i se cuvine, în cadrul viziunii creş
tine pe care autorul şi-o însuşeşte fără rezerve. Dar şi fără a
ocoli adevăratele obiecţiuni, pe care le formulează Lumea în
spirit umanist, dînd raţiunii libertatea şi dreptul să-şi desfă
şoare toate posibilităţile.
2. Vezi P. P. Cernavodeanu, D é m è t r e C a n t e m i r v u p a r ses c o n t e m
p o r a in s (le monde savant et les milieux diplomatiques européens), în
«Revue des études sud-est européennes», 11, (1973), nr. 4.
3. Vezi şi M. Şesan, D im it r ie C a n t e m i r a c a d e m i c i a n , în «Mitropolia
Moldovei şi Sucevei», XXXV III (1962), nr. 5— 6 ; E. T. Pop, D im it r ie
C a n t e m i r ş i A c a d e m i a d in B e r lin , în «Studii», XXII (1969), nT. 5.
4. Cf. Al. Piru, I s t o r i a L i t e r a t u r i i R o m â n e , I, Perioada Veche, Bucu
reşti, 1970, p. 336.
5. D iv a n u l a fost publicat pentru prima oară la Iaşi în anul 1693, pe
două coloane : în stînga textul românesc, iar în dreapta textul grecesc.
Fostul student al Academiei Patriarhiei Ecumenice din

Constantinopol n-a pierdut vremea cit a stat capuchehae a
fratelui său Antioh, în capitala imperiului. A învăţat mult şi
multe. Ieremia Cacavelas, dascălul său, scrie într-o prefaţă la
Divanul, că acesta «are un rost minunat..., înţelesuri înalte...,
învăţătură cu totul ortodoxă..., o împărţire foarte judicioasă a
părţilor după subiecte, o exprimare limpede, foarte plăcută şi
retorică, pe măsura limbii locale a moldovenilor, foarte bogată
în argumente din Scriptura veche şi cea nouă» 6.
Divanul — zice Cantemir — e «primul născut al minţii
mele». Din cele trei părţi ale operei, cartea întîia e originală,
cartea a doua, e un comentariu, un fel de scholii la capitolele
cărţii întîia, iar cartea a treia e o traducere a cărţii lui Andrea
Wissowatius, Stimuli virtutum ac fraena p ecc a to iu m 7.
Iată pe scurt cuprinsul cărţii întîia, scrisă sub forma dia
logului platonic, într-un limbaj viu, uşor de urmărit, cu vervă
şi cu egală pasiune în argumentarea ambelor părţi angajate
în dialog. Virgil Cândea a văzut în modul de argumentare al
lumii, contribuţia deliberată a umanistului la emanciparea ra
ţiunii, ceea ce demonstrează încă odată seriozitatea tratatului
care e departe de a putea fi acuzat de argumentare simplistă,
pro domo, desfăşurată tezist de înţelept.
Cartea întîia ne trece prin marile capitole ale unei cărţi
de iniţiere creştină şi ortodoxă, dogmatică şi morală. Cuno
ştinţele autorului sînt complete şi sigure. El ştie că Dumnezeu
este veşnic şi că El este autorul lumii (cap. 2) ; că lumea a fost
creată să fie bună, dar a fost stricată de păcat (19—20). Că
derea în păcat a făcut necesară eliberarea din starea aceasta,
motiv pentru care s-a întrupat Hristos, noul Adam (21), după
cum se anunţase prin proorocii Vechiului Testament (22). Capi
tolul 23 e apologetic : Dumnezeu poate fi cunoscut din lucră
rile Sale. Omul pe pămînt sfîrşeşte cu moartea (38) şi tot aşa
şi lumea va avea un sfîrşit (3). Totuşi, omul este «împărat
peste toate lucrurile lumii» (54, 71). Deşi muritor pe pămînt,
existenţa lui e veşnică (65—69) nu într-acest veac, ci în cel
viitor» (64). Există înviere şi dreaptă judecată (82) pentru
faptele săvîrşite pe pămînt.
6. Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. îngrijită şi studiu introductiv da
Virgil Cândea, Bucureşti, 1969. Scrisoarea lui Cacavelas figurează după
«Cartea către cetitoriu» a lui Dimitrie Cantemir, p. 28.
7. Titlul complet al cărţii lui Wissowatius este : Stimuli virtutum ac
iraen a p eccatoiu m , ut ei a lia eju sd em g en eris o p u scu la posthu m a, tipărită
la Amstaelodami, 1682. Wissowatius era un «eretic» din Lituania secolu
lui al XVII-lea. Mai scrisese o carte cu titlul R elig io ration alis.
Toate aceste capitole dogmatice sînt întreţesute cu con

sideraţii şi îndemnuri etice : omul să nu se amăgească cu cele
trecătoare, luîndu-le drept veşnice (5) ; numai virtuţile asigură
o nemurire fericită (12, 13) ; bogăţia este cauza multor rele
(27, 28, 33, 34, 36, 37, 44, 45) şi tot aşa invidia (29), lenea (73),
lăcomia (28, 30), şi în general poftele de tot felul cînd sînt
necontrolate (47, 59, 68, 81). în plus există multă nestatornicie
(40), de aceea sfinţii s-au lepădat de lume (51). Cei înţelepţi
consideră lumea ca pe un fel de purgatoriu, şi nu admit «soco
teala rătăcită a papistaşilor» că ar exista dincolo un purga
toriu.
în afară de Scriptură, Cantemir citează din Seneca, din
Augustin, Thales, Pitagora, Socrate, Platon, Epicur, Cicero,
Epictet, Grigore de Nazianz, Lactanţiu, Bernard, Thomas a
Kempis, Erasm, Plutar'h, Sallustius, Valerius Maximus, Homer,
Hesiod, şi mulţi a lţii8. Cultura lui e poate deasupra tuturor
contemporanilor săi români. B. P. Haşdeu va numi Divanul,
«cea dintîi operă filozofică română originală» 9. Unii îl vor
contrazice, dar cercetările mai noi îl vor confirma 10. Virgil
Cândea care editează Divanul scrie că el «reprezintă în forma
sa ultimă o creaţie exclusivă a lui Cantemir».
Cantemir, prin bogata sa informaţie, va încerca o sinteză
culturală între Orient şi Occident, plnsîndu-se la nivel euro
pean în modul de tratare a temei, căutînd obiectivitatea şi uni
versalul. Este şi în aceasta de văzut un pas românesc spre Eu
ropa, şi în acelaşi timp o aducere a Europei în sfera româ
nească, într-un proces de fecundare culturală menit să ne de
plaseze de la particular spre universal.
E foarte interesant de asemenea de observat că, deşi fa
miliarizat cu o anumită literatură mistico-ascetică — se vede
aceasta mai ales din capitolele morale — nu se lasă să alunece
în extremism ele foarte adesea prezente în această literatură.
Ca şi mai tîrziu în spiritualitatea cernicană care va aduce co
rective locale paisianismului, Dimitrie Cantemir va opta pen
tru acelaşi echilibru ce va deveni mai apoi o coordonată spe
cifică spiritualităţii ortodoxe româneşti. El va sfătui pe cititor
8. Vezi Al. Piru, op. cit., p. 336— 337.
9. B. P. Haşdeu, O s c r i e r e d e U l o s o i i e m o r a l ă în l i m b a r o m â n ă , în
«Arhiva istorică a României», II (1865), p. 81.
10. Vezi Virgil Cândea, S tu d iu i n t r o d u c t i v , la ed. D iv a n u lu i, Bucu
reşti, 1969, p. X X X V I : «Divanul ... reprezintă în forma sa ultimă o creaţie
exclusivă a lui Cantemir».
să se folosească cu înţelepciune «şi de cea trecătoare, şi de

cea viitoare viaţă».
Dan Bădărău vede în Divanul «cea dintîi lucrare în do
meniul eticii făcută de un cugetător român în limba română» 11.
Merită menţionate însă şi capitolele dogmatice pline, cum
observă Cacavelas, de argumentări biblice şi din înţelepţii
păgîni.
Limba lui Cantemir, după aprecierea lui George Căli-
nescu, «are toate graţiile unei fraze de cărturar» care se stră
duia «să scoată din nimic un vocabular filozofic». Şi mai de
parte : «Răsare cîte o frază de o stranie frumuseţă litanică» 112.
Virgil Cândea vede în stilul lui Cantemir, aşa «curios şi ne
firesc» cum este el, «un manifest al limbii noastre literare, o
emancipare din tiparele arhaice, un pas înainte» 1314. Tot acesta
notează o însemnare de pe un exemplar copiat al Divanului,
făcută de un anume Popa Nicolae : «Cetit-am, văzut-am, pri-
ceput-am, înţeles-am, minunatu-m-am de această carte cu atî-
tea dovediri şi mărturii ce adeverează din Sfînta Scriptură.
Mare duh au avut «cel» care o au tălmăcit. Să zic ca al «lui»
Eliseiu, îndoit după cum au fost la Ilie prorocul. Pre care dar
să mi-1 dea şi mie Dumnezeu. Amin. Popa Nicolae. 1834».
Exemplarele ajunse pînă la noi sînt uzate la fel ca cele ale
cărţilor de ritual u .
Ce interesantă această notare a părintelui Nicolae ! El
aprecia Divanul ca pe o mare carte de teologie, limpede («pri-
ceput-am»), convingătoare («cu dovediri»), extraordinară («mi-
nunatu-m-am»). Şi a circulat atît de mult, fiind recopiată de
atîtea ori, tot datorită acestor calităţi. Putem deci face din
această declaraţie a părintelui Nicolae o mărturie dintre cele
mai elocvente în sprijinul lui George Călinescu, care credea
că cei care vedeau în Divanul «fraze încîlcite» exagerau 15.
Divanul e o carte despre o temă anumită, nu despre creş
tinism în general, sau în special. El situează creştinul vizavi
de lume. Judecat în raport cu tema tratată, el se menţine la
subiect, dar ne dă şi o idee destul de largă despre cunoştinţele
11. Dan Bădărău, F i l o s o i i a lu i D im itr ie C a n t e m i r , Bucureşti, 1964
p. 125, cf. V. Cândea, S t u d iu I n t r o d u c t iv la Divanul, p. LXI.
12. George Călinescu, I s t o r i a L i t e r a t u r i i R o m â n e d e l a o r i g in i p i n i
in p r e z e n t , Bucureşti, 1941, p. 41, col. 1 şi p. 42, col. 2.
13. Virgil Cândea, S tu d iu I n t r o d u c t iv , la Divanul, p. LXVI—LXVII.
14. I d e m , p. LXX X V .
15. George Călinescu, o p . cit., p. 41, col. 1.
teologice generale ale autorului ei. Şi ele nu sînt deloc ale

unui amator.
Demonstraţia exemplificatoare cu Divanul ar putea con
tinua cu succes şi pe baza celorlalte cărţi teologice ale lui
Cantemir. Noi am vrut doar să sugerăm preocupări mai largi
şi mai adinei întru valorificarea tezaurului cantemirean. El îşi
cere un loc precis în teologia românească şi nu numai în stu
dii — de acestea există, unele foarte bune, dar toate parţiale
— ci chiar în manualele noastre care l-au lăsat pînă acum, aşa
cum au făcut şi cu Neagoe Basarab şi cu Nicolae Milescu, doar
pe seama istoricilor culturii noastre vechi. Aceştia au făcut
şi treaba teologilor şi trebuie să le fim recunoscători, dar
trebuie să şi învăţăm ceva de la ei.
Sistemul sau întocm irea religiei m uham edane 16 este încă
una din marile cărţi de teologie scrise de Dimitrie Cantemir.
Este prima de acest gen şi de această extensiune scrisă de un
român 16l7. Se vede din primele rînduri că este o carte polemică :
întîia carte se intitulează «Despre prorocul mincinos Muham-
med». Sistemul e o expunere savantă a religiei mahomedane,
nu numai pentru vremea cînd a apărut, ci şi astăzi. Ea ne dă
o idee despre ce ar fi putut ieşi de sub pana lui Cantemir,
dacă s-ar fi apucat să scrie o carte asemănătoare despre creş
tinism. Arhimandritul Teofilact, «rector al şcolilor din Mos
cova», scria despre Cantemir într-o Odă pe care i-o dedică
în loc de prefaţă la Sistem : «acest principe, singurul a scris,
strălucitul, mai sigur şi mai pe larg lucrurile văzute de alţii
doar prin oglindă. Operă minunată, mai trainică decît mar
mora, scriere vestită mai veşnică decît arama, demnă de au
tor, celebrul principe Dimitrie Cantemir» 18.
Loca Obscura a fost tradusă pentru întîia oară în întregime
de Pr. T. Bodogae 19. Lucrarea ne dezvăluie un Cantemir cu
noscător al celor mai subtile nuanţe de teologie simbolică.
Spre exemplu el combate ideea deteriorării totale a naturii
16. Traducere, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea,
Bucureşti, 1977, lucrarea a fost scrisă în limba latină dar a fost publicată
în ruseşte la Petersburg, în 1722. Virgil Cândea face prima traducere
integrală în româneşte. Ea -a fost tradusă şi în limba bulgară de Sofronie
Vraceanski.
17. Ed. românească are 493 pagini.
18. In ediţia lui Virgil Cândea, p. 9.
19. In «Biserica Ortodoxă Română», XCI (1973), nr. 9— 10.
umane prin căderea în păcat, ceea ce ar fi dus la incapacitatea

celor căzuţi de a mai face binele. El se întreabă : cum e po
sibil atunci ca unii să fie totuşi predestinaţi să fie buni ? Dacă
toţi ar fi incapabili de îndreptare, atunci de ce îi mai cheamă
Hristos zicînd tuturora : «Veniţi la Mine toţi». «înseamnă că
toţi pat veni», conchide logic Cantemir 20. Mai departe el face
o largă prezentare a «elementelor catehismului credinţei or
todoxe», în douăsprezece capitole (rînduri : în primul rînd, în
al noulea rînd etc.) în care se dovedeşte a fi un excelent cu
noscător al rugăciunilor, al sensurilor lor, al rostului Simbo
lului Credinţei, al Cărţilor de cult, al întregii Tradiţii orto
doxe 21. Un larg spaţiu acordă comparaţiei şi legăturilor din
tre Legea lui Moisi şi «Legea Domnului», cu nimic mai nein
format decît ar face-o sintetic un teolog din vremea noastră.
El îşi demonstrează tezele cu dese citate, atît din Vechiul cit
şi din Noul Testament, şi defineşte în final creştinismul ca
religie in care se intră prin botezul în numele Sfintei Treimi,
se trăieşte prin Sfintele Taine şi se ajunge la desăvîrşire prin
«naşterea din nou» care e culmea duhovnicească la care se
ajunge prin credinţă, prin harul dumnezeiesc şi prin fapte
bune 22 Mai mult de jumătate din explicarea locurilor obscure
se referă în continuare la cele zece porunci, cu insistenţă deo
sebită asupra cultului icoanelor2324. Cantemir cunoştea bine
Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, pe care o şi citează
în mai multe rînduri, după ediţia tipărită la Kiev. Loca obscura
ne dezvăluie un teolog comparatist plin de vervă şi sprinten
la mînuirea argumentelor, atît biblice, cît şi raţionale sau ale
bunului simţ comun, după cum este cazul şi după cum îl ser
veşte fiecare.
Mai sistematic şi mai savant, Cantemir îşi foloseşte cuno
ştinţele şi informaţia teologică şi filozofică în Im aginea cu
neputinţă de zugrăvit a ştiinţei sacre 2i, apărută parţial în ro
20. Traducerea Pr. T. Bodogae, loc cit., p. 1063— 1064.
21. Idem, p. 1064— 1068.
22. Idem, p. 1070.
23. Idem, p. 1074 ş.u. A se vedea şi preocuparea interconfesio.nală a
savantului român, D. Cantemir, la Diac. P. I. David, Uniaţia din Transil
vania şi Banat in preocu pările lui Dimitrie Cantemir, în «Mitropolia Ba
natului», X XIV (1975), nr. 1— 3.
24. O bună introducere la aceasta a scris Pr. T. Bodogae. Am folo
sit-o prin bunăvoinţa autorului.
mâneşte şi cu titlul de M etafizica. Putem înţelege încă din

titlu şi doar răsfoind-o, că avem de a face cu o operă de teo
logie apoiatică, scrisă, ca şi alte opere ale sale, sub forma dia
logului platonic. Interlocutorii sînt, de data aceasta, un bătrîn
şi un ucenic (autorul). Bătrînul va fi de fapt exponentul Scrip
turii. Dacă ne vom mulţumi însă doar cu prima impresie, că
adică vom întîlni o obişnuită lucrare areopagitică, demon
strată cu citate biblice, şi nu vom cerceta cartea, vom rămîne
cu o idee complet falsă despre conţinutul ei. Cantemir filozo
fează şi polemizează mai ales cu Aristotel şi pe terenul gîn-
dirii acestuia : despre originea lumii, despre ideea primului
motor, despre timp şi eternitate ş.a. Abia în ultimele două
cărţi (V şi VI) el se ocupă de destinul omului în planul Pro
videnţei divine, dezvoltînd raportul dintre libertatea omului
şi ştiinţa şi preştiinţa lui Dumnezeu, în felul în care, în mare,
o face şi teologia contemporană.
Este o lucrare de mare îndrăzneală pentru vremea ei, o
încercare de transpunere a teologiei ortodoxe în termenii gîn-
dirii laice a Europei începutului de veac al XVIII-lea, faţă de
care nu mai mergea cu teologia naivă de catehism, bună la
un anumit nivel, dar absolut insuficientă într-o lume care
făcuse deja paşi uriaşi spre raţionalism. Cantemir este teolog
european, teolog de speculaţie, erudit, om de neverosimilă
cultură pentru vremea lui. Polemist versat, om cu idei, stăpîn
pe punctele lui de vedere, ortodox ca un arhiereu, el nu nu
mai că ne surprinde, ci ne uimeşte. Un «Leibnitz al nostru»,
spunea Lucian Blaga 2526. Cantemir ne face intr-adevăr contem
porani cu Leibniz şi ce valoare are acest lucru, e lesne de
înţeles.
Competenţa lui în teologia ortodoxă a fost recunoscută
de mulţi cercetători2|!. La cele de mai sus trebuie să mai adău
găm şi partea a IlI-a din D escrierea M oldovei, în care vor
25. In ziarul «Patria», Cluj, 4 octombrie 1923, cf. Pr. T. Bodogae,
mss. cit., p. 17.
26. Vezi spre ex. Lucian Blaga, Izvoade, Bucureşti, 1972, p. 131 ;
Mircea Maliţa, Cantemir and Leibnitz, în «Dacoromania», 2, Ing. P. Miron,
Miinchen, 1974, p. 12— 15; Petru Horhoianu, Autenticitatea spirituală a
tai Dimitrie Cantemir, în «Mitropolia Banatului», 1975, p. 334— 3 6 7 ; Pr.
T. Bodogae, Dimitrie Cantemir, apărător al tradiţiilor ortodoxe, mss. pus
la dispoziţie de autor.
beşte «Despre religia moldovenilor», făcînd o scurtă, dar foarte

cuprinzătoare, expunere asupra învăţăturii ortodoxe, folosind
şi aici metoda comparativă şi definind astfel Ortodoxia mai
ales în punctele controversate dintre marile confesiuni creş
tine. El precizează că Occidentul şi nu Orientul s-a îndepăr
tat de la adevărata credinţă 27, iar în ceea ce îi priveşte pe
compatrioţii săi, «în Moldova nu s-a văzut niciodată vreun
eretic sau vreo erezie» 28.
In D escrierea M oldovei el se ocupă şi de ierarhia bise
ricească şi de mînăstiri, transmiţîndu-ne cîteva informaţii
foarte preţioase, cum e de pildă aceea despre faptul că în
sec. IV «ambele Dacii şi-au avut episcopii lor» 29, sau aceea
despre faptul că Mitropolitul Moldovei avea în vechime un
fel de autocefalie care îl făcea egal patriarhilor, pentru că «nu
era supus vreunuia dintre patriarhi» 30.
Dimitrie Cantemir e mare. Să spunem simplu, cu cele mai
de-a dreptul cuvinte. Mare cărturar. I s t o r i c , cu Descripţia
M oidaviae, cu Istoria Imperiului Otoman, cu Vita Constantini
Cantemyrii, cu Cartea despre Cantacuzini şi B răn cov en i; r o-
m a n c i e r , cu Istoria ieroglifică ; t e o l o g , m u z i c i a n şi
n-am epuizat cu acestea toate valenţele geniului său.
Mare p a t r i o t . Să nu încheiem fără să pomenim testa
mentul său de inimă — care a fost, desigur, Hronicul vechim ii
a Rom âno-M oldo-V lahilor, scris în limba română. El demon
strează continuitatea elementului roman în Dacia şi unitatea
românilor de pretutindeni. Iată ce frumos îşi subintitulează el
această carte :
«HRONICON A TOATĂ ŢARA ROMÂNEASCĂ, CAREA APOI
S-AU ÎMPĂRŢIT IN MOLDOVA, MUNTENIASCA ŞI ARDEALUL
DIN DESCĂLECATUL EI DE LA TRAIAN ÎMPĂRATUL RAMULUI ;
AŞIŞDEREA PENTRU NUMIRILE CARE AU AVUT ODATĂ ŞI
CARELE ACUM ŞI PENTRU ROMANII CARII DE ATUNCEA ÎN-
TR-ÎNSA AŞEZINDU-SA, 1NTR-ACEEAŞI ŞI PÎNA ACUM NE
CONTENIT LĂCUIESC».
27. D escrierea M o ld o v ei, traducere după originalul latin de Gh. Guţu,

28. Ibrdem .
29. Idem , p. 339.
30. Idem , p. 353.
DIMJTRIE CANTEMIR, TEOLOGUL 251
Moreau de Brassey, ofiţer francez din suita lui Petru cel

Mare, autor al unor «M em oires politiqu.es» 31 ii face lui Dimi-
trie Cantemir următorul portret: «Acest domnitor era un om
de mică statură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat fru
mos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut
niciodată în viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversa
ţie blîndă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip
ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc această
limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest
principe».
Statura lui fizică era şi rămîne în istorie invers proporţio
nală cu statura lui intelectuală şi cu faima sa. Hiern Gedeon
Wiszniowski mare cărturar filozof, teolog, rector al Acade
miei din Moscova şi apoi episcop de Smolensk, îşi încheie o
lungă Odă închinată lui Dimitrie Cantemir cu un vers din
Horaţiu :
«Niciodată nu se va găsi o faim ă
care să corespundă trudei tale» 31
31. Amsterdam, 1716, cf. Al. Piru, op. cit., p. 333.

9
GHEORGHE Ş I N C A I
SI PRO BLEM ELE CONTROVERSATE
ALE ISTO R IEI ROMÂNILOR
Reprezentant de frunte al «Şcolii ardelene», Gheorghe

Şincai a intrat şi va rămâne pentru totdeauna în panteonul
marilor bărbaţi ai României, prin opera sa de clarificare a
celor mai fundamentale întrebări despre noi înşine, ca români,
sintetizând în opţiuni categorice, bine demonstrate pentru vre
mea lui, certitudinile care ne asigură dreptul şi datoria de a
fi şi a rămîne aici unde sîntem. Om de răscruce între două
feluri de a se scrie istoria, el o va scrie folosind documente,
izvoare şi mărturii dintre cele mai variate —•va cita 458 de
nume de istorici şi de lucrări şi va alcătui un corpus de 26
de volume de documente — fiind astfel «primul istoric român
care a conceput istoria ca ştiinţă» b Mihail Kogălniceanu, citat
de George Bariţiu, a spus că «românii, fără cronica lui George
Şincai nu ar avea istorie» 12. Ne putem da seama dintr-o astfel
de afirmaţie, cit de important a putut fi şi desigur mai este şi
astăzi Şincai însuşi, ca document de prim ordin la îndemîna
istoricilor şi a istoriei noastre.
Biografia lui nu ne va ocupa aici mai mult decît spaţiul
pe care vom însemna marea lui pasiune pentru trecutul nea
mului românesc, pentru apărarea drepturilor românilor din
Transilvania şi din toate celelalte provincii româneşti, de a
exista, de a fi liberi şi stăpîni în ţara care era a lor, apoi pa
siunea sa pentru luminarea mai întîi a contemporanilor săi,
1. Manole Neagoe, P r e f a ţ ă la Gheorghe Şincai, O p e r e , tom. I, Bucu
reşti, 1967, p. CVI.
2. George Baritiu, în «Transilvania», nr. 1, 1868, p. 1 0 ; cf. V. Curtică-
peanu M i ş c a r e a c u lt u r a lă r o m â n e a s c ă p e n t r u u n i r e a d in 1918, Ed. Ştiin
ţifică, Bucureşti, 1968, p. 88 ; Mihai Kogălniceanu a prezentat C r o n i c a lu i
Şincai în «Dacia Literară» (1840) şi apoi, acelaşi articol, în «Arhiva Ro
mânească» (1843). Textul citat de Bariţiu este din această prezentare.
GH. ŞINCAI ŞI PROBLEMELE CONTROVERSATE ALE ISTORIEI ROMANILOR 253
pentru care a înfiinţat şcoli şi a scris cărţi, dar şi a viitorimei

căreia i-a lăsat marea sa operă, H ionica românilor. A avut în
viaţă şi multe necazuri. Se cuvine să amintim câteva din ele,
pentru a-i da măcar pe această cale o satisfacţie postumă,
împotriva celor care l-au nedreptăţit. Şi îl vom numi în frun
tea acestora pe episcopul său, loan Bob de la Blaj care l-a
persecutat toată viaţa, l-a dat pe mina tribunalelor, a făcut să
fie închis şi bătut, l-a scos din funcţie şi l-a prefăcut în «cer
şetor peregrin», cum spune Nicolae Iorga 3, lăsîndu-1 să moară
aşa, printre străini. Episcopul loan Bob, «un renegat zelos» 4,
îl acuză pe Şincai la proces, prin tot atât de renegatul său cum
nat, prepozitul mînăstirii din Blaj, Ştefan Pop, că se folosise
la predarea limbii latine nu de limba maghiară, ci de limba
română56. Zenovie Pâclişanu, el însuşi unit, scriind despre re
laţiile dintre loan Bob pe de o parte, Gheorghe Şincai, S. Klein
şi Petru Maior pe de altă parte, spune că «prezenţa timp de
48 de ani (1782— 1830) a lui loan Bob în fruntea episcopiei
unite a Blajului a constituit pentru cultura şi literatura româ
nească fără îndoială, o mare pagubă» fi.
Gheorghe Şincai a fost mai întîi călugăr la Blaj, călu
gărit în anul 1774, la vârsta de 20 de ani, sub numele de Ga-
briel. Era strălucitor în toate, aşa încât e numit îndată profe
sor de retorică şi poetică. Apoi episcopul Grigore Maior îl
trimite la Roma, împreună cu Petru Maior, la Colegiul De Pro
paganda Fide. Se va întoarce doctor în filozofie şi în teologie.
Dar se va întoarce mai ales cu un imens material cules din
toate bibliotecile Romei şi ale Vienei, şi mai ales din fondu
rile secrete ale Vaticanului, cu privire la români şi la istoria
lor. Plănuise să dea neamului său marea sa carte de istorie,
să-l înscrie printre neamurile nobile ale lumii, să-i dovedească
vechimea şi drepturile şi planul acesta nu-1 va părăsi pînă la
sfârşitul vieţii.
Împreună cu Petru Maior alcătuieşte la Viena, unde îşi
continua studiile la Colegiul «Sfânta Barbara», prima grama
tică latină a limbii române, pe care o publică, în 1780, sub
3. Nicolae Iorga, Istoria poporului rom ânesc, voi. IV, p. I, trad. din
I. germană de Otilia Enache Ionescu, Bucureşti, 1927, p. 27.
4. Ion Lungu, Şcoala Ardeleană, ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 168
5. Idem.
6. Zenovie Pâclişanu, Un vechi proces literar (Relaţiile lui I. Bob cu
S. Klein, Gh. Şincai şi P. Maior), în Revista «Fundaţiilor Regale», an
II, 1935, nr. 7, p. 121.
titlul Elementa linguae daco-rom anae sive valachicae. Şincai

semnează prefaţa.
întors la Blaj, este însărcinat să organizeze învăţămîntul
românesc şi, în 1782, este numit de guvernul de la Sibiu direc
tor al şcolilor naţionale româneşti greco-catolice din Transil
vania. înfiinţează timp de 12 ani, 376 de şcoli pentru care al
cătuieşte şi manualele şcolare : Catehismul cel Mare, cu în
trebări şi răspunsuri, ALPHAVIT, Gramatica latino-română
(tipărite la Blaj, în 1783), ABC sau Bucoavnă {tipărit la Sibiu
1783), îndreptarea către aritm etică (Blaj, 1785) 7.
în 1784, în dezacord cu episcopul Ioan Bob, părăseşte or
dinul călugăresc. Peste cîţiva ani se va înscrie printre susţi
nătorii aprigi, poate va fi chiar unul dintre autorii vestitului
Supplex Libellus V alachorum (1790), pe care unul din fraţii
săi, Ioan Şincai, îl şi semnează. în 1791 răspunde atacurilor lui
Eder împotriva Supplex-ului : Responsum ad crisim Caroli I
Eder in Supplicem Libellum V alachorum. Episcopul Ioan Bob
se desolidarizează de masa românilor şi de revendicările cerute
prin Supplex lui Leopold al II-lea. Atitudinea de trădare na
ţională a episcopului îl va scîrbi pe Şincai şi conflictul dintre
ei se va dezlănţui viforos. Dar Bob era mai tare, fiindcă avea
autoritatea de partea sa. El cere guvernului transilvănean să-l
aresteze pe Şincai sub acuzaţia de conspiraţie împotriva sta
tului. Este dus la închisoarea din Aiud unde rămîne 10 luni.
Revista «Manuscriptum» a publicat în 1978 corespondenţa
cu privire la Şincai, dintre Bob şi autorităţile maghiare, des
coperită în Arhivele din Budapesta de Constantin Ciuchindel.
Şincai este prezentat ca un om fără însuşirile necesare pos
tului pe care-1 ocupă, i se pun în sarcină tot felul de acuzaţii
şi se cere demiterea sa din postul de director al şcolilor şi
chiar arestarea. Ambelor li se dă curs, deşi guvernatorul G.
Bânffi într-o scrisoare către baronul Kemeny Simon e convins
că «vocea (reclamaţia, n.n.) este mai mare decît fapta», şi că
ceea ce i se impută lui Şincai e de domeniul relaţiilor «private»
şi nu constituie un «delict public» 8.
7. A se vedea şi Mircea Tomescu, Isto ria că rţii ro m ân eşti d e Ia În
cepu tu ri pînă în 1918, Bucureşti, 1968, p. 112, despre manualele lui Şincai.
8. Vezi Constantin Ciuchindel, Gh eo r g h e Ş in cai, d osa ru l u nei în s c e
n ări ju d iciare, în «Manuscriptum», IX, 4 (33) 1978, p. 103 şi 112. Despre
aceasta şi despre amănuntele relaţiilor lui Şincai cu I. Bob vezi şi Dr.
Zenovie Pâclişanu, C on tribu ţii la b io g ra lia lui G h eo rg h e Şin cai — L e g ă
turile lui cu ep isco p u l I. B ob, în rev. «Transilvania», an. LIII, 4, 1922,
p. 295— 310.
GH. ŞINCAJ ŞI PROBLEMELE CONTROVERSATE ALE ISTORIEI ROMANILOR 255
Judecata se şi pronunţă pentru achitare, dar Şincai nu va

mai fi integrat în învăţămînt. Se va umili în faţa lui Bob, îi
va cere iertare, deşi el era cel oropsit, dar Bob nu va mai
dovedi nici un interes pentru el. Il va lăsa să peregrineze de
ici colo, nu-i va răspunde la nici o plîngere şi va împiedica şi
pe alţii să-i facă dreptate. în timpul acesta Şincai va mai pu
blica totuşi cîteva cărţi. în 1804 scrie în hexametri latini E le
gia nobilis T ransilvani; în 1805 retipăreşte ediţia a Iî-a din
Elementa linguae D aco-rom anae sive V alachicae, numai sub
semnătura sa, iar în 1806 publică o Povăţuire către econom ia
de cîmp 910.
în toată această vreme, însă, din momentul plecării la
studii la Roma şi de-a lungul carierei de director al şcolilor,
ca şi în timpul hărţuielilor lui Bob şi a peregrinărilor de după
aceea, el n-a încetat o clipă lucrul la marea sa Istorie a Rom â
nilor. Se gîndea la un titlu frumos şi cuprinzător. A încercat
mai multe : Magazin Annalium Dacicorum seu V alachicorum ;
Annales universae nationis V alach icae ; Annales Daco-Roma-
n ic i; M emoria Daco-Romanorum siv e Valachorum et aiiinium
populorum. Pînă la urmă a rămas la Cronicón D aco-Rom ano
rum seu V alachorum 10 în latineşte, iar în româneşte : Hronica
Românilor şi a mai multor neamuri în cit au fost iale aşa de
am estecate cu românii, cit lucrurile, întîm plările şi lap tele
unora, fără de ale altora, nu se pot scrie pre inteles, din mai
multe mii de avtori, in cursul de 34 de ani culeasă şi după anii
de la naşterea Domnului nostru lisus Hristos alcătuită de
G heorghe Şincai din Şinca, doctorul îilosofiei şi al teologiei,
fostul director al şcoalelor naţionalnice din toată Ţeara Ar
dealului şi diortositoriul cărţilor în crăiască typografie a uni
versităţii ungureşti.
A început tipărirea în Buda, în anul 1818, dar n-au fost
tipărite decît cîteva fragmente din voi. I. Mai mult n-a fost
tipărit niciodată, în timpul vieţii lui Şincai. Episcopul Iosif
Martonfi declarase că «opus igne author patíbulo dignus»
(opera e demnă de foc, iar autorul de spînzurătoare), ceea ce
9. Vezi despre aceasta, cu titlul complet, la Sextil Puşcariu : « E con o
m ia din 1806» — de Şincai, în rev. «Dacoromania», an. I (1920— 1921),
Cluj, 1921, p. 348.
10. Aşa apare ea numită în raportul episcopului catolic Martonfy, din
5 martie 1814. Acesta a fost cenzorul oare i-a respins publicarea în Tran
silvania şi în Ungaria, declarînd că e periculoasă şi inexactă. Raportul
său, în latineşte e publicat în «Revista Arhivelor» de Z. Pâclişanu, an. I,
nr. 1, Bucureşti 1924, p. 23— 30, poartă titlul Reflexiones in C ro n icó n Dni
G eorg ii Sinkai.
i-a condamnat pe amîndoi pentru moment la un fel de moarte.

Opera va fi tipărită mai tîrziu, voi. I, la Iaşi (1843) şi la Buda
(1844), apoi în întregime la Iaşi (1853— 1854) şi la Bucureşti
(1885— 1886), această publicare, în cele două capitale româ
neşti, consacrînd-o pentru multă vreme, ca pe o Biblie a nea
mului românesc, din care s-au inspirat şi de la care au pornit
tofi istoricii de mai tîrziu.
Şincai a fost cel dinţii care a documentat sistematic —
atît cit se puteau acestea face cu mijloacele vremii lui — ve
chimea, continuitatea şi mai ales unitatea poporului român de
pretutindeni n.
Nu vom putea intra aici în toate detaliile uriaşei sale con
tribuţii Ia clarificarea istoriei noastre. Vom încerca totuşi să
reţinem cîteva din multele şi în general dreptele sale răspun
suri la problemele controversate sau întunecate, ale istoriei
românilor. Le-am selecţionat pe cele mai însemnate, deşi o
cercetare mai adîncă poate găsi în Cronica sa şi altele tot atît
de importante.
Cronica e scrisă într-un stil vioi, combativ, polemic, impus
de lupta cu cei care, falsificînd istoria, contestau cu cinism
drepturile românilor şi nu le mai lăsau nici o speranţă la un
viitor al lor, de naţiune liberă, unită, stăpînă pe moştenirea
şi pe moşia ei.
1) Poporul român se trage din daci sau din romani ? —
Gheorghe Şincai pare a înclina spre teza originii exclusiv ro
mane. Traian a spus el, scriind despre anul 106, «i-a învins şi
i-a stins pe daci» şi între anii 105— 107 a colonizat Dacia cu
romani mai ales din Roma şi din Italia şi «nu numai cu gloate
mişele, ci şi familii de frunte au fost duse sau strămutate în1
11. O încercare de publicare a Hronicii a făcut de mai multe ori
prof. Alexandru Gavra din Arad, dar a eşuat din vină proprie. Grigore
Mihali, paşoptist şi mare sprijinitor al circulaţiei culturii româneşti în
Transilvania propune punerea editorului sub interdicţie naţională (in
tr-o scrisoare către Bariţiu). Şi Mihall .a eşuat în dorinţa de ia tipări un
C alen dar, dar pe el l-a împiedicat episcopul conaţional unit Lem eni:
«naţia... pătimeşte cele mai miari nedreptăţi de la ai săi», zise Mihail.
Lemeni nici nu ştia româneşte, iar în timpul său profesorii români din
Zlatna au fost înlocuiţi cu profesori secui, cf, voi. G h eo rg h e Bariţiu şi
con tem p oran ii săi, voi. III, coordonatori Ştefan Pascu şi Iosif Pervain,
Bucureşti, Minerva, 1976, p. 63, 73, 77. In cele din urmă C ron ica lui
Şincai o va tipări un maramureşan, Gheorghe Vida, călugărit cu numele
de Gherman şi adus profesor la Seminarul Veniamin din Iaşi. Erbiceanu,
Istoria Sem inarului V en iam in , p. 59, 75, cf. Iorga, Isto ria B isericii R o m â
n eşti, voi. II, Vălenii de Munte, 1909, p. 259.
GH. ŞINCAI Ş I PROBLEMELE CONTROVERSATE ALE ISTORIEI ROMANILOR B57
Dachia 12. Traian a devenit astfel «tatăl românilor» 13. Şincai

merge atît de departe incit crede a şti că Sf. Grigore Dialogul,
luînd în considerare bunătatea lui Traian, i-a hărăzit în împă
răţia cerurilor aceeaşi soartă ca şi creştinilor — mîntuirea —
deşi a fost păgîn.
Bine coroborate, însă, textele lui Şincai aduc noutăţi şi
despre daci, noutăţi care ne arată că el n-a înţeles că dacii
au dispărut cu desăvîrşire din istorie, fiind învinşi. Spre exem
plu îl citează pe Iulian Apostatul care îi laudă spunînd : «Că
dachii erau cei mai tari şi mai viteji între toate neamurile cele
de atunci şi pentru statura şi tărimea trupurilor şi pentru cîte
le băgase lor în cap Zalmoxes, carele se cinstea de dînşii.
Pentru că fiind ei încredinţaţi că nu vor pieri cu totul, fără
numai se vor strămuta cu locaşul, pururea erau gata a se băga
în primejdii, ca cei ce-şi aşteptau mutarea» 14. De asemenea,
Şincai aduce ştiri importante despre diversele triburi de daci
liberi, rămaşi în afara cuceririi şi a războaielor romane, şi
care s-au aşezat mai apoi în Dacia traiană 15. Dar argumentul
cel mai evident e însuşi titlul latinesc al Hronicii sale : Cro-
nicon Daco-Romanorum seu V alachoium . Se ştie că în epocă
un Zilot Românul, Naum Rîmniceanul şi alţii, vor respinge teza
exterminării dacilor şi vor susţine formarea poporului român
din dacii rămaşi şi din romanii veniţi. Ba, după unirea cu
Roma din 1700, mulţi din cei rămaşi ortodocşi, la supărare,
vor trece la extrema cealaltă, susţinînd că ne tragem numai
din daci, ca să nu se mai găsească în latinitate un argument
pentru trecerea la uniaţie. Dealtfel, controversa era contem
porană cu Şincai, aşa că nu este exclus ca şi teza originii cu
precădere latine să fi fost determinată şi de poziţia sa con
fesională. Cum se vede însă şi cum remarcă mulţi dintre cer
cetătorii operei sale, dacii «nu puteau fi stinşi», de vreme ce
el însuşi vorbeşte de dacii liberi şi de prezenţa lor tîrzie în
Dacia. Şi cum observă I. Lungu, el nu face nici o deosebire
între dacii lui Decebal şi dacii lib eri16. Concluzia lui Şincai
ar putea fi foarte bine exprimată prin sentinţa scurtă şi expre
sivă a lui Naum Rîmniceanul, contemporanul său : «dacii ro-
12. H ion ica, la ¡anul 105.
13. H ion ica, la anul 117.
14. H ronica, la anul 108.
15. Cf. Ion Lungu, Ş co a la a rd elea n ă , p. 209.
16. Idem , p. 143.
258 T ANTONIE PLĂMĂDEALĂ
maiază, romanii daciază» 1718. Accentul pe originea romană era

necesar în condiţiile în care scria Şincai, trebuind să demon
streze originea nobilă a poporului român şi vechimea lui şi
să-l integreze într-o logică a istoriei pe care stăpînitorii Tran
silvaniei o negau, ca să le poată contesta drepturile. în legă
tură cu vechimea românilor pe locurile pe care locuiesc astăzi,
Şincai răspunde la o altă importantă temă controversată de
neprietenii noştri.
2) S-au retras odată cu Aurelian, în sudul Dunării, toţi
daco-rom anii din nordul Dunării, lăsînd teritoriul gol ? — Şin
cai răspunde în legătură cu aceasta istoricului Eder care, în
tr-o critică făcută Supplexului din 1791, spunea că Aurelian
a retras în sud, în Dachia Nouă, în Mesia de Gios, în Mesia
de Sus şi în Dardania, pe toţi colonii din nord, spre a lupta
cu ei împotriva perşilor. Şincai nu neagă acest lucru, în parte,
dar precizează : «dară a îngădui încă nu poci, cum că toată
colonia o ar fi trecut în Dachia-cea-^Nouă». Argumentează mai
departe şi cu faptul că romanii au stăpînit părţile din nordul
Dunării pină tîrziu, pînă la vremea bulgarilor 1S. El mai no
tează şi faptul că românii din nordul Dunării, «mai vîrtos cei
din Ardeal, pînă astăzi pomenesc pre împăratul Aurelian cîn-
tînd cu ja le : «hai, Lerom, doamne!» A decă: hai Aureliane,
doamne ! cînd colindă la Crăciun» 19. Cine sînt cei care cîntă ?
Urmaşii celor care rămăseseră în Ardeal, care îşi aminteau
de Aurelian, care îl aşteptau să se întoarcă şi care şi-au trans
mis prin secole dorinţa şi aşteptarea, din neam în neam, din
generaţie în generaţie. Şi-apoi se cunoaşte astăzi cu exacti
tate că după retragerea lui Aurelian au venit să locuiască îm
preună cu fraţii lor rămaşi în Dacia Veche, şi cu romanii
rămaşi, tribul Carpilor, populaţie întreg dacică din nordul
Daciei, rămasă mereu liberă 20.
Ideea continuităţii poporului român pe teritoriul pe care
trăieşte şi astăzi, este deci limpede demonstrată de istoricul
nostru.
întrebarea imediat următoare — în fapt aproape concomi
tentă, cu cea dinţii şi cea de a doua — al cărei răspuns tre
buie să-l căutăm în Hronica lui Şincai, este cu privire la for
marea poporului român.
17. Naum Rîmniceanul, D espre o rig in ea rom ân ilor, p. 245—246, cf.
I. Lungu, op. cit., p. 230.
20. Vezi P reiaţa lui Manole Neagoe, la H ron ica, B.P.T. p. XXV .
3) Poporul român s-a form at la nordul sau la sudul Du

nării ? — Răspunsul lui Şincai ca şi al lui Samuil Micu şi Petru
Maior, dealtfel, e că poporul român s-a format atît la nordul
cit şi la sudul Dunării. Evident, grosul populaţiei daco-romane
fiind la nordul Dunării, aici s-a format majoritatea poporului
român. Precum observă I. Lungu 21, corifeilor Şcolii ardelene
li se atribuie pe nedrept că ar fi partizanii teoriei autohtoniste,
potrivit căreia formarea s-ar fi petrecut numai la nordul Du
nării. Ei resping şi mai vehement şi teoria potrivit căreia pro
cesul de formare s-ar fi petrecut numai în sudul Dunării, în
Dacia aureliană. Cei care au lansat această teorie, au făcut-o
pentru a putea face apoi afirmaţia că românii, formaţi în sud,
au migrat în nord după aproape un mileniu. în nord, Şincai
îşi demonstrează teza prin numeroasele inscripţii rămase pînă
azi şi prin amintirea lui Aurelian, rămasă vie în popor 22, iar
în sud, prin existenţa pînă azi a românilor numiţi clnd valahi,
cînd cuţovlahi sau ţinţari23. «Din partea coloniei carea a ră
mas în Dachia Veche — scrie Şincai — şi din romanii cei din
Crumn trecuţi peste Dunăre, s-au prăsit apoi toţi românii cîţi
sînt de-a stînga Dunării, cum cură în Marea Neagră ,• iară din
partea coloniei carea s-a trecut Dunărea şi s-a aşezat în
Dachia-Cea-Nouă, aşişderea şi din romanii pe care i-a adus
marele Constantin în Thrachia, Machidonia şi Thesalia, s-au
prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunării» 24. Aria de
formare a poporului român este tot atît de largă pe cît este
de largă prezenţa românilor, fdeea lui Şincai e că toţi s-au
format pe locurile unde sînt şi că n-au avut loc niciodată
migraţii.
4) Istoria ne vorbeşte totuşi de descălecări ale unor gru
puri din Transilvania spre sud şi spre est, peste munţi (Dragoş
şi Negru Vodă). Au iost acestea colonizări sau extinderi din
locuri populate cu români spre locuri goale ? — «Şincai —
arată Manole Neagoe — considera că descălecatul nu înseam
nă colonizarea cu români din Transilvania a spaţiului extra-
carpatic, ci refugierea unor căpetenii cu cetele lor» 2S. Dar
să-l lăsăm cihiar pe Şincai să vorbească. După ce contestă
anul 1290 ca an al descălecării lui Radu Vodă Negrul în Ţara
Românească, considerînd că aceasta s-a petrecut cu mult mai
21. Ş c o a l a a r d e l e a n ă , p. 211.
22. H r o n i c a , la anul 105 şi 275.
23. H r o n i c a , la anul 274.
24. Idem .
25. Prefaţă la H r o n i c a lui Şincai, B.P.T. 1978 p. X XX I.
înainte, Şincai notează : «după Anonimul încă n-a împoporît

el Valahia, ci numai o a cuprins» 26. Manole Neagoe identifică
în Şincai pe primul istoric care afirmă — ceea ce istoricii vor
confirma mai tîrziu — că întemeierea Ţării Româneşti n-a în
semnat colonizarea ei de către descălecători, ci că ea a fost
posibilă datorită unei evoluţii sociale interne 27. Acelaşi lucru
îl spune Şincai şi despre Dragoş şi Moldova. El a demonstrat,
vorbind de anul 1282, că moldovenii s-au luptat cu ungurii, or,
Dragoş a descălecat după aceea. «Cum poate fi dară — se în
treabă Şincai — ca Dragoş din Maramurăş să fie împoporît
Moldova ?» 28.
Şincai dovedeşte astfel că întreg teritoriul locuit de ro
mâni, în toate provinciile, a fost dintotdeauna populat cu
români.
Vorbind de români sub diferite alte denumiri, Şincai va
răspunde şi la o altă întrebare, devenită şi ea adesea motiv
de controversă.
5) Sub diferitele denumiri de grupuri, localizate unele în
nord, altele în sud, sau in răsărit, şi apoi organizate în state
cu nume de asem en ea diferite, se înţeleg mai multe popoare,
sau unul singur ? — Şincai arată că deşi cei din nordul Du
nării, ca şi cei din sud, cum s-a văzut mai sus, poartă nume
diferite, de români, vlahi, cuţovlahi, munteni, moldoveni, măr
gineni, mocani, fătuţi, «oricum s-au numit sau se numesc şi
acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adică romani de sînge,
precum firea şi virtutea îi mărturiseşte» 29. Se afirmă, aşadar,
cu claritate, unitatea neamului rom ânesc de pretutindeni, ori
unde şi sub orice nume locale s-ar afla românii. Şi dovada nu
e numai «firea şi virtutea» lor comună, ci, cum o va arăta tot
Şincai, mai ales limba pe care o vorbesc toţi la fel.
6) Limba română provine din latina clasică sau din latina
populară ? George Călinescu notează că toate studiile între
prinse de Samuil Micu, Şincai şi Petru Maior, în legătură cu
limba română, au fost subsumate necesităţii de a demonstra
romanitatea românilor. De aceea se depune toată străduinţa
lor de a aduce probe şi a convinge că limba română provine
din limba latină. Ei se deosebesc între ei numai cu privire la
întrebarea de mai sus. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai cred
27. Nota 2, la H ron ica, voi. II, B.P.T. p. 22.
că limba română se trage din latina cultă, clasică ; Petru Maior

crede că din cea populară.
Am arătat mai sus că primii doi au alcătuit şi tipărit la
Viena în 1780 Elementa linquae daco-iom an ae sive valachicae.
Ei vor stimula studiile de limbă şi vor contribui astfel ca pu-
fini alţii la formarea limbii române. Merită citată îndeosebi
Gramatica rom ânească a ortodoxului Radu Tempea30, iar
înaintea amîndurora trebuie amintită gramatica lui Dimitrie
Eustatievici (1757) ortodox şi el, rămasă însă multă vreme în
manuscris.
Nicolae Iorga, referindu-se la Elem enta linguae a lui Micu
şi Şincai, notează că «în această cărticică răsare pentru în-
tîia oară teoria coruperii limbii româneşti, care ar putea fi re
adusă la puritatea ei latină» 31. Ei n-au fost însă dintre cei
care au propus relatinizarea excesivă care, de altfel, nici nu
s-a putut impune, fiind artificială. Şincai şi-a scris Hronica
în româna vorbită a vremii, iar pentru răspîndirea ei în
cercuri europene, cît mai largi, i-a făcut şi o traducere în
latină. Al. Duţu consideră Gramatica lui Micu şi Şincai, pe
bună dreptate, o «operă de demonstraţie erudită şi culme a
unui crez» 32. Era de fapt un manifest naţional destinat în
aceeaşi măsură conştiinţei româneşti şi circulaţiei largi în
rîndurile nu numai a lingviştilor, ci şi a istoricilor care tre
buiau să ia cunoştinţă de latinitatea noastră veche şi nobilă.
7) Cum au scris românii la început, cu caractere latine
sau slave ? — Iată o altă întrebare în legătură cu care Şincai
şi ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene se simt datori să
se pronunţe. Ei simt în tăcerea asupra acestei probleme peri
colul unei noi contestări a romanităţii. In primul rînd ei vor
propune trecerea la scrierea cu litere latine. Propunerea se
găseşte în Elementa linguae a lui Micu şi Şincai. Dar Micu
trecuse încă de mai înainte la fapte. Publicase, în 1779, la
Viena, cu caractere latine o Carte de rugăciuni pentru e v la
via hornului chrestin.
La început, după părerea lui Şincai, românii au scris cu
caractere latine pentru cel mai simplu şi mai evident motiv :
«slovele chirileşti nu s-au putut folosi, fiindcă nici era pe
lume» 33. Scrierea cu caractere slavone s-a introdus mult mai
30. 1797, Sibiu.
31. N. Iorga, Istoria p op oru lu i ro m ân esc, voi. IV, p. I, p. 29.
32. Alexandru Duţu, C o o rd o n a te a le culturii rom ân eşti în se co lu l
X V III (1700— 1821), Bucureşti, 1968, p. 305.
262 t a n t o n ie plă m ăd eală
tîrziu, cînd au apărut slavii şi alfabetul lor. Şincai crede că

această scriere s-a introdus la noi datorită Bisericii, în slujbe,
şi anume după Sinodul de la Florenţa (1439). Pînă atunci
episcopii români se iscăleau la sinoade cu caractere latine,
dar după aceea, fiind «împotrivitori unirii cu Biserica Romei
au băgat literele slavinilor» 34. Petru Maior crede că ea s-a
introdus mai devreme, de către conducerea politică din
Principate, în perioada formării statelor româno-bulgare 5S.
Maior crede chiar că românii au avut şi cărţi în limba lor,
scrise cu caractere latine, înainte de introducerea slavonei,
dar «românii toate cărţile sale, care erau scrise cu slove la
tineşti, le prăpădiră, ca şi pomenirea lor să se şteargă de pe
faţa pămîntului. De aceea este că nici o carte bisericească
de acele vechi, scrisă cu slove lătineşti, astăzi nu se vede, ba
nici hrisoave de ale părinţilor româneşti, scrise cu slove lă
tineşti, în cît ştiu, nu se află» 3G. Şincai n-a mers prea departe
cu propunerea de curăţire a limbii de slavonisme, pe cînd P.
Maior a fost mai purist. Pe linia aceasta August Treboniu
Laurian şi I. C. Massim vor propune un program latinist anti-
slavon prin dicţionarul întocmit de e i 3738.
Pentru Şincai, ca şi pentru ceilalţi, era limpede că, dacă
la început s-a scris cu caractere latine, trebuia să se revină
la ele. Scrierea cu caractere slavone era socotită un accident.
El se pronunţă cu acest prilej şi asupra altei probleme în care
a presimţit un alt capăt posibil de controversă.
8) Românii au primit creştinismul de la slavi, sau a fost
invers ? — Şi de data aceasta, argumentul lui Şincai va fi
simplu şi convingător. El arată că pe timpul lui Galien în
Dacia lui Traian şi a lui Aurelian, erau d eja preoţi creştini.
Din cea din urmă, unii episcopi au participat la Sinodul întîi
ecumenic. Era tocmai momentul în care năvăliseră goţii. Sla
vii au venit mult mai tîrziu. «Aşadară — zice el — nu ro
mânii au luat credinţa lui Hristos de la gothi sau de la slo
veni, ci gothii şi slovenii s-au luminat prin români» 3S36.
9) Se vorbeşte de obicei de aşa zisa «mie de ani întune
cată» din istoria românilor, de la retragerea lui Aurelian pînă
la form area prim elor state româneşti. C are este părerea lui
34. Hronica, la anul 1439.
35. I. Lungu, op. c it ., p. 214.
36. P. Maior : I s t o r i a p e n t r u î n c e p u t u l r o m â n i l o r în D a c ia , voi. II,
p. 61, cf. I. Lungu, o p . c it ., p. 162.
37. Idem .
38. Hronica, la anul 325.
GH. Ş1NCAI ŞI PROBLEMELE CONTROVERSATE ALE ISTORIEI ROMANILOR 263
fin e a i ? — Cu totul alta. Şi dovada e însăşi H ionica sa, în

totalitatea ei. El nu se opreşte la anul 274, ci continuă an de
an, pînă la 1739, urmărind cu de-amănuntul istoria imperiu
lui roman de apus şi de răsărit, socotind ca foarte firesc să
facă aşa. Dacia era parte din imperiul roman. Istoria ei e tot
una cu istoria acestui imperiu. Teza lui Şincai n-a iost în
deajuns de folosită de istoricii rom âni, deşi merită toată aten
ţia. Dealtfel, tocmai acest lucru l-a supărat de la început pe
cenzorul ediţiei latineşti, episcopul Iosif Martonfy, care i-a
interzis publicarea. In R eilexion es in Cronicon Dni Georgii
Sinkai el scrie că sub titlul de istoria valahilor, Şincai scrie de
fapt altceva : ceva ce s-ar putea intitula Chronicon Im perato-
rum Romanorum tam occidentalium quam orientalium qui in
Dacia aut pro Dacia bella gesserunt. El declară lucrarea «peri
culoasă» 39.
îl va fi supărat desigur şi faptul că în această istorie
Şincai include şi tot ce ştie despre istoria Moldovei şi a Ţării
Româneşti, ca făcînd parte organică din istoria tuturor româ
nilor. Şincai mai vine şi cu o altă idee, anticipînd, cu mai
mult de o sută de ani, formula «Byzance après Byzance» a lui
N. lorga, deoarece el consideră că moştenitorii legitimi ai
imperiului roman de răsărit nu sînt grecii, ci românii : «Prin
luarea Ţarigradului de către turci s-au stins cu totul împărăţia
strămoşilor noştri, carea ei cu multă vărsare de sînge, dar cu
mai multă dreptate o cîştigaseră pe seama noastră a români
lor, ca pe seama unor nepoţi, nu pe seama grecilor, cari fără
vreo cădinţă şi numai cu vicleşug au răpscit împărăţia, ca şi
numele de la noi (se referă desigur la numele de romei pe
care şi l-au dat grecii bizantini, n.n.) : căci grecii nu sînt ro
mani de viţă, precum sînt românii» 40.
10) Ce anume a stimulat la coriieii Şcolii ardelen e d ed i
carea lor cu totul deosebită studierii istoriei naţionale şi stu
diilor de limbă, spre a dovedi rom anitatea poporului român?
— Nimic altceva decît dragostea de neam şi de patria co
mună, Dacia cea de la început. Şincai ne informează cum a
fost primit Mihai Viteazul în Transilvania, dîndu-ne amă
nuntul că «mulţi dintre nobilii din Ardeal erau cei mai din
lăuntru sfetnici ai lui». Şi dacă unii au spus despre Mihai că
ar fi fost nedrept «aceasta s-a iscodit numai din ura numelui
39. Textul în «Revista Arhivelor», I nr. 1, 1924, p. 23.
40. Cf. G. Ivaşcu, Isto ria literatu rii rom ân e, 1, Bucureşti, 1969, p
311— 312.
şi a legei românilor, carea ură pînă astăzi o simţim românii

cei dintre unguri : «Tantum religio potuit svadere malorum!»
— «Aşa ne urgisesc apusenii pre răsăriteni» 41.
Tot ce au făcut corifeii Şcolii ardelene, au făcut ca buni
români. Nu pentru că ar fi aparţinut vreunor clase sau vreunei
confesiuni. în ceea ce priveşte această din urmă apartenenţă,
aproape toţi au avut de suferit de la superiorii lor, cărora nu
le-au putut ierta străduinţa de a-i scinda pe români prin Bi
serică, în loc să-i unească prin toate mijloacele. Episcopul
Bob a fost un astfel de renegat care a împrăştiat în jurul lui
numai suferinţă. Pe cît fusese Inochentie Micu de grijuliu să
nu adîncească prăpastia dintre români, respingînd latinizarea
Bisericii unite, pe atît se vădea de zelos Bob pentru catolici
zare totală, deşi ştia bine că nobilimea română trecută la ca
tolicism se maghiarizase cu totul4243. Bob se desolidarizează de
Supplex, pedepseşte şi înjoseşte în dreapta şi în stînga, îşi însu
şeşte Biblia, tradusă de S. Micu, pe care o publică abia atunci
cînd Micu se înţelesese cu episcopul ortodox Gherasim Ada-
movici s-o tipărească acesta. Toţi sînt acuzaţi că vor să
treacă la Ortodoxie 4S46, şi drepturile lor nu erau apărate de ni
meni. De aceea Şincai va spune în Hronica sa că românii au
beneficiat foarte puţin de pe urma uniaţiei44 şi nu va mai
aştepta nimic pe latură confesională 4S, ci va aştepta emanci
parea propriului popor prin luminarea maselor, prin trezirea
conştiinţei naţionale şi prin sporirea ştiinţei de carte4<s. Şi
George Călinescu va spune în marea sa Istorie a literaturii
rom âne că, vreme de o sută de ani, uniaţia n-a dat nimic cul
turii româneşti 47. S-au dat ei înşişi, aceşti oameni extraordi
nari, minaţi de sentimentele lor de buni români, în ciuda ofi
cialilor vremii lor care au căutat pe toate căile să-i împie
dice. Şincai, cum scrie Blaga, a trebuit să rătăcească toată
viaţa cu manuscrisele în desagă 48.
41.Hronica, la anul 1599.
42.I. Lungu, Ş coala ardeleană, p. 100 ş.u.
43.C.f. Idem, p. 121.
44.Idem, p. 81.
45.In legătură cu aceasta se pot vedea şi Iorga, Istoria Bisericii R o
m âneşti şi a vieţii religioase a românilor, voi. II, Vălenii de Munte, 1909,
p. 203— 206.
46. Idem, p. 159.
47. p. 68.
48. Lucian Blaga, G indirea rom ânească in Transilvania in secolu l al
X VIIl-lea, Bucureşti, 1966, p. 172.
GH. ŞINCAI Ş I PROBLEMELE CONTROVERSATE ALE ISTORIEI ROMANILOR 265
Gheorghe Şincai a fost şi poet de limbă română şi latină 49.

Istoricii literari îl trec şi în rîndurile «humanismului întîr-
ziat» 50 şi ale iluminismului51. In special prefaţa la Catehism
(1783) este socotită esenţială pentru poziţia sa iluministă,
deoarece se ocupă încă de reforma învăţămîntului din Tran
silvania şi de necesitatea îmbogăţirii limbii naţionale în aşa
fel încît să fie înţeleasă de românii de pretutindeni : «Precum
la alte neamuri, aşa şi la români — scrie el — să se ridice
şcoale, în care să se înveţe itoţi pruncii în limba sa a ceti, a
scrie, a numera, sau aritmetica şi învăţătura creştinească, ca
să poată fieştecarii dintră dînşii fi nu numai buni fii ai pa
triei sale, ci adevăraţi creştini»...
Urmaş în lucrare, simţire şi în idei al cronicarilor, al lui

Dimitrie Cantemir şi al Stolnicului Cantacuzino, Gheorghe
Şincai ne-a lăsat în Hronica sa un monument nepieritor închi
nat demnităţii, fiinţei şi drepturilor românilor. S-a născut la
28 februarie 1754, şi n-a murit încă, pentru că face parte din
rîndul celor care nu mor niciodată. Trăieşte în mintea şi în
inima noastră a tuturor.
49. Vezi Dr. Bitay A rp ăd : O poezie rom ânească a lui Gh. Şincai, în
«Dacoromania», anul II, 1921— 1922, Cluj, 1922, p. 680— 681. Vezi şi G.
Călinescu, Istoria literaturii române, p. 68.
50. G. Călinescu, op. cit., p. 68.
51. Al. Duţu, op. cit., p. 20, 299 ; I. Lungu, op. cit., p. 194, 283.
10
GHEORGHE A S AC H I ,
CTITOR MOLDOVEAN AL CULTURII ROMÂNEŞTI
Fiu al preotului Lazăr Asachi, poate originar din Transil

vania, călugărit mai tîrziu sub numele de Leon şi ajuns arhi-
mandrit-vicar al M oldovei1, Glheorghe Asachi s-a născut la
1 martie 1788 în tîrguşorul Herta din Moldova de Sus. A fost
contemporan, în Moldova, cu mitropolitul Veniamin Costachi
(1768— 1846), cu ultimele domnii fanariote (1716— 1821), cu
Regulamentul Organic, cu instaurarea din nou a domniilor pă-
mîntene, cu unirea din 1859, apucînd şi trei ani din domnia lui
Carol I (moare în anul 1869).
Ţările Române au cunoscut în epocă ceea ce s-ar putea
numi o Renaştere a conştiinţei naţionale şi, odată cu aceasta,
au trecut prin marele efort care a însemnat saltul calitativ
extraordinar de la un ev-mediu întîrziat, la România modernă.
Am avut norocul, peste tot, să ni se nască tocmai atunci,
parcă anume rînduiţi să răspundă nevoii imperioase a mo
mentului, bărbaţi de seamă, iluminaţi ai idealului redeşteptă
rii naţionale şi culturale ca Gheorghe Şincai (1753—1816) şi
Ceilalţi corifei ai Şcolii ardelene, Gheorghe Lazăr (1794— 1823),
iar în Moldova, Gheorghe Asachi (1788— 1869). Fireşte, n-au
fost singurii, dar aceştia au fost printre cei mai mari. Ei, fie
care din locul său, prin ceea ce au făcut, au gîndit şi au scris,
prin ceea ce au antrenat în jurul lor, au pregătit şi au făcut
posibilă intrarea triumfală a românilor în conştiinţa universală,
intrarea în zodia care ni l-a putut da pe Eminescu.
«Gheorghe Asachi — spunea V. A. Urechia12 încă în
1890 — nu este numai un om ; el personifică o întreagă epocă,
1. Despre t a t ă l lui Gheorghe Asachi, Lazăr (Leon) Asachi, a scris
îerom. Nestor Vornicescu {azi Mitropolit al O lteniei): Arhimandritul L e o n
A s a c h i . R e l a ţ i i l e s a l e cu R u s ia şi cu A u s t r ia î n c u r s u l a n i l o r 1787— 1821,
în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXV III (1962), nr. 3— 4, p. 213— 242.
2. V. A. Urechia, G e o r g e A s a c h i , c u v în t r o s t i t l a i n a u g u r a r e a S t a t u e i
i u i în 14 o c t o m b r i e 1890, Bucureşti, 1890, p. 5— 6.
CHEORGHE ASACHI, CTITOR MOLDOVEAN AL CULTURII ROMANEŞTI 267
o întreagă naţiune. Istoria lui G. Asachi este însăşi istoria

Moldovei din prima jumătate a secolului al XlX-lea».
Va fi greu chiar şi numai să amintim toate laturile bogatei
şi multiplei sale implicări în viaţa culturală a vrem ii3.
Fiindcă totul trebuia luat de la început, fiindcă totul trebuia
făcut din nou, pentru simplul motiv că nu exista nimic, el a
fost acela care a iniţiat totul. Nu aveam şcoli : a întemeiat
şcoli. Nu aveam poezie : a scris poezie. Nu aveam teatru : a
scris teatru. Nu aveam nuvelă : a scris nuvele. Nu aveam
ziare : a întemeiat ziare. Este aproape incredibilă, la un sin
gur om. şi la acea vreme, această multilateralitate, această
angajare pe toate registrele culturii, cu pasiune, cu nerăbdare,
cu neodihnă, cu pricepere. A pus pietre de temelie, una după
alta, acelor instituţii fundamentale fără de care o cultură nu
se poate nici înjgheba, nici exprima.
încă din primul număr în care prezenta programul A lbinei
Rom âneşti (1 iunie 1829), anunţa că «se cuvine cu îndoite
păsuri şi sîrguinţe a ni porni spre cîştigare în parte a celor
întîrziate». îşi dădea seama deci că eram în mare întârziere.
Şi eram. în vremea aceea, nu prea departe de noi, Goethe îi
dădea viaţă lui Faust. Noi abia eram la Costache Conachi !
Asachi a fost providenţial pentru Moldova şi pentru cul
tura românească. A fixat mai întîi cîteva principii generale,
asupra cărora ne vom opri pe scurt. Cînd constata că eram
întîrziaţi, enunţa implicit principiul necesităţii sincronizării
cu cultura europeană. Cum vedea el această sincronizare ?
Prin introducerea culturii apusene la noi. G. Ibrăileanu no
tează, printre mijloacele imaginate de Asachi : traducerile,
imitaţiile, compilaţiile din scriitori străini, alcătuirea de ma
nuale, înfiinţarea de şcoli 4*. Dar Asachi nu propunea aceasta
fără discernămînt, lăsînd să se facă la întîmplare, fără apli
carea nici unui criteriu. Criteriul, corectivul său era foarte
înţelept : «Cultura şi fericirea unui popor nu stă în schimba
rea portului, în mania de a se lepăda de învechime şi de a lua
orice lucru străin şi nou, ci în respectul aducerii aminte a stră
moşilor» 3. El avea deci în vedere trecerea culturilor străine
prin filtrul local, printr-un proces de asimilare firească, în
3. Dintre lucrări amintim un «Memoriu lucrat de Ioan Negre» :
Gh e o r g h e A sach i, v iaţa, lu cră rile, s c r ier ile sa le şi e p o c a în c a r e a trăit,
1788— 1868, Piatra, Imprimeria jud. Neamţu, 1882, 101 pagini şi bibliografie.
4. G. Ibrăileanu, Spiritul critfc in cultura ro m â n ea scă , ed. a Il-a, Iaşi,
1922, p. 44. 5. «Albina Românească», 1843, nr. 55.
2G8 t ANTONIE PLAMADEALA
funcţie de ethosul românesc, de simţirea românească şi, în pri

mul rînd, prin limba românească.
în chip firesc deci, Asachi a trebuit, înainte de orice, să
se oprească la acest cel mai important instrument de cultură
care este limba. In această privinţă, era mult de lucru pe
atunci. Pe de o parte fanarioţii căutau pe toate căile să ne
impună ca limbă de cultură, limba greacă, ceea ce ne-ar fi
orientat exclusiv spre surse greceşti şi orientale, destul de
sărace încă, şi nu totdeauna pe potriva simţirii noastre, pe de
altă parte limba română era încă în proces de definitivare, cu
multe lipsuri şi cu aproximaţii. Asachi n-a ezitat să opteze
şi să se concentreze asupra acesteia din urmă. Pentru a putea
fixa principiile îmbogăţirii şi fixării limbii, el a pornit, aşa
cum era normal, de la origini.
In privinţa aceasta a făcut afirmaţii şi demonstraţii de
cea mai mare limpezime, cu privire la caracterul latin al limbii
româneşti şi implicit cu privire la sursa de îmbogăţire ce
trebuie avută în vedere. încă tatăl său, L. Asachi, scrisese :
«Ştiut iaste că limba care o vorbim s-au urzit din acea latină,
întru o epohi cu acea italiană, franceză, spaniolă şi porto-
gheză, care sînt astăzi mai învăţate şi armonioase limbi a
Europei» 6. Gheorghe Asachi are aceeaşi convingere, ştiind el
că toţi românii de pretutindeni vorbesc aceeaşi limbă 7 şi că
dacă trebuie să şi-o îmbogăţească, trebuie să apeleze la lim
bile latine, în special la cea italiană, pe care el o găseşte cea
mai potrivită, mai ales pentru poezie. Era îndrăgostit de Italia,
de Roma străbună. Dar şi aici vine cu un corectiv. în volumul
de Poezii din 1836 dă la sfîrşit un vocabular de «cuvinte drept
moldoveneşti, însă părăginite, iar altele întrebuinţate de Ro
mânii altor provincii şi care însă, după nevoie ce avem de a
6. Bordeiul indienesc, alcătuit în limba franceză prin I. V. H. de
Sen-Pier, iar acuma pe rumănie tredus de prea cuviosul Leon Asachi, arhi
mandrit al Mitropoliei laşului, Iaşi, 1821, cf. E. Lovinescu, G heorghe A sachi
— viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1921, p. 17.
7. Vezi poezia Pleiada, Odă către poeţii ro m an i:
Acordaţi române versuri p'armonioase alăute
Intr-un rost, ca şi poporul, geamăn cu cel italian
Să înveţe amor de patrie, dar de glorie, virtute,
Şi românul de pe Istru, ş-al Oarpaţilor muntean
Cel ce bea-n Şiret, în Nistru şi-n a Murişului unde,
Cel l-a cărui triste doine plaiul Pindului răspunde.
(în Culegere d e Poezii d e G. Asachi, Iaşi 1836, p. 30). Exemplarul din Biblio
teca Patriarhiei are o dedicaţie care ar putea fi autografă a lui Asachi :
«Mult iubitului meu fiu Alexandru». Poezia şi în voi. Gheorghe Asachi,
O pere I, Bucureşti, ed. Minerva, 1973, p. 30.
GHEORGHE ASACHI, CTITOR MOLDOVEAN AL CULTURII ROMANEŞTI 269
înavuţi limba, se cuvine să le adoptarisim ca o dreaptă moş

tenire a unei singure baştini Româneşti» 8.
Aşadar mai întîi să epuizăm toate mijloacele proprii de
«înavuţire» a limbii, prin adoptarea formelor impuse deja în
spaţiul «baştinii româneşti», şi numai după aceea să împru
mutăm. Şi încă un corectiv : să căutăm limba noastră acolo
unde s-a păstrat mai bine şi mai sigur. într-un articol cu titlul
Omul literat, publicat în «Albina», el recomandă în toarcerea
la lim ba cărţilor b ise r ic eş ti: «Fondosul limbei noastre ce pe
aiurea se caută — scrie el — se află în Sfînta Scriptură, ce
este de toţi românii înţeleasă ; aceasta să se păstreze curată
şi literară ca singura legătură ce uneşte încă pe Români, des
părţiţi în staturi deosebite» 9. Ne amintim că atît Eliade Ră-
dulescu, cit şi Eminescu 101vor propune exact acelaşi lucru în
legătură cu limba vechilor cărţi bisericeşti, unitară, frumoasă,
exactă şi singura cunoscută tuturor românilor ll.
Şi chiar după ce fixează aceste criterii, Asachi mai ima
ginează încă un tribunal final şi reprezentativ care să hotă
rască în materie de limbă. «S-ar cuveni ca (îmbunătăţirile)
a se legiui de un giudeţ A m iiction ce se poate închega din
gramaticii Români a Transilvaniei, a Ţării Româneşti şi a
Moldovei» 12, fiindcă vrea să evite să «supună limba la o
sistimă străină» care ar echivala cu o «tiranie filologhică» 13.
Metoda propusă i s-a părut lui E. Lovinescu artificială 14, dar
mai tîrziu Academia Română s-a constituit într-un astfel de
for lingvistic şi a fost acceptat de toţi.
Asachi n-a rămas la teoretizările despre limbă şi nici nu
s-a împiedicat de incertitudinile inerente vremii. A făcut totul
şi de toate din mers. Nu s-a oprit. In 1813 a întemeiat, la Iaşi,
prima şcoală civilă din Moldova 15, în limba română, o şcoală
de inginerie. Se ştie că la Şcoala Domnească cursurile se pre
8. La Eugen Lovinescu, op. cit., p. 150.
9. «Albina Românească», 1839, nr. 12 din 9 februarie, p. 45.
10. Vezi articolul din «Timpul», 21 mai 1881 şi din «Timpul», 10
octombrie 1881. în acesta din urmă spune : «Biserica au creat limba lite
rară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat» cf.
Dr. Antonie Plămădeală, C lerici ortodocşi, ctitori de lim bă şi cultură
românească, Bucureşti, 1977, p. 5 şi 68.
11. Eliade Rădulescu, în Muzeul Naţional, nr. 36 din 4 mov. 1836, p. 143.
12. «Albina Românească», 1839, nr. 12, 9 februarie, p. 45.
13. Raportul din 15 mai 1833 la o gramatică a lui Gh. Săulescu, cf.
N. A. Ursiu, Introducere, la Gh. Asachi, Opere, I, p. X X X IX .
14. Op. cit., p. 155.
15. O şcoală teologică exista, din 1803 : Seminarul de la Socola. fn
1820 Asachi contribuie şi la reorganizarea Seminarului.
270 r ANTONIE p l a m a d e a l a
dau în limba greacă. Scrie personal şi manuale în limba ro

mână pentru şcoala pe care o întemeiază. Astfel, în 1814,
«paradoseşte» un Curs de m atem atică teoretică şi aplicaţie
practică de g eod ezie şi arhitectură, apoi, în 1836, 1837, 1838 pu
blică alte manuale de aritmetică 16, geometrie, algebră etc. Se
luptă din răsputeri să nu se legifereze cursurile de franceză la
A cadem ia M ihăileană nou înfiinţată (1835), — cum cereau unii
— existînd încă la pătura de sus o evidentă «străinomanie».
Lui Asachi i se datoreşte prima reprezentaţie de teatru în
Moldova (27 decembrie 1815) cu «îmbulzire de privitori», la
care a fost prezent însuşi mitropolitul Veniamin Gostachi 17,
şi tot el a înfiinţat prima şcoală filo-dramatică. El scrie, sau
traduce, sau adaptează toate piesele care se joacă.
Tot el înfiinţează primul ziar din Moldova, Albina Rom â
nească (1829) 18, urmat de altele tot ale lui : Gazeta de M ol
dova, Patria, Foaia oficială şi Foaia sătească. înfiinţează şi
primele revista : Spicuitorul M oldo-rom ân şi Icoana lumii şi
publică primele C alendare (Almanahuri).
In privinţa originii poporului român el a fost mai aproape
de Şincai, respingînd teza originii duble daco-romane în fa
voarea celei exclusiv latine l9. A fost un patriot latin, roman :
O, români, români ai Daciei, ce purtaţi un mîndru semn
De origină, istoria fie-ni îndemn !
în vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume
Ni-a lăsat legi şi pămînituri, vorba sa şi-naltul nume.
Oare darul ce de timpuri şi de barbari s-a păstrat,
Cînd senină soarta luce, fi-va astăzi defăimat ?
Nu, prin muze şi-a virtutei dorul dulce şi fierbinte,
In noi lumea să cunoască strănepoţi romanei ginte 20.
La Roma e zguduit profund de întîlnirea cu Columna lui
Traian, căreia îi închină versuri înflăcărate. Este locul unde
îşi spune părerea despre formarea poporului român : «In de
şartă Dacie popor nou se întemeiază / De unde limba, legi şi
nume a Românilor durează» 21. Dacii au murit toţi în confrun
16. Am în faţă «Elemente de matematică», de Aga G. Asaki, mădu-
lari Academiei de Roma, partea I Aritmetică, Eşii, în Tipografia Albinei,
1836 (în alfabetul chirilic).
17. Vezi Edgar Quinet, L e s R o u m a in s , 1857, p. 90.
18. O notiţă cu titlul «De unde şi-a luat Gh. Asachi denumirea de
«Albina Românească», a scris Dr. Bitay Arpâd, în «Dacoromania», Bul. «Mu
zeului limbei române», condus de S. Puşoariu, Cluj, 1922, an. II, 1921— 1922,
p. 682— 683. 19. Vezi la G. Ibrăileamiu, op. cit., p. 51.
20. Im oda : La Patrie, în voi. O p e r e , I, Bucureşti, Minerva, 1973, p. 11.
21. In poezia La Italia (1809) în voi. O p e r e I, p. 14.
tarea cu romanii. Dar Dacia a rămas totuşi. Asachi foloseşte

mereu numele de Dacia, numai că el e acum «Un Român al
Daciei (care) vine la strămoşi, ca să sărute / Terna de pe-a
lor mormînturi şi să'nveţe-a lor virtute» 22. Această convin
gere a lui l-a făcut pe Lovinescu să conchidă că «Asachi
trebuie să fi fost ardelean» 23. Prea e pe linia Şcolii ardelene.
Patriotismul său e prin excelenţă roman. Dar autentic.
Generaţii după generaţii s-au adăpat din patriotismul insuflat
de Asachi, crescînd în cultul Patriei, al iubirii de strămoşi,
de glie, al jertfirii şi al dăruirii pentru viaţa Patriei şi liber
tatea ei. Aşa se şi explică de ce a fost, cum l-au numit mai
tîrziu criticii, «un poet oficial» al Moldovei, fixînd în ver
suri aproape toate evenimentele mai însemnate ale vremii
sale. Ca un cronicar, Asachi era conştient că face istorie, că
participă la evenimente unice, pentru care vibra cu emoţie,
şi îi învăţa şi pe ceilalţi să vibreze, să nu piardă ocazia. El
făcea educaţie naţiei sale, fiind dintre aceia care se luptau
s-o trezească la o nouă prezenţă în istorie. Cînd i se spune
«poet oficial», trebuie să înţelegem aceasta la modul pozi
tiv, aşa cum fără îndoială şi el l-ar fi acceptat. Anglia are
pînă azi un «poet oficial» al Curţii şi e un titlu de cinste să
fie cineva investit cu această misiune. Asachi scrie «La res-
tatornicia domnilor pămînteni», «La restaurarea şcoalelor
naţionale în Moldova», «La Patrie», «Prinţului Grigorie Ghica,
la ocazia fundaţiei Institutului pentru copii orfani», aceluiaşi
«La ocazia fondaţiei Ospiţiului la Galata». Scrie apoi despre
«Holera din Moldova», «In ocazia zborului aerostatic a ma
damei Blanchard», dar şi despre evenimentele despre care ar fi
fost în stare, desigur, să strige şi în pieţele publice de bucurie :
«La introducerea limbei naţionale în publica învăţătură»,
«Pentru compunerile poetice în limba naţională», «Pentru ziua
aniversală a deschiderei Teatrului Naţional» şi aşa mai de
parte. Compune imnuri «ale moldovenilor» şi «ale moldo-
românilor» şi cîntă unitatea de limbă a tuturor românilor răs-
pîndiţi pînă la toate extremităţile Daciei de odinioară. Cred
că ar putea pe bună dreptate să-şi atribuie şi calitatea de pri
mul nostru poet politic de largă respiraţie.
In ceea ce priveşte limba, Asachi a fost, ca şi Petru
Maior, partizanul derivării limbii române din limba latină
populară, nu din cea cultă, cum credea Şincai24.
22. Ibidem . 23. O p. cit., p. 1 1 5 .
24. Vezi in Proim iu, la C u leg erea d e p oez ii, partea a Il-a, Iaşi 1854, ¡în
editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 5.
Autor de volume de poezii, dintre care multe valabile şi

astăzi25 — multe cu conţinut religios26, — autor de tra
tate 27 şi nuvele istorice 28 — fiind considerat «veriga de tre
cere de la istorie la artă», cum spunea Lovinescu — autor
de amintiri şi de însemnări de călătorie ■ — latură semnalată de
G. Ivaşcu 29 — în sfîrşit autor de fabule 30, de manuale, chiar şi
al unui «Catehism ortodox», Gh. Asachi a fost una din cele mai
luminate minţi ale epocii. Pe drept cuvînt este trecut printre
«ctitorii literaturii române moderne şi al presei româneşti»,
avînd în toate, cum singur se califică cu privire la poezie,
«mtăimea» 31.
A fost poet, dramaturg, inginer, arhitect, arheolog, nu
velist, pictor, muzician, a studiat pînă şi arta militară, a în
fiinţat o fabrică de hîrtie 32, a fost director al învăţământului
în Moldova 33, o vreme a fost şi referendar la ministerul de
externe (1813), era doctor în filozofie34, era membru al Aca
25. Chiar E. Lovinescu scrie : «Sînt poezii care şi astăzi, după ce
gustul şi limba noastră au suferit atîtea prefaceri, se pot ceti cu un in
teres susţinut pînă la urmă şi chiar cu o rară plăcere estetică. Fără a fi
un mare poet, Asachi a fost un poet : nu pentru că a făcut versuri, ci
fiindcă simţirea lui a vibrat pentru cele mai frumoase şi mai înălţătoare
lucruri care cinstesc simţirea omenească», op. cit., p. 108.
26. Iată cîteva titluri : «încrederea în Dumnezeu», «Moartea lui Iisus»,
«Odă pindară la Dumnezeu», «Sfîntul G'neorghe», ş.a.
2f. Vezi G. Asuky, N ouvelles historiques de la M oldo-Roumanie, pre
mière partie, traduit du Roumain, Iassy, 1859, 314 + V pag. Conţine 12
titluri printre care sînt unele fragmente istorice şi arheologice, cu privire
la istoria românilor, dar şi nuvelele sale istorice şi unele legende.
28. Am în faţă ediţia ia IlI-ia adăugită, cu o biografie a lui Asaki, «Nu
v ele istorice a României», Iaşii, 1867.
29. George Ivaşcu, A sachi-reporter , în «Contemporanul», nr. 39, 25
sept. 1964, p. 3 şi R eflector p este timp. Din istoria reportajului românesc,
I, (1829— 1866), Bucureşti, 1964, p. XXXV III— X X X IX , cf. N. A. Ursu,
loc. cit., p. XXXV II.
30. Am în faţă ediţia a IV-a adăugită « F a b u l e v e r s u i t e » de G. Asaki,
Iassii, Institutul Albinei Române, 1862.
31. Prefacia la C u legerea de poezii, Iaşi, 1863, reprodusă şi în voi.
O pere I, p. 7. 32. La Petrodava, lîngă Piatra Neamţ, în 1841.
33. A scris spre ex. «Relaţie de starea învăţăturilor publice în
Moiclova, pe anul şcolar 1839/1840» cu text paralel românesc şi francez,
Iaşi 1841. A mai scris : Exposiţia stărei învăţăturilor publice în M oldova
de la a lor restatornicire 1828 pînă la anul 1843 şi un Proiect pentru a lor
reform ă, de Referendarul G. Asaki, Iaşii, 1845.
34. G. Asachi a fost trimis la studii prin grija Mitropolitului Veniamin
Costachi. Tot Mitropolitul i-a înlesnit la întoarcere obţinerea unui rang
nobiliar spre a putea obţine funcţii publice mai importante. Vezi descrie
rea unei dispute a Mitropolitului cu boierii vremii, în divan, pe tema
sprijinului acordat de acesta unor «fii de popă», împotriva tradiţiilor
aristocraţiei locale, la I. Gheorghiţă, Un v eac de la m oartea M itropoli-
demiei din; Roma, studiase la Lemberg35, V ien a36 şi Roma37,

vorbea, în afară de limba sa, polona, rusa, germana, italiana,
engleza, franceza, latina şi greaca. Adevărat poliglot şi en-
ciclopedist. Ne putem face o idee despre cultura lui şi din
bogata sa bibliotecă plină de cărţi în toate limbile, şi cu te
mele cele mai diverse 38.
Unii critici literari au exprimat îndoieli cu privire la va
loarea literară a unei părţi din opera s a 39, dar în epocă a
fost gustat şi mult aplaudat, ¡E. Lovinescu scria în monografia
pe care i-a consacrat-o în 1921, că peste opera lui Asachi s-a
aşternut uitarea «aproape cu desăvîrşire, după ce contempo
ranii o preţuise prea mult»40. «Contemporanii nu văd bine»,
zicea Lovinescu. Abia urmaşii se detaşează de «tirania unor
personalităţi culturale» 41. în realitate contemporanii văd cu
ochii lor şi participă cu antenele şi cu sensibilitatea lor la
cultură. Şi dacă Asachi a ajuns să fie chiar «o personalitate
tiranizantă» pentru contemporani, prin opera sa, faptul trebuie
reţinut ca un mare merit al lui. A ştiut să fie al epocii sale. Şi
a fost conştient că e un deschizător de drumuri, un pionier, un
făcător de lucruri nemaifăcute. în Prefaţa la C ulegerea de
poezii din 1854 el ştie că lucrează la «înfiinţarea literaturii
române» care era abia «născîndă» 42*. Că nu e la fel şi pentru
tu lu i V e n i a m i n C o st'a c h i, Neamţ, 1946, p. 43— 47, cf. Episcop Antonie
Plămădeală, C l e r i c i o r t o d o c ş i , c t i t o r i d e l i m b ă ş i c u lt u r ă r o m â n e a s c ă , Bucu
reşti, 1977, p. 55 ş.u. G. Asachi nu va fi uitat acest ajutor primit de la
Mitropolitul Veniamin Costachi, căci atunci cînd a putut, a fost el însuşi
apărător al celor de jos şi a criticat vehement pe «nobilii... mîndri-n titlul
ruginit» (vezi poezia «Elegie scrisă pe ţinterimul unui sat»). El a susţinut
dreptul tuturor la învăţătură, a celor bogaţi şi a celor săraci, promovind,
ca şi Veniamin Costachi, principiul m e r i t o c r a ţ i e i , nu al aristocraţiei. El
a scris despre acestea în lucrarea : «Cvestia învăţăturii» prezentată
obşteştei Adunări a Moldovei (publ. în broşură, Iaşii, 1858, aparte în ro
mână şi franceză). 35. După unii, şi-ar fi luat acolo doctoratul în filozofie.
36. La Viena s-a aflat de la 26 iulie 1805. Aici l-a văzut pe Napo
leon la Schonbrun.
37. «Dorinţa de a atinge fîntîna cercărei filologice şi amorul pentru
lucrurile antice m-au îndemnat încă din cele întîi a mele juneţe, a merge
la Roma cea mărită unde m-am ocupat în asemenea îndeletniciri de la
anul 1807 pînă la acel 1812». In Prefaţa la ediţia poeziilor din 1854, cf.
E. Lovinescu, op. c it., p. 21.
38. N. A. Ursu, P r e t a ţ a la Gh. Asachi, O p e r e , 1, Buc. 1973, p. XIV— XVI
39:: Cu privire la «Izvoarele lui G. Asachi», a scris £>.1Caracostea,
Bucureşti, 1928, p. 86. Un studiu intitulat «O satiră polonă imitată de
Asachi şi Stamati» a scris Eufrosina Dvoicenco, în «Revista Fundaţiilor
Regale», an V, 1938, nr. 8, p. 325— 349.
40; Op» c it., p. 108. 41. Op. c it., p. 106— 107.
42. Vezi în ediţia Bucureşti, Minerva, >1973, p. 4 şi 6. ,>
noi, nu-i scade deloc valoarea. Mă întreb însă, cît ar cîştiga

opera sa, poeziile, fabulele şi nuvelele, dacă le-am moderniza
limba — dacă ne-ar fi permis s-o facem — adaptînd fără să
pierdem esenţa sensibilităţii lui. Cred că multe ar mai fi încă
citite şi altfel decît doar cu interesul cercetătorului ştiinţific,
cum începe să se întîmple şi să se sugereze astăzi.
N. A. Ursu care prefaţează reeditarea din 1973 a operei
lui Asachi are dreptate să ne atragă atenţia să nu ignorăm
valoarea literară a operei lu i43 şi chiar originalitatea sa, atît
în poezie cît şi în nuvelele sale istorice 44. «Un excelent meşte
şugar al versului», îl numeşte Şerban Cioculescu 45.
De la el ştim multe amănunte despre Dragoş, despre Do-
chia (Dacia) şi despre Traian. Şi le-am citit cu pasiune în co
pilărie. Nuvelele lui istorice, chiar dacă nu se ridică la va
loarea literară a lui Negruzzi, cu Alexandru Lăpuşneanu, nu
sînt mai puţin valoroase ca naraţiuni pline de sevă istorică şi
patriotică, răspunzînd interesului nostru mereu fierbinte pen
tru epoci rămase undeva în ceaţa trecutului care, cu cît e mai
îndepărtat, cu atît e mai interesant, şi cu atît dorim să ştim
mai multe despre el, chiar dacă această cunoaştere stă pe
muchia dintre legendă şi amintire. Asachi ştia bine acest lucru
atunci cînd, cum observă G. Călinescu46, se străduia să creeze
o mitologie românească centrată pe Ceahlău, aşa cum grecii
o aveau pe a lor în Olimp.
I s-a imputat în epocă, pe bună dreptate, că a fost conser
vator şi antiunionist. Avea peste 70 de ani la 1859. Este, în-
tr-adevăr, una din puţinele imputări ce i se pot face, dar care
nu-i pot întuneca importantele merite anterioare. N-a înţeles
bine nici revoluţia din 1848, dar e bine atunci cînd se amin
tesc aceste lucruri, să nu se uite că totuşi el a fost cel dintîi
care a propus introducerea în «Regulamentul Organic» a posi
bilităţii unirii Moldovei cu Ţara Românească47, şi că după
unire a cîntat evenimentul cu entuziasm :
«Strînge Ţările-Unite prin un nod nemuritor,
Cum origine au una, fie a lor şi fe ricire ;
Toţi românii să închege de fraţi numai un popor,
Că puterea stă-n U n ire /» 48
43. Op. cit., p. XXX. 44. Ib id e m , p. XXXII.
45. Vezi I s t o r ia lite r a tu r ii române m o d e r n e , Bucureşti, 1944, p. 24.
46. I s to r ia lite r a tu r ii ro m â n e..., Bucureşti, 1941, p. 105.
47. Vezi E s q u is s e b io g r a p h iq u e i. 5, V, cf. N. A. Uirsu, P r e fa ţă la
Gheorghe Asachi, O p e r e , I, Bucureşti, 1973, p. XXVIII.
48. In «Odă l a D u m n ez eu . P en tru in c o lu m ita t e a p a tr ie i r o m â n e» , in
voi. de O p e r e , I, Bucureşti, 1973, la p. 234—235, sub titlul die ODA.
Mihail Kogălniceanu, mai tînăr {1807— 1891) şi, precum se

ştie, factor de primă importanţă în mişcarea pentru unire, ade
sea în polemică aprinsă cu Asachi, ne dă cea mai echilibrată
modalitate de a ne situa faţă de acesta din urmă, cunoscîndu-i
scăderile, dar mai ales recunoscîndu-i marile merite. Iată ce
scrie el, chiar în toiul uneia dintre polemicile dintre ei, oferin-
du-ne un model de atitudine corectă în astfel de împrejurări,
de la care şi astăzi ar mai avea încă de învăţat mulţi din cei
care cultivă acest gen care trebuie să fie literar : «D(omnul)
Aga Asachi este bărbatul acela care în vremuri grele s-au
străduit pentru luminarea neamului său, că d-lui este acela
carele pentru literatura Moldovei a făcut mai mult decît toţi
Moldovenii împreună, şi că prin urmare trebuie să-l cruţăm
însuşi cînd D-lui nu ne cruţă... Nimenea mai mult decît mine
nu preţuieşte slujbele D-sale Agăi, nimeni nu cunoaşte mai
mult cîte jertfe a făcut pentru propăşirea şi înflorirea litera
turii principatului nostru. Cu d-lui dar doresc a trăi în pace,
şi nici odată nu voi ridica condeiul asupra D-sale»4950.
Tot Kogălniceanu precizează : «Gheorghe Asachi a fost
decanul jurnaliştilor şi literaţilor noştri, acela care a fondat
în Moldova cea întîi tipografie sistimatică, şi cea întîi foae
periodică, pe care a condus-o 33 de ani, care a povăţuit ani
întregi şcoalele noastre naţionale, care a rechemat la viaţă
prin poezie, prin pictură, prin descrieri istorice, figurile uitate
ale vechilor noştri Domni şi E ro i; al căruia nume îl găsim în
toate începuturile culturei intelectuale şi industriale a Mol
dovei» ®°.
*
Gheorghe Asachi a rămas în amintirea noastră cu chipul

cunoscut de bătrîn senin, delicat, frumos şi înţelept. El va ră-
mîne pentru totdeauna în istoria culturii româneşti prin an
samblul contribuţiei sale uriaşe, prin frumuseţea imaginilor,
prin ritmica versurilor — «ziceri elegante şi armonioase», cum
le numeşte el — prin subiectele sale istorice, naţionale, din
nuvele şi din poezii, care vor fi întotdeauna surse de înălţare
a sufletelor şi inimilor noastre, izvoare de încălzire a senti
mentului patriotic al tuturor generaţiilor, cît vor fi români
pe lume.
49. în «D acia Literară», 1840, nr. 3, p. 280.

50. In «România Literară», nr. 14, p. 175, din 1855, of. Ioan Negre,
op. cit., p. 95.
11
«FER IC ITU L ARHIDIACON

ŞI DOCTORUL Î N TEOLOGIE ŞI LEGI»
GHEORGHE L A Z Ă R .
Puţini mai ştiu astăzi că Gheorghe Lazăr a fost cleric

ortodox. Ion Heliade-Rădulescu, în «Prefaţa» la Gramatica
rom ânească, tipărită la Sibiu în 1826, fixînd anul 1816 ca an
al deschiderii şcolii de la «Sfîntul Sava» din Bucureşti1, scrie
că «cel dinţii profesor, care a aruncat într-însa cele dinţii
seminţe, spre luminarea rumânilor, a stătut fericitul arhidia-
con şi doctorul în teolog ie şi legi (subl. n.), Gheorghe Lazăr» 12.
Fiindcă n-a vorbit prea mult despre, sine şi fiindcă trecerea
lui prin cultura românească a fost pe cît; de strălucitoare, pe
atît şi de scurtă — astru din specia meteoriţilor — multe date
cu privire Ia viaţa lui,, şi nu dintre cele mai; lăturalnice, au
rămas necunoscute sau în situaţia de a.naşte îndoieli şi de a
da îndelung de lucru criticilor şi istoricilor culturii noastre.
Cu toate că I, Heliade-Rădulescu scrie limpede că a fost
«arhidiacon» şi era în .măsură să ştie bine acest lucru, de
oarece i-a fost mai întîi elev şi apoi coleg în corpul didactic
de la «Sfîntul Sava», unii vor să creadă că a rămas laic. S-a
făcut într-adevăr această afirmaţie, deşi ea nu există la Pe-
trache Poenaru, acolo unde o indică I. Matei şi Gheorghe
1. Şi această dată 6 controversată. Cei mai mulţi cercetători dau
1818 drept an al deschiderii Şcolii de la St. Sava. Ex. Dim. Păcurariu :
200 d e ani d e la m o a rtea lu i G h eo rg h e Lazăr. P atriotul ctitor d e ş c o a lă
rom ân ească, în «Contemporanul», nr. 23 (1700), 8 iunie 1979, p. 4 ; George
Maeovescu, În ietn eieto r a l culturii rom ân e. B icen ten ar G h eo rg h e Lazăr,
în «România literară» XII (1979), nr. 23, 7 iun. 1979, p. 1 2 ; Gheorghe Păr«
nuţă spune că întrâdevăr, a venit la Bucureşti în 1816, dar, şcoala a înte
meiat-o numai în 1818, op. cit., p. 26. Pentru 1816 optează printre alţii A-
D. Xenopol, Aron Densuşianu, V. A. Urechi.a, Virgil Tempaanu. Alţii
indică 1817, ea Paul P. Papadopol, N. Iorga, Barbu Paris Mumuleanu, cf.
Gheorghe Părnuţă, G h eo rg h e Lazăr, con tribu ţia sa la d ez v o lta re a în v ăţă-
m i ntului, Ed. Ştiinţifică, Bucâreşti, 1973, ţ>- 27. Rezoluţia domnească pe
documentul :!e întemeiere poartă dată do 24 martie 1818.
2. B ibliog rafia ro m â n ea scă v e c h e , t. III, Bucureşti, 1936, p. 591,
GHEORGHE LAZAR, «DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGE 273
Părnuţă3. Ş-ar putea ca numindu-1 laic, dacă cineva l-a numit

cîndva aşa, să nu ii voit săti dezvăluie identitatea civilă, ci
pe cea a stării de spirit cu care a venit în Ţara Românească.
Materiile pe care lé-a predat;,şi pentru care a scris ma
nuale au fost într-adevăr cu precădere materii laice : «aritmeí
tica matematicească», «temeiurile trigonometriei celei'drepte»,
geografia, ingineria, geodezia ş.a. în afară de cleric, Lazăr mai
era şi inginer şi matematician.'Trebuie să ne închipuim aproa
pe obligatoriu că a optat ipentru-profesiunea laică, fiind Con
ştient că epoca cérea cu urgenţă acest lucru de la fiii ei.
Umblat prin şcolile apusului — studiase trei ani la Viena
el înţelesese că trebuia şi acasă făcut un pas mai departe,
spre instrucţia tehnică şi spre ştiinţele exacte, ca să intre şi
românii în rîndul naţiunilor culte şi civilizate. Acelaşi lucru
făcea şi în Moldova, exact în acelaşi timp, «inginerul» Gheor-
ghe Asachi,. îndrumat şi el, deşi fiu de preot, spre, o pregătire
superioară laică, de către Mitropolitul Veniamin Coştachi care
îl trimisese la şcoală pe banii Bisericii. Veniamin însuşi va
mai tipări încă multe cărţi de slujbă, că nevoie mai era şi în
această privinţă, pentru că procesul de transpunere a cărţi
lor în româneşte nu se încheiase încă definitiv, dar, în aceiaşi
timp, el va atrage atenţia tineretului că trebuie să se îndrepte
tot mai mult spre «ştiinţă şi meşterşug». Veniamin deschidea
astfel, conştient, drumul unui paralelism între cartea şi in
strucţia bisericească şi cea laică, paralelism care va marca
începutul modernizării noastre. Şi chiar şi în latura strict
bisericească, Veniamin va face un pas mai departe, depăşind
tipărirea doar de literatură de cult şi începînd masiv tipăritu
rile destinate lecturii particulare, instrucţiei de obşte, for
3. Gheorghe Paraiuţă, op. cit., p. 16, spune că aşa îl prezenta Petrache
Poenaru în discursul ţinut la Academia Română. Totuşi în acel discurs
am căutat în zadar o asemenea afirmaţie. Dimpotrivă, P. Poenaru spune
liiripede r '<iAşd>: Lazăr, -ilustrat cu titlurile academice cu care se încunu
n ase la Universitatea Viénei, şî a i acela dé membru al Societăţii filolo
gice de la reşedinţa episcopatului greco-oriental al Transilvaniei, şi
«primi, î n ănul 1814, h iro to n ia d e a rh id id con a l scau n u lu i e p is c o p e s c şi
postu l d e p r o fe s o r c a te h e i ia S em in aru l can d id a ţilo r d e p reoţi» (subl. A.),
în D iscursul d e recep ţiu n e la A c a d em ie a l lu i P. P oen aru d es p r e G, L azăr
şi Ş co a la R om ână, în voi. «Viaţa şi opera liui Gheorghe Lazăr», dé G. Bog
dan Duică şi G.' Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1924, p. 278. Autorii îi transcriu
după «Analele Societăţii Academice Române» 1871. Aceeaşi indicaţie gre
şită dă cu privire la -Petraché Poenaru şi I. Matea; Lăm uriri p riv ito a r e la
v ia ţa lu i G h e o r g h e iM’/.ăr, reprodus în cartea lui G. Bogdan-Duică şi
G.Popa-Lissaaeiu;u citată ta a rs u s , :p. 242. I. Matei mai citează 'pe Torga,
Istoria literatu rii rom ân e în sec. X V III, voi. II, p. 54—-53Gţ şi is to r ia iile*
raturii rom ân e în sec. XIX, I, p. 12. "
mării caracterului şi dezvoltării intelectuale. Astfel, în vremea

lui se traduc şi se tipăresc opere ale Sf. Atanasie cel Mare, ale
Sf. Ioan Gură de Aur, ale Fer. Augustin, Dogmatica Sf. Ioan
Damaschin, Scara Sf. Ioan zis Scărarul, opere ale Sf. Efrem Şi
rul ş.a.4. Cărţile de cult repetau, cartea de lectură era menită
să stimuleze gîndirea, să lărgească orizontul şi să deschidă
porţile spre creaţia proprie5.
Lazăi era cleric. E drept că mitropolitul sîrb de Ia Carlowitz,
Ştefan Stratimirovici, n-a vrut să-l hirotonească, dar a fost
hirotonit de episcopul Vasile Moga de la Sibiu în 1814. In 1815,
într-un raport trimis împăratului de guvernatorul Gh. Banffy,
il găsim alături de Nicolae Huţovici, indicat drept candidat
de episcop la Arad, cu arătarea că e cleric şi necăsătorit. Era
deci celib, cum a şi rămas toată viaţa.
O căsătorie ulterioară, care ar fi fost necanonică, l-ar fi
putut scoate din rîndul clericilor, reducîndu-1 din nou la
starea de laic, dar nu avem ştire că aşa ceva s-ar fi întîmplat.
In discursul ţinut la Academie, Petrache Poenaru ne dă chiar
unele amănunte în legătură cu activitatea lui Lazăr, de cleric
şi profesor al viitorilor clerici. El respinge la Sibiu cererile
unei delegaţii de părinţi care ar fi vrut ca feciorii lor să fie
mai repede eliberaţi din şcoală, ca să se hirotonească. Ii ad
monestează că şi-au trimis odraslele la şcoală complet nepre
gătite, «bucheri, buşteni întunecaţi», şi le face un portret al
preotului cu care vor trebui să semene elevii ce i-au fost daţi
în seamă, înainte de a fi sloboziţi să ia în primire o turmă spre
păstorire : «Preotul este facla ce trebuie să lumineze pe om
în toate căile sale ; la el alergăm să ne aline durerile sufle
teşti ; el trebuie să ne îndulcească amărăciunile vieţii din
lumea acestora. Dar, ca să fie un preot astfel, trebuie să fie
luminat, şi lumina numai prin învăţătură se poate dobîndi.
4. Arhim. Nestor Vomicescu, L iteratu ra p atristică şi p reo cu p ă rile M i
tropolitu lu i V en iam in C o stach i, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», rar.
1— 2/1967, p. 49— 60.
5. G. Sion în discursul de răspuns lui P. Poenaru la Academie s c r ie :
«Pe cînd Lazăr, sub domniile lud Caragea şi a lui Şuţu, lucra la înteme
ierea şi organizarea Şcoalei române, în partea de dincolo de Milcov,
Şcoala română lua o dezvoltare nu mai puţin importantă. Acolo Seminarul,
sub patronajul nemuritorului Mitropolit Veniamin Costachi, organizat cu
profesori învăţaţi, aduşi tot de peste Garpaţi, prepara nu numai teologi
destinaţi pentru preoţie, dar şi profesori apţi de a forma şcoale române»,
în voi. G eorg iu Lazăru şi Ş co a la Română (memorii), de Petru Poenaru, dis
curs de reoepţiune în Societatea Academică Română, urmatu de discursulu
ţinut lia acesta ooasiune de G. Sion, în şedinţa solemnă de la 8 septembrie
1819, Bucureşti, 1871, p. 46— 47.
GHEORGHE LAZAR, «DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI» 279
Aşa, dragii mei, dacă sînteţi creştini buni — îi îndeamnă el,

probabil cu grai blajin dar cu cuvinte necruţătoare — lăsaţi să
înveţe carte cum se cade pe oamenii care voiţi să-i aveţi preoţi
cu sufletul şi cu inima ; nu trimiteţi la vlădică să popească
numai nişte vite necuvîntătoare» 6. I. Matei mai adaugă un
amănunt: Lazăr a fost numit şi predicator oficial al Catedra
lei din Sibiu, or, pe vremea aceea, o astfel de funcţie nu putea
fi ocupată decît de un cleric 7.
A fost Lazăr doctor în teologie ? I. Heliade Rădulescu, Aron
Densuşianu, Petrache Poenaru ne spun că a fost. Cercetă
torii mai noi cred însă că nu şi-a terminat studiile teologice
şi că a petrecut la Viena trei ani (1806— 1809) 8. Onisifor Ghibu
ştie că în capitala imperiului, Lazăr şi-a luat doctoratul în
filozofie 9. I. Matei, care are meritul de a fi clarificat cele mai
multe din datele biografice ale lui Lazăr, atribuie lui Poenaru
«legenda» cum că acesta şi-ar fi luat la Viena doctoratul «sub
auspiciis Imperatoris», primind chiar şi un inel cu diamante
din partea împăratului. Matei crede însă, urmîndu-1 pe Avram
Sădean 10, că Lazăr a plecat din Viena fără nici un titlu.
Sînt totuşi cîteva elemente care ne-ar putea împiedica să
declarăm problema închisă pentru totdeauna. Mai întîi chiar
«legenda» lui Poenaru şi apoi afirmaţia celui care l-a cu
noscut cel mai bine, fiindu-i elev şi apoi profesor ajutor, I.
Heliade Rădulescu, care îl numeşte «Doctorul în teologie şi
legi». Era Lazăr dintre aceia care să aibă nevoie să i se atri
buie titluri pe care nu le avea ? Sau, mergea admiraţia pioasă
a lui Heliade pînă la a-i inventa şi atribui asemenea titluri ?
Nu-1 cunoştea bine ? Venise Lazăr la Bucureşti ca un stu
dent neterminat ? Ce credit putea avea într-o asemenea si
tuaţie ? Să-şi fi inventat el însuşi titlurile, ca să poată răzbi
mai uşor în societatea bucureşteană ? Cunoscîndu-i integri
tatea ar fi greu de admis toate acestea. Şi mai este ceva : De
la Viena merge la Carlowitz «pentru obţinerea hirotoniei».
Cum ar fi putut cere hirotonia cu studiile neterminate ? Era
lumea de atunci altfel decît este a noastră, dar ştia bine va-
6. Petrache! Poenaru, D iscurs ut citat în voi. cit., p. 279.
7 I. Matei, op. cit., p. 242.
8. A viram Sădean — D ate n oi d e s p r e G h eo r g h e Lazăr, Arad, 1915,
p. 7 ; Gheorghe Pămiuţă, op. cit., p. 16—17. Vezi la Temă şi George Patra,
♦G. Lazăr la 200 an i d e la n a ş te r e », lin B.O.R., XCVII (1979), nr. 5— 6,
p. 712— 723. 9. In «Universul» din 29 sept. 1923.
10. Avram Sădean, op. cit., p. 7, 9— 10, 21 — I. Matei, L ăm uriri p ri
v ito a r e la v ia ţa lu i G h eo rg h e Lazăr, în voi. «Viaţa şi opera lui Gh. Lazăr», pu
blicat de G. Bogdan-Dnică şi G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1924, p. 241— 242.
280 . t ANTONIE PLAMADEALA
loarea titlurilor şi acestea atîrnau greu în competiţia dintre

candidaţii la diferitele posturi mici sau mari ale vremii.
Şi mai este ceva. Cînd se întoarce la Sibiu e numit profesor
la Seminarul teologic al Mitropoliei Ortodoxe, singura şcoală
de pregătire a preoţilor pentru toată Transilvania. E hirotonit
diacon de episcopul Vasile Moga şi mai mult chiar, e numit
şi predicatorul catedralei. Toate acestea să fi fost acordate
unui biet student neterminat ? Cînd se ceartă mai apoi cu
episcopul Moga şi e destituit, printre acuzaţii nu figurează
deloc şi aceea că i-ar fi fost acordate prin favoare funcţiunile
deţinute, sau că n-ar fi corespuns din pricina insuficientei lui
calificări teologice. Dacă o astfel de insuficienţă ar fi existat,
în mod sigur duşmanii lui ar fi exploatat-o. Şi, în sfîrşit, can
didatura sa la postul de episcop la Arad, sau chiar la Sibiu,
cum arată Sădean şi Matei u , ar fi fost ea posibilă fără califi
cările profesionale minime cerute pentru o astfel de funcţie ?
Ştim că pentru aceasta a avut opoziţia mitropolitului sîrb Ştefan
Stratimirovici, ajutat de Gheorghe Haines, care a şi scris, cînd
sub semnătură, cînd anonim, contra lui Lazăr, fie la Viena,
fie lui Stratimirovici. E interesant însă că printre argumentele
lui Stratimirovici şi ale lui Haines, nu figurează şi acela că
Lazăr nu şi-ar fi terminat studiile, că n-ar fi fbst apt, că n-ar
fi avut calificarea necesară, că neterminarea studiilor ar fi
putut fi dovada nepregătirii şi deci a nemeritatei aspiraţii la
un astfel de post. Stratimirovici avea alt candidat, pe Nestor
Ioanovici, şi n-ar fi cruţat pe Lazăr, dacă ar fi avut un argu
ment ca acela al eşecului lui academic de la Viena.
Dealtfel, chiar I, Matei scrie că Lazăr era «cel mai pri
mejdios concurent» şi «cel mai vrednic candidat al timpu
lui» 12. Dacă ar fi avut un cît de mic călcîi al lui Achile, n-ar
mai fi fost atît de primejdios. Stratimirovici a găsit totuşi o
acuzaţie forte împotriva lui, dar aceasta venea în fapt să în
tărească prestigiul şi suprafaţa personalităţii lui Lazăr. îl
socotea cu mare autoritate în Transilvania şi insinua că ar
putea trece Biserica Ortodoxă de aici la uniatism.
Lazăr n-a fost ales episcop dar, repetăm, nu pentru că n-ar
fi fost calificat pentru aceasta. Dacă ar fi fost ales, cine ştie,
poate că ar fi făcut el pentru Biserica şi poporul Transilvaniei,
cu un ceas mai devreme, ceea ce a făcut mai tîrziu Şaguna.
Resursele sale intelectuale, însuşirile personale şi patriotis
mul său iluminat, ne îndreptăţesc presupunerea că Transil-
11. O p . c i t ., p . 2 4 2 . 12. O p . c i t . , p . 2 4 3 , 2 4 4 .
GHEORGHE LAZAR, «DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI) 281
vania a pierdut atunci ocazia de a avea în Lazăr, ceea ce

peste foarte puţin timp a avut în el cultura românească din
Principatul de peste munţi. A fost o pierdere intr-un loc şi un
cîştig intr-altul. în amîndouă însă, cîştigul final ar fi fost şi a
fost al întregii naţiuni, aşa cum foarte frumos spune Heliade :
«acela pe care oamenii îl pregăteau de episcop, (şi) Dumnezeu,
cînd toate ajunseseră (la) degeneraţie şi amorţeală, îl hotă
răşte pentru regeneraţia Românilor» 1341S.
Cit despre aşa-zisa «legendă» a doctoratului său în teolo
gie, credem că nu există suficiente motive ca să rămînem la
convingerea că e o legendă. Chiar dimpotrivă. Lazăr a fost o
inteligenţă extraordinară. Notările sale sînt peste tot maxime.
în Raportul cancelariei aulice transilvane nr. 1704/1725 din
1806 către împărat, Lazăr e recomandat astfel: «Fiindcă stu
dentul în drepturi (studiosus juris) care petiţionase, este, c o i h
form atestatelor alăturate şi descrierii sale din partea vicaru
lui şi preşedintelui consistorial, de cel mai bun talent şi mo
ralitate şi în studiu obţinînd clasa primă cu distincţie şi fiindcă
la puţine persoane de ritul acesta se găsesc calităţi aşa de
alese... Cancelaria e de părere ca, conform propunerii guver
nului, Majestatea Sa să binevoiască a încuviinţa studentului
Gheorghe Lazăr un stipendiu anual de 200 fl. din fondul Si-
doxial pentru învăţarea studiilor teologice...» u . Preocupările
sale extraşcolare (traduceri din Kievleanul Platon, traduce
rea unei Pedagogii, alcătuirea de manuale de geografie şi ma
tematică etc.)35 ni-1 arată şi ele a fi fost un student cu totul
deosebit de studenţii obişnuiţi. Putea uşor să obţină un doc
torat. Şi, aşa cum nu ştim limpede, cu documente, că l-a ob
ţinut, n-avem nici certitudini absolute că nu l-ar fi obţinut.
Ar trebui deci să ne ferim de judecăţi categorice, acolo unde
mai există temeiuri de îndoială.
13. I. Heliade Rădulescu, în «Curierul românesc», 939, anul X, nr. 66.
14. Cf. D ocum en te p u b lica te d e A vram S ădean , p riv ito a re Ia v ia ţa
şi o p er a Iui G h eo rg h e Lazăr, în voi. G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu,
op. cil., p. 163. împăratul a pus rezoluţia : «Propunerea Cancelariei obţine
încuviinţarea mea». Şi în alt raport, cu nr. 3058/527 din 1810, Cancelaria
aulică transilvană îl recomandă pe Lazăr drept «mult lăudatul ascultător
în drepturi la Liceul din Cluj». Cf. Id em , p. 165.
15. Din rapoartele Cancelariei aulice transilvane nr. 222/356, şi nr.
1070/1475 din 24 martie 1811, se vede că Lazăr tradusese mai multe cărţi
şi toate au fost apreciate oa bune şi folositoare. In nici un raport şi în
nici o rezoluţie împărătească nu i se impută că nu şi-a terminat studiile
catolice şi c ă s-ar fi ocupat cu altceva, neglijîndu-şi. îndatoririle şcolare.
Peste tot e vorba de netermdnarea studiilor ortodoxe. Chiar şi la Viena
el traduce o carte ortodoxă a Ieromonahului Platon.
282 î ANTONIE PLAMADEALA
Unii argumentează că Lazăr ar fi fost trimis la Carlowitz

ca să-şi termine teologia şi se întemeiază pe aceasta, că nu
şi-a terminat-o la Viena. Realitatea e alta. A fost trimis la
Carlowitz «să înveţe şi studiile teologice ale ritului său (subl.
n.), pentru ca astfel să poată primi hirotonirea». Poate foarte
bine reieşi de aici că terminase teologia catolică la Viena 18. Mi
tropolitul Stratimirovici însă, avînd alte interese, nu-1 hiroto
neşte şi nu-1 admite în şcoala ortodoxă, pretextînd că Lazăr
nu ştia slavona, că numai cu teologia catolică nu-1 poate sfinţi,
şi mai adaugă şi îndoieli cu privire la confesiunea lui, deoa
rece umblase numai prin şcoli catolice şi se dăduse drept ca
tolic sau unit. Era deci eretic.
Toate argumentele mitropolitului au fost respinse de Can
celaria aulică în raportul către împărat, dar mitropolitul a
rămas neînduplecat. De aceea, Lazăr va fi hirotonit la Sibiu,
cu recomandarea împăratului1617. Cînd împăratul recomandă ca
Lazăr să-şi termine în Ardeal studiile sale, el se referă în mod
sigur la studiile ortodoxe, care trebuiau adăugate celor cato
lice de la Viena, în vederea hirotonirii ca preot ortodox. Cum
ar fi recomandat împăratul întreruperea studiilor catolice pen
tru cele ortodoxe ? Cele ortodoxe urmau firesc celor catolice
şi primirii unui titlu de la Universitatea Vieneză. Titlul acesta
nu era încă socotit suficient pentru intrarea în clerul ortodox.
E un punct de vedere care, după părerea noastră, coroborat şi
cu informaţiile lui Poenaru şi Heliade, se poate susţine.
Dealtfel, cînd a ajuns la Viena, Lazăr era deja trecut prin
şcoli serioase în ţară, la Sibiu şi la Cluj. A terminat cursul
de gramatică la liceul piariştilor (ordin romano-catolic) din
Cluj (1799— 1801), în 1802 face clasa superioară a cursului hu-
manist al liceului catolic din Sibiu, iar în 1803— 1804 merge
din nou la Cluj, unde urmează un curs de filozofie. în 1805
urmează dreptul la Academia din Cluj — studiosus juris —
pentru ca în 1806 să plece la Viena, cu o bursă de la Consisto-
riul din Sibiu, pentru a studia teologia.
S-au emis îndoieli şi cu privire la confesiunea lui Lazăr.
în cataloagele din Sibiu şi din Cluj, la rubrica Aetas religio,
el e cînd catholicus, cînd G. cathol., cînd unitus, cînd R. cathol.,
cînd graec. unit., dar niciodată ortodox, deşi se ştie că a fost
botezat ortodox. I. Matei crede că Lazăr a produs un certificat
16. Raportul Cancelariei aulice transilvănene nr. 3058/527 din 1810,
cf. în voi. G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. cil., p. 165.
17. Rezoluţia de pe raportul Cancelariei aulice transilvane nr. 3406/
5853, cf. Idem , p. 173.
GHEORGHE LAZAR, -DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI» 263
fals de botez spre a fi primit în singurele şcoli ale vremii,

care erau catolice. Ba mai mult, în acest certificat, tot spre a
evita o respingere, el se trece în vîrstă de 18 ani, deşi avea
20, ceea ce ar fi fost prea mult. Asemenea artificii s-au făcut
adesea în Transilvania, pentru ca băieţii ortodocşi, discrimi
naţi, să se strecoare spre şcoli mai înalte.
Nu credem că e cazul să se facă o problemă din confe
siunea lui Lazăr. Legăturile lui cu Carlowitz-ul — chiar aşa
eşuate cum au fost — numirea sa la Seminarul din Sibiu şi
predicator la catedrala ortodoxă, candidatura sa la un scaun
episcopal ortodox, toate acestea lămuresc de la sine problema.
Faptul de a fi fost peste tot în şcoli, înscris drept catolic sau
greco-catolic, merită să fie totuşi amintit, tocmai pentru a re
memora artificiile la care erau nevoiţi să recurgă bieţii tineri
ortodocşi în acele vremuri, spre a putea avea acces la cul
tură. Cazul Lazăr e tipic în această privinţă.
Cercetătorii au mai stabilit că la Viena Lazăr a fost trimis
cu o bursă ortodoxă românească mijlocită de vicarul Nicolae
Huţovici. Fondul din care se plătea această bursă era aşa nu
mitul Fond Sidoxial care se strîngea în fiecare an de la ţă
rănimea neunită din Transilvania, pentru astfel de scopuri. Că
aşa a fost şi că nu a fost beneficiarul unei burse împărăteşti
sau a bunăvoinţei baronului lutheran Samuel Bruckenthal, fost
guvernator al Transilvaniei şi proprietar al unui castel la
Avrig, ne-o spune chiar duşmanul lui Lazăr, Haines : «Vicare-
şul de acum, Nicolae Huţovici, sărac de ştiinţă fiind (măcar
că Consistoriul au protestăluit) au recomăndăluit de la sine
prezidialiter, pe un fecior anume Lazăr din Avrig şi acum se
află la Viena cu stipendium din taxa sidoxiei 300 zloţi pe an
ca să înveţe teologhia» 18, Faptul acesta atestă o dată în plus,
că în mod sigur Lazăr a fost ortodox 19.
Cearta cu Vasile Moga, temperamentul său aprins şi uneori
mestăpînit, dar nestăpînit pentru că nu-i plăceau compromisu
18. I. Matei, V a c a n ţele M itro p o liei O rto d o x e a r d e le n e în v ea c u l
X V III, Cluj, 1922, p. 137.
19. In legătură cu susţinătorii lud Lazăr şi cu cei ca re l-au îndemnat
şi ajutat să meargă mai departe la învăţătură, pe el fiul de ţăran din
Avrig, I. Matei crede că un rol important ar fi putut avea în această
îndrumare cumnatul lui Lazăr, preotul lo a n R a co tă din Avrig, «unul din
preoţii mai luminaţi ai vremii sale». De asemenea, scriitorul loan Barac
a r fi fost învăţător, «dascăl normalicesc», în Avrig, înainte de anul 1800,
şi ar fi putut determina plecarea lui Lazăr la liceul piarist din Cluj. Of.
I. Matei, Lăm uriri p riv ito a re Ia v ia ţa lui G h eo rg h e Lazăr, lo c . cit.,
p . 230— 233.
rile şi îşi spunea pe faţă părerile şi nemulţumirile, un mic

discurs politic în care şi-a arătat admiraţia faţă de Napoleon
Bonaparte, vrăjmăşia duşmanilor geloşi pe inteligenţa şi cul
tura lui, toate acestea l-au îndepărtat de la Sibiu 20 şi, încetul
cu încetul, de cariera ecleziastică,. Fuge mai întîi la Braşov,
unde era acum profesor fostul său dascăl Ioan fiarac, dar e
adus înapoi cu forţa. A doua oară însă fuga îi reuşeşte. An
gajat mai întîi perceptor al copiilor unei boieroaice, Bărcă-
nescu, la Braşov, o urmează pe aceasta la Bucureşti, poate
încă neintuind că drumul în radvanul Bărcăneascăi era dru
mul său spre nemurire şi că acest drum va intra în isţoria cul
turii româneşti, sub denumirea sub care a intrat în istoria
naţională drumul lui Dragoş, al lui Bogdan şi al lui Negru
Vodă, denumire plină de încărcătură de geneză, descălecare.
In Bucureşti a reuşit să se impună destul de repede, dar nu
imediat. Dovedeşte mai mult empiric boierilor, în special Ba
nului C. Bălăceanu şi Domnitorului Caragea, cu toată împo
trivirea grecilor şi a acelora dintre românii îmbrobodiţi de
«moda acelui veac, adică moda de a nu fi Român», cum zice
Heliade 21, că «se pot învăţa ştiinţele în limba patriei» şi, în
1818, i se dă încuviinţarea să deschidă prima şcoală su perioa
ră în lim ba română «în ruinele Sf, Sava» 22.
Dacă ne gîndim că totul se petrecea intr-un Bucureşti încă
oriental, încă fanariot, plin de giubele, caftane şi turbane, pur
tate de români de-ai noştri, ca să semene cu grecii aristocraţi
veniţi din Fanar, cu o brumă de cultură grecizată şi snoabă,
cum va fi mai apoi franţuzită şi iarăşi snoabă, imitînd alţi
străini, ne putem imagina că nu-i va fi fost uşor lui Lazăr să-şi
dovedească principiile noi şi capacitatea personală de a le
pune în practică. I-au trebuit, de altfel, doi ani pînă să deschidă
şcoala. Cum spune Heliade, cînd a venit Lazăr în Bucureşti,
«totul era degeneraţie şi amorţeală». Merită să ne rememo
răm întreg pasajul spre a ne plasa cit de cit în mediul în care
a intrat Lazăr : «cită dar degeneraţie era şi în religie şi în
naţionalitate... (li se vorbea) într-o limbă ce nu era a părin
ţilor lor şi pe care nu o înţelegeau ! Cînd altă dată ar fi putut
20. Desp.ro a p o sto la tu l lui G h eo rg h e L azăr în Sibiu, o frumoasă evo
care de N. Colan, în «Revista Teologică», Sibiu, XIII, ,(1923), nr. 8— 10,
p. 257— 261. N. Colan arată şi el că Lazăr a fost la Viena bursierul Epis
copiei, din fondul sidoxial, şi nu a l baronului Bruckenthal. De asemenea,
pune pe seama episcopului Moga îndepărtarea lui Lazăr de la Sibiu.
21. I. Heliade Rădulescu, «Curierul românesc», X, 1839.
22. Tot 1a I. Heliade Rădulescu, op. cit.
GHEORGHE LAZAR, «DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI» „ 235
mai bine a se potrivi acel verset al proorocului şi împăratu

lui : «urechi au şi nu aud». Totul era degeneraţie şi amor
ţeală! Ieşind din biserică vedeai pe jeluitor a se sili să-şi
dea jalba către stăpînire în limba grecească, a se ruga de al
cătuitor ca s-o facă ceva mai elinică; cine era boier, îi era
fuşine să zică că e român ; cel cu părinţi necunoscuţi, daca
ştia două trei vorbe greceşti, nu mai vrea să treacă drept ro
mân, zicea că e grec. Numele de tată şi de mamă erau nume
m ojiceşti; p'aci era să se facă şi Dumnezeu babaea al oame
nilor nobili. Aceasta era starea românului întru aceea ce se
atinge de inima şi de sufletul lui, cînd a venit George Lazăr.
Totul era degeneraţie şi amorţeală» 23.
Putem astfel înţelege uşor de ce i-a fost atît de greu lui
Lazăr să biruie. A avut norocul ajutorului unor boieri lumi
naţi ca Banul C. Bălăceanu, care i-a devenit protector. «Boie
rul deveni credinciosul lui Lazăr», zice G. Bogdan-Duică. Tot
el ne spune că Bălăceanul ameninţase în Divan că dacă nu se
vor face şcoale româneşti, nici preoţii nu-şi vor mai plăţi con
tribuţia, căci şcolile se întreţineau pe atunci numai din con
tribuţia preoţilor. «Cum, preoţii români să plătească, şi copiii
lor să nu înveţe nimic, ca să înveţe străinii ? Cum ? Preoţii
români să plătească, spre a ţine şcoale unde să se desromâ-
nească Românii ?».
Divanul despre care e vorba e acela în care s-a dat lupta
finală dintre limba română şi limba greacă, Partida greacă era
susţinută de Veniamin de Lesbos, cea română de Lazăr, ajutat
de Bălăceanul. La orice argument al lui Lazăr, grecul zicea
den ghinetai, nu se poate. Dar pînă la urmă Lazăr, cu ajutorul
hotărîtor al Bălăceanului, birui, cam în luna februarie 1818 24.
Evidenţiind meritele lui Lazăr, incontestabile, e drept însă să
ne amintim şi de contribuţia partidei naţionale româneşti,
existentă bineînţeles în acest secol al XVIII-lea, dar, cum
observă Dan Zamfireseu, uneori grijulie şi temătoare să nu-şi
piardă privilegiile, ceea ce nu era cazul cu Lazăr 25.
» în legătură cu d eschiderea şcolii de la «Si. Sava», se im
pune o precizare, pe care mulţi dintre cercetătorii moderni
n-o fac sau n-o observă. Se vorbeşte de obicei de deschiderea
23. I. Heliade Răduleseu, B io g rafia Iui G eo rg e Lazăr, în voi. G. Bog-
dan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 250.
24. La G. Bogdan-Duică, G h eo r g h e Lazăr, Bucureşti, 1924, p. 70— 71,
8 1 . ' '
25. Dan Zamflresou, t G h eo rg h e Lazăr, în voi, «Istorie şi Cultură»,
Bucureşti, 1B75, p. 98.
ei ca şcoală de inginerie, şi lui Lazăr i se atribuie titlul de

inginer. Nimeni nu s-a oprit însă mai cu stăruinţă nici asupra
acestui titlu al său, nici asupra titlului şcolii. A fost inginer ?
Făcuse intr-adevăr demonstraţii practice cu astrolabul şi cu
sextantul, măsurase moşia Banului Bălăceanu şi făcuse dovada
unei priceperi egale cu a inginerilor străini care o măsuraseră
înainte, dar nu ştim cu exactitate dacă îşi luase cîndva titlul
de inginer la o facultate tehnică. învăţase toate acestea la
Viena desigur, pentru că era spirit iscoditor şi orientat spre
disciplinele practice cele mai moderne, aşa cum învăţase şi
matematica şi trigonometría, şi geografia şi filozofia, şi paleo
logía şi dreptul — de unde şi aserţiunea lui Heliade, că era
doctor în legi ■— dar e mai mult ca sigur că titlul de inginer
şi l-a dat el însuşi, ca să dea un nume meseriei pe care o
cunoştea, — «se dă ca geometru» spune Christian T e ii26 — şi
i l-au dat bucureştenii pe baza examenului dat în faţa lui Bă
lăceanu. Pe vremea aceea, la noi, acest lucru putea fi probabil
suficient.
Fapt e că odată cu înfiinţarea şcolii de la «Sf. Sava», el e
numit «dascăl de Inginerie» (I. Heliade Rădulescu). Heliade
adaugă însă şi el în paranteză : «aşa îi zicea». Cine îi zicea
aşa ? Probabil toţi cei care l-au cunoscut şi au văzut cîte ştie
şi în special Eforii Şcolilor. Aceştia alcătuiesc la 6 martie 1818
o anaforâ (cerere, raport) către Domnitorul loan Gheorghe
Caragea şi, după ce spun că au căutat peste tot un dascăl
român, iscusit «atît la cele bisericeşti cît şi la cele filozofi-
ceşti, precum au şi celelalte limbi» (popoare, n.n.), dascăl ce
urma să predea «chiar în limba noastră cea românească» —
«altul mai destoinic n-am putut găsi fără pe un Lazar inginer,
ce a venit acum de curînd din părţile Transilvaniei aici în-
tr-acest pămînt, pe care mai întîi l-am cercetat, ca să vedem
la care învăţături poate fi destoinic a le învăţa şi ... numitul
dete făgăduială că la orice meşteşug filosoficesc este destoi
nic...» 27.
Dar tot Heliade mai spune un lucru : Lazăr nu era numai
dascăl de inginerie, ci şi «dascăl de bogoslovie». însuşi Banul
Bălăceanu cînd a cerut de la Vodă aprobarea pentru deschi
derea şcolii, a prevăzut ca ea să fie «o şcoală românească sub
26. In F am ilia, 1865, p. 122.
27. Anaiforaua semnată de Nectarie Mitropolit, Gr. Ghica, Constantin
Bălăceanu, Alexandru Mavrocondat şi Iordache Golescu, în voi, G. Bog-
dan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, V ia ţa şi o p e ra lu i G h. Lazăr, p . 209—210.
numire de a scoate meşteri ingineri, şi de a învăţa pe circov-

nicii (cîntăreţii, n.n.) ce veneau a se preoţi, slujba şi datoriile
preotului» 28. Aceasta cu atît mai mult, cu cît pe atunci şcolile
se întreţineau din veniturile unor moşii mînăstireşti — He-
liade numeşte mînăstirea Glavaciocului cu 10.000 lei — şi din
contribuţia preoţilor29.
Lazăr venea deci la Bucureşti şi ca teolog şi ca dascăl de
teologie. I se încredinţa ca şi la Sibiu şi o catedră de teologie,
iar şcoala era şi de teologie, urmînd a educa pe viitorii preoţi,
concomitent cu pregătirea inginerilor. Lazăr însuşi fu totuşi
rînduit să predea matematica şi filozofia, trigonometria şi me
tafizica. Desigur, în cadrul cursurilor de filozofie şi metafi
zică, va fi făcut, cum crede G. Bogdan-Duică, şi ontologie şi
teologie so. Acest paralelism pe care l-am văzut şi în Moldova
în aceeaşi epocă, promovat de Veniamin CostachiS1, între
educaţia religioasă şi cea laică, este un mare moment de coti
tură în istoria culturii româneşti, a cărei orientare conjugată
acum se precizează, ba mai mult, se instituţionalizează.
Nu ştim dacă şi cîţi preoţi va fi scos Lazăr, în cei patru
ani cît a condus şcoala de la «:Sf. Sava». Se pare că atenţia lui
s-a îndreptat totuşi mai mult spre disciplinele laice. îi lăcri
mau ochii de bucurie cînd îi vedea pe «grămătici şi pe ţîrcov-
nicii panachideri» cu sextantul şi cu astrolabul, măsurînd cu
pricepere moşiile, ne spun contemporanii. Am putea deduce
de aici că mulţi dintre candidaţii la preoţie se făceau, pînă
la urmă, ingineri, cu atît mai mult cu cît meseria era foarte
căutată şi bine plătită. Toţi proprietarii voiau hărţi cu măsu
rători exacte, aşa incit nu numai Lazăr, ci chiar şi elevii lui
erau mereu solicitaţi.
Au existat şi pînă la venirea lui Lazăr şcoli în limba ro
mână, şi nu numai la Bucureşti. Dar ele erau şcoli inferioare,
în care se preda doar scrisul şi cititul, «ştiinţa cetaniei», şi*I.,
28. D ate şi n o i con tribu ţii r e fe r ito a r e Ia v ia ţa şi o p e r a lu i G. L azăr
I. În cep u tu rile in g in eriei în P rin cip a tele R om ân e şi a c tiv ita te a Iui G. Lazăr
c a in gin er, articol apărat în unicul număr al revistei «Gheorghe Lazăr»,
Braşov, 1923, reprodus în G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op . cit.,
p. 213 ş.u. Cele de mai sus la p. 217.
29. I. Heliade Rădulescu, B io g rafia lu i G eo r g e Lazăr, în voi. citat al
lui G. Bogdan-Duică şi Popa-Lisseanu, p. 252— 253.
30. G. Bogdan-Duică, G h eo r g h e Lazăr, Buc., 1924, p. 88—92.
31. Dealtfel, în Moldova încă Iaoob Stamate (1792— 1803), predecesor
a l lui Veniamin, ceruse Domnitorului introducerea în şcoli a unui curs de
«geometrie practică», pe care francezii o numesc inginerie, cf. U ricariu l
III, p. 12. Nu s-a pus însă în practică atunci. Abia Gheorghe Asachi va
fi primul inginer şi arhitect în Moldova.
toate erau pe lingă biserici şi mînăstiri. Mai erau şi şcoli infe

rioare slavone şi greceşti. La «Sf. Sava» funcţiona încă din
1707 o Academie grecească. Şcoli româneşti inferioare, în
care se preda însă şi greaca, erau în afară de Bucureşti, la Sla
tina, Tîrgovişte, Piteşti, Buzău, Rm. Vîlcii, Tg. Jiu, Craiova,
Caracal, Roşiori de Vede, Cîmpulung, Ploieşti ş.a., iar şcoli
slavo-române mai erau încă la «Sf. Gheorghe-Vechi» şi la
Colţea ?2. Cînd a venit Lazăr, deşi unele din şcolile greceşti
şi slavo-române au mai rămas, cea mai mare parte din elevi
au alergat la şcoala sa : «au golit şcolile de la Udricani, Sf.
Gheorghe, Colţea şi de la toate Bisericile», cum spune Ion
Ghica 3233.
Printre elevii lui Lazăr, dintre cei mai cunoscuţi, sînt po
meniţi : I. Heliade Rădulescu, Petrache Poenaru, Eufrosin Po
teca, Christian Teii, Scarlat Rosetti, cel care îi va ridica statuia
la Avrig, Anton Pann, Marin Serghiescu, Alecu Basarabescu,
tatăl scriitorului ş.a .34.
Că şcoala lui Lazăr s-a bucurat de la început de presti
giu, ne-o arată şi faptul că Veniamin Costachi i-a trimis de
îndată, «mult învăţatului domn Gheorghe Lazăr» 35, şase bur
sieri moldoveni, şi nu pentru a-i face preoţi. Dintre ei s-au re
crutat de altfel profesori la Gimnaziul Vasilian din Iaşi.
De ce e Lazăr mare şi de ce e atît de mare, încît a intrat
în legendă şi în Panteonul eroilor şi al ctitorilor de patrie, de
limbă şi cultură românească ? Fiindcă a fost un om de răs
cruce în istoria culturii româneşti. Fiindcă spunem: înainte
şi după Gheorghe Lazăr. Fiindcă el, anume Lazăr, a închis o
uşă a trecutului care nu ne făcea cinste şi a deschis o uşă a
viitorului care ne reda demnitatea şi mîndria naţională. Fiindcă
i-a învăţat pe elevii săi «a cunoaşte vocea Patriei», cum spune
P. Poenaru. Fiindcă a fost un patriot aprins de pasiune sfîntă
pentru limba strămoşească, ajunsă să fie dispreţuită şi înlo
cuită cu. alte limbi străine, cu nimic mai demne şi mai de va
loare decît a noastră. Fiindcă mai mult decît mulţi, din vre
mea sa şi dinainte, a, simţit pînă în adîncul fiinţei umilinţa
împilării limbii, şi n-â mai răbdat-o. Fiindcă a fost omul ce ne
32. Cf. Gheorghe Părnujă, op. cit., p. 23-—25.
33. Ş co a la d e acu m 50 d e ani, în voi. «Opere», Bucureşti, 1956, voi. I,
p. 145. Vezi şi Dr. docent George Potra, Ş co a la D om n ească d e slo v en ie d e
la b iseric a Sf. G h eo rg h e din B ucureşti, în «Glasul Bisericii», X X (1961),
nr. 9—10, p. 837—8 7 8 ; Ib id em , X XI (1962), nr. 3— 4, p. 250—312.
34. Vezi o listă mai mare la Gheorghe Părnuţă, op . cit., ip. 57 ş.u.
- 35. La N. Iorga, Isto ria literatu rii rom ân e din sec. X V III,'v ol. II,
ip. 407, cf. Gh, Părnuţă, op. cit., p. 59— 60. ’
GHEORGHE LAZAR, «DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI» 289
trebuia exact în momentul acela. Fiindcă a întruchipat cele

mai profunde simţăminte ale naţiunii, şi le-a exprimat cu voce
tare, şi le-a prefăcut în acţiune. Fiindcă a făcut totul conştient
şi cu mare luciditate, ştiind că e nevoie să deschidă Patriei «o
epohie noao», cum spunea chiar el.
Onisifor Ghibu, în căutare de argumente cu care să pro
beze că prefaţa la Povăţuitorul tinerimii e apocrifă şi că e de
fapt alcătuirea lui Zaharia Carcalechi, pusă pe seama lui Lazăr,
crede că nici ideile din ea nu pot fi lazariene. De pildă, spune
el, Lazăr nu ar fi putut scrie că «am hotărît de a veni într-acest
ales şi de Dumnezeu binecuvântat pămînt Românesc, ca să
samăn griul cel curat şi fără neghină»36, deoarece spune
Ghibu, el «n-a venit în ţară cu un program propriu-zis de lu
minare a naţiei şi de izgonire a culturii greceşti. Acest pro
gram şi l-a făcu,, •upă ce a ajuns aici şi s-a izbit de realitatea
dureroasă a culturii româneşti, care era, întreagă, gre
cească» 37.
Intr-adevăr, nu va fi venit cu un «program» în sensul de
azi al cuvîntului, dar venea cu idei precise, cu inima româ
nească, înfierbîntată, şi cu vocaţia sa înnăscută de profet («Era
ascultat ca un profet» spunea Alexandru Papiu Ilarian). Ve
nea, cum va zice episcopul Moga «cu păcate politice», deci nu
era chiar aşa, un oarecare, trezit misionar naţional doar la
confruntarea cu grecii din Bucureşti. Avusese şi în Transil
vania «grecii» lu i! E foarte edificatoare în această privinţă
părerea lui G. Sion, exprimată în faţa Academiei din Bucu
reşti, cu prilejul primirii în Academie a lui P. Poenaru. El îl
înscrie pe Lazăr printre corifeii Şcolii ardelene şi îi atribuie
încă fiind în Transilvania, următoarea declaraţie pe care o
redă între semnele citării, deşi nu ne spune de unde a luat-o :
«Ce folosim noi, învăţaţii, cu erudiţiunea noastră, dacă nu vom
comunica-o naţiunii ? Ce folosim noi, scriitorii, cu scrierile
noastre, dacă nu avem un public mai mare care să ne citească
şi să ne înţeleagă ? Şcoalele trebuie Românilor. Să le facem
dară Şcoale. Să trecem mai ales peste Carpaţi, unde Românii
sînt mai ageri şi mai inimoşi şi acolo să consumăm forţele
noastre. Acolo făclia va fi mai luminoasă şi mai binefăcă
toare». Şi Sion continuă : «Acestea şi-a zis Lazăr ; acestea a
şi făcut» 38. Chiar dacă am presupune că aceste cuvinte sînt
puse de Sion în gura lui Lazăr (deşi ar fi trebuit să nu le pună
36. In Precuvântarea la «Povăţuitorul...»
37. Oniisifor Ghibu, Din is to ria literatu rii d id a c tic e rom ân eşti. Buc.,
1975, p. 93, nota 1. 38. G. Sion, în op. cit., p. 44.
între semnele citării), ele ne vorbesc totuşi de un «program»

naţional al dascălului, chiar de cînd se afla încă în Transil
vania. De aceea e corect să credem că a făcut totul conştient
de ceea ce face, şi nu dintr-o simplă adaptare la situaţie. Şi, la
urma urmei, chiar şi numai o astfel de «adaptare» ca a lui, nu
era la îndemîna oricui. Trebuia cineva să fie foc, pentru ca
focul să se prefacă în vîlvătaie. Tăciuni stinşi erau destui şi
nici unul nu s-a «adaptat» ca Lazăr !
Unul din elevii săi, Scariat Rosetti, a rezumat pe monu
mentul pe care i l-a ridicat la Avrig, întreaga sa misiune pro
fetică şi revoluţionară, prin afirmarea că Lazăr «deşteptase
din somn» România. El însuşi, Lazăr, şi-a înţeles activitatea nu
ca pe o profesiune, ci, cum zice Heliade în limba vremii, ca
pe o «misionară» 39.
A arătat cu perseverenţă şi cu neîndoielnică certitudine
şi convingere, că limba română e capabilă să exprime, ca şi
celelalte limbi ale celorlalte popoare, totul. Nu numai învăţă
turile religioase, în care avea deja un trecut de mai mult de
trei sute de ani, nu numai întîmplările istoriei, ci şi toate ştiin
ţele, matematica, trigonometria, geodezia, geografia şi, bine
înţeles, toate subtilităţile cugetării filozofice40. Trece perso
nal la demonstraţii. Traduce tratate de matematică, adecvează
39. B i o g r a f i a l u i G h e o r g h e L a z ă r , l o c . c it ., p. 257.
40. Lazăr a avuit urmaşi buni în această privinţă. In afară de mitro
politul Dioniisie Lupu care l-a susţinut, după moartea sa a militat pentru
aceleaşi principii, un alt ierarh luminat, Grigare al Argeşului. Acesta, ca
să demonstreze capacitatea limbii române de a exprima gândirea filozofică,
a tradus o L o g h i c ă , iar în prefaţă scrie : «U n ii d i n d a s c ă l i i a l t o r lim b i,
poate de vreo patimă răpindu-se, nu lipsesc a zice că cu neputinţă este
a se muta t i l o z o i i a in l i m b a r o m â n e a s c ă , pentru sărăcia zicerilor şi a,
numirilor. Am pus dar toată osîrdia de am tălmăcit şi pr,e cele mai neles-
nicioiase graiuri şi nume, păzind de aproape pre înţelegerea ,tălmăcirea,
pentru ca să rămîiie greşită şi deşartă părerea acelora, şi să se arate prin
lucru dovedit cum că toate limbile, fără osebire, sînit îndemânatice la toate
ştiinţele; că mai mult plăcem muzelor a vorbi în fieştecare neam cu limba
lui decât în alta străină, fiindcă numai limba patriei este destulă a învăţa
pre cei ce doresc a le şti spre a învăţa cu desluşire şi cum că, f ă r ă l i m b a
p a t r i e i , n u n u m a i p u ţ in f o l o s i t o a r e s - a u a r ă t a t Ş c o a i e l e ş i c ă r ţ i l e , c i ş i
f ă r ă n i c i u n s p o r . înceteze dar de acum înainte, Sfiala aceea care, se
pricinuia nouă de l a d a s c ă l i i a l t o r lim b i , precum am zis, ne îndărăcnea
pentru cîştigul lor, s a u d e l a c e i c e î n v a ţ ă c î t e c i n c i ş a s e f r a n ţ u z e ş t i s a u
ş a p t e o p t e l i n e ş t i şi îndată se umflă, căscînd gurile spre a-şi defăima limba
sa cea ide patrie, f ă r ă a s o c o t i c ă p r e o r i c e m e ş t e ş u g ş i p r e o r i c e ş t iin ţ ă
v r e m e a l e c r e ş t e ş i l e m ă r e ş t e c î n d n e c u r m a t s e p u n în l u c r a r e ». La V .A.
Urechia, I s t o r i a Ş c o a l e l o r , voi. I, p. 115; cf. G. Bogdan-Duică, G h e o r g h e
L a z ă r , Bucureşti, 1924, p. 80/214. Trebuie să remarcăm principiul că limba,
ca şi meşteşugurile, se perfecţionează prin întrebuinţare.
GHEORGHE LAZAR, «DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI» 2 91
sau crează termeni valabili pînă astăzi4l, traduce din Kant şi

compune el însuşi manuale ştiinţifice 42, pînă cînd şi cei mai
sceptici cedează, se luminează şi termină prin a da laudă Celui
de sus că, în sfîrşit, cineva i-a redat limbii noastre demnitatea
de a sta, fără ruşine, alături de limbile mîndre care ne-au sub
estimat mereu.
Că Lazăr a desfăşurat o activitate naţională conştientă, pe
care şi-a programat-o minuţios, se vede şi din unele texte —
puţine din păcate, rămase de la el — în care analiza stărilor
existente e în acelaşi timp un act de condamnare, un strigăt
de alarmă şi o chemare la revoltă, la schimbarea acestor stări
umilitoare, pentru regăsirea «treptei celei pierdute a cinstii
strămoşeşti», cum spune în «înştiinţarea» din 1818, prin care
anunţa deschiderea şcolii sale. în Discursul la înscăunarea
Mitropolitului Dionisie, din anul 1819, Lazăr deplîngea în cu
vinte amare starea jalnică a ţării : Dar oare cînd s-ar ridica
duhul din ţărîna acelora şi ar privi peste strănepoţii marelui
Chesar, slăvitului Aurelie şi înaltului Traian, oare în ziua de
astăzi, mai cunoaşte-i-ar ? Negreşit i-ar căuta în palaturile
cele mai împărăteşti, şi i-ar afla în viziunile şi bordeiele cele
proaste şi încenuşate ; i-ar căuta în scaunul stăpînirii, şi i-ar
afla amărîţi sub jugul robiei; i-ar căuta proslăviţi şi lumi
naţi, şi cum i-ar afla ? Rupţi, goi, amărîţi şi asemănaţi dobi
toacelor, de tot căzuţi în prăpastia orbirei, bine gătiţi spre
slujba vrăjmaşului omenirei, răpitorul casei părinteşti. Ajungă
lacrimile Patriei, ajungă jugul robiei, vreme este de cînd cu
oftare aşteaptă căzuta semenţie cuviincioasa izbăvire ; ţărîna
strămoşească cu cuvînt pretenderiseşte acum mîntuire căzu
ţilor săi strănepoţi...»43. Lazăr spunea acestea în 1819, aşadar
înainte de sfîrşitul domniilor fanariote. Era şi un mare act de
curaj să-i numeşti pe cei de la cîrmă «vrăjmaşii omenirii»,
«răpitorii casei părinteşti».
Contemporan cu noul suflu al Şcolii ardelene, Lazăr îm
părtăşea desigur în întregime crezul ei cu privire la originea
41. Traian Lalescu şi Dimitrie Pompei, mari matematicieni, elogiază
marele merit al lui Lazăr în fixarea terminologiei matematice în limba
română, cif. Dim. Păcurariu, op. cit.
42. Pentru întreaga operă scrisă a lui Gheorghe Lazăr, vezi la G. Bog-
dan-Duică şi G. iPoipa-Lisseanu, op. cit., p. 350-—351. Sînt (prezentate 20 de
scrieri, originale şi traduceri, versuri, discursuri, manuale şi tratate ştiin
ţifice şi filozofice.
43. La G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 23— 24. Dan
Berindei într-un foarte frumos articol despre Lazăr, Patria şi P rogresu l, în
«Luceafărul» XXII (1979), 23 ,(893), 9 iunie 1979, p. 6, dă parte din acest
citat ea fiind din în ştiin ţa rea din 1818. E desigur o scăpare.
românilor, adăugind prin aceasta un motiv în plus mîndriei

de a fi român, şi de a repune în drepturile ei limba română.
«Noi românii de acum — scrie el — carii sîntem adevăraţi
strănepoţi ai romanilor, avem în ochi o ceaţă prin care nu
putem vedea lumina soarelui». Mai departe deplînge faptul
că nu avem şi noi doctori români, şi filozofi români, «că şi
noi sîntem născuţi ca şi alte neamuri, şi noao ne-au dat Dum
nezeu acele daruri ca şi la alte neamuri, numai vrere să
avem !... Cine poate zice că fiii românilor nu vor putea învăţa
toate învăţăturile în limba patriei ? Eu văd acum ce putere şi
vrere au fiii românilor la învăţătură» 44. Nu uită niciodată să
amintească de «moşii şi strămoşii noştri» 45, de «slava şi mări
rea Românilor, strămoşii noştri», de urmele podului lui Traian
de la Turnu Severin, de hrisoavele care mărturisesc «dreptul ce
avem în stăpînirea pămîntului strămoşesc», de faptul că sîn-
44. La Dim. Păcurarul, op. c it., «Contemporanul», 8 iunie, 1979, p. 4.
La Dim. Păcurariu, citatul e redat ea şi cum ar fi al lud Lazăr. Textul se
află în D is c u r s u l d e r e c e p ţ i u n e la A c a d e m i e a l lu i P. P o e n a r u d e s p r e
G. L a z ă r şi Ş c o a l a R o m â n e a s c ă şi este reprodus şi de G. Bogdan-Duică şi
G. Popa-Lisseanu, în op. c it., p. 285.
P. Poenaru îl citează la rîndul său după un opuscul intitulat P o v ă -
ţ u it o r u l t i n e r im e i şi atribuit lui Lazăr. G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu
arată într-o notă (p. 283) că P o v ă ţ u i t o r u l nu este scris de Lazăr, dar a.re
idei lazariste. Noi l-am reţinut ca atare şi l-am completat mai departe cu
alte texte care, în mod sigur, aparţin lud Lazăr şi exprimă aceleaşi idei.
Titlul complet al lucrării în cauză este P o v ă ţ u i t o r u l t i n e r im e i c ă t r e a d e
v ă r a ta şi d r e a p ta c e tir e . In tr -a c e s t c h ip a c u m î n t i i a o a r ă lu c r a t d e
G h e o r g h e L a z ă r , l o s t u l p r o l e s o r a l î n a l t e l o r ş c o a l e r o m â n e ş t i d in B u c u
r e ş t i ş i a c u m î n t î i a ş i d a t ă t ip ă r it c u t o a t ă c h e l t u i a l a p r e a c in s t it u lu i, p r e a
v r e d n i c u l u i ş i d e m ă r it n e a m n ă s c u t u lu i D. D. G r i g o r i e d e B ă l ă n e a n u ,
m a r e lu i D v o r n ic a l P r in c ip a t u lu i V a l a c h i e i , Buda, 1826, 112 p. Despre
această carte scrie pe larg Onisifor Ghibu, arătînd că într-adevăr nu poate
fi opera lui Lazăr ci e scrisă de Zaharia Garcalechi şi pusă pe seama
lui Lazăr ca s-o poată vinde mai uşor (Onisifor Ghibu, D in i s t o r i a l i t e r a
tu r ii d i d a c t i c e r o m â n e ş t i , Bucureşti, 1975, p. 88— 99).
Dealtfel şi I. Helinde Răduleseu îi scria lui George Bariţiu în ace
laşi sens : «Abecedarul ce se atribuie lui Lazăr, nu este al lu i; a fost o
speculaţie a lui Zaharia Garcalechi după moartea repausatului ; venind cu
călindare prin Bucureşti, a venit şi ou acel Abecedar, fabricat de dînsul
sau de alţii şi l-a atribuit repausatului spre a şi-l putea vinde. Repausafcul
avea alte ocupaţiuni, ca să se poată ocupa de abecedare de felul acela
atît de buchieros. A scris un C u r s d e t i l o s o l i e după Kant, din care a făcut
un curs de l o g i c ă şi de metafizică ; a scris o g e m e t r i c ă şi t r i g o n o m e t r i c ă
după Volff — copii după acestea se conservă de către disoopolii lui,
I. Mainescul şi I. Balama ; a mai scris o g e o g r a f i e a s t r o n o m i c ă ce a pre
dat-o în timpul revoluţiunii lui Vladimirescu pînă s-a bolnăvit». Cf. C o r e s
p o n d e n ţ a lu i G . B a r iţ iu c u I. E li a d e p r i v i t o a r e l a G. L a z ă r , în voi. G. Bog
dan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. c it., p. 263.
45. In «înştiinţare», l o c . c it ., p. 18.
tem «strănepoţii lui Romulus» 46, de «strămoşul nostru Marcu

Aureliu» 47, de «strămoşii noştri romani» 48.
Tuturor le aminteşte de originea romană, şi Mitropolitu
lui, şi Domnitorului, şi le fixează adevărate programe de con
ducere în lumina adevărului despre originea romană a po
porului român, origine care impune o anume ţinută, o anume
demnitate, un anumit program de educaţie patriotică şi de
politică internă şi externă. «Patriei nu-i poate fi tot una (mă
car) ce feliu de creştere vor primi mădularele următoare»,
scrie el în «înştiinţarea» din 1818. Mitropolitului îi aduce
aminte că trebuie să facă totul «cu duh românesc», iar Dom
nitorului, prin pilde înţelepte îi atrage atenţia să se lupte pen
tru independenţa ţării şi să scoată «sărmana Patrie» din starea
«vrednică de jale şi de plîngere» în care se află încă de la
multoraticele năvăliri ale Hunilor, Avarilor, Ostrogoţilor, Vi
zigoţilor, Tătarilor şi altor neamuri barbare şi răpitoare» 4950.
în «înştiinţarea» din 1818, Lazăr propune pentru clasa de
mijloc, printre obiectele de studiu, şi Istoria neamului cu a
Patriei dimpreună, obiect nou, acum pentru prima oară intro
dus, menit să contribuie la cunoaşterea trecutului şi la edu
carea generaţiilor tinere în spiritul iubirii de Patrie.
Răscoala din 1821 a Domnului Tudor Vladimirescu, l-a
prins pe Lazăr în Bucureşti. Se ştie cu certitudine, din mai
multe surse, că cei doi s-au cunoscut şi au colaborat. George
Bariţiu relatează informaţiile pe care le-a primit în această
privinţă de la I. Heliade Rădulescu : «Pandurii lui Tudor n-au
tras în Lazăr. Dincontră, Lazăr era în toate zilele binevenit la
Cotroceni, unde Tudor se afla asediat cu trupele sale ; era
consultat adesea la întăririle ce se făceau lagărului şi mai
totdeauna îl însoţeam dimineaţa — scrie Heliade — şi mă în
torceam cu dînsul seara ; în cîteva nopţi am şi dormit acolo
împreună» so.
46. In D iscursul la în scă u n a rea M itropolitului D ionisie, lo c . cit.,
p. 23— 24.
47. în A p elu l la su b scrierea pen tru p u b lica rea unui cu rs d e m a tem a
tică d e G h eo rg h e Lazăr, în anul 1822, publicat în G. Bogdan-Duică şi
G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 26.
48. In D iscurs com pu s d e G h eo rg h e L azăr la so sirea în ţară a lui Gr.
G hica V od ă , 30 iulie 1822, publ. în G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu,
op. cit., p. 31.
49. Loc. cit., p. 35.
50. C oresp on d en ţa lui G. Bariţiu cu I. E liad e p riv ito a re Ia G. Lazăr,
în voi. G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 262.
Şi Alex. Papiu Ilarian îi scrie lui G. Baritiu care colecta

date despre Lazar, că «se cunoştea foarte bine cu Tudor şi
foarte adeseori era poftit în cástrele de la Cotroceni. El, Lazăr,
învăţa pe oamenii Iui Tudor cum să facă afeturile (patul tu
nurilor), şi cum să dea cu tunul... Pandurii pînă a nu da cu
tunurile ziceau : «staţi să vie neamţul să îndrepte tunul» 51.
Alex. Papiu Ilarian după ce arată că «neamţul» era Lazăr, ne
dă şi un succint portret al lui din acea vreme : «Lazăr era om
înalt, uscăţiv, cu favorite, îmbrăcat în haine ungureşti; era
ca de 50 de ani, dar foarte zdruncinat în privirea sănătăţii.
Lazăr cînta şi la vioară» 52. Desigur prin «neamţul» trebuie să
înţelegem calitatea sa de inginer, iar prin «hainele ungureşti»,
haine europene, diferite de ale protipendadei bucureştene,
căftănite şi turbănite, după moda grecească.
Dan Berindei crede că Lazăr şi cu Tudor se cunoşteau
încă înainte de Revoluţia de la 1821, şi că Tudor l-ar fi vizitat
pe Lazăr la Bucureşti. Dan Berindei recunoaşte că nu există
nici un document în această privinţă, dar presupunerea e în
logica lucrurilor : «Este imposibil ca legătura să nu fi existat.
Mai mult decît atît, putem bănui, în ciuda unor mărturii încă
nedescoperite, că încă dinaintea evenimentelor revoluţionare,
Vladimirescu a venit să caute sfat la dascălul transilvan» 53.
O mărturisire a lui G. Sion ar putea întări cele spuse de
Dan Berindei, deşi nu constituie o afirmare specifică despre o
întîlnire anterioară mişcării între cei doi. E mai degrabă vorba
de o întîlnire de idei şi de influenţe, exercitată de şcoala lui
Lazăr : «Şcoala sa, se poate zice, a făcut adevărata mişcare
naţională de la 1821, spune G. Sion. Tudor Vladimirescu,
această figură impozantă a istoriei noastre moderne, n-a fost
decît un braţ, un executor popular al ideilor produse de şcoala
lui Lazăr. Tudor Vladimirescu a fost destinat să fie spăimîn-
tătoru] Grecilor, precum în Transilvania a fost Horia spăimîn-
tătorul Ungurilor. De aceea, am văzut că junimea din Şcoalele
naţionale a alergat sub stindardul lui Tudor» 54.
Ceea ce e sigur, în documente şi dincolo de documente, e
că amîndoi, şi Tudor şi Lazăr, au fost însufleţiţi de o aprinsă
iubire de neam, pe care îl voiau liber, scăpat de robia fana
şi. S criso a rea lu i A lex . P apiu Ilarian că tr e G. B ariţ, d e s p r e G. Lazăr,
după in form aţiile lui T eii, ci. Idem, p. 274.
52. Ibidem .
53. Dan Berindei, Patria şi p rog resu l, în «Luceafărul» din 9 iunie
1979, p. 6, col. 3.
54. G. Sion, op. cit., p. 49— 50.
GHEORGHE LAZAR, ^DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI: 295
riotă care pervertea totul, şi ţinea Ţara şi pe români într-un

orient înapoiat, mult în urma naţiunilor europene care îşi
făureau propria lor cultură şi propriul lor destin, adecvat fiin
ţei şi aspiraţiilor lor legitime şi fireşti. Adeziunea lui Lazăr
Ia mişcarea lui Tudor a fost un exemplu extraordinar pentru
elevii săi şi pentru toată suflarea românească, strînsă de cîţiva
ani în jurul său. Ceea ce insufla Lazăr prin şcoală elevilor săi,
predicînd cum spune Heliade «ştiinţele şi naţionalitatea» 55,
Tudor prefăcea, cum remarcă G. Sion, în faptă. Nu se putea
să nu se înţeleagă, să nu se iubească, să nu se ajute. Padeş-ul
lui Lazăr a fost Academia de la «Sf. Sava». Academia lui Tudor
a fost proclamaţia de la Padeş. Lazăr va fi văzut în Tudor, un
Napoleon Bonaparte românesc, un viteaz, aşa cum văzuse şi
în Napoleon la Viena. Nu pregetase să-l ajute pe împărat cu
cunoştinţele lui de topograf şi inginer56. Poate visase în
Napoleon şi un eliberator al Transilvaniei, de aceea, într-o
seară strigase într-un local public din Sibiu «Trăiască Na
poleon» 57, fiindu-i şi aceasta una din cauzele pentru care a
trebuit să părăsească Transilvania 58.
Ne face plăcere să amintim aici că Tudor a avut şi un
bun prieten şi susţinător în episcopul Argeşului, Ilarion.
«unul din cei mai învăţaţi călugări de pe timpul acela, şi care
a trăit nedespărţit de Tudor în tot timpul mişcării», după cum
ne informează G. Sion 59, Episcopul Ilarion a avut de suferit
din cauza aceasta. A murit departe de episcopia lui, şi îşi
doarme somnul de veci sub o frumoasă lespede de marmoră,
55. D a t e l e lu i I. E l l a d e a s u p r a l u i G h e o r g h e L a z ă r , în voi. G. Bogdan-
Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. c it ., p. 265.
56. D is c u r s u l lu i P. P o e n a r u d e r e c e p ţ i u n e ia A c a d e m i e la G. Bogdan-
Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. c it ., p. 277.
57. Vasale Golddş, într-un discurs ţinut la Avrig cu prilejul împlinirii
a o sută de ani de Ia moartea lui Lazăr, spunea : «Cînd strigă : Trăiască
Napoleon ! Dascălul de la Sibiu cerea dreptul de viaţă pentru neamul său
românesc şi ca să poată trăi cerea libertatea lui», în «Revista Teologică»,
Sibiu, XIII, 1923, nr. 11, p. 352. Aceasta răspunde şi celor oare spun că
Lazăr n-a venit ou un program din Transilvania la Bucureşti (vezi Onisifor
Ghibu, op. c it ., p. 93, nota 1).
58. Lazăr a fost înlăturat din postul de profesor de la Seminarul din
Sibiu, fiind acuzat de idei politice revoluţionare, cf. I. Popescu Teiuşan şi
Vasile Netea, A u g u s t T r e b o n i u L a u r ia n , Bucureşti, 1970, p. 12. Tot din
cauza «păcatelor sale politice» n-a putut fi promovat nici profesor la
Cernăuţi, cf. I. Matei, G h e o r g h e L a z ă r , Cluj, 1936, p. 36 ; I. Lupaş, E p i s
c o p u l V a s i l e M o g a şi p r o f e s o r u l G h e o r g h e L a z ă r , Bucureşti, 1915, p. 54,
cf. Gh. Pârnuţă, op. c it., p. 19— 20.
59. Op. c it., p. 51.
lingă zidul exterior al naosului Mînăstirii Antim, pe atunci

metoc al Argeşului.
Ştim ce s-a întîmplat în 1821 cu Tudor. Ştim ce s-a intim -
plait şi cu Lazăr. Ei au părut învinşi, ca indivizi, dar ideea a
triumfat. S-au bucurat degeaba duşmanii lor, cînd Tudor a
căzut răpus mişeleşte, iar Lazăr şi-a văzut şcoala aproape
desfiinţată. După Tudor au venit domniile pămîntene şi ierar
hii pămînteni, iar şcoala lui Lazăr a continuat cu ucenicii săi,
dintre care cei mai înflăcăraţi au fost Heliade şi Eufrosin
Poteca. Heliade a preluat din mers ştafeta şi lozinca lui a fost
o sinteză lapidară a visului şi mesajului lui Lazăr : «Scrieţi
băieţi, numai scrieţi româneşte».
Lazăr a fost adevărat ctitor al şcolii superioare româneşti.
într-un discurs ţinut în 1886, Dimitrie Sturza, Ministru al Cul
telor şi Instrucţiunii, cu prilejul inaugurării statuii lui Lazăr
de pe locul fostei sale Academii de la «Sf. Sava», spunea că
atunci cînd a venit Lazăr în Bucureşti, «limba românească
ajunsese să se vorbească numai prin sate şi de paracliseri.
Puţini credeau că limba românească poate servi pentru a ex
prima ideile, cugetările înalte» 60. Aşa cum făcuse Veniamin
Costachi în Moldova, făcuse şi Lazăr în Ţara Românească :
demonstrase grecilor şi grecizaţilor, că lucrurile nu stăteau
deloc aşa. A avut, evident, parte de multe împotriviri. Iero
monahul cîntăreţ Macarie arată că «grecii care deţineau pu
terea, au dus pe profesori pe la divanuri, i-au .hulit în lume, au
lipit pe zidurile şcoalei versuri batjocoritoare» 6l, au tras cu
puşca în Lazăr 62, dar curentul era ireversibil 63.
60. La G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 307.
61. Miron Cristea în cuvîntarea rostită la 29 sept. 1923, la Centenarul
morţii lui G. Lazăr, la G. Bogdan-Duică şi G. 'Popa-Lisseanu, op. cit.,
p. 310—311.
62. Intervenţia la Al. Papiu-Ilarian către G. Bariţ, cf. Idem , p. 273.
63. Ieromonahul Macarie, în Irm olog h ion u l din 1823, deci din inima
evenimentelor descrie situaţia din anii a c e la astfel : «Cînd s-a început întîi
a se paradosi ştiinţele filozofiei în limba noastră, pre dascăli şi prin diva-
nuni i-au purtat înrăutăţiţii (grecii, n.n.), pentru c a să-i împiedice şi în
toate zilele cu cetele se vedeau adunîndu-se şi într-armaţi cu limbi pline
de otravă, în toate părţile alergau pentru ca să facă pricini şi tulburări,
umblînd în tot chipul ca şl pre dascăli cu multe supărări să-i împiedice şi
pre ucenici să-i slăbească din osîrdie. Şi văzînd că cu acestea nu pot
a întuneca lumina, nu se ruşinau prea înrăutăţiţii de a lipi pre pereţi
noaptea stihuri cu lătrări turbate, în oare-şi arătau pisma şi toată uriciu-
n ea c e hrăneau în vistieria inim ii lor asu p ra neamului şi asupra stăpînito-
rilor şi pricinuitorilor acestui folos», cf. G .Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr,
Bucureşti, 1924, p. 80/214.
til IEORGHE LAZAR, «DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGT 297
Lazăi a intrat în legen dă ca un m are fiu al naţiunii ro

mâne. A iubit Patria şi i-a redat limba română. Nu e fără
semnificaţie faptul că în 1848, revoluţionarii au vrut să se
ridice pe cîmpul Libertăţii de la Filaret trei monumente, dintre
care unul lui Gheorghe Lazăr. Ce a însemnat această preţuire,
se poate vedea din numele celorlalţi doi cu care trebuia să
împartă în mod egal această cinste : ceilalţi doi urmau să
fie Mihai Viteazul şi slugerul Tudor Vladimirescu. Monumen
tele nu s-au mai ridicat acolo, dar mai tîrziu, monumentul
bucureştean al lui Lazăr a fost aşezat tot alături de al lui
Mihai Viteazul, în 1886, pe locul şcolii de la «Sf. Sava», în
piaţa de azi a Universităţii.
George Bariţiu socoteşte numele lui Lazăr sinonim cu o
Renaştere64. Mihail Kogălniceanu îl numea «marele daco
român», iar Nicolae Bălcescu, student şi el mai apoi la şcoala
întemeiată de Lazăr, îl va numi «stîlp de temelie naţionalităţii
române», ca unul ce a propagat «ideea unităţii sale» 65. Nico
lae Iorga spune că el a fost «cel dintîi învăţător de ideal na
ţional», iar A. D. Xenopol îl socoteşte «apostolul ideii romane».
Ziua sosirii lui la Bucureşti a fost «ziua cea mare, scrisă cu
litere de aur în istoria culturii naţionale» scrie V. A. Urechia.
Superlativele se întrec de la un istoric la altul : «simbol al
culturii naţionale» (Onisifor Ghibu), «nou descălecător de
ţară» (C. Găvănescu), «nemuritorul Lazăr» (P. S. Aurelian),
«un erou, o personalitate, un simbol... cel mai mare şi mai
complet suflet românesc» (Paul I. Papadopol), «profetul conş
tiinţei şi idealului naţional, apostol devotat cauzei ridicării
poporului în straturile lui adînci» (George Ivaşcu) 66, «deschi
zător de drumuri în cultura română modernă» (Dim. Pă-
curariu).
Elevii lui Lazăr au dat primele spectacole de teatru în
limba română în Bucureşti, în 1818 sau 1819 cu «Avarul» de
Molière şi, tot ei, au purces la organizarea sistematică a învă-
ţămîntului, prin Petrache Poenaru, a Filarmonicii, a conserva
torului filo-dramatic şi a celei dintîi publicaţii teatrale româ
neşti, Gazeta Teatrului Naţional, prin I. Heliade Rădulescu67.
64. In vol. lui G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 250
65. La D>an Berindei, Ioc. cit., col. 5.
66. Cele de mai sus după Gheorghe Părnuţă, op. cit., p. 7— 8.
67. La Dim. Păcurariu, op. cit., în «Contemporanul» mr. 23 (1700), 8
iun. 1979, p. 4, col. 4. Vezi şi G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr, Buc., 1924.
d. 92/266. Dim. Păcurariu dă drept an al reprezentării «Avarului» 1819,
G. Bogdan-Duică, 1818.
Dar au şi oamenii soarta lor ! Situaţia pentru moment tul

bure care a urmat asasinării lui Tudor, l-a afectat grav pe
Lazăr. Contemporanii spun că devenise irascibil şi trist şi,
ceea ce era mai grav, se îmbolnăvise de friguri. Şcoala nu-i
mai funcţiona, sau nu funcţiona normal 68, aşa încît se simţea
părăsit şi cu idealul zdrobit. încă nu ştia ce roade vor ieşi din
seminţele aruncate de el. In supărarea şi părăsirea în care se
afla — probabil nici elevii, nici amicii nu puteau face nimic
pentru el, fiind ei înşişi timoraţi de atmosfera generală incertă
— a trebuit să facă apel la singura rudă ce o avea în Bucureşti,
ca să-i ofere un adăpost şi îngrijire.
A fost primit de un văr al său care locuia într-o căsuţă
în partea «din afara tîrgului», între vii, cam pe unde sînt
astăzi Halele Obor. «A zăcut într-o căsuţă cu paie pe cîmpul
Moşilor, pînă i-au venit fraţii din Avrig şi l-au ridicat», scrie
Heliade lui George Bariţiu 69.
In 1823, simţind că i se apropie sfîrşitul, şi-a chemat pe
fratele Onu din Avrig şi la 16 iulie 1823, în plină vară, a ple
cat, ca orice român care doreşte să se odihnească pentru vecie
în pămîntul pe care a văzut lumina soarelui. L-au petrecut cu
strîngere de inimă elevii săi, I. Heliade Rădulescu şi Daniel
Tomescul, pînă la Băneasa. Acolo, dascălul i-a binecuvîntat, a
binecuvîntat România spre toate punctele cardinale, şi-a luat
rămas bun, şi a plecat.
Iată cum descrie episodul P. Poenaru : «Cînd se sui pe
carul ce avea să-l transporte din curtea şcolii «Sf. Sava» ca
să-l ducă la părinţii săi în Transilvania, Lazăr se ridică în pi
cioare, şi înălţîndu-şi ochii la cer, făcu în tăcere, cu braţele
sale, semnul crucii, în cele patru părţi ale orizontului, apoi
dete ordin cărăuşului de purcedere. Atunci prorupseră suspi
nele de durere ale vechilor săi elevi, ce veniseră să-l petreacă,
iar cordialul său amic Eliade exclamă doleanţia din scriptură :
«între ale sale a venit şi ai săi pre dînsul nu l-au primit» 70.
A dat ordin de purcedere şi a p lecat!
Repede, oa să nu-1 prindă moartea pe drum. A plecat din
Bucureşti ca să ajungă în istorie. Ai săi, Ţara, urmaşii, l-au
primit totuşi. A fost doar o părere de moment că a plecat. De
68. Ion Geoigescu, Gh. L a z ă r , I a 100 d e a n i d e I a m o a r t e a Iu i, Sibiu,
1923, p. 88, arată că, după 1821, Şcoala n-a mal funcţionat.
69. C o r e s p o n d e n ţ a I u i G. B a r iţ iu c u I. E l i a d e p r i v i t o a r e l a G. L a z ă r ,
In voi. G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. c it ., p. 262.
70. G. Poenaru, G h e o r g h e L a z a r u şi Ş c o a l a R o m â n ă (memorii), Buc.,
1871, p. 30.
GHEORGHE LAZAR, -DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI: 299
altfel e şi azi în inima Bucureştilor, chiar pe locul de unde a

dat ordin de purcedere cărăuşului şi carului venit de la Avrig!
Pleca doar să moară după legile nescrise ale ţăranului legat
de glia lui, pentru a se întoarce pe aripile nemuritoare ale
gloriei.
Toată averea cu care pleca şi care i-a fost inventariată
de grănicerii de la Turnu Roşu, la 19 iulie 1823, deci după trei
zile de drum, se compunea din cărţile cu care venise în răd-
vanul Bărcăneascăi, vreo trei sute, şi dintr-un mare număr de
batiste şi fulare, toate grămădite într-o cadă de baie scobită
în lemn 7l. Baadwahne 72, au notat grănicerii, probabil cu mi
rare. Ei n-au ştiut niciodată, desigur, că bietul călător bolnav,
întins pe fin în căruţă, era cel mai m are om al acelor vremuri
rom âneşti şi ducea cu sine semnele şi instrumentele culturii
şi ale civilizaţiei, pe care le dăruise României intr-un efort
concentrat, generos, entuziast şi genial.
Ajuns acasă, a trecut repede la odihna veşnică, la 15 sep
tembrie 1823, fiind îngropat după toată cuviinţa ortodoxă, în
curtea bisericii satului, cleric fiind el, şi va fi fost plîns ca un
om fără noroc, mort de tînăr şi înainte de a-şi fi rînduit un
rost mai acătării pe lume. Aparenţele aşa le vorbeau consăte
nilor şi neamurilor lui, în mijlocul cărora se întorsese doar
să moară. El însuşi compunîndu-şi dinainte epitaful ce va fi
scris pe crucea ce îi va străjui mormîntul, părea a le da
dreptate :
V ie ţu ito ru le !
Stai p u ţin şi cetesce !
A p o i te gândesce
La tris ta o m u lu i soarte
Nepregetăitoare m oarte.
Ce esci .astă-di eu am foslu
A s t'a se o s c ii de rostu.
Ce suntu eu acum u, v e i fi
C în d u ce a su lu 'ţi v a veni.
Mîngîierea din urmă, sau poate protestul din urmă, sau

poate simpla constatare de dincolo de orice comentariu posi
bil, că moartea nivelează totul şi că se uită cu ochii nepăsători,
ca şi cînd n-ar putea vedea şi n-ar putea face deosebirea între
71. Catalogul bibliotecii Iui Gheorghe Lazăr se poate vedea la G.
Bogdan-Duică şi G. Popa-Ldsseanu, op. cit., p. 338— 348 şi la G. Bogdan-
Duică, G h eo rg h e Lazăr, Buc., 1924, p. 153— 163.
72. Episodul la Emilia şi Milicescu, G h eo rg h e Lazăr, în «Tribuna»,
XXIII, 21 iunie 1979, rar. 25 (1174), p. 3.
mic şi mare, între valoare şi nimic. Va fi murit trist Lazăr, şi

asta trebuie să ne întristeze şi pe noi. Dar dreptului i se face
pînă la urmă dreptate. Numai în rare cazuri posteritatea nu
compensează marile realizări, pe care contemporanii nu le-au
putut aprecia cum trebuie şi uneori nici ei înşişi, realizatorii,
nu şi-au putut măsura opera cu măsura viitorului. Ei au ştiut
doar că au ars pentru un ideal mare, că au luminat arzînd, dar
uneori n-au ştiut că din lumina lor se vor aprinde mii şi mili
oane de lumini şi, că ei vor fi amintiţi în vecii vecilor, aşa
cum nu gîndiseră niciodată.
Lazăr putea să moară oriunde şi să fie îngropat oriunde.
Nimeni, astăzi, şi aşa va fi în vecii vecilor, nu crede în moar
tea lui. Ne gîndim şi vorbim despre el ca despre un om viu,
mai viu ca oricare dintre noi pentru că, «învăţător de ideal
naţional» fiind, idealul insuflat de el e viu în toată făptura şi
fiinţa românească.
Şcoala lui a continuat. Au redeschis-o I. Heliade Rădules-
cu şi Eufrosin Poteca, elevii lui, acesta din urmă fiind unul din
cei patru trimişi în 1819 de către Mitropolitul Dionisie Lupu,
la propunerea lui Lazăr, la Universitatea din Pisa spre a se
întoarce profesor bine instruit, de nivel european, cum fusese
şi el, Lazăr 73.
E bine să nu pierdem prilejul să spunem un cuvînt şi des
pre M itropolitul Dionisie Lupu, căruia o stradă importantă îi
poartă şi astăzi numele, în Bucureşti. A fost unul dintre cei
mai calzi sprijinitori ai lui Lazăr. A ajuns mitropolit la 1
mai 1819, deci îndată după deschiderea Şcolii de la «Sf. Sava».
Ieromonahul contemporan Macarie, cîntăreţ şi profesor74,
scrie în Irm ologhionul său 75 că Dionisie era «Român dintre
fiii patriei», deci mitropolit pămîntean, după o serie de greci,
ultimul fiind Nectarie. Cum Mitropolitul era preşedinte al
Eforiei Şcoalelor, de el depindeau multe propuneri către Dom
73. Dumitru P. Ionescu, C t it o r a l î n v ă ţ ă m î n t u l u i r o m â n e s c , 200 d e
ani de l a n a ş t e r e a lu i G h e o r g h e L a z ă r , ¡în «România Liberă», X XX V I
(1979), nr. 10.763, 5 iun. p. 5. Ceilalţi trei au fost Ion Pandeli, Simion
Marcov.ici şi Constantin Moroiu. Din Italia, Eufrosin Poteca scria profetic :
«Va veni timpul să se laude cu noi nu numai aceştia care ne-au trimis,
cit toată Valahia». Şi îmtr-adevăr aşa a fost. Poteca a ajuns celebru dascăl
de filozofie; despre Marcovici a scris la moartea lui chiar Eminescu;
despre Moroiu a scris P. Poenaru şi ierod. Iosiif Nanie, cf. G. Bogdan-Duică,
G h e o r g h e L a z ă r , Bucureşti, 1924, p. 197/241.
74. Vezi V i a ţ a ş i a c t i v i t a t e a lu i M a c a r i e , de N. M. Popescu, Bucu
reşti, 1908.
75. P r e l a ţ ă , 1823, p. IV, V şi XII.
GHEORGHE LAZAR, -DOCTORUL IN TEOLOGIE ŞI LEGI» 301
nitor şi multe acţiuni culturale, nu numai bisericeşti. Că e aşa,

se vede din chiar caracterizarea pe care i-o face mai departe
Macarie. De cum a ajuns mitropolit, «îndată au aşezat şi
şcoale întru care să se predea toate ştiinţele filozofiei, româ
neşte, pre graiul patriei». Şi alt martor al vremii, elev la «Sf.
Sava», Nicola din Moldova, scrie că Dionisie «îmbrăţoşînd pe
mult învăţatul răpost D. Georgie Lazăr... s-au făcut cel dintîi
pricinuitor sistisirei Şcoalelor Naţionale, în care să se predea
slobodile ştiinţă în pămîntul rumânesc, în limba naţională» 76.
Elevii de la «Sf. Sava» s-au numit cu mîndrie lazarişti, iar
la 1847, unii dintre ei, aflîndu-se la Paris, au întemeiat o aso
ciaţie pe care au numit-o «însocierea Lazariană», «în aducerea
aminte a regeneratorului instrucţiei naţionale în Ţara Româ
nească, George Lazăr». Numele întemeietorilor grăieşte de la
sine : Nicolae Bălcescu, Scarlat Vârnav, Al. Kogălniceanu,
Nicolae Ionescu, I. C. Brătianu e tc .77.
Ce a mai făcut Lazăr din iulie pînă în septembrie, la
Avrig, nu ştim. Va fi bolit şi-şi va fi recapitulat scurta lui
viaţă de 44 de ani abia împliniţi la 5 iunie, înainte de a părăsi
Bucureştii. Cum îşi va fi evaluat cei 44 de ani, rămîne taina
lui, cu care a plecat la 17 septembrie 1823. Ardelenii îndeosebi
au vocaţia martiriului, pe care nu numai că nu şi-o refuză
niciodată, dar se socotesc împliniţi prin ea, şi-şi socotesc des
tinul generos cînd îi învredniceşte de un asemenea sfîrşit. El
se înscrie în Cartea neamului, la capitolul «plăţi pentru vii
tor», pentru răscumpărarea urmaşilor şi fericirea lor. Lazăr
va fi murit deci cu conştiinţa împăcată.
Cultul Iui — căci s-a vorbit de un cult, într-adevăr — a
început îndată după ce a părăsit Bucureştii. I. Heliade Rădu-
lescu l-a rugat cu lacrimi în ochii pe tatăl său să cumpere via
şi coliba în care bolise Lazăr pe cîmpul Moşilor, în tîrgul
dinafară, ceea ce tatăl său a şi făcut chiar în anul acela, 1823.
Acolo, Heliade şi-a instalat în 1828 tipografia, avînd grija
sacră ca noul edificiu pe care l-a ridicat, să fie exact pe locul
colibei, iar teascul exact pe locul unda fusese patul în care
zăcuse dascălul. De acolo a ieşit primul număr al Curierului
Rom ânesc şi toate scrierile ce a mai tipărit Heliade pînă la
76. Nicola din Moldova, M a n u a lu l d e p a t r i o t i s m , 1829, cf. G. Bogdan-
Duică, G h e o r g h e L a z ă r , Buc., 1924, p. 72— 73 (206— 207).
77. Cf. Cornelia Bodea, L u p t a r o m â n i l o r p e n t r u u n i t a t e a n a ţ i o n a l ă ,
Bucureşti, 1967, p. 93 ; la Gheorghe Părnuţă, op. c it., p. 72.
1848, iar «la 1848 însăşi Constituţia proclam ată in judeţul

Romanaţilor, la Izlaz, scrie Heliade. Întrucît pot zice, în 9
iunie 1848 a aceluiaşi an, în toată convicţiunea, că regenera-
ţia română a ieşit de acolo de unde Lazăr abandona (pleca
din, n.n.) România noastră» 7S.
G. Bogdan-Duică relatează că la aniversările Şcoalei «Sf.
Sava», directorul, profesorii şi elevii «nu produceau numai
discursul festiv obligat, atunci zis din tot adîncul inimii, ci şi
forme de închinare apostolică. La 5 decembrie 1833, ca la o-
cină de taină, după discurs, toţi profesorii se ridicară, dar nu
deodată, ci pe rînd, rostind fiecare cîte o binecuvîntare asupra
memoriei lui Lazăr şi a lui Constantin Bălăceanu, fondatorii
Şcoalei naţionale» 7879.
Elevii de mai tîrziu ai «Liceului Lazăr» au continuat acest
cult, cîntînd la fiecare festivitate şcolară «Imnul lui Gheorghe
Lazăr», după un text de V. D. Păun, pe muzică de I. Costescur
aşa cum nifoniştii mai cîntă şi astăzi «Imnul Mitropolitului
Nifon» la aniversarea din mai, a morţii ctitorului de seminar,
în «Imnul lui Lazăr», dascălul e numit «martir» şi «apostol»
şi «sol de mîntuire» 80.
Un «om-simbol», l-a numit cineva 81, pe care ni l-a dat
Transilvania, care a născut mulţi asemenea oameni-simbol
care au strălucit fie la ei acasă, fie peste Carpaţii ambelor
Principate româneşti, peste tot propovăduind unitatea de lim
bă şi de neam, şi sfinţenia libertăţii şi a independenţei cărora
ei, mai mult decît oricare alţii, le-au simţit lipsa nu ani, ci
secole, mai mult de un mileniu.
Să ne amintim, mereu de Gheorghe Lazăr, «fericitul arhi-
diacon şi doctor în teologie şi legi», nu pentru ce a scris, nu
pentru ce a spus, ci mai ales pentru ceea ce a fost, căci cu
aceasta şi-a pus pecetea pe vremea sa, pe veacul său şi pe
vecii vecilor româneşti.
78. I. HeMade-Rădulescu, «C u r s Î n t r e g d e . p o e s i e g e n e r a l ă », III, 1870,
p. 45— 46, cf. George M acovescu, G h eo rg h e Lazăr, Bucureşti, 1973,,
p. 123— 124.
79. După «Curierul Românesc», 7 dec. 1833 şi «Albina Românească»,
1834, 7/19 ianuarie, cf. G. Bogdan-Duică, G h eo rg h e Lazăr, Buc., 1934, p. 2/
136, te x t şi nota 1.
80. Vezi textul la G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, o p . cit.,
p. 349.
81. Dan Z am firescu, op. cit., p. 97.
12
ANTON P A N N,
PROTOPSALTUL ŞI POETUL,
UN ESOP AL ROMÂNILOR
A murit înainte de vreme şi pe neaşteptate, şi trăieşte

peste aşteptări, înfruntînd vremea, înscris hotărît pe drumul
nemuririi. Unii înclină să creadă că el însuşi n-a bănuit nici
proporţiile la care posteritatea îi va evalua activitatea, nici
locul care i se pregătea în istoria culturii româneşti. înţelept
pentru alţii, trebuie să fi fost însă cît de cît înţelept şi pentru
sine. Şi cum înţelepciunea se conjugă întotdeauna cu preve
derea şi noi o dotăm şi cu un pic de preştiinţă, nu se poate ca
el să fi făcut totul, fără să ştie ce face. E adevărat că lasă
impresia că se ignorează şi că nu-şi vede rosturi peste mar
ginea meşteşugurilor în care se implică -— psalt, tipograf,
negustor cu propriile sale cărţi, profesor — şi este iarăşi
adevărat că nici contemporanii nu-i conferă mai mult decît o
măruntă celebritate prezentă, motivată spontan de frumuseţea
melodiilor pe care le cîntă, de limpezimea vocii şi de înţelep
ciunea esopică, verbală, originală.
Contemporanii se înşeală însă adesea. Ceea ce adunau ei
pentru o biografie, se compunea din elemente de mare diver
sitate. Pe lîngă cărţile tipărite şi pe lîngă subiectele lor va
riate şi uneori deocheate, ei mai adunau şi nevestele, şi copiii
— unul cam din flori —■şi nestatornicia şi cîte altele care
tăiau din aripile îngerului pînă rămînea un biet om ca şi
dînşii. Dar el ştia ce face. Vedem din chiar însemnările lui că
aprecia fără falsă modestie că în muzică «a izbutit», s-a desă-
vîrşit h Şi mai vedem că se înscria conştient pe linia marilor
înaintaşi, a traducătorilor în româneşte, dintr-o profundă înţe
legere patriotică a faptei. El duse ideea mai departe, potrivit
cu preocupările sale : a aplicat-o şi la muzică. El a «românit»
1. «Eu 'altele nu am învăţat în viaţa mea decît din mica copilărie
a mea mi-am bătut capul ca să 'ajung desăvîrşit în meşteşugul muzicii
bisericeşti, în care am şi izbutit» Arnton Pann, F a bu le şi is to rio a re, voi. I,
Bucureşti, 1841, în 'Prefaţă.
şi muzica, adică a adus-o la simţul şi la linia melodică a sufle

tului românesc, specifică şi identificabilă în comparaţie atît cu
cea bizantină cit şi cu cea slavă, cu care era mai în contact,
dar cu care nu se confunda.
Pann nu suporta lungimile şi nici exagerările înflorituri
lor 2. El a întors melodiile la ele acasă. Le-a curăţat, le-a puri
ficat, le-a dat echilibru, le-a aruncat tot balastul inutil şi obo
sitor care le făcea greoaie şi plictisitoare. Ce frumos cuvînt a
găsit pentru această lucrare patriotică şi artistică : a români 34.
Iată-1 sfătuindu-şi fraţii, cu bun simţ şi cu căldură :
Cîntă, măi, frate române, pe graiul şi limba ta
Şi lasă cele streine ei ide a şi le cîntă.
Cîntă să-nţelegi şi însuţi şi cîţi la tine ascult,
Cinsteşte ca fieşoare limba şi neamu-ţi mai mult 4.
Aşadar, Pann ştia şi ce vrea şi ce face. Nu va fi ştiut el
exact ce loc îşi pregătea în istoria literaturii române — nici
nu aveam încă o astfel de istorie — dar era conştient că face
ceea ce nu mai făcuseră şi nu mai făceau alţii în domeniile
vocaţiei lui. Cînd presimţindu-şi sfîrşitul, şi-a alcătuit un
epitaf, deci un bilanţ sintetic al existenţei sale pămînteşti, ce
a însemnat acolo ? Şi-a dezvăluit mai întîi adevărata identi
tate : cea literară. Anton Pann, ne spune el, e un pseudonim
literar : «care în cărţile sale / se citeşte Anton Pann».
Şi-a definit apoi ocupaţia, aceea dintre cele multe, căreia
i-a acordat prioritate absolută şi cu care a voit să rămînă în
memoria urmaşilor : aceea de scriitor. «Acum mîna-i înce
tează / Ce la scris mereu şedea / Nopţi întregi nu mai lu
crează / La lumină cărţi să dea». Cu acestea «şi-a împlinit
datoria» şi «şi-a făcut călătoria». N-a trecut deci prin lume ca
un înger deghizat, cu aripile ascunse sub jiletcă.
E drept că nu se va fi bucurat de atenţia şi de privilegiile
de care se vor bucura mai tîrziu scriitorii. El a trudit din greu,
s-a luptat cu cancelariile care îl exploatau şi îi îngreuiau
munca de editor şi de tipograf, s-a plîns la Mitropolie că n-are
bani de palton şi de cizme, toată viaţa s-a descurcat numai
2. «Meşteşugul nu stă-n scrisul gorgonat /Ci în buna potrivire şi
în stilul luminat», sau : «Eu dar de multe gorgoane am fugit cît am putut»/
Şi am urmat cuviinţei, peste reguli n-am trecut», în C ă tre cîn tători He-
ruvico-Kinonicar, 1846, tom. I.
3. Vezi Gh. Ci o ba nu, A nton Pann şi «ro m ă n iie a » cîn tă rilo r b isericeşti.
La a n iv ersa rea a 175 an i d e ia n a şterea sa, în «B.O.R.», mr. 11— 12, 1969,
p. 1154— 1160.
4. în «Cuvînt către cîntători», din Heruvico-Kinonîcar, tom. I, 1846.
ANTON PANN, PROTOPSALTUL Ş l POETUL 305
strecurîndu-se cu greu şi căpătîndu-şi drepturile din jalbă în

jalbă. Dar s-a ştiut şi s-a vrut scriitor.
Ceea ce nu i-au dat însă contemporanii, i-a dat din plin
viitorul. El face parte din marii compensaţi şi recompensaţi ai
istoriei. Să binecuvîntăm istoria, această mamă cu memorie
bună şi cu cîntar drept. Chiar dacă mai întîrzie uneori, cu unii,
odată şi odată tot îi dă fiecăruia ce-i al lui, cu dreptate şi
cu supremă imparţialitate. Dacă în viaţă şi îndată după moar
tea lui, a fost considerat «bărbat român fără pretenţiune de
autor, de poet sau măcar de literat»3, şi dacă, neînsemnat
socotindu-1, nimeni nu s-a gîndit să ţină seamă de diata în
care îşi exprimase dorinţa de a fi înmormîntat la Schitul
Roşioara şi l-au înmormîntat în Bucureşti, şi nici epitaful nu i
l-au scris pe cruce decît după patruzeci de ani de la moarte,
apoi mai tîrziu a avut parte de ceea ce fără nici o îndoială nu
şi-a imaginat nici în visurile cele mai îndrăzneţe. A intrat
triumfal «în Panteonul literar al României», cum va zice Vasile
Alecsandri, şi va rămâne pentru totdeauna în el, în cultura
şi în istoria literaturii române. Şi nu undeva într-o odaie im
provizată din spaţii fără rosturi funcţionale, la subsol sau în
vreo mansardă — de acestea va fi avut parte numai în viaţă
—■ci intr-un loc confortabil, în frunte, în ceata «clasicilor ro
mâni». Într-o astfel de colecţie îi vor fi reeditate «operele
alese» sub titlul generic, genial de simplu şi frumos, descoperit
de el, P ovestea vorbii, şi în 1936 şi în 1941 şi altă dată, iar în
1963 trei volume îi vor fi retipărite în colecţia «Scriitori
Români».
S-au împlinit în 1980, 182 de ani de la naşterea sa. Născut în
sudul Dunării, la Sliven, între 1794 şi 1798 (data e încă dispu
tată) 8, din tată român şi mamă grecoaică, a cunoscut de copil
nestatornicia şi bejenia. în 1810 ajunge la Chişinău, unde se
află printre coriştii catedralei, precum însemnează singur în-
tr-un liturghier 567, din 1847: «Doamne miluieşte cîntat în ru
seşte de mine, A. Pann, aflîndu-mă între sopranii armoniei
eclesiastice, la anul 1810». în anul 1812, an în care Napoleon
5. In «Foaie pentru minte, inimă şi literatură», nr. 34, 26 august
1853, p. 258— 259.
6. Ion Manóle, A nton Pann, Bucureşti, 1954, p. 12, crede c ă e mai
sigur 1797. In notiţa bio-bibliografică a lui Paul I. Papadopol se dă oa
an al naşterii 1794 «sau — după alţii — trei ani mai tîrziu». în acelaşi
volum (Anton Pann, S crieri a le se, col. «Clasicii noştri», ed. Cuitara Româ
nească), pe desenul lui Á1. Dobrescu, după o fotografie din Albina, stat
notaţi anii vieţii 1798— 1854.
7. R în du iala slin iei şi clu m n ezeeştei L eturghii, 1.847, p. 53.
încerca gerurile şi zăpezile răsăritului, Tomaida şi tînărul ei

fiu pornesc iar la drum, ca să-şi încerce norocul în capitala
Ţării Româneşti, deşi tocmai atunci Bucureştii erau bîntuiţi
de ciuma lui Caragea. Cariera bucureşteană a lui Anton Pann
începe cu îndeletnicirea de paracliser la biserica Olari. De
aici şi pînă la urcarea pe tronul de aur numit «Clasici ro
mâni» e un drum pe cît de scurt în timp, pe atît şi de plin de
peripeţii, de meserii, de alte şi alte călătorii, dar mai ales un
drum de condensată activitate artistică şi de neostenită
muncă, de stăpîn şi slugă a vocaţiei lui multiple de culegător
de folclor şi de tot felul de vorbe şi de istorii, de poet, de
tipograf şi de tot ce-a mai fost, silit să se descurce onorabil
în viaţă.
Prima avansare e aceea de «devteriu» — cîntăreţ al doi
lea — la «biserica cu sfinţi». E mai mult ca sigur că avea o
voce frumoasă şi va fi simţit încă de pe atunci dîndu-i ghes
demonul creaţiei, acela care va face din el mai tîrziu autorul
a sute de m elodii: ecleziastice, laice, naţionale, de petrecere
şi de tot felul.
Pentru a compune îi trebuiau cunoştinţe de transpunere a
melodiilor imaginate în forme muzicale scrise, durabile.
Acesta va fi fost unul din motive, pe lingă asigurarea unei
meserii calificate, care l-a îndemnat să se înscrie în anul 1816
la Şcoala de psaltidhie de la biserica Sfîntul Nicolae Şelari,
unde preda prestigiosul reformator al muzicii bisericeşti, Petru
Efesiul. Doi ani a studiat aici muzica. Tot cam în vremurile
acelea l-a avut dascăl şi pe vestitul compozitor Dionisie Fo-
tino. Ion Ghica, evocînd acele vremuri, crede a şti că Pann
i-a avut profesori şi pe dascălii Chiosea, Chiriţă şi Stan, ale
căror săli de clasă erau tindele bisericilor, destul de potrivite
ca să înveţe în ele bine scrierea românească şi să iasă dieci
şi calemgii (copişti). Din mina lor au ieşit logofătul Greceanu,
Văcăreştii, Paris Momuleanu, Marin Serghiescu şi alţii 8.
Dacă Anton Pann a trecut şi pe la Şcoala lui Gheorghe
Lazăr de la Sfîntul Sava e îndoielnic, dar nu imposibil9.
Ceea ce ştim sigur, e că după ce a terminat şcoala lui Petru
Efesiul, a rămas mai departe la el şi anume într-o funcţie care
8. Ion Ghica, S crisori că tr e V. A iecsan d ri, E.S.P.L.A., Biblioteca pen
tru toţi, 1953, p. 74.
9. M. Ga ster, în Introducerea la P o v es tea V orbii, Craiova 1936, p.
X X X IV — X X X V , crede că era prea vîrstndc pentru a mai fi printre elevii
lui Gheorghe Lazăr, dar Ion Manóle, A nton Pann, ESPLA ,1954, p. 15— 16,
erată că mai erau şi alţi şcolari vîrstnici, ceea ce face posibilă şi pre
zenţa lui Pann printre elevii şcolii.
ANTON PANN, PROTOPSALTUL ŞI POETUL 307
astăzi sună pompos şi care şi atunci va fi însemnat ceya, de

vreme ce Pann însuşi se laudă cu ea «director în tipografia de
muzică bisericească a lui Petru Efesiul» 101.
încă de pe acum începe şi cariera sa de compozitor. Mitro
politul Dionisie Lupu, cunoscut ca întemeietor de şcoli l-a
chemat şi pe el atunci cînd a alcătuit o comisie de traducători
ai muzicii greceşti în limba română. Comisia era alcătuită din
ieromonahul Macarie, directorul Şcolii de cîntăreţi a Mitro
poliei, monahul Pangratie şi el, Pann, şi au încheiat contract
în regulă, nu numai pentru traducere, ci şi pentru tipărirea
lucrărilor ce traduceau u.
Acum îşi începe Pann lucrarea de «românire», de strîn-
gerea şi reducerea repetirilor potrivit cu «drumul şi ifosul ve
chilor sfinfi munteni şi mai ales al patriei, pentru că muzica
bisericească de mult şi-a dobîndit caracterul naţional». El
«curăţă» melodiile de «ifosul asiatic» 12. Şi dacă avem o mu
zică românească bisericească, bine delimitată de celelalte me
lodii greceşti şi slave, apoi fără îndoială acest fapt se daito-
reşte şi lui Anton Pann, care a mers pe «caracterul naţional»
şi l-a impus tradiţiei melodice a generaţiilor următoare, avînd
priceperea şi cutezanţa să rupă cu «ifosul asiatic» care nu ni
se potrivea.
în 1821 Anton Pann face prima călătorie în Transilvania.
Au plecat atunci şi Dionisie Lupu şi Macarie. Dionisie Lupu se
solidarizase cu Tudor Vladimirescu, semnînd alături de el me
moriile către Poartă, şi se temea de represalii. Anton Pann a
plecat cu Mitropolitul sau pur şi simplu s-a îndepărtat de focul
revoluţiei şi al măsurilor ce au urmat după moartea lui Tudor,
în căutare de linişte şi siguranţă.
în anii care au urmat îl întîlnim din nou la Bucureşti, pro
fesor la şcoala de muzică bisericească de pe Podul Mogo-
şoaiei. Se plînge adesea că nu i se măreşte leafa 13 Poate din
acest motiv, poate din altele, prin martie 1827, părăseşte
Bucureştii şi se stabileşte la Rîmnicu-Vîlcii, unde e numit pro
fesor la Şcoala de muzichie de pe lîngă Episcopie şi cîntăreţ
la biserica Maica Domnului. Preda lecţii de muzică şi la Mî-
năstirea de maici, «Dintr-un lemn», unde era stareţă maica
10. Anton Pann, Hazul te o retic şi p ractic, 1845, introducerea intitu
lată «Către iubitorii de muze», p. XXXIII.
11. In dedicaţia către Mitropolit, tipărită în fruntea «Bazuiui t e o
retic şi p rattic» , p. II.
12. «Către iubitorii de muze», în Introducerea la «Bazul teoretic şi
practic», p. X XX V II—XXXVIII.
13. Vezi V. A. Urechia, Istoria Ş co a lelo r, voi. I, p. 155— 156.
Platonida. Duhul nestatorniciei însă, în înţelegere şi cu alte

duhuri, îl găseşte şi aici. Se povestesc multe în legătură cu o
nepoată a Maicii Platonida, Anica, de 16 ani. G. Dem. Teodo-
rescu literaturizează frumos episodul, dar reconstituirea lui
nu prezintă garanţii de exactitate.
Dincolo de «gura lumii» — s-a mai răzbunat şi ea împo
triva lui Pann care a denunţat-o adesea ! —■faptele arată că
Pann apare în scurt timp după aceea cîntăreţ la Sf. Nicolae
din Scheii Braşovului. Cu vocea lui minunată şi cu ştiinţa lui
muzicală, îşi găsea repede un loc, oriunde exista o strană.
Dar nici în acest oraş, în care zăbovise odinioară cu rosturi
înalte Coresi, Anton Pann nu stătu mult. Fugi, poate, tot de
«gura lumii». Nu era încă însurat cu Anica.
Cercetătorii îl pierd o vreme din vedere. Unii (M. Gaster)
cred că a dat o fugă pînă la Buda, alţii se îndoiesc (G. Dem.
Teodorescu). în acelaşi an însă, 1828, după o scurtă reîntoar
cere la Rîmnicu-Vîlcii, unde nu-şi mai recapătă postul, se sta
bileşte la Bucureşti. E angajat repede cîntăreţ la Biserica
Albă şi profesor de muzică la Şcoala Naţională. în vremea
aceasta, vocaţia lui de cîntăreţ, compozitor, culegător de fol
clor şi poet, se maturiza vertiginos. Apar acum o serie de cărţi
de mare diversitate tematică, potrivit cu geniul lui multilateral
şi fără scrupule în ceea ce priveşte genul scrierilor. Putea fi
de toate, şi prozator şi poet şi moralist şi filozof — era de
toate, le făcea pe toate, cum îi veneau, fără o ordine anumită
şi fără teama că le-ar amesteca. Calendarul lui Bonilatie S e
tosul (1829) e urmat de Versuri muziceşti, C întece de stea,
Clntece politiceşti şi de un A daos (1930), după care vin la rînd
Poezii d eoseb ite sau C întece de lume şi îndreptarul beţivilor
(1831). De la aceasta sare la Hristoitia sau Şcoala moralului
care învaţă toate obiceiu rile şi năravurile cele bune (1834).
între timp reia unele din ele în ediţia a doua, după cum reuşea
să ie vîndă. Căci şi le vindea mai mult singur, în Bucureşti şi
în provincie. Umbla cu buzunarele mereu pline de cărţi şi cu
traiste cu care colinda tîrgurile şi pe care apoi le mai lăsa pe
la cunoscuţi să mai vîndă din ele şi să-i trimită socoteala. Aşa
se împărţea pe atunci cultura !
în 1837 tipăreşte Noul Eratoclit, poemă medievală în 5
volume, cuprinzînd 15.000 de versuri. Lucrare de migală în
care traducătorul împarte mult din originalitate cu autorul tex
tului grecesc. în acelaşi an îl părăseşte şi Anica, aşa cum
făcuse cu zece ani înainte prima soţie, Zamfira. îşi va găsi
peste doi ani o nouă soţie, Ecaterina, a treia şi ultima.
în 1841, profesor la Seminarul Mitropolitan,, refăcut şi sub

raport economic, este şi proprietarul unei tipografii, în curtea
bisericii Lucaci. Tipăreşte deocamdată mai ales cărţi de mu
zică bisericească : Noul Doxastar al lui Dionisie Fotino, Bazul
teoretic şi practic ai muzicii bisericeşti, sau G ram atica m elo
dică. Revine apoi la literatură. în 1846 tipăreşte Poezii Popu
lare, Calendarul pe 1847, Epitaful şi versuri muziceşti. Dintre
cele religioase scoate Irm ologhiu sau Catavasier. In 1847 va
tipări 11 volume, multe de muzică bisericească, dar şi C ule
gerea de proverburi sau P ovestea vorbii.
Anul revoluţiei din 1848 îl găseşte din nou la Rîmnicu-
Vîlcii. Corul său va intona în parcul Zăvoi, pentru prima oară,
imnul «Deşteaptă-te române», pe melodia compusă de el ini
ţial pentru alte cuvinte, dar inspirat adaptată acum cuvinte
lor lui Mureşanu. Şi cuvintele şi melodia şi prin ele, autorii lor,
vor descoperi, astfel, drumul spre eternitate. Ele contopesc, în-
tr-un elan unic, simţiri comune de înaltă vibraţie patriotică.
în anii următori va mai da încă o mulţime de cărţi, prin
tre care O şezătoare la iară (1851), Spitalul amorului sau d ă
tătorul Dorului (1852), alte ediţii din P ovestea v orbii, N ăzdră
văniile lui Nastratin H ogea (1853), C ulegere d e poveşti şi
an ecdote (1854) şi încă multe altele. Mai mult de o sută de
cărţi, scrise de Anton Pann, tipărite de Anton Pann, în editura
lui Anton Pann şi, în marea lor majoritate, vîndute tot de el.
Cînd şi cum a putut scrie şi colecta toate acestea, cînd
şi cum le-a putut selecţiona, e greu de spus. Am văzut ce
viaţă zbuciumată a avut şi cî.t s-a luptat cu grijile zilnice.
Şi totuşi a avut geniul colectării a tot ceea ce a produs alt
geniu, poporul. El a strîns ceea ce era mai în pericol, de a
se pierde, pînă la cimilituri şi ghicitori, trecînd prin proverbe
şi istorioare, ceea ce era pe atunci literatura vremii. Chiar dacă
nu au valoare literară, toate au valoare de document. Prin «de
la lume adunate şi iarăşi la lume date», el a dat cea mai lapida
ră definiţie a sursei şi scopului literaturii, a poeziei în special.
Spre sfîrşitul vieţii e din nou cîntăreţ în Bucureşti, la bise
rica Lucaci, unde va fi şi îngropat la 2 nov. 1854. EminescU avea
pe atunci patru ani. Dar cînd va creşte, va găsi un tezaur adu
nat de Pann. îl va menţiona cu dragoste printre precursori, cu
un foarte frumos şi cuprinzător epitet: cel isteţ ca un proverb,
descriind prin aceste cuvinte sorgintea populară a isteţimii lui.
Pe Anton Pann îl vor iubi toţi. Curagiale îl Va lăuda
pentru întreaga sa creaţie, numindu-i opera «document» şi
pe el «vestitul poet popular». Şt. O. losif îi va dedica în 1904
un sonet. Va fi numit «înaintaş al lui Creangă», «predecesor

al lui Caragiale», «ctitor al umorului românesc», «cel dinţii
folclorist român». Haşdeu şi Iacob Negruzzi îl vor preţui în
chip deosebit. însuşi Eminescu va scrie despre e l : «Anton
Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decît
o sută dintre ofticoşii care fac astăzi «esprit» prin gazete, şi
tot e l : «Anton Pann e un scriitor naţional într-adevăr» u .
Alecsandri va spune că «Povestea vorbii e un monument na
ţional» 1415. Dintre moderni, G. Călinescu se va declara uimit
de cultura folcloristică a lui Pann 16, iar L. Blaga va scrie
despre el o piesă de teatru 17.
Numai cine îl judecă pe Pann din auzite, nu încearcă ui
mirea lui George Călinescu. Se spune cu prea mare uşurinţă
că a fost doar «culegător» de folclor. P ovestea vorbii va fi
ea o culegere, temele ei vor fi circulat sub o formă sau alta,
desigur în proze scurte, dar aşa cum le avem în volumele lui
Pann sînt opera lui, sînt toate versificate de el, uneori lungi
cî-t o schiţă, cit o nuvelă, şi printre versurile de firească utili
tate narativă, cerute de genul scrierii, sînt şi versuri de ade
vărată valoare poetică. Mirarea însă depăşeşte orice limită,
cînd înscrii opera în viaţa lui zbuciumată l8, mereu bejelnică
şi cînd te gîndeşti că, deşi român după tată, se născuse în
afara ţării şi e de presupus că a intrat mai tîrziu în tainele
limbii române. Şi se ştie că nicăieri ca în folclor, şi în special
ca în proverbe, nu sînt mai vii şi mai prezente tainele şi frumu
seţile unei limbi. Or, tocmai aici a excelat Anton Pann. Pro
verbele sînt expresia capacităţii de sinteză a unei limbi şi a
unui popor. Sînt în acelaşi timp haina şi forma de predilecţie
a cugetării filozofice. Proverbele sînt sentinţe filozofice în
forma lor cea mai directă, lapidară, definitivă. Prin ele s-a
prins în formele de cea mai stringentă alcătuire silogistică, în
ţelepciunea populară, totdeauna profundă, dedusă din cuge
tare şi din experienţă. Poporul a încercat cele mai colorate
şi cele mai expresive îmbinări de cuvinte, de cuvinte cu funcţii
subtile şi unele cu funcţii de o specificitate foarte redusă la
nuanţe ultime, deci foarte precise, spre a fi cit mai convingă
toare şi cu neputinţă de răstălmăcit.
14. «Timpul», ¡nr. 101, 6 mai 1880, p. 3.
15. A. Alecsandri, S crisori, voi. I, Bucureşti, 1904, p. 58—59.
16. Istoria litera tu rii rom ân e, p. 206— 214.
17. Vezi Lucian Blaga, A nton Pann, piesă în 3 acte, în col. O p ere,
val. 5, «Teatru» p. 359— 479, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977.
18. Vezi Diac. Gh, I. Moisescu, Ştiri n oi d e s p r e A nton Pann, d a s c ă l
d e P saltichie, In P rinos Patriarhului Nicodim, Bucureşti, 1946, p. 213—223.
Lui Pann îi datorăm păstrarea unui tezaur inestimabil de

trecut românesc, o întreagă cultură populară, ameninţată de
la o generaţie la alta cu uitarea. Dimitrie Rallet, un moldo
vean care şi-a însemnat impresiile dintr-o călătorie în Ro
mânia, ne spune că bucureştenii citeau «în sînul familiei pe
Anton Pann care, prin P ovestea v orbei, şi prin Spitalul A m o
rului a smuls din uitare glumele şi proverbele, ce sînt răsfrîn-
gerea caracterului şi a obiceiurilor vechi, pe care o civilizaţie
începută ades de la coadă ameninţă zilnic a le nimici» 19.
Şi, în afară de acestea, cine mai ştie azi că mai toate cîn-
tecele de stea, colindele, vicleimul au fost culese şi salvate,
texte şi melodii, de Anton Pann ? El va inspira mai tîrziu com
pozitori mari ca Paul Constantinescu, Theodor Grigoriu, iar
Ion Manole şi Radu Albala vor scrie un text, iar Alfred Men-
delsohn muzica pentru o operetă «Anton Pann». Autorii de
muzică bisericească vor avea toţi în Anton Pann un dascăl,
un precursor şi un permanent izvor de inspiraţie. Paul Cornea
îşi încheie o carte despre Anton Pann (1964, 166 p.), consi-
derîndu-i opera : «una din aromele acestui pămînt, una din
plăsmuirile în care s-a încorporat geniul poporului nostru».
Anton Pann este un Esop al românilor. Moralist cu orice
prilej, gata să-şi spună părerea îmbrăcată într-o zicere de auto
ritate recunoscută, adesea condimentată cu puţin humor, în
totdeauna mai serios decît pare şi plin de înţelepciune bătrî-
nească, de mare bun simţ, cuminte, de o înţelepciune dezvă
luită cu simplitate şi uneori cu surprindere, printr-un vers
cheie, printr-un cuvînt neaşteptat.
Nu-i cunoaştem biografia cu exactitate. Nu ştim prea bine
ce şcoli a urmat şi cît timp. Ştim mai ales că a fost mereu
dascăl de biserică, devteriu şi protopsalt şi profesor la şcoli
mai înalte decît cele pe care le absolvise el. Şi mai ştim că a
scris şi a compus peste a sută de că rţi2®, de muzică21 şi de
înţelepciune, de cîntece şi poezie, şi ele mai presus de epocă
şi mai presus decît se putea, în aparenţă, aştepta de la el.
19. D. Rallet, S u v e n ir e şi i m p r e s i i d e c ă l ă t o r i e in R o m â n ia , B u lg a r ia ,
Paris, 1858, p. 17— 18. Cf. Paul Cornea, A n t o n P a n n ,
C o n s ta n tin o p o le ,
20. în afară de ediţiile originale, operele lui Anton Pann au fost
publicate sub îngrijirea lui Paul I. Papadopol, colecţia «Clasicii noştri»,
2 voi. ed. «Cultura Românească» ; sub îngrijirea lui N. Mihăescu, în col.
«Scriitorii clasici români — Cugetarea, cu comentarii», 2 v o i.; sub în
grijirea lui Radu Albala şi I. Fischer, cu prefaţă de Paul Cornea, în col.
«Scriitori Români» Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1963, 3 voi.
21. Vezi Gh. Ciobanu, A n t o n P a n n , C î n t e c e d e lu m e , transcrise din
psaltică în notaţia modernă, studiu introductiv de Gh. Ciobanu, Buc., 1955.
13
ANDREI M U R E Ş A N U ,
«POETUL UNEI SINGURE PO EZII*
DAR NEMURITOARE
«Andrei Mureşanu a scris multe versuri, dar a făcut o

singură poezie : Deşteaptă-te Române». Aşa scria despre el
Titu Maiorescu în 1886, polemizînd cu Aron Densuşianu *1. Am
citit cu tristeţe consideraţiile reci, obiective şi rele, pe care
Maiorescu — dealtfel critic apreciat pentru multe alte fapte
bune pe care i le datorează literatura română — le scrie des
pre autorul acestor versuri care au însufleţit şi vor însufleţi
şi de acum încolo, din veac în veac, sentimentele de dra
goste şi de veghe, de bărbăţie şi de jertfă, ale tuturor româ
nilor, cît vor exista români pe lume, pentru Patria lor. Nici
nu-mi îngădui să mai pomenesc cîte mai înşiră în cele 17
pagini în care îl, înmormîntează, ruşinîndu-1, cum ar zice în
graiul lor nuanţat, moldovenii, refuzîndu-i şi refuzîndu-ne şi
nouă recunoştinţa şi iubirea pe care i-o datorăm pentru că, la
Un moment dat, a ştiut să prefacă în cuvinte, el anume şi nu
altcineva, simţirile cele mai adînci ale sufletului românesc.
Să ne înţelegem : Maiorescu poate să aibă dreptate în ju
decata lui literară. Citindu-1 şi urmărindu-i argumentele şi
exemplele, ne dăm seama că ne stoarce, mînuind o maşină
dibace de convingere, acordul cu judecăţile lui de valoare,
dar el nu ştie unde să se oprească. Nu simte că mergînd prea
departe ne jigneşte. Intră ca un barbar în Sfînta Sfintelor, ca
Mahomet călare în Sfînta Sofia. Nu-şi dă seama că în balanţă,
D eşteaptă-te Române, singură pe Unul din talgere, ( întăreşte
infinit mai mult decît restul poeziilor lui Mureşanu care, puse
pe celălalt talger al cîntarului, pot să nu ne mai intereseze.
1. Titu Maiorescu, C ritice, 1866— 1907, ediţie completă publicată de
I. Răduleseu Pogoneanu, voi.'III, Bucureşti, Socec, 1928, p. 115.
ANDREI MUREŞANU, «POETUL UNEI SINGURE POEZII: 313
Pentru Maiorescu, talgerul cu nimicuri atîrnă cel mai greu,

şi-i determină o sentinţă urîtă : aruncarea la gunoi — «în lă
turi», zice el ■— a acestui poet care a descoperit cuvintele
cheie, cuvintele magice, cuvintele unice care pot trezi în tot
Românul, din toate timpurile, pe eroul din el.
E drept că Maiorescu e silit să recunoască valoarea poe
ziei «Deşteaptă-te Române» 2, dar, în acelaşi timp îi caută poe
tului noduri în papură şi îi minimalizează cît poate aportul
conştient şi talentul. «Această poezie (deşi prea lungă) anată
un simţămînt patriotic adevărat ; ea a venit în momentul unei
mari agitări a spiritelor, a fost din in tim plare[subl. n.) singura
care a dat expresie acelei agitări în acel moment, 1848 (subl.
n.) şi astfel a devenit populară şi a rămas cunoscută de toată
lumea română» 3,
Am subliniat răutăţile voite anume, reclamate de confrun
tarea sa cu Aron Densuşianu care, la rîndul său, mergea de
sigur prea departe, aşezîndu-1 pe Mureşanu mai presus de
Alecsandri. George Călinescu, despre care se ştie că îşi ros
tea judecăţile cu necruţare, arbitrînd mai tîrziu între cei doi,
în marea sa Istorie a Literaturii Române, scrie cu cumpătare :
( Exagerare şi într-o parte, şi într-alta».
Posteritatea le-a fixat, şi lui Mureşanu şi lui Alecsandri,
în cronologia valorilor literare, locurile pe care le merită,
amîndoi intrînd, prin ce au creat mai bun, în dragostea gene
raţiilor următoare, pînă la noi, şi tot aşa va fi şi de aici în
colo. Mureşanu n-a fost aruncat ca un nechemat «în lături» ;
nimeni n-a subscris «strigătul energic» al lui Maiorescu, îm
potriva lui Mureşanu 4. S-a dovedit că «Deşteaptă-te Române»
n-a apărut «din întîmplare», şi nici numai pentru «acel mo
ment 1848», ci a rămas să răsune ca o chemare sacră la trezvie
neîncetată, ca o poruncă mereu reînnoită : «acum ori nicio
dată», Românul să-şi croiască altă soartă, să-şi apere fiinţa,
unitatea, libertatea, onoarea, să nu-i fie ruşine să-şi ţină ca
pul sus printre celelalte naţiuni ale lumii.
Titu Maiorescu, evident pornit, contestă şi valoarea me
lodiei : «La Deşteaptă-te Române s-a adaptat îndată o melodie,
cunoscută şi astăzi, melodie deplorabilă, lîncedă, nepotrivită
2. «Am luat din nou în mină culegerea poeziilor lui Andrei Mure-
sa(m (ediţia II, Sibiu, 1881), am recitit toate poeziile cuprinse în ea (sîirit
58 originale) şi, afară de D eştea p tă -le R om ân e, toate, dar toate fără e x
cepţie... însă cum sint toate aceste «poezii» să nu o spunem; noi, ci să o
simtă însuşi cetito ru l,. după exemplele ce vor urma»'.,. Titu. Maiorescu,
op. cit., p. 117. 3. Op. cil., p. 115. 4. Op. cit., p, 111, 127. . -
cu textul, o dovadă de puţinul gust muzical al epocii — dar

pe atunci nu era vorba de gust, ci de o impulsiune irezistibilă
spre manifestare cu orice preţ şi în orice împrejurări» 3. Nici
cu aceste aprecieri Maiorescu n-a avut mai mult succes. Me
lodia lui Anton Pann, după vorba lui Eminescu «isteţ ca un
proverb», «acel Rouget de l'Isle român», cum îl numeşte la
rîndul său G. Călinescu chiar pentru această melodie de «mar-
silieză română» ®, se cîntă şi după o sută de ani şi, împreună
cu. versurile, ca şi trupul şi sufletul unei fiinţe vii, trăiesc ca
un tot, frumos, adevărat. Melodia nu e nici «deplorabilă», nici
«lîncedă», nici «nepotrivită cu textul». A fost pe gustul epocii,
dar e şi pe al celor următoare, şi nu pentru că a fost impusă
de «impulsiuni spre manifestare cu orice preţ», ci fiindcă s-au
dovedit şi textul şi melodia frumoase, înălţătoare, vii, ade
vărate. Tot Călinescu spune despre versuri că sînt «versuri de
deschidere pline de strigăte, care au rămas întipărite în me
moria generaţiilor». O melodie la înălţimea poeziei. O poe
zie la înălţimea melodiei.
Andrei Mureşanu a intrat în nemurire prin «Deşieapfâ-le
Române». A trăit şi a murit la Braşov. S-a stins în noaptea de
11 spre 12 octombrie în anul 1863. Avea doar 47 de ani. Dar
suferinţa care i-a inspirat poezia, era de o mie de ani. El e
graiul suferinţei transilvănene. De aici adevărul versurilor
sale din «Deşteaptă-te Române». De aici forţa lor magică. De
aici nemurirea lor. Pentru că nu e cîntecul unuia care se la
mentează, al unuia care şi-a pierdut speranţa, al cuiva care
a depus armele, al unui ins obosit de o mie de ani de luptă
şi răbdare, şi obidire, sub stăpînire străină. E un imn de mare
prospeţime, de optimism luminat, de neîndoielnică credinţă în
învierea care trebuia să vină, în eliberare, în dreptate, în
împlinirea tuturor visurilor avute de milioanele de români din
Transilvania, în miliardele de nopţi în care fiecare s-a culcat
fără să-şi piardă speranţa, cu toate că aici o mie de ani a în
semnat cuvînt cu cuvînt o mie de ani.
Mureşanu şi-a scris poezia cînd visul nu se prefăcuse
încă în realitate. El scria pe întuneric, dar îşi îndemna profetic
fraţii să nu-şi piardă încrederea în ivirea zorilor.
Şi să nu aştepte cu braţele încrucişate. Aceasta e noutatea
lui. «Strigătul» lui, cum zice George Călinescu. «Acum ori
niciodată / C roieşte-ţi altă soartă». Extraordinară chemare re-56
5. Op. cit., p. 116.
6. George Călinescu, Istoria Literaturii R om ân e, d e ia origin i pînă
in prezent, Bucureşti, 1941, p. 239, col. 1.
ANDREI MUREŞANU, «POETUL UNEI SINGURE POEZII» 315
voluţionară ! Tot visul, tot elanul, toată voinţa, toată speranţa,

toată cutezanţa lui 1848, erau prinse în cuvintele acestui imn
menit să trezească, să însufleţească, să aprindă cu foc sacru,
în toate inimile, făclia tinderii spre lumină, spre libertate. An
drei Mureşanu scria cu cuţitul ajuns la os. Gata, cu răbdarea !
Răbdarea aceea românească, bună uneori, nu trebuia să fie
fără sfîrşit. Cînd chemarea versului rostea : Acum, în clipa
aceea fiecare conştiinţă românească se boteza întru botezul
revoltei împotriva soartei rele, şi se hotăra, printr-o supremă
decizie interioară, s-o schimbe.
George Călinescu apreciază la Mureşanu şi alte poezii
frumoase numind : Alt răsunet, O privire de pe Carpaţi, Un
devotam ent fam iliei Hurmuzachi ş.a. Citează, spre exemplifi
care, din cea din urmă poezie, într-adevăr de viziune clară,
de speranţă într-un viitor care avea să se realizeze 7.
Varti-va o zi fatală, cînd intriga făţaxă
Ce ţese la cabale, va pune larva jos ;
Cînd pisma, nedreptatea, vor fi espuse-afară
Cînd fulgerul Proniei, -ce sboară luminos,
Va nimici duşmanii, ce pururea urzesc
La planuri, cum să piară poporul românesc
Prevăz p-un Alexandru, eroul cel mai mare.

«Telegraful Român» se poate mîndri cu numele lui Andrei
Mureşanu printre colaboratorii lui de seamă. Spre exemplu, în
1853 în trei numere la rînd (41-—43), publica un frumos articol
intitulat Românul şi poezia iui în care, după ce deplîngg soarta
din trecut a limbii române în Transilvania, «deşi vorbită de
cea mai numeroasă parte a poporaţiunii ce se află în această
ţară», arată că a venit timpul «a o aduce la demnitate, ca în
timp şi ea să poată figura între limbile cele cultivate din Eu
ropa». El consideră că mijlocul prin care putea face acest
lucru era poezia. Prin poezie se desăvîrşeşte limba. în viziunea
lui Mureşanu, poezia era şi «apostolul şi propăşitorul libertă
ţii». Românii sînt dotaţi pentru ambele vocaţii — desăvîrşire
şi libertate — pentru că, tot el spunea, «nu este popor în lume
care să aibă mai mare atragere de inimă către poezie, să afle
mai multă plăcere în cîntece şi versuri, decît românul» 8.
7. Toate citatele din George Călinescu, în Istoria L iteratu rii R om ân e,
d e la origin i pîn ă în prezen t, Bucureşti, 1941, p. 237— 239.
8. Reprodus de George Ivaşcu, Din isto ria te o rie i şi a criticii lit e
rare rom ân eşti, Bucureşti, 1967, p. 449— 450. In acel volum se mai reproduc
şi alte articole ale lui Mureşanu, precursor al criticii literare româneşti.
«Deşteaptă-te Române», cu titlul original «Un răsunet»,

e o chemare menită «să răsune» fără încetare în conştiinţa ro
mânească şi s-o ţină trează, căci orice somn e «de moarte».
Ea e cîntată de toate generaţiile de la 1848 încoace, şi tot
atît de iubită şi astăzi. Transilvănenii şi bănăţenii au văzut
în Andrei Mureşanu, înainte de unire, conştiinţa lor, purtăto
rul mesajului lor cel mai sfint. Mulţi i-au închinat teze de
doctorat, încă la Universitatea din Budapesta fiind, cum a fă
cut de pildă cărturarul Valeriu Branişte, înainte de anul 1900.
Jn 1918, la 1 decembrie această poezie, acest cîntec, a iz
bucnit ca o flacără aprinsă deodată, prin puterea sfîntului duh
românesc, în toate cele 100.000 de inimi de români adunaţi pe
câmpia de la Alba lulia, să spună şi să facă ceea ce aşteptau
să facă de o mie de ani : Vrem să ne unim cu Ţara. Un martor
prezent acolo notează, în amintirile sale : După ce «s-a votat
în unanimitate şi în mijlocul unui adevărat delir moţiunea de
unire... belşugul de sentimente s-a revărsat în acordurile zgu
duitoare ale imnului. «Deşteaptă-te Române»9.
Acest imn al. iui. Andrei. Mureşanu s-a cîntat, şi nici nu
se putea clnta altul, pentru că acesta este imnul unor aseme
nea mari, unice, uriaşe evenimente.
Poet al «unei singure poezii» ! Dar ce poezie ! Cîţi n-au

scris volume peste volume, din care poţi număra cu milioanele
pe cei care nu ştiu nici măcar un vers. Dar cîţi dintre români
nu ştiu măcar o strofă din poezia lui Andrei Mureşanu ? El
a ştiut să prefacă în cuvinte simţirile cele mai adînci ale su
fletului românesc.
Poate un singur poet şi o singură poezie, cu melodia ei
originală, au mai avut în literatura română acelaşi destin :
poetul preot -Alexe Mateevici, cu -emoţionantul imn închinat
Limbii noastre româneşti, Limba noastră, care, împreună cu
Melodia preotului compozitor Alex. Cristea-, răscoleşte pînă la
ultima fibră adâncurile sufletului nostru, mîngîie, însufleţeşte
şi îmbărbătează.
Şi D eşteaptă-te Române şi Limba noastră sînt miracole
ale prinderii în cuvinte a sufletului unui întreg popor.
9, M em oriile încă nepublioate alo Acad. Al. Borza, fragment în

«Magazinul Istoric» XII, 9 (138), sept. 1978, p. 6. ,
14
SIMION B A R N U Ţ I U ,
ÎN EPOCĂ ŞI ÎN V ECII VECILOR
Din calendarul marilor bărbaţi ai naţiunii române, ea şi

din calendarul inimii noastre, nu poate lipsi Simion Bărriu-
ţiu. S-au împlinit în mai 1979 în ziua de 28, o sută cincispre
zece ani de la moartea lui. în anul acela, presimţindu-şi sfîr-
şitul, se întoarce în Transilvania lui, după o carieră şcolară şi
universitară strălucită, la Iaşi. N-a mai ajuns să moară în satul
natal, Bocşa Română (cătunul Selagiu). A murit pe drum, în
Valea-Almaşului. Nu cu multă vreme înainte, făcuse tot aşa
drumul de întoarcere acasă şi Gheorghe Lazar, de la Bucu
reşti, numai că el reuşise să ajungă să moară în Avrigul său.
Simion Bărnuţiu a fost totuşi înmormîntât în Bocşa Română,
la 3 iunie 1864.
A fost preot. A făcut studii teologice, filozofice şi ju ri
dice, în Transilvania şi la Viena, a ajuns «doctor în drepturi»
la Pavia, a fost profesor, dar a fost mai ales sufletul mişcării
transilvănene din jurul anului 1848. A scris mult şi, ca toţi
cărturarii noştri din acele vremuri, a abordat cele mai diverse
domenii : studii de drept, de psihologie, de teologie, de filoso-
fie, de pedagogie, de lingvistică. A scris şi literatură. Mai
presus de toate însă, a fost conştiinţa românească a epocii
sale, a fost strigătul de alarmă într-un moment în care se pu
nea la cale un act menit să-i înrobească definitiv pe români,
împingîndu-i să-şi piardă cu totul naţionalitatea, dreptul şi
caracterul de naţiune, prin unirea cu ungurii în cadrul im
periului habsburgic. Acest strigăt de alarmă s-a concretizat în
alcătuirea şi răspîndirea M anifestului din 24—25 martie 1848
şi apoi în marea, curajoasa, sincera şi înflăcărată cuvîntare
rostită la 3/5 mai în acelaşi an, în cadrul Adunării de pe Cîm-
pia Libertăţii de la Blaj.
Manifestul de la 24—25 martie 1848 — intitulat de el «Pro-
vocaţiune» — este un document zguduitor : o chemare la o
decizie de care atîrna viaţa însăşi a naţiunii române din
Transilvania. Acceptarea unirii cu ungurii — se arată — în

seamnă «pierderea naţionalităţii» şi o dată cu aceasta în
seamnă să se piardă totul. El face apel la românii din toate
clasele sociale, le aduce aminte, patetic şi convingător, că
sînt strănepoţii romanilor, că sînt naţia cea mai veche a Tran
silvaniei, şi că nu trebuie să mai rabde ca tocmai ei să nu se
bucure de nici un drept şi să fie în continuare «morţi politi
ceşte». «Astăzi — scrie el profetic — răsună cuvîntul cel
dulce al libertăţii în toate cetăţile şi mîine va răsuna în toate
satele. Astăzi este ziua învierii popoarelor celor moarte». Şi
mai departe : «Apăraţi-vă numele cel dulce şi strălucit de
român şi limba cea dulce». El cere Congres naţional pentru
români, recunoaşterea lor ca naţiune, drepturi egale cu cele
lalte naţiuni din imperiu şi ştergerea iobăgiei. Nici o discuţie
despre vreo unire cu ungurii înainte şi în afara acestor con
diţii. Mai întîi acestea şi după aceea vom vedea. «Fără acestea
şi raiul e iad», spune el, înainte de a rosti un blestem cumplit
— cumplit cum poate fi doar blestemul de frate trădat — care îi
va fi făcut să simtă cum îi trec fiorii groazei pe cei care vor
fi fost ispitiţi să urmeze alte chemări : «Afurisit să fie în veci
oricare român va îndrăzni a face vreo unire (cu ungurii, n.n.),
pînă nu va fi proclamată naţia română, ca naţie primită sensu
politico».
Bărnuţiu a fost printre iniţiatorii memorabilei Adunări de
pe Cîmpia Libertăţii care s-a declarat Adunare generală a
naţiunii române. Mitropolitul Andrei Şaguna a fost atunci unul
dintre preşedinţi. Bărnuţiu a ţinut în catedrala de la Blaj o
cuvîntare din care merită să reţinem, în afară de vigoarea pa
triotică, mai ales faptul că nu trece sub tăcere, el preotul unit
de la Blaj, dezbinarea pe care a adus-o între români uniaţia.
«Românii, ca să scape de batjocurile cele multe, se plecară de
a accepta această uniune cu Ungurii, zic într-adins cu Ungurii,
nu cu Roma». Şi mai departe : «Dacă din fantesia uniunii au
curs nişte mijloace materiale pentru Români... să zicem că
uniunea (prin «Uniune» Bărnuţiu numeşte «uniaţia», n.n.) a
născut şi şcoalele Blajului, din care au răsărit o mulţime de
lumini între Români... să nu uităm însă a pune în cumpănă şi
ranele înfipte In corpul naţiunii noastre prin uniune...». El
aminteşte cu ciudă şi ruşine de umilirea arhiepiscopului Ata-
nasie şi de coborîrea lui la rangul de vicar şi de «sufragant»
al episcopului de Strigoniu, totul concurînd la punerea româ
nilor sub o «tutelă ruşinoasă». Mulţi şi-au dat seama de
aceasta, spune Bărnuţiu, spre exemplu protopopul Nicoară
SIMION BÂRNUJIU, IN EPOCA ŞI IN VECII VECILOR 319
Beianul care li scrie episcopului Inocentiu Micu-Klein că

«l-au înşelat pe Români cu unirea» dar, constată el, «acum era
prea tîrziu, pentru că ura era înrădăcinată între fraţi şi duş
manii Românilor, care nu dorm niciodată, privegheau ca să
nu se stingă vreodată din m ijlocul lor acest io c infernal».
Bărnuţiu n-a mers cu îndrăzneala pînă acolo unde ar fi
trebuit, să propună adică denunţarea uniatismului şi reîntoar
cerea la Biserica strămoşească. Ştia că se va lovi de mari îm
potriviri, în primul rînd din partea ierarhiei superioare unite,
de multe ori dovedită duplicitară, ca în cazul lui Bob şi al al
tora. Ştia ce au păţit înaintea lui, Şincai, Micu, Maior şi mulţi
alţii. Dar ce a gîndit a spus. Şi a gîndit bine. Şi a vorbit bine.
A dat un avertisment grav celor ce alunecau pe panta trădării
de neam prin uniaţie.
în faţa a mai mult de 40.000 de români ale căror inimi
fremătau de bucurie în regăsirea frăţească sub steagul naţiunii
ce-şi afirma existenţa şi voinţa de libertate, Bărnuţiu a rostit
un jurămînt solemn menit să rupă toate barierele şi să averti
zeze împotriva tuturor dezbinărilor : «Să jurăm că nu ne vom
lăsa să ne mai înşele, să jurăm că nu vor mai putea turbura
pacea şi bună-înţelegerea noastră, nici iezuiţii, nici călugării
sîrbeşti, nici misionarii Strigoniului, nici agenţii naţiunilor
străine, chiar şi cînd s-ar îmbrăca în veştminte de preoţi şi
episcopi româneşti! Să jurăm că nici diavolii iadului nu vor
mai putea rupe legăturile dragostei frăţeşti cu care e legată
adunarea aceasta, şi printr-însa toată naţiunea română» (tex
tele la Teodor V. Păcăţian, Cartea de Aur).
Afurisania împotriva dezbinărilor şi jurămîntul păstrării
unităţii româneşti, au făcut din Bărnuţiu un tribun şi profet
în epocă şi în vecii vecilor.
15
COSTACHE N E G R I ,
ÎN E X IL LA PARIS : «TRĂIASCĂ UNITA ROMÂNIE»
Siliţi de împrejurări vitrege, mai ales începînd cu mileniul

al doilea al existenţei lor, să trăiască în state separate, româ
nii n-au dorit nimic cu mai multă însufleţire, de-a lungul vre
murilor, decît să se vadă iarăşi uniţi într-o singură Ţiară, în
care să trăiască după inima şi gîndul lor. Cei mai luminaţi
dintre ei, au ţinut mereu trează conştiinţa originii comune
«dintr-o fînţînă», cum zicea cronicarul, a moldovenilor, mun
tenilor şi transilvănenilor. Din adîncuri de alcătuire originară,
din .vremea genezei tainice şi miraculoase din daci şi din ro
mani — miraculoasă cum e orice geneză ■ —■ a prins viaţă,
odată cu poporul, şi numele lui — numele de Român — şi în
acest nume s-au regăsit toţi din cele trei provincii, ca în nu
mele lor firesc de familie, cum îl au fraţii dintr-o mamă şi
dintr-un tată, deşi fiecare în parte îşi zice Ion şi Gheorghe şi
Vasile. Coresi tipărea pentru «români», Varlaam scria «Carte
rom ânească de învăţătură», Simion Ştefan făcea teoria circu
laţiei cuvintelor rom âneşti, Biblia de la Bucureşti «s-au dăruit
neamului românesc», şi cîte asemenea n-am mai putea
adăuga.
în luna decembrie — în zi de 27 — vrem să ne amintim
de un episod petrecut la Paris, într-o zi ca aceasta, în anul
revoluţiei de la 1848. Revoluţionarii din cele trei provincii
româneşti, nevoiţi să le părăsească vremelnic, se întîlniră în
oraşul de pe Sena, împreună şi cu tinerii români care se aflau
la studii acolo — tineri din toate provinciile ca şi revoluţio
narii — şi Costache Negri le ţinu un «toast» care semăna mai
degrabă cu un jurămînt, cu recitarea solemnă a unui Simbol
al credinţei rom âneşti în unirea ce va să fie.
Serbau ziua numelui marelui Ştefan al Moldovei. «Depăr
taţi de darnicul sîn al Maicei Patrii, fraţilor Români, dulce
ne e astăzi a înnoi nepieritoarea amintire a marelui Ştefan,
domnul războinic, zidul creştinătăţii, către care s-au sfărîmat
COSTACHE NEGRI IN EXIL LA PARIS 3 21
în trecerile lor, nenumărate ordii ale păgînitătii, zidul neclin

tit, ce în timp de 46 de ani a oprit învingerile sălbatecilor
cohorte musulmane care aveau de ţintă cotropirea Europei».
Alături de el, mulţi alţi domni pămînteni «au luat parte la
acea îndelungată luptă... nume strălucite, care vor rămînea
veşnic neşterse din inimile fiilor României, pe cît timp va mai
bate în lume o inimă de român ! Mircea, mare în pace, mare
în războaie ! Mihai Viteazul, frunte între viteji, biruitorul a
sute de mii de duşmani, cu o mină de fruntaşi cît şi el nepă
sători de moarte, Novac hatmanul, mină dreaptă a lui Mihai,
el care striga înaintea unei crunte loviri : «Agerii mei fraţi,
decît o viaţă cu ruşine, mai bine zece morţi cu cinste !».
C. Negri deplînge mai departe faptul că aceşti mari eroi
ai Patriei au trebuit să trăiască în ţări diferite, în loc să fie,
fiecare din ei, domni şi părinţi ai Ţării-una. Apoi aripi noi
însufleţesc vorbitorul : «Fraţilor, azi e ziua Sfîntului Ştefan,
azi e sărbătoarea Domnului Ştefan-cel-Mare, acest fiu al unei
mame române, care, înnăduşind glasul inimii, zicea de pe zidu
rile cetăţii Neamţului : «Mergi, fiule, de te bate cu duşmanii
ţării noastre şi să nu mi te întorci decît mort învins, sau viu
învingător!». Negri îndreaptă spre toţi cei prezenţi acest cu-
vînt-testament al «acestei mame române». El le aminteşte însă
că pentru victorie e nevoie de toate forţele româneşti de pre
tutindeni : «Aşezaţi precum sîntem... să ne dăm împreună fră
ţeasca, ajutătoarea mînă de unire». Şi dacă acum mai sînt
încă în situaţia de a zice : «Trăiască Moldova ! Trăiască Va-
lahia!»... învrednicească-ne Dumnezeu să putem striga într-o
zi : «Trăiască unita Românie !».
Gîndul era pe atunci doar vis, doar îndrăzneală, dar era
plin de credinţa că se va face într-o zi dreptate. Că Românii
de pretutindeni îşi vor face într-o zi dreptate! Şi vor fi atunci
«ceea ce trebuie să fie, adică fiii unei singure şi puternice
moşii». Şi iată-1 citind în zodii viitoare ca printr-o fereastră
fermecată, străpungînd pîcla prezentului spre o zi fericită. Şi
liniştit se bucură, şi cu grai profetic povesteşte ca şi cînd ar
vedea aievea : «în visurile mele înflorite se arată viitorul Ro
mâniei. Sîntem milioane de români răzleţi!... Ce ne lipseşte ca
să ajungem un neam tare ? Unirea, numai unirea /». Şi apoi
izbucneşte, ca şi cum visul s-ar fi realizat pe loc : «Să ne tră
iască Unirea R om ân ilor!».
Dar mai era încă de aşteptat şi aceşti tribuni ai idealului
de unitate românească erau ei vizionari, dar erau şi realişti,
conştienţi de starea prezentă şi nu se îmbătau cu visurile. Ele
aveau doar menirea şi forţa de a-i mobiliza spre realizarea

gîndului, a dreptăţii şi a stării fireşti. De aceea întors pe pă-
mîntul tare al realităţii, Negri trece la concret, la îndemnul
esenţial: «Această zi să fie şi pornirea unei strîns încleştate
legări între noi de a lucra cu toţii, la rădicarea din ţărînă a
României, şi de a ne trezi în sfîrşit la glasul eroicului său tre
cut, strigînd cu toţii : «Trăiască Unita ROMÂNIE» l.
Sîntem, în vremea cînd se rostea la Paris acest discurs,
cu mai mult de zece ani înainte de unirea din 1859 ! Costache
Negri va fi în aceşti zece ani care au urmat, alături de Mihail
Kogălniceanu şi de ceilalţi unionişti din ambele Principate,
continuînd lupta, şi nu o vor înceta nici o clipă pînă cînd ea
nu se va încununa prin evenimentele din 5 şi 24 ianuarie 1859.
Acest ianuarie în care inimile au bătut în acelaşi ritm la
Iaşi şi la Bucureşti, n-a apărut din senin şi nici n-a fost darul
cuiva. A fost rodul credinţei românilor în unitate, al inteli
genţei lor creatoare, al gîndirii lor politice luminoase, al lup
tei lor bine organizate, atît în Moldova, cît şi în Ţara Ro
mânească.
Vasile Boerescu va spune, pe bună dreptate, în Adunarea
electivă a Ţării Româneşti, răspunzînd cuvîntării lui Mihail
Kogălniceanu, sosit la Bucureşti la 14 februarie 1859 : «Glorie
vouă ! ne zic fraţii de peste Milcov ,• glorie vouă, le zicem
noi, dar atît noi cît şi voi, ce-am făcut mai mult decît a realiza
un act care era pregătit de atîtea secoli ? Cine nu ştie că Ro
mânii în toţi timpii s-au considerat ca o singură naţiune, şi
că niciodată simţul naţionalităţii lor comune nu a pierit din
spiritul şi acţia lor ?».
Cînd în 1856 s-a alcătuit la Iaşi Comitetul unionist, al
doilea, de pe lista celor 11, era Costache Negri. Al cincilea,
imedi'at după Mihail Kogălniceanu, era un om al Bisericii Or
todoxe, Arhimandritul Neofit Scriban.
In 1859, Adunarea electivă de la Iaşi va fi prezidată cu
elan patriotic unionist, de mitropolitul Sofronie Miclescu. în
Ţara Românească, preşedintele Adunării va fi mitropolitul
Nifon Rusescu.
In 1936 s-a organizat în Bucureşti un «Comitet pentru ri
dicarea statuii Iui Costache Negri» sub preşedinţia profeso
rului dr. Grigore L. Trancu-Iaşi, fost ministru. într-o scrisoare
adresată Patriarhului din acea vreme Miron Cristea, profeso
rul Trancu-Iaşi arată motivele care au determinat această1
1. T oast — publicat în «Bucuria», foaia Societăţii de cultură, anul IV
(1848), p. 144— 145.
COSTACHE NEGRI IN EXIL LA PARIS 323
iniţiativă : «Este recunoştinţa Ţării pentru făuritorul Româ

niei de astăzi, trecut în eternitate acum 61 ani (28 sept. 1876,
n.n.), care a muncit pentru crearea României moderne politice
şi culturale, cu sufletul de poet romantic, dar cu mintea de
adine diplomat în epoca de renaştere a Moldovei». Mai de
parte prof. Trancu-Iaşi scrie : «Este de datoria noastră să
venerăm memoria acelor care au luptat pentru propăşirea
neamului. Actele înfăptuite de dînsul intr-un pătrar de veac,
se pot citi în istoria diplomaţiei şi a Statului Român pentru
care Ţara nu va avea niciodată lauri să-l răsplătească. Chipul
lui va servi pentru generaţiile actuale şi a celor cari vor veni
drept icoana personalităţii marcante, deoarece în trecerea lui
prin viaţă se poate vedea cinste, abnegaţie, muncă statornică
şi înţelepciune» 2.
Un Apel «către toată naţiunea românească», pentru a
contribui la ridicarea statuii lui Costache Negri, a fost pu
blicat în ziarul «Universul» nr. 350, din 19 decembrie 1936.
Am evocat mai sus înflăcărată lui cuvintare ţinută româ
nilor din Paris la 27 decembrie 1848, slăvind viitoarea, visata,
dorita, sigura unire a Ţărilor Române. E bine să amintim,
măcar în treacăt, şi alte fapte măreţe ale acestui luptător titan,
pe nedrept trecut doar în rîndul scriitorilor şi aproape uitat şi
ca scriitor.
Prin 1840, tot în Paris şi tot în faţa studenţilor români, pro
clam ase n ecesitatea îm proprietăririi ţăranilor. în ianuarie 1848
ia parte la actul dezrobirii ţiganilor, felicitîndu-1 pe domnitor
pentru marea faptă socială şi umanitară. Tot în acest an în
temeiază la moşia sa Mânjina, din fostul judeţ Covurlui, un
fel de cenaclu literar şi politic unde se va pune la cale si
tuaţia culturală şi politică a Moldovei. Aici se va pregăti
şi Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1859 .Aici s-au întîlnit
Vasile Alecsandri şi N. Bălcescu, C. Filipescu şi Al. Russo,
moldoveni şi munteni într-o singură voinţă şi dorinţă. Satul
şi-a schimbat numele în C. Negri.
în 1848 C. Negri semnează Proclam aţia Partidului Naţional
din M oldova către Români, pe care o înaintează domnitorului
Mihail Sturdza. Proclamaţia a mai fost semnată şi de Alexan
dru Ioan Cuza, viitorul domnitor, de V. Alecsandri, Iancu
Alecsandri, Al. Russo ş.a. Domnitorul Sturdza era numit aici
«vrăjmaş încoronat, ce nu ţine la domnie decît ca la un izvor
de îmbogăţiri nelegiuite».
2. A rh iv a C a n cela riei Si. Sinod, Bucureşti, Fondul Mirotn, 1936,
fila 349.
în 1848, înăbuşită fiind revoluţia, este exilat. Trece, îm

preună cu alţi revoluţionari prin Muntenia şi, la Braşov, sem
nează o D eclaraţie de principii pentru reform a patriei, îm
preună cu V. Alecsandri, C. Sion, Alecu Russo, cerînd
desfiinţarea dărilor ţăranilor către boieri, desfiinţarea
corvezilor, împropietărirea ţăranilor, egalitatea la plata
impozitelor şi în drepturile politice, libertate, egalitate
şi fraternitate şi la urmă, Unirea Principatelor. De la Braşov
trece la Cernăuţi unde e găzduit de familia Hurmuzachi şi apoi
ajunge la Paris unde ţine cuvîntarea de la 27 decembrie. Nu
stă mult nici aici. Revine la Bucureşti, dar i se interzice şede
rea şi trebuie să plece la Giurgiu şi apoi la Lugoj. Revine în
Moldova o dată cu urcarea pe tron a lui Grigore Ghica Vodă.
De acum încolo se va consacra în întregime luptei pentru
unirea Principatelor. E numit pârcălab de Galaţi, apoi vornic,
ministru al Lucrărilor Publice şi ambasador la Constantinopol.
Se întoarce în ţară, în 1856 şi în acelaşi an înfiinţează Com i
tetul Unirii, la Iaşi, alături de M. Kogălniceanu, D. Rallet, C.
Hurmuzachi şi alţii. E ales deputat şi apoi vicepreşedinte al
Divanului ad-hoc, în care calitate propune unirea Principate
lor. I se propune să fie ales Domn, dar refuză 3. E ales Cuza,
iar el e trimis la Constantinopol să obţină recunoaşterea dublei
alegeri, pe care în cele din urmă o va obţine.
După detronarea lui Cuza se retrage la moşia sa, unde şi
moare în 1876, la 28 septembrie, iubit şi plîns de toată lumea
care l-a cunoscut.
*
A fost şi scriitor. A scris proză şi versuri. Opera i-a fost

publicată în 1909, la Bucureşti, de Emil Gârleanu. Dar mai mult
decît scriitor, a fost un mare şi însufleţit luptător pentru unirea
tuturor românilor.
Nu ştim ce s-a întîmplat pînă la urmă cu gîndul de a i se
ridica, în Bucureşti, o statuie. O merită, fără nici o îndoială.
Şi dacă i s-a ridicat însă, şi dacă nu i s-a ridicat, în amintirea
noastră sîntem datori toţi să i-o ridicăm, mare şi frumoasă, cu
libertatea pe care ne-o dă puterea noastră de creaţie, imagina
ţia care îşi alcătuieşte substanţa, oţelul, bronzul sau granitul,
din faptele lui.
3. Vezi scrisoarea sa către Vasile Alecsandri, iîn «A cte şi D ocu m en te

r e la tiv e la re n a şter ea R om âniei», publicate de A. Sturdza şi I. I. Skupiewski/
voi. IX, Bucureşti, 1901, p. 461— 462.
16
ANUL ÎN Ţ E L E P C IU N II: 1859
Anului 1859 i se pot da multe nume, multe metafore do

rind să se întreacă în cinstea de a spune cît mai frumos că visul
unirii Principatelor Române s-a împlinit. Dintre toate, dacă
aş fi eu arbitrul, Anul înţelepciunii ar cîştiga competiţia,
pentru că mai ales această virtute românească şi-a atins atunci
una din culmile ei creatoare de istorie, într-un efort unit şi
convergent, dincolo şi dincoace de Milcov. Visul era multi
secular ; conştiinţa unităţii de neam, convingerea că toţi ro
mânii de pretutindeni «de la Râm ne tragem şi dintr-o fîntînă
curăm», era unanimă ; voinţa şi dorinţa de unire era dintot-
deauna tinderea firească a tuturor.
Ceasul a venit în ianuarie 1859.
în 1856, prin Tratatul de la Paris, puterile Europei înţele
geau în sfîrşit că nu se mai puteau opune acestei voinţe. Prin
art. 24 al acestui Tratat semnat la 30 martie, se instituiau în
ambele principate Divanurile ad-hoc şi, în acelaşi an, în iulie,
erau numiţi în locul domnitorilor Barbu Ştirbei şi Gr. Alexan
dru Ghica, doi caimacami, Toderiţă Balş în Moldova şi Al. D.
Ghica în Ţara Românească, şi se recomandau consultări demo
cratice, ale tuturor păturilor sociale, spre a se exprima «dorin
ţele naţiei asupra organizaţiei definitive a Principatelor», cum
se spunea în Circulara Mitropoliei Moldovei din 5 aprilie 18571.
Mai mult de doi ani au durat consultările. între timp, mu
rind Toderiţă Balş 12, în Moldova e numit caimacam Nicolae
Conachi-Vogoride, ostil unirii şi mare reacţionar, care va
falsifica alegerile şi se va obţine cu greu anularea lor.
De-a lungul acestor aproape trei ani, voinţa naţională a
întîmpinat din partea unor străini — şi Vogoride şi Ghica erau
rămăşiţe fanariote — şi a unor cozi de topor, «strigoii» cum îi
1. Circulara Mitropolitului Sofronie Miclescu (nr. 994) către egu
menii mînăstirilor închinate şi neînchinate, vezi Acte şi D ocu m en te r e la
tiv e la Istoria R en a scerei R om ân iei, voi. IV, publicate de Ghenadie Pe-
trescu, Dimitrie A. Sturdza şi Dimitrie C. Sturdza, Bucureşti, 1889, p. 237.
2. 17 februarie/1 martie 1857.
numea poetul D. Dăscălescu3, orbiţi de îngustime de minte

şi micime de inimă, toate piedicile posibile, ca în povestea lui
Făt Frumos în calea căruia apăreau zid de aramă, pădure
deasă, foc şi apă ■ — ca să-l împiedice să ajungă la ţintă. Făt-
Frumosul românesc le-a trecut însă pe toate, pînă cînd şi ulti
mul, istoricul, simbolicul dar secularul obstacol-— M i 1 c o v u 1
— a fost şi el «secat dintr-o sorbire» la 24 ianuarie, şi Ţările
au devenit Ţara, şi Moldova şi Valahia au devenit România,
cum fuseseră de fapt de la naştere. Ziua de 24 ianuarie a fost
ziua supremei înţelepciuni româneşti : alegerea în Moldova şi
în Ţara Românească a aceluiaşi domn. Arhim. Iosafat Snago-
veanul, paşoptist, aflat pe atunci la Paris, ctitor de altfel al bi
sericii româneşti din capitala Franţei, numea această înţeleap
tă dublă alegere : «un act fără exemplu în istoria lumii» 4.
La aceasta nu se gîndiseră marile puteri. Spre norocul
nostru. Că, cine ştie, ar fi inventat, cu bunăvoinţă, o clauză
în Tratat, cum că aşa ceva nu se poate ! Dar românii s-au gîn-
dit, cum fac ei adesea în ceasurile lor de mare cumpănă, cînd
li se cer decizii de viaţă şi de moarte. Cu geniul lor pentru
soluţiile simple şi directe, de bun simţ şi de curaj, au găsit
soluţia prin excelenţă şi tocmai de aceea neaşteptată şi sur
prinzătoare pentru minţile sofisticate, reci şi rele ale altora :
acelaşi Domn la Iaşi şi la Bucureşti.
Nemaipomenită iscusinţă ! Isteţime românească demnă de
legendă peste veac.
Le-au mai trebuit străinilor cîţiva ani, ca s-o priceapă,
fiind ea şi între coperţile Tratatului de la Paris, dar şi în afara
lor, ceea ce i-a buimăcit, dar, de nevoie, a trebuit în cele din
urmă s-o recunoască, prin 1862, cînd la 24 ianuarie/5 februa
rie s-a deschis la Bucureşti primul parlament unic al Româ
niei, iar Alexandru Ioan Cuza a proclamat «Unirea definitivă
a Principatelor», cu capitala la Bucureşti.
Biserica a fost, în ambele Principate, din primele zile ale
chemării la opţiune, de partea poporului, de partea unirii
pentru că preoţii, aşa cum scria în epocă un ziarist străin, A.
Ubicini, «cu toată funcţiunea lor sacră, împărtăşesc acelaşi
fel de viaţă şi de muncă la fel cu ţăranii ; sînt strîns legaţi de
pămîntul pe care îl cultivă cu mîinile lor, lipsiţi de fanatism
3. D. Dăscălescu publică în ziarul «Steaua Dunării» din 5 (17 ianuarie
1859), poezia «S trig oii» cu leitmotivul / «In obşteasca Adunare /' Am văzut
cîţiva strigoi» / la sfîrşitul fiecăreia din cele 6 strofe. Cf. Acte şi D ocu
m ente, cit., voi. VIII, p. 367— 368.
4. Cf. Acie şi D ocu m en te cit., voi. VIII, p. 802.
ANUL ÎNŢELEPCIUNII : 1859 327
şi plini de acea omenie a caracterului, proprie rasei româneşti,

ei personifică în ei întreaga naţiune, cu suferinţele şi cu aspi
raţiile sale. Pentru ei, ideea patriotică nu este deloc diferită
de cea religioasă, tot aşa cum interesul lor se identifică cu
acela al poporului din care fac parte. Astfel, influenţa lor în
ţară este considerabilă. In acelaşi timp (...), «popa» mîngîie,
învaţă, pacifică şi, cînd ţara se află în mare pericol, cînd în
treaga naţiune se ridică să-şi apere pămîntul şi drepturile, el
poate fi găsit în picioare în primele rînduri, ţinînd Evanghelia
intr-o mină şi sabia în cealaltă» ®.
Şi ziarul «Daily News» nota la 18 iulie 1857, că clerul ro
mân «s-a declarat în favoarea unirii, iar Mitropolitul Moldovei,
care pînă atunci s-a ţinut departe de politică, acum şi-a mani
festat cu hotărîre simpatiile sale pentru unitatea naţională» *.
E bine ca la fiecare aniversare a Unirii Principatelor să
ne amintim cel puţin de cîţiva dintre clericii care n-au fost
numai un vot în plus pentru unire, ci adevăraţi tribuni care
au însufleţit poporul pentru unire, au luptat deschis, au dat
curaj celor timoraţi, au scos din adine de istorie şi au propo
văduit de pe amvon, ridicînd la rang de adevăr dumnezeiesc,
unitatea de neam, de limbă, de cuget şi de simţire, a români
lor de pretutindeni, învăţînd după cuvintele apostolului : un
Domn, o credinţă, o ţară.
In Moldova, caimacamul Vogoride, încerca din răsputeri
să înlăture pe unionişti de pe listele electorale din Divanul
ad-hoc. Cu ajutorul ministrului de la «Departamentul Cultu
lui şi al Instrucţiunii Publice», separatist declarat, el a declan
şat o luptă deschisă cu mitropolitul Sofronie Miclescu şi cu
fraţii Neofit şi Filaret Scriban, toţi unionişti de mare autori
tate morală şi cu influenţă în mase. S-a mers pînă intr-acolo
că Mitropolitul a fost reclamat Patriarhului ecumenic Ciril şi
Patriarhul, din Fanarul lui Vogoride, i-a scris o scrisoare
ameninţătoare5*7. Călugării greci, stareţi pe la mînăstirile închi
nate, fac şi ei, cit pot, opoziţie Mitropolitului, declarîndu-se
împotriva unirii şi recunoscînd numai autoritatea canonică
a ierarhilor străini care îi trimiseseră 8. Simţeau ei că o ţară
5. In art. «Les futures assemblées moldo-valaques», în «Steaua Du
nării», 28 mai 1857, şi 25 iunie 1857, cf. Acte şi D ocum ente..., cit., vol. IV
p. 972— 973. 6. Cf. Idem , vol. IV, p. 885.
7. Cu nr. 1114 din 19 apr./l mai 1857, cf. A cte şi D ocum ente, cit.,
vol. IV, p. 465. 8. Idem , p. 281— 282.
Iată ce scrie despre mînăstirile închinate A. Ubicini, în art. «Les
futures assemblées moldo-valaques», în ziarul «Steaua Dunării» din 28 mai
şi 25 iunie 1857 (nr. 38 şi 43) : «Se dă acest nume unor mînâstiri foarte
care îşi pregătea unirea, îşi pregătea de fapt independenţa, şi

că ceasul huzurului lor se va opri pentru totdeauna.
Fraţii Scriban sînt amîndoi împiedicaţi să candideze la un
loc in Divan *9. Mitropolitul Sofronie intervine şi protestează
vehement10, aproape riscîndu-şi scaunulil. I se spune acest
lucru de la obraz. El se plînge «Comisiunii Europene» nu
mită de marile puteri să supravegheze alegerile, că guvernul
şi Vogoride însuşi, îl împiedică pe el şi pe ceilalţi episcopi
să-şi exercite funcţiunile, în aşa fel incit clerul nu-şi poate
alege în mod liber delegaţii la alegeri şi candidaţii în Divan.
El scrie Comisiunii o lungă scrisoare, din care desprindem :
«Domnii moldoveni, atît cei din vechime, cit şi cei de după
Regulamentul organic, s-au simţit întotdeauna onoraţi să se
considere fiii duhovniceşti ai Mitropolitului, şi n-a lipsit nici
odată la ei exemplul respectului şi al veneraţiei pentru Arhie
piscopul lor». Numai Vogoride îl supune la «ofense şi perse
cuţii zilnice», voind să-i ia chiar preşedinţia Divanului Adhoc.
Şi aceasta numai din cauză că nu influenţează pe preoţi şi pe
stareţi «în sensul antiunionist», şi «nu-i elimină din liste pe pre
oţii ale căror sentimente unioniste sînt în general cunoscute».
Se plînge că în «Journal de Constantinople», nr. 806/1857,
se publică o corespondenţă plină de calomnii împotriva sa şi
cu toate că în vechile capitulaţii şi în Tratatul de la Paris i
se fixează Arhiepiscopului o poziţie deosebită în Stat, totuşi
Constantinopolul tolerează asemenea infamii. «Onorata Co
misie să ia aminte că dacă noi, Mitropolitul ţării, episcop în
funcţiune de treizeci şi doi de ani, la vîrsta înaintată la care
sîntem, ne aflăm insultat şi persecutat de guvern, ce iluzii ne
mai putem face asupra libertăţii alegerilor şi asupra liberei
exprimări a voturilor în Divanul ad-hoc».
El cere Comisiunii să intervină, să-şi exercite drepturile
şi să garanteze libertatea promisă. «Tratatul de la Paris repre
zintă zorile unui nou viitor pentru naţiunea română care îşi
pune întreaga sa speranţă în puterile care l-au semnat... Pu
numeroase în Moldo-Valachia, ale ¡căror bunuri, evaluate la o treime din
proprietatea funciară a ambelor Principate, au fost, printr-o lungă suită
de abuzuri, înstreinate în folosul comunităţilor greceşti de la Sf. Mormînt,
Muntele Athos şi Muntele Sinai, şi care erau administrate de delegaţi ai
acestora». Cf. Idem , vol. IV, p. 969.
9. Vezi A cte şi D ocum ente, cit., vol. IV, p. 868, 870, 789.
10. Idem , p. 9.
11. «Nereuşind să-l intimideze pe venerabilul conducător al Bisericii
din Moldova, Vogoride şi-a propus să-l destituie» scrie «The Daily News»
la 18 iunie 1857, cf. A cte şi D ocum ente, vol. IV, p. 886.
ANUL ÎNŢELEPCIUNII : 1859 329
terile europene vor fi binecuvîntate din neam în neam de un

popor recunoscător, al cărui trecut nu este fără glorie şi fără
demnitate istorică» 12.
Unioniştii din Moldova îi vor scrie lui Sofronie Miclesqu
la 10 (22) aprilie 1857, o scrisoare în care îi vor lăuda «exem
plul de virtute, de bunătate şi de amor către patrie». Ei pro
clamau acolo că «autonomia şi întrunirea ţării noastre cu fraţii
de peste Milcov, sînt două condiţii de la care atîrnă fericirea
noastră şi tot viitorul nostru politic» 13.
Multe alte nume de clerici am putea adăuga încă, printre
care n-ar lipsi cel al episcopului Calinic Miclescu, Stareţul
Slatinei, al viitorului episcop de Roman, Melchisedec Ştefă-
nescu14, al monahului Sofronie Vârnav, al arhimandriţilor
Neofit Arbore şi Iosafat Snagoveanul15, şi alţii, şi alţii. Iată
de pildă ce spunea, la 5 ianuarie 1859, în catedrala din Iaşi,
Neofit Scriban : «Credinţa naţiei române, nu a fost, nu este
şi nu va fi, decît unirea Românilor într-un singur stat, singura
ancoră a mîntuirii sale, singurul port în care poate scăpa cora
bia sa naţională de furtuna valurilor ce o împresoară 16.
Mitropolitul Sofronie a avut bucuria să-şi vadă lupta în
cununată de succes. El a prezidat la 5 ianuarie 1859 Divanul
ad-hoc din Iaşi şi el, ca preşedinte, a rostit cel din urmă nu
mele lui Alexandru Ioan Cuza, pe care apoi, cu unanimitatea
voturilor, l-a proclamat Domn al Moldovei.
în Ţara Românească acelaşi rol a revenit Mitropolitului
Nifon şi episcopilor de Rîmnic şi de Buzău 17* dar şi ei, ca şi
cei din Moldova, au fost încurajaţi la rîndul lor de poporul
care aştepta unirea ca pe singura soluţie posibilă. Iată de
pildă ce scria Comitetul electoral din Craiova, către episcopul
de Rîmnic, la 29 aprilie/11 mai 1857 : «Noi cunoaştem misiu
nea străbunilor noştri : Ei n-aveau nimic mai sfînt şi mai pre
ţios decît legea şi patria. Cînd ziceau ei : «pentru lege şi pen
tru ţară», tot Românul dorea a fi un martir, tot românul era
12. Idem , voi. IV, p. 697— 701.
13. Cf. A cte .şi D ocum ente, cit., voi. IV, p. 383.
14. A se vedea, spre ex. Cuvîntul rostit de Arhimandritul Melchise
dec în Catedrala Episcopiei de Huşi, la alegerea deputaţilor din ţinutul
Fălciu, între care se afla prezent şi viitorul Domn Alexandru Ioan Cuza,
la 18/30 decembrie 1858, în Acie şi D ocum ente, cit., voi. VII, p. 1374— 1377.
«Fie ca urmaşii lui Ştefan cel Mare să ştie a fi mari», încheia el.
15. Vezi cuvîntul rostit de Arhim. Iosafat în biserica română din Pa
ris, la 1(13} feb. 1859, cf. Acie şi D ocu m en te, cit., voi. VIII, p. 801— 802.
16. Cf. Acie şi D ocum ente, cit., voi. VIII, Bucureşti, 1988, p. 339.
17. Vezi atitudinea acestuia lin cuvîntarea ce i s-a ţinut la Buzău,
13 (25) ianuarie 1859, cf. Acie şi D otu m en te, cit., voi. VIII, p. 456-—457.
an erou ! Altarele şi vetrele le-am primit pecetluite cu scump

sîngele lor» 18. Dealtfel, episcopul Rîmnicului dăduse cu cîteva
zile înainte o circulară tuturor preoţilor şi credincioşilor săi,
să se roage «pentru unirea Românilor într-o singură voinţă şi
cuget ca să ceară pe cale legiuită viaţa patriei lor» 19.
Mitropolitul Nifon a prezidat la 24 ianuarie 1859 «Adu
narea electivă» de la Bucureşti. Lui i-a revenit cinstea deo
sebită de a proclama «ales în unanimitate, prin vot secret»,
ca domn al Ţării Româneşti, pe «Domnul actual al Moldovei,
Alexandru Ioan Cuza», cum spune Procesul-Verbal al zilei 20,
şi tot el a semnat telegrama trimisă Domnitorului la Iaşi, pe
care o încheia cu : «Obşteasca adunare salută cu respect şi
amor pe Domnul său, şi-L invită să ia cîrma Ţării» 21. Unirea era
astfel făcută. Ultimul cuvînt se spusese. îşi dădeau mînă cu
mînă cei cu inima română, şi inima care bătuse pînă atunci în
două trupuri, bătea acum într-unul singur, România.
în aceeaşi zi, la Iaşi, arhimandritul Neofit Scriban rostea
o «Salutare României în 24 ianuarie 1859», poem de o valoare
artistică inegalabilă, imn, doxologie, cîntec şi rugăciune, în
flăcărare patriotică de mare frumuseţe şi adincime, căreia e
de mirare că nu i s-a făcut loc în Antologiile celor mai fru
moase pagini româneşti, ce s-au dedicat vreodată Patriei :
«Te salutez, sfîntă Românie ! te salutez o ţară ! o, pămînt
ce porţi comori de virtute şi de adevăr ! Românie! scumpă
Românie!... Frumoasă ai fost şi frumoasă eşti, scumpă
Românie, şi strălucită vei să fii. Soarele tău nu va apune,
zilele tale nu se vor pleca şi tu, mai tînără decît aurora,
vei sta în orizontul lumii ca să desfătezi, ca să luminezi,
ca să susţii pe fraţii tăi...
Soarele tău a ră să rit; mirele tău a venit» 22.
Domnitorul Cuza a intrat în legendă ca Ştefan cel Mare,
ca Mihai Viteazul, ca Brâncoveanu. El a rămas în amintirea
poporului ca om drept, nepărtinitor, frumos, înţelept şi prie
ten al celor de jos. Poate că nici un alt domnitor, din toată
istoria românilor, n-a fost mai al ţăranilor ca Vodă Cuza. El
a fost Domnul tuturor, cum e Dumnezeu Dumnezeul tuturor,
deasupra şi înlăuntrul tuturor claselor şi mai cu osebire al
celor pe care înaintea lui mulţi i-au nesocotit.
18. Cf. Idem , voi. IV, p. 548. 19. Cf. Id em , voi. IV, p. 446.
20. Cf. Acfe şi D ocu m en te, cit., voi. VIII, p. 593. 21. Idem , p. 601.
22. Fragmente culese la întîmplare. Poemul a fost publicat întîi în
«Steaua Dunării», nr. 23 din 3 febr. 1859 j textul în Acie şi D ocum ente,
cit., voi. VIII, p. 611— 615 şi in limba franceză, p. 615— 619.
ANUL ÎNŢELEPCIUNII : 1859 33 1
A domnit şapte ani, dar amintirea lui a rămas de şapte

zeci de ori cîte şapte mai vie în sufletul ţăranilor, în sufletul
poporului, pentru că el, ca şi Mihai odinioară, a întruchipat
Marea Idee, a fost mai mult decît un om, şi mai mult decît un
Domn, Patria cea una, Ţara, aceea despre care vor zice în
1918 transilvănenii : «Vrem să ne unim cu Ţara», Ţara care de
la Cuza exista.
Unirea din 1859 a avut un ecou extraordinar în Transil
vania. în acele zile, trei din cele patru pagini ale ^Telegrafu
lui Român» îndrumat de Andrei Şaguna, au iost consacrate şti
rilor privitoare la unire.
Statul viitor «daco-român» îşi contura cu speranţe noi
profilul viitor şi autorităţile habsburgice erau mai mult decît
îngrijorate. Colonelul Iankowsky din Sibiu raporta şefului
poliţiei frămîntarea maselor româneşti din Transilvania a că
ror idee călăuzitoare era «unirea daco-românismului, a tuturor
românilor, într-un singur stat» 2342S. Avram lancu, supravegheat
îndeaproape de autorităţi «vorbea cu entuziasm despre recen
tele evenimente din ţările vecine» 24. Fără îndoială unirea din
1859 a deschis şi în inimile transilvănenilor încrederea că visul
unirii tuturor românilor, visul lui Mihai Viteazul e realizabil.
Ceea ce s-a şi întîmplat în 1918.
Pe la anul 1507, Maxim Brancovici, învăţat Mitropolit al
Ţării Româneşti, într-o zi de 28 octombrie s-a dus în grabă
aproape de Rîmnic, să-l împace pe Radu cel Mare al Ţării
Româneşti cu Bogdan al III-lea al Moldovei, gata să-şi încaiere
armatele ca doi duşmani. Argumentul mitropolitului, rămas
celebru, a pătruns adînc în conştiinţa celor doi, căci s-au des
părţit prieteni. Le-a spus : trebuie să vă împăcaţi «fiindcă sîn-
teţi creştini şi de acelaşi neam» 25.
A. I. Cuza, ales în ianuarie 1859, domnitor unic la
Iaşi şi la Bucureşti, a împăcat pentru totdeauna conşti
inţa românească, iar actul acestei duble alegeri, conferă
generaţiilor care l-au săvîrşit, un nemuritor certificat de în
ţelepciune.
23. Vezi M. Popescu, D o c u m e n t e i n e d i t e p r i v i t o a r e l a I s t o r i a T r a n
s i l v a n i e i î n t r e 1848 — 1859, Bucureşti, 1929, p. 303—309, cf. U n ir e a T r a n s i-
v a n i e i c u R o m â n i a 1918, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 119.
24. I d e m , p. 274— 276, cf. I d e m , p. 119.
25. Vezi î n v ă ţ ă t u r i l e lu i N e a g o e B a s a r a b c ă t r e f i u l s ă u T e o d o s i e , ed.
Mincrva, te x t ales şi stabilit de Florida Moisil şi Dan Zamfirescu. Intro
ducerea lui G. Mihăilă, p. 82.
17
ANDREI Ş A G U N A ,
ClRMUITOR DE OAMENI
ŞI ÎNDREPTĂTOR DE VREMURI
Nicolae Iorga scria despre Şaguna, prin 1904, cînd amin

tirea marelui mitropolit mai era încă proaspătă : «Acest maies-
tos bătrîn a fost de pe scaunul său de arhiereu, ca de pe un
tron de rege, un cîrmuitor de oameni şi un îndreptător al vre-
milor, cărora nu li s-a supus ca exemplarele obişnuite ale
omenirii, ci le-a întors de pe povîrnişul lor spre culmea lui» L
Românii de peste munţi nu s-ar putea plînge că n-au avut
parte de-a lungul istoriei, de «povîrnişuri». Au fost prea ade
sea tîrîţi, ca nişte condamnaţi, deasupra hăului, gata să fie
împinşi în nefiinţă. Dar nu se pot plînge nici că nu i-a iubit
Dumnezeu, pentru că întotdeauna, exact cînd trebuia, o mînă
puternică dintre ai lor, românească, i-a tras înapoi cu putere
şi şi-au regăsit pe loc echilibrul, tăria şi mîndria, speranţele
şi dîrzenia. Mîna aceasta s-a chemat cînd Horia, cînd Avram
Iancu, cînd Şincai, cînd Bărnuţiu, cînd mulţi alţii pe care îi
păstrăm în inimile noastre pe peretele cu icoane şi sfinţi. Cînd
a fost plinirea vremii şi a nevoii, mîna aceasta s-a numit
Şaguna.
«Spirit gigantic», îl numea George Bariţiu. La ce să te
opreşti întîi, scriind despre el ? Ce n-a făcut el ? Ce n-a fost
el pentru Transilvania ? Tot George Bariţiu, contemporanul şi
preopinentul său adesea polemic, din presa timpului ne spune :
«Totul era de făcut şi el, îndată după călcarea revoluţiunii
(1848, n.n.), s-a apucat de toate» 12.
Nu vom putea nici măcar aminti aici toate laturile acti
vităţii lui bisericeşti, culturale, sociale, naţionale, politice şi
istorice. La care dintre operele sale să ne oprim mai întîi ? La
1. Nicolae Iorga — « A n d r e iu Ş a g u n a » , in Rev. «Semănătorul», an. II,
nr. 50 (14 decembrie 1904), cf. Dr. Ioan Lupaş, M it r o p o li t u l A n d r e iu Ş a g u n a ,
monografie istorică, ed. II, Sibiu, 1919, p. 328.
2. George Bariţiu, P ă r ţ i a l e s e d in i s t o r i a T r a n s i l v a n ie i, voi. III, p, 495.
ANDREI ŞAGUNA, CIRMUITOR DE OAMENI 333
şcolile confesionale, la seminarul său, la gimnaziile din Bra

şov şi Brad, la «Asociaţiunea Transilvană pentru literatura
română şi cultura poporului român» 3, la «Telegraful Român»,
pe care Eminescu îl numea 4 «foaia cea mai modernă de peste
Carpaţi» 5, la reînvierea, în sfîrşit, a Mitropoliei Transilva
niei 6 şi la eliberarea de sub tutela ierarhiei sîrbeşti, tutelă
adăugată şi ea «binefacerilor» aduse la 1700 de uniatism ?
Timp de 83 de ani au fost lipsiţi românii de propria lor ierar
hie. Aceasta era aleasă numai dintre sîrbi, sau dintre românii
care îşi renegau originea şi îşi slavizau numele, atît în Banat
3. în legătură cu paternitatea ideei de a înfiinţa «Asociaţiunea», cri
tica literară a stabilit că nu se atribuie lui Şaguna, dar el a fost totuşi
cel care i-a garantat traducerea în fapt. Iată ce scrie George Bariţiu, unul
din cei despre care se spune a fi avut prima idee : «Ştiţi domniile voastre
al cui spirit vorbeşte mai vîrtos din aceste paragrafe ale statutelor ? La
constituirea ei (a Asociaţiunei), a fost adunată floarea şi lamura naţiunii,
cu mitropoliţii şi cu toţi funcţionarii înalţi în fruntea sa ; redactorul însă
al statutelor noastre a fost mitropolitul Andrei baron de Şaguna, după
cele trei proiecte elaborate separat de Timotei Cipariu, G. Bariţ, Ioan
Puşoariu... Generaţiuni care succedaţi celei bătrîne ! Onoraţi umbra redac
torului Statutelor din 1821...», în «Transilvania», foaia Asociaţiunei tran
silvane etc. nr. 2 din 1876, p. 24, cf. Nicolau Popea, A r h i e p i s c o p u l şi M it r o
p o li t u l A n d r e i B a r o n d e Ş a g u n a , Sibiu 1879, p. 332. Nicolau Popea preci
zează în altă parte că cel dintîi a avut idee cavalerul Ioan de Puşcariu,
cf. Telegraful Român, nr. 12 şi 19 din 1860. 11 ia materie şi pe Şaguna.
N. Popea, o p . c it., p. 329, vezi şi voi. M it r o p o li t u l A n d r e i u b a r o n d e Ş a
g u n a — s c r i e r e c o m e m o r a t i v ă Ia s e r b a r e a c e n t e n a r ă a n a ş t e r i i lu i, Sibiu,
1909, p. 291 şi urm .; vezi şi I. Lupaş, M it r o p o li t u l A n d r e i Şaguna, Sibiu,
1921, în Biblioteca Şaguna, p. 111 ş.u.
4. Apare neîntrerupt de la 3 ianuarie 1853. Primul redactor (la pri
mele 8 numere), a fost Aaron Florian.
5. La I. Lupaş, O p . cit., p. 167.
6. Aceasta s-a petrecut la 12— 24 dec. 1864. Iată textul scrisorii îm
păratului :
«Iubite Baron de Şaguna !
Ascultînd rugile românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, în
consonanţă cu intenţiunea manifestată prin rezoluţiunile mele din 27 sept.
1860 şi din 28 iunie 1863, am încuviinţat ca pentru dînşii să se înfiinţeze
o mitropolie independentă, coordonată cu cea sîrbească şi ca biserica
episcopească din Transilvania să se ridice la demnitatea metropolitană.
Tot deodată aflu a te denumi pe Domnia Ta de Arhiepiscop şi Metropolit
al Românilor gr. orientali din Transilvania şi Ungaria. Viena, în 24 de
cembrie 1864.
ss. FRANCISC IOS1F M.p. (cf. dr. Ilarion Puşcariu, Op. c it ., p. 153).
Şaguna n-a fost însă niciodată instalat. Urma să fie instalat la Bise
rica mare din Răşinari, dar s-a tot amînat că nu veneau hîrtiile de con
firmare. Mai apoi, Şaguna, supărat, s-a considerat instalat şi n-a mai făcut
nici o festivitate de întronizare. Vezi M e m o r i i l e lu i Ş a g u n a , Sibiu, 1923,
p. 95— 96 (cf. Mircea Păcurariu, «O s u t ă d e a n i d e l a r e î n f i i n ţ a r e a M it r o
p o l i e i A r d e a l u l u i », în «Mitropolia Ardealului», IX (1964), nr. 11— 12, p. 835).
334 î ANTONIE PLĂMĂDEALA
cît şi în Transilvania78. Pe bună dreptate spunea I. Slavici că

Şaguna «le-a venit ardelenilor ca un om trimis de la Dumnezeu,
şi ardelenii au cunoscut că s-a ivit un Mesia în mijlocul lor» s.
Şaguna a preluat în fapt cîrma naţiunii sale din imperiul
habsburgic, şi a fost totul pentru ea : părinte spiritual şi con
ducător politic. Acestea erau dealtfel îngemănate. Eminescu
îl numea «om politic din creştet pînă în tălpi», iar despre poli
tica lui spunea că e «sigură» 9. Libertatea naţională şi liber
tatea credinţei ortodoxe strămoşeşti, ambele înăbuşite, au fost
dintru început ţelurile luptei lui Şaguna. I se oferise Mitropo
lia greco-catolică a Transilvaniei 10123*; la un moment dat i s-a
oferit şi patriarhia Carloviţului. Se ghicea deci în el omul
mare al viitorului. Le-a refuzat. A rămas al nostru, al româ
nilor şi al ortodocşilor. «Tu Doamne — spunea el la hirotonia
întru episcop — ştii că spre scopul meu a alerga doresc : pe
Românii Transilvăneni din adîncul lor somn să-i deştept şi cu
voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun să-i trag» 1J.
El însuşi, nu era transilvănean. Se născuse la Mişcolţ, în
Ungaria, la 20 decembrie 1808 din părinţi români, originari
din Grabova Macedoniei. Dar cine îl mai desparte astăzi, ca
şi atunci de altfel, de sufletul Transilvaniei pe care a iubit-o,
cu care s-a identificat pînă în cea din urmă fibră a fiinţei ?
Cine ar mai cuteza să spună astăzi că Şaguna nu a fost şi nu
este transilvănean ?
La 18 aprilie 1848 era hirotonit arhiereu, după cum cerea
rînduiala, la Carloviţ. Face cu acest prilej o declaraţie în care
omul de 40 de ani ce lua jugul arhieriei Sibiului în locul lui
Vasile Moga, ne apare a fi profund conştient de ceea ce îşi
asuma : «Se cere de la mine ca prin ocîrmuirea mea să se pună
în lucrare reînvierea diocezei noastre transilvane şi ca reîn
vierea aceasta să corespundă trebuinţii Bisericii, mîntuirii (eli
berării, n.n.) poporului şi a spiritului timpului» IL>.
în spiritul timpului, el a concentrat viaţa politică, socială
şi culturală a Transilvaniei, «sub bolta Bisericii Ortodoxe» 1S.
7. Cf. Dr. Ilarion Puşcariu, M e t r o p o l i a r o m â n il o r o r t o d o c ş i d in U n g a
ria şi T r a n s i l v a n ia . S tu d iu i s t o r i c , Sibiu, 1900, p. 43— 44.
8. «Convorbiri literare», 1880, p. 14— 16, cf. I. Lupaş, p. 327.
9. La I. Lupaş, op. c it., p. 167, 329.
Î0. Vezi amănunte la Dr. ilarion Puşcariu, op. c it,, p. 68— 69.
11. La P. Gîrbovioeanu, C e n t e n a r u l m a r e l u i m it r o p o l it A n d r e i Ş a g u n a ,
în «Biserica Ortodoxă Română», XXXIII (1909), nr. 7, p. 725.
12. La P. Gîrboviceanu, Op. cit., p. 724.
13. Dr. Dumitru Stăniloae, In m e m o r ia M it r o p o li t u l u i A n d r e i Ş a g u n a ,
în voi. «Pomenirea Mitropolitului Andrei Şaguna», Sibiu, 1933, p. 4.
ANDREI ŞAGUNA, CIRMUITOR DE OAMENI 335
Tocmai de aceea Transilvania avea nevoie în locul episcopi-

lor slabi de pînă atunci, de un mitropolit al lor, independent.
Şi de unul mare. Să fie tribun, lider politic şi cap spiritual, ca
în toate deodată să fie exponentul poporului său. Acesta a
fost Şaguna.
A luptat sistematic, toată viata, să-şi împlinească menirea
cu pricepere şi cu înţelepciune 14. Am spus că nu vom putea
nici măcar aminti toate aspectele activităţii sale. Pe una din
ele o vom pomeni totuşi aici, spre a ilustra forţa geniului său,
originalitatea şi clarviziunea : «Statutul organic al Bisericii
O rtodoxe Române din Ungaria şi Transilvania».
Introducînd, prin Statut, alegeri pentru preoţi, învăţători
şi deputaţi mireni în conducerea eparhiilor, a protopopiatelor
şi în Congresul naţional bisericesc, în procent de două treimi
faţă de o treime clerici, Şaguna a dat nu numai o structură
solidă Bisericii Transilvaniei, dar i-a dat poporului Transil
vaniei întregi, de la vlădică la opincă, conştiinţa că este fac
torul determinant al existenţei şi propăşirii Bisericii lui. A în
rădăcinat Biserica în popor 15, în viaţa lui, cu sute şi mii de
rădăcini, întinse pînă la ultima familie, prin toţi cei care alcă
tuiau de drept şi de fapt toate organismele ei, alese prin vot,
de la Congresul naţional bisericesc, pînă la Comitetul de paro
hie. Cine ar mai fi putut de atunci înainte scoate toate aceste
rădăcini şi clinti Biserica astfel temeluită de Şaguna ? Expe
rienţa de la 1700 i-a fost de bună învăţătură. Dacă atunci n-ar
fi fost doar un instrument în mîna unui vlădică slab şi a cîtor-
va protopopi timoraţi, n-ar fi fost atît de uşor a o clinti din
loc. Ar fi trebuit întrebate forurile ei, mari şi mici, ar fi tre
buit să aibă loc o consultare a credincioşilor şi alta ar fi fost
hotărîrea. Şaguna a dat Mitropoliei lui, de el reînfiinţată la
1864, siguranţa că nu va mai putea fi doborîtă, nici frîntă
în două.
Pe scheletul Statutului şi în virtutea drepturilor ce de
curgeau din el, ca Lege românească şi ortodoxă recunoscută
de imperiu 10, Şaguna a purces la organizarea unor instituţii
româneşti solide care au asigurat o dezvoltare normală şi1456
14. Moştenirea lăsată de Moga nu era tocmai strălucită. Dacă e să-l
credem ipe dr. Ilarion Puşcariu (op . \cit., p. 46— 47)), acesta îşi instalase .în
reşedinţa din Sibiu o circiumă şi mai mult de 100.000 de români ortodocşi
au trecut pe timpul său la uniatism din circa 124 sate româneşti ortodoxe.
15. Şaguna a văzut, spre exemplu, cit de mult l-au ajutat, pentru
restaurarea Mitropoliei, nişte mireni ca fraţii Mocsonyi, Gozsdu, Babeş,
ş.a. cf. Dr. Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 77.
16. Autoritatea de stat l-a sancţionat la 28 mai 1869.
trainică, a vieţii bisericeşti şi naţionale în Transilvania. Din

aceste instituţii vor ieşi cei care vor pregăti unirea din 1918 l7.
Statutul lui Şaguna, rămas astfel cu numele în istorieîn-a
fost abrogat niciodată. Spiritul lui a inspirat toate legiuirile
noastre bisericeşti. El a fost, cum îl numea Octavian Goga,
«magna charta» a organizării bisericeşti a românilor l8. In fapt,
Statutul n-a fost numai legea fundamentală a organizării Bise
ricii. Am putea spune că el a fost, într-un fel, însăşi Conştiinţa
Transilvaniei, într-o vreme cînd totul se concentra în jurul
Bisericii şi se exprima prin instituţiile organizate şi patronate
de ea.
în primul său «sinod» la 12 martie 1850, cînd începuse
lupta pentru reînfiinţarea Mitropoliei Transilvaniei, Şaguna
l-a avut şi pe Avram Iancu 19. A fost în legătură cu Vasile
Alecsandri, cu Alexandru Ioan Cuza, cu I. C. Brătianu, cu
Mitropolitul Nifon din Ţara Românească, întemeietorul Semi
narului, cu Sfîntul episcop Calinic al Rîmnicului, cu Dionisie
Romano al Buzăului, cu Calinic Miclescu al Moldovei, cu
fraţii Scriban şi cu Melchisedec al Romanului. Toate numele
acestea, cit ne spun despre ele, ne spun cîte ceva şi despre
Şaguna. Ar mai trebui să-l pomenim şi pe egumenul Neam
ţului, Neonil, care i-a trimis sute de cărţi pentru eparhie şi
cele de trebuinţă pentru întemeierea tipografiei din Sibiu20.
Să nu uităm şi faptul că de la Şaguna ne-a rămas vorba : «De o
sută de ori de m-aş naşte, tot preot m-aş face». Dar cîte n-ar
mai fi trebuit să spunem, ştiind că în Transilvania şi la Sibiu
«totul e de la Şaguna», cînd e vorba de Biserica Ortodoxă !
Prin Şaguna, iobagii din Transilvania au intrat în cancela
ria «Majestăţii preaînalte» de la Viena, cu titlul de «Consilieri
intimi de stat» 21, au ajuns membri ai «Casei Magnaţilor» şi s-au
mîndrit şi cu titlul nobiliar de «baron». Alte vremuri!, dar vre
muri cărora Şaguna nu se supusese, ci le supusese ! (Iorga).
17. El însuşi, Şaguna, a scris peste 25 de cărţi, atît pentru a-şi apăra
instituţiile, cit şi pentru a le oferi baze şi manuale de studiu.
18. Cuvîntul la 50 de ani de la moartea lui Şaguna, în voi. «P om e
n i r e a M itropolitului A n d rei Şaguna», Sibiu, 1933, p. 23.
19. Au participat la acest Sinod 24 clerici şi 20 mireni. S-a redactat
un memoriu către Curtea din Viena, prin care s-a cerut restaurarea Mitro
poliei desfiinţate la 1701 şi organizarea unui Sinod alcătuit din laici şi
clerici. S-a scris şi Mitropolitului sîrb Iosif Raiacici cerîndu-i-se dezlega
rea Bisericii Române din Transilvania de Mitropolia sîrbească de Carloviţ.
20. Şaguna a întemeiat tipografia din Sibiu la 27 august 1850 din
veniturile proprii. S-a numit «Tipografia diocezană» apoi «Arhiddecezană».
Funcţionează ca şi «Telegraful Român» fără întrerupere pînă azi. Primul
tipograf a fost Dimitrie Lazarevici, adus de Şaguna din Buda.
21. Şaguna a fost ales membru al Senatului imperial, Viena 1860.
ANDREI ŞAGUNA, CIRMUlTOR DE OAMENI 337
A păstorit 25 de ani. A avut şi necazuri. Polemici amare

cu George Bariţiu 2223şi neînţelegeri cu mitropolitul unit Şulu-
ţiu 2S. A polemizat cu multă competenţă în ale lingvisticii —
de altfel el a introdus caracterele latine în Cancelaria de la
Sibiu şi în tipografie —, cu I. Heliade Rădulescu, improvizat
în traducător al Bibliei. A oprit lectura traducerii acestui «mi
rean din Ţara Românească», tocmai el care emancipase ca
nimeni altul pe mireni în Biserică ! Dar emanciparea n-o făcea
cu orice preţ, ci cu ştiinţă despre ierarhia competenţelor, care
lui I. Heliade Rădulescu îi scăpa 24.
A avut necazuri şi cu unii preoţi. Pe unul, după cum scrie
tuturor preoţilor într-o circulară, i-a caterisit, «răzîndu-i-se
barba şi tunzîndu-i-se părul capului, —- care s-a şi făcut în
faţa Consistoriului diecezan». Dar a avut şi mari satisfacţii.
S-ar putea spune că toţi cei care l-au precedat, n-au făcut şi
n-au lăsat împreună cît a lăsat Şaguna singur în urma lui.
Nicolae Dobrescu povesteşte cum, înainte de a muri, la

16 iunie 1873, în reşedinţa sa din Sibiu, probabil în Camera
Şaguna, de la stradă, ultimele cuvinte i-au fo s t: «Fiţi pe pace,
aveţi-vă bine, nu vă sfădiţi».
Nu-i ştiu «sfăditori» pe transilvăneni astăzi, dar, de pildă
u n ii din cei de prin America, plecaţi mai demult, urmaşii
direcţi ai celor pe care-i ştia Şaguna, se pare că au mai păstrat
cîte ceva din darul acesta ! Sfatul cu gură de moarte al lui
Şaguna mai e deci pe ici pe colo actual !
în Iunie să îngenunchem la mausoleul de la Răşinari şi să
ne aducem aminte că Şaguna nu e numai acolo, ci în tot ce
a făcut şi a lăsat, cu uriaşă generozitate şi iubire, Transilva
niei şi Ortodoxiei româneşti.
22. Ajunsese să interzică «Gazeta de Transilvania» credincioşilor săi
şi să-l treacă la index pe George Bariţiu şi pe Iacob Mureşanu, învinuin-
du-i de rea credinţă în articolele pe care le scriau despre el. Totuşi, mai
tîrziu, George Bariţiu, unit, a scris pagini elogioase despre adversarul său
ortodox. Vezi despre interdicţia lecturii «Gazetei» la Gh. Tulbure, M itro
politul Şaguna, o p era literară — scriso ri p asto ra le, circu lări şc o la re, d iv e r
se, Sibiu, 1938, p. 2 0 0 ; G. Bariţiu despre Şaguna, vezi : Părţi a le s e din
Istoria T ran silvan iei, voi. III, p. 495 ş.a.
23. Vezi la Dr. Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 75—76. Citează pe Ioan
Maiorescu, unit, oaie încă înainte de numirea lui Şuluţiu ca episcop îi
scria lui Şaguna din Viena în 1850 «Piatra scandelei vine de la Blaj, şi
nu de la Sibiu» în ceea ce priveşte dezbinarea românilor, Ibid em , p. 76, n. 1.
24. Vezi Ştefan Meteş, R ela ţiile M itropolitului . A n d rei Şagu n a cu
rom ânii din P rin cip atele R om âne, Ed. libr. diec. Arad, 1925, p. 35— 37.
18
ASOCIAŢIUNEA,
«UN REAZEM NAŢIONALITĂŢII ROMÂNE»
Pe numele ei întreg: A sociaţiunea transilvană pentru litera

tura română şi cultura poporului român, cunoscută mai ales
după numele prescurtat, ASTRA, această instituţie născută la
Sibiu în octombrie 1861, a fost providenţială pentru Transil
vania. Nu vom găsi niciodată acele cuvinte care să poată
spune totul, despre oamenii mari care au întemeiat-o şi despre
influenţa binefăcătoare pe care fapta lor a avut-o, în absolut
toate ramurile vieţii publice de peste Carpaţi. La jubileul de
50 de ani, în 1911, Andrei Bârseanu o caracteriza aşa: «Plă
mădită într-un timp de apăsare politică, cînd popoarele,
aruncate la pămînt de puterea baionetelor, tînjeau sub dom
nia unui absolutism aspru..., ea vestea zorile unor zile mai
senine, visate şi dorite de vînjoasa generaţiune din anul
1848» b
A sociaţiunea a pregătit şi a marcat un uriaş pas înainte.
A fost un instrument miraculos, la îndemîna unei mari mul
ţimi, a unei întregi naţiuni, instrument în stare să opereze un
salt de calitate, o mutaţie ca de la o specie la alta, superioară.
A fost ca un deget al Providenţei, intervenind în viaţa cul
turală a Transilvaniei, în nivelul civilizaţiei ei de toate zilele,
în trezirea conştiinţei naţionale, a sentimentului şi a datoriei
unităţii, iară şi iară. A revitalizat entuziasmul aproape pierdut,
înăbuşit de stăpînitorii străini, hrănindu-1 de-a dreptul din
izvoarele istoriei proprii, amplu şi viguros mai ales acum
redescoperite. Căci fără entuziasm, fără această respiraţie a
inimii, şi idealurile cele mai mari se ofilesc.
Cînd George Bariţiu — acest dascăl de entuziasm — îi fixa
programul, ca anexă la Statute, preconiza, pentru redeştep
tarea speranţei şi a încrederii în forţele proprii şi în viitor,1
1. Andreiu Bârseanu, La J u b i l e u l d e cin ciz ec i d e a n i a i « A sociat ¡u n ii»
în rev. «Transilvania», nr. 4 jubiliar, iulie-iaugust 1911, p. 21.
ASOCIAŢIUNEA, «UN REAZEM NAŢIONALITĂŢII ROMÂNE: 339
mai ales studierea trecutului poporului. El sugera întocmi

rea unui «compendiu» de Istoria Transilvaniei, o dată cu
«măsuri energice spre a complini istoria patriei prin achiziţii
de cărţi de la bibliotecile din patrie şi din afară». Recomanda
în acest scop călătorii şi «cercetarea hrisoavelor mînăstireşti
şi a manuscriptelor şi documentelor..., alcătuirea unei colecţii
în care să se strîngă toate inscripţiile române tipărite şi ne
tipărite», iar revista Asociaţiunii, «Transilvania», era îndem
nată să se ocupe «per eminentiam cu publicarea de documente
istorice în original şi în traducere» 2.
Întemeierea Asociaţiunii a fost fapta unei inspiraţii, un act
de mare inteligenţă naţională, un fel de Charta Magna a unei
revoluţii paşnice, menită să deschidă orizonturi noi, să trans
forme viaţa socială a Transilvaniei, să schimbe mentalităţile,
să fie poarta spre un ev nou, umanist şi civilizator. Căci ce
nu era prevăzut în «Propuneriie»-program3 imaginate de
Bariţiu ? Publicarea de «cărţi scolastice», întemeierea de
«şcoale poporale», stimularea cercetării etnografice, colectarea
baladelor, studierea «stării agriculturii la românii transilvă
neni», folosirea îngrăşămintelor chimice în agricultură, dez
voltarea horticulturii, a silviculturii şi a viermilor de mătase,
încurajarea albinăritului, îmbunătăţirea soiurilor de vite şi de
păsări, studierea hranei şi a locuinţelor, a plantelor medici
nale, a «artei zugrăvelii», a stenografiei, studiul limbii, al is
toriei românilor şi al tuturor ştiinţelor, încurajarea meseriilor,
întemeierea de muzee, de teatre şi de şcoli, strîngerea de fon
duri pentru acţiuni culturale, înmulţirea intelectualilor prin
acordarea de burse universitare, într-un cuvînt, un adevărat
program de progres şi transformare radicală a societăţii
româneşti din Transilvania.
Virtutea asocierii s-a dovedit structurală românilor tran
silvăneni. Şi astăzi încă, în America, urmaşii emigranţilor
transilvăneni de altă dată, sînt organizaţi într-o puzderie de
asociaţii, cum nu se mai găsesc Ia niciuna din naţiunile emi
2. Vezi amănunte la V. Curticăpeanu, M iş c u r e a c u lt u r a lă r o m â n e a s c ă
p e n t r u u n i r e a d in 1918, Bucureşti, 1968, p. 70— 71.
3. Titlul lor exact era P r o p u s e ţ iu n i l e d - l u i G e o r g e B a r il i u d e s t i n a t e
s p r e a s e e l a b o r a şl, d u p ă î m p r e j u r ă r i a s e p r e m ia . Vezi «Actele privi
toare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura
română şi cultura poporului român», Sibiu. 1862, p. 93.
340 t A N T O N IE PLÂ M A D EA LÂ
grante în lumea nouă. Se încercaseră şi înainte de ASTRA

multe asocieri şi chiar în preajma întemeierii ASTREI, aveau
în proiect şi alte planuri, printre altele şi planul unei Aca
demii Române. Ideea unei asocieri la scară naţională plutea
în aer. Se simţea plinirea vremii pentru producerea unui mare
eveniment, pentru că se simţea în toată fiinţa naţiunii lipsa
lui. El trebuia numai desluşit, descoperit, aşa cum descoperă
sculptorul statuia, cioplind şi înlăturînd piatra sau lemnul de
prisos. Trebuia ca cineva să citească bine semnele şi nevoile
timpului şi să le prindă într-o formulare care să fie tocmai
ceea ce aştepta toată lumea, să dezvăluie trăsăturile acestui
Mesia-eveniment, şi să-l dea poporului românesc spre
mîntuire.
Ion cavaler de Puşcariu, jurist ortodox din Braşov, a fost
cel dintîi care a ştiut să întrupeze în cuvinte, într-un fel de
manifest-apel, pe cit de scurt pe atît şi de cuprinzător şi de
dens, toate elementele viitoarei Asociaţiuni, trăsăturile ei
esenţiale, nume şi rosturi, ca şi cum le-ar fi văzut cu un ochi
profetic inspirat.
Iată cum s-au petrecut lucrurile :
Intr-o controversă literară cu Zaharia Boiu, pe marginea
unor producţii poetice arădene, aspru criticate de acesta, Ion
cavaler de Puşcariu publica în «Telegraful Român» din 20
martie 1860, un articol intitulat «Din Ţara Oltului», în care
căuta să identifice cauzele eşecurilor tinerilor poeţi români
care, cum spunea el, «cu idei ungureşti, cu sintaxă germană
şi cu cuvinte latineşti» nu puteau desigur face mare lucru. El
identifica această cauză în sărăcia intelectuală a societăţii
româneşti din Transilvania vremii : «Gătit-a ea — scrie el —
o casă cu patru pereţi, unde să întîmpine şi să primească ne
jenată încercările de devoţiune ale copiilor săi ?... Oare avem
noi un Partenon român, nişte sărbători olimpice, unde să audă
pe bătrîni vorbind româneşte?... Oare avem noi institute de
perfecţionare în sensul acesta ?... Avem noi biblioteci, mu-
zeuri, cu un cuvînt, reuniuni care să ne suplinească aceste
trebuinţe ?». Dacă am putea avea aşa ceva, mai scria el,
ne-am aduna sub forma asta legală în tot anul, o dată la
Braşov, apoi la Săcele, la Zărneşti, la Făgăraş, la Sibiu, la
Răşinari, la Sălişte, la Blaj, la Haţeg şi aşa mai încolo, unde
s-ar găsi niscai quartire modeste pentru confluenţii reuni
ASOCIAŢIUNEA, «UN REAZEM NAŢIONALITĂŢII ROMANE: 341
unii, apoi am trece şi la Lugoj şi prin Lipova cea arsă şi la

Arad şi mai pe urmă am trece şi la... Suceava» 45.
Toate principiile enunţate de Puşcariu au intrat în Statu
tele şi practica A sociaţiu n ii: activităţile enumerate mai sus,
întrunirile anuale şi caracterul lor itinerant. Mai ales acestea
din urmă au dat A sociaţiunii caracterul de mişcare de masă,
de mişcare militantă, misionară în înţelesul cel mai propriu
de misiune de culturalizare a maselor prin coborirea în mij
locul lor, acoperind în timp tot teritoriul naţional.
încurajat de ecourile primului articol, Ion Puşcariu, mai
scrie unul, pe care îl publică tot în «Telegraful Român» din
1 mai 1860, sub acelaşi titlu. De data aceasta el comunică ci
titorilor temeiurile juridice în baza cărora o asociaţie cultu
rală poate lua fiinţă legal în monarhie. El îi rosteşte, firesc,
fără multă căutare, şi numele care va şi trece în titlul e i : «Au
nu e tocmai acum epoca de asociaţiuni ? (subl. n.). El constată
apoi imediat că românii nu sînt lipsiţi de oameni capabili să
se pună în fruntea înfiinţîndei noastre asociaţiuni (subl. nj».
Iată mai departe şi propunerea propriu-zisă a numelui Aso-
ciaţiunii, în toată extensiunea lui, nume ce va fi adoptat
aproape în întregime: «Noi form ăm o societate transilvană,
pe care o putem numi de exem plu pentru literatura română
şi pentru cultura poporului român sau şi numai pentru cul
tura poporului român» 3. încă în primul articol el preciza că
asociaţia va funcţiona pe bază de statute, că va avea un
fond, un sediu stabil, o administraţie ; adunări generale anu
ale şi că locul se va fixa de la o Adunare generală la alta,
ultima pentru următoarea 6. Acestea s-au şi urmat întocmai în
practica ulterioară a Asociaţiunii.
Toate acestea s-au scris în «Telegraful Român» din 20 mar
tie şi 1/13 mai 1860. Facem încă o dată această precizare, pen
tru că la adinei bătrîneţe, Ion cavaler de Puşcariu va avea
neplăcuta surpriză de a vedea cum se încearcă, din partea
unor confraţi uniţi, să se pună id eea înfiinţării A sociaţiunii
4. Articolul publicat în 20 martie 1860 în «Telegraful Român», nr. 12,
a fost reprodus de Ion Puşcariu în broşura R e m i n i s c e n ţ i e d in a n u l 1860
d e u n c o n t e m p o r a n , Sibiu, 1897, de unde şi reproducem cele de mai sus,
p. 16— 19.
5. R e m i n i s c e n ( i e ..., p. 32.
6. R e m i n i s c e n ţ i e ..., p. 18— 19. .
pe seama juristului Ion Raţiu 7. Cu tristeţe, dar şi cu demni

tate şi discreţie, el va publica atunci broşura intitulată Re-
m iniscenţie din anul 1860 de un contem poran (Sibiu, 1897),
în care va pune lucrurile la punct, amintind cum s-au petrecut
faptele în realitate şi care este adevărul căruia trebuie să i se
restituie dreptul de a fi ştiut de toată lumea. El aduce măr
turie, în afara celor două articole publicate în «Telegraful
Român», — mărturii indiscutabile de prioritate — şi afirma
ţiile lui Şaguna care la şedinţa adunării constituante din 9/21
martie 1861, spunea, referindu-se tot la ele : «Dl. Pretor Puş-
cariu... a şi dat la asociaţiunea aceasta impulsul cel dinţii prin
organele noastre jurnaliste...» 8. Şi mai mult încă, el aduce
chiar mărturia lui Bariţiu, unit el însuşi, care ar fi avut deci
interese confesionale în a-i da prioritate lui Raţiu, dar n-o
face, fiindcă era obiectiv şi integru. El scria : «Ion Puşcariu...
urzitoriu al nouei încercări de a ne înfiinţa o societate
literară» 9.
Transilvania n-a fost scutită de patimi confesionale nici
măcar în vremurile în care ar fi avut mai mult nevoie ca ori-
cînd de unitate şi de înţelegere ! E trist într-adevăr că şi cu
privire la A sociaţiune, aceste patimi s-au dezlănţuit, la un
moment dat, crezîndu-se, cum spune Puşcariu, că trecuse des
tul timp de la înfiinţare — 36 de ani — pentru ca cineva să-şi
mai poată aminti toate detaliile. S-a putut crede că distanţa
în timp putea favoriza o impostură ! Dar, uitat la Bran, unde
familia avea o casă, Ion Puşcariu mai trăia încă. El va apuca
să intre şi în secolul nostru. Şi ne-a lăsat, limpede, mărturia
lui. El a fost ctitorul.
încercarea de falsificare a istoriei pe seama întemeierii
Asociaţiunii a fost tristă mai ales pentru că A sociaţiunea s-a
dorit de la bun început aconfesională. Scopul ei a fost să cu
prindă pe toţi românii, indiferent de confesiunea lor, care îi
despărţea, să-i strîngă pe toţi într-o singură încăpere, în care
să conteze doar limba şi naţia şi interesele comune naţionale.
7. In «C a le n d a r u l P o p o r u lu i », 1897, p. 69— 71 se prezenta o biografie
a Dr. Ion Raţiu in care se scria : « i d e e a p r im ă a asociaţiunii s-a născut
în cercul unor tineri români din Cluj : Sipotar, Raţiu, Filip şi avocatului
A. Bohăţel... Astfel s-a înfiinţat «Asociaţia Transilvană», la iniţiativa unor
tineri şi mai ales a tînărului Dr. I. Raţiu» cf. reprodus de lom Puşcariu în
R e m in is c e n ţ ie ..., p. 6— 7. El, Ion Puşcariu nici măcar nu era am intit!
8. R e m i n i s c e n ţ i e ..., p. 5 trimite la Actele asociaţiunii tipărite la Sibiu,
1862, p. 45.
9. Reprodus în R e m i n i s c e n ţ i e ..., p. 6.
ASOCIATIUNEA, «UN REAZEM NAŢIONALITĂŢII ROMANE> 343
Ceea ce în foarte mare parte s-a şi reuşit şi acesta nu a fost

cel mai mic dintre meritele ei.
Ion Raţiu şi-a avut şi el rolul său, dar mai mic şi mai
tîrziu. El a fost principalul autor al unei petiţii alcătuită la
Sibiu în colaborare cu mai mulţi intelectuali români, la 10
mai 1860, spre a se obţine aprobarea guvernatorului imperial
al Transilvaniei, Lichtenstein, pentru convocarea «adunării
consultătoare» în vederea constituirii Asociaţiunii care, după
articolele lui Ion Puşcariu, în conştiinţa transilvănenilor se
şi născuse. Urma doar să fie legalizată, legitimată, şi să fie
înzestrată cu cele de trebuinţă pentru o existenţă cit mai
folositoare şi cit mai lungă.
Deşi semnată de 171 de persoane şi bine documentată, deşi,
cum va spune Bariţiu, compusă în termeni umiliţi, respirători
de lealitate, pe cit se putea afla în limba germană, bogată în
expresiuni plăcute despotismului101, petiţia a fost totuşi
refuzată la 12 iulie 1860. Ion Puşcariu va nota şi faptul că
textul lui Raţiu n-a avut succes. Abia după alte demersuri şi
intervenţii la Viena, după o nouă petiţie făcută de Şaguna,
în care autoritatea acestuia a fost desigur decisivă, Curtea im
perială a aprobat la 31 ianuarie 1861 ţinerea Adunării Cosultâ-
toaie, şi ea se va ţine între 9— 11 martie acelaşi an.
Petiţiunea din 10 mai 1860 către guvernatorul Lichtenstein,
pentru autorizarea Adunării constituante în vederea înfiin
ţării Asociaţiunii, fusese semnată de 171 de persoane din toate
părţile Transilvaniei. Toţi aceştia au fost convocaţi de Şaguna
la Sibiu, la 9/12 martie 1861, de îndată ce, după o nouă in
tervenţie a sa, primi încuviinţarea guvernului. Trei persoane
au fost rugate, tot de el, să alcătuiască fiecare cîte un proiect
de Statu t: Ion cavaler de Puşcariu, George Bariţiu şi Timotei
Cipariu. I. Lupaş şi Teodor V. Păcăţian spun că din cele trei
proiecte, Şaguna a alcătuit personal un al patrulea care, cu
mici modificări, a şi fost votat11. Puşcariu spune că proiectul său
a fost «primit de bază la stabilirea statutelor Asociaţiunii» 12.
Adunarea constituantă s-a ţinut în localul Seminarului
ortodox din Sibiu şi Mitropolitul Şaguna i-a condus lucrările,
în cuvîntarea pe care a rostit-o cu acest prilej, el a înălţat un
imn entuziast progresului spiritual şi material al poporului
10. Vezi 1. Lupaş, in iiin ta rea «A sociaţiu n ii» şi co n d u că to rii ei, în rev.
«Transilvania» nr. 4, jubiliar, 1911, p. 329.
11. 1. Lupaş, o p . c it ., p. 3 3 0 ; Teodor V. Păcăţian. C a r t e a d e A u r , voi.
II ed. II, Sibiu, 1904, p. 643.
12. R em in isten ţie..., p. 35. Trimite la actele Constituantei, p. 21— 24.
nostru, indicînd drept mijloace absolut indispensabile acestui

progres, literatura, cultura, industria şi agricultura : «Monu
mentele materiale ale unui period cult se pot nimici prin mîini,
barbare, şi o naţie liberă se poate lipsi de libertate prin nişte
legi draconice ,• însă monumentele spirituale şi moravurile
cele bune, precum şi valoarea lor, rămîn pentru toţi timpii
nerăsturnate, căci acestea sînt mai presus de orice putere
silnică şi fizică ,• de ele nu se poate atinge mina barbarului,
furul nu le poate fura, moliile nu le pot mînca, Fiind aşadară
problema noastră a înainta literatura, cultura, industria şi
agricultura naţiunii noastre, adică a înainta starea spirituală
şi materială a poporului nostru, vrem a deştepta prin mijloace
naţionale facultăţile, va să zică cugetările cele senine şi se
rioase în poporul nostru... precum cere spiritul cel civilizator
al secolului nostru» ls.
Evocîhd faptul că A sociaţiunea va face totul în «dulcea
limbă maternă». Şaguna încheia Adunarea constituantă cu un
apel şi un angajam ent personal, menită să însufleţească o largă
participare şi angajare a tuturor în cele puse la cale. La 23
octombrie 1861, «toţi inteligenţii naţiunii» au fost din nou
convocaţi la Sibiu, spre a lua parte la prima Adunare gener
rală şi la «deplina constituire». «Maica noastră a fost pînă
acum îmbrăcată în doliu — a spus el — dar de acum înainte
se îmbracă în haină de nuntă şi pofteşte Ia masă pe toţi fiii
săi, ca să strălucească şi ea în şi cu casa sa şi să înnoiască
pe fiii săi, precum se înnoiesc tinereţele vulturului». Aşadar
înnoire, regenerare, reîntinerire, un nou imbold spre progres
şi spre înflorirea naţiunii.
Lui Şaguna i-a răspuns Timotei Cipariu, ţinînd cu acest
prilej memorabilul său discurs despre importanţa limbii na
ţionale rom âneşti, avertizînd împotriva trădării limbii, «cea
mai scumpă ereditate (moştenire), fără de care nu am fi demni
de a ne numi fiii părinţilor noştri». El proclamă A sociaţiu
nea : «un reazim naţionalităţii române» şi speră «că asemeni
reazime, de asta şi de alte forme se vor împlînta şi de aici
înainte şi mai multe şi mai puternice» 1314.
Primii conducători ai Asociaţiunii, aleşi la Sibiu, la 23
octombrie 1861, au fost: Mitropolitul Andrei Şaguna, preşe
dinte, Timotei Cipariu, vicepreşedinte şi George Bariţiu,
secretar. Acesta din urmă va asigura secretariatul timp de
13. Cf. I. Lupaş, op. cit., p. 330.
14. cf. Idem , p. 331.
ASOCIAŢIUNEA, «UN REAZEM NAŢIONALITĂŢII ROMANE» 345
28 de ani, înainte de a deveni el însuşi preşedinte, între 1888—

1893. Tot el va conduce ani îndelungaţi revista Asociaţiunii,
«Transilvania» 15. înaintea lui Bariţiu vor mai trece pe scau
nul de preşedinte Iacob Bologa (1875— 1877), Timotei Cipafiu
(1877— 1887), apoi în comitetul de conducere vor veni la rînd
Alexandru Mocsonyi, Andrei Bârseanu, Cornel Diaconovici,
Ocrt. Goga, I. Pop Reteganul, Vasile Bologa, 1.1. Lepădatu, Oct.
Tăslăoanul şi mulţi alţii. Cu puţine excepţii, toate marile per
sonalităţi ale Transilvaniei vor trece prin A sociaţiune.
La prima Adunare generală au fost aleşi şi trei membri
străini, contele G. Csâki, Aurel Kecskemeti, ziarist din Pesta
şi Dr. E. I. de Tkalacz, redactorul revistei «Ost und West» din
Viena, ca o cinste «pentru ajutoarele făcute şcoalelor şi lite
raturii româneşti» şi «pentru favorirea limbei române». Crite
riul alegerii lor ne indică şi el, orientarea şi opţiunile pro
gramatice ale Asociaţiunii. Dealtfel ele au fost exprimate cit
se poate de limpede chiar de Şaguna, la sfîrşitul Adunării de
la Sibiu. Se poate vedea din spusele lui cît de aproape s-a pla
sat marele ierarh de cei care, înaintea sa, Dosoftei, Varlaam,
Simion Ştefan, Veniamin Costachi au încurajat literatura,
ştiinţele, artele, meseriile, iar din punct de vedere social, şan
sele egale pentru toţi la însuşirea luminilor culturii şi ale de-
săvîrşirii. Asociaţiunea a prom ovat id eea unei Renaşteri ro
mâneşti prin cultură şi progres social, idee însuşită în aceeaşi
măsură atît de laicii din fruntea ei, cît şi de clerici, toţi urmă
rind cu o gură şi cu o inimă să facă din ea o tribună pentru
naţiune, pentru redeşteptarea şi unitatea ei. «Ne-am adunat
în caritate încheia Şaguna —- şi ne despărţim în caritate.
Dea Dumnezeu ca pînă la capătul veacului să fie tot aşa. Să
ne mai întîlnim la masa mamei noastre comune,- să ne îndul
cim de limba, de naţionalitatea şi de toate cîte sînt ale Româ
nului. Luaţi seama în ce momente şi în care epocă vieţuim.
Popoarele mai înainte au putut trăi fără literatură, iar astăzi
aşa ceva este curat peste putinţă. Feudalismul aristocratic s-a
delăturat prin dezvoltarea puterii morale şi cunoaşterea le
gilor fireşti; a păşit în locul acelui egalitatea de drepturi şi
egala îndreptăţire ; să nu uităm însă, că puterea minţii şi a
geniului, ştiinţele şi artele sînt (acelea) care în zilele noastre
dau popoarelor tărie şi le asigură viitorul» 16.
1.5. Bariţiu o va conduce pînă în 1893. Va fi urmat de Zaharia Boiu,
Cornel Diaconovici, Octavian Tăslăuanu, Andrei Bârseanu.
16. La I. Lupaş, op. cit., p. 332.
Şaguna a fost desigur un mare mitropolit ortodox. A dat

Bisericii româneşti din Transilvania şi din părţile ungureşti
aşa numitul Statut şagunian, valabil în mare măsură şi astăzi,
a înfiinţat Seminarul, a restaurat Mitropolia Transilvaniei, dar
dincolo de aceasta a fost un om de cultură, creator de insti
tuţii culturale şi dascăl de suflet românesc. El face parte din
familia acelor înaintaşi pentru care sutana n-a fost niciodată
semn şi chemare spre exclusivism religios ci, dimpotrivă, le-a
dat la vremea aceea, autoritatea trebuitoare spre a reprezenta
şi a chema poporul român la lumină, la libertate şi la inde
pendenţă. Ei n-au fost dintre aceia ale căror clopote chemau
doar la biserică şi la slujbe, ci şi la şcoală şi la culesul cu
vintelor pentru teascurile de scos cărţi de tot felul, de lite
ratură şi de ştiinţă, de matematici şi de inginerie. Aceste lu
cruri nu trebuie să se uite atunci cînd ne întîlnim cu dînşii
în istoria culturii şi ne poate bîntui gîndul că întîlnim doar
cîntători de «Doamne miluieşte» pe lingă care, din întîmplare
au mai făcut şi altceva. N-au făcut nimic din întîmplare, ci din
prisosul inimii şi al minţii, din chemarea conştiinţei, din iu
birea de grai românesc şi din ardere lăuntrică pentru Patrie.
In 1862 A sociaţiunea şi-a ţinut Adunarea generală la Bra
şov, organizîndu-se cu acest prilej şi prima expoziţie de pro
duse ale industriei naţionale. A fost condusă tot de Şaguna
şi au luat parte la ea 800 de delegaţi. Tema cuvîntării lui
Şaguna a fost şi de data aceasta lim ba română. Printre oaspe
ţii de la această Adunare a fost şi Alex. Odobescu. De la el
vom afla că vorbitorul a început prin a cita sentinţa istoricului
Bonfiniu că «Românii s-au luptat mai mult pentru limbă, decît
pentru viaţă», iar în continuare a vorbit «cu multă prudenţă,
multă abnegaţiune, mult patriotism concentrat, despre impor
tanţa limbii şi culturii naţionale, spunînd că naţiunea română
nimic mai mult şi mai puţin nu doreşte, decît aceea, ca să ră-
mînă în viaţa sa naţională, adecă în viaţa limbei sale, şi prin
aceea că prin mijlocul cel mai sigur să întemeieze şi să lă
ţească cultura şi prosperitatea naţională şi patriotică» l7.
N. Iorga aprecia că «însuşirea de căpetenie şi cea mai scum
pă a Asociaţiunii a fost aceea de a-i aduce la unitate pe românii
din Transilvania, dezbinaţi din motive religioase. Şi Al. Mocso-
nyi, cînd A sociaţiunea a trecut şi în Banat, a folosit imediat pri
lejul afirmînd că «prin aceasta se dărîmă un zid de despărţire în
tre fraţii de acelaşi neam, setoşi de aceeaşi cultură». El vedea în
A sociaţiune mijlocul «solidarităţii naţionale pe teren cultural».
17. Idem , p. 333.
ASOCIAŢIUNEA, «UN REAZEM NAŢIONALITĂŢII ROMANE» 347
Dacă trecem în revistă programul întocmit de Bariţiu,

putem observa uşor că ambiţiile A sociaţiunii au fost mult mai
mari decît s-au putut realiza, dar dacă facem inventarul celor
realizate, constatăm uşor că ea a făcut tot ceea ce omeneşte se
poate face, crescînd în Transilvania generaţii întregi de su
flete şi inimi devotate idealului naţional. Pe drept cuvînt
A sociaţiunea a fost trecută la loc de cinste în rîndul institu
ţiilor care au pregătit şi au săvîrşit Unirea cea mare din 1918 '8.
Meritul oamenilor ei mari a fost mai ales acela de a fi ştiut
să-i diversifice activităţile, s-o facă multilaterală, în aşa fel in
cit să dea o creştere echilibrată fiilor Transilvaniei, să crească
deodată în cultură, în ştiinţe, în arte, în industrie, în agricul
tură, în toate. Se avea în vedere ceea ce am numi astăzi un
proces multilateral de modernizare şi numai odată cu el, ar
ticularea şi mai hotărîtă a conştiinţei naţionale, a speranţelor
de unitate eu Ţara. Mentorii A sociaţiunii au ştiut că numai pe
o minte luminată poate încolţi şi creşte un patriotism luminat
şi că, numai o naţiune, stăpînă pe uneltele culturii şi ale civi
lizaţiei moderne, va putea lupta cu folos pentru eliberarea ei.
De aceea, A sociaţiunea a trecut la înfiinţarea atîtor instituţii
şi la programarea atîtor activităţi, cu o grabă uşor de înţeles.
A iniţiat o «Bibliotecă poporală», o «Bibliotecă a tinere
tului», un «Muzeu istoric şi etnografic» 1819, revista «Transilva
nia» şi «Revista poporală Ţara noastră» 20, a înfiinţat o «Şcoală
de fete» 21, a organizat expoziţii, cicluri de conferinţe la oraşe
şi la sate, lansîndu-se într-o acţiune de popularizare cultu
rală fără precedent. Timotei Cipariu şi-a elaborat în cadrul
activităţii Asociaţiunii primul proiect de ortografie şi a tipă
rit Gramatica limbii rom âne (1869) şi Sintactica (1877), iar sub
îndrumarea lui Cornel Diaconovici s-a proiectat şi realizat
acea Enciclopedie Română, rămasă pînă azi carte de referinţă.
Octavian Goga remarca mai ales ideea «întăririi naţionale de
jos în sus» care a caracterizat activitatea A sociaţiu n ii22. El
dă intr-un lung articol jubiliar şi numele tuturor bursierilor
18. Din această perspectivă se ocupă rie ea V. Curticăpeanu, cit.supra,
19. Vezi Oct. C. Tăslăuanu, M u z e u l A s o c i a ţ iu n i i, în «Transilvania»
nr. 4, 1911, p. 457— 485. Vezi şi B i b l i o t e c a A s o c i a ţ iu n i i.
20. «Ţara noastră» apare începînd din 1907, la Sibiu şi e condusă de
O. Goga, căruia i s e vor ¡a d ă u g a mai apoi Ilarie Chendi şi Victor Eftimiu.
21. Dr. V. Bologa, Ş c o a l a c i v i l ă d e f e t e c u i n t e r n a t a A s o c i a ţ iu n i i.
I s t o r i c u l î n f ii n ţ ă r i i ş i d e z v o l t ă r i i în c e i d i n ţ i i 25 d e a n i, în «Transilvania»,
nr. 4, 1911, p. 411— 456.
22. Octavian Goga, M i j l o a c e l e d e p r o p a g a n d ă l i t e r a r ă ş i c u lt u r a lă
Asociaţiunii, titlurile conferinţelor ţinute şi numele conferen

ţiarilor, acţiunile secţiunilor istorică, literară, şcolară ştiinţi
fică şi economică, ajutoarele date pentru învăţarea de meserii
şi numele tuturor membrilor secţiunilor printre care figurează
mari personalităţi, din care vom putea cita, în afara celor o
dată amintiţi, doar cîteva spre ilustrare, catalogul lor fiind
prea mare : Iosif Blaga, Valeriu Branişte, Sextil Puşcariu, Iosif
Sterca Suluţiu, I. Lupaş, V. Goldiş, T. V. Păcăţian, Silviu Dra-
gorair, N. Petra-Petrescu, Enea Hodoş e tc 23. După a doua
Adunare generală de la Braşov (1862), printre membrii ono
rari vor figura şi A. Odobescu, C. A. Rosetti, G. Sion, M. Ko-
gălniceanu şi alţii.
Adunările generale au acoperit în timp toată Transilvania
şi au trecut şi peste hotarele ei. Ele s-au mutat de la Sibiu la
Braşov, la Dej, la Turda, la Sighişoara, Alba Iulia, Blaj, Gherla,
Orăştie, Abrud, Făgăraş, Haţeg, Năsăud, Sebeş etc. La Adu
narea de la Alba Iulia, din 1866, a participat şi Mihai
Eminescu 24, iar la altele au fost prezenţi Coşbuc, Caragiale,
Şt. O. Iosif, Iorga, S. Mehedinţi, Ion Bianu şi mulţi alţii.
Schimbarea de la un an la altul a locului Adunării «a făcut
pe Românii din diferitele părţi ale ţării — spune Andrei
Bârseanu — şă se cunoască unii pe alţii, i-a deprins să lu
creze împreună şi să se stimeze unii pe alţii, i-a învăţat să-şi
preţuiască şi să-şi cultive limba; a susţinut vie scinteia na
ţională, chiar şi acolo unde era în primejdie, a se stinge ; a
aplanat contrastele sociale şi confesionale ; ne-a deprins a ne
simţi cu toţii fiii aceluiaşi popor şi a hrăni acelaşi ideal» 25.
A sociaţiunea şi-a marcat bine şi defintiv locul în istoria

culturii şi civilizaţiei româneşti. George Bariţiu scria pe bună
dreptate în cartea sa Părţi alese din istoria T ran silvan iei: «De
nu ar mai fi făcut nimic Românii de la 1860 spre dezvoltarea
şi consolidarea vieţii lor naţionale, posteritatea tot le-ar fi
datoare cu recunoştinţă pentru înfiinţarea Asociaţiunii» -A
Posteritatea îşi onorează îndatoririle. Cultura română nu
uită Asociaţiunea. Posteritatea ştie că numai astfel, nu numai
că păstrează comuniunea spirituală cu înaintaşii, lucru absolut
indispensabil, dar ea ştie că numai în această comuniune, pe
acest sol, în care stă cu rădăcinile bine înfipte, pot creşte şi
înflori arborii noului şi se pot rotunji roadele progresului.
a le «A sociaţiunii» şi d e z v o lta r e a lor, în «Transilvania», nr, 4, 1911, p. 3,51
23. Idem , p. 349—392. 24. La V. Curticăpeanu, op. cit., p. 98.
25. Loc. cit. p. 324. 26. In voi. III, p. 32.
19
MONAHUL SOFRONIE V Â R N A V ,
LUPTĂTOR PENTRU UNIRE (1813— 1868)
Fiu mai mic al învăţatului boier Vasile Vârnav', Sofronie

Vârnav (cu numele de botez Scarlat) s-a născut la 14 octombrie
1813 în comuna Hilişău-Dorohoi12. Învaţă carte în casa părin
tească, iar apoi e încredinţat unchiului său Sofronie Miclescu,
1. Vezi E. Pahonţiu, î n c e p u t u r i l e v i e ţ i i a r t i s t i c e m o d e r n e in M o l d o v a ,
ed. Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 65 sq.
2. Familia Vârnav e o veche familie de boieri şi de cărturari moŢ
doveni. Erau de multă vreme stabiliţi în satul Hilişău, din vechiul judeţ
Dorohoi. Familia apare în Moldova în a doua jum. a sec. al XVI-lea. Vârnav
Star (bătrînul) e amintit în vremea lui Petru Vodă, 1580. Pe un fiu al lui,
Eremia, care era diac (scriitor de Divan) îl găsim pe acte Intre 1621— 1651
(La Octav Lecca, F a m i l i i l e b o i e r e ş t i R o m â n e , istoric şi genealogie, după
izvoare autentice, Bucureşti, MDCCCXIX, p. 491). Un căminar Vârnav
descendent din Gheorghe Balş, în 1617, era Pîrcălab şi Mare logofăt
(Octav George Lecca, G e n e a l o g i a a 100 d e c a s e în Ţ a r a R o m â n e a s c ă ş i
M o l d o v a , Seria I, Bucureşti, 1911, iplanşa 17 b). Vârnavii erau înrudiţi cu
toate marile familii moldoveneşti, Donici, Kogălniceanu, Miclescu, Rosetti,
Negri, Greceanu (I b i d e m , Planşele 32, 44, 52, 62, 77).
In A r h o n d o l o g i a M o l d o v e i (amintiri şi note contemporane, de Pahar
nicul Constantin Sion, Iaşi, 1892), se arată că Vârnavii au fost vornici,
postelnici şi cel mai mare rang la care au ajuns a fost acela de spătar.
Moşia Hilişău-Vârnav pomenită încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare
a fost stâpînită în parte şi de Miron Costin (Th. Codrescu, U r ic a r iu l V I I I ,
p. 13). Un Iorgu Vârnav-Liteanu a fost chiar candidat de domn în 1859.
Un Teodor Vârnav este autorul unei interesante autobiografii, I s t o r i a
v i e ţ i i m e l e din 1845, (tipărită de Artur Gorovei, Rm. Sărat, 1898), Această
autobiografie, tipărită după un manuscris păstrat de ginerele autorului ou
frumosul şi moldovenescul nume Rod-di-deal, e un important document
al vieţii private din 1845. Acest Vârnav era rudă cu familia Ciurea. Iată
cum se descrie la sfîrşit autorul: «Trăiesc în linişte cu m egieşii; pe cei
mai mari şi mai înţelepţi deoît mine îi ascu lt; pe cei deopotrivă îi cin
stesc ; mă feresc de gîlcevuri, de pricini, de giudecăţi, iar mai vîrtos de
datorii; mă mulţumesc cu ce mi-a dat pronia cerească» (p. 128).
Un Sandu Vârnav era P îrcălab ; fiul său Constantin este tatăl lui
Vasile Vârnav, care, la rîndul său, e tatăl lui Sofronie Vârnav, de care
ne ocupăm aici. Vasile Vârnav era scriito r; traduce D e s c r i e r e a M o l d o v e i
a lui Dimitrie Gantemir. Un frate al lui Sofronie, Constantin (1806— 1877),
îşi face studiile medicale Ia Paris, Lember şi Viena, obţine titlul de doctor
stareţ la Secu (Mitropolitul de mai tîrziu al Moldovei), ca

să-l pregătească pentru preoţie. Dar nu rămîne mult la Secu.
Fire dinamică şi neastîmpărată, încă din tinereţe, pleacă la
nişte rude bogate, care îl trimit la studii la Paris. In 1837, la
vîrsta de 25 de ani se află trecut în cataloagele Şcoalei de
drept (l'Ecole de Droit), cît şi în ale Sorbonei, unde urma pro
babil literatura şi filosofia 3 cu numele de Skarlate de Wâr-
nav. De şederea la Paris şi de gîndul lui, e legată prima în
cercare de omogenizare a tinerilor sosiţi la studii din ţările
române, tineri destul de numeroşi, pe care i-a găsit acolo, dacă
nu împărţiţi, în orice caz răzleţiţi. Şi dacă aici la Dunăre şi la
poalele Carpaţilor împrejurările istorice îi sileau să trăiască
despărţiţi de graniţe, la Paris, nu mai existau graniţe. Acolo
trăiau împreună, şi situaţia era ideală pentru afirmarea uni
tăţii Românilor. El fu, deci, «omul de inimă şi de autoritate» 4
care, împreună cu Ioan Ghica, C. A. Rosetti şi alţii, luă ini
ţiativa întemeierii unei Societăţi de înfrăţire a tinerilor stu
denţi din toate ţările româneşti. Se realiză astfel o Românie
în medicină şi chirurgie, cu dreptul de liberă practică în Imperiul austriac.
Devine în scurtă vreme celebru : medic de casă al Logofătului C. Conachi
pe la 1840, protomedic al Moldovei pe la 1848, este singurul medic care
în timpul unei holere rămîne în Iaşi, iar la 1850 e «doftor al statului» pe
lîoigă alţi cîţiva străini (N. Iorga, N e a m u l R o m â n e s c , Iaşi, 10 apr. 1917).
Doctor Vârnav este, ca şi Sofronie, unionist înfocat, politician şi publicist.
In 1857 e reprezentant al jud. Dorohoi în Constituantă. In şedinţa din 18
oct. 1857 ca membru al Divanului ad-hoc al Moldovei, rosteşte o cuvîntare
care merită reprodusă în întregime, pentru înaltele idei şi simţăminte pa
triotice pe care le promovează. Tipăreşte mai multe cărţi de specialitate
care interesează îndeosebi istoria medicinei. Notăm c îte v a : Vârnav
Constantinus... R u d im e n t u m P h is io g r a p l t ia e M o l d a v i a e . D ls s e r t a t i o in a u -
g u r a l i s m e d ic a ..., Buda, 1836; Vârnav Costachi, D e s p r e h o l e r a e p i d e m i -
c e a s c ă s a u i s t o r i a e i In s c u r t c h i p u l in c a r e s ă a r a t ă ş i in c a r e s ă l ă ţ e ş t e ,
c i t ş i m i j l o a c e l e d e a s ă i e r i ş i d e a s ă v i n d e c a d e e a i ă r ă d o l t o r , Iaşii,
1848; Vârnav Costachi, doctor, P o v ă ţ u i r i l a e p i d e m i a d e h o l e r ă p e n t r u
p r e o ţ i ş i s ă t e n i d in M o l d o v a , Iaşii, 1853 ş,a.
Asupra dr. Vârnav s-au scris /mai multe teze de doctorat în medicină.
Scrie şi proză şi foloseşte cu uşurinţă limbile germană, greacă, latină,
franceză şi română (vezi m s s . A c a d . R o m . 3221, 2620, 4651). Un portret al
lui C. Vârnav se află într-o fotografie tip promoţie, de medici şi chimişti,
pe carton, cu titlu l: Imagini din istoria medicinei, în colecţia de stampe
a Academiei, sub cota F. III, 23614 şi F. V. 25127.
3. Pompiliu Eliade, în «Viaţa nouă», I, 1906, Bucureşti, p. 372.
4. Preotul Econom V. Pocitan, Î n f i i n ţ a r e a C a p e l e i R o m â n e d in P a r is ,
Bucureşti, 1913, p. 5— 6.
MONAHUL SOFRONIE VARNAV, LUPTĂTOR PENTRU UNIRE 351
unită, la Paris, care şi-a avut desigur ecoul ei puternic în lup

tele pentru unire de mai tîrziu. într-o scrisoare din 31 decem
vrie 1857, trimisă din Mînăstirea Neamţu lui Vasile
Mălinescu, Vârnav scrie : «Adu-ti aminte că cea din'tîi fusiune,
chiar şi unire, în Paris s-a făcut mai intri» 56.
Societatea Studenţilor Români a luat fiinţă la Paris în
1845, sub patronajul de onoare al lui Lamartine Vârnav
apare în fruntea listei celor care cotizează pentru sprijinirea
Societăţii, cu suma cea mai importantă. E ales casier. Primul
preşedinte este, după părerea arhiereului Veniamin Pocitan,
Ioan Ghica 7. Nicolae Iorga îl arată pe doctorul C. Vârnav,
fratele lui Sofronie 89, ceea ce se va fi întîmplat desigur mai
tîrziu. între scopurile Societăţii, după cum spune Vârnav, era
şi acela «de a ţine la Paris spre desăvîrşirea învăţăturilor, ti
neri Români din orice parte de loc» şi de a înlesni «comunica
rea şi înfrăţirea ideilor». Mai ales pentru această înfrăţire, So
cietatea se înscrie în rîndul de pregătire a unirii, de către
«junimea studioasă», cum spune Vârnav.
Adunările Societăţii se ţineau în fiecare sîmbătă seara, în
Piaţa Sorbonei nr. 3, unde era şi Salonul de Conversaţie al
Societăţii în locuinţa lui Vârnav. Probabil în urma discuţiilor
purtate acolo, şi tot la iniţiativa lui Sofronie y se întemeiază
la Paris, tot acasă la dînsul, o Bibliotecă românească, menită
să-i ajute pe români să-şi cunoască istoria comună şi să-şi
păstreze limba strămoşească (se hotărîseră să nu mai vor
bească între dînşii franţuzeşte, cum era moda).
5. N. Iorga, S t u d ii ş i d o c u m e n t e , XVII, Bucureşti, 1910. Reprodusă în
întregime la p. 10. Dealtfel volumul începe chiar cu scrisorile lui Vârnav
către Mălinescu.
6. Nu în 1847— 1848 cum arată N. Iorga (S tu d ii ş i d o c u m e n t e cit., p. 3),
pentru că în 1846 se înfiinţează biblioteca şi ca o urmare a activităţii
Societăţii.
7. Art. S o i r o n i e V â r n a v , în «Biblioteca Ortodoxă Română», XLIX, 2— 3,
1931, p. 104.
8. S t u d ii ş i d o c u m e n t e , cit., p. 3. De asemenea larga spune că sediul
Societăţii era la Dr. Vârnav acasă, în Place Sorbonne 3. Veniamin Pocitan
spune că sediul era la Sofronie Vârnav dar tot în Place Sorbonne 3. Pro
babil ambele izvoare sînt exacte, dacă presupunem — chiar pe aceste
temeiuri — că amîndoi Vârnavii împărţeau frăţeşte aceeaşi locuinţă la
Paris.
9. Aurel George Stino, B i b l i o t e c a R o m â n e a s c ă d in P a r is , f u n d a t ă în
1846, d e S c a r l a t V â r n a v , în «Analele Moldovei», voi. II, fasc. 1— w,
ian.— iunie 1942, p. 85 sg. -
3 52 f ANTONIE PLAMÂDEALÂ
Despre scopul întemeierii acestei Biblioteci, aflăm chiar

dintr-o scriere a lui Sofronie semnată cu numele de mirean
(nici nu era încă monah ) Skarlate de Vârnav, cu arătarea
modestă a calităţii pe care o avea, şi anume aceea de «bir-
nic», adică simplu cotizant. Broşura s-a tipărit în 1846 la «Im
primerie d'Edouard Bautruche, 90 Rue de la Harpe, Paris» 10.
«Cît ne este de trebuinţă un asemenea lucru — scrie Vârnav
■
— numai noi putem a-1 simţi mai bine, noi care venim să creş
tem aice pentru ca să ne întoarcem pe urmă în ţară, să aducem
mîngîiere bătrînilor noştri, care, presimţind oarecum noua
epocă în care au intrat ţările noastre, nu cruţă nimic spre a
ne face vrednici de dînsa. Pentru noi nu este numai mîngîie-
rea aceasta singură, care trebuie să ne facă a căuta să ducem
în ţară ceva mai mult decît formele din afară ale civilizaţiei,
este în adevăr ceva mai mult, ceva mai sfînt decît atîta, este
datoria pe care trebuie s-o împlinim către pămîntul, pe care
părinţii noştri l-au scăpat pînă la noi peste atîtea învăluiri
fatale. Ştim foarte bine că religia, limba chiar, ne sînt genii
ocrotitori ai naţionalităţii noastre».
«Noua epocă» de care vorbeşte Vârnav, este desigur epoca
unirii care era în gîndul şi în sufletul tuturor tinerilor pa
trioţi. Pentru realizarea acestui ideal, în afară de unitatea
religioasă, Vârnav preconizează păstrarea unităţii de limbă.
Intîlnim aici un protest vehement şi dureros împotriva acelora
care mergeau la Paris în căutarea unui pospai de modernism,
care se mulţumeau să se «franţuzească» şi să aducă la întoar
cerea în ţară, doar formele din afară ale civilizaţiei, căci, scrie
el mai departe, mulţi venim pînă într-aceea de ne uităm şi
limba noastră. Biblioteca urmă astfel să împiedice această ui
tare şi să dirijeze preocupările tinerilor spre ceva mai sfînt,
şi anume spre angajarea conştientă în lupta pentru un ideal
comun : «datoria către pămîntul strămoşesc».
După părerea lui Vârnav totul trebuia orientat «spre în-
tîmpinarea nevoilor de faţă a ţării noastre». Biblioteca viza
deci un scop mai înalt decît acela de a fi o simplă bibliotecă
de împrumut. E semnificativ că Vârnav scrie în 1846 ca şi
cum unirea ar fi avut loc, referindu-se la «ţara noastră», prin
care înţelegea desigur Ţara tinerilor din Moldova, Muntenia
10. B ib lio te k a rom an e din Paris fu n d a le în 1846. Nicolae Iorga (Istoria
în văţăm în tu lu i rom ân esc, Bucureşti, 1928, ¡p. 238), arată drept an al înfiin
ţării bibliotecii, 1848. Veniatnin Pocitan spune însă că a răsfoit această
bibliotecă, în diaconiconul Capelei române din Paris, «carte-cu carte» şi pe
toate e indicat anul 1846, cum dealtfel arată şi broşura lui Sofronie.
MONAHUL SOFRONIE VÂRNAV, LUPTĂTOR PENTRU UNIRE 353
şi Transilvania, aflători la Paris, cărora li se adresa broşura

sa. Este de asemenea semnificativ faptul că Vârnav face apel
la prieteni, editori, traducători, autori, redactori şi tipografi
din toate ţările române, ca să-i trimită liste de cărţi şi de
preţuri şi chiar daruri pentru «născînda bibliotecă română
din Paris». El cere, mai ales, cărţi cu litere latine, «căci mai
întîi cu acestea voim a împodobi biblioteca noastră». Anunţă
totodată, că are agenţii de primire a cărţilor în toate ţările
româneşti şi dă nume şi adrese din Iaşi, Bucureşti, Braşov,
Sibiu, Blaj, adăugind că se pot trimite cărţi şi prin Societatea
Studenţilor din Iaşi, şi prin cea din Bucureşti. Atragerea
aceasta spre un centru unic al celor din Moldova, Muntenia şi
Transilvania, în 1846, deci înainte de unire, era văzută de
Vârnav ca o «împlinire a datoriei către Patrie», numind Patrie
nu numai Moldova din care venea el şi în care urma să se
întoarcă, ci Patria mare a tuturor Românilor.
Dar broşura lui Vârnav mai cuprinde la sfîrşit o însemnare
de mare importanţă pentru istoria limbii româneşti. Vârnav
anunţă că are în vedere «o uniformitate de vorbire în toate
Ţările Române». însemnarea se referă la pronunţie, la raportul
dintre limba scrisă şi limba vorbită, la caracterele latine, pe
care le numeşte «ale noastre», şi la cele chirilice pe care le
numeşte «străine», şi preconizează ţinerea unui Congres Cen
tral lingvistic. «îndrăznesc a propune un Congres Central în-
demnînd pe toţi Românii iubitori de ştiinţă şi care doresc cu
adevărat propăşirea luminilor, să se întrunească şi să ceară
fiecare de la Guvernul lor reciproc, voie, spre compunerea
acestui Congres, care să se hotărască a fi aşezat într-un loc
undeva în mijlocul ţărilor române, pentru deopotrivă înlesnire
a fiecărui concurent. La acest Congres, dacă şi nu se vor înţe
lege concurenţii întru toate punturile limbii, dar sînt bine în
credinţat că fără sminteală în cele mai multe punturi vor fi
uniţi. Pentru ca rezultatul acestui Congres să fie în deplin,
neapărată trebuinţă este de binevoitoarea protecţie a Cârmui
rilor Române, adică, să propună despăgubire şi încurajare la
cîţiva Lengvişti din Evropa, Filoromâni, însărcinîndu-i a în
văţa limba română, şi a se înfăţoşa la Congresul acesta spre a
lumina prin sfaturile lor, lucrările adunării aceleia».
Propunerea lui Vârnav ar putea să pară naivă, cu acest
apel la «lengvişti» străini care să înveţe limba română din
însărcinare şi plătiţi, dar ceea ce trebuie să relevăm nu este
aceasta, ci faptul că Vârnav avea în vedere un Congres ştiin
ţific, pe de o parte, iar pe de alta, că dorea să invite în acest
scop «filoromâni», savanţi care să participe cu simpatie, nu

numai pentru că ar fi fost plătiţi. Mai departe Vârnav oferă
serviciile Bibliotecii în acest scop. «Dacă soarta va cădea pe
oaricari din lengviştii aflători la Paris, sum încredinţat mai
dinainte, că Societatea Studenţilor Români nu va lipsi a în
trebuinţa toată rîvna ce caracterizează junimea de aici, spre
a contribui la acestea cu toate cele ce-i va fi cu putinţă adică
a deschide acelor aleşi Biblioteca Română, salonul de conver
saţie, totodată a le înlesni şi un curs de limba română în fa
vorul lor, astăzi avem dovadă că străinul ar putea foarte lesne
învăţa, căci acum unii din profesorii francezi au şi început a
se îndeletnici cu limba noastră, pe care o găsesc foarte uşoară,
în sfîrşit, orice rezultat va ieşi din Congresul român, rău nu
poate fi ci numai bun. Iar acelora din compatrioţii noştri, că
rora le va pare cu greu împlinirea acestei propuneri, le voi
face aducere aminte de maxima prin care străbunii noştri şi-au
făcut atît de mare glorie : Et facere et pati fortia, romanum
est. A face şi a pătimi multe, româneşte este» 11. Am redat
acest lung citat şi pentru savoarea limbii, dar şi pentru că el
vorbeşte mai mult decît orice comentariu.
Cea de a treia instituţie, la înfiinţarea căreia ia parte la
Paris, este Capela Română (1853). Iniţiativa acestei acţiuni
aparţine Arhimandritului Iosafat Snagoveanu, emigrat la Pa
ris, în urma mişcării de la 1848 11213. In 1848 şi Vârnav s-a aflat
în ţară. A luat parte şi el la revoluţia din acel an şi s-a re
întors la Paris, cam în aceleaşi condiţii ca şi Iosafatls. Că
Vârnav, fost frate la Secu, nepot al lui Sofronie Miclescu şi
viitor cleric, deci cu preocupări religioase chiar înainte de a
deveni monah, l-a sprijinit pe Iosafat Snagoveanu la înfiin-
11. Skarlate de Vârnav, BibUoteka..., Paris, 1864, p. 12— 13.
12. V. Alecsandri, în «România literară» 1855, (Cf. C. Bobulescu, Feţe
bisericeşti în R ăzboae, Răzvrătiri, Revoluţii, 1930, p, 104) scrie că «această
capelă s-a înfiinţat prin stăruinţa vrednică de toată lauda a lui Ioasafat şi
cu micul ajutor de bani a proscrişilor de la 1848, precum şi a celorlalţi
români aflători la Paris». G. Sion, ¡însă, (în Suvenire Contimpurane,
Bucuresci, 1888, p. 51) apune că fondatorul Capelei a fost «veteranul
între elevii din Paris, Sofronie Vârnav».
13. Arhiereul Veniamin Pocitan, Sofronie V ârnav, în «Biserica O rto
doxă Română». XLIX, 2—3, 1931, p. 105; Acelaşi, Înfiinţarea..., Bucureşti,
1913. I. D. Petrescu spune că Ioasafat Snagoveanu l-a înlocuit «în cele
din urmă» la Capela română din Paris pe «Popa Vârnav» (Asilul sau ospi
talitatea din Rucăr, în voi. «Buchetul urmat de diverse cugetări alese»,
Tîrgovişte, 1889, p. 85 ş.u.). Dar se ştie că V ârnav cît a fost la Paris
a fost civil, aşa că n-a putut fi preot deservent al Capelei. V. Pocitan
spune că nu l-a găsit trecut în listele deservenţilor angajaţi.
MONAHUL SOFRONIE VÂRNAV, LUPTĂTOR PENTRU UNIRE 355
tarea Capelei, este în afară de orice îndoială. înfiinţarea Ca

pelei se înscrie de altfel în rîndul acţiunilor iniţiate de Vârnav
pentru păstrarea şi educarea conştiinţei româneşti la Paris.
Vârnav a stat cu totul la Paris 14 ani. Un adevărat «vete
ran», cum i se şi zicea, de altfel. Ce diplome va fi luat, nu
ştim, dar fapt e că nu s-a îndreptat nici spre cariera juridică,
nici spre profesorat (exceptînd, după cum vom vedea, încer
carea de la Mînăstirea Neamţului), deşi studiase dreptul, li
teratura şi filozofia. Nu ştim exact nici cînd s-a întors defini
tiv în ţară, nici împrejurările exacte care l-au făcut să îmbră
ţişeze viaţa monahală de care fugise odinioară. Pe lingă do
rinţa mamei sale de a se face cleric, vor fi avut trecere
înaintea sa şi sfaturile unchiului său Sofronie Miclescu, acum
episcop al Huşilor, şi poate va fi fost minat către viaţa
monahală şi bisericească şi de dorinţa lui de a le reforma,
luîndu-şi în serios angajamentele luate faţă de Societatea Stu
denţilor din Paris. Căci la Paris în cadrul Societăţii, fiecăruia
i se încredinţase spre organizare şi reformare, la întoarcerea
în ţară, cîte un sector ; lui Vârnav i se încredinţase Biserica u .
Dealtfel mai tîrziu, Episcopul Melchisedec îl va şi acuza de
intenţii de reformare.
Se călugăreşte la Neamţu şi primeşte numele de Sofronie,
numele unchiului său. Este ridicat repede la treapta de iero-
diacon, plecînd pentru un timp la Huşi, unde slujeşte ca arthi-
diacon al unchiului său. Se întoarce apoi din nou la Neamţu.
După N. lorga s-ar putea înţelege că a rămas toată viaţa numai
ierodiaconls. El însuşi semnează întotdeauna modest «mo
nahul Sofronie Vârnav». Nu avem motive să credem că nu
a fost ridicat şi la treapta de ieromonah, cunoscînd pregătirea
lui, rudenia cu Sofronie Miclescu şi faptul că a fost mai tîrziu
candidat la stăreţie, profesor şi inspector lfi.
La Neamţu face parte din «Comitetul chinoval», de cinci,
într-o vreme de decădere şi de conflicte cu domnia. în această
calitate, fiind în acelaşi timp şi Mare Arhondar, şi Inspector
al Ospiciului de alienaţi şi de invalizi din mînăstire, şi mem-1456
14. V. Pocitan, op. c it., ni. 2— 3, p. 104.
15. N. Iorga, S t u d ii ş i D o c u m e n t e , X V III, p. 4.
16. Cu prilejul aducerii în ţară de la Viena a corpului neînsufleţit al
lui Anastasie Pariu, cunoscutul unionist, fost locotenent domnesc şi prim
ministru sub Cuza, rudă cu M icleştii şi Vârnavii, a fost trimis să însoţească
sicriul «Prosinghelul» Sofronie Vârnav fPocitan, op. c it., în nr. 4, 1931,
p. 292). Deci era protosinghel, făcut probabil de Dionisie Romano, la Buzău.
Mai tîrziu, într-un Proces-verbal de înfiinţare a unui spital la Bîrlad, în
1867, e numit «Arhimandritul» Sofronie Vârnav (Ibid em , p. 29G, 299).
bru în comitetul tipografiei, va încerca să îndrepte lucrurile,

dar va culege numai amărăciuni şi împotriviri. Intr-un raport
din care N. Iorga reproduce unele pasaje în a sa Mînăstire a
Neamţului17, Vârnav se plînge de necontenita îmbulzeală a
musafirilor, «oaspeţi închinători» care nici nu dădeau pe la
biserică, de îmbulzeala călugărilor de pe la schituri desfiinţate,
de reaua stare a Ospiciului, cu lucruri şi aşternuturi putrede,
în care erau 75 de bolnavi prost îngrijiţi şi se plînge de aseme
nea şi de proasta funcţionare a tipografiei. Face propuneri fru
moase şi concrete, care denotă pricepere, spirit practic şi pre
ocupări sociale deosebite. Cere să se facă în mînăstire, printre
altele, o nouă clădire pentru spital şi pentru invalizi, motivîn-
du-şi propunerea astfel : «Pentru ca să nu ni se ridice nouă,
membrilor acestui chinoviu monahie, dritul de a fi şi noi fo
lositori, prin înseşi ale noastre personale servicii, omenirii su
ferinde». Pe lingă acest rost social al mînăstirilor, în care el
voia să angajeze «personal» pe călugări, nu prin angajaţi plă
tiţi, Vârnav se gîndeşte să întrebuinţeze pe călugări şi la ti
pografie, unde probabil se lucra acum cu mină de lucru din
afară, pierzîndu-se vechea tradiţie a tiparniţelor exclusiv că
lugăreşti. «Nicăieri — zice el — mai bine decît în această
Sfîntă Lavră nu s-ar putea executa cu mai mare economie tipă
rirea cărţilor, căci lucrătorii toţi, afară de un şef experimen
tat, s-ar recruta din părinţii chinoviului, fără să costeze un
ban pentru salariu sau cea mai mică întreţinere, toţi părinţii
fiind şi fără aceia întreţinuţi de către stat». S-a mai gîndit
Vârnav şi la acoperirea «cu tablă de aramă şi cu cherestea
de fier» a turnurilor Bisericii, la îmbunătăţirea situaţiei cultu
rale şi duhovniceşti a Mînăstirii, care, parcă nu moştenise
nimic de la Paisie aşa de rău ajunsese, dar de la gînd la faptă
era cale lungă şi el nu avea toată puterea în Neamţu. Cît
timp la cîrma Eparhiei a fost unchiul său, ajuns Mitropolit al
Moldovei, Vârnav şi-a menţinut demnităţile în mînăstire şi a
continuat să-şi facă planuri mari. In toamna anului 1860, însă,
Mitropolitul Sofronie a fost suspendat şi trimis la Slatina l8.
Odată cu unchiul, cade şi nepotul. Vârnav e scos din Comi
tetul de cinci, i se ia dreptul de a controla averile mînăstirii,
ba încă se deschid împotriva lui o serie de persecuţii şi an
17. N. Iorga, M ă n ă s t i r e a N e a m ţ u lu i, 1925, ed. IlI-a, p. 98 sq. Despre
Ospiciul de alienaţi de la M lnâstirea Neamţului a scris Dr. Zosin, în
«Arhiva», Iaşi, XVI, 3, 1905, p. 107 şi în nr. urm. In acest ospiciu ia stat
şi Eminescu. Despre aceasta Rudolf Şuţu, în «Arhiva» XVII, 6, 1906.
18. Monitorul oficial al Moldovei, 1860, nr. 30.
chete. Avea să plătească acum intenţiile lui de înnoire şi re

formare a vieţii călugăreşti de la Neamţu, reforme care n-au
găsit la nemţeni ecoul scontat, ci doar împotrivire mocnită,
care avea acum prilejul să răbufnească.
Activitatea lui Sofronie la Neamţu a fost o sursă perma
nentă de neplăceri şi necazuri. Unele din ele sînt legate şi de
înfiinţarea Seminarului monahal şi a altor şcoli, în mînăstire
şi la Tîrgu Neamţ.
In mai 1855, Domnitorul Grigore Ghica a numit Locţiitor
de stareţ la Neamţu şi Secu pe cărturarul Arhimandrit Dio-
nisie Romano. Nu mult după aceea îl numeşte stareţ pe viaţă,
la cererea soborului, «după încredinţarea ce de la început am
avut-o — scrie domnitorul în Diploma de numire — că vei
răspunde în totul înaltei chemări şi principiilor ce caracteri
zează viaţa Prea Cuv. Tale devotată interesului moral pentru
luminarea clerului şi înflorirea culturii naţionale» 19. Arhi
mandritul Romano, viitor episcop al Buzăului, era cărturar şi un
vechi paşoptist şi militant unionist, care suferise arestări şi
fusese exilat în Transilvania pentru vederile lui progresiste.
Era de aşteptat, deci, ca Vârnav să se înţeleagă bine cu el şi
să pună la cale împreună o viaţă nouă, şi în special o reorien-
tare spre cultură a vieţii călugăreşti de la Neamţu. S-au în
ţeles într-adevăr bine, dar a trebuit să lupte doar în doi şi
împotriva spiritului general din mînăstire. Dionisie Romano
proiectează imediat un ciclu complet de studii, la Neamţu sau
pe cheltuiala Neamţului la Tg. Neamţ, de la şcoala primară
pînă la o Facultate de teologie, cu gimnaziu la Tg. Neamţ şi
cu Seminar în mînăstire, cu un ciclu complet de 16 ani de
studii. Totodată hotărăşte ca nici un tînăr din mînăstire să nu
fie hirotonit diacon sau preot dacă nu va urma Seminarul, iar
cînd ciclul de 16 ani va fi complet, să nu mai fie hirotoniţi
decît «numai cei ce vor trece cursurile regulat ale acestui ci
clu» 20. La 1 septembrie 1855, Seminarul se deschide, avîndu-1
şi pe Vârnav printre profesori şi în plus inspector. Călugării
se dovedesc însă refractari. Vârnav se străduieşte, întrebuin-
ţînd toate mijloacele 21, ca să-i înveţe, dar străduinţele rămîn
19. Pr. Gabriel Cocora, E p is c o p u l D io n i s i e R o m a n o , în «Biserica O rto
doxă Română» L X X V (1957), nr. 3— 4, p. 332— 333.
20. I b i d e m , p. 335.
21. Pentru a-i învăţa latineşte, îi numea cu cîte un cuvînt din Tatăl
nostru şi -din Crez, obllgîndu-i să înveţe şi să se strige între ei cu numele
noi, în ordinea stabilită de el, după cum stăteau în b ă n c i: Pater, primul,
al doilea noster, al treilea qui, şi aşa mai departe. Cf. Pocitan, op. c it.,
în nr. 2— 3, p. 106.
zadarnice. Vrînd să-i înveţe, şi-a făcut din călugări duşmani.

De fapt împarte cu Dionisie ponoasele, pe acesta din urmă
înfiinţarea şcoalelor costîndu-1 chiar scaunul stăreţesc. Poate
că pe Vârnav şi chipul prea autoritar în care căuta să facă
neapărat cărturari din nişte oameni simpli din sate şi din că
lugări retraşi la linişte, îl făcea neplăcut călugărilor, dar in
tenţia lui era bună şi zelul mare. El vedea în Seminar «tem
plul templelor» şi l-ar fi voit şi bine gospodărit şi cu rezultate
bune în pregătirea culturală. Ştia că una fără alta merg greu
şi greu mergeau şi la Neamţu, pentru că «lipsurile erau încrîn-
cenătoare», şcolarii erau «fără haine, desculţi, chiar fără hrana
cuvenită, — spune el într-o Petiţie — nevoit am fost a li duce
cu ciuberele mîncare din rămăşiţa cazanului chinoviului». In
ternatul era «fără aşternuturi, dormind unii pe scînduri goale»,
iar «profesoraşii» abia ajungeau pentru trei clase primare. Aju
torul primit de la minister era neîndestulător. Cîteva cărţi şi
două sute de galbeni. Setea de învăţătură a unora dintre tine
rii din regiune se dovedi însă mai mare decît dificultăţile ma
teriale. Socoteala bugetară era pentru 50 de elevi, şi se adu
naseră 95 «în cea mai mare parte sărmani de părinţi» cu o «in
teligenţă rară», dar săraci. Nici profesorii n-o duceau mai
bine. Locuiau la arhondarie, n-aveau lemne, n-aveau haine,
casele n-aveau geamuri, aşa încît Sofronie spune că a pus din
banii săi peste o sută de geamuri. în Petiţia sa el cere ajutor
pentru şcoală, nu pentru sine, «mulţămit fiind eu cu pitanul
ce mă hrănesc şi cu sumanul ce port» 22.
Seminarul lui Romano a avut o viaţă scurtă egală cu stă-
reţia lui, adică numai un an. O plîngere a soborului — acelaşi
care îl alesese stareţ pe viaţă — arată că Dionisie a fost adus
din Ţara Muntenească de nişte boieri, că era ieşit din mînăs-
tire de vreo 30 de ani, că a ameninţat soborul cu măsuri po
liţieneşti ca să-l aleagă stareţ şi că se ţine numai de mese,
de petreceri şi de plimbări. Il mai acuză că a schimbat semi
narul în şcoală publică şi l-a abătut de la ţelul originar, că a
cheltuit astfel fără rost averea mînăstirii şi că i-a tratat pe
călugări cu «ocări şi cu îngroziri». în urma acestor reclamaţii
stăruitoare, Dionisie e judecat de un sobor de arhierei şi aceş
tia, printr-un jurnal încheiat de Soborul Ţării, constată că obş
tea de la Neamţu are dreptate. Dionisie e îndepărtat din mînă-
22. Apendice, la petitiunea monahului Sofronie Vârnav, la N. Iorga,
M în ă s t ir e a N e a m ţ u lu i, p. 100— 101.
ştire şi din starea de povăţuitor «pentru totdeauna» 23. La 1 sep

tembrie 1856 e numit stareţ Gherasim, agreat de partida po
trivnică lui Romano şi şcolilor şi el însuşi un duşman al învă
ţământului din mînăstiri, pe motiv că «strică» atmosfera de
evlavie şi tradiţia de smerenie şi simplitate, şi pe motiv că se
cheltuieşte averea mînăstirii pe întreprinderi nefolositoare şi
chiar «eretice». După părerea lui Gherasim «ctitorii au lăsat
mînăstirii donaţii pentru pomeniri şi rugăciuni, nu pentru
şcoală». Un Hrisov domnesc din 29 noiembrie 1856 hotăra
desfiinţarea seminarului. Se zicea că «strădania» l-ar fi costat
pe Gherasim 6000 de galbeni 24. Din şcolile proiectate de Dio-
nisie Romano, de Gh. Asaki şi Anastasie Panu pentru Neamţu
(se gîndiseră şi la o grădină botanică, una de pomologie şi o
«fermă modelă») a mai rămas în mînăstire doar o umbră de
şcoală cu patru clase primare. Şcolarii din Tg. Neamţ au fost
izgoniţi «în timp ce clopotele sunau de bucurie în mînăstire» 25.
Vârnav a mai rezistat, după cum am arătat, pînă în 1860,
cînd furtuna se abate definitiv şi asupra lui. Că nu a dat «să-
mile» mînăstirii, că a stricat religia şi cîte altele. Din această
ceartă între el şi mînăstire s-au născut trei acte, publicate în
broşură sau în Tribuna Română, şi anume Petiţiunea m onahu
lui Sofronie Vârnav către A dunarea României, un A pendice
la petiţiunea..., către Domnitor, şi un Răspuns la petiţiunea...,
scris.de Arhimandritul Timotei, stareţul Neamţului26. Sofronie
se apără dar şi acuză şi atunci Timotei, care era stareţ, se
apără şi el. Apărarea lui Timotei, «cu actele în mînă», face
dovada unui bun polemist cu argumente bine alese, logice şi
în cea mai mare parte convingătoare. Dar ca în orice confrun
tare de genul acesta, patima e prezentă vizibil şi în răspunsul
23. Ja lb a soborului M inăstirilor Neamţu şi Secu, urmată către înalt
Prea Sfinţitul Mitropolit al Moldovei, din 1856, iulie 13, cu nr. 17 şi
Jurnalul încheiat de Soborul Ţării în privinţa ¡ostului stareţ Dionisie Ro
mano, la Radu Rosetti, «Conflictul dintre guvernul Moldovei şi M-rea
Neamţului», I, Analele Acad. Rom. Seria II, tom. X X X II, Bucureşti, 1910,
p. 725— 727, (85— 87), şi 729— 732 (89— 92).
24. In voi. lui Radu Rosetti, citat mai sus, se fac unele observaţii
ru privire la Jalb a stareţului Gherasim pentru desfiinţarea şcoalelor (t.
1, p. 732 (92) sq.), observaţii care îl prezintă pe Dionisie Romano într-o lu
mină cu totul opusă «jălbarilor» de la Neamţu. Dionisie e lăudat pentru
că idupă ce a luat în ¡primire mînăstirea cu datorii imense, la plecare a
lăsat-o cu datoriile vechi achitate şi fără altele noi. Se mai spune că a
făcut încăperi noi pentru şcoală şi a îmbrăcat pe toţi elevii săraci.
25. N. Iorga, M înăstirea Neamţului, p. 93—94.
26. Timotei Arhimandritu, Răspunsu s-ale mon. Sofronie V ârnav, Iaşii,
Tiparul Tribunei Române, uliţa Tălpalarilor (în litere chirilice). Petiţiunea
lui Sofronie s-a tipărit în «Tribuna Română», nr. 154.
lui. Se vedea aici că Vârnav a fost acuzat verbal de unii că

lugări în fata ministrului D. Rosetti că «strică legea, fiindcă
spune cuvinte pe de rost şi nu de pe carte». Timotei explică :
«O, dacă părintele Sofronie da în scris cuvintele ce au predi
cat, atunci i se făcea un caz penibil chiar în dogme». Deci vina
nu era aceea că predica liber, ci că predicînd liber greşea şi
nu se păstrau dovezile greşelilor. E greu să apreciem azi în ce
măsură erau îndreptăţite învinuirile lui Timotei. Le putem
pune mai degrabă pe seama aprinderii spiritelor şi pe seama
exagerărilor inerente, unor certuri. Timotei recunoaşte însă că
Sofronie a muncit în Neamţu fără salar, dar precizează că aşa
a vrut el, nu pentru că ar fi fost persecutat, şi nu i s-ar fi dat
salar. Cu evidentă opacitate, Timotei ridică din umeri «de ce
n-a cerut ?» El îl acuză pe Sofronie că se socoteşte în Neamţu
«un anghelu între asasini» şi că i-a lipsit tactul, ceea ce poate
fi adevărat. Dar cînd îl acuză pe Sofronie de lipsă de uma
nitate, fiindcă a aprobat surghiunirea la alte mînăstiri a 6
călugări, trebuie să înţelegem că Sofronie a vrut să facă or
dine, că bine înţeles pentru aceasta n-a fost iubit de cei vizaţi
şi că Timotei îşi caută în aceştia sprijin împotriva lui Sofronie.
A fost o ceartă călugărească regretabilă, în care s-au antrenat
doi oameni care puteau rămîne în afara ei, căci şi Timotei a
fost un stareţ bun, bun gospodar şi un bun călugăr. Lui i se
datoreşte refacerea mînăstirii după incendiul din 23—24 no
iembrie 1862.
Vârnav a candidat o dată şi la stăreţia Neamţului, avîndu-1
contracandidat chiar pe Timotei. Făcuse adepţi printre monahi
şi avea un număr oarecare de partizani. Venind ziua alegerii,
s-a urcat la tribună şi şi-a expus programul, vorbind despre
misiunea stareţului şi despre calităţile pe care trebuie să le
întrunească un stareţ, dînd a înţelege că el ar întruni aseme
nea calităţi. După terminarea cuvîntării, delegatul Mitropoliei,
arhiereul Vladimir Irinopoleos Suhopan, a întrebat soborul :
Pe cine doriţi să vă fie stareţ ? Şi toţi au răspuns într-un glas :
Pe Tim otei! De necaz — scrie V. Pocitan — Vârnav a plecat
din mînăstire, dar s-a reîntors după un an făgăduind lui Timo
tei ascultare. Timotei l-a primit, dar după puţin timp a plecat
din nou pribegind mîhnit pe la conacele boiereşti ale unor
vechi prieteni 27. Intenţiile lui de reformare şi înnoire a vieţii
bisericeşti erau sistematic refuzate.
27. V. Pocitan, op. c il., nr. 3— 4, p. 109— 110.
MONAHUL SO PRONIE VĂRNAV, LUPTĂTOR PENTRU UNIRE 361
In rîndul instituţiilor în al căror registru de ctitori Sofronie

ocupă locul cel dinţii, este şi Pinacoteca din Iaşi. El face
prima donaţie de tablouri, cu scopul precis de a pune bazele
unei Pinacoteci Naţionale, aşa cum văzuse în călătoriile lui
prin apus. Pe la 1845— 1846, aflîndu-se la Paris, cumpără la
licitaţie o valoroasă colecţie de tablouri de la marchizul spa
niol Las Marismas, compusă din 15 opere 28. Expediază tablou
rile la Iaşi prin Galaţi, înştiinţind Epitropia învăţăturilor Pu
blice să le ridice, plătind spesele de transport. Dar Epitropia
nu le ridică, aşa că rămaseră într-o şură — Depozitul mărfu
rilor neridicate din portul Galaţi — un an şi jumătate, expuse
la tot felul de intemperii care le-au deteriorat în mod serios.
Aflînd Vârnav de soarta tablourilor sale, vine la Galaţi, le
ridică şi le transportă la Iaşi, dîndu-le în păstrare Bibliotecii
Şcoalelor, care funcţiona în localul Academiei Mihăilene. Pic
torul român Gh. Siller, elev al maeştrilor Felice Giovani şi
N. Schiavoni, a restaurat aceste pînze, mai tîrziu, redîndu-le
culoarea originală 29. Gh. Asaki intervine pe lingă Guvernul
Moldovei ca să treacă o sumă în buget pentru retribuirea per
sonalului de conducere a «Sălii de tablouri» şi pentru a se
cumpăra un local propriu. Adunarea legislativă a Moldovei
prevede suma de 26.900 lei în acest scop, invitîndu-1 pe Gh.
Panaiteanu-Bardasare să organizeze «Muzeul Naţional de Pic
tură». Inaugurarea s-a făcut odată cu inaugurarea Universi
tăţii Ieşene, în ziua de 26 octombrie 1860, fiind de faţă Domni
torul Al. Ioan Cuza cu întreaga curte, demnitarii statului şi
elita societăţii ieşene. După donaţia lui Vârnav au urmat şi
altele, şi aşa s-a întem eiat p in acoteca din Iaşi (subl. n .)30.
Lupta pentru unire a fost poate singura, dar şi marea bucu
rie şi biruinţă a vieţii lui Vârnav. în afară de cele întreprinse
la Paris, el era cunoscut ieşenilor încă din 1848 cînd îi însu
fleţea vorbindu-le pe cîmpia de la Frumoasa. Numele lui se
găseşte pe o declaraţie de unire semnată de marile persona
28. O ctav Minar, Pinacoteca N aţională din Iaşi, Bucureşti, f.a. M iniste
rul Cultelor şi Artelor, spune că Vârnav a licitat tablourile în magazinul
«Las Marismas». Titlurile tablourilor Ia Minar, p. 3— 4, şi la E. Pahonţu,
op. cit., p. 68.
29. A. D. Atanasiu, Pinacoteca clin Iaşi şi colecţia Soironie Vârnav,
în «Arhiva» Iaşi, XVI, nov. 1905, nr. 11, p. 498— 502, precizează că a cum
părat tablourile vineri şi sîmbătă 19 şi 20 decembrie 1845 la îndemnul lui
C. Panaiteanu, care studia pictura la Miinchen.
30. Amănunte la O. Minar, op. cit., şi E. Pahonţiu, op. cit.
lităţi bisericeşti şi civile ale vremii. După arhiereii Marchidan

Ieropoleos, egumen la Coşula, Chesarie Sinadon, Ghenadie
Şendrea, înaintea arhimandriţilor şi stareţilor, e semnat Vâr-
n av 31. De la dînsul ne-a rămas o corespondenţă cu Vasile
M ălinescu323, publicată de N. Iorga, corespondenţă «de un
deosebit interes prin caracterul cu totul privat al scrisorilor,
prin desăvîrşita sinceritate şi prin entuziasmul adesea naiv al
clericului». Toate scrisorile au în frunte, înainte de adresare,
salutarea «Vivat unirea».
Una din scrisorile de după unire, a şasea din volumul lui
Iorga, înepe aşa : «Vivat unirea ! Amice, adu-ţi aminte că, în
suşi la timpurile cele mai desesperante, gratularea de «Vivat
unirea» din frontispiciul epistolelor noastre n-a lipsit niciodată
şi care era pentru noi un fel de «Hristos a înviat», pînă la atî-
ta eram pătrunşi în inimile noastre de credinţa că va ii».
Iar într-o scrisoare din 31 decembrie 1857 îi scrie aceluiaşi
Mălinescu, ca o mărturisire de credinţă şi angajament în ace
laşi tim p: «Venit-am, început-am şi fini-voi numai pentru
Patria Română» 3S.
Fiind om întreprinzător, îndrăzneţ şi mereu cu ceva nou
de propus, era firesc să nu se afle întotdeauna în cele mai
bune raporturi cu superiorii. Poate că nu era obişnuit nici cu
plecăciunile slugarnice şi făţarnice pe care unii din cei mari
le căutau, de aceea nici n-a avut parte în viaţă de slujbe
31. Doleanţa unioniştilor moldoveni către Comisiunea europeană în
trunită în Bucureşti din 22 apr. (4 mai) 1857, Iaşi, purtînd nr. 1133, în voi.
«Acte şi Documente relative la renaşterea României», publicate de Ghe
nadie Petrescu, episcop de Argeş, Dimitrie A. Sturza şi Dimitrie C. Sturza,
Bucureşti, 1889, voi. IV, p. 499. Pe această petiţie e trecut probabil din
greşeală Arhidiaconul llarion Vârnav semnat înaintea arhimandriţilor şi
preoţilor. N. Iorga în «Studii şi documente», X V III, p. 4 spune că Vârnav
era intors de la Paris şi era «arhidiacon» la Neamţu şi că el este cel
semnat pe Doleanţa din 22 aprilie 1857. Tot pe această Doleanţă mai
semnează şi fratele lui Sofronie, Constantin doctorul şi V. Alecsandri. In
Sturza, Acte şi docum ente, IV, 381, 382, se publică şi două scrisori ale
primarilor din satele Vârnavilor din care se vede că toţi erau unionişti
(actele 1068 şi 1069).
32. Vasile M ălinescu este unul din autorii încercării revoluţionare
din Iaşi la 1348 (Sturza, A cte şi Doc., IV, p. 326). Studiase în Austria şi
la Paris şi se întorsese în ţară inginer (N. Iorga, Istoria învăţământului
românesc, p. 237). In 1857 e deputat la Iaşi, iar în 1861 e numit ministru
de Culte al ţării unite (N. Iorga, Studii şi docum ente, XV III, p. 43).
33. N. Iorga, idem, p. 9.
mari. Totdeauna i se opunea fie un ministru, fie un arhiereu,

fie stareţul. în 1864 se alcătuise un Consiliu bisericesc pentru
calendar. Ministerul îl recomandase şi pe Vârnav, dar Mitro
politul nu-1 primeşte. Episcopul Melchisedec găseşte refuzul
întemeiat, dar rămîne pasiv din pricina ideilor revoluţionare
ale lui Vârnav84.
Mai apoi s-a gîndit să-şi depună candidatura de deputat la
Iaşi, ca să-şi poată susţine în forul cel mai înalt al ţării ideile
sale. Candidează alături de preotul Dimitrie Matcaş din Ro
man şi de preotul Ursu din Dorohoi. «Parcă-1 văd pe părintele
Vârnav — relatează un contemporan — cum venea la tribună
şi, punîndu-şi potcapul pe masă, se adresa auditorului cu
mult tact şi prudenţă, zicînd : «Ce credeţi dumneavoastră ?
Ce vă închipuiţi ? Poate unii dintre dumneavoastră credeţi că
vin aici pentru a dobîndi vreun nume, vreun post, sau vreo
slujbă mare ? Nu, dragii mei. Mie nu-mi trebuie Mitropolie,
nici vreo altă însărcinare lumească, căci ca călugăr n-am
nevoie decît de un blid de linte pentru mîncare zilnică, o haină
şi o cămeşă pentru a-mi acoperi trupul, şi o modestă cămăruţă
unde să mă odihnesc de ostenelele lucrului zilnic... Nu pentru
nevoile mele vin aici, ci pentru ale voastre, pentru că aveţi
nevoie de oameni luminaţi, care să vă reprezinte şi să vă apere
drepturile pe care le aveţi». Dar nici de data aceasta n-a avut
noroc, ca şi la stăreţia Neamţului.
Locotenentul de mitropolit se temea de ascensiunea lui
Vârnav şi a ajutat opoziţia. în ianuarie 1867 a candidat şi la
Bîrlad, pe listele liberale, dar a obţinut numai 70 de voturi din
233 şi nu s-a ales nici a ic i3435.
34. M elchisedec, B i s e r i c a O r t o d o x ă ş i c a le n d a r u l, f. loc şi an. p.
33—34. Episcopul M elchisedec nu-1 priveşte cu simpatie pe Sofronie, con-
siderîndu-1 adept al «principiilor extreme revoluţionare, format la şcoala
lui Blanqui, Rochefort etc.» pe care Melchisedec le numeşte «eresuri poli
tice şi religioase». Din nota lui M elchisedec putem totuşi deduce pînă
la ce măsură îi erau la suflet lui Vârnav ideile înnoitoare, progresiste. El
scrie că Vârnav «plîngea şi se înfuria cînd se cînta M arseilliesa» (Se poate
înţelege în două feluri : că se emoţiona profund, şi că se înfuria
pe stările de lucruri din ţară, n.n.). M elchisedec nu pare a privi
cu ochi buni pe Vârnav : «se călugărise la M înăstirea Neiamţu pentru ca
ajungînd mare să poată reforma în spiritul său clerul român». El scrie cu
maliţie că «neputînd ajunge stareţ şi fiind acolo urît obştesc (la Neamţu,
n.n.) şi dizgraţiat de Principele Cuza, s-a dus la Bucureşti spre a oferi acolo
serviciile sale, cui vor trebui» (p. 34).
35. Veniamin Pocitan, op. c it ., nr. 2— 3, p. 112 şi nr. 4, p. 292.
De trecerea sa prin Bîrlad se leagă o altă acţiune, de data

aceasta încununată de succes, dar nu lipsită de peripeţii, şi
anume înfiinţarea Spitalului din localitate (1867). Ţine dis
cursuri, mişcă auditoriul, deschide liste de subscripţii pe care
se înscrie cel dintîi cu 4000 de lei, face colecte la uşile bise
ricilor, stînd în genunchi, cu potcapul în mîini, alege chiar el
locul spitalului, şi-şi dobîndeşte astfel o popularitate invidiată
de ceilalţi clerici din oraş care îi fac tot felul de şicane şi re
clamaţii, ajungînd chiar să-l izgonească cu poliţia din oraş.
Toate contribuie însă la sporirea renumelui său şi în toamna
lui 1867 este ales deputat de Bîrlad. Putem să ne închipuim
că alegerea i-a produs multă bucurie, fiindcă i se dădea posi
bilitatea să se ridice în apărarea celor obijduiţi şi a idealurilor
naţionale.
Moare la Bîrlad unde se dusese cu ocazia unei întruniri, la
30 ianuarie 1868, şi este înmormîntat cu mare pompă în cimi
tirul bisericii «Sfinţii Voievozi». Un portret al său, făcut de
profesorul Găţulescu la cererea spitalului, s-a aflat multă
vreme în spitalul de la Bîrlad. O reproducere a publicat V. Po-
citan în «Biserica Ortodoxă Română» nr. 4, 1931. Are o barbă
mare, bogată, e cu camilafcă şi se sprijină cu amîndouă mîi-
nile pe un «Registru de donaţiuni», aşa cum a rămas în amin
tirea bîrlădenilor, care l-au cunoscut.
G. Sion, în amintirile sale, scrie că «Popa Vârnav» fusese
mai ales omul pe care-1 apreţuiau cu deosebire, pentru ideile
lui sincer liberale şi patriotice, şi pentru sufletul lui devotat la
orice faptă bună şi frumoasă. De aceea se vorbea despre el
cu mare entuziasm 3,i.
Era conştient de influenţa sa asupra opiniei publice, şi în
Moldova şi la Bucureşti, de aceea de multe ori se folosea de
această influenţă pentru a determina promovarea ideilor în
care credea. Merită să fie amintit faptul că, cu prilejul unui
plebiscit la 2 mai 1861, Vârnav a făcut un afiş mare, pe care
l-a aşezat deasupra porţilor curţii bisericii «Sf. Dumitru» din
Bucureşti, şi pe care era scris doar a tît: «Popa Vârnav zice
da» 3637.
36. G. Sion, S u v e n i r e C o n t im p u r a n e , p. 51. O ediţie şi în 1956, în Biblio-

teca pentru toţi.
37. Pocitan, o p . cit., nr. 4, p. 303.
Un mare Da este sigiliul cu care istoria îi pecetluieşte acti

vitatea, păstrînd-o în arhivele sale, întru nemurire, pentru că
s-a luptat lupta cea bună. O sinteză asupra activităţii lui va
trebui să înregistreze în primul rînd instituţiile înfiinţate de
el, la Paris, şi anume «Societatea Studenţilor Români», «Bi
blioteca Română» şi «Capela Română», mărturii ale însuşiri
lor lui de militant unionist de mare iniţiativă şi de superioară
înzestrare, apoi instituţiile pentru a căror înfiinţare a pus cea
dintîi piatră fundamentală în ţară, instituţii rămase pînă azi,
«Pinacoteca din Iaşi» şi «Spitalul din Bîrlad».
O astfel de sinteză va trebui să aprecieze de asemenea
contribuţia lui la înfiinţarea şcolilor din Mînăstirea Neamţ şi
din Tg. Neamţ. Propunerea sa de a ţine într-o localitate de
graniţă, între cele trei Ţări Române, pentru a uni pe toţi
Românii, un Congres lingvistic, cu sugestiile personale pre
ţioase pentru istoria limbii româneşti, merită şi ea să fie
relevată la adevărata valoare. ¡în sfîrşit, lupta împotriva «robiei
boiereşti»38, convingerile sale net progresiste, pentru care a
intrat în conflict cu interesele tuturor conservatorilor vremii,
conflicte care i-au amărît viaţa cit au putut, fac şi ele parte
din lupta cea bună ce a luptat.
Activitatea parlamentară, prestigiul şi popularitatea39 de
care s-a bucurat atît în Moldova cît şi la Bucureşti, îl reco
mandă suficient pe Sofronie Vârnav atenţiei, interesului şi
dragostei noastre.
38. G. Sion, op. cit-, loc. cit.

39. Protopopul de Bîrlad, pe care popularitatea lui Sofronie îl deranja,
într-o scrisoare către Mitropolit scrie că în scurta vreme cît Sofronie
a stat la Bîrlad «a făcut norodul de jos să creadă că a venit Sfîntul Petrea
pe pămînt» (Pocitan, op. c it., în nr. 4, 295).
PA R TE A A DOUA
AU TO CEFA LIE ŞI PA TR IA R H IE
ÎN B IS E R IC A ORTODOXĂ ROMÂNĂ
Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit la 1 noiembrie 1975

împlinirea a Cincizeci de ani de la ridicarea ei la rangul de
Patriarhie şi Nouăzeci de ani de la recunoaşterea autocefa
liei *. Evenimentele aniversate s-au putut produce, la vremea
lor, numai datorită încununării pe plan naţional a luptei secu
lare a poporului nostru pentru unitate, independenţă şi suve
ranitate. Biserica, mereu alături de popor, a tins şi ea dintot-
deauna spre neatîrnare, spre scuturarea tuturor tutelelor de
care din păcate n-a dus lipsă, dar ea singură n-ar fi putut face
nimic. Ea s-a asociat la lupta poporului şi, odată cu biruin
ţele lui, şi-a reclamat şi ea drepturile depline la autocondu-
cere, fără nici un amestec din afară. După cum ne informează
Dimitrie Cantemir, mitropolitul Moldovei încă din vechime
pretindea şi manifesta o anumită independenţă, şi chiar cu
mult înaintea lui despre episcopul sau arhiepiscopul de Tomis,
istoricii spun de asemenea că nu era sub ascultarea nici unui
vecin, dar autocefalia deplină şi de drept s-a putut realiza
numai la 1885, după ce se realizase unirea Principatelor (1859)
şi după ce România îşi dobîndise independenţa de stat
(1877— 1878).
* Articolul apărut în «Tribuna României», IV, 73, 15 nov. 1975, p. 12,
sub titlul : D u b lă s ă r b ă t o r i r e a B i s e r i c i i O r t o d o x e R o m â n e .
AUTOCEFALIE ŞI PATRIARHIE IN BISERICA ORTODOXĂ ROMANA 367
Ridicarea la rangul de Patriarhie în 1925, a venit şi ea ca

o consecinţă firească a desăvîrşirii statului naţional unitar ro
mân în 1918. Hotărîrea Sfîntului Sinod din 1925 pornea de la
această realitate nouă de care erau încălziţi toţi fiii patriei.
Împotriva tuturor pătimirilor din trecut, cu amintirea vie încă
a tuturor împilărilor şi a închinărilor silite la stăpîni străini,
cu nedreptate aşezaţi asupra noastră, conştiinţa românească
eliberată a izbucnit cu putere, rostindu-şi bucuria, dreptatea
şi voinţa de independenţă şi de neatîrnare. La declararea auto
cefaliei mai întîi şi la cea a patriarhiei mai apoi, vocile, atît
ale sinodalilor cît şi ale bărbaţilor de stat, au spus un da una
nim şi spontan. Entuziasmul a fost atît de mare, încît ideea
ridicării la rangul de Patriarhie a trecut în mai puţin de o lună
prin toate corpurile legiuitoare, bisericeşti şi civile.
Ambele evenimente, pe lingă semnificaţia lor pur biseri
cească, de relaţie canonică între diferitele Biserici Ortodoxe
naţionale, au avut de fapt semnificaţii mult mai adînci şi mult
mai largi. Ele au demonstrat că Biserica Ortodoxă Română
s-a identificat din totdeauna cu aspiraţiile cele mai profunde
ale poporului, cu întreaga lui istorie, urmîndu-1 în suferinţă
şi în luptă, în eliberare şi bucurie, împărtăşindu-i soarta si
izbînzile.
Ea a pregătit alături de întregul popor eliberarea de stă-
pînirile străine ; ea a mîngîiat poporul în suferinţă şi l-a în
călzit cu speranţe ; ea şi-a pus priceperea, cartea şi cuvîntul în
slujba luminării poporului, ca să ştie să-şi pregătească zile mai
bune. Ea s-a bucurat astfel, la rîndul ei, de sprijinul poporului
şi, odată cu aceasta, şi-a văzut şi ea încununate cele mai ar
zătoare visuri, de fapt nu altele şi nu diferite de ale tuturor
fiilor neamului, ci aceleaşi visuri de neatîrnare, de stare
dreaptă şi demnă printre ceilalţi.
Aniversarea în anul 1975, la nouăzeci şi la cincizeci de
ani de la trecerea lor, a acestor două fapte mari din trecutul
Bisericii noastre, s-a făcut sub semnul aceloraşi sentimente
de bucurie şi mîndrie, asemănătoare celor ale înaintaşilor
noştri în momentele în care le-au realizat. Aniversîndu-le, Bi
serica Ortodoxă Română le-a conferit o realitate şi o forţă
îndoită. Ea a voit în acelaşi timp să reafirme, o dată mai mult,
că aşa cum a fost în trecut, suflet din sufletul românesc, tot
3G8 t ANTONIE PLAMADEALA
aşa este şi astăzi, împreună lucrătoare, împreună luptătoare

pentru aceleaşi idei şi idealuri : libertate, independentă, ne
atârnare, suveranitate. Biserica Ortodoxă înţelege că ea nu
se poate separa de popor, nu poate trăi în abstract, nu-şi poate
îndeplini misiunea ei mîntuitoare altfel şi în alt loc decît îm
preună cu credincioşii ei, care, la rîndul lor, nu sînt nici ei
entităţi abstracte, atemporale, izolate, ci realităţi vii angajate
în istoria şi în viaţa socială a vremii lor.
La aceste două aniversări, Sfîntul Sinod a hotărît să mai
adauge două, dînd şi prin acestea din urmă o nouă strălucire
celor dintîi, deoarece ele au căpătat asemenea expresii prac
tice în viaţa de azi a Bisericii, încît am putea numi anul 1975
un an de vîrf în realizările din anii de după război ale Bisericii
Ortodoxe Române.
în cinstea împlinirii a 1650 de ani de la primul Sinod Ecu
menic de la Niceea, la care a participat şi episcopul de atunci
al Tomisului — Constanţa de azi — Sfîntul Sinod a hotărît re
organizarea acestei celei mai vechi episcopii din Ţara noastră,
ridicînd fosta episcopie a Dunării de Jos, cu sediul la Galaţi,
la rangul de Arhiepiscopie, cu titlul de A rhiepiscopia Tomisu
lui şi Dunării de Jo s, cu un episcop-vicar rezident la Con
stanţa, purtînd titlul de Tomitanul. Cinstea acordată Tomisului
şi Dobrogei nu se datorează numai faptului că aici a fost prima
episcopie cunoscută de pe pămîntul românesc, nici numai
faptului că acolo s-a aruncat pentru prima oară sămînţa Evan
gheliei, prin Sfîntul Apostol Andrei, nici numai faptului că
s-au descoperit aici peste treizeci de bazilici din primele se
cole, începînd cu al treilea, şi nici numai celor partru martiri
descoperiţi împreună cu biserica de la Niculiţel (sec. IV) ,•
cinstea aceasta are în vedere pe lîngă toate acestea şi faptul
că Dobrogea este un străvechi pămînt românesc. Inscripţia pe
o piatră a primului nume românesc cunoscut în forma vorbită
de azi «Petre» provine din Dobrogea secolului al IX-lea. Este
pămîntul cu care Mircea cel Bătrîn îşi mărginea stăpînirea
pînă la Pontul Euxin, intitulîndu-se «Domn pînă la Marea cea
Mare». S-a făcut deci dreptate Tomisului şi Dobrogei, redîn-
du-le şi pe linie bisericească strălucirea la care au dreptul.
Sfîntul Sinod a hotărît să lege de primele două aniversări
şi aniversarea a 375 de ani de la unirea tuturor românilor sub
Mihai Viteazul, sub acest Vultur român care a dat o nouă stră
AUTOCEFALIE Şl PATRIARHIE IN BISERICA ORTODOXA ROMÂNA 369
lucire Mitropoliei de la Alba Iulia, în care vedea simbolul

unităţii religioase a Transilvaniei şi simbolul legăturii ei per
manente cu Ţara de dincoace de munţi unde mitropoliţii, din
Moldova sau Ţara Românească, erau şi «Exarhi ai Plaiurilor»,
hirotonind pe vlădicii transilvăneni. O istorie tristă, de care
am vrea să nu ne mai aducem aminte, a dus la desfiinţarea de
către habsburgi a eparhiei Alba Iuliei în 1701.
In cinstea aniversărilor jubiliare ale Patriarhiei, şi nu fără
a lega evenimentele între ele, căci toate mărturisesc despre
voinţa noastră de a fi liberi şi independenţi, şi despre datoria
noastră de a repara nedreptăţile suferite în trecut, Sfîntul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române a hotărît, în şedinţa sa din 16
octombrie 1975, reînfiinţarea Eparhiei de Alba Iulia. Iată, încă
lin act de reparaţie care vine în vremea noastră, după ce îl
doriseră atîţia în decursul vremurilor, mai ales de la 1848
încoace, Şaguna şi mulţi alţii.
In 1885, ca şi în 1925, ba chiar mai repede decît atunci,
corpurile legiuitoare ale României de azi, bisericeşti şi civile,
au trecut toate aceste Legi prin toate formele, dîndu-le înaltă
aprobare şi viaţă, arătîndu-se astfel încă o dată puternica le
gătură ce există şi azi între Biserică şi popor, larga înţelegere
de care se bucură Biserica Ortodoxă din partea Statului
Român.
*
Sărbătorirea acestor aniversări şi realizări noi a avut loc

la Bucureşti, într-un cadru deosebit de solemn, cu participa
rea a peste o sută de delegaţi de peste hotare, din parteg. tutu
ror Bisericilor Ortodoxe surori, din partea Patriarhiei Ecu
menice de Constantinopol, a Patriarhiei Alexandriei, Antiohiei,
Ierusalimului, Moscovei, Serbiei, Bulgariei, a Bisericilor Ci
prului, Greciei, Poloniei, Finlandei, a Bisericii Romano-Cato
lice, a Bisericilor Vechi-Orientale din India, Egipt, Etiopia şi
Armenia, a Bisericii Anglicane, a Bisericii Vechi-Catolice din
Olanda şi Austria şi a reprezentanţilor tuturor marilor orga
nizaţii creştine internaţionale, Consiliul Ecumenic al Biserici
lor, Conferinţa Bisericilor Europene etc. Participarea repre
zentanţilor tuturor parohiilor române din ţările Europei şi din
partea Arhiepiscopiei Misionare din America, participarea
şefilor şi reprezentanţilor tuturor cultelor din România, parti-
m f ANTONIE P1.AMADEAI.A
dparea membrilor Consiliului Naţional Bisericesc şi a autori

tăţilor de Stat reprezentate de conducătorii Departamentului
Cultelor, la şedinţa solemnă a Sfîntului Sinod, participarea
unui impresionant număr de credincioşi şi clerici din ţară,
alături de cei din străinătate, la slujba solemnă de la Catedrala
«Sfîntul Spiridon Nou», au dat o strălucire cu totul deose
bită sărbătoririi.
Conducătorii tuturor delegaţiilor străine şi reprezentanţi ai

cultelor din ţară au luat cuvîntul, spre a elogia Biserica noastră
pentru înfăptuirile ei trecute şi pentru cele din prezent, sub
cîrmuirea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în
frunte cu Patriarhul Justinian (f 1977).
Cele patru evenimente sărbătorite au făcut să crească şi
să se înalţe cu mulţumire, în rugăciune către Dumnezeu,
bucuria Bisericii noastre, şi au prilejuit clerului şi credincio
şilor noştri satisfacţii duhovniceşti deosebite. întregul popor
credincios, pînă în cea mai îndepărtată parohie, a participat
la evenimente, prin Te-Deum-ul şi cuvîntările ce s-au rostit
în toate bisericile în ziua de 1 noiembrie 1975.
2
B IS E R IC A ORTODOXĂ ROMÂNĂ
ŞI RĂZBOIUL DE IN D EPEN D EN ŢĂ
1. Născut din daci, «cei mai drepţi şi cei mai viteji dintre
traci», după cum îi numeşte Herodot, şi din romani, despre
care Virgilius spunea că sînt hărăziţi «să impună în lume pa
cea, să-i cruţe pe cei supuşi şi să lupte împotriva celor orgo
lioşi» *, iar Cicero îi lăuda că «valorează prin disciplină tot atît
cit valorează şi în arta militară» 12 — popoare cunoscute în
istorie pentru îndemînarea lor atît în arta păcii, cît şi în cea
a războiului — poporul român şi-a făcut loc în lume şi şi-a
conturat personalitatea în condiţii de permanentă tensiune.
Aria geografică ce i-a fost hărăzită de Dumnezeu şi anume
cele două părţi ale Carpaţilor, cu podişuri pentru păşune, cu
dealuri pentru vii şi livezi bogate şi cu cîmpii udate de nuri
cu ape cristaline bune pentru recolte îmbelşugate, a fost dintru
început un Eden rîvnit şi de alţii, aşa încît strămoşii noştri au
trebuit să-şi apere mereu nu numai graniţele şi ograda, ci chiar
fiinţa care, nu de puţine ori, le-a fost în primejdie de moarte.
De aceea se şi vorbeşte despre «miracole» atunci cînd istoricul
se porneşte să-i scrie istoria. Miracolul naşterii din două po
poare puternice, viteze dar în crîncenă opoziţie ,•miracolul pre
luării aproape în întregime a limbii cuceritorului roman ,•mira
colul supravieţuirii «mileniului migraţiilor»3. ...Asupra acestei
perioade trebuie să ne oprim puţin. De la părăsirea Daciei de
către Aurelian la sfîrşiiul secolului al III-lea, pînă la formarea
primelor state româneşti în secolele al IX—XlV-lea, marile
migraţii din Orient spre Europa occidentală au trecut, toate,
peste noi, în goana cailor, aducînd moarte şi distrugere, îm
prăştiind teamă şi nesiguranţă. Trebuie să fi fost greu de trăit
şi de supravieţuit pe vremea aceea. Se spune că acei strămoşi
1. E n e i d a , cartea VI, 851— 853.
2. T u s c u l a n e , I, 2.
3. C. C. Giurescu, R o m â n ii in m il e n iu l m iy t a l ii l o r , în «Biserica O rto
doxă Română, XCTII (1975), nr. 5 - 6, p. 729- 745.
îndepărtaţi aveau la carele cu boi două proţapuri, în aşa fel

ca la cel mai neaşteptat semn — focurile aprinse pe vîrfuri de
dealuri, telegraful vremii — să poată repede schimba boii şi
porni în direcţia opusă, spre a se pune la adăpost de năvălitori.
Şi totuşi... după această perioadă cînd, prinzînd răgazuri de
linişte, se organizează primele formaţii statale româneşti, cu
Gelu, Glad şi Menumorut, Litovoi şi Seneslau, apoi cu Basa
rabii şi Muşatinii, se face constatarea aproape incredibilă că
aceşti urmaşi ai dacilor şi ai romanilor, şi-au păstrat distinctă
şi precisă fiinţa naţională, formîndu-şi o personalitate bine
conturată, vorbind o limbă a sa, fiică sigură a latinei popu
lare, uşor de recunoscut, şi păstrîndu-şi credinţa creştină orto
doxă în care se născuse.
Despre români se spune că sînt creştini de cînd sânt români.
Procesul de creştinare a fost concomitent cu acela de formare,
datorită pe de o parte propovăduirii Sfîntului Andrei, iar pe
de altă parte coloniştilor romani, cei mai mulţi creştini din
aria de propovăduire a Sfîntului Pavel. Creştinarea lor a fost
uşurată şi de faptul că dacii erau probabil monoteişti şi cre
deau în nemurire, învăţături peste care se va suprapune, uşor
pe atunci, noua învăţătură creştină.
2. Primele state româneşti nici n-au apucat bine a se forma,
că au şi început a se face simţite intenţiile unor mari puteri
de a le cotropi. înainte de a ataca şi cuceri Constantinopolul,
otomanii vor începe atacurile împotriva ţărilor româneşti, pe
care le vor hărţui apoi veacuri întregi, cu perseverenţă, cu
forţe mereu înnoite, în numele dreptului celui mai lipsit de
omenie şi de raţiune, dreptul celui mai tare. Se vor lupta cu
ei, apărîndu-şi neamul şi legea — căci neamul şi legea au
fost dintru început forţele noastre mobilizatoare — Mircea cel
Bătrîn (1386— 1418), Dan al II-lea (1422— 1431), Vlad Dracul
(1436— 1446), Vlad Ţepeş (1456— 1462, 1476), Ştefan cel Mare
(1457— 1504). Radu de la Afumaţi va purta în Ţara Româ
nească nu mai puţin de 19 războaie cu turcii. De războaie şi
relaţii încordate cu turcii sînt legate şi numele lui Mihai V i
teazul (1593— 1601), cel care pentru scurtă vreme va uni în-
tr-un stat naţional unic toate cele trei state româneşti, refăcînd
vechea Dacia Felix, fericită mai ales pentru că era unitară,
apoi numele lui Matei Basarab (1632— 1654), al lui Constantin
Brâncoveanu (1688— 1714) şi ale multor altora.
Turcii iau fost secole de-a rîndul spaima de zi şi de noapte,
ameninţarea permanentă sub care au trăit strămoşii noştri.
Era pericolul pustiirilor, al luării de ostateci, mai ales prunci,
BISERICA ORTODOXĂ ROMANA ŞI RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢA 373
al turcirii, al plătirii de biruri grele, al impunerii pe cele două

scaune domneşti, la Bucureşti şi Iaşi, a unor domni numiţi după
bunul lor plac. Domniile fanariote se instalează în Moldova
de la 1711, iar în Ţara Românească de la 1716, şi durează pînă
Ia 1821, cînd revin domniile pământene, dar şi înainte şi după
aceea, chiar domnii pămînteni au trăit, mereu sub ameninţarea
mazilirii după bunul plac al Sultanului, a cărui bunăvoinţă nu
se putea menţine decît cu aur.
Deşi ţările române s-au pretins întotdeauna autonome şi
suverane, deşi turcii au recunoscut acest lucru prin tratate
scrise, totuşi în fapt, şi chiar în alte înscrisuri la ei acasă, au
pretins mereu că sîntem «provincii privilegiate», cum a făcut
Abdul Hamid al II-lea în «Constituţia turcească», pe care a
promulgat-o numai cu un an înaintea războiului nostru pentru
independenţă, în 1876. Situaţia aceasta a fost întotdeauna into
lerabilă şi românii n-au pierdut nici un prilej de a o spune,
prin cuvînt şi prin faptă. Ori de cîte ori românii îşi reafirmau
independenţa şi suveranitatea, tot de atîtea ori turcii porneau
un război. De cele mai multe ori au fost bătuţi. Ca să ne dea
pace, domnitorii s-au învoit să le plătească tribut, dar în schim
bul acestei plăţi turcii se obligau să ne apere integritatea te
ritorială, autonomia internă şi neatîrnarea. Aşa s-a hotărît
prin tratatele pe care le-au încheiat, spre exemplu, în Moldova
Bogdan al III-lea (1504— 1517), la 1511 şi Vasiie Lupu (1634—
1653) la 1634, iar în Ţara Românească Mircea cel Bătrîn
(1386— 1418) şi Vlad Ţepeş (1456— 1462). Pacea de la Kuciuk-
Kainargi (1774) dintre ruşi şi turci reînnoia pentru ţările ro
mâneşti toate aceste vechi tratate şi privilegii. Episcopul Che-
sarie de la Rîmnic, contemporan cu evenimentele, nota în pre
faţa Ia Mineiul lunii octombrie (1776), cu satisfacţie, că «îm
părăţia a întărit ceale veche privileghiuri şi obiceiuri» 4.
Iată cîteva modele din aceste vechi aşa-zise «capitulaţii»
din secolul al XVI-lea !
Art. 1. «Poarta recunoaşte Moldova ca ţară liberă şi ne
supusă» ;
Art. 2. «Religia creştină, profesată în Moldova, nu va fi
niciodată oprimată nici tulburată, iar naţia sa va avea libera
dispoziţie de bisericile sale, ca şi în trecut» ;
Art. 3. «Poarta se angajează să apere Moldova contra ori
cărei agresiuni eventuale şi s-o menţină în starea în care se
4. Bianu şi Hodoş, H ib lio ijiu liu veche r o m â n e a s c ă , II, p. 216.
găsea mai înainte, fără să i se facă nici cea mai mică nedrep
tate şi fără a suferi nici cea mai mică ştirbire a teritoriului ei» ;
Art. 4. «Moldova va fi condusă şi guvernată după propriile
ei legi, fără ca Poarta să se amestece în aceasta în nici un fel»
şi mai departe : «turcii nu vor putea avea, nici să cumpere pă-
mînturi în Moldova şi nu vor putea nici să construiască acolo
moscheie, nici să se stabilească acolo în vreun fel» 56.
In capitulaţiile încheiate de Vasile Lupu cu Mehmed al
IV-lea (1648-—1687) se preciza că «Moldova va păstra titlul
de ţeară independentă. Titlul acesta se va reproduce în toate
scrisorile ce Poarta Otomană va adresa Principelui» (art. 9) e.
în linii mari, aceleaşi prevederi conţineau şi «capitulaţiile»
încheiate de domnitorii Ţării Româneşti Mircea cel Bătrîn şi
Vlad Ţepeş, arătîndu-se în plus că domnitorul trebuie să fie
creştin, ales de mitropolit şi de boieri şi că acesta avea drep
tul de a face pace sau război.
Dar, cum am mai spus, turcii nu s-au ţinut niciodată de
cuvînt, nici de înscris. De aceea, mereu trebuiau reînnoite
tratatele, pentru a fi mereu călcate. Ceea ce a făcut pacea de
la Kuciuk-Kaînargi, a trebuit să facă din nou pacea de la
Adrianopol (1829), dar tot în zadar. Privilegiile erau mereu,
dacă nu contestate direct, călcate în fapt. De aceea lui Tudor
Vladimirescu i-a urmat revoluţia de la 1848, iar acesteia ma
rea îndrăzneală care a fost unirea Principatelor de Ia 1859.
Unirea a ¡ost visul dintotdeauna al românilor. Românii din
toate provinciile s-au ştiut fără încetare fraţi şi au suferit din
pricina despărţirii impuse de o istorie pe care nu erau lăsaţi
să şi-o facă singuri, aşa cum ar fi vrut. Interesul marilor
puteri a fost întotdeauna să ne ţină împărţiţi. Chiar şi după
unirea din 1859, turcii continuau să ne conteste autonomia,
dar eram deja intraţi în cea de a doua parte a secolului al
5. D. A. S turdza şi C. C o lescu -V artic, A c t e ş i d o c u m e n t e r e l a t i v e Iu
i s t o r i a r e n a ş t e r i i R o m â n i e i , I, Bucureşti, 1900, p. 4 ; Ioan Ionaşcu, P. Băr-
bulescu, Gh. G heorghe, T r a t a t e l e i n t e r n a ţ i o n a l e a l e R o m â n i e i 1354 — 1920,
Bucureşti, 1975, p. 69— 7 0 ; N . Copoiu, «C a p i t u l a ţ i i l e » — t r a t a t e f u n d a m e n
t a l e p r iv in d i s t o r i a s u v e r a n i t ă ţ i i d e s t a t a ţ ă r i l o r r o m â n e , în «Magazin
istoric», IX (1975), nr. 3 (96), p. 3 6 ; Io n Popescu P uţuri, D in t r e c u t u l d e
lu p t ă a l p o p o r u l u i r o m â n p e n t r u a p ă r a r e a s u v e r a n i t ă ţ i i ş i i n d e p e n d e n ţ e i
p a t r i e i , în «.Anale dte isitorie», 22, 1976, nr. 1, p. 20— 21, elf. Pr. N. Şerbă-
neiscu, C e n t e n a r u l i n d e p e n d e n ţ e i d e s t a t a R o m â n i e i , în «Biserica O rto
do xă Română», înr. 5— 6/1977.
6. V ezi şi C. C. G iurescu, L u p t a p o p o r u l u i r o m â n p e n t r u i n d e p e n
d e n ţ ă p o l i t i c ă î n a i n t e d e 1877, în «Analele U n iv e rs ită ţii Bucureşti», seria
Ş tiin ţe sociale ; Isto rie , 16, 1967, p. 57— 58.
BISERICA ORTODOXA ROMÂNA ŞI RĂZBOIUL DE INDEPENDENTA 37 5
XIX-lea. Ceea ce fusese mai mult sau mai puţin acceptat cu

secole înainte, cînd abuzul marilor puteri juca rol de lege,
nu mai putea continua. Lumea se trezea şi în acest răsărit
căzut de atîta vreme sub incidenţa unei gîndiri politice străine
de logica, de bunul simţ şi de morala cea mai elementară.
3. 1877 n-a apărut din senin în istoria României şi n-a
fost o răscruce neaşteptată. Fusese pregătit secole de-a rîn-
dul, de lupte şi de speranţe, de toţi cei care îi înfruntaseră
pe turci ori de cîte ori aceştia îndrăzniseră să ne calce hota
rele. N-a fost acceptată nici o pace ruşinoasă, armatele turceşti
n-au trecut niciodată hotarele fără să fie atacate şi de cele
mai multe ori alungate. Şi trebuie să ţinem seama că era
vorba de cuceritorii Constantinopolului, de cei care şterseseră
de pe faţa pămîntului un imperiu ca cel bizantin, o forţă mi
lenară a spiritului şi a spadei.
1877 a fost doar momentul culminant al unei aspiraţii per
manente. Cînd, în Balcani, lupta politică antiotomană a început
a se contura mai evident, România, prin oamenii ei politici
experimentaţi, ca, de pildă, Mihail Kogălniceanu, veteran al
unirii din 1859, a trimis Porţii revendicări precise care aveau
în vedere în special recunoaşterea deplinei noastre autonomii
şi suveranităţi, într-un cuvînt independenţa şi neatîrnarea
(Memoriul din 16/28 iunie 1876). Memoriul trimis de Mihail
Kogălniceanu era limpede şi îndrăzneţ. în final, el avertiza
«Sublima Poartă» (sultan era Murad al V-lea, urmat în 1876
de Abdul Hamid al II-lea) că respingerea acestor revendicări
ar duce la schimbarea totală a atitudinii României şi la con
secinţe nedorite de turci. Turcii n-au înţeles momentul istoric
şi nu au răspuns afirmativ cererilor româneşti. Neutralitatea
pe care o promisese Kogălniceanu nu-şi mai avea acum rostul.
Acesta, în calitate de ministru de externe, orienta acum poli
tica românească dinamic şi clarvăzător, spre o soluţie radicală.
El trimise ambasadorilor români de pe lîngă puterile europene
o notă în care explica situaţia, indicîndu-le să orienteze marile
puteri şi opinia publică în favoarea noastră. Nicolae lorga
caracterizează astfel nota lui Kogălniceanu : «Ea face cea mai
mare onoare omului care a scris-o şi diplomaţiei unui stat
vasal care a îndrăznit să ridice acest nobil glas, unul din cele
mai nobile ce au fost vreodată auzite pentru dreptate şi pentru
suferinţa omenească înaintea Europei» 7.
7. N. Adăniloaie, C u c e r i r i l e i n d e p e n d e n ţ e i d e s t a l a R o m â n i e i , Bucu
reşti, 1973, p. 37.
Dar răspunsul turcilor a fost considerarea ţărilor româneşti

ca «provincii privilegiate» ale Imperiului otoman. La 4/16 apri
lie 1877, va fi semnată la Bucureşti Convenţia prin care Ro
mânia permitea trupelor ruseşti libera trecere pe teritoriul
nostru şi «tratament rezervat armatelor amice». Din partea
română semnează Mihail Kogălniceanu, ministru de externe.
Tratatul se încheie «de pe poziţii de egalitate, între state su
verane, prin care integritatea României era oficial recunos
cută de Imperiul rus» 8.
îndată după aceea, deşi nu se hotărîse şi intrarea în război,
în ţară se decretează mobilizarea generală (6/18 aprilie 1877).
58.700 de soldaţi au fost puşi pe picior de război în trei
săptămîni.
La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei şi
trupele sale au şi trecut frontiera română în drum spre Balcani.
Armata română se înşiră, în aşteptare, de-a lungul Dunării,
între Turnu Severin şi Călăraşi, spre a nu permite ca turcii
să aleagă drept teatru de război nordul Dunării. Prevederea
a fost bună, pentru că de îndată au şi început tatonările başi-
buzucilor prin dese atacuri la nordul Dunării şi chiar bom
bardamente la Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi,
ceea ce va fi de îndată socotit la Bucureşti ca act de agre
siune turcească, împotriva unei ţări cu care nu era în război.
La 8 mai 1877 (calendarul îndreptat), armata română trage
primul foc de tun la Calafat, în legitimă apărare. în mintea
şi în inima românilor reveniră vremurile lui Mircea, ale lui
Ştefan, ale lui Mihai. Primul foc de tun a fost trimis în mijlocul
armatei turceşti de la Vidin. Din acea zi, Vidinul se va adăuga
în istoria României lingă Rovine, Vaslui, Războieni şi Călu-
găreni.
Poporul cere proclamarea independenţei şi decretarea stării
de război cu Turcia. La 29 aprilie/11 mai 1877, Camera face
propuneri formale guvernului de a declara război. A doua zi,
senatul face acelaşi lucru. Mihail Kogălniceanu mai are încă
timpul de a trimite puterilor europene, aşa-numitele «puteri
garante», care de fapt n-au garantat niciodată nimic, sau mai
exact, nu şi-au exercitat niciodată în mod serios garanţiile, o
notă prin care explica noua situaţie. El denunţa agresiunea
turcă de-a lungul Dunării şi considera că Turcia a început de
8. Ion Popescu Puţuri, L u p ta m u l t is e c u la r ă a p o p o r u l u i r o m â n p e n t r u
a p ă r a r e a d r e p t u l u i d e l i b e r t a t e s o c i a l ă ţ i n a ţ i o n a l ă ..., în «Anale de istorie»,
21, 1975, nr. 3, p. 30.
BISERICA ORTODOXA ROMANA ŞI RĂZBOIUL DE INDEPENDENTA 377
fapt războiul pe care România îl acceptă pentru că trebuie să

se apere.
Cîte precauţiuni diplomatice !
Kogălniceanu procedase cu aceleaşi precauţiuni şi faţă de
Imperiul otoman, cînd oferea neutralitatea, şi faţă de cel ţarist,
cînd permitea libera trecere a armatelor pe teritoriul Ro
mâniei, şi acum faţă de puterile garante. Diplomaţia română
trebuia să aibă în vedere totul, să nu rişte în nici o parte, spre
a «apăra pămîntul nostru, a salva instituţiile noastre şi spre a
asigura existenţa noastră politică», cum spunea Kogălniceanu,
La 9/21 mai 1877, în Cameră, Mihail Kogălniceanu, fără a
mai aştepta garanţii de nicăieri, bizuindu-se doar pe dreptul
sfînt al naţiunii de a exista şi de a fi liberă şi independentă,
suverană şi neatîrnată, bizuindu-se pe poporul care aştepta pe
cineva care să-i materializeze în cuvînt şi faptă hotărârea, bi
zuindu-se pe vitejia ostaşilor români care stăteau la Dunăre
gata Ia datorie, în numele guvernului, proclamă independenţa.
Cuvântarea lui Mihail Kogălniceanu ar trebui citată toată.
E un document de mare vibraţie patriotică. Poporul a retrăit
entuziasmul lui Î859 cînd acelaşi Kogălniceanu găsise cuvintele
cele mai potrivite ca să exprime ceea ce simţea toată suflarea
românească. Şi de data aceasta a fost la fel de inspirat :
Sîntem independenţi; sîntem naţiune de sine stătătoare.
Avem domn de sine stătător... Am ajuns la scopul urmărit nu
azi, ci pot zice, de secole, şi mai cu deosebire de la 1848
încoace...
Fiindcă sosise ceasul adevărului, Kogălniceanu restabileşte
întreg adevărul istoric asupra situaţiei ţărilor române şi a
raporturilor lor reale în trecut cu Poarta Otomană :
«Mai întîi de toate, domnilor, ne facem întrebarea : ce am
fost înainte de declararea războiului ? Fost-am noi dependenţi
de Turcia ? Fost-am noi provincie turcească ? Fost-am noi
vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Stră
inii au zis aceasta ; noi n-am zis-o niciodată. Noi n-am fost
vasali. Sultanul n-a fost suzeranul nostru. Insă, era ceva : erau
nişte legături sui generis, nişte legături care erau slabe cînd
românii erau tari ,• nişte legături care erau tari cînd românii
erau slabi».
Şi mai departe defineşte situaţia prezentă :
«Ne întrebaţi acum ce sîntem ? Sîntem în stare de război
cu turcii. Legăturile noastre cu înalta Poartă sînt rupte şi cînd
va fi ca să se facă pacea, nu cred că un singur român va mai
consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de mai înainte,
rău definită, hibridă şi jignitoare, atît intereselor României,

cit şi intereselor Turciei. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am
cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezenta-
ţiunii naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi inde
pendentă».
Cuvîntarea lui Mihail Kogălniceanu a fost un vibrant apei
către naţiune pentru trezirea şi angajarea ei totală în realita
tea cea nouă la care îi dădeau dreptul cele mai elementare
legi ale dreptului şi raţiunii.
«Noi trebuie să dovedim că sîntem o naţiune vie, trebuie
să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să do
vedim că sîntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să
păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi
această misiune în momentele de faţă este încredinţată for
ţelor şi fiilor noştri care mor la hotare».
El acuză Turcia de agresiune :
«Starea noastră de război este făcută de însăşi Turcia, nu
numai pe teritoriul nostru, dar şi în apele noastre».
Odată pentru totdeauna, poporul român trebuie să se hotă
rască să-şi ia soarta în propriile mîini :
«Nu mai voim să depindem de certurile altora...)' voim să
«răspundem numai pentru greşelile noastre... să arătăm că
sîntem o naţiune hotărîtă să ne ocupăm de noi».
Kogălniceanu afirmă apoi dorinţa României de a trăi în
pace cu toate ţările :
«Noi vrem să fim bine cu toate puterile, şi cu Rusia şi cu
Austria şi chiar cu Turcia ; şi cu Turcia vom face legături noi,
dar legături de acelea care se cuvine să se facă în secolul al
XlX-lea, cum am făcut cu Austria...».
«Mă rezum, domnilor : voim să fim independenţi, pentru
că voim să trăim viaţa noastră proprie, pentru că nu voim
să mai pătimim pentru greşelile altora, pentru că voim ca
la Gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra răz
boiului» 9.
*
Trupele ruse şi române din sectorul Plevna au fost puse

sub comanda Domnitorului Carol, secondat de Generalul Al.
Cernat. La 20 august 1877 Domnitorul dă ordin de trecerea
Dunării :
9. Cuvîntarea lui M. Kogălniceanu în «Monitorul oficial», nr. 118,
27 mai 1877, cf. « A n t o l o g ia » P u i (Ic le i , 1877, ed. de Rodica Florea, Bucu
reşti, 1877, p. 1— 6.
BISERICA ORTODOXA ROMANA Ş I RĂZBOIUL DE INDEPENDENTA 379
«Oşteni... războiul se apropie de hotarele noastre şi dacă

turcii ar fi învingători, este învederat că ar năvăli cu toţii
asupra ţării, aducînd cu dînşii măcelul, prădarea şi pustiirea...
Oşteni români, voi ştiţi cît de mult a suferit Patria noastră
timp de 200 de ani în care vi se răpiseră mijloacele de a mai
apăra bărbăteşte, pe cîmpul de bătaie, drepturile ei. Aveţi
astăzi ocaziunea de a arăta din nou vitejia voastră şi Europa
întreagă stă cu ochii ţintiţi spre voi. înainte dar, cu inima
românească şi lumea să ne judece după faptele noastre» 101.
Şi I. C. Brătianu, prim-ministru, justifica războiul tot ca
pe o necesitate internă de apărare, nu de cucerire :
«Nu avem să cucerim... nu avem să luăm Constantinopolul;
avem să ne afirmăm şi să ne asigurăm naţionalitatea Română
înaintea Europei care trebuie să asculte dreptăţile noastre».
Proclamarea independenţei a înfierbîntat inimile români
lor de pretutindeni. Teodor Văcărescu nota în memoriile sale:
«De la o margine la alta toate inimile românilor sînt cu
prinse de un nespus entuziasm. Autorităţile şi corpurile con
stituite, oraşele, satele, cătunele, toţi, într-un cuvînt, de la
mic pînă la mare, se rostesc gata la orice jertfe, pentru a sus
ţine, cu toate bunurile naţiunii, cu aurul şi sîngele ei, liber
tatea şi neatîrnarea patriei» lt.
Ostaşii români s-au acoperit de glorie la Nicopole, la
Vidin, la Smîrdan, la Griviţa, la Rahova, la Plevna, Aproape
zece mii dintre ei nu s-au mai întors acasă. Nume ca V u i t o r
Mărăcineanu, G. Şonţu, Dimitrie Giurescu, Grigore Ioan,
Candiano Popescu, Alexandru Cernat, Constantin Ţurcanu
(Peneş Curcanul), au rămas legendare în istoria României.
Cucerirea Plevnei şi predarea lui Osman Paşa la 28 noiem
brie — 10 decembrie 1877, împreună cu toată armata pe care
o comanda (el s-a predat colonelului român Cerchez, zicîndu-i:
Capitulez cu armata, predîndu-mă în mîinile junei si bravei
armate române), a marcat consfinţirea pe cîmpul de bătălie
a Declaraţiei de Independenţă. Vor mai urma încă tratative
la masa păcii ; marile puteri vor încerca încă manevre d e
ultimă oră menite să ne pună noi piedici, dar înapoi nu se
mai putea merge.
10. D o c u m e n t e p r iv in d I s t o r i a R o m â n i e i . R ăzboiul p e ntru Ind epe n
denţă, vo i. V , p. 544 şi Pr. C o nstan tin G ale riu, C u c e r i r e a I n d e p e n d e n ţ e i
d e s t a t a R o m â n ie i, r e f l e c t a t ă în a c t e d i p l o m a t i c e , p r e s ă ş i p u b l i c a ţ i i
e x t e r n e , în «Biserica O rto d o xă Română», nr. 5— 6/1977.
11. V . Vesa, C u c e r i r e a i n d e p e n d e n ţ e i d e s t a t , f a c t o r d e p r o g r e s în
d e z v o l t a r e a R o m â n i e i , în «Tribuna», 18 (1063), X X I, 5 m ai 1977, p. 3.
380 t A N T O N IE PLA M A D EA LA
Chiar în primul protocol încheiat după armistiţiul dintre

ruşi şi turci ia 29—31 ianuarie 1878 se recunoştea «Indepen
denţa României» şi recunoaşterea se va repeta şi prin pacea
de la San Ştefano de lingă Constantinopol (la 19 februarie
—3 martie 1878) şi prin cea de la Berlin (din iunie—iulie 1878).
4. Biserica Ortodoxă Română, clerul şi credincioşii ei, în
tot decursul istoriei zbuciumate a patriei, a fost alături de
năzuinţele cele mai profunde ale naţiunii. Biserica nu s-a izo
lat, nu s-a considerat niciodată o entitate separată de popor,
n-a gîndit altfel decît el. Era firesc — aşa cum fusese firesc
şi la 1821, şi la 1848, şi la 1859 —•era firesc ca şi acum ea să
fi fost din prima clipă sensibilă la idealul independenţei şi să
se înroleze din prima clipă în rîndurile celor ce trebuia s-o
apere cu orice preţ. Situaţia era excepţională şi cerea măsuri
şi angaţări excepţionale. Acestea n-au lipsit nici din partea
Bisericii, aşa cum n-au lipsit din partea nici unei categorii de
români. Războiul pentru independenţă şi neatîrnare a fost răz
boiul întregului popor.
Episcopul Atanasie Stoianescu al Râmnicului Noului Se-
vorin (1873— 1880), la 20 august— 1 septembrie 1877, se duce
la Corabia şi acolo, de faţă fiind domnitorul Carol, primul
ministru Ion C. Brătianu şi alţi bărbaţi de stat, săvârşeşte o
slujbă solemnă de binecuvântare a armatei, după care arma
tele române trec Dunărea. Intr-o Circulară pe care o dă cle
rului el spunea : «Ţara noastră care de mai multe secole a
suferit şi suferă barbarismul... văzînd că nu mai găseşte un
alt mijloc de scăpare, ci numai în viguroasele braţe ale fiilor
săi, i-a chemat pe toţi la arme» 12.
12. A r h i v a E p i s c o p i e i R î m n i c u l u i şi A r g e ş u l u i , «Fondul E p i s c o p i e i
R îm n icu lu i N o u lu i Severin», Dosar 1 4 / 1 8 7 7 , f. 6 3 — 6 3 v . c f . ţ G h e r a s i m
C r i s t e a - P i t e ş t e a n u l , A r h i e r e u - v i c a r a l E p i s c o p i e i R î m n i c u l u i şi A r g e ş u l u i ,
R ă z b o i u l (ie independentă în docum entele Episcopiei Rîmnicului ş i A r g e
şu lu i, R î m n i c u - V î l c i i , 1 9 7 7 , p. 10.
A s e v e d e a p e l a r g ş i r e v i s t a « M i t r o p o l i a O l t e n i e i » , ( 1 9 7 7 ) , n r . 4 — 6,
cu u r m ă t o a r e l e a r t i c o l e : t T e o c t i s t , A r h i e p i s c o p ş i M i t r o p o l i t , în lumina
centenarului neatârnării noastre naţionale ; I d e m , C hem ările solem nei săr
bătoriri a centenarului Independenţei ( c u v î n t a r e f e s t i v ă ) ; t N e s t o r V .
Severineanul, Contribuţia patriotică adusă de c l e r u l d i n părţile oltene, in
anii 18 7 7 — 1878 ; t G h e r a s i m P i t e ş t e a n u l , Date despre Războiul pentru In
dependentă din Arhiva vlădicească d e la Rîmnicu V ilcea ; P r . D . B ă l a ş a ,
Clerici ostenitori pentru Independentă naţională, înainte de anul 1877 ;
Pelre Ş t e f ă n c s c u , Unele d o c u m e n t e privitoare Ia participarea clerului din
Oltenia la susţinerea Războiului pentru Independenţă 1877— 1878; P r . A I
S t ă n c i u l e s c u , Povătuiri ale ierarhilor români pentru sprijinirea Războiului
dc independenţă ; l’ r o f . M . M î ş u l e s c u , Contribuţii m ateriale ale unor clerici
B IS E R IC A ORTODOXĂ ROM ÂN A Şl R Ă Z B O IU L DE IN D E P E N D E N T A 38 i
El publică imediat cărţi de rugăciuni pentru trebuinţele

ostaşilor şi rugăciuni pentru toţi creştinii în caz de război.
Mitropolitul primat, Calinic Miclescu, rînduieşte şi el rugă
ciuni în toată Biserica pentru eroii căzuţi şi pentru invocarea
ajutoruiui iui Dumnezeu.
Dar nimeni nu s-a limitat numai la rugăciuni, la publicaţii
şi la declaraţii de adeziune. S-a trecut peste tot la fapte con
crete, la participarea directă, materială a clericilor şi institu
ţiilor bisericeşti, la împlinirea nevoilor urgente pe care le re
clama situaţia de pe front şi cea din interior. Va fi greu să
facem loc aici întregii contribuţii aduse de persoane şi insti
tuţii. Vom însemna doar unele din ele, exemplificînd dome
niile în care clerul şi-a putut oferi sprijinul imediat şi preţios.
La Rîmnicul Vîlcii se solicită localul Bolniţei episcopiei
pentru încartiruirea unui batalion militar. Episcopul îl oferă
imediat1:!. Acceptă, de asemenea, să fie preşedintele unui co
mitet care să se ocupe cu strîngerea de bani pentru arme. Pre
fectul judeţului Vîlcea, Dumitru Simulescu, îi trimisese o scri
soare în care îi spunea simplu şi direct : «Avem braţe, nu
avem puşti» *14. Şi episcopul s-a apucat imediat de cumpărat
puşti. El dă dispoziţie să se înfiinţeze în toată eparhia «Comi
şi aşezăm inte bisericeşti, din ţinuturile din dreapta Oltului la Războiul
pentru in depen den ţă; P r o f . C o r n e l i u T a m a ş , Contribuţia clorului din ju
deţul V îlcea la susţinerea Războiului pentru independenţă, de la 1877 ;
P r o f . G h . R ă d u l e s c u , Corespondenţa intre conducerea ep arh iei Rîmnicului
Noul Severin şi «Comitetul doam n elor craiovcne» creat pentru ajutorarea
ostaşilor răniţi, 1877— 1878; P r . S c a r l a t B ă d e s c u , Amintiri despre partici
parea seminaristului G heorghe N ecşulescu, din Argeş, la Războiul d e In
dependenţă, din 1877 ; P r . E u s t a ţ i u C u m p ă n a ş u , Sergentul m ajor Florea
Rlejan, primul erou din Islaz, căzut în 1877... ; A r h i d . P r o f . I o a s a f G a n e a ,
Decoraţii şi m edalii oierite slujitorilor bisericeşti din Eparhia Rîmnicului
Noul Severin, cu prilejul Războiului de Independenţă ; P r o f . V . T a m a ş ,
Prizonieri turci la M înăstirea Bistriţa-V îicea, în 1878; Ş t . R e ş c e a n u , M a
nuscrisul rom ânesc «Hora P levn ei » din biblioteca M itropoliei Olteniei-
C raiova ; C . A l b u , Dascălul bisericesc Chir iţă. Rosescu, cîntînd Războiul
pentru Independenţa ţ ă r ii; P r . I. I o a n i c e s c u , Preotul Constantin D. Popescu
din Vîrtop-Dolj, culegător d e folclor privind Războiul pentru Independenţa
d e Stat ; f N e s t o r V o r n i c e s c u - S e v e r i n e a n u l , O biecte şi imagini expuse în
colecţia muzeală a A rhiepiscopiei C raiovei la M înăstirea Jitianu cu pri
lejul gloriosului Centenar al Independenţei de stal a României, 1877— 1878 ;
Ştefan R eşcean u, Sărbătorirea Centenarului Independenţei d e stat a
României.
13 . f G h e r a s i m C l r i s t e a - P i t e ş t e a n u l , op. cit., p. 1 1 .
1 4 . A r h i v a E p i s c o p i e i R m . V î l c i i — D o s a r 6111877, f. D , c f . C . C.
G i u r e s c u şi D i n u C . G i u r e s c u , Istoria românilor din cele mai v ech i timpuri
pînă astăzi, e d . a I l - a , B u c u r e ş t i , 1 9 7 5 , ,p. 6 3 5 , c f . f G h e r a s i m C r i s t e a — P i t e ş -
t e a n u l , op. cit., p. 12.
382 t A N T O N IE PLĂ M Ă D EA LĂ
tete clericale;) pentru strîngerea de ofrande şi bani pentru sus

ţinerea armatei române ir>. Arhivele vremii, din Fondul Epis
copiei Rimnicuiui Noului Severin, Fondul Mînăstirii Bistriţa,
Arhivele Statului, Filiala Vîlcea, «Fondul Prefecturii judeţu
lui Vîlcea», păstrează nenumărate nume de preoţi care au
contribuit cu bani, haine şi alimente pentru front. Arhiereul
Gherasim Cristea Piteşteanul a adunat cu migală şi grijă nu
mele tuturor acestor preoţi în lucrarea sa : Războiul de In de
pendenţă în docum entele Episcopiei Rimnicuiui şi Argeşului,
(Rîmnicu-Vîlcii, 1977, 91 p. + 38 planşe). Nu le vom repeta
aici. Merită amintiţi şi foarte mulţi preoţi care şi-au oferit o
parte din salariul lunar «pînă la sfîrşitul războiului», lată ce
scria preotul Constantin Rădulescu din Ocnele Mari Ministe
rului Instrucţiunii Publice la 16 septembrie 1877 :
«Deşi subsemnatul mă găsesc împovărat de o grea familie
avînd a îngriji de patru fete, care sînt mai greu de îngrijit, şi
deşi am mai oferit şi zece lei la Crucea Roşip, precum şi o
vacă, cu toate acestea, văzînd greaua împrejurare în care se
află astăzi iubita noastră ţară România, viu prin aceasta şi mai
ofer pentru fraţii noştri ostaşi, care se aflcî in- resbel pentru
iubita noastră patrie, cîte 10 lei noi pe fiecare lună, din sala
riul meu, începînd de la 1 septembrie, şi va continua pînă la
terminarea resbelului» 1(i.
Banatul, în afară de sprijinul militar oferit prin generalul
Doda, Moise Groza, ajuns şi el general al armatei române
mai tîrziu, şi în afară de un număr mare de voluntari, alcă
tuieşte şi el «Comitete» speciale însărcinate cu strîngerea aju
toarelor. fin rol important a jucat în această acţiune fiica de
preot, lulia Rotaru din Timişoara. într-un studiu consacrat con
tribuţiei Banatului la războiul pentru independenţă, sub titlul
«Şi Banatul era acolo...». Contribuţia românilor bănăţeni la
cucerirea independenţei de stat a României1516l7, I. P. S. Mitro
polit Nicolae Corneanu al Banatului adună din «Telegraful
Român», numerele pe 1877— 1878, numele a nenumăraţi preoţi
care, ca şi la Vîlcea s-au înscris cu donaţii importante de bani,
«florini», «franci de aur» şi «galbeni», trimişi în ţară prin
Crucea Roşie sau prin persoane particulare, căci Banatul era
sub ocupaţie străină la vremea aceea. «Care întregi treceau
munţii pe cărări dosite sau prin punctul de frontieră Orşova,
15. t G h e r a s i m C r i s t e a - P i t e ş t e a n u l , op. cit., p. 13.
16. D o c u m e n t e p r i v i n d i s t o r i a R o m â n i e i . Războiul pentru indepen
denţă, v . V I , B u c u r e ş t i , 1 9 5 4 , Document nr. 467 c f . « I d e m » , p . 1 4 .
17. P u b l i c u l în « B i s e r i c a O r t o d o x ă R o m â n ă » , n r . 5 — 6 / 1 9 7 7 .
B IS E R IC A ORTODOXA ROM ÂN Ă ŞI R Ă Z B O IU L DE IN D E P E N D E N T Ă 383
de unde ajungeau ]a trupele de pe front şi spitalele de cam

panie» 18. Episcopul Ioan Popasu din Caransebeş trimite 150
de florini, iar protopopul de Lipova, Ioan Ţăranu, 65 de florini.
Bănăţenii şi transilvănenii sperau că odată chestiunea oto
mană rezolvată, le va veni vremea şi lor. Toţi credeau că
«după o Plevnă balcanică, va urma o Plevnă transilvană» 19.
Un număr important de voluntari vin în Ţara Românească
şi din Transilvania care era, ca şi Banatul, sub ocupaţie. Unul
din ei este căpitanul Constantin Şaguna, nepotul mitropolitu
lui Şaguna. Printre ei sînt şi teologi, ca : V. Grama, devenit
mai tîrziu preot la Rîşnov, care s-a întors de pe front cu două
decoraţii. Numărul voluntarilor transilvăneni a fost atît de
mare, încît ministerul de Externe al Ungariei a trimis un pro
test guvernului român în legătură cu înrolarea lor în armata
română şi a cerut să fie extrădaţi.
Ca şi cei din Banat, din Ţara Românească şi din Moldova,
transilvănenii au creat şi ei circa 120 comitete organizate de
preoţi şi prezbitere la Sibiu, Braşov şi Alba Iulia, şi s-au înscris
şi ei cu sume mari pentru ajutorarea războiului. Notăm dintre
clerici doar cîţiva : Mitropolitul Miron Romanul trimite 18 lire
turceşti de aur, preotul Simion Balinţ din Roşia Montană 3
napoleoni, protopopul Iosif Barac 200 de franci de aur, preo
tul Bartolomeu Baiulescu 100 franci de aur etc 20.
18 . O b o g a t ă b i b l i o g r a f i e r e f e r i t o a r e l a c o n t r i b u ţ i a b ă n ă ţ e n i l o r l a
r ă z b o i u l p e n t r u i n d e p e n d e n ţ ă î n art. cil., a l I. P . S. M i t r o p o l i t N i c o l a e
C o r n e a n u ş i î n « M i t r o p o l i a B a n a t u l u i » , X X V I I ( 1 9 7 7 ) , n r . 4 — 6 ; * * * In de
pendenţa, constantă a poporului român ; A l e x a n d r u C o n s t a n t i n e s c u , Istoria
noastră—iapta noastră, Independenţa ; I. D . S u c i u , Biserica Ortodoxă
Română din Banat şi războiul d e independenţă ; P r . P r o f . S o r i n C o s m a şi
P r . I e r e m i a B . O l i ţ ă , Românii bănăţeni în sprijinul războiului d e in depen
denţă i P r o t . d r . G h e o r g h e L i ţ i u , Ecoul războiului pentru independenţă în
părţile arăden e ; E u g e n A r ă d e a n u l , Contribuţii cu privire Ia activitatea
ştiinţiiică-literară a Iui Ioan-Iosil Goidiş, legată de războiul pentru in d e
pendenţă 1877— 1 8 7 8 ; F l o r i a n D u d a ş , Ecoul războiului pentru in depen
denţă în paginile revistei «Biserica şi Şcoala» ; P r o t . ¡dr. P e t r u D e h e l e a n u ,
G înduri despre stat şi Biserică cu prilejul centenarului independenţei de
stat a R o m ân iei; P r . p r o f . N i c u l a e Ş e r b ă n e s c u , Un bănăţean luptător în
războiul pentru cucerirea in dependenţei d e stat a R om ân iei: căpitanul
M oise Groza.
19 . Ş t e f a n P a s c u , M area Adunare Naţională d e Ia Aibă Iulia, C l u j ,
1 9 6 8 , p . 1 4 3 , c f . S t u d i u l c i t a t a l I. P . S . N i c o l a e C o r n e a n u .
2 0 . A s e v e d e a ş i a l t e n u m e l a P r . P r o f . M i r c e a P ă c u r a r i u , Transil
vania şi războiul pentru independenţă, î n « T e l e g r a f u l R o m â n » , a n . 1 2 5 ,
n r . 1 7 — 2 0 , 1— 1 5 m a i 1 9 7 7 , p . 4 .
P e l a r g şi în r e v i s t a « M i t r o p o l i a A r d e a l u l u i » , X X I I (1 9 7 7 ) , n r. 4— 6
t N i c o l a e , M i t r o p o l i t u l A r d e a l u l u i : 1 0 0 d e ani de la cu cerirea indepen
denţei ; R e d a c ţ i a , Independenţa — năzuinţă şi în făp tu ire ; f J u s t i n i a n
:î 84 t A N T O N IE PLĂ M Ă D EA LA
Chetele din Transilvania se ridică, în banii de azi, la mai

multe milioane de lei (pentru evaluare : salariul lunar al unui
preot era de 33 de florini) 21.
Preotul Nicolae Cristea, redactor al «Telegrafului Român»,
scria în ultimul număr al anului 1877 :
«Au trecut cîteva luni de vile şi numele «curcan» a ajuns
să fie popular în Europa : la Plevna, la Rahova, la Palanca,
romanii au dovedit că sînt adevăraţi urmaşi ai străbunilor lor,
că ştiu să apere o cauză, că sînt un popor de bărbaţi. Şi astăzi
nimeni nu mai cutează a deosebi pe români de români, fie ori
unde, în Moldova, în Muntenia, în Ardeal, în Banat, în Buco
vina, în Basarabia, românul cînd e vorba de faptă bărbătească,
e român ca toţi românii. Asta ne leagă, ne împreună şi ne în
cheagă, asta sileşte lumea să recunoască în noi un popor com
pus din oameni de acelaşi fel binecuvîntat... Zicem dar fără
sfială, anul 1877 a dat Europei un nou popor. Şi în curînd acest
popor va dovedi, că, afară de aceea că ştie să apere o graniţă,
afară de aceea că ştie să menţină ordinea, mai ştie să pri
mească roadele muncii veacurilor, şi să comunice cultura
societăţilor cu care se atinge, va arăta că poartă comori bo
gate în sufletul său... Vrăjmaşii noştri, la urma urmelor, vor
rămîne ruşinaţi faţă de trăinicia noastră» 2L\
C h i r a - M a r a m u r e ş a n u l , E p i s c o p - v i c a r C l u j , O curte rată închinată războiului
pentru independenţa d e stat a R om ân iei ; A r h i d . p r o f . d r . C . V o i c u , Răz
boiul pentru Independenţă şi românii s ib ie n i; P r o f . V a s i l e O l t e a n , Răz
boiul pentru independenţă şi românii b ra şo v en i ; P r o f . I. P . D a n , Războiul
pentru independenţă şi românii din zona Mureşului şi T irn av elor ; P r o f .
A u g u s t i n L u c i a n , Războiul ]>cntru independenţă şi românii bihoreni ; P r .
R o m u l P o p , D u m i tr u B o d e a , lu liu H c n c i u , l o a n R o m a n , L i v iu Ş te fa n , lo a n
S t î n u ş i O . D e j u , Războiul de independenţă şi românii din zona Bislriţa-
Năsăud şi Maramureş ; P r . l e c t o r D u m i t r u A b r u d a n , Ecouri ale războiului
pentru independenţă in presa rom ânească din T ransilvania; P r o f . A l .
M o i s i u , Războiul pentru independenţă oglindit in literatura transilvană ;
D i a c . l e c t o r l o a n P o p e s c u , Războiul de independenţă reileclat in muzică
şi in pictură ; P r . p r o f . M i r c e a P ă c u r a r i u , Vn voluntar transilvănean in
războiul de independenţă, Vincenţiu Grama ; D . C ă l u g ă r , Preoţi şi iamilii
preoţeşti in sprijinul războiului d e independenţă ; I i i e F r ă c e a , Un d ocu
ment inedit despre ecou rile proclam ării Independenţei dc stat a României
in Transilvania ; P r o f . A . P i u i , Oirandcle băneşti şi m ateriale ale rom â
nilor transilvăneni şi bănăţeni in sprijinul războiului pentru independenţă
<!in 1877—1878.
2 1 . P r . P r o f . M i r c e a P ă c u r a r i u , Războiul d e independenţă şi românii
transilvăneni, î n « B i s e n c a O r t o d o x ă R o m â n ă » , n r . 5 — 6 / 1 9 7 7 .
2 2 . C f . D r . N i c o l a e M i a d i n , M i t r o p o l i t u l A r d e a l u l u i , 100 dc ani de
Ia războiul de independenţă, î n « T e l e g r a f u l R o m â n » , a n . 1 2 5 , n r . 1 7 — 2 0 ,
1 — 1 5 m a i 1 9 7 7 , p. 3 ; P r . R o m u l P o p , Participarea Maramureşului la e v e
nim entele anului 1877, î n « B i s e r i c a O r t o d o x ă R o m â n ă » , n r . 5 — 6 / 1 9 7 7 .
B is e r ic a ortodoxă rom ană şi r ă z b o iu l de in d e p e n d e n ţ ă 385
O contribuţie deosebită la Războiul pentru independentă

a avut-o Eparhia Dunării de Jos 23.
Numărul celor ce au contribuit la sprijinirea războiului
de independenţă este mult mai mare decît putem noi aminti
aici. Desigur, ar trebui să amintim şi Episcopia Buzăului care
a trimis 429 lei şi 65 bani pentru armată şi călugări şi călu
găriţe pentru spitale, de la Mînăstirile Ciolanu, Răteşti, Ro-
gozu, Poiana Mărului, Găvanul.
Din Argeş, Episcopul Ghenadie Petrescu organizează co
lecte şi încurajează pe preoţi să plece voluntari la spitale şi
să se înroleze confesori.
Tînărul teolog Gheorghe Necşulescu din corn. Mozăceni-
Argeş, întors din război cu şase decoraţii, hirotonit de Ghena
die Petrescu, intră în legendă ca «Popa Gheorghe militaru» şi
ca «Veteranul nostru părinte». In 1918 va face parte din Co
misia pentru împroprietărirea ţăranilor şi va muri în zilele
noastre, în 1947, în vîrstă de 94 de ani, poate printre cei din
urmă martori vii ai războiului de independenţă 24.
Merită amintit şi monahul erou Iorgu Cosma — înmor-
mîntat la Mînăstirea Cernica.
De asemenea merită să fie amintit la loc de cinste, printre
sprijinitorii războiului de independenţă şi Episcopul Melchise-
dec (1828— 1892), pe acea vreme al Dunării de Jos, deci chiar
pe linia frontului. El nu-şi părăseşte eparhia şi scrie unui prie
ten : «Acum, inimile noastre, ale tuturor, sînt îndreptate către
Plevna, acea nefericită Plevnă care este stropită şi încă con
23. Cf. Pr. Paul Mihail, C on tribu ţia ep isco p u lu i M elch is ed ec Ia răz
boiu l pen tru in d ep en d en ţă , în «Biserica Ortodoxă Română», nr. 5— 6/1977.
A se vedea şi revista «Glasul Bisericii», X X X V I (1977), nr. 5—6, nu
măr omagial închinat Centenarului independenţei de stat a României, cu
următoarele a r tic o le : Prof. Nicu Octavian, A d eziu n ea şi a p ortu l B isericii
O rtod ox e R om ân e la lu p tele p op oru lu i rom ân pentru in d ep en d en ţă n a ţio
nală ; Pr. Prof. Ion C. Constantinescu, In d ep en d en ţa — con tribu ţie a g e n e
raţiilor trecu te şi p rez en te a În tregu lu i p o p o r ; Pr. C-tin Cronţ, C o n tri
bu ţia E p isc o p iei Dunării d e J o s pen tru sp rijin irea R ăzboiu lu i d e in d e p en
denţă în 1877— 1878; Prof. Mihai Plătică, E v o ca rea cu ceriţii In d ep en d en ţei
d e stat a R om ân iei din 1877 in litera tu ra rom ân ă ; Diac. Prof. M. V elea,
C aracteru l p atriotic al c r e a ţie i m u zicale r o m â n e ş t i; Redacţia, In d ep en d en ţa
d e stat a R o m â n ie i; P. S. Episcop-vioar Nestor Vornicescu-Severm eanul,
P ereg rin ările unui m on ah în p rim ăv ara an u lu i 1877 ; Pr. Gheorghe Cunescu,
C lo p o te le In d ep en d en ţei.
24. La Diac. Asist. Em. Corniţescu, M ărturii n oi in leg ă tu ră cu in d e
p en d en ţa p op oru lu i rom ân, în «Biserica Ortodoxă Română», nr. 5— 6/1977.
886 t ANTONIE PLÂ m ADEALÂ
tinuă să fie scăldată cu sînge creştinesc. Să dea Dumnezeu ca

acest sînge mucenicesc să devină sămînţa eliberării şi a feri
cirii popoarelor creştine ortodoxe ce sînt în suferinţă» 20.
El donează din salariul său 3000 de franci pentru cumpă
rarea de arme şi pentru îngrijirea răniţilor, sumă destul de
mare ia vremea aceea. Ca şi ceilalţi confraţi ierarhi, trimite
şi el o pastorală clericilor săi, pe care o tipăreşte în română,
rusă şi bulgară. Cere ca în fiecare biserică să se facă regulat
colecte pentru spitale.
«Să iubim pe aceşti buni ostaşi răniţi, scria el. Să ne fie
scumpă viaţa lor». El îndeamnă pe fiecare să fie «un înger
păzitor» la capul unui rănit. Adună astfel 1510 lei şi 72 de bani
pe care îi depune la Crucea Roşie ‘-256.
5. Un aport deosebit au adus clericii şi Biserica în general
la îngrijirea răniţilor. Aşa cum episcopul Athanasie Stoia-
nescu binecuvîntase armatele la Corabia, la Bucureşti, mitro
politul primat Calinic Miclescu binecuvintează drapelele în
faţa Universităţii, în cadrul unei slujbe solemne, cu care prilej
binecuvintează şi primele ambulanţe care plecau spre front,
cărora le urează frumos şi simbolic să vindece «ranele secu
lare ale României» 27.
25. Pr. Paul Mihail, art. cit.

26. Ibidem .
27. In «Vocea clerului», Bucureşti, I, 1877, nr. 23, din 4 septembrie,
p. 182— 183; cf. t Nestor Vornicescu-Severineanul, P erson al m on ah al la
«C ru cea R o şie» pen tru În g rijirea o staşilor răniţi In 1877— 1878, în «Biserica
Ortodoxă Română», nr. 5— 6/1977.
A se vedea pe larg şi numărul revistei «Mitropolia Moldovei şi Su
cevei», LIII {1977), ¡nr. 5— 6, ou următoarele studii : Redacţia, P o
poru l rom ân a sărb ă to rit cu în su fleţire in d ep en d en ta de stat
cu cerită acu m un s e c o l ; t Iustin, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, C en
tenarul in d e p e n d e n te i; t Adrian Botoşăneanul, Episcop-vicar, U n itatea
spiritu ală a pop oru lu i rom ân In răzb oiu l pen tru in d ep en d en ţa d e stat a
R om ân iei oglin dită in lite r a tu r ă ; t Eftimie Bîrlădeanul, Arhiereu-vioar,
E piscopu l M elc h is ed ec Ştefănescu şi in d ep en d en ta d e stat a R om ân iei ;
N. Grigoraş, Lupta p o p oru lu i nostru pentru c u c e rir ea in d ep en d en ţei d e
stat a R o m â n ie i ; I. D. Lăudat, R ăzboiu l pen tru In d ep en d en tă în viziu n e
popu lară ; Claudiu Paradis, Lupta p op oru lu i rom ân pen tru u nitate şi in d e
p en d en tă în re tro sp e c tiv ă p la stică ; D. Rusu, E fortu l m a selo r p o p u la re din
to a te p rov in ciile ro m ân eşti pentru su sţin erea ră zb oiu lu i d e in d ep en d en tă ;
Pr. M. Pentelesou, R om ân i bu co v in en i în răzb oiu l pen tru in d ep en d en ţă
(1877— 1878); Gv. Istrate, R ăzboiu l d e in d ep en d en tă şi T ra n silv a n ia ; Diac.
I. Ivan, R eferiri d e s p r e E p iscop u l M elch ised ec Ş tefă n escu şi d es p re ră z
boiu l din 1877 în tr-o c o resp o n d en tă d e e p o c ă ; Pr. Scarlat Porcescu, P ar
BISERICA ORTODOXA ROMANĂ Ş l RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢA 38?
Acelaşi lucru face în Moldova mitropolitul Iosif Naniescu.

Asemenea lui Calinic Miclescu şi Atanasie Stoianescu, tri
mite apeluri înflăcărate moldovenilor să jertfească totul pen
tru Patrie.
Deşi monahii şi călugăriţele au optat pentru singurătate
şi pentru izolarea de lume, n-au rămas mai puţin patrioţi şi
prezenţi în marile evenimente care priveau Ţara. In războiul
pentru neatîrnare şi independenţă, ei au jucat un rol de frunte
mai ales în îngrijirea bolnavilor şi a răniţilor. In multe oraşe
se organizează spitale care să primească răniţi şi care purtau
numele de «Independenţa». Mai tîrziu, cu acest nume vor fi
botezate localităţi şi străzi principale în marile oraşe. Epis
copul Athanasie al Rîmnicului încurajează înfiinţarea unui
spital la Craiova, căruia îi dă din salariul său personal o con
tribuţie de 50 lei lunar, pînă la terminarea războiului. îl nu
meşte pe protosinghelul Agatanghel Guţu confesor al garni
zoanei Craiova, iar la spital aduce maici de la Mînăstirea
Hurezi. Alte maici de la Bistriţa şi Dintr-un Lemn sînt în
dreptate spre spitalul numit tot «Independenţa» din Turnu-
Măgurele, unde numărul mare de răniţi, sosiţi de la Griviţa şi
Plevna, cerea personal calificat şi cu tragere de inimă pentru
alinarea suferinţelor. Tot pentru Turnu Măgurele se cer 30 de
maici de la Pasărea şi Ţigăneşti, din jurul Bucureştilor. Se cer
şi monahi. De la Cernica şi Căldăruşani se înscriu 30 de mo
nahi, iar alţii se înscriu de la Lainici, Tismana şi Arnota din
Oltenia. Din Moldova, la apelul mitropolitului Iosif Naniescu,
pornesc spre spitalele de campanie 25 de călugări de la
Neamţu şi Secu, şi zece monahii de la Văratec şi Agapia.
Călugării şi călugăriţele în număr de peste 300 au făcut
de toate : asistenţă medicală şi administraţie, serviciu la mese
şi la spălătorii. Erau buni la toate şi arătau devotament şi
ascultare. Frontul şi spitalele din Filantropia (Bucureşti), Iaşi,
Craiova, Galaţi, Turnu Măgurele, erau acum mînăstirea lor,
iar comandanţii de spitale, stareţii lor. După război mulţi din
ei s-au întors ca şi combatanţii cu pieptul acoperit de deco
raţii, iar mînăstirile lor păstrează şi astăzi la loc de cinste
ticip a rea slu jitorilor, m on ah ilor şi m on ah iilor din A rh iep isco p ia Ia şiio r la
lu pta pen tru in d ep en d en ţa R o m â n ie i; Pr. Dan-Emilian Nicolau, P artici
p a rea cleru lu i din ju d e ţe le N eam ţ, B acău si V aslu i la războiu l pen tru
in d ep en d en ţă 1877— 1878.
388 t ANTONIE PLÂMADEALA
tablouri cu maici şi călugări în uniforme de Cruce Roşie, par-

ticipînd la războiul de independenţă28.
în afară de contribuţia în oameni şi contribuţiile perso
nale, aproape toate mînăstirile noastre au oferit ajutoare sub
stanţiale în bani şi materiale pentru front şi şi-au oferit clă
dirile pentru spitale şi pentru lagăre în care tot ei aveau grijă
de numărul mare de prizonieri turci care soseau permanent
de pe front. Un mare număr de preoţi au fost chiar în primele
linii ca preoţi militari, îmbărbătînd şi dînd ultima mîngîiere
celor care în modul cel mai direct şi în sensul cel mai exact
al cuvîntului dădeau piept cu duşmanul.
6. Ostilităţile de pe tot frontul au încetat la 23 ianuarie
1878 după ce se dăduse ultima luptă la Smîrdan la 12 ianuarie.
Ziarul «Der Osten» din Viena scrie în 9/21 octombrie
1877 : «Bărbăteasca oştire a României pe cîmpul de război a
schimbat cu o singură lovitură situaţia statului român. Româ
nia liberă şi independentă va ocupa cu mîndrie un loc în con
certul european şi măreaţa ei faptă împreună cu numele ei
vor fi imprimate în inimile generaţiilor viitoare» 29.
De asemenea, Marele Duce Nicolae scrie :
«Am fost în totul fericit după lupta de la Rahova de a
recunoaşte vitejia şi solidele calităţi militare ale oştirii ro
mâneşti ; izbînda de la Rahova aparţine întreagă armatelor
române» 30.
Printre cei mulţi, care au scris istoria războiului de inde
pendenţă, au ţinut jurnale de front, au scris memorii şi amin
tiri, se află şi un cîntăreţ bisericesc şi dascăl de şcoală pri
mară, Ştefan Cotigescu, care, îndemnat de preotul Enaehe, pa
rohul din Siliştea Crucii, jud. Dolj, scrie : O cronică a războiu
lui pentru independenţă. Ea este caligrafiată pe Evanghelia
bisericii din corn. Siliştea Crucii de alt cîntăreţ bisericesc, Ioan
28. A se vedea nume de călugări şi călugăriţe, f Nestor Vornicescu-
Severineanul, ari. cit., passim ; la f Gherasim Crlstea Piteşteanui, op. cit. ;
Ierod. Ioanichie Bălan, C ontribuţii a le m in ăstirilor n em ţen e in războiu l
d e in d ep en d en tă 1877— 1878, în «Biserica Ortodoxă Română», nr. 5—6/1977 ;
Eustohia Ciucanu, stareţa mînăstirli Agapia, C ălu g ăriţe din m in ăstirea
A gapia activ in d Ia «C ru cea R oşie» In tim pul războiu lu i nostru pentru
in d ep en d en tă 1877— 1878, în «Biserica Ortodoxă Română», nr. 5—6/1977.
29. C. C . Giurescu, Isto ria R om ânilor, ed . a II-a, p. 634.
A se vedea pe larg şi părerea istoricilor bulgari : R om ânia in ră z
boiu l d e in d ep en d en tă şi con tribu ţia e i la e lib e r a r e a B u lgariei d e sub
d om in afia otom an ă, de Pr. C. Voicescu şi Diac. M arcel Manole, în «Bise
rica Ortodoxă Română», nr. 5— 6/1977.
30. Şt. Pascu, Istoria R om ân iei, Bucureşti, 1974, p. 290.
BISERICA ORTODOXA ROMANA Ş l RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢA 389
Mitrănescu. Preotul Enache a fost acela care a pus la dispo

ziţie Evanghelia, pe care sînt scrise 11 pagini format mare,
frumos caligrafiate şi păstrate azi în Muzeul Mînăstirii Jitianu,
din Arhiepiscopia Craiovei. Sursele alcătuitorului sînt propria
lui experienţă şi mai ales relatările martorilor oculari, parti
cipanţilor direcţi la evenimente, atît în interiorul ţării, cît şi
pe fronturile din sudul Dunării. Cronica a fost descoperită în
1976 de P. S. Episcop Nestor Vornicescu Severineanul, vicarul
Sfintei Arhiepiscopii a Craiovei, şi publicată sub titlul de mai
sus S1.
7. 1877 este fără îndoială un an de cotitură în istoria
românilor, dar independenţa, cum spune frumos Prof. Virgil
Cândea, e o «permanenţă a istoriei românilor» 31323*, o constantă
a vieţii, idealurilor şi aspiraţiilor româneşti. Hăituiţi şi hărţuiţi
mereu — pînă şi cuvintele acestea sună strident în urechile
noastre — ne-am dorit mereu liniştea şi pacea între hotarele
noastre. Străinilor pe care împrejurări istorice pierdute în ne-
aura trecutului i-au hărăzit să trăiască îmnreună cu noi. am
căutat mereu să le dăm din pacea noastră şi să-i lăsăm să pros
pere împreună cu noi, tot aşa cum şi românii noştri pe care
împrejurările similare i-au situat în afara graniţelor noastre
fireşti, împrejurul cercului românesc, — delimitările exacte
n-au fost niciunde şi niciodată în firea lucrurilor — au căutat
să se dezvolte în pacea naţiunilor care i-au cuprins între gra
niţele lor. Despre aceasta vorbeşte foarte frumos în discursul
său cu prilejul Centenarului independenţei, Preşedintele Ro
mâniei, Domnul Nicolae Ceauşescu 3S.
31. «Biserica Ortodoxă Română», XiCIV (1976), nr. 5— 6, p. 535— 579
şi in extras.
32. «Tribuna României». VI, 108, 1 mai 1977. A se vedea : Pr. prof.
Miircea Chialda, Contribuţia Bisericii O rtodoxe Române Ia cu cerirea in d e
pen dentei de stat a României, în «Studii teologice», X X IX (1977), nr. 5— 6 ;
t Nestor Vornicescu-Severineanul, episcop-vicar, Dascălul Ştefan Coti-
gcscu din Cătunele Dolj, cronicar al războiului pentru independenţă din
1877— 1878 ; Lect. Mihai Răduleseu, R eflecţii asupra războiului pen
tru independenţă. Note pe marginea unui roman de Gala G alaction ;
t Nestor Vornicescu, Acte si fapte c!e întrajutorare ortodoxă la 1877, în
«Ortodoxia», X X IX (1977), nr. 2.
33. Scânteia din 10 mai 1877, p. 2, col. 1 : «Unele ¡populaţii cum sînt
maghiarii, germanii, slavii, tătarii şi alţii, s-au aşezat şi pe teritoriile
locuite de români, legîndu-şi pentru totdeauna soarta do poporul nostru,
muncind si trăind împreună, făurind laolaltă progresul material şi spiri
tual, luptând cot la cot pentru libertate şi independenţă, pentru dreptate
socială si o viată mai bună. în acelaşi timp, populaţii de naţionalitate
română s-au aşezat pe teritorii vecine, rămînînd să convieţuiască cu
1877 ne-a adus, prin jertfe uriaşe, o primă pace şi linişte

sufletească, mulţumirea din plin cuvenită după îndelungi ne
dreptăţi şi suferinţe. Va veni apoi 1918. Şi după secole, Dacia
se va putea numi din nou, Felix, cu toate că prin aceasta, nu
se va pune capăt definitiv zbuciumului. Vor mai veni umbre,
dar vor mai veni şi lumini.
8. Dacă sîntem fericiţi să putem însemna în legătură cu
Războiul de independenţă jertfa şi contribuţia unanimă a în
tregului popor, sîntem la fel de fericiţi să putem însemna şi
contribuţia unanimă a Bisericii, a clerului şi a monahilor care
au fost una cu inima ţării şi n-au precupeţit nimic ci, cu gene
rozitate şi eroism, au făcut şi ei totul pentru victorie, pentru
independenţă, pentru neatîrnare. încă odată, Biserica s-a des
coperit ca o Biserică a poporului, legată de popor, de viaţă,
de năzuinţele lui, cum a fost întotdeauna şi cum va fi şi mai
tîrziu, şi azi în societatea contemporană, o Biserică slujitoare.
Fidelă independenţei pe plan politic si naţional, Biserica va
începe şi ea lupta pentru independenţă si pe plan bisericesc.
Eminescu spunea că «România nu va fi, dar nici nu a fost
niciodată v a sa lă !» *34, cum de altfel spusese în Cameră şi
Mihail Kogălniceanu. Nici Biserica noastră n-a fost vreodată
vasală. Ea a avut întotdeauna o anumită autonomie, atît în
Moldova, cît şi în Ţara Românească. Urmînd modelul procla
mării independenţei Ia 9 mai 1877, în 1885, Mitropolitul primat
Calinic «declară autocefală» Biserica Ortodoxă Română, cerînd
abia după aceea recunoaşterea din partea Scaunului ecume
nic de la Constantinopol. Fireşte, aici n-a fost nevoie de un
război soro a se obţine recunoaşterea, dar de anumite efor
turi şi de mare hotărîre a fost totuşi nevoie. La 25 aprilie 1885,
patriarhul Ioachim al IV-lea emite Tomosul de recunoaştere35.
popoarele respective. Acestea au fost caracteristici ale procesului de for
mare a poporului român şi a popoarelor vecine, ca dealtfel a multor
altor popoare europene, ale constituirii lor în naţiuni distincte, în state
naţionale de sine stătătoare».
34. «Timpul», 17 noiembrie 1877.
35. Pr. prof. I. Rămureanu, La a 90-a a n iv ersa re a a u to c e fa lie i B ise
ricii O rtod ox e R om ân e, în voi. «50 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei
Române (1925— 1975), 90 de ani de Ia recunoaşterea Autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române 1885— 1975», Editura Institutului Biblic şi de Misiune
ortodoxă, Bucureşti, 1975, p. 152— 169.
BISERICA ORTODOXA ROMANA ŞI RĂZBOIUL DE INDEPENDENTA 9 81
Urmînd aceeaşi idee a independenţei şi suveranităţii pe

planul politic şi spre a-i obţine complementarul definitiv şi pe
plan religios, Biserica Ortodoxă Română va face încă un pas
mai departe în 1925, cînd mitropolitul primat, atunci Miron
Cristea, se va proclama Patriarh36. El devine acum în chip
desăvîrşit un «egal» al celorlalţi patriarhi ortodocşi, inclusiv
celui de la Constantinopol, şi pe planul mare creştin, inclusiv
celui de la Roma.
Aniversând în 1977 Centenarul proclamării independenţei,

românii de pretutindeni, din ţară şi din alte ţări în care trăiesc,
şi-au rememorat un ¡trecut glorios şi au adus un prinos de
cinstire şi mulţumire tuturor acelora care, dovedind inteligenţă
şi patriotism, dăruire şi jertfă, au ştiut să lase urmaşilor un
nume de care toţi se mîndresc şi pe care se străduiesc să-l
transmită urmaşilor tot atît de pur, de demn, de mîndru,
de glorios.
36. In liin ţarea P atriarhiei R om âne, de Pr. prof. N. Şerbănescu, în

«Idem», p. 170— 186.
3
MOMENTE ŞI DOCUMENTE
DIN A N U L B U C U R I E I : 1918
1. PROLOG PE MELODIA «DEŞTEAPTÂ-TE ROMÂNE»

Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor
de viţă veche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gîn-
dire şi hotărîţi în faptă. Românii şi-au scris istoria prea ade
sea cu spada, pentru că prea mulţi le-au rîvnit bătătura, mun
ţii şi văile, apele şi cîmpiile, pe care şi le-au iubit cu iubire
mare, şi le-au păstrat şi le-au dat din mină în mină, urma
şilor de-un sînge şi de-o lege. Au fost, în răstimpuri lungi,
ţinuţi să trăiască despărţiţi. Uneori sub stăpîniri străine. Dar
voinţa de unitate, dorul de frate, au fost în asemenea epoci
tot atît de mari cit unitatea însăşi. Despărţirea au simţit-o
dureros de nefirească şi n-au dat răgaz şi somn ochilor des
chişi spre viitorul în care aveau să-şi facă dreptate. Au luptat
pentru acest viitor fără odihnă, l-au poruncit pruncilor din
faşă, l-au plîns şi l-au cîntat, l-au aşteptat şi l-au grăbit, au
trăit şi unii au murit pentru el. Căci era viitorul unităţii ro
mâneşti, viitorul libertăţii în ţara ce era şi trebuia să fie a lor,
întreagă.
La început de decembrie ne amintim de toate acestea în
legătură cu Transilvania. Ţară românească de peste munţi,
ea şi-a potolit setea după unitate, veacuri după veacuri, cu
lacrima înstrăinării, deşi acolo, la ei, fusese Sarmizegetusa,
capitala strămoşilor, şi cea veche şi cea nouă, Ulpia Traiana.
Un cerc de piatră a mai rămas pînă azi să se vadă, ca un ceas
solar, în inima capitalei. E cercul cel mai mic din şirul de
cercuri concentrice care fac România, ţara rotundă ca pîinea,
ca luna, ca soarele, ca pămîntul, ca tot ce poartă forma şi
ideea desăvîrşirii...
Multă vreme ştirbită, Ţara rotundă şi-a căutat cu neodihnă
forma originară ca să-i încapă în ea tot trupul şi tot sufletul.
MOMENTE ŞI DOCUMENTE DIN ANUL BUCURIEI : 1918 393
Să fie toţi şi întru toate una. Ţara rotundă : una, sfîntă, ro
mânească.
Şi a venit Mihai Viteazul, şi a fost din nou una.
Şi-apoi s-au stîrnit iar vitregii, şi au venit Horia, Cloşca
şi Crişan, Avram Iancu, Memorandiştii şi alţii, şi alţii...
Şi a venit 1918. Anul bucuriei. Anul împlinirilor mult-
aşteptate pentru Transilvania şi pentru Ţara întreagă, şi care
în sfîrşit, îşi va recăpăta forma rotundă, cu centrul în Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
2. «GLASUL TIMPULUI»
Nu ne-am propus — şi nici n-ar fi posibil — să facem
o istorie, sau măcar să înfigem aici jaloanele care ne-ar putea
orienta într-o istorie a unirii din 1918. Aceasta ar cere desfă
şurări mai largi. Am vrea doar să adăugăm cîte un fapt nou,
ascuns pînă acum în arhive, publice sau private, ca să în
tregim tot mai mult această istorie minunată, emoţionantă, a
unirii celei mari.
Spre toamna lui 1918, evenimentele se precipită. Se or
ganizează Consilii Naţionale în toate marile oraşe transilvă
nene, Consilii care urmau să pregătească local unirea. Consi
liul Naţional Central ia fiinţă la Arad. Iată un document de
epocă, probabil inedit, din 8 octombrie 1918, care ne va in
troduce, fără intermediar, în cursul şi ritmul pregătirilor şi în
stările sufleteşti ale oamenilor acelor vremuri binecuvîntate.
Este vorba de o scrisoare a Dr. Teodor Mihali, fruntaş român
naţionalist, unul din memorandişti, către episcopul de Caran
sebeş Elie Miron Cristea, viitorul Patriarh al României, prin
care îl invită la un «Sfat intim» ce urma să aibă loc la 12
octombrie 1918 la Oradea-Mare. Ea cheamă, pe un ton calm
şi măsurat, de om care ştie ce vrea şi ce face, la veghere şi
solidaritate deplină, reţinîndu-se evident de la izbucniri sen
timentale, dar marcînd cu claritate puterea «glasului timpului»
care îi chema pe toţi românii la acţiune :
Ilustritate, e de prisos să accentuez — scrie el — că în
zilele acestea de importanţă istorică în care se va hotărî şi
soarta viitoare a neamului rom ânesc ne incumbă tuturor d a
toria să veghem , ca în deplină solidaritate să iacem tot ce
poate servi spre binele obştesc şi să evităm a întreprinde ceva
ce ar putea fi în detrimentul naţiunii noastre. Nu putem p ro
ceda însă solidar iârâ de a ne sfătui mai intim şi fără de a lua
o hotărire atit referitor la modul de procedare, cit şi referitor

la bazele principiale pe cari va fi să stăm cu toţii.
Arătîndu-i că s-a mai sfătuit şi cu alţii, îl roagă să bine-
voiască «a participa la un sfat intim, în 12 luna curentă la
Oradea-Mare». Şi mai departe : «Contînd cu siguranţă că Ilus-
trităţii tale îţi va servi de imbold mai puternic glasul timpu
lui decît apelul meu, nădăjduiesc că-mi va fi dat să ne putem
revedea la Oradea-Mare» x.
3- «SFATUL INTIM» DE LA ORADEA-MARE
Precum se ştie, la 12 octombrie 1918 (calendarul îndrep

tat), s-a întrunit la Oradea Comitetul executiv al Partidului
Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, avînd pe ordinea
de zi tema : Ce atitudine să ia Comitetul naţional in situaţia
actuală. S-a ales un Com itet de şase «cu autorizaţia să per-
tracteze în numele Comitetului, pînă la întrunirea plenului,
cu toţi cei ce se vor adresa Comitetului naţional». Acest Co
mitet de şase a fost alcătuit din : Vasile Goldiş 123, Teodor Mi-
hali s, Dr. Ştefan C. Pop 4, Dr. Alexandru V aida5, Dr. Aurel
1. A rhiva C a n cela riei St. Sinod, Bucureşti, Fondul Miron, 1918, fila 59.
2. Vasile Goldiş, patriot român, născut la 13/25 noiembrie 1862 în
Seleuş-Cigărel (Arad), fiu de preot. A studiat istoria şi latina Ia Buda
pesta şi la Viena. Profesor de pedagogie Ia Institutul diocezan din Ca
ransebeş, apoi profesor la gimnaziul din Braşov, pînă în 1901. In 1895 a
fost secretar al Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, iar
in 1900 referent la secţia istorică a Astrei. Din 1901 secretar al Con-
sistoriul diecezan din Arad şi deputat eparhial şi în Congresul Naţional
Bisericesc. Colaborator permanent la «Tribuna Poporului». Conducător de
frunte al Partidului naţional român din fosta Ungarie, deputat în Parla
mentul de la Pesta.
In 1918 e în fruntea mişcărilor care au dus la unirea din 1 decem
brie. A redactat «Declaraţiunea» de la Oradea din 12 octombrie 1918. In
Consiliul Dirigent al Transilvaniei a deţinut portofoliul Cultelor şi Instruc
ţiunii Publice. A fost şi mai tîrziu ministru de culte (1926— 1927).
In 1925 a fost ales preşedinte al Astrei. A fost membru al Academiei
Române. Moare la 10 februarie 1934, la Arad. Autor al mai multor cărţi
do istorie, de limba latină etc.
3. Teodor Mihali, născut la 15 martie 1855 la Prislop, a făcut parte
din delegaţia care a dus M emorandum-u\ la Viena, fapt pentru care a
fost condamnat la doi ani închisoare (1894— 1895). A fost deputat în Par
lamentul de Ia Budapesta. La 1 decembrie 1918 a fost vicepreşedintele
Marii Adunări Naţionale de la Alba Iuliia. După unire a fost prefect de
Someş, deputat, primar la Cluj (1929). Moare la 17 ianuarie 1934.
4. Ştefan Oicio-Pop, născut la 1 aprilie 1865 în Sigău (Someş). Apă
rător al intereselor româneşti în Parlamentul maghiar. E de asemenea apă
rător în procesul Memorandiştilor. In casa lui de la Arad s-a pregătit
MOMENTE ŞI DOCUMENTE DIN ANUL BU C U R IEI: 1918 395
Vlad 56 şi Dr. Aurel Lazăr 7. După discuţii s-a hotărît publicarea

cunoscutei Declaraţii de la Oradea, pe care o redăm după o
copie a procesului verbal, lucrat probabil chiar în şedinţă, cu
îndreptări pe el, aflat în Arhiva Patriarhului Miron. Declaraţia
poartă, în procesul-verbal, denumirea de «rezoluţie» şi textul
e uşor diferit de cel publicat de Vasile Goldiş 8. Iată acest
text primar :
«In faţa situaţiunii create prin războiul mondial, Comi
tetul executiv al Partidului Naţional Român din Ungaria şi
Transilvania constată că rezultatele acestui război justifică
pretenţiunile de veacuri ale acestei naţiuni pentru libertatea
sa deplină naţională. In virtutea dreptului firesc al fiecărei
naţiuni de o hotărî liber asupra sorţii sale, drept acceptat acum
şi de guvernul Ungariei prin cererea de armistiţiu a Monar
hiei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania declară că
voieşte şi dînsa a se folosi de acest drept şi pretinde să i se
ofere posibilitatea de a-şi determina liber şi absolut fără de
nici un amestec străin, ea însăşi, forma sa instituţională de
stat şi a coordonării sale în sinul naţiunilor libere. Organi
zaţia naţională a naţiunii române din Ungaria şi Transilva
nia nu recunoaşte acestui parlament şi guvernului actual drep
tul de a se considera ca reprezentant al acelei naţiuni şi nu
recunoaşte nici unui factor străin de sine dreptul de a repre
zenta interesele sale naţionale la Congresul general de pace,
ci aceste interese le va putea incredita numai factorilor insti
tuiţi de adunarea sa naţională. Afară de însăşi adunarea na
ţională, ori organele emise din sinul ei •— pentru acum : Comi
tetul executiv al Partidului Naţional -— nimeni nu are drep
Adunarea de la Alba Iulia pe care el a deschis-o şi a fost ales vicepre
şedinte al ei, la 1 decembrie 1918. In Consiliul Dirigent ia deţinut porto
foliul războiului. A fost ministru şi mai tîrziu. Moare Ia 16 februarie 1934.
5. Alexandru Vaida-Voievod, născut la 27 februarie 1872, la Olpreţ,
ţud. Someş. A studiat medicina la Viena. In Parlamentul maghiar desfă
şoară o activitate românescă susţinută. La 18 octombrie 1918 citeşte în
Parlamentul maghiar D eclaraţia redactată la 12 octombrie la Oradea. La
Adunarea de la Alba Iulia e ales în Consiliul Dirigent, la externe. Face
parte din Delegaţia care a prezentat A ctu l unirii, la Bucureşti. A fost de
mai multe ori ministru şi prim-ministru.
6. Dr. Aurel Vlad, născut în 1875 în Orăştie. Doctor în drept. Mem
bru în Consiliul Dirigent, la finanţe. Ministru în mai multe guverne.
7. Dr. Aurel Lazăr, născut în 1874 la Oradea. Avocat. Şedinţa de la
Oradea din 12 octombrie 1918 s-a ţinut în casa sa. A fost membru în
Consiliul Dirigent, însărcinat cu justiţia. A murit la 18 noiembrie 1930.
8. Vezi textul în volum ul: Vasile Goldiş, S crieri s o c ia i-p o litic e şi
literare, Ed. Facla, 1976, p. 163— 164.
tul să pertracteze şi să decidă în chestii care privesc situaţia

politică a acestei naţiuni şi orice decisiuni şi învoieli, ce s-ar
face fără concursul acelora, le declară de nule şi de fără nici
o putere obligatorie pentru naţiunea română. După suferinţi
şi lupte seculare, naţiunea română din Monarhie aşteaptă în
făptuirea dreptului său inalienabil şi imprescriptibil la viaţă
deplină naţională».
E interesant de observat că în textul iniţial, bătut la ma
şină, se afirma dreptul «la viaţă independentă naţională». Cu-
vîntul «independentă» e tăiat şi înlocuit apoi cu «deplină»,
cum va rămîne şi în D eclaraţia dată publicităţii de V. Goldiş.
Nu se ştia încă în ce direcţie vor evolua lucrurile, şi se dă
dea o mare atenţie cuvintelor 9.
La şedinţa de la Oradea-Mare au mai luat parte, în afară
de cei şase citaţi mai sus, şi : Dr. Ion Ciordaş, Dr. Nicolae
Ivan, Dr. Ioan Suciu, Dr. George Crişan, Dr. Sever Dan, Dr.
George Popoviciu. Procesul-verbal al şedinţei este o copie fără
semnături, probabil un exemplar de lucru, pe care episcopul
de Caransebeş însemnează pe verso: «Am cores (corectat?)
eu în un punct declaraţia cetită de Dr. Vaida în parlamentul
ungar» semnat : M(iron).
Putem socoti semnătura ca pe un fel de autentificare a
procesului-verbal.
4. «CEA MAI MARE MANIFESTAŢIE

A ÎNTREGULUI POPOR»
Se ştie că, în noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Sibiu
şi Consiliul Central Naţional Român din Arad, l-au trimis la
Iaşi pe Nicolae Bălan, viitorul Mitropolit al Transilvaniei, spre
a intra în contact cu reprezentanţii guvernului român şi ai
aliaţilor care se aflau încă acolo, şi a se sfătui asupra eveni
mentelor din Transilvania.
Nicolae Bălan, singurul ajuns la Iaşi din mai mulţi tri
mişi, a contactat pe toţi factorii de răspundere, români şi
străini (reprezentanţi ai Angliei, Franţei şi Statelor Unite), şi
a trimis lui Vasile Goldiş o scrisoare care urma să fie citită
de toate Consiliile Naţionale, şi al cărui conţinut cuprindea
9. Procesul-verbal, pe o coală de hîrtie, bătut la maşină cu culoare
violetă, cu corecturi pe el, care nu sînt făcute numai de mina lui Mkon
Cristea — poate sînt făcute chiar de Goldiş — se află în «Arhiva Cance
lariei Sf. Sinod», Bucureşti, Fondul Miron, 1918, fila 18.
MOMENTE Şl DOCUMENTE Dl N ANUL BUCURIEI : 1918 397
în esenţă aceasta : «declaraţia de alipire (la România) să se

facă fără nici o şovăire, cu cea mai mare manifestaţie a vo
inţei întregului popor» 10.
5. BISERICA ŞI MAREA ADUNARE NAŢIONALA

DE LA ALBA IULIA
La mijlocul lui noiembrie 1918, încă nu se decisese locul
unde avea să se întrunească M area Adunare N aţională R o
mână, ce urina să fie forum-ul de supremă decizie a transil
vănenilor şi răscruce hotărîtoare în istoria lor şi a Româ
niei. Nicolae Bălan sugerase Alba lulia sau alt oraş. Dar pre
gătirile se desfăşurau cu repeziciune şi în bună organizare.
Consiliul Central Naţional Român a emis cu data de 2/15 no
iembrie 1918, din Arad, o hotărîre cu privire la participarea
Bisericii la Marea Adunare ce urma să aibă loc. Hotărîrea s-a
tipărit pe foi volante, cu titlul : «Delà Consiliul Central Na
ţional Român», adresată reprezentanţilor Bisericii. Se spune
în ea că avîndu-se în vedere meritele Bisericii «cîştigate în
decursul veacurilor în serviciul salvării fiinţei noastre etnice
şi totodată ca recunoaştere a legăturii sfinte dintre poporul
credincios şi slujitorii cei credincioşi ai Bisericii Sale, Con
siliul a decis să invite la M area Adunare Naţională Română,
care se va convoca în cel mai scurt timp, pe toţi arhiereii
noştri şi respectiv pe toţi locţiitorii de arhierei, personal şi,
pe lîngă PP.SS. lor :
a) pe Consistoarele şi Capitolurile noastre, ca să parti
cipe prin un esmis al lor ,■
b) pe toţi vicarii episcopeşti, personal ;
c) pe toţi protopopii tractuali aflători în funcţie, perso
nal ;
d) pe toate reuniunile învăţătoreşti confesionale române,
ca să participe prin un esmis al lor ; şi
e) pe toate colegiile profesorale ale institutelor noastre
superioare şi medii de învăţămînt, cari asemenea au să par
ticipe prin cite un esmis al lor».
«în urmare ne adresăm PP.SS. Voastre cu rugarea, să bi
nevoiţi a aviza cu posibilă urgenţă pe susatinsele corporaţiuni
şi susatinşii domni din dieceză, ca să binevoiască a lua spre
ştire invitarea noastră şi respective ca, corporaţiunile sus
10. Vezi voi. C onsiliul N ation al R om ân din B laj (noiembrie 1918— ia
nuarie 1919). «Protocoale şi acte», vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978,
p. 22.
atinse să grăbească a-şi numi cu urgenta pe esmişii lor. Esmi-

şii au a fi prevăzuţi cu un credenţional din partea corpora-
ţiunii lor. Terminul şi locul Adunării Naţionale Române se va
statori în cel mai scurt timp. Vă rugăm să primiţi mulţumită
noastră pentru aceste intermedieri» 11.
De remarcat grija deosebită a Consiliului Central (Naţional
Român, de a da Adunării care se pregătea, caracterul de adu
nare reprezentativă, legală, pentru ca hotărîrile ei să fie ju
ridic valabile în faţa oricărui for internaţional, ca şi în faţa
opiniei publice internaţionale. Toţi participanţii corporaţiuni-
lor de orice fel, trebuia să aibă un «credenţional», adică un
mandat de reprezentare în regulă. Aşa s-au şi petrecut lucru
rile.
La 20 noiembrie 1918, Consiliul Central Naţional Român
din Arad a fixat ca loc al Marii Adunări Naţionale Române,
oraşul A lba Iulia, şi data de 1 Decembrie.
Ce s-a întîmplat acolo, se ştie : 1 D ecem brie 1918 a deve

nit ziua bucuriei româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea
tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei şi ale lui
Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, indepen
denţă, libertate şi suveranitate se desăvîrşesc în vremea noas
tră, într-un avînt fără margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu
iubire sfîntă pentru moştenirea primită, şi cu hotărîrea de a
o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă.
Alba Iulia, cu tot ce a fost şi a însemnat ea la 1 Decem
brie 1918, a intrat şi rămîne în ritmul vieţii româneşti ca
bătaia inimii ce se moşteneşte din părinţi în fii, şi ţine vie
spiţa neamului, amintirea istoriei şi datoria de a păstra nea
mul în unitate şi în libertate.
11. «Arhiva Cancelariei Sf. Sinod», Bucureşti, Fondul Miron, 1918,

fila 63.
4
PERMANENTE ROMÂNEŞTI
IN S.U.A. ŞI CANADA
1. ROMANII AMERICANI ANTICIPEAZĂ UNIREA DIN 1918

Se ştie că pînă la unirea din 1918 mulţi transilvăneni au
trecut munţii în Principate şi au creat aici multe Societăţi şi
A sociaţii dedicate idealului unirii. Dar sîntem, la începutul
veacului nostru, în epoca în care creşte masiv emigraţia tran
silvănenilor spre lumea nouă, spre America, în căutarea unui
destin mai fericit, fugind şi de sărăcie şi de împilarea politică,
în 1918 ei alcătuiau deja o comunitate de aproape 150.000 de
români. Nu aveau încă o episcopie, iar parohiile se organizau
cam la întîmplare, cu preoţi emigraţi ei înşişi, fără perspec
tive de stabilitate. Aceasta cu atît mai mult, cu cît fiecare
emigrant pleca cu gînd de întoarcere. «Mia de dolari şi banii
de drum» era lozinca tuturor. într-o astfel de societate nesi
gură, organizarea vieţii bisericeşti era grea.
în 1918 erau totuşi cca. 10— 15 preoţi care îşi încercau
virtuţile misionare în lumea nouă. Depindeau canonic de Mi
tropolia Transilvaniei, de unde era plecaţi şi ei şi aproape toţi
emigranţii cu care îşi alcătuiau parohiile.
Ideea de a înfiinţa o episcopie acolo, a apărut pentru
prima oară la o Adunare a românilor ţinută în oraşul Youngs
town, la 24 februarie 1918. Ea n-a fost pusă în practică ime
diat, dar această Adunare s-a înscris în istoria naţională şi în
istoria Bisericii Ortodoxe Române printr-un alt act de mare
însemnătate. Au avut ideea extraordinară de a se uni cu ţara,
pe linia jurisdicţiei canonice, bisericeşti.
Ideea a fost inspirată. A fost una din acele idei pe cît de
simple, pe atît şi de greu de găsit. Un fel de ou al lui Columb
care avea nevoie de o judecată simplă, directă, firească. Şi ea
a existat, s-a exprimat. Mai mult de şaptezeci de delegaţi în
frunte cu preotul Ion Podea şi cu alţi zece preoţi, redactează
400 f ANTONIE PLĂMĂDEALA
şi semnează un act solemn intitulat : «Hrisovul de închinare

şi supunere a Românilor ortodocşi din Statele Unite ale A m e
rica de Nord către Sfînta M itropolie a Ungrovlahiei».
Ei declară că nu mai pot rămîne legaţi de Biserica din
Transilvania robită, lipsită de drepturi şi umilită, şi se supun
firesc Bisericii din ţara-mamă. Tocmai pe atunci era mitropo
lit de Sibiu un om care dusese compromisul cu autoritatea
maghiară prea departe, Vasile Mangra, şi acesta amăra su
fletele tuturor românilor, şi ale celor din Transilvania, şi ale
celar plecaţi, dar rămaşi legaţi de întîmplările de acasă. Ei
nu vor pomeni numele lui Mangra, dar din textul Hrisovului
se vede limpede aluzia la el.
Acest H risov de închinare şi supunere e un act de unire
cu Ţara, înainte de unire. O anticipare şi o pregătire. O idee
măreaţă trimisă celor de acasă, menită să-i încurajeze la ac
tul suprem al desprinderii de stăpînirea străină şi la întoarcerea
la sînul Ţării, cum au făcut ei de acolo, din America. Textul
Hrisovului este emoţionant şi trebuie considerat ca un act
fundamental al istoriei Transilvaniei, pe lîngă toate celelalte
care îi fac cinste pe parcursul lungii perioade de înstrăinare,
de lupte şi de afirmare continuă a fiinţei ei româneşti. El face
cinste şi acelor români aflaţi în America atunci, şi care au
ştiut să descopere şi să exprime acest mijloc al unirii cu Ţara,
model şi chemare de eternă memorie.
Pornind de la acest Hrisov, ei vor scrie apoi Preşedintelui
W. Wilson, explicîndu-i pe larg cauza României şi necesitatea
unirii tuturor într-o singură ţară, cerîndu-i sprijinul pentru
această cauză dreaptă şi sfîntă. Hrisovul este integrat în scri
soarea trimisă Preşedintelui (cap. 10) ca document al simţirii
româneşti şi ca o dovadă că ceea ce le-a stat lor în putinţă să
facă de acolo, unitatea bisericească, au şi făcut-o.
Informaţii despre acest Hrisov a dat episcopul Policarp
Moruşca, fost episcop al Românilor din America *.
Iată conţinutul lui :
«Noi, mai jos iscăliţii, preoţi şi mireni, trimişii şi îm puter
niciţii poporului şi Bisericii O rtodoxe Române din Statele Unite
ale Americii de Nord, întruniţi în sobor obştesc, pătrunşi de
simţămîntul dreptăţii şi al dragostei de neam, 1
1. R a p o r t u l s ă u c ă t r e P a t r ia r h i e , din 30 aprilie 1940, cu nr. 34 preş.,
aflat în «Arhiva Cancelariei Sf. Sinod», Bucureşti, Dosar 492/1940, fila 24.
Despre începuturile organizării bisericeşti ale românilor din America, tot
Episcopul Policarp Moruşca a scris un s t u d iu în «Omagiu Mitropolitului
N icolae Bălan», Sibiu, 1940, p. 601— 609.
PERMANENTE ROMÂNEŞTI IN SUA ŞI CANADA 401
Socotind că toţi sîntem din ţinuturile rom âneşti robite de

Ungaria, care vrem e de zece veacuri nu numai ne-au răpit şi
toată agoniseala noastră, cîştigată cu grea trudă, ci pururea
s-au nizuit să stârpească Limba, Credinţa şi Datinile noastre
rom âneşti m oştenite din m oşi-străm oşi;
Socotind că din faţa prigonirilor stâpinirei ungureşti a d e
văraţii noştri luminători şi inainte-m ergători au fost siliţi
să-şi caute scăpare în binecuvântatul Regat rom ânesc, iar noi
poporul muncitor, sărac şi n ecăjit să venim p este ţări şi mări
în acest dulce pământ al lib e rtă ţii;
Socotind că în toate zilele a m arei noastre vieţi, gândurile
ni se îndreptau cu adâncă dragoste şi neclintită n ăd ejd e spre
liberul Regat al României, de unde aşteptăm cu toţii dezrobi
rea neamului nostru ajuns sub oblăduiri străine şi duşmane ;
Socotind că pe limanul unde ne ailăm în aceste zile de
dureroasă încercare, cu munca braţelor noastre am ridicat noi
lăcaşuri siinte întru slava lui Dumnezeu şi pentru izbăvirea
sufletului nostru creştinesc şi rom ânesc, şi că aceste lăcaşuri
au stat pînă în ziua de astăzi în legătură de supunere cu Mi
tropolia ortodoxă română din Ungaria şi Transilvania -,
Socotind că ocîrm uirea ungurească, potrivit planurilor ei
de zdrobire a neamului rom ânesc încăput pe mâinile sale a
schim bat din tem elie m enirea acestei m itropolii şi a întregii
Biserici Româneşti din Ungaria şi Transilvania prefăcînd-o
dintr-un aşezământ de cultură şi viaţă creştin ească într-o
unealtă de apăsare şi chinuire ;
Fiind convinşi că prin legătura ce ar av ea Biserica noastră
din Statele Unite cu sus pom enita M itropolie, ocîrm uirea un
gurească şi-ar întinde asupra noastră şi aici mâna sa adu că
toare d e stricăciune şi chinuire ;
Ştiind că în zilele de am ară robie ale neamului nostru de
pe plaiurile ardelen e şi ungurene, Sfânta M itropolie a Ungro-
V lahiei ne-a apărat şi povăţuit trimiţîndu-ne vrednici du hov
nici şi arhierei, singurii conducători a poporului nostru pe
acele v rem u ri;
Pentru deplina asigurare a drepturilor noastre bisericeşti,
a credinţei, a lim bei şi datinilor pe care străbunii le-au apărat
cu cinste de-a lungul veacurilor,
Din al nostru cel mai curat îndemn şi fără nici o silă din
nici oparte ■,
402 t a n t o n ie p l â m a d e a l â
HOTARlM:
Că nimeni dintre noi, fiii Bisericii rom ânilor ortodocşi

din America, nici preot nici mirean, d e astăzi înainte să
nu mai fie supus şi nici să aibă nici un soi de legătură
cu M etropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Tran
silvania, legăturile ce au lost să se rupă şi numai atunci
să fie statornicite iarăşi, cînd Transilvania şi Ţinuturile
Româneşti din Ungaria vor fi dezrobite, făcînd parte din
Regatul liber al Rom âniei ;
Întem eiem aici pe pămîntul acestei ţări a libertăţii o
Episcopie R om ânească de leg ea noastră a răsăritului, care
de acum întotdeauna va purta num ele d e Episcopia R o
mână O rtodoxă din Statele Unite ale A m ericei de Nord -,
Supunem această Episcopie Sfintei M itropolii a Un-
gro-V lahiei, avînd să urmeze toate c ele ce crede, mărtu
riseşte şi hotărăşte această Sfîntă M itropolie, care sin
gură va av ea de acum în colo dreptul de a da îndrumări
întru chivernisirea bisericii noastre ;
Totodată, ne ţinem datori în faţa lui Dumnezeu şi în a
intea oam enilor, să spunem cu toată târla că prin acest
cuvînt al nostru se rostesc nu numai c ele una sută cinci
zeci de mii de români ortodocşi din S.U.A., ci şi m ilioanele
de fraţi rămaşi sub stăpînirea ungurească, al căror glas a
fost întotdeauna şi este astăzi mai mult decit oricînd în ă
buşit de silnicii şi prigoane şi cu care împreună de
veacuri întregi ne-am străduit şi ne-am jertfit pentru
unirea întru libertate cu Regatul rom ânesc.
Am făcut şi iscălit acest Hrisov, întărindu-1 cu jură-
mîntul nostru, în oraşul Youngstown, statul Ohio, astăzi
în a douăzeci şi patra zi a lunii fevruarie, anul de la
naşterea Domnului şi mîntuirea noastră, una mie nouă
sute şi optsprezece, după socoteala Sfintei noastre Bise
Pe r m a n e n t e R o m â n e ş t i în s u a ş i canada 403
rici a Răsăritului şi una sută patru zeci şi d oilea an al

Independenţei Statelor Unite ale A m eticii de Nord.
A şa să ne ajute Dumnezeu, acum şi în ceasul morţii
noastre, A m i n» s.
Urmează semnăturile.
A ne aminti de această «unire dinainte de unire», pe linie

bisericească, este o datorie şi o bucurie. Şi un prilej de a
rosti un cald cuvînt de laudă şi de respect pentru cei care, la
24 februarie 1918, au scris cu inimile lor româneşti istoricul
Hrisov care le va permanentiza memoria şi fapta lor creşti
nească şi patriotică.
2. LA A 50-A ANIVERSARE A ÎNTEMEIERII EPISCOPIEI

ORTODOXE ROMANE ÎN S.U.A. ŞI CANADA
Poţi pleca dintr-o casă, poţi pleca dintr-o ţară, dar nu poţi
pleca din tine însuţi. Nu poţi pleca din mintea, din inima şi
din conştiinţa ta. Iţi poţi schimba îmbrăcămintea, înfăţişarea
şi graiul, dar nu-ţi poţi schimba mama. Poţi fi oricine pentru
cei din jurul tău, dar vei fi mereu pentru tine însuţi ceea ce
eşti cu adevărat. Oricît ţi s-ar părea că te-ai îndepărtat şi te-ai
schimbat, vei avea clipele tale de regăsire, cînd vei fi fericit
să fii ceea ce eşti. Aceasta îţi va fi marea, adînca şi adevărata
fericire. Aceasta îţi va da tăria, te va legitima ca om adevă
rat şi cinstit, îţi va garanta identitatea sigură, aceea care nu
înşeală.
Am înţeles aceste lucruri cînd am făcut prima mea călă
torie peste ocean, în Statele Unite şi Canada, şi cînd împreună
cu I. P. S. Victorin, am vizitat mai multe parohii româneşti
2. Textul Hrisovului ne-a fost sesizat tde Dr. I. Cojocaru care ne-a
transmis o copie în limba franceză şi o fotografie a originalului românesc
indicîndu-ne drept sursă vol. La T ran sy lv an ie, organ du Comité National
des Roumains de Transylvanie, et de Bucovine, première année, nr. 6,
1-er Août 1918, p. 10— 11 şi nr. 7/1918, p. 12— 13. Ulterior Di. N. Streza,
de la Sibiu, ne-a comunicat că Hrisovul există în Arhiva Mitropoliei Tran
silvaniei.
presărate ici şi colo, la mari distanţe, pe acest continent imens,

cit o lume. Lumea nouă.
Am făcut drumuri lungi prin două ţări de limbă engleză
— n-am fost în Quebec — şi am întîlnit peste tot oameni în
treprinzători, minţi active, spiritul specific american cu tot ce
are în el practic, eficient, uneori complicat alteori simplu, dar
totdeauna deschis — însuşiri de naţiune tînără — dar ceea
ce ca român m-a impresionat cel mai mult, ceea ce m-a emo
ţionat peste tot, au fost întîlnirile de duminică, la biserică.
Străbăteam oraşe, ţinuturi şi aşezări de limbă şi obiceiuri,
de înfăţişare şi de civilizaţie americană, dar duminica, dintr-o
dată, ca printr-o mutaţie neverosimilă, — eram la mii de ki
lometri de Dacoromania noastră de acasă —- mă trezeam în-
tr-o oază românească în care toţi vorbeau româneşte, toţi
cîntau româneşte, mîncărurile erau româneşti, costumele erau
româneşti, totul era românesc pentru că sufletele, inimile, min
ţile, conştiinţele, amintirile, legăturile de sînge, totul era ro
mânesc. Acolo, departe, între pereţii bisericilor totul era ro
mânesc. Pentru că toţi erau români.
In timpul săptămînii, amestecaţi printre americani, cetă
ţeni loiali noii patrii, integraţi în munca, în spiritul, în cul
tura, în idealurile acestei patrii, parcă nu-i mai ştie nimeni
că sînt români. Ei înşişi vorbesc în dialectul american — limba
instituţiilor, a străzii şi a super-marketului — şi-şi poartă in
cognito taina sufletului şase zile întregi, unii chiar îşi zic
John şi Mary şi Earl şi astfel trec şi mai ascunşi în taina lor
decît ar trece Ion, Maria şi Aurel. Duminica însă, la biserică,
adunaţi laolaltă, refac dintr-odată Ţara, Ţara de la Dunăre,
Carpaţi şi Tîrnave, pe care în timpul săptămînii o reduseseră
la casa, la curtea, la familia lor, la ei înşişi. Căci marele secret
aici este : ei de fapt rămîn mereu credincioşi lor înşişi. Acasă
vorbesc româneşte, gîndesc româneşte, se roagă româneşte. Ei
îşi iubesc, îşi păstrează, sînt mîndri de identitatea lor şi Ţara,
Ţara unică şi nemuritoare, trăieşte în ei cu toată istoria, cu
toate legendele, cu toate obiceiurile, cu toate mormintele şi cu
tot trecutul, prezentul şi viitorul ei. Ţara din inimi, ca şi inima
lor, bate caldă, fără încetare, vie şi frumoasă. Ţara din sînge
PERMANENTE ROMANEŞTI IN AMERICA 405
circulă prin toată fiinţa românului de aproape şi de departe, aşa

cum curg apele limpezi dinspre munţi spre cîmpii, cum bat
vînturile frunza-n dungă, răspîndind binecuvîntate adieri de
pace, de tihnă şi bucurie. Iar duminica se adună toţi să dea
mărturie de comuniune de simţire, de iubire, de dureri şi de
bucurie, de oficiere împreună a tainei care se cheamă împăr
tăşire cu pîinea şi cu vinul din graiul de acasă, bucurie în
Domnul şi în acea «limbă a vechilor cazanii, care-o plîng şi
care-o cîntă, pe la vatra lor ţăranii».
Am învăţat atunci, în cea dintîi călătorie peste ocean, şi
ştiu pentru totdeauna, că poţi pleca dintr-o casă, poţi pleca
dintr-o ţară, dar nu poţi pleca din tine însuţi. Porţi cu tine
peste tot şi casa şi ţara, aşa cum îţi porţi sufletul şi trupul.
Porţi cu tine nostalgii din care se ţes fără încetare punţi de
dor care te leagă de satul, de pajiştea şi de pădurea de acasă,
de vecini şi de neamuri, de tine însuţi cel rămas acasă, în stră
moşi, cu care faci un tot, prezent aici şi acolo, în fiece mo
ment. Căci nimeni nu pleacă niciodată de acasă cu totul. Ju
mătate pleacă, jumătate rămîne. Şi jumătăţile doar întregite
îşi găsesc tihna şi rostul pe pămînt.
Românii aşezaţi în S.U.A. şi Canada, la început mai mulţi
din Transilvania, dar cu timpul şi din toate celelalte provincii
româneşti, au dus cu ei de-acasă originea lor nobilă, cum zi
ceau cei din Şcoala Ardeleană, omenia, datina şi credinţa
strămoşească şi românească, şi le păstrează ca pe bunul lor
cel mai sfînt, ca pe comoara inimii lor, a acelei inimi care îi
adună duminica să se roage în graiul de acasă. De fapt, orice
adunare a lor e o duminică, e o sărbătoare, e un cult al nea
mului şi limbii româneşti. Şi cele de al biserică, şi cele din ca
drul numeroaselor lor Asociaţii şi Societăţi, mai toate purtînd
nume de acasă, de oameni, de locuri, şi de voievozi, reunite
într-o frumoasă unitate numită «Uniunea şi Liga Societăţilor
Româno Americane». Toate, în parte şi laolaltă, sînt declaraţii
solemne de identitate românească.
In anul 1979, s-au împlinit 50 de ani, vreme rotundă de
jumătate de veac, de la un alt mare eveniment din viaţa româ
nilor americani : Înfiinţarea primei lor episcopii pe pămînt
american. Evenimentul a fost, desigur, cinstit după cuviinţă.
Organizarea bisericească a românilor din S.U.A. şi Canada

a împlinit, în aprilie 1979, cincizeci de ani. Am dat aniversării
strălucirea pe care o merită, iar românii americani şi canadieni
au sărbătorit-o cu sufletele deschise, cu bucurie, în limba de
acasă şi după obiceiul strămoşesc, «uniţi în cuget şi-n simţiri».
Au cîntat cîntecele de pe Mureş şi de pe Tîrnave, au secat iară
şi iară dintr-o sorbire apele despărţitoare de fraţi, au recitat
poeziile pe care le ştiu încă din copilărie, din Coşbuc şi Goga,
din Dimitrie Bolintineanu şi din Alexe Mateevici, au cîntat
în lacrimi «Doina» şi «Limba noastră», «Pe-al nostru steag» şi
«Deşteaptă-te Române».
Şi aici şi acolo, permanent ne vom ruga împreună lui
Dumnezeu, cu mulţumită şi cu cerere, să ne dea tuturor sănă
tate, zile bune şi îndelungate.
3 ITINERAR AMERICAN CU PRILEJUL ANIVERSĂRII

SEMICENTENARULUI EPISCOPIEI
23 APRILIE - 14 MAI 1979
Drumul aerian de la Bucureşti spre Detroit trece prin New

York, după o escală obligatorie într-una din capitalele euro
pene. Escala delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române, în frunte
cu Prea Fericitul Patriarh Iustin, a fost pe aeroportul din Lon
dra. Popasul a fost binevenit nu numai pentru o relaxare de
cîteva ore pe pămînt, ci şi pentru un contact util cu preotul şi
cu unii membri ai comunităţii ortodoxe române din Londra,
veniţi să-l salute pe lîntîistătătorul Bisericii Mame, să-i ceară
îndrumări şi să-i relateze despre felul cum îşi desfăşoară viaţa
religioasă pe pămîntul Angliei. S-a putut constata din relată
rile londonezilor de origine română, că în parohia lor se păs
trează buna rînduială şi bunele tradiţii româneşti.
Zborul peste ocean este încă destul de lung cu avioanele
obişnuite. Aproape opt ore. Ţintuirea pe scaun a călătorilor,
plutirea lină şi sigură a aeronavei, zgomotul uniform şi con
tinuu al motoarelor, senzaţia de suspendare deasupra unui în
tins nesfîrşit de ape, toate la un loc ţi se instalează repede în
suflet ca un amestec de teamă şi siguranţă, dînd cu fiecare
metru cîştigat, în înaintare, argumente noi speranţei că aven
tura se va sfîrşi bine şi că vei putea simţi din nou pămînt sub
picioare.
PERMANENTE ROMANEŞTI IN AMERICA 407
Panamericanul cu care a zburat solia românească a ajuns

cu bine. A atins din nou pămîntul după lungul zbor peste
ape şi pînze albe, nesfîrşite, de nori, prin singurătăţi de mare
înălţime pe unde nici pasărea cea mai îndrăzneaţă nu urcă,
pe unde doar călătorii veacului modern trec închişi în pîntece
de păsări artificiale, mai ceva ca pajurele de altă dată din po
veştile copilăriei. Contactul cu pămîntul, după zborurile lungi,
te umple de bucurie şi generează elanuri noi. Fiecare călător,
oricît de obişnuit ar fi cu astfel de drumuri, după aterizare
răsuflă uşurat, eliberînd o mare cantitate de teamă, de neli
nişte, de încordare, pe care a acumulat-o pe nesimţite, cît a
plutit în incertitudinile înălţimii, sfidînd nişte legi care nu pot
fi strunite şi cîrmuite direct, decît cu ştiinţă de mare exacti
tate, pînă la cel mai mic amănunt. Şi acum errare humanum est,
de, îţi mai pui şi întrebări acolo sus, dacă nu cumva vreun
amănunt va da prilej de răzbunare gravitaţiei învinse !
Dar, cum am spus, pasărea măiastră s-a dovedit desăvîr-
şită şi pămîntul i-a redat fiecăruia stăpînirea de sine şi a re
stabilit raporturi mai avantajoase oamenilor, în confruntarea
cu spaţiile, cu înălţimile, cu apele, cu rechinii, cu stihiile de
sus şi cu cele de jos.
La New York, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost
întîmpinaită de I. P. S, Arhiepiscop Victorin al Arhiepiscopiei
Misionare Ortodoxe Române din SUA şi Canada, de I. P. S.
Arhiepiscop Iakovos al Arhiepiscopiei Greceşti din cele două
Americi, de alţi episcopi, de preoţi ortodocşi români, greci, si
rieni, de reprezentanţi ai altor Culte din SUA, de persoane
oficiale româneşti şi americane şi de credincioşi români sta
biliţi în America. O primire pe măsura evenimentului : pentru
întîia oară în istorie, un Patriarh al Bisericii O rtodoxe Române
vizita Lumea Nouă, această lume a multor visuri odinioară,
către care şi români, mai ales din ţinuturile altădată aflate sub
stăpîniri străine, s-au îndreptat ca spre un Canaan al belşu
gului şi al libertăţii. Către urmaşii acestor români, către cei
ce au ajuns pe acele meleaguri şi în vremurile mai aproape de
noi, a pornit la drum lung Patriarhul României, ca şi Păstorul
cel Bun care are egală grijă pentru cei de departe, ca şi pen
tru cei de aproape. Aşa l-au şi primit în Lumea lor nouă, ro
mânii, fii buni ai Bisericii Ortodoxe Mame şi ai Ţării, care nu
s-au rupt niciodată şi de nimic din ceea ce le defineşte fiinţa
şi existenţa pe pămînt, şi anume de rădăcinile de acasă, din
care îşi trag seva dătătoare de viaţă, fără de care n-ar exista
şi de care dacă ar uita, ar fi ca şi cum şi-ar tăia rădăcinile şi
s-ar usca.
Românii stabiliţi în America, în Statele Unite şi în Canada,
au avut la început unele preferinţe pentru anumite localităţi,
dar cu vremea s-au răspîndit peste tot. îi găseşti tot atît de
bine pe coasta Atlanticului ca şi pe a Pacificului, în Florida şi
în California, la Boian —■nume adus de acasă ! — laEdmonton,
în vestul îndepărtat al Canadei, ca şi la Montreal, Toronto,
Hamilton şi Windsor. Dar capitala lor, dacă ar fi să numim un
loc mai populat şi mai căutat, şi în trecut şi astăzi, rămîne De-
troit-ul, întinsul oraş industrial din zona marilor lacuri, ce
tatea maşinilor Ford, cu porţi, mereu deschise mîinii de lucru.
Or, tocmai aceasta căutau emigranţii. Şi astăzi mulţi dintre
români sînt legaţi de Ford, această uzină uriaşă despre care o
numărătoare în cifre de lumină electrică, mari de un metru,
la una din intrări, cu vedere la un Expressway — şosea de
mare circulaţie — arată că produce o maşină pe minut şi une
ori trei în două minute. Cînd am trecut noi pe acolo, cifra me
reu în schimbare sub ochii noştri, din fuga maşinii, arăta peste
trei milioane şi jumătate de automobile ieşite de pe banda de
producţie numai în anul acesta. Şi în urma noastră cifra creş
tea, creştea într-una şi mai creşte desigur şi acum, semnificînd
printr-o astfel de statistică expusă la drumul mare, ritmul unei
civilizaţii în care tehnica nu mai este o minune, ci o banalitate
de fiece clipă, intrată în cotidian.
Românii ortodocşi din Statele Unite şi Canada şi-au înte
meiat acum 50 de ani o episcopie a lor care să le poarte grijă
şi de suflete, pentru că oricît ar fi fost Ford de Ford, nu le
dădea decît de mîncare. Omul însă nu trăieşte numai cu pîine.
Ca şi puritanii din Anglia, Scoţia, Irlanda şi din ţările Scan
dinave, românii, deşi nu au fetişizat niciodată Biblia, nu s-au
despărţit totuşi de ea. Cu mai multă discreţie şi smerenie, au
PERMANENŢE ROMANEŞTI IN AMERICA 409
purtat-o cu ei, acolo, în Lumea Nouă, şi odată cu ea au adus

în suflete credinţa de acasă. De îndată ce au închegat o mică
obşte, au cerut preoţi din ţară şi apoi au cerut episcop, şi s-au
legat cu jurăminte grele, în scris şi sub blesteme aspre, să nu
rupă niciodată legătura cu Biserica Mamă, prin care ştiau că
vor păstra şi legătura cu părinţii, cu strămoşii, cu mormintele,
cu glia şi soarele de acasă.
Către aceştia a venit Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ro
mâne să-i vadă, să-i binecuvinteze, să mai schimbe o vorbă
cu ei în graiul de acasă, şi să serbeze împreună împlinirea a
50 de ani de la întemeierea episcopiei lor. împreună cu Prea
Fericitul Patriarh Iustin au mai venit I. P. S. Mitropolit Teoctist
al Moldovei şi Sucevei, I. P. S. Mitropolit Nicolae al Banatului,
Episcopul-vicar patriarhal Antonie Plămădeală, Diaconul Ion
Bănăţeanu, secretar al Cabinetului Patriarhal şi dl. Nicolae
Mihăiţă, secretar la Serviciul de Relaţii Externe al Bisericii Or
todoxe Române.
Sosirea la Detroit a fost un prilej de întîlnire emoţionantă,
cu români şi românce veniţi în întîmpinarea Prea Fericitului
Patriarh, atît din marele oraş american, cît şi din Windsor-ul
canadian, cel mai apropiat oraş din ţara vecină. Costume na
ţionale româneşti, flori şi lacrimi de bucurie şi apoi un corte
giu de maşini care au condus delegaţia pînă la reşedinţa ce
i-a fost rezervată, Hotelul «Hilton» din Troy, unde a doua zi
urma să aibă loc Congresul anual şi de data aceasta aniversar
al Episcopiei (azi Arhiepiscopie). Preoţi şi delegaţi din toate pa
rohiile româneşti din Statele Unite, din Detroit, Cleveland,
Southbrige, Worcester, New York, Philadelphia, Lensing, Los
Angeles, din Florida, apoi din Canada, din Edmonton, Wind-
sor, Winnipeg, Hamilton, Montreal şi din alte localităţi, au ţi
nut să fie prezenţi la Congres ca să salute pe părintele lor
sufletesc, Patriarhul tuturor românilor ortodocşi, Prea Fericitul
Iustin. Potrivit obiceiului locului, o mare agapă comună a în
cheiat sărbătorirea, nenumăraţi oaspeţi şi gazde ţinînd să-şi
manifeste bucuria, amintindu-şi în cuvîntări înflăcărate că cel
mai scump tezaur al inimilor lor este limba românească, obi
ceiurile şi datinile strămoşeşti, care trebuie păstrate cu sfin
ţenie, şi transmise nealterate generaţiilor următoare. O extra
ordinară echipă de tineri dansatori, băieţi şi fete din Hamilton

— Ontario, Canada, instruiţi de părintele Nicolae Ciurea, au
executat cu o măiestrie incomparabilă dansuri populare ro
mâneşti, îndelung aplaudate.
Duminică, 29 aprilie, în catedrala românească «Sfînta
Treime» din Detroit, arhiplină, un mare sobor de episcopi şi
preoţi au dat slavă lui Dumnezeu pentru această întîlnire între
fraţii de acasă şi cei statorniciţi pe meleagurile americane,
între fiii Bisericii Ortodoxe Române şi Părintele lor sufletesc,
Patriarhul Iustin. Parohul, Simion Caplat, şi Comitetul paro
hial au fost la înălţimea misiunii ce le-a revenit, de a fi gazde
ale acestei slujbe şi întîlniri memorabile.
I. P. S. Arhiepiscop Victorin, chiriarhul locului, a reuşit
o foarte bună organizare a întîlnirii, atît cu Congresul, cit şi
cu credincioşii. La sfîrşitul slujbei, Prea Fericitul Patriarh s-a
adresat celor prezenţi şi tuturor românilor care se află
pe continentul american, făcîndu-le un vibrant apel la uni
tate, la dragoste şi la frăţie. In acelaşi timp le-a transmis tu
turor mesajul de dragoste al celor din ţară, încredinţîndu-i că
Ţara şi Biserica Mamă nu-i uită şi nu-i va uita niciodată, ci îi
păstrează vii în inima lor bună, rugind pe Dumnezeu să-i ocro
tească şi să le facă parte numai de bucurii şi de fericire.
Cuvîntul Prea Fericitului Patriarh a fost ascultat cu emo
ţie şi cu deosebit interes.
Preoţii Arhiepiscopiei Misionare au primit din partea Prea
Fericitului Patriarh cîte o cruce patriarhală, iar preşedinţii
Comitetelor parohiale şi unii din membrii Congresului, pre
zenţi la slujbă, au fost distinşi cu «crucea patriarhală pentru
mireni». Aceeaşi distincţie s-a oferit şi Dl. John Coman, pre
şedintele Uniunii şi Ligii Societăţilor româneşti din America
şi altor cunoscuţi reprezentanţi ai vieţii culturale româneşti
din S.U.A. şi Canada, Dl. Roman, Dl. Trocea, Dl. Eugen Cara-
ghiaur, Dl. Milhovan, Dl. Antonovici, Dl. Alexe şi alţii.
In zilele următoare, Prea Fericitul Patriarh a fost oaspe
tele Universităţii Wayne, Preşedintele oferind în cinstea sa o
masă cu o largă participare de profesori şi de invitaţi români.
A fost o bucurie deosebită pentru delegaţia Bisericii Orto
PERMANENŢE ROMANEŞTI IN AMERICA 4 11
doxe Române, să afle că la această universitate studiază mai

mult de 150 de studenţi de origine română.
Călătoria, care fără îndoială va rămîne în analele rela
ţiilor cu românii americani o călătorie istorică — aşa ceva se
petrece o dată, de două ori într-un secol — a continuat în Ca
nada, spre mîngîierea românilor aşezaţi în această parte a
lumii noi, un adevărat continent, întins cît Europa, dar cu o
populaţie cît a României. Primire fastuoasă mai ales în hala
dovedită neîncăpătoare, la Windsor, apoi la Hamilton şi Mont-
real. Părinţii Paulin Popescu, George Nan, Nicolae Ciurea au
organizat primiri frumoase, fiecare la el acasă. Oprirea la To-
ronto a prilejuit o scurtă întîlnire cu ierarhia anglicană din
acest oraş. La Montreal, slujba la biserica Sfîntul Ioan Bote
zătorul, banchet cu participarea reprezentanţilor guvernului şi
a unei mari obşti româneşti păstorită de părintele George
Chişcă. împreună cu Dl. John Cătărău preşedintele Comitetu
lui parohial, tînărul paroh şi-a dat toată silinţa ca vizita înal
ţilor oaspeţi să fie o reuşită desăvîrşită. L-a ajutat şi părin
tele Iuga care, deşi retras din pastoraţie, îşi păstrează vie dra
gostea pentru Biserică şi pentru Ţară şi a înconjurat întreaga
delegaţie cu o atenţie îndatoritoare.
O vizită la Quebec, la primul ministru P. Levesque, a in
trodus delegaţia în problemele locale şi în special în lupta
canadienilor vorbitori de limbă franceză pentru autonomie şi
chiar pentru separaţie. O vizită la Ottawa, la Guvernatorul
General A. Schreyer, reprezentantul în Canada al M. S. Regina
Elisabeta a Il-a a Angliei, încă suverană a Ţării, în condiţiile
Commonwelthului convenit după al doilea război mondial, a
mai echilibrat lucrurile, făcîndu-ne să înţelegem că Ţara e
unitară şi că micile pasiuni sînt fireşti, dar nu ajung pînă la
a dezmembra o unitate de mult bine închegată.
Primirea la cel mai înalt nivel în ierarhia civilă a Ţării,
a Prea Fericitului Patriarh Iustin şi a delegaţiei care l-a în
soţit, a arătat odată în plus preţuirea de care se bucură în
Canada ţara noastră, Biserica Ortodoxă Română şi personal
Patriarhul ei. Dealtfel, peste o săptămînă această preţuire va
fi întărită de o nouă mărturie, de data aceasta în Statele Unite.
în ziua de 9 mai, Prea Fericitul Patriarh Iustin şi dele
gaţia au fost primiţi la Casa Albă de Preşedintele S.U.A., cu
care Prea Fericirea Sa a avut o convorbire amicală, relevîn-

du-se de ambele părţi stima reciprocă între Ţările noastre şi
între Preşedinţii lor. Prea Fericirea Sa a transmis Preşedin
telui S.U.A. un mesaj de prietenie din partea Preşedintelui
României, mesaj primit de acesta cu aleasă bucurie. Preşedin
tele Statelor Unite a transmis, la rîndul său, Preşedintelui
nostru urări de bine şi dorinţa de a se dezvolta în continuare
bunele relaţii dintre cele două ţări, România şi Statele Unite.
La New York, delegaţia a fost primită la Primăria oraşu
lui de un primar jovial şi degajat de rigori protocolare, Dl.
Koch, cu care Prea Fericitul Patriarh a avut o convorbire sub
stanţială despre Biserica Ortodoxă Română, despre rolul ei în
viaţa naţiunii şi despre raporturile dintre Biserică şi Stat de
la noi. Convorbiri deschise şi prietenoase s-au purtat la Senat
şi la Congres în timpul a trei vizite la aceste două importante
instituţii americane.
Dacă la toate acestea am adăuga atenţia deosebită acor
dată Prea Fericirii Sale şi delegaţiei însoţitoare, de către I. P. S.
Arhiepiscop Iakovos al Bisericii greceşti din cele două Ame-
rici care a însoţit delegaţia la Boston, într-o vizită la Acade
mia teologică «Holly Cross» şi la Aşezămintele «Sf. Vasile
cel Mare» din Statul New Jersey, am completa un tablou va
riat şi interesant, al unei vizite din toate punctele de vedere
reuşită.
Slujba solemnă din catedrala grecească din New York, i-a
dat Prea Fericirii Sale în ziua de 13 mai 1979 un nou prilej
de a se adresa tuturor românilor din America — mulţi din ei
erau prezenţi în biserică — de a-i asigura de căldura dragostei
inimii sale de părinte care doreşte să-i aibă pe toţi în unitate
şi bună înţelegere acolo, în noua lor patrie, îndemnîndu-i în
acelaşi timp să nu-şi uite Ţara de obîrşie, limba strămoşilor,
istoria sfîntă a Patriei, datinile şi obiceiurile, şi să păstreze
legătura cu părinţii, fraţii şi rudele rămase acasă.
Banchetul oferit de I. P. S. Arhiepiscop Iakovos în sala
barocă a Restaurantului Piaza din New York, la care au par
ticipat peste trei sute de invitaţi, a fost un nou prilej de evo
cări emoţionante de amintiri din Ţară, din partea celor năs
cuţi pe meleaguri româneşti, ajunşi astăzi cetăţeni ai Statelor
Unite, dar totdeauna bucuroşi să-şi afirme cu mîndrie origi
nea şi să-şi împrospăteze viaţa cu cele mai duioase amintiri
«de acasă».
PERMANENTE ROMÂNEŞTI ÎN AMERICA 413
A fost o călătorie lungă. Trei săptămîni. Dar cu tot pro

gramul încărcat, cu toate îndatoririle de fiecare zi de a răs
punde şi a ne conforma unui protocol impus de prezenţa în
fruntea delegaţiei a unui Patriarh, nici Prea Fericirea Sa Pa
triarhul Iustin, nici ceilalţi însoţitori, n-au simţit nici o obo
seală.
Intensitatea simţămintelor trăite pretutindeni la întîlnirile
cu comunităţile româneşti, vibraţia la unison a tuturor inimi
lor, regăsite într-o sfîntă unitate de neam şi de credinţă, n-a
mai lăsat loc nici oboselii, nici timpului să-şi facă simţită du
rata. La sfîrşit se părea că totul a fost prea scurt.
Nu totdeauna şi nu oriunde putem fi sentimentali. Viaţa
modernă, multiplicitatea relaţiilor, îndatoririle de tot felul, so
licitările atît de diversificate astăzi, ne îndeamnă mai mult
spre sobrietate şi impun o anumită răceală în raporturile din
tre oameni. Dar cînd mergi peste mări şi ţări, în cel mai pro
priu înţeles al cuvîntului, şi pe pămînt cu desăvîrşire străin şi
îndepărtat, şi întîlneşti acolo grai şi simţire românească, une
ori într-o limbă cu frumoase rotunjiri melodice regionale, deşi
vorbitorul nu ştie decît din spusele altora despre Mureş, des
pre Şiret, despre Banat şi despre Bucovina, el fiind născut
acolo peste ocean, nu poţi să nu-ţi dai drumul unei lacrimi pe
care ai tot încercat mai întâi să ţi-o stăpîneşti. Uneori, acasă,
nici nu ştii bine cum şi cît îţi iubeşti Patria, locurile natale,
limba. Intr-o astfel de întîlnire, însă, dintr-odată se exterio
rizează iubirea, cînd vezi că fratele de acolo, deşi transplan
tat, deşi în mijlocul unor străini care vorbesc altă limbă, păs
trează cu sfinţenie din tată în fiu limba de acasă şi odată cu
ea, fiinţa lui de frate care ţi se deschide, în care te regăseşti,
un alter-ego.
Se mai întîmplă totuşi, ici şi colo, printre noile generaţii,
mutaţii totale spre limba locului. N-aş fi vrut să închei cu
aceasta, dar nu pot altfel : Aş trage un clopot de alarmă !
Aş vrea mult ca şi la aniversarea a 100 de ani de la în
fiinţarea Episcopiei Româneşti Ortodoxe americane, cei ce vor
fi prezenţi atunci, să poată fi la fel de fericiţi ca noi, aceştia
de la aniversarea celor 50 de ani, să poată fi sentimentali, să
cînte aşa cum s-a cîntat acum la Detroit, la Windsor, la Hamil-
ton, la Montreal : Trei culori cunosc pe lume...
Am văzut în lacrima multora, ca pe Bărăgan după ploaie,
tricolorul curcubeului înseninîndu-le viaţa.
5
B I B L I A DE LA 1936
ŞI AVATARURILE E I
Vezi cartea frumoasă, rotunjită, o citeşti în cîteva cea

suri şi-ţi vine să crezi că totul eu ea e simplu, că a curs din
mintea autorului, cum curge apa cristalină de sub piatra mun
telui. Se mai întîmplă şi aşa, dar nu chiar în fiecare zi şi cu
fiecare carte. Dacă e carte ! Cărţile mari ascund în urma lor
adevărate chinuri, nesfîrşite căutări şi alegeri dintr-o mie de
posibilităţi. Căci scriitorul e demiurg. Zice să se facă şi se
face. Cum zice el. Şi cuvîntul se face literă, şi litera se face
corabie pe oceanul eternităţii.
.Avînd o mie de posibilităţi, cineva ar putea gîndi că e de
o mie de ori uşor pentru scriitor să arate cu degetul său, tran
sformat în baghetă magică, una din ele. Oricare. Ce uşor ar fi
într-adevăr, dacă ar fi aşa. Şi încă ar fi şi mai uşor, pentru
că scriitorul de fapt are nu o mie, nu un milion de posibilităţi,
ci milioane şi milioane de posibilităţi, mai ales dacă inteli
genţa, imaginaţia, talentul, geniul său, au milioane şi milioane
de volţi. Dar cheia e în altă parte. Dintre toate milioanele de
posibilităţi, el trebuie s-o aleagă pe unica, singura care se po
triveşte ca o cheie unică în broasca pentru care a fost croită.
Pentru aceasta scriitorului îi trebuie un simţ în plus peste
toate celelalte însuşiri ale minţii şi sufletului. Şi nici cu acesta
nu se descurcă totdeauna uşor. Trebuie să încerce de multe
ori, cu multe chei, pînă cînd o găseşte pe cea adevărată. Un
Eminescu, un Tolstoi, un Flaubert, îşi rescriau manuscrisele
de zeci de ori. Şi ei sînt mari. Poate tocmai de aceea sînt mari.
Aşa se fac scriitorii.
Dar, asemenea se întîmplă nu numai cu cărţile originale.
Şi traducerile cer aceeaşi luptă pentru limbă. Poate că aici
posibilităţile de alegere sînt mai puţine, dar se adaugă şi o
greutate în plus : originalul te obligă numai la o anumită
grupă de posibilităţi. Poezia se traduce mai greu ca proza,
dacă e să rămînă poezie.
BIBLIA DE LA 1936 415
Cartea stilurilor celor mai diferite e desigur Biblia. Inspi

raţia divină n-a nivelat personalitatea autorilor. De aceea tra
ducerea Bibliei pune foarte multe probleme. Ce-i dai citito
rului ? Fiecare carte în stilul ei specific ? Atunci trebuie car
tea şi traducătorul. Căci şi traducătorul e purtătorul unui sin
gur stil. Un stil unitar pentru toate cărţile ? Atunci trebuie un
singur traducător. Atunci va lucra o mare comisie. Şi tradu
cerea trebuie făcută după originalul ebraic sau după Septua-
ginta, pentru Vechiul Testament ?
Toate aceste întrebări şi încă multe altele, au întîmpinat
intenţia cîtorva teologi în anii treizeci, de a ne da o nouă
Biblie românească, adică o nouă traducere. Prima Biblie com
pletă tradusă în româneşte fusese cea numită Biblia d e la
Bucureşti din 1688. Oricîtă veneraţie am avea pentru acest
monument al limbii române, care încheie procesul de formare
a limbii fundamentale româneşti — şi trebuie să păstrăm
această veneraţie pentru totdeauna — un nou text era nece
sar. Dealtfel încercări parţiale, de traduceri de cărţi izolate
din Biblie şi chiar cîteva ediţii ale Bibliei complete se mai
făcuseră, în cei peste 240 de ani cîţi trecuseră de la tipărirea
Bibliei de la Bucureşti. Ele fuseseră însă mai mult restilizări,
deeît traduceri propriu-zise.
Traducerea Bibliei e în primul rînd o problemă de limbă.
Poate chiar în primul şi în ultimul rînd. Biblia la români este
cartea limbii româneşti.
* *
Cum s-a ajuns la această nouă traducere din 1936? Iată

ce ne propunem să expunem aici, pe baza documentelor de
arhivă păstrate la Patriarhie. Dacă socotim că pentru aceasta
ne-au trebuit peste 240 de ani, deci opt generaţii, e de la sine
înţeles că istoria acestui gînd trebuie să fie nu numai intere
santă, dar e şi foarte importantă pentru istoria limbii şi cul
turii româneşti. Cine, cum, cind, în ce condiţii s-a făcut,
cine a stabilit criteriile de traducere, cine a selecţionat tra
ducătorii, cum au lucrat traducătorii, dacă totul a mers uşor
sau, ca în toate lucrările omeneşti, există şi în urma acestui
nou monument de lim bă avatarurile inevitabile ?
Fiindcă vrem să ne ţinem de fapte, ne vom referi la do
cumente şi, pe cît posibil, în desfăşurare cronologică. Un prim
act pe care îl avem sub ochi, poartă data de 17 martie 1929, o
scrisoare autografă, a lui Gala Galaction, către Patriarhul
Miron, scrisă din Bucureşti pe hîrtie cu antetul revistei «Hanul
416 f ANTONIE PLĂMĂDEALA
Samariteanului», la care Gala Galaction era director *. Ce re

iese din această scrisoare ? Cîteva lucruri foarte interesante :
a. Că, cu vreo două luni înainte, îi predase Patriarhului
un manuscris al Psaltirii, tradusă împreună cu Pr. V. Radu ;
b. Că Gala Galaction avea gata şi traducerea Noului T es
tament ;
c. Că «marea pricină» pentru care îi scrie acum, este «tra
ducerea Bibliei integrale»... «pusă de mine în picioare» (subl.
n.), zice el în cuvinte exacte ,-
d. Că pentru aceasta ar avea nevoie de 5—6 ani şi o sub
venţie pentru el şi pentru Pr. V. Radu ;
e. Că Sfîntul Sinod era împotriva lor, deşi Patriarhul dă
duse dispoziţii ca ei să facă lucrarea.
Spune apoi că «este a patra oară cînd propunerea şi entu
ziasmul (său) se izbesc de stîncă şi cad sfărîmate!». Mai de
parte textul e demn de Gala Galaction : «Dar, înalt Prea Sfin
ţite. Stăpîne, sînt un corăbier tare de ceafă! Mi-am adunat
puterile, mi-am refăcut corabia şi iată-mă, pornind din nou
ia luptă cu oceanul adversităţilor. Trebuie să ajung cu orice
preţ la ţărmul atît de mult dorit! Trebuie să văz, într-o zi,
tradusă întreaga Sfîntă Scriptură».
El ameninţă că va tipări Vechiul Testament la «o mare
casă de editură» laică, dacă nu i-1 va tipări Biserica. «Ştiţi ce în
fricoşată este puterea unei idei, cînd pune stăpînire pe sufletul
unui om. Mai ales cînd această idee a m ea (subl. n.) de a tra
duce întreaga Sfîntă Scriptură, o văd pogorînd de sus, de la
Părintele luminilor !».
El îi cere Patriarhului Miron «o amabilă neutralitate», în
condiţiile în care Sinodul e împotriva traducerii. «Nu puteţi
să mă ajutaţi, dar nici să-mi staţi împotrivă !». Tonul scrisorii
e mai mult intim decît oficial. E un fel de invitaţie la luptă
cu Sinodul, fiind de mai înainte sigur că Patriarhul se va alia
cu ideea traducerii şi nu cu rezistenţa Sinodului. Trebuie să
precizăm că rezistenţa Sinodului era motivată de cheltuielile
prea mari pe care le comporta lucrarea 12.
1. Revistă lunară de literatură, artă, filozofie, cu sediul pe Lipscani,
la nr. 29, avînd în comitetul de conducere pe Dr. N. Lupu, Paul Zarifopol,
Dr. Ioseph Berkowitz, Alexie Nour, Tudor Teodorescu-Branişte şi H.
Blazian.
2. Am făcut această precizare pentru a nu lăsa să se creadă că si
nodalii vremii erau impermeabili la ideea unei noi traduceri integrale a
Bibliei. Printre membrii Sfîntului Sinod erau şi mari oameni de cultură
şi patrioţii încercaţi şi oameni de bun simţ, dair probabil prea speriaţi
de lipsurile materiale.
B i b l i a d e l a 193Î 41?
Gala Galaction era înverşunat în planurile sale. Se vedea

bine că nu va renunţa sub nici un motiv. «Dacă mă ţine Dum
nezeu în viaţă — scrie el — peste 5—6 ani, voi veni şi vă voi
prezenta toată Biblia tradusă. Atunci veţi cugeta : «Nebunul a
avut dreptate» (A se vedea Anexele). Era oare intr-adevăr
visul nebunesc ? Era mare !
Nu ştim dacă Patriarhul a răspuns la această scrisoare. In
arhiva personală rămasă de la Patriarhul Miron, pusă în rîn-
duială de curînd şi aranjată pe ani în circa 25 de d osare 3, am
găsit o scrisoare către Gala Galaction datată «aprilie 1929»,
care ar putea fi chiar răspunsul la această scrisoare, numai
că nu face menţiunea obişnuită : «La scrisoarea dvs. din...».
După o introducere în care arată cit de mult a dorit un
Nou Testament într-o nouă şi bună traducere, şi cit de mult
l-a ajutat pe Gala Galaction în această privinţă, Patriarhul
îi critică pe cei gata oricînd doar să se lege de orice, nega-
tiviştii de profesie, «gurile rele» 4. Fără îndoială problema
principală era aceea a limbii. Cearta îşi avea izvorul aici. Unii
aveau unele păreri, alţii altele. Numai că unii erau chemaţi
să le aibă, alţii n-aveau nici o chemare în afară de pretenţia
goală, infatuarea gradului care se autoconfunda şi cu gradul
de cunoaştere, cultură şi inteligenţă. Fireşte, Patriarhul n-o
spune chiar aşa, dar e lesne de priceput că la aceasta se gîn-
deşte. «Chiar şi azi cînd opera e gata 5 şi numai orbii nu văd
superioritatea Nouiui Testament faţă de tot ce s-a tipărit la
noi, n-au amuţit gurile rele. E destul să afle un cuvînt, care
uşor se poate înlocui cu altul, ca să lapede toată lucrarea».
Mai departe Patriarhul Miron îşi expune principiul său cu
privire la limba traducerilor şi la circulaţia cuvintelor în ge
3. Ba a stat zeci de and în pachete inednvenitariaite, strînsă la întîm-
plare, probabil după moartea sa, şi aruncată pe nişte rafturi din subsolul
clădirii Sfîntului Sinod de la Antim, de unde a recuperat-o autorul ¡acestor
rînduri, care ia şi luat iniţiativa punerii ei în rînduială.
4. P ar şi Gala Galaction 1-a stimulat pe Patriarh. Intr-una din c ro
nicile sale duminicale publicate în ziare, el informează pe cititori că «Sanc
titatea Sa Patriarhul (Miron, n .n .) şi-a exprimat dăunăzi, atingătoarea
dorinţă să-i căptuşim cripta în care se va odihni, ou operele Sfinţilor Pă
rinţi, greci şi latini, traduşi şi tipăriţi în româneşte... Ii urăm din toată
inima vîrsta lui Matusalem, oa să-şi viadă izbîndit acest vis impunător. P at
îl rugăm, adine respectuos, să cugete că o podoabă mai sobră şi cu -ade
vărat in t h e r ig h t place este tocmai Sfînta Scriptură, tradusă şi tipărită în
zilele Sanctităţii Sale». 12 ianuarie 1 9 3 0; în volumul Z iu a D o m n u lu i, ti
părit la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 323.
E păcat că alcătuitorii acestui volum — rămaşi anonimi — n-au arătat la
fiecare text sursa de unde a fost reprodus. Se dă num-aii data, nu şi ziarul.
5. Noul Testament în traducerea lui G. G. (n.n.).
418 t a n t o n ie p l ă m ă d e a l ă
neral : «Cuvintele le încetăţenesc în limba literară scriitorii,

preoţii, cari au simţ de limbă iară nu oricine, care — se crede
— că ştie româneşte». Indirect, deci, Patriarhul îi certifica lui
Gala Galaction competenţa şi-i dădea cu anticipaţie cîştig de
cauză în competiţia cu cei care «se credeau» a şti româneşte.
Trebuie să apreciem acest principiu şi să dăm Patriarhului ce
este al lui : a ştiut pe cine să încurajeze. Dacă mai adăugăm
la faptul că Gala Galaction în afară de a fi fost scriitor, mai
era şi profesor şi cunoscător de ebraică — l-a apucat un an şi
generaţia mea de teologi — şi de greacă, putem considera con
junctura aproape unică, una din acelea care se produc la
sute de ani o dată. Spre cinstirea lui, Patriarhul Miron s-a în
scris şi el în conjunctură, completînd-o, şi astfel am putut
avea Biblia din 1936.
Spre deosebire de Biblia de la 1688, traducătorii acesteia
din 1936 au fost toţi clerici. Atunci fuseseră toţi laici : Grecenii,
şi cel care dăduse înaintea lor o traducere a Vechiului Testa
ment, Nicolae Milescu. Biserica se ajută cu cine poate şi nu
se refuză nimănui. Ca şi cultura, Sinodul din vremea aceea
a fost mai puţin receptiv la evenimentul posibil, preocupîn-
du-se minor de chestiuni băneşti, de tîrguieli de tipul «mai dă
jupîne, mai lasă române», iar alţii s-au lăsat ţinuţi în loc de
tîrguieli tot atît de minore de «cuvinte», voindu-se a se im
pune în text cuvinte «după ureche», sau din bărăganul fiecă
ruia, fără justificare ştiinţifică, filologică şi istorică.
Patriarhul îşi îngăduie în aceeaşi scrisoare «să-l tragă pu
ţin de urechie» pe scriitor. Totuşi. Zicem «totuşi», pentru că o
face cu referire la bani, avînd probabil în vedere pretenţiile
sale băneşti pentru traduceri şi ca să prevină eventualele noi
confruntări dramatice cu Sinodul, în care Patriarhul însuşi tre
buia să joace un rol de arbitru imparţial. Rîndurile care ur
mează, ca şi cele referitoare la răspunderea scriitorilor în
formarea limbii, citate mai sus, pot interesa şi istoria litera
turii, deoarece se referă la situaţia materială a lui Gala Ga
laction. «Ştiu că eşti sărac ; copii mulţi, necazuri tot aşa. De
aceea te-am numit preot să ai slujbe (adică fără parohie n.n.) ■,
te-am numit misionarul eparhiei, lăsîndu-te să funcţionezi la
«Fundaţia Carol». Era firesc ca în timpul acesta necazurile
financiare să nu înceteze, dar trebuiau reduse. Iar acum, că
ai hălăduit profesor universitar, director al internatului, ai lo
cuinţă şi întreţinere, trebuie să-ţi regulezi traiul, încît vorba
bancară, să fim «a-jour».
Se vede că Gala Galaction se mai plîngea încă de greutăţi

financiare. Ştim aceasta şi din alte scrisori, pentru că o va mai
face totuşi şi după acest sfat, dar între prieteni 6. Dar el cam
exagera. Patriarhul îi aducea aminte astfel de nişte sinecure
pe care i le înlesnise, pe lingă că fusese numit acum şi profe
sor universitar, şi ar fi trebuit ca bugetul său să fie mai echi
librat. Probabil însă că nu va fi fost niciodată. El ise va plînge
mereu. Dar Patriarhul i-a pomenit de acest lucru şi din alt
motiv : auzise că scriitorul vrea să-şi tipărească Biblia la o
editură laică şi voia să-i atragă atenţia că era bine s-o facă la
Editura Cărţilor Bisericeşti. Pe lingă faptul că avea o datorie
morală să facă aşa — dat fiind că primise atîta sprijin de la
Biserică — el se înşela cînd credea că bancherii care vor
investi bani în tipărirea Bibliei,o vor face fără să-şi asigure
profitul lor sigur. Aşa că va ajunge tot acolo, chiar dacă lui
i se pare că Editura Cărţilor Bisericeşti i-ar oferi un contract
dezavantajos 7.
Dar toate acestea aveau să se reia peste un an şi aveau
să se lămurească odată cu semnarea contractului între tradu
cători şi Patriarhie. între timp au intervenit în problemă ele
mente noi. Am văzut din scrisoarea lui Gala Galaction că el
şi-l asociase ca traducător pe colegul său, profesorul pr. Va-
sile Radu, cu care tradusese deja Psaltirea 8. La începutul anu
lui 1930 îl aflăm printre cei dispuşi să colaboreze la traducere
şi pe episcopul Nicodim Munteanu, fost episcop de Huşi, de
misionat şi, la acea vreme, stareţ la Mînăstirea Neamţu. Este
desigur vorba de viitorul patriarh Nicodim, care îi va urma
Patriarhului Miron.
6. La 26 aprilie 1930, iar îi scrie Patriarhului : «am dus-o şi o duc
greu». E totuşi mulţumit că fiica sa, cu oare probabil cheltuia mult, a avut
un succes pe scena unui teatru diin Italia, dar şi acesta fusese doar «pla
tonic». Arhiva Cancelariei Sfîntului Sinod, D o s a r 309, fila 32.
7. Arhiva Cancelariei Sfîntului Sinod, Fondul «Miron», D o s a r anul
1929.
8. Pr. Vasile Radu a fost superior al Bisericii române din Paris, în
anii 20. Este diplomat în limba arabă la Instituitul catolic din Paris. A fost
profesor la Facultatea de teologie din Chişinău. A publicat, printre altele :
«Mînăstirea Sfîntul Spiridon şi Patriarhul Silvestru al Antiohiei». Extras
din Revista Istorică română, Bucureşti, 1933 ; V o y a g e d u P a t r i a r c h e M a-
c a i r e d ' A n t io c h e . E t u d e p r e li m in a i r e . V a l e u r I e s m a n u s c r it s e t d e s tr a -
d u c t i o n s . Voi. I ; V o y a g e en O r ie n t, e n M o l d a v i e e t e n V a l a c h i e . Paris,
1927.
împreună cu Gala Galaction au scris E l e m e n t e d e s p r e t e x t e l e B i
b l i e i , Bucureşti, 1935. De asemenea au tradus : C î n t a r e a C î n t ă r i lo r , Bucu
reşti, 1934, C a r t e a lu i I o v , Bucureştii, 1935, B ib li a din 1936 şi B ib li a din 1938.
420 t ANTONIE PLÂMADEALÂ
Să încercăm să refacem evenimentele. în 4 februarie 1930

Episcopia Hotinului cerea Patriarhului Miron să se tipărească
de urgenţă Noul Testament cu Psalmii într-o ediţie populară
b u n ă d in cauză că o astfel de ediţie nu există — spune epis
copia — Societatea Biblică din Anglia aduce şi răspîndeşte «ti
părituri greşite şi tendenţioase, care produc apoi rătăciri în
popor» 9. Consilierul referent al Patriarhiei, Aurel Crăciunescu
face un referat pe marginea acestei adrese, în care arată că
«sectarii colportori» răspîndesc cărţi cu conţinut eretic, aşa
incit retipărirea Noului Testament cu Psalmii ar fi foarte ne
cesară. Dar consilierul pune şi un pic de suflet personal în re
feratul său : «Ca fost profesor de studiul biblic îmi permit însă
a atrage atenţiunea că şi în textul Sfintei Scripturi editată de
Sf. Sinod, sînt greşeli atît în text, greşeli de traducere, cit şi
singuratece versuri sînt lăsate afară de text». Şi propune con
cret : «Ar fi deci necesară o revizuire a textului românesc, din
partea unor persoane cu competenţă recerută». Merge şi la
cîteva propuneri mai de amănunt. Cînd se va face traducerea,
să se evite neologismele, «termenii noi care nu corespund cu
spiritul religios». «Aflu de bine a accentua că nu e necesar ca
toate cuvintele vechi româneşti folosite în textele vechi tipă
rite în secolul trecut, să fie absolut schimbate prin termeni
noi». Mai departe se depărtează de temă şi propune ca fiecare
preot să aibă seria de cărţi rituale necesară şi să nu mai pre
texteze că sînt săraci şi nu şi le pot cumpăra 10.
Patriarhul Miron în rezoluţia pe care o pune pe acest
referat spune că : «O Biblie populară e necesară. Deocamdată
putem tipări pentru popor Noul Testament şi Psaltirea edate
de Institutul Biblic». Drept urmare se face un Deviz pentru
50.000 de exemplare şi lucrarea e trecută lui Teodor Păcescu,
membru în Comisia Institutului Biblic. în timpul acesta însă,
consilierul patriarhal pr. C. Dron, duce tratative cu Gala Ga-
laction, cu Vasile Radu şi cu episcopul Nicodim de la Neamţ
pentru ceva mai mult decît o ediţie populară. Patriarhul Mi
ron nu numai că ştia, dar chiar recomandase aceste tratative.
La 25 februarie 1930, pr. C. Dron îi scrie lui Gala Galac-
tion că Patriarhul a luat iniţiativa ca «pentru moment să se
corecteze actualul text al ediţiei Sfîntului Sinod. Această co
rectură se va face de către P. S. Episcop Nicodim, stareţul
Mînăstirii Neamţu. Cum însă un nou text definitiv al întregii
9. Arhiva Cancelariei Sfîntului Sinod, Bucureşti, D osar 309, f. 19.
10. Ibidem , f. 21.
Sfintei Scripturi în limba română este absolut necesar, şi cum

el nu se poate realiza decît într-un timp mai îndelungat şi prin
colaborarea mai multor competenţe, înalt Prea Sfinţitul Pa
triarh doreşte ca această traducere să se facă de către Prea
Cucernicia Voastră împreună cu părintele V. Radu şi Prea
Sfinţitul Episcop Nicodim». Preotul C. Dron îi recomandă lui
Gala Galaction să-i contacteze pe ceilalţi doi, să le transmită
propunerea şi apoi să comunice fie Consiliului Central Bise
ricesc, fie Patriarhului direct, hotărîrea lor, modalităţile co
laborării, condiţiile financiare etc. 11.
Gala Galaction răspunde peste o lună, timp în care s-a
consultat cu ceilalţi doi traducători, pe care Patriarhul îi re
comandase pentru alcătuirea unei echipe. Răspunsul e, bine
înţeles, pozitiv. Putem însă desprinde din scrisoarea sa de
răspuns preotului C. Dron, o fină nuanţă menită să pună la
punct un amănunt capital, despre care Pr. C. Dron nu vorbea
nimic în scrisoarea sa. Gala Galaction spune că a citit «cu
multă satisfacţie» scrisoarea prin care li se cere (lui şi lui V.
Radu n.n.) «să continue traducerea Sfintei Scripturi» şi «să-l
asocieze la traducerea Sfintei Scripturi, începută de noi, pe
P. S. Episcop Nicodim, stareţul Mînăstirii Neamţu». Scriitorul
voia să-i fie clar preotului Dron şi Patriarhului, că el şi Radu
vor continua ceea ce începuseră încă înainte de iniţierea tra
tativelor. Se va preciza prioritatea iniţiativei.
Din scrisoarea Pr. C. Dron se putea înţelege că totul în
cepe de aici, de la hotărîrea Patriarhului, fapt care va şi dez-
lănţui mai tîrziu disputa asupra iniţiatorului ideii. Or, noi am
văzut că încă din 17 martie 1929, Gala Galaction îi scria Pa
triarhului că el, «a pus în picioare» ideea unei noi traduceri.
Ideea avea o preistorie care nu putea fi escamotată cu uşu
rinţă.
După aceste precizări, Gala Galaction răspunde pe pun
cte :
1. El şi cu Pr. V. Radu acceptă colaborarea episcopului
Nicodim;
2. Vechiul Testament va fi tradus din ebraică şi lucrarea
va dura cinci ani — de la 1 aprilie 1930, pînă la 1 aprilie 1935;
3. Ei cer ca drept de autor 20% din fiecare exemplar ti
părit. Mai sînt apoi şi alte amănunte financiare 112. Tot atunci,
Gala Galaction îi scrie şi Patriarhului Miron, dar se referă
11. Ibid em , fila 27.
12. A se vedea scrisoarea în anexă.
422 t ANTONIE PI.AMADEALA
numai ia propunerea acestuia de a face doar o revizuire a

Bibliei, pe care s-o dea gata pînă la 1 iunie 1932. Galaction
consideră o astfel de muncă «mai grea şi mai încîlcită decît
cealaltă» (adică traducerea din nou, n.n.) şi tocmai de aceea
pune aceleaşi condiţii băneşti. Semnează : «Al înalt Prea Sfin
ţiei Voastre fiu din hirotonie, pr. Gr. Pişculescu». De obicei
semnează Gala Galaction 13.
înţelegerea aceasta nu s-a mai făcut. Era evident că pen
tru aceeaşi sumă era de preferat o traducere, şi nu o revizuire.
Dealtfel cealaltă înţelegere, prin preotul C. Dron, se desfă
şura bine, aşa incit «revizuirea» a căzut în uitare de la sine.
Episcopul Nicodim, încă înaintea lui Galaction îi scrie şi el
preotului C. Dron o scurtă scrisoare cu caligrafia lui colţu
roasă uşor ascendentă. Se vede că Dron îi scrisese şi lui de
îndată ce discutase problema cu Galaction. Episcopul Nicodim
scrie că acceptă colaborarea. Ba mai mult : îşi revendică şi
el o iniţiativă în traducerea Bibliei : «Nu ştiu de-şi mai aduce
aminte Păr. Pişculescu. l-am făcut od'ată o propunere de cola
borare. însă împrejurările s-au ţesut aşa, că propunerea a
rămas nerealizată» 14.
Cei trei traducători s-au înţeles uşor între ei. Patriarhia a
delegat cu încheierea contractului pe Pr. C. Dron şi Teodor
Păcescu, efori şi consilieri referenţi. Contractul a fost semnat
la 5 mai 1930 şi aprobat în aceeaşi zi de Patriarhul Miron,
contrasemnat şi de «Pimen Mitropolitul» Moldovei şi Sucevei.
Se va fi întîmplat acolo sau a semnat pentru că de multă
vreme el prezida Sinodul şi se ocupa cu treburile Patriarhiei,
deoarece Miron era prins mai mult cu treburile Statului, nu
se ştie 15.
Ei se obligau să facă «o traducere exactă, limpede, fără
obscurităţi şi fără arhaismele dispărute din uzul limbii ro
mâne». Se stabileau termenele de predare, în etape precise
şi drepturile de autor, care se ridicau la 1.100.000 le i16. în
Contract apare şi termenul «revizuire», dar se precizează că
e vorba de o «revizuire radicală» : de o «traducere». Probabil
că din modestie şi pe motivul că mai existau atîtea ediţii an
terioare, parţiale sau totale ale Bibliei, care oricum urmau a
fi folosite, ei nu s-au intitulat de la început în exclusivitate
13. Arhiva Cancelariei Simţului Sinod, Bucureşti, D osar 309, fila 29.
14. Ibidem , f. 5.
15. In anexă Contractul.
16. Vezi Arhiva Cancelariei Sfîntului Sinod, Bucureştii, D osar 309,
f. 147.
«traducători». Pe o pagină liberă a Contractului, la sfîrşit, tra

ducătorii semnează de primirea sumelor. Gala Galaction înca
sează aconto-ul în aceeaşi zi, ceilalţi doi cu o zi mai tîrziu.
La 3 decembrie 1930 ei telegrafiază de la Neamţu Patriar
hului Miron că vor sosi la Bucureşti cu primul volum din tra
ducerea Bibliei. Au lucrat repede. Textul telegramei e ca un
imn de bucurie şi biruinţă : «Comisiunea de traducere a Sfin
tei Scripturi vă aduce din Mînăstirea Neamţul adînc respec
tuoase omagii şi vă anunţă că miercuri, 3 decembrie, ora 11,
va depune în mîinile sanctităţii Voastre primul volum. Epis
cop Nicodim, preotul Pişculescu, preotul Radu». In aceeaşi zi
sosesc la Bucureşti cu Pentateuhul, «prima porţiune tradusă».
Evenimentul era sărbătoresc. Au venit toţi trei. N-a venit nu
mai unul din ei. N-au trimis manuscrisul prin poştă, sau prin
curier. Au venit personal.
La acest prim contact cu noua Biblie ce se năştea, Patri
arhul nu a reacţionat, printr-o rezoluţie, ci a scris pe hîrtia prin
care cei trei depuneau manuscrisul : «Cînd am văzut pentru
prima dată Noul Testament al lui Simion Ştefan, Mitropolit la
Alba Iulia, am avut un sentiment de rară admiraţie. Eram teo
log la Sibiu. Acelaşi sentiment îmi revine acum, cînd sub în
grijirea «Institutului Biblic» întemeiat de mine, văd cîte o
parte din Biblie, tradusă din nou, după cerinţele limbii de azi,
şi în un text care redă înţelesul originalului. Aştept cu ne
răbdare continuarea traducerii Vechiului Testament şi voi
număra între cele mai fericite zile ale vieţii mele, cînd voi
vedea tipărită întreaga Biblie în tipografia noastră». Probabil
din dispoziţia Patriarhului, rezoluţia se comunică în scris celor
trei traducători, sub semnătura vicarului patriarhal, Platon 17.
La 4 iunie 1931 iarăşi trimit o telegramă din Mînăstirea
Neamţ şi iarăşi se înfăţişează la Bucureşti cu a doua «por
ţiune» tradusă. Rezoluţia, de data aceasta e mai redusă şi ca
întindere, şi ca intensitate : «Cu plăcere am primit cele 4 vo
lume noi de manuscris trad. din V. T. (semnat) M».
în acelaşi an, în decembrie, preotul Dron raportează Pa
triarhului că trei cincimi din Biblie au şi fost predate şi că
celelalte două cincimi vor fi predate pînă la 1 iunie 1932. Tra
ducătorii lucrau de zor, ca la Septuaginta, închişi în chiliile
lor, nemaiştiind de altceva ! Traducerea mergea atît de re
pede, încît preotul Dron se vedea nevoit să atragă atenţia
Patriarhului că e bine să se ia măsuri de tipărire din vreme
17. I b i d e m , fila 40 şi 43.
424 t antonie plam ad eala
şi să se decidă dacă va fi o Biblie ilustrată sau nu, şi dacă

n-ar fi cazul să se intre în legătură cu Societatea Biblică Bri
tanică, pentru a trata o sistare a concurenţei cu bibliile lor pe
o perioadă de timp şi mai trebuia să se decidă de unde se vor
investi banii pentru imprimare. Fiecare exemplar urma să
coste circa 100 de lei, iar cele 20.000 de exemplare cîte se
aveau în vedere, ajungeau la 2.000.000 lei. Preotul Dron ştia
că se află în faţa unei tipăriri «epocale». El propune pentru
început un text uşor portativ, fără ilustraţii. «De asemenea în-
trucît chestiunea tipăririi unei noi Biblii în limba română este
un moment cultural de mare însemnătate în ţara noastră, cred
— scria el — că e bine să se solicite şi ajutorul statului, care
nu ne va fi refuzat, dat fiind personalitatea genial culturală a
actualului Prim ministru al ţării, Domnul N. Iorga» 1S.
La 13 septembrie 1932, Patriarhul Miron împreună cu
Preotul C. Dron fac un raport Congresului Naţional Biseri
cesc în legătură cu Biblia. Reiese de aici că ideea de a da ro
mânilor o Biblie nouă, a fost ţinta de căp eten ie a Patriarhului
Miron din momentul venirii la cîrma Patriarhiei. Ea urma să
fie «într-o limbă românească vie, care atît în ceea ce pri
veşte redarea înţelesului adevărat, cît şi mai ales în ceea ce
priveşte limba, să poată satisface toate cerinţele timpului de
azi şi să poată fi uşor utilizată..., într-o limbă care păstrînd
mireasma vechilor noastre Scripturi şi cărţi bisericeşti, să în
trunească pe cît cu putinţă toate condiţiile unei traduceri
ştiinţifice şi literare, la înălţimea dezvoltării pe care a luat-o
limba noastră literară în timpul din urmă...».
Iniţiativa intrării în legătură «cu teologii şi literaţii cei
mai distinşi» ai vremii a fost — după chiar spusa sa — tot a
Patriarhului Miron. Ba mai mult, Patriarhul ar fi trimis ca
superior al capelei române din Paris pe preotul Vasile Radu,
în anii douăzeci, ca să facă studii «în această direcţiune», adică
în limba ebraică şi a dialectelor siro-chaldaice, pentru a-1 pre
găti ca traducător al Bibliei.
La 1 septembrie 1932 traducerea a fost gata. Ea s-a făcut
după Septuaginta; textul ebraic şi traducerile din limbile mo
derne servind doar pentru confruntare, limpeziri şi verificări.
Nu ni se spune nicăieri ce ediţie a Septuagintei au avut în
faţă. Biblia urma să fie imprimată într-o ediţie de probă, edi
ţia definitivă urmînd a se imprima după ce se vor fi primit
sugestiile şi observaţiile celor «pricepuţi în materie». In ve
18. I b i d e m , fila 48.
derea imprimării s-a cumpărat o maşină nouă la tipografie, de

tip american. «Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi datorită
străduinţelor I. P. S. Patriarh şi oamenilor care cîrmuiesc insti
tuţiile noastre, Biserica va avea în scurt timp un nou text al
Sfintei Scripturi, la înălţimea ediţiilor străine, făcut cu toată
grija fidelităţii texiului original şi a frumuseţii limbii româ
neşti, aşa precum a fost pentru epoca ei, Biblia de la 1688» 19.
Raportul a fost alcătuit de C. Dron, semnatar alături de
Patriarh. Potrivit obiceiului — şi nu ştiu dacă obiceiul e numai
bizantin ! — totul trebuia să se datoreze celui mai mare. Une
ori acest lucru se întîmplă cu adevărat aşa. Alteori istoricul
trebuie, cunoscînd obiceiul, să descifreze adevărul din fapte
şi nu numai din rapoarte de cancelarie. Preotul C. Dron, cu
discreţie şi probabil contînd pe neatenţia Patriarhului, aşa
cum s-a şi întîmplat, a adăugat îndată după patriarh, la drep
tul de autori morali şi pe «oamenii care cîrmuiesc instituţiile
noastre». Se gîndea desigur la rolul său propriu, de negociator
cu oamenii dificili şi pretenţioşi, în aceeaşi măsură în care
erau mari ştiutori de carte. Dealtfel, Gala Galaction, în Ju rn a
lul său de curînd publicat, restabileşte o parte din acest me
rit şi pe seama pr. Dron : «Biblia de azi, care face să crească
muşcate în fereastra Patriarhului, a fost pusă la cale de un om
cu aparenţe mediare, dar cu gîndul şi cu puteri de stăruinţă
remarcabile. Este preotul Constantin Dron, unul dintre Eforii
eforiei bisericeşti. Dron a fost acela care a imaginat şi a reali
zat această colaborare şi această împletire de nume: vlădica
Nicodim, Vasile Radu şi Gala Galaction. El a voit, el a făcut
contactul din 1930, el şi-a bătut capul, s-a luptat cu neajun
surile vremii şi ale colaboratorilor, a trecut prin sudori de
deznădejde şi de supărare şi, într-un moment primejdios, a
luat pe gîtul lui jugul cel greu pe care Patriarhul 1-a lepădat...
Preotul C. Dron a fost omul ascuns şi norocos care a ridicat
pînă la acoperiş, pînă la turnuri, catedrala biblică de a z i! El
a propus, de la început, capitalul de traducere şi participarea
vlădicăi Nicodim. El este cel ce a înghiţit, de la colegul Va
sile Radu, zeci de vorbe grele şi de înfruntări. El este cel ce
s-a frînt, s-a umilit, s-a rugat, a răbdat şi a nădăjduit, atunci
cînd şi eu şi Radu rupsesem legăturile cu Patriarhul şi eram
goi de entuziasm, în lucrarea începută. Dron — acest preot
prichindel — a fost o adevărată cariatidă invizibilă în toată
această suprapunere de muncă, de ideal, de slăbiciune ome-
19. I b i d e m , fila 54— 55.
nească, de consolidări şi reconsolidări şi de gunoaie ale inimii

şi ale trupului» 20.
în afară de faptul că raportul sus amintit pomeneşte nu
mele celor trei traducători, ca pe al unor roboţi programaţi
cu ştiinţă de ebraică, greacă şi slavonă şi unul cu aptitudini
literare, traducătorilor nu li se mai recunoaşte nici un alt
merit, nici de iniţiativă, nici de construcţie, nici de frumu
seţe. Ei au fost doar mina de lucru. Istoria va numi totuşi Bi
blia din 1936 cu numele lor 21.
Au urmat peripeţiile imprimării. Galaction şi Radu scriu
o scrisoare (autografă Galaction) Consiliului Central Biseri
cesc 22 cu opt întrebări, voind să ştie dacă Patriarhia are ne
voie de serviciile lor pentru eventualele îndreptări şi pentru
ultima redacţiune, cam pentru ceea ce a făcut Mitrofan al Hu
şilor la Biblia de la Bucureşti 1688.
«Ţineţi adică, la o redacţiune generală şi nivelatoare, prin
unul singur dintre noi, — întrebau ei — sau înţelegeţi ca fie
care din cei trei colaboratori să-şi corecteze partea lui de
traducere şi să răspundă, singur, şi de traducere şi de reali
zarea ei tipografică ?». Pentru această muncă în plus ei cer
cîte 100.000 lei de fiecare, concediu cu suplinitor plătit la ca
tedre, «în interes de serviciu naţional», pe timp de un an şi
cîte 50 de exemplare din Biblie. Mai recomandă ca în text să
se tipărească traducerea Psaltirii şi a Noului Testament făcută
de Galaction şi Radu 23.
Se înţelege dintr-un raport al Eforiei Bisericii Ortodoxe
Române, că Episcopul Nicodim care nu semnase scrisoarea de
mai sus, nu mai voia să discute problema aceasta. El susţinea
ca fiecare să-şi corecteze textul său, mai ales că acest text
fusese văzut odată şi de către ceilalţi, aşa că nici n-ar mai fi
putut prezenta pericole de alterare 24. Rămînea deci de precizat
cu Eforia : cine trebuia să-şi spună ultimul cuvînt ? Fiecare
pe partea lui de traducere, sau unul singur pentru toţi, sau
doi pentru trei ? De la Chişinău, unde erau amîndoi profesori
la Facultatea de teologie, Gala Galaction şi Vasile Radu îi
scriu o scrisoare episcopului Nicodim la Neamţ, la 29 ianuarie
20. Gala Galaction, Ju rn al, voi. II, Bucureşti, 1977, p. 204.
21. In anexă raportul de la fila 54, D osar 309, Arhiva Gamcelariei
Sfîntuluii Sinod, Bucureşti.
22. In anexă.
23. Scrisoarea poartă data 31 ianuarie 1934, Arhiva Cancelariei Si lu
tului Sinod, Bucureşti, D osar 309, fila 76.
1934, întrebîndu-1 : «Ne autorizaţi I. P. S. Voastră, pe Radu şi

pe mine, să fim amîndoi ultimii redactori şi ultimii corectori
ai cărţilor pregătite de I.P.S. Voastră, sau înţelegeţi să vă re
zervaţi absolut acest drept, pentru cărţile pe care le-aţi tra
dus, lăsîndu-ne pe noi stăpîni numai pe cărţile şi pe porţiunea
tradusă de noi ? Dacă ne autorizaţi să vă suprarevizuim —
este bine. Dacă nu ne autorizaţi : este iar bine, dar vă rugăm
să ne răspundeţi la Bucureşti pe numele amicului nostru, pă
rintele Dron, care este deciziunea I.P.S. Voastre» 2S.
E de presupus că între timp cei trei s-au înţeles între ei
asupra procedurii şi au lucrat bine. Ei au mai cerut Patriarhu
lui, cum am văzut, să le dea concediu de la catedră şi să le
plătească suplinitorii. Patriarhul acceptă acest lucru 26. Cînd
Ministerul Instrucţiunii (Ministru Dr. C. Angelescu, director
general C. Kiriţescu) nu aprobă plata suplinitorilor 27, Patri
arhul preia pe seama Eforiei Bisericii această plată 28 pentru
suplinitorii Cicerone Iordăchescu şi Arhim. Iuliu Scriban.
La 4 iulie 1934, Gala Galaction scrie şi preotul V. Radu
contrasemnează, ca de obicei, o scrisoare către Com isiunea
împuternicită să se îngrijească d e tipărirea Sfintei Scripturi în
care explică modul lor de lucru. E interesant să aflăm la ce
procedeu au ajuns : «Subsemnaţii doi traducători am convenit
cu colaboratorul nostru I.P.S. Nicodim, că atunci cînd doi din
tre noi vom fi de acord asupra unui punct sau mai multe din
traducere, cel de al treilea să cedeze şi să primească sugestiile
noastre. Aceasta e temelia pe care am întreprins corectarea
textului colaboratorului nostru I.P.S. Nicodim».
E un text destul de nostim ! Foarte asemănător cu întîm-
plarea cu cei doi bătrîni, soţ şi soţie, care într-o seară stînd
pe balcon, discutau despre moartea lor. La un moment dat so
ţul i-a spus soţiei : Să facem o înţelegere. Avem căsuţa noas
tră frumoasă de la ţară. Cînd unul din noi doi va muri, eu să
plec la ţară ! Cam aşa scrie şi Gala Galaction : cînd doi din
trei vom cădea de acord, episcopul Nicodim să primească su
gestiile noastre ! Era deci dinainte sigur că cei doi în acest
acord nu pot fi decît el şi cu preotul Radu. Că e aşa, o spune
chiar scrisoarea mai departe, fiindcă ea o ia evident înaintea
logicii, urmînd gîndul tainic al scriitorului : «Dacă împotriva
dorinţelor şi convenţiei noastre, I.P.S. Nicodim nu va accepta
27. Ib id em , fila 148.
28. Ib id em , fila 156.
428 t a n t o n ie p l a m a d e a l a
corecturile făcute de noi, atunci trebuie să revenim definitiv

la ideea că : fiecare dintre noi, cei trei traducători, să sem
neze numai acele cărţi din Sfînta Scriptură al căror traducător
principal a fost» 29.
In dosarul Bibliei 1936 nu există un Contract, între Patri
arhie şi cei trei traducători, cu privire la corecturi. Se va fi
făcut o înţelegere fără contract. Potrivit acestei înţelegeri, cei
trei au mai emis o pretenţie : să li se aducă orice carte, dic
ţionar, comentarii exegetice, V acant şi Mangenot şi să li se
pună la dispoziţie acolo unde lucrau. Patriarhia scrie scrisori
la Biblioteca Academiei, la Biblioteca Fundaţiei Carol, la In
ternatul teologic şi totul se aranjează. Tot preotul Dron este
însărcinat să colecteze aceste cărţi de peste tot. Răspunsul
Academiei e semnat de I. V. Rianu, bibliotecar 30.
Convenţia de care vorbea mai sus Gala Galaction nu a
fost respectată chiar aşa cum o voise el, pentru că nici Nico
dim, viitor Patriarh, nu era om să-l joci pe degete, dar n-a
ieşit supărare pînă la ruptură. Cînd la 30 noiembrie 1934 trimit
Pentateuhul cu «bun de imprimat», cei doi profesori nu se re
ţin de la a-1 informa pe Patriarh că «deşi sînt unele corecturi
făcute de P. S. Nicodim, care nu intră în vederile noastre, to
tuşi pentru a nu prelungi la infinit chestiunea tipăririi Bibliei,
aceste corecturi pot fi admise, înitrucît nu privesc nici dogma
nici morala» 3l.
Au mai fost după aceea mici sau mari neînţelegeri cu ti
pografia. Cei trei ceruseră ca tipografia să culeagă tot textul
Noului Testament şi după aceea să se facă global corectura,
spre a se pune la locul lor trimiterile, dar tipografia le tri
mitea carte cu carte din Noul Testament. Prof. V. Radu se
supără şi declară că «nu mai răspunde la nici o adresă», dacă
nu se ţine seama de înţelegere 32. Pr. C. Dron duce iară şi iară
tratative grele. Pr. Radu reţine la el 9 coli timp de 12 săptămîni
şi nu le dă «bun de imprimat». Nicodim, acum Mitropolit al
Moldovei şi Sucevei, ţine Ia el de mai multă vreme Pllngerile
lui Ierem ia. S-a ajuns cu tipăritul pînă la ele, şi acum se stă
pe loc 33.
29. Ibidem , filele 88— 89.
30. Ibidem , fila 94. In Arhiva Cancelariei Sfîntulud Sinod, Fondul
«Mirom» se află şi o fotografie ia ilui I. Bianu în costum militar, probabil
trimisă cu vreo ocazie Patriarhului.
31. Arhiva Cancelariei Sfîntului Sinod, Bucureşti, D osar 309, f. 95.
32. Scrisoarea din 30 septembrie 1935, în D osar 309, fila 105.
33. D osar 309, fila 107.
b ib l ia dë la i« 6 429
Şi, una şi mai bună! Cînd se ajunge cu tiparul la Noul

Testament, Patriarhul Miron hotărăşte să intre în tipar tradu
cerea lui Gala Galaction şi nu a lui Nicodim, aşa cum fusese
înţelegerea iniţială, care ceruse de fapt acest lucru. Gala Ga
laction se putea simţi flatat şi să treacă imediat de partea pa
triarhului. Flatat s-a simţit, dar de partea patriarhului n-a
trecut de îndată şi fără să încerce o explicaţie la lumina zi
lei. La 8 ianuarie 1936 el îi scrie Patriarhului Miron o scri
soare în care cere lămuriri. El scrie : «Noi toţi — cei trei
aleşi ai I.P.S. Voastre cu premenirea textului biblic — sîn-
tem nedomiriţi şi nemulţumiţi de următoarea pricină : Ne-am
înţeles la timp şi am predat Noul Testament tradus de I.P.S.
Nicodim. A cest Nou Testament a fost hotărît de noi, trei, ca
să intre în Biblia ce pregătim». Şi prezintă şi un argument ca
pital. Există obiceiul ca Noul Testament să fie tradus de ace
eaşi mină care a tradus Psaltirea, ca să aibă unitate de stil. De
obicei se imprimă şi aparte «Noul Testament cu Psalmi» —
cărţi citite cu precădere — şi unitatea de stil e deci neapărat
necesară.
Or, în Vechiul Testament tipărit acum ca parte a ediţiei
Bibliei noi, Psaltirea tradusă de episcopul Nicodim era deja
culeasă. Noul Testament e plin de citate din Psalmi : dacă s-ar
fi tipărit Noul Testament de Gala Galaction, citatele din Psalmi
nu ar mai fi consunat cu cele din traducerea episcopului Ni
codim. Ediţia nu mai putea fi unitară şi ştiinţifică şi s-ar fi
putut ca chiar cititorii să observe inadvertenţele şi să le pună
pe seama ignoranţei traducătorilor şi a uşurinţei cu care a fost
tratată problema. Dealtfel Gala Galaction era consecvent. El
ceruse Consiliului Central Bisericesc să tipărească Noul Tes
tament de Galaction şi Radu dar şi P saltirea34. Cum acum
Psaltirea era deja tipărită, a episcopului Nicodim, era logic
ca şi Noul Testament să fie în traducerea aceluiaşi.
Gala Galaction avuse în vedere toate acestea, dar pe hîr-
tie se preface a crede că patriarhul nu era încă decis cum să
procedeze şi se hotărăşte să-l ajute :
«Daţi-ne voie, să vă scoatem, cu mult respect, din această
indeciziune. Se cuvine să daţi poruncă pentru definitiva ale
gere şi culegere a Noului Testament de la Mînăstirea Neamţu
(al episcopului Nicodim, n.n.).
3 4 . I b i d e m , f i l a 7 6 , p u n c tu l 5
43Ö t ANTONIE PLÂMADEALÂ
Întîi — fiindcă aşa ne-a fost vorba, din capul locului :

Al doilea — fiindcă Psaltirea şi Noul Testament trebuie
să aibă intime şi necesare «Anklänge» ;
Al treilea — fiindcă I.P.S. Nicodim ţine să respectăm vor
ba şi să păstrăm linia dreaptă».
Nu se poate spune că e o propunere cu alternativă ! Dîn-
du-şi probabil seama că au fost prea tari, cei doi (dar scrie
ca de obicei G. Galaction, n.n.) mai adaugă :
«Dacă mai sînt alte consideraţii, necunoscute nouă, care
vă preocupă şi să ţin în cumpănă, vă rog (la singular, pen
tru că a uitat că va semna şi pe pr. Radu ! n.n.) să binevoiţi
a comunica P. C. Părinte Dron că doriţi să vorbiţi cu noi, şi
noi vă vom asculta, cu mare respect şi cu mare dragoste» aâ.
Pe o pagină rămasă liberă a scrisorii de mai sus, Patri
arhul Miron meditează ca pentru posteritate :
«Da ! Eu ştiu că şi P. Sf. Mitropolit Nicodim are tradus
şi tipărit N. Test. Dar eu cu acesta nu m-am ocupat de aproa
pe. Gînd am comandat noi traducerea N. T. de la părintele
Gala Galaction şi după ce s-a tipărit — eu împreună cu epis
copul Lucian Triteanul de la Roman — l-am cetit întreg de
2 ori la Carlsbad unde în o vară eram la băi. Ne-a plăcut. Am
constatat, fără a face comparaţii cu originalul, că textul se
înţelege foarte bine, pe cînd traducerile de pînă acum au
părţi cu totul confuze. E o plăcere cetirea. Numai la limbă
am aflat expresii, care încă nu-s destul de delicate, unele
provincialisme. Simţul meu de limbă mă face să constat că
anumite cuvinte încă nu sînt destul de cristalizate, de încetă
ţenite în graiul general al nostru. Dar ce-i mai uşor decît a
le înlocui, dacă s-ar afla mai potrivite. Acest N. T. l-am dat
la lume ca ecerţie (extras, parte ? n.n.) de probă a Sf. Scrip
turi, adecă a N. T. Şi acum să folosim alt text, cînd Scriptura
întreagă să (vrea) numai completarea acestui început. Eu nu
sînt în clar cu asta. N. Testament premenit e acum al Sf. Si
nod. A lui e şi Biblia întreagă. Miron P.R. (Patriarh Regent)» 3(i.
După cum se vede, patriarhul şi-a însuşit «indeciziunea», dar
Sf. Sinod urma să decidă.
Arhiva nu mai conţine decît o singură piesă referitoare
la această problemă, din care se vede că, în cele din urmă,
Patriarhul Miron a ieşit totuşi din dilemă, optînd definitiv pen
tru traducerea lui Gala Galaction, împotriva tuturor argumen
telor. Gala Galaction îi scrie preotului Dron : «Sanctitatea Sa356
35. Ibidem , fila 110.
B lß tlA ÛË LÀ 193« 431
a hotărît să pună în Sf. Scriptură ce apare, Noul meu Testa

ment. Fie voia Sanctităţii sale !».
îl roagă mai departe pe preotul Dron să utilizeze ediţia I-a
tipărită la Tipografia Cărţilor Bisericeşti şi corectată de Popa
Nae (Popescu) şi nu ediţia Il-a apărută la Socec, care «foş-
găieşte de greşeli» 37.
In această problemă desigur dreptatea era de partea lui
Gala Galaction şi a episcopului Nicodim. Cine a tradus Psal
tirea, trebuia să fie şi traducătorul Noului Testament. Se ris
cau citatele din Psalmi în Noul Testament într-o traducere
care nu concorda şi care putea da naştere nu numai la nedu
meriri, ci chiar la scandal, atît cu credincioşii noştri cit şi cu
preoţii care s-ar fi putut face de rîs, mai ales în munca pas
torală de apărare împotriva prozelitismului. Ei ar fi putut fi
înfruntaţi cu argumentul că Biblia noastră nu e bună, nu e
cea dreaptă, întrucît are nepotriviri. Din acest punct de ve
dere era preferabilă chiar o traducere mai slabă din punct de
vedere literar, dar cu trimiterile exacte, decît ceea ce s-a în-
tîmplat. Dar aşa a decis patriarhul !
Că Gala Galaction avea dreptate, iată mai jos două exem
ple grăitoare :
IN PSALTIREA (NICODIM) DIN IN NOUL TESTAMENT

1936 (GALACTION) 1936
Ps. 77, 2 : Că am să rostesc p ild e Matei XIII, 3 5 : Ca să se împli

cu gura m ea şi am să v e s te s c cu nească ce s-a spus prin proorocul
v in te a d in ei din trecut care zice : « D ssch id e-v oi in p a r a
Ps. 93, 11 : Cunoaşte Domnul cu b o le gura m ea, strig a -v o i c e le a s
g e t e le om ului şi ştie că -s d eşa rte. cu n se d e la în tem e ier ea lumii».
I Cor. III, 20 : Domnul cunoaşte
gîndurîle înţelepţilor că sînt deşarte.
D iferenţele sînt evidente şi sînt peste tot aşa.

La 27 mai 1936, Patriarhul Miron prezintă noua Biblie ro
mânească la Academia Română, în cursul unei şedinţe solem
ne. îşi scrie singur discursul pe trei pagini mari, încheind cu
«Al măritei «Academii române» smerit membru de onoare» 38
El scrie : «Am luat şi eu iniţiativa, am pregătit toate mijloa
cele de lipsă şi am găsit clericii şi cărturarii pregătiţi pentru
a da neamului românesc şi Bisericii sale o nouă traducere a
Sfintei Scripturi». Se înscrie pe linia lui Simion Ştefan, a lui
38. Vezi în anexă.
Teodosie de la Veştem (1688), a lui Samuil Micu Clain (1795),

a lui Andrei Şaguna (1858) şi a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni
(1819) 39, arătînd însemnătatea Bibliei pentru unitatea limbii,
«bine ştiind că unitatea limbii şi lucrările scrise în ea, creiază
unitatea sufletului omenesc de pretutindenea, iar unitatea su
fletului trebuie să aibă de urmare firească şi unitatea naţio
nală şi politică a neamului».
El arată mai departe că a dat instrucţiuni traducătorilor
să dea un text clar, fără obscurităţi, ştiinţific şi «în o limbă
ce corespunde progresului făcut de graiul românesc în timpu
rile mai noi, fără a pierde nimic din mireasma arhaică a fru
moasei noastre limbi bisericeşti din trecut, spre a da astfel
nou îndemn tuturor celor ce se îndeletnicesc a scrie româ
neşte, să revină în scrisul lor la vechea matcă a limbii noas
tre originale, aşa cum o creiază graiul poporal şi scrisul ma
rilor ierarhi, gînditori, literaţi şi preoţi, ce i-am avut pînă
acum».
îi aminteşte apoi pe cei trei traducători care au lucrat
«sub conducerea autorităţii sinodale şi ierarhice a marelui
cărturar al bisericii noastre, mitropolitul Nicodim al Moldo
vei». Biblia apare — mai spune Patriarhul, «din iniţiativa şi
sub îngrijirea întîiului patriarh al ţării, Miron» - - adică el,
Spusese aceste lucruri şi în Cuvintul înainte la Biblia pe care
o prezenta acum. Din Cuvintul înainte reiese că purta în gînd
o traducere a Bibliei încă de pe cînd era la Sibiu şi apoi la
Caransebeş, iar la Bucureşti întemeiase, fiind Mitropolit pri
mat, «Institutul biblic», în acest scop (subl. n.), şi tot în acest
scop îl trimisese pe Pr. Vasile Radu ca superior al Capelei
române din Paris, ca să se specializeze în ebraică şi în dia
lectele siro-chaldaice 40.
39. E drept să notăm că privind mai îndeaproape toate aceste nume,
acestea sînt de transilvăneni, chiar dacă unii au lucrat în Transilvania,
alţii în Ţara Românească, alţii ca Gavriil Bănulescu, în Moldova. Dar e
bine să se ţină un echilibru în această problemă care la un moment dat
s-a transformat în dispută : Biblia de la Bucureşti e tradusă de moldo
veni (Milescu) şi munteni; la Noul Testament al lui Simion Ştefan a lu
crat întîi Silvestru, fostul egumen de la Govora. Aceştia au făcut munca
fundamentală.
40. Cuvîni în ain te, la Biblia din 1936, de Miron, Patriarhul Româ
nilor, p. 25— 26. Gala Galaction spune în Ju rn alu l său (II, p. 198) că e
informat că Biblia va fi prefaţată de I. Lupaş, prilej de ironii noi. Dar
n-a avut dreptate.
BIBLIA DE LA 193« 433
Gala Galaction se va supăra după acest discurs şi după

Cuvîntul înainte, pentru că i s-a contestat iniţiativa41423. Am
văzut că el îşi atribuia lui iniţiativa, chiar în scrisorile către
patriarh, care nu-1 contrazicea, şi în mai multe rînduri îl nu
mise pe episcopul, apoi Mitropolitul Nicodim, «colaboratorul
nostru». Acum el şi cu Radu erau puşi şi sub conducerea
acestuia, post iactu m i2. Singura mîngîiere a scriitorului va fi
Jurnalul său, în care îşi va vărsa toată durerea şi supărarea
şi în care îşi va îngădui acele răutăţi, ce nu pot fi pedepsite,
faţă de patriarh 4S. El merge pînă la a contesta valoarea edi
ţiei la care muncise atîta şi pentru care pusese atîta suflet, şi
face legămînt cu sine însuşi că în doi ani va da o nouă edi
ţie, perfectă, tradusă de el în întregime. Pe aceasta o numeşte
41. El va scrie in J u r n a l (II, p. 200) că Patriarhul Miron «nu era şi nu
este vrednic să fie, nici -măcar atîta cit a fost, amestecat în punerea la
cale a noii traduceri. Lucrurile se vor lămuri ou timpul».
Problema «iniţiativei» va fi reluată mai tîrziu de diac. G. Sereda
intr-un articol intitulat I n ţ i a t iv a t r a n s il v a n ă ş i t i p ă r i r e a B i b l i e i R o m â n e ş t i ,
combătând teza că toate Bibliile şi cărţile separate ale Bibliei au fost în
trecut traduse n u m a i din iniţiativa transilvană. El neagă Patriarhului Miron
iniţiativa Bibliei din 1936, dar, scriind ¡in 1944, o atribuie în întregime Patri
arhului Nicodim, care era patriarh în funcţiune («Biserica Ortodoxă Ro
mână», LXII, (1944), nr. 1— 3, p. 73— 75). Il uită pe Gala Galaction, atribu-
indu-i doar iniţiativa Bibliei din 1938, deşi fără să vrea scrie că acesta
«frămîntase tălmăcirea sa, ca pe un aluat sfînt, mai bine de trei decenii»
(P. 74).
în legătură cu traducerea Bibliei din 1936 vezi şi Iuliu Scriban, S c r i p
tu r a u n e i v i e ţ i , reprodus în P r i m e le z i l e a l e c r e ş t i n i s m u l u i de F. V. Farrar,
trad. de Nicodim, mitropolitul Moldovei, voi. III, Neamţ, 1938, p. 473— 484,
cf. Diac. G. Sereda, op. c it., p. 73.
E de mirare că Patriarhul Miron s-a lăsat sedus de ideea că el e
I n i ţ i a t o r u l absolut al Bibliei din 1936, cînd ştia bine că astfel de probleme
stîrnesc discuţii şi patimi. El însuşi, pe cînd era asesor la Mitropolia
Sibiului, la sfîrşitul secolului trecut, a dus o luptă susţinută pentru dove
direa rolului lui Şaguna ca iniţiator al Asociaţiei A s t r a , rol care îi era
contestat de unii uniţi, ca, de pildă de Dr. I. Raţiu, sau de alţii care îl
susţineau pe acesta ca iniţiator. Rolul acesta, Şaguna a trebuit să-l împartă
însă şi cu Ioan Puşcariu oare a produs scrisori şi articole publicate,
anterioare ideii lui Şaguna. Şaguna este însă cel care a prefăcut ideea
în faptă.
42. Cînd Mitropolitul Nicodim va ajunge Patriarh şi va scoate şi
■el ediţia sa în 1944, va prelua din zisa Patriarhului Miron faptul că cei
doi au lucrat sub conducerea sa, şi va scrie în «Introducere» acest lucru,
că intr-adevăr Gala Galaction şi Vasile Radu au lucrat «sub preşedinţia
Noastră pe cînd eram stareţul Monastirii Neamţu» ( B ib lia din 1944, In
troducere, p. XXVII).
43. Il numeşte peste tot în J u r n a l Ilie Miron Cristea, sau numai
Ilie Cristea (voi. II, p. 197, 185, 200).
«Biblia provizorie» 44. Arată că patriarhul n-a arătat nici un

interes pentru o ediţie integrală, şi că a fost împins spre a-
ceasta de preotul Dron şi de episcopul Tit Simedrea45.
E greu să fii judecător între asemenea oameni şi de la
asemenea distanţă. In faţa marelui judecător care este publi
cul, trebuie aduse însă faptele aşa cum au fost, în măsura în
care le putem reconstitui, şi mai ales documentele care, cu
rare excepţii — trebuie avute în vedere şi excepţiile — spun
aceleaşi lucruri la toată lumea. Pot diferi doar interpretările 46„
Patriarhul Miron a vorbit la Academie, de la înălţimea
evenimentului. Care îi vor fi fost ezitările 47, la a cercetare ex
haustivă s-ar fi putut desigur determina. Dar, în cumpăna sa
vor trage şi hotărîrile sale din calitatea de patriarh, de a îm
brăţişa ideea unei noi Biblii, de a-şi lua riscurile financiare şi
cele ştiinţifice, contind pe cei pe care i-a ales şi de a-şi ur
mări ideea pînă la capăt, cu toate piedicile ce s-au mai ivit
ici şi colo. Şi apoi am văzut că ştia ce face. O spune de mai
multe ori. Că unele lucrări le face cancelaria, şi el doar le
sancţionează, era firesc să fie aşa, dar aceasta nu înseamnă
că el era în afara lor. Fără îndoială trebuie recunoscut şi ro
lul preotului Dron 48. Fără îndoială Gala Galaction nu inven
44. Jurnal, II, p. 198.
45. P a tria rh u l — spune el — «se a flă am estecat (în acest evenim ent)'
ca P ila t d in Pont în S im b o lu l cred inţe i» Ju rn al, II, p. 198 şi p. 202.
46. Ibldem.
47. La c in c i lu n i după în ch e ie re a c o n tra c tu lu i, la 20 octo m b rie 1930,
G ala G ala ctio n î i scrie P a tria rh u lu i M iro n o scriso are p rin care cere ca
b a n ii care i se datorează con form c o n tra c tu lu i să i se plătească lu nar.
P ro b a b il se tem ea să aibă sume m a ri şi î i cere P a tria rh u lu i M iro n
şi o altă fa vo a re : suma pe lu na n o iem b rie 1930 să i-o dea cu zece z ile
în a in te p e n tru că tre b u ie să m eargă la N e am ţ p e n tru o lună. E e vid e n t
că n -a r f i ce ru t asemenea fa v o ru ri un om cu c a p ita l I El in sistă m ai de
p a rte că cererea sa e «în ca d ru l co n tra ctu lu i» . Ce re z o lu ţie pune Pa
tria rh u l M iro n ? — «Eu nu cunosc co n tra ctu l. M i se pare că a co lo se
spune (ştia d in auzite ? n.n . ) : L i se p lă te şte sum a acceptată în an um ite
perioade. în cadrele acestei sume nu m ai ne pu tem mişca. Deci să m i se
arate co n tra ctu l» (A rh iv a G ancelariei S fîn tu lu i Sinod, Bucureşti, Dosar
309, file le 123— 124, pe ve rso file i 124). Se c o n firm ă deci c o n v in g e rile lu i
G ala G ala ction că p re o tu l D ro n a fă cu t to tu l. Dacă P a tria rh u l n ic i n-a a v u t
c u rio z ita te a să citească c o n tra c tu l I D ar aceasta în c ă n u scade d in v a
loarea in te re s u lu i său p e n tru B ib lie . P entru u n P a tria rh ca el, c o n tra c tu l
era un am ănunt de n iv e lu l c o n s ilie rilo r.
48. P re o tu l C. D ro n a a v u t p re o cu p ă ri m u ltip le şi a p u b lic a t c ă rţi
in te resa nte ş i aproape de ne aşteptat de la u n p re o t. Spre exem plu a p u
b lic a t în «B iblioteca C ooperaţiei» un «studiu eco no m ic ş i social» in titu la t
tează şi nu-şi arogă iniţiative şi idei pe care nu le-a avut.

Dar a avut şi el nevoie de un patriarh, aşa cum şi patriarhul
a avut nevoie de un Galaction. Şi-apoi id cea era în aer. Ea
începuse să crească îndată după Biblia de la Bucureşti. Bi
blia de la Bucureşti a fost un exemplu extraordinar. Un înce
put, nu un sfîrşit. Sau dacă a fost un sfîrşit, pentru că a pus
în tipare definitive limba română modernă, nu înseamnă că
a îngheţat procesul dezvoltării limbii.
Biblia din 1936, a oricui va fi fost iniţiativa — deşi lucrul
e limpede acum — marchează un nou jalon în «creşterea lim
bii româneşti». Şi, cum spuneam mai sus, Patriarhul Miron o
recomanda acolo unde trebuia, forului suprem al culturii, cu
precizie şi hotărîre, ca atare : «Şi vă rog — ca pe fruntaşii
nemuritori ai culturii române — să o primiţi cu dragostea de
buni fii ai Bisericii strămoşeşti şi s-o apreciaţi cu aceeaşi bu
năvoinţă cu care aţi adunat şi îngrijit şi cea mai fragmentară
şi răzleaţă foaie din vechile traduceri, adeseori pierdute şi
uitate prin colbul unghierelor nebăgate în seamă. Eu doresc
ca ea să contribuie — ca şi ediţiile înaintaşilor — la înche
garea neamului, la întărirea conştiinţei sale bisericeşti, cul
turale şi naţionale şi să fie şi rămîie prin dumnezeieştile sale
poveţe şi învăţături — ea şi în trecut — temelia de dezvol
tare a întregii noastre vieţi personale, familiare şi obşteşti» *49.
In acelaşi an 1936, la sfîrşitul lui octombrie, Biblia 1936
se epuiza. Sfîntul Sinod scria Consiliului Central Bisericesc
să ia măsuri de retipărire 50.
Aşa cum se şi cuvenea, Biblia din 1936 a fost tradusă după
Septuaginta. De altfel chiar pe coperta ei se menţionează
acest lucru, cu adăugirea că textul grecesc al Septuagintei a
fost confruntat cu cel ebraic.
T ovărăşiile ţărăneşti, Bucureşti, ed. II, 1935, 347 p. (cartea apăruse în
e d iţia I în 1920). Era d o c to r în te o lo g ie , a p u b lic a t în do uă vo lu m e C anoa
nele B is e ric ii O rto do xe, era c o la b o ra to r la « V ia ţa Românească», la «U ni
versul», d ire c to r la « V iaţa cooperatistă», a fo s t vice p re şe d in te al O fic iu lu i
N a ţio n a l al C o op eraţie i Române, a în fiin ţa t bă nci populare, ob şti de a re n
dare etc. (ve zi Memoriul de t it lu r i, şi lu c ră ri, de Pr. C. D ron, B ucu
reşti, 1937).
49. A rh iv a C a nce larie i S fîn tu lu i Sinod, Bucureşti, Dosar 309, f. 113—
116. Pe o fo a ie păstrată în dosarul B ib lie i 1936, P a tria rh u l notează că
după c u v în ta re a dat o B ib lie lu i A le x a n d ru Lepădatu, p re şed intele A c a
dem iei, p e n tru b ib lio te c ă şi una lu i Io rg a (fila 112).
50. A d re sa nr. 1736, 28 o cto m b rie 1936, în A rh iv a G ancelariei S fîn
tu lu i Sinod, B ucureşti, Dosar 309, fila 120.
Pentru cititorul fără cultură de specialitate vom lămuri

în cîteva cuvinte : ce este Septuaginta şi de ce traducerea
Vechiului Testament nu s-a făcut după originalul ebraic ?
a. — Septuaginta este unul din cele mai îndrăzneţe mo
numente de cultură ale antichităţii. Aproape un act incredi
bil. Aproape la fel de mare ca Biblia ebraică însăşi. Este tra
ducerea acestei Biblii în greceşte. Iată că la noi, în epoci to
tal diferite, cu alte mijloace culturale, cu alte posibilităţi de
deplasare şi de întîlnire între savanţi, o astfel de lucrare se
face la intervale de sute de ani. Şi cînd zicem la noi, înţele
gem Europa, şi nu numai ea, lumea modernă. Cu atît mai mult
era un eveniment rar pe atunci, în secolul al treilea, înainte
de Hristos. Condiţiile în care s-a făcut sînt de domeniul bas
mului. Iată o istorioară demnă de autorii celor «O mie şi una
de nopţi».
Domnea în Egipt Ptolomeu Filadelful (285—247 î.Hr.). Rege
cu preocupări de cultură, cu multe legături în afara ţării lui,
întemeiase biblioteca din Alexandria. Numise bibliotecar-şef
pe Demetrius Phalelerius. Cum în Egipt mai erau încă foarte
mulţi evrei, bibliotecarul s-a gîndit să utileze biblioteca şi cu
o carte pentru ei. Cum însă cei mai mulţi nu-şi mai cunoş
teau limba, ei vorbeau greceşte, bibliotecarul i-a propus rege
lui să procure o Biblie evreiască în traducere grecească. La
această propunere s-a raliat şi unul din principalii ofiţeri ai
regelui, Aristea, om cultivat şi bun diplomat. El propuse rege
lui să elibereze o sută de mii de sclavi evrei ca semn de bună
voinţă antemergătoare unei solii în Israel, care urma să ceară
de la regele de acolo şi de la marii preoţi această carte. Regele
se învoi, cu toate că preţul i se va fi părut exagerat. Exagera
rea măsoară valoarea evenimentului. S-a alcătuit o solie din
care a făcut parte şi Aristea şi mulţi sclavi eliberaţi care ur
mau să rămînă apoi acasă, în patria strămoşilor lor. Mulţi,
pentru că trebuia să ducă cu ei şi multe daruri marelui preot'
Eleazar, şi transportul pe atunci nu era ca astăzi. Trebuia să se
facă cu schimbul. Ptolomeu le-a dat şi o scrisoare prin care
cerea o copie după Legea lui Moise şi învăţaţi care să fie în
stare s-o traducă.
Solia s-a întors cu textul — o caravană de suluri — şi cu 72
de savanţi, cîte 6 din fiecare din cele 12 seminţii ale lui Israel.
Primiţi cu onoruri de către Ptolomeu, în Alexandria, au fost
trimişi imediat şi izolaţi complet în insula Faros, unde au
purces de îndată la lucru. Aveau acolo tot ce le trebuia. Stu
diau toţi acelaşi text, apoi se întruneau şi puneau pe hîrtie
numai traducerea grecească asupra căreia exista consens una

nim. In 72 de zile au terminat. La sfîrşit au prezentat textul
tradus în faţa comunităţii din Alexandria spre aprobare şi
aprobarea a fost obţinută. De atunci textul a rămas canonic,
spre neschimbare în vecii vecilor. Ptolomeu şi-a îmbogăţit
astfel biblioteca şi a rămas şi pentru aceasta celebru pentru
totdeauna.
Sursa acestei povestiri este aşa-zisa Scrisoare a lui A ristea
către iratele său Philocrates S1. E lesne de stabilit că poves
tirea e de domeniul ficţiunii literare. Dar ea a fost crezută
secole de-a rîndul. Iosif Flavius în A ntichităţile lui (XII, 2),
contemporan cu căderea Ierusalimului la anul 70, Philon, filo
zoful evreu din Alexandria (25 î.Hr. — c. 40 d.Hr.), filozoful
evreu Aristobul care trăieşte pe timpul lui Ptolomeu VI Filo-
metor (180— 145 î.Hr.), Sfîntul Irineu (t202), Clement Alexan
drinul (150—215), Tertulian (155—220), Eusebiu de Cetfareea
(260—340), Sfîntul Ciril al Ierusalimului (313—386), Sfîntul
Ilarie de Poitiers (315—368), Sfîntul Epifanie (315—403) toti
îi dau crezare. Ba unii o mai şi amplifică, crescîndu-i doza de
eveniment extraordinar, pînă la a-1 face miraculos. De pildă
Philon ştie că cei 72 de traducători au lucrat separaţi unul de
altul şi cînd şi-au confruntat traducerea, ea se potrivea cuvînt
cu cuvînt în 72 de versiuni. Philon mai notează că în insula
Faros, odată pe an evreii sărbătoreau o zi care aniversa tra
ducerea Septuagintei.
Cel dinţii care a pus la îndoială această versiune, a fost
Fericitul Ieronim : N escio quis primus auctor Septuaginta cel-
iuias A lexandriae m endacio suo ex tru x erit52. Scrisoarea lui
Aristea e o plăsmuire pioasă. Cel puţin cîteva date istorice din
scrisoare nu corespund adevărului. Demetrius Phalerius de
pildă nu mai era bibliotecar în timpul lui Ptolomeu Philadel-
ful. Apoi, cei 72 nu puteau fi evrei palestinieni, pentru că limba
în care traduc e greaca din Egipt. Aristea vorbeşte însă numai
de Pentateuh şi descrierea modului de lucru — traducere şi
confruntare pentru acord — poate avea ceva sîmbure de ade
văr. Septuaginta este însă întreaga Biblie a Vechiului Testa
ment. Dincolo însă de «legenda» lui Aristea, nu mai avem
alte ştiri, din care să aflăm cum şi cind s-a făcut toată tradu
şi. La C a ri Stenernagel — L eh rb u ch d er Einleitung in d a s Alte T esta
m ent. T übing en, 1912, p. 799— 801, cf. Pr. V a s ile Radu şi G ala G ala ction,
E lem en te, B ucu reşti, 1935, p. 9— 10.
52. Praef. in Pentat. X X V III, 150, cf. Pr. V . Radu şi G ala G ala ction
E lem en te, p. 13.
cerea. Se poate ca ea să fi fost făcută din motive misionare

de către evreii din Alexandria, sau pentru nevoile evreilor
elenişti. Se poate însă presupune că Ptolomeu Philadelful a
încurajat lucrarea. Pr. V. Radu şi Gala Galaction urmînd pe
Alexander James Grieve 53 cred că traducătorii au fost evrei
din Egipt. Greaca în care e tradusă e barbară şi ar fi scanda
lizat pe greci, dacă ar fi cunoscut-o atunci. Traducerea com
pletă ar fi durat din secolul al treilea pînă în secolul întîi
înainte de Hristos.
Septuaginta a fost providenţială pentru creştinism. Ea a
uşurat enorm răspîndirea creştinismului la neamuri. Iudais
mul şi elenismul s-au întîlnit în această operă comună — de
fond iudaic şi de expresie grecească — şi pe ea s-a putut
dezvolta creştinismul nu numai ca religie, ci şi ca filozofie
a vremii, cuprinzînd chiar aria cu cea mai mare pondere în
cultura şi civilizaţia timpului. Oricum va fi fost făcută Septua
ginta, evenimentul e remarcabil şi în orice caz nu e opera
unuia singur. Şaptezeci poate fi un număr simbolic pentru
mulţi, şi anume mulţi încadraţi într-un sistem, într-o lucrare
cu finalitate precisă. Se ştie că şi la iudei şi la greci numerele
jucau un rol deosebit în încifrarea şi descifrarea tainelor, a
cunoştinţelor despre Dumnezeu, despre om, despre lume cşi
despre destin.
b. — Cea de a doua întrebare la care ne-am propus să
răspundem, priveşte traducerea numai a Vechiului Testament
în creştinism şi mai ales în Ortodoxie, şi ca atare şi în limba
română. De ce se face întotdeauna numai după Septuaginta şi
nu după originalul ebraic, cum ar fi mai firesc ?
Ca să rămînem cît mai aproape de izvoarele inedite care
au stat la baza acestei expuneri, vom folosi sinteza făcută de
preotul C. Dron în expunerea de motive ce se află în dosarul
Bibliei din 1936. Septuaginta este normativă pentru Biserica
Ortodoxă din următoarele motive :
1. Ea reprezintă, în traducere, textul ebraic al Vechiului
Testament într-un stadiu anterior textului masoretic54, ceea
53. E ncyclopaedia Britannica, art. S e p tu a g in ta ; cf. op. cit., p. 11.
54. Se num eşte te x t m a so re tic (de ia e v re ie scu l m assorah — tra d iţie )
te x tu l V e c h iu lu i Testam ent a lc ă tu it în c e p în d d in sec. I — I I d in re s tu rile
de s u lu ri — m anuscris care au s u p ra v ie ţu it d is tru g e rii Ie ru s a lim u lu i la
anul 70. T e x tu l acesta, d in cauza m u lţilo r c o p iş ti care l-a u transm is şi
m u ltip lic a t p în ă atu nci are fo a rte m u lte e ro ri. E de ci un te x t a lc ă tu it
d in te x te tra d iţio n a le , re sta u ra t de o a m en ii p ă s tră to ri a i tra d iţie i. T e x tu l
m asoretic, rămas p în ă la n o i în cel m ai v e c h i m a n u scris este da tat în tre
sec. I X şi X I, d.H r. El se află tip ă r it în K itte l, B iblia H ebraica. M a s o re ţii
ce însemnează că ne putem orienta cu ajutorul lui în chiar

textul ebraic, în uz la evrei şi care de multe ori se abate
de la original ;
2. A fost întrebuinţată şi citată de Apostoli şi de scriitorii
Noului Testament;
3. Este scrisă în aceaşi limbă greacă populară ca şi cărţile
Noului Testament ,■
4. A fost citată şi comentată de părinţii bisericeşti greci şi
latini, care, în cea mai mare parte, n-au cunoscut textul ebraic
decît prin intermediul e i ;
5. Traducerile latine cele mai vechi ale Vechiului Testa
ment au fost, ele înşile, făcute după Septuaginta ;
6. Ea a slujit ca prototip pentru traducerile siriene, etio
piene, coptice, arabe, armene, georgiene, gotice şi slavone.
De altfel încă cu un an înainte acest lucru fusese precizat
fără dificultăţi, între cei trei traducători români şi Patriarhie,
respectiv preotul Dron. La 30 iunie 1933, episcopul Nicodim
îi scria preotului Dron : «Am primit Biblia, ediţia Rabinatului
francez, în ebreeşte şi eu traducerea franceză. E foarte bună
şi poate servi mult la limpezirea definitivă a traducerii noastre.
Dar numai atita (subl. n.). O traducere durată numai în evre-
ieşte ar fi bună numai pentru critica ştiinţifică, nu şi pentru
o ediţie oficioasă, pentru întrebuinţat în cult. Se ştie că multe
părţi din Biblia ebraică sînt falsificate, mai ales cele privi
toare la Mesia. Aşa bunăoară cronologia Bibliei ebraice nu
corespunde cu cea a Septuagintei. Aşa s-a făcut, ca prooro-
ciile lui Daniil, despre timpul venirii lui Mesia să nu cores
pundă cu data venirii lui Hristos etc. Aşa că o traducere pentru
cult exclusiv evreieşte, e cu neputinţă în Biserica Ortodoxă ,-
socot că nici pentru cea catolică. Ieronim a tradus Vulgata
din ebreieşte, dar cu corectivul Septuagintei. Asemenea tra
ducere pur din ebreieşte e admisă de protestanţi numai» 55.
în afară de această scrisoare — în care de fapt se spune
după ce nu s-a tradus — cei trei autori ai traducerii nu spun
nicăieri după care ediţii greceşti sau evreieşti s-a făcut tra
ducerea Bibliei din 1936. Nu se spune nici în contract. E de
mirare că reprezentanţii Bisericii, ca parte în contract, nu s-au
au adăugat te x te lo r o rig in a le şi voca le le . T e x te le v e c h i erau scrise nu m ai
cu consoane, g re u de c it it cu tim p u l. T e x tu l Septuagintei e d e ci m ai ve ch i
d e c ît o ric a re te x t evreiesc al V e c h iu lu i Testam ent pe oare î l avem astăzi,
de aceea el e şi m ai autentic.
55. A rh iv a C ance larie i S fîn tu lu i Sinod, Dosar 309, file le 102— 103 şi
file le 57— 58.
gîndit deloc la acest lucru. Nu s-au gîndit, sau au lăsat totul

pe seama celor trei specialişti ? Nici aceştia nu spun însă
nimic în privinţa aceasta. în Arhiva Cancelariei Sfîntului
Sinod nu există nici o referinţă. Nici măcar atît cit au făcut
prefaţatorii sau cel care a scris epilogul B la Biblia de la
Bucureşti 56, care indică ediţia Septuagintei din Frankfurt 1597.
Nici Patriarhul Miron în «Cuvîntul înainte» la ediţia 1936, nu
se referă la aceasta. De asemenea, n-am putut da de urma nici
unei foi din manuscrisul traducerii celor trei din arhiva Sfîn
tului Sinod. Gala Galaction scrie undeva, la 25 iunie 1934 :
«Traducerea Sfintei Scripturi — recte : revizuirea şi amelio
rarea ei, în dubla confruntare cu Septuaginta şi cu textul
masoretic — este gata» (în voi. Ziua Domnului, p. 330). Se
poate presupune că după ce au fost culese «miile de coaie de
hîrtie» au fost înapoiate traducătorilor.
Ar fi fost interesant de ştiut după care text al Septuagintei
au lucrat. In arhiva Sfîntului Sinod există numai 203 pagini
format f. mare (38x25 cm) cu traducerea autografă a lui Gala
Galaction la Noul Testament, fără Apocalipsă, traducere
începută în septembrie 1920 şi terminată la 17 iunie 1923. Pe
aceasta a publicat-o la tipografia Cărţilor Bisericeşti în 1927,
şi la Editura Socec ed. If-a în 1930, pentru care era cît pe ce
să fie dat în judecată57.
Septuaginta a păstrat deci un text mai vechi decît al Bi
bliei ebraice. Este deci cu totul normală considerarea acestui
text drept text normativ. La noi toate traducerile s-au făcut
după ea. Traducătorii Bibliei din 1688 spun că deşi au luat
texte «şi pentru alte izvoare vechi», le-au alăturat «cu cel
elinesc al celor 70 de dascăli». Samuel Clein (1795) spune şi
56. Despre e p ilo g u l B la B ib lia de la B ucureşti, v e z i V ir g il Cândea
L es B ibles g recq u e et rou m ain e d e 1687— 1688 et le s v is é e s im p éria les d e
Ş erban C an tacu zèn e, extras d in «Balkan Studies», 10, T esalonic, 1969,
p. 362 ş.u.
57. P o triv it unei corespondenţe şi a u n or acte a fla te în A rh iv a Can
c e la rie i S fîn tu lu i Sinod ( D osar 94/929) se vede că G ala G a la ctio n a încasat
100.000 le i pe ntru e d iţia Il- a de la P atria rhie , dar el, p re tin z în d că P a tri
a rh ia îi era datoare ou aceşti b a ni de la e d iţia l-a , a p u b lic a t e d iţia a II-a la
Socec. U lte rio r a re s titu it ace şti bani d in d re p tu rile care i s-eu c u v e n it p e n
tru B ib lia din 1936. P a tria rh ia n-a m ai fă cu t proces. L u c ru rile s-au re zo lva t
p rin bună înţe leg ere . In le g ă tu ră cu te x tu l după care a fo st tradusă B ib lia
1936 nu ştim prea m ulte. G ala G ala ction va spune însă în tr-o con ferin ţă
ţin u tă la Sala D alles, la 11 feb. 1943 (p u b lic a tă cu t it lu l «Biblia rom â
nească» în re vista «B.O.R.», L X I, (1943), nr. 4— -6, p. 175— 183), că B ib lia
din 1938 pe care o va traduce num ai el şi V. Radu, e «o fiic ă a Septua
g intei» dar n ic i a ic i nu v a in d ic a ediţia.
BIBLIA DE LA 1936 U I
el că mai ales Vechiul Testament «de nou despre cel elinesc

al celor 70 de dascăli l-am tălmăcit». De asemenea, Şaguna
în prefaţa Bibliei de la Sibiu (1858) spune că a restatornicit
«tecstul celor 72 de traducători din Alexandria, care Biserica
noastră răsăriteană singur numai îl primeşte de autentic şi
canonic». De asemenea Bibliile de la Buzău (1854), Petersburg
(1819), Bucureşti (1914) sînt retipăriri, cu unele îndreptări,
după Biblia din 1688, care, după cum am văzut, tot de la
Septuaginta a plecat58.
58. Ia tă o lis tă a B ib liilo r traduse şi tip ă rite în rom âneşte, în în tr e
gime, sau în p a rte a fie c ă ru ia d in cele două Testam ente. L ista a fo s t a l
c ă tu ită de pr. N . Şerbănescu, pro fe sor la In s titu tu l te o lo g ic d in B u cu re şti
D in ea lipsesc tra d u c e rile p a rţia le , de stul de m u lte c a : P saltirea, P ari-
m iiie , E v a n g h e liile :
1. P alia, O ră ştie 1582 (num ai P e n ta te u h u l)!
2. N oul T estam en t, B ălgrad 1648 (S im io n Ş te fa n );
3. B iblia, B ucureşti, 1688 (Şarban O a n ta c u z in o );
4. N ou l T estam en t, B ucureşti, 1703 (A n tim I v ir e a n u l) ;
5. B iblia, B la j, 1795 (S am uil K le in şi Io n Bob) ;
6. N ou l T estam en t, St. Petersburg, 1817 ;
7. V e ch iu l T estam en t, St. Petersburg, 1819 ;
8. N oul T estam en t, Neam ţ, 1818;
9. N oul T estam en t, B ucureşti, 1839 (cele p a tru E v a n g h e lii);
10. N oul T estam en t, Buzău, 1834 (cele p a tru E v a n g h e lii);
11. N oul T estam en t, Sm irna, 1838;
12. N oul T estam en t, Smirna, 1846, ed. Il-a ;
13. B iblia, Buzău, 1854— 1856 ;
14. B iblia, Sibiu, 1856— 1858 (Ş a g u n a );
15. N ou l T estam en t, ed. IV , B ucureşti, 1857 ;
16. B iblia, Iaşi, 1865 (B rita n ic ă );
17. N oui T estam en t, B ucureşti, 1867 (B rita n ică ) ;
18. B iblia, Iaşi, 1871 (B rita n ic ă );
19. B iblia, Pesta, 1873 (B rita n ică ) ;
20. B iblia, Iaşi, 1874 (B rita n ică ) ;
21. B iblia, B ucureşti, 1893 (B rita n ic ă );
22. N ou l T estam en t, Bucureşti, 1897 (N iţu le s c u );
23. N ou l T estam en t, Bucureşti, 1905 ;
24. N ou l T estam en t, Bucureşti, 1906, (B rita n ică , N iţu le scu ) ;
25. B iblia, V ie n a , 1905 (B rita n ic ă );
26. B iblia, 1906 (N iţu le scu , B rita n ic ă ) ;
27. B iblia, 1909, (B rita n ic ă );
28. B iblia, B ucureşti, 1912 (B rita n ică ) ;
29. N oul T estam en t, B ucureşti, 1912, (B rita n ic ă );
30. B iblia, B ucureşti, 1913 (B rita n ic ă );
31. B iblia, B ucureşti, 1914 (Sf. Sinod) ;
32. B iblia, Londra, 1920 (B rita n ică ) ;
33. N oul T estam en t, B ucureşti, 1920, (C ornilescu, B rita n ic ă );
34 .N oul T estam en t, B ucureşti, ed. II, 1922 (B ritan ică, C o rn ile s c u );
35. N ou l T estam en t, B ucureşti, 1922 (Sf. S in o d );
36. N ou l T estam en t, B ucureşti, 1924 (B rita n ic ă );
în Biblia din 1936, după însemnările scrise ale lui Galac-

tion, traducătorii şi-au împărţit astfel materialul : cărţile isto
rice au fost traduse de Mitropolitul Nicodim, profeţii de pr.
Vasile Radu iar cărţile deutero-canonice, Iov şi Noul Testa
ment de Gala Galaction 59. Acesta din urmă nu avea deci mo-3789401256
37. N oul T estam en t, N eam ţ, 1924 (N ic o d im );
38. N oul T estam en t, B ucu reşti, 1925 (B rita n ic ă );
39. N oul T estam en t, Ed. II, N eam ţ, 1926 (N ic o d im );
40. B iblia, Bucureşti, 1926 (B rita n ic ă );
41. N ou l T estam en t, B ucu reşti, 1927 (Gr. P işcu le scu );
42. N oul T estam en t, B ucureşti, 1928 (B rita n ic ă );
43. N oul T estam en t, ed. Il-a , B ucureşti, 1930 (G r. P işcu le scu );
44. B iblia, Bucureşti, 1930 (B rita n ic ă );
45. N oul T estam en t, ed. IlI- a , N eam ţ, 1931 (N ic o d im );
46. B iblia, B ucureşti, 1936 (In s titu tu l B ib lic ) ;
47. N ou l T estam en t, B ucu reşti, 1937 (B rita n ic ă );
48. B iblia, Bucureşti, 1938 (C a rol I I ) ;
49. N oul T estam en t, ed. IV , B ucureşti, 1941 ( N ic o d im );
50. N oul T estam en t, C lu j, 1942 (N ic. C o la n );
51. B iblia, ed. Il-a , B ucu reşti, 1944 (In s titu tu l B ib lic ) ;
52. N oul T estam en t, B ucu reşti, (M ih ălce scu, T. P o p e scu );
53. N oul T estam en t, ed. II, C lu j, 1945 ;
54. N oul T estam en t, Bucureşti, 1951 ;
55. B iblia, London, 1965;
56. B iblia, B ucureşti, 1968 ;
57. B iblia, B ucu reşti, 1975 ;
58. N ou l T estam en t cu Psalm i, Bucureşti, 1972.
59. N ou l T estam en t cu P salm i, B ucureşti, 1979.
U n s tu d iu m a i la rg asupra tra d u c e rilo r S fin te i S c rip tu ri în în tre g im e şi
în p ă rţi, în rom âneşte ne-a lăsat Diac. Prof. N . I. N icola escu, Scurt istoric
a l trad u cerilor S iin tei Scripturi. P rin cip alele E diţii a le B ib liei în B iserica
O rto d o x ă R om ână, în «S tu dii teologice», X X V I, (1974), n r. 7— 8, p. 489— 521,
G ala G a la ctio n şi V a s ile Radu v o r m ai p u b lic a în re v is ta F u n d a ţiilo r,
E clesiastu l în tradu cere a lo r (an. III, 1 ian. 1936, p. 3— 20), doarece în
B ib lia 1936 era tra d u s de N ic o d im ; de asemenea p u b lic ă to t a m îndo i
« C îţiv a psalm i şi c îţiv a p ro fe ţi» (an. III , 1 iu lie 1936, n r. 7, p. 3— 15) şi to t
în traducerea lo r. în B ib lia d in 1936, în acelaşi an. «Psaltirea» se v a pu
b lic a în traducerea lu i N ic o d im . In 1935 şi 1936 au m ai p u b lic a t şi
«C artea Iov» şi « C în te cu l Deborei», to t în R evista F u n d a ţiilo r.
59. Ju rn al II, p. 189. A u to ru lu i m a n u a lu lu i de V e c h iu l Testam ent p e ntru
Semimaxiile teo log ice, i-a scăpat fa p tu l că B ib lia d in 1936 ame ca tra d u
c ă to r şi pe fo s tu l P a tria rh N ic o d im (V e z i Studiul V ech iu lu i T estam ent,
E d itu ra In s titu tu lu i B ib lic şi de M is iu n e al B is e ric ii O rto d o xe Române,
Bucureşti, 1978, p. 40, p u n c tu l 13). De asemenea, a u to ru l acestui m anual
î i scapă şi fa p tu l că B ib lia d in 1944 nu este toa tă tradu să de P a tria rh u l
N ico d im , (p. 40, pct. 15). La cea d in 1936 î l n e d re p tă ţe şte to ta l, ia r la
cea d in 1944 î i pune pe seamă şi ce n-a fă cu t. T re b u ia c itită « In tro d u ce
rea» cu t it lu l «L ă m u riri asupra B ib lie i» , în care la p. X X V II, P a tria rh u l
N ic o d im arată că e l a tradu s doar 51 de c ă rţi, ja r la p. X X V II, arată că
re s tu l de 28 de c ă rţi au fo st tra d u se de pr. G rig o re Pişculescu (G ala G ala c
tio n ) şi V a s ile Radu.
tive să fie chiar atît de supărat pe Patriarhul Miron. îl prefe

rase în ceea ce priveşte Noul Testament şi Mitropolitul Nico-
dim a trebuit să cedeze. îşi va lua, e drept, revanşa nu peste
prea mult timp, cînd va ajunge Patriarh, nu atît împotriva lui
Gala Galaction, cît împotriva Patriarhului Miron.
Cu toată supărarea lui, Gala Galaction, nu-şi reneagă chiar
definitiv munca, «tîn inima mea, eu unul sînt bucuros de
această izbîndă. Chiar cu greşeli, chiar cu unele pripeli, chiar
cu unele părţi negrăpate îndestul, Biblia cea nouă este un
popas mai sus faţă de bunica ei de la 1688» 60.
Limba Bibliei din 1936 este o limbă curgătoare, limba vor
bită la vremea aceea, desigur cu păstrarea cîtorva forme ar
haice devenite cumva sacre, dar care, departe de a supăra,
dau limbii frumuseţe şi solemnitate. De altfel exact aşa se
întîmplase şi cu Biblia de la Bucureşti, din 1688. Traducerea
ei nu e cu totul îndepărtată de limba din 1936. E aceeaşi limbă
română, în întregime înţeleasă şi atunci şi azi. Topica frazei e
diferită, unor cuvinte de atunci li s-au preferat sinonimele
impuse mai tîrziu, dar în vocabularul limbii coexistă şi astăzi
amîndouă, unele mai des, altele mai rar sau foarte rar între
buinţate, dar rar necunoscute. Spunem aceasta nu pentru a
diminua necesitatea unei Biblii noi în 1936, ea era imperios
necesară, ci pentru a accentua încă o dată progresul uluitor
al limbii traducătorilor de la 1688. Ei vor fi multă vreme după
aceea un model pentru mulţi care vor mai continua încă să
scrie mai prost decît aceia.
Iată pentru exemplificare cîteva versete luate la întîmplare
pentru a marca evoluţia limbii de la 1688, prin Biblia din 1914,
pînă la Biblia din 1936 :
B IB L IA — 1688 B IB L IA — 1914 B IB L IA — 1936

III Regi III Regi III Regi
III, 15. Şi să deşteaptă III, 15. Şi s-a deşteptat III, 15. Şi s-a trezit So
Solomon şi iată visă şi se Solomon şi a cunoscut că lomon din somn şi iată a-
este vis şi s-a sculat şi a cesta fusese vis. Apoi s-a
sculă şi mărse la Ierusalim
mers în Ierusalim şi a stă sculat şi a venit la Ierusalim
iş stătu despre faţa jărtăv- tut înaintea feţii jertfelni şi a stat înaintea jertfelnicu
nicului cel denaintea sicriu- cului împrejurul feţii sicriu- lui celui de dinaintea chivo*
60. Ju rn alu l IIr p. 200.

lui făgăduinţei Domnului în lui legii Domnului în Sion, tului cu Legea Domnului
Sion şi au adus ardere de şi a adus arderi de tot şi care era în Sion, şt a adus
arderi de tot şi a săvirşit
tot şi au făcut împăcăciune cele de pace şi a făcut os
jertfe de mintui re şi a fă
şi făcu ospăţ mare lui şi păţ mare lui şi tuturor slu cut mare ospăţ pentru toate
ia toate slujite lui. gilor sale. slugile sale.
16. Atunce s-au ivit două 16. Atunci au venit două 16. Atunci au venit două
mueri curve la împăratul şi femei curve la împăratul, şi femei desfrînate la rege şi
au stătut înaintea lui. au stătut înaintea lui. au stat înaintea lui.
Evanghelia Evanghelia Evanghelia

după Matei după Matei după Matei
XIX, 24. Şi iarăşi zic XIX, 24. Şi iarăşi grăesc XIX, 24. Iată încă o dată
vouă, mai lesne iaste cămila vouă : mai lesne este a tre zic vouă că mai lesne este
să treacă o cămilă prin ure
prin urechile acului a trece, ce cămila prin urechea acu
chile acului, decît să intre
decît bogatul întru împără lui decît bogatul a intra în un bogat întru împărăţia
ţia lui Dumnezeu a intra. tru împărăţia lui Dumnezeu. cerurilor.
25. Şi auzind ucenicii lui 25. Iar ucenicii lui au 25. La aceste cuvinte uce
se mirară foarte zicînd : zind s-au îngrozit foarte, nicii se mirară foarte şi zi
dară cine se va putea zicînd: dar cine poate să seră : Oare cine poate să
spăşi ? se mîntuiască ? se mîntuiască ?
26. Şi căutînd Iisus zise 26. Iar Iisus căutînd au 26. Dar Iisus privind la
lor : la oameni acesta peste zis lor : La oameni aceasta ei le grăi : la oameni aceasta
putinţă iaste, iară la Dum este cu neputinţă, iar la e cu neputinţă, la Dumne
nezeu toate se pot. Dumnezeu toate sînt cu zeu, însă toate sînt cu
putinţă. putinţă.
Evanghelia Evanghelia Evanghelia

după loan după Ioan după Ioan
1, 1—3. La început era 1, 1—3. La început era 1, 1—3. La început era
Cuvîntul şi Cuvîntul era Cuvîntul şi Cuvîntul era Cuvîntul şi Cuvîntul era
către Dumnezău şi Dumne- la Dumnezeu şi Dumnezeu la Dumnezeu şi Dumnezeu
zău era Cuvîntul. Acesta era era Cuvîntul. Toate prin- era Cuvîntul. Acesta era
denceput cătră Dumnezău. tr-însul s-au făcut şi fără de întru început la Dumnezeu.
Toate prin el s-au făcut şi dînsul nu s-a făcut ce s-a Toate printr-însul s-au fă
fără de el s-au făcut nice 'făcut. cut şi fără El nimic nu s-a
una carea s-au făcut. făcut din tot ce s-a făcut.
I Corinteni I Corinteni I Corinteni

VI, 1. Cutează neştine VI, 1. Au doară îndrăz VI, 1. Cutează oare vre
dentru voi avînd către ce neşte cineva din voi, avînd unul dintre voi, care are
vreo pîrâ împotriva altuia a vreo pricină cu alt frate să
lălalt, a să judeca la cei
se judeca la cei nedrepţi şi se judece naintea păgînilor
nedirepţi şi nu la cei sfinţi ? nu la cei sfinţi. şi nu naintea sfinţilor ?
2. Nu ştiţi că sfinţii lu 2. Au nu ştiţi că sfinţii 2. Au nu ştiţi că sfinţii
mea vor judeca şi de ju vor să judece lumea prin vor judeca lumea ? Şi dacă
decată întru voi lumea ne voi ! Şi de se va judeca voi sînteţi judecătorii lumii,
vrednici sînteţi de judecaţi lumea prin voi, nevredinci nu sînteţi voi destoinici să
mai mici ? sînteţi de judecăţi mai mici ? judecaţi lucruri atît de mici ?
După apariţia Bibliei din 1936, Gala Galaction se gîndeşte

şi el la o revanşă. în primul rînd promite o «versiune» a lui
în legătură cu problema : cine a avut iniţiativa B ibliei din

1936, pe care o va dezvălui publicului. Aceasta îl rodea cel
mai mult. în Jurnalul său el scrie : «Poate vreodată, în viitor,
se vor găsi cugete dornice de cercetare istorico-literară şi de
lumină autentică asupra obîrşiei acestei Scripturi din anul
1936». Şi dă chiar şi unele indicaţii, de unde trebuie început
ca să se vadă că preocupările sale în legătură cu o Biblie
nouă, încep de prin 1907, se reiau în 1918, şi continuă mereu
in presă, la radio, în tranzacţii cu diferiţi bancheri pentru
tipărire 61.
In al doilea rînd, Biblia de la 1936 fiind acum un fapt, el
se va gîndi mereu să scoată o altă Biblie, mai bună, la Funda
ţie, pe care voia s-o numească «Biblia regală», sau «Biblia
Carol II» aşa după cum englezii aveau versiunea lor canonică,
numită «King James» (1611). El se gîndea să-şi asocieze totuşi
la «Biblia regală» pe pr. Vasile Radu. Nici colaborarea cu
acesta n-a fost întotdeauna fără supărări, dar el recunoştea
competenţa lui Vasile Radu în limbile sem itice62. N. Iorga,
după moartea preotului Vasile Radu (4 septembrie 1940), va
scrie că nu acestuia i se datoresc greşelile de limbă din Biblia
Carol II, ceea ce lăsa să se înţeleagă că ele trebuie puse nu
mai pe seama lui Gala Galaction. Scriitorul va nota lucrul cu
durere în Jurnalul său 63. Heretisiri între scriitori!
Conlucrarea lui Gala Galaction cu Fundaţiile a fost bună
şi, la începutul anului 1937, el avea manuscrisul gata pentru
tipar. în acelaşi timp, Patriarhia se pregătea să scoată ediţi i
a Il-a a Bibliei din 1936. Ea era proprietatea Patriarhiei, aşa
că putea s-o repete ori de cîte ori ar fi vrut. Dar o a doua ediţie
a Patriarhiei, ar fi concurat Biblia regală, despre care se
făcuse în presă suficient zgomot. Gala Galaction era, fireşte,
flatat să se ştie autorul traducerii acestei Biblii care urma să
devină, ea în locul celei patriarhale, text normativ, versiune
«autorizată» : «King James», variantă românească. Dar Gala
Galaction a fost foarte înţelept în această împrejurare şi a
vrut să prevină o competiţie între Carol II şi Patriarhul Miron.
61. Ibidem , p. 202— 203.
62. V e z i n o tele lu i T eodor V îr g o lic i la Jurnal, v o i. II, B ucureşti, 1977,
p. 568.
63. V o i. II, p. 332. Cu to tu l de altă părere este N. C. care p u b lic ă un
a rtic o l asupra acestei B ib lii în «R evista F u n d a ţiilo r» (an. V II, 1 iu n ie 1940),
nr. 6, p. 578— 586), lă u d în d tocm ai lim b a ei frum oasă şi e xa ctita te a sensu
rilo r. C a lita te a ei «înoirea v o c a b u la ru lu i şi a sin ta xei, rid ic a te la g u stu l
şi la în ţe le g e re a no astră contem porană» {¡p. 581). G a la ctio n dă sp le n
doarea rom ânească p o triv ită m ă re ţe lo r fru m u se ţi a le o rig in a lu lu i» (p. 584).
cu urmări imprevizibile. La 5 ianuarie 1937 l-a chemat la

Fundaţie pe preotul C. Dron — tot pe Dron ! — într-o «ches
tiune de ordin foarte superior». I-a spus cam următoarele :
«Peste cîteva zile Fundaţia va începe tipărirea Bibliei tradusă
de mine şi Radu. Majestatea Sa Regele a aprobat suma de un
milion şi jumătate lei în acest scop. Textul este gata. S-a con
venit asupra formatului, asupra literii, hîrtiei etc., astfel incit
nu va trece mult şi vom avea Biblia cea nouă care se va numi:
Biblia Regele Carol al II-lea. în acest timp, pe cit ştiu, Patriar
hia tipăreşte în a doua ediţie Biblia Patriarhului Miron al cărui
istoric îl cunoaştem amîndoi. Acest lucru va naşte un conflict
care aş vrea să fie evitat, întrucît, cu toate greşealele pe care
I. P. Sfinţia Sa le-a făcut în chestiunea anglicană, precum şi
în altele, eu ţin la el şi mai ales, ţin la Biserica pe care o
cîrmuieşte şi care nu trebuie să fie turburată, sguduită, de
astfel de conflicte. Pentru evitarea unor astfel de conflicte,
aş ruga pe înalt Prea Sfinţia Sa ca să găsească mijlocul de a
proclama în numele Sfîntului Sinod această Biblie a noastră
drept ediţia Il-a a Bibliei tipărite deja, dar închinînd-o şi dîn-
du-i numele : Biblia reg ele Carol al II-lea. Eu Galaction, voi
alcătui o prefaţă, în care voi căuta să îmbin lucrurile cu meş
teşug şi să fac să dispară astfel orice fel de bănuială din partea
Majestăţii Sale şi orice fel de atingere a prestigiului I. P. S.
Sale. în caz cînd nu se va putea ajunge la această soluţie, voi
fi nevoit ca în Prefaţa ce voi alcătui, să proclam eu Biblia
cea nouă drept o Biblie a Bisericii închinată însă Majestăţii
Sale şi purtînd numele său» 64.
Preotul Dron a sesizat imediat problema, dar şi inconve
nientele ce ar putea afecta pe Patriarh. în primul rînd, în Pre
faţa Bibliei din 1936, Patriarhul îşi fixase rolul său la tradu
cerea noii Biblii. Dacă această prefaţă s-ar tipări în Biblia
regală, rolul regelui s-ar diminua, iar dacă nu s-ar tipări, rolul
Patriarhului s-ar «nimici». A doua dificultate s-ar naşte din
aceea că Mitropolitul Nicodim ar fi jignit, dacă la Biblia r e
gală, dată ca ediţia a Il-a a Sfîntului Sinod, n-ar fi pomenit
şi numele lui ca traducător. Gala Galaction i-a răspuns lui
Dron că ar putea aminti şi pe Mitropolitul Nicodim —•deoa
rece, spune el, «nai am utilizat foarte mult textul înalt Prea
Sfinţitului Nicodim». Ce voia Gala Galaction, era «ca Biblia
să poarte numele regelui printr-un act omagial, în sensul în
64. Acestea s în t reproduse ca re d în d în to c m a i ce i-a spus G ala G a
la c tio n în tr-o scrisoare a Pr. C. D ro n către P a tria rh u l M iro n , A rh iv a Can
c e la rie i S fîn tu lu i Sinod, Dosar, 1937.
BIBLIA DE LA 1936 44?
care este la englezi Biblia lui Jam es» 6S. Aceasta l-ar fi
răzbunat.
Pr. C. Dron se declară îngrijorat de cele ce se puteau
întîmpla, adică de un conflict între Rege şi Patriarh. El îi scrie
Patriarhului că se bizuie pe profundul lui simţ al realităţilor,
pe înţelepciunea şi tactul lui politic, oa să «înlăture neajunsu
rile ce se pregătesc».
Cum s-a ieşit din dilema din care pr. C. Dron nota la sfîrşit
că «nu se poate ieşi» ? Nu ştim exact ce s-a mai întîmplat.
Ceea ce ştim pînă aici, se datoreşte ideii fericite a lui Dron
de a aşterne pe hîrtie convorbirea cu Gala Galaction şi obi
ceiului bun al Patriarhului Miron de a depozita toate hîrtiile.
Putem însă reconstitui uşor desfăşurarea ulterioară a eveni
mentelor. Gala Galaction n-a renunţat la ideea de a da o Bi
blie a sa, ca să-şi ia revanşa «iniţiativei», cinste de care îl
lipsise Patriarhul Miron, asumîndu-şi-o el. Că a numit-o
Biblia Carol ai II-lea, era numai subterfugiul prin care îşi
putea realiza gîndul. Şi-apoi era adăpostul regal care îl apăra
de eventuala mînie a Patriarhului, care putea lua cine ştie
ce forme.
Patriarhul Miron n-a făcut pasul la care era solicitat, adică
să considere Biblia regală, ediţia a Il-a a Sfîntului Sinod, îm
părţind astfel public «iniţiativa» cu Gala Galaction şi cu
Radu, dar nici n-a îndrăznit să înfrunte pe rege, publicînd în
acelaşi timp ediţia a Il-a a Sfîntului Sinod. A renunţat la
ediţia a Il-a, dar nici n-a dat satisfacţie lui Gala Galaction.
Dar scriitorul şi-a oferit-o singur. A publicat Biblia sa, în 1938,
fără prefaţă, fără introducere, fără cuvînt înainte, ci doar cu
o notiţă cu majuscule, la început, pe contrapagina titlului,
în care arăta că profesorii Vasile Radu şi Gala Galaction «din
înalta iniţiativă a M. S. Regelui Carol II au tradus Biblia din
originalele ebraice şi greceşti». Nici o pomenire de Patriar
hul Miron, nici de Mitropolitul Nicodim. Dar ceea ce urma
să-i dea cea mai mare satisfacţie era sfîrşitul notiţei : «S-a
sfîrşit de tipărit în ziua de 10 noiembrie 1938, douăsute cinci
zeci de ani după tipărirea, în 10 noiembrie 1688, a Bibliei lui
Şerban Cantacuzino».
Aşadar, de la Biblia lui Şerban Cantacuzino, direct la Bi
blia lui Gala Galaction şi Radu din 1938. Nici o pomenire de
Biblia zisă a Patriarhului Miron, din 1936. Ca şi cum nici n-ar
fi existat. Ca şi cum o descalifica din calitatea de prima tra
ducere integrală de după Biblia lui Şerban Cantacuzino.
65. In aceeaşi scrisoare a pr. C. Dron.
Gala Galaction şi-a iubit această operă şi a fost mîndru

de ea. El scria în 1940, cînd i se contesta totul, cînd i se îm
pingeau contracandidaţi obscuri la catedra de la Facultate :
«Azi mă cheamă Gala Galaction şi sînt, dacă nu altceva, cel
puţin traducătorul Bibliei Carol II» 86, iar în Testamentul său
va cere să i se pună în raclă această B ib lie 87. Peste ani ea
nu se va mai numi Biblia Carol II, nici regală, ci Biblia Fun
daţiei, după editură. Regele nu avusese nimic de a face cu ea.
Peste cîţiva ani, în 1944, îşi va lua revanşa împotriva Pa
triarhului Miron şi (acum) Patriarhul Nicodim. Abia el va
tipări a doua ediţie a Bibliei Patriarhiei. în introducere va
spune că el a prezidat Comisia instituită în 1930, dar va mai
face încă două lucruri. Nu va menţiona în introducere exis
tenţa Bibliei Carol II. O va ignora total, tot aşa cum ea igno
rase Biblia din 1936. Va tipări în ediţia a Il-a nu Noul Testa
ment al lui Gala Galaction, cum făcuse Miron în 1936, ci Noul
Testament tipărit de el, Nicodim, la Neamţu, în 1941. Şi astfel,
la această Biblie, traducerile din Noul Testament şi Psalmi
vor fi identice. Cel puţin această îndreptare majoră a adus
■ediţia a Il-a faţă de cea dintîi. Şi aşa toate s-au aranjat prin
acea justiţie imanentă care nu întotdeauna găseşte timp să
dea satisfacţie tuturor părţilor, aflate la un moment dat în
conflicte morale ce lezează cea mai sensibilă coardă a oame
nilor cu personalitate, mîndria, dar uneori o face totuşi.
Acestea ar fi deocamdată de spus despre prologul şi epi
logul Bibliei din 1936 — totuşi a doua traducere integrală, din
nou, a Bibliei după cea de la 1688 — şi despre cei patru sau
cinci oameni mari care au ostenit pentru ea, dacă nu în egală
măsură, pentru că muncile lor au fost diferite, cu egală pa
siune. Ei îşi merită, toţi, locul lor în acea încăpere din raiul
credinţei şi al culturii româneşti, care le asigură pomenirea
in saecula saeculorum.
ANEXE
1. RĂSPUNS L A SCR ISO AREA P. C. P Ă R IN T E DR O N
P R E A C U C E R N IC E P Ă R I N T E ,
A m c itit, cu m u ltă satisfacţie, scrisoarea oficioasă a P. C. V oa stre

nr. 2210/930 p rin care — ■ in te rp re tîn d o poruncă a I. P. S. P atria rh, — ne
fa c e ţi cunoscut că In s titu tu l B ib lic , în noua lu i în ca d ra re , ne cere să con
tin u ă m traducerea S fin te i S c rip tu ri. în acelaşi tim p şi d in aceeaşi poruncă,
ne in v ita ţi să precizăm , în c ă o dată, în ce c o n d iţii în ţe le g e m să efectuăm
lu c ru l ce n i se cere. N e m a i în c u n o ş tiin ţa ţi că cei în d re p t au h o tă rît să
66. Jurnal, II, p. 329. 67. Ibidem, p. 352.

asocieze la traducerea Sfintei Scripturi, începută de noi, pe. P. S. Episcop

Nicodim, stareţul m-rei Neamţu.
La toate acestea, avem onoare a vă răspunde cele ce urmează :
1. Primim bucuroşi ca P. S. Nicodim să fie colaboratorul nostru, la
traducerea Sfintei Scripturi. Din parte-i, P. S. Sa primeşte aşijderea, după
cum se vede din scrisoarea aci anexată, pe care a trimis-o colegului meu,
Pr. V. Radu. Menţinem punctele fixate în oferta noastră, prezentată I. P.
S. nostru Patriarh, în ziua de 25 ianuarie 1930.
Adică :
2. Vom traduce, din originalul ebraic, toată Sfînta Scriptură a Vechiu
lui Testament (mai puţin Psaltirea pe oare am tradus-o şi care este azi in
mîinile tuturor) în timp de cinci (5) ani, începînd de la 1 aprilie 1930,
pînă la 1 aprilie 1935. Vom prezenta, în fiecare an, o porţiune de tradu
cere, aşa cum se arată în oferta noastră mai sus menţionată. La urmă,
vom prezenta şi acele părţi ale V.T. existente numai în LXX.
3. Cerem, pentru această muncă, să ni se recunoască asupra tradu
cerii noastre, dreptul de autor de 2O»/0 (douăzeci la sută) din preţul fie
cărui exemplar, fie de Biblie întreagă, fie de Biblie şcolară, sau populară
sau ilustrată cum ar fi.
4. In oferta de anul trecut, am cerut să ni se plătească anticipativ,
asupra dreptului nostru de autor, fixat 20% din preţul tipărit pe fiecare
exemplar al traducerii noastre, cîte 60.000 de lei (şaizeci de mii) pe lună.
De data aceasta, fiindcă înaltele autorităţi bisericeşti ine asociază la lucru
un al treilea colaborator, pretindem, colegul Pr. V. Radu şi subsemnatul, să
fim ajutaţi cu 40.000 (patruzeci de mii) lei, lunar, deci cu 480.000 (patru
sute optzeci mii) lei, anual. P. S. Episcop Nicodim va reclama partea ce
i se cuvine, cînd va binevoi şi cum va binevoi.
5. Recunoaştem că am primit, din partea Institutului, suma de lei
150.000 (una sută cincizeci m ii): una sută de mii primiţi cu altă destinaţie
şi cincizeci de mii lei, luaţi direct, ca arvună, la traducerea Sfintei Soripturi
a V.T.
Acestea sînt, P. C. Părinte, cele cîteva condiţii pe care am onoarea
să vi le prezint, cu speranţa că ele vor fi acceptate, spre mai grabnica
îndeplinire a unor opere, constrîngător cerute azi de toată suflarea
românească.
Al P. C. voastre, frate întru Domnul
GALA GALACTION
29.III.1930, Bucureşti.
2. CONTRACT
între subsemnaţii l Preot C. Dron şi Dl. T. Păcescu ca delegaţi ai
Patriarhiei Ortodoxe Române deoparte şi P. S. Episcop Nicodem Munteanu
Stareţul Mănăstirii Neamţu, Pr. Gr. Pişculescu (Gala Galaction), profesor
la facultatea de teologie din Chişinău şi Pr. V. Radu, profesor la aceeaşi
facultate, de altă parte, s-a încheiat următorul co n tra ct:
1. Noi, Episcop Nicodem, Pr. Gr. Pişculescu şi Pr. V. Radu ne obli
găm a revizui textul Sf. Scripturi a Vechiului şi Noului Testament şi a
da Bisericii Ortodoxe Române, o traducere exactă, limpede, fără obscu
rităţi şi fără arhaismele dispărute din uzul limbii române, intr-un cuvînt29
ne obligăm a face o revizuire radicală şi completă a actualului text biblic,

editiunea Sf. Sinod.
2. Termenele de predare a manuscrisului revizuit se stabilesc a stfe l:
a) Piuă la 1 decembrie anul 1930 vom preda Pentateuhul.
b) Pînă la 1 iunie 1931 vom preda cărţile : Iosua, Judecătorul, Ruth,
Samuil I şi II, Regi I şi II, Cronicile I şi II.
c ) Pînă la 1 decembrie 1931 vom preda cărţile : Hzdra, Neemia, Esther,
Iov, Psalmii, Proverbele, Eclesiastul, Cîntarea Cîntărilor, Isaia.
d) Pînă la 1 iunie 1932 vom preda ceilalţi Profeţi mari (Ieremia, Ie-
zechil şi Daniil), profeţi mici (12) şi cărţile necanonice.
e) Pînă la 1 septembrie 1932 vom preda Noul Testament.
3. Textul astfel revizuit rămîne proprietatea Patriarhiei Române (Insti
tutul Biblic) care singur are dreptul a-1 tipări oricît şi în oricîte ediţii va
crede, în orice formă, fie Biblia întreagă, fie părţi separate din Sf. Scrip
tură.
De asemenea tot ca proprietate a Patriarhiei Române (Institutului
Biblic) rămîn şi celelalte traduceri ale Psaltirei şi Noului Testament făcute
de noi pînă astăzi tipărite de Institutul Biblic.
4. La revizuire se va avea în vedere textul original al Septuagintei,
iar textul ebraic precum şi traducerile ruseşti, franţuzeşti, englezeşti etc.
vor servi pentru verificare şi ameliorare completă a noului text românesc.
5. Biblia va fi prevăzută în josul fiecărei pagini cu locurile paralele
revizuite şi completate după cele mai bune ediţiuni ortodoxe.
6. Pentru această lucrare, Patriarhia Română, respectiv Institutul Bi
blic, ne va plăti suma de lei 1.100.000 (un milion una sută de mii) şi
anume :
P. S. Episcop Nicodem lei 260.000
P r . Gr. Pişculescu „ 480.000
P r . V. Radu „ 360.000
total lei 1, 100.000
7. Din suma de mai sus ni se va plăti acum, la facerea contractului,
cîte 100.000 lei de fiecare, drept arvună pentru începerea lucrării, iar
restul se va împărţi pentru fiecare în părţi egale, plătindu-se suma res
pectivă la predarea manuscriselor şi epocile arătate mai sus, afară de ultima
rată care se va plăti nu la 1 iunie 1932, ci la 1 septembrie 1932, adică
la predarea Noului Testament care este ultima parte a Sf. Scripturi tra
dusă de noi.
8. La plata celor patru rate se va scădea Pr. Gr. Pişculescu şi V.
Radu din suma de primit cîte 25.000 lei împărţită în patru rate, adică
cîte 6.250 lei pentru fiecare, sumă reprezentînd acontul de 50.000 lei pri
mit anterior prezentului contract pentru traducerea Bibliei.
9. în privinţa sumei de lei 100.000 (una sută mii) primită de mine
Pr. Gr. Pişculescu pentru o nouă ediţie a Noului Testament, s-a convenit
astăzi următoarele :
Patriarhia Română renunţă la suma de 100.000 lei pe care a plătit-o
Pr. Gr. Pişculescu iu vederea ediţiei a Il-a însă cu condiţia ca textul
Noului Testament publicat deja de Institutul Biblic ediţia I-a să rămînă
indiscutabil cu începere de la data prezentului contract proprietatea e x
clusivă a Institutului Biblic. Prin urmare Pr. Gr. Pişculescu consideră acest
text vîndut Institutului Biblic care îl va putea tipări şi publica precum
va crede mai bine şi cum îi vor dicta interesele.
Deoarece însă ediţia a Il-a a acestui text s-a mai cedat şi casei
de editura Socec & Comp., Păr. Pişculescu se obligă să înlesnească Insti
tutului Biblic retrocedarea dreptului de proprietate exclusivă, iar Insti
tutul Biblic se obligă a rambursa casei editoare cheltuielile de tipar pen
tru exemplarele tipărite şi aflate în depozit pînă la facerea acestui con
tract, treptat cu desfacerea acestor exemplare, care se vor preda Insti
tutului Biblic.
10. In caz cînd această înţelegere nu s-ar putea realiza, Institutul
Biblic îşi va valorifica toate drepturile asupra ediţiei a Il-a a Noului Tes
tament tradus de Pr. Gr. Pişculescu faţă de autorul traducător şi faţă de
casa editoare pe orice cale va crede.
în caz cînd din orice împrejurare careva dintre noi, revizuitorii,
nu vom respecta obligaţiunile din acest contract cu privire atît la com
punerea textelor cit şi la termenele de predare, rămîn solidari răspunză
tori toţi, cu obligaţia de a duce mai departe lucrarea la care ne-am anga
jat prin acest contract.
11. Eventualele taxe şi impozite viitoare asupra sumelor prevăzute
în acest contract ne privesc exclusiv pe noi, revizuitorii.
12. Taxele de timbru şi înregistrarea privesc cîte jumătate pe ambele
părţi.
PR. T. PĂCESCU t EPISCOP NICODIM
PR. C. DRON PR. GR. PIŞCULESCU
PR. V. RADU
3. PATRIARHUL MIRON CĂTRE CONGRESUL BISERICESC

VENERAT C O N G RES,
De la venirea sa în fruntea Mitropoliei Ungro-Vlahiei înalt Prea

Sfinţitul Patriarh a avut între altele ca o ţintă sfîntă, să pună la dispo
ziţia tuturor românilor întreaga Sf. Scriptură într-o limbă românească, vie,
care atît în ceea ce priveşte redarea înţelesului adevărat, cît şi mai ales
în ce priveşte limba, să poată satisface toate cerinţele timpului de azi şi
să poată fi uşor utilizată cu folos de toţi credincioşii.
In scopul acesta a înfiinţat încă înainte cu 10 ani fiind Mitropolit
Primat «Institutul Biblic», care să adune mijloacele necesare pentru această
importantă lucrare. Apoi a intrat în legătură cu teologii şi literaţii noş
tri cei mai distinşi, ca prin strădaniile lor comune să se realizeze o tra
ducere a Sf. Scripturi după textele originale şi într-o limbă care păstrînd
mireasma vechilor noastre scripturi şi cărţi bisericeşti, să întrunească pe
cît cu putinţă toate condiţiile unei traduceri ştiinţifice şi literare la înăl
ţimea dezvoltării pe care a luat-o limba noastră literară în timpul din
urmă. Intre teologii noştri se aflau cunoscători buni ai limbilor greceşti,
latine, şi slave precum şi a limbilor moderne care ar fi putut înfăptui o
bună traducere a Bibliei; totuşi lipsea un bun cunoscător al limbii ebraice
şi a tuturor dialectelor sirochaldaice, în care se află scrise mai ales tex
tele Vechiului Testament. Pentru împlinirea acestei lipse, I. P. S. Pa
triarh a ţinut la Paris ca superior al capelei noastre de acolo pe Păr.
Vasile Radu care a făcut studii strălucite în această direcţiune.
Mai era apoi necesar ca la această traducere să ia parte şi un literat,
care să cunoască bine limba literară de azi şi care, după putinţă să fie
şi teolog.
Condus de aceste gînduri, I. P. S. Patriarh a instituit o comisiune
care să se ocupe cu traducerea întregii Sf. Scripturi, însărcinînd în acest
scop pe P. S. Nicodem Stareţul Mănăstirii Neamţ, bun cunoscător al lim

bilor slave şi care se îndeletnicea de mai mulţi ani cu traducerea Si. Scrip
turi precum şi pe Păr. Profesor Grigore Pişculescu preot misionar al epar
hiei Bucureştilor, cunoscutul scriitor şi literat sub numele de Gala Galac-
tion, azi profesor la Facultatea teologică din Chişinău, împreună cu Păr.
Vasile Radu, despre oare am vorbit mai sus, azi de asemenea profesor la
Facultatea teologică din Chişinău. Pentru acest sfîrşit la 5 mai 1930 Păr
C. Dron şi dl. T. Păcescu împuterniciţi de I. P. S. Patriarh au încheiat cu
cele trei persoane arătate mai sus, un contract prin care în schimbul unei
juste recompensări, P. S. Nicodem, Păr. Gr. Pişculescu (Gala Galaction),
şi Pr. V. Radu se obligă să revizuiască textul Sf. Scripturi al Vechiului
şi Noului Testament, dînd Bisericii Ortodoxe Române o traducere exactă,
limpede, fără obscurităţi şi într-o limbă românească cît mai literară şi
pe înţelesul tuturor.
Lucrarea s-a făcut — luîndu-se ca bază textul original grecesc al
Septuagintei, iar textul ebraic, precum şi traducerile ruseşti, franţuzeşti,
englezeşti, slave etc., au slujit — potrivit obligaţiei contractuale — pen
tru desluşirea, verificarea şi ameliorarea completă a noului text român.
Totodată autorii au prevăzut noul text, în josul fiecărei pagini, cu locu
rile paralele,, revizuite şi completate după cele mai bune ediţiuni ortodoxe.
Pînă la data de 1 septembrie 1932, autorii au predat, potrivit contrac
tului, întregul text al Sf. Scripturi revizuit şi bun de imprimat.
Textul acesta rămîne proprietatea Institutului B iblic al Patriarhiei
Române, care singur are dreptul să-l tipărească ori cînd şi în oricîte
ediţii va crede, în orice formă, fie Biblia întreagă, fie părţi deosebite
din ea.
Strădania traducătorilor a fost recompensată de către Patriarhia
Română — Institutul Biblic — cu suma de 1.100.000 lei, care s-au plătit
treptat cu mersul traducerii şi a depunerii textului.
Lucrarea — fiind acum terminată — urmează ca Sf. Sinod, pe te
meiul art. 3 al. f din Statut să-şi dea avizul, pentru ca Biblia cu textul
revizuit să poată fi tipărită deocamdată ca ediţie de probă, urmînd ca
mai tîrziu după ce toţi cei pricepuţi în materie îşi vor face observările,
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să o publice ca ediţie oficială
oare să fie în acelaşi timp şi o ediţie critică, potrivit cu rezultatele la
care au ajuns cercetările ştiinţifice moderne în ce priveşte starea textu
lui Sf. Scripturi.
Acum se fac pregătirile trebuitoare imprimării. S-a comandat hîrtia,
s-a fixat formatul şi s-au luat măsurile pentru o mai bună şi rapidă im
primare, în care scop Tipografia Cărţilor Bisericeşti a procurat o nouă
maşină de cules, tip american.
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi datorită străduinţelor I. P. S. Pa
triarh şi oamenilor care cîrmuiesc instituţiile noastre, Biserica va avea
în scurt timp un nou text al Sf. Scripturi, la înălţimea ediţiilor străine,
făcut cu toată grija fidelităţii textului original şi a frumuseţei limbei
româneşti, aşa precum a fost, pentru epoca ei, Biblia de la 1688.
Rugăm Veneratul Congres să ia cunoştinţă şi să dispună continuarea
lucrărilor pînă la realizarea definitivă.
P reşed in te C on silier R eieren t
PATRIARH INDESCIFRABIL
MIRON
4. GALA GALACTION ŞI V. RADU

CĂTRE ONORATUL C O N S IL IU CEN TRAL B IS E R IC E S C
Recapitulînd diferite consfătuiri pe care le-aţi avut cu noi, relativ la

tipărirea Sfintei Scripturi şi precizînd în scris —■ aşa cum ne-aţi cerut —
punctele noastre de vedere, avem onoare să vă răspundem următoarele :
1. Aţi ajuns ca şi noi la convingerea că tipărirea Sf. Scripturi însem
nează, pentru corector şi supraveghetor, o muncă tot atît de grea şi de
absorbitoare ca însăşi traducerea şi deci nu poate fi îndeplinită decît cu
mari şi stăruitoare silinţe. Dar acestea reclamă timp, eliberare de alte
ocupaţii şi sacrificii din partea tuturor.
2. Presupunind că noi vom fi aleşi ca să prezidăm opera de tipărire
a Sf. Scripturi, cerem să precizaţi o dată pentru totdeauna, cui daţi ulti
mul cuvînt la eventualele îndreptări şi la ultima redacţiune a textului
cules pe şpalturi. Ţineţi, adică, la o redacţiune generală şi nivelatoare,
prin unul singur dintre ei, sau înţelegeţi ca fiecare dintre cei trei cola
boratori să-şi corecteze partea lui de traducere şi să răspundă, singur,
şi de traducerea şi de realizarea ei tipografică ?
3. Dacă va fi cazul, primim să luăm asupră-ne şi această realizare
tipografică a traducerii Sf. Scripturi, dar ca o nouă sarcină, tratabilă
aparte, şi cerem pentru ea : cîte una sută de mii de lei (100.000) de per
soană, concediu, în interes de serviciu naţional, de la catedrele noastre,
pe timp de un an şi plata suplinitorilor, cît va trebui.
4. Cerem să se culeagă prealabil toată Sfînta Scriptură, pagină cu
pagină, pe şpalturi, şi apoi să se înceapă tirajul general. Numai aşa «locu
rile paralele» pot fi controlate şi corespunzătoare. în caz contrar, trebuie
să renunţaţi pentru ediţia întîia, la «locurile paralele», iar de nu : grija şi
revizuirea lor vor rămînea în sarcina I. P. S. Nicodem, colaboratorul
nostru.
5. Credem că este în interesul întregei opere ca Psaltirea şi Noul
Testament să fie în traducerea făcută de pT. Gala Galaotion şi Vasile
Radu.
6. Dacă aceste condiţii vor fi primite şi încheiem astfel al doilea
contract, cerem să ni se dea la semnarea lui cîte cincizeci de mii de lei
(50.000) de persoană, iar restul de cincizeci de mii (50.000) după tipărirea
ultimei coaie din opera întreagă.
7. Ca drepturi de autor, cerem să ni se admită cîte cincizeci de
exemplare (50) pentru fiecare.
8. Întrueît I, P. S. Nicodim colaboratorul nostru nu este lîngă noi, cîrnd
formulăm aceste condiţii, vă rugăm — fie că aprobaţi, fie că nu le apro
baţi — să i le faceţi cunoscute şi I. P. Sfinţiei Sale, printr-o copie fidelă.
Chişinău 31 ianuarie 1934
GALA GALACTION
Pr. V. RADU
5. CUVÎNTAREA PATRIARHULUI MIRON LA ACADEMIA ROMÂNĂ.
ON. A C A D E M IE ROM ANA,
Urmînd pilda înaintaşilor mei în slujba de ierarhi ai bisericii noastre

ortodoxe din ţările şi provinciile locuite de Români — am luat şi eu ini
ţiativa, am pregătit toate mijloacele de lipsă şi am găsit clericii şi căr
turarii pregătiţi pentru a da neamului românesc şi bisericii sale o nouă
traducere a Sfintei Scripturi, făcute de-a dreptul din limbile originale de
bărbaţi cu depline cunoştinţe atît biblice cît şi de dezvoltarea, la care
a ajuns limba românească în zilele de azi.
Îndeosebi am urmat pe mitropolitul Simion Ştefan din Belgradul

Ardealului, carele în istorica predoslovie a Noului Testament (1648) con
stata în cuvinte atît de plastice trebuinţa unei limbi unitare a Românilor,
pe care s-o înţeleagă deopotrivă toţi Românii din ţările şi provinciile, în
care i-a împărţit vitregitatea vremurilor. El s-a şi silit — pe cît i-au în
găduit acele timpuri — să folosească astfel de cuvinte, cari ca banul de
aur — au trecere, valoare şi sînt înţelese pretutindenea, bine ştiind, că
unitatea limbii şi lucrările scrise în ea, crează unitatea sufletului româ
nesc de pretutindenea, iar unitatea sufletului trebuie să aibă de urmarea
preafirească şi unitatea naţională şi politică a neamului.
Am urmat pe vrednicul mitropolit al Ungrovlahiei Theodosie de la
Veşten, care a binecuvîntat lucrarea şi apariţia vestitei biblii, cunoscute
sub numirea de «Biblia lui Şerban Cantacuzino» (1688).
Asemenea, pe smeritul călugăr Samuil Micu Clain de la S adu ; pe
nemuritorul mitropolit Andrei Şaguna de la Sibiu (1853), pe mitropolitul
Gavriil Bănulescu căruia se atribuie biblia de la Petersburg (1819) şi pe
alţi neosteniţi muncitori pe acest tărîm.
In scopul acesta încă la 1922 am înfiinţat «Institutul biblic», care să
adune mijloacele băneşti pentru acoperirea cheltuielilor de traducere şi
de tipărire a unei Sf. Scripturi:
1) Să ne deie un text clar şi pe înţeles, bine tradus din limbile origi
nale, fără obscurităţi cu deplin aparat critic şi cu deplina autoritate teo
logică şi de doctrină.
2) Să ne deie traducerea în o limbă, ce corespunde progresului făcut
de graiul românesc în timpurile mai noi, fără a pierde nimic din mireasma
arhaică a frumoasei noastre limbi bisericeşti din trecut, spre a da astfel
nou îndemn tuturor celor ce se îndeletnicesc a scrie româneşte, să revină
în scrisul lor la vechea matcă a limbii noastre originale, aşa cum o crează
graiul poporal şi scrisul marilor ierarhi, gînditori, literaţi şi poeţi, ce i-am
avut pînă acum.
Această scriptură, tradusă de preoţii Grigore Pişculescu, Vasile
Radu, sub conducerea autorităţii sinodale şi ierarhice a marelui cărturar
al bisericii noastre Mitropolitul Nicodim al Moldovei, este gata. Folosesc
prilejul acestei sărbătoreşti şedinţe de-a prezenta întîiul exemplar al aces
tei Sf. Scripturi proaspăt apărute în tiparniţa patriarhiei noastre din ini
ţiativa şi sub îngrijirea întîiului patriarh al ţării Miron şi în zilele M a
iestăţii Sale Regelui Carol II.
Şi vă rog — ca pe fruntaşii nemuritori ai culturii române, — să o
primiţi cu dragostea de buni fii ai bisericii strămoşeşti şi s-o apreciaţi
cu aceeaşi bunăvoinţă, cu care aţi adunat şi îngrijit şi cea mai fragmen
tară şi răsleaţă foaie din vechile traduceri, adeseori pierdute şi uitate prin
colbul ungherelor nebăgate în seamă.
Eu doresc, ca ea să contribuie, ca şi ediţiile înaintaşilor — la înche
garea neamului, la întărirea conştiinţei şi unităţii sale bisericeşti, cultu
rale şi naţionale şi să fie şi răimîie prin dumnezeieştile sale poveţe şi în
văţături — ca şi în trecut — temelia de dezvoltare a întregii noastre vieţi
personale, familiare şi obşteşti.
Al măritei «Academii române» smerit membru de onoare,
MIRON
P atriarhul R om ân iei
Bucureşti, 27 mai 1936
6
SĂ NE ADUCEM AMINTE
DE GALA GALACTION
Părintele Gala Galaction ar fi împlinit în 16 aprilie 1979,

vîrsta foarte rotundă de o suită de ani. Cui îi vine să creadă ?
Parcă ieri mai era cu noi. Ar mai fi putut fi şi azi, dar cunos-
cînd bine şi chiar în limba originalului, vorba Psalmistului, că
ce e mai mult de 80 de ani, e osteneală şi durere, după ce le-a
încercat pe amîndouă puţintel, ca totuşi să nu plece fără să le
fi văzut cum sînt, s-a dus. S-a dus şi se odihneşte în faţa bise
ricuţei «Sfîntul Lazăr» din Cimitirul de la Cernica, pe aceeaşi
uliţă cu Ţuculescu, pictorul nostru de ochi, o obsesie pe care
pictorii o împart cu scriitorii — vor trăi deci bine alături —
aceasta fiind nu boala, ci sănătatea lor.
L-am văzut întîia oară pe Părintele Gala, de mult, în co
pilărie, pe cînd eram elev, iar el era tot bătrîn, alb ca un nor
de vreme senină şi frumos ca Moş Crăciun, aşa cum l-am re-
întîlnit şi peste aproape zece ani ca student, la Bucureşti, unde
mi-a fost o vreme profesor, şi apoi peste alţi zece ani cînd
obişnuiam să-l vizitez acasă, sfios, cu cile un manuscris in
cendiar în buzunar, fiindcă pe atunci, sosit abia de vreo două
zeci de ani din lumea cealaltă, eram încă profund neadaptat
în aceasta şi credeam că ar fi putut fi mult mai bună decît
era. O dată nu l-am găsit acasă, dar am găsit în loc un bileţel
prin care îmi potolea nerăbdarea de a-i afla părerea despre
unul din caietele pe care i le lăsasem.
îl transcriu în întregime :
«Părinte Antonie, am fost chem at p e neaşteptate la d esch i
derea sesiunii ordinare a A cadem iei R.P.R. (azi 12.XII.1949,
ora 4 1/2 p.m.). Dacă mai poţi veni pe la mine astă seară la
ora 8 (puţin probabil) — bine-, dacă n u : ne vom v ed ea mai
tîrziu. Am citit aci incom parabile pagini: zbuciumate şi in tere
sante !!!... Dar adu-ţi aminte de experienţa profetului Ilie :
Dumnezeu nu era nici in foc, nici in vijelie, nici in cutremur,
ci într-o suavă m elodie ! Pace ! Dragoste ! Pr. Grigore».
Focului întrebărilor mele : mă declaram, după vorba Sfîn-

tului Pavel, «întrebător cumplit» ; vijeliei îndoielilor mele de
tot felul : îmi plăcea să mă cred cartezian ; cutremurului şi ne
liniştilor mele inspirate din frica şi cutremurul lui Kierkegaard,
împreună cu care agonizam existenţial, tuturor acelor pagini
zbuciumate ale sufletului meu adolescentin, Părintele Grigo-
rie, preotul şi nu scriitorul Gala Galaction, le răspundea cu
experienţa lui Ilie şi cu propria sa experienţă : mă învăţa să-mi
caut răspunsurile într-o suavă melodie şi apoi mă exorciza cu
cele două cuvinte cheie din Vechiul şi din Noul Testament :
Salom , pace şi A gape, dragoste. Mă învăţa să citesc în armo
nia lumii, în cîntec şi în stele, în ochi şi în inimi de oameni.
Mi-a spus odată, tot pe atunci, că şi el a trecut prin fră-
mîntări şi că nici nu ştie dacă a scăpat de tot de ele. Dacă
vreau să-i umblu puţin prin suflet, să citesc schiţa Trandafirii.
Am citit-o şi atunci, am recitit-o şi acum. Parabolă suavă, al
cătuită din spumă de cuvinte albe, parfumate. Om fiind şi
nimic nefiindu-i străin din cele omeneşti, a călătorit şi el «prin
văi nehotărîte, pe unde creşte floarea întrebării».
A fost şi profesor universitar de teologie, dar nu sînt con
vins că va rămîne în istoria învăţămîntului teologic prin ceva
anume. Poate doar prin singura obsesie care l-a urmărit toată
viaţa şi despre care promitea şi la optzeci de ani că va scrie
un tratat : Convertirea Sfîntului Pavel, cu care îşi începuse
cariera, tratînd tema ca teză de doctorat în teologie. Mi-a ară
tat şi mie cîteva mape cu material adunat şi în parte elaborat.
Descoperirea lui era de fapt simplă. Consta dintr-un singur
cuvînt căruia el îi găsise o traducere nouă. în loc de «Saule,
Saule, de ce mă prigoneşti», cum traduseseră toţi pînă la
el, el voia să traducă «de ce mă urmăreşti», adică de ce mă
cauţi, fiind Saul pornit să-l găsească pe Iisus viu sau mort.
Tema are posibilităţi de speculaţie, dar fără îndoială că dacă
ar fi dezvoltat-o într-un tratat, ar fi fost mai ales o nouă şi
frumoasă carte de literatură.
Gala Galaction a fost mai ales scriitor. Un mare scriitor.
De incomparabilă delicateţe. Un artist în stare să prindă, între
degete de harfă, cele mai subtile adieri de simţăminte ome
neşti şi să le prefacă în cuvinte care să cînte, să doară, să
ardă obrajii ca o lacrimă incandescentă, să răsucească inima
şi să facă lumea mai bună.
A scris cam vreo 20 de cărţi. Şi toate vor rămîne. Şi vor fas
cina mereu, începînd chiar cu titlurile lor scoase savant din
geniul simplu şi direct al poporului, ele însele poezii conden
SA NE ADUCEM AMINTE DE GALA GALACTION 457
sate de un frumos greu de sens, de amintire, de viaţă pastorală.

Să ascultăm cîteva, căci ele trebuie ascultate cum vin din
poieni de munte, din păduri şi de pe plaiurile româneşti: C lopo
tele mănăstirii Neamţu, R ăboji p e bradul verde, Bisericuţa din
Răzoare, M oara lui Călifar, C opca Rădvanului, De la noi la
Ciadova, Papucii lui Mahmud, In pădurea Cotoşm anei, P leca
rea Drozileei, Lingă apa V odislavei... Şi aparte şi toate laolaltă
sînt poezie.
Cercetătorii îi vor putea aduna şi vreo sută de studii, ar

ticole şi note teologice, sperînd să ne descopere totuşi într-o
zi şi un Gala Galaction teolog. Să încerce. Nu va avea nimeni
de pierdut nimic. El însă va cîştiga mereu şi sigur admiraţia
iubitorilor de cuvinte potrivite, cum definea literatura priete
nul său Arghezi. Şi va mai rămîne prin ceva. Să nu uităm. Şi
cum am putea să uităm, că el este ctitorul Bibliei veacului
nostru, împreună cu Pr.Vasile Radu şi cu Patriarhul Nicodim
Munteanu. A fost atît de mîndru mai ales de această realizare,
încît a considerat-o marea operă a vieţii lui. Se simţea legat
cu o verigă invizibilă de aur de cei de dinaintea lui, de Fraţii
Greceanu, de Milescu, de Simeon Ştefan şi de toţi ceilalţi tra
ducători şi copişti de Tetravanghele şi de Psaltiri, de la Ma-
carie şi Coresi, prin Palia de la Orăştie pînă la Dosoftei.
Testamentul său e sărac în dorinţi. Una singură e însă ca
tegorică : să i se pună în sicriu Biblia, cînd va fi dus la groapă.
Să-l însoţească pentru eternitate. Probabil nu numai pentru
că a tradus-o el, dar fără îndoială şi din acest motiv.
Ar fi avut în anul 1979 şi în luna aprilie o sută de ani.
Să-i ducem un trandafir pe aleea «Sfântului Lazăr» — îi
plăceau trandafirii pentru că îi aduceau aminte cît era de om
— şi să-i spunem că mereu îl iubim, şi să-i sărutăm crucea
sub care se odihneşte acum mîna care a scris atîtea şi a
tradus Biblia.
7
MARINA HOCIOTĂ — MAICA MINA

DIN SĂLIŞTEA SIBIULUI,
«O NOUĂ ECATERINA TEODOROIU»
IN RĂZBOIUL DIN 1916— 1918
Titlul, partea între ghilimele, cu semn de întrebare, apar

ţine colonelului I. Strujan, în fruntea unui articol publicat în
organul central al Ministerului Apărării Naţionale, despre
Marina H ociotă din Nămăeşti, Argeş. După ce prezintă faptele
mai importante din cariera ei militară în primul război mon
dial, autorul îndeamnă să se întreprindă cercetări pentru a se
«adînci şi contura în amănunt dimensiunile acestei eroine
care s-a ilustrat printr-un înalt patriotism şi un vibrant uma
nism şi spirit de sacrificiu» 1. însemnările noastre vor să lăr
gească portretul «eroinei», să-l mai amănunţească, chiar dacă
nu-î vor elucida toate detaliile. Sîntem destul de departe de
evenimente, şi martorii care să fi fost împreună cu ea atunci
s-au împuţinat de tot. Au trecut de la sfîrşitul războiului în
care a luptat ea 62 de ani. Veteranii, cîţi vor mai fi rămas
sînt toţi trecuţi de 80 de ani. Avem la dispoziţie doar o mică
arhivă personală, care nici n-ar umple o geantă de istoric, şi
amintiri de a doua mînă, ale celor care au reţinut cîte ceva
din confesiunile ei întîmplătoare. Oricum însă, chiar dacă mai
rămîn îndoieli — şi în primul rînd aceea că ar fi fost
avansată sublocotenent — figura ei merită să fie scoasă din
anonimat fie şi numai pentru că prin aceasta s-ar glorifica
simbolic femeia luptătoare, patriotă, femeia-soră culegînd de
sub ploaia de obuze şi gloanţe soldaţi răniţi care trebuia
salvaţi, şi care priveau la aceste «surori de război» ca la ulti
ma lor scăpare şi speranţă în momentele cînd trupurile lor,
muşcate de fierul cald, cădeau.*31
1. Colonel I. Strujan, O nouă E caterin a T eo d o ro iu ? în ziarul «Apă
rarea Patriei», organ central al Ministerului Apărării Naţionale, XXXIII,
31 ,(6390), 3 aug. 1977, p. 7.
MARINA HOCIOTA - MAICA MINA DIN SAL1ŞTEA SIBIULUI 459
Dar noi mai avem şi un motiv în plus să ne ocupăm de

viata ei şi s-o recomandăm atenţiei generaţiei noastre şi a
celor viitoare, prin cuvîntul tipărit, cuvînt care, scris negru
pe alb, înveşniceşte memoria omenirii.
Marina Hociotă — tînăra în uniformă militară a anilor
1916— 1918, cu trăsături armonioase, cu chipul proaspăt, lu
minat de o mirare senină, aşa cum ne-o arată fotografiile
vremii — este una şi aceeaşi persoană cu m aica Mina H ociotă
de la Mînăstirea Nămăeşti, jud. Argeş, trecută la cele veşnice
în 1977, la vîrsta de 81 de ani. Interesul nostru e legat deci şi
de faptul că a aparţinut cinului monahal, în aceeaşi măsură în
care s-a dedicat, în paralel, slujirii patriei. Păcat că e redesco
perită prea tîrziu, cînd nu ne mai poate povesti ea însăşi amă
nunte care ar fi fost foarte preţioase, atît pentru clarificarea
unor date biografice personale, cît şi pentru cunoaşterea mai
exactă a faptelor sale din război. A îmbătrînit modestă într-o
chilie simplă din obştea Nămăeşti, mîngîindu-se cu amin
tirile şi păstrînd cu sfinţenie cele cîteva relicve — decoraţii,
insigne, brevete, acte — care îi dădeau mulţumirea unui destin
împlinit, un destin de curaj, de îndrăzneală, de dragoste de
oameni şi de patrie. Căci nu tuturor fetelor de 20 de ani le
încolţea în minte şi în inimă, pe vremea aceea, chemarea spre
o îndeletnicire ce părea prin excelenţă bărbătească, pentru
că aşa fusese de cînd lumea : milităria.
Cei care au cunoscut-o mai de aproape spun că a avut
în primul război mondial gradul de sublocotenent. Ea ar fi
deci o a doua Ecaterina T eodoioiu , a doua femeie ofiţer din
armata română din acea vreme Ea trebuie deci înscrisă pe
răbojul istoriei românilor în rîndul făuritorilor ei, model şi
îndemn peste ani generaţiilor care vin.
Se trăgea din Săliştea Sibiului, unul dintre cele mai vestite
sate din România.
Se spune că satul datează din epoca dacică. în 1383 se
numea Magna Villa Walachicalis (Satul mare al valahilor),
deci era aşezare masivă şi românească. în 1494 saşii o numeau
Grossdorf, iar din 1496 numele ei e mereu Sălişte. Face parte
din Ducatul Amlaşului stăpînit de domnitorii Ţării Româneşti,
încă de la Mircea cel Bătrîn. N. Iorga şi Ioan Lupaş spun că
prima carte românească tipărită în Transilvania, Catehismul
de la 1544, a fost tradus de preotul din Sălişte. De aici s-au
ridicat Oprea Miclăuş şi Moise Măcenic întru apărarea orto-2
2. Ib id e m .
doxiei, împotriva catolicismului habsburgic. N-a existat ac

ţiune patriotică în Transilvania la care săliştenii să nu fi
participat, să nu-şi fi trimis delegaţi: în 1848, în războiul din
1877, în acţiunea memorandistă (1892) prin 7 delegaţi trimişi
la Viena, iar la 1 decembrie 1918 trimit cea mai numeroasă
delegaţie la Alba Iulia ca să voteze unirea cu Patria-mamă.
Săliştea a dat României 7 academicieni — Dionisie Romano,
ctitor al Bibliotecii Academiei Române, Ioan Lupaş, Onisifor
Ghibu, Axente Banciu, dr. Ioan Pavel, filozoful D. D. Roşea,
istoricul Andrei Oţetea. Din Sălişte este pictorul şi poetul
popular Picu Pătruţ3 şi scriitoarea, din vremea noastră, Ioana
Postelnicu.
Marina Hociotă... s-a născut la 19 august 189(3. în arhiva
ei personală se află două acte de naştere, unul în ungureşte
eliberat la 8 aug. 1914, tradus cu roşu şi legalizat de Mitropo
lia Moldovei şi Sucevei şi un altul în româneşte, eliberat la
18 aprilie 1950. Ele sînt identice în privinţa datei naşterii, dar
numele din actul în limba maghiară e maghiarizat : Marianne
şi numai între paranteze e trecut numele românesc : Marina,
în actul românesc eliberat după unirea din 1918 e trecut bine
înţeles numai cel românesc : Marina. Ocupaţia tatălui, Nicolae
Hociotă : cioban. Numele mamei, Ana, născută Cruţiu, amîn-
doi la vîrstă matură : tatăl de 40 de ani, mama de 32 de ani.
în actul de deces al lui Nicolae Hociotă, eliberat la 8 mai 1925,
ca şi în alt certificat de naştere al Marinei, eliberat la 8 mai
1925, ocupaţia tatălui e descrisă mai sofisticat: «econom de
oi», denumire care ar merita — dacă încă nu e făcută — o
cercetare sociologică, atentă, pentru că, suprapusă peste aceea
de «cioban» (în alte locuri tatăl e numit oier), descrie fără
îndoială o categorie socială cu economie specializată, diferită
de cea a ţăranilor eu gospodărie multifuncţională şi desigur
mai elevată decît clasa ţărănească propriu-zisă.
Nicolae Hociotă moare tînăr, la 57 de ani, de gută, la 4
martie 1908, cînd fiica sa Marina avea 12 ani şi tocmai termina
clasa a IV-a primară, cu «bine» la toate m ateriile4. în 1914,
3. Vasile Netea, S ăliştea, în «Săptămîma», 401, 11 august 1978, p. 1.
Ilie Purcaru spune că doar şase academicieni sînt din Sălişte. Andrei
Oţetea e născut în Sibiul. «Ce s-a in tim plat la S ă lişte Irt z ile le d e 5 şi 6
august 1978», în Flacăra, XXVII, 32, 10 aug. 1978, p. 19.
4. Gentifiicaitul şcolar nr. 49, eliberat la 10 iunie 1914 semnat de
directorul Lepădatu şi de învăţătorul de clasă Traian Pavel. Certificatul
e în limba română, cu imprimatul tipărit de Tipografia arhidiecezană din
Sibiu şi cu ştampila de Şcoală primară confesională greco-ortodoxă română,
Sălişte».
MARINA HOCIOTA - MAICA MINA DIN SALIŞTEA SIBIULUI 461
la 10 decembrie, văduva Ana Hociotă, asistată de notar ca

martor, pentru că nu ştia carte, semnează prin punere de de
get un «act de consimţământ», că este de acord ca fiica sa
Marina «de prezent în România» să se călugărească. Era la
mînăstirea Văratec din Moldova. Ne aflăm în acea epocă în
Transilvania încă sub stăpînirea ungurească. Actul d e con
simţământ e în limba română, dar numele satului e trecut
«Szelistye {Ungaria)». Dealtfel şi pe actul de naştere al Mari
nei eliberat în 1914, numele tatălui e trecut «Miklos», iar al
mamei «Anna». Tîrziu, la 8 mai 1925, Ana Hociotă mai dă un
al doilea «Aci de consimţământ», în care redă cuvînt cu cuvînt
textul din actul din 1914, spunînd că îl face din nou fiindcă
primul s-a pierdut. Se vede că Marinei Hociotă i se cerea acest
act la dosarul personal de la Mitropolia Moldovei şi îl rătă
cise pentru moment pe undeva, pentru că el se află totuşi,
acum, în arhiva sa personală, împreună cu cel nou.
Plecarea la mînăstire o istoriseşte chiar ea, probabil în-
tr-o scrisoare către Pr. Grigore N. Popescu, profesor de istorie,
fost director al Seminarului «Nifon Mitropolitul» — director
şi al celui ce scrie acum — ca răspuns la un apel al acestuia
făcut prin ziare, de a i se trimite date de către preoţi, călugări
şi călugăriţe care au participat la războiul din 1916— 1918,
■deoarece intenţiona să scrie o carte despre aceasta, ceea ce
a şi făcut dealtfel. în arhiva maicii Hociotă se află această
carte, iar la pag. 90 e tipărită «povestea» ei, adică scrisoarea
ei, de răspuns la apel. «Sînt născută în Sălişte lîngă Sibiu,
unde am stat pînă la vîrsta de 14 ani, cînd am plecat la mînăs
tire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-am lipsit de liber
tatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba
ungurească învăţam lecţiile... Am stat la mînăstirea Văratic
zece ani. Acolo am fost călugărită» 5.
Aşadar a plecat de acasă în 1910. N-a putut suporta pri
goana, siluirea conştiinţei sale de copil şi adolescent obligat
să înveţe înlr-o limbă care nu era a mamei ei. De alte motive
nici nu poate fi vorba. Acasă erau oameni înstăriţi, tatăl ei
fusese cum am văzut «econom de oi» şi chiar dacă avea
grijă şi de oile altora, avea fără îndoială şi oile lui.
Adolescenta de 14 ani nu era nici nedăruită cu frumuseţe
ca să-şi fi căutat alinarea într-o mînăstire, ba chiar dimpo
trivă. Fotografiile de la 20 de ani o arată cu trăsături fine,
5. Preotul Grigore N. Popescu, P reo ţim ea rom ân ă şi în treg irea n ea m u
lui. Chipuri, fapte, suferinţi şi pilde pentru viitor, voi. I, Bucureşti 1940,
,p. 90.
chiar distinse, care cu vremea s-au precizat şi materializat în-

tr-un aer de adevărată intelectuală.
Cînd a început războiul, în 1916, avea exact 20 de ani. Dacă
ţinem seama de «Actul d e consimţămînt» al mamei sale, re
dactat la 10 decembrie 1914, înseamnă că Marina Hociotă s-a
călugărit la 18 ani, probabil chiar în sărbătorile Crăciunului.
Pe vremea aceea se obişnuiau călugăriri la fragedă tinereţe.
Noviciatul ei a durat totuşi patru ani. I s-a dai numele de
călugărie Mina.
Cum de a ajuns Marina Hociotă tocmai la Văratec, în Mol
dova, la sute de kilometri de Săliştea sa ? Lucrul nu e de
mirare. Se ştie că după uniaţia din 1700, presiunile asupra
ortodocşilor din Transilvania, din partea catolicismului spri
jinit de habsburgi, s-au înteţit tot mai mult, pînă cînd în jurul
anilor 1762 generalul Bucow a dărîmat cu tunurile toate mănăs
tirile ortodoxe care n-au vrut să treacă la uniaţie şi a îm
prăştiat pe toţi călugării şi călugăriţele ortodoxe. încă de
atunci toate vocaţiile transilvănene pentru monahism s-au diri
jat peste munţi, în Moldova şi în Ţara Românească. Numărul
maicilor din Transilvania de la Agapia, Văratec, Ţigăneşti,
Pasărea, Hurezi, ca şi al călugărilor de la Sihăstria, Neamţur
Cozia etc. a fost întotdeauna destul de mare. Vestitul stareţ
de la Sihăstria Ioanichie Moroi, mort după al doilea război
mondial, era din Zărneşti; pînă şi astăzi stareţele de la Hurezi,
Polovragi şi Ţigăneşti sînt tot din Transilvania. Dealtfel şi
prima stareţă a mînăstirii Văratec la 1788 a fost o transilvă-
neancă, venită din Braşov, în toiul persecuţiilor catolice, după
1700. Se numea Schimonahia Nazaria şi a murit în anul 1815 6.
Marina Hociotă avusese şi un motiv în plus să se îndrepte
spre Văratec ; avea acolo o mătuşă, maica Melania Cruţiu,
soră cu mama ei. Potrivit tradiţiei mînăstirilor idioritmice de
maici, în mod sigur Marina Hociotă a ucenicit în casa mătuşii
sale.
în luna mai 1916 Ministerul de război pregăteşte mobiliza
rea generală. Printre cei înştiinţaţi să fie gata se află şi Maica
Hociotă. Ordinul de culoare roşie cu nr. 671 o înştiinţa că a
fost «destinată la spitalele comitetului regional din Tecuci».
«Aveţi obligaţiunea ca, imediat ce, din publicaţiuni sau trîm-
biţări, veţi afla că s-a ordonat mobilizarea, să vă prezentaţi
îndată Comitetului regional de acţiune (Prefectura Judeţului
Tecuci)».
6. La Pr. Grigore N. Popescu, op. cit., p. 90.
MARINA HOCIOTĂ - MAICA MINA DIN SALIŞTEA SIBIULUI 463
Cum s-a ajuns la acest ordin de mobilizare ? E de presupus

că Maica Hociotă s-a înscris ca voluntară, de cum a auzit de
război. La Văratec se organizaseră dealtfel cursuri speciale
pentru Crucea Roşie de război. Ea s-a înscris cu gîndul la
eliberarea Transilvaniei, după cum spune singură : «Vă putetî
închipui ce bucurie am simţit cînd am putut să slujim şi să
ajutăm pe fraţii noştri care ne-au liberat de sub jugul străin,
unguresc» 7.
Tot Ministerul de război îi dă un «Bilet de autorizare» în
mai 1916 să poarte brăţara Crucii roşii. Cînd în august 1916
a sunat mobilizarea, s-a prezentat la Prefectura din Tecuci,
fiind repartizată la spitalul de aici, în imediata apropiere a
frontului. De aici a mers «în primele rînduri ale celor ce şi-au
riscat propria viaţă, pentru a salva, de sub bombe şi ploaia de
gloanţe, viaţa celor răniţi» 8. Avea autorizaţie să poarte haină
ostăşească şi multe fotografii din epocă o reprezintă în uni
formă militară.
într-o cerere de stabilire a drepturilor de pensie după al
doilea război mondial ea va indica printre actele justificative
şi înrolarea în armată şi participarea la război, menţionînd o
adeverinţă cu nr. 671/1916 care era o «autorizaţie de purtare
de uniformă». Maicile infirmiere rămîneau de obicei în uni
forma călugărească. E fotografiată de obicei şi cu alte maici,
dar acelea poartă uniforma lor, cu halate albe pe deasupra.
Dealtfel, una din colegele şi prietenele ei de mai tîrziu, Adela
Petrescu, în două pagini de «Amintiri despre m aica Mina
Hociotă», scrie : «A fost mobilizată pe frontul de la Mără-
şeşti unde a primit gradul de sublocotenent». Colonelul I.
Strujan, în medalionul pe care i-1 consacră în ziarul armatei,
scrie că în această privinţă «rămîne ca cercetătorii să ne lim
pezească».
După propriile ei însemnări tipărite de Pr. Grigore N. Po-
pescu, ea transporta răniţii de pe front pînă la Vaslui şi Iaşi.
în 1917 vara, însoţind un tren sanitar cu răniţi din zona Mă-
răşeşti, spre Vaslui şi Iaşi — se spune că a fost chiar coman
dantul trenului — s-a expus atît de mult culegînd răniţii din
primele linii de foc şi din tranşee înc'ît a fost grav rănită la
coapsa stingă. Transportată de urgenţă la Iaşi, piciorul i-a fost
salvat de la amputare de medicul căpitan Gheorghiu. I se
propune să rămînă la Spitalul nr. 271 din Iaşi, condus de Prof.
7. Colonel I. Strujan, op. cit.
8. Textul la Pr. Grigore N. Popescu, op. cit.
Dr. Gerota, şi acceptă. I se înmînează un act de «Rechiziţie»

din partea Directoratului Sănătăţii Publice din Iaşi în cadrul
«Mobilizării 1917— 1918», de fapt un «Ordin de serviciu» cu
nr. 35 semnat mânu propria de Dr. I. Cantacuzino, care era
Director General al Sănătăţii Publice stabilit la Iaşi. De la dr.
Gerota a păstrat toată viaţa amintiri frumoase, fapte de sacri
ficiu şi generozitate în vindecarea răniţilor. Printre hîrtiile
rămase de la ea, este şi o fotografie a dr. Gerota, tăiată pro
babil dintr-un ziar.
La Iaşi izbucnise şi tifosul exantematic. Dr. Gerota n-a cru
ţat-o însă. I-a spus : «După dumneata n-are cine să plîngă» şi
i-a dat sarcina să dezinfecteze tot materialul rulant şi să ţină
la zi evidenţa efectelor şi a tuturor registrelor. A supravieţuit
şi războiului şi epidemiei.
S-a eliberat în 1918, întorcîndu-se la Văratec. «Noi călugă
riţele şi călugării scrie ea, ne-am pus în nesiguranţa vieţii...
pentru ţară şi am slujit cu credinţă şi am mers în război cu
toată conştiinţa, în ajutorul răniţilor pentru care am muncit
cu un sentiment sfînt, să le ajutăm în suferinţă».
Dealtfel e adesea luată în mijlocul lor de soldaţii din spi
talele improvizate pe front, sau din spatele frontului, cînd se
fotografiau. Maica Hociotă poartă ca preoţii, ca stareţele, cruce
pe piept legată în loc de lanţ cu panglică tricoloră. Alteori
poartă pe frunte o cruce tricoloră. într-una din fotografii,
probabil o defilare a trupelor în marş, e şi ea în frunte, alături
de ofiţerul comandant, în pas de defilare.
Prin înaltul Decret regal nr. 1744 din 7 iulie 1918 este de
corată cu «Crucea Comemorativă». Are chiar două astfel de
cruci, eu panglică cu dungi albastre şi verzi. Pe una scrie
1916— 1918, pe cealaltă 1916— 1919. Intre decoraţiile rămase
printre lucrurile ei, este şi o insignă pe care scrie : «Mărăşeşti».
Ea mai scrie : «Ne-am împlinit datoria nu ca nişte oameni,
ci ca nişte ostaşi ai Domnului şi ai ţării noastre, făcînd «ascul
tarea» pînă la capăt, la terminarea războiului. Aşa să ne-ajute
Dumnezeu după conştiinţa cu care am slujit ţara cu dragoste
de cetăţeancă română şi de ardeleancă».
Nu e vorba în ceea ce spune ea, de obişnuita «ascultare»
monahală. Ea precizează mai departe că şi-a «împlinit asculta
rea patriei cu zel şi abnegaţie», a ascultat, a răspuns la che
marea patriei9.
9. V. Istoria M în ăstirii V ă ra tec, de monahia Zenaida Racliş şi arhi-
mandrita Evghenia Ungureanu, Mînăstirea Neamţ, 1923.
MARINA HOCIOTĂ MAICA MINA DIN SALIŞTEA SIBIULUI 465
Maica Melania Crutiu moare la 1 octombrie 1922. La data

aceea Marina Hociotă se întorsese din război şi avea 26 de
ani. Totuşi Marina nu moşteneşte casa mătuşii, ci mama ei
din Sălişte, Ana Hociotă. Poate că Melania Cruţiu n-a lăsat
nici un testament şi atunci moştenitoare de drept era sora sa.
Un «certificat oficios» cu nr. 888 din 1 iunie 1923, eliberat de
Primăria din Sălişte o declară pe Ana Hociotă «singură şi
unică eredă»101. Cu aceeaşi dată însă Ana Hociotă fiind bolnavă
şi bătrînă dă o Declaraţie autentificată la Primăria din Să
lişte că împuterniceşte pe fiica sa «majoreană» să vîndă casa
şi să încheie orice acte fără s-o mai întrebe.
în arhiva maicii Mina Hociotă se păstrează şi două acte
originale de vînzare-cumpărare a casei respective pînă a ajuns
în proprietatea maicii Melania Cruţiu. Primul act, din 11
august 1873, scris cu litere latine, atestă că maica Eugenia
Codreanu a vîndut chiliile sale maicii Epraxia Panu, cu 100
de galbeni austrieci. Eugenia Codreanu cumpărase la rîndul ei
aceste case de la Maica Eugenia Negri. Actul e legalizat de
stareţa Arhimandrită Eufrosina Lazăr care pune pecetea veche
ovală cu litere cirilice. Al doilea act e din 26 mai 1893, deci
peste 20 de ani. De data aceasta maica Epraxia Panu vinde
casa maicii Melania Cruţiu, mătuşa maicii Mina Hociotă. Casa
e valorată acum la «700 de franci». Documentul e împuternicit
de stareţa Eugenia N egri11 cu semnătura ei şi cu o pecete
mai nouă, rotundă, din 1842, pe care e imprimată Adormirea
Maicii Domnului. Aşadar Melania Cruţiu avea casa din 1893.
în 1923, cînd maica Mina Hociotă se va muta la mînăstirea
Nămăeşti, va lăsa casa în grija econoamei Mînăstirii Văr atee
A. Butescu, care îi va da o dovadă scrisă că o primeşte fără
mobilă, doar cu cheile. Nu ştim dacă a mai vîndut-o şi cui.
în 1931 va muri la Sălişte şi Ana Hociotă, mama maicii Mina/
Marina. Ea va cere în 1935 un «certificat comunal» din Sălişte
10. In teresan tă p referin ţă lin g v istică : erecte (m ascu lin , d e Ia la ti
n escu l h e r e s — e d is — m oşten itor, m o şten ito a re. D icţionarul ex p lic a tiv
a l lim bii rom ân e îl a re la litera r e sp ec tiv ă , cu in d ic a ţia : liv res c (p. 304),
d ar în certifica tu l d e la S ălişte e în trebu in fat d e d ou ă o ri c a v en in d din
v o r b ir e a cu ren tă. La S ălişte nu era u sav an ţi, n ici n otaru l in d escifra b il, n ici
prim arul cu scris cu m in te N. S îr b u ! Sau p o a te c ă cre d e, e r e d ă era u term en i
teh n ici în lim b aju l prim ăriei. Dar ch ia r şi a ş a e in teresan t, cîn d e v o rb a
d e o p rim ărie d e sat. În că o p ro b ă d e latin ita te pură d u p ă s e c h e şi se,
în T ransilvania.
11. M a ica Eugenia N e g ri este sora s c riito ru lu i Costache N e g ri şi a
ju c a t un ro l im p o rta n t în p re g ă tire a u n ir ii d in 1859. Ea a d e ju ca t p la n u rile
ca im a ca m u lu i V o g o rid e , c o m u n icîn d u -le m a rilo r p u te ri.
30 — Dascăli de cuget .
din care să reiasă că Schimonahia Melania Cruţiu a fost soră

cu mama sa şi că ea este deci nepoată de soră a maicii Mela
nia. Se vede că îi trebuia dovezi ca să-şi, poată lichida casa
din Văr atee.
Am zăbovit asupra acestor amănunte nu pentru că ele ar
avea vreo însemnătate pentru cariera militară a Marinei Mina
Hociotă, ci pentru a ne plasa mai bine în epocă şi a urma
întreg firul vieţii ei. Uneori amănunte în aparenţă lipsite de
valoare, ne rotunjesc imagini ale unor situaţii din trecut, care
ne pot ajuta apoi la înţelegerea şi la luminarea epocii şi a
mentalităţilor de atunci, situaţii care se conjugă cu eroii pe
care ni-i reconstituim, asigurîndu-ne că ne întîlnim cu chipul
lor real, aşa cum a fost.
De ce se va fi mutat la Mînăstirea Nămăeşti, nu ştim. Ştim
că şi-a cumpărat acolo o casă pe care a avut-o pînă la moarte.
Dar istoria ei nu se încheie aici, la Nămăeşti, în 1923.
în anii 30, chiar de la început, avînd experienţa acumulată
în timpul primului război mondial se gîndeşte să se califice
în munca sanitară. Nu i se păreau de ajuns cursurile de soră
de război urmate la Văratec în 1915. Poate fuseseră şi cam
improvizate. Se înscrie cu aprobarea Patriarhului Miron (12.
IX.1930) la Institutul surorilor de caritate «Regina Elisabeta»
din Bucureşti, pe care îl urmează din 1930 pînă în 1932, cînd
capătă un «Brevet d e capacitate pentru îngrijirea bolnavilor»
cu nr. 111/6 mai 1932. în acest timp, aflăm din numeroasele
certificate şi adeverinţe aflate în arhiva sa, că a făcut practică
sanitară între anii 1930— 1931 la secţia medicală şi chirurgie
la Spitalul Filantropia din Bucureşti, în 1931 şi 1932 la Spitalul
de copii dependent de Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti,
ultima perioadă la secţia contagioşi (15 dec. 1931 — 15 ian.
1932) şi apoi din nou la Filantropia, la secţia O.R.L. (1 febr.—
1 aprilie 1932).
în 1933, Patriarhul Miron, printr-o adresă trimisă Mînă-
stirii Nămăeşti, anunţă că a numit-o pe Maica Mina Hociotă
conducătoarea unui grup de infirmiere ce urmau să ia în pri
mire şi să conducă o Şcoală de infirmiere la Cluj. Ele urmau
să înlocuiască un grup de maici catolice venite din Bavaria
şi care se reîntorceau acasă. Nu ştim dacă a fost acolo, cît a
stat şi ce a făcut. în actele ei nu există mai mult decît adresa
Patriarhului Miron şi însemnarea sa de luare de cunoştinţă
«a acestui ordin». Ca la armată !
Din 1932 pînă în 1958 îndeplineşte aproape rolul de medic
al Comunei Valea Mare, Pravăţ, jud. Muscel, satul de lîngă
MARINA HOCIOTA - MAICA MINA DIN SALIŞTEA SIBIULUI 467
Mînăstirea Nămăeşti. Trebuind să-şi stabilească drepturi de

pensie, o seamă de cetăţeni îi dau cu bunăvoinţă şi pe drep
tate declaraţii din care reiese că a dat asistenţă sanitară zi şi
noapte peste tot pe unde a fost chemată. învăţătorul pensio
nar V. Busuioceanu scrie : «ne-a fost de cel mai mare ajutor
locuitorilor din comună prin cunoştinţele sale medicale, pen
tru că a sărit ori de cite ori a fost nevoie în ajutorul suferin
zilor şi bolnavilor punînd interes, zel şi devotament pentru
vindecarea şi uşurarea celor bolnavi. A făcut chiar sacrificii
în această privinţă fără nici o precupeţire şi cu totul în mod
gratuit». Angela C. Popescu din Nămăeşti-Muscel scrie : «Po
porul îi va fi mereu recunoscător pentru toate sacrificiile
făcute în salvarea şi alinarea suferinţelor». Stareţa Emilia
Alexandrescu arată de asemenea că face totul «în mod dez
interesat, aotiv şi voluntar, fără preget din 1932 şi pînă în pre
zent (30 nov. 1958)». Tot aşa scrie şi Elena I. V. Ceauşescu.
soţia secretarului comunei Valea-Mare Pravăţ, jud. Muscel
şi Tăbacu C. Constantin, şi Maria Muşat.
La izbucnirea celui de al doilea război mondial Maica
Hociotă avea 45 de ani. Totuşi e mobilizată din nou. Cu ord.
nr. 8861 din 8 iulie 1941, Ministerul Apărării Naţionale o mo
bilizează «pe tot timpul războiului» la Spitalul Z. I. nr. 292
din Cîmpulung-Muscel. Dintr-o adresă a Ministerului Apărării
Naţionale, Secretariatul de Stat al armatei de uscat (nr. 6929/
11 iulie 1942) aflăm că potrivit D. M. nr. 842/942 i se acordă
Maicii Hociotă «dreptul de hrană de tip ofiţeresc». Ar fi încă
un indiciu că se cunoştea gradul ei de sublocotenent din pri
mul război mondial !
Printre diferitele legitimaţii rămase între actele ei găsim
una care atestă că a fost membră activă în «Asociaţia surori-
ior de caritate de război din România» ; altă legitimaţie arată
că a fost membră în «Corpul luptătorilor naţionalişti». în 1934
a făcut o călătorie în Bulgaria. Are o «Kărte d'identité» elibe
rată de autorităţile bulgare, cu drept de şedere între 30 octom
brie 1934, şi 22 ianuarie 1935.
în prejma celui de al doilea război mondial, contribuţia ei
la victoria din primul război era încă vie în amintirea tutu
ror. Pr. Grigore N. Popescu îi trimite o carte cu următoarea
dedicaţie: «Maicii Mina Hociotă, toată stima şi recunoştinţa
pentru toată truda ei patriotică în războiul întregirii» (7 aug.
1939).
în 1974 avea 78 de ani, dar dragostea ei pentru medicină
rămăsese la fel ca la 20 de ani. Laolaltă cu tinerii din Cîmpu-
lung Muscel, printre studenţii care urmează cursul intitulat

«Medicina şi Viaţa» la Universitatea Populară din acel oraş
se numără şi veterana Marina Hociotă. Pe acest nume i se eli
berează Diploma iu. 1/1975 semnată de Preşedintele Comitetu
lui de Cultură şi Artă şi de Directorul Universităţii Populare.
Dar legitimaţia cea mai importantă care a rămas de la ea
este din 1968. La Mărăşeşti în faţa Mausoleului, s-a serbat
atunci, la 13 august aniversarea a 50 de ani de la Primul război
mondial. Printre veteranii prezenţi acolo, reprezentîndu-i pe
toţi cei absenţi, morţi în război sau stinşi din pricina vîrstei,
a fost şi Maica Hociotă invitată de autorităţile de stat. E foto
grafiată împreună cu bătrînul Nae Taină Bica, amîndoi cu
crucea comemorativă pe piept, iar maica şi cu banderola albă
cu tricolor, pe mina stingă, a surorilor de război, aceeaşi pe
care a purtat-o pe cîmpul de bătaie în 1916— 1918. Pe dosul
fotografiei maica scrie : «Noi doi am reprezentat veteranii».
Cu acest prilej Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Ro
mânia i-a conferit medalia «Virtutea ostăşească», clasa I-a,
prin decretul nr. 1005/1968. încă o dată i se recunoştea la scară
naţională, lupta, jertfa, eroismul arătat «într-un moment destul
de greu, decisiv pentru soarta unităţii şi existenţei de sine
stătătoare a naţiunii române», cum scrie despre ea colonelul
I. Strujan 12.
Absolut toate certificatele care au rămas în arhiva sa, de
la autorităţi militare, medicale şi bisericeşti ca şi de la persoane
particulare, elogiază un caracter ferm, un devotament neţăr
murit pentru cei în suferinţă, răniţi în bătălii, un patriotism
conştient şi luminat, din prima adolescenţă pînă la adînci
bătrîneţe. în «Amintirile despre Maica Hociotă», Adela Pe-
trarcu povesteşte un caz mai aproape de ficţiune, decît de
realitate, dar petrecut cu adevărat în spitalul în care Marina/
Mina Hociotă îngrijea răniţii. Doctorii hotărîseră ca un oare
care soldat rănit grav, imposibil de vindecat, să fie abando
nat. Erau prea mulţi cei care puteau fi vindecaţi şi de care
trebuia să se ocupe. Dar rănitul care sesiză situaţia implora
plîngînd ajutorul maicii. Fără aprobarea medicilor, ea l-a izo
lat într-o încăpere şi se ocupa de el în chip deosebit, după ce
termina tratamentul celor din saloane. L-a vindecat şi l-a pre
zentat la sfîrşit medicilor care au apreciat în chip deosebit
12. Loc. cit., p. 7.
MARINA HOCIOTA MAICA MINA DIN SALIŞTEA SIBIULUI 469
ceea ce făcuse. De la nenumăraţi răniţi a primit cuvinte de

mulţumire, scrise pe fotografii, cu caligrafie adesea simplă,
dar din suflete pline de recunoştinţă.
*
In 1978 fiii Săliştei s-au adunat, din ţară şi de peste mări

şi ţări ca să-şi reîmprospăteze amintirile de acasă, să se re
vadă, să-şi amintească de trecut şi să-şi povestească prezen
tul. Nu ştiu dacă cineva, în cuvîntările rostite acolo, a amintit
şi de această «femeie-combatant» cum o numesc militarii, de
această eroină a frontului de la gurile Moldovei, Mărăşti, Mă-
răşeşti, Oituz, front care a aplecat cumpăna istoriei în partea
noastră, cu jertfe, sacrificii şi eroism.
La Sălişte s-au amintit cei şase sau şapte academicieni pe
care i-a dat satul, s-au amintit cărturari, scriitori, martiri ai
credinţei ortodoxe şi luptători pentru libertatea naţiunii ro
mâne. în rîndul acestora se cuvine pomenită şi această să-
lişteancă vrednică. Eroii sînt ctitori de ţară, pururea pomeniţi
în cîntece, în balade, în rugăciuni. Şi cum eroii nu mor nici
odată de-a binelea, moartea ei la 9 iulie 1977, a fost doar
momentul trecerii ei din viaţă în istorie.
E un exemplu bun de devotament monahal pentru cauza
Patriei. E un exemplu grăitor pentru modul cum şi-a înţeles
monahismul românesc chemarea Iui spirituală. Nu pentru
izolare şi individualizare, ei pentru slujirea aproapelui şi a
Ţării. în vremuri de tihnă s-au bucurat de tihnă şi şi-au îm
părţit devotamentul între rugăciune şi muncă, în vremuri de
restrişte s-au regăsit dintr-o dată laolaltă cu ceilalţi, cetăţeni
gata să facă totul pentru libertate, pentru demnitate, pentru
independenţă.
8
UN EPISOD IMPORTANT
DIN LUPTA PENTRU LIMBA ROMÂNĂ
ÎNCERCĂRI DE DEZNAŢIONALIZARE
PRIN BISERICĂ A ROMÂNILOR
DIN TRANSILVANIA DE NORD 1940— 1944
PRELIMINARII
A rhivele păstrează între coperţi tari, în file catalogate,
legate şi num erotate, ca pentru odihnă veşnică, mulţime de
fapte, unele mai interesante decît altele, care au pus în m iş
care, la vrem ea lor, instituţii şi nenumăraţi oam eni, uneori
angajaţi in ele pe viaţă şi pe m oarte, cu pasiune şi cu p erse
verenţă. A rhivele păstrează fap tele în scris, ca pe nişte ar
m ate de rezervă care şi-au făcut datoria pe cîmpul d e bătălie
al is to r ie i; ele pot fi făcu te la n ev oie să reintre din nou în
stare de alarm ă şi să depună mărturie. Ele ştiu totul, mai ales
de cînd totul se com unică prin scris şi de cind s-a instituit un
fel de cult al documentului scris. S c r i p t a m a n e n t. E ve
nimentul scris îşi asigură un fe l de nemurire. Şi cel bun, şi cel
rău. Şi cel frumos, şi cel urît şi ruşinos. Pe acestea din urmă,
chiar dacă nu le n otează cei ce le fac, le însem nează mai ales
victim ele, şi de rămas tot rămîn, spre ştirea posterităţii c h e
mată să judece. Căci acesta e gîndul secret, conştient sau in
conştient, al fiecărui scriitor de evenim ente, de fapte, de rela
ţii de tot felul, de la cronicarul profesionist pînă la funcţiona
rul de la «Serviciul Personal» : să ofere viitorului dovezi, ca
să-i determine judecata spre cit mai multă exactitate şi obiec
tivitate.
Unele din fap tele ascunse în arhive, în subsolurile pe unde
sînt de obicei depozitate, ar trebui să nu mai fie niciodată
scoase la lumină. Ele ar mai putea încă tăinui în ele amintiri
întunecate, gata oricînd să reînvie resentim ente adormite sau
uitate, mai ales atunci cînd sînt mărturii ale unor violenţe şi
nedreptăţi ce au zdruncinat oam eni care au lăsat urmaşi.
UN EPISOD IMPORTANT DIN LUPTA PENTRU LIMBA ROMANA 471
Dai sînt şi m om ente cînd apelul la arhive e absolut ob li

gatoriu. Şi aceasta mai ales atunci cînd trebuie să aduci aminte
c e v a , c u i v a . Cuiva care nu te lasă în pace. Cuiva care
uitînd ce ţi-a făcut odată, şi că l-ai iertat atunci, şi ai legat
dosarul şi l-ai trimis la subsol, în cearcă să-ţi mai fa că sau,
luînd chip de înger nevinovat, contînd pe scurtimea m em oriei
martorilor sau pe dispariţia lor, să te acuze p e tine, că i-ai
făcut tu lui, c eea ce de fapt ţi-a făcut el ţie.
Răm ăşiţele m aghiare horthyste pripăşite, după războiul în
care au fost învinse, prin A m erica şi prin unele ţări din O cci
dentul Europei agită din cînd în cînd, iarăşi, id ei revizioniste
cu privire la Transilvania, reclam înd şi im aginare persecuţii
la care ar fi supusă populaţia m aghiară din România, printre
altele fiind chipurile lipsită şi de drepturi religioase.
Cu maghiarii din România în general, şi cu creştinii ma
ghiari din România în special, se ştie că noi, oamenii Bise
ricii, avem cele mai bune relaţii. Ne înţelegem, colaborăm, ne
întîlnim de cîiteva ori pe an în Conferinţe teologice intercon-
fesionale, la Institutele teologice, la cel protestant şi la cele
ortodoxe, la ei şi la noi, şi ştim toţi care sînt realităţile din
România de azi şi drepturile egale de care se bucură naţiona
lităţile conlocuitoare. Pentru cei din străinătate însă, rămaşi
la obiceiurile şi mentalitatea cu care au fugit atunci cînd fas
cismul şi forma lui maghiară, horthysmul, au suferit o înfrîn-
gere ireversibilă, trebuie să coborîm în arhive şi să scoatem
la lumină faptele lor de atunci. Ele ne vor contura şi trăsă
turile lor de atunci şi, din păcate, şi cele de azi. Portretul
acesta le va dezvălui adevărata identitate şi le va lua defini
tiv dreptul moral de a mai deschide gura.
Se va vedea din filele necruţătoare ale faptelor rămase,
însemnate de contemporani, martori oculari, cum s-au purtat
ei cu românii, şi în special cu românii ortodocşi din Ungaria
trianonică (se numeşte cu acest nume Ungaria de după tra
tatul de la Trianon, după ce Transilvania s-a unit în 1918 cu
Patria-mamă), ca şi cu cei diin Transilvania de Nord încorpo
raţi la Ungaria prin «Dikitatul de la Viena». E de notat însă că
întreaga epocă în cauză a fost sub conducerea aceluiaşi Hor-
thy Miclos, amiral fără flotă şi regent fără regat, care a reuşit
să pervertească la vremea lui conştiinţa şi demnitatea multora
din cei ce l-au urmat, transformîndu-i în călăi şi întorcîndu-i
la epoci zoologice.
Politica faţă de naţionalităţile conlocuitoare a cunoscut,
în unele state burgheze de dinaintea sau din timpul celui de al
doilea război mondial, forme diverse de exprimare. In Ungaria

horthystă această politică a fost, aproape fără excepţie, în
totdeauna represivă. Scopul precis urmăriit de horthyşti a fost
acela de a face ca aceste naţionalităţi să dispară, să-şi piardă
specificul, limba, obiceiurile şi legăturile cu matca lor. Unul
din mijloacele cele mai directe întrebuinţate pentru a ataca
dintr-o dată şi limba, şi obiceiurile, şi legăturile cu matca na
ţională, a fost interferenţa în domeniul spiritului, al credinţei
religioase. Cine acceptă, sau e făcut să-şi schimbe credinţa şi
limba rugăciunii, îşi schimbă cu uşurinţă şi restul. Intră într-o
altă zonă, într-un alt climat, în care apele curg din alte iz
voare, cîntecele au alte melodii, vorbele au alt înţeles.
Acei dintre români peste care au venit vremelnic stăpî-
niri străine, prin jocul arbitrar cu graniţele, devenind pe pro
priul lor pămînt naţiuni conlocuitoare, «minoritari», deşi erau
cei mai numeroşi, au cunoscut astfel de situaţii a căror amin
tire stăruie, şi trebuie să stăruie, în memoria urmaşilor lor şi
a noastră a tuturor, ca nişte răni veşnic deschise, de care tre
buie să ne amintim dacă nu cu mînie, măcar cu grija de a nu
se mai repeta.
De un astfel de episod vrem să ne amintim aici, episod
care priveşte îndeosebi istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar
nu în mai mică măsură şi istoria patriei dintr-o anume peri
oadă a ei. Avem în vedere pe românii ortodocşi din acea parte
a Transilvaniei vremelnic ocupată de Ungaria, prin odiosul
Diktat de la Viena din 1940.
Ce s-a întîmplat cu ei ? Cum au trăit in Ungaria horU
hystă ? Ce drepturi au avut ? Cum au iost trataţi ?
Răspunzînd la aceste întrebări, vom face cunoştinţă cu un
episod aproape dramatic din istoria luptei pentru limba ro
mână, pentru păstrarea ei într-o perioadă dintre cele mai
dificile din istoria contemporană a Transilvaniei de Nord,
luptă în care, încă o dată, ca de atîtea ori în trecut, clericii
şi-au adus o contribuţie de mare valoare. Aceasta cu atît mai
mult cu cît mijlocul de luptă ales de ocupanţii horthyşti a ur
mărit înlocuirea limbii române cu limba maghiară în slujbele
Bisericii noastre Ortodoxe. Prin înlocuirea limbii, se urmărea
de fapt deznaţionalizarea românilor ortodocşi, cum se mai
făcuse odinioară cu cei greco-catolici. Astfel, istoria luptei
pentru lim ba română s-a dovedit încă o dată a fi totuna cu
istoria luptei pentru supravieţuire naţională.
1. Două antecedente îndepărtate: Uniaţia şi Hajdudoro-
gul. încă înainte de unirea cea mare din 1918, cel puţin două
încercări de deznaţionalizare a românilor din imperiul habsbur-

go-maghiar, prin religie, se mâi făcuseră : ademenirea prin
fraudă de către habsburgi, cu concursul prea binevoitor al
Romei, a unei părţi a românilor ortodocşi de a îmbrăţişa uni-
atismul, ademenire care în cele din urmă s-a transformat în re
presiune militară sîngeroasă, condusă de generalul de tristă
amintire Bucow, şi înfiinţarea de către statul maghiar, şi tot
cu concursul Romei şi de data aceasta, pentru români şi pen
tru rutenii uniţi din Transilvania anterioară unirii de la 1918,
a Episcopiei de la Hajdudorog i.
înfiinţată prin bula papală «CHRISTI FIDELES GRAECI» 2
publicată la 8 iunie 1912, această episcopie era rodul unei în
şelăciuni. Episcopii români n-au fost consultaţi şi n-au fost
ascultaţi cînd au protestat; s-au dat Romei date statistice false
cu privire la români şi totul s-a făcut în cel mai mare secret,
prin discuţii între cardinalul secretar de stat Mery d el V al
şi ambasadorul Austro-Ungariei la Vatican (un conte ungur).
La 9 ianuarie 1911 s-a convocat Conferinţa episcopilor roma-
no-catolici şi uniţi din Ungaria, şi s-a luat o primă hotărîre cu
privire la înfiinţarea Hajdudorogului. Erau prezenţi acolo şi
vlădicii români uniţi, dar ei n-au fost nici măcar înştiinţaţi
despre acesta. De atita cinste se bucurau printre confraţii lor
romano-catolici ! Abia peste un an, în ianuarie 1912, sînt din
nou convocaţi de către guvernul maghiar la Budapesta, dar
nu pentru a fi consultaţi, ci pentru a li se da un ultimatum
de 8 zile ca să-şi dea asentimentul pentru înfiinţarea ei. Au
protestat, bineînţeles, dar cine i-a auzit ? Hajdudorogul s-a
înfiinţat legal la 6 mai 1913, prin hotărîrea Parlamentului, în-
corporînd sub jurisdicţia sa şi 83 de parohii, 382 filii şi 172
cătune româneşti, luate de la diocezele unite de Oradea (44
parohii, 111 filii, 169 cătune), Gherla (4 parohii şi 5 filii) şi
Blaj (35 parohii, 266 filii şi 3 cătune), cu un total de 73.225 de
credincioşi3.
1. Hajdudorogul se află pe teritoriul Ungariei triianonice, în partea
de nord-est.
în sec. X V III, m ajoritatea locuitorilor din Hajdudorog erau români
si ruteni. în anul 1816 mai erau acolo încă 2014 români. Cf. Pr. Prof. M ircea
Păcurariu, O în c erc a r e d e d ez n a ţio n a liz a re a rom ân ilor .- ep isc o p ia g reco -
c.aiolică m ag h iară d e H ajdu dorog, mss. p. 2.
2. Dar înfiinţarea s-a făcut de către guvernul maghiar, la insisten
ţele lui Ti'szu, şeful guvernului, cf. C. Nuţu, în voi. D esă v îrşirea u n ifică rii
statului n aţion al rom ân, sub redacţia lui Miron Constantinescu şi Ştefan
Pascu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 112.
3. La M ircea Păcurariu, op. cit., p. 3.
Să pomenim în treacăt şi de alt mijloc de dezbinare a ro

mânilor prin Biserica unită, altă «mare eroare» cum va zice
Blaga, a celor ce au acceptat uniatismul, şi anume «Patrona
tul». Anumite parohii unite erau patronate de instituţii ma
ghiare politice sau bisericeşti, de la care primeau subvenţii
speciale ca să le întărească faţă de cele ortodoxe, şi să-i
atragă astfel pe ortodocşi la uniaţie, după care urma calea
maghiarizării 4.
Pentru început, şi pentru a ascunde adevăratele intenţii
care au dictat înfiinţarea acestei episcopii, s-a spus că limba
ei liturgică va fi vechea greacă. Cum însă nimeni nu o cu
noştea, s-a prevăzut o perioadă de învăţare a ei, pînă atunci
urmînd a se folosi limba maghiară, deşi era interzisă în bi
sericile unite de către Papa Pius al IX-lea.
Se ştie că în Transilvania de dinainte de 1918 «o contri
buţie în apărarea limbii române, a tradiţiilor şi datinelor stră
bune, în organizarea şi întreţinerea a numeroase şcoli nu nu
mai pentru educarea generaţiilor de copii români, dar şi pen
tru pregătirea de cadre necesare procesului de învăţămînt co
munal popular, au avut-o bisericile rom âne 5. De aceea, pro
testul împotriva Hajdudorogului a fost «unul din cele mai
puternice proteste de masă» pentru că acesta «reprezenta o
nouă formă de oprimare, deoarece în aceste comune şi sate
româneşti (anexate la episcopia maghiară unită de Hajdudo-
rog, n.n.), limba liturgică română se înlocuia cu cea ungară» 6.
în postul de administrator apostolic al episcopiei nou în
fiinţate, a fost numit episcopul Antonie Papp din Uzhorod,
avînd ca vicar pe Mihail Jaczkovics, iar sediul provizoriu al
episcopiei a fost fixat la Debreţin. Ulterior a fost instalat ca
episcop la Hajdudorog Ştefan M iklosy.
Românii transilvăneni au ghicit uşor deci ce se ascundea în
spatele acestei episcopii : introducerea lim bii m aghiare în cult,
în bisericile rom âneşti unite. Ei au organizat o mare Adunare
de protest la Alba Iulia, la 29 mai 1912. Mai mult de zece mii
4. Cu privire la aceasta, vezi Prof. dr. Gheorghe Ciuhandu, Patronatul
e c le s ia s tic ungar în rap ort cu d rep tu rile statului rom ân, Arad, 1928,
V III + 211 p.
5. In voi. U n irea T ran silv a n iei cu România, 1 decembrie 1918, voi.
editat de Institutul de Studii istorice şi social politice, sub redacţia lui Ion
Popescu-Puţuri şi Dr. Augustin Deac, Bucureşti, 1970, ,p. 357.
6. Vezi protestele în A rhivele Statului, B laj, fond Mitropolia greco-
oatolică B laj, Dosar 1159/1912, of. U nirea T ran silv a n iei cu R om ânia, loc.
cit., p. 357— 358, vezi şi p. 422 ; vezi şi Ştefan Pascu, M area Adunarea
N aţion ală d e Ia A ib ă Iu lia, Cluj 1968, p. 238, 241.
de participanţi, din cele patru eparhii româneşti transilvănene,

au participat la această Adunare, auzindu-se pentru prima
oară aici strigătul: «Ruptu-s-au peceţile», adică propunerea
de a termina cu uniatismul, care devenea instrument de ma
ghiarizare 7. Printre participanţi, au sosit în ajutorul fraţilor
uniţi şi ortodocşi, în frunite cu Vasile Goldiş. Din'tre uniţi s-au
remarcat preotul dr. Vasile Lucaci şi episcopul Demetriu
Radu, pe care presa maghiară (Ziarul «Budapesti Hirlap») îi
acuza de «idei daco-romane», cu care s-ar fi întors de la Roma
unde studiaseră prin bunăvoinţa autorităţilor maghiare. Ei sînt
numiţi acum «agitatori valahi», pentru simpla vină de a fi
voit să păstreze caracterul românesc al episcopiilor unite şi
limba română în bisericile lor.
Chiar la Roma, înfiinţarea acestei episcopii a fost consi
derată o greşeală dar, potrivit practicii de atîtea ori verificată
a Romei, românii nu s-au ales cu altceva decît cu vorbe fru
moase şi cu ceea ce era făcut, bun făcut. Vorbele lor frumoase
şi în fond adevărate, arătau cu atît mai mult nedreptatea pe
care o patronau împotriva românilor.
Iată ce spunea cardinalul Marino Rampola de Tindaro,
către tinerii profesori blăjeni protestatari, dr. Alexandru Ni-
colescu şi dr. Ioan Coltor : «Atît eu cît şi cardinalul Hiero-
nymo Cotti, prefectul Congregaţiei de Propaganda Fide, am
făcut tot ce ne-a stat în putinţă să abatem de la voi această
primejdie. Noi cunoaştem de zeci de ani aceste încercări re
gretabile ,- au intervenit însă factori externi care au deter
minat pe Sfîntul Părinte să-şi rezerve sieşi această cauză ,- o
mare greşeală politică, pe care acum o regretă. Dar nu fiţi
mîhniţi, nu piere o naţie în cîţiva ani, mai ales una care a dat
atîtea dovezi de vigoare şi de vitalitate, cum e naţia voastră.
Silinţele voastre, unite cu ale celorlalte popoare încătuşate
de tirani, vor face să dispară anahronismul austro-ungar de
pe harta Europei, iar cei robiţi să ajungă la libertate şi unire
cu fraţii lor de sînge. Tot ce se întemeiază pe violenţă şi sil
nicie, nu poate dăinui. Noi simţim nu numai cum fierbe, dar
cum şi crapă oala putredă» 8. Cardinalul vedea bine, dar Roma
lăsa răul să dureze. Episcopia unită de Hajdudorog va rămîne
pentru multă vreme o ameninţare deschisă la adresa români
lor uniţi 9.
7. Ziarul «Românul» din Arad, nr. 108, 1912.
8. Cf. I s t o r i a B i s e r i c i i R o m â n e , voi. II, 1957, Bucureşti, p. 552.
9. Nu mai puţim, a fost un instrument de deznaţionalizare a ruteni
lor uniţi. încă din sec. X V III s-a început traducerea cărţilor lor slave
Au urmat unele agitaţii româneşti, memorii înaintate Gu

vernului şi Nunţiaturii din Viena, o delegaţie s-a dus la Papa
Pius al X-lea, s-a ţinut Adunarea populară de la Alba Iulia
(16—29 mai 1912), dar nu s-au ales decît cu procese, cum a
fost cel al preotului G heorghe Mureşeni din Moftinul Mic *9101,
judecat la Satu Mare în 1913— 1914, al preotului Alexandru
Cabaliuc din Frasin, judecat la Sighet împreună cu 32 de cre
dincioşi, toţi condamnaţi la închisoare (25 septembrie 1913—
7 martie 1914). Tot atunci s-a produs şi gestul desperat al lui
Cătărău, culme a nemulţumirii şi protestului11. Cine protesta
împotriva Hajdudorogului era imediat socotit «trădător de
patrie» i2. Astăzi Hajdudorogul există pe teritoriul Ungariei
cu aproape toate parohiile unite de limbă maghiară, deşi erau
la început româneşti, chiar şi în ultimele trei, Bedeu, Pecei şi
Leta în care s-a folosit multă vreme limba română în cult,
în limba maghiară, ceea ce 'aproape că a definitivat maghiarizarea lor.
Cum în multe localităţi ei erau amestecaţi cu românii, încetul cu încetul
limba maghiară s-a extins şi în bisericile româneşti unite, în special în
judeţele Hajdu şi Szabolcs. Cu privire la ruteni vezi Prof. Gheorghe Ciu-
handu, Rutenii unguri ele od in io a ră şi su gru m area lo r d e m aghiari prin
unirea cu Roma, în «Biserica Ortodoxă Română», XLV (1927), mr. 2, 3, 5,
9, 11 şi 12.
10. Acest preot a fost judecat împreună cu 80 de cetăţeni, pentru că
au protestat împotriva Episcopiei de la Hajdudorog. La Satu Mare nu i-au
putut condamna şi procesul a fost trimis la Budapesta şi de acolo înapoi
la Satu Mare. Relatarea în ziarul «Poporul Român» din 15 martie 1914,
cf. voi. U nirea T ran silv a n iei cu R om ânia, p. 292.
11. Acesta ia pus o bombă oare l-a om orît pe Jaczkovics, vicarul de
Hajdudorog. Amănunte cu privire la Hajdudorog la M itropolit Nicolae
Mladin, B iserica O rtod ox ă R om ână, una şi a c e e a ş i în to a te tim purile.
Sibiu 1968, p. 185— 202 ; Preot Petru E. Papp, Din trecu tu l Beiuşului, Beiuş,
1928 ; Dr. Alexandru Rusu, În că o d a tă lim ba litu rg ică a v lă d ic e i d e H aj-
du dorogh, în «Cultura Creştină», IV, nr. 2, 1914. Bula «Christi fideles gra-
eci», publicată cu text latin şi trad. rom. în «Cultura creştină», B laj, an
II, nr. 13, p. 390—404. Comentarii la p. 405— 415. Tot în legătură cu această
problemă şi numerele an. II, 18, p. 545— 554 ; an. III, nr. 1, 7, 1913 şi în
continuare în numerele 9, 12, etc. A lte studii : N. Iorga, L 'e v èch è du H ajdu-
d orog h et le s d roits d e l'Eglise rou m ain e u nie d e H on g rie. N ou v eau x a t
ten tats du g ou v ern em en t h o n g ro is con tre la n a tio n a lité d e Roum ains, Bu
carest, 1913 ; Giovanni Georgescu, Il v e s c o v a d o m a g h ia re d i H ojdu -D orogh,
B laj, 1940 ; Ştefan M anciulea, Episcopia g r e c o -c a to lic ă m ag h iară d e H a ]-
d u d orog h şi rom ânii, în «Cultura creştină», am XXH , nr. 7—9, 1942, p.
385— 409, şi extras, B laj, 1942. Cf. M ireea Păcurariu, mss. cit. ; N. Iorga,
H ajdu dorogh şi N yiregY haza, în «Neamul românesc», 1912, p. 1409— 1410;
N. Iorga, În tem e ier ea e p is c o p ie i m a g h ia re în idem, p. 1153— 1154; N.
Iorga, E p iscop ie d e lim b a m aghiară, în idem, p. 1233— 1234.
12. Dr. Ştefan Pascu, T ran silv an ia în lum ina d a te lo r g e o g r a fic e, is
to r ice şi statistice, Blaj, 1944, p. 267.
VN EPISOD IMPORTANT DIN LUPTA PENTRU LIMBA ROMANA 477
astăzi, deşi toţi credincioşii vorbesc româneşte, slujbele se

fac în limba maghiară. Acestea sînt cele mai apropiate de
graniţa românească. Ortodocşii împreună cu uniţii ar mai fi
putut fi în Ungaria vreo 200.000. Azi au mai rămas cei din cele
trei parohii unite sus citate, şi cei circa 20.000 de ortodocşi
cuprinşi în Vicariatul ortodox român de la Gyula, de sub ju
risdicţia Patriarhiei Române.
Ademenirea din 1700, prin promisiuni false că totul «va
sta pe loc» ca mai înainte, cum stătea scris pe pagina a cin-
cea a actului de unire 13, urmărea să-i împartă pe românii din
Transilvania întîi între ei, pentru ca astfel să le slăbească pu
terile şi rezistenţa, asmuţindu-i pe unii împotriva altora pe
motive de credinţă, şi în al doilea rînd să-i separe de fraţii lor
din Principatele Române de care, dacă nu mai aveau în co
mun ortodoxia, puteau mai uşor să se depărteze sufleteşte şi
să se lege în schimb de cei care îi stăpîneau şi care erau ca
tolici, pomenind la slujbe ca pe un numitor comun pe acelaşi
papă de la Roma, trăind deci toţi sub acelaşi «sfînt» acoperiş !
Lucian Blaga sesizează poate cel mai bine şi în cuvintele
cele mai potrivite «marea eroare» a uniaţiei. Iată ce spune
el : «Privind lucrurile în perspectiva intereselor generale ale
poporului român, vom descoperi că printre efectele negative
ale unirii, urmează să socotim bunăoară despicarea ţărănimii
române în două grupuri, care mult timp nu vor mai reacţiona
în front unitar faţă de nobilime, sau tot aşa izolarea unei părţi
a poporului român de poporul român în totalitatea sa, care va
porni spre alcătuirea unei conştiinţe naţionale, ce-1 va ajuta
o dată să-şi cucerească independenţa şi unificarea într-un sin
gur stat. Cei ce semnau actul Unirii cu Biserica Romană îşi
dădeau consimţămîntul de a se lăsa manevraţi de politica
austriacă, călăuzită în permanenţă de adagiul: Divide et im-
pera ! A ceasta era m area eroare» (subl. n .)14.
Este adevărat că sufletul românesc a fost mai rezistent
decît au bănuit cei ce au pus la cale pervertirea lui, dar îm
părţirea s-a făcut şi duhul cel rău al separării a plutit în aer
aproape două veacuri şi jumătate.
Hajdudorogul venea să definitiveze trecerea nu numai la
uniaţie, ci şi la limba maghiară, şi astfel la naţionalitatea ma
ghiară.
13. Vezi Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, U niatism ul din T ran silv an ia,
în c e r c a r e d e d ezm em b ra re a p op oru lu i român, Bucureşti, 1973, p. 23.
14. Lucian Blaga, Glndirea ro m â n ea scă în T ran silvan ia în s e c o lu l al
X V III-lea, Bucureşti, 1966, p. 37.
Acolo unde limba maghiară se introdusese mai demult,

ca spre exemplu în episcopiile greco-catolice de Muncaci şi
Presov, românii din părţile respective îşi pierduseră deja
limba şi naţionalitatea. Existau deci precedente pe care cei ce
instituiseră noua episcopie se puteau bizui. Pe un A ntologhion
românesc de Rîmnic, preotul român Petru Salea din Giuleştii
Maramureşului, nota cu amărăciune : «Această carte s-a pri
mit în 1860, în schimbul unui Mineu slavon, de la parohia
Napkor din comitatul Szabolcs care oarecînd de români era
locuită, care însă s-au rutenizat» 15.
Cu privire la limba vorbită în fostul imperiu austro-un-
gar, un autor german, Franz v. Löher, publică în «Algemeine
Zeitung» din Augsburg, în ianuarie 1873, un articol foarte in
teresant, reprodus apoi şi în broşură, cu titlul V om Sprach
und V ölker-Streit Ungarn, tipărită la Sibiu în acelaşi an. El
se adresa mai ales saşilor cititori de limbă germană din fosta
Ungarie. Franz v. Löher arată că pînă la 1867, cele şapte na
ţionalităţi din fosta Ungarie: românii, maghiarii, germanii,
slovacii, sîrbii, croaţii şi rutenii au comunicat între ei în limba
latină. După aceea curtea din Viena impune ca limbă de legă
tură limba germană. Nobilimea maghiară cere însă ca acest
loc să-l ocupe limba maghiară.
O polemică interesantă se deschide pe această temă, la
care ia parte şi un mare istoric al saşilor din Transil
vania, Ştefan Ludwig Roth. Acesta, încă din 1842, cere folo
sirea ca limbă oficială, cel puţin în Transilvania, a limbii ro
mâne, aceasta fiind limba marei majorităţi a populaţiei, cu
noscută şi vorbită de aproape toţi saşii şi de o parte din secui.
«Die Sprache der Walachen ist die eigentliche Landessprache»
scrie e l : «Limba românilor este adevărata limbă a ţării».
Franz v. Löher arată că planul ungurilor, atunci cînd ce
reau limba maghiară ca limba oficială, era acela de a maghia
riza celelalte naţiuni conlocuitoare. Căci sfatul maghiar îşi
asumase sarcina ca, într-o viaţă de om, fiecare maghiar să
maghiarizeze cel puţin un nemaghiar. Aceasta ar fi mărit
imediat cu 5 milioane numărul maghiarilor. Franz v. Löher
este foarte preocupat de aceasta, deoarece planul putea reuşi.
El constată că populaţiile germanice şi slovacii se maghiari
zează foarte uşor, mult mai uşor decît s-ar româniza. Autorul
recenziei cărţii lui Franz v. Löher, după care notăm acestea,
15. Istoria B isericii R om ân e, voi. II, Bucureşti, 1957, p. 543.
prof. I. Hurdubeţiu, arată că Ion Rusu-Şirianu16 citează un

autor maghiar : Balogh Pâl, care afirmă că din 1.000 de români
din Transilvania, 69,47 ştiau ungureşte, în schimb, dintr-o
1.000 de unguri, 369,10 vorbeau româneşte. Şi aceasta înainte
de unire, cînd situaţia putea foarte bine să fie inversă. Ea do
vedeşte însă că procentul prezenţei româneşti era mult mai
mare decît al celei maghiare, ceea ce crea necesitatea ca
maghiarii să înveţe româneşte pentru o bună convieţuire
socială.
Românii n-au putut fi m aghiarizaţi uşor, observă Löher,
din cauza credinţei lor ortodoxe. Nu acelaşi lucru s-a întîm-
plat cu românii uniţi. Prof. Ion Hurdubeţiu arată că într-o
comună din Transilvania, Oaia, jud. Mureş, după 1900 cînd
începe un program masiv de maghiarizare, din 126 greco-
catolici români cîţi erau în 1900, au mai rămas după 1918 doar
50, restul trecînd probabil la catolicism sau la reformaţi. Pără
sind ortodoxia, au fost după aceea mai uşor supuşi maghiari
zării. Löher crede că Biserica Romano-Catolioă favoriza în
fosta Ungarie procesul de maghiarizare l7.
Dealtfel, în Ungaria veche a existat o instituţie specială
de maghiarizare a numelor : A sociaţia centrală pentru m a
ghiarizarea numelor, care avea ca preşedinte pe Simon Telkes,
care publică o carte cu titlul : H ogy M agyarositsuk a v eze-
tekn ev eket ?, Cum să maghiarizăm num ele patronim ic ? Bu
dapesta, 1898, republicată anul trecut în facsimil şi în tradu
cere franceză de către editura Nagard din Milano, spre a o
denunţa opiniei publice mondiale. Cartea are titlu l: Les Faux
Hongrois. La multiplication artificielle d'un peuple, Milano,
1977.
Credem că aşa ceva, o astfel de acţiune, oficializată, nu
s-a mai petrecut nicăieri în lume, niciodată. Existenţa acestei
A sociaţii ne va lămuri însă definitiv că uniaţia din 1700 şi
Hajdudorogul au fost motivate în forurile de decizie politică
maghiară, de acelaşi gînd secret şi permanent activ : să-i facă
pe românii transilvăneni să-şi piardă identitatea şi să se asi
mileze prin limbă. Că numele le-au fost tuturor schimbate, o
ştie oricine. Nu exista nici un Ion nicăieri. Toţi erau Ianoş în
toate actele de stare civilă ale vremii.
16. In voi. R om ân ii d e p e s te C arp aţi, 1908.
17. Prof. I. Hurdubeţiu, C on sta tă rile şi p re v estirile unui ziarist g e r
m an fă c u te In 1873, în leg ă tu rile cu p o litica d e m ag h iarizare a n a ţio n a li
tăţilor din fo s ta U ngaria, în «Telegraful Român», anul LXXXVIII, nr. 31—
32, 28 iulie 1940, p. 4— 5.
Este ingenioasă dar şi nemaipomenită, uluitoare această

practică a maghiarizării numelor. Să vrei să-ţi înmulţeşti
populaţia pe calea aceasta, e un fals şi o cutezanţă rară. Şi
totuşi ele s-au petrecut. Cauza a constituit-o numărul redus al
populaţiei maghiare din Transilvania. Este interesantă în
această privinţă cartea lui Gustav Beksics M agyarosadăs ¿s
m agyarosităs 18, care dă statistici foarte grăitoare. Găsim date
că în anul 1713 Braşovul avea doar 631 unguri; Aradul în
1720 avea doar 35 Sibiul în 1698 doar 5, Sighişoara în 1725
doar 16, M ediaşul în 1723 doar 25, Deva în 1724 doar 50 19.
Se poate vedea cît de uşor se maghiarizau numele nemaghiare
şi din cărţile istoricilor Elek Iakob şi Ignaţiu Acsâdy. O So
cietate de maghiarizare (Magyarito târsasâg) ia naştere încă
din 1845, iar în 1850 se dă chiar o circulară cu privire la re
glementarea maghiarizării numelor. Că s-au făcut multe abu
zuri se vede şi din aceea că guvernatorul Transilvaniei Wohl-
gemuth, după înfrîngerea revoluţiei maghiare din 1848, dă
ordin de restabilire a tuturor numelor vechi 20. Se dau şi unele
cifre: între 1867— 1880 se maghiarizează 2.677 nume. Pînă în
1896 se maghiarizează 14.090 nume, aceasta mai ales în urma
acţiunii lui Simon Telkes, citat mai sus. Din 1896 pînă la
primul război mondial s-au maghiarizat aproape un milion de
nume.
Gustav Beksics insistă mai ales pentru maghiarizarea
evreilor în număr de circa 625.000 pe acea vreme, pentru a
trece comerţul în mîini ungureşti! Şi drept concluzie la toată
pledoaria : «Oraşele noastre vor primi un colorit unguresc, de
la Carpaţi la Drava» 21.
După «Diktatul de la Viena», maghiarizarea numelor a
fost din nou reactualizată. Sub pretextul înscrierii «greşite» a
numelor de către autorităţile româneşti, o Ordonanţă a guver
nului horthyst cu nr. 70/1941, ordonă «rectificarea» numelor.
La 6 august 1941, Ministerul de Interne din Budapesta, dă un
ordin ca numele să se transcrie «într-o formă corespunzătoare
pronunţării maghiare» 22.
18. Ed. Atheneum, Budapesta, 1883.
19. Cornel Codarcea, M a teria le p riv ito a re la p ro b lem a T ran silvan iei,
c u le s e din cărţi şi zia re ungureşti, 1920— 1943, voi. II, Biblioteca Sf. Sinod,
Bucureşti, D. 81349/976, p. 73— 75.
20. Idem , p. 77.
21. Op. cit., p. 58, cf. Cornel Codarcea, op. cit., p. 82.
22. C, Codarcea, idem , p. 90.
Ne putem lesne imagina ce a urmat. Anticipînd, notăm că

episcopul Nicolae Popovici cmd povesteşte cum a fost arestat
şi expulzat din Oradea, spune că a fost strigat: Popovici Mi-
clos ! Şi numele munţilor a fost maghiarizat23.
Cînd în 1940 «Diktatul de la Viena» a atribuit Ungariei
o bună parte din Transilvania, Statul maghiar fascist s-a pus
din nou pe lucru, cu pricepere şi perseverenţă. De data
aceasta însă gîndul lor a mers ceva mai departe : să maghia
rizeze pe românii ortodocşi, ca şi cum cei uniţi nu mai prezen
tau acum un pericol real. Au început imediat demersuri pentru
înlocuirea eparhiilor ortodoxe româneşti cu una maghiară, a
cărei limbă liturgică urma să fie limba maghiară. Şi încă o
dată românii transilvăneni au trebuit să se adune pe baricade
şi să înceapă o luptă grea de supravieţuire. Chiar mai grea
decît altădată, pentru că acum condiţiile erau şi mai nepriel
nice decît în trecut. Sub regim fascist, persecuţia şi teroarea,
ameninţarea cu moartea şi deportarea, erau metode deschise
de «convingere», orice acţiune cît de mică de rezistenţă ris-
cînd să-l ducă pe întreprinzător la moarte.
Vlădicii transilvăneni, în special Nicolae Colan de la Cluj
şi Vasiie Stan al Maramureşului, rămaşi sub ocupaţia horthystă
(acesta din urmă pentru foarte scurtă vreme) ca să păstorească
măi departe pe românii încredinţaţi lor, şi să ţină trează con
ştiinţa românească, şi desigur Nicolae Bălan, Mitropolitul de
la Sibiu care îşi păstra jurisdicţia canonică asupra întregii
Transilvanii, inclusiv asupra părţii ocupate, au fost cei dintîi
care au tras clopotul primejdiei.
In chip firesc, transilvănenii au apelat şi de data aceasta,
ca întotdeauna în trecut, la fraţii lor de peste munţi. Dar şi
aici condiţiile erau neprielnice. Hitlerismul care patronase
«Diktatul de la Viena» era atotputernic şi în România, ciun
tită nu numai cu ştiinţa, ci şi cu sfatul lui Hitler. Totuşi cance
lariile bisericeşti din Bucureşti au folosit toate mijloacele po
sibile în astfel de împrejurări, ca să poată împiedica monstru
oasa idee.
Un rol important au jucat misiunile noastre diplomatice
şi Ministerul român de Externe, mai ales cu privire la infor
marea Patriarhiei asupra măsurilor întreprinse de guvernul
horthyst pentru punerea în practică a acestui plan. La rîndul ei,
Patriarhia Română a făcut tot ce se putea face pentru a-şi alia *31
23. Vezi luliu Prinz, M a g y arorsz âg F o ld ra jz a (Geografia Ungariei),
Bd. Renaissance, Budapesta, 1940.
celelalte Patriarhii ortodoxe împotriva planului horthyst. Sfîr-

şitul războiului în 1945 a pus capăt intenţiilor maghiare, atît
prin victoria împotriva fascismului, împotriva căruia şi Româ-
nia se aliase din 23 August 1944, cît şi prin revenirea Transil
vaniei în sînul Patriei, ca urmare a acestei victorii.
2. Antecedente m a i apropiate: P la n u r ile p e n tru o e p is c o
p ie m a g h ia r ă o r to d o x ă in U n g a r ia tr ia n o n ic ă . P u ţin i m a i ştiu
astăzi că planurile de maghiarizare a românilor prin Biserică,
din anii lui Horthy 1940— 1944, au şi o preistorie, datînd din
anii imediaţi următori primului război mondial. N u vom în
cerca să le identificăm începuturile absolute 24, pentru că e
desigur greu, şi accesul la unele arhive străine imposibil. De
ajuns să spunem că odată cu venirea lui Horthy la putere, în
1920, ele încep să capete contur mai precis şi vor continua să
se dezvolte mereu, cu perseverenţă, aproape trei decenii.
Episcopul Oradiei, Roman Ciorogariu, este cel dintîi care
printr-o scrisoare către Patriarhul Miron, rezumă tot zbuciu
mul său de zece ani, în legătură cu asistenţa românilor orto
docşi rămaşi după 1918 între graniţele Ungariei. El arată încă
în 1930 că acum mai în urmă, a apărut şi pericolul înfiinţării
unei Episcopii ortodoxe-maghiare, care desigur nu urmăreşte
altceva, decît maghiarizarea românilor 25.
Pericolul era foarte mare, pentru că un cunoscut profesor
grec de la Facultatea de teologie din Atena, Hristu Andrutsos,
a dat un interviu în Ungaria 26, sfătuind pe unguri să înfiinţeze
această episcopie, să introducă in cult limba maghiară, să nu
mească preoţi maghiari şi să supună acestei episcopii pe toţi
ortodocşii din Ungaria. El pleca de la ideea că acest iucrU
va fi aprobat de Patriarhia Ecumenică, deoarece e dreptul ei
canonic să se ocupe de orice diasporă ortodoxă, să sancţio
neze astfel de apariţii şi să le ia sub jurisdicţia sa. Patriarhul
Miron a scris imediat Patriarhului Ecumenic Fotios, denunţînd
24. Aceste planuri pentru o variantă ortodoxă a Hajdudorogului stat
descoperite acum a ii fost avute în vedere de guvernul maghiar încă îna
inte de Horthy şi înainte de Unirea din 1918, cf. Al. Porţeanu, în voi.
D esăv îrşirea u n ifică rii statu lu i n aţion al rom ân ■— Unirea Transilvaniei cu
vechea Românie, sub redacţia lui Miron Constantinescu şi Ştefan Pascu,
Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 285.
25. S criso a rea Nr. 3456/2 ian. 1930, Dosar 298/1930, fila 2—3; Arhiva
Cancelariei Sf..Sinod, Bucureşti.
26. Publicat în ziarul «Peşti Naplo» din 12 pat. 1929.
acest «atentat împotriva naţiunii române, asemănător Hiajdu-

dorogului unit, aprobat de Papă în favoarea ungurilor» 27.
Din tabelele statistice ale celor două episcopii, de Oradea
şi Arad, reiese că în 1930 în Ungaria trianonică existau 24.016
suflete de ortodocşi români (9.704 suflete depinzînd de eparhia
Oradea, cu 3 preoţi la 9 parohii şi la mai mult de 30 de filii, şi
14.312 suflete depinzînd de eparhia Aradului, cu 8 preoţi la 9
parohii şi la peste 28 de filii) 28.
Patriarhia Ecumenică solicitată în acest sens, de Patriar
hia Română, a respins mai întîi ideea de a numi un exarh
pentru Ungaria 29.
Urma să fie convinsă să nu aprobe nici Episcopia maghia
ră ortodoxă, autonomă sau depinzînd de Constantinopol, pen
tru care se prezentau şi doi candidaţi de episcop : preotul ma
ghiar Istvan Nemeih din Szentes, fost romano-catolic, fost
căsătorit, fost caterisit, şi un curios arhimandrit grec
pripăşit prin Ungaria, cu numele de Ghermanos. Ba se mai
găsise şi un al treilea, călugărul E'lemir, maghiar, fost greco-
catolic din Muncacs, caterisit şi acesta şi transformat peste
noapte în ortodox.
La 27 iunie 1930 Patriarhul Ecumenic Fotios răspunde
printr-o lungă scrisoare că, deşi după canoane ar avea dreptul
să se amestece în Ungaria, se abţine de la aceasta din consi
deraţie faţă de Patriarhia Română, dar sugerează că românii
din Ungaria ar fi mai bine apăraţi, dacă s-ar supune jurisdicţiei
exarhului Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală 30.
Patriarhul Miron notează pe marginea acestei scrisori, cu su
părare ; «Noi n-am cerut protecţia Constantinopolului asupra
românilor orţodocşi din Ungaria. Am cerut numai să nu aprobe
episcopie ortodoxă maghiară în Ungaria şi să nu sfinţească
arhiereu pe dr, Nemeth din Ungaria, care a mers la Constanti-
nopol». Totuşi trebuie să notăm că, cu toate că îşi aroga drep
turi contestate în general, Patriarhia de Constantinopol nu s-a
lansat îhtr-o aventură periculoasă în această problemă şi ne-a
ascultat doleanţele cu prietenie.
27. D osar 298/1930, fila 13— 14, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucu
reştii.
28. D osar 298/1930, fila 18— 20, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucu
reşti. .
29. Cf. adresa Min. Af. Externe, Bucureşti, mr. 6236/31 ian. 1929 către
Patriarhie, Dosar 298/1930, fila 31, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod.
30. D osar 298/1930, fila 91, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
In urina hotărîrii Constantinopolului de a nu acţiona în

nici un fel, la 3 decembrie 1930, episcopul Roman Ciorogariu
anunţă Patriarhia Română că acţiunea pentru înfiinţarea epi
scopiei ortodoxe maghiare a eşuat.
Dar ea se va relua iară şi iară. Guvernul horthyst va in
terveni din nou la Constantinopol, de data aceasta să le înfiin
ţeze o Mitropolie cu două episcopii sufragane. In 1936 Patriar
hul Veniamin I, presat de evenimentele şi de insistenţele hor-
thyste, trimite o delegaţie la Bucureşti ca să discute problema.
Trebuie să apreciem de la dinstanţa anilor ce ne despart de
eveniment, şi această hotărîre înţeleaptă. Fac parte din dele
gaţie Mitropolitul Ghermanos al Sardelor şi Pisidei şi Mitro
politul Dorotei ai Laodiceei. Din partea Bisericii Ortodoxe Ro
mâne participă Ia discuţii membrii Sinodului Permanent şi
cîţiva experţi, arhim. dr. Filaret Jocu şi Pr. Gh. Vintilescu, se
cretarul Sfîntului Sinod. în analele Bisericii noastre această
întîlnire poartă numele inexact de «Conferinţa mixtă greco-
românâ» (19—20 aprilie 1936). Mitropoliţii erau greci, dar nu
reprezentau Grecia, ci Patriarhia Ecumenică81.
Planul cu care au venit cei doi mitropoliţi era următorul:
Patriarhia Ecumenică va organiza în Ungaria trei episcopii,
una pentru români, alta pentru sîrbi şi un mitropolit cu sediul
la Budapesta. Primii doi vor fi aleşi de comunităţile lor, iar
mitropolitul Va fi numit de Constantinopol. Ei vor alcătui un
Sinod cu drepturi limitate, supus canoniceşte Patriarhiei de
Constantinopol.
Planul acesta â fost Corectat de delegaţii români, în sensul
ca grecii care aveau şi ei circa 20.000 credincioşi în Ungaria,
în 8 parohii (faţă de 60.000 de români şi 20.000 sîrbi)®2, să
poată să se organizeze într-un episcopat cu reşedinţa la Buda
pesta şi cu dependenţă canonică de Constantinopol; românii
să aibă un episcop de Gyula, care se va conduce după Statutul
organic din 1868 al lui Andrei Şaguna, Statut recunoscut la
vremea lui de împăratul Franz Iosef şi însuşit de Tratatul de
la Trianorit şi sîrbii să-l aibă pe al lor. Cel mai vechi în func
ţiune din cei trei, va deveni, prin rotaţie, preşedinte al Sino
dului episcopesc, cu titlul de «Mitropolit al creştinilor orto
docşi din Ungaria» dependent canoniceşte de Constantinopol.
Dacă acest sinod n-ar putea lua fiinţă, fiecare episcop va
depinde de Biserica lui mamă. Românii au făcut în mod evi-31*
31. Vezi Dosar 414(1936, Arhivia GanceJariei Sf, Sinod, Bucureşti.
. i:32. Dosar idem, fila 78.
dent o concesie Constantinopolului, dar şi-au rezervat în chip

inteligent şi posibilitatea de a putea manevra ca episcopul de
Gyula să depindă în cele din urmă de Bucureşti.
Cu acest rezultat au plecat cei doi delegaţi înapoi la Con-
stantinopol, dar de făcut nu s-a mai făcut nimic. în primul
rînd sîrbii au fost mai categorici decît cei din Bucureşti, refu-
zînd să lase exclusiv Patriarhiei Ecumenice organizarea Bise-
ricii ortodoxe din Ungaria. Patriarhul Vmnava scrie imediat
Patriarhiei Române şi recomandă ca ambele Patriarhate, sîrb
şi român, prin guvernele lor, să trateze direct cu guvernul
ungar problema episcopatelor sîrb şi român, care să depindă
de Bisericile-mame 83.
Guvernul horthyst a mai încercat în cîteva rînduri să in
terzică limba română în biserici3334, dar în problema episcopiei
n-a mai avansat.
Acţiunea de maghiarizare a reînceput însă prin alte m ij
loace. Românii au început să fie somaţi să treacă la reformaţi.
Preotul reformat din Sarkadkeresztur, împreună cu prim-preo-
tul maghiar s-au prezentat la preotul român din Micherechiu,
obligîndu-1 să semneze trecerea la reformaţi împreună cu toţi
românii din localitate35. Toate acestea au continuat sub o for
mă sau alta pînă cînd, în 1940, va fi reluată de data aceasta
şi mai virulent, în condiţii şi mai defavorabile românilor, că
rora acum li se adăugau şi cei din Transilvania cedată prin
«Diktatul de la Viena», ideea înfiinţării episcopiei ortodoxe
maghiare.
3. Momentul 1940. Transilvania de Nord e vremelnic ocu
pată de Ungaria, prin « D ik ta tu l d e la V ie n a » , la 30 august
1940. Astfel 42.243 kmp şi 2.600.000 locuitori36, în majoritate
covîrşitoare români, au fost anexaţi la Ungaria horthystă.
S-a semnat o convenţie, pentru partea română ultimativă,
prin care se delimita noua graniţă şi se dădeau şi unele asi
gurări cu privire la populaţia românească încorporată la Un
garia horthystă, care ar fi trebuit să se bucure de anumite
libertăţi, printre altele şi de libertatea de a-şi folosi limba şi
de a-şi păstra instituţiile fundamentale, şcoala, presa, şi Bise
33. Scrisoarea din 5 mai 1936 ur. 99/598, Dosar 414/936, fila 93, Arhiva
Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
34. Adresa Ministerului Cultelor către Patriarhie, nr. 111962/13947
din 24 dulie 1936, of. D osar 414/936, fila 138.
36. Cf. A. Simion, D ictatul d e la V ien a, în «Contemporanul», 20 mai
1978, p. 6.
rica lor. Românii, majoritari chiar după statisticile maghiare,

deveneau dintr-odată o minoritate care nu-şi mai putea exer
cita drepturile decît în limitele impuse de ocupanţi. Cum va
înţelege Ungaria horthystă să-şi respecte îndatoririle asumate,
se va . putea vedea foarte repede. Cum li s-a respectat, de
pildă dreptul de a avea presă românească se poate vedea din
următoarele cifre statistice : înainte de «Diktatul de la Viena»,
apăreau în Transilvania de Nord 66 de ziare şi reviste româ
neşti, după «Diktatul de la Viena», un ziar şi una gazetă săp-
tămînală. Aceasta pentru o populaţie de 1.304.898 suflete de
români. 'în acelaşi timp, pentru o populaţie maghiară de
536.024 suflete din România, apăreau 20 de ziare şi reviste 37.
Aliat fidel al hitlerismului pînă la ultima lui suflare, fas
cismul hortihyst instalat în Ungaria încă din 1920, a fost un
model de stat represiv. «Crima nu a fost un act accidental, un
exces întîmplător, ci un act programatic al politicii horthyste,
aplicat cu ferocitate în Transilvania românească ocupată 3839.
De ani de zile propaganda horthystă pregătea spiritele, inci-
tîndu-le la violenţă şi crimă împotriva românilor care, în cazul
unei ocupaţii a Transilvaniei, urmau «să dispară de pe te
ritoriu» s9.
Diicso Csaba propunea următorul program-jurămînt pen
tru tineretul maghiar : «Voi trage în ascuţişul săbiei întreaga
populaţie valahă. Nu va fi îndurare pentru nimeni. Nici pentru
copiii mici din leagăn, nici pentru mama cu copil în faşă» 4041.
Program criminal, de om bolnav, înfierbîntat prin imitaţie şi
simpatie de marele lui stăpîn rasist Adolf Hitler. Iată-1 mimînd
lamentabil teoria sa a rasei dominante : «Loc, loc pentru mul
ţimea maghiară, care este cea mai splendidă realizare a rasei
dominante mongole, care nu cunoaşte decît victoria. în noi
fierbe sîngele lui Atila, Arpad şi Gingis-Khan» il.
Cît de repede avea să-i dea istoria peste nas !
Chiar un episcop reformat, Ladislau Revasz, la inaugura
rea unei noi sesiuni a Academiei de ştiinţe maghiare, vorbind
37. Comei Co-darcea, op. cit., p. 67, dă şi catalogul tuturor ziarelor
şi revistelor.
38. Dr. Ion Spălăţelu, Lunga n o a p te a sim ţu lu i B arto lom eu . O cu paţia
h orth y stă în n ordu l T ran silv an iei (1940— 1944), în «Conitemporamul», nr. 17
(1642), 28 aprilie 1978, p. 4.
39. Ziarul «Pesitd Hîrlap», din 15 aprilie 1932, cf. Dr. Ion Spălăţelu,
op. cit.
: 40. N incs K e g y e le m (Nu ex istă în durare), p. 155, of. Cornel Codarcea,
op. cit., voi. III, ip. 41.
41. N in cs K e g y elem , p. 155, ci. idem, pag. 43.
despre «Sufletul Ardealului» spunea că aici sînt trei naţiuni:

stăpînii, oaspeţii şi veneticii, primii fiind maghiari, oaspeţii
saşii şi veneticii românii «care s-au îmbogăţit şi înmulţit peste
măsură» 4243*. Recunoştea măcar indirect că românii sînt cei mai
numeroşi !
Aşadar, spiritele erau pregătite din vreme şi educate spre
ură, răzbunare şi în mod deschis spre crimă.
Acest program a şi fost pus în aplicare îndată după «Dik-
tatul de la Viena», pe măsură ce trupele horthyste luau locul
celor româneşti care se retrăgeau. Documentele vremii păs
trează memoria unor fapte abia imaginabile chiar pentru vre
mea năvălirilor barbare. S-au petrecut asasinate în masă în
comune ca : Treznea, Ip, Camăi, Păuşa, Ciumâma, Şimleul Sil-
vaniei, Cosniciul de Jos, Mureşenii de cîrrţpie, Huedin, Zalău,
Almaşul mare etc. Peste 15.000 de români au fost ucişi, mal
trataţi, schingiuiţi, noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 fiind
punctul de culme al teroarei, o adevărată noapte a Sfintului
Bartolomeu.
întocmit în spiritul urii şi al şovinismului, un manifest al
«Tineretului Maghiar» horthyst va proclama «lupta împotriva
a tot ce nu e unguresc», în Transilvania de Nord. Era de ajuns
să fi auzit vorbind româneşte ca să fii insultat şi lovit în plină
stradă, chiar de către agenţii ordinii publice, sau sub ocro
tirea lor.
Au fost siliţi să-şi părăsească avuturile, casele, totul şi să
ia drumul pribegiei circa 280.000 de români. Nenumăraţi au
fost cei expulzaţi. Din unele sate din Bihor au fost scoşi afară
cu forţa toţi românii, unii fiind expulzaţi peste graniţă, în
România, alţii fiind internaţi în lagăre, alţii trimişi la muncă
forţată în Germania hitleristă. O soartă şi mai tristă au avut
circa 150.000 de evrei care nu s-au mai întors din lagărele de
concentrare de la Auschwitz şi Dachau. Şcolile româneşti, ti
pografiile, ziarele şi revistele româneşti, toate au fost desfiin
ţate. A început imediat maghiarizarea numelor şi obligativi
tatea folosirii limbii maghiare peste tot 4S.
Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei (1903— 1959), a fost
arestat în ziua de 4 octombrie 1940, dus la gară împreună cu
încă 283 de români din Oradea şi acolo urcaţi într-un tren de
marfă şi expediaţi peste graniţă, fiind insultaţi în modul cel
mai ordinar de către ofiţerii horthyşti. Episcopul Nicolae,
42. Ziarul «Fuggetlen Magyararszag», 19 mai 1941.
43. Gf. Mircea Păcunariu, Să nu uităm m artirii, în «Telegraful Român»,
126, 15 iunie 1978.
onest, ţine să precizeze însă că populaţia maghiară de rînd,

din Oradea, s-a purtat frumos, n-a insultat pe românii arestaţi
şi purtaţi în convoi pe străzi, asistînd în tăcere la nenorocirea
care se abătuse asupra lor. Alte convoaie de trenuri de marfă,
cu expulzaţi, au continuat să sosească zile de-a rîndul44. Epis
copul Nicolae Popovici într-o «Pastorală de Crăciun», poves
teşte emoţionant cum au fost arestaţi şi expulzaţi toţi, preoţi,
doctori, avocaţi, profesori, «au fost alungaţi cu miile şi ţăranii
noştri din satele şi de pe moşiile lor» 45.
Episcopul Vasile Stan al Maramureşului (1875— 1945) a
fost expulzat împreună cu toţi funcţionarii episcopiei şi s-a
stabilit la Sibiu. Episcopul Nicolae Colan, rămas la Cluj, a fost
chemat la centrul de recrutare şi declarat «apt pentru front»,
spre a-1 ţine sub permanentă presiune şi observaţie. La 27
octombrie 1943, grupuri de fascişti maghiari au spart cu pietre
toate geamurile reşedinţei episcopale ortodoxe din Cluj. Cîte-
va încercări ale episcopului Nicolae Colan de a se deplasa în
eparhie, s-au soldat cu injurii şi batjocuri din partea primari
lor şi jandarmilor horthyşti şi cu biserici găsite sub cheie.
In Maramureş, unde fusese lăsat succesor de către epis
copul izgonit Vasile Stan, au fost închise toate bisericile orto
doxe, aşa încît Nicolae Colan nu s-a putut apropia de eparhie.
A trimis trei preoţi, dar au fost imediat arestaţi şi expediaţi
la Budapesta, unde au stat închişi patru luni, după care li s-a
dat domiciliu obligatoriu la Borşa.
Protopopul Aurel Munteanu, de la Huedin, a fost torturat
în văzul mulţimii, în piaţa oraşului, în ziua de 10 septembrie
1940, pînă cînd i s-a băgat un par în gură care i-a ieşit prin
ceafă, după care cadavrul i-a fost aruncat într-un şanţ46.
Preotul satului Treznea, judeţul Sălaj, Traian Coştea a
fost împuşcat împreună cu alţi 30 de săteni, printre care femei
44. «Telegraful Român», an LXXXVIII, nr. 42, 13 oct. 1940, «N em a i
p o m e n ite le b a rb a rii m a g h ia re », p. 3. Amănunte şd despre modul cum a
fost expulzat episcopul Nicolae Popovici.
45. In Rev. «Legea Românească», Beiuş, anul X X , nr. 17—24, p. 3,
şi apoi în volum, Dr. Nicolae Popovici, L esp ez i d e altar, Beiuş, 1942, p. 128.
46. «Telegraful Român», an. LXXXVIII, nr. 40, 29 sept. 1940 şi în
«Biserica şi Şcoala», Arad, nr. 41 din 6 oct. 1940, p. 341— 342. Amănunte
despre orori împotriva soldaţilor români desooneentraţi şi întorşi la vatră
în Transilvania ocupată în 1940, vezi la Prof. Valentin Daraban şi Prof.
Ioan Lupa Crişain : «S ă la ju l în istorie, N ordul T ran silv a n iei sub o cu p a ţia
hortistă (1940— 1944)», în Ziarul «Năzuinţa», XI, 4048, al Comitetului Jude
ţean Sălaj al P.C jR., p. 6.
şi copii. I-au dus cadavrul în casa parohială, căreia i-au dat

foc. A ars împreună cu casa.
învăţătorul Lazăi Cosma a fost spînzurat de o cruce îm
preună cu sofia sa, în curtea bisericii.
Preotul Ioan Danci din comuna Lona a fost împuşcat şi
aruncat într-un şanţ în satul Valea Nădaşului.
în partea de nord a Arhiepiscopiei Sibiului, au fost dărî-
mate 16 biserici ortodoxe, la Biborţeni, Racoşul de Sus, Boroş-
neul Mare, Căpeni, Vîrghiş (jud. Covasna), Borsec, Ditrău,
Ocland (jud. Harghita) ş.a. Multe biserici au fost devastate şi
profanate ca în Odorhei, Aita Seacă, Bodoc, Mărtănuş.
Ctitorul bisericii din Mărtănuş, jud. Covasna, loan Po-,
pescu, a fost schingiuit şi omorît cu topoarele, în mod bestial,
în septembrie 1940, îndată după sosirea trupelor horthyste.
în anul 1941, în 55 de parohii din judeţele Ciuc, Odorhei
şi Trei Scaune, mai funcţionau doar 6 preoţi ortodocşi47.
La 3 noiembrie 1940 «Telegraful Român» din Sibiu anunţa
că toţi locuitorii comunei Poiana Sărată, în frunte cu pr. Ioan
Raîiroiu, au fost expulzaţi după ce au fost bătuţi şi chinuiţi,
pentru că nu voiau să-şi părăsească avutul şi să devină cer
şetori. Acelaşi ziar notează ştirea că la Odorhei au fost dez
gropate osemintele ostaşilor români din cimitir şi aruncate în
şanţuri. «Actele de prigoană deslănţuite de statul ungar asu
pra fraţilor noştri continuă cu aceeaşi nemaiauzită sălbăticie».
Cuvintele următoare sînt «sadism», «cruzime», «neomenie» 48.
Ziarul «Biserica şi Şcoala» din A rad49 informa la numai
cîteva zile după ocuparea Transilvaniei de Nord, că profesorul
Gheoighe Herlea fusese spînzurat, preotul Popa Vasile fusese
împuşcat, unui ţăran din Beiuş i-au bătut în spate, cu cuie,
tricolorul românesc aflat în casa sa, omorîndu-1; notarul Ioan
Candrea din Oradea a fost om orît; tot la Oradea, o sută de
elevi români au fost forţaţi să măture străzile oraşului în
insultele tuturor.
în partea din judeţul Bihor atribuită Ungariei, au rămas
106 parohii ortodoxe româneşti. La 13 octombrie 1940 mai
erau în toate doar 5 preoţi ortodocşi români; restul fuseseră
expulzaţi sau alungaţi pur şi simplu şi siliţi să plece în refugiu.
Explicaţia expulzării preoţilor e simplă : ca în lipsa lor să
se poate introduce limba maghiară în cult. Se anunţă că în
47. Vezi lamămunte în arit. Pir. Prof. Mircea Păcurariu, Să nu u ităm
m artirii, în «Telegraful Român», anul 126, n,r. 23—24, 15 iunie 1978, p. 1— 2.
48. «Telegraful Român», anul LXXXVIII, mr. 45, p. 1.
49. Ain LXIV, mr. 39, 22 Sept. 1940, p. 327.
cele 25 de parohii româneşti din Ungaria trianonică s-a şi

decretat ca din duminica următoare să se slujească în limba
maghiarăs0.
Episcopia greco-catolică maghiară de la Hajdudorog a re
înviat ca prin minune, din uitare şi somn, şi a şi trimis la Baia
Mare pe cei cîţiva preoţi greco-catolici maghiarizaţi, pe care
îi avea în Ungaria trianonică şi care au şi început a predica
în ungureşte.
Catedrala ortodoxă din Tg. Mureş este închisă, iar în cea
greco-catolică servesc mai întîi ungurii, apoi românii.
In jud. Someş au fost întemniţaţi 80 de preoţi. Cei care
declară că acceptă să plece în România ca să lase locul liber
pentru maghiari, sînt eliberaţi. Bisericile ortodoxe sînl în nu
măr mare cedate greco-catolicilor. Jandarmii cer preoţilor ro
mâni să predice în ungureşte şi le fac tot felul de şicane ; pe
unii îi supun la bătăi continue, aşa că nu le rămîne altceva
decît să-şi ia lumea în cap 505l.
Toate acestea nu voiau să însemne altceva decît pregăti
rea terenului pentru reluarea vechiului vis : întemeierea unei
episcopii sau mitropolii ortodoxe maghiare, care să-i înglo
beze pe toţi ortodocşii din Ungaria, să le impună limba ma
ghiară ca limbă de cult şi aşa, să grăbească procesul maghia
rizării. Experienţa greco-catolică dăduse roade bune în Unga
ria trianonică. Experienţa trebuia extinsă. Că acesta era
scopul, se poate vedea lesne chiar din faptul că imediat după
aceste valuri de persecuţii şi expulzări de preoţi, se anunţă
oficial întemeierea episcopiei ortodoxe maghiare.
Vestea este transmisă mai întîi mitropolitului Nicolae
Bălan, de către episcopul Vasile al Maramureşului. Mitropo
litul Nicolae Bălan informează imediat Patriarhia 52. Iată con
ţinutul acestei adrese :
«Avem onoare a Vă raporta că din raportul Prea
Sfinţiei Sale Vasile al Maramureşului, care a făcut parte
din delegaţia română trimisă la Budapesta, precum şi din
alte informaţiuni, avem cunoştinţă că Statul maghiar plă-
nuieşte să întemeieze o ierarhie ortodoxă cu limba litur
gică maghiară (s.n.), în Satu Mare, sub jurisdicţia I. P. S.
Patriarh din Constantinopol, înglobînd la aceasta Episco
pia sîrbească de Buda, o altă Episcopie ortodoxă moşte
50. Rev. «Biserica şi Şcoala», Arad, nr. 42, 13 oct. 1940, p. 349—350.
51. Rev. «Biserica şi Şcoala», Arad, nr. 46, 10 noiembrie 1940, p. 383.
52. Prin adresa nr. 145 din 10 octombrie 1940.
nită de la cehoslovaci şi eventual Episcopia ortodoxă cu

limba liturgică maghiară din Satu Mare cu românii orto
docşi din Ungaria. La susnumita Mitropolie ar fi proiec
taţi ca sufragani şi Episcopi ortodocşi români din terito
riul cedat (s.n.). O asemenea încercare de desnaţionalizare
prin Biserică (s.n.) s-a încercat şi în trecutul apropiat, fă-
cîndu-se apel în aceeaşi direcţie, la I. P. S. Patriarh al Con-
stantinopolei. Noi am intervenit la I. P. S. Patriarh Miron
al României ca să comunice I. P. S. Patriarh al Constanti-
nopolei să nu dea sprijin unei astfel de tentative atît de
vădite faţă de neamul şi Biserica noastră Ortodoxă.
Dorinţa noastră este ca Biserica Ortodoxă Română
din teritoriul cedat să păstreze legătura canonică cu Bi
serica Ortodoxă din Ţara-mamă. Cînd aceasta nu ar fi
posibil, Biserica noastră Ortodoxă să primească aceeaşi
autonomie şi autocefalie pe care a avut-o şi înainte
vreme în Ardealul desrobit.
Ţine de suprema noastră datorie a ruga pe I. P. S.
Voastră ca să binevoiţi din vreme a face paşii de lipsă
pe calea cea mai ducătoare la scop, fie chiar prin un
curier special, intervenind la I. P. S. Patriarh din Con-
stantinopole ca să nu-şi dea consimţămîntul şi să nu pro
tejeze, în cazul cînd i s-ar cere, astfel de nedreptăţi şi
intenţii atît de vădite de desnaţionalizare prin Biserică
(s.n.), ceea ce ar fi în contrazicere cu spiritul de frăţietate
şi cu interesele naţionale ale neamului nostru.
NICOLAB,
ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT 53.
Intenţia era deci să întemeieze această Mitropolie de

limbă maghiară nu pentru maghiari, pentru că maghiarii nu
erau ortodocşi, ci pentru români, sîrbi şi cehoslovaci, prin su
punerea episcopiilor lor din cuprinsul Ungariei, inclusiv a
celor din Transilvania de Nord, acestei Mitropolii. Se urmă
rea deci nu numai deznaţionalizarea prin introducerea limbii
maghiare în Biserică, ci şi ruperea unităţii canonice a româ
nilor din Transilvania cu cei din ţara-mamă.
în Maramureş exista o episcopie românească, cu sediul la
Sighet, depinzînd canoniceşte, ca sufragană, de Mitropolia
Bucovinei, avînd în vremea aceea titular pe episcopul Vasile
Stan. Nimic n-ar fi justificat deci înfiinţarea unei alte episco-53
53. D osar 492, fila 349, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
copii pentru Maramureş, Pentru a motiva însă înfiinţarea

acestei noi episcopii, cu sediul la Satu Mare, cea din Sighet
trebuia desfiinţată. Ceea ce horthyştii au şi făcut fără întîr-
ziere. Episcopul Vasile Stan este expulzat54 şi în octombrie
1940, deci la numai o lună după ocupaţie, se găsea la Sibiu
de unde scria epistole alarmante atît către mitropolitul Bu
covinei cît şi către Patriarhie. Episcopia ortodoxă română a
Maramureşului în fapt nu mai exista. Lui însuşi, episcopului,
i se refuză cetăţenia maghiară, deşi o cere, şi astfel i se re
fuză implicit, dreptul de a se reîntoarce la Sighet. Dealtfel,
reşedinţa îi era deja ocupată de armata horthystă, iar vicarul
şi consilierii săi erau fie închişi, fie alungaţi. Scrisoarea lui din
8 octombrie 1940 către patriarhul Nicodim, este un document
uluitor, cu privire la tratamentul barbar aplicat românilor de
către stăpînirea horthystă care s-a instalat în Transilvania
cedată :
«Cu adîncă durere sufletească, Vă aducem la cunoş
tinţă că Episcopia ortodoxă a Maramureşului este com
plet distrusă de teroarea administraţiei militare maghiare.
îndată după ocuparea militară a Sighetului, reşedinţa
episcopeascâ, sub pretext că e donată Episcopiei de o co
misie judeţeană interimară, deci fără legalitate, a fost
sechestrată de armată cu tot mobilierul ce se afla în ea.
La ordinul generalului comandant a fost demontată ca
pela din reşedinţă, a fost scos iconostasul şi scoborite
crucile de pe acoperiş. Sub acelaşi pretext au fost re
chiziţionate şi celelalte bunuri ale Episcopiei, donaţia
C.A.P.S.-ului, precum şi sesiunea de pădure, astfel încît
astăzi această Episcopie este despoiată de toate înzestră
rile ce le primise de la înfiinţare. Tot aşa de cumplit este
şi dezastrul ce l-a provocat ocupaţia militară maghiară
şi în organismul episcopiei. Episcopului i se refuză ce
tăţenia maghiară şi putinţa de a mai putea păstori în Ma
ramureş, deci trebuie socotit ca exilat de pe teritoriul
cedat prin hotărîrea arbitrară de la Viena. Consilierul şi
vicarul episcopiei, Alexe Latiş, este internat în temniţa
din Satu Mare. Consilierii Ioan Ruşdea şi Mihail Mun-
teanu vagabondează din loc în loc, refugiindu-se dinain
tea prigonitorilor care i-au luat la goană. Probabil astăzi
sînt şi ei arestaţi. Superiorul catedralei, arhimandritul
Agapie Gherasim, a fost luat ca ostatec şi internat, apoi
54. Cf. D osar 509/1940, fila 219 v.
UN- EPISOD IMPORTANT DIN LUPTA PENTRU LIMBA ROMANA 493
pus în libertate numai cu condiţia de a se expulza. Din

tre 70 de preoţi, abia au mai putut rămîne între credin
cioşi 24, ceilalţi parte au fost expulzaţi, parte forţaţi să
se refugieze. Dintre cei rămaşi pe loc, protopopul Ignatie
Borza din Cărei, de asemenea, a fost deţinut. Desigur şi
puţinii care au mai rezistat pînă astăzi, în cele din urmă
vor avea soarta celor mulţi.
C a d e z a s t r u l s ă l i e c o m p l e t , parohiile de colonişti din
Judeţele Satu Mare şi Sălaj sînt desfiinţate şi coloniştii
a lu n g a ţi d e p e lo tu r ile lo r u n d e fu s e s e r ă îm p r o p r ie tă r iţi.
Acestea sînt cazuri cunoscute şi verificate. Dar cine
ar putea descrie toată neomenia, maltratările şi uciderile
uneori în masă comise de maghiari şi toate suferinţele şi
jalea românilor ? 1» 53.
In aceste condiţii, episcopul Vasile Stan a fost nevoit să
ceară încuviinţarea de a încredinţa păstoria duhovnicească şi
canonică a episcopiei Maramureşului, episcopului Nicolae Co
lan de la Cluj, precum am arătat mai sus. Cere, de asemenea,
să se facă intervenţii pe cale diplomatică pe lîngă guvernul
maghiar ca să înceteze prigoana contra românilor şi a Biseri
cii lor, să se restituie bunurile bisericeşti sechestrate, şi să i
se permită să se reîntoarcă la Sighet, împreună cu colaborato
rii săi, spre a-şi reface şi conduce Eparhia. Ca măsură provi
zorie, «pînă vor avea putinţa să revină în Maramureş», cere
Patriarhiei să plaseze în cadrul eparhiilor din ţară pe preoţii
şi funcţionarii expulzaţi sau refugiaţi. Mitropolitul Tit al Bu
covinei face şi el un demers către Patriarhie, în acelaşi sens,
cu privire la episcopul Vasile Stan, sufraganul său 556.
Patriarhia relatează pe larg Ministerului de Externe al
României57 cele petrecute cu episcopia şi episcopul Maramu
reşului, cerînd ca statul român să protesteze şi să ceară pe
cale diplomatică reinstalarea legalităţii în Transilvania ocu
pată, potrivit cu angajamentele luate de guvernul maghiar în
urma arbitrajului de la Viena.
Patriarhul Nicodim informează, de asemenea, pe preşedin
tele Consiliului de Miniştri al României, despre intenţiile gu
vernului horthyst de a întemeia o mitropolie de limbă maghiară,
care să înglobeze toate episcopiile româneşti din Transilvania
55. D osar 492, 1940, fila 353, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucu
reşti.
56. 18 oct. 1940, adresa nr. 2237.
57. Adresa nr. 1908 din 19 noiembrie 1940.
de Nord. El arată că Patriarhia doreşte să păstreze ea legă

tura canonică cu aceste eparhii, iar dacă ungurii nu vor per
mite aceasta, să li, se ceară să recunoască Episcopiilor româ
neşti măcar acel statut de autonomie şi autocefalie pe care
l-au avut pînă în 191858.
La 21 mai 1941 mitropolitul N icolae Bălan al Transilvaniei
scrie şi el, avertizînd că se pregăteşte «un Hajdudorog orto
dox pentru maghiarizarea românilor596012.La 5 iulie scrie din nou
că unui anume Mihail Popoff i s-a făcut instalarea oficială de
către regentul Horthy, la 2 iunie 1941, ca şef al Bisericii or
todoxe maghiare, cu reşedinţa la Munkacs ®°.
Alarmat de faptul că ameninţarea se materializa acum în
fapt şi putea lua forme dramatice pentru populaţia româ
nească, mitropolitul Nicolae Bălan se adresează încă o dată
Patriarhiei, în noiembrie 1941, cu un memoriu de 23 pagini în
care face din nou, pe larg, tot istoricul intenţiilor guvernului
horthyst de a maghiariza pe românii ortodocşi prin această
episcopie ortodoxă maghiară. El arată că este în mod limpede
vorba de a supune acestei episcopii pe taţi ortodocşii din R e
gatul maghiar, care îşi vor pierde astfel limba şi contactele cu
episcopii lor şi cu Ţara-mamă. Mitropolitul Bălan arată pe larg
apoi care sînt punctele slabe ale celor care s-au pus în slujba
lui Horthy, în vederea realizării acestei episcopii, şi anume
arhiepiscopul Savatie de Praga şi preotul Mihail Popoff. Arhi
episcopul Savatie este necanonic el însuşi, iar discipolul său,
Mihail Popoff,este fost preot, caterisit. De asemenea, mitropo
litul Bălan Contestă statului maghiar dreptul de a se amesteca
în problemele ortodoxe şi a întemeia o episcopie ortodoxă
maghiară®1.
Patriarhia de la Bucureşti, după ce a controlat ştirile şi a
constatat că guvernul horthyst nu numai că a plănuit înfiinţa
rea episcopiei ortodoxe maghiare — ea apare cînd cu numele
de episcopie, cînd cu acela de mitropolie -— dar a şi trecut
într-adevăr la fapte, înfiinţînd episcopia cu data de 12 aprilie
1941, numindu-i şi un vicar ce urma să fie hirotonit episcop
în persoana unui anume Mihail Popoff ®2, a scris imediat Pa
58. Scrisoarea nr. 1963 din 20 nov. 1940, în D osaru l nr. 492/1940,
fila 350.
59. Ib klem , fila 274. I,
61. Ibidem , filele 330— 331.
62. Biografia acestui Mihail Popoff o face chiar arhiepiscopul Savatie
de Praga, într-o scrisoare către Patriarhul Nicodim, din 24 iunie 1941:
Preot militar din unităţile cazace şi din garda imperială rusă, a emigrat
UN EPISOD, IMPORTANT DIN LUPTA PENTRU LIM BA ROMANA 495
triarhiei Sîrbe care era cea''dinţii cointeresată să împiedice

acest plan, deoarece el urmărea în aceiaşi măsură şi maghia
rizarea sîrbilor din Ungaria. Pe teritoriul Ungariei exista la
data aceasta o eparhie sîrbă ortodoxă cu scaunul la Budapesta,
înfiinţată cu treizeci de ani în urmă şi avînd ca titular pe epis
copul Gheorghe Zubcovici. în urma încorporării Ucrainei Sub
carpatice la Ungaria, a fost încorporată şi cea mai mare parte
din eparhia ortodoxă de Mohaci-Praga, cu reşedinţa la Mo-
haci, care depindea pînă atunci de Serbia şi avea ca titular
pe episcopul Vladimir Raici. Episcopul Raici a fost expulzat
în Serbia, urmînd ca în fruntea eparhiei să fie aşezat un par
tizan al ideii maghiarizării. în sfîrşit, cînd trupele maghiare
ocupă oraşul Bacica, eparhia sîrbă ortodoxă de Bacica este
şi ea în întregime încorporată la Ungaria. Aceasta avea drept
titular pe episcopul dr. Iiineu C hici, rămas însă la Novi Sad.
Prin urmare sîrbii aveau şi ei acum în Ungaria trei eparhii or
todoxe supuse pericolului maghiarizării.
Prin decretul din 12 aprilie 1941, i-au fost subordonate ltii
Mihail Popoff cele 17 parohii ortodoxe româneşti din Ungaria
trianonică şi parohiile ortodoxe din judeţele transilvănene
Odorhei, Ciuc şi Sfîntul Gheorghe, pierdute prin «Diktatul de
la Viena». De asemenea, i-au fost subordonate parohiile so
cotite «ungureşti» Hadmezovasarhely, Karczag, Szentes, Kacz-
kemet şi Miskolcz, deşi erau româneşti sau aromâneşti.
Acestea trei din urmă, aparţinînd Mitropoliei Sibiului, au fo
losit pînă în 1850 limba română atît în cult cît şi în administra
ţie, iar la Karczag a fost preot român pînă în 1918, cu numele
de dr. lonescu. Toate acestea, în decretul din 12 aprilie 1941,
sini numite «ungureşti».
Trebuie să menţionăm că 5 parohii româneşti din Ungaria
trianonică au refuzat categorie să aparţină de episcopia lui
Popoff: Batania, cu preotul Ion Magdu; Cenaclul, cu preotul
Luţai j Chitigaza, cu preotul Ioan Barza ; Chitigaza II, cu preo
tul Mişcuţa şi Oflaca, cu preotul Florea Duma
Patriarhul Nicodim îi scrie deci locţiitorului de patriarh al
Serbiei, Iosif, mitropolit al Scopîiei şi Administrator al Arhie-63
în 1920 de pe Don,, cu armata, în Bulgaria. Din Bulgaria a emigrat în Un
garia prin 1928,: unde cu timpul şi-a luat doctoratul în litere la Debreţin
(fila 329) şi a ajuns profesor de literatura rusă şi bulgară la Universitatea
din atei oraş; In 1938 a primit cetăţenia maghiară. D osar ■509/1942, fila
266 v.j Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
63. Of. D osar 562/1944, fila 93, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti
piscopiei de Belgrad şi C arloviţ64, la data de 22 iulie 1941 65,

rugîndu-1 să ia poziţie şi să facă şi el tot posibilul pentru a
împiedica planul maghiar. Locţiitorul de patriarh, Iosif, răs
punde printr-o lungă scrisoare, în care îşi arată nu numai în
grijorarea, ci şi hotărîrea de a face totul pentru ca ideea să
nu se realizeze sau, în orice caz, să nu dureze. El arată că
Biserica Sîrbă cunoaşte aceste planuri, ele fiind vechi de
două decenii şi că Biserica Sîrbă a încunoştiinţat des
pre aceasta Patriarhia Română încă de pe timpul patriarhului
Miron. în răspunsul său, locţiitorul de patriarh, Iosif, mai
arată că Ungaria «nu este teritoriu misionar», pe care să se
poată amesteca Patriarhia Ecumenică, pentru că nimeni n-a
urmărit să-i treacă pe unguri la ortodoxie şi să le facă vreo
episcopie, ci pe teritoriul maghiar «există regiuni ortodoxe
organizate canonic-legal, bine definite şi împărţite între Bi
serica Ortodoxă Sîrbă şi sora sa Biserica Ortodoxă Română»,
ceea ce e cu totul altceva. Patriarhul sîrb preîntîmpina astfel
un eventual amestec al Patriarhiei Ecumenice. Şi mai departe
arată că potrivit canoanelor : «fără consimţământul şi bine
cuvântarea acestor două Biserici (română şi sîrbă), nu poate
nici statul respectiv (maghiar), nici chiar oricare altă Biserică
naţională ortodoxă să întreprindă nimic sau să hotărască ceva
legal, cînd este vorba de Biserica ortodoxă de pe teritoriul
Regatului Ungariei». El spune mai departe că singurele în mă
sură să acorde autonomie sau autocefalie Bisericilor lor din
Ungaria, sînf Bisericile ortodoxe română şi sîrbă. Locţiitorul
de patriarh Iosif mulţumeşte Bisericii Ortodoxe Române că se
consultă cu Biserica Ortodoxă Sîrbă şi recomandă ca şi pe vii
tor, întotdeauna, cele două biserici să colaboreze pentru apă
rarea intereselor lor 66.
Patriarhia Română scrie imediat şi Patriarhiei Constanti-
nopolului, cu rugămintea de a nu se amesteca în această pro
64. Titularul, Patriarhul Gavriil, era internat de către Gestapo la
raînăstirea Rakovica de lingă Belgrad, unde a rămas pînă în 1944 cînd
a fost transportat în Germania. După capitularea armatei germane a ple
cat la Praga, de unde s-a întors înapoi la Belgrad. Cf. Raportul Ambasadei
Române din Belgrad 2245/24 nov. 1946, D osar 594/1946, fila 223.
65. Scrisoarea cu nr. 1519.
66. Scrisoarea locţiitorului de patriarh Iosif al Serbiei, D osarul 509/
1941, filele 220 şi 2 3 0 ; traducerea filelor 226 şi 229, Arhiva Cancelariei
Sf. Sinod Bucureşti, purtînd nr. 1346/12 august 1941, a fost trimisă Minis
terului de Externe la Bucureşti prin Oficiul Consular român din Belgrad,
iar ministerul de Externe o transmite Patriarhiei cu nr. 64895, înreg. la
nr. 1999/9 sept. 1941.
UN EPISOD IMPORTANT DlN LUPTA PENTRU LIMBA ROMANA 497
blemă şi a nu patrona înfiinţarea acestei episcopii maghiare

necanonice, arătînd totodată şi faptul că ungurii au trecut la
numirea unui vicar, Mihail Popoff, pe care l-au recomandat
probabil Patriarhiei Ecumenice pentru hirotonia ca episcop.
Patriarhul Veniamin al Constantinopolului, în răspunsul
său, lasă să se înţeleagă că ar avea o altă părere despre ca-
nonicitatea intervenţiei Constantinopolului, dar că totuşi nu
va întreprinde nimic în această problemă «din cauza stării de
război», dar şi din dorinţa de a ţine cont de «dorinţele frăţeşti
ale Preasfintelor biserici ale României şi Jugoslaviei». Cit
despre Mihail Popoff, aprobarea cu privire la hirotonia lui în
tru arhiereu, nu sosise încă la Constantinopol 67.
între timp, Ucraina subcarpatică, înainte sub jurisdicţia
canonică sîrbească, trece sub jurisdicţia arhiepiscopului Sava-
tie de la Praga care îşi numeşte un vicar pentru Ungaria. La
Varşovia era mitropolit Dionisie. Cum amîndoi erau acum
sub regim fascist, după trecerea trupelor nemţeşti, guvernul
horthyst s-a gîndit imediat să se folosească de aceşti doi ie
rarhi spre a-1 hirotoni episcop pe Mihail Popoff, cu atît mai
mult cu cît Savatie era, se pare, prieten personal cu Popoff. în
tre timp Popoff fusese caterisit de Sinodul Rus de la Carloviţ,
dar Savatie nu recunoaşte această caterisire, atribuind-o ma-
şinaţiunilor Patriarhiei Sîrbe 68.
Patriarhia Română se adresează imediat Ministerului Afa
cerilor Externe de la Bucureşti69, cu rugămintea să întreprindă
orice măsură va crede de cuviinţă pe cale diplomatică, pentru
a împiedica pe cei doi ierarhi, Savatie de Praga şi Dionisie
al Varşoviei, să ajungă la Budapesta. Se dau instrucţiuni con
sulului nostru general de la Praga, Zaborovschi, şi acesta se
întîlneşte cu arhiepiscopul Savatie, căruia îi explică situaţia
şi îi cere să ţină seama de interesele româneşti. Arhiepiscopul
Savatie se lasă convins şi îi promite că nu va face nimic fără
aprobarea Constantinopolului al cărui sufragan fidel rămîne.
Pe de altă parte, colonelul Sergiu Feodorov, secretarul din
Praga al arhiepiscopului Savatie, şef al cazacilor din Protec
toratul Boem iei şi M oraviei, îl informează pe consulul român
67. Scrisoarea cu nr. 257/11 sept. 1941, înreg. la Patriarhia din Bu
cureşti cu nr. 2276/11 oct. 1941, cf. D osar 509/1941, f. 222, Arhiva Cance
lariei Sf. Sinod, Bucureşti.
68. Patriarhia Română îl înştiinţase şi ea în scris, pe arhiepiscopul
Savatie că Mihail Popoff fusese caterisit de către Sinodul din Carloviţ,
aşa că nu mai putea fi vorba de hirotonirea lui în episcop, cf. D osar
509/1941, f. 233, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
69. Scrisoarea nr. 17774/14 august 1941.
498 t a n t o n ii ; p l â m â d E a l â
că Mihail Popoff este de fapt un patriot cazac şi nu ţine deloc

să rămînă în Ungaria, ci speră să păstorească în «Statul inde
pendent cazac de după război» 70. Tot din scrisoarea Ministe
rului de Externe, mai aflăm că printre candidaţii la scaunul
de episcop maghiar era şi un anume Ştefan Popovici, secreta
rul lui Mihail Popoff, dar în afară de pomenirea numelui, nu
mai sînt alte indicii că ar fi fost vorba de o candidatură se
rioasă.
Patriarhia comunică în acelaşi timp toate aceste date epis
copului Nicolae Colan de la Cluj, prin organele diplomatice
româneşti din Budapesta, rugîndu-1 «să nu facă nici o con
cesie ungurilor sau lui Savatie», iar prin organele diplomatice
din Varşovia, intervine pe lingă mitropolitul Dionisie «să nu
se facă unealta ungurilor» 7l.
Pericolul fiind totuşi foarte mare, deoarece guvernul hor-
thyst era gata să folosească orice cale pentru hirotonia lui
Popoff, Patriarhia nu se limitează numai la corespondenţa cu
Constantinopolul, cu Belgradul şi cu Praga. La 3 iunie 1941
scrie tuturor capilor Bisericilor Ortodoxe, patriarhilor : Hris-
tofor al Alexandriei, Alexandru al III-lea al Antiohiei, Timotei
al Ierusalimului, şi mitropoliţilor : Neofit, Preşedintele Sfântu
lui Sinod al Bulgariei, Dionisie al Varşoviei, Gherman al Fin
landei, Hristofor al Albaniei, Hrisant al Atenei, Leontie al
Ciprului, Gorazd al Cehiei, Moraviei şi Sileziei, ca şi unor
şefi de sinoade sau eparhii în deplasare în Europa Occidentală.
După ce Ii se explică toată manevra guvernului horthyst,
ţinînd la deznaţionalizarea prin religie a românilor din Regatul
Ungariei «căci numai aceştia, împreună cu grecii, sîrbii şi ru
tenii aflaţi în Ungaria, mărturisesc credinţa ortodoxă în acea
ţară, ungurii fiind toţi, de veacuri, catolici, reformaţi, unita
rieni sau luterani», scrisoarea arată pe larg toate încercările
guvernului horthyst de-a lungul ultimelor decenii, de a hirotoni
un episcop ortodox maghiar. Li se aduce aminte că în dece
niul 30, unul dintre candidaţi fusese o vreme un anume Ştefan
Nemeth, dovedit public a fi un impostor şi în cele din urmă
arestat chiar de ai săi, şi că ultimul candidat era acest Mihail
Popoff, numit deja administrator al episcopiei ortodoxe ma
ghiare, căreia îi lipsea doar episcopul. Se mai arată că româ
nii au în Ungaria actuală (1941) două episcopii : a Clujului
70. Scrisoarea M in is te ru lu i A fa c e rilo r E xterne c ă tre P a tria rh ia Ro
mână, nr. 7667/înreg. sub nr. 2481/27 oct. 1941, Dos. 509/1941, f. 225, A rh iv a
C ancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
71. R ezoluţia de pe scrisoarea sus-citată.
UN L£>IS(j D IMPORTANT £)IN LUPTA PiENTâU LIMBA R o MANÂ 499
şi a Maramureşului, o jumătate din Episcopia Oradiei, consti

tuită acum în Vicariat şi o parte din Episcopia Aradului, toţi
sub ameninţarea de a fi înglobaţi acum în Episcopia ortodoxă
maghiară. In final se spunea : «Din expunerea de mai sus veţi
putea constata că pe Unguri nu-i interesează organizarea şi
întărirea ortodoxiei, ci realizarea prin acest mijloc a intenţiei
lor de a maghiariza pe ortodocşii de alte naţionalităţi, rămaşi
prin vitregia împrejurărilor în Ungaria». Se exprima speranţa
«că nici o Biserică Ortodoxă nu se va pune în slujba şovi
nismului maghiar».
Scrisoarea se încheia cu o rugăminte fierbinte şi desperată:
«De aceea vă facem rugămintea frăţească ca, in cazul cînd
ungurii vor comunica înfiinţarea episcopiei ortodoxe ma
ghiare, să nu o recunoaşteţi şi nici să îngăduiţi ca vreun ierarh
din cuprinsul Sfintei Voastre Patriarhii (Mitropolii), să co
opereze la sfinţirea vreunei persoane recomandate de Unguri,
ca episcop al acelei episcopii maghiare» 72.
E foarte interesant să cunoaştem măcar cîleva din reacţiile
celor cărora li s-a scris. Ele au fost prezentate în şedinţa Sim
ţului Sinod Permanent din 4 decembrie 1941, şi apoi în Sino
dul Plenar. Am arătat mai sus ce au răspuns Constantinopolul
şi Belgradul. Atena răspunde că va adopta punctul nostru de
vedere 73. Albania confirmă primirea scrisorii de la Bucureşti,
dar nu face nici un comentariu. Directorul cancelariei Sfîntului
Sinod, în raportul de sinteză prezentat Sfîntului Sinod, crede
că «atitudinea acestora rezervată» este datorată «constrîngerii
ce le-o fac romano-catolicii». Episcopul Gorazd din Praga
care îşi împărţea jurisdicţia cu Savatie, făgăduieşte să nu co
laboreze cu ungurii la sfinţirea vreunui episcop maghiar. El
scrie o scrisoare foarte categorică Sfîntului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, arătînd că va refuza «apodictic» o astfel de
cerere din partea ungurilor. Scrisoarea o scrie în româneşte,
în original74. Dealtfel, era un bun prieten al românilor, fiind
chiar decorat de statul român. Din păcate episcopul Gorazd
a avut o soartă dramatică. El, împreună cu un preot, un dia
con şi epitropii catedralei, au fost împuşcaţi de nemţi în timpul
celui de-al doilea război mondial.
72. Dosar 509/1941, fila 219, 231. Scrisoare p u rtîn d nu m ere le de la
1176 la 1190 d in 3 iu n ie 1941, A rh iv a C a nce larie i Sf. Sinod, Bucureşti.
73. Ibidem, f. 301. D iscuţia la A te n a e p u rta tă de în s ă rc in a tu l n o stru
cu afaceri Radu Sc. A rio n cu A rh ie p is c o p u l Damaskinos.
74. Dos. 509/1941, f. 291, A rh iv a C a nce larie i Sf. Sinod, Bucureşti.
500 f Â N îâN lE PLĂMĂDEALĂ
Se ştie că nemţii, după ocuparea Cehoslovaciei în 1940, au

creat acolo un Protectorat al Boemiei şi Moraviei. în anul 1942,
vice-protectorul Heydrich a fost asasinat de forţele progre
siste antifasciste, subterane. Cei care au comis actul, s-au
ascuns în subsolul catedralei ortodoxe din Praga şi au fost
descoperiţi. Drept urmare episcopul Gorazd a fost împuşcat,
Biserica Ortodoxă Cehă din Protectorat a fost desfiinţată pe
data de 27 septembrie 1942, iar averile bisericeşti au fost
confiscate în favoarea Reichului german 75.
Despre arhiepiscopul Savatie din Praga, directorul cance
lariei Sfîntului Sinod, crede «că s-a făcut instrumentul ungu
rilor». Despre bulgari scrie : «De la Bulgari nu s-a primit nici
un răspuns, însă se pare că nu ne-ar fi favorabil, din informa-
ţiunile primite prin Ministerul de Externe76. La 2 iunie 1941,
cu nr. 3248, Legaţia noastră din Sofia comunica rezerva con
ducătorului Bisericii Bulgare, Neofit, ca şi a guvernului bulgar,
care se arătau favorabili intereselor maghiare 77.
Aşadar, Episcopia ortodoxă maghiară continua să existe
cu Mihail Popoff ca administrator, în aşteptarea hirotoniei în
episcop.
Patriarhia scrie Ministerului Afacerilor Externe din Bucu
reşti, să comunice prin Legaţia din Budapesta episcopului
Nicolae Colan din Cluj, pilonul forte al rezistenţei ortodoxe
româneşti din Transilvania ocupată, informîndu-1 de toate de
mersurile întreprinse şi de tot sprijinul promis de Patriarhiile
ortodoxe, aşa incit episcopul Colan să nu facă acolo nici o
concesie ungurilor şi nici arhiepiscopului Savatie 78.
4. — «O nouă lovitură împotriva Bisericii Ortodoxe Ro
mâne din Transilvania». — Acesta este titlul unei note a Am
basadei române din Budapesta către Ministerul de externe din
Bucureşti, la 27 septembrie 1941 79. Se ştie că la Cluj exista
o Academie teologică ortodoxă română. Ea rămînea acum
singura instituţie de învăţămînt superior teologic din teritoriul
ocupat. Odată cu înfiinţarea Episcopiei ortodoxe maghiare,
guvernul horthySt s-a gîndit să dea concomitent şi o altă lo
vitură de moarte românilor şi anume, să le desfiinţeze şi Aca
demia teologică de la Cluj şi să înfiinţeze în loc o Facultate
75. A dre sa M in . A f. S trăine către P a tria rh ie nr. 79247, co n fid e n ţia l.
Dosar 528, f. 38 i.
76. Dosar 509/1941, f. 246, A rh iv a C a nce larie i Sf. Sinod, Bucureşti.
77. îbidem , f. 270.
78. Dosar 509/1941, î. 314.
79. N r. 6811/1.
de teologie ortodoxă maghiară. Ambasadorul nostru scria :

«Ne aflăm în faţa unei noi şi grave lovituri pusă la cale împo
triva Bisericii Ortodoxe Române care, precum se ştie, este
obiectul celei mai înverşunate porniri din partea guvernului
ungur, ca una ce reprezintă arma cea mai puternică d e con ser
vare a fiinţei etnice rom âne şi este totodată lipsită de o pro
tecţie superioară. Este de prevăzut că acţiunea pentru distru
gerea Academiei teologice ortodoxe din Cluj, odată începută,
nu va fi părăsită. Ne putem uşor da seama ce ar însemna ca
pregătirea viitorului cler ortodox român, să se facă într-o aca
demie teologică ungară şi sub autoritatea cunoscutului
Popoff» 80.
Ideea nu era alta decît ca toate cursurile să se facă în
limba maghiară, ceea ce ar fi uşurat apoi introducerea limbii
maghiare în cult şi consolidarea procesului deznaţionalizării.
Cum nu aveau profesori pentru noua Facultate de teologie,
au început presiunile asupra profesorilor români de la Acade
mia teologică din Cluj să accepte să treacă la Facultatea ma
ghiară. Spre onoarea lor, nici unul n-a acceptat, deşi li se
făceau promisiuni mari : salariu foarte ridicat, rang universitar
şi înaltul titlu de «Meltosag». încă o dată sînt invitaţi la Buda
pesta arhiepiscopul Savatie de Praga şi mitropolitul Dionisie
al Varşoviei, de data aceasta «spre a fi consultaţi», în legătură
cu înfiinţarea noii facultăţi.
Mai întîi au vrut s-o întemeieze la Debreţin. Municipalita
tea a refuzat însă, pe motiv că oraşul are un caracter emina
mente protestant. La Munkacs n-au putut găsi local potrivit,
aşa că în cele din urmă s-au hotărît ca sediul să fie la Buda
pesta. N-au putut recruta în corpul profesoral decît un rutean
din Munkacs şi un român din Ungaria trianonică, preotul din
Gyula, Petru Mîndruţău, pe care-1 numiseră nu numai profesor,
ci chiar rector. Noua facultate a reuşit să recruteze 31 de stu
denţi, printre care un singur român care venise acolo pentru
că i se oferise totul gratuit. Preotul Mîndruţău va explica mai
pe urmă, că a primit aceste demnităţi numai din dorinţa de
a fi folositor fraţilor săi români şi de a face ce s-ar mai fi
putut face, pentru menţinerea drepturilor lor şi a limbii româ
ne în cult. Trecerea, va spune el, a fost «iluzorie», ea avînd
rostul de a-i menţine pe români măcar ortodocşi, deoarece,
altfel erau ameninţaţi să fie trecuţi cu sila la romano-catoli-
80. Dosar 509/1941, fila 239, A rh iv a C ance larie i Sf. Sinod, B ucu
reşti.
cism sau Ia reformaţi, ceea ce le-ar fi grăbit şi mai mult ma

ghiarizarea 81.
Din alt raport al Legaţiei române din Budapesta 8283, aflăm că
guvernul horthyst se gîndise să trimită preoţi pregătiţi de
noua Facultate de teologie maghiară, în special la parohiile
ortodoxe româneşti din Maramureş, de unde fuseseră expulzaţi
preoţii şi care acum rămăseseră fără păstori. Guvernul maghiar
era sigur de succes, deoarece avea exemplul Hajdudorogului.
Ni se dezvăluie cu tristeţe că în 15 parohii greco-catolice ro
mâneşti rămase în Ungaria trianonică şi care în 1912 fuseseră
încorporate la această episcopie, nu mai exista acum nici un
locuitor care să ştie româneşte 8S.
Cît priveşte Academia ortodoxă română din Cluj, aceasta
nu mai era recunoscută de stat, iar profesorii nu mai erau
plătiţi84, spre a-i sili să accepte oferta de a se muta la Buda
pesta. Hste anunţată Mitropolia de la Sibiu si Patriarhia. Se
trimit cuvinte de încurajare episcopului Nicolae Colan de la
Cluj şi profesorilor. Episcopul Nicolae Colan pe de o parte,
episcopul Andrei Mageru pe de altă parte, ca unul ce avu
sese înainte jurisdicţie asupra unor parohii din Ungaria tri
anonică, încearcă să-l lămurească pe preotul Mîndruţău că nu
a făcut bine angajîndu-se în această acţiune antiromânească.
Mai ales că, după dînsul se mai luaseră şi alţi preoţi. Preotul
Petru Mîndruţău este cel dintîi care înţelege, face mea culpa
si înmînează lui Octavian David, ataşat comercial pe lîngă
Legaţie, teolog ca formaţie, prin care se duseseră toate con
vorbirile, un Izvod, prin care îşi reconsideră poziţia. De ase
menea, trimite Ministerului Cultelor de la Budapesta demisia
sa din postul de rector şi de profesor de la noua academie
teologică ortodoxă maghiară, cu data de 12 octombrie 1942,
amînată apoi pînă la 1 februarie 1943.
EI îşi reia parohia de la Gyula, pe care, de asemenea, o
scoate de sub jurisdicţia lui Popoff. El va fi urmat imediat de
aproape toţi preoţii români din Ungaria trianonică. Iată ce
scrie Pr. Mîndruţău Petru în acest Izvod care se păstrează la
Cancelaria Sfîntului Sinod din Bucureşti, în original :
81. Pr. Petru M în d ru ţă u , Izvod, Dosar 528/1942, fila 184, A rh iv a C an
c e la rie i Sf. Sinod, B ucureşti.
82. N r. 7083/1 d in 4 oct. 1941.
83. Dosar 509/1941, f. 237, A rh iv a C ance larie i Sf. Sinod, B ucureşti.
84. Ibidem.
«Biserica O rtodoxă a Românilor din Ungaria triano-

nică a fost supusă unor grele încercări din anul 1940
în coace. Păstorii sufleteşti ai multor comune ortodoxe
române, au fost ridicaţi cu forţa din casele lor şi depuşi
în lagăre de concentrare. După punerea în libertate a
preoţilor, în com unele ortodoxe rom âneşti a pornit o
luptă înverşunată de convertire, credincioşii parohiilor
din Ungaria trianonică fiind forţaţi să părăsească Biserica
lor străm oşească şi să treacă la alte confesiuni, d e p re
ferinţă la cea reform ată sau rom ano-catolică, fiindcă dacă
nu vor fa ce aceasta, vor fi scoşi din slu jbele ce le au, la
comună, la sat, iar întrucît ar fi muncitori, vor fi daţi
afară fără cruţare, din industrii şi meserii» s,î.
Dîndu-şi seama că retragerea sa din Episcopia ortodoxă
maghiară şi din funcţia de rector şi profesor la Academia teo
logică ortodoxă maghiară din Budapesta, îi va atrage ura şi
persecuţia guvernului maghiar, Pr. Petru Mîndruţău cere ca
autorităţile româneşti să-l protejeze şi, la nevoie, să aplice şi
în România măsuri similare cu ce i s-ar întîmpla lui. Izvodul
său poartă data de 18 septembrie 1942 8®.
Preotul Mîndruţău va juca încă multă vreme un rol impor
tant şi pozitiv în viaţa parohiilor româneşti din Ungaria tria
nonică, pînă cînd, în cele din urmă, va ajunge conducătorul
Vicariatului ortodox Român ce se va constitui după război, cu
sediul la Gyula.
5. Prima numire de preot maghiar, la o parohie româ
nească. Ca să înţelegem că ceea ce se urmărea prin Popoff,
prin episcopia lui şi prin Facultatea de teologie maghiară era
deznaţionalizarea românilor, e de ajuns să ne referim deocam
dată la un singur episod din această aventură horthystă. La
sfîrşitul anului 1942, mai exact la 7 noiembrie, Mihail Popoff
numeşte preot la parohia ortodoxă românească din Odorhei
pe Jakab Jeno din Huszt, rutean maghiarizat. Numirea a scan
dalizat imediat pe români şi scandalul s-a răspîndit repede.
Este informat Ministerul Afacerilor Externe din Bucureşti,
iar acesta 87, informează Direcţia Cultelor din Ministerul Cul
turii Naţionale şi al Cultelor. Ministerul informează Patriarhia,8567
85. «Izvod» în Dosar nr. 528/1942, f. 182, A ih iv a C a nce larie i Sf. S i
nod, Bucureşti.
86. A se vedea şi Dosar 542/1943, f. 230— 237, A rh iv a C a nce larie i Sf,
Sinod, B ucureşti.
87. Cu adresa nr. 101847/1942.
iar Patriarhul Nicodim roagă la rîndul său Guvernul român

să facă demersuri diplomatice pentru înlăturarea preotului
numit de Popoff, spre a se reda dreptul canonic şi legitim
episcopului Nicolae Colan de la Cluj «singurul îndreptăţit de
a se îngriji de cerinţele spirituale ale românilor rămaşi în Un
garia», de a numi la Odorhei un preot român88. Nu mai sînt
necesare comentarii.
6. Alţi candidaţi pentru episcopia ortodoxă maghiară.
După cum am arătat mai înainte, Patriarhia Română interve
nise de mai multe ori la Episcopul Savatie din Praga, protec
torul lui Popoff, să-l sfătuiască să nu se mai amestece în trebu
rile românilor. Savatie promitea mereu că o va face, dar nu
lua nici o măsură.
După ce Sinodul Rus din Carloviţ l-a caterisit pe Popoff,
reducîndu-1 la starea de laic 89, guvernul horthyst a înţeles că
îi va fi greu să mai manevreze cu un Popoff caterisit. Se im
punea căutarea urgentă a unui succesor. La Patriarhia Română
ajunge numele unui oarecare candidat Iosif Arnoczky. Patri
arhia scrie imediat Ministerului Culturii Naţionale şi Culte
lor 90 şi Mitropolitului Nicolae Bălan la Sibiu, să se obţină cit
se poate de repede informaţii despre acest Iosif Arnoczky. De
asemenea, se aude că printre candidaţii la succesiunea lui
Popoff ar fi şi un preot unit, Grigore Brînzeu, care se afla în
Germania şi care era gata să se pună la dispoziţia guvernului
maghiar, trecînd la ortodoxie. Patriarhia cere guvernului ro
mân să-l aducă forţat pe Brînzeu din Germania în ţară, spre
a nu se duce în Ungaria91. La 14 decembrie 1942 Ministerul
de Externe 92 cere Patriarhiei relaţii complete despre preotul
Grigore Brînzeu, originar din Baia Mare. Cancelaria Sfîntului
Sinod arată că el a mai făcut obiectul cercetărilor Sfîntului
Sinod, încă în 1938, cînd se afla în Franţa şi făcea dificultăţi
Bisericii române din Paris. Preotul Brînzeu n-a avut niciodată
un statut limpede. Acum cîţiva ani, prin 1975, se mai afla încă
88. A dre sa nr. 3695 d in 11 ian. 1943, Dosar 509/1941, f. 240, A rh iv a
C ance larie i Sf. Sinod, Bucureşti.
89. C a te risire a e a n u n ţa tă la B ucureşti, p rin tr-o scrisoare, ide preşe
d in te le S in o d u lu i rus în e x il, m itro p o litu l A nastasie, care î l reve nd ica
pe P opoff a fi sub ju ris d ic ţia sa. El arată în scrisoare că are şi d re p tu l
şi m o tiv e canonice su ficie n te ca să-l caterisească. Dosar 509/1941, f. 304.
M o tiv u l p rin c ip a l este acela că P opoff plecase sub ju ris d ic ţia lu i Savatie,
fă ră carte canonică de ie şire de sub ju ris d ic ţia S in o d u lu i rus, Idem, i. 314.
90. N r. 1858/26 au gu st 1941.
91. Dosar 509/1941, f. 259.
92. Cu nr. 101053.
la Paris, recăsătorit, şi cerea reintrarea sub jurisdicţia Pa

triarhiei Române, în speranţa că va reuşi să devină preot la
Biserica din str. Jean de Beauvais. Situaţia şi trecutul său nu-1
recomandau însă prea bine. S-a auzit că ar fi murit în Franţa,
prin 1976.
înaintea acestora, printre candidaţi a mai figurat şi numele
unui anume Boroş 9349S.
Legaţia română din Budapesta informează Ministerul de
Externe al României 94 că Iosif Arnoczky ar fi funcţionar la
fabrica de ulei din Cluj, că ar fi absolvit teologia la Atena,
şi că s-ar fi bucurat de sprijinul partidului maghiar ardelean.
El primise într-adevăr «misiunea de a maghiariza pe români
prin Biserică».
7. Mărturia unui preot german. Un alt episod ce poate fi
citat ca trecere concretă la acţiunea de maghiarizare : parohul
bisericilor ortodoxe din Hodmezovararhaly şi Szenta, De
W iener, deşi membru al grupului etnic german din Ungaria,
refuză să se supună episcopiei maghiare a lui Mihail Popoff.
Care i-au fost argumentele ? Iată ce spune el : «Pînă la 1859
aceste două parohii au fost româneşti, cu limba liturciică şi
administraţie românească, şi au aparţinut de episcopia din
Arad. De la acea dată ele au devenit sîrbeşti ca administraţie
şi supuse autorităţii Episcopiei sîrbe din Buda. Credincioşii
lor sînt 90% români, dar maghiarizaţi, oameni bogaţi şi cu
nume curat româneşti ca : Moga, Gogan, Ardelean etc» 95.
Preotul De W iener nu se gîndea să reafilieze aceste parohii
la episcopiile româneşti; el voi să le ţină în continuare legate
de episcopia sîrbească din Buda, dar el spunea adevărul despre
ele, că sînt alcătuite din români deja maghiarizaţi, prin rupe
rea contactului cu episcopia lor din Arad la 1859.
8. Noi măsuri în vederea grăbirii maghiarizării. în timpul
acesta, situaţia generală a românilor din Transilvania ocupată,
continua să se înrăutăţească de la o zi la alta. Procesul de
maghiarizare era grăbit prin toate mijloacele imaginabile. La
18 iunie 1941 se comunica din Budapesta că Episcopiile orto
doxe româneşti din Oradea, Cluj şi Maramureş nu erau recu
noscute oficial şi preoţii români nu primeau nici un fel de
salariu ; şcolile confesionale româneşti fuseseră desfiinţate ,-
singurul liceu românesc, Liceul fondului grăniceresc din Nă-
93. Dosar 509/1941, f. 266, v . A rh iv a C a nce larie i Sf. Sinod, Bucureşti.
94. P rin ra p o rtu l cu nr. 5562/1941.
95. Dosar 50911941, î. 250, A rh iv a C a nce larie i Sf. Sinod, Bucureşti.
săud fusese pus sub conducere ungurească, directorul român

fiind înlocuit cu profesorul Eimer Felszeghi din Budapesta 96.
La diferite serbări patriotice ungureşti care se ţineau lanţ
în Transilvania ocupată, populaţia românească, în frunte cu
preoţii, era silită să narticipe şi să asculte potopul de insulte
si calomnii debitate la adresa României şi a Naţiunii române.
Dealtfel acestea erau curenlte în presa, în literatura şi în
manualele maghiare horthyste ale vremii.
în manualele de istorie, pe care trebuia să înveţe şi copiii
români, se vorbea cu dispreţ despre «descompunerea Româ
niei», iar despre români se spunea că sînt inculţi, analfabeţi,
deşi sînt cei mai numeroşi97. în romanul lui Wass Albert, Mire
a Fôk M egnönek (Cînd vor creşte copacii) 989, valahii de pe
Valea Someşului sînt murdari, hoţi, linguşitori, cruzi şi umili.
Tot aşa sînt prezentaţi şi în alt roman al s ă u ". Istorici ca
Tamâs Ludwig, falsifică istoria formării poporului român 10°,
iar pentru scriitori ca Tamasi Aron, românii sînt sortiţi să fie
slugile maghiarilor 10110234. Pentru Eugen Cholnoky, limba ţiganilor
e mult mai bogată decît cea românească, iar românii sînt îna
poiaţi, murdari şi dezordonaţi. «Horthy Miclos nu se va opri
la frontierele actuale! Ştim că şi restul trebuie să urmeze, nu
mai să dea Dumnezeu regentului viaţă lungă» 10?. în volumul
Sus honvedule pentru A r d e a l103 se pot citi pe fiecare pagină
versuri ca acestea : «Se va înroşi pămîntul, bînd sîngele va
lahilor» 101. «Horthy încălecînd pe calul său negru, va alerga
spre liniile luptătorilor. Ochii lor vor fi plini de bucurie. Copita
96. O rd. 2611/1941 a l In s p e c to ra tu lu i şcolar d in C lu j.
97. Ex. : M a n u a lu l I s t o r i a n a ţ iu n ii u n g a r e , c o n s t i t u ţ i a , g e o g r a i i a , p e n
tru c l a s e l e IV — V I a ş c o a l e l o r p o p u l a r e , ed. de M in is te ru l m ag hia r al
C u lte lo r şi In s tru c ţiu n ii p u b lice , ord. nr. 172513/1940, p. 50, 117.
98. Ed. Rêvai, Budapesta, 1943.
99. A K a s t è i y A r n y è k è b a n ( în um bra ca ste lu lu i), Ed. Rêvai, Buda
pesta, 1943.
100. Dosar « W o lk w e rd e n der Rumänien», ed. D anubians, Budapesta,
Lipsea, M ila n o , 1943.
101. M a g y e r i R ô z s a i a (T ra n d a firu l M ag hva r), ed. R ê va i Budapesta, 1941.
102. E r d ë l y K ë p e k (Im a g in i ardelene), Ed. F ra n k lin , Budapesta, 1941,
p. 163.
103. H e j r a b o n v a d E r d è l y e r t , ed. ord. V it e jilo r d in G ru p u l Z rin y i.
104. I b i d e m , p. 30.
calului va bate spuma în sîngele valahilor» 105. Românii sînt

numiţi «popor de gunoaie» 106107şi «bandă de tîlhari valahi» 1#7.
Profesorul Bela Kovrig conducătorul oficinei de deznaţio
nalizare de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Buda
pesta, a fost numit rector al Universităţii din Cluj, de unde
va dirija acţiunea de deznaţionalizare a românilor. în plus,
pentru a grăbi mersul asimilării forţate, oficialitatea maghiară
a publicat prin presă şi radio două măsuri : una era aceea de
a se introduce în şcoli uniforme, atît pentru elevi cît şi pen
tru profesori. Această uniformă urma să fie costumul naţional
maghiar 108. A doua măsură a fost difuzată la radio în ziua
de 13 iunie 1941, şi ea anunţa că toţi copiii minoritari vor fi
răspîndiţi la şcolile din regiunile ungureşti de dincolo de Du
năre, pentru a putea fi maghiarizaţi mai repede 109.
O notă din Ungaria 1101intitulată Prigoana contra Biseri
cilor rom âneşti din Ardealul cedat, relata despre acţiuni siste
matice şi deschise de persecuţie, dezlănţuite de autorităţile
horthvste. Situaţia episcopiilor ortodoxe româneşti rămînea
incertă. Este interesant de notat că, în timp ce, după cum ară
tam mai sus, nici episcopia din Cluj, nici cea din Oradea, nici
cea din Sighet, nu erau recunoscute, guvernul horthyst recu
noscuse episcopiile unite din Cluj şi Oradea ,l1. Putem crede
că era o nouă încercare de dezbinare a românilor între ei. Epis
copia ortodoxă română din Sighet nici nu mai era trecută în
lista instituţiilor, şi acelaşi lucru se întîmpla şi cu cea de Ora
dea, trecută doar ca V icariat112. Episcopia din Cluj, singura
proiectată să mai rămînă, urma să fie mutată intr-un centru
mai mic, lipsit de importanţă. Practica era, dealtfel, mai ve
che. Se ştie că pe vremea habsburgilor, vlădicii de la Sibiu,
de la Dionisie Novacovici la Sofronie Chirilovici, au fost
obligaţi să-şi mute reşedinţa într-o casă simplă de ţară din
Răşinari.
Dar să revenim la Transilvania anului 1941. «Nota» ci
tată mai sus arată că toate averile bisericilor ortodoxe fuse
105. I b i d e m , p. 34.
106. V ite s Tem esy Gyoso, î n t r e g i t o r u l d e ţ a r ă H o r t h y M i c l o ş , B ud a
pesta, 1941, p. 133.
107. E g e s z M a g y a r o r s z a g (U n ga ria în tre ag ă), ed. R eszavolgyi es târse,
Budapesta, IV , p. 23.
108. Z ia re le d in 4 iu n ie 1941.
109. D o s a r 5 0 9 /1 9 4 1 , f. 255, A rh iv a C a nce larie i Sf. Sinod, B ucureşti.
110. în re g is tra tă la M in is te ru l C u lte lo r sub nr. 2023/1941.
111. N o t ă U n g a r ia . P r ig o a n a c o n t r a b i s e r i c i l o r r o m â n e ş t i d in A r d e a lu l
c e d a t , în A rh iv a C a nce larie i Sf. Sinod, D o s a r 5 0 9 /1 9 4 1 , f. 372.
112. In v o lu m u l M a g y a r s z a g T is z t i C im , cf. D o s a r , 509, f. 372.
seră confiscate, pentru ca eparhiile să nu-şi mai poată susţine

preoţii. O largă campanie de presă împotriva Bisericilor ro
mâneşti cerea ca ele să fie închise, dărîmate, sau să li se dea
altă destinaţie. Astfel, ziarul Uj M agyarsag, din 12 octombrie
1941, cerea ca toate bisericile în stil bizantin, din secuime,
să fie distruse, pentru ca satele secuieşti să-şi reia aspectul
lor vechi şi să se restabilească «armonia maghiară» a Tran
silvaniei. Aceleaşi cereri apăreau în aceeaşi zi şi în oficiosul
guvernului maghiar M agyarorszag.
Ziarul Eşti Kurir din 19 oct. 1940, publică un articol inti
tulat : Urmele stilului bizantin vor dispare din Transilvania.
ameninţînd că un consilier budapestan pentru problemele de
artă, va merge la faţa locului în acest scop. Ziarul Szamos din
Satu Mare 113 scrie, de asemenea, cu ton injurios şi jignitor :
«Conducătorii români au construit aici o aşa numită reşedinţă
judeţeană. Cred că făceau mai bine dacă construiau un coteţ
pentru ei, fiindcă la aşa ceva s-ar fi priceput desigur mai bine
şi ar fi costat mai puţin. Este aici apoi, această nenorocită ca
tedrală ortodoxă construită în stilul bizantin al patriarhilor.
Că acest monstru arhitectonic mai există, aceasta denotă to
leranţa nelimitată a bunului pămînt maghiar, care nu se cu
tremură sub el. Insă ceea ce nu a făcut acest pămînt, trebuie
să facem noi sătmărenii, să facem să dispară fără întîrziere de
pe faţa pămîntului această creaţie de ruşinoasă amintire a în-
gîmfării balcanice» 114.
Unde sînteţi Charles DiehI, Vasiliev, Ostrogorsky, Brehier,
David Tablot Rice, Grabar, Schlumberger, să auziţi ce s-a
spus despre stilul bizantin în secolul XX 1 Bine că n-aţi fost
atunci pe aproape, că riscaţi să vi se bage un par în gură,
care să vă iasă prin ceafa voastră plină de admiraţie pentru
arta bizantină ! Iată consideraţii practice mult mai fine şi mai
subtile despre artă.
Şi apoi, ca să ne întoarcem numai pentru o clipă la «ar
monia maghiară» a Transilvaniei, să admitem că n-avem sen
sibilitate la arta bizantină, dar de ce vor fi crezut horthyştii
că «armonia maghiară» trebuie să domine pe un teritoriu de
mare majoritate românească ?
Urmarea a fost că s-au găsit imediat pretexte pentru în
chiderea a numeroase biserici, fie pentru că n-aveau preoţi,
fie pentru că se aprecia că erau rău zidite şi că ar ameninţa
113. 5 ia n u a rie 1941.
114. C ornel Codarcea, op. cit., v o i. I I mss. B ib lio te c a Sf. Sinod, B ucu
re şti, D. 81349/976, p. 60.
UN EPISOD IMPORTANT DIN LUPTA PENTfcU LIMBA ROMÂNA 509
viaţa credincioşilor, fie pentru că erau bizantine. Bisericile

româneşti din Miercurea Ciuc şi din Gheorghieni au fost
transformate în magazii de cereale pentru cooperativele ungu
reşti 115.
9. 1942 : O interpelare în Parlamentul maghiar cu pri
vire la Biserica Ortodoxă Maghiară. La 15 iunie 1942, Legaţia
României din Budapesta informa Ministerul de Externe din
Bucureşti116 şi acesta informa Patriarhia Română117 că în ziua
de 3 iunie 1942, deputatul de dreapta Mosonyi Kalmân a
adresat o interpelare ministrului Cultelor Maghiar, în care s-a
ocupat de problema Bisericii Ortodoxe Maghiare. Interpelarea
a vizat în special Biserica Ortodoxă Română din Transilvania.
El îi acuza pe preoţii români din Transilvania că în decursul
veacurilor «valahizaseră» mulţi maghiari prin Biserică şi acum
aceştia nu mai ştiau ungureşte. Ei trebuiau deci readuşi la
matca naţională prin introducerea în cultul ortodox a limbii
maghiare. Bineînţeles că afirmaţia nu era argumentată prin
nimic şi nu avea vreo bază istorică. Dar el trebuia să-şi justi
fice măsura de «reciprocitate» : maghiarizarea românilor or
todocşi prin Biserică, prin introducerea peste tot a limbii ma
ghiare şi prin înlocuirea episcopilor români cu alţii, cel puţin
străini, dacă nu maghiari, fiindcă maghiarii nu existau.
Se arăta, de pildă, că episcopii români din Cluj şi Oradea,
fuseseră aleşi după legile româneşti, deci nu mai puteau ră-
mîne în funcţie. Prezenţa lor în Transilvania era denunţată ca
fiind potrivnică intereselor naţionale maghiare, deoarece ei
vor apăra interesele românilor, iar despre episcopul de Ora
dea, Nicolae Popovici, care fusese expulzat încă din septem
brie 1940, se afirma că fugise.
Mosonyi Kalmân recunoştea că «Bisericile greco-orientale
(de pe teritoriul transilvănean n.rt.) au fost totdeauna Bise
rici naţionale, unde s-a învăţat întotdeauna în limba naţio
nală. Limba naţională a fost limba română, limba lor litur
gică», dar el găseşte acest lucru ca foarte «periculos astăzi,
cu atît mai mult cu cît aceste episcopii româneşti şi în episco
pia sîrbească de Novi Sad (Njvidek), episcopii nu au fost aleşi
conform legilor ungureşti, ci conform legilor româneşti şi sir
ii 5. Ib id em .
116. Cu nr. 4831/P.
117. Cu ¡nr. 49273 din 22 iu n ie 1942.
516 t ANTONIE PLÂMADEALÂ
beşti» 118. Mai departe el spune : «Nu se poate imagina ca tre

buinţele sufleteşti ale celor 700.000 de suflete de greco-orien-
tali, să fie îndeplinite de astfel de episcopi şi de preoţi hiro
toniţi de ei» ll9120.
El cerea, drept urmare, suprimarea limbii liturgice româ
neşti la slujbele bisericeşti, introducerea celei maghiare şi
consolidarea episcopiei ortodoxe maghiare «urgent necesară
din punct de vedere etnic şi naţional maghiar», mijloc sigur
de rezolvare, odată pentru totdeauna a acestei probleme. In
legătură cu aceasta, deputatul Mosonyi Kalman cerea minis
trului Cultelor să dea acestei episcopii ortodoxe maghiare un
statut canonic solid şi anume să apeleze la sprijinul Patriar
hiei Ecumenice. El ştia, desigur, că Patriarhia Ecumenică îşi
revendica drepturi canonice asupra diasporei ortodoxe, şi spe
ra că aceasta va fi bucuroasă să fie solicitată. Ba mai m ult:
Kalman sugera să se încheie un concordat cu Constantinopo-
lul şi să se accepte la Oradea, scaun vacant, un mitropolit «nu
român, nici sîrb sau rutean, ci grec», urmînd ca acesta să ia
sub jurisdicţia sa episcopiile ortodoxe româneşti şi sîrbeşti
din Cluj, Buda şi Novi Sad, cărora, de asemenea, să li se dea
noi titulari maghiari «corespunzători», confirmaţi de regentul
Horthy, pentru a se pune astfel capăt «iredentismului naţio
nalităţilor». El nu era de acord cu numirea lui Mihail Popoff,
socotind numirea lui în fruntea acestei episcopii, ca pe o mă
sură nepotrivită, neinteligentă, «nenorocită, contrară şi legi
lor ungureşti şi canoanelor Bisericii greco-orientale», deoarece
acesta era caterisit — spune el — de arhiepiscopul Evloghie
de la Paris şi intrat sub jurisdicţia arhiepiscopului Savatie de
la Praga fără carte canonică de la cei de care aparţinuse îna
inte. Mai mult chiar, el spune că însuşi arhiepiscopul Savatie
este pasibil de caterisire, pe motiv că l-a primit împotriva ca
noanelor pe Mihail Popoff, sub jurisdicţia sa.
Iată deci teza mitropolitului Nicolae Bălan cu privire la
Popoff şi Savatie, confirmată chiar de un ungur, în Parla
ment 12°.
118. I n te r p e la re a d e p u ta tu lu i M o s o n y i K a lm a n p r iv ito a r e la în fiin ţa re a
B i s e r i c i i a u t o n o m e m a g h i a r e g r e c o - o r i e n t a l e ( d u p ă s t e n o g r a m a C a m e r e i , în
Dosar 50911941— 1942, f. 3 4 6 , A r h i v a C a n c e l a r i e i S f . S i n o d , B u c u r e ş t i ) .
1 1 9 . Ibidem, f. 3 4 7 .
1 2 0 . în A r h i v a S f . S i n o d d in B u c u r e ş t i a v e m d a t e b i o g r a f i c e d e s t u l
d e m u l t e a s u p r a lu i S a v a t i e V r a b e c . N ă s c u t î n P r a g a , t e r m i n ă l i c e l u l î n
o r a ş u l n a t a l , d u p ă c a r e t r e c e l a o r t o d o x i e ş i ip l e a c ă î n R u s i a ( ţ a r i s t ă ) u n d e
d e v i n e m o n a h Ia M - r e a S f . A l e x a n d r u N e v s k y d in K i e v . T e r m i n ă A c a d e
m i a t e o l o g i c ă d in K i e v , d u p ă c a r e e t r i m i s c a a r h i m a n d r i t î n t r - o r e g i u n e
UN E P IS O D IM P O R T A N T D IN L U P T A P E N T R U L IM B A R O M A N A 511
Aflăm tot din interpelarea lui Mosonyi că ministrul Cul

telor din Budapesta l-a numit pe Mihail Popoff, Prepozit (ti
tlu care în Biserica ortodoxă nici nu există, remarcă Kalmân),
pe baza lui Deciaratorium Illyiicum din vremea Măriei Te-
reza. Prin această D eclaraţie, Maria Tereza suspendase Sino
dul greco-oriental şi numise ea un episcop, deoarece nu agrea
pe alesul sinodului. Kalmân spune că în cazul lui Popoff nu
se aplică însă Deciaratorium Illyricum.
Ministrul maghiar al Cultelor, Szinyei-Merse, a răspuns
la această interpelare la 10 februarie 1943. El corectează ci
frele statistice prezentate de Kalmân, arătînd că în Ungaria
există 280.000 români ortodocşi, 156.000 de sîrbi şi 160.000 de
ruteni. Totodată explică de ce guvernul regentului Horthy stă
ruie să înfiinţeze o episcopie maghiară ortodoxă şi anume pen
tru nevoile celor 40.000 de maghiari ortodocşi. E interesant
că în statistica lui Kalmân nu existau deloc unguri ortodocşi
şi ministrul îi reproşează că «i-a uitat». Adevărul era că dom
nul ministru îi inventa de circumstanţă, pentru că nu putea
d e c e h i, V o lîn ia . D u c e m is iu n e d e c o n v e r t i r e a c e h ilo r la o r to d o x ie . E
f ă c u t e p is c o p , d a r la iz b u c n ire a r e v o lu ţie i s o v ie tic e , s e r e în t o a r c e la P r a g a ,
p rin a n ii 1 9 1 9 — 1 9 2 0 . O r t o d o c ş i i d e a i c i , p u ţin i, e r a u c o n d u ş i d e u n c i v i l ,
a v o c a t u l -dr. M . C e r v e n k a . A s i s t e n ţ a o r t o d o c ş i l o r d i n C e h o s l o v a c i a e r a p e
a tu n c i a s i g u r a t ă d e u n ro m â n , d r. V ir g il C io b a n u , m e d ic ş i p r e o t m ilita r
d in C lu j, o a r e a f o s t p r e o t m u lt ă v r e m e l a V ie n a . M a i tî r z iu a r e v e n i t
în R o m â n ia u n d e a f o s t n u m it p r o f e s o r d e te o lo g ie p a s to r a l -m e d ic a lă la
I n s t i t u t u l t e o l o g i c d in B u c u r e ş t i . A m u r i t î n a n i i '6 0 , l a p e s t e 8 0 d e a n i .
în t o r s la P r a g a , S a v a t i e îl ia p e d r. C e r v e n k a ş i p l e a c ă a m în d o i la C o n s t a n -
tin o p o l, d e u n d e s e în to r c , S a v a tie a r h ie p is c o p a l C e h o s lo v a c ie i, i a r C e r
v e n k a p r e o t. A ş a s e c o n s titu ie în 1 9 2 1 — 1 9 2 2 « A r h ie p is c o p ia O r to d o x ă
C e h ă » . în c e p u n e le jo c u r i d e in flu e n ţă c a r e d u c la s u p u n e re a a c e s t e i A r h i
e p is c o p ii P a tria rh ie i S îrb e , c a r e p r e f e r ă c a a rh ie p is c o p p e G o ra z d P a v lik ,
c e h d in M o r a v i a , f o s t p r e o t c a t o l i c , p e c a r e î l ş i h i r o t o n e s c a r h i e r e u . A s t f e l
c e h i i s e î m p a r t î n d o u ă . G o r a z d d e v i n e c a p u l O fic ia l a l B i s e r i c i i c e h e . In
a c e a s t ă c a l i t a t e în 1 9 3 6 e d e c o r a t d e g u v e r n u l r o m â n c u S t e a u a R o m â n ie i,
c l . I. S a v a t i e a t r ă i t m a i m u l t î n r e t r a g e r e p î n ă c î n d , o d a t ă c u v e n i r e a
n e m ţ i l o r î n 1 9 4 1 , a c e ş t i a îl r e c u n o s c p e p i c i o r d e e g a l i t a t e c u G o r a z d . E l
r ă m în e s u p u s P a t r i a r h i e i d e C o n s t a n ti n o p o l, c ă r e i a î n t r e tim p i s e s u p u s e s e
şi G o ra z d , d e o a r e c e p a t r i a r h u l s îr b G a v r i l o e s t e i n te r n a t d e c ă t r e n e m ţi
ia r P a t r ia r h ia s îr b ă n u m a i a v e a a u t o r ita te . G e rm a n ii, d e a ltf e l, c r e a s e r ă
şi u n s t a t c r o a t , u n d e A n te P a v e l i c i în fiin ţa s e o B i s e r i c ă O r t o d o x ă a u t o
c e f a l ă în f r u n te c u e p is c o p u l G e r m o g e n , o a r e v a c ă u t a şi e l r e c u n o a ş t e r e a
a l t o r p a t r i a r h a t e . A r h ie p is c o p i a lu i G o r a z d d in C e h o s l o v a c i a î n c e t e a z ă s ă
m ai e x is te la 2 7 s e p t. 1 9 4 2 c în d a c e s t a e s te îm p u ş c a t d e n e m ţi p e n tru
a d ă p o s t i r e a u c i g a ş i l o r lu i H e y d r i c h î n s u b s o l u l c a t e d r a l e i . D e l a a c e a
d a t ă r ă m î n e s i n g u r S a v a t i e . C f. Dosar 528/1942, f i l a 3 8 , ş i Dosar 509/1941,
f i l e l e 3 6 1 — 3 6 4 ş i Dosar 542/943 f i l e l e 8 8 ş .u ., ş i f i l e l e 1 1 9 ş .u .
altfel să prezinte public nici un argument valabil pentru înfi

inţarea unei episcopii ortodoxe maghiare.
Ministrul îl apără pe Popoff şi spune că regentul l-a nu
mit administrator în virtutea rescriptului Declaratorium llly-
ricum, drept exercitat de 160 de ani de către capii statului ma
ghiar 121.
Printre cei care au susţinut interpelarea lui Mosonyi Kal-
mân, a fost mai ales deputatul Biro Istvan, secretarul partidului
ardelean 12~.
Ministrul Cultelor ar fi trebuit întrebat: dacă există atîţia
maghiari ortodocşi, de ce a trebuit ca regentul să numească
şef al unei Biserici Ortodoxe m aghiare, un cazac de pe Don,
fugit din ţara lui, şi caterisit de sinodul lui ?
A fost totuşi spre salvarea românilor din Transilvania
faptul că Patriarhia de Constantinopol, deşi şi-a arogat din
nou, în principiu, dreptul de a dispune de situaţia din Unga
ria, a amînat totuşi rezolvarea problemei, mai întîi pentru un
an, apoi pînă după încheierea războiului123.
încheierea războiului a dus şi la anularea «Diktatului de
la Viena», aşa incit, după aceea, problema intervenţiei Consta-
ntinopolului n-a mai avut obiect ca mai înainte. La împiedi
carea hirotoniei lui Popoff au contribuit substanţial şi cele
lalte Biserici ortodoxe surori, a căror opinie favorabilă punc
tului nostru de vedere, a fost desigur cunoscută Constanti-
nopolului.
în martie 1942 Consulul nostru general la Praga, V. Zabo-
rovschi, intr-un raport124 trimis Ministerului de Externe125
considera afacerea Popoff drept un «eşec maghiar» 126.
10. Un episod în cele din urmă rezolvat onorabil, din a-
ceastă tristă epopee a înfiinţării Episcopiei ortodoxe maghiare,
priveşte, cum am mai arătat în treacăt, participarea la ea, ală
turi de Mihail Popoff, a unor preoţi români din Ungaria tria-
nonică, deci dintre graniţele de dinainte de «Diktatul de la
Viena». Pînă la «Diktat», guvernul maghiar recunoscuse epis
copului de Arad jurisdicţia canonică asupra românilor orto-
1 2 1 . C o p i a i n t e r p e l ă r i i , Dosar 542/1943, f i l a 3 0 0 , 3 1 1 , A r h i v a C a n c e l a r i e i
S f. S in o d , B u c u r e ş t i .
1 2 2 . Dosar 509/1941— 1942, f i l a 3 4 2 — 3 5 1 .
1 2 3 . Dosar 509, f i l a 3 5 5 , 3 5 7 .
1 2 4 . N r. 1 6 9 2 /c .
1 2 5 . I n r e g . n r . 2 2 3 6 0 /1 9 4 2 .
1 2 6 . Dosar 509, f i l a 3 5 8 .
docşi din Ungaria trianonică, dar acum nu mai voia s-o re
cunoască. Nu-i permiteau nici episcopului Nicolae Colan din
Cluj să-i preia, aşa încît nu li se oferea decît şansa Popoff m .
Este vorba de preoţii dr. Petru Mîndruţău din Gyula, ora
şul mic românesc, Ştefan Cordoş din Bichiş, Ion Olah din Mi-
cherechiu şi Dumitru Sabău din Gyula, oraşul mare românesc.
Cum era şi firesc, aceştia au făcut pasul în atmosfera de con
fuzie şi sub frica evenimentelor imediate de după «Diktat»,
dar îndată după aceea s-au trezit, şi au revenit cu hotărîre
asupra pasului dinţii.
Octavian David, consulul român de la Oradea, i-a contac
tat, i-a încurajat şi le-a transmis sfaturile episcopilor Andrei
Mageru de la Arad şi Nicolae Colan de la Cluj. Hotărîndu-se
să se retragă din acţiunea Popoff, ei şi-au atras imediat ura
şi persecuţia guvernului horthyst. Consilierul ministerial Jes-
zenszky anunţase deja pregătirea unor măsuri de represalii, în
special împotriva preotului Mîndruţău. Ministerul de Externe
Român a mijlocit imediat ca episcopia din Arad să-i transfere
preotului Mîndruţău şi celorlalţi, salariul, ca să aibă din ce
trăi, deoarece guvernul horthyst le-a oprit imediat salarizarea.
în arhiva Sfîntului Sinod din Bucureşti există referatul
consulului Octavian David 127128 prin care anunţă ruperea defi
nitivă a preoţilor români de episcopia lui Popoff. Adunările
parohiale din Gyula —•Oraşul mare românesc, unde era preot
Dumitru Sabău, şi din Gyula — Oraşul mic românesc, unde
era preot Petru Mîndruţău, declară nule şi nevalide hotărîrile
din 1940, decizînd în mod unanim revenirea sub jurisdicţia
episcopului legal din Arad. Se trimit procese-verbale şi scri
sori Ministerului maghiar al Cultelor şi lui Mihail Popoff.
Cînd preotul Cordoş din Bichiş a făcut acelaşi lucru, el
a fost imediat acuzat de ofensă la adresa regentului Horthy,
ofensa constînd din faptul că nu se supune lui Popoff care a
fost numit de regent. Denunţul a fost semnat de preotul orto
dox maghiar Doroszlai din Seghedin. Acesta, ca trimis al lui
Popoff, a venit în parohia preotului Cordoş, a convocat comi
tetul parohial şi a hotărît introducerea limbii maghiare în bi
serica din Bichiş. Imediat a venit în parohie protopopul Dumi
tru Sabău care a contestat convocarea comitetului de către un
preot fără drepturi canonice în parohie, şi a înaintat un protest
consilierului ministerial Jeszenszky. Protopopul Sabău a fost
127. D osar 54211943, fila 228, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti,
128. Datat Budapesta, 16 februarie 1943, D osar 542/1943, filele 230— 237.
514 f ANTONIE PLÂMADEALÂ
însă silit să părăsească satul, fiind insultat de oamenii lui

Doroszlai.
Consilierul Jeszenszky a început totodată şi o campanie
de ameninţări la adresa preoţilor Sabău şi Mîndruţău, pe care
îi acuza de instigaţii. Pregătea împotriva lor o procedură dis
ciplinară «deoarece au uneltit împotriva unei deciziuni luate
de regent şi executată de guvern». Jeszenszky a ameninţat
pe Mîndruţău cu închisoarea, deoarece «împreună cu alţi pre
oţi, se opune la introducerea limbii maghiare în biserici şi
face chestiune naţională din această problemă pur bisericeas
că». Jeszenszky a refuzat să mai asculte argumentaţiile de na
tură canonică 12!), şi l-a numit pe preotul Mîndruţău «duşman
al naţiunii maghiare» 12913013.
Printre alte măsuri luate împotriva preotului Mîndruţău
şi a celorlalţi preoţi români, a fost şi deschiderea de către
Mihail Popoff, prin organele civile guvernamentale, a unei
anchete asupra gestiunii lor financiare, ridicîndu-li-se regis
trele şi arhivele m , iar preotul Mîndruţău a fost citat la Cer
cul teritorial Militar, cu notificarea că dacă nu va prezenta
în 3 zile scutirea de serviciul militar, va fi concentrat ca sim
plu soldat.
S-au făcut intervenţii la episcopul Colan să le elibereze
tuturor certificate de scutire, dar acesta primise deja ordin
să nu se amestece în parohiile din Ungaria trianonică. S-a ho-
tărît ca certificatele să fie eliberate de episcopii de Arad şi
Oradea (acesta din urmă stabilit după expulzare la Beiuş) şi,
sugera episcopul Nicolae Colan, dacă guvernul maghiar nu
le va lua în considerare, să se ia măsuri similare şi în Ro
mânia.
în acţiunea de dezlipire de Mihail Popoff şi de episcopia
ortodoxă maghiară, preotul dr. Petru Mîndruţău a jucat rolul
cel mai important. Dealtfel, aşa cum remarcă consulul Octa-
vian David, de dînsul a depins şi situaţia românilor din Tran
silvania ocupată. Dacă el ar fi sprijinit episcopia ortodoxă ma
ghiară, preoţii din Ungaria trianonică l-ar fi urmat şi pasul
următor ar fi fost întinderea episcopiei maghiare spre Tran
silvania de Nord. Un singur preot român, Gheorghe Botău din
Bichiş-Ciaba, numit preot şi al bisericii ortodoxe maghiare din
Oradea, a introdus limba maghiară în biserică. Dar acesta era
129. D osar 542/1943, fila 234.
130. Fila 235.
131. D osar 542, fila 245.
UN ERISOD IMPORTANT DlN LUPTA PENTRU LiMBA ROMÂNÂ 515
de mult sub judecata sinodului protopopesc din Gyula pentru

unele abateri de la disciplină şi urma să fie caterisit. Şi-a găsit
deci doar un refugiu temporar la Mihail Popoff.
în cele din urmă, la insistenţele episcopului Nicolae Co
lan şi ale mitropolitului Nicolae Bălan, episcopii : de Arad,
Andrei Mageru, şi de Oradea-Beiuş, Nicolae Popovici, şi-au
impus din nou jurisdicţia asupra parohiilor româneşti din Un
garia trianonică şi proiectul episcopiei ortodoxe maghiare n-a
mai putut supravieţui. La aceasta şi-au avut o contribuţie esen
ţială şi credincioşii şi preoţii din Ungaria trianonică şi cei din
Transilvania ocupată. Ei au acţionat cu curaj împotriva Deci
ziei Ministerului regal al Cultelor care 13213a hotărît să respingă
cererea parohiilor româneşti de a ieşi de sub jurisdicţia Epis
copiei ortodoxe maghiare, pe motiv că repartizarea lor sub
această jurisdicţie s-a făcut din ordinul regentului i:i3. Respin
gerea a rămas însă fără efect.
11. Aventura continuă totuşi: se g ăseşte un succesor pen
tru Popofi. Cu un Mihail Popoff contestat canonic, caterisit,
guvernul horthyst n-a putut progresa în impunerea Episcopiei
ortodoxe maghiare. Dar n-a cedat. Din aceasta se vede cît îi
era de scumpă icleea. în 1933 schimbă candidatul la episcopie.
A fost găsit în persoana unui anume arhimandrit Peterfalvi
Ianos. Au găsit şi episcopul gata să-l hirotonească, în per
soana lui Serafim Lade din Berlin, care promitea să-şi asocieze
la aceasta cîţiva episcopi ucrainieni.
Cine era acest Serafim Lade? De origine germană din Ţările
Baltice, ajuns episcop în Rusia, fuge după revoluţie, după ce
fusese caterisit pentru bigamie de către Patriarhul Serghie, va
gabondează o vreme şi prin Basarabia, unde a hirotonit clan
destin preoţi analfabeţi şi de unde a fost expulzat prin 1933.
Germanii l-au luat sub protecţia lor şi i-au încredinţat misiu
nea de a întreprinde acţiuni de diversiune în Biserica Orto
doxă, încredinţîndu-i misiuni şi puteri speciale în Polonia, în
Protectoratul Boemiei şi Moraviei şi în Ungaria. Astfel, pri
mele «isprăvi» pe care le face, e înlăturarea mitropolitului
Dionisie al Poloniei căruia i se substituie, ceea ce dă naştere
unui mare conflict în care a intervenit şi Patriarhia Ecumenică
spre a restabili drepturile celui dintîi134.
132. Cu nr. 33247/1943, semnat de Dr. Sziney Merse Jeno.
133. D osar 542, fila 248—300.
134. D osar 492, fila 291.
516 t ANTONIE PLÂMÂDEALA
La 7 iunie 1943, Ambasada română din Budapesta informa

Ministerul de Externe de la Bucureşti135136, că Ministerul Cul
telor din Budapesta a ales pentru postul de episcop al Episco
piei ortodoxe maghiare, pe un şvab maghiarizat, Sutinger
Odon care şi-a schimbat numele în Peterfalvi şi călugărindu-se
şi-a luat numele de Ianos. Avea şase clase primare, fost ca
tolic, negustor de lemne, avînd chiar un mic depozit pe str.
Elek nr. 20 Circ. XI Budapesta. în luna aprilie 1943 a fost tri
mis la Berlin cu paşaport diplomatic maghiar, unde la insis
tentele guvernului horthyst a fost făcut arhimandrit de către
episcopul Serafim Lade. Urma să mai facă o călătorie similară
îndată după aceea, spre a fi hirotonit episcop.
Iarăşi a trebuit să se mişte românii: Episcopul Nicolae
Colan merge la Budapesta şi ia contact cu diplomaţii români.
Se cere din nou ajutorul celor din ţară spre a se împiedica şi
noul proiect. Din nou încep să curgă depeşele diplomatice, co
respondenţa cu Patriarhia, cu Mitropolia de la Sibiu, şi între
acestea din urmă şi cu guvernul român.
Patriarhia explică Ministerului Afacerilor Externe din Bu
cureşti de ce apelează guvernul Horthy la episcopul Serafim
Lade : pentru că ştiau că Constantinopolul nu voia să acţio
neze înainte de sfîrşitul războiului şi ei erau grăbiţi. Se arată,
de asemenea, că Serafim era de origine germană şi protejat
de germani, aşa că se sugera să se intervină pe cale diploma
tică pe lîngă guvernul german, ca acesta să nu-i îngăduie lui
Serafim să-l hirotonească pe Peterfalvi, făcîndu-se astfel u-
neltele ungurilor împotriva noastră.
în acelaşi timp 138 Mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bă
lan şi apoi şi Patriarhul Nicodim, informau şi pe preşedintele
Consiliului de Miniştri la Bucureşti, cu amănunte despre noua
încercare maghiară de subminare a intereselor româneşti din
Ungaria de după «Diktatul de la Viena». Se arăta că Peterfalvi,
ajunsese arhimandrit împotriva hotărîrilor canonului 3 al Si
nodului VII ecumenic, prin recomandarea sa la aceasta de că
tre autorităţile civile, nebisericeşti, şi se cereau intervenţii la
Berlin, la guvernul german, căruia să i se explice cine era
Peterfalvi şi că el nu va fi recunoscut de nici o Biserică.
Intervenţiile propuse s-au făcut şi episcopul Serafim Lade
n-a mai vrut să-l hirotonească pe Peterfalvi Ianos. Ministerul
Afacerilor Externe din Bucureşti informa Patriarhia despre a
135. Cu nr. 4746/8.
136. Cu nr. 165/1943 M — 3.VII.1943.
cest lucru la 27 august 1943 137, dar cu completarea că guver

nul Horthy eşuînd cu Peterfalvi, l-a readus în fruntea Epis
copiei maghiare pe Mihail Popoff. Se pare că atitudinea epis
copului Serafim Lade s-a datorat şi intervenţiei pe lîngă guver
nul german a preotului german ortodox De Wiener, din Hod-
mezovâsârhely, care a demascat lipsa de calificare a lui Pe
terfalvi.
Guvernul horthyst dovedind o perseverenţă demnă de ca
uze mai bune, a intervenit din nou pentru hirotonia lui Popoff
la Sofia, la Constantinopol, la Belgrad, la Zagreb şi la Atena.
Se spunea chiar că doi mitropoliti bulgari urmau să sosească
la Budapesta către sfîrşitul lunii august 1943, pentru a-1 hiro
toni episcop pe Popoff 138.
Patriarhia Română nu se lasă mai prejos în exerciţiul per
severentei şi nu oboseşte. Scrie din nou Bisericii Bulgare şi
Bisericii Croate din Zagreb, ambele uşor de convins, după pă
rerea guvernului maghiar, cu rugămintea de a nu se amesteca
şi a nu trimite ierarhi pentru hirotonirea lui Popoff. De la bul
gari, Patriarhia Română se aştepta la o atitudine mai priete
nească, deoarece toţi îi considerau schismatici, cu excepţia
românilor. Totuşi bulgarii au fost singurii care n-au răspuns
la prima intervenţie românească din 1941. Biserica din Croaţia
era nou creată şi avea nevoie de recunoaştere, deci se pu
tea înţelege că le cerem un contra serviciu ca să-i recunoaş
tem şi noi. De data aceasta Sinodul Bulgar a răspuns însă. Nu
în scris, dar arhimandritul Damaschin, secretarul Sinodului,
a asigurat verbal Legaţia noastră din Sofia că nu va coopera
la hirotonirea întru episcop a lui Popoff, cu atît mai mult cu
cît acesta trecuse prin Bulgaria şi era foarte cunoscut ca avînd
o «moralitate dubioasă» 139.
12. S e c a u tă d in n o u a lt s u c c e s o r pentru Popoff. Opoziţia
cu privire la Mihail Popoff continua să se facă şi acum, în
1943—1944, tot aşa de simţită ca şi în 1940, atît în interiorul
Ungariei, din partea românilor şi a sîrbilor, cei direct ame
ninţaţi, cît şi din exterior, din partea Bisericilor Ortodoxe şi
în special din partea Patriarhiei Ecumenice, mereu în cores
137. Cu nr. 70780.
138. Notă confidenţială de la Legaţia română din Budapesta nr. 7258/8,
7 august 1943, D osar 542/1943, fila 280— 281, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod,
Bucureşti.
139. Raportul Legaţiei române din Sofia, cu nr. 972 din 22 sept. 1943,
către Min. Af. Ext. D osar 542/1943, fila 295— 296.
pondentă cu Patriarhia Română, care lansa S.O.S.-uri perio

dice şi regulate.
La începutul anului 1944, guvernul horthyst a început să
înţeleagă că nu cu oameni ca Popoff îşi va putea pune în apli
care planul de maghiarizare a minorităţilor ortodoxe. în cău
tarea altui instrument, l-a găsit repede, dar şi de data aceasta
tot în persoana unui aventurier şi, cum era şi de aşteptat,
tot în persoana unui străin, pentru cel mai simplu motiv, că
nu aveau maghiari ortodocşi nici măcar pentru a le conduce
episcopia lor maghiară !
Personajul care intra în arenă era arhimandritul Ilarion
Basdekas, parohul bisericii greceşti din Budapesta. Un ambi
ţios şi un diversionist cu trecut calificat în astfel de activităţi,
Ilarion Basdekas îşi încercase şi el norocul mai întîi în Po
lonia, ca şi Serafim Lade. Visul lui era să ajungă episcop,
oricum, prin orice mijloace. Cum nu avea alte calităţi care
să-l indice pentru un astfel de rang, nu-i mai rămăsese altceva
de făcut decît să se facă util cuiva, de la care să capete epis
copatul ca pe o răsplată pentru servicii.
Mitropolitul Nicolae Bălan a făcut largi investigaţii ca
să afle cine este acest Ilarion Basdekas şi a putut afla că fu
sese amestecat într-o încercare de deznaţionalizare prin Bi
serică, a credincioşilor ruşi de pe teritoriul Poloniei dintre
cele două războaie mondiale. El putea fi deci periculos, dacă
se angaja într-o acţiune similară de deznaţionalizare a româ
nilor din Transilvania de Nord prin introducerea limbii ma
ghiare în cultul ortodox 140.
Primul lucru pe care l-a făcut Patriarhul Nicodim, a trimis
o nouă scrisoare către Patriarhul Veniamin al Constantinopo-
lului, în care îi amintea că la 11 sept. 1941, cu nr. 257, promi
sese că nu va întreprinde nimic în Ungaria fără consultări cu
Patriarhia Română şi cu cea Sîrbească şi că, în orice caz, nu
va face nimic înainte de sfîrşitul războiului. El ruga Marea
Biserică să rămînă pe aceeaşi poziţie şi cu privire la arhiman
dritul Basdekas. Era gata chiar să trimită o delegaţie la Cons-
tantinopol, spre a se asigura că Basdekas nu va reuşi.
De data aceasta pericolul era şi mai mare, fiindcă Bas
dekas era prieten personal cu Patriarhul Constantinopolului,
Veniamin, şi el putea promite Constantinopolului că printr-
140. Scrisoarea mitropolitului Nicolae Bălan către Patriarhie, nr. 87/
1944 M din 10 martie 1944, D osar 562/1044, fila 105, 111, Arhiva Cancela
riei Sf. Sinod.
insul Constantinopolul îşi va asigura jurisdicţia asupra întregii

Ortodoxii din Ungaria. Pe cei de la Constantinopol îi interesa
mai mult acest lucru, decît în ce limbă slujeau cei din Un
garia. Dar n-a mai fost nevoie de delegaţie. Constantinopolul
n-a aprobat hirotonia lui Basdekas.
Demascat în felul acesta ca diversionist de profesie, ar
himandritul Basdekas n-a avut mai mult succes decît prede
cesorii săi, Popoff şi Peterfalvi.
13. S e m a i g ă s e ş te to tu ş i u n c a n d id a t. Guvernul horthyst
a mai găsit atunci un candidat : pe arhimandritul sîrb Ilkics
din Zambor (deci încă o dată un ne-maghiar), supus canoni-
ceşte episcopului Irineu Cirica din Novi Sad (Ujvidek). Acesta
din urmă, onorat de guvernul Horthy cu poziţia de senator
în Parlamentul maghiar, se declara gata să-i elibereze arhi
mandritului Ilkics «literele canonice», care să-i permită să
plece din eparhie şi să se pună la dispoziţia guvernului ma
ghiar.
Iarăşi agitaţie la Bucureşti. Patriarhia Română informează
Patriarhia Sîrbă despre această eventualitate, cu rugămintea
de a nu permite arhimandritului Ilkics să părăsească eparhia
de Novi Sad, spre a se face instrument al şovinismului ma
ghiar, în dauna atît a Bisericii sîrbe, cit şi a celei româneşti,
care exercită de secole jurisdicţia lor asupra credincioşilor
ortodocşi de pe teritoriul Ungariei141.
14. S fir ş itu l lu i P o p o ff. Intre timp Guvernul horthyst vă-
zînd că Popoff nu e agreat de nimeni, s-a lepădat defintiv de
el. Nu ştim ce s-a întîmplat, dar la 27 iulie 1944, Ziarul
«Curentul» din Bucureşti142 informat din ziarul maghiar «Het-
foei Hirlap» publica o notiţă prin care anunţa arestarea lui.
Aşa se încheie capitolul Mihail Popoff, care a făcut să
curgă multă cerneală prin cancelariile bisericeşti şi diploma
tice ale anilor 40—44 şi care, tot atîta vreme, a stat ca o sabie
a lui Damocles asupra capetelor românilor ortodocşi din Un
garia de după «Diktatul de la Viena».
15. A lţ i s u c c e s o r i. In timp ce probabil Popoff se afla sub
cercetări, guvernul horthyst numeşte doi substituţi de admi
nistratori ai Bisericii Ortodoxe Maghiare, în persoana unui
român maghiarizat Olâh Iânos din Mioherec şi a egumenului
Szabo Lăszld Teofan din Beregarde (Ucraina subcarpatică).
141. Scrisoarea nr. 486 din 16 martie 1944, D osar 562/1944, fila 101—
102, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
142. Nr. 5907.
Numirea lor de către Regentul Miclos Horthy apare în Moni

torul Oficial maghiar, Budapesti K ozlony 14s. Se menţionează
că au fost numiţi în temeiul art. 20 din Declaratiorum Illyricum,
deşi acest rescript s-a aplicat Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania numai pînă în 1868 143144.
Ei depun jurămîntul în faţa Ministerului Cultelor şi Instruc
ţiunii, Szinryei Merse, în ziua de 17 februarie 1944. Era limpede
că guvernul maghiar nu intenţiona să renunţe nici de data
aceasta la proiectul său. însărcinatul nostru cu afaceri ad-in-
terim la Budapesta, Dragoş Coltarciuc, informează Ministerul
de Externe la Bucureşti despre toate acestea, sugerînd să se
reia încă o dată demersurile la Constantinopol şi Belgrad, în
primul rînd pentru împiedicarea hirotoniei în episcop a lui
Ilkics, pentru care cei doi administratori substituţi urmau să
devină, după hirotonia episcopului, consilieri eparhiali. Se
cerea, de asemenea, ca episcopul de Arad să-l caterisească pe
preotul Olah pe care îl hirotonise la timpul său. Caterisirea
era cerută mai ales pentru motive publicitare şi pentru a arăta
românilor din Transilvania de Nord că cei din ţară se ocupă
de problemă, aşa încît să nu se lase pradă desperării. A fost
caterisit de episcopul Nicolae Popovici, în februarie 1945 14S.
După ce Ungaria va pierde războiul, în aprilie 1946 preotul
Olah va fi internat în lagăr, dar noul guvern maghiar îl va eli
bera pentru a-1 întrebuinţa din nou ca agitator în legătură
cu înfiinţarea episcopiei ortodoxe maghiare 146.
16. M a r e a C o titu r ă . A urmat insurecţia naţională din
August 1944 care a dus la eliberarea României şi apoi la în
frângerea Ungariei horthyste şi a Germaniei hitleriste în 1945.
Armata română a întors armele împotriva fascismului şi cu
143. Nr. 35 din 13 februarie 1944, p. 1, col. 1.
144. Rescriptum Declaratorium Illyricum N ationes din 26 iulie 1679
este prima lege de organizare a Bisericii Ortodoxe sîrbeşti din Ungaria.
Biserica Ortodoxă română din Transilvania a aparţinut de Biserica sîrbească,
în oarecare măsură, din punct de vedere administrativ, de la 1698 (cînd
episcopul Atanasie s-a unit cu Roma) pînă la 1868 cînd prin L egea IX/
1868 şi prin Statutul organic al Bisericii greco-orientale sancţionat la 28
mai 1868 s-a recunoscut completa despărţire a Bisericii Române din Tran
silvania de Biserica sîrbească şi autonomia de conducere şi organizare a
Bisericii Ortodoxe Române. In afară de acestea, Legea IX/1868 şi Statutul
Organic nu admit schimbarea unor parohii sub alte jurisdicţii şi nici schim
barea limbii liturgice.
145. Dosar 594, fila 235.
146. Dosar 594/1946, fila 228 v. în scrisoarea Pr. P. Mîndruţău şi fila
235 în raportul Consiliului general român din Budapesta.
UN EPISOD IMPORTANT DIN LUPTA PENTRU LIMBA ROMANA 52 1
sîngele a multor sute de mii de eroi, Transilvania de Nord a

fost eliberată pas cu pas şi fraţii români s-au regăsit iarăşi
împreună, după un calvar de mai mult de patru ani, cîţi tre
cuseră de la «Diktatul de la Viena». O mare nedreptate isto
rică, ce făcuse să sufere milioane de oameni, se repara astfel
cu demnitate şi fermitate şi Transilvania era readusă la matca
naţională odată pentru totdeauna.
Cuvîntul de ordine al armatei române învingătoare a fost
atunci nu răzbunarea, ci omenia. Să trecem peste cele ce ni
s-au întîmplat, cu hotărîrea de a începe zidirea unei lumi noi,
care să înceapă cu noi, în bună înţelegere cu maghiarii cu
care istoria ne-a hărăzit să trăim împreună pe teritoriul nostru
transilvan. Deşi numeric mult mai puţini, ei au ca şi noi
dreptul la o viaţă liniştită, într-o patrie comună, în care toţi
să fim fericiţi. Căci nu poporul maghiar făcuse «Diktatul de
la Viena» şi nici atrocităţile la care fuseseră supuşi românii
în cei patru ani de ocupaţie, ci o clică de fascişti educaţi şi
înfierbîntaţi anume pentru aceasta.
Odată cu aceasta lua sfîrşit şi calvarul preoţilor şi ierarhi
lor ortodocşi din eparhiile Cluj, Oradea şi Sighet. Ei şi-au putut
relua activitatea în libertate, păstorindu-şi credincioşii şi în-
văţîndu-i limba strămoşilor lor, odată cu care îşi păstrează
fiinţa proprie, identitatea naţională transmisă lor din genera
ţie în generaţie de aproape două mii de ani pe meleagurile
transilvane.
Armatele române nu s-au oprit însă în Transilvania de
Nord. Ele au participat cu tot efectivul la eliberarea Ungariei
de hitlerişti şi horthyşti. Mulţi români şi-au dat viaţa în pusta
maghiară şi între zidurile Budapestei, pentru ca Ungaria să
fie liberă şi maghiarii să-şi regăsească demnitatea naţională şi
să se poată dezvolta ca popor liber printre popoarele Europei
noi. Acest lucru nu este lipsit de importanţa şi semnificaţia
lui istorică. El e menit să însemneze o nouă cale istorică, un
început de noi relaţii, frăţeşti, din care să dispară ură, dis
criminarea, disputa şi suspiciunea, locul acestora luîndu-1 co
laborarea, ajutorul reciproc, stima şi consideraţia.
Cotitura de la 23 August a antrenat deci o cotitură şi în
relaţiile noastre cu maghiarii, cu cei din Ungaria, şi cu cei
din Transilvania, şi românii doresc cu sinceritate şi fac totul
pentru aceasta, ca bunele relaţii să fie o realitate de fiecare zi.
Aceste bune relaţii dintre naţiuni, se vor exprimate şi în
bune relaţii reliaioase. Clericii români care au luptat pentru
salvarea fiinţei limbii lor româneşti în Transilvania de Nord
522 t a n t o n ie p l a m a d e a l a
sub ocupaţie, au luptat pentru salvarea fiinţei lor naţionale,

a celui mai de preţ bun al inimii şi existenţei lor.
Lupta lor a fost apărare cu disperare. Ei n-au luptat cu limba
maghiară sau contra ei, ca limbă a maghiarilor. Tocmai de
aceea acum ei vor respecta pe maghiarii care îşi vor folosi
limba lor în România, limbă pentru ei la fel de sfîntă, cum e
limba română pentru români.
17. A v e n tu r a c o n tin u ă . Ar fi fost de aşteptat ca odată cu
înfrîngerea suferită şi cu noua orientare politică de după răz
boi, să se renunţe la ideea înfiinţării acestei Biserici Orto
doxe maghiare, de vreme ce nu avea ortodocşi maghiari.
Totuşi, gîndul de a o realiza cu orice preţ mai continuă încă
vreo trei ani. în 1946, la 17 martie, parohiile ortodoxe româ
neşti din Ungaria trianonică, în număr de 22, s-au constituit
într-o eparhie ortodoxă română, cu un consistoriu în oraşul
Gyula 147. Urmau să aleagă un episcop care să depindă de
Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti,
după cum episcopul sîrb din Budapesta depindea de Sinodul
din Belgrad.
Românii din cele 22 eparhii trimit Ministerului de Culte din
Budapesta petiţiuni, una după alta. Iată ce scrie mtr-una din
ele :
«A sosit timpul ca şi noi, ca posesori ai drepturilor
de libertate om enească, să putem trăi ca cetăţeni egali
în această patrie... Să se suprime activitatea propagandis
tică a aşa numitei Biserici O rtodoxe m aghiare, lipsită
de orice bază canonică şi întem eiată numai din iniţiativa
personală, a cărei fiinţă nu a putut fi sprijinită decît cu
ajutorul parohiilor răpite de la Biserica noastră, prin
agitarea unor lozinci patriotice ce tind la distrugerea
unităţii şi deznaţionalizarea credincioşilor ortodocşi ro
mâni din patrie (Ungaria) ... Tratamentul aplicat pînă
acum Bisericii O rtodoxe Române din Ungaria nu lezează
numai autonom ia Bisericii noastre, dar dăunează şi d e
mocraţiei m aghiare, căci patria asigură drepturi egale
pentru toţi cetăţenii săi, indiferent de naţionalitate şi
confesiune şi aşteaptă ca în ţările v ecin e maghiarii să se
bucure d e acelaşi tratament, d e a c eea nici noi nu dorim
altceva pentru românii din patrie (Ungaria), decît reali
zarea practică a libertăţii şi egalităţii de drepturi» 148'.
148. D osar 594, fila 241— 242, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
Dar guvernul maghiar — un guvern alcătuit încă din parti

dele burgheze la vremea aceea — nu intenţiona să renunţe.
Despre aceasta informează pe episcopul Andrei Mageru al
Ardealului printr-o scrisoare alarmantă Pr. P. Mîndruţău, pre
şedintele Consistoriului din Gyula 149. Se reluau aceleaşi pla
nuri care timp de mai mulţi ani nu putuseră fi finalizate.
«Noul episcop, scrie preotul Mîndruţău, va organiza Biserica
ortodoxă din Ungaria într-o singură eparhie, înglobînd toate
parohiile maghiare, greceşti, româneşti şi o parte din parahiile
sîrbeşti maghiarizate».
Printre candidaţii la postul de episcop figurau : preotul
Ştefan Popovici din Szentes, preotul maghiar loan Varju din
Budapesta, fost romano-catolic şi, ca prin minune, din nou
Peterfalvi Ianos, de asemenea fost romano-catolic 15°. Dacă
înainte îşi alegeau candidaţii dintre străini, acum ¡îi alegeau
dintre foşti romano-catolici.
Preotul Mîndruţău arată că se prevedea şi încorporarea
parohiilor româneşti în episcopia maghiară, şi că dînsul a şi
protestat la Ministerul de Culte din Budapesta. I s-au dat asi
gurări că nu se va face nimic fără asentimentul Patriarhiei Ro
mâne, de aceea el şi anunţă Patriarhia şi cere să nu se dea
curs vreunei cereri în acest sens : «I. P. S. Sa Patriarhul Nico-
dim — scrie el — în nici un caz să nu consimtă Ia ruperea le
găturilor noastre canonice cu Biserica Ortodoxă a României,
spre a fi supuşi episcopiei maghiare». Pericolul, arată el mai
departe, este foarte serios şi se urmăreşte deznaţionalizarea
noastră, proiectul episcopiei maghiare «îndreptîndu-şi activi
tatea sa de deznaţionalizare exclusiv împotriva Bisericii Orto
doxe Române» din Ungaria 151.
Era iarăşi urgentă nevoie de intervenţii. Patriarhia Româ
nă scrie Patriarhiei Ecumenice şi Ministerului de Externe şi
acesta dă sarcină ambasadorului nostru de la Ankara, Prof.
Gr. Moisil, să facă o vizită noului Patriarhi Ecumenic,
Máximos, spre a-i cîştiga adeziunea la punctul nostru de ve
dere. Prof. Gr. Moisil îl vizitează pe Patriarhul Máximos, dar
149. Nr. 92 din 5 sept. 1946.
150. Pe acest Peterfalvi Ianoş l-am cunoscut; Era acum arhimandritul
Tohannes şi prin anii '60 încă mai trăia, undeva în R.F.G., era cetăţean
german şi venea din cînd în cînd prin România, în Bulgaria şi în alte
ţări ortodoxe, tăinui,ndu-şi bineînţeles trecutul, dar cu intenţia de a se
oferi oricui sub jurisdicţie spre ¡a fi făcut episcop în occident. Nu se ştie
prea bine de ce jurisdicţie ţinea, poate de una necanonică din diaspora.
151. Scrisoarea preotului Petru Mîndruţău, Dosar 594/1946, fila 228
şi 244, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
rezultatul nu e cu totul sigur. Grecii arată că au nevoie de

venituri, şi o nouă Biserică le poate aduce cite ceva. Ei avan
sează ca posibil episcop din nou numele arhimandritului grec
Basdekas. Totuşi Patriarhul Máximos arată prietenie faţă de
România şi faţă de Patriarhul Nicodim, şi n-ar refuza o invita
ţie la Bucureşti152153.
In acelaşi timp s-a făcut şi o cerere de constituire a unei
Episcopii Ortodoxe Româneşti, la care Ministerul de Culte
maghiar nu a răspuns. Chiar şi la cererea parohiei Gyula de
a ieşi de sub autoritatea episcopiei ortodoxe maghiare — ce
rere trimisă la 31 ianuarie 1943 — a răspuns abia după trei
ani nu cu aprobare, ci doar confirmînd primirea cererii15S.
18. S fîr ş itu l a v e n tu r ii. O «Misiune Rom ână Politică In
Ungaria», face un raport către Ministerul de Externe la 8 fe
bruarie 1947 I54, arătînd că Patriarhia Moscovei, solicitată şi
ea să-şi spună cuvîntul, acţionează corect în problema înfiin
ţării Episcopiei Ortodoxe maghiare. Preotul caterisit Olah
Ianos, oportunist notoriu, se adresase printr-o scrisoare la
Moscova, cerînd să fie primit într-o vizită, împreună cu o
delegaţie maghiară, spre a perfecta înţelegerea cu privire la
intrarea sub jurisdicţia Bisericii Ruse. El primeşte un răspuns
cu totul contrar aşteptărilor lui. Patriarhia Moscovei, sub
semnătura arhimandritului Kolcinsky şi protoiereului Smirnov,
îi scrie că nu se poate fixa o dată pentru vizita la Moscova şi
că, chiar dacă s-ar fixa, el, Olah, n-ar putea fi acceptat, atîta
vreme cît n-a obţinut iertarea de caterisire din partea epi
scopului Oradiei, Nicolae Popovici. Totodată, i se aduce la
cunoştinţă că parohiile ortodoxe româneşti din Uncraria nu vor
putea fi primite sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, fără
permisiunea Patriarhiei Române. Un răspuns cum nu se putea
mai corect.
Preotul Olah îşi dă seama că nu mai e nimic de făcut alt
ceva, decît să înceapă demersuri stăruitoare pe lîngă episcopul
Nicolae Popovici ca să-i ridice caterisirea. Promite că va aban
dona Biserica Ortodoxă Maghiară. Caterisirea îi va fi ridicată
în 1951 de către episcopul Andrei Mageru, locţiitor al epi
scopului Oradiei. Autorităţile maghiare, luînd cunoştinţă de
152. Scrisoarea Min. Af. Externe ,nr. 40442/17 sept. 1946, D osar 594/
1946, fila 229, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod, Bucureşti.
153. Adresa Min. Cultelor a Patriarhiei Budapesta nr. 81399 din 6
august 1946, cf. Dosar 594, fila 243.
154. Cu nr. 265, din Budapesta.
poziţia Patriarhiei Moscovei, se arată mai biuevoiLoare iată

de cererea românilor şi, în curînd vor recunoaşte Vicariatul
ortodox român din Gyula155, care în fapt funcţiona din 17
martie 1946.
Acest Vicariat funcţionează şi în prezent. El a avut multă
vreme în frunte pe preotul Petru Mîndruţău, pînă în anul 19/6,
cînd retrăgîndu-se a fost înlocuit de preotul Teodor Misaroş.
Vicariatul are 19 parohii şi 2 filii, cu un număr de aproxima
tiv 20.000 de credincioşi. Raporturile cu guvernul maghiar sînt
bune. El funcţionează ca unitate autonomă, dependentă cano
nic de Patriarhia Română în ceea ce priveşte hirotonirile de
preoţi, Sfîntul Mir şi alte probleme canonice — prin Episcopia
de la Arad, — avîndu-şi însă propria organizare administra
tivă, după Statutul şagunian din 1868.
în ceea ce priveşte episcopia ortodoxă maghiară, ea s-a
redus în cele din urmă la un protopopiat cu şapte parohii ma
ghiarizate, care depind canonic de Patriarhia Moscovei. Sîrbii,
după moartea episcopului Zubcovici în 1961, s-au organizat şi
ei, ca şi românii, într-un Vicariat supus canoniceşte Patriarhiei
de la Belgrad.
Aşa se termină istoria acestei încercări de deznaţionalizare
a românilor ortodocşi din Transilvania de Nord prin introdu
cerea limbii maghiare în cult. Ea a produs, la timpul său, multă
amărăciune şi a tinut în încordare zi şi noapte, ani de-a rîn-
dul, nu numai pe românii direct ameninţaţi, căzuţi sub inci
denţa «Diktatului de la Viena» şi încorporaţi la Ungaria hor-
thystă, ci şi pe cei din Ţara-mamă, care au resimţit tot atît de
grav durerea celor ce se puneau la cale acolo.
Urmărind etapele dramatice ale acestei confruntări, n-am
făcut altceva decît să însemnăm, cum spuneam mai la început,
încă un episod din lu p ta p e n tru lim b a ro m â n ă , pentru apă
rarea şi păstrarea ei, la care şi-au adus şi clericii noştri con
tribuţia lor esenţială, apărînd astfel fiinţa neamului în vre
muri de restrişte.
19. E p ilo g d u pă c îte v a d e c e n ii. Românit n-au făcut nici
odată aşa cu nimeni. Nici în trecutul îndepărtat, nici în
cel mai apropiat şi nu fac nici azi. Avem şi noi între graniţele
noastre naţionalităţi conlocuitoare, inclusiv maghiari. Amin
team în treacăt la început că, unii horthyşti fugiţi prin America
şi prin ţări occidentale europene şi-au descoperit după decenii
155. D osar 610/194?, filele 321—324, Arhiva Cancelariei Sf. Sinod,
Bucureşti.
vocaţia de calomniatori şi, uitînd ce-au făcut în Transilvania

de Nord după «Diktatul de la Viena», se prezintă astăzi în
postură de moralizatori, ea şi cum ar şti ei mai bine, de acolo
de unde stau ascunşi, ce se întîmplă la noi şi cum sînt tratate
naţionalităţile conlocuitoare 156.
Despre aceasta vorbesc la noi, mai bine decît oricine, însăşi
laptele. Problema la noi nu există, pur şi simplu pentru că cei
care trăiesc împreună cu noi văd bine şi simt în viaţa lor de
toate zilele, că statul român îi tratează ca pe cetăţeni egali,
fără deosebire de naţionalitate. Tot aşa şi în ceea ce priveşte
drepturile lor religioase.
Folosesc în cult lim ba lor maternă, lim ba maghiară. Ni
meni, nicăieri nu i-a obligat şi nu-i obligă, nu le cere, nu le
recomandă să-şi înlocuiască limba lor, cu limba română. Vizi
tatorul străin poate trece din biserică în biserică, în oraşele
şi în satele în care există maghiari, inclusiv în capitală, şi va
auzi peste tot, în bisericile lor, limba maghiară. Cărţile lor
de slujbă sînt, bineînţeles, în limba maghiară şi se tipăresc
în România. Bisericile lor, fie că sînt catolice sau protestante,
sînt toate deschise şi au toate preotul sau pastorul lor, pre
gătiţi la şcoli superioare teologice în România, şcoli cu limba
de predare maghiară.
Credincioşii de naţionalitate maghiară au 1981 lăcaşuri de
cult (1775 de biserici şi 206 case de rugăciune). Şi-au construit
în ultimii ani 16 noi biserici şi 7 case de rugăciune, şi au re
novat 501 biserici şi 17 case de rugăciune. S-au ridicat biserici
noi, romano-catolice la Tg. Mureş, Cărei, Ghimeş-Făget, bise
rici reformate la Oradea şi Bucureşti i(«Calvineum»), case de
rugăciune la Braşov şi Cluj-Napoca etc. In 364 biserici mo
numente istorice şi de arhitectură — bineînţeles arhitectură
specifică naţionalităţii şi cultului respectiv — statul a inves
tit în ultimii ani peste 7 milioane lei. Ele pot coexista în pace
cu bisericile bizantine, ortodoxe, ale românilor şi sînt restau
rate şi înfrumuseţate în acelaşi ritm de prioritate. Aşa au fost
restaurate, sau sînt în curs de restaurare prin lucrări de mare
amploare, catedralele romano-catolice ale maghiarilor din Alba
Iulia şi Cluj-Napoca, bisericile reformate din Cluj-Napoca,
Dej, Aiud, Tg. Mureş şi altele.
156. A se vedea spre ax. art. «Hunii la Paris», de Mihnea Gheorghiu,
în «Luceafărul», ian. XXI, 18, 6 mai 1978.
UN EPISOD IMPORTANT DlN LUPTA PENTRU LÎMBA ROMÂNĂ 52?
Se botează toţi cu numele cu care vor, potrivit tradiţiei

cultului şi naţionalităţii lor şi nimănui nu i-a trecut prin cap
să-i oblige, sau măcar să-i sfătuiască, să-şi românizeze numele.
Formele de organizare ale cultului căruia îi aparţin, sînt
în întregime hotărîte de ei înşişi. Au în România episcopi ro-
mano-catolici, reformaţi, luterani, au episcop unitarian. Toţi
sînt recunoscuţi de stat şi statul le asigură salarii şi pensii.
Tot personalul de cult are drept de opţiune cu privire la limita
de vîrstă pentru pensionare.
Naţionalităţile conlocuitoare din România au şcoli cu limba
de predare maghiară, iar corpul profesoral, peste tot, este
plătit de statul român. Acesta, pentru nivel primar, mediu,
secundar şi universitar, inclusiv şcoli teologice pentru pregă
tirea clerului. Studenţii naţionalităţilor conlocuitoare merg la
studii în străinătate şi şcolile lor din România pot primi, la
rîndul lor, studenţi străini. Aşa se petrec lucrurile la Institu
tul Protestant Unic cu secţia germană la Sibiu şi cu cele trei
secţii maghiare la Cluj-Napoca. Studenţii maghiari din Româ
nia studiază teologia în Italia, Franţa, Elveţia, R. F. Germania.
Romano-Catolicii au şcoală de cantori la Alba Iulia şi Insti
tute teologice de grad universitar la Iaşi şi Alba Iulia, în
limba pe care o doresc.
în seminariile teologice ale baptiştilor, adventiştilor şi pen
ticostalilor, studiază şi studenţi maghiari care aparţin acestor
confesiuni.
Nimeni nu s-a gindit m ăcar să nu recunoască ierarhii şi
d iocezele m aghiare din România sau să-i oblige pe studenţii
maghiari să-şi facă pregătirea în Institutele româneşti.
Legăturile lor cu Ungaria sînt libere. Conducători de culte
şi teologi ca Nagy Gyula, Szedreszy Pal şi Juhasz Istvan sînt
doctori «honoris causa» ai Academiei de teologie din Debreţin-
LJngaria. Alţi profesori maghiari sînt doctori «honoris causa»
ai unor facultăţi de teologie din Elveţia, S.U.A., ca de pildă
Prof. pensionar David Gyula, episcopul Kovacs Lajos ş.a. Stu
denţi maghiari din Ungaria vin să studieze teologia în România.
Institutul teologic unic din Cluj-Napoca, cu limba de predare
maghiară, a acordat doctoratul «honoris causa» unui episcop
din Ungaria, Tibor Bartha.
Nici un episcop maghiar şi nici măcar vreun laic n-a fost
vreodată expulzat în Ungaria sau silit pe vreo cale să emigreze,
să părăsească Transilvania, locul în care s-a născut.
Maghiarii îşi au propria lor presă zilnică de informaţie ge
nerală, presă culturală periodică, largi emisiuni la radio şi tele
528 f ANTONIE PLĂMĂDEALĂ
viziune, ocazii regulate de a se produce pe scene, pentru că au

teatre proprii în toate oraşele în care au suficientă populaţie
pentru a avea un teatru. Bisericile maghiare, reformată, evan
ghelică S. P. şi unitariană, editează două reviste : «Reformatus
Szemle» şi «Keresteny Magvetö», iar episcopia evanghelică
C.A. din Sibiu editează revista Kirchliche Blätter. De asemenea,
«îndrumătorul creştin baptist» are şi pagini în limba maghiară,
aşa cum are pagini în ebraică şi «Revista cultului mozaic», de
altfel, singura revistă în această limbă în toată Europa.
Bisericile naţionalităţilor conlocuitoare întreţin relaţii nor
male cu organizaţiile creştine internaţionale la care s-au putut
afilia liber. Plătesc cotizaţiile de rigoare, obţinînd de la statul
român schimbul valutar necesar şi reprezentanţii lor călătoresc
în străinătate ori de cîte ori e nevoie. Aşa, sînt membri în Fe
deraţia Mondială Luterană, Alianţa mondială reformată, Aso
ciaţia internaţională a libertăţii religioase (I.A.R.F.). Aceasta
din urmă are chiar preşedinte pe episcopul unitarian de naţio
nalitate maghiară din România, K ovacs Lajos. Unii sînt, de
asemenea, membri în Conferinţa Creştină pentru Pace, în Con
ferinţa Bisericilor Europene şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor.
Anual, de două-trei ori, profesorii de teologie din România,
indiferent de confesiunea căreia îi aparţin, participă la C on fe
rinţe teologice in terconîesionale organizate pe rînd la Bucu
reşti, Sibiu şi Cluj-Napoca. In acest din urmă oraş, gazda nu
este Seminarul teologic ortodox, ei Institutul Protestant Unic,
cu limba de predare maghiară. Se realizează astfel contacte
importante şi se leagă prietenii. Atmosfera ecumenică din Ro
mânia e cunoscută astăzi în toate cercurile religioase din lume.
Ea n-ar putea fi aşa, dacă naţionalităţile din oare sînt alcătuite
aceste culte, ar fi subiectul vreunei discriminări din partea
cuiva.
20. D e s p re t o a t e a c e s t e a a ş v r e a s ă la s s ă v o r b e a s c ă c h ia r
c îţ iv a d is tin ş i r e p r e z e n ta n ţi a i c u lte lo r p r o te s ta n te d in R o m â n ia ,
doi dintre ei de naţionalitate maghiară, dr. Laszlo Papp, episcop
reformat de Oradea, dr. Lorand Lengyei, profesor la Institutul
Protestant Unic din Cluj-Napoca şi dr. A lbert Klein, episcop
evanghelic de Sibiu. Citez dintr-un articol cu titlul « B is e r ic ile
d in R o m â n ia s în t lib e r e » , apărut sub semnătura celor trei în
ziarul «The Target», publicat la Nairobi, în timpul celei de-a
V-a Adunări generale a Consiliului Mondial al Bisericilor 157 :
157. «The Target», 8 decembrie 1975, p. 5.
«Am dori să dăm cititorilor ziarului Target informaţii

ex acte despre situaţia din România, spun au torii a rtico
lului. Bisericile creştine din România îşi desfăşoară acti
vitatea în conform itate cu specificul lor, într-un climat
de deplină libertate, garantată de leg ile ţârii. Fără să se
ţină seam a de numărul de credincioşi, toate B isericile se
bucură d e drepturi eg ale cu privire la organizarea şi acti
vitatea lor. Pe această bază, care exclude orice fe l de
prozelitism, Bisericile din România, inspirate d e duhul
ecumenismului contem poran, au relaţii frăţeşti între ele,
în respect reciproc, urmărind să se apropie cît mai mult
una de alta ca să-şi aducă împreună contribuţia spirituală
şi m aterială la bunăstarea întregii ţări».
în con tin u are, cei tre i au tori se re fe ră la alte situaţii spe
cifice şi fav o rab ile ecum enism ului lo ca l din Rom ânia.
«Relaţiile ecum enice existen te între B isericile creştine
din România nu se lim itează numai la con tactele dintre
conducătorii lor şi dintre teologi, ci merg pînă jos la cele
mai mici parohii, la contacte între credincioşi, aşa încît
este exclusă orice posibilitate de prozelitism ortodox sau
de «rom ânizare» a ungurilor. Bisericile protestante din
România au cinci episcopi, parohii bine organizate, pastori
bine pregătiţi în Institutul Protestant Unic de grad univer
sitar. Credincioşii au locuri de închinare şi îşi practică
credinţa în deplină libertate religioasă şi îşi prim esc edu
caţia religioasă în lim ba lor maternă, maghiară sau g er
mană.
Egalitatea tuturor Bisericilor din România în faţa leg i
lor statului, respectul lor reciproc şi condam narea comună
a prozelitismului, existenţa unui număr suficient de ep i
scopi şi pastori protestanţi, care asigură din belşug
asistenţa credincioşilor lor, ca şi participarea lor fără
nici o discriminare la viaţa politică a Statului, toate a c es
tea sînt argumente puternice care resping orice acuzaţie
de «de-protestantizare» sau de lipsă de libertate pentru
populaţia m aghiară din România.
Fără nici o excepţie, minorităţile naţionale din Rom â
nia se bucură de toate drepturile care le permit să-şi
păstreze în întregim e entitatea etnică. In România există
ziare, publicaţii, şcoli, teatre, opera, radio şi program e
T.V. în lim bile materne ale naţionalităţilor conlocuitoare.
R evistele religioase sînt publicate de Bisericile Pro

testante in lim ba m aghiară şi in lim ba germană pentru
clerul lor, pentru şcolile teolog ice ca şi pentru credincioşi.
Am avea să adăugăm, de asem enea, că pretinsa «opre
siune» la care ar ii supuse Bisericile Protestante, este
respinsă de faptul că astăzi se zidesc noi biserici pentru
comunităţile protestante. Spre exem plu, in Oradea s-a
clădit o nouă biserică reform ată pentru o comunitate
care nu şi-a avut propria biserică niciodată de la R e
formă».
Mai departe, se vorbeşte de studenţii maghiari din Româ
nia care merg la specializare în străinătate. Apoi se referă la
Biblie :
«Mii şi mii de exem plare ale Bibliei au fost primite de
la Alianţa M ondială Reform ată şi d e la alte Biserici su
rori, cu perm isiunea Statului, Biblii care au fost distri
buite în ţară şi, desigur, nu ne vom opri aici. Cărţi de cult
şi de studii teolog ice se tipăresc în România.
M inoritatea m aghiară şi Bisericile de lim bă maghiară
— reform ată şi luterană — ca şi celelalte naţionalităţi şi
Biserici în general, se bucură în România nu numai de
com pletă libertate religioasă, dar prim esc şi ajutoare
substanţiale de la Stat, ca să poată duce o viaţă normală».
A nu recunoaşte aceste lucruri despre situaţia din România,
spun cei trei autori ai articolului «ar fi un păcat împotriva
evidentei».
Şi autorii conchid : «Am fi foarte fericiţi d acă politica cu
privire la naţionalităţile conlocuitoare, ar fi în toată lumea
asem ănătoare cu cea practicată în România».
*
Biserica noastră are astăzi comunităţi ortodoxe româneşti

aproape pe tot globul. Putem subscrie la cele de mai sus, fără
nici o teamă că, — tratat prin comparaţie cu modul cum tra
tăm noi naţionalităţile conlocuitoare, — vreun român stabilit
undeva pe glob, sau vreo comunitate românească, ar avea de
suferit vreo discriminare.
INDICE
A B ăiaşa, D„ p. 380.
B ălăcean u , C„ p. 284— 285.
A aron, F lorian, p. 36. B ă lcescu , N„ p. 38, 297, 301, 323.
A d am ov ici, G herasim , p. 264. Bdnulescu-Bodoni, Gavriil, p. 432.
A ddison, p. 243. Bărnuţiu, Sim ion, p. 317— 319.
A drian, B otoşăn ean u l, p. 386. B ărsean u , A ndreiu, p. 338, 345.
A lbala, Radu, p. 311, 312. B eciean u -Ian cu , A d ela , p. 83, 411.
A lbert, W ass, p. 506. B ek csics, G ustav, p. 480.
A lecsan d ri, V., p. 305, 310, 323, 324,
B erg ler, St., p. 240.
336.
B erin d ei, Dan, p. 294, 297.
A ndrei, Sf. Apostol, p. 368.
B eza, M arcu, p. 17.
A ndrutsos, Hristu, p. 482.
Bianu, I. şi N erv a H od oş, p. 227, 234,
A nghel, Paul, p. 23, 25, 32, 34, 36,
37. 373, 428.
Antim, Ivirean u , mitropolit, p. 6, 78, B iblia, {V. şi N. Testament, ediţii
93, 112, 145, 216. româneşti) p. 4411—442.
A ntonie, Ieromonah, Moldovita, B îrsăn escu , St., p. 11, 28, 32, 33, 34,
p. 228. 36, 114, 127, 139, 145.
A ristea, om politic, p. 436. B iaga, Lucian, p. 75, 129, 154, 249,
A ristobul, p. 437. 264, 310, 477.
A rnauld, de Pomponne, p. 178. B ob, Ioan , p. 253.
A rpad, p. 486. B obu lescu , C„ p. 134.
A sachi, G h eo rg h e, p. 6, 103, 141, B o d ea , C orn elia, p. 301.
162, 266— 275, 287.
B o d o g a e, T., p. 85, 186, 248.
A sachi, L eon , p. 266, 267.
A san, Ioan , împărat, p. 192. B o erescu , V., p. 322.
A tan asie, al Alexandriei, p. 177. B ogdan , P. Damian, p. 68.
A tanasiu, D. A., p. 361. B ogdan, Duică, C„ şi P op a L issea-
A tila, p. 456. nu, G„ p . 276, 281, 286, 287, 291,
Augustin, D eac, dr., p. 474. 292, 295, 299, 302.
A ureiian, împărat, p. 258, 262. B ogdan , Ion, p. 22, 38, 47, 117.
A utori an tici, p. 205, 245, 249, 371. B ogdan , V o d ă , p. 8.
Boiu, Z aharia, p. 340, 345.
B B olintineanu, D„ p. 405.
Balinţ, Sim ion, p. 383. B olog a, la c o b , p. 345.
Barbu, Eugen, p. 94, 96. B olog a, V ., p. 345, 347.
Bariţiu, G., p- 252, 256, 294, 297, B olşacov .-G h im p u , A. A., p. 67.
298, 332, 337, 339, 344, 347. B on ap arte, N ap oleon , p. 284, 295, 305.
B asarab, M ircea, p. 99. B on lin ie {-inus), p. 205, 210, 346.
B asarab, N e a g o e, p. 6, 13, 17. B orza, Al., p . 316.
B a sd ek a s, Ilarion , p. 518, 519. B otău, Gh„ p. 514.
B ădărău, Dan, p. 246. B ran cov ici, M axim , mitropolit, p. 20,
Bălan, lo a n ic h ie, p. 388. 331.
532 INDICE
B ranişte, V aieriu , p. 316, 348. Ciucanu, E u stoch ia, p. 388.

Brătianu, I. C., p. 301, 336, 379. C iu chin del, G„ p. 254.
B rătulescu, V., p. 93. C iuhandru, G h eo rg h e, p. 57, 125, 474.
B răn cov ean u , C onstan tin , p. 9, 62, Ci u rea, AL, p. 93, 160, 164r-465.
138, 145, 156, 171, 216, 217, 330, C lim en t, episcop de Rîmnic, p. 98.
372. C o co ra , G a b riel, p. 89, 357.
B reazu, G eorg e, p. 115. C o d a rcea , C., p. 480, 486, 508.
Bucur, B arbu -S ebastian , p. 115. C o jo ca ru , L, p. 403.
Buiat, T. G., p. 39, 41, 93. C olan, N„ p. 283.
Bulgăr, G h eo rg h e, p. 63, 107, 154. C om an, I., p. 410.
C om an, V., p. 70.
C C onstantin, c e i M are, împărat, p. 181.
C on stan tin escu , la şi, P„ p. 96.
C a ca v eia s, Ierem ia, p. 244.
C on stan tin escu , M irón şi Ş telan
C alinic, Sfintul, d e la C ern ica , p. 31,
Pascu, p. 482.
44, 120, 336.
C on stan tin escu , Paul, p. 311
C antacuzino, Stolnicul, C„ p. 6, 170,
Copoiu , N„ p. 374.
189, 192— 216, 234, 265.
C o rb ea , D avid, p. 174, 199, 215.
C antacuzino, I. Dr„ p. 464.
C oresi, diacon, p. 69, 129, 442, 320.
C an tacuzino, Şerban , p. 194, 217, 447.
C orn ea, Paul, p. 311.
C antem ir, D imitrie (cărturar, domn Corvin, loan, p. 211.
ni Moldovei), p. 6, 28, 34, 61, C osm a, lorg u , p. 385.
152, 156, 161, 242— 251, 265, 349, C osm a, V io rei, p. 115.
366.
C ostach i, 'Veniamin, p. 6, 27, 69, 277,
C a rag iale, 1. L„ p. 309, 348. 345.
C arioiil, loan , p. 62, 201.
C o stea , Tr., p. 488.
C arol, domnitor, 378, 380, 445, 446,
C ostin, M irón (cronicar), p. 28, 132,
447.
186, 216, 349.
C artojan , N„ p. 61, 82, 96. C oşbu c, G., p. 348, 405.
C asian, Cernioanul, p. 44- C rim ea, A n astasie, p. 125.
Cdciuld, O iim p, p. 93. C ristea, AL, p. 317.
C ălin escu , G., p. 94, 110, 214, 219,
C ristea, M irón (patriarh), p. 296, 322,
246, 260, 264, 265, 274, 310, 393, 417, 424, 430, 448, 482, 483.
313—315.
C ristescu , D„ p. 159.
Cân d ea , V irgil, p. 11, 18, 22, 37, 39,
69, 78, 95, 124, 134, 146, 148, 156, Crom er. M artin, p. 208.
159, 160, 198, 200, 210, 219, 230, Cronţ, G h eo rg h e, p. 133.
233, 244, 245, 389, 440. Cruţiu, M elan ia, p. 464.
C eau şescu , 'N„ p. 389. C unescu, G h eo rg h e, p. 134.
Cernovodeanu, P., p. 243. Curticdpeanu, V ., p. 339, 347.
C etleric o v , S erg h ie, p. 119. Cuza, Ion, A lex an d ru , p. 9, 326, 329,
C hen di, ila rie, p. 347. 330, 336, 355, 361.
C h esa rie, episcop, Rîmnic, p. 99, 137.
C hialda, M ircea, p. 389. D
C hihaia, P., p. 30, 31. D am aschin, episcop de Rîmnic, p. 98.
C hishu ll, Ed., p. 199, 201. Daniii, Sihastrul, p. 9, 10.
C hiţescu , N., p. 62, 88. David, P. L, p. 6, 81, 95, 119, 140,
C hiţim ia, /., p. 24, 29, 30, 32, 34, 37, 145, 158, 465, 242, 248.
38, 43, 80. D ăscăiescu , D., p. 326.
C ioban u , G h eo rg h e, p. 115, 304, 311. D eceba!, rege, p. 257.
C ioban u , Şt., p. 68, 74, 117, 160. D elch iaro, M. A., p. 94, 198.
C ipariu, Tim., p. 333, 344, 347. D ensuşianu, A ton , p. 27, 276, 313.
INDICE 533
D ensuşianu, O vid, ip. 83, 108. F otin o, D ion isie, p. 306, 308.
De W ien er, p. 505, 517. F otios, Patriarh de C-pol, p. 482, 483.
D espina-M aliţa, soţia lui Neagoe, Foy d e la N eu v ille, p. 178.
p. 20.
D iacon ovici, C orn el, p. 345, 347. G
D im a-D răgan, C orneliu , p. 198. G alaction , G ala, p. 82, 223, 233,
D ionisie, Exigul, p. 101. 415— 457.
D ionisie, R om ano, p. 357, 460. G alien (Galeriu), lîmpărat, p. 262.
D ochia (D acia), p. 274. G a let iu, C., p. 379.
D obrescu , Al., p. 305. G avriil, Uric, miniaturist şi copist,
D obrescu, N„ p. 146, 337. p. 11.
D ositei, patriarhul Ierusalimului, p. Gelu, G lad, M enum orut, voievozi
62, 79, 166, 178, 221, 223. transilvani, p. 212, 372.
D osoitei, mitropolitul, p. 28, 78, 95, G eo rg escu , Ion, p. 298.
105, 166, 216, 345. G eo rg escu , Titu şi B âld escu Em ilian,
D ragom ir, Silviu, p. 348. p. 147.
D ragoş, V o d ă , p. 274. Georgescu, V. 1., p. 93.
Dion, C„ p. 420, 421, 428, 434, 435. G erota, Gr., p. 464.
Duţu, Ai., p. 90, 100— 101, 109, 116, G h en ea , C ristian, p. 115.
261, 265. G h eo rg h e, Gastriotul, p. 174, 215.
G h eo rg h e, mitropolitul Moldovei,
E p. 161— 163.
E der, p. 258. G h eo rg h e, stareţul, p. 31, 44.
E iesiu, P etre, p. 306. G h eo rg h e, Ş telan , domn, p. 168, 228.
Ettim ie, B irlàdean u l, p. 386. G h eorg h iţă, /., p. 130, 136, 272.
E itim ie, (cronicar), stareţ, M-rea G herasim , C ristea-P iteştean u l, p. 380,
Căpriana, p. 67, 1:17. 381, 382, 388.
Ettim ie, mitropolit, p. 133. G herm an , ide Nissa, p. 170, 218, 224.
Eftimiu, V ictor, p. 347. G h eţie, /., p. 68, 72, 76, 131.
E liade, P om piliu, p. 350. G h ib ăn escu , G„ p. 169.
Elian, A l. p. 42, 96, 144, 152, 156, G hibu, O nisilor, p. 110, 279, 288, 289,
164, 182, 190. i 292.
E m inescu, M„ p. 37, 63, 88, 106, 153, Ghica, Gr., p. 271, 325, 357.
269, 310, 333, 348, 390, 414. G hica, Ion , p. 306, 350.
E nàceanu, G h en ad ie, p. 191. G ingis, Chan, p. 486.
Erasm d e R otterdam , p. 42. G iu glea, G„ p. 129, 143.
E rbicean u , C., p. 116, il32. G iu rescu , C. C., p. 160, 202, 371,
Eroi, «1877», p. 379. 374, 388.
G iu rescu , Dinu, p. 22, 23.
E ustatievici, D im itrie, 261. G îrb o v icea n u , P., p. 334.
Eustaţiu, Protopsaltul, p. 66. G îrlean u , Em„ p. 324.
E vagrie, Ponticul, p. 55. Goga, Oct., p. 336, 345, 348, 405.
G oldiş, V., p. 295, 348, 394, 396, 475.
F G o lescu , Dini cu, p. 147.
F ecioru , D., p. 65, 134. G on ţea, V., şi Al., p. 11.
F en ëlon , p. 243. G orazd, a l Cehiei, p. 498.
F ilad eliu l, P tolem eu , p. 222. G recen ii (Radu şi Şerban), p. 155,
Filip, M old ov ean u l, p. 130. 170, 199, 216, 234— 235, 418.
F ilip escu , C„ p. 323. G recu , V a sile, p. 27, 38, 41, 49, 50,
P ilotei, M onahul, p. 66, 143. 58, 59|, 60.
Flavius, Io sil, p. 148, 231. G rig ore, D ascălu, p. 121.
Flavian, A ron, p. 333. Grigoraş, N„ p. 8, 386.
534 INDICÉ
Grigorie, Sfîntul, D ialogul, p. 257. J

Grigorie, Rîmniceanui, p. 137.
G rigorie, Ţ am blac, p. 66. Ja c q u ier, H., p. 107.
G rigoriu, T h eo d o r, p. 311. Ja m e s , Al. G riev e, p. 438, 445,
Guţu, G h eo rg h e, p. 250. Ju stin ian — C hira, M aram ureşeanul,
p. 384.
H Ju stin ian , împărat, p. 166.
Ju stin ian , Patriarh, p. 370.
H acqu et, că lă to r au striac, p. 10.
H aneş, V. P„ p. 227, 237. K
H anţă, Al., p. 83, 93, 110, 118.
H arv ey, V/iiliam , ,p. 121. K alem ăn , M oson yi, p. 509, 510.
H aşdeu, B. P., p. 36, 37, 38, 57, 61, 92, K em p ter, E n g eibert, p. 175.
105, 245, 310. K og ăln icean u , M„ p. 36, 252, 274,
H ieronim , Raguzanul, medic la curtea 297, 301, 322, 376—378, 390.
lui Neagoe, p. 22, 41.
H itchins, K eith, p. 123. L
H itler, A doli, p. 484. L av rov , P. A., p. 37, 38.
H odoş, N erv a, p. 65. Lam brior, A., p. 68.
H oria, C loşca şi C rişan, p. 393. L azarev ici, D., p. 336-
Hrisant, N otata, p. 199. Lazăr, A urel, p. 395.
H orthy, M icloş, p. 471, 482, 506. Lazăr, G h eo rg h e, p. 6, d 10, 156, 216,
H urm uzachi, Eud., p. 41, 187. 266, 275— 302.
H urdubeţiu, I., p. 479. Laurian, Aug., T rebon iu , p. 36, 262.
L ăpuşneanu, Al., p. 274.
I Lăudat, D. I., p. 386-
Ia co b , Putneanul, p. 10, 11, 112. L ăzărescu , Em., p. 14—34.
la c o b o s , A rh iep iscop , p. 411. Leibniz, p. 158, 243, 249.
Iancu, A vram , p. 331, 336, 393. L eon X, papă la Roma, p. 21, 22, 41.
Iaţim irschi, A., p. 37. L eo p o ld II, p. 254.
Ibrăilean u , G., p. 267, 270, L epădatu , I. 1., p. 345-
Ieron im , Fericitul, p. 437, 439. L igatidis, P aisie, p. 166.
In och en tie, episcop de Rîmnic, p. 98. L oh er, Franz, V., p. 478.
Ioan , E clesiarhu l, p. 37, 38, 49. L ov in escu , £., p. 271, 273.
Ioan , G ură d e Aur, p. 42. Luca, C ipriotul, p. 225.
Ioan , V istiern ic, p. 7. Lucaci, rit or la Putina, p. 11.
ion aşcu , /., p. 200. L u caci, V a sile, p- 475.
Ion escu , P. D„ p. 300. L u karis, K iril, p. 180, 188, 225.
Iorg a, N., p. 8, 10, 22, 40— 42, 61, 65, Lungu, Ion, p. 253, 257, 264.
76, 81, 94, 99, ,108, 135, 201, 202, Lupaş, /., p. 332, 333, 334, 343, 346,
209, 235, 239, 253, 261, 288, 332, 432, 459.
337, 346, 348, 350, 352, 355, 362, Lupu, D ion isie, p. 290, 300, 307.
445, 459, 476. Lupu, V a sile, domnitor, p. 88, 104,
Io set, Franz, p. 484. 112, 156, 374.
io s ii. A rhim andrit, p. 7. Luther, M artin, p. 42, 220.
Iosii, Şt. O., p. 309, 348.
Isar, N., p. 107. M
Istrate, G avriil, p. 95. M acarie, episcop al Romanului, p.
Iulian, A postatul, p. 257- 67, 117, 142.
Iv aşcu , G eorg e, p. 82, 93„ 96, 108, M acarie, episcop al Buzăului, p. 6.
117— 118, 143, 154, 263, 272, 297, M acarie, ieromonah, p. 21, 121, 141.
315. Maco v escu , G„ p. 110, 302.
INDICE 535
M acsony, A h, p. 346. M iroiu, P-, p. 135.

M ageru, A n drei, ip. 502, 513, 515, 524. M itroian, episcopul Buzăului, p. 90,
M aior, Petru, p. 253, 259, 262, 319. 155.
M aiorescu , Titu, p- 312. M indruţău, P., p. 501— 503, 513, 514,
M aiiţa, Mir c e a , p. 22. 525.
M aleb ran ch e, p. 243. Mocsonyi, Al., p. 345, 346.
M anóle, L, p. 305, 310. Mog a, V a sile, p. 278, 280, 283, 334.
M anóle, meşterul, p. 21, 34. M oisil, Gr., p. 523.
M an olach e, M ihai, p. 89, 98, 99. M oisescu , Gh., p. 91, 182, 310-
Manu, Emil, p. 26, 37. M oisescu , Iustin, Mitropolit, Patriarh,
Manuil, din Corint, -copist, p. 15, 46, p. 91, 128, 386, 406, 409, 411.
17, 18. M olin, V irgil, p. 81, 98.
M arcu, Patriarh de Alexandria, p- 79. M oruşca, P olicarp, p. 400.
M aria, soţia lui Petru Rareş, p. 8. Mosor, Constantin, p. 119.
M aria, -fiic-a lui Ştefan Vo-dă, p. 8. M ovilă, Petru, mitropolit, p. 40, 61,
M aria (de Mangap), so-ţia lui Ştefan 88, 91, 117, 155, 180.
Voidă, p. 8, 12. Moxaiie, monah, p. 143, 145, 155.
M arina-M ina, H ociotă, p. 458—469. M unteanu, A., p- 488.
M artonli, ¡osii, p. 255, 263. Munteanu, N icodim , ep. mitr., patr.
M assin, C. /., p. 262. p. 236, 419, 420, 428, 440, 446, 448,
M atcaş, D„ p- 255, 263, 363. 493, 504, 516, 518.
M ateev ici, A lex e, p. 81, 110, 7 71 Murăraşu, D-, p. 128.
(Limbia noastră), 316. M ureşanu, A ndrei, p. 6, 312—316,
403.
M atei, h, p. 276, 279, 280.
M ureşanu, P lorea, p. 88.
M atei, al Mirelor, p. 112. M ureşanu, la c o b , ip. 337.
M av rocord at, Nicolae, -p. 196.
Máximos, Patriarh C-pol, p. 523. N
M eletie, Sirigul, p. 183, 225.
N ab u co d o n o so r, rege, p. 166.
M en delsohn , A lired , p. 31(1- N an iescu , Iosil, p. 138.
Mefeş, Şl., p. 65, 82, 129, 152, 337. Naum, R îm niceanul, p. 257.
M ich elan g elo, poet, -arhitect, pictor, N ăsturel, P. Ş., p. 38, 41.
ip. 22. N e a g o e, M an ole, p. 36, 39, 252, 260.
M iclescu, C alin ic (episcop), 329. N ecta rie, al Ierusalimului, p. 186.
Miclescu , S olron le ¡(mitropolit), p. N ecşu lescu , Gh., p- 385.
322, 325, 329, 349. N ecu la, N., p. 128.
M icu-K lein, In ocen ţiu , p. 319. N ecu lce, Ion, cronicar, -p. 8, 157, 178.
M icu-K lein, Sam uel, p. 253, 259, 432, N eg rescu , I. D., p. 39.
440. N egri, C o sta ch e, p. 6, 320— 324.
M ihai Vod ă-V iteazu l, p. 9, 133, 193, N eg riei, Eugen, p. 93.
263, 297, 321, 330, 368, 372, 393, N egri, Eugen ia, p. 465.
398, N em eth, Istvan, ip. 483.
M ihail, Paul, p- 85, 86, 119, 385. N eon il, stareţ, p- 336.
M ihailovici, A lex e , ţar, p. 265. N etea , V., p. 295.
M ihail, T„ p. 393, 394. N ew ton , p. 243.
M ihăilă, G„ p. 14, 20, 22, 38, 68, 75, N icodim , Iero d ia co n , p. 10.
89, 117. N icola, /., p. 64.
M ilescu, N„ Spătarul, p. 61, 96, 148, N ico la e, mitropolit (Bălan), p. 481,
155— 191, 226, 418. 490, 494, 504, 510, 516, 518.
M inar, O ctav, p. 361. N ico la e, mitropolit (Col-an), 481, 488,
M ircea c e l Bătrîn, p. 66, 321, 368 493, 498, 500, 504, 513.
372, 459. N oica, C„ ip. 38, 39, 59.
536 INDICE
N ico la e, mitropolit (Corneanu), p. P opescu-Puţuri, I., p. 374, 376, 474.

302, 393, 408. P o p escu -V îlcea , G h., p. 125.
N ico la e, mitropolit (Miadin), p. 476. P op escu , M. N., p. 84, 182, 186, 431.
Nuţu, C., p. 473. P op escu , N. T„ p. 93.
P op escu , N ■Gr., p. 461, 462, 463, 467.
O P op oli, M ihail, p. 494, 497, 500, 503,
O d ob escu , AL, p. 346, 348. 505, 510, 512, 514, 517, 519.
O iah, L, p. 513- P op ov ici, N., p. 481, 487, 509, 515,
O lahu, N icolae, p. 206, 211. 520.
O lteanu, P ân dele, p. 74, 93. P op ov ici, Sava, p. 123.
O lteanu, Şt., p. 8. P orcescu , S cariat, p. 80, 81, 86, 96,
O nciu, D im itrie, p. 12. 103, 386.
O prea, Diac., p. 114, 124, 140, 143. P oriirie, al N iceii, p. 186.
P oteca, Euirosin, p. 110, 135, 288,
P 296, 300.
P red escu , Lucian, p. 69-
Pahonţiu, E., <p. 349. Protul, Gav riii, p. 18, 20, 21, 41, 118,
P aisie d e la N eam ţ, (Velicicovski), 143.
p. 44, 119. P tolom eu , F ila d eliu l, p. 436, 437, 438.
P aleolog u l, M anoil, p. 161. Puşcariu, ilarion , p. 333, 334, 335,
P alm ieri, A., ip. 182. 337, 341, 433.
P an aitescu , P. P., p. 14, 38, 40, 41, Puşcariu, S extil, p. 269, 348.
43, 47, 56, 61, 66, 77, 89, 112, 138,
147, 167, 178. O
Pann, Anton, p- 6, 303— 312.
Panţîru, Gr., p. 115. Quinet, Edgar, p. 269.
Papiu, Ilarion A lex., p. 289, 294.
Papú, Edgar, p. 26, 28, 32. R
Pascu, G., p. 196. Radu, V. pr., p. 223, 236, 419, 421,
Pascu, Şt., p. 383, 388, 474, 476. 432, 438.
P ăcăţean u , V. T eod o r, p- 319, 343. R adu-V odă, N egru , p- 213, 259.
P ăcurariu, Dim., p. 290, 297. R aiacici, Iosii, p. 336.
P ăcurariu, Mir cea , p. 122, 134, 333, Raţiu, I., p. 342.
383, 473, 487, 489. Râduiescu, Cornel, p. 67.
Părnuţă, Gh., p. 276, 288. R ădu lescu , E iiad e, Ion, p. 269, 276,
P eterialv i, ¡an os, p. 515, 519. 280, 285, 293, 298, 302, 337.
P etrescu , D. /., p. 115, 354. R ăm ureanu, /., p. 93, 390.
P etrescu , G hen adie, p. 325, 362, 385. R etegan u , Pop, /., p- 345.
Petru, c e l M are, (ar, p. 174, 177, 251. Rom an, C iorog ariu , p. 482, 484.
Philon, p. 437. R om an ski, S., învăţat bulgar, p. 37.
R osetti, AL, p. 241, 348, 350.
Piru, AL, p. 21, 22, 33, 36, 176, 220,
243, 245, 251. R osetti, Radu, p. 38, 359.
P lătică, M ihai, p. 91. R osetti, S cariat, p. 290.
P o d ía n , V„ p. 350, 351, 352, 357, 360, R oşea, Gh., p. 241.
363. Roth, Ş teian Ludw ig, p. 478.
P od ea, I., p. 399. R usescu, N ilón, p. 322, 329.
P oenaru, P etrach e, p- 276, 277, 297, Russo, AI., p. 323.
298. Russo, D„ p. 14, 18, 38, 41.
Pop, Z. N. Aug., p- 85, 95.
Pop, C. Şt., p. 394. S
P opa, A tan asie, p. 86. S acerd oţean u , A., p. 42, 93, 105, 146.
P op escu , G abriel, p. 144- S ad ov ean u , M ihail, p- 7, 94, 95, 145.
INDICE 537
Sandu, I. D„ p. 39, 81. Ş teian , Sim ion, mitropolit, p. 6, 320-

S av atie, de Praga, p. 494, 495, 510. Ş tefan , mitropolit, Ţara Românească,
Savin, I. Gh., p. 182. p. 69, 171.
S ădean , A vraam , p. 279. Ş tefan , V od ă , p. 7, 8, 9, 10, 12, 66,
S ăvoiu , Em., p. 93. 210, 320, 330, 372.
S b ierea , I- G., p. 73, 74. Ş teiă n escu , M elch is ed ec (episcop),
Scriban, F ilaret, p. 181, 187, 322, 327. p. 123, 134, 159, 161, 329, 383, 385.
Scriban, Iuliu, p. 427. Ş teiă n escu , Şt., p. 36, 39.
Scriban, N eofit, p. 322. Ş tefăn iţă, V od ă , p. 8.
S en eca , p. 245. Ş tirbei, Barbu, p. 325-
S eraiim , L ad e, p. 515— 516. Ş trem p el, G abriei, p. 93, 95, il 24, 125.
S erafim , de Sarov, p. 58.
S ered a, G., p. 433. T
S im edrea, Tit., mitropolit, p. 41, 109,
434, 493. T ara sie, episcopul, p. 7.
Sim ion, A., p. 485. T ă slă o a n , O ct., p. 345, 346, 347.
Sim ion, F lo r ea M arian, p. 110. T eii, C ristian, p. 286.
Sim ion, M ehedin ţi, p. 348. T eo ctist, m itropolitu l, p. 7, 9,
¡(Arăpaş), p. 380, 408.
Sim ion, Ş tefan , mitropolit, p. 91, 345,
431, 432. T eo d o r, arhitect, p. 7.
T eo d o re scu , B arbu, p- 90, 124
Sim ionescu, Dan, p. 40, 70, 74, 78,
84, 95, 138, 143, 227, 230. T eo d o rescu , G. Dem., p. 307.
Sion, G„ p. 277, 289, 294, 348, 364, T eo d o rescu , K irilean u , p. 8, 10.
T eo d o sie, fiul lui Neagoe, p. 19.
Sirul, E irem , p- 42, 53, 56.
T eo d o sie, V eştem ean u , mitropolit, p.
Sixt IV , papă, p. 210.
S lavici, I., p. 333. 77, 170, 217, 432.
Sm ochină, N., p. 115. T em p ea , Radu, p. 102, 140, 241, 261.
S n ag ov ean u , Io sa fa t, p. 326, 354. T o lslo i, Lev, p. 414.
S orescu , M arin, p. 36. T om a, S tela, p. 83-
S orski, Nil, p. 43. T om escu , M ircea, p. 254.
Sparwenfeidi, J . G„ p. 175. T raian, împăratul romanilor, p. 9,
S pălăţelu , I., p. 486, 207, 256, 257, 262, 270.
S tam ate, Ia co b , p. 287. Trancu, Iaşi, Gr. L., p. 322.
Stan, V., p. 488. T riv alis, M axim , poet, p. 22.
S tăn iloae, D., p. 55, 334.
Stino, G. A., p. 351- T udor, Sandu, p. 119, 143.
S toen escu , A tan asie (episcop), p. 380. Turcu, N., p. 239-
S tratim irovici, T„ p. 278, 280.
Strujan, I., p. 458.
Ţ
Sturza, M ihail, p. 323. Ţ e p e le a , G abriei, p. 99.
Sulică, N„ p. 171- Ţepeş, V lad, p. 372, 373, 374.
Ţ ich in d eal, D., p. 123.
Ş Ţurcanu, C., («Peneş Curcanul»),
p. 379.
Şaguna, A n drei, p. 6, 119, 122, 280,
318, 331, 332— 338, 343, 344, 345, U
432, 484.
Şerban , C antacuzino, p. 98. U bicini, A., p. 327.
Ş erbăn escu , N., p. 44, 86, 120, 241, U drişte, N ăsturel, p- 86, 88, 180, 216.
383, 391. U rech e, G rigore, p. 7.
Ş esan, M ilan, p. 42, 74, 75, 243, 280. U rech ia, V. A., p. 36, 126, 186, 266,
Şincai, G h eo rg h e, p. 6, 252—265, 266, 290, 307.
319. Uric, G avriil, p. 124, 141,
538 INDICE
U rsache, V ictorin, arhiepiscop, p. V o lcescu , C., şi M an óle, M arcel,

403, 407, 409. p. 388.
Ursu, A. N„ p. 132, 156, 269, 273. V o lta ire, p. 243.
V orn icescu , N ésto r (azi mitropolit),
V p. 265, 278, 381, 385, 388, 389.
V rabie, Gh„ p. 37.
V a id a -V o ev o d , Al., p- 394.
V arlaam , mitropolitul Moldovei, p. Vra cea n sch i, S o lro n ie, p. 247.
85, 128, 155, 320, 345. V ranussis, L„ p. 14, 15, 16, 17, 18,
V arn ava, Patriarh C-pol, p. 485.
21.
V asile, Stan, episcop, p. 490— 493.
W
Vasile, stareţ, ¡p. 44.
V a siliev , A. A., p. 56. W issow atiu s. A n drea, p. 244.
Văcărescu, T eod or, p. 379.
V ârnav, S olron ie, p. 6, 301, 329, X
349— 365.
X en op ol, AI. D„ p. 14, 68, 276.
V en iam in I, patriarh C-pol, p. 484,
518.
Z
V ianu, Tudor, p. 108.
V ida, Gh„ (Gherasim), p. 256. Zalm ox es, p. 257.
V îrg olici, T„ p. 445. Z am lirescu, Dan, p. 15, 20, 25, 26,
V lad, A urel, p. 395. 30, 31, 34, 35, 49, 66, 108, 125, 182,
V ladim irescu , Tudor, p. 134, 293, 297, 190, 285, 302.
307. Z¡lot. R om ânul, p. 257.
V og o rid e, p. 325, 327, 328. Zugun, P., p. 95.
Biserica Mînăstirii Putna, ctitoria lui
Ştefan cel Mare (1 4 5 7 —1504)
Ştefan cel Mare, la rugăciune, oferind

Sfintei Fecioare Maria Evanghelia.
Miniatură de pe Tetraevanghelul Chipul Voievodului Ştefan cel
copiat de ieromonahul Nicodim Mare (Bibi. Academiei, secţia
pentru Mînăstirea Humor stampe)
- ••:
M înăiirea Voroneţ
Peştera lui Daniil Sihastru Mormîntul lui Ştefan cel Mare

din Mînăstirea Putna
Biserica Mînăstirii Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab
(1512-1521)
Voievodul Neagoe Basarab (Bibi. Academiei, „începutul învăţăturilor ,

secţia stampe) pagină din manuscrisul
Bibliotecii Cantacuzinilor
iim **£
nf^*.
T U f N t f N â i n H H 'M M4M/ ^ L ,
%U H U I I « T M » A ^ * r Ă 4 H :
nr^L .- - „ „ ..J lM ,™
S l t ’f * * HMAHK«,AtMA*li<irU-
¿»iitM;»«* }«•*»'» 4 ^ ţlU 1 * A O t" t(A O B O • jicAOlkO
, -••««■*«*£<v « *ţy *|*>i C r t K - i t d i c . H i i r t t A o i i o ti
*.-*••»••» r 4 * « ,4 4 |
Ic ţW K O H H K ir it . W t t T t M
fe w * • nn^mro.niiiTomt
"lu ie m tfu m . mtoiji
^ T t U ft O T lC t • MifWlfiOTl
rttn tT M A K o u t. N tttT trt
Pagină din „învăţături“ , Evangheliarul din 1512, „învăţăturile“ lui Neagoe

ms. ce se află la Sofia pagină de titlu din exempla copiate de preotul Popovici
rul dăruit lui Neagoe Basarab din Răşinari (Ms. 3 5 2 7 în
Bibi. Academiei)
Doamna Despina purtînd în braţe pe

fiul decedat, Teodosie şi Icoană-Pietă,
sec. XVI (Muzeul de artă al R.S.R.)
Familia Voievodului Neagoe Basarab.

Broderie pe un epitrahil (Muzeul de artă
al R.S.R.)
Mînăstirea Neamţ, veche şi permanentă vatră de cultură rom ânească
Pagină din Tetraevanghel Mitropolitul Varlaam. Pictură

copiat de Gavriil Uric, 1429 în biserica ,,Sf. Trei Ierarhi“ —
(Ms. în Bibi. Bodleană, Oxford) Iaşi
Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi' —

Iaşi, monument unic de artă
românească
Biserica „Sf. Nicolae“ din
Şcheii Braşovului
K
X M ÎiiV l A V A 0 l f M H € 3 e X t i ¿ Î 4
K K iH tH O Jp e c H ♦ A tK ilEÎ3 ^ K J
K ZM 4 H TOd T E AHM EHAE Â X hX
B^NTÂl A O lfM H 6 3 e î5 A A H ^ E J
At& •H^MdHHOH pX m &HÎH H4EZML*
U JH X C 3 H C 6 ♦ M 4 > tH * • 1KJJ6
* 16T t l j J e c M l l E A t r / f t • QJH n < ÎE C A L
4 n AL/f»K/ft C KpH£ A d K O p H N ^ l ♦ pN€
iiijuu iipţimmţiH 4ciw fiw n
,\Î(1* Kt» Aii¿SlUStÎ u î t j J H f t A & * K Z d\NTp^ Ee c îp e K rt M d H B p Z lW C k
KHriWOVHl CiwÎl3l»A'lAk‘ifA«AiyAiiiîulH I H N ' I H k X bH H T E H ^ r M j £ A Î C O l / A L M I
*i{Hriif«ţiH •tu” utfiţiHfi iun riiiitÂî
aŞ hhai/î, »AfHtuit AH4lf* t X C î r p & e c K l K d lliH 4 A d A l^ H C ZA K l
: tlf/KHTfii »MTflM*ntlfţJ VÎ, K X Tt. O lfN T ^ H tp C K k A iK ^ E H H
OÎIt S AfWMAHHAtft nttlHHAK TW EHHtA
' iicnittjli Uf«qjHMI|A»p»fWMlHH: l£AfSi'cîitillî T £ H £ d iL|EA ÎC E A N T p d A T € A H M E H v
IIIImAiI A<AA THHI A'ÎmII« HÎftAU njurijli A 'lE n ^ T ^ C t ^ 4 c £ C H p H 6 4 *ltO T £ C C ţ)
CNAHrfyk CÎITt tfÎMAk iţii ic ic
/ A>"HÂk idh itciitHTtfttAk iiicrftf ¿fmHKk :— HT£ yZÂTH pH • 4 s A 0 l/N d A X c |)€ E p X
* UJÎ C'tl{*HlliiTÎlâT(KîflţH.'i{,ir«?-»7^‘Ăr dpi € , 5 ♦ 3HA£ ♦ U JH C îX c (£ > ZlilH
iun 4-ttf CIBIflUHTl »AiiIU Aii 10"îf * A
V iilAÎTI >3p . PW*AKTKI XSo • 'J M j> r Tk/ts A O l/H d A tf M 4 H ♦ 63 ♦ 3 H A E * A
•- < /— - ------ neT4TeAEp4U10BLviSZAtTO ♦ loH
lia de la O răştie, 1 5 8 2 . Pagina de titlu Psaltirea rom ânească a Diaconului
Coresi, Braşov, 1 5 7 0 . Pagina de sfîrşit
• EÎKTBHHjrkH
HC4N
1H•FÂÎM
44£>'*pfiHi
p t A ÎtJlOVCTfc B iB U tK X w NCAtAlO . M4nOOy*t(HÎ( jTp TO H
McHHTHMk A»A« • MAH n po*1H T 4f M4 , T ÎK O *C H ^ riC R ÎA
^p<Î3AHHKH • U M H T 4 p H , H<^4fHCCH • C 'Î A Î^ C jA O V ’RM *
HJAHTOy prlH . T A 4M i tis •&
i. titt A rfM H ÎA l nH /l * 4 « » lic T A AtfH u i MWH A O j t t J *
Cf A B fC tp fK A CXCC p o ily jf • O y H ÎA k tf>4pH(ÎH ă f * 4
A T k M HT4pk • 14>4pHtflOAk C T 4 4 U ii , AN TpX I
AoyojHCf p o y r i • a o Â mhc X 4 0 Y A A q ît R tH O y d
N T k K i4 A 4 A l|H U 4 M (H H • Ş tnH T O flH • M tA rftn ijH *
nXpB4pH • (tiX K 4 *1 f< T l M H T ip H * nOCTCCKÎM* A * A 0 «lU
U p H Â C Â I1 T * M « H * • l u d i j f M t A iZ A lA T d T i K X T k K *
i/JH rt • a p * M H T 4p»A k c r i A f n i / m u ih h X e p t Ht*ic u k I h
C X p ^ A H ^ t A4 *1fpH *1f O y *1 H A t Ili& r r X A fc KÎH rp/V>HA A °4
M HeM ÂTHBk 4>ÎH M Î € n iK * T O c X * k • T f A f « n B04U KXA*
IţJHHCC 4 * i((T 4 A C pÎnT 4T lr Â n ic 4 AOyH • M4H B ^X T O ti 4
JÂTg . KXT&JH'1HHCC( Â n 4AI)<K n Â tR A C f • €*tHHt(fB4 flA Î
M A iC H H f AHX Al|4C(B4 • RONClfk H C A l'A t <*
i,B X tJ A T X p * ¿ î *'14(T A C $ H T ^ f ^ A l f • K O V B IH T I 4 ,
Y
- - « i J f MHT4pH UlH A< « j» 4 > ifl0 f)H A A 4 tliH a X x J Î A I •
l i u Â B X y A T X p * IUH HCBOHHq» <t>oy> TO X M H T A A<
Evanghelia cu în v ăţătu ră, Braşov, C $H ÎqH u T t q H • UIH 4 >Xr X t ^ C S (f KXHTf UiA
1581. Pagina de titlu 2
Mitropolitul Anastasie
Crimea (A utoportret în
Tetraevangheliar, 1614)
* m
Biserica M înăstirii Dragomirna
Mînăstirea Secu
M înăstirea Dealu
tf
•Pi
K A P X ’fe’ ig t'
lí.íp'é i'nci.uii.,
£ 9 p u f i a n t ó j A n o T ÍH R 4
U ■K-MKHtllt.?; g
F9 A l M 'i p H T l ţ ' r
4 H T » 4 C X f yK « M , U llffe ? ’
Ü A W '^ 'çW U
XI * fl
p v 4
fl
fiiíT T C , RM TI A U |M ~
^ í ”r* ^
CmÎ«Ï<*1 Mit*, H1
Liturghieml tipărit de Macarie, 1508.
Pagina de titlu
H ïf s .. 1*
ni.i lui Varlaam. Pagina Răspuns la ,.Catehismul cel

de titlu calvinesc. . .“ . Pagina de
titlu
KUeíCMil, Z Ÿi UÔMK U'H“
I a&m, a. Hi Uffii A-âc&ifA A$n «rfiŢ/ctf 41 A A
l»ţiiS. «•* mfâWtû&KÎu n/rfi faminyt
fauni
iuMnuuun «jwţm1141 mawir* «it#TÍ«*/[* ¡
ţ»Ân cwtiKiori'p.
f l f f f c l l A< WM? fin i AAAffa .
1 ^ 0 ^ 4 > ^ î f i /tuíf ¿ > T jâ 4 M * y l .
Kl/fTkHlî h^mct* MKT.pif*.
„V . r - * /*■ - „ » 1 *'
Hh AIUIÂ ftiK.lX A» n i l f S 4 f l.
M itro p o litu l D o s o fte i IctoAdfiî i*4»M n-r ¿tfljUiM,
QI h a Á v * « « U J4 n c T fA .il ioa« k* a :
P s a l t i r e a în v e r s u r i ,
în c e p u tu l P s. 1
gfiMUt OJHmTIAICfA'CIHlUHAWH‘1
^3 . „. ^ K/vv* Ţ n n % fh r f. " !
C*Jm#/**'*' nfi-^win'V.lfî l* X®1
|^3 J^'5K4 £otROJ,4 *
^Jţ*,cw.*.Vi J[Âi5-»lf x 1 « (J/if.; hţe.Aw«<tuH «yo^MKla !
43 x*nof*'"M uj.'«^n.oy^<ViA
*3 . ,¥1 mV'T*¿ "o.'mfi
»1 *1**" l»»«*'" tyW
Tifono»«»!*,« ÇllMn •
C**""" f »UJÍ . « qurtij"«!}«
JyHmofii.pi v" nufunn*«ixSn’fV
Ja n*Tf,'*fX'^t îwiKHMt.
¡6*ÍW ^TinVriÎM«Imîh «
,W : *v «KTOBfH, K3,
D u m n e z e ia s c a litu rg h ie . V ia ţa şi p e tre c e r e a s fin ţilo r.

P a g in a d e titlu P a g in a d e titlu
Catedrala episcopală Buzău
Aţii» > K»p«< lîtfMlfTiijMW’fipf tyl “»

1<«1WunnTt , Jfi&H
i-1 U rn im , am n u n ¿ t i t t i î î r
i r ’ • « ¿ 1« â^MYJnV» Ki*ra* . iun
t”V*l ^4?MI « T I . *<y*lli XMHţt'i
"rw”
»«no«<T«. X*i(44iin _s•
i.HTiiJ <iqnio) > uuiiim^KTi. nfi itftptnfiŞftmmiii jt
4' I* . KT «4«M4(1 « T I IUI ICI /f-’Tf'Î itfiti »<4,1 . fifUMttŞti m i
hfi nifi4ii«44V«*3Î'T, *&*n«’ri
If A f,W »Hmi > IHKTjlf t l 4 * r»iiir£«i. ianiiMTinoilsWiXsioÎ
* 1«! «Îou r f i i m , unt i Î m< * i Aujnîif *M 4¿4'.«41<44IIw<l([l11(1
Zinfrrt • noii a1n r**TiM . mWiwawnii<f4-ri,«'riy. ŢoT
mo ic ţ i i IIfi AM"3'V«ni T» njc no«^ 1144II k,4 ai mit miri ţcÂii*
■finifi «Vmiti *iiî */in3ilinV ¿tui* A ««3iViwtimmUri . miitotici» J v ÂAT Hf t
■in i i i ' iuiki Jţ*.n«?i Zn/ii fuionl 1)11lU
nisiipi «fiii«ii»*" mmtn.âcS
nnjiiiJnîiK^T» »niTţuniVX^ ţlăţlfH'IHT&M nîf™*
ITÎni». uinTfii'îijit»«¿(041411M 1«i«ii*fiî \„ «Bl« /tCft-WiTi
'înnoi i4 it t n 4 i nmTÎj ofe4M«3tV n£M«irţi*«H(- i ASH A A l HAI
* AM«3# np no: «ui no Sitfu iiînofitunu4&*«TŞţiÎM i•kt<14
•rtfHnnaim tfnit 1^1 T4«n *»»'r««T < ¿««ălSi’»«in» K«’ ÎO
im'tiMA8
&î »t S* minim . ii(t a•*>«*- (Î4nn.it ift?«bi»3b* •iannofÎt««*«
®tl»’iw/*»i-tfiŞ¿A«nîw»fi A %
4Îrfi* «V«*nTi . «TToViinr- «V *-* n M 3
______J t d i mV«»gir . amom «i» ■W4IH»««cili WfV*V! »S*<S «H «, n ri
»ţni»n(iXI-rtf. non mri414T4 OIT. tnfim* »' f* ’f
n ir f4 ii, uni t ft r t t r i iŞn *i i-utiiin 01^*1)11 ,KtiAH»q* neMV ?TÎH » «ÎK k V n ^ A* « » « AV
miri ¿ ir o n ia ■tmafţ’i Î imva n'imi m mHim »&»<5ni ; f*V'»rHfl»fH t c4>f’ rTA
i|/i,«ini 4tm16Îm« lirfA t^ l > amgu «4iîi*i4ii«f<*l«Til uiTI^Î*«in gnifiit'» i»gV^'iii'Ao=■4 S ”-
r r / t f non , «t aimAţV* nWrUK’* aV
i i nfrli C*r'f4 ţfm fjit# . ¿Hitit if
mXoi. iun nou I m »»jttfr» tun m y rtf
fWiÎMi. m r Î H i îi’vmmivt nf* 4-îk» 4jJnOfTOli'.llitifuiî.»»¿1JIM*î *KOHCT ĂHTliHk
m uitYuto aW ?<*« SroM
mî'iÎ . w/n nifMl M *i
Tiûiiî.ii» [i m rriţl» Jit* A<*n3<»
o»'iA, ni WTHUfTTgOlî
iflTT ivirwouM41144 . n<nrijf*i ÂtAfÎsXSo«o.
A»«3iV A *«** Hfl»0»4I1KÎA«4*14lit«*1ffiW
. «n
î m i ¿Tftf a**3 'V . m i ţ m i i * *
Î44.«All!A
ratmituim tJi)'! ¿tmaiii^nin ,
K giristfUAHf't
etojwtti.
«»«SVi mu Î mi KpsW AfXrorr-tni mu«înun’ir «o« fiu.'iw*»mia »
fi ifi A W i3<^*17^non: Aiw«3iV*fn 4ţT»*ff*nTnrmurn tfm i«¿a* . R V MBA* aVk ¿(WHÎ3 1 ÎV M M
rom«ivi . a/n1144tin*Tf<«4AM 1"V«-4#T
*-• »AWp«"_*M
* rV?1 «rônoin Î tot » grfo«** «
. ♦Vţli 4- « ji V niTfi' O«1 TltlTtTU. 44V)0tÂroiânÎAbX
4.TfX**niYi . im*03ff*n44>TMUi«i%i»iTiii«3nn
A'" ' :on nn4 JJauXnTi »»ifn f*»n» i)<. «o3«inVnhtw*V¡ic^t-iniu
C.'f«»
*« inlfi. _3c4 •
Mineiul pe Septembrie, Buzău, Psaltirea, Buzău, 1701

1698
Episcopul Mitrofan al Buzăului. Pictură de Semnătura episcopului
Paul Atanasiu (Palatul episcopal Buzău) Mitrofan
Biserica Mînăstirii Antim

din Bucureşti
M înăstirea Ciolanu
Mînăstirea B istriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun

Mînăstirea Poiana Mărului
Cuviosul Părinte Gheorghe,
ucenic al lui Paisie, stareţ al
Cuviosul Paisie Velicicovschi,
Mînăstirilor Cernica şi
stareţul Mînăstirii Neamţ
Căldăruşani
(Xilogravură a timpului)
Ştiutul Ierarh Calinic de la Cuviosul arhimandrit

Cemica Eufrosin Poteca
jr?.:y ' / 1....•l Z.
e ?A * j» S C i t o f 2 i r
i* ^¿¿u.r
g M s1 ...,â: . «r~~
S *My*;
S ;
ş? S 3 1 g lÎ *
Pimen-duhovnicul (Pictură de
Al. Mazilescu, în „Sala
însemnări ale Sf. Ierarh Calinic
sinodală“ )
despre Pimen-duhovnicul
M itropolitul Veniamin Costachi M itropolitul Grigorie Dascălul

Mînăstirea Cernica
Din preocupările monahilor de la Mînăstirea Neamţ

Cartea Facerii, trad. de N. Cuvînt înainte către
Milescu (Ms. rom . 4 5 , f. 2 v) cititori (Ms. 4 5 , f. 4 5 6 v)
Biserica Mînăstirii Hurezi, ctitoria lui Constantin V odă Brâncoveanu

Pagini din „Didahiile“ Mitropolitului Antim Ivireanu
Mitropolitul Antim la masa de lucru, în Bucureşti
Harta Ţării Româneşti alcătuită de Stolnicul Cantacuzino
Voievodul Constantin Cei 5 martiri: Constantin Brânco
Brâncoveanu (Stampă a vremii) veanu cu fiii: Constantin, Ştefan,
Radu, Matei
Decapitarea lui Constantin Brâncoveanu, în Constantinopol, 15 august 1 7 1 4

Biblia lui Şerban, 1688 Dimitrie Cantemir (1 6 7 3 —1723)
Cifttft*noAH<rm< i. îtl-r*
«frifi «■•<«■
C ■>••
t im ih •
aVh utH i« « r o ifiq hsVaVh ÎOO
Ckamati V fttrofii I hka Cogtw.
I oaw 4 KNnVNfH u n i n n i'< r i îa V aumma V i ,

I omm VaVm Cka M aV i *« aa A c MIAV ¿ aV i
E V Î i VaI C T *n *H U o *O IM 4AL
K o^ cVaI aAl §AAţ(IH A * r * 4*.i ¿ ftftA Îu ft’ţ i ,
¿**14*041« Cv-imi ¿1 ¿OMni» «hO/OMAll .
II <141 AA Â*AH"Î tlT /A N -fiţ, HA-iV A A11 .
n#» J omh Va i CKAfAÂai Tfurofi« Tiik a .
I k r f i « A i lA S m A iV K tfM tfA T ^tN tfH n iţ* .
î l AKiAM XOMN'flflI ¡¡Â/A ,
X omm Va i n ir.-fr K t m u u c t ih a m Î îh » ,
Evanghelia, Bucureşti, 1 7 6 0 . Pagină de titlu
cu versuri închinate lui Scarlat Grigorie Ghica .
Anton Pann Inochentie Micu-Klein
Gheorghe Lazăr Andrei Mureşeanu
Simion Bărnuţiu Costache Negri

Memorandiştii
Catedrala mitropolitană din Alba Iulia, unde a slujit Mitropolitul Simion Ştefan şi a
tradus în limba rom ână Noul Testament (Bălgrad, 1648)
Domnitorul Constantin Brâncoveanu Stolnicul Constantin Cantacuzino
(1 6 8 8 -1 7 1 4 )
Sala de lucrări a Sinodului de la Iaşi, 1642
M itropolitul Petru Movilă (Gravură Pecetea şi stema Mitropolitului Petru

a timpului) Movilă
t
tfŞffljiS
IWIVUÎP
Mitropolitul Andrei Şaguna

(1 8 4 8 -1 8 7 3 )' Catedrala mitropolitană din Sibiu
Episcopul Ilarion al Mitropolitul Sofronie Episcopul Melchisedec

Argeşului, sfetnicul lui Miclescu Ştefănescu
Tudor Vladimirescu
Alexandru Ion Cuza, Domnul Unirii
Principatelor
Serviciul divin oficiat pe malul Dunării cu ocazia începerii Războiului

de independenţă, 1877
Eliberarea rom ânilor din Dobrogea după o asuprire de
4 6 0 de ani ( 1 4 1 7 - 1 8 7 7 )
„Sora“Marina-Mina H ociotă cu încă două maici

ortodoxe mobilizate în primul război mondial
a. Părintele d octor Gala Galaction, profesor la

Facultatea de teologie
b. Părintele academician Gala Galaction înainte de moarte
c. Crucea de la mormîntul lui Gala Galaction (Mînăstirea
Cernica)
!(ţS ţ$ k ţ& -
H ri » u t i l i t e î u c t ) i n a r c ş i S 'u p u n o r o
nSomânUorOrtixVx-sidiuStulck'Juilcuk'Ainaifci
de Xord către 5f;tttta Btetropolie
aUttgro-Dlachteî
K<m msi jo i is că liţii f r e c ţi ţi Mireni, Intruşii ţi impui ermuţii Reperului fi Bisericii Româno ÖnnAase din Slatcie
Umto it« Ameriîet S t Necd.Întruniţi în Sobor Obşte*«, păt ninşi i c simţimani a l drept *ţu Şl a l dra<>'siii deNe.nn.
socotind că to ţi ■ Hmtemdni|mutunkRMnani?tirobited.’ UrKyin.canyrem eArzocewacurinuBUBuaw'aurjpitkjtl
v,il.i noj>tr,u-i>t^ 5t,n-uvveJ tn k ă.ci pururea i a u n im tr i» U r p u > ă lim ba,Credinţa r .i'a t n u le ncait re Kli. uhî*-
t i moştenite d in M cşi- S tră m o ş i;
iocot md.că din fala pngpntrtlor stăpânim Ungureşti adevăraţii n cjin f-u aitu tcri şi InatnleHrrgiL-n j u f o t siliţi
M ? i caute Käpjri'ai»htw <i!vdntitul Regat Românesc,larnoi.poponimunnierîăriK şi necăjit s i venim pestc^ri şi peste
m ări in acestdu lce Păm ânt a l L i b e r t ă ţ i i ,
s c o t m d c i in toate z ile le am arei noastre V ie ţi g andurtu u i v îndreptau cuadăncădragoste şi n ed in tită na
de şde spre liberul Regat al României.de unde a ştep ta m cutoţit de>rotirea Neamului nostru«juns jub oolădmr strvtne
Şi duşm ane.
Socotind ra pe Umanul unje ne aflam in aceste z ile de d urei w * a încercare cu m unca braţelor noastre am rid icat
«oi Lâcaşu riS fm teîntni Slava lu i (Auntwzcuşi pentru izbăvirea Su fletu lu i nostru ¿reştmesc ş i Românesc sică aceste
lă c a ş u r i austat până in ziuade astăzi in »transa legături de supunere oiMetrepotiaCrtodexâ R oraaaădin U n g a r i a s i
t r a n s ilv a n a ;
socotind m ©cârmuirea Ungureasca,potrivit planurilor saledezdcePircaN eam utui Românesc încăput pemânaeî.
a schimbat din temelie menirea acestei Metropolii ş i a in t r v y i B u e riri Rcmânesbi dinUngamşiCrunsilvanuprrtăcându-
odintr-un aşezăm ânt de Cultură» Viaţa Creştineasca iu tro unealtă de apăsare ş i c h i n u i r e .
fu nd convinşi că pnn legatu ra.ee a r avea B iserica noastră du x& alekU m le cusus pcmout aMeh-opol ic .& jrm u iru
Ongurcasoa ş ta r întinde asupra noastră ţ i aici m ina sa aducătoare de stricăciune ş i p ierzare ,
ştiind că in zilele de am ară robie a k Neamuri 1 nostru de pe P la iu rile Ardelene s i U ngurencÎTankaM etropolie
a U n g n A lich ici ne-a a p ă r a t ş t povăţuit h tm iţân d u n e vrednici Duhovnici ş i A rd jierei.sitvgurucond ucători a t
P o p o ru lu i nostru pe a c ele v r e m u r i ,
pent ru deplina asig u rare a Drepturilor noastre B ise ric e ş ti,a r iv d in ţe i.L im W isiD a h n ela r pe c a ii S t r a i uan
le au apărat cu cinste d ealu ngu l v e a c u r ilo r .
d m a l nostru cel m ai cura» îndem n ş i fiira nici o s i l ă d i n n i e i » p a r t e .
liotă râm,
c i uimem dintre noi. fiii Bisericii Romano Ortodoxe din A m cr ica n ie i Preot nici Mirean, de astăzi înainte să mi mai
fie v ir u s şi mn u m i . r H r i r i t » «oi de legătura cu Metropolia Rom ână «Ortodoxă d in lin u jm »1 fiansilvwu.legät-
•**•** -şH>||*pUlf.■»**»*fte~tj'l,r,'wd• »»*$n»a.i«»il»fc\xn.in»tf1 Oin
disşîîţf
” în tem eiem a ic i pe păm ântul acestei f â n ala b e riă ţe i o Episcopie Românea »ca betjncţoaMoastrS a ft f il r i h l ă
care de acum în totdeauna v a purta numele d e'‘Episcopi a Rom âni O rtodoxă din Statele Itml» aWAmeritei de Kurd .
supunem această Episcopie Sfintei Mctropotu aUncvriAtictwci.având săurmez« toate cetececrede.niărturiseţt« şt
M ăreşte această Sfântă Mrt ropotie, care singură v a avea de acum inrolo dreptul de a da îndrumări intru criverm urea
»eticei noastre.
Cot odată ne ţinem datori in fa ţa te i iXimnezeu ş i în ain tea oamenilor, s i spunem cu toată t ă n a .c ă prin acest
cuvântai nostru se roste x nu numai <eW u ra su ticm cizeci de m ii de Somăm Ortodocşi din Statele Unite ci u milioanele
de fraţi rim aşi sub stăpânire* ttesureascâ.sl căror gUsafos» întotdeauna p este M â n mai mult decât aricind măbumt de
ateicii »1 prigoane ş i c u ca ri îm p rru ni de veacuri în tre g i tw-am străd u it fin e a m je rtfit p en truum reain truL ib er
tate a i Regatul Românesc.
Am făcu t ş i iscălit acest Hrisov. m tăn nd iH cu Jurământ .iw s s t r u in oraşul ăcungştown d m ita tu tO h io .a s ta ii
In a Douăzeci a i f â t r a îi atenei Jwruario.Amddela Naşterea Domnului ş i Mistuitorului Nostru Una Mie Rouă iu te st
Optsprezece după socoteala » m ie i Noastre B iserici a R i s ă n tu lu i.ş i a l U na S u tă P atruzeci şi Poilea anal Indepen
denţei »tateior B m te din Am erica de Nord
A şa «â ne aju te Dumnezeu acum ş i i n ce asu l m o r ţ ii n o a s t r e .A z m n .
c &t*4**C
LW mJ&dÎ&i/ JUit*
1^/? c+4t ] i C . Â . f l*X i7tux—~
vv..., • ,
‘/ ¿ ^ e / '^<>^5 ./oW . •,*****■ t /jj'n , ca.
Cl*A€s£j/£« v Xjf&L+r
vVi-»(^ yP’t/»? * z-XriW'iu. «fşeujl’M
¿Sfc. ___ **+**■ ' /s^tc*>4*- /4? £*1)*,^1 Hm.f*>.y^Cgta_
yû*iil$4*Aeu-/ 'Lei*X,/
j» ' jäl Ăw/ Kte r-if
'VpC* ■¿Ptyfr**' ,1, ^
•r
4}.
f\A+f /•«'««• b'Uşi'fcUrmLvA-v (y.vrjdn*"***
ciflu.
■Îitur/ “7¿¿¿UZ. <y«^nms. ¿ fa » 14 ^
■* ft cVW , . - Z n.ntT £ ~ c -tu * i^ u
mm
ii rÄ aäif !
Hrisovul de închinare şi supunere a românilor ortodocşi din Statele Unite ale Americii
CUPRIN SUL
Pag.
CUVINT Î N A I N T E .................................................................................................................................5
PARTEA ÎN T ll
T îrn osire pentru e t e r n it a t e : Putna 1470 ..................................... 7
2. N e a g o e B asarab, dom n a l culturii r o m â n e ş t i ..........................................13
1. Temele c o n t r o v e r s a t e ....................................................................... 13
2. Neagoe Basarab — u m a n i s t u l ......................................................27
3. Cuprinsul teologic al «Învăţăturilor lui Neagoe Basarab» 37
3 . C lerici ortod ocşi, ctitori d e lim bă şi cu ltu ră ro m â n ea scă . . 63
1. Limba slavonă : «o limbă neştiută patrioţilor noştri» . 64
2. Primele traduceri româneşti : «întorsura de demult» . 67
3. «Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconu Coresi...». Primele
texte româneşti t i p ă r i t e .....................................................................69
4. Alţi ctitori ce făcură «daruri limbii româneşti» . . 84
a. Mitropolitul Varlaam (p. 85) ; b. Mitropolitul Petru Movilă
(p. 88) ; c. Mitropolitul Simion Ştefan (p. 91) ; d. Mitropolitul Antim
Ivireanul (p. 93) ; e. Mitropolitul Dosoftei (p. 95) ; f. Biblia de
la Bucureşti (p. 96) ; g. Episcopul Damaschin al Rlmnicului (p. 9 8 ) ;
h. Episcopul Chesarie al Rimnicului (p. 99) ; i. Mitropolitul Venia-
min Costachi (p. 102).
5. «Precum am putut mai frumos, amu tilmăcitu ş'am scris».

De la limbă la l i t e r a t u r ă .................................................... 107
6. «Cărtularii», grămăticii, dascălii, pisarii, diecii, co
piştii... Primele forme de şcoli româneşti . . . . 111
1. Şcoli (p. 111) ; 2. Diacul Oprea (p. 114) ; 3. Contribuţia clericilor
în domeniul istoriei (p. 117) ; 4. In istoria filozofiei (p. 118) ;
5. In retorică (p. 119) ; 6. Paisie Velicicovschi (p. 119) ; 7. Gri-
gorie Dascălul (p. 121) ; 8. Andrei Şaguna (p. 122); 9. Preotul
Sava Popovici (p. 123); 10. Melchisedec al Romanului (p. 123);
11. Copiştii (p. 124); 12. Zugravii de biserici (p. 126).
540 CUPRINSUL
Pag.
7. «Cuvînt împreună către toată seminţia românească».

Clericii, patria, unitatea delimbă şide neam . . 128
8. Cu smerenie, pe scurt despre unii clerici în cultura
r o m â n e a s c ă ........................................................................................... 139
9. Caracterele dominante ale contribuţiei clericilor la cul
tura veche r o m â n e a s c ă .................................................................. 148
10. In loc de c o n c l u z i i ..........................................................................153
4 , N ico la e M ilescu , «Vir p o ly g lo tu s et pereru ditu s» . . 155
5 , E venim ent m on d ial la I a ş i : Sin odu l din 1642 180
0 . Stolnicul C onstantin C an tacu zin o în isto ria şi cultura rom â
n ea s c ă ....................................................................................................192
7 . B iblia d e la B u cu reşti, c e «s-au dăruit n eam u lu i rom ân esc»
la anul 1688 217
8 . D imitrie C antem ir, t e o l o g u l .................................................................. 242
9 . Gh eo r g h e Şin cai şi p r o b le m e le c o n tro v ersa te a le is to riei ro m â
n ilor ........................................................................................................ 252
10. G h eo rg h e A sach i, ctitor m o ld o v ea n al culturii rom ân eşti . 266
11. «Fericitul A rh id iacon şi d o cto ru l in te o lo g ie şi leg i» G h eo rg h e
L a z ă r ........................................................................................................276
12. A nton Pann, p rotop saltu l şi poetu l, un E sop a l rom ân ilor . 303
13. A n drei M ureşanu «p o etu l u n ei singure p oezii» , d ar n em u ritoare 312
14. Sim ion Bărnuţiu, in e p o c ă şi in v e c ii v e c ilo r . . . . 317
15. C o sta ch e N eg ri în e x il ia P a r is : «T răiască unita R om ânie» 320
16. Anul în ţ e le p c iu n ii: 1859 325
17. A n drei Şaguna, cirm u itor d e oam en i şi în d rep tă to r d e vrem u ri 332
1 8 . A sociaţiu n ea «un rea z em n aţion alităţii ro m â n e » . 338
19. M onahul S oiron ie V ărn av , lu ptător pentru un ire . 349
PARTEA A DOUA
1. A u to cefa lie şi P atriarh ie în B iserica O rtod ox ă R om ân ă . 366

2. B iserica O rtod ox ă Romdnd şi războiu l d e in d ep en d en ţă . 371
3 . M om en te şi d o cu m en te din anul b u c u r i e i 1918 . . . 392
CUPRINSUL 541
Pag-
4 . P erm an en ţe rom ân eşti in S.U.A. şi C a n a d a .....................................399

5 . B iblia d e la 1936 şi a v a ta ru rile e i ................................................414
6 . Să n e ad u cem am in te d e G aia G a l a c t i o n ........................................ 455
7 . M arina H ociotă — M aica M ina din S ă liştea Sibiului, «O n ouă
E caterin a T eo d o ro iu » .........................................................................458
8 . Un ep iso d im portant din lu p ta pen tru lim ba rom ân ă . . 470
9 . I n d i c e .................................................................................................................... 531
Cuprins în limba f r a n c e z ă ........................................................... 542
Cuprins in limba e n g l e z ă ...........................................................545

S O M M A IR E
Page
P R E F A C E ...................................................................................................................................... 5
PARTIE I
1. C on sécration pou r l'ètern itë : Putna 1470 7

2 . N e a g o e B asarab, v o é v o d e d e la cu ltu re rou m ain e . . . . 13
1. Les thèmes c o n t r o v e r s é s ...................................... 13
2. Neagoe Basarab — l 'h u m a n i s t e ..........................27
3. Le contenu théologique des «Enseignements de Nea
goe B a s a r a b » .............................................................. 37
3 . C lercs o rth o d o x es, c réa teu rs d e lan gu e et d e cu ltu re rou m ain es 63
1. La langue slave : «une langue inconnue à nos patrio
tes» ...................................................................................................... 64
2. Les prémières traductions roumaines : «la tournure
d 'a n t a n » ...........................................................................67
3. «Par la grâce de Dieu, moi, le diacre Coresi...». Les
premiers textes roumains i m p r i m é s ................. 69
4. D’autres créateurs (de langue roumaine) qui firent des
«dons à la langue r o u m a i n e » ........................................... 84
a. Le métropolite Varlaam (p. 85) ; b. Le métropolite Petru Movilă
(p. 88) ; c. Le métropolite Simeon Ştefan <p. 91) ; d. Le métropolite
Antim Ivireanul (p. 93) ; e. Le métropolite Dosoftei (p. 95) ; f. La
Bible de Bucarest (p. 96) ; g. L’évêque Damaschin de Rîmnic
(p. 98) ; h. L’évêque Chesarie de Rîmnic (p. 99) ; i. Le métropo
lite Veniamin Costachi (p. 102).
5. «C’est aussi bien qu’il fut en mon pouvoir que j ’ai tra
duit et j ’ai écrit...». De la langue à la littérature . .. 107
6. Les érudits, les copistes, les enseignants, les tailleurs
d’inscriptions en pierre, les scribes. Les premières for
mes d’écoles r o u m a in e s ........................................................ 111
SOMMAIRE '141
1. Ecoles (p. III) ; . Le scribe Oprcu (p. 114) ; I. I n tonlrlliiilliiii

des gens d’Eglise dans le domaine de l’histoire (p. 117) ; 4. Daim
l’histoire de la philosophie (p. 118) ; 5. Dans la rhétorique (p. 1 l«i) ;
6. Paisie Velicicovschi (p. 119) ; 7. Grigorie Dascâlul (p. 121) ;
8 . Andrei Çaguna (p. 122) ; 9. Le prêtre Sava Popovici (p. 123) ;
10. L’évêque Melchisedec de Roman (p. 123) ; 11. Les copistes
(p. 124) ; 12. L es peintres d’églises (p. 126).
7. «Paroles (adressées) à la nation roumaine tout entière».
Les ecclésiastiques, la patrie, l'unité de la langue et de
la n a t i o n ............................................................................................. 128
8. Humblement, en bref à propos de certains ecclésiasti-
tiques dans laculture r o u m a i n e ................................................ 139
9. Les caractéristiques dominantes de la contribution des
gens d'Eglise à la culture roumaine ancienne . . 148
10. En guise de c o n c l u s i o n ...................................................................153
4. N ico la e M ilescu, «Vir polyglotus et pereruditus» . . . . 155
5. E v én em en t m on dial à Ia ssy ; le C o n cile d e 1642 . . . 180
6. Le d ig n itaire v o è v o d a l C onstantin C an tacu zin o dan s l'histoire et
la culture r o u m a i n e s ..........................................................................................192
7 . La B ible d e B ucarest qu i «a é t é la ite don à la nation roum aine»
en 1688 ....................................................................................................... . 217
8 . D imitrie C antem ir le t h é o l o g i e n .................................................................. 242
9 . G h eo rg h e Çincai et le s p ro b lèm es co n tr o v ers és d e ¡'histoire d es
r o u m a i n s ................................................................................................................. 252
10. G h eo rg h e A sach i, ion d ateu r m o ld a v e d e la cu ltu re rou m ain e . 266
11. «Le bien h eu reu x a rch id ia cre et d o cteu r en th é o lo g ie et en droit
canon» G h eo rg h e L a z â r .................................................................................. 276
12. Le p ro to p sa lte et le p o è te A nton Pann, un E sop e d e s rou m ain s 303
13. A n drei M ureçanu, « p o ète d'une s e u le p o ésie» , m ais im m o rtelle 312
1 4 . Sim ion Bârnutiu à son é p o q u e et d an s le s s iè c le d e s s iè c le s . 317
15. C o sta ch e N egri en e x il à Paris : «V iv e la R oum anie unie» . . 320
16. L'année d e la sa g e s s e : 1859 325
1 7 . Andrei Çaguna, «quide des hommes et correcteur des temps» 332
18. L 'association «un appu i à la n ation rou m a in e» .................................... 338
1 9 . Le m oin e S oiron ie V ârn av, com b atan t pou r l'union . . . 349
544 SOMMAIRE
PARTIE II Page
1. A u to cép h a lie et p a tria rca l dan s rE g lise O rth od o x e R oum aine . 366
2 . L ’E glise O rth od o x e R ou m ain e et la g u erre pou r ¡'in dépen dan ce
n a t i o n a l e ....................................................................................................... 371
3 . M om ents et d ocu m en ts d e l'an d e g râ c e 1 9 1 8 ..........................392
4 . P erm an en ces ro u m ain es au x Etats Unis d ’A m ériqu e et au C an ada 399
5 . La B ible d e 1936 et le s circo n sta n ces d e sa p aru tion . . . 414
6. S ou ven on s-n ou s d e la G ala G a l a c t i o n ......................................... 455
7 . M arina H ociotâ : la M ère M ina d e S âliçtea S ibiului : «une n o u v el
le E caterin a T e o d o r o iu » ........................................................................ 458
8 . Un é p is o d e im portan t du co m b a t pou r l'ailirm ation d e la lan gu e
r o u m a i n e .......................................................................................................470
9. I n d e x ..............................................................................................................531
Sommaire (en f r a n ç a i s ) ........................................................ 542
Sommaire (en a n g l a i s ) ........................................................ 545
C O N T E N T S
Page
FOREWORD ......................................................................................................................... 5
PART ONE
1. Consecration lor E ternity: Putna 1470 ..................................... 7
2 . N eagoe Basarab, Lord ot Romanian C u l t u r e ..............................13
1. Controversial T h e m e s .......................................................................... 13
2. Neagoe Basarab the H u m a n i s t ..................................................... 27
3. The Theological Content of «Neagoe Basarab's Transla
tions» . ..................................................................................... 37
3 . O rthodox Clergy, Founders of Romanian Culture and Language 03
1. Slavonic Language: «An Unknown Language to our
P a t r i o t s » ................................................................................................... 64
2. The First Romanian Translations : «the Old Translations» 07
3. «By God's Mercy, I Deacon Coresi...» ...The First Roma
nian Printed T e x t s ............................................................................ 69
4. Other Founders who made «gifts to the Romanian Lan
guage» . . 84
a. Metropolitan Varlaam (p. 85) ; b. Metropolitan Petra Movilă
(p. 88) ; c. Metropolitan Slmion Ştefan (p. 91) ; d. Metropolitan
Antim Ivireanul (p. 93) ; e. Metropolitan Dosoftei (p. 95) ; f. The
Bucharest Bible (p. 96) ; g. Bishop Damaschin of Rimnic (p. 98) ;
h. Bishop Chesaire of Rimnic (p. 99) ; i. Metropolitan Veniamin
Costachi (p. 102).
5. «I have translated and written as best as I could». From
Language to L i t e r a t u r e ........................................................... 107
6. «Scholars», Secretaries in the King's Offices, Teachers,
Copysts. The First Romanian S c h o o l s ..............................I l l
1. Schools (p. I l l ) ; 2. Secretary Oprea (p. 114) ; 3. Clergy Con
tribution to History (117) ; 4. To the History of Philosophy
(p. 118) ; 5. To Rethorics (p. 119) ; 6. Paisie Veiicicovschi (p. 119) ;
546 CONTENTS
Page
7. Grigorie Dascălul (p. 121) ; 8. Andrei Şaguna (p. 122) ; 9. Priest
Sava Popovioi (p. 123); 10. Melchisedec of Roman (p. 123) ;
11. Copysts (124); 12. Church Painters (p. 126);
7. «Speech to the W hole Romanian Nation»

Clergy, Homeland, Unity of Language and Nation . . 128
8. Humbly and in short about some Clergy involved in
the Romania C u l t u r e ..........................................................................139
9. The Predominant Features of the Clergy Contribution
to the Old Romanian C u l t u r e ....................................................148
10. Instead of C o n c l u s i o n s .................................................................. 153
4 . N icolae M iiescu, «V ir p o ly g io tu s et p ereru d itu s» . . . . 155
5 . A 'World Event at J a s s y : th e 1642 S y n o d .....................................180
6 . High S tew ard C onstantin C an tacu zin o in th e R om anian H istory
and C u l t u r e ..........................................................................................192
7 . T he B u charest B ib ie w h ich «was g iited to th e R om anian N a
tion » in 1688 217
8 . D imitrie C an tem ir, a T h e o l o g i a n ...........................................................242
9 . G h eo rg h e Şin cai an d th e C on trov ersial P roblem s ot th e R o
m anian H i s t o r y ..................................................................................252
10. G h eo rg h e A sach i, a M old av ian F ou n der of R om anian C ulture 266
H. «The B lessed A rch d ea co n and D octor in T h e o lo g y and Law»
G h eo rg h e L a z ă r ................................................................................. 276
12 . A nton Pann, C hu rch M usician and P oet, — A R om anian
E s o p u s ..................................................................................................... 303
1 3 . A n drei Mureşanu, «th e P oet o f o n e P oem only», but ev erla stin g 312
1 4 . Sim ion Bărnuţiu, in tim e and unto th e a g es o f a g e s . . . 317
1 5 . C o sta ch e N eg ri in e x ile in Paris : «Long liv e th e U nited R o
m an ia» ................................................................................................... 320
1 6 . The W isd om Y e a r : 1859 325
17. A n drei Şaguna, R u ler of Men and R eio rm er ot H istory . . 332
18. The A ssociation «A Support to th e R om anian N ation» . . 338
19. M onk S oiron ie V ârn av, a F ig h ter io r th e Unity o i R om ania . 349
PART TWO
i ; A u tocep h aly and P atriarch ate in th e R om anian O rthodox
C h u r c h ...................................................................................................366
2. The R om anian O rth od ox C hu rch and th e In d e p en d en c e W ar 371
3 . M om ents and D ocum ents irom th e Y ea r o i J o y : 1918 . . 392
'ONTliNTS f.47
I’»««'
4. R om anian Perm anent P resen ce in th e tl.S.A. aiut C an ad a 39!)
5. 'l'he 1936 B ible and its A v a t a r s ........................................................... 414
6. Let us rem em b er G ala G a l a c t i o n ........................................................... 455
7 M arina H ociotd — S ister M ina Irom S ali$tea Sibiului, «A new
H eaterina T e o d o r o i u » ......................................................................... 458
An Im portant I'pisode in th e S tru ggle lor th e R om anian Lan
g u ag e ....................................................................................................... 470
g_ I n d e x .................................................................................................................. 531
Contents (in F r e n c h ) ......................................................................... 542
Contents (in E n g l e s h ) .................................................................... 545
Redactor : ION CIUTACU
Tehnoredactor : VALENTIN BOGDAN
Dat Ia cules 17.XI. 1980. Bun de tipar 17.1.1981.

Apărut 1981. Coli de tipar 34,25. Format 16/16X86.
Comanda nr. 246/1980.
TIPOGRAFIA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE
AL BISERICII ORTODOXE ROMANE

(Antonie Plamădeală) Dascăli de Cuget Și Simțire Românească

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

(Antonie Plamădeală) Dascăli de Cuget Și Simțire Românească

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dr.

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE

Coperta : Rodica COTEANU

Am gîndit cartea aceasta «să iie rumânilor spre învăţă­

Ştefan, G heorghe Şincai, G heorghe Lazăr, Andrei Mureşanu,

TÎRNOSIRE PENTRU ETERN ITATE :

început de toamnă în Ţara de Sus, în anul Domnului 1470,

se întoarse la Suceava şi, în cîteva luni, alese locul şi termină

în Cîmpia Transilvaniei — unde Ştefan a înfiinţat episco­

năstirii Putna i-a fost poruncită de îngeri, cu care el stătea de

fiază, decorează cărţi de cult, de spiritualitate şi de muzică.

maro pictor român» cunoscut, a cărui operă face azi gloria

Temele controversate în legătură cu viaţa şi opera lui

gătură cu familia Basarabilor. El însuşi şi familia sa, într-o

pentru paternitatea lui Neagoe, de către Dan Zamfirescu îm­

ca să fim. de acord şi cu Vranoussis, Traducătorul nici nu este

paranteze : «ou le question hom érique de la littérature slavo-

cat imediat Virgil Cândea 9. Dar în 1978 el şi-a publicat în

ar fi dezvăluit că Neagoe e fiul lui Ţepeluş Vodă Basarab şi

său artistic ? Sigur că ne-am face. In acest sens, Curtea de

părtat de la dreapta credinţă şi au devenit eretici» l8. Era deci

de bazileu). Comandă la Braşov o blană de viezure, una de

Roma şi Bizanţ ? E oare Curtea de Argeş coborîtă din cer,

lumea, stilul indicînd doar un singur autor, rămîne ca opţiu­

cusătură de lungi citate din alţi autori. S-a exagerat mult în

Efrem Şirul, Panegiricul Si. Constantin, de Eftimie, Patriarhul

clin cele mai frumoase realizări în limba slavonă»35, «cea

2. NEAGOE BASARAB — UMANISTUL

Interpreţii moderni ai învăţăturilor caută să determine din

Am văzut că unii cercetători au refuzat autenticitatea în ­

opera copiştilor. El notează ca o trăsătură specific umanistă

ziile, dintre care citează bogomilismul. Concluziile sale sînt

atare, cu nume de hulă şi lepădare de credinţă. Exaltarea

fiindcă el e incapabil de orice participare. Nu e capabil

permanentă luptă cu păcatul, ca să învingă pînă la urmă

rom ânească. Ceea ce spune I. Chiţimia, că Neagoe avea de

rent «filozofia creştină răsăriteană», păcatul originar «n-a

mare frumuseţe. Se scrie despre el ca în Balada despre Mînă-

Ne-a lăsat o operă de compoziţie, stil şi metaforă 76.

3. CUPRINSUL TEOLOGIC AL «ÎNVĂŢĂTURILOR

tipărit în 1843, Învăţăturile lui N eag oe Basarab n-au contenit

săniilor autentice care argumentează şi în favoarea autenti­

Nicolae Iorga, deşi nu face nici el o analiză teologică a

ca pe prima colecţie românească de rugăciuni şi chiar ca pe

scriau Luther, Erasm, Machiavelli, mari moralişti, scriitori şi

aceste legături, trecerea lui pe la Mînăstirea Bistriţa 108, opera

La noi însă s-a realizat o sinteză a acestor două direcţii,

afirmă mereu că omul cu partea lui trupească, deci omul din

tăciunea lumii» după «Ioan cel de aur la limbă» şi despre

găciunea, şi curăţenia, şi înfrînarea119. Aşadar Neagoe are

potriveşte concepţiei unui domnitor, spre deosebire de funcţia

Partea a doua a Învăţăturilor se încheie cu Rugăciunea la

127. Dan Z-amJirescu, op. cit., p. 141.

ţiitor, fără început, etern, pretutindeni, atotştiutor, judecător,

putea stăpîni natura ca înainte de cădere, cînd avea putere

de faptul că şi Petru cînd a greşit în timpul patimilor, tăgădu-

«în chip tainic» şi căreia i se cuvine «cinstire» 153. Ea este m ij­

înţelege că e în dispută cu cineva : «Astupate să fie gurile

nia cu răbdarea şi înfrînarea 165. Sentinţele lui Neagoe sînt de

Ceea ce e mai mult, adică desăvîrşirea, realizarea asemănării,

S-ar putea avansa însă şi o altă ipoteză. S-a vorbit mult

M întaiiea se pregăteşte aici pe pămint. Neagoe numeşte

cu seninătate, care nu poate fi ocolit şi care tocmai de aceea

Am gîndit cartea aceasta «să iie rumânilor spre învăţă

în Cîmpia Transilvaniei — unde Ştefan a înfiinţat episco

pentru paternitatea lui Neagoe, de către Dan Zamfirescu îm

lumea, stilul indicînd doar un singur autor, rămîne ca opţiu

Am văzut că unii cercetători au refuzat autenticitatea în

săniilor autentice care argumentează şi în favoarea autenti

«în chip tainic» şi căreia i se cuvine «cinstire» 153. Ea este m ij

evolutiunea lor ; în momentul în care românii au primit cu

din secolul XV, continuate în secolul XVI de Macarie, epis

vorbeau, predicau aceeaşi evanghelie, săvîrşeau aceeaşi litur

Emoţionantă această intrare domnească, triumfală, so

ii deloc neştiinţiiic să pornim d e la prem isa că e cu totul na

pot decît să ne distragă atenţia de la ceea ce e simplu, lim

drum. Să însemnăm cîteva aprecieri autorizate care moti

avusese convorbiri cu Udrişte Năsturel 77, era interesat în fră

Dar Petru Movilă nu este trecut printre ctitori numai pen

cărturarilor epocii» 11314. Dar prin aceasta depăşim de fapt con

Contemporan cu Chesarie, păstorea în Moldova Mitropo

«ajunsă la atîta sărăcie şi stricăciune, uitîndu-se multe cu

Nu mult după aceea un âlt mare părinte al limbii româ

Dosoftei în prefaţa la Psaltirea in versuri spunea : «Pre

chiar cu mai mult interes de popor, decît parabolele evan