31 0 de ani

de existentă
‚

REVISTĂ CULTURALĂ
Biblioteca
Județeană „V.A. URECHIA”
TRIMESTRIALĂ
editată de Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia“ Galaţi
I
AX S
EUGEN HOLBAN

L IBRI
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
Arămescu Anderson

Anul XIII, Nr. 48,

septembrie 2020
Georgeta

(
Georgeta (Gigi) Aramescu Anderson
- 110 de ani de la naștere -
artist plastic
25 iulie 1910, Galați – aprilie 1994, Miami, Florida
Studii:
Georgeta (Gigi) Florica Arămescu a absolvit Școala Ortodoxă din Galați (clasele
primare și liceul), apoi și-a continuat studiile la Facultatea de Drept și Economie
Politică, Universitatea din Grenoble (Franța) – specializarea științe comerciale
(1928-1933), urmate de studii doctorale. În plan artistic, a făcut studii de pictură și
desen la Școala Publică „Lindsey Hopkins” Miami, cursurile de vară din Woodstock ale
Şcolii de artă „Art Student’s League”, New York, la clasa profesorului Sigmund Menkes
(1953-1957) şi un curs de desen şi pictură la Universitatea din Miami, Florida (1954).
Activitate profesională:
Preocupările artistice ale Georgetei Arămescu Anderson nu sunt întâmplătoare,
ea provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali gălăţeni: tatăl ei, Gheorghe Arămescu
a fost profesor, membru al Societăţii culturale „V.A. Urechia”, mama, Elena Arămescu
Madgearu, muziciană, iar fratele său, Constantin Ticu Arămescu, a fost sculptor.
Activitatea sa artistică a început în SUA., unde s-a stabilit alături de cel de-al
doilea soţ, inginerul Pierson Anthony Anderson. Debutează artistic în anul 1953, cu trei
lucrări în stil cubist, la „Lowe Gallery” (Universitatea din Miami). Tablourile sale sunt
impregnate de forme sculpturale, fiind puternic influenţate de arta populară
românească, de desenele de pe scoarţele, lăicerele şi iile româneşti, motivele din pictura
exterioară a mănăstirilor din nordul Moldovei; o dovadă în acest sens este expoziţia de
icoane pictate pe lemn, în stil ţărănesc, de la Grove House, din Miami (aprilie, 1966).
În 1962, a început să expună, alături de fratele ei, prima expoziţie comună fiind
cea de la Norton Gallery (West Palm Beach, Florida), apoi de la Colegiul Drury, 1967
(Springfield, Missouri), dar şi altele; în 1968, expune pentru prima dată în România,
fiind invitată la Galaţi, Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca.
A predat cursuri de pictură la Grove House, Merrick Experimental Community
School, Miami Dade Junior Community College, Drury College şi a realizat
demonstraţii de pictură în diferite colegii şi universităţi americane.
Georgeta Arămescu Anderson a donat Muzeului de Artă Vizuală Galaţi o mare
parte din lucrările sale şi ale fratelui său (1972, 1990), acestea fiind prezentate publicului
într-o expoziţie în 1991, iar în 1992 a fost organizată o retrospectivă „Fraţii Arămescu”.
De asemenea, a donat Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” un număr însemnat de lucrări
originale, precum și câteva dosare personale de arhivă cu manuscrise, extrase din presă,
scrisori, fotografii etc.
Lucrările artistei se regăsesc în colecţiile permanente ale unor muzee din SUA,
Canada, Israel, Austria, Spania, Turcia, Argentina; de-a lungul timpului, a fost membră
a mai multor cluburi şi asociaţii ale artiştilor plastici, mai ales din Statele Unite.
Creaţiile sale au fost apreciate prin acordarea mai multor premii: Premiul „The
Public’s Choice” (1953), Premiul I din partea Departamentului de Artă al Universităţii
din Miami (1954), Premiul Naţional acordat de Liga Artiştilor Profesionişti din
America (1954), Premiul I pentru tablourile expuse la Coral Gables Art Club (1953,
1954) sau Premiul I pentru desen al Muzeului de Artă din Fort Lauderdale, Florida
(1966) etc.; criticul Petru Comarnescu le-a dedicat celor doi fraţi Arămescu o
monografie, publicată în anul 1972, la Editura Meridiane – „Fraţii Arămescu”.
Memoriile pictoriţei au fost publicate în anul 1978, cu titlul „De la Pacific la
Dunăre… fraţii Arămescu”, la Editura Junimea din Iaşi, 1914.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
Eugen Holban
- 85 de ani de la naștere -
artist plastic, etnograf, publicist
26 iulie 1935, localitatea Vâlcele, judeţul Buzău
Studii:
Eugen Holban este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu”, Bucureşti, Secţia Artă Monumentală, clasa profesorului Costin Ioanid
(1967).
Activitate profesională:
După finalizarea studiilor universitare, Eugen Holban s-a stabilit la Galaţi,
alături de soţia sa, pictoriţa Angela Tomaselli; astfel, a început parcursul său de
cercetător şi muzeograf - dintâi, la Muzeul de Artă Vizuală (la acea dată, Muzeul de
Artă Românească Modernă şi Contemporană), apoi ca metodist la Centrul Judeţean
de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă (astăzi, Centrul
Judeţean pentru Conservarea Culturii Tradiţionale) şi muzeograf la Muzeul de Istorie
„Paul Păltănea” Galaţi, până la momentul pensionării.
Eugen Holban este un pasionat cercetător al arhitecturii tradiţionale
româneşti, al caselor ţărăneşti din zona etnografică a Covurluiului şi a Tecuciului.
Profesia sa de muzeograf şi cercetător la Muzeul Judeţean de Istorie Galaţi i-a oferit
ocazia să studieze în detaliu arhitectura ţărănească, obiceiurile, datinele şi costumele
populare din zona etnoculturală a Covurluiului şi a Tecuciului – astfel, a publicat
numeroase articole în revista Dunărea de Jos, a Centrului Cultural omonim din
Galaţi, dar şi în alte periodice: Akademia, Antares, Axis Libri, Călăuza ortodoxă,
Datini şi sinteze, Porto-Franco, Şcoala gălăţeană, Viaţa liberă ş.a.
Cercetările sale în teren i-au dat prilejul să descopere o serie de ţesături
tradiţionale, aferente localităţilor Bălăbăneşti, Cavadineşti, Cerţeşti, Corni, Corod,
Cudalbi, Gohor, Matca, Ţepu, pentru care a depus toate eforturile, încât să fie
achiziţionate şi să intre în colecţiile Muzeului de Istorie; costumul tradiţional specific
acestei zone etnografice a fost reconstituit tot pe baza cercetărilor sale.
A contribuit în mod substanţial la înfiinţarea şi organizarea Muzeului Satului
„Petru Caraman” din pădurea Gârboavele, prin participarea la elaborarea
documentaţiei necesare fondării şi organizării acestei instituţii.
În anul 1974, a publicat albumul Arta populară din judeţul Galaţi, împreună
cu Angela Tomaselli Holban, iar în 2010, alături de Grigore Băcanu şi Ioan
Horujenco, a elaborat Horelor, surorilor, o antologie de jocuri populare din judeţul
Galaţi, publicată în 2010, la Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” deține câteva dintre fotografiile etnografice
realizate pe parcursul cercetărilor sale de pe teren.
Artistul Eugen Holban este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, secţia
Pictură, din 1996 şi a participat la mai multe expoziţii colective de profil. În anul
decembrie 2016, a fost distins cu Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate la
prima ediţie a Galei Premiilor U.A.P. - Filiala Galaţi.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
 Cuprins
3 Pandemia COVID-19 versus pandemia de incultură
Dorina Bălan
Profesional

5 Minunile Fecioarei Maria, de Agapie Criteanul: 200 ani de la

prima versiune tipărită în limba română
Letiția Buruiană

8
Terapie prin caligrafie: proiect educațional, inspirațional
on-line
Monalisa Livia Gheorghiu

10
Promovarea lecturii în mediul on-line
Anca-Ionica Georgescu

14 Evenimente literare de marcă

Geta Zeca, Denisa Albescu

16 Condeiul fermecat - concurs de creație on-line pentru copii

Maricica Târâlă-Sava

Condeiul fermecat

18 Dialogurile Mariei
Maria-Antonia Popa

20 Destin

21
Petra Mirică-Bobiț
Minciuna lui Aurel
Atena-Gabriela Zahei
Cronică

22 Flash-uri din viață cu Ghiță Nazare

Sorin Langu

24 Ciubotaru, Tudor George. Afaris. Umbre pe Aora.

Bucureşti: Prestige, 2018
Adina Milica

26 Necunoscuta iubire de Liliana Spătaru

Dumitru Anghel

29 Revenind la rolul Poetului...

Adrian Secară
Literatură

31 Poeme
Olimpia Sava

33 Poeme
Georgeta Muscă-Oană

35 Poeme
Ioan Toderiță
37 Poeme
Anca Șerban Gaiu

39 Count to ten
Sorina Rîndașu
 40 Poem
Andreea Cărăușu
41 #Anafilaxie
Andrei Zbîrnea

42 Anul Șobolanului de metal

43
Vlad Mușat Ce este o plantație și de ce
avem nevoie de ea

46 Poem Leonard Matei

Toni Chira

48 Măști (II)
Iulian Mardar

50 Lolelia
Dimitrie Lupu
55 Jour fixe (III)
Violeta Ionescu

59 Despre importanța traducerilor Vlad Vasiliu

61
pieselor de teatru (I) Epigrame
Nona Rapotan Vasile Manole

62 Epigrame
Ioan Fărcășanu
63 Epigrame
Ionel Jecu

64 Profesorul, compozitorul și dirijorul Eugen-Dan Drăgoi

Ghiță Nazare
Restituiri

68 Ziua «z»
Theodor Parapiru
69 Ion Petrovici și tentațiile
filosofiei ca sistem
Ionel Necula

72 Din viața unui duhovnic: Preot iconom

stavrofor Petru Gh. Savin
Livia Ciupercă

76 Apa în culturile și religiile diferitelor popoare (III)

Gülten Abdula-Nazare

79 Gabriel Badea-Păun (I)

Radu Moțoc

84 Ce cauți lebădă între gâște? Aghiuță cel viclean

Eugen Holban

86 Ultimele teorii privind originea limbii române

Năstase Marin
Artă

88 Miruna Drăgușin – Realitate și metaforă

Corneliu Stoica

92 Eduard Costandache
Mariana Tomozei Cocoș
Eveniment

94 Eugen Holban - Între pictură și etnologie

Corneliu Stoica

99 Editura Axis Libri - 10 ani de activitate

Dorina Bălan
ditorial

Pandemia COVID-19
versus pandemia de
incultură
Contemporanul istoric și viitorolog, Noah Harari, spune că „oamenii
gândesc în povești“ și, așa cum îi stă în fire, acesta se întreabă: „Cum ai putea trăi
într-o eră a minunilor, când toate vechile povești au căzut și nici o poveste nouă
nu și-a făcut apariția pentru a le înlocui?“ Dar, parafrazându-l, iată că povestea
nouă a venit - pandemia de COVID-19 - o poveste reală, și nu ne rămâne decât
să sperăm într-o eră a minunilor care va să vină curând pentru ne salva și de
pandemia de incultură.
Da, a sosit virusul SARS-CoV-2 atunci când ne așteptam mai puțin, nu
numai noi, românii, pentru că noi niciodată nu suntem pregătiți, ci întreg
mapamondul. Porțile bibliotecilor au fost închise. Cultura și-a pus lacăt. Cheia
era la bibliotecari. În fața provocării de a găsi soluții, am înlocuit „distanțarea
socială” impusă cu „distanțarea fizică”, în propriul său înțeles. Și subliniez asta,
pentru că, de curând, a fost „Ziua Limbii Române”, care este marcată de fapt în
fiecare an pentru a ne aminti să o respectăm. Regula „distanțării sociale” care
se cerea a fi respectată, era cinică și nu reflecta esența a ceea ce se voia, era
tradusă „mot à mot”. Evident, ne puteam da seama de sensul dorit al sintagmei
numai după ce aflam ceea ce se dorea și numai cu o condiție - să știm limba
română „ca la DEX”, limbă pe care noi, oamenii puși în slujba cărții, trebuie s-o
apăram și s-o cinstim, nu numai în ziua dedicată ei. Tălmăcind sensul sintagmei,
bibliotecarii din biblioteca noastră, ca toți ceilalți din țară, au găsit cheia spre
sufletul utilizatorilor, au aflat secretul pătrunderii spre inima cititorilor. Da, prin
nerespectarea distanțării sociale, dar prin distanțare fizică, cu ajutorul mediilor
de socializare și al tuturor serviciilor care pun la dispoziție comunicarea mediată.
Ne-am trezit că vorbim mai mult, că ne comunicăm mai multe, că împărtășim
impresii personale și profesionale, că ajutăm cititorii să-și găsească informațiile
de care au nevoie, pe suport accesibil la distanță. Ne place să credem că am reușit
în mare parte să fim împreună cu cei pe care îi deservim, cu întreaga comunitate
gălățeană, și nu numai. Dar, știm că cititorii noștri sunt stăpânii noștri și ei ar
trebui să ne spună, poate, măsura reușitei.
Sigur, ca oameni care avem pretenția că citim, ne ducem în istorie, pentru
că așa am fost învățați: „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care

septembrie 2020 3
 nu-și cunoaște părinții”, nu așa ne spunea Nicolae Iorga? Ne vin în memorie alte
catastrofe mondiale prin care a trecut omenirea: Ciuma neagră care a decimat,
în secolul al XIV-lea, între 30-60% din populația Europei, Gripa spaniolă, de la
finele Primului Război Mondial, care a ucis mai mulți oameni decât războiul.
Ca să fim optimiști, gândim că viața a învins de fiecare dată. Dar numai pentru
cei care au rămas personaje vii în cartea ei... Și chiar aceste personaje ne dau
speranța că trebuie să existe cultură și după trecerea acestei pandemii.
Poate că mergând în istorie, în sensul matricei noastre de bibliotecari
gălățeni, trebuie să ne reamintim de cuvântul rostit de V.A. Urechia, la data
deschiderii Bibliotecii care-i poartă cu onoare numele, acum 130 de ani, la 11
noiembrie 1890, și care acoperă cu asupra de măsură conceptele sale despre
cultură, carte și rolul social al instituțiilor statului în domenilul educației:
„Cartea este și dânsa armă puternică. La lumina și învățătura cărții se deșteaptă
conștiința națională, iară deșteptăciunea conștiinței naționale este singura cetate
pe care n-o răpune dușmanul.”
Efectele pandemice ale SARS-CoV-2 sau „noul coronavirus” s-au dovedit
a fi, într-un alt sens, benefice culturii. Cartea (a se citi învățătura) a devenit o
„armă”. Ne-am redescoperit plăcerea activităților culturale: lectura, studiul,
interesul pentru rețelele de socializare cu teme culturale, vizionarea de filme și
teatre prin intermediul internetului, audierea muzicii, vizite virtuale, activități
multiple dedicate copiilor etc. Este ceea ce Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
a oferit în tot acest timp prin intermediul rețelelor de socializare, singurele
prin care bibliotecarii puteau comunica cu utilizatorii. Astfel, virusul invizibil
al ignoranței nu a reușit să pună stăpânire pe cultură, ci ne-a determinat să
abordăm o strategie pentru nevoile imediate, identificate ale utilizatorilor. Noi
l-am tratat ca pe un prieten, pentru că ne-a ajutat să ne reinventăm și, chiar dacă
va continuă să ucidă vieți, nu trebuie să ucidă și cultura!
Sunt convinsă că pandemia COVID-19 a venit, își va găsi un remediu, un
tratament, un vaccin și va trece, dar pandemia de incultură, dacă se va instala,
va face cu siguranță ravagii. Pentru că „Un popor fără cultură poate fi izvorul
sau râul fără apă, o fântână seacă, casa fără temelie, omul fără trecut, o ţară
cu tineri şi copii sacrificaţi, bătrâni îngenunchiaţi, o populaţie fără viitor”, cum
concluziona filosoful Viorel Muha, iar această stare de fapt - incultura - va putea
afecta nu numai România, ci întreg mapamondul, în mod deosebit generația
tânără, cea care va trebui să scrie viitorul omenirii.

Dorina Bălan,
redactor-șef al revistei „Axis Libri”

4 Axis Libri
rof esional

Minunile Fecioarei Maria,

de Agapie Criteanul
200 ani de la prima versiune tipărită
în limba română

Anul 1820 a îmbogățit cultura română, aflată încă sub influență

grecească, cu o nouă tipăritură, una dintre cele mai populare cărți
de spiritualitate creștină - „Minunile Fecioarei Maria”, de Agapie
Landos (sau Criteanul). Fiind considerată, totodată, o carte
populară anonimă, afirmăm că aceasta s-a alcătuit cumva singură
de-a lungul timpurilor, din mărturii colective transmise pe cale
orală. Relatările despre miracolele Sfintei Fecioare circulau deja în
rândul credincioșilor încă din zorii creștinismului. Acestea s-au
cristalizat apoi în cicluri, iar între secolele VII – X d. Hr. au apărut și
culegeri cunoscute sub denumiri generice precum „Legenda aurea”
sau „Carmen aura cum”.
O colecție de 69 de „minuni” provenite din Franța, pe filieră
italiană, vehiculând teme de largă
circulație în literatura Evului
Mediu, a fost inclusă ca a treia
parte a unui volum alcătuit de
către Agapie Landos (Criteanul),
de la Athos, apărut la Veneția,
în anul 1641-1642, sub titlul
„Mântuirea păcătoșilor”. După
cum afirmă protosinghelul
Nicodim Măndița, editor
contemporan al unei versiuni
Letiția Buruiană
bibliotecar, Biblioteca recente1, îmbogățită și adusă la
Județeană zi, este posibil ca o primă ediție
„V.A. Urechia” în limba română să fi fost tipărită
în a doua jumătate a sec. al
XVIII-lea. Pentru că informația
provine din surse secundare2 și
1
Nicodim Măndița. Minunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea
Fecioara Maria. [Bacău], Ed. Bunavestire, 1997, 492 p;
2
Sulzer , F. J. Ghedichte des transalpinischen Daciens, vol. III, Wien I, 82, p. 38.
La nr. 23 se menționează o tipăritură românească de la 1782, sub titlul Minunile
Maikii Pretscheste. Apud. Cartojan, N. Cărțile populare în literatura românească:
Epoca influenței grecești. București, Ed. Enciclopedică Română, 1974, p. 156;

septembrie 2020 5
 rof esional
în absența unui exemplar drept
dovadă, autorul emite ipoteza
că ar putea să fie vorba de o
traducere de la 1787, după un
manuscris de la 1696, a unei alte
culegeri, „Cer nou, făcut cu stele
noi...”, întocmită de ucraineanul
Ioanichie Galeatovski, care a
adunat 400 de „minuni” și le-a
tipărit în volum, în 1665. Ipoteza
aceasta ar putea fi confruntată și,
eventual, confirmată de o sursă
necunoscută protosinghelului,
conform căreia, la Mănăstirea
Neamțul, unde se va tipări, în
1847, de către arhimandritul
Neonil, Starețul mănăstirilor
Neamțul și Secul, împreună cu
ieromonahul Cleopa și monahul
Nichita o ediție adăugită și corectată3, exista deja
un exemplar tradus al „Minunilor” lui Landos în
biblioteca Starețului Paisie Velcicovschi4.
Se poate afirma însă cu certitudine că, înainte
de tipărirea culegerii lui Agapie Landos, cartea a
circulat în manuscris, în diferite forme și alcătuiri.
Al. Piru5 menționează prezența ciclului de legende
într-unul din cele 30 manuscrise ale „Mântuirii
păcătoșilor” a lui Agapie Criteanul, copiat de
Ieromonahul Silvestru (Ms. 1284 din 1691), iar
Nicolae Cartojan semnalează peste 20 de manscrise,
aflate în colecțiile Bibliotecii Academiei Române,
printre care există și un tip combinat între colecțiile
lui Landos și ale lui Galeatovschi.
În colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” există
două exemplare ale ediției din 18206, în tălmăcirea
3
Agapie Criteanul. Carte prea frumoasă numită Minunile
Maicii Domnului... adunată în limba grecească de monahul
Agapie Criteanul aghioritul. Și tălmăcită în limba rumânească
mai nainte și tipărită la Râmnic. Tipografia Mănăstirii Neamț,
1847, 16 p, 152 f., grav., cota BVAU III 14988;
4
La Mănăstirea Neamț s-au tradus și copiat pe vremea
starețului Paisie Velcicovschi (1722-1794) un număr însemnat
de texte (literatură patristică, scriitori clasici și filosofi antici,
cărți populare etc.), printre care se află și „Minunile Maicii
Domnului”. În: Lăudat, I.D. Istoria literaturii române vechi,
București: Editura Didactică și pedagogică, 1968, p. 95;
5
Al. Piru. Op. cit., p. 250;
6
Notița bibliografică nu a fost inclusă în catalogul „Carte veche
românească”, întocmit de Gh. Hâncu. Prima transliterare
completă a titlului a fost publicată de Dan Râpă-Buicliu în
„Bibliografia românească veche. Additamenta I (1536-1830)”,
Galați, Alma Galați, 2000, p. 415: „Minunile ceale mai pre sus
de fire ale Prea Sfintei/Stăpânei noastre Născătoarei de D(u)
6 Axis Libri
din grecește în românește a
ieromonahului Rafail, din
Râmnicu-Vâlcea. Se pare însă, că
dat fiind unele deosebiri ce reies
chiar din titlu, comparându-l cu
descrierea din BRV7, aceste două
exemplare fac parte dintr-o serie
diferită a ediției. Exemplarele
Bibliotecii „V.A. Urechia” au
gravura ce o reprezintă pe
Fecioară înconjurată de cete de
îngeri și sfinți, plasată la finalul
precuvântării, spre deosebire
de cele descrise în BRV, unde
apare pe pagina de titlu, verso.
Structura versiunii de la Galați
este următoarea: Scara la carte
(cuprinsul), Cătră pravoslavniani
cetitori, de Rafail Ieromonah
Prot senghel, Slujba laudei, „minunile” și Canon.
Un exemplar are copertele în carton, cu cotor și
colțuri în piele, iar cel de-al doilea este incomplet,
fără coperte. Primul exemplar conține și însemnări
manuscrise (Ex.: f. 1-4, însemnare a shimonahii
Piropiia, din schitul Giurgeni, datată: 1840 ghenari
în 26; f. 2-5, „Aciastă carte este a ...[șters] și cei ce va
înstreina-o să fi[e] supt neertat canon și de Maica
lui Dumnezeu blestemat pînă o va întoarci”).
Referitor la conținut, Al. Piru semnala
„că opera lui Agapie Landos e o compilație din
Metafrast, sinaxare și penticostare [...] și culegerile
italiene de povestiri despre Minunile Maicii
Domnului, „Miracola della gloriosa Vergine Maria”
(sec. al XIV-lea și „Libri del cinquanta miracole
della Vergine zisă și „Libro del Cavaliere” (sec. al
XV-lea)”. Istoricul literar consemnează existența
unei puternice influențe a trei dintre miracolele
Fecioarei, asupra literaturii și folclorului european.
mnezeu, și PURUREA FECIOAREI MARIEI. / Care puține din
ceale, ne numărate s-au luat în/scris de la fealuri de Dascăli de
Agapie,/care tălmăcindu-să pre limba românească spre/folosul
cel de obște de Rafail Ieromonah Protosinghelul./Acum întâiaș
dată s-au dat în tipariu,/ în zilele prea luminatului nostru
Domn/Io Alexandru Nicolae Șuțul Voevod/Cu blagoslovenia
iubitoriului de D(u)mnezeu Chiriu Chir Galaction, episcopul
Râmnicului/Leat 1820/ de Dimitrie Popovici tip(ograf)
Rîm(nicean)”. Pentru descrierea din BRV v.: https://biblacad.
ro/bnr/brmautori.php?aut=a&page=280&limit=10 , nr. 281,
Agapie Criteanul, aghiorit; Cota BVAU: CRV II 140;
7
Agapie Criteanul, Minunile Fecioarei Maria, traducere de
Rafail ieromonahul, Râmnic 1820. În: BRV, vol. 3, nr. 1063,
pp. 325-326;
Într-una dintre acestea (în vol. nostru: Minunea
1. Pentru jidovii cei ce s[-]au orbit și pentru cela ce
s[-]au tăiat mâinile, și după ce au crezut în Hristos,
de Născătoarea de Dumnezeu s[-]au vindecat),
Fecioara îi pedepsește pe necredincioșii care vor
să-i răstoarne racla în timp ce-o purtau spre locul
de înmormântare, orbindu-i și tăindu-i mâna
din încheieturi celui care a vrut să atingă siciriul.
O altă „minune” despre o călugăriță, urmărită de
Richard al Angliei, care grație Maicii Domnului
și-a recăpătat ochii sacrificați pentru a-și păstra
castitatea, a fost inclusă în culegerea Fiore di virtu
(Floarea darurilor) și în Albinușa românească
(1620)8 (în vol. nostru: Minunea XII, Pentru cea ce
ș-au scos ochii, ca să-și păzească curăția și fecioria) 9.
Sub aspect bibliofil, remarcăm anluminura
tipăriturii, sobră, austeră în comparație cu ediția
realizată la 1847 de arhimandritul Neonil, din
care Biblioteca „V.A. Urechia” deține un elegant
exemplar, cu patru gravuri ale Maicii Domnului,
cu numeroase ornamente (letrine cu ornamente grav. pag. 6), în afară de aură mai apare și o coroană
florale, frontispicii cu ornamente vegetale și care semnifică poziția înaltă a Maicii Domnului în
monogramă, viniete – la final apare vinieta raport cu ceilalți sfinți, aceea exprimată în limbajul
tipografică a lui M. Strilbițki), coperte în piele, pe creștinului ortodox prin sintagmele Împărăteasă a
cea din față având imprimată la cald icoana Maicii tuturor sfinților și Mijlocitoare a neamului omenesc
Domnului cu pruncul și pe ultima o vinietă și în fața lui Dumnezeu.
însemnul de proprietate „Paisie Shimonah 1875”. Deși cultul Fecioarei Maria este prezent în
Mai remarcăm deasupra vinietei tipografice și o toată creștinătatea, există poziționări diferite în
însemnare manuscrisă aparținând unei doamne din interpretarea textelor biblice, care de-a lungul
Galați: „Citită cu toată credința și dragostea. Sevasta timpului s-au accentuat. Un indiciu al marcării
Ionescu. 929 - iulie în 28 – Galatz”. Lucrarea conține diferențelor de perspectivă, în cazul nostru,
doar o singură gravură, despre care am menționat este exprimat chiar în schimbarea din titlu,
anterior. Începutul fiecărei „minuni” este marcat de de la „Pururea Fecioara Maria”, din versiunea
letrine, iar titlul care apare în capul paginilor este traducătorului ieromonahului Rafail (1820), la
încadrat de motive ornamentale simple. Gravura „Maică a Domnului”, în versiunea îndreptată și
o reprezintă pe Fecioară și pe Arhanghelul Gabriel adăugită, tipărită la Mănăstirea Neamțul (1847).
care-i vestește miraculoasa concepție. Deasupra Tipărirea oarecum târzie a acestor ediții, în
veghează Duhul Sfânt întruchipat de porumbel. două importante centre tipografice mânăstirești, în
Capul Fecioarei, cu broboadă simplă, este încadrat condițiile în care textele cunoșteau deja o intensă
într-o aură asemeni Arhanghelului. Spre deosebire circulație pe cale orală10, precum și în manuscris, s-a
de aceasta, observăm că, la gravurile ediției din înscris în rândul măsurilor clericilor de a impune
1847, unde Maica Domnului apare înconjurată de limba română în biserici, întrucât printre enoriași
mai multă slavă, redată prin scene sau simboluri erau și mulți oameni simpli, neștiutori de carte, de
(cete de îngeri și sfinți, sceptru, biserică, scară, cultură și dogme religioase. „Minunile” aduceau,
pod, corpuri cerești etc. - Icoana Maicii Domnului astfel, literatura religioasă la un nivel comun de
cu emblemele proorocești, după Epiloma, 1816; v. înțelegere și lărgeau, totodată, accesul la mijloace și
8
Al. Piru. Literatura română veche. Ed. a 2-a. [București], resurse de aleasă învățătură.
Editura pentru literatură, 1962, p. 251;
9
V. și N. Cartojan. Minunile Maicii Domnului. În: Cărțile
populare în literatura românească: Epoca influenței grecești. 10
v. S. Fl. Marian, Legendele Maicii Domnului. Studiu
București, Editura Enciclopedică Română, 1974, pp. 143-149; folcloristic. Ed. Academiei Române, 1904. 343 p.

septembrie 2020 7
 rof esional

Terapie prin caligrafie

Proiect educațional, inspirațional on-line

Scrisul poate fi considerat una dintre invențiile cele mai

importante din istoria umanității, fiind mijlocul de transmitere
cu cea mai mare acuratețe a informației peste generații. Astfel,
descoperirile, invențiile, conștientizările, ideile au putut fi
transmise de-a lungul timpului pentru a fi folosite în procesul
evolutiv al societății umane. Datorită procesului intern complex
care stă în spatele acțiunii de a scrie, analiza scrisului de mână
a fost și a rămas chiar și în prezent unul dintre cele mai exacte
teste de personalitate, grafologul (specialistul în analiza
caracteristicilor scrisului de mână) putând „citi” zeci de trăsături
ale comportamentului uman. Aș îndrăzni să concluzionez că prin
educarea, corectarea și imprimarea unei forme mai armonioase
scrisului, se determină o modificare sensibilă și în trăsăturile
comportamentale ale titularului.
Un fundal sonor armonios și calmant, un toc cu peniță și o
călimară cu cerneală, stăpânirea mâinii și a gândului sunt cele
trei ingrediente care, puse laolaltă, ne ajută să deschidem poarta
fermecată a caligrafiei – arta scrisului frumos sau, altfel spus, arta de

Monalisa Livia
Gheorghiu
bibliotecar, Fundația
Andreiana Juventus

8 Axis Libri
a da formă semnelor de scris într-un mod expresiv,
armonios și elegant.
Dacă pe continentul asiatic această
preocupare pentru scrierea caracterelor specifice
fiecărui neam a avut continuitate, în Europa
interesul pentru caligrafie a avut o sincopă,
resuscitarea venind destul de târziu, la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, putem
spune că nivelul artiștilor europeni poate fi lesne
comparat cu cel al celor de pe alte continente și că
astăzi există un curent clar conturat de exprimare
artistică prin intermediul caligrafiei, inclusiv în
țara noastră.
Rolul terapeutic atribuit desenului și
picturii poate fi extins cu ușurință și asupra
caligrafiei. Caligrafia presupune integrarea minții,
corpului și caracterului practicantului într-un
proces dinamic. Ea implică percepția vizuală,
structurarea spațială, planificarea cognitivă și
manevrarea instrumentului de scris (fie el toc
sau pensulă) pentru realizarea configurației
specifice a caracterelor. Poate tocmai de aceea,
în zona asiatică, preocuparea pentru găsirea
unor explicații științifice pentru îmbunătățirea
tonusului emoțional, amplificarea percepției
și a memorării la persoanele care practică arta
caligrafiei datează de peste trei decenii.
Aceasta a fost intenția colectivului Filialei
Nr. 2 a Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”, în
colaborare cu Fundației „Andreiana Juventus”,
când a inițiat printr-un proiect social-educativ
deschiderea clubului „Terapie prin caligrafie”.
Într-o perioadă solicitantă, mai ales sub aspectul
stresului, când crearea unor stări de frică,
neîncredere, chiar disperare se realizează atât de
ușor prin intermediul, în special, al mass-mediei,
am considerat că este necesară apariția unui
moment de detașare de cotidian, de armonizare
interioară, de autocontrol, de mindfulness.
Prin acest club intenționăm să aducem
alături persoane doritoare de schimbare în sensul
îmbunătățirii calității spirituale personale, al
schimbării polilor de interes prin conștientizarea
și exersarea frumosului și a autodisciplinei.
septembrie 2020 9
 rof esional

Promovarea lecturii
în mediul on-line

Activitatea bibliotecilor din România, asemenea celor din

întreaga lume, a fost profund afectată de apariția și răspândirea cu
rapiditate a virusului SARS-CoV-2. Multe biblioteci au sistat temporar
atât serviciile pentru public, activitățile de educație permanentă, cât
și activitățile culturale, pentru a contribui la eforturile conjugate ale
autorităților, ale persoanelor juridice, precum și ale cetățenilor de
limitare a răspândirii bolii. Pe fondul incertitudinilor alimentate de
pandemia COVID-19, fiecare bibliotecar trebuie să ia decizii dificile
cu privire la modul de îndeplinire a misiunii bibliotecilor în condiții
de criză. Bibliotecile se află astăzi în situația de a decide cum pot oferi
în continuare acces la informații, nepericlitând, însă, în niciun fel,
siguranța utilizatorilor și a personalului bibliotecii.1 Situația actuală
a generat idei noi în domeniul bibliotecilor, în special a celor publice,
pentru că acestea se adresează unui segment larg de utilizatori. În
secolul al XXI-lea, bibliotecile publice, cum este și Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia” din Galați sunt prezente și în mediul virtual, prin
intermediul blogurilor, site-urilor, paginilor virtuale pe rețelele de
socializare. Adresele virtuale ale Bibliotecii noastre sunt următoarele:
• Site-ul Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”: www.bvau.ro;
• Instagram: https://www.instagram.com/vaurechia/?hl=ro;
• Pinterest: https://ro.pinterest.com/vaurechia/;
• Scribd: https://ro.scribd.com/user/20065402/Biblioteca-V-
A-Urechia-Gala%C5%A3i;
Anca-Ionica
• Facebook: https://www.facebook.com/bibliotecagalati; Georgescu
• Pagina virtuală a Filialei nr.1 „Costache Negri”- Bibliotecă bibliotecar, Biblioteca
Municipală pentru Copii: https://www.facebook.com/pg/Filiala- Județeană „V.A. Urechia”
nr1-Costache-Negri-Biblioteca-Municipal%C4%83-pentru-Copii-
Gala%C8%9Bi-179901555535020/about/?ref=page_internal;
• Pagina virtuală a Filialei Nr. 2 „Paul Păltănea” Galați -
Bibliotecă Municipală: https://www.facebook.com/BVAU-Filiala-
1
Comunicat de presă privind corona virus [on-line]. Accesat la 13.07.2020.
Disponibil pe internet la adresa: http://anbpr.org.ro/wp-content/uploads/2020/03/
comunicat-corona-virus_final.pdf?fbclid=IwAR0a07PQw4gZLHn30-cd3lT1EPLN
IFbnJDeYxacHXir2lQcNAydQKUqH-Ig.

10 Axis Libri
nr2-Paul-P%C4%83lt%C4%83nea-Gala%C8%9Bi- interval de timp o pagină de facebook: BJVAU Birou
Biblioteca-Municipal%C4%83-537902519608781/; Catalogare-Control disponibilă la adresa: http://
• Pagina virtuală a Filialei Nr. 4 „Grigore www.facebook.com/BJVAUCC1 care, printr-o
Vieru”: https://www.facebook.com/Bvau-Grigore- postare zilnică, aduce în atenția utilizatorilor săi și
Vieru-110741203965662/?__tn__=%2Cd%2CP- nu numai, cărți nou achiziționate sau le promovează
R&eid=ARDRiGoL3JU1pFpOEBmwrlarvTtni4m pe cele deja existente în colecții care tratează diverse
MdcQ-4Pe0HWLldvy1sLHOKuYH6HrwdeGaED subiecte de interes adresate tuturor categoriilor de
_9qNc71ph5rQM8; utilizatori:
• Pagina virtuală a Filialei Nr. 5 • dezvoltarea personală: 17 calități esențiale
„Hortensia Papadat-Bengescu – Bibliotecă pe care ar trebui să le aibă membrii unei echipe,
Municipală: https://www.facebook.com/BVAU- scrisă de autorul englez John C. Maxwell care se
Filiala-nr-5-Hortensia-Papadat-B engescu- referă la comportamentul de grup al adulților și
Bibliote c%C4%83-Municip a l%C4%83- dezvoltarea capacităților manageriale și a muncii în
304529726827534/?ref=search&__ echipă și Cum să-ți dezvolți inteligența emoțională,
t n _ _ = % 2 C d % 2 C P- R & e i d = A R C w D J A B 2 scrisă de francezii: Gilles Corcos, Corinne Vilder,
8 N g c A k H Z B V N p X 7 9 R w N T j d 2 y p Wy 9 - carte care ne învață cum să avem autocontrol, cum
J G n r 8 1 X 2 X r 7 l 3 T 3 p 9 _ U X X WS H g D m Z Y- să ne dezvoltăm inteligența emoțională și gândirea
nnvSgZ36wb7cT. pozitivă;
Prezența bibliotecilor în mediul on-line a
implicat și schimbarea tipurilor de produse de
informare din format tipărit în cel electronic
atât din rațiuni și costuri, dar și pentru a facilita
accesul la informație pentru un număr cât mai
mare de utilizatori. Acestea au un conținut
informațional dinamic, care poate fi actualizat
cu ușurință și sunt diseminate exclusiv on-line.2
În cadrul Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia”, ca de altfel în toate bibliotecile,
promovarea lecturii este esențială pentru
procesul de atragere a utilizatorilor, iar
promovarea cărții poate influența opinia publică
cu privire la rolul important pe care biblioteca îl
are în comunitate. În această perioadă, în care
suntem cu toții afectați de vremurile pe care
le trăim, atragerea utilizatorilor la bibliotecă
poate fi și ea compromisă. Așa că venim în
sprijinul utilizatorilor promovând cărțile nou
achiziționate de Bibliotecă și mai mult, creând
noi căi de comunicare cu aceștia prin care
le furnizăm referințe bibliografice sau chiar
documente găsite gratuit în mediul on-line.
Acum, mai mult ca oricând, s-a simțit lipsa unei • educația, creșterea și dezvoltarea copii­
biblioteci virtuale disponibile pe site-ul Bibliotecii lor: Cum să crești un copil fericit, scrisă de autorii
noastre care să conțină cel puțin bibliografia școlară englezi Alexia Barrable și Jenny Barnett, adresată
obligatorie scanată. părinților, aducându-le informații de actualitate și
Bibliotecarii din cadrul Biroului Catalogarea studii de caz din domeniul parentingului;
Colecțiilor. Control de autoritate, au creat în acest • literatura de ficțiune: Laleaua neagră,
romanul scris de renumitul autor francez Alexandre
2
Tratat de Biblioteconomie. Vol. 2, partea a II-a: Managementul Dumas este readus în atenția cititorilor datorită
colecțiilor și serviciilor de bibliotecă. București: Asociația valorilor promovate de autor, care ar putea deveni
Bibliotecarilor din România, 2016, p. 451.

septembrie 2020 11
 rof esional
ancore în lumea de azi, intoxicată de un relativism
absolut;
• filme educative pentru copii și
adolescenți. Nu doar cărțile contribuie la educația
și la formarea copiilor și adolescenților, ci și filmele.
Cititorii paginii noastre au avut acces la filmul Heidi,
postate pe pagină: expoziția de cărți poștale ilustrate
intitulată Portul Galați în ilustrații vechi, realizată de
către colegele noastre de la Compartimentul Colecții
Speciale, un film documentar despre Dunăre cu
ocazia aniversării Zilei Internaționale a Dunării (29
iunie), o pagină a proiectului Muzeului Țăranului

un film inspirat după cartea scriitoarei elvețiene Român – „Povești de seară mețeriste”, o serie de
Johanna Spyri, publicată în anul 1880, D-ale lui povesti audio pe care cei mai mici beneficiari ai
Păcală, resursă audio accesibilă și persoanelor cu paginii le pot asculta în fiecare seară de luni, miercuri
dizabilități vizuale, basmul „Sarea în bucate” de și vineri de la ora 20:00, și „MTR mă inspiră”, proiect
Petre Ispirescu, film on-line; dedicat familiilor cu copii;
• evenimente naționale și internaționale. • activități practice pentru copii: postările
Dintre evenimentele care au fost amintite și sunt adresate celor mici pentru a-i învăța să
aniversate enumerăm: Ziua Drapelului, sărbătorită
la data de 26 iunie, Ziua Internațională împotriva
Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri (instituită
de ONU în anul 1987), Ziua Internațională pentru
Sprijinirea Victimelor Torturii (proclamată de ONU
în anul 1997), Ziua Internațională de Colaborare
în Favoarea Păcii și Democrației (se aniversează
din anul 1995 și marchează ziua semnării Cartei
ONU, la 26 iunie 1945), 35 de ani de la moartea
inginerului român Gheorghe Cartianu-Popescu,
membru corespondent al Academiei Române (8
aug. 1907 - 26 iun. 1982), 25 de ani de la moartea
arhitectului român Grigore Ionescu, membru
titular al Academiei Române (11 ian. 1904 - 26 iun.
1992);
• site-uri cu filme documentare,
recomandări de proiecte și expoziții ale Bibliotecii
noastre sau ale muzeelor sau de emisiuni pe
teme culturale și educative. Dintre acestea, au fost

12 Axis Libri
confecționeze diferite animăluțe, peștișori sau
chiar și obiecte de ornament cum ar fi brățările, cu
ajutorul unor tutoriale video ce se găsesc pe aceste
site-uri;
• subiecte actuale educative sau
controversate: cartea „Ne facem bine”, inspirată din
emisiunea „România, te iubesc!, spune poveștile
unor români care dau din timpul și priceperea lor
pentru comunitate, bolnavi sau săraci. Sunt oameni
care au studiat și muncit foarte mult, s-au ridicat
deasupra propriei condiții și au ajuns în vârfurile
meseriei lor, plecând sau nu din România; „Selfie:
Cum am devenit atât de obsedați de sine și ce
efect are acest lucru asupra noastră?”, titlu semnat
de jurnalistul și scriitorul englez Will Storr, care
vorbește despre presiunile la care sunt supuși
oamenii de către societate, presiuni care constau în
cât de supli trebuie să fim, cât de prosperi, fericiți,
extravertiți, populari etc. și cum crește această
presiune socială rata depresiei și a sinuciderilor.
Ideile dezvoltate în mediul virtual în această
perioadă deosebită prin care trece societatea
românească și nu numai, au fost bine receptate de
utilizatori, fapt ce ne îndreptățește să continuăm
și să intensificăm acest tip de interactivitate cu
utilizatorii, promovând lectura și răspunzând cu
promptitudine solicitărilor acestora.
=IwAR1OjXMafgiDOQUEQoj7Ya-fJljO3WIAOR
Bibliografie și webliografie: MEHkJZ4hIet91ivssK7D3cm-E.
BARRABLE, Alexia; BARNETT, Jenny. Heidi [film on-line]. Disponibil pe
Cum să crești un copil fericit : Zece practici verificate. internet la adresa: https://www.youtube.com/
București: Humanitas, 2019, 170 p. watch?v=IwCdGMXC2UA.
Comunicat de presă ANBPR [on-line] Maxwell, John C. 17 calităţi esenţiale pe
Accesat la 13 iunie 2020. Disponibil pe internet care ar trebui să le aibă membrii unei echipe : Cum
la adresa: http://anbpr.org.ro/wp-content/ să devii coechipierul pe care oricine și l-ar dori.
uploads/2020/03/comunicat-corona-virus_final. București: Liera, 2019, 174 p.
pdf?fbclid=IwAR0a07PQw4gZLHn30-cd3lT1EPL Ne facem bine: O antologie de fapte
NIFbnJDeYxacHXir2lQcNAydQKUqH-Ig. extraordinare văzute și vorbite la „România te
CORCOS, Gilles; VILDER, Corinne. Cum iubesc”. București: Humanitas, cop. 2019, 225 p.
să-ți dezvolți inteligența emoțională : Cea mai Sarea în bucate [film on-line]. Disponibil
eficientă metodă pentru a reuși în viață. București: pe internet la adresa: https://www.youtube.com/
Litera, 2019, 219 p. watch?v=pewn_fXc-As.
D-ale lui Păcală [film on-line]. Disponibil STORR, Will. Selfie : Cum am devenit atât
pe internet la adresa: https://www.youtube.com/ de obsedat de sine și ce efect are acest lucru asupra
watch?v=pSyfmSAkmYU. noastră?. Bucureşti: Litera, 2019, 415 p.
DUMAS, Alexandre. Laleaua neagră. Bucu­ Tratat de biblioteconomie. Vol. 2, partea
rești: Corint Books, 2019, 272 p. a II-a : Managementul colecțiilor și serviciilor de
Dunărea și Delta Dunării – documentar bibliotecă. București: Asociația Bibliotecarilor din
[on-line]. Disponibil pe internet la adresa: https:// România, 2016, 587 p.
www.youtube.com/watch?v=9qGFXqJxo6k&fbclid

septembrie 2020 13
 rof esional

Evenimente literare
de marcă

În realitate, literatura nu este un abstract al turnului de fildeș.

Ea presupune o intensă formare umană atât spiritual-personală, cât și
interactivă în plan social.
Cartea lui George Călinescu, „Istoria literaturii române
de la origini până în prezent”, reprezintă lucrarea prin excelență
reprezentativă a documentării, mărturiilor și informărilor literare de
bază ce formează temelia evenimentelor literare de marcă, bazate pe
trecut.

Geta Zeca
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

Denisa Albescu
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

14 Axis Libri
 Evenimentele literare de Nu peste multă vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion
marcă se referă la momentele Creangă la casa părintească din Ipotești: „Să vezi bădiță Ioane, că și la
deosebite, în care artiștii literari mine în sat sunt frumuseți vrednice de admirat.”
se remarcă prin contribuțiile lor Era rândul bădiței Mihai să povestească, așa cum obișnuiau ori
la viața culturală a comunității de câte ori se aflau împreună.
din care fac parte. Aceste detalii După mai multe clipe de tăcere, Eminescu a grăit încet și rar,
devin oricând bază de creativitate măsurat ca o mărturisire de taină, dar descriind, poetic, ceea ce se
la conexiunea dintre autorul petrecea în jurul lor, în acea fermecătoare înserare de vară:
literar și opera sa în optica „Somnoroase păsărele
inovativă și informativă ce vine Pe la cuiburi se adună,
în întâmpinarea cititorilor. Se ascund în rămurele-
Prin cunoașterea Noapte bună!...”
scriitorilor aduși în centrul După ce a ascultat și a șoptit și Ion Creangă poezia odată cu
atenției, înțelegem sursele lor Eminescu, s-a ridicat de jos și și-a îmbrățișat prietenul: „Minunat! Ești
de valoare din care se inspiră și un poet genial, bădiță Mihai!” „Nu știu cum sunt eu, dar știu că mata,
care transpar în operele lor și bădiță Ioane, ești un povestitor fără pereche.”
spontaneitatea prin care aceștia Noi românii, care ne desfătăm, de mai bine de un veac, cu cele
răspund cerințelor publicului, scrise de Ion Creangă și Mihai Eminescu, spunem că amândoi au avut
punându-le în valoare capacitatea dreptate.
de a puncta subiectele de interes Interacțiunile cu publicul și cu criticii de specialitate duc la
acolo unde apar și ori de câte ori continue reevaluări ale multor aspecte literare puse în discuție și la
apar, înțelegerea conexiunilor înnoirea tuturor perspectivelor pe care le abordează.
dintre biografiile celor invitați la
discuție și arta lor literară pe care
o desfășoară.
Un eveniment de marcă
important și drag inimilor
noastre este prietenia dintre : Ion
Creangă și Mihai Eminescu.
Amândoi scriitorii s-au
născut la țară. Seara, întorși
acasă, s-au așezat pe prispă și
au urmat neîntreruptele lor
povestiri.
Învăluit în frumusețea firii,
cuprins de duioșia amintirilor,
Creangă a îndreptat povestirea
spre întâmplări din viața lui:
„nu știu alții cum sunt,
dar eu, când mă gândesc la
locul nașterii mele...” Eminescu
îl asculta vrăjit. Când Creangă
a terminat vorba, el a zis cu
hotărâre: „Bădiță Ioane, mă
supăr tare pe matale, dacă nu
scrii aceste amintiri. Ele ar putea
alcătui cea mai atrăgătoare carte
de povestiri în limba română, s-o
citească și cei mici și cei mari.”

septembrie 2020 15
 rof esional

CONDEIUL FERMECAT
Concurs de creație on-line pentru copii

Cu prilejul Zilei Internaţionale a Copilului, 1 iunie 2020, Secția

Copii a Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați a organizat un
concurs de creație on-line, intitulat sugestiv „Condeiul fermecat”,
ce s-a desfășurat în perioada 5 mai-22 iunie 2020. La concurs au
participat elevi din județul Galați, cu vârsta cuprinsă între 7 -14 ani.
Fiecare participant a prezentat maximum 2 creaţii literare (poezie
sau proză), cu temă la alegere sau inspirată din lecturile copilăriei. Au

Maricica
Târâlă-Sava
responsabil, Împrumut la
domiciliu pentru copii,
Biblioteca „V.A. Urechia”

16 Axis Libri
trimis creații literare 50 de copii.
Premiile propuse de Bibliotecă au
fost: Premiul „H.Ch. Andersen”-
cel mai bun text inspirat din
basme; Premiul „I. Creangă” - cel
mai bun text umoristic; Premiul
„Otilia Cazimir” - cel mai bun
text liric; Premiile I, II și III,
Mențiuni și diverse premii ale
revistelor literare. Juriul a fost
format din scriitorii: Angela
Ribinciuc, Denisa Lepădatu și
Petre Rău. Lucrările copiilor
au fost inspirate din lecturile
copilăriei și au surprins prin
originalitate, stil și creativitate.
Redăm câteva gânduri
transmise de doi membri din
juriu:
Îi felicit, deopotrivă, pe
concurenți și pe profesorii care i-au
îndrumat să participe la concurs.
Consider că au avut cu toții de
câștigat. Pentru mine, să fac
parte din juriu a fost o provocare
interesantă. Mă bucur să văd că
elevii citesc, le admir imaginația și
creativitatea. Am dat cinci note de
10, au fost lucrări care mi-au ajuns nerăbdare ziua în care voi citi prima carte scrisă de unul dintre voi!
la inimă. Mesajul meu pentru toți Angela Ribinciuc
participanții este următorul: Să Pentru mine, chintesența acestor lucrări se rezumă la un singur
nu vă opriți să visați, să cereți cuvânt - speranță. Speranța că acești tineri vor continua să meargă pe
mereu mai mult de la voi și de drumul ales, să-și fructifice potențialul și să aducă tuturor cititorilor,
la viață, să nu vă mulțumiți cu așa cum mi-au adus și mie, încrederea că viitorul literaturii este unul
puțin. Să continuați să citiți și să pe cât se poate de promițător. Denisa Lepădatu
scrieți, pentru că astfel veți evolua Cu sprijinul conducerii Bibliotecii, în data de 8 și 9 iulie 2020,
permanent. Depinde numai de voi am realizat premierea fizică a câștigătorilor. Elevii au primit câte
să vă numărați printre cei care vor o diplomă, o carte, dulciuri și multe aplauze. Sper să continuăm
lăsa ceva în urmă. E important acest concurs și la anul, cu cât mai mulți concurenți. Până atunci, vă
ce modele vă alegeți. Un model așteptăm la Bibliotecă, să citiți pentru a avea mai multă inspirație!
bun, încă din anii de gimnaziu,
contează mult pentru ceea ce veți
deveni mai târziu. Eu am încredere
în voi, așa cum și în mine au avut
încredere profesorii și părinții
mei. Am încercat mereu să nu-i
dezamăgesc, iar lucrul acesta m-a
ajutat să mă autodepășesc. Baftă
mai departe, tuturor, și aștept cu

septembrie 2020 17
 Condeiul fermecat

DIALOGURILE MARIEI

Premiul „H. Ch. Andersen” - cel mai bun text inspirat din basme

Dialog cu VULPEA
(Sursă de inspirație: Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă)

— Bună ziua, cumătră Vulpe! Să ai poftă!

— Cine îndrăznește să mă deranjeze de la masă? Imediat găsesc
ac de cojocul tău!
— Ehee, știu prea bine! Ce i-ai făcut bietului Moș Martin...!
— Așa-i trebuie, dacă a fost lacom.
— Dar și dumneata ai fost nemiloasă...
— Nemiloasă? Ai putea spune... șireată. Așa sunt vulpile!
— Știu, știu, am fost și eu odată vulpe.
— Cum așa?
— Păi eram o vulpe actriță! Pe scenă! Am furat marionetele unui
teatru de păpuși! Și eram cochetă, elegantă, aveam blănuri, mărgele,
poșete...
— Interesant! Ei, atunci discutăm ca de la vulpe la... vulpe. Hai
la masă! Poftă bună!

Dialog cu SCUFIȚA ROȘIE

(Sursă de inspirație: Scufița Roșie de Charles Perrault)
Maria-Antonia Popa
— Bună ziua, Scufiță Roșie! elevă, Colegiul Național
— Mulțumesc frumos! Dar de unde mă cunoști? „Alexandru Ioan Cuza”
Galați
— Știu prea bine povestea ta! Iar cântecul tău îmi place mult: „O
scufiță roșioară dacă port adeseori...”
— Păi... vrei să fim prietene?
— Mi-ar face plăcere! Numele meu este Maria. Hai să ne jucăm
în iarbă, să culegem flori, să zburdăm...
— Dar știi că prin pădure ne putem întâlni cu lupul?!
— Nu te îngrijora! De data asta știm ce trebuie să facem ca să-i
venim de hac.

18 Axis Libri
 — Ai dreptate! Acum suntem împreună, nu îi plac poveștile, după cum văd. Parcă ești o zână
mi-e teamă de nimic. Îți propun ca după joacă să mică.
mergem la bunicuța. Sigur a pregătit prăjiturele — Povestea ta e minunată! Mi-aș dori să o
pentru fetițe zglobii. Poate chiar și vreo scufiță! întâlnesc și eu pe zâna ursitoare, să îmbrac o rochie
— Ce idee minunată! Bunicuțele sunt mereu elegantă și să port pantofi de cristal.
pline de surprize! — E suficient să închizi ochii, să visezi și să
ai încredere. Te voi duce la palat, vei îmbrăca orice
rochie îți dorești, poţi gusta din toate bunătățile
Dialog cu FETIȚA CU CHIBRITURILE sau să te plimbi prin grădinile înmiresmate. Şi le
(Sursă de inspirație: Fetița cu chibriturile de Hans vei cunoaşte pe micile fiinţe care mi-au fost mereu
Christian Andersen) alături, nu m-au lăsat niciodată la greu: şoriceii,
păsărelele, gâzele...
— Fetiță dragă, ce faci aici? — Ai fost atât de bună cu ele!
— Mi-e frig! Mi-ar trebui niște chibrituri să — E frumos să ai prieteni. Datorită lor,
mă încălzesc. Le-am terminat! niciodată nu m-am simţit singură şi am reuşit să
— Dar copiii nu au voie să umble cu trec cu bine peste toate.
chibriturile! Cred că știu cine ești... o să te ajut și nu — Vezi? De aceea te admir! Aș vrea ca visul
vei mai avea nevoie de ele... acesta să dureze cât mai mult!
— Dar și tu ești tot o fetiță. Ești mică, cum
poți să mă ajuți?
— Nu mai sunt chiar mică; am crescut, am
șapte ani! Îți voi da rochițe, bluzițe, încălțări, ba
chiar o căciulă și un paltonaș. Nu o să-ți mai
fie frig.
— Tu știi povestea mea?
— Desigur. E foarte tristă. Dar de data asta
nu va mai trebui să privești gâsca în vis. Mama a
pregătit o friptură delicioasă! Cu legume!
— Îți mulțumesc! Chiar îmi este foame.
— Apoi ne vom juca împreună cu
păpușile, iar la final îți voi face cunoștință
cu bunica mea, care este bună și
iubitoare. Astfel, vei avea și tu bunică.
— Ești o prietenă minunată!

Dialog cu CENUȘĂREASA
(Sursă de inspirație: Cenușăreasa de
Frații Grimm)

— Cenușăreasa, ce surpriză!
Ești prințesa mea preferată!
— De ce mă placi atât de mult?
— Pentru că ești frumoasă, bună
și curajoasă. Ai reușit să le învingi pe
surori și pe mama vitregă.
— Așa este! Iar tu ești o
fetiță blondă și drăguță, căreia

septembrie 2020 19

Premiul „Otilia Cazimir” - cel mai bun text liric
Libertatea
Este un cuvânt frumos...
Atât.
Numai noi visăm la ea
Cu ochi mari și inocenți
Privim spre soare îngâmfați de
smerenie
Așteptând să tragă cineva
cortina,
Să ne cadă prelata peste orizont,
Să ne putrezească inima în mână
Și după... să ne ridicăm în
picioare
Și să aplaudăm.
De când te-ai născut, ai lumea pe
umeri.
O car și eu și tu,
În spatele ars, atârnat de coloană.
Având doar impresia
Că totul se rezolvă
Rostind cuvinte de cafeină.
Mai bine mănânc zăpadă
Decât ani ce trec în viteză
Pe şine imaginate.
Suntem jos, pe covorul cald
Şi zicem poveşti
Pe care nu le vom mai apuca.
Astăzi,
Frigul este doar un zefir,
Norii sunt grei şi cenuşii
20 Axis Libri
Condeiul fermecat
Destin
Iar oraşele sunt mari şi falnice.
Tremură mâinile lui Iisus
În palmele noastre.
Nimeni nu mai are lacrimi
Pe gerul acestei mentalităţi.
Ne-a îngheţat şi corneea
Şi apetitul,
Căci numai o bucată de sticlă
Decide mereu
Cum trebuie să arăţi.
Şi vrei să arăţi bine
Când totul arde.
Stau cu frică
Atunci când lumea e albastră.
Nu vreau
Ca cineva să-mi arate
O copie a lunii
Şi să mă prefac
În lemn ieftin, rezistent
Şi să-mi moară hainele pe mine Petra Mirică-Bobiț
Şi ochii şi inima, elevă, Școala Gimnazială
Târâtă pe jos, în vin. nr. 28, Galați
Condeiul fermecat

Minciuna lui Aurel

Premiul „I. Creangă” - cel mai bun text umoristic

De dimineaţă, mă trezeşte cocoşul vecinului. Vroiam şi eu să

dorm mai mult deoarece era duminică. A, era să uit! Trebuia să dau
de mâncare la găini. Acum nu mai sunt supărat pe el pentru că dacă
nu mă trezea, se supăra mama pe mine.
Hai să nu o mai lungim cu vorba! Ies în curte să mă mai
dezmorţesc şi văd poarta deschisă la coteţ. Mă gândeam că mama le-o
fi dat drumu’ prin curte. M-am gândit să-i dau de mâncare câinelui că
e şi el un suflet. Aduc mâncarea frumuşel şi când colo, nici o urmă de
găini! Eram speriat! Unde o fi găinile? Caut prin grajd, pe sub grajd.
Nici o găină! O întreb pe vecina, dar şi ea mă dezamăgeşte. Eram
convins că mama va observa... Dar îmi vine o idee bună. Aveam eu
bani puşi de-o parte, că cine ştie, poate voiam şi eu ceva. Mă duc în
târg şi găsesc un negustor care vindea fix ce voiam eu: 7 găini bătrâne.
Îl întreb:
— Nene, cu cât dai găinile?
— Tot ce ai tu e bine, spuse negustorul.
Nu eram de acord să dau tot ce aveam pentru 7 găini bătrâne,
dar ce să fac, mai bine decât să fiu fugărit prin curte.
Ajuns acasă, închid găinile în ţarc şi plec la joacă. Vin acasă pe
la 19:00. Mama ar trebui să ajungă din clipă în clipă. Intră în casă şi
mă întreabă:
Atena-Gabriela — Aurel, ale cui sunt găinile din curte?
Zahei
elevă, Şcoala „Dan — Ale noastre mamă, răspund eu înghiţind în sec.
Barbilian”, Galaţi — Minţi! Le-am tăiat de dimineaţă!
În acel moment, am luat-o la fugă prin casă. M-a fugărit puţin,
dar nu era supărată că am înlocuit găinile, ci că am minţit-o.

septembrie 2020 21
 C

Flash-uri din viață

cu Ghiță Nazare

Pe lumea asta există cărți de diferite tipuri: unele memorabile

cu protagoniști extraordinari, în împrejurări extraordinare, altele care
nu sunt extraordinare, dar ajung în sufletul tău, au acel quelque chose,
altele foarte bine scrise sau care relatează situații perene, clasice, dar
există însă și cărți pe care le citești foarte repede, cărți care îți ating
o anumită coardă a sufletului și care îți provoacă amintiri exact ca
madlena lui Proust. O astfel de carte este ultima apariție editorială a
distinsului profesor și publicist Ghiță Nazare, și anume „De la cerneala
de boz la calculator. Amintiri recuperate”, care a apărut la prestigioasa
editură Eikon din București, în acest an, cuprinzând 190 de pagini.
Cartea este un amestec de amintiri personale presărate cu elemente
de ficțiune, sunt peste 40 de episoade mai scurte sau mai lungi, dar
care au o linie continuă, narativă, se subsumează toate aceluiași factor
subiectiv, iar prezența Bocănoaiei este ciclică pentru că o întâlnim
atât la început, în primul episod cât și în penultimul capitol al cărții.
Marea majoritate ale istorisirilor distinsului prozator, acum putem
să îi spunem și prozator, se încadrează în aria autobiografiei, sunt

Sorin Langu
profesor

Ghiță Nazare

22 Axis Libri
prezentate personaje din cercul autorului:
membrii familiei, prietenii, primele zile
de școală, rudele și alte elemente care i-au
reținut atenția.
Cartea, practic, se împarte în două
părți inegale: prima, cea mai consistentă,
este perioada care cuprinde copilăria și
adolescența, iar a doua este după terminarea
facultății, și cuprinde diferite episoade din
timpul activității profesionale. Prima parte,
din punctul nostru de vedere, este cea mai
reușită, episoadele sunt legate organic între
ele, iar portretele pe care autorul ni le
arată sunt pline de duioșie, de afectivitate.
Îmi imaginez că atunci când le-a scris
avea lacrimi în colțul ochilor, scrisul era
întrerupt deseori de lungi reverii; acum
este momentul în care aceste evocări fac
conexiune cu ale tale, creându-se un contact
cu cititorul deosebit, acum este partea care
declanșează un val de amintiri pentru că
tabloului înfățișat de autor îi suprapunem
în mintea noastră imediat tabloul primei
noastre zile de școală sau ale unor năzbâtii
copilărești. Nu lipsesc însă și aspectele
imediate ale cotidianului care dă buzna cu
bocancii în copilăria nevinovată și candidă,
așa cum este episodul cu Bocănoaia sau cel
cu carnea de cal sau cel în care tovarășul
Stalin a interzis pur și simplu Colindul și
Steaua, dar acestea nu reprezintă decât o minoritate sfârșit. Irina Boca, nu știm dacă a existat sau nu, dar
în ansamblul candid, duios și nevinovat al copilăriei. tipologia ei sigur a existat; arivistul care schimbă
În momentul în care adolescența se termină, se partidele, ideologiile doar în interes personal,
termină și duioșia: a doua parte este mai seacă, mai omul cu o multitudine de fațete, incultul care dă
obiectivă mai lipsită de nerv, se vede autorul practic, lecții, acesta este tipul reprezentat de personaj.
care la nivelul subconștientului se autocenzurează, Interesantă este și alegerea numelui, Boca având
nu se mai întâmplă ca în prima parte când șirul în onomastica românească spirituală o conotație
emoțiilor ne cuprinde, ci din contră manifestă o aparte reprezentată de Arsenie Boca; personajul
reținere vizibilă și de înțeles. A doua e cuprinsă din nostru este feminin și cu totul opus ca moralitate
elemente profesionale în care personajele se ghicesc, și conduită morală. În a doua parte, mai apare ca
dar din care emoția aproape lipsește; personal nu am personaj comun al mai multor episoade surorile
identificat prea multe dintre ele, dar sunt convins că Nescu care fac parte din aceeași categorie cu Irina
există cititori care vor citi această parte cu voluptate Boca, două inculte, orgolioase, ariviste și parvenite.
ca pe un puzzle încercând să deslușească cine se Reprezintă un personaj colectiv care rămâne în
ascunde în spatele unora dintre măștile zugrăvite în memorie.
carte. Reacția autorului este normală și se întâlnește și Dacă prima parte era bazată în special pe
la alte cazuri, de la Amintirile lui Creangă la Cișmigiu emoție, a doua parte este o alternare a planurilor
et Co/Bună dimineața, băieți!. comic-dramatic. Poate că aici e una din cheile
Legătura dintre cele două părți o face din nou pentru care cartea place.
Bocănoaia pe care o găsim și la mijlocul cărții și la

septembrie 2020 23
 C

Ciubotaru, Tudor George

Afaris. Umbre pe Aora
Bucureşti: Prestige, 2018

Cartea lui Tudor George Ciubotaru, „Afaris. Umbre pe Aora”

a apărut la Editura Prestige din Bucureşti şi este un roman ambiţios
din categoria Fantasy aflat la granița cu science-fiction-ul, care, din
punct de vedere al calităţii naraţiunii, poate concura cu succes pe
piaţa editorială din România în cadrul seriilor „Young Adult”, cum ar
fi „Narnia” sau „Twilight”.
„Afaris. Umbre pe Aora” este primul volum dintr-o serie care
povestește aventura lui Afaris, un tânăr aorian care se confruntă cu
secretele întunecate ale universului în încercarea de a-și regăsi căminul
și de a se răzbuna pe cel care l-a lipsit de el.
Când protagonistul descoperă rămăşiţele unei nimfe în timpul
unei drumeții, el este aruncat direct într-un șir de evenimente
dramatice care vor tulbura pentru totdeauna liniștea Aorei, o lume
paradisiacă în care aorienii și nimfele trăiesc încă de la începuturi în
pace. Profeția tatălui său, Saraf, liderul aorienilor, este inevitabilă. Sub
influența unei energii malefice provenite din puţurile energetice care
sunt răspândite pe întreaga
planetă, cele două popoare vor
intra într-un război sângeros.
Familiile vor fi destrămate,
spiritele creatoare ale lumii vor
grăi, iar cei mai puternici vor
cădea. Încă de la primele pagini,
romanul ne pune față în față Adina Milica
cu o întrebare cutremurătoare: elevă, Colegiul Național
Când adevăratul inamic se „Vasile Alecsandri”
ascunde în umbre, cât de adânc
păsești în întuneric pentru a
salva lumina?
Narațiunea curge lin,
iar descrierile peisajelor și ale
scenelor, deși uneori marcate
de un limbaj simplist, reușesc
să surprindă atmosfera

24 Axis Libri
locurilor. Desfășurarea acțiunii este incitantă,
spre mijlocul romanului căpătând un ritm alert
care prinde cititorul indiferent de vârstă; există
câteva întorsături de situație dramatice care îl vor
lăsa înmărmurit pe cititor, dar sunt altele care par
grăbite și forțate. Cel mai interesant element al
povestirii este lumea în care se petrec evenimentele,
alimentând în mod constant curiozitatea cititorului.
Aora este o lume atent construită de către autor,
complexă şi se remarcă prin joncțiunea excepțională
care există între uman și necuvântător. Energia care
străbate această lume oferă aorienilor capacități
asemănătoare cu cele ale unor zeități. Nimfele, niște
creaturi inteligente cu o construcție ce amintește
de cea a grifonilor, sunt capabile să comunice prin
telepatie, la fel ca aorienii. Din păcate, potențialul
dezvoltat de acțiune și de lumea fascinantă a Aorei
este redus de dialogul ușor banal și de personajele
unidimensionale. Replicile tuturor personajelor
sunt lipsite de esență, în ciuda încercării scriitorului
Tudor George Ciubotaru
de a transmite simțăminte profunde prin acestea.
Conversațiile sunt definite de exprimări rigide și
destul de comune. Personajele nu sunt dezvoltate,
rămânând la stadiul de schițe sau de pioni care
trebuie să treacă prin anumite etape numai
pentru a puncta în pioneze călătoria inițiatică a
eroului. Afaris este singurul personaj schimbat de
întâmplările prin care trece; la început este un tânăr
naiv, fricos, neexperimentat cu puteri limitate care,
sub povara destinului clasic al Celui Ales, devine,
ulterior, un erou adevărat, ce își descoperă realele
talente printr-un aspru antrenament.
Astfel, romanul ,,Afaris: Umbre pe Aora” pune
imaginația cititorului de orice vârstă în mișcare,
deschizându-i calea către o lume fantastică. Cu
siguranță stilul și talentul scriitoricesc al lui Tudor
George Ciubotaru ne vor surpinde în continuare,
de-a lungul întregii serii.
septembrie 2020 25
 C

NECUNOSCUTA IUBIRE
de Liliana SPĂTARU

Volumul „Necunoscuta Iubire”, Editura Asociaţiunii Astra –

Sibiu, 2018, 128 de pagini, în structură trilingvă (română, italiană,
engleză), semnat de poeta din Braşov, Liliana Spătaru, adună 26
de poziţionări lirice INDRIS, cu o copertă, foto, îngrijită de Cezar
Georgian Spătaru, cu un zid năruit al unei cetăţi medievale, pe care-l
poziţionează, identic, pe alte 25 de secvenţe, printre poemele din
cuprinsul cărţii.
În... regia editorială a prof. univ. dr. Dumitru Acu, traducerea în
limba italiană a fost asigurată de Miriana Petrov şi Elena Voinea, iar
în varianta engleză de Adriana Vânău şi Dora Cătălina Cocean; lista
colaboratorilor este completată cu prefaţa semnată de Al. Brumaru şi
Fabio Martini, iar postfaţa de Angela Moise.
Aşadar, un volum de versuri de o îndrăzneaţă şi acută
modernitate, între avantgardism literar şi o romantică delectare de
creator, pe care poeta Liliana Spătaru le punctează eficient, într-o
manieră rafinată, asezonată şi cu secvenţe de... modă agresivă, dar
a ştiut să se încadreze unui bun-simţ artistic, din care a rezultat o
formulă poetică cu drepturi depline de aderenţă pentru INDRIS,
TANKA sau HAIKU, venite dintr-o cultură şi literatură japoneză, mai
puţin cunoscută în Europa.
Doamna Liliana Spătaru a ales de la început şi a parcurs un drum
artistic, chiar de la debutul său literar, pe sindromul unui posibil... eşec,
dar a avut grijă să pondereze orice derapaj de accesibilitate printr-o
elegantă şi talentată formulă literară, care au ferit-o de... contaminări Dumitru Anghel
de tot felul. Când şi-a publicat primele volume de versuri... moderne scriitor
(?!), poeta Liliana Spătaru şi-a asumat sigur un risc... minor (!), în
limitele decenţei personale, dar probabil şi-a spus: „Fie ce-o fi!” şi a scris
alte cărţi: „Şi caut cale...”, Editura Helicon, Timişoara, 2000; „Existenţa
cere drum” (cu variantă în limba spaniolă), Editura „Junimea”, Iaşi,
2004; „Să mă ascund în semne”, Editura Europolis (Porto-Franco),
Galaţi, 2007.
Poetă avantgardistă, promovează o lirică de coloratură barocă,
din zona „Clavecinului bine temperat”, de I.S. Bach, pe care-l alătură
îndrăzneţ jovialităţii cordiale, nobile ori... „scorţoase” a manierismului

26 Axis Libri
nipon, cu toate nuanţările sale de etică
rigidă şi seniorială. Aşadar, o carte de lirică...
orgolioasă, trilingvă, însoţită de aceeaşi
imagine de arhitectură în... ruină maiestuoasă
pe fiecare a treia pagină (şi de pe copertă),
ca un laitmotiv muzical, uniform, dar cu
mereu altă simbolistică lirică, ca în celebrul
„Bolero” de Maurice Ravel, care-l solicită pe
cititor să găsească drumul spre linia melodică
a sentimentelor uşor nuanţate spre alte
zone de poezie, chiar cu riscul unei blocări
de înţelegere şi adeziune pentru formulele
lirice necunoscute şi, implicit, incomode în
perceperea prozodiei naţionale.
Liliana Spătaru este o poetă neliniştită,
ca, de altfel, toţi poeţii, care-şi arogă acest
statut profesional-artistic, şi are cel puţin
un singur argument tematic: dragostea, fior
incandescent, provocator de varii reacţii
umane: „Şi-am coborât în zorii vremurilor
de-atunci / Eram poveste de iubire, / parc-
atingeam / ...acea iubire / ... / Eram povestea
plină de iubire / cu pelerina lunii acopeream
pământul, / eram în vers al păsărilor cântec / şi
mângâierea zorilor prelungi” („Eram poveste
de atunci”, pag. 17). Şi are, în numele tuturor
fetelor aflate la prima iubire, o romantică şi
generoasă dorinţă de împlinire: „Romantică,
regală, /Doamne, iubirea aceea este / tot ce
în afara specificului românesc, european, al liricii
îşi doreşte-o fată / să i se întâmple” („Romantică”,
procesată de Vasile Alecsandri, George Coşbuc,
pag. 21), la dimensiunea percepută a existenţei, cu
Mihai Eminescu, Nichita Stănescu...
puritatea, cu inocenţa unei noi naşteri.
Din această perspectivă, deşi una personală,
Poeta Liliana Spătaru are o preocupare
sunt nevoit să apreciez insistent noul volum de
majoră, insistentă, pentru poezia de formă fixă,
versuri, chiar dacă-i recunosc mai ales succesul
cu nuanţări speciale, naţionale, prin raportarea
poetic al cărţilor sale de debut, chiar cele elaborate
la alte culturi literare sau prin adaptarea altora
în maniera versificaţiei nipone.
la maniera personală; iar în ultima vreme,
Aşadar, în volumul de versuri „Necunoscuta
preferinţele sale s-au îndreptat spre cultura lirică
Iubire”, elaborat în structuri poetice de inspiraţie
niponă, pentru care face un adevărat cult! Cu
prozodică orientală, pe care le-a promovat şi în alte
ceva timp în urmă, i-am sesizat în câteva recenzii
câteva cărţi publicate, scriitoarea Liliana Spătaru
aderenţa la specificul liric japonez: Indris, Tanka,
păstrează o constantă unitate tematică, poezia de
Haiku, ca şi în volumul de faţă. Şi în această carte,
dragoste, în formule moderne de realizare, prin
poetesa de pe meleaguri româneşti a poposit din
care şi-a asigurat, nuanţând-o până la detalii, linia
nou în zona de ritual uman, patriarhal şi poetic
melodică a liricii sale de avangardă prozodică,
nipon, deşi şi-a mai ponderat entuziasmul liric
din zona poeziei de formă fixă, care i-au nuanţat
de sorginte orientală şi a... punctat artistic în
apetenţele personale, între tradiţionala versificaţie
domeniul versificaţiei spre o zonă de compromis
românească şi un... „fie ce-o fi!”, din jocul
româno-japoneză, cu preferinţă pentru poezia de
originalităţii, care i-au indus şi o doză de impact
sorginte naţională, pentru că nu putea să rămână
spre eşec, deşi nu neapărat!?: „Distanţa dintre

septembrie 2020 27
 cuvinte / este iubirea / neştiută de nimeni/ ... /
Agonii răzvrătite / fi-vom când fără să ştiu, / asfinţi-
vom în toate cuvintele / ... / din iubirea noastră / ...
/ neştiută de nimeni” („Neştiută”, pag. 29), dintr-un
poem cu nuanţa unei originale prozodii de formă
fixă, pe care şi-a asumat-o în cartea sa.
Este indubitabil, „Necunoscuta iubire” este o
carte de poezie de dragoste, de iubire tumultuoasă,
ca în muzica wagneriană din „Inelul Nibelungilor”:
„Eu cred că noi doi ne-am întâlnit / la poale de dor
în noapte de mai / Tu, primăvară. Eu, în alai de
toamnă / ... / urmărite de luna iubirilor necunoscute
/ ... / Ştii, eu cred că noi doi ne-am întâlnit / pe o
insulă în ram de măslin / Tu aprigă noapte, eu stea
căzătoare / ... / În umbrele albastre ale unor iubiri”
(„Eu cred”, pag. 33), şi are orgoliul insolent ale
adevărului erotic.
Poeta are cea mai agresivă şi emoţionantă
atitudine, cel mai cuminte, mai cald şi tradiţional
simţământ omenesc: „De mă vei gândi vreodată / să
mă salvezi de toamnă îţi cer / cu toate închipuirile
mele de noi” şi pentru imaginea artistică a dragostei
şi a bunătăţii: „Ninge-mă odată cu poezia / braţelor
Liliana Spătaru
28 Axis Libri
tale ce peste margini mă poartă / Şi nu mai privi
înapoi” /... / „În urmă rămâne doar vina c-am fost /
... / Manifest de iubire nescris” („Indris”, pag. 61), ca
o explozie violentă a pasiunii, înţeleasă ca meditaţie
asupra condiţiei umane spre o percepţie estetică.
Modificând registrul emoţional, dar păstrând
fiorul cald al iubirii, chiar din zona eroticului
pasional, poeta are şi o poezie sinceră şi naivă
de recital la serbarea de sfârşit de an şcolar de la
Grădiniţă, Şcoala Primară sau Liceu: „Îmi este atât
de dor! / Iubeşte-mă! / Încă nu ştiu cum să te caut /
... / Cum să te strig / ... / iubeşte-mă ca pe un copil
/ sau cum iubeşti pământul / ... / Altfel nu pot / ...
/ să te-ating cu inima” („Cum să te strig”, pag. 65),
în gânduri pline de prospeţime, prin amploarea şi
intensitatea emoţiei.
Există în poezia de dragoste... totală a poetei şi
o disperată nevoie de iubire: „Iubeşte-mă înlăuntrul
frunzei / Înconjoară pământul cu mine / s-atingem
cerul. În braţe mă poartă / ... / fără ca timpul să ştie
de noi / ... / iubeşte-mă înlăuntrul frunzei / Este atât
de frig şi întuneric afară / iubeşte-mă cum nu ai mai
iubit / ... / poate şi pentru ultima oară”. („Iubeşte-
mă”, pag. 73), ca în nefericita poveste „Romeo şi
Julieta” de William Shakespeare.
Nu putea lipsi din volumul „Necunoscuta
Iubire” poezia care răstoarnă toată puritatea,
sinceritatea şi sensibilitatea unei declaraţii de
dragoste, din toate timpurile şi din toate efluviile
sufleteşti, care a avut cel mai dramatic şi devastator
răspuns la sentimentul curat al iubirii, toată...
Istoria trădărilor din dragoste din Istoria poveştilor
de dragoste: „Mi-ai făgăduit că luna într-o noapte-o
/ să mă cheme, dintr-a cerurilor taine / cu a stelelor
straie s-o-nvelesc / Mi-ai făgăduit şi munţii, a
pădurilor duhului / ce ascund într-o iubire neatinsă
de cuvinte / roua nesorbită încă din-amiezilor
adâncuri / că-mi vei dărui lumina ce-mi va aşeza
colinda / .. / în a dorului margini să aştept” („Mi-ai
făgăduit”, pag. 89).
„Necunoscuta Iubire”, un volum de versuri
despre cea mai frumoasă opţiune umană, care
se încheie surprinzător şi categoric cu un Haiku
liniştitor, recuperator şi conciliant răspuns la cea
mai necunoscută şi dilematică opţiune umană: „Şi
zilele trec / Toamna mă pierde mereu / Singurătate”
(Op. cit., pag. 117).
C

Revenind la rolul
Poetului...

Vlad Vasiliu, actorul care de aproape 50 de ani este legat de

destinele Galațiului... atât de teatral, cultural-politic, se întoarce, la
vreme de „holeră”, la altă mare dragoste a sa: Poezia. Parcă mai hotărât,
mai încrezător, atât în talentul său, cât și în muzele secrete sau nu! Dar
și mai polemic, parcă, gata să apere anumite valori căzute, pentru unii,
într-o umbră care pare să fie satanică.
Desigur, forma pe care o alege, dintr-o alt fel de dragoste (și pentru
Istorie.... culturală), poate da naștere la hermeneutici post-umaniste; dar
încrederea sa în destinul artiștilor în general, al său personal (sufletul
său unind trăirile actorului și scriitorului, dar și ale iubitorului de
Frumos în general), experiența sa, patriotismul său, Trăirile, poate chiar
filosofia sa de viață („sub vremi”, dar știind a lupta pentru curcubeul
acela cântat într-un poem, expresie a Frumuseții sacre, Sacrul Adevăr),
asigură un fond, o substanță pentru athanorul creației...
Bagheta Poeziei o îndreaptă între Dumnezeu și Om,
începuturile volumului fiind îndatorate psalmic Ortodoxiei, dialogul
cu omul, apropiat sau nu, căzând oarecum în plan secund, polemicul
împletindu-se cu omagiul: „…Dar azi, când totu-i simulacru,/ Uităm
de strămoşescul cânt,/ De ce e drept, de ce e sacru,/ De al strămoşilor
mormânt!...//…Să ne-amintim cu nostalgie/ De toţi cei dragi: bunici,
părinţi,/ Plecaţi în lunga pribegie/ Spre Raiul, unde sunt cei sfinţi!”
Mizând pe o dogmă a îndepărtării metaforei (inutile? Uneori
există antidotul: „În trupul cu muzică sfântă/ Pictează metafora vers;/
Cuvinte alese frământă/ Pentru-un înstelat univers.”), ca artă poetică
Adrian Secară înrudită cu arta icoanei, plătind tribut și unui minimalism sui generis,
bibliotecar, Fundația
Andreiana Juventus inscripționează pe zidurile ființei prea omenești: „În vinerea cu notă
gravă/ (Iartă-l, Doamne, pe-al tău rob!)/ Mielul este pus la tavă;/ Mă ocup
acum de drob;/ Cu satârul îl fac zob.// Ouăle sunt înroşite,/ Cozonacii-s
la cuptor./ Gospodine năduşite/ Scutur’ praful din covor/ Cu un zel
convingător.// Aerul de-odat’ vibrează,/ Clopotul răsună iar,/ Inima se-
nfiorează:/ Hai spre Evangheliar,/ Unde-s pildele cu har.// Roboteala
ni se curmă./ Schitul vechi ne cheamă-acum./ Grijile-s lăsate-n urmă/
De al smirnei cald parfum/ Şi al lumânării fum.// Burdihanul poa’
s-aştepte,/ Mai avem o zi de post!/ Astăzi Pravilele drepte/ Dau un sens
şi dau un rost/ Traiului diurn, anost.”

septembrie 2020 29
 Grupajele de poeme „basarabene” au emoția
lor aparte, plasarea lor lângă alte poeme-cruciate fiind
discutabilă. Virulența însă se învecinează cu Iubirea
și Iertarea, tensiunea rezultată de aici amintind vag
de clasici, moderni sau nu: „S-au adunat la Putna
norii/ Şi geme Ştefan în mormânt/ Că le pălesc
zimbrilor sorii/ Urlă şacalii pe pământ.// Clipeşte
pal candela sfântă/ Icoanele iar plâng cu mir/ Că-n
trupul ţării se împlântă/ Cuţitul celor ce strâng bir.//
Pătrund în codrii vechi, de veacuri/ Şi smulg stejari,
paltini şi brazi...”
Arghezian, Vlad Vasiliu apelează la estetica
urâtului, dând buboiului, puroiului, mâniei ceea ce
sunt ale lor, germenii pustiirii... Dar „Omu se înalţă/
în suflet, nu pe hartă!/ Şi Dunărea ne ţese/ mereu
aceeaşi soartă,/ Cu-arnici în cruci şi romburi,/ cu
irizări de soare;/ Iar Kogaionul sacru/ ne creşte… şi
ne doare.// Avem ca rădăcină/ a moşilor morminte/
Şi-i prăznuim adesea/ în rugi şi în cuvinte./ Dar
cântă ciocârlia/ şi ne înseninează/ Cu doina
românească./ Credinţa ne vegheză.”
Unul dintre cele mai reușite texte, „Vin
trubadurii”, ne salvează această imagine a poetului
căutător Vlad Vasiliu: de trubadur întors din
cruciadă, gata să plece iarăși pe drumul Ierusalimului,
învingând „trecătoarele iubiri” pentru frumusețea
luptelor, amintirilor...
Cântând Prietenia perfectă, ca român verde,
nu putea să nu omagieze și poetul nostru național,
cel mai bun prieten al românilor: „Când Eminescu va
muri/ Din codrii și din flori albastre,/ Pământul nu
s-ar mai roti,/ Steaua s-ar stinge dintre astre.// Nici
plopii n-ar avea amurg,/ Iar lebedele-ar plânge lacul/
Cu nuferi galbeni, ce se scurg,/ Uitând cum cântă
pitpalacul.// Satul din vale-mbătrânit – / N-ar mai
avea poteci spre dealuri/ Unde izvorul ostenit,/ Și-ar
pierde clinchetul în maluri.// Dar epigonii cântă azi/
Doina cu dor de dezrobire/ Prin foșnetul de fagi și
brazi./ Sorbind Eminul cu iubire.”
Eternul feminin are parte și el de cinstita
slăvire, în contrast cu strigătul de discipol al lui Ioan
Botezătorul strigând împotriva metaforicelor (sau
nu) Sodoma și Gomora... Pentru bătrânul cavaler (ce
frumos ar fi dacă s-ar monta pe scena Dramaticului
un Don Quijote, unde Vlad Vasiliu s-ar re-
descoperi!), Graal-ul este într-o anume negură: „Şi
anii au trecut, puhoaie,/ Cu mici plăceri, speranţe
mari./ Iar dorurile-n muşuroaie/ Năşteau necontenit
vlăstari.// Astăzi pădurea de speranţe/ Ţinută e de-
un temnicer,/ Ce-o mângâie cu disonanţe./ Dar încă-
şi face loc spre cer.// Privesc cu nostalgie-n urmă/ Şi
30 Axis Libri
mă amuz de ce-ar fi fost./ Astăzi speranţa nu mai
scurmă/ La rădăcini… că n-are rost.”
Nostalgia acestui don Quijote fugit parcă din
filmul lui Terry Gilliam, poate în semn de protest,
plutește, nor deloc abstract, în ultimă instanță,
deasupra acestui nou volum semnat de Vlad Vasiliu;
este o „nostalgie de... finit”, ce cu „iubire sfântă” duce
dorul Infinitului: „În primăvară-nmugureşte/ Iubirea
sfântă ce dă rod/ Şi care-ades te păstoreşte/ De la
botez pân’ la prohod.// Iubirile sunt anotimpuri/ Şi
să alegi, poate ţi-e greu/ Dar viscolele din răstimpuri/
Ţi-aduc doar primăveri, mereu!”
În partea a doua a primului capitol
(subliniindu-se și prozaicul existenței), quasi-
abstractul este înlocuit de câteva poeme ale prieteniei
și empatiei, solidarității, bucuriei, unde Paul Sân Petru,
Săndel Spînu, o victimă aproape anonimă, Neagu
Djuvara, Mama devin parteneri de dialog liric...
Partea a doua, quasi decameronică, la aceste
vremuri de molimă, înfierează, râde, se distrează pe
seama slăbiciunilor umane, de la politicul cel mai
înalt la instinctul cel mai josnic, nefiind însă uitat nici
Cupidon (și nici Dragobetele): „Și temută, și dorită,/
Săgeata lui Cupidon/ Nu a fost nicicând oprită;/ A
născut dulce canon.// Și iubirile nespuse,/ Sau cele cu-
aranjament,/ De-Amoraș au fost aduse/ La statut de
sentiment.// Lui îi datorăm copiii/ Zămisliți cu drag în
ani./ Misoginii, papugiii/ Erau doar niște Don Juani.//
Însă-n timp se rupse arcu’/ Și-a rămas numai reflex:/
Azi te săgetează … Marcu…/ Iar iubirea e doar sex.”
Se mai rătăcește și câte o doină a Dunării, imn
non-conformist, declarație de dragoste, înduioșătoare
fiind rândurile din „Anuța și pisicuța”! Spre final,
așa cum observă și Violeta Ionescu în prefață,
sunt două dintre cele mai reușite poeme: „Istanbul
seara” și „Poveste arabă”, exotismul prinzând bine,
rupând ritmul, arătând disponibilitatea și către
cosmopolitism, în contrast cu patriotismul accentuat.
Caleidoscopic, fără a trage o concluzie,
acest volum al lui Vlad Vasiliu este dovada unei
continuități, dovada clară a unei povești de dragoste
literară care are tragismul, dar și bucuriile ei. Poetul
își revendică scena sa, Actorul este gata să o împartă!
Observații: grafia numelui Mântuitorului: în
ortodoxie este Iisus Hristos, în manuscris apare altfel...de
cîteva ori
C-un deget Domnu-a picurat
TRECĂTOARE IUBIRE
folk, nu folck
Sunt mai multe, rog ca la bunul de tipar să mă mai
uit și eu o dată, pentru ultimele retușuri!

Poeme
Demult, cum poate-aţi auzit,
Pe locu-acesta a trăit
Un neam de glie iubitor,
Al dacilor iubit popor.
Viteaz şi harnic, îl ştiau
Cu toţi din jur şi-l respectau.
Un zeu, Zamolxis, îl iubea
Şi grija lui mereu avea.
Oricât de mult te străduiai,
Un alt pământ nu mai găseai
Ca şi acesta de frumos,
De primitor şi de mănos.
Poporul credincios era
Şi de aceea prospera,
Pământul său fiind bogat,
Cu mii de turme presărat,
Iar în adânc adăpostea
O bogăţie ce putea
La nesfârşit să întreţină
Poporului o stare bună.
Olimpia Sava
poetă
Dar neamul dac nu risipea
Nimic ce de la zeu primea.
Deşi mult aur el avea,
Doar cu puţin se mulţumea.
Lucra pământul tot cu sârg,
Iar când era recolta-n pârg
O aduna de pe ogor,
Muncind cu dragoste şi spor.
P
O
E
Z
I
E
Poporu-acesta păstorea
Şi mari foloase obţinea,
Iar în păduri era vânat
În permanenţă şi bogat.
Mult peşte apele dădeau,
Din care dacii mai vindeau.
Şi, să mai spunem se cuvine,
Vindeau şi miere de albine.
Iar straiele ce le purtau
Asemănare nu aveau.
Un neam aşa deosebit
Nicicând nu s-a mai întâlnit.
De multe ori invidiat
De cei din jur, înconjurat
De neamuri care au râvnit
La tot ce-avea, a trebuit
Să aibă grijă foarte mare
La propriile lui hotare.
Acuma cred c-aţi înţeles
De ce Zamolxis a ales
Poporul dac neîntrecut
Să fie în acest ţinut.
Un mare preot, Deceneu,
Să fie neamul tot mereu
Puternic, demn de respectat,
Când Burebista s-a aflat
În fruntea Daciei, a spus,
Și tot norodul s-a supus,
septembrie 2020 31
 Ca viile să le stârpească,
Pe oameni să nu-i ispitească
Prea multa băutură, care
Să ducă la o degradare
A personalității lor,
Știuţi fiind ca blând popor.
Istoricii contemporani
Au scris că față de dușmani
Nici pic de milă nu aveau.
Cu dragă inimă mureau
În lupte, glia apărând.
Tot ei au scris că dacii, când
Mureau, deloc nu sufereau,
Ba, dimpotrivă, petreceau;
Gândeau că mortul a scăpat
De tot ce-avea de îndurat.
Ei mai degrabă se-ntristau
Când copilași li se nășteau,
Căci greutăți aveau să-ndure,
O viață în condiții dure.
Războinicii se transformau
În lupi, cu toții venerau
Această fiară și erau
Chiar ritualuri ce făceau
Din tinerii cei iubitori
Voinici să bage în fiori
Pe-oricine ar fi îndrăznit
Cu gând murdar să fi venit
Pe-al lor pământ. Era cinstit
Oricine lup era numit.
Stindardul lor se compunea
Din cap de lup ce se părea
Că fioros se repezea
Asupra prăzii. Mai avea,
La fel de înfiorător
Fiind în focul luptelor,
Un corp ca de balaur, care
Făcea un zgomot foarte mare
Și încă asemănător
Cu urletele lupilor.
32 Axis Libri
Misterele lui Zamolxis
Un sclav ce-un roib a urmărit
În Tracia a nimerit.
Pe-o fată care i-a plăcut,
Tot sclavă, tânărul a vrut
S-o fure și a reușit,
Când cu ulciorul a venit
La un izvor. Stăpân avea
Pe Mnesarchos, ce locuia
La sudul Dunării, în Pont.
De lipsa fetei, nimeni cont
Nu a ținut, căci robi avea
Stăpânul ei... de nu-i știa.
O casă mică se găsea
Pe-un râu și-acolo o ținea
Ascunsă. Timpul a trecut
Și-un prunc femeia a născut,
Voinic, frumos și zâmbitor.
O blană, spre mirarea lor,
Întregul trup i-acoperea,
Cu-a unui urs, asemenea.
Dar pe măsură ce creștea,
De blană el se despărțea
În timpul zilei, seara doar
Se-acoperea cu-aceasta iar.
Zamolxis el a fost numit.
Adeseori, privea uimit
La stele, ori se retrăgea
Și rugăciuni cu sârg rostea.
Curând, pe tată-l însoțea
La curtea-n care el slujea.
Pe malul unui râu stătea,
Aproape, până se-ntorcea
Acasă cu al său părinte.
Din pietre, construia, cuminte,
Cetăți, deși nu a văzut
Vreodată una. Ce-a făcut
În timpul zilei, dărâma
La ceas de seară și urma
Această joacă s-o reia
A doua zi. Ușor putea
Să îmblânzească șerpi, în pace
Cu ei adesea să se joace.
Pytagoras, un prinț ce-avea
Aceeași vârstă, îl privea
Odată cum el se juca.
L-a îmbiat Zamolxis ca
Ei împreună să se joace.
Crezând c-astfel un rău ar face,
Micuțul prinț a alergat
La tatăl său și a-ntrebat
De are voie, căci credea
Că-n fața sa un sclav avea.
Că tatăl său e sclav, a spus
Zamolxis, însă nesupus,
Deci liber poate el să fie,
Dar cu o mare bucurie
Ar vrea cu prințul el să stea
Ca slujitor, căci îl plăcea.
Mult n-a trecut și un bărbat
Veni să-l ducă la palat.
Iar când Mnesarchos l-a-ntrebat
De vrea să stea cu-al său băiat,
Cu dragoste și bucurie
A spus că vrea lui sclav să-i fie.
Zamolxis basme povestea,
Ce de la mamă auzea,
Castele ziua construiau,
Tot împreună se jucau.
Crescând, la școală ei mergeau
Și multe lucruri învățau.
Adeseori călătoreau
Cu gândul, se îndepărtau
 P
O
E
Z
I
E

Poeme

Sub pavăza voinței

Las tocul în cerneală și-ntrezăresc în pagini

Vâslind idei cărunte pe râul de imagini,
Iar flacăra dulceagă, în tresăriri blajine,
Îmi amintește drumul parcurs până la Tine...

Am străbătut deșertul, banalități străine,

Pădurea mult prea deasă și plină de jivine.
Pe cripta îndoielii însămânțam uitare
Și-n drumul izbăvirii nutream a mea schimbare.

Am subjugat durerea, tristețile perene,

Am spulberat furtuna ce clocotea în vene;
Am îmblânzit neșanse în focul biruinței
Și am trecut trăirea sub pavăza voinței.

Pe nuferi de speranță ce-am adunat din soare

Am stins zădărnicia și-am înfrunzit culoare,
Am dăruit trecutul tăcerilor din vină
Și am visat întruna spre ploaia de lumină.

Zăpezi îndoliate cernut-au peste mine

Când străbăteam rutina ca să ajung la Tine,
Georgeta Muscă- Dar n-aș fi-ajuns niciunde, în vechile veșminte,
Oană De n-ar fi fost credința ce-o înfloreai, Părinte!
poetă
Pe trupul verilor te scriu

Din răsuflarea zilei, miresme pastorale

Smulg iarba care scrie pasteluri estivale
Și-n miriștea secundei, lipsite de-ascultare,
Sub adieri nătânge trec entități călare.

Mustangii verii saltă pe pajiștea culorii,

Pe sub copite sfarmă solstiții iluzorii;

septembrie 2020 33
 Din raze despletite pe vesele păioase
Inspiră auriul prin nările sfioase.
Mă prind în armonia născută într-o doară
Și caut amintirea ce n-ar vrea să mai doară.
Pe foi de anotimpuri, căzute din privire,
Cu iarba strălucindă te scriu într-o iubire.
Pasăre albă
Brodează amurgul cu ierburi celeste
Grădini de miresme pe ape albastre,
Tresare în patimi o pasăre albă,
Hrănită cu taina din valuri salmastre.
E fiica luminii din inima zării,
A clipei apuse în iedera verii;
E zborul din margini de libere vise,
În treceri alerte spre pajiștea serii.
Lavanda stelară destramă o umbră
Din care se-nfruptă secunda vorace,
Iubirea se-adapă din strigăt de lacrimi
Și stări violete râvnește să-mbrace.
În vârful speranţei tronează chemarea,
Un sunet de flaut trezește dorința,
Neliniștea moare în zodii cărunte
Și cântul de înger atinge ființa...
Culoarea adoarme în floarea de nalbă,
Amurgul e cale, eu - pasărea albă.
Iubire ancestrală
Trecut-au anii peste mine,
Mă simt mai trist, neputincios;
Simt áripi ce-şi doresc iar zborul,
Dar sunt de beteşuguri ros.
Privesc spre ţarina întinsă;
În rana zilei mai ascult
Durerea brazdei răcoroase
Şi-al rodniciilor tumult.
Mă sprijin în bastonul serii
Şi lacrima-mi fugară şterg;
Un gând sfâşietor mă-ndeamnă
Pe-ogorul îndrăgit s-alerg!
Să-l simt pulsându-mi sub picioare
Şi mâna-ncet prin el să-mi trec;
Să mai degust mirosu-i reavăn
Şi-apoi... sunt pregătit să plec.
34 Axis Libri
Tăcerea nopţii mă străbate,
În gânduri sumbre mă frământ,
Iar glasul ierbii mă-nfioară:
„Curând... Curând vei fi pământ...
Dar numele-ţi rămâne veşnic,
Urmaşii l-or purta cu drag;
Tu eşti ţăranul ce nu pleacă,
Doar te-odihneşti pe-al ţării prag.”
Stai, clipă!
Din vene-astrale te inspir,
Prin secundarul ce mi-e dat,
Făptură zămislită-n mir
Ce-mi scrii destinul dintr-odat’!
Nu-ţi pot ghici suflul trecând
Prin minutarele ce bat;
Te duci când vii şi vii plecând,
Pân’ să te văd, te-am şi uitat!
Frumoasa mea cu chip senin,
Privesc plecarea ta, inert...
Cum nu pot şti să te reţin,
De pleci, n-oi ști nici să te iert.
Îți este dor de rădăcină
Frumoasa mea cu trup de apă,
Cu ochii străbătuți de zare,
Imensitatea ta revarsă
Parfum de alge și de sare.
Talazuri de trăiri sihastre
Brodează văluri călătoare,
Pe chipul tău fără odihnă
Se-nclină razele de soare.
Aud neantul cum respiră
În freamătul fără-mpăcare,
Plecarea ta și-acum vibrează
Prin manuscrisele stelare...
Ești fiica cerului albastru,
Din el ai picurat prin vreme;
Povestea coborârii tale
O spune valul care geme.
În adâncimi porți veșnicia,
Privirea-ți este doar lumină
Și știi de ce nu ai astâmpăr?
Îți este dor de rădăcină!
 P
O
E
Z
I
E
Poeme

Unde-i omul ...

Noapte de toamnă, de toamnă fecundă,

în livezi năpădite de ochii de orbi.
Prin gropi de-ntuneric mi-i glezna afundă
Pe margini de mlaștini, pe drumuri de robi.

— Unde?, mă-ntreabă mâna. Unde-i omul?

— Sus în dreapta lunii apuse-i răspund
Din senin, în cer, se stinge lampionul
stelei căzătoare-n care mă ascund.

Noapte de toamnă. Cumpăna-i uitată

la răscruce-n troița cioplită rar.
Când era lumina zilei de cleștar,
și Iisus, pe cruce, se schimba la față.

Unde? Dincolo de lume, e acest pustiu...

Singuri, fără stare, vom fi laolaltă,
pe nisipul undei, neînaripată,
a tăcerii ample-moartea celui viu.

Ioan Toderiță Trufia din asceze

scriitor
Avea destule povești să vă spună,
îndepărtarea mea de voi...
Inima în trup ar vrea să-mi rămână,
în covata timpului de apoi.

Printre atâtea nopți nedormite,

Dumnezeu găsise idoneu
nașterea voastră. Să vă alinte,
cu numele lui: El, Ea și Eu.

septembrie 2020 35
 Așa mi-i dat să-mi fiu stăpân,
să-nfrunt placentele-sinteze...
Ca smuls din mulți același să rămân,
suind în lumi trufia din asceze.
Pe Copernic să-l împăcăm cu Deo
Jules Verne n-a știut că cel mai ușor
se înconjoară pământul, stând în pol.
Cu un compas deschis pe Alaska,
și-nfipt cu nădejde-n „Cățelul” lui Kafka.
Uite-așa, istoria-i stupidă,
de-i scrisă uniform pe o altă selidă.
Cu cerneală turnată-n peniță,
pe ușa din dos din conștiință.
Să-l încarnăm pe Giordano Bruno...
Să-i cerem iertare lui Galileo...
Pe Copernic să-l împăcăm cu Deo
Din motive divine. La mișto...
Din cauze dogmatice, nasul lui Kepler,
Mirosea, prin argint, în cosmos, eter.
Și stătea luna, cu o față la noi,
ca, pe cea nevăzută, să trăiască, în doi,
îngeri și demoni, într-o țară firească...
Neverosimilă, totuși, puțin cam lumească.
Sintagme neofite
Rescriu filogenia misterului eu,
pe un papirus din vremea lui Ptolemeu.
Mă desenez întâi, din profil. Cu ochii-n-neant,
cu buzele deschise pe Levant.
Ca să mă știu temeinic scrib,
mă gândesc la tine și mă... inhib
Ca să adun știri din lumea mea,
mă-nchin în privirea zeului Ra.
Scriu despre puterea calului în spume,
despre voință și irațiune.
Despre tristețea judecății de apoi
și veselia tristeții noastre în doi.
36 Axis Libri
Îmi stăpânesc dorința de-a fi alegoric.
Căci toate-s scrise de Dumnezeu, parabolic,
pe un papirus uitat într-un atelier de hieroglife
Din care îmi aleg sintagme neofite.
Dialog
Mama mă privi cu băgare de seamă,
Lăsându-mă să intru în grădina
copilăriei mele.
O cărare ducea în ,,atunci”
alta, înăuntru, în mersul meu pe brânci.
Înspre gardul de stuf, al cunoașterii
de sine, creștea ceapa,
usturoiul, ridichea, fasolea și dumada.
Dinspre oricine, bătea toaca, surd,
cu bătăi de cercei și pământ crud.
Purtate la ,,nunta” unui om pe moarte,
Departe aproape, aproape departe...
— A-nflorit mărul? Era uscat...
— Da, minune mare, o viață l-am udat...
Numai tu, mamă, m-ai privit înapoi..
Nu am uitat de săpat grădina,
de răsădit în cuvânt lumina.
De alungat însingurarea vicleană
din mântuirea, pe om suverană.
— Da, da, da’ ultimul rost,
era să las grădina, așa cum a fost.
Durerea îndoielii
Să ținem în dinți pe „din” și ,,întru”
Să ne spovedim pe dinăuntru...
Din îndoială, să alungăm pe ,,însă”...
Eu îți promit să vorbim fără ,,să”.
Durerea-sentiment inerent, roz,
mă pătrunde ca un stent de argint,
făcut să dezlege omul de alint,
de-un semn de-ntrebare, abscons.

Poeme
FREE SOLO I
locuiesc de ceva vreme
doar în gândurile mele
fără să plătesc taxe
fără să ud grădina
florile de sârmă din balcon
fără să-i ocolesc pe vecini
fără să dau de mâncare
focilor din parcare
și mai ales trupului acela
lăbărțat
care îmbătrânește
și se face din ce în ce mai urât
gândurile mele se târâsc
ca și mine
de pe azi pe mâine
din oglinda de aici
în cea de dincolo
precum funiile spânzuraților
din orașul
in care nu se întâmplă niciodată
Anca Șerban Gaiu nimic
poetă
și doar soarele ar putea fi
îmblânzit
FREE SOLO II
In fiecare seară Cerber
câinele bătrânului meu vecin
deschide ușa
și mă privește
P
O
E
Z
I
E
cu ochii îngroșați de frică
vino să vezi
cum apa mării și tot nisipul
s-au adunat lângă calorifer
cum plutesc papucii
halatul în carouri
cum din tăieturile mici de pe
față
din barba stăpânului meu
au început să iasă iar
anii tinereții și femeile
FREE SOLO III
astăzi e sâmbătă
cei de la salubritate sunt liberi
nu strânge nimeni
vrăbiile înghețate de pe trotuar
le-am văzut aseară
cădeau cu tot cu crengi
le trosnea țeasta
când loveau bitumul
niște popice mai mici
să le strângă dracu
careva
încă le mai aud
răpăială în hublourile verzi
sunt acum un fel de cutie de
rezonanță
pentru furnici
pentru șobolanii
care se apropie amenințător
dar nu îndrăznesc
septembrie 2020 37
 să despartă coastele
să alunge amintirea verii
când ele erau sus sus
un fel de pere cântătoare
ce se ciocneau ușor
în bătaia vântului
FREE SOLO IV
poate la sfârșitul zilei
ne așteaptă dragonul
cu mai multe rânduri de nări
azi e liniștit
aprinde orașul
și flăcările luminează
fețele trecătorilor
oamenii înoată înoată
printre blocurile de granit
printre gunoaiele
pieței de sclavi
copacii
abia mai suflă
în asfaltul găurit
privește în afara ploii
un mod poetic al memoriei
de a vorbi despre nemurire
despre furia de dincolo
înoată înoată
aruncă ce a rămas din tine
crizantemele cu ochii bulbucați
și mirul cu miros de speluncă
urina patriarhului este mai prețioasă
decât slujitorii lui
înoată ascunde-te
în labirintul blând al solzilor
acolo tăcerile sunt mai clare și
pâinea cea de toate zilele
se coace după proriile reguli
înoată înoată rostogolește-te
pe lângă rigolele bârlog
nu mai e mult și
varul de pe copaci
o să pleznească
o să lase în urmă
anotimpul roditor
poverile ereziei
era o vreme când făceam dragoste peste tot
și foșneam vreme îndelungată după
38 Axis Libri
înoată înoată supraviețuiește
noaptea asta crizantemele sunt negre
și clopoțeii șarpelui ruginiți
și mâinile s-au înnegrit și alunecă
pe tăișul apei
și-ți răscolesc venele
oasele îmbătrânite de somn
înoată privește
hai să vorbim despre noi
despre mirosul de otravă și orfani
din bucătărie
despre bucățelele de crengi
risipite în farfurie
despre
iubirea care are nevoie mereu
de scorneli și vicleșuguri
despre adicțiile minunate
care ne înzdrăvenesc și ne aruncă
pe interminabila
fantastica sârmă
care ne aruncă
afară din decor
ce icoane cu flori pictase
femeia in alb
la intrare
ne-am oprit o clipă
să privim sîngele
cum țâșnește
ca dintr-o imensă fântână arteziană
cum se scuge odată cu noi
pe străzile orașului
mătură păcura soarelui
spală
drege busuiocul
nu te opri înoată
santinela are urechile
arse de ceață
și cântecul păsării
ți-a răcorit fruntea
poate la sfârșitul zilei ne așteaptă
mireasa
înghețată
înfometată
cu multe panglici pe frunte
poate la sfârșitul zilei ne așteaptă
dresorul
cheia de la raiul de pe deal
 „Jurnal poetic” este un grup de pe Facebook care promovează literatura scrisă de tinerii J
talentați. De asemenea, periodic selectăm fragmente din cele mai reușite poeme postate și U
realizăm stickere (pe care le puteți găsi pe pagina Jurnal poetic - R
https://www.facebook.com/jurnalpoetic/) N
(Alina Neculachi, responsabil rubrică, studentă, poetă) A
L
P
O
E
count to ten T
I
C

am dezvoltat un limbaj comun cu al agresorilor noștri.

(duc mâna dreaptă la frunte, sunt în pericol/ scutur mâna stângă, am
scăpat de pericol.)
gesturile identice îi induc în eroare, iar noi reușim să ne retragem.

au trecut zece zile. n-am văzut nicio femeie cu suflet binecuvântat

propovăduind adevărul pe stradă
și niciun bărbat suficient de atent cât să nu mă izbească în umăr
numai copii cu burți despicate, jucării, animale de companie
scheletice.

au trecut zece zile. singurele semne vitale au rămas

tutunul păstrat sub buza superioară, email-urile matinale de la DoR
și a fost mai mult decât suficient.

au trecut zece zile. aproapele meu îmi folosește al doilea nume

numele meu se pierde în aer
numele meu ca un picior proaspăt învinețit odihnindu-se la
marginea căzii.

Sorina Rîndașu
poetă

septembrie 2020 39
J
U
R
N
A
L
P Poem
O
E
T
I
C

ely e micuță și blondă

câteodată ochii ei sunt atât de negri încât
când îi privești tot ce povestește se transformă în filmul lăsat pe
fundal ca să nu te simți singur prin casă
are vocea puțin răgușită doar puțin și
buzele palide cu marginile lor îndreptate spre pământ

zâmbește foarte rar desigur

nu ar zice că e tristă mai degrabă amară
ca o carte bună cu final prost sau
o bere

ely are obiceiuri bizare se trezește noaptea și mângâie scaunul

biroului pe care nu se așează niciodată
o înțeleg cumva scaunul vechi din lemn cu spătarul un pic îndoit are
farmecul lui
mă face să mă gândesc la singurătate îmi spune ea
bănuiesc că e poetă în secret o chem în pat ea oftează se ghemuiește
pe podea și strânge un picior de scaun în brațe

dimineața când îmi aprind țigara mă ceartă indignată doamne

ce obicei dezgustător în timp ce-și caută cardul printre lucrurile
împrăștiate pe masă ca să-și facă două linii de speed e singura dată
când o văd zâmbind Andreea Cărăușu
mă bucur melancolic poetă

apoi mă întrerupe zgomotos când mușcă din mărul pe jumătate stricat

eu nu mă pot gândi decât la unghiile ei care se înfing în putregai fără
nici un stres
și aștept în orice clipă ca putregaiul să se cațere pe mâna ei pe obrazul
ei pe gura ei tristă să îi cuprindă tot corpul și să o transforme într-o
creatură dezgustătoare imposibil de iubit
eu oricum sunt stricată îmi zice ea cu gura plină
și mușcă din jumătatea rea

40 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L
#anafilaxie3 P
O
E
T
I
C

ultimul șoc anafilactic e în plină desfășurare

fluxul de știri se modifică la
fiecare treizeci de secunde
are ritmul zepelinului şi
consistenţa unui vector de imagine

ásha
soarbe din
cafea
vata de
sticlă îi împresoară
fiecare centimetru
pătrat de
piele

kazim
nu îi mai
recunoaşte chipul
(probabil că nu i l-a
văzut niciodată)
transfigurat
şi
vrea
Andrei Zbîrnea să
poet
fugă

ásha îşi etalează

-desantul policrom
sau
-mingea de break salvată printr-un passing-shot de rever

neurologul prescrie joy division pentru astfel de stări

septembrie 2020 41
J
U
R
N
A
L
anul
P
O
E
șobolanului de metal
T
I
C

nu am mai văzut goluri cu

exteriorul filmele sunt pline
de efecte speciale muzica
trap picturile din două linii

vândute cu milioane de €
teatrele care se închid
pentru că spectatorii și
actorii protestează pe străzi

împotriva abuzurilor încuiați

la minte de teamă să nu
ieșim din tipare și voi vreți ca
poeții să aibă poftă de viață

Vlad Mușat
poet

42 Axis Libri
 P
L
A
N
Ce este o plantaȚie T
A
și de ce avem nevoie de ea Ț
I
A

Rubrica unei constante matriciale D

E
C
U
„Plantația de cuie”, poezia apărută în ‘45, în volumul „Plantații” I
(pentru care a primit Premiul Editurii Fundațiilor Regale pentru Literatură
și Artă, acordat tinerilor scriitori), o văd foarte nimerită în a da titlul
E
unui rubrici care să aducă în prim-plan poeții gălățeni. Poezia îi aparține
lui Constant Tonegaru, un poet marcant al „generației războiului”, cea
în care îi găsim pe Ben. Corlaciu, Iordan Chimet (amândoi gălățeni), pe
Marcel Gafton (din Pechea), dar și pe mai vizibilii: Dimitrie Stelaru, Geo
Dumitrescu și Ion Caraion. O „generație ucisă” care a fost prinsă în vortexul
istoriei: dictatura antonesciană, anii războiului și schimbările dramatice de
după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Inițial, poezia „Plantația de cuie” dădea și titlul singurului volum
antum, dar cenzura, potrivit lui Claudiu Komartin, sau influența editorului,
după Barbu Cioculescu, a făcut ca ultima parte să fie suprimată la tipărirea lui.
Neconcesiv, C. Tonegaru, nu se aliniază la cerințele comuniste,
încercând să ajute cu alimente, medicamente și îmbrăcăminte într-o
perioadă grea, de comunizare a țării și de sărăcie generată de secetă.
Asociația „Mihai Eminescu”, din care făcea parte, funcționa clandestin
pentru apărarea culturii și salvarea elitelor românești. Printre alții, îl ajută
pe scriitorul Teohar Mihadaș. Securitatea află și este ulterior condamnat
„pentru conspirație împotriva siguranței statului”, executând condamnarea
de doi ani la Aiud și alte opt luni la Bistrița. Bătăile din anchetă și condițiile
inumane din închisoare acutizează problemele cu inima și adaugă pe cele
cu plămânii. Moare la scurt timp după eliberare, în 10 februarie 1952, în
apropierea vârstei de 33 de ani.
Sunt trei momente pe care doresc să le relatez pentru a putea înțelege
Leonard Matei mai bine absurdul, grotescul, tragismul și morbiditatea vremurilor pe care
poet le trăiește C.T., dar și calitatea lui umană, ironia și felul reactiv de a apăra
Libertatea care se disipa himeric - amoral și imoral. Le voi povesti în ordine
cronologică.
Textele de memorialistică ale lui Pavel Chihaia și ale lui Iordan
Chimet (care au scăpat de închisoare pentru că C.T. nu a prununțat numele
lor în anchetă) își amintesc cu acuitate cele povestite de poet în momentul
arestării sale, în plină noapte, când a fost lovit cu cravașa pentru a mărturisi
unde ține pistolul, el răspunde uimit că nu deține nici un pistol. I se pune în
față o foaie luată de pe biroul lui. Era chiar titlul unei poezii la care lucra:
Pistolul lui Werther. Cine să înțeleagă despre ce e vorba?! I se cere bineînțeles
și adresa lui Werther.

septembrie 2020 43
 La procesul aranjat de autoritățile staliniste ține să precizeze celor prezenți, să asigure pe judecător, că „pe
viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putință zonele muntoase ale țării și că va umbla cu predilecție pe câmp”
(trimitere spre acuzația principală care i se aducea în proces că ar fi ajutat prin coletele sale luptătorii din munți).
Sala izbucnește în râs.
Pavel Chihaia participă la priveghiul și zbuciumul familiei de a reuși să-l îngroape pe cel care a scris „Plantația
de cuie”. Lipsa banilor și piedicile, formalitățile mult prea lungi de primire a unui coșciug de la „sfatul popular”, fac ca
corpul său să intre în putrefacție. Modestul coșciug de brad primit „a trebuit înădit deoarece era prea scurt” iar apoi
prea lung nu a putut fi scos pe ușă, ci pe geam. Monica Lovinescu, „La apa Vavilonului”: „(…) cioclii au fost nevoiți
să se așeze pe capac spre a-l îndesa și a reuși să închidă sicriul. I se auzeau oasele trosnind. Era o zi de ger năprasnic,
iar la cimitir - mi s-a spus – nici urmă de scriitori. De parcă rezistența lui ar fi fost ca o lepră, s-ar fi putut lua”. Poetul
și prietenul albatrosist, Dimitrie Stelaru, scria la moartea „Lui Tonegaru”:
„Departe îngerii te-au dus,
Acolo în pământ, departe;
Povestea călătoriei e sus
Literă scrisă-ntr-o carte.

A mai rămas din tine în mine

Stea bătută în rubine”
În volumul „orașul decolorat glorios în rimă”, apărut în acest an, fac o modestă reverență lui Tonel (așa cum îi
spuneau prietenii) în poezia, „(cer/ numărul III)”:
„se merge în picioarele goale chiar acum prin camere sparte/
va dura foarte puțin și se vor pierde amintirile în alt corp/
picioarele vor imita un cerc și casa va fi dispărută și ea/
sunt lucruri care rămân încă puțin/ câteva zile/
și acelea sunt căutate de nepot și de câinele alb/
mirosite și indexate sub o umbrelă și apoi retrimise prin mms/
de exemplu aș putea spune de tonegaru că era un robot
(să îl ajut de data asta să nu-i mai rupă nimeni oasele)/
și cu siguranță un robot pictează o frumusețe
de care oamenii își vor aminti cu gura cascată/
câțiva desigur/ marea majoritate culeg cuiele
negândind cine le-a plantat/ ca și cum ar fi ale lor/
ca și cum ar fi pixuri și sunt pixuri prin care se semnează
la înscrierea în școala în care se dansează/
și în alte contracte unde se recită din prima cu rimă/”
Înțeleg în acest colț lucios de revistă să promovez și să reactualizez prezența și memoria unor poeți (ne)cunoscuți,
a căror naștere, momente din viață - trecere literară sau/și pământească - are consistența aerului respirat la Mila 80. Nu
este nicidecum o galopantă megalomanie locală, ci o încercare culturală de identificare în ethosul poetic al unei rădăcini
vibratorii atemporale, transcendentale, care ne face să percepem curgerea, strângerea în aceeași matrice stilistică. Cu
încredere deplină în posibilitățile cititorilor de poezie, de internalizare și de asimilare a spațiilor culturale comune, dar
și de percepție revoluționară în cei care consideră că nivelarea estetică, etică a cărărilor nebătătorite reprezintă o sursă
de spiritualizantă evoluție, deleg spre voi, celor fără de teama presiunii temporale, predispoziția spre emoție candidă
- nedisimulată, spre ludic (deci, joc superior caricatural), spre conviețuire cultural-degajată, spre luminoasă-curățenie
sufletească, în acest spațiu care este de aici, poetic - în felul lui cel mai (ne)pământesc de a se/ne tălmăci.

Rubrica nr.1 Plantaţia de cuie

Încep rubrica, Plantația de cuie, cât se poate de firesc, cu poetul-diapazon al acestei desfășurări trimestriale de
grupaje poetice. Constant Tonegaro, așa cum scria în buletin, se prezintă pe sine, donquijotesc, în „Cântec pe hârtie”: „Sunt
condotierul Tonegaru fără spadă/ Mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion/ Să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă.”
Născut la 13/26 februarie 1919, la Galați, el își începe cursurile primare în orașul natal și le finalizează la Brăila.
Potrivit propriei fișe autobiografice, înmânate lui Barbu Cioculescu pentru a-i face rost de un loc de muncă la ieșirea
din închisoare, în sesiunea școlară din iunie 1929/1930, el era deja mutat cu părinții săi în Brăila. Sfârșitul studiilor
îl prinde în București unde este, în liceu, „clasificat întâiul din promoție”, dar lipsa mijloacelor financiare îl opresc
să-și continue studiile.

44 Axis Libri
 Poezia sa este construită cu efecte decorative puternic diferențiate, individualizate, iar cadrul romantic, supus
presiunii timpului, are desfășurătorul plin de elemente artificioase, o zonă de material kitschos și teribilist foarte des
întâlnită, mai târziu, în arta contemporană.
Barbu Cioculescu, în prefața antologiei de la Ed. Vinea: „Jocul cu moartea sare în ochi în lirica tonegariană,
unde, în fapt, moartea e un magnet irezistibil. Vom notifica însă că întregul univers al acestei lirici mortuare este de
ordinul efectului, cauza rămânând enigmatică, nemărturisibilă.”
Plantația de cuie
Ca niște mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerșeau dez­rădăcinarea
de la Marele Temnicer.
Așteptam -
așteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
„Os alb, spuneam -
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.
Caut acum pe domnul caporal pe platou -
... răsuflă, nu răsuflă, a murit?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricei în loc să descântați cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiți la chibrit.
Mai de mult pe coada pianului din salon
împărțeam soldații de plumb aruncați în scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenușe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.
Ascultând cu nepăsare povestea Vasului Fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.
Mai târziu ceața legendei cu aburii sângelui
își dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
firește, peste sârma ghimpată de care în salon pe
covor
învățam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.
În plină noapte ieșise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.
La zece pași de mine domnul caporal
își clacsona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.
Se liniști apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul tot* i se urca sub unghii
și brațele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.
Himera Scylla țâșni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
P
L
A
N
T
A
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe rețea.
Ț
I
Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar A
peste tranșele lustruia sătulă pliscul de metal.
D
Altădată de pe scaune înalte de bar
instruindu-mi pantofii în vreme de pace
E
învățam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace. C
U
În această singurătate vegheam prin largul de I
nisip
din postul meu de observație situat special pe
E
meridian -
căutam benevol pasărea-rară și oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.
Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenție ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila
lângă palmierii veniți cu țărmul atât de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.
La sfârșit spectacolul pleca în vârful picioarelor
și de la oarecare distanță lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie
obsesia mea din clasa patra primară: rețeaua de
sârmă ghimpată.
Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de sabie
călită și ciocănită pe nicovală.
Din orbite un ochi îi sări cât o portocală
dar în loc s-o culeg îngropam în lut
cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari
să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari
pentru Cetățeanul Necunoscut.
Prin groapa din care himera venise din adânc
măruntaiele caporalului începură să cadă
pe un arhipelag cu nouă irozi
plecați călări la vânătoare cu țeste la oblânc.
Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la
antipozi!
Pe urmă o rachetă -
roșu-alb altă rachetă sălta pe nor;
— Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la
baionetă,
în sfârșit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.
septembrie 2020 45
P
L
A
N
T
A
Ț
I
A
Poem
D
E
C
U
I Dacă am locui în burta unui bărbat imens,
E Ca-n procesiunile antice,
Când animalul era golit pe dinăuntru
Și umplut cu pietre,
Am recurge mult mai rar la gesturi disperate,
Din compasiune, nedorind ca,
Printr-o neatenție,
Să împiedicăm bunul său circuit gastric.

Livizi, dar – înainte de toate – foarte foarte

Înțelegători unul față de celălalt,
Am descoperi că ploaia este un eșec
Al bilei leneșe, un handicap din naștere,
Genul acela de mantră care te urmărește
Toată viața,
Iar – atunci când te găsește istovit –
Îți încetează orice activitate.

Am face tot ce ne stă în puteri să ne vedem micșorată gazda.

Nimic eco, doar gândul că, în fiecare zi,
Secreția ei, spumoasă și amară,
Aruncă deasupra noastră o nouă manta
De fulgere,
Toni Chira
O imagine simțită precoce, poet
Când am aruncat primul pumn de nisip în aer,
Iar acesta s-a împrăștiat mult prea repede.

Am lucrat cu repeziciune, după ce am copt merele,

le-am așezat pe masă și m-am făcut comod.
Toată ziua mă gândisem dacă ar trebui să urc în pod,
să scot la lumină aparatul de fotografiat, camerele

46 Axis Libri
video, bateriile reîncărcabile și trepiedele grele.
Am acoperit merele cu eșarfa și i-am făcut nod.
Când Ansi va reveni de la baie, cu părul ud, își va
lăsa pletele
în căldura camerei, va căuta ea, printr-un alt mod,
Am vrut să construiesc o turnătorie de sceptici.
Să pun în funcțiune șabloane vechi.
Să mi se ofere o clădire dezafectată
Pe care să o acopăr cu panouri
Și-apoi să renunț la emfază.

să-mi astupe lipsa cu degetele, Deși nu te miști, iar eu nu ar trebui să te văd,

să-și treacă mâinile prin aer ca printr-un năvod.
Ansi e femeia care-și spală părul cu lacrimi de iod.
Mi-a reproșat galanteriile, zicea că-mi fug ochii
după toate - .
Am lucrat cu celeritate, după ce am copt merele.
Simt cum te-mpiedici în drafturile ascuțite,
Cum cazi și cum rămâne din tine
O haltă argintie.
Văd, dincolo de Svetlana, fotografia din Biarritz
În care ești marcată de lumină,
Primele fulgere, prima ploaie de vară.

* Am vrut să construiesc o turnătorie de sceptici.

Zâmbești numai în poza cu Svetlana,
Un zâmbet indispus, ușor auster,
Dar până și sclipirea unui bec, noaptea,
Reușește să deschidă o pantă de lumină.
Să trăiesc din producția de pericol.
Să fiu plătit pentru orice deranj,
Dar, mai ales,
Să mă atașez de un om căruia să-i simt lipsa.

Marin Năstase. Flotila romantică: Parcul Cișmigiu.

[București]: [Sn], 1972, fotogr.; 20 x 26,5 cm.

septembrie 2020 47
P
R
O
Z
Ă

Măști (II)

Valerian Bușmakev mergea călcând apăsat către liceul unde

era profesor. ”Douășpe minute până ce începe ședința. Am timp să
fumez și o țigară în spatele liceului”, gândi el, uitându-se la ceas.
Apoi se mai gândi la faptul că era doar profesor suplinitor. Nu făcuse
facultate pentru asta, dar aproape că terminase liceul înainte să se
angajeze la o pizzerie, ca dela-văru-boi. La început fusese delivery
boy, numai că străbunica lui, care ținea contabilitatea pizzeriei
respective, fiind angajată de nepotul ei, adică de tatăl lui Valerian
Bușmakev, nu avea deloc ureche pentru limba engleză și transforma
orice expresie sau cuvânt din engleză în română, pentru că așa îl
auzea. De la ea i se trăgea profesorului suplinitor porecla dela-văru-
boi, iar unii chiar nu se mai chinuiau să spună dela, așa că el fusese,
o vreme, doar văru-boi. Dar nu numai pe el îl afectau apucăturile
lingvistice ale străbunicii sale. Oricine se angaja la pizzeria aceea
începea să vorbească, la scurt timp, într-o limbă ciudată, un fel de
engleză românizată, în care cuvintele feișăneală și a șopăi, erau cele
mai puțin ciudate.
După ce își dădu demisia din funcția de delivery boy, deoarece
nu mai suporta să i se spună văru-boi, Valerian Bușmakev se angajă,
la începutul lunii iunie a anului 2025, pe un șantier, unde era fierar
betonist. De fapt era, pe rând, când fierar, când betonist, deoarece
nu reușea niciodată să le combine pe cele două, motiv pentru care
își dădu demisia și de acolo, la doar două zile după angajare și la o zi
după ce fusese dat afară. Urmară câteva săptămâni în care nu reuși Iulian Mardar
să se mai angajeze nicăieri, deoarece toate locurile de muncă pe care scriitor
le găsea în anunțuri erau formate din două cuvinte, uneori chiar trei,
iar el deja o pățise cu fierar-betonist: sculer matrițer, zugrav faianțar,
horticultor-zarzavagiu, crescător-îngrijitor (de cai, după câte își
aducea aminte), acoperitor țiglar, organizator informatician, șofer
de taxi, agent de pază, inginer de afaceri etc. Ba, la un moment dat,
se sperie de-a binelea când citi că o firmă căuta un conducător de
maşini pentru fabricare din industriile de mobilier şi a lemnului şi a
materialelor asociate. Atâtea cuvinte nu mai văzuse unul după altul
din școala generală, când citi pentru prima și ultima dată o carte.

48 Axis Libri
 După o lună de căutări pe saiturile de
profil, lună în care nu ieși deloc din casă, urmă o
alta, la fel. În a treia se hotărâ să facă o plimbare.
Își puse masca – dar nu numai – și ieși pe ușă.
O dată ieșise și pe geam, dar nu din casa lui.
Amintirea acelei întâmplări îi desenă un zâmbet
cu subînțeles pe sub masca din material nobil, pe
care o primise cadou de ziua lui, cu trei săptămâni
în urmă. Se întâmplase înainte de carantină, prin
2018. Pe atunci nu avea începutul de burtică și
sfârșitul de chelie pe care le are acum. Înalt, cu
părul șaten tăiat scurt, militărește, cu osatura lată,
dădea impresia de fost sportiv, deși, de douzeci și
șapte de ani, era un sedentar slăbănog. Adică de
la naștere. Dar tocmai impresia pe care o lăsa îi
aducea, mai mult decât ar fi vrut alții, aventuri
amoroase. Nu era pretențios, nu căuta neapărat
femei frumoase și nemăritate. Mergeau foarte
bine și cele măritate. Ba, mergeau chiar mai bine.
Amalia fusese una dinte aventurile sale. Brunetă,
emanând sexualitate prin toți porii, Angela... Ah,
da, Angela o chema. Brunetă, focoasă rău de tot
și măritată binișor, aceasta se folosi de o schemă
clasică pentru a-l atrage pe tânărul Valerian
Bușmakev la ea în apartament: îl întrebă dacă nu
ar vrea să meargă la ea în apartament. ”Și, soțul?”
întrebă el, uitându-se insistent la verigheta de
pe degetul ei lung, frumos, potrivindu-se de
minune cu celelalte. ”Are ședință. Se întoarce de-
abia după opt seara”, răspunse ea. Urmând o altă
schemă clasică, soțul se întoarse mai devreme.
Ședința nu mai avu loc. Fusese anunțat telefonic
de faptul că un alt soț era acasă, fără șanse de a
pleca ziua aceea la propria lui ședință, deoarece
era răcit cobză. Asta dădu planurile peste cap
tuturor soților care așteptau cu interes ședințele
acelea, soțiilor aferente și lui Valerian Bușmakev.
Cu pantofii într-o mână și hainele la subraț, se
cățără pe pervazul ferestrei și sări în grădina plină
cu tufe de tot felul, de la tufe de liliac, autohtone,
cumpărate de la magazinul care vindea și tufe de
liliac, la tufe de măceș sălbatic, apărute acolo sub
formă de floră spontană. Până la poarta pe care o
sări cu eleganță, după ce mai întâi se îmbrăcă și
se încălță, se gândi că nu știa dacă tufă de Veneția
era doar o expresie, sau chiar era o plantă.
Cu gândul respectiv încă proaspăt în minte,
după aproape opt ani, fu cât pe ce să treacă pe lângă
liceul cu program sportiv fără să vadă anunțul
mare, pus pe poarta întredeschisă a acestuia:
Avem anunțuri noi, la avizierul din curtea școlii.
Citiți-le! Cum reflexul de a se conforma ordinelor
venite de la instituțiile statului era deja adânc
înfipt în modelul comportamental al oamenilor,
Valerian Bușmakev se scutură de aminitrea cu
Angela și intră pe poarta liceului. Se așeză la
coadă. Erau cinci persoane care așteptau în fața
avizierului, la distanță de un metru și jumătate
unul față de celălalt. Când îi veni rândul, înțelese
de ce toți cei care citiseră anunțul înaintea
lui înjurau focul de mamă. De fapt, înjurau de
mama focului, dar tânărul șomer, în căutare de
lucru, nu auzea bine cu urechea stângă, de când
se întâmplă ca maică-sa să fie internată în spital
și să-l nască. Anunțurile noi sunt pe ușa liceului.
Ne cerem scuze pentru inconvenient. Conducerea.
Acordându-le, în sinea sa, scuzele cerute,
Valerian Bușmakev se duse la ușa liceului, unde
se așeză din nou la coadă. După aproximativ
zece minute, era în fața anunțului care avea să-i
schimbe viața și să-și recapete încrederea în
profesii și meserii denumite cu mai mult de un
cuvânt: Angajăm profesor de latină. Nu e nevoie
de experiență. Acceptăm și suplinitori. Vorbitorii
nativi au prioritate. Știa și el că limba română
este o limbă latină, deci era nativ, într-un fel. Ce-
ar fi să încerce? La o adică, nu aveau nevoie de
experiență și acceptau suplinitori. Ar fi putut să
suplinească foarte bine. Chiar își aducea aminte
câte ceva de la orele de latină: Aquila non facit
barba, Filzofum non capit musca... Din astea. Cu
un silva-silvae și un copa-copaie, sigur termina
cu bine măcar un semestru. Dar să aibă și el, ca
tot omul, de unde se-ntoarce acasă. Se hotărî,
deci, să se prezinte la interviu. Era chiar a doua
zi.
Interviul fu unul care merită povestit și
nepoților nepoților săi.
După interviu, era angajat. De atunci și până
azi, Valerian Bușmakev, fost delivery boy, fost fierar
și fost betonist, este profesor suplinitor, de limba
latină, la liceul cu program sportiv din orașul său.
De ce se studia limba latină la un liceu cu program
sportiv, nimeni nu putea să zică.
(Va urma)
septembrie 2020 49
P
R
O
Z
Ă

LOLELIA

Motto:
Pasionaţii sunt mulţi, dar pasiunea este una singură, vie şi
etern de-sine-stătătoare. În orice domeniu s-ar manifesta, ea îi va
alege şi pregăti din vreme pe cei ce urmează să se adauge şirului ei,
nesfârșit în timp.

Nu ştiu când şi cum a crescut şi s-a împlinit floarea aceea ciudată

care m-a pus în legătură cu Lolelia, deşi treceam măcar de două ori pe
săptămână prin dreptul ei. Adevărul e că nu prea observăm lucrurile
care iau naştere sub ochii noștri; şi-apoi eram şi foarte tânăr, iar strada
aceea, la fel ca toate celelalte asemenea ei, nu promitea nimic dincolo
de farmecu-i desuet, ca un sesterţ, o mahmudea ori altă monedă veche
văzută pe taraba vreunui numismat, la târgul colecţionarilor. Dar ea,
floarea, crescuse aproape sub ochii mei, îşi răsfirase lângă pământ, în
evantai, frunzele mari şi late ca ale brusturilor tineri, însă mult mai
netede şi mai lucioase, îşi înălţase lujerul cam cât lungimea braţului
meu, iar acum se pregătea să-şi deschidă corola.
Închiriasem o cămăruţă mobilată în partea de jos a oraşului: pat,
şifonier în două canate, din lemn masiv, masă confecţionată, cândva,
în gospodărie şi lavoar cu mic rezervor suspendat în perete, chiuvetă
şi găleată pentru zoi dedesubt. O mică nebunie rustică rătăcită în
marginea oraşului: pereţi din ceamur, gard din scânduri negeluite,
alee din cioburi de cărămidă arsă. Şi mai aveam şi Dunărea la doi paşi,
mult dincolo de port, unde malul încă n-a cunoscut piatra, cimentul Dimitrie Lupu
şi fierul, şi liniştea este la ea acasă. Mi se părea că iluminatul electric scriitor
destramă cumva farmecul rusticului, aşa că mi-am făcut rost de o
lampă cu gaz, umblând câteva dimineţi de duminică la rând prin
târgul de vechituri. Însă lampa mea ardea într-un colţ - nu rotund ca
la mama acasă - şi făcuse o pată maronie pe tavan, drept care buna
mea gazdă, Sofia pe nume, mi-a aruncat-o într-o bună zi la gunoi.
Binele fără de rău şi răul fără de bine îşi pierd sensul, spunea bunul şi
înţeleptul meu tată, dar zadarnic am încercat s-o conving pe doamna
Sofia că această aserţiune se verifică mereu până în cele mai mărunte
lucruri, fapte, întâmplări…

50 Axis Libri
 Însă, curând, bucuria lampei cu gaz a fost
înlocuită cu descoperirea trecerii pedestre de la
partea de jos a oraşului la cea de sus şi invers, prin
ulicioarele strâmte, în trepte mai înguste ori mai
late, după cum impuseseră meandrele terenului.
Piatră veche, dale granitice sau cuburi, alunecate in
corpore pe mici porţiuni ori chiar lipsind pe alocuri,
cu iarba răsărind printre ele, mai ales pe la îmbinările
treptelor şi pe margini. Zdravene ziduri din beton
stau şi astăzi de ambele părţi ale acelor stradele,
paveze împotriva alunecării solului. Străzile înseşi
par să curgă, oridincotro le-ai privi. Peste zidurile
de strajă şi pe lângă ele vegetaţia ţâşnea năvalnică,
acaparatoare; vechiul căzut în desuetudine, paragina
întinzându-şi atotcuprinzătoarele-i tentacule. Însă
pentru mine tocmai această stare de lucruri emana un
anume farmec; sub aspectul în destrămare puteam să-
mi închipui în voie mândra fumuseţe de odinioară a
cartierului. Se vedea că dincolo de strada Dogăriei, pe
panta care ceruse străduţele în trepte, a fost un cartier
înstărit; soliditatea clădirilor mă ducea cu gândul la
hărnicia şi încrederea acelor locuitori. Arhitecţilor
vremii le trebuise ceva ingeniozitate; nu-i deloc simplu
să ridici o locuinţă cu fason pe un teren înclinat; o parte
din uimirea şi admiraţia pe care mi-o stârnea locul li
se datora, cu siguranţă, şi încă una importantă. Panta
impusese soluţii unice, inspirate, cred, din trăinicia
barocului într-o vreme predominant clasică. Numai
pentru mine, etichetasem acel stil: baroc simplificat;
baroc care îşi asumă clasicul, şi nu mă încurcam
deloc în ambiguitatea expresiei. Dincolo de cuvinte,
partea aceea a oraşului emana un farmec aparte, un
pitoresc numai al ei, şi clasificarea mea, numai pentru
mine, dădea glas doar senzaţiei din sufletul meu.
Diversitatea răspunsurilor arhitecturale la provocările
terenului, fără ruperea unităţii locului, mi se părea
de-a dreptul încântătoare. Încă se mai construiau
locuinţe armonizate cu peisajul natural: terase, scări
largi, temelii puternice, faţade luminoase împlinind şi
punând în evidenţă spaţiul. Spaţiul, aliat şi depozitar
inflexibil al vremurilor.
Când ieşeam în oraş după treburi ori numai
din pură dorință de hoinăreală, alegeam una dintre
acele uliţe în trepte. Doar în caz de urgenţă luam
autobuzul care ocolea pe strada Portului, urcând
paralel cu Dunărea până ce cotea în centrala stradă
Domnească; mă puneam în acord cu adevăratul aer
al oraşului, cu seva lui, pentru a-l simţi în totala-i
diversitate adunată prin timp.
Şi tocmai urcam treptele Aleei Gabierului, într-o
după amiază, când m-a strigat domnişoara Lolelia:
— Domnu’! Domnu’!
Printre tufele înalte de bozie, date într-o parte
cu palma, apariţia-i subţire şi albă m-a oprit în loc
şi m-a lăsat fără grai, pe moment. Deasupra ei, un
vişin fragil, contorsionat ca vai de lume, îşi legăna
poamele sărace.
— D-da, da? am reuşit să bolborosesc totuşi.
— Dacă sunteţi drăguţ, v-aş ruga să-mi daţi
floarea de colo, mi-a indicat direcţia cu bărbia.
Zâmbea. Un zâmbet luminos şi trist totodată,
adresat mai mult florii. Însă acolo, lângă zidul
opus, ascunsă în droaia de bălării, nu se afla decât
ceva care ar fi putut fi luat drept promisiunea unei
viitoare flori, în vârful lujerului înalt; o capsulă
prelungă, de un verde palid, cu marginile atinse
de gălbenare, era secţionată longitudinal de câteva
dungi roşii, nu mai late decât fețele unui pai de
chibrit, uşor îngroşate spre vârf.
— Aceea? am întrebat prosteşte.
— Da; dacă sunteţi drăguţ, vă rog.
Am privit la planta din care doar lujerul cu
bobocul din vârful lui făcea act de prezenţă, între
mulțimea de bălării, apoi la făptura ascunsă pe
jumătate de pavăza din beton dinspre partea ei. Ar
fi putut să-şi ia şi singură trofeul râvnit; câţiva paşi
mai sus se găsea o portiţă ruginită din fier forjat, cu
trei trepte necesare coborârii în stradă. Ea aştepta.
Şovăind, m-am întors cei câţiva paşi, până în dreptul
florii. Parcă nu-mi venea să frâng mândreţea aceea
de lujer, mai ales că rodul lui nu era deocamdată
decât un ghemotoc prelung, crud.
— De ce vreţi s-o rup? am dat glas nedumerii
care mă încerca.
Zâmbetul i-a apărut din nou pe faţa-i
blajină, dar acum conţinea o abia simţită undă de
superioritate:
— De ce se rup florile?
M-am gândit că aceea încă nu era o floare, am
vrut să i-o spun şi ei, însă am renunţat:
— S-o rup de jos? am întrebat, deja aplecat
asupra plantei.
— Da, de jos ar fi cel mai bine.
De aproape mi se revelase forma tubulară
a lujerului. L-am prins între degete. Îi simţeam
textura netedă, răcoroasă, plină de cili mărunţi, ca
puful de pe bărbiile adolescenţilor care încă n-au
cunoscut lama sau briciul. Bobocului i-ar mai fi
septembrie 2020 51
 trebuit câteva zile, poate chiar o săptămână întreagă,
până să se deschidă. I-am spus acest lucru şi ei:
— Ştiu - mi-a răspuns -, dar se poate maturiza
şi în vază.
— Pot veni şi în zilele următoare până aici,
m-am oferit. Ar fi bine să-l lăsăm să-nflorească.
— Vă rog - a spus cu început de nerăbdare -,
dacă vreţi să mi-o daţi, daţi-mi-o acum. Dacă nu,
am să aştept pe altcineva.
Am apăsat uşor, îndoind tubul. Avea o
elasticitate medie, mi s-a părut, dar la un moment
dat a plesnit pe neaşteptate. Un pocnet plin, ca al
aerului strivit între căuşele palmelor izbite scurt.
Nu mai era nimic de făcut. M-am apropiat de ea
şi i l-am întins. Faţa i se luminase a mare bucurie.
Mi-am ferit, vinovat, privirile; planta aceea suferise
supliciul destinat celor din categoria ei înainte de
vreme. Pe lângă ea, ochii mi s-au oprit asupra casei,
strivită între alte două mai mari, mai impunătoare.
Arăta suplă, mândră cumva de punerea în valoare a
spaţiului îngust destinat ei, sprijinită spre vale într-o
trenă din beton, acoperită cu un pospai de mozaic.
— Ce stil e? am întrebat-o, uimit, după ce şi-a
terminat efuziunile.
— Casa?! a ridicat nedumerită din sprâncene.
De unde să ştiu?! Nu mă pricep la construcţii. Vă
place?
Îmi plăcea; o minte isteaţă concepuse o
locuinţă frumoasă, bine armonizată în spaţiul
puţin care i se pusese la dispoziţie. Proprietarul
avusese norocul să dea peste un architect bun,
foarte inspirat; un adevărat peisagist care ştiuse
să aprecieze şi strâmtimea locului şi meandrele
terenului şi locuinţele bogate din jur. Dincolo
de cenuşiul adunat prin vreme, casa aceea arăta
întocmai ca o mireasă gata să păşească în faţa
altarului, înconjurată de crinoline şi fracuri.
Domnişoara Lolelia - aveam să aflu mai
târziu că aşa se numeşte - mi-a văzut mirarea şi
curiozitatea; recunoştinţa, singurătatea în care trăia
sau ceva care scăpa înţelegerii mele, i-a deschis
amabilitatea:
— Vreţi s-o vedeţi mai de-aproape?
— N-aş îndrăzni să…
— Oh, dar vă rog! Mi-aţi făcut un serviciu
nemăsurat! De nemăsurat! Şi cum eu mai şovăiam,
a continuat: Puţin mai sus este o poartă. Nu se
mai deschide - pământul cărat de ploi aproape a
îngropat-o -, dar puteţi sări uşor peste ea.
52 Axis Libri
Escaladarea grilajului din metal ruginit mă
ducea cu gândul la gagurile deopotrivă de ridicule
şi hazoase din comediile mute. Mă şi vedeam cu
cracul pantalonului sfâşiat în ţepuşa din vârful
uneia dintre barele verticale, încercând să ajung
acasă fără a stârni prea mult curiozitatea şi hazul
trecătorilor, ori chiar atârnând cu capul în jos, ca o
pulpă jupuită în cinghel. N-aş fi vrut s-o refuz, mai
ales la gândul că n-o să mi se mai ivească niciodată
ocazia de a vizita o astfel de locuinţă, însă nici nu
mă vedeam caţărându-mă pe poarta îngustă, ca un
fur. Nu exista şi o intrare normală în palma aceea de
curte? Însă ulterior am sărit de multe ori pe acolo.
Dezamăgit, am îngânat:
— Poate altă dată. Acum…
— Oricând doriţi! Oricând doriţi! Eu sunt
mereu acasă.
Încăperile nu arătau atât de strâmte cum le-
ai fi crezut din afară. Se găsise loc chiar şi pentru
un hibrid între un plan înclinat şi o scară melcată
în alcătuirea aceea de trei încăperi pe fiecare dintre
cele trei paliere: un dormitor, o sufragerie şi o
bibliotecă. Totul ar fi arătat simplu şi funcţional,
dacă ai fi cunoscut planul clădirii. Însă eu n-aveam
de unde să-l ştiu. L-am descoperit şi l-am înţeles
singur, în timp.
La început, în unele după-amiezi, rătăceam
și câte un ceas în căutarea încăperii căutate prin
strâmtul, interminabilul coridor dintre cele trei
nivele. Deschideam o uşă şi alta şi alta, toate
asemenea, însă nimeream mereu într-o debara, un
dormitor, o sufragerie, o baie, ori în alveola rostuită
ca bucătărie a palierului respectiv; o chicinetă în
fapt, unde abia te-ai fi putut învârti, că te şi mirai
cum de încăpuseră acolo măcar cele strict necesare
într-o bucătărie. Şi ceea ce le întrecea pe toate era
faptul că odată rătăcit în coridor nu mai puteam fi
sigur nici măcar la ce etaj mă aflam. Porneam, de
pildă, pe culoarul de la parter, în căutarea bibliotecii
unde se aflau clasicii literaturii universale, însă
când, în sfârşit, nimeream încăperea cu rafturi
ticsite de cărţi constatam că mă aflu la primul etaj,
printre scrierile importanţilor autori moderni, ori
la ultimul palier, între cărţile de aventuri de tot felul:
15 Lei, a - de la Aventura -, Cutezătorii, Scorpion,
Temerarii, Enigma, Delfin... rânduite pe colecţii şi
autori, în ordinea numelor lor.
Peste vreo săptămână, când am reuşit să-
mi înving reticenţa şi am păşit pentru prima
oară în casa-mireasă, domnişoara Lolelia mi-a
servit o ceaşcă de ceai în biblioteca de la parter,
motivând că în sufragerie ar fi cam dezordine. Pe
masa scundă dintre noi, într-o vază prelungă, de
cristal, la capătul lujerului înalt, trona floarea. Se
deschisese în toată splendoarea ei: şase petale mari,
catifelate, pline de viaţă, în culoarea soarelui de
vară pe jumătate ascuns la apus. Acum, dacă stau
să analizez secvenţă cu secvenţă întâmplarea, n-aş
putea jura că alesese biblioteca numai din motivul
invocat: i-am văzut bucuria ţâşnită prin toţi porii
şi fulgerarea încântată a privirii când mi-a simţit
uimirea şi aviditatea la descoperirea încăperii cu
pereții plini de rafturi cu cărţi.
Habar n-am ce am vorbit în acea primă şi
ultimă întâlnire tihnită a noastră. Ştiu că ea încerca
să lege un capăt de conversaţie, ca între oameni care
abia s-au cunoscut, însă ochii mei umblau numai
prin rafturile cu cărți, le cotrobăiau, şi le însuşeau
deja. Pe urmă, în drumul spre casă, mi-a părut rău
că mă arătasem atât de prost-crescut, dar nu mă
puteam întoarce din drum să-i cer iertare. M-am
consolat cu gândul că o să-mi repar cu prima ocazie
impoliteţea, însă ocazia aceea n-a venit prea curând,
apoi am uitat cu totul de ea.
Oare cât am stat acolo, în faţa ceştii de ceai,
răsfoind în gând cărţile de pe rafturi? Hoffmann,
Baudelaire, Poe, Gogol, Villon, Călinescu,
Ion Barbu, Esenin, Mateiu Caragiale, Istrati,
Dostoievski… Ţin minte că o dată am furat Craii
de Curtea Veche, pe care doream s-o am oricând
la îndemână, am înfipt-o sub curea între cămaşă
şi haină, însă în drum spre casă, pe la jumătatea
străzii-scară, am constatat că o pierdusem. Cu
sufletul la gură, am refăcut pas cu pas calea înapoi,
până la poarta ruginită şi până la uşa casei, grea
prin masivitatea şi feroneriile aferente, însă cartea
dispăruse, şi pace. Şi nici n-aş putea spune în
cuvinte cât de bucuros am fost în ziua următoare
când - ce m-o fi îndemnat?!? - am căutat-o şi am
găsit-o la locul ei, în raft!
Când m-am îndurat să-mi dezlipesc privirile
de rafturile cu cărţi, în bibliotecă începuse a se
întuneca. Cred că de o bună bucată de vreme nici nu
mai deosebeam unul de altul cotoarele lor, ci doar le
pipăiam în minte, pe rând, aşa cum le înregistrasem
pe lumină. Mă ridicasem să plec când domnişoara
Lolelia m-a întrebat:
— Sunteţi cititor?
— Îmi place să citesc, când am ocazia.
— Cărţi bune?
Am tăcut. Eram prea tânăr pentru a înţelege
că despre cărţi şi alte câteva lucruri se poate vorbi
deschis oricând şi oriunde, doar păstrând buna
cuviinţă şi necesarul dram de onestitate.
— Sunt cărţile tatălui meu, a continuat ea.
A fost şi el scriitor; unul mărunt, de provincie. Ca
profesie, a fost medic. Poate ai să-l descoperi printre
ceilalţi.
— Îmi… îmi împrumutaţi cărţi?! am reuşit să
îngaim.
— N-am voie să împrumut cărțile tatei; n-am
voie să scot nici o carte din casă. Dar poți veni
oricând să citești, în bibliotecă.
— N-aş vrea să deranjez…
Ce greu mi-am smuls aceste cuvinte din
piept! Însă buna mea mamă, care cobora dintr-o
familie decimată de democraţia populară, mi-a
sădit în suflet convingerea că dacă nu te laşi strivit
de tine însuţi ori de câte ori situaţia ţi-o cere, te vor
strivi alţii: răii, şarlatanii, ideologii de profesie…
profitorii de tot felul, transformând în gunoi tot ce
ai putea aduna bun şi frumos în tine.
— N-ai să mă deranjezi; eu sunt bătrână şi
bolnavă, îmi părăsesc foarte rar patul. Uşa casei
rămâne mereu deschisă.
Sub zâmbetu-i abia schițat prindea contur
rânjetul, însă în mine nu exista vreun simţ treaz care
să-l observe. Tăceam. Tăceam, năuc de bucurie,
năuc de insolitul situaţiei. Nici nu-mi trecea prin
minte să mă întreb cum de trecuse o doamnă ca ea,
atât de prevenitoare, atât de stilată, la pronumele
singular doar pe distanţa scurtă dintre pragul
bibliotecii şi cel al casei.
— Poate ai să-l întâlneşti pe doctorul Pantazi
- a reluat ea -; uneori, când îi căşună să mă aibă sub
ochi un timp, rămâne şi el în bibliotecă, cu câte o
carte. Dar el citeşte mai mult literatură modernă, în
biblioteca de la etajul întâi.
Şi l-am întâlnit pe doctorul Pantazi. L-am
întâlnit chiar din prima zi când mi-am luat inima
în dinţi şi m-am dus să citesc. Măcar Hoffmann -
îmi spuneam -, o ediţie la cam şapte sute de pagini,
legată în pânză cenuşiu-gălbuie, şi Poe, două
volume în pânză albă ca vela vechilor corăbii, cu
supracopertă simplă, reuşită. Măcar Hoffmann şi
Poe, alungaţi din biblioteci de avalanşa mâloasă a
literaturii sovietice şi sovietizate.
septembrie 2020 53
 — Cât ai citit pân-acum? m-a întrebat
doctorul, după ce s-a lămurit ce-i cu mine.
— Puţin, am recunoscut.
— Clasici?
— Nu, nu prea. De unde să-i fi luat?
— Ai citit dintr-astea, realismul ta-ta-ta-ta?
— Am citit ce se găseşte.
M-a cântărit un răstimp, găndindu-se. Sub
chica albită de ani, mi se părea că-i aud mintea
ţăcănind asemenea angrenajelor unui vechi
ceasornic cu arc.
— Dacă vrei un sfat - a spus în cele din urmă
-, trebuie s-o iei de sus, de la cărţile adolescenţei, să
treci prin moderni şi abia la urmă să te-ncumeţi la
universali, pentru a te alege cu ceva.
— De la ultimul etaj?! am spus aproape
speriat.
— Nu sunt decât două.
— Dar sunt… un vagon de cărţi! am protestat
pierit.
— Trei, trei vagoane, cu cel de aici, m-a
corectat el, liniştit. Dar nu trebuie să citeşti chiar
tot; că nu ţi-ar ajunge nici trei vieţi să le termini.
Iei o carte din fiecare gen, cea care te atrage prin
titlu, copertă, autor… iar aceea le cheamă pe cele
care trebuie până îţi faci sau îşi fac ele suma, ai să
vezi, şi nici nu-ţi dai seama când ai trecut la alt gen,
fără să numeri, fără să calculezi tu. Cititul folositor
e un ghem făcut din mai multe soiuri de aţă care
se deşiră singur. Tu numai ascultă-ţi instinctul,
chemarea.
Cu inima îndoită am urcat la ultimul nivel.
Fleacuri: Winnetou, Contele de… Marchizul şi…
Cavalerul… Crimă la… Moarte pe… Submarinul…
Hiperboloidul inginerului… Nebuloasa din…
Dar fiecare gen avea ceva numai al lui, mă trecea
prin întâmplări, situaţii şi stări pe care numai el
le stăpânea şi putea să mi le desluşească folositor.
Unele, ca O Lume Dispărută, a lui sir Arthur Conan
Doyle, erau chiar foarte bine traduse, iar faptele, fie
oricât de insolite, întâlneau armonios frumosul, mă
edificau şi pe planul inimii.
A urmat palierul intermediar: cărţile
aveau tot ce-mi puteam dori, mai puţin afectul,
demnitatea şi tăria omenescului din om. Le
întâlneam uneori doar ca aluzie, de parcă omului
începuse a-i fi ruşine de structura lui spirituală;
devenise calculat, pragmatic, se înconjurase de legi
ca de un zid, nedându-şi seama că ceea ce îl apără îl
54 Axis Libri
şi întemniţează, şi şi-l revendică. Nu omul se slujeşte
de legi, ci legile se slujesc de om, cum, cu amară
ironie, zice domnul Valéry. Dar scriitura devenise
mai liberă, esteticul îşi putea etala gama aproape
infinită. Păcat că nu se mai adresa în primul rând
inimii și sufletului!
Cât să-mi fi luat cele două paliere? Desigur,
ar trebui măsurat în ani, dacă nu chiar în decenii,
punând la socoteală şi orele sau zilele în care am
fost ocupat doar cu îngrijirea domnişorei Lolelia.
Dar cine să mai numere bucăţile în care am tot
împărţit timpul? Ieri, când un tânăr s-a strecurat,
timid, în biblioteca de la parter şi m-a privit ca pe
cineva de rang înalt: - Bună ziua; sunteţi domnu’
doctor Pantazi? - am şovăit înainte de a-i răspunde.
M-am uitat la portretul din perete şi la figura
mea, în oglindă: aceeaşi umeri înguşti, barbişonul
ascuţit, mustaţa împungând în lături, albită, obrajii
subţi, pomeţii reliefaţi, nasul o idée adus, chica
rărită serios. Îi semăn destul de bine. Pe manşeta
îngălbenită de vreme a tabloului scrie cu aldine: Dr.
Pantazi Ioanionou. Doar lavaliera şi vesta la două
rânduri îmi lipsesc. Dar şi doctorului Pantazi pe
care l-am cunoscut eu i-au lipsit; purta continuu
cravată, dar cu vestă nu l-am văzut nici măcar când
m-a luat cu el la o festivitate literară unde trebuia să
prezinte cartea unui poet local. Eu n-am purtat pe
sub sau peste gulerul cămăşii nimic, niciodată, iar
de vestă nici să n-aud. O clipă m-am întrebat cine
sunt. Apoi am privit floarea cu roşul acela imposibil
la o vegetală, apărută cu câteva zile în urmă pe masa
din bibliotecă şi am surâs.
La câţi ani o dată s-o fi deschizând o asemenea
floare?
În făptura tânărului începuse a-şi face loc
îndoiala. Desigur, mi-aş fi putut declina numele
oarecare din certificatul de naştere, dar de ce să-l fi
încurcat şi mai mult pe bietul băiat? Se vedea bine
că îşi adunase tot ce era curaj în el pentru acest pas
temerar.
— Pantazi, am spus şi i-am întins mâna.
Fâstâcit, şi-a şters mai întâi palma de
pantaloni:
— Domnişoara a spus că s-ar putea să vă
găsesc la etaj.
— Ei, o să ne întâlnim cam peste tot din când
în când, o vreme. Cât ai citit până acum?

JOUR FIXE (III)
Violeta Ionescu
jurnalistă, scriitoare
Vlad Vasiliu
actor, dramaturg
T
E
A
T
R
U
Piesă în două acte
Demetru: Bine ați făcut. Auzi, ce mârșăvie! Să nu plătească
impozite la stat! Da ‚ unde se trezește dumnealui, în codru?
Chestorul: Dar dumneata plătești corect, coane Moscopulo?
Demetru (se îneacă,tușește): Eu? Păi... sigur că plătesc. Ce, nu-i
destul? (arată spre buzunarul chestorului; acesta face semn: destul): Ați
auzit ceva, că aș fi...
Chestorul: Hai, că te-am speriat!
Demetru: Nu, domnule chestor, cum să mă sperii și de ce? Eu
sunt un om onest.
Chestorul: Nu mă-ndoiesc, dragă domnule Moscopulo, am
vrut să te încerc. Nu te-ai supărat, nu? (râd amândoi)
Safta (bagă capul pe uşă): Scoboară coana mare… N-o pot opri!
(iese)
Chestorul (ridicându-se): Gata! Am plecat. Dacă mă prinde
coana Arghira aici, nu mai scap până-n seară. O să mă pună să-i
povestesc de toate tâlhăriile, scandalurile şi can-canurile urbei.
Demetru: E cea mai informată; ştie tot ce se-ntâmplă-n târg sau
în lume. Dacă vreau să aud vreo bârfă, pe mama o-ntreb. Cum le află,
nu pricep, că de mult nu mai iese din casă.
Chestorul: Mi-ai dat o idee! Pe ’mneaei s-o întreb cine joacă pe
aici jocuri interzise… Dar nu acu’. Mă cheamă misia!
Demetru: Poftiţi! Oricând, cu plăcere! Uşa casei noastre este
deschisă, mai ales pentru amici. Şi vreau să cred că noi suntem
prieteni, nu-i aşa?
Chestorul: Suntem, domn’ Dimitri, suntem… atât cât pot
închide ochii! Că p-ormă, altcineva-i închide…
Demetru: Ce vrei să spui?
Chestorul: Te-am speriat?... Hai, c-am glumit!
Demetru: Glume d-astea… Te conduc.
Chestorul: Ai grijă! Mai rar prin locuri deochiate… Şi dacă afli
că joacă cineva cărţi, îmi raportezi!
Demetru: Pe onoarea mea! (ies; pe uşa cealaltă intră Safta cu
Arghira)
Arghira: Cine-a fost?
septembrie 2020 55
 Safta: Crez că conaşu…
Arghira: Că-că, proasto!... Ce, Miti fuge de
mine? Nu te cred…
Safta (o aşază în fotoliu, punându-i un
taburet la picioare. O învelteşte cu o pătură): Aşa,
coană mare. Acum aşteaptă să-ţi aduc laptili cu
miere.
Arghira: Lasă laptele cu miere. Dă-mi mai
bine o vişinată, de aia, ştii tu. (pendula bate ora11)
Aoleu!... Iar bat clopotele la radio!...
Safta: Îi şiasu ista…
Arghira: Da? Şi cât e?
Safta: Unşpi fix, cocoană!
Arghira: Dimineața sau seara?
Safta: Dimineața, cum să hie searî, Doamne
păzește, că abia te scularăm!
Arghira: Păi de und’ să ştiu dacă n-am
mâncat? Adă o merdenea sau un coltuc de cozonac.
Safta: Dacă ne vedi coniţa? Merdeneaua-i
pentru mosafiri.
Arghira: Io-s mai musafiră ca toţi musafirii.
Fugi şi-mi adă merdeneaua. Da’ să n-o scapi pe jos!
Pe urmă mi-aduci o cafea (Safta dă să plece): Ştii s-o
faci, nu?
Safta: Cum să nu ştiu, coană mare! (iar vrea
să plece)
Arghira: Stai! Bine că ştii, da eu îţi mai spun
o dată: la patru linguriţe boabe cafea neagră, o
linguriţă FRANK cafea, măcinate bine în râşniţa de
alamă.
Safta: Da. Fra-cafea, da, râșnița di alarmă.
(iar vrea să plece)
Arghira: Stai! Pui apă proaspătă, de la canalul
din curte, nu clocită din bucătărie, şi o fierbi, da’ nu
la maşină, la primus!
Safta: Proastăpă la primu, ştiu, că nu-s
zăludă!
Arghira: Ai grijă de caimac, să n-adormi
lângă el, să mi-l dai în foc!
Safta: Nu, coană mare, n-o să adorm.
Arghira: Stai! Dă-mi jurnalele celea, să citesc
ce mai zic. Şi să nu te vadă noru-mea că-mi aduci
vişinata
Safta (îi dă un ziar): Iacă… Vin amuş.(iese)
Arghira: Ei, ce fel de ceasuri au inventat ăştia,
care arată ora de două ori pe zi?... (frunzăreşte foile,
îndepărtându-le puţin; nu foloseşte ochelari): Io-te-
te!... Ce chestie! (strigă): Melanie!... Safto!... Veniţi
să vă zic una bună. Noră!...
56 Axis Libri
Melanie (intrând): Ce-i mamă?... Ce-ai păţit?
(Intră şi Safta cu o farfurie şi un pahar cu
vişinată; încercând să le ascundă la spate, varsă felia
de cozonac; se întoarce, bea vişinata, pune paharul
în şorţ, suflă peste felia de cozonac, punând-o pe
farfurie)
Arghira: Ia să vă citesc una nemaiauzită: cică
o purcică a fătat doi purcei îmbrățoșați unul într’
altul. Voi aţi mai auzit așa ceva?
Safta (îi dă farfuria): De un’ s-aud, cocoană?
Melanie: Păi or fi fost gemeni.
Arghira: Gemeni-gemeni, da‚ ce fel de
gemeni, că aveau amândoi același corp!
Melanie: Ei, nu se poate!
Arghira: Ba uite că se poate. Stai să vezi!
Aveau un cap, doi ochi în față și unu la ceafă, două
urechi înainte și două dindărăt, opt picioare și două
cozi!...
Safta (uimită, își face cruci mari): Ptiu! Ce
drăcovenie o mai fi și aiasta?
Melanie: Hai, mamă, că-mi sări inima!...
Eu nu-mi văd capu’ de trebi şi dumitale-ţi arde să
ne citeşti invenţiile gazetarilor de scandal… Peste
puţin vin musafirele şi încă nu-s gata.
Arghira: Ai zi de vizită?
Melanie: Da. Jour fixe.
Arghira: Ce bine. Asta cu purcica am să le-o
spui și cocoanelor, când or veni, să vedem dacă se
sperie...
Melanie (ieşind): Safto, nu sta! Ai şters de
praf bibiloaiele?
Safta: Acu’, cucoană. (scoate din şorţ o cârpă
şi începe să şteargă praful)
Arghira: Toanto! Mi-ai adus…
Safta: Adus, coană mare. Iacă cozonacu’.
Arghira: Şi vişinata?
Safta: Păi nu putui. Era cucoana.
Arghira: Marş de adă.
Safta: Da, coană mare. (iese)
Arghira (citeşte): Iote ce zic ăştia în gazetă.
Ha, ha, ha!... Melanie!
Melanie (intră repede): Ce-ai păţit mamă?
Arghira: Nenorocire!... Cică milionarii
se aruncă de la ferestrele zgârie norilor din
Manhattan.
Melanie: Lasă-mă mamă cu prostiile astea.
(intră şi Safta; văzând-o pe Melanie, bea
vişinata, ascunde paharul, şterge praful)
 Arghira: Ce prostii? La Bursa newyorkeză
au scăzut acţiunile în câteva ore cu o treime, iar
nebunilor li s-a urât cu binele.
Melanie: Gazetele astea! Exagerează! Ce, nu
ştii?
Arghira: Exagerează, exagerează. Dar oa­
menii zboară pe fereastră.
Melanie: Păi, dacă le zboară şi agoniseala…
Ia mai lasă-mă. Ţi-am zis că am treabă. (iese)
Arghira: Safto, ce proastă eşti, mi-ai adus
vişinata?
Safta: Am adus-o, da’…
Arghira: Fugi de ad-o. (răsfoieşte gazeta): Ei,
să lăsăm yankeii şi să vedem ce se mai petrece-n
ţară, că cămaşa-i mai aproape de piele.
Melanie (intrând): Mamă, vezi c-a fost
chestorul pe aici.
Arghira: Da?... Am simţit io miros de
bărbat!... Ah! Dacă-l prindeam!...
(intră şi Safta; văzând-o pe Melanie, bea
vişinata, ascunde paharul, şterge praful)
Melanie: Vrea să afle dacă se joacă aici cărţi.
Dacă revine să nu spui ceva!
Arghira: Noro, nu mă cunoşti?! Când vreau,
sunt mormânt.
Melanie (ieşind): Așa să fie!...
Arghura: Ce stai ca proasta? Unde-i
vişinata.
Safta: Păi… era, da’… (ridică din umeri):…
nu-ii !
Arghira: Marş de ad-o!
Safta: Marş, Săftică! Marş Săftică!
Acuşica, băbuţică!
Arghira: Ce-ai zis?... Vezi, să nu-ţi dau una!
Safta (ieşind): Că-i una, că îs două,
Că-s vr’o şaptizăşişînouă…
Arghira: Etetee!... Încă nu i-am împlinit,
proasto! Să dea Domnu’ să-i apuc.
Demetru (intră grăbit; văzându-şi mama, se
îndreaptă spre ea): Sărut-mâna. Ce faci, mamă?...
Eşti bine? (o sărută)
Arghira: Eii, băiatul meu… Bătrâneţea…
Bine, mulţumesc lui Dumnezeu! Da’ tu, ce caţi
acasă la ora asta?
Demetru: Am avut puţină treabă-n oraş…
Iau nişte hârtii şi plec.
(se duce la scrin, caută în hârtii; Safta bagă
capul pe uşă)
Safta: Pst!... Pst!... Coană mare, nu-i nimenea?
Demetru: Intră, Săftică, liniştită. „Zmeoaica” T
nu-i aici. E
Safta (înaintează, se impiedică, dar ajunge cu A
paharul): Iacă pişinata; dă-o pi gât răpidi, să duc T
păharu’… R
Arghira: Împiedicato! Era să verşi bunătate U
de băutură.
Safta: Păi vărsai vreo trii păhare… hi, hi, hi
Demetru: Aoleo Săftică ai luat-o pe ulei. Te
vede stăpân-ta…!
Safta (cântă): Mie nu-mi pasă
Viaţa-i frumoasă (şterge praful)
Arghira: Atenție la bibiloaele lu’ noru-mea.
Să nu le înmulțești!...
Safta (Cântă): Ce-mi pasă mie
De ce-o să fie!
Chef şi beţie!
Melanie (intrând): Ai terminat, fată? Miti, tu
ce faci? Vrei să mănânci acum?
Demetru: Da’ ce-i prânzu’, dragă?
Melanie: Încă nu, dar mai târziu n-am timp
de tine.
Demetru (mormăind): Când ai avut tu timp
de mine?
Melanie: Te plângi?
Demetru: Eu?... Doamne fereşte!
Melanie: Numai eu am grija voastră: şi-a
fetelor, şi-a casei, şi-a ta… (încet): şi-a maică-
tii…
Demetru: Am văzut cum ai grija fetii… Da’ a
văzut şi chestorul… Unde-a plecat?
Melanie: Are întâlnire cu un brăilean… Nu-
ş-cine e… Trebuie să pui picioru-n prag, să-i treacă
fumurile.
Demetru: Unde, când l-a cunoscut?
Melanie: Habar n-am! De câteva săptămâni
iese… şi-i aiurită…
Demetru: S-o fi-ndrăgostit… De!... Vârsta…
Melanie: Ce vârstă, ce-ndrăgosteală?!...
N-auzişi că-i nu-ş-ce brăilean?
Demetru: Dacă se iubesc şi-i băiat de treabă,
n-am nimic împotrivă. Ea alege.
Melanie: Păi, da, tu o caţi în coarne. Ei,
lasă-acu’, vorbim diseară. Hai, aşază-te să-ţi fac o
gustărică; sau vrei nişte fasole?
Demetru: Nu dragă, lasă. Mă duc la birou,
găsesc eu ceva; doar magazinul nostru se cheamă
„Coloniale de lux”, nu? Vin pe la şapte, după ce
termini cu vizitele.
septembrie 2020 57
 Safta: Uliuuu! Cafeaua! Îi pi primus! (iese în familia Moscopulo se încalcă legea… Sărut mâna,
fugă) mamă! La revedere, Melanie!
Melanie: Ce are asta? A băut ceva? Melanie: Deci, nu vii la masă?
Arghira: Las-o, noro! A ameţit de-atâta dute- Demetru: Nu. (iese)
vino. Că o alergi într-una. Melanie: Bravo, de unu’ am scăpat… După
Melanie: N-o corcoli. Servitoarea, dacă te cum e ferchezuit în ultimul timp, nu m-aş mira să
înmoi, ţi se urcă în cap. calce pe de lături. Şi-o fi făcut vreo amantă-n târg.
Demetru: Gata, Melanie! Nu fi aşa nervoasă, Arghira: Crezi?
dragă! Fata o să-ţi vină acasă. O să-ţi iasă bine şi Melanie: Păi nu vezi, mamă? De amar de luni
sindrofia, că doar nu vin în vizită madamele de vine tot mai rar să ia prânzul acasă. (o vede pe Safta,
Pompadur… (schimbă tonul): Vă avertizez pe care o privea mirată): Şi tu ce stai şi te uiţi ca găina-n
amândouă. Mamă, fii atentă te rog!... Chestorul n-a lemne? Ai terminat de şters praful?
venit până aici degeaba. Are el vreo bănuială, vreo Safta: Mai am… un bibiloi și gata!...
informaţie. Melanie: Mişcă mai repede, bibilico! (Iese)
Melanie: Ce informaţie? Noi suntem familie Safta: Coanî mari, di şe-o zâs cocoana că
serioasă, nu… boieru’ şi-o făcut amantă?
Demetru: Şi ce? Vrei să spui că n-o să frecaţi Arghira: S-o fi săturat şi el de „binele” de-
foiţele? acasă.
Melanie: Noi? Nuuu… Poate doar aşa, de un Safta: Şi ’mneaei ştie şeva? Sau zâci doar aşe,
pamplezir! ca sî mă facî pi mini jeloasă?
Demetru: Jocurile de noroc sunt interzise Arghira (lasă ceaşca şi o priveşte lung): Safto,
prin lege! ce proastă eşti!
Arghira: Lasă mamă, că io-l ştiu de când era
mic. Lua bani de la toţi golănaşii de pe Maidanul lui Cade CORTINA
Tuluc. Şi la rişcă, şi „la liniuţă”. Un neisprăvit!
Demetru: Da’ acum s-a isprăvit, mamă.
Unde-i lege nu-i tocmeală.
Arghira: Când o mai veni, lasă-l pe mâna
mea! O să-i zic eu câteva, de-o să se sature de
informaţii. Că ştiu atâtea din tinereţea lui. O să
plece cu coada-ntre picioare.
(intră Safta cu cafeaua, se împiedică, varsă
puţin în farfurie, o toarnă înapoi în ceaşcă; o pune
pe măsuţă; ia paharul şi-l bagă în şorţ)
Safta: Uf! Iată cafeluţa, coană mare.
Melanie: Ce-ai ascuns acolo?
SAFTA: Io?... Nica, coană.
(Melanie bagă mâna în şorţ şi scoate cele patru
pahare)
Melanie: Ce-s astea, Safto?
Safta (naivă): Păhare.
Melanie: Miroase-a ţuică. Ai băut?
Safta: Io? Nuu, vai di mini, cum să…? Io, nuu…
Demetru: Las-o, Melanie. Eu l-am servit aici pe
chestor cu-n şpriţ, cu o… Probabil a strâns după noi.
Melanie: Da?... Hai, marş la treabă! (încet lui
Miti): Nu-i mai ţine partea că ni se urcă-n cap. Ce? Al. Michalescu în „Zile de sărbătoare” [Grafică].
O aperi parcă ţi-ar fi neam sau, poate… Bucureşti: Editura Ad. Maier & D. Stern [Sa],
Demetru: Hai, lasă prostiile. Trebuie să plec. c.p.il. ; 13,5 x 8,5 cm.
Nu uitaţi ce v-am zis. Nu vreau să se spună că în (Va urma)

58 Axis Libri
 T
E
A
T
Despre importanța R
U

traducerilor pieselor
de teatru (I)

Mă tot gândesc de ceva timp încoace cât de mult mai contează

în zilele noastre traducerea în economia unui spectacol. În condițiile
în care limba și limbajele suferă schimbări drastice de la o zi la alta,
în condițiile în care nici teatrul nu mai pune atât de mult accent pe
poveste, mesaj și tramă, ci pe context și pe folosirea unor cu totul
alte mijloace teatrale, textul rămâne îngropat sau, în cel mai bun caz,
uitat pe drum, pierdut în jungla de idei a regizorului. Spun corect
junglă, din moment ce multe dintre spectacolele contemporane par
un conglomerat de idei, aruncate în ochii spectactorilor sub pretextul
„viața e complexă și nu trebuie cosmetizat nimic”, iar limbajul adeseori
este voit brut(al), cu foarte multe, nepermis de multe expresii de argou
și jargon, care împiedică mesajul să ajungă la public. Vulgaritatea,
duritatea și kitsch-ul fac parte din multe rețete de succes ale unor
spectacole contemporane, ceea ce spune multe despre ce mai înțeleg
unii a fi astăzi un act cultural.
Până nu demult, adică cam până prin 2000, mai toate
spectacolele aveau în echipa de producție un dramaturg. Și când spun
dramaturg, mă refer atât la cel care face adaptarea textului, o pune în
acord cu viziunea regizorală – de aceea cei doi trebuie să lucreze cot
la cot în ridicarea montării în sine -, dar mă refer și la dramaturgul
scenic, cel care are grijă să nu existe fracturi în montare, ruperi de
ritm sau cine mai știe ce alte probleme, cel care are grijă ca spectacolul
să iasă la scenă ca un întreg, nu ca o sumă de scene și momente, care
Nona Rapotan pot să nu aibă legătură între ele (nu mă refer la spectacolele gândite
profesoară
intenționat așa, despre ele vorbesc altădată). M-am uitat intenționat
la casetele tehnice ale multora dintre spectacolele scoase din arhivele
teatrelor românești în perioada de izolare, determinată de declanșarea
pandemiei de coronavirus; până în anii 2000 întâlnești deseori în echipă
dramaturgul, după aceea el aproape că dispare. Aceeași problemă este
cu traducerea textului. Aici e și o problemă de reducere a costurilor
de producție, ceea ce face ca regizorul să-și asume traducerea (mai cu
seamă în cazul textelor contemporane, relativ noi) și în felul acesta
despre dramaturg nici nu mai are rost să pomenească cineva. Dar...
asta duce de multe ori la o scădere a calității montării; oricât de bine ar

septembrie 2020 59
 stăpâni limba, regizorului îi lipsește Iacoban, de la Teatrul Mic, are
adeseori rutina unui traducător traducerea textului asumată
de profesie. Când spun rutină mă de George Volceanov, iar cei
refer la exercițiu, la capacitatea și care ați văzut spectacolul știți
răbdarea de a sta pe un text până îl cât de contemporană este
simți că sună cum trebuie, până-i montarea, regizorul optând
prinzi toate sensurile. Subtilitățile pentru o viziune aproape
de limbaj redate scenic antrenează postumană, ceea ce impune
relațiile dintre personaje, îi dau și foarte, foarte multe
voie regizorului să construiască din adaptări ale textului, iar asta
unghiuri inedite situații și conflicte, nu se poate face decât în
ceea ce conduce la un succes de echipă, regizor și traducător.
casă, în mod evident. Dar cum să Era bine dacă ar fi fost și un
faci acest lucru când nu apelezi la un dramaturg angrenat, pentru
traducător și/sau la un dramaturg, că s-ar fi eliminat câteva
oameni care fac asta în mod obișnuit, dintre bâlbele și fracturile
care nu sunt obligați să-și dividă survenite în construcția
atenția în mai multe puncte de tramei, dar intervenția lui
interes, pierzând din această cauză Volceanov se simte „da capo
multe nuanțe. Ca să dau un exemplu al fine”.
concret, iau piesele lui Shakespeare. Tot încercând să dau
Nu cred că există regizor român cu Shakespeare’s dramatische Werke. de traducerile Ninei Cassian,
care să fi stat de vorbă în ultimii Band 6. Berlin: Druck und Verlag am rămas surprinsă de cât
ani și care să nu-mi pomenească von Georg Reimer, 1850. de multe traduceri în limba
de traducerile Ninei Cassian. Din română există pentru piesele și
păcate, eu încă n-am reușit să intru în posesia unei sonetele lui Shakespeare. De unii traducători n-am
traduceri (o să revin pe îndelete în numărul viitor), auzit în viața mea, pe alții îi știam că se ocupă de
dar, în stagiunile curente ale unor teatre din țară cu totul altceva, nicidecum cu traducerea textelor
există montări făcute pe baza traducerilor ei; dau invocate. Unele au apărut la edituri de renume, altele
doar un exemplu în acest sens – Furtuna de la la edituri mai mici, dar din păcate prea puține sunt
Teatrul Național Cluj-Napoca, în regia lui Gábor și reușite cu adevărat. Pomenesc doar de o serie de
Tompa. De altfel, el și la celebrul Hamlet, cel cu șapte volume, bilingvă, apărută la Editura Pandora
Adrian Pintea în rol principal, montat la începutul M, parte divizia Grupul Editorial Trei; multe dintre
anilor ´90 la Teatrul Național Marin Sorescu din aceste volume sunt în traducerea lui Dan Amedeu
Craiova, a lucrat tot cu traducerea Ninei Cassian. Și Lăzărescu, din păcate o traducere atât de slabă, încât
dacă dați o căutare pe youtube pe celebrul monolog nu poate fi folosită nicicum și niciunde. În următorul
al lui Hamlet, veți simți imediat diferența de limbaj! articol o să dau câteva exemple ilustrative, prin
E o încântare să auzi și să simți ritmul și rimele comparație cu alte traduceri – mai vechi sau mai
marelui Will prinse atât de bine în forme lingvistice noi – astfel încât să vă dați seama că am dreptate. O
românești de către Nina Cassian. Alte spectacole surpriză plăcută mi-a făcut-o în schimb traducerea
recente au la bază traducerile lui George Volceanov, Sonetelor pentru Editura Cartier realizată de către
cel care a realizat și integrala traducerilor la Editura Radu Ștefănescu – cu totul altă poveste (un volum
Tracus Arte, o muncă titanică, de ani de zile, soldată care face parte din colecția „Cartier de colecție”, una
cu un real succes, dar asta și pentru că Volceanov dintre cele mai bune colecții de poezie din lumea
este un traducător cu state vechi, care are în spate editorială românească).
ani și ani de muncă cu și pe texte mai vechi sau mai Așadar, avem nevoie de traducători buni și
noi, scrise în limba engleză. E genul de traducător foarte buni! Mai ales în domeniul dramaturgiei!
care simte evoluția limbii și o surprinde foarte bine Cum spuneam, data viitoare vorbim despre
în constructe lingvistice de o frumusețe atipică. farmecul traducerilor Ninei Cassian!
Viața și moartea lui Richard 2, în regia lui Radu (Va urma)

60 Axis Libri

Epigrame
MINCINOSUL
Îi cam place mult gargara,
Adevărul ocoleşte,
Tot la fel ca primăvara,
El pe toate... „le-nfloreşte”.
UNUI PENAL
Când sentinţa a aflat,
Lacrimile-i dând năvală,
Plâns-a pân’ a demonstrat
Ce-i o „plângere penală”.
„DRAGOSTE ÎN VREMEA
PANDEMIEI”
Oricât de mult voi v-aţi iubi,
În situaţia de-acuşi,
Să n-apelaţi, orice ar fi,
Nici la „Sărutul” lui Brâncuşi.
MICROBUL ŞI MICROBIŞTII
Face virusul prăpăd,
Toţi ajung să recunoască...
Spectatorii nu se văd,
Fotbalul rămâne mască.
Vasile Manole AVANTAJUL STĂRII DE
epigramist URGENŢĂ
Cum suntem prea odihniţi
Vom munci de-acum în tihnă
Şi-astfel noi vom fi scutiţi
De concedii de odihnă.
CHEIA FERICIRII
Dacă nu ar fi femeia
Punctul forte la bărbat,
Să-l întoarcă ea cu cheia,
Ar rămâne-un încuiat.
E
P
I
G
R
A
M
E
NERĂBDĂTORII
Oamenii ce nu muncesc
Sigur au justificare,
Lucru absolut firesc:
Pur şi simplu n-au răbdare.
„PROTECŢIA” MUNCII
Ca orice activitate
Are contraindicaţii,
Dac-o vreţi de calitate
Să feriţi de ea bărbaţii.
MINIFABULĂ
Un lăstun neruşinat,
Cu tupeu şi plin de vicii,
Stând pe-o creangă, s-a uitat
Sub rochiţa rândunicii.
RELATIVITATE
A avut Einstein dreptate:
Relative sunt cam toate,
Chiar iubirea nesfârşită
Ţine numai o clipită.
COVID AL XIX-LEA
CUCERITORUL
Nici pe vremea Ducă-i Vodă
Nu era aşa stricteţe...
De când virusu-i la modă,
Te cam temi de bătrâneţe.
AMANTA
E femeia vieţii tale,
Cu ochi negri şi profunzi,
Ce uşor îţi iese-n cale...
Dar ce greu e s-o ascunzi.
septembrie 2020 61
E
P
I
G
R
A
M
E Epigrame
La piață, ca la biserică
Când te duci în piața mare
Și vezi prețurile care
Urcă tot mereu, năuce,
Te închini și îți faci cruce...
Supărat românul...
Supărat românul pe viața ce-o are,
Plină de probleme-și pune
o-ntrebare:
— De ce nonvaloarea e-n frunte
proptită,
Iar elita țării e disprețuită?
Sub cupola cea albastră...
Sub cupola cea albastră
Trăim toți în jungla noastră:
Oameni buni cu suflet mare,
Inși cu-apucături de fiare...
Folclorul românesc
O veste bună către zări plutește,
Folclorul românesc se-
mbogățește
Cu basmele moderne ce le-auzi
peste tot
De la liderii politici înainte de
vot.
„Jocul alegerilor”
Unii candidați înving,
Alții ies bătuți din ring;
Totu-i ca-ntr-un joc frumos:
Unii-s sus și alții-s jos...
62 Axis Libri
Virusul ucigaș
Virusul „încoronat”...
Virusul „încoronat”
Căci așa el se numește
Mii de vieți a secerat,
Iar numărul lor tot crește...
Nu-și arată fața
Cu puteri nebănuite
Lovește în toți și-n toate;
Victimele-s îngrozite:
Fața nu vrea să-și arate.
Origine
Când din China a venit
Întreg globul s-a-ngrozit;
Face victime cu mii:
Bunici, părinți și copii...
Virusul ucigaș
E-un fir de praf mititel,
Cu ochi liberi nu-l zărești:
De te-ai infectat cu el Ioan Fărcășanu
epigramist
Cu greu supraviețuiești...
Distanțarea socială
Nu-i place „intimitatea”,
Ține la distanț-o lume,
De-ți atacă sănătatea
Stai în spital zile bune...
 E
P
I
G
R
A
M
Epigrame E

Epitaful unui grăbit Fără grijă

Sub această piatră grea Acuma, în prag de toamnă,
Zace unul ce muncea. De-atac de cord am scăpat.
El era zorit cu treabă Căci de curând la o doamnă
Iată unde duce graba. Inima toată i-am dat.

Epitaful unei cicălitoare Unui croitor de damă

Cea de-aici a cicălit Cu soața o duce greu,
Pe soț, până a murit. Căci ea are păreri juste
Acum în mormânt bocește Îi reproșează mereu
Că cine-l mai cicălește. Să se mai lase de fuste.

Epitaful unui prost Epigramistul

După cum ziceau doi popi, E sculptorul care cioplește
Era prost de dă în gropi. Produs finit din stâncă brută
Aici i s-a înfundat Cu o migală susținută
Ultima în care-a dat. Ci doar cu râs se răsplătește.

Epitaful unui șofer Meteo

Câte gropi a întâlnit Nu părea înnourat,
Pe toate le-a ocolit Dar întâlnind un cretin
De pe șosele ore în șir, A tunat și-a fulgerat
Nu și pe cea din cimitir. Din senin.
Ionel Jecu
epigramist Epitaful unui Don Juan Unui așa zis scriitor
Câte mândre a iubit Drept în ochi eu l-am privit
Acasă toate-au venit, Și nu părea bun de fel,
Ultima, la el în casă Cărțile nu i-am citit
A intrat având o coasă. În schimb l-am citit pe el.

Epitaful unui săpător Drumarii prin oraș

Fără sapă a săpat Umblând zilnic cu grămada
Și pe mulți a „îngropat” Ies de prin dărâmături
Dar gropari, cu hârlețul, Grăbiți ca să dreagă strada
L-au îngropat, nătăflețul! Și... înlocuiesc borduri!

septembrie 2020 63
I
N
T
E
R
V
PROFESORUL, COMPOZITORUL
I
U ȘI DIRIJORUL
EUGEN-DAN DRĂGOI

Eugen-Dan Drăgoi, o persoană deosebit de agreabilă în viața socială, o

personalitate în plină afirmare în cultura gălățeană și națională. Conferențiar
la Facultatea de Arte a Universității „Dunărea de Jos” și profesor la Seminarul
Teologic Ortodox „Sf. Apostol Andrei”, dirijor la Teatrul Național de Operă și
Operetă „Nae Leonard”, Galați, doctor în Muzică cu „Magna cum laudae”,
compozitor recunoscut în țară și în străinătate, a răspuns cu deosebită
amabilitate invitației de a realiza acest dialog.

Ghiță Nazare: Domnule Drăgoi, în deschiderea dialogului nostru, spre

o cât mai bună informare a cititorilor, vă rog să-mi spuneți care sunt cele mai
semnificative repere ale evoluției dumneavoastră personale și profesionale, ale
carierei artistice?
Eugen-Dan Drăgoi: Reperele formării mele sunt familia, credința
și educația. Relația dintre aceste repere mă fundamentează ca om, artist și
formator. Am avut șansa de a crește într-o familie dedicată, în care exemplul
personal, credința, cultura și investițiile în educație și-au pus amprenta pe
ceea ce încerc eu să devin. Copilăria mea a fost un du-te-vino între slujbele
de la biserică, școală, orele de vioară (pe care le-am început la vârsta de 4
ani), cititul poveștilor „sub acoperire” (mascam cărțile cu manuale) și joaca
din spatele blocului, de la care nu m-aș fi oprit niciodată. A contat enorm
faptul că recompensa pentru efortul într-un domeniu sau altul a fost reușita
în sine. Mulți părinți fac greșeala să ofere copiilor recompense extrinseci
activității pentru care sunt recompensați. În timp, copiii își pierd motivația
și așteaptă soluții din afară, renunțând să lupte pentru ele.
În ceea ce privește educația, după un an la Școala 41, am urmat Școala
de muzică nr. 22 (actualul Liceu de Arte „Dimitrie Cuclin”, transformat Ghiță Nazare
atunci în gimnaziu cu clase de muzică). În anul 1989, am intrat la clasa profesor, publicist
de filologie a Liceului Pedagogic (Colegiul Național „Costache Negri”) iar
în anul 1990, am dat din nou admitere și am intrat la Seminarul Teologic
„Sfântul Andrei”, pe care l-am absolvit în anul 1995. Între anii 1995 și 2001
am studiat la Universitatea Națională de Muzică din București, unde am
obținut două licențe (2000 - Dirijat de Cor Academic și 2001 - Muzică
Religioasă). În toamna anului 2001 am fost admis la doctorat și în anul
2007 am obținut titlul de doctor în muzică. Mai trebuie amintit că în anul
2002, am devenit membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din
România și am câștigat o bursă UNESCO (am fost selectat pe baza creațiilor
muzicale trimise) și timp de trei luni am studiat la Banff Center of Arts din
Canada, alături de muzicieni de top din întreaga lume.

64 Axis Libri
 G.N.: Într-o recentă emisiune tv.
ați vorbit foarte mult despre pasiunea
dv. pentru muzică. În contextul acestui
dialog, vă rog să vă referiți, în ceea ce
vă privește, la relația dintre pasiune și
profesionalism. Care este drumul de la
pasiune la profesionalism?
E.D.D.: Cele trei condiții
pentru parcurgerea drumului de la
pasiune la profesionalism sunt: să
conștientizezi darurile cu care te-a
„echipat” Dumnezeu, să te afli în
„vehiculul” educației și să parcurgi cu
mintea și inima deschisă „drumul”
oportunităților. Sunt puțini oameni
care să aibă șansa descoperirii vocației
de la vârste fragede. Eu sunt unul dintre
aceste fericite cazuri. Sunt născut cu auz
absolut (aproximativ unul din 10.000 Eugen-Dan Drăgoi
de copii se nasc cu acest dar), am beneficiat de educație
atât în familie, cât și în școli și, grație creativității dar doar un absolvent care a învățat că școala te poate
și deschiderii pe care am moștenit-o și care mi-a fost
cultivată de mentorii mei, am avut șansa de a rata destul
de puține oportunități. Mai mult, majoritatea ratărilor
au devenit bază de studiu pentru reorientarea gândirii
și a pregătirii. Așa se face că spiritul de autodidact (unul
dintre „echipamente”) m-a dus de la arealul clasic al
muzicii la muzica bizantină, corală, apoi muzica pop,
muzica de jazz și de aici mi-a fost deschisă calea vastă
spre muzica de teatru și film. Fiecare lucru nou învățat a
reprezentat un pas către o nouă oportunitate. Satisfacția
cea mai mare este atunci când reușești să-i „contaminezi”
cu pasiune pe cei care se bucură de roadele muncii tale.
Nu poți fi un profesionist fără să ai ucenici. Abia atunci
când începi să predai într-un domeniu, începi să te
sistematizezi, să nu rămâi doar la stadiul de simpatic,
ci să devii empatic cu elevii și studenții, să le transferi
din roadele pasiunilor tale, încurajându-i și ajutându-i
să reușească acolo unde tu nu ai reușit. Cred că reușitele
ucenicilor mei sunt cel mai frumos omagiu adus celor
care m-au format.
G.N.: De fapt, cum v-ați construit această
impresionantă carieră? Ce a primat: talentul, munca,
mediul familial, educația etc.? Sau toate la un loc?
E.D.D.: Nu aș putea spune care este „personajul”
principal în „partiturile” reușitelor de care am beneficiat.
Cred că, pe rând, toate – talentul, munca, mediul,
educația – au avut câte un solo. Dar de cele mai multe
ori au cântat în ansambluri.
G.N.: Ce învață elevii și studenții de la profesorul
lor, Eugen-Dan Drăgoi? Cum vă percep aceștia? Dar
profesorul învață ceva de la studenții și elevii săi?
E.D.D.: Constantin Noica spunea că școala ideală
este atunci când nu se știe cine predă și cine învață. De
la mine, personal, elevii n-au învățat mai nimic bun. Eu
sunt doar un povestitor care transmit
felul în care, învățăturile primite de la
profesorii mei, m-au ajutat să depășesc
diferite obstacole ale vieții. În mintea
mea, fiecare sfat pe care îl zidesc la
temelia formării unui tânăr poartă
numele unui mentor. Din punctul de
vedere al informației transmise, cred că
profesorul este un fel de shortcut care
studiază, ore, zile sau chiar ani pentru ca
apoi, în cinci minute, să livreze o soluție
la o anumită problemă, salvând din
timpul elevului sau al studentului. Partea
cu formarea e mult mai grea, fiindcă în
formare e nevoie de exemplul reușitei
personale. Între informare și formare
trebuie să fie o relație deplină, care are
în centru, mai ales în învățământul
vocațional, performanța (înfăptuirea).
Personal, sunt prea necopt ca să le fiu profesor. Poate
ajuta să devii doar un bun absolvent; pentru a deveni
profesionist e nevoie de experiențe.
Cât despre felul în care sunt perceput de elevi și
de studenți, am câteva referințe haioase, ce-i drept mai
mult de la absolvenți. Cândva am să le scriu, dacă îmi va
dărui Bunul Dumnezeu timp și memorie. Până atunci
le păstrez în inimă, la un loc cu cele mai dragi amintiri
ale tinereții lor și cu reușitele actuale, care mă bucură
nespus.
G.N.: Cum apreciați climatul artistic din urbea
noastră, relațiile care există între principalele instituții
artistice gălățene: Facultatea de Arte, Teatrul Național de
Operă și Operetă „Nae Leonard”, Teatrul Dramatic „Fani
Tardini”, Teatrul de Păpuși „Gulliver” și Liceul de Arte
„Dimitrie Cuclin”?
E.D.D.: Existența a trei teatre în orașul nostru este
o șansă uriașă, de care, dacă vom profita cu adevărat,
vom avea doar de câștigat. Să nu uităm exemplul atât de
strălucit și concret al Sibiului care, datorită investiției în
cultură, a devenit un punct de referință în România și în
Europa. Avem în Galați una dintre primele Universități,
avem una dintre primele Arhiepiscopii ale Patriarhiei,
avem trei teatre recunoscute pentru performanță. Mai
sunt câțiva pași, cu eforturile de coagulare aferente, până
la transformarea Galațiului într-un oraș cu adevărat
universitar, cultural și religios și până la fuziunea cu
Brăila – un alt centru istoric și cultural important –
într-o zonă de interes național. Cei care vor reuși această
unitate, vor rescrie istoria demnității acestei zone,
readucând-o la strălucirea pe care a avut-o. Așadar,
nu e nevoie doar de existența teatrelor pentru a avea
un oraș cultural, ci e nevoie de coagularea forțelor în
finanțarea și promovarea valorilor culturale ale acestei
zone. Când oamenii de cultură vor fi la fel de cunoscuți
septembrie 2020 65
 gălățenilor așa cum sunt politicienii sau vedetele pe
care le importăm prin intermediul mass-mediei, atunci
vom avea un oraș cultural. Când profesorii universitari
vor fi cunoscuți și publicului larg, nu doar mediilor
academice, atunci vom avea un oraș universitar etc. De
ce? Pentru că, prin finanțare și promovare, vor deveni
adevăratele modele. Dacă oamenii politici (care, față de
„factorii politici”, au calitate umană) vor fi promovați
preponderent prin reușitele culturale, artistice, sportive,
de cercetare, edilitare etc., disputele politice fără orizont
se vor restrânge, fiindcă nu vor mai fi de interes. Și vom
avea cu toții de câștigat.
În ceea ce privește colaborarea teatrelor cu
Facultatea de Arte și Liceul de Arte, la care adaug
Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Andrei”, o
instituție cu activitate culturală remarcabilă, ea trebuie
realizată pe două paliere: pe scenă și în sală. Pe scenă
funcționează, datorită proiectelor culturale comune.
Mai trebuie lucrat la prezența elevilor și a studenților
învățământului artistic la spectacolele teatrelor, mai ales
că au gratuitate, în limita locurilor disponibile. Cred, de
asemenea, că întâlniri și discuții sincere – nu doar de
dragul vizibilității – între viitorii artiști și cei angajați
în teatre ar spori atât la creșterea nivelului artistic al
spectacolelor, cât și a interesului pentru dezvoltarea
tinerilor. Am afla unii de la alții cum ne putem adapta
pentru a fi mai buni.
G.N.: Aveți ceva semnale privind modul în care
este percepută viața artistică gălățeană la nivel național?
Ce relații există între instituțiile noastre artistice, de
spectacole sau de învățământ și cele din București, din alte
orașe ale țării?
E.D.D.: Perioada aceasta cu restricții, pe fondul
pandemiei, a fost un uriaș prilej de a viziona producții
artistice extraordinare, gratuit. Am văzut foarte multe
spectacole produse în țară și în străinătate, din care
am avut foarte mult de învățat. Înainte de pandemie,
cred că barometrele cele mai importante ale legăturilor
culturale cu instituțiile din țară au fost festivalurile
naționale, unele cu participare internațională. Din
păcate, un produs local este cu adevărat apreciat doar
dacă valoarea este confirmată din exterior (național
sau internațional). „Proorocul nu este bine primit
în patria lui”. În învățământ este la fel. Evaluările și
în învățământul preuniversitar și în universitar sunt
centrate pe confirmări din afara comunității (publicații,
conferințe, premii etc.) ale valorii cadrului didactic, nu
pe actul educațional în sine. Mai rău, în preuniversitar
evaluarea este blocată în punctaj închis. Adică, dacă ai
cinci olimpici sau 10 olimpici e același punctaj.
Revenind la teatre, pot afirma cu tărie că felul în care
se face operetă la Galați este unic în țară, ceea ce s-a confirmat
în multe rânduri prin criticile și în cronicile de specialitate.
Ceea ce ne lipsește este o promovare la nivel național
care înseamnă să ne permitem să aducem televiziuni
66 Axis Libri
și radiouri naționale măcar la premiere sau să invităm
directori de teatre, să facem proiecte comune cu teatrele
care au vizibilitate mare, să invităm regizori de valoare și
notorietate națională și să putem face proiecte de anvergură.
Colectivele artistice cresc prin astfel de colaborări. Cred că
atunci când artiștii teatrului vor fi recunoscuți pe stradă de
cea mai mare parte a concitadinilor, atunci lucrurile se vor
schimba. Deocamdată sunt recunoscuți doar cei care au
apărut la emisiunile unor posturi naționale, prin eforturi
proprii. Un rol important îl are și mass-media locală care
face eforturi pentru care le sunt recunoscător, dar care nu
poate concura cu cea națională.
G.N.: Vă rog, să povestiți și cititorilor prestigioasei
reviste Axis Libri despre extraordinarul succes pe care
l-ați înregistrat la Londra, în calitatea dv. de compozitor.
Despre ce concurs a fost vorba, ce premiu ați obținut, ce
juriu v-a acordat distincția respectivă?
E.D.D.: „Film Music Contest” este o competiție
internațională dedicată, în principal, compozitorilor de
film. Anul acesta, deschiderea concursului a avut loc la
Londra, iar festivitatea de decernare a premiilor trebuia
să se desfășoare în sala Teatrului de Stat din Košice, o
instituție cu 100 de ani de tradiție în Slovacia și Europa.
Trebuia să fie o gală grandioasă, cu orchestră simfonică
și multe personalități. Orașul este, de asemenea, un alt
exemplu de promovare prin cultură, dacă ne gândim că
are 234.000 de locuitori și în anul 2013 a fost capitală
culturală europeană, alături de Marsilia.
Am decis să particip la competiție când am văzut
componența juriului: deținători de premii Grammy,
compozitori premiați la Oscar, la Berlin, producători
muzicali ai unor hituri pentru artiști ca Andrea Bocelli,
Celine Dion, Duran Duran, Julio Iglesias, Michael
Jackson, Paul McCartney, Metallica, George Michael,
Oasis, Pink Floyd, Shakira, Stevie Wonder, Barbara
Streisand și mulți alții. Cu alte cuvinte, muzicieni de
talie internațională de la Hollywood, Londra, Roma,
Tokio etc. O competiție în care concurezi cu producători
muzicali și compozitori experimentați, cu resurse
tehnice impresionante și educați la instituții din țări cu
tradiție muzicală, Anglia, Austria, Grecia, Italia, Statele
Unite etc. nu este deloc o competiție ușoară. Detaliile cele
mai fine pot înclina balanța în favoarea sau defavoarea
unei lucrări. Am avut emoții serioase, deoarece tehnica
de care dispun pentru realizarea producției muzicale
este competitivă pe plan zonal, dar nicidecum pentru
un astfel de concurs. Și totuși miracolul s-a produs.
Muzica mea a obținut trofeul „Absolute winner” al
secțiunii „Theater Music”, una din cele cinci secțiuni ale
„Film Music Contest”. Lucrarea trimisă va fi integrată în
premiera unui spectacol la Teatrul de Stat din Košice,
ceea ce nu poate decât să mă onoreze. Totodată, fiecare
câștigător al secțiunii a primit licențe la programe
profesionale de muzică și alte echipamente care să ne
ajute în realizarea viitoarelor producții.
 G.N.: Premiul respectiv
reprezintă, fără îndoială, o
recunoaștere internațională a
meritelor dv. în arta componistică.
V-aș ruga să oferiți un răspuns într-
un context mai larg: ce momente
semnificative considerați că v-au
marcat activitatea de compozitor
și interpret?
E.D.D.: Dacă ar fi să
răspund foarte pe scurt, întâlnirea
cu publicul este refrenul care îmi
marchează, reprezentație de reprezentație, activitatea de
muzician. Fie că e vorba de publicul specializat (colegii de
la Teatru, studenții și elevii alături de care lucrez), fie că e
vorba de primii critici ai creațiilor mele (soția și fiica mea),
fie că e vorba de publicul din spațiile unde se aud creațiile
sau interpretările mele, toate aceste întâlniri în care muzica
pe care o realizez sau cea pe care o interpretez reușesc, mai
mult sau mai puțin, să tulbure liniștea sau neliniștea care îi
acompaniază pe oameni în acele momente.
Făcând o selecție riguroasă, pot spune, cu
recunoștință, că am avut șansa participării la multe turnee
în străinătate cu formația reprezentativă a Universității
Naționale de Muzică din București (în care cântau studenți
selectați din toți anii, alături de câțiva profesioniști de la
Filarmonică, Radio, Operă, Operetă etc.). Am făcut parte
din formația „Psalmodia”, condusă de Arhid. prof. univ.
dr. Sebastian Barbu Bucur, formație alături de care am
imprimat mai multe discuri la Electrecord și am participat
la slujbele și evenimentele culturale organizate în Israel,
cu prilejul celor 2000 de ani de la nașterea lui Hristos
(am întâlnit, față către față, lideri politici precum Yasser
Arafat, George Bush, Boris Elțîn). Am câștigat în anul
2002 o bursă UNESCO și pentru trei luni am dirijat și am
compus lucrări interpretate de Patrick Gallois (artist al
poporului francez, flautist și dirijor, ucenic al lui Bernstein,
Celibidache, Maazel, Boulez) și de absolvenți ai Juilliard,
Manhattan School of Music, Berklee, Santa Cecilia, Royal
Academy of Music etc. Mi-au fost interpretate lucrări
de către ansambluri prestigioase precum Filarmonica
„George Enescu” din București, Corul Operei Naționale
din Iași, Corul „Te Deum Laudamus” din București și
orchestra și corul Teatrului Național de Operă și Operetă
„Nae Leonard” din Galați. Corul de copii „Vlăstarele
Orăștiei” mi-a interpretat lucrarea „Rugăciune pentru
Măriuca” la Vatican, în prezența Papei Benedict al XVI-
lea (2009). Am obținut trofeul „Delfinul de Argint”, alături
de grupul „Voces”, la secțiunea Musical a unui festival
internațional de la Sanremo, Italia (2015) și, cu același
grup, trofeul Festivalului Național „Mamaia Copiilor”
(2013). Sunt multe alte repere importante, precum
colaborarea cu regretatul compozitor Adrian Enescu la
câteva proiecte, printre care spectacolul Viforul, în regia
regretatului regizor Alexandru Darie. Îmi cer iertare celor
pe care, din lipsă de timp și spațiu,
nu i-am menționat.
G.N.: Se spune adesea că
așchia nu sare departe de trunchi.
Ce ne puteți spune despre „așchia”
dv.?
E.D.D.: Fiica mea este
studentă la U.N.A.T.C., la Regie de
film și, moștenind, pe de o parte,
creativitatea care mă frământă
și, de cealaltă parte, echilibrul,
seriozitatea și modestia care o
caracterizează pe soția mea, reușește cu succes să se
exprime într-unul din cele mai dificile domenii artistice.
Cu scurt-metrajul musical „Crezi că-i grav” a obținut,
anul trecut, o mențiune specială din partea președintelui
juriului „Bucharest International Dance Film Festival”,
Peter Schneider, primul director al studiourilor Disney,
producător al unor filme precum Mica Sirenă, Regele
Leu, Frumoasa și Bestia etc. Este un real privilegiu
pentru mine să colaborăm la diverse proiecte, așa cum
este musicalul la care lucrăm, „Fata cu gropițe”, a cărui
acțiune se desfășoară în perioada pandemiei.
G.N.: Consemnam mai înainte că dialogul nostru
apare în revista Axis Libri a Bibliotecii Publice „V.A.
Urechia”. Știu că există o relație privilegiată între această
Casă a Cărții și instituțiile artistice pe care le reprezentați.
Vreți să concretizați?
Biblioteca este și trebuie să rămână un reper în
devenirea culturală a tinerilor și în revenirea culturală
a celor care au mai multă experiență. Biblioteca ne
vorbește prin cărțile sale dar, atunci când împrumută
din strălucirea și specificul instituțiilor-surori, teatre,
universități, școli, biserici, muzee etc., activitatea se
îmbogățește și atrage și alt tip de public decât cel care
o vizitează constant. Am avut bucuria să particip la
numeroase activități culturale alături de soliștii și
Corul Teatrului, Corul Seminarului, Corul „Camerata
Juventus” etc. Fiecare nouă întâlnirea cu Biblioteca „V.A.
Urechia” este emoționantă și încărcată de semnificații
care, sper, rezonează în mințile și inimile cât mai multor
gălățeni.
G.N.: În încheierea consistentului nostru dialog,
pentru care vă mulțumesc, vă rog să divulgați câteva
dintre proiectele compozitorului Eugen-Dan Drăgoi
pe termen scurt și mediu. Cu ce ați dori să surprindeți
melomanii muzicii dv.?
E.D.D.: Sunt câteva proiecte dragi care sper să
se concretizeze în cele mai bune condiții. Deocamdată,
situația incertă, generată de pandemie, mă pune în
dificultate și nu pot estima data apariției lor. În plus,
îmi place să vorbesc despre proiecte mai mult la timpul
trecut. Ceea ce pot spune este că promit să revin cu
detalii atunci când momentul va fi prielnic.
septembrie 2020 67
 Restituiri
„Ziua «Z»”
„Le Jour «Z»”
„The «D» Day”

Litera „Z” închide alfabetul, acea formaţie ordonată a sunetelor

unei limbi. După „Z”, începe rostirea cuvintelor, a conferirii de sens
unor ansambluri sonore, ceea ce conduce la miracolul comunicării.
Când litera devine indicativul unei zile, faptul marcat capătă
importanţă deosebită, declanşând evenimente, situaţii complexe,
confruntări de amploare, experimente memorabile. Zilele „Z” nu
sunt limitate ca număr. După petrecerea lor, fiecare se aşază într‑o
ierarhie decisă de istorie, de ştiinţe, de arte etc. Scenariul unei astfel de
zile implică o gamă largă de sentimente, uriaşă tensiune, copleşitoare
răspundere, emoţie, teamă, nerăbdare, îndoieli, exasperare... ‑ toate la
cote paroxistice.
Una dintre cele mai cunoscute zile „Z” în istoria lumii a fost
cea a debarcării Aliaţilor anglo‑americani în Normandia ‑ 6 iunie
1944. Miza şi dimensiunile operaţiunii întreceau tot ce fusese până
atunci în domeniul militar: „Operaţia Overlord trebuia să contribuie
la scurtarea unui război pustiitor şi a hegemoniei unei dictaturi
neasemuite prin cinism şi cruzime.” (Giles Perrault, Secretul zilei
„Z”). Forţele angajate în conflict sunt enorme, sub toate aspectele:
militar, politic, ştiinţific, teritorial, ideologic. Pregătirea acţiunii trece
prin etape succesive: de planificare minuţioasă, de mistificare pentru
inamic, de informare asupra capacităţii de ripostă a adversarului, de
cunoaştere perfectă a circumstanţelor referitoare la starea vremii, de
dispunere a rezervelor, de repartizare a obiectivelor pentru fiecare
unitate, de repliere în cazul apariţiei unor elemente neprevăzute
etc. Operaţiunea reuşeşte printr‑un efort magnific şi prin sacrificiu
admirabil. Fortificaţiile germane (v. Zidul Atlanticului) sunt cucerite
Theodor Parapiru
după cea mai mare operaţiune navală, terestră şi aeriană, desfăşurată profesor, scriitor
vreodată: debarcarea are loc în Normandia, nu la Pas de Calais, cum
se aşteptau germanii; 5 400 de nave, 11 500 de avioane, sute de mii
de soldaţi aliaţi, ajutaţi de Rezistenţa franceză, contribuie decisiv la
deschiderea celui de‑al doilea front împotriva fascismului. În plan
strategic şi militar, ziua „Z” a debarcării Aliaţilor în Normandia se
constituie într‑un eveniment al superlativelor tactice, tehnice, umane.
„Ziua «Z»” este sintagma pentru desemnarea unui termen
stabilit în vederea declanşării unei acţiuni. Formula a fost adoptată
şi în alte domenii decât cel militar, dezvoltând subdiviziuni de
tipul: „ora Z”, „minutul Z”, şi chiar „secunda Z”.

68 Axis Libri
Restituiri

Ion Petrovici și tentațiile

filosofiei ca sistem

Dacă-i adevărat că deplina împlinire a unui filosof este plăsmuirea

unei viziuni filosofice originale și sistemice, atunci putem conchide că
puțini gânditori români au ajuns la această performanță, de a articula un
ansamblu de teze și idei într-o dispunere noncontradictorie și completă,
fără reziduuri și rămășițe necuprinse în act. Cel mai adesea, gânditorii
români s-au disipat în comentarii filosofice, în extracția sâmburului
metafizic dintr-un fapt de viață sau dintr-o perspectivare filosofică a unei
noi achiziții științifice. Filosofia are această capacitate de a se reinventa și
de a se reînnoi permanent, prin reașezarea gândului înalt și adânc într-o
mirare mai structurată și mai cuprinzătoare.
Nu toți gânditorii sunt vizionari, nu toți propun o viziune despre
lume și despre om și cred că Blaga avea dreptate când distingea cele două
coloane de gânditori – una constituită din gânditorii cu abilități vizionar-
constructive, interesați de priveliștea existenței ca totalitate, alta eclectică,
cuprinzând gânditorii interesați cu precădere de problemele omului.
Din acest punct de vedere, putem spune că Ion Petrovici a fost un
gânditor eclectic, deși visa la o mare construcție filosofică, având ca axe
rectangulare rațiunea și spiritul demiurgic, două paternuri factuale care ar
fi trebuit să configureze liniamentele unui sistem de gândire articulat.
N-a realizat-o. Lunga detenție în lagărele comuniste, sănătatea
deteriorată și vârsta înaintată i-au temperat elanul inițial și-a conferit
prioritate problemelor de supraviețuire. La data eliberării din închisoare
(2 octombrie 1958), după executarea celor zece ani de temniță grea și de
tratamente infernale, n-a mai avut elanul și dispoziția necesare pentru
a conferi o continuitate vechilor tentații, aceea de a plăsmui o viziune
sistemică. Avea 76 de ani, o sănătate șubrezită și purta stigmatul de
Ionel Necula dușman al poporului și de fost deținut politic – două pietre de moară atașate
profesor, scriitor
destinului său și restului de viață ce-i mai rămăsese de parcurs. În mai 1964,
după cunoscuta Declarație de independență a Partidului Comunist Român,
când s-a indus iluzia că s-a schimbat ceva și în politica statului român,
sursa Radu Rădulescu (unul din cei peste treizeci de turnători distribuiți
de securitatea comunistă pe urmele sale) raporta într-o notă informativă că
avea încă dispoziție pentru lucru intelectual și nu-și reprima orgoliul de a
arăta că profesorul și filosoful de altă dată e același ca intelect deși are 80 de
ani (ACNSAS, dosar 3080, vol.1, fila 53).
N-a arătat. Fără pensie și cu vederea slăbită, învățase din detenție
că trebuie să se mulțumească cu puțin și să supraviețuiască anonim

septembrie 2020 69
 Restituiri
și marginalizat în lumea pe care-o simțea ostilă și
indiferentă la ceea ce reprezenta filosoful Ion Petrovici.
O singură dată i s-a oferit prilejul să se manifeste public
– la 20 martie 1971, când s-au omagiat 130 de ani de
la nașterea lui Titu Maiorescu și Casa de Cultură Petofi
Sandor din București l-a invitat să conferențieze despre
fostul său profesor și model de reușită în viață.
Au fost și intelectuali care l-au ajutat chiar și în
acele condiții de suspiciune generalizată. Mihai Gafița,
directorul Editurii pentru literatură, bunăoară, i-a propus
să-și redacteze memoriile risipite prin mai multe lucrări
într-un singur volum, pe care l-a contractat contra unei
sume destul de generoasă pentru acea vreme. Așa s-a
convenit asupra volumului memorialistic De-a lungul
unei vieți, constituit din comasarea mai multor lucrări
de memorii publicate de-a lungul timpului. Apărută
în 1968, cartea s-a tras într-un tiraj hipopotamic și-a
însemnat un succes de librărie imens. Saturată de
proletcultism, lumea a luat cu asalt librăriile pentru a
procura cartea lui Petrovici care cădea bine, ca o voce
avizată despre trecutul interbelic la care ne raportam ca
la un azimut al evoluției noastre hurducate.
În evaluarea lui Petrovici trebuiesc avute în
vedere toate ipostazele în care s-a implicat și care îl
pot defini cât mai exact. Pentru că a fost deopotrivă
poet, academician, dramaturg, orator, parlamentar și
ministru în mai multe guverne.
Cu mintea sa bine mobilată intelectual, a avut
o ascensiune rapidă și multe din partidele de după
Războiul Întregirii și-ar fi dorit să defileze cu el, mai
ales după răsunătorul succes oratoric arătat la moartea
lui Delavrancea. A cedat, până la urmă greu, dar a cedat
insistențelor partidului averescan, dar numai după
lungi pertractări cu Argetoianu, ca trimis personal al
lui Al. Averescu.
Am făcut această introducere mai generoasă prin
biografia sa, bogată în succese de tot felul, tocmai pentru
a induce ideea că o încadrare corectă a gânditorului
într-o direcție filosofică consacrată trebuie să aibă în
vedere toate aceste ipostaze conjuncturale.
Trecea drept un gânditor creștin și un apărător
al tradiției și al dreptei credințe ortodoxe, dar nu s-a
statornicit în curentul tradiționalist reprezentat de
Joseph de Maistre și de vicontele Du Bonald, cum ne-
am fi așteptat, deși arăta mare respect față de gândirea
lor. A devenit profesor universitar la 26 de ani și în lecția
de deschidere a anului universitar din 1905 a prezentat
o adevărată profesie de credință privind direcția de
gândire asumată programatic. D-l Petrovici, se spunea
într-un articol din Gândirea (nr. 3 din 1942), și-a trasat
cu preciziune liniamentele fundamentale ale unui mod
propriu de a privi o problematică împrejurul căreia a
militat de treizeci de ani încheiați. Cu claritatea ce-i este
atât de firească d-sa și-a desemnat viguros și sigur atât
profilul spiritual, cât și modul original în care a știut
70 Axis Libri
să îmbie cerințele adânci ale tradiționalismului nostru
ortodox cu exigențele majore ale raționalismului.
Cred că această combinație de tradiționalism
și raționalism poate fi considerată ca una dintre
statorniciile gândirii lui Petrovici, deși nu lipsesc nici
alte nuanțe aluvionare, preluate din gândirea universală.
Într-un moment poate dificil, mai sublinia autorul de la
Gândirea, când se sublinia atitudinea strict mistică a
drepturilor imprescriptibile ale credinței, sau se afirmau
pretențiile lucide ale rațiunii autonome, d-l Ion Petrovici
a încercat și a izbutit ceea ce noi înșine am încercat de
a armoniza aceste divergențe într-o viziune de integrată
cuprindere. Este, desigur, una din caracteristicile
gândirii filosofice activate de Petrovici și le vom regăsi
deseori în dispunerile sale, inclusiv în critica filosofiei
lui Blaga și în poziționarea sa față de Imaginea Marelui
Anonim.
Se știe că în centrul viziunii sale filosofice,
Lucian Blaga așeza misterul incognoscibil și Marele
Anonim, identificat de Dumitru Stăniloaie și de alți
intelectuali, ca un substitut al divinității biblice, dar
cu mai puține atribute decât cele postulate de doctrina
teologică. Reacțiile au luat o amploare așa de mare încât
a împărțit cărturarii români în două tabere antitetice.
Una, în frunte cu Dumitru Stăniloaie, C. Rădulescu-
Motru și mulți alții erau împotriva lui Blaga, alta, din
care mai făcea parte Noica, Mircea Eliade, D. C. Amzăr
și alții care luau apărarea lui Blaga și subliau noutatea
și îndrăzneala gânditorului de a elabora un sistem de
gândire articulat, original și închegat. Ion Petrovici,
cum se vede, s-a integrat primei tabere și-a luat atitudine
potrivnică față de viziunea filosofului din Lancrăm. Cu
câțiva ani înainte, rostise răspunsul la Discursul lui
Blaga, cu prilejul primirii în Academia Română, dar
între timp relația a evoluat abraziv, iar Petrovici a rămas
alături de C. Rădulescu-Motru și atunci când Academia
Română a redactat o scrisoare de consolare pentru
autorul Personalismului energetic - grav avariat de
verbul necruțător al lui Lucian Blaga în cele câteva
pamflete incendiare. A fost unul dintre semnatari.
Mai mult, în numărul 9, din noiembrie 1944,
al revistei Gândirea, Petrovici va publica studiul
Considerații cosmogonice, consacrat unei critici
extrem de acide asupra filosofiei lui Blaga. Ca și D.
Stăniloaie, filosoful tecucean este nemulțumit de
imaginea conferită Divinului, căruia nu i se mai recunosc
însușirile consacrate de doctrina creștinismului. După
convingerea sa, n-ar exista nici o imposibilitate din
partea Marelui Anonim (confundat cu Divinitatea) să
se reproducă la nesfârșit, fără nici o scădere de forță și
perfecțiune. Ar fi suficient să se cugete pe sine și orice
act de autocugetare ar fi baza autoreproducerii sale
aievea. Însă o atare zămislire de ființe egale sau chiar
de altele prea puțin inferioare lui, i-ar periclita domnia
liniștită cu centralismul stăpânirii sale. De aceea, de
teama unor uzurpări posibile, el stăvilește singur forțele
creatoare, îngăduindu-și numai reproduceri degradante
și minimalizate.
Într-adevăr, Marele Anonim blagian, considerat
ca un substitut al Dumnezeului biblic, nu mai deținea
aceleași potențe creatoare cunoscute din textul biblic
al Facerii, era obligat să-și repudieze actul creației din
teama de a nu da naștere altor divinități cu care ar trebui
să împartă puterea. Blaga specula o înfundătură logică
pe care vechii greci o rezolvaseră prin încredințarea
ei mitologiei. Cronos avea și această temere că va fi
nevoit să împartă puterea cu propriile sale progenituri,
dar nu-și reprima potențele creatoare, nu se autocastra,
ci pur și simplu își devora propriile odrasle. Că Rheea
îl ascunde pe Zeus și-l salvează de hrăpărețul său tată
era o soluție, dar Blaga n-o împărtășește, ci preferă
autocastrarea.
Ulterior, părintele Stăniloaie a revenit asupra
criticilor sale acrite, atât de acrite încât a generat un
adevărat curent de opinie în care s-au prins nu doar
preoți și instituții clericale, dar și mulți intelectuali de
bună credință. A înțeles că imaginea divinității poate
fi dispusă și sub formă metaforică, fără să-și piardă
atributele sale cunoscute. Rămânea în continuare
atotputernic, veșnic și ubicuu.
Petrovici n-a avut această posibilitate, dar nici
n-a revenit asupra opiniilor sale din vremea când era
ministru la Culte și Învățământ. Oricum, atunci când
a creat catedra de filosofie a culturii la Universitatea
din București, după modelul celei din Cluj, deținută
de Blaga, și-a instituit concurs pentru ocuparea ei,
Comisia special constituită a dat câștig de cauză lui
Ioan Zamfirescu și nu lui Noica, susținut de Lucian
Blaga. Nu sunt dovezi că ministrul Petrovici a intervenit
pe lângă membrii comisiei pentru susținerea lui Ioan
Zamfirescu, dar din cadrul comisiei special constituită,
Blaga era singurul în specialitate și în măsură să se
pronunțe asupra celui mai oportun dintre candidații
prezenți la concurs. Și exact opinia lui a fost ignorată.
Vorbim însă despre dimensiunea creștină a
filosofiei lui Petrovici și despre tentația sa de a-și
structura ideile într-un sistem filosofic articulat, chiar
dacă era conștient că vremea sistemelor încheiate și
închise ermetic devenise între timp caducă și de glorie
apusă. Cunoștea filosofia universală până la nivelul
gânditorilor mărunți, de raft secund și-ar fi știut cum să
evite imitațiile sau influențele.
Evident că n-a scris-o, dar putem evalua că
de-ar fi elaborat-o ar fi așezat în centrul ei, ca piatră
unghiulară și concept fundamental, ideile subliminale
de Dumnezeu și de Neant ca premize apriorice care
se neagă și se presupun reciproc, se pun, se opun și
se compun într-o rostogolire cosmogonică nesfârșită
generând existarea în toate atributele ei. Și, poate,
Constantin Micu a sesizat bine că în măsura în care
sistemul astfel conceput ar fi trebuit să legitimeze și un
derivat moral, acesta ar fi fost împregnat de ideea de
mântuire.
Constantin Micu a fost printre cei dintâi analiști
care a girat aptitudinea sistemică a filosofiei lui Petrovici
și faptul că ulterior nu i s-a dat prea mare importanță
s-a datorat mai mult poziției sale de fost șef de cabinet
al filosofului, în vremea când deținea portofoliul
Ministerului Culturii Naționale, ceea ce îl suspecta de
obediență față de șeful său, deși observațiile sale privind
premizele unei gândiri sistemice erau pertinente și pline
de substanță, de conținut. Lucrarea sa Cunoaștere și
mântuire în problematica filosofică a d-lui I. Petrovici,
publicată în 1942, la Tipografia Cărților Bisericești din
București, rămâne o abordare referențială pentru cei
interesați de liniamentele gândirii celui ce figura drept
alumnul cel mai fidel al lui Maiorescu.
Petrovici a cochetat și el cu metafora, ca și Blaga,
pe care l-a amendat destul de acid pentru asta, pentru că
abordase problemele filosofiei în manieră metaforizată,
și nu adoptă ca premiză și punct de pornire triada
întrebărilor puse de Gorgias din Leontinoi – dacă există
ceva, în cazul când există, dacă poate fi cunoscut, în
cazul când poate fi cunoscut, dacă poate fi comunicat
– ci de la triada întrebărilor puse de Elsa de Brabant,
din opera Lohengrin a lui Wagner, logodnicului său
care se oferise să lupte pentru ea - cine ești, cum te
cheamă și de unde vii. De aceea, filosofia sa are mai
mult o tentă gnoseologică, dar cunoașterea nu urmează
epistemologia obișnuită, ci se convertește în reflecție
teologică, iar reflecția teologică se împlinește în ideea de
mântuire, de înfrânare a instinctelor care posibilizează
păcatul. Rațiunea umană luptă cu natura, cu natura
umană, cu instinctele, nicidecum cu divinitatea. În timp
ce toate celelalte ființe se adaptau naturii și desfășurau
o activitate conformă scopurilor ei, omul apare pentru
a opri roata lumii pe loc și a o face să se învârtească
într-un sens opus direcției ei naturale. Oriunde omul
apare în istorie, apare ca desfășurând o activitate opusă
ordinii fizice a naturii (Op. cit., p. 12).
Și mai spune ceva Constantin Micu: Drama
Elsii de Brabant este drama din totdeauna a sufletului
uman însetat de a pătrunde dincolo de vălul aparențelor
(Ibidem, p. 13). Înțelegem că toată zbaterea lui Petrovici
a fost îndreptată în direcția legitimări rațiunii în efortul
ei de a înțelege natura ce i-a fost hărăzită prin actul
biblic al Facerii, al armoniei și al Creatorului care a
generat-o. Era un filon și un ghem problematic din
care se puteau desfășura firele unui sistem de gândire
articulat pe care Petrovici n-a mai avut răgazul să-l
desfășoare în întregime. Ceea ce putem desprinde din
opera filosofului sunt doar semne și indicii disparate
despre ceea ce urmau să fie puse în rost și în dispuneri
complexe și structurate.
septembrie 2020 71
 Restituiri

Din viața unui duhovnic

Preot iconom stavrofor
Petru Gh. Savin

În activitatea mea de cercetare istorico-literară, am fost însufleţită

de îndemnul de „a despleti” universul cel mic, cu răbdare şi perseverenţă,
convinsă fiind că în fiecare pagină de viaţă trăită pot descoperi veșmânt
binecuvântat pentru generaţiile de azi şi pentru generaţiile ce ne vor urma.
Pe tipsia cea mare a literaturii române îşi pot face loc toate fructele care
încrustează esteticul brodat pe valorile noastre creştine.
Reînviind un anumit timp istoric, intelectuali ai lumii satului
românesc, aflaţi în faţa altarului şi a catedrei, au vegheat puritatea Limbii,
moştenirea noastră cea mai de preţ, iar Biserica (glăsuieşte peste veacuri
Vasile Băncilă) „şi-a integrat întotdeauna şi forma cea mai înaltă a iubirii de
Neam”. Aşadar, dacă iubirea faţă de Dumnezeu înseamnă credinţă, iubirea
faţă de oameni devine un legământ. Sfânt legământ!
Astăzi îmi cobor privirea, datorie sfântă, spre un sat românesc de
la Dunărea de Jos, mai precis, în inima acelor săteni împresuraţi de griji
şi nevoi, şi aflu familia preotului sachelar Gheorghe Savin. Pentru toţi
conlocuitorii aşezării, numite Smulţi de Covurlui, anii sunt măsuraţi prin
respectarea datinilor şi tradiţiilor moştenite din veac în veac. Grija de căpătâi
sunt copiii. În familia preotului din sat, din treisprezece vlăstare doar patru
vor ajunge la maturitate: Ruxandra, Neculai, Ioan şi Petru. Băieţii vor învăţa
carte. Neculai – va absolvi Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi şi va
deveni învăţător. Ioan – va absolvi Facultatea de Teologie din Bucureşti,
cu studii postuniversitare în Germania, şi va ajunge un prestigios profesor
universitar doctor. Mezinul, Petru, asemenea, va avea o frumoasă evoluţie
ca preot, învăţător, profesor de religie, inspector şcolar, folclorist, publicist
şi scriitor, implicându-se cu profund simţ al responsabilităţii creştine în
viaţa cetăţii româneşti. Livia Ciupercă
Purtând cu respect iniţiala tatălui ca pe un talisman de mare preţ, scriitoare
Preot Iconom Stavrofor Petru Gh. Savin (Jorăști-Covurlui, 24.08.1891 –
26.05.1977, București) va urma, asemenea fratelui său mai mare, Neculai,
Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi, în perioada 1906-1914. Până se
va căsători şi va fi hirotonit, va obţine catedră de învăţător la Şcoala din
Zărneşti, judeţul Covurlui – pe baza diplomei obţinute la absolvirea Şcolii
Normale „Vasile Lupu” din Iaşi.
Din dorinţa de a se perfecţiona, continuă studiile la Facultatea de
Teologie din Bucureşti, asemenea fratelui său, Ioan. La 17 martie 1915, va
fi hirotonit preot chiar în satul natal, pe lângă Parohia „Sfinţii Împăraţi” din
Jorăşti, judeţul Covurlui, continuând cu acelaşi sârg munca hristică, precum

72 Axis Libri
tatăl său. „Cuvântul” rostit cu acel prilej, va fi publicat,
în broşură, în acelaşi an, la Tipografia şi legătoria de
cărţi „Neamul românesc” – Vălenii de munte.
În perioada cât a activat în satul natal (1915-
1930), Preot Iconom Stavrofor Petru Gh. Savin se va
implica în viaţa comunităţii, prin restaurarea bisericii
şi a şcolii. A fondat Căminul Cultural şi a preluat
preşedenţia Băncii „Izvorul Covurluiului” din comună.
Într-un articol publicat în duminicalul „Cultura
poporului”, aflăm că la 20 de ani de la înfiinţarea
acestei Bănci populare, Părintele a oficiat o slujbă de
mulţumire – în numele celor 250 de membri prezenţi,
la care au participat oficialităţi de la judeţ, printre care,
învăţătorul Mitrea Frunză şi Eustaţiu Teodoru – unul
dintre fondatorii băncii (1914). La Jorăşti (Covurlui) i
se vor naște cei patru băieţi: Gheorghe, Aurel, Ovidiu
şi Dumitru.
După absolvirea Facultăţii de Teologie, preotul-
scriitor Petru Gh. Savin încearcă să se apropie cât
mai mult de Galaţi, îndeplinind mai multe funcţii
administrative (...). Din 1941, era deja transferat la
Arhiepiscopia Bucureştilor, unde i se repartizează
parohia „Sfântul Pantelimon” Foişorul de Foc. Anii cât
a slujit în acest cartier, 1941-1949, înscriu o frumoasă
pagină de preot duhovnic şi misionar. Aici va iniţia un
„departament pentru tineri”, intitulat „Ateneul religios
Sf. Pantelimon Foişorul de Foc Bucureşti”. Activităţile
întreprinse vor fi imortalizate în „Foaia parohială”,
subintitulată „Organ cultural al Parohiei şi al Ateneului
religios Sf. Pantelimon Foişorul de Foc Bucureşti”.
Despre instalarea ca preot II, la Biserica „Sfântul
Mare Mucenic Pantelimon” Foişorul de Foc Bucureşti,
descoperim detalii în primul număr al revistei. Acestea
sunt informaţii documentare de mare preţ, atât pentru
istoricul parohiei, cât mai ales de completare a biografiei
preacuvioşilor preoţi Gh. Popescu şi Petru Gh. Savin.
Datorită unor conjuncturi politice binecunoscute,
după august 1944, părintele Petru Gh. Savin cere
transfer la Parohia „Adormirea Maicii Domnului”
din Constanţa, în speranţa că nu va fi supravegheat de
securitate. Speranţă zadarnică!
Asemenea fratele său, prof. univ. Ioan Gh.
Savin, acuzat de simpatie pentru guvernul prezidat de
Octavian Goga, şi Părintelui Petru Gh. Savin îi vor fi
formulate drept capete de acuzare, nemulţumirea sa
faţă de „eliminarea sfintelor icoane din şcoli”, precum
şi „simpatia pentru guvernul prezidat de Nicolae Iorga”.
Aşa că nu va fi scutit de cruntă detenţie, la Rahova 3
Ghencea şi la Văcăreşti, în perioada: 15 aprilie 1952-17
iunie 1954.
„Simpatia” pentru un partid sau altul, o ştim
prea bine, nu constituie o infracţiune, dar în perioada
anilor 1950, orice era posibil. De altfel, singur, părintele
va fi obligat să declare în timpul anchetei că: „Încă de
pe vremea când eram în seminar, am simpatizat cu N.
Iorga. Mai târziu, când am ieşit preot în comuna Jorăşti,
am activat în partidul lui N. Iorga, iar în campania
alegerilor, făceam propagandă printre cetăţenii din
comună, pentru a vota cu Iorga”. Mai mult chiar,
sfinţia sa ţine să precizeze: „N-am avut nicio demnitate
politică în acest partid, ba dimpotrivă, am fost de la
început persecutat de toţi prefecţii liberali avereşcani şi
ţărănişti”. Acest mic detaliu nu avea cum să-l disculpe
– odată ce era deja întemniţat. Zguduitoare realităţi,
înfiorătoare declaraţie-document, pe care nu le-am fi
cunoscut dacă Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu (Biserica
„Sf. Pantelimon” Foişorul de Foc Bucureşti) nu ar fi
cercetat, în detaliu, acest segment dureros de viață.
După eliberare, pentru cei doi fraţi urmează ani
de cumplite privaţiuni. Până-n ultima clipă a vieţii,
doar rugăciunea le va fi singura alinare.
Au trecut decenii de tăcere, dar Domnul a voit
ca memoria Părintelui Petru Gh. Savin să cunoască
redeşteptarea. De aceea, toată recunoştinţa noastră,
preacucerniciei sale, pr. dr. Bogdan-Aurel Teleanu,
istoricului George Enache şi cercetătorului Silviu-
Constantin Nedelcu, pentru iubirea creştină faţă de
jertfa înaintaşilor noştri, slujitorii de altar.
Împreună au organizat mai multe momente
omagiale şi expoziţii, având ca principală tematică,
viaţa şi activitatea preoţilor slujitori la Biserica „Sf.
Pantelimon” Foişorul de Foc din Bucureşti.
Părintele Petru Gh. Savin a slujit cu evlavie
Biserica Ortodoxă Română, motiv pentru care va fi
înnobilat cu mai multe distincţii, printre care, „Răsplata
muncii pentru biserică”, la propunerea Episcopiei
Dunării de Jos (1921) sau „Coroana României în grad
de cavaler, pentru merite culturale” (1925).
În timpul pastoraţiei sale în fostul judeţ Covurlui,
Părintele Savin a coordonat mai multe publicaţii sau a
fost corespondent la multe publicaţii din ţară. În toate
articolele şi textele sale ficţionale a pledat pentru o viaţă
moral-creştină (…).
Şi dacă vom răsfoi colecţia săptămânalului
„Cultura poporului” vom remarca suficiente luări de
poziţie împotriva unor vicii umane, chiar de la prima sa
semnătură, începând din august 1921. De altfel, multe
dintre textele semnate în publicaţia clujeană, se vor
regăsi în volumele sale. Multe dintre aceste povestioare
sunt, de drept, plăsmuiri populare, dar cizelate de pana
scriitoricească a părintelui-cărturar.
Afirmând că părintele Savin a fost un asiduu
culegător de folclor, am exprima un adevăr doar pe
jumătate. În fapt, cuvioşia sa a înţeles că munca de
fiecare zi a ţăranului român este sfinţită de poveste,
snoave şi cântece populare.
Săteanul altor timpuri îşi mângâia aleanul
povestind şi cântând. Chiar şi dansul, în zilele de
sărbătoare, era însoţit de grupaje de versuri sau
strigături, tocmai pentru a-şi alina vălmăşagul de griji
septembrie 2020 73
 Restituiri
şi poveri care-i apăsa fiinţa. Şi la bucurie – şi până la
durere, satul de altădată fremăta de inventivitate – în
simplitate şi primitivitate, dar și în curăţenie sufletească,
aş adăuga eu.
Niciodată nu s-a pus semnul egalităţii între avutul
lor personal şi bogăţia spirituală, moştenire genetică.
Mai mult, cu docilitate, se arătau întru ascultare şi
atunci când preotul şi învăţătorul, figuri luminate şi
respectate în viaţa comunităţii rurale, o cereau. În
zile de sărbătoare, creştinul răspundea unei chemări
instructive. Bineînţeles, conferinţele pastorale îşi aveau
rolul şi rostul lor, întru culturalizare. Tocmai de aceea,
acele texte se impuneau şi tipărite, pentru a fi lecturate
sau relecturate de marea comunitate creştină. În acest
sens, reţine atenţia broşura Două conferinţe pastorale,
unde sunt imortalizate două dintre (numeroasele)
teme abordate de predicator: Taina Sfintei Euharistii şi
Rolul bisericii în viaţa noastră naţională (1910). Pentru
cercetători, studiul Preotul în literatură rămâne util şi
astăzi, prin observaţiile formulate. Asemenea, piesele
sale de teatru, publicate şi jucate, cu precădere, de elevii
seminarişti, au avut un real impact asupra spectatorilor
din mediul rural.
Părintele Petru Gh. Savin a colaborat la multe
publicaţii din ţară, în spaţii geografice mult mai
îndepărtate oraşului Galaţi, acolo unde îndeplinea
misiunea de „misionar eparhial al Eparhiei Dunării
de Jos”. Aşa se face că prietenia cu învăţătorul-scriitor
şi publicist Vasile Hondrilă, redactor al unei populare
reviste, „Astra” din Tg. Mureş, îl îmbie să-şi extindă
aria de cuprindere editorială. Un exemplu concludent
este textul: La fântâna Samariei (1929), cu subtitlul
lămuritor, „Impresiuni de la cercurile culturale
preoţeşti”. Şi pentru că acest text nu a fost integrat de
autor în vreun volum, s-ar cuveni să-l cunoaştem,
însoţindu-l de câteva explicaţii.
La fântâna Samariei, în concepţia naratologică
plăsmuită de părintele-scriitor, îşi are miezul ei
simbolic. Orice fiinţă umană poartă cu sine cuvântul,
adică vocabularul seminţiei sale. Dar cuvântul care va
împodobi fiinţa are nevoie de o cheie fermecată, pe care
o vom descoperi în frumuseţea de caracter, dobândită
prin iubire şi credinţă statornică.
Iubirea şi credinţa statornică sunt atribute pe
care arareori le distingem în viaţa de zi cu zi. Şi nu
avem a ne mira, defel. Vorbele-s măreţe, dar fapte-s
mult prea împuţinate. Preotul-scriitor sau fratele său,
distinsul teolog, prof. univ. dr. Ioan Gh. Savin, precum
şi multe alte figuri de intelectuali ce aparţin, pare-
se, unui timp de poveste, şi-au scăldat fiinţa în acea
„apă vie”, de care vorbeşte Sfânta Scriptură, prin însăşi
numele ce-l poartă.
Şi-această „apă vie” se transmite din generaţie
în generaţie. Unul dintre miile de exemple ar putea
74 Axis Libri
fi conservarea prenumelui tatălui – ca pe o sfântă
îmbrăţişare – între numele de botez şi cel de familie,
precum cunoaştem: „Petru Gh. Savin”, „Ioan Gh. Savin”,
„Teodor Al. Munteanu” etc.! Dar astăzi, în mileniul
al treilea mai vorbim de „apă cea vie” a moştenirii
creştine?!
Şi precum exemplul oferit de „misionarul
Eparhiei Dunării de Jos”, aşa s-ar cuveni ca fiecare
pericopă evanghelică lecturată în sfântă zi de sărbătoare
să se coboare în viaţa obştei, cu exemplificări pilduitoare.
Întru implementarea mesajului biblic, părintele Petru
Gh. Savin obișnuia, cu vrednică folosință, pentru
enoriașii săi, să transforme pericopa evanghelică din
zilele marilor praznice în literatură.
Harul povestirii îl va dovedi preotul Petru Gh.
Savin într-un volum de basme pentru copii, intitulat,
Mândrul florilor (1909-1914). Ultimul text din acest
volum, Amintiri fericite din lumea poveştilor, reprezintă
un corolar al imaginaţiei, care i-a împodobit autorului
însăşi copilăria: „Hai poveste, poveste, urmează-
ţi rândul, ca omul gândul! Hai poveste, că înainte,
mândru şi frumos mai este! Poveste, poveste! De câte
ori pentru tine n-am adormit în copilăria mea în poala
mamei cea dulce, ascultându-te şi minunându-mă de
tine şi de farmecele tale. De câte ori, tu, cu frumuseţile
tale, nu faci să tacă copiii din plânset şi de câte ori nu
aduci tu pacea şi liniştea! / Liniştea aceea în care se
aude blând şi curgător glasul vreunei bunici, spunând
nepoţilor strânşi în jurul ei, ce o privesc cu ochii mari
şi cu smerenie ca pe o sfântă, ţinându-şi aproape şi
răsuflările, să audă vorbele pline de farmec şi de viaţă:
/ – A fost odată ca niciodată…”.
Vor fi voci care vor spune că totul ne aminteşte
de Ion Creangă şi-ale sale Amintiri. Eu aş zice ceva mai
mult: Amintirile care precedă volumul Poveşti, explică
altceva – mai subtil: geneza poveştilor şi povestirilor
sale cu filon împlântat în stirpea covurluiană, natală.
Tonul sfătoşelnic, de tipul – „Hai poveste, poveste,
urmează-ţi rândul, ca omul gândul!...” – nu-i aparţine
„povestitorului” – preot, ci alor săi, adică generaţiilor
de „povestitori” de când e lumea şi pământul (cum se
spune). Povestea a rămas – şi va continua să rămână
– singura mângâiere, în împovărătoarele clipe de
restrişte, pe care fiecare generaţie le traversează, la un
moment dat, de vrem ori nu vrem. „Hai poveste că
înainte, mândru şi frumos mai este. Poveste, poveste!”
(Amintiri fericite din lumea poveştilor).
Pentru tânărul preot, „povestea” auzită,
prelucrată sau creată devine un gest de o demnitate
sacră faţă de inteligenţa nativă a bunicilor şi stră-stră-
bunicilor noştri din spaţiul istoric, covurluian. În acest
context, „povestea” devine un cântec de leagăn duios şi
tandru. „De câte ori pentru tine n-am adormit eu în
copilăria mea în poala mamei cea dulce, ascultându-te şi
minunându-mă de tine şi de farmecele tale. De câte ori
tu nu m-ai urmărit şi prin somn şi de câte ori cu vrăjile
<Cum aşa>? / <Hai cu mine, să te-nvăţ a trăi bine>! /
tale nu m-ai fermecat! De câte ori tu cu frumuseţile tale
Merg împreună la un han să ospăteze. / Dreptatea zise:
şi cu minunăţiile tale nu faci să tacă copiii din plânset şi
/ <Eu nu intru, că n-am bani>! / <Parcă eu am>, zise
de câte ori tu nu aduci pacea şi liniştea!”
Strâmbătatea, <dar hai să mâncăm, ba să ne scoatem
E cazul să înţelegem că „povestea” are darul de
şi bani de cheltuială>! / Intrară înăuntru şi începură a
a alina suferinţa, de a potoli zburdălnicia, deopotrivă,
cere Strâmbătatea mâncare şi băutură de la un băiat din
viforniţele sufleteşti etc. Dintotdeauna. Chiar, cu mult
prăvălie… / Dreptatea mânca şi nu prea, muncind-o
înainte de Abecedar, Carte de „cetire”, volume şi culegeri
gândul cum are să iasă din încurcătură… ” (Dreptatea,
de poveşti. Miezul cel înţelepţitor înfăşat în experienţele
Strâmbătatea şi o pungă cu bani).
curente, le-a cules creştinul din Sfânta Evanghelie, din
Ce-a pățit bietul băiat, numai el știe! „Îşi făcu
Vieţile sfinţilor şi din Pateric.
cruce, zicând amărât: / <Doamne, Dreptate, unde eşti
Povestea cu „a fost odată ca niciodată” a avut, la
să vezi şi să auzi cele ce se întâmplă aici>! / La care
începuturi, miez real. Şi ceea ce nu se poate uita este
întrebare, Dreptatea i-a răspuns în gând, înlemnită şi
vocea rostirii: „Liniştea aceia în care se aude blând şi
ea de cele ce văzuse: / <Aicea sunt, măi băiete, dar ce
curgător glasul vreunei bunici spunând nepoţeilor
să-ţi fac, dacă văd şi aud, câtă vreme am mâncat şi am
strânşi în jurul ei ce o privesc cu ochii mari şi cu
băut şi eu!”
smerenie ca pe o sfântă ţinându-şi aproape şi răsuflările
Povestea aceasta, dramatizată, a avut un real
să audă vorbele pline de farmec şi de vrajă”.
success și la Radio România, în jurul anilor 1940-1943.
Ei bine, datorăm prelucrarea acestor „vorbe pline
Ei – și cât succes ar putea avea și-n zilele acestea,
de farmec şi de vrajă” marilor povestitori români şi
firește, după un text ajustat acestui tumultuos prezent!
străini, care au încununat Istoria Literaturii Universale
Din bogăţia de naraţiuni și scenarii dramatice
(fără a-i mai numi, pentru că îi ştiţi domniile voastre
rămase moștenire de la părintele Petru Gh. Savin – și
foarte bine). Fiecare cu părticica lui de har!
al scriitorilor generației sfinției sale, multe bijuterii am
În ceea ce-l priveşte pe cuviosul părinte Petru
putea descoperi! Ar merita efortul.
Gh. Savin, „poveştile” sale, adevărate parabole. Ce
Lecturând – sau doar răsfoind monografia ce i-a
păcat, în presa timpului au rămas risipite multe texte
fost dedicată (Iași, Editura StudIS, 2020, și din care am
literare, semnate de părintele Petru Gh. Savin. Şi ele,
extras aceste fraze), vom descoperi că Părintele Petru
tare-şi mai cer dreptul la viaţă!
Gh. Savin s-a dovedit meşter ticluitor de poveşti. Atent
Scriitorul nu s-a mulţumit doar să prelucreze
observator al lumii satului, scriitorul a consemnat
poveşti şi întâmplări auzite, ci le va dărui chiar veșmânt
întâmplări sau scene de viaţă reală. Prezentarea lor
dramatic. Fondul arhivistic al Radiodifuziunii române
surprinde prin autenticitatea lexicului, a expresiilor,
deţine câteva texte semnate de preotul-scriitor Petru
prin tenta oralităţii, prin umorul lor nedisimulat. Toate
Gh. Savin, unele deja montate, şi care s-au bucurat de
textele sale oglindesc mentalitatea unui timp, în marea
un real succes, prin tenta lor profund moralizatoare.
lor diversitate caracterologică. Multe culese din ţinutul
Dintre acestea, amintim: Fata boierului, O pungă cu
Covurlui, pe care, în parte, le vom regăsi, sub o formă
bani, Zahei Vameşul, Vecinii etc.
sau alta, prelucrate şi la Tudor Pamfile sau Alexandru
Ne confruntăm în viața curentă cu antonimii –
Lascarov-Moldovanu (ambii originari din aceeaşi
şi antonimii. Una dintre acestea – foarte educativă – o
arie geografică). Cu măiestrie sunt surprinse calităţi
constituie Dreptatea şi strâmbătatea, la origine, Adevărul
şi defecte umane, necosmetizate, naraţiuni în care
şi Minciuna, aşa cum apare în revista „Aurora” (Galaţi,
domină dialogul şi concluzia moralizatoare.
decembrie 1903). Şi ce spune povestea – în versiunea
Redactor fiind al revistei „Credinţa
saviniană? „Dreptatea şi Strâmbătatea s-au întâlnit şi
Strămoşească”, cărturarul Petru Gh. Savin va publica
ele odată pe lumea asta şi atunci să vedeţi cum. Venea
mai multe „povestiri religioase”, povățuitoare, și-aș
Dreptatea de unde o fi venit, alungată de bună seamă şi
zice, extrem de actuale și-n acest mileniu. Și atunci, ca
oropsită şi flămândă şi necăjită de amorul ei sărmana!
și acum, temele majore care pot contribui la trăinicia
Iată, în drum, dă peste Strâmbătate, greoaie de saţ şi
moralității ființei umane (cinstea, sârguința în muncă,
îngâmfare, fudulă şi trufaşă ca una ce hălăduia bine de
bunătatea sufletească, verticalitatea etc.), preotul-
tot. / <Bun întâlnit cucoană>, zise Strâmbătatea. / <Bun
scriitor le-a experimentat cu folos. Frapează succesul
găsit, Strâmbătateo>, zise Dreptatea amărâtă. / <Ira, da
(în epocă) a două rubrici, aflate în antiteză, dar
de unde vii aşa de amărâtă, prăpădită şi zdrenţăroasă
pronunțat educative: „Fapte plăcute lui Dumnezeu” şi
– şi de ce cauţi aşa galeş. Ori n-ai mâncat azi?> / <De
„Fapte plăcute Diavolului”.
unde vin? De unde mă gonesc toţi oamenii şi adevărat
Cât de folos ar fi (preluând exemplul perioadei
ziseşi că nici n-am mâncat astăzi>. / <Ţi se cade>!
interbelice) – și în Presa actuală!
/ <De ce>? / <Păi dacă nu ştii să trăieşti în lume>! /

septembrie 2020 75
 Restituiri

Apa în culturile și religiile

diferitelor popoare (III)

Unele dintre apele vindecătoare sunt importante datorită

proprietăților lor fizice, iar altele sunt spirituale. În jurul lor s-au
dezvoltat credințe, legende. Caracteristica de vindecare este cel mai
important factor în sfințirea apei. Obiceiul vechilor oguzi și mongoli
de a nu intra în apă și de a nu folosi apă nu a fost rezultatul unei simple
lene, cum ar fi să nu se supună curățeniei. Acest obicei și anumite
reguli impuse aveau rolul de a proteja apa de impurități. Una dintre
regulile din legea lui Genghiz impunea să nu se introducă în apă nici
măcar mâna, doar să se soarbă apa și cu ea să-și spele fața. (Inan,
1998: I / 494-495). Apa, care este frecvent întâlnită în textele scrise
și orale numită și „apa vieții”, conform unor legende din Altai, pe
vârful Muntelui Lumii (Dünya Dağı) care se înalță până la cel de-al
12-lea etaj al cerului, se ridică un fag la rădăcina căruia se află Apa
Vieții păzită de un duh sfânt. Această apă are darul să învie morții, să
vindece pe cei bolnavi, iar bătrânilor să le redea tinerețea (Ögel, 1993:
I/106-107).
În timp, pe parcursul vremii, popoarele au transferat aceste
funcții purificatoare și de revitalizare a apei, creând diferite legende
în jurul unor izvoare, lacuri, râuri, fluvii. Voi încerca să prezint, în
acest capitol, doar câteva dintre ele, din spațiul geografic anatolian și
românesc.
Sfântul Pavel din Tarsus este cea mai importantă figură în
răspândirea creștinismului. Fântâna „Sf. Paul” se află în grădina casei
unde se crede că s-a născut, iar pelerinii creștini veniți prin locurile Gülten
acestea beau apa din ea cu mult respect, considerând-o sacră. Abdula-Nazare
În localitatea Sirt, există o fântână numită „Apa Verde” (Yeșil scriitoare
Su) pe care localnicii o consideră la fel de sfântă ca și cea din Tarsus.
Conform unei legende povestite în regiune, într-o noapte, când
se îndrepta la rugăciunea spusă mortului (la musulmani, după ce
decedatul este înmormântat, după obiceiul locului, timp de trei sau
șapte seri la rând se citește din Coran în memoria celui decedat),
Sfântul Ismail Fakirullah Hazrat căzu într-un puț gol în care rămase
trei zile. La sfârșitul celor trei zile fu găsit de alți sfinți care-l scoaseră
de acolo. Îndată ce fu scos, fântâna se umplu cu apă. Sfântul Ismail

76 Axis Libri
Fakirullah nu se mai întoarse acasă. Își făcu o căsuță
lângă acea fântână și trăi acolo, timp de opt ani, în
post și rugăciune, hrănindu-se doar cu smochine
uscate. Astăzi, femeile care doresc să aibă copii vin
de beau apă din acea fântână și se spală cu apă din
ea (Karakaș 2012: 2154).
Râurile sacre au avut un loc foarte important
în mitologia turcă. Chiar dacă, în timp, popoarele
de neam turcic s-au stabilit în regiuni geografice
diferite și au întemeiat mari state, nu au uitat
niciodată râurile care prin sfințenia lor i-au
însoțit de-a lungul vremii. Desigur, multe din
miturile legate de acestea s-au șters din memoria
generațiilor, dar mitul legat de râul Irtiș a rămas
neșters, aducându-i-se cu mult respect închinare.
Pentru uiguri, râurile Orhun și Selenga
au jucat și joacă un rol important, deoarece
consideră că strămoșii lor s-au născut pe o insulă
coborâtă din cer la intersecția celor două râuri.
Acolo unde izvorăște râul Orhun este un loc cu
munți înalți acoperiți cu păduri bogate. Aici,
în aceste locuri minunate, multe secole la rând,
imperiile și-au întemeiat capitalele lor. Toate
capitalele, „Ötügen, Ordu Balıg, Kara-Korum”
au fost așezate în această zonă. Râul Orhon nu
este numai singura sursă de apă. În albia lui se
strâng apele multor alte râuri, motiv pentru care
oamenii l-au considerat sacru.
În timpul lui Ginghiz Han, râurile Onan
și Kerülek au ocupat un loc important în viața
celebrului conducător. Se spune că după ce Ginghiz
Han a fost învins de Ong-Han, conducătorul
Kereyit-lui, acesta s-ar fi refugiat lângă râul
Balciuma împreună cu tovarășii lui, au băut apă din
râu și au jurat fără să știm cum și ce, dar de atunci
și până azi râul „Balciuma” este un loc respectat
cu sfințenie și considerat sacru. Chiar și înainte de
acest eveniment istoric râul Balciuma era considerat
sacru și era respectat.
Știm că turcii Kimek și turcii Kipceaci se
întindeau de la vestul munților Altai până în estul
Rusiei. Râurile Lena și Yenisei aveau o importanță
deosebită pentru triburile vorbitoare de limbă
turcă (în diferite dialecte) din Siberia. Pentru ei,
„izvorul celor două râuri constituia începutul și
sfârșitul vieții pe Pământ”, care se finaliza o dată cu
revărsarea în mare. Se considera că izvorul celor
două râuri, coborâte din Eden după ce o perioadă
ar fi stat și udat pământul, curgea în mare după care
își continua drumul spre lumea subpământeană.
Acest circuit îi conferea spiritual sacralitatea”.
Această credință a dominat veacuri întregi
mitologiile din Asia Centrală. În continuare, vom
încerca să înțelegem mai bine de ce izvoarele
râului Orkhon sunt considerate sacre. În inscripția
Tonyukuk, dușmanii care au atacat patria Göktürk au
fost prinși și cu ajutorul zeului Umay și al spiritelor
din apă au reușit să câștige lupta. Cred că această
inscripție este suficientă să înțelegem de ce populația
locului încă crede în sacralitatea celor două râuri.
Lacul „Süt-Ak-Köl”
Majoritatea popoarelor din Asia Centrală și
Siberia credeau că lacul face parte din Paradis, iar
marea era plină cu lapte. Prin urmare, turcii din
Altai numeau acest lac „Süt-Ak-Köl”, adică „Lacul
ca laptele”. Desigur, se pune întrebarea oare chiar
acest lac era plin cu lapte sau pentru că apele sale
erau atât de limpezi încât îi confereau ideea de
sacralitate.
Conform credinței turcilor yacuți, „tronul lui
Gok Tangri, adică Dumnezeul Cerului, era așezat
pe un munte alb ca laptele pe care se afla o mare cu
apa de culoarea laptelui”. Dacă este să ținem cont de
culoarea albă a laptelui, este ușor să vedem că albul
este expresia sfințeniei, a sacrului.
În mitologia turcilor din Altai, acest lac era
situat pe muntele Süro și toată natura cu flora și
fauna din jurul său erau considerate sacre.
Râurile Tigru și Eufrat
Mă voi opri un pic mai mult asupra celor
două râuri, deoarece miturile și legendele țesute în
jurul lor sunt de o frumusețe inegalabilă.
Cel mai lung râu al Orientului Mijlociu, Râul
Eufrat, hrănește și dă viață tuturor așezărilor din
jurul lui, fie din Turcia, fie din Siria, fie din Irak,
așezări unde oamenii trăiesc încă din vremurile
imemorabile ale umanității. Apele râului Eufrat au
oferit ogoarelor din regiunile Erzincan, Tunceli,
Elazig, Malatya, Diyarbakîr, Adîyaman, Gaziantep
și Şanlıurfa din sud-estul Turciei posibilitatea de a
fi fertile.
Să nu uităm că primele așezări umane - orașe
și primele state organizate - s-au înființat în jurul
celor două râuri Tigru și Eufrat. Descoperirile
septembrie 2020 77
 Eufrat
recente de la Gobekli Tepe din Turcia sunt una
dintre aceste dovezi. Să nu uităm nici mulțimea de
profeți care și-au dus la îndeplinire misiunea lângă
aceste ape.
Se menționează în Tora că atunci când Adam
a fost izgonit din Rai, a creat o grădină a Edenului
pe Pământ, aici la gurile celor două râuri Tigru și
Eufrat: „Dumnezeu a creat grădina Edenului și l-a
pus pe Adam aici. Din Eden izvorăște un râu care se
împarte în patru ramuri. Cel de al treilea este Tigru,
iar al patrulea Eufrat.” (Geneza 2: 8-14). Și în alte
lucrări cu caracter religios sunt menționate aceste
râuri, cum ar fi în: Daniel 10: 4-5 și Ezra 4:10; 5: 3;
6: ). În lucrările islamice, printre râurile Paradisului
Tigru și Eufrat este menționat și râul Nil. Așa cum
am menționat, mulți sfinți și-au desăvârșit misiunea
apostolică la marginea celor două râuri. În hadisuri
și în cărțile sfinte islamice vom găsi pomenit des
figura sfântului Daniel.
„Allah (Dumnezeu) îi spuse Profetului Daniel:
Du-te la peștera de unde iese izvorul și cu
toiagul ce-l ții în mână trasează o linie. Apa va veni
după tine.
Atenție, ca apa să nu provoace daune materiale
și sufletești. Ferește-i pe copii, pe orfani, pe văduve și
săraci de urgia ei”.
Și Daniel, cu porunca primită de la Allah,
reuși să ducă apa mai departe și pe unde apa trecea,
totul în jurul ei înflorea (5,57–58). Într-un alt hadis,
pe când Profetul Omer se plimba pe malul râului
Tigru: „Dacă cumva piciorul unei capre va păți ceva
78 Axis Libri
când va trece unul din podurile de pe Tigru, Allah îl
va face răspunzător pe Omer.”
Și Profetul Muhammed, numele fie-I lăudat,
continuă:
„Allah a trimis pe Pământ cinci râuri. Este
vorba despre râul Seyhun, râul Ceyhun, râurile Tigru
și Eufrat și Nil în Egipt.”
Tigru și Eufrat sunt râuri cu ape sacre, apa lor
fiind numită și apa vieții. Aceste râuri servesc ca o
punte între lumea divină și cea pământeană (16,
158; 616).
În prima vineri din săptămâna de după
Paşte, ortodocşii sărbătoresc „Izvorul Tămăduirii”.
Sărbătoarea face referire la vindecarea miraculoasă
a unui orb care şi-a recăpătat vederea după ce s-a
spălat pe faţă cu apa dintr-un izvor aflat într-o
pădure din apropierea Constantinopolului -
Istanbulul de azi. Izvorul s-a păstrat până în zilele
noastre. Credincioșii se pot închina și într-o biserică
cu hramul Izvorul Tămăduirii, ridicată în secolul
al XIX-lea, la subsolul căreia există un paraclis ce
datează din secolul al V-lea și care adăposteşte un
izvor cu apă tămăduitoare din vremea împăratului
Leon.
Asemenea ape tămăduitoare sunt și în
România, într-un număr destul de mare. Nu
voi aminti decât pe cele din Dobrogea: Lacul
Tekirghiol, Izvorul Dervent (jud. Constanța),
Izvorul Tămăduirii din apropierea orașului Măcin
(jud. Tulcea) și izvorul de sub altarul bisericii
„Izvorul Tămăduirii” din Brăila.
Restituiri

GABRIEL BADEA-PĂUN (I)

Este un remarcabil istoric cu abordări în domeniul istoriei artei,

dar și cu studii interesante legate de Familia Regală.
S-a născut la Sinaia, în anul 1973, pe Furnica, în apropierea
Castelului Peleș.
Urmează studiile de istorie la Universitatea din București. În
toamna anului 1993, când era în anul III, Gabriel Badea-Păun avea
să mărturisească: „M-am dus plin de curaj peste drum, la Muzeul
de Istorie și Artă al Municipiului București, și i-am cerut o audiență
directorului adjunct, Adrian-Silvan Ionescu. Nu-l cunoșteam, dar îl
văzusem la o conferință și îmi inspira simpatie. I-am spus că nu este cu
putință să nu se facă nici o expoziție pentru a marca 150 de ani de la
nașterea Reginei Elisabeta. După o scurtă conversație, a fost de acord.
Așa am făcut în noiembrie 1993 prima expoziție dedicată unui membru
al Familiei Regale în România de după 1989. Un mare succes. Nu se mai
văzuse de mult atâta lume, care să calce pragul Palatului Suțu. Ea a fost
urmată de o alta, dedicată fiicelor Regelui Ferdinand și Reginei Maria”1.
Prima expoziție (noiembrie-ianuarie 1993) a fost intitulată:
Elisabeta, Doamna și Regina
României, 1843-1916.
A doua expoziție a fost
denumită: Principesele române (12-
29 mai 1994).
Tot la acest muzeu, în perioada
1 iulie - 1 august 1998, a organizat
Radu Moțoc expoziția Fotografie și documente.
inginer, publicist Relații româno-canadiene în primele
decenii ale sec. al XX-lea.
În anul 1998, a avut șansa să
obțină o bursă de istorie în Franța,
unde obține doctoratul cu „Magna
cum laude” în Istoria Artei la
Universitatea Paris IV – Sorbona, cu
teza: Antonio de La Gandara (1861- Gabriel Badea-Păun
1
Cultura, Gabriel Badea-Păun: „Cu mine, lucrurile sunt întotdeauna încurcate”,
2010

septembrie 2020 79
 Restituiri
1917), un portraitiste de la Belle În Cuvântul înainte pe
Époque, obținut în anul 2005. care Gabriel Badea-Păun îl
Sfătuit de profesorul Bruno intitulează „UN STAR ÎN LA
Foucart, care era îndrumătorul tezei BELLE ÉPOQUE”, avea să facă
de doctorat, decide să abordeze ca unele precizări legate de Regina
subiect, portretistul Antonio de Elisabeta: „A început să publice cu
la Gandara, pe motiv că nu fusese o disciplină germană între două și
niciodată studiat până atunci. trei volume pe an. Peste cincizeci
Prima carte de autor, de volume aveau să apară astfel în
intitulată Monarhi europeni. Mari vreo zece limbi, inclusiv esperando,
Modele, 1848 - 1914, a apărut în ca de altfel și sute de articole în
1997, la Editura Silex din București, întreaga presă europeană. Lucrările
pe care a semnat-o în colaborare cu sale – unele adevărate bestseller-
Ion Bulei. uri, au fost încoronate cu premii
În anul 1998, a publicat o ale academiilor din lumea întreagă,
antologie adnotată din versurile lui inclusiv Academia Franceză pentru
Carmen Sylva: Versuri alese, care Les Pensées d’une reine (Cugetările
a apărut la Editura Eminescu din Carmen Sylva. 1843-1916
unei regine), publicată în 1888, la
București. Editura Calmann-Lévy”3.
Fascinat de personalitatea Reginei Elisabeta a Gabriel Badea-Păun avea să prezinte în finalul
României, Gabriel Badea-Păun avea să elaboreze cărţii cele 58 de lucrări scrise de Carmen Sylva, cu
o lucrare de mare succes dedicată acestei regine, pe precizarea anului de apariție al ediției originale și
care o considera scriitoare și protectoare a artelor evident editura unde au apărut. Semnalăm câteva
și literelor. dintre ele:
1. După un studiu bine elaborat, avea să - Povestea Peleșului, apărută la editura
finalizeze volumul consacrat reginei, pe care îl Ministerului de Culte și Instrucțiuni Publice,
intitulează: Carmen Sylva. 1843-1916. Uimitoarea București, în anul 1882;
Regină Elisabeta a României, care apare la Editura - Vârful cu Dor, baladă românească, editată
Humanitas, prima ediție în anul 20032. de Tipograful Curții Regale, București, în 1884;
Succesul acestei cărți l-a determinat pe autor - Visul poetului, Tipografia Carol Göbl,
să apeleze la traducători pentru a fi editată în limbile București, 1890. Lucrarea a fost citită de Carmen
franceză și germană, în anul 2011. Sylva într-o ședință publică a Academiei Române;

Gabriel Badea-Păun, pe urmele lui Carmen Sylva, în 2011

2
Această lucrare a fost revăzută și adăugită în anuii 2007, 3
Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva. Uimitoarea regină
2008, 2010 și 2012, la Editura Humanitas. Elisabeta a României, Ed. Humanitas, București, 2007, pag. 9

80 Axis Libri
 - În
luncă, Socec, București, 3. În anul 2010, a apărut
1905; este o poveste fantastică la editura NOI Media Print un
dedicată lui George Enescu; volum semnat de Gabriel Badea-
- Insula Șerpilor (memorii), Păun, intitulat: „MECENA ȘI
Steinberg, București, 19184. COMANDITARI, ARTĂ ȘI MESAJ
2. O altă lucrare de mare succes, POLITIC”. Editată inițial în limba
fiind și premiată, este: Portraits de franceză, a fost tradusă în limba
société. XIX-XXèmes siècles, apărută română de Laura Guțanu din Iași.
la editura Citadelles & Mazenod, Lansarea cărții a avut loc la Muzeul G.
în limba franceză, în anul 2007. Enescu din București, în anul 2010.
Versiunea în limba engleză a fost În prefață, Gabriel Badea-
publicată la Londra și în Statele Unite. Păun avea să prezinte astfel acest
Lucrarea a fost distinsă cu volum: „Prezentul volum reunește
premiul: „Cercle Montherlant” al mai multe dintre articolele și studiile
Academiei de Arte Frumoase din mele publicate de-a lungul ultimilor
Paris, în valoare de 10.000 de euro,
Potraits de société. XIX-XX siècles zece ani, în limba franceză. Toate

Gabriel Badea–Păun cu Adrian-Silvan Ionescu și Dorin Matei

care recompensează în fiecare an autorul unei

lucrări originale consacrate artei, scrisă în limba
franceză. Juriul a considerat că lucrarea reprezintă
o premieră, care tratează portretele de la începutul
secolului al XIX-lea până în 1950.
Printre pictorii remarcați de Gabriel Badea-
Păun, putem să menționăm pe Antoon Van Dyck,
Philip De Laszlo, Diego Velazquez, Giovanni
Boldini, Francisco De Goya, Paul Delaroche,
Théodore Chassériau, James Tissot, Edouard
Manet, Claude Monet, Edgar Degas, Pierre-Auguste
Renoir, Giovanni Boldini, Antonio De La Gandara,
Salvador Dali etc.
Este de remarcat ilustrația de excepție, grupată
pe diferite stiluri de pictură, care este redată în cele
215 pagini ale albumului, care a fost astfel vândut
în peste 30.000 de exemplare, ceea ce constituie o
performanță pentru o carte de artă.
Mecena și comanditarii
4
Ibidem, pag. 286

septembrie 2020 81
 Restituiri
sunt consacrate unor subiecte legate de istoriografia
de artă românească... Multe dintre operele citate
au fost distruse în timpul regimului comunist din
România. Unele au rămas în posesia descendenților
familiilor pentru care au fost create”.5
Dintre capitolele prezentate în acest volum
menționăm câteva:
- Capela Bibescu-Brâncoveanu din cimitirul
Père-Lachaise
- Prințul Gheorghe B. Știrbei
- Corespondența inedită a lui Carmen Sylva
cu Elena Bibescu și Emile Gallé
- Jean-Jules-Antoine Lecomte Du Noüy. La
Curtea Regală a României
- Portretele Familiei Regale Române pictate
de Philip de Laszlo
- Regele Carol al II-lea și cultul Dinastiei.
Momentul 19396.
Trebuie menționat și faptul
că autorul își exprimă profunda
recunoștință față de M.S. Regele
Mihai, care i-a permis să reproducă
portretele Familiei Regale realizate
în 1937 de pictorul Philip de Laszlo,
care erau în posesia Sa7.
Această lucrare a fost distinsă
cu Premiul „Alexandru Tzigara-
Samurcaș - Fundația Magazin
Istoric din București, în anul 2010”
prin reprezentantul Fundației,
Dorin Matei.
4. O altă lucrare editată
în limba franceză și apărută la
prestigioasa editură franceză
Le style second empire
Citadelles & Mazenod din Paris, în
anul 2009, este intitulată: Le style second empire.
Architecture, décors et art de vivre.
Acest remarcabil volum, frumos ilustrat,
ne prezintă saloanele palatelor și hotelurilor
particulare, care constituie splendorile etapei
numite Second Empire, de renume internațional
precum: Palatul Tuilleries și Castelul din Saint-
Cloud.
Lucrarea a fost distinsă cu Prix Second
Empire de la Fondation Napoleon, în 2010.
5
Gabriel Badea-Păun, Mecena și comanditarii, artă și mesaj
politic, Ed. NOI Media Print, 2010, pag. 5.
6
Ibidem, pag. 7
7
Ibidem, pag. 4
82 Axis Libri
5. După o documentare de excepție, Gabriel
Badea-Păun avea să editeze un alt album în anul
2012, pe care îl va intitula: „Pictori români în
Franța. 1834-1939”.
Lucrarea este structurată pe două direcții:
- Prima parte cuprinde subiecte legate de
Expoziția Universală de la Paris, 1867, Școala de
Belle-Arte, atelierele și academiile libere, sistemul de
burse, călătoriile de studiu, pictori români în saloane.
- A doua parte prezintă repertoriul pictorilor
români care au studiat, au expus și au călătorit în
Franța8.
Legat de Expoziția Universală de la Paris,
autorul avea să menționeze: „La Paris pe 1 iulie 1867,
sub cupola de sticlă a Palatului Industriei, pe o căldură
de foc, cei 20.000 de invitați privilegiați și eleganți,
în prezența împăratului Napoleon al III-lea și ai
iluștrilor săi oaspeți străini precum: Sultanul, Prințul
de Walles și fratele împăratului
Japoniei, se desfășoară ceremonia
de decernare a premiilor de merit
din cadrul Expoziției Universale
de Artă și Industrie. Ceremonia a
fost însoțită de un concert cu peste
1.000 de interpreți, care la final
interpretează un imn dedicat lui
Napoleon al III-lea și viteazului său
popor, compus de Rossini”.9
Expoziția de la Paris, din
1867, a avut un succes imens,
pentru că timp de șapte luni a fost
Pictori români în Franța: 1834-1939
8
Gabriel Badea-Păun, Pictori români în Franța: 1834-1939,
Ed. NOI Media Print, București, 2012
9
Ibidem, pag. 7
vizitată de șapte milioane de vizitatori, printre
care și multe capete încoronate din Europa și din
întreaga lume.
Acest eveniment a fost organizat la numai
zece ani de la Războiul Crimeii, unde aportul
Franței a fost decisiv, încheindu-se cu Tratatul de
la Paris, din 1856, unde Principatele Române au
beneficiat de multe avantaje. Așa se explică faptul că
viața pariziană capătă o dimensiune incontestabil
politică, iar Expoziția devine prilejul unei vaste
întreprinderi de propagandă, în care viața pariziană
constituie unul dintre vectorii principali10.
Pentru prima dată, Principatele Române
aveau să participe, la invitația guvernului imperial
francez, chiar dacă sub stindard otoman, cu propriul
pavilion, într-o clădire modestă.
Pictorii români ieșeau ușor, ușor dintr-un trecut
foarte tăcut, avea să precizeze autorul: „Principatele
Române încercau la începutul secolului al XIX-
lea o deschidere spre lumea occidentală. Mediile
intelectuale și cele înstărite s-au orientat încetul cu
încetul și în mod aproape integral spre Franța, sora
mai mare. Un argument adesea invocat pentru această
apropiere avea să fie ascendentul roman comun, ca de
altfel și originea latină a limbii române. Începând cu
anul 1820, majoritatea tinerilor aristocrați și burghezi
români au plecat să studieze la Paris, tineret care avea
să formeze ulterior elita științei și vieții politice până la
începutul anilor 1880”11.
Este cunoscut faptul că majoritatea familiilor
din înalta societate aveau biblioteci cu cărți în
principal de limbă franceză, iar librăriile din țară
primeau comenzi pentru cărți din cultura franceză.
Dar evoluția picturii la noi în țară avea să fie
prezentată de autor astfel: „Arta practicată în Principate
era exclusiv apanajul bisericii, indiferent dacă era vorba
de picturi murale, icoane, broderii sau manuscrise,
respectându-se strictele canoane de origine bizantină.
Însă portretele ca semn al recunoașterii sociale formau
marea majoritate a comenzilor și au contribuit la
schimbarea destinației artei”12.
Numeroasele comenzi de portrete au
determinat apariția unor pictori străini în căutare de
comenzi, printre care merită a fi semnalați: Anton
Chladeck, Niccolo Livaditti, Giovanni Schiavoni,
care aduc moda portretului de tip Bidermeier13.
Gheorghe Asachi este cel care a făcut primul
pas spre Academia Mihăileană, la 1837, exemplul
10
Ibidem, pag. 9
11
Ibidem, pag. 10
12
Ibidem, pag. 11
13
Ibidem, pag. 12
fiindu-i urmat în același an de Ion Heliade Rădulescu,
care a înființat o catedră de desen și caligrafie la
Colegiul Sf. Sava, unde a deschis și primul muzeu
modest într-o sală a colegiului. Dar a lansat și burse
de studii în străinătate, precum la Paris, Roma,Viena
sau München. Această inițiativă a fost preluată de
către Gheorghe Panaitescu-Bardasare (1816-1900),
care a inițiat Școala Națională de Belle-Arte din Iași
și de Theodor Aman la București14.
Primul pictor român sosit la Paris, în anul
1834, a fost Ioan Negulici, care a beneficiat de
subvenții din partea câtorva boieri moldoveni.
Parisul devenea monopolul mondial al
școlilor artistice, împreună cu celebra Școală de
Belle-Arte și numeroase ateliere gratuite.
Dar, pentru a depăși sistemul aleatoriu de
acordare a burselor de către un dregător sau de
o înaltă față bisericească, cum a fost cazul lui
Grigorescu sau Tattarescu, Aman, directorul Școlii
de Belle-Arte, a impus în Regulamentul pentru
aceste școli din 1864, condițiile de acordare a
unei burse pentru studiu în străinătate și care
erau obligațiile elevului. Printre acestea, elevul
era obligat să execute copii după picturi celebre
aflate în marile muzee, care urmau să fie expuse
în Pinacoteca Statului. Primul concurs organizat
pentru acordarea unei burse a avut loc în anul
1869, la care s-au prezentat patru candidați: Mihai
Ștefănescu, Mihail Dan, Sava Henția și Dumitru
Marinescu. Primul a câștigat și a plecat la Paris15.
Cu timpul, sistemul de acordare a burselor
a venit în atribuțiunile statului. Începând cu anul
1920, când s-au înființat, la inițiativa lui Nicolae
Iorga, Școlile române din Italia și Franța, s-au impus
secții de studii de istorie și filologie ale popoarelor
romanice, dar și o secție pentru cultivarea artelor.
Inițiativa lui Iorga era motivată și de dorința sa de
a oferi un cadru îndreptat spre studiu și meditație,
departe de tentațiile Parisului, toți bursierii fiind
obligați să fie prezenți noaptea în clădirea școlii,
unde era interzisă prezența musafirilor în camere16.
Această instituție școlară își va înceta activitatea
în 1940, când Parisul a fost ocupat de către trupele
germane. Aceste burse de stat erau completate cu
cele acordate de alte Instituții, precum Academia
Română, sau bursa Lecomte de Noüy pentru desen,
ori cele oferite de către persoane particulare17.
14
Ibidem, pag. 12
15
Ibidem, pag. 23
16
Ibidem, pag. 25
17
Ibidem, pag. 26 (Va urma)
septembrie 2020 83
 Restituiri

Ce cauţi lebădă între gâşte?

AGHIUŢĂ CEL VICLEAN

Eroii unui neam nu devin eroi prin naştere. Se nasc şi ei la fel

ca oricare dintre noi şi, în condiţii normale, nu se deosebesc prea mult
– prin comportamentul civic – de ceilalţi membri ai comunităţii. Doar
în cazul în care viaţa îi pune în situaţii critice, speciale reacţionează...
specific. O ţară fără eroi este o ţară lipsită de orice demnitate istorică.
Fiecare epocă îşi are eroii ei, numărul lor fiind direct proporţional cu
amploarea evenimentelor care au marcat viaţa comunităţii în timpul
respectiv.
Nici lichelele şi nici potlogarii de toate nuanţele sau escrocii de
ultimă speţă, crema maidanului, nu fac excepţie de la această regulă. Se
nasc şi ei la fel ca toţi ceilalţi, adică fără vreun semn distinct, care le-ar
putea trăda „vocaţia” de mai târziu. Cu timpul însă şi, mai ales, în urma
unor fenomene destabilizatoare, fenomene în care eroii s-au remarcat
prin fapte nobile şi mari, prin sacrificii, ei se străduiesc să beneficieze
de cât mai mari avantaje, însuşindu-şi în primul rând meritele eroilor şi
autoproclamându-se ei înşişi eroi.
Nişte colegi şi buni prieteni din Germania, nemţi get-beget, mi-au
adus acum aproximativ treizeci de ani, cu ocazia unei călătorii de studii
prin ţara noastră, vestea uneia dintre remarcile cele mai insultătoare făcută
vreodată la adresa românilor. Chiar atunci apăruse în presa lor articolul
intitulat: „Mămăliga nu explodează!” Mi-au spus-o cu jenă, scuzându-se.
Nu ei scriseseră de fapt articolul.
M-am purtat în continuare ca o bună gazdă, deşi fusesem puternic
afectat. Le-am arătat muzee, cărţi, le-am pus la dispoziţie discuri, pentru a
audia muzică din toate genurile, demonstrând astfel virtuţile spiritualităţii
româneşti.
„Foarte bine!”, exclamau de fiecare dată. „Şi totuşi de ce nu faceţi şi în Eugen Holban
etnolog
plan social-politic ceea ce aţi făcut şi faceţi încă atât de bine în plan cultural-
artistic? Cei din Europa occidentală cred că aţi căzut într-un fel de letargie
politică”.
„Nu au dreptate”, ripostez eu. „Avem deja o binecunoscută dizidentă
şi mai avem şi personalităţile din exil”. „Într-adevăr, aveţi, se ştie asta foarte
bine, numele oponenţilor sunt stimate la noi – altfel ar fi dezastru – dar
sunt totuşi foarte puţine”. Apoi i-am numit pe cei aflaţi în ţară. Două
nume de femei şi vreo câteva de bărbaţi „Sunt foarte mulţi oponenţi ai
regimului în ţară, dar nu mai au curajul a se manifesta deschis”. „Adevăraţii
dizidenţi îşi afirmă opinia fără teamă, indiferent de consecinţe. Atitudinea

84 Axis Libri
lor mobilizează masele şi descurajează opresiunea”,
ripostează nemţii, pedalând clar pe firul logicii.
În primii ani de la instaurarea comunismului şi
românii au fost mult mai combativi, dar opresiunea a
fost înfiorătoare. Sute de mii de oameni au înfundat
puşcăriile şi lagărele de exterminare. Mulţi dintre ei nu
s-au mai întors niciodată şi nici nu se ştie măcar pe
unde au fost înmormântaţi.
Fiind zilele Crăciunului, adică „Vremea
Colindelor”, i-am condus prin câteva sate ca să vadă
obiceiurile locului. În casa unui ţăran s-au adunat
mai mulţi vecini. Grupul format din femei şi bărbaţi a
cântat colinde. Ochii nemţilor străluceau de satisfacţie,
de plăcere estetică. Ei ştiau multe despre folclorul
românesc, dar izbucnirea aceasta spontană de creaţie
autentică i-a uimit. „Admirabil!!!”
O femeie între două vârste s-a desprins din grup
şi a cântat de una singură un cântec foarte vechi pe care
nu-l mai auzisem nici eu vreodată. Era vorba despre
dragoste şi despre florile de salcâm. O voce puternică,
curată, cu un timbru plăcut, fără excese. O adevărată
artistă! „E o ţărancă?” „Da, e o ţărancă”. ,,Dar unde
a făcut ea şcoala de canto?” „Aici în comună”. „Au
conservator?” „Da, au” – şarjez eu. „Conservatorul lor
se numeşte tradiţie”. „Oriunde vom merge, vom găsi
folclor valoros şi astfel de «interpreţi»”. „Formidabil!”
Gazda aduce o mămăligă fierbinte cu tochitură
şi alte bunătăţi. „Este şi pentru noi?”, mă întreabă
discret nemţii. „Categoric, este pentru toţi cei de faţă,
dar în primul rând pentru voi. Fiţi atenţi că mămăliga
explodează!”
S-au uitat bănuitori la mine. Băusem un pahar
de vin şi ei credeau că aş putea avea un acces de furie,
amintindu-mi – probabil – de articolul cu pricina. Stau
un timp în faţa lor foarte sobru, aproape încruntat.
„Are însă explozie întârziată, aşa că puteţi mânca fără
grijă”; îi bat prieteneşte pe umăr, le zâmbesc, ei răsuflă
uşuraţi şi râd în hohote.
Revin după un timp: „Şi totuşi, de ce nu faceţi
mai mult?”
„Poate că încă nu a venit timpul, dar până la
urmă, poporul va ieşi la luptă”, intervin eu, „dar să ştiţi,
că la noi situaţia este deosebită faţă de cea din alte ţări.
Ghearele diavolului sunt împlântate mult mai adânc în
spaţiul românesc”.
„Der Teufel?!” Se uită nedumeriţi la mine.
„Câte nume are diavolul în limba germană?” îi
întreb în continuare. „Der Teufel” răspund ei. „La noi
diavolul are foarte multe nume: Dracu, Michiduţă,
Scaraoschi, Sarsailă, Satan, Anticrist, Necuratul, Ucigă-l
Toaca, Încornoratu’, Împieliţatul, Ducă-se pe Pustii, Cel
de pe comoară, Spiriduşul casei, Scaloian cel Viclean şi
altele”.
„Curios” – spun ei surprinşi. „dar de ce atâtea?”
„S-ar putea ca numărul acesta să fie direct proporţional
cu încercările de corupere, manifestate de către Infern
asupra populaţiei de aici. Dar cel mai ciudat”, continui
eu, „este Aghiuţă”. „Aghiuţă, de ce?”
„Pentru că este un diminutiv al grecescului Aghios,
care înseamnă sfânt. Tradus ar însemna Sfântuleţul”.
„Să fie oare o încercare de convertire a diavolului,
ilustrată în credinţele poporului român?”
„Nu. În nici un caz”, spun eu. „S-ar putea să
ilustreze mai degrabă încercarea de infiltrare a Răului
în structurile Binelui, poate cea mai perfidă încercare
de substituire a Diavolului în postura Sfântului
autentic. În raportul Rai-Iad, nu există decât un sens
şi anume cel de cădere. Sensul invers, de înălţare
nefiind cunoscut nici în religia creştină şi nici în
credinţele noastre populare. Diavolul îşi ascunde
propria lui identitate. El nu mai este El (Diavolul).
El este CELĂLALT, adică SFÂNTUL (opusul lui).
Devenind „Sfânt” prin deghizare (schimbarea numelui
etc.), impostorul îi calomniază cu vehemență pe sfinţii
autentici, instigând oamenii împotriva lor. Cu cât ura
pe care el o va stârni va fi mai mare, cu atât şansele
de a nu fi demascat vor creşte, iar numărul propriilor
simpatizanţi – adepţi – de asemenea. Pe de altă parte,
în plan simbolic s-ar putea ca prezența lui Aghiuţă să
ilustreze chiar impostura demascată şi trimisă la locul
ei şi, totodată, un avertisment permanent, adresat
credincioşilor cei mai naivi. Unii comentatori au făcut
legătura între diminutivul Aghiuţă şi proverbul „Fă-te
frate cu dracul până treci puntea”. Excelent proverb!
Dar interpretarea aceasta, oricât de frumoasă, nu poate
epuiza complexele implicaţii ale „onomasticului”
Aghiuţă.
Îmi amintesc deseori acest dialog şi trăiesc un
sentiment de jenă când realizez că numărul celor
care au manifestat făţiş în acea perioadă împotriva
comunismului era atât de mic, deşi marea majoritate
gândeam la fel ca ei. Ei au devenit EROII neamului
nostru, pentru că au avut curajul s-o spună deschis,
atunci. Eroi au devenit şi cei care au ieşit în stradă
cu piepturile goale, înfruntând gloanţele în primele
zile ale Revoluţiei. Iar când aud prin diverse locuri,
de obicei aglomerate, unele „persoane” aruncând
aşa... ca din „întâmplare”... cu voce tare aprecieri
dintre cele mai injurioase la adresa acestor oameni
minunaţi – printre ei aflându-se şi foşti deţinuţi
politici care au înfruntat călăii închisorilor chiar şi
câte 15-20 de ani, nişte adevăraţi sfinţi, precum şi
oameni de cultură de prim rang – parcă i-aş întreba:
„Cine vă angrenează în această infernală maşinărie
de defăimare a valorilor morale, culturale, etice
şi politice ale neamului românesc, măi tovarăşi şi
tovarăşe?”. Dar mă abţin. Mă uit doar cu atenţie în
jur – aşa, din curiozitate – şi zic apoi în gând, doar
pentru mine: „Aghiuţă, Aghiuţă!”.
septembrie 2020 85
 Restituiri

Ultimele teorii privind

originea limbii române

În urmă cu peste o sută de ani, pe vremea regelui Carol I,

s-au descoperit celebrele tăbliţe de la Sinaia, cu ocazia săpăturilor la
fundaţia castelului Peleş. Unii specialişti afirmă că aceste tăbliţe au
fost scrise în limba geto-dacilor, descriind evenimente din istoria şi
cultura lor. Alţi specialişti au declarat că sunt falsuri care nu merită
a fi studiate. „Disputa” dintre specialişti durează de un amar de ani,
timp in care tăbliţele se fură, dispărând una câte una, întrucât nu au
fost inventariate, nu au fost date-n primire cuiva şi nu sunt gestionate.
Ele se păstrează la Muzeul de Istorie şi Arheologie Bucureşti, unde
au fost depozitate în nişte lăzi, lăsate-n grija nimănui. Din această
cauză, din cele 500 de tăbliţe aduse acolo au mai rămas… 24.
Diferenţa? Dar asta e altă poveste. Până una-alta, noi rămânem tot
în ceaţă cu originea limbii române, în timp ce posibile probe vor
dispărea definitiv.

Ciopraga şi limba daco-română

Nu pot să mă împac cu situaţia ambiguă a teoriilor privind limba
română. De aceea am căutat să aflu care este „ultima teorie” referitoare
la originea limbii române.
Am considerat că răspunsul la această întrebare este în volumul
„INTRODUCERE ÎN LIMBA ŞI LITERATURA DACO-ROMÂNĂ”
editat la Tipo-Moldova, Iaşi, în februarie 2010 (750 pagini), autor
Emil Alexandrescu, volum considerat de dr. Constantin Ciopraga
„singura carte care oferă imaginea globală a modului literar românesc Năstase Marin
pe traiectul a două milenii. Construcţie unicat fără termen de scriitor
comparaţie”. Deci, o sursă demnă de luat în seamă, din care redau
câteva citate semnificative:
• pag. 62, cap. „Permanenţa poporului daco-român”: „Romanii
îşi trăgeau numele de la daci, mai exact de la o ramură a lor, RAMANII
din Dobrogea, care, conduşi de Enea, vor emigra în peninsula italică
şi vor crea Roma…”
• pag. 64, acelaşi capitol: „Romanii nu au cucerit decât 14 la sută
din teritoriul Daciei şi n-au avut un rol civilizator ci unul distrugător.
Influenţa lor asupra limbii este o minciună, fiindcă romanii vorbeau

86 Axis Libri
limba ramanilor, adică limba dacilor sau latina
străveche dusă de Enea în Latium…”
• pag. 65, cap. „Permanenţa limbii daco-
române”: „…Limba română, sau mai exact daco-
română este limba vorbită neîntrerupt timp de peste
opt milenii de strămoşii noştri cunoscuţi în istorie
sub mai multe nume, aşa cum o spune Herodot…”
„…această limbă proto-traco-dacă a generat
idiomurile: etruscă, sabină, sanscrită, avestă,
persană, ainu, macedoneană, iliră, hitită, aramaică,
felahă, lidiană, albaneză, armeană, latina priscă,
slavona…”
„…Fondul principal de cuvinte şi structura
gramaticală a limbii daco-române sunt din limba
proto-traco-dacă, care, prin idiomul raman a
generat limba latină priscă prin asimilarea de
termeni din idiomurile: etruscă, ligură, sabină,
veneţiană şi altele…”
Nodul gordian
După aflarea acestor informaţii, mi-am pus
întrebarea: atunci, cum rămâne cu teoria latinistă
a limbii române formulată de „Şcoala Ardeleană”?
Tot autorul mi-a răspuns la pag. 112, unde îi
numeşte pe iluminiştii Şcolii Ardelene „gruparea
iezuită a inchizitorilor de la Blaj” (am rezerve
faţă de această „definiţie”). Apoi face precizarea
că: „în lucrările publicate de ei este cuprins
programul de mistificări asupra istoriei, limbii şi
bisericii ortodoxe române…”. Şi enumeră 9 (nouă)
mistificări prin care desfiinţează teoria latinistă
şi pe corifeii săi. Va să zică… peste 200 de ani de
minciună şi confuzie privind identitatea românilor!
În sprijinul afirmaţiilor sale, autorul prezintă
dovezi copleşitoare care nu suportă nici un contra-
argument sau comentarii contradictorii. În sfârşit,
acest specialist dezleagă nodul gordian al originii
limbii române! Dar, întrucât nu sunt specialist, pot
afirma eu cu certitudine că are sută la sută dreptate?
Din postura de profan, nu pot face afirmaţii pro sau
contra. Asta este numai treaba specialiştilor. Sunt
sigur că acest volum va stârni aprige dispute între
aceştia. Deşi, în volum, autorul afirmă că dacii au
cunoscut scrisul şi prezintă dovezi în acest sens,
precum documentul „Rohonczi Codex” scris în
limba dacilor (?!), descifrat de eminenta lingvistă
specializată în arheologie şi paleografie, Viorica
Enăchiuc (pag. 630). De asemenea, la pag. 637,
face recenzia cărţii lui Adrian Bucurescu „Tainele
tăbliţelor de la Sinaia”, cu exemplificări din
„traducerea” acestor tăbliţe. Deci, s-a dovedit că
dacii cunoşteau scrisul, că li s-a descifrat alfabetul,
că s-au citit tăbliţele de la Sinaia, în care sunt
descrise fapte din istoria lor? Că limba română este
de fapt LIMBA DACO-ROMÂNĂ?
Atunci, de ce atâta tăcere, atâta mistificare şi
contestare a identităţii românilor? De ce oficialităţile
academice române nu acceptă ultima teorie? Nu pot
să răspund la această întrebare. De aceea, pentru
a-mi clarifica nelămuririle, îmi voi pune şi alte
întrebări: care este originea cuvintelor româneşti?
Ce s-a spus şi s-a scris despre vorbele româneşti
timp de peste două sute de ani? Dar acum, ce se
crede despre etimologia cuvintelor româneşti?
Care este originea cuvintelor româneşti?
În zilele noastre, Dicţionarul Explicativ al
Limbii Române (DEX), editat de Academia Română,
şi-a asumat şi responsabilitatea „explicării” originii
cuvintelor româneşti.
Trebuie să recunoaştem că această lucrare
monumentală a reuşit să prezinte explicaţii clare,
concise şi pertinente pentru cuvintele limbii
române. În privinţa etimologiei cuvintelor,
există, însă, multe rezerve şi discuţii care reflectă
controversele din teoria latinistă a limbii române.
De altfel, în prefaţa la ediţia întâi a DEX-ului, autorii
au făcut precizarea: „Pentru a respecta tradiţia
din lexicografia naţională, Dicţionarul indică şi
originea cuvintelor înregistrate, deşi nu este un
dicţionar etimologic propriu-zis”. Cu alte cuvinte,
suntem avertizaţi să nu punem bază pe etimologia
cuvintelor specificate în DEX, întrucât domniile lor
au „respectat” tradiţia şi… atât. Chestiune de bun
simţ şi decenţă, pentru care trebuie să le acordăm
tot respectul. Dar cu adevărul etimologic cum
rămâne?
septembrie 2020 87
 Miruna Drăgușin
Realitate și metaforă

După absolvirea instituțiilor de învățământ artistic superior din

București, Cluj-Napoca sau Iași, unii dintre foștii elevi ai Liceului de
Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați au rămas în Capitală sau s-au stabilit
în alte localități din țară și de peste hotare, alții, dimpotrivă, s-au
reîntors în orașul natal, unde activează ca profesori în învățământul
preuniversitar sau la firme unde ocupă posturi care au tangență cu
arta. Așa s-a întâmplat și cu cea căreia îi consacrăm rândurile de față,
pictorița și graficiana Miruna Drăgușin, în prezent asistent universitar
la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității „Dunărea de
Jos”, dar și coordonator și profesor al unei instituții private, Școala de
Artă „Leonardo” din Galați.
Artista s-a născut la 26 aprilie 1980 în Galați. A absolvit Liceul
de Artă „Dimitrie Cuclin” (1999) și Universitatea Națională de Arte
din București, secția Pictură monumentală, clasa profesoarei Marilena
Preda Sînc (2003). Din 2017 urmează studii doctorale la aceeași
universitate. În paralel cu munca didactică, desfășoară și o bogată
activitate artistică în cadrul Filialei Galați a U. A. P. R., a cărei membră
este din anul 2018, secția
pictură. Expune cu
regularitate la Saloanele
acesteia, participând în
același timp la multe
manifestări colective
de profil organizate
pe plan național: Corneliu Stoica
scriitor, critic de artă
„Orașul”, expoziție de
fotografie, gravură
și pictură, Institutul
Goethe, București
(2003); Simpozionul
Internațional A. R. T. E.,
Universitatea „Dunărea de
Jos” Galați (2017); Salonul
Național de Plastică
Mică Brăila (2018, Miruna Drăgușin

88 Axis Libri
Miruna Drăgușin, România te iubesc, t. m., 14x14 cm, 2019 Miruna Drăgușin, Rădăcini, 60x60 cm

2019, 2020); „Dragobete Art.Ro”, Galeria de Artă prin deprinderea tehnicilor de desen, pictură, grafică
„Victoria”, Iași (2018, 2020); „Masca și Perla” și modelaj, să le dezvolte acestora capacitatea de a
expoziție organizată în cadrul celei de a III-a ediții comunica prin formă și culoare. Rezultatele muncii
a Bienalei Artelor „Poveștile inorogului” – in cu micii artiști au fost concretizate prin organizarea
memoriam Ioan Octavian Penda, Sala „Constantin unor expoziții, precum: „Culorile copilăriei”, Coșbuc
Brâncuși”, Palatul Parlamentului, București (2018); Bussines Centre, Galați (2014); Expoziția de icoane
Bienala Internațională de Arte Miniaturale, ediția pe sticlă „Icoana în sufletul copiilor”, Biblioteca „V.
a III-a, Timișoara (2018); „Atelierele marilor A. Urechia” Galați (2015); „Nicolae Tonitza și iarna
artiști”, Biblioteca Franceză „Eugene Ionesco”, portretelor de copii”, Biblioteca „V. A. Urechia” Galați
Galați (2018); Bienala Internațională de Artă (2018); „Magia picturii românești prin ochii micilor
Contemporană „Nicolae Tonitza”, ediția a II-a, artiști”, Biblioteca Franceză „Eugene Ionesco”, Galați
Bârlad (2018); „Dialoguri interculturale și artistice (2018).
– Centenar Theodor Pallady”, Iași (2018); „Valul
grecesc”, ediția a VII-a, Biblioteca Națională a
României, București (2019); „AD LIBITUM”,
expoziție organizată de Asociația Filiala de Artă
Plastică Religioasă și Restaurare (A. F. A. P. R. R)
din cadrul U. A. P. din România (2019); Expoziția
anuală de Artă Religioasă, A. F. A. P. R. R. a U. A.
P. R. (2019); Bienala Internațională „Alexandru
Ciucurencu”, Muzeul de Artă, Tulcea (2019);
Expoziția Internațională „Micul Prinț”, ediția
XXIV, Muzeul de Artă, Botoșani (2019); Expoziția
Bienalei de Pictură, ediția a VI-a, Muzeul de Artă
al Moldovei, Chișinău (16 mai - 23 iulie 2019) și
Palatul Culturii, Muzeul de Artă, Iași (2 iulie – 10
august 2019).
Din anul 2014, pictorița Miruna Drăgușin
îndeplinește funcțiile de coordonator și profesor
al Școlii de Artă „Leonardo” din Galați, instituție
privată care se adresează copiilor și care urmărește, ca Miruna Drăgușin, Enigma Otiliei, t. m., 40x40 cm

septembrie 2020 89
 Miruna Drăguşin, Discuţii aprinse, acrilic pe pânză, 80x100 cm, 2018 Miruna Drăgușin, Extremis, Salonul P, 2018
Lucrările expuse de Miruna are originea și „Coloana infinită” de meșteri populari, vase
Drăgușin în cadrul manifestărilor a lui Brâncuși (prezentă și ea în liturgice, scara, pomul vieții,
artistice de profil lasă să se vadă spațiul plastic al tablourilor), motive antropomorfe și avimorfe
preocuparea pictoriței de a se obiecte de uz casnic confecționate etc. populează lucrările sale,
exprima într-un limbaj plastic
modern, figurativul și abstractul
coexistând deopotrivă în creația
ei ca moduri de materializare
vizuală a realității, a ideilor,
sentimentelor și gândurilor
care o frământă. Nu lipsesc
nici alunecările în expresionism
sau în suprarealism. Fie că
abordează tema frumuseților
României și a rădăcinilor noastre
rurale, fie că înalță o rugă a
omului către Divinitate pentru
a-i opri prăbușirea din drumul
spre mântuire, fie că figurează
mâna dreaptă a lui Iisus Hristos
în ipostaza de a binecuvânta
sau fie că încearcă să găsească
echivalențe plastice unor motive
livrești, Miruna Drăgușin recurge
la o reprezentare metaforică și
simbolică de o mare sensibilitate
și cu o mare încărcătură
ideatică și emoțională. Copaci
stilizați, forme de relief,
structuri geologice, elemente de
arhitectură populară în care își Miruna Drăgușin, Conștiința eului, t.m., 60x60 cm, 2019

90 Axis Libri
alcătuind compoziții unitare,
armonioase, echilibrate. În
lucrarea intitulată „Amin”, mâna
lui Iisus Hristos, figurată în
stilul iconografiei bizantine, în
gestica binecuvântării, se înalță
dintr-un vas liturgic, având pe
el înscrisă monograma Acestuia
(IC XC). Aceeași monogramă
o întâlnim și în „Pocal”, ca și
în „Conștiința eului”, ceea ce
ar putea semnifica „nimic nu
există fără Dumnezeu, fără El
nu am putea fi niciodată nimic”.
Compoziția „Sărutul” amintește
de sculptura lui Brâncuși
cu același titlu, prin modul
cum configurează personajul
masculin, și de „Domnișoara
Pogani”, în conceperea chipului Miruna Drăgușin, Umbra aurului, t. m., 81x101 cm, 2019
personajului feminin. „Ploaie de
vară” pare mai mult un spațiu banală, îi conferă semnificații de ordin moral. Există în creația
al recluziunii, decât unul al Mirunei Drăgușin o încărcătură semantică care se cere descoperită cu
fertilității și rodniciei; „Enigma răbdare, artista își ia o mare libertate în a desena și picta, de a compune
Otiliei” sugerează o atmosferă în imaginile după o logică proprie, încercând să-și închege un stil care
care domină discreția și misterul; să fie numai al ei și să o reprezinte. Într-o recentă corespondență
imaginile din „Discuții aprinse” electronică, ea îmi scria: „În lucrările mele încerc să rezolv problema
și „Umbra aurului” dobândesc eului, a interiorului. Abordez des motivul uman, fragmentat, ca fiind
valențe ale picturii suprarealiste. singura legătură naturală cu Divinitatea. Demersul meu artistic conduce
În compoziția „Paharul cu vin”, către un rezultat ce combină planul cromatic cu traseele compoziționale
unei scene la prima vedere de tip monumental și metafizic. Având o formație de monumentalist,
compozițiile mele se remarcă prin suprafețe delimitate ce redau volume
stilizate, pornind de la ideea umană, într-o cromatică
preponderent de tonuri reci”.
Chiar dacă artista, declarativ, este atrasă de
culorile reci, ea le utilizează și pe cele calde atunci
când este cazul. Formele sunt întotdeauna dinamice,
iar cromatica lucrărilor sale este proaspătă, vie,
strălucitoare, materia picturală este așezată uneori
în contraste puternice, juxtapuse, alteori doar într-o
combinație de griuri colorate. Lirismul ei este când
exuberant, exploziv, când meditativ și discret, în funcție
de natura subiectului și a stărilor prin care trece artista
în timpul actului de creație. Inventivitatea de care
dă dovadă pictorița, imaginația productivă, soluțiile
plastice propuse sunt tot atâtea motive pentru care
discursul plastic al acesteia trebuie urmărit în evoluția
lui.

Miruna Drăguşin, Paharul cu vin

septembrie 2020 91
 Eduard Costandache

Privind retrospectiv modul cum a evoluat sculptura în cadrul

Filialei U.A.P. din Galați, vom observa că - deși având în timp
un număr mai mic de reprezentanți decât ai picturii - au existat
întotdeauna câteva repere/personalități interesante de-a lungul mai
multor generații. E suficient să ne gândim la Silviu Catargiu, Gheorghe
Turcu, Gheorghe Terescenco sau la Alexandru Pamfil.
Este ceea ce putem spune și despre artistul a cărui evoluție am
urmărit-o în ultimii 10-12 ani, Eduard Costandache.
Absolvent al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca,
având studii aprofundate de sculptură la Universitatea de Arte
București, fișa de activitate a lui Eduard Costandache oferă o activitate
bogată, prin participări numeroase ( începând
din 1998) la expoziții naționale și de grup din
Cluj-Napoca, București, Bacău, Buzău, Brăila,
Tecuci și fiind, bineînțeles, mereu o prezență
demnă de remarcat în cadrul manifestărilor
Filialei U.A.P. din Galați. A expus, de
asemenea, la manifestări internaționale, cum
ar fi prestigioasa „Dantesca”, Ravenna, Italia,
1997, și la expoziții de grup la Hovinkartano
Art Exhibition Centre, Finlanda, 2008, la St.
Gaudens, Franța, 2008 și cu gruparea Athanor
la Dreux, Franța, 2014.
Are o suită de premii și nominalizări
la diferite evenimente naționale: Premiul Mariana
juriului la „Bienala Artelor Ioan Andreescu”, Tomozei Cocoș
Buzău, 2009; Diploma de Excelență, critic de artă
Atelier 35 Național, Bacău 2009; Premiul
Colegiului Regal de Arte din Chișinău,
„Saloanele Moldovei”, Bacău – Chișinău,
2009; nominalizare la Bienala de Artă
Plastică „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ, 2009;
nominalizare la „Saloanele Moldovei”, Bacău
– Chișinău, 2010; Premiul revistei „Dunărea Eduard Costandache,
de Jos” - Centrul Cultural „Dunărea de Ochipedia

92 Axis Libri

Eduard Costandache - O formă de viață
necunoscută
Jos”, Galați, 2013 - pentru
gruparea Athanor; Diploma de
excelență a Centrului Cultural
„Dunărea de Jos”, Galați, 2013,
pentru participarea în proiectul
cArtEsențe și nominalizare la
Bienala de Artă Plastică „Lascăr
Vorel”, Piatra Neamţ, 2019. A
luat parte la numeroase tabere de
creație de sculptură la: Șimleul
Silvaniei, Câmpina, Breaza și la
mai multe tabere de sculptură
din Galați. Trebuie remarcate,
în această privință, calitățile
de curator ale lui Eduard
Costandache, manifestate nu
numai în calitate de muzeograf
la Muzeul de Artă Vizuală, dar și
ca organizator al unor tabere de
sculptură în Galați: „Alandala”-
2010, „Cușca - Evadarea”-
2011, a VI-a ediție a Taberei de
sculptură în metal Galați - 2012,
„Orașe în așteptare”- 2013. Dacă amintim și faptul că a inițiat grupuri
cu proiecte moderne în domeniul artelor plastice - de exemplu grupul
„Athanor”- avem conturat profilul unui plastician dedicat creării unui
ambient plastic conectat la tendințele actuale, contemporane, din
acest domeniu.
Dar, desigur, însăși creația sa vorbește cel mai elocvent despre
această preocupare permanentă de a înțelege timpul nostru, atât
vizual cât și ca mesaj ideatic.
Demersul artistic al sculptorului este permanent modelat,
cizelat de o serioasă cultură plastică, unde preferința pentru stiluri
cum ar goticul sau Art Nouveau-ul se corelează cu semnificații
contemporane. Rezultatul este întotdeauna o compoziție modernă,
în care descifrăm un spirit iscoditor, mesaje actuale și mai ales
configurații spațiale armonios construite, având mereu acea doză de
noutate ce evită clișeul.
Ne vom opri la trei dintre piesele sale, expuse în ultimul an,
semnificative din punct de vedere stilistic și conceptual pentru
evoluția lui Eduard Costandache.
Realizată din inox, lucrarea „Ochipedia” face aluzie cu umor
la „Wikipedia”, desfășurând o construcție predominant geometrică,
dominată de goluri, înglobând spațiul ca element expresiv și având
în același timp mobilitatea ce ne trimite spre ideea de instalație.
Este o combinație îndrăzneață între structuri abstracte și elemente
cu conotații figurative (de factură suprarealistă), având o esență
conceptuală complexă: sugestia câmpurilor de căutare, a lumii virtuale
a computerelor, căpătând materialitate în sculptură, însoțită discret,
dar evident, de aspectul ludic specific operei de artă.
O altă compoziție, „Patruped duocefal”, prin curbele elansate,
suple, ocupând spațiul cu eleganță, dar și cu un firesc al organicității ce
rupe simetriile, este o prezență ținând atât de soliditatea structurilor
arhitecturale, cât și de lumea vie, a plantelor sau a umanului. Realizată
cu sensibilitate, ea semnalează impalpabila, dar existenta relație între
componenta fizică și cea psihică.
„O formă de viață necunoscută” pune în evidență acea corelare
paradoxală – întâlnită adesea la Eduard Costandache - între
organicitatea ușor capricioasă a formelor curbe și duritatea îmblânzită
a metalului din care sunt făurite, paradox ce creează tensiune și
captează atenția prin relația vizuală dintre formele arhitecturale și cele
organice.
Privind în ansamblu lucrările lui Eduard Costandache,
constatăm că artistul își adâncește tot mai precis un anumit tip de
investigație plastică unde inventivitatea și plăcerea pentru elaborarea
atentă a materialului se îmbină, cizelând astfel caracteristici stilistice
ce-l definesc.
Interesat de actuala tendință/problematică a artei contemporane,
postumanismul, Eduard Costandache elaborează în această perioadă
o nouă abordare a componentei dinamice în sculpturile sale, afirmând
astfel, încă o dată, una dintre permanențele dominante ale artei:
necesitatea înnoirii limbajului plastic.
septembrie 2020 93
 veniment

Eugen Holban
Între pictură și etnologie
(La împlinirea vârstei de 85 de ani)

Pictorul și etnologul Eugen Holban, decanul de vârstă al

artiştilor plastici gălăţeni, a împlinit în ultima decadă a lui Cuptor
85 de ani, o vârstă venerabilă, care constituie un bun prilej pentru
o retrospectivă a activității desfăşurată pe tărâmul culturii şi artei,
domenii pe care le-a slujit timp de peste 50 de ani cu profesionalism,
sinceritate, devotament, responsabilitate și în care a obținut rezultate
de notorietate națională și nu numai.
Artistul s-a născut la 26 iulie 1935, la Vâlcele, judeţul Buzău,
într-o familie de țărani cu șapte copii, Grigore și Olga Holban, oameni
simpli, dar cu foarte mare dragoste față de pământ și față de muncă.
Mama era vestită și într-ale țesutului. „Primele lecții de combinare și
de armonizare a culorilor, își amintește artistul, le-am primit lângă
războiul de țesut. Priveam firele de lână colorată în diverse tonuri și
nuanțe care erau strecurate cu ajutorul suveicii și al degetelor printre
firele de urzeală, scriitura miraculoasă care se zămislea treptat, și
imaginația mi se aprindea”.
După absolvirea școlii elementare, întrucât părinții îi fuseseră
declarați chiaburi de autoritățile comuniste venite la putere, singura
șansă de a-și continua studiile a fost înscrierea la Școala Medie
Tehnică Veterinară din Brăila, care funcționa în cadrul Grupului
Școlar Agricol. În vacanțe, pentru a se putea întreține (un loc asigurat
în internat și hrană pe tot timpul anului școlar), lucra la ferma agricolă
a acestei instituții de la marginea Brăilei. Un coleg de școală, care în
timpul liber scria firme și picta cărți poștale ilustrate pentru anumite
sărbători, îi stimulează dorința de a încerca și el. Mai întâi folosește
hârtia și culorile colegului, apoi, satisfăcut de ceea ce face și încurajat
de coleg, își cumpără și el hârtie, câteva tuburi de culori și vreo două
pensule. Realizează felicitări ilustrate pentru sărbătorile religioase.
Clientela îi este asigurată în special de colegele din Grupul Școlar
Agricol. Încet, încet, îndrăznește mai mult, face copii după tablouri
ale lui Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, pentru care va manifesta
și mai târziu o deosebită admirație.
După ce absolvă Școala Medie Tehnică Veterinară, timp de opt ani
a lucrat ca tehnician veterinar la ferma de porci a I.A.S. „Zorile” și în mai

94 Axis Libri
multe comune din fostul raion
Tecuci (Brăhășești,Țepu, Gohor,
Negrilești, Corod, Cerțești). În
toată această perioadă nu a încetat
să picteze. „Practicam meseria de
tehnician veterinar, dar camera
în care locuiam era un adevărat
atelier de pictură”, spune artistul.
Se hotărăște să dea examen la
Institutul de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu” din București. Se
interesează de condițiile de
admitere și cu ajutorul tatălui
viitorului poet Cezar Ivănescu,
și el tehnician veterinar în
comuna Tutova din județul
Vaslui, ajunge să o cunoască pe
verișoara acestuia din București,
pictorița Cici Constantinescu,
absolventă a Institutului de Arte
Plastice „Nicolae Grigorescu” din
București. De la ea a luat primele
lecții de pictură și de la ea a înțeles
în ce fel se face pictura adevărată.
În urma susținerii
examenului de admitere, în
1961 este admis la Institutul
Eugen Holban
de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu” din Bucureşti, În grupa de studiu din care făcea parte se afla și studenta Angela
secţia Artă Monumentală, clasa Tomaselli, cu care s-a împrietenit și cu care, în anul V de facultate,
profesorului Costin Ioanid. s-a căsătorit. La 31 martie 1967 li s-a născut unicul copil, Alexandru
Studiază, printre alții, cu (astăzi cunoscut instrumentist și cântăreț de muzică pe ritmuri
Gheorghe Popescu (artist care la napolitane și de blues). În vacanța de vară a anului universitar 1965 –
restaurarea din perioada 1950 – 1966, cei doi soți sunt cooptați într-o echipă care urma să restaureze
1957 a Catedralei Episcopale din pictura unei biserici din secolul al XVIII-lea din satul Jugur, comuna
Galați, împreună cu Niculina Poienarii de Muscel, județul Argeș. Sunt fascinați de frumusețea
Dona-Delavrancea, a executat picturii neobizantine pe care o descopereau după înlăturarea stratului
pictura în stil bizantin a acesteia), de negreală de pe suprafața pereților afumați. În zilele de duminică
Simona Vasiliu Chintilă, Ștefan și sărbătorile religioase fac vizite în gospodăriile țăranilor. Au
Szöny, Eugen Schileru, Adina prilejul să cunoască alte valori artistice, create chiar de ei: covoare,
Nanu. Costin Ioanid, un dascăl lăvicere, prosoape, fețe de pernă etc. De la aceștia află că în timpul
foarte aplicat, își îndemna marilor exproprieri din 1948, echipe de activiști au scos din conacele
studenții să frecventeze și boierești icoane și tablouri, dându-le foc la marginea satului. În
cursurile altor secții în atelierele același timp constată că în procesul de transformare a societății rurale
de ceramică, sculptură și textile contemporane se produce disoluția culturii arhaice țărănești și în
pentru a deprinde și alte tehnici. mintea lui Eugen Holban încolțește ideea că acolo unde va fi repartizat
Și tot el i-a îndrumat spre după terminarea facultății să înceapă o luptă de salvare a unor valori
studierea și înțelegerea valorilor care încă nu fuseseră distruse, mai ales că unele aspecte le cunoștea
spiritualității țărănești. încă din perioada când lucrase ca tehnician veterinar.

septembrie 2020 95
 veniment
În 1967, după absolvirea Institutului de
Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, soții Holban,
la repartizarea guvernamentală, aleg posturile
de muzeograf de la Muzeul de Artă Modernă și
Contemporană din Galați, întemeiat în acel an prin
schimbarea profilului Muzeului de Artă înființat
în 1956 și stabilirea sediului în Palatul Episcopal
din Strada Republicii (azi, Domnească), nr. 141. În
paralel cu activitatea de muzeograf, Eugen Holban
începe să întreprindă o amplă cercetare a etnografiei
și artei populare din zonele Covurlui și Tutova,
considerate de specialiștii de până atunci pete albe
pe harta etnografică a țării. Ulterior, se transferă
ca metodist la Centrul Judeţean de Îndrumare a
Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă (azi,
Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați, Secția
Cercetare, Conservare și Valorificarea Creației și
Tradiției Populare), iar mai apoi lucrează la Oficiul
Județean pentru Patrimoniul Cultural Național,
care funcționa în cadrul Muzeului Județean de
Istorie.
În 1974, Eugen Holban, împreună cu soţia sa,
pictoriţa Angela Tomaselli, sub egida Comitetului de
Cultură și Educație Socialistă al Județului Galați și a
Centrului Județean de Îndrumare a Creației Populare
și a Mișcării Artistice de Masă, au publicat albumul
„Arta populară din judeţul Galaţi”, cuprinzând
secțiunile: „Țesături – Cusături” (Prosopul, Fața de
pernă, Prostirea); „Țesături – Alesături” (Lăicerul,
Scoarța sau „Covorul” / Păpuşăt); „Ceramica”.
Apariţia acestuia a constituit la vremea respectivă
o adevărată revelaţie, fiindcă era pentru prima
oară când doi tineri cercetători demonstrau că
judeţul Galaţi deţine un tezaur stilistic de mare
valoare în arta populară românească, contrazicând
astfel părerile unor specialişti de la nivel naţional,
care considerau zona Covurluiului ca fiind săracă
sub aspect etnofolcloric. Etnologul Paul Petrescu,
cercetător științific la Institutul de Cercetări
Etnologice și Dialectologice din București, scria
după lecturarea albumului: „Pe dealurile domoale
dintre Siret, Prut și Dunăre, în satele răzășești de sub
poala codrilor moldovenești, de atâtea ori pavăză,
au fost descoperite splendide țesături, adevărate
tapiserii conținând istorii din vremi de demult,
populate cu o lume întreagă de ființe, oameni și
animale, plante și motive geometrice, ordonate într-
un anumit fel, mărturisind străvechi tradiții. Alături
de arborele vieții, figurat în forme oriental-persane
96 Axis Libri
sau în cele locale traco-dacice, ale bradului, se află
țesute în nenumărate variante simbolul solar, mai
ales în acea formă geometrizată a rombului numit
de țărani „roată”, dovadă a însuși tipului inițial,
rotund, al motivului”. Comentariul continuă,
cercetătorul conchizând că pictorii Eugen Holban
și Angela Tomaselli „au descoperit aceste scoarțe
și le-au dat prin aceasta un statut precis în familia
mare a scoarțelor românești, punând scoarța de
Covurlui alături de cele oltenești, maramureșene
sau central-moldovenești” (Paul Petrescu, „Arcade
în timp”, Editura Eminescu, 1983, art. „Scoarța de
Covurlui”, pag. 73-75).
Ca artist plastic, Eugen Holban a debutat la
Galaţi în expoziţia interjudeţeană din septembrie-
octombrie 1968, şi de atunci participă la Saloanele
Filialei Galați a U. A. P. R. şi la alte manifestări
de grup sau colective ale acesteia. Şi-a deschis
doar două expoziţii personale la Galeriile de Artă
„Nicolae Mantu” (1970; 2012) şi a participat la
mai multe expoziții de grup cu caracter naţional;
„Promoţia 1967”, ediţia I, Bacău, Tg. Ocna (1973);
„Promoţia 1967”, ediţia a II-a, Suceava (1976);
„Salonul moldovenilor”, Galaţi (1991); Bienala de
Grafică, Bucureşti (1993); „Saloanele Moldovei”,
Bacău – Chișinău (1993, 1994); Salonul Naţional
de Grafică, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (1994);
„Sacru şi profan”, Galeriile de Artă „N. N. Tonitza”,
Bârlad (2007); Expoziția „In activitas”, Muzeul
de Artă Vizuală, Galați (2014); „Mozaic plastic
– Artiști etnici italieni și invitații lor”, Palatul
Parlamentului, București (2015); „Artiști gălățeni”,
Galeria de Artă „Ion Andreescu”, Buzău (2017).
În 1996, a devenit membru al U. A. P. R., Secţia
Pictură. Are lucrări în colecții de stat și private din
România, Germania, Israel, Italia. Pentru meritele
sale, la Gala Artelor din 2016, a fost distins cu
Premiul de Excelență al Filialei Galaţi a U. A. P. R.
pentru întreaga activitate.
Rezultatele muncii sale de cercetare a
etnografiei și artei populare din Moldova de Jos,
după publicarea albumului amintit, au îmbrăcat
forma unor studii și articole apărute de-a lungul
anilor în publicațiile „Viața liberă”, „Datini şi
sinteze”, „Mioriţa”, „Şcoala gălăţeană”, „Akademia”,
„Călăuza ortodoxă”, „Danubius”, „Dunărea de
Jos”, „Buletin cultural”, „Danubius Universitas”,
„Antares”, „Porto-Franco”, „Axis Libri”, „Buletinul
Fundației Urechia Galați”, „Anuarul Științific al
Bibliotecii «V.A. Urechia Galați»” etc. În același
timp, în funcțiile îndeplinite ca metodist și
muzeograf, a stăruit ca o serie de ţesături (covoare,
lăvicere, prosoape etc.) descoperite în satele
Ţepu, Corod, Gohor, Matca, Cerţeşti, Cudalbi,
Bălăbăneşti, Cavadineşti, Corni să fie achiziţionate,
intrând astfel în colecţia Muzeului Judeţean de
Istorie, instituție în cadrul căreia în decembrie
1978, într-o clădire din Strada Domnească, nr.
77, s-a înființat o secție care constituia doar
nucleul a ceea ce trebuia să devină Muzeul de
Artă Populară și Etnografie al Județului Galați.
Erau expuse numai țesături din lână (covoare)
și într-un număr mai mic și prosoape. Acțiunea
este primită cu entuziasm de vestiți cercetători
științifici în domeniu, cei care, în 1974, fuseseră
încântați de apariția albumului: Paul Petrescu,
Romulus Vulcănescu, Tancred Bănățeanu, Ion
Ghinoiu de la București, sau Vasile Adăscăliței,
Ion H. Ciubotaru, Lucia Cireș, de la Iași. Institutul
de Istoria Artei din cadrul Academiei Române
și Uniunea Artiștilor Plastici din București
organizează vizite la Galați pentru a viziona
comorile descoperite de Eugen Holban. Poeta Ana
Blandiana, prezentă la inaugurare împreună cu
soțul său, scriitorul Romulus Rusan, impresionată
de ceea ce văzuse, scrie un articol laudativ în
revista „România literară” din 11 ianuarie 1979,
intitulat „O catedrală de lână la Galați”.
Bucuria lui Eugen Holban nu avea să dureze
mult, fiindcă după aproape doi ani, în urma unor
schimbări politice făcute la Comitetul de Cultură
și Educație Socialistă, secția avea să fie desființată
din dispoziția unor activiști locali ai P. C. R. care,
în incultura lor, considerau exponatele „niște cârpe,
niște zdrențe”, care n-au ce căuta într-un muzeu.
Eugen Holban, deși umilit, nu s-a descurajat,
și-a continuat munca și cu mai multă pasiune
și determinare. Îl interesează în cercetările sale
nu numai țesăturile, dar și ceramica, arhitectura
exterioară și interioară a locuințelor, uneltele folosite
în industria casnică și muncile din diferite domenii
ale vieții satului, datinile și obiceiurile, ritualurile
practicate în varii împrejurări, semantica unor
denumiri și cuvinte ieșite din uz etc. Este cooptat
de conducerea Institutului de Cercetări Etnografice
și Dialectologice (ICED) în colectivul de cercetători
etnografi în campania de teren organizată pentru
documentarea în vederea elaborării „Atlasului
Etnografic Român”, având astfel posibilitatea să-și
extindă cercetările și în afara perimetrului județului,
în mod deosebit în sate din Moldova.
Pe baza cercetărilor lui Eugen Holban a
fost reconstituit și costumul naţional specific
zonei noastre, așa numitul „costum cu catrință”,
provenit din comuna Cerțești, dar a cărui existență
îndepărtată a fost semnalată și la Suceveni,
și la Șendreni. Ulterior, după 1990, etnologul
şi-a adus substanţial contribuţia la elaborarea
documentaţiei privind înfiinţarea şi organizarea
Muzeului Satului „Petru Caraman” de la Pădurea
Gârboavele, instituţie care funcţionează în
cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” şi
care reconstituie sub aspect etnografic tipul de
locuinţă specific zonei noastre, prezentând trei
gospodării tradiţionale din comunele Corod,
Măstăcani, Cavadineşti şi una din raionul Cahul
(Republica Moldova).
Aceste preocupări de a cerceta şi de a face
şi altora cunoscute valorile artei româneşti din
această zonă etnofolclorică, ignorată altădată, nu
au rămas fără ecou în creaţia sa picturală, „spiritul
modern al tablourilor lui Eugen Holban, subliniază
Paul Petrescu în cartea amintită, hrănindu-se
fără îndoială şi din rafinamentul şi din stilizarea
dusă uneori până la abstractizare a covoarelor
moldoveneşti”.
În pictură, grafică și tapiserie Eugen Holban
a pendulat între temele de inspiraţie folclorică,
mitologică, istorică, legendară şi compoziţia
abstractă. Un timp, elementele din realitatea
concretă și citatul folcloric au fost pregnante şi
lucrul acesta este foarte vizibil în uleiuri precum
„Festival folcloric gălăţean”, „Legendă”, „Baladă”,
„Sărbătoarea recoltei”, „Eliberarea ogoarelor”,
„Grup de femei”, „Sărbătoare la Roşcani”, „Zi de
sărbătoare”, „Alaiul caprei”, „Măști populare” ş.a.
În „Baladă”, tablou pictat în ulei pe carton, într-o
dominantă de griuri, pe lângă motive ca pomul
vieţii, calul şi călăreţul, păpuşi stilizate, rombul în
cârlige, pictorul aduce în prim-plan şi imaginea
abia conturată a Cavalerilor Danubieni. Personajele
din „Grup de femei” alcătuiesc o compoziţie
monumentală, fiind aşezate în pagină într-o formă
de piramidă. Broboadele mari, care reţin insistent
atenţia pictorului, îi dau posibilitatea folosirii unor
motive decorative specifice artei populare. Spațiul
plastic din „Festival folcloric gălățean” este împărțit
septembrie 2020 97
 în registre verticale, iar motivele antropomorfe
sunt asociate cu cele zoomorfe și vegetale. Femeia
din prim-plan are un chip care emană puritate,
frumusețe fizică și morală. În „Sărbătoare la
Roșcani”, formele concrete, coborâte parcă de pe
suprafața scoarțelor moldovenești, stau alături de
forme abstracte, care, prin sobrietatea lor, creează
o atmosferă de solemnitate. Funcția lor simbolică
este evidentă. În alte lucrări ca „Germinație”
„Solstițiu”, „Echilibru”, „Primăvară”, „Dimineţi”,
„Mirabila sămânţă”, „Plăsmuiri interastrale”, „Vis
de luceafăr”, sau cele din ciclul „Jocuri secunde”
formele sunt abstractizate, doar ritmul de
desfăşurare a acestora şi masele cromatice sugerează
ideea cuprinsă în titlu. Exprimarea metaforică
și simbolică îl preocupă într-un grad foarte înalt
pe Eugen Holban. La fel procedează artistul şi în
„Întâmplare cu Erinii”, lucrare în care el reuşeşte să
sugereze ingenios dezlănţuirea unei furtuni, graţie
acordurilor de negru, galben, roz şi albastru, culori
aşezate cu virtuozitate în straturi transparente, de
mare rafinament.
O bună parte a creației lui Eugen Holban
este realizată în tehnici mixte (acrilic, acuarelă,
tempera, creioane colorate) și în tehnica pastelului
(„Vremea cuibăritului”, „Marţaloi şi Joimăriţa”,
„Nelinişte I, II, III, IV”, „Zbor”, „Zbor întrerupt”,
„Lebăda”, „Melancolie”, „Echinocțiu”, „Noaptea
lupului”, „Sân Toader”, „Somnoroase păsărele”,
„Mărul discordiei”, „Noaptea licuricilor”,
„Precipitații”, „Linişte”, „Pasărea Măiastră”,
„Început de anotimp”, „Un basm se înfiripă”). Sunt
structuri abstracte, multe avându-și sorgintea în
mitologia populară românească, aflate, prin textura
lor, în zodia poeticului. Sugestiile și trimiterile sale
la arta populară, la motivele întâlnite pe scoarțele
moldovenești, pe ștergare, pe fețe de pernă sau pe
vestimentația portului popular de la Dunărea de
Jos sunt foarte discrete, făcute cu ingeniozitate.
Ele abia mai pot fi sesizate în subtilităţile şi
rafinamentele cromatice, în acordurile surdinizate
de griuri, în atmosfera de nobilă spiritualitate pe
care o creează. Eugen Holban plăsmuiește imagini
care să-i pună în valoare individualitatea stilistică,
transpuse pe suportul de hârtie sau de carton
cu mijloace sintetice, sensibile, de mare finețe,
bazate pe simbol și metaforă plastică. Poetica sa
este a unui liric de substanță, care pune pe primul
plan reflexivitatea, înălțarea spre zonele rarefiate
98 Axis Libri
ale spiritului. Compozițiile rezultate au coerență,
sunt echilibrate, construite cu impecabilă știință,
declanșează în sufletul privitorilor o claviatură de
sentimente care-i tonifică și le trezește interesul
pentru cunoașterea culturii acestui popor.
Prin lucrări ca „Urme traco-dacice”,
„Obiceiuri traco-dacice”, „Memoria pietrei” și
„Muntele Sacru”, artistul ne poartă în timpuri
imemoriale, pe vremea geto-traco-dacilor. Dacă
în primele două, formele sugerează rămășițe ale
unor vestigii arheologice sau evocă obiceiuri,
în cea de a treia sunt prezentate printr-o suită
de imagini aspecte din timpul lui Decebal și a
confruntărilor cu romanii, iar în cea de a patra este
configurată imaginea misterioasă a muntelui sfânt
Kogaion, care adăpostea peştera în care marele
zeu Zamolxis şi mai apoi marele preot Deceneu
se izolau pentru a medita în linişte şi singurătate,
încercând să afle cunoaşterea supremă. Folosind
o gamă de griuri rafinate şi forme care sugerează
structura geologică a Muntelui Sfânt, Eugen
Holban a reuşit să creeze acea atmosferă de mister
a locului unde-şi aveau sihăstria cei doi, loc pe
care istoricii noştri au căutat să-l localizeze unii
în Munţii Orăştiei, iar alţii în Munţii Bucegi, în
Masivul Ceahlău sau pe înălţimile altor munţi.
Valoarea simbolică a lucrării lui Eugen Holban
este evidentă, iar preocuparea lui pentru istoria
neamului, pentru etnografie şi folclor, pentru tot
ce reprezintă cultura acestui popor îmbracă forme
artistice cu importante semnificaţii.
La împlinirea celor 85 de ani, deşi fizic
simte povara vârstei și o boală nemiloasă a făcut
să nu mai poată părăsi de câțiva ani domiciliul,
Eugen Holban dă dovadă de o robusteţe spirituală
remarcabilă, scrie, acordă interviuri și consultații
de specialitate celor care îl solicită, este prezent cu
articole în paginile revistelor gălățene, valorificând
materialele și informațiile adunate în timpul
cercetărilor etnologice, elucidând multe aspecte
inedite ale tradiţiilor artistice şi etnografice din
arealul Moldovei de Sud. De asemenea, pictura
și grafica sa ne bucură de fiecare dată şi ne înalţă
sufleteşte când îi întâlnim tablourile pe simezele
Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” sau ale
Muzeului de Artă Vizuală.
Corneliu Stoica
scriitor, critic de artă
veniment

EDITURA „AXIS LIBRI”

Experienţa dobândită la Festivalul Naţional de Carte, cât şi

prodigioasa activitate culturală derulată în cadrul Salonului literar,
alături de revistă, au făcut necesară apariția, în anul 2010, a Editurii
„Axis Libri”, sub aceeaşi denumire cu brandul a cărui parte este, brand
înregistrat ca marcă la OSIM.
Editura „Axis Libri” a fost apreciată pentru studiile și cercetările
în domeniu, publicate sub egida ei, la Saloanele Internaționale de
Carte, dar și de asociațiile profesionale în domeniu. Astfel, la Salonul
Internațional de Carte de la Chișinău a primit, în anul 2011, Premiul
Biblos pentru producția editorială de carte din ultimul an; în 2012,
Premiul „Cartex” pentru producția editorială 2011-2012; Premiul
„Ștefan Luchian” pentru albumul „Teodor Vișan”, Editura „Axis Libri”,
2012 și Premiul I „Anul Caragiale” pentru albumul „Caragiale și
Galațiul”, Editura „Axis Libri”, 2012; Premiul pentru cea mai originală
publicație în domeniul biblioteconomiei - „Oameni în memoria
Galațiului” - acordat de Asociaţia Bibliotecarilor din Republica
Moldova, 2015; Diplomă de merit pentru cea mai bună lucrare de
specialitate - studii și cercetări sub formă de volum - publicației
«Rembrandt în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”», Editura Axis
Libri, 2015, acordată de Asociația Națională a Bibliotecarilor și
Bibliotecilor Publice din România în anul 2016.
Ca o garanție a calității, se poate spune că Editura „Axis Libri”
a publicat sub auspiciile sale aproximativ 180 de lucrări, iar 5 dintre
Dorina Bălan publicațiile editurii au apariție periodică, cu tematică culturală sau de
șef birou, Catalogarea profil biblioteconomic: publicația anuală de omagiere a personalităților
colecțiilor. Control de
autoritate, gălățene „Oameni în memoria Galațiului”; revista culturală cu apariție
Biblioteca Județeană trimestrială „Axis Libri”; revista anuală de profil biblioteconomic
„V.A. Urechia” „Buletinul Fundației Urechia”; publicația anuală „Anuarul științific
al Bibliotecii „V.A. Urechia” - serial științific de tip socio-uman;
„Asociația”, revista editată de ANBPR - Filiala Galaţi, care semnalează
atât evenimentele de tip biblioteconomic ale Bibliotecii „V.A. Urechia”,
cât și pe cele ale bibliotecilor din comunele județului Galați.
Având o experiență de zece ani în editare, vă așteptăm, dragi
iubitori de cultură, să publicați sub egida editurii noastre!

septembrie 2020 99
 Axis Libri RedacŢia
Director Corina Emanuela Dobre
Redactor-șef Dorina Bălan
Redactor-șef adjunct Adi George Secară
Secretar de redacție Letiția Buruiană
Redactori Catrina Căluian
Ioana-Monica Chicu
Camelia Toporaș
Camelia Bejenaru
Machetare Sorina Radu
Fondator Zanfir Ilie

Colaboratori
Arte plastice Corneliu Stoica
Mariana Tomozei Cocoş
Film Bogdan Silion
Teatru, muzică şi dans Nona Rapotan
Victor Cilincă
Proză şi reportaj literar Tudor Neacşu
Cezar Amariei
Poezie Leonard Matei
Ion Zimbru
Alina Neculachi
Cronică literară Dimitrie Anghel
Dan Plăeșu
Romeo Aurelian Ilie
Andrei Velea
Interviu, istorie Ghiță Nazare
Radu Moțoc
Studii și cercetări Eugen Holban
Maria Stanciu
Epigrame Vasile Manole
Ioan Fărcășanu

Revista Axis Libri este membră ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi

Editurilor).

Ilustrația revistei a fost realizată cu fotocopii după documente din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
din donația Năstase Marin, precum și din arhivele personale ale autorilor articolelor. Responsabilitatea asupra
conținutului opiniilor exprimate în articole revine în exclusivitate semnatarilor acestora.

Consiliul Județean Galați

BibliotecA JudeţeanĂ „V.A. Urechia”
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603

(
Georgeta (Gigi) Aramescu Anderson
- 110 de ani de la naștere -
artist plastic
25 iulie 1910, Galați – aprilie 1994, Miami, Florida
Studii:
Georgeta (Gigi) Florica Arămescu a absolvit Școala Ortodoxă din Galați (clasele
primare și liceul), apoi și-a continuat studiile la Facultatea de Drept și Economie
Politică, Universitatea din Grenoble (Franța) – specializarea științe comerciale
(1928-1933), urmate de studii doctorale. În plan artistic, a făcut studii de pictură și
desen la Școala Publică „Lindsey Hopkins” Miami, cursurile de vară din Woodstock ale
Şcolii de artă „Art Student’s League”, New York, la clasa profesorului Sigmund Menkes
(1953-1957) şi un curs de desen şi pictură la Universitatea din Miami, Florida (1954).
Activitate profesională:
Preocupările artistice ale Georgetei Arămescu Anderson nu sunt întâmplătoare,
ea provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali gălăţeni: tatăl ei, Gheorghe Arămescu
a fost profesor, membru al Societăţii culturale „V.A. Urechia”, mama, Elena Arămescu
Madgearu, muziciană, iar fratele său, Constantin Ticu Arămescu, a fost sculptor.
Activitatea sa artistică a început în SUA., unde s-a stabilit alături de cel de-al
doilea soţ, inginerul Pierson Anthony Anderson. Debutează artistic în anul 1953, cu trei
lucrări în stil cubist, la „Lowe Gallery” (Universitatea din Miami). Tablourile sale sunt
impregnate de forme sculpturale, fiind puternic influenţate de arta populară
românească, de desenele de pe scoarţele, lăicerele şi iile româneşti, motivele din pictura
exterioară a mănăstirilor din nordul Moldovei; o dovadă în acest sens este expoziţia de
icoane pictate pe lemn, în stil ţărănesc, de la Grove House, din Miami (aprilie, 1966).
În 1962, a început să expună, alături de fratele ei, prima expoziţie comună fiind
cea de la Norton Gallery (West Palm Beach, Florida), apoi de la Colegiul Drury, 1967
(Springfield, Missouri), dar şi altele; în 1968, expune pentru prima dată în România,
fiind invitată la Galaţi, Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca.
A predat cursuri de pictură la Grove House, Merrick Experimental Community
School, Miami Dade Junior Community College, Drury College şi a realizat
demonstraţii de pictură în diferite colegii şi universităţi americane.
Georgeta Arămescu Anderson a donat Muzeului de Artă Vizuală Galaţi o mare
parte din lucrările sale şi ale fratelui său (1972, 1990), acestea fiind prezentate publicului
într-o expoziţie în 1991, iar în 1992 a fost organizată o retrospectivă „Fraţii Arămescu”.
De asemenea, a donat Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” un număr însemnat de lucrări
originale, precum și câteva dosare personale de arhivă cu manuscrise, extrase din presă,
scrisori, fotografii etc.
Lucrările artistei se regăsesc în colecţiile permanente ale unor muzee din SUA,
Canada, Israel, Austria, Spania, Turcia, Argentina; de-a lungul timpului, a fost membră
a mai multor cluburi şi asociaţii ale artiştilor plastici, mai ales din Statele Unite.
Creaţiile sale au fost apreciate prin acordarea mai multor premii: Premiul „The
Public’s Choice” (1953), Premiul I din partea Departamentului de Artă al Universităţii
din Miami (1954), Premiul Naţional acordat de Liga Artiştilor Profesionişti din
America (1954), Premiul I pentru tablourile expuse la Coral Gables Art Club (1953,
1954) sau Premiul I pentru desen al Muzeului de Artă din Fort Lauderdale, Florida
(1966) etc.; criticul Petru Comarnescu le-a dedicat celor doi fraţi Arămescu o
monografie, publicată în anul 1972, la Editura Meridiane – „Fraţii Arămescu”.
Memoriile pictoriţei au fost publicate în anul 1978, cu titlul „De la Pacific la
Dunăre… fraţii Arămescu”, la Editura Junimea din Iaşi, 1914.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
Eugen Holban
- 85 de ani de la naștere -
artist plastic, etnograf, publicist
26 iulie 1935, localitatea Vâlcele, judeţul Buzău
Studii:
Eugen Holban este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu”, Bucureşti, Secţia Artă Monumentală, clasa profesorului Costin Ioanid
(1967).
Activitate profesională:
După finalizarea studiilor universitare, Eugen Holban s-a stabilit la Galaţi,
alături de soţia sa, pictoriţa Angela Tomaselli; astfel, a început parcursul său de
cercetător şi muzeograf - dintâi, la Muzeul de Artă Vizuală (la acea dată, Muzeul de
Artă Românească Modernă şi Contemporană), apoi ca metodist la Centrul Judeţean
de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă (astăzi, Centrul
Judeţean pentru Conservarea Culturii Tradiţionale) şi muzeograf la Muzeul de Istorie
„Paul Păltănea” Galaţi, până la momentul pensionării.
Eugen Holban este un pasionat cercetător al arhitecturii tradiţionale
româneşti, al caselor ţărăneşti din zona etnografică a Covurluiului şi a Tecuciului.
Profesia sa de muzeograf şi cercetător la Muzeul Judeţean de Istorie Galaţi i-a oferit
ocazia să studieze în detaliu arhitectura ţărănească, obiceiurile, datinele şi costumele
populare din zona etnoculturală a Covurluiului şi a Tecuciului – astfel, a publicat
numeroase articole în revista Dunărea de Jos, a Centrului Cultural omonim din
Galaţi, dar şi în alte periodice: Akademia, Antares, Axis Libri, Călăuza ortodoxă,
Datini şi sinteze, Porto-Franco, Şcoala gălăţeană, Viaţa liberă ş.a.
Cercetările sale în teren i-au dat prilejul să descopere o serie de ţesături
tradiţionale, aferente localităţilor Bălăbăneşti, Cavadineşti, Cerţeşti, Corni, Corod,
Cudalbi, Gohor, Matca, Ţepu, pentru care a depus toate eforturile, încât să fie
achiziţionate şi să intre în colecţiile Muzeului de Istorie; costumul tradiţional specific
acestei zone etnografice a fost reconstituit tot pe baza cercetărilor sale.
A contribuit în mod substanţial la înfiinţarea şi organizarea Muzeului Satului
„Petru Caraman” din pădurea Gârboavele, prin participarea la elaborarea
documentaţiei necesare fondării şi organizării acestei instituţii.
În anul 1974, a publicat albumul Arta populară din judeţul Galaţi, împreună
cu Angela Tomaselli Holban, iar în 2010, alături de Grigore Băcanu şi Ioan
Horujenco, a elaborat Horelor, surorilor, o antologie de jocuri populare din judeţul
Galaţi, publicată în 2010, la Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” deține câteva dintre fotografiile etnografice
realizate pe parcursul cercetărilor sale de pe teren.
Artistul Eugen Holban este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, secţia
Pictură, din 1996 şi a participat la mai multe expoziţii colective de profil. În anul
decembrie 2016, a fost distins cu Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate la
prima ediţie a Galei Premiilor U.A.P. - Filiala Galaţi.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
 31 0 de ani
de existentă
‚

REVISTĂ CULTURALĂ
Biblioteca
Județeană „V.A. URECHIA”
TRIMESTRIALĂ
editată de Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia“ Galaţi
I
AX S
EUGEN HOLBAN

L IBRI
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
Arămescu Anderson

Anul XIII, Nr. 48,

septembrie 2020
Georgeta