11 Memoria Satului Romanesc 2013

Memoria Satului Românesc
2013
www.muzeulsatuluibanatean.ro / www.cimec.ro
Consiliul Ştiinţific
al Muzeului Satului Bănăţean Timişoara
Ion Valeriu Olaru, director general

al Complexului Muzeal ASTRA, Sibiu
Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan
Prof. univ. dr. Doina Benea
Conf. univ. dr. arh. Liliana Roşiu
Dan Leopold Ciobotaru, manager - Muzeul Banatului
Timişoara
Dr. Gabriela Luca, Universitatea de medicină şi Farmacie
„Victor Babeş” din Timişoara
Claudiu Ilaş, manager - Muzeul Satului Bănăţean Timişoara
Prof. dr. Maria Hadiji
Colegiul de redacţie
Claudiu Ilaş, manager - Muzeul Satului Bănăţean Timişoara

Ioan Traia, redactor responsabil
Dr. Cătălin Balaci
Prof. dr. Maria Hadiji, dr. Maria Mândroane, dr. Andrei Milin,
prof. Melania Călărăşanu, Borco Ilin, Marius Matei
Răspunderea pentru conţinutul articolelor revine autorilor
ISSN 1843-2077
Muzeul Satului Bănăţean
Timişoara
TIMIŞOARA, 2013
Coperta I:
Maica Domnului cu Pruncul
(Hodighitria – Îndrumătoarea),
icoană din sec. XIX, din patrimoniul
Muzeului Satului Bănăţean
din Timişoara
Coperta IV:
Gospodăria de la Zolt,
judeţul Timiş, obiectiv din
Muzeul Satului Bănăţean
din Timişoara
Editura Eurostampa
Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989, nr. 26
Tel./fax: 0256-204 816
edituraeurostampa@gmail.com
office@eurostampa.ro
www.eurostampa.ro
Tiparul executat la Eurostampa
Memoria Satului Românesc
11/2013
6
Cuprins
I. STUDII ŞI COMUNICĂRI. INVESTIGAŢII DE TEREN
n Maria Mândroane – Banatul de dincolo de „hotar”

sau Istoria unui Banat furat.....................................................................11
n Ioan Traia – Satul Răchita. Aşezări, populaţie......................................15
n Viviana Milivoievici – Spiritualitatea românească.
Destinul culturii româneşti în viziunea lui Mircea Eliade....................31
n Valentin Bugariu – Contribuţia lui Romulus Vuia
la dezvoltarea etnografiei bănăţene.........................................................39
n Simona Mocioalcă – Bulgarii bănăţeni – între tradiţie
şi cultură. Scurt istoric...............................................................................46
n Marius Matei – Problematica ornamenticii textilelor
în arta tradiţională bănăţeană................................................................75
n Maria Vasinca Hadiji – Consideraţii referitoare la comunitatea
ucraineană din comuna Târnova (jud. Arad)..........................................84
II. CULEGERI CREAŢII FOLCLORICE
n Florin Gâldău, Vasile Bogdan – O personalitate a folcloristicii

bănăţene, uitată pe nedrept: Ion Popovici. Drum spre Ioţa..................99
n Bianca Viviana Cîmpeanu – Ioan Pobega: Doine şi poiezii
cătěneşti culesă din gura soldaţilor....................................................... 121
n Daciana Vuia – Aurel Emil Peteanu – Modalităţi de promovare
şi valorificare ale unui fond de manuscrise culturale......................... 140
III. PEDAGOGIA MUZEALĂ. RESTAURARE-CONSERVARE
n Melania Călărăşanu – Spălatul şi călcatul rufelor. Fişă de traseu.

Material pentru uzul dascălului.................................................................. 165
n Ioana Popiţiu, Lidia Lefter – Restaurarea şi conservarea
patrimoniului imobil. Remiza de pompieri – Muzeul Satului
Bănăţean.................................................................................................. 171
8
I. STUDII ŞI COMUNICĂRI.
INVESTIGAŢII DE TEREN
10
Banatul de dincolo de „hotar”
sau
Istoria unui Banat furat

Dr. MARIA MÂNDROANE
Cuvinte cheie: Oraviţa, Biserica-Albă, Vârşeţ, Banatul sârbesc, români

Keywords: Oraviţa White-Church, Vrsac, Serbian Banat, Romanians
Dacă un munte apropie două „ţări” uneori un râu poate rupe în două trupul
unei zone unitar închegate, prin hotar străin. Întregul teritoriu românesc cuprins
între Oraviţa-Biserica-Albă şi Vârşeţ era străbătut, în timpurile vechi de drumuri,
circulate în permanenţă de comercianţi şi ţăranii cărăşeni spre târgurile mari,
de aici. Râurile Caraş şi Nera făceau vecinătate cu aceste ţinuturi înainte de
vărsarea lor în Dunăre, împreună cu obiceiurile şi cultura locului.
După colonizările habsburgice Vârşeţul şi Biserica Albă, Panciova, Novi
Sadul ş.a au primit un colorit etnic variat, deşi elementul românesc a fost mereu
prezent, mai cu seamă la sate.
Conjunctura istorică nefavorabilă a făcut ca această parte de Banat să fie
dislocată din întregul ei, prin prin masa de manevră a sârbilor care au avut
mereu, în dorinţa de extindere, un ochi îndreptat înspre bogăţiile Banatului.
În toamna anului 1918, după război, trupele austro-ungare din Banat au fost
înlocuite cu cele regale sârbe, împreună cu cele franceze, conform convenţiei de
armistiţiu dintre Ungaria şi Antanta, semnată la Belgrad. După Unirea din 1919
trupele aliate au părăsit Banatul în timp ce în partea sârbească şi-a constituit
aici administraţia militară. La terminarea Primului Război Mondial şi tratatul de
la Trianon o treime din Banat, întreaga parte dintre Vârseţ şi Biserica Albă, cu
pământurile cele mai mănoase ale Caraşului, au intrat în posesia statului sârb. S-a
realizat astfel un ideal vechi, ţintit de sârbi dar şi o nedreptate istorică, marcantă
pentru români şi locurile lor, strămoşeşti, locuite din preistorie şi apărate cu
preţul atâtor sacrificii.
11
La sfârşitul secolului al XIX-lea la Vârşeţ şi Coştei trăiau 2.452 români
ortodocşi, cu 509 case (1). Un sat precum Coşteiul, cel mai apropiat de râul
Caraş, era foarte cunoscut pentru viaţa sa culturală. În 1906 exista în Coştei un
cor, sub conducerea lui Iosif Micu, care a devenit renumit, câştigând medalia de
aur la Expoziţia de la Bucureşti. Tot aici s-a redactat între 1918-1919 publicaţia
săptămânală Opinca, tipărită iniţial la Oraviţa, apoi la Vârşeţ, revistă care a fost
sistată curând, de autorităţi.
În ciuda graniţei impuse comunităţile româneşti, din Banatul sârbesc făceau
punte permanentă cu fraţii din Banatul românesc. Această lume închisă, din
spatele unui hotar, a continuat să trăiască româneşte, cu portul şi obiceiurile
străbune, să lupte pentru identitate şi spirit românesc chiar şi atunci când
R.S.F. Iugoslavia i-a îngrădit simţitor culoarele de limbă şi habitat. Satele prepon-
derent româneşti din Banatul sârbesc se regăsesc şi azi, mai puţin consistente,
în structura lor, decât odinioară dar cu un suflu naţional mult mai bogat decât la
românii din Banatul românesc. Localităţile care din vechime şi-au păstrat haina
românească, indiferent de condiţii, azi mai mult decât oricând, sub pericolul
uniformizării, luptă pentru identitatea lor.
Vârşeţul, oraşul din Banatul sârbesc, aflat la 10 km distanţă de Coştei şi
14 km de frontiera cu România şi-a rarefiat poate cel mai tare structura etnică,
sub influenţele interne, impuse, şi prin amestecul de etnii.
Locuit încă din neolitic de traci, daci, romani şi apoi de români, în timpul
dominaţiei habsburgice se fac aici colonizări masive, devenind un centru
european de vinuri. În anul 1840 Vârşeţul avea 15.403 locuitori şi era cel mai
mare oraş din Banat, abia pe urmă fiind depăşit de Timişoara.
Prin amestecul de germani, unguri, francezi, italieni, slovaci, sârbii au
câştigat mult teren în lupta de asimilare a elementului românesc, deşi în Vârşeţ
mai există încă mulţi români, un post de radio şi televiziune, foi şi reviste
româneşti. Oraşul este centrul spiritual al românilor din Banatul sârbesc (2).
În apropiere de Vârşeţ se află satul şi mânăstirea Srediştea Mică, cu o
istorie aparte, localitatea fiind formată, aşa cum se ştie, de zugravul Vasile Loga,
refugiat în localitate împreună cu un grup de bufeni, la începutul secolului
al XVIII-lea, cel care avea să dezvolte aici o şcoală de tradiţie. Din acest loc
se vor împrăştia în tot Banatul pictorii zugravi de biserici.
Voivodinţul este sat cu populaţie predominant românească, cu o toponimie
care s-a păstrat şi ea, până azi, curată.
Straja, se învecinează cu canalul Dunăre-Tisa-Dunăre, fiind aşezată între
râurile Caraş şi Guzaina, locul legendar unde a fost executat haiducul Adam
Neamţu, de guvernul din Budapesta, în ciuda faptului ca eroul primise graţierea
de la împărat (3).
1 Meilă, M, Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed Tim, Reşiţa, 2008, p. 134

2 Ghidul cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş,
Pancevo, Kikindia, Zdrenjanin, Vrsac, Timişoara, 2007, p. 45-49
3 Izverniceanu, D., Adam Neamţu, Oraviţa, 1830, p. 117
12
Localitatea Iasenovo, la 6 km de Caraş se reţine mai cu seamă prin faptul
că aici a fost gara prin care a trecut prima cale ferată din Banat, construită între
Oraviţa şi Baziaş.
Satul Grebenaţ în urmă cu un secol cuprindea 385 de case, cu 1. 570 români
ortodocşi. În hotarul satului se presupune că ar fi existat o cetate dacică forti-
ficată (4).
Panciova - metropola berii, a meşteşugurilor vechi, centru industrial, oraşul
cuprinde partea de răsărit a Serbiei şi face parte, alături de Alibunar, Vârşeţ,
Biserica-Albă din districtul Banatul de sud (5).
Biserica Albă, la 10 km de Caraş, centrul urban, cu o populaţie de 12.300
locuitori este un conglomerat etnic, format din sârbi, români, germani, unguri.
La sfârşitul secolului al XIX-lea aici trăiau 550 de români ortodocşi, cu 80 de
case. A existat chiar şi un regiment grăniceresc ce făcea parte din confiniul
militar, din 1774 până în 1872.
La confluenţa Caraşului cu Nera, în partea Banatului sârbesc, istoria româ-
nească a fost una a luptelor de apărare şi rezistenţă, plină de zbucium. Între
cele două râuri s-a ridicat, pe timpul dominaţiei romane, castrul Lederata care
comunica cu cetatea Arcidava. Pe vremea avarilor s-a mai ridicat aici cetatea
Horom, cea care avea să reziste peste cinci veacuri, ca loc de refugiu sau
stăpânire, în luptele dintre bizantini şi unguri sau a războaielor purtate dintre
creştini şi oştile turceşti.
De-a lungul acestor râuri bănăţene aveau să se formeze, mai târziu, localităţile
Banatska, Palanka şi Biserica Albă, care, fiind incluse în confiniul militar, au
fost administrate iniţial de austrieci, până la desfiinţarea acestuia, din 1872 şi
trecerea lor, după cel de-al Doilea Război Mondial, în R.S.F Iugoslavia (6).
Statistica demografică din 2002 oferă următoarea situaţiei a românilor din
Banatul sârbesc: românii din Voivodina se află mai mult în în Banatul de sud
cu un număr de 21. 618 de români (în comunele Alibunar, Biserica Albă, Vârşeţ,
Kovacića, Kovin, Pančevo, Plandište), în Banatul central cu un număr de
5.158 (în comunele Žitište, Zrenianin şi Sečani) precum şi într-un număr foarte
restrâns în regiunile Bačka de Vest cu un număr de 1.620 (în comunele Apatin,
Odjaci şi Sombor) şi Bačka de sud cu un număr de 1.522 (în comunele Bač
şi Novi Sad).
Numărul românilor raportat la numărul locuitorilor, pe localităţi, se prezintă
astfel: comuna Alibunar cu 6.076 de români sau 26,47% de români, raportaţi
la numărul locuitorilor din comună; Vârşeţ cu 5.913 sau 10, 88%; Žitište cu
1.837 sau 9, 01%; Plandište cu 965 sau 7, 21%; Kovaćica cu 1.950 sau 6, 99%,
Biserica Albă cu 1.101 sau 5, 41%, Sečani cu 642 sau 3, 92%; Kovin cu 1.363
sau 3, 70%; Panciova cu 4.065 sau 3, 20% şi Zrenianin cu 2.511 sau 1, 90%.
4 Ibidem, p. 138
5 Ghidul cronologic…, p. 50-52
6 Ibidem, p. 140
13
(suma cuprinsă în comunele menţionate este de 27.128 de români). Acestea
sunt totodată şi comunele în care românii au şansa de a-şi exercita drepturile
naţionale, prevăzute prin Constituţia Serbiei şi Legile normative, referitoare la
drepturile minorităţilor din Serbia.
Cei mai mulţi români se află în Satu Nou – 2.036 care reprezintă 27,7% din
numărul total de locuitori ai localităţi, apoi Uzdinul cu 1.909 de români sau 76,
42% din numărul total de locuitori ai Uzdinului; Sân Mihai sau Locve cu 1.819
de români sau 90,86%; Toracul cu 1.780 de români sau 62, 46%; Vârşeţul cu
1.734 de români sau 4,74%; Petrovasâla sau Vladimirovaţul cu 1. 424 de români
sau 34, 64%; Ecica cu 1. 325 de români sau 29, 36% apoi sub cifra de 1.000 de
români se află următoarele sate: 800 – 1.000 – Doloave (927), Alibunar (960),
Nicolinţ (921), Grebenaţ (837); 600 – 800 - Coştei (767), Ovcea (705), Seleuş
(658); 400 – 600 - Straja (557), Bariţe, (533), Sutiesca (491), Mramorac (416)
Deilblata (441); 200 – 400 - Iancov Most (384), Râtişor (367); Voivodinţi
(366); Mărghita (303); Vlaicovăţ (288); Marcovăţ (251); Jamul Mic (229),
Biserica Albă (188). Până la 200 - Mesici 198), Oreşaţ (196) Iablanka
(191), Sălciţa (159), Srediştea Mică (95) Iabuca (79), Sălciţa (159) Glogoni
(156) etc.
Localităţi pur româneşti (cu cel mai mare procent de români raportat la
numărul de locuitori sunt: Coştei cu 676 de români sau 95,16%, Sălciţa cu
159 de români sau 93, 53%, Bariţe cu 533 de români sau 89,13% apoi Voivodinţ
cu 366 de români sau 87, 77%, Straja cu 557 de români sau 80, 38%; Mesici
cu 198 de români sau 87,22% (7).
Românii, uitaţi de istorie, marginalizaţi de autorităţile sârbeşti sau româneşti,
deopotrivă, se regăsesc în Banatul sârbesc, de astăzi, luptând pentru limbă,
unitate de neam şi suflet românesc.
Acest segment, ce s-ar putea numi numi sugestiv Istoria unui Banat „furat”,
necesită o cercetare viitoare, amplă, pe toată zona.
Abstract
The entire Romanian territory between Oraviţa, White Church and Vrsac was
crossed, in ancient times, by roads, with continuously traffic for traders and Caraseni
peasants to big fairs, from here. Caras and Nera rivers were next to these lands
before their spill in the Danube, together with the customs and culture of the place.
Like a great misfortune of history, through the Treaty of Trianon, Banat was
forced to lose a third of the territory, part of Vrsac and White Church, the fertile
lands of the Caras.
These Romanians, marginalized by Romanian Serbian authorities, or both, are
present in the Serbian Banat, today, fighting for the Romanian language and speech
unit and soul.
7 Statistica populaţiei româneşti, din Banatul sârbesc a fost oferită de vicepreşedintele
Societăţii literar-artistice „Tibiscus”, Uzdin, Serbia, Ionel Stoiţ. Datele au fost culese de la
Institutul Provincial de Statistică, din Novi Sad.
14
Satul Răchita. Aşezări, populaţie

IOAN TRAIA
Cuvinte cheie: sat Răchita, aşezare, demografie, populaţie, ocupaţii tradiţionale

Keywords: Rachita village, settlement, demography, population, traditional
occupations
Marea istorie a Banatului se confundă în mare măsură cu istoria lumii rurale.

Ceea ce scria economistul Victor Jinga cu privire la Transilvania, aici ,,istoria
au făcut-o ţăranii, rolul altora fiind numai întâmplător, limitat şi de suprafaţă”,
este valabil şi în cazul Banatului .
În acelaşi timp istoria ţărănimii, o istorie a trudei zilnice şi a vieţii duse în
cadre tradiţionale, o istorie repetitivă, monotonă, cel puţin în aparenţă a fost
trecută într-un plan secund, de o istoriografie militantă obsedată de găsirea şi
menţinerea unei identităţi naţionale şi care a făcut din lupta politică subiectul
predilect al preocupărilor sale accentuând mai puţin problemele vieţii ţăranului
ale muncii, ale adaptării la spaţiu ale unei anumite mentalităţi specifice, a unui
mod de a gândi şi de a acţiona a locuitorilor satelor1.
Sub raportul relaţiilor om-natură se constată o influenţă reciprocă în sensul
că pentru început cadrul natural a avut un rol primordial în procesul populării
regiunii, iar odată cu dezvoltarea şi evoluţia forţelor de producţie greutatea cade
pe factorii social-istorici, cadrul natural având însă totdeauna o însemnătate
apreciabilă omul adaptându-se în mod activ condiţiilor naturale şi în acelaşi timp
modificând cadrul natural înconjurător potrivit intereselor sale vitale, făcând din
el un mediu propice dezvoltării vieţii economice specifice acestei regiuni2.
Din multitudinea problemelor ridicate şi analizate de către geografi, istorici,
lingvişti şi etnologi legate de noţiunea de sat vom marca următorul punct de
vedere complex şi relevant.
1 Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din vestul României între medieval şi modern, Ed.
Universităţii din Oradea,2006, p. 6.
2 Silvia Iosipescu, Aşezările omeneşti din depresiunea Almăj,în “Studii şi comunicări
de etnografie-istorie”, II, Caransebeş 1977, p. 9
15
Termenul ,,aşezare“, sinonimă cu acela de sat este o formaţiune şi o categorie
teritorial-tradiţională complexă, determinată de coordonate geografice, istorice,
social-economice, etnice, administrative, culturale etc.
Terminologia de bază a aşezărilor de origine traco-dacică (bordei, cătun,
moşie, ţarină vatră) şi latină (aşezare, extravilan, intravilan, sat), susţine vechimea
lor, milenară şi continuitatea neântreruptă a strămoşilor şi apoi a românilor în
spaţiul carpato-nord-dunărean.
Componentele aşezării, deci ale satului sunt: vatra şi moşia cu alte cuvinte
intra şi extravilanul la care se adaugă populaţia, elementul datorită căruia vatra
şi moşia sunt într-o permanentă şi dinamică relaţie. În cadrul celor trei unităţi
inseparabile (locuinţă, gospodărie, aşezare) s-a aflat întreaga civilizaţie şi cultură
a unui popor.
Fără ele nu poate fi conceput modul de viaţă al unei comunităţi în ceea
ce priveşte structura aşezării. Noţiunea de ,,vatră” corespunde în mare
măsură, aceleia de intravilan, înţelegând prin nucleul satului, atât gospodăriile
permanente ale oamenilor, cât şi eventualele spaţii între gospodării, plantate sau
nu; grădiniţe, uneori şi ţarina – loc cultivat.
Moşia, hotarul ori extravilanul este teritoriu aflat preponderent în limitele
administrative ale satului dar în afara vetrei lui. În moşia aşezării se găsesc
diferite categorii economice de terenuri: ţarina, izlaz, fâneaţă, pădure etc. care
pot fi umanizate prin conace, sălaşe, colibe, odăi sau orice altfel de amenajări cu
caracter de locuire sezonieră (temporară), sau permanentă. Unele dintre ele sunt
identice cu cele din vatră.
Iniţial conceptele: intra şi extravilan, probabil nu au fost sinonime cu acelea
de vatră şi moşie, intravilan format din cuvintele latineşti ,,inter”- între şi
,,villa ae”- gospodărie, proprietate la ţară, fermă, conac, înseamnă tot ceea ce
era cuprins în interiorul unei gospodării iar, extravilanul compus din cuvintele
latineşti ,,extra” - în afară şi ,,villa ae” cu sensul arătat – ceea ce era cuprins
în afara gospodăriilor. Încă în documentele medievale ,,villa, ae” desemnează
satul. Prin extensie semantică intra şi extravilanul, a ajuns să coincidă cu vatra
şi moşia satului .
Considerăm deci că, vatra satului ( intravilanul ) are atât funcţie rezidenţială,
cât şi economică . Facem această afirmaţie bazându-ne pe faptul că în ultimă
instanţă în cadrul vetrei satului se produc aproape toate bunurile materiale
şi spirituale necesare vieţii unei comunităţi: totuşi, accentul cade pe funcţia
rezidenţială .
Moşia (extravilanul) mai ales în cazul în care este umanizată prin diverse
adăposturi pentru oameni, animale, nutreţuri întruneşte atât funcţia de adăpost,
cât şi pe cea de producţie, accentul căzând dupa cum se înţelege pe funcţie, cea
de producţie .
Populaţia este cea care face simbioza dintre vatră şi moşie, oricum relaţia:
vatră, hotar – (moşie) este atât de puternică încât ele formează un tot, un sistem
inseparabil, creator şi consumator de civilizaţie şi cultură.
16
În condiţiile social-istorice specifice ţinutului bănăţean aşezările rurale s-au
dezvoltat atât în zona muntoasă cât şi în zona de şes sau de câmpie, în apropierea
râurilor, acolo unde condiţiile naturale erau favorabile desfăşurării vieţii umane.
Localitatea Răchita este aşezată în lunca Begheiului pe ambele maluri
ale râului Bega. Bega, cel de al doilea râu al judeţului Timiş, izvorăşte din
munţii Poiana Ruscăi, pe teritoriul judeţului Timiş, la altitudinea de 1359 m,
îndreptându-şi cursul spre nord, pe o distanţă de cca 6 km, apoi o ia spre vest
până în apropierea localităţii Luncanii de Jos. De aici porneşte pe direcţia
nord până în localitatea Margina, unde face o cotitură pe direcţia est-vest şi îşi
continuă cursul până la Timişoara. Lungimea totală a Begăi este de 254,8 km,
din care 168,6 km pe teritoriul judeţului Timiş. Lăţimea Begăi până în apropierea
localităţii Tomeşti nu depăşeşte 3-4 m, la Curtea 9 m, ca de aici să se lărgească
până la 20 m, pe măsură ce înaintează în câmpie. Adâncimea râului este foarte
variabilă înregistrând valori între 0,3 şi 1,5 m, dar şi aceasta fiind depăşită pe
măsură ce înaintează în Timişoara, unde atinge o adâncime de 3 m şi de unde
devine navigabilă pentru nave de tonaj mai redus.
În partea de nord localitatea Răchita se învecinează cu Bunea Mare, în partea
de sud cu Dumbrava, în partea de sud est cu Begheiul Mic, în partea de vest cu
Mănăştiur, iar în partea de nord vest cu Remetea Luncă. Înainte de a fi aşezat pe
ambele maluri ale râului Bega, satul se numea Antaleşti, aşezat fiind la 1,5 km
de râul Bega, pe locul numit astăzi Antaleşti. Despre existenţa antaleştilor nu
există nici un document3.
Aşezările, apărute în timp, pe diferite trepte ale dezvoltării omenirii, au
constituit totdeauna nucleul vieţii economico-sociale a comunităţilor umane.
Prima şi cea mai importantă caracteristică a aşezărilor, aşa cum subliniază şi
Romulus Vuia, este aceea că „prin aşezări sîntem legaţi de pămîntul ţării”4.
În decursul istoriei, tipurile tradiţionale de aşezări au fost influenţate în
forma şi structura vetrelor de diferiţi factori : factorul social — obştea sătească
ce hotăra alegerea vetrei satului şi evoluţia ei ulterioară —, factorul geografic,
economic şi demografic.
Aşezările din zona etnografică Făget, deşi consemnate târziu în documente,
odată cu pătrunderea relaţiilor juridice feudale, asemenea tuturor satelor
bănăţene, sânt mult mai vechi, fapt atestat atât de forma lor, cât şi de toponimia
care relevă existenţa obştilor săteşti libere, tot aşa după cum nu de puţine ori
toponimia ne conduce spre ideea existenţei pădurilor pe locurile actualelor
aşezări, păduri înlăturate prin defrişarea care se practica încă din neolitic.
Între aşezările zonei, localitatea Răchita, sat de tip îngrămădit, cu uliţe
neregulate, se include satelor naturale sau endogene, considerate cele mai vechi
3 Pr. Ioan Medeleanu, Cronica parohiei Răchita, 1973, mss., 3 file, aflat în Arhiva
Mitropoliei Banatului
4 Romulus Vuia, Contribuţii etnografice cu privire. la formarea culturii noastre
populare şi a poporului român, în „Studii de etnografie şi folclor”, I, Editura Minerva,
Bucureşti, 1975, p. 39
17
şi aparţinînd populaţiei autohtone, formate în marea lor majoritate înainte de
secolul al XIII-lea. Şi prin tradiţie, Răchita este socotit cel mai vechi sat de pe
valea Begheiului, deşi este atestat documentar abia la 1453, cînd este donat de
regele Ladislau V lui Ioan Corvin, alături de alte proprietăţi.( Prima atestare
a satului o avem din anul 1393 sub numele Reketyes). Numele său denotă că
locul a fost dominat de răchită, căzută sub topoarele primilor locuitori, atunci
cînd satul de tip răsfirat, de pe deal, din locul numit Antaleşti, a coborît în lunca
Begheiului, pe actualul loc. Părţile periferice ale satului, care manifestă ten
dinţa de răsfirare, păstrează încă denumiri date după soiul culturilor: (Ovezişte,
Cînepişte, Crumpişte) sau după spiţele de neam (Ghejoni, Uzoni)5.
Referitor la toate zonele României inclusiv la teritoriul istoric al Banatului,
unitatea geologică, geografică, adică relieful, structura şi compoziţia pământului,
starea hidrografică şi aspectul vegetativ au influenţat viaţa omului contribuind la
accentuarea şi structurarea unor forme de aşezări originale cu aspecte specifice
în economia rurală întărind caracterele etnice regionale şi trezind conştiinţa unei
lumi aparte ca ţară sau ca un ţinut, cu trăsături politice proprii şi cu manifestări
spirituale deosebite. Acestea au fost organizări străvechi ale vieţii româneşti
şi au păstrat până astăzi urmele vechi ale unor moduri de viaţă cu puternice
diferenţieri regionale, ilustrate atât în cultura materială cât şi în organizarea
vieţii sociale, în manifestările vieţii spirituale, în stilul artei populare6.
Un alt moment important al evoluţiei obştilor săteşti spre aşezări rurale stabile
şi puternice din punct de vedere economic şi social a fost diviziunea socială a
muncii. Acolo unde acest fenomen de specializare şi verificare a produselor a
luat amploare mai mare, satele s-au dezvoltat mai rapid transformându-se în
cetăţi, târguri şi oraşe. Majoritatea însă s-au menţinut ca localităţi rurale, în care
meşteşugul de olar, împletitor de nuiele, tâmplar etc., s-a practicat în paralel cu
activitatea agricolă şi cea de crescători de animale.
În secolul X-XI, Banatul este anexat (cucerit) treptat de maghiari şi este
organizat teritorial în comitate .
În perioada ocupaţiei maghiare o serie de sate româneşti intră în sfera de
interes a cancelariei maghiare şi astfel apar primele atestări documentare a unei
mulţimi de sate în sec. XIII – XVI. Prima atestare a satului o avem din anul 1393
sub numele Reketyes.
Regii maghiari au recunoscut privilegiile obţinute de români pentru serviciile
militare prestate la graniţele regatului şi au respectat autonomia teritorială a
provinciei care a împlinit importante atribuţiuni politice şi de drept public pe
temeiul acelui faimos ,, jus valachicum “ la care toate documentele vechi fac
referire7.
5 Violeta Blaj, Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget, Bucureşti 1985, p. 23

6 Gh.. Locşa, Ţara Oaşului. Studiu etnografic, vol. II, Bucureşti 1975, p.78
7 Cornel Grofşoreanu, Banatul de altădată şi totdeauna. Sinteza problemelor istorice
şi social-politice, Timişoara, 1946, p. 20
18
Recunoaşterea drepturilor şi privilegiilor româneşti de către regii maghiari
s-a datorat mai ales creşterii pericolului năvălirii otomane care presupunea
pace în interiorul regatului şi ataşamentul populaţiei româneşti la lupta armată
împotriva turcilor.
Cu toate eforturile de a se opune extinderii imperiului otoman, cu toate
jertfele numeroase din partea populaţiei româneşti, Banatul a fost în cele din
urmă, după două secole de confruntări, cucerit de turci.
Sub stăpânirea otomană au avut loc schimbări importante în administrarea,
organizarea şi conducerea Banatului inclusiv la nivelul satelor, care au continuat
să existe, plătind dările dregătorilor turci, progresând lent din punct de vedere
demografic. .În toată perioada ocupaţiei otomane, Banatul a fost un teritoriu
de confruntări armate între austrieci şi turci ceea ce s-a răsfrânt negativ asupra
evoluţiei satelor româneşti şi a populaţiei băştinaşe .
Aproape de sfârşitul stăpânirii turceşti contele Marsigli aminteşte pe teritoriul
Banatului o mulţime de aşezări pe care le găsim şi după cucerirea habsburgică,
printre care Răchita, care apare ca aşezare locuită în ţinutul Făgetului8.
Încheierea păcii de la Passarowitz, din 1718, marchează sfârşitul dominaţiei
otomane în Banat şi începutul unei noi stăpâniri – cea habsburgică.Teritoriul
Banatului este împărţit în districte până în 1778–1779 când se revine la împărţirea
în comitate .
Pentru realizarea unei evidenţe a populaţiei şi a dărilor, funcţionarii aulici au
început o vastă activitate de cartografiere a teritoriului, de măsurare a hotarelor
satelor şi a districtelor, de analize temeinice privind structura populaţiei,
ocupaţiile acesteia, resursele naturale şi posibilităţile de exploatare ale acestora.
Apoi începe acţiunea de colonizare cu populaţie germană şi catolică din alte
provincii ale imperiului .
Trebuie menţionat că, deşi trecuse deja o jumătate de secol de guvernare
habsburgică, autorităţile imperiale nu deţineau hărţi foarte exacte cu privire la
teritoriul bănăţean, materialele cartografice existente fiind pline de inexactităţi,
iar întinderile şi hotarele proprietăţilor funciare nu erau delimitate cu precizie,
ceea ce a dus la instaurarea arbitrariului atât la stabilirea impunerilor cât şi
în încasarea veniturilor camerale. Viitorul împărat al Austriei, Iosif al II-lea,
vizitând în anul 1768 provincia, a constatat o seamă de nereguli şi abuzuri, care
decurgeau, în parte, şi din necunoaşterea realităţilor geografice de pe teren.
Printre alte măsuri stabilite cu această ocazie, a fost şi aceea de a se executa
o hartă generală a provinciei. Această acţiune a fost coordonată de colonelul
Elmpt, iar rezultatul ei a fost elaborarea unei hărţi generale a întregului Banat,
lucrare executată în perioada 1769-1772.
Satul Răchita figurează pe această hartă, în secţiunea 71 cu menţiunea că
este o aşezare constituită din 137 de familii şi cu un hotar comunal de 4502 jug.
8 Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului alXVII-lea, în

,,Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970, p. 70
19
şi 1522 stj. Pentru a ne forma o imagine asupra modului cum a evoluat satul în
comparaţie cu satele învecinate, arătăm că această hartă prezintă Bujorul (Traian
Vuia) cu 85 familii şi 2792 jug. şi 92 stânjeni teren, Pădurani cu 49 de familii
şi 1521 jug. şi 1269 stj., Remetea Luncă cu 70 familii şi cu un hotar comunal
de 1713 jug., Leucuşeşti cu 64 de familii şi 2553 jug. Comparând aceste cifre
constatăm uşor că localitatea Răchita era cea mai populată şi cu hotarul cel mai
întins din zona respectivă.
Stăpânirea austriacă asupra Banatului a adus cu sine modificări şi în
structura localităţilor rurale întocmite de administraţie, a determinat orânduirea
localităţilor pe un sistem geometric în cadrul căruia exista o precisă orânduire a
străzilor, cu casele dispuse liniar cu faţa la uliţă, cu delimitarea precisă a locurilor
de construcţie, a curţilor şi grădinilor ca şi a terenurilor extravilane. În cadrul
acestor planuri de aşezare era delimitat şi spaţiul centrului civic, fiind exact
prevăzut locul construcţiilor social-obşteşti: primăria, şcoala, casa culturală,
biserica. În campania bănăţeană sistematizarea austriacă a localităţilor rurale s-a
aplicat atât asupra localităţilor nou construite cât şi a celor existente deja. În ceea
ce priveşte zona de deal şi de munte, s-a aplicat un program de aducere „la linie”
a satelor, fapt ce se impunea dintr-o serie de motive.
Raportul Congregaţiei particulare a judeţului Caraş din 3 octombrie 1783
arată faptul că se impunea modificarea planurilor aşezărilor rurale din zona sudică
pentru o mai bună organizare economică şi socială şi că acest proiect era susţinut
de locuitorii ţinutului9. În privinţa satului Răchita el a fost întemeiat, acolo unde
relieful a permis, ca sat îngrămădit de-a lungul văii Begăi, sistematizarea a adus
vatra satului pe locul actual.
După încorporarea Banatului în Ungaria (1778-1779), conform unui proiect
mai vechi al lui Iosif al II-lea, fiscul imperial a pus în vânzare o serie de domenii
camerale împreună cu prediile aparţinătoare. Hotarul Răchitei a rămas domeniu
cameral.
Spaţiul economic al satului se împarte, simplificând lucrurile, în două:
ţarina şi izlazul. Chiar dacă pe alocuri, creşterea animalelor a avut o pondere
mai mare în economia locală, suprafaţa destinată ţarinii a fost mai mare,
deoarece cultivarea pământului a constituit ocupaţia de bază a locuitorilor din
Răchita. Hotarul satului se subîmparte în corpuri de teren, în „loturi agrare
sau pastorale” ale oamenilor şi în parcele împădurite. Părţile de hotar poartă
nume vechi, importante adesea pentru că ele au conservat numele unor vechi
aşezări dispărute, modificate de cei care întocmeau actele privitoare la aşezările
respective10.
În anul 1910 satul Răchita avea suprafaţa hotarelor de 2964 iug., în anul
1869 avea 288 de case şi 270 de familii; în anul 1880 avea 264 de case; în 1900
9 Ion Boroş, Regularea comunelor din judeţul Caraş, 1784-1796, în Analele Banatului,
an. III, apr.-iun., 1930, p. 30-31.
Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 143.
10 ��
20
avea 296 case; în 1910 avea 319 case; diferenţa între numărul de case din anul
1869 şi 1910 era de 31 de case. În anul 1910 erau în sat 3 case construite din
cărămidă, 6 construite din piatră şi văiugă, 4 din văiugă; 306 construite din lemn
sau altele, iar în ceea ce priveşte acoperişul 60 erau acoperite cu ţiglă, 76 cu
şindrilă şi 183 cu trestie şi paie11.
Ca formă satul este poligonal neregulat, de fapt este şi cea mai răspândită
formă, satul Răchita este amplasat pe văi slab evoluate şi de-a lungul unor
drumuri de importanţă locală (D.J. 68) şi care urmaresc mici interfluvii.
Reteaua stradală este foarte ramificată şi neregulată, iar satul este format
din „cartiere” principale. Spre nord-vest se afla Uzoni, spre nord şi nord-est
Cornetul, spre vest Ghejoni, iar spre sud, dincolo de valea Bega este Ovezişte. Pe
lângă acestea s-au mai format câteva mici cartiere, mai noi, ca de exemplu, lângă
calea ferată Colonia şi de-a lungul drumului judeţean ce leagă Făgetul de Lugoj
se află casele din „drumul Făgetului” şi casele din „drumul Mănăştiurului”.
Satul are 400 de numere de case.
În ceea ce priveşte construcţiile aflate în cadrul aşezării, se pot deosebi mai
multe influente. Astfel gospodaria veche, tărănească se mai păstrează destul de
izolat, în zonele marginale ale Cornetului, pe dealul Bichigiului, dar acestea
sunt deja părăsite. În locul vechilor case din lemn au aparut mai întâi cele
din cărămidă care au păstrat tipicul vechilor construcţii, păstrând şi „ocolul”
(curtea) ţărănesc, tradiţional. Pe lângă grajd, în multe curţi au aparut garajele sau
„ocolul” a fost într-atât restrâns încât pe ambele părţi casele s-au unit printr-o
boltă acoperită. Prin tipologia construcţiilor satul Răchita este o asezare tipic
românească, deosebindu-se foarte mult de comuna Dumbrava, unde 90 % din
clădiri îşi păstrează un specific maghiar şi aproape toate au ramas aceleaşi clădiri
construite în urma cu 100 de ani.
Vom încerca, pe scurt, o caracterizare a gospodariilor tărăneşti tradiţionale.
Astfel la formarea şi evoluţia gospodăriei, au contribuit o serie de factori:
ocupaţiile, nivelul social-economic, factorul geografic, factorul etnic, factorul
istoric, tradiţia locală şi materialul de construcţie. Analizând planul unei
gospodarii tradiţionale, o putem încadra tipului de gospodărie cu curtea deschisă,
cu multe construcţii anexe (pentru animale, pentru depozitat unelte, mijloace de
transport). Accesul în gospodărie se face printr-o poartă compusă din portiţa
pentru oameni „vraniţa mică” şi poarta mare, pentru car „vraniţa mare”. Poarta
şi portiţa erau acoperite cu şindrilă sau ţigla. În multe sate din zonă, arhitectura
în lemn a rămas dominantă. Se mai pot vedea frumoase exemplare de porţi, în
afară de Răchita, putem aminti Pădurani, Remetea Lunca. Toate gospodăriile
erau împrejmuite cu garduri, care nu aveau numai funcţie practică, ci şi funcţie
estetică, mai ales în partea dinspre stradă. În faţa casei se afla curtea „ocol”
iar toată porţiunea de teren pe care se ridica gospodăria se numeste „plaţ”. În
afara gospodăriilor cu ocol simplu, se mai întâlnesc fără a generaliza, în locurile
Ioan Munteanu, Banatul istoric, vol I, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2006, p.142
11 ��
21
unde „plaţurile” erau mai mari, gospodării cu ocol dublu sau curte dublă. Curtea
gospodăriei era împărţită printr-un gard pentru a delimita mai bine spaţiul
destinat animalelor şi pentru a se întreţine curăţenia în faţa casei. În curtea de
lângă casă erau plantate flori şi viţă-de-vie, iar în cea de-a doua curte se aflau
acareturile, animalele, păsările, precum şi nutreţul. Sursele de apă constituie
un element esenţial pentru gospodăria ţărănească, de aceea aproape fiecare
gospodărie posedă o fântână cu cumpănă sau cel mai adesea cu roată.
Structura internă a casei, semnalată în secolul al XVIII-lea de Griselini care
arată „românii observa totuşi un fel de reguli în modul de a construi, care oferă
locuitorilor un oarecare confort”, are o tindă („cinda”) si o camera de locuit
(“soba”). Intrarea se face prin tindă unde se găsea şi sisteme de încălzit (soba).
La baza hornului erau prinse în pereţi „rude” din lemn de corn de care se agăţa
căldarea şi pe care se punea carnea şi slănina la afumat. Tinda nu avea ferestre,
având lumina din interior. De aici se intra în „soba de locuit”. Pentru protejarea
intrării în casă s-a dezvoltat în faţa tindei un spaţiu acoperit numit prispa. De
multe ori prispa avea o balustradă „pălimar” din lemn sculptat, ceea ce aducea
încă un element ornamental la ansamblul casei. „Casa mare” sau camera
curată, încăpere unde nu se locuia, cuprindea două paturi de-o parte şi de alta a
ferestrelor, lângă ele fiind aşezate laviţe cu spătar. În dreptul ferestrei, între cele
două paturi era masa. În continuare se aflau lăzile de zestre şi după uşă un blidar.
Pereţii erau împodobiţi cu blide înconjurate de ştergare cu alesături. Între blide
erau amplasate icoane pe sticlă sau lemn, împodobite de asemenea cu ştergare.
În cealaltă cameră „casa mică” se aflau aceleaşi componente, fără lăzile de
zestre, dar aici se afla războiul de ţesut. Chiar dacă în ultimii ani locuinţele s-au
schimbat, mobilierul modern a luat locul celui tradiţional, totuşi în multe case,
paturile noi sunt acoperite cu „ponevi” (pături ţesute), iar pereţii sunt împodobiţi
cu blide şi ştergare. Ţesăturile lucrate în război erau fie de lână („lepedeul”
si „pricoviţa”), fie din in, cânepa şi bumbac („tindee”, „măsaie”, „lepedee”,
„ponevi”). Toate acestea erau folosite la decorarea camerelor. Femeile din zonă
continua să lucreze pentru nevoile gospodăriei, chiar dacă interiorul casei nu
mai cuprinde mobilierul tradiţional.
În concluzie, atât aşezarea cât şi populaţia zonei, deşi a suferit influenţele
modernismului, mai păstrează undeva, într-un colţ al existenţei lor milenare,
această legătură cu tradiţia12.
Ocupaţiile tradiţionale s-au dezvoltat în strictă dependenţă de relief şi de
perioadele istorice traversate. Agricultura şi creşterea animalelor, ocupaţii de
bază, se puteau exercita numai în condiţiile unui îndelulgat sedentarism, în
aşezari stabile, cu continuitate în practica agricolă şi pastorală, care în toate
timpurile şi în toate locurile au asigurat existenţa omului.
Doina Jivan, Monografia fizico-economică a localităşii Răchita, mss; Ioana Otescu

12 ��
Monografia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I,
2003, p. 13-14;
22
a. Agricutura. Deşi aşezările din Zona Făgetului sunt amplasate între dealuri
ţi ca urmare dispun de mai puţin teren de cultură, agricultura s-a practicat pe orice
bucăţică de pamânt asigurând locuitorilor produsele de trebuinţă. Terenurile cele
mai bune sunt cele de pe valea Begheiului şi din regiunea deluroasă dintre valea
Begheiului şi valea Mureşului, deci exact zona unde este amplasată Răchita.
Din vechile planuri ale aşezării se poate deduce amplasarea loturilor personale.
În spatele casei, în continuarea curţii, era grădina, dispusă perpendicular pe
uliţă, iar în altă parte aveau locuitorii satului loturile personale sau holda unde
pământul era măsurat cu lanţul sau iugărul. În zonă se cultivă grâul, porumbul,
orzul, sfecla furajeră şi uneori cea de zahăr, secara, trifoiul, lucerna, floarea-
soarelui, cartofii, iar în lunca Begheiului legume ca: varza de toamnă, roşii,
ardei, ceapa, usturoi, pătrunjel, ţelina, morcovi, etc. Suprafaţa terenurilor arabile
ale satului Răchita este de 945,14 ha. Păşunile ocupă o suprafaţă de 379 ha, iar
fâneţele de 84 ha. Satul nu are nici un ha de padure în proprietate. Majoritatea
terenurilor extravilane sunt ocupate de terenurile arabile.
Parcelele de cultură din moşia satului, primavara devreme sau chiar iarna,
erau gunoite cu gunoiul de grajd care era transportat cu sania la locul de arat şi
depus în grămezi. Un alt mijloc de fertilizare a solului, folosit cu bune rezultate
şi astăzi este rotaţia culturilor. Lucrările agricole se desfăşoara în comunitate la
date fixe, izvorâte dintr-o îndelungată experienţă. Se socotea că timpul propice
pentru arat şi semănat porumbul este cu o săptămână înainte sau după Sf.
Gheorghe, atunci când cade floarea de spin. Ovăzul se însămânţa imediat după
topirea zăpezii, când pământul era zvântat, iar grâul de toamnă trebuia astfel
semănat încât la „Sâmedru să fie cât brânduşa”. Semănatul porumbului era o
operaţie pe care o puteau efectua şi femeile. Grâul îl semănau doar bărbaţii,
probabil o reminiscenţă a vechilor rituri legate de cultul fertilităţii. Seceratul
era o activitate la care participau atât femeile, cât şi bărbaţii, ba chiar şi copiii
mai mari şi bătrânii. Depozitarea nutreţului se bucura de ce mai mare atenţie din
partea ţăranului, căci asigura hrana animalelor pentru toată iarna. Astfel nutreţul
se depozita pe un „prepelig” (par gros cu noduri) sub formă de „clanie” (capiţă),
la baza căreia se amenaja o „podina” din lemne menită să asigure ventilaţia şi să
ferească de umezeală.
Pentru a nu secătui pămîntul se practica rotarea culturilor. Astfel parcela de pe
care s-a recoltat porumb, toamna, după „ogorât”, va fi cultivată cu grâu, terenul
acesta numindu-se „tulujişte”. Pe locurile de trifoi („trifoişte”) se cultiva grâu, iar
pe locurile de cartofi („crumpişte”) se semăna toamna grâu. Se mai procedează
la cultivarea mai multor plante pe aceeaşi parcelă, porumb cu „ludaie” (dovleci
furajeri), porumb cu fasole, grâu cu trifoi. Grâul de toamnă se recoltează în
iunie, iar pe parcelă ramâne numai trifoiul semănat primăvara. Acesta nu se tăia
până în anul următor, realizându-se chiar şi două recolte pe an. Pe acea parcelă
în al treilea an se cultiva porumb. La capetele şi pe marginile holdelor se cultiva
floarea-soarelui sau sorg pentru mături. Sucesiunea culturilor se făcea asfel:
23
2-5 ani se semăna pe aceeaşi parcelă grâu, apoi se „ogora” şi se punea „cucuruz”
(porumb) sau dupa 4-5 ani de porumb urmau 3 ani de trifoi pentru regenerarea
solului. Parcelele nu se irigau, doar pentru înlăturarea surplusului de apă (mai
ales primăvara) se săpau şanţuri.
b. Pomicultura şi gradinaritul fac parte din ocupaţile secundare şi s-au
practicat pe lângă casa omului, constituind şi ele un element al stabilităţii şi
continuităţii populaţiei pe aceste locuri. În grădinile personale sau în locurile de
păşunat, oamenii cultivau pomi fructiferi, în special pruni pentru ţuică. În zona
imediata apropiere a satului Rachita, în satul Bucovaţ se cultivau mulţi pomi
fructiferi, satul fiind cunoscut ca o aşezare cu livezi bogate.
În fiecare gospodărie se cultiva legume, care se cultivau şi în „ţarină”,
în cantităţi destul de însemnate şi locuitorii pot trai din vânzarea lor în locuri
îndepărtate: Deva, Petroşani, Hateg. Răchita este mai ales renumită pentru
producţia de varză iar toamna locuitorii se deplasează spre pieţele de desfacere.
O altă îndeletnicire străveche este albinăritul, care a cunoscut o oarecare
răspândire, fără a lua însă proporţii. Condiţii ar fi excelente dar există un mare
neajuns, deoarece tocmai în timpul roirii înflorea o plantă denumită local
„stirgoaia”, care provoca moartea albinelor. Bătrânii satului povesteau că
părinţii lor, în tinereţe, ieşeau cu toţii la câmp în vremea înfloririi plantei şi o
smulgeau fir cu fir şi atunci aveau ceară şi miere, ba puteau şi vinde. Din fagurii
goi se extrăgea voştina. Se fierbea fagurele, apoi se strecura prin câlţi într-un
„troc” cu apă, ceara ridicându-se deasupra. Voştina era vândută voştinarilor pe
bani, tămâie sau smirnă.
Culesul din natură - ocupaţie apărută în zorii istoriei, se desfăşoară şi astăzi
după aceleaşi principii ca şi cu secole în urmă, principii transmise odată cu
sumedenia de cunoştinţe populare despre plante şi efectul lor. Culesul din natură
a avut ca scop completarea surselor alimentare, sprijinirea industriei textile sau
terapia medicală. Resursele naturale ale pădurilor sau păţunilor sunt nenumarate.
Din padure se culeg prin iunie bureţii (o varietate de bureţi galbeni şi din cei
iuţi), care se consumă fierţi, fripţi sau muraţi. Toamna de pe locurile de păţunat
se culeg ciuperci mari, albe. „Craiţele” sunt ciuperci care se găsesc tot vara, dar
nu sunt bune în fiecare an. Alte soiuri de ciuperci cunoscute în zonă sunt „cucii”
(ciuperci mari) şi „pârve”, bureţi care cresc în „chită” (mănunchi), pe arbori.
Dintre fructele de pădure se adunau: fragi, zmeura, mure, afine, cireşe de
pădure, mere şi pere sălbatice, măceşe, coarne, porumbe, din care se preparau
dulceţuri, ceaiuri, ţuică, vin. Toate acestea erau recoltate la distante destul de
mari, oamenii mergând înspre Bunea, în padurea lui Ciusa sau spre Povergina,
pe dealul Mascadia, sau spre Bucovăţ şi chiar spre Munţii Poiana Ruscă, aflaţi la
aproximativ 10 km distanţă spre sud.
Plantele tinctoriale au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri şi folosite
în gospodăria ţărănească dupa reţete păstrate de multe ori în mare secret de
bătrânele satului. În lumea satului de azi se mai cunosc din păcate doar puţine
dintre plantele folosite odinioară pentru vopsit: scoarţa de arin (negru), frunzele
24
de nuc sau coaja de nuci verzi (negru şi brun), lemnul câinelui (brun), bureţii de
dud ţi inflorescenţa de stejar (brun).
c. Creşterea animalelor este o altă ocupaţie de bază a poporului român, a
cărei tradiţie se pierde în negura vremurilor. În trecut nu exista gospodărie care
să nu aibă cel puţin animalele de tracţiune necesare lucrării pământului. Dintre
sistemele de creştere a animalelor s-a practicat creşterea liberă şi creşterea în
turmă vara, iar iarna acasă, în grajduri. În zonă se creşteau vaci, boi, oi, capre,
cai, porci. Animalele satului erau ţinute în turme, păzite cu rândul de către săteni.
Pentru turmele de oi era plătit un „păcurar”. Vacile se ţineau în gospodarie
împreună cu caii, în grajduri. Peste zi mergeau la „ierbărit” iar seara erau aduse
acasă pentru muls. Caii erau duşi noaptea la păscut, unde erau ţinuti împiedecaţi.
Ziua, gospodarul se folosea de ei, de aceea paăşunau noaptea. Pentru porci erau
construite cocini în gospodărie şi uneori erau lsaţi liberi în jurul casei. Şi astăzi
majoritatea gospodăriilor au una-două vaci care le asigură laptele necesar familiei
şi fiecare gospodarie creşte cel puţin un porc deoarece aşa cum este tradiţia „nu
e om acela care nu taie un porc de Crăciun”. Caii sunt mai rar astăzi, dar sunt
gospodării unde este o tradiţie creşterea acestora, chiar dacă omul are tractor şi
maşină; se mai păstrează „cocia” (căruţa) şi caii. Oile şi caprele sunt destul de
puţine în sat în perioda actuală, acestea fiind trimise la păşunat vara în Munţii
Poiana Ruscă. De asemenea în fiecare gospodărie se cresc nenumărate păsăreturi
(găini, raţe, gâşte, curci). Nu există gospodărie în care primăvara să nu fie mare
agitaţie la aşteptarea clocirii ouălelor şi la numărarea puilor. Gâştele şi raţele
se dezvoltă foarte bine datorită râului Bega, aflat în mijlocul satului, a pârâului
Borau şi a balţii de lânga gara S.N.C.F.R. În număr mai mic, în gospodărie se
mai cresc şi iepuri, dar nu este specific.
d. Despre activitatea industrială nu se poate vorbi deoarece aici nu sunt
întreprinderi. Singura formă de industrie la ora actuală este balastiera din valea
Begheiului, aflată în partea de est a satului, care extrage pietrişul şi nisipul
necesar construcţiei de drumuri şi pentru staţia de nisip poligranular din Faget.
Tot în cadrul ocupaţiei industriale se poate aminti şi industria mică,
meşteşugărească, şi industria casnică. Aici se pot aminti fierarii necesari atât
pentru confecţionarea uneltelor cât şi pentru întreţinerea lor, olarii, al căror
mestesug a dus chiar la specializarea unor sate întregi, cojocarii, subarii,
ţesătoarele, etc.
Meşterii lemnari aveau anumite cunoştinţe legate de prelucrarea lemnului,
care erau transmise urmaşilor odata cu meştesugul. Astfel copacii erau tăiaţi
iarna, când seva nu mai circula prin tulpină, aceasta asigurând trainicia lemnului.
Pentru uscare şi tratare împotriva cariilor, meşterii afumau lemnul. Cei mai
mulţi meşteri erau dulgherii, care se ocupau cu lemnul pentru construcţii. Din
rândul dulgherilor s-au desprins tâmplarii care s-au ocupat cu ornamentarea
elementelor de arhitectură.
Numeroşi meşteri s-au specializat în confecţionarea roţilor de căruţă şi a
căruţelor. Vasele de lemn (butoaie, căzi pentru prune, găleţi pentru lapte, putini
25
pentru varză, farfurii, cauce) au fost lucrate în mijlocul secolului trecut cu mare
artă. Din crenguţele subţiri ramase din copaci se confecţionau împletituri din
nuiele şi mături.
Unul dintre cele mai vechi meşteşuguri, cu o largă răspândire în întreaga
ţară, practicat în Banat în numeroase sate cu meşteri specializaţi, a fost şi este
olăritul. Element de perenitate şi unitate, definitoriu pentru cultura şi civilizaţia
românească, având o bogată terminologie latină şi autohtonă care, alături de alţi
factori, îi demonstrează vechimea, această îndeletnicire s-a practicat în cinci
localităţi din zona Făget, modelându-se vase din lut, atât de necesare uzului
gospodăresc, înfrumuseţării interiorului, practicilor rituale. Astfel, cele cinci
localitaţi sunt: Jupâneşti, Făget, Baloteşti, Temereşti, Răchita. Una dintre cauzele
care au dus la dezvoltarea acestui meşteşug a fost şi existenta în localitate sau în
vecinatatea ei a materiei prime. Aici s-a produs ceramica nesmălţuită. Tehnica
smălţuirii, adusă mai târziu de olarii veniţi din alte părţi, nu s-a generalizat şi
nu a fost îmbrăţişată de toţi olarii. Categoriile de vase lucrate sunt: „blide”,
„taniere”, „ciurase”, „cârcege”, „cănti”13.
La mijlocul secolului XX, în Făget au lucrat olarii Ion şi Maria Kohmalsky
care s-au stabilit aici în 1944. Cunoscând deja meşteşugul, si-au cumparat în
Răchita o căsuţă pe care au transformat-o în atelier şi au lucrat până în 1950,
când au reuşit să-şi întemeieze un atelier în Făget, lucrând până în 1965. Ion
Kohmalsky, ajutat de soţie, a lucrat ceramică smălţuită de tipul celei de Rădăuţi,
ceramică nesmălţuită asemănătoare celei de Jupîneşti şi cahle. în cromatică a
preferat brunul, verdele, galbenul şi albul, iar în decor a abordat atît motive
geometrice, cît şi ornamentele neregulate realizate prin stropire14.
Deşi acest mestesug s-a pierdut astăzi, mai exista câtiva meşteri în zona
Jupâneşti, unde şi acum se organizează anual vestitul „Târg al olarilor”.
Înca din secolul al XIII-lea, dupa cum arata Ştefan Pascu, „fierăria era cel
mai important meşteşug sătesc”. Această meserie a rupt mai mult decât celelalte
pe fierar de agricultură oferindu-i de lucru tot timpul anului”. Fierăritul este un
mesteşug care s-a transmis din tată în fiu. În zona, acest meşteşug se mai practică
şi astăzi15.
Ocupaţiile de bază ale agricultorilor, agricultura şi creşterea animalelor,
ofereau materia primă pentru ţesut. Încă de la o vârstă destul de fragedă, fetele
deprindeau meşteşugul ţesutului. Materia primă folosită este lâna, inul, cânepa,
bumbacul. Femeile se ocupau cu torsul din decembrie până în aprilie, fie la
sezători, fie în gospodărie. După tors urma trecerea în sculuri „motche”. Motchele
erau înmuiate în apă caldă cu leşie să se înălbească. Între motche se puneau paie
de ovăz, deasupra o pânză de cânepă „cenuşer”, iar peste aceasta două sau trei
găleţi de cenuşă de lemn. Peste toate acestea se toarnă apă clocotită. În final
acestea erau spălate la râu în „pârlău”.
13 Ibidem., p.24-27
Violeta Blaj, Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget, Bucureşti 1985, p.62
14 ��
15 �Ibidem, p. 64
26
Oile erau tunse în preajma înţărcatului, pentru ca mieii să nu-şi mai recunoască
mamele. Lâna se spăla de obicei vara, de mai multe ori cu apă fierbinte, pâna
când se curaţa bine. Apoi este clatită la râu cu apă rece şi întinsă la uscat. Dupa
uscare urmează scărmănatul. Prin pieptănat se separa lâna pe calitaţi şi urmează
torsul. Inul este foarte putin cultivat în zonă, deoarece este puţin productiv.
Legat de ceea ce am amintit anterior este legat şi cojocăritul. Acest meşteşug
necesita multe cunoştinţe mai ales în ceea ce priveşte tabacitul, argăsitul pieilor.
În zonă se folosea argăsitul pe baza de fermenţi, cu tărâţe şi sare. Totul se efectua
într-o cadă numită „sapie”, unde se puneau blănile, presarate cu tărâţe şi se turna
apă cu sare. Argasirea se făcea pe timp cald (peste 16 grade) şi dura 10-16 zile,
apoi pieile se puneau la soare. Dupa ce erau curăţate se vopseau cu plante sau cu
bureţi de copac. La un cojoc se lucra circa 10 zile, iar valoarea lui era egală cu
aceea a unei vaci. Confecţionarea şubelor pentru bărbaţi şi femei era practicată
numai de bărbaţi. Lâna ţesută în război (în patru iţe) era dată la „vaiagă” (piuă),
apoi ţesătura bătută în apă se îngroşa şi se îngusta; ea se numea „şubă”. Din
aceasta se confectionau hainele bărbăteşti „laibărele” (veste) şi „cioarecii”
(pantalonii)16.
Preocuparea pentru asigurarea hranei a dus la născocirea unor unelte sau
instalaţii pentru prelucrarea cerealelor. Pornind de la cele mai simple instalaţii
pentru macinat, râşniţele şi piuele, omul a descoperit moara. Pe valea Begheiului
era cunoscută moara cu angrenaj vertical. În restul zonelor era un tip mai simplu
şi anume moara cu „ciutură”. În afară de zona de la izvoarele Begai, unde mai
există mori, restul au fost desfinţate şi chiar demolate, ca în cazul morii din
Rachita, altele au ramas să funcţioneze cu energie electrică, exemplu moara
din Făget.
Toamna sunt puse în funcţie instalaţiile de distilat alcool („cazan”) de pe
valea Begheiului. Înca din 1774, Johan Jakob Ehrler arata că oamenii din zonă
realizau venituri importante din producerea şi comercializarea „răchiei”. Prunele
se strâng în căzi şi se lasă la fermentat, dupa care „comina” se fierbe în căzane.
Alături de cazan se afla răcitorul, o cadă cu apă prin care trece serpentina de
racire.
Ca şi în alte zone, şi aici s-au folosit piuele de ulei („oloiniţe”). Sămânţa
de dovleac uscată se introducea în piuă şi se sfărâma. Seminţele zdrobite se
frământau cu apă caldă până uleiul ieşea la suprafaţă. Amestecul era pus la foc
mic până „turta” se prăjea din nou, fiind apoi stors. Turta se folosea în hrana
animalelor17.
Localitatea Răchita este situată de o parte şi de alta a drumului judeţean
68 A, care face legătura între Faget şi Lugoj, cuprinzând în traseul său localitaţile
aflate pe valea Begheiului cu care merge paralel până în localitatea Coştei unde
există un canal cu stăvilar, loc în care apele Begăi se unesc cu cele ale Timişului.
16 �Ibidem, p. 69
17 �Ibidem, p. 72-74
27
Celălalt drum naţional care leagă Făgetul de Lugoj trece prin localitatea
Dumbrava, fiind drum mai direct şi mai scurt. Răchita este legată de Dumbrava
printr-un drum nemodernizat, lung de 2 Km. Tot un drum nemodernizat leagă
Răchita de satul Bichigi aflat la 2 Km nord-est. Răchita este foarte puţin dotată
cu alte drumuri de legătură cu zonele din jur. Drumul judeţean care trece prin
localitatea Răchita nu are nici o cursă de autobus, singura cursă fiind cea care
duce şi aduce elevii de la Liceul „Traian Vuia” din Făget. Singurele curse de
autobus sunt cele din Dumbrava şi de aceea acel drum care leagă Răchita de
Dumbrava este foarte mult folosit şi s-ar impune modernizarea lui.
Din punct de vedere al transportului feroviar, în partea sudică a satului trece
calea ferată Lugoj-Ilia, dată în exploatare în 1898, construită de o societate
româno-americană. Această cale ferată asigură deplasarea atât spre resedinţa de
judeţ Timişoara, cât şi spre Transilvania şi restul ţării.
Un alt tip de transport, folosit în trecut pentru trimiterea buştenilor la
Timişoara, era transportul pe râul Bega, prin sistemul plutelor numite „plaiuri”.
Faptul este menţionat şi de Francisc Griselini, care între 1774-1777 a făcut o
călătorie în Banat. Însemnările sale se referă şi la planurile generalului Mercy
(primul guvernator militar al Banatului) privind starea canalizării râului Bega în
vederea transportului buştenilor: „Cu săparea canalului se începu deci din jos
de Făget şi se ajunse peste Răchita, Balinţ, Chizătău, pe cât era posibil în linii
drepte până în jos de Timişoara...” Dupa opinia sa ar fi necesară prelungirea
canalului Bega înspre Poieni şi Curtea, facându-se navigabil prin concentrarea
numeroaselor pâraie, afluenţi şi construirea unor ecluze. Prin anii 1970 s-a reluat
canalizarea râului Bega, dar aceasta s-a facut doar în localitatea Făget, canalul
care astăzi nu se mai observă decât pe mici porţiuni. Oricum, transportul pe
râul Bega a buştenilor s-a sistat de peste 50 de ani, râul fiind canalizat doar la
Timişoara, unde este navigabil18.
Dinamica populaţiei satului Răchita conform studiului lui Nicolae Ilieşiu:
1839 - 1022 din care ortodocşi 1017 şi 5 catolici;
1843/1844 - 1149
1851 - 1032, din care ortodocşi 1028 şi 4 catolici
1863 - 1166
1873 - 1354
1881 - 1275
1890 - 1415 din care 1399 români, 3 unguri,6 germani şi 7 alţii
1900 - 1528 din care 1480 români, 8 unguri,4 germani şi 36 alţii
1910 - 1637
1930 - 1600 din care 1587 români şi 13 alţii19.
Din 1968 Răchita face parte din judeţul Timiş, apartine comunei Dumbrava,
iar populaţia de la aceea dată era de 1550 locuitori. Populaţia continuă să scadă,
18 Ibidem, p. 28
Nicolae Ilieşiu, Răchita, mss aflat în arhiva Muzeului Banatului
19 ��
28
datorită migrării spre oraşe, ajungând în 1994 la 1262 locuitori, iar conform
ultimului recensamânt din 2002 populaţia este de 1219 locuitori.
Referitor la populaţia actuală a localităţii numărul total este de 1219.
Densitatea populaţiei, raportată la hectar, este de aproximativ 5 locuitori pe ha.
Structura populaţiei pe naţionalităţi, la recensamântul din 2002, arată o
predominantă a populaţiei româneşti. Din totalul populaţiei de 1219 locuitori,
avem 1202 români, 13 ucrainieni şi 4 maghiari. Ucrainienii sunt veniţi în ultimul
timp, odată cu plecarea masivă a maramureşenilor spre Banat.
În ceea ce priveste structura populaţiei pe grupe de vârstă se poate constata o
îmbătrânire a populaţiei, o scădere a numărului de noi născuţi. În grupa de vârsta
0-3 ani se pot aminti pentru 2002 - 40 copii, de la 3-14 ani sunt 154 de copii
din care 46 de gradiniţă (3-7ani) si 108 de vârsta şcolară (7-14 ani). În categoria
tinerilor între 14 si 18 ani putem aminti 102 tineri, între 18-60 ani, 742 locuitori,
iar peste 60 de ani 191 locuitori.
Ponderea populaţiei mature, de peste 40 de ani este de 70 % din total. Aceasta
deoarece şi aici se simte prezent sporul demografic specific bănăţean, unde rar
exista 2-3 copii la o familie, iar întregul judeţ Timiş este cunoscut cu un spor
natural negativ şi cu cel mai mic spor natural din ţară. În cadrul acestor grupe
de vârstă se poate aminti că din totalul populaţiei, 499 de locuitori reprezintă
populaţia pasivă, adică bătrânii şi copii, iar 720 de locuitori este populaţia activă.
Sporul natural, care reprezintă diferenţa dintre natalitate şi mortalitate este
şi aici negativ. Luând în considerare datele statistice pe anul 2002 se observă că
reprezintă -15, deoarece natalitatea a fost de 9 copii născuţi vii, iar mortalitatea
este de 24. Pe o periodă de 10 ani, între 1990-2000, natalitatea şi mortalitatea au
evoluat în următorul mod:
Anul Născuţi Morţi Spor natural 1990

1991...........11..............9...................2
1992...........12............13..................-1
1993...........11............18..................-7
1994...........10............23................-13
1995...........16............21..................-5
1996...........17............15..................-2
1997...........14............57................-43
1998...........15............25................-10
1999...........13............24................-11
2000...........20............24..................-4
Din punct de vedere religios conform ultimului recensământ se observă că

majoritatea populaţiei este de credinţă ortodoxă (1036 locuitori), dar în ultimul
timp, odată cu proliferarea sectelor religioase, se înregistrează o creştere a
numarului penticostalilor, care au trecut de 170 şi care şi-au construit şi o casă
de rugăciune proprie.
29
Populaţia ocupată în diferite domenii de activitate şi mişcarea migratorie
a populatiei spre alte zone la lucru se prezintă dupa cum urmeaza:
a. populaţia ocupată în industrie - aproximativ 50, din care 35 la fabrica
de cherestea din Mănăştur şi 15 la diferite întreprinderi din oraşul Făget. În
localitate nu există nici o întreprindere industrială, doar o balastieră în partea de
est a satului, pe marginea râului Bega.
b. populaţia ocupată în servicii şi intelectualii se pot enumera 21 de locuitori,
în majoritate profesori, învăţători, educatoare, medici şi funcţionari.
c. populaţia ocupată în agricultură este predominantă, mulţi dintre cei care
au lucrat în fabrici s-au întors înapoi şi se ocupă cu agricultura. Astfel din totalul
populaţiei active 694 locuitorii se ocupă de cultivarea pamântului şi creşterea
animalelor.
În concluzie se poate observa o stagnare a populaţiei, chiar dacă se înre-
gistrează încă un spor negativ, se poate observa o întoarcere la „brazdă” a celor
plecaţi să lucreze în alte parţi şi chiar a intelectualilor satului, care se întorc să-şi
slujească locurile de unde au plecat. Baza se pune pe agricultură, în ultimul timp
se poate sesiza un renume al localităţii în legumicultură şi pomicultură. Faptul
că cei plecaţi se întorc în sat se vede şi în construcţiile noi care apar la tot pasul20.
Abstract
Rachita village, a village with a rich history is included in the Făget area.
This paper seeks and brings information and documentation related to the time of
founding the village,the hearths housing over time and traditional occupations of
these people. A good part of this work captures the village demographics at different
times aiming at a small demographic analysis of movement in history.
Doina Jivan, op. cit., p. 12-13

20 ��
30
Spiritualitatea românească. Destinul culturii
româneşti în viziunea lui Mircea Eliade

Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI

Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara
Motto:
„A fi român înseamnă – din punctul meu de vedere – a
trăi şi a exprima, a valorifica în lume acest mod de existenţă”.
„…sunt de părere că noi, ca produse ale lumii mo-
derne suntem condamnaţi să primim orice revelaţie prin
intermediul culturii. Numai prin intermediul formelor şi
structurilor culturale ne mai putem întoarce la surse, numai
prin cărţi mai putem încă găsi spiritul”.
MIRCEA ELIADE
Cuvinte cheie: Mircea Eliade, cultură, destin, creaţie folclorică, cultură

europeană
Keywords: Mircea Eliade, culture, destiny, creative folk, European culture
Pe când se afla în Spania, Mircea Eliade scrie un articol intitulat Destinul

culturii româneşti1, în care îşi exprima încrederea în destinul României, dar şi a
culturii româneşti, deopotrivă. Prin faptul că Traian „ne-a predestinat drept popor
de frontieră”, românii, de-a lungul existenţei lor, au avut de înfruntat nenumărate
invazii, fapt care a avut ca rezultat menţinerea acestora în Evul Mediu, fiind în
urmă cu trei secole faţă de Occident. În condiţiile specifice evoluţiei istorice
1 Mircea Eliade, Destinul culturii româneşti, apărut iniţial în „Destin. Revistă de
cultură românească”, caietul nr. 6-7, Madrid, 1953, pp. 19-32; republicat în volumul Mircea
Eliade, Profetism românesc. 1. Itinerariu spiritual. Scrisori către un provincial. Destinul
culturii româneşti, [volum alcătuit şi îngrijit de Alexandru V. Diţă], Bucureşti, Editura Roza
Vânturilor, 1990, pp. 139-155; şi în volumul Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului,
ediţie îngrijită de Mircea Handoca şi prefaţată de Monica Spiridon, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992 (textele apărute, între 1948 şi 1975, în publicaţiile exilului românesc), pp.
164-176.
31
a neamului românesc, „aproape tot ce a dat mai bun geniul românesc până în
prezent, l-a dat pe nivelul creaţiei folclorice”, şi acest fapt a fost posibil pentru că,
„se ştie prea bine, folclorul nu ţine seama de istorie: dimpotrivă, o sabotează şi o
devalorizează. În orizontul spiritual care e propriu folclorului, istoria echivalează
cu efemerul, nesemnificativul şi iluzoriul. «Apa trece, pietrele rămân» este
formula care rezumă cel mai pregnant, punctul de vedere al geniului popular
faţă de istorie. În perspectiva folclorului, Istoria e doar un şir de vane întâmplări,
efemere şi precare ca «valurile» şi «Apele». Semnificative nu sunt «Apele» în
continuă devenire – ci ceea ce e greu, imobil, incompatibil: «Pietrele», imaginea
arhetipală a realităţii ontologice prin excelenţă…”2.
În continuare, Mircea Eliade subliniază: „N-am vrea să fim rău înţeleşi.
Constatând această prelungire a geniului folcloric până în literatura scrisă a
sfârşitului secolului al XIX-lea, nu voim să facem apologia valorilor folclorice
opunându-le valorilor culturii savante. Dimpotrivă, dintr-un anumit punct
de vedere, această solidaritate a unei părţi din literatura românească modernă
cu universul folcloric, riscă să menţină anumite creaţii româneşti într-un
provincialism cultural dăunător. Şi aceasta, nu pentru că folclorul ar fi, în el
însuşi, un mod inferior de creaţie, ci pentru simplul motiv că, datorită propriei
istorii, Europa a depăşit de mult modul de creaţie folcloric şi a impus – nu numai
sieşi, ci şi lumii întregi – modul de creaţie cult, adică, în primul rând, «expresia
scrisă» – iar nu orală. […] Pe de o parte, Europa a cunoscut, şi cunoaşte încă,
o autentică renaştere religioasă, în primul rând o reactualizare viguroasă a
catolicismului şi dogmele pozitiviste sunt astăzi desuete; iar pe de altă parte,
Asia a reintrat de curând în Istorie, şi alte nenumărate popoare, culturaliceşte
arhaice, sunt şi ele pe cale de a interveni în Istorie. Asta însă înseamnă că un
dialog de la egal la egal va începe în curând între cultura europeană şi celelalte
culturi exotice şi arhaice. Ori, un lucru se ştie: oricât de mult s-ar dovedi între ele,
toate culturile extra-europene continuă să valorifice şi să se inspire din «mituri»
şi folosesc ca instrument de cunoaştere, prin excelenţă, logica simbolului. […]
Deci, ca să revenim la cazul culturii româneşti, solidaritatea sa cu orizontul
spiritualităţii folclorice nu mai poate fi considerată astăzi ca un impediment,
ca o împuţinare a posibilităţilor de colaborare cu adevărata cultură europeană
«majoră». Dimpotrivă, această simpatie cu modurile de sensibilitate şi gândire
arhaice o face aptă, mai mult decât culturile occidentale, să înţeleagă situaţiile
spirituale ale lumii non-europene şi să susţină dialogul cu această lume. Dar
toate aceste posibilităţi, aparţin viitorului apropiat”3.
Solidaritatea românilor cu universul folcloric este explicată de Mircea Eliade
prin faptul că Istoria i-a împiedicat să participe la mişcarea culturală inaugurată
de Renaştere şi Iluminism şi i-a silit din ce în ce mai mult să-şi adâncească
propriile tradiţii, prin care „neamul” şi-a promovat posibilităţile de creaţie.
2 Ibidem, p. 144.

3 Ibidem, p. 145-146.
32
Geniul poporului român, ataşat de Cosmos şi de ritmurile cosmice, nu a putut
fi mutilat de Istorie. A păstrat şi a adâncit în permanenţă valorile creştinismului
arhaic, punând în evidenţă o viziune a Naturii care aparţine patrimoniului
creştinismului. Spiritualitatea românească a fost dintotdeauna legată de spiritul
liturgic creştin care se regăseşte în folclorul românesc. A creat o imagine creştină
a întregii Naturi, aşa cum fusese aceasta exprimată încă din primele secole
ale creştinismului. Pentru a exemplifica acest lucru, Mircea Eliade face apel
la Balada Meşterului Manole şi la Mioriţa, selectând elementele unei viziuni
arhaice „profund creştine”. Elementele care ilustrează moartea sunt un nou mod
de existenţă, un nou mod de a fi în lume, pe un nivel superior, mai aproape de
Dumnezeu: „Pentru a înţelege mai bine în ce măsură spiritualitatea populară
românească, deşi profund creştină, este solidară cu liturghia cosmică, să amintim
numai un singur exemplu: acel al concepţiei Morţii. [...] Cele două capodopere
ale poeziei populare sunt Mioriţa şi Balada Meşterului Manole. Amândouă
prezintă moartea rituală ca o valoare supremă, cea mai nobilă împlinire pe care
o poate nădăjdui existenţa omenească. Balada Meşterului Manole se centrează
în jurul misterului jertfei: ca să se poată ridica şi dura, o construcţie – în cazul
nostru Mănăstirea Argeşului – are nevoie de jertfirea unei vieţi omeneşti.
Meşterul Manole îşi sacrifică soţia, zidind-o la temelia mănăstirii. Cu alte
cuvinte, clădirea dobândeşte «viaţă», e «însufleţită», printr-un mister care face
posibilă translaţia vieţii soţiei Meşterului Manole, într-un nou «corp» şi anume în
corpul arhitectonic al Mănăstirii. După cum se ştie ritualul jertfei de construcţie
e străvechi şi se întâlneşte în multe părţi ale lumii. Însă acest ritual n-a inspirat
creaţiile poetice populare decât în Peninsula Balcanică: balade asemănătoare
se întâlnesc la greci (Legenda Podului de peste Arta), la sârbi şi la bulgari. Dar
ceea ce trebuie subliniat, este faptul că forma literară cea mai reuşită, atât din
punct de vedere spiritual cât şi artistic, prezintă balada românească a Meşterului
Manole. Este, deci, semnificativ că geniul popular românesc şi-a dat expresia
lui maximă tocmai în acest mit al jertfei creatoare. Cu atât mai semnificativ, cu
cât cealaltă capodoperă Mioriţa, revelează şi ea tot un mit al morţii: ciobanul,
deşi prevenit de mioara lui favorită, că ceilalţi tovarăşi vor să-l ucidă, acceptă
moartea ca o jertfă voluntară de sine, dându-i totodată sensul unei nunţi cosmice,
adică îi acordă valoarea supremă de reconciliere cu destinul şi de reintegrare
într-o Natură care nu mai e Natura «păgână», ci un Cosmos sanctificat liturgic”4.
Poporul românesc, prin păstrarea şi adâncirea valorilor creştinismului arhaic,
îşi asigura o sursă inepuizabilă de rezistenţă în faţa vicisitudinilor istorice ale
anilor 1940-1950: „Ne putem întreba care ar fi fost şansele de rezistenţă ale
acestei insule de latinitate pe care o reprezintă poporul românesc, dacă propria
lui istorie nu i-ar fi constituit o spiritualitate profund creştină, având în centrul ei
misterul Morţii salvatoare şi al jertfei de sine. S-ar putea ca ceea ce a constituit
până acum nenorocul românilor în istorie, să alcătuiască tocmai marea lui
şansă de a supravieţui în Istoria de mâine (s.a.)”5.
4 Ibidem, p. 148.

5 Ibidem, p. 149.
33
Spre finele articolului, Mircea Eliade propune o temă de meditaţie care se
cere a fi elucidată de către generaţiile viitoare: „Întrebarea este aceasta: printr-un
miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian –
deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei
provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei
în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem
fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi
integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei
întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea
Occidentului”6. Aceste rânduri readuc în discuţie însăşi actualitatea anilor 2000.
Într-un alt articol, Destinuri româneşti, publicat în revista „Vremea”, în anul
1935, Mircea Eliade evidenţiază meritele şi puterea poporului românesc de a
rezista vitejeşte în faţa Istoriei, de a depăşi obstacolele, păstrându-şi nealterat
geniul creator: „Un popor care creează neîncetat de şapte veacuri, dar ale cărui
creaţii au fost spulberate şi alterate de forţe întâmplătoare.
Un popor care şi-a păstrat unitatea lingvistică şi spirituală, deşi asuprit şi
împărţit între neamuri deosebite. Un popor care, în mai puţin de jumătate de
veac a izbutit să-şi creeze o limbă literată şi filozofică şi o literatură întru nimic
inferioară vecinilor săi civilizaţi (ungurii, polonezii). Un popor a cărui fertilitate
folcloristică a dominat în tot Evul Mediu şi în timpurile premoderne întreaga
peninsulă balcanică; şi care a realizat cele mai frumoase tipuri din sutele de
legende care au circulat în Europa de Răsărit timp de veacuri (se ştie că tipurile
excelente ale legendelor Meşterului Manole şi Mioriţa, aparţin folclorului
românesc).
Fertilitatea spirituală a poporului românesc nu mai poate fi pusă la îndoială
de nimeni”7.
În încheiere, autorul declară la modul imperativ: „Astăzi, mai mult ca
oricând, forţele creatoare româneşti, spiritualitatea românească – trebuie să-şi
spună cuvântul în istoria lumii. Cuceririle noastre vor fi înainte de toate cuceriri
spirituale. Vom deveni o forţă a istoriei, un destin european – prin chiar aceste
energii creatoare care alimentează astăzi Renaşterea românească. […]
Forţele creatoare ale neamului nostru trebuie să-şi spună cuvântul. Şi-l va
spune după structura sa – aceeaşi structură care a formulat dorul, melancolia şi
destinul din poezia noastră populară – adică şi-l va spune prin creaţii spirituale”8.
Într-un studiu de-al său, Mircea Handoca ajunge la concluzia conform căreia
scriitorii nu se diferenţiază luând în considerare numai cultura din care provin,
talentul sau puterea lor de muncă, ci şi cultivarea unor diverse modalităţi de
6 Ibidem, p. 151.

7 Mircea Eliade, Destinuri româneşti, apărut iniţial în „Vremea”, an X (1936), martie
22, nr. 430, p. 3; reprodus în volumul Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, ediţie
îngrijită, note şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996, pp. 343-344.
8 Ibidem, p. 345.
34
creaţie şi de stilistică: „Indiferent de ceea ce-i desparte, scriitorii români sunt
prezenţi cu întreaga lor fiinţă la evenimentul istoric ca şi la viaţa obştei”9. Mircea
Eliade precizează că una dintre cele mai importante îndatoriri şi misiuni ale unui
scriitor este să se preocupe „mai ales de ceea ce e ascuns, de ceea ce e încă latent
în jocul evenimentelor.
Scriitorul ar trebui să aibă rolul de clarvăzător, de profet, de anticipator”10.
În ceea ce priveşte articolul Sociologie românească, publicat în „Cuvântul”,
în 1933, aici se pune accentul pe calitatea revistelor ştiinţifice româneşti, dar şi
pe talentul cercetărilor, minuţiozitatea cu care aceştia adună datele, le analizează
şi le interpretează, iar mai apoi, le fac cunoscute marelui public: „Epoca aceasta
de romantism târzielnic (ţine de la Alecu Russo) a fost depăşită şi în sociologia
rurală românească, datorită în bună parte echipelor de monografişti, după cum
a fost depăşită în istorie (cu «Noua Revistă Istorică»), în lingvistică («Grai şi
Suflet», «Bulletin Lingvistique», în folclor («Arhiva de folclor»). Este o lichidare
pe toate fronturile a vechilor valori şi metode”11.
Continuându-şi ideea de unitate culturală a spaţiului românesc, în articolul
Protoistorie sau Ev Mediu, publicat în revista „Vremea”, Mircea Eliade stabileşte
concluzii privitoare la tradiţiile străvechi ale neamului nostru: „România […]
a avut o preistorie egală, dacă nu superioară neamurilor din fruntea Europei
şi creatoare de cultură. […] Protoistoria ne aşează pe picior de egalitate cu
seminţiile germanice şi latine… […] Aici, pe pământul nostru a crescut un
«fenomen originar». Aici s-au manifestat simboluri, s-au transmis tradiţii.
Lucrurile acestea, de un mediocru interes acum treizeci-patruzeci de ani, au
ajuns astăzi de mare preţ. Originea unui simbol preţuieşte cât descoperirea unei
dinastii de faraoni. Precizarea leagănului unui popor interesează mai mult ca
descifrarea unui manuscris medieval”12.
Este important să subliniem prezenţa în scrisul lui Mircea Eliade a două
repere fundamentale: Vasile Pârvan şi Lucian Blaga. Dialogurile, realizate în
subtext, sunt mereu legate de fondul spiritualităţii româneşti.
9 Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice,
Bucureşti, Editura Minerva, 1992, pp. 156-157.
Mircea Eliade, Cultura scriitorului, apărut iniţial în „Viaţa literară”, an X (1935),
10 ��
decembrie 15 - ianuarie 1936, p. 1; reprodus în volumul Mircea Eliade, Profetism românesc.
2. România în eternitate, [volum alcătuit şi îngrijit de Nicolae Georgescu], Bucureşti,
Editura Roza Vânturilor, 1990, p. 146.
Mircea Eliade, Sociologie românească, apărut iniţial în „Cuvântul”, an IX (1933),
11 ��
august 10, nr. 2978, p. 1; reprodus în volumul Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de
etnologie şi mitologie, ediţie şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, studiu introductiv
de Petru Ursache, Iaşi, Editura Junimea, 1992, p. 275.
Mircea Eliade, Protoistorie sau Ev Mediu, apărut iniţial în „Vremea”, an X (1937),
12 ��
octombrie 17, nr. 509, p. 9; reprodus în volumul Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii
de etnologie şi mitologie, ediţia menţionată, pp. 187-188.
35
Despre acest fond autohton al spiritualităţii româneşti, Mircea Eliade
vorbeşte şi în studiul De la Zalmoxis la Gengis-Han13 din 1970 şi în Comentarii
la legenda Meşterului Manole14 din 1943, unde analizează Mioriţa şi Meşterul
Manole, din perspectivă comparativă. „Dacă tradiţiile populare româneşti –
scrie Mircea Eliade în Memoriile sale – au păstrat o parte a moştenirii traco-
gete, aşa cum mă voi convinge ulterior, îmi părea că problemele proprii ale
istoriei şi filozofiei culturii româneşti trebuiau să fie dezbătute pe un alt plan.
În primul rând, creaţiile populare româneşti se articulează într-o perspectivă
mult mai vastă: ele nu erau numai româneşti, şi dimensiunile lor nu aveau nimic
«provincial», căci ele ieşeau în afara frontierelor româneşti”15.
Ideile proprii gândirii eliadiene privitoare la esenţa spiritualităţii româneşti
şi la importanţa culturii în viaţa unui popor, se întrezăresc în articolele Cultură
şi Între cultură şi alfabet, unde afirmă că „…nu trebuie să uităm că elementul
esenţial al unei culturi este ceea ce am putea numi natura sa centaurică. […] Nu
se poate trece uşor cu vederea asupra acestei naturi centaurice, asupra acestei
izbucniri organice de viaţă tumultoasă, de experienţă cosmică; ori tocmai
aceste rădăcini în viaţă şi în pământ creează o cultură”16. În concluzia primului
articol, Mircea Eliade face referire la ţara noastră, afirmând: „România, dacă e
să străbată în istorie, prin cultura ei autentică, centaurică, va străbate – nu prin
victoriile politice. Densitatea rasei prin entuziasmul centauric se măsoară, prin
elite, printr-un efort maxim concentrat către cât mai puţini oameni. O creaţie
culturală românească verifică însăşi virilitatea rasei noastre. […] Un singur om
de cultură este o verificare a virilităţii neamului. Zece milioane de semi-docţi
încă nu este”17.
În cel de-al doilea, autorul asociază cultura cu Natura însăşi, cu reîntoarcerea
la origini, la primordial, la începuturile Istoriei: „cultura este singurul mijloc de
reîntoarcere la natură; căci trebuie să fim cu multă luare aminte, reîntoarcerea
la natură nu înseamnă contopire, pierderea în natură, ci imitarea gestului na-
turii, asimilarea şi realizarea invitaţiei pe care ne-o face în fiecare clipă natura.
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile

13 ��
şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu,
ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980; ediţia a III-a, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1995.
Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meşterului Manole, cu o prefaţă de Mircea
14 ��
Eliade la ediţia princeps, Lisabona, martie 1943, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004;
reprodus şi în volumul Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie,
ediţia menţionată, pp. 55-144.
Mircea Eliade, Mémoire. I. Les promesses de l’équinoxe, Paris, Gallimard, 1980,
15 ��
p. 287; reprodus după Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei persona-
lităţi proteice, ediţia menţionată, p. 158.
Mircea Eliade, Cultură, în „Cuvântul”, an IX (1933), decembrie 16, pp. 1-2;
16 ��
reprodus în volumul Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, ediţia
menţionată, p. 198.
17 �Ibidem, p. 200.
36
Iar gestul esenţial naturii este tocmai acesta: creaţia continuă, creşterea, orga-
nismul (nu organizaţia).
Spun: cultura este o reîntoarcere la natură – în sensul că prin cultură natura
îşi capătă organicitatea şi unitatea în sufletul omului. O cultură creează analogiile
care descoperă aceeaşi viaţă, aceeaşi unitate, sub milioanele de forme care ne
înconjoară. O cultură nu rupe pe om de natură; dimpotrivă, ea îl integrează în
natură, căci prin analogii, prin simpatie, prin iubire omul descoperă unitatea,
experimentează comuniunea cu totul. […]
O cultură românească nu e mai puţin o cultură. Adică un primat necontenit
al lucrului spiritual. Adică un îndârjit efort pentru linişte, pentru creştere, pentru
creaţie”18.
Într-o altă serie de articole, autorul elogiază spiritele enciclopedice ale culturii
şi spiritualităţii româneşti cum sunt: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-
Motru, Lucian Blaga etc. Acestor personalităţi le dedică studii şi eseuri publicate
în presa românească şi adunate mai apoi în volume care constituie un reper
valoros în bibliografia oricărui critic şi istoric literar.
Alte dintre articole exprimă regretul lui Mircea Eliade că în România există
o criză a exegeţilor operelor româneşti importante, criticii români preferând
recenziile în locul monografiilor: „Nu ne-am deprins încă la truda unui singur mare
autor. […] Cine ni-l interpretează pe un Liviu Rebreanu, pe un Camil Petrescu,
pe o Hortensia Papadat-Bengescu? Unde putem găsi o bibliografie completă a
articolelor şi poeziilor lui Tudor Arghezi? În ce carte vom găsi introducerea cea
mai bună în opera lui Lucian Blaga? Cine ne va limpezi copleşitoarea importanţă
a lui Nae Ionescu în gândirea de după război şi în politica contemporană?”19. În
conştiinţa lui Mircea Eliade, aceste întrebări nu se doresc a fi retorice. Aşteaptă
răspunsuri şi, tocmai de aceea, tânărul publicist îi îndeamnă pe colegii săi de
generaţie să abordeze în studiile lor şi această nouă problematică a analizelor
critice dedicate scriitorilor importanţi din cultura română.
Mircea Eliade e de părere că pentru a putea participa activ la viaţa culturală,
spirituală şi socială a României, trebuie asimilată de fiecare om în parte tradiţia
Eminescu – Hasdeu – Iorga – Pârvan: „Peste aceste valori nu poate trece nimeni
dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe şi
fiecare dintre noi este obligat s-o facă, dar nu le poate renega”20. Aşadar, orice
Mircea Eliade, Între cultură şi alfabet, în „Cuvântul”, an IX (1933), decembrie

18 ��
23, pp. 1-2; reprodus în volumul Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi
mitologie, ediţia menţionată, p. 201-203.
Mircea Eliade, De la recenzie la critică, în „Vremea”, an VIII (1935), septembrie
19 ��
22, nr. 406, p. 6; reprodus în volumul Mircea Eliade, Profetism românesc. 2. România în
eternitate, ediţia menţionată, p. 121-122.
Mircea Eliade, Criza românismului?, în „Vremea”, an VIII (1935), februarie 10, nr.
20 ��
375, p. 3; reprodus în volumul Mircea Eliade, Profetism românesc. 2. România în eternitate,
ediţia menţionată, pp. 61-62.
37
om de cultură care accede la treapta desăvârşirii în domeniul său, trebuie să
stăpânescă şi să-şi consolideze mereu bazele culturii, adânc înrădăcinate în
tradiţiile spiritualităţii româneşti.
Bibliografie
1. ELIADE, MIRCEA, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative
despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu
şi Cezar Ivănescu, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980;
ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
2. ELIADE, MIRCEA, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ediţie
îngrijită de Mircea Handoca şi prefaţată de Monica Spiridon, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992 (textele apărute, între 1948 şi 1975, în publicaţiile exilului
românesc).
3. ELIADE, MIRCEA, Lucrurile de taină. Eseuri, ediţie îngrijită, note şi
prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996.
4. ELIADE, MIRCEA, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, ediţie
şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, studiu introductiv de Petru Ursache,
Iaşi, Editura Junimea, 1992; Comentarii la legenda Meşterului Manole, pp. 55-144.
5. ELIADE, MIRCEA, Profetism românesc. 1. Itinerariu spiritual. Scrisori
către un provincial. Destinul culturii româneşti, [volum alcătuit şi îngrijit de
Alexandru V. Diţă], Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990.
6. ELIADE, MIRCEA, Profetism românesc. 2. România în eternitate, [volum
alcătuit şi îngrijit de Nicolae Georgescu], Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990.
7. HANDOCA, MIRCEA, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi
proteice, Bucureşti, Editura Minerva, 1992.
Abstract
The destiny of Romanian culture and spirituality in Mircea Eliade’s view, an
attempt intelligently built to provide confidence in the destiny of Romania, and
Romanian culture. In the specific historical evolution of the Romanian people,
“almost all Romanian genius gave the best so far, given the level of folk creation, but
solidarity with folk spirituality horizon can not be consider today as an impediment,
as a lessening collaboration opportunities with true “major” European culture.
38
Contribuţia lui Romulus Vuia
la dezvoltarea etnografiei bănăţene

Pr. dr. VALENTIN BUGARIU
Cuvinte cheie: Romulus Vuia, etnografie, etnologie, folclor, Banat

Keywords: Romulus Vuia, ethnography, ethnology, folklore, Banat
Romulus Vuia reuşeşte pentru prima dată să impună disciplina etnografiei

româneşti în învăţământul superior românesc. Opera sa bazată pe cercetarea
de teren izbuteşte să delimiteze etnografia de celelalte două ştiinţe apropiate:
etnologia şi folclorul. Pentru învăţatul bănăţean etnologia urmăreşte studiul vieţii
şi civilizaţiei popoarelor în mod sistematic şi comparativ, în timp ce folclorul se
ocupă numai de cultura spirituală1.
Creator al etnografiei ca disciplină independentă2, Romulus Vuia s-a născut
la 28 ianuarie 1887 la Comloşu Mare, jud. Timiş. Primele clase le-a urmat la
şcoala confesională din localitate, primele patru clase de liceu la Orăştie, iar
următoarele la Şcoala Normală din Timişoara unde la 9 decembrie 1906 a obţinut
Diploma de Bacalaureat, nr. 1669, eliberată de Liceul de Stat din Budapesta.
Studiile superioare le-a continuat la Şcoala Normală Superioară din Budapesta
între 1907-1910 unde a obţinut diploma de profesor, nr. 1294 din 8 iunie 1910 şi
Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj, secţia geografie cu istorie obţinând
în 1921 Diploma de Licenţă în geografie cu istorie nr. 7. În iunie 1924 Romulus
Vuia susţine cu ,,magna cum laudae” primul doctorat în geografie cu istorie
la Facultatea de Ştiinţe din Cluj cu teza Pădureni şi Ţara Haţegului. Studiu
1 Mihai Pop, Prefaţă la vol. Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, vol. I, Ediţie
îngrijită de Mihai Pop şi Ioan Şerb, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. VIII-IX. (Se va
prescurta în continuare Studii de etnografie…).
2 Simona Munteanu, Ioan Toşa, Contribuţia lui Romulus Vuia la dezvoltarea etnografiei
româneşti ca ştiinţă independentă, în vol. Simpozion omagial ,,Romulus Vuia şi demografia
Românească” 1922-2007, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 60. (Se va prescurta
în continuare Contribuţia lui Romulus Vuia…).
39
antropogeografic şi etnografic. În scopul perfecţionării urmează în 1910 şi 1911
cursurile de etnografie şi antropologie ale profesorului Felix van Luschan de
la Universitatea berlineză. Paralel cu temele teoretice, încă din timpul studiilor
de la Budapesta şi mai apoi de la Berlin se iniţiază în problema etnologiei şi
muzeografiei la Muzeul Etnografic din Budapesta şi Museum für Völkerkunde
din Berlin.
Cariera didactică şi-a început-o în 1910 la Şcoala de Comerţ din Haţeg, la
1 octombrie 1920 a fost numit asistent la Institutul de Geografie al Universităţii
din Cluj, apoi şef de lucrări (1921), iar în 1926 a fost numit profesor la Catedra
de etnografie şi folclor a Universităţii din Cluj până la pensionarea forţată din
19473.
Aşa cum cercetarea în viziunea lui Vuia era strâns legată de munca de teren,
aşa şi activitatea sa didactică era împletită cu cercetarea ştiinţifică. În 1922 a fost
numit în Comisia Fundaţiei Culturale ,,Principele Carol”, comisie care trebuia să
facă propuneri în vederea înfiinţării unui muzeu etnografic la Cluj. Romulus Vuia
a fost însărcinat să facă o campanie de cercetări şi achiziţii în Ţara Haţegului
şi Regiunea Pădurenilor, baza materială fiind asigurată de Ministerul Artelor,
care a pus la dispoziţie suma de 600.000 lei4. Între 1923 şi 1927 a fost secretar
şi arhivar la Societatea Etnografică Română. Totodată a mai fost membru şi
a altor societăţi: Societatea de Atropologie şi Preistorie din Berlin; Societatea de
Ştiinţe din Cluj; Societatea Regală Română de Geografie şi Societatea Română
de Antropologie.
Spre sfârşitul vieţii în 1955 a fost încadrat ca cercetător principal la Secto-
rul de Etnografie al Academiei Române, iar în 1957 şef al Secţiei de Etnografie
a prestigioasei instituţii până la trecerea la cele veşnice în 1963.
După Romulus Vuia, domeniul etnografiei are următoarele capitole:
VIII. Partea sistematică, sau etnografia generală, care stabileşte condiţiile
generale în care se dezvoltă viaţa popoarelor şi civilizaţiei lor.
IX. Civilizaţia materială sau etnografia specială, care cercetează grupările
etnice pentru a stabili nota specifică şi comună din viaţa şi cultura fiecărei
grupări.
X. Cultura spirituală sau folclorul, care îmbrăţişează tradiţiile actuale din
viaţa popoarelor5.
În analiza etnografiei bănăţene am apelat la studiul Satul românesc din
Transilvania şi Banat. Studiu antropogeografic şi etnografic (1945), lucrare
considerată de literatura de specialitate a fi operă fundamentală6. Autorului îi
datorăm şi cea mai amplă analiză a tipologiei satului românesc stabilită după
următoarele criterii: a). planul satului; b). construcţia internă a lui; c). raportul
3 Simona Munteanu, Ioan Toşa, Contribuţia lui Romulus Vuia…, p. 66.
4 Simona Munteanu, Ioan Toşa, op. cit., p. 63.
5 Simona Munteanu, Ioan Toşa, op. cit., p. 71.
6 Mihai Pop, op. cit., în Studii de etnografie…, p. XIV.
40
dintre uliţe şi case; d). proprietatea; e). ocupaţia locuitorilor; f). poziţia geografică
a satului; g). mărimea aşezării; h). forma exterioară şi aspectul tipic al satului7.
Pionier al etnografiei româneşti, Vuia a stabilit principalele tipuri de sate
pentru aşezările din Transilvania şi Banat8, cercetează diferite aşezări din toate
zonele şi subzonele etnografice ale Banatului, aşă cum sunt ele prezente în
etnografia românească:
1. Zona Banatului înalt, care cuprinde satele din vestul Munţilor Poiana
Ruscă şi culmile Carpaţilor Meridionali, începând din Munţii Retezat şi până la
Dunăre, iar spre vest până în Câmpia Banatului. În cuprinsul lor distingem cinci
subzone.
a. Subzona Podişului Lipovei, care cuprinde satele din podişul cu acelaşi
nume, între Mureş şi Bega.
b). Subzona Caransebeş care cuprinde satele din bazinul mijlociu al Timişului
şi de pe valea Bistrei.
c). Subzona Reşiţa, care cuprinde satele care gravitează spre acest important
centru.
d). Subzona Almăjului, care cuprinde satele din depresiunea cu acelaşi nume.
2. Zona Câmpiei Banatului, care cuprinde satele din vestul Banatului înalt9.
Însemnările etnografice ale profesorului Vuia îndeplinesc două funcţii
fundamentale în cercetarea etnografică românească: prima este cea de informare
asupra zestrei materiale a poporului român compusă din casă la care se adaudă
celelalte acareturi şi bineînţeles sălaşul sau hodaia şi celelalte clădiri care
compun centrul civic (biserică, şcoală, primărie, birt ş.a.m.d.). Iar cea de-a doua
este aceea a portretizării gospodăriei ţărăneşti din perioada interbelică.
Ridicarea unei case primea în gândirea tradiţională românească valenţe
cosmice. Când se ridică o casă, se caută întotdeauna locul cel bun, care trebuie
să fie uscat, însorit şi înălţat spre deosebire de locul rău, socotit a fi mlaştina10.
Arhitectura unei comunităţi poate fi înţeleasă în primul rând după spaţiul
geografic (munte, deal ori şes) dar şi după factorul administrativ şi politic. Astfel
că din perioada colonizărilor avem satul de-a lungul drumului caracteristic
pentru satul din Banat şi Transilvania.
Prima categorie de sate este cea cu case izolate (împrăştiate), Vintilă
Mihăescu le numeşte sate ,,risipite”. Exemplul cel mai elocvent dat de Vuia este
cel al comunei Cornereva (jud. Caraş-Severin). Asupra acestui sat au fost făcute
mai multe sondaje de teren care au vizat atât etnografia (casa, sălaşul, ocupaţia
locuitorilor), cât şi folclorul. Caracteristica acestor aşezări este în forma cea mai
7 Ion Vlăduţiu, Etnografia românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 124.
8 Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1978, p. 87. (Se va prescurta în continuare Etnografia poporului…).
9 Valer Butură, Etnografia poporului…, p. 43.
Lidia Maria Gaga, Norme sociale şi atitudini individuale în obiceiurile de familie în
10 ��
Banat, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p. 39.
41
tipică: case răzleţe, răspândite pe o suprafaţă întinsă, fiecare familie având de
obicei proprietatea în jurul casei. Uliţa lipseşte, iar casele nu ţin seamă nici chiar
de drumuri; comunicaţia se face, în bună parte, pe drumuri sau cărări particulare,
ducând de la o casă la alta sau drumul public cel mai apropiat. Am putea spune
că lipseşte chiar satul, în forma lui concretă, de case adunate la un loc11. Ocupaţia
locuitorilor o reprezintă cultura extensivă a fâneţelor şi creşterea vitelor12.
Teritoriul comunei: 18.645 jug. Din pământul arabil: Animale:

100%
Pământ arabil: 7.323 jug. 40% Grâu: 640 jug. 9% Cai: 890 – cap.
Grădini: 2.007 jug. 11% Porumb: 3.800 jug. 52% Boi: 1.400
Păşune: 6.241 jug. 33% Secară: 783 jug. 10% Vaci: 2.805
Fâneţe: 2. 872 jug. 15% Orz: 670 jug. 9% Oi: 9.400
Păduri: 202 jug. 1% Ovăz: 1.200 jug. 17% Porci: 964
Teritoriu necultivat: - Cartofi: 140 jug. 2% Capre: -
Diferite plante: 90 jug. 1%
În categoria sălaşelor au fost identificate două modele: cele agricole şi cele

pastorale. Ambele tipuri erau locuite temporar.
Aceste tipuri de sate sunt răspândite în culoarul Timiş-Cerna, ca de pildă la
Dognecea, Cornea şi în reginea Porţii Orientale, în valea Pogănişului; în bazinul
Almajului; masivul Semenicului şi în regiunea muntoasă dintre Cerna şi Dunăre.
Încadrat categoriei satului împrăştiat regăsim alte două exemple:
a) cel al satului de vale, descoperit de Romulus Vuia: Şopotu Nou, sat mutat
după inundaţia din 1910 sus pe o platformă, un cătun la început, Stăncilova.
b) cel al satului de culme: Verendin (691 m.), Dumbrava (600 m.), Tâlvele
(691 m.), Tâlva Sibielu (787 m.), aşezate în sud-estul Semenicului.
Un alt tip de sat este cel de-a lungul râului, satul este astfel despărţit de
trecerea apei prin mijlocul aşezării, uliţele satului paralele sunt pe cele două
maluri. Ex: Hodoş (168 m.), Chizdia (158 m.), Honorici (170 m) şi Oloşag
(190 m.)13. Tot un alt tip de aşezare o reprezintă satul de-a lungul unui râu mai
mare cum ar fi Timişul sau Bârzava: Slatina-Timişului (315 m), Ilova (430 m.),
Sadova Nouă (464 m.), Armeniş (349 m.), Caransebeş (211 m), iar mai jos de
Lugoj: Boldur (111 m), Căpăt (111 m.) şi Racoviţa (105 m.), deasupra primei
terase a Timişului. Tot pe prima terasă, deasupra luncii, sunt aşezate şi comunele:
Romulus Vuia, Studii de etnografie…, p. 164.

11 ��
��
Romulus Vuia, op. cit., p. 167-168.
12 ��
��
13 � Op. cit., p. 197. Din păcate din volumul etnografic lipsesc paginile 191-196, pa-
gini care aprofundează acest tip de sat. (Volumul din biblioteca Universităţii de Vest din
Timişoara).
42
Răcăjdia (150 m.) pe valea Vraniului, precum şi Gătaia (110 m.), Şoşdea
(124 m) şi Berzovia (135 m.) pe valea Bârzavei14.
Opusul satului risipit este aşezarea îngrămădită. Planul comunei are o formă
circulară, formând un întreg bine închegat, străbătut în toate părţile de uliţi
întortochiate fără nicio ordine, încât ai impresia că uliţa a fost adusă la casă iar
nu casa a fost aşezată la uliţă. Din întreg planul comunei nu se desprinde un
sistem, sau mai rar, o axă principală.
În privinţa structurii, putem deosebi două variante:
a). satul îngrămădit cu tendinţa spre structura adunată;
b). sat îngrămădit cu tendinţa spre răsfirare15.
Cel mai bun exemplu de sat îngrămădit din Banat este cel al comunei Sacoşu
Mare din judeţul Timiş. Aşezarea cea mai tipică din toate satele de dincoace de
Carpaţi are o a doua caracteristică cea a sistemului de rotaţie a culturilor din
hotar, însuşire valabilă tuturor aşezărilor din această categorie16.
Teritoriul comunei: 8.723 jug. Din pământul arător: Animale:

100%
Pământul arător: 6.151 jug. 71% Grâu: 2.897 jug. 46% Cai: 809 cap.
Grădini: 599 jug. 7% Porumb: 2.800 jug. 45% Boi: 277
Păşune: 627 jug. 7% Secară: 26 jug. 1% Vaci: 386
Fâneţe: 450 jug. 5% Orz: 58 jug. 2% Oi: 4.189
Păduri: 408 jug. 5% Ovăz: 180 jug. 3% Porci: 418
Terit. necultivat: 488 jug. 5% Cartofi: 190 jug. 3%
Diferite plante: -
Necultivat (ogor): -
Satul de-a lungul drumului se deosebeşte printr-o regularitate excesivă:

o singură uliţă ca axă principală, pe firul căreia se înşiruie casele situate
perpendicular pe linia ei. Uliţele secundare lipsesc sau sunt extrem de rare17.
Acest tip de sat este rezultatul colonizărilor. Acum fiind efectuate şi lucrări de
canalizare, desecare a mlaştinilor, întocmirea planurilor localităţilor în funcţie
de mediu geografic, trasarea pentru curţi şi grădini, dezvoltând tipul de aşezare
pe plan geometric. Ca urmare majoritatea satelor bănăţene au planuri de formă
dreptunghiulară, unele apropiindu-se foarte mult de planul pătrat18.
14 �Op. cit., p. 227.

Romulus Vuia, op. cit., p. 199-200.
15 ��
��
16 �Ibidem, p. 202.
17 �Ibid., p. 213.
Ioan Viorel Popescu, Arhitectura casei bănăţene. Sec. XVIII-XX, Editura Eurostampa,
18 ��
Timişoara, 2009, p. 92.
43
Această variantă de sat o regăsim în Banat: Caransebeşul Nou (224 m.),
Dalci (324), Rueni (302 m.), Turnu (302 m.), Borlova (360 m), la răsărit de
Caransebeş, pe valea Sebeşului: Măru (417 m.) şi Marga (350 m.).
Din acest tip de aşezare a rezultat în timp satul format din două uliţe legate
prin ulicioare scurte perpendiculare. Exemple tipice sunt: Tapia (151 m.), Măguri
(138 m.), Cireşu (151 m.), Ohaba Mâtnic (221 m.), Ruginosu (226 m.) şi Cârpa
(248.).
Satul în formă de cruce dublă se găseşte cu precădere în valea Bistrei, în
culoarul de la Caransebeş şi valea Cernei, satele din sudul Semenicului şi cele
înşirate de-a lungul Dunării. Un astfel de sat este Brebu.
Un alt tip de sat este cel geometric de formă dreptunghiulară şi circulară. Satul
dreptunghiular este format dintr-o plasă regulată a cărei ochiuri sunt alcătuite
din dreptunghiuri clădite, încadrate în plasa uliţelor drepte. Casele sunt aliniate
aproape una lângă alta, cu o poziţie perpendiculară pe direcţia străzilor, ca la
sate, de-a lungul drumului. Uliţele sunt de obicei largi şi drepte, încât adesea, cu
o singură privire poţi pătrunde până la capătul celălalt al satului19. Exemple de
sate dreptunghiulare se pot găsi de-a lungul văii Begheiului şi Timişului până
în preajma Caransebeşului: Zăgujeni (187 m.), Jupa (190 m.), Vlădeni (275 m.),
Apadia (256 m.), Delineşti (266 m.), Ohabiţa (270 m.), Rugi (300 m.), Poiana
(326 m.), Soceni (300 m.), Târnova (401 m.) şi Zorlenţul de Jos (189 m.).
În regiunea cuprinsă între Timiş şi Mureş întâlnim un singur exemplar de sat
circular: Şarlota (Charlottenburg, 149 m.). Satul este situat circular în jurul pieţii
unde se regăseşte biserica şi alte câteva clădiri publice.
După ce clasifică tipurile de sate, cercetătorul Romulus Vuia se ocupă de
arhitectura locuinţei precum şi a materialului din care aceasta a fost zidită.
În curtea, ocolul sau oborul îngust în satele adunate sau dreptunghiular în cele
geometrice se regăsesc alături de locuinţă şi celelalte construcţii specifice:
şopronul pentru păstrarea fânului, grajdul pentru adăpostirea animalelor, şoprul
în care erau aşezate carul, plugul, buţile, căzile sau chiar nutreţul. În gospodăria
ţăranului român sunt alte trei construcţii care de astă dată păstrează recolta şi
alimentele: cămara, cotarca şi hambarul. Tot în curte se regăseşte cocina de vară
şi iarnă, ultima pentru îngrăşatul suinelor.
Casa unicelulară la începuturi în care se regăseau aşternuturile pentru dormit
dar şi vatra deschisă care încălzea locuinţa pe timpul iernii şi pentru gătit. Casa
cu cămară reprezintă cel mai vechi şi cel mai influenţat tip de case la românii din
Ardeal şi Banat.
Tipuri de case:
Casa are două încăperi, adică camera de locuit şi cămara aşezată alături,
având amândouă intrare deosebită, fie direct prin curte, fie prin târnaţ, un coridor
deschis dinaintea casei20.
Romulus Vuia, Studii de etnografie…, p. 231.

19 ��
��
Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, vol. II. Antologie de Mihai Pop şi Ioan
20 ��
��
44
Un alt tip de casă este cel cu tindă, în două sau trei încăperi înşirate de-a
lungul casei: casa de locuit, numită sobă, bucătăria numită cinda, casa cu focul
sau simplu foc şi cămara numită în judeţul Timiş clet21.
Ca material de construcţie erau folosite bârnele, împletitura de nuiele,
piatra, pământul bătut, văioaga şi cărămida. Banatul dezvoltă în acest sens şi
o tehnică care se regăseşte dealtfel şi în alte spaţii geografice locuite de români:
tehnica pământului bătut. În construcţia pereţilor de pământ se cunosc mai
multe procedee: 1). Pământ bătut cu maiul între cofraje şi scânduri; 2). Pământ
amestecat cu apă şi paie tocate sau pleavă sub forma unei paste, amestec cunoscut
şi sub numele de ceamur; 3). Bucăţi mari de pământ tăiate cu hârleţul şi puse una
peste alta în şiruri succesive (în zid)22.
Casa alături de celelalte spaţii destinate uzului gospodăresc şi animalelor
reprezintă o mărturie a bogăţiei spirituale a românilor. Contribuţia profesorului
şi cercetătorului Romulus Vuia una esenţială. Pionier al cercetării etnografice
româneşti pe baze ştiinţifice, Vuia reuşeşte să ofere contemporanilor iar peste
vremi nouă o adevărată frescă a organizării poporale româneşti din Banat.
Abstract
The opera of Romulus Vuia is based on the research field and ethnography
which manages to delineate the other two sciences nearby: ethnology and folklore.
For learning aims,ethnology studies life and civilization of people l, in a systematic
and comparative way, while folklore is dealing only with spiritual culture.
A pioneer of Romanian ethnography, Vuia, established the main types of villages
settlements in Transylvania and Banat, and researched various settlements in all
areas and subareas of Banat.

Şerb. Text stabilit de Florica Şerb, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 39. (Se va prescurta
în continuare Studii de etnografie II…).
Romulus Vuia, Studii de etnografie II…, p. 53.
21 ��
Nicolae Săcară, Valori ale arhitecturii populare româneşti, Editura Facla, Timişoara,
22 ��
1987, p. 44.
45
Bulgarii bănăţeni – între tradiţie şi cultură.
Scurt istoric

SIMONA MOCIOALCĂ
Cuvinte cheie: bulgari, bulgari din Banat, migraţia paulicienilor bulgari

naşterea, botezul, logodna, nunta şi înmormântarea.
Keywords: Bulgarians, Bulgarians from Banat, Bulgarian Paulicians
migration, birth, engagement, wedding and funeral
Bulgarii bănăţeni (bulgară: банатски българи, banatski balgari) numiţi şi

palkene, palchene, pavlicheni, paulicheni sau paulicieni), fiind cea mai veche
comunitate etnică bulgară din România, în număr de 6.466, sunt de religie
romano-catolică şi se trag dintr-un grup de paulicieni din nordul şi nord-vestul
Bulgariei (din împrejurimile Nicopole, Kiprovet, Svishtov). Aceştia locuiesc
în această regiune din secolul XVII. Limba vorbită de ei este o codificare a
dialectului bulgar oriental, cu multe caracteristici arhaice, la care se adaugă
influenţele lexicale din germană, maghiară, română şi sârbo-croată; în redarea
ei foloseşte o scriere proprie, bazată pe versiunea croată a ortografiei. Migraţia
paulicienilor bulgari în zona Banatului a fost consecinţa eşecului răscoalei
antiotomane de la Chiprovtsi (Chiprovăţ), din 1688 dar şi a repetatelor războaie
maghiaro-turce respectiv austro-turce.
Iniţial termenul de „pavlicheni” din vechile cronici bizantine din secolul al
VII–lea a fost dat unei erezii dualiste creştine însuşite de unele populaţii din
Asia Mică şi nordul Siriei, şi în timp, o parte dintre aceştia au venit în nordul
Bulgariei amestecându-se cu populaţia autohtonă.
Rezistenţa de-a lungul a peste 300 de ani a etniei bulgare din Banat s-a datorat
faptului că, deşi puţini, ei nu s-au lăsat asimilaţi de celelalte etnii, practicând
endogamia, păstrându-şi cu sfinţenie limba, credinţa, portul şi obiceiurile.
Obiceiurile bulgarilor sunt legate, aproape în întregime, de riturile bisericii
romano-catolice şi de sfintele sărbători din acest calendar. Alte obiceiuri sunt
legate de munca câmpului: obiceiuri la primul semănat, la seceriş, la transportat
46
şi treierat, şi de marile evenimente legate de viaţa omului: naşterea, botezul,
logodna, nunta şi înmormântarea.
Bulgarii din România sunt grupaţi în două comunităţi, distincte din punct
de vedere istoric şi organizatoric, prin aşezare geografică, religie, particularităţi
culturale şi dialecte specifice, soarta şi gradul de menţinere a caracterului lor
etnic: cea a bulgarilor bănăţeni, care sunt catolici şi cea a bulgarilor din Sudul
României (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea), care sunt ortodocşi. Cele două
comunităţi au în comun originea etnică, graiul, unele asemănări în cultura
tradiţională, şi în special, caracterul lor agrar.
Bulgarii bănăţeni (bulgară: банатски българи, banatski balgari) numiţi şi
palkene, palchene, pavlicheni, sau paulicieni), sunt cea mai veche comunitate
etnică bulgară din România, în număr de 6.466, sunt de religie romano-catolică
şi se trag dintr-un grup de paulicieni din nordul şi nord-vestul Bulgariei (din
împrejurimile Nicopole, Kiprovet, Svishtov). Aceştia locuiesc în această regiune
din secolul XVII. Limba vorbită de ei este o formă codificată a dialectului bulgar
oriental, ce păstrează multe caracteristici arhaice la care se adaugă influenţele
lexicale din germană, maghiară, română şi sârbo-croată, în redarea ei se foloseşte
o scriere proprie, bazată pe versiunea croată a ortografiei. După alte date, însă,
neoficiale, aproximativ 12.000 de bulgari locuiesc în Banatul românesc.
Paulicienii/pavlichenii bulgari sunt şi descendenţii celor 200.000 de
paulicieni armeni aduşi în Bulgaria de împăratul Imperiului Roman de
Răsărit, Ioan Tzimiskes. Despre aceşti „pavlicheni” se scrie în vechile cronici
bizantine din secolul al VII–lea. Iniţial, termenul de „pavlichean” a fost dat
unei erezii dualiste creştine însuşite de unele populaţii din Asia Mică şi nordul
Siriei. Aceştia, în opoziţie cu perceptele Bisericii Ortodoxe, au fost persecutaţi,
unii împăraţi bizantini trimiţând împotriva lor expediţii militare drept urmare
între secolele VIII – X contingente însemnate de pavlicheni au fost colonizate
în Tracia şi Macedonia, producându-se un proces de amestecare între ei şi masa
populaţiei bulgare, care nu trecuse încă la creştinism. Trebuie menţionat faptul
că prezenţa catolicismului în Bulgaria a început în anul 1330, când au fost
colonizaţi în nordul ţării saşi din Transilvania pentru a exploata zăcămintele de
cupru, argint, fier şi aur. În urma ocupaţiei maghiare, care a durat doar câţiva ani
(până în 1369), locuitorii din nord-vestul Bulgariei au fost supuşi acţiunilor de
convertire la religia romano-catolică.
Migraţia paulicienilor bulgari în zona Banatului a fost consecinţa eşecului
răscoalei antiotomane de la Chiprovtsi (Chiprovăţ), din 1688, dar şi a repetatelor
războaie maghiaro-turce respectiv austro-turce. Bulgarii din Ciprovţi, numiţi
ciprovceni, se îndeletniceu cu meşteşugurile şi grădinăritul, fiind şi aurari iscusiţi,
iar bulgarii din Nikopole şi împrejurimi, numiţi bulgari pavlicheni se ocupau cu
agricultura şi cu grădinăritul.1 Aceştia au trecut Dunărea în căutarea unui trai
1 *** Istoria minorităţilor naţionale din România, Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 2008, p.43
47
decent, în afara Imperiului Otoman, şi după lungi tratative cu autorităţile au
primit dreptul să se stabilească în Transilvania şi Banat, aflate sub stăpânire
austriacă la acea vreme. Centrul cultural al bulgarilor bănăţeni, Beşenova Veche
(Star Beshenov sau Stár Bišnov), cunoscută şi sub numele de Dudeştii Vechi,
locuită de 3.200 de suflete, a fost întemeiată în anul 1738. Vinga, este cel de-al
doilea centru important al acestei etnii, localitate întemeiată în 1741 de bulgarii
originari din Kiprovet şi de bulgarii pavlicheni din jurul oraşului Nikopole, din
satele Belene, Ores şi Trancevica.2
După eliberarea ţării lor, în urma războiului de independenţă din 1878,
mulţi bulgari din Banat s-au mutat în vestul Bulgariei, dar ulterior consecinţele
dramatice ale Primului război mondial au determinat pe unii să se se întoarcă
în Banat.
Rezistenţa de-a lungul a peste 300 de ani a etniei bulgare s-a datorat faptului
că, deşi puţini, ei nu s-au lăsat asimilaţi de celelalte etnii, practicând endogamia
pentru a-şi menţine naţionalitatea.3
Obiceiuri şi tradiţii ale minorităţii bulgare din Banat
Obiceiurile bulgarilor sunt legate, aproape în întregime, de riturile bisericii
romano-catolice şi de sfintele sărbători din acest calendar. De remarcat că de-a
lungul secolelor bulgarii pavlicheni au păstrat: limba, credinţa, obiceiurile şi
portul popular specific, ei au chiar şi un imn al lor. Portul popular l-au şi îmbogăţit
cu motive florale, zoomorfe, geometrice, ce fac costumul bulgăresc din Banat
un unicat în lume, dorit în colecţiile particulare şi muzeale de pretutindeni. Mai
trăiesc doar câteva femei care confecţionează aceste costume, realizate integral
manual, inclusiv vopsitul ţesăturilor. Doar pentru realizarea cămăşii populare
cu diferite motive, bunica, mama şi fiica trebuie să coasă două ierni. Carligatca
(opregul din fata) se ţese la război, opregul din spate (valnicul) e realizat dintr-o
ţesătura din fir subţire de lână, o pânză lunga de 20 de metri ce se pliază până
ajunge la un metru, iar diversele motive apar doar atunci când pânza este pliată.
La bulgari există credinţa că Dumnezeu este cel care dă boala, norocul şi
recolta bogată, deci într-un supranatural faţă de care voinţa şi puterea umană
sunt neputincioase, în acelaşi timp, mai există şi zicala menită să antreneze omul
într-o activitate utilă, aceea de a nu „Nu aştepta ca totul să pice din cer ”.4
Obiceiurile legate de munca câmpului
Obiceiuri la primul semănat: Pentru ca boabele de grâu să germineze,
înainte de însămânţare, seminţele de grâu se tratateză cu o pastă din var „varosva
zitutu” la care se adaugă o soluţie de piatră vânătă, iar la final se stropesc cu
2 ro.wikipedia.org/wiki/Bulgari_bănăţeni
3 Viorel Popescu, Evoluţia aşezărilor rurale din Banat, Ed. Waldpress, Timişoara,
2003, p. 58
4 Carol Matei Ivanciov, Obiceiuri şi tradiţii ale minorităţii naţionale bulgare din Banat,
în Analele Banatului-Etnografie, vol. III, 1997, p. 236
48
apă sfinţită. Putem vorbi deci, atât de o abordare ştiinţifică (tratarea cu soluţiile
respective pentru ca boabele să nu fie mâncate de dăunători) cât şi despre un act
de implorare a divinităţii (stropitul cu apă sfinţită).
Înainte de a fi duse la câmp, seminţele se păstrează în saci, în care se pun
câteva flori din coroniţa făcută la sărbătoarea sânzienelor şi puţin grâu zdrobit.
Ba mai mult, pe vremuri, înainte de a se merge la semănat se arunca pe acoperiş
fie o batistă roşie, fie o basma înflorată cu chenar roşu, zicându-se: „Taj da bandi
carvenu zitutu na letu” „Aşa să fie de roşu grâul la vară” . Trebuie remarcat, aici,
că se face referire la grâul de Cenad, mai special, care la coacere are culoare
roşiatică, şi care este folosit şi astăzi în acele locuri .5
Abia când se considera că ajung semănătorii la câmp se închide poarta în
urma lor. Se crede astfel că nici sămânţa nu se va închide, germinarea va avea
loc cu succes, iar recolta va fi bogată.
Înainte de începerea semănatului se aprinde pe terenul respectiv un foc „ca
să nu se ardă grâul”(„za da ni preplani zitutu”) şi să nu vină un soare puternic şi
să distrugă boabele lăptoase, sau spicul. Pe acelaşi considerent, în prima zi de
semănat nu se face focul în casă până la prânz. Nici un gospodar care a început
semănatul nu înstrăinează nimic din locuinţa sa, şi nu nici nu împrumută cuiva
ceva pentru a nu-şi da norocul din gospodărie („za da ni si date srecata”).6
Obiceiuri de seceriş Femeile leagă snopii cu firele de papură aduse de
bărbaţi din bălţile din împrejurimi. Se crede că necuratul ar putea fi pe aproape,
la pândă, şi din această cauză, numai bărbaţii strâng mlădiţele de papură purtând
la ei cornul unui berbec negru, şi astfel femeile vor rămâne pure.
După seceriş se lasă puţin grâu nesecerat „Barba lui Dumnezeu” („Brada”)
care se împleteşte cu o fâşie de pânză roşie obţinându-se o coroană. Uneori se
realizează o împletitură dreptunghiulară, asemănătoare unei rogojini, iar la una
din capete atârnă paiele cu spice ca nişte ciucuri. Împletitura se face de 2 femei:
o tânără ce are cel puţin un copil, şi o bătrână, pentru ca rodul de anul viitor să fie
la fel de bogat. La aceste activităţi participă şi o fetiţă care vine pe câmp doar ca
să cunoască acest obicei, pentru a-l aplica şi ea la rândul ei, în propria familie.
Dacă într-o gospodărie nu sunt cele trei tipuri de femei de vârstă diferită, ele
se pot împrumuta şi de la vecini.
La întoarcerea de la seceriş, se cântă, şi coroniţa împletită se poartă pe
cap de către o secerătoare, ce rămâne în picioare în căruţă. Când ajung acasă,
în curte, secerătorii sunt întâmpinaţi de o femeie bătrână din familie, care nu
a particiapat la muncile agricole şi care aruncă peste ei boabe de grâu.
După terminarea secerişului, în casa fiecărui gospodar se sacrifică un cocoş ca
simbol al virilităţii şi al rodului bogat, din care apoi e pregătită o cină festivă.
Coroniţa împletită pe câmp se păstrează până la secerişul următor aninată în
soba mare. De asemnea se culeg dintr-un spic al coroniţei câteva boabe care
5 Ibidem, p. 237
6 Ibidem
49
se aruncă în fântână pentru ca rodul să fie bogat şi să umple casa paulicheanului
aşa cum apa umple fântâna (fântâna este considerată un element sacru). Foarte
multe ritualuri se fac în jurul fântânii; lângă fântână nu e bine să te cerţi sau să
spui lucruri necuvincioase.
Obiceiuri la transportat şi treierat: În carul în care se transportă primul
snop de grâu se pun şi bucăţi de pâine şi se rosteşte: „Boze, blaguvsvi toze rod
da se prebere u duma” adică „Doamne, blagosloveşte această recoltă ca să se
adune în casă”7, formulă folosită anterior, şi la punerea primului snop pentru
treierat. O bucăţică de pâine se aruncă şi în fântână cu următoarele cuvinte:
„Ga se svarsi udata u gjarane tugazi da se svarsi zituta na tavane”(Când se va
termina apa în fântână, atunci să se termine grâul în pod”), la măcinarea grâu-
lui nou.
De menţionat că cele mai multe obiceiuri sunt legate de cereale şi mai ales
de grâu, considerat ca fiind o plantă sacră. Doar la cultivarea dovlecilor mai
putem vorbi de un ritual şi anume acela de a pune un copil să se rostogolească
spunându-se: „Aşa de mari să crească şi dovlecii”.
Date importante, interdicţii, obiceiuri şi sărbători religioase
Se ţine seama şi se reţin din calendar doar datele când trebuie achitată o
datorie, data naşterii şi data morţii. Acestea două din urmă se treceau în trecut pe
ultima pagină a cărţii de rugăciuni împreună cu numele persoanei, acestea fiind
transmisibile, după ele se putea elabora o genealogie exactă. Activitatea zilnică
se raportează întotdeauna la denumirea sărbătorilor religioase sau laice.
Paulichenii consideră că în fiecare lună sunt câteva zile nefaste, ghinioniste,
pe care femeile le ştiu şi le transmit fetelor: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 11 în ianuarie, 11 şi
17 în februarie, şi 13, 14, 15, 17, 18, 24 în martie. 8.
În zilele respective nu este indicat să se facă învoieli, să se înceapă o
activitate importantă, şi nici să se zămislească un viitor copil.
Joia şi vinerea de la joia Paştilor până la Înălţarea Domnului nu se pun cămăşi
albe la uscat afară pentru ca să nu cadă grindina şi bruma.
Vinerea nu se toarce şi nu se ţese pentru ca oile să nu se îmbolnăvească. Ca
să nu aibă dureri de cap, fetele nu împletesc şi nici nu se spală pe cap în această
zi.Vinerea şi duminica nimeni nu-şi taie unghiile, cei care o vor face ar putea
avea o agonie prelungită „Moglu zi taglis”.
Sâmbăta nu se seamănă pentru că cele semănate vor înflorii dar nu vor lega
rod. În zilele de luni ale lunii martie nu se spală rufe, şi nu se taie lunea porcii,
pentru ca primul copil să trăiască.
De Anul Nou, în zori, gazda îşi sorcoveşte animalele din grajd, cocină şi
curte cu o nuia de dud sau măr, simplă fără podoabe sau înflorituri. În trecut, la
sorcovit, mergeau numai copii celor săraci, şi feciorii numai pe la casele fetelor.
7 Ibidem, p. 238
8 Ibidem, p. 239
50
În Ajunul Anului Nou (31 decembrie), toată familia trebuie să fie acasă,
excepţie făcând doar soldaţii, pentru ca familia să nu se departă de membrul
respectiv.Se găteşte piftie pentru că porcul scormoneşte să-şi găsească norocul,
şi nu se taie găini ca acestea să nu împrăştie din gospodăria omului; eventual
se poate consuma carne de bibilică sau de gâscă. Se mai fac gogoşi ca anul să
fie bogat, o bătrână merge prin casă şi anexe peste tot, spunând rugăciuni; nu
se lucrează şi nici nu se frământă aluat pentru pâine, nu se dă, şi nici nu se cere
împrumut. După ce lumea iese de la vecernie, se uită din ce direcţie bate vântul
(la Vinga): dacă bate dinspre nord, anul va fi secetos, dacă bate din sud, anul va
fi ploios.9 Vor muri multe femei în anul ce vine, dacă moare o femeie dar se vor
naşte multe fete, dacă cineva va aduce pe lume o fetiţă chiar de Anul Nou.
În noaptea Ajunului este interzis să se intre în grajd, pentru că în această
noapte caii vorbesc între ei. Credinţa populară este că doar caii zmeilor pot
vorbi, aceştia având putere supranaturală ajung în orice grajd şi intră în contact
cu semenii lor. Pentru ca nici un membru al familiei să nu facă pojar în tot cursul
nopţii în cuptor se face focul. Mai există un obicei frumos la bulgari, legat de
vârstă, cei care în anul respectiv au împlinit 50 de ani, sunt sărbătoriţi, în cinstea
lor se ţine o liturghie, se întâlnesc festiv, fac poze, petrec; deasemenea la ultima
liturghie din an se anunţă câţi copii s-au născut, câţi tineri s-au cununat, şi câţi
au murit în anul care a trecut.
Băieţii de vârstă mică cântă:
Sorcova
Sorcova, sorcova, Turmă mare de oi,
La anul şi „La mulţi ani!” Ladă plină cu bani,
Tot în viaţă sănătoşi Casă plină cu copii,
Spic mare în lan, Cocină plină cu purcei,
Ciorchine în butuc, Câte fire de paie,
Colac alb pe laviţă. Atâtea bancnote.10
Repertoriul făcăilor e puţin mai diferit:
I. Gazdă, gazdă scoală-te,
Că se crapă zorile.
Gazdă, gazdo scoală-te,
Primeşte colindători.
Gazdo, gazdo, deschide,
Şi în curte ne primeşte.
Vă dorim An Nou cu noroc
Vouă şi fetelor voastre.
9 Manea Anton, Breştea 150 de ani, Monografie, Editura Helicon, Timişoara, 1997,
p. 204
10 Ibidem, p. 202
51
Această ceată de flăcăi,
De flăcăi denteni.
Pe la case colindă
Pe fete caută
Să le sorcovească
Pe spinarea voinică.
Să crească în pace
Ca garoafa înourată,
S-o ceară mulţi flăcăi
Breşteni şi denteni,
Să ţese la război.
II. Când o caută flăcăul
Să fie prima la joc,
S-o laude mahalaua,
Că-i fată harnică
Şi la trup transpirată,
Şi-mpletiră la o pleată,
Dintre noi un băiat s-aleagă.
Să fie nevastă vrednică,
Veselă şi glumeaţă.
Sorcova, sorcova!
Fată frumoasă voinică,
Să trăiască şi tatăl său
Că ne dă plosca acu.
Să trăiască şi maică-sa,
Toată casa, toţi fraţii,
Bunicul, bunica şi averea.
Pivniţă plină, podul plin!
III. Sorcova, sorcova,
La anul şi „La mulţi Ani!”
Tot în viaţă sănătoşi,
Sorcovim, sorcovim
Tot în fugă, tot în fugă
Hai să bem şi noi
Rachiu de la voi.
IV. Nu ne trebuie nuci,
Nu ne trebuie nici lei,
Nu ne trebuie tolbă,
Nu ne trebuie cârnaţi,
Ci ne trebuie astă fată.
La anul şi „La mulţi Ani!”
Daţi-ne fata voastră”11
11 �Ibidem, p. 204
52
Sfinţirea focului (5 ianuarie). Focul din casă se aprinde cu cărbunii din
cădelniţă. De Boboteză (6 ianuarie), preotul merge la sfinţit, din casă în casă,
împreună cu cantorul (crâsnicul) şi 6-7 copii. Preotul mai primea în trecut bani,
ouă, cârnaţi şi slănină, iar copii primeau numai bani. În această zi se ţine, cu lău-
tari, şi prima şezătoare din noul an. La Vinga, după ce iese preotul, se mătură să
iasă purecii din casă.12 La începutul anului are loc „Sărbătoarea Celor Trei Crai”.
De remarcat că între Crăciun şi Bobotează nu se fierbe fasole, nu se spală rufe, iar
între Sf.Lucia şi Bobotează nu se toarce pentru „ca să fie alungată boala rea.”13
Sf.Vichentie (Vinţi), pe 22 ianuarie, este sărbătoarea viilor; dacă în această
zi picură streşinile, se zice că va fi mult vin.
La „Miezul iernii” („Srecć zima”), se sărbătoreşte trecerea sfântului Paul la
catolicism (25 ianuarie), apoi urmează Schimbarea la faţă (28 ianuarie). După
credinţa populară dacă până la această dată n-a fost frig, zilele următoare vor
fi foarte friguroase şi invers.Tot în această perioadă se anticipează care va fi
preţul porcilor la primăvară, în funcţie de seninătatea dimineţii. Se zice că dacă
dimineaţa este senină, primăvara porcii vor fi ieftini - o dimineaţă senină este
consecinţa unei nopţi foarte geroase care ar putea fi putut provoca îngheţarea
culturilor şi deci hrana porcilor la primăvară, în acest caz, ar fi mai scumpă.
Dacă cerul este senin numai înainte de masă, porcii vor fi mai scumpi numai în
prima jumătate a anului, dacă este senin numai după masa, atunci porcii vor fi
mai scumpi numai toamna.
Sfinţitul lumânărilor (2 februarie) este o mare sărbătoare religioasă; la
biserică, lumânările sunt sfinţite şi apoi păstrate de către femei în casă şi folosite
numai în cazuri grave: boală, trăsnet, agonie şi moarte. În această zi se împletesc
„gjardánćita”, nişte şnururi din aţă albă şi roşie care se leagă la lumânări, la
mâini, degete, simbolizând focul şi viaţa lungă.Sunt purtate mai ales de copii
sau tineri, încă şi astăzi, până la vopsitul ouălor de Paşti, când sunt aruncate în
foc.14 Obiceiul este asemănător cu legenda Martenitei-mărţişorul bulgar- care
este foarte veche, datând din perioada hanului Asparuh, cel care i-a condus pe
bulgari pe teritoriul actualei lor ţări, în anul 681. În timp ce sora hanului, Huba şi
fratele său Boian erau prizonieri, Asparuh le-a trimis un şoim legat cu o aţă albă
pentru a-i anunţa că-i va ajuta să evadeze. În timpul evadării, însă, Boian a fost
ucis de urmăritori, şi Huba a dat drumul şoimului care avea legat de picior firul
de aţă albă înroşit de sângele fratelui să, astfel că în jurul datei de 1 martie 681
Asparuh, îndurerat, a poruncit ostaşilor să poarte un fir de lână albă şi unul de
lână roşie pentru a-i feri de necazuri. Mărţişorul bicolor sau multicolor, a fost un
talisman şi în civilizaţiile arhaice; albul şnurului reprezintă femeia, simbolizând
viaţa lungă, iar roşul reprezintă bărbatul, respectiv forţa fizică. De cele două
12 Ibidem, p. 205
13 Ibidem
Carol Matei Ivanciov, Obiceiuri şi tradiţii ale minorităţii naţionale bulgare din
14 ��
Banat, în Analele Banatului-Etnografie, vol. III, 1997, p. 239
53
fire răsucite în trecut se puteau agăţa monede, păr din coada calului, mărgele,
usturoi, carcase de melci, purtate de oameni împotriva spiritelor rele. În alte
comunităţi bulgare, aceste mărţişoare se dau în martie. Şi la bulgarii bănăţeni
este valabilă credinţa legată de urs: dacă e soare şi îşi vede umbra, se întoarce pe
partea cealaltă, şi va mai fi frig timp de 40 de zile.
Începând cu Sf.Blajius (3 februarie) până la joia dinaintea „Lăsatului de sec”,
când se numără ghemurile toarse în timpul gostiei, se invită rudele între ele.
De Sf. Matei (25 februarie) nu se lucrează şi există credinţa că, dacă Matei
găseşte gheaţă o sparge cu barda, iar în caz contrar o va face. „Joia grasă”,
joia dinaintea „Lăsatului de sec” este ziua în care familia se adună şi invită
pe logodnic în gostie, apoi seara tinerii merg la şezătoare.15
Baba Marta (1 martie), ca şi Baba Dochia personifică primăvara, şi după
obicei se aprind pe străzi, la răscruci, focuri în jurul cărora se fac glume şi se
joacă, spunându-se: „Ujuju Baba Marta, as tébe dnés ti méne utre” - „Uiuiu
Baba Marta, eu azi pe tine (te încălzesc), tu mâine pe mine” precum şi alte
cântece şi urări pentru un an îmbelşugat şi pentru sănătate.16 Este un ritual magic,
de invocare, ca omul să poată aduce timp frumos în luna martie. Tăciunii ce
rămân după stingerea focului se pun în casă pentru ca „ să se ardă purecii”17.
Se fac întreceri între străzi, cine va aprinde focul şi cine va avea focul cel mai
înalt. Copiii sar prin acele părţi ale focului unde acesta e mai mic. Pentru a
preveni incendiile, focurile se aprid la intersecţii, cu toate acestea, din precau-
ţie, a început să fie interzis acest ritual.
Începând cu Sf.Iosif (19 martie) se pot săpa grădinile, şi semăna zarzava-
turile. La începutul primăverii (21 martie), cioturile de la tuleiul tăiat sunt
adunate şi strânse. La 25 martie se fac leagăne şi scrâncioburi, iar după masa
tinerii se dau în ele ca să fie mari şi munca mai uşoară pe tot parcursul anului.
Fărśangii (Fărşang) se desfăşoară doar 3 zile, duminica lunea şi marţea de
dinaintea postului mare al Paştelui când se organizează carnaval, mascarade,
jocuri şi teatru popular, dar sătenii îşi pregătesc din timp repertoriul, glumele
şi şotiile pentru ca veselia să fie mare. Tinerii se duc la şezătoare, iar vârstnicii
beau vin şi ţuică fiartă fie la marginea şanţului, fie pe băncile din faţa casei,
sau chiar în picioare, în stradă. Logodnicii se plimbă prin sat în căruţe frumos
împodobite cu pişchire şi zurgălăi, trase de patru cai, îşi vizitează rudele, care îi
primesc cu mare cinste la un ospăţ, şi le fac cadouri. Se maschează doar tinerii
căsătoriţi şi cei între două vârste, înnegrindu-şi faţa cu funingine, înfăşurându-
şi faţa în diferite voaluri şi pânze, sau purtând difertite măşti, şi se alege cea
Manea Anton, Breştea 150 de ani, Monografie, Editura Helicon, Timişoara, 1997,
15 ��
p. 205
Agata Peiov şi Ecaterina Mirciov, Datini şi obiceiuri de primăvară la comuni-
16 ��
tatea bulgară din Banat în Analele Banatului-Etnografie, Vol. III, 1997, p. 246
17 Ibidem
54
mai „frumoasă” mască. După datină fiecare cartier al comunei are o casă de
şezătoare, iar tinerii mascaţi în: Sfarmă piatră (izmene şi cămaşă largă umplută
cu paie, iar în jurul gâtului o salbă de ardei capia); hornar, cetăţean turmentat, urs
(un cojoc întors pe dos), şi foarte rar, fiind detestat, satana, vizitează toate
şezătorile. Se mai fac şi travestiri în hainele genului opus, şi spre a crea o
confuzie şi mai mare, cei travestiţi vorbesc într-o limbă străină (mai ales
în trecut, paulichenii datorită vecinilor cunoşteau până la trei limbi, în afară de
cea maternă: română, maghiară, sârbă).
În timpul acestor sărbători gazdele primesc pe toată lumea, şi în mod special
logodnicii, gătind variat, dar fără sărmăluţe, pentru a nu fi grâul cu pălămidă.
Cina de marţi seara e foarte consistentă, stropită din belşug cu ţuică şi vin, fiindcă
apoi se intră în post. Seara, se organizează şezători pentru tineri şi baluri pentru
cei căsătoriţi. De Fărśangii urmează programe cultural-artistice la Căminele
Culturale din localităţi, şi „colindul” mascaţilor (mošule) prin sat, călare sau cu
căruţa. La ocolitul satului tinerii cântă:
Farschang fraţilor e-acu,
Dragii mei vă veseliţi,
De trei ori satul ocoliţi,
La şezătoare vă opriţi,
Pe iubită s-o priveşti.
Farschangul trei zile o să ţină,
Marţi noaptea se termină.
Pişchinele pe cai atârnând,
Iar cergile pân-la pământ.
De trei ori satul ocolesc,
La şezătoare mă opresc.
Vino, frate tu la horă.
Şi de umeri tu mă prinde,
Mi-e inima de bucurie plină iară
Că vine tânăra primăvară.
Tu nevastă pe cel mic
Pune-l să bolobosească.
Farschang fraţilor e acu
Veseliţi-vă dragii mei!18
În zilele fărşangului se umple un vas cu apă, în care se pun monede, iar
copiii, spre deliciul lor, le scoat cu limba („urborenji”). Familia verifică cât
sunt de perseverenţi micuţii, fiindcă banul şi averea repezintă pentru paulichean
truda de o viaţă, chiar a mai multor generaţii, şi copiii trebuie de mici învăţaţi
să preţuiească şi să cunoască valoarea banilor.
18 �Ibidem, p. 209
55
De Miercurea Curată („Cista sreda”) sau Miercurea Cenuşie cum o
numesc bulgarii din Vinga începe postul care ţine 40 de zile, se merge la biserică,
unde copiii şi vârsnicii se „pepelejat” - sunt unşi pe frunte de către preot cu cenuşă
spunându-se „Spumeni se čeleć, ci pepili si bil i pépelj za badiš” - „Aminteşte-ţi,
omule, că praf ai fost şi praf vei deveni”.19 Pe timpul postului, miercurea, vinerea
şi sâmbăta nu se permit nici lactatele, şi sunt interzise petrecerile, logodnele,
nunţile, cântecele şi muzica.Vesela folosită până atunci se pune deoparte şi se
ia alta, deasemenea şi cârpa de vase, se înlocuieşte cu una nouă, în timp ce cea
uzată, se usucă, şi se păstrează pentru vindecarea bolilor.Bătrânul casei zăvoreşte
şpaisul, dă ţiganilor toată mâncarea rămasă de la Fărşang, iar copiilor numai
câte o prăjitură, ca să nu facă bube. Singura distracţie rămâne mersul la izlaz,
duminica, unde copiii se joacă cu mingea, şi şotron. „Tuduriţa” se sărbătoreşte
în prima sîmbătă după Miercurea Curată. Ca să nu calce Tudor toată pâinea, în
acestă zi nu se lucrează, nu se frământă aluat pentru pâine, şi nu se toarce lână,
că pe timpul nopţii vei putea auzi nechezat de cal, vei ieşi afară, şi spre ziuă,
tot corpul îţi va fi însemnat cu potcoave.20
Lăzărelul
Un obicei care la început avea caracteristici laice, iar mai târziu i-au fost
adăugate aspecte religioase, Lăzărelul, este specific minorităţii naţionale bulgare
din Banat, obicei straniu şi puţin cunoscut din cauza rarităţii lui, totuşi înrudit
doar tematic cu Caloianul, întrucât şi Lăzărelul (Lazărul, Lazăra) e o întruchipare
folclorică a eroului vegetaţiei, atât că, funcţia lui peremptorie rezidă nu în
provocarea ploii, ci în transformarea lui însuşi în vegetaţie abundentă, în urma
morţii violente.21Lăzărelul este atestat sporadic, în şesul Munteniei, şi foarte rar
în Dobrogea. Cu siguranţă că în trecut Lăzărelul a avut răspândire mai largă, în
acest sens stând dovadă jocul de copii din zona Muscelului „hai să înviem pe
Lazăr”, precum şi unele practici de la Moşii de Florii.
Lăzărelul este o sărbătoare populară, laică cu unele conotaţii religioase, şi
are loc sâmbăta, înainte de Florii. După tradiţie lăzăruiesc fete tinere, pe grupe,
sau chiar individual. Lăzăriţele poartă costume populare şi au coşuleţe în care
primesc ouă vopsite, dulciuri şi alte daruri.Fetele primesc numai ouă albe,
nevopsite, fiindcă albul simbolizează viaţa spirituală şi materială imaculată;
gălbenuşul simbolizeată germenele necesar pentru perpetuarea speciei umane şi
animale; iar albuşul, transparenţa, sinceritatea şi credinţa că generaţiile următoare
vor spune adevărul şi se vor feri de păcate. Ouăle care se dau sunt verificate cu
lumânarea, ca să aibă „sâmburele de plod”, pentru perpetuare. Fetele şi tinerele
19 ��
Banat, în Analele Banatului-Etnografie, vol.III, 1997, p. 240
20 ��
p. 207
Carol Matei Ivanciov, op. cit., p. 240
21 ��
56
necăsătorite nu au voie să mănânce ouă cu două gălbenuşuri pentru a nu procrea
monştri. Încondeierea ouălor se face numai cu culori vegetale folosind motive
florale, geometrice, zoomorfe iar ciocnitul lor simbolizează că va fi mai tare
acela a cărui ou nu a fost spart. Deşi băieţii nu merg cu Lăzărelul există o singură
excepţie la Vinga, localitate în care doar hornarul are acest privilegiu. De Lăzărel
femeile n-au voie să spele, să toarcă sau să ţese. Cântecele (urările, incantaţiile,
strigăturile) folclorice prezentate în cartea „Folclorul bulgăresc din Banat” cules
de Ivanciov Carol - Matei sunt o dovadă a vechimii acestui obicei în care se
pot distinge trei tipuri: cântece aduse din Bulgaria, cântece create la Râmnic,
Brădiceni şi Iuriţ şi cântece create în Banat, cu un pronunţat caracter religios, ca
urmare a influenţei religiei romano-catolice.22
Fetele trec pe rând, pe la case, intră, cântă, păşind înainte şi înapoi şi termină
ceremonialul învârtindu-se. Cântecul este scurt, şi redă atât moartea eroului
cât şi plângerea lui rituală, care îi va asigura învierea prin formele vegetale ale
câmpului, şi ale naturii.
Însuşirile germinative ale lui Lazăr cel mort sunt reliefate în variantele în
care se insistă desluşit asupra morţii, asemănător ciobanului din Mioriţa, care se
însoară, dar aici este vorba de logodna celui care a înviat.
În varianta bănăţeană a bulgarilor s-a păstrat mai pură prefacerea rituală a
eroului vegetaţiei:

„Are mama doi feciori,
Unu mare unu mic.
Ăl mai mic e mai voinic,
Ăl mai mare e mai domol.
Şi se urcă sus pe pom.
Creanga rău îl clatină
Şi pe Lazăr îl aruncă,
Lazăr moare de Florii
Când e mare frunza-n vii!
Mama-l scaldă-n lapte dulce
Şi-l înfaşă în foi de nuci
Şi mi-l pune-n trei copaci
De-l mănâncă toţi gândacii.
N-a murit, s-a logodit,
Toată ziua stă gătit,
De la cap până la picioare
Creşte floare lângă floare.”
22 Ibidem, p. 242
57
Lăzărelul
Lăzăriţe trei sau şase, Lazăre,
Mergem, prin sat pe la case, Lazăre,
Să urăm la toţi din ţară, Lazăre,
Că acum e primăvară. Lazăre,
Totul deja înverzeşte, Lazăre,
Acum mielul zburdă, creşte, Lazăre,
De cu zori oamenii trudesc, Lazăre,
Iar păsările ciripesc. Lazăre,
Totul, totul se trezeşte, Lazăre,
Viaţa bună înfloreşte. Lazăre,
Sfintele Paşti sunt aproape, Lazăre,
Prăznuiesc câmpii şi ape. Lazăre,
Noi frumos toate ne-am gătit, Lazăre,
Coşuleţele am primit! Lazăre,
Să ne daţi după obicei, Lazăre,
Chiar, cozonac, ouă şi lei! Lazăre,
Noi aşa tot vă vom ura, Lazăre,
Belşug să fie aşa: Lazăre,
„Gazdelor recoltă bună, Lazăre,
Mună multă să depună, Lazăre,
Spicul fie ca de aur, Lazăre,
Femeilor mult tezaur, Lazăre,
Iar fetelor flăcău frumos, Lazăre,
Iar copilul şi mai mintos! Lazăre,
Să ne-ntoarcem şi învârtim, Lazăre,
Domnului să îi mulţumim. Lazăre,
Oameni, totul se trezeşte, Lazăre,
Soarele ne încălzeşte! Lazăre,
Să ne-ntoarcem şi învârtim, Lazăre,
Domnului să îi mulţumim. Lazăre.
Din volumul „Folclorul bulgăresc din Banat” 1993 pag. 554, culegător prof.
Ivanciov Carol-Matei. Altă variante ale Lăzărelului sunt cântate la Breştea şi la
Deta:
1. Hei, tu nană, Lazăre,
Ai băiat de catifea, Lazăre,
Scaldă-l şi îmbracă-l, Lazăre,
Şi la poartă scoate-l, Lazăre,
Să-i scoată din buzunar, Lazăre
Pergament şi măr, Lazăre,
Întoarce-te, învârtă-te, Lazăre,
Lui Dumnezeu închină-te.
58
2. Maria şi Magdalena, Lazăre,
Pe Domnul l-au întâlnit, Lazăre
Pentru tine se rugau, Lazăre,
Cu multă jale cereau, Lazăre,
Doamne, fratele nostru, Lazăre,
De trei zile-i mort, Lazăr,
Cu jale Domnul le-a mângâiat, Lazăre,
Nu plângeţi cu jale, Lazăre,
Ci haideţi voi lângă Lazăr, Lazăre,
Când lângă tine au ajuns, Lazăre,
Multă lume adunată, Lazăre,
Isus s-a milostivit, Lazăre,
Din moarte te-a trezit, Lazăre,
Întorce-te, ânvărte-te, Lazăre,
Şi lui Dumnezeu închină-te, Lazăre.23
A doua zi după „Lăzăriţa” este duminica Floriilor, o mare sărbătoare creşti-
nească, când, fiecare membru al familiei duce la slujba religioasă două-trei
crengi de răchită pe care preotul le sfinţeşte, şi la întoarcere oamenii le aduc
acasă, le pun în geamul din verandă, ca să fie familia ferită de „rele”. Crengile
se păstrează până în sâmbăta Rusaliilor, când se adună şi sunt întrebuinţate ca
leacuri, sau se folosesc pe timp de vreme rea, pentru a-i ferii de tunete, fulgere
şi ca să îndepărteze „răul”.24
Strigătul
Strigătul este un alt obicei de primăvară şi se desfăşoară Vinerea Mare, pe
înserat când băieţii parcurg uliţele satului, învârtind morişti din lemn, anunţând
astfel vestea morţii lui Isus ca în creaţia populară:
„Oameni, oameni trebuie spus,
Cin’l-a răstignit pe Isus!
Poruncit-au pe pământ,
Iudeii voia lor făcând
Ei s-au răspândit peste tot
Domnul lor fiind chiar Irod
Călăilor Isus a fost dat
A treia zi a înviat.
După obicei noi strigăm,
Creiţărei ca să căpătăm
Hei, gazdo, ouă să ne dai,
Copii zdraveni ca să ai !25
23 ��
p. 208-209
Agata Peiov şi Ecaterina Mirciov, Datini şi obiceiuri de primăvară la comunitatea
24 ��
bulgară din Banat în Analele Banatului-Etnografie, Vol III, !997, p. 246
25 ��
Banat, în Analele Banatului-Etnografie, vol. III, 1997, p. 242
59
În Săptămâna Mare ( „Gulemeta nedele”) se posteşte foarte strict.
Din Joia Mare („Velić čtvartak”) toaca bate trei zile, clopotele nu mai trag
până la Paşti, se îndoliază altarele bisericilor, se face mormântul lui Cristos
lângă care câţiva tineri străjuiesc în ţinută militară alături de băieţi între 12-14,
îmbrăcaţi în costum popular, purtând la picior o armă simbolică din lemn. Ei
sunt defapt „garda”, care se schimbă din 10 în 10 minute până la Înviere.
Toţi credincioşii sărută crucifixul şi se roagă. În Vinerea Mare („Velič
petac”) credincioşii poartă haine de culoare închisă în semn de doliu, şi postesc
foarte strict. În Sâmbăta Paştelui („Velika sabta”) preotul sfinţeşte focul şi
apa, în cadrul unei slujbe din biserică. Fiecare gospodină, ia tăciuni, cu care
aprinde focul în casă ca să fiarbă mâncarea pentru Sărbătorile Pascale şi va
arde şi şnururile împletite la 2 februarie. Deasemenea se pregătesc colacii şi se
vopsesc ouăle roşii care uneori se încondeiază. Din miel se făcea altă mâncare
decât friptură, pe vremuri, însă obiceiul s-a schimbat. Seara se merge la Înviere.
Paştele („Velikdenej”) durează două zile. În prima zi de Paşte, pe la ora
6, femeile cu coşurile pline cu mâncare tradiţională, cozonaci, ouă roşii, şuncă
şi cârnaţi, se înşiră de la biserică pe două rânduri şi preotul trece şi sfinţeşte
mâncarea „se blagusvi konkata”. Femeia ajunge apoi acasă cu mâncarea sfinţită,
şi toată familia serveşte la micul dejun din aceste bucate, rosteştind: „Tatăl
nostru” şi „Crezul”. În timpul acestui dejun, toată familia ciocneşte ouă roşii,
copiii bucurându-se în mod deosebit să vadă care ou este mai tare. În cozonacul
de Paşte, mama introduce o monedă metalică, iar dimineaţa, cine găseşte
bănuţul, va avea noroc în viaţă. Nu se aruncă cojile de ouă, ele se adună şi se
duc în câmp, la vie, sau se ard.
După dejunul tradiţional, toată familia participă la slujba religioasă, bunicii
şi copiii merg la prima slujbă de la ora 9, iar părinţii participă la slujbă de la ora 11,
unde, se face ocoulul bisericii şi toţi credincioşii primesc Sfânta Împărtăşanie.
În această zi toată lumea, mai ales copiii, poartă haine noi.
La aceste sărbători, fiecare familie are musafiri, în general copii sau rude,
care locuiesc în alte locuri, sau în alte ţări, acesta fiind un prilej unic de a se
aduna familia la un loc, cel puţin o dată pe an.
De asemenea se fac vizite la vârstnicii şi bolnavii din familie, şi după masă,
familia merge la cimitir, unde se dă de pomană săracilor (ouă roşii şi cozonac).
După obicei, la masa de prânz, în această zi tinerii căsătoriţi sunt invitaţi
la masă la părinţii fetei (la socrii mici), fiindcă după tradiţie ei stau cu socrii
mari. Chiar dacă acum lucrurile nu mai sunt aşa rigide, fiindcă multe familii s-au
mutat la oraş, tradiţia cu „invitatul la masă” se mai păstrează.
A doua zi de Paşte, se ţin două slujbe: Liturghia de dimineaţă şi o Vecernie,
după masă, şi nu se lucrează. Lunea se ţine prima horă ca un simbol al începerii
petrecerilor. Ca să crească cânepa hora e începută de cel mai înalt fecior.Se
observă deci că obiceiurile chiar dacă nu sunt direct legate de munca câmpului
sau de recoltă, au totuşi ca simbol şi finalitate bogăţia roadelor câmpului.
60
Duminică albă („Belata needle”) se ţine în prima duminică după Paşte.
Băieţii şi fetiţele se cuminecă. Se organizează ospăţul iar naşii, şi părinţii fac
cadouri copiiilor îmbrăcaţi după tradiţie în alb, deoarece primii creştini au fost
botezaţi simbolic, cu 8 zile în urmă, hainele lor albe depunându-se în biserică în
Duminica-Albă tradiţie26 ce nu a încetat nici pe vremea comunismului. Copiii,
pregătiţi de către preot cu câteva luni în urmă, participă la Sfânta Împărtăşanie
împreună cu naşii de botez şi părinţii.
După oficierea slujbei, parohul invită toţi copiii în curtea bisericii, şi se fac
poze. Copiii primesc prăjituri şi o amintire, de obicei o icoană religioasă, pe
care este notat numele său şi data primei Împărtăşanii, ce se păstrează la loc de
cinste în casă.
Mama se preocupă cu mult timp înainte de hainele purtate în acestă zi de
copii şi de familie. În vremurile mai recente acest obicei este continuat cu o masă
copioasă unde sunt invitaţi rude, prieteni, dacălii copiilor, uneori şi până la o mie
de persoane, camerele devenind neîncăpătoare, şi atunci se montează „corturi”
pentru a avea loc toată lumea. Copiilor li se dau daruri, după tradiţie primul ceas
de mână să fie primit din partea naşilor cu ocazia primei Împărtaşanii. A doua
zi, la şcoală, fiecare copil, se laudă cu cât mai multe cadouri. Cu toate că mulţi
copii locuiesc la oraş, acest obicei a rămas şi prima Împărtăşanie o primesc, de
obicei, la sat.
Începând de la Paşte şi până la Înălţarea Domnului nu este permis să se
meargă la vie, ca să nu cadă grindina şi nici nu se sapă în grădină.
De Sf. Gheorghe (23 aprilie) se tocmesc ciobanii până la toamnă, bărbaţii
aduc corzile de viţă-de vie, se fierbe porumb, pentru ca cel semănat să se umfle şi
să răsară; nu se scot vacile pentru ca ursitoarele să nu le ia laptele, nu se spală, nu
se toarce, şi nici nu se dospeşte aluat pentru ca să fie ocrotit câmpul, şi nici nu se
doarme pentru a nu se lua somnul mieilor.Deasemenea se măsoară laptele oilor,
pe porţi se atârnă crenguţe verzi pentru ca oamenii să fie feriţi de rele, fetele şi
flăcăii se udă, seara fac un foc mare pe care-l sar păstorii şi animalele pentru a fi
feriţi de boli peste vară.27
Rusaliile („Duhvete”), se sărbătoreşte două zile. Ferestrele se împodobesc
cu flori de soc. Este ziua legată de Sfântul Duh, dar şi de alte credinţe păgâne
în duhuri rele (iele, vârcolaci, karakondz, vresnica -ursitoare ). Femeile culeg
pelin, îl pun sub pernă, iar a doua zi îl pun la sân pentru a fi ferite de rău.
În mai se sărbătoreşte Ziua Sfinţilor Kiril şi Metodii, Ziua Scrierii şi
Culturii bulgare, marcată în ultima vreme de tot mai multe evenimete culturale
organizate de comunitatea bulgară.
De Sf. Florian (4 mai), ocrotitorul focului, nu se face foc, nu se coace pâine,
nu se merge nici la vie, nici la curăţat pălămidă, pentru ca Florin să nu distrugă grâul.
26 Ibidem
27 ��
p. 210
61
De Sfinţii de gheaţă: Sf. Pongraţ (12 mai), Sf. Servaţ (13 mai), Sf. Bonifaţ
(14 mai) şi mama lor Sf. Sofia îngheaţă totul, se produc pagube, la fel ca şi de
Sf. Urban (25 mai), când nu se sapă pentru ca să nu cadă grindina.
De Sf. Petru şi Pavel (29 iunie) nu se aruncă cu mere în sus pentru ca să nu
cadă grindina. Fetele şi băieţii cu numele de Petra sau Petru se stropesc cu apă
pentru a fi sănătoşi. Totodată se angajează secerătorii, după masa se fac funii cu
care se leagă snopii de grâu, pentru a doua zi când începe secerişul.
Între 14 iulie de Sf. Magdalena, până la Sf. Ana (26 iulie), în „zilele
câineşti” nu se merge la vie ca aceasta să nu se usuce. În 26 iulie femeile de la
Dudeştii Vechi duc la biserică floarea-soarelui din care apoi fac statuii Sf. Ana o
coroniţă, şi timp de 8 zile credincioşii i se închină spunând rugăciuni speciale,
apoi desfac coroniţa, şi fiecare duce acasă puţină floarea-soarelui, să fie folosită
ca medicament pentru tratarea unor boli, în timp ce locuitorii din Vinga, merg în
procesiune la „Durin”.28
Sf. Maria Mare (15 august) este o mare sărbătoare religioasă şi laică,
credincioşii fac perelinaj la Mănăstirea Radna (lângă Lipova). În trecut se
mergea pe jos, drumul durând trei zile, astăzi cu mijloace de transport moderne.
La 15 august începe sărbătoarea Bisericii şi a localităţii Dudeştii Vechi numită:
„Cele două săptămâni” („Dvete Nédeli”), prilej cu care se organizează mai
multe manifestări culturale, liturghii solemne, depuneri de coroane de flori la
Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale, bâlciuri, şi spectacole.
Cei din Vinga, duc preotului struguri din recolta nouă, apoi merg la cimitir şi la
„Durin” (locul unde s-a întâmplat „minunea”).
De Sf. Maria Mică (8 septembrie) mulţi credincioşii merg la Radna, iar
cei din Breştea participă la Kirvai; flăcăii şi fetele pregătesc „Rozmarinul”, un
coş plin cu dulciuri, struguri altoiţi, şi băuturi alese, care se vinde la licitaţie,
câştigătorul îşi alege fata preferată cu care dansează 2-3 dansuri, apoi merg toţi
acasă la el în ospeţie. Între 15 august şi 8 septembrie, femeile adună ouăle de
găini fiindcă se zice că ele nu se strică.
De Sf. Tereza (15 octombrie) începe semănatul grâului.
Sf. Vendelin (20 octombrie) este considerat ocrotitorul văcarilor şi al anima-
lelor care sunt stropite cu apă sfinţită; nu se toarce, nu se ţese şi nu se seamănă.
Până la această dată grâul, trebuie să fie semănat.
După Revoluţie, din 1994, toamna, bulgarii au început să sărbătorească
„Zilele bulgarilor bănăţeni din Timişoara”, dedicate Fecioarei Maria, Regina
Rozariului, pe care şi-au ales-o drept apărătoarea lor. Se mai sărbătoresc
Kirvai-ul” „Ziua Recunoştinţei” şi „Toamna de aur” („Zláta jésenj”) când se
ţine o sfântă liturghie, la care participă mulţi tineri şi tinere îmbrăcaţi în costum
popular; se organizează programe artistice, continuate în curtea bisericii, din
Mehala, unde cine câştigă „Coşul” („Kitka”) cu fructe va deschide şi balul.
28 Ibidem p. 211
62
Sf. Dumitru (26 octombrie) nu reprezintă o sărbătoare religioasă. Are
însemnătate în calendarul popular, deaorece în această zi se încheie socotelile
cu zilierii şi arendarea pământului, gazda, taie un porc, se aleg oile din
turma păzită de cioban pe timpul verii. La 1 noiembrie, de Ziua Sfinţilor se
împodobesc mormintele din cimitire, iar la 2 noiembrie de Ziua Morţilor se
sfinţesc mormintele şi se dau de pomană atâtea chifle câţi morţi sunt într-o
familie, fructe, dulciuri şi bani. La întoarcere familia se spală pe mâini pentru
„uşurarea sufletelor”, bea rachiu şi mânâncă papricaş.29 La Sf.Martin se taie
gâşte, păstreazându-se untura lor pentru tratarea unor boli, şi se pritoceşte pentru
prima dată vinul.
Sf. Ecaterina (25 noiembrie) nu se sărbătoreşte, dar „Ea” închide nunţile
şi se face ultima horă înainte de Crăciun şi se mai ţine balul meseriaşilor.
Sf. Andrei interzice cântăreţilor şi instrumentiştilor să mai cânte, se încheie toate
„veseliile”. Apoi începe Adventul (1decembrie), când mai sunt patru săptămâni
de post, tinerele fete fierb porumb, îl pun pe farfurii, presară zahăr deasupra şi
invită tinerii preferaţi să guste zahărul; cele care au deja logodnic, trimit fete mai
mici, îmbrăcate în costum popular, la el acasă, cu porumb fiert şi alte dulciuri,
iar viitoarea soacră trimite şi ea, la rândul ei, daruri. Uneori, fetele aduc porumb
fiert la Căminul Cultural, iar dacă şi băiatului îi e dragă fata acceptă porumbul
îndulcit, semn că se vor logodi, dacă nu, presară sare pe el. Obiceiul e legat de
speranţa că anul următor porumbul se va umfla, va răsări şi va rodi din plin.30
Dacă Sf. Lucia (13 decembrie) uită de ziua ei, urmează vijelii şi ninsoare; dacă
e soare, în ianuarie va fi senin şi soare, dacă ziua următoare ninge, în februarie
va fi multă zăpadă. Interdicţii: la tors şi la ţesut „ca să nu fii ologit”.31 De
asemenea se seamănă într-o cutie grâu, care de Crăciun se pune pe masă. Se face
şi calendarul cu cele 12 foi de ceapă, simbolizând lunile anului, şi se presare
sare; se crede că vor fi ploiase lunile în care sarea se va topi.
Sf. Nicolae (6 decembrie). În această zi se ţine ultima zi de piaţă. În ajun,
copiii, ca şi la alte popoare pun pantofii în fereastră, ce până dimineaţă se vor
umple cu daruri.
Sacrificarea porcului este un adevărat festin, din noiembrie până la Ignat.
Dacă la modul de preparare nu sunt mari diferenţe între celelelte etnii din Banat,
la acest eveniment se strânge toată familia bulgărească laolaltă, şi în fiecare
săptămână se merge la altă rudă. Bărbaţii sunt meşteri la sacrificarea, despicarea,
tranşarea şi prepararea porcului şi femeile prepară între timp prânzul şi, în mod
obligatoriu, cozonaci cu mac, nucă, rahat, sau o plăcintă cu brânză. Se consumă
câte o tărie, răchie de loză, cum numesc bulgarii din Denta ţuica de comină. Pe
la amiază, primul preparat de porc se serveşte ca aperitiv (ficat înăbuşit, învelit
în prapure) cu murături, apoi o mâncare ungurească, papricaşul, şi între timp
29 Ibidem, p. 212
30 Ibidem, p. 213
��Ibidem
63
carnea şi organele porcului răcite, lăsate în cadă, la sărat sunt gata pentru ca,
până la apusul soarelui, toba, caltaboşul şi cârnaţii să fie gata. La cină bulgarii
se cinstesc cu mezeluri, supă, sarmale, şi cârnaţi proaspăt prăjiţi.
Sf. Toma (21decembrie). Până la acestă dată trebuie să se termine sacrificarea
porcilor. De dimineaţă se aduc în casă paie făcându-se un cuib pe care se aşează,
în ordinea trezirii din somn, membrii familiei zicându-se: „Čestin vám sveti
Toma”, „Te slăvim sfântule Toma, să ne aduci cât mai multe găini, porci, vaci,
gâşte etc.” Fiecare trebuie să imite glasul animalelor respective.32 Se mai pun
pe jos boabe de orz, grâu şi porumb, şi într-un coş se lasă puţine paie, mere, şi
nuci şi se spune: „Sf.Toma să aducă sănătate păsărilor.”33Apoi membrii familiei
clocesc simbolic, gest pentru care copii sunt răsplătiţi cu mere şi nuci. Dacă
vine un musafir, e pus să clocească şi el, dar de obicei nimeni nu face vizite în
această zi, pentru că dacă vor muri păsări în timpul anului, se zice că asta se
întâmplă din cauza lui. Supărarea este mare dacă vine în vizită un bărbat fiindcă
se zice că atunci cloşca va scoate numai cocoşei. Nu se scot rufele la uscat, nu se
toarce, nu se ţese, nu se mătură şi nici nu se dă împrumut, dar se primesc ţigănci
la „clocit”.Pentru asta, ele primesc făină cu sita, ca anul să fie bogat, slănină şi
untură, pentru sănătate. Paiele pe care s-a clocit se dau la animale, doar o mică
parte se păstrează pentru 24 decembrie, la Adam şi Eva („Babin deni”). Fetele
care nu s-au putut mărita, în această zi nu mănâncă nimic, şi zilnic trebuie să-şi
înmoaie pâinea, să măture dimineaţa, cele măturate să fie aruncate, să calce pe
făraş, şi să privescă peste gard, să-şi vadă urstitul, iar cele din Vinga târăsc o
parte din prestila cu care sunt îmbrăcate, o pun în pragul uşii, o sar, o aşează apoi
sub pernă, şi numele pe care-l visează va fi al logodnicul lor.34
Crăciunul („Kolada”) se sărbătoreşte două zile.
Ajunul Crăciunului (24 decembrie). Printre obiceiurile de Crăciun se
numără coacerea unui colac în care se introduce o monedă. Deasupra se fac din
aluat ornamentaţii: cruce, cioban, miel, grâu cât şi nelipsitul butoi. În trecut
în ajun pe masa, pe care se servea cina, se puneau paie şi fân, iar sub masă
harnaşamentul cailor, iar într-un vas din lemn grăunţe de grâu şi porumb. Aceste
obiecte aveau menirea de a transforma, ca şi aspect, sub formă simbolică, camera
mare în grajdul în care se va naşte în această noapte Cristos. O tradiţie specifică
bulgarilor bănăţeni este colindatul băieţilor cu betleemul de Crăciun. Betleemul
este o machetă a unei biserici (catolice), realizată din carton sau scândură uşoară,
înăuntru se pun pun personaje biblice: Fecioara Maria, Iosif, Isus în iesle, câteva
oi, făcute din aluat şi pictate. Băieţii, colindă prin sat, în grupuri de câte cinci,
anunţând naşterea lui Isus. Grupul este format din doi „îngeri” (tineri purtând
��
��
p. 214
��Ibidem
64
aripi de carton) doi păstori (îmbrăcaţi cu bunde cu părul în afară) şi un ciobănaş
(bujtár). Băieţii merg la colindat cu betleemul, singuri, însoţiţi de părinte sau în
grupuri de câte doi.35De Crăciun au loc programe artistice, se recită versuri, se
susţin spectacole cu cântece şi dansuri populare, piese de teatru, au loc momente
din obiceiul „Şezătorii” („Sedenka”).
După obicei se taie un măr în atâtea felii câţi membri de familie sunt la masă,
fiecare servind câte o felie din măr, în credinţa că dacă un membru al familiei
„s-ar rătăci” să-şi amintească de cei cu care a împărţit mărul şi să se reîntoarcă.
Cina trebuia să conţină în mod obligatoriu 12 feluri de mâncare din care nu pot
lipsi: fasolea („ pământul”), peştele („apa”) şi mierea („văzduhul”). Din colacul
servit cu această ocazie se păstrează o bucăţică fiind folosit ca medicament.36
După după cum spune Maria Hailemas, referent cultural la Uniunea Bulgarilor
Bănăţeni, în Ajunul Crăciunului, bulgarii bănăţeni postesc toată ziua. Seara însă,
pentru cina dinaintea Slujbei de Crăciun care se oficiază la miezul nopţii, şi la
care în trecut se mergea în costum popular, se pregăteşte un meniu din care nu
pot lipsi mierea, nucile, merele, usturoiul, fasolea, cârnaţi, caltaboşi, carne, în
total nouă feluri. Pentru masa de prânz din prima zi de Crăciun care este bogată,
(din meniu nu lipseşte supa de pasăre, de obicei de curcan), se preferă pasăre
deoarece se spune că pasărea, aşa cum aruncă cu picioarele înapoi pământul,
tot aşa va arunca şi relele din casă, şi gospodarul va fi norocos. În Vinga se pun
patru căţei de usturoi la cele patru colţuri ale mesei, grâul semănat la Sf.Lucia,
doi miei de bumbac şi hamurile cailor, se acoperă şi se ţin sub masă până la
Bobotează, iar bătrâna casei tămâieşte prin locuinţă apoi pune tămâia la loc înalt
ca să crească şi grâul înalt.37
Naşterea
Legat de copii, la pavlicheni gravida trebuie să fie discretă, în timp ce
kiprovcenii (cei din Vinga) consideră că va fi copilul mut dacă mama îşi ascunde
sarcina. O serie de interdicţii sunt legate de femeia însărcinată: să nu se mire,
să nu privească o vacă sau un cal (va naşte fetiţă cu faţă bărbătească, sau băiat
cu faţă femeiască), şi nici infirmi (să nu aibă un copil infirm), să nu lovească
cu piciorul un câine sau o pisică (copilul va fi păros), să sară peste hăţuri, să
biciuiască, să gonească pui, să fure (copilul va avea pe corp obiectul furat),
şi nici să fie speriată de un animal (cel care a speriat-o se poate imprima pe
corpul copilului), să meargă la Maria Radna, sau la mort (să n-aibă copilul faţa
galbenă). Dacă totuşi trebuie să meargă la căpătâiul unui mort, i se pun în mână
două iconiţe: una albă, şi una roşie. Ca să nu aibă copilul pete roşii pe faţă,
ea nu trebuie să se sperie sau să verse borcanul cu vin, şi trebuie să mănânce
tot ce pofteşte, altfel va avorta. Să-ţi iasă în cale o gravidă înseamnă noroc.
��www.ispmn.gov.ro/‎, Nicolae Markov

��
��
p. 215
65
Dacă fătul mişcă prima dată în partea dreaptă, sau femeia e lată în spate, sau
găseşte mărgele, ac, panglică, ori dacă i se pune sare pe cap fără ca să ştie şi duce
mâna la buze nu la nas, copilul va fi fată. Femeia fură de la mama ei piper roşu
(boia de ardei), îl linge şi-l pune în ciorbă, ca să fie copilul roşu la faţă. Ca să fie
copilul vesel, ea nu trebuie să doarmă mult, şi se mai zice că dacă copilul este
conceput în zi de sărbătoare, gravida va naşte fie gemeni, fie un copil schilod.
Ca naşterea să fie uşoară, gravida trebuie să poarte în sân timp de 8 zile, în
partea dreaptă, o rugăciune scrisă. Naşterea trebuie să fie discretă, de aceea se
trimite după moaşă pe un drum ocolit, iar ea, la rândul ei va veni tot pe un drum
ocolit. Dacă momentul facerii o prinde în câmp, femeia va naşte pe un pat de
paie care apoi se va arunca unde nu scormonesc găinile. Lângă patul lehuzei se
pune apă sfinţită şi o cruce, sub perină o foarfecă ca să taie răul. Ea va sta în pat
o săptămână, din care primele 3 zile, până la botez n-are voie să coboare deloc,
pentru ca şi copilul să înceapă să meargă devreme. Mamei i se dă să coase, să
toarcă, să citească, şi să scrie, pentru ca şi copilul să ştie să facă aceste lucruri
când va creşte. „Timp de 6 săptămâni lehuza nu are voie să gătească, să spele, să
urce în pod, să meargă în grădină, deoarece nu este curată. Nu are voie să treacă
pe sub horn şi nici să se spele pe cap, să nu paralizeze”38 şi să umble deculţă. În
primele zile după ce a născut, ea piaptănă o fetiţă cu păr lung, din vecini, ca şi
copilul ei să aibă părul lung şi des. Când merge la fântână trebuie să se acopere
cu o cergă să n-aibă dureri de cap cei care o întâlnesc, iar cei la care le iese în
cale trebuie să scuipe împotriva deochiului; deoarece privirea lehuzei îţi poate
aduce nenorociri, cel care a fost privit de ea, trebuie să ia câteva paie din patul ei
şi să se afume cu fumul obţinut prin arderea lor. Până la sfinţirea ei în biserică,
ea poartă la ea foarfecă sau cuţit pe care îl înfige în pământ când merge la toaletă,
nu are voie să poarte haine de sărbătoare, podoabe la gât, să privească oglinda
sau geamul, să conducă musafirii până afară, să doarmă cu cineva, să poarte
basma roşie, să spele, să frământe aluat, să ia masa la un loc cu familia, chiar
dacă i se dă să mănânce tot ce pofteşte. La trei săptămâni de la naştere, o femeie
duce lehuza la biserică, pentru a fi sfinţită. Ca ea să nu se simtească, cei din
casă nu vor toarce, nu vor ţese, şi nu vor intra la ea seara. Ca să aibă lapte,ea va
consuma căpăţâni de ceapă. Trei zile şi 3 nopţi stă lângă lehuză o fetiţă, şi lumina
va rămâne aprinsă pentru a nu veni ursitoarele, să ia copilul şi să-l schimbe, să
nu plângă tot timpul şi să rămână galben; se mai pune un copil „fals” într-un
cuptor încălzit rostind: „vi-l dau pe al vostru, luăm pe al nostru”.39 În Vinga
se fură cârpa de vase a vecinilor se ascunde sub perina copilului. Nouă zile,
copilul şi lumânarea de borez, se aşează sub un pomişor, la răsăritul soarelui, şi
când răsare luna.Dacă toate acestea nu ajută la nimic, el este introdus din nou în
cuptor şi întors de 3 ori. Moaşa îmbăiază copilul în primele 8 zile şi zice: „sus
băiatul, jos apa”, la prima baie se pune în copaie pentru noroc un ban de argint,
��Ibidem, p. 168
66
apoi apa se varsă la rădăcina unui pomişor ca „aşa să crească copilul”, iar în
următoarele zile apa se varsă spre soare pe considerentul „cum se înalţă soarele,
să se înalţe şi copilul.” Se întâmplă ca în apa sugarului să se spele cei de a casei,
ca el să fie sănătos şi să aibă un somn bun. Niciodată apa nu se aruncă sub
streaşină, lângă burlanul de scurgere, pentru a feri sugarul de boli. El va dormi
în leagăn, singur, abia după sfinţire.40 Să nu fie copilul stângaci prima alăptare
începe cu sânul drept, apoi 6 săptămâni, în Vinga, el este alăptat miercuri şi
sâmbătă pe pragul uşii, mama având părul despletit. Sugarul nu se cântăreşte;
seara mama îi înmoaie degetele în apă sfinţită, face semnul crucii şi îl sărută.
Dacă cineva vede copilul înainte de botez, va trebui să-şi smulgă câteva fire de
păr de la ceafă, să le pună în leagăn şi să zică: „dormi ca mine”, şi ca să fie ferit
de deochi mama fie îl fricţionează cu cămăşuţa pe funduleţ rostind: „când va citi
urzeala, atunci să fie deocheat”, fie îl unge cu puţin pământ pentru ca „atunci
când vei ghici de unde am luat pământ, atunci să se deacoache.”41 Un copil păros
va fi bărberit cu dosul briciului, unul plângăcios se pune seara sub geam, când
se întorc vacile zicându-se: „bună dimineaţa fereastră, aşa cum este dimineaţă şi
nu este, aşa să te sperie muma pădurii.”42 La prima vizită pe care o face lehuza
părinţilor ei, soacra unge fruntea copilului cu puţin noroi, să fie ferit de deochi,
şi-i pune în dună o bucăţică de pâine ca să fie bun, iar acasă mama ei freacă la
rândul ei fruntea copilului, cu făină, ca să îmbătrânească şi să albească, apoi udă
piciorele fiicei ca „aşa să-i curgă laptele.”43Dacă copilul ţine pumnii strânşi se
spune că va fi zgârcit, dacă ţine palmele deschise va fi risipitor, dacă va strânge
firimiturile de pe masă va fi strângător, iar dacă le va arunca va fi cheltuitor,
dacă îşi va împleti picioarele va fi înţărcat repede, dacă râde în somn va râde cu
îngerii, sau dacă râde timpuriu va fi deştept dar nu e semn de bine, dacă dantura
apare repede, el va fi inteligent. Mama îi aruncă buricul în biserică, ca micuţul să
fie credincios. În primul an de viaţă copilul nu are voie să se uite în oglindă, să
mănânce un fruct sau un ou întreg ca să nu facă alergii, şi nici nu i se taie părul
sau unghiile ca să nu fure. Când i se taie pentru prima dată părul, se iau câteva
fire care se îngroapă la rădăcina unui pomişor, şi se udă ca el să crescă repede
la fel ca pomul. Se trage o linie pe pământ, cu cuţitul, ca să meargă drept, şi se
pun pe jos mai multe obiecte: o turtiţă, un ban şi o grămăjoară de pământ; daca
micuţul ia pâinea înseamnă bunătate, banul reprezintă bogăţia, iar pământul
moartea. Copiii sunt întărcaţi la un an, nu duminica sau de vreo sărbătoare, fie
miercurea fie sâmbăta, pe pragul uşii, primăvara, sau toamna, când e lună plină,
dar să nu fie pomii sunt înfloriţi, sau zăpadă, ca să nu albească părul micuţului,
şi nici frunzele căzute ca el să nu-şi rupă hainele. Primul dinte care-i cade este
aruncat pe acoperişul casei şi dată simbolic: „ţie, babo de os, iar mie de fier”.44
��Ibidem
67
Botezul
Copilul este botezat a treia zi după naştere, aşa cum a fost botezat şi primul
copil al pavlichenilor stabiliţi în Banat, dar dacă a treia zi cade într-o zi de vineri,
botezul se face sâmbăta, sau mai nou duminica, după liturghie. Numai dacă
copilul este bolnav, este botezat vinerea. În caz că nu poate supravieţui 3 zile,
este botezat de moaşă care-l stropeşte cu apă sfinţită zicând: „te botez în numele
Tatălui şi al Sfântului-Duh!”45 Numai după ce se scoală lehuza, la 2-3 luni de la
naştere, se face masa festivă, pentru care invitaţiile le duce o tânără căsătorită,
din aceeaşi familie, oferind rachiu sau vin în sticle acoperite cu basmale roşii.
Până atunci, numele copilului este ţinut în secret, dar dacă e băiat el poate primi
numele naşului, tatălui, bunicului, însă nu e bine ca în aceeaşi casă să fie mai
multe persoane cu acelaşi nume, pentru că una din ele va muri. Terezia, Rafaela,
Agata, Ana, Elisabeta, Maria, Rafael, Iosif, Anton, Petru, Gheorghe, Nicolae,
şi Ioan sunt nume preferate de bulgarii bănăţeni. În timpul botezului nu se bea
ca să nu saliveze copilul care este adus într-o dună mică, specială, acoperită
cu basma de mătase, îmbrăcat în haine noi, să nu rupă multe haine. Pe cap i se
pune puţină sare, pentru a-l feri de rele, iar naşa rosteşte: „turc iau, creştin voi
aduce”.46 Dacă copilul este băiat, la lumânarea cu care este botezat acesta se
va pune o cămaşă, iar dacă este fetiţă, o rochiţă. Aceste articole vestimentare în
cadrul ceremonialului de botez se dezleagă de pe lumânare şi sunt sfinţite. La
întoarcerea acasă, există obiceiul de a da copilul pe geam, sau de a-l rostogoli
pe o pătură, sau pe un chilim alb în care naşa şi familia pune bani, ca să alerge
copilul, apoi se pune pe masă lumânarea cu care a fost botezat copilul şi se
spune „Crezul”. Naşa aduce turta care la Vinga este crestată, la ceilalţi bulgari
dimpotrivă, altfel va face copilul vărsat, pe care apoi o va împărţi moaşa, inclusiv
sugarului şi se dau darurile. Lumânarea de la botez se aprinde numai noaptea
când mama alăptează copilul bolnav. Poate fi naş orice copil peste 9 ani.
Logodna
Tinerii se pot logodi începând cu vârsta de 14 ani fetele, iar băieţii 16. Căsă-
toriile se fac în general între tinerii din aceeaşi localitate, cu aceeaşi situaţie
materială, fata cea mare are întâietatea; pentru rudele de gradul III se dă dispensă.
Băiatul cere fata, a cărei zestre o cunoaşte, iar familia fetei cere un timp pentru
a decide, în caz nefavorabil, ei răspund că nu au fată de măritat. Părinţii fetei
dau ca zestre pământ, ducaţi de aur, şi băiatului cămaşă şi o floare. Socrii mari
promit rochie şi basma de mătase, un costum popular, 1-2 ducaţi de aur, pantlic,
şapcă, şi cizme. Se stabileşte data şi cât de mare va fi logodna, apoi se întreabă
şi tinerii dacă se vor. În duminica logodnei, înainte de vecernie, trei neveste
se îmbracă în hainele fetei, duc la fată pantlicul, şi floarea băiatului, elemente
după care la horă se recunosc logodnicii. Înainte de a intra în biserica, logodnica
68
sărută mâna soacrei, iar după slujbă se merge la horă, de unde se pleacă mai
devreme, ca seara muzicanţii, şi rudele să ajungă în casa fetei. Se vine cu vin,
cu mâncare, soacra aduce o turtă în formă de porumbei, pe care se poate pune
o găină friptă cu o bucată de zahăr în cioc, din care gustă toată lumea; vornicul
logodnei („stariă svat”) aduce logodnica care sărută mâna soacrei, a socrului,
şi al celor care îi dau bani. După ei vine „starătă svachia”, care ţine în mână o
farfurie pe care pun musafirii banii. După cină, bucătăresele vopsesc mâinile
cuscrilor cu funingine, şi iasă afară, sub horn, loc în care logonica le toarnă apă
ca să se spele. Dimineaţă, mama logodnicului se îmbracă cu hainele pe care le-a
dăruit viitoarei nurori, căciula soţului ei se împodobeşte cu „hăncetu”şi joacă cu
toţii periniţa. Odată încheiată logodna, băiatul poate veni oricând la fată, însă ea
va merge la el, doar la culesul strugurilor, sau la tăiatul porcilor. După 6 luni se
pot face pregătirile de nuntă. Logodna se poate desface pe caz de boală, dacă
tinerii nu se mai plac, dacă apare un alt candidat, sau dacă fetei nu i se dă ce i s-a
promis. Dacă fata rupe logodna, înapoiază tot ce a primit, în schimb dacă băiatul
renunţă la ea, nu trebuie să restituie nimic. Se mai întâmplă ca o femeie să fie
trimisă în peţit, şi hotărârea logodnei să aibă loc la ea în casă. În unele localităţi
are loc şi logodna „mică”, sâmbătă seara, în jurul unei sărbători, când câteva
fete iau din casa fetei basmale şi le duc băiatului, care la rândul lui vine la ea şi-i
aduce mănen, pătlic, hance şi tărti (pălărie cusută cu fir de aur) cu care se va găti
fata şi primeşte pişchire, basma de mătase, floare de hârtie, chitcă şi bomboane,
toate legate într-o basma roşie, un ban de argint de la soacră şi un măr de la fată.
Nunta la bulgari
În trecut nunţile ţineau 3 zile, în prezent fericitul evenimet se rezumă la o
singură zi. Pregătirile pentru o nuntă tradiţională încep cu o săptămână înainte,
când mama băiatului şi a fetei aleg cele mai frumoase fete din sat, în general
neamuri cu cei doi, care să ducă invitaţiile, îmbrăcate în port naţional, pe
considerentul că o fată frumoasă nu poate fi refuzată. Invitaţiile le mai pot face
şi „diverii”, grupuri formate din 2 fete şi un băiat, care poartă ploscă şi brâuleţe,
iar băiatul mai are o panglică roşie pe umăr, şi este încins cu brâuleţ şi batistă,
rostind: „Fie lăudat Domnul, multă sănătate din partea unchiului şi a mătuşii,
să veniţi la nuntă, să fiţi veseli pentru că şi ei sunt veseli”.47 Membrii familiei
stabilesc locul în care se vor pregăti bucatele pentru nuntă, de obicei în casa
miresei, dar fiecare participant aduce câte ceva: ouă, făină, şi păsări, pentru ca
masa să fie cât mai îmbelşugată. Pe vremuri nu se tăiau porci, dar se sacrificau
viţei. Stăroiul sau vornicul nunţii taie prima pasăre, se fac pregătiri şi seara se
cântă, se dansează, iar la sfârşit se cinează mâncare de peşte şi iahnie de fasole.
Mireasa e scutită de orice efort, ea trebuie să se pregătească pentru viitoarea ei
misiune, şi în noaptea dinaintea nunţii ea trebuie să doarmă cu o domnişoară,
o verişoară, sau o soră de a ei, necăsătorită, în timp ce mirele va dormi cu
69
2 băieţi. Până nu demult, mireasa se îmbrăca în portul naţional, la care punea un
val făcut dintr-un fir argintiu. Cu câteva ore înainte de nuntă, invitaţii se adună
în casa mirelui, vin şi muzicanţii, iar alaiul format merge spre casa miresei.
Conducătorii nunţii nu sunt neapărat naşii ei pot fi o pereche de tineri căsătoriţi,
aleasă de miri. Mireasa pune cadourile pe o sită nouă acoperită cu o batistă,
care vor fi desfăcute cu foarfeca de „stăroicviţa”, care le şi păzeşte pentru a nu
fi furate, altfel le va plăti. Mirele aşteaptă la poartă, în timp ce mireasa îşi ia
rămas bun de la părinţi, pe acordurile unei melodii cunoscute, devenită nelipsită
nunţilor bulgăreşti, apoi mama îi explică care va fi de acum rolul ei ca femeie
măritată. La plecare spre biserică ea îngenunchează în faţa părinţilor, ia o gură
de vin, din acelaşi pahar cu ei, se aruncă paharul ca să se spargă, apoi mama îi
pune în buzunar sare, o oglindă, un ban de argint, şi o stropeşte cu apă sfinţită.
Odată legalizată căsătoria, musafirii se întorc în casa miresei. Fiecare moment
al petrecerii, fiecare fel de mâncare, are melodia ei. Cadourile nunţii tradiţionale
sunt simbolice, iar după miezul nopţii nuntaşii se mută în casa mirelui. În cadrul
meniului, pe lângă supă şi sarmale, cartofi fierţi cu sos de roşii, nelipsit este
pilaful de orez cu măruntaie de pui. Tinerii mănâncă din aceeaşi farfurie, iar
mireasa rămâne aproape flămândă. La nunta din casa miresei, se vinde „vaca”,
o parte dintr-o găină, împodobită, ce se agaţă pe prispă, se ocoleşte camera cu
ea, iar din banii obţinuţi, soacra mică va cumpăra zahăr, pentru gogoşii pe care-i
va pregăti la prima vizită a mirilor, după căsătorie. Înainte de plecare naşii şi
părinţii fetei încarcă în căruţe zestrea fetei (şifonier, ladă cu sertare, două saltele,
2 cearceafuri, perini, o dună, plapumi, etc.), şi o duc în noua ei casă; soacra
primeşte de la mire papuci pe care-i păzeşte ca să nu fie furaţi, apoi ia o sită
plină cu grâu şi porumb, pe care le aruncă peste miri ca să aibă noroc, sănătate
şi înţelegere.Abia când ajung la mire vin şi ceilalţi nuntaşi. Soacra mare aşteaptă
alaiul în poartă ţinând 2 şepci împodobite cu fir aurit, şi dintr-o sită, aruncă grâu
nou urând tinerilor atâţia copii câte boabe de grâu sunt. Socrul mare dă mirelui
o sticlă de vin, iar soacra miresei o pâine. Rudele primesc basmale, şi brâuleţe,
dar plătesc pentru ele. Naşa adună banii în şapcă, pentru o casă nouă, pe care-i
va număra naşul la urmă, apoi tot ea aranjează şapca pe capul fetei, întrebând
de trei ori dacă e bine pusă. La nuntă mirele calcă mireasa pe picior, ca el să fie
capul familiei. „Tănăra e pusă să măture casa dar nu reuşeşte deoarece mereu
se aruncă pe jos bancnote.”48 Un alai de tineri se întoarce în casa miresei după
hainele ei, pentru care trebuie să plătească o „vamă”, apoi musafirii petrec, şi
mănâncă sarmale. În noua ei casă mireasa se îmbracă ca o femeie măritată, îşi
pune batic tradiţional, care are o formă ciudată, un pischiriu care cântăreşte cam
2 kg, bătut tot în paiete.
Nunta se consideră încheiată după o săptămână, timp în care tinerii spală
picioarele părinţilor, şi ale rudelor în fiecare zi în altă casă, şi primesc bani, sau
în alte localităţi abia atunci iese mireasa pentru prima oară din casă. Primul drum
70
îl face la biserică, iar la întoarcere împreună cu soţul, naşii şi câţiva prieteni,
va merge în casa părinteacă, ca un musafir oarecare. Un an după nuntă tânăra
nu merge la înmormântări, e ruşine să rămână însărcinată, şi curăţă cizmele
socrului, şi 2-3 ani nu are voie să-şi spele propriile cămăşi pe care le duce mamei
sale. La Dudeştii-Vechi, fata primeşte de la mama ei zahăr pe care-l mănâncă
în ajunul nunţii, bani, şi sare pe care o pune în prima mâncare pregătită „aşa
cum supa nu poate fi fără sare, nici el să nu poată fără mine.”49Deasemenea se
confecţionează un steag naşului, dintr-o basma roşie, pe care se înfige un măr, şi
ca să nu fie furat se mai pune o ceapă deasupra, mireasa nu va purta vălenic alb,
ca să nu plece, iar în casa mirelui va primi un şorţ şi o sticlă de rachiu să intre cu
„plinul” în casă, apoi greblă şi lopată să facă focul şi să nu mai plece din casă.
La sfârşit tinerii se vor privi în oglindă, şi vor consuma zahăr, pentru ca viaţa
să le fie dulce.
Înmormântarea
Ritualul religios de înmormântare este cel al creştinilor catolici.Se crede
deasemena, că sunt anumite semne care prevestesc moartea unei persoane: când
iese pâinea din tavă, sau se crapă pe mijloc, când cântă cucuveaua pe coşul
casei, când vezi o stea căzătoare lăcrimatul ochilor, troznitul mesei, croncănitul
ciorii, urletul câinelui, sau cântatul găinii din faşa uşii (i se va tăia capul şi se va
arunca peste casă). Care dintre lumânările de la cununie va arde prima, va arăta
care dintre miri va muri primul. Moartea este prevestită şi de unele vise; iar dacă
un copil aşezat pe un scaun îşi bălăngăne picioarele, se zice că bate că „bate
clopotele mamei sale”.50 Buni credincioşi, pavlichenii nu-şi ghicesc moartea în
cărţi, deoarece ea este trimisă de Dumnezeu, şi este reprezentată printr-un „un
schelet cu coasă în mână.”51 Ei mai cred că cei tineri mor pentru că Dumnezeu
are nevoie de îngeri în rai, iar dacă un bătrân nu mai moare, se consideră că
Dumnezeu l-a uitat din pomelnic. Dacă cineva e în agonie, el este spovedit,
împărtăşit şi uns de preot, care îndeplineşte toate ritualurile specifice unui
muribund, apoi îşi ia rămas bun de la cei din casă, chiar şi cu cei cu care a fost
certat. Toţi îi spun „iartă”, îi sărută mâna şi îi doresc „drum bun.” 52Muribundului
i se pune o lumânare în mână pentru a i se lumina calea, şi după ce e stinsă,
dacă fumul coboară, el va muri, în caz contrar, el se va însănătoşi. Cei de la
căpătâiul său se roagă fără a plânge, pentru a nu întoarce moartea din drum.
Pentru a uşura agonia, se aşează pe pieptul bolnavului un săculeţ cu pământ de
pe trei morminte. Dacă persoana a murit sau nu, se verifică cu o oglindă pusă la
nasul său; dacă nu se abureşte, s-a produs decesul, se va acoperi oglinda, dar se
va opri şi ceasul. Când sufletul se desparte de trup, iese sub forma unei păsări,
��Ibidem
71
şi până mortul nu se pune în sicriu, timp de 4 ore, se zice că el aude ce se vorbeşte,
de aceea se rostesc numai rugăciuni. Sufletul zboară desupra mormântului 40 de
zile, apoi merge lângă aparţinători. Pentru bărbat, bătăile clopotelor se întrerup
de 3 ori, iar pentru femei de 2 ori, şi bat dimineaţa, la prânz şi seara, când mortul
se afumă cu tămâie. Dacă persoana este bogată, clopotele bat o oră. Nu se dă
necrolog şi nici nu se scoate nimic din casa mortului. El este îmbăiat cu apă şi
săpun într-o albie care apoi este aşezată invers, pentru a nu mai muri şi altcineva.
Briciul cu care se rade bărbatul se pune în sicriu, la fel şi pălăria, femeile sunt
împletite chiar înainte de a muri, şi fiecare este îmbrăcat în haine noi, femeile
mai în vârstă în negru, celelalte cu vălenic; în Vinga se folosesc rochii de lână
pentru bătrâne, şi de mătase pentru tinere.Tinerelor li se pune cununiţă pe cap.
Dacă moare mama şi nou născutul, sunt puşi în acelaşi sicriu. Pe deget se pune
inel sau şnur ca de mărţişor, ca să se scurgă păcatele, iar picioarele se leagă cu o
panglică care apoi se ia, şi se pune la picioarele vacii care dă din picioare când
e mulsă.53 Dacă cineva moare cu ochii deschişi, i se pun bănuţi pe ochi, să nu ia
după el o altă persoană, dacă moare râzând va muri un tânăr din casă. Mâinile i
se împreunează, i se pun mătănii, sau o cruce, iar în buzunare bănuţi, batistă, o
crenguţă de răchită să poată să treacă apa, şi sare cu care va înnopta. Dimineaţa
sarea se aruncă în fântână pentru ca norocul să rămână în casă, sau se va pune în
sicriu împreună cu alimente (la Vinga).Tot pentru păstrarea norocului, în casă se
mai taie fire de păr de pe ceafa mortului, şi se pun după o icoană. Cei din casă nu
au voie să lucreze, dar dacă au făcut-o fără să ştie că cineva din familie a murit,
i se vor afuma mâinile cu surcele din sicriu şi va trebui să rostească: „când se
scoală mortul atunci să-mi fie mâinile bolnave.”54
După tradiţie, la picioarele sicriului în care se află mortul, se pune apă sfinţită
într-un lighean, şi fiecare persoană care vine la priveghi ia un băţ (de brad)
stropeşte simbolic de trei ori. Cei care vin aduc lumânări, batiste, flori, mere, ce
vor fi împărţite la cimitir. Dacă n-a plouat o vreme mai îndelungată, când se duce
mortul la cimitir se răstoarnă masa, şi o femeie care merge în urma preotului udă
tot timpul cu apă.
Dacă într-o familie sunt 2 fraţi născuţi în aceeaşi lună şi moare unul dintre
ei, fratele supravieţuitor când se duce pentru prima dată la priveghi trebuie să fie
legat ca să nu-l vadă, şi să încojoare sicriul de trei ori, în caz contrar nu vor trece
2 ani şi va murii şi el. La Vinga fratele mortului nu va participa la înmormântare,
dar înainte de funeralii se va tăia un bănuţ pe pragul uşii: jumătate se pune la
mort, jumătatea care cade înafara încăperii, la ceafa celui în viaţă, şi primul om
pe care-l întâlneşte pe stradă va fi luat simbolic, de frate. După ce mortul este scos
din casă, o bătrână lasă o pâine în locul lui, se deschid ferestrele şi se răstoarnă
scaunele. Preotul primeşte un ştergar de mătase dacă cel care a murit era tânăr,
în caz contrar, unul de bumbac, şi toţi participanţii lumânări; nu se toarnă vin
72
în mormânt, nu se face colivă. La pomană, oamenii se spală pe mâini pentru
păcatele mortului. Se consumă rachiu, papricaş, mere, varză pentru sănătate
la Vinga, şi turtă fierbinte „sufletul mortului”, pe care se pune sare, şi fiecare
trebuie să lingă puţin cu degetul mic. Pentru a nu face pereche mortului mâncarea
şi farfuriile se aduc unele după altele, apoi spălate, întoarse cu faţa-n jos, în
mijlocul bucătăriei, pe pământ, şi deasemenea se pune o bucată de pâine într-o
ceaşcă cu apă sfinţită. Se rostesc rugăciuni, se afumă şi se stropesc cu apă sfinţită
cărbunii cu care s-a făcut afumarea pentru că „foc stingem, suflet salvăm!”55
Ultima femeie face crucea cu apă sfinţită, varsă apa pe foc, şi aruncă pâinea
înmuiată vrăbiilor din curte. Cei care pleacă de la pomană îşi lasă batistele cu
care şi-au şters lacrimile, pe care a doua zi le spală o femeie într-o albie în care se
mai pun bomboane şi pâine, la fel şi ştergarul cu care toţi s-au şters pe mâini, se
face o pâine care se udă pe locul unde a fost mortul. Seara cei de-a casei se culcă
în camera unde a fost mortul dar nu şi în patul lui până nu se spală aşternutul, iar
lampa rămâne aprinsă timp de o săptămână. Se oficiază o liturghie în prezenţa
rudelor, şi se merge la cimitir, se stropeşte mormântul cu apă sfinţită, se aprind
lumânări, se împart bomboane, nuci, prune uscate, şi 9 pâini pentru că în cer sunt
9 coruri de îngeri. La 3-6-9 săptămâni, 6 luni şi un an se face câte o pomană,
diferiind doar numărul colacilor: 7, 5, 3 la primele 3, la o jumătate de an se
împart atâţia colaci câte persoane participă, iar la un an un singur colac; la Vinga
se fac mereu atâţia colaci câte persoane participă.În ajunul pomanii, se afumă
cu tămâie, apoi cei de-a casei şi vecinii nu se culcă până la miezul nopţii, ca să
aştepte sufletul celui dispărut, să bată în geam. La cimitir merge un grup impar
de femei, dacă totuşi numărul lor este cu soţ, se ia simbolic o crenguţă care se
înfinge în pământ. Pe perioada doliului nu se văruieşte, nu se cântă, nu se merge
la nuntă, nu se ascultă muzică, şi în unele locuri femeile se îmbrobodesc cu cârpe
albe, sau poartă un ştergar alb, la Vinga ele poartă basmale negre, chiar şi fetele
mici. Bărbaţii poartă de obicei cămaşă albă, şi nu se bărbieresc o săptămână.
Pentru tineri şi părinţi doliul se poartă un an, pentru cei mai în vărstă 6 luni,
pentru bunici 9 săptămâni, şi pentru alte rude 3 săptămâni. Soţul văduv trebuie
să poarte doliu un an, dar se poate recăsători după 3-4 luni, în timp ce soţia
văduvă după 3-4 săptămâni se reîntoarce la părinţi. Dacă văduvul e tânăr, nu
rămâne până la sfârşitul înmormântării, şi gustă primul din papricaşul de acasă,
pregătit pentru pomană, ca să aibă noroc într-o căsătorie cât mai grabnică, iar
dacă moare un bărbat tânăr, nu i se leagă brăcinarii pentru ca soţia sa se se poată
căsători mai uşor.
„Dacă mortul este visat, se dă pomană pâine caldă, prin fereastra deschi-
să, pentru iertarea păcatelor. Prin vis, cei morţi pot poruncii anumite lucruri
celor vii.”56
73
Abstract
Banat Bulgarians (Bulgarian: банатски българи, Banatski Balgaria) also called
palkene, palchene, pavlicheni, Paulician or Paulicians, are the oldest Bulgarian
ethnic community in Romania, numbering 6466, who are Roman Catholic and
they pulled out of a group of Paulicians from northern and northwestern Bulgaria
(the surroundings Nikopol Kiprovet, Svishtov). They live in this region since the
seventeenth century. Their language is a Bulgarian dialect coding oriental with
many archaic features plus lexical influences from German, Hungarian, Romanian
and Serbo-Croatian language, playing their own writing uses based on the Croatian
version of the spell. Banat Bulgarian Paulicians migration was the consequence of
the failure of the revolt against the Turks in Chiprovtsi (Chiprovăţ) from 1688 and
the repeated wars Turkish Hungarian- Austrian-Turkish respectively.
Bulgarian customs are related almost entirely to the rites of the Roman Catholic
Church and Holy Days in the calendar. Other habits are related to field work:
the first seeding habits, the harvest, transport and threshing, and major events related
to human life: birth, baptism, engagement, wedding and funeral.
74
Problematica ornamenticii textilelor
în arta tradiţională bănăţeană

MARIUS MATEI
Cuvinte cheie: port popular, evoluţie, ornamentică, artă tradiţională.

Keywords: costumes, evolution, ornaments, traditional art.
Din cele mai vechi timpuri cultura populară românească, datorită poziţiei
geografice şi printr-un contact permanent cu cultura europeană cu cea asiatică,
şi-a dezvoltat fondul tradiţional, prin valori originale, participând semnificativ
la constituirea tezaurului cultural european.
Arta ţărănească este una din formele cele mai misterioase manifestări ale
omului în societate. Mai toate întrebările pe care ni le punem asupra originii ei,
asupra condiţiilor ce pot întării sau slăbii impulsurile ce-i dau naştere, asupra
împrejurărilor în care acestea apar, se perfecţionează şi transmit, atât tehniciile
de care se serveau ţăranii, cât şi motivele adoptate pentru decorarea obiectelor
uzuale, asupra valorii magice, sau simplu ornamentale a acestor motive asupra,
mai ales a chestiunii aşa de controversate a raportului dintre arta satelor şi cea
cultă au rămas până astăzi fără un răspuns hotărâtor1.
Pricina nu trebuie căutată nu numai în faptul că mai fiecare cercetător dă
acestor fenomene explicaţia singură care-i este mai familiară, ignorându-le pe
celălalte, sau neţinând seama de ele, dar şi pentru că pe de altă parte, atunci
când este vorba de arta populară lucrăm cu noţiuni nu deplin lămurite, a căror
sferă este estul de elastică, iar pe de altă parte, obiectele ce s-au păstrat, cele ce
mai pot fi studiate, sunt relativ recente2.
Dată fiind importanţa vitală a îmbrăcămintei, este firesc să fie în centrul
atenţiei, astfel încât evoluţia acesteia să fie studiată, fiind una din cele mai însem-
nate forme de cultură a unui popor, ridicând probleme multiple dintre care unele
1 George Oprescu, Scrieri despre artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 219
2 Ibidem
75
suscită un interes deosebit: geneza istorică şi etapele principale de evoluţie,
formele contemporane şi aria de răspândire, individualitatea lui în raport cu
portul altor popoare şi locul pe care-l ocupă în clasificarea portului popular
european din ţările europene3.
Exprimarea mesajului este un pas major pe care îl realizează omul primitiv,
reuşind desprinderea de tatuaj, de funcţia lui primară. Se face trecerea de la punct
şi linie, de vârstă preistorică, la un limbaj ţesografic folosind linia întretăiată
şi zig-zag, valul meandric, dintele lupului, spirala şi odată cu apropierea de
creştinism la venerarea soarelui şi cruce, care primesc un rol primordial în
ornamentică.
Faptul că activitatea estetică a fost precedată de un întreg proces de devenire,
începând cu depăşirea conţinutului magic şi religios de pe primele trepte ale
evoluţiei umane, apropierea şi stratificarea progresivă a însuşirilor estetice
a permis polisemizarea simbolului în funcţie de stările, trăirile îndividuale,
folosindu-se derivate ale semnului de bază la naştere, cununie, moarte. Formând
universuri în care materia şi spiritul se îngemănează armonic.
Limbajul ţesografic nu este un limbaj al gândurilor-imagini, pictografic,
nici un limbaj al sunetului-cuvânt, alfabetic, ci este un limbaj al simţitii şi
înţelegerii care permite purtarea nu numai pe sine, ci şi cu sine a acestor semne
de identitate4.
Fondul decorativ de la care porneşte seria compoziţiilor ornamentale are
o geneză cu totul diversă dar el reprezintă în sine o sinteză nouă care trebuie
pusă pe înclinarea şi posibilităţile artistice ale fiecărui grup de populaţie sau
popor în parte. Indiferent de semnificaţiile sale, conţinutul şi forma arată
calităţile obiectului, caracterul universal, naţional şi zonal, constant şi variabil
al ornamentului.
Asociaţiile de motive şi ornamente, după transformări succesice, au evoluat
de la ne-caracteristic la caracteristic, de la pre-estetic la estetic, demonstrând
inovaţia, logicul şi fantezia umanităţii şi scoţând în relief extraordinara întindere
a drumului străbătut până la treapta activităţii artistice autonome.
Chiar dacă pe parcursul timpului semnificaţia motivelor s-a pierdut, uneori
parţial, alteori total, a rămas totuşi conştiinţa existenţei ei, a faptului că imaginea
poartă în sine o încărcătură simbolică. Iar datoriă permanenţei unităţii motivelor
decorative este necesar încadrarea fenomenului în timp şi spaţiu5.
Funcţia primară a formei şi decorului, aceea de comunicare, se subordonează,
în procesul evoluţiei sale, valorii estetice, astfel încât aflarea rosturilor iniţiale
ale elementelor artistice, de codificarea limbajului ornamental al pieselor de
port popular se poate face ţinând seama de întreg ansamblul de factori care
3 Colectiv de autori, Coord. Paul Petrescu, Arta populară românească, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1969, p.11
4 Cristian Istrătescu Târgovişte, Simbolistică, ornament, ritual, Ed. Brumar, Timişoara,
2003.
5 Marina Marinescu, Ţesături decorative, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 6
76
au determinat crearea şi însemnarea prin decor al veşmintelor ca şi de factorii
social-economici care au mijlocit adaptarea lor necontenită la gusturile şi
trebuinţele estetice ale socităţii6.
Conţinutul, culorile şi forma ornamentului transmit calităţile obiectului iar
aceasta capătă nota de tânăr sau bătrân, sobru sau vesel, fragil sau trainic, etc.,
indiferent de semnificaţie (semn, simbol, decor) ornamentul echivalează cu
logicul, practicul, fantezia şi esteticul.
În ansamblul compoziţiei ornamentale motivul (cerc, romb, pătrat, animal,
floare, etc.) constituie elementul cheie, el concentrând relaţiile care dau formă
ornamentului. Motivul, fie singur (prin repetiţie), fie combinat cu unul sau
mai multe motive (prin alternanţă sau simetrie) formează un ornament. Prin
aplicarea de către creator a aceloraşi reguli (repetiţie, alternanţă, juxstapunere,
aderenţă) ornamentul se caracterizează prin „n” apariţii în unitatea compoziţiei
onamentale a piesei (cu toate părţile structurii ei morfologice: câmp, chenar,
capete, picior, capac, etc.)7.
Nicolae Dunare prin cercetările efectuate a ornamenticii populare consideră
că există patru momente sau nivele a domeniului artistic:
a). Materialele pe care sunt desfăşurate şi posibilităţile materialului
întrebuinţat în cadrul fiecărui gen de artă populară (arta ceramicii, a lemnului, a
osului, a metalului, a fibrelor de provenienţă vegetală sau animală, etc.).
b). Tehnicile decorative utilizate pentru dobândirea diferitelor grupe sau
categori de ornamente, cu alte cuvinte genul de producţie prin care acestea se
pot obţine.
c). Funcţia socială a ornamentaţiei, rostul şi împrejurarea căreia îi este
destinată urmărind un interes material, intelectual sau şi una şi alta.
d). Semnatica, conţinutul tematic, mesajul ori semnificaţia elementelor,
motivelor sau compoziţiilor ornamentale8.
Pe fiecare treaptă a evoluţiei umane, ornamentele populare parcurg un
proces de reedificare morfologică, exprimând mentalităţi ale epocii respective
şi necesităţile practice ale vieţii cotidiene. Arta populară nu poate fi înţeleasă
fără cunoaşterea istoriei unui popor, problema stratificărilor etnice pe un
teritoriu, trebuie studiată, înainte de a trece la elucidarea specificului cultural,
şi de a verifica continuitatea de-a lungul veacurilor un anumit specific cultural
dăinuieşte sau dispare în condiţiile care au prilejuit aceasta.
În ce priveşte motivele ornamentale, cine poate crede că o denumire
reprezintă neapărat ideea iniţială sau care este denumirea originală? Ea poate
într-adevăr să se schimbe. Aşa se explică de ce în sânul aceluiaşi popor
denumirile variază, deşi ornamentul râmâne acelaşi. Răspunsul este simplu,
6 Aristida Turcuş, Portul popular din judeţul Timiş, Timişoara, 1982, p. 59

7 Steluţa Pârâu, Interdependenţe în arta populară românească, Ed. Meridiane, Bucu-
reşti, 1989.
8 Nicolae Dunăre, Ornamentică tradiţională comparată, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1979, p. 21
77
imaginaţia creatoare de motive sau compoziţii ornamentale nu este şi nici nu
trebuie să fie dublată de crearea unei noi terminologii. Cu vorbe sau expresii
vechi ni se pot indica motive sau compoziţii cu totul noi, uneori caracterizante,
iar alte ori cu totul nepotrivite. Totuşi creaşia continuă să existe9.
Banatul, baroc al artei populare românesti? Idee lansată la vremea ei de
Lucian Blaga, este reală, Banatul aduce o notă de opulenţă, de încărcare, de
exuberanţă ornamentală şi cromatică, caracteristici ce i-au atras etichetarea...
Cu alte cuvinte, sensul pe care Blaga l-ar fi acordat termenului „baroc”
atunci cand se referea la arta populară bănăţeană s-a subsuma accepţiei pe care
o acordă termenului Adrian Marino („Barocul” în dicţionar de idei literare,
Bucureşti, 1973, p. 236) aceea în care îl invocă şi pe Lucian Blaga: Câteva note
estetice tipice derivă aceiaşi instabilitate şi agitaţie interioară. Viziunea mişcării,
mobilitatea permanentă fac imposibilă orice reprezentare exactă, obiectivă,
naturalistă. Imaginea devine împrecisă, flotantă, convulsivă. Formele care se
desfac, foiesc, debordează la infinit, „involtul barocului” de care aminteşte şi
Lucian Blaga (în Triologia valorilor, Bucureşti, 1946, p. 120), predispun la
exuberanţă şi proliferare ornamentală. Barocul nu poate fi din această cauză
decât decorativ şi extravagant. Latenţele sale antagonice îl împing la disonanţe
şi contraste tot mai exagerate, duse la limita extremă a congruenţei10.
Cercetările au arătat că egiptenii cunoşteau broderia în cruce şi broderia
artistică, veşminte ornate se pot distinge pe pereţii sarcofagelor, necropolelor etc.
La greci din atichitate care au dat în artă, mai ales sculpturi, lucrări neîn-
trecute până în zilele noastre, arta ţesutului şi a broderiei era cultivată cu
deosebit interes la Roma, cel care lucra broderiile se numea „Phrybio” după
frigieni (un trib tracic consemnat acum 2400 de ani, la care împăraţii şi curtenii
cheltuiau sume fabuloase pentru „auriphrygium” adică broderii cu fire de aur.
Mai târziu, înfloritul Imperiu al Bizanţului, plin de bogăţii şi însetat de fast,
arta broderiei ajunge la rafinamente extraordinare.
S-ar fi părut că niciodată ea nu va depăşi acel stadiu, însă nesfârşitele comori
artistice ale Orientului sunt scoase la iveală şi vor da un nou impuls şi o direcţie
nouă artei broderiei.
Biserica, pornită să se întreacă şi pe tărâm economic şi politic cu stăpânitorii
feudali, foloseşte ca mijloc al strălucirii materiale fastuoase, somptuoase duse
până la cele mai înalte culmi.
Dacă unealta a fost mereu aceaşi, acul, materialele folosite sunt destul de
variate şi apar în istorie la epoci succesive11.
Pornind de la aceste cercetări G. Oprescu pune două întrebări pertinente la
care e foarte greu de răspuns:
9 Florea Bobu Florescu, Elena Avramescu, Broderiile la români, Editura de Stat pentru
Imprimate şi Publicaţii, Bucureşti, 1959, p. 29
Paul Petrescu, Arcade în timp, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 282
��
Elena Avramescu, Florea Bobu Florescu, Broderiile la români, Editura de Stat pentru
��
Imprimate şi Publicaţii, Bucureşti, 1959, p. 37
78
11. Care este locul pe care îl ocupă broderia sau alesătura ţăranului sau
ia ţărăncii şi dacă această dispoziţie a ornamentelor ne este proprie dintr-un
început, sau apare şi la alte neamuri.
12. Cum se explică originea a două dintre cele mai curioase repertorii de
motive şi a tehnicilor prin care ele se execută, unele în cepse sau căpiţe, adică în
găteala de cap a femeilor din Banatşi din regiuniile ardelene învecinate, altele
în cusăturile pe muchia cutelor, care apar curent în Haţeg şi chiar în prejma
Sibiului, cusături adoptate spre a permite trecerea de la o fâşie largă de stofă,
cum ar fi o mânecă sau un piept de cămaşe, la una îngustă, cum ar fi o bentiţă
de mânecă, la un guler, la un volan din jurul gâtului, sau de extremitatea de jos
a mânecii12.
Îşi pune aceste întrebări, după numeroase cercetări privind arta populară
românească descoperind că pe vaste întinderi din Europa, găsim încă, la
neamuri diferite oprege, cojoace, marame, brâie, opinci, cămăşi brodate purtate
deasupra pantalonului, deşi forma şi croiala nu sunt întodeauna aceeaşi.
Iar în ceea ce priveşte broderia pe muchia cutelor care astăzi se mai află
decât în numai câteva regiuni ale Ardealului şi în Spania, ea se întindea în
veacul al XVI-lea până în cele mai îndepărtate regiuni ale Europei Occidentale,
în Spania, evident, apoi în Anglia, Franţa, Elveţia, Italia. Iar în ce priveşte
broderia pe cămăşi ea ne întâmpină sub forme foarte asemănătoare de la noi, la
copţii din Egipt, nu numai în ce priveşte punctul în care este executată şi stilul
care inspira pe cine a cusut-o, dar încă, ceea ce este important, locul chiar unde
este aşezată13.
La Muzeul Cincuantenarului din Bruxelles se găseşte o cămaşă coptă,
aproape intactă, care oferă o surprinzătoare asemânare cu cele de la noi şi care,
în acelaşi timp poate fi considerată ca tipică pentru regiunea africană unde
a fost găsită. Figurează în catalog cu numărul 338 tunică de in, decorată cu
motive albastre, roşii şi negre. Lucrare egipto-bizantino-arabă (sec. VII sau
VIII) înălţime 0,93, lărgime 1,12. Provine din săpăturile din Egipt14.
De altfel G. Oprescu observă că ceapsele şi banta de la opreg, specifice
Banatului, există mari asemănări de tehnică şi stil al ornamentelor cu anumite
stofe ce se fabricau în Europa Occidentală după anul 1200 precum ca în
sacristia Catedralei din Toledo, unde se găseşte una din cele mai valoroase stofe
religioase, există un „felon” („chasoble”) cel mai vechi din acea colecţie care
prin tehnica ţesăturii, prin stilul ornamentului, armonia culorilor este abolut
asemanător cu ceapsele bănăţene15.
Un articol publicat în Burlington Magazine din septembrie 1938, mi-a atras
atenţia asupra unei întregi categori de stofe, care toate seamănă între ele şi în
G. Oprescu, Scrieri despre artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 220

��
��
��Ibidem, p. 224-225
��Ibidem
79
acelaşi timp, cu felonul din Toledo şi cu ceapsele şi conciurile bănăţene. Unele
se găsesc la Viena în Osterreiches Museum, altele la Londra în Victoria and
Albert Museum16.
La fel şi broderia pe muchia cutelor întâlnită în zona Heţegului şi Sibiului,
era în trecut mult mai întinsă. Este vorba de o broderie de un gen aşa de particular
încât prezenţa ei la noi nu poate constitui o întâmplare şi nici rezultatul unei
producţii spontane.
Pentru a trece de la o bucată de stofă mai lată la una mai îngustă fără să se
taie se fac o serie de cute egale, care se strâng unele altele şi cos între ele pe
muchie. Astfel se formează o suprafaţă mult mai redusă, pe care se poate broda
un motiv geometric care ascunde cutele de desupt şi în care linia muchiei cutelor
formează puncte de reper în suprafaţa unei pânze obişnuite. Se procedează la
desenarea, cu un fir negru a unor motive geometrice, în care linia în zig-zag
şi pătratul joacă un rol precumpănitor. Această tehnică şi aceste ornamente le
gasim pretutindeni în Occident în sec. XV-XVI-lea17.
Aceiaşi constatare o face şi Paul Petrescu, care cu ocazia unei vizite a unei
expoziţii de artă populară norvegiană, deschisă la Bucureşti, este frapat de ase-
mănarea obiectelor aduse din Norvegia, uneori identice cu cele din România.
Recipientele pentru bere sau unt din Sunnfyord sau Sogn sunt lucrate
din doage de lemn, admirabil lustruite şi impodobite cu pirogravuri, aproape
la fel cu cele de pe vasele şi cofele româneşti lucrate de ciubărarii moţi din
Apuseni sau de văsarii din Vrancea. Unele din aceste vase de lemn, cum sunt
cele de două toarte laterale, sunt indentice ca formă şi decor cu cele folosite în
Bucovina, folosite pentru dus la biserică ouă încondeiate. Semicercurile arse
cu fierul roşu dar şi micile cercuri încadrate de către patru puncte aşezate în
cruce sunt dispuse de asemenea într-o aceiaşi ritmică pe vasele norvegiene
din Sogn şi cele româneşti din Moldova nordică. Putinile de lemn constituie o
trăsătură comună legată de un anume mod de viaţă al unor populaţii montane,
de crescători de animale, de lucrători în pădure, de meşteşugari18.
În acelaşi context a unei strălucite civilizaţii a lemnului trebuie puse tiparele
norvegiene de presat untul şi cele româneşti de presat caşul, decoraţia unora şi
altora, alcătuite din rozete solare sculptate în lemn, fiind aceeaşi. Căuce, linguri
şi bărdace din Telemark sau Hardanger sunt lucrate în aceiaşi tehnică şi au
formă asemănătoare cu cele din Oltenia sau Maramureş19.
La fel în domeniul ţesăturilor mari decorative de tipul scoarţelor noastre,
similitudinilor din câmpul tehnicii şi ornamenticii se adaugă cromatica, în
Norvegia tonuri stinse la fel ca şi ţinuturile moldoveneşti, maramureşene şi
pe cursurile superioare ale Oltului şi Mureşului. Sistemul de alesături de pe
17 Ibidem, p. 230
Paul Petrescu, Tentaţia influenţelor, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 193-194
��
��Ibidem, p. 193-194
80
scoarţe numite de noi „unda apei” (linii frânte în zig-zag de diferite culori
alternante), sau „în roate” (romburi) apar în forme şi culori identice pe ţesături
din Nordfyord sau Hordaland. Gulerul unei cămăşi din Hardanger, brodat în
negru ale aceleaşi motive geometrice din familia semnelor solare dispuse într-o
structură asemănătoare cu „ciupagurile” pe pieptul cămăşilor femeieşti dintr-o
mare arie a Transilvaniei incluzând „mocănimea” de pe Valea Arieşului din
Munţii Apuseni20.
Toate aceste asemănări apar prin faptul că strămoşii scandinavilor, goţii, în
expansiunea lor au fost vecini cu tracii care i-au influenţat. „Cei mai autentici
traci suntem noi, vechea vatră a lor”, afirma Nicolae Iorga21.
Alte exemple similare în arta populară europeană relevăm: „meandrul” din
vasta expoziţie cuprinsă în mozaicul lui Dyonisos (epoca romană) conservat
la Muzeul Romano-German din Koln, „căliţa ocolită cu flori” de pe covoarele
iberice de la Muzeul Spaniol din Madrid, „rozeta” răspândită la numeroase alte
popoare22.
Din Asia reprezentative sunt ornamentele geometrice de pe chilimurile
turceşti, desagii şi ceramica chineză, etc.
Pe continentul american relevăm decorurile indiene de pe fuse, ceramica
pictată, din care nu lipsesc reprezentările antropomorfe, zoomorfe şi religioase,
toate redate într-un remarcabil stil geometric.
Fie că sunt transpuse într-o formă drept-liniară, ca în geometrismul
românesc, fie într-o redare dinamică, în ornamentica nord-europeană şi asiatică,
decorul reflectă doar liniile esenţiale ale fiinţelor şi lucrurilor cotidiene23.
Cercetările lui Blaga şi confirmate de Nicolae Dunăre care se referă la
formele pe care le-a îmbrăcat geometrismul ornamental la diferite popoare sau
grupe de popoare din Europa, poate fi clasificat astfel:
a. La români, un geometrism de invenţie figurativă mai simplă, predominant
drept-liniar, static, discret, cu o structură rară, precum şi o năzuinţă formativă
de a geometriza motivele fiziomorfe.
b. La poparele nordice – un geometrism liniar viguros şi dinamic
c. În ornamentica grecească s-a practicat un geometrism drept-liniar, dar
zig-zagat şi cvadrantic.
d. La popoarele germanice s-a practicat un geometrism redus.
e. La ruşi, ucrainieni şi popoarele sud-slave s-a făcut remarcat un geome-
trism mixt, între ţesut în compoziţie cu modul de tratare neogeometric.
f. La unguri, cehi şi slovaci s-a dezvoltat un geometrism de curburi, mixt, în
volute, cu o structură densă, mai pronunţată în ornamentica celor dintâi.
��Ibidem
Colectiv de autori, Coord Paul Petrescu, Arta populară românească, Ed. Academiei
��
Române, Bucureşti, 1969, p. 11
Nicolae Dunăre, Ornamentică tradiţională comparată, Ed. Meridiane, Bucureşti,
��
1979, p. 49
��Ibidem
81
g. La francezi geometrismul este redus la minim, rarefiat, discret.
h. Ornamentica spaniolă are geometrism pronunţat şi dens.
i. Italienii au un geometrism comparabil cu cel românesc24.
Cât priveşte ornamentica popoarelor precolumbiene s-a cultivat decorul
acentric şi asimetric, cât şi cel simetric, în toate cazurile afirmându-se printr-un
dinamism viguros.
Ecaterina D. Tomida clasifică motivele folosite pentru împodobirea ţesătu-
rilor, alesăturilor şi cusăturilor:
a. Din punct de vedere tematic, adică în funcţie de conţinut:
- motive abstracte sau cu origine tematică nelămurită
- motive concrete inspirate din natura şi din mediul înconjurator
- motive simbolice
b. Din punct de vedere morfologic, adică al felului de stilizare:
- motive fiziomorfe sunt cele luate din natură, reprezentând fenomene din
viaţa vegetală şi umană.
- motive skeomorfe, sunt acelea care reprezintă uneltele de muncă, obiec-
tele folosite în viaţa de toate zilele25.
Defapt, simbolurile artei primitive, fie realitate pe componentele locuinţei,
pe pereţii sanctuarelor, pe figurine, pe acesorii de cult, ori pe cele de utilitate
curentă gospodărească, comprimă seturi mari de informaţii, concepţii, convin-
geri, care determină „cititorul” să caute soluţii logice prin multiplele ipoteze.
În istoria costumului european este un caz aproape unic când un popor
dispune de un material documentar atât de bogat privitor la evoluţia costumului
său, cum s-a întâmplat la noi. Statistic, reiese că reprezentarea în pictura a
costumului altor popoare s-a făcut în cazuri rare, în timp ce costumul popular
românesc apare masiv redat în sec. XVII-XVIII-lea în special de călătorii
anonimi germani26.
Toate sunt grupate în şapte colecţii aflate în Austria şi Ungaria, certificate
posquem 1694-antequem 1723. Sunt documente de valoare istorică incontes-
tabilă, deoarece ne oferă posibilitatea de a urmării evoluţia costumului popular,
varietatea zonală, precum şi influenţele în timp a altor grupuri etnice, precum şi
înţelegerea fenomenului de artă populară.
Creaţiile de artă populară au putut să dăinuie şi să se dezvolte pentru că au
fost necesare nu numai ca obiecte utile, dar şi pentru că vreme îndelungată au
constituit mijloace de exprimare, obiecte care ne încântă şi ne uimesc prin forma
lor armonioasă, prin concordanţa dintre ornament şi formă, însăşi concepţia de
gândire în diferite etape ale evoluţiei umane.
Ecaterina D. Tomida, Cusăturile şi broderiile costumul popular din România, Ed.
��
��
Tehnică, Bucureşti, 1972, p. 20
Coectiv de autori, Coord. Paul Petrescu, Arta populară românească, Editura Aca-
��
demiei Române, Bucureşti, 1969, p. 8
82
Sub toate aspectele gruparea, clasificarea şi originea elementelor orna-
mentale, sau sistemelor decorative, precum şi evoluţia acestora au apărut în
literatura de specialitate, dar lucrările citate pot fi oricând regrupate, reclasifi-
cate în funcţie de viziunea fiecărui cercetător după variate criterii.
Totuşi este cert că întregul sistem ornamental al artei populare româneşti
formează un tot unitar între sistemul grafic şi conţinutul său şi a influenţat, sau
a fost influenţat, în anumite perioade de timp, alte etnii sau grupuri de popoare
cu care a intrat în contact.
Iar universalitatea unor elemente ornamentale poate fi explicată ca aparţi-
nând genului uman, prelucrarea materialelor cu tehnici identice, cu semne
identice etc., se datorează nevoilor şi viziunii umane în arta diverselor culturi
etnice.
Abstract
Romanian popular culture, due to its geographical position and through a
permanent contact with European culture and with the Asian culture, has developed
a traditional fund, through the original values, participating significantly in the
formation of European cultural heritage.
Given the vital importance of clothing, it is natural to be in the center of
attention, so its evolution is studied as one of the most important forms of culture
of a people, raising multiple issues of which some the utmost interest: historical
genesis and main stages of evolution, contemporary forms and range individuality
in relation to other peoples costumes and the place it occupies in European folk
classification of European countries.
83
Consideraţii referitoare la comunitatea ucraineană
din comuna Târnova (jud. Arad)
(Cercetare de teren 22-24 iulie 2011)

Prof. dr. MARIA VASINCA HADIJI

Cuvinte cheie: naţionalităţi minoritare, etnie, identitate, religie, limbă
Key words: minorities, ethnicity, identity, religion, language
Potrivit recensământului din 2002, totalul locuitorilor care s-au declarat de

origine etnică ucraineană, existent la nivelul întregii ţări a fost de 65.091 de
suflete. Dat fiind faptul că, potrivit legii, orice cetăţean român îşi poate alege etnia
pe care o doreşte, este mai mult ca sigur că numărul lor este semnificativ mai
mare. Din acelaşi recensământ aflăm că, în judeţul Timiş, numărul ucrainenilor a
fost de 7.261, al celor din Caraş Severin, de 3.256, iar al celor din Arad, de 1.765.
De departe, cu cei 34.031 de ucraineni ai săi, judeţul Maramureş se situează pe
primul loc. El este urmat de judeţul Suceava, cu 8.506. În procente, ucrainenii
din România reprezintă circa 0, 3% din populaţia ţării1.
Comunitatea ucraineană din Banat, aşezată în câteva sate din zona Lugojului,
a Caransebeşului şi Aradului, s-a constituit îndeosebi între anii 1908-1918.
Exodul a continuat şi după 1918. După anul 1970 numeroşi etnici ucraineni
din satele maramureşene şi bucovinene cumpără gospodăriile nemţilor emigraţi,
populând numeroase localităţi care devin majoritar ucrainene. În ultimii 15-20
de ani a avut loc o deplasare în masă a ucrainenilor maramureşeni spre Banat
care au venit din localităţi al căror relief cuprindea numai păduri şi fâneţe pentru
a se stabili în această zonă unde puteau lucra în agricultură2.
Dintr-un total de 5800 locuitori cât număra comuna Târnova în anul 2011,
când s-a efectuat cercetarea de teren, 1400 erau de origine ucraineană, conform
1 www.banaterra.eu/romana/.../ucraineni/index.htmUcrainenii din Banat (I)

2 moldova.go.ro/pagini/minoritati/ucraineni.htm; www.divers.ro › ... › Comunitatile
etnice ucrainene
84
datelor oferite de Preşedintele Filialei Arad a Uniunii Ucrainenilor din România,
domnul Gavrilă Miculaiciuc3.
În general există relaţii de bună vecinătate între românii şi ucrainenii din
Târnova, unii localnici spunând că deşi nu cunosc foarte bine familiile de
ucraineni, aici fiind şi foarte mulţi locuitori (peste 900 de numere de case)
au lucrat de multe ori împreună. Interesant este totuşi faptul că, autohtonii nu
prea ştiu unde stau ucrainenii4.
Majoritatea au plecat în perioada inundaţiilor din Maramureş, înainte de
1994, după Revoluţie dar, sunt care au venit şi mult mai înainte.
Un alt exod s-a produs mai târziu, atunci când Ruscova, afluentul Vişeului a
făcut ravagii în cele trei localităţi Ruscova, Poienile de Sub Munte şi Repedea.
Cea mai mare concentrare este la Dud, Târnova, Chier, chiar şi la Maderat, s-au
aşezat câteva familii din Poieni5 Mulţi au plecat şi în alte zone în Timiş, Chişlaca,
Mocirla etc6..
Au fost atraşi de locuri, viaţa mai uşoară etc., chiar dacă în Maramureş
aveau o oarecare stare materială (acolo cine are 15 arii lângă casă este cineva,
iar acoperişurile caselor sunt unul lângă altul)7. Ioana venită în Dud de 18 ani
îşi aminteşte că deşi părinţii au avut pământ în Maramureş (10 ha) acesta era în
mare parte fâneaţă şi creşteau mai mult animale8
Vasilena Maşniţa, originară din Poienile de Sub Munte a venit la Târnova în
1995, fiind printre primii sosiţi susţine că au fost primiţi mai cu reţinere, dar în
general relaţiile cu sătenii sunt bune şi nu regretă că a plecat din Maramureş9.
Întrebate de cazuri în care ucraineni sosiţi aici nu s-ar fii integrat, persoanele
intervievate spun că nu cunosc astfel de cazuri 10.
În general se trăieşte din agricultură, dar mulţi lucrează la fabricile de la
Ineu, Pâncota, Arad. De asemenea, sunt mulţi ucraineni plecaţi la muncă în
străinătate, Spania, Grecia, Italia11 Interesant este faptul că, majoritatea se întorc
acasă, sau trimit bani pentru a-şi costrui case impunătoare. Majoritatea caselor
cu etaj din comună, aparţin acestora.
3 Gavrilă Miculaiciuc Preşedintele Filialei Arad a UUR etnic ucrainean, originar din
Poienile de Sub Munte (jud. Maramureş)
4 Actanţi anonimi de origine română
5 Anna Hanţig 35 ani , cadru didactic, etnică ucraineancă, penticostală convertită,
originară din Poienile de Sub Munte (jud. Maramureş)
6 Maria Ferţadi, 40 de ani casnică, etnică ucraineancă, originară din Poienile de Sub
Munte (jud. Maramureş)
7 Ana Hanţig
8 Ioana,44 ani, casnică, etnică ucraineancă, originară din Poienile de Sub Munte (jud.
Maramureş)
9 Vasilena Maşniţa,46 de ani, etnică ucraineancă originară din Poienile de Sub Munte
(jud. Maramureş)
10 ��
Ana Hanţig
11 ��
Maria Ferţadi, 40 de ani casnică, etnică ucraineancă, originară din Poienile de Sub
Munte (jud. Maramureş)
85
Se mută în continuare ucraineni în Târnova, se caută case, iar preţurile
sunt tot mai mari, datorită concurenţei, spre exemplu un loc de grădină se
vinde cu 10. 000 de €. Ei vând ce au în Maramureş sau lucreză în străinătate,
Spania, Italia şi vin şi cumăpră pământ sau case în comună. Ei sunt şi cei care
construiesc şi majoritatea îşi fac case după modelul celor din în Maramureş, în
timp ce târnovenii băştinaşi sunt bătrâni iar tineretul s-a orientat spre oraş, mulţi
mutându-se în localitatea Livada lângă Arad12
Câteva aspecte legate de identitatea ucraineană

În general se consideră ucraineni, prin limbă, obiceiuri şi tradiţii, dar ţin
nepărat să sublinieze că sunt penticostali sau ortodoxi. Referitor la ucrainenii
pentricostali, unii dintre ei susţin că este mai importantă religia, nu neapărat
să fie ucrainean, în timp ce ortodoxi ucraineni, se consideră uranineni ,,dar de
partea românilor”13
Interesantă a fost atitudinea unei doamne de etnie ucraineană şi de confesiune
penticostală care a refuzat să stea de vorbă şi a negat că ar fi persoana pe care
o căutăm, dezicânu-se de identiatea ucraineană, refuză să-şi trimită copiii să
înveţe limba ucraineană la şcoală. Am întâlnit şi păreri contradictorii referitoare
la etnie şi confesiune. Ca de exemplu un tânăr care chiar dacă este de origine
ucraineană el nu se consideră ucrainean, se consideră român, fiind de părere că
etnia trebuie sa apară şi in buletin şi în paşaport. Aceeaşi contradicţie o întâlnim
şi în plan religios, i-ar plăcea să se considere penticostal, nu este vrednic dar se
străduieşte. Îi place munca foarte mult, dar ştie şi să se oprească şi să-l slăvească
pe Dumnezeu. Cu ucrainenii ortodoxi relaţiile sunt reci, asta pentru că ortodoxi
se mai opresc la un păhărel şi atinşi de aburul băuturii strigă tot felul de lozinci,
atitudine ce se răsfrânge asupra întregii comunităţi, la care se adaugă şi anumite
interese politice ale partidelor aflate la guvernare14 .
Caracteristici: sunt foarte harnici, oameni de la munte, obişnuiţi cu munca
grea, foarte gospodari, ospitalieri, calzi dar şi iuţi la mânie15
Educaţie
Numărul total al vorbitorilor de limbă ucraineană din Arad se situează între
1200-1500, cifra fiind însă în continuuă scădere datorită procesului ireversibil
de asimilare. Numărul elevilor care învaţă limba ucraineană ca limbă maternă
- obiect de studiu, raportat la numărul elevilor ucarineni fiind de asemenea,
foarte mic16.
12 ��
Ioana
13 ��
Anna Hanţig; Maria Ferţadi; Ioana
14 ��
Grijiuc, etnic ucrainean
15 ��
Anna Mateasciuc 31 ani, etnică ucraineancă,de confesiune ortodoxă, de rit vechi,
originară din Valea Vişeului (jud. Maramureş) Anna Hanţig, Vasilena Maşniţa, Gavrilă
Miculaiciuc
16 ��
Inspector şcolar Elvira Codrea
86
La început, nu a existat învăţământ în limba ucraineană, abea din anul
2000 s-a introdus predarea limbii ucarainene ca obiect de studiu în şcoala de la
Târnova, Preşedintele Filialei îşi aminteşte că a fost destul de greu, românii fiind
foarte sceptici17.
Dintre activităţile culturale şi educative pentru anul şcolar 2011-2012, cu
elevii claselor I- VIII, de la Şcolie Gen. Târnova, Dud, Chier, care învaţă în
limba ucraineană, pot fi enumerate: Instruirea unui grup folcloric, Ziua limbii
materne, Tradiţii şi obiceiuiri la români şi ucraineni, Spiritualitatea în versuri
şi muzică - program omagial Taras Sevcenco, Cine suntem noi?- expunerea de
fotografii, texte, drapele, Serbări de 8 Martie, 1 Iunie şi sfârşit de an şcolar18.
Anna Mateasciuc ucraineancă de origine, de religie ortodoxă de rit vechi
(soţul român, baptist, practicant), fost cadru didactic atât la Târnova, cât şi la
Chier şi Araneag, astăzi trăieşte în Austria, a renuntat la predat, salariul fiind
foarte mic. A treminat Liceul Pdagogic – in Ucraina la Cernăuţi, primul an iar
al doilea an la Sighetul Marmaţiei, cu predare în limba ucraineană. După termi-
narea Liceului, de la Inspectoratul Scolar Baia Marea a putut să aleagă să predea,
fie la Satu Mare, fie la Arad ptentru o perioadă de un an. A ales Aradul deşi nu a
cunoscut pe nimeni la Târnova. Gazda era plătită de Uniunea Ucrainenilor. Apoi
au venit părinii, au cumpărat o casă la Târnova şi una la Drauţ, mai târziu şi sora.
Legat de limba ucraineană subliniază că mulţi ucraineni nu-şi dau copiii la
şcoală să înveţe ucraineana, fapt foarte grav, nu sunt conştienţi, limba pierzân-
du-se încet, tot aşa îşi vor pierde şi identitatea. Nu este important neapărat pentru
materie în sine, cât pentru a deprinde limba care să rămână acolo undeva în
mintea lor şi să nu uite că sunt ucraineni. Pe când preda erau puţini cei care
făceau asta, astăzi sunt tot mai mulţi care susţin că stând aici copiii nu mai au
nevoie să înveţe limba ucraineană. Dânsa susţine că personal adoră să vorbescă
limba ucraineană şi mereu îi apostrofează pe cei care, atunci când îi întâlneşte,
încep să vorbescă în română. Pe elevi, atunci când preda, îi învăţa câtece, poezii,
ba chiar a participat la Timişoara la diferite concursuri, la Arad la Festivalul
etniilor, de Crăciun îi învăţa colinde pentru festivităţile de la la Sediul Filialei
sau la Şcoala din localitate, sărbătorirea poeţilor Taras Shevchenko şi Eminescu,
unde participau şi copii români şi ucraineni, subliniind că pe atunci erau şi copii
români care erau doritori să înveţe limba uranieană19.
Anna Hanţig cadru didactic activ, a terminat Liceu Teoretic Dragoş-Vodă,
secţia ucraineană din Sighetul Marmaţiei, în acelaşi timp membru cu funcţie de
conducere în cadrul Filialei, recunoaşte cu amărăciune că sunt ucraineni care nu-
şi dau copii la şcoală în limba ucraineană, majoritatea copiilor care s-au născut
aici au învăţat româneşte şi susţin că le foloseşte mai mult decât ucraineană.
Sunt familii de ucraineni care vorbesc româneşte, ea personal vorbeşte ucrainenă
17 ��
Gavrilă Miculaiciuc
18 ��
Inspector şcolar Elvira Codrea
19 ��
Anna Mateasciuc
87
şi îi învaţă pe copii că nu trebuie să le fie ruşine de ceea ce sunt şi nici de unde
vin. Predă la Târnova, fiindcă la Maderat, unde locuieşte, nu sunt copii, doar trei
băieţi ai doamnei, o fetiţă în clasa a VI-a, iar restul fiind foarte mici.
Nu au un ansamblu de dans şi folclor, deoarece majoriatea copiilor sunt
penticostali şi nu au voie, doar doi trei sunt ortodocşi. La Dud, din 35 doar
5 sunt ortodocşi, la fel la Târnova, la fel cei care termină clasele primare, vin
apoi la Târnova pentru gimnaziu şi fac naveta cu microbuzul pus la dispoziţie
de Primărie. La Dud, din 4 invăţătoare, anul acesta au rămas doar două şi se
poate vorbi de clase simultane. O altă probemă ar fi şi faptul că ucrainenii fac
tot mai puţini copii, mai ales ortodocşii, dar totuşi în comparaţie cu românii sunt
mult mai numeroşi.
Consideră că pentru conservarea limbii ucrainene trebuie lucrat la nivel de
familie, părinţii trebuie să fie conştienţi de importanţa limbii ca factor principal
pentru păstarea identităţii. După 18 ani mulţi pleacă afară, să câştige şi să-şi
costruiască o casă, înceracă să-şi facă casa lor şi nu aşteptă moşteniri dorind să
fie pe picioarele lor de tineri. Cei care urmează liceul se gândesc în general să
facă şi o facultate. La Arad există Liceu baptis şi penticostal, sau merg la Ineu,
mai aproape şi fac naveta, dar trebuie subliniat că la nivel de liceu, nu se învaţă
limba ucraineană, doar la Timişoara şi la Lugoj20.
Procentul de absolvenţi care merg la facultate este destul de redus, dar există
şi cazuri pozitive. De exemplu, cazul Vasilenei Maşniţa, care are cinci copii.
Fata cea mare a terminat Facultatea, băiatul a terminat şi el Facultatea şi este
la Masterat la Timişoara, o altă fată este în primul an la Politehnică. Doamna
spune că lucrează foarte mult pentru aşi ţine copii la şcoală, este angajată la
Pâncota la o fabrcă, dar creşte şi vinde şi animale. Lucrează mult inclusiv copii
în vacanţe iar soţul are pensie. În casă vorbesc şi ucraineană şi română21.
Referitor la statutul limbii ucrainene în şcoala de la Târnova, trebuie subliniat
că sunt tot mai mulţi copii care vin să înveţe limba maternă, chiar dacă programa
este foarte încărcată, orele de limbă adăugându-se acesteia, aproximativ trei
pentru şcoala primară şi trei pentru gimnaziu. Greutăţile întâmpinate sunt mari
deşi Uniunea oferă mult sprijin: suport de cărţi în limba maternă, festivaluri,
festivităţi, concursuri etc.
Din păcate copiii nu prea citesc, nu vin nici la Sediu să se informeze deşi
ziarele şi revistele vin lunar, gratuit. La Dud trimit şi dau revistele pentru copii,
în primul rând celor care studiază, după aceea celorlalţi, subiectele abordate sunt
în general despre cultură. Ziarele sunt mai solicitate şi sunt distribuite de către
preşedintele Filialei. O altă problema este cea a familiilor mixte în care e şi mai
greu să impui limba ucraineană22. Totuşi consideră că a progresle sunt evidente:
dacă atunci când a venit erau foarte puţini copii care învăţau limba ucraineană,
20 ��
Anna Hanţig
21 ��
Vasilena Maşniţa
22 ��
Anna Hanţig
88
astăzi chiar dacă sunt în clasa a VIII-a îi învaţă alfabetul şi tot este un câştig,
o mare discrepanţă în comparaţie cu ce se întâmplă în Maramureş, unde nu se
pune problema să înveţe limba ucraineană, aici având 650 de ani de tradiţii etc23.
Religie
În Târnova există mai multe confesiuni: creştini ortodocşi, penticostali,
baptişti, adventişti şi au şi loc de adunare.
Din totalul de 1400 etnici ucraneni, 600 sunt penticostali iar restul în
marea majoritate ortodocşi, o foarte mică parte baptişti, adventişti24, sau de
alte confesiuni25. Penticostalii au loc de adunare în schimb ortodocşi trebuie să
meargă la biserica ortodoxă din Târnova ei nefiind nici foarte uniţi26.
Totuşi, preşedintele Filialei UUR, Gavrilă Miculaiciuc, deşi de confesiune
penticostală, şi-a propus ca viitor obiectiv costruirea unei biserici ortodoxe
ucrainene şi susţine că a făcut şi primele demersuri în acest sens. A cerut de
la Vicariat un preot care să slujească în ucraineană, dar din păcate nu este nici
unul disponibil. De asemenea, Episcopia de la Arad a fost de acord. Biserica
ar vrea să fie din lemn, după modelul celor din Maramureş şi este dispus să
lucreze pentru ridiacrea ei fără bani cu ustensilele personale. Ea va fi construită
în Târnova chiar dacă şi în alte sate ca Dud, Chişlaca, Beliu există numeroşi
ortodocşi ucrainenii. Provizoriu se poate amenaja o capelă, până se construieşte
binserica, iar ca locuinţă pentru preot ar oferă dânsul un spaţiul personal. Dorinţa
de a construi o biserică ortodoxă vine din raţiuni politice, ca lider al ucrainienilor
şi nu datorită convingerii sale religioase, deşi subliniază că dacă se predică
cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este el fără interpretări, nici nu contează ce fel
de biserică este şi mai este convins că nu va fi judecat de comunitate, a construi
o biserică nu este acelaşi lucru cu a deschide o cârciumă.
În Dud există o Biserică Penticostală Ucraineană, pastorul şi prezbiterul sunt
români dar se cântă şi se spun rugăciuni şi în limba ucraineană, totuşi dacă vin şi
români este necesar să se vorbescă în română, mai ales că vin şi prezbiteri de la
alte biserici, români de origine, deci nu este cazul să facă o biserică penticostală
în care să se oficieze doar în limba ucraineană. La biserică se slujeşte în limba
română spre deoasebire de Dud unde se vorbea şi ucraineană Pastorul este de aici
dar locuieşte în Arad. La Chier, Dud, Araneag, Drauţ sunt de asemenea ucraineni
penticostali. La fel la Maderat. La Adunare se merge Marţea şi Vinerea seara,
Duminică dimineaţa şi după-amiază. Penticostalii sunt foarte uniţi şi se sprijină
mult. S-au apropiat şi de localnici cu care au în general relaţii bune. Trebuie
subliniat şi faptul că numărul penticostalilor este în continuuă creştere27.
23 ��
Ioana
24 ��
Maria Ferţadi
25 ��
Actant anonim
26 ��
Anna Mateasciuc
27 ��
Maria Ferţadi
89
Penticostalii se preocupă de rugăciune şi post, iar dacă explică mai greu
anumite aspecte referitoare la religie se datorează faptului că exprimă mai greu
în limba română. Se apelează cu Frate şi Soră. Stâlpii credinţei penticostale sunt
iubirea pentu Dumnezeu, pentru aproape, să faci milostenii şi jertfă. Penticostalii
nu fac activităţi de misionarism, biserica este locul în care ei se desfăşoară, fac
multe evanghelizări şi vin mulţi care nu au nici o legătură cu crezul penticostal,
poate chiar din curiozitate, există şi o evidenţă a convertirilor, mulţi convertiţi
fiind ortodocşi ucraineni, dar şi mulţi români bistriţeni aşezaţi prin aceste locuri.
Prorocii sunt persoane înzestrate de Dumnezeu, iar porocirile sunt pentru prezent
şi viitor, ele pot fi atât penrtu mântuire cât şi pentru osândă, de asemenea ele
privesc atât membrii bisericii cât şi persoanele dinafara comunităţii28.
Binecuvântarea este o alegere personală, tinerii proveniţi din familii
penticostale nefind obligaţi să se boteze, dar este de preferat. Botezul se face
după 18 ani,dar în prealabil trebuie să fi mers un anumit timp la biserică şi să ai
un comportament adecvat. Rugăciunea se face în comun, cu voce tare. Posturile
pot fi ţinute oricând. Se ţin când este nevoie, când ai un necaz, de obicei în
fiecare Duminică. Se poate ţine post comun, chiar şi toaţi credincioşii, în caz de
boli sau alte probleme grave29.
Referitor la degradarea credinţei, aceasta se datorează mijloacelor mass-
media, televizor, Internet etc. Cu toate acestea ele sunt utile cu o anumită limită,
personal domnul Miculaiciuc a introdus Internetul fiindcă majoritatea copiilor
sunt la muncă în străinătate şi trebuie să vorbescă cu ei. Nu este singurul, mai
sunt şi alţi penticostali în aceeaşi situaţie. Un alt pericol este reprezentat de
distracţii, fiind şi tineri penticostali care merg pe la discoteci în Târnova sau la
Dud. Refritor la tinerii plecaţi la muncă in străinătate, Portugalia, Spania, nu-şi
face probleme pentru păstarea religiei, foarte puţini care s-au lepădat de religia
penticostală, acolo membrii bisericilor fiind de ordinul sutelor30.
De aceeaşi origine ucrainenii penticostali şi cei ortodocşi nu sunt prea
apropiaţi. Deşi întrebaţi în ce relaţii sunt cu ucrainenii ortodocşi, cei penticostali
susţin că relaţiile cu ortodocşii sunt bune, preotul ortodox este de treabă, fiind
invitat să vorbescă şi el la biesrica penticostală31. Cei ortodocşi recunosc însă
că nu sunt prea uniţi şi că penticostalii se iubesc numai pe ei. Doamna Ioana,
ucraineană ortodoxă, merge la biserică, mai ales de Paşte şi de Crăciun şi în
general la Arad la Catedrală, dar fiind căsătorită cu român, a preferat să ţină
sărbătorile româneşti.32 De amintit că, penticostali sunt mai conservatori,
căsătorindu-se doar între ei, dar există şi cazuri în care băiatul sau fata se
convertesc pentru a se căsători33. În schimb ucrainenii ortodocşi se căsătoresc
28 ��
29 ��
Maria Ferţadi
30 ��
31 ��
Maria Ferţadi
32 ��
Ioana
33 ��
Maria Ferţadi
90
şi cu români34. Pentru ucrainenii penticostali distracţiile nu există, decât cele din
jurul cuvântului lui Dumnezeu, câtece, programe, repetiţii35 întâlniri, totodată un
mijloc de a se cunoaşte tinerii între ei36, în timp ce ucrainenii ortodocşi mai ies
la un bar, la o cafea etc37.
Mentalitatea diferă foarte mult, în general ortodocşii beau şi strică banii,
au fost cazuri şi la penticostali, prima dată sunt avertizaţi apoi sunt excluşi din
biserică. Fetele nu au voie să lucreze în baruri 38 Există şi cazuri de divorţ dar în
general biserica ajută femeia şi copii. Se fac colecte, fiecare cât poate să dea, dar
oricum dacă faci ceva faci din suflet, ca şi pentru tine acasă. Există de asemenea
un Comitet format din 7 bărbaţi – botezaţi credincioşi de cel puţin 5 ani, care
dezbate problemele existente şi ia măsuri. Penticostalii fac în general mulţi copii
au 1 dar şi 14, chiar şi ortodocşi fac mulţi copii, totuşi de când s-au stabilit aici
numărul copiilor s-a redus simţitor după moda românescă.
Maria Ferţadi, căsătorită de la 18 ani, penticostală, are 7 copii, vine din
Poienile de Sub Munte, soţul lucreză la pădure, nu a plecat în străinătate.Spune
că sunt numiţi pocăiţi, iar dacă o caută cineva, ea este aia cu copii mulţi, dar nu
o deranjează. Primul care a venit în zonă a fost un frate cu 18 ani în urmă. S-au
mutat apoi părinţii, în 1997, când au fost inundaţii. Ea a rămas la Maramureş
cu o soră, era greu cu copii mici, soţul, oricum lucra la în zona Aradului, aşa
că a plecat şi ea. Nu au luat cu ei decât strictul necesar. Au cumpărat casa,
au împrumutat bani şi cu greu au mai făcut unele îmbunătăţiri. Se ocupă cu
agricultura (are 60 de ari) şi creşte şi aimale39.
Concluzii
Etnia este o comunitate de limbă, de obiceiuri, de credinţe, de valori,
suprapusă peste criteriul spaţial (spaţiu teritorial delimitat). Spre deosebire de
alte naţionalităţi minoritare a căror vechime pe un teritoriu străin – abia de s-a
rotunjit la un secol, ucrainenii nu au izbutit să se constituie în comunităţi bine
închegate, în care tradiţiile, cultura, apartenenţa religioasă şi, nu în ultimul rând,
limba, să reprezinte liantul unificator, capabil să reziste în timp40.
Comunitatea ucraineană din comuna Târnova, care numără aproximativ
1400 de persoane, conform datelor obţinute, nu face excepţie, aceasta nefiind
omogenă nici sub aspect lingvistic nici sub aspectul aparteneţei religioase,
doi factori esenţiali în păstrarea fiinţei etnice. Referitor la limba ucraineană şi
conservarea ei, observăm, pe de o parte eforturile cadrelor didactice, încercând
34 ��
Ioana
35 ��
Maria Ferţadi
36 ��
Anna Hanţig
37 ��
Anna Mateasciuc
38 ��
Maria Ferţadi
39 ��
Maria Ferţadi
40 ��
www.banaterra.eu/romana/.../ucraineni/index.htmUcrainenii din Banat (I)
91
să lucreze chiar şi la nivel de familie, pentru a conştientiza importanţa limbii
în păstrarea identităţii, eforturi suţinute de altfel, aşa cum am văzut în cele de
mai sus şi de Filiala Arad a UUR. Întrebarea este dacă discursul este consistent
din moment ce mulţi tineri pleacă în străinătate. Iar acestă nou realitate posibil
să fie determinată şi de numărul mare de copii şi de puterea economică scăzută
a familiilor, toate aceste ducând la situaţia ca mulţi copii să nu urmeze şcoli
superioare.
Referitor la cel de-al doilea aspect cel al aparteneţei religioase, situaţia
este şi mai complexă din moment ce nu există o unitate de religie. Astfel, din
totalul de 1400 de etnici ucraineni 600 sunt declaraţi penticostali, iar restul
marea majoritate ortodocşi dar şi de alte confesiuni. Relaţiile dintre penticostalii
ucraineni şi cei ortodocşi din cele constatate de noi pe parcursul cercetării sunt
destul de reci, ele nefiind determinate neapărat de conotaţiile religioase. De
remarcat că numărul penticostalilor este în creştere, un segment important al celor
convertiţi venind dinspre ucrainenii ortodocşi. De asemenea, trebuie subliniat
faptul că penticostalii ucraineni îşi trimit copii să înveţe limba ucraineană, în
timp ce ucrainenii ortodocşi, (mulţi angajaţi în familii mixte, în care este un
pic mai greu a se impune limba ucraineană), mare parte dintre ei refuză acest
lucru, aspectul ridicând o altă problemă importantă deoarece la nivel şcolar
deşi au exista eforturi, nu s-a putut închega o formaţie de dansuri populare sau
folclor, majoritatea copiilor fiind penticostali şi doar câţiva ortodocşi, primii
neavând voie prin religie să participe la astfel de formaţii, astfel se face că o altă
importantă componentă, cea a obiceiurilor, tradiţiilor şi valorilor din existenţa
etnică nu poate fi concretizată şi acest lucru în condiţiile în care oricum o mare
parte din tradiţii s-au pierdut, odată cu plecarea ucrainenilor din zonele de origine
în Maramureş. Acestă ultimă componentă o vom trata însă într-un articol viitor,
componentă care, face obiectul aceleaşi cercetări de tern efectuate în anul 2011,
în comuna Târnova.
În privinţa identităţii, de asemenea, discursul nu este convingător, existând
numeroase contradicţii.
1. Actant Gavrilă Miculaiciuc Preşedintele Filialei Arad a UUR; etnic ucrai-

nean, originar din Poienile de Sub Munte (jud. Maramureş)
2. Actant Vasilena Maşniţa,46 de ani, etnică ucraineancă originară din
3.Actant Anna Hannţig 35 ani, cadru didactic, etnică ucraineancă, penticostală
convertită, originară din Poienile de Sub Munte (jud. Maramureş)
4. Actant Maria Ferţadi, 40 de ani casnică, etnică ucraineancă, originară din
5. Actant Ioana, 44 ani, casnică casnică, etnică ucraineancă, originară din
92
6. Actant Grijiuc, etnic ucrainean
7. Actanţi anonimi, de origine română
8. Actant Anna Mateasciuc, 31 ani, etnică ucraineancă, de confesiune orto-
doxă, rit vechi, originară din Valea Vişeului (jud. Maramureş)
Date statistice - Filiala Arad a UUR

Inspector Şcolar Elvira Codrea - Date referitoare la educaţia şi cultura în
limba ucraineană.
Abstract
Ethnicity is a community of language, habitis, beliefs, values, superimposing
space disposition.Unlike other minorities, Ukrainians did not succeed to join
wellorganized communities, where traditions, cultrure, religion and language might
last in time. Ukrainians frrom Tarnova, around 1400 individuals, do not form a
homogenous community, neither from a religious point of view, or linguistically.
Teachers have great efforts trying to reveal the great importance of language for
preserving identity, being supported by the Ukrainian Union from Romania, Arad
Branch. The question is if this effort is consistent enough, since many youngsters
leave abroad. Another cause might be the large number of children and a low
economical power of the families that causes many children not to have access
to higher education. The religious situation is even more complex, as there is no
religious unity. From 1400 Ukrainians, 600 are Pentecostals, the others Orthodox or
other confessions. There are also many other identitary contradictions.
Webografie
moldova.go.ro/pagini/minoritati/ucraineni.htm
www.divers.ro › ... › Comunitatile etnice ucrainiene
www.banaterra.eu/romana/.../ucraineni/index.htmUcrainenii din Banat (I)
93
Comuna Târnova
Biserica ortodoxă
din Târnova
Şcoala generală
din Târnova
94
Biblioteca comunală
din Târnova
Sală de clasă la
Şcoala generală
Case cu etaj apar-

ţinând ucrainenilor
din Târnova
95
96
II. CULEGERI CREAŢII
FOLCLORICE
97
98
O personalitate a folcloristicii bănăţene,
uitată pe nedrept: Ion Popovici
Drum spre Ioţa

Dr. Florin Gâldău

Vasile Bogdan
Cuvinte cheie: Ion Popovici, folclor, Beregsăul-Mare, obiceiuri şi datini,

Banat.
Keywords: Ion Popovici, folklore, Beregsăul-Mare, customs and traditions,
Banat.
D rumul spre Ion Popovici,

pentru familiari Ioţa, a fost lung,
greu şi întor-tocheat. Plecam de
la vechi întâlniri cu dr. Florin
Gâldău, care, într-o după-amiază
din urmă cu mulţi ani, mi-a ridicat
de pe masă un dosar cu un vraf
de hârtii îngălbenite şi mi-a spus:
„Este o mare valoare aici, dar eu
nu mă pricep cum poate fi tipărită,
să se cunoască ce a făcut omul
ăsta”. Am răsfoit foile mătăsoa-
se, cu grija celui ce se aştepta ca
acestea să se facă pulbere la prima
atingere. Încercam aceeaşi curioa-
să senzaţie ca cea de decenii în
urmă când pipăiam în bezna sali-
nei de la Cacica brazii maronii ai Ion Popovici, culegând folclor
serilor de Crăciun sărbătorite de la Beregsău Mare, în 1936
minerii de cu două veacuri în urmă
99
şi adăpostiţi de-a valma într-o încăpere depozit săpată în stâncă, mărturie peste
vreme a zilelelor fericite trăite aici. Hârtia avea o aderenţă specială, se dorea
mângâiată, dorea să vorbească cu tine, să-ţi încredinţeze ţie, numai ţie, ca într-o
înţelegere tăcută, taina celor aşternute pe ea.
Am deschis manuscrisul cu teamă, aproape cu religiozitate, marginile mul-
tora dintre pagini dădeau deja semne de oboseală, probabil că mulţi îl răsfoi-
seră, dar cu aceeaşi lentoare le-au aşezat înapoi pe masă ridicând din umeri.
Pe dosar scria:
Născut Decedat ION POPOVICI

1910 1949 Cerneteaz
Graiul Bănăţean
FOLKLOR
- 1936 -
În paginile următoare o lume, cea a oamenilor din Beregsăul Mare, unde

autorul făcuse o amplă cercetare ştiinţifică. O dovadă a lucrului temeinic a fost
aceea că ne-a lăsat în manuscris notaţiile de transcriere fonetică originale, care
cuprindeau, însă, din păcate, şi câteva semne imposibil de redat cu mijloacele
electronice de care dispunem azi. Dar acesta este doar un detaliu.
Cum îl puteam ajuta pe Florin ca manuscrisul să ajungă sub ochii specialiştilor?
Am încercat să contactez luminaţi specialişti în domeniu, care erau prea ocupaţi
însă atunci cu alte îndeletniciri pentru a arunca un ochi asupra acestei scrieri.
Astfel m-am trezit pe un drum înfundat. Dosarul strălucea gălbui maroniu în
faţa mea, Florin privea în gol, nu ştiam cum să-l ajut. Şi aşa, în acel început
de an 2013, i-am spus într-o doară că voi lua manuscrisul şi, încet – încet am
să încerc să-l trec pe calculator, măcar atât, deocamdată. Nu ştiam ce va fi mai
departe, şanse de a găsi sponzori erau puţine. Pe cine ar mai interesa o cercetare
folclorică de acum vreo opt decenii? Constat însă, pe măsură ce trec cu degetele
prin el, dactilografiind textul, că ea devine abia acum importantă, cu cât trecerea
vremii şi marile prefaceri dezumanizante ale acestui timp demonstrează valoarea
indubitabilă a acestor „relicve” ale trăirilor omeneşti de altă dată. Şi aşa, seară de
seară mai înainte, apoi, prins de alte proiecte, mai rar, am copiat manuscrisul, cu
sentimentul mereu proaspăt că fac un lucru bun, că acele frânturi de gândire şi
simţire trebuie să rămână printre noi, să se îmbrace în haina tiparului.
În întâlnirile noastre Florin mi-a arătat o fotografie care avea să mi se
întipărească în memorie, cea a unui bărbat brunet, cu privire scrutătoare, o
figură destul de anonimă de fapt dar personalizată prin acea privire ce te cerceta
parcă de departe, alături de un ţăran îmbrăcat în costum popular. Era cercetătorul
Ion Popovici alături de unul din informatorii săi din satul Fibiş, din apropierea
Timişoarei. Şi atunci mi-am dorit să aflu mai multe detalii despre acesta.
100
Unii îi spunea Ioan, pe foile matricole de la Liceul „Loga” din Timişoara
era de asemenea Ioan, el se semna Ion. Am respectat felul fiecăruia de a-l numi.
Pe pagina de titlu a manuscrisului său cineva scrisese, cu cerneală neagră,
născut 1910 decedat 1949 şi atât. Trăise deci 39 de ani. Murise de cancer, acasă,
în Cerneteaz, satul lui natal. Nu ştiam nimic mai mult. şi atunci am început să
merg spre memoria oamenilor, a acelora care l-au ştiut, i-au fost prin preajmă
măcar şi câteva momente, ori l-au aflat din povestirile altora.
Poate că cele mai consistente informaţii, pilduitoare prin concizie şi
sistematizare le-am primit chiar de la dr. Florin Gâldău, reputat medic psihiatru
şi licenţiat în drept. Era în ziua de 12 iunie 2013, ne aflam în biroul său de acasă,
înconjuraţi de rafturi de cărţi şi înregistrări magnetice.
–– Florine, ai în faţă un „Dicţionar de Familie”. Ideea întocmirii acestui

dicţionar îţi aparţine. Cum de ţi-a venit?
–– Eram medic la Spitalul din Jebel şi a fost internat, la un moment dat, un
inginer de pe la Hunedoara, cam alcoolic, dar om de treabă; şi când i-am luat
antecedentele, s-a dovedit a şti atât de multe lucruri despre membrii familiei
sale şi despre neamuri, încât i-am spus: „Ia hârtie şi scrie-le, nu pot să pun eu
în patru rânduri din foaia de observaţie toate antecedentele dumitale familiale,
fie şi numai pe cele patologice. Fă un... dicţionar de familie”. A scris mult,
dar după câteva zile, mi-a cerut învoire... S-a dus, s-a însurat, dar a luat cu
el şi bogăţia aia de date. Atunci i-am propus unei absolvente, o domnişoară
din Arad, Ştefana Moldovan, care acum îşi dă un doctorat la Lexington, în
Kentucky, Statele Unite, o fată extraordinară, să facă, drept lucrare de diplomă
la absolvirea Facultăţii de Sociologie a Universităţii de Vest din Timişoara,
un asemenea dicţionar de familie; ea s-a apucat de familia lor, dar aceia s-au
supărat: „Cum, domle, să apărem noi, aşa, cu datele intime...!”. În final, am
vorbit cu neamurile mele şi ei au acceptat... Şi, printre cei notaţi, pe generaţii,
desigur, este şi acest Ioan Popovici.
Dar să spun mai întâi despre genealogie, pentru că în felul acesta, ne referim,
vrând-nevrând, şi la strămoşii lui. Repet, genelogia e făcută pe familia care se
trage din preotul Gruici Ilie, absolvent al Preparandiei de la Arad şi repartizat
paroh la Cerneteaz, care a şi ctitorit actuala biserică, în 1846. El a avut un
băiat, Teodor, care a făcut şi el Preparandia devenind însă învăţător; acest unic
fiu s-a însurat cu o sârboaică, de pe la Satchinez, şi a făcut cinci copii. Fiecare
a lăsat ceva urmaşi. Eu mă trag, de exemplu, din fratele al cincilea, Tibi şi Nelu
Ilin se trag din sora, a treia născută, iar omul de care ne ocupăm noi acum,
respectiv Ioan Popovici, se trage din fratele al patrulea. Dascălul Teodor,
băiatul preotului, i-a botezat pe toţi cu nume latine, să nu fie maghiarizaţi,
aşa că pe bunicul meu, deci pe fratele cinci l-a numit Vergiliu, pe fratele patru
Iustinian.... De aceea în sat se spune, ca poreclă, descendenţilor acestuia „D-a
lui Iusti”. Vorbim, deci, despre unul dintre urmaşii lui Iustinian. Iustinian a avut
doi copii: un băiat, mai mic, Jiva, din care se trage Octavian, cel la care mergi
101
tu vineri, să-i iei un interviu despre Ioţa, şi o fată, care a fost mama acestui Ioan
(Ioţa), Dida (Persida). Ioţa... a ajuns cadru didactic la Catedra de Etnografie
şi Folclor la Bucureşti, illo tempore. Prin urmare, cel la care o să mergi pentru
interviu este cel mai aproape în grad de rudenie, este vărul primar al acestui
mare om.
Iată ce se notează în dicţionar: „Popovici Ioan, zis Ioţa Iusti, şi luând ca
poet pseudonimul Ioan Cerezeanu, de la numele satului, eufonizat. S-a născut
în 20 mai 1910 şi a murit în 6 ianuarie 1949, de un cancer pulmonar. Fiul
lui Teodor şi al Persidei.... A făcut liceul „Loga”, absolvind în 1931, când
l-a avut dascăl de limbă română pe George Călinescu”. Există şi un tablou
de absolvire, dar nu mai ştiu la cine e, poate fi la unul din neamurile lui mai
apropiate, fie la acesta la care mergi vineri, fie la sora lui, mai tânără, de vreo
60 şi ceva de ani, Marieta. [Între timp tabloul cu pricina a fost găsit acasă
la... dr. Gâldău – nota V.B.] A fost singurul copil al unei familii sărace, nu şi-a
întemeiat o familie proprie, dar a trăit în concubinaj cu o doamnă din Bucureşti,
de pe strada Uranus, unde se spune că avea o bibliotecă de 4.000 de volume,
inclusiv încercări de a învăţa limba chineză, din care se spunea că ştie mii de
semne. A fost un tip foarte interesant. A făcut facultatea la Bucureşti, presupun,
a ajuns cadru didactic, nu îmi dau seama de gradul universitar, dar în scurt
timp a părăsit Bucureştiul şi a stat vreo doi ani, dacă nu mă înşel, aici, în zonă,
respectiv la Fibiş, făcând parte din primele echipe regale organizate de Gusti.
Am impresia că a fost chiar lider al acesteia, oricum a făcut sute de fotografii,
în 1934, când s-a inaugurat dispensarul sau căminul cultural de la Fibiş, despre
care se spune că a fost făcut de săteni în colaborare cu echipa Gusti, în sensul că
ei îi impulsionau pe ţărani, au mai făcut poate şi rost de fonduri şi, la inagurare
a venit chiar ministrul Gusti, pe atunci ministrul Instrucţiunii Publice, împreună
cu regele Carol al II-lea (se ştie că Gusti a fost într-o relaţie amicală cu Carol).
Eu am văzut mai multe fotografii de la acest eveniment... o să mai caut; era o
chestie drăguţă, ca şi când ar fi venit Ceauşescu nu ştiu pe unde: veneau satele
din jur, în formaţii, cu tot felul de pancarte, şi regele mergea la fiecare din acele
coloane (ex. la cei din satul Chesinţ) şi se poza alături de pancarta cu numele
satului. Îmi aduc aminte că, în poză, am mai văzut, pe lângă rege şi ministru, pe
mitropolitul Lăzărescu, şi el nou în funcţie.
Deci, nu a fost căsătorit, a fost cadru didactic la catedra de Etnografie şi
Folclor a Universităţii Bucureşti. Scrie şi aici în dicţionarul de familie, uite:
„Participă la echipele regale Gusti, culegând folclor literar din zona de baştină,
pe lângă Cerneteaz făcând acelaşi lucru la Fibiş (o fotografie excepţională îl
prezintă stând de vorbă cu un ţăran de acolo, îmbrăcat într-un splendid costum
naţional, data executării fotografiei nefiind precizată), precum şi la Beregsăul
Mare, din acea activitate păstrându-se un notes cu versuri culese de la oameni
de diferite vârste”, inclusiv documentul pe care îl deţii tu acum, un manuscris
aranjat de aşa manieră încât parcă era gata de publicare. Acesta poartă pe
102
copertă, ai văzut, anul în care era gata: 1936. Cine ştie de ce nu a cules versuri
mai mult din Cerneteaz, satul lui de baştină, sau de la Fibiş, unde s-a aflat, şi
a făcut monografia aceasta folclorică amplă pentru Beregsăul Mare. Ai văzut,
este o monografie completă, în sensul că, după ce epuizează genurile literare:
epic, liric etc, ajunge cu amănuntul până la denominarea vitelor, a animelelor
domestice, câinilor, pisicilor, vacilor de către acei săteni. A mers cu informarea,
cu sondarea, cu consemnarea folclorică, la Beregsău, până la ultimul amănunt
care i se părea lui a fi folcloric, adică creativ popular .
Mai scrie aici, în zisul dicţionar: „A avut o bibliotecă cu titluri dintre cele
mai diverse domenii, cânta la vioară până la performanţă, era destul de avansat
în studiul limbii chineze. A scris articole în revistele de sociologie şi versuri,
din care se pătrează o plachetă semnată cu pseudonimul Ioan Cerezeanu, stilul
fiind destul de modern pentru anul probabil de apariţie 1942 – 1943, tonul fiind
liric, pesimist, adesea cu imagini religioase sau expresii din magica folclorică
pe care o culesese”. Faptul că el culegea mereu folclor şi în folclor era vorba de
vrăjitoare, de tot felul de chestii de astea, l-a influenţat. Nu ştiu mai mult: o mai fi
publicat şi altceva? Am căutat eu însumi, la un moment dat... era un tip Grigore
Pop, sociolog, soţul unei colege de-a voastre de la Televiziunea Română, Lucia
Postelnicu, care a fost şi la noi în casă, ea se împrietenise cu Florina [regretata
Florina Gâldău, redactor la Radio Timişoara – nota V.B.] şi a venit cu echipa
de filmare chiar de revelionul de după Revoluţie... atunci m-am cunoscut eu cu
acest domn Pop. El publicase vreo trei volume cu titluri din cărţile şi revistele
sociologice, da n-am găsit decât o singură referire la Ioan Popovici. Eu cred că
el a făcut Filologia, deşi era creditat a fi sociolog... Gusti o fi trimis şi filologi
pe teren sau el a fost doar colaborator extern. Asta înseamnă că unchiul acesta
al meu era filolog, mai ales că ulterior a şi funcţionat la catedră, se spune...Nu
am mers aşa de departe cu investigaţiile, nici eu, nici Fana, încât să căutăm
arhivele... Oricum, spuneam, Ioan Popovici a murit de cancer pulmonar la 39
de ani, în 1949, după o suferinţă de câteva luni în casa părintească. Lumea
spunea că a venit să fie înmormântat printre ai lui. Şi-a consumat suferinţa
canceroasă în satul său. Este înmormântat în Cerneteaz destul de aproape de
intrarea în cimitir, nu ştiu dacă mai este cineva care îi îngrijeşte mormântul,
probabil vărul său primar Gruici Octavian, pe care vrei tu să-l intervievezi.
Era un tip deosebit. Şi figura lui frapa: era longilin, slăbuţ, dar avea o
extrem de puternică personalitate, începând de la fizic. Talentat, ai văzut că
făcea şi muzică şi versuri. Acum eşti tu preocupat – şi îţi mulţumesc pentru asta
– să descifrezi, dacă este posibil, simbolurile astea de tip fonetic, cu care încerca
să reproducă textele folclorice culese. Dar folosea şi semne binecunoscute:
de exemplu, am văzut o carte poştală cu chipul lui Traian Grozavescu. Eu
am impresia că s-au cunoscut, că Ioţa a fost la înmormântare sau, ulterior,
la cimitir, la mormântul lui Grozavescu; în orice caz, pe verso-ul acelei cărţi
poştale, repet, cu chipul lui Traian Grozavescu, el a scris:
103
„Dormi, geniule,
Dormi în pace,
De-astăzi n-o să mai răsune
A ta sublimă vóce”
Scrie voce cu accent ascuţit pe o, care în tot Regatul, în secolul XIX, avea
valoare de diftong, deci se citea „oa”, în speţă: voace. Prin urmare, şi aici
căuta expresia populară. Putea să găsească o altă rimă, că vóce totuşi nu e din
limbajul cult, dar el a folosit acel simbol ca să iasă tot o expresie folclorică:
voace. Noi nu am mai prins, eu ca bănăţean, tu nici atâta, ca, undeva, în zonă,
să se mai spună „voace”...
Cam asta ştiu eu, Vasi... Şi acuma, dacă te duci la Octavian, aşa îl cheamă,
Octavian Gruici, care păstrează numele preotului... Este o întreagă poveste
cu numele sârbeşti din sat..., acum satul s-a depopulat, oamenii au venit în
Timişoara când şi-au dat copiii la şcoală.... Deci, nu mai există Cerneteazul
clasic, acum au venit oameni din alte părţi: Ardeal, Oltenia, e un Cerneteaz nou,
foarte interesant. Am auzit că au o fundaţie care se numeşte „Pro Cerneteaz”,
ideea unuia dintre cei care s-a căsătorit cu o fată din Cerneteaz, un oltean, om
extraordinar, cu carismă, care a stâns în juru-i mai mulţă tineri... nu ştiu ce-şi
propun, dar sigur vor să facă o monografie a comunei. Dar, repet, cernetezeni
de baştină sunt tot mai puţini. Unul dintre ei, rara avis, este şi cel pe care ai
să-l vizitezi tu vineri, şi care, repet, cred că este... de altfel putem să-l şi găsim
în acest dicţionar de familie... Gruici Octavian... Gruici îl chema şi pe parohul
fondator, ctitor al bisericii. O parte din neamurile noastre, cei care s-au desprins
din primul frate din cei cinci copii ai dascălului Gruici Teodor, respectiv nepoţii
preotului Gruici Ilie, şi-au schimbat numele din Gruici în Gruescu, aşa că la un
moment... Dar pe Gruici Adrian soţul lui Velinca, vecina noastră de la parter,
l-ai cunoscut şi tu, a murit după ce tu te-ai mutat în acest bloc. Deci Gruici
Octavian, născut în 1934... Este şi la ora de faţă, presupun, cântăreţ la biserică,
asta a fost pasiunea vieţii lui. O voce interesantă, uşor tremurată, dar poate să
ia tot felul de note... şi îi şi place. Are şapte clase, a fost agricultor, proprietar
al imobilului aflat la numărul 126 (acum nu ştiu ce număr are casa), unde a
locuit şi bunicul său, Iustinian, şi străbunicul, Teodor. Teodor, dascălul, avea
cinci copii, dar s-a dat în întreţinere numărului patru, Iustinian, şi deci băiatul
cu numărul patru rămâne în casa respectivă....
Dacă vrei să faci un arbore genealogic cu cine mai trăieşte dintre rudeniile
apropiate ale lui Ioan Popovici, există şi o Gruici Marioara/Marieta, sora lui
Gruici Octavian, căsătorită Stan... Iată puţinele date despre Gruici Iustin sau
Iustinian, strămoşul comun, şi al folcloristului şi al aceluia la care ai să mergi
pentru interviu: născut în 1865 la Ostrov, judeţul Arad. Acolo era tatăl său
învăţător (deci, tatăl, fiul preotului n-a venit învăţător în Cerneteaz, ci undeva la
Ostrov...). Cum au venit cei cinci fraţi în Cerneteaz? Popa Gruici, fiind bunicul
lor, se înţelege uşor... Mai mult, toţi s-au căsătorit la Cerneteaz, cu fete sau băieţi
104
de oameni cu stare. După un timp, când a ieşit la pensie, a venit şi dascălul şi s-a
dat în întreţinere fratelui cu numărul patru, cum am spus.
–– Totuşi, şi tu ai câteva vagi amintiri despre acest Ioţa Popovici.
–– Aveam 11 ani neîmpliniţi când a murit „uica Ioţa” şi îmi aduc aminte vag
cum mergea convoiul mortuar de la casa unde stătea mama lui până la cimitir.
Vag de tot. Tocmai vorbeam cu Velinca, soţia regretatului Adrian Gruici, că şi
ea are o amintire vagă, ea fiind de o vârstă cu mine şi ei stând cu casele mai
aproape de casa lui Popovici. Mama lui a mai rămăs în viaţă, era o ţărancă
simplă, puţin simplistă, tatăl a murit de tânăr, în primul război mondial. Tatăl nu
era din Cerneteaz, ci parcă din Murani, un sat vecin. Ioţa şi-a petrecut ultimele
luni de viaţă în casa mamei lui... Exista şi o glumă: că, la un moment dat, ai mei,
Badea, unchiul meu, care era funcţionar la primărie, deci mai cu relaţii decât
ăilalţi, l-au adus acolo pe doctorul Albetz, de la Giarmata, să-l vadă pe bolnav;
medicul s-a interesat dacă acesta a avut scaun în ziua respectivă şi, atunci,
Dida, maică-sa, a sărit ca arsă, zice: „Aici a stat!”... şi a adus scaunul pe care
stătuse el înainte de venirea doctorului....
Alte amintiri? Cânta la vioară într-un stil de-a dreptul acrobatic. Apoi,
era foarte mândru de obârşia lui ţărănească şi ţinea să şi-o pună în valoare.
De exemplu, există o poză în care el coseşte, alături de cei de la Fibiş, deci
domnul sociolog sau filolog, ce era el, lider de formaţie Gusti, a mers şi la
coasă cu sătenii... După ce a murit Dida, lucrurile din casa ei au rămas la
tatăl lui Octavian, vărul lui.... Era perioada de percheziţii, şi unchiul, tatăl lui
Octvian, a luat lada cu nişte cărţi şi reviste şi le-a îngropat, aşa se spunea.
Poate o să-şi aducă Octavian aminte, că o fi văzut scena. După aceea, le-au
scos cumva... eu am mai reuşit să văd câte ceva. De exemplu, am văzut nişte
reviste literare, dacă nu mă înşel, „Universul literar”, în care erau versuri de
Cincinat Pavelescu etc şi un interviu foarte simpatic luat de un redactor lui
Coşbuc. Îţi dai seama că erau reviste vechi, Coşbuc moare în 1918, ori Ioţa le
procurase cumva şi le păstra. Cum or fi ajuns acestea în lada de la Cerneteaz
nu îmi dau seama. Coşbuc răspunde la nişte întrebări; cu ocazia asta am văzut
şi nişte caricaturi vis-a-vis de acest interviu, cred că erau făcute de băiatul
lui Coşbuc, Alexandru, un talentat desenator.. .A mai fost o chestie pe care am
reţinut-o, anume: între cei cu care el era coleg în formaţia Gusti, era şi un
muzicolog, Breazu, care a redactat o culegere de folclor muzical, dar nu numai
din zona asta, probabil din mai multe zone, iar pe coperta interioară era o
dedicaţie pentru Ion Popovici, frumoasă, prietenească... Îi întrebam eu pe ai mei
ce înseamnă cântece de „miliţie”, eu citind cuvântul cu accent pe antepenultima
silabă şi nu pe penultima.... Şi, cum spun, am văzut şi poza de absolvire de
la „Loga” din 1931, cu Călinescu printre profesori... Dar, principalul lucru
e documentul, manuscrisul care e la tine, acum, şi pe care poate reuşeşti să-l
publici, comentat de vreun dialectolog. Privind cartea asta de poezie, nu ştiu
cum a ajuns la mine, cineva a cartonat-o, deşi nu are pagina de titlu...
105
–– Nu există o monografie a acestui Institut al lui Gusti, ori a Institutului
Banat-Crişana în care să găsim urma acestui Ion ori Ioan Popovici?
–– Deşi la un moment dat eram prieten cu Dr. Ţenchea, care fusese chiar
secretarul acelui Institut, n-am adus vorba despre Ioan Popovici, sau poate doar
tangenţial... Deci, nu am luat colecţia revistei Institutului Banat-Crişana să o fi
răsfoit, să îmi dau seama de... Ceea ce pot să spun însă este că el, ca persoană
fizică şi psiho-socială, nu era un om care se înfigea în faţă; chiar dacă el dirija
lucrurile, stătea într-un plan secund. Nu apare niciodată în prim plan... asta se
spunea în familia alor mei, care erau destul de bine informaţi pentru că erau
cam de aceeaşi vârstă şi ei ştiau foarte bine ce face Ioţa la Fibiş, chiar din gura
lui, presupun. Dar, când a fost acea inaugurare, el făcea pe fotograful, deşi
era evident implicat în dirijarea acţiunii. Era un tip foarte responsabil, stârnea
încredere, era spiritual, dar nu căuta gluma. Putea să cânte la vioară până la
scene acrobatice, cu vioara la spate – sau chestii de astea – dar o făcea numai
la chef, dacă îl ruga cineva, nu se expunea, nu făcea circ.
–– (Privim o poză unde sunt doi bărbaţi şi două femei) Oameni tineri. Ăsta
e Badea, unchiul meu, ăsta e Micşan, tatăl Acvilinei Birăescu, consătean şi
prieten bun, şi acesta... Ioan (Ioţa) Popovici.
Casa în care trăieşte Octavian Gruici, la Cerneteaz, are povestea ei. Este
14 iunie 2013, al naibii de cald. Ne adăpostim la umbra unui nuc din faţa casei.
–– Câţi ani aveaţi când a murit Ion Popovici?
–– 18 – 19 ani.
–– Deci, aici este casa în care a locuit el; acum staţi dumneavoastră în ea…
–– Aici venea când sosea de la Bucureşti; dar, când era mic, avea casa în altă
parte, pe Uliţa mică, la numărul 1, o casă mică, la marginea ailaltă a satului.
–– Şi în ce grad de rudenie eraţi cu Ion Popovici?
–– El era copilul surorii lui tatăl meu, care a fost căsătorită cu cineva din
Jadani, deci tata lui a fost din Jadani; el a plecat pe front, nu cred că am ştiut
dacă Ioţa era născut sau Dida o fost gravidă cu el. Şi pentru că omul acela
nu s-a mai întors din război, tata meu l-a crescut şi pe el. Şi atunci l-or luat la
orfelinat, la oraş, că tatăl său a murit în război, la casa de copii, până ce a mers
la şcoală. Şi a mers la şcoală în Timişoara, acolo a învăţat. De acolo, când a
crescut mare, s-a dus la Bucureşti şi de la Bucureşti venea numai la sărbători
mari, şi venea aici, la tata, şi atunci îl duceam cu căruţa până la gară, când
îi duceam pachete. El la Bucureşti a stat pe strada Uranus, la numărul 8, ştiu
pentru că ţinea corespondenţă cu tata.
–– Ce ştiaţi că făcea la Bucureşti?
–– El o fost profesor la şcoli şi ne povestea, când venea acasă, cum învaţă
el. Am avut o poză, dar o luat-o cineva de la mine, că toţi or venit după chestii
din astea, şi tăt mi-or luat ce am avut. Dar el a avut un manuscris al lui în grai
bănăţean şi a rămas cartea aia şi a umblat din mână în mână pe aicea, pe la
un fost preot de aici, care o citit-o, i-o dat-o la mulţi prieteni de-ai lui, şi tăt
106
or luat-o şi acum nu ştiu unde e. Şi o avut o carte tipărită de el înainte de ce o
murit, „Flori negre”, şi aia iară o adus-o aicea şi iar o luat-o, nu ştiu cine o
luat-o, că nu o mai am.
–– Amândouă sunt la Florin Gâldău. Manuscrisul acesta în grai cum a ajuns
la dumneavoastră?
–– El l-o lăsat… i-a dat lui sora mea, adică la noi, mie, atunci ea o fost mai
mică, şi l-a luat de aicea ea şi l-o dus la ea, unde stă, în Timişoara.
–– Ce mai făcea la Bucureşti? Ce vă mai povestea?
–– Nu mi-a povestit nimica mie, ce să-mi povestească mie. Numai ultima
dată când… o zis că „vreau să mor acas” ; o fost bolnav tare, s-o îmbolnăvit, şi
atunci a venit acasă. M-am dus eu cu tata, eram mai copil, ne-am dus cu căruţa
după el la Gara Mare, din Iosefin, şi l-am adus acasă, l-am adus aici, că o zis că
el vrea să moară acasă, în casa aia de la tată-său, aia mică.
–– Deci, nu a murit în casa asta…
–– Nu, acolo.
–– Şi atunci l-aţi mai văzut, l-aţi vizitat?
–– Cum… că mă trimitea pe mine la Giarmata, la farmacie, ca să-i aduc…
că numai cu morfină şi-o alinat durerile, şi nu se căpăta, dar pe el îl cunoştea
farmacistul de acolo, din Giarmata, ăla mi-o dat medicamentele şi le aduceam
acasă. Şi cu aia săracu se alina, şi odată i-o fost rău… şi o murit baş de ziua lui,
de Sfântu Ion, de Bobotează. O umblat popa cu crucea, popa ăla tăt venea la el
şi vorbea cu el… Şi umbla cu crucea în sat, ca să sfinţească căşile de Bobotează,
şi s-o dus şi la el şi el o fost în pat. Tata meu se ducea noaptea şi durmea acolo,
că el o fost atât de slab, numai os şi piele… şi tata se ducea, că mamă sa o fost
singură… se ducea şi îl întorcea noaptea şi avea grijă de el, stătea acolo. Şi o
zis cătră el, cu o zi înainte de a umbla popa cu crucea, s-o dus la el şi i-o zis,
că mamă sa era o femeie tare… ţinea curăţenie în căsuţa ei, o fost o casă mică,
dar numai cu var o văruit-o, tot în alb, aşa i-a plăcut, nu cu var de ăsta, ca
acum, praf, var de ăla stins, şi o văruia… Şi o zis cătră el: „Ioţo, haida să te ţină
Badea, că el la tata meu i-o zis Badea, să te schimb că vine popa prin sat şi uite
cum eşti… să te ţină să-ţi dea altă pijamauă”. „Nu, tu, eşti nebună? Nu trebuie
să mă chinui că eu mai am două zile să trăiesc şi dacă mă iei acuma, mor. Lasă-
mă, nu mă chinui!”. Ea iară tăt întorcea: „Lasă, că vine popa…”. Şi tata atunci
o zis: „Hai Ioţa, ascultă pe Badea, haida că eu te ţin, nu te doare nimic, să nu
te vadă aşa cu asta pe tine, că stai cu ea toată săptămâna. Îţi dau alta curată”.
„Dacă voi vreţi să mor, v-am spus că mai am două zile şi vreţi să mor… faceţi ce
vreţi”. Tata l-o luat în braţe şi l-a ţinut, i-o dat pijamaua pe el şi l-o aşezat în pat.
Şi mătuşa mea s-a uitat la el, dăloc cum l-au pus în pat. „Ioţo, ţi-ai luat boamba
aia, morfina?”. „Da, am băut”. „Na, atuncea…”. „Lasă-mă, să stau liniştit”.
Şi l-o lăsat în pace. Ding, ding, ding cu clopoţelul, popa a venit la poartă. O
ieşit mătuşa afară, cu tata, şi zice cătră popa: „Mereu, că acuma l-am schimbat
şi doarme”. Şi s-a băgat popa înăuntru, a stropit cu apă afinţită, s-o dus la el
107
la pat şi i-o pus crucea la gură, şi el nu o mai făcut nimica. Şi o ieşit afară.
Dacă a ieşit afară, când o păşit să iasă de pe coridor afară la stradă, tata o pus
mâna pe el. „Ioţo, Ioţo!”, dar el deja era mort. Iasă tata plângând şi strigă:
„Părinte!” „Da” . „Îi mort, o murit”. „O!”, s-o întors napoi, i-o făcut slujbă
pe el acolo, ce să faci!. Şi atunci i-au povestit cum o zis că… „O trebuit să-l
lăsaţi…”. „Păi, dar, zice, cum să-l lăsăm aşa, să ziceţi că-i murdar, că el îi om
mare şi trebuie să fie curat”. „Da, dar vezi că el o ştiut”. Şi atunci am venit, am
anunţat, am tras clopotili, o zis preotul să iau un ceas la mine şi să trag clopotili
mult după el; nu ştiu cât o zis, vreo trisfert de oră să tot tragă clopotili, să ştie
toată lumea că o murit el. Tătă lumea l-o iubit. El o ştiut şi istoria satului nostru,
Cerneteaz, toată o ştiut-o şi a fost mare om.
–– Cum a fost înmormântarea?
–– Şi atunci uica Giuri Radin, care o fost dirijor de fanfară şi la biserică
cantor, şi multe o fost omul ăla, o zis cătră tata că „Eu vin cu fanfara să-l îngrop”
şi o anunţat pe altul preot, fost preot aicea, pe Barzu Traian, şi ăla o avut copil,
tot Traian Barzu, şi copilul ăla a lui popa tot preot o fost, în Timişoara; şi l-o
anunţat tata că o murit şi or venit amândoi, şi tată său şi el, şi or făcut slujbă. Şi
el o mai avut un văr, după tată, în Mehala, de acolo l-am adus pe el când o venit
bolnav din Bucureşti…
–– Deci, nu l-aţi luat din gară, ci din Mehala…
–– Da, de la casa lui văru-său din Mehala, şi l-am adus aici. A venit şi văru
său la înmormântare. Şi o fost mulţi, multă lume.
–– Au venit şi de la Bucureşti?
–– De la Bucureşti nu o venit nimeni.
–– Dar nişte domni din Timişoara au venit?
–– Or fost, sigur, dar eu nu i-am cunoscut şi nici nu am avut cum să-i cunosc.
–– Şi unde l-au înmormântat?
–– Aici în cimitir, la intrare. Tata l-a înmormântat.
–– Şi mormântul mai este şi acum?
–– Da, cum să nu, i-am pus noi… până tata a trăit… i-am făcut o cruce
de piatră şi i-am împrejmuit mormântul roată şi tot am vrut, dar nu am avut
posibilităţi, să-i fac cu acoperiş mormântul… Chiar astăzi o zis fata mea:„Tată,
nu putem să mergem la cimitir, că tu toată ziua mergi?”. Dar acuma, dacă
m-is bolnav tare, nu mai pot să merg. Şi a mers ea cu mine, dar nici ea nu-i
sănătoasă… Şi am dus-o acolo şi am săpat, tăt eu l-am săpat întotdeauna, şi
l-am îngrijit cimitirul. Or venit greutăţile astea, că nu am cu ce, am vrut să-i
torn o placă deasupra să astup mormântul, să-l fac frumos, dar nu pot, nu am
avut posibilităţi. Şi o murit tata în 1975, şi eu am rămas cu toate greutăţile şi nu
mi-s sănătos nici io, soţia mi-i bolnavă şi ea…
–– Alte amintiri? Se spunea despre dumnealui că ştia să cânte foarte frumos
la vioară.
–– Când o fost bolnav, în pat, o zis cătră tata: „Badeo, chiamă toţi vecinii
ăştia ai noştri, de aici de lângă noi, din jur, din stradă, şi neamurili să vină că
108
io vreau să stau cu ei de vorbă”. Dar el de-abia o vorbit. Şi avea o fluieră de la
tata vitreg, că tuşa s-o căsătorit cu unu, după ce o murit tată său, şi el şi de aia
mai mult venea aici la noi… şi ăla ştia să zică din fluieră, şi i-a lăsat o fluieră
lui Badea – că şi eu lui i-am zis tot Badea, Badea Ioţa, şi a chemat şi pe Jiva a
lui Buţcu, care o avut birt, unde-i căminul, a lui Tiberiu bunic, după mamă, că
mamă sa a fost verişoara al doilea cu mine şi tata verişor prim cu tată său, şi
or venit şi ăia…şi Chiţă dascălu, Toma Ienăchiţă, care o fost iară prieten bun
cu el, pe Chiţă l-or repartizat, când a venit comunismul, să se ducă în Seceani.
Şi el, până când a fost în putere, Badea Ioţa, l-o ţinut aicea, era învăţător şi s-o
căsătorit cu una, Buculei, la care am fost la şcoală şi eu… Şi o venit şi el acolo…
şi atunci o adus Jiva Buţcu rum, băutură… o avut vie şi o avut vin, o scos vin
tata şi or făcut o masă acolo şi or băut şi, atunci el o zis în fluieră: „Numai
acuma să vedeţi că vă cânt una”. Şi Văsălică Gau o avut laută, şi popa Ţona, şi
Chiţă, şi o adus lauta şi o zis el cătră Chiţă: „Dacă tu cânţi aşa ca mine, atunci
tu eşti fratele meu”. Şi o luat lauta şi o pus-o după cap şi o cântat. Şi cântarea
lui o fost asta: „Bănăţanu-i om şi la masă-i domn / Tra la la la la”. Şi el o cântat
şi din gură, dar, ca bolnav nici eu nu mai pot să cânt aşa cum trebuie…, aşa şi el
o cântat. Le-o cântat şi atunci l-am văzut pe el cum cântă şi cu lauta.
–– Deci, la aceasta aţi asistat direct, eraţi cu tata, acolo.
–– Da, sigur, am fost şi am văzut cum o cântat el acolo.
–– Se zice că avea o bibliotecă extraordinară. Ce s-a întâmplat cu ea?
–– Nu ştiu.
–– Dar aici, când el a murit, se zice că tatăl dumneavoastră a băgat într-o
ladă nişte cărţi şi nişte reviste şi le-a îngropat.
–– Nu le-a îngropat. Or fost cărţi… el avea multe cărţi… Şi io ţin minte că
le-a ţinut într-un cufăr de nuiele. Şi el citea multe, nu ştiu… Atunci s-o pierdut
cufărul ăla cu cărţi.
–– S-a pierdut pur şi simplu? Deci, nu l-aţi ascuns, nu v-a fost teamă de
cărţile lui…
–– Ba ne-o fost teamă. Şi mie mi-o fost teamă şi lui tata ne-a fost că vine
cineva şi ne vede cu treburi din astea şi ne băga la puşcărie. Au dispărut, s-or
dus. Ştiu atâta că, după ce o fost aproape de moarte, i-o venit de la Bucureşti, că
ea îi mai trimitea sau vorbea cu el cumva, nu ştiu…
–– Marieta, concubina lui…?
–– Marieta. Şi i-o trimis de la Bucureşti, prin poştă, că l-or avansat director
în Ministerul Învăţământului pe el. Şi el zice: „Acuma? Acuma s-or trezit şi
or văzut că nu pot fără mine şi mi-or trimis asta? Degeaba. Mie nu-mi trebuie
grade”. Ne povestea el că nici în armată… În armată, a fost furieri la comanda
regimentului… „Eu am avut gradul de fruntaş şi colonelul o zis că să mă facă…,
dar eu am zis: Mie nu-mi trebuie grade, eu mi-s bănăţan, mie nu-mi trebuie
grade. Eu ce-am aici (pune mâna la cap) nu-mi scoate nimeni”. Şi el făcea toate
ca furieri, cu grad de fruntaş. El o zis: „Eu am avut gradul al mai mare, de la
mine au început gradele să meargă. Şi eu, fiind în armată, io când am mers în
109
armată tot aşa am avut ocazie, am fost la şcoala regimentală şi tot le-o plăcut
să mă avanseze în grad, şi m-o făcut fruntaş, prima dată şi după aia, aşa i-a zis,
Şcoala de Sergenţi, şi ar fi ajuns să mă facă şi mai mare poate decât sergent, şi
aia mi s-o promis când am venit acasă, când am terminat, dar până atunci tot
făceam câte o boacănă, ca să nu mă avanseze”…. Apoi, asta-i treaba, eu nu vă
mai pot spune…
Voi reproduce în continuare câteva crâmpeie din culegerea de folclor literar

a lui Ion Popovici, intitulată „Graiul Bănăţean, folklor” realizată în 1936. Aş
dori să fac sublinierea că, în măsura posibilităţilor pe care ni le permite astăzi
calculatorul, am încercat să reproducem transcrierea fonetică a autorului. Cu
o singură excepţie, litera e cu un cerculeţ dedesubt, pe care nu am găsit-o în
fonturile PC-urilor uzuale. Pentru a marca totuşi semnul, am înlocuit cerculeţul
cu un punct.
Pentru a arăta complexitatea textului, a demersului întreprins de cercetător,
reproducem la început cuprinsul lucrării.
Cuprinsul
Partea întâia
– POESIA –
Balada
Gruia lui Novac I ..................................................................... 20
Gruia lui Novac II..................................................................... 27
Şandru şi Linca......................................................................... 30
Meşterul Manole....................................................................... 32
Gruia lui Novac III.................................................................... 34
Ana Źurźuliana.......................................................................... 38
Cântecul
Mândruliţo ochi mohori............................................................ 42
Frunză verde frunză lată............................................................ 42
Nevastă cu bani pe conci........................................................... 44
Foae verde foae-aleasă.............................................................. 46
Foae verde foae’n fală............................................................... 51
D’oi pica dâlma şanţului........................................................... 52
Strigă lumea.............................................................................. 53
Frunziţă loză dîn vie.................................................................. 56
Vai de mine............................................................................... 57
Codrule iedera-i verde............................................................... 58
Foicică ş-o lalea........................................................................ 59
110
Mândro ochişorii tăi.................................................................. 60
Măriuţă poale cu cuci................................................................ 60
Frunză verde de gutiu................................................................ 61
Măi vecine................................................................................. 62
Voinicul cine-i voinic................................................................ 63
La fântână.................................................................................. 64
Bate vântul................................................................................ 64
Bate vântul sălcile..................................................................... 65
Frunză verde.............................................................................. 66
Nu plânge.................................................................................. 67
Frunză verde.............................................................................. 68
Asta-i fata.................................................................................. 70
Nevastă mică............................................................................. 71
Frunză verde.............................................................................. 72
Aseară....................................................................................... 73
Mândra când îi mânită.............................................................. 74
Frunză verde depe rât................................................................ 75
Sus, sus, sus murguţule............................................................. 75
Frunză verde de dudău.............................................................. 76
Frunză verde de săcară.............................................................. 77
Dela Dunăre la vale................................................................... 78
Fă-mă Doamne.......................................................................... 79
Frunză verde.............................................................................. 80
Frunză verde de pe boltă........................................................... 81
Frunză verde din Banat............................................................. 81
Bugiană..................................................................................... 83
La ogorul cânepii...................................................................... 84
Câmpie dragă câmpie................................................................ 85
La trei colţuri............................................................................. 87
Foae verde................................................................................. 88
Ş’aseară..................................................................................... 88
Eu la joc.................................................................................... 89
La birtuţul.................................................................................. 89
Mândruţo cu cârpa neagră......................................................... 90
De s-ar afla cineva..................................................................... 92
Mândro-a dracului să fii............................................................ 93
Mândro de dragostea noastră.................................................... 93
Mai demult................................................................................ 94
Măi muiere................................................................................ 95
Lunea, marţea............................................................................ 96
111
Mare-i apa Oltului..................................................................... 97
Dela noi a treia casă.................................................................. 97
Nu bate, Doamne...................................................................... 98
Nu plânge iubita mea................................................................ 98
La mormânt............................................................................... 99
Pădure, dragă pădure................................................................. 99
La birtul nanii.......................................................................... 100
Şede baba supărată.................................................................. 100
Frunză verde............................................................................ 101
Urîtul ce mi urît....................................................................... 101
Ochilor pe plâns topiţi............................................................. 102
Rele-s, rele-s [...............]......................................................... 102
Bădiţo de dorul tău.................................................................. 103
Măi vecine . ............................................................................ 103
Cântă cuculeţele...................................................................... 104
Cucule pasere mică................................................................. 104
[...........] săracă cătana............................................................. 105
Până mai aveam ..................................................................... 106
Pasărea şi pituliciul................................................................. 106
Lasă-mă să pătimesc............................................................... 107
Frunziţă verde de mac............................................................. 107
Strigătura
Ardeleana ştii juca................................................................... 109
Vai săraci cismele mele........................................................... 110
Bată-te, Doamne, nănaş.......................................................... 111
Dragu-mi-i în astă lume.......................................................... 112
Hei, mândruţă.......................................................................... 113
Şapte fete................................................................................. 114
Colinda
Trei crai................................................................................... 116
Tot mai sus.............................................................................. 117
Bocetul
Uţo dragă................................................................................. 119
Vai pământe............................................................................. 120
Mamă...................................................................................... 120
Ardă-te focu............................................................................ 121
Moartea fuge........................................................................... 122
Descântecul
De deochi................................................................................ 125
De mâtrice............................................................................... 132
De zgaibă................................................................................ 136
112
De năjit.................................................................................... 138
De plesne................................................................................. 138
De bubă................................................................................... 140
De gălbinare............................................................................ 143
De junghiuri............................................................................ 145
– PROZA –
Basmul
Împăratul florilor..................................................................... 149
Snoava
Păcală şi Tândală..................................................................... 153
Ţiganul şi românul.................................................................. 154
– ANEXA –
Jocul copiilor
S’ascunsa................................................................................. 157
Cimilitura
Tunul etc.................................................................................. 164
Birtul....................................................................................... 165
Curcubeul................................................................................ 166
„Şi”.......................................................................................... 167
Când ţi-e foame....................................................................... 168
Carul, sania, trăsura................................................................. 169
Anotimpurile........................................................................... 170
Sulurile dela răsboi................................................................. 171
Mieliţa..................................................................................... 172
Numele.................................................................................... 173
Numele şi pronumele
Bărbaţi..................................................................................... 175
Femei....................................................................................... 176
Porecle
Bobârlac.................................................................................. 178
Pâţocu...................................................................................... 179
Batjocura
Toma noma.............................................................................. 181
Trăila Bărăilă........................................................................... 182
Larmă...................................................................................... 183
Ţiţi miţi................................................................................... 184
113
Zicători, Proverbe
Om bătrîn................................................................................ 186
Jucător bun.............................................................................. 187
Cu dinţi mari........................................................................... 188
Singur. Singurătate.................................................................. 189
Numele de animale
Cai........................................................................................... 191
Boi........................................................................................... 191
Vaci......................................................................................... 192
Câini........................................................................................ 192
Pisici........................................................................................ 192
Oi............................................................................................. 193
Porci........................................................................................ 193
Inscripţia
Pe case..................................................................................... 195
Pe cruci.................................................................................... 197
Saluturi. Mulţumiri
Ne dăm şi noi bineţe............................................................... 216
Dacă să’ntâlnesc...................................................................... 217
Îţi işplic................................................................................... 218
Binecuvântarea. Urarea
Aşa ceva nu se zice................................................................. 220
Bestemul. Înjurătura. Ocara
Să-l bată Dumnezeu................................................................ 223
Folklor medical
Omul. Boale. Terapeutică........................................................ 229
Dureri de cap........................................................................... 230
Dureri de ochi......................................................................... 234
Umflături. Zdrobituri............................................................... 237
Dureri de urechi...................................................................... 240
Dureri de picioare. Negi.......................................................... 244
Oftica. Diaree. Blenoragie...................................................... 247
Dureri de gât. Scrântituri......................................................... 247
Dureri de dinţi. Tăieturi.......................................................... 252
Ca să scapi de armată.............................................................. 255
Avortul.................................................................................... 258
114
Animalul
Boale. Terapeutică................................................................... 264
– Partea a doua –
– Tradiţia –
Nunta....................................................................................... 271
Înmormântarea........................................................................ 275
Obiceiuri
Clădirea casei.......................................................................... 280
Împrumuturi. Daruri................................................................ 284
Alăptarea. Înţărcarea............................................................... 288
Aratul. Semănatul. Culesul..................................................... 290
Credinţa
Pământul................................................................................. 296
Pe ce se reazimă. Cutremure................................................... 296
Ceriul
Ce e ceriul. Când se deschide. Calea Laptelui........................ 300
Luna. Stelele........................................................................... 302
Trăsnetul. Curcubeul............................................................... 305
Superstiţia
Sărbători băbeşti...................................................................... 311
Trepetnicul.............................................................................. 314
Locuri pusti[i]. Comori........................................................... 316
Diavolul. Spiriduşul................................................................ 319
Strigoi. Vârcolaci.................................................................... 323
Zâne. Ursitoare........................................................................ 325
Vrăji
Cum se vrăjeşte....................................................................... 334
Cum se descântă...................................................................... 342
De deochi................................................................................ 343
De bubă................................................................................... 344
De junghiuri............................................................................ 345
Beregsăul-Mare 25 Sept. 1936

Ion Cerezeanu
115
În continuare prezentăm câteva din creaţiile populare culese de Ion Popovici,
care semnează aici cu pseudonimul său literar Ion Cerezeanu.
Gruia lui Novac
La birtu te8l micute8l Nu mă tíem de ńime8’n lume.

Cu f’ereştriľi dă fe8r Dar musťaţa m’o’nf’erat
Cu uşîľi dă oţăl Şî după cap e’am ľegať
Dar în birt śine-m era? 40. Făcui nodu cât śoklodu
5. Era Novac śel bătrîn Să să mire tăt nărodu
Cu śindzăś dă ńepoţei Apị Novac iar grăia:
Toţi cu copii după ei F.....-ţ Gruio, ľeź’a ta!
Şî Gruia lui prîntră ei Dacă taină ţî aşa.
Toţ îm beau şî voe-ş fac 45. Însoară-tíe, nu şădźa.
10. Gruia-i trist şî supărat – Înśinźe8-ţ tu sabịa
Că el îi pui dă Novac C’aşa-m luat pră maică ta.
Şî ş’acuma-i nă’nsurat. Du-tíe’n fundu graždžului
Dar Novac dîn grai grăia: Scoate tata murgului
F.... -ţ Gruio, ľeź’a ta, 50. Şî ia fata turcului
15. Des’e eşti tu’n voe8 rea? Nu lo murgu-al tínírel
Uită verişorii tăi, C’ala fuźe şî trăzne8şte8
Toţ îm beau şî voe-ş fac Şî pră tíiníe te8 trânte8şte8.
Numa tu eşti supărat – Dar Gruia să năcăja
Tu nu bei niś nu mănânś 55. Şî în grajd că să băga
20. Śe ińima că ţ-o strîś 22
Dar Gruia dîn grai grăia: Murgu-al tiníer’el scotia
Ói, Novaśe ľeľea mĭa Tar’e bińe-l înşăla
Uită veruşăii mei Şî pră drum că îm pľeca
Toţ cu copii după ei Ca să-l bată Pr’eśesta.
25. Dar eu mi-s pui de Novac 60. Să duśa cât să duśa
Şî ş’acuma-s mă’nsurat Pân’ la Turś îm d’aźunźa.
Cum, boală, voe8 să-m fac? Când la Turś că-m d’aźunźa
21 Un pod mare8 că-m treśa
Dar Novac dîn grai grăia: Turśị calu-i spărịau
F......-ţ, Gruio, ľež’a ta. 65. Şî pră Gruia că-l trântiau.
30. Şî tu vorb’eşti dă’nsurat Iacă turśị că-l prindźau,
Totíe f’etśiľi te8 bat. Tar’e8 rău că mi-l ľegau,
Must’eaţa nu ţ-o’nf’erat Tăt cu ştr’angurĭ dă bumbac
Niś un turc nu m-ai tăiat. Cu mâńịľị după cap.
Dar Gruia dîn grai grăia: 70. Şî cu coate8 latíe’n spate8
35. Ói Novaśe ľeľea mea, Şî cu grumăźori groş
Că şî io-s voińic cu nume8, Şî cu faţa albă’n jos.
116
Un corcan că mai vińa 24
D’asupra că să puńa La poartă la Ţăľigrad.
75. Dar Gruia dîn grai grăia: Tăt cu ştr’angur’ dă bumbac
Óĭ ľeľe corcanuľe8 115. Cu mânịľị după cap
Śe mă corcăńe8ştś pră mine8 Cu coate8 latíe’n spate8
O dă bine8, o dă rău Şî cu grumăźori groş
O vrei să mânś capu m’eu? Şî cu faţa albă’n źos.
80. Dar corcanu’n grai grăĭẹ: Iacă dacă nu mă cr’edz
Auzi, Gruio ľeľa mĭẹ, 120. Iacă ińelu şî v’edz
Nu te8 corcăńesc de rău Când Novac că îl vedźa
Śe dă bińiľị d’a tău. Tare rău să năcăja
23 În ştălog că să băga
M’oi duśe la tată-tău Tata murgului scotía
85. Să-ĭ povăstue8sc, măi, eu 125. Doauă săbị înźinźa
Cum eşti tu Gruio ľegat Şî pră murg se arunca
La poartă la Ţăľigrad; Dar murgu dîn grai grăia:
Tot cu ştr’anguri dă bumbac Óĭ ľeľe taică Novaśe,
Cu mâńịľị dupră cap Spune-mi să m’erg cum îţ plaśe
90. Şî cu coate8 latíe’n spate8 130. O ca gându
Şî cu grumăźorị groş O ca vântu.
Şî cu faţa albă-n źos. Hai murguţuľe ca gându
Dar Gruia când audza Doar m-oi faś eu îzbându
Ińelu i-l arunca Când cu gându că ghịndíe8
95. Corcanu’n clomb îl prindéa. 135. Şî la turci îm aźunźe8
La Novac că să duśa Drumu lu murgu-i dădźe.
Pră poartă că să punia Şî el popă să făśe
Şî atâta corcăńa. Şî la turś aşa-i găsa
Novac afară eşa 140. Unu groapa lui săpând
100. Puşca la el întśịnźa Alţî ţapa lui śopľind
Şî din grai aşa grăia: 25
Ó ľeľe corcanule Dar Novac icľan era
Śe mă corcăńeşti pră mine Că pră turcś i śeluia:
O dă bińe, o dă rău Turśįlor, boe8rilor,
105. O vrei să mâns’ capu me8u? 145. Aveţ voi rob de robială,
Corcanu dîn grai grăia: O vr’un mort dă spovedźală?
Ói Novaśe ľeľa mea Daţî-mi-l să-l spovedźăsc.
Nu te8 corcăńesc dă rău Pănă io l-oi spovedźi
Śe dă lińịľi d’a tău Şî voi groapă i-ţ răńį,
110. Că să-ţ povăstue8sc eu 150. Şî ţapa lui i-ţ śopľį.
Cum i ľegat Gruia tău. Turśį proşti că măi erau
Cum i Gruia tău ľegat Că pră Gruia i-l dădźau.
117
Să faśa 170. Tăiară turś numa-o me8.
Că-l spovedźa, Când fu soare să se8 lasă
155. Şî cu lautia sfor’ tăia Numa măi un turc rămasă.
Şî drum că mi dădźa. 26
Atunś Gruia că mi săr’a Şî pră ala-l chinuĭau
Şî din grai d’aşa-m grăia: Mâńilį i-ľe tăiau
Óĭ Novaśe ľeľa mea, 175. Şî aşa că mi-l lăsau.
160. Ia ia-dă-m tu săbịoara Dar turśii din grai grăia:
Să-m stâmpăr io ińimoara Óĭ, Novaśe ľeľa mea,
Că ardźe ca lumińoara. Nu mă lăsa-a chinuį
Dar Novac dîn grai grăia: Că io nu mai poś trăį.
F.....-ţ, Gruio ľaźa ta, 180. Şî’ năpoi că să’ ntorśa
165. Iană tu săbịoará Ş’aluia cap îl tăia.
Ş’abatíe-m tu mărźiniľị Vântu-al mare abura
Să mân io mijlośiľị Frundza dupră fag pica
Că-s dădat cu groazńiśiľị. Şî pră turś îi astupa.
Dăla prînz pân’ la tśindźįă
Culeasă de la bătrînul orb, Iovan Ńegrău, 81 ani
Mândruţo cu-ochi mohori Păharu-i de8 băutură (băutură
La obraz ai tăt cocori subliniat cu linii tăiate
La grumadz tăt tăl’įorĭ dedesubt – nota V.B.)
Dar în cap păuni şî florĭ 10. Gura-i de8 sărutătură.
5. Chica ta-i totă ińel’e Sărută-mă, mândro’n gură,
Gura ta-i faguri de8 m’ere Că-s voińic de8 viţă bună.
Ghinţ’n gură-s mărgăriţ Sărută, mândro, cu drag
Gura ta-i păhar d’arźint. Sărută-mă dacă-ţ plac,
15. Dacă nu, sâlă nu-ţ fac.
Cules dela Iovan Ńegrău, 81 ani
Frundză vĭerdźe frundźă lată, Şî iar nu tś-aş blăstăma,
Bată-tśe, nană tśe bată. Ca să zaś, nană, să zaś
Rădăśina de8 sălată Să tśe faś frundză de8 faź
Şî ińima mẹ strîcată, 20. Şî să-m zaś, nană să-m zaś
5. Dar şî doru cîtś’odată. Noauă boal’e ş-o lungoaśe
Numa sara când mă culc Şaptśe dzîl’e friguri goal’e.
Cât năcaz şî dor îţ duc. Şî iar nu tś-aş blăsătăma
Noaptśa când mă pomeńesc Că tot dzîc că-i fi a mea
Tot la tśińe bozgândźesc. 25. Dar să ştśįu că mi lăsa
10. Pare mi că te8 iubesc. Şî mai rău ţi-aş blăstăma.
Şi tśe bată, nană, bată, Śer’ului să mă închin
43 Să tśe puşk’e dîn se8nįn.
Şî tśe bată Dumńedzău, Şî nor’ilor să mă rog
Hoi, nană, cuvântu m’eu. 30. Să tśe trăsniască cu foc.
118
Să tśe’nveţ cum să iubeşti În tśel’igă tăl’eńească
Nu să laş, să părăse8ştś. Să umbl’e să miluiască.
Śińe iub’eştśe şî lasă D’ar da dragu Dumńezău,
Ogrîse8ştśe-l, Doamne8-acasă 45. Să viń pră sokacu m’eu
35. Să se8 mire maica-sa Să tśe miluĭe8sc şî ĭeu
De8 śe i-o dat ficuţa C’o copită de8 mălai,
S-o întoarcă maică sa Uscată de8 noauă ań.
Maică-sa cu pońava Dar niś aia nu ţ-aş da
S-o răńască soru-sa 50. Până nu tś-aş întrăba
40. Soru-sa cu lingura Fostu-ţ-am io drag, ori ba.
Şî s-o car’e frate-su
Acelaşi
Foaĭe v’erdźe tirimplic Să nu vadă veśina
Vińe Uţa pră colńic Uţa mĭa pe iś’treśa
Cu păpuśį lip, lip, lip Şî-m făcu sẹmn cu cârpa
Cum, Doamńe, să fac să-i zic 10. Parcăm fu mâna ľegată
5. Ca să mă aştśeptśe-un pic Şî gura aşa’ncľeştată
Să dau pe coľa Să-i zîc vorbă ľegănată.
Munteanu Traian, 16 ani
Ş’asară fu lună plină 5. Tu torśai şî lacrămai
Tr’ecui, mândro, pră la tśińe Lăcrămai şî suspinai
Ş’auzîi pră maicăta Doamne, tristă mai erai.
Cum dẹ rău mi tśe sfădźa
Acelaşi
Dela noi a trįĭa casă Protopopu-i protopop
Batśe-un popă-o prẹutiasă Şî ĭẹl ar’e şaptś’opt
Şî o batśe cu zbiśú Dară ĭẹu o prẹutśasă
Să spună ibovńicu 10. Să nu am v’o śįnś o şasă
5. Ea ibovńicu nu-l spuńe Şî vlădźica śe-i vlădźică
Niś d’ai puń-o pr’un cărbuńe Şi ĭẹl ar’e-o ibovńică.
Cules dela Bugariu Stoia, 76 ani
98 Tică ticăloasă
Nu batśe, Doamńe, pră ńimńe 10. O eşti prĭa frumoasă
Cumu m’ai bătut pră mińe O’n pământ reśe
Cât în lumńe am trăit Toată gluma treśe.
În rẹľe m-am tăvăľit Cuńĭ cu cuń să scoatś-afară
5. Dar nu m-am grijat dẹ rai Adă vin să mai bĭau iară
Niś dẹ poftă niś dẹ trai. 15. Vinu dulśe’mpotoľeştśe
Ęi, lumńe, lumńẹ Şî dur’er’a aľińeştśe.
Cum ţ’aş puńe numiẹ
Acelaşi
119
Frundză v’erdźe bob şî lintśe Iarba dupră noauă bundz
Dẹscunună-mă, părintśe 10. Frundză dupră nouauă nuś
Că dẹ când m-ai cununat Peńįľį dupră doi cuś, (cuvântul
Boală’n oasă m-ai băgat, peńįľį este subliniat cu line8
5. Ińima mi s-o strîcat. întreruptă – nota V.B.)
O’atunś tś-oi dẹscununa Atunś, dragă, niś atunśi.
Când iarba vį număra
Cules dela Ana Ciucu, 43 ani
Numai şi aceste câteva fragmente dezvăluie o adevărată comoară de simţire

populară, un tezaur lexical, de versificaţie, mărturie a geniului poporului nostru.
Strădania noastră este aceea de a publica în întregime opera, câtă ne-a rămas
dintr-o fulgurantă existenţă, acestui vrednic bănăţean, uitat deocamdată cu
desăvârşire, cu sentimentul că facem un act de obligatorie restituţie, de a readuce
între noi o personalitate importantă în istoria spiritualităţii acestor locuri.

Abstract
Manuscript written by the teacher and diligent researcher Ion Popovici “ Graiul
Bănăţean. FOLKLOR-1936 “-is a consistent work that includes a large collection of
folk creation, and careful records about the main customs and traditions of human
life, professionally collected by the author in the village of Banat , Beregsăul Mare,
in 1936.
120
Ioan Pobega – Doine şi poiezii cătěneşti
culesă din gura soldaţilor

BIANCA VIVIANA CÎMPEANU
IOAN POBEGA (1886-1964)
S-a născut la Şoşdea, Judeţul Caraş-

Severin, în anul 1886, fiu de ţăran, absolvent
a şcolii elementare din localitate, la fel ca
şi concetăţenii săi mai bine cunoscuţi, Ioan
Ciucurel şi Nicolae Peia. A făcut parte din
rândul ţăranilor fruntaşi ai satului, proprie-
tar a 40 jugăre de pământ, fost primar al
comunei Şoşdea în perioada interbelică.
După război, refuzând colaborarea cu noile
autoritaţi comuniste, neacceptând strânge-
rea cotelor de la consăteni, se retrage din
fruntea comunei şi se dedică muncii câmpu-
lui până la sfârşitul vieţii.

Cuvinte cheie: Poezii cătăneşti, doine, soldaţi, Şoşdea
Keywords: Catanesti poems, Doina, soldiers, Soşdea.
Scrisă şi culesă la 1910 Ianuarie ân l-lea şi încheiate la 1910 ân luna lui

Iulie în 25-lea. Ioan Pobega ţugfirěr la a lll-ia companie din al 7-lea regiment de
honveţi, din Wersecz.
Spre suvenire şi aducerea aminte am scris eu aşte puţine poiezii în timpul
meu de servit ca soldat. Şi aducândumi ân aminte că cândva mâna âmi va putrezi
şi se va face ţěrâně, iarě scrisoarea de va fi pěstratě va rěmânea ân veciĭ. Amin
I.P. ţugf. Werseţ la 25 Iulie ân 1910
121
13. Câteva şire: Dă âmi pun capul după tine
Şi seara şi dimineaţa
Woi să scriu câteva şire După tine âmi pun viaţa
Despre singura iubire Că al teu dor âi cam prea mare
Şi anume un fel din ea Că la inimă mă doare
Nui vrednic a urma Câte doruri sunt pe lume
Eu âncă numai puţin Ca al těu nu sunt de nebune
Nu o cunosc pe děplin Câte doruri mau mâncat
Dar din câte o cunosc eu Ca al teu nu mau uscat
Cât e bine atât şi rěu Dorul teu unde majunge
Cât âi dulce atât şi amară Stau ân loc şi âncep a plânge
Numai decât nute omoară Din creştet ân jos mă junghe
O iubire între doi ânşi La inimă mă străpunge.
Ce de dragoste âs aprinşi
Doi ce ân toate să lovesc 4. Gândul
Şi asěmenia să iubesc
Ca două flori să ânvălesc. Fine Mult mai stau şi mă gândesc
Pe ce cale să pornesc
2. Când iubeşti Cu tine sămă ântâlnesc
Că de doruţi mă topesc
Când iubeşti, parcă glumeşti Cum mă culc cum tě visězi
Dar pe urmă te căieşti Pun mâna nu te gěsěsc
Ca iubireai ânfocată Numai dorul inemei
Wai de celce o gustă odată Scris pe faţa perinei
Până trěieşte nu o gată Cu cerneala ochilor
Inima nui e curată Ochilor şi a fraţilor
Iubireai o poamă dulce Dacă văzui scrisoarea
Cine poate să nuo guşte Misă rupsă inima
Dacă apuci a o gusta Arunc ochi pră fereastră
Nu te mai poţi sătura Wěd luna cum să rěsfaţă
Căci şi eu o am fost gustat Ceasul bate să mě scol
Şi âi duc dorul nă âncetat Nu mă pot scula de dor
Děspărţireai poamă amară Nici nu mă scol nici nu dorm
Când te duci ân altă ţară Tot mă suc şi mă ântorc
Iubireai ceresc cuvânt Mă bădiţă voinic blând
Eu până mor tět ce sâmnt De trei pe zi te plâng
Despěrţireai gust amar Dimineaţa până ân prânz
Cin teau fěcut gustătear. Şi din prânz până sara
Şi aşa în toată viaţa.
3. Dorul
5. Cum âşi joară mândra badea
Măi bădiţă bădişor
Lasăţi dorul mai domol Trandafir depe ogoară
Nu mil tot mâna la mine Spunemi bade şi te joară
122
Măi ai altă lelişoară? Iubeştemă ântrastă lună
Că de ai alta mai dragă Că pică frunza din nuc
Eu mă pun şi zac beteagă Eu mă duc tu rămâi cuc
Şi ân trei ḑile nu mă scol Şi nu ne vedem mai mult
Ci mă las ân drum să mor Eu mă duc în cătănie
Să mă calce carěle Tu rămâi praici pustie
Să să mire mândrele Eu mă duc ân altă ţěră
Ce plětesc dragostile. O ce dragoste amară.
6. Foaie verde din tulpină 7. Dragostele tale
l Bade dragostele tele
Foaie verde din tulpină Miau scurtat ḑilele mele
Când apuc condeiu ân mână Bědiţă năravul těu
Eu suspin de la inimă Miau uscat sufletul meu
Pare că mau blăstămat Eu mă jor numai păcat
Mama cân mau legěnat Că eu mor de al těu drag
Să numai văd ce am lěsat Eu mă jor şi nu mi greu
Ci să trěiesc cu oftat Că eu mor de dorul těu
Crede dragă ce âţi vorbesc. Cum nau murit neam dal meu
Plâng oftez şi mě gândesc Nuştiu bade cei asta
La ce să şi mai trěiesc De nu te mai pot uita
Cu tine nu mă ântâlnesc. În toată ḑiua şi noaptea
Tot la tine âm stă firea
ll De când bade te iubesc
În lume mai sunt femei Nici nu cin nici nu prânzěsc
Dar nu sunt ochi ca ai těi Numai tot cu dor trěiesc
Şi nu pot să mai iubesc Pentru tine bade dragă
Că tot la tine gândesc Inimioara mi tot neagră.
Pe tine nu pot să te uit
Şi nu pot iubi mai mult 8. Měi běiete:
Pe tine nu te pot uita
Nu mai pot iubi aşa Měi běiete běieţele
Gândumi zboară tot la tine Scriem dorurile mele
Numai pot iubi pe nime Pe o carte lânga tele
Desfă mândro ce ai lucrat Şi vino la noi cu ele
Că nu e lucru curat Că mă topesc dea ta jěle
Şi ţio fi mândro pěcat Decând deacas am plecat
Pentrun tinerel běiat. Multă jěle ma mâncat
Când majunge dor de acasă
lll Inimuţa în mine îi arsă
Trandafir crescut în iarbă Când majunge dor de tine
Iubeştemă (bade) mândră dragă Plânge inimuţa ân mine
Foaie verde mătrăgună De dor nu mai vă pe nime
123
Měi běiete de al tău dor Arzěte bědiţă arză
Dela inimuţă mor Lacrěmile ceam vărsat
Şi de mult ce âmi běnuesc De când tu bade ai plecat
La inimă mă topesc Le strâng cu mărama neagră
Cât pot numaş arěta Ele pică jos pe iarbă
Dar misă vede faţa Jos pe iarbă unde pică
Că âi galběnă ca ceara. Iarba se uscă nu spică
9. De dor 10. În vremea de a pleca
l l
Foaie verde lemn domnesc Plecând mândro dela tine
Mult mai stau şi mă gândesc Plânge inimioara ân mine
De dor cum să mai trěiesc Luai lungul drumului
Că io ân gânduri mă topesc Spre porunca Niamtului
Când fusăi pe la prilaz
Maica mă pricepe bine
Mă despărtîi cu něcaz
Că mi dor de oare cine
Mă duc mândro şi te las
Şi mă ântreabă měicuţa
Că şi eu mândro oi trěi
Tu fetiţă draga mea?
Oiu trěi cu delurile
De ce stai pe gând aşa
Ca tine cu neamurile
Nici nu lucri nici nu mânci
Numai tot în dor te stingi ll
Nici nu mai lucri prin casă Ba nu nu bădită nu
Nici nu mânci cu noi la masă Fieţi milă de o băiată
Numai te uiţi pe fereastră Care o ai iubit odată
Decât să te věd aşa Că rěmâne supěrată
Mai bine teaş ângropa Cu copilul fără tată.
La o gură de izvor
11. Dususa badea
Să văd de cine ţi i dor
l
ll Dususa badea cătaně
Maică măiculiţa mea Mia lěsat clopul cu peană
Dacă tu mai îngropa Sa dus badea ân cětěnie
La umbriţă su dumbravă Şi mia lěsat dorul mie
Săm vină cui eam fost dragă Duţi bade dorul cu tine
Că mie inima tot neagră Nu mil lěsa tot la mine
De âm tot zac şi stau beteagă. Căs copilă tinerică
Dorul těu tare mă strică
lll
Drept au avut cine au zis ll
Că dragosteai foc nestins Macăr âncotro mă duc
Că şi în mine sau aprins De ori ce lucru mapuc
Şi nime nul poate stânge Dorumi vine ca un lup
Numai badea când mă strânge Şi nam cu ce sal alung
124
De mă duc la lucru ân câmp Şi visui ânsălětori
Winemi dorul těu pe vânt Mă trezěsc cu mai mult dor
Şi âs sălită ca să plâng Câte ḑile vin şi trec
Cu faţa cătră pěmânt Cu dorul lui le petrec.
lll 13. De când
Une ori aş vrea să cânt
Dar nu pot dă greomânt De când sunt mândră regută
Şi eu de naş şti cânta Paremi noaptea cât o sută
Jos pe rât de maş lăsa Şi nu pot să odihnesc
Inima în minear crepa Căci tot la tin mă găndesc
De dor nu maş măi scula Şi aseară când mam culcat
Şi eu de nu aş ăti hori Tot la tine am cugetat
Jos pe rât maş těvěli Şi după ce am dormit
Inima ân mineari pocni Visul meu team zărit
Mă credea în mare bine
llll Wězândumă lângă tine
Hai bade să ne luăm Şi un dulce sărutat
Şi amândoi să ne jurěm Eu din inimă ţiam dat
Care din noi sari lěsa Ah! Şi cât de fericită
Să se uşte ca iarba Mă simţeam de tin iubită
Ca şi earba codrului Inima ân mine bětea
De pe malul Oltului Neştind cum mă ânşela
Detei lěsa dumneata Însă nu peste mult timp
Să te bată Wineria Sângurel mam pomenit.
Decumva moi lăsa eu
Numi ajute Dumnezeu. 14. Stau să mor
12. Alta doină Stau să mor aşa mi dor

Sara stând lângă portiţă
De când badea misau dus După ochii těi bădiţă
Mergelele nu leam pus Cum noi fi eu něcăjâtă
Nici inele nu am purtat Că mă văd tot aměrâtă
Nici cu altul nuam jucat Şi de badea děspěrţită
Câte ḑile trec şi vin Şi mă iau sara pe drum
Trěiesc cu něcaz şi chin Ca omul carei nebun
Nici noaptea nu mealin Plâng cu amar; dar dorul meu
Nici noaptea nu mă culc Mă întreabă tot mereu
Gândumi stă tot să mă duc Unde mie bădiţa al meu
Pe bădiţa săl ajung Ioi răspund din ruja verde
Dacă adorm şi eu vrun ceas Că âi departe unde şăde
Mă trezěsc cu mult něcaz Şi daicea nu să vede
Pe badea ândatěl visěz Dorul zice: Hai cu mine
Cu dorui pe faţă şters Doarěl gěsim oare unde.
125
15. Tuturor... 16. Pentru tine...
l Pentru tine ânger drag
Tuturor le pare bine Mult něcaz mai am să trag
Dacă văd că vara vine Mult am tras şi pân acum
Numai eu ân cătěnie De mă doare sufletul
Nuo aştept cu bucurie Dar să trag ca bou ân jug
Nici priměvara să vie Nu gândi că te zěuit
Căştiu că no-i să mă duc Cântemi lumea câte ştie
Să ţin de coarne la plug Că tu tot âmi eşti dragă mie
Nici să prind boi la jug Ḑică maměta ceo vrea
Ci sămi iau puşca ân spinare
Eu tot cred că eşti a mea
Şi să umblu ân lumea mare
Stea duşmanii ori câţi ân drum
Suspinând cu dor şi jale
Noi nu neam lěsa nici cum
Cu suspin cu muştră grea
Îmi petrec toatě vara Dacar sta cu suta ân cale
Toată Lumea şěde ân umbră Noi ne avem dragi şi mai tare
Numai noi facem la fugă Nunis doar copii nebuni
Trupurile ne asudă Să děm dragul pe minciuni.
Cămaşa nie toată udă 17. Dear fi dorul
ll
Dear fi dorul ca o floare
Neagrěi neagră pădurea
Săl port ḑiua la cheutoare
Mai negrěi inima mea
Săl dezleg tot când aşi vrea
Negru negrui codruţul
Mai negrumi e sufletul Eu de dor naşi mai zěcea
Iarna trece vara vineri Dar nici dorul nui aşa
Eu nu aflu nici un bine Când gândeşti săl poţi lăsa
Binele de mine fuge Nici nui dorul fie cum
Rěul din napoi majunge Unde vrei săl laşi ân drum
Doru âi floare din gădină
lll Cine âl poate tot suspină
Mandrui codrul şi ânfrunzit Şi de cine el să leagă
Eu tânăr şi něcăjât Numai moartea âl dezleagă
Mândru codrul âncheiat
Că de mine sau legat
Eu tiněr şi supěrat
Şi destul am tot cercat
Wai de mine sunt perit
Că de el nam mai scăpat
Dacă văd codru înfrunzit
Pe mine mă văd vorbit Că âi mare blěstemat
Děparte de ceam iubit Nu te lasă âncetat.
Ca şi ceriul de pěmânt 18. Vremea trece
Wai de mine mor de oftat
Dacă văd codru âncheiat Aşa cresc fetele iute
Şi pe mine ânstrěnat Ca florile vara ân munte
De mândra care o am lěsat Cari erau eri ânflorite
l/15/ 1910 Toate astězi sunt pelite
126
Mâne altele ânpupesc Numai dor de naşi avea
Dar pe rând ear să pělesc Doru âmi rupe inima
Aşai viaţa trecâtoare Mult mai rěu ca frigura
La ori cine ca o floare Frigura te dogoreşte
Ca florile să pělesc Dragostea te ânebuneşte
Fetele âmbětrânesc De friguri âmi zac ân pat
Aaşai rândul pe pěmânt De dragoste umbli turbat.
Nui nimic făr de sfârşit
Şi eu doamne mult aşi da
Săm stea mândra tot aşa
Să numai ânbětrânească
Şi cât lumea să trěiască.
19. Pentru tine

Pentru tine mândră lele
Wersai lacrěmile mele
Dal těu dor şi jale grea
Mult a ars inima mea
Nus atâtea frunză ân brad
Câte lacrimi am věrsat
Şi-oi mai věrsa vai de mine
Cât mo sta gândul la tine
El la tine stă păn mor
Ştiu că nul zěuit uşor
Care ochi ioi săruta
Cât trěiesc nui pot zuita
Care mândră mau fost dragă
Nu-o zěuit viaţa ântragă
Ba de dorui şi ân mormânt 21. Trandafir
Eu věrs lacrime şi plâng.
l
20. Cucule Trandafir floare frumoasă
Cucule pasăre albastră Mândra mea âi tare fěloasă
Zboară la mândra ân fereastră Las să fie căi frumoasă
Ia şi dorul meu cu tine Când e ḑi de sărbătoare
Děl mândrei săl pună bine Să âmbracă ca o floare
Să nu mai vină la mine Ca şi o rujă învělită
Să nu mai vină fără ea Priměvara înflorită
Nici odată ân viaţa mea Că strěluce ca o stea
Căi o boală blěstěmată Deşi puni capul după ea
Face inima să mi ardě Îţi puni capul chiar săl perḑi
Şi de friguri aşi zěcea Numai ân braţui să te veḑi
127
ll Când la inimă se pune
De aşi fi lele ân braţul těu O, arde ca un cărbune
Aar fi raiul tot al meu Tot o arge şi o frige
Lumea ântreagă miar pěrea Şi nime nu o poate stinge
Mândră că ar fi a mea Nu să stinge ea uşor
Credem dragă vai de mine Nici cu apă din izvor
Şi mă lasă ân braţ la tine Deai turna să curgă vale
Să âmi pasc ochii în sânul tău Ea tot arde şi mai tare.
Nuţi fac mândro nici un rěu
Şi nici când nu ţam fěcut 24. Necazul şi greomântul
Lasămă să te sărut. De ce doamne mai lěsat
22. Dorule Să trěiesc aşa ântristat
Şi de mic meai âmpěrţit
l Să trěiesc tot necăjât
Dorule arzěte focul Tot ân chin şi ân durere
Tot la mine âţi afli locul Eu să âmi trec ḑilele mele
Multe lume am umblat Wai sărac norocul meu
Şi de tine nam scăpat De lar bate Dumnezěu
Frunză verde floricea Şi să nul mai dea la nime
Wină dragă mândra mea Căi mai rěu de cât un câne
Dorul de la mine âl ia Mie de când mi lo dat
Děmi ân loc guriţa ta, Sufletul mi lo mâncat
Děmi un pic de sărutat Nici nu o fi om pe pěmânt
Să mă văd de dor scăpat Ca mine de něcăjât
Cât de mult mi so urât Deaş fi ars mai bine ân foc
Să âţi port dorul suspinând Căn lume tot nam noroc.
ll 910/ l / 25
Floare dalbă din gredină 25. Un vis
Inima-mi de dor suspină
Sufletul de jele âmi arde l
Că de tine navui parte Aastă noapte aşa visai
Şi mis tare dus departe. Mândră că mă sărutai
Şi din somn când mam trezit
23. Toată lumea
Wěd că nu eşti nici de cât
Toată lumea-mi spune aşa Şi nici nu mai sărutat
Că nui bună dragostea Numai visul mo ânşělat
Dar nici nui lipsă să-mi spună Mo fěcut inima rea
Wěd eu singur că nui bună Ca să mor de jělea ta
Că dear fi bună şi ea Aaşi durmi somn numi mai vine
De drag nime nar zăcea Că mi gândul tot la tine
Dar ḑěu dragosteai amară Şi suspin ân aşternut
Cum nui altă boală ân ţară Ce am visat numai zěuit.
128
ll Tot âmi ḑice stai aici
Wai leliţă dorul těu Poate cânduva o ieşi
Decât peatra âi mult mai greu Dar prea mult am aşteptat
Cămi apasă inima Ea dasară so culcat
În cât nul mai pot purta Şi pe mine mo zuitat
Tu nai milă draga mea În grědină lângă gard
Să mă scapi cumva de ea Dormi durmireai mândra mea
Dastă boală zac amar Să te scoli când eu oi vrea
Şi caut leacuri ân zadar Şi să dormi pe masă întinsă
Leacuri sunt numai la tine Cu făclii la cap aprinsă.
Altu ân lume nare nime
Numai tu cu gura ta 28. Codrui verde
Poţi salini durerea mea.
Codrui verde şi frumos
26. Tinereaţai trecătoare Wântul suflă rěcoros
Luncai albă de flori eară
Trece vremea chiar ca gândul În tot locui priměvară
Şi să duce bato vântul Numai ân inima mea
Laso focului să treacă Îi tot iarnă, iarnă grea
Cine poate so oprească Sufletului meu cernit
Că şi eu am vrut şi asi vrea
Wara nu io mai venit
Sopresc tinereaţa mea
Lumea toată âi pustâie
Am cercat dar nam pututo
Numai chin ca ân robie
Ea so dus şi am perduto
Tot věrs lacrěmi arḑětoare
Aam perdut juneaţa mea
Şi nici nu ştiu ce mă doare
No rěmas urmă de ea
Că mi boala fěrde nume
Fericirea şi norocul
Bătrâneaţa leo luat locul Care o poartě multă lume
Wěd cacuma vai de mine Şi nici eu nuo port de dragă
Mis bătrân de ani de ḑile Dar de mine ea să leagă
Fui copil vreme puţină Naşi purtauo nici de milă
Par că nici o săptămână Dar să ţine ea de silă.
Windeaşi Doamne lumea toată 29. Când eram
Să mai pot fi june odatě.
1910/ l / 25 Când eram copil odată
Wěrsam lacrěmi ḑiua toată
27. Noaptea
Fără dor fără durere
Neagrěi noaptea ântunecată Wěrsam lacrěmile mele
Şi mândruţa meai culcată Dacai creşte am gândit
Negrui ceriul ânorat Noi mai plânge nici de cât
Cânii latră nă âncetat Dar viaţa mea amară
Şi eu stau pe lângă gard Tot ân lacrěmi o trec iară
Dacă vreau să plec acasă Tot ân lacrěmi şi ân suspine
Par că dracul nu mă lasă Şi ân dureri ca vai de mine
129
Căci aşa mio fost norocul 32. Nu ştiu mândră
Să věrs lacrămi ân tot locul
Nu şti mândră vai de mine
Şi toţi ani mei de rând
Că neagrěi inima ân mine
În dureri săi trec plângând
Mai neagră ca un cărbune
Doamne numai lěsa pe nime Cum nu o fi la nime ân lume
Ca cum mai lěsat pe mine. Tu nu şti mândruţa mea
30. Wai de mine Ca negrit de jělea tea
De când te iubesc pe tine
Wai de mine trag să mor Nam avut ḑile sănine
După gura cui mi dor Deal těu drag umblu turbat
Greu mi şi de mult zac Ca pe spini stau noaptea în pat
După ochii carem plac Şi la lucru dacă merg
Wai de mine mor de săte În zădar vremea o perd
După gura unei fete Cred că în lume nu o fi nime
Foaie verde sěmenic Năcăjât aşa ca mine
Mai bine să fiu murit Binear fi mândro să mor
Când eram copilaş mic Să mă scap de chin şi dor.
Că de mult mar fi ângropat 1910 / l / 25
Eu de dor maşi fi zoitat 33. Nu ştie
Dar şacu eu aş muri
Ochiĭ mândreiĭ de nuar fi Nu ştie frunza de nuc
Ochiĭ ei şi guriţa Că de dorul těu mě usc
Eu nici mort nu leoi zoita Nu ştie frunza din fag
Noauă ani daşi sta ân mormânt Să mă ântrěbe de ce zac
Dorul ei nul mai zěuit. Nu ştie ân lume nime
1910/ l / 25 Ce foc arde ân pept la mine
Numai inimami din sân
31. Rupe mândra Ea ştie de ce suspin
De ce sufletul mă doare
Rupe mândra florile Şi âmi zac boala pe picioare
În toate sărbětorile Că mi boala blěstěmatě
Le rupe din grědiniţă Numi mai trece nici odată
Şi le pune ân cosiţă Şi âi durerea fěră leac
Lasă să poarte pěněi fatě Pěněâi lumea eu tot zac.
Că le lasă ea odată
Când leliţa âmbătrâneşte Doine şi strigături Cătěneşti
Şi de flori i să urěşte culesă din gura soldaţilor Români
Tinereaţa nui de peatră 1.
La nime să numěi treacă Bosioc crescut ân cale
Că şia mea fu ca un vis Eu mă duc mândră ân cătane
Ieri lucea şi astěḑi so stîns Tu rămâni şi spală haine
O trecut so stâns de tot Spală şi mărama mea
Par că tâněr nu am mai fost. Care am junit cu ea
130
Bosioc crescut ân brazi Picioarěle amorţite
Care am puso la grumazi Şi de frig ânţěpenite
Şi mio spală ân lăcrămele Dar şi mânele amorţite
Şi mio uscă ân dor şi jale Pe puşcă ânţěpenite
Mândră mio trimite mie Nam unde săle âncălzěsc.
Unde e ţara pustie Săle mai děsţěpenesc
Mândro pe cursul apii Măcar dacă oi şi muri
În ţara Italeiĭ. Eu din post nu pot eşi
1910 / ll / 5 Zăpada mă bate ân faţă
Wai şi amar de a mea viaţă
2. Toţi feciorii merg la joc
Mândruliţa mea iubită Numai eu stau ân şilboc
Şi de mine děspěrţită Dacam fost fěrdě noroc
Eu cu jăle ce trăiesc Mă uitai ân sus şi ân jos
De dorul teu mă topesc Cum să vesălesc frumos
Şi când âmi aduc aminte Pusam capul la pământ
Deale noastre dulci cuvinte Şi merg prin sate plângând
Cum trăim noi cu iubire Floricică arămească
Fără pic de děspěrţire Greai porunca cătěnească
Când o ḑi nu neam vězut Trebuie să să amplinească
Foarte mult ni sau părut Măcar crepe şi pământul
Dar acum nu ne vedem Trebuie să stai ca sfântul
Cum putem dě ne răbděm Şi să ies din lume afară
Ce poate asta să fie Ungurul mă duce eară.
Că tu numi scri carte mie 4.
Nici carte tu nu âmi scriĭ Maică măiculiţa mea
Nici la mine tu nu vii De măi ai vrun běieţěl
Că astěḑi până la prânz Nul blăstěma aşa de greu
De tri ori ochi miau plâns. Cum mai blăstěmat pe mine
Ca să fiu prin ţěrii strěine
3. Că puşca âmi mâncă umerele
Frunză verde de lemn frânt Baionetul şoldurile
Dear fi cât de mare vânt Pătruntaşul pântěcele
Trăbă să stai ca un sfânt Şi ciacul sprâncenele
Dear fi vântul cât de rece Papici picioarěle
Două ceasuri până or trece Şi viaţa mea cea bună
Bate vântul iute tare E la străini din lume
Lacrămile curg la vale Aarděi para focului
Lacrămile ca bobul Pe munţi Tirolului
Mai ferbinţi decât focul Mai de mult de iar fi ars
Dar de lacrămi num bag sama Eu răgrut naş fi rămas
Că le şterg eu cu mărama Ci aş fi fecior pe acasă
Dar mi-e milă de obraz Şi aşi trage ḑiua din coasă
Că rămâne fript şi ars Seara aşş merge la frumoasă
131
Aaşi cosi cât aşi cosi Ah pâne amară eşti
De puşcă nu aşi griji Cu amar te mai plěteşti
Naşi ţinea puşca la mână Cătană când am plecat
Sloi de gheaţă la inimă Neamţul din deal mau luat
Mau těiat parul din frunte
5. Mau ţipat ântră răgute
Cinem poate crede mie Şi deaici nu oi veni
Ce trai duc ân cătěnie Pân doi ani sor âmplini
Că postěsc şi ḑi şi noapte Şi doi ani ai vreme lungě
Şi duc foame grea de moarte Cine poate so ajungă
Şi ân zori de dimineaţă Numai Dumnezeu el ştie
Eu cuprind puşca ân braţă Ce trai duc io ân cătěnie.
O ântrěb cum o durmit
Că tot la ea mam gândit 6.
Ea tace şi nu vorbeşte Inimuţa tot mă ântreabă
Ci pe mine mă săleşte De de âs tâněră şi slabă
Şo frec şi so curěţesc Tristă slabă voi tot fi
De mine să nu grijěsc Cam perdut nu oi mai găsâ
Asudă şi rugineşte Că am perdut un drăguţ drag
Pe soldat ăl něcăjěste Şi lau dus Niamţul sub steag
Când sunt gata de âmbrăcat Plângeţi ochi şi lăcrimaţi
Căci voi sunteţi vinovaţi
Mă ânvârtesc pe lângě pat
Ce vedeţi voi nu lěsaţi
Şi nimic nu mai grěiesc
Ce iubiţi nu mai uitaţi.
Ci la mâncat mă gândesc
Că şi aseară nu am cinat 7.
Ci mam răsturnat pe pat Binei Doamne cui e bine
Nau zis nime: vin mâncă Bine-i cui nu cătěneşte
Şi apoi dute de te culcă Că cinează şi prânzěşte
Dimineaţa mam sculat Cu-a lui mândră ân sat trěieşte
D exerţiţ mam gatat Dar eu dacă cătěnesc
Şi la rât că am plecat Nici nu cin; nici nu prânzěsc
Wed plugurile arând Numai tot cu dor trěiesc
Eu mă ânvârtesc pe pěmânt Mândră, de dor de la tine
Fug alerg mă ostěnesc Mă voi duce ântro grădină
Şi nimic num folosăsc Şi oi tot plânge o săptěmâně
Asud de stau să plesnesc Sub o tufă de gheorgină
Nam apă sămi răcoresc Până so face fântână
Al meu trupşor asudat Şi oi strâga sara pe lună
El de sudori âi scăldat Hai mândră la apě bună
Nu te ântreabă poţi nu poţi Tu mândră apoi vei bea
Suflă comanda la toţi Şi-i uita dragostea mea
Înainte şi ânděrěpt Mândră de tei měrita
Până schip sânge din pept Trimetem pe cineva
132
Pe trei fire de alun Să nu am stare şi aşzaězare
Ca să vin să te cunun Precum nare apa ân mare
Să âmi fi mândră şi finuţă Nici să nu am loc aşězat
Pe cât meai fost şi drăguţă Ca banul de cumpěrat
Că şi eu mândră-oi trimete Ba şi ân ziua de Crăciun
La câţi preteni âi am eu Să umblu plângând pe drum
Puşca să mio curăţească Měicuţă ţea fi pěcat
Ca argintul să sclipească Ca aşa rěu mai blěstěmat
Mândro de dor dela tine Şi pe cum mai blěstěmat
Slobozisar puşca ân mine Toate pe rând sa ântâmplat
Dacă nam noroc de tine Îmi vine mie prin minte
Să se mire Dumnezěu Că âi blěstěm de la părinte
Cam fost cătană şi eu Că mau blěstěmat maica
Să mă leagěn ca frunza
Ca frunza alunului
În postul Crăciunului
Ca frunza cireşului
În postul St. Petrului.
9.
Fireai maică blăstěmată
De ce nu mai fěcut fată
Fata umblă cu měramă
Tot acasăi cu a ei mamě
Dar eu umblu cu curele
Mă mânâncă multe răle
De doăuă curele late
Rěu mă doare ân pept şi ăn spate
10.
Cucul cântă la izvor
Şi eu numai pot de dor
Că trěiesc ântră strěini
8. Cum creşte iarba ântră spini
Měicuţă când mai făcut Dar mă rog lui D-zeu
Doamne bine ţia pěrut Sămi arěte drumul meu
Cun licior mă legănai Wino dragă turturea
Şi cu o mână tiţă âmi dai Şi mă du ân ţara mea
Cu gura mă blěstěmai Cântă cucul pe o tulpină
Întro sfântă sărbětoare Că măi am o săptěmână
Tocman ḑuca de Rusale Şi aşa cântě de plăcut
Când slujba era mai mare Daci astěḑi să mě duc
133
11. Dar nuo scria cu cerneală
Ieşi mândro pěně ân fereastră Că de aia âi multă ân ţară
Şi te uită ân sus pe coastă Ci mio scrie cu argint
Ieşi mândruţo din chilie Să ştiu căi dela iubit
Şi te uită ân sus spră vie Cărticică ân cornurele
Wezi pe drum cine coboare Pe de lěturi cu mărgele
Un car mare cu tovarě Cine-o prinde so cetească
Şi te suie ân trun măr dulce Lacrămele săl pornească
Wezi bědiţa cum se duce Şi nu o scria tare greu
Cu cămeşa lui cea noauě Ca să pot ceti şi eu
Cu inima ruptă ân două Eu voi ceti prin grědină
Ieşi mândruţă ân drumul său Şi sara pe la lumină
Şi âi dě tu inelul těu Cu suspinul din inimă
Şi te uită dupě el Şi-oi ceti prin pomişori
Cum să duce âncetinel Cu lacrimi din ochişori.
Pentru ce nu merge tare
12.
Că rěu inima âl doare
Ai săraci feciori frumoşi
Şi să duce fluierând
Cum şădeţi ân lagěr jos
Şi din ochi tot lěcrămând
Cu puştile ân piramidă
Şi din gură cuvântând
Şi ân broţace fěră pită
Plângemă mândră cu dor
Cu curělele pe voi
Că ţam fost voinic feceor
Ca jugurile pe boi
Şi ţiam fost drag pe plěcere
Ai săracilor recrute
Pe voie şi mângěiere
Când aţi trecut peste munte
Pe plěcerea ochilor
Naţi putut trece de multe
Pe voia pěrinţilor
Când aţi venit ânapoi
Când porunca mia picat
Aţi venit numai vreo doi
Doamne rěu mam supěrat
Straja meşter din companie
Când am prins a o ceti
Cât âi noaptea el nu doarme
Inima misă topi
Ci tot scrie pe o hârtie
Mândra mea mândră iubită
Cau perit feciori o mie.
Nuţi fie voia urâtě
Şi inima rěu scârbită 13.
Că de ofi ân lume bine La 1888. Acest cântec sau făcut de
Eu iar oi veni la tine cătră ace-lui la menevere, pe când trupa
Şi de ofi în lume vreo pace odihnea:
Eu eară mă voi ântoarce Frunză verde de pe Olt
Dar de o fi vro răotate Din anul opt-zeci şi opt.
Moi lipi lângo cetate Mulţi voinici sângele âşi varsă
Şi ţoi scrierea mândro carte Pentru tot neamul de acasă
Měi bădiţă bědişor Frunză verde trei granate
Scriěmi scriěmi că mi dor Strigă-un căpitan din carte
134
Haid feciori ân şir frumos Că cine nu cătěneşte
Să plecăm pe drum ăn jos Nu ştie ân lume că trěieşte
Cale multă noi neam dus Nici nare de povestit
Pěnă dela Turda ân sus Că trěieşte něcăjât
Acolo neau suflat odihnă Însă şi eu am poftit
Aşa vreme ca un ceas Ca să am de cătěnit
Acolo neau dat odină Dar acuma mam hrěnit
Aşa loc ca ântro grědină Frunză verde dě duděu
Şi deacolo neam luat Cum hrěneşte Dumnezeu
Pe bětutul dobelor Toate ce omul pofteşte
Spre scurtarea ḑilelor Dumnezěu le děruieşte
Pe suflatul trâmbiţei Precum şi eu mi-am poftit
Spre scurtarea vieţi Ca să am de cătěnit
Şi când am fost la ojină Dar ân rău cias am grěit
Mergea trupa la odihnă Căci de lume mam hrěnit
Când era la mezi de noapte Des feciori cât de tari
Mergea trupa dar nu poate Nus să nu meargă ân şpitari
Cadeun voinic ân cărare Precum am mers chiar şi eu
Şil vede o fată mare Şi am tras un betejug greu
Ce luminăi aprindea Şi-am gândit ân tral meu gând
Şi ân mâně io punea Jalnic şi din ochi plângând
Stinge fatě lumina Să ferească Dumnezěu
Ori ţoi stinge viaţa Pe toată lumea de rěu
La cătană aşai bine Căci, pe când eşti beteag acasă
Să moară fěră lumine Wezi zěu de toate pe masă
Fěră lumină de său Wine mama şi mă ântreabă
Fěră om din satul său Şi âmi duce toate ân grabě
Fěră lumină de ceară Soţiea stă lângă pat
Fěră om din alui ţară Şi te ântreabă něncetat
Şi tot plânge cu oftat
14. Wai când ămi aduc aminte
Frunză verde de duděu Cum am fost eu mai nainte
Wă trimit un vers şi eu Însă-am ascultat prea rěu
Căci de când eu cătěnesc Şam fěcut de capul meu
Tare mult mă năcějěsc Acuma când aşi scăpa
Cu něcazuri cătěneşti Şi prin foc de maţi mâna
Şi porunci ânpěrěteşti De toate vaşi asculta.
Care cum să poruncesc
Dintro dată să âmplinesc 15.
Dear ploia ploaie cu foc Bate doamne Neamţu ân drum
Cătana nu stă pe loc Ca luat cea fost mai bun
Dear ploia ploaie cu sânge Doamne bate Neamţu ân cale
Cătana merge şi plânge. Ca luat cea fost mai tare
135
Bate doamne Neamţul ân faţě Că muierea mam lěsat
Ca luat fără mustaţă Şi âs de pěrinţi děpěrtat
Bate doamne neamţu în dos De suspin şi de oftat
Ca luat ce au fost frumos Stau ân coate rězimat
Şi au rěmas batjocurile Plâng ca pruncul desfěşat
Ca să poarte jocurile Că eu sunt prin ţări strěine
Şi au rěmas un golomoz Dăparte de an meu bine
Să iubească cei frumos Nu aştept ziua de mâne
Şi au rămas obelele Că aştept moartea să vie
Să iubească felele Aşa âs maică de strěin
Şi âncă muţiĭ ceau rěmas Ca şi un pom de lângă spin
Numaşi trag clopul pe nas Maşi jělui şi nam cui
Şi fac la fete něcaz
Fěră poate cucului
Vai de mine ce feciori
Cucul cântă la izvor
Gândeşti cau fost pězitori
Şi âi cuprins de mare dor.
Păzitori la pětrějěi
Cucule peană merie
Ca să grijască de ei
Batel doamne şil ea drace Bă tu rěu meai cântat mie
Căl iubesc dar nu âmi place De peo creangă de stejar
Căi mustaţa ânţepětoare Sě trěiesc cu mult amar
Ca urzica din rezvoare Din tinereţele mele
Miai cântat să âmi fie rěle
16. Miai cântat mie din dos
Spune-mi maică adeverat Să trěiesc fěră de soţ
În ce apě mai scăldat Miai cântat mie din faţă
În apě dea de joi sara Să trěiesc fěră dulceaţă
Să umblu toatě lumea Miai cântat mie de jěle
Săracă strěinětate
Să trěiesc fěr surorele
Mult miai fost soră şi frate
Ba tu rěu meai cântat mie
Şi mi fi pěnă la moarte
De pe crengile de fagi
Din copilěritul meu
Să trěiesc fěră de fraţi
Am avut tot něroc rěu
Nu am ştiut nam priceput Nici nam taică, nici nam maică
Care maică mau fěcut Parem cam picat din peatră
Când ân lume mam trezit Nici nam fraţi, nici surori
Tot cu strěini am trěit Pare cam picat din nori
De când deacas am plecat Şi din nori de aşi fi picat
Pită caldă nam mâncat Naşi fi aşa de ânstrěinat
Fără prifond něsărat Ştiuţaţi voi pěrinţi prea bine
De dorul (muierei) mândrei mele Dacoi prinde arme ân mâně
Facum ochii fântânele Noi mai cosi prin grědin
Şi gura organ de jěle Că oi umbla din sat ân sat
Când e seara la cinat Cu prifontul cel uscat
Nu pot cina de oftat Şi mia fi lumea amară
136
Şi o trěiesc tot cu běnat Wale vin vale să varsă
Căci sunt tare ânstrěinat De dorul mândrei deacasă
Frunză verde de urzică Umblu ḑiua de dor beat
Multă grijă mă mânâncă Sara când mă culc pe pat
Nu aştept ziua de mâine Nam hodină de oftat
Că aştept moartea săm vie Frunză verde de duděu
Aşi muri moarte nu vine Să ferească Dumnezěu
Aşi trěi şi nam cu cine. De pita âmpăratului
De sâmbria Neamţului
17. Stau ân deal şi âmi fac mirare
Nici aceasta nui dreptate Cuget să marunc ân mare
Cei frumoşi să cătěnească Puşcă puşculiţa mea
Cei urâţi să vesălească Slobozim calea dei vrea
Cei frumoşi să duc ân lume Să mă duc la mândra mea
Cei urâţi pun la fete nume Să mă duc să o sărut
Cei frumoşi pe car de foc Că nu pot so mai zěuit
Cei urâţi cu fete la joc
Cei frumoşi să duc în ţară 19.
Cei urâţi la fete ânsară Pe margina Duněri
Dacă ân taběră am pornit Merg voinici săraci
Cei urâţi toţi sau vorbit Cu papuci tropotind
Haideţi noi să ne ânsurěm Cu armele zângěnind
Pěnă fete cěpětěm Tropotind cu păpuciĭ
Şi frumoasă şi bogate Blěmânduşi pěrinţi
Să ne alegem cum ne place De ce iau fěcut pe ei
Că cětăneleor veni Sprintenei şi frumuşei
Şi fetelor sor scumpi. Dar pěrinţii nus děvině
Că şi ei destul suspină.
18.
Marei noaptea şi nu dorm 20.
Tot mă ânvârt şi mă ântorc Frunză verde foaie fragă
Ca peştele ân apa lină Rěmas bun mândruţă dragě
Ca omul ân ţară strěină Moi duce şi noi veni
Frunză verde rosmalin Plângemi şi mi dori
După nor vine sěnin Moi duce noi ânturna
După dragoste suspin Plângemi şi mi cânta
După dulceaţă venin Eu mă duc mândră departe
După sănin vine nor Tu rěmâni cu sânětate
După suspin vine dor O, ba nu bědiţă bade
Frunză verde de ověs La inimă nu mă arde
Eu de dor mai mă topesc Că ţoi fi soţi cu dreptate
Departe ântră strěini Bade mai iubit odatě
Lacrămile valem vin Nu mă face acum uitatě
137
De lume să fiu hulită Vl
Ca şi luna cei ivită Wreau bade, mâne sară
Cei noauă şi nui plinită Să-mi aduci ceva căparě
Şi de copii mici vorbită. Ca să ştiu bade curat
Că tu eşti al meu běrbat.
Poezii popurale:
l Vll
In pěduriţa cu fagi Fetiţă albă la pele
Merg fetele după fragi Ce porţi atâtea inele?
Iară eu cuprins de dor Cu inele când te văd
Mă dusăi ân urma lor Eu de drăguţi mă prăpăd
Ajunsěi ân păduriţă Děmi şi mie un inel
Dar nu ved nici o fetiţă De pe albuţi degeţel
Mă pusăi să odihnesc Dămi mândro unul şi mie
Îmi fac plan şi mă gândesc Sěl port pân la cununie
În ce parte să pornesc Vlll
Ca să pot să le-ntâlnesc Frunză verde de mohor
Mě dusěi pe deal ânsus Měi bědiţă bědişor
Dar acolo fete nus Lasă bade că-ţi dau ţie
Întorsei ân jos pe vale La anoastră cununie.
Şi ântâlnii o fată ân cale
Frumoasă ca şi o zâně Woinicul Wălean
Şi o apucai de mâně
l
ll
Frunză verde măeran
Bună ziua fa fetiţă
Frumosul voinic Wălean
Mulţěmesc ţie bědiţă
Dimineaţa so sculat
Şi bědiţă te rog zěu
Să numi faci nimica rěu Cisme negre o âncălţat
Faţa albă şiau spělat
lll Pěr galbin au peptenat
Tu fetiţă frumoşică Ear dacă au ânsărat
Nu ţi fie de mine frică Murgul şi lau âşălat
Că eu nimic rěu nu-ţi fac Pre uliţă au plecat
Numai te sěrut cu drag Tot cântând
llll Tot fluierând
Vină bade mě sărută Şi nevestele strigând
Pân vei numera o sută Câte mândre âl vedeau
Wino bade vino ândatě Ferestrile deşchideau
Fieţi milă de o fată Şi ân casă miâl chemau
V Numai mândruliţa lui
Fetiţě, cocori negriţi Datěi pradă dorului
Spune-mi tu când te měriţi Ea nici poarta děşchidea
Spune-mi şi nu te ânbia: Nici ân casă nul chema
Wrei să-mi fi soţia mea? Căci mânioasă era
138
ll E el şi Ea
Wăleanul să prepurta l
Prepurta şi aştepta El: Elenuţă ochi de mură
Să âl strâge mândruţa Când team sărutat ân gură
Ea ân chasă âl chema Am crezut căi de zěhar
Şi aşa că mi-ĭ zicea Dar mam ânşělat amar:
Měi Wěleane ântră ân casă Buzele-ţi sunt ca de mere
Că plěcintele îs pe masă
Dar limba? Curată fiere;
Şi vinul e ân fereastră
Leagăţi calul de portiţă Nu doresc aşa muiere!
Şi dai fân şi těmâită ll
Wělean ân casă ântra Ea: Ei aşai bědiţă dragă
Din plěcinte âmbuca Şi eu credeam că eşti fragă
Apoi din vin cămi gusta. Să te port pe la ureche
lll Cu dorul să-mi fiĭ pereche
Când au fost la mez de noapte Ori că eşti un mândru crin
Wăleanul trage de moarte Să te port cu drag la sân
Eara maicăsa plângea Dar tu eşti şarpe strěin
Şi din graiu aşa grăia: Unde muşti slobozi venin
Eu ţiam spus měicuţi spus Şi pe mine mai muşcat
Mândrele capul ţio pus Şi amar mam ânşělat
Când ziua mi să zěrea Fitear bětut D-zěu
Mamăsa să jěluea
Când mâncaş norocul meu.
Şi pre Wălean îl cânta
Clopotele âi (grăiea) trěgia Doină
Cu sunet jălnic doios Cucule cu pene sure
Că Wălean au fost frumos
Ce cânţi vara în pădure,
Când era cam cătră zori
Nu-mi cânta mie să mor
Era podobit cu flori
Cantă cucul sus pre cruce Până sunt voinic fecior.
Pre Wălean la groapěl duce Mai lasămă să trăiesc
Cântă cucul pre fântâně Pân cu mândra mă iubesc.
Pe Wălean trage ţěrână Iar când oi bătrâni
Şi âmi cântă cu oftat Când pe nime n-oi iubi
Că Wălean âi ângropat Atunci tu dragă păsare
La / 910 / lV / 4 I.P. Să-mi cânţi a morţii cântare!
Abstract
A notebook with a perfect calligraphic writing is crossing over a hundred years
to reach us. It is a collection of poems called Doine şi poezii cătăneşti şi lumeşti
culese din gura soldaţilor as the author titled the notebook,who is Ioan Pobega
(probably from Sosdea town, Caras-Severin).
The intention of the person who compiled this collection is witnessed by its
author himself: “For souvenirs and reminders this few poems I wrote during my
serving as a soldier.” During January-July 1910, knowing that “if the letter will be
kept,it will remain forever”
139
Aurel Emil Peteanu.
Modalităţi de promovare şi valorificare
ale unui fond de manuscrise culturale

DACIANA VUIA
Cuvinte cheie: Aurel Emil Peteanu, manuscrisul, doine, culegător de folclor,

Banatul interbelic.
Keywords: Aurel Emil Peteanu manuscript,Doina, collector of folklore,
Banat wars.
Destinul postum al textului literar este deseori, unul ingrat, posteritatea

reţinând doar capodopera. Această percepţie, tributară criteriilor estetice, ignoră
factorul istoric şi contextul cultural ce a legitimat, într-o anumită perioadă, un
corpus de texte drept „literatură”.
Peste ani, fireşte că gusturile climatului literar, evoluează, spiritul critic
decriptând cu dificultate, în textul obscur şi prăfuit, valoarea, marca identitara ce
i-a conferit odinioară, statutul literar.
Făcând abstracţie de caracterul vetust atribuit de prejudecăţiile estetizante,
arheologia literară, interesată de lucrările “de raftul doi”, poate fi considerată
actualmente, un demers plin de prospeţime.
Motivaţia alegerii acestei teme, mi-a fost ocazionată de lectura unui text
inedit, de competenţa arheologiei literare, un manuscris aflat în arhiva Muzeului
de Istorie Etnografie şi Artă Plastică Lugoj - Doine din Banat. Colecţie folklorică
făcută de prof. dr. A. E. Peteanu, Lugoj, 1928 – un material neutilizat până acum
de istoricii folcloristicii noastre.
Publicarea manuscrisului este importantă nu doar din perspectiva istoriei
acestei colecţii ci şi din perspectiva istoriei folcloristicii româneşti, pentru zona
etnografica a Banatului necunoscandu-se o culegere de o asemenea amploare în
perioada interbelică. Comparând materialul manuscris cu textele lirice banaţene
dintre cele doua războaie mondiale, publicate în periodicele vremii, constatăm
că marea colecţie de lirica populara a lui Aurel Emil Peteanu este inedită şi de
anvergură din punct de vedere calitativ si cantitativ pentru Banatul interbelic.
140
Este vorba despre unu caiet format din 172 de pagini numerotate, de
dimensiuni 34cm /21cm, scris cu cerneala albastra, ce cuprinde 750 de doine,
manuscrisul reprezentând transpunerea unei admirabile munci de culegător de
folclor. Urmarind restituirea unui prototip folcloric, pof.dr. Aurel Emil Peteanu
culege personal întregul materialul, asigurand în acest mod, un mare grad de
autenticitate lucrarii sale şi potenţându-i valoarea culturală.
Semnalat absolut lapidar, în cateva materiale succincte ale perioadei
postbelice, corpusul de texte al manuscrisul nu a fost publicat niciodată în
întregime. Redescoperit de noi în arhiva Muzeului lugojean, socotim că
merita să fie cunoscut şi integrat, alături de documentele similare ale epocii,
valorificandu-i-se, în egala masură, potenţialul cultural şi folcloric. Manuscrisul
trebuie valorificat ştiintific şi artistic, prin punerea lui la îndemana publicului,
intrand astfel, prin tiparire, în circuitul general al valorilor culturale produse în
prima jumatate a secolului trecut.
Aşadar, ineditele materiale ale manuscrisului, se cer valorificate actualmente,
nu numai pentru valoarea lor istorico-documentară ci şi pentru valoarea lor
artistică.
Absent din compendiile, dicţionarele şi lexicoanele dedicate filologilor,
etnologilor sau folcloriştilor români, numele prof. A.E.Peteanu este menţionat
lapidar în studii ştiinţifice, deşi cercetările sale academice, rămase din păcate,
în manuscris, relevă ample şi profunde cunoştinţe enciclopedice de filologie,
etnologie, mitologie, stăpânirea unor semnificative elemente de aplicaţie
analitică, rafinamentul orizontului său cultural şi măiestria expresiei literare
permiţându-i elaborarea unor surprinzătoare consideraţii axiologice.
Cunoaşterea complexă a întregului ambient al epocii (cultură, ideologii,
mentalităţi) ce a generat o literatură, face posibilă interpretarea şi apropierea de
valorile estetice care au guvernat-o.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Banatul resimte
absenţa publicării unei colecţii ample de lirica populară, provincia noastră fiind
prezentă doar in câteva colecţii de balade şi colinde, dedicate nu în exclusivitate
acestor meleaguri.
Cea mai importantă colecţie rămâne cea a etnologului Athanasie M.
Marienescu, întocmită în epoca, însa rămasă, din păcate, nepublicată, aşa cum
avea să o demonstreze viitorul1.
George Alexici va publica în 1899, ceea ce numeşte „poezie tradiţională”
(cântece bătrâneşti, balade, colinde, cântece de stea, frânturi de balade, poveşti şi
snoave, neavând şansa să îşi valorifice la timp poeziile lirice)2. El a avut neşansa
de a nu-şi putea valorifica poeziile lirice la timp, nici măcar în 1910, când
1 Athanasie M. Marienescu, Poezii populare din Transilvania, Editura Minerva,

Bucuresti, 1971.
2 Apud Virgil Florea, Enea Hodos, valorificarea activitatii sale de folclorist în “Revista
de etnografie si folclor”, tom XXI, nr. 2, Bucureşti, 1976, pag. 213.
141
acestea se aflau sub presă3. Cea dintâi culegere de lirică bănăţeană a fost tipărită
abia in 1892, Poezii poporale din Bănat - volumul aparţinând folcloristului Enea
Hodoş4. El reuşeşte să realizeze un adevărat profil liric al Caraşului, ţinut despre
care Athanasie Marienescu afirmase odinioară, că reprezintă o ocnă de poezie
populară şi poveşti.5
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, axioma
culturală a Banatului se leagă de dictonul „Tăt Banatu-i fruncea”, răspândit
prin poezia lui George Gârda şi perceput ca o adevărată marcă identitară, ca un
element de făloşenie locală.
O idee similară răzbate şi din poezia cunoscutului poet dialectal lugojean
Victor Vlad Delamarina – „Ăl măi tare om din lume”.
Descoperirea spiritualităţii tradiţionale bănăţene, cunoaşterea ideologiilor,
mentalităţilor şi cotidianului de aici, se datorează generaţiei de după Primul
Război Mondial. Imediat după Unire, oameni de cultură ai Vechiului Regat
poposesc aici şi scriu despre Banat, generând o literatură ce face posibilă
cunoaşterea profundă a tuturor resorturilor provinciei.
Deceniile trei şi patru ale primei jumătăţi a secolului al XX-lea sunt străbătute
de curentul bănăţenismului, localnicii avînd sentimentul că nu le sunt apreciate
valorile.
De altfel, perioada interbelică, la nivelul intregii ţări, este caracterizată prin
susţinerea ideii unui regionalism creator, teoretizat de mari personalităţi precum
Nicolae Iorga, Perpessicius sau Alexandru Dima. Astfel, istoricul N. Iorga
sublinia că, deşi cultura română este una singură, o cercetare a părţii pe fiecare
provincie e totdeauna folositoare culturii române6.
Motivul provinciei apare recurent în mediul intelectualităţii bănăţene, care
încearcă, cu tenacitate, să stimuleze afirmarea culturală a Banatului pe toate
planurile, vorbindu-se la nivel politic chiar despre o descentralizare, despre o
regionalizare culturală.
Cercetarea specificului local este subliniată şi de opinia cercetătorului literar
Ion Breazu, care conchide asupra ideii afirmând că, metoda cercetării regionale
în istoria literaturii a unui popor este deosebit de rodnică în anii din urmă 7.
Toate aceste gesturi se înscriu într-un indice pentru lectura epocii în care a
creat şi a gândit profesorul Aurel E. Peteanu. Înţelegându-şi pe deplin misiunea,
3 Ioan Muşlea, Cercetări etnografice şi folclor, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1971,

p. 222
4 Ioan Muşlea, Cercetări etnografice şi folclor, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1971,
p. 222
5 Enea Hodos, Poezii poporale din Bănat, Editura proprie, Caransebes, 1892.
6 Apud Ovidiu Bîrlea, Athanasie Marienescu folclorist în “Analele Universitatii Timi-
soara”, Seria Stiinte Filologice, I, nr. 1, 1963, pag. 26.
7 Nicolae Iorga, Partea românilor din Ardeal şi Ungaria în cultura românească.
Influenţe şi conflicte, în Analele Academiei Române, seria II, tom XXXIII, memoriile
secţiunii istorice, Bucureşti, Librăriile Socec, 1911, p. 1
142
A.E. Peteanu s-a integrat perfect in ritmul epocii de după Unirea cea Mare,
polarizându-şi energiile în jurul idealului culturii naţionale.
Aurel Emil Peteanu s-a născut în 12 august 1887, la Surducul Mare (jud.
Caraş-Severin), unde a parcurs primii ani de şcoală, continuându-şi studiile, la
Ticvaniul Mare, Timişoara, Lugoj şi Beiuş. Urmează cursurile Facultăţii de Drept
din Budapesta şi Literele şi filosofia la Universitatea din Cluj-Napoca. Studiile
sale universitare culminează cu obţinerea la Universitatea din Cluj-Napoca,
a doctoratului în „literatura română”, aşa cum menţionează însuşi autorul, pe
coperta tezei sale, „Poezia poporală română din judeţul Caraş-Severin” (Lugoj,
1921), aflată în manuscris în arhiva Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă
Plastică din Lugoj.
Începuturile carierei sale pedagogice se leagă de Liceul „Coriolan
Brediceanu”, unde devine profesor, începând cu anul 1919. Cultivarea şcolii
şi a limbii române în Lugoj, reprezintă un punct de referinţă al profilului său
intelectual, strădaniile sale fiind elocvente în perioada anilor 1925-1945 (în
conformitate cu datele şcolare prezente în Anuarul IV, partea a III-a, a Liceului
de Stat „C. Brediceanu”, A.E. Peteanu a fost director al şcolii din data de 1
martie 19298), timp în care a ocupat funcţia de director al acestei prestigioase
instituţii. Aprecierea unitară asupra omului de cultură A.E. Peteteanu, trebuie să
ţină cont de îmbinarea fericită a celor două laturi ale activităţii sale – cea literară
şi cea pedagogică.
A reprezentat, prin laborioasa sa activitate, prin charismă şi vocaţie, un
model pentru generaţii de intelectuali lugojeni cărora le-a predat limba română,
limba latină, limba germană sau istoria.
Pedagog remarcabil, poliglot erudit, militant drept şi neobosit pentru
românism, scriitor şi gazetar talentat, A. E. Peteanu, este poate, în primul rând,
un mare folclorist.
Faptul că A. E. Peteanu provenea din lumea rurală reprezenta un avantaj în
aprecierea justeţei tonului popular, autorul dorindu-şi ca antologia lui „Doine
din Banat. Colecţie folklorică făcută de prof. dr. A. E. Peteanu”, Lugoj, 1928,
să fie una autentică, bazată pe adevărul folcloric al materialului, o operă
reprezentativă prin frumuseţe, şi în egală măsură, prin adevăr. Riguros şi exact
în transcrieri, profesorul Peteanu contribuie la restituţia autenticităţii folclorice.
Cercetarea acestui manuscris, din perspectiva detaliilor folclorice de culegere –
stabilirea culegătorilor, a localităţilor din care s-a cules, a datelor când a avut loc
culegerea, formează obiectivul acestui capitol.
Profilul personalităţii prof. A.E. Peteanu, în contextul culturii bănăţene
interbelice, este ilustrat prin preocupările sale pentru folclorul din această zonă
etnografică. Pasionat cercetător şi culegător, el a întreprins în perioada 1924-
1928, o sistematică şi laborioasă activitate de culegere de folclor literar, colindând
8 Ion Breazu, Temeiurile populare ale literaturii române din Transilvania , în Literatura
Transilvaniei. Studii, articole, conferinţe, Casa Şcoalelor, 1944, p. 5
143
41 sate bănăţene, de la Dunăre până la Mureş, audiind 133 informatori de la care
va culege 750 doine bănăţene, notate în volumul „Doine din Banat. Colecţie
Folkorică. Lugoj, 1928”, aflat în manuscris în arhiva Muzeului de Istorie,
Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj.
Intervenind în discutia despre importanta culegerilor de folclor, George
Baritiu subliniaza ideea că “ceea ce s-ar culege din gura secerătorilor,
torcătoarelor şi a maicelor ce-şi leagănă pruncii, ar constitui tomuri intregi.”
(George Barit, Scrieri social-politice. Studiu si Antologie de Victor Cherestesiu,
Camil Muresan, George Marica, Bucureşti, Editura politica, pag.51-52)9.
Importanţa opţiunii prof. dr. A. E. Peteanu de a culege personal folclor,
poate fi înţeleasă, dacă ne raportăm la cadrul general al literaturii epocii, în care
tentaţia literaturii populare se dovedeşte a fi un demers încă plin de prospeţime.
În introducerea la teza de doctorat, Poezia poporală română din judeţul Caraş
-Severin” (Lugoj, 1921), aflată în manuscris în arhiva Muzeului de Istorie,
Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj, sincera lui pasiune pentru folclor este
evidentă: „….robit de frumuseţea doinelor şi baladelor auzite-n popor, încep a
înţelege că o literatură românească nu se poate închipui, decât creionându-se o
înrudire intimă cu producţiile folklorice… iar poezia populară este ca izvorul,
din care cu cât scoţi mai mult, cu atâta isbucneşte mai limpede”10.
Prof. A. E. Peteanu teoretizează în lucrarea sa de doctorat, aflată de asemenea
în manuscris, rolul creaţiei populare în folosul ideologiei naţionale, o mentalitate
afină spiritului european al vremii. La baza acestei teorii fundamentale declanşată
cu mulţi ani înainte (înca din perioada romantica), stau o multitudine de factori,
cel mai important fiind cel al profilului specific comunităţilor bănăţene, în care
lumea satului reprezenta principala dimensiune sociologică. Astfel, în capitolul
I al tezei sale de doctorat, Poezia poporală română din judeţul Caraş - Severin”
(Lugoj, 1921), aflată în manuscris în arhiva Muzeului de Istorie, Etnografie şi
Artă Plastică din Lugoj, prof. Peteanu afirmă:”… doinele, depozitarul simţirilor
neamului românesc greu încercat, ….. în cari se reflectează toate suferinţele….
oropsitului nostru popor romînesc, purtat în veacuri cu uimitoare tărie….”11.
Repertoriul viu, vizat, din zona acoperită de culegere, era în mod evident,
aşa cum precizează şi titlul („Doine din Banat”), cel al producţiilor cu caracter
liric, fiind clar în cazul de faţa, că profesorul A.E.Peteanu a intentionat culegerea
de lirică populară, inexistenţa celorlalte genuri (basme, strigaturi) nu poate
fi explicată decât prin faptul ca nu au urmărit adunarea întregului repertoriu
9 Anuarul IV, partea III, al Liceului de Stat ”C.Brediceanu” pe anii şcolari 1928-
1929-1939-1945, Tipografia Corvin, Lugoj, 1945, p.2
10 Apud Adrian Fochi, Caietul de cântece populare ale lui Manuil Isopescu din
anul 1843, In “Revista de Etnografie si Folclor”, tom XXII, 1977, Editura R. S. România
Bucuresti.
11 AMIEL, Aurel Emil Peteanu, Poezia poporală română din judeţul Caraş-Severin,
Teză de doctorat din literature română, Lugoj, p.5-6, 1921, manusccris
144
folcloric, vizandu-l doar pe cel cu caracter liric. Cantitatea materialului cules
este una impresionantă - 750 de doine, ceea ce demonstrează, o data în plus,
ponderea reală a liricii în contextul general al folclorului bănăţean, putându-se
scruta cu uşurinţă una din laturile originalităţii noastre identitare.
Avem ferma convingere asupra profesionalismului şi severităţii autorului
care a redat versiunea autentică a materialelor, neintervenind asupra lor cu niciun
fel de mijloace filologice. Astfel, descoperim realitatea artistică vie a Banatului
şi specificul stilistic al folclorului acesteia.
Aprecierea realistă a calităţilor lucrării, trebuie să ţină cont şi de unele
minusuri precum lipsa transcrierii fonetice. Aurel E. Peteanu nu a folosit
transcrierea fonetică, fiind probabil interesat, din perspectiva folcloristului,
de a finalza colecţia, de a arăta autentica creaţie a poporului roman, evitând
îndepărtarea de acest prototip şi lăsând în atenţia filologilor interesul faţă de
dialectul bănăţean, dificil pentru neofiţi, semnele diacritice îngreunând lectura
textului şi riscând să împieteze percepţia lor estetică.
În lipsa unor date concrete, este dificil a determina, fară păstrarea unor însem-
nări cu privire la aceasta chestiune, motivele şi criteriile care au stat la baza princi-
piilor de culegere si selectie ale textelor sau ale procedeelor de transcriere uzitate.
Obişnuit cu rigurozitatea disciplinară a filologiei, A. E. Peteanu notează la
finalul fiecărui material cules numele informatorului şi al comunei în care s-au
cules doinele.
În privinţa cronologizării materialului, lucrurile sunt extreme de precis
determinate, materialul oglindind etapa culegerii în situaţia istorică reală.
Aşadar, activitatea de culegere a doinei, specie folclorică de o incontestabilă
vechime, s-a desfăşurat intre anii 1924-1928, perioadă ce corespunde unei
anumite faze evolutive, ce nu poate fi caracterizată ca fiind o etapa de maxima
înflorire şi plenitudine, ci mai degrabă, de început al unui proces de desuetudine.
Confirmând afirmaţia conform căreia culegerea informaţiilor a cuprins între-
gul Banat, de la Dunăre la Mureş, dezvăluind tipologia psiho-culturală a tuturor
bănăţenilor, localităţile ariei folclorice pe care o acopera culegerea sunt dispuse
astfel:
NR. LOCALITĂŢI NUMĂR

CRT. INFORMATORI
1 BOCŞA ROMÂNĂ 16
2 OHABA TIMIŞANĂ 21
3 SINTEŞTI 25
4 GALDNA ROMÂNĂ 13
5 FĂGET 6
6 CURTEA 12
7 SILAGIU 4
145
8 ZORLENŢ 8
9 BIRCHIŞ 4
10 RĂCHITA 9
11 JUPANI 4
12 MARGINA 5
13 DUBAŞ 4
14 LUGOJEL 3
15 CHIZĂTĂU 15
16 TÂRGOVIŞTE 6
17 OHABA ROMÂNĂ 6
18 DRĂGOIEŞTI 9
19 VĂRĂDIA 8
20 BĂRBOSU 6
21 SUSANI 2
22 IAM 1
23 CLICIOVA 8
24 FÂRDEA 5
25 ZOLT 1
26 ORAVIŢA 1
27 SACOŞU MARE 3
28 SĂRĂZANI 1
29 BREAZOVA 4
30 DRĂGSINEŞTI 1
31 RĂDMĂNEŞTI 1
32 NEMESEŞTI 2
33 ILANOVICI 2
34 SASCA MONTANĂ 2
35 CIREŞU 1
36 VERMEŞ 3
37 BÂRNA 1
38 ŞEMLACUL MARE 1
39 POVERGINA 1
40 GAVOJDIA 1
41 HITIAŞ 1
146
Astfel, zona acoperită de doine corespunde ariei generale bănăţene a culegerii,
centrul de intensitate înscriindu-se în perimetrul marcat de localitatile subzonei
etnografice Lugoj-Făget. În total sunt reprezentate 41 de localitati bănăţene, din
care provin un număr de 228 informatori.
Aria folclorica pe care o acopera culegerea, probează ideea că doinele s-ar fi
născut sau ar fi circulat în localităţile de unde au fost culese.
Aşadar cele 750 de doine cuprinse în manuscris sunt perfect localizabile,
repartitia textelor pe localităţi fiind evident inegala, avem spre exemplu
localitatea Bocşa Română de unde provin 122 texte în timp ce din licalitatea
localitatea Gavojdia provine un singur text.
Celelalte localităţi, după numărul textelor culese se aranjează astfel:
- cu 122 texte: Bocşa Română
- cu 72 texte: Ohaba Timişană
- cu 56 texte: Sinteşti, Gladna Română
- cu 45 texte: Făget
- cu 43 texte: Curtea
- cu 21 texte: Zorlenţ, Silagiu
- cu 20 texte: Birchiş
- cu 19 texte: Răchita, Jupani
- cu 18 texte: Margina, Dubaş, Lugojel
- cu 17 texte: Chizătău
- cu 16 texte: Târgovişte
- cu 15 texte: Ohaba Română
- cu 14 texte: Drăgoieşti, Vărădia
- cu 13 texte: Bărbosu
- cu 12 texte: Susani
- cu 11 texte: Iam, Fârdea, Cliciova
- cu 10 texte: Zolt
- cu 8 texte: Oraviţa
- cu 7 texte: Sacoşu Mare
- cu 6 texte: Sărăzani
- cu 5 texte: Breazova
- cu 4 texte: Drăcsineşti, Nemeseşti, Rădmăneşti
- cu 3 texte: Ilanovici
- cu 2 texte: Sasca Montană, Cireşu, Vermeş, Bârna
- cu 1 texte: Povergina, Şemlacu Mare, Gavojdia, Hitiaş
Dincolo de primatul cronologic, despre care nu se mai poate vorbi în anii ’30
ai secolului XX, exigenţa stiinţifică şi valoarea estetică a materialului prof. dr.
A.E. Peteanu, se remarcă prin profilul cu adevărat antologic al unora din piesele
culese, marele său merit fiind acela de a ilustra dinamica viei creaţii populare a
perioadei interbelice. Materialul relevă promovarea poetică a satului bănăţean
din urma cu un secol, văzută prin lentila unui intelectual cu puternice rădăcini în
tradiţia vie a lumii rurale.
147
Putem afirma că valoarea manuscrisului prof. Aurel E.Peteanu trebuie
apreciată prin prisma unui dublu sistem de referinţă, care să ilustreze eficienţa
ei ştiintifica şi culturala, atât în perspectiva epocii în care a fost realizată, cât şi
din punct de vedere al epocii de faţă. Analizat în contextul literaturii bănăţene a
epocii, că manuscrisul se află pe o poziţie onorabilă.
Urmărind cu tenacitate şi consecvenţă alcătuirea unei opere cu adevărat
reprezentative, A. E. Peteanu pune într-o lumină stralucitoare lirica populară
bănăţeana. Intenţia ştiintifică este evidentă în demersul său de a oferi un cât
mai larg evantai de motive tematice, alături de criteriul autenticitatii folclorice
a materialului publicat. Posibilele intervenţii ale prof. A.E. Peteanu asupra
textelor nu modifică textul liric al pieselor ci doar, pe alocuri, îl coloreaza într-un
ton mai viu, autorul nepăcătuind faţa de autenticitatea folclorică; el nu a alienat
autenticitatea materialului cules. În contextual general al folcloristicii epocii
sale, Peteanu are meritul de a fi ştiut să selecteze reprezentativul din cercetarea
de teren efectuată, lucrarea lui putând traversa barierele localului pentru a deveni
de interes naţional, ca o ilustrare a creaţie lirice a romanilor. În limitele epocii
sale, poziţia sa faţă de problemă este una strict ştinţifică, materialul folcloric
regăsit în cantităţi surprinzătoare, în lucrările sale, rămane quasi inedit.
În abordarea genului liric, trebuie să ne raportăm la formele primare, arhaice
în care şi-au găsit expresia mari tensiuni sufleteşti, emoţii, empatii şi osmoze
individuale deosebit de puternice, ce bântuie sufletul primitiv, topindu-i trăirile
individuale. Astfel, trăsătura definitorie a lirismului arhaic se leagă de expresia
unui “noi” şi nu a unui „eu”12.
Stabilind evoluţia şi formele genului liric, Edgar Papu explică modalităţile
speciale prin care se proiectează în realitatea lirică, totalitatea interioară,
structurată de experienţa iubirii, a vieţii, a morţii, a naturii etc.13 . Autorul
prezintă aşadar, modurile de manifestare a temelor lirice majore: iubirea,
moartea, natura14.
Ideea că doina aparţine ca specie, strict liricii, i se poate atribui lui Vasile
Alecsandri: “Doinele cuprindeau toate cantecele de doruri, de iubire si de jale
(Poesii populare ale Romanilor, Bucuresti, 1866, pagina XII)”.15
Pentru desemnarea speciei principale a genului liric, din perspectiva
folcloristului Ovidiu Bârlea, este preferabil termenul “cântec liric propriu-zis”16,
denumirea de cantec liric fiind oarecum pleonastica, ea avand totusi rolul de a
12 Ion Viorel Boldureanu, Cultură tradiţională orală. Teme, concepte, categorii, Editu-
ra Marineasa, Timişoara, p. 106
13 Edgar Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Editura Albatros, Bucureşti,1972, p. 6
14 Idem, p.111-167
15 Apud Adrian Fochi, Stilul compozit în textele de doina din Oltenia Subcarpatică în
“Revista de Etnografie şi Folclor”, tom II, p. 165-175, Editura R. P. România, Bucureşti,
1966.
16 Ovidiu Bîrlea, Folclorul romanesc, vol. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1983, p. 168.
148
deosebi aceasta specie de cantecele apartinatoare genului narativ (in versuri)
numite cantece epice (balade)17. Cantecul propriu-zis cuprinde tipul confesiv,
tipul pseudodialogului si tipul dialogat (numit si tipul obiectiv) versul este hepta
sau octo silabic… .18
Nicolae Iorga dă o valoroasa definitie a doinei, care in opinia lui “poate
exprima toate sentimentele în toate gamele, mergând de la cea mai delicata
înalţare ideala a sufletului omenesc, pana la sfarcul de bici al satirei in proportii
mai largi decat a simplei strigături improvizate”19.
O altă definitie a doinei este cea data de Ion Viorel Boldureanu “…doina este
specia magistrala a liricii folclorice romanesti…”.20 “Doina este specia poeziilor
cu tonalitate trista, nostalgica, melancolica, uneori deprimanta; ca text, doina
corespunde elegiei din lirica culta.”21 “Tematic, doinele exprima cu spontaneitate
lirica, sentimente si trairi de dor (de jale, de instrainare, de parasire, regretul
imbatranirii, trecerea timpului)-care provoaca asemenea trairi sufletesti de mare
intensitate”.22
Marii noştri folclorişti, între care şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, au poposit
asupra acestei specii. În timp ce Bogdan Petriceicu Hasdeu, în abordarea sa legată
de doine, susţine că exista doua arii europene (zona de nord slavo-baltica şi zona
sud-est europeană, traco-iliră), baladele banaţene fiind influenţate de substratul
traco-ilir, folcloristul Adrian Fochi sustine ca doina are analogii lituaniene, ceea
ce pledeza pentru o origine central-nord europeana23.
În percepţia prof.dr. Aurel E.Peteanu, „…poeziile lirice formează o parte
foarte însemnată din cele poporalre. Expresiunea cea mai credincioasă şi
caracteristică a geniului românesc, adevărata sa podoabă şi comoară este
doina”24.
Folosindu-ne de criteriul selecţiei din perspectiva valorii artistice, ne-am oprit
doar asupra acelor doine ale manuscrisului - Doine din Banat. Colecţie folklorică
făcută de prof. dr. A. E. Peteanu, Lugoj, 1928, al caror text îl consideram elocvent
(ceea ce lipseste nu impieteaza cu nimic specificitatea fondului culegerii) .
Dominanta tematică a întregului ciclu este dragostea, cu avatarurile ei
sentimentale: bucurie şi deziluzie, speranţa şi îndoiala, agonie şi extaz:
17 Ion Viorel Boldureanu, Folcloristica si etnolgie, Editura Mirton, Timisoara, p. 109.

18 Idem, pag. 154.
19 Nicolae Iorga, Istoria literaturii romanesti, vol. I, Ed. a II-a, Bucuresti, 1925, p. 25.
20 Ion Viorel Boldureanu, Cultură tradiţională orală. Teme, concepte, categorii,
Editura Marineasa, Timişoara, p. 110.
21 Ibidem
22 Ibidem
23 Adrian Fochi, Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice, Editura Minerva,
Bucuresti, 1984, . 63.
24 AMIEL, Aurel Emil Peteanu, Poezia poporală română din judeţul Caraş-Severin,
Teză de doctorat din literature română, Lugoj, p. 23, 1921, manusccris
149
Floare albă din grădină
Inima de dor mi plină,
Ea tot arde şi tot frige
Şi nimic n’o poate stinge25.
………………………
Nu ştiu Doamne, ce-am greşit
De duşmanii m’au urît,
Eu nimic nu le-am făcut
Am iubit ce mi-o placut.
Căci nimic nu le fac
Ci iubesc ce mi-i mai drag26.
…………………………
Un alt reper tematic este comuniunea structurală, organică cu natura,
specifică lirismului popular:
De-ar da Domnul D-zău,
Ca să fie cum vreau eu,
Mi te-ar face păsărea
Şi pe mine-n cuib la ea.
Mi te-ar face raza’n soare,
Pe mine duioasă floare,
Face-te-ar roua’n livede
Şi pe mine iarbă verde.
Mi te-ar face lună plină
Şi pe mine noapte lină27.
O doină culeasă din Chizătău, în 1926, face parte din aclaşi criteriu tematic
al comuniunii cu natura :
Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,
Fă-mă, Doamne, curcubău,
Să mă sui la Dumnezău,
………………………..
Să văd pe iubita mea28.
Conduita consecventă a autorului, în ideea certei restituiri a autenticitatii
folclorice este ilustrată şi de grafiile etimologizante: „ţară strină” sau “iclean”
menite să introducă cititorul într-o notă etnografică specifică. Aşadar, aflat
departe de cei apropiaţi, în drum spre alte meleaguri, îndepărtate faţă de cele
25 AMIEL, Aurel Emil Peteanu, Doine din Banat. Colecţie folklorică, Lugoj, 1928,
textul nr. 48, fila 11, manuscris
26 Idem, textul nr. 27, fila 17
150
natale, ţăranul cărăşean îşi cântă în doină aleanul, utilizând atât împrumutul din
dialectul bănăţean (ţară strină) cât şi comparaţia ce evocă într-un mod familirar,
mediul rustic:
Ilişavă, apă lină,
Nu mă duce-n ţară strină,
…………………………
Şi n-am pe nime cu dor,
Să-mi aştearnă în obor,
Să mă-ntrebe de ce mor,
Floare de ogor29.
Măi bădiţă frumoşel,

Te iubesc, măcar să pier,
Numai tu să fii iclean
Să mă aperi de duşman30.
În mod evident, A.E.Peteanu evită formele strident regionale, însă toate aceste
modificari de ordin fonetic sunt menite a stabili un echilibru între vorbirea literară
şi limbajul regional, folcloric. Oscilaţia între limbajul literar şi cel regional, pare
a urmări potenţarea nuanţelor lirice sau innobilarea fonica a versurilor, în ideea
exploatarii latenţelor lirice ale limbajului popular, din perspectiva valorificarii
formulelor cărturăreşti. În aceeasi categorie se incadreaza si utilizarea articolului
hotărât la masculin singular care, in functie de context, apare sau dispare:
Cîntă cucul la izvor,
Arde-mi inima de dor
Ardu-mi ochii’n lăcrămele
Sufletu’mi în dor şi jăle
După mîndruţele mele31.
……….
Dela vale de codru,
Ară badea cu plugu,
Mîndra merge cu prînzu32.
…………………………
De functia concret eufonică a versului ţine şi folosirea vocativelor teminate
în “o”:
Ano, ochişorii tăi,
Par’ca-i piatra scumpa’nei,

151
Ori îs mandro, de argint,
Cum nu-i alta pe pământ,
Cu guriţa ta-i izvor,
Nu de apa ci de dor,
Ca toţi după ea s-omor33.
…………………
Mândro, da-mi gura’mprumut
O dată sa ţi-o sărut
Da-mi-o tu Anuţo, fată
De trei ori şi mai o dată …34
Versurile cu caracter invocativ, formate de obicei cu ajutorul formulei
“frunza…” sau “foaie verde…” apar asemenea unei formule, ca o stereotipie
osificata. Topografic, aceste formule se adauga în partea initială a piesei, în
debutul ei sau în partea mediană. Această chestiune poate fi interpretată şi prin
necesitatea evitării unei intrari directe, bruşte în subiectul pieselor. Ele au şi
calitatea de liant al unor juxtapuneri, atunci când sunt folosite în situatia mediana
a textului favorizand vizibilitatea alăturarii ideilor.
Concluzionând, ofer câteva exemple cumulative, menite a ilustra cele discu-
tate:
Frunză verde, flori mărunte,
Pentru mîndra’s vorbe multe
Las’ sa fie, ca nu-mi pasa
Că mîndra-i tot frumoasă35.
Frunză verde, foi de nuc,

Mîndruliţă, eu mă duc.
Frunză verde de măr dulce,
Vai, bădiţa meu se duce.
Frunză verde viorea,
A zis badea că ma ia
………………………….
Frunză verde călăpăr
Mi-i mai drag bădiţ-al băl
C’asa’i badea la obraz,
Ca roua de pe islaz36.
Ciclul doinelor cuprinde şi texte auto-satirizante, notele de ironie îndreptân-
du-se spre sine însuşi, eroul pieselor abordând un ton auto-persiflant (pentru
prostia de a fi mincinos, lacom, leneş etc.):

152
Frunzuliţă de brăduţ
Fost-am copilaş micuţ
La multe fete drăguţ
………………….
Pe toate le sărutam
Şi de drag că le vorbeam.
Le spuneam cât’o minciună
Şi le făceam voie bună37.
În unele doine, dialogul alternat lipseste, adresarea ce sugereaza tensiune
dramatica, devine replica dintr-un presupus şir de dialoguri anterioare . În cadrul
doinelor de dor, dramaticul decurge şi prin expunerea de dialoguri alternante:
Frunză verde de-a din vinie
Dragu-mi-i bade de tine
Cand te văd în sărbători,
Să vezi cum ma iau fiori,
Cînd te văd într’alelalte,
Mi se pune junghiu’n spate38.
Frunză verde, foaie fragă,

Cum să-ţi zic, mîndruţă dragă?
Zice-ţi-aş viorea albă,
Că de mică mi-ai fost dragă39.
………………………
Strugurel negru din vie,
Ce-i cu badea de nu vine?
Nu ştiu rău e, nu e bine
Ori i s’a urât de mine?!40
Alte repere tematice sunt amprentate de accente grave, dureroase sau de
nuanţe nostalgice:
Tinereţea-i trecătoare,
La tot omul, ca şi-o floare,
Se duc toate nu ştiu unde
Bătrîneţea mă ajunge.
Trece vremea ca şi gându’
Şi se duce bat-o vîntu!
……………………..

153
Că şi eu am vrut şi-aş vrea
S’opresc tinereţea mea.
Am cercat, dar n’am putut-o
Ea s’a dus şi am pierdut-o.
Pierdui tinereţea mea,
N’a remas urmă de ea41.
Cînd eram un junelaş
Eram mîndru drăgălaş,
Cu fetele mă iubeam
Cu neveste bin’m-aveam.
Dar de cînd am bătrînit
Şi mîndruţa m’a urît
Pe mine m-a părăsit42.
Atotputernicul sentiment al dragostei este înfăţisat ca o forţa omniprezentă
şi inevitabilă, ea stăpânind toata viata omului. Forţa sentimentului este orbitoare
– fata preferând sa-şi ştie iubitul mort decât să fie parasită, deşi între ei există
diferenţe inacceptabile, iubiţii neputându-se opune sentimentului de dragoste.
Iată câteva exemple elocvente în acest sens:
..…Dar cînd fură la luat
Părinţii nu i-or lăsat,
Ei s’au dus de s-au ’necat.
Stăjărel, frunză rotundă,
Unde-i apa mai afundă.
Ap’afară i-a zvîrlit
Şi părinţii i-au găsit,
Şi i-au dus de i-au ’gropat
La biserica din sat.
Din fecior a răserit
Un brad mare înverzit,
Din fetiţă, foi de viţă.
Viţa către brad s’a’ncins
Ş’amîndoi ei s’au cuprins43.
Mîndruţă, de dorul tău

M-oi duce într’o grădină
Ş’oi tot plange-o săptămînă.
Pîn’s-o face o fîntînă.
Te-oi striga sara pe lună.
…………………………

154
Badeo, de dragostea noastra
A’nflorit un mar in coastă44.
Măi bădiţă frumoşel,
Te iubesc, măcar să pier,
Numai tu să fii iclean
Să mă aperi de duşman 45…
Fă-mă Doamne, ce mi-i face,
Fă-mă taler fără toartă,
La mîndruţa mea pe poartă
Măcar vîntul să mă bată
Numai s’o sărut o dată;
Măcar şi bătut de ploi,
Să-i sărut buzele moi46.
Trage, nană, la năcaz,
Că şi eu destul am tras,
Tot de tine nu mă las
……………………..
Nici n’am zis, nici nu ma jor,
Nici nu mă las pînă mor47.
Unele metafore îşi au genealogia înntr-o mitologie populară generatoare de
credinţe despre atotputernicia dragostei :
Badeo, dragostele noaste
Au ugit pustii pe coaste48.
Nemărginita putere însufleţitoare a dorului este ilustrată prin sentimentul
incontrolabil, copleşitor ce “năpădeşte” sufletul eroului liric anonim:
Dorul când mă năpădeşte,
Nici un timp nu mă opreşte,
Viforul nu mă-ngrozeşte,
Calea nu mă osteneşte…..49
Dorul este personificat, într-un blestem adresat iubitului trădat:
Şi acuma l-am aflat,
În mijlocul codrului,
La porţile dorului,

46 Idem, textul nr. 6 fila 2
155
Unde stau porţile-nchise,
Mândrele pe tablă scrise,
Mă prinse doru-a-ntreba,
Dacă caut pe cineva?
Caut pe cel cu peană lată,
Bată-l D-zeu să-l bată,
Că m-a-nvăţat a iubi
Şi m-a lăsat a dori!50
Bogatul filon artistic popular este ilustrat prin tehnica specifică poeziei de
aceasta sorginte: rime în genitiv, in perfect simplu si in perfect, rima împerecheată
şi metrul trohaic de 8 silabe. Alternanţa versurilor de 7 silabe cu cele de 8 silabe,
este în general echilibrată, constatându-se o uşoară dominare a celor de 8 silabe:
…..Mi te-ar face păsărea
Şi pe mine cuib sub ea,
Mi te-ar face rază-n soare,
Pe mine duioasă floare,
Mi te-ar face lună plină,
Şi pe mine noapte lină,
Mi te-ar face vânt de seară,
Şi pe mine grâu de vară51.
Deşi este redată în limbaj simplu, antiteza este extrem de elocventă:
După nor vine şi soare,
După dragoste, plânsoare52.
Utiliarea metaforei ca figură de stil, este admirabil ilustrată prin următoarele
versuri din colecţia lui A.E. Peteanu :
Cine m-o dat dorului,
Aibă casa cucului,
Şi odihna vântului53.
Doinele de cătănie, ca experienţe subiectivizate, individualizate, aduc în prim
plan numeroase motive de protest şi revoltă, semnificativă fiind doina. Satira la
adresa împaratului austro-ungar, a autoritatilor în faţa cărora românii bănăţeni
se prezinţau pentru a fi înrolaţi penru a participa la prima mare conflagraţie
mondială, ia forme de dispreţ. Frica de robia armatei, a cătăniei, este imensă,
acceptandu-se chiar automutilarea.

156
Concluzionand, ofer câteva exemple cumulative, menite a ilustra precizările
făcute :
……Lasă-mă neamţule acasă,
Că mi-i ierbuţa de coasă
Şi grîul de secerat,
Nevasta de sărutat54.
…..Că eu mîndră la un ceas
Mă, duc mîndră şi te las,
Cu mult dor şi cu năcaz.
Eu ma duc mîndră’n robie
La urîta cătănie,
Şi de acolo n’oi veni
Pîn’trei ani s-or împlini55.
Suie trenul tot în sus
Pîn’la graniţă la rus,
Graniţa Muscalului,
Pînă’n coama calului.
Vai ş’amar feciori de noi!
Cîţi ne-am întors înapoi,
Dintr’o mie, numai doi56.
Neamţule, m’ai luat cătană
La puşcă de-a bună seamă!
Dar la puşcă nu fui bun,
Neamţule, m’ai pus la tun.
Tunul e greu de încărcat,
Ca şi mîndra de uitat57.
Păsăruică zburătoare
…..Zbori la răsărit de soare
Şi spune-i mîndrei aşa:
Că’n Tirol e al ei odor,
Cătră apă la izvor
Spune-i, cînd va auzi,
Că eu nu voi mai trăi58.
Vai, săraca maică-mea!
Ea mai mult m’o aştepta,

157
Ca să scap şi eu odată
Din cazarma’mpărătească
Că e mult doi ani de zile
De cînd trăiesc ca un cîne.
Cîte rele sunt pe lume
Toate m-au păscut pe mine
Mai grea mi-a fost durerea
Plecarea in Dalmaţia.
Primi-i veste chiar la joc
Să mă duc pîn’ la Logoj
…………………….
Plecai neştiut de nimeni
Ca străin prin ţări străine59.
……..În câmpia rusului,
La dreapta apusului,
Stau feciorii grămadiţi
Şi de tunuri prăpadiţi
Şi de puşte rău răniţi60.
Valorificând prin culegere, moştenirea poetică populară bănăţeană, piesele

colecţiei, lirice prin excelenţă, îndeosebi versuri de dragoste, dar şi câteva
cîntece de cătănie, dau măsura meticulozităţii demersului de cercetare şi selecţie
realizat de prof. dr. Aurel Emil Peteanu, ilustrând prin marea bogaţie tematica,
tipologia şi estetica poeziei lirice din Banatul perioadei interbelice.
Baladele sunt o specie de poezii proprie numai ardelenilor, bănăţeniilor şi
bucovinenilor…ilustrativă pentru alipirea românului faţă de pământul pe care
a crescut, despre greutatea cu care se desparte el de casa şi despre durerea ce o
simte când e departe de dânsa…61.
Baladele bănăţene se înscriu în cuprinsul genului narativ în versuri, dominate
fiind de o expresivitate lirica remarcabilă.
Închegate structural şi bine realizate artistic, baladele sunt deosebit de
importante pentru ilustrarea repertoriului epicii populare bănăţene din urma cu
un secol, pentru studierea circulatiei variatelor motive in epoca.
În textele lirice dacă exista elemente epice, acestea nu au decât rolul de pretext,
de suport pentru exprimarea stărilor sufleteşti 62 afirma prof. I.V. Boldureanu.

61 Jarnik, Bîrseanu, 1968 – Ioan Urban Jarnik, Andrei Bîrseanu, Doine şi strigături din
Ardeal, Editura Academiei RS România, Bucureşti, 1968, pagina 213.
62 Boldureanu, 2006 – Ioan Viorel Boldureanu, Cultură tradiţională orală. Teme,
concepte, categorii, Editura Marineasa, Timişoara, 2006, pagina 110.
158
Pornind de la aceste considerente, putem afirma că în aceasta colecţie a
prof.A.E.Peteanu, aspect baladesc, îmbraca cântecele de cătănie ale căror
tematici sunt cele ale Primului Război Mondial :
Înălţate împărate,
Pune pace, nu te bate!
Că ne-am gătat jumătate.
Pică unul, pică doi,
Pică o mie dintre noi,
Pică unu’ntr-o cărare
Şi-l văzu o fată mare
Şi-i aprinsă luminare.
Căpitanul o vedea
Şi din graiu aşa-i grăia:
Stânge-ţi fată lumina,
Că ţi-am strânge viaţa,
La cătană aşa e dată
Să moară neluminată,
Şi să şadă ne’ngropată,
Până bătaia se gată.
Se porni un general
Şi sări jos de pe cal
Şi din graiu aşa grăia:
Înălţate împărate,
Pune pace, nu te bate!
Baremi un an ţi jumătate,
Că-s răcruţii ne’nvăţaţi,
Nu ştiu rândul plumbului
Ci ştiu rândul plugului
Decât noi ca să slujim,
Iar el din grai grăia:
Las să bat, nu zic ba
Pân’ puştile-or rugini
Sânge până’n brâu o fi.
…………..
Cât erau zile de multe
Noi suiam din munte-n munte
Şi când ne uitam ’napoi,
Stau feciorii ca şi snopii,
Ca şi snopii cei de grâu
Şed în sânge până-n brâu,
……………………
Rămânea câte-un fecior,
Să puşte cu mare dor.
159
El cu mare dor striga:
Fraţilor, ortacilor,
Spuneţi sănătate acasă,
La copii şi la nevastă,
Dacă’ntreb unde mis eu,
Spuneţi-le c-am murit,
Sub un şanţ acoperit,
C ’am fost fără de noroc,
N’am putut să scap de foc.
……………..
Dar ce moarte de cu grabă,
Fără mamă, fără tată,
Şi-aşa moarte cu strânsori,
Fără fraţi, fără surori,
……………
Fără pic de copârşău,
Fără neam din neamul tău63.
Când cătană m-au luat
Şi de tinăr m-au jurat
Jurământu-i tare greu
…………………….
Bate, Doamne, neamţu-n drum
C-a luat cea fost mai bun
Bate Doamne neamţu-n dos
C-a luat ce-a fost frumos
…………………………
Trandafir, floare frumoasă,
Rămâi maico sănătoasă,
Nu mai plânge, fi voioasă,
Dacă n-ai fost norocoasă,
Să-mi fi văzut umbră-n casă!64
………………………….
Jos pe Dunăre la vale,
Merg trei căpitani călare,
Cu trei sute de cătane
……………………
Măi , maico,când m-ai făcut,
Tare bine ţi-o părut!
Dar maico să fi ştiut
Că ce am de petrecut,
63 AMIEL, Aurel Emil Peteanu, Op.cit., textul nr. 719, fila 158-159
160
Un picior să mi-l fi rupt
Tu păcat n-ai fi avut..
……………………
Cine-mi poate crede mie,
Ce traiu duc în cătănie,
Ce postesc cu zi cu noapte
Şi duc năcaz cât se poate65.
Aceste cântece de cătănie cu aspect baladesc, vin dintr-o epocă de dispute
politice şi ideologice, legate de primul razboi mondial şi implicit de cea a
substratului naţional, probleme ce concurau cu vehemenţă ideea de toleranţă
fata de alteritate:
….numai soarta mi-a fost rea.
Că poruncă-mpărătească,
Trebuia să se împlinească,….
Neamţ cu inima de piatră,
Mă luaţi de lângă tată,
Să mă duci în ţări străine
Unde nu cunosc pe nime66.
….Vai de mine şi de mine,
Om străin în ţări străine!
Şi acum doamne ne iartă,
Numai moartea ne aşteaptă
Nu ştiu măine ori poimâine,
Îmi aştept moartea să-mi vie
Dela Tălianul blăstămat,
Că-n grea grijă m-o băgat….
Şi te rog, iubita mea,
Să-mi asculţi tu ruga mea,
Cumva de voi muri eu
Să vi la mormântul meu
…………………..
Şi să-mi semeni busuioc,
Că eu te-am iubit cu foc!67
Textele de baladă propriu-zisă, marcate cu predilecţie de un subiect cu
ten-siune eroică şi dialoguri conflictuale, lipsesc din această culegere a prof.
A.E. Peteanu.
Spiritului critic şi istoric, în analizarea manuscrisului, trebuie să i se alăture
şi unul empatic, comprehensiv faţă de pesonajele dintr-o altă epocă şi faţă de
65 Idem, textul nr. 721, fila 160-161

161
spiritul acesteia; fără o astfel de abordare, bătrânele foliante nu ne vor destăinui
din frumuseţile lor.
Gestul recuperatoriu al editării manuscriselor prof. A.E.Peteanu, aflate în
arhiva Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj s-ar dovedi
neîndoielnic, cu totul oportun şi revelatoriu, echivalând cu o cercetare mai
aprofundată a valorilor etice şi estetice din lirica populară bănăţeană, consultarea,
fie chiar şi sumară, a acestei colecţii, întărindu-ne convingerea că ne aflăm în faţa
unor vaste şi fertile teritorii de exploatat vis-a-vis de spiritualitatea tradiţională
bănăţeană de la începutul secolului al XX -lea.
AUREL EMIL PETEANU – WAYS TO PROMOTE

AND RECOVERY OF A CULTURAL FUND MANUSCRIPTS
The reason for choosing this work was occasioned by my reading of original texts
, literary archeology competence , a manuscript found in the archives of the Museum
of History, Ethnography and Fine Arts Lugoj - Doina from Banat . Folkloric collection
made by Dr. A.E Peteanu , Lugoj, 1928 - an unused material of our folklore historians .
It is one book consists of 172 pages numbered , sized 34cm / 21cm , written in
blue ink , which includes 750 of doina , the manuscript represents transposition of
admirable work collecting folklore.
Following the return of a prototype folk, pof.dr. Aurel Emil Peteanu collect
personal entire material , ensuring in this way a high degree of authenticity to his
work and empowering his cultural value .
Abstract
The motivation for choosing this theme, was occasioned by reading the
original text, literary archeology competence, a manuscript found in the archives
of the Museum of History and Ethnography and Fine Art from Lugoj - Doine from
Banat.” Folkloric collection” made by Prof. Dr. AE Peteanu Lugoj 1928 - an unused
material from our historians folklore.Publishing this manuscript is important not
only from the perspective of the history of this collection but also for Romanian
folklore history, ethnographic area of Banat is not known as a collection view of
this magnitude in the interwar period.
162
III. PEDAGOGIA MUZEALĂ.
RESTAURARE-CONSERVARE
163
164
FIŞĂ DE TRASEU
pentru vizitele şcolare
nivel primar şi gimnazial
clasele IV-VI
durata: 1h 30
Spălatul şi călcatul rufelor

MELANIA CĂLĂRĂŞANU
Cuvinte cheie: spălat, călcat, troacă, săpun de casă, maşină de spălat manuală,
fier de călcat cu cărbune
Mots-clés: lavage, repassage, cuvette, savon maison, machine manuelle
à laver, fer à repasser à charbon
Spălatul şi călcatul rufelor – material pentru uzul dascălului

Obiectele culturale din categoriile uz casnic şi uz gospodăresc aflate în
gospodăriile ce constituie expoziţia în aer liber a Muzeului Satului Bănăţean
Timişoara provin din cultura materială tradiţională a unor sate din spaţiul
Banatului istoric aparţinând mai ales perioadei cuprinse între sfârşitul secolului
al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX şi exprimă varietatea ocupaţiilor
tradiţionale ţărăneşti.
Ocupaţiile femeilor de la ţară erau diferite de ale bărbaţilor, dar deseori
femeile îşi ajutau bărbaţii la muncile mai grele. Ele munceau în casă şi în jurul
ei din zori şi până la apusul soarelui, urmând rânduiala lucrului în funcţie de
anotimp şi de tradiţie. Femeile făceau de toate, aveau grijă de copii, găteau,
făceau pâine, creşteau animale, mulgeau vaca şi prelucrau laptele, se ocupau
de grădină, conservau legume şi fructe şi produse alimentare din carne, tot
ele coseau, torceau, ţeseau, brodau, împleteau din lână ciorapi, mănuşi, veste.
Iar peste an aveau grijă ca tradiţiile să fie urmate cu stricteţe, să fie transmise
copiilor şi să nu se piardă. Îşi ţineau copiii curaţi şi casa curată, spălau rufele
tuturor membrilor familiei şi le călcau.
Cu timpul munca le-a fost uşurată de progresul tehnic. Aşa s-a întâmplat
şi cu procesul de curăţare a rufelor. Drumul a fost lung, de la bătutul rufelor
cu o scândură de lemn, la frecarea lor pe o scândură de spălat în troacă, apoi
la maşina de spălat manuală şi la storcătorul manual, după aceea la maşina de
165
spălat electrică cu storcătorul încorporat, din zilele noastre. În satul bănăţean de
odinioară rufele murdare erau lăsate la înmuiat în pârlău, peste ele turnându-se
leşie apoi erau duse la râu şi bătute cu maiul. Leşia se obţinea prin fierbere în
apă a cenuşii de lemn. Rufele se spălau deci cu leşie, se limpezeau, se storceau
cu mâna, se scuturau bine şi erau puse la soare la uscat. Înainte de a fi călcate cu
fierul de călcat cu cărbuni erau uşor stropite cu apă. Rufele albe, lenjeriile de
pat, după spălare erau scrobite şi apoi lăsate să se usuce. Rufele în gospodărie
erau spălate cu săpun de casă, în troacă şi frecate pe tabla de frecat. Doar la
casele înstărite rufele erau spălate în maşina de spălat manuală şi stoarse în
storcătorul manual.
Mai târziu, la oraş, spălatul rufelor se transformă în profesie, spălătoreasa
ocupându-se şi cu călcatul.
Obiectele de uz casnic şi gospodăresc folosite la spălatul şi călcatul rufelor
expuse în muzeu sunt pârlăul, maiul, scândura de frecat, troaca, maşina de spălat
manuală, storcătorul manual, fierul de călcat. Există de asemenea în muzeu
replica unei fântâni cu cumpănă cât şi specimene de săpun de casă.
Dascălul pregăteşte în clasă vizita la muzeu.
În muzeu, cu chestionarul şi creionul în mână, elevul parcurge traseul tematic
propus, descoperă rând pe rând obiectele selectate din patrimoniul expus, folosite
pe vremuri la spălatul şi călcatul rufelor, sesizează forma, materialitatea, locul
ocupat în casă sau în gospodărie, află uzul obiectului şi modul său de folosire într-
un anumit context istoric. El este pus să facă conexiuni între o cultură materială
veche şi cea contemporană, să compare munca manuală şi cea intermediată de
progresul tehnic şi să înţeleagă rolul complex al femeii în economia ţărănească
şi în casă.
Pârlău, 1900-1920 ână cu cumpănă,
Pârlăul este un recipient din lemn, de formă cilindrică, cioplit dintr-un

trunchi de copac, deschis la ambele capete, fiind folosit în poziţie verticală.
166
La fundul pârlăului se puneau două scândurele încrucişate peste care se aranjau
rufele de spălat iar peste ele se turna leşia şi se tot adăuga pentru că pârlăul
neavând fund lăsa leşia să se scurgă afară. Rufele erau lăsate la înmuiat, apoi
erau scoase din părlău şi duse la râu. Acolo se băteau bine cu maiul şi apoi se
limpezeau în apa curgătoare.
Fântâna este o construcţie alcătuită dintr-o groapă cilindrică cu pereţii zidiţi
sau pietruiţi cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de
apă şi care serveşte la alimentarea curentă cu apă în mediul rural. Se numeşte
ghizd, împrejmuirea din piatră ori din bârne a unei fântâni, de la suprafața pămân-
tului în sus. Tot aşa se numeşte şi căptuşeală care formează pereţii unei fântâni.
Maie, 1920 -1930 Troacă, 1930-1940
Maiul este o unealtă din lemn, cu mâner de diferite dimensiuni cu care

femeile băteau rufele la râu.
Troaca este un recipient din lemn sau metal, folosit la spălatul rufelor şi
scăldatul copiilor.
Troacă, scândură de frecat, 1930-1940 Fier de călcat cu jar, 1920-1930

De scândura de frecat se frecau rufele ca să se spele mai bine, în troacă.
Săpunul de casă se obţinea prin fierbere, din grăsime de porc, putea să fie
slănină veche râncedă sau untură sau orice grăsime râncedă şi sodă caustică la
167
care se adăuga o lingură cu vârf de sare ca să se întărească săpunul. Se fierbeau
ingredientele 2-3 ore, când săpunul era gata se turna într-o tavă mai adâncă, se
lăsa la răcit şi când era întărit se tăia în bucăţi cu o sfoară sau cu cuţitul.
Fierul de călcat cu jar este o unealtă din fontă care se folosea la netezirea
prin apăsare a materialelor textile. Capacul fierului se ridica şi cu o lopăţică se
introducea cărbunele încins care încălzea talpa fierului suficient de tare ca să
poată să calce rufele.
Fierul de călcat electric a fost inventat la sfârşitul secolului XIX.
Maşină de spălat manuală Storcător de rufe manual

1910-1920 1910-1920
Maşina de spălat manuală apare în a doua jumătate a secolului XIX. Are

forma unui butoi din lemn fiind la fel asamblată ca şi butoiul şi prezintă un
capac de care sunt prinse de partea lui inferioară patru ciocane cioplite din lemn
acţionate fiind de o manetă din fier de pe faţa superioară a capacului. Aceste
ciocane nu au o mişcare circulară ci se mişcă dintr-o parte în cealaltă şi înapoi
agitând astfel apa, săpunul şi rufele din recipient, producând spălarea.
Storcătorul de rufe manual este astfel construit încât permite trecerea
materialului textil ud între doi cilindri din lemn foarte apropiaţi prin învârtirea
lor cu ajutorul unei manete acţionată de mână. Cei doi cilindrii apasă asupra
materialului textil scoţând apa din el.
Maşina de spălat electrică a început să fie folosită la noi în a doua jumătate a
secolului XX, ea având şi funcţia de a stoarce rufele.
168
CHESTIONAR pentru ELEVI - clasele IV-VI
1. pârlău 5. fier de călcat

În ce casă ai descoperit pârlăul? În ce casă l-ai văzut?
................................................ .......................................................
Din ce material este făcut? Din ce material este fabricat ?
............................................... ........................................................
Ce formă geometrică are ? Se încălzea cu jar?
............................................... Da.......... Nu...........
A fost cioplit manual.
Adevărat ..... Fals......
2. mai 6. maşină de spălat

În ce casă ai descoperit maiul? Funcţiona manual.
............................................... Adevărat........... Fals..........
Din ce material a fost realizat ? Ce se introducea în recipient?
.............................................. ........................................................
La ce folosea? Este strămoaşa masinii de spălat electrice?
Crezi că este un obiect frumos? Nu......... Da............
.................................................
3. troacă 7. storcător
Unde se află troaca în muzeu? La ce folosea storcătorul?
.............................................. ........................................................
Este cioplită dintr-un singur Scrie două rufe ce puteau fi stoarse de
trunchi de copac? storcător.
Da..........Nu......... ........................ ..............................
De ce este pusă pe suport? Este importantă maneta? De ce?
..................................................... ....................................................
169
4. fântână cu cumpănă 8. săpun de casă
Unde se află fântâna? Săpunul este făcut din:
............................................. grăsime de porc, sodă caustică, sare.
Pereţii interiori sunt din cărămidă? Fals.......... Adevărat.........
.................................................... Săpunul de casă miroase plăcut?
Cu ce se scoate apa din fântănă? Da......... Nu........
..............................................
Résumé
Fiche - parcours pour les visites scolaires
Niveaux primaire et collège
Durée: 1h30
Le lavage et le repassage de linge

Les fiches-parcours de visite sont conçues pour préparer une visite sans
conférencier. Destinées aux enseignants qui souhaitent préparer la visite scolaire
au Musée du village banatois de Timişoara, ces fiches sont constituées de deux
parties : une présentation théorique du thème de la visite Le lavage traditionnel
et le repassage de linge et un parcours possible dans le musée proposant un choix
de 8 objets ethnographiques commentées et un questionnaire pour les élèves.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. www.quaibranly.fr/‎ 3.06. 2013
2. www.arts-et-metiers.net/musee.php?P=246
3. www.musee-orsay.fr/.../documentation-pedago...‎
4. DEX ‘84 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei Române, 1984
170
Restaurarea şi conservarea patrimoniului imobil.
Remiza de pompieri – Muzeul Satului Bănăţean

IOANA POPIŢIU
Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva
LIDIA LEFTER
Muzeul Satului Bănăţean Timişoara
Cuvinte cheie: patrimoniu, restaurare, conservare, umiditate, degradare

fizico-chimică.
Key words: patrimony, restoration, conservation, moisture, phisico-chemical
degradation

Patrimoniul imobil deţinut de Muzeul Satului Bănăţean este compus din

obiective (gospodării ţărăneşti ) aşezate cronologic în funcţie de zona etnografică
de unde provin, unele au fost achiziţionate din localităţile din Banat şi aduse în
muzeu, altele sunt replici realizate după criterii bine stabilite1.
Un sector ca extensie şi importanţă după cel al tipurilor zonale de gospodării
este cel al instalaţiilor tehnice. Trebuie avut în vedere că industrializarea Banatului
în perioada stăpânirii hasburgice s-a făcut sub forma capitalismului implantat
din exterior. În această situaţie obştile săteşti devin tot mai conservatoare în
anumite direcţii mai ales sub forma păstrării unor unelte tehnice şi procedee
arhaice de muncă, refuzând deliberat şi uneori cu încăpăţânare produsele oferite
de industrie.
Alt sector este destinat accentelor de pe traseu menite să învioreze din loc
în loc expunerea, fie să asigure articulaţia dintre sectoare şi cuprinde: troiţe,
fântâni, instalaţii de distracţii la sate2. De asemenea mai există construcţii cu
rol utilitar - public în viaţa satului împrumutate din mediul urban. Din această
categorie face parte o remiză de pompieri amplasată în partea sudică a muzeului.
1 Popescu,Viorel, Arhitectura Casei Bănăţene, Editura Eurostampa,2009, p. 78-92

2 Săcară, Nicolae, Proiect al Muzeului Satului Bănăţean, Memoria Satului Bănăţean,
I, 1997, p. 14-16.
171
Asemenea construcţii se găseau în oraşe încă din sec. XIX şi apoi au ajuns în
comunităţile rurale pe la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX. În general
această construcţie era amplasată în centrul localităţii într-un loc deschis de
maximă accesibilitate. De cele mai multe ori exista doar una singură la sate,
fiecare familie avea obligaţia de a participa la stingerea incendiilor, iar echipajul
era voluntar.
Remiza din perimetrul Muzeului Satului Bănăţean este construită din lemn
de brad cu pereţi de scândură şi acoperişul în două ape (construcţie tip garaj).
În interiorul ei se află două mijloace de transport ce compun o tulumbă: dricul
cu pompa de apă ce funcţionează asemenea unei cişmele şi vagonul - utilajul
folosit pentru transportul echipamentului de stingere a incendiilor dar şi al
persoanelor implicate în acţiunea de stingere a incendiilor. Acestea prezintă
tracţiune cabalină.
Datorită expunerii în aer liber şi a faptului că terenul împădurit facilitează
prezenţa umidităţii excesive, starea de conservare a utilajelor este proastă.
Straturi compacte de oxizi şi sulfuri dăunătoare în timp s-au format pe structura
metalică a tulumbei. Teoria coroziunii electro-chimice a materialelor consideră
umiditatea ca principal factor care favorizează apariţia acestui proces prin
desfăşurarea următorului mecanism: pe locurile unde metalele au fost zgâriate
sau lovite, apar denivelări şi diferenţe de potenţial electric, care prin depuneri de
praf favorizează condensul3.
Materialul organic(lemnul) s-a degradat în proporţie de 40%, atac activ
de carii este prezent pe toată suprafaţa, indiciul fiind stratul de rumeguş căzut
prin găuri. La partea superioară în locul unde era scaunul pentru conducătorul
atelajului, stratul textil lipseşte sau este deteriorat în întregime.
După întocmirea documentaţiei de specialitate cele două obiecte au fost
supuse procesului de restaurare. Prima etapă a constat în curăţirea mecanică
uscată a elementelor de metal, îndepărtând depunerile de oxizi de fier şi resturile
minerale şi vegetale. Tratamentul chimic umed a constat în aplicarea prin
pensulări repetate a unor substanţe pe bază de tanin, această operaţie conducând
la transformarea oxizilor în tanaţi, stabili din punct de vedere chimic4.
Elementele de lemn au fost demontate iar părţile deteriorate au fost înlocuite
cu altele din materiale identice. Tratamentul aplicat pentru atacul xilofag a fost
de lungă durată, şansele pentru activarea lor fiind foarte mare. La integrarea
cromatică s-au folosit culori pe bază de baiţ asemănătoare nuanţei iniţiale.
Pentru o conservare ştiinţifică s-a ţinut cont de natura şi de compoziţia
materialelor. Bunurile culturale sunt fără excepţie instabile din punct de vedere
chimic, sunt deci degradabile. Evoluţia lor în acest sens este determinată pe
de o parte de structura lor şi pe de altă parte de natura factorilor fizico-chimici
3 Niţulescu, Virgil, Chimie organică, Editura Bucureşti, 1998

4 Stambolov, T., Coroziunea şi conservarea antichităţilor şi obiectelor de artă
metalice, Bucureşti, 1964
172
şi biologici ai mediului ambiant cu care reacţionează. Procesele de degradare,
indiferent de etiologia lor, chimice, fizice, biologice, produc treptat efecte care
modifică proprietăţile obiectelor5.
Pentru elementele componente ale celor două obiecte pe suport organic,
pentru conservare s-au folosit substanţe pe bază de ceară de albine, pe suprafaţa
lemnului formându-se o peliculă protectoare impermeabilă. Metalul a fost
acoperit cu răşini epoxidice în straturi aplicate succesiv după o uscare prealabilă.
Expunerea obiectelor in interiorul remizei de pompieri a implicat pregătirea
statului de depozitare cu un pat subţire de piatră, material neutru din punct de
vedere chimic, iar obiectele au fost aşezate pe suporţi de lemn, asigurându-se o
cât mai bună stabilitate.
Abstract
Restoration and conservation of objects exposed outdoor involves special
methods of degradation due to phisical and chemical factors that act directly on
them. The treatments applied are different, the two objects wich are subject of this
paper having organic and inorganic composition.
Bibliografie
Popescu, Viorel, Arhitectura Casei Bănăţene, Editura Eurostampa, Timişoara,
2009.
Săcară, Nicolaie, Proiect al Muzeului Satului Bănăţean, Memoria Satului
Românesc, vol. I.
Niţulescu Virgil, Chimie organică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.
Stambolov, T., Coroziunea şi conservarea antichităţilor şi obiectelor de artă
metalice, Bucureşti, 1964.
Moldoveanu, Aurel, Probleme ale conservării ştiinţifice a patrimoniului muze-
istic, Bucureşti, 1988.
Lista ilustraţiilor
FOTO 1 a, FOTO 1 b - Dricul înainte de restaurare
FOTO 2 a, FOTO 2b - Vagonul înainte de restaurare
FOTO 3 - Dricul după restaurare
FOTO 4 - Vagonul după restaurare
List of illustration
Photo 1 a, Photo 1b – Hearse before restoration
Photo 2 a, Photo 2b – Car before restoration
Photo 3 – Hearse after restoration
Photo 4 – Car after restoration
5 Moldoveanu, Aurel, Probleme ale conservării ştiinţifice a patrimoniului muzeistic,

Bucureşti, 1988,
173
1a
1b
174
2a
2b
175
3
4
176

11 Memoria Satului Romanesc 2013

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

11 Memoria Satului Romanesc 2013

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Memoria Satului Românesc

Ion Valeriu Olaru, director general

Claudiu Ilaş, manager - Muzeul Satului Bănăţean Timişoara

Răspunderea pentru conţinutul articolelor revine autorilor

I. STUDII ŞI COMUNICĂRI. INVESTIGAŢII DE TEREN

n Maria Mândroane – Banatul de dincolo de „hotar”

II. CULEGERI CREAŢII FOLCLORICE

n Florin Gâldău, Vasile Bogdan – O personalitate a folcloristicii

III. PEDAGOGIA MUZEALĂ. RESTAURARE-CONSERVARE

n Melania Călărăşanu – Spălatul şi călcatul rufelor. Fişă de traseu.

Dr. MARIA MÂNDROANE

Cuvinte cheie: Oraviţa, Biserica-Albă, Vârşeţ, Banatul sârbesc, români

1 Meilă, M, Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed Tim, Reşiţa, 2008, p. 134

Cuvinte cheie: sat Răchita, aşezare, demografie, populaţie, ocupaţii tradiţionale

Marea istorie a Banatului se confundă în mare măsură cu istoria lumii rurale.

5 Violeta Blaj, Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget, Bucureşti 1985, p. 23

8 Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului alXVII-lea, în

Doina Jivan, Monografia fizico-economică a localităşii Răchita, mss; Ioana Otescu

Anul Născuţi Morţi Spor natural 1990

Din punct de vedere religios conform ultimului recensământ se observă că

Doina Jivan, op. cit., p. 12-13

Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI

Cuvinte cheie: Mircea Eliade, cultură, destin, creaţie folclorică, cultură

Pe când se afla în Spania, Mircea Eliade scrie un articol intitulat Destinul

2 Ibidem, p. 144.

4 Ibidem, p. 148.

6 Ibidem, p. 151.

Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile

Mircea Eliade, Între cultură şi alfabet, în „Cuvântul”, an IX (1933), decembrie

Pr. dr. VALENTIN BUGARIU

Cuvinte cheie: Romulus Vuia, etnografie, etnologie, folclor, Banat

Romulus Vuia reuşeşte pentru prima dată să impună disciplina etnografiei

Teritoriul comunei: 18.645 jug. Din pământul arabil: Animale:

În categoria sălaşelor au fost identificate două modele: cele agricole şi cele

Romulus Vuia, Studii de etnografie…, p. 164.

Teritoriul comunei: 8.723 jug. Din pământul arător: Animale:

Satul de-a lungul drumului se deosebeşte printr-o regularitate excesivă:

14 �Op. cit., p. 227.

Romulus Vuia, Studii de etnografie…, p. 231.

Cuvinte cheie: bulgari, bulgari din Banat, migraţia paulicienilor bulgari

Bulgarii bănăţeni (bulgară: банатски българи, banatski balgari) numiţi şi

��www.ispmn.gov.ro/‎, Nicolae Markov

Cuvinte cheie: port popular, evoluţie, ornamentică, artă tradiţională.

6 Aristida Turcuş, Portul popular din judeţul Timiş, Timişoara, 1982, p. 59

G. Oprescu, Scrieri despre artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 220

Prof. dr. MARIA VASINCA HADIJI

Potrivit recensământului din 2002, totalul locuitorilor care s-au declarat de

1 www.banaterra.eu/romana/.../ucraineni/index.htmUcrainenii din Banat (I)

Câteva aspecte legate de identitatea ucraineană

1. Actant Gavrilă Miculaiciuc Preşedintele Filialei Arad a UUR; etnic ucrai-

Date statistice - Filiala Arad a UUR

Case cu etaj apar-

Dr. Florin Gâldău

Cuvinte cheie: Ion Popovici, folclor, Beregsăul-Mare, obiceiuri şi datini,

D rumul spre Ion Popovici,

Născut Decedat ION POPOVICI

În paginile următoare o lume, cea a oamenilor din Beregsăul Mare, unde

–– Florine, ai în faţă un „Dicţionar de Familie”. Ideea întocmirii acestui

Voi reproduce în continuare câteva crâmpeie din culegerea de folclor literar

Boale. Terapeutică................................................................... 264

Beregsăul-Mare 25 Sept. 1936

Gruia lui Novac

La birtu te8l micute8l Nu mă tíem de ńime8’n lume.

Numai şi aceste câteva fragmente dezvăluie o adevărată comoară de simţire