31 0 de ani

de existentă
‚

REVISTĂ CULTURALĂ
Biblioteca
Județeană „V.A. URECHIA”
TRIMESTRIALĂ
editată de Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia“ Galaţi
I
AX S
VASILE MANOLE

L IBRI
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
NICOLAE SPIRESCU

Anul XIV, Nr. 50,

martie 2021
 Nicolae Spirescu
- 100 de ani de la naștere -
artist plastic, profesor
24 ianuarie 1921, Bucureşti – 5 noiembrie 2009, Galaţi
Studii:
Nicolae Spirescu a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti,
avându-i ca profesori pe J.Al. Steriadi şi Camil Ressu (1940-1945), ulterior
devenind absolvent și al Seminarului Pedagogic Universitar Bucureşti
(1945-1946).
Activitate profesională:
După finalizarea studiilor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, în
1946, se stabileşte în Galaţi, devenind profesor de desen şi activând la unele dintre
cele mai bune licee gălăţene, respectiv „Vasile Alecsandri” şi cel Pedagogic „C.
Negri” (din 1946), apoi la Liceul de Muzică şi Arte Plastice (din 1968).
În 1951, înfiinţează, alături Nicolae Mantu, Cenaclul Galaţi al Uniunii
Artiştilor Plastici, îndeplinind funcţia de secretar, iar în 1952, este numit asistent
onorific în cadrul Institutului de Arte Bucureşti.
Profesorul Nicolae Spirescu a fost un formator al multor generaţii de elevi,
îndrumându-i în lumea artelor plastice. A participat la peste 348 de expoziţii, atât
în ţară, dar şi în străinătate, iar tablourile sale se găsesc în muzee şi colecţii private
din România, Austria, Anglia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Republica
Moldova, Iugoslavia, Israel, Italia, SUA, Germania, Norvegia ori Suedia; a avut 86
de expoziţii personale în ţară şi 46 în străinătate.
Nicolae Spirescu este considerat un peisagist extraordinar, dar a abordat şi
portretul, natura statică, florile, compoziţia și nudul.
De-a lungul timpului a fost distins cu mai multe premii, dintre care:
Premiul Naţional „Grafică de Carte”, Bucureşti, 1951; Medalia de argint „Asti”,
Cuneo, Italia, 1972; Titlul de „Cetăţean de Onoare”, Mestre Venezia, pentru
schimburile culturale Italia-România (1977); Premiul Internaţional „San
Fermo”, Bergamo, Italia, 1984; Premiul „Targa d’Argento”, Brescia, Italia, 1989,
iar în anul 2006, primeşte titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Galaţi”,
acordat de Consiliul Local Galaţi.
În anul 1990, face un mare act de cultură, donând Bibliotecii Judeţene
„V.A. Urechia” Galaţi o serie întreagă de tablouri, dintre care se disting cele cu
tematică eminesciană. Astăzi, cele 12 tablouri cu teme referitoare la creaţia
poetului naţional se găsesc expuse, în integralitate, în cadrul Sălii „Mihai
Eminescu”, de la sediul central al Bibliotecii „V.A. Urechia”, fostul Palat al
Comisiei Europene a Dunării.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
Vasile Manole
- 80 de ani de la naștere -
inginer, epigramist
19 ianuarie 1941, Galaţi
Studii:
Vasile Manole a absolvit Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, iar în anul
1964 şi-a finalizat studiile universitare, respectiv Facultatea de Tehnologia
Produselor Alimentare, Secţia „Morărit-Panificaţie”, din cadrul Institutului
Politehnic Galaţi.
Activitate profesională:
A lucrat la Întreprinderea de Panificaţie din oraşul Oneşti, judeţul Bacău,
apoi la Întreprinderea de Morărit-Panificaţie Galaţi. După 1993, a activat la
Banca Agricolă Galaţi, iar în perioada 2000-2004 a înfiinţat şi condus brutăria
proprie. În prezent, este pensionar.
Este binecunoscut publicului gălăţean pentru epigramele foarte inspirate,
savuroase; pe lângă acestea, a mai scris parodii, fabule, poezii şi poezii satirice.
Creaţiile sale au fost publicate în presa locală gălăţeană, cotidianul „Viaţa Liberă”,
revistele „Axis Libri”, „Dunărea de Jos” şi „Armonii de toamnă”, dar şi în revistele
„Epigrama”, „Lumea Epigramei”, „AG pe Rime” (Piteşti), „Acus” (Sibiu),
„Tulburele”, „Constelaţii diamantine” (Craiova), „Epigrama de Strehaia”,
„Gazeta Românească” (Israel), „Moldova Literară” (Iaşi).
A publicat trei volume personale de catrene, epigrame, poezii la editura
gălățeană „Pax Aura Mundi”: Prezentul timpului trecut, 2010, De voie bună şi
nesilit de nimeni, 2015 şi Epigramei, cu toată dragostea, 2018; epigramele sale
spumoase au fost incluse în peste 20 de volume colective, începând cu anul 2010
până în 2020.
Vasile Manole este membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor din
România, al Clubului Umoriştilor „Verva” Galaţi, al Uniunii Epigramiştilor din
România, al Ligii Scriitorilor Români, Filiala Moldova şi al Societăţii Scriitorilor
„Costache Negri” Galaţi.
De-a lungul timpului, a fost premiat în repetate rânduri: Premiul pentru
creaţie literară la Festivalul Naţional de Epigramă „Cât e Buzăul de mare” pentru
volumul De voie bună şi nesilit de nimeni (ediţia 2015), Premiul al III-lea (Agatha
Bacovia) la Festivalul „Romeo şi Julieta la Mizil” (2015), Menţiune la Festivalul
Naţional de Literatură Umoristică „Ion Budai Deleanu”, Geoagiu, (2015),
Menţiune la Festivalul Naţional „Strehaia Literară şi Umoristică” pentru volumul
Epigramei, cu toată dragostea (2020), Premiul al III-lea la secţiunea Madrigal la
Festivalul „Tudor Muşatescu”, Câmpulung Muscel (2020).
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
 Cuprins
3 Axis Libri, număr jubiliar: Punct şi de la capăt
Dorina Bălan
Profesional

5 Don Quijote, ilustrat de Gustave Doré, 1863

Camelia Bejenaru

8 Dialog imaginar cu Eminescu

Maricica Târâlă-Sava

9 Lansare on-line de carte: De la prima carte citită, la prima

carte scrisă
Florica Şerban

11 Cu Eminescu pe cărările iubirii…

Cătălina Popa

13 Atelierul de creaţie literară

Elvira Alexandrescu

16 Început de an
Violeta Opaiţ

18 Din vecinătatea luminilor Pieței Henri Berthelot,

proiecte pentru întreaga lume
Hadrianus S. Halilbey

20 2021 - Anul Internațional pentru Eliminarea Muncii Copiilor

Dorina Bălan

Condeiul fermecat

22 Fluturașul Flufly
Ana-Maria Constandache

24 În excursie

25
Maria Șerbănescu
Scufița Roșie actualizată
Teodora Ivănică
Cronică

27 Marilena Apostu. Opt tăceri

Dan Plăeşu

29 Șacalii, de Paul Sârbu

Tania Nicolescu

31 În dialog cu al treilea, de Leonard Matei (I)

Octavia Floricică
Literatură

34 Poeme
Olimpia Sava
36 Poeme
Ana-Mirabela Diacu

38 Poeme
George Ioniță
40 Poeme
Ioan Toderiță

42 Poeme

44
Lena Chilari Poemele din India
Florin Dan Prodan

46 Pentru maximum un cititor maxim

Viku Zenescu

47 Această femeie nu mă trădează niciodată

Gabriela Ana Bălan
 48 A crește
Irina Mihaela Gheorghiță
49 Odă rucsăcelului roșu
Ofelia Prodan

50 Rubrica nr. 3: Plantația de cuie

53
Leonard Matei Cum am aflat de minunata
poveste a lui Mărţişor

56 Înflorirea apelor Năstase Marin

60
Ayfer Tunç Nicodim sau căderile spre cer
Cătălin Lungu

62 Jour fixe (V)

Violeta Ionescu
Vlad Vasiliu
65 Concertul de Anul Nou –
între tradiție și inovație
Nona Rapotan

67 Epigrame
Vasile Manole

68 Epigrame
Ioan Fărcășanu

69 Epigrame
Ionel Jecu

70 Epigramistul Vasile Manole - 80 de ani

Ghiță Nazare
Restituiri

74 Vrăjitoarele din Salem

75
Theodor Parapiru Ignatie Grecu - Șoptiri de îngeri
Ionel Necula

77 Horia Furtuna - O precizare

Livia Ciupercă
79 România și ONU – 60 de ani
Sorin Langu

82 Apa în culturile și religiile diferitelor popoare (V)

84
Gülten Abdula-Nazare Gabriel Badea Păun (III)
Radu Moțoc

87 Mihai Eminescu - piatra unghiulară a culturii din România

Andrei Parapiru

89 Poemele erotice ale lui Geo Bogza între Academie,

cenzură și pușcărie
Andrei Velea
Artă

91 Nicolae Spirescu, un aristocrat al paletei

Corneliu Stoica

95 Salonul de toamnă al Filialei U.A.P.R. Galați

Mariana Tomozei Cocoș
Eveniment

97 Axis Libri - Număr jubiliar

In memoriam

101 Ziaristul Radu Macovei (1943-2020), ultima întâlnire (II)

104
Maria Stanciu Eugen Holban
Letiția Buruiană

105 O întâlnire providențială – Profesor Felicia Soloviev

Mariana Lazanu
ditorial

Axis Libri
număr jubiliar
Punct și de la capăt

Născută în luna noiembrie a anului 2008, Revista „Axis Libri” a apărut

din nevoia de exprimare la un nivel calitativ înalt, de promovare a tot ceea
ce întreprinde Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” pentru a nu lăsa în seama
cugetului simplificator și aproximativ al omului obişnuit cultura, dar și pentru
exprimarea tuturor iubitorilor de cultură din Galați și de pretutindeni.
După 12 ani de apariție trimestrială, în limba română şi alternativ,
începând cu nr. 3 până la nr. 7, în limbile franceză şi engleză, am ajuns astăzi,
la aniversarea publicației Axis Libri – numărul 50, număr jubiliar. Și, fiind o
sărbătoare, nu mi-am propus să fac o dare de seamă cu privire la evoluția ei.
Este de ajuns să ne uităm la întreaga colecție și să vedem că, deși a avut doi
directori – Zanfir Ilie – fondator - și Corina Emanuela Dobre – continuator,
și trei redactori șefi - Letiția Buruiană, Mia Bararu și Dorina Bălan, toți cei
implicați, împreună cu întreg colectivul de redacție și personalul Bibliotecii,
dar și alături de colaboratorii noștri am avut frumoasa, dar împovărătoarea
misiune ca revista să rămână una de cultură, cu un conținut decent și divers, în
care să se poată citi informație actuală și valoroasă.
Grație eforturilor tuturor celor implicați și, ne place să credem că, deloc
întâmplător, revista a fost distinsă în anul 2011cu Diplomă de merit de către
Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România pentru
cea mai bună publicație nou apărută în ultimii trei ani, iar în cadrul Salonului
Internațional de Carte, desfășurat la Chișinău, în anul 2013, a primit Premiul
„Biblos” pentru numerele 19 și 20 din același an. Acest debut publicistic, apreciat
din punct de vedere profesional și cultural, n-a făcut decât să ne motiveze să
continuăm, să încercăm să fim mai buni, răspunzând acestor recunoașteri cum
am putut noi mai bine. Nu am fost specializați ca jurnaliști nici unul dintre noi,
nu am avut reţete din import şi nici forţa unui trust de presă în spate, dar tot
ceea ce am realizat a fost cu drag de ceea ce vrem să publicăm și să prezentăm,
încercând de fiecare dată să ne autodepășim.

martie 2021 3
 În decursul timpului, colaboratorii noștri, din țară sau de peste hotare,
au analizat aparițiile editoriale prin critică de întâmpinare, au prezentat articole
despre artă, literatură, cultură în general, și-au exprimat puncte de vedere
susținute și pertinente, cu o analiză de bun simț, fără implicații politice și fără
referiri la subiecte care ar fi denotat că facem o promovare a acesteia. Cultura
nu trebuie să facă politică. Politica ei este doar de promovare a valorilor, în
cazul nostru gălățene, dar nu ne-am limitat doar la acest spațiu.
Poate că acest an, care tocmai ne-a părăsit, a fost unul de cumpănă în
care ne-am întrebat mai des ca niciodată dacă mai avem sau cine mai are nevoie
de cultură? La această întrebare s-ar putea să avem neplăcuta surpriză a unor
răspunsuri dureroase, dar indiferent de ce vom descoperi, este important să
aflăm că sunt oameni pentru care cultura este un necesar existențial și pentru
aceștia considerăm că merită să facem tot ceea ce ține de noi și să mergem mai
departe.
În ciuda eforturilor financiare depuse, nu am putut scoate decât un
număr în format tipărit, celelalte trei numere apărând în format electronic.
Dar, și subliez acest lucru, datorită pandemiei am renăscut și sub o altă formă,
cea on-line, obținând ISSN-L pentru formatul electronic, revista devenind,
astfel, mai ușor de accesat la distanță, în aceste timpuri pline de restricții. Deci,
am spus punct și de la capăt altfel, mai puternici, resetându-ne obișnuințele.
Cu multă speranță în viitorul pe care am reușit să-l vedem altfel și cu
mulțumiri nemărginite adresate tuturor cititorilor și colaboratorilor noștri din
lumea culturală locală și internațională care ne ajută să mergem înainte, tuturor
celor care nu încetează să ne inspire prin creațiile lor, le aducem asigurări că
vom continua să preluăm din energia ce ne-o inspiră pentru a merge mai
departe.
Colectivul de redacție vă urează din suflet, ca numărul 50 al revistei
- a cărui semnificație este libertate, la fel ca și noile culori ale anului 2021, în
care se îmbracă revista noastră, - galben vibrant şi gri liniştitor – să vă insufle
optimism, speranță în mai bine, putere și gândire pozitivă, să aveți încredere
că veți reuşi în tot ceea ce vă propuneți și mulți ani creativi, dragi prieteni ai
publicației Axis Libri!

Dorina Bălan,
redactor-șef al revistei „Axis Libri”

4 Axis Libri
rof esional

Don Quijote
ilustrat de Gustave Doré, 1863

Capodopera lui Miguel de Cervantes, Don Quijote, a inspirat

mulți ilustratori și pictori, unul dintre cei mai apreciați fiind Louis-
Auguste-Gustave Doré1, născut la Strasbourg, la 6 ianuarie 1832,
gravor, pictor, sculptor și cel mai prolific ilustrator de carte din secolul
al XIX-lea. Opera sa a fost diseminată într-un grad fără precedent în
lume, atât în timpul vieții sale, cât și postum, datorită reprezentărilor
sale imaginative și iconice ale clasicilor literaturii universale. Talentul
artistic al lui Doré s-a manifestat încă de la vârsta de patru ani,

Camelia Bejenaru
bibliotecar, Biblioteca
Județeană
„V.A. Urechia”

1
Touchatout, (Bienvenue, Leon Charles). Portrait-charge de Gustave Doré.
Disponibil la: http://expositions.bnf.fr/orsay-gustavedore/arret/index.htm. Data
consultării: 2021.01.15

martie 2021 5
 rof esional
lui Dante. Dacă succesul său ca
ilustrator a fost uriaș, picturile
sale nu au fost la fel de apreciate
și, doar spre sfârșitul vieții,
acuarelele sale vor avea o anumită
recunoaștere. Doré a murit la Paris,
în anul 1883, lăsând neterminate
ilustrațiile pentru ediția pieselor lui
Shakespeare. Opera sa uriașă, rod
al unei creativități extraordinare,
a fost nu numai o sursă imensă de
inspirație pentru numeroși artiști
graficieni, ci a inspirat și stilul
vizual al multor cărți pentru copii,
romane, benzi desenate, seriale de
televiziune și filme.
Una dintre cele mai mari
realizări ale lui Gustave Doré
sunt ilustrațiile din ediția în
limba franceză a capodoperei lui
Miguel de Cervantes, Don Quijote,
publicată de editura Hachette,
în limba franceză (traducerea îi
aparține lui Louis Viardot), sub
titlul L’ingénieux hidalgo Don
Quichotte de la Mancha, în anul
1863. Cele două luxoase volume in-
folio conțin 377 de ilustrații, dintre
când a pictat portretul unchiului său, folosind tot ceea ce a găsit care 120 de compoziții mari, pe
prin casă - sosuri în loc de culori, iar ca pensule perii de păr, perii pagină întreagă, gravate în lemn de
de haine, periuțe de dinți. La vârsta de doisprezece ani, își cioplea Héliodor Pisan, unul dintre cei mai
în piatră propriile litografii. Avea cincisprezece când și-a început buni gravori de studio ai artistului.
cariera, în calitate de caricaturist la ziarul francez Le Journal pour Pentru a realiza acest proiect, Doré
rire și, tot atunci, a apărut și prima sa carte ilustrată. A publicat a călătorit în Spania, în anul 1862,
mii de caricaturi în ziarele ilustrate ale vremii, devenind la vârsta trecând prin Granada, Madrid,
de șaisprezece ani unul dintre cei mai bine plătiți ilustratori din Valencia, Galicia, Andaluzia etc., ca
Franța. A expus la Salonul din Paris și a fost apreciat de Napoleon trimis al ziarului Le Tour du Monde.
al III-lea. Datorită talentului său excepțional a desenat creaturi Memoria grafică extraordinară
și decoruri fantastice într-un mod realist și credibil. Metoda sa îi permite să reproducă fidel
preferată era xilografia, pe care a folosit-o cu succes în realizarea peisajele, costumele și arhitectura
a mii de ilustrații. Din anii 1850, începe să lucreze la un vast renascentistă din locurile vizitate,
proiect - ilustrarea tuturor marilor cărți. A început cu ilustrațiile artistul încadrând scenele din
la Gargantua și Pantagruel, de François Rabelais (1854) care secolul al XVII-lea într-un decor
i-au adus un succes extraordinar. În anul următor, ilustrează din secolul al XIX-lea. Cu ajutorul
Povești amuzante, de Balzac, apoi Infernul lui Dante (1861) și noilor tehnici de gravare în lemn,
continuă ajungând să ilustreze, datorită imaginației sale fertile, care îi erau disponibile în acea
peste 120 de lucrări, inclusiv Poveștile lui Perrault (1862), Don vreme, Doré a ilustrat scene de
Quijote (1863), Paradisul Pierdut (1866), Biblia (1866), Fabulele noapte din aventurile lui Don
lui La Fontaine (1867) și alte două părți ale Divinei Comedii a Quijote, lucru pe care nimeni nu îl

6 Axis Libri
mai făcuse înaintea lui. A redat întreaga acțiune
în imagini: faimoasa scenă a morii de vânt, Don
Quijote în Sierra Morena, lupta cu Cavalerul Lunii
Albe, viziuni de giganți, dragoni, lacuri în flăcări
și multe altele. Textele plasate sub imagini, scrise
special pentru această ediție, descriu acțiunea cu
referire la textul original spaniol, surprinzând
punctele culminante ale poveștii. Eroii lui
Cervantes, interpretați de Doré: Don Quijote înalt,
subțire, obsedat de lectură, fantezist și idealist
și Sancho Panza gras, ghemuit, obosit, au rămas
în memoria colectivă și au determinat aspectul
celor două personaje în multe versiuni ulterioare
ilustrate, producții de scenă, film, precum și în
imaginația cititorilor.
Monumentala lucrare se păstrează în
colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”, în fondul de
carte străină (1801-1949) al Depozitului general
de la Sala de lectură. Ambele volume ale ediției
provin din donația Vasile Alexandrescu Urechia,
după cum atestă numărul din Catalogul Urechia
(3765), înscris cu cerneală neagră, pe pagina
de titlu a fiecărui exemplar. Volumele prezintă
degradări fizice și chimice pe coperte și pe bloc.
Pe pagina de titlu a volumului al doilea se găsește
un ex libris ștampilă, de formă ovală aparținând
librarilor-editori Th. Codrescu și Petrini, ceea
ce indică, probabil, locul de unde V.A. Urechia
a achiziționat această lucrare. Legătura este
executată din carton mucava, îmbrăcat cu pânză
calico, de culoare roșie. Pe coperta anterioară este
înscris numele autorului, titlul cărții și numele
desenatorului. Copertele ambelor volume sunt
detașate, dar prezente. Urme de umezeală se
regăsesc pe mai multe pagini, inclusiv pe marginile
planșelor mari, însă majoritatea ilustrațiilor nu
sunt afectate și se află în stare foarte bună.
martie 2021 7
 rof esional

Dialog imaginar cu EMINESCU

Proiect on-line pentru copii

În fiecare an, pe data de 15 ianuarie ne aducem cu mare

drag aminte de Poetul Nepereche și recitim cu emoție creațiile sale.
Așa îl omagiem pe Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești,
personalitate marcantă în cultura română și universală.
Cu acest prilej, Secția pentru Copii din cadrul Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia” Galați a inițiat un nou proiect on-line, intitulat
„Dialog imaginar cu Eminescu”.
Copiii și-au imaginat un dialog cu Eminescu, au înregistrat și
au trimis postările pe messengerul paginii de Facebook: Sectia Copii-
Clubul Curioșilor sau pe e-mail sectiacopii2020@gmail.com. De
asemenea, elevii au putut să recite o poezie din opera marelui poet.
Scopul acestui proiect a fost de a-i ajuta pe copii să-și dezvolte
vocabularul și capacitatea de exprimare, să-și stimuleze imaginația și
creativitatea, precum și de a-și dezvolta interesul pentru lectură de la
cea mai fragedă vârstă. Ne dorim ca această inițiativă să sensibilizeze
sufletul copiilor și să facă mai atractivă opera eminesciană.
Promovarea proiectului s-a realizat pe site-ul Bibliotecii și pe
pagina de Facebook a Secției Copii. Ca de fiecare dată, cadrele didactice
din instituțiile de învățământ din Galați și din județul Galați s-au arătat
interesate și s-au implicat în coordonarea și încurajarea elevilor pentru
a participa la acest proiect. Menționăm colaboratorii și instituțiile de
învățământ implicate în proiect: Colegiul Național „Vasile Alecsandri”,
prof. Ichim Oana; Liceul Teoretic „Dunărea”, prof. Buruiană Valentina,
bibliotecar Ariton Lica; Școala Gimnazială „Sfântul Grigorie Teologul”,
prof. Deaconescu Mihaela-Maria; Școala Gimnazială nr. 29, prof. Bîrlea
Camelia Loredana; Școala Gimnazială „Dan Barbilian”, prof. înv. primar
Epure Florentina Cristina; Școala Gimnazială „Sf. Trei Ierarhi”, Hanu
Maricica
Conachi, prof. înv. primar Dicu Georgiana; Școala Gimnazială Nr. 2, Târâlă-Sava
Barcea, prof. înv. primar Nechifor Ionica; Școala Gimnazială „Mihail responsabil, Împrumut la
și Gavril”, Mihail Kogălniceanu, structură a Școlii Gimnaziale „Sf. domiciliu pentru copii,
Cuvioasă Parascheva”, Smârdan, prof. Stamate Adriana. Biblioteca „V.A. Urechia”
Proiectul s-a derulat în perioada 15-31 ianuarie 2021 și s-a
bucurat de un real succes. Încă din prima zi au fost peste 40 de postări
pe pagina de Facebook: Secția Copii-Clubul Curioșilor.
Le mulțumim tuturor celor care s-au implicat în realizarea
acestui proiect: elevi, profesori, bibliotecari și sperăm că prin acțiunile
noastre reușim să-i motivăm și să-i aducem pe elevi cât mai aproape
de Eminescu și de carte!

8 Axis Libri
rof esional

Lansare on-line de carte

De la prima carte citită,
la prima carte scrisă

În anul 2020, Secția pentru Copii a inițiat mai multe proiecte

de promovare a lecturii, în mediul on-line, pe pagina de facebook -
Secția Copii – Clubul Curiosilor.
Prin proiectele inițiate i-am încurajat și stimulat pe cei mici
să-și dezvolte abilitățile de comunicare prin prezentarea unor povești
sau a propriilor creații.
În acest fel, am descoperit copii talentați și doritori să fie
implicați în proiectele noastre. Așa am descoperit-o și pe eleva Iris
Solomon. Deși este elevă în clasa a III-a a la Școala Gimnazială „Ștefan
cel Mare”, prof. înv. primar, Olaru Florentina, se află la prima sa carte
scrisă, iar în luna decembrie și-a prezentat on-line propria creație, pe
pagina de facebook Secția Copii – Clubul Curiosilor.
Despre Iris și creația ei, mama micuței autoare, prof. drd.
Solomon Centa, afirmă următoarele:
„Iris Solomon citește de când era mică, de când nu începuse
să parcurgă texte ample la școală. Iris a învățat să citească în limba
engleză (autodidact) și, apoi, a ajuns la cărți în limba română. Prima
ei carte citită a fost Aliens love underpants”.

Florica Șerban
bibliotecar, Biblioteca
Județeană
„V.A. Urechia”

martie 2021 9
 Se îndrăgostea atunci
de personajele amuzante și le
urmărea în lectură cu multă
curiozitate. Iris a crescut sub
imboldul că ai atâtea vieți câte
cărți ai citit. Iris Solomon a aflat
că numărul cărților citite trebuie
să fie mereu mai mare decât
numărul anilor vârstei ei.
Și a citit! A citit cu răbdare
și încântare.
Așa a descoperit bucuria
de a citi, de a intra în lumea
ficțiunii unde te poți întâlni cu
imposibilul.
Imposibilul a evadat din
ficțiune și a intrat și în realitatea
ei când, într-o zi de noiembrie 2020, când avea 9
ani, a început să scrie prima ei carte, intitulată
„Irisul”. A scris cu entuziasm, fără pauze, cu
seriozitate și responsabilitate, căci știa că, după ce
creezi personajele, trebuie să le insufli viață prin
întâmplări interesante. Trebuie să vibreze, să emane
energie, să se ridice dintre coperțile cărții și să
capete identitate civică, să intre în lumea reală ca
semeni ai noștri.
A scris dând de la început titlul cărții, fără să
corecteze firul epic, fără să șteargă capitole. A scris
cu siguranță, ca și când textul era copt de mult în
imaginația ei și aștepta clipa magică pentru a se
întrupa în literele de pe ecranul laptopului.
Cartea „Irisul” se sprijină pe tiparul SF
reinterpretat prin ochii unui copil. O specie
superioară de extratereștri, numită milotereștri,
trăiește fericit pentru că Mr. Canz, când a făcut o
incursiune pe Pământ, a dus de pe planeta albastră
ceea ce avea ea mai frumos: un iris. Irisul acesta avea
puteri extraordinare protejând nava milotereștrilor.
Păstrat la loc de cinste, irisul este dorit de o altă
specie de extratereștri, inverstereștrii, care recurge
la un vicleșug pentru a-și vedea visul împlinit. Chiar
dacă ajung în centrul navei, unde era păstrat irisul,
Fluffz și Marksy, ajutați de Coco, nu pot trece de
vigilentul Mr. Canz. Precum cavalerii de altădată, se
vor confrunta și câștigători vor ieși cei care au inima
curată, adică milotereștrii. Inverstereștrii nu pot
accepta înfrângerea, fapt pentru care va interveni o
a treia specie de extratereștri, balotereștrii, care vor
înfăptui judecata. Irisul va rămâne la cei care erau,
în primul rând, corecți.
10 Axis Libri
În modul acesta, a realizat
o scriitură jovială care face
ca zâmbetul să-ți înflorească
spontan pe chip, cu descrieri care
sunt oferite la început pentru a
intriga, pentru a căuta în etapele
următoare relevanța lor.
Te surprinde inven­
tivitatea termenilor și coerența
explicațiilor lor. Nicio clipă
nu te poți odihni ca cititor în
textul lui Iris, constant apare un
element care surprinde. Dialogul
cu cititorul este permanent, Iris
iubind comuniunea directă.
Ca într-un basm, binele și răul
sunt în conflict. Confruntarea
este eludată, Iris propunând ca detensionarea
conflictului să nu se desfășoare sub ochii cititorului.
Se păstrează astfel la suprafață doar căile de
soluționare, de armonizare a universului imaginat.
Firul epic aduce, pe lângă cele două tabere
(milotereștrii și inverstereștrii), o a treia tabără care
va juca rolul judecătorului, al obiectivității.
Dezechilibrul este temporar, unitatea este
redobândită în final, tot ce a fost pe cale de a se
înstrăina este recuperat.
Un spirit justițiar se observă în rezolvarea
conflictului. Se promovează hărnicia, respectul față
de celălalt și se sancționează invidia și căile ocolite
de împlinire a unor dorințe.
Iris și-a construit cu totul cartea, text, desene
și tehnoredactare. Astfel, scrisul a mobilizat în ea,
pentru prima dată, multe resurse interioare.
După lectură, nu mai poți uita pe Fluffz,
Marksy, Coco, Mr. Canz, Aza, Lausi și Laxi. Ei
intră în viața ta cu felul lor natural de a fi: vigilent
(Mr. Canz), conspirativi (Fluffz, Marksy și Coco),
prieteni și salvatori (Aza și Lauzi).
Pentru toate acestea, cartea „Irisul” are deja
cititori în România și în străinătate. Au citit-o copii
din Canada și America și au fost încântați.
Cartea „Irisul” ne confirmă faptul că realitatea
este corect „citită” de către copii, înțelegând că răul
este permanent la pândă și că doar adevărul și
dăruirea îl pot învinge și reinstala binele.”
În viitor, vom lansa tot pe pagina de facebook
Secția Copii – Clubul Curiosilor următoarea carte
scrisă de Iris Solomon. Succes!
rof esional

Cu Eminescu pe cărările
iubirii…

Trecut-au sărbătorile… iar începutul de an ne găsea încă sub

măști, înfrigurați și temători pentru ce va să vie. Cu gândul la vară,
soare și căldură, umblam încolo și încoace, melancolici, îndeplinind
treburi cotidiene.
Dar a bătut la ușă 15 ianuarie, cu ger și veșmânt alb. Când
am deschis, era Poetul. A venit ca să ne reamintească trecutul, să ne
inspire de bucuria prezentului și să ne călăuzească pașii spre viitor. Ne
îndeamnă să ne îndreptăm privirea spre înaltele idealuri: de artă, de
cunoaștere, naționale, de puritate sufletească și de dăruire.
„Eminescu pentru eternitate”… ideal, temă, motiv pentru
propunerea și implicarea într-un proiect amplu și captivant. Copii
frumoși, elevi silitori și pasionați de literatură, îndrumați de profesori
dedicați, cu toții au dat glas imaginației artistice, în vers sau culoare,
expunând prin diverse
mijloace creația emi­
nesciană. Structurat pe
trei secțiuni, literară,
plastică și fotografică,
proiectul s-a remarcat
prin amploare și
complexitate, incluzând
diverse lucrări, de la
creații literare proprii,
Cătălina Popa până la picturi, desene
bibliotecar, Biblioteca și fotografii, având ca
Județeană „V.A. Urechia” numitor comun - lirica
marelui poet.
Abia intrați
în ciclul gimnazial,
dar călăuziți cu drag
de doamna Cristina
Acasandrei, profesor
de limba și literatura
Doi frățiori în vizită la Eminescu
română la Școala

martie 2021 11
 Ștefania-Maria Macovei - La mijloc de codru
Gimnazială „Grigore Moisil”, câțiva elevi au îmbinat
lectura cu mijloacele moderne, realizând lucrări
surprinzătoare. Ei și-au demonstrat creativitatea și
talentul suprapunând versuri cu imagini și efecte
vizuale, rezultatul obținut fiind o reală bucurie
pentru simțuri. Lacul cu nuferi sclipind în lumini
de stele, ramuri bătând la geam în legănat de codru,
iată doar câteva dintre motivele binecunoscute din
lirica iubirii și a naturii.
Învățăceii clasei a doua de la Colegiul
Național „Alexandru Ioan Cuza” l-au omagiat
pe Eminescu printr-o carte electronică veselă
și atrăgătoare. Inițiați și conduși cu măiestrie în
mediul educațional on-line de către dascălul lor,
doamna profesor Doinița Miron, au dovedit că pot
transforma aplicațiile, jocurile și platformele în
unelte de învățare, astfel că transpunerea lucrărilor
plastice cu tematică eminesciană într-un material
video deosebit a fost pentru ei „o joacă de copii”.
Cu ajutorul unor resurse educaționale atractive
au creat o experiență inedită, căci ce poate fi mai
frumos decât să ți se perinde prin fața ochilor,
într-o plutire înălțătoare, fragmente romantice din
Eminescu?
12 Axis Libri
Adriana Ghencea - Floare albastră
În același context s-au integrat și elevii clasei
a IV-a de la Școala Gimnazială „Ion Creangă”,
îndrumați cu drag de către doamna învățătoare
Irina Maizel. Aceștia au recitat poezii în care au
prezentat decorul oferit de natură, atât de dragă lui
Eminescu, reconstituind pastelul teluric, imaginea
unui eden terestru.
Nici preșcolarii din grupa mare de la
Grădinița „Codruța” nu s-au lăsat mai prejos.
Împreună cu doamna lor educatoare, Lavinia
Resmeriță, au pășit, timid dar sigur, „într-a nopții
feerie”. Îndrăgita poezie „Somnoroase păsărele” a
fost sursa lor de inspirație. Înfățișând natura în prag
de noapte bună, micuții curajoși au înțeles că nu au
motiv de teamă, ci doar de admirație.
Nu în ultimul rând, proiectul nostru a fost
îmbogățit cu ilustrate din călătoriile cititorilor
mici și mari, prezentând locuri și meleaguri în care
Marele Poet este omagiat prin diverse simboluri.
Un cunoscut poem eminescian se încheie cu
întrebarea: „Unde ești, copilărie…?” Iat-o regăsită,
prin ochi, gând și simțire de copii cutreierând, în
strălucire de Luceafăr, un univers liric fermecător și
impresionant.
rof esional

Atelierul de creaţie
literară

Nu spun un lucru nou prin faptul că bibliotecile nu sunt şi nu

au fost niciodată doar locuri unde se depozitează cărţi. Ele sunt spaţii
de elevare spirituală şi culturală, care şi-au nuanţat şi diversificat
serviciile în pas cu schimbările societăţii. De la zona privilegiată a
caselor bogate, în Antichitate, biblioteca se retrage în spaţiul închis al
mânăstirilor, în Evul Mediu, pentru a ieşi triumfal la lumină în zorii
Renaşterii, spre a construi pe homo universalis.
Păstrătoare a tezaurului cultural şi spiritual al umanităţii,
biblioteca preia o funcţie esenţială, pe cea a educaţiei. Biblioteca
dăruieşte şi inspiră, provoacă şi propune, devine scenă deschisă pentru
promovarea valorilor culturale, ştiinţifice, sociale şi economice.
Conferinţe, mese rotunde, saloane literare, seri muzicale, cenacluri,
expoziţii etc. sunt activităţi şi acţiuni prezente în biblioteci. Dincolo
de acestea există o parte articulată a biblioteconomiei, cu rigorile
matematice ale clasificărilor, indexărilor, catalogărilor – această
muncă neştiută a bibliotecarului şi neexpusă publicului larg.
Dar cea mai caldă dintre funcţii este, fără îndoială, aceea de
a da aripi imaginaţiei, plecând de la rândul nescris al ultimei cărţi
citite, de la spaţiul alb din josul paginii, unde ne-am pus un semn
spre aducere aminte şi am zăbovit niţel construind într-o acoladă
propria noastră fiinţă într-un rând – gând. Şi despre aceasta aş vrea
să vorbesc, despre atelierele de creaţie literară. Atelierul de creaţie
literară „Fantezii literare” a luat fiinţă la Filiala Nr. 1 „Costache Negri”

Elvira Alexandrescu
bibliotecar, Colegiul
Național „C. Negri”

martie 2021 13
 rof esional
a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” şi funcţionează
în regim de parteneriat cu una dintre şcolile de
elită ale urbei, Colegiul Naţional „Costache Negri”
Galaţi. Coordonatoarele proiectului, subsemnata,
din partea unităţii de învăţământ, şi inimoasa
doamnă bibliotecară Cecilia Manolescu, din partea
filialei, care cu bagheta magiei sale rostuieşte
minunate activităţi, cu febrilitatea omului posedat
de frumos, iniţiativă, hărnicie şi dăruire. Ce poate fi
mai minunat decât să creezi spaţiul, ambianţa şi să
încurajezi paşii timizi ai tinerilor spre cunoaşterea
de sine şi spre exprimarea sensibilităţii, totodată.
Întânirile cu elevii, această „flotă infinită de yole”
– cum suna un vers stănescian, au avut loc în
saloanele pregătite cu drag de Cecilia Manolescu, la
Filiala Nr. 1 şi, după ce restricţiile pandemiei ne-au
limitat întrevederile fizice, ne-am mutat în spaţiul
virtual, pe grupul de lucru WhatsApp al proiectului.
Temerile primei întâlniri s-au spulberat
după lectura câtorva pagini din „Cabaretul
cuvintelor” a lui Matei Vişniec. Altădată a fost
Ioan Groşan, „O sută de ani de zile la Porţile
Orientului” sau antologii, „111 cele mai frumoase
poezii de dragoste din literatura română”, „Cartea
întâmplărilor – Mistere, ciudăţenii, uimiri”,
volum colectiv coordonat de Tatiana Niculescu
şi altele. Am intrat treptat în lumea străvezie
a imaginaţiei, în spaţiul feeric al fanteziei şi,
mergând în parafraza versurilor lui Nichita
Stănescu din „Evocare”, ne-am dat seama că
frumoasă este „umbra unei idei”, ca şi „umbra
unui gând”, şi că putem reda această frumuseţe în
14 Axis Libri
cuvinte. Am apelat tehnici de scriere creativă în
cadrul atelierului şi iată câteva dintre ele:
1. „continuă de unde am rămas” – un lanţ al
cuvintelor care îţi vin în minte după ce ai citit ceea
ce a scris celălalt; 2. scrie un text care să conţină
cuvintele ac, aţă, material, croitor, nasture, carte; 3.
„continuă povestea” – intră în atmosfera textului şi
continuă povestea.
Poveşti cu început dat: „Şi toamna se strecura
pe nesimţite, înfiorându-mi gleznele goale în papucii
fermecaţi. Mătura o lăsasem în spatele uşii, să-mi fie
la îndemână. Nebunatică, pălăria îmi alunecă de pe
cap şi se aşeză lin pe masă. Noaptea mă privea prin
ochii ferestrelor, prin ochii stelelor care se oglindeau
în ochii mei. Unde vrei să călătoreşti, copile, în seara
aceasta? Pe aripi de buhă, pe raze de lună?” (Fantezii
literare)
Sau: „Mi se aşterne viaţa la picioare cu toate
darurile sale. Mă pripesc în a găsi ce-mi trebuie, dar
ce îmi trebuie? Mă nărui şi cresc. Îmi privesc mâinile,
două scoici ce cuprind, ca pe o perlă, tinereţea mea.”
(Fantezii literare)
Fragmente din lucrările talentaţilor elevi de la
Colegiul Naţional „CostacheNegri”:
„Beau repede ceaiul, ceașca nici nu apucase
să simtă căldura lui. Apuc mătura și ies pe ușă ca
un vânt de toamnă care împrăștie frunzele. Vremea
e frumoasă iar ăsta e un semn bun. Ajung la casa
părăsită, acoperită de mușchi, dar care ascunde
atât de multe secrete. Urc în pod iar treptele scârțâie
sub greutatea corpului meu. În cufărul de bronz nu
e nimic, însă bunica era o femeie isteață, bănuiesc
că nu și-a lăsat cartea de vrăji la vedere. Lumina
soarelui se reflecta într-un obiect roșu, strălucitor, la
fel ca rubinele de pe cartea bunicii. Aici era! Trebuia
să îmi dau seama că vrăjitoarea bătrână nu ar lăsa
un obiect așa prețios doar în grija corbului ei împăiat
de pe pervaz. Vrăji de adormit dragoni, blesteme... A!
Vrăji de dezlegat coșmaruri! Hmm... nu e o vrajă
grea, dar ingredientele astea sunt destul de rare. Cred
că mă descurc! Cât de greu poate fi? Piatra lunii și
pulberea de ciuperci e ușor de găsit... Dar inima unui
daimon!? Asta e imposibil! Nu pot omorî sufletul
unei zâne doar pentru a-mi atinge scopul. Trebuie
să fie altă cale! Mă voi consulta cu spiritele pădurilor,
ele trebuie să știe ce e de făcut. Toate vrăjitoarele
au un luminiș în pădure, acolo e locul unde s-au
născut și unde au semnat în Cartea Fiarei la botezul
negru. Ajung la altarul din poiană răsuflând greu.
Copacii înalți și sumbri își mișcă crengile sub puterea
vântului care tocmai s-a pornit. Spirite adormite ale
pădurii, ajutați-mă și arătați-mi calea cea bună! Un
foșnet puternic perturbă vuietul vântului iar o ceață
densă umplu luminișul. […]Ajunsă acasă priveam
luna, aceeași lună care e păstrătorul secretelor mele.
Toamna se strecura în sufletele oamenilor şi parcă îi
vedeam trena fluidă cum se mişcă foşnitor. Mătura
o pusesem după uşă, iar palăria îmi căzuse de pe
scaun, obosită.” (Cipriana Mihăluţă Buruiană)
„Am putea călători până la capătul lumii! Am
învățat să acceptăm orice provocare și să ne asumăm
riscuri și mereu să fim curajoși. Și cel mai important,
că lumea aceasta este cu adevărat un miracol, un dar
de care trebuie să avem grijă, chiar dacă nu toate
merele sunt de aur, ele tot sunt gustoase și chiar dacă
nu toți trandafirii sunt din rubine, ei tot sunt superbi,
au spus Pic și Poc cu emoție în glas, timp în care prin
fața ochilor lor s-a depănat întregul fir al poveștii, de
la început până la sfârșit. Și aceasta este povestea. Dar
dacă vrăjitoarea nu i-ar fi trimis pe copii în căutarea
urâtului monstru, ei nu ar fi descoperit niciodată
minunile ce se întindeau dincolo de hotarul grădinii.
Așa că, atunci când s-au întors în sat, au mers direct
la baba Ianca și i-au mulțumit. Pic și Poc și-au dus
și prietenii în pădurea zânelor, la lacul sirenelor și în
livada spiridușilor. Toată lumea era fericită și toți se
puteau bucura acum de acest întreg tărâm care era
de-a dreptul Raiul pe pământ. Raiul nu este nicăieri
altundeva decât chiar aici, pe pământ, într-un loc pe
care îl admirăm sau lângă o persoană.” (Elena Doană)
„Oglinda stătea ascunsă, după un colț
întunecat al camerei. De foarte mult timp nu mai
văzuse lumina zilei. Odinioară, rama ei argintie
dădea strălucire încăperii, dar acum, când o privesc,
văd doar un ruginiu tern. Negura timpului și-a pus
amprenta asupra cristalului, a cărui strălucire a fost
ștearsă. Pipăi ca un orb rama încărcată de praf şi
privesc într-o altă oglindă, amară, a sufletului meu.
De ani nu am mai îndrăznit să mă privesc în ea, nu
după tot ce s-a întâmplat. Dacă aș fi avut curajul să
mă uit, mi-aș fi văzut obrazul, care poartă amintirea
amară a neputinței mele.” (Daria Maria Cerneschi)
„Prin tavanul șters de umbre
Îmi privești chipul mărunt
Ce nisipurile ude
L-au pictat în amănunt.” (Mariana Chirica)
„Sunt un ac. Poate veţi spune că e ceva banal,
însă nu sunt un ac oarecare. Îmi petrec zilele călăto-
rind pe-o aţă, printre bucăţi de material. De când am
devenit ac, văd lumea cu alţi ochi. Zilnic, în degetele
groase, bătătorite, dar precaute ale croitorului, mă
plimb prin stofă.” (Diana Onaca)
Sunt doar câteva pasaje din paginile strânse
cu gânduri şi cu imagini. Aceste exerciţii de intrat
în ficţiune, aceste deprinderi formate de atelierul
de scriere creativă au fost folosite şi în concursurile
şcolare la nivel naţional.
Bibliotecile fac lumea mai frumoasă!
martie 2021 15
 rof esional

Început de an

Un Nou An în care, ca de fiecare dată, ne-am propus să fim

mai buni, să iubim mai mult, să fim mai îngăduitori cu ceilalți, să ne
învățăm lecțiile, să fim recunoscători, să mulțumim...
Vom reuși să ne respectăm bunele intenții?
Luna ianuarie ne oferă nouă, tuturor românilor, prilejul de
a ne manifesta iubirea și recunoștința. Trei evenimente deosebit de
importante sărbătorim: o sută șaptezeci și unu de ani de la nașterea lui
Mihai Eminescu - personalitate de excepție în cultura și spiritualitatea
românească și Ziua Culturii Naționale, pe 15 ianuarie și, o sută șaizeci
și doi de ani de la Unirea de la 24 ianuarie 1859, când și în Moldova și
în Țara Românească, cu entuziasm, a fost ales domn, în unanimitate,
Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza a început
modernizarea României prin înfăptuirea unor importante reforme
din care amintesc reforma agrară, când, pentru prima oară, pământul
a fost dat celor care-l lucrau dintotdeauna și legea învățământului,

Violeta Opaiț
responsabil, Filiala Nr.
5 „Hortensia Papadat-
Bengescu”

16 Axis Libri
numită „a instrucțiunii publice”, care stabilea Școala Gimnazială Iulia Hașdeu, Liceul Tehologic
organizarea școlii pe trei cicluri (primar, secundar Carol I, Centrul de Zi al Asociației Sfântul Antonie
și superior), primul, de patru ani, fiind gratuit și cel Mare, îndrumați cu iubire și măiestrie de dascăli
obligatoriu. Astfel că, însuflețiți de sentimente alese, dedicați precum: Geanina Țurcanu, Antoneta
am dorit să ne manifestăm și noi, copiii României, Furtună, Alisa Badiu, Daniela Porumb, Mioara
recunoștința față de strămoșii noștri care prin Bârsănescu, Lenuța Avram, Iuliana Bălan, Luminița
iubire, muncă și sacrificii ne-au creat o țară, pe care Ghibea, Mariana Botez.
noi suntem datori s-o păstrăm întreagă și frumoasă. Mulțumim tuturor pentru colaborare!
Dar, cum dintotdeauna, „Nu sunt vremurile sub Mulțumim, de asemenea, cititorilor noștri fideli,
om, ci bietul om sub vremi” scria Miron Costin copiii Ovidiu Olaru și Ciprian Iancu! Mulțumim
în cartea „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron doamnei Geanina Romila și scriitorului Valeriu
Vodă încoace”, am fost nevoiți să ne adaptăm și noi Valegvi! Tuturor le mulțumim pentru că îl iubesc pe
manifestările vremurilor, condițiilor generate de Eminescu și cultura română! Iar pe dumneavoastră,
pandemia Covid19 și... biblioteca n-a mai răsunat oameni dragi, vă așteptăm la bibliotecă, unde o
de glasurile zglobii ale copiilor, așa cum ne-ar fi comoară neprețuită așteaptă să fie descoperită!
plăcut, activitățile și întâlnirile noastre au avut loc Puține activități sunt mai frumoase decât zăbava
on-line, pe pagina de facebook a bibliotecii (https:// asupra cărților!
www.facebook.com/BVAU-Filiala-nr-5-Hortensia-
Papadat-Bengescu-Bibliotec%C4%83-Municipal
%C4%83-304529726827534), unde vă invităm și
pe dumneavoastră. Pe pagina noastră, veți putea
urmări: recitaluri de poezie din lirica eminesciană,
realizate de copii, tineri, adulți, iubitori de poezie,
dar și creatori de poezie, fragmente din operele
prozatorilor români, mese rotunde (Cultura între
semne și gânduri), desene inspirate de poeziile
eminesciene, expoziții de carte.
Toate acestea au fost realizate în colaborare cu
ajutorul unor copii de la Școala Gimnazială Nr. 29,

martie 2021 17
 rof esional

Din vecinătatea luminilor

Pieței Henri Berthelot
proiecte pentru întreaga
lume

Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea” a Bibliotecii Județene „V.A.

Urechia”, în colaborare cu Fundația Andreiana Juventus, filiala
având sediul în imediata vecinătate a Pieței General Henri Berthelot
(spiritul galic, european, poate chiar sobru milităresc, ocrotind,
alături de spiritul marelui istoric Paul Păltănea, cel care ne-a dăruit
inegalabila „istorie” a orașului Galați, activitățile acestei instituții
culturale), în continuarea numeroaselor evenimente pe care le
organizează sau la care este coorganizator sau participant (de, iată,
mai bine de opt ani – de Ziua Culturii Naționale împlinind opt
ani de activitate), a inițiat și dezvoltat, punând în practică, o serie
de proiecte cultural-educative prin care mii de cititori, de toate
vârstele, au participat, au aflat noi informații, au reacționat, s-au
arătat încântați sau dornici de noi amănunte.
Prezentăm câteva dintre aceste proiecte în rândurile care
urmează:
„Periplu prin cele mai frumoase insule ale lumii” a fost
un proiect cultural-turistic on-line derulat în perioada august -
decembrie 2020. Printre argumentele realizării sale, în condițiile în
care Pandemia ne-a redus posibilitățile de deplasare, a fost și un
citat din Ibn Battuta, „Călătoritul te lasă fără cuvinte, iar ulterior te
transformă într-un povestitor”, dar și faptul că „există ceva magic în
cuvintele călătorie sau insulă, care pot trimite un flux de endorfine
către creier și inimă. Este minunat că sunt atât de multe insule pe
planeta noastră, care stârnesc curiozitatea și ne atrag, indiferent dacă
Hadrianus S.
se află într-un ocean, pe un lac, pe un râu sau sunt chiar artificiale. Pe Halilbey
insule s-au născut culturi deosebite, în care totul - religia, arta, limba bibliotecar, Fundația
și chiar comportamentul oamenilor - este diferit faţă de continent. Andreiana Juventus
Din acest motiv, proiectul va încerca să ofere savoarea descoperirii
sau redescoperirii de insule fantastice. La unele este dificil de ajuns...
altele se află la mică distanţă de continent și se poate ajunge ușor.
Unele sunt presărate cu remarcabile ruine istorice și păstrează ecoul
culturii străvechi, altele nu au altceva decât plaje cu nisip și câţiva
palmieri. De ce să nu existe nebunia să vezi, chiar și virtual, o insulă
unde nu ai fost niciodată sau chiar nici nu ai auzit de ea? Noi avem

18 Axis Libri
posibilitatea, prin cărţi și alte tipuri de documente,
de a-ţi oferi informaţii despre aceasta! Urmărește
periplul nostru care poate fi o sursă nepreţuită
de inspiraţie, fie în realitate, fie virtual. Fie că
vrei să experimentezi culturi indigene fascinante,
un paradis idilic cu plaje de nisip alb și mări de
turcoaz, liniștea unui colţ de lume îndepărtat
sau agitaţia unei metropole vibrante, există, cu
siguranţă, pentru fiecare câte o insulă care să te
tenteze spre ţărmurile ei...”
Urmărind și promovarea lecturii în rândul
cititorilor bibliotecii, am încercat să facem legături
mai mult sau mai puțin inedite cu scriiitori și cărți
ale lor, precum în cazul Ischia, prezentă în romanul
„Prietena mea genială” de Elena Ferrante.
Alt proiect a fost „Poezia și Muzica
sufletului”, derulat între octombrie și decembrie
2020. S-a pornit de la observația lui I.L. Caragiale,
conform căreia „Poezia şi muzica sunt două surori
divine, menite de zei să meargă totdeauna mână
în mână ca, prin îndoit farmec, să minuneze pe
muritori”.
Argumentele principale care au stat la
baza realizării sale au fost: „Fiecare persoană îi
poate da poeziei și muzicii propriile definiții.
În funcție de starea pe care o avem, muzica ne
dictează soundtrack-ul unei zile, iar poezia ne
trezește acea emoție puternică care ne obligă să ne
oprim din ritmul nebun al existenței și să alegem
bucuria și frumusețea. Cu ajutorul versurilor,
muzica dobândește o semnificație complexă, fiind
transformată de ideea poetică într-o adevărată
bijuterie muzicală care ne încântă la orice pas. Ar
fi o greșeală să nu știm cui datorăm aprecierea
și recunoștința noastră, atunci când ne bucurăm
de cele două creații, atât literară, cât și muzicală.”
Așadar, un proiect de educație estetică care s-a
bucurat de aprecieri.
„Curiozități despre... CASTELE” a fost un
alt proiect al sfârșitului de an.
Dintre argumentele dezvoltării proiectului
ne-am oprit la... „Castel, palat, fortăreață - acești
termeni dau naștere unor tablouri și imagini ca
din basmele copilăriei și din visele noastre. Ne
duc cu gândul la noi experiențe și peisaje care
se revarsă ca un izvor nesecat: turnuri, poduri,
creneluri, bastioane, cavaleri, prințese, armuri,
șiruri de trepte și grădini. Unele ieșite din pagini
de poveste, cu o istorie bogată și învăluite în
mister, castelele au un aspect fantastic care face
legătura dintre prezent și trecut, dintre realitate și
basm. Fiecare castel este, evident, diferit, oferind o
poveste aparte, o legendă unică, o parte a istoriei
proprii care atrage și fascinează.”
Alte proiecte au fost „Poveștile vin la tine
acasă!” și „Când viața este literatură”, primul
constând în postarea on-line, săptămânal, a
unor imagini atractive dintr-o poveste, respectiv
documentul multimedia aferent (DVD sau CD)
astfel încât să-i determine pe cei mici şi cei mari
să citească şi să vizioneze aceeaşi poveste, să-şi
dezvolte cunoştinţele și, în același timp, să pătrundă
și să se bucure de universul poveștilor. Al doilea a
pornit și de la un citat amuzant dintr-un romancier
și scenarist american, Richard Price: „Scriitorii
petrec ani de zile rearanjând aceleași 26 de litere
ale alfabetului. Este de ajuns cât să te facă să îți
pierzi mințile puțin câte puțin” - Richard Price
romancier și scenarist american.
Argumentația, pornind de la studii serioase
de biblioteconomie, punctează astfel: „În esență,
instituția bibliotecii are scopul de a oferi tuturor
șansa de a se bucura de o lectură bună, fără a fi
necesar să cumperi fiecare carte pe care ți-ai
dori să o descoperi. Prin urmare, vrem să creăm
o stare generală de dedicație, legată nu numai
de aventurile și meleagurile fantastice pe care le
oferă romanele, ci să ajutăm cititorii să descopere
mai mult decât poveștile puse pe hârtie. Autorii
din spatele deosebitelor creații sunt la fel de
importanți ca și lucrările lor. Există atât de mulți
oameni fascinanți care au scris capodopere atât în
țara noastră, cât și în afara ei. Ca atare, invităm
cititorii să afle câteva lucruri interesante despre
personalități ale literaturii pe care mulți le cunosc
și le iubesc. Ne vom axa pe autorii cunoscuți, astfel
încât să poți face conexiunea dintre persoană și
opera sa faimoasă.”
Astfel, data viitoare, când cititorul va lua în
mână un roman celebru, poate își va aminti de
o astfel de curiozitate din viața geniului care l-a
scris.
Așadar, proiecte pentru întreaga lume, din
aproape toată lumea, pentru tot felul de gusturi,
curiozități, vârste, proiecte din proximitatea Pieții
General Berthelot, general care a făcut atâtea
pentru tânăra națiune română, pentru întregirea
neamului românesc, general care își așteaptă
monumentul într-un colț de Galați care își are
luminile sale.
martie 2021 19
 rof esional

2021 - Anul Internațional

pentru Eliminarea Muncii
Copiilor

La data de 25 iulie 2019, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite

a adoptat, în mod unanim, Rezoluţia privind decizia ca anul 2021să
fie declarat Anul Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copiilor
- International Year for the Elimination of Child Labour - şi a cerut
Organizaţiei Internaţionale a Muncii să preia iniţiativa implementării
acestui scop.
Anul Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copiilor se
încadrează la obiectivului 8, ținta 7 din Obiectivele de Dezvoltare
Durabilă (ODD) ale Agendei 2030, care prevede: „Măsuri imediate și
eficiente pentru eradicarea muncii forțate, eliminarea sclaviei moderne
și a traficului de ființe umane, și asigurarea interzicerii și eliminării
celor mai grave forme ale muncii copiilor, inclusiv recrutarea și
utilizarea copiilor soldați, iar până în 2025, eliminarea muncii copiilor
în toate formele sale”1.
România, în calitate de stat membru al Organizației Națiunilor
Unite (ONU) și Uniunii Europene (UE), și-a exprimat adeziunea la
cele 17 ODD ale Agendei 2030, adoptată prin Rezoluția Adunării
Generale a ONU A/RES/70/1, în cadrul Summit-ului ONU pentru
Dezvoltare Durabilă din septembrie 2015. De asemenea, Consiliului
UE, a adoptat, în data de 20 iunie 2017 concluzia: „Un viitor durabil al
Europei: răspunsul UE la Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă”
care se constituie într-un document politic asumat de statele membre
ale UE privind implementarea Agendei 2030 pentru Dezvoltare
Durabilă.
Dorina Bălan
Apelul realizat de ONU prin instituirea acestui an internațional șef birou, Catalogarea
dorește să se materializeze prin eforturile unite ale tuturor țărilor colecțiilor. Control de
pentru a opri exploatarea copiilor prin muncă, indiferent de forma ei, autoritate,
Biblioteca Județeană
până în anul 2025. „V.A. Urechia”
În contextul provocat de Pandemia COVID-19, care din cauza
crizei economice poate duce la creșterea fenomenului de exploatare
prin muncă a copiilor, inițiativa ONU este nu numai lăudabilă, ci și
necesară.
1
Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă. Disponibil la: http://dezvoltaredurabila.
gov.ro/web/obiective/odd8/. Data consultării: 2021/01/04

20 Axis Libri
 Prin exploatarea prin
muncă a copiilor se înţelege,
potrivit site-ului oficial al
ONU (www.un.org), munca
prestată în detrimentul
copiilor şi, totodată, punerea
acestora în pericol, prin
încălcarea legislaţiei naţionale
şi internaţionale. Copiii sunt,
astfel, fie privaţi de dreptul la
educaţie, fie nevoiţi să-şi asume
ambele sarcini, cea a educaţiei şi
a muncii. Pe lângă faptul că nu
merg la şcoală, copiii exploataţi
prin muncă au foarte puţin
sau deloc timp la dispoziţie
pentru ca să se joace, iar mulţi
dintre ei nu primesc nici hrană
sau îngrijire corespunzătoare,
fiindu-le refuzat, practic,
dreptul la copilărie. Peste 50%
dintre ei sunt expuşi celor mai
grave forme de exploatare
prin muncă, cum ar fi medii
periculoase, sclavia sau alte
forme de muncă forţată,
activităţi ilicite, precum traficul
de droguri sau prostituţia, dar şi
Marcelo-Claudiu Călin, Stop abuzului asupra minorilor! implicarea în conflicte armate.
acrilic, 30x40 România a luat măsuri încă
din anul 2004, prin Legea nr. 272,
De altfel, în Raportul „COVID-19 şi republicată în 2014, care la articolul 91 specifică:
exploatarea copiilor prin muncă: o perioadă de „Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva
criză ce impune luarea unor acţiuni”, publicat de exploatării şi nu poate fi constrâns la o muncă sau
Organizaţia Internaţională a Muncii şi UNICEF se activitate domestică ori în afara familiei, inclusiv
atrage atenţia: „Odată cu scăderea vertiginoasă a în instituţii de învăţământ, de protecţie specială,
veniturilor familiilor din cauza pandemiei, în lipsa reeducare şi detenţie sau în domeniul cultural,
sprijinului, multe dintre ele pot recurge la munca artistic, sportiv, publicitar şi de modeling, ce
efectuată de copii”, conform unicef.org. comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă
Și pe pagina UNICEF - pentru fiecare copil să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii
(for every child) se specifică: „Pandemia COVID-19 sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale,
a răsturnat viața copiilor și a familiilor lor de pe morale ori sociale”3.
tot globul. UNICEF colaborează cu experți pentru Aceasta nu înseamnă că nu există loc și de
atenuarea efectelor provocate în fața fricii, aducând mai bine pentru eliminarea exploatării copiilor din
îndrumări de încredere părinților, profesorilor și România și din întreaga lume, iar bibliotecile se pot
educatorilor și colaborând cu respondenții din implica în mod activ în a face publice drepturile și
prima linie pentru a se asigura că au informațiile și libertățile copiilor!
resursele de care au nevoie pentru a menține copiii
sănătoși și învățați.”2 3
LEGE Nr. 272 din 21 iunie 2004. Disponibil la: http://www.
2
UNICEF- for every child. Disponibil la: https://www.unicef. mmuncii.ro/j33/images/Documente/Legislatie/L272-2004-R.
org/coronavirus/covid-19. Data consultării: 2021/01/05 pdf. Data consultării: 2021/01/05

martie 2021 21
 Condeiul fermecat

Fluturașul Flufly

Cand Fluturașul Flufly s-a trezit după lungul lui somn de iarnă,
era foarte fericit. Căscând tare de tot, cu puterea lui de fluturaș, și-a
deschis ochișorii.
— Astăzi va fi o zi grozavă! se gândi Flufly. Dar când se uită în
oglindă, nu-i veni să creadă ochilor.
Culorile lui de pe aripioare dispăruseră!

— Vai! Unde sunt culorile mele? începu atunci Flufly să plângă. Ana-Maria
Constandache
Însă îi veni o idee. elevă, Colegiul Național
— Cum ar fi să mă duc la Șeriful Gândăcilă, poate știe el unde „Costache Negri”, Galați
să îmi caut culorile. Și așa făcu. Odată ajuns acolo, șeriful Gândăcilă
încremeni.
— Dar vai, ce s-a întâmplat cu tine?!
— Mi-am pierdut culorile, iar acum sunt transparent. Mă
întrebam dacă m-ai putea ajuta să le găsesc…
— Îmi pare rău, dar chiar nu am nicio idee!… Dar stai… poate
Departamentul Lucrurilor Pierdute știe ceva…
— Mulțumesc pentru ajutor, domnule Gândăcilă!

22 Axis Libri
 — Cu mare plăcere! răspunde domnul Gândăcilă.
Odată ajuns la Departamentul Lucrurilor Pierdute, Flufly întâlni o recepționeră și îi spuse:
— Bună ziua! Aș dori să îmi găsesc culorile. Știți unde le-aș putea găsi?
— Da, dar mai întâi trebuie să completați o fișă.

Fișa pentru descrierea problemei

Nr.
Ctr. Întrebări Răspunsul dvs.

1. Numele Flufly Flycerman

2. Vârsta 3 ani

3. Categorie de insectă Fluture

4. Ce ați pierdut Culorile

Descrieți cum anume Păi, după ce m-am trezit, m-am uitat în oglindă și eram complet
5. ați pierdut lucrul transparent

După ce termină fișa de completat, Flufly pătură de frunză, culorile lui dormeau, netrezite
trebui să mai completeze încă o sută douăzeci și încă din somnul dimineții...
unu de copii. Lui Flufly nu-i venea sa creadă că își găsise
După ce termină de completat fișele, Flufly fu culorile. Atunci își aminti că el își puse sub pat
primit de o doamnă buburuză alături de asistentul culorile ca să nu le șifoneze.
ei, un greier. — Culorile mele! Nu îmi vine să cred! Mi-am
— Bună ziua! spuse Flufly. găsit culorile! URAAAAA!!!!!
— Bună ziua! răspunse doamna buburuză.
Flufly îi dădu fișa buburuzei.
— Se pare că ți-ai pierdut culorile!
exclamă ea. Mie mi s-a întâmplat odată
să-mi pierd bulinele…
— Îmi pare rău pentru
dumneavoastră! răspunse Flufly.
— Hai să ne apucăm de treabă!
Spuse buburuza.
Aceasta se uită cu mare atenție,
însă nu găsi nimic.
— Îmi pare rău, dar nu am găsit
nimic…
Flufly plecă necăjit spre casă.
— Nu o să-mi mai găsesc niciodată
culorile, o să fiu cel mai urât fluture…,
spuse cu dezamăgire Flufly.
Când ajunse acasă, Flufly se uită
din nou în oglindă, plângând. Dar văzu
ceva strălucitor sub pat. Acolo, sub o

martie 2021 23
 Condeiul fermecat

În excursie

Iarna trecută am fost într-o excursie la Lacul Sf. Ana, împreună

cu părinții mei. Am mers cu mașina până la locul de parcare, apoi am
închiriat o sanie cu care aveam de coborât până la lac, 2 km, pe derdeluș.
Eu și cu tata ne-am urcat pe sanie. Am pornit. Vântul șuiera prin
văzduh, răscolind zăpada imaculată. Cerul senin și albastru scânteia în
lumina soarelui. Alunecam repede pe zăpada lină. Drumul șerpuit pe care
îl parcurgeam părea că nu se mai sfârșește. La un moment dat am ajuns.
O imagine de tablou îmi cuprindea privirile. Magnifica feerie
de gheață se întindea peste tot lacul, acoperindu-l. Brazii cei falnici
și zâmbitori erau acoperiți de zăpadă. Cristale de gheață strălucitoare
acopereau crengile unui stejar.
Soarele începuse să apună. Se făcea târziu, dar eu tot nu puteam să-
mi desprind ochii de acel peisaj minunat. Am început să urcăm la deal.
Ne-a luat aproximativ o oră să ajungem înapoi în parcare. Uitându-mă
în jos, am văzut lacul înghețat și soarele mare și roșu ca un foc apunând
printre nori. Ne-am îndreptat spre zona unde erau cabanele. Am intrat
înăuntru și am aprins focul.
Când am ieșit afară și am privit cerul am văzut mii de steluțe
mititele luminând bolta cerească. Dar, luna era cea mai strălucitoare
dintre toate. Aș fi stat ore întregi să privesc cerul, dacă frigul de afară nu
m-ar fi împins să intru în cabană și să stau lângă focul cald care zvâcnea
jucăuș în vatră. Nu o să uit niciodată această experiență petrecută la
Lacul Sf. Ana!
Maria Șerbănescu
elevă, Școala Gimnazială
Nr. 28, Galați

24 Axis Libri
Condeiul fermecat

Scufița Roșie actualizată

A fost odată o fetiță foarte cumințică și inteligentă care nu avea

voie să se joace prea mult pe telefon și care se plictisea îngrozitor de
tare. Ea avea o scufiță pe care o purta tot timpul, probabil fiindcă
locuia la țară și nu știa ce mai e în pas cu moda. Totuși, fetele de la
oraș îi mai aduceau aminte câte un pic din trend, dar ea tot nu voia să
își dea scufița roșie de pe cap. Din cauza obsesiei pe care o avea, fetei
acesteia i se mai spunea și Scufița Roșie.
Am zis mai devreme că fetița se plictisea groaznic de mult și
asta mai ales acum, când era pedepsită și nu putea să stea pe telefon
toată săptămâna. Mama ei nu dorea să piardă telenovela preferată, așa
că îi promise fetei ei că îi va da telefonul mai repede dacă se duce ea în
locul ei, la bunicuța, care nu se simțea tocmai bine zilele acestea, cu un
hamburger și cu câteva filme interesante, unele dintre ele, telenovele
preferate, pe un stick. Fata acceptă propunerea pe loc. Mama ei o puse
să îi promită că nu se va opri din drum să vorbească cu lupul cel rău.
Fetița promise la repezeală și plecă iute...
Ea era tare mult cu capul în nori, gândindu-se la ce mai face
Angela (fata din joc) fără ea și dacă încă mai doarme, cum a pus-o ea.
Lupul o văzu primul și își scoase tableta din geantă.
— Ofertă! Tabletă la un preț foarte redus!
Fata, când auzi de tabletă uită de spusele mamei și începu să
vorbească cu lupul...
— Dacă-ți dau un stick cu filme îmi dai tableta?
— De care filme?
Teodora Ivănică
elevă, Școala Gimnazială — Niște telenovele...
Nr. 28, Galați — Dar Game Of Thrones, nu ai?
— N-am, tu crezi că s-ar uita bunica să vadă așa ceva?
— Dar bunicii tale îi duceai stickul?
— Da. Mai bine i-l duc eu totuși... își vede telenovele și-apoi îți
descarcă tata filmul preferat.
— Vai, dar să știi că pentru atâta lucru nu pot să-ți dau tableta!
Și totuși, aș vrea să văd și eu acele filme măcar.
— Lasă, îți dau stickul și-așa!
— Ce fetiță dulce ești!
— Mulțumesc!

martie 2021 25
 — Nu vrei să-ți fac o favoare pentru că o să-mi lași stickul?
— Chiar mi-ar plăcea! Vreau să ajung mai repede acasă ca să mă joc odată!
— Atunci aș putea duce eu stickul! Unde stă bunica ta?
Fetița, inteligentă, se gândi înainte să-i dea adresa bunicii, apoi își spuse în sinea ei că lupul acesta nu
avea cum s-o păcălească, pentru că nici măcar nu văzuse Game Of Thrones.
— Bunica mea stă pe strada Macului, bloc E 3, parter, apartament 3.
— Stai să îmi notez! spuse lupul cel flămând, apoi își scoase telefonul. Avea Huawei P 30!
— Îmi împrumuți un pic telefonul acela?
— Nu știu. Ce-mi dai?
— Un hamburger!
— S-a făcut!
Scufița Roșie luă telefonul și începu să alerge cu el.
Lupul enervat, strigă:
— Tu furi! Ei, lasă! M-am supărat! Îți voi mânca bunica!
Fetița își dădu seama de încurcătura pe care i-a făcut-o bunicii și se gândi să alerge să-i spună, dar își
dădu seama că are în mână unul dintre cele mai performante telefoane așa că se opri să își instaleze un joc.
În tot acest timp lupul avu vreme destulă să dea o fugă până acasă și să ia mașina.
Îi luă un pic mai mult timp căutarea pe GPS, dar în sfârșit ajunse la bunica.
Bunica era așa de uimită de sfârșitul ultimului n-sezon din serialul pe care îl urmărea
încât nici nu îl observă pe lup când acesta intră în casă. Lupul o înghiți pe nemestecate
pentru ca soția lui era plecată în concediu și nu avea cine să îi facă de mâncare.
O aștepta pe Scufița Roșie, fiindcă știa că va veni. Scufița chiar veni după două
ore, când termină jocul pe care și-l instalase, fără să îi pese de promisiunea făcută
mamei. Ochii ei erau atât de obosiți, încât nici nu îl observă bine pe lup. Totuși, își
dădu seama că ceva e schimbat la bunica, așa că întrebă:
— Sfârșitul acestui sezon nu te-a mai lăsat cu gura căscată?
— Nu...
Amândoi tăcură.
— Și nu mă întrebi de următorul sezon?
— Ba da...
— O să ți-l aduc altă dată. Acum l-am pierdut.
— Bine!
Iarăși tăcere.
— Nu îmi mai spui ce s-a întâmplat în sezonul anterior?
— Nu.
— De ce?
Lupul își pierdu deja răbdarea:
— Pentru că mă gândesc la cum să te mănânc mai bine!
Apoi, lupul o înghiți și pe ea.
Abia după câteva minute lupul își dădu seama că își înghițise telefonul.
El merse, desigur, la un spital unde ceru să i se scoată telefonul din burtă. Acolo
doctorii le găsiră și pe Scufița Roșie și pe bunica ei, care discutau plictisite in burta
lupului despre telenovele.
Lupul fu atât de mirat să le vadă întregi, în fața lui, încât leșină.
Când se trezi, nimeni nu își dădu seama că lupul era flămând, deci nimeni nu
i-a dat mâncare, măcar din milă, pentru că el era prea tulburat. Din această cauză,
lupul muri de foame.
Bunica se lăsă de telenovela aceea care aproape o omorâse, iar mama fetei îi
interzise telefonul până când fata va împlini 14 ani.
Ce întâmplare ciudată!

26 Axis Libri
C

Marilena Apostu
Opt tăceri
Editura Vasiliana ’98, 2020

Prin „Opt tăceri”, poeta Marilena Apostu se află la cea de-a

treia carte, deși cu acest nume își revendică doar două. Pe cea dintâi
(„Cheamă-mă pe vechiul meu nume”, semnată cu pseudonimul Amalia
Rodian) a „uitat-o”, inclusiv acum, în foarte sumarul C.V. pe care-l
oferă. Despre al doilea volum al său, „Iubește-ți departele”, deosebit
de interesant, am scris. Iată ce notam în textul de prezentare: „Nicio
referire critică, nimic despre autoare. Cine are cartea în mână va trebui
să se descurce doar cu ceea ce îi oferă poeta. Adică, poeme de dragoste.
Unul mai inspirat decât celălalt. O avalanșă de imagini care trebuie să
provoace conturul real și apăsat al unui glas cu fața întoarsă către viitor.
Un viitor incert, ce se hrănește, ca în orice dragoste adevărată, din trecutul
ce nu se poate uita.”
Precum se poate bănui, de regulă, cărțile „curg” una din cealaltă,
așa încât în cea de față – tot de dragoste! – ar trebui să se afle semne,
răspunsuri, soluții sufletești semnalate ori doar intuite în cea precedentă.
Drept replică la aceasta, cititorul va constata prezența aceluiași glas
poetic frumos, însă deosebit de trist, multiplicat în zeci de ecouri care-i
întăresc starea. Iar ecourile se leagă firesc de ființa iubită, departele
evocat anterior. Acum iubirea neîmplinită(!) este desenată poematic pas
cu pas, fiindu-ne „arătată” treptat, până când se întrupează convingător
într-o deznădejde tăcută. Cele „opt tăceri” ale cărții constituie opt cicluri
a câte opt poeme (cicluri denumite astfel: „O tăcere neîmpăcată”, „Două
tăceri oarecare”, „Trei tăceri respiră”, „Patru tăceri așteaptă”, „Cinci tăceri
asudate”, „Șase tăceri înnebunite”, „Șapte tăceri dezleagă”, „Opt tăceri
Dan Plăeșu rezemate”). Așadar, în total 64 de poezii. Cum spuneam, de dragoste. Iar
jurnalist, scriitor
tristețea de care aminteam mai sus suportă, pare-se, un crescendo. Ceea
ce surprinde deosebit de plăcut este aceeași apetență pentru metaforă,
„materia primă” de bază a poetei. Iată cum sună primul poem din carte:
„Am potrivit ora exactă după șoapte, felinarele/ împrăștie culori palide,
pătrunse de gri./ Îmi plimb tăcerea pe stradă, e neîmpăcată dimineața/
asta ca o ploaie pe niște geamuri șubrede./ Da. Ziua desenată cu vârful
acului, seringa adormită/ lângă femeie, pe umerii ei strâmți/ și somnul
care clatină singurătatea mâncată de molii./ Mâinile tale au desenat cu
cretă neagră/ zile de primăvară, mi-au netezit eșarfele, pentru ca/ oasele
mele să nu se mai teamă de atâta tristețe./ În timp ce-mi vorbești despre

martie 2021 27
 moarte,/ privirea ta de lemn dulce –
în catedrala din cuvinte./ Împreună
am îmbrățișat blândețea,/ acum au
rămas doar ceasurile îngropate în
carne/ prin iarna învelită de câini./
Această dimineață neîmpăcată în
care șoaptele/ se scurg sub tremuratul
pas, obosit de-atâta fugă./ E atât
de scurtă ziua!/ Crăpată în două,
încât liniștea mustește pe palme./
Potrivită să trezească noaptea și
drumul. Somnul/ orașului e tot mai
zidit./ Teama te caută în dezordine./
Îmi plimb tăcerea pe stradă, talpa-
mi respiră/ tot mai singură.”
De aici se construiește
cartea, tăcere cu tăcere, tristețe cu
tristețe, eul poetic sperând, pare-se, că următorul
pas va aduce o speranță, care să atenueze, poate
chiar să surpe structura unor nebucurii ascunse sub
straturi adânci de tăceri. Ar trebui spațiu pentru a
observa, prin citarea multor poeme, seismograma
acestor simțiri, insinuanta așezare a unei infinite
liniști, singura care poate exprima/ ascunde drama
iubirii neîmpărtășite. Este de remarcat putința
poetei de a „vorbi” metaforic atât de abundent, încât
sentimentele pe care le comunică par a se materializa
firesc în conștiința cititorului. Să mai cităm un
poem. Cumva la întâmplare, alegerea cade pe a șasea
secvență din ciclul „Patru tăceri așteaptă”: „Iarna și
lacrimile sunt totuși pe ducă, o plimbare/ de seară,
tăcerea se-agață de crengi./ Drumul e același. Drum./
Ce senină e bucuria cu care mă aștepți!/ Trotuarul
îmbracă femeile în alb,/ cred că se va întâmpla o largă
risipă./ Trebuie să inventăm o ninsoare curată,/ mai
așteptăm puțin!/ Geamuri pictate, serafimii, somnul
de-o noapte,/ în mine se întâmplă mereu sărbători.../
S-a topit zăpada, și atâta răbdare îmi dă ocol,/ și nu
știu ce să fac... Dar tu mă rogi să-ți fiu regină,/ și
sângele meu simplu te urmează.”
Cele „Opt tăceri” constituie, repet, un edificiu
metaforic care încântă. Încântă prin „jocul”
speranțelor, ce ne este servit cu fiecare nou ciclu. Și
unde duc aceste speranțe? Nici pomeneală de happy-
end, finalul de acest fel ține de alt tărâm literar, aici
interesează, pe cititor îl interesează cum și-a „desenat”
poeta până la sfârșit spusa, dacă a convins ori nu. De
aceea ne vom opri la ultimele două poeme ale cărții,
texte pe care le vom reproduce integral. Pentru
că acest final poate sugera unele lucruri. Așadar:
„Astăzi nu s-a întâmplat nimic, vecinul meu/ tocmai
28 Axis Libri
a urcat la cer,/ n-a mai trecut pe
la mine./ Dimineața îmi deschide
fereastra,/ creierul mi se plimbă
printre blocuri, printre capcane./
Mâine, voi deschide și eu o nouă
tăcere,/ voi desființa numele care
se adeveresc/ în căutare de trup./ Și
nici sufletul nu va mai încăpea prin
mulțime./ Numele tău se înghesuie
chiar acum să urce și el la cer./ Știu
că ești sărac,/ nu ai decât niște
sentimente frumos mirositoare.” Și
ultima „tăcere”: „Sunt tristă ca o
zăpadă murdară, adevărul nu/ se
îndoiește de noi, tocmai voiam să-
ți vorbesc/ despre iluziile mele, care
ar trebui reparate./ Tu nici nu știi
ce noapte mi se pregătește!/ Pielea ni s-a lipit de nori,
iar viața, ea,/ doar pe mine mă vrea, pe mine m-a
învățat pe de rost./ Oh, mi-ai strecurat singurătatea
în mâini și ai plecat./ Voi găsi drumul, mi-ai spus,/ voi
convinge cântecul să se întoarcă de bunăvoie acasă./
Da, acum, totul e bine,/ în degetele mele se face pentru
totdeauna tăcere.” Poezia nu se poate povesti, doar
trăi. Iar poezia Marilenei Apostu exprimă, iată, după
atât de puține cărți, trăire. O trăire puternică, ce trece
dincolo de cuvintele poemelor.
Când am văzut titlul am gândit că la mijloc poate
fi și ceva... numerologie. Este și nu este. Judecând
după foarte puținele repere biografice ce ni s-au
dat, mă opresc la unul singur: Marilena, prenumele
poetei are opt litere. Poate autoarea și-a legat soarta
acestui nou volum de poeme de propriul prenume.
Și cred că i-a ieșit. Cu toate că avalanșa metaforică
din care își construiește scrisul nu e ghicită de
numerologi. Cifra 8, se spune, este numită și divină,
un „dar al Domnului”, ajută și stimulează o persoană
în acțiune, îi dă dorința de a lupta, umple de forță.
În ciuda obstacolelor din viață, ea merge înainte,
cifra este încărcată de voință puternică și decisivă.
Am spicuit fără ghilimele din zicerile numerologilor.
Dincolo de propozițiile de mai sus, rămâne realitatea
poemelor, tristețea, speranța și tăcerile grăitoare în
care sunt ele învelite. Cred că noua carte poate fi
privită drept un plus în creația poetei. Mă întreb cum
va fi următoarea? După combustia de sentimente din
volumul prezentat, cred că Marilena Apostu nu și-a
epuizat nici pe departe rezerva care-i poate asigura
creșterea în valoare.
C

Șacalii
de Paul Sârbu

Motto: Multe sunt chipurile pe care le ia ceea ce e cumplit pe

lume, dar cea mai cumplită dintre toate făpturile e omul.
Gabriel Liiceanu – Așteptând o altă omenire.

Volumul lui Paul Sârbu - „Șacalii” - apărut la editura Tracus

Arte, în 2020, continuă pe parcursul a peste cinci sute de pagini,
saga familiei din romanul anterior „Plauri sub stele”. Romanul
care crește precum un bulgăre de zăpadă ce se rostogolește de-a
lungul anilor și a unor aparent banale evenimente, însă puternic
impregnate de reactivitatea permanent agresivă a personajelor
sale, reușește să-i transmită cititorului înmărmuritoarea angoasă
pe care doar cel ce s-a încumetat să privească răul drept în ochii
săi – precum cei ai Gorgonei Meduza - trebuie să o fi simțit.
Și pe retina scriitorului imaginea unei lumi lipsite de
umanitate, nu doar că se conturează cu minuțiozitate, ca și cum ar
fi privită printr-o lupă, ci pare că explodează sugerând o apropiată
extincție a ceea ce credeam că – după ce s-au sfârșit terorile secolului
al XX-lea - avem și va continua de acum înainte să ne aparțină
pentru totdeauna: o lume civilizată. Nimic mai fals! Căci: „Nu
poți face o casă bună cu cărămizi proaste și o societate civilizată
cu indivizi needucați”, iar din nimic, nimic răsare, tot așa cum din
lutul plămădit fără efortul de a-i insufla și spiritul, rămâne doar
Tania Nicolescu Golemul. Ființa primară, embrionară, trupul însuflețit, dar lipsit de
scriitoare suflet, care precum un anafor, caută să absoarbă și să devoreze fără
discernământ tot ce-i este în preajmă, în încercarea de a-și umple
un vid interior pe care-l resimte chinuitor dar, pe care, căzut fiind
în întunericul ignoranței sale, nu îl poate defini. Ce-l supără? Orice,
nimic și nimeni. Căci „orb” fiind și simțindu-se fără nici un sprijin
în această lume de la care până și Dumnezeu pare că și-a întors fața,
sătul să tot fie înțeles doar ca un fel de idol de la care - în schimbul
oferirii unor ritualuri și ofrande – se așteaptă rezolvarea tuturor
nevoilor personale sau, cel mult, tribale, rătăcește prin lume ca un
Polifemos furios, lovind fără discernământ în orice îi iese în cale.

martie 2021 29

Căci romanul lui Paul Sârbu este despre
tarele oamenilor, despre ignoranța, trândăvia,
lăcomia, invidia, ura și mai ales agresivitatea lor
necontrolată față de tot ceea ce este diferit de ei
sau ceea ce reprezintă „tribul lor”. Pentru că, așa
cum spune Gabriel Liiceanu amintind lucrarea
lui Konrad Lorenz, oamenii sunt mai apropiați
de șobolani prin agresiunea intraspecifică
legată de respingerea a tot ce semnalizează –
prin „miros”, a fi altfel, a fi altceva decât ei și
grupul din care, eventual, fac parte. Unii ar fi
tentați să spună că doar sărăcia materială ar fi
cauza tuturor relelor. Dar scriitorul descoperă
cu uimire că răutatea ce a contaminat până-n
adâncul viscerelor personajele sale, nu este deloc
diminuată de actele de caritate de care destul de
des au parte, ci, dimpotrivă, ea sporește odată cu
acestea precum un foc peste care se toarnă gaz,
pentru că imaginea binefăcătorilor ocazionali
30 Axis Libri
pare a fi oglinda în care se privesc și se compară
prin ceea ce alții au, sunt, sau au și sunt, făcând
ca imaginea proprie și stima de sine, să devină
de-a dreptul insuportabilă, mai ales atunci când
cauzele, vina pentru această stare de fapt, este
atribuită, desigur, altora.
Și nici măcar valorile morale pe care
modelul Cristic le aduce cu sine, nu le pot
influența comportamentul, pentru că ele ar
presupune prea mult efort, părându-li-se așadar
a fi intangibile, ceea ce face ca de multe ori să
prefere - amintind de povestea omului leneș
- să aleagă și să accepte decăderea sau să-și
însușească regulile altor „idoli” cinici, întunecați
și lipsiți total de empatie (precum șacalii care nu
pregetă să-și atace semenii vulnerabili), dar care
par a le împlini fantasmele, oricât de josnice ar
fi acestea. Căci celui ce nu poate dintr-un motiv
sau altul construi, a distruge i se pare singura
modalitate de a-și pune propria amprentă asupra
lumii. Citind acest nou roman al lui Paul Sârbu,
nu poți să nu te întrebi ce anume ar putea salva
un popor de la pieire, pentru că personajele
descrise nu reprezintă doar cazuri izolate de inși
cu tulburări de personalitate ce ar putea fi cu
ușurință încadrate într-un DSM, ci, mai degrabă,
ele sunt imaginea amenințătoare a unui vârf de
aisberg ce va lovi cu forța sa necruțătoare, dată
de dezumanizare, o omenire debusolată, slab
educată și care nu și-a interiorizat valorile morale
neputând ieși nici măcar până acum, după două
mii de ani, de sub incidența „mirosului tribal”.
C

În dialog cu al treilea
de Leonard Matei (I)

A vorbi despre un volum de poezie nu înseamnă a spune

adevărul absolut despre omul care a scris poezia, ci reprezintă
doar expunerea unei viziuni personale și, desigur parțiale, despre
impactul poeziei asupra mea. Deci, voi vorbi despre viziunea mea
asupra poeziei lui Leonard Matei. Ca și Camil Petrescu, explicând
fluxul memoriei și subiectivitatea amintirii, trebuie să subliniez
faptul că viziunea mea corespunde propriilor mele informații
despre univers, unei atitudini existențiale personale și unor valori
proprii. Măsura potrivirii și corespondențele dintre universul meu
și al poeziei vor stabili dacă demersul critic va fi un exercițiu de
admirație sau de neînțelegere. Acceptare sau refuz nu înseamnă însă
că opinia mea reprezintă adevărul absolut, ci, așa cum am mai spus,
doar adevărul meu.
Titlul volumului, În dialog cu al treilea, preia titlul unei poezii,
a 20-a din cele 41 de poeme cuprinse în volum. Fiind ultima poezie
a primului ciclu, am putea spune că și situarea ei aproape de mijlocul
volumului (poemul Frumusețe, asupra căruia voi reveni, reprezintă
centrul absolut), îi subliniază importanța. Este o artă poetică
modernă, aparent departe de crezul poetic blagian: Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, cele-ntâlnesc
în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.../...căci eu iubesc
și ochi și flori și buze și morminte. Aparent doar departe, deoarece
sunt mai dificil de sesizat relațiile dintre eul poetic, lume și poezie,
Octavia Floricică în absența unui eșafodaj filozofic, precum Trilogia cunoașterii a lui
scriitoare Lucian Blaga. Probabil că el există, deoarece poetul menționează
că a petrecut un timp în singurătatea unui spațiu mental închis cu
Wittgenstein, filozof austriac, autor al unui Tratat logico-filozofic,
în care oferă o viziune originală asupra posibilităților comunicării.
Chiar dacă nu ar exista explicații filozofice pentru o anumită viziune
poetică asupra universului, imposibilitatea aparentă a decodării
realității este proprie literaturii moderne, care își asumă condiția
lui Iona, din piesa lui Marin Sorescu. Iona se află într-o situație
similară, fiind în același timp unul și doi, ego și alter ego, în dialog
cu al treilea, un Dumnezeu-voce, care, poate, nu există decât ca

martie 2021 31
 C
oglindire subiectiv exterioară a eului multiplicat
în proiecții de sine.
Poemul are trei strofe inegale cu versuri lungi
segmentate și elaborat situate în pagină, conform
unor tehnici ale proiectului pictopoeziei imaginat
de Victor Brauner și Ilarie Voronca, numai că
încărcăturii de imagini picturale, realizate prin
colaje geometrizate diferențiate de culori și reliefuri,
îi corespund mari intervale albe, în cadrul cărora
cuvintele capătă dimensiuni spațiale, reconfigurând
limbajul poeziei prin corelarea cu un cod nonverbal.
Lipsa unei imagini picturale concrete ca fond al
cuvintelor, precum în pictopoezia citată, permite
indeterminarea voită a planurilor poemelor, ale
căror versuri plutesc imobile peste imensitatea unui
spațiu lipsit de repere, el însuși obiectivat. Pagina
albă nu mai este doar suportul neutru al poeziei, ci
devine parte a sa, realizând un dialog între formă și
spațiul dislocat de ea, între cuvânt și tăcere. Spațiul
alb capătă astfel valoare simbolică, fiind depozitarul
32 Axis Libri
unui fluid cosmic opac, cu care cuvântul intră
într-o relație secretă, rămasă ermetică pentru al
treilea, care este, în cazul acesta, cititorul. Raportul
dintre tăcere și cuvânt creează tentația de a descifra
înțelesurile intervalelor albe pentru a înțelege
semnificația formei verbale, imprimate cu negru.
Cred că poemele se visau caligrafiate, pentru că
numai astfel frumusețea aranjamentului grafic ar fi
putut fi integral dezvăluită, rivalizând/armonizând
cu substanța mesajului, transmițând ideea și emoția
ocultate de verb.
Absența punctuației și a majusculelor,
cu excepția numelor proprii și a menționărilor
simbolice, oferă posibilitatea unei frazări diferite,
caracteristică a discursului oracular, care permite
adevărul simultan al enunțurilor contrarii. Discursul
se reconfigurează, devine multiplu, fexibil. Privind
mai atent structura versurilor, se poate observa,
totuși, că segmentarea intervine pentru a izola o
subordonată sau un element sintactic secundar
- atribut, complement - în spațiul de dedesubt,
procedeul preluând uneori funcția virgulei.
Poemul se constituie ca un dialog al vocilor
lirice, căci primul, al doilea și al treilea nu au
formă și substanță iconică. Dacă adverbul atunci
(cu sensul în această situație) poate crea impresia
că primul și al doilea se află în același plan, căci
al doilea oferă o soluție de rezolvare a impasului
existențial, integrându-se, printr-o altă metaforă,
în condiția existențială a celuilalt, al treilea pare
să fi depășit momentul de criză, având acces la un
alt tip de cunoaștere, indiferentă și impersonală.
Există însă și posibilitatea ca vocile să ne parvină
din planuri spațiale și temporale îndepărtate
unele de altele și de noi, și să alcătuiască un
dialog prin juxtapunere doar în percepția noastră
umană, dependentă de coerență și sens. Eul
liric este indeterminat, el poate fi oricare dintre
cele trei voci lirice, suma lor ca individualitate
multifațetată sau cel care ascultă vocile, cel pe care
nu îl vedem. Una dintre voci, prima în ordinea
poemului, își manifestă sațietatea față de condiția
existențială, alcătuită din cercuri de gânduri care
apasă saturnian ființa umană. A doua voce reia,
în cadrul unei alte metafore închise - cercurile
concentrice ale copacilor, ideea captivității omului
în propria-i viață. Cercuri gânduri, cercuri de
tăceri, imposibilitatea libertății: respir printr-o
trestie goală, în prima strofă. Cercuri vegetale,
marcând vârstele succesive, și lama fierăstrăului
stând dreaptă, verticală, precum trestia goală, în
secvența a doua. E o dublă viziune a încarcerării
ființei umane: plăsmuire acvatică, apele-gânduri
ale Dunării, care refuză să curgă și stau atârnate
și plăsmuirea vegetală a cercurilor din trunchiul
copacilor. Dacă, în prima secvență lirică, nu
există decât soluția supraviețuirii, în a doua apare
posibilitatea dispariției din sângele acesta. Pare a fi
o situație similară celei a lui Iona, aflat în succesive
burți de pește sub un orizont închis, structurat
de pești care s-au înghițit unul pe altul. Cuțitului
cu care Iona face o fereastră și o altă fereastră în
burțile celor doi pești, înainte de a înțelege că
ieșirea în exterior este imposibilă, îi corespunde
lama fierăstrăului tăind cercurile copacilor, pentru
a descoperi că numai trăgându-ne de picioare
putem dispărea din propria condiție. Drumul e
bun, direcția e greșită, spusese Iona. Al treilea, cel
pe care nu îl vedem când vorbește sau nu îl putem
vedea niciodată, oferă imaginea absenței tuturor
condiționărilor, a dispariției contrariilor într-un
virtual nonspațiu și nontimp. Imaginea e departe
însă de a fi paradisiacă în sens creștin, fiind creată
prin opoziții negative la materialitatea vieții: nu e
nevoie de porturi/ nu vom acosta nicăieri/ nici de
corăbii și nici de apă. În schimb, vom avea acces
la Tot și ne vom putea striga fără a ne cunoaște
numele. Dincolo de singurătatea omului în viață și
de uimitoarea lui capacitate de a se autoiluziona,
de a plăsmui sensuri și semnificații pentru fiecare
dintre faptele sale și ale celorlalți, nu ne rămâne
decât cu o sumă de monologuri aparținând
unor voci lirice care se întrepătrund în urzeala
universului. Interesant este însă că, cel puțin
pentru mine, bucuria existenței, fie ea materială și
încătușată, nu dispare la final de poem. Există în
această dispunere logică de virtualități existențiale
un exces de intelect, care contrazice viața, și o
instanță superioară, Al treilea, Zeu sau Dumnezeu,
care o valorizează prin opoziție.
O altă artă poetică, alcătuită din trei strofe
lungi, fără titlu, numită după primul cuvânt,
Frumusețe, confirmă ideea. Prima și a treia
secvență poetică sunt identice, cu excepția așezării
în pagină. Cuvântul Frumusețe, scris cu majusculă,
deschide poemul și îl închide prin trecerea lui de la
stânga la dreapta paginii. De data aceasta, eul poetic
preferă persoana I plural, care îi dă posibilitatea
să vorbească în numele oamenilor. Invocând
frumusețea, forță cosmică de natură divină, care
sculptează în oameni candelabre de iubire, eul liric
o identifică cu o stare de grație, care dă sens lumii și
trecerii. Trimisă de Dumnezeu în cristale de lumină,
Frumusețea are puterea de a descătușa inimile
de teamă și suspiciune, punându-le în contact cu
fericirea strălucitoare a Râului și cu încrederea că
oamenii dau viață Pietrelor, prin forța lor creatoare,
generată de setea de frumos.
A doua secvență lirică enumără câteva
dintre epifaniile frumuseții: roua îmbobocită
dimineața, ploaia, oceanul, crinul, ceața, respirația,
fiecare dintre ele fiind o irupere a sacrului în viața
profană, fiecare declanșând iluminări, schimbări
ale viziunii individuale asupra sinelui și a lumii.
Dar, pentru ca un fapt profan să schimbe percepția
comună, este nevoie de anumite condiții. Ani de
zile a trăit Sakyamuni în lume, practicând asceza
și meditația, înainte de a accede la iluminare și a
percepe natura universului. Iluminările colective
nu sunt de natură laică, ci numai de natură
religioasă, declanșate de implanturi de memorie
sau de tehnici de manipulare. De aceea, roua și
ploaia și oceanul și ceața și chiar respirația sunt
încă, pentru cei mai mulți dintre noi, perle ce
așteaptă să fie descoperite. Ca și Sfintele și obiectele
magice din povești, ele nu-și manifestă esența,
se ocultează în aspecte profane, dezvăluindu-ne
puterile lor doar atunci când suntem pregătiți spre
a le vedea. În viziunea eului liric, roua ne vindecă
de mândrie și egocentrism, ploaia ne absolvă de
culpă, oceanul ne desființează condiționările
și ne învață cățărarea pe valuri, ceața ne leagă
cuvintele de cer, iar respirația, răsucită în flux și
reflux, ne curăță privirea de întuneric, cu aripi
albe de pescăruș. Câteva cuvinte, motive literare,
sunt scrise cu majusculă, căci reprezintă nodurile
energetice ale vieții și ale reflectării ei în oglinda
poeziei. Ele sunt Frumusețe, Dumnezeu, Râu și
Pietre în prima și ultima secvență lirică și Iarbă,
Pământ, Valuri, Cuvinte și Ochi în a doua. Așezate
în pozițiile finale ale unor versuri, sub accent, ele
structurează constelațiile vieții.
Revenind la prima strofă, reluată în finalul
poemului ca o concluzie, devine evidentă închiderea
poemului în clepsidră, asemenea unei caligrame a
vieții, a timpului individual...
(Va urma)
martie 2021 33
P
O
E
Z
I
E
ZORI DE ZI
Cu un strat de nori dungaţi
Cerul s-a acoperit.
Dintre unii, tremuraţi,
Iată, soarele-a privit
Cu un ochi cercetător
Şi cu altul adormit,
Dar mulţimea razelor
Dintr-o dată s-a trezit.
Dumnezeu a răsturnat
Tolba sa cu nori pufoşi,
Care-ncet s-au revărsat,
Mititei, dar numeroşi,
Iar acum, ştrengari, zâmbesc
De pe bolta de azur.
Unii parcă se grăbesc
Să privească împrejur.
Alergând, un nor zglobiu
Dintr-o dată i-a-nghiţit
Şi, apoi, din cenuşiu,
Albicios a devenit.
DE-A V-AŢI ASCUNSELEA — Nicidecum, e veşnic trează!
Luna să se joace vrea.
Cum? De-a v-aţi ascunselea!
Multe stele-au refuzat,
Că… n-au vreme de jucat,
34 Axis Libri
Poeme
Dar o stea mai zvăpăiată
S-a înscris la joc îndată,
Iar un nor puţin bondoc
A intrat şi el în joc.
Nişte stele zic în şoapte
Că, învăluiţi de noapte,
Tupilaţi pe după nori,
Se tot joacă până-n zori.
UNDE-I LUNA?!
— Cerul e întunecat!
Unde-i luna? S-a culcat?
— Poate s-a împiedicat
De un nor mai înălţat.
— De-i aşa, poate-a căzut
În neantul nevăzut!
— Dacă s-o fi rătăcit
Şi-n cer nou a nimerit?
— Poate doar a obosit
Şi-ntr-un nor a adormit! Olimpia Sava
poetă
— Poate a găsit alt soare,
Mai strălucitor, mai mare!
Câteodată, evadează
Aruncând câte-o ocheadă,
Alte lumi dorind să vadă.
 STĂPÂNA NOPŢII
Parcă-s caiere de lână
Într-o furcă de cadână,
Vălătuci de nori se-adună,
Căutând o cale bună
Spre apus, unde răsare
Doamna cea nemuritoare.
Tainic ei o înconjoară
Şi-o conduc apoi, uşoară,
Până la înaltul cer,
Apoi, câte unul, pier.
Doamna nopţii ne apare
În întreaga ei splendoare.
Ea trimite, indiscretă,
Pe o frunte de poetă,
Strălucirea-i milenară.
Se întorc, s-o-nghită iară,
Norii, însă ea, cochetă,
Îi destramă c-o baghetă,
Dezvelind noi giuvaere,
Mici steluţe efemere.
ECLIPSĂ
Luna este eclipsată
Şi pe cer nu se arată.
Numai câte-o stea apare.
Norii plâng de supărare.
Vârcolacii lacomi vor
S-o mănânce-ncetişor
Marin Năstase. Peisaj din Deltă : Grafia Deltei 2
Şi, cu toate că e plină,
S-o golească de lumină,
Strălucirea să-i distrugă.
Norii însă-i pun pe fugă.
Tunete au scos, pe toate,
Şi săgeţi înflăcărate.
Bieţii vârcolaci aleargă
Pe cereasca boltă largă
Şi în fugă chiar „văd stele”,
Căci se-mpiedică de ele.
LUNĂ PLINĂ
Munţi de nori s-au tot ivit
Şi cu stele s-au hrănit.
Cerul s-a întunecat.
Doamna Lună a aflat
Şi, cu o baghetă lungă
Grabnic norii îi alungă.
Speriaţi, ei fug îndată.
Bolta iar e înstelată.
Dintre stele, câte una
Tot mai tremură întruna,
Temătoare să nu vină
Mâncătorii de lumină.
Însă Luna le şopteşte:
Dacă unul îndrăzneşte
Astă noapte să revină,
Va muri de… lună plină.
ESCAPADĂ
Luna are tobogan
De la boltă până-n lan,
Unde-i place să privească:
Boabele încep să crească?
Astă-noapte, curioasă,
Luna a plecat de-acasă
Şi-a pornit silenţios
Chiar pe tobogan, în jos.
Pe o floare de-albăstrea
Micul fluture dormea.
Lângă-un firicel de mac
Străjuia un pitpalac.
Luna se simţea chiar bine,
Dar deodată, nu ştiu cine,
Fără veste a furat
Toboganul minunat.
Poate-a fost o stea poznaşă,
Sau chiar una buclucaşă,
Care-a vrut să se răzbune,
Dar urmările sunt bune:
Căci bătrâna Lună-ncet
A unit într-un buchet
Flori de câmp şi spice grele
Şi s-a tot jucat cu ele.
N.R.: Din volumul Simfonia
naturii, Ed. Olimpias, 2014
martie 2021 35
P
O
E
Z
I
E
PoemE

Spre nicăieri

Cearșaful păstrează urma caldă și parfumată

a trupului tău,
cafeaua așteaptă fierbinte să îți sărute buzele moi.
O altă dimineață în care ești și nu sunt;
la ce te gândești, de cine ți-e dor?
Mereu singur ca un rege pierdut pe o tablă de șah
din care regina s-a prăbușit; jucătorii au murit.
Pe cine visezi, ce îți dorești?

Cămașa ta miroase a esențe scumpe, a cer rece de iarnă, a

stea polară;
te grăbești, ca în fiecare zi, către un loc doar de tine știut.
„Noi nu avem timp”, mi-ai spus...
și cuvintele s-au spart sub goana pașilor grăbiți
ai celui care pleacă întotdeauna primul
spre nicăieri.

Hoinar

Cercelul ei perlă ascunde multe tristeți,

Ana-Mirabela Diacu
tu știi asta fără să ți-o spună nimeni. poetă
Vântul îți îmbrățișează trupul
pierdut pe alei umbrite
și te gândești că nu o să o mai vezi nicicând.
Siluete apar și dispar
pe măsură ce înaintezi prin ceața densă.
Drumul acesta nu duce nicăieri;
Orașul te urmărește prin turle desperecheate.
Te ning gândurile, amintirile.
Se sting, pe rând, toate luminile
în timp ce tu hoinărești

36 Axis Libri
printr-un oraș străin Poemul acesta e pentru tine:
purtând în buzunarul de la piept Știam că mă vei găsi într-o zi!
cercelul ei perlă cu toate tristețile
închise în el.
Un fel de recviem
Mâini Ți-aș fi spus că e prea devreme,
Dar afară, moartea își flutura aripile triumfală;
Voi deconstrui din amintire atingerea mâinii tale Ți-aș fi spus că mai sunt multe de făcut
Până la cea mai scurtă și fierbinte apropiere Însă mă izbea în spate un miros de „prea târziu”.
dintre degetele noastre; Ți-aș fi spus tot ce nu ai auzit până atunci
Vreau să resimt până în ultima celulă a ființei Dacă nu mi-ar fi urlat în timpane tăcerea
mele apăsătoare și grea.
Căldura palmelor tale care lasă urme în carnea
mea S-a oprit ceasul înghițindu-și speriat ticăitul.
Ca pașii mici de pisică rătăcită prin zăpada abia E o nemișcare în aer care mușcă din noi.
așternută, Ți-aș fi spus că e prea devreme pentru despărțiri
Pe o stradă neștiută de nimeni. Însă cuvintele mi s-au înfipt dureroase în piept și
am plâns.
Vreau să le simt parfumul și amprenta atât de
păcătoasă Ți-aș fi spus...
peste fiecare centimetru din mintea mea
Mult prea ocupată de tine și de tot ce însemni
tu.
Să deslușesc harta din palmele tale și descopăr
din ea drumul
Către comoara ascunsă în sufletul tău,
Ca un pirat neînfricat pe un vas prea bătrân
pentru valurile
Neînchipuit de mari și spumoase
Ce vin din adânc.

Știam că mă vei găsi

Am scris despre tine

Cu mult înainte să te am.
Știam că o să apari de nicăieri
Ca o adiere de primăvară
Printre cireșii înfloriți.

Te-am construit din cele mai frumoase cuvinte

Și te-am așteptat cu tâmpla rezemată de icoane.
Cumva, știam că de acolo trebuie să apari!

Ți-am întâlnit privirea

Cu mult înainte să te cunosc
Marin Năstase. Tresărind, scânteie lacul : Lacul
Și am știut că mă vei iubi
Herăstrău - București
Ca pe o muză.

martie 2021 37
P
O
E
Z
I
E

PoemE

în seara de ajun şi ai pus cheia cu grijă

sub preşul ţesut de mama
în seara de ajun din cârpe colorate
aș vrea să fiu iar copilul sfios ai inspirat adânc din aerul acesta
vestindu-L pe Cel bun de toamnă târzie
pe domnul Hristos şi m-ai întrebat
„acum, încotro mergem, fiule?”
să mă văd alergând
pe ulițe ninse
la porți colindând te-am aşteptat...
cu felinare aprinse
te-am aşteptat să vii aseară
să-nfrunt gerul de afară să-mi umpli gândurile mele
și aerul rece de iarnă polară... priveam cum iarna
dar cui îi pasă în astă seară ninge trist afară
când renii din ceruri coboară punând în calea ta
un alb covor
e noapte și e târziu de neatinse stele
luna se-nalță prelungă
copilul de ieri n-am să mai fiu şi-am fi plecat
doar timpul o să mă ningă... pe pârtiile moi
strivind sub pasul nostru
neînceputele zăpezi
ai luat cu tine... şi viscolul ar fi suflat
printre nămeţi George Ioniță
poet
ai luat cu tine doar amintirile - să nu rămână urme înapoi...
câte au mai rămas
lăsând aici
scăunelul cu trei picioare de aici...
nu îţi va mai fi de folos
şi oricum de aici
el trebuia să rămână aici totul se vede printre zăbrele
apoi ai încuiat încet uşa cerul
trăgând parcă de timp iarba
o dată... valul...
de două ori...

38 Axis Libri
de aici
totul se simte printre zăbrele
golul
speranţa
coşmarul...
de aici
nu poţi evada
decât într-o lume
în care nimeni
timpul nu mai măsoară
căci totul e cerul
şi noaptea
şi golul...
uneori...
(tatălui meu)
mă întreb uneori
unde este lumina din privirea ta
de ce ea se opreşte în gol
sau poate dincolo de el
de ce amintirile tale au devenit
de nepătruns
iar lumea ta nu mai este şi a mea
de ce mă întrebi de prea multe
ori
„pe fiul meu
l-ai mai văzut?”...
se-adună anii
se-adună anii împovăraţi de zări
pe frunzele-arămii
lumina cade cenuşie
din cerul răscolit de nori
şi atât de aproape
în care şi-au înfipt
ca nişte rădăcini vârfurile lor
copacii
mă simt străin şi fără rost
şi-acea oglindă caut
cu chipul ce mi-a fost odată mie
nisipul în clepsidră grăbit se
scurge
tot mai anost
iar clipa ce se naşte
e deja târzie...
psihedelic
am împărţit luna în două
o parte pentru tine
cealaltă mie
şi noaptea a devenit mai tristă
grunjoasă
nici câinii nu mai ştiu
la care să latre
de după umbre
regina nopţii îşi scutură
parfumul
înnebunind fluturii...
amuşinez aerul acesta mirosnic
şi-mi apăs urechile
să nu mai aud ţârâitul greierilor
ascunşi până în mintea mea
să pot măcar visa
să ascult iar Ummagumma...
însemnul unui rid
cum tremură această clipă
într-o bătalie de inimă
şi însemnul unui rid
cum valul fărâmiţează nisipul
la ţărmul unei mări
acum a... rid
cum vântul adie
şi frunza unei toamne poartă
în vie
cum mie un rid
a... rid
cum ţie...
a nins...
a nins...
privesc albul imaculat,
neatins, virgin...
sub el se ascund gunoaiele,
scuipatul de ieri...
e multă linişte,
o linişte care îţi apasă
timpanele...
nici câinii nu mai latră...
doar focul în sobă trosneşte
din când în când,
licărind întunericului...
dar această lume feerică se va
topi
şi va curge ca o lacrimă,
dezvelind iarăşi gunoaiele
şi totul va fi cum a fost,
până şi respiraţia va fi la fel de
gri...
eu/tu
de-o parte eu -
tu de cealaltă
şi între noi un zid transparent
de care ne lipim mâinile
buzele
mimând o îmbrăţişare
un sărut...
doar privirile ni se întâlnesc
ca şi cum zidul nu ar fi
uitându-ne aşa ore întregi
poate chiar ani
până ce ochii ni se golesc
am putea crede atunci
că niciunul dintre noi nu a fost
adevărat
dacă n-am avem fiecare lacrima
celuilalt...
bogat de singurătate
îţi aprinzi iar o ţigară bătrâne
şi tragi adânc fumul
înecându-ţi plămânii
ai făcut un drum lung
şi ai lăsat în urmă bucurii
tristeţi
multe iubiri
pe unii prieteni
şi cu cât ai pierdut mai mult
cu atât ai devenit mai bogat - de
singurătate
acum eşti unul din bogaţii lumii
chiar dacă te simţi mai singur
printre toţi
printre toate
şi iar îţi aprinzi o ţigară
trăgând adânc fumul
te uiţi cum arde tutunul
cum rămâne doar scrumul...
martie 2021 39
P
O
E
Z
I
E

PoemE

Sunt cavalerul din eternitate

Eram îmbrăcat în piele de lup,

cu ochi mari, cu ochi mici, pe trup.

Cu batistele în piept, cu palma pe gură...

Visele, cusute la urmă,
în realitate,
se zvârcoleau în centuri de castitate.

Numai amintirea n-avea loc, în această postură

de personaj sugestiv, fără dinți,
și v-am împrumutat-o, s-o folosiți.

Omul din mine se strecoară orb, în altă

lume, rătăcită prin parcuri de altădată.
În care, mă sui, ca-ntr-un scrânciob,
să-i știu legănarea în polul sud și nord.

Sunt cavalerul, pornit în eternitate,

să cutreiere vâltorile eoline,
a anatomiilor cvasi-mutante...
Pentru a mă cuceri, mai întâi, pe mine. Ioan Toderiță
scriitor

Cum treceți prin eternitate

Și-mi vin în minte aceleași cuvinte stereotip

De care mereu m-am ferit, ocolit.
Ca pe o frunză, gata să mă ucidă,
căzând în privirea mea primitivă.
Hei! mâine ai de dat socoteală,
unei întâmplări fără folos.

40 Axis Libri
Te strigă: ,,Stai!” o lume letală...
Fugi singur în rai, pe ușa din dos.
Ignorându-și gravitația,
un înger-bodyguard mă priveghea,
peste toate gurile strâmbe,
ale universului plin de secunde.
Ce trist e zâmbetul de piatră,
privindu-mă cum trec prin mine,
să plâng curat ora exactă
a ceasului îndepărtărilor sublime.
Eu sunt, cum treceți prin eternitate,
la intersecția dintre adevăr și dreptate,
unde, un cerșetor ține evidența
cărților de izbândă, la preț de cafea.
Mă folosesc de...
Mă folosesc de apelativul ,,foc”
pentru o sărbătoare dionisiacă, privată.
Unde se bea, la ,,five o’clock”
ambrozie din lumea cealaltă...
Mă folosesc de lumină boreală, vie,
ascuns în fundătura nordului canin,
ca să luminez noaptea cucerniciei,
a stupefacției cuvântului ,,divin”,
N-are folos, marginea-hiatul. Timpul,
înainte și-ndărăt. Oprind ceasul,
mă străbat pe mine, ca pe un altul,
răpus de-ngândurarea perfectului simplu.
Stau la rând, cerșindu-mi ochii lăcrimați,
văzul împuținat de zâmbetele rimelate,
ale unui suflet în care mai toți vă aflați,
dintr-o eroare a materiei pe moarte.
Summit-ul punctelor cardinale
Veneam de la summit-ul punctelor cardinale
M-am auzit strigat de răgușite țignale.
Dinspre miazăzi, îmi făcea semn un faraon,
că, în cuvânt nerostit, rătăcisem un om.
În est vom cuceri, prin suspin,
o parte din rai-experiment anodin.
Și câte nu-s de spus despre linia dreaptă,
când o frângi pe pervaz, ca să pleci în vest...
Și-ți bate ceasul ora exactă...
Și-ți primești la pușcărie pașaportul, pe șest.
Așa se sfârșește orice întâlnire cu tine,
împărțit în patru, nesfârșite zări.
Pentru a te cunoaște, înăuntru mai bine.
Înăuntru unei târzii așteptări.
Din circumstanță, stau în sepulcrul,
să-mi fie zenitul, de foc, abajur.
Am nevoie de așezarea ferestrelor pe dos
Am nevoie de o vină pasageră,
de rușine, de tine, de o vivandieră,
să-mi vândă cămăși și ață,
în războiul meu cu altă viață.
Am nevoie de așezarea ferestrelor pe dos.
Lumina să mă străbată dincolo de os.
Strigătul poștașului să-l aud, albastru,
să văd cum citesc ecleziastul.
Am stringentă nevoie de pescăruși,
de haine groase, de pereți și uși.
Când bate vântul îngrijorării în geam
Constat că „sunt” mai mult decât „am”.
Am nevoie de ficat, de meningită,
de prostată, de limba sanscrită.
Ca să mă strecor, prin ferestre deschise,
în viața ta, și-n lucruri atinse.
Lucruri reale, nemărturisite
Lucruri reale, nemărturisite,
văd ochii alungiți în a mirării semn.
Eu-numai-le depun, cu teamă, în orbite,
pe locul lor de poligon scalen.
De miros secat, de gust și suspin,
de timpul prezent și timpul deplin,
de umeri prea goi și sânul prea plin.
de ritmul acestui nevrednic catren,
Nu-și închipuia nimeni că primisem în dar
veșminte noi, cu bumbi de catifea,
ale ființei care mă străbătea...
De nu s-ar sfârși ziua-n calendar...
martie 2021 41
P
O
E
Z
I
E
PoemE

mama mea m-a bătut 

așa cum a fost bătută de mama ei 

mi-a trântit c-un pantof în cap 
și mi-a făcut stima de sine praf 
se spune că nu a avut hăinuțe 
și a alergat mereu desculță 
nu pentru că îi plăcea să se 
taie la tălpi ci pentru că nu avea cu ce 
am fost lovită-n cap și nu ține minte
mi-a smuls părul și nu ține minte 
m-a omorât în bătaie și nu ține minte 
zice că așa a fost crescută și ea
și că e bine și că nu are nimic 
în timp ce fața ei se transformă 
într-o grimasă îngrozită 
cu care spăla de fiecare dată 
picioarele tatălui ei 
și-a mâncat după el resturile 
iar acum e obeză merge greu 
și tot mănâncă resturi fiindcă 
a crescut în sărăcie și eco-
nomisește din tot ce poate 
ca să nu fi avut un moment de foame Lena Chilari
în toată viața mea până la  poetă
carantină

fratele meu mi-a fost călău 

în copilărie și adolescență 
m-a sugrumat cu umilințe 
din colții stricați ca un goliath 
făceam flotări cu pumnii goi 

42 Axis Libri
pe asfalt ca să-l impresionez ai vreodată impresia că trăiești într-o lume falsă? 
astăzi fiul lui îmi aduce pietre 
iar eu îl învăț cum să doboare dacă aș fi băiat aș vrea să iubesc un băiat 
uriași cu pumnii goi chiar dacă  atingerile lui ar fi mici exerciții de concentrare 
aceștia poartă masca tatălui său /unde se află suspinul tău tandru?/
aș săruta fiecare înjurătură și aș netezi fiecare 
palmă a tatălui tău dezamăgit 
îmi privești buzele, ahile  ți-aș spune: 
iartă-mă că suntem niște proști 
iar la colțul zâmbetului tău curge venin  că nu înțelegem iubirea 
statuia femeii, râde ghida  iartă-mă că plătești pentru că ne temem de dracu’
este a unei prostituate  și de necunoscut în fața unor amanți de același sex 
– fiecare femeie liberă și frumoasă este băieții agresați de oameni 
prostituată – se transformă în martiri desfigurați. 
adâncul pare transparent cu tine spune-mi: 
spargi limite, iubitule  ai vreodată impresia că trăiești într-o lume crudă? 
iar sărutarea ta usturătoare îmi lasă nisip între hai să ne sufocăm în sărutări 
dinți  până când societatea nu ne va 
tinerețea nu te face să te otrăvești  omorî 
mă scuipi, iar eu mă umflu-n pene ca o fată mare în numele durerii, amar. 
nu știu ce tot încerci să scoți din mine: 
iubire pasiune senzualitate nebunie 
ești naiv și crezi în viitor  comentariile pasiv-agresive sunt cele ce ne definesc
crezi că o să mă întorc mâine la tine  relația.
crezi că tatăl tău o să te placă și culmea:
că n-o să fii ca el  mă detest că nu am destulă bunătate atunci 
– suntem noi dar suntem și ai noștri, cred cu când calc peste cochiliile melcilor tăi. 
tărie – ar trebui să le devorezi și să le freci 
ochii micuței helena cuprinde violența din mucozitatea cu soluție de curățat traume. 
Belarus  iubirea mea, oare trebuie să taci din gură 
are un an și strânge conuri cu aviditate  atunci când o fetița de 16 ani din Israel 
le bagă în pantalonii maronii ai lui tat-su precum  este violată la un hotel de 
grenadele în pantalonii civililor beloruși  treizeci de bărbați? 
tu mă lovești, ahile, precum bastoanele  „să nu te bagi în politică fiindcă te închide”
amonilor lovesc trupurile civililor beloruși  „vrei să-l mântui de zile pe tat-tu?”
lukașenko are mustața de lapte puturos  aș vrea să nu pot asta dar nu mă numesc diabet. 
iar ceaușescu pare să reînvie din mocirla cu durerea mea din piept e de inimă rea. 
viermi  știu că mă compari și știu că vii peste 
– iubitule, știu că la o nevoie ai putea face lucruri patul meu atunci când dorm ca să mă 
amorale – scuipi cu flegmă. 
ți s-a zis că în zona pieptului e o inimă în formă de fiecare duce o cocoașă și un viol în spate 
smochin tăiat fiecare vede sângele de la ușa vecină 
în mine e o coastă absentă ruginie falică  și trece pe lângă –
te uiți la mine dar privirea mea e un abis ce nu te manipulăm ca să obținem ce vrem 
mai privește înapoi  apoi nu mai știm dacă am vrut cu adevărat acel
scuipă-mă, iubitule, dar nu mă fă să uit ce se lucru 
întâmplă în lume mă bat peste piept ca să înăbuș durerea 
– or nu ne-am născut în țările potrivite ca să ne și plâng pentru că acum fetița nu are decât să
iubim cu adevărat – moară
her mother’s nickname for her was „useless” 

martie 2021 43
P
O
E
Z
I
E

PoemEle din india

Trecătoare unde sunt multe ventilatoare

şi două uşi largi deschise
ţeavă de armă la soare una spre o prăpastie
mi-e sufletul astăzi cealaltă spre un fel de cale
luminată de becuri slabe
câine pe iarbă şi vorbe stridente
în sera liniştii
în stânga şi dreapta mea
deasupra oamenii îşi păcăne sentimente
hârtiile aspre şi le pun pe ecrane
ale Himalaiei şi trimit undeva
adunând lumina tristeţe sau bucurie

Miriam
de când ai plecat
platoul ăsta lung şi verde
e o închisoare
deasupra lumii
printre zăpezile vârfurilor
steguleţele budiste
par nişte lacrimi
în rest e bine,
nu sunt multe insecte
şi febra pare să mă lase
tuşesc mai rar
şi parcă nu mă mai clatin
nici acolo înăuntru
urmează o noapte caldă
toridă cu vise ce nu par a se
termina
niciodată Florin Dan Prodan
poet

e greu de spus la revedere mâine va fi la fel

de aici de sus, din rugăciuni într-un templu
ţara mantrelor de la marginea lumii
feţe de oameni spălându-şi
sentimentele în lumină
Scris şi aşteptarea

geo, îţi scriu abia acum

dintr-un fel de birou

44 Axis Libri
Loc fără nume
e cald în spelunca asta lungă
şi îngustă ca o felucă
e zece seara şi oraşul pleacă încet
ventilatoarele fac cu greu faţă
şi Limca - a product of Coca Cola Company
are un gust ciudat şi pare rece
locuieşte într-un fel de mahala, mai săracă decât
satul de odinioară şi fiindcă știe să scrie
pune pe hârtie vorbele vecinilor
către tribunale şi zei
Sri Nara Simha, reîncarnare de sfânt,
în trenul de noapte îndreptându-se încet spre
Gange.

însă aici de două ori pe an am bilet gratuit

recele e ceva ca o ţară
care nu e sigur că există cu adevărat
tastaturile ţăcănesc cu spor
în dreapta şi în stânga mea
oamenii îşi pun pe ecrane pâlpîitoare
bucuriile şi tristeţile semnele sfârşitului
am fost în slujba căilor ferate treizeci şi doi de ani
şi duc acolo rugăciunile astea, spune şi zâmbetul
său
sau teancurile de hârtii aprind trenul de noapte
Singurătate

nu-i nimic altceva de făcut s-au dus de multe zile norii

a rămas doar boala şi tristeţea
umblând cu rucsacii pe străduţele murdare şi
David negre
printre claxoane şi singurătate
David învârte, cu degete tremurătoare, următoarea
ţigară dacă acasă ar fi după muntele ăsta
nu mai are demult părul lung şi negru dar aş intra în pădurile sale deîndată
călătoreşte dar muntele dintre mine şi mine e
la fel ca-n şaptezeci altul; şi e departe
cel mai bătrân alb din Ladakh
ce începe să-şi pună întrebări personale nu pot decât să stau, zi de zi,
după anii celor despre univers seară de seară să-i privesc
şi abia aşteaptă pensia, în vreo doi ani, vârfurile îngheţate gândindu-mă
pentru cei câţiva ani lucraţi la bancă la prieteni, poeme şi grădini
până când i-am cunoscut pe cei de la deep purple’
şi a venit aici, în proaspătul paradis hippy
acum musonul se termină, a plecat de trei
săptămâni
din satul de la trei mii de metri
very slow, spre sud, şase luni, dus şi întors
alte trenuri, alte oraşe, alte temple
pe urmele norilor mereu spre un sud

Sri Nara Simha

nu mi se pare că seamănă cu tânărul

din fotografia îngălbenită
dar cu atâta bucurie îmi arată şi cealaltă poză,
cu nevasta sa
încât îi zîmbesc cu aceeaşi
bucurie

martie 2021 45
J „Jurnal poetic” este un grup de pe Facebook care promovează literatura scrisă de tinerii
U talentați. De asemenea, periodic selectăm fragmente din cele mai reușite poeme postate și
R realizăm stickere (pe care le puteți găsi pe pagina Jurnal poetic -
N https://www.facebook.com/jurnalpoetic/)
A Alina Neculachi, responsabil rubrică, studentă, poetă
L
P
O
E Pentru maximum un cititor
T
I maxim
C

Astăzi și doar acum

Astăzi și nu dorm
Și doar aici fără regrete
și fără a fi minimal
Ceea ce pentru mulți sună bizar
Regăsind în liniștea din capul tău
Pentru flerul cel dintâi care se desenează pe autopilot
Într-un dans bucuria lucrurilor simple și de neprețuit
Pentru acela care știe ce înseamnă să te doară identic
Scoțându-se ca din scoarță pe trei fracții femeia dintr-un solar pe patru
Scriind pur terapeutic și vrând să fac numai ceea ce demonii
cred că îmi este binele meu Este o nouă zi
În care pregătești dispariția celor care te văd mereu la fel
Harababurând de sus Mi-aduc aminte ce ar fi spus Salinger
Într-o situație din care este obligat să iasă
Sunt într-o pasă proastă… Sunt într-o pasă proastă…
Pe care cel care îi forțează să devină urât n-o înțelege
Și eu tot pentru acela care știe ce înseamnă să te doară identic
Am căzut în capcana aceea că fiecare primește ce merită
Și totuși aici n-ai scăpare… Sunt un alt eu care se crede tu
Într-o cabină telefonică închisă la culoare ca într-o scoică cu Dumnezeu
auzindu-mi tăcerea imaginativă Încetinindu-l din gesticulare
Și totuși copilul din mine tot mai fuge de huiduieli în boala de pe disc
După un alt eu care se crede tu După acele căprioare
speriate de urletul său din pădure Împreună către o altă lume
printre farurile acelora conduși de mister-ul
Drumurilor Naționale lăsând-n urmă prețiozitatea timpurilor lor
Între două măsele ca moneda pe care stau cot
la cot dragostea mare și dragostea mică Viku Zenescu
Picurându-mi în gură pastă de hârtie de bumbac poet
Și dezvrăjit Trezindu-mă desculț pe șosea ca un iepure tâmpit
Dar nu-mi pare rău că am iubit cam prea apăsat pe accelerație
Iar timpul mi l-am risipit numai pentru asta
Ce văd eu astăzi?
Ce văd eu astăzi?
Văd că aceeași vorbă funcționează: cine are ochi să vadă vede Cine nu Nu
Și văd… Că vine iarna și mă cer înapoi
Și văd… Că vine iarna și mă cer înapoi
Pentru că au văzut că pot contribui la susținerea
tăcerii de la finalul tubului de pastă de dinți
Și nu înțeleg ce am cu mine De ce nu mă contribui în umilirea-mi
Iar să fii poet… Este tot un lux-n curul gol fără target
Iar pentru un ceas Iar m-am omorît.

46 Axis Libri
 J
U
R
N
A
Această femeie nu mă L

trădează niciodată P
O
E
T
I
C

această femeie nu mă trădează niciodată

îmi folosește rujul și îl pune la loc
sărută cu buzele mele
adoarme închizând ochii mei

această femeie strânge toate resturile de la masa mea

aruncă firimituri de pâine păsărilor care mi-ar putea
zbura prin gânduri

această femeie îmi vindecă rănile pe dinăuntru

unge cu balsam fiecare fisură din fiecare idee
înainte ca ea să ajungă intactă pe coala de hârtie

această femeie bea sânge direct din inima mea

și-l împarte cu mine atunci când mi-e sete
știe că într-o zi vom ciocni cupa atunci
o voi striga pe nume
și eu voi răspunde

Gabriela Ana Bălan

poetă

martie 2021 47
J
U
R
N
A
L
P
O a crește
E
T
I
C

despre mine îți poate spune

cineva că sunt frumoasă, deșteaptă -
mișto într-un cuvânt

în fața altora sunt

coșul de pe frunte care
strică o poză -
insuportabilă

atunci când eram mică mă jucam cu toți copiii,

până când a trebuit să aleg să rămân într-un grup
crezând că sunt capabilă să fac alegeri - eram prea mică, sunt încă,
o să cresc, nu mi-e teamă, bine,
asta până când
o să aud
mai multe definiții ale cuvântului teamă

îmi amintesc de o bătrână din stație care a spus că soțul ei

a aruncat televizorul pentru că niciun post tv
nu are traducere pentru surdo-muți -
uite un om care a crescut

Irina Mihaela
Gheorghiță
poetă

48 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L

Odă rucsăcelului roșu P

O
E
T
I
C

Aveam o geantă grea, frumoasă, dar grea, numai goală

cântărea 2 kg, adică maxim cât mi-a recomandat medicul neurochirurg
pentru hernia mea de disc lombară, mai puneam
câte o carte sau chiar două-trei și deja căram 3 kg și mă durea
coloana de-mi venea să arunc geanta cât-colo.
Dar era frumoasă. Și o căram cu mine înjurând-o,
când văd într-o vitrină luxoasă un rucsăcel roșu, cochet,
o minune de rucsăcel, ce mai, și costa doar 35 de euro
și era ușor și am zis – Al meu e! și în zece minute al meu era.
Pluteam la propriu de fericire pe străduțele din Sassari,
cu rucsăcelul roșu cochet și ușor în spate și toate fetele de liceu
întorceau capul. O minune, ce mai! I-am jurat dragoste și supunere,
îl țineam noaptea în pat cu mine, îi mângâiam cutele,
îl alintam, ba l-am luat și la Salonul de Carte de la Torino,
chiar și la Festivalul de la Gavoi, l-am luat până și în cele mai obscure
și sălbatice locuri din Sardegna și era atât de bucuros
încât aproape că îl auzeam cum toarce ca o pisică răsfățată.
Asta până în ziua când fermoarul dublu s-a blocat
și i-a prins marginile ondulate și marginile s-au rupt și fermoarul
nu se mai închidea de la stânga la dreapta, dar se închidea de la dreapta
la stânga. Și eu m-am supărat și l-am pus la lucruri vechi
și uzate într-o debara și mi-am luat un nou rucsăcel. Galben.
Da, dar nu era la fel de frumos și când l-am pus în spate
mi-am amintit cum i-am jurat dragoste și supunere rucsăcelului roșu
și cum l-am purtat cu mine peste tot, cum îi știam
fiecare cută, fiecare buzunăraș secret și am început să plâng
și plâng chiar și acum, ce fel de inimă am avut eu, dragul meu rucsăcel
Ofelia Prodan roșu,
poetă de te-am abandonat într-o debara, ce dacă erai un pic uzat,
asta era dovadă de credință, puteai trece drept vintage, și ce dacă
nu se mai închidea fermoarul de la stânga la dreapta,
puteam foarte bine să-l închid de la dreapta la stânga,
cum de m-a lăsat inima să te abandonez, tu, o minunăție de rucsăcel,
tu, cu care am împărțit cele mai mișto momente din viață,
tu, care îmi știai până și cele mai secrete gânduri,
te rog, iartă-mi gestul nerecunoscător, fără tine nu mai pot levita de fericire
pe străduțele din Sassari, fără tine văd lumea în galben,
oare ce pedeapsă merit pentru această trădare,
sunt pregătită pentru orice, dragul meu rucsăcel, numai, te rog,
nu mă pedepsi la carantină veșnică,
deși la ce am fost în stare să-ți fac, parcă aș merita!

martie 2021 49
P
L
A
N
T
A
Ț Rubrica nr. 3
I
A Plantația de cuie
D
E
C
U
I L-am cunoscut pe Yigru Zeltil (aka Florin Ionescu), prin intermediul
E postărilor pline de consistență în ceea ce privește poezia contemporană
(de aici și de aiurea), un scormonitor asiduu de estetici și adevăruri (ne)
lirice pe care le respiră cu toată ființa lui de on-liner dedicat..., nedelicat
când vine vorba să-și apere acumulările și prințipiile literare. Câteva
discuții avute pe chatul de pe facebook m-au convins să-l invit să prezinte
cartea mea, „În dialog cu al treilea”, la lansarea acesteia care a avut loc
în Galați, la Casa „Cuza Vodă”, din Galați, în data de 7 aprilie 2017.
Atmosfera caldă din timpul lansării a continuat, la Casa „Serfioti”, printre
pahare de vin demi-sec și poezie, astfel că... cei care dau voce și literă
Cenaclului „Noduri și Semne”, fiind curioși ce a mai „excavat” și „produs”
poetul Yigru, îl invită la ședința de cenaclu, din data de 19 aprilie 2019,
dintr-o „după-amiază rece” (după cum afirmă Nichita Sava, în cronica
din cotidianul Viața Liberă).
Plimbările avute în orașul dunărean, dar și cele de pe Google Maps,
au produs în tânărul poet vibrații ștampilate cu titlurile unor cartiere, cât se
poate de cunoscute de urbanii noștri: „Micro 19”, „Micro 20”, „Micro 40”.
După prezentarea trimisă de poet, pe care o voi reproduce întocmai,
din cele nouă poezii trimise pentru această rubrică cinci sunt noi-nouțe și
patru sunt remodelări ale poeziilor citite în cenaclu.
«Yigru Zeltil, poet constănțean.
A tipărit volumele „cacao” (2012) și „ulei de palmier” (2017). A
publicat versuri și critică în revistele
Tomis, Ex Ponto, ARTA, Echinox, Leonard Matei
Poesis Internațional, Bucovina poet
Literară, Observator cultural etc.
Scrie actualmente în revista Cultura
despre noutățile în materie de
poezie, muzică și arte vizuale.
Printre proiectele sale se mai
numără „Institutul /rupere de
rând/” (catalogarea a peste 40000
de volume de versuri în limba
română din ultimul secol).»
Yigru Zeltil

50 Axis Libri
 cartierul inundabil micro 20 2
lui Barbu Nemțeanu
hrănește-mă
clădiri întregi en detail
stau cu spatele la engros
cartierul inundabil.
un zid locuit. voi deveni
trântorul tău preferat.
accesul mașinilor interzis. voi fi
intri ziua prin pasajul Patriei trofeul tău de faianță3.
și gangul se oprește e nevoie de mine
abia după ce soarele a pierit. să se vadă că
ai rămas fără nevoi.
plouă în cartierul inundabil.
pavele distruse. dar mai ai nevoi
străzi curgătoare. iar că sunt om cu voia ta
luminile se sting când te apropii. devine iar minciună

au fost telenovele reale și ireale aici

în centrul prea vechi pentru a fi salvat.
așteptăm apa să surpe totul
dar istoria nu se sinucide mai repede.
acasă în fugă ajung pe deal
se fac cartierele Bună Ziua.1
micro 19
cum era vorba,
ființa este casa noastră
sau casa este ființa noastră?
nu mai țin minte exact,
cine o spunea
mă plesnea peste bot.
să nu care cumva
să mă ia naiba și
să stric armonia peisajului.
nu se poate decât pe plus,
de ce să mă fac nișă,
de ce să reduc din
garsoniera ființei mele?
că alții o vor avea
tot mai mare,
se umple totul de acoperișuri.
nu mai am unde să mă arunc
când totul e trambulină
și îmi trece până
la episodul viitor.
1
Aluzie clujeană
micro 40
amintirea se ține în
sticle care se măresc cu timpul
și devin portocaliu-rozalii
în cartierul copilăriei
se înmulțesc buticurile
și trupurile subțiri
ce se depun în snack-bar
orașul copilăriei
devine hașură
ce va mai fi să fie
și parcă nici n-a fost
zugrăvești zâmbetul tâmp ca să nu mai spui
te iubesc orașule
dar faci din mine tărâțe
întoarcerea la ultimul leu
după ce s-a închis și kauflandul,
am căutat ceea ce ai fi vrut să-ți cumpăr
pe o rază de doi kilometri
în toate direcțiile.
2
În ceea ce priveşte Micro 20, arhitecţii cer amenajarea unei
pieţe urbane care să găzduiască spectacole în aer liber, târguri
şi alte evenimente sau piaţă volantă, amenajarea unui spaţiu
pietonal atractiv, cu mobilier urban şi spaţii plantate, care să
lege Piaţa Micro 20 de bulevardul Galaţi şi chiar conversia
funcţională a clădirii pieţei în centru cultural - Casa Artelor.
3
Mândria arhitecturii portugheze – faianța decorativă
azulejos (sau, cum ar veni, albăstrele, azuree...).

martie 2021 51
 nimic.
doar bucuria ta chinuită
și bucuria celor din cartier,
totul în semiîntuneric.
nu se mai face lumină în parc.
neoanele din kaufland nu bat până aici.
albastrul și fețele noastre se estompează.
dar nu ai vrut să rămânem.
ne așteaptă mereu cineva acasă.
transportul poate lua gândul prin depășire.
spicul
îmi pare rău și acum
de pisicile tale care se cățărau în părul meu
când nu le arătam jungla din mine
de pliantele pe care le-am cărat cu tine
și le-am făcut nevăzute în șifonier
fără să pornim vreo revoluție
de vecinul tău dubios
căruia mi-am arătat vulnerabilitatea
ziceai să o las mai moale cu dulciurile
și eu îmi luam roshen de jos
ziceai să mă las și de cocături
și eu treceam pe la luca
trăgeai de mine
și eu nu puteam decât să trag
de căruciorul chinezilor din piața centrală
în pantă până la proiect s.a.
poate regretele astea vin
doar puțin prea târziu
ca lista muzeelor la care n-am ajuns
dar a fi aici era atât de improbabil
și totuși am rezistat
poate vom mai fi văzuți pe-aici peste ani
ca artele murale comuniste
rămase neacoperite.
țiglina trei
cu fusta din piele
te așezi cu grijă pe ciotul vopsit mov
în timp ce caut piesa care să ți se potrivească
în decorul ăsta cu oameni renovați
și faianță ceaușistă intactă
52 Axis Libri
dar nu ne găsim liniștea
regăsim aceleași buticuri
șoferul nu ne găsește blocul
am simțit în piept când ai zis
nici aici nu ne putem ascunde
să cheltuim cât mai puțin
și să producem cât mai mult
înțelegerea nu mai e în picioare.
cantemir
cei cu buletinele de brăila
nu au blocat circulația pe șosea
în semn de protest
nici măcar o singură dată.
asta e tot ce ai nevoie să știi
pentru a avea dovada
atașamentului cetățenilor față de patrie.
bădălanul fără ieșire
nici oraș
nici sat.
nici mers în toate direcțiile
nici dirijare continuă.
oamenii în bădălan
sunt ca infrastructura de uitați.
gugăl nu știe decât de badalan din iran.
cartierul bădălan din galați aproape că nu
există.
banii mei nu au fost cheltuiți la piața de la ruși.
nu am fost jurnalistul care să scrie despre dallas.
nu am pășit nicicând mai departe de strada ana
ipătescu.
cu ce drept eu în valea orașului?
este ieșirea ce se prelungește continuu.
lipsa de ieșire, apoi zidul.
 P
R
O
Z
Ă
Cum am aflat de minunata
poveste a lui Mărţişor

Într-o seară de april m-am aşezat pe o bancă sub caişii înfloriţi.

Era de acum târziu şi zgomotele se subţiau, se răreau şi se topeau
încet, încet, transformându-se într-o pânză vrăjită de linişte.
Autobuzele sfâşiau din ce în ce mai rar pânza subţire a liniştii,
iar tramvaiele pluteau pe deasupra acesteia, precum corăbiile pe
pânza apei.
Numai Zefirul o tremura uşor, jucându-se sprinţar cu florile
de cais, scuturându-le petalele delicate şi fragile. Şi cum savuram
dulceaţa liniştii, lăsându-mi visele să plutească în starea de
imponderabilitate creată de aceasta, deodată aud nişte şoapte:
— Hei, Don Juan de baltă, mai uşor cu sărutatul, că ne-ai
sfâşiat rochiţele; abia ne-am pus strai de sărbătoare şi tu ni l-ai
rupt! Cum o să mai mergem în starea asta la balul fluturilor de
argint? Stai cuminte şi spune-ne din nou basmul lui Mărţişor şi al
Primăverii!
— Am să vi-l spun, dar să vină Ceasul Liniştii Depline. Până
atunci, am chef să mă joc cu voi şi să vă sărut.
O, ce clipe fericite! Pasămite, auzisem cum florile de cais certau
Zefirul, iar acesta va spune o poveste la ,,ceasul liniştii depline”.
Când o să vină ceasul ăsta? Întâmplarea mi-a stârnit curiozitatea şi
am hotărât, cu orice risc, să stau toată noaptea sub caişi, până va sosi
acel ceas, ca să aflu minunata poveste.
Tremuram la cel mai mic zgomot făcut de paşii vreunui trecător
Năstase Marin întârziat, eram disperat când mai lătra vreun câine sau miorlăia vreo
scriitor pisică şi… în sfârşit… aşteptarea nu mi-a fost zadarnică.
La miez de noapte, în ploaia de petale şi lumină, Zefirul,
boarea tremurată a nopţilor de primăvară, s-a întrupat într-un
frumos trubadur cu haine de mătase moale, muiate în fir de raze, iar
în pletele-i negre ninsoare de flori.
La cingătoarea bătută în nestemate purta o sabie din care
ţâşneau fulgere albăstrii. În mână avea o chitară strălucitoare cu
corzi din raze de soare, iar pe umeri o mantie străvezie din cer
albastru cu puzderie de stele pe umeri şi poale. Zâmbea tot timpul
şi arunca împrejur petale de flori pe care le săruta. Sosise ceasul

martie 2021 53
 vrăjit… Deodată, aleile, strada şi piaţa din faţa
magazinului s-au umplut de bănci capitonate cu
iarbă moale ca mătasea. Apoi începură să vină din
toate părţile tot felul de jivine şi păsări cu penet
multicolor care se grăbeau să ocupe locurile pe
bănci.
Chiar şi banca pe care şedeam eu s-a îmbrăcat
în catifea de iarbă fragedă, pe care dădu buzna un
urs mătăhălos, ce începu să mă înghesuie ca să-şi
facă loc.
Îmi dădu brânci şi un iepuraş, care tot
bălăbănea din lăbuţe şi mişca neîncetat din urechi,
foindu-se întruna.
Nu încetă cu foitul până nu mă lipi de
matahala de urs.
Lângă urs se aşeză un purcel ce mânca
seminţe de dovleac şi arunca peste tot cojile. Apoi,
lângă purcel se aşeză un viţel cu freza linsă, cu
cărare între corniţe şi, culmea, pufăia dintr-o
ţigară de foi (probabil foi de porumb). Mai pe
urmă veni şi o veveriţă, ţinând codiţa cât mai sus
ca să n-o murdărească, ţopăind prin faţa noastră
de vreo câteva ori, nervoasă că nu mai găsea loc
şi chiţăia mereu: „Halal cavaleri! Halal cavaleri!”
Odată o văd că sare drept pe pălăria mea de mi-o
pleoşti până peste urechi. Avea cuconiţa un cornet
plin cu alune şi mă pomenii scuipat cu coji, când
pe nas, când pe barbă, dar… ce mai conta… O
iertai pentru că, din când în când, îmi mătura faţa
cu codiţa ei moale şi stufoasă.
Mai veni o capră, cu două coşuri doldora
de legume şi fructe, care începu să behăie: „Ia
morcovelul! Ia vărzica! Ia zmeurica!” Şi toţi dădură
buzna peste coşurile ei. Nea Martin umflă trei
legături de zmeură, iepuraşul vreo cinci morcovi,
iar purcelul îi răsturnă şi murdări un coş plin cu
fructe, spre supărarea caprei care-i azvârli cu ciudă
o copită drept în rât: „Fir-ai tu să fii de nespălat!”
O, ce zarvă!… Ce râsete!… Ce hărmălaie!…
În balconul cerului apăru şi doamna Lună,
zâmbitoare şi roşie la faţă, tolănită într-un fotoliu
de nori negri de abanos. Îşi înveli picioarele cu
un pled de nouraşi albi şi din două coşuri începu
să arunce peste noi cu beteală. Râdea cu hohote
dolofana şi arunca cu beteală, încât toţi pomii,
florile şi vieţuitoarele sclipeau sub încărcătura de
fire lucitoare. Ba câteva fire ne-au agăţat unul de
altul încât, atunci când se scărpina viţelul între
corniţe, cădeam buluc peste el şi nu ne reveneam
54 Axis Libri
până nu ciulea urechile iepuraşul. Si râdeau în
hohote cu toţii, iar dolofana arunca mereu cu
beteală.
Mai apăru şi domnul Leo cu doamna Leona,
cu nasurile pe sus. Iar în urma lor, ţopa, ţopa, ca
un caraghios, domnul Lup. Căutară o bancă mai
în faţă, cu iarba mai deasă şi mai verde, pe care
şedeau un bou şi o vacă. Domnul Lup rânji la ei, iar
aceştia, smeriţi, înţeleseră că trebuie să se retragă
pe altă bancă, mai în spate. Domnul şi doamna Leo
se aşezară tacticoşi, ridicându-şi cozile. Domnul
Lup îşi desfăcu blana şi o aruncă peste labele
întregii familii leonine. Ca să nu răcească. Apoi se
încovrigi peste labele lor. Ca să le-ncălzească.
Îndrăznii la urechea lui nea Martin:
— Dumnealor vin direct de la vânătoare?
— Ei, aşi! De la grădina zoologică. Nişte
plictisiţi şi fandosiţi! Cuşcă… confortabilă…
ciolanul, ciolan… Şi nu pot să-l sufăr pe moftangiul
ăsta de Lup! Mă rog, ce urmăreşte dumnealui? Un
ciolan mai mare? O cuşcă mai luxoasă? Doar n-o
fi vrând să locuiască în cuşca leilor!
— Am auzit că-i face curte leoaicei! chiţăi
veveriţa.
— Da’ de unde! guiţă purcelul. Leoaica
iubeşte un mistreţ care a râmat toată grădina şi a
răsturnat toate cuştile. Era nebună când a văzut
atâta forţă în râtul lui.
— Fii serios! a mormăit nea Martin. Are ea
un leopard, nu se încurcă cu nespălatul de mistreţ.
Şi tot aşa se bârfi pe seama acestora, în hazul
tuturor. Se vede treaba că bârfa este universală…
Pe un gard, o nuntă de pisici era în toi şi
adunarea fu intrigată de atâta miorlăială obraznică.
Domnul Leo spuse unui dulău să facă ordine.
Acesta lătră scurt la ele:
— Hei, ia mai terminaţi cu miorlăitul că în
noaptea asta începe festivalul Primăverii!
Motanul mire pufni ţâfnos şi-l scuipă jignit:
— Sss! Mersssi, dom’le, merssi, ştiam şi noi!
Puteai să fii politicos şi să ne oferi nişte locuri pe
bancă.
Până la urmă se împăcară şi întreaga nuntă
de pisici amână cheful cu miorlăieli, luând loc pe
bancă între Grivei şi Azorel.
Când se termină foiala şi se umplură băncile,
pe sub caişi apăru o orchestră de greieri, toţi în
frac, scârţâindu-şi instrumentele.
Întrebai pe nea Martin:
 — Dumnealor vin de la câmp? P
— Da’ de unde! Vin de la bloc. R
— Bine, dar nu i-am auzit niciodată cântând O
în apartament. Z
— Asta-i bună! Să tulbure liniştea locatarilor? Ă
Se face repetiţie la Filarmonică şi se cântă numai
pe scenă, domnule! Suntem fiinţe civilizate!
Am tăcut ruşinat. Orchestra începu o
tulburătoare uvertură cu scârţâieli sincopate şi
ţârâituri prelungi. Vraja era deplină când apăru pe
scenă trubadurul Zefir care începu să zică basmul
lui Mărţişor, acompaniindu-se la chitară: „A fost
odată ca niciodată…”
Eram numai ochi şi urechi; mai ales numai
urechi. De frică să nu-mi scape nici un vers, nici
o întâmplare din minunatele peripeţii ale lui
Mărţişor. Prin câte a trecut el până ne-a adus
Primăvara…
Nici nu ştiu când s-a terminat, că am fost
trezit de ropotele de aplauze ale celor din jur.
— Bis! Bis! se agita iepuraşul.
— Bravoo! Bravooo! tuna nea Martin.
A intrat pe scenă şi privighetoarea. Ce vis!…
Nu triluri ieşeau din guşa ei, ci boabe de mărgăritar
ce cădeau uşor, uşor, pe pământ, ca nişte fulgi, şi
se transformau în lăcrimioare, albind pământul.
Sau zburau prin văzduh, împrăştiind un parfum
ameţitor… Blânda lună albise şi ea, lăcrimând gărduţul verde de floarea miresei s-aprinsese de
ameţită de trilurile privighetorii. Şi tot pământul la beteala lunii. Ei, şi? Asta-i probă? Dar cojile de
se umplu de rouă. seminţe şi alune împrăştiate pe jos? Ha, ha! Sunt
Lângă mine, nea Martin sforăia pierdut. de la cei care au stat aseară pe bancă. Aşa este.
Purceluşul se scărpina pe burtă, grohăind Astea nu sunt probe şi nimeni n-o să mă creadă.
mulţumit, cu ochii închişi. Viţelul era preocupat Dar eu ştiu că voi, dragi copii, mă veţi crede
cu ultimul petec de iarbă de pe speteaza băncii, şi o să ascultaţi frumoasa poveste a lui Mărţişor.
iar iepuraşul ronţăia înfundat frunzele ultimului Dacă vreo fetiţă serioasă, pasionată de cercetări,
morcov. o să-mi ceară explicaţii suplimentare (când
Şi peste tot, trilurile privighetorii, boabe s-a întâmplat, în ce loc, unde sunt acum eroii
de mărgăritar şi parfum de lăcrămioare… Ce povestirii), sau va trebui să probez cu rezultatele
feerie!… analizelor la florile de cais şi la cojile de alune, prin
Dar huruitul primului tramvai rupse vraja tratarea lor cu carbon radioactiv, oh, renunţ! Nu
şi mă pomenii singur pe banca veche cu spătarul vă mai spun nimic, mă supăr şi plec! Sau să plece
rupt, cu pălăria turtită, nins de petale şi ud de ea, să citească tratatele alea de chimie analitică şi
rouă. Frigul îmi muiase oasele şi nasul îmi era istoria antică a lui Făt-Frumos!
roşu. Pe jos numai coji de seminţe de dovleac şi Aşadar, pe cei care rămân, îi rog să mă creadă
de alune. pe cuvânt şi să mă asculte.
Am fugit imediat în casă. Oamenii puteau A fost odată, ca niciodată…
să mă ia drept un beţivan oarecare. Cu ce puteam
proba că participasem la festivalul Primăverii?
Toată aleea era ninsă cu petale de flori de cais, iar

martie 2021 55
P Pagini din proza turcă contemporană
R
O
Z
Ă

Înflorirea apelor

Priviți aceste șezlonguri, aceste mese de marmură, aceste scânduri

rânduite ordonat. Priviți-le! Toate acestea sunt eu.
În grădină sunt doi brazi, doi fagi și doi mesteceni.
Brazii sunt umezi, fagii desfrunziți, iar mestecenii se zbat între
viață și moarte.
Cu mulți ani în urmă, am sădit un prun, care nu s-a prins. Apoi
am încercat să sădesc un agud. Dar, nici acesta... Atunci mi-am spus:
Asta e soarta mea. Ce să-i fac? Nu pot avea nici măcar un pom.
Acum privesc fâșia de nisip, cele câteva trepte care duc spre mare,
cabinele cu uși sparte, rupte, cu vopseaua scorojită și cele trei dușuri
ruginite de vreme.
Doar acestea mi-au rămas, sunt ale mele și pot spune: „Sunt Eu.”
Nopțile, bețivii vin să-și facă nevoile în cabinele scorojite. Din
această cauză peste tot persistă un miros de materii fecale și urină.
Infestat e totul...
În nopțile de vară, bărbați cu figuri dubioase aduc femei. Mi-e
frică de acești bărbați, dar nu scot o vorbă.
Anunț poliția, însă răspunsul e mereu același: „Pe noi nu ne
interesează. Nu-i treaba noastră.” Ar trebui să-i intereseze. Nu-i așa?
În fiecare dimineață mă trezesc la șase și un sfert. Uneori, chiar
la șase și jumătate. Mă trezesc odată cu zorii zilei. Lumina aceea de
început de lume îmi străbate camera de la un capăt la altul. Vara
soarele e strălucitor, iarna însă, lumina lui albastră e rece ca un bulgăre
de gheață.
De multe ori mi se pare că aud rostogolirea unui dangăt de clopot Ayfer Tunç
scriitoare
și mă întreb: oare chiar a bătut clopotul bisericii din apropiere? Nu. E
glasul lui? Nu.
Uneori, în vis, mi-apare o biserică cu toate ușile închise. Oră târzie
din noapte cu lună plină. Sunt fugărit. Biserica mi-apare undeva, în față,
în depărtare. Alerg spre ea. Turnul clopotniței, învăluit aproape jumătate
în nori, se înalță spre cer. Din vârf, crucea mă privește strălucitoare în
lumina razelor de lună.
În momentul când sunt în fața bisericii străzile dispar. Biserica
rămâne singură în mijlocul unei câmpii întinse. În jur nici o licărire de
lumină.

56 Axis Libri
 În umăr simt lovitura unui cuțit. Fug spre ușa
de la intrare. Ușa nu se deschide în niciun fel. Bat
cu pumnii. Bat cu disperare. În zadar. Ușa rămâne
închisă. Alerg spre ușa din spate. Dar nici aceasta
nu se deschide. Încerc toate ușile. Nici acestea nu se
deschid. Din înăuntru o muzică a morții ajunge până
la mine.
Privesc crucea din vârful turlei, care ba
se mărește, ba se micșorează. Mă simt un om al
păcatului. Singuratic, fără frate, fără soră. Un străin.
Și toate acestea mi le amintește crucea din vârful
turlei.
Apoi, durerea lăsată de cuțit îmi străbate
trupul. Oare unde s-a înfipt? În umăr? În spate? În
mâinile cui se află cuțitul? Nu găsesc niciun răspuns.
Încet, încet durerea dispare. Simt că mâinile
îmi sunt năclăite. Cu ce oare? Nu știu. Nu văd nici o
culoare. E alb, e negru? În vis, în lumina lunii, toate
par albe sau negre. Oare mâinile mele sunt pătate
de sânge? Nici asta nu știu. Sau, poate țin în palme
creierul, măruntaiele mele, organele trupului meu.
Cine știe?! Orice poate fi. Doar e vis.
Cu adâncă părere de rău visul se termină
brusc. Dar ce spuneam? Da. Mi-am adus aminte...
Mi-am adus aminte.
Chiar de nu am mai avut acel coșmar, în
fiecare dimineață continui să mă trezesc la șase
și un sfert. Ies din cameră și merg de-a lungul
coridoarelor. Saboții de lemn scot un zgomot ce-
mi sfredelește creierul. De aceea îi scot și umblu
desculț. Sigur că-mi îngheață picioarele, dar, v-am
spus, nu mai pot suporta zgomotul saboților.
Nu mi-a trecut prin minte să pun un covor.
Pesemne că nici tata nu s-a gândit. Aici e o pensiune
modestă, nu un hotel de lux. Și-apoi nici nu știți ce
fel de locatari are pensiunea.
Intră cu picioarele pline cu nisip. Aruncă pe
jos mucurile de țigări fumegânde. Prăjesc cârnați
lăsând ca mirosul de prăjeală să pătrundă peste tot.
Unora ca aceștia, nu le mai trebuie covoare.
Dar ce spuneam?... Da.
După ce mă scol, merg de-a lungul coridorului
până la ușa principală lângă care se află baia.
Robineții sunt vechi, uzați, din care apa se prelinge în
permanență. De aceea le-am închis pe toate. N-am
lăsat decât robinetul principal. Așa că, în fiecare
dimineață, repet același lucru. Mă scol, merg până la
baie, deschid robinetul, mă spăl pe mâini și pe față,
umplu ceainicul, închid robinetul. Apa este foarte
rece. Poate din cauza conductelor care sunt montate
la suprafața solului. Ce să faci? Clădire veche,
instalație veche. Iarna se întâmplă să și înghețe. Apoi
ce mai fac? Nu mai fac nimic... Poate câte ceva care
nu au nici o legătură cu viața mea. De aceea nu le
dau importanță sau poate nu m-am gândit prea mult
la ele.
Poate că în ochii multora sunt doar o umbră, o
pată mare și densă.
De exemplu: când mă aflu într-o cafenea, așezat
la masa din mijlocul salonului, cei din fața mea nu-i
văd pe cei din spatele meu. Pentru a se vedea sunt
nevoiți să-și miște scaunele când spre dreapta, când
spre stânga, să se-ntoarcă, pe când eu stau și sorb
tacticos și în liniște ceaiul aburind.
Dar, nici asta nu se întâmplă prea des. Uneori,
îmi spun în gând: „Behici, nu mai sta în cafeneaua
asta și la masa asta! În orașul acesta sunt atâtea locuri
frumoase, parcuri cu jocuri de lumini, cinematografe.
Până și ploaia este altfel. Străzile sunt pline cu fete
frumoase cu părul lung și mătăsos. Ridică-te! Nu
mai sta!”
Mă scol și plec. Fiecare stradă, fiecare colțișor
îmi rănește sufletul.
Știți, când eram tânăr, săream în apă de la 4
m. Înălțime. Atunci trăiam, existam. Eram eu, cu
mersul mândru, cu mâinile în șold apăream pe
pontonul care acum e părăsit și învechit. Eram ca un
vis frumos colorat. Nisipul strălucea pe trupul meu
bronzat și ars de flăcările tinereții. Eram ca valul
mării, o dorință, o așteptare, o alergare.
Acum sunt ca o bibliotecă părăsită cu cărțile
prăfuite. Sunt ca o carte ce nu a fost citită niciodată.
Sunt tăcut și plictisitor. Nimeni nu știe ce-i în sufletul
meu. Ce-i mai rău e că nu interesează pe nimeni. În
zadar îmi petrec zilele la masa acelei cafenele. Îmi
arunc o privire fugară peste ziarele din mâna celorlați
mușterii. Mă uit la pensionarii care scriu câte o petiție
sau vreo reclamație cerând ba una, ba alta.
Sunt musafirul nepoftit al discuțiilor cu
privire la meciurile de duminică. Timpul trece
și nimic nu se schimbă. Încep să mă plictisesc
chiar de mine însumi. Am ajuns să nu-mi suport
propriile degete sau propria mea îmbrăcăminte. Nu
suport nici buzunarele hainelor și nici nasturii de la
cămașă. Nu mai suport nici ceaiul. Într-un cuvânt,
nu suport nimic din ce îmi aparține și atunci mă
întreb: „Allah, de ce toate acestea? Am ajuns oare
atât de ursuz? Nu știu. Poate exagerez. Oare cum
se mai aude vocea mea? Ce cred cei din jurul meu
când mă văd?”
Mă simt atât de plictisit! Nu mă mai pot
suporta. Nu pot purta o discuție serioasă. Nu pot
martie 2021 57
 face o glumă bună. Nu pot nici măcar fluiera. Nu pot
spune o vorbă de alint unei fete frumoase.
Funcționarul de la poștă, doamna din înalta
societate care trece în limuzina neagră, cel ce strânge
resturile rămase de la măcelărie, fata de la spălătoria
din colț, avocatul din zonă, toți mă privesc de parcă
aș fi vinovat de ceva. Poate așa mi se pare, doar.
Poate doar cerșetorul orb să fie altfel, dar să trec de
el! Mai bine, cerșetorul fără un picior, din pasaj, care
cântă toată ziua cu chitara, oare ce gândește când mă
zărește? Dacă aș ști că-i amintesc despre ceva, cât de
mărunt ar fi, cred că aș fi mai atent cu mine.
Nu mai pot sta la cafenea. Și dacă nu stau ce
rezolv? Ies și mă îndrept spre scuarul din port, la
chebabci. Cer o porție de pilaf cu chebab și încep
să mănânc încet și liniștit, privind cu atenție la cei
din jur. Prin fața mea trec vesele și zâmbitoare fetele
de la cursul de croitorie. Au gleznele groase și părul
lung. Se spune că fetele cu gleznele groase nu sunt
căutate. Dar mie îmi face plăcere să privesc aceste
fete cu încheietura groasă a piciorului. Este singura
plăcere ce-mi este permisă. Ospătarul îmi aduce
nota de plată. Plătesc. Nu iau restul. Acești oameni
mă cunosc. De ani buni sunt clientul lor. Și eu îi
cunosc bine de tot. Toată zona! Chiar și autobuzul ce
trece de trei ori pe zi prin fața primăriei și pisica cu
coada retezată, care vine în fiecare dimineață să-și ia
porția de mâncare din lada cu resturi a chebabciului.
Mă ridic și plec spre casă să mă culc. Dorm
tot timpul. De multe ori, când mă trezesc, soarele a
asfințit de mult și noaptea a învăluit totul în cașmirul
său albastru închis.
Atunci mă scol, merg la robinet, mă spăl,
pregătesc ceva de mâncare... Îmi clătesc gura, îmi spăl
mâinile și picioarele, închid robinetul și mă îndrept
spre ieșire. Privesc marea înfuriată cu valurile ei
mari și înspumate lovindu-se de chei. În depărtare,
licărirea multicoloră a becurilor face simțită prezența
insulelor în care se ascunde tinerețea mea. De aceea,
poate, lumina lor mă liniștește.
Intru în casă și mă culc. În pat încep să aștept.
Aștept să vină cineva. Poate să fie și o prostituată
fugărită care-și caută salvarea, poate fi chiar și unul
urmărit de poliție sau un hoț gata să fure ce a mai
rămas, de pe aici. Dar să vină odată! Să vină măcar
unul, să lovească cu pumnii în ușă și eu, cu picioarele
goale, să alerg, să-i deschid. Aștept... Aștept să vină o
femeie, să se cuibărească în brațele mele și eu să-i ofer
încredere. La urma urmei, să vină și un asasin! Să mă
lovească de șase ori cu lama ascuțită a cuțitului. Dar
să vină odată... Să se întâmple ceva...
58 Axis Libri
Vorbesc atât de puțin încât am uitat cum se
discută cu cineva. Adorm. Dorm. Dorm mereu. Și
știți de ce? Pentru că visez. Și visele îmi fac bine.
Acolo sunt în plină acțiune.
Din robinetele stricate, apa se prelinge mereu.
Dacă aș lăsa robinetul deschis ați auzi și voi zgomotul
apei. Dacă vreți, îl pot deschide să auziți și voi.
Apoi încep să socotesc. Pensiunea are opt
camere și o bucătărie. Angajați: două femei și doi
bărbați pentru WC, doi pentru baie și doi îngrijitori
pentru cele două grădini, din fața și spatele pensiunii.
Trebuie să schimb instalația de apă și dușurile ieșite
de mult din uz. Din păcate socotitul se termină aici.
În vara când marea părea să anunțe un final
oarecare, mi-a plecat ultimul locatar. Am suferit
mult. Acesta era un om în vârstă. Îmi spunea că are
un băiat și o fată. Nu i-am văzut niciodată. Venea
în aprilie și pleca în noiembrie. În cameră atârna
un calendar mare. În fiecare dimineață ștergea cu
creionul, apăsat, data zilei respective.
În serile călduroase și nopțile înstelate ne
așezam la masa din marmură din curtea geamiei de
lângă pensiune și discutam până în zori.
În anul acela, înainte de a pleca, bătrânul mi-a
spus: „Behici, mi se pare că anul acesta a fost ultima
mea vacanță petrecută cu tine, aici. Culoarea mării
așa-mi spune.”
Dimineața, un taxi mare s-a oprit la ușa
pensiunii. Bătrânul și-a luat rămas bun, a urcat în
mașină dispărând cu totul. Plecase pentru totdeauna.
De atunci nu a mai venit nimeni. Marea murise. De
atunci, aici, totul e pustiu, un pustiu înfricoșător. Cum
să vă explic? Singurul zgomot îl produc doar eu.
Merg și aud zgomotul picioarelor mele.
Mănânc și mestecatul produce un zgomot specific.
Scârțâitul scaunului pe care mă așez, plapuma
trasă peste cap, răsuflarea mea... toate sunt zgomote
produse de mine.
Sunetele pe care alteori nici nu le băgam
în seamă, acum mă enervează. Până și mișcarea
valurilor mării. Vreo două nopți nu am putut dormi
din cauza muezinului de la geamia din colț.
Alerg prin camerele părăsite și strig, dar ecoul
mi se-ntoarce ca o lovitură de bici. Am crezut că voi
muri. Dar cum omul se obișnuiește cu toate, m-am
obișnuit și eu. Dacă sunteți atenți îmi veți auzi vocea.
Îmi strig numele, Behici!, și ecoul răspunde: Behici.
Înainte, moartea era departe și nici n-o doream
măcar.
M-am hotărât să plec. Am închis pensiunea și
am plecat într-un oraș lipsit de mare.
 Am găsit o pensiune asemănătoare cu a mea, Mâine dimineață, buldozerele vor rade totul. P
dar totuși deosebită. Am luat o cameră. Când să De ce? Vor să asaneze o parte din mare, să facă un R
mă întind în pat, am simțit arcurile că-mi străpung parc. Veți întreba, poate, de ce nu m-am opus. Ei, O
pielea. Ale mele erau cu saltele groase din bumbac. bine, am mers peste tot, până și la un avocat, dar am Z
Ar trebui să le schimb și eu, mi-am zis. Locatarii primit același răspuns:
pensiunii, în majoritatea lor, erau familiști cu copii. „Nu putem face nimic. Marea e a statului. Poți
Ă
Pe la miezul nopții femeile pregătesc mâncarea cere doar ceva bani mai mulți drept despăgubire.” Eu
celor mici. Se adună în bucătăria comună. Sunt ce să fac cu banii? La ce-mi vor folosi dacă marea e
îmbrăcate lejer. Bretelele cămășilor de noapte atârnă moartă? Toți îmi spun că se va face un parc mare,
dezgolind umărul plin și alb unde nu a ajuns soarele frumos, cu pomi și verdeață, dar nimeni nu-mi spune
niciodată. Somnoroase, mestecă făina de orez pentru ce se va întâmpla cu amintirile mele. Privesc femeile
sugari, fumează pe ascuns câte o țigară șterpelită din întinse pe plajă, la soare, la copiii gălăgioși care ridică
buzunarul bărbaților, râd, se scarpină și, pe furiș, mă castele din nisip ce mâine nu vor mai fi, la tinerele fete
observă cum le privesc flămând de dorințe erotice. Le care ies din mare cu trupurile umede strălucind în
fac plăcere privirile și stângăcia mea. Câteodată mai razele soarelui. Privesc sânii treziți la viață de pe care
scap din mână paharul cu apă, până se face țăndări în se preling boabe de apă sărată gata să fie gustate de
râsetele femeilor, râsete care se împrăștie în aer. buzele flămânde ale flăcăilor bronzați de pe plajă.
Eu mă fac că nu le observ și trec pe lângă ele Câte o barcă cu motor trece pe lângă ele
continuând să număr. ascunzându-le în valurile lăsate în urma ei.
Deci ce-mi trebuie? Paturi noi. Cele vechi Le mai privesc încă o dată, de parcă aș dori să
s-au ros de prea multă umezeală. Va trebui și o duc cu mine imaginea lor. De pe ponton urc în turn.
renovare. Voi înlocui lemnul ros al balcoanelor și De aici sar în apă și înot spre geamandură fără să scot
voi zugrăvi pereții scorojiți. Pe vremuri, în fiecare capul. Fetele mă privesc. Eu însă nu le mai văd.
vară, cumpăram 3 kilograme și jumătate de vopsea. În fața mea mi-apare tata stând la masa de sub
Cu puțin diluant mi-ar ajunge și acum. Va trebui să brazi, femei fumând pe ascuns din țigările șterpelite
cumpăr și scaune. Din cele 35 câte avusesem, mi-au de la bărbații lor, apoi vânzătorul cu înghețata care
rămas doar patru. Restul le-am ars iarna trecută. vine ușor spre mine oferindu-mi sortimentele lui de
După renovare, totul va fi frumos, ca altă dată, lămâie, de frișcă, de vișine...
ca în tinerețea mea. Dar mie îmi trebuie 17 robineți... 17 paturi cu
Brusc, visul se rupe. arcuri...
Scenarista și romanciera Ayfer Tunç (născută în 1964 la Adapazarı), este una dintre cele mai
respectate și mai citite autoare din literatura turcă contemporană.
A absolvit Facultatea de Științe Politice de la Universitatea din Istanbul. În timpul facultății,
a scris numeroase articole pentru diverse reviste literare, culturale și de artă. În 1989, a participat la
concursul de povestiri Yunus Nadi, organizat de ziarul Cumhuriyet și a câștigat premiul I cu povestea
ei scurtă „Saklı” (Ascuns). Între 1999-2004, a lucrat ca redactor șef la Editura Yapı Kredi. Cartea ei
intitulată Maniniz Yoksa Annemler Size Gelecek-70’li Yıllarda Hayatımız (Părinții mei te vor vizita dacă
nu ești ocupat - Viața noastră în anii ’70) a fost publicată în 2001 și a fost întâmpinată cu mult entuziasm.
În 2003, aceeași carte a câștigat Premiul Internațional Balkanika, coorganizat de șapte țări balcanice și
calificat pentru a fi tradus în șase limbi balcanice. În plus, cartea a fost publicată în limba arabă în Siria
și Liban. Ayfer Tunç a scris, de asemenea, un scenariu intitulat Havada Bulut (Cloud in the Sky), bazat
pe nuvele de Sait Faik Abasıyanık , și a fost filmat și difuzat pe TRT în 2003.
Opera lui Tunç este preocupată de virtuțile de a fi un cetățean singuratic și o ființă umană, cu o
perspectivă profundă asupra necazurilor vieții în Turcia contemporană.
În prezent, Tunç continuă să scrie pentru diferite ziare și reviste literare.
Publicații: Ascuns (poveste), 1989; Fata de pe copertă (roman), 1992; Sexualitate în două fețe
(cercetare), 1994; Prieteni din peșteră (poveste), 1996; Fenomenul Aziz Bey (poveste), 2000; Părinții
mei te vor vizita dacă te arunci‚ dacă nu ești ocupat (viață), 2001; Rock- Paper- scissors (poveste), 2003;
Evvelhotel (poveste), 2006; This They Call Life (viață), 2007; The Very Erroneously Narrated Short History
of a Madhouse (roman), 2009.

Traducere: Gulten Halil Abdula-Nazare

martie 2021 59
P
R
O
Z
Ă
NICODIM sau
căderile spre cer
Brăila, 2016

Un semn

Sunt curios, astăzi de dimineață câte certitudini aveați? În afară de faptul

că, iarăși, vă stă înainte un nou început. O nouă zi, plină de semne de întrebare,
dar și de speranță. Speranța că vom afla răspunsurile care să ne împlinească,
care să dea rost și sens trecerii noastre pe aici.
Și totuși, în mod paradoxal, fără această nesiguranță, viața noastră ar fi
egală și măruntă. Niciodată n-am putea vedea dincolo de nori, am confunda
mijloacele cu scopul, șansele cu supliciile. De aceea, orice semn de întrebare,
cu toată forma lui grafică cocoșată, ar trebui să dea ocazia verticalizării noastre.
Pământul, dragul de el, ne ajută cum poate, dar nu ne poate desăvârși.
La pieptul cerului ar trebui să ne cuibărim pentru a ni se deschide ochii și
a vedea clar articularea prezentului pe urmele trecutului și pe oportunitățile
viitorului. Un lucru este sigur: nu putem scăpa de alegeri. Mai departe, fiecare
decide cum va chivernisi această chemare.
Înmulțind talanții sau, risipindu-i…

Promontoriul

Un val lunecos, purtând cu sine nuanțele încă vii ale apusului de soare,
se apropia și se retrăgea ritmic și șoptit de silueta ce ședea de ceva vreme în
picioare pe nisipul scânteietor, stăpân la țărmul mării. Tânărul privea atent
mișcarea șovăielnică a apei celei mari și, din când în când, își ridica privirile
către soarele care, fără gânduri semețe, se cobora sub pleopa orizontului.
Deodată, un gând de mărire deșartă îi atinse tâmpla:
— Marea vine și pleacă, soarele scapătă. Fac ascultare! Cât despre mine,
eu pot merge oricând, oriunde vreau. Cătălin Lungu
scriitor
L i b e r t a t e… Un cuvânt care aproape îl obsedează pe Nicodim. Cine
este cu adevărat liber? Ești oare mai slobod atunci când nu ai decizii de luat
și urmezi așa, ca soarele și marea, rânduieli bine statornicite? Sau este mai
cumsecade ca în vreme de răscruci să-ți poți alege calea? Avea chef de vorbă
cu sine însăși:
— Zic totuși, că e mai bine așa, ca mine! E minunat ce amestec
fascinant de finit și infinit este omul. Eu sunt aici, dar gândurile mele se
avântă acum spre marginile lumii. Da, băiete, dar este și răspundere! Dacă
nu chibzuiești bine și alegi cumva greșit, ăla ești! Apoi, vrei, nu vrei, suporți
consecințele. Și-atunci, mai ești slobod?

60 Axis Libri
 Obosit de atâtea gânduri și fără a avea un răspuns
definitiv, Nicodim se așeză ușor în genunchi, pe nisipul
fin. Cu brațele deschise și cu privirea ațintită către
stelele ce stăteau să se ivească, bărbatul inspiră adânc,
împărtășindu-se din imensitatea văzduhului:
— Ce frumos este aici! Vezi, dacă cerul este pruncul
veșniciei, ce bine face sufletului meu? Se știu ca frații!
După o vreme, atunci când noaptea își plecă iarăși
fruntea grea atingându-se încet de obrazul mării, Nicodim
se întoarse la cortul său așezat în preajma pădurii riverane.
Lăsă de strajă bătrâna lună și adormi legănat de sunetul
molcom al valurilor. De câteva zile terminase facultatea
și, scăpat fiind acum de orice angajament, simțea nevoia
să-și limpezească gândurile. Nehotărât pe ce drum să
apuce, campase pentru o vreme aici, la marginea apei.
Căuta răspunsuri…
Vrând să pună început bun, încercă mai întâi să
deslușească înțelesurile libertății. Se simțea pe deplin
emancipat, dar nu știa cum să se descurce cu atâta timp și
spațiu. O dimineață senină de vară, la malul Mării Negre,
era mai mereu asemenea unei calde binecuvântări. Noianul
apei foșnea somnoros de-a lungul țărmului. Soarele se
năștea încet și fierbinte din aburii orizontului, chemat pe
cer de țipetele prefăcut grave ale pescărușilor. Pe întinderea
ușor șifonată de vânt a apei, bărcile pescarilor tomitani
se împrăștiau, adulmecând vânatul mării. Cu adevărat,
soarta ospățului și a negoțului se juca la ruleta adâncurilor.
Nicodim salută discret lumea nou-născută și începu să
alerge încet de-a lungul țărmului, lăsând pe îmbulzeala
firelor de nisip cicatrici vremelnice. Se îndrepta către un
mic golf cu apă senină, care-i promitea un scăldat pe cinste.
Și, în fiecare zi, covata mării se ținea de cuvânt.
Golful era mărginit, într-o latură, de o porțiune
de țărm neobișnuit de înaltă. Promontoriul împlântat în
coasta mării rezista cu bărbăție stihiilor vremii. De obicei,
zona cu pricina era pustie. Astăzi, însă, regula fusese
încălcată. Pe înălțimea stingheră stătea un bătrân pescar
care slobozise la adânc momeala câtorva pripoane.
Nicodim se opri din alergat și decise, pentru
moment, să renunțe la scăldat. Privea insistent către
intrusul cărunt. După câteva momente, pescarul simți
eteric uitătura fixă a tânărului, pe care de altfel, îl
observase de ceva vreme. Se întoarse către Nicodim și, cu
voce guturală, îi rosti:
— Vino sus, dacă vrei să schimbăm o vorbă! Ziua
este la început și după cum socotesc, nu prea ai treabă.
Junele ezită pentru câteva momente. Nu știa
dacă este bine să renunțe la liniștea lui, de care încă nu
se săturase, sau să încerce a-l iscodi pe bătrânul pescar
despre cele ale vieții. În cele din urmă, libertatea nu-l lăsă,
și-l împunse între coaste. Urcă deci, în fugă, panta care
ducea spre capătul platoului cel înalt. Se așeză lângă străin
și zise:
— Nicodim. Dumneata?
— Iordan. Nea Iordan, pentru tine.
Preț de câteva minute cei doi nu rostiră niciun
cuvânt. Poate că era de ajuns doar să stea așa, tăcuți, unul
lângă altul, pentru a se cunoaște mai bine. De multe ori,
tăcerea poate spune mai mult decât o mie de cuvinte.
Deodată, bătrânul grăi:
— Ești tânăr, dar văd că știi să taci!
Nicodim îl privi mirat:
— Cum adică? Există o știință a tăcerii?
— Cu siguranță! Puțini oameni mai știu în ziua de
astăzi, să tacă.
— Vorbești serios sau mă iei peste picior?
— Este cam dimineață pentru glume. Vorbesc cât
se poate de serios. Poți tăcea păgubos, în multe feluri: cu
nerăbdare de a vorbi în deșert, de rușine, de supărare, din
mândrie… Tăcerea roditoare o au oamenii discreți și/sau
reflexivi. Sunt atâtea lucruri în cer și pe pământ, pe care le
poți cunoaște mai mult tăcând!
— Recunosc că îmi este cam greu să înțeleg.
Probabil că trebuie să ai o anume structură sufletească,
pentru a stăpâni această artă a tăcerii.
— Nu neapărat! Dacă ești atent, viața te învață tot
ceea ce ai nevoie. Se pare, însă, că tu ești mai norocos
decât alții la vârsta ta. Toți caută câte ceva, dar nu toți au
și răbdare să găsească! Află pe drum răspunsuri pline de
echivoc, le iau de bune și apoi nu mai insistă. Așa apare
blazarea și mediocritatea. Și ce este mai grav, majoritatea
dintre ei se reped apoi să dea vina pe cei din jur pentru
limitele și eșecurile personale!
— La asta nu m-am gândit. Este un aspect pe care
o să-l țin minte.
După ce schimbă râma dintr-un cârlig, nea Iordan
continuă dialogul:
— Mergând și mai în profunzime, află că cei ce
stăpânesc arta tăcerii se vor bucura și de darul bine
cuvântării. Sunt lucruri care se leagă. Cuvântul adevărat
este cel care zidește, nu cel care dărâmă. Acela din urmă
are esența pervertită, prefăcută.
Pescarul privi discret către cer și rosti ca pentru
sine: Cuvântul…
Nicodim vru să întrebe ceva, dar își aduse aminte
de vorbele bătrânului și preferă să tacă. Un pește se prinse
într-unul dintre cârlige. Bătrânul îl trase la mal și apoi
aruncă din nou nada cu o vioiciune surprinzătoare. Până
când soarele ajunse în vârful cerului, juvelnicul se umplu
de pește:
— Știi să faci un jar? întrebă nea Iordan. Este de
ajuns pentru astăzi cu pescuitul. Hai, să și gustăm câte
ceva!
— Bine. Mă ocup eu de foc, zise Nicodim,
bucuros că se învrednicise de o sarcină din partea
bătrânului. Se parea că îi câștigase oarecum încrederea.
Din vorbă-n vorbă, cei doi aflară câte ceva unul despre
altul. Surprinzător, dar cu toate că erau generații atât de
depărtate, aveau aceleași căutări și așteptări de la viață. Cu
diferența că bătrânul Iordan aflase multe răspunsuri. Și
părea că nu vrea să le țină doar pentru sine.
Nicodim simțea acest lucru și voia să profite din
plin de bunăvoința noului său partener.
martie 2021 61
T
E
A
T
R
U JOUR FIXE (V)
Piesă în două acte

D-na Sâmbureanu: Ai grijă, Safto, de mantou; că-i nou, adus de

la Paris... Aaa, bună ziua, madam Moscopulo!
Arghira: Bine ai venit, d-na comandant! (se pupă pe obraz de la
distanță) Ia loc, te rog, și scuz-o pe Melanie! E sus, se schimbă, că… ai
venit prea devreme.
D-na Sâmbureanu: Da’ nu-i două? Ei, nu mai aveam treabă pe
acasă… Am venit să mai stăm la ’tale și să îmi beau cafeluța până
începem jocul.
Arghira: Numai la joc ți-e gândul, madam! Dar ce frumos te-ai
îmbrăcat!
D-na Sâmbureanu: Să le enervez pe cucoane. Și, drept să-ți
spui, nu ies din casă fără să mă aranjez. Am nevoie de cel puțin trei
schimburi pe zi.
Arghira: De ce, dragă? Încă nu ai învățat să te ceri la oliță?
D-na Sâmbureanu: Coană mare, nu băga bățul prin gard că
acum îmi sare țandăra.
Arghira: Vai dragă, da’ nu vreau să te enervez. Ziceam și eu
așa… ca omul bătrân. Dumneata câți ani faci? Violeta Ionescu
jurnalistă, scriitoare
D-na Sâmbureanu: Ei, ce, nu știi?! Mai am puțin și fac o… o
vârstă rotundă.
Arghira: Vezi să nu se dea de-a dura… că la 50 se prostesc
muierile, încep bufeurile… Le arde capul ca curu’ cloștii.
D-na Sâmbureanu (ofensată): Nu mă muşca de-acolo că am
carnea tare şi rămâi fără proteză!... Zi-mi mai bine, până vin celelalte,
ce-ai mai auzit prin cartier?
Arghira: Nu stau eu să ascult bârfa târgului. Eu mai mult citesc
jornalele.
D-na Sâmbureanu: Și ce spun?
Arghira: Ei, de toate; dar asta-i tare (ia un ziar, citește): „Un
fapt cu totul nesăbuit s-a întâmplat ieri după-amiază în localitate.
Fruntașul Gheorghe Rusevin, flotila trei aviație, fiind turmentat
de băutură și înamorat, cu o lopată de fier amenința trecătorii de Vlad Vasiliu
pe strada Tecuci cu bătaie”. Sigur a ajuns la închisoarea militară, la actor, dramaturg
bărbat-tu.

62 Axis Libri
 D-na Sâmbureanu: Gigi al meu nu mi-a zis
nimic. Am să-l întreb când o veni diseară acasă.
Melanie (intrând): Aaa,… doamna
comandant, bine ați venit!
D-na Sâmbureanu (se pupă): Bine te-am
găsit, dragă. Cred că n-am ajuns prea devreme.
Melanie: Nu, cherry, că-i aproape de două.
„Jour fixe”!...
Arghira: Şi „ora fixă”-i „pas de voie”, ca-n
armată… (Sâmbureanca vrea să răspundă)
Melanie: Sper că nu te-a necăjit mama soacră.
Arghira: Eu? Nu! Îmi povestea că se apropie
ziua ei. Da’ n-a vrut să-mi spună câte lumânări pune
pe tort. (pentru ea): Probabil că vor costa mai mult
decât tortul… Ce curios, fetelor, la ziua ta stingi
lumânări… la moarte ți-o aprind.
D-na Sâmbureanu: Aoleu, lugubră ești,
cucoană!.. Am trecut pe la madam Ciomac, dar nu
era încă gătită.
Melanie: De! Nu se dezminte. I s-a dus vestea
că e cochetă și virtuoasă.
D-na Sâmbureanu: Cine, ea? Hai las-o-
ncolo! Virtutea ei stă în arta de a-și deghiza viciile!
Am văzut eu cum își făcea cu ochiul cu ordonanța
comandorului.
Arghira: Femeie veselă, drăguță… Mai
tânără, nu?... Îi fug şi ei ochii…
D-na Sâmbureanu: Când am fost la ea acasă,
servitoarea ne-a primit într-un capot de finet… Îîî…
Melanie: Ce spui? Chiar așa?! La mine, toată
lumea din casă poartă mătase chino-japoneză!
(încet, Saftei): Marş de te schimbă! (Safta iese)
D-na Sâmbureanu: Păi aia e, că nu se-ndură,
e avidă după bani! Ca o gaură fără fund.
Melanie: Oh, Doamne, de ce banii sunt atât
de atrăgători?
Arghira: Or fi punând „ăștia” ceva în cerneala
cu care sunt scoşi din vistierie.
D-na Sâmbureanu: Am întrebat-o, odată: „De
ce l-ai luat dragă, pe Ciomac? Din dragoste sau din
ambiție?” Și mi-a răspuns: „Și una, și alta. Dar mai
mult fiindcă avea bani!”... Ei!... Cu timpul, banii s-au
dus, dragostea a zburat... Și-au rămas ambițiile!...
(Se aude clopoțelul. Intră Safta cu un halat de
mătase prea mare pentru ea)
Safta: Cucoană, veniră doamnele Colonel și
Comandor.
Melanie: Să intre. Ce stai ca proasta în ușă?
Safta: Păi se deszăpezesc; își scot șoșonii și
mantalele.
D-na Sâmbureanu: Mantale au militarii,
fată! Madamele au mantouri.
Safta: …Touri di alea, cum zişeți cucoanî. (În
cameră intră doamnele Ciomac și Alexandrescu)
D-na Alexandrescu: Bon jouor, cherry. Brr!
Se lasă ger.
D-na Ciomac: Bună, fetelor! Las-să se lase
c-avem blănuri groase (către Safta): Vai, ce capot
frumos ai. (către Melanie): Vai tu, ce bine-ți stă!
Te-ai coafat? (o pupă)
D-na Alexandrescu: Am fost la coaforul de la
Athénée Palace. Mi-am făcut ondulații permanente
și manichiură la mâini şi picioare. Pe urmă, m-a dat
și cu parfum și cu pudră. De la ei!
D-na Sâmbureanu: Păi, dacă umbli după
chilipir! Nu te mai duce, dragă, la Athene Palace.
Am auzit că acolo folosesc niște pudre cu săruri
de plumb și în scurt timp îți cade părul și ți se
înnegresc dinții!
D-na Alexandrescu: Vai de mine, da’ pe asta
de unde ai mai scornit-o?
D-na Sâmbureanu: N-am scornit-o, e
adevărat, ai să vezi! Scoate bani din pungă și
cumpără-ți de la „Doi cocoși” pudra „Carmen”
sau „Mascote”, liberă de metale, și-ai să vezi
diferența...
Melanie: Lasă, dragă, că și la madame Colin
se poate greși coafura.
Ciomac: Da’ nu i-a greșit-o, tu! Uite ce zurlufi
frumoși are. Ptiu, ptiu, să nu te deochi, că bine-ți
stă. Și ce bine miroși!
D-na Sâmbureanu: Ce? Tu nu te dai cu
parfum pe tot corpu’?
Ciomac (zâmbind): Ar fi o risipă. Mă
parfumez doar pe acolo unde vreau să fiu sărutată.
D-na Alexandrescu (Se apleacă spre ea,
încet): E geloasă și plină de nevricale.
Melanie: Dar, vă rog, luați loc! Cu ce începem?
O cafeluță, o brânzoaică, o felie de cozonac?
D-na Sâmbureanu: Nu ne îndulci cu astea.
Am venit cu treabă. Hai la joc! (ia pachetul de cărţi;
începe să-l bată)
D-na Alexandrescu: Tai eu, dar ce jucăm? Maus,
pichet, tabinet, belotă, panțarolă, ecarte… ce vreți?
D-na Ciomac: Hai un „toci”, pentru
încălzire!
D-na Alexandrescu: Ba un „66”!
D-na Sâmbureanu: Gata, „66” să fie”!
D-na Ciomac: Dragele mele, păi n-o așteptăm
și pe Goguleasca?
martie 2021 63
 D-na Alexandrescu: A confirmat că vine? Că
cu ea… ba o apucă plânsul, ba visează cai verzi pe
pereți.
D-na Sâmbureanu: Nu cai verzi, cavaleri pe
cai înaripați! Că de când a rămas singură, o cam
mănâncă… și nu are scărpinici.
Melanie: Nu-i ușor să-ți moară bărbatul când
ești încă tânără.
Arghira: Ehei, și la bătrânețe, dacă n-ai
reazem e greu. Ce știți voi?!
D-na Alexandrescu: Coană mare, femeia
trebuie să fie bărbată: se reazemă de ea, nu de…
D-na Ciomac: Nu fiți rele, că-i o fată bună. O
să vedeți că-și va găsi echilibrul.
D-na Sâmbureanu: Ce echilibru? Că asta
plânge și când citește mersul trenurilor. Așa-i de
când o știu. Dacă nu murea Gogulescu, îl îneca ea
în lacrimi.
D-na Ciomac: Chiar așa, tu?
D-na Alexandrescu: Păi și înainte de
decesul maiorului nu citea n’ic, c-o apuca plânsul.
Deschidea o carte de evlavie, plângea. Deschidea
una de dragoste, plângea în hohote…
D-na Sâmbureanu: Deschidea o carte de
bucate, umplea oala de ciorbă cu lacrimile ei; plângea
de se rupea. Acum se agață de orice, numai să găsească
pe cineva care s-o consoleze. Fie el și un amant.
D-na Ciomac: Hai, fetelor, că are un zâmbet
așa trist și frumos. Îți vine să-i pupi mereu buza aia
de jos.
Arghira: Vai, tu!... Ce buză, madam?
D-na Ciomac: Aia care-o scoate în față
(arată).
Melanie: Madam Eudoxia, știi ceva? Şi-a
găsit pe vreunul?
D-na Sâmbureanu: Păi, vorba târgului zice
că ar fi chiar mai mulți.
D-na Alexandrescu: Norul de muște trage la
… (se aude clopoțelul; Safta iese)
Melanie: Uite că a sosit. (pendula bate ora
două): Punctuală, „ca la regele”!
D-na Sâmbureanu: Ei na, că tu ai fi Regina
Elena mamă!
D-na Alexandrescu: Hai împarte cărțile. S-o
facem să se simtă că a întârziat.
D-na Sâmbureanu: Da’ ce jucăm, soro?
D-na Alexandrescu: Ce-o fi. Doar așa, de
pamplezir.
Safta (bagă capul pe ușă): O vinit dom’ chestor
cu conița Goguleasca.
64 Axis Libri
Melanie: Aoleu! Strângeți cărțile!
Arghira: Dă-le, maică, încoace! Fac eu o
pasiență.
Melanie: Safto, pune oarece pe masă. Hai,
fuga!(Safta iese)
(Intră Goguleasca și Comisarul)
Chestorul: Sărut mâinile, cuconițelor. Mă
bucur să vă văd!
Cucoanele: Vai, domnu’ comisar!... Domnul
chestor!... Ce plăcere!
Melanie: Poftiți, vă rog! Poftiți! Știți … noi
avem „jour fixe”. Dar ne face plăcere…
Gogulescu (trece pe la fiecare și le pupă):
Dragele mele, sper că n-am întârziat. Domnul
Comisar a fost atât de drăguț și s-a oferit să mă
aducă cu duba poliției.
Melanie: Dar luați loc, vă rog!
Chestorul: Nu, mulțumesc! Eu am intrat
doar să vă prezint omagiile mele…
Arghira: Șezi, maică, să-ți stea pețitorii!
Chestorul: …și să vă avertizez că e interzis să
jucați cărți.
Arghira: Doar nu m-oi arestui că dau
pasiențe?
Chestorul: Lasă, d-na Moscopulo, că nu
suntem veniți cu pluta…
Chestorul (zâmbind): Hai, că te-am speriat!...
(pocnește din călcâie): Doamnelor, vă doresc o după
amiază plăcută. (Goguleascăi): Să vin să vă iau?... La
ce oră?
D-na Sâmbureanu: Lasă, domnule! Că o să
plecăm împreună. Am vorbit eu cu-n muscal să vie
cu sania.
D-na Gogulescu: Vă mulțumesc pentru
amabilitate, dar … nu știu cât ne-om întinde!
Chestorul: Atunci …. Orevoire, madamelor!
(iese)
Melanie (se duce după el până la ușă; pauză;
izbucnește): Madam Flora, ce-a fost în capul
dumitale?! Cum ai putut să-mi bagi „beleaua” în
casă?
D-na Gogulescu (se smiorcăie): Eu n-am
vrut. Vă jur, dar a insistat. Ce puteam face? … e atât
de drăguț…
(Safta se împiedică de covor și cade cât e de
lungă, cu tavă cu tot...)
Arghira: Phii!, Safto, ce proastă ești! Acuma
adună-le de pe jos... Suflă-le, că n-au nimic, ai bătut
bine covorul.
(Va urma)
 T
E
A
T
Concertul de Anul Nou R
U
între tradiție și inovație

Ritual vechi de zeci de ani, ținut cu sfințenie mai cu seamă în

anii comunismului, poate și pentru că era o gură de oxigen, o ieșire
din cercul vicios al speranțelor deșarte; în prima zi a Noul An, la
orele 12 trecute fix, toți românii se așezau în fața televizorului pentru
a urmări concertul Filarmonicii din Viena. Concertele de Anul Nou
sunt deja o tradiție, mai toate instituțiile muzicale respectabile din
lume (dar și din țară) susțin astfel de concerte, ori în ultimele zile
din vechiul an, ori în primele ale noului an. Un ritual, cum spuneam,
respectat cu sfințenie, poate și pentru că muzica cultă are în inima
ei un germen de sacralitate care nu se lasă ușor dezvăluit. Pe de altă
parte, ritualurile de trecere în Noul An au ceva magic, indiferent
dacă țin de viața satului sau de mediul urban. Ele reglementezează
viața cotidiană de o asemenea manieră încât ne obligă să dăm mai
mult atenției dimensiunii spirituale și culturale a propriei noastre
ființe. Umanitatea ține și de astfel de gesturi culturale, așa că ele sunt
necesare mai cu seamă în vremuri ca cele pe care le trăim.
Anul acesta, sala filarmonicii a fost goală, dar nu golită; aplauzele
celor de acasă s-au auzit grație celor 20 de boxe amplasate ici-colo, iar
o parte din chipurile celor care au urmărit concertul au putut fi zărite
pe un ecran uriaș de către membrii instrumentiști ai filarmonicii.
Mulți dintre spectactori au găsit ca fiind sinistre acele miniecrane

Nona Rapotan
profesoară

martie 2021 65

cu fețele spectactorilor - accentul cade astfel pe
distanțare, tehnnologie și limitatea dreptului la
liberă exprimare, dar și la cultură. Mie mi s-a părut
ca fiind singura soluție funcțională, astfel încât
orchestra să-i simtă aproape. Le-am urmărit fețele
la primul rând de aplauze, cel de dinainte de pauza
concertului: atâta emoție strânsă la un loc n-am
văzut de multă vreme și recunosc că mi-e dor de
astfel de stări! În același timp, m-au bucurat încă
două lucruri: ținuta instrumentiștilor, dar și a sălii
(ornamentată ca de sărbătoare, cu multe flori, dar
nu în exces) și faptul că nu aveau măștile pe fețe
(în condițiile în care Austria este în plin lockdown,
al treilea de la debutul pandemiei). Ghicim aici un
respect față de actul cultural, muzică și spectactori,
deopotrivă!
În România concertul poate fi urmărit, în
virtutea tradiției menționată mai sus, pe TVR, dar
și la Radio România Muzical. M-am bucurat să-l
aud din nou pe Cătălin Sava comentând pentru
TVR; jurnalist cultural cu state vechi, absolvent
de Conservator, a comentat foarte echilibrat,
fără celebrele divagări de la subiect; n-a apelat
la amănunte de tip can-can,
a dozat adecvat informațiile
tehnice – a nominalizat
numele pieselor muzicale,
dar și a dirijorului, astfel
încât aceștia să fie celebrați,
dimpreună cu muzica, regina
momentului. Nu s-a suprapus
în comentarii cu muzica, n-a
făcut remarci nefondate și-mi
doresc tot mai multe astfel de
comentarii la evenimentele
culturale care vor avea loc
peste an.
66 Axis Libri
Fiindcă am pomenit de dirijor,
Riccardo Muti, celebrul italian
care anul acesta va împlini 80 de
ani, a imprimat concertului un stil
incofundabil, marșurile n-au fost
foarte agresive, în schimb polcile au
fost foarte colorate, vesele; nevoia de a
ne întoarce la normalitate a fost astfel
tușată de dirijor, cu ajutorul minunatei
orchestre, care, în ciuda emoțiilor, s-a
auzit impecabil. Un concert al bucuriei
bine dozate, fără excese, dar și fără
concesii din punct de vedere calitate.
Au cântat ca la carte, dar și cu suflet! Un program
mai pe placul meu față de cel de anul trecut,
poate și pentru că nu s-au auzit doar muzica
familiei Strauss, ci și cea compusă de Franz
von Suppè, Carl Zeller ori Carl Millöcker. O
diversitate asumată, o abatere de la regula de aur
a concertului, să fie cântate doar piesele Strauss,
din dorința de a aduce un omagiu melomanilor:
nu sunteți în sală, dar vă simțim și știm că vibrați
împreună cu noi!
Un concert altfel, dar de o excelență ținută,
care a dat emoții tuturor iubitorilor de muzică!
Anul 2021 trebuie să fie anul reîntoarcerii în sălile
de concerte, în sălile de teatru, în librării și muzee!
Așa cum a spus și Riccardo Muti în mesajul său:
„Muzica este o misiune, un mesaj de curaj, de
dragoste, de speranță!” De aceea, acum, mai mult
ca niciodată, avem nevoie de cultură, de muzică,
spectacole de teatru și orice alte reuniuni culturale.
În asentimentul dirijorului, dar și al iubitorilor de
muzică, vă urez să aveți un 2021 cât mai cultural
posibil!
Sursa foto: TVR1

Epigrame
DEBUTANTUL
Sărutând o domnişoară,
Tânărul, băiat cuminte,
S-a scuzat: - E prima oară
Gura când mi-o ia-nainte.
UN ROMÂN DUPĂ BREXIT
De-o englezoaică-ndrăgostit,
E pur şi simplu bulversat...
Atâta a mai izbutit,
S-o-ntindă englezeşte-n pat.
1 + 1 = 3 (PARADOX
FEMININ)
Un bărbat la casa lui
Îi spunea cumnatului:
Două sunt, dar ce femei,
Când vorbesc, toţi spun că-s
trei!
UNUI METEOROLOG
După cât iubea natura
N-am crezut în viaţa mea,
Să-şi asume aventura
De-a lăsa şi iarna... grea.
Vasile Manole ARSENICUL
epigramist
Când a fost descoperit
Praf părea, obişnuit,
S-a văzut când l-au testat
Că e praf... de curăţat.
PENSIONARII
Cât mai sunt ei „bugetari”,
Pensiile majorate,
Inspiraţi de demnitari,
Le doresc anticipate.
E
P
I
G
R
A
M
E
DE-ALE FACEBOOK-ULUI
Cât de complicată-i viaţa...
Înşelat în căsnicie,
Ce surpriză-i face soaţa:
I-a cerut prietenie.
14 FEBRUARIE
(VALENTINE’S DAY)
Îi deplâng pe-americani
Că îi ştie lumea toată:
Ocupaţi să facă bani,
Dragoste fac doar o dată.
„ZESTREA”
Vezi mai rar aşa o nuntă...
Soacra mică, mândră tare,
Cu cea mare se înfruntă,
Că mireasa gemeni are.
ÎN GOANA DUPĂ CITITORI
Absolut din întâmplare,
Asta-i, Doamne, bafta mea,
Am găsit o cititoare...
Într-o ceaşcă de cafea.
FIDELITATE CU DE-A SILA
Soaţa e mereu prudentă
Când mă plimb pe bulevard,
Să nu dau de vreo studentă
Ea îmi este bodyguard.
IMUNITATEA
La cei mulţi a tot scăzut
Prin regim alimentar,
La aleşi a tot crescut
Prin regim parlamentar.
martie 2021 67
E
P
I
G
R
A
M
E Epigrame
Daniel Corbu – Iași –
„Ferestrele oarbe”
De la fereastra unei case
Răzbat scâncete zgomotoase:
- Sunt oarbă, din suflet, vă rog,
Chemați-mi un oftalmolog!
Alexandru Mironescu –
București – „Admirabila Tăcere”
Citind cartea de mai sus
Dacă ai ceva de spus,
Nu poți face-apreciere:
Autorul vrea tăcere.
Ruxandra Anton – „Lumile
dispărute” în care una dintre
poezii are titlul: „Poezie strânsă
cu ușa”
În lumile dispărute
Sunt multe necunoscute;
Totuși e o tragedie
Să chinui o poezie...
Codrina Codruța Tudoriu –
„Rapsodie în bocanci”
În bocanci o rapsodie
Nu arată prea șarmant:
De ce n-ar putea să fie,
Într-un pantof elegant?...
Aura Christi – București -
„Orbita zeului”
Nu poți să nu te minunezi:
E uimitor ceea ce vezi!
Într-un trup fin și delicat
Se-ascunde-un suflet de
bărbat!...
68 Axis Libri
Dan Căpruciu – „Orfan de
soacră”
Despre morți numai de bine;
Dar te-ntreb acum pe tine:
-Soacrei ce îi faci reclamă,
I-ai dat vreun ban de pomană?
Theodor Parapiru –
moderatorul Salonului pentru
volumul „Testis”
Un valoros moderator
E pentr-o zi cu rol schimbat:
Ieri pentru toți judecător,
Azi pentru carte judecat...
Toader Buhăescu – profesor
universitar – pentru volumul
„Marafeturi marginale”
Matematician, poet,
Prezintă-ntr-un volum cochet
Cu-n titlu foarte curios
Un marafet elogios.
Vasile Ghica - Tecuci –
„Antologia aforismului
românesc contemporan”
Fanariot de neam să fie, Ioan Fărcășanu
epigramist
Sau tecucean de obârșie,
Cu zeci de scrieri publicate
Ce i-au adus celebritate?
Victor Cilincă – „Țara de sub
picior”
Se lăuda un oarecare
C-are pământul la picioare;
Dar iată că și-un scriitor
Ține o țară sub picior...

Epigrame
RONDELUL UNEI LALELE
Cu petale ca o cupă
Când o vezi îți dă fiori,
Ea locul întâi ocupă
Că-i gingașă între flori.
Sunt multe, formând o trupă
Având mai multe culori,
Cu petale ca o cupă
Când o vezi îți dă fiori.
Când unul vrea s-o rupă,
Iubitei s-o dea în zori,
După ce întâi o pupă,
O dată, de două ori...
Cu petale ca o cupă.
RONDELUL UNEI MAȘINI
Despre ea mulți mi-au dat sfat
Ce să fac cu o mașină,
Însă nu prea m-am băgat
Având oarece pricină.
Ionel Jecu
epigramist
Dar nu m-am preocupat
Iar viața se schimbă lină,
Deși mulți mi-au dat un sfat
Cam cum merge o mașină
Însă soața m-a schimbat,
Dar ea n-are nici o vină,
Numai eu că m-am băgat
Să spăl rufe la mașină
Cum să fac ea mi-a dat sfat.
E
P
I
G
R
A
M
E
CURENTUL
Azi curentul am plătit
Și-am simțit electroșocuri,
Mi s-a părut iar scumpit,
Gratis e cel printre blocuri.
O FATĂ
Nu mai vrea zile cețoase,
Dorește doar însorite.
Vor fi destule noroase
După ce-o să se mărite.
CĂȚELUL DIN CURTE
Când îi arunc câte-un os
El se gudură voios,
Cum la șef are un viciu
Colegul meu de serviciu.
UN DOR
De mult timp eu am un dor
Și nu e deloc ușor,
Dorul ce-l am de mulți ani
Este greu că e de bani.
VERSURILE EPIGRAMEI
Sunt patru cu rime date
Ce pot fi încrucișate,
Iar râsul, s-a constatat
E la foc încrucișat.
DOUĂ SĂLI
În ele de ai fost vreodată
Poți trage învățătură:
Și în cea de judecată
Și în sala de lectură.
martie 2021 69
I
N
T
E
R
V
I EPIGRAMISTUL VASILE MANOLE
U
80 de ani

Inginerul epigramist Vasile Manole împlinește în aceste zile

onorabila vârstă de 80 de ani. Ca urmare, domnule Manole, cum
arată lumea de la o asemenea înălțime?
Experienţa mea de viaţă se compune din trei perioade distincte şi
inegale: în primii șase ani de viaţa am fost „monarhist” (din 19 ianuarie
1941 până la 30 decembrie 1947, când regele Mihai a fost forţat să abdice).
A urmat perioada regimului comunist, până la Revoluţia Română, iar
de 31 de ani încoace trăiesc perioada democrată. Din copilărie îmi
amintesc de un eveniment unic în istoria României, povestit de multe
alte persoane şi trăit şi de mine, ca elev în clasa I-a. La începutul lunii
ianuarie 1948, învăţătorul ne-a spus să aşezăm abecedarele la marginea
băncii şi apoi a trecut pe la fiecare elev şi a rupt primele două pagini
unde erau fotografiile regelui Mihai şi a reginei Elena. Am urmat liceul
(devenit acum colegiu) „Vasile Alecsandri” căruia, încă de pe atunci, i
se dusese faima că avea cei mai buni profesori din oraş. Fac parte din
promoţia 1957, iar la 60 ani distanţă, în noiembrie 2017, am participat
la festivităţile prilejuite de împlinirea a 150 ani de la înfiinţare, prilej cu
care am citit următorul catren:
Omagiu
Răspândiţi în lumea toată,
Absolvenţii C.V.A.
Sunt o marcă garantată
Şi pe ei puteţi conta.
Am absolvit Facultatea de Tehnologia Produselor Alimentare, din
cadrul Institutului Politehnic Galaţi şi mi-am făcut stagiatura la Fabrica
de Pâine Oneşti. Apoi am fost transferat la Întreprinderea Judeţeană de
Morărit Panificaţie Galaţi, unde am ocupat mai multe funcţii (inginer Ghiță Nazare
tehnolog, şeful fabricii „100 tone” şi şef Birou Producţie). Între anii 1993 profesor, publicist
şi 2000 am lucrat la Banca Agricolă Galaţi, iar în perioada 2000–2004
am înfiinţat şi administrat propria mea brutărie.
Cu lumea culturală am început să cochetez imediat după Revoluţie,
când am publicat în ziarul Viaţa Liberă primele epigrame, catrene,
poezii umoristice şi schiţe. Epigramele am început să le tratez mai serios
începând cu anul 2010, când m-am înscris în clubul Verva Galaţi.
În prezent, scriu epigrame care sunt publicate în câteva reviste
gălăţene şi din ţară. De asemenea, postez zilnic o epigramă pe pagina
personală de Facebook, cât şi pe câteva grupuri virtuale dedicate
umorului şi poeziei.

70 Axis Libri
 Ghiță Nazare: Sunteți de Biblioteca „V.A. Urechia”,
bine cunoscut, la Galați și de Salonul cultural Armonii
în țară, drept un excelent de toamnă al Casei de Ajutor
„specialist” în ironia fină, Reciproc a Pensionarilor
în epigramă, în umor. Ați Galaţi şi de Centrul Cultural
publicat/ publicați umor în „Dunărea de Jos”, unde am
mai toate revistele gălățene, avut ocazia să cunosc şi
v-au apărut mai multe să discut cu personalităţi
volume de gen, participați cu culturale de prestigiu din
regularitate la manifestări ţară. Mi-au făcut onoarea de
culturale prestigioase. a-mi prefaţa cărţile domnul
Vă oferă viața de zi cu George Corbu, preşedintele
zi, oamenii, societatea… U.E.R. şi poeta şi epigramista
subiecte de ironizat? gălăţeană, doamna Cezarina
Vasile Manole: Am Adamescu. Două dintre
publicat şi public în revistele cărţi au fost premiate la
gălăţene Axis Libri, Armonii festivalurile de profil de la
de toamnă, Boema, Porto- Buzău şi Strehaia.
Franco, Dunărea de Jos, iar Vasile Manole Cum în fiecare judeţ al
în ţară în revistele Epigrama, Lumea Epigramei, ţării există câte un cenaclu sau club al umoriştilor,
Moldova Literară (Iaşi), Acuş (Sibiu), Constelaţii în fiecare an se organizează peste 20 concursuri şi
diamantine şi Cugetul (ambele din Craiova), A.G. festivaluri naţionale şi internaţionale de literatură
pe rime (Piteşti) şi chiar şi în Gazeta Românească umoristică. Încerc să particip la cât mai multe
(Israel). Recunosc că viaţa de zi cu zi din România dintre aceste concursuri, reuşind să obţin, de-a
şi din lume este o sursă inepuizabilă de inspiraţie, lungul timpului, diverse premii şi menţiuni pentru
care abundă în subiecte pentru orice epigramist. epigramă, madrigal şi volum de epigramă.
Unele subiecte sunt mai vesele, altele mai triste, dar Gh.N.: De fapt, cum s-a „lipit” epigrama,
românul e învăţat să facă şi haz de necaz. Iată: umorul de dumneavoastră? A fost un reflex nativ
Cum aţi făcut primul milion? sau a fost rodul unui exercițiu îndelungat? Ați avut
Un bătrân pensionar mentori în demersul dv. creativ sau ați parcurs un
Spune cu sinceritate: drum solitar?
Am ajuns milionar V.M.: Încă din timpul liceului, citeam
În facturi neachitate. epigramele publicate în revista „Urzica” şi în
Filosofie de viaţă almanahurile vremii. Dar începând cu anul 2010,
S-aştepţi momentul potrivit după înscrierea în clubul Verva, am acordat mult
Nu este-o cale înţeleaptă, mai multă importanţă epigramei şi am început să
Că poţi oricând fi depăşit scriu zilnic, încurajat fiind şi de faptul că suplimentul
De toţi acei ce nu-l aşteaptă. umoristic Buzunar al ziarului Viaţa Liberă publica
Gh.N.: În context, oferiți-ne câteva repere săptămânal creaţiile umoriştilor gălăţeni. E posibil
ale evoluției dv. privind creația umoristică (debut, să fi moştenit din familie o înclinare către umor,
participări la manifestări de gen, cărți publicate, având în vedere că unul din unchii mei, om de la
premii obținute etc.). ţară, cu umor debordant, vorbea în versuri când era
V.M.: Debutul meu în epigramă a avut loc bine dispus.
imediat după Revoluţia din 1989, în ianuarie 1990, Am reuşit să depăşesc nivelul de „amator”
când mi-au apărut în ziarul local Viaţa Liberă în ale epigramei după ce am citit foarte multe
câteva catrene, epigrame, poezii umoristice şi schiţe articole despre tainele epigramei scrise de doamna
umoristice, după care, pentru o perioadă, activitatea Elis Râpeanu (doctor în literatură, care şi-a dat
profesională m-a împiedecat să continui încercările doctoratul cu lucrarea Epigrama în literatura
literare. Până în prezent am scris trei cărţi de umor: română), dar şi după ce am citit mii de epigrame ale
Prezentul timpului trecut, De voie bună şi nesilit confraţilor, constituindu-mi de-a lungul timpului
de nimeni, şi Epigramei, cu toată dragostea. Am propria bibliotecă cu cărţi scrise de epigramişti
participat cu plăcere la lansările de carte găzduite clasici şi contemporani. Un rol important în

martie 2021 71
 formarea mea ca epigramist l-a jucat şi Clubul
Verva din Galaţi, unde, la întâlnirile lunare, se fac
dezbateri pe marginea epigramelor citite de fiecare
dintre noi. O contribuţie deosebită la formarea mea
a avut şi preşedintele clubului, ing. Ion Moraru.
Gh.N.: Vă rog să insistați! Umorul/
epigrama reprezintă rodul inspirației, meditației
asupra realității imediate sau constituie un mesaj
referitor la un anumit aspect de viață?
V.M.: După ce am început să scriu epigrame
publicabile, ca orice epigramist „serios” am devenit
mai atent la toate amănuntele vieţii cotidiene,
de multe ori fiind suficient un singur cuvânt ca
să găsesc o poantă care apoi să dea naştere unei
epigrame. Una dintre sursele mele de inspiraţie
este istoria umanităţii, în general, şi a României,
în particular, aici găsind suficiente subiecte pentru
epigramă, ca de exemplu:
Arhimede
„Evrica!” când a strigat
Şi-a sărit din baie gol,
Legea el a enunţat
Renunţând la protocol.
Einstein şi formula E=mc2
Într-o lume relativă,
Depăşindu-şi cu mult veacul
Şi gândind în perspectivă,
Energiei află leacul.
Gh.N.: Aveți subiecte predilecte în demersul
dv. creativ în domeniu sau „tot ce pică”?
V.M.: Nu am subiecte predilecte, viaţa de zi
cu zi este o sursă inepuizabilă de inspiraţie. Totuşi
pe primul loc este femeia, sub toate ipostazele ei
(mamă, fiică, soţie, soacră, colegă etc.).
Cheia fericirii
Dacă nu ar fi femeia
Punctul forte la bărbat,
Să-l întoarcă ea cu cheia,
Ar rămâne-un încuiat.
Mama şi copilul
Alintându-l doar în şoaptă,
Prin instinctul de femeie,
Când scânceşte îl îndreaptă
Către Calea ei Lactee.
Urmează bărbatul (soţ, iubit, prieten,
consumator de alcool, şef etc.).
Dragoste pe datorie
Un bărbat fermecător.
De femei e creditat,
Dar de e începător
Le rămâne-ndatorat.
După cheful de Ziua Bărbatului
Scumpă doamnă, suntem beţi,
72 Axis Libri
Ne-am luat cu „degustatul”
Şi-am venit ca să vedeţi
Care din noi, vi-i bărbatul.
Gh.N.: Este epigrama o terapie? Cum au
reacționat pacienții dv., s-au vindecat sau au
devenit cronici?
V.M.: Epigrama vizavi de tarele societăţii sau
de caracterul omului s-ar dori o terapie. Totuşi,
uneori epigramele mele mai supăra în loc să
vindece, cum se întâmplă în epigrama de mai jos.
Recompensă
Vrând o „strâmbă” să îndrept
Am mai scris o epigramă
Şi să-mi spună-acum aştept,
De la strâmb, ceva de mamă.
„Vasile Manole este un scriitor harnic, reflexiv,
căruia nu-i scapă nici un detaliu, bun sau rău,
frumos său urât, întâlnit în cotidian, aproape la
fiecare pas. Dăruit nativ cu un simț al umorului
deosebit, autorul se apleacă grijuliu și cu determinare
asupra amănuntelor care altora le scapă”, consemna
recent cunoscuta scriitoare gălățeană Cezarina
Adamescu, într-o cronică făcută la cartea
„Epigramei, cu toată dragostea” (Editura Pax
Aura Mundi, Galați, 2018). Într-un spectru mai
larg, care a fost „sentința” dată de critica de
specialitate cu referire la creația dv. umoristică?
Vă rog să exemplificați!
Despre epigramele mele s-a pronunţat în
scris, în cotidianul Viaţa Liberă, criticul A.G. Secară,
în articolul Cronică de carte. Un clasic al epigramei
româneşti. As al paradoxurilor cu referiri care mă
onorează, despre calitatea şi oportunitatea lor. De
asemenea, doamna Cezarina Adamescu, probabil
cea mai prolifica scriitoare gălăţeană, s-a aplecat
asupra realizărilor mele epigramatice, apreciindu-le.
La Saloanele literare Axis Libri, organizate în sala
„Mihai Eminescu” de la Biblioteca „V.A. Urechia”
(iniţiativă pornită de fostul director al Bibliotecii,
profesor dr. Zanfir Ilie, moderator fiind profesorul
şi scriitorul Teodor Parapiru), unde participau şi
o parte dintre epigramiştii Clubului Verva şi unde
citeam epigrame dedicate scriitorilor care îşi lansau
cărţile, am beneficiat de aprecierile celor prezenţi,
aprecieri sub formă de aplauze şi râsete, suficiente
pentru a mă motiva să particip la toate lansările de
carte.
Gh.N.: Domnule Manole, de la „înălțimea”
bogatei dv. experiențe în arta umorului, vă rog să
faceți o evaluare a mișcării umoristice gălățene, de
ieri și de azi. Ce manifestări specifice, ce creatori,
ce publicații întrețin flacăra umorului la Dunărea Creierul
de Jos? De te laşi în seama lui
V.M.: În prezent, mişcarea umoristică Şi la bine şi la greu,
gălăţeană se află într-un impas, din cauza Cum se-ntâmplă orişicui,
pandemiei, a scăderii numărului de epigramişti De gândit îţi dă mereu.
activi (18 în prezent), a mediei de vârstă a Gh.N.: Dialogul nostru apare în revista
membrilor, a întreruperii Festivalului Umor la Mila „Axis Libri”, editată de Biblioteca „V.A. Urechia”,
80, precum şi a lipsei unui ziar care să găzduiască revistă care aniversează în acest trimestru 50 de
în paginile sale producţiile de gen ale umoriştilor. numere. Vă rog să dedicați acestui eveniment 2-3
Apreciez foarte mult preocupările în promovarea epigrame.
actului cultural ale revistelor cu apariţii trimestriale V.M.: Revista Axis Libri (de înaltă ţinută
Axis Libri, Armonii de toamnă, Boema, Dunărea de editorială, prezentă în viaţa culturală gălăţeană încă
Jos şi Porto-Franco. Flacăra umorului gălăţean este din anul 2008), Salonul Literar Axis Libri, organizat
întreţinută şi de revistele de profil din ţară. Dintre în sala „Mihai Eminescu” a Bibliotecii „V.A.
acestea, aş menţiona revista Epigrama, publicaţie a Urechia” şi Festivalul Internaţional al Cărţii Axis
Uniunii Epigramiştilor din România, cu apariţie Libri (cu 11 ediţii la activ) au asigurat un suflu nou
trimestrială, unde sunt publicate cele mai reuşite în rândul poeţilor, prozatorilor, epigramiştilor şi
producţii ale confraţilor din România şi străinătate. cititorilor. Sunt onorat de faptul că mă pot considera
Cluburile de umor din ţară participă la concursurile un colaborator al acestora şi le doresc continuitate
din revistă, în fiecare număr ţinându-se un clasament în proiectele începute şi succes în cele viitoare!
al acestora. Să nu uităm că la suplimentul umoristic Fiind la început de an, doresc redacţiei revistei
Buzunar al ziarului Viaţa Liberă au colaborat ani la Axis Libri şi personalului Bibliotecii „V.A. Urechia”
rând umorişti de talia lui Paul Dumitrescu, Florin multă sănătate şi La Mulţi Ani! Pentru a reliefa
Cristea, Gheorghe Enăchescu, Nicolae Precupeţu, contribuţia Bibliotecii noastre la acţiunile culturale
Ion Grosu, Victor Feru, Ion Bahu etc. ale Galaţiului, dedic acesteia două epigrame:
Gh.N.: Într-un duel epigramatic, vă place La Biblioteca „V.A. Urechia”
mai mult atacul sau contraatacul? E ca şi la discotecă,
V.M.: Ambele roluri tentează, dar parcă De te-ncumeţi bunăoară
aş înclina spre atac, deoarece prezintă avantajul Şi de mergi pe-a ei „potecă”
alegerii terenului de luptă. Duelul epigramatic e un Ai ureche... literară.
procedeu apreciat de amatorii de umor şi mulţumesc
revistei Armonii de toamnă că adăposteşte de câteva Fenomenul „Axis Libri”
numere dueluri epigramatice pe care le port cu Vă anunţ, dragi cititori,
profesorul universitar Toader Buhăescu, şi dânsul Că mi-am pregătit şperaclul,
fiind membru al Clubului Verva. Dacă sunteţi amatori
Gh.N.: Domnule Manole, mulțumindu-vă Să deschidem iar cenaclul.
pentru amabilitatea de a acorda acest interviu, Vă mulţumesc pentru ocazia oferită şi închei
în preajma unei zile semnificative din viața cu două omagii aduse epigramei şi lui Mihai
dumneavoastră, pentru conținutul consistent al Eminescu, deoarece pe 15 ianuarie este atât ziua
răspunsurilor, vă rog să transmiteți iubitorilor de de naştere a Poetului Naţional, cât şi Ziua Culturii
umor, din Galați și din țară, ce proiecte de viitor Naţionale.
aveți, când ne invitați la o nouă lansare de carte? Epigrama
V.M.: În ceea ce priveşte proiectele de viitor, Am aşa o teamă,
cum fiecare epigramist îşi doreşte să mai publice Ce o spun şi-o scriu,
câte o carte, în această situaţie mă găsesc eu. Fără epigramă,
Ţinând cont că fiecare dintre ultimele mele două Viaţa... „e pustiu”.
cărţi conţine peste 800 catrene şi epigrame, mai La statuia lui Eminescu din Galaţi
am destul de lucru până la o nouă carte. Munca în Chipul lui cioplit în stâncă
domeniul epigramei este plăcută dar cere şi efort. Ce-l iubesc toţi gălăţenii,
Unele epigrame pot fi făcute în câteva minute, iar E Luceafărul ce încă
pentru altele poţi trece prin multe variante până Ne va lumina milenii.
să capete o formă care să te mulţumească. Lucru
demonstrat şi de epigrama următoare:

martie 2021 73
 Restituiri

„Vrăjitoarele din Salem“

«Les sorcières de Salem»
”The Witches of Salem“

În secolul al XVII‑lea, grija de a nu greşi în edificarea Noului

Sion a constituit teren de dispute religioase pentru puritanii din Noua
Anglie: „Biserica exercita o puternică influenţă asupra vieţii oraşului,
dar spre deosebire de Biserica Angliei, nu avea puterea efectivă
de a interveni în treburile laice.” (George Brown Tindall, David E.
Shi, America - O istorie narativă). Alergia la abaterile de la credinţa
profesată dezvoltă uneori situaţii extremiste. Aici se înscrie teribila
întâmplare ce intră în antologia „vânătorii de vrăjitoare”, desfăşurate
în oraşul Salem (Massachusetts), în anul 1692.
Pe fondul frustrărilor familiare, al sensibilităţii maladive îmbinate
cu imaginaţie mistică şi psihic labil, câteva adolescente din Salem
tulbură profund
viaţa comunităţii:
„Criza s‑a declanşat
în momentul în
care câteva fete
s‑au arătat deosebit
de interesate de
poveştile spuse de
Tituba, o sclavă din
Indiile de Vest, şi
au început să aibă
un comportament
ciudat ‑ să ţipe, să latre, să meargă în patru labe, să se zvârcolească aparent Theodor Parapiru
fără nici un motiv.” (idem). În panica provocată de isteria colectivă, cad profesor, scriitor
multe victime acuzate de practicarea unor „treburi diavoleşti” ‑ oameni
spânzuraţi, unul lapidat, mai mult de o sută trimişi la închisoare.
Paroxismul nebuniei este atins prin incriminarea lui Samuel Willard,
pastorul Primei Biserici din Boston şi preşedinte al Colegiului Harvard,
apoi a soţiei guvernatorului. Atrocităţile încetează şi sunt luate măsuri
reparatorii, însă rana rămâne deschisă în memoria colectivă.
„Vrăjitoarele din Salem” desemnează un grup de persoane
feminine iresponsabile, ale căror idei şi acţiuni au efecte tragice în
viaţa celor din jur.

74 Axis Libri
Restituiri

Ignatie Grecu
Șoptiri de îngeri

De curând, părintele Ignatie Grecu de la Mănăstirea Cernica

m-a onorat cu încă un volum de poezii - Prin grădinile verzi ale inimii
(Editura Eikon, 2020, București) – tot pioase, tot cucernice și tot pline
de evlavie. Cartea se deschide, cum nu știu s-o fi mai făcut în trecut, cu
o inventariere a trudniciei sale lirice și văd că acest volum ar fi al 19-lea,
ceea ce înseamnă, nu doar o ucenicie îndelungată la templul mirific
al poeziei, dar și o certificare a proaspătului său statut de membru al
Uniunii Scriitorilor.
S-a infirmat de mult postulatul lui Benedetto Croce care
interzicea preoților și femeilor să scrie versuri. Din ambele direcții,
avem semnale convingătoare că interdicția esteticianului italian nu
este în nici un fel justificată, că și femeile și preoții au optimizat poezia
și-au îmbogățit partitura lirismului universal cu imagini și nuanțe
inefabile, silfide și vaporoase, cum nu întâlnim la prea mulți poeți laici.
Croce însuși, atunci când o doamnă i-a înmânat un caiet de versuri
proprii, ar fi renunțat la jumătate din postulat și-ar fi ridicat interdicția
pentru femei. Sunt convins că, de-ar fi ajuns și Ignatie Grecu la el, ar fi
ridicat și restul interdicției, cea care se referea la preoți.
Sigur, părintele Ignatie Grecu n-are nevoie să fie legitimat ca poet
de cineva anume. Îl recomandă ca dăruit genului liric și ca poet inspirat
de șoptirea îngerilor, care scrie o frumoasă poezie creștină, cele 19 volume
publicate până în prezent și lunga sa ucenicie la templul lirismului
glazurat de nostalgiile paradisului pierdut. A ajuns deja la o maturitate
care-l așază în linia bătătorită de înaintemergătorii poeziei creștine. L-am
Ionel Necula citit din doască-n doască, deseori am și dat seama despre isprăvile lui și
profesor, scriitor mă bucur de fiecare dată când îmi oferă un nou pretext de lectură.
Este o problemă. Ignatie Grecu este un modest ucenic al lui
Hristos și, chiar dacă Iisus nu mai colindă prin grâu și nu inundă cu
prezența sa celulele celor întemnițați pe nedrept, este prezent peste
tot în poezia sa, este prezent prin șoptirea îngerilor resimțită de poet
ca inspirație divină. Ascultă aceste șoapte, așa cum Socrate asculta
de ceea ce-i șoptea în ureche daimonul său însoțitor. Multe lucruri
sunt de pus/ în rânduială./ Mai întâi înserarea/ de ar depinde de noi!/
Îngerul mi-a spus în șoaptă./ Toate cele zidite de om/ Domnul le face
să crească./ Așteaptă numai (Mai întâi înserarea).

martie 2021 75
 Înțeleg bine menirea liber asumată de poet,
aceea de a rămâne circumscris în exclusivitate
învățăturilor lui Iisus și credinței evanghelice, de a
umple golul imens întreținut ostentativ în cincizeci
de ani de ateism dogmatic, dar a realizat că această
statornicie tematică, această revenire repetată de
zeci de ori în zeci de volume inspirate din același
izvor inefabil, poate implica și unele riscuri
colaterale, în primul rând pe acela al autopastișării,
al greutății poetului în general de a se reinventa
necontenit și de a găsi de fiecare dată alte resurse și
alte mijloace stilistice care să întrețină combustia. A
înțeles ceea ce marii poeți, cei înțeleniți în credință
și duhovnicie, au știut dintotdeauna că trebuie să
accepte, dacă vor să evite artificiile și improvizațiile
aleatorii, și diversitatea tematică Mulți dintre ei au
mers mai departe și-au revizuit nu doar registrul
tematic, dar și genul literar care să-l cuprindă cât
mai exact. De asta spun, recursul la o varietate
tematică mai cuprinzătoare și la încercarea mai
multor registre de creație – proză, critică și istorie
literară, eseistică, dramaturgie – îi confirmă pe
lângă calitatea de poet și pe cea de scriitor.
Nu spun, Doamne ferește, să renunțe la filonul
care l-a consacrat și i-a conferit atâtea recunoașteri
scriitoricești, spun doar că filonul trebuie paralelizat
cu alte dispuneri tematice și cu alte modalități de
expresie. Autorul însuși pare să fi înțeles acest lucru
repliindu-se în partituri în care sacrul coexistă cu
profanul și religiosul cu laicul. Codița mărului/ atât
de mică/ aspră și singură/ neimportantă/ ține fructul
pe ram.// Și noi asemenea./ Până când/ ușoară mâna
Ta/ ne desprinde (Până când)
Sau:
Dacă tu ai plecat/ a venit mierla/să mă
mângâie/ în locul tău./ Să nu o urăști! (Dacă tu ai
plecat)
Regăsim și în acest ultim volum de versuri
aceeași abilitate a autorului de a extrage esența
și sâmburul poetic din orice fapt de viață și de
simțire. Din codul său poetic nu lipsește omul și
toate frământările lui. Prezența Atotputernicului
nu exclude conectarea la problemele lumii și la
frământările omului, privit ca ființă trecătoare,
vremelnică și în necontenită comunicare cu
divinul. Din firimiturile ce cad de la masa/ Căderii/
Cu sfială poetul soarbe cuminecătură. Și cu aurita,
preasmerita lui gură/ Te slăvește și Te preamărește în
cântec/ mereu ...(Cu sfială, poetul)
Cum se vede, de cele mai multe ori motivul
profan, atotprezent în lirica poetului Ignatie Grecu,
76 Axis Libri
este privit ca o treaptă a supralicitării divine și ca
pretext pentru slăvirea Celui ce a făcut cerul și
pământul - natura paradisiacă și tot ceea ce conține,
chiar dacă omul nu are totdeauna timp să se bucure
de splendorile ei: Atât de necăjiți erau/ cu frunțile
în pământ/ aplecați peste sapele lor/ încât nici nu
auzeau/ cucul cântând// Venise de departe în zbor/
să-i mângâie cu cântecul lui/ în lumina fragedă a
norilor/ numai și numai pentru ei (Țăranii și cucul).
Ceea ce surprinde în acest ultim volum de
versuri a poetului Ignatie Grecu este o deplasare
de accent – de la slăvirea pioasă a Creatorului la
fetișizarea ontologiei rezultată din actul biblic al
Facerii. Este vorba de ontologia pe care omul, dacă
tot a mușcat din fructul cunoașterii și-a căpătat
atribute constructive, o tot sporește cu întrupări
neomologate genezic, dar care se adaugă sporitor
celor șase zile ale Facerii. Noica observa că, în ziua
în care a fost creat omul, Creatorul n-a mai rostit
acea concluzie biblică și a văzut Dumnezeu că este
bine așa. Anticipa, probabil, cutezanța prometeică
și demiurgia asumată de om după ce a dobândit
conștiință. Până atunci, până la ispitirea de sub
copac, omul, omul originar, omul paradisiac, cel
care a fost plăsmuit genezic, fusese numai simțire,
emoție, afectivitate, sentiment, deci era nepervertit
de fenomenologia conștiinței și nu trebuie să ne
surprindă că este taman omul invocat de poet în
versurile sale. Recursul poetului la omul plăsmuit
de divinitate, la omul cu inimă, traversat doar de
pasiune și iubire, netrucat de gândurile ascunse ale
conștiinței vinovate este o altă calitate pusă în active
lirice de poet. Prin grădinile verzi/ ale inimii/ cântă
ades și suspină/ sufletul-flaut// Pe unde Domnul
umbrit de lumină/ bucuros întârzie - / la tine visez/ și
pururi te caut/ anotimp neînserat. Poezie (Anotimp
neînserat)
Nu mai insistăm. Ignatie Grecu a ajuns la o
maturitate izvoditoare destul de convingătoare,
care se poate revărsa acum și în alte registre
plăsmuitoare. Știu, bunăoară, că lucrează la un
roman desfășurat, în care, dincolo de nuanța
medievală, de epoca aceea bezmetică, bântuită de
tot felul de secte și credințe, reabilitează catharsisul
artistic ca mod de purificare și de primenire a
omului generic, a omului temperamental, dominat
de pasiuni și emoții. Îl așteptăm cu ardoare și interes
și-mi fac speranțe că vremea-i aproape.
Restituiri

Horia Furtuna
O PRECIZARE

În nomenclatorul numelor de familie recunoaștem o infinită

varietate de formulări, unele, moștenite, altele preferate, în funcție
de fantezia fiecăruia. Nume și nume. Unele cu explicație logică,
altele, fanteziste. Nu mi-am propus să explic traiectul genetic al
numelor de persoane românești. Este o muncă extrem de migăloasă și
responsabilă. Și există astfel de dicționare care, de la autor la autor, de
la ediție la ediție este mereu, în completare și perfectare.
Cum mă consider, deocamdată, prim biograf al scriitorului
HORIA FURTUNA, am datoria morală să intervin, dacă îmi este
permis – și nu supăr pe nimeni – pentru o precizare. O precizare
extrem de important și utilă, care, sperăm, va fi preluată întru corectare
– și în dicționarele de specialitate.
Să mă explic!
Numele de familie al juristului-scriitor HORIA FURTUNA
(1888-1952) este moștenit, pe linie paternă, de la bunicul, Ștefan
Simionescu Furtuna și, apoi, de la tatăl, Ioan Ștefănescu (derivat de la
Ștefan, numele de botez al tatălui său).
Nu știm câtă atenție a
acordat tânărul Horia Furtuna,
însuși, acestei grafii, „Furtuna”,
cu „a” final, cert este că de-a
lungul vieții sale, presa literară,
care-i reproduce textele, va
Livia Ciupercă caligrafia (inconștient, ori nu),
scriitoare fie „Furtună”, fie „Furtuna”.
Un lucru este cert, doctorul
în drept Horia Furtuna și-a
caligrafiat numele său de familie,
așa cum l-a moștenit. O dovedesc
actele oficiale de identitate,
toate semnăturile olografe
(existente în arhivele din țară),
precum și lucrările publicate în
volum, dintre care, reținem: Du

martie 2021 77

recours de l’assureur contre les tiers responsables de la
réalisation du risque dans le contrat d’assurance (Paris,
Ed. Arthur Rousseau, 1915), Criza morală a timpului
de față (București, Imprimeriile Independența,
1921), Spre o politică financiară (București, 1921),
Intensificarea producției, organizarea, controlul și
sancțiunile (București, 1924), Păcală (1927), Contesa
de Noailles (1933), Iubita din Paris (1934), Zece Mai.
Teatru școlar patriotic (1943) etc.
Momentul în care va reacționa, sancționând
tranșant transcrierea în presa literară a numelui său
de familie, o va face în revista „Universul literar”
(anul XLVIII, nr. 10, sâmbătă, 11 martie 1939, p.
8). În fapt, un drept la replică. O corecție dură,
adresată lui N. Crevedia care a consemnat numele
său, greșit, drept un pseudonim.
P.S. Imaginile sunt reproduceri din Arhiva Bibliotecii Academiei Române, secțiunea Manuscrise. Scrisori.
Pe coperta monografiei: HORIA FURTUNA, în costum de căpitan, Regimentul 33 Infanterie (Arhivele Militare
Pitești), cu semnătura olografă.
78 Axis Libri
Cu toate că există această
precizare clară, dicționarele continuă
să caligrafieze numele său de familie,
precum al scriitorului Enric Furtună
(în fapt, un pseudonim) sau al preotului
Dumitru Furtună.
Avem datoria morală să privim cu
mare atenție, totuși, la contemporanii săi.
În volumul Papagalul în colivia
lui de 128 de pagini (1945), Tudor
Mușatescu publică piesa de teatru a lui
Horia Furtuna, Un film politic (p. 23-53),
caligrafiind corect numele de familie.
La 15 ani de la moartea poetului,
prof. Eugeniu Sperantia (fost prieten de o viață)
și prof. Dumitru Micu coordonează (EPL, 1967)
antologia BALADA LUNII (cenzurată drastic,
și nemilos, în dezavantajul poetului omagiat).
În „Introducere” și în „Cuvânt final”, cei doi
antologatori, caligrafiază, corect, FURTUNA.
În același an, Eugeniu Sperantia va publica
volumul Amintiri din lumea literară (EPL, 1967, p.
161-178), păstrând neîntinată amintirea poetului
Horia FURTUNA.
Din respect pentru memoria omului Horia
FURTUNA, se cuvine a-i pronunța și caligrafia
– corect – numele de familie, consultând, întru
edificare, bineînțeles, și monografia ce i-a fost
dedicată (Editura StudIS, Iași, 2020).
Restituiri

România și ONU
60 de ani

În ianuarie 1945, într-un discurs susţinut în Camera Comunelor,

deputatul laburist I. Thomas cerea: „De vreme ce România este a patra
ţară cu efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune
să i se acorde statut de cobeligeranţă’’. Însă, României i-au fost impuse
condiţii grele, politice şi economice, atât prin Convenţia de la Moscova
din septembrie 1944, cât şi prin prevederi ale Tratatului de Pace semnat
în 10 februarie 1947. În perioada de după încheierea celei de-a doua
conflagraţii mondiale, statul român s-a angajat într-o luptă diplomatică
consistentă pentru afirmarea pe plan internaţional şi pentru apartenenţa
la cea mai importantă organizaţie postbelică destinată prezervării păcii şi
securităţii internaţionale - Organizaţia Naţiunilor Unite.
Intenţia aderării României la ONU a fost formulată la scurt timp
de la configurarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Un prim moment
important în acest sens a fost reprezentat de avansarea declaraţiei din
data de 13 august 1946, cu prilejul Conferinţei de Pace de la Paris,
de către ministrul afacerilor străine de la acel moment, Gheorghe
Tătărescu: „România înţelege să aducă fără întârziere adeziunea ei totală
la principiile Cartei Naţiunilor Unite, principii pe care le-a şi tradus în
fapt’’, potrivit declaraţiei enunţate de oficialul român. Nerecunoaşterea
statutului de ţară cobeligerantă a influenţat parcursul postbelic al

Dr. Sorin Langu

profesor

Delegația română la ONU (Sursa: AGERPRES)

martie 2021 79
 Restituiri
României, inclusiv în ce priveşte aderarea la ONU.
Acest demers reflecta în fapt oglindirea statutului de
fost membru al Societăţii Naţiunilor.
Anul 1947 a reprezentat traducerea în fapt
a dorinţei de aderare la ONU. Guvernul român a
avansat mai multe propuneri, prima fiind semnată
de Gheorghe Tătărescu, la 9 iulie 1947, chiar înainte
de intrarea în vigoare a Tratatului de Pace. Ulterior,
au fost avansate cereri către secretarul general al
ONU, la 12 octombrie şi 9 noiembrie 1948, prin
scrisorile ministrului de externe de la acea vreme
Ana Pauker. La 25 septembrie 1954, şeful diplomaţiei
române de la acel moment, Simion Bughici, a trimis
printr-o cablogramă intenţia României de aderare
la Organizaţia Naţiunilor Unite. Opoziţia SUA sau
a aliaţilor săi exprimată prin veto a blocat accesul
României. Acest lucru s-a datorat în principal situaţiei
apărute la nivel mondial prin coagularea celor doi poli
de putere, Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Aderarea a fost facilitată, în cele din urmă,
tocmai de starea de detensionare dintre cele două
superputeri, când grupuri de state respinse anterior
de cei doi adversari au primit acceptul aderării la
Organizaţia Naţiunilor Unite. Au avut loc dezbateri
aprinse pe marginea acestei chestiuni, discuţiile
desfăşurându-se în cadrul celei de-a zecea sesiuni
a Adunării Generale a ONU (20 septembrie - 20
decembrie 1955) şi oferind la final posibilitatea
adoptării comune a cererilor de aderare exprimate de
mai multe state, respectiv 16.
România a fost admisă în ONU, la 14 decembrie
1955. La acel moment, componenţa Consiliului de
Securitate reunea Belgia, Brazilia, China-Taiwan,
Franţa, Iran, Noua Zeelandă, Peru, Turcia, Uniunea
Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.
În ce priveşte votul acordat României, reprezentanţii
a două state s-au abţinut (SUA şi China-Taiwan) şi
restul statelor au votat favorabil, fără să existe vreun
vot împotrivă. În ce priveşte votul asupra rezoluţiei
colective care exprima aderarea celor 16 membri,
votul a fost exprimat astfel: 8 voturi pentru şi 3 voturi
împotrivă (China-Taiwan, Belgia şi SUA).
În aceeaşi zi, Adunarea Generală a ONU
a aprobat cu 49 de voturi favorabile, 2 împotrivă
(China-Taiwan şi Cuba) şi 5 abţineri (Olanda,
Filipine, SUA, Republica Dominicană şi Grecia)
primirea României în Organizaţia Naţiunilor Unite,
iar rezoluţia, în ansamblu, a fost votată în unanimitate.
Aderarea României a semnificat afirmarea ca atare a
statalităţii sale pe arena internaţională, ca ţară până
atunci izolată în umbra Cortinei de Fier, aflată sub
ocupaţia sovietică asemenea altor state socialiste, dar
în condiţiile în care unele dintre ele erau deja membri
fondatori ai ONU. După admiterea în ONU, prima
etapă a prezenţei României a fost una de tatonare
80 Axis Libri
a climatului politic şi de explorare a posibilităţilor
existente pentru promovarea interesului naţional
propriu. Totuşi, caracteristica definitorie a acestei
perioade a fost apartenenţa fără nuanţe la grupul
statelor socialiste, ale căror poziţii erau generate de
Uniunea Sovietică şi promovate nediferenţiat.
Romania a fost aleasă vicepreşedinte al celei
de-a XIV-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, în
1959, dar acest lucru se datorează rotației statelor la
preluarea funcțiilor.
Următoarea etapă a fost influenţată, în mod
decisiv, de cultivarea prioritară a aspiraţiilor de
independenţă naţională ale României în cadrul grupului
socialist şi a deschiderii operate în politica externă a
României. Astfel, la 19 noiembrie 1963, România a
adoptat, pentru prima oară, o poziţie diferită de aceea
a URSS în cadrul oferit de ONU, prin susţinerea unei
rezoluţii latino-americane care cerea realizarea unui
studiu privind denuclearizarea acelei regiuni. Efectul
imediat a fost întâlnirea pe care secretarul de stat al
SUA de la acea dată, Dean Rusk, a cerut-o ministrului
de Externe român, prezent și el la sesiune, întrucât,
potrivit lui Corneliu Mănescu, „ceea ce făceam noi
venea în întâmpinarea intenţiilor americanilor” . În
ziua de 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu, la
acea dată ministru de Externe al României, era ales,
cu un vot confortabil, în Adunarea Generală ONU,
în calitate de președinte al acestei instituții cu cea mai
largă reprezentativitate din sistemul Națiunilor Unite.
Era o funcție cu încărcătură preponderent simbolică
și fără capacitate decizională reală în sistemul ONU,
dar în condițiile specifice Războiului Rece ocuparea
ei pentru întâia dată de către un demnitar dintr-un
stat comunist o făcea să capete o semnificație politică
cu mult dincolo de ponderea ei reală. De asemenea,
deschiderea s-a materializat şi printr-o prezenţă
numeroasă a românilor în Secretariatele ONU.
După 1989, s-au schimbat profund profilul şi
temele de interes pentru România la ONU. În primul
rând, în anii 1990, ONU a devenit un furnizor major
de asistenţă tehnică pentru România, care a vizat
domenii prioritare pentru procesele de transformare
din societate în domeniile economiei, copiilor aflaţi
în situaţii dificile, protecţiei mediului, sprijinirii
instituţiilor democratice, educaţiei ş.a. În al doilea
rând, s-a schimbat şi profilul contribuţiilor româneşti la
activităţile ONU, România devenind pentru prima dată
în istoria sa, în 1991, participantă cu trupe la operaţiunile
ONU de menţinere a păcii, cu un vârf de contribuţie,
vizibilitate şi influenţă în 1996, când România se situa
pe locul 10 în ierarhia marilor contributori. În al treilea
rând, transformările democratice din România au
condus la situaţia în care ţara noastră a găzduit cea
de-a treia Conferinţa Internaţională a Democraţiilor
Noi sau Restaurate (1997), o iniţiativă care a consolidat
 Internaţionale de Justiţie cu privire la disputa
dintre România şi Ucraina asupra platoului
continental (2009) este cel mai important
eveniment din istoria relaţiilor României cu
sistemul ONU. Această decizie nu numai că
este cea mai directă şi mai explicită folosire
a sistemului ONU în servirea interesului
naţional al României, dar ilustrează în
sinteză multe dintre marile teme promovate
de diplomaţii români la ONU: cooperarea
regională, afirmarea dreptului internaţional,
reglementarea prin mijloace paşnice a
disputelor, precum şi rolul pe care ONU îl
poate avea pentru destinul statelor mici şi
mijlocii.
România a fost aleasă, pe 14 iunie 2013,
Delegația română la ONU (Sursa: Permanent Mission of în cadrul unei reuniuni plenare a Adunării
Romania to the United Nations) Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din
New York, prin Reprezentantul Permanent al
pe agenda organizaţiei subiectul sprijinirii de către său la ONU, ambasador Simona Miculescu, în postul
sistemul ONU a proceselor democratice. de vicepreşedinte al Adunării Generale pentru cea
Pentru prima dată în istoria sa la ONU, România de-a 68-a sesiune, care a avut loc în luna septembrie
a fost în măsură să realizeze o iniţiativă de maximă 2013. „Evenimentul reprezintă un moment de
importanţă, nu doar pentru afirmarea noului său referinţă la nivel internaţional, oferind României un
profil pe plan multilateral, ci şi pentru agenda ONU important capital de imagine şi oportunitatea de a
ca atare, prin rezoluţia „Promovarea şi consolidarea orienta discuţiile în cel mai înalt for al diplomaţiei
democraţiei” (2000) adoptată succesiv de Comisia multilaterale”, se arată într-un comunicat MAE remis
Drepturilor Omului şi de Adunarea Generală. Mai agenţiei Mediafax.
târziu, activismul României pe această temă a fost Preşedintele Adunării Generale, împreună cu
reconfirmat prin iniţierea la Consiliul Drepturilor cei 21 de vicepreşedinţi sunt aleşi de statele membre
Omului a celei mai cuprinzătoare rezoluţii cu un astfel ale Adunării Generale şi îşi exercită mandatul până
de conţinut adoptate vreodată de către un organism la încheierea sesiunii pentru care au fost aleşi.
interguvernamental: „Democraţie, drepturile omului Vicepreşedinţii sunt desemnaţi conform unei scheme
şi statul de drept” (2012). Tot pentru prima dată, ca prestabilite, pe baza distribuţiei regionale, potrivit
membră a Consiliului de Securitate, România a iniţiat căreia Grupului est-european îi revine o poziţie.
rezoluţia „Cooperarea între ONU şi organizaţiile România va deţine această funcţie până în luna
regionale în asigurarea păcii şi securităţii internaţionale” septembrie 2014 şi, din această poziţie, va asista
(2005), primul document principial şi programatic pe pe Preşedintele Adunării Generale în prezidarea
tema regionalismului al acestui organ. reuniunilor, orientarea discuţiilor şi formularea unei
Diversificarea temelor de interes pentru părţi a agendei Adunării Generale.
România este ilustrată şi de alte acţiuni, precum Relația România – ONU a adus beneficii pentru
organizarea Summit-ului pentru mediu şi dezvoltare ambele părți, România a adus plus valoare în cadrul
durabilă în regiunea Carpato-danubiană (2001) şi a ONU și valorile ONU au fost utilizate de România în
Conferinţei pan-europene pregătitoare a Summit- acțiunile ei externe. Probabil, este una din instituțiile
ului ONU privind societatea informaţională (2002), internaționale cu care România are un bilanț excelent.
cu participarea atât a grupului est-european, cât Rămâne ca viitorul să aducă noi valențe acestei relații.
şi a grupului occidental la ONU. România a putut
să găzduiască centre internaţionale de nişă şi de Bibliografie:
importanţa politică strategică, precum Centrul de www.mae.ro
Excelenţă pentru Protecţie şi Securitate (2010) în Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O
care se pregătesc participanţi la misiunile politice şi istorie politică a comunismului românesc, Polirom, Iaşi, 2005
de pace ale ONU în teren sau Centrul de Tranzit de Thomas Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Ed.
Vremea, Bucureşti, 2002
Urgenţă pentru Refugiaţi de la Timişoara (2008).
www.agerpres.ro
Dincolo de aceste iniţiative tematice şi www.mediafax.ro
instituţionale se poate considera că decizia Curţii

martie 2021 81
 Restituiri

Apa în culturile și religiile

diferitelor popoare (V)

Apa - Câteva exemplificări privind botezul în biserica

armeană, catolică și asiriană

În biserica armenească, botezul se face prin cufundarea copiilor

în apă. Apa este încălzită și mama copilului verifică dacă apa de botez
este caldă. Armenii iau și numele sfântului din ziua în care copilul este
botezat.
Potrivit Bisericii Catolice, se presupune că decedatul nebotezat
a murit păcătos și a plecat în iad pentru că nu a fost eliberat de păcatul
primordial. De aceea botezul se face la o vârstă fragedă.
Unul dintre cele trei sacramente de bază la asirieni este
botezul. Ei văd botezul ca un eveniment sacru și purificator. De la
întrebuinţarea sa ca rugăciune, formula primeşte semnificaţia de
anunţare a alaiului condus de preot, fie în context ocazional (rit de
ploaie), fie în cel calendaristic consacrat (Botezul Domnului). Riturile
legate de apă, care se desfăşoară în preajma Bobotezei, precum şi în
general în contextul sărbătorilor de iarnă au valoare apotropaică,
ferind de farmece și de boli.

Purificarea înaintea unei sărbători

Etnologul rus Piotr Bogatîrev menţionează că ţăranii din Prislop

se scaldă într-un râu, în noaptea din ajunul Crăciunului, pentru a se
feri de boli (Bogatîrev: 1998, 34). Credinţa că apele sunt locuite de Gülten
fiinţe demonice îi împiedică pe slavi să se scalde în anumite perioade Abdula-Nazare
ale anului sau ale zilei (Porytskaya: 2004, 270). Cu toate acestea, scriitoare
imersiunea în apele vii, în contextul timpului sacru, poate atrage
protecţia duhurilor acvatice.

În Islam

În Islam cele cinci rugăciuni zilnice pot fi efectuate doar după

spălarea corpului cu apă curată. Apa care spală impuritățile fizice va
contribui și la curățenia morală: „numără-mă printre cei care se purifică

82 Axis Libri
bine” se rostește în timpul ritualului curățirii. „Voi,
care credeți, dacă vreti să vă faceți datoria de a vă ruga,
atunci spălați-vă fața și mâinile până la cot, treceți-vă
mâna pe cap și pe picioare până la glezne.” (Coran 5-6).
Islamul a acordat o mare importanță
purificării religioase și a considerat-o o condiție
esențială pentru desăvârșirea momentului de
rugăciune.
Una dintre cele mai importante caracteristici
ale apei în gândirea filozofică a turcilor este sursa
de viață, de fertilitate și bogăție. Chiar și apa care
coboară din cer sub formă de ploaie este considerată
mană cerească, mai ales în lunile de primăvară, când
ajută la fertilizarea ogoarelor, pentru că pământul și
omul prind viață cu apa, iar natura câștigă vitalitate
cu ea.
În Coran, apa este sursa a tot ceea ce
înseamnă viață și „toate ființele vii au fost create din
apă”. Chiar și atunci când un cataclism ar distruge
Pământul, Allah va transforma cerurile în fum
de aburi ce vor înconjura Pământul sub formă de
ploaie până ce va apare o nouă viață, totul va reînvia
ca la început. În Coran sunt 63 de versete, dedicate
apei. Unele versete cuprind principiile utilizării
comune și partajării apei. În multe versete Profetul
face recomandări pentru menținerea curată a apei,
subliniindu-se în mod special faptul că oamenii
sunt creați dintr-o picătură de apă.
Potrivit religiei islamice, dacă trebuie să
vorbim despre proprietățile apei, putem rezuma: apa
este curată, este miracol, sfințenie, binecuvântare,
bogăție, cunoaștere, putere, mișcare, vindecare,
frumusețe, oglindă etc. Toate aceste însușiri sunt
prezentate pe larg în Coran și în versurile celebre
ale poeților Fuzuli și Yunus Emre.
Apa - simbolul curățeniei
„Allah a revărsat din cer apa asupra voastră să fiți
curați.” (Anfal, 8/11 c) „Am trimis apă limpede
din cer pentru a da viață solului mort, pentru a da
apă multor animale și oameni pe care i-am creat.”
(Furkan , 25/48)
În aceste versete, observăm că apa este atât
curată, cât și cel mai important mijloc de curățare
și curățenie. Este atât de transparentă și clară, încât
este imposibil să nu poți vedea cu ochiul liber cel
mai minuscul corp străin din interiorul ei. Însuși
Profetul Muhammed a considerat apa purificatoare
de păcate, apa care te spală atât fizic, cât și spiritual.
El însuși a creat două personaje mitico-religioase
Mutahhar și Tahir care reprezentau fiecare în parte:
Tahir curățarea fizică, iar Mutahhar curățarea
spirituală (DHS, 53a-54b)
Și spune Profetul: „Când vreunul dintre voi
vrea să deschidă postul și nu are la îndemână o
curmală, puteți să-l deschideți cu apă. Apa este cea
mai curată.” (Ebû Dâvûd, Savm 21; Tirmizî, Zekât,
26, Savm 10; İbn Mâce, Sıyâm, 25)
Apa - binecuvântare
Yunus Emre spune:
Dacă ai mers la un bolnav
Și ai dat o înghițitură de apă
mâine vei fi milostivit
Cu apa din izvorul Atotputernicului.
Yunus ne îndeamnă să oferim apă celor însetați
și în special bolnavilor, căci vom fi recompensați de
Atotputernicul.
„Să dai apă unui însetat e cea mai mare
pomană” (Nesâî ve Sa`d İbnu Ubade’nin, Resûlullâh’a
(s.a.s.).
La întrebarea: „Care este mulțumirea ta
sufletească cea mai mare când dai de pomană?
Răspunsul este mereu același: „Apa!”
„Crearea unei surse permanente de apă
(fântână, ciușmea, sebil), care să satisfacă nevoile
de apă ale oamenilor și tuturor viețuitoarelor, este
una dintre cele mai caritabile lucrări ale omului.
Cel ce va face o fântână, o ciușmea, va planta un
pom fructifer, va ridica o geamie, va scrie o lucrare
științifică, va scrie o carte de rugăciuni și va lăsa în
urmă un fiu neprihănit va fi pomenit și după moarte,
în rugăciuni.” (Ebu Davud)
„Cea mai înaltă caritate este să dai apă”
(Nesâî) și Sa’d Ibnu Ubade’nin, Mesagerul lui Allah
(sas): „Care caritate îți place?” „Apa!”
Apa - Iubire/ Lacrimi – Dor nemărginit
„O, Tu, cel iubit de Allah! O, Tu, cel mai iubit
dintre oameni! Așa cum buzele ard de sete cerând
apă, tot așa îmi este dor de tine ” spune Fuzuli. El își
exprimă dorul și dragostea pentru Profet.
Am dat doar două exemple, deoarece toate
celelalte fac referiri la importanța și sacralitatea
apei prin prisma religiei.
(Va urma)
martie 2021 83
 Restituiri

GABRIEL BADEA-PĂUN (III)

O interesantă colaborare între Oana Marinache, care conduce

Asociația Istoria Artei, și Gabriel Badea-Păun avea să se finalizeze
cu o lucrare dedicată arhitectului EDMOND VAN SAANEN-ALGI,
pe care au intitulat-o De la Baletele rusești la Palatul Telefoanelor,
editată în 2015, la Editura Istoria Artei. Această carte a apărut datorită
generozității domnului Jean Chrissoveloni și a doamnei Mihaela
Stoica1.
În prefață, cei doi autori aveau să prezinte câteva informații legate
de personajul studiat: „Născut într-o familie cosmopolită aparținând
burgheziei bucureștene (cu origini și înrudiri franceze, olandeze,
italiene, britanice) și pe cale de integrare în societatea românească,
Edmond van Saanen-Algi este rezultatul unor împrejurări complexe.
Face studii de arhitectură între 1901-1902, la Școala Politehnică din
München și apoi la Școala de Arte Frumoase de la Paris. Odată creată
reputația de arhitect-decorator, comenzile vin una după alta, mai ales
din partea burgheziei înalte, pe care arhitectul o frecventa, ori din
partea statului. Studiul de față reunește elemente biografice definitorii,
activitatea sa ca arhitect, desenator și scenograf, anii de formare în
Franța, dar și cariera lui românească”2.
Volumul prezintă la început un arbore genealogic cu o deschidere
pe orizontală, deosebit
de elaborat. Edmond
van Saanen-Algi este
consemnat că s-a
născut la București, în Radu Moțoc
inginer, publicist
5 noiembrie 1882, și a
decedat în 2 mai 1938,
în acelaşi oraş3.
Urmează mai
multe capitole în
care sunt prezentate
1
Oana Marinache și Gabriel Badea-Păun, Edmond van Saanen-Algi. De la Baletul
rusesc la Palatul Telefoanelor, Ed. Istoria Artei, București, 2015.
2
Ibidem, pag. 6-7.
3
Ibidem, pag.15.

84 Axis Libri
familia, studiile efectuate, perioada petrecută la
Paris și New York, activitatea din România începând
cu anul 1915 etc.
În România, debutează cu două comenzi,
ambele fiind legate de comunitatea grecească. În
1915, realizează lucrări de amenajare la conacul
familiei Chrissoveloni de la Ghidigeni, jud.
Galați. Această moșie a fost cumpărată în 1879 de
către Nicolae Z. Chrissoveloni (1838-1913) de la
Dimitrie Mavrocordat. Noul proprietar a construit
conacul în stilul neoclasic francez. Moșia și conacul
vor trece, în 1906, în proprietatea fiului său, Jean
Chrissoveloni (1880-1926), care va extinde treptat
complexul, apelând la arhitectul Van Saanen-
Algi. Acest domeniu interesant mai cuprinde un
mausoleu neoclasic, inspirat de templul zeiței
Athena de pe Acropole. Istoricul Narcis Dorin Ion
consideră drept autor al acestui monument funerar
pe arhitectul Edmond van Saanen-Algi4.
Trebuie să menționăm și faptul că arhitectul,
care se afla în funcție pe lângă Marele Cartier
General, la direcția Serviciului Construcțiilor
sanitare, a fost decorat de către Regele Ferdinand cu
ordinul Steaua României cu spade, în grad de Cavaler,
„pentru destoinicia cu care a dirijat lucrările sanitare
importante în timpul campaniei 1916-1917”5.
În 19 septembrie 1923, se solicită autorizația
de construcție pentru Palatul Academiei de Înalte
Studii Comerciale și Industrie din București. Inițial,
contractul a fost semnat cu arhitectul Grigore
P. Cerkez, dar din cauza unei boli de care acesta
suferea, l-a delegat pe Edmond van Saanen-Algi
să finalizeze acest proiect, care s-a construit în
perioada 1924-19266.
Clădirea cea mai reprezentativă pentru
perioada de maturitate a arhitectului este Palatul
Telefoanelor de pe Calea Victoriei. Acest edificiu
a fost al doilea zgârie-nori realizat de compania
americană de telefonie în Europa. Construcția a
început în anul 1931 și a durat numai 17 luni, având
o înălțime de 52 m.
Compania americană a fost de acord ca
impozanta frescă (pe o suprafață de 83 m2, pe
o înălțime de 1,4 m și o lungime de 7,2 m) să
fie amplasată în Marele Hol, având ca temă
Îndrumarea graiului. Această superbă frescă a fost
realizată de prietenul arhitectului, Paul Aburel din
Galați. Fresca, din păcate, nu mai există în prezent.
4
Ibidem, pag. 53
5
Ibidem, pag. 72
6
Ibidem, pag. 88
Construcția Palatului Telefoanelor a fost realizată
în mare parte cu ajutorul furnizorilor români.
Inaugurarea oficială a avut loc în 24 aprilie 1955, în
prezența Regelui Carol al II-lea7.
Pentru meritele sale deosebite, Edmond van
Saanen-Algi este decorat la 8 mai 1933 de către
Regele Carol al II-lea cu Ordinul Steaua României în
grad de Ofițer, dar primește în același an și decorația
Legiunii de onoare franceze, în grad de Cavaler8.
Activitatea de istoric și critic de artă prin care
s-a remarcat Gabriel Badea Păun, va continua cu
siguranță cu lucrări din acest domeniu. Dar ultima
carte pe care doresc să o prezint este încadrată într-un
volum de mare concentrare informațională, legată
de un subiect tratat de mai mulți specialiști, care este
intitulat ARTIȘTI ROMÂNI ÎN STRĂINĂTATE
(1830-1940).
Coordonată de istoricul și criticul de artă
Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutului de
Istoria Artei „George Oprescu”, lucrarea pune în
valoare subiecte deosebit de interesante, scrise de 8
autori consacrați pe acest subiect:
- Corina Teacă – Transferul cultural. Spațiul
românesc în dialog cu lumea occidentală în secolul
al XIX-lea;
- Adrian-Silvan Ionescu – Orientali(ști) și
parizieni;
- Gabriel Badea-Păun – Pictorii români în
Franța (1834-1914);
- Adrian-Silvan Ionescu – Un tânăr artist
bucureștean în Lumea Nouă;
- Ramona Caramelea – Perspective asupra
călătoriilor artiștilor români în Italia în secolul al
XIX-lea;
- Ioana Vlasiu – Călătoriile formației. Pictori
din România la München în jur de 1900;
- Olivia Nițiș – Gen și emancipare: călătoriile
artistelor în primele decenii ale secolului al XX-lea;
- Virginia Barbu – Peisaj străin, peisaj
intim. Ecouri internaționale în pictura românească
interbelică;
- Ioana Beldiman și Ruxanda Beldiman –
Sculptori români la Academia di Romania în Roma
către finele perioadei interbelice.
Acest volum, care studiază Călătoria, între
formația academică și studiul liber a fost editat de
Institutul Cultural Român, în anul 20179.
7
Ibidem, pag. 132
8
Ibidem, pag. 149
9
Artiștii români în străinătate (1830-1940), Institutul Cultural
Român, București, 2017.
martie 2021 85
 Adrian-Silvan Ionescu, care a inițiat și
coordonat acest studiu, avea să facă unele comentarii
legate de apariția acestui volum: „Constatând lipsa
din istoriografia românească a importanței călătoriei
ca mijloc formativ pentru artiștii plastici, un grup de
cercetători ai Institutului de Istoria Artei G. Oprescu
și-au unit eforturile pentru închegarea studiului
de față. A fost invitat să colaboreze experimentatul
istoric de artă Gabriel Badea-Păun, autor al unor
lucrări de referință despre românii formați în
mediul artistic franțuzesc și despre portretul de
societate în secolele XIX-XX”10.
Gabriel Badea-Păun, în lucrarea publicată în
acest volum, își structurează informațiile pe câteva
capitole:
- Parisul – între fantasmă și realitate;
- Un parcurs alternativ între Școala de Arte
Frumoase, ateliere și Academiile libere;
- Prezențe românești în muzee, galerii și
colonii artistice;
- Visul consacrării, expuneri la Saloane,
Expoziții Universale și manifestări personale;
- Simonidy, Gropeanu, Mărculescu și
Scorțescu sau ispita unei cariere pariziene.
Autorul acestui articol, când face referire la
volumul publicat anterior, Pictori români în Franța
1834-1939, unde prezintă pe cei 332 pictori, avea să
amintească nominal acum alți 21 de pictori, care nu
au fost menționați în lucrare, evident din lipsa unor
informații11.
Într-un Epilog, Gabriel Badea-Păun avea
să tragă anumite concluzii: „Artiștii români aveau
să profite în primul rând de Paris și Franța ca loc
de formare. În afara prezenței în sălile de curs, ei
Decernarea de către M.S. Regele Mihai a Medaliei pentru loialitate, 31 mai 2010
10
Ibidem, pag. 10
11
Ibidem, pag. 161
86 Axis Libri
vor frecventa nu numai muzeele, monumentele
istorice și diversele expoziții, teatre, săli de
concert, completându-și astfel cunoștințele, dar și
cafenele, cabarete, restaurante, saloane artistice,
impregnându-se de un anume fel de socializare, al
unui mod de viață jinduit de toți”12.
Corina Teacă, care a preluat coordonarea
și pregătirea pentru tipar de la regretata Ruxanda
Beldiman, avea să facă o precizare în încheierea
volumului: „Lucrarea actuală este construită
integral în jurul relației dintre artă și călătorie.
Pentru artiștii români, călătoria a constituit un
extraordinar instrument de șlefuire spirituală și
profesională13”.
Lucrarea este frumos ilustrată cu 51 de
imagini color ale pictorilor menționați. Dar ce
impresionează de asemenea sunt informațiile care
se găsesc într-o Biografie selectivă, de mare valoare
pentru specialiști.
Putem spune în final că Gabriel Badea-Păun
are meritul de a fi pus în valoare personalitatea
reginei Elisabeta sub aspect creativ. Dar are și
meritul de a face un studiu bine documentat despre
pictorii români și putem spune că este un rafinat
critic de artă cu acoperire internațională, pentru
care a fost decorat cu medalii de mare prestigiu.
Evident este și faptul că ne putem mândri cu o
asemenea personalitate, care este de naționalitate
român.
Vă invit să citiți aceste volume prezentate și
să urmăriți pe viitor evoluția culturală a lui Gabriel
Badea-Păun.
12
Ibidem, pag. 197
13
Ibidem, pag. 407
Restituiri

Mihai Eminescu
piatra unghiulară
a culturii din România

În ordinea creativității ce a declanșat limba română ca revoluție

fundamentală din baza culturii naționale a României, se impune
încă și azi, ca personalitate profund rezonantă, Mihai Eminescu
prin imaginea de ctitor formativ-artistic al spiritului naționalității
noastre. Este cât se poate de natural, în acest context, ca Ziua Culturii
Române să coincidă cu aceea a nașterii celui mai important creator
literar de pe meleagurile națiunii, așa cum stau lucrurile la data de
15 Ianuarie a fiecărui an ce-l amintește pe poetul emblematic Mihai
Eminescu. Destinul său constituie paradigmatica dezvoltativă, dar
și problematică, a spiritualității românești în cultură generalmente,
cu deosebire, însă, pe domeniul literar. Omul, artistul și criticul
literar, precum și comentatorul politic ce se totalizează în cel pe
care-l recunoaștem drept Mihai Eminescu contribuie prin aspecte
ce desfășoară din plin actualizarea luminii creației inițiale pe acest
pământ al reunirii afectivității creative. Conform criticului Ion
Negoițescu în cartea sa Poezia lui Eminescu: […] Fața lui Eminescu
e dublă: privește odată spre noaptea comună, a vegherii, a naturii și a
umanității, noaptea fără început a visului, a naturii și a umanității, a
vârstelor eterne și a geniilor romantice […]
Încrederea lui Eminescu în expansiunea valorică a națiunii
române este nelimitată: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara
mea de glorii, țara mea de dor? Ca atare, el trece relativ ușor peste
antagonismele cu grecii, evreii, maghiarii, turcii și rușii de la noi,
fără să susțină aplicarea unor măsuri ultranaționaliste împotriva
Andrei Parapiru
bibliotecar, Biblioteca naționalităților conlocuitoare din România Principatelor Unite.
Județeană Doar semnalează dur, uneori, impactul lor imperial-disolutiv din
„V.A. Urechia” umbra marilor imperii ce defavorizează România la acea vreme.
Nu se poate abține la a se referi la expansiunea culturală forțată
a Imperiului Austro-Ungar ce se arată favorabil îndeosebi celor
două naționalități din denumirea sa, consideră, de asemenea, că
evreii, respectiv rușii, sunt părtinitor ocrotiți de către Imperiul
țarist al Rusiei, dar și de autoritățile de la noi, iar Valahia se află sub
favorizarea fanariotă excesivă, adresată în special grecilor și turcilor,
în raport cu etnia română predominantă. O asemenea perspectivă

martie 2021 87
 face cu putință mai târziu asumarea facilă, de
către extrema dreaptă, a ideologiei naționale
eminesciene, deși nu cu deplină îndreptățire.
Totuși, ceea ce-l atrage mai mult pe Eminescu
nu este virulența tonului aprins din Doina, ci
perisabilitatea condiției umane în fața idealului
divin etern, care și-o asumă și și-o atrage într-un
mod transcendent. Luceafărul-Hyperion se referă
la sinele său primordial din conștiința lumii când
afirmă, sub glasul eului liric: ...Trăind în cercul
vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece.
Sub impactul valorilor iudeo-creștine, al
afirmativității biblice asupra culturilor europene,
Mihai Eminescu desfășoară o creativitate tot
mai stimulativă prin ineditul ei. Prin urmare,
tendințele culturale peste măsură de exotice,
antagonice sau cele frizând demonicul sunt
puternic estompate de necesitatea de a pune în
comunicarea reflexiv-motivațională ideile de
proveniență străină ce cuprind fie factori oculți,
din perspectivă mistico-filosofică, fie conflictuali,
care nu se sfiesc să-și arunce provocările lor
inerente, ca-n poezia Demonism: O raclă mare-i
lumea. Stele-s cuie/ Bătute-n ea și soarele-i
fereastra/ La temnița vieții. […] În planul vieții
real-istorice, pe de altă parte, Mihai Eminescu nu
a considerat niciodată nici războiul opresiv drept
o soluție de impunere a drepturilor naționale și
nici propaganda un instrument justificat menit
demonizării vreunui adversar-țintă.
88 Axis Libri
Moștenirea eminesciană adresată, formării
națiunii noastre, datorită căreia ziua de naștere
a poetului, 15 Ianuarie, este în România și Ziua
Culturii, se transmite ca o interacțiune primordială
a umanității românești cu mediile vii ale
personalizării divine, pe măsura adecvărilor forței
sale expresive. Iar mediile interactive amintite sunt
aceleași care formează tematica vitalizatoare a
scrisului eminescian: țara de inimă - sublimată prin
admirarea României, dragostea transfigurantă,
natura cititoare pe dinăuntru a spiritului, istoria
ca mers către cea a binecuvântării înscrise genezei
românității, femeia - Eden al pierderii, dar și al
reabilitării ș.a.m.d. Mihai Eminescu reprezintă
deschiderea de geniu a naționalității române
către condiția ultimă a imaginii divine din omul
ce-i constituie scop, destin și națiune în esența sa
nealterată. Așa cum susține Titu Maiorescu despre
calitatea excepțională a exprimării eminesciene:
[…] el îi rezumă pe toți și are mai ales darul de a
deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie,
așa încât glasul lui, deșteptând răsunetul în inima
lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar
fi găsit. Această scăpare a suferinței mute prin
farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă
poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă,
poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor,
și el trăiește de acum înainte în viața poporului său.
[…]
Restituiri
Poemele erotice ale lui
Geo Bogza între Academie,
cenzură și pușcărie

Într-o epocă în care pornografia este peste tot, în care internetul

e plin de site-uri explicite, devine din ce în ce mai greu să fie separat
erotismul de pornografie. Într-un fel, fiecare are o definiție a
pornografiei. Unii văd mai strict, alții sunt mai liberi în vederi, mai
open-minded. E un subiect asupra căruia tot timpul vor exista opinii
diferite. Dar... ce spun dicționarele?
Enciclopedia Britannica, spre exemplu, surprinde foarte bine
natura subiectivă a discuției despre pornografie. Începe hotărât:
„Pornografia este o reprezentare a comportamentului sexual în
cărți, picturi, statui, imagini în mișcare și alte tipuri de media ce
intenționează să producă o excitare sexuală.” (https://www.britannica.
com/topic/pornography) E ceea ce Geo Bogza a surprins foarte bine
în articolul „Însemnări pentru un fals tratat de pornografie” (1937):
„Pornografia presupune o delectare a celui care o consumă. Nu ați
văzut domnii eleganți de prin saloane în timp ce vorbesc pornografii?
Ochii li se fac mici și gura capătă o expresie de josnică plăcere. D.
Brătescu-Voinești și toți ceilalți mari moraliști știu foarte bine aceasta.”
Apoi Britannica nuanțează, lăsând o portiță moraliștilor care
înfierau literatura lui Bogza de la Tribuna Academiei: „Distincția
dintre pornografie (ilicită și condamnată material) și erotică (care
este tolerată) este subiectivă și reflectă standardele în schimbare
ale comunității. Cuvântul pornografie derivă din grecescul porni
(prostituată) și graphein (a scrie) și a definit la origine orice tip de artă
sau literatură care descria viața prostituatelor.”
Totuși, nu de pornografie vs. artă erotică se discuta în ședința
Academiei Române din 26 martie 1937, cea care declanșa a doua
Andrei Velea condamnare a poetului pentru „atentat la bunele moravuri”, prima
poet, scriitor
având loc în 1932 pentru aceeași acuză și aceeași carte („Poemul
invectivă”). Al. Brătescu-Voinești dădea tonul: „Atrag atențiunea
Academiei asupra unei mari primejdii de care este amenințată nu
numai reputațiunea literaturii românești, dar și întreaga noastră
alcătuire socială”. Octavian Goga continua: „Subiectul adus în
discuție de colegul Al. Brătescu-Voinești trebuie examinat cu toată
atențiunea de Academia Română, care are această îndatorire ca
tribunal al gândirii românești.” Era o punere la zid, nu o simplă acuză
de alunecare de la arta erotică la pornografie. Al. Brătescu-Voinești:
„Supt pretext de romane se publică povestiri lipsite de orice valoare

martie 2021 89
 literară, dar pline de scene care zugrăvesc situații și
atitudini ca acelea pe care le represintă fotografiile
ce se vând pe supt ascuns, în localurile de noapte,
clienților cu mintea înjumătățită de la băutură.”
Cu alte cuvinte, Geo Bogza și ceilalți „inculpați” se
făceau vinovați de lipsă de valoare literară. Procesul
verbal al acelei ședințe de pomină consemnează și
părerea lui Iorga, care „arată că mai toată literatura
actuală e scrântită, nebună, afară de logică și de
înțelegerea omenească. E o patologie care merită,
în adevăr, să fie explicată.”
Mai mult, în acea ședință a Academiei, nu
doar lipsa de valoare estetică era acuzată, ci se
insinua o adevărată subminare a statului național.
Dând exemplul Ungariei, Goga preciza: „Ungurii
sunt un popor rural și agricol ca și al nostru.
Literatura lor era născută din acest mediu rural.
De vreo patruzeci de ani însă literatura lor a fost
depășită de o literatură pornografică, produs al
unor elemente străine de sufletul acelui popor. Ea
a fost semitisată. La noi, după mai multe încercări,
același neam de oameni au scos acum capul.”
Geo Bogza este, probabil, cel mai celebru caz
din istoria literaturii noastre de scriitor acuzat (și
condamnat) pe motiv de „atentat la bunele moravuri”.
Dar nu este singurul. Lista de „pornografi” era
destul de largă în epocă. Îi cuprindea și pe Arghezi,
Eliade, Felix Aderca, H. Bonciu, Mihail Celerianu,
Octav Șuluțiu, N.D. Cocea. Atacurile la adresa
lor veneau de la revistele tradiționaliste precum
„Universul”, „Neamul românesc”, „Cuget clar” etc.
Erau publicații care vegheau la „sănătatea morală a
neamului românesc”.
Iată în ce termeni vorbea Ion Sân-Georgiu în
„Porunca vremii” în 1937: „Literatura, cum spunea
Goga, e din ce în ce mai puțin a noastră, și e din
ce în ce mai mult a lor. E acea pseudo-poezie care
când e dulceagă alternează sentimentalismul ieftin
cu gluma proastă, iar când vrea să fie puternică
e rânjetul care întâmpină idealurile noastre, sau
gestul obscen care profanează rușinea tineretului
românesc. Prin această literatură consacrată de un
inconștient semidoct ca d. Lovinescu, tolerată de
autoritățile mioape, și gustată de un public căruia
îi lipsește simțul olfactiv, dezagregarea își face
repede drum în societatea românească. Alarma
dată de d. Goga la Academie vine la timp. E acum
datoria noastră să începem deparazitarea. Și o
vom începe.”
Geo Bogza a fost acuzat și a intrat de două
ori în pușcărie pentru aceeași carte. Un articol, cu
o ironie amară scris de poet în 1937, se intitula „De
ce am fost arestat? De ce am fost eliberat?”: „Știu
că n-o să mă credeți, dar nu pot să vă spun decât
adevărul: pentru această broșură eram arestat acum
90 Axis Libri
din nou [...] Nu e așa că e revoltător? Să nu fiu în
stare, timp de șapte ani de zile să comit un delict
nou, un mic chițibuș de care justiția să se lege și să
mă asvârle în pușcărie? Spre rușinea mea trebuie să
recunosc că așa a fost.”
Mulți ar crede că acuzele de „atentat la bunele
moravuri” sunt ceva de modă veche. În anii ’90 au
revenit astfel de „obiceiuri”. Marius Ianuș a fost
urmărit de poliție pentru poeme „blasfemitoare”.
Tot valorile naționale... La fel și poetul gălățean
Mihail Gălățeanu pentru „O noapte cu patria”. E
adevărat, nu s-a mai ajuns la pușcărie. Dar...
Comuniștii, care l-au tratat pe Geo Bogza ca
pe un clasic în viață (ales membru corespondent al
Academiei și distins cu medalia „Erou al Muncii
Socialiste”), nu au republicat „Poemul invectivă”.
Iată cum povestește Andrei Oișteanu în „Sexualitate
și societate” că funcționa pe atunci cenzura: „În
cazul volumului Poemul invectivă, poetul a avut
de suferit de pe urma cenzurii. În 1933, la apariția
volumului, Bogza a fost arestat, iar în 1937 a avut
parte de un proces, fiind acuzat de pornografie.
De asemenea, în timpul regimului comunist,
cartea lui Geo Bogza a fost interzisă, fiind pusă
la index. Un fel de Index librorum pohibitorum,
ca pe vremea Inchiziției. La Biblioteca Academiei
Române, de pildă, volumul Poemul Invectivă se
afla în recluziune la fondul S (de la Special). Pe la
mijlocul anilor 1980, istoricul literar Zigu Ornea
(pe atunci șef de secție la editura Minerva) m-a
ajutat să obțin o legitimație care mi-a permis să
consult această carte, precum și alte multe volume
și publicații arestate la fondul S al BAR. Adică, la
rugămintea mea, Z. Ornea a trimis bibliotecii o
adresă oficială din partea editurii, în care se spunea
că, „având în vedere faptul că pregăteam o carte la
Minerva, aveam nevoie de acces la toate fondurile
Bibliotecii Academiei.” Comuniștii au înfăptuit ceea
ce propunea Sextil Pușcariu în celebra ședință de
la Academia Română (cea din 1937, menționată
mai sus): „s-ar putea semnala publicului cărțile
de literatură pornografică prin eliminarea lor din
Biblioteca Academiei”.
„Poemul invectivă” a stârnit multe
controverse și l-a făcut pe poet să intre de două
ori în închisoare pe motiv de „atentat la bunele
moravuri”. Nu e nicidecum pornografie, ci e un
tablou social profund, curajos, care surprinde
nuanțele de gri din care e făcută societatea. Ea nu
se supune grilei în alb și negru a moraliștilor care
sfătuiau domnișoarele să nu-l primească în case pe
autor. Dar nu de flecărelile de salon îi arde lui Bogza
în carte, el se extaziază în fața tabloului imperfect,
dar bizar al lumii, cu toate imperfecțiunile care-i
dau frumusețea viscerală.
 Nicolae Spirescu
un aristocrat al paletei
100 de ani de la naștere

Cu ani în urmă, în atelierul pictorului Nicolae Spirescu din

strada Basarabiei nr. 33 pătrundeam de fiecare dată ca într-o adevărată
galerie de artă. Aici însă, atmosfera sărbătorească pe care o creau
tablourile ce acopereau pereţii se asocia cu cea a muncii. Suportul
de pe şevalet, pensulele, paleta, schiţele reprezentau semne ale unui
studio de creaţie în plină activitate. Îmi plăcea foarte mult să răsfoiesc
albumele alcătuite de artist, ce conţineau cataloagele numeroaselor
expoziţii personale sau colective la care a participat de-a lungul anilor,
fie în ţară, fie în străinătate, aprecierile critice decupate din presă,
fotografiile tablourilor expuse. Puteam astfel să realizez o imagine
pe cât de vastă, pe atât de impresionantă a activităţii creatoare a
pictorului, să-mi dau seama şi să înţeleg faptul că acest Om a lucrat
intens, că nu s-a cruţat, în ciuda, poate, a seninătăţii şi liniştii care i
se citeau pe chip şi în glas, a unei călduri cuceritoare, a unui farmec
personal pe care-l emana întreaga sa fiinţă.
Prezent până la ultima suflare în viaţa civică şi culturală a
oraşului, după 2000 ne
obişnuise ca în fiecare an,
în preajma comemorării
lui Mihai Eminescu, în
semn de înaltă cinstire a
memoriei genialului poet,
să-şi deschidă o expoziţie
personală la Galeriile de
Corneliu Stoica Artă „Nicolae Mantu”. Prilej
scriitor, critic de artă cu care prezenta şi tablouri
din ciclul eminescian
„Ipostazele geniului”,
dar mai ales şi prilej de a
atrage atenţia autorităţilor
administraţiei locale
pentru că n-au reuşit încă
să recupereze casa în care
a trăit patronul spiritual al
Galeriilor şi să o transforme Niculae Spirescu, Autoportret

martie 2021 91
 în muzeu memorial. Cunoscându-l pe
Nicolae Mantu din 1946, anul când s-a
stabilit în Galaţi, şi participând în 1951,
alături de acesta şi de alţi câţiva pictori, la
întemeierea Cenaclului Artiştilor Plastici,
deci la punerea bazelor mişcării plastice de
la Dunărea de Jos, Nicolae Spirescu nu putea
fi liniştit şi mulţumit până nu ar fi văzut că
pictorul are în Galaţi un muzeu şi că acesta
se bucură într-adevăr de aprecierea şi de tot
respectul urmaşilor. Din păcate, cu toate
eforturile făcute, cu toate zbaterile sale, a
plecat din lumea pământeană fără să-şi vadă
împlinit acest vis.
Bucureştean de origine (n. 24 ianuarie
1921), Nicolae Spirescu a absolvit Liceul „Bogdan
Petriceicu Hasdeu” din Buzău (1940), după
care şi-a continuat studiile la Academia de Arte
Frumoase din Capitală, în cadrul căreia i-a avut
profesori pe Camil Ressu şi Jean Al. Steriadi (1940
– 1945). Pentru a preda în învăţământ, a frecventat
şi cursurile Seminarului Pedagogic din Bucureşti
(1945 – 1946). La îndemnul lui Camil Ressu, care
i-a dat şi o scrisoare de recomandare către Nicolae
Mantu, a ales Galaţiul ca loc de desfăşurare a
activităţii sale de profesor şi pictor. „Te duci acolo
pentru că este zona la care ai visat cinci ani de
facultate; cântecul apelor din pictura ta te trădează”,
îşi amintea mai târziu artistul că i-a spus dascălul
său la despărţire. Nu a regretat niciodată opţiunea
care a făcut-o. Aici a funcţionat ca profesor la Şcoala
Normală „Costache Negri” (1946 – 1957), Liceul
„Vasile Alecsandri” (1957 – 1959; 1961 – 1962) şi
Liceul de Muzică şi Arte Plastice (1968 - 1983). Aici
a cunoscut-o pe cea care îi va deveni soţie, doamna
Doina, cu care s-a căsătorit la 23 ianuarie 1949 şi
care i-a dăruit doi copii, aici s-a împlinit ca artist,
aici a trăit cele mai multe bucurii ale vieţii.
După ce de-a lungul anilor a fost distins cu
numeroase premii şi medalii în România şi Italia
(Premiul naţional „Tinerimea Română”, Bucureşti,
1949; Premiul naţional „Grafica de carte”, Bucureşti,
1951; Premiul naţional „Carlo Pittara”, Torino, Italia,
1973; Premiul internaţional „Pandolfi”, Milano,
Italia, 1979; Premiul „Adrara”, Verona, Italia, 1980;
Premiul internaţional „San Fermo”, Bergamo, Italia,
1984; Premiul special „Sarnico”, San Martino, Italia,
1987; Premiul „Targa D’Argento”, Alessandria,
Italia, 1989; Premiul internaţional „Gandosso”,
Brescia, Italia, 1990; Premiul special al revistei
„Porto-Franco” pentru expoziţiile „Eminesciana”
92 Axis Libri
Corneliu Stoica și Nicolae Spirescu
şi „Danubiana”, Galaţi, 2001), în noiembrie 2006
a primit din partea Consiliului Local titlul de
„Cetăţean de Onoare al Municipiului Galaţi”. A avut
şi titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Veneţia-
Mestre, conferit pentru schimburile culturale Italia-
România (31 decembrie 1977).
Ca pictor şi grafician a participat în timp la
345 de expoziţii din România şi de peste hotare,
şi-a deschis aproape 90 de expoziţii personale în
ţară şi în străinătate. În 1996, i-a apărut primul
album de artă intitulat „Peisaj dunărean” (Editura
Hipatya, text critic de Mariana Tomozei-Cocoş), iar
în 2008 a editat un altul, mult mai cuprinzător, cu
aportul financiar al Primăriei şi Consiliului Local
Galaţi (Editura „Alma Print”, Galaţi, format 29 x 21
cm, 144 pagini, 190 reproduceri color şi alb negru,
hârtie cretată, coperţi celofanate). Creaţii ale lui
Nicolae Spirescu se găsesc astăzi în muzee şi colecţii
particulare din ţară, dar şi din Anglia, Austria,
Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia,
Israel, Italia, Norvegia, Serbia, S.U.A., Suedia.
Numele său este inclus în dicţionarul Who’s Who
in Romania (Ediţia Princeps, Biblioteca Naţională,
Bucureşti, 2002), în „Enciclopedia artiştilor
români contemporani” (Editura Arc 2000, vol. V,
Bucureşti, 2003), în volumele lui Valentin Ciucă
„Un secol de arte frumoase în Moldova” (Editura
Art XXI, Iaşi, 2009, vol. II) şi „Dicţionarul ilustrat
al artelor frumoase, 1800 – 2010” (Editura Art XXI,
Iaşi, 2011), în cele două ediţii din 2007 şi 2013 ale
„Dicţionarului artiştilor plastici gălăţeni”, semnat
de subsemnatul. Despre creaţia sa au mai scris Ion
Caraion, Ion Frunzetti, Petru Comarnescu, Marin
Mihalache, Maria Magdalena Crişan, Grigore
Vieru, Radu Macovei, Teodor Parapiru ş.a. A încetat
din viaţă la 5 noiembrie 2009. Este înmormântat la
Cimitirul „Eternitatea”.
 Excelent peisagist, căruia Dunărea, Delta,
bălţile, Brateşul, meleagurile covurluiene i-au
dezvăluit frumuseţi nebănuite, taine şi miracole
pe care ochiul format al artistului le-a descoperit
şi transpus prin intermediul liniilor şi culorilor,
Nicolae Spirescu a cultivat cu aceeaşi consecvenţă
portretul, compoziţia, natura statică, nudul, florile.
Opera sa, vastă, variată, unitară, este rodul unui
demers coerent, ne pune în faţa unui discurs plastic
armonios, ce s-a conturat în timp, alcătuind un
ansamblu monumental de mare forţă artistică. În
tot ce a pictat, el este modern, căutând mai ales în
culoare să profite de cuceririle impresionismului,
expresionismului şi fovismului. Peisajele sale aduc
în prim-plan imagini pitoreşti ale acestor meleaguri
de la Dunărea de Jos, copacii sunt viguroşi, au
rădăcini adânc înfipte în pământul românesc, apele
se desfăşoară pe mari întinderi spaţiale, contopindu-
se cel mai adesea cu cerul („Dimineaţă”, „Umbre
în Deltă”, „Cântecul apelor”, „Dunăre, Dunăre”,
„Linişte”, „Ţărm danubian”, „Claviatura apelor”,
„Reflexe”, „Maluri gălăţene”, „Nostalgia apelor”,
„Toamnă violetă”, „Case de pescari”, „Vechea faleză”,
„Reverberaţia luminii”, „Trestii” etc.). Adesea,
văzduhul vibrează sub bătaia de aripi a vreunei păsări
ce trece în zbor maiestos, bărcile trase la mal stau în
aşteptarea pescarilor, copacii singuratici iau forma
unor siluete umane ale căror umbre se leagănă în
oglinda fluviului. Peisajele lui Nicolae Spirescu nu se
identifică cu anumite locuri recognoscibile în realitatea
înconjurătoare, ele însă păstrează spiritual spaţiului
danubian, atmosfera specifică a meleagurilor din
sudul Moldovei. Ele comunică bucuria pe care artistul
a simţit-o într-un anumit moment al zilei (dimineaţă,
amiază, amurg), într-o anumită împrejurare când s-a
aflat în faţa spectacolului miraculos al naturii. Natură
poetică, pictorul este un liric neegalabil. Trăsăturile
sale esenţiale sunt vitalismul, energia, trăirea la o
înaltă intensitate a vieţii, calităţi demonstrate şi de
pasta folosită, aşezată cu dărnicie în straturi groase
atât cu pensula, dar mai ales cu cuţitul de paletă. În
peisajele lui Spirescu culoarea dobândeşte sonorităţi
şi străluciri vecine cu poezia şi muzica. Uneori,
metafora şi simbolul lasă să descoperim în imaginile
lucrărilor sale semnificaţii ce ţin de lumea legendelor
întreţesute în jurul marelui fluviu, de perenitatea
creaţiei artistice, de vocaţia constructivă a oamenilor
de pe aceste plaiuri binecuvântate de Dumnezeu. În
desele deplasări peste hotare a imortalizat imagini
ale Veneţiei, Romei, Vienei sau ale altor localităţi.
A pătruns de asemenea cu evlavie în universul
poeziei eminesciene şi i-a găsit echivalenţe plastice
de o remarcabilă sugestivitate (ciclul „Ipostazele
geniului”, din care un număr de 12 lucrări au fost
donate Bibliotecii „V.A. Urechia” şi înnobilează
astăzi pereţii Sălii de lectură „Mihai Eminescu”),
şi-a pictat prietenii cu o vădită notă de umor (ciclul
„Şarje prieteneşti”), a realizat o serie de portrete
ale voievozilor români (ciclul „Pecetea timpului”),
a nemurit pe pânză lăcaşuri de cult religios şi
monumente istorice (ciclul „Metope”), a surprins
în compoziţii aspecte din viaţa ţăranilor, pescarilor,
muncitorilor portuari, a navaliştilor etc.
Urmărind tablourile din ciclul eminescian,
parcurgem un traseu lung, de la acea pânză intitulată
„Memento mori” (căreia pictorul i-a adăugat
versurile „Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea
de patimi”), pentru care a primit în 1949 premiul
„Tinerimea română”, până la chipul luciferic al
poetului din fotografia făcută la vârsta de 19 ani la
Viena. În prima, imaginea este sculpturală, concepută
de pictor pentru a servi unui posibil monument
la mormântul lui Eminescu din Cimitirul Bellu.
Culorile sunt sobre, materia picturală este onctuoasă,
Nicolae Spirescu, Luceafarul
aşezată în straturi groase, volumetria personajelor
este bine pusă în evidenţă în spaţiul bidimensional
al tabloului. În cea de a doua pânză, admirăm un
Eminescu romantic, cufundat în gânduri, visător,
cu o expresie a cărei lumină izvorăşte din interiorul
fiinţei. În alte imagini, poetul este ipostaziat alături
de Veronica Micle, de membri ai Societăţii „Junimea”,
sunt portretizaţi Ion Creangă şi Titu Maiorescu,
pătrundem în universul operei poetice a lui Eminescu
printr-o serie de tablouri intitulate „Frescă”, „Unde
eşti copilărie…”, „La steaua”, „Menuet floral”,
„Rădăcinile permanenţei”, „Nemurire”, „Coloane”. Pe
retină ne rămân imprimate secvenţe ce amintesc de
„Scrisoarea III”, „Doina”, „Povestea codrului”, „Fiind
martie 2021 93
 băiat păduri cutreieram”, „Luceafărul”, „Veneţia”, „Ce
te legeni …”, „Închinare lui Ştefan cel Mare”, „Se bate
miezul nopţii” etc.
Nicolae Spirescu s-a aplecat cu pasiune şi
asupra motivului floral, creând numeroase tablouri
în care carnalitatea şi gingăşia lujerelor, fragilitatea
petalelor sunt redate cu o pastă consistentă,
luminoasă, aşternută uneori prin suprapuneri ce
lasă loc unor vizibile transparenţe, unor acorduri
de mare rafinament coloristic. Florile pictate de
artist sunt imortalizate de obicei în vase modeste,
în vecinătatea cărora pot fi văzute o ceaşcă de cafea,
o ulcică, o pipă, fructe sau vreun album de artă.
Ele dialoghează cu iubitorul de artă aidoma unor
fiinţe umane, îl tonifică, îl face să trăiască la un înalt
diapazon sentimental frumosului.
În portrete, Nicolae Spirescu preferă
îndeosebi chipurile feminine, cărora le descoperă
frumuseţi lăuntrice ce se acordă de minune cu
expresia exterioară. Îl atrag figurile frumoase,
cu forme rotunde, ale căror calităţi plastice
exterioare sunt luminate de o căldură ce dezvăluie
o bogată lume lăuntrică („Nostalgii danubiene”,
„Pe gânduri”, „Veronica”, „Graziela”, „Amintiri
din altădată”, „Reverie”, „Adriana”, „Anamaria”,
„Zâmbet de floare”, „Lidia”, „Legenda apelor”,
„Reverie”, „Emanuela”). Candoarea, nobleţea
sufletească, afectivitatea, tandreţea sunt trăsăturile
care se citesc cel mai adesea pe chipul femeilor
pictate, şi ele parcă tot rod al concepţiei vitaliste de
care pictorul este însufleţit în permanenţă. Artistul
şi-a scrutat în mai multe rânduri şi propriul chip
sau a realizat portretele lui Vasile Alecsandri,
Ciprian Porumbescu, Ion Creangă, Titu Maiorescu,
Nae Leonard, George Enescu, Panait Istrati, Sergiu
Celibidache, Grigore Vieru.
Un interes deosebit l-au stârnit lucrările din
ciclul „Pecetea timpului”, expuse în vara anului
2004, care cuprindea portretele a 14 domnitori
ai României, care au fost de fapt tot atâţia ctitori
de ţară şi apărători de neam: Mircea cel Bătrân,
Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Ştefan
cel Mare şi Sfânt, Vlad Țepeş, Petru Rareş, Neagoe
Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile
Lupu, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan
Cuza, Carol I şi Ferdinand I. În prefaţa catalogului
expoziţiei, pictorul menţiona: „Eu, zugravul
propriilor mele tăceri, aud neliniştea apelor şi codrilor
Bucovinei. Nu mă înfior. Dar spada voievozilor noştri
răsună încă oriunde se aude limba română. Acolo
sunt voievozii. I-am bănuit de când învăţam semnul
94 Axis Libri
crucii. Acolo sunt, se odihnesc în mănăstirile albe, în
biserici şi cetăţi. Lăcaşuri sfinţite de istorie şi lumină
dumnezeiască. În ctitoriile lor înălţate până la cer
sălăşluiesc tablouri votive, portrete pline de mister şi
taine niciodată ştiute. Chipurile lor cu privirea spre
eternitate, pline de demnitate şi rugăciune, aşteaptă
parcă o imaginară poartă deschisă spre un alt cer şi
un alt pământ mai roditor”.
În realizarea acestor lucrări, artistul a pornit
de la nişte imagini intrate de mult în conştiinţa
publică, aşa cum ele au apărut în manualele şi cărţile
de istorie, în albume de artă sau cum este cazul lui
Ştefan cel Mare, în statuia din bronz a voievodului
de la Chişinău. Portretele nu sunt copii fidele ale
imaginilor amintite, ci interpretări realizate în stilul
propriu pictorului, Nicolae Spirescu utilizând o
gamă cromatică variată, luminoasă sau sobră, vioaie
sau gravă, o pensulaţie fină, un desen ferm. Nimic
monoton în aceste „icoane” voievodale, totul este făcut
cu profesionalism, astfel că pe chipurile domnitorilor
portretizaţi citim blândeţea şi bunătatea, asprimea
sau încruntarea, dar întotdeauna demnitatea,
curajul, înţelepciunea, bărbăţia, hotărârea, ardoarea
cu care au ştiut să apere pământul strămoşesc, fiinţa
unui neam binecuvântat de Dumnezeu, credinţa
care l-a ajutat să răzbată biruitor prin timp. Alături
de chipul lor, în unele tablouri, Nicolae Sprescu
introduce fragmente de cetăţi şi castele, siluete de
mănăstiri şi biserici, alte elemente simbolice care
evocă sintetic faptele voievodului respectiv. În cazul
regelui Carol I, apelează la înscrierea în spaţiul plastic
a numelor unor localităţi ca Plevna, Rahova, Griviţa,
ce amintesc de Războiul de la 1877-1878, când a fost
cucerită definitiv pe câmpul de luptă independenţa
României, iar în portretul lui Ferdinand I sunt
inscripţionate localităţile Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz,
cunoscute pentru bătăliile hotărâtoare purtate în
Primul Război Mondial pentru întregirea neamului,
proces care a culminat cu făurirea, la 1 Decembrie
1918, a României Mari şi a Statului Naţional Român
Unitar.
Pictor şi grafician de mari resurse lirice,
poet în toate fibrele fiinţei sale, Nicolae Spirescu
a ştiut întotdeauna să-şi pună penelul, talentul şi
toată puterea sa de creaţie în slujba celor mai înalte
idealuri ale gălăţenilor şi ale poporului român,
promovând o artă care ea însăşi este un înalt
omagiu adus meleagurilor româneşti şi locuitorilor
acestora. Întâlnirea cu pictura şi grafica sa este
oricând un fericit prilej de încântare, de bucurie şi
de mari satisfacţii estetice.
 SALONUL DE TOAMNĂ
AL FILIALEI U.A.P.R. GALAȚI

Cu aproape două decenii în urmă, Ioan Murariu-Neamț,

președintele Filialei U.A.P.R. Galați în acea perioadă, iniția o suită
de manifestări ale Filialei U.A.P.R. Galați - și anume cele 4 saloane
anuale, organizate în fiecare anotimp - tip de manifestare ce a devenit
o tradiție care continuă și astăzi, chiar în condițiile restrictive
dictate de pandemie. Salonul de toamnă din 2020 a oferit o bogată
varietate de viziuni și tehnici ale artelor vizuale, datorată faptului că
autorii sunt artiști din diferite generații, dar și - evident - datorată
personalității lor.
Compoziția bine concepută a lui Ioan Murariu-Neamț
(„Pandemia - 2020”) propune o interpretare insolită și derutantă - ca
și timpurile actuale - ale acestei pandemii pe care o trăim. La polul
opus, putem spune, Nicolae Cărbunaru ne lasă să visăm în fața unui
peisaj de munte impresionant prin irizările de lumină care-l străbat.
Caldele tonalități în brunuri și ocruri ale naturii statice semnată
de Marcel Bejan („Armonii de toamnă”) ne sugerează calmul unui
atelier unde artistul observă motivul și dozează cu atenție fiecare
nuanță așternută pe pânză.
Peisajul intitulat „Amintiri” al lui Gheorghe Andreescu arată
din nou știința pictorului de a transfigura imaginile, de a le dezvolta
o dimensiune a spațiului - timp prin reveberații ale luminii și prin
dezinvoltura execuției.
Tripticul Gabrielei Georgescu („Coasta dalmată”) dezvoltă
Mariana în forme și linii curbe pline de eleganță un univers cu accente de
Tomozei Cocoș legendă, amintind stilistic de rafinamentul Art Nouveau-ului.
critic de artă Lumea acvatică asociată cu cea vegetală o inspiră încă o dată
pe Jana Andreescu care captează cu multă finețe jocuri ale luminii și
transparențe ce dau un lirism special lucrării („Nostalgii”).
Un evocator poliptic miniatural prezintă Liliana Jorică
Negoescu în al său „Drum spre lumină”, concepând o suită de
imagini cu un dinamic și plin de semnificații sens ascendent.
Cornelia Burlacu construiește cu desenul său precis structuri
vegetale, în timp ce Florian Doru Crihană ne propune într-un

martie 2021 95
 Cristiana Ștefania Culiță, Autoportret,
Ciclul Introspecții, 2020, fotografie,
Mihaela Brumar, Pe cer, 2020, 50x70, tușuri colorate 91x61 cm

stil sintetic, o imagine cu valoare de „fabulă”. Salonul de toamnă - 2020 al Filialei U.A.P.R.
Într-o compoziție amplă, în culori calde, Sterică Galați a configurat, încă o dată, imaginea unui
Bădălan ne invită să admirăm întinderea liniștită peisaj artistic generos în diversitatea lui, al creației
a peisajului dunărean, îndrăgită de artist. plastice gălățene actuale.
În ciuda dimensiunilor restrânse, compoziția
„Pe cer” a Mihaelei Brumar are monumentalitate,
dar mai ales etalează o specială abilitate în a sugera
o lume a visului prin desenul sintetic și sensibil și
prin expresivitatea spațială cu evidente trimiteri
renascentiste.
Tot în zona graficii, linogravura „Saxofonist”
a lui Ionuț Mitrofan arată o evoluție a autorului în
adâncirea valențelor artistice ale acestei tehnici, o
reușită interferență între ritmul vizual și evocarea
ritmului sonor.
„Autoportretul” din ciclul „Introspecții”
al Cristianei Ștefania Culiță reconfirmă încă o
dată capacitatea artistei de a investiga/imagina
dialoguri semnificative din punct de vedere plastic
și ideatic între elementele geometrice/abstracte și
cele figurative ale imaginii.
Un inventiv portret - predominant simbolic
- al „Reginei Maria” concepe Olimpia Ștefan
într-o compoziție inteligent elaborată ca ansamblu
stilistic.
„Bioarhitecturile” Andreei Ionașcu
Costandache configurează o lume mirifică,
misterioasă, specifică autoarei care-și adâncește
propria viziune ce captează oniricul. Ionuț Mitrofan - Saxofonist

96 Axis Libri
 veniment

Axis Libri
Număr jubiliar

De Biblioteca „V.A. Urechia” mă leagă multe, multe drumuri și prietenii care mi-au marcat copilăria.
Ca cititoare consecventă, am „pierdut” zeci (să fie oare chiar sute?) de ore în sala de audiții (doamnele Stoica
și Papadopol mi-au pus bazele unei educații muzicale solide) și sala de lectură (țin minte cum domnul Paul
Păltănea – fie-i binecuvântată amintirea – mi-a adus un dicționar vechi să caut acolo ceea ce nu găseam și
pace), dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut că o să ajung să scriu în revista Bibliotecii!
Axis Libris și-a conturat deja un profil de revistă culturală în adevăratul sens al cuvântului! Mă bucur
să văd cum de la număr la număr conținutul capătă din ce în ce mai multă consistență! Viață lungă, Axis
Libri! La cât mai multe numere, dragi colaboratori și la cât mai mulți cititori!
Nona Rapotan – profesor, publicist

La aniversarea celor 50 de numere din revista „Axis Libri”, doresc să-mi exprim admirația și
recunoștința pentru cel care a inițiat această publicație – domnul Zanfir Ilie.
Structurat pe capitole, serialul surprinde prin diversitatea tematicilor, precum: Colecțiile bibliotecii,
Salonul literar „Axis Libri”, Confluențe culturale, Evenimente culturale etc.
De această revistă au beneficiat mulți scriitori, poeți, istorici, cercetători, pictori din Galați, drept
pentru care merită toate felicitările noastre!
Doresc mulți ani înainte să apară această revistă care face cinste municipiului Galați!
Radu Moțoc - publicist

„Axis Libri”, o revistă matură, vie, atractivă

Revista „Axis Libri” a ajuns la nr. 50. Este mult, este puțin? Indiferent cum am considera existența acesteia,
esențial este faptul că din 2008, când a văzut lumina tiparului primul număr, ea a apărut cu consecvență în
fiecare trimestru, cu un număr consistent de pagini, chiar dacă în ultimul timp doar on-line. Ceea ce este și
mai remarcabil, îl constituie faptul că revista apare nu prin grija unui colectiv redacțional remunerat în acest
sens, ci grație colectivului de bibliotecari ai Bibliotecii „V.A. Urechia”, care are altfel de responsabilități, dar în
rândul căruia există oameni cu pasiune, dragoste și respect pentru cuvântul scris, cărora li se adaugă o seamă
de colaboratori, slujitori ai culturii, artei și științei gălățene și naționale, pentru care revista a devenit o tribună
de exprimare liberă și un mijloc de a-și face cunoscut rodul muncii artistice sau științifice.
Așa cum se prezintă la aniversarea nr. 50, „Axis Libri” este o revistă matură, serioasă, vie, atractivă,
cu un conținut bogat și variat, în paginile căreia au acces atât profesioniștii specialiști în domeniul
biblioteconomiei, dar și prozatori, poeți, epigramiști, istorici și critici de artă, profesori, cercetători științifici,
elevi, studenți etc. De asemenea, conține rubrici dintre cele mai interesante și o ținută grafică impecabilă.
În calitatea mea de colaborator, care am fost de-a lungul timpului prezent în paginile revistei aproape
număr de număr, urez revistei „Axis Libri” viaţă lungă, apariţii regulate, colaboratori de prestigiu, articole
interesante şi puterea de a avea capacitatea de a rămâne în continuare o revistă cu o deschidere largă și cu
mare impact în rândul oamenilor de cultură de la Dunărea de Jos și nu numai!
Corneliu Stoica - critic de artă

martie 2021 97
 veniment
Un număr - reper al unei reviste unicat

Se știe că brandul „Axis Libri” include și revista cu același nume, alături de Salonul literar și de
Festivalul de carte. Greu de spus care dintre componente s-a impus prin greutate culturală în fruntea
brandului. În mod sigur, Biblioteca „V.A. Urechia”, care patronează acest conglomerat inedit pentru
minte și inimă, este nu doar „părintele”, ci și dirijorul unor unelte spirituale benefice pentru oraș, și
nu numai. Acum însă, deoarece omagiem revista ne place să credem în forța de influențare sufletească
pe care frumoasa publicație a avut-o în tot acest timp. Personal, am fost prezent în paginile acestei
reviste unicat nu foarte frecvent, dar nici rar, mai exact, ori de câte ori am propus un text ori am fost
solicitat. Oricum, pentru fiecare apariție le sunt recunoscător celor care au aprobat-o. Și, ajungând la
diriguitori, cred că e cazul să nu se uite aportul fostului director, scriitorul Zanfir Ilie, și nici al colegului
nostru, scriitorul Teodor Parapiru, pe acesta din urmă bănuindu-l a fi fost nașul de botez al publicației.
Și nu amintesc asta din politețe, ci realmente gândindu-mă la rolul dinamic al celor doi în prosperitatea
brandului amintit, parte din propășirea culturală a urbei. Și, întrucât după acest număr-reper al revistei
vor urma firesc altele, să-i urăm revistei „Axis Libri” ani mulți, viață lungă și frumoasă, spre bucuria
gălățenilor, a tuturor românilor.
Dan Plăeșu - jurnalist

Cincizeci de numere – un frumos record. 2021, an cu „vibrație” cinci, îmbrățișează inventivitatea,

perseverența, ambiția de împlinire. Cu o echipă redacțională tânără, viguroasă, inventivă, negreșit,
mobilizarea va fi generală, cu speranțe și proiecte noi, antrenând, după modelul ultimelor treisprezece
ani, întregul colectiv de inimoși bibliotecari, într-un accentuat salt în cercetarea bogatei arhive a BVAU,
amintindu-ne, mereu, că generozitățile trecutului se cer învăluite întru îmbrățișare, în acest prezent.
Mă gândesc la cei 150 de ani care au trecut de la prima donație de carte pentru bibliotecă, prin Costin
Brăescu, și de la primul buget al Bibliotecii Județului Covurlui. Se întâmpla în 1871. Așadar, de la Costin
Brăescu și până la frumoasa donație de 3500 de volume a acad. prof. Vasile Alexandrescu Urechia,
actuala instituție de cultură a județului Galați îmbrățișează o palpitantă istorie. Și-n acest rotat fir al
Ariadnei, ochiul nostru se îndreaptă cu recunoștință, firește, către cei care au făcut posibilă crearea
revistei, cu primul său număr, din noiembrie 2008. „AXIS LIBRI” este copilul zămislit, cu iubire, de
un inimos director, dr. ZANFIR ILIE, și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului CASIAN al Dunării de
Jos. „AXIS LIBRI” a crescut frumos și s-a îmbogățit de la număr la număr. Dacă, la început, părea doar
o revistă județeană, prin colaboratorii și prin numeroșii invitați din cadrul Salonului de lectură „Axis
Libri”, va deveni, destul de repede, cunoscută și apreciată, la nivel național. Au fost ani frumoși, care nu
se pot uita.
La Mulți Ani, „AXIS LIBRI”. Să crești frumos și armonios!
Livia Ciupercă - profesor, scriitor

50 de numere. Pentru un cotidian e puțin. E semn de imaturitate. Pentru o revistă e mult. E foarte
mult. Și mai ales acum, în timpurile acestea hipertehnologizate, e foarte mult. E semn de înțelepciune.
Acum totul se decantează, emoțiile sunt filtrate de microcip, gândurile trec pe la placa de rețea, și valorile
arată altfel. Și se poate întâmpla ca uneori cele 50 de numere să nu fie pe aceeași lungime de undă cu
exteriorul, să nu se racordeze la acest realism cinic și tehnic. Cred că de aici provine, uneori cel puțin, o
parte a farmecului „Axis Libri”, o anume candoare, o anume dezinvoltură, un șarm care poate părea desuet
în actualele timpuri, marcate de pragmatism și de citit pe diagonală.
„Axis Libri” este o dovadă a normalității într-o lume tot mai anormală: oamenii gândesc, scriu, citesc,
comunică, combat, iar scriu, citesc, își folosesc imaginația, creează; e o rutină care respiră firescul.
„Axis Libri” e o formă de memorie, o legătură între ceea ce a fost și ceea ceea ce va fi. E un receptacul
imens care „înghite” energiile unui județ întreg, care antrenează forme, idei, emoții și sentimente.
La multe numere, „Axis Libri”!
Dr. Sorin Langu - profesor, publicist

98 Axis Libri
 „Axis libri” s-a definit în timp, s-a individualizat ca o valoroasă interfață a uneia dintre cele mai vechi
instituții culturale gălățene și mai pline de semnificații în zona spiritualității: Biblioteca „V.A. Urechia”.
Instituția și-a dovedit importanța nu numai în plan zonal, dar și național, prin reverberațiile istorice și
prezente pe care le implică.
Revista are o bogăție a abordărilor faptelor de cultură și este un „loc” virtual unde prezentul și
trecutul, literatura, arta, istoria se intersectează benefic, oferind perspective diverse și originale.
În calitate de critic de artă, din punctul meu de vedere, consider că „Axis libri”- care-mi găzduiește
cronicile plastice de ani buni - contribuie substanțial la susținerea și promovarea comunității de plasticieni
profesioniști, membri ai Filialei U.A.P.R. Galați, artiști ce modelează într-un mod definitoriu prin creația
lor, viața culturală a acestei zone.
Acum, la ceas aniversar, când se sărbătoresc 50 de numere de la apariția ei, urez Revistei „Axis libri”
multe momente jubiliare!
Mariana Tomozei Cocoș, critic de artă

Devenit un brand cultural gălățean, revista „Axis Libri” aniversează numărul 50 de la apariție.
Cu adâncă prețuire, vă transmit cele mai bune urări, exprimându-mi, pe scurt, adânca mea
recunoştinţă faţă de spiritul de ospitalitate al revistei, care a știut să găzduiască în paginile ei, scriitori, poeți
și oameni de cultură, un inepuizabil izvor de resurse intelectuale, morale și culturale.
La ceas festiv, urez colectivului redacțional, colaboratorilor săi, precum și celor care răsfoiesc paginile
revistei, un sincer, mulți ani binecuvântați cu sănătate și împliniri!
Gülten Abdula-Nazare, prozator, mai presus de toate, un cititor și colaborator fidel

My love Axis libri

Cine-ar fi crezut că așa de repede vom vorbi despre revista Axis libri la trecut, ca despre o poveste
frumoasă cu final nefericit. Trebuia să dispară (n.r. Este vorba de revista pe suport hârtie – revista apare
numai în format electronic). Prea era bine făcută, prea se consacrase gândului înalt și adânc și prea exceda
nivelul de cultură gălățean.
A fost o vreme când tot ce era important în țară, trecea și prin faimosul salon literar gălățean. A fost,
și verbul se consternează de acest perfect compus. Peste ani, când se va încerca reconstituirea evoluției
culturale a Galațiului se va vedea că momentul Axis Libri – revista și salonul cu care se conjuga sporitor
- a însemnat o adevărată Renaștere gălățeană, cum mai rar s-a întâmplat în Balcani.
Vorbe mari se vor pronunța în continuare, dar o intenție cu adevărat credibilă nu-și poate dori mai
mult decât revenirea la ceea ce a fost și, vorba feciorului Răreșoaiei, chiar la mai mult.
Ionel Necula – Tecuci, scriitor

Recunoștință pentru slujitorii revistei Axis libri!

Îndrept acum un gând de recunoștință către ctitorul Biliotecii „V.A. Urechia”, nimeni altul decât
istoricul, scriitorul, gazetarul, deputatul și senatorul de Covurlui – Vasile Alexandrescu Urechia (1834-
1901).
Un gând de mulțumire pentru cei care au slujit și slujesc, prin faptă și cuvânt, în redacția Axis Libri,
care numără cincizeci de ediții.
La mulți și inspirați ani, în slujba cărții, a culturii și spiritualității românești - Axis Libri! Ești un copil
crescut din cuvinte, fapte, oameni și locuri frumoase. Fiecare ediție este o călătorie cultural-spirituală care
hrănește mintea și inima cititorilor tăi!
Îți doresc sute, mii de ediții. Și, te rog, să te întorci, neîntârziat, la cuvântul scris și tipărit, pentru că
ești memoria comunității gălățene a cititorilor și slujitorilor de carte, și nu numai!
La mulți ani!
Maria Stanciu, jurnalist

martie 2021 99
 Revista „Axis Libri” nu e doar o revistă, e un fenomen cu rezonanţă în lumea artistică gălăţeană şi
naţională. Mărturie stau cele 50 de numere ale revistei, care de mai mult de 12 ani sunt o gazdă pentru sute
de autori, fie ei poeţi, prozatori, publicişti, ziarişti sau epigramişti.
Mulţumesc redacţiei revistei „Axis Libri”, organizatorilor Salonului Literar „Axis Libri” şi a Festivalului
de Carte „Axis Libri” şi Bibliotecii „V.A. Urechia” pentru efortul depus în a valorifica patrimoniul cultural
şi pentru că ne-a oferit ocazia de a cunoaşte şi întâlni academicieni, profesori universitari, critici şi scriitori
din toată ţara. În acelaşi timp sunt onorat că am putut să aduc şi eu o mică contribuţie, atât în paginile
revistei, cât şi în cadrul Saloanelor literare.
Doresc revistei „Axis Libri” La Mulţi Ani! Şi să ne vedem sănătoşi şi la jubileul numărului 100!
Închei cu două catrene dedicate fenomenului „Axis Libri”:

BIBLIOTECII „V.A. URECHIA” FESTIVALUL DE CARTE „AXIS LIBRI”

De nu faceţi să renască Cititorii în zi plină,
Iar faimosul festival, Cărţile le scot la rampă,
Cum purtăm cu toţii mască, Că-s atraşi de-a lor lumină
Aranjaţi de-un carnaval. Ca şi fluturii... de lampă.
Vasile Manole – epigramist

La cel de-al 50-lea număr al Revistei „Axis Libri”, se cuvine să aducem un omagiu tuturor celor care
în decursul timpului, prin eforturi susținute și o muncă asiduă au contribuit la apariția ei cu regularitate,
un îndelungat număr de ani. Doresc sincer ca acest nobil act de cultură să continue prin apariții editoriale
la fel de valoroase care să corespundă cerințelor unui public din ce în ce mai exigent.

Revista „Axis Libri”

Că-i un album de artă îți pare la început;
Creații de valoare găsești în conținut:
C-o grafică aparte și plină de culoare,
E-o perlă a cetății și-a spiritului floare...
Ioan Fărcășanu – poet, epigramist

AXIS LIBRI - O REVISTĂ DE TOP

Revista AXIS LIBRI, editată de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați, fondată în timpul
directoratului prof. dr. Zanfir Ilie, lansată în noiembrie 2008, a ajuns la numărul 50, timp suficient pentru
a se afirma în revuistica gălățeană și națională ca o publicație culturală de referință, de top. AXIS LIBRI,
membră a Asociației Revistelor, Publicațiilor și Editurilor din România, s-a dovedit a fi, de-a lungul celor 50
de numere, o tribună de promovare a culturii gălățene, de formare a gustului pentru literatură, istorie, artă,
critică literară și plastică, un cadru propice promovării creației literare – poezie, proză, teatru, umor, studii și
cercetări științifice etc., un instrument util studiului biblioteconomic pentru salariații din instituțiile de profil.
Revista AXIS LIBRI, fapt deosebit de lăudabil, promovează în comunitatea culturală și locală activitatea
desfășurată de Biblioteca „V.A. Urechia” pentru publicul gălățean (Salonul cultural „Axis Libri”, Festivalul
Internațional de Carte cu același nume, prestigioasa editură care funcționează sub egida instituției, proiecte
și programe de promovare a lecturii, a cărții pentru toate categoriile de cititori, expoziții de carte etc.).
În context, remarcăm ținuta grafică excelentă a revistei, copertele și interiorul acesteia, paginația
generoasă - 100 de pagini, deschiderea către un mare număr de colaboratori, specializați pe diferite teme.
Ghiță Nazare - profesor, publicist

Dragă revistă Axis Libri, îți doresc să crești de la număr la număr, să câștigi lupta cu Ghionoaia și să
nu calci niciodată în Valea Plângerii.  
Leonard Matei - poet

100 Axis Libri

In memoriam

Ziaristul Radu Macovei

(1943-2020)
ultima întâlnire (II)

Scurtă istorie a unei mari familii

Ziaristul Radu Macovei, atât pe linie paternă, cât și maternă,
are rădăcini înfipte în aristocrația Moldovei. Aristocrație sa este prin
naștere, formație și atitudine și nu e figură de stil. Istoria Macoveilor
vine de prin secolul al XVI-lea, iar prin veacuri, eroii din această
spiță au slujit cu „arma” cuvântului și cu arma-armă, în mai toate
luptele moldave, inclusiv în Primul Război Mondial. Între Macovei,
unii au dat tribut de jertfă și în vremea comuniștilor. Gheoghe
Macovei (1916-1988), tatăl ziaristului Radu Macovei, a fost ofițer
de Infanterie, coleg de clasă cu Regele Mihai. A participat la al
II-lea Război Mondial din prima zi. A luptat pe frontul de Răsărit,
iar în 23 august 1944, când România a întors armele împotriva
germanilor, din lipsa informațiilor, ofițerul Gheorghe Macovei a
căzut prizonier la ruși, alături de alți camarazi. A fost trimis în
Siberia și acolo a rămas trei ani. „Abia în 1947, tata a revenit acasă,
iar familia nu știa dacă mai există sau nu... Tata ne povestea că a
trăit tăind lemne, în pădurile înghețate din Siberia și bucurându-se
că așezarea în care erau ținuți prizonieri ofițerii români se situa
lângă o ladă de gunoi... Era sărbătoare când, dimineața, ajungea
primul la lada cu gunoi... După revenirea în România, au fost
chemați la Breaza toți ofițerii. Mai marii Armatei noastre, aflată
sub influența bolșevicilor, i-au întrebat dacă doresc să facă școala
de partid și cine nu dorește, să facă un pas în fața careului... Tata a
Maria Stanciu fost singurul care s-a trezit în fata careulu”, povestește profesoara
jurnalistă Nicoleta Dana Ioniță, sora ziaristului Radu Macovei.
Acest moment avea să fie resimțit, în epoca de aur, nu numai
de Gheorghe Macovei, ci și de urmașii săi...
După mamă, ziaristul Radu Macovei vine din neamul
Celibidache, bunicul său matern fiind Demostene Celibidache
(+1957), născut la 1867, în județul Covurlui (Galațiul de astăzi).
Demostene este al patrulea fiu al lui Polihron Celibidache1,
român de origine elenă, a cărui familie a venit din Creta-Grecia.
1
Am constatat aceasta pe baza arborelui genealogic al familiei Celibidache, pus la
dispoziție de familiile Macovei și Ioniță.

martie 2021 101

 In memoriam
Rămânând orfan, Demostene a fost crescut de
sora sa mai mare – Sofia Celibidache, născută
în 1859, absolventă de Conservator la Kiev,
necăsătorită, fiind directoarea Azilului de
Bătrâni din Galați. A murit în 1939. Demostene
s-a căsătorit cu tânăra Maria Brăteanu (1878-
1962), ani mulți profesoară de fizică-chimie, la
Roman, unde familia s-a mutat înainte de Primul
Război Mondial.
Bunicul, Demostene, a fost ofițer de
Cavalerie (1912), prefect de Poliție Iași (1924)
și părintele a cinci vlăstare, între copiii săi, îl
reținem pe Sergiu Celibidache2, marele muzicolog,
compozitor și dirijor, de renume universal,
născut în 28 iunie 1912, și pe Irina-Paraschiva
(1919-2018) - longeviva și distinsa mamă a
ziaristului Radu Macovei și a doamnei Nicoleta
Dana Ioniță, profesoară la Colegiul Național
2
Sergiu Celibidache este născut la Roman, județul Neamț,
România, cam la jumătate de an de la mutarea familiei sale
din Galați la Roman. Tatăl său, prefect la Iași, ar fi dorit
să-i urmeze în politică, însă Sergiu respira prin muzică, spre
supărarea lui Demostene. a fost „comisar regal român în Războiul de
Dirijor, compozitor, membru al Academiei Române
(1992), arta sa muzicală este considerată un fenomen.
Dirijorul însuși a rămas în memoria universală drept un
„titan”, deși, era un incomod. A fost trimis, după liceu de
la Roman, să ia lecții de pian, la Iași. Tatăl său insistă și-l
trimite la București, unde face Matematica și Filozofia.
Demostene îl vedea un bun politician, economist, însă,
niciodată muzician. „Gata. Din momentul ăsta, nu mai ești
fiul meu, și locul tău nu mai este în această casă”, i-a spus
Demostene fiului său Sergiu... În 1936, Sergiu a plecat în
Germania, unde a urmat Academia de Muzică. În 1945,
ajunge dirijor pro tempore al Orchestrei Filarmonice din
Berlin, în locul lui Wilhelm Furtwängler, care - acuzat de
colaborare cu naziștii - a fost înlăturat din funcție. A dirijat
până la reabilitarea lui Furtwängler, în 1952. Doi ani mai
tîrziu, în 1954, Herbert von Karajan este ales dirijor pe
viață, după Furtwängler, fapt ce i-a adus o mare supărare. A
dirijat departe de Germania, susținând concerte simfonice
în America de Sud, Franța, Suedia, Italia ș.a. Regimul
comunist l-a ținut departe de România. Abia în anul 1978,
a revenit în țară, fără să-l mai apuce în viață pe Demostene,
tatăl său, care plecase la ceruri din 1957... În 1979, Sergiu
Celibidache a primit să devină dirijorul Filarmonicii din
München și director general al Școlii de Muzică din marea
metropolă. A fost căsătorit cu Ioana Procopiu, pictoriță,
cu care are un fiu – Serge Ioan Celibidache. Marele dirijor
Sergiu Celibidache, supranumit „filozoful cu baghetă”,
„adversarul neînduplecat al rutinei”, a plecat la cele veșnice
la 14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul
Loiret, Franța, unde familia are casa de vacanță. Urmașii
săi au organizat, în amintirea marelui dirijor și compozitor,
un festival care-i poartă numele.
102 Axis Libri
„Vasile Alecsandri” din Galați, și domnia sa,
apreciată în 2004, cu cea mai înaltă distincție -
Ordinul „Meritul pentru Învătământ, în Grad de
Comandor”.
În copilărie, atât Sergiu, cât și Irina-
Paraschiva, alintată Sonia, au primit o educație
generală și muzicală, de excepție. „Noi toți am
făcut pian. Eu am luat lecții de pian șapte ani,
dar nu am avut niciun fel de talent. Sergiu a
avut ureche absolută. Copii fiind, eu apăsam
clape la întâmplare: Do bemol, Sol bemol,
Re..., pentru a-l duce în eroare. Nu am reușit
niciodată. Sergiu identifica imediat sunetele!”,
povestea mama ziaristului Radu Macovei,
doamna Irina-Paraschiva Macovei, cu ocazia
unui film, realizat în memoria marelui dirijor
Sergiu Celibidache.
Ca să întregim și mai mult profilul acestei
familii, adăugăm că unul dintre stră-stră-
strămoșii ziaristului Radu Macovei, fratele mare
al lui Polihorn, este Aristarh Anton Celibidache
(+1917), cu ranguri înalte sub Imperiul Rus;
Independență din 1877, consul la Tulcea și
Florența, consilier de stat efectiv”3, fiind căsătorit
cu Sofia D. I. Cara-Vasile, reținem dintr-o istorie
a nobilimii din Moldova veacurilor trecute.
Sunt strașnice rădăcinile ziaristului Radu
Macovei. Deocamdată, ne oprim...
Să revenim la momentul prohodirii din
27 septembrie, când Înaltpreasfințitul Părinte
Casian și ziaristul Grigore Lazarovici au
conturat personalitatea și statura ziaristului
Radu Macovei.
Fondator și director economic al
cotidianului „Viața liberă”, în primele două
decenii după decembrie 1989, coleg de condei din
tinerețe - ziaristul Grigore Lazarovici a subliniat
că Radu Macovei „și-a dedicat întreaga viață
gazetăriei. Este nu numai fondator al Uniunii
Ziariștilor Profesioniști din România, președinte
al Filialei UZPR - Galați, ci și ctitorul Școlii de
presă de la Dunărea de Jos. A fost un om care,
după decembrie 1989, a înființat primul ziar din
3
Gheorghe G. Bezviconi, Nobilimea Basarabiei (1821-
1918), în Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru, vol. 2,
Institutul de Istorie Națională din București, București,
1943, indice 75, p. 97. Potrivit unui act de la 1897, familia
„Celibidaki” era de români, de origine greacă și trăia în
Cahul.
 Radu Macovei şi IPS Arhiepiscop al Dunării de Jos, Casian
România4, care a asigurat o pâine pentru 183 de
salariați, ziariști, tipografi, distribuitori de presă,
vreme de peste două decenii. Ca tiraj, cotidianul
«Viața liberă» se situa pe primul loc în țară. În
primii ani de după decembrie 1989, cotidianul
„Viața liberă” avea un tiraj de 125.000 de exemplare
pe zi și 60.000 de abonați. Erau zile când tipăream
o ediție de dimineață și una de seară”.
Domnul Lazarovici a adăugat că a lucrat cu
ziaristul Radu Macovei de la vârsta de douăzeci
și patru de ani, pe vremea când Radu revenise
4
Primul număr al cotidianului Viața liberă a fost conceput
și tipărit în după amiaza de 22 decembrie 1989, în casa
ziaristei Silvia Mihalcea (+23 aprilie 2020), numerotarea
primului număr fiind din 23 decembrie. Din echipa care
a făcut acest „ziar anti-Ceaușescu”, la invitația ziaristului
Radu Macovei, au făcut parte ziariștii: Grigore Lazarovici,
Mariana Iliescu (+9 iunie 2019), Katia Nanu, Silvia Mihalcea,
Ștefan Dimitriu, Cristian Popescu. Pe frontispiciul ziarului
este îndemnul: „Trăiască Poporul – Trăiască România”!
Personal, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, l-am
întâlnit pe ziaristul Grigore Lazarovici în cartierul Mazepa
II, zona Complexului „Ancora”, și mi-a spus cu oarecare
îngrijorare că este în drum spre Silvia Mihalcea, „să facem
un ziar anti-Ceaușescu, pentru că s-a sfârșit cu acest regim
totalitar!...”
în redacție ca șef al secției Cultură-Învățământ5.
„Fusesem repartizat și eu la aceeași secție și m-a uluit
rapiditatea cu care scria, de multe ori stând în picioare.
În reportaj era de neîntrecut. Era într-o continuă
competiție cu ziaristul, apoi, profesorul Virgil Nistru
Țigănuș, de la Liceul «Vasile Alecsandri». Pentru
mine Radu este «Le Maître» – «Maestrul» presei și
al culturii gălățene, și nu numai... Era nu numai un
ziarist de excepție, era un profesionist complet, nu
doar făcut, ci născut să slujească oamenii. Știa bine
a struni cuvântul și a-l pune la sufletul cititorilor.
Este un reper pentru profesioniști... Scrisul la ziar era
un crez, totul venea dintr-o stare interioară... Radu
a slujit și s-a bazat pe o înaltă cultură. Domnia sa
merită să rămână în inimile noastre, așezat pe un
piedestal al verticalității, al demnității și autorității
profesionale. Este pentru noi nu doar ctitor de ziar,
ci și de școală de jurnalism, un mare jurnalist și om
de cultură”.
(Va urma)
5
Radu Macovei a fost angajat la cotidianul „Viața nouă”, la 25
decembrie 1965, ca redactor stagiar, imediat după absolvirea
facultății, în 1965, reiese din cartea de muncă (pp.14-15), pusă
la dispoziție de doamna Viorica Macovei, soția ziaristul, cea
care i-a stat alături timp de 49 de ani.
martie 2021 103
 In memoriam

Eugen Holban
(26 iulie 1935 - 25 noiembrie 2020)

Prin dispariția etnologului și muzeografului Eugen Holban,

Galațiul a pierdut o personalitate a culturii locale, singulară pe
segmentul cercetării tradițiilor și artei populare din zona Moldovei
de Jos, cunoscut totodată și ca artist plastic de real talent, precum
și prin publicistica sa. Totodată, prin această regretabilă pierdere,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” a rămas fără un prieten și
colaborator constant, de neînlocuit, având în vedere împărtășirea
preocupărilor circumscrise unei misiuni comune, pe segmentul
recuperării, conservării și valorificării moștenirii culturale locale.
Eugen Holban a fost, timp îndelungat, dedicat misiunii
imortalizării reminiscențelor de viață rustică tradițională,
identificate în obiceiuri pe cale de dispariție, costume și obiecte
artizanale, precum și în arhitectura țărănească din sud-estul
Moldovei. A făcut astfel posibilă reconstituirea costumului și
locuințelor tradiționale specifice locului și a salvat multe mărturii
de la distrugere, fizic sau prin imagini, realizând în timpul
cercetărilor sale pe teren sute de fotografii în satele gălățene,
instantanee cu case tradiționale, acareturi, curți sau elemente de
arhitectură, cu scopul de a imortaliza bunuri patrimoniale cu o
semnificație social-culturală și istorică deosebită. Unele dintre
acestea au stat ca bază de ilustrare a lucrărilor sale, publicate
fragmentar în lucrări personale sau în articole din presa culturală
locală, printre care se numără și publicațiile Bibliotecii Județene
„V.A. Urechia”, Axis Libri, Buletinul Fundației Urechia, Anuarul Științific al Bibliotecii „V.A. Urechia” Galați.
Fotografiile aflate în colecțiile noastre sunt diponibile pentru studiu și cercetare îndeosebi pentru cei interesați de
semnificațiile pierdute ale unui univers ce a clădit și perpetuat spiritualitatea generațiilor de români din această zonă.
Întâmplător sau nu, cu puțin timp înainte de a trece în lumea celor drepți, noi i-am cerut acordul de a organiza
două expoziții pe baza fotografiilor achiziționate de Bibliotecă, incluse în fondul Colecțiilor speciale. Aceste expoziții
au fost disponibile publicului atât la sediul central, din str. Mihai Bravu, nr. 16, la „Popasul bibliofilului”, mezanin, în
lunile decembrie 2020 și ianuarie 2021, cât și în mediul virtual.
Astfel, am retrăit puțin din lumea magică a sărbătorilor de iarnă, prin intermediul unei selecții a 20 de fotografii
realizate de Eugen Holban, în timpul cercetărilor sale. Personaje arhaice, cum ar fi mocănașii, jienii, caprele, căluții,
urșii, precum și grupuri de copii cu plugușorul au animat mica galerie de la „Popasul Bibliofilului”, mezanin (sediul
central), în perioada 02.12.2020–05.01.2021. Următoarea expoziție, „Arhitectura țărănească în sud-estul Moldovei”,
a fost organizată în perioada 05.01–01.02.2021, incitând privitorul asupra unor semnificații mitico-simbolice ale
elementelor arhaice de arhitectură țărănească, precum și la reconectarea vizuală cu un stil de viață desprins parcă
din negura timpului. Microexpozițiile virtuale, care au dublat și semnalat expozițiile organizate în spațiul fizic,
postate în data de 26 noiembrie 2020 și 4 ianuarie 2021, pot fi accesate de la distanță pe site-ul Bibliotecii www.bvau.
ro/ sau pe pagina Colecțiilor Speciale la adresa https://www.facebook.com/bvauCS.ro.
Letiţia Buruiană - bibliotecar

104 Axis Libri

In memoriam
O întâlnire providențială
Profesor FELICIA SOLOVIEV
(1942-2020)

Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.”
Grigore Vieru

Doamna Profesor FELICIA SOLOVIEV, reputat dascăl de limba și

literatura română, a rămas în conștiința discipolilor dumneaei și a tuturor celor
care au cunoscut-o drept un Profesor cu un orizont cultural impresionant și
un Om cu un suflet generos și blând. Orele de limba română sau de literatură
universală se transformau în adevărate sărbători spirituale, în care maestrul
ceremoniilor fascina prin exigență și duioșie, noblețe și carismă, coborând
din ,,turnul de fildeș” și provocându-ne la dialoguri îndrăznețe pentru acele
vremuri cenușii.
Om de cultură, personalitate solară, a știut să insufle sete de
cunoaștere și dragoste de carte, a potențat energiile și spiritul de emulație
al adolescenților, dar și al colegilor care o admirau și o respectau. Fascinația
constantă a cuvintelor, a discursului academic ne robea și ne purta, ca pe niște
privilegiați ai propriei deveniri, în lumea lui Eminescu, Blaga sau Sadoveanu,
a lui Shakespeare sau Cervantes. Nu vom uita niciodată apetența pentru pătrunderea analitică, intuiția inefabilului
artistic, analizele rafinate, minuțioase, inteligența, ironia fină, formulările memorabile, sensibilizarea la cultură și la
frumos pe care a generat-o dascălul nostru. Străină de orice tip de dogmatism, de orice înregimentare impusă de
comandamente ideologice ale regimului comunist, doamna Profesor FELICIA SOLOVIEV reprezenta un liman
seducător de profesionalism și de libertate spirituală în chingile ideologice ale acelor ani.
Privind în urmă, cercetând straturile memoriei, avem revelația unei întâlniri de grație, profund formatoare, care
ne-a marcat tuturor devenirea umană și profesională. Ne-a provocat să gândim, să dialogăm, să răspundem provocărilor
în sala de clasă și dincolo de zidurile școlii. Spirit vizionar, intuia capacitățile noastre creatoare și ne putea configura
drumul în viață. Ca diriginte, ne-a ajutat să ne definim în umanitatea noastră și să ne descoperim fibra poetică, vibrația
de sensibilitate, să găsim răspunsul la întrebări fundamentale despre condiția umană, în general. Ne dăruia fiecăruia
încredere și atenție, iubire și grijă pentru creșterea noastră intelectuală. Orice renunțare, orice eșec al nostru erau
asumate ca o dureroasă experiență personală.
A coordonat serate literare și artistice, de muzică, poezie și teatru, a participat la simpozioane, colocvii, mese rotunde,
a susținut prelegeri și conferințe în cadrul Bibliotecii ,,V. A. Urechia” sau Universității ,,Dunărea de Jos” din Galați, a semnat
cronici și recenzii literare, uimind, de fiecare dată, prin abordarea academică, de înaltă ținută intelectuală.
Doamna Profesor FELICIA SOLOVIEV ne-a învățat că limba română este un adevărat tezaur de gândire și
simțire, un reper fundamental al ființei, indiferent de contextul social, politic sau cultural. A așezat în mințile și în
sufletele noastre pietre de temelie întru ,,creșterea limbii românești/ și a patriei cinstire”, cum spunea Ienăchiță Văcărescu.
În iarna aceasta, a ales să părăsească această lume doar să le vorbească îngerilor – ca nimeni altcineva – despre mari
iubiri, precum cea a lui Dante pentru Beatrice sau a lui Eminescu pentru Veronica.
Doamna FELICIA SOLOVIEV este și va rămâne cel mai special Dascăl pe care l-am întâlnit în ,,marea trecere”,
un Om fără pereche, care și-a scris opera, cu litere de aur, în inimile noastre.
Mariana Lazanu - profesor

martie 2021 105

 Axis Libri RedacŢia
Director Corina Emanuela Dobre
Redactor-șef Dorina Bălan
Redactor-șef adjunct Adi George Secară
Secretar de redacție Letiția Buruiană
Redactori Catrina Căluian
Ioana-Monica Chicu
Camelia Toporaș
Camelia Bejenaru
Machetare Sorina Radu
Fondator Zanfir Ilie

Colaboratori
Arte plastice Corneliu Stoica
Mariana Tomozei Cocoş
Film Bogdan Silion
Teatru, muzică şi dans Nona Rapotan
Victor Cilincă
Proză şi reportaj literar Tudor Neacşu
Cezar Amariei
Poezie Leonard Matei
Ion Zimbru
Alina Neculachi
Cronică literară Dimitrie Anghel
Dan Plăeșu
Romeo Aurelian Ilie
Andrei Velea
Interviu, istorie Ghiță Nazare
Radu Moțoc
Studii și cercetări Eugen Holban
Maria Stanciu
Epigrame Vasile Manole
Ioan Fărcășanu

Revista Axis Libri este membră ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi

Editurilor).

Ilustrația revistei a fost realizată cu fotocopii după documente din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
din donația Năstase Marin, din lucrările elevului Marcelo-Claudiu Călin, Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”
Galați, precum și din arhivele personale ale autorilor articolelor. Responsabilitatea asupra conținutului opiniilor
exprimate în articole revine în exclusivitate semnatarilor acestora.
Consiliul Județean Galați
BibliotecA JudeţeanĂ „V.A. Urechia”
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
 Nicolae Spirescu
- 100 de ani de la naștere -
artist plastic, profesor
24 ianuarie 1921, Bucureşti – 5 noiembrie 2009, Galaţi
Studii:
Nicolae Spirescu a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti,
avându-i ca profesori pe J.Al. Steriadi şi Camil Ressu (1940-1945), ulterior
devenind absolvent și al Seminarului Pedagogic Universitar Bucureşti
(1945-1946).
Activitate profesională:
După finalizarea studiilor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, în
1946, se stabileşte în Galaţi, devenind profesor de desen şi activând la unele dintre
cele mai bune licee gălăţene, respectiv „Vasile Alecsandri” şi cel Pedagogic „C.
Negri” (din 1946), apoi la Liceul de Muzică şi Arte Plastice (din 1968).
În 1951, înfiinţează, alături Nicolae Mantu, Cenaclul Galaţi al Uniunii
Artiştilor Plastici, îndeplinind funcţia de secretar, iar în 1952, este numit asistent
onorific în cadrul Institutului de Arte Bucureşti.
Profesorul Nicolae Spirescu a fost un formator al multor generaţii de elevi,
îndrumându-i în lumea artelor plastice. A participat la peste 348 de expoziţii, atât
în ţară, dar şi în străinătate, iar tablourile sale se găsesc în muzee şi colecţii private
din România, Austria, Anglia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Republica
Moldova, Iugoslavia, Israel, Italia, SUA, Germania, Norvegia ori Suedia; a avut 86
de expoziţii personale în ţară şi 46 în străinătate.
Nicolae Spirescu este considerat un peisagist extraordinar, dar a abordat şi
portretul, natura statică, florile, compoziţia și nudul.
De-a lungul timpului a fost distins cu mai multe premii, dintre care:
Premiul Naţional „Grafică de Carte”, Bucureşti, 1951; Medalia de argint „Asti”,
Cuneo, Italia, 1972; Titlul de „Cetăţean de Onoare”, Mestre Venezia, pentru
schimburile culturale Italia-România (1977); Premiul Internaţional „San
Fermo”, Bergamo, Italia, 1984; Premiul „Targa d’Argento”, Brescia, Italia, 1989,
iar în anul 2006, primeşte titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Galaţi”,
acordat de Consiliul Local Galaţi.
În anul 1990, face un mare act de cultură, donând Bibliotecii Judeţene
„V.A. Urechia” Galaţi o serie întreagă de tablouri, dintre care se disting cele cu
tematică eminesciană. Astăzi, cele 12 tablouri cu teme referitoare la creaţia
poetului naţional se găsesc expuse, în integralitate, în cadrul Sălii „Mihai
Eminescu”, de la sediul central al Bibliotecii „V.A. Urechia”, fostul Palat al
Comisiei Europene a Dunării.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
Vasile Manole
- 80 de ani de la naștere -
inginer, epigramist
19 ianuarie 1941, Galaţi
Studii:
Vasile Manole a absolvit Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, iar în anul
1964 şi-a finalizat studiile universitare, respectiv Facultatea de Tehnologia
Produselor Alimentare, Secţia „Morărit-Panificaţie”, din cadrul Institutului
Politehnic Galaţi.
Activitate profesională:
A lucrat la Întreprinderea de Panificaţie din oraşul Oneşti, judeţul Bacău,
apoi la Întreprinderea de Morărit-Panificaţie Galaţi. După 1993, a activat la
Banca Agricolă Galaţi, iar în perioada 2000-2004 a înfiinţat şi condus brutăria
proprie. În prezent, este pensionar.
Este binecunoscut publicului gălăţean pentru epigramele foarte inspirate,
savuroase; pe lângă acestea, a mai scris parodii, fabule, poezii şi poezii satirice.
Creaţiile sale au fost publicate în presa locală gălăţeană, cotidianul „Viaţa Liberă”,
revistele „Axis Libri”, „Dunărea de Jos” şi „Armonii de toamnă”, dar şi în revistele
„Epigrama”, „Lumea Epigramei”, „AG pe Rime” (Piteşti), „Acus” (Sibiu),
„Tulburele”, „Constelaţii diamantine” (Craiova), „Epigrama de Strehaia”,
„Gazeta Românească” (Israel), „Moldova Literară” (Iaşi).
A publicat trei volume personale de catrene, epigrame, poezii la editura
gălățeană „Pax Aura Mundi”: Prezentul timpului trecut, 2010, De voie bună şi
nesilit de nimeni, 2015 şi Epigramei, cu toată dragostea, 2018; epigramele sale
spumoase au fost incluse în peste 20 de volume colective, începând cu anul 2010
până în 2020.
Vasile Manole este membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor din
România, al Clubului Umoriştilor „Verva” Galaţi, al Uniunii Epigramiştilor din
România, al Ligii Scriitorilor Români, Filiala Moldova şi al Societăţii Scriitorilor
„Costache Negri” Galaţi.
De-a lungul timpului, a fost premiat în repetate rânduri: Premiul pentru
creaţie literară la Festivalul Naţional de Epigramă „Cât e Buzăul de mare” pentru
volumul De voie bună şi nesilit de nimeni (ediţia 2015), Premiul al III-lea (Agatha
Bacovia) la Festivalul „Romeo şi Julieta la Mizil” (2015), Menţiune la Festivalul
Naţional de Literatură Umoristică „Ion Budai Deleanu”, Geoagiu, (2015),
Menţiune la Festivalul Naţional „Strehaia Literară şi Umoristică” pentru volumul
Epigramei, cu toată dragostea (2020), Premiul al III-lea la secţiunea Madrigal la
Festivalul „Tudor Muşatescu”, Câmpulung Muscel (2020).
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
 31 0 de ani
de existentă
‚

REVISTĂ CULTURALĂ
Biblioteca
Județeană „V.A. URECHIA”
TRIMESTRIALĂ
editată de Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia“ Galaţi
I
AX S
VASILE MANOLE

L IBRI
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
NICOLAE SPIRESCU

Anul XIV, Nr. 50,

martie 2021