Buletinul Fundației Urechia Nr. 24

Biblioteca Județeană „V.A.
Urechia” Galați
Buletinul
Fundatiei
, Urechia
ISSN: 2734-7494; ISSN-L: 1220-3459
Revistă cu apariție anuală
Editată de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Anul înființării: 1901
Serie nouă: anul XXI, nr. 24/2023
Director de publicație:
Manager Corina Emanuela Tudorache
Colegiul ştiinţific: Redactor-șef: Letiţia Buruiană

Prof. univ. dr. Constantin Ardeleanu Secretar general de redacție: Camelia Bejenaru
Prof. univ. dr. Simona Antofi Redactori: Dorina Bălan, Catrina Căluian,
Lector univ. dr. Ovidiu Cristian Nedu Leonica Roman, Maricica Sava, Camelia Toporaș
Membru onorific: Dr. Dan Râpă-Buicliu Traducere abstracte: Ioana Chicu
Machetare și copertă: Sorina Radu
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”

Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037
Fax: 0236/311060
e-mail: b.f.urechia@gmail.com
e-mail: camelia_bejenaru@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 113)
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
Ilustrarea revistei, cu excepția imaginilor trimise de autorii articolelor, s-a realizat pe baza documentelor
iconografice din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” (BVAU).
Copyright © 2023 Editura „Axis Libri” Galaţi

Buletinul
Fundatiei
, Urechia
Publicaţie anuală • an 21, nr. 24 • 2023
Axis Libri
Galați
Editorial 5
Integrala cantemir,
la loc de cinste în rândul
valorilor bibliofile de la
biblioteca județeană „v.a. urechia”
Letiția Buruiană,
redactor-șef
În perioada începuturilor Societății Academice Române (Societatea Literară Română),

fondatorii săi, printre care și V.A. Urechia, s-au preocupat în mod deosebit pentru recuperarea
valorilor spirituale ale înaintașilor, perpetuând astfel elanul pașoptist de cultivare și propășire
a culturii naționale.
În acest context, ștergerea colbului de pe vechile cronici, hrisoave, zapisuri ș.a. și
redarea lor posterității, au făcut din Urechia un „veritabil cronicar al timpilor fanarioți”. Cu
ajutorul a peste 1000 de documente de arhivă de tipul hrisoave, pitacuri, isnafturi anaforale
etc., referitoare la secolul al XVII-lea, cărturarul încearcă să reconstituie o epocă tratată la acea
vreme superficial și uneori eronat.
Strădaniile sale pe teremen lung s-au constituit într-o lucrare fluviu de 14 volume, Istoria
românilor, care oferă o bază de cercetare, valoroasă îndeosebi pentru cei care se apleacă asupra
documentelor vechi în speranța că vor putea aduce lumii prezente o perspectivă nouă sau un
aspect uitat, dar semnificativ pentru posteritate. O altă reușită a lui Urechia fost editarea operei
cronicarului moldovean Miron Costin.
În acest context de restituire, una dintre marile realizări ale primilor academicieni
români a fost însă editarea „integralei Cantemir”, un prim pas ce a dus ulterior spre fondarea
unei noi ramuri în domeniul auxiliar al Istoriei, numit astăzi Cantemirologie. Astfel, în
perioada 1872-1901 a fost editată opera savantului în opt volume. Intrată prin donația lui V.A.
Urechia (parțial), lucrarea poate fi consultată în cadrul Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”.
Urechia a fost implicat probabil în proiectul publicării „integralei cantemiriene” și, cu
siguranță, a cunoscut demersurile academicienilor implicați. El a parcurs o bună parte din
operele umanistului. Drept mărturie stau edițiile rare achiziționate și incluse chiar în primul lot
de donații către biblioteca fondată la Galați. Astfel, printre valorile bibliofile etalate în diverse
ocazii se află Histoire De L'Empire Othoman..., Paris, 1743, ediția în limba germană (Geschichte
des osmanischen Reichs), apărută la Hamburg, în 1745, ediție care conține portretul în armură
al Principelui Domnitor, gravat de C. Fritzsch, o planul Constantinopolului și 22 pl. grav., cu
portrete ale sultanilor turci de la Osman I, până la Mustafa al II-lea. Lucrarea în două volume,
în coligat, se remarcă prin tiparul negru, cu alfabet gotic, având iniţialele bogat ornamentate,
textul dispus pe una şi două coloane, cu marginalia.
De asemenea, în cadrul revistei de față, a fost reprodus după exemplarul original deținut
de bibliotecă și un plan al bătăliei de la Stănilești, gravură în acvaforte, în limba germană,
Editorial 6
semnalată și de Dan Râpă-Buiciu în Theatrum Europeum, XIX, o lucrare editată în 1723, la

Frankfurt pe Main.
Ambele lucrări sunt prezentate în acest număr al Buletinului Fundației Urechia,
împreună cu alte documente cantemiriene, îndeosebi în ilustrarea articolul biobliografic al
istoricului Dan Râpă-Buicliu.
Fiind un neobosit căutător în biblioteci și arhive, cunoscutul cercetător gălățean
deschide în acest număr de revistă rubrica omagială dedicată Anului Cultural Dimitrie
Cantemir cu o sinteză a vieții, operei și receptării lui Cantemir, în cadrul căreia sunt strecurate
și câteva ipoteze surprinzătoare, prima fiind locul nașterii – Galați1. Putem să-l includem pe
Cantemir în rândul personalităților gălățene și cât ar fi de relevant de vreme ce notorietatea
lui a depășit nivelul local încă din perioada vieții sale? Poate vom afla explicații și amănunte
inedite suplimentare din volumul monografic dedicat de Dan-Râpă Buicliu ilustrului savant
român, care este în curs de apariție.
Fondul de carte veche al Bibliotecii mai include și „Descrierea Moldovei”, editat la
Mănăstirea Neamț, în 1825, „Hronicul romano-moldo-vlahilor”, în două volume, tipărit la
Iași, la Tipografia Mitropoliei, între 1835-1836, cu alfabet de tranziție - două seturi, parțial
donate de V.A. Urechia, al doilea volum fiind donat de Pulcheria Radu (1 ex.) și H. Critten (1
ex.). Totodată, remarcăm și ediția a doua (1858) a traducerii volumului „Satire și alte poetice
compuneri de prințul Antioh Cantemir”, realizată de A. Donici și C. Negruzzi, pe marginea
paginilor fiind prezente însemnări ale lui V.A. Urechia.
Peste timp, în perioada 1976-1996, cu prilejul marcării tricentenarului nașterii
cărturarului, demersul a fost reluat sub „bagheta” lui Virgil Cândea, cu intenția de a face mai
accesibile textele cantemiriene publicului actual (traduceri la textele scrise în limbi străine,
transcrieri după noile norme al limbii române, studii introductive etc.), grație eforturilor
conjugate ale specialiștilor (Stela Toma, Gh. Guțu, Maria Holban, Vintilă Mihăescu, D.M.
Pippidi, Andrei Pippidi, Dan Slușanschi, Maria Marinescu-Himu, Anca Irina Ionescu, Ilieș
Câmpeanu, Paul Cernovodeanu, Alvina și Emil Lazea, Mihai Caratașu ș.a.).
Acest al 15-lea număr din noul format al revistei Buletinul Fundației Urechia, care
apare cu o periodicitate anuală începând din 2008, este structurat pe rubrici care evidențiază
contribuțiile bibliotecarilor la literatura de specialitate, dar și valorificarea resurselor
informaționale și bibliofile care sunt deținute în colecțiile instituționale. Totodată, o serie
de resurse externe, de la terți, colaboratori constanți ai Bibliotecii, este prezentă în articolele
referitoare la personalitățile și cultura locală. Acestea vin să aducă la cunoștința cititorilor
chipuri, fapte, întâmplări, credințe și obiceiuri, stilul de viață și parfumul istoric din trecutul
mai îndepărtat sau mai puțin cunoscut al urbei, precum și din prezent.
O rubrică nouă deschide, sperăm, accesul spre o categorie de documente aproape
necunoscute publicului, acel al documentelor de arhivă deținute în fondul colecțiilor speciale
al Bibliotecii. Procesul descrierii lor în catalogul on-line al bibliotecii a început deja, iar în viitor
utilizatorii vor putea cunoaște tot mai multe amănunte din istoria de peste 134 de ani a ctitoriei
lui V.A. Urechia. De această dată prezentăm transcrierea unui memoriu despre starea bibliotecii
de acum 110 ani, care include o amplă și sugestivă descriere a acesteia.
Reîntoarcerea constantă la reperele culturii naționale și cultivarea valorilor perene
continuă să fie pentru o publicație de bibliotecă principala modalitate de a susține o punte
transgenerațională, care-i consolidează rolul de centru informațional, educațional, cu misiune
de prezervare și promovare a moștenirii culturale patrimoniale.
1
Ipoteza ar izvorî de la însuși Dimitrie Cantemir, din biografia dedicată tatălui său „Vita
Constantini Cantemyrii”
2023
Anul cultural
Dimitrie Cantemir
2023 - Anul cultural Dimitrie Cantemir 8
DIMITRIE CANTEMIR
un savant român
de renume european
Motto: Principele Dimitrie Cantemir este un autor al Dr. Dan Râpă-Buicliu,

unei opere care „aparţine deopotrivă culturii româneşti şi Galați, str. Domnească, nr. 23
universale”. e-mail: ripabuicliudan@yahoo.com
Prof. univ. dr. Virgil Cândea (1974), Telefon: 00336107971
Membru al Academiei Române,
Istoric, culturolog, cantemirolog, editor
I. BREVIAR BIOGRAFIC
D imitrie Cantemir: n. Galați, 1673 X 26/XI 5

[1674 I 16 ?] - d. Dimitrovka [Ucraina], Rusia, Gubernia
Orel, 1723 VIII 21/30, înmormântat la Biserica greacă
„Sf. Nicolae”, Moscova, între 1723-1935.
Părinții:
Constantin Cantemir (1627-1693), Silișteni,
ținutul Fălciu, origine răzășească, militar, oștean
mercenar, mic dregător în Moldova: stegar, căpitan
de Codrul Tigheciului, serdar, armaș, clucer; cu avere
modestă; încadrat la mica boierime (1668-1685),
capuchehaie, clucer;
Principe Domnitor (Voievod) al Moldovei 1685
VI 15/25 – 1693 III 16/26.
∞(3) Anița Bantaș (? - 1677 VI), Tomești, jud.
Vaslui, din familie boierească;
Dimitrie Cantemir a rămas orfan de mamă la 4 ani.
Frate:
Antioh Cantemir (1670, Bârlad – 1724, Istanbul),
Principe Domnitor al Moldovei între 1696-1700 și 1705-
1707.
Studii:
La Iași, între 1685–1688, 1693–1697, studii private
cu teologul savant grec Ieremia Cacavelas: filosofie,
istorie, teologie, literatură, lb. greacă și latină;
La Istanbul, între 1688-1697 (cu întreruperi):
Înalta Școală/Academia Teologică a Patriarhiei
Ortodoxe și Ederum Hümayun din Constantinopol;
filosofie, turcologie (istorie, literatură și muzică
otomană); limbi orientale (turcă, arabă, tătară, persană),
retorică; diverse cursuri cu iluștri profesori greci și turci.
Preocupări cultural-științifice:
Documentare istorică și politică otomană, teologie
și religie mahomedană, limbi orientale, muzică și
filosofie;
Teoretician și practicant instrumentist de muzică
turcă, cu experiență științifică;
Diplomație, istorie și experiență militară (însoțitor
în campania militară otomană de la Zenta, 1697);
Poliglot (11 limbi); intelectual bine apreciat de
mediul constantinopolitan, agreat de cercuri politice,
militare și diplomatice.
A avut relații apropiate cu oameni de știință și
cultură greci, turci și cu diplomați străini.
Căsătorii și descendenți:
∞(1) Iași, 1699, cu Domnița Casandra Cantacuzino
(n. 1683 - d.1713), fiica Princepelui Domnitor al Țării
Românești, Șerban Cantacuzino (1678-1688) – între
1699-1713.
Copii: Maria – n. Iași, 1700 - d. Moscova, 1754;
Smaragda – n. Istanbul, 1701, d. Moscova, 1720; Matei
– n. Istanbul, 1703 – d. Moscova, 1771; Constantin – n.
Istanbul, 1705 – d. Moscova, 1747; Șerban (Serghei) – n.
Istanbul, 1706 – d. Moscova, 1780); Antioh – n. Istanbul,
1708 – d. Paris, 1744, reînh. Moscova, 1746.
∞(2) Moscova, 1720 feb., cu Prințesa Anastasia

Trubețkaia, din marea nobilime a Rusiei, între 1720-
1723.
Copii: Smaragda-Ecaterina – n. Skt. Petersburg,
1720–d. Paris, 1761, reînh. Skt. Petersburg, căsătorită
cu cneazul Dmitri Golițîn; Petru (n./d.1721); Ivan (n./d
1722).
Copil ilegitim: Augustin (Mirov), Sevsk, Ucraina,
1715 – 1754.
Reședințe:
Iași (1673-1710, cu întreruperi); (1710-1711 iulie 15);
Istanbul/Constantinopol (1688-1710 nov.);
Harcov, Dimitrovca, Moscova, Ciornaja Greazi
(Nămolul Negru);
Homannischer Atlas / Homann,

Skt. Petersburg (iulie 1711 – august 1723). Joannes Baptisio. Nürnberg:
Demnități: Verlag der Homannischen
În Moldova (1685-1711): Erben, 1747.
Cota BVAU: H IV 93.
Principe Moștenitor (1685-1710); capuchehaia
[Sankt Petersburg: detaliu]
Moldovei (1688-1693, 1696-1700);
Principe Domnitor (Domn, Voievod) al
Moldovei, între 1693 martie-aprilie și 1710 nov. -
1711 iulie 15.
În Rusia (1711 – 1723)1:

Ex Principe Domnitor al Moldovei, Cneaz, Principe
al Rusiei, Senator, Principe Serenissim al Imperiului Rus,
Consilier imperial, Membru al Consiliului Imperial a
toate Rusiile (1721 febr. - 1723 august 30);
Integrat în marea nobilime (aristocrația) a Rusiei
(1720-1723).
Merite ca om de cultură și știință:

Personalitate ilustră a Moldovei medievale și
premoderne, asemenea lui Nicolae Spătaru-Milescu;
Cărturar de marcă al Românilor, recunoscut ca un
veritabil „Princeps Scientiae et Artium”, homo universalis,
în plan european – homo europaeus, de către elita
intelectuală a vremii; glorie a culturii și științei românești.
„Suntem din numărul celor ce stăruie la învățătură
și a cărei știință nu e în inimă, ci se ascunde în cărți și
biblioteci”;
A fost membru al Academiei Regale de Științe din
Prusia, Berlin, 1714;
Primul academician român desemnat/ales într-o
academie de științe din Europa, care „și-a legat numele de
cel al cercetării științifice, printr-o pildă pe cât de rară,
pe atât de lăudabilă”, după afirmația președintelui acestui
înalt for;
A fost Președinte al Secției de Studii Orientale a
Academiei de Științe din Berlin (1714-1723).
A rămas în istorie drept Principe Domnitor, patriot
și cult, apărător al Ortodoxiei;
S-a remarcat ca om de știință consacrat, savant
enciclopedist și preiluminist, poliglot și polimatic, autor
de lucrări științifice de marcă;
S-a manifestat ca om de stat, teoretician politic,
cu apreciere magnanimă, adept al monarhiei absolute,
al doctrinei imperiale și al meritocrației culturale a
demnitarilor (oamenilor de stat);
Deține un palmares de priorități naționale în multe
domenii ale științelor, literaturii și artelor românești din
epocile medievală târzie și premodernă.
1
Polihistorul Nicolae Iorga afirma: „Dimitrie Cantemir a
rămas și în alte locuri atât de depărtate un Om al Țării sale”.
Afiliere:
Societatea Secretă a Rozacrucienilor
(Constantinopol, ante 1700-);
Ordinul Masonic Rus (din 1719);
Decorații:
Ordinul Imperial Rus „Sf. Apostol Andrei”;
Ordinul Imperial Romano-German/Habsburgic,
august 1723;
Principe al Sfântului Imperiu Romano-German,
titlu conferit de Împăratul Carol al VI-lea, 1723.
Opera politică și diplomatică:

A aderat la politica promovată de Țarul și Împăratul
Rusiei, Petru I cel Mare, ca adept al relansării doctrinei
imperiale, ca defensor al cauzei creștine a Ortodoxiei, al
patriotismului, libertății și unității politice și culturale
a poporului <româno>-moldo-valaho-<transilvan>,
descendent din plămada etnică și lingvistică daco-
romană;
A fost un gânditor politic vizionar, care a încercat
să modifice statutul politic de vasalitate față de Imperiul
Otoman cu cel de protecție al unei puteri politice și
militare în ascensiune, Imperiul Rus. A încheiat alianță
și parteneriat, dar n-a avut succes, din cauza dezastrului
militar al Rusiei, la Stănilești, 1711 (Pacea de la Prut, 1711)
și a intrării în defensivă și expectativă politico-militară a
aliatului rus, care însă a acordat refugiu Domnitorului,
unor boieri și militari moldoveni în Rusia. Acesta a mediat
o colonizare cu moldoveni în zona Ucrainei, unde vom
afla „Moldova mică”, condusă de ex Domnitorul Dimitrie
Cantemir, care a înfruntat lipsuri materiale ce au grevat și
situația refugiaților moldoveni.
Voievodul culturii medievale și Principele științei
premoderne românești n-a fost nicicând acuzat de
desțărare sau renegare, ci dimpotrivă a atestat un
patriotism pilduitor, pe care l-a manifestat și la nivelul
scrisului, față de cei de un neam și lege cu el, îndemnându-i
să combată cu eroism și demnitate pentru libertatea
Țării Moldovei: „pentru slobozenie și moșie cu cinste a
muri, decât prin multe veacuri, cu necinste a trăi, mai cu
folos și mai lăudat iaste”. Făcând o constatare de analist

istoric și politic realist, afirma: „la neamurile creștine,
români, greci, bulgari și alții, au scăzut virtuțile, au pierit
disciplina militară și buna înțelegere creștinească, s-a
surpat adevărata stăpânire politică, iar cârmuitorii atâtor
regate și împărății s-au lăsat biruiți de propriile lor vicii”.
II. OPERE (selectiv)
DIVANUL sau GÂLCEAVA ÎNȚELEPTULUI CU

LUMEA sau GIUDEȚUL SUFLETULUI CU TRUPUL
- KRITĒRION, Iași, 1698, română – greacă ; Traducere
arabă: 1705;
SACROSANCTAE SCIENTIAE INDE
PINGIBILIS IMAGO / Imaginea de nezugrăvit a științei Istoria ieroglifică [facs.]
sacre, 1700, latină; În: Operele Principelui
Demetriu Cantemiru. Tomu
COMPENDIOLUM UNIVERSAE LOGICES VI. Bucuresci: Tipografia
INSTITUTIONES / Mic compedium al bazelor Logicii, Academiei Române, 1883.
cca 1700-1701, latină; Cota BVAU: III 1.589(VI)
Ioannis Baptistae Van HELMONT
(Senior). PHYSICES UNIVERSALIS
DOCTRINA / Doctrina fizicii universale
a lui J. B. van Helmont, 1700-1701, latină;
TARIFU ILMI MUSIKI ALA
VEGNI MAKSUS / Tratat de muzică
turcă, 1703-1704, turcă [EDVAR I-
Kantemiroglu];
ISTORIA IEROGLIFICĂ (Părțile
I-XII) ; SENTENTII (760), 1705, română;
PANEGYRICUM JUVENIS
PRINCIPIS RUSSIAE ET MOLDAVIAE
SEPT AETATIS [ȘERBANUS
CANTEMIRUS], IMPERATORI PETRI
/ Panegiric dedicat Împăratului Petru de
tânărul principe al Rusiei și Moldovei
(Șerban Cantemir) în vârstă de 7 ani,
1714, latină și rusă;
MONARCHIARUM PHYSICA
EXAMINATIO/Cercetarea monarhiilor
pe baza filozofiei fizice, 1714, latină –
rusă;
DESCRIPTIO MOLDAVIAE / Descrierea

Moldovei, 1716, latină. Traduceri: germană, 1769-1770;
1771; rusă, 1789; română, 1825;
INCREMENTA ATQUE DECREMENTA
AULAE OTHOMANICAE / Creșterea și descreșterea
Curții Otomane, 1714-1716, latină. Traduceri : engleză
Londra, 1734-1735, 1756 ; italiană, 1734 ; franceză –
Paris, 1743 (11 ediții) ; germană – Hamburg, 1745 ;
română, 1877;
VITA CONSTANTINI CANTEMYRII / Viața
lui Constantin Cantemir, 1714-1716, latină. Traduceri:
rusă, 1783 ; română – București, 1925;
EVENIMENTELE CANTACUZINILOR ȘI
BRÂNCOVENILOR, Skt. Petersburg, 1718, rusă. Ediții: Hronicul romano-moldo-
rusă, 1772; germană, 1785 ; greacă, 1795 ; română, 1841; vlahilor / Dimitrie Cantemir,
HISTORIA MOLDO-VLAHICA, 1717, latină; Domn al Moldovei. Tom. 1. Iași
: Tipografia Mitropoliei, 1835.
LOCA OBSCURA IN CATHECHISI / Locuri
Cota BVAU: II 1.747(1)
obscure în Catehism, 1720, latină;
CURANUS / Cartea sistemului
religiei mahomedane, 1719, rusă. Traducere
adăugită de Sofronie Vraceanski, bulgară,
1805 ; română, 1927 și 1973;
HRONICUL VECHIMEI A
ROMANO-MOLDO-VLAHILOR, cca 1717,
română, ediție: Iași, 1825-1836;
DE MURO CAUCASEO / Despre
Zidul Caucazului, Skt. Petersburg, 1726,
latină;
PIS’ MO KNIAZJA D. KANTEMIRA
K GRAFU GAVRIILU GOLOVKINU /
Scrisoarea prințului D. Cantemir către
contele G. Golvkin / Despre conștiință, 1712-
1722, rusă;
COLLECTANEA ORIENTALIA /
Colecția orientală, 1722, latină. Traducere:
română, 1883;
[DIPLOMĂ DE PROTECȚIE A
ȚARULUI PETRU I PENTRU PRINCIPELE
MOLDOVEI DIMITRIE CANTEMIR /
TRATATUL DE LA LUCK, Iași, 1711 aprilie 13, latină,
rusă;
MANIFESTI PALATINI TERRARUM

MOLDAVIAE DEMETRIUS CANTEMIR / Manifestul
lui Dimitrie Cantemir, Domnul Țării Moldovei, cca
1711, latină;
HARTA MOLDAVEI (Supliment la Descriptio
Moldoviae), cca 1716, latină; ediție: Amsterdam, 1737;
LIBER MOLDAVICAE NOBILITATIS GENE
ALOGIAE / Cartea genealogiei neamurilor boierimii
moldovenești, 1716, latină (pierdută).
DACIA VETUS ET NOVA / Dacia veche și nouă,
cca 1721 -ante 1722 mai 7.
SLOVO PANEGIRIČESKOE v POHLAVU
VELIKOMUČENIKA DIMITRII THESSA
LONITSKAGO / Cuvânt Panegiresc de laudă a Sf.
Mucenic Dimitrie din Thessalonic, 1719 octombrie 26, [Planul Constantinopolului].
Moscova, 1719 oct. 26, rusă, ediție română: 2012; În: Geschichte des osmanischen
PLAN KONSTANTINOPOLJA ILI Reichs / Dimitrie Cantemir,
Domn al Moldovei. Hamburg
CARJAGRADA / Planul Constantinopolului sau : bey Christian Herold, 1745
Țarigradului, Gravor: Aleksei Zubov, Skt. Petersburg, Cota BVAU: IV 3.101
1720, rusă, hartă;
MANIFESTUL ÎMPĂRATULUI
PETRU CEL MARE CĂTRE
POPOARELE CAUCAZULUI ȘI
PERSIEI, [Astrahan], 1722 iulie 13-15 ;
tiraje: rusă, greacă, turcă, tătară, persană;
CATECHISMUS TURCICUS ET
RUSSICUS / Catehism turcesc și rus,
Astrahan, 1723 ianuarie 9 ; tiraj slavo-
rus, turc, tătar și persan;
LA PETITE CARTE DACYARUM
ET MOESYARUM / Mică hartă a Daciei
și a Moesiei / Supliment cartografic la
HRONIC..., ante 1725 mai, latină;
[MEMORII către PETRU cel
MARE], (1717-1718), rusă;
DONOŠENIE O PROIZVODSTVE PENKI
NAČALO, 1721 / Informație privind cultivarea și
rentabilitatea cânepei, 1721, Skt. Petersburg, 1725, rusă.
III. MISCELLANEA
1. Compoziții heraldice:
Stema MOLDOVEI, în timpul
Domniei lui Antioh Cantemir (1698);
Stemele Principelui D. Cantemir
(1721, 1723);
Stema familiei Cantemir (1723 – post
1744).
2. Sigilii:
Pecetea mică inelară (1693);
Pecetea domnească personală (1710-
1721);
Sigiliul princiar personal (1693);
Sigiliul timbrat domnesc (Iași, 1711);
Sigiliul princiar, 1711;
3. [Versuri la Herbul Țării], în: Divanul,

Iași, 1698.
[Stema Moldovei].
4. Compoziții grafice (în manuscris) în: În: Descrierea Moldovei /
Istoria ieroglifică, [Constantinopol], 1705. Dimitrie Cantemir. Mănăstirea
Compendiolum universae..., Constantinopol, Neamț, 1825.
1700. Cota BVAU: II 104
Sacrosanctae Scientiae..., Constantinopol.
Kniga Sistima... Skt. Petersburg, 1723.
I. B. Van Helmont. Physices universalis
doctrina, Constantinopol, 1700-1701.
5. Ilustrație planșă:
Tablou cabalistic – simbolistică rosacruciană;
Portretele lui I.B. Van Helmont și Franc. Merc.
Van Helmont.
6. Desene:
Portretele celor 27 de sultani turci între (1322-
1716), copii după tablourile pictorului Levni
Celebi;
Tura (Tuḡhra) (gen turaua sultanală) cu
intitulația Țarului (Împăratul Petru I), în:
Manifestul Țarului Petru I [Astrahan, 1722

iunie 15];
Monumente istorice și piese arheologice din
zona Caucazului în: Collectanea Orientalia,
1723.
7. Planul bătăliei de la Stănilești pe Prut 10/21 –

12/23 iulie 17112.
8. Planul arhitectonic al Palatului princiar din

Skt. Petersburg, 1717-1721, în colaborare cu arhitectul
italian Francesco Bartolomeo Rastrelli.
9. Planuri arhitectonice și de interior pentru

bisericile ctitorite în satele ucrainene de pe moșiile
acordate de Țarul Petru I cel Mare [1712-1718].
10. Planul cartografic al Zidului Caucazului, în

Mapa documentară a lucrării Collectanea orientalis,
[Astrahan], 1722-23.
IV. RECEPTAREA PERSONALITĂŢII ŞI A OPEREI

LUI DIMITRIE CANTEMIR ÎN PLAN ŞTIINŢIFIC
ŞI LITERAR EUROPEAN (1693-2021)3
Mercure Historique et Politique, Haga, 1693 mai.

Conține știrea privind decesul voievodului
moldovean Constantin Cantemir4.
Cacavelas, Ieremia, Elogiu lui Dimitrie Cantemir, la

opera acestuia Divanul sau gîlceava înţeleptului cu
lumea, Iaşi, 1698.
„Prea Luminatului [...] şi mult învăţatului Ioan
Dimitrie Constantin Voevod [...] Cu mare bucurie
şi plăcere am primit [...] cartea Luminăţiei tale,
cu atât mai mult cu cât am recunoscut în aceasta
2
Vezi pag. 23
3
Știri, recenzii și referințe signaletice în diverse lucrări și
reviste culturale și literare din Europa, n.a.
4
Cf. E. Glück, Ştiri din presa europeană referitoare la
Dimitrie Cantemir, în „Steaua” XLIII, nr. 7, 1992, p. 42.
prima roadă a învăţăturii tale [...] Demnă de laudă

am cunoscut deci cartea aceasta, fiind valoroasă şi
desăvîrşită întru toate şi tot aşa o va socoti oricine
nu va avea ochii sufletului întunecaţi de fumul
invidiei. Căci cartea are un rost minunat cât şi
înţelesuri înalte [...], o exprimare limpede, foarte
plăcută şi retorică [...], împodobită îndeajuns cu
povestiri şi zicale de ale înţelepţilor pagini şi, într-
un cuvânt, atât de plină învăţătură, încât cei mai
mulţi care nu-ţi cunosc inteligenţa [...], nici nu vor
crede că este rodul ostenelii tale. Călătoreşte, deci
[...] Prea Luminate, întru dragostea învăţăturii şi
fii încredinţat că nu după mult timp înţelepciunea
te va încununa, trecându-te în cartea marilor eroi”.
Lesczyński, Rafael (trimisul regelui Poloniei August II,

tatăl regelui Stanislav Lesczynski), Jurnalul soliei la
Poartă, 1700.
„Sosind la castel, solul a întâlnit pe Domn [Antioh
Cantemir] care-l aştepta la scară. Coborînd până la
ultima treaptă, a urat [...] bun sosit solului şi l-a poftit
cu dânsul [...] Într-o a doua cameră aştepta fratele
Domnului, Dumitraşcu [Dimitrie Cantemir - n.n.]
care a urat bun sosit, solului, arătînd că este fericit să
vadă persoana lui [...] Intrând apoi în a patra odaie,
s-au aşezat pe un jilţ acoperit cu perne, la dreapta
solul, la stângă Domnul. Fratele Domnului, stând
lîngă sol, a început diverse discuţii cu însoţitorii
solului asupra datoriilor prieteniei [...] După aceea,
m-a rugat să ne retragem în audienţă privată, la care
au asistat şi secretarul soliei şi fratele Domnului, un
bărbat erudit în limba latină şi cu educaţie aleasă, ca
şi cum ar fost educat în Polonia! [...] La ospăţ, am
mărturisit despre marile dovezi de bunăvoinţă ce
primisem de la Domn şi de politeţea fratelui său”.
Logofătul Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei.

„Domnia lui Dumitraşcu Vodă într-acestaşi chip
au fost: fiind el om istet, ştiind şi carte turcească
bine, se vestise acumu în tot Ţarigradul numele lui
de-l chemau agii la ospeţele lor cele turceşti, pentru
prieteşugu ce avea cu dânşii. Alţii zic, ştiind bine în

tambur, îl chiemau agii la ospeţe pentru zicături”.
Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei.

„Dumitraşcu beizade, fiul lui Cantemir Vodă
[...] aşa ştié a dzice bine în tambură, că nici un
ţărigrădean nu puté dzice ca dânsul [...]. Era om
învăţat [...] Lăcomie nu avé mare, lucrurile lui
poftié să fie lăudate [...]”;
[Biblioteca Academiei Române, Fond Arhiva Gr.

Tocilescu, II, varia 3: copii documentare].
Dispacio n. 40 del predetto Mocenigo da Pera di
Constantinopoli, 1710, 27 novembre, fasc. 170, p.
193:
„Fu nominato principe di Moldavia Cantemir
fratello cadetto di quel Cantimir che fu per
innanzi Principe di Moldavia”;
Dispacio n. 65 del predetto Mocenigo da Pera di
Constantinopoli, 1711, 14 luglio, fasc. 170, p. 194:
„Giagengo lettere dai campo del 6 luglio che
avvisano essere passato in Moldavia un corpo di
15000 cavalli moscoviti soto Czeremet; che quel
Principe Cantimir arrulosa gente col soldo dello
Czar che era atteso colla fanteria, che tutta l’armeta
ammontara a 60000 combattanti e che il giorno 9
ii Primo Visir era per entrare in Moldavia col suo
esercito”;
Dispacio n. 75 del predetto Mocenigo da Pera
di Constantinopoli, 1711, 10 ottobre, fasc. 170, p.
195:
„[Niccolo] Mavrocordato fa rimesso nel posto
di Principe di Moldavia, dopo che Cantemir e
passato al partito Moscovita.”
Wienerische Diarium, Wien, 1711, nr. 780, p. 711.

Despre prezenţa trupelor ruse „între Prut şi Nistru,
la 16 iulie 1711” şi despre alianţa celor două ţări
române cu Rusia, „cu toată ţara lor şi numeros
popor”;
Idem, rev. cit., nr. 783, 17115 în capitala Moldovei,

fiind primit cu fast „de însuşi domnitorul
«Dimitrie» Cantemir”.
Relations Historica Semestrialis Autumnalis

Continuatio von Oster-Messe, 1711, bis Herbert Messe
1711, pp. 86-87.
Se relevă primirea fastuoasă a ţarului chiar în
palatul Domnului «D. Cantemir la Iaşi» şi de
ralierea domnitorului şi a boierilor moldoveni
faţă de tabăra rusă, despre legătura politică ce s-a
stabilit între cele două ţări aliate.
Europäische Fama, 1711, p. 157.

Gazetă germană care anunţă că turcii au pretins
ţarului extrădarea lui Dimitrie Cantemir, ceea ce
nu s-a acceptat. Depeşa din 18 august cuprinde
textul Tratatului de pace turco-rus.
Brassey, Jean Nicole, ofiţer francez, 1711. În: Mémoires

politiques, amusans et satirique..., Amsterdam, 1716.
„Era un prinţ de talie mică, făcut dintr-o bucată,
om frumos, distins, cu un chip foarte plăcut (cum
n-am mai văzut în viaţa mea). Era afabil, civilizat,
cu o conversaţie plăcută, politicos, liniştit, vorbind
foarte bine latineşte, ceea ce era un avantaj pentru
aceia care vorbeau limba şi care simţeau plăcere
întreţinându-se cu Prinţul.”
Historischer Merkurius, 1712, p. 631.

Gazetă germană care relevă că D. Cantemir a fost
alungat de turci fiindcă s-a situat de partea ţarului
„la Moscova”, unde este găzduit cu mari onoruri,
oferindu-i-se o pensie anuală de 6.000 de ruble, în
afară de alte venituri.6
Diploma privind alegerea lui Dimitrie Cantemir ca

membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, 11 iulie 1714:
5
Se rectifică informaţia, relatându-se sosirea ţarului
Petru I.
6
Eugen Glück, op. cit., p.24.
„Pe vremea cînd Marte stăpânea mai cu putere

decât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi mai
mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul
şi-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi
prea învăţatul Dimitrie Cantemir, Principe al
Imperiului rusesc, Domn ereditar al Moldovei,
dând o pildă precât de demnă de laudă, pre atît
de rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor
ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea
noastră a dobândit o nouă strălucire şi o podoabă
neîntrecută. Ne înclinăm cu smerenie în faţa
bunăvoinţei ce ne-o acordă Principele nouă şi
lucrărilor noastre”.
Jablonski, J. Th. (secretar permanent la Societas

Scientiarum Brandenburgica, în şedinţa din 31 mai
1714).
„[Dimitrie Cantemir, fostul principe al Moldovei]
ar avea o istorie completă a împăraţilor turci cu
portretele lor, pe care - tradusă în latină - vrea să o
editeze cu observaţii scurte.”
Idem, în corespondenţa din 4 iunie 1714, către

Heinrich von Huyssen, consilier la Curtea
ţarului Petru cel Mare: „Publicul ar fi, de
asemenea, deosebit de îndatorat Alteţei Sale,
dacă ar binevoi să ia asupră-şi osteneala de a-i
aduce la cunoştinţă istoria sultanilor, pe care o
deţine, ilustrată cu portretele lor şi însoţite de
observaţiile pe care le-ar putea adăuga pe baza
propriilor cunoştinţe”7.
Europäische Fama, 1715 (p. 149)

„Acest domnitor român este un domn foarte învăţat
în tot felul de ştiinţe” (...) «versat în probleme de drept,
cunoaşte instituţiile turceşti pe care le-a şi / descris,
precum şi în Antiquitates Dacicae». El este de acum
un membru al Societăţii Regale Prusiene de Ştiinţe”.
7
Cf. E. Winter, Die Brüder Daniel Ernst und Johann
Theodor Jablonski und Russland, în Acta Comeniana, vol. XXIII,
Praha, 1965, p. 127.
Se face referire la colaborarea domnitorului

la publicarea lucrării Atlas historique din
Amsterdam <1715>.8
Neuer Bücher-Saal der Gelehrten Welt, Leipzig, 1714,

pp. 377- 378. Principele Dimitrie Cantemir, Scrisoare
către un savant german [J. Th. Jablonski, <1714>:
„<Am scris un> Synopsis Turcicae historiae,
pe care am vrut s-o denumesc Creşterea Curţii
Otomane şi o am în mână <pregătită> chiar
acum”9.
Weber, H., Das veränderte Russland, vol. I, Frankfurt,

1721, pp. 217-219.
Informaţie transmisă din Kiev, 6 oct. 1716, privind
situaţia internă din Imperiul Otoman, Ungaria,
Veneţia şi evoluţia războiului austro-turc.
Bibliothèque Germanique ou histoire littéraire

de l’Allemagne, de la Suisse et des Pays du Nord,
Amsterdam, 1722, tome III, pp. 264-265:
„Aici se vor găsi multe lucruri preţioase pe care
experienţa şi cunoaşterea manuscriselor le-au
adus serenissimului autor, atât despre religie, cât şi
despre stat, guvern, Curte, istoria secretă a seraiului
şi a Divanului. În Prefaţă se compară cronologia
turcilor cu a noastră şi se arată că Leunclavius,
Riccioli etc. au făcut o infinitate de erori, servindu-
se de memorii <scrise> de abili <autori> dintre
turci”. Idem, op. cit., tome VIII, 1724, p. 196;
„[D. Cantemir] ar fi scris o istorie a Turciei în
greacă şi în latină, care este o lucrare excelentă”
(exprimându-se regretul că n-a fost încă tipărită);
Idem, op. cit., tome VIII, 1724, p. 196: „[D.
Cantemir] era un senior foarte savant şi de un
mare merit (...) mentor al Societăţii Regale din
Berlin, ce a scris o Istorie a Imperiului otoman,
care este o lucrare excelentă”.
8
Eugen Glück, loc.cit.
9
Scrisoarea principelui Dimitrie Cantemir către Baronul
Heinrich von Huyssen, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin.
Theatrum Europaeum, XIX, Frankfurt am Main, 1723,

pp.784-785, 786-787.
Se publică textul: Dimitrie Cantemir Vv.,
Proclamaţie domnească către poporul Moldovei,
4 iunie 1711) şi Planul bătăliei de la Stănileşti, pe
Prut, iulie 1711: Action bey der Pruth Zwischen
denen Türcken und Moskoviten (gravură
acvaforte, în germană).10
Action bey der Prutt

Petru I cel Mare, Ţarul Rusiei, Jurnal de campanie, zwischen denen Türcken und
<ante 1724> Moscowiten: [Planul bătăliei de
„Principele [Dimitrie Cantemir] era un om foarte la Stănilești, pe Prut, iulie 1711]
înţelept şi capabil pentru sfaturi”. [Gravură], 1711.
Cota BVAU: G II 497
Weber, Friedrich Christian (rezidentul Hanovrei în
Rusia), Mémoires pour servir â l’histoire de l’Empire
Russien sous le règne de Pierre le Grand..., La Haye,
1725, p. 8 şi p. 323-324.
„Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovei, de
curând sosit de la Moscova [...], este un principe
învăţat, a cărui convorbire este foarte plăcută [...]
Ţarul [Petru cel Mare] are multă preţuire faţă de
domnul Moldovei şi este convins că dacă în acea
expediţie [de la Prut] ar fi urmat sfaturile acestui
10
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” deține gravura
menționată în text.
principe, n-ar fi dat greş [...]. Cantemir este de

altfel foarte înzestrat, ştie mai multe limbi şi este
membru al Academiei Regale de Ştiinţe din Berlin.
A alcătuit o istorie a Turciei în greceşte şi latineşte,
care conţine mai multe maxime secrete de stat ale
Curţii otomane [...] această istorie n-a fost încă
publicată pînă acum”.
Bayer, Gottilieb (Theophil) Siegfried, în: Comentarii

Academicae Scientiarum Imperiali Petropolitanae,
tome I, (1726), Petropoli, Typis Academiae, 1728, p.
426.
„cuius landis test commentarii, quos partem
perfecit de Turcarum et Moldavorum rebus”.
Vita et Elogium Principis Demetrii Cantemyrii, 1726-

1727, deținută de Academia de Ştiinţe din Berlin.
„Principele Dimitrie Cantemir [...] s-a consacrat
[la Constantinopol] limbilor orientale, poezia şi
muzica, pe care (deoarece aceasta lipsea la turci) a
pus-o în ordine, i-a adaptat această cauză a devenit
foarte plăcut sultanului, vizirului şi demnitarilor
[...]. Cînd Petru cu oaste în Moldova, scuturând
stăpînirea turcească a trecut de partea lui, pentru
care vrednic a acordat titlul de Principe al Sfântului
Imperiu Rus şi Voievod cu drept de moştenire al
[...]. În ziua de 22 ianuarie 1721 i s-a încredinţat
demnitatea de consilier intim şi senator ce priveşte
erudiţia lui, cunoştea foarte bine următoarele
limbi [...], greaca, turca, araba, turceasca numită
farsi şi cu totul diferită de cea vulgară; la fel latina,
ruteneasca sau mai exact slavona. În istorie însă s-a
străduit mai mult decît în celelalte ştiinţe. În afară
de arta muzicală, după cum am menţionat mai
sus, se desfăta mai ales cu studiul poeziei. A izbutit
în toate acestea, încît a fost declarat membru al
Societăţii regale berlineze”.
Skendos Vanderbeck, Mihail, Acta physica-medica

Academiae Caesarae Leopoldi Naturae Curiosorum
Ephemerides, Band I, Nürnberg, 1727, p. 146.
[Presens Russiae Litterarie (Status)]

Autorul, membru al Academiei de Ştiinţe din Skt.
Petersburg, în corespondenţa către cărturarul
transilvănean Samuel Köleseri (Crişan): „Lucrările
erudite (...) ale prea vestitului principe Cantemir
intitulate: Incrementa atque Decrementa Ottomanici
Imperii, nu îţi sunt necunoscute (cititorule), zic
ale Principelui prea vestit care ne-a fost răpit, nu
demult, de un destin crud, pe care totuşi ştiinţa lui
l-a sustras de la moarte şi vrea să supravieţuiască
cenuşii sale.
Cu atât mai luminos, începe să strălucească
aleasa natură a virtuţii Cantemiriene, care cu
toate obstacolele turceşti întâmpinate, a făcut să
biruiască o preţuire, atât de scumpă a neamului
şi a eudiţiei lui, în aşa măsură, încât credem că
niciodată nu vom putea preamări îndestul sufletul
unui atât Principe, vrednic să fie cinstit după
moarte”.
Acta Eruditorum, X, Leipzig, october 1729, p. 440.
An Universal History From the Earliest Account

of Time to the Present, 1730 (English edition), 1744
(German edition), Title Page11.
Grosses vollständiges Universal-Lexicon aller

Wissenschaften und Kunste, Fünf Bând, Halle und
Leipzig, Verlag J. H. Zedler, 1733, col. 589-590.
Lexicon german cu informaţii despre opera
cantemiriană.
K. Emilia, Nevezetes férfianknak rövid eletleirásuk a

12-ik évszáz óta idönkig, I. Füzet, 1834, p. 52.
„Moldova fejedelme, a legnagyobb tudós volt
kit napkelet elömutathat” (= ”a fost cel mai mare
învăţat care l-a putut înfăţişa Răsăritul”).
11
Această istorie universală a utilizat, ca izvor fundamental,
Istoria Imperiului Otoman a lui D. Cantemir.
Journal des Savants, Amsterdam, 1735, tome CVI, p.

281 (referinţă signaletică privind importanţa ediţiei, în
engleză) de la Londra, iunie 1735:
„Knapton-ii vor imprima Istoria Imperiului
Otoman de la originile sale până în prezent, scrisă în
latină de Dimitrie Cantemir, principele Moldovei,
şi tradusă în engleză după manuscrisul autorului
de Nicholas Tindal, maestru al artelor şi vicar de
Great Waltham în comitatul Essex. Originalul
lucrării e transmis traducătorului englez de
către Antioh Cantemir, fiul autorului, ministru
plenipotenţial Ana la Curtea Angliei; [cartea] va fi
un volum in folio, iar plata/subscripţia de o guinee,
din partea prenumeranţilor, se va plăti la jumătate
din sumă, în avans);
Idem, tome CXXXI, 1743, p. 141.

Menţionează apariţia ediţiei franceze, în traducerea
lui Joncquières, tirajele Le Clerc père et fils şi Nyon
Fils, la adresa Quai des Augustins, 1743, in- 4°, în 2
volume: „în afara tablelor de materii se găseşte aici
una care va face plăcere cititorului: ea cuprinde, în
ordine alfabetică, explicarea tuturor demnitarilor
turceşti, care se întâlnesc în cursul acestei istorii.
Această traducere a apărut de pu Clerc tatăl şi fiul,
Nyon fiul, Quai des Augustins, etc, 1743, in- 4°, 2
vol.; tome CXXXII, p.62 ştiinţifică asupra apariţiei
ediţiei franceze).
Reinbold, Carl (istoric şi umanist suedez), Comentariu

(1735): Apud P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viața
și opera, București, 1958, p. 170.
„Din lucrările învăţatul Moldovei, Dimitrie
Cantemir, Descrierea lui a Moldovei (...) este
citată în opera lui Bayer, De situ Scythae, în
Commentariis Petropolitanis. Istoria turcească,
lucrată de el şi mult lăudată în Russland, ar fi,
după cum afirmă d. Bayer (...) cu comentariile (...)
excelente, conţinînd relatarea celor întâmplate
la Curtea turcească, precum şi descrierea
caracterelor unor viziri, muftii şi acei care se
găseau la Curte, în timpul îndelungatei şederi a

lui Dimitrie Cantemir în Turcia”.
Bibliothèque Britannique, La Haye, tome V, pr. P.

MDCCXXXV (1735), p. 223, rubrica „Noutăţi literare”
(Nouvelletés littéraires); tome VII; sec. P. 1736, p. 44812.
Anunţă, în 1735, din Londra, publicarea în broşuri
(fascicole) - pretins editorial al Istoriei Imperiului
Otoman, a lui Dimitrie Cantemir, precizând că
traducătorul ei este N. Tindal, cunoscut prin
traducerea Istoriei lui Rapin şi cercetărilor, cu
mențiunea că, după unele afirmaţii apărute, în
publicaţia londoneză The Grub St. (London,
1735), în lucrarea autorilor, dar şi traducerea lui
N. Tindal, ar exista numeroase erori;
Idem, op. cit., VII, sec. 8, MDCCXXXVI (1736),
p. 448.
Müller, G. Fr., Azow unter den Gennesern, Tatern

und Türcken, în: Sammlung Russischer Geschichte,
Zweit Band, Zweit, St. Sankt Petersburg, 1737, bey Kaiserl.
Academie der Wissenschaft, 1737, pp. 90-91, 100-101, 13213.
Idem, Belagerung und Eroberung von Azow im Jahr

1685 und 1696, în: Sammlung Russischer Geschichte,
Zweit Bd., drittes St., 1737, pp. 213, 230, 241, 247-253.
viert Bd., erst. und Zweit, St., 1760, p. 114.
Despre numirea lui D. Cantemir ca domnitor:
lupta de la Stănileşti; «mărinimia» ţarului care a
refuzat să-l predea turcilor pe fostul domnitor;
informaţii despre sultanul Murad al III-lea.
Nova Acta Eruditorum, XIX, part, I, Leipzig, 1738, p.

284.
„<autorul > s-a servit judicios nu numai de cele
mai serioase surse persane şi turce, dar şi de
12
Aceeaşi publicaţie semnala cititorilor potenţiali şi interesaţi
apariţia cărţii în volum, redând ediţiei engleze, cu anexe: Planul
Constantinopolului şi portretele împăraţilor turci, precizând: „E mult
de un an că ea s-a publicat în broşuri, pe măsură ce o imprimau (...)”.
13
Informaţii privind manuscrisul latin al Istoriei Imperiului
Otoman.
amintirile sale personale”

„<notele ample, a căror lectură este recomandată>”
„prin interesul şi plăcerea resimţită, parcurgând
aceste digresiuni de o amploare neobişnuită,
dar cu atât mai demne de a fi cunoscute, <opera
ridicându-se> deasupra lucrărilor predecesărilor
săi.”
Prévost d’ Exiles, Antoine François, recenzie în Le Pour

et le Contre, ouvrage periodique, d’un goût nouveau,
1740, p. 157 şi 292.
„Se poate constata că, independent de originea
şi de faptele sale, Dimitrie Cantemir merita acest
articol şi în calitatea lui de om de litere [...]. Istoria
Imperiului otoman este plină de trăsături atît de
interesante mai ales în notele care formează cea
mai mare parte a ei, încât mi-am propus de mai
mult timp studiez câteva [vieţi de viziri]”.
Guasco, Ottavio de, în: Mémoires pour l’histoire des

sciences et des beaux arts, Mémoires de Trévoux,
septembre 1743, pp. 2329-2352; octobre 1743, pp. 2363-
2373; novembre 1743, pp. 2738-2744.
Include schiţa bibliografică a lui Dimitrie Cantemir
scrisă de Ottavio de Guasco, respectiv o recenzie
ştiinţifică-literară asupra ediţiei franceze a operei
catemiriene.
„[Autorul Istoriei Imperiului otoman] este un
savant judicios, imparţial, nu poate fi niciodată
bănuit de ură. Faptele povestite sânt scoase din
izvoarele cele mai sigure şi mai autentice. El aşează
faptele cu metodă, expune cu exactitate, povesteşte
în chip clar [...]. Dezvoltă acţiunea, zugrăveşte pe
actori, nu caută să înfrumuseţeze subiectul pentru
a distra pe cititori, nu râvneşte la alt merit decât de
a spune adevărul şi a-l face înţeles”.
Le Journal Universal ou Mémoire pour servir à l’

histoire civile, politique, eclésiastique et littéraire des
XVIII-e siécle, la Haye, 1743, pp. 439-443, 1744, pp.
182-186
Recenzie privind ediţia franceză a operei

cantemiriene, Istoria Imperiului Otoman.
Götingische Zeitungen von gelehrten Sachen,

Göttingen, 1743, 16 Dec.1743, p. 873; 9 March 1744; p.
178; 4 June 1744, pp. 396-397; 19 June 1749, p. 467.
1) nr. din 16 dec. 1743, p. 873:
„Ceea ce face această ediţie plăcută în mod deosebit
este un tabel redactat în ordine alfabetică, în care
sunt explicate toate numele turceşti, care apar aici;
2) nr. din 8 martie 1744, p. 178:
„Istoria însăşi este neobişnuit de singulară”,
<acoperind perioada anilor 1300-1711
şi narând viaţa a 23 de împăraţi turci>,
cu note <folositoare şi care servesc la
explicarea limbilor turcă, persană şi arabă
şi a curiozităţilor”, autorul acordând atenţie
preponderentă izvoarelor turceşti>: „Prin
aceasta se deosebeşte, mai ales, această
Istorie, că anume principele îi utilizează pe
scriitorii creştini, ca pe Chalco[co]ndylas,
Lonicer şi alţii, dar totuşi îi aşează în faţa
lor pe cei indigeni, de aceea turcii înşişi
acordă descrierii sale lauda unei mai mari
onestităţi şi exactităţi (...).
Un foarte necesar dicţionar pentru
explicarea cuvintelor turceşti, arabe şi
persane, şi biografia autorului-principe
mai sunt alăturate la acesta (...)”;
3) nr. din 4 iunie 1744, pp. 396-397:
O corespondenţă din Utrecht privind
manuscrisul operei cantemiriene aflat Histoire De L'Empire Othoman.
în posesia contelui Thoms din Leiden şi posibila Tom. 1. Paris : [Louis-Etienne
editare a lucrării „într-un elegant dialect latin”, Ganeau]; Chez Savoye, 1743
(Imprimerie de Ballard).
recenzie ştiinţifică privind ediţia franceză a operei Cota BVAU: I 7(1)
cantemiriene;
4) nr. din 19 iunie 1749, p. 467.
Istoria Imperiului Otoman, ediţia germană

„Geschichte der Osmanischen Reichs”, 1745 şi
Beschreibung der Moldau, apreciate ca „opere
excelente” şi „frumoasă istorie despre Poarta

Otomană”.
Baumgarten, Sigmund Jacob, Vorrede în: „Übersetzung

der Allgemeinen Welthistorie die in England durch
eine Gessellschaft von Gelehrten ausgefertiget
worden”, erst Th., Halle, bei J.J.-Gebauer, 1744, p. 11,
sechs Th., 1748, p. 42, nota 39; p. 186, nota 189.
Elsner, Jacob, Fortsetzung der Neueste Beschreibung

der Griechischen Christen in der Türkei, Zusätze und
Erlänterungen, Berlin, zu haben bei A. Haude und C.
Spener, [Berlin], 1747, p. 342, 349, 370, 383, 385, 387,
394, 400. 14
Utilizează in extenso informaţia istorică din opera Cantemir, Dimitrie, Domn
cantemiriană. al Moldovei. Geschichte des
osmanischen Reichs.- Hamburg:
bey Christian Herold, 1745.
Guer, Jean Antoine, (1713-1764), Moeurs et usages
Cota BVAU: IV 3.101
des Turcs, leur religion, leur
gouvernement civil, militaire et
politique, avec un abrege de l’Histoire
Ottomane, Paris, 1747.
(Se utilizează ca izvoare istorice
Turcica, lucrările lui Captivus
Septemcastrensis, De moribus
Turcorum (ediţie post 1481)
şi ediţia franceză a operei
cantemiriene).
Jöcker, Christian Gottlieb, Allgemeines

Gelehrten Lexicon..., Leipzig, in
Johann Friedrich Gleditschens
Buchhandlung, 1750.
Das Neueste aus der anmuthigen

Gelehrsamkeit, Leipzig, 1751.
[Revistă editată de prof. univ.
14
Jacob Elsner, teolog, director adjunct al Colegiului
Reformat din Konigsberg, rector şi profesor la Colegiul Joachim din
Berlin, director al Clasei de Arte Frumoase a Academiei de Ştiinţe
şi Arte Frumoase din Berlin.
Johann Christoph Gottsched, adept al lui Leibniz şi

Wolff, personalitate a istoriei literaturii germane.]
Articolul „Geschichte des osmanischen Reichs nach

seinem Anwachse und Abnehmen, beschrieben von
Demetrie Katemir, ehemaligen Fürsten in der Moldau”
„El <autorul> cunoştea toate limbile necesare, nu
numai a trăit în vecinătatea turcilor, ci a stat 10
[22] ani în Constantinopol. Situaţia lui i-a permis
intrarea la toate mărimile şi la toţi învăţaţii Curţii.
Aşa a aflat el unele, care altora le rămân pentru
totdeauna ascunse. Pe lângă aceasta, el n-a fost
produsul unor astfel de prejudecăţi ale educaţiei
care pe un istoric adeseori îl fac părtinitor. El era
chiar un creştin şi ura tirania turcilor, totuşi el
descrie şi imparţial virtuţile acestui popor şi le
laudă la momentul potrivit” <notele> „cuprind
informaţii necunoscute despre împrejurări militare
şi de curte, datini şi obiceiuri ale turcilor, biografii
de mari personalităţi şi alte asemenea (....)”;
Se elogiază „stilul care este serios şi clar”, <deşi mai
persistă> „unele urme ale superstiţiei”, <recenzentul
conchizând că> „o operă aşa de importantă merită
să fie tradusă în germană”, „foarte plăcut(ă) la
citit şi alcătuită cu totul desăvârşit”, cartea având
portretele a 23 de sultani „în gravuri distinse”,
<planul Constantinopolului şi imaginea palatului
principelui fiind „o capodoperă a tiparului de carte
germană”, <atribuită artistului hamburgez Piscatori
şi, de asemenea, se elogiază munca traducătorului
german Johann Lorentz Schmidt>.
Baumgarten, S. J., Sammlung von Erläuterungschriften

und Zusätzen zur allgemeinen Welthistorie, vier. Th.,
Halle, 1756, bei J. J. Gebauer, p. 262, 363.
S. J. Baumgarten, prof. de teologie la Universitatea
din Halle utilizează Istoria Imperiului Otoman a lui
D. Cantemir.
Nouvelle Bibliothèque Germanique, tome 21, oct.-

nov.-dec. 1757, Amsterdam, 1758, p. 248: „Éloge de
Monsieur Vockerodt”.
Autorul, Johann Gotthielf Vockerodt, jurist şi
pedagog, secretar al principelui D. Cantemir şi
preceptor al lui Antioh Cantemir, recomandă
opera cantemiriană lui Theofil Siegfried Bayer.
Winckelmann, Johann Joachim, Briefe In Verbindung

mit Haus Diepolder herausg. von W. Rehm, Zweit
Band, 1759-1763, Berlin, Walter de Gruyter et Co., W.35,
1954, p. 237, 276-279.
Utilizează excerpte din Geschichte des Osmanische
Reichs şi apreciază ediţia germană ca o capodoperă
a artei tipografice germane. Notă: J. J. Winckelman,
părintele arheologiei şi istoriei artei.
La p. 237: „Tiparul trebuie să se facă pe hârtie de
scris, în formatul cel mai mare care există, şi aşa
cum e tipărită Istoria lui Cantemir la Hamburg”.
Büsching, Anton Friedrich, Neue Erdbeschreibung,

erst Th. Aufl., Hamburg, 1760, ed. II bei J. C. Bohn, p.
1257, 1239-1240 (ed. I, 1757)
Utilizează date din Geschichte des Osmanischen
Reichs.
Semler, Johann Salomon, Vorrede: Allgemeine

Welthistorie, ein und zwanzig Th., Halle, 1760, p. 38.
Utilizează informaţia din ediţia germană, 1745.
Semler, Johann Salomon15, Vorrede, în: Allgemeine

Welthistorie, sieben und Zwanzig Th., 1764, p. 332.
„autorul ei devine mai exact şi merită într-adevăr
laude, nu numai de aceea că ne oferă o istorie
turcească luată nemijlocit din scriitori turci, ci şi
pentru că el a îmbogăţit-o pe aceasta cu un mare
număr de note foarte folositoare.”
15
J. S. Semler, editor al lucrării Allgemeine Welthistorie,
Halle, 1760-1764.
Büsching, Anton Fr., în: Neue Erdbeschreibung, Dritter

Theil, Neueste Ausgabe, Schaffhausen, 1766, p. 19, 20 sqq.
A utilizat informaţii din opera cantemiriană, ediţia
germană, 1745.
Halle, Johann Samuel, Die Staatshistorie der Welt,

Halle, 1770, Zweit Band, Mittere und Neue Historie von
800 bis 1770, Brandenburg, 1770, bei J. W. Halle und J.S.
Halle, (p) b3.
Autorul, istoric, prezintă Istoria universală,
utilizând ca sursă bibliografică scrierile lui P.
Rycaut, N. Sagredo şi D. Cantemir.
Delisle, Joseph Nicolas16 (geograf francez), Manuscrits

des géographes Guillaume et Joseph-Nicolas DE
LISLE. (Bibliothèque nationale de France. Département
des Manuscrits, Cote : Français 9671-9678). 1726
[Relatări:] „Era un principe învăţat, după cum Cantemir, Dimitrie, Domn
reiese din memoriile sale geografice, istorice al Moldovei. Descrierea
Moldovei.- Mănăstirea Neamț,
şi arheologice, pe care le-a alcătuit în timpul
1825.
călătoriei sale, împreună cu ţarul, la Derbent [în Cota BVAU: II 104
Caucaz]”
Warnery, Charles Emmanuel de, Beytrag

zur Geschichte des gegenwärtigen Krieges
zwischen dem Russischen und Turkischen
Reiche, Breslau (Wroclaw), 1771.
Warnery, Charles Emmanuel de17, Remarques

sur <l’ètat> militaire des Turcs et des Russes,
Breslau, chez G. T. Korn, 1771, pp. 100-101.
La p. 101: «un mare filosof şi un excelent
istoric»
Mignot, Vincent, Histoire de l’Empire

Ottoman depuis son origine jusqu’à la Paix
de Belgrade en 1740, Paris, 1771.
16
Joseph-Nicolas Delisle (4 aprilie 1688 - 11 septembrie 1768),
astronom și cartograf francez. A fondat Observatorul din Sankt
Petersburg
17
Autorul, general elveţian, este o autoritate în domeniu.
Referinţe pozitive pentru Istoria Imperiului

Otoman, pe care o utilizează ca sursă documentară
Schlözer, August Ludwig, Allgemeine Nordische

Geschichte, Halle, 1771.
A cunoscut monografia Descriptio Moldaviae,
după un manuscris latin mediat de A. F. Büsching
Carra, Jean Louis, Histoire de la Moldovie et de la

Valachie avec une dissertation sur l’état actuel de ces
provinces, Jassy [Paris], 1771 (ed. I), Neuchâtel (1781)
(ed. II)
Utilizează copios textul monografiei cantemiriene
Descriptio Moldaviae, fără să-i citeze autorul!
Müller, G. Fr., Vorrede, în: Cantemir, Dimitrie,

Beschreibung der Moldau, Frankfurt und Leipzig,
1771, p. 26, 28.
Istoricul şi geograful Gerhard Friedrich Müller,
membru al Academiei de Ştiinţe din Skt.
Petersburg <impresionat> „de marea erudiţie a lui
D. Cantemir, i-a pus la dispoziţie lui A. Fr. Büsching
manuscrisul lucrării Descriptio Moldaviae în
vederea publicării / editării:
„ea <opera> ar fi demnă să fie tradusă în orice altă
limbă, aşa de mult nou, aşa de mult necunoscut
conţine, că încă nici un scriitor care a scris despre
această materie nu îl depăşeşte”;
La p. 28 se discută despre erorile din ediţiile
tipărite.
Anonim, Vorbericht, în: Türkische Merkwürdigkeiten

oder Kurzgefasse Nachrichten aus den bewährtesten
Schriftstellern, von der Geschichte, der Staatsverfassung,
der Religion und den Sitten dieses beruhmten Volks,
Tübingen, bei J. G. Cotta, 1772, p. 2, 221.
„Există mulţi scriitori excelenţi şi fundamentali
despre Imperiul osman. Însă la cât de mulţi nu le
lipseşte timpul şi ocazia să citească un Sagredo,
Rycaut, Marsigli, Cantemir, sau o istorie universală
generală?”
Novikov, N. I., Kantemir, knjaz Dimitrii (1673-1723),

în: Opyt istoričeskogo slovarja o rossjskih pisateljah,
Moskva, 1772.
Des Herrn von Anville (d’Anville), Beschreibung des

Türkischen Reichs nach seinem Ursprung auch nach
erfolgtem Wachsthum, Berlin, bei Haude und Spener,
1773, notes from p. 7, 20, 45.
Note alcătuite de A. Fr. Büsching, bazate pe
informaţii din opera cantemiriană.
Mignot, Abbe, Geschichte des Ottomanischen Reichs

von seinem Ursprunge bis zum Belgrader Frieden
im Jahr 1740, Mittau und Leipzig, 1774, p. 198 (ediţia
germană); vezi şi ediţia franceză: Histoire de l’Empire
Ottoman depuis son origine jusqu’à la Paix de Belgrade
en 1740, Paris, 1771.
Indică expres ca sursă documentară opera
cantemiriană, apreciind personalitatea principelui
D. Cantemir, care „reunea în mod fericit talentele
vechilor greci cu literatura şi arta militară”.
Horányi, Elek, Memoria Hungarorum et provincialium

scriptis editis notorum, Pars. II, Viennae, 1776. p. 277:
„immortalis memoriae Princeps” (principele de amintire
nemuritoare), p. 283.
Voltaire, Histoire de Charles XII, în Oeuvres, vol. XVI,

Paris, 1878, p. 273:
„Moldova era cârmuită atunci de principele
Cantemir [...] care reunea talentele grecilor vechi,
ştiinţa literelor şi a armelor”;
„Analele... redactate la Constantinopol de
răposatul prinţ Dimitrie Cantemir mă învaţă că
după 49 de zile de asediu împăratul Constantin
a fost obligat să capituleze... Aceste anale par a fi
foarte adevărate în cele pe care le afirmă... Sînt de
acord că Dimitrie Cantemir ne-a povestit multe
fabule vechi, dar el nu s-a putut înşela niciodată
asupra momentelor moderne pe care le-a văzut cu
ochii săi...
[Recueil d’articles extraits de l’Encyclopédie ou

Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des
métiers par une société de gens de lettres] / mis en
ordre et publié par M. Diderot, et quant à la partie
mathématique par M. D’Alembert, în: Encyclopédie,
ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des
métiers, Genève : Pellet, 1778.
D’Alembert şi Diderot recomandă cititorilor opera
lui D. Cantemir drept cea mai bună istorie a turcilor.
Bjornstahl, Jacob J., Briefe auf seinen ausländischen

Reisen..., Ertes Heft, Leipzig und Rostock, 1779, p. 7.
La p. 7 - profesorul de limbi orientale (orientalistul)
de la Lund şi de filosofie din Stockholm, într-o
epistolă adresată la 17 ianuarie 1777, din Pera,
către C. C. Gjeorwell, bibliotecarul regal din
Stockholm, că „notele şi însemnările <din Istoria
lui Cantemir> sunt bune, deoarece el cunoştea
bine turcii şi constituţia (<situaţia societăţii şi
statutului> subl. ns.) lor”, asigurând totodată şi o
informaţie nerealistă, neargumentată suficient:
„Principele Cantemir a lucrat, ce-i drept, la această
invenţie, dar exemplarul său s-a pierdut, pe mare,
şi acum nu se află nicio cheie către invenţia sa”;
corijată mai târziu de către istoricul literar iluminist
italian Gianbatista Toderini (în 1787, 1789).
Gebhardi, L. A., Geschichte des Reichs Hungarn und

der damit verbundenen Staaten, Zweit Th., Leipzig,
1780, p. 727, nota V.
„a unit o remarcabilă instrucţie în ştiinţa greacă,
cu cele mai mare talente din vremuri străvechi
(...) El era şi un mare cunoscător al muzicii <şi i-a
învăţat pe turci notele muzicale”
Lüdecke, Christoph Wilhelm, Beschreibung des Türkischen

Reiches nach seiner Religions und Staatsverfassung in der
letzen Hälfte des achtzehnten Jahrhunderts, neue Aufl,
Leipzig, bei J. Fr. Junius, 1780, p. 64, 189, 418, 419;
La p. 64: prinţului Dimitrie Cantemir i se cuvine aici
un rol eminent”;
La p. 419: <Istoria împăraţilor turci> este extrasă „din

izvoare care, fie că istoricii noştri nu le posedă, sau
nu le înţeleg (....) mai ales notele adăugate biografiilor
sunt locul cel mai sigur în care sunt împărtăşite
cunoştinţele necesare privind stările interne ale
Imperiului Otoman; încât oricine, care vrea să scrie
despre acesta şi el însuşi nu a văzut, ia din aceasta
toate cele necesare ca dintr-o cămară bogată”;
La p. 189: „acei care au comparat pe Cantemir cu
documente turceşti, asigură că el le-a folosit adeseori
superficial şi nici pe departe cu exactitatea necesară”.
Jones, William Sir, orientalist englez (1746-1794),
Dissertation sur la literature orientale, Londres, 1771,
pp. 31-33; 46-47.
„Istoria turcilor” de principele Cantemir depăşeşte
în autoritate şi metodă orice operă tratînd acelaşi
subiect, scrisă în orice limbă europeană. A fost
educat la Constantinopol şi obişnuit cu manierele
turcilor şi a cunoscut la perfecţie limbile arabă,
persană şi turcă şi a fost capabil să-şi ia cunoştinţele
de la izvoarele cele mai autorizate; nimic din ce
este afirmat într-însa n-are aparenţa de a fi fals,
nimic din ceea ce este esenţial – omis.18
Sulzer, F. J., Geschichte des transalpinische in Daciens,

Viena, 1781, p. 453
Referinţe şi text utilizat din Descriptio Moldaviae.
Hayne, J. C. G., Abhandlung über die Kriegskunst der Türken,

von ihren Märschen, Lägern, Schlachten und Belagerungen
u<nd> desgleichen derjenigen Völker, Welche unter dem
Osmannischen Schutz stehen als Griechen, Armenier, Araber,
Drusen, Kurden, Ilsiden, Tatern, Wallachen, Moldauer,
u.d.gl. nebst einer militärischen Geschichte der drey letzen
Türkenkriege in Ungarn, Berlin und Stettin, bei Fr. Nicolai,
1783, p. VII, pp. 250-251, 320-321.
(În Prefaţă, p. VII: „Tot ceea ce era necesar pentru
cunoaşterea deplină a acestor războaie, am extras din alţi
18
Apud Dimitrie Cantemir: punte a cunoașterii între orient și
Occident: studii și articole / coord. Mihail Țăpârlea, Viorel Ciobanu.
București, ProUniversitaria, 2016, p. 46.
scriitori buni, de exemplu, de la principele Cantemir etc,

pentru a-i da lucrării mele perfecţiunea cea mai posibilă”;
La p. 71: „,D. Cantemir, unde prin importantele
demnităţi pe care le-a ocupat, a avut ocazia să
citească pe cei mai buni autori turci şi pe alţii,
şi să converseze despre acestea cu învăţaţii lor şi
să se iniţieze cu privire la obiceiurile şi datinile
şi constituţia lor, pe care în această lucrare el le-a
tratat cu desăvârşire”. Vezi şi pp. 250-251, 320-321);
La p. 14: „am extras din alţi autori buni, de
exemplu de la principele Cantemir ş.a. pentru a-i
da lucrării mele cea mai posibilă perfecţiune”;
În alt pasaj al lucrării, se menţionează expres
citarea sursei: „la Cantemir stă scris: «Prinţul
Cantemir spune», fapt ce indică o certitudine şi
o autoritate bibliografică”.
Wald, Samuel Gottlieb, Versuch einer Einleitung in

die Geschichte der Kenntnisse Wissenschaften und
schönen Künste, zu akademischen Vorlesungen, Halle,
bei J. C. Hendel, 1784, p. 277.
Utilizează lucrarea cantemiriană în prelegerile sale
academice, introducând opera istorico-geografică
a savantului moldovean în cadrul cursului predat
(într-o universitate germană).
Fortsetzung der Allegemeine Welthistorie, verfasset

von A. L. Schlözer und L. A. Gebhardi, 50. Th., Halle,
1785.
Utilizează textul lucrării Descriptio Moldaviae.
Meusel, Johann Georgius, Bibliotheca Historica, Band

II, Theil I, Lipsiae, 1785, pp. 291-292.
Wallaszki, Pál, în Conspectus reipublicae litterariae

in Hungaria ab initiis regni ad nostra usque tempora
delineatus, Bratislava, Leipzig, 1785.
Referinţă privind lucrarea Sistema Posonii, et
Lipsiae, 1785, p 234; rep ed. II, Buda, 1808, pp.
340-341.
Meusel, Johann Georgius, Bibliotheca Historica, Band

II, Theil I, Lipsiae, 1785, pp. 291-292.
D’Ohsson, Mouradja, Tableau général de l’Empire

Othoman, divise en deux parties, dont l’une comprend
la Legislation mahomedane, l’autre l’Histoire de
l’Empire Othoman, dedié au Roi de Suede, tome II,
Paris, 1787.
Raicevici, S., Osservazioni storiche, naturali e politiche

intorno la Valachia e Moldavia, Neapoli, 1788.
Forkel, Johann Nikolaus, Allgemeine Geschichte der

Musik, Leipzig, Schnickert Verlag, 1788.
Decsi, Sámuel, în: Osmano grafia (...), Második resz,

Betsben (Viena), I-III, 1788-1789, p. 342, 350, 358,
359.
„Móldvai tudos Fejedelem” (învăţatul principe
al Moldovei), <autorul> nevezetes (renumitei)
cărţi despre Imperiul Otoman, considerat „a
vilâgi boltsesseghen vezerlo meştere (maestrul
îndrumător în înţelepciunea vieţii)”
Első rész , p. 359.

„Ki nem ismeri e folió száznak elein élt túdós
Moldvai Vaydát KANTEMIR-t, Kinek az Osmani
uralkodó Sultanokról irott historiáját az egész
túdós világ betsülli?”19
Toderini, (Abbé), Gianbatista, Le livre de la littérature

des Turcs, Traduit de l’italien par l’abbé de Gournand,
Paris, 1789, pp. 218-222; Idem, Letteratura turchesca,
tom I-II, Venezia, 1787.
Relevă meritele lui D. Cantemir ca savant principe,
„autor al unui tratat de muzică în limba turcă,
19
„Cine nu-l cunoaşte pe învăţatul voievod al Moldovei,
<Dimitrie> Cantemir, care a trăit la începutul acestui secol, a
cărui istorie despre sultanii domnitori o preţuieşte întreaga lume
savantă?”, trad. aut.
inventatorul notaţiei muzicale, compozitor de arii

care-i poartă numele”.
Plant, Johann Traugott, Türkisches Staats - Lexicon,

aus den sichersten Quellen, Hamburg, 1789, p. 4.
Gerber, Ernst Ludwig von, Historisch-Biographisches

Lexicon der Tonkünstler, Erste Theil, Leipzig, 1790, p.
344.
Slovar’ istoričeskij, ili Sokraščennaja Biblioteka,

zaključajuščaja v sebe žitija i dejanija: patriarhov, carej,
imperatorov i korolej; velikih polkovodcev, ministrov...,
Partea VI, Moskva, v Universitetkoj tipogr. U V:
Okrokova, 1791, pp. 508-511.
Büschel, J. G., Vorrede des Übersetzers, la: Beccatini,

Gründliche Geschichte der Türken, Aus der
Italienischen des Abts Beccatini, erst Bd., Leipzig, bei J.
G. Büschels Wittwe, 1792, pp. VI, 79, 119-120, 418, 516.
Sir Jones, William, Prefatory Discourse to the History
of the Turks, London, ante 1794, p. 498.
„Istoria turcilor de principele Cantemir
depăşeşte în autoritate şi metodă orice operă
tratând acelaşi subiect, scrisă în orice limbă
europeană. A fost educat la Constantinopol şi
obişnuit cu manierele turcilor şi a cunoscut la
perfecţie limbile arabă, persană şi turcă şi a fost
capabil să-şi ia cunoştinţele de la izvoarele cele
mai autorizate; nimic din ce este afirmat într-însa
n-are aparenţa de-a fi fals, nimic din ceea ce este
esenţial omis [...]. Este absolut necesar să spun că
Istoria lui Cantemir face compilaţiile lui Knolles
şi Rycaut [istorici englezi ai Imperiului otoman]
complet inutile”.
Spittler, Ludwig, T., Entwurf der Geschichte der

Europäischen Staaten, Zweite Theil, Berlin, bei A.
Mylius, 1794, p. 198.
„Este lăudat autorul, că a folosit izvoare turceşti,
însă izvoarele sale istorice trebuie să fi fost
adeseori foarte rele, sau fostul principe moldovean

şi consilier secret rus n-a fost destul de silitor,
să compare mai multe şi să le folosească, sau se
aşteaptă în genere prea mult de la izvoarele şi
analele turceşti.”
Zaviras, George Ioan. În: Cantemir, Dimitrie,

Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor din
Ţara Muntenească, editor George Ioan Zaviras, Viena,
1795, greacă
„Între alţi însemnaţi scriitori ai secolului acestuia,
a fost [...] şi Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovei.
Acesta, prin capacitatea sa profesională, prin
cultura artelor şi prin instructivele sale scrieri, s-a
făcut cunoscut în toată Europa [...]. El cunoştea
limba turcească, persană, arabă, elina, greceasca
nouă, slavona, româna şi franceza. Studiile ce le
făcuse în istorie, în filozofie şi în matematică, îl
puneau între cei mai mari învăţaţi din timpul său.
El a ajuns să fie numit şi membru al Academiei de
Ştiinţe din Berlin, iar aproape de moarte Principe
al Imperiului Romano-German. Operele lui
intelectuale au fost apreciate de mulţi autori...”.
Schlözer, August Ludwig, Kritisch-historische Neben

Stunden, Göttingen, 1797, în: Vandenhoek und
Ruprechtschem Verlage, p. 12, 19.
Îi reproşează lui D. Cantemir lupta spiritului critic
Engel, Johann Christian, Geschichte des Ungrischen

Reichs und seiner Nebenländer, Halle, 1797, passim.
Utilizează lucrările Beschreibung der Moldau,
Geschichte dei Osmanischen Reichs.
Engel, J. K., Fortsetzung der Allgemeinen Welthistorie,

neue und vierzig Th., 4 Band, 2 Abt, 1804, p. 295.
Wolf, A, Beiträge zu einer statistich - historischen

Beschreibung des Fürstenthums Moldau, Cibini,
1805.
Fabri, J. F., Handbuch der neuesten Geographie für

Akademien, Gymnasien und für einzelne Freunde
dieser Wissenschaft, Halle, bei Hemmerde und
Schwetschke, 1805, p. 76.
Nartov, M, Kratkoe istoričeskoe izvestie ob upravlenii
Moldavii s’načalo osnovanija sego knjažestva i do
1729 g, Skt. Petersburg, 1807.
A utilizat textul lucrării Descriptio Moldaviae.
Castellan, L. A., Moeurs, usages, coutumes des Thomas

et abrégé de leur Histoire, Paris, 1812, p. 217.
Despre istoria şi obiceiurile turcilor: notele scrise
de turci pentru melodiile lor au fost inventate de
D. Cantemir.
Biographie universelle ancienne et moderne, Editions

Michaud Fréres, Nouvelle édition, tome VI, Paris -
Leipzig, 1812, p. 581,
Despre opera cantemiriană orientală: „Cet ouvrage
sera toujours consulte avec fruit”, tome VII, 1813,
p. 5520.
Eichhorn, Johann Gottfried, Geschichte der Literatur

von ihrern Anfang bis auf die neusten Zeiten, dritt. Bd.,
Zwei Abt., Göttingen, bei Vandenhoeck und Ruprecht,
1812, p. 1104.
În calitate de profesor la Universitatea din Jena -
utilizează Histoire de l’Empire Ottoman în lucrarea
sa „Izvoare şi scrieri auxiliare privind cunoaşterea
osmano-turcilor”.
Von Diez, Unfug und Betrug in der morgendländischen

Literatur, Halle und Berlin, 1815, p. 111.
Autorul, un orientalist amic al lui Goethe, scrie
apreciativ la adresa lui D. Cantemir, reproşând lui
Joseph Hammer-Purgstall în domeniul lingvistic
şi ştiinţific.
20
Medalion bibliografic: Dimitrie Cantemir.
Cornides, Dániel (profesor şi istoric iluminist), în

Corespondenţă către G. Pray, 16 decembrie 177421.
„Clarius et distinctis doctissimus Princeps
Moldaviae (Iluminatul şi distinsul, preaînvăţatul
Principe al Moldovei”.
Sestini, Domenico, Viaggio curioso-scientifico-

antiquario per la Valachia, Transilvania e Ungheria
fino a Vienna, Firenze, 1815, p. 333.
Include Histoire de l’Empire Ottomane într-un
catalog de opere / listă bibliografică referitoare
la Ungaria, Banat, Transilvania, Valachia şi
Moldova.
Dictionnaire historique des musiciens, artistes et

amateurs, morts et vivants, tome I, Paris, 1810, ed. I,
Ed. Chimot; 1817, ed. II,
Note semnate de în 1810 şi 1817 de Alexandre
Choron şi F. Fayolle.
Von Hammer-Purgstall, Joseph, în „Journal asiatique”,

III-eme série, IV, 1824, pp. 24-25.
Critică lucrarea orientală a lui D. Cantemir, dar
afirmă că: „puţine cărţi s-au bucurat de o asemenea
preţuire” și că „Istoria otomană a principelui
Cantemir a ocupat primul rang”, utilizând
Geschichte des osmanisches Reichs.
Bantych-Kamenski, Nicolae, Illustrations de la Russie

on Galerie des personages les plus remarquables de
cet empire dans la règne de Pierre de Grand, Paris,
1829, pp. 379-390.
Polnoe Sobranje Zakonov Rossijkoj Imperij, vol. IV;

Skt. Petersburg, 1830, nr. 3347, pp. 656-66.
Se publică textul Diplomei imperiale de protecţie
dată de ţarul Petru I, pentru domnitorul Dimitrie
Cantemir.
Apud A. Veress, Vechi istorici unguri și sași despre Istoria
21
Românilor, București, 1929, p. 47.

Hammer, Joseph von, Geschichte des Osmanisches

Reichs, grossentheils aus bisher unbenutzten
Handschriften und Archiven, Zweite verbess. Ausgabe,
erst und zweite Bd., Pester CA. Hartleben’s Verlag, 1834
und dritter Band, Pesth, 1835, passim.
Fétis, F. J., Biographie universelle des musiciens

et bibliographie générale de la musique, tome III,
Bruxelles, 1836, pp. 175-176.
Consacră lui D. Cantemir un articol special,
documentat, bibliografic, personalizat: D. Cantemir.
Evghenij, Mitropolit, Kantemir, knjaz Dimitrij
Konstantinovič, în: Slovar’ russkih svetskih, pisatelej,
sootečestvennikov i čiužestrancev, pisavših v Rossii,
sočinenie mitropolita Evgenija, tom I, Moskva,
Universitetskaja Tipografija, 1845, pp. 265-271.
Encyclopedyja powszechna, Varsovie, 1863.
Fétis, F. J., Biographie universelle des musiciens et

bibliographie générale de la musique, Paris, 1875.
Meyers Grosse Konversation – Lexikon, vol. X, Leipzig
– Vienne, 1905, p. 577.
Rauf, Yekta, Kantimir-oghlu, Şark musikis/Muzica

orientală, în Şehbal, nr. 48, 1909; nr. 52, 1910.
P. 72: prezintă laudativ opera muzicală a lui
Dimitrie Cantemir.
Arel, H. S. [Bedi Mensi], Kitabü ‚ilm’ il musîkî mu’elif

Kantimir-oghlu (Sark-musikisi), în Şehbal, nr. 66-85,
[Istanbul], 1911-1912.
Publică textul tratatului muzical Edvar după
manuscrisul original însoţit de un comentariu
pertinent, sub un cert autorat, sub titlul
semnificativ „Kanthemir-oghlu; Cartea ştiinţei
muzicii”, care a însemnat un eveniment editorial
în istoria muzicală. Reţinem aprecierea: „Toţi cei
care au minime cunoştinţe de muzică otomană nu
pot ignora marele nume al lui Cantemir.”
Ciobanu, Ştefan, Dimitrie Cantemir în Rusia,

Bucureşti, 1925.
Dictionnaire encyclopédique Larousse, Paris, 1928, p.

259; 1970, tome 3, p. 499.
Larousse du XX-e siècle, tome I, Paris, 1928, p. 1004.
Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiana,

vol. VIII, Bucureşti, 1929.
„Cel întîi mare învăţat moldovan din veacul al
XVII-lea este principele Dimitrie Cantemir... Cînd
vezi pe de o parte imensa lui erudiţie în complicatele
izvoare ale istoriei originei neamului românesc şi
pe de altă parte aceeaşi însuşire documentată în
conoştinţa acelor ale istoriei turceşti, atunci rămîi
într-adevăr înminunat înaintea bogăţiei nesfîrşite
a ştiinţei acestui bărbat, unul din luceferii Europei
de la sfîrşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui
de-al XVIII-lea.”
Vaian, L. dr., Cel dintâi istoriograf medical român.

Însemnările de medicină şi de folclor ale Principelui
Dimitrie Cantemir, Ed. Revistei „România medicală”,
Bucureşti, 1932; în: „Adevărul literar şi artistic”,
Bucureşti, 1993, nr. 666, p. 7.
Iorga, Nicolae, Ruşii şi românii, 1932

„România a dat Rusiei oameni care au contribuit
esenţial la modernizarea ei, şi nume ca ale
Cantemireştilor, respectate de ruşi şi de noi, ar
ajunge pentru a ne chema pe unii şi pe alţii la
sentimente de prietenie.”
Bedreag, C. G., Curtea lui D. Cantemir la Charcov, în:

„Lumea”, ziar independent, Bucureşti, 1935, 177 iunie,
p. 2.
Iorga, Nicolae, Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti,

1938.
[Opera lui Dimitrie Cantemir] „a fost opera largă,
variată, plină de o dorinţă imensă de a şti mai mult,

a unui om cari a iubit ştiinţa mai mult decît acea
domnie pe cari de două ori soarta i-a dat-o, pentru
a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet cari putea fi
mîndru de atîtea cunoştinţe şi de atîta muncă, dar
cari nu o dată se smereste, în greutatea urmăririi
adevărului, a unui puternic al lumii, preţuit şi
cerut în multe părţi, dar cari a rămas şi în locuri
atît de depărtate un om al ţării sale.”
Enciclopedia italiana di scienza, lettere ed arti, vol.

VIII, Roma, 1939, p. 777.
Marcu, Alessandro, Tagliavini, Carlo, Cantemir
Dimitrie, în Enciclopedia italiana, vol. VIII, Roma,
1949, pp. 777-778.
Ruffini, Mario, Dimitrie Cantemir, în: Grande

dizionario enciclopedica, Torino, Unione Tipografico,
Editrice Torinese, 1955, vol. II, pp. 1007-1008.
Dizionario enciclopedico italiano, vol. II, Rome, 1955,

p. 721.
Encyclopedia filosofica, vol. I, Veneţia-Roma, 1957, tome

3, pp. 878-879.
Panaitescu, P. P., Locul lui Dimitrie Cantemir în literatura

română, în „Menţiuni de istoriografie literară şi folclor”,
Bucureşti, 1957.
Panaitescu, Petre P., Dimitrie Cantemir, viața și opera,

București, 1958.
„Istoric, geograf, filosof, orientalist, cunoscător al
problemelor de teologie, inovator în muzică, amator
de artă (...). În filosofie are, fără îndoială, idei noi, în
geografie, concepţii vaste despre materia de studiu şi
este, în acelaşi timp, primul cartograf al Moldovei; în
orientalistică studiile sale asupra vieţii musulmane
rămân un izvor pentru cercetările de azi (...).
Istoric al românilor şi al turcilor, Cantemir a lăsat
urme adânci în cultura istorică a posterităţii.”
Toynbee, Arnold, istoric englez22

„Dimitrie Cantemir citea şi scria în mod curent
în latină, italiană şi franceză, pe lîngă limba
sa maternă, româna, cunoştea greaca veche şi
modernă, slavona veche care constituia moştenirea
sa culturală de creştin ortodox, de asemenea,
turca, persana şi araba, ce-i fuseseră necesare
ca funcţionar de stat otoman; Istoria Imperiului
otoman scrisă de el în latină, apoi publicată în
franceză şi engleză, a fost poate cea dintîi lucrare
de acest fel scrisă într-un stil occidental”.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini

până în prezent, București, 1941, p. 47.
„Măiestria caligrafică a lui Cantemir cunoaşte toate
maşinăriile retorice şi le foloseşte cu exuberanţa
unui clasic francez: dar îi place să spună şi istorii,
anecdote şi are limbuţia lui Creangă în debitarea
zicătorilor populare: numeroasele elegii din cursul
operei (Inorogului) în aceeaşi cadenţă populară şi
cu nespus de inteligentă tratare culta a metaforei
ţărăneşti premerge pe Eminescu... Ariosto,
continuînd în Renaştere miraculosul oriental,
n-a dat tablouri frumoase ca ale lui Cantemir...
Plîngerea pe un spaţiu enorm a Inorogului, aceste
„eleghii căielnice şi trăghiceşti”, cu toată mecanica
retorică pe care însă o cultiva Shakespeare, sînt
primele adevărate poeme române. Cantemir
are talent, evident în „muzica” frazei, ideea de a
percepe concret figurile simbolice ale constelaţiilor.
Cronicarii au farmec lingvistic şi dar de povestire.
Cantemir e scriitor, creator, aducînd idei şi
combinaţii;
„Voevod luminat, ambițios și blazat, om de lume și

ascet de bibliotecă, intrigant și solitar, mânuitor de
oameni și mizantrop, iubitor de Moldova, loc după
care tânjește, și aventurier, cântăreț în tamburi
țarigrădean, academician berlinez, prinț rus,
cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor
22
Apud I.N. Ştefan, în: Magazin Istoric, nr. 7/1973, pp. 26-27.
pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este

Lorenzo de Medici al nostru”.
Giurescu, C. C. Dimitrie Cantemir, în: „Săptămâna

culturală a Capitalei”, București, 1962, p. 173-145.
„Cel mai savant dintre Domnii noştri, cărturar
enciclopedist. Pe coordonatele europene ale epocii
– Dimitrie Cantemir a alcătuit o serie întreagă de
lucrări, cele mai multe cu caracter istoric.”
Magyar Lexicon, Budapest, Akademiai Kiádó, 1959, köt

1, p. 413; 1961, köt 4, p. 31.
The Encyclopedia Americana, vol. V, Americana

Corporation, 1961, p. 530
Ukrainskaja Radjans’ka enciklopedija, Kyiv, 1961, p.

153.
Guboglu, Mihail, Dimitrie Cantemir – orientaliste, în:

„Studia et acta orientalia”, tome III, Bucureşti, 1961, pp.
156-159.
Măciucă, Constantin, Dimitrie Cantemir, Bucureşti,

1962.
Fochi, Adrian, Dimitrie Cantemir – etnograf şi

folclorist, în: „Revista de etnografie şi folclor”, Bucureşti,
IX, 1964, nr. 1, pp. 71-102; nr. 2, pp. 119-142.
Bădărău, Dan, Filosofia lui Dimitrie Cantemir,

Bucureşti, 1964
Kāzim, Uz, Musiki Istilahati, Ankara, 1964
Sovetskaja istoričeskaja enciklopedija, Moskva, 1965,

tom 6, pp. 965-966.
Encyclopedia Britannica, vol. IV, Chicago-London,

1966, p. 803.
Lăudat, I. D., Umanismul lui Dimitrie Cantemir, în:

„Flacăra Iaşului”, 1968, nr. 6823, p. 3.
Constantin, Gh. I., La réactualisation de l’histoire de

l’Empire ottoman de Démétre Cantemir, în: „Cultura
turcica”, vol. V-VII, Ankara, 1968-1970, pp. 55-66.
Vaida, Petru, Dimitrie Cantemir şi umanismul,

Bucureşti, Minerva,1972.
Ghircoiaşiu, Romeo, Démétre Cantemir etnographe

et musicien, în: „III-eme Session Scientifique
Internationale Musica Antique Europae Orientalis”,
Communication, Bydgoszcz, 1972, pp. 529-550.
Cândea, Virgil, La diffusion de l’oeuvre de Dimitrie

Cantemir en Europe du Sud-Est et au Proche-Orient,
în: Revue des Études du sud-est européennes, X,
Bucureşti, 1972, nr. 2, pp. 345-361.
Sachelarie, Ovid, Dimitrie Cantemir, istoric al

dreptului şi al instituţiilor juridice, în: „Studii”, tom 26,
nr. 2, 1972, pp. 957-979.
Cândea, Virgil, A început „Anul Cantemir”, în:

„Luceafărul”, Bucureşti, 16, 1973, nr. 5, p. 1.
Cernovodeanu, Paul, General Bibliography, în:

Cantemir, Dimitrie, Historian of South East European
and Oriental Civilizations.
Estracts from „The History of the Ottoman
Empire”, Edited by Alexandru Duţu and Paul
Cernovodeanu, with a foreword by Professor Halil
Inalcik, Bucharest, 1973
Madan, I. K., Dmitri Kantemir (1673-1723), Ukazatel’

literatury, Kişinev, 1973.
Duţu, Alexandru, Simonescu, Dan, Onicescu, Octav, Trei

nume româneşti în Pantheonul universal. Dimitrie
Cantemir, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Ţiţeica, în
„Tribuna Română”, Bucureşti, nr. 2, 1973, p. 1; nr. 6, p.

16.
Duţu, Alexandru, Opera lui Dimitrie Cantemir în

cultura română modernă, în „Viaţa românească”,
Bucureşti, 1973, nr. 9, pp. 6-13.
Duţu, Alexandru, Introduction, la: „Dimitrie Cantemir

– Histoires of South East European and Oriental
Civilisation”, Bucureşti, 1973, pp. 11-29.
Netea, Vasile, Unitatea şi continuitatea poporului

român în Dacia, 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie
Cantemir, în „Munca”, 29, 1973, nr. 9313, p. 1, 4.
Mic dicţionar filosofic, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed.
Politică, 1973, pp. 69-70.
Zub, Al., Personalitatea istoricului şi omului politic, în

„Flacăra Iaşului”, 1973, nr. 8428, p. 2.
Zub, Al., Cantemir şi epoca redeşteptării naţionale,
în: „Convorbiri literare”, Iaşi, 1973, nr. 19 (43), pp.
2-3.
Muthu, Mircea, Cantemir – un mare umanist, în:

„Convorbiri iterare”, Iaşi, 1973, nr. 14, p. 4, 11.
Piru, Al., Poezia lui Dimitrie Cantemir, în: „România

literară”, Bucureşti, 1973, nr. 33, p. 13.
Cioculescu, Şerban, Cantemir – scriitor de limbă

română, în: „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1973, nr. 9,
pp. 14-21.
Ivaşcu, George, Cantemir, în: „România literară”,

Bucureşti, 1973, nr. 43.
„Dimitrie Cantemir se înalţă pe treptele unei evoluţii
pluriseculare, reunind în formaţia sa intelectuală şi
în aspiraţiile lui creatoare caracterele, tendinţele şi
direcţiile dezvoltării întregii culturi româneşti de până
la el.
Sinteză genială, Cantemir este anticipaţia, nu mai puţin
extraordinară, a destinelor universalităţii pentru care

opera şi geniul său i-au servit la legitimare şi simbol.”
Drăgan, Mihai, Constanţa latinităţii şi a dacismului, în

„Cronica”, Iaşi, 1973, nr, 43, p. 5.
Cosma, Viorel, Muzicianul Dimitrie Cantemir. Le

musicien Démétre Cantemir dans la litterature
européenne du XVIII-e siècle, în: „Revue des études
sud-est-européennes”, Bucarest, 11, 1973, nr. 4, pp. 657-
676.
Bol’šaja Sovetskaja Enciklopedija, tom 11, Moskva,

1973, p. 338.
Nanu, Ion Sava, Cantemir, istoric de artă şi desenator,

în „Contemporanul”, 1973, nr. 44, p. 7.
Chiţimia, I. C., Dimitrie Cantemir, un prinţ al ştiinţei

şi literelor, în: „Săptămâna culturală a Capitalei”,
Bucureşti, 1973, nr. 123, p. 3.
Cronţ, Gheorghe, Concepţiile lui Dimitrie Cantemir

despre domnia autoritară şi destinul istoric al poporului
român, în: „Ateneu”, Bacău, 10, 1973, nr. 7, p. 14.
Bulgăr, Gheorghe, Cantemir, înnoitorul conceptului

şi al limbajului, în: „Săptămâna culturală a Capitalei”,
Bucureşti, 1973, nr. 122, p. 4.
Şerban, Olimpia, Dimitrie Cantemir şi începuturile

poeziei artistice româneşti, în: „Orizont”, Timişoara,
24, 1973, nr. 20, p. 4.
Taloş, Ion, Cantemir şi folclorul românesc, în: „Tribuna”,

Cluj-Napoca, 17, 1973, nr. 43.
Sorohan, Elvira, Cantemir, creator al discursului

literar, în: „Convorbiri literare”, Iaşi, 1973, nr. 15, p. 10.
Sficlea, Victor, Cartograful de renume mondial, în:

„Cronica”, Iaşi, 1973, nr. 43, p. 14.
Toşa-Turdeanu, Ana, Dimitrie Cantemir– cartograful,

în: „Tomis”, Constanţa, 8, 1973, nr. 9, p. 13.
Păun, Octav, Dimitrie Cantemir, cercetător al culturii
populare, în: „Săptămâna culturală a Capitalei”,
Bucureşti, 1973, nr. 124, p. 3.
Obreja, Al., Dimitrie Cantemir, geograf şi cartograf de

renume european, în: „Cronica”, Iaşi, 1973, nr. 27, p. 13.
Muzykal’naja Enciklopedija, tom 2, Moskva, 1974, p.

298, 642.
Guboglu, Mihai, Dimitriye Kantemir ‚in eserinde

Türk Folkloru, în: „Uluslararasi Türk Folklor
Semineri Bildirileri”, vol. 1, Ankara, 1974, pp. 383-
390, turcă.
Halil Inalcik, Eastern and Western Cultures in

Dimitrie Cantemir’s Work, în „Revue Roumaine
d’Histoire”, Bucarest, tom XIII, 1974, nr. 1, pp. 31-42.
Cândea, Virgil, Locul lui Dimitrie Cantemir în

cultura românească, Ed. Acad., Bucureşti, 1974, p.
17.
„Umaniştii apuseni mărturiseau că-şi datorează
ştiinţa faptului că s-au suit pe umerii uriaşilor,
clasicii antici. Cantemir este un asemenea uriaş
al culturii româneşti.”
Zamfirescu, Dan, Cantemir – geniu european şi

sinteză românească, Cantemir şi destinul universal
al culturii româneşti. Patriotismul lui Dimitrie
Cantemir, în: „Idem. Istorie şi cultură,” Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1975, pp. 78-90.
Encyclopedia Britannica (Micropaedia), vol. V,

1975, p. 696; vol. V, 1977, p. 696.
Plămădeală, Antonie, Dimitrie Cantemir, primul

academician român, în vol. „De la Filotei al Buzăului
la Andrei Şaguna”, Sibiu, 1977.
Ştefănescu, Ştefan, Dimitrie Cantemir, în:

„Enciclopedia istoriografiei româneşti”, Ed. Şt.
Enc., Bucureşti, 1978, pp. 81-82.
Literatura română. Dicţionar etimologic, Bucureşti,

1979, passim.
Simota, Algeria, Dimitrie Cantemir, în: „Dicţionarul

literaturii române de la origini până la 1900”,
DLRO, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979, pp. 149-154.
Creţu, Stănuţa, Dimitrie Cantemir, în: „Dicţionar

al literaturii române de la origini până la 1900”,
coordonator Gabriel Drăgoi ş.a., ed. I, Bucureşti,
1979, ediţia a II-a, Chişinău, Gunivar, pp. 154-160.
Zamfirescu, Dan, Cantemiriana, în: Idem,

„Contribuţii la Istoria literaturii române vechi”,
Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 144-
176.
Fochi, Adrian, Valori ale culturii populare

româneşti, vol. 2, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988,
pp. 287-358.
Filosofskij encilopedičeskij slovar’, ediţia a II-a,

Moskva, 1989, pp. 246-247.
Cosma, Viorel, Muzicieni din România – Lexicon

biobibliografic, vol. I (A-C), Bucureşti, 1989, pp. 245-
248.
Poştarencu, Dinu, Primul geograf al nostru, în:

„Tineretul Moldovei”, Chişinău, 26 oct. 1990, pp. 6-7.
Vedinaş, Traian, Modelul filosofic cantemiriran, în:

„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 23, 1993.
The New Encyclopedia Britannica, vol. V, London,

1994, p. 726.
Popescu, Ion Mihail, Dimitrie Cantemir – simbol al

forţei intelectuale, în: „Opinii naţionale”, 1995, nr.
80, p. 4.
Iftimi, Sorin, Falsele pietre de mormânt ale

Cantemireştilor. Dimitrie Cantemir şi Frăţia
Rosacrucienilor, în: „Magazinul ştiinţelor”, Nord-
Est, Iaşi, 1995, p. 6.
Teodor, Pompiliu, La începuturile istoriografiei

româneşti: preiluminismul german şi reflexele
sub istoriografice la Dimitrie Cantemir, Johanes
Filstich şi Köléseri Sámuel, în: „Interferenţe
istorice şi culturale româno-europene”, Tg. Mureş,
1996, pp. 43-48.
Maxim, Mihai, Kantemirğlu (Dimitrie Cantemir ö,

1723) Boğdan voyvodari, mūsikīşīnas ve Osmanli
tarihçsi, în: „Türkiye Diyanet Vakfi Islam Annsiklopedisi”,
vol. 24, Istanbul, 2001, pp. 320-322.
Toma, Stela, Pentru o bibliografie reală şi totală

Cantemir, în: „Eadem, Filologie şi literatură, Cercetări-
Studii, adică ispitiri, iscodiri întru limbi, literatură,
cultură”, Bucureşti, Ed. Semne, 2002, pp. 96-103.
Ghenuţă, Coman, Dimitrie Cantemir, cărturar şi

Domn de origine răzăşească, în: „Prut”, Huşi, 2003, nr.
1, p. 1, 9.
Sorohan, Elvira, Dimitrie Cantemir, în: „Dicţionarul

general al literaturii române”, vol. II (C-D), Bucureşti,
Ed. Univers enciclopedic, 2004, pp. 42-50.
Ploeşteanu, Grigore, Receptarea operei şi a personalităţii

lui Dimitrie Cantemir în Europa, Prefaţă de Cornel
Mureşanu, Tg. Mureş, 2007, Ed. Veritas, 278 p.
Lemny, Ştefan, Les Cantemir. L’aventure européenne

d’une famille princière au XVIIIe siècle, Paris,
Complexe, 2009, 368 p.
Neamul Cantemireştilor. Bibliografie, coordonator:
acad. Andrei Eşanu, Academia de Ştiinţe a Moldovei,
Institutul de Istorie, Stat şi Drept, Chişinău, Ed. Pontos,
Chişinău, 2010, 386 p.
Lemny, Ştefan, Cantemireştii. Aventura europeană a
unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iaşi, Ed.
Polirom, 2010, 328 p.
Ţvircun, Victor, Dimitrie Cantemir – Repere biografice,

Ed. Acad. Române – Ed. Istros, Bucureşti-Brăila, 2017.
Pop, Ioan Aurel acad. Ţara Moldovei şi unitatea
românească, conferinţă la Universitatea de Medicină
şi Farmacie „Grigore T. Popa”, Iaşi, 28 martie 2018
(Certitudinea, nr. 18, Bucureşti, 2018, p. 227):
„La începutul secolului al XVIII-lea, Principele
savant Dimitrie Cantemir – primul cărturar român
de valoare europeană şi cu conştiinţă clară de
român – scriind în latină şi alte limbi de circulaţie
şi cunoaştere internaţională, a făcut cunoscută
în mediile intelectuale ale lumii unitatea şi
românitatea românilor, latinitatea limbii, specificul
moldovenilor şi al tuturor românilor.”
Lemny, Ştefan, Dimitrie Cantemir, un principe român

în zorile luminilor europene. A romanian Prince at
the dawn of the european enlightenment. Un Prince
roumain à l’aube des lumières européennes, Bucureşti:
Editura Institutului Cultural Român, 2019, 186 p. + 59
ilustraţii.
Ţvircun, Victor, Iviţi din negura uitării. Contribuţii la

istoria familiilor Cantemir şi Cantacuzino, Ed. Acad.
Române - Ed. Istros, Bucureşti – Brăila, 2021.
pro domo
Pro domo 57
Evoluția bibliotecilor raportată

la revoluțiile industriale
Dorina Bălan,
Pentru ca bibliotecile să supraviețuiască în Șef birou,
era noilor revoluții industriale, ar trebuie căutate noi Biblioteca Județeană
strategii și direcții de dezvoltare ale serviciilor prin „V.A. Urechia” Galați,
e-mail: balan_drn@yahoo.com
analiza atentă a tendințelor și provocărilor globale Telefon: 040726769428
ale inteligenței artificiale. Dar, pentru a înțelege
rapiditatea cu care bibliotecile au încercat să țină pasul
cu tehnologia și a anticipa ceea ce va cere viitorul de
la acestea, ar trebui să analizăm tipurile de biblioteci
definite în ultimii ani.
Evoluția biblio
tecilor (vezi Fig. 1 ) de la
1
bibliotecile tradiționale
care aveau ca suport
hârtia, la Biblioteca 4.0,
cu accent pe tehnologie
și servicii digitale, este
o tranziție semnificativă
care reflectă schimbările
profunde în modul în care
informația este creată,
stocată, căutată și folosită
în era digitală.
1
Noh, Younghee. Imagining Library 4.0: Creating a Model for Fig. 1. Evoluția bibliotecilor
Future Libraries. În: The Journal of Academic Librarianship, nr. 41,
2015, pp. 786–797.
Pro domo 58
O serie de cercetători din domeniul

Biblioteconomiei și Științei Informării au încercat
delimitarea versiunilor de biblioteci, ajungându-se astfel
la o periodizare a evoluției bibliotecilor, în funcție de
etapele evoluției industriale.
Termenul Biblioteca 1.0 (Library 1.0) este asociat
cu web 1.0, așa cum, în același mod, Biblioteca 2.0, 3.0 și
4.0 sunt legate la versiunile lor corespunzătoare de web
(vezi Fig. 22 ).
Fig. 2 – Evoluția webului

Biblioteca tradițională
Biblioteca și-a îndeplinit rolul de sursă de
informații prin excelență de milenii întregi. Dezvoltarea
serviciilor sale s-a bazat întotdeauna pe cerințele
comunității. Bibliotecile tradiționale au început ca
locuri unde oamenii își puteau găsi diverse tipuri de
documente pe suport hârtie (cărți, reviste, ziare și alte
resurse tipărite) pentru a le împrumuta sau a le citi, dar
și pentru a efectua cercetări. Până la apariția tehnologiei,
bibliotecile aveau în vedere cu preponderență lectura
pe suport tipărit sau, mai târziu, documente citibile în
2
Evolution of world wide web. În: Own elaboration based
on radarnetworks and Nova Spivack, 2007. Disponibil la: www.
radarnetworks,com. Data consultării: 21.09.2023.
Pro domo 59
intranet. Această perioadă a durat până în anul 1995 și a

fost denumită Biblioteca de hârtie (Paper Library).
Cea de-a doua periodizare se situează între anii
1995-2005 - Biblioteca 1.0 – cunoscută sub numele de
Biblioteca digitală și biblioteca electronică – este etapa în
care bibliotecile își transmit informațiile către comunitate
prin formate de bibliotecă și oferă posibilitatea unor
interacțiuni limitate utilizatorilor, permițându-le să-și
caute mai ușor informația.
Termenul de Biblioteca 1.0 a început să fie folosit
pentru comparație atunci când termenul Biblioteca 2.0
a fost introdus de Michael Casey3. Acesta nu este un
concept bine definit, un termen oficial sau recunoscut în
domeniul biblioteconomiei sau al tehnologiei informației.
Cu toate acestea, poate fi folosit în mod informal pentru
a ilustra stadiul inițial al bibliotecilor în evoluția lor către
tehnologia digitală și a serviciilor on-line sau pentru a
face o comparație cu evoluția bibliotecilor în contextul
dezvoltării tehnologiei și al schimbărilor în modul în
care oamenii accesează și utilizează informația.
Într-o astfel de analogie, Biblioteca 1.0 se referă
la etapa inițială a bibliotecilor, când resursele erau în
principal tipărite și stocate în mod fizic și pe suporturi
citibile intranet, iar serviciile bibliotecii se concentrau
pe colectarea, catalogarea și oferirea accesului la aceste
tipuri de materiale. Biblioteca 1.0 este considerată
„prima generație” a bibliotecilor, înainte de adoptarea
tehnologiilor digitale.
Cu trecerea timpului, bibliotecile au evoluat și au
adoptat tehnologiile pentru a oferi acces la resursele
electronice, pentru a facilita căutarea on-line și pentru
a oferi servicii digitale. Astfel, termenul Biblioteca 2.0
a fost folosit pentru a descrie această tranziție către o
abordare mai interactivă, bazată pe comunitate și mai
orientată spre utilizator.
Conceptul de Biblioteca 2.0 se aplică pentru
perioada anilor 2010-2015 și este cunoscută sub numele
de Biblioteca digitală semantică socială, biblioteca
3
Michael Casey este director de tehnologie a informației
a Bibliotecii Publice a Comitatului Gwinnett din metropolitana
Atlanta. Scrie și vorbește public despre viitorul bibliotecilor.
Pro domo 60
conectată, biblioteca mobilă ceea ce înseamnă o partajare

reală a cunoștințelor și o cooperare prin aplicarea atât a
tehnologiei web semantic care poate gestiona datele cu
ajutorul tehnologiei, cât și a serviciilor din rețelele sociale
și bibliotecile electronice; resursele bibliotecii devin date
interconectate care leagă biblioteci din întreaga lume.
Aceasta reprezintă o perioadă de abordare modernă și
evoluată a bibliotecilor, care se adaptează la schimbările
tehnologice și sociale pentru a răspunde nevoilor și
așteptărilor utilizatorilor din era digitală.
Utilizatorul devine participant, cocreator,
constructor și consultant, indiferent dacă documentul
este virtual sau fizic; sunt utilizate blogul bibliotecii,
conversațiile on-line între bibliotecari și utilizatori
pentru informații și servicii și are loc, astfel, o partajare
parțială a informațiilor.
Iată câteva caracteristici ale Bibliotecii 2.0:
1. participare activă a utilizatorilor - implică
utilizatorii activi în procesul de dezvoltare a serviciilor
și resurselor; analizează părerea utilizatorilor și se
adaptează în funcție de nevoile și dorințele acestora;
2. comunicare bidirecțională - în locul comunicării
unidirecționale, în care biblioteca oferă informații către
utilizatori, se promovează comunicarea bidirecțională;
aceasta înseamnă că biblioteca ascultă și răspunde la
întrebările și contribuțiile utilizatorilor și facilitează
dialogul între utilizatori;
3. utilizare a tehnologiilor sociale - utilizarea
rețelelor de socializare, a blogurilor, a podcasturilor
și a platformelor de partajare de conținut pentru a
interacționa cu utilizatorii și pentru a promova resursele
și serviciile sale;
4. personalizare - încearcă să ofere servicii
personalizate și recomandări bazate pe preferințele
și istoricul utilizatorilor; se utilizează adesea analiza
datelor și tehnologii specifice pentru a realiza această
analiză;
5. spații flexibile - creează spații flexibile și
inovatoare pentru utilizatori, care nu se limitează la
simple rafturi de cărți; acestea pot include zone pentru
colaborare, ateliere, laboratoare de creație s.a.;
Pro domo 61
6. adaptare rapidă la tehnologie – bibliotecile devin

receptive la adoptarea și integrarea tehnologiei pentru
a oferi servicii eficiente și atractive; se concentrează pe
accesul la resursele digitale și dezvoltă aplicații și site-uri
web pentru a facilita acest lucru.
În esență, Bibliotecile 2.0 sunt o evoluție a
bibliotecilor tradiționale către o abordare mai interactivă,
orientată spre utilizatori și adaptată la cerințele
tehnologice și culturale ale erei digitale. Acest concept
subliniază importanța implicării active a utilizatorilor
în viața bibliotecii și transformarea acestor instituții în
centre sociale și digitale ale comunității.
Termenul Biblioteca 3.0 reprezintă o continuare a
evoluției bibliotecilor în era digitală și se concentrează
pe personalizarea serviciilor și pe utilizarea tehnologiilor
avansate pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.
Acest concept își propune să răspundă nevoilor și
așteptărilor utilizatorilor moderni și să utilizeze
tehnologiile emergente pentru a face bibliotecile mai
eficiente și mai interesante.
Iată câteva caracteristici ale Bibliotecii 3.0 :
1. personalizarea serviciilor - biblioteca se bazează
pe cunoașterea utilizatorilor săi și utilizează analiza
datelor și inteligența artificială pentru a oferi servicii
în funcție de nevoile de informare și documentare
personale; aceasta poate include recomandări de lectură,
sugestii de resurse și asistență individualizată pentru
utilizatori;
2. utilizarea tehnologiilor emergente - sunt
integrate tehnologii avansate precum: analiza marilor
baze de date, învățarea automată, realitatea virtuală,
realitatea augmentată și internetul obiectelor pentru
a oferi experiențe inovatoare utilizatorilor și pentru a
facilita accesul la informații;
3. colaborare și parteneriate - se promovează
colaborarea și parteneriatele cu alte instituții, organizații
și comunități pentru a oferi resurse și servicii extinse și
pentru a crea un cadru de cunoaștere mai larg;
4. mobilitate și accesibilitate - biblioteca 3.0 este
disponibilă în mediul on-line și se asigură că utilizatorii
pot accesa resursele și serviciile sale de pe orice dispozitiv,
Pro domo 62
oriunde s-ar afla; aplicațiile mobile și site-urile web care

răspund automat fac parte din serviciile bibliotecii;
5. educație digitală - întrucât tehnologia joacă un
rol tot mai important în viața cotidiană, biblioteca oferă
programe și resurse pentru a ajuta utilizatorii să dezvolte
abilități digitale și să înțeleagă cum să navigheze în lumea
informației digitale;
6. accent pe experiența utilizatorului - acordă o
atenție deosebită experienței utilizatorilor și se străduiește
să ofere un mediu prietenos, eficient și inovator pentru
toți cei care o folosesc.
Biblioteca 3.0 reprezintă o etapă în evoluția
bibliotecilor care se concentrează pe valorificarea
tehnologiilor avansate pentru a satisface nevoile și
dorințele de informare și documentare ale utilizatorilor
din epoca digitală. Aceasta se adaptează continuu pentru
a rămâne ofertantă și pentru a oferi servicii de înaltă
calitate într-o lume în schimbare rapidă.
Între 2015-2020 - Biblioteca 4.0 – Conținut deschis
- bibliotecile trebuie să se folosească de oportunitățile și
provocările media digitale și ale internetului global și să
le aibă în vedere cu prioritate atunci când își stabilesc
portofoliile de servicii, în așa fel încât să se concentreze
pe orientarea către servicii informaționale, de organizare
și distribuire a cunoștințelor, dar și spre implementarea
digitizării.
Există trei condiții pentru a avea o bibliotecă
4.0: ubicuitate – cere prezența fizic și on-line în același
timp, utilizatorii sunt conectați la web 4.0 în orice
moment și în orice loc; identificare – necesită existența
protocoalelor specifice pentru a determina eficient cine
sunt utilizatorii, ce fac aceștia și tipul informațiilor de
care au nevoie; conexiune - presupune existența unei
rețele de utilizatori interconectată continuu.
Biblioteca 4.0 reprezintă o continuare a evoluției
bibliotecilor în era digitală, în care tehnologiile
emergente și transformările culturale au avansat în felul
în care funcționează și își deservesc comunitățile.
Biblioteca 4.0 include caracteristici precum:
1. integrarea completă a inteligenței artificiale
- utilizarea pe scară largă a inteligenței artificiale și a
Pro domo 63
învățării automate pentru a oferi servicii și recomandări

personalizate, pentru a gestiona colecțiile și pentru a
ajuta la cercetarea și găsirea de informații;
2. realitatea virtuală și augmentată - utilizarea
realității virtuale și augmentate pentru a crea experiențe
de învățare și explorare a informațiilor în mediul
bibliotecii, precum și pentru a aduce utilizatorii în
contact cu resursele și istoria bibliotecii;
3. blockchain4 pentru gestionarea resurselor digitale
- utilizarea tehnologiei blockchain pentru a asigura
transparența, autenticitatea și securitatea resurselor
digitale, inclusiv pentru gestionarea drepturilor de autor
și a accesului la informații;
4. analiza extinsă a datelor - utilizarea
extinsă a analizei datelor pentru a înțelege mai bine
comportamentul utilizatorilor, pentru a ghida deciziile
strategice ale bibliotecii și pentru a îmbunătăți serviciile;
5. automatizare și roboți - folosirea roboților și
a automatizării pentru a gestiona procesele de rutină,
cum ar fi sortarea cărților sau gestionarea cererilor
utilizatorilor;
6. acces la resurse globale - extinderea accesului
utilizatorilor la resurse globale prin parteneriate și
colaborări cu alte biblioteci și instituții culturale din
întreaga lume;
7. securitate cibernetică avansată - implementarea
unor măsuri de securitate cibernetică de ultimă generație
pentru a proteja datele și informațiile utilizatorilor.
Este important să menționăm că acest concept
de Biblioteca 4.0 poate varia în funcție de contextul și
prioritățile fiecărei biblioteci sau organizații. În general,
bibliotecile continuă să evolueze pentru a rămâne
relevante și pentru a oferi servicii eficiente într-o lume
în schimbare rapidă, iar Biblioteca 4.0 ar putea reflecta
această evoluție spre tehnologii și servicii avansate.
Bibliotecile sunt instituții sociale cu o lungă
istorie, care în decursul timpului, au acționat ca centre
de informare și cunoaștere pentru comunitate, fiind
4
O bază de date distribuită în care datele sunt stocate în
locații multiple și nu există o autoritate centrală care deține o copie
master a datelor.
Pro domo 64
capabile să ilumineze civilizația. Prin interconectarea

societății, se pare că există puterea de a schimba
mentalitatea comunității despre biblioteci.
Prin urmare, pe lângă faptul că sunt centre de
informare, bibliotecile ar trebui să devină site-uri
comunitare pentru dialog, colaborare și cooperare
pentru bunăstarea oamenilor.
Într-o societate în continuă schimbare, bibliotecile
trebuie să înțeleagă nevoile utilizatorilor și modul în
care aceștia pot accesa cu ușurință informațiile de
care au nevoie într-un mod relevant și imediat. Rolul
bibliotecilor și existența acestora poate fi o soluție pentru
dezvoltarea masivă a informațiilor prin implementarea
unui principiu de servicii fără nicio diferențiere în
obținerea informațiilor astfel încât toți utilizatorii să
aibă acces egal.
Bibliografie:
1. Evolution of The Web : Web 1.0, web 2.0, web 3.0 , web
4.0 , web 5.0 and beyond ~ ahmadfaizar.blog. Disponibil la: http://
ahmadfaizar.blogspot.com/2018/08/evolution-of-web-web-10-
web-20-web-30.html. Data consultării: 22.09.2023.
2. Noh, Younghee. Imagining Library 4.0: Creating a Model
for Future Libraries. În: The Journal of Academic Librarianship,
nr. 41, 2015, pp. 786-797. Disponibil la: https://obtienearchivo.
bcn.cl/obtienearchivo?id=documentos/10221.1/69341/1/
ImaginingLibrary4.0.pdf. Data consultării: 12.09.2023.
3. Oliveira, Dalbert Marques, Rodrigues, Luís Silva.
The Librarians role in the Society 5.0. Disponibil la: https://
scholarcommons.sc.edu/newlibrarianshipsymposia/
newlibrarianshipsymposia/post-neutrality/3/. Data consultării:
20.09.2023.
4. Sharma, Rahul. Web 2.0, Web 3.0, Web 4.0. Disponibil
la: https://ro.scribd.com/document/99678417/Web2-0-Web3-0-
Web4-0#. Data consultării: 22.09.2023.
5. Stilwell, Christine, Kwanya, Tom. Intelligent libraries and
apomediators: Distinguishing between Library 3.0 and Library 2.0.
În: Journal of Librarian ship and Information Science. Disponibil
la: https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/0961000611435256.
Data consultării: 21.09.2023.
Pro domo 65
FORMA AUTORIZATĂ DE NUME

PENTRU O ENTITATE PERSOANĂ
care include nume religios și/sau
titlu religios din
Biserica Ortodoxă Română
Catrina Căluian,
Regulile de construire a formelor autorizate Bibliotecar, Biblioteca Județeană
de nume pentru persoanele care fac parte din clerul „V.A. Urechia” Galați
bisericesc sau ierarhia bisericească în Biserica Ortodoxă Tel.: 0236/411037 (int. 138);
e-mail: katycaluian@yahoo.com
Română țin seama și de forma numelor întâlnite pe
manifestările lucrărilor creatorilor. Din practica de
catalogare se poate contura o tipologie a formelor de
Leonica Roman,
nume pentru persoanele de vocație religioasă întâlnite Bibliotecar,Biblioteca Judeţeană
pe manifestările lucrărilor, care să evidențieze atât „V.A. Urechia” Galaţi
categoria de lucrări publicate, cât și părțile constitutive Tel.: 0236/411037 (int. 108)
ale numelui care identifică entitatea în mod consecvent e-mail: romanleonica@yahoo.com
(ICP, 2017, 5.3.31):
1. nume laic (secular) însoțit de titlu/calificativ
religios
În această categorie întâlnim persoane de vocație
religioasă din clerul de mir (diaconii și preoții), care
semnează, de regulă, lucrări din domeniul religiei.
Exemple:
• preot iconom stavrofor Vasile Ioan Tivadar
• preot dr. Cristian-Ovidiu Groza
• preot prof. dr. Vasile Gavrilă
• diac. Adrian Sorin Mihalache
• preot conf. univ. dr. Constantin Necula
1
Declarația de Principii Internaționale de Catalogare (ICP).
Traducere în limba română, 2017. Disponibil on-line la: https://
www.bibnat.ro/dyn-doc/Declaratia_Principii_catalogare_2016.
pdf
Pro domo 66
2. nume laic (secular)

În această categorie întâlnim persoane de vocație
religioasă din clerul de mir și din cinul și clerul monahal,
care semnează:
- lucrări din domeniul religiei. Exemple:
• Alexandru Mihăilă (mai semnează diac. conf. dr.
Alexandru Mihăilă)
• Zoe Dumitrescu-Bușulenga (mai semnează Maica
Benedicta)
• N. Steinhardt [mai semnează: Antisthius, Nicolae
Steinhardt, H. Steinhardt (Monahul Nicolae
Delarohia)]
• Sandu Tudor (mai semnează: ieroschimonahul
Daniil de la Rarău, ieroschimonahul Daniil Sandu
Tudor, ieroschimonahul Daniil Tudor)
- lucrări din alte domenii. Exemple:
• N. Steinhardt (scriitor, monah)
• Valeriu Anania (scriitor, ierarh)
• Gheorghe Șoima (preot și compozitor de muzică
laică și religioasă)
• Sandu Tudor (pseudonimul literar al lui Alexandru
Teodorescu, scriitor, monah)
• Ioan Pintea (scriitor, preot)
3. nume religios însoțit de titlu/calificativ

religios
În această categorie întâlnim, preponderent,
persoane de vocație religioasă care aparțin treptei
arhieriei și care semnează doar lucrări din domeniul
religiei. Exemple:
• Casian, Episcopul Dunării de Jos; Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos (mai semnează:
Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos; Casian
Crăciun, arhiepiscop al Dunării de Jos)
• Daniel Patriarhul României; Daniel, Arhiepiscopul
Iașilor, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (mai
semnează: Daniel Ciobotea, patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române; Dan-Ilie Ciobotea)
4. nume religios însoțit de nume de familie și

titlu religios
Pro domo 67
În această categorie întâlnim, preponderent,

persoane de vocație religioasă din cinul și clerul monahal,
treapta diaconiei și/sau preoției, care semnează doar
lucrări din domeniul religiei. Exemple:
• protos. Haralambie Morărescu
• monah Iustin Taban
• monah Pimen Vlad
• arhimandrit Ioanichie Bălan
• mitropolit Bartolomeu Anania [deși face parte din
treapta arhieriei, semnează în mod consecvent cu
Bartolomeu Valeriu Anania (nume religios urmat de
numele real – prenume și nume de familie, fără să
fie însoțit de titlu religios) și cu Bartolomeu Anania
însoțit de titlu religios (arhiepiscopul Clujului
Bartolomeu Anania, mitropolit
Bartolomeu Anania)]
5. nume religios însoțit de

supranume cu sau fără titlu/calificativ
religios
În această categorie întâlnim
persoane de vocație religioasă din cinul
și clerul monahal, care au scrieri din
domeniul religiei.
Exemple:
• părintele Macarie Prodromitul
[Macarie Tănase (1926-2014), monah în Sfântul Sursa: https://laicmg.
Munte Athos] wordpress.com/about-us-2/
• Nectarie Schimonahul (protopsalt român din
Sfântul Munte Athos)
• monahul Vlasie Aghioritul
• Damaschin Dorneanul, episcop vicar al
Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
6. nume religios însoțit de nume de familie fără

titlu/calificativ religios
În această categorie putem întâlni persoane de
vocație religioasă din cinul monahal cu aptitudini
literare sau în alt domeniu.
Exemple:
• Ignatie Grecu (monah poet de la Mănăstirea Cernica)
Pro domo 68
În prezentul material, alegerea formei autorizate

de nume pentru persoanele de vocație religioasă se
bazează atât pe cunoașterea treptelor ce diferențiază
pe slujitorii bisericii ortodoxe și a practicii și
particularităților românești, cât și pe regulile de
catalogare stipulate în următoarele documente aprobate
la nivel internațional:
• Principiile Internaţionale de Catalogare (ICP)
(IFLA, update 20162) :
5.3.3 Numele preferat ca punct de acces autorizat
pentru o entitate ar trebui să se bazeze pe numele care
identifică entitatea în mod consecvent, fie după criteriul
frecvenţei de utilizare pe manifestări, fie după criteriul
accepţiei comune a utilizatorilor catalogului (de exemplu,
„un nume convenţional”), aşa cum este regăsit în sursele
de referinţă.
5.3.3.1 Atunci când o persoană, o familie sau o
colectivitate foloseşte nume diferite sau forme variate ale
numelui, baza punctului de acces autorizat ar trebui să fie
un singur nume sau o singură formă a numelui.
5.3.4.5 Dacă este necesar să se distingă o entitate
de alte entităţi cu acelaşi nume, ar trebui să fie incluse
caracteristici suplimentare de identificare, ca parte a
punctului de acces autorizat pentru o entitate. Se poate
opta pentru a include aceleaşi caracteristici de identificare
ca parte a formelor variate ale numelui.
• Codul internațional de catalogare descriptivă,
Resource Description and Access (RDA):
RDA definește conceptul de nume preferat pentru
o persoană ca fiind „numele sau forma numelui aleasă
ca bază pentru punctul de acces preferat ce reprezintă
acea persoană” (RDA 9.2.2.1). În subcapitolul 9.2.2.3
se precizează că, atunci când se alege/stabilește numele
preferat pentru o persoană se reține, în general, numele
sub care persoana este cunoscută în mod frecvent. Numele
ales/reținut poate fi numele real al persoanei, pseudonimul,
titlul nobiliar, porecla, inițialele sau altă denumire.
Atunci când o persoană este cunoscută sub
mai multe forme ale aceluiași nume, RDA adaugă
2
https://www.bibnat.ro/dyn-doc/Declaratia_Principii_
catalogare_2016.pdf
Pro domo 69
instrucțiuni suplimentare la 9.2.2.5, iar atunci când

o persoană este cunoscută sub mai multe nume, RDA
adaugă instrucțiuni suplimentare la 9.2.2.6 – 9.2.2.8.
Principiul reprezentativității din RDA stipulează
că numele sau forma numelui desemnat/-ă ca nume
preferat pentru o persoană ar trebui să fie:
• numele sau forma numelui cel mai adesea întâlnită
pe resursele asociate cu persoana, sau
• numele sau forma numelui cea mai acceptată în
limba şi scrierea preferată de agenţia care creează
datele, iar
• alte nume sau forme ale numelui care apar pe
resursele asociate cu persoana ori în sursele de
referinţă sau pe care le-ar putea căuta utilizatorul
ar trebui să fie înregistrate ca variante ale numelui.
Regula RDA 9.2.2.9 stabilește:
• numele de familie va fi considerat primul element
al înregistrării unui nume de persoană;
• dacă numele de familie nu reprezintă prima parte a
numelui, acesta va fi înregistrat urmat de o virgulă,
iar după aceasta vor fi trecute părțile din nume
care îl precedă;
• dacă prima parte din nume este reprezentată de
numele de familie, acesta va fi înregistrat urmat de
o virgulă, iar apoi de părțile următoare din nume;
• dacă numele este reprezentat numai de un nume
de familie, acesta va fi înregistrat ca atare;
• termenii/expresiile de adresare vor fi omiși/se din
orice nume de persoană ce conține un nume de
familie, câtă vreme acesta nu îndeplinește una din
următoarele condiții:
a) numele este reprezentat numai de numele
de familie (RDA 9.2.2.9.3);
b) numele aparține unei persoane căsătorite
cunoscută doar sub numele soțului/partenerului
împreună cu un termen de adresare (RDA 9.2.2.9.4)
Regula RDA 9.2.2.23 recomandă ca atunci
când o persoană este identificată printr-o expresie
formată dintr-unul sau mai multe prenume precedate
de un termen de adresare, sau un titlu de poziţie, titlu
profesional, expresia să fie considerată parte a numelui
Pro domo 70
preferat pentru persoană (RDA 8.5), înregistrându-se

prenumele ca prim element. Cuvintele sau expresiile
asociate în mod obișnuit cu persoana, de exemplu cele
care indică locul de origine, domiciliul, ocupația sau alte
caracteristici se înregistrează conform RDA 9.2.2.18.
Regula RDA 9.2.3.5 menționează că dacă numele
ales ca nume preferat pentru o persoană este numele
religios al acesteia, numele laic se înregistrează ca
variantă a numelui, iar regula RDA 9.2.3.6 specifică că
dacă numele preferat este un nume laic, se înregistrează
ca variantă de nume numele religios utilizat de persoană.
Formele autorizate pot include titluri asociate cu
o persoană. Astfel, conform RDA 9.4.1.1, titlul asociat
persoanei este cu cuvânt sau o expresie care indică
titlul regal, titlul nobiliar, rangul/funcția ecleziastic/ă,
titlul religios pentru o persoană de vocație religioasă,
incluzând și alți termeni care indică rangul, onoarea,
funcția, inclusiv inițiale ori abrevieri ce reprezintă un
grad academic sau apartenența la o organizație, dar
excluzând termenii de adresare care indică genul ori
starea civilă, cum ar fi, Mr., doamnă, Mrs etc.
Regula RDA 9.4.1.7 precizează că pentru episcopi,
cardinali, arhiepiscopi, abați, sau alte titluri înalte
ecleziastice oficiale, în care numele dat este înregistrat
ca prim element în forma preferată a numelui, se
înregistrează titlul în limba preferată de agenția
ce realizează înregistrarea. Conform acestei reguli
internaționale, pentru România, aceste titluri vor fi
înregistrate în limba română.
Dacă o persoană a purtat mai mult de unul din
astfel de titluri, se va înregistra titlul cu rangul cel mai
înalt. Adaptând textul la realitățile din ortodoxie, treapta
arhieriei:
• se înregistrează mitropolit pentru toți mitropoliții
care nu au devenit patriarhi;
• se înregistrează arhiepiscop pentru toți
arhiepiscopii care nu au devenit mitropoliți;
• se înregistrează episcop pentru toți episcopii care
nu au devenit arhiepiscopi.
Se adaugă la titlul de cardinal, episcop diecezan,
arhiepiscop, patriarh, numele celei mai recente
Pro domo 71
eparhii, arhiepicopii sau patriarhii. Numele locului se

înregistrează în limba agreată de agenția catalografică,
adică limba română pentru România.
Regula RDA 9.4.1.8 menționează că pentru o
persoană de vocație religioasă alta decât cea acoperită de
instrucțiunile din cap. 9.4.1.6. Papi, patriarhi ori 9.4.1.7
Episcopi, care are numele religios înregistrat ca prim
element în forma preferată a numelui, se înregistrează
titlul, termenul de adresare în limba în care a fost oferit
sau în limba țării de rezidență a persoanei. Daca există mai
mult de un astfel de termen, se folosește acel termen după
care persoana este cel mai frecvent identificată sau titlul
cel mai important. Dacă un astfel de titlu a devenit parte
integrantă din nume, se tratează ca atare. Se adaugă la titlu
inițialele și/sau abrevierile utilizate în ordinele religioase
creștine, dacă acestea sunt utilizate în mod frecvent
de către persoana respectivă și se regăsesc în resursele
asociate ei. Regula se aplică și în România încă din 1976
când a apărut lucrarea „Ghid de catalogare și clasificare
a colecțiilor bibliotecilor universitare din România” unde
este specificat că în cazul autorilor desemnați prin nume
personal (prenume), calificativul se păstrează în forma
autorizată. Ex.: Mitropolitul Ghenadie Petrescu = Ghenadie
Petrescu, mitropolit al Țării Românești3.
Tot la regula RDA 9.4.1.8 este specificat că titlurile
de civilitate (frate, soră etc.) nu sunt considerate titluri
religioase.
• Practica românească a păstrat și numele de
familie în forma preferată a numelui la persoanele de
vocație religioasă care semnează cu numele religios.
Acest lucru se vede din exemplul de mai sus și din
interogarea bazelor de date ale bibliotecilor românești
(vezi „Studiu statistic”);
• Toate titlurile/calificativele asociate cu o/unei
persoană/-e vor fi înregistrate în limba agenției care
realizează înregistrarea, prin urmare, pentru România,
se vor înregistra în limba română4.
3
Ghid de catalogare și clasificare a colecțiilor bibliotecilor
universitare din România. Elaborat de un colectiv coordonat de
Victoria Curcăneanu. București: [S.n.], 1976, pp. 66-67
4
https://abr.org.ro/wp-content/uploads/2019/03/DECIZII-
ALE-GRUPULUI-DE-LUCRU.pdf
Pro domo 72
Nume și titluri religioase în Biserica Ortodoxă

Biserica, privită din perspectiva comunității de
credincioși ai lui Hristos, este formată din clerici5,
monahi și mireni6. Cler este termenul generic folosit
pentru a descrie ierarhia religioasă formală din Biserica
Creștină Ortodoxă.7 Clerul ortodox este format numai
din bărbați.
Nume și/sau titlu religios primesc persoanele de
vocație religioasă care fac parte din clerul de mir, cinul
monahal și clerul monahal.
Clerul de mir
În cadrul clerului de mir sunt două trepte: diaconia

și preoția. Persoanele care fac parte din clerul de mir sunt
preoții și diaconii căsătoriți, însă există și cazuri de preoți
celibi. Preoții și diaconii căsătoriți nu au un nume religios
atribuit, acest lucru fiind valabil și la cei celibi. Există și
excepții de preoți atât din rândul celor căsătoriți, cât și
celibi, care ajung, în cursul vieții, să fie tunși în monahism,
aparținând astfel altui cler, și anume celui monahal. Prin
urmare, pentru persoanele de vocație religioasă care
aparțin clerului de mir, forma autorizată a numelui se
stabilește la numele secular respectând regulile privitoare
la înregistrarea numelor de persoană, cu preponderență
cele care conțin un nume de familie. Deși unii din ei pot
primi și ranguri onorifice (sachelar, iconom etc.) care,
împreună cu treptele, pot fi considerate titluri religioase,
totuși, în practica românească, acestea nu au făcut parte
din forma autorizată a numelui. Practica este susținută și
de regulile din RDA 9.2.2.9. De asemenea, există și excepții
când termenii diacon, preot fac parte din forma autorizată
a numelui, și anume atunci când persoana este cunoscută
doar printr-un prenume însoțit de unul din acești termeni
care se va înregistra drept calificativ.
5
Cler este termenul generic folosit pentru a descrie ierarhia
religioasă formală din Biserica Creștină Ortodoxă (OrtodoxWik.
Disponibil on-line la: https://ro.orthodoxwiki.org/Cler)
6
Credincioși ai Bisericii, care nu fac parte din clerul
bisericesc; mirean, profan, lumesc (OrtodoxWik. Disponibil on-line
la: https://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/cauta:laici)
7
https://ro.orthodoxwiki.org/Cler
Pro domo 73
Tab. nr. 1 Forma autorizată a numelui pentru persoanele de vocație religioasă

din clerul de mir
Element Forma de pe Forma autorizată Unimarc/A MARC 21/A

de resursă
intrare
Prenume preotul Mihai; MIHAI, preot 200 #0 100 0#
Mihai preotul $a Mihai, $a Mihai
$c preot $c preot, $d
$f 1550?-1605 1550?-1605
Diaconul Coresi CORESI, diacon, 200 #0 100 0#

?-1583 $a Coresi, $a Coresi,
$c diacon, $c diacon,
$f ?-1583 $d ?-1583
Nume de Pr. Eugen Drăgoi DRĂGOI, Eugen, 200 #1 100 1#
familie 1953- $a Drăgoi, $a Drăgoi,
$bEugen, Eugen,
$f 1953- $d 1953-
Părintele GALERIU, 200 #1 100 1# $a
Galeriu; Constantin, 1918- $a Galeriu, Galeriu,
Preot prof. dr. 2003 $b Constantin, Constantin,
Constantin $f 1918-2003 $d 1918-2003
Galeriu
Preot iconom TĂMAȘ, Ioan, 200 #1 100 1#
stavrofor Ioan 1952-2020 $a Tămaș, $a Tămaș,
Tămaș $b Ioan, Ioan, $d1952-
$f 1952-2020 2020
S.A. Mindea; MINDEA, Ștefan, 200 #1 100 1#
Pr. prof. dr. 1975- $a Mindea, $a Mindea,
Ștefan Mindea $b Ștefan, Ștefan, $d
(medic $f 1975- 1975-
neurochirurg și
preot)
Pro domo 74
Alexandru MIHĂILĂ, 200 #1 100 1#

Mihăilă; Alexandru, 1977- $a Mihăilă, $a Mihăilă,
Diac. Alexandru $b Alexandru, Alexandru,
Mihăilă $f 1977- $d1977-
(teolog, lector
universitar și
diacon)
Cinul monahal
Credincioșii care din dorința de a-și consacra

viața Lui Dumnezeu vor să se retragă din lume intră în
cinul monahal. În cadrul cinului monahal, în Biserica
Ortodoxă, există pentru bărbați, treptele: frate sau
novice, rasofor, monah și schimonah, iar pentru femei,
treptele: soră, rasoforă, monahie și schimonahie.
Noviciatul (frate/soră) este treapta de început din
cinul monahal, fiind practic o perioadă de testare pentru
credincioșii care vor să intre în monahism. Întrucât la
această treaptă credincioșii nu primesc un nume religios,
calificativele frate și soră nu sunt considerate titluri
religioase și prin urmare este de preferat să nu facă parte
din forma autorizată a numelui atunci când se cunoaște
numele laic (vezi RDA 9.4.1.8). Totuși există o excepție
când acestea sunt înregistrate drept calificativ în forma
autorizată a numelui, și anume atunci când însoțesc un
prenume sau nume religios și nu se cunosc alte date
despre persoană.
Rasoforia (rasofor/rasoforă) este numită și „începutul
chipului monahicesc”, fiind practic prima treaptă a
cinului monahal, când persoana respectivă primește un
nume religios. Dacă novicele dorește să devină călugăr,
el „îmbracă” uniforma primei trepte a călugăriei printr-o
slujbă în timpul căreia este tuns și primește un nume
monahal, diferit de cel de botez (de mirean).
Monahismul (monah/monahie) este următoarea
treaptă a călugăriei care se acordă după câțiva ani de la
tunderea ca rasofor. Această treaptă presupune tunderea
în monahism (călugăria) când se schimbă din nou
numele religios (monahal). Tunderea în monahism
Pro domo 75
presupune și primirea schimei. Schima sau paramanul

este un veșmânt brodat cu sfânta cruce și anumite versete
biblice. Schima mică sau tunderea în monahism normală
este pentru călugării care trăiesc în viața de obște.
Schimonah sau schimnic este ultima treaptă din
cinul monahal, când monahul/monahia primește schima
cea mare ca urmare a trăirii unei vieți mai isihaste, de
liniștire și de mai mare retragere. Treapta poate implica
schimbarea sau păstrarea numelui religios ales la
tunderea în monahism.
Cele trei trepte din cinul monahal, rasofor/ă,
monah/ie și schimonah/ie, întrucât implică acordarea
unui nume religios, pot fi tratate ca titluri religioase care să
facă parte din forma autorizată de nume, înregistrându-se
titlul cu rangul cel mai înalt. În cazul monahiilor, pentru
că ele nu pot primi hirotonia, există rangul de stavroforă
oferit atât celor mai venerabile monahii, cu sau fără o
anumită vechime și experiență, cât și starețelor. Acest
rang poate fi tratat ca titul religios în formularea numelui
preferat fiind imediat superior titlului de monahie. Este
chiar indicat să se înregistreze drept calificative aceste
trepte în forma numelui preferat, atunci când se cunosc,
și nu termeni (prezenți uneori în forma numelui de pe
resurse) ca: părinte, maică, preot, călugăr etc. De exemplu:
• pe resursă: Maica Marina Lupou
(monahie, stareță stavroforă la Mănăstirea „Sfânta
Treime” din Bic) - forma autorizată:
Marina Lupou, stavroforă, 1947-
Pentru monahul care alege vieţuirea pustnicească,
mai sunt cunoscute denumirile de anahoret sau eremit,
în limba română fiind folosiți termenii de pustnic
sau sihastru. Viața pustnicească poate fi aleasă și de
persoanele din rândul mirenilor, care deși nu sunt
monahi duc o viață pustnicească, departe de lume.
De exemplu, pustnicul Ioan David (1920-1995), un
cioban mirean contemporan cu noi, care a trăit într-o
chilie, lângă satul Strungari din Județul Alba și care a
fost ucenicul unui alt pustnic, monah de această dată,
monahul Simeon (189.?-1943). În practica de catalogare
aceste denumiri pot intra în forma autorizată a numelui,
în unele cazuri drept calificative, alteori fiind parte
Pro domo 76
componentă a numelui (de exemplu: Daniil Sihastrul),

iar atunci când nu avem un prenume/nume religios și
alte date despre persoană, fiind parte componentă a
unei expresii (de exemplu: Un ascet român). Conform
statutului Bisericii Ortodoxe Române, conducerea
mănăstirii este asigurată de stareț(ă), schitul este condus
de egumen(ă), iar metocul de călugăr(ă). Acestea
nefiind titluri sau ranguri, ci funcții administrative, nu
este de preferat să facă parte din forma autorizată de
nume. Există și excepții când ele pot fi înregistrate drept
calificative, și anume în cazul persoanelor de vocație
religioasă care au trăit în secolele trecute, descoperiți în
bibliotecile mănăstirești doar după un prenume/nume
religios însoțit de una dintre aceste funcții și despre care
nu se cunosc mai multe informații (vezi RDA 9.2.2.23).
Exemple:
• Neonil, starețul Mănăstirii Neamțului, despre care
se știe doar numele religios și că a fost preot cu
rangul de arhimandrit, va avea în forma autorizată
titlul monahal de arhimandrit și nu funcția
administrativă de stareț: NEONIL, arhimandrit,
1789-1853
• Vasilie, primul egumen al Mănăstirii Moldovița,
despre care se știe doar numele monahal și funcția
administrativă, va avea în forma autorizată drept
calificativ funcția de egumen: VASILIE, egumen,
1370-1450?
Clerul monahal
Rangurile din clerul monahal se acordă doar

persoanelor de parte bărbătească care au primit tunderea
în monahism, adică au urcat pe treapta de monah, prin
urmare au un nume religios. În clerul monahal sunt trei
trepte: diaconia, preoția și arhieria.
Treapta diaconiei
Monahul care a fost hirotonit diacon se numește
ierodiacon, următoarea treaptă fiind de arhidiacon
(slujitor lângă un arhiereu). Monahul care a primit
schima mare, adică schimonahul, și a fost hirotonit
diacon se numește ieroschidiacon.
Pro domo 77
Treapta preoției
Monahul care a fost hirotonit preot se numește
ieromonah. Monahul care a primit schima mare,
adică schimonahul, și care a fost hirotonit preot se
numește ieroschimonah. Pentru preoții călugări, adică
ieromonahi, există trei ranguri, în ordine crescătoare:
singhel, protosinghel și arhimandrit.
Treapta arhieriei
Arhieria, cea mai importantă treaptă în ierarhia
bisericească, se conferă doar preoţilor care au primit
tunderea în monahism. În cadrul arhieriei sunt
cuprinse următoarele titluri, în ordine descrescătoare:
patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop, episcop vicar
patriarhal, episcop vicar, arhiereu vicar. Deci, cel mai
înalt titlu este cel de patriarh. De reținut că titlul de
patriarh este specific doar bisericii ortodoxe. Vicarul
subordonat direct Patriarhiei este numit episcop vicar
patriarhal. Titlul imediat inferior patriarhului este cel
de mitropolit, persoana care conduce o mitropolie. În
cadrul Patriarhiei se află mitropoliile care, la rândul lor,
sunt formate din arhiepiscopii și episcopii. Arhiepiscopia
este cea mai importantă episcopie din cadrul unei
mitropolii şi este condusă de un arhiepiscop, iar vicarul
unei arhiepiscopii poartă numele de episcop vicar.
Episcopia este condusă de un episcop, iar vicarul unei
episcopii poartă numele de arhiereu vicar. De regulă,
la hirotonisire, atât arhiereul vicar, cât și episcopul vicar
pot primi în titulatură și un supranume după numele
orașului sau regiunii din teritoriul eparhial al episcopiei/
arhiepiscopiei unde vor activa. Există și excepții, de
pildă, la arhiereii care aparțin arhiepiscopiilor Bisericii
Ortodoxe Române din afara țării. De exemplu: Marc
Nemțeanul Alric, episcop vicar al Mitropoliei Ortodoxe
Române a Europei Occidentale și Meridionale. Această
regulă face ca arhierei diferiți să dețină supranume
identice de-a lungul timpului. De exemplu: Calinic
Botoșăneanul Dumitriu, Nichifor Botoșăneanul Horia.
Prin urmare, rangurile sau treptele din clerul
monahal, pe care le putem trata drept titluri religioase
în practica de catalogare, sunt în ordine crescătoare,
următoarele: ierodiacon, ieroschidiacon, arhidiacon,
Pro domo 78
ieromonah, singhel, protosinghel, arhimandrit,

ieroschimonah, arhiereu vicar, episcop vicar, episcop vicar
patriarhal, episcop, arhiepiscop, mitropolit și patriarh.
Aceste titluri religioase sunt aproape întotdeauna atribuite
persoanelor care au primit un nume religios. Excepțiile sunt
rare. Un exemplu poate fi Nicolae Condrea, mitropolit
al Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi,
care deși călugăr, se pare că și-a păstrat prenumele de
la naștere. În formularea punctului de acces autorizat
pentru numele acestor persoane, se recomandă ca titlurile
religioase de mai sus să facă parte, înregistrându-se
drept calificativ titlul cu rangul cel mai înalt, atunci când
persoana deține sau a deținut în timp mai multe titluri
religioase, în funcție de evoluția carierei ecleziastice. Un
alt aspect care se cere explicat este titulatura mitropoliților,
care conform Statutului de organizare și funcționare a
Bisericii Ortodoxe Române8, art. 114, alin. (2), „este cea
a arhiepiscopiei pe care o păstorește și a mitropoliei pe
care o conduce”. Totuși, în formularea formei autorizate
a numelui se recomandă înregistrarea titlului cu rangul
cel mai înalt (regula RDA 9.4.1.7), pentru astfel de
persoane titlul fiind de mitropolit. De exemplu: Teofan
Savu, arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și
Bucovinei, va avea în numele preferat titulatura cu rangul
cel mai înalt: Teofan Savu, mitropolit al Moldovei și
Bucovinei. O situație similară întâlnim și la patriarh, care,
conform aceluiași Statut, art. 25, alin (1) și (2), deține mai
multe titluri, titulatura de arhiepiscop al Bucureștilor,
mitropolit al Munteniei și Dobrogei, locțiitor al tronului
Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române putând fi înlocuită de patriarh al României. Prin
urmare, în forma autorizată de nume se recomandă să fie
înregistrat titlul cu rangul cel mai înalt, și anume cel de
patriarh.
La titlurile arhiereilor se adaugă numele celei
mai recente eparhii și mitropolii, așa cum este precizat
și în RDA 9.4.1.6 – 9.4.1.7. Având în vedere că numele
eparhiilor și mitropoliilor este compus din denumirea
locului în funcție de organizarea administrativ-teritorială
Disponibil on-line la adresa: https://patriarhia.ro/statutul-
8
bor-1400.html
Pro domo 79
a statului, formularea acestor titluri religioase ar trebui

să se facă după reguli uniforme, însă sunt și excepții. De
exemplu, dacă pentru patriarh, mitropolit, arhiepiscop
și episcop în titulatură poate apărea doar denumirea
locului (conform și exemplelor din RDA 9.4.1.6 –
9.4.1.7): patriarh al României, mitropolit al Ardealului,
arhiepiscop al Sibiului, episcop al Covasnei și Harghitei,
pentru vicarii din interiorul țării și ierarhii care aparțin
structurilor ortodoxe române din diaspora, titulaturile
pot conține denumirea integrală a eparhiei, cu excepția
vicarilor patriarhali: episcop vicar patriarhal, arhiereu
vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei, episcop vicar al
Arhiepiscopiei Bucureștilor, arhiereu vicar al Episcopiei
Ortodoxe Române a Italiei, episcop al Episcopiei Ortodoxe
Române a Spaniei și Portugaliei, mitropolit al Mitropoliei
Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de
Nord. (Vezi, Tab. nr. 2)
Din practica de catalogare, s-a constatat că
persoanele de vocație religioasă atât din cinul monahal,
cât și din clerul monahal, treapta diaconiei și/sau preoției,
semnează pe resurse și cu numele de familie alături de
numele religios și titlul religios, iar cei din treapta arhieriei
semnează, preponderent, doar cu numele religios urmat
de titlul religios (vezi tipologie). Cu toate acestea, din
punct de vedere biblioteconomic, aceste persoane de
vocație religioasă care aparțin cinului și clerului monahal
trebuie tratate în mod uniform. Cu siguranță că practica
catalogatorilor români, de a înregistra ca prim element în
forma preferată a numelui, numele religios împreună cu
numele de familie, în ordine directă, indiferent de forma
numelui de pe resurse, are ca motivație tocmai aplicarea
în mod unitar a acelorași reguli de catalogare pentru
persoanele din toate cele trei trepte ale clerului monahal,
păstrând astfel uniformitatea punctelor de acces în
bazele de date bibliografice și rezolvând omonimiile
care sunt destul de frecvente în cazul persoanelor de
vocație religioasă (vezi, Studiu statistic). Dacă luăm
ca bază doar regula generală de a înregistra ca formă
autorizată numele sau forma numelui cel mai adesea
întâlnită pe resursele asociate cu persoana, nu vom avea
o uniformitate în modul de stabilire a formei autorizate
Pro domo 80
a numelui pentru persoanele cu nume și titlu religios,

care fac parte din aceeași categorie, și anume, clerul
monahal. Conform regulilor de catalogare din Resource
Description and Access (RDA 9.2.2.9), în cazul numelor
care conțin un nume de familie, primul element din
forma autorizată a numelui este numele de familie. Cu
toate acestea ar trebui să păstrăm în continuare practica
noastră (conform regulilor din Ghidul de catalogare
și clasificare a colecțiilor bibliotecilor universitare din
România, 1976) și anume: intrare în ordine directă la
numele religios urmat de numele de familie și ultimul
titlu religios (atunci când se cunoaște!), înregistrat
drept calificativ. Bineînțeles că această regulă are în
vedere și respectarea primului principiu din noul cod de
catalogare internațional (RDA), și anume: numele sau
forma numelui desemnat/-ă ca nume preferat pentru o
persoană ar trebui să fie numele sau forma numelui cel mai
adesea întâlnită pe resursele asociate cu persoana. Desigur
că, în procesul de adaptare a RDA, la nivelul fiecărei
agenții catalografice pot exista divergențe la anumite
subcapitole, în funcție de specificul practicii naționale.
De exemplu, în transpunerea franceză a RDA, o astfel
de divergență există, printre altele, la RDA 9.2.2.9.6,
unde regula de a nu se înregistra termenul sfânt unei
persoane al cărei nume conține un nume de familie (ex.:
More, Thomas) este înlocuită de regula proprie: sfinții
și suveranii sunt tratați în același fel: numele preferat este
înregistrat în ordine directă (ex.: Thomas More, sfânt)9.
Există situații când numele secular este folosit
ca formă autorizată a numelui chiar și atunci când
persoanelor de vocație religioasă au nume religios (aparțin
cinului sau clerului monahal). Este cazul persoanelor care
intră în cinul monahal într-o anumită etapă a vieții și care
semnează pe resurse cu nume laic sau pseudonim literar
și a persoanelor cu mai multe identități (scriitori monahi)
având nume preferat asociat fiecărei identități.
Exemplele din următorul tabel conțin în forma
preferată a numelui titlul cu rangul cel mai înalt (de
actualitate în anul 2023), iar ca variante de nume au
9
https://www.transition-bibliographique.fr/wp-content/
uploads/2022/06/rda_fr_section3_chapitres8-9-10.pdf , p.51(43)
Pro domo 81
fost înregistrate, numele real (când a fost cunoscut) și numele religios atunci când
a fost diferit de cel din forma autorizată de nume. De exemplu, în cazul episcopilor,
arhiepiscopilor, mitropoliților s-a înregistrat ca variantă de nume și numele religios
deținut ca vicar (fără numele de familie) persoanelor care au primit un supranume
când au deținut titlul de arhiereu vicar sau episcop vicar. De exemplu:
forma autorizată: Irinel Pop, arhiepiscop al Alba Iuliei, 1953-
variantă de nume: Irinel Bistrițeanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei
Clujului, 1953-
variantă de nume: Pop, Ionel, 1953-
Tab. nr. 2 Forma autorizată a numelui pentru persoanele de vocație religioasă

din cinul și clerul monahal101112
Element de Forma de Forma Unimarc/A MARC 21/A

intrare pe resursă autorizată
sau forma
cunoscută
Nume de sora Eugenia VLAD, Eugenia, 200 #1 100 1#
familie Vlad10 1944- $a Vlad, $a Vlad,
$b Eugenia, Eugenia,
$f 1944- $d 1944-
Pustnicul DAVID, Ioan, 200 #1 100 1#
Ioan David11 pustnic, 1920- $a David, $a David,
1995 $b Ioan, Ioan,
$c pustnic, $c pustnic,
$f 1920-1995 $d 1920-1995
Zoe DUMITRESCU- 200 #1 100 1#
Dumitrescu- BUȘULENGA, $a $a
Bușulenga; Zoe, 1920-2006 Dumitrescu- Dumitrescu-
Maica Bușulenga, Bușulenga,
Benedicta12 $b Zoe, Zoe, $d1920-
$f 1920-2006 2006
400 #0 400 0#
$a Benedicta, $a Benedicta,
$c monahie, $c monahie,
$f 1920-2006 $d 1920-2006
Persoană care face parte din prima treaptă a cinului monahal
10
Cioban din județul Alba, care deși nu a fost călugăr, a dus o viață de pustnic închinată lui
11
Dumnezeu
12
Personalitate culturală și politică care s-a călugărit spre sfârșitul vieții)
Pro domo 82
Valeriu ANANIA, 200 #1 100 1#

Anania13 Valeriu, 1921- $a Anania, $a Anania,
2011 $b Valeriu, Valeriu,
$f 1921-2011 $d1921-2011
500 #0 500 0#
$a $a
Bartolomeu Bartolomeu
Anania, Anania,
$c mitropolit $c mitropolit
al Clujului, al Clujului,
Albei, Albei, Crișanei
Crișanei și și Mara
Maramu mureșului,
reșului, $d 1921-2011
$f 1921-2011
Sandu Tudor14 TUDOR, Sandu, 200 #1 100 1#

Ieroschimo- 1896-1962 $a Tudor, $a Tudor,
nahul Daniil $b Sandu, Sandu,
Sandu Tudor; $f 1896-1962 $d1896-1962
Ieroschimo- 400 #0 400 0#
nahul Daniil $a Daniil $a Daniil
Tudor; Tudor, Tudor,
Ieroschimo- $c ieros- $c ieroschimo-
nahul Daniil chimonah, nah, $d 1896-
de la Rarău $f 1896-1962 1962
400 #1 400 1#
$a $a Teodorescu,
Teodorescu, Alexandru,
$b Alexandru, $d 1896-1962
$f 1896-1962
13
Numele real și de scriitor; devine călugăr la 21 de ani
14
Forma cea mai des întâlnită - pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, poet care s-a
călugărit la vârsta de 52 de ani
Pro domo 83
N. STEINHARDT, 200 #1 100 1#

Steinhardt15; N., 1912-1989 $a $aSteinhardt,
Antisthius Steinhardt, N.,
(pseudonim $b N., $d1912-1989
folosit la $f 1912-1989 400 1#
debutul 400 #1 $a Steinhardt,
literar); $aSteinhard, Nicolae-
N. Steinhardt $b Nicolae- Aurelian,
(Monahul Aurelian, $d 1912-1989
Nicolae $f 1912-1989 400 0#
Delarohia)16; 400 #0 $a Nicolae de
Nicolae $a Nicolae de la Rohia,
Steinhardt17 la Rohia, $c monah,
$c monah, $d 1912-1989
$f 1912-1989
Nume sora Irina IRINA, soră 200 #0 100 0#
religios sau $a Irina, $a Irina,
prenume $c soră, $c soră,
ieromonahul CALINIC, 200 #0 100 0#

Calinic de ieromonah, 18..- $a Calinic, $a Calinic,
la schitul ? $c ieromonah, $c ieromonah,
românesc $f 18..-? $d 18..-?
Prodromu din
Sfântul Munte
Athos
Monahul SIMEON, 200 #0 100 0#
Simeon18 monah, 189.?- $a Simeon, $a Simeon,
1943 $c monah, $c monah,
$f 189.?-1943 $d 189.?-1943
Pustnicul NECTARIE, 200 #0 100 0#
Nectarie pustnic, 1894- $a Nectarie, $a Nectarie,
2002 $c pustnic, $c pustnic,
$f 1894-2002 $d 1894-2002
15
Forma cea mai des întâlnită pe resurse a scriitorului evreu Nicolae-Aurelian Steinhardt; se
botează la vârsta de 48 de ani în credința ortodoxă, primind numele de Nicolae
16
La vârsta de 68 de ani este tuns în monahism, la Mănăstirea Rohia, devenind „monahul Nicolae”
17
Formă foarte rar întâlnită pe resurse
18
Călugăr pustnic în pădurea Strungari, jud. Alba
Pro domo 84
Călugărul RAFAIL, 200 #0 100 0#

Rafail monah, 1736- $a Rafail, $a Rafail,
1787 $c monah, $c monah,
$f 1736-1787 $d 1736-1787
Nume Părintele PROCLU 200 #0 $a 100 0# $a
religios, Proclu; NICĂU, monah, Proclu Nicău, Proclu Nicău,
urmat în Părintele 1928-2017 $c monah, $f $c monah, $d
ordine Proclu 1928-2017 1928-2017
directă de Nicău20; 400 #1 $a 400 1#
numele de Monahul Nicău, $b $a Nicău,
familie19 Proclu Nicău Gheorghe, $f Gheorghe,
1928-2017 $d 1928-2017
Monah PIMEN VLAD, 200 #0 100 0#
Pimen Vlad; monah, 1970- $a Pimen $a Pimen
Părintele Vlad, $c Vlad, $c
Pimen Vlad monah, monah,
$f 1970- $d 1970-
Rasoforul VASILE ILIE, 200 #0 100 0#
Vasile Ilie rasofor, 1902- $a Vasile Ilie, $a Vasile Ilie,
1931 $c rasofor, $c rasofor,
$f 1902-1931 $d 1902-1931
Sora Eugenia SILUANA 200 #0 100 0#
Vlad; Maica VLAD, $a Siluana $a Siluana
Siluana21; schimonahie, Vlad, $c Vlad, $c
Maica 1944-2001 schimonahie, schimonahie,
Siluana Vlad; $f 1944-2001 $d 1944-2001
Monahia 400 #1 400 1#
Siluana Vlad; $a Vlad, $a Vlad
Schimonahia $b Eugenia, Eugenia,
Siluana Vlad $f 1944-2001 $d 1944-2001
19
După dezbatere publică se va hotărî dacă rămâne sau nu și numele de familie. Dacă numele de
familie nu va face parte din elementul de intrare, exemplele se vor cumula cu cele imediat anterioare, pe
coloana Element de intrare rămânând textul: „Nume religios sau prenume”, iar din exemple va dispărea
numele de familie din elementul de intrare al formei autorizate și al variantelor de nume atunci când
urmează numelui religios
20
Pustnic din Mitocu Bălan, județul Neamț
21
A fost tunsă în monahism la vârsta de 57 de ani
Pro domo 85
Părintele CALISTRAT 200 #0 100 0#

Calistrat CHIFU, $a Calistrat $a Calistrat
ieromonah, Chifu, Chifu,
1965- $c ieromonah, $c ieromonah,
$f 1965- $d 1965-
Arhimandrit PAULIN 200 #0 100 0#
Paulin Lecca; LECCA, $a Paulin $a Paulin
părinte arhimandrit, Lecca, $c Lecca, $c
arhimandrit 1914-1996 arhimandrit, arhimandrit,
Paulin Lecca; $f 1914-1996 $d 1914-1996
Paulin Lecca; 400 #1 400 1#
ieromonah $a Lecca, $a Lecca
Paulin Lecca $b Victor, Victor,
$f 1914-1996 $d 1914-1996
Cuviosul ANATOLIE 200 #0 100 0#
Anatolie Tihai TIHAI, $a Anatolie $a Anatolie
arhimandrit, Tihai, Tihai,
1838-1893 $c $c
arhimandrit, arhimandrit,
$f 1838-1893 $d 1838-1893
400 #1 400 1#
$a Tihai, $a Tihai,
$b Alexandru, Alexandru,
$f 1838-1893 $d 1838-1893
400 #0 400 0#
$a Anatolie, $a Anatolie,
$c cuvios, $c cuvios,
$f 1838-1893 $d 1838-1893
Stavrofora IERUSALIMA 200 #0 100 0#
Ierusalima GLIGOR, $a Ierusalima $a Ierusalima
stavroforă, 1929- Gligor, Gligor,
2021 $c stavroforă, $c stavroforă
$f 1929-2021 $d 1929-2021
Stavrofora IERUSALIMA 200 #0 100 0#
Ierusalima GHIBU, $a Ierusalima $a Ierusalima
stavroforă, 1936- Ghibu, Ghibu,
$c stavroforă, $c stavroforă,
$f 1936- $d 1936-
Pro domo 86
Maica VERONICA 200 #0 100 0#

Veronica; GURĂU, $a Veronica $a Veronica
Maica stavroforă, 1922- Gurău, Gurău,
Veronica de la 2005 $c stavroforă $c stavroforă,
Vladimirești $f 1922-2005 $d 1922-2005
400 #1 400 1#
$a Gurău, $a Gurău, Va-
$b Vasilica, silica,
$f 1922-2005 $d 1922-2005
Ieroschimo- NEOFIT 200 #0 100 0#

nahul Neofit ELIADE, $a Neofit Eli- $a Neofit Eli-
Eliade; ieroschimonah, ade, $cieros- ade $c ieros-
Cuviosul ?-1886 chimonah, $f chimonah $d
Neofit Ieros- ?-1886 ?-1886
chimonahul 400 #1 400 1#
$a Eliade, $a Eliade, Ni-
$b Nicolae, colae,
$f ?-1886 $d ?-1886
400 #0 400 0#
$a Neofit Ie- $a Neofit Iero-
roschimona- schimonahul,
hul, $c cuvios,
$c cuvios, $d ?-1886
$f ?-1886
Arhidiacon ARSENIE 200 #0 100 0#

Arsenie GIURGEA, $a Arsenie $a Arsenie
Giurgea arhidiacon, Giurgea, Giurgea,
1978-2021 $c arhidiacon, $c arhidiacon,
$f 1978-2021 $d 1978-2021
400 #1 400 1#
$a Giurgea, $a Giurgea,
$b Adrian- Adrian-
Cătălin, Cătălin,
$f 1978-2021 $d 1978-2021
Pro domo 87
Galaction GALACTION 200 #0 100 0#

Episcopul; STÂNGĂ, $a Galaction $a Galaction
Galaction episcop al Stângă, Stângă,
Episcopul Alexandriei și $c episcop al $c episcop al
Alexandriei și Teleormanului, Alexandriei și Alexandriei și
Teleormanu- 1953- Teleormanu- Teleormanu-
lui; Părintele lui, lui,
Galaction $f 1953- $d 1953-
400 #1 400 1#
$a Stângă, $a Stângă,
$b Gheorghe, Gheorghe,
$f 1953- $d 1953-
Ioan Casian, IOAN 200 #0 100 0#
Episcopul CASIAN22 $a Ioan Casi- $a Ioan
Ortodox TUNARU, an Tunaru, Casian
Român al episcop al $c episcop Tunaru,
Canadei Episcopiei al Episcopiei $c episcop
Ortodoxe Ortodoxe Ro- al Episcopiei
Române a mâne a Ortodoxe
Canadei, 1969- Canadei, Române a
$f 1969- Canadei,
400 #0 $d 1969-
$a Ioan Casi- 400 0#
an de Vicina, $a Ioan Casian
$c episcop de Vicina,
vicar al Ar- $c episcop
hiepiscopiei vicar al
Ortodoxe Arhiepiscopiei
Române din Ortodoxe
America și Române din
Canada, America și
$f 1969- Canada,
400 #1 $d 1969-
$a Tunaru, 400 1#
$b Livius-Io- $a Tunaru,
nel, Livius-Ionel,
$f 1969- $d 1969-
22
Nume religios compus
Pro domo 88
Calinic CALINIC 200 #0 100 0#

Argatu; ARGATU, $a Calinic $a Calinic
P.S. Calinic arhiepiscop Argatu, Argatu,
Argatu; al Argeșului $c arhiepiscop $c arhiepiscop
C. Argatu și Muscelului, al Argeșului și al Argeșului și
Argeșeanu; 1944- Muscelului, Muscelului,
Calinic $f 1944- $d 1944-
Argeșeanul; 400 #0 400 0#
Calinic, $a Calinic $a Calinic
episcopul Argeșeanul, Argeșeanul,
Argeșului și $c arhiereu $c arhiereu
Muscelului; vicar al vicar al
Calinic Episcopie Episcopiei
Episcopul Râmnicului și Râmnicului și
Argeșului, Argeșului,
$f 1944- $d 1944-
400 #1 400 1#
$a Argatu, $a Argatu,
$b Constantin,
Constantin, $d 1944-
$f 1944-
Bartolomeu BARTOLOMEU 200 #0 100 0#
Valeriu ANANIA, $a Bartolo- $a Bartolo-
Anania; mitropolit al meu Anania, meu Anania,
Mitropolitul Clujului, Albei, $c mitropolit $c mitropolit
Bartolomeu; Crișanei și al Clujului, al Clujului,
Arhiepiscopul Maramureșului, Albei, Crișa- Albei, Crișanei
Clujului 1921-2011 nei și Mara- și Maramure-
Bartolomeu mureșului, $f șului,
Valeriu 1921-2011 $d 1921-2011
Anania; 500 #1 500 1#
Mitropolitul $a Anania, $a Anania, Va-
Bartolomeu $b Valeriu, leriu,
Anania $f 1921-2011 $d 1921-2011
Pro domo 89
Daniel Patri- DANIEL 200 #0 100 0#

arhul Bisericii CIOBOTEA, $a Daniel $a Daniel
Ortodoxe Ro- patriarh al Ciobotea, Ciobotea,
mâne; Daniel României, 1951- $c patriarh al $c patriarh al
Mitropolitul României, României,
Moldovei şi $f 1951- $d 1951-
Bucovinei; 400 #1 400 1#
Dan-Ilie $a Ciobotea, $a Ciobotea,
Ciobotea; $b Dan-Ilie, Dan-Ilie,
Mitropolitul $f 1951- $d 1951-
Moldovei
I.P.S.Dani-
el; Daniel
Patriarhul
României
Nume PS Varlaam VARLAAM 200 #0 100 0#
religios Ploieșteanul PLOIEȘ- $a Varlaam $a Varlaam
urmat în TEANUL MER- Ploieșteanul Ploieșteanul
ordine TICARIU, epi- Merticariu, Merticariu,
directă de scop vicar $c episcop $c episcop
titulatura patriarhal, 1960- vicar vicar
care conține patriarhal, patriarhal,
numele $f 1960- $d 1960-
orașului sau 400 #1 400 1#
regiunii unde $a Merticariu, $a Merticariu,
slujește și $b Vasile, Vasile,
numele de $f 1960- $d 1960-
familie23
23
După dezbatere publică se va hotărî dacă rămâne sau nu și numele de familie. Dacă numele de
familie nu va face parte din elementul de intrare, exemplele se vor cumula cu cele imediat următoare,
pe coloana Element de intrare rămânând textul: „Nume religios urmat în ordine directă de titulatura
care conține numele orașului sau regiunii unde slujește sau un supranume”, iar din exemple va dispărea
numele de familie din elementul de intrare al formei autorizate
Pro domo 90
P.S. Atanasie ATANASIE DE 200 #0 100 0#

de Bogdania; BOGDANIA $a Atanasie $a Atanasie
Atanasie de RUSNAC, de Bogdania de Bogdania
Bogdania arhiereu vicar Rusnac, Rusnac,
arhiereu vicar al Episcopiei $c arhiereu $c arhiereu
al Episcopiei Ortodoxe vicar al vicar al
Ortodoxe Române a Italiei, Episcopiei Episcopiei
Române a 1982- Ortodoxe Ortodoxe
Italiei Române a Române a
Italiei, Italiei,
$f 1982- $d 1982-
400 #1 400 1#
$a Rusnac, $a Rusnac,
$b Tudor, Tudor,
$f 1982- $f 1982-
Preasfințitul TIMOTEI 200 #0 100 0#
Părinte SĂTMĂ- $a Timotei $a Timotei
Timotei REANUL BEL, Sătmăreanul Sătmăreanul
Sătmăreanul arhiereu vicar al Bel, Bel,
Episcopiei Mara- $c arhiereu $c arhiereu
mureșului și Săt- vicar al Epi- vicar al Epi-
marului, 1974- scopiei Mara- scopiei Mara-
mureșului și mureșului și
Sătmarului, Sătmarului,
$f 1974- $d 1974-
400 #1 $a Bel 400 1#
$b Cristian $a Bel, Cristi-
Simion $f an Simion,
1974- $d 1974-
Nume Părintele MOISE 200 #0 100 0#
religios Moise AGHIORITUL, $a Moise $a Moise
urmat de un Aghioritul; monah, 1952- Aghioritul, Aghioritul,
supranume starețul Moise 2014 $c monah, $c monah,
Aghioritul; $f 1952-2014 $d 1952-2014
Gheronda
Moise
Aghioritul;
monahul
Moise
Aghioritul
Pro domo 91
Arhimandrit EMILIANOS 200 #0 100 0#

Emilianos SIMONOPE- $a Emilianos $a Emilianos
Simonopetri- TRITUL, Simonopetri- Simonopetri-
tul arhimandrit, tul, tul,
(n.a. monah 1934-2019 $c $c
grec, starețul arhimandrit, arhimandrit,
Mănăstirii $f 1934-2019 $d 1934-2019
Simono-Petra 400 #1 400 1#
din Sf. Munte $a Vafeidis, $a Vafeidis,
Athos) $b Alexandros,
Alexandros, $d 1934-2019
$f 1934-2019
Monah DAMASCHIN 200 #0 100 0#
Damaschin GRIGORIA- $a $a Damaschin
Grigoriatul; TUL, schimo- Damaschin Grigoriatul,
Pr. nah, 19..?- Grigoriatul, $c schimonah,
Damaschin $c $d 19..?-
Grigoriatul; schimonah,
Părintelele $f 19..?-
Damaschin
Grigoriatul
Monahul TRIFON 200 #0 100 0#
Trifon ROMÂNUL, $a Trifon $a Trifon
Românul24 monah, ?-1978 Românul, Românul,
$c monah, $c monah,
$f ?-1978 $d ?-1978
Monahul LEONTIE PRO- 200 #0 100 0#
Leontie DROMITUL, $a Leontie $a Leontie
Prodromitul ieroschimonah, Prodromitul, Prodromitul,
1816-1901 $cieroschimo- $c ieroschimo-
nah, nah,
$f 1816-1901 $d 1816-1901
400 #1 400 1#
$aTeodo- $a Teodorescu,
rescu, Teodor,
$b Teodor, $d 1816-1901
$f 1816-1901
24
Pustnic în Kapsala
Pro domo 92
Nectarie NECTARIE 200 #0 100 0#

Schimona- SCHIMONA- $a Nectarie $a Nectarie
hul25 HUL, (1804- Schimona- Schimonahul,
Nectarie Vla- 1899) hul, $d 1804-1899
hul; schimo- $f 1804-1899 400 1#
nahul 400 #1 $a Crețu,
Nectarie Cre- $a Crețu, Nicolae,
țu $b Nicolae, $d 1804-1899
$f 1804-1899 400 0#
400 #0 $a Nectarie
$a Nectarie Vlahul,
Vlahul, $d 1804-1899
$f 1804-1899
Fișierul de autoritate este într-o permanentă

actualizare fie prin modificarea formei autorizate de
nume, fie prin adăugarea de noi variante de nume
deoarece în timp, numele unei entități persoană de
vocație religioasă poate suferi modificări datorită urcării
pe o altă treaptă în ierarhia religioasă sau în urma
canonizării, ori schimbării titulaturii eparhiilor prin
înființare, desființare sau modificare teritorială.
Studiu statistic
Pentru stabilirea regulilor de formulare a formei

autorizate a numelui pentru persoanele de vocație
religioasă din clerul monahal este necesar să știm cum
sunt tratate aceste nume în cataloagele românești. În
acest sens s-au luat, ca exemplu, două persoane din clerul
monahal, din trepte diferite: arhimandritul Cleopa Ilie și
arhiepiscopul Calinic Argatu.
Din interogarea26 celor 7 biblioteci universitare
(BCU București, Iași, Cluj, Timișoara, BU Craiova,
Sibiu, Târgoviște), Biblioteca Națională și 25 de biblioteci
județene s-a obținut următoarea situație statistică:
25
Monah și psalt român din Sfântul Munte Athos. Titlul
religios a devenit parte integrantă din nume
26
La sfârșitul anului 2022
Pro domo 93
Pentru (forma numelui pe resurse): Arhimandrit

Cleopa Ilie; Părintele Cleopa
nume laic: Ilie, Constantin, (1912-1998)
nume religios: Cleopa
titluri religioase deținute, în ordine crescătoare:
monah, ierodiacon, ieromonah, protosinghel,
arhimandrit
 numele religios urmat de numele de
familie, în ordine directă și ultimul titlu religios:
Cleopa Ilie, arhimandrit, (1912-1998) - 6 biblioteci
universitare, cu mențiunea că două biblioteci au folosit
monah pentru titlu religios; 14 biblioteci județene = 20
(60%)
 numele religios urmat de virgulă și
numele de familie și ultimul titlu religios: Cleopa, Ilie,
arhimandrit, (1912-1998) – 3 biblioteci universitare; 12
biblioteci județene (48%) = 15 (45%)
 numele de familie urmat de numele
religios, în ordine directă și ultimul titlu religios:
Ilie Cleopa, arhimandrit, (1912-1998) – 1 bibliotecă
județeană = 1 (3%)
 mai multe forme pentru aceeași
persoană sau forme diferite pentru persoane diferite
de vocație religioasă: Cleopa Ilie, arhimandrit; Ilie
Cleopa, arhimandrit; Bălan, Ioanichie, arhimandrit –
Biblioteca Națională și 6 biblioteci județene. = 7 (21%)27
Pentru (forma numelui pe resurse): Calinic
Argatu; P.S. Calinic Argatu; C. Argatu Argeșeanu;
Calinic Argeșeanul; Calinic, episcopul Argeșului și
Muscelului; Calinic Episcopul
nume laic: Argatu, Constantin, (1944-)
nume religios: Calinic
titluri religioase deținute, în ordine crescătoare:
monah, arhiereu vicar, episcop, arhiepiscop
 numele religios și ultimul titlu religios:
Calinic, arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, (1944
- 3) biblioteci universitare, 10 biblioteci județene = 13
(39%)
27
O explicație poate fi folosirea unor reguli diferite în
perioade diferite de timp și neactualizarea bazelor de date în urma
migrării de la un soft la altul
Pro domo 94
 numele religios urmat de numele de

familie, în ordine directă și ultimul titlu religios:
Calinic Argatu, arhiepiscop al Argeșului și Muscelului,
(1944-) – 2 biblioteci universitare, 7 biblioteci județene
= 9 (27%)
 numele religios urmat de numele unui
oraș sau regiune (primit la hirotonisirea ca episcop
vicar) și ultimul titlu religios: Calinic Argeșeanul,
arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, (1944-) - 1
bibliotecă universitară, 3 biblioteci județene și Biblioteca
Națională = 5 (15%)
 mai multe forme: Argatu, Calinic (1944-
); Calinic Argatu (1944-); Argatu, Calinic, arhiepiscop
al Argeșului și Muscelului (1944-); Argeșeanul,
Calinic (1944-); Argatu Argeșeanul, Calinic, episcop
(1944-); Calinic Argatu-Argeșeanul, episcop (1944-) 1
bibliotecă universitară, 5 biblioteci județene = 6 (28%)13
Din interpretarea studiului se observă că practica
în bibliotecile românești a fost ca primul element din
forma autorizată să fie numele religios urmat în ordine
directă de numele de familie pentru a rezolva, în acest
fel, omonimiile la numele religios foarte des întâlnite la
aceste persoane.
Bibliografie
Ghid de catalogare și clasificare a colecțiilor bibliotecilor
universitare din România. Elaborat de un colectiv coordonat de
Victoria Curcăneanu. - București: [S.n.], 1976
*** Părinții Bisericii despre sfârșitul lumii. București:
Editura Sophia, 2009.
Webografie
*** Declarația de Principii Internaționale de Catalogare
(ICP), 2017. Disponibil on-line la: https://www.ifla.org/files/assets/
cataloguing/icp/icp_2016-ro.pdf. Data citării: 01.09.2017
*** Distincții bisericești. Disponibil în internet pe: https://
ro.orthodoxwiki.org/Distinc%C8%9Bii_biserice%C8%99ti. Data
citării: 05.09.2017
Ciubotaru, Iulian Marcel. Egumenii Mănăstirii Moldovița
în secolul al XV-lea [text on-line]. În: Research and Science
13
O explicație poate fi folosirea unor reguli diferite în
perioade diferite de timp și neactualizarea bazelor de date în urma
migrării de la un soft la altul
Pro domo 95
Today, nr. 2. Disponibil on-line la: file:///C:/Users/Bibliotecar/

Downloads/05.%20Iulian%20Marcel%20CIUBOTARU%20-%20
EGUMENII%20MANASTIRII%20MOLDOVI%C8%9AA%20
%C3%8EN%20SECOLUL%20AL%20XV-LEA-1.pdf
Code RDA-FR. Disponibil on-line la: https://www.transition-
bibliographique.fr/rda-fr/pdf-regles-rda-fr/
Doar ortodox [site web]. Disponibil on-line la: https://
doarortodox.ro/2014/04/28/pustnicii-nevazuti-din-muntii-
bucovinei/
Doxologia [portal ortodox]. Disponibil on-line la: https://
doxologia.ro/monahul-damaschin-grigoriatul; https://doxologia.
ro/viata-sfantului-gheorghe-pelerinul; https://doxologia.ro/biblio-
teca/pateric/trecerea-la-domnul-mosului-gheorghe-lazar-cum-
ales-locul-de-veci
Iorga, N. Mănăstirea Neamțului : Viață călugărească
și muncă pentru cultură [text on-line], Vălenii de Munte:
Neamul Romănesc, 1912. Disponibil on-line la adresa: https://
upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ae/Nicolae_
Iorga_-_M%C4%83n%C4%83stirea_Neam%C8%9Bului_-_
via%C8%9Ba_c%C4%83lug%C4%83reasc%C4%83_%C8%99i_
munca_pentru_cultur%C4%83.pdf
OrtodoxWiki [pagină web]. Disponibil on-line la: https://
ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Valahul
Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și
funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor.
Disponibil on-line la: https://documents.tips/documents/
regulamentul-pentru-organizarea-vietii-monahale-si-function-
area-administrativa-si-disciplinara-a-manastirii.html. Data citării:
01.09.2017.
Sfântul Munte Athos [on-line]. Disponibil on-line la: https://
sfantulmunteathos.wordpress.com/2017/09/16/povatuiri-din-
sfantul-munte-monahul-leontie-prodromitul-nascut-1816/
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii
Ortodoxe Române. În: Monitorul Oficial al României, partea I,
nr. 97/10.11.2020. Disponibil on-line la: https://patriarhia.ro/
images/documente/Statutul%20pentru%20organizarea%20si%20
functionarea%20Bisericii%20Ortodoxe%20Romane.pdf
https://www.okazii.ro/banescu-un-capitol-din-istoria-
manastirii-neamt-staretul-neonil-1910-a44610750
Personalia &
Localia
Personalia & Localia 97
Din poveștile Eternității

Un periplu prin istoria
familiei gălățene Koulpy
„ R enumita familie de cârnățari” sau căutații Camelia Toporaş,

Șef Serviciu Referinţe,
producători de dulciuri Koulpy din Galați sunt cei Biblioteca Județeană
care își mai au încă înscris numele pe unul dintre „V.A. Urechia” Galați,
vechile monumente funerare din Cimitirul Eternitatea e-mail: camitoporas@yahoo.com
din Galați, monument care de curând a intrat pe lista Telefon: 0236/411037 (int. 112)
locurilor de înhumare amenințate să dispară1, neavând
urmași care să revendice concesiunea.
Parte din istoria industriei locale și
din memoria comunității gălățene, numele
de Koulpy rezonează adesea în memoria
celor care își mai amintesc de vechiul
Galați, puțini rămași printre noi, dar și în
memoria urmașilor acestora, care au aflat,
din povestirile părinților și bunicilor, despre
dulciurile la care râvneau în copilărie. Cu
toate acestea, fabrica fraților Koulpy era
cunoscută în special pentru preparatele
din carne pe care le produceau, încă din
anul înființării firmei, 1882, an care apare
de altfel în reclamele distribuite în paginile
ziarelor vremii, precum și în anuarele
dedicate industriei românești sau gălățene.
Fabrica de mezeluri, salam și conserve
de carne era situată pe str. Morilor nr. 2 din
1
Serviciul Cimitire din cadrul Societății Gospodărire Monumentul familiei Koulpy
Urbană S.R.L. Galați, Notificare, în Monitorul de Galați, an. 25, nr. din Cimitirul Eternitatea
102, 31 mai 2023, p. 5.
Reclama Fraților Koulpy din Almanahul Heinrich Koulpy

Argus, 1923
Galați, locație ce corespunde astăzi fragmentului de

stradă ce desparte strada Movilei de strada Tecuci, în
capătul dinspre strada George Coșbuc.
Tradiția fabricii, ce a rezistat până la instaurarea
regimului comunist, are o istorie îndelungată în
societatea gălățeană, numele de Coulpi sau Koulpi
putând fi întâlnit în diverse surse tipărite, în special în
perioada interbelică. Fabrica deținea două magazine
de desfacere proprii, unul fiind poziționat în „buricul
târgului”, în Piața Regală (Piața „C. Negri”), iar celălalt
pe strada Traian nr. 30, ambele, împreună cu locația
fabricii, constituind adesea puncte de reper în geografia
locului sau locuri de întâlnire pentru gălățeni.
Heinrich Koulpy, cel care a înființat firma
gălățeană, a ajuns ceva mai târziu să se orienteze spre
domeniul măcelăriei, în tinerețea sa fiind ucenicul unui
maestru pălărier francez, Jean Bobet, în București.
Acestui patron i se datorează „franțuzirea” numelui din
Coulpi în forma încetățenită apoi, aceea de Koulpy, formă

sub care se regăsește și pe piatra funerară din cimitirul
gălățean. Celălalt nume care apare în denumirea firmei
de măcelărie din Galați era al fratelui vitreg, pe nume
Josef (n. 1853), care provenea dintr-o altă căsătorie, și
care practicase anterior meseria de tâmplar.
Fabrica gălățeană și-a început existența într-o mică
încăpere de pe strada Morilor, unde Heinrich, împreună
cu doar doi lucrători, ajungeau „să aibă o producție
zilnică de 150 de kg preparate, prelucrând săptămânal în
timpul sezonului cam 10 porci și 1 vită cornută. Întregul
utilaj era condus cu mâna, iar fabricatele conservate într-
un beci obișnuit ori în podul clădirii”2.
Ambii frați s-au căsătorit cu soții de origine
germană, iar în timp ce Heinrich Koulpy nu a avut copii,
fratele său vitreg, Josef, a avut parte de opt urmași, patru
fete și patru băieți, care și-au ajutat unchiul la dezvoltarea
afacerii. La fel cum cei doi frați, seniorii Heinrich și
fratele său vitreg Josef au lucrat împreună, în același
mod și moștenitorii de mai târziu ai acestei companii,
doi dintre băieții celui din urmă, purtând aceleași nume
ca predecesorii lor, au conlucrat pentru bunăstarea
Antetul Fabricii
2
Florin Begnescu, „Preparatele cărnii de râmător în
Fraților Koulpy
consumația publică”, în Revista științelor veterinare, an. 4, nr. 9-10,
ian. - febr. 1924, p. 141-142.
firmei gălățene, aducând-o la

un standard mult mai înalt,
dar sub același nume, care se
bucura deja de recunoaștere
în comunitatea locală, cel al
„Fraților Koulpy”.
Heinrich junior, născut
în anul 1883, în Galați, cel
care a avut un rol important
în modernizarea ulterioară a
fabricii, nu s-a bucurat de o
viață ușoară. După finalizarea
cursurilor școlii elementare și
după o perioadă de ucenicie în
tâmplărie, a devenit de tânăr
ajutor în măcelăria unchiului Fabrica „Fraților Koulpy” în
său, acolo unde a fost nevoit să facă față unei munci plină dezvoltare, în anul 1924
susținute, alături de fratele său Josef și de tatăl său. O
muncă care necesita mult efort, disciplină și perseverență,
pentru că activitatea începea, la acea vreme, atât pentru
măcelari, cât și pentru brutari, la ora trei dimineața și
se desfășura pe parcursul a zece sau chiar mai multor
ore de efort susținut, presupunând: transportul porcilor
la abatorul comunal, sacrificarea acestora, transportul
cărnii la fabrică (în căruță sau în carul cu boi), tranșarea,
sărarea și procesarea cărnii de vită, tocarea acesteia,
pentru producția de cârnați, precum și alte activități ce
implicau forța brută și efort doar prin puterea brațelor,
fără niciun ajutor din partea vreunei mașini moderne3.
Greutățile vieții de zi cu zi l-au determinat la un
moment dat pe Heinrich să își încerce norocul peste
hotare, plecând din portul Galați și îndreptându-se spre
Grecia, unde și-a câștigat traiul descărcând încărcătura
navelor din docuri, pentru ca apoi să se îndrepte spre
Palestina, ulterior lucrând în Elveția și Franța, în Austria
și Ungaria și, nu în ultimul rând, în Germania, acolo
unde a învățat mai multe dintre secretele meseriei, de la
un măcelar din Hanovra. S-a întors în țară pentru a-și
face serviciul militar, la ulani, în capitală, acolo unde a
3
Heinrich Gerhard Koulpy, „Familie Koulpy”, în Jahrbuch
der Dobrudschadeutschen, 1977, p. 33.
cunoscut-o pe viitoarea soție, Elisabeth Olga, împreună

cu care și-a întemeiat familia la Galați, chiar înaintea
Primului Război Mondial.
Preluând în anul 1914, alături de fratele său,
Josef, conducerea fabricii, a reușit să crească producția
de preparate din carne de la 300 la 500 de kg zilnic, în
urma introducerii primului motor electric, a creșterii
capacității beciului-ghețărie și a angajării mai multor
lucrători.
Între timp, cei doi frați vitregi, fondatorii afacerii,
muriseră, Heinrich în anul 1912, iar Josef ulterior.
Numele acestora, alături de cel al soției celui din urmă,
Helena (1859-1936) și de cel al lui Alois Koulpy (1854-
1890), fratele celor doi (fotograf în capitala țării), sunt
gravate pe monumentul funerar din cimitirul gălățean.
După încheierea Primului Război Mondial,
perioadă în care moștenitorii afacerii au fost mobilizați
pe front, firma celei de-a doua generații a fraților
Koulpy, purtând aceleași nume ca ale primilor patroni,
Josef și Heinrich, și-a continuat activitatea, profitând de
noul avânt pe care îl luase economia țării în perioada
interbelică.
Dacă în perioada anterioară, facilitățile de care
dispuneau erau suficiente pentru producția curentă
a fabricii, odată cu creșterea cifrei de afaceri dotările
au devenit insuficiente. Experiența și cunoștințele
acumulate de Heinrich peste hotare au fost folosite pentru
proiectarea, alături de un arhitect, a unui plan pentru o
Imagine din interiorul fabricii Personalul fabricii în anul 1924

fabrică mare, impunătoare, într-un Galați cosmopolit,

care se bucura de statutul de sediu al Comisiei Europene
a Dunării.
Fabrica s-a modernizat, atât prin reconstruirea
clădirii, care a fost dotată cu subsol și trei etaje, cât și
prin instalarea unor instalații moderne, aduse din
Germania. În subsolul fabricii se aflau bazine destinate
special sărăturii, situate de jur împrejurul încăperii, în
mijloc fiind situată masa pentru tranșat și triat carnea.
La etajul întâi se afla camera mașinilor și motorul
generator de energie, precum și cazanele cu pereți dubli,
destinate fierberii și topirii grăsimii. Prin intermediul
unei conducte, grăsimea topită ajungea în depozitele din
ghețărie. Restul spațiului era alocat laboratoarelor de
tocat carne și de uscat preparate, precum și depozitelor4.
Anul 1923 este anul în care afacerea se relansa
în noul sediu modernizat și este anul înregistrării noii
societăți în nume colectiv, cu același vechi nume, „Frații
Koulpy”, având două secțiuni, una „pentru fabricațiunea
și comerțul en-gros și en-detail de jambonărie, mezeluri,
conserve alimentare și toate derivatele lor”, iar cealaltă
„pentru bomboane, rahat și ciocolată, sub emblema
Sadonia”5. Au fost angajați cinci maeștri, 44 de calfe și
aproximativ 8 ucenici, firma devenind astfel una dintre
cele mai mari fabrici de procesare a cărnii din această
zonă a țării.
Standardul ridicat al noii fabrici a recomandat-o
pentru prezentarea, ca model de funcționare, în paginile
unei reviste renumite la nivel național, Revista Științelor
Veterinare, articolul purtând semnătura unui gălățean
rămas în galeria personalităților de seamă ale orașului
și chiar ale țării. Este vorba de medicul veterinar Florin
Begnescu (1880-1949), doctor în medicină veterinară la
Bologna, care a activat în cadrul Serviciului Veterinar al
oraşului Galaţi, inclusiv ca inspector, în perioada 1908-
1929, cunoscut la nivel național mai ales în calitatea sa
de membru fondator (1915) şi preşedinte al Societăţii
Naţionale de Apicultură din România, în același timp
membru şi secretar general al Societăţii Culturale „V.A. dr. Florin Begnescu
4
Florin Begnescu, Idem, p. 142.
5
Monitorul Oficial al României, nr. 148, 10 iul. 1924, p. 7949.
Urechia” din Galaţi și al Colegiului

Medicilor Veterinari6.
În articolul din anul 1924, inclus
în Revista Științelor Veterinare sub
titlul „Preparatele cărnii de râmător în
consumația publică”7, după un scurt
istoric privitor la consumul cărnii de porc
pornind încă de la vechii greci, dr. Florin
Begnescu alege să exemplifice industria
de profil prezentând fabrica „Fraților
Koulpy” din Galați, cu instalațiile
sale moderne, fabrică care producea
săptămânal, în noile condiții, cca. 3000
kg de preparate, ce proveneau din 180
de porci și 16 vite, concluzionând:
„Conducătorii acestei uzini merită
toată lauda pentru munca depusă spre
propășirea țării și în această direcțiune a
industrializării produselor animale”.
Cea de-a doua secțiune a societății
comerciale era dedicată producerii
Revista Științelor Veterinare
de dulciuri, deținând în acest sens o marcă proprie,
înregistrată la data de 28 august 1928, o marcă sub care
erau produse bomboanele „Poftă bună”, ce făceau parte
din gama de dulciuri ale Fabricii Speciale de Bomboane
„Sadonia”, situată, de asemenea, pe str. Morilor nr. 2.
Marca fabricii este prezentată în albumul elaborat de
Tudose Tatu și dr. Adrian Pohrib, acolo unde putem
descoperi o imagine a ambalajului astfel etichetat, folosit
pentru împachetarea bomboanelor produse în fabrica
celor doi frați8.
Printre cei care au lucrat pentru frații Koulpy,
păstrându-le acestora o caldă amintire, s-a numărat
și Ruxanda (Păduraru) Niculescu, contabilă la firma
fraților, care, spre sfârșitul vieții, și-a dorit nespus să
6
Camelia Toporaș, Otilia Badea, Rocsana Irimia, Tena
Bezman, „Florin Begnescu”, în Oameni în memoria Galațiului :
Aniversări 2015, vol. 7, Galați, Editura „Axis Libri”, 2016, p. 71-102.
7
Florin Begnescu, Idem, p. 141-142.
8
Tatu Tudose, Adrian Pohrib, Industriaşi şi comercianţi
gălăţeni, harnici şi de temut : Mărci de fabrică şi comerţ (1890-1940),
Galaţi, Patronatul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, 2013, p. 134.
reia legătura cu urmașii acestora. Tatăl

acesteia, Ion Păduraru, era unul dintre
cei mai vechi angajați ai fraților, deținând
funcția de maistru principal în fabrica de
preparate din carne.
Geta Niculescu, nora doamnei
Ruxanda Niculescu, ne-a împărtășit,
sub auspiciile proiectului „Fotografia
ta, istoria Galațiului!”, derulat de
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”9,
fotografii și documente extrem de
interesante din arhiva soacrei sale,
printre care și o imagine din laboratorul
de preparat și triat carnea, în care apare
și maistrul Ion Păduraru (al treilea
pe partea dreaptă a mesei de tranșat).
Imaginea rămasă în arhiva familiei este
una dintre fotografiile ce ilustrează Etichetă a bomboanelor
și articolul semnat de Florin Begnescu în Revista „Poftă bună”, produse de
Științelor Veterinare10. Fabrica Sadonia
Laboratorul de preparat și triat carnea din cadrul Fabricii „Frații Koulpy”

9
https://www.bvau.ro/fotografia-ta.php
10
Florin Begnescu, Idem, p. 141.
Din arhiva familiei face parte și o ciornă a unei

scrisori pe care doamna Ruxanda Niculescu o scria la
un moment dat, după anul 1989, în dorința de a-i găsi
pe urmașii familiei Koulpy. Tradusă de nora acesteia în
germană, scrisoarea a fost înaintată Ambasadei
Germaniei fără niciun rezultat, dar a conservat,
pe de altă parte, momente din istoria acestei
familii, din preajma celui de-al Doilea Război
Mondial: căsătoria fiicei lui Heinrich Koulpy,
Erna, cu un ofițer german, Gunter Novac, care
avea în cadrul armatei și calitatea de preot
protestant, respectiv plecarea proaspetei familii
în Germania, la familia soțului, unde Erna a dat
naștere unui băiat. Acestea sunt ultimele urme
ale familiei Koulpy peste hotare, înscrise pe
câteva pagini, alături de mărturisirea doamnei
Ruxanda, din finalul scrisorii: „E drept, au
trecut atâția ani, dar mă leagă copilăria și atâtea
întâmplări, mai fericite și mai dureroase și aș Maistrul Ion Păduraru
dori fierbinte să aflu dacă mai trăiesc sau nu…”
Relației extrem de apropiate pe care
Heinrich Koulpy o avea cu angajații firmei sale,
printre care se număra și maistrul Ion Păduraru,
angajat de bază al firmei, și fiica acestuia,
Ruxanda, i se datorează dorința acesteia din urmă
de a afla ce s-a întâmplat cu familia patronilor ei.
De altfel, la nunta Ruxandei au participat și soții
Koulpy, dovadă stând atât povestirile transmise
mai departe norei sale, despre cadourile primite
cu acest prilej, cât și fotografiile și cărțile poștale
păstrate cu sfințenie, și pe care doamna Geta
Niculescu le-a transmis mai departe Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia”, pentru a fi conservate
în cadrul proiectului „Fotografia ta, istoria
Galațiului!”.
Pe tatăl miresei, maistrul Ion Păduraru, îl
regăsim la loc de cinste în mai multe fotografii
cu personalul firmei Koulpy, atât în instantaneele
împărtășite de dna Geta Niculescu, cât și în
imaginile ce ilustrează articolul dedicat firmei, Ruxanda Niculescu, mireasă,
din Revista Științelor Veterinare. alături de Heinrich Koulpy
Heinrich Koulpy sau „Domnul Hani”, cum îi

spuneau cei din preajma sa, nu era un simplu comerciant.
Pentru modernizarea fabricii sale a întreținut legături
cu firme de specialitate de peste hotare, informându-
se cu privire la ultimele noutăți în domeniu în reviste
precum Deutsche Fleischerzeitung (Berlin), realizând
vizite de informare în S.U.A. și Germania. Pentru a
înlocui instalațiile vechi ale fabricii de măcelărie, acesta
a achiziționat aparatură modernă de peste hotare, de la
Compania „Alexanderwerke” și sisteme frigorifice de
la Firma „Sümak”, de lângă Stuttgart. De asemenea, a
căutat să angajeze cei mai buni specialiști în domeniu, un
exemplu fiind anunțul apărut în anul 1931, în cotidianul
transilvănean Siebenburgisch Deutsches Tageblatt11, din
care aflăm că era în căutarea unui specialist pentru un
loc de muncă permanent la fabrica de bomboane Koulpy.
Legături avea și în lumea culturală, dovadă stând
vizita, în anul 1934, a unui cunoscut
poet bavarez, Eugen Roth, care a
fost găzduit în casa familiei Koulpy,
despre care amintește cel mai mic fiu
al lui Heinrich Koulpy, Gerhard, care
a consemnat numeroase amintiri din
perioada petrecută la Galați într-un
amplu material dintr-o publicație de
limbă germană12.
Cum arăta succesul magazinului
de desfacere al firmei „Frații Koulpy”
din centrul Galațiului anilor ‘30, acolo
unde se vindeau delicatese, carne,
salam, șuncă și conserve, putem nu
numai să ne închipuim, ci să și vedem,
prin intermediul unei fotografii păstrate
de urmașii familiei, care surprinde locația și afluxul de Anunț în Siebenburgisch
clienți din zona Pieții „C. Negri”. Instantaneul a fost luat Deutsches Tageblatt
în anul 1932, dată la care firma gălățeană își sărbătorea
grandios a 50-a aniversare, printr-o expoziție aniversară,
despre fotografie Gerhard mărturisind:
11
Siebenburgisch Deutsches Tageblatt, nr. 17505, 23 aug.
1931, p. 8.
12
Heinrich Gerhard Koulpy, Idem, p. 31-46.
„O poză aproape
îngălbenită, dar cu atâtea
amintiri din copilărie legate
de ea... Monumentul fostului
politician român, Costache Negri,
reprezenta centrul orașului la
acea vreme. Aici se intersectau
patru dintre cele mai importante
străzi ale orașului Galați: Strada
Domnească - strada principală,
Strada Brăilei, Strada Portului
și Strada Mare. În stânga ei, nu
prea departe, se afla Piața Veche.
Pe fundalul fotografiei, în partea
Magazinul „Frații Koulpy” din
din mijloc, se afla magazinul de desfacere al produselor Piața „C. Negri” în anul 1932
fabricii Fraților Koulpy, pricipala sa activitate, comerțul
cu delicatese, carne, salam și șuncă, precum și conserve.
Firma și-a sărbătorit cea de-a 50-a aniversare în 1932
și și-a pierdut existența când România a fost ocupată
de trupele sovietice în august 1944, când proprietarii au
fost nevoiți să fugă în Transilvania. În timpul raidurilor
aeriene sovietice asupra Galațiului, o bombă a distrus
această casă și magazinul din imagine”13.
Despre cea de-a treia generație Koulpy am aflat
atât din amintirile doamnei Niculescu, cât și din istoria
familiei, povestită de mezinul familiei Heinrich și Olga
Koulpy, cel care a dus mai departe numele bunicului și
al tatălui său. Heinrich Gerhard s-a născut în Galați, în
anul 1925, având un frate mai mare, Wilhelm (n. 1916),
și două surori, Gertrud (n. 1919) și Erna (n. 1921). Așa
cum aflăm și din amintirile lui Gerhard Koulpy, perioada
de înflorire a Galațiului interbelic, și implicit a afacerii
familiei sale, s-a apropiat de sfârșit odată cu începerea
celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când, după 62
de ani de existență a firmei ce le purta numele, membrii
familiei au pierdut tot ce clădiseră în Galați, o lovitură
în plus fiind reprezentată de dispariția în luptele de pe
front al fiului cel mai mare, Wilhelm, care la vârsta de 20
de ani preluase principala activitate de comerț a firmei,
magazinul din centrul orașului.
13
Ibidem, p. 37.
Căile vieții i-au despărțit apoi pe membrii familiei

Koulpy, Gerhard și Erna stabilindu-se în Germania, în
timp ce Olga Koulpy și fiica sa, Gertrud, s-au stabilit în
Transilvania. Fiul cel mai mic al familiei a rămas pentru
totdeauna legat de Galați și de malurile Siretului, prin
amintirile de neuitat din podgoria familiei, prin clipele
și întâmplările fericite din perioada copilăriei sale din
orașul de pe Dunăre, locul unde s-a simțit acasă și,
în același timp, „simbolul unei copilării fără griji, al
unei bucurii nelimitate și al libertății de orice obligații
civice”14.
Din memoriile sale putem desprinde priveliștea
„amplă și magnifică” a
Dunării din acea perioadă,
cu șlepuri și nave de
pasageri alb strălucitoare,
o inedită imagine
interbelică a Galațiului și a
împrejurimilor sale:
„Departe acolo,
deasupra Dunării și a
pământului plat pe care îl
inunda adesea, presărat
cu trunchiuri de salcie
noduroasă, se vedea ținutul
Dobrogei cu cunoscuții ei
munți Măcin... Chiar înainte
de cotul Dunării, se vedea gura Siretului, unde apele Familia Koulpy în podgoria
de pe Siret
tulburi se legau. Pe malurile râului Siret se vedeau livezi și
grădini de legume minunate și fertile. Ele aparțineau unor
harnici bulgari și ruteni care le cultivau și își vindeau
culturile de roșii cărnoase, castraveți uriași și pepeni verzi,
pe care noi îi numeam harbuji, în piețele orașelor Galați și
Brăila. Puternicele plute, care veneau de-a lungul Siretului
de departe, din pădurile carpatice ale Moldovei, formau
și ele un tablou romantic. Trunchiurile uriașe de copaci,
unite între ele pentru a forma plute și destinate fabricilor
de cherestea din Galați erau conduse, pe parcursul a sute
de kilometri, de plutași curajoși și îndrăzneți”15.
14
Ibidem, p. 39.
15
Ibidem.
Aceleași nostalgii și le-a exprimat Gerhard Koulpy

și în versuri, incluse în anul 1977 în publicația „Jahrbuch
der Dobrudschadeutschen”: Pământul părinţilor! /
Odinioară propria țară! / Unde strămoșii și-au câștigat
bunurile prin muncă grea / [...] / O, patrie, rămân legat de
tine, / Voi rosti numele tău cu evlavie / Dobrogea, te iubesc
atât de mult!
Dincolo de importanța monumentelor funerare
de for public, de cele ale unor personalități gălățene
înmormântate în Cimitirul Eternitatea, o parte dintre ele
enumerate și în volumul „Cimitire și morminte creștine
la Galați”, semnat de preotul Eugen Drăgoi16, cel mai vechi
cimitir gălățean adăpostește multă istorie, reprezentând
atât „un important tezaur biografic, util pentru cercetarea
genealogică”17 cât și o sursă de povești. Povești adevărate,
care așteaptă să fie descoperite, bineînțeles dacă acele
vechi monumente ale unor gălățeni, nu neapărat mari
personalități, ci oameni care fac parte din istoria și
memoria locală a orașului Galați, vor mai dăinui, pentru
a da mărturie de existența lor.
16
Pr. Eugen Drăgoi, Cimitire și morminte creștine în Galați,
Galați, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2022.
17
Paul Păltănea, „Cimitirul Eternitatea, o arhivă necercetată”,
în Viața liberă, nr. 2593, 13-14 iun. 1998, p. 7.
FAMILIA CORCIOVĂ DIN CUDALBI

FIGURI MEMORABILE:
învățător Costin Corciovă și profesor
George Corciova
1. O viață dedicată educației semenilor: Portretul Maricica Sava

învățătorului Costin Corciovă bibliotecar, Biblioteca Județeană
”V.A. Urechia”
C ostin Corciovă, întâiul născut al
Tel. 0236411037, int. 128
familiei e-mail: anda_roro2006@yahoo.com
Enache și Paraschiva Corciovă (fostă Ariton) din
Cudalbi, județul Covurlui (astăzi Galați), s-a născut
la 18 aprilie 1903 și a decedat la Tecuci, în data de 8
decembrie 1991.
Personalitate complexă, Costin Corciovă a
exercitat cu multă dăruire și pasiune profesia de
învățător și director de școală, precum și rolul de scriitor
autodidact – în toamna vieții.
A petrecut anii copilăriei în îndrăgitul său sat natal,
Cudalbi, o localitate pe care a iubit-o necondiționat.
Amănunte despre viața și cariera lui Costin
Corciovă le-am aflat în timp din convorbirile avute cu
o parte din membrii familiei sale, dar și din manuscrisul
rămas nepublicat, intitulat „Amintiri și aspecte”, precum
și din alte documente ale familiei.
A avut patru copii: Grigore, Paraschiva, Ionel și
George, din două căsnicii, prima soție Teodosia (fostă
Chebac) murind la vârsta de 30 de ani, după o naștere.
A urmat primii ani de școală în satul natal, iar
debutul acestui parcurs este descris de el însuși astfel:
„(…) când vătășelul de la Primărie a intrat pe poartă
în bătătura din fața casei și i-a dat lui tata o hârtie.
Tata mă strigă: Costine! Vin încoace că ți-a venit să te Costin Corciovă
duci la școală. M-am dat jos din

căruță – Adio joacă și libertate.
(...)”1
A terminat primul an de
liceu la Jorăști, al doilea an la
Cudalbi, după care a continuat
cu patru ani de liceu la Școala
Normală „Costache Negri” din
Galați, fiind bursier. La examenul
de capacitate pentru învățători,
susținut în sesiunea din iunie
1923, a obținut „Diploma de
capacitate pentru învățător” cu
media 7,90. (anexa 1)
După finalizarea perioadei
de studii, tânărul învățător își
realizează visul: „Am ajuns
învățător în satul meu, idealul
meu de altădată” - mărturisește
în propria sa povestire „Am
ajuns învățător” din volumul
manuscris „Amintiri și aspecte.”
Dorința sa de cunoaștere
și de împărtășire a celor știute
era atât de mare, încât nepoata, medic Mihaela Colea
a relatat: „a rămas învățător până în ultimele clipe ale
vieții sale” - dovadă clară a devotamentului său profund
față de învățare, cercetare și îndrumarea educațională a
celor din jur. Și completează tot dumneaei: „În ultimii
lui ani de viață petrecuți alături de familia mea – după
evenimentele din ’89 scria cu conștiinciozitate către
redacțiile unor ziare încercând să corecteze derapajele
de limbaj și comportament din acele vremuri; de bună
seamă fără succes - dar nu se oprea, considerând că e
menirea lui de dascăl.”
Încă de la începutul carierei, a fost desemnat
director al Școlii nr. 2 din Cudalbi, şcoală situată în
partea de nord a satului, care avea inițial doar două clase.
Imobilul școlii era o improvizație - în realitate
proprietatea săteanului Neculai Fuică - o casa țărănească
1
Costin Corciovă, Amintiri și aspecte - manuscris.
compusă din trei încăperi dintre care doar una mai

spațioasă, cea din mijloc, având cam cinci metri pătrați,
devenită cârciumă, iar mai apoi transformată în instituție
școlară, cu pereți nevăruiți și pardoseală din lut. Ușile
ca și ferestrele erau din două canaturi prevăzute cu câte
două obloane nevopsite, cu zgârieturi. Ușa principală era
ferecată cu două belciuge țigănești de care atârna un lacăt
mare și greoi. În cele două camere laterale, mult mai mici,
se aflau două sobe de bucătărie cu plită - „bune pentru foc
de paie și hlujani cum am fost nevoit să fac de multe ori” –
mărturisește Costin Corciovă în scrierile sale.
Când tânărul învățător a preluat clădirea școlii
de la reprezentantul Primăriei, mai întâi a efectuat un
inventar, constatând existența următoarelor obiecte:
optsprezece bănci vechi, într-o stare deplorabilă,
nevopsite, acoperite cu pete de cerneală și zgâriate; două
table mici, crăpate și colbăite; două scaune vechi, dintre
care unul avea un picior pe cale să se desprindă de la
încheietură; mai multe corpuri geometrice, inclusiv o
sferă prelucrată manual și care nu prea semăna a sferă
și într-un colț al sobei, a găsit câteva cataloage și foi
de recensământ. În curtea școlii, a descoperit o altă
construcție potrivită pentru depozitare, iar în spatele
curții, la doar câțiva pași distanță de clădire, curgea
pârâul Geru. Înspre o margine a râpei era un adăpost
rudimentar, cu o singură încăpere, desemnat a fi closet
o ilustrare a condițiilor precare și a resurselor financiare
limitate alocate atunci educației.
În acea perioadă, chemarea la școală se făcea într-
un mod inedit: cu o seară înainte de 15 septembrie,
cornistul satului, pe atunci Neculai Tudose, suna din
corn și anunța începerea școlii pentru ziua următoare.
Dimineața pe 15 septembrie, la școala din centrul
satului, suna clopotul, care era amplasat în vârful unui
stejar din curtea școlii, un stejar măreț și vechi, despre
care localnicii spuneau că „se trage de la Ștefan cel Mare”.
O sârmă lungă legată de clopot ajungea până la pământ.
Cu ajutorul acestei sârme, clopotul, și acesta destul de
vechi era tras de către o persoană de încredere.
Cu o nuanță dulce-amăruie, noul director al
Școlii nr. 2, Costin Corciovă împărtășește experiența
dificilă din acele începuturi, trăită alături de colega sa de

breaslă, domnișoara Vicol. Erau vremuri în care copiii
nu prea se înghesuiau să meargă la școală, cărțile fiind
vechi, murdare și puține. Părinții, neajutorați și „săraci
cu duhul” se opuneau cu încăpățânare să-și trimită
odraslele la școală, găsindu-le de lucru în gospodărie: la
păzit oile, vacile sau la cules de vie.
Pentru a păstra autenticitatea acelor timpuri,
redăm un fragment din manuscrisul domnului Costin
Corciovă „Amintiri și aspecte”, subliniind încă o dată
dificultățile dascălilor din acele vremuri în promovarea
învățământului rural.
„(...) Înarmați cu prețurile cărților și cu lista
elevilor de școală am plecat iar prin sat. În cîrciuma lui
Tache Fuică, frate cu Neculai Fuică, Moș Rarinca sta la
o masă. Se vedea din drum. Avea dinainte o sîngeacă de
rachiu iar în gură o țigară. Mai erau și alții în cîrciumă.
Cum a auzit sgomotul copiilor ce ne însoțeau, a ieșit pe
prispa din fața cîrciumii.
— Domnu’ învățător!... Să trăiești domnu’
învățător! Poftim! - ne strigă el, apoi se adresează la
ceilalți din cîrciumă: - Avem un învățător din satul
nostru, băiet de plugar de-ai noștri. E băiatul lui
Enache Corciovă, plugar ca și noi. Eu îl știu pe tatăl
d-tale se adresează el mie. Plugar ca și mine, cu ochinci
și cu tîrșine. Așa se umbla la plug. Om care știe nevoile
noastre. Și d-ta trebuie să ne înțelegi pe noi. Bei un
rachiu? Domnu’ Tache – dă o sîngeacă de rachiu pentru
domnu’ învățător.
— Nu beau. - Nu beau nici un rachiu, că nu-i bun.
— Îi bun... îi bun. Uite așa alină durerea. Şi Moș
Rarinca își mîngîie burta lui suptă. De altfel la față era
roş, iar nasul și mai roș și mai plin.
— Moș Rarinca, aș fi vrut să stau de vorbă cu d-ta,
dar nu acum și nu aici - aici nu se poate.
— Cum nu se poate?! Ți-i rușine cu mine? Ai ajuns
și tu învățător? Tu? Măi, măi, măi!!! Cum ajunge mai
mare, cum nu mai vrea să se uite de unde a plecat. Spune
despre ce este vorba? De băieți? S-a deschis școala? De
bani de cărți? Ce nu știu eu. Da, să știi d-le învățător
că băieții nu-i pot trimite la școală. Am treabă cu ei. Iar
despre cărți, pe băieții mei să-i lași cu cărți vechi. Că

n-am bani pentru cărți.
— Da, Moș Rarinca – cu cărți vechi.
— Așa, d-le învățător, așe! Să înțelegi nevoile
noastre. Pe băieți am să-i dau eu la școală. Cum să nu-i
dau. Îi dau. Da, mai este pînă la Crăciun.
Încet, încet, am adunat la școală vreo treizeci de
elevi, băieți și fete, mulți nespălați și rufoși!
Cu fetele, d-ra Vicol, a spălat ușile și ferestrele
școlii, iar eu cu băieții, cu apă și nisip din pîrîu, am
spălat băncile și după circa o lună, poate și mai bine, am
început școala mai cu temei.”2
Pasionat și dedicat, impunând apreciere și
respect, învățătorul Costin Corciovă avea să influențeze
semnificativ întreaga comunitate. Aplecarea sa pentru
instrucție și educație a lăsat o amprentă durabilă în
sufletele elevilor săi, ale colegilor de breaslă și în toată
zona în care a activat.
Parcurgând „vremurile României Mari” - dintre
cele două războaie mondiale - pentru o anumită perioadă
de timp, a fost detașat în Basarabia pentru a preda limba
română. Din documentele originale aflate în posesia
familiei aflăm că învățătorul Costin Corciovă a susținut
examenul de definitivat în învățământ în sesiunea din
martie 1929 la Școala Normală din Cetatea Albă de pe
Nistru. Prin Decretul Regal Nr. 2604/1929 i se acordă
titlul de „învățător definitiv pe ziua de 1 ianuarie 1930”
(anexa 2), cu dreptul de a profesa în învățământul urban.
Consecvent și riguros în ceea ce privește evoluția
sa profesională, a obținut titlul de învățător gradul II
în anul 1934, după ce a trecut cu succes examenul la
Școala Normală de băieți din Galați. Ulterior, în data de
1 aprilie 1939, a obținut cel mai înalt grad profesional,
„învățător gradul I”, prin susținerea unei lecții deschise
la catedră, în prezența unei comisii speciale, organizat în
cadrul procesului de avansare didactică.
A profesat și la Școala Generală din Munteni,
județul Tecuci (azi Galați) timp de șase ani, între anii
1938 și 1944, unde a fost numit director și, împreună cu
noua sa familie, a locuit într-o încăpere din cadrul școlii
2
Costin Corciovă: Amintiri și aspecte – manuscris, pp. 98-100.
special destinată acestuia. Despre acei ani și mai ales

despre școala din Munteni povestește George Corciova,
fiul cel mic al învățătorului în volumul autobiografic „Pe
urmele adevărului.”3
Chiar și aici, în noua sa poziție, învățătorul a
continuat să se implice cu aceeași dăruire și pasiune în
educația și formarea atât a propriilor copii, cât și a celor
din comunitatea Munteni.
În timpul interviului luat domnului George
Corciova în august 2023, acesta a evocat momentele
importante în care tatăl său era învățător și a relatat cum
își încuraja proprii săi copii să meargă la școală îmbrăcați
modest, pentru a nivela diferențele materiale și chiar
sociale între aceștia și ceilalți copii.
Fiul George își amintește de acele vremuri tulburi,
rememorează ultima mobilizare a tatălui său, la Beiuș
în aprilie 1939, când acesta era subofițer într-o unitate
de vânători de munte. O ilustrată (anexa 3) trimisă din
Beiuș de tatăl său, în care acesta se interesa și despre
fiul George, a fost păstrată cu grijă de către el până în
prezent, imagine a relației de atașament între părinte și
copil, precum și profundul sentiment de mândrie pe care
fiul îl simțea față de tatăl său.
Viața plină de încercări a lui Costin Corciovă a fost
marcată în continuare de schimbări semnificative: o separare
de mama ultimului său fiu - pe fondul unor neînțelegeri
domestice și a vremurilor tulburi de război - în anul 1944, îl
determină să se stabilească la Tecuci, într-o locuință primită
de către fiica sa Paraschiva, cu titlul de donație din partea
bunicii materne. În Tecuci, Costin Corciovă și-a urmat
cariera până în anul 1947 activând ca învățător la o școală
generală. Tot în același an, domnul învățător revine la matcă,
în Cudalbii părinților și strămoșilor săi, unde își continuă
misiunea de învățător la Școala primară de băieți, preluând
din nou funcția de director. Aici a găsit pacea interioară și
a continuat cu dăruire vocația de educator. După câțiva ani
s-a recăsătorit cu o colegă de breaslă, distinsa învățătoare
Maria Râpă, alături de care a rămas până la sfârșitul vieţii
acesteia.
3
George Corciova. Pe urmele adevărului, Cluj-Napoca,
Editura „Napoca-Star, 2012, pp. 7-8.
În anul 1957, după procesul de colectivizare

și naționalizare greu acceptat de gospodarii satului,
la Cudalbi s-a declanșat o răzmeriță a proprietarilor
din comună. Considerat alături de alți învățători a fi
responsabil moral pentru faptele cudălbenilor a fost
închis o perioadă de câteva săptămâni, timp în care i s-a
prăpădit iubita mamă.
Trecut în categoria de „chiabur”, datorită celor 18
ha de pământ, dobândite prin căsătoria cu prima soție,
se luptă fără succes să scape de această încadrare, (anexa
4) pentru care a fost persecutat politic el, dar mai ales
copiii lui în procesul de evoluție profesională.
A rămas în postul de învățător până la momentul
pensionării, în anul 1962. După aceea a continuat să
lucreze încă trei ani în calitate de profesor de științe
agricole și diriginte, conducându-și ultima promoție de
elevi până la absolvire cu acelaşi devotament, implicare
și responsabilitate în formarea viitoarelor generații.
Pasionat de istorie și mai ales de istoria locului,
după ieșirea la pensie, fostul învățător concepe o schiță
monografică a satului său natal - Cudalbi. Lucrarea în
manuscris, încheiată pe data de 5 noiembrie 1969, din
păcate, a rămas nepublicată. Asemenea au rămas în
manuscris alte două lucrări, una de proză și alta
de versuri.
2. Opinii din partea foștilor elevi ai

învățătorului
În cadrul cercetării subsemnatei privind
personalități cudălbene, am făcut o vizită de
cercetare în Cudalbi și am adunat mai multe
opinii din partea foștilor elevi ai învățătorului,
din ultima sa promoție.
Sanda Sava, în vârstă de 72 de ani, despre
unicul său învățător mi-a împărtășit: „Învățătorul
nostru a avut o influență semnificativă asupra
destinului meu și al colegilor de generație.
Legătura profesor – elev a fost profundă, domnul
nostru învățător manifestându-și deschis
atașamentul față de noi și demonstrându-și iubirea
sa necondiționată. Generos și altruist, ne-a dăruit Ultima promoţie - 1965
din sufletul său tot ceea ce era mai bun și prețios, și toți
colegii mei au preluat câte ceva din atitudinea și gesturile
dumnealui, devenind darnici și omenoși. Metodele sale
pedagogice erau unice. De exemplu, ne-a învățat Tabla
înmulțirii prin recompensarea cu bomboane: pentru
răspunsuri corecte - mai multe bomboane (pe vremea
aceea bomboanele erau o raritate). Fracțiile le-am înțeles
prin exemplificarea cu un măr tăiat în două, în patru,
șase ș.a.m.d. La sfârșitul orei noi mâncam „fracțiile” –
gustoase mai erau!
Peste ani, când la rândul meu am devenit
învățătoare, am remarcat că fără să îmi propun anume,
transmiteam automat și în mod profund în inima
copiilor ceea ce reprezentam eu. Profesori au mai fost și
sunt, învățători s-au mai perindat prin Cudalbi, dar ca
Domnul Învățător Costin Corciovă - niciunul. A rămas
unic în memoria existenței noastre.”
„Domnul Corciovă a fost o persoană cu o inimă
de aur, un om extraordinar. Ne-a învățat multe lecții,
motiv pentru care niciunul dintre noi, elevii săi nu l-am
uitat. Chiar și acum, îi adresez mulțumiri în rugăciunile
mele și îl pomenesc la biserică.” - Tașca Constanța (72
de ani).
„Domnul învățător ne-a pus creionul în mână,
ne-a învățat să citim, să scriem și să socotim. Fiecare
lecție era o experiență unică, deoarece de cele mai
multe ori mergeam în natură să facem activitățile. Ne
duceam pe câmp pentru a înțelege structura solului,
vizitam curțile oamenilor pentru a aduna gândacii de
Colorado și multe alte activități. Păstrez recunoștință
și am amintiri plăcute legate de domnul învățător
și, de fiecare dată când trec prin cimitir, mă opresc
la mormântul său și aprind o lumânare în semn de
respect. Dumnezeu să-l odihnească în pace!” - Tănase
Simina (72 de ani).
Mărturiile foștilor elevi despre învățătorul Costin
Corciovă demonstrează cât de mult le-a influențat viața
și cât de puternică a fost legătura cu ei prin empatie,
educație și dragoste de carte.
Demn de menționat este faptul că în anul 2006, un
grup însemnat dintre foștii elevi au contribuit la înălțarea
unei cruci noi la căpătâiul domnului învățător și au făcut

o slujbă de comemorare în biserică. La acest eveniment
au participat numeroși locuitori ai comunei Cudalbi,
mulți dintre aceștia fiind foști elevi ai învățătorului,
alături de membrii familiei. Fiul George își amintește
despre întâlnirea de la Cudalbi: „Au venit foști elevi
de-ai lui tata, astăzi medici, profesori, ingineri
care și-au depănat amintirile, vorbind cu recunoștință
despre el. Când am intrat eu, cineva din sală mi-a zis:
Nu trebuie să vă prezentați, semănați bine cu tatăl dvs.
După ce am luat cuvântul, fiul meu, Cezar, emoționat,
mi-a zis că nu credea că știu să vorbesc atât de frumos.”4
Amintirea învățătorului satului a dăinuit, continuând să
inspire multă vreme și după plecarea lui la Domnul.
Un ultim gând al celui care a fost Costin Corciovă,
exprimat în versuri și lăsat în scris pe biroul său din
Tecuci, ne-a fost oferit de nepoata sa, medicul Mihaela
Colea, care i-a fost alături în ultimii ani de viață. Redăm
versurile: „În brazda neagră din care am ieșit / Intra-voi
iar, intra-voi în mormînt / Și-ntr-al veșniciei drum fără
de sfîrșit, / O clipă-am fost, nimic mai mult. / De om tu
ești, să suferi ești sortit / Paharu-i greu. E greu și e amar.
/ Cînd te desparți de lume și totul e sfîrșit / Singur tu
măsori, ești singurul cîntar. / Nu aud și nu mai văd, și
nimica nu mai sînt / Și putere nu mai am rămășiță în
mormînt. / Vă las în urmă totul, putere și avînt / Am fost
și eu cîndva, acuma nu mai sînt.” Pe aceeași pagină mai
scria: „Niște popoare de prin Asia sau insulele oceanului
Pacific, popoare pe care noi le considerăm înapoiate, au
o credință că sufletele celor morți plutesc în eter în jurul
caselor lor. Eu cred că au dreptate!” (Costin Corciovă,
decembrie 1991).
Nepoata lui mărturisește: „Ador să vorbesc
despre bunelu’ Costin: sufletul lui avea acea simplitate
pozitivă, caldă și curată; era însetat de cunoaștere și,
mai ales, de a împărtăși cu blândețe și elocință ceea ce
știa. În detrimentul verbului „a avea”, pe bunelu’ Costin
l-a caracterizat mai mult verbul „a fi” și „a realiza” ceva
pentru comunitatea din care s-a ivit, decât pentru sine.
4
Înregistrare audio a domnul George Corciova – Breaza,
20.08.2023.
Altruist și cu un simț civic avansat, s-a ocupat cu mare

interes de istoricul satului, de educația celor din jur,
chiar dacă unii nu-i erau elevi. Bătrân și bolnav, dar
fără a se băga în seamă pe sine, în 8 decembrie 1991,
nu a ezitat să înfrunte nămeții acelei zile pentru a-și
face datoria de cetățean - a mers să voteze Constituția
României. Întors acasă, în hol, a suferit un atac de cord
și așa s-a prăpădit. Pe chipul lui s-a așternut acea liniște
a omului mulțumit că și-a făcut datoria în viață. Asta
am văzut eu!”
Învățătorul Costin Corciovă rămâne o personalitate
vie, de certă valoare, și o sursă de inspirație pentru
locuitorii de ieri și de azi ai satului Cudalbi.
II. Portretul profesorului George C. Corciova5

în retrospectivă
George Corciova, fiul învățătorilor Costin și

Elena Corciovă, fostă Botez a văzut lumina zilei la 19
martie 1937, pe pitoreștile plaiuri ale comunei Cudalbi,
străbătute de apele pârâului Gerul, pe atunci sat aflat în
județul Covurlui (astăzi Galați).
„Prima formă de educație a început în familie,
indiferent pe care latitudine geografică ne-am oprit” –
mărturisește George Corciova, în volumul autobiografic:
„Pe urmele adevărului.”6
Povestea sa școlară a debutat cu ajutorul surorilor
mai mari, care se jucau cu el de-a școala pentru a învăța
literele, apoi prin „buchisirea” unei cărți de morală
pentru copii, numită „Aliuță copilul”. În anul 1943, la
doar 6 anișori, și-a început drumul educației chiar în
clasa unde tatăl său era învățător, în localitatea Munteni,
lângă Tecuci, „pe bănci din lemn a câte cinci copii pe
una”. Despre școala din Munteni, George Corciova
își amintește că era construită cu arcade din cărămidă
roșie, într-un stil asemănător „Casa Școalelor”, Clădirea
5
George Corciova a renunțat la litera „ă” din nume în anul
1990, pentru ușurința transcrierii numelui în acte oficiale.
6
George Corciova. Pe urmele adevărului, Editura „Napoca-
Star, Cluj-Napoca, 2012, p. 66.
școlii cuprindea două săli de clasă mari, separate printr-

un coridor mai îngust, iar la capătul acestuia se găsea
cancelaria. Locuința directorului, care în acea perioadă
era tatăl lui, era modestă și frumoasă, având aceeași
caracteristică arhitectonică. „De acolo îmi amintesc
totul, probabil până în ultimul apus de soare al vieții
mele”- mărturisește domnul George Corciova, cu
nostalgie.
Dar viața nu era blândă în acea perioadă, căci în
primăvara anului 1944, marea furtună a războiului i-a
silit întreaga familie să se refugieze în satul Putinei, în
inima județului Teleorman. În acea perioadă, ochii unui
copil de numai 7 ani au înregistrat cu minuțiozitate
amintirile acelei călătorii pline de peripeții. Căruța, ce
purta povara lor, se mișca cu greutate pe drumurile
desfundate, iar trenul i-a purtat pe traiectoria incertă
până în satul unde fratele mamei, un ofițer rănit în
urma cruntelor lupte de la Cotu Donului, le-a deschis
brațele și inima. În romanul său autobiografic, George
Corciova descrie cu exactitate atât călătoria spre Putinei,
cât și drumul de întoarcere acasă, la Munteni, în toamna
anului 1944.
Revenind la anii de școală aflăm că elevul
Corciovă George a urmat clasele a II-a și a III-a la Școala
nr. 2 din Tecuci, iar clasa a IV-a a urmat-o în Munteni.
În anul 1947, începe primul an de liceu, adică clasa a
V-a, în Tecuci, la liceul „Dimitrie Sturza.” Dar cum
în anul 1948 intră în vigoare Reforma învățământului
după modelul sovietic, el își va continua clasele a VI-a
și a VII-a, terminând astfel gimnaziul la școala din
Munteni. În anul 1950 este admis la liceul „Dimitrie
Sturza” în Tecuci, în clasa a VIII-a, clasa de băieți. În
1953 încheie cea de-a doua etapă de învățământ, liceul
atunci încheindu-se cu doar zece clase. Deși tinerețea
nu e lipsită de momente frumoase George Corciova
afirmă; „Am urmat liceul în perioada cea mai abjectă
de stalinism”.
Din anii de liceu, fostul elev își amintește cu respect
de profesorul-diriginte Ursu Nicolae: „era profesor de
geografie și datorită felului de a ne captiva atenția prin
prezentarea temelor obiectului, rețin și acum amănuntele
învățate atunci. De la el am învățat ceva esențial pentru

mai târziu. A fost model de comportament în fața
elevilor. Ironia ținea loc de observații pentru abateri și
gluma ori amintirile din viața lui când își dădea seama că
expunerea devenea monotonă. La note era drept, exigent
și oricât de mică ar fi fost nota, erai convins că nu meritai
mai mult.”7
După ce a absolvit liceul, George Corciova și-a
dorit să urmeze o carieră în aviație și s-a înscris la
prima școală de aviație militară din Tecuci. Cu toate
acestea, a fost respins din cauza faptului că tatăl său
deținea mai multe hectare de pământ și era considerat
„chiabur.” Acest moment a reprezentat prima sa
dezamăgire în fața sistemului, cu toate aspirațiile sale.
A mai avut un vis, acela de a fi profesor de istorie. Dar
datorită istoriei P.C.R., pe care nu a putut-o „digera”
a fost respins.
După ce a efectuat stagiul militar, la Craiova, între
anii 1956-1958, a început să lucreze ca profesor suplinitor
la Școala Generală din comuna Nărtești, județul Galați,
în anul 1958.
În 1959, la Galați, în cadrul Facultății de Științe
Naturale se înființează Institutul Pedagogic de 3 ani.
Susține examen și este admis la acest institut. În timpul
studiilor a avut privilegiul să fie studentul distinsului
conf. univ. dr. Vladimir Olaru, o personalitate care i-a
furnizat cunoștințele esențiale și mai târziu l-a inspirat
în profesie. Astfel, în anul 1962, George Corciova obține
diploma de absolvent al prestigiosului Institut Pedagogic
al Facultății de Științe Naturale din Galați.
Își începe cariera didactică ca profesor de biologie,
la aceeași școală care i-a dat primele lecții, la frumoasa
Școala Generală din Munteni, județul Tecuci (astăzi
Galați).
Din păcate, presiunile exercitate de susținătorii
regimului comunist nu l-au lăsat să-și urmeze chemarea
în satul copilăriei sale.
Astfel, în anul 1963, a hotărât să părăsească
definitiv molcomele meleaguri moldovenești și să se
transfere în județul Prahova. În prima etapă, a ocupat
7
George Corciova. op. cit., p. 71.
postul de profesor suplinitor la Școala Generală din

comuna Șotrile, iar ulterior a devenit profesor titular la
Școala Generală „Podul Vadului” din Breaza. Aici și-a
desfășurat activitatea la catedră din anul 1964, până la
momentul pensionării sale în anul 1997.
2. Din amintirile foștilor elevi

„Pagini din jurnalul nescris al vieții mele”: „Voi
dedica aceste rânduri unei persoane cu totul şi cu totul
deosebite, unui OM căruia n-am reuşit niciodată să-i
spun cât de mult l-am preţuit într-un anumit moment
al vieţii mele. Şi n-aş forţa cu nimic nota dacă l-aş numi
„Domnnul Trandafir” al copilăriei mele.
De ce acum? Pentru că pur şi simplu acum am
simţit că timpul nu mai are răbdare şi că trebuie să scriu.
Să scriu despre profesorul meu, George Corciova. El nu
va fi niciodată „fostul meu profesor”, el va rămâne mereu
ancorat într-o amintire care nu va cunoaşte decât timpul
prezent şi de aceea voi vorbi despre profesorul meu,
George Corciova.
Mulţi dascăli mi-au marcat destinul şi mulţi au
avut un rol hotărâtor în creionarea drumului meu în
viaţă, dar puţini au reuşit să-mi transmită acel „ceva”
care îl face atât de special pe dascăl. Mi-am dorit mereu
să fiu o profesoară foarte bună (unii zic că sunt!), dar
mai mult ca orice mi-am dorit să fiu o profesoară iubită
de elevii mei şi din acest punct de vedere m-am visat
de multe ori ca fiind varianta feminină a profesorului
Corciova. Uneori am reuşit..., alteori m-am simţit total
neadaptată unui sistem de învăţământ pe care mi-l
imaginasem altfel.
Pe profesorul Corciova mi-l amintesc perfect: era
singurul profesor care intra în clasă ÎNTOTDEAUNA
zâmbind (asta chiar nu mi-a ieşit niciodată !).
Toţi îl iubeam şi la vremea aceea motivul principal
era acela că orele de biologie se țineau mai tot timpul în
mijlocul naturii. Suprem motiv pentru a-l iubi atât de
mult! ...
Nu I-am mai văzut pe profesorul Corciova de
foarte mulţi ani, de pe vremea când, elevă fiind, mă
saluta întotdeauna ridicându-şi pălăria în faţa mea. De
fiecare dată mă simţeam măgulită; astăzi, însă, îmi dau

seama cât de mult mă iubise Dumnezeu, dăruindu-mi
un asemenea dascăl. Pasager în viaţa mea, dar marcant
pentru repere de morală şi profesionalism. (...)
Aş vrea să-i spun azi profesorului Corciova că a
fost unul dintre profesorii cei mai dragi sufletului meu,
că azi, citindu-i cărţile, îl preţuiesc mai mult ca oricând și
că, din fericire, timpul ucide anii, dar nu poate distruge
amintirile.
Aş vrea să-i mulțumesc acum pentru toate acele
ore minunate, pe care ni le oferea cu atâta dăruire,
pentru toată măiestria cu care știa să se facă iubit de
elevii săi, pentru toată munca depusă în formarea
noastră ca oameni. Mi-aș dori să-l revăd pe bunul meu
profesor, pentru că acum, mai mult ca niciodată, a venit
vremea când eu trebuie să mă plec în fața lui: pentru
profesionalism, pentru dăruire, pentru exigență, pentru
bunătate și mai ales pentru că mi-a dăruit ocazia de a
spune: Și eu am avut un Domn Trandafir în copilăria
mea!”
Cu aceeași preţuire,
Cristina Rădulescu, fostă elevă la Școala Generală
„Podul Vadului” Breaza.
Brașov, 2015
***
„Am fost eleva profesorului Corciova, (...) un Om

deosebit, un excelent pedagog. (...)
Cu adânc respect, fosta elevă E.A. Elvira
23.02.1990, Breaza
***
Aceste gânduri ale fostelor eleve au fost ca o muzică

dulce pentru sufletul său nobil și generos, aducându-i
bucurie și împlinire în misiunea sa de dascăl.
Cu integritatea sa neclintită și cu un remarcabil
simț al dreptății, George Corciova a fost nevoit să îndure
consecințele regimului totalitar comunist. Cu toate
acestea, amărăciunea sa a devenit mai profundă când,
după Revoluție, a cochetat cu politica și atunci și-a
consultat dosarul său de la CNSAS. A descoperit că unii
dintre colegii săi de breaslă îl denunțaseră la Securitate.

Amănunte despre acest episod și viață trăită de George
Corciova se regăsesc în scrierile sale: „Pe urmele
adevărului”, (roman atobiografic), „Lumea de dincolo”,
2013 și „Iluzia nefericirii”, 2018, apărute la Editura
„Napoca-Star, Cluj-Napoca.
3. Interviu cu domnul George Corciova

Pentru a afla pasiunile fostului profesor George
Corciova i-am luat un interviu în vara acestui an:
1. Î. Vorbiți-mi despre mama dvs.?
R. Mama a fost o femeie foarte harnică, cu o
anumită educație ardeleană. Bunica ei era din Ardeal,
cred că era unguroaică, că avea încă accente ungurești,
după cum îmi spunea și sora mea Mioara, dar venise
în România, pentru că soțul ei era român. La Cudalbi,
mama se confrunta cu dificultăți în a se descurca
singură cu cei trei copii ai tatălui și cu noi doi, trebuind
să gătească pentru noi și să ne poarte de grijă. În
Munteni, o localitate situată la 9 km nord de Tecuci,
locuiau bunicii mei din partea mamei, unde condițiile
de trai erau mai bune și primeam sprijin din partea
lor. La un an după nașterea mea, părinții au decis să
locuiască la Munteni.
2. Î. Ce pasiune ați moștenit de la mamă?
R. De la mamă am moștenit pasiunea pentru
muzică. Când mama era elevă la Școala Normală
„Regina Maria” din Ploiești, cânta la vioară, avându-l
ca profesor pe Florin Comișel, un renumit violonist
recunoscut în peisajul muzical din Ploiești în timpul
perioadei interbelice. Îmi amintesc poveștile colegelor
mamei, care își aduceau aminte cu bucurie cum le
încânta mama cu acordurile viorii. În copilărie, cântam
des în casă sau afară, în special cântece bisericești.
Mama mare chiar îmi spunea: „Uite băiatul, ce frumos
cântă, ar fi bine să devină preot”! Mama și-a păstrat
vioara ei și, înainte să o ofere unei alte persoane, m-a
întrebat: „Măi Georgică, mă gândeam să dau vioara
asta. Nu vrei să înveți să cânți la vioară”? Eu am refuzat,
răspunzând: „Nu doresc, mamă, ce rost ar avea să devin
lăutar”? Cu toate acestea, aveam o voce frumoasă și, pe
vremuri, cântam în tabere. Din păcate, acum nu mai

am aceeași voce. Îmi amintesc cum cântam: „Pe lume
este doar o fată, / Cu ochi de stele ce sclipesc, / Am
întâlnit-o doar o dată, / Și de-atuncea o iubesc, / Ta
ra pam, pam, ta ra pam, pam,/ O bella pricinina, tu
singură porți vina / Ești frumoasă într-adevăr și porți
soarele în păr… probabil cântecul era luat de la italieni
de asta era „bella pricinina”. În cazul în care aș fi urmat
calea muzicii, așa cum m-a îndemnat mama, poate că
aș fi devenit un artist renumit... cine știe, dar așa mi-a
fost soarta. În cele trei cărți pe care le-am scris este
viața prin care am trecut și ce am cunoscut.
3. Î. Vorbiți-mi despre tatăl dvs.?
R. De la tată moștenesc abilitățile tehnice, deoarece
era o persoană deosebit de harnică și pricepută. Tata era
un om corect.
4. Î. Sunteți colecționar de numismatică. Cum a
început această pasiune?
R. Așa cum am relatat și în volumul autobiografic,
în anul 1943 la mama mare stăteau în gazdă doi ofițeri
germani (era ordin să fie găzduiți germanii în propriile
case). La plecare, deoarece bunica nu le-a pretins niciun
ban, unul dintre ei, probabil colecționar, i-a dat un ban
mare spaniol de argint, din 1784. Acest ban l-am primit
în dar la terminarea liceului, în 1954.
Impresionat de vechimea lui, mai târziu
am început să întocmesc o modestă
colecție de numismatică. Colecția mea
a fost formată din: 1 monedă de argint
de pe vremea lui Pirus; 1 moneda de
aur a împăratului bizantin Justinian,
565-527; 30 monede antice foarte
valoroase; monede greceşti, medievale
și contemporane foarte rare; bancnote
rare.
Din păcate, o parte din colecție
mi-a fost sustrasă. Nu-mi pare rău! Acum
sunt prea bătrân să mă mai intereseze
lucrurile materiale.
5. Î. Vorbiți-mi de pasiunea dvs.
pentru bibliofilie. George Corciova la 86 de ani, Breaza
R. Cred că pasiunea pentru cărți am avut-o

dintotdeauna. Dar abia după ce am avut o casă a mea
am început să-mi constitui o bibliotecă personală, fiind
ghidat de deviza lui Seneca: „Nu contează numărul
cărților, importantă este valoarea lor”. Din colecția
deținută de mine aș menționa:
• Cărți rare: „Tratatele domnitorilor români”,
începând de la Mircea Cel Bătrân, 1856, cu sigiliul în
ceară roşie;
• 5 numere din „Magazin Istoric pentru Dacia” al
lui Nicolae Bălcescu şi Treboniu Laurian, 1845-1887;
• peste 1000 de cărţi şi, dintre ele, cam 40-50 de
cărţi de peste 100 de ani;
• cea mai veche este despre zeităţi, în latină, din
1742.
În prezent, o parte din colecția bibliofilă a
domnului George Corciova se regăsește în colecțiile
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” și a Bibliotecii
Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie din Galați,
după ce a fost donată cu generozitate de către domnia
sa prin intermediul subsemnatei. Contribuție valoroasă,
rodul pasiunii sale pentru cunoaștere și istorie, continuă
să îmbogățească patrimoniul cultural al comunității
noastre.
Iată fascinantul parcurs al cudălbeanului George
C. Corciova, un român care prin seriozitate continuă și
abnegație, fidel principiilor tradiționale ale neamului a
ieșit victorios din toate vitregiile purtate cu vremelnicii
și inerția vremurilor, o viață dedicată învățământului de
la sfârșitul veacului al XX-lea și începutul secolului al
XXI-lea.
Cu reverență și inima plină de admirație, salut
familia Corciovă! Mă umple de o mândrie imensă
gândul că în satul copilăriei mele, Cudalbi, au strălucit
astfel de spirite luminoase.
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
„Sânge albastru”
pe la Galați
Dr. Sorin Langu,

Galațiul nu a fost dintotdeauna orașul prăfuit, Profesor, Colegiul Național
banal, supradimensionat, proletar până la osie, sufocant și „Vasile Alecsandri” Galați
sufocat de asfalt, gaze de eșapament, noxe, și alte odorizante e-mail: langusorin@yahoo.com
nenaturale. A fost, odată, demult, un Galați mult mai
dinamic, străbătut de corăbii, plin de delicatese orientale,
Camil-Liviu Suciu,
în care mirosul de bragă, baclava și halva se amesteca cu cel New York University
de souvlaki, cholent, gefilte fish sau ghapama, sărbătorile e-mail: cls9848@nyu.edu
erau creștine, ebraice și musulmane, iar seratele elitei
făceau deliciul presei mondene românești.
În acest context Galațiul este poarta de intrare a
mărfurilor străine pentru Principate, lucru reliefat de
călătorii străini, de ambasadori și de aventurieri. Între
anii 1814-1818 britanicul Wiliam Wilkinson este trimis de
Compania Levantului în Țările Române. Pentru el Galațiul
este principalul punct de import pentru Principate, în
special de produse pentru elita autohtonă. Se importau
cafea, zahăr, piper, rom, vinuri străine, lămâi și portocale:
„Galați este târgul cel mare pentru produsele celor două
Principate și singurul loc de desfacere pentru câteva articole
principale de comerț. (…) Cafeaua, zahărul, piperul, romul,
lamâile, portocalele, vinurile străine alcătuiesc articolele de
căpetenie al acestui fel <de comerț>.”1
1
Călători străini despre Țările Române, I, serie nouă, București,
2004, pp. 623-624, W. Wilkinson, Tableau historique, géographique et
politique de la Moldavie et de la Valachie : Auquel on a joint les principaux
Traités entre la Russie et la Porte Ottomane, et notamment ceux de
Kaïnardgik (1774), de Iassi (1792), et de Bukarest (1812), Paris, 1821, p. 74
Este evident că Galațiul nu putea fi evitat, ocolit

de capetele încoronate, pe care destinul le-a adus pe aici.
Nu o să le prezentăm pe cele autohtone, aflate în vizită
pe aici, sau care prezentau omagii sultanului de Stanbul,
ci doar pe cele străine, care fortuit sau nu, au adăugat și
Galațiul pe traseul lor.
Prima vizită de seamă este prințul Potemkin,
care sosește la Galați în iarna anului 1791. Ne aflam la
sfârșitul războiului ruso-austro-turc dintre anii 1786-
1791. Austriecii încheiaseră deja pace cu turcii. Prințul
Potemkin, conducătorul delegației ruse, favoritul țarinei
Ecaterina și marea ei dragoste (unii cercetători cred că
ei s-ar fi căsătorit), vine la Galați, dar, din cauza ciumei,
delegațiile se duc la Iași.2 Aici va fi semnat armistițiul
dintre cele două delegații. Bolnav, Potemkin va muri în
drum spre Nikolaev, dar nu de ciumă, motivul fiind o
răceală groaznică.3 Va fi înmormântat în Catedrala din
Herson, dar în cadrul Războiului din Ucraina-2022,
corpul său va fi luat de un comando al armatei ruse,
în momentul în care aceasta a fost obligată de trupele
ucrainiene să părăsească regiunea.4
Următorul cap încoronat care ajunge pe aici este cel
al sultanului Mahmud II. Acesta, dorește să facă o vizită
în provinciile balcanice ale imperiului și, astfel, pornește
într-un turneu. Ajunge la Varna, pe 1 Mai 1837, și pe
3 Mai la Silistra, unde este primit cu mare entuziastm.
De aici se îndreaptă spre Galați, unde este întâmpinat de
domnitorii Sturdza și Bibescu, ca și de prințul Miloș al
Serbiei.5
În 1839, prințul Hermann von Pückler-Muskau
finalizează călătoria sa în nordul Africii și Orientul
Apropiat întorcându-se spre Viena. Prințul se va
îmbarca pe vasul Ferdinand al marinei austriece, va
ajunge la Galați, de unde va pleca spre Viena.6 Născut
2
Păltănea, P. Istoria orașului Galați, Galați, 1994, p. 218,
”Sheffield Register”, Friday 23 September 1791, p. 1
3
S. Montefiore, Prince of Princess, Life of Potemkin, London,
2001, p. 487
4
Isabelle Mandraud, Russian Prince Potemkin, the war
hostage, în ”Le Monde”, 6 may 2023
5
”Sun” (London) - Monday 29 May 1837, p. 3
6
”Evening Mail”, Wednesday 18 September 1839, p. 4
într-o veche familie nobiliară saxonă, prințul

a servit în regimentul de gardă din capitala
saxonă Dresda între 1802-1804, apoi a călătorit
şase ani în Europa de vest. Invazia Rusiei
de către Napoleon în 1812 l-a determinat
să se angajeze în armata ţaristă, în cadrul
căreia a luptat până la înfrângerea definitivă
a împăratului francez, în 1815. Schimbările
teritoriale decise la Congresul de Pace de la
Viena au adus proprietatea sa, Muskau, în
cadrul regatului Prusiei. Apoi, reforma agrară
aplicată în statul prusac a avut ca rezultat
micşorarea averii sale, compensată oarecum
prin acordarea titlului de prinţ în 1822. Pentru
a-și echilibra situația financiară face o călătorie
în Anglia pe care o povestește în patru volume,
ceea ce îl determină să facă și călătoria spre
Orient. La Galați prințul ajunse pe 29 august, dar a
stat doar câteva ore, întâlnindu-se doar cu Huber,
consulul austriac al Galațiului7.
În 1860, prințul Leopold de Brabant, viitorul rege
Leopold al II-lea al Belgiei vizitează mai multe țări din
Europa, printre care și România. Ajunge la Galați, unde
va fi întâmpinat de Kiamil Bey, apoi o corabie îl va duce
la Constantinopol.8 Vizita a fost rapidă și de tranzit.
Mult mai multă vâlvă a făcut vizita reginei Olga
a Greciei, din 1873, vâlvă făcută fără voia ei. Regina,
cumnata prințesei de Wales, ajunge la Galați, cu un
vas al Companiei Dunării. Aici este implorată de șefii
comunității grecești să coboare și să salute colonia greacă.
Regina coboară, mulțimea se bulucește pe cheu, intervin
jandarmii care o salvează pe regină (avea rochia ruptă9-
ziarele anglo-saxone notează malițios că hainele „arătau
ca Franța acum”- Franța învinsă de la Sedan), și o duc
7
Călători străini despre Țările Române, III, serie nouă,
București, 2006, pp. 792-793
8
„New York Daily Times”, April 21, 1860, p. 1, „Bulletin
/ Société belge de géographie”, 1909, p. 456; „Sun” (London) -
Wednesday 04 April 1860, p. 2.
9
Un alt ziar notează că rochia îi fusese ruptă în bucățele
care erau păstrate ca niște relicve religioase. „The Morning Star and
Catholic Messager”, 16 November 1873, p. 4
pe vas, dar stupoare..., moștenitorul

tronului, prințul Constantin, nu era
nicăieri. Este descoperit pe umerii
unui grec care se strecurase pe vas,
îl luase pe micuț și-l arăta mulțimii
în delir.10 Evident că tânărul
moștenitor, „speranța tuturor
grecilor”, se întoarce la familie.
Următoarea vizită este legată
de Războiul de Independență
din 1877-1878. După semnarea
Convenției militare de la București
din 4 aprilie, Galațiul devine unul
dintre punctele principale ale
frontului româno-ruso-otoman:
marele Duce Nicolae trece prin
Galați pe 6 mai, în drum spre front,11
iar pe 25 mai, țarul Alexandru II
trece prin Gara Barboși, în drum
spre Ploiești, unde urma să se
întâlnească cu Carol I. În acest scop este construit un
arc de triumf la Barboși, iar toate școlile „Gimnaziul
lu Comerțul și școlile primare Nr. 1, 2 și 3 de fete și
de băieți, ca în haine de gală” vor fi prezente. Prezența
țarului era anunțată la 11.45, dar țarul sosește la 5.15,
luând pe nepregătite autoritățile. Țarul a stat două ore, în
care a vizitat spitalul armatei ruse, iar apoi a plecat spre
Brăila.12
În 1879, Carol I va primi vizita prințului moștenitor
al Suediei, Gustav de Värmland, viitorul rege Gustaf
V (1907-1950). Vizita survine în contextul discuțiilor
despre o posibilă căsătorie între prințul moștenitor și
10
„The Democrat”, 17 November 1873, p. 1, „Sacramento
Daily Union”, Volume 46, Number 7053, 11 November 1873, p. 3
11
„Journal des débats politiques et littéraires”, 7 mai 1877,
p. 1
12
Documente privind istoria Romîniei. Războiul de
Independență. III, p. 295, 677, „Journal des débats politiques et
littéraires”, 25 juin 1877, p. 2, V. Alecsandri, Literatură şi artă română
: Idei, simţire, formă, 04, 1899. [Partea a 2-a], p. 645, L. Stamatin, în
„AIIX”, XLVIII, 2011, p. 221, „Le Petit Journal”, 4 mai 1877, p. 1, „Le
Petit Journal”, 27 juin 1877, p.1
prințesa Victoria de Bavaria, căsătorie care va avea loc

doi ani mai târziu. Carol I îl aduce pe prinț la Galați.
Sunt găzduiți în casele Lambrinidi, unde la orele 8 vor
prezida un dineu. După dineu, vizionează un spectacol,
în timp ce mulțimea îi însoțește permanent. După
dineu, la orele 9,40, ilustrele fețe regale ies la o plimbare
cu trăsura pe străzile din jur, în aclamațiile locuitorilor.
Alteța Sa Regală a plecat a doua zi în Dobrogea.13
În 1886, prințul Alexandru de Battemberg al
Bulgariei este răsturnat de o lovitură de stat militară,
la instigarea Rusiei. Este adus la Galați de un grup de
ofițeri și apoi la Reni. În câteva zile, revine la Galați, apoi
în Bulgaria, dar poziția lui este șubredă și va demisiona
în septembrie.14
În 1891, călătorește pe Dunăre, venind de la
Belgrad și ducându-se spre Iași, prin Galați, Regina
Natalia a Serbiei, una din cele mai frumoase femei ale
vremii. Cu ascendență română, mama sa era Pulcheria
Sturdza, a avut o viață aventuroasă: născută la Florența,
rămasă orfană la o vârstă relativ mică, căsătorită cu
prințul Miloș Obrenovici IV al Serbiei, cu aptitudini
politice evidente, ceea ce nu prea se obișnuia în societatea
balcanică a acelor vremi, regina va divorța de rege din
cauza infidelității acestuia (la recepția de Paști din 1886,
o va pălmui, public, pe soția ambasadorului grec, pe care
o bănuia ca fiind amanta regelui). Fiul său, devenit rege,
va muri în cursul unei lovituri de stat și, rămasă singurul
membru al familiei Obrenovici, va trece la Biserica
Catolică, călugărindu-se. Moare la Paris, în 1941.15 La
Galați, reginei i se pregătește o camera plină de flori și
coroană de argint, și o mulțime entuziastă o salută.
13
Păltănea, Istoria oarașului Galați, Galați, 1994, II, p. 194,
Costin Scurtu, Organizarea armatei române moderne în Dobrogea,
1878-1894, „Țara Bârsei”, 1, 2012, p. 110, „Telegraphulŭ de Bucuresci”.
Seria 1, 09, nr. 2098, 18 aprilie 1879, p. 3
14
„Epoca”, 01, nr. 218, 15 august 1886, p. 2, „Epoca”, 01, nr.
221, 19 august 1886, p. 1, „Epoca”, 01, nr. 229, 28 august 1886, p. 1.
15
„Journal des débats politiques et littéraires”, 21 mai 1891, p.
1, British and Foreign State Papers. v. 84 1891/1892, London, 1898,
p. 800, „San Francisco Call”, Volume 69, Number 173, 22 May 1891,
p. 8, „San Bernardino Daily Courier”, Volume 10, Number 37, 22
May 1891, p. 4.
În luna mai a anului 1892, principele moștenitor

Bernhard, duce de Saxa-Meiningen, și soția acestuia,
Charlotte, fiica împăratului Friedrich III, l-au vizitat
pentru câteva zile pe suveranul român. Prințul moștenitor
împreună cu prințul moștenitor al României, Ferdinand,
vor veni într-o scurtă vizită la Galați, pentru a inspecta
forturile de aici.16
Ultima vizită va fi pe 5-6 noiembrie 1921: Karl
de Habsburg, fostul împărat al Austro-Ungariei ajunge
la Galați, pe vasul britanic „Glow Worm”. În condiţiile
înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial,
la 11 noiembrie 1918, Karl a desemnat noul guvern
maghiar, condus de Mihály Károlyi, iar la 13 noiembrie
1918 a renunțat la conducerea statului fără a abdica.
Prin precipitarea evenimentelor, la 11 ianuarie 1919
Mihály Károlyi este ales preşedinte, iar două luni mai
târziu guvernul Mihály demisionează şi la putere ajung
comuniştii, în frunte cu Béla Kun. În iunie 1919, acesta
era de facto şeful statului maghiar. Dar la 4 august 1919,
armata română cucereşte Budapesta şi eliberează Ungaria
de bolşevicii lui Kun, care se vede silit să demisioneze
(6-7 august) şi să fugă în Austria. După îndepărtarea
comuniştilor - de către trupele române - la 1 martie 1920,
amiralul Miklós Horthy (conducătorul armatei naţionale
ungare) a fost ales guvernator (regent) al Ungariei (cu
131 voturi din 141). Anterior, la 2 februarie 1920, aliații
dăduseră o „declaraţie formală” că întoarcerea Casei
de Habsburg „nu va fi tolerată”, iar în perioada martie-
octombrie 1921 Horthy a pus în practică legea detronării
regelui Carol al IV-lea al Ungariei. Cu toate acestea, Carol
de Habsburg a încercat să revină la tronul Ungariei, având
trei astfel de tentative: la 20 octombrie 1920, 26 martie
1921 şi 21 octombrie 1921. În 1921, lovitura de stat a
regelui a început la 26 martie, când revenit din Elveţia
i-a cerut lui Horthy puterea. În urma unui refuz categoric
Carol s-a dus la Szombathely și a început să negocieze
cu prim-ministrul Pál Teleki, însă fără succes. Între timp,
la Szombathely s-au adunat și aristocrații pentru a se
16
Flavius Solomon, Adrian-Bogdan Ceobanu, Andrei Cușco,
Grigorii Șkundin, Rapoarte diplomatice ruse din România, 1888-
1898, Iași, 2014, p. 271.
alătura regelui, care avea de partea sa şi o forţă armată.

Carol l-a somat pe Horthy să abdice, dar a fost refuzat
din nou. Regentul ungar a rugat armata să-l îndepărteze
pe regele Carol din Ungaria, drept care acesta s-a reîntors
în Elveţia, la Palatul Hertenstein, pe data 6 aprilie 1921.
După ce și-a redactat testamentul, regele a revenit în
Ungaria cu un avion de tip „Ad Astra”, pe 21 octombrie
1921, aterizând în vestul Ungariei. Carol avea în intenție
să plece cu soldații înspre Budapesta, desemnându-și
chiar și un guvern provizoriu. În aceste condiţii mulți
soldați au jurat supunere regelui, iar noul guvern Horthy
a fost pus într-o poziție delicată. Pe 22 octombrie 1921,
Carol a plecat cu trenul la Budaörs, însoțit de o forţă
militară maghiară. Ministrul de externe cehoslovac,
Edvard Beneš, a intervenit în vederea unor negocieri,
dar regele Carol al IV-lea nu era dispus la acea vreme să
negocieze. Pe 23 octombrie 1921 a început bătălia de la
Budaörs, soldată cu 19 morți și 26 de răniți. A doua zi,
24 octombrie, regele i-a dat un ultimatum lui Horthy,
însă a fost arestat în orașul Tata, în aceeași zi, de către
forțele lui Horthy. La 26 octombrie 1921, regele Carol a
fost trimis la mânăstirea din Tihany, iar pe 1 noiembrie
a fost expulzat cu canoniera britanică Glow-Worm spre
Galaţi, pe calea Dunării, pentru ca apoi să fie îmbarcat pe
crucişătorul britanic „Cardiff ”. Datorită scăderii apelor
Dunării a trebuit însă să-şi întrerupă călătoria pe apă
şi să o continue pe uscat, prin România, până la Galaţi.
Ofiţerul englez Gilbert Roberts, aflat pe canoniera Glow-
Worm, avea să relateze mai târziu că în acel timp (sfârşit
de octombrie-început de noiembrie) staţiona la Novisad,
aşteptând creşterea nivelului apelor Dunării. Karl va
ajunge la Galați, de unde va fi expediat de britanici în
insula Madeira, unde va și muri, în scurt timp. Va fi
beatificat, în 2004, de Papa Ioan Paul al II-lea.17
17
”Journal des débats politiques et littéraires”, 6 novembre
1921, p. 2, „Adevărul”, 34, nr. 11530, 4 noiembrie 1921, p. 4,
„Adevărul”, 34, nr. 11532, 6 noiembrie 1921, p. 4, ”Adevărul”, 34,
nr. 11533, 8 noiembrie 1921, p. 3, „Le Petit Journal”, 6 novembre
1921, p. 1, „Le Monde illustré”, 05 novembre 1921, p. 1921, „Barrier
Miner” (Broken Hill, NSW : 1888 - 1954), p. 1, „Le Temps”, 30
octobre 1921, p. 2, „The Daily News” (Perth, WA : 1882 - 1955) Sat
24 Dec 1921, p.7
Evenimentul va fi amplu comentat de presa română

și internațională și va suscita ample emoții și ecouri
în lumea întreagă. Aceasta nu este o listă exhaustivă
de vizite de rang înalt: putem completa cu președinți,
miniștri, generali, exploratori, aventurieri etc.
Galațiul a fost pe aceste traiectorii, unele în
ascensiune, altele în cădere liberă, unele pline de
strălucire, vesele, altele marcate de nostalgia vremurilor
trecute. Deși tranzitorii, aceste vizite marchează
importanța acestui oraș pentru acea lume.
Source gallica.bnf.fr / Bibliothèque nationale de France

Belle arte
Belle arte 139
METAFORE ÎN METAL
Tabăra de sculptură în metal de la
Galați, edițiile I–VII
Corneliu Stoica
Municipiul Galaţi s-a numărat printre primele critic de artă,
localităţi din ţară care au beneficiat de o tabără de creaţie, Galați, Str. Oltului, nr. 13,
organizată de Uniunea Artiştilor Plastici cu ajutorul CP 800424
e-mail: stoicacorneliu2@yahoo.com
autorităţilor locale, al cărei scop principal a fost acela
de a îmbogăţi zestrea artistică a oraşului cu lucrări de
sculptură monumentală în material definitiv. Şi cum
în 1970 la Măgura Buzăului s-a ales piatra din carierele
Naeni şi Ciuta, la Medgidia şi Sibiu - ceramica, la Arcuş
şi Săliştea-Sibiului - lemnul, la Galaţi, profitându-se de
existenţa Combinatului Siderurgic şi a Şantierului Naval,
doi giganţi industriali de renume, s-a optat pentru fier.
Aşa se face că în vara anului 1976, mai precis la 1 august,
în cele două întreprinderi au poposit zece tineri sculptori,
afirmaţi pe plan naţional, care au reuşit ca într-un timp de
numai o lună, având sprijinul unor echipe de muncitori
cu înaltă calificare şi o dotare tehnică pe măsură, să
înnobileze acest metal mai puţin expresiv cu valenţe
plastice uimitoare, ce şi-au etalat frumuseţea şi calităţile
estetice populând spaţiul Falezei Dunării, un loc ce oferă
condiţii excelente de expunere. A fost un privilegiu pentru
oraş, fiindcă în condiţii obişnuite, achiziţionarea lucrărilor
de artă modernă ar fi costat enorm.
Lucrările sunt compoziţii abstract-decorative de
proporţii monumentale, fixate pe postamente de beton şi
acoperite cu lacuri împotriva ruginii. Ele pot fi admirate
nu numai de cei care străbat şoseaua paralelă cu panglica
Belle arte 140
albastră a fluviului, dar şi de pe vapoarele ce trec zilnic pe

Dunăre. În felul acesta Faleza a dobândit o personalitate
proprie, o atracţie singulară, constituind, aşa cum
subliniază criticul de artă Mircea Grozdea, în albumul
„Sculptori români contemporani” (Editura Meridiane,
Bucureşti, 1984), o „panoramă unică în peisajul fluvial,
un punct-şoc de atracţie vizuală pentru bătrânul port,
înnoit cu moderne construcţii, dar şi prin lucrări de artă
de cea mai recentă concepţie”. La rândul său, Alexandra
Titu scria: „Intervenţia estetică operată de grupul de
artişti invitaţi la Galaţi pune în evidenţă continuitatea
semnificativă dintre spaţiul citadin şi cel industrial,
cărora monumentele li se adresează. Transfigurând în
plan estetic elementele vizuale şi metodele de operare
industriale, referindu-se la un câmp larg de realităţi
culturale tradiţionale, la patrimoniul artistic universal,
la natură, cu care intră în relaţii directe, structurile
spaţiale de pe Faleza Dunării se afirmă în primul rând ca
repere culturale complexe” (Alexandra Titu - „Tabăra de
sculptură în metal de la Galaţi”, în „România literară”, nr.
39, 23 septembrie 1976).
Cei zece sculptori care au făcut Galaţiului darul
lor artistic în prima ediţie a Taberei de sculptură în
metal (vernisajul a avut loc în ziua de 12 septembrie
1976, în prezenţa reputatului şi regretatului critic de artă
Ion Frunzetti, vicepreşedinte în acea vreme al Uniunii
Artiştilor Plastici din România) sunt: Vasilica Marinescu-
Kasnovschi (n. 1927 - m. 2007), Silviu Catargiu (n. 1939
–m. 2016), Elöd Kocsis (n. 1948), Constantin Popovici
(n. 1938), Alexandru Marchiş (n. 1944), Bella Crişan (n.
1944), Ingo Glass (n. 1941 m. 2022), Nicolae Şaptefraţi
(n. 1947 – m. 2004), Gheorghe Turcu (n. 1945) şi Istvan
Gergely (n. 1939). Unii dintre aceştia vor mai participa
şi la ediţiile din 1977, 1991, 1995 şi 1997, alături de alţi
sculptori: George Apostu (n. 1934 – m. 1986), Aurel
Olteanu Stâncă (n. 1937), Manuela Siclodi (n. 1946),
Gheorghe Terescenco (n. 1947 - m. 2022), Dan Covătaru
(n. 1944), Tiberiu Benţe (n. 1947), Ernest Kasnovschi
(n. 1924 – m. 1998), Mihai Istudor (n. 1944), Aurel Vlad
(n. 1954), Liviu Russu (n. 1951), Sergiu Dumitrescu (n.
1954 – m. 2016), Gheorghe Marcu (n. 1952), Ewerdt
Belle arte 141
Hilgemann (n. 1938), Mircea Roman (n. 1958), Napoleon

Tiron (n. 1935), Nicolae Bândărău (n. 1949 – m. 2021,
Alexandru Grosu (n. 1956), Darie Mircea Dup (n. 1959),
Mircea Corneliu Spătaru (n. 1937 – m. 2011) şi Anton
Constantin Şevţov (n.1957).
Începând cu ediţia a III-a (1991), lucrările realizate
în Tabăra de sculptură în metal au fost amplasate şi în
alte locuri din oraş decât pe Faleză, în spaţiile verzi de pe
strada Brăilei şi mult mai multe în Parcul „Cloşca”, din
Valea Țiglinei I.
Gălăţeanul Silviu Catargiu, participant la trei
ediţii (1976, 1977, 1991) şi-a realizat cele trei lucrări,
de altfel ca majoritatea colegilor săi de breaslă, apelând
la metaforă şi simbol. „Pasărea apelor” are în ea ceva
care ne duce cu gândul la basmele noastre populare,
dar evidenţiază şi capacitatea artistului de a propune o
nouă mitologie. Sculptura este un
fel de pasăre-peşte. Registrul de
jos este lucrat piramidal, în timp
ce partea superioară se termină cu
un cilindru din care se desprind
trei aripi. Ele, prin forma lor,
ilustrează şi ideea de zbor, dar şi
pe aceea de val, făcându-se astfel
localizarea în spaţiul dunărean.
La fel procedează şi-n „Chemarea
zborului”. Din partea de jos a
lucrării, concepută din două conuri
suprapuse, încadrate de două aripi,
se desprind alte patru conuri, ce
susţin în partea superioară două
volume piramidale, înconjurate
de două eşarfe sugerând zborul.
Forma aerodinamică, linia suplă
creează cum nu se poate mai
nimerit senzaţia de înălţare. În
masa metalică, artistul a decupat
şi silueta lucrării lui Brâncuşi
„Domnişoara Pagany”, ca un
omagiu adus părintelui sculpturii
moderne, de la a cărui naştere s-au Silviu Catargiu, Pasărea apelor
Belle arte 142
împlinit 100 de ani, în 1976. Lucrarea „In memoriam”

(strada Brăilei, în faţa firmei „Trei Star”) nu este nici
ea total deosebită de celelalte două. Dată fiind tema,
autorul creează ca plan superior, în care înscrie o figură
umană feminină, o arcadă, simbol al reculegerii, dar şi
al triumfului. Personajul este stilizat, artistul nu renunţă
nici de această dată la volumele cilindrice şi conice, nici
la formele ondulate, prin care face localizarea în arealul
Dunării. Sculptura este un omagiu adus jertfei umane,
acelora care şi-au identificat fiinţa şi crezul cu aspiraţiile
acestui neam.
Gheorghe Terescenco şi-a intitulat lucrările,
realizate în primele trei ediţii ale taberei (1977, 1995,
1997), „Poarta oraşului” (Faleza Dunării), „Porumbel”
(Parcul „Cloşca”) și, „Libertate” (spaţiul din apropierea
staţiei de benzină din Ţiglina I). Prima este concepută ca
o coloană metalică de peste 15
m., în patru muchii, din care se
desprind două siluete ale unui
cuplu uman. Ele se dezvoltă în
partea superioară a lucrării, se
amplifică în volume ce par a
dialoga între ele aidoma unor
aripi desfăcute pentru zbor.
Realizată astfel, lucrarea pare un
simbol al deschiderii spre lume
a Galaţiului (aşa cum oraşul a
fost de altfel întotdeauna) prin
intermediul marelui fluviu şi o
aluzie la explozia demografică
din a doua jumătate a secolului
al XX-lea, la dezvoltarea în
timp, prezentă şi viitoare a
urbei dunărene. „Porumbel”
este conceput pe orizontală,
în forme geometrice, care
sugerează zborul, dar şi o stare
de linişte, de adâncă pace.
„Libertate”, ca înălţime, se
apropie de prima, dar ea este
mult mai elaborată. Liniile Georghe Terescenco, Poarta orașului
Belle arte 143
drepte coexistă cu cele curbe, se intersectează, pentru

ca în partea terminală să înscrie în spaţiu două volume
aerodinamice. Totul dă sentimentul înălţării, al irumperii
impetuoase din teluric.
Cubul lui Sergiu Dumitrescu, „Veşmânt”, (strada
Brăilei, în faţa blocului R-2), masiv, albastru, care pare a
creşte din pământ, are în partea superioară o splendidă
dantelărie metalică argintie. „Veghea” şi „Trecerea în
lumină” (Parcul „Cloşca”) sunt deosebite ca factură.
Ambele pornesc de la forme ce sugerează corpul uman.
Dar în timp ce prima are o ţesătură metalică complexă,
de esenţă baroc-expresionistă, parcă evocând personaje Sergiu Dumitrescu, Veșmânt

din filme S.F., în care hazardul pare să deţină locul
primordial în îmbinarea elementelor componente, a
doua este o alcătuire simplă. Barele metalice din partea
de sus, ce străpung sau numai ating stâlpul vertical de
forma unei siluete umane, articulate cu altele în formă
de semicerc, evocă siluete ale unor ambarcaţiuni sau
rămăşiţe ale unor nave naufragiate, amintindu-ne de un
motiv foarte frecvent în pictura şi grafica lui Vasile Onuţ.
Constantin Popovici, în „Tentativă”, surprinde o situaţie
ambiguă: pe de o parte efortul pescăruşului de înălţare,
Belle arte 144
de desprindere de pământ, iar pe de alta, senzaţia de

prăbuşire.
Ingo Glass apelează la forme arhitecturale
(„Septenarius”, „Piramida soarelui”), sugerând
volumetria unui spaţiu în ascensiune, iar undeva
la bază, construieşte din beton un fel de „masă a
tăcerii”, amintind şi el astfel de Centenarul naşterii
lui Brâncuşi. Dan Covătaru se inspiră din tehnologia
reţelelor de televiziune („Receptor”); Vasilica
Marinescu-Kasnovschi găseşte forme ingenioase de
aşezare pe orizontală şi pe verticală a unor semidiscuri,
sudate într-o succesiune regulată, pentru a sugera
un fenomen antinomic („Ziua şi noaptea”). Bella
Crişan înscrie în spaţiu un fel de labirint, construit
prin repetarea, mărită cu fiecare nou element, a unui
octogon cu laturile neegale („Evoluţie”); Alexandru
Marchiş realizează o compoziţie din deşeuri sudate
unul lângă altul, alcătuind o ţesătură ce-i dă lucrării
soliditate şi greutate, deşi ea este redusă ca dimensiuni
în comparaţie cu celelalte sculpturi („Solid-fluid”).
Ingo Glass, Piramida Soarelui Vasilica Marinescu Kasnovschi, Ziua şi noaptea

Belle arte 145
Aşezat chiar în preajma apei, „Narcis” al lui Crişan Bella, Evoluţie

Gheorghe Turcu a rămas să se privească mereu în
oglinda fluviului, încântând prin puritatea şi geometria
formelor, integrate armonios în peisajul natural. Tiberiu
Benţe şi Ernest Kasnovschi au realizat compoziţii de mari
dimensiuni, primul dând curs unei fantezii debordante
(„Spaţiu de joc vegetal”), al doilea apelând la rigoarea
geometriei („Valul şi vântul”), aşa cum procedează de
altfel şi Nicolae Şaptefraţi („Fisiune”). Cu „Zidirea” de
la Galaţi, Liviu Russu îşi continuă ciclul său bazat pe
mitul jertfei pentru creaţie, ilustrat artistic la noi prin
legenda Meşterului Manole. Doar materialul e altul.
Marian Zidaru cultivă motivul biblic („Cetatea”, aflată
în curtea Facultăţii de Inginerie), în timp ce Constantin
Şevţov ne aminteşte de pantoful Cenuşăresei din
basme („Condur”), iar Darie Dup face să ne gândim la
lumea circului („Pasul acrobatului”). Mircea Roman
închipuie un trunchi răsturnat de piramidă, din care se
desprinde o pereche de tălpi umane („Piramidă ucisă”).
La Elöd Kocsis elementele modulare dau lucrării un
aer baroc („Capriciile ielelor”), Aurel Vlad transpune
cu mijloacele sculpturii o coridă cu final dramatic
Belle arte 146
(„Taurul Roşu”), Gheorghe Marcu aşează plăcile plane

metalice pe 12 piramide încercând să sugereze „cina
cea de taină”(„Lecţia de odihnă”, Grădina Publică). Tot
la piramide, montate astfel încât să ia forma clepsidrei,
apelează artistul şi-n lucrarea sa din 1997, intitulată
„Doisprezece”. Napoleon Tiron, născut pe meleagurile
noastre, în comuna Rediu, într-o lucrare de mari
dimensiuni, alcătuită din trei moduli rectangulari,
înclinaţi într-o parte, plasaţi simetric în spaţiu şi sudaţi
între ei, vopsiţi în verde intens, sugerează mişcarea
valurilor apei („Valuri sarmatice”).
Unele dintre cele mai frumoase lucrări sunt „Tată
şi fiu” şi „Fructul soarelui”, ambele purtând semnătura
mult regretatului sculptor Gheorghe Apostu, stins
prematur din viaţă departe de ţară, la Paris, Franţa (18
octombrie 1986). Aşezată în partea de jos a Falezei,
perechea „Tată şi fiu” veghează
aici la malul Dunării ca un totem
al celor înghiţiţi de apele fluviului,
iar „Fructul soarelui”, amplasată în
partea de sus, pe unde trece o a doua
şosea paralelă cu Dunărea, alcătuită
din spiţele unei roţi, susţinute de
un ax de o perfectă verticalitate,
prin înălţimea şi monumentalitatea
ei domină peisajul, oferind o
imagine inedită, de o deosebită
frumuseţe. Apostu exploatează aici
cu ingeniozitate şi lumina reflectată
de suprafaţa lustruită. Despre
„Amfiteatrul” lui Mihai Istudor,
criticul de artă Mihai Drişcu
notează: „Sculptorul realizează
o foarte expresivă plasă pentru
aer, «ochiurile» ei se decupează
după regulile unei serioase ştiinţe
compoziţionale ce înglobează şi
imprevizibilul. Este o lucrare ce
reuşeşte să individualizeze spaţiul
înconjurător” („Arta plastică”, nr.
12, 1968). George Apostu, Fructul soarelui
Belle arte 147
Reluând firul organizării Taberei de sculptură

în metal, Muzeul de Artă Vizuală, Fundaţia Culturală
„Nicolae Mantu” şi Facultatea de Mecanică din cadrul
Universităţii au organizat în vara anului 2012 o nouă
Ediţie, a VI-a, la care au participat şapte plasticieni
gălăţeni. Şase dintre lucrările realizate de ei au fost
amplasate în ziua de 10 noiembrie în campusul universitar
de pe strada Domnească nr. 111. Cele semnate de Relu
Angheluţă (n. 1956), Eduard Costandache (n. 1975) şi
Adrian Vădeanu (n.1968) se află în faţa Facultăţii de
Inginerie, chiar pe strada Domnească, vizavi de Catedrala
Arhiepiscopală, iar cele realizate de Mihaela Brumar
(n. 1967), Sorina Fădor-Vădeanu (n. 1974) şi Cosmin
Saulea (n. 1975) sunt amplasate în curtea interioară
a campusului, acolo unde deja mai existau lucrările
„Sistem”, aparţinând lui Relu Angheluţă, „Tocătorul de
speranţe”, semnată de Eduard Costandache, „Coloana
salturilor perpetue – Joc cu infinitul” a lui Panait Badiu,
şi „Cetatea” lui Marian Zidaru. „Neîmblânzitul” lui
Gheorghe Terescenco, înfățișând capul și gâtul unui
cal năzdrăvan care paște iarbă, și-a găsit loc în spațiul
din Parcul „Viva”. Şi aceste sculpturi sunt lucrări de artă
monumentală abstract-decorativă. În spatele metaforelor
şi simbolurilor plastice se ascund sensuri majore în
legătură cu fiinţa umană, cu existenţa şi destinul acesteia.
În conceperea compoziţiei sale, Eduard Costandache a
pornit de la un personaj comic, de nelipsit altădată de
la curţile împăraţilor şi regilor, acela al bufonului sau
al nebunului împăratului. „Sculptura, explică Eduard
Costandache, face legătura dintre celula vie, specifică
materiei cenuşii, şi nebunul împăratului, acel înţelept care
avea rolul de bufon la curte şi care era singura persoană
care putea spune adevărul despre suveran şi curteni fără să
rişte să fie pedepsit. Când adevărul devenea prea evident, el
era minimalizat, fiind pus pe seama nebuniei personajului.
În diverse reprezentări grafice, acesta purta pe cap o tichie
viu colorată, care făcea parte dintr-un costum specific
măscăriciului regal. În lucrarea mea, sinapsele celulei
sunt acele braţe ale tichiei ce au ca terminaţie clopoţei,
care în această situaţie reprezintă obiecte ce anunţă
prezenţa conexiunilor cu ceilalţi neuroni. Am considerat
Belle arte 148
metalul sudat ca cel mai potrivit material în acest caz,

deoarece permite un mod fluid, organic de a trata forma
şi suprafaţa, mai ales că este vorba de o lucrare de mari
dimensiuni şi de o reprezentare a unei structuri celulare”.
Lucrarea „Realităţi” a lui Adrian Vădeanu este o
pledoarie pentru ridicarea omului la nivelul principiilor,
formă dominantă a spiritului şi a unităţii desăvârşite.
Materializarea plastică a făcut-o artistul apelând la
înscrierea simetrică în spaţiu a două piramide strict
geometrizate, una cu vârful în jos, cealaltă cu vârful în sus.
Legătura dintre ele este făcută prin trei bare verticale de
formă sinusoidală. De pe una din laturile piramidei de la
baza lucrării ies două picioare umane, simbol al urcuşului
spre acea zonă care formează fundamentul oricărui sistem.
„În realitate, spune artistul, nu picioarele sunt ieşite din
piramidă, ci tot ansamblul este o prelungire a picioarelor,
ca o reprezentare abstractă a lumii înconjurătoare vizibile”.
Ronde-bosse-ul „Dinamica sufletului” al lui Relu
Angheluţă este un fel de „ars poetica”. Este materializarea
în metal, cu mijloacele avute la dispoziţie, a propriului
drum străbătut în viaţă şi în creaţie, cu adâncile frământări
sufleteşti, cu înălţări şi poticniri, cu tensiuni şi conflicte
interioare, totul având drept ţel întotdeauna aspiraţia
spre autodepăşire, perfecţiune, împlinire artistică. Sfera,
cercurile, mulţimea de bare curbe înscrise în spaţiu într-o
împletitură care creează şi efecte decorative, sunt elemente
care sugerează înălţarea, o mişcare dinamică sinuoasă
spre atingerea unui vis nu lipsit de obstacole, dar care
nu l-au îngenunchiat. Tot o metaforă a aspiraţiei omului
spre înalt, spre perfecţiune morală şi spirituală, este şi
lucrarea „Rădăcini spre înalt”, semnată de Sorina Fădor-
Vădeanu. Artistă decoratoare, mai obişnuită cu firul
de lână şi ţesutul, ea şi-a dovedit măsura talentului şi în
sculptură, realizând una dintre cele mai frumoase lucrări
din tabăra de creaţie. „Cercul – simbol al perfecţiunii,
mărturiseşte artista, l-am asociat în viziunea mea cu
esenţa fiinţei umane – sufletul. Ca oricare element necreat
de mâna omului, am imaginat sufletul ca o «formă» cu o
creştere evoluţie organică, ce îşi trage sevele dintr-o sursă.
Pentru a-şi asigura o evoluţie care să nu-l îndepărteze de
perfecţiunea Creatorului, este benefic pentru Om ca el să-şi
Belle arte 149
îndrepte rădăcinile sufletului spre zone (de vibraţie) înalte.

Prin urmare, cercul având interiorul detaliat cu cele mai
amănunţite elemente de limbaj plastic, îţi asigură o creştere
armonioasă, acordându-se (prin intermediul liniilor de
forţă ce se alipesc acestuia) unei realităţi nevăzute ochiului
fizic, ce-l alimentează cu lumină. Iubire, înţelepciune.
Linia de forţă a lucrării este ascensională, cu trasee
compoziţionale curbe ferme (susţinute de alte elemente
delicate, orientate pe aceleaşi direcţii) ce vin în sprijinul
ideii transmise”. „Clepsidra” lui Cosmin Saulea, lucrare
monolitică, închipuie de fapt, într-o execuţie abstractizată,
un tors din care se dezvoltă în partea superioară un corp
geometric de forma unei prisme triunghiulare. Există în
această lucrare un contrast puternic, atât cromatic (roşu
aprins – argintiu), dar şi material, în sensul greutăţii, al
structurii monolitice a blocului metalic din partea de jos şi
linia delicată, suplă, aeriană a barelor metalice din partea
superioară. Este ca şi când am măsura un timp trecut
încărcat în evenimente, bogat şi unul ale cărei perspective
viitoare abia le întrezărim. Cele două părţi distincte ale
lucrării pot să semnifice, dacă ne gândim la locul pentru
care a fost gândită compoziţia, şi convieţuirea dintre artă,
ştiinţă şi tehnică.
Deşi pare o construcţie simplă la prima vedere,
lucrarea semnată de Mihaela Brumar, intitulată
„Instrument pentru ascultarea timpului”, reţine de
la primul impact atenţia privitorului prin zvelteţea şi
armonia proporţiilor, prin senzaţia de mişcare curbilinie
pe care o creează cele trei ovoide. Axul central, prin
perfecta lui verticalitate, dă impresia că străpunge
cerul. „Lucrarea mea, ne spune artista, este o construcţie
verticală într-o unitate deschisă, dinamică, o structură ce
captează sunete care ne lămuresc rostul în lume. Elipsoidele
de mărimi diferite, membrane ale unei urechi interne,
îmbrăţişează fusurile verticale şi dirijează simţurile pe
o spirală ascendentă. Intenţia mea este să dau valoare
timpului. «Instrumentul», paradoxal, este destinat celor ce
ştiu şi vor să privească, celor ce ştiu şi vor să asculte. Acesta
nu măsoară, ci este doar măsura interioară a celui dispus
să asculte, să intre în rezonanţă cu «acum». «Instrumentul
pentru ascultarea timpului» este un semn care propune
Belle arte 150
încă o dată, într-o lume a simbolurilor, captarea şi

decodificarea subtilului dialog universal pentru un mult
dorit şi nebănuit spor de sens”.
Ediția a VII-a a Taberei (2016) a fost organizată de
Fundaţia Culturală „Nicolae Mantu” Galați în parteneriat
cu Asociaţia Absolvenţilor Facultăţii de Mecanică Galaţi
(preşedinte, prof. ing. dr. Cătălin Fetecău) şi Asociaţia
CED România Centrul de Excelenţă prin Diversitate
(preşedinte, Cristina Căluianu) cu sprijinul financiar al
Ministerului Culturii – Programul ACCES, care a alocat
suma de 99.964 lei. Manager proiect: Andra Luciana
Marcu. Au participat opt sculptori din Bucureşti
(Cătălin Bădărău, n. 1975; Nicolae-Ovidiu Popa, n.
1967; Laurenţiu Mogoşanu, n. 1958), Cluj-Napoca
(Liviu Mocan, n. 1955), Iaşi (Sorin George Purcaru, n.
1971), Chişinău (Valentin Vârtosu, n. 1962) şi Galaţi
(Denis Brînzei, n. 1975; Gheorghe Terescenco (n. 1947
- m. 2022), toţi membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din
România, cu un bogat palmares artistic şi cu lucrări de
artă monumentală nu numai în ţară, ci şi peste hotare.
Celor trei organizatori ai Taberei le-au venit
în ajutor câteva importante unităţi de stat şi private
din oraş, care au contribuit la deschiderea şantierelor
de lucru, sponsorizarea cu materiale, echipamente şi
consumabile necesare actului de creaţie, sprijinindu-i pe
artişti în realizarea sculpturilor din metal: Universitatea
„Dunărea de Jos”, ArcelorMittal, Damen Shipyards
Galaţi, S.C. Criomec S.A., Menarom PEC S.A., Lemland
S.R.L. şi Administraţia Pieţelor Agroalimentare.
Tema propusă de organizatori pentru ediţia a
VII-a s-a intitulat „Arc peste timp”. În cadrul acesteia s-au
realizat lucrările: Cătălin Bădărău – „Meat Me”; Nicolae
Popa – „Rugă”; Laurenţiu Mogoşanu – „Transfigurare”;
Liviu Mocan – „Sămânță”; Sorin George Purcaru –
„Înaripatul”; Valentin Vârtosu – „Un cactus rupt în două,
măsurător de dor de țară”; Denis Brânzei – „Serafim”;
Gheorghe Terescenco – „Simbol”. Ele sunt adevărate
metafore plastice ale unor idei semnificând zborul,
dorinţa omului de a năzui la idealuri cât mai înalte și
de a depăși propriile sale limite, jertfa, dorul de ţară,
germinaţia. Unele sunt materializări ale unor motive
Belle arte 151
biblice sau echivalenţe plastice pentru punerea în evidenţă

a dezvoltării Galaţiului pe scara timpului. Ele au fost
donate de Fundația Culturală „Nicolae Mantu” Primăriei
Municipiului Galați și au intrat în patrimoniul acesteia.
Din păcate, nu toate au fost amplasate, deși de atunci
s-au scurs șapte ani. Asistăm la repetarea cazului lucrării
„Omagiu lui Brâncuși” a sculptorului german Ewerdt
Hilgemann, trăitor în prezent în Olanda. Realizată în
ediția din 1991 a taberei, această lucrare a zăcut în iarbă pe
Faleza inferioară a Dunării timp de 32 de ani și numai în
urma unei largi campanii de presă, desfășurată pe durata
a mai multor ani, a fost restaurată și instalată în acest an în
spațiul din apropierea punctului Trecere bac.
Iată lista completă a lucrărilor create în cele şapte
ediţii ale Taberei de sculptură în metal:
Ediţia I (1976): 1. Istvan Gergely - „Ecran”; 2.
Gheorghe Turcu - „Narcis”; 3. Vasilica Marinescu-
Kasnovschi - „Ziua şi noaptea”; 4. Elöd Kocsis - „Capriciile
ielelor”; 5. Alexandru Marchiş - „Solid-fluid”; 6. Silviu
Catargiu - „Pasărea apelor”; 7. Constantin Popovici -
„Tentativă”; 8. Bella Crişan - „Evoluţie”; 9. Ingo Glass -
„Septenarius”; 10. Nicolae Şaptefraţi - „Fisiune”.
Alexandru Marchis, Solid-lichid

Belle arte 152
Ediţia a II-a (1977): 1. Ernest Kasnovschi -

„Valul şi vântul”; 2. Aurel Olteanu Stâncă - „Icar”; 3.
Silviu Catargiu - „Chemarea zborului”; 4. Manuela
Siclodi - „Confluenţe”; 5. Dan Covătaru - „Receptor”;
6. Gheorghe Terescenco- „Poarta oraşului”. 7. Tiberiu
Benţe - „Spaţiu de joc vegetal”; 8. George Apostu - „Tată
şi fiu”; 9. George Apostu- „Fructul soarelui”; 10. Mihai
Istudor - „Amfiteatru”.
Ediţia a III-a ( 1991): 1. Aurel Vlad - „Suflet
pe ape”; 2. Manuela Siclodi - „Facerea”; 3. Liviu Russu
- „Zidire”; 4. Sergiu Dumitrescu - „Veşmânt”; 5.
Gheorghe Marcu - „Lecţia de odihnă”; 6. Silviu Catargiu
- „In memoriam”; 7. Ewerdt Hilgemann - „Omagiu lui
Brâncuşi”; 8. Bella Crişan - „Evoluţie-Revoluţie”; 9.
Marian Zidaru - „Cetatea”; 10. Ingo Glass - „Piramida
Soarelui”.
Ediţia a IV-a ( 1995 ): l. Gheorghe Terescenco -
„Porumbel”; 2. Sergiu Dumitrescu - „Veghe”; 3. Mircea
Roman - „Piramidă ucisă”; 4. Aurel Vlad - „Taurul roşu”;
5. „Napoleon Tiron - „Valuri sarmatice”; 6. Gheorghe
Marcu - „Doisprezece”.
Ediţia a V-a (1997): 1. Anton Constantin Şevţov -
„Condur”; 2. Sergiu Dumitrescu - „Trecerea în lumină”;
3. Darie Dup - „Pasul acrobatului”; 4. Mircea Spătaru
- „Incinta”; 5. Neculai Bândărău - „Lapidaţi”; 6. Ioan
Alexandru Grosu - „Levitaţie”; 7. Gheorghe Terescenco
- „Libertate”.
Ediţia a VI-a (2012): 1. Relu Angheluţă – „Dinamica
sufletului”; 2. Mihaela Brumar – „Instrument pentru
ascultarea timpului”; 3. Eduard Costandache – „Neuronul
Împăratului”; 4. Sorina Fădor-Vădeanu – „Rădăcini spre
înalt”; 5. Cosmin Saulea – „Clepsidră”; 6. Adrian Vădeanu
– „Realităţi”; 4. Gheorghe Terescenco – „Neîmblânzitul”.
Ediția a VII-a (2016): 1. Cătălin Bădărău – „Meat
Me”; 2. Denis Brânzei – „Serafim”; 3. Liviu Mocanu –
„Sămânță”; 4. Laurențiu Mogoșanu – „Transfigurare”;
5. Nicolae Popa – „Rugă; 6. Sorin George Purcaru –
„Înaripatul”; 7. Valentin Vârtosu – „Un cactus rupt în
două, măsurător de dor de țară”; 8. Gheorghe Terescenco
– „Simbol”.
Spiritus rector
Spiritus rector 154
UN ARGUMENT EPISTEMIC ÎN
FAVOAREA NATURALIZĂRII OMULUI.
Iraționalitatea relației cauzale și a
cunoașterii factuale, la David Hume
Lector univ. dr.

INTRODUCERE. Provocarea sceptică a lui Ovidiu Cristian Nedu
Hume la adresa raţionalităţii cunoașterii Facultatea de Limbi și
Critica pe care David Hume o aduce caracterului Literaturi Străine București,
rațional al afirmării relațiilor cauzale – element de temelie Departamentul de
Hungarologie, Studii iudaice
al cunoașterii și științei umane - reprezintă, în esenţa sa, o și Rromani
provocare a scepticismului, adresată nu doar unui singur e-mail: ovidiushunya@yahoo.co.in
element constitutiv al explicitării Universului, ci însăşi
presupoziției antropologice frecvent asumată, cum că omul
ar fi, în mod fundamental, o ființă rațională. Prin acest Mihaela Munteanu
Absolvent Universitatea
demers, se propune chiar o nouă concepţie despre om în Dunărea de Jos Galați
care naturalismul și instinctualitatea mecanică iau locul e-mail: blaxy_ela@yahoo.com
raţionalităţii, ca elemente definitorii ale fiinţei umane.
Începând cu Grecia antică, filosofia europeană
a fost caracterizată de un grad ridicat de încredere în
capacitatea raţiunii de a înţelege lumea. Pentru Platon,
raţiunea putea depăși nivelul lumii concrete cunoscute
prin evidenţa empirică reușind să acceadă la lumea ideilor,
la o sferă a cunoașterii raţionale absolut certe. Opoziţia
sa între doxa (opinie) și episteme (cunoaștere) cât și
încrederea în faptul că raţiunea se poate ridica dincolo de
doxa, până la episteme, descoperind astfel însuși temeiul
fundamental al lucrurilor, au dat tonalitatea dominantă a
întregii filosofii europene până la apariţia empirismului
englez. Atitudinea optimistă faţă de capacităţile
raţiunii este sugestiv ilustrată de tratatele scolasticilor,
care construiau explicaţii elaborate și profunde ale
Spiritus rector 155
Universului și ale temeiurilor sale metafizice, utilizând

în acest sens un sistem demonstrativ de tip matematic,
bazat pe axiome, teoreme și raţionamente deductive.
Cauzalitatea reprezintă principiul fundamental pe
baza căruia se constituie cunoașterea și știința umană.
Înţelegerea universului și a evoluţiei sale se face în mod
necesar prin apel la succesiunea cauzală a diferitelor
stări. Astfel că raţionalitatea cauzalităţii reprezintă o
presupoziţie esenţială a raţionalităţii lumii.
Prima investigaţie ontologică asupra cauzalităţii,
care încerca explicitarea acesteia într-un proiect mai
vast, de explicitarea a lumii, a fost făcută de Aristotel şi,
ulterior, a influențat timp de aproape două milenii filosofia
europeană. Scolastica a continuat abordarea ontologică
a cauzalităţii, aceasta reprezentând o categorie esenţială
atât pentru înţelegerea mecanismelor Universului cât și a
condiţiei sale ontologice.1 Importantă în acest sens este și
filosofia post-renascentistă de orientare laic-raţionalistă,
pentru care cauzalitatea joacă un rol fundamental în
explicitarea realităţii. Proiectele filosofice ale lui Spinoza,
Leibniz sau Descartes, având un grad ridicat de rigoare şi
îndrăzneală demonstrativă, consideră universul ca fiind
în mod fundamental un mecanism cauzal.
Argumentația sceptică a lui Hume demontează toate
aceste scheme demonstrative precise cât și încrederea
exagerată în capacităţile raţiunii. Hume propune un
ideal epistemic și antropologic mult mai modest: funcţia
cognitivă a cunoaşterii este substituită de o funcţie
mai degrabă instrumentală, certitudinea deductivă
este înlocuită de probabilitatea inductivă, revendicările
metafizicii de a putea discuta despre esenţă, substanţă sau
sine sunt pur și simplu compromise, raţionalitatea umană
pălește în faţa instinctivităţii și naturalismului. Nu putem
înţelege în mod raţional dinamica universului, ci doar o
anticipăm în mod instinctual. Relaţionarea cauzală nu
reprezintă atât „cunoaştere”, ci doar exercitarea mecanică
a unui instinct psihologic bine acordat la realitate, care
reuşeşte să prevadă, în mod iraţional, anumite ocurenţe
pe baza altora.
1
William James, Introducere în filosofie, trad. de V. Ciubotariu,
Editura Dacia,Cluj-Napoca, 2001, p. 114.
Spiritus rector 156
Substituirea perspectivei metafizice asupra

cauzalităţii cu o perspectivă psihologică face din
cunoaștere mai degrabă un instrument eficace de care
omul se foloseşte cu succes pentru a se descurca în lume
decât o comprehensiune a realităţii. Aşa se face că studiul
mecanismelor psihologice ale omului este mai relevant
decât studiul universului, pentru înţelegerea cunoașterii.
Cunoaşterea este în primul rând o experienţă subiectivă
iar Hume ridică serioase semne de întrebare referitoare
la unanim admisa posibilitate a concordanţei între
cunoaştere şi realitate. Deși aparent studiază doar un
aspect al universului și anume cauzalitatea, cercetarea
lui Hume are importante consecinţe la nivel epistemic,
demontând idealul raționalității cunoașterii și pe cel
al certitudinii și aruncând o lumină sceptică asupra
posibilităţii de a da o explicaţie ultimă lucrurilor.
Mai mult decât atât, analiza lui David Hume
asupra cauzalităţii este relevantă din punct de vedere
antropologic. De regulă, raţiunea şi capacitatea de a
înţelege raţional lumea au fost identificate drept esenţă
a omului; punând în discuţie statutul şi capacităţile
raţiunii, Hume încearcă nici mai mult nici mai puţin
decât o redefinire a umanului. De altfel, perspectiva
psihologic-instinctuală din care Hume ajunge să explice
relaţionarea cauzală îl conduce pe acesta, în cele din
urmă, la adoptarea unei poziţii naturaliste cu privire
la fiinţa umană, care neagă existența unei diferențieri
fundamentale între om și animal. Atât ființele umane
cât și animalele se folosesc de cunoaștere în mod
instrumental, instinctual, fără a-i putea conferi acesteia
o deplină întemeiere rațională.
Diferenţa dintre om şi animal nu ar ţine astfel
de natura distinctă a acestora ci ar fi doar una
graduală, ţinând de nivelul diferit de elaborare şi de
precizie al mecanismelor psihice iraţionale prin care
atât omul cât şi animalul structurează şi anticipează
cursul evenimentelor. Prin aceasta, Hume anticipează
antropologiile evoluţioniste de mai târziu, care vor
vedea în om tot o fiinţă naturală, situată însă pe un
nivel ridicat al evoluţiei şi excelând prin mecanismele
psiho-cerebrale mult mai presus decât cele ale
Spiritus rector 157
animalelor, însă nu deosebite în mod fundamental

de acestea. Raţiunea umană nu ar reprezenta decât
o formă mai complexă a instinctualităţii animale, o
instanţă cu rol mai degrabă practic-anticipativ decât
„cognitiv”. În secolul XX, filosofia minţii va confirma
ipoteza descinderii raţiunii umane din instinctul
animal, propusă de Hume, identificând o anumită
proto-raţiune chiar şi în mecanismele de adaptare
la condiţiile naturale ale unor organisme foarte
rudimentare, cum ar fi plantele.
Critica statutului de categorie obiectivă,
ontologică, a cauzalităţii şi interpretarea sa drept
mecanism psihic au condus la o respingere a relevanţei
„cognitive” a cunoaşterii şi a raţiunii şi, mai apoi, la
o redefinire a naturii umane, în acord cu noul statut
atribuit funcţiei cunoaşterii. Odată cu empirismul
englez, curent filosofic în cadrul căruia Hume joacă
un rol decisiv, filosofia europeană intră într-o etapă de
„smerire” a omului, de coborâre a sa din planurile înalte
ale raţionalităţii, esenţei şi cogniţiei, în planul concret
al experienţei senzoriale, al mecanismelor naturale de
adaptare. Omul încetează a mai fi disociat de natură,
încetează a mai fi situat deasupra naturii, poziţie din
care el ar observa în mod obiectiv natura, şi devine
o parte a lumii naturale, rezultatul evoluţiei fireşti a
acesteia.
Cercetarea pe care Hume o demarează asupra
cauzalităţii este expusă mai întâi în Cartea I, Partea a
III-a din A Treatise of Human Nature (1739)2, ulterior o
reia în aceiași termeni în secţiunile VI-X din Cercetare
asupra intelectului omenesc (1987)3. Totuși, dată fiind
importanţa temei pentru sistemul filosofic al lui Hume,
ocazional ea mai este discutată și în alte pasaje ale celor
două lucrări.
2
David Hume, A Treatise of Human Nature, vol. I, în
versiunea editată şi îngrijită de Jonathan Bennett; disponibil la
adresa www.earlymoderntexts.com (în continuare, Tratat).
3
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, trad.
de Mircea Flonta, Adrian Paul Iliescu, Constanţa Niţă, reviziuirea
traducerii de Ioana Gogeanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
București, 1987 (în continuare, Cercetare).
Spiritus rector 158
I. CAUZALITATEA CA PRINCIPIU
FUNDAMENTAL AL ŞTIINŢELOR NATURII
I.1. Cauzalitatea ca principiu fundamental al

cunoaşterii factuale
Pentru Hume, cauzalitatea reprezintă mult mai
mult decât un simplu element al cunoaşterii naturii;
reprezintă principiul fundamental pe baza căruia se
constituie întreaga noastră cunoaştere factuală. Toate
raţionamentele referitoare la fapte par să fie întemeiate
pe relaţia dintre Cauză și Efect.4
„Este evident că toate raţionamentele referitoare la
fapte se întemeiază pe relaţia dintre cauză şi efect.”5
„Orice raționament privitor la o chestiune de
fapt pare să fie fundat pe relația dintre cauză și efect.
Numai cu ajutorul acestei relații putem trece dincolo de
evidențele memoriei și simțurilor noastre.”6
I.2. Cauzalitatea ca relaţie empiric-sintetică

În secţiunea a cincea a Tratatului, Hume a afirmat
existenţa a şapte tipuri de relaţii filosofice: asemănare
(resemblance), identitate (identity), relaţii spaţio-
temporale (relations of space and place), proporţie
cantitativă şi numerică (proportions in quantity or
number), grade calitative (deegres in any quality),
contrarietate (contrariety) şi cauzalitate (causation).
Aceste relaţii pot fi împărţite în două clase: relaţii care
depind doar de idei şi care se constituie doar pe baza
conexiunii dintre idei şi relaţii care depind de elemente
extrinseci ideilor. În prima categorie, intră categoriile:
asemănare, contrarietate, grade calitative şi proporţii, iar
în a doua categorie se găseşte identitatea, relaţiile spaţio-
temporale şi cauzalitatea.
Relaţiile din prima categorie pot fi inferate
analitic din simpla idee a obiectelor implicate în relaţie.
De exemplu, relaţia de asemănare dintre două obiecte
poate fi afirmată pe baza simplei cunoaşteri a celor două
4
Cercetare, III, p. 105.
5
Tratat, p. 649, apud A.J. Ayer, Hume: O scurtă introducere,
trad. de Irina Tofan, Editura ALL, Bucureşti, 2009, p. 63.
6
Cercetare, IV, p. 107.
Spiritus rector 159
obiecte. La simpla lor percepţie, asemănarea va sări în

ochi, nefiind nevoie de niciun considerent suplimentar
pentru afirmarea ei.
Doar cele patru relaţii din prima categorie pot face
obiectul unei cunoaşteri certe, bazată doar pe inferenţă
raţională. Relaţiile din cea de-a doua categorie, adică
identitatea, relaţiile spaţio-temporale şi cauzalitatea, nu
sunt de tip raţional, ci de tip factual, fiind stabilite pe
baza mărturiei senzoriale, a impresiilor simţurilor.
Cauzalitatea nu poate fi inferată în mod
analitic din relaţiile dintre ideile obiectelor între
care se stabileşte. În acest sens, ea se aseamănă cu
relaţii cum sunt cele de apropiere sau îndepărtare.
Relaţia de apropiere dintre două obiecte poate suferi
transformări prin simpla mutare a obiectului, fără ca
acesta să implice vreo transformare în obiectul însuşi
sau în ideea sa. Tot astfel, şi relaţia cauzală depinde de
considerente extrinseci obiectelor însele. Cauzalitatea
reprezintă astfel o relaţie sintetică şi nu una analitică.7
Calitatea de cauză şi efect nu aparţine în mod intrinsec
lucrurilor. Nu există nicio proprietate aparţinând unui
lucru care să-l transforme pe acesta într-o cauză sau
efect, la modul absolut.8
„Opusul oricărui fapt este oricând posibil, pentru
că nu poate niciodată să implice o contradicţie și este
conceput de minte tot așa de ușor și de distinct ca și cum
s-ar conforma realităţii. … Că soarele nu va răsări mâine
nu e o propoziţie mai puţin inteligibilă și nu implică o
contradicţie mai mare decât afirmaţia că el va răsări.”9
„Când văd, de exemplu, o bilă de biliard mișcându-
se în linie dreaptă, către alta, chiar dacă din întâmplare
mi s-a sugerat că presupusa mișcare a celei de-a doua
bile ar fi rezultatul contactului lor sau al impulsului, nu
pot eu concepe că o sută de evenimente diferite puteau
urma tot așa de bine din acea cauză?”10
7
Tratat, III, p. 40. O discuţie pe larg asupra celor şapte relaţii
filosofice în Graciela de Pierris, Causation as a Philosophical Relation
in Hume’s, Philosophy and Phenomenological Research, Volume 64,
issue 3, 2002, pp. 506-511.
8
Tratat, III, p. 43.
9
Cercetare, II, p. 102.
10
Spiritus rector 160
De aici Hume va ajunge la concluzia totalei

eterogenităţi a cauzei și a efectului.
„Toate raţionamentele noastre a priori nu vor
putea niciodată să ne indice niciun motiv pentru această
preferinţă. Orice efect este un eveniment distinct de
cauza sa. El nu poate fi descoperit în cauza sa și întâia
concepţie a priori despre el trebuie să fie în întregime
arbitrară. Și chiar după ce el a fost sugerat, legătura lui
cu cauza trebuie să apară la fel de arbitrară, deoarece
sunt totdeauna multe alte efecte care trebuie să apară
raţiunii în totalitate potrivite și naturale. De aceea, am
pretinde fără folos să determinăm un singur eveniment
sau să inferăm vreo cauză fără ajutorul observaţiei și
experienţei.”11
Cunoaşterea relaţiilor din a doua categorie nu
poate ajunge la certitudine întrucât implică elemente
exterioare raţiunii (date senzoriale). În acest sens, ea
poate aspira doar la probabilitate.12
I.3. Universalitatea relaţiei cauzale

Atât filosofia cât şi simţul comun susţin, de comun
acord, că tot ceea ce există are o cauză a existenţei sale.
Ideea este atât de bine înrădăcinată în mentalitatea
umană încât, de cele mai multe ori, nu s-a considerat că
ar fi nevoie să se aducă vreun argument, vreo justificare,
în favoarea ei. S-a presupus că reprezintă o lege a
lucrurilor, evidentă prin sine şi care este cunoscută în
mod intuitiv. Se presupunea că problema certitudinii ei
nu putea fi pusă decât la nivel declarativ, nu şi la nivelul
convingerii sincere.13
Hume pune la îndoială faptul că această certitudine
a gândirii comune ar avea un caracter aprioric, că ar
reprezenta o certitudine a raţiunii.
Conform lui, propoziţia: „Tot ceea ce începe să
existe are o cauză a existenţei sale” poate fi adevărată
însă adevărul său nu este evident, propoziţia în
cauză neconstituind un adevăr al raţiunii. Dacă ar fi
reprezentat o certitudine raţională, minţii umane i-ar fi
11
12
Tratat, III, pp. 44-45.
13
Tratat, III, p. 45.
Spiritus rector 161
fost imposibil să conceapă situaţia contrară. Numai dacă

ar fi fost cu neputinţă să ne imaginăm apariţia unui lucru
în absenţa unei cauze, propoziţia menţionată anterior
ar fi reprezentat o certitudine absolută. Însă este cât se
poate de evident că imaginaţia umană poate concepe
un obiect în lipsa oricărei cauze pentru producerea sa.
Aceasta demonstrează că propoziţia „Tot ceea ce începe
să existe are o cauză a existenţei sale” nu reprezintă un
postulat al raţiunii.14
Hume demolează puţinele argumente pe care
filosofii le-au adus în favoarea certitudinii raţionale a
acestui adevăr, despre care, de regulă, s-a considerat că
nu necesită demonstraţie. El respinge trei argumente
aduse în acest sens de câţiva dintre contemporanii săi.
Întâi de toate, Hobbes a afirmat că, întrucât toate
punctele din timp şi din spaţiu sunt absolut identice
între ele, trebuie să existe ceva care să introducă
o ruptură în continuul spaţio-temporal. Această
ruptură care determină într-un anumit mod anumite
puncte din spaţiu şi din timp, astfel încât să le facă
pe acestea capabile de a reprezenta locusul pentru o
anumită ocurenţă, reprezintă cauza însăşi. În absenţa
acestor determinaţii, care reprezintă cauza, problema
momentului şi locului adecvat pentru o anumită
ocurenţă ar fi, din principiu, insolvabilă. Aşadar,
Hobbes se simte îndreptăţit să susţină că raţiunea
ne obligă la a considera că trebuie să existe o cauză
determinată pentru orice ocurenţă.
Hume aduce ca obiecţie la acest argument faptul
că afirmaţia lui Hobbes cum că o ocurenţă nu se poate
produce la un moment dat şi într-un loc anume în lipsa
unor determinaţii specifice acelei localizări spațio-
temporale este ea însăşi o propoziţie nedemonstrabilă.
Pentru ca argumentul lui Hobbes să fie valid, însăşi
această propoziţie ar trebui demonstrată. Altfel, am
putea la fel de bine să luăm ca premiză a raţionamentelor
noastre faptul, la fel de indemonstrabil, că orice ocurenţă
se poate produce într-un moment şi la un loc determinat
fără a fi nevoie de o cauză în acest sens. Ambele principii
14
Barry Stroud, Hume and the idea of causal necessity,
Philosophical Studies, Volume 33 issue 1, 1978, p. 40.
Spiritus rector 162
sunt la fel de nedemonstrabile din punct de vedere

raţional şi astfel ceea ce face Hobbes nu este să justifice
unul dintre principii, ci, pur şi simplu, să îl reducă pe
acesta la un alt principiu la fel de incert.
Al doilea argument respins de Hume este cel
formulat de Clarke, care afirmă că, dacă un obiect ar
putea fi produs în absenţa unei cauze, aceasta ar echivala
cu faptul de a fi produs prin sine însuşi şi a exista înainte
de producerea sa.
Hume denunţă argumentul ca fiind invalid
întrucât presupune teza de demonstrat, şi anume nevoia
ca producerea unui lucru să fie datorată unei cauze. Doar
pe baza asumării tacite a acestui principiu - care este
totuna cu demonstrandum-ul raţionamentului -poate
ajunge Clarke la afirmarea absurdităţii că un lucru lipsit
de cauză ar trebuie să fie produs prin sine însuşi.15
Cel de-al treilea argument respins de Hume a fost
formulat de Locke şi afirmă că un lucru produs în lipsa
unei cauze este pus pe seama „nimicului”. Însă nimicul
nu poate da socoteală de existenţa vreunei ocurenţe.
Argumentul suferă de acelaşi neajuns ca şi cel al lui
Clarke şi anume cel al circularităţii, el presupunând
teza de demonstrat. Doar acceptând în mod tacit teza
de demonstrat, a putut Locke deduce absurditatea că un
obiect lipsit de cauză ar avea nimicul drept cauză.
Majoritatea argumentelor aduse în favoarea
principiului că tot ceea ce este produs necesită o cauză
care să dea socoteală de apariţia sa suferă de acest neajuns
al circularităţii. De exemplu, adeseori s-a raţionat –
într-o manieră evident sofistă - că stă în natura oricărui
efect să aibă o cauză a producerii sale. Postularea tuturor
ocurenţelor drept „efecte” permite, însă într-un mod
incorect, susţinerea faptului că orice ocurenţă trebuie să
aibă o cauză.
Hume îşi permite astfel să afirme că principiul
„Tot ceea ce începe să existe are o cauză a existenţei sale”
nu reprezintă un adevăr al raţiunii având o validitate
apriorică, ci un tip de cunoaştere bazat pe observaţie
empirică.16
15
Tratat, III, p. 46.
16
Spiritus rector 163
I.4.Elementele raţionamentului cauzal

Încercând să analizeze relaţia cauzală şi să
descopere principalele sale componente, Hume identifică
trei elemente fundamentale ale acesteia: contiguitatea,
prioritatea temporală a cauzei faţă de efect şi conexiunea
necesară dintre acestea.
Contiguitatea se referă la obiecte aflate într-o
relaţie de imediată apropiere spaţio-temporală. Uneori
contiguitatea nu este evidentă, în aparenţă, obiecte aflate
la o anumită depărtare spaţio-temporală putându-se
găsi într-o relaţie cauzală. Totuşi, Hume susţine că aceste
situaţii nu infirmă necesitatea contiguităţii întrucât, la o
examinare mai atentă, vom putea descoperi o serie de
verigi intermediare, în relaţie de contiguitate una cu
cealaltă, care fac legătura dintre cauză şi efect. Aparenţa
îndepărtării spaţio-temporale se datorează faptului că
verigile intermediare care asigură legătura dintre cauză
şi efect nu sunt întotdeauna suficient de vizibile.17
„Deşi poate părea uneori că un obiect este
produsul altuia îndepărtat de el, la o examinare mai
atentă descoperim, de obicei, că cele două sunt conectate
printr-un lanţ de cauze contigue între ele şi cu cele două
obiecte îndepărtate, iar în cazurile particulare în care nu
putem descoperi această conexiune, totuşi presupunem
că ea există.”18
Cea de-a doua relaţie este prioritatea temporală a
cauzei față de efect. Hume consideră că simpla evidenţă
empirică dovedeşte că nu putem vorbi despre o relaţie
cauzală decât atunci când existenţa unuia dintre obiecte
precede existenţa celuilalt.19
Cele două relaţii nu epuizează conţinutul conceptului
de „cauzalitate”. Experienţa dovedeşte că pot exista situaţii
17
Tratat, III, p. 43.
18
Tratat, p. 75, apud Ayer, op.cit., p. 64.
19
Tratat, III, p. 44.
Pentru o discuţie amplă asupra posibilităţii existenţei
unor cauze şi efecte simultane, vezi I.V. Perminov, Cauzalitatea în
filosofie şi ştiinţă, trad. de Sorin Vieru, Drăgan Stoianovici, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 45-46. Perminov
discută această posibilitate din perspectiva ştiinţei contemporane,
abordarea sa fiind astfel una mai elaborată şi mai credibilă decât cea
a lui Hume.
Spiritus rector 164
în care două obiecte aflate în contiguitate şi succedându-

se unul celuilalt nu se găsesc totuşi în relaţie cauzală. În
consecinţă, Hume mai descoperă o a treia relaţie implicată
în definirea cauzalităţii şi anume conexiunea necesară.20
Observaţia empirică a cuplurilor de obiecte care se
găsesc în relaţie de cauză şi efect ne relevă doar existenţa
celor două relaţii, contiguitatea spaţio-temporală şi
anterioritatea temporală a cauzei faţă de efect. Cea de-a
treia relaţie, cea a conexiunii necesare, deşi este implicată
în orice raţionament cauzal, nu poate fi percepută în
nicio instanţiere particulară a cauzalităţii. Această
remarcă îl îndreptăţeşte pe Hume să afirme că este cu
desăvârşire imposibil să derivăm ideea de conexiune
necesară din perceperea vreunei instanţieri particulare
a relaţiei cauzale şi, ca atare, să afirme că această ultimă
relaţie nu poate face obiectul percepţiei şi, implicit, nici
al vreunui raţionament inferenţial prin care să se afirme
existenţa ei la nivelul obiectelor pe care le conectează.21
„Prin experienţă noi cunoaștem doar Alăturarea
(Conjunction) frecventă a obiectelor, fără a fi vreodată în
stare să înţelegem ceva de felul Conexiunii (Connexion)
dintre ele.”22
„Ele par să fie alăturate (conjoined), dar niciodată
legate (connected) între ele.”23
II. ASOCIEREA CAUZALĂ CA MECANISM

PSIHOLOGIC IRAŢIONAL
II.1. Problema perceperii forţei cauzale

De regulă, atât mentalitatea comună, cât şi filosofia
au explicat producerea efectului pe baza cauzei, făcând
apel la o misterioasă capacitate pe care ar deţine-o cauza,
de a produce un anumit tip de efect. În general, s-a
considerat că în natura cauzei ar fi de găsit o anumită
,,eficienţă”, ,,putere”, ,,forţă”, ,,energie”, ,,necesitate”,
,,conexiune”, ,,capacitate de producere”, pe baza cărora
se putea da seama de producerea efectului. Nici filosofii
20
Tratat, III, p. 44.
21
Tratat, III, p. 79.
22
Cercetare, VII, p. 143.
23
Spiritus rector 165
şi nici simţul comun nu au putut da prea multe detalii

referitor la originea cunoaşterii ce are ca obiect această
,,forţă” sau ,,eficienţă”.
„Nu avem realmente nicio idee despre vreo putere
sau element de eficacitate ce rezidă într-un obiect, sau
despre vreo conexiune reală dintre cauze și efecte.”24
Experienţa nu ne indică „acea energie aparținând
cauzei prin intermediul căreia ea operează asupra
efectului său.”25
Încercările făcute de filosofi pentru găsirea forţei,
a energiei cauzale, sunt destul de puţin convingătoare şi,
de regulă, ele afirmă simpla necesitate a existenţei unei
astfel de capacităţi, fără a putea preciza mai exact în ce
anume constă şi pe baza a ce ar putea fi ea inferată.26
„Dintre ideile care apar în metafizică niciunele nu
sunt mai obscure și mai nesigure decât cele de putere,
forţă, energie sau conexiune necesară.”27
Un exemplu de încercare filosofică nu foarte
convingătoare de a elucida natura forţei cauzale poate fi
găsit la Locke:
,,Cum dobândim ideea de putere.
Deoarece mintea este înştiinţată în fiecare zi prin
simţuri despre modificarea ideilor simple pe care le
observă la lucrurile dinafară şi vede cum una ajunge
la un sfârşit şi încetează de a exista, iar alta, care nu a
fost înainte, începe să existe; întrucât ea reflectează,
de asemenea, la ce se petrece în ea însăşi şi observă
o schimbare necontenită a ideilor sale, uneori prin
impresia pe care obiectele exterioare o produc asupra
simţurilor, iar alteori prin hotărârea propriei sale
alegeri; şi, deoarece din ceea ce a observat în mod atât
de constant că s-a petrecut, deduce că în viitor se vor
produce modificări asemănătoare în aceleaşi lucruri de
către agenţi asemănători şi pe căi asemănătoare, mintea
ajunge să vadă că într-un lucru se află posibilitatea ca
unele dintre ideile lui simple să fie modificate, iar în
24
Tratat, p. 168, apud Sergiu Bălan, Cercetări din istoria
filosofiei, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2012, p. 33.
25
Tratat, p. 266, apud Ibidem.
26
Tratat, III, p. 80.
27
Spiritus rector 166
alt lucru, posibilitatea de a produce acea modificare;

şi, în acest fel, mintea ajunge la ideea pe care o numim
«putere».”28
Hume se arată destul de puţin satisfăcut de
explicația lui Locke, considerând că ea reflectă mai
degrabă un raţionament al simţului comun decât o
analiză filosofică.
În primul rând, reproşează raţionamentului anterior
faptul că deduce în mod pur raţional, fără niciun temei
empiric, existenţa misterioasei ,,puteri” cauzale. O astfel
de situaţie ar echivala cu afirmarea existenţei a ceva doar
pe cale raţională şi nu pe baza unei deduceri din impresiile
senzoriale. Raţionamentul este în evidentă contradicţie cu
principiile empirismului, la care aderă deopotrivă Hume
şi Locke. Printr-un asemenea argument, Locke se dezice
de faimoasa sa teză referitoare la absenţa oricărei idei
înnăscute în minte (tabula rasa).
Cea de-a doua obiecţie pe care o aduce Hume
pleacă de la observația că nu raţiunea, ci experienţa este
aceea care ne indică faptul că orice ocurenţă necesită
o cauză, o forţă care să dea seamă de producerea ei.
De una singură, raţiunea nu poate afirma un astfel de
principiu, fiind posibilă închipuirea situaţiei contrare, în
care o ocurenţă se produce ex nihilo, fără a fi precedată
de nimic.29
A pretinde că deţinem o idee clară cu privire la
eficienţa cauzală echivalează cu a afirma că putem
evidenţia măcar câteva instanţe în care această eficienţă
se relevă cu claritate minţii. Doar într-o astfel de situaţie
am putea construi un concept de „eficienţă cauzală”, pe
care, ulterior, am putea să-l folosim şi în contexte mai
puţin clare, mai puţin explicite. Totuşi, nici filosofii şi
nici simţul comun nu au putut identifica astfel de situaţii
în care eficienţa cauzală să se arate în mod explicit
simţurilor. Într-un context empirist, orice altă posibilă
origine a conceptului de „capacitate cauzală”, cum ar fi
cea înnăscută, este exclusă.30
28
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. I, trad.
de Teodor Voiculescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 214.
29
Tratat, III, p. 80.
30
Spiritus rector 167
În istoria filosofiei pot fi găsite numeroase

încercări de a elucida în ce anume constă misterioasa
forţă sau energie cauzală. Filosofii au explicat această
categorie făcând apel la categorii încă şi mai misterioase,
cum ar fi: accidentele sau calităţile substanţei, forma
şi materia, forma şi accidentele sau tot felul de
alte capacităţi ce ar fi de găsit la nivelul obiectelor.
De regulă, astfel de prezumţii au fost asociate cu
raţionamente elaborate, întortocheate, care, în cele din
urmă, conduceau la o pretinsă explicaţie a cauzalităţii.
Însăşi forma acestor raţionamente reprezintă, conform
lui Hume, un argument împotriva pretinsei lor
corectitudini. Noţiunile obscure ce constituie temeiul
unor astfel de argumente cât şi linia întortocheată de
raţionament la care fac ele apel trădează mai degrabă
impasul în care s-au găsit filosofii ce au încercat să
expliciteze acest concept. Relaţia cauzală este asumată
în cazul unor experienţe dintre cele mai simple şi astfel
apelul la raţionamente extrem de complicate pentru a o
justifica este greu de explicat. Dacă relaţia cauzală ar fi
obiect al cunoaşterii noastre, atunci, măcar în anumite
situaţii, ea ar trebui să fie foarte simplă, corespunzător
simplicităţii situaţiei în care este percepută. Apelul la
argumente extrem de laborioase pentru a justifica o
situaţie de o simplitate maximă nu poate să nu trezească
suspiciuni considerabile referitoare la corectitudinea
unui astfel de demers.31
Alţi autori au susţinut că o idee generală sau o idee
abstractă nu reprezintă altceva decât o idee particulară
dezbărată de determinaţiile ei concrete. Prin urmare,
au argumentat ei, situația că deţinem o idee generală
de putere, de eficienţă cauzală, indică faptul că, deşi nu
neapărat în mod explicit, deţinem idei, reprezentări
particulare ale acestei puteri.
Replica lui Hume la acest argument este una
banală. Pur şi simplu, el arată că niciunul dintre filosofii
care au susţinut ideea menţionată anterior nu este capabil
să indice o instanţiere particulară a forţei cauzale, chiar
dacă ei afirmă că existenţa unor astfel de instanţieri
reprezintă o necesitate.
31
Tratat, III, p. 81.
Spiritus rector 168
„Înfăţișările universului se schimbă continuu, un

obiect urmând altuia într-o succesiune neîntreruptă; dar
puterea forţei care pune în mișcare întreaga mașină este,
pentru noi, complet ascunsă și niciodată nu se dezvăluie
în vreuna din calităţile sensibile ale corpului.”32
Hume consideră că oamenii folosesc expresiile
,,cauză”, ,,legătură cauzală”, ,,forţă cauzală” fără a avea o
reprezentare, o idee concretă, determinată, cu privire la
acestea. Cel mai probabil, aceste cuvinte trimit la altceva
decât la un conţinut cognitiv determinat. De altfel, Hume
va arăta că ele se referă la o tendinţă internă a minţii şi
nu la o proprietate a obiectelor.
„În realitate nu există nicio parte a materiei care să
dezvăluie vreodată, prin calităţile ei sensibile, o forţă sau
o energie, sau care să ne dea temeiuri să ne imaginăm că
ar putea produce ceva sau să fie urmată de un alt obiect,
pe care să-l putem numi efectul ei.”33
Sensul clar al acestor termeni a fost pierdut
din vedere pe parcursul utilizării lor repetate şi atât
mentalitatea comună, cât şi filosofii, încercând să
desluşească originea acestor concepte, au mers pe o pistă
greşită, considerând că ele ar avea un conţinut cognitiv
obiectiv.34
Hume concluzionează că empirismul nu poate
elabora o știinţă a relaţiei, întrucât, pentru empirism,
există doar obiecte individuale. Ţinând cont de faptul că,
în toate demersurile sale, raţiunea se bazează pe datul
senzorial, raţiunea se vădește deopotrivă neputincioasă
în a descoperi forţa cauzală.35
II.2. Problema perceperii forţei cauzale la nivelul

experienţei interne
Unii filosofi au încercat să soluţioneze problema
identificării forţei cauzale căutând-o pe aceasta la un
nivel direct accesibil experienţei umane, nivel la care
32
33
34
35
Nicolae Trandafoiu, Substanţa şi cauzalitatea în
interpretarea empirismului englez (Locke, Berkeley, Hume), Ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Editura All Educational, Bucureşti, 1999,
p. 189.
Spiritus rector 169
această forţă ar fi operativă, şi anume registrul operaţiilor

interne ale psihicului. Dobândind o reprezentare clară
cu privire la forţa cauzală pe baza observării modului
în care ea funcţionează în cazul operațiilor interne ale
psihicului uman, putem extrapola această reprezentare
la nivelul registrului extern. Avantajele unei astfel de
abordări constau în faptul că se face apel la un domeniu
accesibil în mod nemijlocit conştiinţei umane şi anume
registrul operaţiilor sale interne. Asumpţia tacită a
proponenţilor unui astfel de argument era aceea că
registrul psihic ar fi accesibil într-o manieră directă,
care nu lasă loc incertitudinii şi erorii. În felul acesta,
toate operaţiile interne şi elementele implicate în ele ni
s-ar revela cu claritate; printre acestea, s-ar găsi şi forţa
cauzală.36
Hume încearcă, prin reflecţia directă asupra
operaţiilor de la nivelul minţii şi al corpului uman, să
găsească o impresie a cauzalităţii interne, care s-ar
exercita între acte particulare ale voinţei şi acţiuni ale
corpului nostru, între diferite gânduri ale noastre etc.
Identificarea unei astfel de impresii a cauzalităţii ar
reprezenta un prim pas în găsirea unei reprezentări
senzoriale a forţei cauzale. Găsirea acestei forţe la nivelul
intern ne-ar sugera în ce anume constă ea şi astfel ne-ar
facilita căutarea ei şi în plan extern. Suntem pe deplin
conştienţi de actele noastre de voinţă şi de faptul că
acestora le urmează, cu un grad rezonabil de regularitate,
mişcări la nivelul corpului nostru. De asemenea, astfel de
legături cauzale se pot stabili şi între diferite operaţiuni
mentale. Un act de voinţă cauzează automat un anumit
act al imaginaţiei, o anumită percepţie cauzează o
anumită reacţie mentală sau chiar corporală.37
Chiar dacă aceste evenimente despre care
considerăm că se găsesc într-o înlănţuire cauzală ţin
de registrul intern al minţii noastre, după cum remarcă
Hume, statutul lor nu este esenţial diferit de cel al altor
tipuri de evenimente conectate cauzal. La fel ca în cazul
36
37
Cercetare, VII, p. 138; Angela Coventry, Hume’s Theory of
Causation: A Quasi- Realist Interpretation, Continuum International
Publishing Group, 2006, pp. 91-92.
Spiritus rector 170
cauzalităţii din lumea fizică, tot ceea ce putem percepe

şi în cazul cauzalităţii interne este doar succesiunea
regulată a două ocurenţe aflate în relaţie de contiguitate
şi de succesiune. În ceea ce priveşte forţa sau energia
prin care, de exemplu, voinţa reuşeşte să cauzeze apariţia
unei mişcări la nivelul corpului, aceasta scapă percepţiei
noastre interne.
„Că mișcarea lor urmează comanda voinţei este o
chestiune de experienţă comună, ca și alte evenimente
naturale. Dar forţa sau energia prin care acestea se
efectuează, ca și aceea ce acţionează în producerea
altor evenimente naturale, este necunoscută și de
neconceput.”38
Succesiunea regulată a unui anumit act de
voinţă şi a unei anumite mişcări corporale ne este
cunoscută în acelaşi mod în care ni se face cunoscută
orice altă succesiune de evenimente fizice, adică
prin experimentarea repetată a unei astfel de situaţii.
Situaţia operaţiilor interne ale minţii nu conţine, în
plus, experimentarea directă a forţei sau a energiei care
leagă cauza de efect şi care face din efect o consecinţă
ineluctabilă a cauzei.39
„În ceea ce privește influenţa voinţei asupra
organelor corpului, putem observa că această influenţă
este un fapt care, la fel ca toate celelalte evenimente
naturale, poate fi cunoscut numai prin experienţă și
nu poate fi niciodată prevăzut pe baza vreunei energii
sau forţe vădite în cauză, care ar lega-o pe aceasta cu
efectul și ar face din ultimul o consecinţă infailibilă a
celei dintâi. .... Dar cât privește mijloacele prin care se
realizează această operaţie sau energie prin care voinţa
îndeplinește o operaţie atât de extraordinară, de acestea
suntem atât de departe de a fi direct conștienţi, încât ele
vor scăpa întotdeauna celor mai zeloase cercetări ale
noastre.”40
În cazul în care am deţine o reprezentare directă
a forţei cauzale care leagă un act al voinţei de o mişcare
corporală, aceasta ar echivala cu elucidarea misterioasei
38
39
40
Spiritus rector 171
uniuni dintre suflet şi trup, problemă în faţa căreia filosofii

şi-au exprimat dintotdeauna perplexitatea. Perceperea
energiei care conectează voinţa de trup ar fi totuna cu
perceperea principiului de legătură dintre spirit şi corp,
cu rezolvarea uneia dintre problemele clasice ale filosofiei.
Hume consideră că insolvabilitatea problemei conexiunii
dintre corp şi suflet reprezintă un argument cât se poate de
convingător împotriva ideii că o astfel de energie cauzală
ar fi dată percepţiei noastre interne.
„Dar dacă, prin conștiinţă, noi am simţi vreo forţă
sau energie a voinţei, atunci ar trebui să cunoaștem
această forţă, ar trebui să cunoaștem relaţia ei cu efectul,
uniunea tainică dintre suflet și corp, și natura acestor
două substanţe, prin care una este capabilă sa acţioneze,
în atâtea cazuri, asupra celeilalte.” 41
Un alt argument prin care Hume respinge
posibilitatea de a percepe forţa care leagă voinţa de corp
se bazează pe remarca că nu suntem capabili să mişcăm
toate organele corpului cu aceeaşi uşurinţă. Unele părţi
ale corpului, cum ar fi limba sau degetele, pot fi mişcate
cu destul de multă uşurinţă şi precizie, pe când organe
cum ar fi inima sau ficatul nu pot fi deloc mişcate. Nu
avem niciun alt temei al cunoaşterii acestei stări de
lucruri decât faptul că ne este relevată de experienţă.
Simplul fapt că nu avem nicio explicaţie pentru faptul
că putem mişca anumite părţi ale corpului însă nu şi pe
altele şi că tot ce putem afirma este că o atare situaţie
ne este relevată de experienţă sugerează că nu percepem
legătura cauzală care ar uni doar pe unele părţi ale
corpului de voinţă. În cazul în care legătura cauzală ne-ar
fi fost dată în mod direct în percepţie, nu am fi avut nicio
problemă în a specifica între ce organe şi voinţă există o
astfel de forţă şi între care nu, nu am mai fi avut nevoie
de mărturia experienţei pentru a decide când se poate
produce o astfel de conexiune şi când nu.
„Noi nu suntem în stare să mișcăm toate organele
corpului cu aceași ușurinţă și, cu toate acestea, nu putem
determina un alt temei, în afară de experienţă, pentru o
deosebire atât de remarcabilă.”42
41
42
Spiritus rector 172
Situaţiile de paralizie bruscă, în care un om

ce tocmai şi-a pierdut un membru se străduieşte, la
început, să mişte membrul pierdut aduc un argument
suplimentar în favoarea faptului că legătura dintre voinţă
şi părţile corpului este cunoscută pe baza experienţei,
care ne arată asocierea repetată dintre acestea, şi nu pe
baza percepţiei directe. În cazurile de paralizie sau de
amputare, percepţia directă este cu desăvârşire exclusă
şi astfel ar fi imposibil de explicat tendinţa de a încerca
folosirea membrelor pierdute prin apelul la un eventual
dat senzorial de această natură. Pur şi simplu, persoana
care a trecut printr-o amputaţie sau o formă de paralizie,
ar experimenta în mod direct absenţa legăturii cauzale
dintre voinţă şi membrul amputat şi astfel nu ar mai
manifesta în niciun fel tendinţa reminiscentă de a mişca
membrul respectiv. Faptul că un om aflat într-o astfel
de situaţie este la fel de predispus de a încerca să mişte
membrul amputat pe cât este un om perfect sănătos
sugerează că suntem conştienţi de existenţa acestei
capacităţi nu prin percepţie directă ci pe baza experienţei
acumulate. Experienţa trecută a unui om perfect sănătos
şi integru din punct de vedere corporal şi cea a unuia
care a suferit de curând o amputaţie sunt practic identice,
spre deosebire de percepţiile lor directe, care sunt radical
diferite. Tendinţele lor similare dovedesc faptul că aceste
predispoziții se întemeiază pe experienţa trecută şi nu pe
experienţa directă.43
O altă remarcă ce neagă perceperea forţei
cauzale la nivel intern este că legătura între voinţă şi
mişcarea unui membru se face nu în mod direct, ci prin
intermediul anumitor muşchi şi nervi. Totuşi, deşi forţa
cauzală se propagă în mod succesiv prin aceşti muşchi și
nervi, până să ajungă la organul pus în mişcare, noi nu
suntem conştienţi decât de etapa ultimă a acestui proces
şi anume mişcarea membrului. În cazul în care am fi fost
conştienţi în mod nemijlocit de forţa cauzală, în cazul în
care am fi avut o reprezentare directă a acesteia, am fi fost
conştienţi de întregul proces, întrucât forţa cauzală este
prezentă de-a lungul întregului lanţ cauzal. Faptul că noi
percepem doar etapa iniţială şi cea finală a lanţului cauzal
43
Cercetare, VII, pp. 139-140.
Spiritus rector 173
sugerează că luăm cunoștință de asocierea cauzală dintre

un act al voinţei şi o mişcare corporală nu în mod direct,
ci doar pe baza experienţei repetate.44 Suntem conştienţi
doar de faptul adeseori experimentat că unui anumit
act de voinţă îi succede, în mod constant, mişcarea unui
anumit segment corporal, fără a avea vreo reprezentare
asupra etapelor intermediare ale acestei legături cauzale
şi nici asupra forţei prin care ea se exercită.45
Hume încearcă să interiorizeze şi mai mult
căutarea unei forţe de legătură între cauze şi efect,
investigând modul în care relaţia cauzală se exercită
în planul psihicului. De data aceasta, el renunţă la a
mai căuta legătura dintre un act de voinţă şi o mişcare
corporală (investigaţie care ar presupune abordarea
misterioasei relaţii dintre spirit şi corp), rezumându-se
la a cerceta situaţia mult mai simplă, în care atât cauza,
cât şi efectul ţin deopotrivă de planul psihic. Demersul
este întreprins cu speranța ca o astfel de situaţie să se
dovedească mai transparentă decât cea care presupune
legătura dintre voinţă şi corp şi astfel să ne reliefeze cu un
maxim de claritate forţa care conectează cauza şi efectul.
Această încercare poate fi considerată ca un apel extrem
la domeniul care este în cea mai mare măsură accesibil
cunoaşterii omeneşti, şi anume domeniul operaţiunilor
interne ale minţii. Un eventual eşec în a găsi forţa
cauzală chiar şi în acest plan ar echivala cu proclamarea
imposibilităţii de a o găsi pe aceasta în vreun fel.
În consecinţă, Hume analizează situaţia în care,
printr-o comandă a voinţei, mintea purcede la analiza
unei idei, la examinarea ei sub diferite aspecte. Această
situaţie presupune o relaţie de tip cauzal care are loc
între actul de voinţă şi cel de investigaţie intelectuală ce
îi succede. Însă nici această situaţie, având un maxim
de transparenţă, nu ne indică în ce anume constă forţa
care leagă cauza de efect. Și în acest caz, percepem doar
succesiunea regulată a cauzei şi a efectului, însă nu şi
modul în care acestea sunt conectate. De altfel, a pretinde
că ştim cum se realizează eficacitatea cauzală prin care
un act de voinţă dă naştere unui act de investigaţie
44
45
Spiritus rector 174
intelectuală ar echivala cu a înţelege mecanismele intime

ale spiritului omenesc, domeniu încă obscur pentru
investigația filosofică. Operaţiunile cauzale ale spiritului
omenesc fac parte din misterioasa capacitate a minţii
umane de a da naştere, în mod liber, la tot felul de idei şi
trăiri. Pentru Hume şi, în genere, pentru filosofi, voinţa
reprezintă un fenomen misterios, puterea sa creatoare
nelimitată, care face să apară din nimic orice construcţie
a imaginaţiei, aducând întrucâtva cu atotputernicia
creatoare a lui Dumnezeu. În această măreţie a sa,
voința ni se arată totodată în deplinătatea misterului
care o învăluie şi care pare a depăşi cu mult capacităţile
cognitive ale minţii umane.
Mai mult decât atât, capacitatea voinţei de a
influenţa intelectul cunoaşte variaţii, la fel ca în cazul
legăturii dintre voinţă şi corp. Puterea voinţei asupra
trăirilor afective şi asupra pornirilor instinctuale este
mult mai slabă decât asupra ideilor. Această variaţie în
capacitatea de a exercita determinaţie a voinţei ne este
cunoscută doar prin mărturia experienţei, neavând nicio
altă explicaţie pentru ea. Nu percepem în mod direct
forţa cauzală care leagă voinţa de alte instanţe psihice,
în diferitele ei grade. Prin urmare, în ceea ce priveşte
capacitatea voinţei de a influenţa, în grade diferite,
mecanismele psihice, avem o cunoaştere tot atât de
limitată asupra modului în care aceasta se exercită ca şi
în cazul măsurii diferite în care voinţa îşi poate exercita
forţa asupra diferitelor segmente corporale.
„În al doilea rând, stăpânirea spiritului asupra
lui însuși este limitată, la fel ca și stăpânirea lui asupra
corpului; și aceste limite nu sunt cunoscute prin raţiune
sau prin vreo cunoaștere directă a naturii cauzei și
efectului, ci numai prin experienţă și observaţie, ca
în toate celelalte evenimente naturale și în acţiunea
obiectelor exterioare.”46
O altă remarcă care vine în sprijinul ideii că
mecanismul prin care voinţa determină psihicul nu ne
este cunoscut în mod direct, prin percepţie, este aceea
că forţa voinţei cunoaşte variaţii greu de explicat. Astfel,
ea este mai puternică în cazul unui om sănătos decât
46
Spiritus rector 175
în cazul unui om bolnav, este mai puternică dimineaţa

decât seara. Singurul mod în care devenim conştienţi de
existenţa acestor variaţii în capacitatea cauzală a voinţei
este prin experienţă, neputând niciodată percepe în mod
direct forţa cauzală variantă în astfel de situaţii.47
II.3. Identificarea lui Dumnezeu ca forţă cauzală,

în filosofia carteziană
Eşuând în încercarea de a găsi forţa cauzală în
registrul fenomenelor naturale, unii filosofi au apelat
la o cale extremă pentru a elucida eficienţa cauzală şi
anume apelul la divinitate. Astfel, ei au susţinut că nici
măcar nu are rost să căutăm forţa cauzală la nivel fizic,
la nivelul naturii, întrucât pur şi simplu ea nu este de
găsit. Divinitatea, ce pătrunde întregul univers fizic, ar
fi cea care conferă forţă cauzală oricărui obiect. Acest tip
de raţionament a fost consacrat de filosofii cartezieni,
care au susţinut că esenţa materiei constă în extensie
(res extensa) și că mişcarea ar reprezenta ceva ce îi
este conferit materiei din afara sa, de către Dumnezeu.
În sine, materia ar fi lipsită de mişcare, lipsită de orice
formă de energie putându-se afirma cel mult că deţine
mobilitate, capacitatea de a fi mişcată. Totuşi, pentru
ca această capacitate să devină actuală, este nevoie de
intervenţia divinităţii.
În viziunea carteziană, Dumnezeu reprezintă
originea primă a mişcării în univers. El nu doar că a creat
materia şi i-a imprimat impulsul iniţial către mişcare,
dar, mai mult decât atât, exercitându-şi în permanenţă
omnipotenţa sa, Dumnezeu menţine universul creat
în existenţă şi în mişcare. În felul acesta, mişcarea şi
transformarea şi-ar avea originile în Dumnezeu.48 Forţa
transformatoare a materiei ar ţine astfel de divinitate,
care doar o transmite universului fizic. În consecinţă,
este lipsit de sens să căutăm această forţă la nivel fizic. Ea
există doar în Dumnezeu, iar noi ajungem la cunoaşterea
ei prin intermediul ideii înnăscute pe care o avem cu
privire la divinitate.49
47
Cercetare, VII, pp. 141, 143.
48
Coventry, op.cit., p. 90.
49
Spiritus rector 176
Ocurenţele fizice desemnate în mod obişnuit

drept „cauze” nu ar fi decât ocazii de care Dumnezeu
se foloseşte pentru a-şi exercita forţa cauzală asupra
obiectelor. Într-o astfel de situaţie, forţa cauzală nu ar
reprezenta un principiu natural, ci ar consta în voinţa
divină. Ca atare, problema perceperii ei nu se mai poate
pune. Ea există, dar nu poate deveni niciodată obiect al
percepţiei. Pentru a justifica această poziţie, proponenţii
unei astfel de teorii fac apel la situaţii misterioase, cum
ar fi cea a unirii dintre spirit şi corp, pe care – spun ei –
doar intervenţia divinităţii le-ar putea explica. Ei susţin
că nu organele senzoriale reprezintă cauza percepţiilor
noastre senzoriale ci că aceasta ar rezulta de pe urma unui
act de voinţă divină, contactul dintre organul senzorial
şi obiectul exterior perceput reprezentând doar o ocazie
pe baza căreia divinitatea dă naştere unei reprezentări
senzoriale în psihicul uman. Tot astfel, nu vreo energie a
voinţei provoacă mişcare corpului nostru, ci Dumnezeu
însuşi asistă voinţa noastră neputincioasă şi îi conferă
acesteia capacitatea cauzală de a influenţa corpul. Acelaşi
raţionament se aplică şi în cazul obiectelor externe.
Datorită omniprezenţei sale, Dumnezeu penetrează toate
lucrurile, reprezentând nu doar cauza care le produce pe
acestea şi le menţine în existenţă, ci totodată cel care le
conferă lucrurilor forţă cauzală. În sine, obiectele sunt
lipsite de orice capacitate, de orice forţă, reprezentând
simple entităţi inerte. Forţa de care dau dovadă în
procesele naturale le este conferită lor de Dumnezeu.50
Hume impută acestei teorii în primul rând faptul
că implică o perspectivă denigratoare atât asupra
divinităţii cât şi asupra naturii. Naturii şi fiinţei umane
le sunt răpite orice forţă, orice capacitate de a înfăptui
ceva. Pentru a-şi depăşi condiţia de obiecte inerte, ele
sunt întru-totul dependente de Dumnezeu. Pe de altă
parte, contrar aşteptărilor, o astfel de perspectivă nu
50
Cercetare, VII, pp. 144-145; Martin Bel,
Hume and causal power: The influences of Malebranche
and Newton, British Journal for the History of Philosophy, 5:1, 1997,
pp.75-79; Wolfgang Rod, The rationalist theory of double causality
as an object of Hume’s criticism, Erkenntnis, Volume 19, issue 1-3,
1983, pp. 317-320 conţine o prezentare pe larg a teoriei carteziene
asupra cauzalităţii.
Spiritus rector 177
implică un grad sporit de perfecţiune nici în ceea ce

priveşte divinitatea. Intervenţia directă, în orice situaţie,
asupra naturii dovedeşte mai puţină perfecţiune decât
înzestrarea universului fizic cu capacitatea de a acţiona în
conformitate cu anumite reguli prestabilite. Conceperea
naturii ca un mecanism bine articulat şi bine sistematizat
presupune mai multă putere decât crearea ei sub forma
unei mulţimi de obiecte inerte care necesită de fiecare
dată o intervenţie directă pentru a fi puse în mişcare. În
analogie cu ceea ce se întâmplă în lume, crearea unui
mecanism care să funcţioneze prin propile sale puteri
în vederea realizării unui scop prestabilit indică un
plus de perfecţiune şi înţelepciune decât crearea unei
multitudini de instrumente care trebuie folosite manual
pentru atingerea scopului dorit.
„Ei nu-și dau seama că prin această teorie
micșorează, în loc de a spori, grandoarea acelor atribute
pe care pretind atât de mult că le preamăresc. Căci a
delega un anumit grad de putere unor creaturi inferioare
dovedește cu siguranţă o mai mare putere a divinităţii
decât a produce fiecare lucru prin propria sa voinţă, în
mod nemijlocit.”51
Teoriei care face din Dumnezeu principiul eficienţei
cauzale i se poate aduce şi o importantă obiecţie de natură
epistemică. Empirismul englez descoperise caracterul
limitat al raţiunii umane, contrazicând perspectivele
îndrăzneţe ale raţionalismului care a dominat gândirea
filosofică europeană încă din antichitate. În acord cu
această nouă viziune mai modestă asupra capacităţilor
cognitive umane, Hume formulează obiecţia că teoria
menţionată anterior depăşeşte cu mult competenţa
minţii umane. Chiar dacă raţionaliştii au elaborat
raţionamente aparent valide pentru a-şi susţine această
teorie, este cât se poate de evident că ea ne poartă către
un registru mult prea îndepărtat de registrul empiric,
singurul unde se exercită în mod legitim competenţa
facultăţilor cognitive umane.
„Mi se pare că această teorie despre energia
și acţiunea universală a Fiinţei Supreme este prea
îndrăzneaţă pentru a convinge vreodată un om care este
51
Spiritus rector 178
suficient de prevenit cu privire la slăbiciunea raţiunii

umane și la limitele înguste între care este ea îngrădită în
toate operaţiile sale.”52
„Am ajuns într-un ţinut de basm, cu mult înainte
de a fi ajuns la ultimele concluzii ale teorii noastre.”53
În plus, teoria menţionată anterior nu face altceva
decât să pretindă că elucidează un mister printr-un alt
mister. Nesimţindu-se împăcată cu faptul că eficacitatea
cauzală rămâne în afara sferei înţelegerii noastre, teoria
forţează explicitarea acestei forţe prin apelul la un principiu
care este şi mai îndepărtat de domeniul cunoaşterii
umane. Percepţiile noastre sunt la fel de neputincioase în a
elucida atât natura relaţiei cauzale cât şi pe cea a divinităţii.
Încercând să se dispenseze de un registru asupra căruia
planează ignoranţa, teoria menţionată anterior îl reduce
pe acesta la un registru încă şi mai misterios. Hume
pune această încercare de a explica natura cauzalităţii
pe seama ambiţiilor nemăsurate ale unor filosofi care
supraevaluează raţiunea umană, considerând-o capabilă
de a da socoteală de toate lucrurile. Incapabili să accepte
ignoranţa noastră cu privire la anumite lucruri, ei fac apel
la principii imposibil de justificat.
„Suntem neștiutori, e adevărat, privitor la felul în
care corpurile acţionează unul asupra celuilalt; forţa sau
energia lor este cu totul de neînţeles. Dar nu suntem oare
la fel de neștiutori în ceea ce privește modul sau forţa
prin care un spirit, chiar și spiritul suprem, acţionează fie
asupra lui însuși, fie asupra corpurilor? .... Dacă neștiinţa
noastră, așadar, ar fi un bun temei pentru a respinge
orice, am fi conduși la principiul de a nega orice energie,
atât în cazul Fiinţei Supreme, cât și în materia cea mai
grosolană. .... Tot ceea ce știm este profunda noastră
neștiinţă în amândouă cazurile.”54
Dacă ignoranţa nu poate fi acceptată drept
punctul ultim al explicațiilor noastre, atunci suntem
în egală măsură îndreptăţiţi să respingem şi recursul la
Dumnezeu, cel la fel de puţin elucidat ca şi cauzalitatea
însăşi. Ambele domenii sunt, în egală măsură, învăluite
52
53
54
Spiritus rector 179
în ignoranţă şi astfel explicarea unuia prin celălalt nu

reprezintă altceva decât o pseudo-soluţie.55
II.4. Rolul repetiţiei în stabilirea relaţiei cauzale

Demontând toate încercările filosofilor de a asocia
o anumită reprezentare, un anumit conţinut cognitiv,
conexiunii necesare, Hume trece la o investigaţie
constructivă a acestui concept.
Punctul de pornire al cercetării sale este remarcarea
faptului că raţionamentul cauzal depinde de perceperea
unei multiplicităţi de instanţe în care o anumită cauză
este urmată de un anumit efect.
„Nu suntem niciodată capabili, luând în
considerare doar un singur caz, să descoperim vreo
forţă sau conexiune necesară, vreo calitate care leagă
efectul de cauză, făcându-l pe unul consecinţa infailibilă
a celeilalte. Vom constata doar că efectul urmează, de
fapt, în realitate, cauzei. .... Aceasta este tot ceea ce apare
simţurilor exterioare. Spiritul nu resimte nicio trăire sau
impresie interioară provenită din această succesiune de
obiecte. Prin urmare, nu există, în niciun caz singular de
relaţie între cauză și efect, ceva care să poată sugera ideea
de forţă sau conexiune necesară.”56
Importanţa acestei remarci constă în faptul că
multiplicitatea instanţelor nu aduce niciun element
cognitiv în plus faţă de instanţele înseşi, considerate
individual. Acesta îi sugerează lui Hume faptul că, în
ideea de conexiune necesară, ar fi implicate elemente de
ordin non-cognitiv.
Prin repetiţie, spiritul nostru este determinat nu
în mod cognitiv, ci, mai degrabă, în mod psihologic, să
conceapă obiectele în relaţie. Cazurile asemănătoare care
se repetă „sunt, în ele însele, cu totul distincte unele de
altele și nu prezintă relaţie decât în spiritul care le observă
și grupează în el ideile. Necesitatea este astfel efectul
acestei observări, ea nu este altceva decât o impresie
internă a spiritului, sau o determinare care ne îndeamnă
să ne îndreptăm gândurile de la un obiect la altul.”57
55
56
57
Tratat, pp. 207-208, apud Trandafoiu, op.cit., pp. 180-181.
Spiritus rector 180
Analiza unei multiplicităţi de instanţe

asemănătoare nu poate furniza un conţinut empiric
suplimentar faţă de cel oferit de instanţele înseşi, în mod
individual. Multiplele instanţieri ale unui anumit tip
de conexiune cauzală nu pot spune nimic suplimentar
cu privire la conexiunea cauzală decât fiecare dintre
instanțierile individuale. Această conexiune cauzală este
stabilită doar la nivelul minţii şi al mecanismelor sale
cognitive.
Chiar și așa, repetiţia unei multitudini de instanţe
similare reprezintă sursa judecăţilor noastre cauzale.
Este important faptul că este necesar ca instanţele
particulare observate să fie asemănătoare. Dacă tot ceea
ce am fi observat ar fi fost perechi total diferite de obiecte
care se succed unul celuilalt nu ne-am fi simţit niciodată
îndreptăţiţi să afirmăm conexiunea lor cauzală.
Întrucât repetiţia unei situaţii nu aduce nimic nou
în descrierea însăşi a situaţiei, originea ideii de conexiune
necesară nu trebuie căutată la nivelul situaţiei, ci la cel
al repetiţiei. În aceste condiţii, conexiunea necesară nu
poate avea o natură empirică, cognitivă, întrucât doar
situaţiile observate empiric au încărcătură cognitivă, nu
şi ritmul lor de succesiune.
Hume susţine că repetiţia dă naştere doar unui
obicei psihologic al minţii care, în urma observării
unei multiplicităţi de instanţe similare, constând din
succesiunea regulată a două ocurenţe, anticipează
producerea celei de-a doua ocurenţe, ori de câte ori o
percepe pe prima.
„Ne amintim cum am întâlnit frecvente instanțe
ale existenței obiectelor dintr-o specie și, de asemenea,
ne amintim cum indivizii dintr-o altă specie le-au
însoțit întotdeauna și s-au aflat întotdeauna în raporturi
regulate de contiguitate și succesiune cu acestea. Astfel,
ne amintim să fi văzut acea specie de obiecte pe care o
numim flacără și să fi simțit acea specie de senzații pe
care o numim căldură. În același fel, ne readucem în
minte conjuncția lor constantă în toate instanțele trecute.
Fără prea multă ceremonie, numim pe una cauză, și pe
cealaltă efect, și inferăm existența uneia din a celeilalte.”58
58
Tratat, p. 87, apud Bălan, op.cit., pp. 21-22.
Spiritus rector 181
II.5. Conexiunea necesară ca mecanism

psihologic iraţional
Analiza lui Hume transferă problema conexiunii
necesare ce reprezintă esenţa cauzalităţii din domeniul
cognitiv-empiric în cel psihologic. Succesiunea cauzală
nu reprezintă o proprietate a cuplului de obiecte ce
se găsesc în această relaţie, ci a minţii care le observă,
după ce anterior a perceput o multiplicitate de instanţe
asemănătoare.59
„Necesitatea este ceva ce există în minte, nu în
obiecte.”60
„După ce a observat mai multe cazuri de acest fel,
el spune că sunt legate. Ce schimbare s-a produs pentru
a da naștere acestei idei noi, de conexiune? Nimic altceva
decât că el simte acum aceste evenimente ca fiind legate
în imaginaţia lui, și poate de îndată prezice existenţa
unuia pe temeiul apariţiei celuilalt.”61
Cauzalitatea reprezintă astfel un obicei al minţii
noastre, de a percepe cupluri de obiecte în asociere
reciprocă. Relaţia cauzală constă din înclinaţia psihologică
a minţii de a asocia unui anumit obiect succesorul său
habitual, demunit „efect”, de a anticipa producerea
acestuia. Raţionamentul cauzal poate fi explicitat nu
printr-o investigaţie cognitivă asupra obiectelor, ci
printr-una psihologică asupra mecanismelor minţii.
Procesul psihologic al perceperii succesiunii a două
obiecte într-o multitudine de situaţii asemănătoare
întipăreşte în minte obiceiul, înclinaţia de a asocia aceste
două obiecte. Prin puterea mecanismului psihologic
astfel creat, mintea anticipează apariţia celui de-al doilea
obiect, efectul, pe baza perceperii celui dintâi, cauza.
Legătura necesară dintre ele nu este de găsit altundeva
decât la nivelul minţii.
„Dar, atunci când o anumită specie de evenimente
a fost întotdeauna, în toate cazurile, alăturată alteia, noi
nu mai avem nicio reţinere în a prezice una pe baza
apariţiei celeilalte și în a întrebuinţa acest raţionament,
59
Stroud, op.cit., pp. 41-42.
60
Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, vol. II, trad.
de D. Stoianovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 180.
61
Spiritus rector 182
singurul pe care ne putem bizui în orice chestiune care

privește faptele sau existenţa. Numim atunci un obiect,
Cauză, iar pe celălalt, Efect, și presupunem că există o
conexiune între ele, o anumită forţă în unul, prin care
el îl produce fără greș pe celălalt, acţionând cu cea mai
mare certitudine și cu cea mai puternică necesitate.”62
„După o repetare a cazurilor asemănătoare, spiritul
este împins de obișnuinţă ca, la apariţia unui eveniment,
să aștepte apariţia evenimentului care l-a însoţit de obicei
și să creadă că el se va produce.”63
Forţa sau eficienţa cauzală sunt astfel instituite
prin forţa minţii. Tot ceea ce percepem în obiectele însele
este contiguitatea spaţio-temporală şi anterioritatea
temporală a cauzei faţă de efect. Tendinţa de a trece în
mod regulat de la cauză la efect, adică forţa cauzală, ţine
doar de mecanismele minţii, nimic nefiind de găsit în
acest sens la nivelul obiectelor însele.64
Obișnuinţa, pe baza căreia Hume întemeiază
cauzalitatea, reprezintă „un principiu al naturii umane.”65
„Raţionamentele noastre privitoare la cauze și
efecte nu provin din altceva decât din obișnuinţă, iar
credinţa este mai degrabă un act al părţii senzitive decât
al celei cognitive a minţii noastre.”66
„Raţionamentele cauzale referitoare la fapte sunt
produsul mecanic al obișnuinţei, iar credinţa este o
determinare afectivă legată de procesul de asociere a
ideilor.”67
Cercetarea lui Hume face din cauzalitate un
fenomen mai degrabă psihologic decât realist-ontologic.
De altfel, pentru Hume, şi alte concepte fundamentale
ale cunoaşterii umane, cum ar fi cele de „sine” sau
„substanţă”, reprezintă tot rezultatul aplicării unor
predispoziţii psihologice.
Eşecul filosofiei în a da seama de natura relaţiei
cauzale ar fi datorat unei presupoziţii greşite, asumate atât
de filosofi cât şi de mentalitatea comună. Această prezumție
62
63
64
65
66
Tratat, p. 229, apud Trandafoiu, op.cit., p. 188.
67
Tratat, p. 229, apud Ibidem.
Spiritus rector 183
este că tot ceea ce se găseşte în minte are un corespondent

la nivelul obiectelor externe. Hume remarcă faptul că,
în general, mintea este caracterizată de această tendinţă
de a-şi proiecta propriile stări interne asupra obiectelor
externe. Se pot găsi numeroase alte exemplificări ale
acestei tendinţe. De exemplu, întrucât anumite sunete sau
mirosuri sunt percepute în asociere cu anumite obiecte,
avem tendinţa de a considera că sunetele şi mirosurile în
cauză ar fi de găsit în obiecte şi nu că ar reprezenta doar
modalităţi în care mintea însăşi este afectată de obiectele
respective. Considerăm că o anumită tonalitate muzicală
ar rezida într-un anumit instrument muzical şi nu că
ar fi doar o modalitate în care mintea experimentează
instrumentul respectiv. O eroare asemănătoare este de
găsit în cazul raţionamentului cauzal, unde mintea are
tendinţa de a considera că legătura cauzală ar caracteriza
obiectele înseşi şi nu o anumită modalitate în care ele sunt
percepute de către minte.
Pe baza acestei tendinţe, explică Hume opoziţia
naturală pe care orice persoană o va manifesta faţă de
teoria psihologică a cauzalităţii. Mecanismele spontane
ale minţii au tendinţa de a externaliza toate conţinuturile
mentale şi astfel o teorie ce „internalizează” un anumit
element nu se poate bucura de un consimţământ natural.
Totuşi, această opoziţie anticipabilă faţă de teoria
psihologică a cauzalităţii nu o compromite în niciun fel
pe aceasta, întrucât se bazează pe o prejudecată lipsită de
temei real.68
II.6. Instinctul cauzal la om şi la animale

Caracterul automat al raţionamentului cauzal,
întemeiat pe obişnuinţa minţii, pe mecanismele ei
implicite, îşi găseşte sprijin în remarca că nu doar
oamenii operează astfel de raţionamente, ci sunt de
găsit şi la animale. Experienţa ne arată că şi animalele,
la fel ca oamenii, sunt capabile să anticipeze faptul
că anumitor evenimente le vor succede altele. Acest
principiu de succesiune regulată este, de altfel, esenţial
pentru supravieţuire, atât în cazul omului cât şi în cel al
animalelor.
68
Tratat, III, p. 86.
Spiritus rector 184
Deşi viaţa animală este caracterizată de un grad

ridicat de spontaneitate, de reacţii momentane, totuşi
anticiparea, fie ea chiar şi minimală, joacă un rol foarte
important în adaptarea la condiţiile naturale. Orice
animal este capabil să anticipeze efectele dăunătoare
ale anumitor elemente naturale, cum ar fi focul, şi, în
consecinţă, să îşi adapteze comportamentul. Nu este
rezonabil să considerăm nici că animalele ar fi capabile să
îşi întemeieze anticipările cauzale pe vreun raţionament,
nici că ele, spre deosebire de oameni, ar fi capabili
să perceapă forţa cauzală ce scapă percepţiei umane.
Raţionamentul cauzal, dacă ar fi posibil, cu siguranţă că
ar depăşi capacitatea intelectuală a animalelor, întrucât
nu stă nici măcar în puterea fiinţei umane să elaboreze o
astfel de judecată. Gradul rezonabil de similitudine dintre
comportamentul extern al animalelor şi cel al oamenilor
ne îndreptăţeşte să afirmăm existenţa unei similarităţi
şi în ceea ce priveşte registrul intern al experienţei.
Prin urmare, suntem îndreptățiți să susținem că la
nivelul experienţei interne a animalelor nu este de găsit
perceperea vreunei forţe cauzale.69
Prin urmare, anticiparea cauzală la animale se
poate baza, în mod exclusiv, pe obişnuinţă. În ceea ce
priveşte surprinderea relaţiei cauzale, oamenii sunt
deopotrivă cu animalele, atât unii cât şi ceilalţi bazându-
se pe o pornire instinctuală, mecanică, a minţii. În
această privinţă, omul nu este cu nimic mai raţional
decât animalele.
„Natura, printr-o necesitate absolută şi de
nestăpânit, ne determină să judecăm, la fel cum ne
determină să respirăm şi să simţim; şi întocmai cum
nu ne putem împiedica să gândim cât timp suntem în
starea de veghe sau să vedem corpurile din jur atunci
când la lumina zilei ne îndreptăm ochii spre ele, tot aşa
nu ne putem împiedica să vedem anumite obiecte într-o
lumină mai puternică şi mai deplină atunci când ele se
leagă în mod obişnuit de o impresie prezentă.”70
„Obișnuinţa singură este cea care determină
animalele să derive din orice obiect ce le impresionează
69
Tratat, III, p. 91; Cercetare, IX, pp. 173-174.
70
Tratat, cartea I, partea IV.2., apud Russell, op.cit., p. 185.
Spiritus rector 185
simţurile pe însoţitorul lor obișnuit, conducându-le

imaginaţia de la apariţia unuia la conceperea celuilalt.”71
Întreaga ştiinţă se bazează pe aplicarea
automatismului psihologic-instinctual al cauzalităţii
la diverse reprezentări asupra lumii. Diferenţa de
complexitate dintre ştiinţa umană şi orientarea
instinctuală a animalelor ţine doar de complexitatea
sporită a reprezentării lumii. Şi într-un caz şi în celălalt,
cauzalitatea nu reprezintă altceva decât o pornire
instinctuală a minţii, cu nimic mai raţională sau mai
explicită în cazul omului decât al animalului. Este vorba
doar de îndemânarea practică de a aplica acest instinct
cauzal situaţiilor concrete date în experienţă, foarte
ridicată în cazul omului, destul de ridicată în cazul
animalelor mature şi scăzută în cazul puilor de animal
sau de om. Ştiinţa umană vine în continuarea şireteniei
şi vicleniei animalelor bătrâne, diferenţa dintre acestea
fiind doar una graduală.72
În felul acesta, Hume poate conchide „că toate
raţionamentele noastre privitoare la fapte provin numai
din obişnuinţă, iar credinţa este mai degrabă un act al
părţii sensibile, nu al părţii cogitative a naturii noastre.”73
Perspectiva lui Hume este una foarte naturalistă,
având puternice nuanţe antiraţionaliste. Principiul
cauzalităţii, esenţial în ceea ce priveşte supravieţuirea
şi adaptarea la condiţiile naturale, a fost înglobat de
natură nu în raţiune, nici măcar în percepţie, ci în foarte
rudimentara facultate a instinctului.
„Natura a trebuit deci să îngrijească de un alt
principiu a cărui folosire și aplicare este mai ușoară și
mai generală. Căci o operaţie de o însemnătate atât de
mare în viaţă ca aceea a derivării efectelor din cauze nu
poate fi încredinţată procesului nesigur al raţionării și
argumentării.”74
Prin această remarcă, antropologia lui Hume
dobândeşte o tentă naturalistă, omul fiind considerat în
primul rând drept o entitate biologică, ghidată de aceleaşi
71
Cercetare, IX, p. 175.
72
Cercetare, IX, pp. 173, 176.
73
Tratat, p. 183, apud Ayer, op.cit., pp. 76-77.
74
Cercetare, IX, p. 174.
Spiritus rector 186
principii ca şi restul naturii. Ceea ce individualizează omul

nu este o eventuală natură distinctă a sa, ci capacitatea
superioară de utilizare a anumitor predispoziții naturale.
III. IRAŢIONALITATEA CUNOAŞTERII
III.1. Caracterul iraţional al cunoaşterii factuale

bazate pe relaţionarea cauzală
Întrucât relaţionarea cauzală reprezintă principiul
fundamental pe baza căruia se constituie întreaga noastră
cunoaştere factuală, caracterul iraţional al legăturii
cauzale implică iraţionalitatea întregii cunoaşteri
factuale.
Hume identifică rațiunea postulării conexiunii
cauzale în mecanismele instinctuale ale naturii umane,
orientată mai degrabă spre supraviețuire decât spre
cunoaștere:
„Nu este probabil ca această operație a minții
noastre, prin care inferăm efecte similare din cauze
similare și vice versa, care este atât de esențială subzistenței
tuturor creaturilor umane, să fie încredințată facultății
deductive a rațiunii noastre, care e atât de înceată în
operațiile sale, și, în cel mai bun caz, la orice vârstă și în
orice perioadă a vieții umane este extrem de susceptibilă
de erori și greșeli.”75
„Rațiunea nu ne poate indica niciodată legătura
dintre un obiect și altul, deși e ajutată de experiență
și de observarea conjuncției lor constante în toate
împrejurările trecute. De aceea, atunci când mintea
trece de la ideea sau impresia despre un obiect la ideea
sau convingerea despre celălalt, nu este determinată de
rațiune.”76
„Astfel, nu doar că rațiunea nu ne este de folos
în descoperirea conexiunii fundamentale dintre cauză
și efect, dar chiar și după ce experiența ne-a informat
despre conjuncția lor constantă, îi este imposibil rațiunii
să ne ofere temeiuri satisfăcătoare pentru care ar trebui
să extindem acea experiență dincolo de instanțele
particulare care au făcut obiectul observațiilor noastre.
75
Tratat, apud Bălan, op.cit., pp. 40-41.
76
Tratat, p. 92, apud Ibidem, p. 44.
Spiritus rector 187
Noi presupunem, dar nu suntem niciodată capabili să

dovedim, că trebuie să existe o asemănare între acele
obiecte despre care am avut experiențe, și cele care se află
dincolo posibilitățile noastre de a le descoperi.”77
Concluzia pe care o trage Hume este radical
sceptică:
„Orice raţionament probabil este doar o specie a
senzaţiei. Nu doar în poezie şi muzică suntem nevoiţi
să urmăm gustul şi sentimentul nostru, ci şi în filozofie.
Între obiecte nu există nicio conexiune pe care ar urma
s-o descoperim; iar când din producerea unuia tragem o
concluzie privind producerea celuilalt, nu ne sprijinim pe
niciun alt principiu în afară de deprindere şi de acţiunea
ei asupra imaginaţiei.”78
Aceasta nu discreditează cunoaşterea, ci doar
îi conferă un nou statut, care o apropie mai degrabă
de domeniul practicului decât de cel al cognitivului.
Dezicându-se de pretenţiile cognitive ale cunoaşterii,
scepticul continuă să raţioneze şi să creadă, fiind
conştient de statutul instrumental al cunoştinţelor sale.79
III.2. Agnosticismul ontologic implicat de

poziţia lui Hume
Poziţia lui Hume cu privire la cauzalitatea externă
este mai degrabă apropiată de agnosticism. Nu este
vorba despre o negare a existenţei oricărei forme de
„energie”, de „forţă” cauzală în obiectele externe. Pur şi
simplu, Hume nu face nicio afirmaţie despre existenţa
sau nonexistenţa unei astfel de forţe în obiecte. Ceea ce
neagă el este faptul că raţionamentele noastre cauzale
ar fi întemeiate pe perceperea unei astfel de forţe.
Hume susţine că raţionamentul cauzal ar avea un temei
psihologic-intern şi nu unul cognitiv-extern; însă nu
face niciun fel de afirmaţie nici despre existenţa şi nici
despre nonexistenţa unei astfel de forţe în obiectele
însele. Relaţia cauzală afirmată de mintea umană are un
temei psihologic, însă aceasta nu exclude existenţa unei
energii cauzale, care ar conecta cauza şi efectul. Totuşi,
77
Tratat, pp. 91-92.
78
Tratat, III, p. 60.
79
Russell, op.cit., p. 185.
Spiritus rector 188
chiar dacă o astfel de energie există, nu la această energie

fac referire conceptele noastre de „forţă cauzală”, „putere
cauzală”, „eficacitate cauzală”, acestea referindu-se strict
la o predispoziţie psihologică a minţii.80
În felul acesta, Hume preîntâmpină o posibilă
obiecţie ce ar putea fi adusă teoriei sale şi anume că
respingerea cauzalităţii externe riscă să introducă un
element de aleatoriu în lumea fizică. Negarea existenţei
oricărei forţe în obiectele fizice, care să poată da seama
de producerea unui anumit tip de relaţii între ele, ar
conduce la imaginea unei lumi haotice, în care legăturile
dintre obiecte se stabilesc în mod cu totul arbitrar.
Proponenţii unei astfel de obiecţii susţin că, în cazul în
care cauzalitatea ar fi de găsit la nivelul minţii şi nicăieri
altundeva, aceasta ar nega ordinea, succesiunea regulată
a evenimentelor, în plan fizic.
Atitudinea agnostică şi nu negativă adoptată
de Hume cu privire la cauzalitatea externă nu lasă loc
pentru obiecţia anterior menţionată. Ba chiar, Hume
se arată dispus să accepte ca atât obiectele materiale cât
şi entităţile psihice ar putea deţine numeroase calităţi
despre care nu avem nicio cunoştinţă, nicio reprezentare.
Printre aceste calităţi, s-ar putea număra eficienţa, forţa
cauzală. Totuşi, chiar și într-o astfel de situaţie, relaţiile
de cauzalitate pe care le afirmăm s-ar întemeia tot pe
predispoziţia psihologică de a percepe anumite perechi
de obiecte ca fiind asociate în calitate de cauză şi efect.
Cauzalitatea externă reprezintă o posibilitate fizică, însă
nu şi obiectul cunoaşterii noastre. Ceea ce Hume neagă
este, în mod strict, asocierea dintre conceptul nostru de
cauzalitate şi o eventuală cauzalitate externă, nu însă şi
existenţa acesteia din urmă. Forţa externă care uneşte
cauza şi efectul nu este inteligibilă minţii umane, însă
acesta nu însemnă că nu există.81
Teoria lui Hume asupra cauzalității este doar o
teorie epistemică, și nu una ontologică.82
80
Rod, op.cit., pp. 320-322 prezintă pe larg ceea ce el numeşte
„teoria idealistă” a cauzalităţii, iar ulterior (pp. 322-326) discută
asupra implicaţiilor epistemice ale acestei poziţii.
81
Tratat, III, pp. 86-87; Stroud, op.cit., pp. 43-45, 51.
82
Galen Strawson, The Secret Conexion: Causation, Realism,
and David Hume, Oxford University Press Inc., New York, 1989, p. 10.
Spiritus rector 189
III.3. Critica abordărilor ontologice ale

cauzalităţii
În acord cu teoria sa, care vede în cauzalitate o
predispoziţie psihologică a minţii şi nu o relaţie externă
ce s-ar stabili între anumite obiecte, Hume respinge
câteva dintre categoriile consacrate ale cauzalităţii. Toate
aceste abordări critice se întemeiază în poziția sa, cum
că relaţia cauzală reprezintă, pur şi simplu, un obicei
al minţii şi nu o proprietate a unui obiect fizic. Toate
clasificările respinse de Hume vedeau în cauzalitate o
proprietate externă a obiectelor, pe care o analizau. În
acord cu această analiză, rezulta identificareaa diferite
tipuri de cauze. De exemplu, adeseori filosofii au distins
între cauze eficiente şi cauze auxiliare. Tot în acelaşi spirit,
ei au distins între cauze materiale, cauze formale, cauze
eficiente şi cauze finale. Însă, atâta timp cât cauzalitatea
reprezintă o obişnuinţă psihologică a minţii, toate aceste
clasificări care se întemeiau pe o anumită viziune asupra
structurii realităţii externe, nu mai pot fi valabile.
Acelaşi argument respinge şi distincţia care a fost
adeseori operată între cauze şi ocazii. Dacă ocazia este
definită ca o conjuncţie constantă, aşa cum se întâmplă
adeseori în filosofie, atunci ea se reduce pe de-a întregul
la cauză. Eventualele diferenţe între acestea ar putea
fi stabilite doar speculând asupra obiectelor externe
implicate şi asupra relaţionării lor, raţionament pe care
Hume l-a respins deja.
Perspectiva psihologică asupra cauzalităţii propusă
de Hume conduce la afirmarea unui singur tip de cauză,
a unui singur tip de „necesitate” cauzală care este de
natură mentală şi care astfel nu poate fi asociat decât
în mod ilicit cu speculaţii asupra structurii realităţii
externe. Această perspectivă unitară asupra cauzalităţii
respinge o altă distincţie consacrată şi anume cea dintre
o cauzalitate fizică şi una morală.83
Abordarea lui Hume exclude validarea cognitivă a
principiului „Tot ceea ce începe să existe are o cauză a
existenţei sale”. Atâta timp cât cauzalitatea reprezintă doar
o asociere psihologică între două obiecte este imposibil
de justificat în mod raţional sau empiric acest principiu.
83
Tratat, III, p. 88.
Spiritus rector 190
Nu există nimic care să ne ofere certitudinea că orice

existenţă este precedată de o altă existenţă. Un astfel de
principiu ne este cu desăvârşire inaccesibil. Tendinţa de
a susţine că orice ocurenţă este precedată de o anumită
cauză reprezintă doar o înclinaţie psihologică care a luat
naştere în urma perceperii unei multiplicităţi de situaţii
de acest tip. Întrucât raţionamentul cauzal stabileşte
întotdeauna o relaţie între două obiecte concrete, ne este
imposibil să discutăm despre „cauză” la modul abstract.
Există doar cauze particulare, doar obiecte particulare
care, în mod regulat, preced existenţa altor entităţi
particulare. Nu este cu putinţă formularea niciunei
speculaţii cu iz metafizic referitoare la o cauzalitate
abstractă, generală, la „cauzalitate, în genere”. Această
remarcă compromite validitatea unor principii cum ar fi
cel menţionat anterior, care susține necesitatea abstractă,
generală, a existenţei unei cauze pentru orice efect.
Întrucât conceptul de cauză nedeterminată reprezintă
o ficţiune, principiul „Tot ceea ce începe să existe are o
cauză a existenţei sale”, care implica o astfel de cauză in
abstracto, ajunge imposibil de justificat.84
III.4. Principiile psihologice ale raţionamentului

cauzal
Teoria cauzalităţii propusă de Hume susţine că
observarea repetată a unei anumite perechi de obiecte
este cea care ne permite să afirmăm existenţa unei relaţii
cauzale între acestea. În mod a-prioric sau prin simpla
observaţie a unui obiect considerat în mod izolat nu
putem emite niciun enunţ de natură cauzală. Tot ceea ce
ne poate sugera raţiunea nostră a-priorică este că orice
poate produce orice. Doar experienţa este aceea care
determină, în modalităţi concrete, eficienţa cauzală a
unui anumit obiect. Doar analiza experienţei ne indică
în ce situaţii putem vorbi despre conexiune cauzală şi
când nu. Prin urmare, este important să identificăm un
număr de principii pe baza cărora să putem afirma că o
anumită relaţie este de tip cauzal.
Hume a identificat trei principii fundamentale
care ar constitui esenţa cauzalităţii.
Tratat, III, p. 89.
84
Spiritus rector 191
1. Continuitatea spaţio-temporală a cauzei şi a

efectului.
2. Prioritatea cauzei în raport cu efectul.85
3. Existenţa unei conexiuni constante între cauză
şi efect.
Acest principiu este cel mai important şi totodată
cel mai problematic. Ca atare, Hume se simte îndreptăţit
să-l detalieze focalizându-și investigația asupra
considerentelor pe baza cărora se afirmă existenţa unei
conexiuni constante între cauză şi efect. Sunt identificate
astfel cinci principii suplimentare.
4. Aceeaşi cauză trebuie să fie întotdeauna produsă
de acelaşi efect, iar acelaşi efect trebuie să-şi aibă
întotdeauna originea în aceeaşi cauză.
Acesta reprezintă un principiu fundamental al
raţionamentelor filosofico-ştiinţifice. Ori de câte ori
experienţa ne relevă cauza sau efectul unui anumit
fenomen, această constatare ne îndreptăţeşte să extrapolăm
relaţia de cauzalitate către toate fenomenele similare cu
fenomenul observat, fără să mai aşteptăm ca experienţa să
ne aducă vreo mărturie empirică în acest sens.
5. În cazul în care acelaşi efect este produs de mai
multe obiecte distincte, putem fi siguri că o analiză mai
atentă a acestora va scoate în evidenţă o calitate comună
a lor, care dă seama de eficienţa cauzală deţinută în
comun.
6. În momentul în care două obiecte similare
produc efecte diferite, putem avea certitudinea că există
un aspect sub care ele sunt diferite şi că tocmai acel
aspect este implicat în eficienţa lor cauzală.
7. Atunci când intensitatea unui fenomen creşte sau
descreşte concomitent cu intensificarea sau diminuarea
cauzei sale, trebuie să considerăm obiectul respectiv
drept un efect compus care a luat naştere din uniunea a
diferite efecte produse de diferite părţi ale cauzei.
Totuşi, Hume precizează că acest principiu trebuie
aplicat cu o anumită doză de prudenţă, doar pe baza
observării unui număr suficient de mare de instanţe
care să ne permită postularea sa. Într-o anumită măsură,
căldura este cauza plăcerii şi, până la un anumit punct,
85
Tratat, III, p. 89.
Spiritus rector 192
se poate considera că intensificarea căldurii se produce

concomitent cu intensificarea plăcerii. Totuşi, în cazul
în care căldura depăşeşte o anumită intensitate, efectul
ei încetează a mai fi o plăcere de un nivel mai intens şi
devine mai degrabă o senzaţie de neplăcere.
8. În cazul în care constatăm că un obiect există,
în condiţii normale, dar fără a da naştere vreunui efect,
putem afirma că obiectul în cauză nu reprezintă cauza
unică a vreunui efect şi că eficienţa sa cauzală depinde
de cooperarea cu alte fenomene.86
Hume este conştient de faptul că cele opt principii
menţionate anterior nu oferă o explicaţie exhaustivă
a relaţiei cauzale, ci doar o încercare de a surprinde
mecanismele psihice ale unui raţionament care, de cele
mai multe ori, are loc în mod natural, spontan. De regulă,
raţiunea umană afirmă existenţa unei relaţii cauzale pe
baza unor principii care nu îi sunt cunoscute în mod
explicit. Este vorba mai degrabă despre o „îndemânare
cognitivă”, despre dobândirea unei abilităţi cognitive,
decât despre cunoaşterea explicită a unor principii ale
gândirii. Adeseori, în ceea ce priveşte afirmarea unei
relaţii cauzale, simţul comun al oamenilor obişnuiţi
poate dovedi mai multă eficienţă şi precizie decât
raţionamentele bazate pe principii explicite ale filosofilor.
Explicitarea raţionamentului cauzal reprezintă
o sarcină a cărei dificultate corespunde cu gradul de
complexitate al fenomenelor naturale. În univers, orice
fenomen se arată ca un ansamblu extrem de complicat
de părţi componente, de structuri. Pentru afirmarea
eficienţei cauzale a unui fenomen trebuie să ţinem cont
de toate aceste structurări complexe. Doar așa putem
stabili care dintre părţile fenomenului deţin eficienţă
cauzală de un anumit tip. Lucrurile sunt încă şi mai
complicate atunci când avem în vedere nu fenomene
fizice ci mecanisme ale minţii umane. Prin urmare,
Hume se simte îndreptăţit să afirme că, cel mai adesea,
îndemânarea cognitivă reprezintă un instrument mult
mai eficient pentru postularea unei relaţii cauzale
decât aplicarea conştientă şi deliberată a unor principii
descoperite de filosofi.
86
Coventry, op.cit., pp. 95-96.
Spiritus rector 193
Această remarcă este importantă atunci când este

privită din perspectivă antropologică. Spre deosebire de
tendinţele consacrate ale filosofiei, care identificau în om
în principal o fiinţă raţională, conştientă, Hume afirmă
că există situaţii cognitive în care raţiunea explicită este
mai puţin eficientă decât simpla îndemânare. Chiar
şi în ceea ce priveşte relaţia cauzală, pe baza căreia se
constituie întreaga ştiinţă, adeseori explicaţia raţională
nu este posibilă. Obişnuinţa, desprinderea reprezintă
adeseori temeiurile ultime ale afirmării unei relaţii atât
de fundamentale.87
III.5. Enunţurile cauzale – validate prin gradul

lor de probabilitate și nu prin certitudine
Întrucât afirmarea relaţiei de cauzalitate reprezintă
o cunoaştere originată în experienţă, nu putem cunoaşte
niciodată adevărul propoziţiilor ce fac referire la
cauzalitate cu certitudine, ci doar cu anumite grade de
probabilitate. Chiar dacă uneori această probabilitate este
una foarte ridicată, părând a fi chiar certitudine, Hume
susţine că asemenea oricărei alte cunoştinţe derivate din
experienţă, şi în cazul cunoaşterii relaţiile cauzale, gradul
de probabilitate nu poate ajunge la certitudine absolută.
Oricât ar părea de contrar simţului comun, afirmaţii
cum ar fi aceea că un corp lăsat liber va cădea sunt doar
foarte probabile, însă nu şi certe.
În funcţie de nivelul de probabilitate a unei
propoziţii, Hume distinge trei tipuri de enunţuri.
Pe nivelul cel mai ridicat în ierarhia cognitivă stau
cunoştinţele certe (knowledge); acestea sunt posibile
doar în cazul afirmaţiilor pur raţionale, în care adevărul
reiese doar din simpla comparaţie a ideilor. Propoziţiile
argumentate (proof) sunt acele afirmaţii întemeiate
empiric într-un mod foarte convingător, care în practica
cognitivă efectivă nu lasă loc de îndoială şi incertitudine.
Afirmaţiile probabile (probability) reprezintă enunţuri
empirice a căror întemeiere lasă încă loc de îndoială şi
care, în practica efectivă, sunt urmate doar cu rezerve.88
Afirmarea relaţiei cauzale reprezintă o trecere graduală
87
88
Spiritus rector 194
de la un nivel de probabilitate foarte scăzut rezultat în

urma considerării unui număr redus de instanţe la unul
tot mai ridicat, la care se ajunge prin analiza unui număr
cât mai mare de instanţieri. Certitudinea relaţiei cauzale
creşte în mod gradual, odată cu fiecare nouă instanţiere
observată. Astfel, dacă prima instanţiere, de regulă, nu ne
duce cu gândul la existenţa unei relaţii cauzale, pe măsură
ce asocierea dintre două obiecte este percepută în mod
repetat, relaţia cauzală apare ca o ipoteză slab întemeiată,
evoluând către statutul de propoziţie argumentată.
În acest proces, afirmaţia parcurge, în mod succesiv,
diferite grade de probabilitate. De cele mai multe ori,
acest proces gradual nu este conştientizat, el devenind
explicit doar atunci când avem de-a face cu o creştere
semnificativă a nivelului de probabilitate, rezultată în
urma unei verificări deliberate, de tip ştiinţific. În acest
proces, propoziţia cauzală este caracterizată de un nivel
de probabilitate din ce în ce mai ridicat, fără a putea
ajunge vreodată la certitudine.89
În cunoaşterea cauzală este implicat un principiu
despre care Hume consideră că nu poate fi validat raţional
şi care constituie doar o obişnuinţă a minţii noastre.
Este vorba de principiul similarităţii dintre viitor şi
trecut. Acest principiu nu poate fi validat în niciun fel în
contextul empiric al filosofiei lui Hume întrucât viitorul
nu ne poate oferi niciun fel de date empirice în prezent.
În felul acesta, principiul menţionat anterior, nu poate
reprezenta altceva decât o obişnuinţă subiectivă. Acest
principiu este foarte puternic întipărit în mintea noastră,
toate raţionamentele noastre anticipative fiind, în mod
implicit, bazate pe el.90
O situaţie aparte, care apare în decursul validării
enunţurilor cauzale, este aceea în care experienţa nu
doar confirmă, ci infirmă o ipoteză cauzală. Din punct
de vedere epistemic, această situaţie, în care un fenomen
unic implică efecte diferite, scade gradul de certitudine
al ipotezei cauzale. De cele mai multe ori, această
descreştere a gradului de siguranţă a unui enunţ cauzal
nu ia forma explicită a unui nou conţinut cognitiv, ci pe
89
Tratat, III, p. 71.
90
Tratat, III, p. 73.
Spiritus rector 195
cea a atenuării unui obicei mental deja existent. Tranziţia

de la fenomenul perceput la efectul său probabil se face cu
mai puţină forţă în astfel de situaţii, chiar dacă gândirea
conştientă nu face încă niciun fel de speculaţie cu
privire la situaţia creată. Situaţiile care infirmă existenţa
unei conexiuni cauzale nu compromit cu totul această
relaţie, ci doar slăbesc gradul de certitudine cu care este
afirmată. De regulă, în situaţia în care acelaşi fenomen
este urmat cu regularitate de ocurenţe distincte, relaţia
cauzală este afirmată între fenomenul în cauză şi cea mai
frecventă ocurenţă ce îi succede. Gândirea selectează
dintre toate posibilele relaţii pe aceea având cel mai înalt
grad de probabilitate şi o instituie pe aceasta drept relaţie
cauzală implicată de fenomenul în discuţie.91
Explicaţia pentru situaţia în care efecte contrare iau
naştere dintr-o cauză unică este aceea că, cel mai adesea,
eficacitatea cauzală caracterizează nu obiectele luate în
mod izolat, ci complexe cauzale. Un obiect devine cauză
în asociere cu alte ocurenţe circumstanţiale; variaţiile în
aceste ocurenţe dau seama de variaţiile efectelor produse
de un anumit obiect. În felul acesta, putem remedia o
afirmaţie cauzală infirmată printr-o analiză mai detaliată
a ei, care să privească ceea ce anterior era perceput drept
o conexiune cauzală unică ca pe un sistem de relaţionări
cauzale.92
IV. CONCLUZII Cunoaşterea ca produs al unor

mecanisme psihice instinctual-iraționale și
naturalizarea omului
Explicitarea psihologică a cauzalităţii şi a

cunoaşterii factuale (bazată pe cauzalitate) se înscrie într-
un program mai larg iniţiat de Hume şi care constă în
naturalizarea fiinţei umane. Alte puncte importante ale
acestui program sunt negarea raţionalităţii conceptelor
de „substanţă” şi de „sine”. Respingând caracterul raţional
al conceptelor fundamentale implicate în explicitarea
lumii şi a condiţiei umane şi anume substanţa,
sinele personal şi regularitatea cauzală, Hume neagă
91
92
Tratat, III, p. 73.
Spiritus rector 196
însăşi raţionalitatea cunoaşterii umane. Identificarea

anumitor entităţi delimitate în lume cât şi cunoaşterea
regularităţii transformărilor pe care le suferă acestea nu
reprezintă produsul unui act de „înţelegere” cât, mai
degrabă, rezultatul aplicării mecanice, iraţionale, a unui
mecanism psihic care este de găsit deopotrivă la oameni
cât şi la animale. Omul încetează a mai fi o fiinţă care
înţelege în mod raţional realitatea, întrucât principiile
fundamentale ale acestui demers de explicitare rămân
în afara înţelegerii sale şi sunt integrate în reprezentarea
asupra lumii în mod automat, instinctual. În cuvintele
lui Hume:
„Toate raţionamentele noastre privitoare la fapte
provin numai din obişnuinţă, iar credinţa este mai
degrabă un act al părţii sensibile, nu al părţii cogitative a
naturii noastre.”93
Departe de a nega importanţa cunoaşterii, Hume o
consideră pe aceasta ca fiind mai degrabă un instrument
practic, pe baza căruia fiinţa umană îşi structurează în
mod convenabil şi eficient experienţa. Nu este vorba nici
măcar de un instrument adoptat de om în mod liber,
printr-un act deliberat, ci reprezintă un instrument ce
îi este încorporat naturii sale, de care omul se foloseşte
în mod instinctual. În forme mai rudimentare, acest
instrument este de găsit şi la animale. Cunoaşterea
încetează a mai avea nobilul statut de „comprehensiune/
înţelegere a realităţii” şi devine doar un instrument
eficient mai ales în anticiparea experienţelor viitoare.
„După cum natura ne-a învățat utilizarea
membrelor fără a ne oferi cunoașterea mușchilor și
nervilor prin care aceasta e actualizată, tot astfel ne-a
implantat un instinct ce face gândirea să avanseze pe un
parcurs paralel cu ceea ce ea a stabilit în cazul obiectelor
exterioare, deși noi nu cunoaștem acele puteri și forțe
de care depind în totalitate regularitățile și succesiunile
obiectelor.”94
Hume nu exclude posibilitatea ca, la nivelul
realităţii, să existe ceva de genul regularităţii cauzale,
de genul forţei cauzale care dă seama de această
93
Tratat, p. 183, apud Ayer, op.cit., pp. 76-77.
94
Tratat, apud Bălan, op.cit., pp. 40-41.
Spiritus rector 197
regularitate, însă neagă faptul că această caracteristică

a realităţii ar face obiectul cunoaşterii cauzale umane.
Faptul că legile cauzale identificate de om la nivelul
naturii ar putea avea anumite corespondente la nivelul
realităţii înseşi nu înseamnă că fiinţa umană înţelege
în mod adecvat realitatea, ci doar că enunţurile cauzale
reprezintă instrumente bine acordate, bine adaptate la
condiţiile externe. Idealul raţionalist, de origine greacă
şi care a dominat filosofia europeană timp de 2000 de
ani, cel al omului care înţelege lumea este înlocuit de un
nou ideal, al omului care se descurcă bine în lume. În cei
aproape 300 de ani care au trecut de când Hume a venit
cu această propunere, idealul sugerat de el a dobândit
tot mai multă influenţă în mediile filosofice, mai ales în
ultimul secol, care a redescoperit caracterul natural şi în
bună măsură iraţional al fiinţei umane.
mozaic
documentar
Mozaic documentar 199
Catacombele
primele morminte creștine din capitala
imperiului roman
^
Violeta Ionescu,
In secolul I după Hristos (anii 40 – 100), Galați, Str. Constructorilor,
creștinii nu aveau propriul lor loc de înhumare și își nr. 16, Bl. G3, ap. 21,
înmormântau rudele sau cunoscuții în cimitire comune, CP 800352
e-mail: violetaionescu1946@
deasupra pământului, alături de păgâni. Având oroare
yahoo.com
de incinerare, ei doreau să-și înmormânteze morții,
pentru ca a Doua Înviere a lui Hristos să le găsească
trupurile întregi, potrivit credinței lor. La Roma,
cei săraci puteau apela la colegii pentru a avea un
columbariu comun. După un timp, colegiile au vrut
să dețină proprietatea columbariilor construite de ei.
Abia după anul 170 d. Hr., creștini înstăriți au permis
îngroparea în grădinile lor și a fraților de credință
cu o situație materială precară. Atunci au fost săpate:
catacomba Priscilei pe via Salaria, a Domitillei pe via
celor 7 Biserici, a lui Praetextatus pe Appia Pignatelli și
cripta Lucilei pe via Appia Antica.
De obicei, se plătea unei familii o sumă mică
pentru funerarii și loc de înhumare într-o nișă funerară.
Cei străini, exilați sau refuzați de familia naturală erau
îngropați în mormântul familiei spirituale [ex. Lucinus
care avea un hypogeu (cavou) pe via Ostiense, a primit
cu onoare rămășițele pământești ale Sf. Apostol Pavel].
Locul unde era înmormântat un cadavru
devenea un loc religios și era protejat de lege. Astfel,
Dreptul roman proteja și creștinii, căci prin lege orice
loc unde a fost îngropat un om, indiferent de religia
sa, devenea un loc religios. Unele locuri de înhumare

erau de drept pontifical (pentru colegiul pontifilor),
altele de drept civil (în care înhumarea era legitimă)
și aparțineau dreptului uman (rex hummani juris).
Dar caracterul religios se referea numai la spațiul de
îngropare, nu și la împrejurimi – grădini, drumuri,
construcții accesorii.
Cimitire, nu necropole!
Catacombele sunt cimitire subterane săpate în
jurul Romei și sub Roma. Lipsa spațiului din incinta
orașului le-a făcut să se dezvolte subteran. În total, sunt
cca 60, de dimensiuni mari, mici și mijlocii. Erau locuri
de cult, de refugiu, de rezistență și cripte. Aici se botezau,
ascultau zilnic Sf. Liturghie și predica preotului, de aici
plecau la închisori, la cei în lanțuri.
Romanii își numeau cimitirele „necropole” = orașe
ale morților. Dar primii creștini le-au numit „cimitire”,
cuvânt inventat de ei care înseamnă „locul somnului”,
afirmându-și astfel credința în Învierea cea de obște.
Cuvântul „catacombă” înseamnă „locul de
lângă carieră”, de-a lungul viei Appia, unde creștinii își
săpau galeriile. Ei nu foloseau cuvântul „catacombă”,
ci „subterană”. Abia în sec. al IX-lea, aceste galerii
subterane s-au numit catacombe.
După Edictul de la Milano, promulgat de împărații
Constantin I și Licinius, înmormântările în catacombe
nu au mai fost interzise, iar creștinii și-au putut manifesta
devoțiunea față de cei adormiți și depuși aici, într-un
număr mult mai mare.
Pe locul momântului martirilor se înălța câte o
mică basilică. Mai ales episcopul Romei Damasus, atașat
de cultul martirilor, a manifestat un interes crescut
pentru amenajarea catacombelor.
Cu timpul, populația înmulțindu-se, unele
catacombe s-au mărit, cum au fost a lui Callistus,
Domitille, Priscilla și Sf. Marcelinus și Petru.
După invazia din anul 410 d. Hr., când
vizigotul Alaric a jefuit Roma, s-a încheiat și obiceiul
înmormântărilor în catacombe. Au urmat alte invazii
ale goților, catacombele au fost și ele jefuite de ce aveau
mai de preț, iar episcopii Romei au dispus mutarea unor

relicve sfinte pentru a nu fi profanate.
După anul 800, a urmat o perioadă de abandon care
a durat până în 1500, timp în care vegetația le-a acoperit,
s-au produs prăbușiri ale galeriilor neconsolidate și
accesul în interiorul lor nu mai putea fi autorizat.
Cu timpul, ele au fost uitate, nu se mai cunoștea nici
amplasarea lor.
Secolele XVII și XVIII au fost ani de distrugere
a catacombelor. Proprietarii terenurilor de deasupra
au intrat în galerii și au scos de acolo materiale de
construcție pentru clădirile superioare.
Cei care au reînviat interesul pentru catacombele
Romei au fost mai întâi arheologul maltez Antonio Bosio
(1575-1639) și mai târziu, după 1800, savantul arheolog
Monseniorul Giovanni Battista de Rossi (1822-1894), cel
care a cercetat în amănunt catacombele Romei și în baza
acestor cercetări a publicat lucrarea „Roma sotterranea”,
redând lumii adevărata istorie a primelor morminte
creștine.
În anul 1852, Papa Pius al IX-lea a fondat
„Comisiunea Arheologiei Sacre”, iar în 1925, Papa Pius
al XI-lea a înființat Institutul de Arheologie Creștină, cu
scopul de a impulsiona studiile asupra acestui domeniu
extrem de vast și atât de puțin cercetat până atunci.
Galeriile catacombelor erau săpate într-un tuf
(rocă de origine vulcanică) de calitate moale. Adâncimea
maximă este de 20 m, pe 4-5 niveluri, cu o înălțime medie
de 2,20-8 m și cu un sistem de scări abrupte, fie săpate în
tuf, fie construite din zid. Rețeaua de galerii se întinde
uneori pe kilometri întregi, dând aspectul unui labirint.
- Pe via Appia Antica, cu alei de chiparoși, lângă
piscina publică și Aventin, sunt 7 catacombe, o basilică
a Sf. Sebastianus și cimitire creștine din primele veacuri,
care erau sub autoritatea arhidiaconului.
- Între Muntele Caelius și Forumul Roman, la
stânga de via Appia, pe via Pignatelli este catacomba lui
Praetextatus, care se află între colina Caelius și Forul Roman.
- Sub colina Eschilin, între Poarta Labicana și
Poarta Tiburtina, se află catacomba numită „Ad duos
lauros”.
- Pe via Nomentana, lângă Forumul Păcii.

- Pe via Salaria.
- Pe via Aurelia, lîngă Circus Flaminus.
- Între via Aurelia și via Portulensis, catacomba
Trastevere.
- Spre Sud, pe via Ostiense, două catacombe mai
mici și biserica „Sf. Pavel extra muros” unde Apostolul
neamurilor a fost martirizat; și via Ardeatine (unde pe
domeniul lui Flavia Domitilla este fațada monumentului
unui hypogeu creștin).
Spre Est, pe via Latina, este Cimitirul Apronianus
și mormântul Sf. Eugenia; via Labicana/Castilina cu
Catacomba Sf. Petru și Marcellinus; de asemenea, pe via
Tiburtiuna este catacomba lui Cyriaque și mormântul
Sf. Laurențius.
Spre Nord, pe via Nomentana, lângă Forul Păcii,
se află catacomba „Sf. Agnes extra muros” și biserica
omonimă (aici, în mormântul părinților săi, sfânta este
înmormântată împreună cu sora ei de lapte, Emertina);
pe via Salaria veche, s-a construit un cavou în jurul căruia
s-a format Cimitirul Priscillei; pe via Salaria Nuova, Sf.
Hilaria este înmormântată în grădina sa, cu soțul și cei
doi fii ai lor.
Spre Vest, între via Aurelia și via Portulensis este
Catacomba Trastevere.
Toate aceste căi se întâlnesc în centrul Romei,
formând șapte „regiuni ecleziastice”.
Multe au fost folosite până la sechestrul împăratului
Valerianus și restituite la sfârșitul domniei lui Gallienus,
sub episcopul Dionysius al Romei (260-267/8 d. Hr.).
Arta catacombelor
Aveau galerii regulate, capele elegante, când erau
construite în perioade de liniște. Galeriile drepte sunt
continuate de labirinturi cu ieșiri secrete. Pereții sunt
acoperiți cu picturi și mozaicuri, înfățișând scene din
Vechiul Testament, cu: Iona, Daniel, Abraham, Isac și
din Noul Testament: miracolele lui Iisus, Învierea, Maica
Domnului și Apostolii în grup sau scene care înfățișează
Cina Domnului sau o distribuire caritabilă de alimente
sau fac aluzie la taina euharistiei; sau Bunul păstor
purtând vase cu lapte. Uneori întâlnim și inscripții ale

vizitatorilor: „Rugați-vă pentru cutare”...
Arta catacombelor nu a fost pusă în slujba
frumosului, ci a ideii religioase și impresionează nu
atât prin valoare artistică, cât prin mesaj. A început
prin simboluri: monograma lui Hristos din două litere
din alfabetul grecesc: X și P întretăiate, alfa și omega,
peștele, mielul, un miel între doi lupi (în catacomba lui
Praetextatus), porumbelul, păunul, pasărea phoenix,
ancora, ramura de măslin, palmierul, figuri evanghelice
sau simbolice, flori și fructe, vase cu apă, ornamente.
Multe mozaicuri sunt păstrate până astăzi, ca și
picturile în tehnica frescă.
Sculptura este mai rar reprezentată prin
basoreliefuri pe sarcofage (un Iisus cu un miel pe umăr
etc.). Se remarcă luxul sarcofagelor celor bogați, pe care
le întâlnim totuși mai rar în catacombe.
În anul 300 d. Hr., cu mult înainte de prima
perioadă iconoclastă din Orient (730-787), reprezentarea
chipurilor de sfinți a fost interzisă prin canonul 36 la
Conciliul de la Ilibelis (Elviria, Hispania), pentru ca
statuile să nu devină un obiect de adorare. Existența
unei statui a Sfântului martir Hyppolithus în catacomba
sa presupune că nu a fost comandată pentru această
împrejurare, ci a fost adusă din Biblioteca Ulpia, unde
se afla deja, martirul fiind un savant și literat renumit
(explicația lui Paul Allard, „Les Derniere Persecution du
troisieme siecle”, Munchen, 1978).
În Cimitirul Osterian, pe via Nomentana, mai
multe cripte au fost împodobite cu un fel de tribune
pentru altar și locul pontifului. O inscripție datează din
anul 291 d. Hr.
Temându-se că cimitirele creștine ar putea să fie
într-o zi confiscate, creștinii au obținut proprietatea
asupra hypogeului numit Priscilla, pe via Salaria și au
cerut autorizație pentru a săpa galerii și camere la etajul
inferior. Sunt de admirat proporțiile vaste și regularitatea
extraordinară a acestora. De fapt, ei pregăteau un nou
adăpost pentru mormintele creștinilor.
În catacombe se puneau ouă roșii în morminte,
semnificând hrană pentru morți (continuarea unui
obicei păgân) sau talismane pentru alungarea duhurilor

necurate.
În Cimitirul Sf. Hermes, pe via Salaria veche, se
află o acrosolia cu mozaicuri înfățișând Învierea lui
Lazăr, Daniel în groapa cu lei, vindecarea paraliticului.
Niciun mister...
Contrar primei impresii, catacombele nu erau
locuri misterioase, amplasarea lor era cunoscută
autorităților civile și, în perioadele de liniște, erau
ocrotite de lege. Se crede că în timpul persecuțiilor
creștinii se ascundeau acolo pentru a nu fi arestați. Dar
catacombele nu au fost niciodată locuri de refugiu sau
de locuit, deoarece acolo odihneau sfinții!
În primele trei secole creștine, credincioșii nu
aveau biserici publice, dar reuniunile religioase se făceau
în case particulare transformate în mici biserici. În
timpul persecuțiilor se adunau în catacombe.
De altfel, catacombe se află în tot Imperiul Roman,
la: Neapole, Siracuza (Sicilia), Malta, Sousse în Tunisia
(Susa), Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia, Asia Minor,
Dalmația, Galia, Hispania.
În ultimii ani ai secolului al III-lea, catacombele
Romei s-au extins.
Epigrafia creștină
Cele peste 80.000 de inscripții creștine,
descoperite de M. De Rossi, reprezintă „cheia” spre o
lume total necunoscută până atunci. Este contribuția
particularului care compune generalul, cu ajutorul
căreia putem pătrunde în inima comunității primilor
creștini. Majoritatea lor sunt în limba greacă, a doua
limbă oficială în Roma antică, datorită marii comunități
de etnici greci care locuia aici și, cel mai important este
că aparțin tuturor claselor sociale, fără deosebire, căci în
fața lui Hristos nu există nobili și oameni simpli, sclav
sau aristocrat, ci toți suntem egali.
Catacomba Sf. Callistus

Pe parcursul dintre via Appia și via Adreatina este
catacomba Sf. Callistus, cunoscută ca fiind și catacomba
episcopilor, cea mai mare din toate, construită în secolul

al II-lea, printr-o ramură creștină a familiei Aurelia. Este
catacomba care a oferit cele mai mari satisfacții științifice
savantului Giovanni Battista de Rossi, care a explorat-o
decenii la rând și a fondat „Buletinul de Arheologie
Creștină”, prima revistă de specialitate în domeniu.
Mai întâi a fost excavată o vastă sală și a primit aer
și lumină prin numeroase ieșiri care comunicau între ele
pentru a permite accesul a cât mai mulți creștini. Una
chiar poartă inscripția episcopului Marcellinus (296-304).
Aria catacombei Sf. Callistus se întinde pe 15
hectare și are o adâncime de peste 20 m, cu galerii
lungi de 20 Km, late de 1,5-2 m și înalte de 4-5 m. Pe
ambele laturi ale galeriei sunt nișe adânci, suprapuse, în
care se îngropau trupurile creștinilor răposați. Din loc
în loc, holuri mai mari, boltite, cu mici altare, camere
sacramentale pentru celebrarea Sfintei Liturghii și a
celorlalte Taine. Ici-colo, în timpanele mormintelor,
picturi cu scene din Noul Testament, în culori bine
păstrate până astăzi (redate de M. Giovanni Battista de
Rossi, în „Roma sotterranea”).
Aici au fost înmormântați mulți martiri, 16 papi și
foarte mulți creștini.
Fără călăuză, te rătăcești. Sunt mii de locuri sfinte
și resturi de sfinte moaște în acești pereți. Aici sunt cele
mai sfinte altare creștine!
Intri acolo și te miri: atâția oameni care L-au
mărturisit pe Iisus Hristos!
La începutul secolului al III-lea, Callistus, diaconul
(canonizat ca sfânt mai apoi) s-a născut într-o familie
de sclavi și a lucrat mult timp la minele din Sardinia;
eliberat, el a devenit diacon și colaborator al episcopului
Zephirinus al Romei și a fost însărcinat de acesta cu
funcția de custode și administrator al acestui cimitir
– care intra astfel oficial sub administrarea Bisericii
Romei. De aici, Sf. Callistus propovăduia și îmbărbăta
creștinii să rabde și să nu se teamă de moarte. A mai trăit
doar 5 ani, fiindcă în anul 222 a fost martirizat în timpul
persecuției declanșate de împăratul Septimius Severus.
Catacomba Sf. Callistus păstrează câteva cripte și
cubicule („paturi” de înhumare) celebre.
În „cripta papilor” (episcopii Romei), cel mai

important loc al acestei catacombe, au fost înmormântați,
în secolul al III-lea, 9 papi (dintre care martirii Anterotes,
Fabianus, Lucius și Eutihius, descoperiți de M. de Rossi și
Pontianus descoperit de ucenicul său, Mons. Wilpert) și
8 demnitari ai Bisericii. Inscripțiile sunt în limba greacă.
Sf. Pontianus (230-235), roman, episcop al Romei,
a fost condamnat la muncă silnică în minele din Sardinia
de împăratul Maximinus Trax. Pentru a nu pune în
dificultate Biserica din Roma prin absența sa, el s-a retras
din scaunul papal * Sf. Anterotes (235-236), grec, a murit
după 43 de zile de pontificat, petrecute toate în carceră
* Sf. Fabianus (236-250), roman, un mare organizator al
Bisercii din Roma, a fost decapitat sub împăratul Decius
* Sf. Lucius (253-254), roman, a fost episcop doar 9 luni,
parte petrecute în exil * Sf. Ștefan (254-257), roman *
Sf. Xistus/Sixtus II (257-258), grec, a fost martirizat sub
împăratul Valerianus, chiar în cimitirul lui Callistus,
unde oficia Sf. Liturghie și decapitat tot acolo, după
un scurt proces, în aceeași zi, la 6 august 258, în ziua
sfântă a „Schimbării la față” a Domnului nostru Iisus
Hristos * Sf. Dionisius (259-268), cu patrie necunoscută,
a reorganizat Biserica din Roma după persecuția lui
Valerianus * Sf. Felix (269-274), episcop roman * Sf.
Eutihius (275-283), originar din Luni, Liguria – ultimul
din papii descoperiți în această criptă.
Cripta Sfintei Cecilia este alături de cripta papală.
Ea era oarba care îi conducea fără greș prin hrube pe
vizitatori, ajuta la botezul femeilor, fecioarelor, știa toate
intrările și era foarte iubită de creștini. A fost martirizată
(probabil în 222-230), iar moaștele ei se află acum
în biserica ce i-a fost dedicată, ridicată pe locul casei
sale, în Trastevere. Cripta a fost restaurată și ornată cu
mozaicuri, fresce și marmură.
Alături se află cripta papei martir Urbanus (222-
230). Alte cripte celebre sunt ale papei Gaius (283-296),
dalmat, ulterior canonizat * cripta Sf. Eusebius, papă
martir (309-310), mort în exil în Sicilia (De Rossi a
desoperit aici câteva fragmente ale inscripției poetice
a episcopului Damasus) * cripta sfântului papă martir
Cornelius (251-253) exilat la Civita Vecchia, mort în
mizerie și extenuat de munca grea (în criptă se păstrează

piatra originală și câteva fresce din secolul al VII-lea).
În 1894, 20 septembrie, savantul Giovanni Battista
de Rossi a plecat la Domnul și a fost îngropat în „Tricora
Orientală” a Catacombei Sf. Callistus, alături de prietenii
lui preferați, Sfinții Martiri.
Concluzii
Cât de important este studiul catacombelor romane
pentru înțelegerea istoriei creștinismului primar? Dacă
documentele lipsesc – au fost arse sau distruse – rămân să
ne vorbească inscripțiile de pe morminte. Dar și modul
de săpare al hrubelor spune ceva: unde vedem lucrări de
pictură întrerupte sau galerii neregulate și nedecorate
trebuie să știm că datează din perioade de restriște, când
totul se făcea în grabă și oamenii nu mai aveau liniștea să
caute și mijloace artistice de exprimare.
Când ieșirile din catacombe erau păzite de romani,
creștinii se strecurau prin galerii și ieșeau la mare
distanță, risipindu-se pe câmp. Liturghiile se țineau
noaptea, motiv pentru care creștinii erau numiți „o rasă
tenebroasă care fuge de lumină”...
Așa își manifestau credința primii creștini, mulți
dintre ei mărturisind fără frică și primind cu zâmbetul
pe buze coroana martiriului, convinși că în viața viitoare
se vor întâlni cu Iisus Domnul care le dădea putere.
Bibliografie: Antonio Baruffa, „Le Catacombe

di San Callisto. Storia-Archeologia-Fede”, IV Ed 1996
* „Giovanni Battista de Rossi. L’archeologo esploratore
delle catacombe”, 1994
Revista România Militară
Radu Moțoc
Este demn de admirat preocuparea elitei Galați, str. Brăilei, nr. 17, bl. R2,
militare din România, prin editarea unei reviste numită ap. 73, CP 800070
ROMÂNIA MILITARĂ, care apărea lunar și a fost e-mail: motoc.radu@yahoo.com
fondată în anul 1864. Membrii fondatori ai acestei reviste
sunt căpitanii: G. Slăniceanu, A. Gramont, G. Borănescu,
G. Angelescu, E. Arion, E. Boteanu, E. Pencovici și C.
Barozzi.
Din cauza dificultăților financiare, revista și-a
întrerupt apariţia după numai doi ani. În anul 1890,
ea a fost reînființată, prin susținerea căpitanului
Alexandru Averescu. Prin Decret Regal din 8 dec.
1897, publicația a devenit o revistă oficială a Marelui
Stat Major.
Revista a fost distinsă pe plan internațional cu
Medalia de aur la Expoziția generală de la Paris din anul
1900.
În perioada 1916-1918, odată cu intrarea
României în Primul Război Mondial, apariția revistei a
fost întreruptă. La terminarea războiului, ministrul de
război, generalul I. Rășcanu, a dispus la 17 mai 1920
reapariția revistei, sub conducerea sa directă.
În perioada interbelică, președintele de onoare
al revistei este A.S. Regală Principele Nicolae, iar
membrii de onoare erau: mareșalii Alexandru Averescu
și Constantin Prezan, iar directorul de redacție era
Generalul de Div. Virgil Economu.
Numărul acestei reviste din decembrie

1935 este consacrat unor subiecte deosebit de
interesante:
- BUCOVINA în perspectiva istoriei;
- Suceava, flamură de lumină deasupra
veacurilor;
- Dragomirna, arcadă a credinței, pe
pragul Țării Fagilor;
- Rădăuțiul, târgul ctitoriei lui Bogdan
cel Bătrân;
- Sucevița, leagăn de îngeri;
- Putna, gropnița Marelui Ștefan Vodă;
- Frontul militar din Bucovina în
războiul mondial;
- Bogățiile materiale ale Bucovinei (sol
și subsol).
Autorul acestei reviste precizează, cu

multă corectitudine, lucrările consultate la
redactarea revistei, printre care menționăm
câteva: Coperta revistei România
Militară din decembrie 1935
- N. Iorga: Istoria lui Ștefan cel Mare, Neamul
românesc din Bucovina, Inscripțiile din bisericile
României;
- Ion Nistor: Românii și Rutenii în Bucovina;
- G. Balș: Bisericile și mănăstirile moldovenești;
- D. Onciul: Din trecutul Bucovinei;
- Aurel Morariu: Bucovina 1774-1914;
- I.E. Torouțiu: Populația și clasele sociale din
Bucovina;
- N. Coman: Martiriul Bucovinei.
În prefața acestui număr, Generalul Virgil
Economu prezintă intențiile acestei reviste și alegerea
acestui subiect dedicat Bucovinei, din care relatăm
anumite pasaje: „Una dintre primele datorii și
nevoi sufletești ale unui ostaș este să-și cunoască
țara. Pregătirea militară vizează instruirea noastră
spirituală, tehnică și fizică, în vederea actului suprem al
apărării patriei. Patria nu este însă numai un teritoriu
cu aspecte proprii, naturale, închis în hotare trasate
de evenimentele istorice. Existența ei începe din
clipa îmbinării, fuzionării sufletești a locuitorilor, cu

pământul înaintașilor.
În scopul unei mai adânci cunoașteri a teritoriului
național și a evenimentelor care au frământat poporul
nostru, în lungul timpurilor, am preconizat ca revista
ROMÂNIA MILITARĂ să îmbrățișeze în cadrul ei de
activitate și acest capitol de preocupări. Am hotărât ca
revista să închine anual un număr unei părți din teritoriul
patriei. Numărul de față răspunde acestui priect.
Bucovina, în care au avut loc anul acesta
Manevrele Regale, merită o atenție deosebită din partea
literaturii militare. Leagăn al trecutului Moldovei, bogată
în monumente istorice ca niciun alt colț al țării noastre,
populată de urmașii plăieșilor marilor
voievozi și ruptă, 143 de ani, din trupul
patriei, când a fost invadată de numeroase
naționalități, ea reprezintă un exemplu
viu de lupta românismului sub stăpânire
străină.
Pentru a da cititorilor revistei o
imagine asupra colțului bucovinean al
țării noastre, am însărcinat cu întocmirea
lucrării pe maiorul Octav Vorobchievici,
din Marele Stat Major.
Bazați pe ideea că înainte de toate o
armată trebuie să simtă bătând în pieptul ei
inima patriei, revista va tinde, imprimând
anual un număr închinat unei porțiuni
din teritoriul național, să realizeze, după
un timp, o mare monografie a României. În nădejdea Heraldica Bucovinei
că cititorii vor aplauda, din toată inima, noul efort al
revistei, le oferim, în paginile ce urmează, un tablou
al pământului românesc ce-și merită pe drept cuvânt
mângâietoarea denumire de DULCE BUCOVINĂ”1.
Am selectat pentru prezentare primul capitol
intitulat Bucovina în perspectiva istoriei, din care
selectăm câteva pasaje mai semnificative.
,,Moldovenii din această parte de sus a țării,
născuți între munți, cereau trupuri vânjoase, în mijlocul
1
Revista România Militară, din decembrie 1935, Bucovina,
pag. 3-5
pădurilor, care ca să fie străbătute, cereau suflete tari,

care au sădit în suflete simțul dărniciei și ospitalității.
Înfățișarea înaltă și bogat înveșmântată a naturii a creat
în spiritul moldovenilor o concepție superioară asupra
divinității. Așa se explică aici mulțimea, ca nicăieri
pe alt colț al pământului românesc, a bisericilor și
mănăstirilor.
În 1775, după ce cu un an înainte Austria intrase
cu forțe militare în Moldova, înglobând acest teritoriu,
printr-o convenție încheiată cu Sublima Poartă, l-a închis
în mozaicul de provincii al Imperiului sub denumirea de
Bucovina. Numele de Bucovina, de pământ al codrilor
de fagi, trăiește și astăzi” 2.
Un capitol special este dedicat naționalităților din
Bucovina.
,,Una din primele constatări ale călătorilor
ce străbat Bucovina este, fără îndoială, mulțimea
naționalităților care conlocuiesc provincia. Ca un
mozaic, în masa populației românești trăiesc ruteni,
huțuli, evrei, germani, poloni, secui, lipoveni, armeni,
slovaci, cehi și sloveni.
În anul 1774, cu un an înainte de răpire, Bucovina
număra 71.750 de locuitori. Dintre aceștia, 52.750 erau
români, 15.000 ruteni și huțuli, iar 4.000 erau de alte
naționalități. În statisticile ulterioare făcută de austrieci,
proporția străinilor a crescut în defavoarea românilor.
Astfel, în 1869, din totalul de 511.364 de locuitori, numai
207.000 sunt români, în timp ce 186.000 sunt ruteni și
118.364 de alte naționalități. Din anul 1880, s-a introdus,
pentru alcătuirea statisticii, formula limbii vorbite. În
aceste condiții, românii erau numai într-o proporție de
33,43% față de străini.
Când s-a alcătuit ultima statistică austriacă, în
anul 1910, tot pe baza limbii vorbite, s-a constatat, la o
populație de 794.829 de locuitori, un număr de 273.254
români, 305.101 ruteni și 216.474 de alte naționalități.
Alcătuirea unei statistici pe baza limbii vorbite nu
duce la concluzii sigure asupra cifrei naționalităților
conlocuitoare. Statistica austriacă a căutat această
formulă în scopul interesat de a ascunde realitățile
2
Ibidem, pag. 7-8
în dosul unor cifre ce nu trebuiau să fie favorabile

intereselor românești” 3.
Pe baza acestei statistici Ion Nistor a redactat o
hartă etnografică a Bucovinei, care a apărut în anul 1910,
pe baza statisticii austriece.
În continuare, revista prezintă pe scurt fiecare
etnie legată de Bucovina:
- „Rutenii, până în anul 1775, se infiltraseră pe
lângă satele românești, după care au invadat provincia,
punând stăpânire pe regiunile Ceremușului, până la
Cernăuți și Secureni. O limbă de sate rutene înaintează
apoi de la Sudul Cernăuțiului și se întind până către
Nordul Sucevei.
- Huțulii sunt dacii neromanizați, împinși către
Nord de curentele invaziilor și au populat regiunile
Carpaților Păduroși, unde au fost slavizați. Huțulii au
pătruns treptat pe valea Putilei, de unde s-au revărsat în
lungul părților inferioare ale Siretului, Sucevei, Bistriței
și Moldovei, precum și a afluenților lor. În anul 1875,
numărul total al huțulilor era de circa 5.000 de suflete și
în 1910 statistica îi cifrează la 35.000.
- Sub stăpânire austriacă au fost aduși germanii,
în special în orașe, ca slujbași. Dar în perioada anilor
1780-1850, au venit în calitate de coloniști rurali. Ei
veneau din Suabia, Franconia și Renania.
- Până în mijlocul veacului al XVII-lea, Moldova
nu cunoștea evrei statorniciți prin târgurile ei.
Documentele nu-i pomenesc decât după 1650, ca
negustori de alcool și cămătari, veniți din Polonia.
Începând de la această dată, târgurile, în special cele din
nordul țării, primesc în fiecare an, din părțile Galiției,
un număr crescând de evrei, care pun stăpânire pe
comerț. În anul 1775, în Bucovina erau numai 526 de
evrei și în anul următor numărul lor a crescut brusc la
800 de familii”4.
Prima lovitură dată de stăpânirea austriacă
poporului român din Bucovina a fost îndreptată
împotriva elitelor intelectuale: boierimei, clerului și
învățătorilor.
3
Ibidem, pag. 24-25
4
Ibidem, pag. 25--27
Imediat după anexarea

Bucovinei de către austrieci, o
parte a boierimei moldovenești din
Bucovina și-au vândut ori arendat
moșiile și au părăsit provincia.
Austria a trimis la Cernăuți
un guvernator militar, care s-a
înconjurat cu funcționari aduși din
imperiu5.
,,Biserica ortodoxă a
Bucovinei a fost pusă sub autoritatea
mitropoliei sârbești din Carloviț.
Foarte mulți preoți, nemaiputând
îndura umilințele, luară calea spre
Moldova. Mănăstirile, în număr de
10, plus 13 schituri, au fost reduse
la trei, motiv pentru care numeroși
călugări și egumeni, nemulțumiți
Poarta de intrare în
de aceste măsuri, au trecut în Moldova.
Mănăstirea Putna
Școlile românești au fost închise odată cu izbucnirea
războiului ruso-turc din 1768-1774. Întreținerea lor se
făcea dintr-un fond strâns prin contribuția preoților și
diaconilor. Noua stăpânire a confiscat aceste fonduri și cu
ele a înființat două școli germane la Suceava și Cernăuți.
După un timp, se deschide prin sate și orașe un număr
de școli mixte și în 1808 un liceu german la Cernăuți.
În anul 1793, stăpânirea austriacă a închis 30 de școli și
învățătorii români au fost înlocuiți cu învățători care au
studiat la școlile germane.
În anul 1815, școlile primare au fost trecute sub
autoritatea Consistoriului româno-catolic din Lemberg,
care a impus învățătorilor români să adopte catolicismul.
La Cernăuți, în anul 1824, s-a înființat un Institut
Teologic, cu un Seminar Clerical, unde limba română
era absentă din programul de învățământ”6.
În noiembrie 1786, Bucovina a fost unită cu Galiția
și invazia rutenilor și-a mărit intensitatea. Această unire a
durat până la 1849, când Bucovina, prin noua constituție
a Imperiului, a devenit ducat.
5
Ibidem, pag. 33
6
Ibidem, pag. 34-35
În urma gravelor tulburări din Austria, în anul

1848, împăratul recunoscu tuturor popoarelor drepturile
naționale și Bucovina văzu din nou o bună parte din
conducătorii politici ai Moldovei. Printre aceștia se
numărau Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza,
Costache Negri și Vasile Alecsandri. Dar trebuie amintiți
și fruntașii ardeleni, precum Gheorghe Bariț și Aron
Pumnul.
Gheorghe și Alecu Hurmuzachi, în octombrie
1848, au scos gazeta săptămânală „Bucovina”, redactată
în limba română și germană, dar care a fost obligată să
dispară în anul 18507.
Frământările din 1848 nu au dat românilor din
Bucovina decât oarecare succese pe tărâm cultural. Astfel,
în februarie 1849, s-a autorizat înființarea unei catedre
pentru limba și literatura română la liceul german din
Cernăuți. La Institutul Teologic din Cernăuți se scoate
limba germană, elenă și latină și se introduce limba
română. Se înființează o școală normală, românească,
pentru pregătirea învățătorilor români.
Înstrăinarea Bucovinei câștigase între timp teren
îndeosebi în părţile de nord și vest ale provinciei, unde
numeroși români, înecați în masa ruteană și huțulă,
și-au uitat limba, deși și-au păstrat obiceiurile, portul și
numele8.
Revista România Militară a promovat de-a lungul
timpului cele mai importante contribuții teoretice la
dezvoltarea științei militare, dar și cunoașterea istoriei
naționale și a patrimoniului cultural național.
7
Ibidem, pag. 36-37
8
Ibidem, pag. 39-40
pagini
de arhivă
Pagini de arhivă 216
PLEDOARIE PENTRU BIBLIOTECĂ

Un manuscris inedit adresat primarului
Nicolae Filipide, înregistrat în Registrul
de corespondență al Bibliotecii
„V.A. Urechia” (1909-1924; 1930-1935),
în data de 9 februarie 1913
Domnule Primar,
Lipsa unei biblioteci publice era de mult simțită, în

primul port al țării.
În 1890, bătrânul patriot V.A. Urechie, spre a umple
acest mare gol, s-a despărțit de propria sa bibliotecă,
adunată în curs de o jumătate de veac, printr-o neîncetată
stăruință și mari jertfe, oferind-o Galațiului și alipind-o
totodată pe lângă cea mai mare instituție școlară de aici,
pe lângă liceul local, așa că orașul nostru are norocul de
a poseda un astfel de focar al luminii, încă de acum 22
de ani.
Deschisă la 11 noembrie 1890, cu un modest
număr de 6007 volume, câte au alcătuit prima donațiune
a fondatorului ei, grație sacrificiilor și a neobositei sale
stăruinți a subvențiunilor Onor. Minister al Instrucțiunei
Publice a județului Covurlui, a Onor. Primăriei, care
necontenit au contribuit a o subvenționa de când
funcționează, precum și a frumoaselor donațiuni
particulare, a făcut așa mari progrese, încât astăzi posedă
un număr de 42.000 volume despre toate ramurile
științii.
Astfel biblioteca conține în primul rând 400
volume/cărți vechi românești tipărite între anii 1629-
1830. Unele din aceste cărți sunt așa de rare, încât nu
le posedă nici Academia Română. În acestă secțiune se
mai află cărți incunabule în număr de 12, dela Florența,
Veneția și Germania, unele fiind ilustrate cu mâna, sunt

de o bogăție rară. Secția documentelor încă nedeschisă
publică, din lipsa de local, se află în posesia unor
originale de mare valoare. Între numeroasele autografe
ce le posedă biblioteca, sunt din ale lui Miron Costin,
Avram Iancu și ale comandanților oștirii românești din
Ardeal în revoluția dela 1848. Două galantare pline cu
documente păstrează istoria luptelor Românilor din
Ardeal, contra Maghiarilor. Prezintă un mare interes o
frumoasă culegere de manuscripte ale nemuritorului
Alexandru Cuza, V. Alexandri și alții. Colecțiunea, poate
unică în țară, de stampe, foarte prețioase, cumpărate de
fondatorul ei, număra aproape 5.000, diferiți domni,
răsboaie și vederi românești. Sigilografia română din
veacurile cele mai vechi și până acuma, ocupă mai multe
galantare. Biblioteca mai posedă o frumoasă colecție
de medalii. Parte din ele au fost dăruite de Majestatea
Sa Regele cu prilejul unei vizite făcute bibliotecii. Sunt
frumoase de asemenea tablourile semnate de D-nii
Voinescu, Vermont și alții. Numismatica e una din
secțiunile cele mai bogate ale bibliotecii și conține
numeroase monede vechi 1374-1574, rămase de pe
timpul a 12 domni moldoveni.
Una din obiectele frumoase ale bibliotecii e
basorelieful, reprezentând pe Domnitorul Alexandru
Cuza în momentul când predă rectorului decretul de
fundațiune a Universității din Iași.
Pe lângă bibliotecă se află un muzeu istoric,
întrânsul el întrupează o epocă întreagă și rezumă o
îndelungată vreme de măriri și decăderi, de averi și
sărăcii, cuprinde obiecte prețioase, toate strânse de prin
lume, din orașe și dela personaje diferite, iată-le ordonate
și înfrățite, mângâindu-se între dânsele, alinându-și
umilința și sărăcia vremurilor trecute.
Astăzi această comoară a științii este una din
cele mai frumoase podoabe ale orașului nostru, cu
care se poate făli înainte țării și în fața străinilor, cari se
interesează de asemenea instituțiuni și de starea noastră
culturală.
Necesitatea la care răspunde biblioteca Urechie, se
vede din numărul cel mare al cititorilor, care consultă
zilnic colecțiunile. Anual se citesc, în sala de lectură,

până la 14.000 volume, de un număr până la 7.000
cititori ; iar pe-acasă se împrumută 6.000-7.000 volume.
Foloasele ce a adus și aduce această instituțiune,
nu se pot măsura; an după an, particularii, profesorii,
elevii liceului școalelor comerciale și normale, se ocupă
tot mai mult cu lectura; ei pot spune foloasele ce trag
pe fiecare zi și partea imensă cu care acest tezaur
instructiv contribuie la succesele lor. Absolvenții liceului
nostru merg la Universitate cu dragostea de citit foarte
desvoltată și cu cunoștințe mai intense de lectură,
mulțumită admirabil mijloc de cultură.
În lipsa unui local propriu și încăpător în care
să se instaleze această bibliotecă, regretatul ei donator
interveni pe lângă Ministrul Cultelor și Instrucțiunei
Publice depe-atunci, care aprobă ca, pentru acest scop
să se cedeze fațada etajului de mai sus și alte săli mici
din noul loc al al liceului. Pentru acel timp, acele săli
erau suficiente. Cu cât sporeau numărul volumelor și
a colecțiunilor din muzeu, cu atât sălile deveneau mai
neîncăpătoare mai neîndestulătoare. Mai mult, populația
liceului crescând mereu, încât a fost nevoie de înființarea
claselor paralele la întreg cursul inferior, biblioteca a fost
privată de una din sălile mai mari, în care se aflau instalate
dulapurile, cuprinzând colecțiuni și cărți de o extremă
importanță, încât acele dulapuri și colecțiuni, în lipsă
de local, au fost așezate prin coridoarele liceului, până și
în fundul curții, într-o cameră lângă sala de gimnastică,
unde stau clae peste grămadă cărțile și colecțiunile, fiind
astfel supuse la stricăciuni și pierderi și imposibil de a
avea o bună orânduială sau de a ținea un control riguros
asupra lor.
O astfel de situațiune a devenit netolerabilă.
Comitetul bibliotecii și corpul profesoral dă strigătul
de alarmă [...] vă face cunoscut că biblioteca Urechie,
frumoasa donațiune a marelui patriot și profesor,
colecțiunile prețioase cari cuprind istoria neamului
nostru, se pierd. În vremea de azi, când toate țările fac
sacrificii imense pentru operile culturale și în special cele
de cultură națională, când în țara noastră chiar diferite
comune și mulți particulari se străduiesc a strânge la
un loc cu multă grijă tot ce privește cultura și trecutul

neamului nostru, mi s-ar părea o crimă să tăcem și prin
indiferența noastră să lăsăm a se risipi această bogăție, ce
orașul nostru, ca puține altele, posedă.
Comitetul administrativ al bibliotecii Urechie,
care funcționează în baza actului de fundațiune,
împreună cu întreg corpul profesoral din acest oraș,
semnalându-vă acestă primejdie, își permit, domnule
Primar, a apela la spiritul luminat al D-voastră și al
Onor. Comitetului Comunal, la bunele sentimente
ce nutriți, pentru propășirea tuturor instituțiilor
comunale ale orașului, vă roagă să bine voiți a face să
se alocheze în bugetul comunei pe exercițiul viitor, o
sumă cu care să se poată instala biblioteca Ureche și
prețioasele ei colecțiuni, într-un local potrivit care,
pe de o parte să apere de risipă și peire o instituțiune
culturală așa de importantă pentru orașul nostru, cărui
îi aduce imense servicii, iar de de-altă partea a o pune în
stare să corespundă cu totul înaltei meniri.
Încredințați că intervenirea noastră va avea
rezultatul dorit, vă rugăm D-le Primar a primi... etc...
Transcris de
Camelia Bejenaru,
Responsabil Colecții Speciale, Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia” Galați
Tel.: 0236/411037 (int. 113);
e-mail: bejenaru_camelia@yahoo.com
proiect
Proiect 221
Povestea proiectului TRECUTUL ARE UN NOU VIITOR –

Cooperare transfrontalieră pentru valorificarea patrimoniului cultural
în Galați - România și Hîncești - Republica Moldova, cod proiect 1HARD/2.1/25
În cei 16 ani de la aderarea în Uniunea Europeană, România a primit 56 miliarde euro. Mii de idei s-au transformat în realităţi
concrete materializate și arhivate sub formă de fotografii în galeria proiectelor de succes. De la oficialii români care negociază la
Bruxelles, la funcţionarii noştri care pregătesc şi lansează în piaţă măsurile de finanţare, şi până la beneficiarii acestora – toţi
sunt parte a unei povești despre cum se construiește pas cu pas.
Proiectul 1HARD/2.1/25 TRECUTUL ARE UN NOU VIITOR. Cooperare transfrontalieră pentru valorificarea patrimoniului
cultural din Galați, România, și Hîncești Republica Moldova a fost implementat de Unitatea Administrativ Teritorială prin
Consiliul Județean Galați în calitate de beneficiar lider, în parteneriat cu Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Consiliul Raional
Hîncești, și Primăria Mereșeni, pe o perioadă de 2 ani, și a vizat în principal îmbunătățirea, prin lucrări de extindere și restaurare,
a două monumente istorice și de arhitectură.
Bugetul total al proiectului a fost de 1.879.991,29 euro, iar valoarea grantului alocat proiectului a însumat 1.600.517,93 euro.
Relația dintre cultură, educație și economie a fost evidențiată încă din 1995, în Raportul Comisiei Mondiale pentru Cultură și
Dezvoltare „Diversitatea noastră creatoare”, prezentat la Conferința Generală a UNESCO și la Adunarea Generală a ONU din
acel an. Rezultat al cercetărilor și studiilor întreprinse timp de trei ani, Raportul analizează legăturile dintre creativitate, cultură și
economie, și subliniază faptul că diversitatea culturală și libertatea de exprimare sunt principalii catalizatori ai dezvoltării.
În Galați, monumentul Casa Gheorghiade va avea o nouă strălucire prin construcția unei săli de spectacole în cadrul Centrului
Cultural „Dunărea de Jos”, instituție care promovează arta, cultura și civilizația, precum și actul cultural de calitate în toate
mediile sociale. Casa Gheorghiade găzduiește o Școală de Arte, un Centru de tradiții și arte populare, o Editură și un Studio de
înregistrări. Manifestările cultural artistice ce se desfășoară în prezent în cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, sunt, multe
dintre ele, cu caracter permanent, dintre care: expoziții temporare, stagiunea de concerte de muzică cultă, spectacole susținute
de cursanții secției Școlii de Arte, spectacole tematice de final de semestru și an școlar, program zilnic de repetiții pentru
profesioniști, program de repetiții și spectacole artistice susținute de studenți, organizarea de conferințe, seminarii, comunicări pe
teme artistice, spectacole susținute de personalități artistice și culturale, motiv pentru care extinderea clădirii Centrului Cultural
„Dunărea de Jos” cu un nou corp cu spații multifuncționale a fost atât de necesară pentru satisfacerea nevoilor curente generate
de activitățile desfășurate în prezent, cât și pentru satisfacerea cerințelor de extindere a activităților împreună cu partenerii din
sfera cultural-educațională și cultural-socială.
Construcția Morii cu Aburi din Mereșeni, Raionul Hîncești, Republica Moldova, monument istoric vechi de peste 100 de ani, a
fost începută în anul 1908 de către Boierul Alexandru Leonard, dat fiind faptul că satul a rămas fără mori de vânt după cumplita
furtună din 1896. Mecanismele de măcinare importate din Germania erau alimentate electric de la un generator cu aburi ce
folosea apa din iazurile din zonă, iar la construcția morii au lucrat cei mai iscusiți meșteri și arhitecți ai vremii, Efim Popcov și
ginerele său Izot Orlov. A fost ridicată din cărămidă roșie și lemn din Carpați. Construcția, o inovație pentru acel moment
datorită randamentului ridicat, a fost finalizată în 1912. Moara cu Aburi reprezintă unul dintre puținele obiective de patrimoniu
industrial de acest fel care s-au păstrat în Republica Moldova.
www.ro-md.net
Acest proiect este implementat de “Uniunea Europeană este formată din 28 de state membre care au decis
Acest proiect este
UAT JUDEȚUL GALAȚI finanțat de Uniunea să-și conecteze gradat cunoașterea, resursele și destinele. Împreună, de-a
prin CONSILIUL JUDEȚEAN GALAȚI Europeană lungul unei perioade de peste 50 de ani, ele au realizat o zonă de
stabilitate, democrație și dezvoltare durabilă, cu menținerea diversității
Strada Eroilor nr. 7, 800119, Galați,
culturale, a toleranței și a libertăților individuale. Uniunea Europeană se
România, Cod postal: 800119
Tel:+40 236 302 520 angajează să împărtășească realizările și valorile sale cu țări și popoare de
conducere@cjgalati.ro dincolo de granițele sale."
www.cjgalati.ro
Proiect 222
Pe lângă investițiile în obiectivele de patrimoniu, proiectul prevede și promovarea patrimoniului local, cultural și istoric, pentru
atragerea vizitatorilor în Județul Galați și Raionul Hîncești, și dezvoltarea unei strategii eficiente privind valorificarea și
promovarea patrimoniului din cele două zone.
Printre principalele activități care s-au derulat de-a lungul celor 20 de luni, amintim:
Flashmobul șevaletelor
Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați și Consiliul Raional Hîncești, în calitate de parteneri, au organizat pe data de 22
octombrie 2022, ora 11:00, FLASHMOBUL ȘEVALETELOR, activitate pe care cei doi parteneri au desfășurat-o concomitent. La
Galați, evenimentul a avut loc în Grădina Publică, iar la Hîncești, la Moara cu Aburi de la Mereșeni. În timpul evenimentului, 100
de pasionați de pictură, 50 din Galați și 50 din Hîncești, au redefinit granițele echității și unicității în cultură, tema aleasă fiind
Culorile toamnei. La finalul activității, cele două comisii de evaluare, cea din Galați, și cea din Hîncești, au selectat câte 10
lucrări. Creațiile pictorilor gălățeni au fost expuse la sediul Consiliului Raional Hîncești, iar cele ale pictorilor moldoveni au fost
expuse la sediul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”.
Seminarul „Participare culturală și dialog intercultural”
Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați a organizat în datele de 21 și 22 martie 2023, seminarul „Participare culturală și dialog
intercultural” menit să sublinieze rolul indiscutabil al diversității culturale, al educației și al dialogului intercultural în societatea
actuală. Evenimentul a abordat tema dialogului intercultural autentic, temă discutată și pusă în valoare de un număr de cel puțin
30 de iubitori și promotori ai culturii atât din Galați, România, precum și din Hîncești, Republica Moldova. Doamnele Hanna Bota
și Simona Trifu, moderatori ai evenimentului, au însuflețit cu succes dezbaterile culturale și poetice construite pe ideea esențială
a cunoașterii profunde a culturii proprii, dar și a altor culturi.
Seminarul „Importanța conservării patrimoniului cultural, istoric și arhitectural”
În perioada 12-14 iunie 2023, Consiliul Raional Hîncești a organizat seminarul „Importanța conservării patrimoniului cultural,
istoric și arhitectural”. Calitatea de amfitrion și moderator i-a revenit managerului local al proiectului din partea Consiliului Raional
Hîncești, doamna Elena Nichifor, avându-i ca invitați – oratori pe 2 experți în domeniu. În prima parte a acestei întruniri, Sergiu
Ciocanu a dezvăluit în mod concludent noțiunea de patrimoniu cultural, rolul acestuia pentru dezvoltarea durabilă a comunității
sau a unei zone în ansamblu, pentru extinderea și modernizarea infrastructurii culturale. Ulterior, ștafeta a fost preluată de Mihail
Andrieș, care a prezentat ilustrativ tehnici de conservare a patrimoniului cultural și elementele de succes pentru atragerea
turiștilor în zonă. Ca exemplu a fost prezentată participanților Moara cu Aburi din Mereșeni aflată în plin proces de restaurare,
unde se utilizează în practică un spectru variat de tehnici pentru a păstra, în primul rând, autenticitatea monumentului, a face
vizibilă și pe înțelesul unui public cât mai larg funcționalitatea originală a obiectului, precum și pentru a-l transforma, concomitent,
într-o atracție turistică. Seminarul a adus la un loc arhitecți, proiectanți, oameni de cultură și din administrația publică din
România și Republica Moldova, ceea ce l-a făcut foarte util în sensul lărgirii orizontului.
www.ro-md.net
Acest proiect este
www.cjgalati.ro
Proiect 223
Festivalul „Acasă peste Prut”

Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați a organizat în perioada 6-8 octombrie 2023 Festivalul „Acasă peste Prut”, o manifestare
etnoculturală complexă care și-a propus să creeze un prilej de exprimare a datinilor și obiceiurilor străvechi într-un mod nou,
pentru a valorifica și prezenta tot ce au România și Republica Moldova mai trainic și mai autentic în arta tradițională a
generațiilor trecute. Astfel, pe lângă reprezentanții satelor și ansamblurilor folclorice locale, au fost prezenți la Galați și iubitori ale
obiceiurilor strămoșești de peste Prut, din Republica Moldova. Stimulați de bogăția fără egal a acestor datini în spațiul
moldovenesc, organizatorii festivalului au țintit promovarea și evidențierea acestor valori locale și de peste hotare. În consecință,
Festivalul „Acasă peste Prut”, a luat forma unui alai al satelor pe străzile orașului Galați, adus în scenă într-o atmosferă de
sărbătoare, animat de cântece și dansuri populare, iar spre încântarea publicului, printre cei prezenți la festival, s-au numărat și
mult-iubiții meșteri populari.
Ajunși la final, pare-se că secretul reușitei îmbracă forma unui punct comun: perseverența, cheia scrierii poveștilor de succes!
www.ro-md.net
Acest proiect este
www.cjgalati.ro
abstracts
Abstracte 225
Abstracts
Dimitrie Cantemir - a Romanian Scientist of European Importance

PhD Dan Râpă-Buicliu / 8
Abstract: Prince Dimitrie Cantemir is part of the European intellectual elite of

the 1st quarter of the 18th century, whose acknowledgement as the author of many
valuable writings made him a member of the Science Academy of Prussia from
Berlin, in 1714, due to his encyclopedic intellectual structure, humanistic and cultural
conscience, political thinking, being a passionate partisan and deeply oriented towards
Eastern-Western cultural and scientific horizons (historical, literary, philosophical,
artistic and theological ones).
Cantemir’s ”Opera omnia” has created a new scientific research field derived
from his name - cantemirologie – a type of personalized auxiliary research field, thus,
defining a component of the national culture and science and of the European political
ideas from the first half of the Enlightenment century.
Keywords: Dimitrie Cantemir, biography, bibliography, Cantemir’s works
reception, Cantemir’s science branch
The Evolution of Libraries in Relation to the Industrial Revolutions

Dorina Bălan / 57
Abstract: The future of libraries is centered on the demands of the community

they serve and its information and documentation needs; it is a well known fact that
librairies will have to be digitised and equipped with intelligent response systems. The
focus on emerging technologies, such as: big data analytics, interconnection between
different devices and artificial intelligence, which are used to give a customised user
experience and enhance community engagement, underlines the fact that libraries have
Abstracte 226
to evolve into learning and innovation centers that support creativity, entrepreneurship
and lifelong learning.
The study aims at analyzing the organisation of library models and their evolution,
which are deeply influenced by the impact of the industrial revolutions.
Keywords: evolution of libraries, Paper Library, Library 1.0, Library 2.0, Library
3.0, Library 4.0
Authorized Form of Name for a Person Entity

which Includes a Religious Name and/or
Religious Title of the Romanian Orthodox Church
Catrina Căluian; Leonica Roman / 65
Abstract: The article deals with the distinctive features of the persons’ names that
belong to the Romanian Orthodox Church community of believers and recommends
rules for creating authorized access points for persons of religious vocation, in
agreement with the Romanian practice of cataloging, highlighted by a statistical study,
and with the new internationally approved cataloguing regulations.
Keywords: preferred form of name, authorized form of name, religious name,
religious title, name of person, authorized access point, Romanian Orthodox Church,
general recommendations
From the Stories of the ”Eternitatea” Cemetery : A Journey through

the History of the Koulpy Family from Galati
Camelia Toporaș / 97
Abstract: Part of the history of local industry and the memory of the community
from Galati, the name Koulpy often resonates in the memory of those who still
remember the old town Galati, with sweets they craved for as children, and only a few
of them, who are still alive, have heard about these sweets from their grandparents’
stories. However, the Koulpy brothers’ factory was known in particular for the meat
products they produced, since 1882 - the year when the company was founded, a year
which also appears in the advertisements published in the pages of the newspapers of
the time, as well as in the yearbooks dedicated to Romanian industry and the one from
Galati. The family’s burial monument from the ”Eternitatea” Cemetery from Galati is
now is danger of extinction, because there are no descendants to claim the concession.
Keywords: “Koulpy Brothers”, industry from Galati, press from Galati, burial
monument, Eternitatea Cemetery
Abstracte 227
The Corciovă Family from Cudalbi. Memorable Figures:

Primary School Teacher Costin Corciovă and Undergraduate
Teacher George Corciova
Maricica Sava / 110
Abstract: Costin and George C. Corciova, a primary school teacher and

undergraduate teacher from Cudalbi, Galati, devoted their entire lives to the education
cause, at the end of the 20th century and the beginning of the 21st century. They should
be considered winners, since they managed to get over all the difficulties and inertia of
the period, preserving their firm belief in professional conduct, driven by dedication
and seriousness. Their own personal memories, as well as others’, stand for their activity
and those long gone times.
Nowadays, a part of the bibliophile collection of Mr. George Corciova is preserved
in the collections of the “V.A. Urechia” County Library and of the Library of the Faculty
of History, Philosophy and Theology of Galati, after having been generously donated
by him.
Keywords: Gheorge C. Corciovă, Costin Corciovă, Cudalbi, teachers from Cudalbi,
local cultural heritage
”Blue Blood” on Galați

PhD Sorin Langu; PhD Camil-Liviu Suciu / 130
Abstract: In the 19th century Galați is the gateway for foreign goods to the
Principality, something highlighted by foreign travelers, ambassadors and adventurers.
It is obvious that Galați could not be avoided, bypassed by the crowned heads, which
destiny brought here. We are not going to present the autochthonous ones, which were
visiting here, or which presented tributes to the Sultan of Istanbul, but only the foreign
ones, which, by chance or not, also added Galațiul on their route. The royal figures
that had visited Galați are: Prince Potemkin, Sultan Mahmud II, Prince Hermann von
Pückler-Muskau, prince Leopold of Brabant, Queen Olga of Greece, Tzar Alexander
II, Prince Gustav of Värmland, Prince Alexandru de Battemberg of Bulgariei, Queen
Natalia of Serbia, Bernhard, duke of Saxa-Meiningen, Karl de Habsburg, former
emperor of Austria-Hungary.
Keywords: Galați, foreign travelers, foreign royal visits, Prince Potemkin, Tzar
Alexander II, Queen Olga of Greece
Abstracte 228
Metal carved metaphors

Galați Metal Sculpture Camp, from the 1st to the 8th Edition
Corneliu Stoica / 139
Abstract: The city of Galați was among the first places in the country to benefit
from a creative camp organized by the Uniunea Artistilor Plastici (Union of Fine
Artists). Part of a broad national approach which started in 1970, when in Măgura
Buzăului it was decided to take stone from the Naeni and Ciuta stone quarries, ceramics
from Medgidia and Sibiu, wood from Arcuș and Săliștea-Sibiului and iron from Galați,
taking advantage of the existence of the Steel Plant and the Shipyard. The metal works
are abstract-decorative compositions of monumental proportions, placed on concrete
pedestals and rustproof by varnish covers. They can be admired both by locals strolling
along the Danube’s stepped cliff and by boats sailing along its course. In this way, the
cliff has gained its own personality and became an unique attraction for art lovers and
others. The article also includes a full list of the works created during the seven editions
of the Metal Sculpture Camp.
Keywords: Danube Cliff, Metal Sculpture Camp, Romanian sculptors, fine art
The Irrational Character of Causal Relation and of Factual

Knowledge, at David Hume
PhD Ovidiu Nedu; Mihaela Munteanu / 154
Abstract: The criticism that David Hume brings to the rational character of causal
knowledge - a basic claim of human knowledge and science - represents a skeptical
challenge addressed not only to a single element of knowledge, but to the frequently
assumed anthropological presupposition, that man were fundamentally a rational being.
Through this approach, a new conception of man is proposed, in which naturalism and
instinctuality replace rationality, as defining elements of the human being.
Through his criticism upon causality, Hume proposes a much more modest
epistemic and anthropological ideal: the cognitive function of knowledge is replaced by
a rather instrumental function, deductive certainty is replaced by inductive probability,
the claims of metaphysics to be able to discuss essence, substance or self are simply
compromised, human rationality pales in front of instinctivity and naturalism. We cannot
rationally understand the dynamics of the universe, we only instinctively anticipate it. The
causal relationship does not represent “knowledge” so much, but only the mechanical
exercise of a psychological instinct well tuned to reality, which manages to predict, in an
irrational way, certain occurrences based on others.
Moreover, David Hume’s analysis of causality is relevant from an anthropological
point of view. Usually, reason and the ability to rationally understand the world have
been identified as the essence of man; by questioning the status and the capacities of
Abstracte 229
reason, Hume attempts a redefinition of human condition. Moreover, the psychological

and instinctual standpoint from which Hume attempts the explanation of the causal
relationship leads him, finally, to adopt a naturalistic position regarding the human
being, which denies the existence of a fundamental differentiation between man and
animal. Both human beings and animals use knowledge instrumentally, instinctually,
without being able to give it a full rational foundation.
Keywords: human knowledge, cognitive function of knowledge, naturalism,
inductive probability, human condition
Catacombs - the First Christian Tombs in the Capital

of the Roman Empire
Violeta Ionescu / 199
Abstract: According to their faith, Christians of the 1st century AD wanted to

bury their dead, so that the Second Resurrection of Christ would find their bodies intact.
Thus, they did not wish to cremate the dead bodies, just like other pagan inhabitants
did. For this reason and also because of the lack of space in the city, catacombs, which
are underground cemeteries dug around and under Rome, came into being. Over the
time, they became places of worship, refuge, resistance and crypts. During the times
of persecutions, Christians gathered in such catacombs. The straight galleries end in
labyrinths with secret exits. The walls are covered with paintings and mosaics depicting
scenes from the Old Testament. M. De Rossi also discovered approximately 80,000
Christian inscriptions. Many martyrs, 16 popes and many Christians were buried here.
The study of the Roman catacombs is crucial for understanding the early stages of
Christian history.
Keywords: catacombs, Christian tombs, early Christianity, catacomb art, epigraphy
România Militară Magazine

Radu Moțoc / 208
Abstract: Founded in 1864, România Militară magazine has promoted over

time the most important theoretical contributions to the development of military
science, but also the knowledge of national history and cultural heritage. It was
published with some disruptions and had as managers various representatives
of the Romanian military elite. This article analyses the topic of nationalities in
Bukovina, which was dealt with in a special chapter in 35th issue of the journal.
Keywords: Romania Militară magazine, Bukovina, nationalities, Austrian
demographic statistics, Romanians
Abstracte 230
Library advocacy
An original manuscript addressed to Mayor Nicolae Filipide, registered in the
Correspondence Register of the Library “V.A. Urechia” (1909-1924; 1930-1935),
on February 9, 1913 / 216
Abstract: “V.A. Urechia” Public Library has a rich archival collection in

its Special Collections Department. Valeriu Surdu, the first hired librarian of the
institution, together with the founder of this library, organized the collections in
only 11 months; the collections reflect the early stages of the development of this
library.
Following Urechia’s death, Valeriu Surdu consistently supported the cause
of the library by writing memorials and petitions to the local administrative
authorities, stating in favour of the necessity that the library has its own building.
This article presents an unpublished manuscript, which is an accurate image of the
actual situation of the library, housed at that time in the limited space of the “Vasile
Alecsandri” High School. It is a full transcript of the official address submitted to the
mayor Nicolae Filipide and registered on February 9th 1913, in the Mail Register of
the Library “V.A. Urechia” Library (1909-1924; 1930-1935).
Keywords: “V.A. Urechia” Public Library, library correspondence, library
collections, library services, library building
Cuprins
Integrala Cantemir, la loc de cinste în rândul valorilor bibliofile de la Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”
Letiția Buruiană ............................................................................................................5
2023 - Anul cultural Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir – un savant român de renume european
Dan Râpă-Buicliu......................................................................................................... 8
Pro domo
Evoluția bibliotecilor raportată la revoluțiile industriale
Dorina Bălan .............................................................................................................. 57
Forma autorizată de nume pentru o entitate persoană care include nume religios și/sau
titlu religios din Biserica Ortodoxă Română
Catrina Căluian; Leonica Roman ............................................................................. 65
Personalia&Localia
Din poveștile Eternității : Un periplu prin istoria familiei gălățene Koulpy
Camelia Toporaș ......................................................................................................... 97
Familia Corciovă din Cudalbi. Figuri memorabile: învățător Costin Corciovă și
profesor George Corciova
Maricica Sava........................................................................................................... 110
”Sânge albastru” pe la Galați
Sorin Langu; Camil-Liviu Suciu .............................................................................. 130
Belle arte
Metafore în metal. Tabăra de sculptură în metal de la Galați, edițiile I – VII
Corneliu Stoica ......................................................................................................... 139
Spiritus rector
Un argument epistemic în favoarea naturalizării omului. Iraționalitatea relației
cauzale și a cunoașterii factuale, la David Hume
Ovidiu Nedu; Mihaela Munteanu ........................................................................... 154
Mozaic documentar
Catacombele - primele morminte creștine din capitala Imperiului Roman
Violeta Ionescu ......................................................................................................... 199
Revista România Militară
Radu Moțoc............................................................................................................... 208
Pagini de arhivă
Pledoarie pentru Biblioteca Urechia - o scrisoare către Primarul Galațiului, de la 9
feb. 1913 ............................................................................................................................... 216
PROIECT
Povestea proiectului: Trecutul are un nou viitor............................................................. 221
ABSTRACTE........................................................................................................................ 225
Table of Contents
Integral Cantemir, at the place of honor among the bibliophile values from the County
Library „V.A. Urechia”
Letiția Buruiană.....................................................................................................5
2023 - Anul cultural Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir - a Romanian Scientist of European Importance
Dan Râpă-Buicliu......................................................................................................... 8
Pro domo
The Evolution of Libraries in Relation to the Industrial Revolutions
Dorina Bălan .............................................................................................................. 57
Authorized Form of Name for a Person Entitywhich Includes a Religious Name and/or
Religious Title of the Romanian Orthodox Church
Catrina Căluian; Leonica Roman ............................................................................. 65
Personalia&Localia
From the Stories of the ”Eternitatea” Cemetery : A Journey through the History of the
Koulpy Family from Galati
Camelia Toporaș ......................................................................................................... 97
The Corciovă Family from Cudalbi. Memorable Figures: Primary School Teacher Costin
Corciovă and Undergraduate Teacher George Corciova
Maricica Sava........................................................................................................... 110
”Blue Blood” on Galați
Sorin Langu; Camil-Liviu Suciu .............................................................................. 130
Belle arte
Metal carved metaphors: Galați Metal Sculpture Camp, from the 1st to the 8th Edition
Corneliu Stoica ......................................................................................................... 139
Spiritus rector
The Irrational Character of Causal Relation and of Factual Knowledge, at David Hume
Ovidiu Nedu; Mihaela Munteanu ........................................................................... 154
Mozaic documentar
Catacombs - the First Christian Tombs in the Capital of the Roman Empire
Violeta Ionescu ......................................................................................................... 199
România Militară Magazine
Radu Moțoc............................................................................................................... 208
Pagini de arhivă
Library advocacy: An original manuscript addressed to Mayor Nicolae Filipide,
registered in the Correspondence Register of the Library “V.A. Urechia” (1909-1924;
1930-1935), on February 9, 1913 .....................................................................................216
PROJECT
The story of the project: The past has a new future............................................221
ABSTRACTS ....................................................................................................................... 225

Buletinul Fundației Urechia Nr. 24

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Buletinul Fundației Urechia Nr. 24

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biblioteca Județeană „V.A.

Colegiul ştiinţific: Redactor-șef: Letiţia Buruiană

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”

Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.

Copyright © 2023 Editura „Axis Libri” Galaţi

Publicaţie anuală • an 21, nr. 24 • 2023

În perioada începuturilor Societății Academice Române (Societatea Literară Română),

semnalată și de Dan Râpă-Buiciu în Theatrum Europeum, XIX, o lucrare editată în 1723, la

Motto: Principele Dimitrie Cantemir este un autor al Dr. Dan Râpă-Buicliu,

D imitrie Cantemir: n. Galați, 1673 X 26/XI 5

∞(2) Moscova, 1720 feb., cu Prințesa Anastasia

Homannischer Atlas / Homann,

În Rusia (1711 – 1723)1:

Merite ca om de cultură și știință:

Opera politică și diplomatică:

folos și mai lăudat iaste”. Făcând o constatare de analist

II. OPERE (selectiv)

DIVANUL sau GÂLCEAVA ÎNȚELEPTULUI CU

DESCRIPTIO MOLDAVIAE / Descrierea

MANIFESTI PALATINI TERRARUM

3. [Versuri la Herbul Țării], în: Divanul,

Manifestul Țarului Petru I [Astrahan, 1722

7. Planul bătăliei de la Stănilești pe Prut 10/21 –

8. Planul arhitectonic al Palatului princiar din

9. Planuri arhitectonice și de interior pentru

10. Planul cartografic al Zidului Caucazului, în

IV. RECEPTAREA PERSONALITĂŢII ŞI A OPEREI

Mercure Historique et Politique, Haga, 1693 mai.

Cacavelas, Ieremia, Elogiu lui Dimitrie Cantemir, la

prima roadă a învăţăturii tale [...] Demnă de laudă

Lesczyński, Rafael (trimisul regelui Poloniei August II,

Logofătul Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei.

prieteşugu ce avea cu dânşii. Alţii zic, ştiind bine în

Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei.

[Biblioteca Academiei Române, Fond Arhiva Gr.

Wienerische Diarium, Wien, 1711, nr. 780, p. 711.

Idem, rev. cit., nr. 783, 17115 în capitala Moldovei,

Relations Historica Semestrialis Autumnalis

Europäische Fama, 1711, p. 157.

Brassey, Jean Nicole, ofiţer francez, 1711. În: Mémoires

Historischer Merkurius, 1712, p. 631.

Diploma privind alegerea lui Dimitrie Cantemir ca

„Pe vremea cînd Marte stăpânea mai cu putere

Jablonski, J. Th. (secretar permanent la Societas

Idem, în corespondenţa din 4 iunie 1714, către

Europäische Fama, 1715 (p. 149)

Se face referire la colaborarea domnitorului

Neuer Bücher-Saal der Gelehrten Welt, Leipzig, 1714,

Weber, H., Das veränderte Russland, vol. I, Frankfurt,

Bibliothèque Germanique ou histoire littéraire

Theatrum Europaeum, XIX, Frankfurt am Main, 1723,

Action bey der Prutt

principe, n-ar fi dat greş [...]. Cantemir este de

Bayer, Gottilieb (Theophil) Siegfried, în: Comentarii

Vita et Elogium Principis Demetrii Cantemyrii, 1726-

Skendos Vanderbeck, Mihail, Acta physica-medica

[Presens Russiae Litterarie (Status)]

Acta Eruditorum, X, Leipzig, october 1729, p. 440.

An Universal History From the Earliest Account

Grosses vollständiges Universal-Lexicon aller

K. Emilia, Nevezetes férfianknak rövid eletleirásuk a

Journal des Savants, Amsterdam, 1735, tome CVI, p.

Idem, tome CXXXI, 1743, p. 141.