22 BISERICA ORTODOXA ROMANA
11........ .. ■
atitudinea lui marțială față de mine? Exclusiv
pe faptul că eu m'am manifestat de câțiva ani
încoace ca un fierbinte aderent al ideei refaceri
unității religioase a poporului român și in acelaș
timp, și a reunirii Bisericilor de Răsărit și Apus.
Ideea cea dintâi eu am afișat’o în public încă
în Noemvrie 1918, în gazeta t-România nouă*
din Chișinău, al cărei director eram —, și apoi
am revenit asupra ei în alte ocazii, prin articole
publicate în ziarele ^-Universul* și <Adevărul-»
din București. împotriva acestei idei, nu poate
fi nici un Român conștient și nici nu știu să fie
cineva. In principiu, atât ortodoxii cât și uniții
sunt pentru refacerea unității noastre religioase,
deosebirea este numai în modalitățile diferite
pe cari le propun și unii și alții. Din parte-mi
eu am căutat să găsesc modalitatea practică cu
ajutorul căreia să ajungem la idealul pe care de
două veacuri îl căutam și unii și alții.
Această modalitate stă în legătură cu rezol-
virea celeilalte mari probleme religioase: reuni­
rea Bisericii răsăritene și apusene, care a preo­
cupat nu numai în Biserica catolică, ci și în cea
ortodoxă pe cele mai nobile spirite ale veacu­
rilor din urmă. Atât în privința unei chestiuni,
cât și în privința celei de a doua, eu am so-
luțiuni care diferă cu desăvârșire de tot ce s’a
scris și s’a propus până acum și aceste soluțiuni
derivă din situația specială a poporului român
supt aspectul religios și politic. Nici odată n’am
spus: Să ne facem uniți, cum s’a făcut Atanasie
cu preoțimea lui la 1698, nici: să ne facem ca­
tolici, supunându-ne Papei 1 Dacă aș fi făcut așa
ceva, desigur că aș fi meritat nu numai oprobriul
necruțător al fostului meu ajutor și fin, ci al
Cultul morților la păgâni și cultul martirilor la creștini
Susținerilor rătăcite și care duc la rătăcire ale
protestanților cu privire la venerarea martirilor ’)
și anume, că aceasta și-ar avea obârșia în cul­
tul păgân al morților și al eroilor, se poate răs­
punde cu succes numai punând față în față felul
cum cinsteau păgânii pe morții și eroii lor și
cum au cinstit și cinstesc creștinii pe sfinții
mucenici.
Să vedem dar mai întâi, ce înfățișare avea
cultul morților și al eroilor la greci și la romani,
cele două popoare vechi cu care a venit în a-
tingere creștinismul chiar dela apariția sa și de
ale căror credințe se pretinde, că ar fi fost in­
fluențat.
1) Vezi revistă Biserica Ortodoxă Română, anul 42, numărul
11, pagina 670.
fiecărui fiu al Bisericii noastre. Dar totdeauna
am spus: refacerea unității noastre religioase este
cea mai mare necesitate sufletească a poporului
nostru, — și, am spus de asemenea: noi românii
nu câștigăm nimic prin izolarea noastră religioasă
de apus și în special de popoarele de un sânge
cu noi, dimpotrivă, avem tot interesul ca să
luăm contact frățesc cu ele și pe teren religios,
așa cum am luat e o sută de ani încoace pe
teren cultural, economic și, mai în urmă și
politic1)..
Și apoi, la ce ne servește izolarea noastră re­
ligioasă față de confesiunile creștine din cu­
prinsul țării noastre. Nu ne dictează oare cea
mai elementară rațiune de stat ca să facem tot
posibilul pentru a avea în locul caleidescopicei
varietăți confesionale, o unitate religioasă cât
mai deplină, dat fiind că avem o singură țară și
un singur învățător, pe lisus Christos, care de­
sigur că nu patronează dușmănia și luptele care
se dau în numele lui de cetățenii aceluiaș stat
și de credincioșii aceleeași religii ?
Acesta a fost și este punctul meu de vedere
și nu știu să fi comis altă crimă decât aceea
de a fi spus în articolele și în studiile mele:
cum cred eu că se poate ajunge, practic, la so­
luționarea acestei mari și complicate întrebări.
1) Ai spus-o, dar noi n’o împărtășim. Mă rog, Spania este
în legătură cu popoarele de un sânge cu ea: Francejii și Ita­
lienii.... este ea mai sus ca noi?
Eu am răfuit părerea aceasta și nici Albina, nici 'Unirea, nici
Cultura Creștină n’au putut răspunde nimic. Am văzut discu-
fiuni cu însuși Dr. 0. Ghibu, și nici d-nia sa nu mi-a putut
aduce vreun temei. Și îi spun și acuma: Iată, unifii noștri sunt
cu Roma sunt ei mai sus ca noi? — Nota A. S.
ONISFOR GHIBU
Cultul morților la greci l-a expus magistral
Erwin Rhode, 2) și Pustei de Coulanges 3) iar la
romani Fustei de Coulanges 456*)AustB) și Wissoiva *).
După cercetările acestor învățați el se pre­
zintă astfel:
Amândouă aceste popoare au avut din cea
mai adâncă vechime o deosebită grijă pentru
îngroparea morților. Această grijă avea la bază
credința, că prin moarte, sufletul nu se desparte
2) In celebra sa lucrare: «Psyche, Seelenkult und Unsterblich-
keitsglaube der Griechen»,, 2 volume, Tiibingen, 1903 (III ediție).
3) In nu mai puțin celebra lucrare: <La Citfe antique, Etude
sur le culte, le droit, Ies institutions de la Grâce et de Rome>,
Paris, Hachette, 1910.
4) In aceeaș lucrare.
5) In opera: <Die Religion der R0mer>, Miinster, 1899.
6) In monumentala lucrare: «Religion undKultus der Romer».
Mflnchen, 1912.
 CULTUL MORTILOR
de trup, ci continuă să trăiască cu el în mormânt
o viață în totul asemănătoare cu cea de pe
pământ.
Ceremonia și riturile înmormântării ne arată, și
scriitorii ca: Omer} Pindar, Euripide, Virgil, O-
vidiu, Cicero, Pliniu cel Tânăr și alții ne con­
firmă credința populară, că sufletul se îngroapă
împreună și deodată cu trupul în mormânt. Penrtu
aceasta, la sfârșitul ceremoniei funebre se striga
mortul de trei ori pe nume, i-se ura viață fe­
ricită sub pământ și ca pământul să-i fie ușor.
Pe mormânt se turna vin și se puneau alimente,
ca să se potoliască astfel foamea și setea răpo­
satului, se înjunghiau cai și sclavi, ca să serviască
și mai departe mortului în mormânt, iar în lăun-
trul lui se așezau alături de cadavru: veșminte,
podoabe, unelte, arme, vase etc. iarăș în scopul,
ca să fie la îndemâna sufletului.
Pentru ca sufletul să poată sta în locuința sa de
sub pământ, trebuia ca trupul, cu care era unit,
să fie acoperit cu pământ.
Sufletul care nu-și avea mormântul său, n’avea
locuință, ci rătăcia din loc în loc, sub forma de
larvă sau de fantomă, se arăta celor vii, cerea
să i-se facă un mormânt și pricinuia toate re­
lele cu putința acelora din a căror vină n’avea
locuință. Pentru ca sufletul să fie fericit, nu era
însă deajuns ca trupul să fie îngropat ori și cum,
ci cu o anumită ceremonie: îndeplinindu-se niște
rituri tradiționale și rostindu-se formule consa­
crate. Dacă acestea nu se îndepliniau, atunci la
relele pe care sufletele celor morți le făceau
celor vinovați de neîngroparea trupurilor cu care
erau unite, se adăoga și răzbunarea din partea
zilelor.
Iată câteva citațiuni din autorii clasici privi­
toare la obiceiurile dela îmmormântare:
„Vărs pe țărâna mormântului—zice Ifigenia-
lapte miere și vin, căci acestea fac bucurie marților ’)
Electra făcând libațiune — zice: „Băutura a
străbătut în pământ, tatăt meu a primit-o" 78).
„Fiu al lui Peleu—zice: Neoptolem—pri­
mește această băutură ce place morților, vino și
bea acest sânge1' 9).
Creste se roagă astfel umbrei tatălui său:
„O tată. dacă trăese eu, tu vei primi ospețe bo­
gate, iar dacă voiu muri, nu vei avea parte de
mâncările fumegânde cu care se hrănesc marții",10).
„Gândește-te la mine, o rege — zice sufletul lui
Elpenor — plecând, nu mă lăsa' să zac nejelit și
neîngropat, pentru ca să nu te alungă răzbunarea
zeilor ”) iar umbra lui Patroclus roagă astfel
pe Achile:
7) Euripide în: „Ifigenia în Taurida. vers. 157-153.
8) Eshil în: „Coeforii", vers. 162,
9) Euripide în: „Ecuba" 536 și „Electra" 505.
10) Eschil în Coaforii, 482 -486
11) Omer în Odiseea, cântul XI, versul 71 și uri
23
< 7u dormi, uitându-mă cu totul, o Achile ?
Nu pe viu, ci pe mort l ai dat uitării.
Scoal', îngroapă-mă iute, ca să pot străbate
\poarta lui Hades.
M"alungă acum duhurile și umbrele morților
Și nu-mi îngădue să trec peste râu,
Ci fără răgaz rătăcesc în preajma puternicei
\forfi a lui Hades» ”)
Plaut ne povestește isprăvile unui suflet ră­
tăcitor, al cărui trup n’a fost înmormântat cu
ceremonialul cuvenit, 13) iar Suetoniu istorisește,
că trupul lui Caligula, fiind îngropat fără să se
săvârșiască ceremonia funebră, sufletul lui rătăci
și se arătă multora dintre cei vii, până ce cada­
vrul fu desgropat și după aceea îngropat din
nou după toată rânduiala. u) «Neefectuarea în­
mormântării avea — cum zice Isocrate — urmări
mai grele pentru cei ce o împiedicau decât pentru
cei ce nu se împărtășiau de ea" ’5).
Atât de mare preț se punea pe îmmormân­
tare, că ceremonia funebră și toate riturile îm-
mormântării se săvârșiau fără nici o știrbire chiar
și pentru acei răposați ale căror trupuri nu se
puteau găsi, precum d. p. pentru cei înecați sau
mâncați de fiare, ori decedați în pământ strein.
In asemenea cazuri se credea, că în lipsa trupu­
lui se îngroapă cel puțin sufletul, și se aruncau
în mormântul gol trei pumni de țărână.
Credința aceasta trăește și azi în mintea po­
porului nostru dela țară, căci în timpul ocupației
germane s’au văzut numeroase cazuri în care
familii din Muntenia și Oltenia ale celor morți
pe frontul din Moldova au îmmormântat, după
toată rânduiala bisericească, cu preot în frunte,
sicrie goale.
Chiar și în vremea când obiceiul arderii ca­
davrelor luase locul înhumării, se îmmormânta
cel puțin un deget al mortului și nu era pedeapsă
mai mare decât oprirea îmmormântării trupului
cuiva’6).
S’a zis cu drept cuvânt, că cei vechi se te­
meau mai mult de lipsa de îmmormântare decât
de moarte. De aceea nu trebuie să ne mire când
vedem la atenieni generali învingători osândiți la
moarte, pentru că au neglijat să îngroape morții.
Ritualul ce trebuia îndeplinit înainte de îm­
mormântare era următorul:
Se închideau ochii și gura mortului, i-se spăla
și ungea trupul, era îmbrăcat în haine curate și
așezat în atriu pe un catafalc, cu capul încon­
jurat de coroane și panglici. La ușa locuinței se
12) Acelaș în Iliada, cântul XXIII, versul 69 și urm.
13) In Mostellaria III, 2.
14) In Vita Caligulae, 59.
15) Apud Rhode op. cit. voi. I, pag 217.
16. Eschil în <Cei șapte contra Tebei», 1013; Sofocle în Anti-
gona 198; Euripide in Fenicienele 1627-1632,
 BISERICA 0R1UD0XA ROMANA
— - ■ ■
așezau vase cu apă curată, aduse dela altă casă
pentru spălarea și curățirea celor ce veniau să
vadă pe mort, și cari, prin apropierea de ca­
davru, se considerau spurcați. Ciprese așezate la
poartă sau la ușă arătau trecătorilor, că în acea
casă era un mort. Femei anume plătite, și care-și
făceau meserie din aceasta, jeliau pe decedat.
Bocetele acestora erau de multe ori prea zgo­
motoase, așa că a trebuit câteodată să intervină
chiar legea, cum a făcut Solon, pentru temperarea
lor. A treia zi după încetarea din viață, inainte
de a se lumina de ziuă, cadavrul trebuia dus, cu făclii
și lumini, Ia locul de îngropare sau de ardere.
Un crainic anunța pe străzi ora și locul îmmor-
mântării. Cei bogați făceau îmmormântarea cu
mult fast. Mai târziu se introduse obiceiul ca ce­
remonia funebră să nu se mai săvârșiască noaptea
când era puțină lume pe străzi și prin piețe, ci
înainte de amiazi, pentru ca numărul spectato­
rilor să fie cât mai mare posibil.
In fruntea cortegiului pășiau bocitoarele, flau­
tiștii și o întreagă orhestră, constând din gorniști
(siticines), cari intonau marșuri funebre. După
ceștia venia o ceată de actori sau istrioni, cari
—prin îmbrăcămintea, mimica și dansurile lor—
înfățișau evenimentele cele mai însemnate din
viața răposatului în așa fel casă treziască și între­
țină veselia spectatorilor. Tristețea era dar unită
— în chip neînțeles de noi cei de azi — cu ve­
selia. Imediat înaintea catafalcului pe care era
purtat mortul se înșiruia un număr mai mare
sau mai mic de care pe care erau așezate măștile
de ceară ale rudelor decedate ale răposatului,
îmbrăcate în uniforma și învestite cu toate insig-
niile demnității ce avuseseră când fuseseră în
viață și dică unele din ele ocupaseră importante
fucțiuni publice, erau precedate de lictori. Cada­
vrul sta pe catafalc sau descoperit, că să poată fi
văzut de oricine, sau închis în sicriu. In acest
din urmă caz, o păpușă de lemn, îmbrăcată și
cu masca răposatului (effigies), îl înfățișa pe
acesta în atitudinea de viu și era purtată de
rudele cele mai de aproape sau de sclavi. In
piața orașului cortegiul se opria, catafalcul era
așezat jos, măsrile rudelor moarte erau coborâte
din care și așezate pe scaune de fildeș, iar una
din rudele în viață rostia panegiricul, în care
lăuda virtuțile și meritele decedatului. După
aceea cortegiul pornia mai departe.
Când cadavrul se îmmormânta, se puneau
alături de el arme, unelte de tot felul, dacă
decedatul era bărbat, jucării, dacă era copil,
lucruri de gospodărie, articole de toaletă ș. a.
dacă era femeia, cu un cuvânt tot felul de
lucruri la care ținuse răposatul când era în viață.
Aceasta nu se făcea din simolă pietate, cum o
facem noi, ci din convingerea că mortul are
nevoie de toate acestea. Se obicinuia să se mai
■ ■■■ ■■■■ O*—
pună în mormânt și câte un clopoțel, al cărui
sunet se credea, că sperie și alungă spiritele rele.
In cazul când cadavrul se ardea — și obiceiul
acesta se practica mai mult de nobilime, pentru-
că-i de prilejul să desfășure mai mult lux prin
aceea că întrebuința lemn scump la alimentarea
focului în care se ardea cadavrul, că se ardeau
împreună cu cadavrul o mulțime de vestminte și
obiecte de preț, etc. — se stingea focul cu vin se
adunau resturile de oase din cenușă și se așezau
împreună cu aceasta într’o urnă sau lădiță de
piatră.
In fine, în fața mormântului închis sau a ru­
gului stins cei de față rostiau cuvintele: <Ăve,
pia anima» sau« Sit tibi terralevis» și se înapoiu
acasă.
Mormintele erau socotite ca ceva sfânt, se în­
semnau cu o coloană de piatră si cu flori, plante
de ornament și arbori, iar câte odată se încon­
jurau chiar cu o mică grădină sau parc, în care
era credința, că se plimba sufletul decedatului.
Pe coloanele sau pietrele mortuare se săpau la
romani literile D. M. S.= Dils Manibus Sacrum,
ceeace însemna că mormântul era consacrat sau
pus sub ocrotirea zeilor mani.
Cultul ce se da morților se vede mai departe
și mai limpede din practicile ce se săvârșiau
după îmmormântare.
După înapoierea acasă dela îmmormântarea .
sau arderea cadavrului, rudele răposatului se pu­
rificau, spălându-se cu apă, și luau parte la os­
pățul mortuar, având coroane pe cap. Ospățul
se considera ca dat de însuș sufletul mortului,
care se credea, că e de față și aude și vede
tot ce se vorbește și petrece. De aceea oaspeții
erau obligați să vorbiască numai de bine de
mort, căci altfel sufletul lui s’ar fi răsbunat pe
ei. Dela această împrejurare a rămas zirătoarea,
adesea rău înțeleasă,: <De mortuis nil nisi bene*.
A treia, a noua (sau a șaptea) și a patruzecia
(sau a treizecia) zi după îmmormântare, în fiecare
an la ziua de naștere a răposatului, cum si în
alte zile când voia familia lui, se dau ospețe
mortuare la mormânt. Atunci se împodobiau
mormintele cu flori și cu candele aprinse, se
vărsau pe el: vin, lapte, miere, unt și tot felul
de mirodenii, se aduceau sacrificii si se frigeau
cărnuri. Pentru aceasta, la greci fiecare mor­
mânt avea un loc anume pentru înjunghierea
victimei și pentru frigerea cărni, ’) iar la romani
avea un fel de bucătărie specială (culina) care
servia acestui scop.,8).
iNe-am înșela — zice Fustei de Coulanges—
dacă am crede, că aceste ospețe funebre erau
1) Lucian în Charon 22.
 CULTUL MORȚILOR
numai un fel de comemorare. Alimentele ce fa­
milia aducea erau într' adevăr pentru mort și
numai pentru el. Ceeace dovedește aeeasta este, că
laptele și vinul se vărsau pe țirâna mormântului;
că se făcea o gaură, pentru ca alimentele solide
să ajungă până la mort; că se înjunghia o victimă
ale cărei cărnuri se ardeau în întregime, pentru
ca nici un muritor să nu guste din ele; că se
rostiau anumite formule consacrate, prin care se
invita mortul să mănânce și să bea; că chiar
dacă familia întreagă era de față la ospăț, nu
se atingea de nici o mâncare; că, în sfârșit, când
acesta se retrăgea, avea mare grijă să lase puțin
lapte și câteva prăjituri în vase și că era privit
ca o mare nelegiuire să se atingă cineva dintre
cei vii de această mică proviziune hotărâtă trebu­
ințelor mortului i9).
Aceasta ne-o confirmă și Lucian. «.Morții—.zice
el — se nutresc cu bucatele ce noi le punem pe mor­
mintele lor și beau vinul ce-l vărsăm pe ele; așa
că un mort, căruia nu i se dă nici o ofrandă, e
osândit la foame veșnică» 2o21).
22
Ospețele funerare sau mortuare sunt o datorie
a celor vii către cei morți și cine nu le înde­
plinește este tot așa de vinovat ca și cel care
nu îmmormântează pe cei de aproape ai săi.
Numeroase inscripțiuni al) ne arată grija ce
purtau cei vechi, ca să nu. fie date uitării de
către urmași ospețele funerare.
Erau apoi și anumite zile ale anului care erau
consacrate morților. La greci, acestea erau pri­
măvara, la sfârșitul sărbătorii Anthesteria, care
se ținea în cinstea lui Dionysos, iar la romani
— la cari cu'tul morților a jucat un rol mult
mai mare — erau mai multe asemenea zile și
aproape în fiecare anotimp. Cea mai însemnată
sărbătoare de acest tel era în Februarie, dela
13—22, și purta numele special de parentalia.
In aceste zile autoritățile nu purtau toga prae-
texta, templele erau închise, nunți nu se făceau
și fiecare împodobia după putință mormintele
rudelor moarte și aducea tot felul de daruri
spiritelor lor. Ziua de 21 era sărbătoare publică
sub numele de feratia, iar ziua de 22 sărbătoare
familiară, numită Caristia sau Cara cognatio, și
se celebra printr’un ospăț comun ia care luau
parte cât mai multe rude. La fel erau ținute și
zilele de 24 August, 5 Octombrie și 8 Noembrie,
în care sta deschidă groapa (mundus) din templul
lui Apollo sau Roma quadrata, cum și cele trei
zile (9, 11 și 13 Maiu) ale sărbătorii Lemuria. 2).
Tot în legătură cu cultul morților sta și sa­
crificiul ce se aducea în fiecare an, la romani,
19) Lucrarea citată, pag. 13.
20) In scrierea sa „De luctu", cap. 9.
21) Redate de Hhode, în c’tata sa lucrare, și de H. Lietzmann,
în Handbuch zum Nsuen Testamente, III, 1,162.
22) Wissowa, lucrarea citată, pag. 232 și urm.
înainte de începerea secerișului. Sacrificiul se
numia porca praecidanea și se aducea zeiții pă­
mântului fellus, ca s’o îmbuneze și să s’o facă
să nu opriască fertilitatea pământului din cauza
acelora cari nu-și îndepliniau datoriile către morți.
Toate acestea numeroase, variate și complicate
rituri, ceremonii și sărbători în cinstea morților
n’ar avea mult înțeles, dacă sufletele morților
n’ar fi socotite ca zei.
* Pentru familie — zice Rhode — sufletele pă­
rinților morți sunt de bună seamă, în înțeles
restrâns, zei, zeii ei*, 23) și «-cultul pe care ea îl
dă strămoșilor nu se deosibește de cultul zeilor
subterani și al eroilor decât prin extinderea lui
la un mai mic număr de închinători» 24).
Morții erau pentru cei vechi — cum zică Plutarh
— ființe sfinte, 25) primiau epitetele cele mai res­
pectuoase și erau chemați buni (yp^orot), sfinți
(Ispol) și fericiți (țtdxape?). 26) Cinstirea ce li se
da nu se deosebia de a zeilor. Fiecare mort era
un zeu27).
Nu numai cei cari jucaseră un rol însemnat
în viață, cari se distinseră prin virtuțile și calită­
țile lor, ci toți morții fără deosebire erau socotiți
zei. O spune aceasta Cicero prin cuvintele: «Stră­
moșii noștri au vrut ca oamenii cari au părăsit
această viață, să fie numărați între zei* 2829 *).
30
Grecii dau morților numele de zei subterani
=9,eol /fi-ovioc... In Eshil, un fiu invoacă pe tatăl
său mort, cu aceste cuvinte: «O tu, care ești
un zeu sub pământ*, iar Euripide spune despre
mormântul Alcestei: Trecătorul se va opri lângă
mormântul său și va zice: Ea este acum o divi­
nitate fericită* >9).
Romanii numiau pe morți zei mani=tZ« manes.
«Dați zeilor mani — zice Cicero — ceeace li se
cuvine, căci sunt, oameni cari au părăst viața.
Socotiți-i ca ființe dumnezeești* 3n).
Mormintele era temple'e acestor divinități. De
aceea pe pietrele funerarii sta scris: Dis Manibus
sau fi-sol? /O’ovloc? si se ridicau în fața lor altare
de sacrificii ca înaintea templelor zeilor.
Grecii au mai numit sufletele morților și demoni
=5alp.ove£ și eroi=7jp(oes, iar romaii larvae, lares
și genii. «Strămoșii noștrii au crezut—zice Apu-
lejus—că manii trebuiau numiți larvae, când erau
răufăcători și îi numiau lares, când erau bine-
23) Lucrarea citată, I, 252.
24) Idem. ibidpm 240.
25) In viața lui Snlon, 21.
26) E^hil în Coaforii 475, Aristotel citat de Plutarh, în Que
stiones romanae. 52
27) Euripide în Fenicienele, jl32î; Omer în Odisea, cântul X
versul 526; Plutarh, Q lestio es romanae, str.
28) In «De legibus>. II, 22.
29) Alcesta, 1015
30) In «De legibus» II, 9; Varo citat de fericitul Augustin în
«De civitate Dei». VIII, 26.
 8ISERICA ORTODOXA ROMANĂ
făcători fi favorabili». *') Censorinus scrie: « Ge­
niul și larul este aceeaș ființă. Așa au crezut stră­
moșii noștri*. ’2) In sfârșit Cicero zice: ^Ceeace
grecii numesc demoni, noi numim lari*. 33)
Morților socotiți zei buni li se cerea ajutor ca
zeilor adevărați, în diferite împrejurări din viață.
Astfel în Eshil găsim cuvintele: < O fericiților, cari
locuiți sub pământ, ascultați rugăciunea mea:
Veniți în ajutorul copiilor voștri și dați-le bi­
ruință*. 34)
In inscripțiile funerare se găsesc numeroase
rugăciuni de acest fel, în 'care copiii roagă su­
fletul părinților, părinții pe al copiilor, soții pe
al soțiilor și așa mai departe, ca să fie cruțați
sau feriți de rele, cum și promisiuni de ale mor­
ților, că se vor ruga pentru cei vii, etc. etc.3o)
* creștină nu se găsește nici o oprire a arderii ca­
Dacă vom pune acum față în față fiecare punct
din cultul păgân al morților cu cultul sau ve­
nerarea creștină a mucenicilor și sfinților în ge­
nere, vom vedea îndată, că, cu toată părută
asemănare în formă, este o deosebire ca dela
cer la pământ între fondul unuia și al altuia,
între felul cum se priviau morții în păgânism și
cum se privesc în creștinism și între motivele
pentru care se adorau acolo toți morții fără ex­
cepție și cele pentru care se venerează aci unii
din ei.
Și primii creștini aveau în mare cinste cadavrul,
ca și păgânii, ceea ce se arată în grija deosebită
ce purtau de îngroparea trupurilor sfinților mu­
cenici. Pe când însă păgânii făceau aceasta de
teama de răzbunare a sufletului celui ce ar fi rămas
neîngropat, creștinii o făceau în vederea învierii
trupurilor, pe care o așteptau să se împliniască
în curând.
Credința în învierea trupurilor a oprit pe creștni
de a arde cadavrele și i-a făcut să pună un
deosebit preț pe îmmormântare. Astăzi, când se
agită din nou chestia arderii cadavrelor, e bine
să se știe, că primii creștini socotiau aceasta ca
o profanare. O spune aceasta păgânul. Ceciliu’
din dialogul <Octaviu*?ă lui Minuciu Felix, la
sfârșitului veacului al doilea. *Ei (creștinii)—zice
el—amenință tot pământul și lumea... cu ardere...
și totuși vorbesc de o viață veșnică... Pentru acest
cuvânt, cum e și firesc, au oroare de rug și osân­
desc arderea cadavrelor*. La acestea creștinul
Octaviu răspunde, că, nu de teama că arzându-se
trupurile n’ar avea ce să învieze, nu practică
creștinii arderea cadavrelor, ci, zice el <noi ținem
datina îmmormântării cea de mult cinstită și no-
— —- , ■ ... ■ - — I. .1 - ■■
31) In «De deo Socratis».
32) In «De die natali».
33) Timeu, 11.
34) In «Coefbrii». 475.
35) Vezi Ddrfler, Die Anfănge der Heiligenverehrung nach den
omischen Inschriften und Bildwerken’
bilă*. Un al doilea motiv penrru care se îngropau,
iar nu se ardeau, morții la creștini este dar că
așa s’a obicinuit în biserică dela început. Alte
mărturii creștine și păgâne, cum și constatarea
existenței de cimitire în veacul I, ca și mormintele
din catacombe, întăresc și îndreptățesc acest
obiceiu.
„Immormântarea Domnului în grădina lui
losif din Arimatea—zice un scriitor protestant36)
a fost proloțipul pentru. îmmormântarea urmașilor
săi din toate timpurile și locurile. Precum creștinii
au vrut să urmeze Mântuitorului lor în viață, așa
îi urmează și în moarte și în liniștea mormân­
tului, ca să-i urmeze cândva și în înviere. Aceasta
au avut-o în vedere și primii creștini. E drept,
că în noul 1 estament și în cea mai veche literatură
davrelor, însă tocmai această tăcere și faptul, că
și mai târziu autoritatea bisericească n’a simțit
de multe ori nevoia să prevină pe creștini împo­
triva arderii, și că în cimitire nu s’a găsit nici
o urmă de crematorii și de urne cu cenușă, do­
vedesc, că practica îmmormântării a fost obser­
vată dela început de adepții credinței creșine ca
o lege nescrisă^.
Nu mai puțin a contribuit la înconjurarea cu
respect a cadavrelor și îngroparea lor cu cinste
la creștini și idea, că trupurile nu sunt ceva rău,
făcute din materia cea rea și deci vrednice de
disprețuit, cum învățau multe școale filosofice
păgâne și mulți eretici, ci ceva nobil, sfânt chiar
„tempte ale sfântului Duh"', și „mădulare ale lui
Jisus Christos", cum le numește sfântul apostol
Pavel (I Corinteni 6, 15 și 19) și destinate să
se împărtășiască de nestricăciune și nemurire,
cum zice acelaș sfânt apostol în cuvintele: „Se
seamănă în putrejune, dar va învia în neputre-
june; se seamănă în necinste, dar va învia în
slavă; se seamănă în slăbiciune, dar va învia în
putere" (ibidem 15, 36).
Asemănarea dintre unele obiceiuri păgâne și
creștine cu privire la îmmormântare probează și
mai puțin, că cultul martirilor este o continuare
a cultului morților, pentru că în creștinism s’au
păstrat neschimbate numai acele obiceiuri păgâne
dela îmmormântare care nu stau în strânsă le­
gătură ca politeismul și nu erau în contrazicere
cu nici o învățătură sau practică creștină, iar cele
care nu intrau în această categorie au fost sau
modificate sau înlăturate cu totul.
O privire asupra acestor obiceiuri va lămuri
chestiunea pe deplin.
36) Profesorul de Arheologie creștină dela universitatea din,
Berlin Nicolaus Miiler, în articolul „Koimeterien“ din Realency-
klopădie fur protestantische Theologie a lui Hertzog-Hauck
voi. X,
 ♦ CULTUL MORȚILOR
a) Spălarea cadavrului, îmbrăcarea lui în veș­
minte curate și ungerea cu aromate a fost păs­
trată și în creștinism, pentru că e un obiceiu
pe care-1 practicau și păgânii și iudeii și a fost
practicat și la punerea în mormânt a Domnului,
cum ne atestă unanim sfinții evangheliști (Matei
27, 59; Marcu 15, 46; loan 19,39). îndeosebi,
ungerea cu aromate era și o măsură igienică ab­
solut trebuitoare pentru creștinii primelor veacuri
cari-și îngropau morții în catacombe, unde mirosul
greu al cadavrelor ar fi infectat aerul, dacă ele
n’ar fi fost unse cu substanțe puternic și plăcut
mirositoare.
b) împodobirea capului morților cu coroane și
panglici nu s’a păstrat în creștinism, pentru că
sta în strânsă legătură cu cultul zeilor păgâni.
„încoronarea însemnează întotdeauna consacrarea
(celui încoronat) numi zeu oare care, în cazul de
față zeului sau zeilor morții, zice Rhode, ”) sau
„semnul respectului față de înalta sfințenie a ră­
38) adică față de numărarea mortului
posatului" 37
printre zei, semizei sau eroi. Faptul că coroana
cu care se încoronau morții era de mirt și mirtul
era planta sfântă a zeilor subterani, îndreptățește
în totul lepădarea de către creștini a acestui
obiceiu. Că așa au înțeles lucrurile primii creș­
tini, ne o spun scriitori bisericești vechi. Astfel
Tertulian istorisește, că un soldat creștin a purtat
în mână, coroana pe care ceilalți camarazi ai lui
păgâni au purtat-o pe cap, la serbarea în cinstea
împăratului, voind să arate prin aceasta, că el
nu cinstește pe împărat ca zeu, ci-i dă numai
cin tea cuvenită unui muritor. Cu acest prilej,
Tertulian scrie mai departe: „Și morții se în­
cununează la fel, pentru cuvântul, că unii morți se
prefac numai decât în idoli prin haina și împodobi­
rea ce se obicinuesc la apoteozarea lor, ceeace pentru
noi este idololatorie de a doua mână > 39) Minuciu
Felix zice asemeni păgânilorNoi nu încununăm
morții și trebue să exprim mirarea mea de voi în pri­
vința aceasta, cum puteți destina pentru un trup, când
mai are simțire în el, o torță și când nu mai are
o coroană de flori ; căci, dacă e fericit, nu mai do­
rește flori, iar dacă este nefericit, florile nu-i mai
produc nici o bucurie. Noi, dimpotrivă, ne îngro­
păm morții cu aceeaș liniște sufletească cu care
trăim și nu le împletim cununi ce se vestejesc, ci
așteptăm, din mâna lui XPumnezeu, cununa de flori
veșnice și totdeauna verzi" 40).
c) Făcliile și luminile ce se întrebuințau la
păgâni în timpul când îmmormântările se făceau
noaptea și care erau deci necesare, se obicinuesc
și în creștinism, deși îmmormântările se fac ziua.
Aci ele au un înțeles înalt spiritual, căci simbo-
37) Lucrarea citată pag. 220. nota 2.
38) Idem, ibidem.
39) In scrierea sa „De corona militis", cap. 10.
40) In dialogul „Octaviu“, 38, 3.
27
lizează pe lisus Christos, care este lumina lumii
sau lumina veșnică sau lumina celor din întu-
nerec, cum se numește El însuș și cum este
numit în cântările bisericești.
d) Bocitoarele au trebuit să dispară în creș­
tinism, pentru că concepția creștină despre moarte
nu se potrivește cu cea păgână. Pe când adică
acolo moartea era socotită ca cea mai mare ne­
norocire și se credea, că e pricinuită de zeii rău­
voitori ai infernului, dincoaci ea e poarta care
deschide veșnicia, calea ce duce la fericirea fără
de sfârșit, condițiunea învierii, mijlocul prin care
ne apropiem de Dumnezeire. Amărăciunea și as­
primea ei au fost desființate de Mântuitorul, cum
zice sfântul apostol Pavel: „ Unde-ți este, moarte,
ghimpele? Unde-ți este,iadule, biruința?" (ICorinteni
15, 55). Simțirea și manifestarea unei prea mari
întristări pentru cei răposați nu este îngăduită
în creștinism, pentru că nu se potrivește cu ceea
ce știm și credem noi despre moarte, cum zice
tot sfântul apostol Pavel: „Fraților nu vreau să
nu știți voi despre cei ce au dormit, ca să nu vă
întristați ca cei ce riau nădejde (păgânii)'1 (I Te-
saloniceni 4, 13). Biserica a combătut cu străj-
nicie acest obiceiu păgânesc, când s’a ivit pe ici
și colea la oameni sau națiuni care nu erau pă­
trunse din destul de spiritul creștinismului.
e') Tot asemeni și pentru acelaș cuvânt, bise­
rica a combătut muzica instrumentală la îmmor-
mântări, cu toate că obiceiul acesta, deși con­
damnat de canoane, nu s’a putut stinge nici până
azi, ceea ce e o dovadă vie pe de oparte de
largul spirit de îngăduință al bisericii față de o
slăbiciune omenească, a cărei stăpânire nu e de
altfel vătămătoare într’un înalt grad pentru suflet,
iar pe de alta, că omul recurge în durerea sa la
tot felul de mijloace de alinare.
f) Cu totul de neîngăduit erau jocurile sau
pantomimele istrionilor, care n’aveau nici un rost
și erau socotite ca mascarade chiar de cei mai
luminați dintre păgâni, ca unele ce erau o ade­
vărată biciuire a durerii sincere ce se simția
pentru cei dispăruți. Așa de mult jigniau acestea
bunul simț al creștinilor, că istoria bisericească
nici n’a înregistrat vre un caz de acest fel printre
creștini, care să siliască autoritatea bisericească
să ia măsuri împotrivă.
g) Presărarea și semănarea de flori pe mor­
minte și plantarea de arbori în jurul lor, neavând
nici o legătură cu închinarea la idoli și nestin­
gherind nici un sentiment sau idee creștină, s’a
păstrat și în creștinism și li s’a dat o însemnă­
tate pe care n’o aveau în păgânism, punându-se
în legătură cu viața viitoare. Fericirea de veci a
fost și este înfățișată de închipuirea creștină ca
o grădină plină de flori și de lumină. Orice floare
de la morminte, fie ca naturală, fie pictată sau
sculptată, vorbește sufletului și-i aduce amin
 biserica ortodoxă romană
de paradis, de fericirea cerească, la care se ajunge
după moarte. Cât de adânc înrădăcinată era în
creștmismil primitiv această concepțiune, ne o
arată atât produse literare foarte vechi, cum este
d. p, Apocalipsul sfântului Apostol Petru, care
înfițișează paradisul ca o grădină de fiori de o
nespusă frumusețe, cum și reprezentarea pictu­
rală a sufletelor celor morți în chipul unor tineri
cari se roagă într’o grădină înflorită și. săparea
de flori pe pietrele sepulcrale.
/z) De netăgăduit e, că obiceiul de a se pune
în mormânt tot felul de obiecte s’a păstrat câtva
timp și în creștinism și, în straturile poporului
de jos n’a încetat cu totul nici azi. S’au găsit'
d. p. în catacombe obiecte de menaj, de toaletă
jucării de copii, unele instrumente etc. și e sigur
că cee<* ce a determinat la aceasta pe cei ce
le-au pus n’a fost altceva decât credința păgână,
păstrată sub formă de superstiție, că morții ar
avea trebuință de acele lucruri. Proba că așa
trebue să fie e, că printre aceste lucruri s’au
găsit și clopoței, despre care am văzut că pă­
gânii credeau, că au darul de a alunga duhurile
rele. Cum biserica n’a aprobat niciodată această
practică, ci a desaprobat-o și a osândit-o ca
superstiție, ea nu poate fi socotită ca parte inte­
grantă din cultul creștin al morților, ci numai ca
o tristă dovadă, că chiar ideile cele mai rătăcite
și absurde nu pot fi isgonite întotdeauna cu în­
lesnire d n toate mințile, ei de multe ori ele dăi-
nuesc vreme îndelungată în creerii unora.
i) Săparea pe piatra mormântului a inițialelor
D. M. S ==. Dis Manibus Sacrum, s’a păstrat de
asemeni multă vreme și în creștinism, dar sub
chioul literii nu s’a as :uns nicidecum înțelesul
păgân, ci rostul ei ■ era numai să arate trecăto­
rilor sau vizitatorilor, că monumentul pe care
erau săoate acele litere ținea de un mormânt și
să-i as:gure inviolab litatea. Păstrarea acestui obi-
ceiu se mai datorește și faptului că mulți creștini
cumoărau pietrele funerare gata dela pietrari pă­
gâni și ca atare aveau deja sculptate pe ele cele
trei inițiale sau numai pe cele două dintâi, și
poate, șt faotului, că sub acele inițiale voiau să
ascundă adevărul, că acel mormânt era creștin
și astfel să-l pună la adăpost de profanarea pă­
gânilor. In orice caz formula nu mai avea în­
țelesul păgân nici în inscripții nici în literatura
b'sericească, unde de asemeni se întâlnește adesea,
căci cuvântul Manes avea la creștini înțelesul
bine defnit de: suflet sau spirit.
j) S’a păstrat de asemeni vizitarea morminte­
lor si darea de ospețe mortuare la 3, 9 sau 7,
40 sau 30 de zile și la un an după îmmormân­
tare, care însă au fost puse în legătură cu eve­
nimente din viața pământească a Mântuitorului
și au fost spiritualizate, de oarece ospețele, cum
arată însuș numele lor special românesc de „po-
m«ni“ sau „pomeniri" se dau celor vii pentru
perpetuarea memoriei celor morți sau în aducerea
aminte de ei, iar nu pentru a hrăni pe morți,
cum credeau păgânii. Tot așa și jertfele au fost
înlocuite cu aducerea jertfei cei fără de sânge
sau sfânta euharistie.
k) Luptă grea și îndelungată a avut de dus
biserica până să desrădăcineze cu totul din inimile
fiilor ei obiceiul de a pune mâncări pe mormânt
și a vărsa pe el vin sau alte lichide ca: lapte,
unt, miere, adică a face ceea ce păgânii numiau
libațiuni. Cu trecerea vremii însă străduințele ei
au fost încoronate de succes.
l) Invocarea mortilor, care este lucru mai de
căpetenie decât simplele formalități de până aci,
se găsește de asemeni și tn creștinism, dar felul
și înțelesul ei este cu totul deosebit de cel din
păgânism, după cum deosebit era cu totul și
felul de a înțelege moartea și viața viitoare.
Acolo găsim ins^ripțiuni funerare ca aceasta:
*Hic invocatur Fructuosus=Aci e invocat Fruc-
tuosus*, din care reiese, că morții erau socotiți
și cinstiți ca înșiși zeii, ceeace nu s’a întâlnit și
nu se întâlnește niciodată și nicăiri în creștinism.
Acolo găsim formule de invocare ca acestea:
<Parce matrem iuamy sau patrem tuum, s^u so-
rorem tuam*) etc. adică: < Cruță pe mama} pe
tata, pe sora ta* etc. sau, ceeace e tot una cu:
*Nu le face nici un rău*, și însemnează, ca su­
fletele morților erau înfățișate mai mult ca di­
vinități răufăcătoare. De aceea o altă formulă
curentă de invocare era: «Peto, ut...= 7e rogy
să...»} care de asemeni implică în sine idea, că
mortul putea să facă rău sau bine prin el însuș,
ca o divinitate și de aceea rugăciunea i-se adresa
deadreptul lui. Cu totul altfel e în creștinism.
Aci formulele deinvocatiunesună: < Pete pro fiatre,
sau pro matre. sau f>ro parentibus=Roa%ă te pentru
tatăl) sau pentru mama^ sau pentru părinții tăi*,
adică sufl tul decedatului să se roage luiq Dum­
nezeu pentru rudele sale vii, ceeace e te cu
totul altceva decât în păgânism, căci se pre­
supune, că sufletul mortului n’are în sine puterea
de a veni într’ajutor celor vii, nu e cu alte cu­
vinte un Dumnezeu, ci poate numai să intervină,
se poate ruga lui Dumnezeu pentru aceștia.
Acelaș înțeles îl au și formulele: «Vivas în
Deo et roga...* și i Memento* sau «In mente
habeas...*.
Aci stă deosebirea fundamentală dintre cultul
păgân ăl morților și cultul creștin al sfinților
mucenici și al sfinților în genere sufletele mor­
ților erau cinstite de păgâni ca si zeii înșiși și
li se adresau rugăciuni deadreptul, pentrucă erau
numărate între zei; sufletele sfinților mucenici
și ale sfinților creștini în genere sunt cinstite ca
ale unor muritori cari au trăit și murit după
voia lui Dumnezeu și sunt rugate numai să in­
 CRTATEA PĂCII
tervină către Dumnezeu, să roage și ele la rândul
lor pe Dumnezeu, pentru cei vii. Ele nu sunt
dar puse în rând cu Dumnezeu, nu se bucură
de acelaș grad și fel de cinstire, ci de una
neasemănat mai mică decât cea care se dă lui
Dumnezeu. Ei primesc — cu un termen consa­
CETATEA PĂCII.
Pe cărarea vieții se întâlnesc foarte adesea
și se sfidează mai mulțt drumeți travestiți des­
pre cari afli în urmă că sunt: bucuria cu întris­
tarea, fericirea cu nefericirea, avuția cu sârâcia,
adevărul cu minciuna, dreptatea cu nedreptatea...
Pretutindeni, unde-i făptură omenească, în sate,
târguri și orașe, e mișcare multă ca într’un mo-
șoroiu, e zgomot intens și larmă ca într’un stup
de albine, unde aceste mici viețuitoare se răz­
boiesc de moarte cu trântorii leneși și lacomi...
Ca un râu ce se rostogolește enervat și spu­
mos de pe spinarea unui munte și al cărui vu­
iet te asurzește, tot așa și viața pe pământ, în
toate manifestările ei, curge în plin, curge cu
zgomot. In vecinătatea satelor și orașelor cu po­
pulație deasă și variată, liniștea desăvârșită nu­
mai într’un loc sălășluiește: în cetatea păcii...
Acolo nu sunt clădiri de artă și nici case cu
etaj?; acolo nu sunt închisori de piatră și porți
ferecate; acolo nu sunt portari de strajă și nici
zăvozi în lanțuri; acolo nu-s acarete, strânsură
și avuții de păzit... Domeniul tuturora e foarte
liniștit; e cel mai mic cu putință, și constă doar
din câțiva coți de pământ...
In viața aceasta, săracul locuiește în căsuțe
tupilate și în bordeie lipite cu lut; bogatul în
castele și palate luxoase, iar vara în vile așe­
zate la poalele munților umbroși și răcoroși sau
pe țărmurile apelor cristaline, în locurile cele
mai pitorești cu care natura a fost foarte darnică.
După moarte însă, atât locuința unuia, cât și
a celuilalt poartă în permanență unul și acelaș
nume: un mormânt.
Aici, mulți bogați au anumite locuințe pentru
vară și altele pentru iarnă, și se mută de ici
dincolo, după anotimpuri.
In cetatea păcii însă, nu se cunosc asemenea
mutări, căci osemintele, goale ca niște fluiere,
n’au nevoie de distracții.
In gropile simetrice săpate în pământul virgin
de către groparii cari și-au făcut din acest soiu
de activitate o meserie ca oricare alta, se po­
goară zilnic jertfele morții neîndurătoare.
Acolo, stau alături și oameni, cari în viață
nu s’au cunoscut, nu s’au salutat și n’au dat
2»
crat — numai venerațtune, iar lui Dumnezau i-se
dă adorațiune; pe când la păgâni nu era deose­
bire între morți și zei, ci și unora și altora li
se da adorațiune.
Preotul 1. M1HĂLCESCU
mâna niciodată... Acolo, sosesc și bogății cari
și-au rezervat locurile la clasa întâia. Ah! de-a-
ceastă împărțire, de-aceastâ opt rație, omenirea
nu se poate debarasâ, ca și artistul de un cân­
tec ce l-a vrăjit, ca și poetul de muza favorită...
Dar ei nu mai pot îndepărta pe săracul adus
pe năsălie și care se oprește și cată tihna mor­
mântului numai la câțiva pași de ei, de stăpâ­
nul învestit până ieri cu atâta putere și auto­
ritate...
De asprimile vremii aici, ei se pun la adăpost;
acolo, nu se mai poate, căci timpul, în cântarul
său ruginit, nu-i deprins să facă selecție...
Oricât de gingașe și frumoase ar fi florile de
pe mormântul cu monumnet de marmoră la că­
pătâi, totuși ele se vor ofili curând -— ^uscatu-s a
iarba și floarea a căzut* —, iar copacii singu­
ratici își cern cu dărnicie și de o potrivă peste
ele, în zilele de toamnă, întreaga lor haină în­
vechită, mii de frunze ruginite...
Și viața noastră e așa de scurtă — chiar de
reușim să numărăm 70 de ani — în fața firului
necunoscut al veșniciei, încât ea ne pare un vis,
o licărire de lumină în întuneric, un cântec de
privighetoare în zi de Mai, un zbor de fluture
îmbătat de fericire în bătaia razelor de soare,
viața de o zi a unei gingașe flori de primăvară...
Acolo, nu se încap privilegii, căci și în groapa
simplă a săracului, ca și în cavoul de marmoră
al multi-milionarului, domnește neîntrerupt ace­
iași princesă antipatică: singurătatea și aceiași
umbră se profilează pe păreții încăperii sumbre:
tăcerea.
Scoborînd cu capul plecat treptele mausole­
ului, te izbește în față un aer deosebit și fiorul
morții ca un duș rece te furnică prin toate oa­
sele... Fruntea ți se încrețește imediat și, înainte
de a fi terminat de citit inscripția sugestivă să­
pată cu dalta în marmoră, te întorci și dai să
ieși afară la lumină...
— De ce nu mai stai aici, omule ambițios,
călătorule grăbit, măcar un ceas, dacă nu o zi?!
De ce pleci așa curând?! Uiți că te afli în fața
osemintelor părintești, ale soției iubite sau ale
copilului adorat?! Nu-ți place locuința în care și