ORTODOXIA 465

(Can. 26 și 38 al Sf. Nichifor Mărturisitorul; Can. 5 al Sf. Chirii al

Alexandriei ; Can. 47 Laodiceea). Acest lucru aduce cu sine posibilita­
tea de a se săvîrși îmbisericirea la sorocul respectiv, pentru pruncii
care au fost botezați. Semnificația unei astfel de îmbisericiri este însă
diferită. Ea este identică cu aceea pe care a avut-o procesiunea neofiți-
lor în perioada primară, străbătînd, înveșmîntați în alb, drumul de la
baptisteriu la biserică, în vederea primei lor împărtășiri. în acest caz,
rugăciunile ce se citesc mamei și copilului trebuie să fie întrucîtva schim­
bate, momentul impunînd oarecare modificări. Săvîrșirea îmbisericirii
după botez este un rit ce se cuvinte să fie continuat cu actul cumine­
cării pruncului. Primirea sfintei cuminecări constituie pentru întreg iti-
nerariul pe care l-am descris atingerea unui punct culminant. Prin Taina
botezului, precedat de cele 40 de zile de pregătire, pruncul este introdus
în Biserică și totodată condus la ospățul împărăției, devenind părtaș
al unei noi existențe ce ne este dată în Hristos.

BIBLIOGRAFIE:

Aland Kurt, Tauie und Kindertaufe, Giitersloher, 1971.

Allmen J., Pastorale du bapteme, Freiburg, 1978.
Peleuță I., Convorbiri asupra legăturilor Bisericii cu credincioșii pe baza Molitiel-
nicului. Studiu din domeniul Teologiei Pastorale, Sibiu, 1922.
Beldie I. C., Slintirea apei. Contribuții liturgice, Galați, 1937.
Botte B., Note sur la priere de signation ă'un enfant, în «L'Orient Syrien», I, 1956,
p. 185—188.
Braniște E„ Liturgica specială, București, 1980.
Cullmann O., Le Bapteme des entants et la doctrine biblique du bapteme, Neuchâtel,
1969.
Danielou J., L’entree dans l’histoire du Salut. Bapteme et contirmation, Paris, 1967.
Deheleanu P., Botezul ortodox (documentare biblică), în «Mitropolia Moldovei și Su­
cevei», 1971, nr. 3—4, p. 215—246.
Evdokimov P„ La femme et le salut du moncle, Paris, 1968.
lacob Putneanul, Sinopsis, Iași, 1751.
Martensen FI., Baptăme et la vie chretienne, Paris, 1982.
Mitrofanovici și colab., Liturgica Bisericii Ortodoxe, ed. 1929.
Papaiani C., Curățirea după naștere a temeilor (în grec.), în rev. «Grigorie Palama»
(Tesalonic), 1963, nr. 5—6.
Schmemann A., Oi Water and the Spirit, New-York, 1974.
Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, în trad. rom. tipărită de
Toma Teodorescu, București. 1865.

CULTUL MORȚILOR ÎN BISERICA ORTODOXA

după Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție

Pr. IOAN MIRCEA

Una din ierurgiile cele mai de seamă ale creștinismului ortodox este
cultul morților. El este temeinicit pe credința în nemurirea sufletului, a
existenței vieții veșnice și a judecății particulare a lui și a celei de
obște, pentru răsplata faptelor fiecăruia. în Biserică, trupul tainic al lui
Hristos, toți creștinii sînt frați, într-o «unitate în duh» și comuniune de
466 ORTODOXIA

har, credință, nădejde și dragoste, cu Dumnezeu și cu semenii lor. De

aceea, Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare de fiii ei, le poartă
deosebită grijă, nu numai celor în viață, ci și celor răposați, rînduind un
adevărat cult pentru ei.
Obiectivul principal al acestui cult este sufletul, pentru că de mîn-
tuirea și fericirea lui depinde și cea a trupului, care este și el deopotrivă
cinstit, fiindcă este sfințit prin Sfintele Taine și prin «viața în Hristos»
(Gal. 2, 20; Fii. 5, 21). Căci trupul este nu numai casa sufletului, ci și
«templul lui Dumnezeu», sau al Duhului Sfînt (I Cor. 3, 16).
Cultul morților 1 este legat de o seamă de probleme care trebuie lă­
murite în prealabil, spre a fi deplin înțeles, ca : felul morții, al sufletului,
învierii, păcatului, veacului, judecății și stării de dincolo.
Prin moarte se înțelege, de obicei, moartea trupească, prin ieșirea
sufletului din trup ; dar există și «moartea sufletească», sau «căderea
din har» (Gal. 5,4) și trăirea în păcat, care este depărtare de Dumnezeu.
Venirea Domnului în trup a avut rostul izbăvirii omului din robia morții,
a păcatului și a diavolului. După Sfîntul Maxim Mărturisitorul : «Moartea
înseamnă propriu zis despărțirea (sufletească) de Dumnezeu. Iar «bol­
dul morții este păcatul, pe care primindu-1 Adam a fost izgonit de la
pomul vieții, și din rai și de la Dumnezeu. Acestei morți i-a urmat în
chip necesar și moartea trupului... Hristos coborîndu-Se în moarte, l-a
adus pe cel omorît (în păcat) iarăși la viață» 2.
Noul Testament vorbește și de «moartea cea veșnică», sau «cea de
a doua moarte», adică osînda veșnică în chinurile iadului, după judecata
cea de apoi, a celor nelegiuiți, trimiși în «focul cel veșnic pregătit dia­
volului și îngerilor lui» (Matei 25, 41—46 ; Apoc. 20, 10—14). De fapt nu
sînt trei feluri de moarte, ci una singură, care lucrează pe cele două
componente ale ființei umane și pe cele două planuri, sau veacuri. Ul­
tima e numită «a doua moarte» pentru veșnicia ei. Apostolii vorbesc și
de o personificare a Morții (I Cor. 14, 26), ca de ultimul vrăjmaș care
1. Despre Cultul morților și rugăciunile pentru morți s-au scris multe lucrări
și studii, mai ales în ultimul timp. Intre acestea amintim : — Alexa (Pr. Drd. Nicolae),
Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru morți, în «Studii Teologice», XXX
(1978), nr. 1—2; Bunea (Pr. loan) Cultul morților, rostul parastaselor, în «Mitropolia
Ardealului», XV, (1970), nr. 7—8; Chirvasie (Pr. loan), Pentru care păcătoși se roagă
Biserica? în «Studii Teologice», X (1958), nr. 9—10; Cleopa (Arhim. Ilie), Despre cre­
dința ortodoxă, cap. 10: Rugăciunile pentru morți, București, 1981, p. 78—87; lana (Pr.
Constantin), Rugăciunile pentru morți, în «Altarul străbun», an. III, 1974, nr. 5;
loanicescu (Pr. loan), Rugăciunile pentru cei morți, în «Mitropolia Olteniei», XXVIII
(1975), nr. 1—2; Petreuță (I.), Rugăciunile pentru morți, Oradea, 1937; Plămădeală
(Drd. Ierom. Antonie), învățătura ortodoxă despre rai și iad, în «Studii Teologice»
XX (1968), nr. 7—8. In acest studiu se vorbește și de rugăciunile pentru morți; Stă-
niloae (Pr. Prof. Dumitru), Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii, în «Studii
Teologice», XXII (1970), nr. 1—2; Mitrofan (Părintele, din mînăstirea de Konewets),
Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, traducere din franțuzește de
losif, Mitropolit Primat, a doua ediție, București, 1899 ; Zugraf (Pr. Dr. loan), Cultul
morților, comemorarea lor, Studiu liturgic pastoral, Cernăuți, 1937. Alte studii și lu­
crări, în legătură cu rugăciunea și cultul morțjlor sînt citate în cursul lucrării, cu
autorii lor respectivi.
2. Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, voi. 2, traducere de Prot. stavr. Dr. Du­
mitru Stăniloae, Sibiu, 1947, cap. 93, din a doua sută Capete de dragoste, p. 75.
ORTODOXIA 467

va fi nimicit; de «frica morții» și de «stăpînitorul morții, adică diavolul»

pe care l-a surpat Hristos, prin activitatea și jertfa Sa (Evr. 2, 14—15).
Dar nici moartea nici frica de ea nu sînt din afară, ci din interior. «Moar­
tea adevărată e în inimă și e ascunsă. Omul cel dinlăuntru moare» 3.
în sens creștin moartea este un «somn», o «trecere de la moarte la viață»
(loan 5, 24) și «odihnă» 4, Hristos fiind «odihna sufletelor» (Matei 11, 29).
«Moartea și-a schimbat în Hristos nu numai rostul în ea însăși, ci și
in experiența celor ce o trăiesc, descoperindu-se ca poartă spre viață» 56 .
Sufletul nu are somn, el activează chiar cînd doarme trupul. «Moartea
e asemănată cu un somn din care avem o redeșteptare în clipa Parusiei
Domnului, o dată cu învierea trupurilor... așa precum a zis Mîntuitorul
despre Lazăr, că «a adormit, dar mă duc să-1 trezesc» (loan 6, 11, 1).
Și trăirea în păcat e considerată «somn» și «moarte». «Că e ceasul să
vă treziți din somn» (Luca 13, 11). Sau : «Lasă morții să-și îngroape mor­
ții lor» (Matei 8, 22).
Sufletul fiind marea operă a sfatului lui Dumnezeu și întipărirea vie
a Sfintei Treimi 7 este de așa de mare preț încît nu poate fi răscumpărat
cu lumea întreagă (cf. Marcu 8, 35—37). Sufletul este chipul lui Dum­
nezeu —- Cel în Treime — în trei moduri : după fire, după har și după
slavă8, fiind destinat veșniciei și îndumnezeirii. Sfîntul Macarie vor­
bește de «taina sufletului care va primi pe Stăpînul său și va deveni
tron al slavei Sale» 9. Dar «Lumea și sufletul sînt două lucruri despre
care cei vii nu știu să-și facă o judecată dreaptă, și numai cei morți știu
să le judece drept» 10. De sufletul nostru depinde și fericirea de aici și
cea din viața viitoare și a lui și a trupului înviat. «Dacă vom pierde
3. Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XV, 39, din «Omilii duhovnicești», traducere
de Pr. Cicerone lordăchescu, Chișinău, 1932, p. 99.
4. Ibidem, (Omil. XV, 39, p. 99: Dacă însă creștinul ar fi nemuritor și netre­
cător și după trup, atunci toată lumea s-ar întoarce spre bine, din pricina acestui
fapt, că trupurile creștinilor nu se pierd cu o anumită necesitate și nu din libera
voință).
5. iPr. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, București, 1978,
voi. 3, p. 228. Iar la p. 218 «Moartea — ca ieșire din comuniunea cu Dumnezeu —
capătă un sens pozitiv în Hristos, putînd fi învinsă prin restabilirea comuniunii cu
Dumnezeu, prin credința în Hristos».
6. Pr. Dr. Haralambie Rovența. Epistola întîia către Tesaloniceni a Slîntului
Apostol Pavel, București, 1932, p. 108.
7. Ilie Miniat, Didahii și Predici, traducere de Pr. D. Fecioru, București, 1945,
p. 54.
8. Ibidem, p. 53 : «Sufletul depășește pe îngeri în aceasta : că îngerii nu se
numesc chipul lui Dumnezeu, pe cînd sufletul este chipul lui Dumnezeu. Sufletul e
chipul lui Dumnezeu: după lire : prin plăsmuirea sa este format după asemănarea
lui Dumnezeu : asemenea cu Tatăl în ce privește mintea, izvorul oricărei cunoștințe,
asemenea cu Fiul în ce privește cuvîntul interior, începutul înțelepciunii ; asemenea
Sfîntului Duh în ce privește libertatea voinței, rădăcina bunătăților». După har, prin
renașterea sa, sufletul este asemenea (chip) Fiului lui Dumnezeu, prin înfierea (din
Botez) (Rom. 8, 24). După slavă : prin fericire (sufletul) este asemenea cu însuși
Dumnezeu, prin puterea luminii dumnezeiești. «Privind ca în oglindă slava Dom­
nului — ne prefacem în același chip din slavă în slavă» (II Cor. 3, 18). «Și vom fi
asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea așa cum este» (I loan 3, 2)».
9. Sf. Macarie Egipteanul, Omilia I, 1, op. cit., p. 5.
10. Miniat (Ilie), op. cit., p. 49.
-168 ORTODOXIA

acest suflet, am pierdut totul : și pămîntul și cerul și lumea și raiul și

această viață trecătoare și pe cealaltă veșnică» n.
După felul viețuirii și al stăpînului care le stăpînește se vorbește
de două feluri de suflete : ale lui Dumnezeu și «suflete pierdute» sau
dedublate dar nu distruse. «De cînd Adam a călcat porunca, intrînd
șarpele (diavol), s-a făcut stăpîn al casei (sufletului) și este astfel ca un
fel de al doilea suflet, pe lingă suflet; că acel ce-și iubește sufletul său
îl va pierde» (Marcu 8, 35). Pentru că păcatul intrînd în suflet s-a făcut
mădular al lui ; el s-a unit cu omul trupesc și acum răsar multe gîn-
duri necurate în inimă. Cine deci face voia sufletului său (robit celui
rău) acela face voia inimii ; căci sufletul este unit și amestecat cu
12. Un astfel de suflet este «mort pentru Dumnezeu și pentru veșni­
ea» 11
cie, de aceea se vorbește de moarte sufletească. Dar : «Nu e vorba de
nimicirea completă a sufletului, ci de moartea sufletească a celor ce
trăiesc în păcat și care vor fi astfel într-o veșnică depărtare de Dum­
nezeu» 13. Alta este situația sufletelor sfinte predate lui Dumnezeu :
«Cine supune sufletul său și se supără pe sine și pe plăcerile ce sînt
împreună cu el, se aseamănă celui care supune cetatea dușmanilor săi...
Unul ca acesta se îndumnezeiește, devine copil al lui Dumnezeu și pri­
vește în sufletul său pecetea cea cerească. Aleșii Săi sînt unși cu unt­
delemn sfințitor și devin purtători de vrednicie și regi» 14.
Ungerea de la Botez și Mirungerea imprimă în suflete chipul lui
Hristos. Căci : «Sufletul n-are valoare pentru comoara cerească, dacă
nu poartă în sine întipărit chipul Duhului ceresc în lumină negrăită,
pe Hristos» 1516. Cei ce au pierdut acest chip și harul primit «sînt morți
sufletește, întrucît rămînînd în afara de societatea Domnului nu-și vor
putea dobîndi împăcarea sufletelor lor cu Dumnezeirea» ie. Dar cum :
«Moartea n-a rupt și relația spirituală între morți și vii, aceștia fac ru­
găciuni pentru cei răposați»1718 , spre ușurarea lor- Căci «Domnul învie
din moartea păcatului sufletul., dîndu-i lui toate din a Sa dumne­
zeire» 1S, aici și în veacul viitor.
11. Ibidem, p. 55: iar la p. 58 lămurește: «Numai sufletul este acela datorită
căruia noi, oamenii trăim în lume și datorită căruia nădăjduim să trăim fericiți în
rai. De-1 vom pierde, am pierdut și lumea, am pierdut și raiul, am pierdut totul».
12. Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XV, 35, op. cit., p. 97.
13. Pr. Dr. H. Rovența, op. cit., p. 126.
14. Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XV, 35, p. 97 ; iar în Omilia XXVI, 2, p. 147 :
«Omul ajunge prin puterea Duhului și prin nașterea cea duhovnicească la măsura pri­
mului Adam (dinaihte de cădere) : ba, se face și mai bun decît el; Căci omul se în­
dumnezeiește».
15. Idem, Omilia XXX, 5, p. 178 : «Căci acesta este semnul și pecetea Domnului,
ce este întipărită în suflete. Duhul luminii celei negrăite,...; că precum în lumea aceasta
sufletul este viața trupului, tot așa și în lumea cea veșnică și cerească Duhul Dumne-
zeirii este viața sufletului».
16. Dr. Vasile Gheorghiu, Si. Evanghelie după Matei cu comentat, Cernăuți, 1925,
1933, p. 309—310 ; «Urmarea va fi că ei vor fi pierduți pentru totdeauna, pentru viața
de veci,».
17. Mitrofan, Viata repausafilor noștri și viata noastră după moarte, București,
1899, p. 31.
18. Sf. Macarie, Omilia XXIV, 1, p. 192,
ORTODOXIA 469

Cei ce trăiesc aici în neîntreruptă comuniune cu Dumnezeu —•

prin Hristos — în care au crezut și patriarhii, care au murit în nădej­
dea venirii și învierii Lui din morți (Evr. 11, 19—26, 40), au înviat de
aici pentru veșnicie, prin credință; iar în veacul viitor «vor fi ca în­
gerii din cer și fii ai lui Dumnezeu, și fii ai învierii. Iar că morții în-
viază a dovedit-o Domnul prin învierea Sa și a altora înviați (Luca 8,
54—55; 55; loan 11, 44; Matei 27, 52) și a arătat-o chiar Moise la
rug, cînd numește Domn pe «Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui
Isaac și Dumnezeul lui lacob. Dumnezeu deci nu este al morților, ci al
viilor, căci toți trăiesc în El» (Luca 20, 36—38). Dacă Mîntuitorul amin­
tește de Moise și de patriarhi este pentru ca pe de o parte să-l încre­
dințeze că sufletele lor trăiesc și că la rugăciunile stăruitoare ale pa­
triarhilor, El a hotărît ca să scape pe poporul israelitean din robia Egip­
tului. «Sufletele oamenilor trăiesc și după moartea trupurilor lor. Cu
viața sufletului cea de după moartea trupului stă în cea mai strînsă le­
gătură și învierea morților. Căci Dumnezeu l-a creat pe om cu trup și
suflet, pentru ca să poată duce în unire și în deplină armonie împre­
ună o viață veșnică. Nemurirea sufletelor de după moartea trupurilor
va avea așadar, ca consecință naturală învierea trupurilor celor
morți»19. «învierea sufletelor noastre are loc de pe acum. învierea
trupurilor însă va fi în ziua aceea» 20, a Parusiei Domnului.
Cînd se spune însă: Dumnezeu nu este al morților» trebuie să în­
țelegem că nu este nici al celor ce trăiesc în păcat, nici al celor care
au murit în păcate și neîmpăcați cu Dumnezeu. Dimpotrivă, cei ce trăiesc
în Hristos sînt deja înviați (din păcate, prin Botez) și sînt vii și după
moarte. Căci toți trăiesc în El». «Cel ce crede în Mine — a zis Dom­
nul — chiar dacă va muri, va trăi» (va fi viu) (loan 11, 25). Sau cum
zice Sfîntul Pavel : «Deci și daca trăim și dacă murim ai Domnului sîn-
tem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos ca să stăpînească
și peste cei morți și peste cei vii» (Rom. 14, 8—9). Și tot el spune : «Eu
am murit pentru Lege și m-am răstignit împreună cu Hristos. De acum
nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine» (Gal.1 2, 20). Această
viață el o numește «nemuritoare» 21. Noi nu sîntem slobozi, căci avem
pe Stăpînul Hristos (Rom. 14, 8—9). Cel care a murit pentru noi, și Care
voiește ca noi să trăim, nu să murim... Iar noi nu murim numai pentru
noi, ci (și) pentru Stăpînul. Sub numele de moarte Apostolul vorbește
și înțelege aici nu moartea trupească, ci moartea duhovnicească, moar­
tea cea din credință. Hristos se îngrijește de noi, că dacă viem, Lui
viem și dacă murim tot Lui murim» 22. Cei morți pentru păcat, dar vii
pentru Dumnezeu, în lisus Hristos (Rom. 6, 11) înaintează spre moartea
finală (a trupului), printr-o «moarte (mortificare) treptată de bună
voie» 23, murind în Domnul (Apoc- 14, 13) pentru viața cea veșnică.
După ieșirea sufletelor din trupuri — «potrivit consensului unanim
al teologilor, «sufletele își păstrează toate însușirile firii omenești, iar
19. Dr. V. Gheorghiu, Si. Evanghelie după Matei, p. 625.
20. Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XXXVI, 1, p. 195.
21. Sf. loan Hrisostom, Comentat la Epistola către Galateni, traducere de Arhim.
Theodosie Athanasie, Iași 1901, p. 61.
22. Idem, Omilia XXVI la Romani, traducere de Th. Athanasie, Buc., 1906, p. 412.
23. Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., voi. 3, p. 229.
470 ORTODOXIA

ale drepților au și toate darurile suprafirești ale harului dumnezeiesc,

pe care păcătoșii le-au pierdut». Dincolo, deci, sufletele «păstrează
toate însușirile firii omenești ; în deplină funcțiune cele cinci simțuri
ale trupului: auzul, vederea, gustul, mirosul și pipăitul ; în deplină
funcțiune cele trei puteri ale sufletului : mintea, voința și memoria ;
și păstrează, mai cu seamă, mai vii și simțurile externe trupești, dar și
facultățile sufletești interioare. Aceasta și pentru ca să sufere
(păcătoșii) și mai mult, dar și pentru ca să cunoască mai bine ceea ce
sufăr» 24.
Ideea aceasta reiese clar și din cuvintele Mîntuitorului: «Eu sînt
învierea și viața ; cel ce crede în Mine, va fi viu, chiar dacă va muri.
Și oricine viază și crede în Mine, în veac nu va muri» (loan 11, 25—
26). Aci, ca și în cuvintele Sfîntului Apostol Pavel : «Fie că veghem
fie că dormim, împreună cu El să viețuim» (I Tes. 5, 10) este aceeași
idee din Romani (14, 9). Deci «fie că veghem» înțelegem despre viața
trupească; iar «fie că dormim» este vorba despre moartea tru­
pească»25. Gîndul acesta îl redă Apostolul și sub altă formă, cînd zice:
«Pentru mine viața este Hristos, iar moartea e un cîștig» (Filip 1, 21).
Căci chiar murind, eu trăiesc, deoarece am în mine viața. «Moartea
— zice Sfîntul loan Hrisostom — este dintre lucrurile celle indiferente.
Moartea în sine nu e un rău, ci răul este de a fi pedepsit după moarte ;
de asemenea nici vreun lucru bun nu este moartea, ci bunătatea este
de a fi cu Hristos după moarte ; astfel că după moarte sînt sau bune,
sau rele» 2627
. Ceea ce face ca moartea să fie rea sînt păcatele, care o pri­
cinuiesc și pe prima și a doua moarte.
După felul lor, păcatele sînt : cel strămoșesc și cele personale ; iar
acestea sînt: ușoare, fără voie și dijn neștiință; altele capitale, sau
de moarte, cu știință și voit, cu cuvîntul, gîndul și fapta.
Noul Testament vorbește de patru feluri de păcate : ușoare (Matei
18, 22) ; de moarte (I Cor. 6, 4—10), strigătoare la cer (Iac. 5, 4) și cele
împotriva Duhului Sfînt «îndreptate împotriva credinței, nădejdii și a
dragostei» 21. Pentru asemenea păcate, spune Apostolul iubirii, nu tre­
buie a se face rugăciuni de iertare (cf- loan 5, 16). El totuși s-a rugat
pentru un ucenic al său ajuns căpetenie de tîlhari, pe care l-a readus
la pocăință și îndreptare28. Că «Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se
mîntuiască și să vină la cunoștința adevărului» (I Tim. 2, 4).
O altă împărțire a păcatelor — tot în patru categorii — aflăm la
Ilie Miniat și anume : Primul fel de păcate sînt acelea pe care le-am
făcut noi înșine : al doilea fel de păcate sînt acelea pe care le-am pri­
lejuit de le-au făcut alții; al treilea fel de păcate sînt faptele bune pe
care nu le-am făcut; iar al patrulea fel de păcate sînt faptele bune pe care
n-am lăsat pe alții să le facă, precum : ajutorarea altora, datoria față
de Biserică, oprirea de a merge la Biserică, și de a se spovedi și îm-
24. I. Miniat, op. cit., p. 318.
25. Pr. Dr. H. Rovența, Ep. I către Tesaioniceni, p. 134—135.
26. Sf. loan Hrisostom, Omilia IV la Filipeni, traducere de Arhim. Athanasie,
București, 1903, p. 34—35.
27. Cf. Cartea de Învățătură creștină ortodoxă, București, 1952, p. 380—389.
28. Clement Alexandrinul istorisește acest fapt în «Care bogat se va mintui».
P.G., IX, 649.
ORTODOXIA 471

părtași etc.29. Biserica însă le grupează în «păcate sufletești și

trupești».
Păcatele pot fi iertate : unele aici, altele după moarte ; iar altele nu
pot fi iertate nici aici, nici în veacul viitor. Despre accestea numite
«păcate împotriva Duhului Sfînt» grăiește Mîntuitorul : «Orice păcat și
hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfînt nu se va
ierta lor... nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie» (Matei 12, 31—
32). «Hula împotriva Duhului Sfînt» este împotrivirea și tăgăduirea a
tot ceea ce lucrează Sfînta Treime în Biserică, prin prooroci, Hristos,
Maica Domnului, prin Sfintele Taine și prin toți sfinții (Apoc. 5, 8 ; 8,
3—4), care au fost și au rămas temple vii ale Duhului Sfînt lucrător prin
ei (Matei 12, 28). Prin «Duh» se înțelege întreaga Dumnezeire a Sfintei
Treimi». în păcatul «împotriva Duhului Sfînt» se înțelege nu numai
apostazia, ura oarbă — care face din adevăr minciună — deznădejdea
și încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu a celor ce se con­
sideră dispensați de pocăință, de spovedanie și împărtășanie etc., ci și
toate ereziile și sectele, care au ieșit din ascultarea de Biserică (Matei
10, 40). Principiul ascultării de Biserică este condiție esențială pentru
mîntuire (Luca 10, 16) iar cei ce nu ascultă de ea sînt păgîni și vameși
(Matei 18, 17) și «căzuți din har» (Gal. 5, 4; Evr 6, 4—6).
«Hula împotriva Duhului Sfînt izvorăște dintr-o inimă deosebit de
perversă și înrăutățită... Cînd omul a ajuns pînă la acest grad de tică­
loșie, poate considera ca rău tot ceea ce Duhul Sfînt recomandă ca
bine... (în astfel de situații) el nu mai poate fi dispus ca să se pocăiască
de faptele sale cele rele, pentru că nu mai are convingerea că sînt rele.
Dar fără pocăință este imposibil ca cineva să obțină iertarea păcatelor
sale de la Dumnezeu. Așa se face că păcatul împotriva Duhului Sfînt
rămîne neiertat. în viața de acum el rămîne neiertat, pentru că respec­
tivul nu ă simțit nevoia ca să-și ceară de la Dumnezeu iertarea păcate­
lor sale în Sfînta Taină a Mărturisirii. în viața cea de dincolo de mor-
mînt el nu poate fi iertat, pentru că după ce în viața sa ceă pămîn-
tească a hulit pe Duhul Sfînt și a aprobat pe diavolul, el s-a asemănat
acestuia întru răutatea sa. Diavolii s-au înrăutățit din propria lor iniția­
tivă și vină. Și pentru că nu mai voiesc să se reîntoarcă la Dumnezeu,
păcatul lor rămîne neiertat. La fel și oamenii care întru răutatea lor li se
vor fi asemănat diavolilor nu vor mai putea obține iertare de la Dumne­
zeu. Păcatul împotriva Duhului Sfînt, rămîne în veci neiertat»30. La fel
sînt și ereticii și toți cei căzuți din har, murind în această stare 31.
Din pricina păcatelor și răutăților și timpul sau veacul de acum e
numit : «veacul cel rău al întunericului», în care sufletul păcătos să­
lășluiește în «trupul păcatului» (Rom. 6, 8) sau «trup al morții» (7, 24)-
Sufletul credincios, dimpotrivă s-a izbăvit de păcat. Acest suflet : «mu­
rind trupul său a scăpat de viața întunericului și a luat lumina Duhu­
29. Miniat (Ilie), op. cit., p. 308.
30. Dr. Gheorghiu ,op. cit., p. 420—421.
31. Sf. Chirii al Alexandriei, în Comentar la Matei, P.G. LXXII, col 585. «Celor
ce sînt foarte răi prin faptul că ei păcătuiesc în chip constant, răutatea le-a devenit
ca o fire (natură) a lor, așa cum sînt satana și demonii lui. Căci aceștia se pot numi
«răi, prin firea lor, deși n-au fost creați răi, prin natura lor, ci ei s-au învîrtoșat în
felul acesta din pricina răutății aleasă de ei de bună voia lor».
472 ORTODOXIA

lui Sfînt, ca viață; acela trăiește în această viață, pentru că îl ține

lumina cea divină. Căci sufletul este o frumoasă asemănare și chip al
lui Dumnezeu ; dar din pricina călcării poruncii a intrat în el răutatea
patimilor întunericului» 32, acestui veac. «Veacul viitor» însă, sau «cel
ce va să fie» este numit veșnicie, care pentru cei drepți este veacul lu­
minii și al fericirii veșnice, iar pentru cei răi este «veacul întunericului
de nepătruns» sau al «morții veșnice».
Noul Testament vorbește și de judecata faptelor, care poate fi și
aici și după moarte. Exemple de judecată în viață sînt : potopul (Fac.
6, 13; II Petru 2, 5) ; amestecarea limbilor la Turnul Babei, nimicirea
Sodomii și Gomorii (Fac. 19, 24 : II Petru 2, 6) etc. Mîntuitorul vorbește
de judecata acestei lumi și a stăpînitorului ei: «Acum stăpînitorul lumii
acesteia, diavolul, va fi aruncat afară» (loan 12, 31 ; 16, 11). Și tot așa :
«cel ce nu crede în Hristos, Fiul lui Dumnezeu a și fost judecat» (loan
3, 19 ; cp. 5, 14). Este însă și o judecată a conștiinței pe care și-o face
credinciosul însuși la scaunul duhovniciei, unde preotul iartă — în nu­
mele Domnului — păcatele mărturisite (cf. loan 20, 23; Matei 18, 18).
Aici «cheile împărăției» sînt lăsate Apostolilor (Matei 16, 19; 18, 18),
episcopilor și preoților; pentru ca, cui vor ierta păcatele pe pămînt să
le fie iertate și în cer (loan 20, 23): iar «cheile morții și ale iadului»
(Apoc. 1, 18) le-a păstrat Domnul și numai El deschide iadul și scoate
pe cine vrea. După moarte urmează îndată judecata sufletului, zisă și «ju­
decata particulară» (Luca 16, 22—31 ; Evr. 9, 27 ; Apoc. 20). Acum se
trimite fiecare suflet la rai, sau la iad, după faptele sale- Mai apoi la
învierea trupurilor urmează și judecata generală și definitivă, sau «ju­
decata de obște» (Matei 25, 31—46).
Despre cele două judecăți, după moarte se spune : «Sufletul cel
dintîi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu ca unul ce a fost pri­
cinuitorul tuturor celor ce le-a făcut; dar el trebuie să aștepte și trupul
său (cînd va învia) ca să primească răsplata și pentru ceea ce a făcut
cu ajutorul trupului, care s-a supus pruncilor lui» 33. Pe cînd starea
sufletelor unor păcătoși, după judecata particulară este provizorie, ele
mai putînd fi izbăvite din iad ; după judecata finală starea lor este de­
finitivă. Cei care se mai izbăvesc de chinuri, au dovedit o «vrednicie
sufletească» prin aceea că «și-au crescut copii în credință, sau au făcut
bine altora ca 6ă-i pomenească. După judecata din urmă nu se mai
scoate nici un suflet» 34.
Două texte deosebite vorbesc despre judecata de aici, pe temeiul, că­
rora unii eterodocși desființează judecata particulară, zicînd că ele învață
despre «judecata conștiinței» personale, dar nu înaintea Duhovnicului,
cum s-a spus mai înainte. Aceste texte sînt : «Cel ce crede în Mine —
zice Domnul Hristos — nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost ju­
decat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Piui lui Dumne­
zeu. Și aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume și oamenii au
32. Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., Omilia I, 7, p. 5—6.
33. Tertulian, Despre învierea trupului, c. 17, la Silvestru, Episcop de Canev, Teo­
logia Dogmatică Ortodoxă, traducere de Ahim. Gherasim Miron și Teodor Ghiga, Bucu­
rești, 1906, voi. V, p. 94.
34. Învățătura de credință..., p. 186.
ORTODOXIA 473

iubit întunericul mai mult decît lumina. Căci faptele lor sînt rele» (loan
3, 18—19). în alt text citim : «Cei ce ascultă cuvîntul Meu și crede în Cel
ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat
din moarte la viață» (loan 5, 24).
Nimeni nu este scutit de judecata lui Dumnezeu — particulară și ge­
nerală, — în afară de Sfînta Fecioară Maria. Dacă se spune însă că «cel
ce crede nu este judecat», sau că «cel ce ascultă... și crede... nu va veni
la judecată «trebuie să înțelegem că «nu este judecat spre osîndă», sau
că nu va veni la judecata de osîndă, ca cei necredincioși și nelegiuiți,
pentru că ei s-au judecat aici înaintea Duhovnicului. Dovadă evidentă
este că la judecata de obște și drepții sînt judecați, dar nu spre osîndă,
ci spre binecuvîntare (Matei 25, 34). Ba încă se spune că după ce vor
trece și ei prin cele două judecăți, «sfinții vor judeca lumea» (Matei 19,
28; I Cor. 6, 2; Apoc. 6, 9—10; 18,20; 20,4) asistînd ca martori și acu­
zatori. Iar un text vorbește clar despre aceasta : «Veselește-te de ea,
cerule, și voi sfinților, și voi Apostolilor, și voi proorocilor, pentru că
Dumnezeu (a judecat și) a rostit judecata voastră asupra ei» (ekrinen o
theos tb krîma ymon ex âvtis) (Apoc. 18, 20) cum spune textul grec.
Moartea trupului deschide pentru suflet două stări — conform fap­
telor — : raiul și iadul. Locul, sau starea unde se odihnesc drepții (Apoc.
14, 13) se numește deopotrivă : «rai» (Luca 23, 43) ; «sînul lui Avraam»
(Luca 16, 22) ; «împărăția cerurilor» (Mat. 5, 3—10) ; «împărăția lui Dum­
nezeu» (Luca 13, 29 ; I Cor. 15, 50) ; «Casa Tatălui ceresc» (loan 14, 2) ;
«viețuirea cu lisus Hristos» (loan 14, 4) ,- «cer» (II Cor. 5, 1) ,- «bucuria
Domnului» (Matei 25, 21) 35; «Ierusalimul ceresc», unde sînt îngerii și
«duhurile drepților» (Evr. 12, 22—23) ; «odihnă» (Evr. 4, 9), sau «odihna
sfinților» în Domnul (Apoc. 14, 13), Hristos însuși fiind «odihna» și «pa­
cea» noastră (Matei 11, 29 ; Efes. 2, 14). De aici a ieșit și cîntarea : «întru
odihna Ta Doamne unde toți sfinții Tăi se odihnesc, odihnește și su­
fletul...».
De asemenea «locul, sau starea» în care se află sufletele celor osîn-
diți se numește deopotrivă : «iad» (Luca 16, 23) ; «unde se chinuiesc și
duhurile necurate (II Petru 2, 4) ; «Gheena focului» (Matei 5, 22) ; «foc
nestins» (Matei 3, 12) ; «întunericul cel mai dinafară» (Matei 22, 13) ; «de­
părtare de la fața lui Dumnezeu» (Matei 7, 23) ,- «focul cel veșnic gătit
diavolului și îngerilor lui» (Matei 25, 41) ; «loc de chin» (Luca 16, 26) ;
«pieire» (Fii. 3, 19) ; «închisoarea duhurilor» (I Petru 3, 19) ; «iezerul de
foc» (Apoc. 19, 20 ; 20, 14) 36. «Iadul înseamnă singurătate de gheață, de
aceea el este extrema împuținare de viață. Raiul înseamnă, dimpotrivă,
prezența intimă a tuturor în fiecare, prezența intimă a tuturor în Dum­
nezeu Cel infinit în viață și în iubire 37. Raiul a fost închis o dată cu
alungarea lui Adam și a Evei și a fost apoi deschis abia prin jertfa lui
Hristos pe Cruce și prin învierea Sa. Pînă atunci și cei drepți și proorocii
mergeau tot în «închisoarea duhurilor», sau în «locul cel întunecos», dar
un iad în care ei nu pătimeau, ci se aflau în așteptarea eliberării lor, care
a și avut loc atunci, prin strămutarea lor în rai.
35. Teologia Dogmatică si Simbolică, București, 1958, voi. 4, p. 949.
36. Ibidem, voi. II, p. 955. '
37. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., voi. 3, p. 301.
ORTODOXIA 7
474 ORTODOXIA

II. Cultul morților. Moartea trupească, neîntrerupînd viața sufletu­

lui, nu desparte de Biserică pe cei răposați ; de aceea atîta grijă pentru
ei. în Ortodoxie cultul morților are o deosebită amploare, fiind privit sub
ambele aspecte : al grijii atît față de trup cit și față de suflet, în nădejdea
posibilității izbăvirii din munci a celor cu păcate iertabile. Ca mădulare
și fii ai Bisericii, cînd suferă unul, suferă toți. «Și dacă un mădular suferă,
toate mădularele suferă împreună ; și dacă un mădular este cinstit, toate
mădularele se bucură» ( Cor. 12, 26). Cultul morților este expresia iu­
birii noastre față de ei, care decurge din iubirea lui Dumnezeu față de
noi și a noastră către El și semeni. Căci : «Dumnezeu este iubire și cel
ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu rămîne în El»
(I loan 4, 16). Exemplul acestei iubiri l-a arătat Dumnezeu trimițînd pe
însuși Fiul Său să se jertfească și să mîntuiască lumea (loan 3, 16—17).
Iar Mîntuitorul a dovedit-o murind pe Cruce ca să ia asupra Lui păcatele
lumii spre a o împăca cu Dumnezeu (cf. Matei 20, 28 ,• II Cor. 5, 18—19 ;
Efes. 2, 16 ; Col. 1, 20). El dăduse Apostolilor și creștinilor exemplul Său
și porunca cea nouă a iubirii : «Poruncă nouă dau vouă : Să vă iubiți
unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Intru aceasta vor cunoaște toți că
sînteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii lață de alții» (loan 13,
34—35). Următor acestei iubiri, Apostolul iubirii scrie, în numele crești­
nilor — fiii lui duhovnicești : «Noi știm că am trecut din moarte la viață,
pentru că iubim pe frați, cine nu iubește pe fratele său rămîne în moarte»
(I loan 3, 14). Mîntuitorul Hristos murind a coborît la iad ducînd și celor
de acolo vestea mîntuirii (I Petru 3, 19), și a învierii : de aceea, el «stă-
pînește și peste cei vii și peste cei morți» (Rom. 14, 9), recapitulîndu-i,
pe toți, în Sine, pe cei de pe pămînt, din cer și de dedesubt (Efes. 1, 9—10 ;
Fii. 2, 9—10).
Hristos fiind Stăpînul vieții și al morții, precum și al sufletelor și
trupurilor, Biserica I se roagă într-o cîntare de la binecuvîntările înmor-
mîntării la Fericirea 7-a — astfel : «Cela ce stăpînești sufletele și trupu­
rile întru a Căruia mînă este suflarea noastră, mîngîierea celor întristați,
odihnește în latura drepților pe acesta ce l-ai mutat».
Un alt temei — al cultului morților — deosebit de cel al comuniunii
și solidarității spirituale în Hristos, și de cel al — dragostei care nu piere
(I Cor. 13, 8), este acela că și alții s-au rugat pentru noi cînd erau «morți
în păcat», și depărtați de Dumnezeu ; sau, între «cei chemați», pînă la
primirea Tainei Botezului și a harului înfierii. Botezul apoi ne-a introdus
ca membri ai Bisericii și în comuniune cu Hristos, la o «viață în Hristos»
și «cu El».
Cei care s-au menținut «vii» în har și au adormit în Domnul» fericiți
(Apoc. 14, 13), murind bucuroși, «întru nădejdea învierii și a vieții de
veci», trec «din moarte la viață», adică din viața trecătoare la cea Veș­
nică «în ceata sfinților», sau «în corturile lor», în Biserica cerească, sau
în «adunarea îngerilor, unde sînt «duhurile drepților celor desăvîrșiți»
(Evr. 12, 22—23).
Și de acolo unde slăvesc neîncetat pe Dumnezeu se roagă lui Dum­
nezeu și mijlocesc pentru noi cei de pe pămînt și pentru frații lor care se
chinuiesc în iad, spre a le ușura chinurile. Și unind ^rugăciunile tuturor
sfinților» (Apoc. 5, 8 ; 8, 3—4), cu Taina Euharistică și rugăciunile Bise­
ORTODOXIA , 475

ricii pămîntești, însoțite de milosteniile familiilor lor, Biserica nădăjdu­

iește ca Dumnezeu să-i scoată cu timpul din iad, mutîndu-i în rai, cu cei
fericiți.
Urmînd pedagogiei divine, a iubirii jertfelnice și nepieritoare, Bise­
rica, prin cultul morților, face o adevărată pedagogie, peste veacuri. «Bi­
serica face operă de pedagogie, dar și de mîngîiere... Ea are temeiuri pen­
tru amîndouă : Hristos a iertat pe tîlharul de pe cruce, care s-a pocăit,
dar a și îndemnat... la fapte bune» 38.
Cultul morților face o adevărată pedagogie creștină a dragostei,
intr-ajutorării și respectului dintre membrii aceleiași familii — a copiilor
față de părinții și frații lor răposați și invers — și tot așa dintre membrii
Bisericii, marea familie creștină, adică ceea ce facem noi pentru părinți
și rudeniile noastre răposate, să facă și urmașii cu noi.
Biserica face operă de pedagogie dar și de încredințare că Dum­
nezeu iubește și iartă pe păcătoși cînd ei se pocăiesc : Hristos a iertat
pe tîlharul de pe cruce, care s-a pocăit, dar a și îndemnat la trăirea în
El și la fapte bune.
O dovadă de grijă deosebită pe care o aveau pentru morți creștinii
dintru început este și practica botezului pe care o făceau, sau voiau s-o
facă unii pentru cei care au murit nebotezați (I Cor, 15, 29), practică pe
care Apostolul o combate.
La baza Cultului morților și a acestei pedagogii ziditoare și mîngî-
ietoare stă —■ cum s-a mai spus — credința în nemurirea sufletului și în
existența altei vieți veșnice — dppă moartea trupului — dragostea care
nu piere niciodată (I Cor. 13, 8) și nădejdea că prin cinstirea și purtarea
lor de grijă, față de trupurile celor dragi, ai lor, răposați, le vor ușura
sufletele și se vor folosi și ei de tot ceea ce fac pentru aceia. Este o ex­
presie a ceea ce' se numește «comuniunea Sfinților». Această legătură
spirituală prin mijlocirea Bisericii între noi și Sfinți, precum și legătura
noastră cu sufletele celor adormiți se numește Comuniunea Sfinților» 39.
Rudele celor răposați și Biserica își arată respectul și dragostea
deopotrivă de ambele elemente componente ale ființei umane, dar în mod
deosebit față de suflet:
a) Față de trup ; cît este în viață, fiecare sau la nevoie ajutat de
ceilalți își poartă grija a-1 hrăni, îmbrăca și ține în curățenie, iar în caz
de boală îl duce la spital. Biserica îl deprinde cu rînduielile creștine —
după ce l-a botezat și cununat etc. — îi face cunoscută învățătura și-l
educă în evlavie spre a duce o viață în Hristos, frecventînd Biserica și
îndeplinindu-și îndatoririle de creștin, de a-și mărturisi păcatele și a se
împărtăși cu Sfînta Euharistie ; în caz de boală îi oficiază Taina Sfîntului
Maslu, iar cînd i se apropie sfîrșitul vieții îi citește rugăciunile de ie­
șirea sufletului — grijă deosebită iarăși ca să nu moară nespovedit, ne­
împărtășit și fără luminare.
Apoi, după ce și-a dat obștescul sfîrșit, familia îndată vestind Bise­
rica, i se trage clopotul spre a înștiința pe toți că a murit un frate, mem­
bru al Bisericii ; îi aprind luminări, îi spală corpul neînsuflețit și-l îm­
bracă în haine noi, după care plîngîndu-1 îl așează cu cuviință în sicriu :
38. Ibidem, p. 204—284.
39. Cartea de învățătură de credință..., p. 174.
476 ORTODOXIA

este acoperit cu pînză sau cu giulgiu, punîndu-i-se o icoană pe piept și

o fîșie de pînză pe frunte, simbol40 al încununării vieții creștine, în care
s-a străduit spre mîntuire ; rudele și prietenii aduc flori pe sicriu și-i
aprind luminări, rugîndu-se pentru odihna și iertarea păcatelor lui.
O dată pregătit, vine preotul de-i cîntă Trisaghionul, citește «stîlpii»,
cu rugăciunea de dezlegare, dînd familiei cuvinte de mîngîiere și de îm­
bărbătare, odată cu sfaturile necesare.
Familia, rudele și cunoștințele priveghează seara mortul și uneori
cîntărețul, sau cineva dintre credincioși, citește Psaltirea ; a doua zi, unii
se ocupă cu formalitățile legale în vederea înmormîntării; iar alții au
grija preocupării și pregătirii colivei, vaselor și ospățului de după în­
mormântare.
Uneori se face chiar și Sfînta Liturghie, pentru decedat în ziua în­
mormîntării.
Toate fiind pregătite preotul merge și face slujba de pornire, aducîn-
du-1 la biserică, cu opriri, din loc în loc, cu cîntări și rugăciuni, în pro­
cesiune, cu crucea și coliva înainte, urmat de cei iubiți și de prietenii, sau
frații de credință ; cînd convoiul funerar s-a apropiat de biserică, clopo­
tele sună îndelung pentru momentul intrării în Biserică spre prohodire a
fratelui care pleacă din sînul familiei și al Bisericii.
Așezat pe catafalc, sau pe masă, în mijlocul Bisericii, răposatul este
prohodit cu toată evlavia, cu cîntări, citiri și rugăciuni, într-o atmosferă
de adîncă și impresionantă tăcere ; și toți, în duhul de rugăciune, cu slu­
jitorii — răspund ; «Dumnezeu să-l ierte», sau «Dumnezeu să-l odih­
nească».
în rugăciunea cea mare de dezlegare de la înmormîntare Preotul se
roagă : ...«Doamne Dumnezeule cu iubirea Ta de oameni ai poruncit îm­
preunării și amestecării acesteia și negrăitei Tale legături acesteia, ca un
Dumnezeu al părinților noștri, prin vrerea Ta cea dumnezeiască să se
taie și să se risipească, încît sufletul să se mute acolo, de unde și-a luat
ființă, pînă la obșteasca înviere, iar trupul să se risipească în cele din
care a fost și alcătuit... Să nu treci (lași) zidirea Ta să fie înghițită de
piericiune. Ci trupul adică să se risipească în pămînt din care e alcătuit,
iar sufletul să se așeze în ceata drepților... ; dezleagă (Doamne) pe robul
Tău (N) de păcatul cel sufletesc și trupesc ; și să fie iertat și în veacul
de acum și în cel ce va să fie ; pentru rugăciunile Prea curatei și pururea
Fecioarei Maicii Tale, și ale tuturor sfinților Tăi. Amin».
în a doua rugăciune vorbește de puterea spirituală acordată de Mîn­
tuitorul Hristos Apostolilor în Ziua învierii Sale, prin suflarea Duhului
Sfînt asupra lor și anume harul preoțesc și puterea cheilor, cea a iertării
păcatelor (loan 20, 22—23) — putere transmisă apoi de Apostoli prin
hirotonie, episcopilor și preoților puși de ei în fiecare Biserică și cetate
(cf. Fapte 14, 23 ,- 20, 28 ; I Tim. 4, 14—16 ; 5 Tim. 1—6 ; Tit 1—5).
Aci, Episcopul sau preotul citește : «Stăpîne mult milostive Doamne
îisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce după sfînta Ta înviere din
morți, cea de a treia zi, cu harul Tău ai binevoit a da Sfinților Tăi ucenici
40. Vezi Dr. Vasile Mitrofanovici, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuți, 1929,
p. 894—908. Rugăciunea I.
ORTODOXIA 477

și Apostoli, cheile împărăției cerurilor, și puterea de a lega (ține) și de a

dezlega (sau a ierta) păcatele oamenilor, ca să fie legate și în cer, cîte de
dînșii pe pămînt s-au legat, și tot așa să fie dezlegate (iertate) și în cer,
cîte de dînșii pe pămînt s-au dezlegat... binevoiește ca un singur bun și
mult milostiv (a ierta robului Tău) sufletul lui adică să se așeze cu sfinții
care din veac Ți-au bineplăcut Ție, iar trupul să se dea firii celei zidite de
Tine, că binecuvîntat și preaslăvit ești în veci. Amin» 41.
Multe sînt cîntările și rugăciunile Bisericii care vorbesc de mijloci­
rea Maicii Domnului, a îngerilor și a «tuturor sfinților» la Dumnezeu
«pentru cei răposați41 b.
încheiată slujba, adesea — deși nu în toate cazurile — preotul ro­
stește un cuvînt de mîngîiere pentru familie, relevînd calitățile și virtu­
țile — dacă le-a avut — ale celui plecat dintre ei, subliniind sensul morții
creștine ca «o «trecere din moarte la viață», ca o despărțire temporară
după care ne vom întîlni iarăși, urmîndu-i și noi la vremea chemării.
După «veșnica pomenire» și «Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească»,
rudele trec pe rînd — în timp ce se cîntă sau se citește : «Veniți fraților
să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...» — la sărutarea icoanei
și a mortului, cerîndu-și iertare și rugîndu-se pentru iertarea lui.
în ultima cîntare : «Văzîndu-mă zăcînd fără glas și fără suflare, plîn-
geți toți pentru mine, fraților», răposatul cere, celor care l-au prohodit
și l-au sărutat, să se roage pentru el : «Vă rog pe toți... să vă rugați ne­
încetat lui Hristos Dumnezeu pentru mine — ca să nu fiu rînduit după
păcatele mele la locul cel de osîndă, ci să mă așeze, unde este lumina
vieții».
41. Evhologiu (Molitfelnic), București, 1920, p. 182—183, la Rînduiala înmormîntării
mirenilor.
41 bis. Idem, p. 148—149—150 și 170—172, între cîntările cultice, de la ieșirea su­
fletului și de la înmormîntare unele vorbesc de ajutorul Maicii Domnului, altele de al
îngerilor și de al sfinților. Astfel : către Matca Domnului credinciosul se roagă : «Stă-
pînă, Stăpînă, miluiește acum sufletul cel nepriceput și care caută numai către acope-
rămîntul tău, și nu mă lăsa, ceea ce ești bună, să fiu dat demonilor» (Și acum a Născă­
toarei la Peasna 4, din Rînduiala la ieșirea grea a sufletului (Evhologiu, p. 148); Către
Îngeri: «Mîntuiește-mă (cu ajutorul tău) mare Arhanghele (arhistrateg) ai lui Dum­
nezeu Mihaile, Căpetenia îngerilor... (Peasna 5, Irmos 2): sau: «Miluiți-mă pe mine
îngeri prea sfinți ai lui Dumnezeu, Atotțiitorul, și mă izbăviți din toate vămile celor
vicleni, că n-am fapte bune să îndreptez cumpăna faptelor (mele) celor rele». Sau, «Cînd
vă veți sui sfinții mei îngeri, să stați înaintea judecății lui Hristos, plecînd genunchile
cu plîngere, să-I strigați : miluiește Făcătorule al tuturor, făptura mîinilor tale, bunule,
și nu o lep.ăda de la Ting» (Peasna 7, Icos 2 și 3); sau : «Fiindcă la arătare fui dat
dracilor, care cu sila mă și pogoară în fundul iadului, încît știu că toți m-au uitat, tu
însă, o îngere al Domnului (îngere păzitor), adu-ți aminte (Peasna 8, 3 din aceeași Rîn-
duială a ieșirii sufletului, p. 149—150).
Către Sfinți : «întru cămările cerești vitejii Mucenici pururea Te laudă pe Tine
Hristoase, pe credinciosul ce l-ai mutat de pe pămînt, învrednicește-1 să dobîndească
bunătățile cerești» ; sau : «După Lege s-au nevoit Mucenicii Tăi, Dătătorule de viață
și cu cununi de biruință împodobindu-se, cu deadinsul mijlocesc, celui ce în credință
s-a săvîrșit, mîntuire veșnică» (Peasna I, Irmos 1 și Peasna 3, l'la înmormîntarea mire­
nilor). Și iarăși: «Ca o jertfă sfințită și ca o pîrgă a firii omenești, aducîndu-se muce­
nicii lui Dumnezeu Celui slăvit, nouă pururea ne mijlocesc mîntuire» (Peasna 5, Irmos
1, din Rînduiala înmormîntării, Evhologiu p. 170—172). De aceea Biserica se roagă : «Cu
Sfinții odihnește Hristoase sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici
întristare, nici suspin, ci viață fără de sfîrșit» (Condacul la morți).
478 ORTODOXIA

Clopotele vestesc din nou — acum plecarea la cimitir, condus de

toți, în cîntări, cu aceleași sentimente de dragoste și prețuire și tot în
convoi funerar — acolo unde lucrul este posibil și cimitirul este aproape
— făcîndu-se și cîteva opriri pentru rostirea ecteniei, sau numai a ecfo-
nisului : «Că Tu ești învierea, viața și odihna».
La mormînt se face din nou Trisaghionul cu ectenia respectivă după
care preotul toarnă peste răposat din sticlă — vinul amestecat cu unt­
delemn — semn că a fost uns, miruit și împărtășit —; apoi luînd pămînt
aruncă peste mort, în formă de cruce rostind cuvintele : «al Domnului
este părnîntul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa» ; iar
după coborîrea în groapă, preotul luînd sapa și lovind în cele patru părți
ale gropii zice : «Pămîntule, primește pe cel zidit din tine». Astfel se îm­
plinesc cuvintele Domnului către Adam : după alungarea din rai, ca pe­
deapsă : «In sudoarea feței tale îți vei mânca plinea ta, pînă ce te vei în­
toarce în părnîntul din care ești luat, căci pămînt ești și în pămînt te vei
întoarce» (Fac. 3, 19).
Dacă se face atîta cinste trupului, este — precum s-a mai spus — nu
numai pentru că a fost locaș al sufletului și împreună lucrător cu el, aici,
și, că el a fost și «templul lui Dumnezeu» Cel în Treime și deci a fost
sfințit și el prin Sfintele Taine, ci, și pentru că la obșteasca înviere, va
învia și trupul, cînd se va uni iarăși cu sufletul, pentru a primi, împreună,
după judecata generală, răsplata definitivă după fapte ; fie «la rai, în
ceata sfinților», la fericire, fie la «locul de osîndă», în iad.
După înmormîntare urmează «agapa» sau «pomana» făcută în nu­
mele și spre folosul mortului, după ce preotul a făcut Trisaghionul cu ec­
tenia de pomenire a celui răposat și a binecuvîntat vasele, mîncarea, co­
liva și cele ce se mai împart ; îmbrăcăminte, etc. — care contează ca
«pentru țărînă» și «pentru trei zile». La agapă — după cuvîntul evan­
gheliei — trebuie chemați săracii, bolnavii, străinii și orfanii.
Relativ la aceste ospețe (agape), sau «pomeni» — de la pomenire —
cum le zicem noi, care se făceau după înmormîntări, sau la parastase,
Origen, în comentarul la cartea lob, scrie : «Noi îi invităm pe cei săraci
și nevoiași la ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire
pentru odihna sufletului celui răposat, iar pentru noi înșine miros bine-
plăcut lui Dumnezeu» *2. *
Ca și Origen, Sfîntul loan Hrisostom vorbind despre îndătinarea
acestor pomeni sau agape = mese ale dragostei creștine, făcute de mem­
brii familiilor pentru frații lor răposați, numindu-le «chemarea săracilor
după înmormîntare», arată folosul pentru cei plecați, și anume : «Pentru
ca cel răposat să se odihnească în pace și să afle îndurare la Prea Bunul
Dumnezeu» 42 43. în aceeași Omilie, Marele Hrisostom, dînd exemplul bar­
barilor oare ardeau cu morții și averile lor, arată cît de mare folos are
milostenia pentru ușurarea chinurilor celor din iad, căci zice : «Cu atît
mai vîrtos tu (creștine) trebuie să trimiți împreună cu răposatul averea
lui (prin cei săraci) pentru ca aceasta să-l slobozească de păcate, dacă el
a plecat de aici păcătos ; iar dacă a plecat drept să-i sporească răsplata și
fericirea».
42. Origen, Comentat la Cartea lob, P. G., XVII, 517.
43. Sf. îoan Hrisostom, Omilia 31 al. 32 la Matei. P. G., LVII, 374.
ORTODOXIA 479

într-o Omilie la Faptele Apostolilor, Sfîntul loan Hrisostom, combă-

tînd parada strălucită la înmormîntări, îndeamnă : «Dacă voim să ușurăm
muncile răposaților păcătoși, apoi să dăm milostenie și deși ei nu sînt
vrednici, Domnul se va îndura, se va milostivi asupra lor... Pune în jurul
mormîntului pe văduve și pe orfani ; iată cea mai frumoasă pompă de în­
mormîntare. Fă-i pe aceștia să înalțe rugăciuni și cereri pentru răposat
și prin aceasta se va milostivi Dumnezeu» 43 b.
Deosebit de slujba înmormîntării, urmează apoi a se face la toate so­
roacele Liturghii și parastase cu rugăciunile de mijlocire (raxpâoTaat? =
mijlocire», de la irapîaTTjjit a veni în ajutor) «și apoi pomenirea regulat la
toate Sfintele Liturghii, așa numitele «parusia» (nrapouata = prezență, de
la irapeîvai = a fi prezent, a sta cuiva neîncetat în ajutor) ; și panihida
(irâ? = (tot) v6£ (noapte) + o8o>, (cînt) = serviciu divin ce se face
la morți seara, sau noaptea» 44.
De ce se dă și trupului și mormîntului atîta îngrijire și cinste, iar în
caz de necinstire și profanare se consideră un sacrilegiu ? Pentru că, pre­
cum se știe, trupul este făptura lui Dumnezeu, făurit spre a fi casa su­
fletului — cu care împreună alcătuiesc ființa omului — ; apoi același trup
— sfințit prin Botez și celelalte Taine — este și templul lui Dumnezeu
«Cel în Treime». în fine trupul este cinstit și pentru că va învia la ziua
de apoi cînd își va primi iarăși sufletul, spre a fi împreună răsplătite —
la dreapta judecată «de obște», fie cu slavă, cinste și fericire (Rom. 2, 7),
fie cu osîndă veșnică, după faptele fiecăruia.
După îngroparea răposaților, familiile se îngrijesc mai departe de
aranjarea și împodobirea mormintelor cu flori, cu candele aprinse, lumi­
nări aprinse zilnic și tămîieri regulate timp de 40 de zile și după aceea din
cînd în cînd ; se dau la biserică pentru ei sărindare cu untdelemn, vin,
prescuri, luminări și tămîie pentru pomenirea lor la patruzeci de Litur­
ghii ; au loc apoi parastasele de 9, 21 și 40 de zile ; de 3, 6 și 9 luni și de
un an, precum și la sîmbetele morților. De asemenea, deosebit de pomel­
nicele pe care le dau credincioșii în fiecare sărbătoare, cu viii și morții
lor, Biserica are rugăciuni pentru morți în toate slujbele ei, dar mai ales
în cele ce alcătuiesc Sfînta Liturghie. Creștinii ortodocși fac milostenii
zilnic timp de 40 de zile de la moartea răposaților lor 44b ; și chiar după
aceea din cînd în cînd. Grija de morminte e o datorie permanentă, iar
la 7 ani se face și deshumarea osemintelor.
43 b. Idem, Omilia la Faptele Apostolilor, P. G., LX.
44. Dr. Vasile Mitrofariovici, op. cit., p. 904—905.
44 b. Nicodim (Episcop), Semințe evanghelice pentru Ogorul Domnului, 75-Predici
catehetice pentru popor, după Pr. C. Stratilatov, Mînăstirea Neamțu, 1932, Voi. I, p. 267,
amintește în cuvîntarea «Despre pomenirea morților» de o soră Atanasia dintr-o Mînă-
stire. Aceasta răposînd, s-a arătat în vis stareței, în a 40-a zi de la moartea ei, cu
mustrare că nu au împărțit maicile și surorile milostenie pentru ea în toate cele patru­
zeci de zile și n-au făcut Sfînta Liturghie cu parastasul în acea zi (a 40-a), greșind ele
socoteala, că număraseră zilele de la înmormîntare, nu din ziua morții. «Căci milostenia
și rugăciunile preotului ce se fac pentru sufletele răposaților înduplecă pe Dumnezeu.
Dacă sufletele răposaților sînt păcătoase atunci prin aceste rugăciuni și milostenii ele
capătă de la Dumnezeu iertarea păcatelor; iar dacă sînt curate și drepte atunci cei ce
fac milostenii își atrag ei înșiși prin,aceasta mila Iui Dumnezeu» (Mineiul, la ziua Sfin­
tei Atanasia).
480 ORTODOXIA

Textele biblice care vorbesc despre grija de cei morți și de rugăciuni­

le și milosteniile pentru ei sînt nenumărate. Mîntuitorul vorbește de grija
deosebită a evreilor care zideau și împodobeau mormintele drepților și
ale proorocilor (Matei 23, 29). în Vechiul Testament (Deut. 26, 10—14)
se vorbește de porunca de a da din «pîrga roadelor pământului, zeciuială
în anul al treilea, zeciuieli din care se va da levitului, străinului (proze­
lit), orfanului și văduvei», dar din care n-am mîncat, în întristarea mea
(la pomenirea morților), zice proorocul Ieremia (16, 7) ; nici nu le-am
osebit în necurățenie (pentru jertfele de curățire = Lev. 15, 30), nici
n-am dat din ele (zeciuieli) cu prilejul vreunui mort» (Deut. 26, 13—14).
După Levitic (27, 30) «Toată dijma (zeciuiala) de la pămînt, din roa­
dele pămîntului și ale pomilor este a Domnului, sfințenia Domnului și nu
se făcea din ea praznic pentru morți. Proorocul David se roagă să nu-i
lase sufletul lui în iad (Ps. 15, 10). Iar proorocul Ieremia (16, 7) vorbește
de pedeapsa asupra lui Israel pentru neascultare și idoloiatrie, cînd mu­
reau și n-avea cine să-i îngroape, să-i jelească și să frîngă pîinea și să
bea paharul mîngîierii pentru morți, cum era obiceiul ; ci trupurile lăsate
neîngropate — erau mîncare cîinilor, păsărilor și fiarelor.
în cartea Rut 2, 20 se spune că Noemina a zis către nora sa Rut (mi­
luită de Booz — cu care apoi s-a căsătorit și a născut pe Obed, tatăl lui
lesei și bunicul lui David) : «Binecuvîntat este el (Booz) de Domnul, Care
n-a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morți», căci a considerat
darul de grîu pentru cei răposați.
Proorocul Ieremia (16, 4—10) vorbește de milostenia ce se făcea pen­
tru cei morți cînd se frîngea pîine și se bea paharul mîngîierii, de care
însă n-aveau parte cei nelegiuiți și idololatri.
în înțelepciunea lui Isus Sirah (7, 35) citim de asemenea : «Dărnicia
(milostenia) ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților să le faci
parte din dărnicia ta». «7Ju te întoarce de la cei ce plîng și întristează-te
cu cei întristați» (7, 36).
în cartea Tobie (4, 10—11) citim: «Milostenia izbăvește de moarte
și nu te lasă să cobori în întuneric, în fața Celui Preaînalt ; milostenia
este dar bogat pentru toți cei ce o fac». La Tobie (4, 17) : «Fii darnic cu
pîinea și cu vinul tău la mormîntul celor drepți, dar nu da celor păcă­
toși». Sau, că în LXX (Septuaginta) în Tobie 4, 23 : Pune pîinile tale
peste mormîntul drepților și nu da celor păcătoși».
Cartea lui Baruh 3, 4—6 vorbește de rugăciunea acestui prooroc pen­
tru morții din Israel, către Dumnezeu, spre îndurarea Lui. Dar, îndeosebi,
în Cartea II a Macabeilor 12, 39—46 se vorbește de israeliții căzuți în
lupta cu Gorgias, mai marele Edemului, pentru că s-au spurcat cu lucru­
rile luate din capiștele idolilor : «Și a aflat (Iuda) sub hainele fiecăruia
din cei morți lucrări închinate idolilor, lăcomiei... Și întoreîndu-se (Iuda
Macabeul) la rugăciune s-a rugat pentru păcatul ce s-a făcut ca de tot
să se șteargă (ierosilia lor) ,• și a trimis la Ierusalim — la templu să se
aducă jertfe pentru păcatul lor. Foarte bun și cuvios lucru a fost pentru
socotința învierii. Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia, cei care mai
înainte au căzut (murit), deșert și de rîs lucru ar fi a se ruga pentru cei
morți. Și a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun
ORTODOXIA 481

dai le este pus (adică rugăciunile și milosteniile pentru morți). Drept

aceea, sfînt și cucernic gînd a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei
morți, ca să se slobozească de păcat» (II Macabei 13, 39—46) 45.
Astfel se făceau în Vechiul Testament rugăciuni și milostenii pentru
cei morți, zidindu-le și împodobindu-le și mormintele de care purtau deo­
sebită grijă.
Dacă în Vechiul Testament practicau acestea și erau cu mult folos
pentru cei morți, deși aflați sub lege, cu cit mai mult vor folosi acestea
în Noul Testament sub legea harului și a Duhului unde creștinii și preoții
Bisericii au mai multă «îndrăzneală» după îndemnul Mîntuitorului (loan
16, 33), Care S-a jertfit pentru iertarea și răscumpărarea lumii. (Pe lîngă
cele amintite mai indicăm și altele).
După Sfîntul Evanghelist loan, Apostolii și creștinii au luat îndrăz­
neală și au făcut rugăciuni pentru toți. Căci «fubiților dacă inima noas­
tră nu ne osîndește, avem îndrăznite către Dumnezeu. Și orice cerem
primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui și facem cele plăcute
înaintea Lui» (loan 3, 21-22). Și orice veți cere întru numele Meu, aceea
voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. «Dacă veți cere ceva în nu­
mele Meu, Eu voi face» (loan 14, 13-14). Despre posibilitatea trecerii din
iad în raiul deschis de Hristos — vorbește chiar David în rugăciunea sa :
«Scoate din temniță (iad) sufletul meu, Doamne, ca să laude numele
Tău». «Pe mine mă așteaptă drepții pînă ce îmi vei răsplăti mie»
(Ps. 141, 7).
Dovadă a posibilității schimbării situației celor din iad și a trecerii
lor în rai, este că Mîntuitorul coborînd la iad și ducînd vestea mîntuirii
sufletelor de acolo (I Petru 3,19) deschide tîlharului raiul și scoate din
iad pe drepții care au adormit întru nădejdea venirii Lui și a învierii
lor (cf. Matei 27, 52-53 ; I Petru 3, 19 ; 4, 6 ; I Cor. 14, 55-57) căci El are
«cheile morții și ale iadului». De aceea se roagă preotul «Spală Doamne
păcatele tuturor celor ce s-au pomenit aici cu Sfînt sîngele Tău», la
Sfînta Liturghie turnînd miridele pentru morți de pe Disc în Sfîntul
Potir.
Grija cea mai mare — după îngroparea cu cinste și evlavie, a trupu­
lui — rămîne grija pentru sufletul răposatului, folosindu-se de toate
căile spirituale și materiale, de care s-a vorbit, pentru mîntuirea unora
și pentru ușurarea altora, plecați neîmpăcați cu Dumnezeu, de aici.
Căile și mijloacele s-au mai amintit. Chestiunea asupra căreia tre­
buie să mai insistăm, deși s-a mai spus, este pentru care suflete se roa­
gă Biserica și pentru care nu ? Și în ce măsură folosesc rugăciunile uno­
ra care sînt împăcați cu Dumnezeu și trec tot în comuniune cu Hristos
și dincolo, sau «mor în Hristos» ; și în ce măsură le sînt de folos celor­
lalți, morți în păcate, și mulți chiar cu foarte grave păcate, ca cele stri­
gătoare la cer și cele împotriva Duhului Sfînt ?
în general Biserica se roagă pentru toți morții : fie ei morți numai
trupește, fie, mai ales, pentru cei morți sufletește. Pentru aceștia chiar
în viață fiind ei, dar morți în păcate, Biserica se roagă chemîndu-i la po­
45. Vezi și M. A. Calnev, Combaterea sectelor raționaliste, Broșura IV, Despre
rugăciunea pentru morți, Chișinău, 1925, p. 27—64. Vezi și Prot. Dr. P. Deheleanu,
Manual de sectologie, Arad, 1948, p. 214—232.
482 ORTODOXIA

căință, la credință și la viața în Hristos : «Veniți Ia Mine toți cei osteniți

și împovărați (de păcate) și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu
asupra voastră și vă învățați de la Mine că sînt blînd și smerit cu inima
și veți găsi odihnă sufletelor voastre» (Matei 11,28-29). Mîntuitorul era
învinuit de farisei că cheamă, «mănîncă și bea cu vameșii și cu păcă­
toșii» (Matei 9,11) ; pentru că El a venit «să caute și să mîntuiască pe
cei pierduți» (Luca 19,10). Fiindcă toți păcătoșii — cei cu, și fără Dum­
nezeu — sînt chemați la mîntuire, Biserica se roagă lui Dumnezeu ca și
pe cei care n-au intrat în sînul ei «să-i învrednicească la vremea po­
trivită de baia nașterii celei de a doua (prin Botez), de iertarea păcate­
lor și de veșmîntul ne stricăciunii, unindu-i cu Sfînta Sa sobornicească și
apostolească Biserică și numărîndu-i cu turma Lui cea aleasă» 46.
Faptul că toți cei încreștinați au fost mai întîi morți sufletește, sau
în păcat, și Biserica i-a chemat și s-a rugat pentru ei, este încă un temei
în plus pe lîngă cele amintite — dragostea și calitatea de mădulare ale
trupului lui Hristos — Biserica — a necesității și rugăciunilor ei și ale
fiilor ei și pentru răposații lor.
«Biserica e într-o nesfîrșită rugăciune pentru mădularele sale : se
roagă pentru ei, toți îngerii și Apostolii și Mucenicii și Patriarhii și cea
mai presus de toți, Maica Domnului nostru și această sfîntă unire e
viața Bisericii»...
Că «Rugăciunea pentru cei morți este, așadar, nu numai un semn
și o întărire a iubirii, ci și o probă a credinței 47.
Biserica de pe pămînt se roagă cu lacrimi lui Hristos și cere lumii
îngerești și Bisericii, celor din cer, să se asocieze cu ea într-o imensă
sau cosmică rugăciune către Hristos, ca să așeze sufletul celui adormit
în ceata drepților, gîndind ca și lor să li se ierte» 48.
Dar nu numai Biserica, cu toți sfinții ei, se roagă într-o «rugăciune
cosmică», și pentru cei vii, ca și pentru cei morți, ci după cuvîntul Sfîn-
tului Apostol Pavel se roagă însăși Sfînta Treime, cu Duhul Sfînt că
«însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite, căci după Dum­
nezeu El se roagă pentru sfinți» (Rom. 8,26-27); se roagă și Hristos și
Dumnezeu Tatăl căci zice el : «In numele lui Hristos, așadar, ne înfă­
țișăm ca mijlocitori, ca și cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă ru­
găm în numele lui Hristos, împăcați-vă cu Dumnezeu» (II Cor. 5,20). Sfîn-
tul loan Hrisostom și Teofilact tîlcuind acest text spun că — trimițînd
proorocii, pe Fiul Său și pe Apostoli să roage pe oameni a se împăca
cu Dumnezeu — «însuși Hristos se roagă, și însuși (Dumnezeu) Tatăl
lui Hristos prin noi. împăcați-vă voi cu Dumnezeu, că voi sînteți care
vrăjmășiți pe Dumnezeu și vă luptați cu El» 49.
Unele texte vorbesc — deși acoperit — dar mai direct pentru po­
menirea celor răposați. Așa de pildă, Apostolul Neamurilor, după ce
vorbește de drepții și proorocii Vechiului Testament care au adormit
46. Liturghier, la «Rugăciunea pentru cei chemați», București, 1967, p. 127.
47. Cartea de învățătură..., p. 172.
48. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., voi. 3, p. 298.
49. Sf. loan Hrisostom, Omilia XI la II Corinteni, traducere de Arhiereu Theodosie
A. Ploieșteanul, București, 1910, p. 152; și Teofilact, Tllcuire Ia Trimiterea a doua
către Corinteni, traducere de Veniamin Costache, București, 1904, tom. II, p. 72.
ORTODOXIA 483

cu credința in Hristos (Mesia) și in nădejdea învierii (Evr. 11, 19-40)

îndeamnă pe creștini să-și aducă aminte de mai marii lor (Apostolii și
păstorii care au răposat) — care «și-au încheiat viața» și ca să le ur­
meze credința (Evr. 13,7) și să-i pomenească la rugăciunile lor- Iar
Sfîntul Apostol Petru sfătuiește pe creștinii cei din părțile Asiei Mici
— și prin ei pe toți creștinii — să-și aducă aminte de el după ce va pă­
răsi «acest cort», trupul său (II Petru 1, 13-15). Comentatorii greci tîl-
cuiesc această idee așa : «Mă voi strădui ca și după ieșirea mea din
viață să puteți să vă aduceți aminte de fiecare dată» ; vor să spună
că și după moarte sfinții își amintesc de cei de pe pămînt și se roagă
pentru ei la Dumnezeu 50 ; iar aceștia să se roage pentru cei răposați.
După cum s-a mai amintit tot ceea ce fac cei vii pentru morți,
folosește și celor ce le fac.
Sfîntul loan Damaschin (Despre cei ce au adormit în credință n. 3.8),
vorbind în acest sens, spune : «Dumnezeu Cel iubitor de oameni se mi-
lostivește mai mult de om atunci cînd el se roagă și lucrează nu numai
pentru mîntuirea sufletului său ci și pentru mîntuirea aproapelui; fiind­
că omul cerînd daruri pentru alții, și cu milostivire pentru el însuși, se
ridică prin aceasta la imitarea lui Dumnezeu, atmgînd plinătatea dra­
gostei desăvîrșite» 51.
încă din vremea Apostolilor, din primele forme ale Liturghiei, s-a
făcut pomenirea celor morți, ca și a celor vii, în rugăciunile liturgice,
cum se constată și din inscripțiile de pe crucile sau mormintele lor. Cînd
au început prigoanele, creștinii «fugeau în pustie și în păduri, sau se
ascundeau la morți, în catacombe, pentru ca acolo în adunări mici, la
lumina unui opaiț de lut, să-și săvîrșească slujbele lor dumnezeiești, să
asculte cuvîntul lui Dumnezeu și să se împărtășească cu Sfintele Taine.
Cei ce se adunau acolo nu știau dacă nu cumva îi va ajunge (și pe ei)
aceeași soartă ca și pe aceia, ale căror nume se pomeneau la Sfînta Li­
turghie, ca mucenici și mărturisitori ale căror morminte simple cu in­
scripții neiscusite îi înconjurau» 51bis.
S-a spus că Biserica se roagă pentru toți cei vii și pentru toți cei
morți, dar prin toți morții se înțeleg în general toți cei ce au adormit
în credință, rămînînd foarte mulți cu păcatele nemărturisite, neiertate și
necanonisite, fie din amînare continuă, fie din nepăsare, fie din felu­
ritele morți năpraznice etc. Lucrul, acesta se vede clar din Rînduiala
Proscomidiei, unde după ce s-a scos din prima prescură Sfîntul Agneț
(închipuind pe Hristos), și se așează pe Sfîntul Disc, din a doua prescură
50. Așa tîlcuiesc: Hrisostom (Cuvînt Ia Siinții Apostoli Petru și Pavel), Ecumenius,
Comentat la Epistola II Petru, P.G., CXIX, 585; Teofiiact, Explicarea Epistolei II Petru.
P.G., CXXV, 1261 și alți comentatori. Vezi la Pr. loan Mircea, Epistola a doua a
Siîntului Apostol Petru, în «Glasul Bisericii», nr. 9—10/1975, București, și în Extras,
p. 36, nota nr. 170.
51 Sf. loan Damaschin, Despre cei ce au murit în credință, 3, 8, la Silvestru Ep.
de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, în traducere, voi. V, București, 1906, p. 352.
în aceeași cuvîntare, Sfîntul loan Damaschin amintește exemplul unui sfînt care prin
rugăciunile lui la Sfintele Liturghii a izbăvit din chinurile focului un ucenic, care
murise după ce trăise nepăsător de viața lui.
51. b. Nicodim Mitropolitul Moldovei, Primele zile ale Creștinismului, traducere
după F. V. Farrar, Editura Tipografiei Mînăstirii Neamțu, 1938, partea a IlI-a, p. 350.
484 ORTODOXIA

se scoate părticica pentru Maica Domnului, așezată în dreapta Agne-

țului, iar din a treia se scot nouă părticele pentru cetele cerești; din a
patra prescură se scot două părticele pentru conducătorii Bisericii și ai
Statului, prescură din care se scot miride și pentru cei vii; iar din a
cincea prescură se scoate o părticică pentru ctitorii morți și miridele
pentru cei morți. Despre toți aceștia se face pomenire în acele două ru­
găciuni liturgice, pentru vii și morți, de la Proscomidie. în rugăciunea
despre morți, citim : «Pentru pomenirea și iertarea păcatelor tuturor ce­
lor din veac adormiți întru buna credință, strămoși, moși, părinți, frați,
surori, fii și fiice, rudenii și a celor ce au slujit în acest locaș, ale tu­
turor care au adormit întru nădejdea învierii și a vieții veșnice.; a cti­
torilor sfîntului locașului acestuia, ale miluitorilor și făcătorilor de bine,
patriarhi, arhierei, preoți, diaconi, monahi și monahii și slujitori, dom­
nitori și dregători -— ortodocși — a drept măritorilor creștini pe care
i-au acoperit apa, marea, rîurile — izvoarele, bălțile, puțurile, sau războ­
iul, i-a secerat și cutremurul i-a cuprins, tîlharii i-au ucis și focul i-a ars,
sau fiarelor, păsărilor, jigăniilor și la toată firea din mare s-au făcut
mîncare ; ale celor răpiți (adormiți) fără de veste ; ale celor arși de trăz-
nete și ale celor înghețați în munți, pe cale, în loc pustiu și în sihăstrie ;
a celor sfîrșiți de întristare, sau de bucurie ; ale celor ce au pătimit în
zile bune și în nenorocire ; pe care i-au ucis calul, grindina, zăpada, ploa­
ia înmulțită, cărămida și țărîna i-au împresurat și de năpraznă au căzut;
ale celor pe care i-au omorît băuturile otrăvitoare ; înecările cu oase ;
a celor loviți cu fierul, cu lemnul, cu piatra, a celor sfîrșiți de chiotul
tare, de alergare grabnică, de palmă, de pumn, de lovitură cu piciorul,
de ciumă, de foame, de sete, de mușcături înveninate, de înghițirea șer­
pilor, de călcarea cailor, de sugrumare de cel de aproape, sau marea,
sau părnîntul desfăcîndu-se i-a înghițit, și pe toată vîrsta : bătrîni, tineri,
voinici, copilandri, copii, prunci, fără de vreme, parte bărbătească și
femeiască; și pe care nu i-am pomenit din neștiință, sau din uitare, sau
din pricina mulțimii numelor, însuți îi pomenește Dumnezeule, Cela ce
știi numele și vîrsta fiecăruia»52. După această rugăciune, preotul sco-
țînd miride din a cincea prescură pomenește pe toți morții de la sărin­
dare și pe cei pentru care s-au adus pomelnice la Liturghie.
Pentru aceștia se roagă Biserica necurmat, iar pe cei pentru care
se fac parastase îi pomenește nominal și în ectenia de după citirea
Evangheliei. Pentru cei sfinți, consacrați, ea nu se roagă, însă ea îi roagă
să mijlocească la Hristos Dumnezeu pentru viii și morții ei. Pentru ei
s-au scos mai întîi părticele după numele cetelor respective.
în ectenii sfinții apar adesea, în formule ca : «Pe Preasfînta curata,
prea binecuvîntata Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria
cu toți sfinții să o pomenim» (adică să-i rugăm să mijlocească la Dum­
nezeu, pentru noi și morții noștri, prin mijlocirea lor) ; iar după sfințirea
Darurilor, preotul se roagă în taină : «încă aducem Ție (Doamne) aceas­
tă slujbă duhovnicească pentru cei adormiți în credință : strămoși, pă­
rinți, patriarhi, prooroci, Apostoli, propovăduitori, evanghețliști, mu­
cenici, mărturisitori, pustnici și pentru tot sufletul cel drept care s-a să-
vîrșit întru credință».
52. Vezi Liturghier, Rugăciunea pentru morți, la Rînduiala Proscomidiei, p. 99—100.
ORTODOXIA 485

Rugăciunea ce face Biserica aici pentru cei care sînt în cetele sfin­
ților nu este însă o rugăciune de iertare și de ușurare, ci una «pentru
slavă», pentru înaintarea lor «din slavă in slavă» (II Cor- 3,18) 53. Mărtu­
rie despre aceasta o aflăm tot în Liturghier unde imediat în timpul Axio­
nului, preotul citește în taină, — luîndu-i în ajutorul rugăciunii pentru
cei răposați, — astfel : «Ne rugăm Doamne pentru Sfîntul loan Prooro­
cul... pentru sfinții... Apostoli și pentru Sfîntul a cărui pomenire o să-
vîrșim și pentru toți sfinții Tăi; cu ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe
noi, Dumnezeule. Și pomenește pe toți cei adormiți întru nădejdea învie­
rii și a vieții celei de veci și-i odihnește... acolo unde strălucește lumi­
na feței Tale» 54.
Sfinții care s-au rugat și cit au fost în viață pentru frații lor în
Hristos — buni și răi — potrivit îndemnului Domnului «rugați-vă unii
pentru alții», sau a poruncii Apostolului Pavel: «Faceți in toată vre­
mea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta pri­
veghind cu toată stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții» (Efes 6,18) —
se roagă necurmat și în ceruri atît pentru cei de pe pămînt, cît și pen­
tru cei aflați în stare de provizorat, în chinurile iadului, dar fără pă­
cate de moarte sau împotriva Duhului Sfînt. Despre rugăciunile «sfinți­
lor» și ale «tuturor sfinților» (Apoc. 5,8; 8,3-4), vorbește aici Sfîntul
loan Evanghelistul, în descoperirea ce i s-a făcut, cum a văzut pe Sfinți
rugîndu-se și pentru vii și pentru morți. Mai mult încă, ei se roagă lui
Dumnezeu chiar și pentru răsplata de osîndă a celor cu păcate de moar­
te, care i-au martirizat, strigînd cu glas mare și zicînd : «Pină cînd Stă-
pîne, Sfinte și adevărate, nu vei judeca și nu vei răzbuna singele nos­
tru, față de cei ce locuiesc pe pămînt ?» (Apoc. 6,10; 19,2). Și după ju­
decata lor Dumnezeu rostește sentința, cum citim în alt text : «Veseleș-
te-te de ea cerule și voi sfinților și voi apostolilor și voi proorocilor,
pentru că Dumnezeu a pronunțat judecata voastră asupra ei» (Apoc-
18,20) cum sună originalul grec. Precum s-a mai spus, Biserica neputînd
cunoaște îndeaproape viața și credința fiecăruia, se roagă pentru mîn­
tuirea tuturor, drepți sau păcătoși. Ea face aceste rugăciuni — pentru că
numai Dumnezeu cunoaște starea fiecăruia și cere : «ca dacă cel mort
e păcătos, să i se dezlege păcatele, iar de e drept să cîștige un adaos
de plată și răsplată» 55.
Biserica nu se roagă însă — după cum s-a arătat — : pentru cei
morți în păcate împotriva Duhului Sfînt; pentru cei ce se incinerează
— nesocotind învățătura și rînduielile ei — și nici pentru ereticii și sec-
tanții care au murit în ereziile lor. Ea nu se roagă și nu poate să se
roage nici pentru cei ce prin învățăturile și practicile lor sînt vrăjmași
declarați ai creștinismului, precum sînt: spiritiștii, teosofii și antropo-
zofii, ocultiștii, etc., care tăgăduiesc învierea trupurilor și viața veșnică,
dincolo de mormînt, și judecata faptelor — pentru că neagă însăși di­
vinitatea și opera mîntuitoare a Fiului lui Dumnezeu, lisus Hristos.
în schimb, aceștia propagă metempsihoză sau reîncarnarea, la infi­
nit a sufletelor, iar în locul Mîntuitorului Hristos au născocit alți mîn-
tuitori, ajustați după gîndurile și voile lor.
53. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cil., voi. 3, p. 322, nota 118. 54. Liturghier. p. 148.
55. Sf. loan Hrisostom, Omilia XXXI la Matei, P.G., LVII, 375.
486 ORTODOXIA

Potrivit învățăturii Sfintelor Scripturi și a Sfinților Părinți, tîlcui-

torii lor, Biserica a practicat dintru început cultul morților, făcînd rugă­
ciuni, milostenii, Liturghii și parastase pentru ei, nu numai la înmormîn­
tare, ci zilnic, prin acele «parousii» în general, pentru că are credința
nezdruncinată în folosul acestora și în posibilitatea izbăvirii multor su­
flete din chinurile iadului; ale unora mai curînd, ale altora mai tîrziu,
în răstimpul dintre cele două judecăți.
După învățătura ortodoxă «cei din rai pot ajuta celor de pe pămînt,
și celor din iad ; și prin rugăciunile lor, multe suflete din iad pot fi eli­
berate prin rugăciunile sfinților și ale celor de pe pămînt, iar mașina pu­
rificatoare a purgatorului nu există. Comunicarea între cei vii și cei
plecați, între credincioșii de pe pămînt și sfinți se reflectă și în Litur­
ghie»!36.
Rugăciunile pentru cei răposați ajută și unora și altora și pot izbăvi
pe mulți din iad. Mitrofan amintește unele exemple de suflete izbăvite
din chinurile iadului prin milostenii și rugăciunile Bisericii56b. Iar Sfîn-
tul Atanasie cel Mare spune că Dumnezeu mișcă sufletele celor vii și
ei se grăbesc a veni în ajutorul celor morți, împlinind ei lipsurile lor 56 57.
După Mărturisirea Ortodoxă (I, 64) : «Numai dumnezeieștile Liturghii,
rugăciunile și milosteniile care se fac pentru răposat, de cei în viață,
îi folosesc cel mai mult și pot face ceva ca să-l slobozească din legătu­
rile iadului» 57b.
Deși în principiu, după datele noutestamentare nu trebuie să ne ru­
găm pentru cei cu păcate de moarte (I loan 5,16) și pentru cei cu păcate
împotriva Duhului Sfînt (Matei 12,32), ca și pentru eretici, necredincioși,
idololatri și prigonitori etc., totuși, fie că nu-i sînt vădiți, neștiindu-i,
Biserica uneori se roagă și pentru unii din ei care au murit. Ca urmare
a acestor rugăciuni «în anumite cărți de cult (Triod), ba chiar și în măr­
turisirea lui Dositei, sînt amintite cîteva cazuri, cînd unii mari păcătoși
și idololatri au scăpat din iad» 58.
Sfîntul Grigorie Dialogul, care a izbăvit prin rugăciunile sale din
iad pe împăratul Traian, istorisește și alte cazuri salvate- Cum adică
un preot săvîrșind sfînta Liturghie timp de o săptămînă a izbăvit un
suflet osîndit, care i se arătase în persoană, apoi nu s-a mai văzut
— servindu-1 -—, dovadă că a fost slobozit58b.
56. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., voi. 3, p. 309.
56 b. Mitrofan, op. cit., p. 20—22 arată cum Sfîntul Vasile a izbăvit pe Teodora,
de la chinuri; iar la p. 69—86 amintește diferite apariții și fapte miraculoase ale
unor morți, ca urmare a rugăciunilor Bisericii, a Liturghiilor și a milosteniilor făcute
pentru ei și a efectelor lor binefăcătoare.
57. cf. Sf. Atanasie cel Mare, la Drd. lerom. Antonie Plămădeală, Învățătura or­
todoxă despre rai și iad, în «Studii Teologice» XX (1958), nr. 7—8, p. 563—564.
57 b. Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), traducere de Ale­
xandru Elian, București, 1981, p. 70.
58. Teologia Dogmatică și Simbolică, București, 1958, voi. II, p. 975, nota nr. 4:
Triodul, ed. II, București, 1897, p. 33 și Mărturisirea lui Dositei 18, spun că Grigorie
Dialogul, prin rugăciune a mîntuit din iad pe împăratul Traian, păgînul; dar, că a
auzit de la Dumnezeu să nu se mai roage pentru păgîni. Poporul român are foarte
accentuată credința în posibilitatea mîntuirii din iad. El atribuie un mare rol în
această privință, Maicii Domnului. Ea face mreajă din fuioarele ce se dau preotului
la Bobotează și aruncă această mreajă în iad, pentru ca să se prindă în ea sufletele
păcătoșilor. După aceea le scoate din iad».
58 b. Sf. Grigorie Dialogul, Cuvînt. Cart. IV, cap. 55, vezi la Nicodim op. cit.,
75 Cuvîntări catehetice..., p. 266.
ORTODOXIA 487

Noul Testament nu vorbește decît de două «locuri», sau «situații»

în care se află sufletele după moartea trupului, precum s-a mai spus,
și anume așa cum se vede qlar din parabola săracului Lazăr și a boga­
tului nemilostiv (Luca 16,22-23) și din Evanghelia înfricoșatei Judecăți
(Matei 25,34-46), despre «rai», sau «sînul lui Avraam» și despre iad,
sau Gheena, cu focul cel veșnic. între acestea două nu există nici un
loc intermediar, așa cum îl vrea și cum l-au creat teologii Bisericii Ro-
mano-Catolice, numindu-1 «purgator» sau foc curățitor. Evanghelia spu­
ne clar că între rai și iad există doar o «prăpastie mare» (Luca 16,26),
peste care nu poate trece nici unul din cei din iad, din voința sa și prin
propriile-i puteri. Această prăpastie există însă numai în Vechiul Tes­
tament, care apoi a fost înlăturată de Mîntuitorul Hristos, căci venind,
El a deschis raiul și a sfărîmat încuietorile iadului — care-i ținea acolo,
scoțînd din el cu învierea Sa pe toți drepții, după ce pe Cruce a rupt
zapisul păcatelor noastre, spălîndu-le prin sîngele Său și dezbrăcînd (de
putere) puterile demonice, biruite (Col. 2,14-15).
Născocirea învățăturii despre purgator se datorește interpretării
greșite a unor texte, îndeosebi a celui din I Corinteni 3,11-15, unde se
spune că Apostolii — și în sens larg toți creștinii care se străduiesc
pentru mîntuirea lor — sînt «împreună lucrători cu Dumnezeu». în aceas­
tă operă sinergetică faptele sînt arătate simbolic sau metaforic : faptele
bune prin aur, argint și pietre scumpe ; iar faptele rele sînt asemănate
cu : lemne, fîn și trestie, care sînt consumate prin foc 59.
Aci se spune că «focul va lămuri lucrul fiecăruia» (v. 13) de ce ca­
litate va fi, adică este vorba de «focul dreptei judecăți», care pe cei
drepți îi va lumina fără să-i ardă, iar pe păcătoși îi va arde fără să-i
consume sau să-i nimicească —și fără a-i lumina 59bis. Focul judecății va
arde faptele celor răi, dar pe ei nu-i va nimici total, ci numai îi va chi­
nui și arde continuu 60, în focul veșnic.
Așa se înțelege textul: «Daca lucrul cuiva se va arde, el va fi pă­
gubit ; el insă se va mîntui, dar așa ca prin foc» (v. 15). Sf. loan Hrisos-
59. Așa interpretează Sfîntul Grigorie de Nisa (Cuvlntul VII către cei biseri­
cești), la Teofilact, Tîlcuire la Trimiterea l-a către Corinteni, traducere de Veniamin
Costache, tom I, p. 309, nr. 2 ; Sf. loan Hrisostom, Omilia IX la I Corinteni, trad. cit.,
p. 118; Sf. Maxim Mărturisitorul, în «Filocalia», trad. voi. 2, p. 246; și Teofilact, I Co-
rinteni, p. 309.
59 b. Sf. Vasile cel Mare, Omilii (Comentarii) la Psalmi, (Ps. 28, 7) în P.G.,
XXXIX, 297 și în traducere de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Comentar la Psalmi, București,
1939, p. 113 și 187 spune: «Glasul Domnului va despărți natura focului spiritual, pre­
cum a despărțit para focului în care au fost aruncați cei trei tineri din Babilon. Tot
astfel socot că și focul care este pregătit spre osîndă diavolului și îngerilor lui (Matei
25, 41), la glasul lui Dumnezeu se desparte. In foc sînt două puteri : una arzătoare, iar
alta luminoasă. Glasul Domnului face ca partea cea crudă (întunecoasă) și arzătoare a
focului să rămînă celor vinovați de ardere, iar partea cea luminoasă și strălucitoare,
a lui, să fie sortită celor ce au să se bucure întru veselie. Deci glasul Domnului este
acela care desparte para focului și o împarte așa fel ca focul osîndei să fie nelu-
minos, iar lumina odihnei să fie nearzătoare».
60. Așa înțeleg : Sf. loan Hrisostom (Omilia IX la I Corinteni), Sf. Grigorie Teo­
logul, Sf. Vasile cel Mare și Teofilact, etc. indicati la Teofilact. Trimitere la I Corinteni,
tom. I, p. 310—311.
488 ORTODOXIA

tom lămurește clar că o astfel de pedeapsă o numește Apostolul «mîn-

tuirfe», adică nu și el însuși se va nimici definitiv, ci numai faptele
lui — ci el va rămînea în focul cel veșnic. Deci, faptul acesta îl nu­
mește Apostolul «mîntuire», și de aceea a și adăugat «ca prin foc». Cînd
auzi de foc «că se mîntuie în foc» înseamnă că nu au ars, nu s-au distrus
în foc. Dacă «ai auzit de foc, să nu-ți închipui, că cei arși acolo vor fi
aduși la inexistență, sau că vor dispărea cu totul... — ci, cînd zice aici,
că «el însuși se va mîntui» nu spune nimic altceva, decît că dă a înțe­
lege întinderea pedepsei ca și cum ar zice : «iar el însuși va rămîne ne­
contenit chinuindu-se» 61.
Ce se întîmplă cu sufletul îndată după ieșirea din trup ? Scriitorii
Filocaliei ca și cîntările Bisericii vorbesc de lupta și spaima sufletului
în preajma morții. La ieșirea sufletului se vorbește de apariția duhuri­
lor necurate pentru a-1 răpi muribunzilor, înspăimîntîndu-i : «Iată s-au
înfățișat mulțime de duhuri viclene, ținînd zapisul păcatelor mele și
strigă foarte, cerînd fără rușinare umilitul meu suflet» 62.
Intr-o altă cîntare sufletul se roagă Sfinților îngeri să-l izbăvească
din «vămile celor vicleni», că nu am fapte bune — zice el — ca să în­
drept cumpăna faptelor mele celor rele» 63. Sfinții Părinți și Tradiția cul-
tică a Bisericii spun că sufletul după trei zile de la ieșirea din trup e
purtat de îngeri prin «cele douăzeci de vămi ale văzduhului, unde de­
monii, arătîndu-le faptele lor rele, caută să-i răpească și pe cei drepți
și milostivi la osîndă cu ei. Acolo, la acele vămi sau «tribunale ale văz­
duhului», «stăpînitorul puterii — văzduhului, a duhului care lucrează,
în fiii neascultării» (Efes. 2,1) cu toți ciracii lui începătorii, stăpînii, și
stăpînitori ai întunericului acestui veac și cu duhurile răutății care sînt
în văzduhuri» (Efes. 6,12); vor «deschide cărțile» lor în care au scris
faptele rele ale pămîntenilor care nu sînt scrise în «cartea vieții» (Apoc.
20,12), și-i vor acuza cu furie. Cei ale căror fapte au fost mărturisite
și au fost iertate de Biserică pînă să moară și au făcut și fapte de milă,
trec prin aceste vămi — purtați de îngerii păzitori — fără teamă și ru-
șinînd pe demoni; iar cei care au plecat din viață ca vrăjmași ai lui
Dumnezeu și împovărați de păcate, încă de la ieșirea sufletelor demo­
nii le amenință și sînt acuzatorii lor la judecată, după care-i aruncă în
iad, în locașul lor. După trecerea prin aceste 20 de vămi ale văzduhului,
a treia zi sufletul este înfățișat de îngeri lui Dumnezeu, prima dată.
Apoi, îngerii poartă sufletul prin rai, timp de șase zile, spre a vedea lo­
cul celor fericiți; și la nouă zile se înfățișează, din nou, lui Dumnezeu
să se închine și să-L slăvească. între 9 și 40 zile este dus iarăși, să vi­
ziteze treizeci de zile iadul cu cei ce se chinuiesc în el, pentru ca în a
patruzecea zi să fie adus a treia oară înaintea lui Dumnezeu. Atunci
61. Sf. loan Hrisostom, Omilia IX la I Corinteni, trad. cit., p. 118—119; Vezi și
Tedfilact, Tîlcuire Ia Trimiterea I-a Corinteni, tom. I, p. 311.
62. Evhologiu, Slava Peasnei I, din Rînduiala la ieșirea sufletului, p. 146.
63. Ibidem, Peasna a 7-a, Irmosul 2. loan Carpatini în Filocalia voi. 4, cap. 25.
din cele o sută de capete de mîngîiere, p. 130—131 ; spune că sufletul ieșind din trup,
vrăjmașul (diavol) dă năvală asupra lui, războindu-1 și ocărîndu-1 cu îndrăzneală fă-
cîndu-se pîrîș amarnic și înfricoșat al lui pentru cele ce a greșit. Dar sufletul iubitor de
Dumnezeu este atunci înconjurat de Sfintele puteri cerești și rușinînd pe demonii văz­
duhului, este dus de îngeri cu veselie la locurile hotărîte lui, potrivit stării lor».
ORTODOXIA 489

sufletul este judecat și este dus apoi de îngeri, la rai, sau de demoni
la iad, după faptele și credința fiecăruia.
Asemenea descoperiri cu vămile sint comunicate de Sf. Macarie
Alexandrinul și de Sfîntul Antonie cel Mare — a cărui vedenie o rela­
tează Sfîntul Atanasie cel Mare. Fiecare păcat grav își are vama lui.
Sfîntul Macarie Alexandrinul ne comunică descoperirile îngerești pe
care le-a avut despre situația sufletelor repausaților în timpul celor pa­
truzeci de zile după moarte. Cînd s-a îndeplinit misterul morții sufletul
despărțit de corpul său, locuiește încă două zile pe pămînt și vizitează
împreună cu îngerii locurile unde el avea obiceiul de a face binele ; el
umblă împrejurul casei unde s-a despărțit de corpul său și rămîne chiar
chiar cîteodată lîngă sicriul unde zace corpul său. Apoi, după urmarea
Mîntuitorului care a înviat a treia zi după moarte, tot sufletul trebuie
să se urce la cer pentru a adora pe Creatorul universului. înainte de a
se înfățișa la Dumnezeu, el a trecut prin cele douăzeci de vămi sau «tri­
bunale ale văzduhului»01. A treia zi după moarte se serbează printr-un
parastas (cînd se și îngroapă mortul).
Același Macarie mărturisind că rugăciunile pentru cei morți sînt
mîntuitoare, arată și faptul că rugăciunile (parastasele) acestea trebuie
săvîrșite mai ales : la trei zile, la nouă zile și la patruzeci de zile, de la
încetarea din viață, pentru că atunci sufletele lor sînt duse de îngeri la
Dumnezeu să I se închine (ultima zi) fiind pentru hotărîrea soartei lor 64 6566
.
Iată pentru ce Biserica a rînduit a se face rugăciuni și pomeniri pen­
tru cei răposați la soroacele de : 3, 9, 21 și la 40 de zile, 3, 6, 9 luni și un
an, așa-zisele parastase.
Mare preț pune Sfmtul loan Hrisostom pe rugăciunile, milosteniile,
ofrandele sau jertfa liturgică ce se fac în memoria răposaților și care fo­
losesc și celor ce le fac, pentru că acestea pot scoate din iad multe
suflete.
El spune că acestea «se săvîrșesc după porunca Duhului Sfînt». De
aceea cînd auzim pe slujitorul lui Dumnezeu rugîndu-se la Sfîntul Altar:
«Pentru toți cei adormiți întru Hristos și pentru cei ce fac pomenire pen­
tru dînșii», să nu pregetăm a ajuta pe cei răposați; aducînd ofrande (eu-
haristice) și cerînd a săvîrși rugăciuni pentru ei, căci ne stă de față
Jertfa de curățire obștească a toată lumea. De aceea încurajîndu-ne
atunci, ne rugăm pentru lumea întreagă, să-i chemăm împreună cu mu­
cenicii, cu mărturisitorii, cu preoții, fiindcă un trup sîntem cu toți, chiar
dacă unele mădulare ar fi mai strălucite decît altele și este cu putință
a le cîștiga din toate părțile iertarea păcatelor lor — prin rugăciuni, prin
darurile ce le aducem și prin ajutorul (sfinților) ce-i invocăm pentru
dînșii 60. «Fericiți cei milostivi că aceia vor fi miluiți, zice Domnul» (Ma­
tei 5,7) • căci milostenia face pe om asemenea lui Dumnezeu (Luca, 6,36).
64. Sf. Macarie Alexandrinul descrie, pe larg Vămile văzduhului cu semnificația
celor trei zile (3, 9 și 40) cînd sufletul este dus de îngeri înaintea lui Dumnezeu și
după ce a vizitat locurile celor fericiti între 3 și 9 zile, apoi ale celor osînditi timp de
treizeci de zile, în ziua a patruzecea, la judecata particulară, i se hotărăște soarta
după faptele sale și e dus apoi de îngeri la rai, sau la iad. Vezi Sf. Macarie Alexan­
drinul, la Teofan, op. cit., p. 24—28.
65. Vezi și la Silvestru, ep. de Calnev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, traducere.
București, 1906, voi. V, p. 342.
66. Sf. loan Hrisostom, Omilia XIII la I Corinteni, trad. cit., p. 589.
ORTODOXIA 8
490 ORTODOXIA

într-o altă Omilie la Filipeni, același mare Dascăl al Bisericii —

amintește că pomenirea morților a pornit de la Apostoli. El vorbește de
aceste căi de mîntuire și a celor din iad, care pot fi scoși, prin rugă­
ciunile și milosteniile cele pe care le facem pentru ei. «Cum, și în ce
mod, îi putem ajuta ? Să ne rugăm pentru cei morți, punînd și pe alții
să se roage și dînd săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu de­
geaba s-a rînduit de către Apostoli, ca să se facă pomenirea la sfintele
și înfricoșatele Taine pentru cei mutați de la noi; au știut ei că mult
folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul popor
stă cu mîinile ridicate către Dumnezeu cînd clerul întreg se roagă, cînd
înfricoșata Taină stă de față, apoi cum să nu îmblînzim pe Dumnezeu
rugîndu-L pentru ei ? Aceasta însă se face pentru cei ce au murit în
credință» 67. în felul acesta «Repausații locuiesc cu noi în spirit și noi
cei vii putem să-i vedem și să-i auzim prin credință. Noi ne putem apro­
pia sau depărta de ei» 68. Nu toți răposații însă se vor învrednici de o
asemenea mîngîiere și de folosul rugăciunilor. Numai milostenia le poa­
te aduce oarecare mîngîiere-. Apoi se întreabă el: De ce ne rugăm pen­
tru pacea și bunăstarea întregii lumi ? Pentru ce pentru toți oamenii,
deși între cei pe care-i pomenim sînt și hoți și profanatori de morminte,
și tîlhari sau și alții, care gem sub povara a mii de rele, — și cu toate
acestea și pentru ei ne rugăm, căci poate va Ti și pentru ei vreo întoar­
cere oarecare, vreo ușurare a suferințelor lor. După cum ne rugăm pen­
tru cei vii, care prin faptele lor nu se deosebesc cu nimic de cei morți,
tot așa e bine a ne ruga pentru aceia ce au murit69.
îndeosebi «milostenia, prietena lui Dumnezeu», cum o numește ma­
rele Hrisostom, le poate folosi mult și acestora — pe lingă celelalte căi
amintite — și poate scoate pe mulți din iad — prin milostivirea Domnu­
lui, Cel milostiv (Luca 6, 36). Căci milostenia, curată, nu din răpiri, e ca
«împărăteasă» și care face pe oameni asemenea lui Dumnezeu», căci
ea se roagă și pentru cei ce au respins-o 70.
67. Idem, Omilia IV la Filipeni, trad. cit., p. 37.
68. Mitrofan, op. cit., p. 51 «Cu cît iubirea noastră pentru cel răposat este mai
mare, cu atît rugăciunea noastră pentru dînsul este mai aprinsă, cu atît mai mult ne
apropiem de el. Rugăciunea și credința au putere a ne apropia, de repausat, pînă la un
punct, incit noi putem simți suflarea- sufletului său în jurul nostru. Inimile se înțeleg
mai bine în timpul rugăciunii».
69. Sf. loan Hrisostom, Omilia IV la Filipeni, trad. cit., p. 38.
70. Idem, Omilia XXXII la Epistola către Evrei, traducere de Theodosie Atha-
nasie, Bucureștii, 1923, p. 371, 372 «Că milostenia (eleimoșina) este un meșteșug foarte
bun sprijinitor celor ce o fac. Ea este prietenia lui Dumnezeu și veșnic stă lîngă El,
cerînd cu ușurință de la Dînsul har pentru oricine ar voi, numai dacă nu va fi nedrep­
tățită de noi; — și este nedreptățită atunci cînd facem milostenia din răpiri — iar
cînd este curată, dă mare curaj celor ce o fac. Ea se roagă lui Dumnezeu chiar și pen­
tru cei ce au respins-o, ba încă atît de mare îi este puterea, că se roagă pînă și pentru
păcătoși. Ea sfărîmă legăturile, împrăștie întunericul, stinge focul, omoară viermele
cel nestins, alungă scrîșnitul dinților... deschide porțile cerurilor... că «eleimoșina
(milostenia) este cu adevărat împărăteasă, iar pe oameni îi face deopotrivă cu Dum­
nezeu'. «Fiți milostivi precum și Tatăl vostru este milostiv» (Luca 6, 36). Ea e împre­
surată de o mare slava a lui Dumnezeu... și stă lîngă tronul împărătesc. Cînd vom fi
judecați, fără de veste va sta de față și ne va izbăvi de pedeapsă acoperindu-ne cu
aripile ei».
ORTODOXIA 491

Obiecțiunile eterodocșilor împotriva cultului morților. Acestea sînt

făcute în raport cu specificul doctrinar al fiecărui cult sau grupare sec­
tară — deosebit de cele care le sînt comune tuturor — și privesc toate
căile sau mijloacele folosite de Biserica Ortodoxă spre folosul morților
ca : rugăciunile, milosteniile, postul și jertfa Euharistică sau liturgică,
adică unite cu ea, îndeosebi.
Pentru a înțelege netemeinicia acestor obiecțiuni, nu este de ajuns
' a aminti textele biblice care le combat — și pe care oponenții lor le ne­
socotesc pur și simplu, sau le răstălmăcesc și le falsifică atunci cînd
li se pun în față — ci trebuie precizat de la început că ei nici nu au
dreptul a face asemenea obiecțiuni pentru două, ba chiar pentru trei mo­
tive. Unele confesiuni și secte, au o concepție aparte despre
păcat și mîntuire ; că omul — prin căderea lui Adam din starea de har —
fiind total pierdut sufletește, nu mai e capabil de nimic bun, nici chiar
după răscumpărarea -lui Hristos. După ei mîntuirea fiind numai obiecti­
vă, e oferită automat de Dumnezeu, omul mărturisind doar credință: au
o «mîntuire numai prin credință ; de fapte bune însă omul fiind incapabil,
nu poate avea o viață spirituală îmbunătățită și deci atrage sfințenia și
desăvîrșirea sau îndumnezeirea prin sinergie, sau conlucrarea creștinu­
lui cu harul divin, prin credință și fapte bune, post, rugăciune viață mo­
rală pilduitoare și împărtășirea cu Sfintele Taine, sau cu Hristosul eu­
haristie, ceea ce se numește «Viața în Hristos».
Apoi, unii nici nu cred în existența spirituală a sufletului și în nemu­
rirea lui, ci-1 consideră o simplă suflare, care piere o dată cu trupul,
care moare ; iar alții, chiar dacă admit sufletul ca nemuritor, cred că
între moarte și învierea trupurilor, la ziua de apoi, sufletele dorm, sau se
află într-o stare de nesimțire.
în fine și unii și alții ca și toți ceilalți sectari — avînd asemenea
concepții nu cred în judecata particulară a sufletului și în starea lui pro­
vizorie — de fericire sau osîndă — pînă la judecata generală, deși tex­
tele care vorbesc de judecata particulară sînt clare (Luca 16, 19-31 ; Evr.
9,27; Apoc. 6,9-10; 18,20; 20,7). în plus, majoritatea lor, obiectanții cred
în predestinație — ori la bine, ori la rău — și atunci toate ar fi inutile,
cele ce se fac de cei vii pentru cei morți.
De asemenea, aceștia au renunțat la Tradiția primară cultică și pa­
tristică a Bisericii, care este completarea și interpretatoarea fidelă a Sfin­
tei Scripturi, ea însăși presupunînd Tradiția sau «dreptarul» (Rom. 6,1 ;
II Tim. 1, 13-14) din care s-a născut Biblia mai tîrziu (Luca 1, 4; loan
20,30; 21,25; Fapte 2,42; Rom. 6,17; 10,17; I Cor. 11,2; 15,3-7; Fii. 4,9;
II Tes. 2,15 ; 6, 6-16 ; I Tim. 6,20 ; II Tim. 2,2 ; II Petru 3,1-2 ; I loan 1,1-3;
II loan 1, 12) ; și tot așa înlătură, totodată, preoția sfințitoare, de suc­
cesiune apostolică, precum și toate celelalte Taine ale Bisericii — consi-
derîndu-le doar simboluri. Astfel că (aceste culte) să și voiască, cu ade­
vărat, nu pot înțelege și interpreta corect textele biblice, decît trunchind
unele, și trecînd voit peste altele, dovedind prin aceasta nesinceritate
sufletească și lipsă de respect chiar față de Sfînta Scriptură, Cuvîntul lui
Dumnezeu.
Intre obiecțiuni, unii, care — se socot aleși de aici și — admit mile­
niul — făgăduind existența sufletului și nemurirea sa, spun că morții sînt
492 ORTODOXIA

în stare de inconștientă, pînă la judecata generală; negînd apoi și exis­

tența iadului, fac totuși și ei — deși inconsecvenți — obiecțiuni împo­
triva rugăciunilor și milosteniilor pe temeiul textelor din Ieremia 16, 5-6
și 17,5 — sectar interpretate și respinse de contextul lor, care lămurește,
pentru ce morți se fac și pentru care nu se fac rugăciuni. Aceștia mai sus­
țin că morții fiind la chinuri (ex. Lc. 16,19-30) cei ce se roagă pentru ei
s-ar face părtași la păcatele lor, împotriva evidenței adevărului (Matei
25,34-46). Și tot ei susțin că morții fiind în stare de inconștiență pînă la
judecata universală nu le folosesc la nimic rugăciunile. Ele (sufletele) se
trezesc atunci în aceeași stare de păcat. Aceștia deci nesocotesc și ju­
decata particulară.
Alții, nesocotind de asemenea judecata particulară, admit altă jude­
cată, aici, în viață «judecata înaintea conștiinței», pe temeiul textelor
din loan (3, 18 ; 5, 24) și al celui din Romani (8, 1 și 8, 19) : «De vei crede
— te vei mîntui», de unde au și scos formula specifică lor : «crede și te
vei mîntui» sau : «ești mîntuit».
In ce privește textul din loan 3, 18 și 5, 24 care se aseamănă ca idee :
că «cel ce crede nu este judecat», ci «a trecut din moarte la viață» s-a
lămurit mai înainte, în sensul că numai «cel ce va crede și se
va boteza se va mîntui» (Marcu 16,16), deci a primit Botezul ca Taină
dătătoare de har mîntuitor. Iar, după botez și-a dus viața «în Hristos»
și în împărtășire cu toate celelalte Taine ; la căsătorie, cununîndu-se și
respectînd toate rînduielile Bisericii: cu post și rugăciuni, fapte de mi­
lă, spovedindu-se și împărtășindu-se în cele patru posturi — și ori de
cîte ori a simțit nevoie —; iar în caz de boală, au cerut, și preoții le-au
săvîrșit Taina Sfîntului Maslu.
Căci numai în Taina Mărturisirii păcatelor are loc «judecata con­
științei». Dar conștiința care l-a mustrat și l-a adus pe creștin la Taina
spovedaniei numai atunci este împăcată, cînd duhovnicul aflat în scaun
de judecător și de sfătuitor, a rostit rugăciunea de dezlegare în nu­
mele lui Hristos, de la care a primit prin Apostoli și episcopul hiroto-
nitor puterea harică : «de a lega și dezlega» (Matei 18,18) cu încredin­
țarea : «și oricîți veți ierta pe pămînt vor li iertați și în cer» și «oricîte le
veți ținea vor fi ținute» (Matei, 18,18; loan 20, 22-23). Toate acestea do­
vedesc că mîntuirea este «de obște» (Iuda 3), nu individuală; noi ne
mîntuim unii prin alții și toți prin Biserică și în Biserică. Un mare cuvîn-
tător al ortodoxiei scrie cu privire la judecățile creștinului: «Pentru toate
păcatele oamenilor Dumnezeu a rînduit două scaune de judecată : unul
aici pe pămînt, în această viață și altul în cer, la a doua Venire. Acolo
este judecător un Dumnezeu, plin de mînie, fără milă. Aici este judecă­
tor un preot, om, plin de milă, fără mînie. Acolo vinovatul nu are cuvînt
de apărare ; aici capătă iertare. Cel care a fost judecat aici de duhovnic
și a fost iertat, este judecat și acolo de Dumnezeu și este iertat. Cel care
aici se va pocăi, acolo este îndreptățit. «Dacă vom putea prin mărturi­
sire, în viața aceasta pămîntească, — spune Hrisostom — să ne spălăm
de greșelile noastre, vom merge acolo curați de păcate» 71.
Dumnezeu a dat (aici) cheile raiului în mîinile oamenilor (adică :
Apostolilor, episcopilor și preoților). «Iți voi da cheile împărăției ceru­
71. Ilie Miniat, op. cit., p. 312—313.
ORTODOXIA 493

rilor» (Matei 16,19), a spus Domnul72 lui Petru și tuturor Apostolilor

(Matei 18,18; loan 20, 21-23) iar Domnul a păstrat «cheile iadului»
(Apoc. 1,18).
Pentru orice creștin adevafat rugăciunea este expresia dragostei
frățești sincere. Că cine iubește «a trecut din moarte la viață» (J loan
2,14). Numai cei cu «păcate de moarte» sînt excluși (I loan 5, 16) de la
rugăciunea Bisericii.
De asemenea, avînd «mîntuirea numai prin credință» («sola fide»),
ei nu practică faptele bune și milostenia, socotindu-le inutile, pentru că
creștinul nu se mîntuiește prin ele, în ciuda faptului că la judecată —
și la cea particulară și la cea generală — răsplata 'se dă fiecăruia «după
faptele sale» (Matei 16, 27, 25; 34-40; loan 5,29; Fapte 10,42; II Tim.
4,1); și a faptului că «credința fără fapte este moartă» (lacob 2,20).
Dacă ei (totuși) fac unele fapte de ajutorare, o fac numai în scop
prozelitist, de a-i atrage pe alții la rătăcirea lor, dar nu ca acte perso­
nale, pentru mîntuirea lor și a altora.
Obiecțiunea pe care o fac cu privire — la prinoase, împotriva milei
creștine — care se vădește îndeosebi cu prilejul parastaselor și al «aga­
pelor» — (Fapte 2, 46; Iuda 1, 21), «praznicelor» 73 sau pomenilor (Fapte
10,4), care se fac de rude pentru morții lor — este aceasta : «Ce folos
au morții dîh acestea ? Oare mănîncă și beau morții ?».
Morții nu mănîncă și nu beau, dar fiind jertfe făcute în numele
lor, milosteniile sînt primite la Dumnezeu pentru ei și le ușurează si­
tuația, așa cum milosteniile făcute — chiar în viață — altora, aflați în
nevoi, Mîntuitorul Hristos le socotește ca făcute Lui (Matei 25,34-40) ;
așa cum au fost rugăciunile și milosteniile lui Cornelia sutașul — care
milostenii le făcuse semenilor — probabil și pentru morții lui —■ «s-au
suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu» (Fapte 10,4).
Apostolul spune că «daca vreunul va rătăci de la adevăr și-l va în­
toarce cineva (prin rugăciune stăruitoare)... își va mântui sufletul din
moarte și va acoperi mulțime de păcate» (lacob 5, 19-20). Apoi prin ru­
găciunile și milosteniile pentru cei răposați — care le vor folosi acelora
înaintea lui Dumnezeu și-i vor izbăvi sau ușura —'nu va fi pentru aceia,
și pentru cei ce le-au făcut pentru ei, la fel de folositoare ?
Cei ce nu cunosc puterea Tainei și a jertfei Sfintei Euharistii, obiec­
tează chiar și împotriva prinoaselor aduse la Biserică și a părticelelor
scoase pentru morți, din a cincea prescură, spunînd : «Ce pot ajuta pri-
noasele pentru morți, în chip de părticele scoase din prescură ?». Acestea
72. Idem, op. cit., p. 60—61 : «Dumnezeu a dat cheile raiului în mîinile oameni­
lor... Cheile iadului nu le-a dat nici oamenilor, nici îngerilor, ci le ține însuși Dum­
nezeu : «Eu am cheile iadului» (Apoc. 1, 18). De ce oare Dumnezeu a dat în mîinile
oamenilor (slujitorilor Săi), Cheile raiului... ale slavei dumnezeiești, iar cheile iadului, -
închisoarea înfricoșată a întunericului celui mai dinafară, locul de chin al sufletelor
osîndite, le-a ținut însuși Dumnezeu, adică împăratul și Domnul ?... Cheile raiului au
fost date oamenilor aici jos pe pămînt pentru ca atunci cîndu le căutăm să le găsim
repede în mîinile oricărui Arhiereu și ale oricărui Duhovnic (în Taina Spovedaniei sau
a Mărturisirii păcatelor)».
73. Vezi Mitrofanovici, op. cit., p. 901. Praznicele nu se limitează doar la masa
«de mîngîiere» după înmormîntare, ci «pe lîngă această ospătare, se împarte mîncare și
altora, în vase (farfurii, cu pahare, linguri, furculițe, etc.) și îmbrăcăminte și la alte
prilejuri, cînd se fac parastasele rînduite»,
494 ORTODOXIA

folosesc desigur mai mult decît cele 12 pîini ce se puneau la templu «pe
masa curată pentru Dumnezeu», care erau de «mare sfințenie» — spre
pomenire puse înaintea Domnului, pentru păcatele celor douăsprezece
neamuri ale Israeliților (Lev. 24,5-9).
Părticelele scoase din o anumită prescură (a cincea) în timpul să-
vîrșirii jertfei celei fără de sînge, pentru morți se cufundă în Sîngele lui
Hristos (din Sfîntul Potir), cu rugăciunea sfințiților slujitori ai altarului:
«Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sîngele Tău».
Adică aceste părticele se aduc «întru pomenirea și în jertfa Domnului»
pentru păcatele celor morți, pentru care «este vărsat Sîngele Mîntuitoru-
lui lumii și despre a căror pomenire se roagă Biserica» 74.
Cei ce tăgăduiesc puterea rugăciunilor — mai ales unită cu jertfa
euharistică — și a milosteniilor, nu înțeleg milostenia, care e temeiul
Judecății finale, și rugăciunea obștească sau liturgică, singura în care
Hristos este prezent și real, jertfindu-se tainic pe Sfînta Masă, fiind ru­
gător în Sfînta Euharistie și în chip nevăzut rugîndu-se Tatălui, încon­
jurat de îngeri și de sfinți și împreună cu noi. Acesta și este sensul cu­
vintelor Lui: «Unde sînt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sînt
și Eu în mijlocul lor» (Matei 18,20), adică adunați la cultul liturgic, la
Sfînta Lui Jertfă, în Biserică, unde se săvîrșesc Sfintele Taine, nu în afa­
ra Bisericii și împotriva Ei. Căci rugăciunile, cîntările și darurile ce se
aduc la Altar (Matei 5,23-24), sau milosteniile și toate cîte se cuprind în
cele ce se numesc «jertte duhovnicești» nu sînt bineprimite la Dumne­
zeu decît «prin Hsus Hristos» (I Petru 2,5) ; adică, însușite de El, prin
jertfa Lui, al Cărui sînge spală păcatele celor ce aduc aceste jertfe ma­
teriale și spirituale și ale celor pentru care s-au adus. Așa cum ne ru­
găm la ieșirea cu Sfintele Daruri ...«Pomenește Doamne...» și «Pe cei ce
au adus aceste sfinte daruri și pe cei pentru care s-au adus, vii și morți,
să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa».
Iar după ce se împărtășește preotul și șterge ușor cu buretele mi-
ridele de pe disc, trecîndu-le în Sfîntul Potir, unde e sîngele Domnului,
zice: «Spală Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu cinstit
sîngele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi».
Și toți aceștia — vii și morțj — pentru care s-au adus daruri și
s-au dat pomelnice au fost pomeniți de preot la Proscomidie, scoțîn-
du-se miride sau părticele și cerînd iertarea păcatelor lor; iar pentru
cei morți «iertarea păcatelor și odihnă sufletelor» 75 tuturor «care au
adormit întru nădejdea învierii și a vieții veșnice». Iată pentru ce se
aduc darurile pentru vii și morți.
Apoi se pomenesc și pentru că Dumnezeiasca și Sfînta Jertfă este
de două ori sfințitoare. O dată prin mijlocire, deoarece Darurile aduse
74. Calnev, op. cit., p. 48: «Despre acest vechi obicei bisericesc (de la Apostoli)
sînt indicații în vechile liturghii (a Sfîntului lacob și Marcu, etc.j și la Sfinții Părinți
ai Bisericii: Chirii din Ierusalim, Vasile cel Mare, loan Gură de Aur, loan Damaschin,
Fer. Augtistin și alții».
75. Vezi : Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, III, Proscomidierea miride-
lor pentru sfinți și credincioși (vii și morți), București, 1972, p. 124—130 («Faptul
că se pomenesc la Proscomidie Mațca Domnului și sfinții (Biserica cerească), apoi că­
peteniile Bisericii și Statului, cu cei vii și cei morți, «S-a desăvîrșit în acest chip
reprezentarea simbolică pe sfîntul disc a unității în Hristos a întregii Sale Biserici»,
(p. 130).
ORTODOXIA 495

lui Dumnezeu, prin însăși aducerea lor sfințesc atît pe cei ce le-au adus
cît și pe cei pentru care s-au adus, atrăgînd îndurarea lui Dumnezeu
față de ei; a doua oară prin împărtășire, întrucît ele sînt pentru noi
adevărata hrană și băutură — potrivit cuvîntului Domnului (loan 6,
53—57). Dintre aceste două chipuri de sfințire, cel dintîi e comun și
celor vii și celor morți, căci Jertfa se aduce și pentru unii și pentru
alții ; celălalt însă este posibil numai pentru cei vii deoarece «morții nu
mai pot să mănînce și să bea» 7677 .
Cultul morților a fost dintru început una din pîrghiile puternice ale
Bisericii, a legăturii spirituale nezdruncinate între membrii ei — vii și
morți — uniți în dragostea și yiețuirea în Hristos, constituind totodată
o școală permanentă a pedagogiei divine — pe care, nici prigoanele de
secole, nici ciuma și holera nu le-au putut clinti, ci tot mai mult le-au
consolidat.
De încheiere,, vom spune ca și Calnev că : 1) Răposații sînt morți cu
trupul, dar vii cu sufletul și trăiesc dincolo de mormînt cu viață con­
știentă și înțeleasă. 2) Cei morți și cei vii sînt fiii aceleiași Biserici a
lui Dumnezeu — pe două planuri — al cărei Cap este Hristos. 3) De aci
îndatorirea de a ne ruga și a face totul pentru a le ușura sufletele — ca
și ei care ajung la fericire să ne ajute pe noi; 4) Sfînta Scriptură vor­
bește aici «de judecata proprie» la Duhovnic (loan 3, 18), iar dincolo —,
de cele două judecăți, particulară și universală : provizorie și defini­
tivă. 5) Pînă la judecată finală — nici drepții în rai, nici păcătoșii, în
iad, nu primesc răsplată deplină. 6) între rai și iad a existat prăpastie
numai în Vechiul Testament. 7) Rugăciuni și jertfe cu milostenie pen­
tru cei morți se făceau și în Vechiul Testament. 8) Temei al rugăciuni­
lor, milosteniilor (pomenilor) și slujbei euharistice sînt suficiente în
Noul Testament. 9) Biserica se roagă și mijlocește pentru oamenii drepți
și păcătoși, afară de cei cu păcate de moarte sau împotriva Duhului
Sfînt. 10) Legea dragostei și inima noastră nu ne osîndește rugîn-
du-ne pentru morți, ci dimpotrivă. 11) Că cei ce nu se roagă pentru
ei sînt lipsiți de dragoste 84.
Din cîte s-a văzut, deci, cultul morților, atît de important și atît de
mult dezvoltat în Biserica Ortodoxă, își are puternice temeiuri : biblice,
dogmatice, liturgice și patristice, sprijinit pe învățătura despre judecata
particulară, și a stării de răsplată numai a sufletului între cele două
judecăți. Numai Biserica Ortodoxă prezintă învățătura despre judecata
particulară în adevărata lumină a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.
Cultul morților ține de însăși ființa Bisericii și e legat de sufletul nos­
tru, ca expresie a dragostei nepieritoare de părinții și frații noștri ră­
posați. Căci morții au făcut și fac parte totdeauna din membrii și fiii
Bisericii, ca și cei vii: moartea lor trupească n-a făcut decît să-i treacă
«din moarte la viață», din Biserică pămîntească în cea cerească, unde
cei ce au viețuit în Hristos, sînt «ca îngerii, fii ai lui Dumnezeu și fii
ai învierii» (Luca 20, 36).
76. Vezi Nicolae Cabasila, Tîlcuirea dumnezeieștii Liturghii, traducere de Diac,
Ene Braniște, București, 1946, Cap. XLII, p. 94.
77. Calnev, op. cit., p. 63—64.