31 0 de ani

de existentă
‚

REVISTĂ CULTURALĂ
Biblioteca
Județeană „V.A. URECHIA”
TRIMESTRIALĂ
editată de Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia“ Galaţi
I
AX S
VASILE GHICA

STAICU-BUCIUMENI
NECULAI
L IBRI
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603

Anul XIII, Nr. 49,

decembrie 2020
 Neculai Staicu-Buciumeni
- 100 de ani de la naștere -
general de armată, scriitor
14 noiembrie 1920, Buciumeni, judeţul Galați – 9 iunie 2016, Galați
Studii:
Neculai Staicu-Buciumeni a absolvit Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la
Mănăstirea Dealu, Târgovişte (1932-1940), apoi Şcoala de Ofiţeri Activi de Artilerie de
la Piteşti (1940-1942). A obţinut specializarea militară de comandant de baterie la
Centrul de Instrucţie al Artileriei Germane Juterborg (apr.-iun. 1943), apoi a urmat
cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, specializarea Ştiinţe Politico-Economice
(înscris în 1943, 1946-1947). A obţinut titlul de doctor în ştiinţe politico-economice, cu
teza „Statutul juridic extern al Principatelor Unite sub Al. I. Cuza” (1947-1948), la
Facultatea de Drept din Bucureşti.
Activitate profesională:
Militar de carieră, a fost ofiţer activ în perioada mai 1942-august 1946, iar pe 7
aug. 1943 a fost trimis pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. În aprilie 1944,
participă la bătălia Crimeei.
În anul 1947, trece în rezervă, ulterior activând ca economist (februarie-august
1953), profesor de matematică (august 1953-august 1967), economist la Combinatul
Siderurgic Galaţi (august 1967-februarie 1982). Meritele sale militare au fost
recunoscute prin înaintarea la gradul de general de brigadă (în rezervă), pe 9 mai 2005.
Neculai Staicu-Buciumeni a fost un cercetător pasionat al folclorului local,
publicând studii despre acesta în diferite reviste locale. Tot el este cel care a fost
preocupat să pună în valoare personalitatea Smarandei Brăescu, prima femeie-paraşutist
cu brevet internaţional în România şi a patra din lume. A fost considerat decanul de
vârstă al scriitorilor gălăţeni, iar activitatea sa în domeniul publicistic s-a concretizat în
cărţi dedicate istoriei şi personalităţilor locale, dar şi romane, volume de amintiri, schiţe
şi nuvele, în colecţiile Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, regăsindu-se aproximativ 108
titluri care îi poartă semnătura.
În localitatea natală, a înfiinţat un muzeu legat de istoricul aşezării, iar în două
camere din casa părintească, un colţ memorial dedicat Nataliei Negru, lui Şt. O. Iosif şi
profesorului universitar doctor D. Negru, întemeietorul şcolii radiologice româneşti. De
asemenea, a înfiinţat monumentul eroilor din 1917 şi patru busturi ale unor
personalităţi tecucene. Ataşamentul pentru oamenii şi valorile localităţii natale este
vizibil şi în alăturarea la numele său de familie a toponimului „Buciumeni”.
Cariera sa de militar a fost apreciată prin acordarea Ordinelor Naționale „Steaua
României”, „Coroana României”, cu spade şi panglică de virtute militară şi a Ordinului
„Virtutea Militară”, în rang de Cavaler; în plan literar, a primit premiul „Opera Omnia”,
acordat de revista „Porto Franco”, în 2010.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
Vasile Ghica
- 80 de ani de la naștere -
scriitor, profesor şi publicist
8 noiembrie 1940, Priponeşti, județul Galaţi
Studii:
Vasile Ghica a absolvit Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu”din Bârlad (1957)
şi Facultatea de Filologie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
(1965).
Activitate profesională:
Vasile Ghica a activat ca profesor, inspector şcolar pentru zona Tecuci, dar şi
ca metodist, în aceeaşi zonă.
Formaţia de profesor a lui Vasile Ghica este dublată de calităţile sale de
scriitor. A publicat volume de poezii, proză umoristică, proză ultrascurtă, aforisme şi
eseuri. Aforismele sale au fost traduse şi publicate în limbile franceză, engleză,
italiană, spaniolă, turcă şi arabă, iar volume din creaţia sa au fost publicate în Italia,
Franţa, Liban şi Spania; este inclus în „Antologia dell'aforisma romeno
contemporaneo” (Torino, 2013), figurând şi în „Prix litterairés” (Beirut, 2013),
„Torino in Sintesi”(2014) şi pe site-ul „Cultura Romena”(Torino, 2013).
În octombrie 2015, volumul „În ghearele râsului” (editat la Beirut, în 3000
de exemplare, în limbile: română, franceză, arabă), a fost lansat la Forumul
ASIA-EUROPA, Alianţa Civilizaţiilor”, iar în 2018, a apărut la Paris volumul
„Photaphorismes”, în colaborare cu celebrul artist plastic elvețian Bruno Toffano.
A fost distins cu mai multe premii, dintre care le menţionăm pe următoarele:
Premiul pentru proză ultrascurtă pentru volumul „În ghearele râsului”, acordat de
Uniunea Scriitorilor din România (2012), Premiul de onoare „Naji Naaman” la
Concursul Internaţional de Literatură de la Beirut (Liban, 2013), Menţiune specială
la Festivalul Internaţional al Aforismului de la Torino (2014), dar şi două premii din
partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău. Dintre toate volumele
publicate de Vasile Ghica, cinci dintre acestea se regăsesc în bibliotecile naționale din:
Franța, Germania, Liban, România și în Biblioteca Congresului American; în
colecţiile Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” se regăsesc aproximativ 30 de titluri care
îi poartă semnătura. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala
Bacău, din anul 2009.
Vocaţia de animator cultural al zonei Tecuciului este evidentă. În 2017, în
colaborare cu Fundația „Pelin”, a iniţiat Festivalul Internațional al Aforismului,
pentru românii de pretutindeni, la Tecuci, desfăşurându-se trei ediţii până în prezent,
a patra fiind în curs de pregătire. La primele două ediţii au participat scriitori din
Franța, Italia, Canada, SUA, Liban, Israel și Republica Moldova. În egală măsură,
Vasile Ghica a încurajat tinerii să scrie, coordinând apariţia volumului „Gânduri
desenate”, care conţine aforisme şi desene create de elevi tecuceni, ulterior aceasta
fiind preluată de Fundația „Naji Naaman” din Beirut, care a tipărit-o în condiții
grafice deosebite în 3000 de exemplare, în șase limbi, și a difuzat-o în foarte multe țări.
În accepţiunea sopranei Angela Gheorghiu, «aforismele lui V. Ghica sunt o
sinteză de luciditate, gravitate şi umor. Deosebit de sensibile sunt cugetările care
se referă la muzică. Aforismul „Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o
Catedrală” surprinde esenţa şi aspiraţiile muzicii adevărate din toate timpurile. El
ar putea să înnobileze ca moto albumele marilor compozitori şi interpreţi de
pretutindeni.»
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
 Cuprins
3 O poveste reală de 130 de ani - Biblioteca Județeană „V.A.
Urechia” și continuitatea culturală gălățeană
Dorina Bălan
Profesional

5 Noaptea în bibliotecă, la Galați

Florica Şerban

7 Noaptea magică: „Noaptea în bibliotecă”

Cătălina Popa

9 Toamna, farmec și culoare

Cecilia Manolescu

11 Castelele, printre minunățiile lumii...

Cătălina Şoltuz

12 A fost Noaptea în bibliotecă la Filiala nr. 5

„Hortensia Papadat-Bengescu”
Violeta Opaiţ

14 Poezia și muzica sufletului

Titela Trif

15 Cum aleg o carte „bună”

Anca Georgescu

Condeiul fermecat

18 Pasărea gigant
Daria Maria Dicu

19 Capra cu trei iezi

21
Ioana Aurelia Epure
Picături din povești
Spătariu Ioana
Cronică

23 Teodor Parapiru, Dicționar enciclopedic de expresii celebre

Andrei Parapiru

26 Taina unei „nopţi de visare”

Livia Ciupercă

Literatură

30 Poeme
Marian Vişescu

32 Poeme
Alexandru-Valentin Petrea

34 Poeme
Emil-Ciprian Vestemean

36 Poeme
Ioan Toderiță

38 Colind la ușa dumneavoastră

Andrei M. Stan

40 Poeme
Tania Nicolescu

42 Poeme
Irina Alexandrescu
 44 Poem

45
Daniela Bîrzu În timp ce tu
Mihai Marian

46 Sub toracele tău

Antonia Mihăilescu
47 Poem
Ian Davos

48 Rubrica nr. 2: Plantația de cuie

Leonard Matei
51 Ușa
Violeta Ionescu

54 Măști (III)
Iulian Mardar
58 Jour fixe (IV)
Violeta Ionescu

61 Epigrame Vlad Vasiliu

Vasile Manole
62 Epigrame
Ioan Fărcășanu

63 Epigrame
Ionel Jecu

64 Invitatul ediției - Vasile Ghica

Ghiță Nazare
Restituiri

69 Zidul lui Planck

Theodor Parapiru
70 Întoarcerea lui
Nae Georgescu

72 Petru Cărare (1935-2019)

Elis Râpeanu
Ionel Necula

75 Unitate şi discontinuitate în perioada

timpurie a Evului Mediu românesc
Sorin Langu

77 Sărbătorile de iarnă
Eugen Holban

82 Apa în culturile și religiile diferitelor popoare (IV)

Gülten Abdula-Nazare

84 Gabriel Badea Păun (II)

Radu Moțoc
87 Constantin Rîpă
Ada Tăbăcaru
Artă

89 Ana-Maria Cocoș, cea mai tânără membră a Filialei Galați a UAPR

Corneliu Stoica

92 Portretul poetului Ilarie Voronca, de Victor Brauner

Mariana Tomozei Cocoș
Eveniment

94 Întrunirea Secțiunii Biblioteca și societatea a

Asociației Bibliotecarilor din România
Dorina Bălan, Robertino Duvalma

96 130 de ani în slujba comunității. Biblioteca Județeană „V.A.

Urechia” Galați la ceas aniversar
Florina Diaconeasa
In memoriam

98 Ziaristul Radu Macovei (1943-2020), ultima întâlnire (I)

Maria Stanciu
ditorial

O poveste reală
de 130 de ani
Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia” și
continuitatea
culturală gălățeană
Ca orice poveste aceasta începe cu a fost odată, demult, acum un secol și
trei decenii, un tărâm iubit de Dumnezeu și de oamenii veniți de pe alte meleaguri,
trimiși să aducă cele de folos semenilor - educația prin cultură, învățătura de carte
și dorința ca acestea să fie împărtășite de gălățeni și nu numai. Și dacă povestea
nu putea să existe fără un personaj central, acesta a fost ales să poarte numele de
Vasile Alexandrescu Urechia.
Sosit pe aceste locuri de legendă, într-un context istoric și social propice
dezvoltării culturale, Urechia, care în 1867 este ales deputat şi apoi senator de
Covurlui, reușește, în cei peste 34 de ani de activitate parlamentară şi în calitate de
vicepreşedinte al Senatului, să determine legislativul să elaboreze legi şi alte acte
normative în spiritul viziunii sale de modernizare a statului român.
Spirit întreprinzător, om de acţiune perseverent, Urechia contribuie efectiv
ca organizator la înfiinţarea unor instituţii fundamentale pentru cultura română:
Ateneul Român, Universitatea, Academia Română, Muzeul de Antichităţi, Teatrul
Naţional, şcoli în mediul urban şi rural, instituţii de cultură care sunt ctitorite
la iniţiativa şi prin contribuţia entuziastă a marelui patriot. Dar poate cea mai
importantă acțiune pentru noi este înființarea Bibliotecii gălățene, ce-i poartă
numele cu cinste de 130 de ani.
De fapt, Urechia continuă un demers realizat în plan regional, prima
inițiativă de a crea o bibliotecă publică la Galați, care aparține lui Costin Brăescu,
un apropiat colaborator al său, membru al Comitetului Permanent, care a oferit
669 cărți, pe subiecte diferite, în data de 24 iunie 1871, cu intenția de a crea o
bibliotecă proprietatea Județului Covurlui. Având în vedere acest dar, Președintele
Comitetului Permanent, Nicolae Catargi, raporta plenului Consiliului Județean
despre nobilul sentiment pentru cultură a lui Brăescu și supunea spre deliberare
un proiect de organizare de Bibliotecă Publică, care a fost votat la 10 noiembrie
1871. În acest sens, Comisia bugetară a propus atunci, pentru prima data în istoria
unei administrații județene (după știința noastră, nota Nedelcu Oprea), alocații

decembrie 2020 3
nominalizate pentru o bibliotecă publică. Bugetul a fost confirmat în ianuarie 1872,
după aprobarea de către guvern, constituindu-se în primul și cel mai mare buget
al Bibliotecii Județene Covurlui. Suma pentru cumpărarea cărților s-a ridicat la
2400 lei (10 la sută din bugetul județului pentru Instrucțiunea publică) la care s-au
aprobat încă 1000 lei pentru cărți destinate premiilor acordate în 1872.
Și povestea continuă cu personaje încoronate care înființează Biblioteca „V.A.
Urechia” la Galaţi, prin semnarea Decretului regal nr. 3382, la data de 7 decembrie
1889, de către Carol I, rege al României, ca răspuns la Raportul Ministrului Secretar
de Stat la Departamentul Cultelor și al Instrucţiunii Publice, sub nr. 6122 al
Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 9 din 29 Noiembrie 1889 și în baza Actului de
dar autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub nr. 6558 din 1889. Deși actul
constituirii datează din 7 decembrie 1889, data deschiderii oficiale a Bibliotecii
este 11 noiembrie 1890, la un an de la oferirea însemnatului dar al lui Urechia -
5958 de volume - care au creat fondul inițial al bibliotecii, despre care acesta spunea
că va trebui „să serve culturii tot mai spornice și mai ales tot mai românească a
Galaţilor”.
Și pentru că desfășurarea poveștii trebuia localizată nu numai în timp, ci
și în spațiu, donatorul său, eruditul profesor şi om de înaltă ţinută culturală Vasile
Alexandrescu Urechia, a ales ca lăcaș Liceul „Vasile Alecsandri” unde a avut loc și
inaugurarea. Mai târziu, în perioada anilor 1940-1954, biblioteca va fi găzduită, cu
intermitenţe, în Palatul Cultural „V.A. Urechia” din strada Republicii, nr. 59, astăzi
Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, proprietate a Societăţii Culturale „V.A. Urechia”.
Între anii 1955-1960 sediul bibliotecii se găsește în Palatul de Justiţie, actuala
Universitate „Dunărea de Jos”, după care o regăsim, între 1961-1968, în clădirea
din strada Eroilor, nr. 40, astăzi Casa Armatei, și în strada Gării, nr. 35, astăzi Casa
Corpului Didactic.
Prin Hotărârea Comitetului Executiv al Consiliului Judeţean din 25 august
1968 se mută în actualul sediu din Strada Mihai Bravu, nr. 16, prima clădire a unei
instituții internaționale din România - Comisia Europeană a Dunării (CED) -
singura instituţie europeană din România începutului de secol al XX-lea. Construcţie
istorică, monument de arhitectură în stil neoclasic, clădirea a fost ridicată între anii
1894-1895, de o societate de construcţii românească al cărei preşedinte era prinţul
D. Ghica.
Astăzi, Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi își continuă povestea
deservind locuitorii din judeţul şi municipiul Galaţi, dar şi din Euroregiunea
Dunării de Jos (studenţii de la facultăţile din municipiul Galați) cu documente pe
diferite suporturi, cu programe și proiecte culturale care să îi confirme identitatea.
Povestea instituției de cultură a devenit o realitate atât de prezentă în viața
noastră, încât nici nu ne mai putem imagina cum ar fi să existăm fără ea, iar povestea
nu ar trebui să se termine niciodată, spre beneficiul culturii gălățene și a răspândirii
ei peste veacuri, adaptându-se continuu la contextele politice, sociale, culturale,
impunându-se ca o instituție necesară în viața oamenilor, indiferent de vârstă și de
pregătire!

Dorina Bălan,
redactor-șef al revistei „Axis Libri”

4 Axis Libri
rof esional

Noaptea în Bibliotecă
la Galați

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” a organizat a X-a ediție

„Noaptea în Bibliotecă la Galaţi”, în data de 3 octombrie 2020. Copiii
prezenţi, dornici să participe la cât mai multe activităţi, respectând
toate condițiile legale impuse, s-au bucurat de o seară de neuitat.
Colectivul Secției Împrumut la domiciliu pentru copii le-a propus
următoarele acțiuni: Lectură în noapte, Recital artistic, Concert susținut
de Trupa pop-rock „Among the Filters”, Expoziție de noutăți editoriale
pentru copii.
La cea de-a X-a ediție a evenimentului, au participat elevii
Școlii Gimaziale „Mihail Sadoveanu”, coordonați de prof. înv. primar
Marieta Țelinoiu, elevii Școlii Gimnaziale „Ștefan cel Mare”, coordonați
de prof. înv. primar Popa Nicoleta și elevii Liceului de Alimentație și
Turism „Dumitru Moțoc” coordonați de prof. Mirela Onescu. Pentru
acțiunea Lectură în noapte, a răspuns invitației Secției Copii, poeta
Vera Crăciun și elevi de la școlile gălățene, având la dispoziție spre
încântarea lor, fotolii-mingi multicolore pentru copii care au asigurat
distanțarea fizică prevăzută legal.
Recitalul artistic a fost susținut de elevii Liceului Teoretic
„Dunărea”, coordonați de dir. prof. Moțoc Lucica și bibliotecar Ariton
Lica. Eleva Martha Crăciun de la Liceul Teoretic „Dunărea”, și-a făcut

Florica Șerban
bibliotecar, Biblioteca
Județeană
„V.A. Urechia”

decembrie 2020 5
 remarcată prezența printr-un moment artistic
fascinant. În acea seară magică, au fost prezenți și
membrii trupei de pop-rock Among the Filters, care
au interpretat melodii cu mare impact la public,
din albumul lor în curs de apariție. Formația are în
componența sa, pe: Bogdan Stirbu - voce și chitară;
Florin Atanasiu - chitară și backing vocals, Iulian
Ursu - chitară bass, Irina Panciu - tobe și Edi Ștefan
- trompetă. O trupă în plină ascensiune, aplaudată
la scenă deschisă de fani, veniți în număr mare la
bibliotecă.
Publicul prezent a fost încântat să vizualizeze
expozițiile de noutăți inedite ale Secției Copii, ce au
avut ca locație atât interiorul Secției Copii, în sălile
Piticot, Școlar și Adolescent, cât și holul principal al
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”.
Secția Copii vă prezintă câteva dintre
impresiile invitaților. Astfel, poeta Vera Crăciun
afirma: „În această zi, am trăit clipe grațioase și
sublime, prin cunoaștere și creație, în același timp.
A fost emoția pusă în lumină de ochii copiilor
care așteptau ceva... acel ceva magic, care vine
din fermecătoarele povești și poezii începute de
mine și continuate uneori de ei. Această asociere
a trezit spiritul creativ al fiecărui participant, astfel
că, la finalul prezentării, micuții aflaţi în sală s-au
considat pe deplin mulțumiți. S-a încercat, și am
convingerea că s-a reușit, ca scopul final al acestei
întâlniri să fie atins - poeziile să prindă contur
prin glasul şi libera creație a micilor «poeți» din
sală”. împărtășit pasiunea pentru creația literară”.
Doamna Țelinoiu Marieta, colaboratoare
de mulți ani a Secției Copii din cadrul Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia”, ne mărturisește: „O zi
de toamnă magică. Biblioteca este un loc plin de
culoare, lumină și fantezie. Doisprezece elevi ai clasei
6 Axis Libri
a IV-a B de la Școala Gimnazială „Mihail Sadoveanu”
au participat la una dintre activitățile desfășurate
în cadrul proiectului ,,Noaptea în Bibliotecă”. La
atelierul de lectură au ascultat cu plăcere poezii
scrise de doamna Vera Crăciun. Astfel de activități au
menirea de face biblioteca un loc cât mai prietenos,
elevii nu s-au plictisit, au fost antrenați, interpretând
diverse roluri din textele scrise de autoare. Pe
holul bibliotecii, au admirat lucrările expuse, fiind
impresionați de frumusețea obiectelor pictate cu
migală pe hârtie, piatră și lemn și, nu în ultimul rând,
de expoziția de noutăți editoriale ale Secției Copii.”
Doamna înv. Popa Nicoleta, om cu o
sensibilitate aparte, ne-a declarat următoarele: „3
octombrie… Seară de toamnă, seară de lectură... E
„Noaptea în Bibliotecă la Galați”. Și, cu mare veselie,
mergem la Biblioteca „V.A. Urechia”, să ne răsfățăm
mințile cu versuri inspirate. Noi, cei mici din clasa
a II-a C, Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” din
Galați, am pășit îndrăzneți în împărăția cărților
și am găsit acolo o călăuză printre poezii, poeta
Vera Crăciun. Cu ochii plini de lumina curiozității
copilărești și cu inimile ticăind emoționat, am sorbit
versurile, rimele, sentimentele revărsate spre noi cu
energia dată de iubirea pentru copii. Umbreluțe de
primăvară parfumată, de vară fierbinte, de toamnă
bogată și de iarnă jucăușă au venit peste imaginația
noastră să ne aducă inspirație și să ne provoace la a
scrie și a citi. Am ascultat, am recitat, am interpretat
scrieri în versuri despre copii ca noi și ne-am
Participanții, entuziasmați, ne-au adresat
mulțumiri și au plecat cu promisiunea de a reveni
cât mai curând, în cadrul altor activități organizate
aici, în lumea minunată a cărților de la Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” Galați.
rof esional

Noaptea magică
„Noaptea în bibliotecă”

Luna și-a aplecat razele, într-o seară caldă de octombrie, în

curtea Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați. Astfel, bibliotecari,
cititori, colaboratori sau simpli curioși au putut vedea dincolo de
întunecimea unei lungi perioade, care îi vitregise, îi înstrăinase de
lumea minunată a cărților.
Evenimentul a fost așteptat cu nerăbdare atât de public, cât și de
personalul bibliotecii. Cu multă imaginație și creativitate, și în interior
și în exterior, au răsărit roadele muncii bibliotecarelor.
Cărțile și-au așteptat cititorii într-o ambianță deosebită,
presărată cu flori catifelate și aromă de cafea.

Cătălina Popa
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” „O mie și una de nopți de lectură”, una dintre expozițiile din
program, a avut ca sursă de inspirație chiar numele evenimentului.
Titluri precum „Nopți albe”, de F.M. Dostoievski, „Nopțile de
Sânziene” ale lui Sadoveanu, „Zilele și nopțile unui student întârziat”
de Gib. I. Mihăescu și-au găsit locul în această inedită expoziție
tematică.
O altă propunere interesantă pentru vizitatori a fost aceea de a
căuta și răsfoi volumele ascunse „În hățișul cărților”, expoziție care s-a
remarcat prin originalitate, fantezie și… culoare. Dintre crenguțe și
frunze de iederă curgătoare s-au ivit cărți a căror vedetă a fost chiar…

decembrie 2020 7

biblioteca. „Căutătorii de povești” au făcut călătorii
în timp sau prin bibliotecile de azi, au trecut
prin „Biblioteca invizibilă” sau chiar au asistat la
„Indiscreții în bibliotecă”.
„Titlurile în miniatură” au fost o altă atracție a
serii. Mai multe cărți au fost transpuse cu imaginație
și bun-gust în câteva machete interesante. Iubitorii
Parisului au visat pentru câteva minute la celebrul
oraș, admirând proiectul inspirat din volumul „Un
bilet pentru Paris” de Jojo Moyes. Turnul Eiffel,
Notre-Dame sau Arcul de Triumf în miniatură au
captat atenția cititorilor, trezindu-le dorința de a
împrumuta și citi cartea.
„Orașele de hârtie” ale lui John Green au
fost reconstruite în mod jucăuș într-un proiect
arhitectural neobișnuit. Blocuri, magazine, diverse
8 Axis Libri
clădiri îmbrăcate în pagini de cărți au alcătuit un
oraș cochet și vibrant.
În timp ce utilizatorii vizitau secțiile bibliotecii
și exponatele prezentate, o aromă îmbietoare de
cafea se făcea simțită în aer. Motivul? Zona unde
se puteau fotografia, amenajată în cel mai romantic
mod, pe care un mănunchi de flori de catifea și
câteva cărți vechi au transformat-o într-un adevărat
punct de atracție. În mijloc stătea sfioasă cartea de
inspirație, „Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, de
Agnès Martin-Lugand, așteptându-și următorul
cititor, care nu a întârziat să apară.
O explozie de motive și culori s-a regăsit
în expoziția „Pictură pe piatră, lemn și hârtie”.
Tablouri, casete de bijuterii, pernuțe și diverse
obiecte tematice au prins viață prin pasiunea și
îndemânarea artistei Daniela Vlad, ale cărei mâini
dibace nu pot fi întrecute. Vizitatorii au admirat
cu încântare obiectele prezentate, expoziția hand-
made având un real succes și impresionând printr-o
deosebită valoare estetică.
În tot acest timp, serviciile de bibliotecă au
rămas funcționale, cititorii s-au putut (re)înscrie,
au împrumutat sau au restituit documente și au
beneficiat de scutire de penalități, grație campaniei
„Ziua bunăvoinței”.
Iată cum, la început de octombrie, într-o vreme
în care evenimentele s-au împuținat, la Biblioteca
„V.A. Urechia” s-a găsit timp, loc și disponibilitate
pentru o acțiune culturală care a bucurat pe deplin
inimile iubitorilor de carte și nu numai, respectând
normele de distanțare fizică.
rof esional

Toamna
farmec și culoare

„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă...” mărturisea în creațiile

sale marele poet Tudor Arghezi. Desigur, toamna este anotimpul
metamorfozelor, al împlinirii și al abundenței. Pentru că biblioteca
este un templu al ideilor, toamna nu își poate desfășura mai plăcut
basmul de culori și de gânduri, decât la noi, la bibliotecă, locul în
care elevii, copiii și dascălii fac un popas în existență și dau frâu liber
creativității.
Parfumul toamnei ne-a învăluit pe toți chemând pașii micuților
cititori pe aleile cunoașterii, deoarece fiica cea mai bogată a bătrânului An
a poposit la noi și ne-a bătut la geam, cu stropi de culoare și adieri de vânt.
În semn de prețuire, Biblioteca s-a gătit de sărbătoare, iar
inima ei bate în ritmul cristalin al vocilor voastre, dragi cititori! Să vă
mărturisesc oare că biblioteca este geloasă pe tablete şi telefoane? I-am
explicat totuşi că nimic nu poate înlocui atmosfera caldă pe care ea o
ţese în jurul iubitorilor de lectură, că toate cărţile de pe rafturi vibrează
la atingeri şi îşi dăruiesc mai mult înţelesul celor care le poartă în palme.
Așadar, ne-am lăsat învăluiți de parfumul ei și am tranformat
acest minunat anotimp într-o sărbătoare a culorilor și a cuvintelor.
Filiala nr. 1 ,,Costache Negri’’ a lansat virtual două proiecte
educaționale intitulate: ,,Regina Toamnă... în file de carte’’ și ,,Petale
de suflet’’. Primul proiect a fost menit să contureze, din condeiul
inspirat al inimii, cuvinte măiastre, care ne transmit emoție, parfum
și pastel, pe care doar toamna le pictează în natură și în oameni!
Cecilia Manolescu Iubim și mai mult acest anotimp, pentru că fila arămie scrisă de voi
bibliotecar, Biblioteca a rămas prinsă de veșmântul ales al Reginei și bucură pe oricine o
Județeană „V.A. Urechia” citește. Al doilea proiect a fost un omagiu adus ,,SCULPTORILOR
DE SUFLETE’’, oamenilor care au ca misiune să le dezvăluie copiilor
noştri ,,corola de minuni a lumii”. Astfel, gratitudinea nostră s-a
îndreptat spre Oamenii Lumină, cei care ne-au sădit în suflet flori și
ne-au dăruit iubire. Activitatea a fost o Sărbătoare a recunoștinței și a
prețuirii, bogată vizual și înzestrată cu suflete minunate.
Anul şcolar aduce la începutul lunii octombrie un eveniment
educaţional care aşază pe scena Şcolii, dar şi a Bibliotecii– Educatorul
şi opera sa de formare – Educaţia. În aceste vremuri greu încercate,
ne-am propus să ne regăsim puterea, credinţa și bucuria în toate

decembrie 2020 9
 activitățile pe care le desfășurăm cu elevii, pentru a
aduce un plus de coeziune între cele două instituții,
frumusețe și valoare relaţiilor interumane, căldura
optimismului de care avem nevoie cu toții. Am
invitat cititorii noștri, de toate vârstele, să invoce
muza imaginației și să trimită pe pagina noastră de
facebook, buchete de gânduri și frunze multicolore,
așezate pe covor de emoții și de vise autumnale.
Biblioteca este locul în care Educația își
desăvârșește ascensiunea, în care se realizează o
prețioasă îmbrățisare a lecturii, în care Cartea își
cheamă cu blândețe apostolii cunoașterii pentru
a le deschide visteria visării infinite. Bucuria de
a fi părtași la întâlnirea cu lectura este o frumoasă
realitate, pe care o trăim mai intens toamna. În acest
cadru autumnal deosebit s-au evidențiat elevii clasei
a IV-a B, împreună cu doamna profesor Cecilia-
Monica Păduraru, de la Şcoala Gimnazială nr. 7, care
și-au dat întâlnire (virtual) în lumea cărţilor, pentru
a omagia Ziua Mondială a Educației. Copiii ne-au
oferit petale de suflet, sub forma unor creații proprii,
iar noi ne-am bucurat să reunim aceste mărturii ale
imaginației bogate într-o frumoasă expoziție.
Soarele șăgalnic al unui octombrie prietenos,
le-a purtat pașii spre biblioteca noastră și entuziaștilor
copii de la Școala Gimnazială ,,Ștefan cel Mare’’,
creativilor elevi de la Colegiul Național ,,Costache
Negri’’ și Liceul Teoretic ,,Emil Racoviță ’’, care au oferit
crâmpeie de suflet pentru dascălii lor. Talentații nostri
elevi-cititori ne-au trimis mesaje foarte frumoase,
legate de puterea educației și a cunoașterii, de
importanța culturii și a pregătirii elevului pentru viață,
de rolul activ al școlii în formarea tânărului. Cadrele
didactice au primit gânduri sensibile de apreciere și
considerație pentru activitatea valoroasă de educare
și formare a unor caractere puternice! Educaţia este
activitatea care pune societatea în mişcare, care îi oferă
stabilitate, moralitate,
înţelepciune şi armonie!
Educația ne ajută să ne
construim destinul! Ca
și școala, Biblioteca are
un puternic caracter
formativ, dezvoltând
abilitățile necesare
omului frumos de mai
târziu. Ne dorim să
ținem împreună aprinsă
flacăra cunoașterii!
Frumosul defi­
nește arta. Se spune că
10 Axis Libri
muzica este o înaltă expresie a noțiunii de frumos,
o geometrie a simțurilor, o ecuație a sufletului pur,
o sărbătoare a libertății și a creativității. De aceea,
biblioteca noastră și-a dechis larg brațele pentru a
împleti armonios frumusețea muzicii și parfumul
toamnei, tezaur muzical care ne-a fost oferit de
un grup de copii frumoși ai Școlii de Canto ,,Vital
Music”, coordonați cu multă dăruire de doamna
profesor Doina Cecoi. Artiștii noștri au bătut la ușa
Reginei Toamna, iar noi ne-am bucurat de darurile
lor muzicale. Am fost încântați să-i cunoaștem și
să-i auzim, dorindu-le mult succes pe Drumul
Muzicii și al Educației.
Lumina de aur a toamnei a țesut, tot la noi,
fire de gânduri, rai de idei și parfum de poezie. „De
dimineața până seara și noaptea, frunzele cădeau
întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale,
legănându-se în aer ca o aripă de fluture...” este atât
de frumoasă toamna descrisă de Emil Gârleanu!
Într-un peisaj asemănător, ne-am bucurat să-i
avem alături de noi pe elevii Școlii Gimnaziale ,,Ion
Luca Caragiale din Tulcea, care s-au alăturat cu
drag proiectului nostru. Ingenioșii copii au zugrăvit
adieri colorate, alături de doamnele profesor Liliana
Fediuc, Carmen Manole și Gabriela Mitache, care
ne-au răsfățat privirea și ne-au mângâiat sufletele,
înlocuind penelul și paleta cu darurile colorate
ale toamnei, adunate din preaplinul naturii unui
octombrie darnic.
Așadar, nobila misiune a bibliotecii pentru
copii dă unicitate demersului nostru, căci ne
permite să pătrundem în globul de cristal al
învățăceilor ce ne trec pragul cu entuziasm pentru a
oferi prin fiecare activitate puțin din măreția zeilor.
În noi și prin noi copiii descoperă valențe estetice
necesare zborului de mai târziu.
rof esional

Castelele, printre
minunățiile lumii...

În contextul actual, generat de pandemia cu noul coronavirus, în

care măsurile instituite au determinat restrângerea mobilității sociale, s-a
constatat faptul că oamenii s-au îndreptat mai mult spre modalități virtuale
de informare, documentare sau relaxare.
Fie că doresc să studieze, să găsească diverse informații, idei și activități
creative sau artistice pentru copii sau, pur și simplu, să lectureze o carte bună,
oamenii au început să apeleze tot mai mult la platformele și serviciile online
oferite de bibliotecă. Se observă, așadar, o creștere accentuată a interesului
manifestat de publicul larg pentru activitatea bibliotecilor în mediul virtual.
Filiala nr. 2 „Paul Păltănea” - Bibliotecă Municipală contribuie la
vizibibilitatea bibliotecii judeţene în mediul online prin desfăşurarea de
altfel de proiecte, de interes, interactive şi educative, pentru publicul cititor.
Unul dintre ultimele proiecte, intitulat „Curiozităţi...despre castele”, este
dedicat acestora, vizând cunoaşterea şi revitalizarea, punerea în valoare a
istoriei şi frumuseţii acestor edificii vechi.
Castel, palat, fortăreață - acești termeni dau naștere unor tablouri și
imagini ca din basmele copilăriei și din visele noastre. Ne duc cu gândul la
noi expresii și peisaje care se revarsă ca un izvor nesecat: turnuri, poduri,
creneluri, bastioane, cavaleri, armuri, șiruri de trepte și grădini.
Unele ieșite din pagini de poveste, cu o istorie bogată și învăluite în
mister, castelele au un aspect fantastic care face legătura dintre prezent și
trecut, dintre realitate și basm. Fiecare castel este diferit, o versiune originală
a unui concept comun, astfel încât oferă o poveste diferită, o legendă unică,
o parte a istoriei proprie care atrage și fascinează...
Prin urmare, derularea online a acestui proiect presupune prezentarea,
pe parcursul a mai multor săptămâni, a celor mai spectaculoase castele
din România şi din lume, care ne încântă să le vedem, să le admirăm, să le
fotografiem, dar mai ales să ne aflăm in interiorul lor, într-un exercițiu de
Cătălina Şoltuz imaginație menit să ne ducă către dimensiuni pierdute ale timpului.
responsabil, Filiala Nr. 2 Castelele lumii au fost întotdeauna atracții turistice fascinante. Aceste
„Paul Păltănea” minunății sunt locuri încărcate de istorie, unde abundă poveștile misterioase,
iar dincolo de frumusețea de netăgăduit, aceste construcții autohtone au
menirea să ne poarte înapoi în timp.
Acest proiect dorim să fie un exerciţiu de imaginaţie, apropierea
de frumuseţea istoriei, conturată de informaţii din cărţi şi tururi virtuale
interesante. Este chiar o excursie virtuală, în care o să străbatem lumea în
lung și în lat, să descoperim împreună locuri spectaculoase, faimoase sau
mai puțin cunoscute, dar care reflectă prin arhitectură oamenii și epoca lor!
Vă invit să urmăriţi pagina de fabebook a filialei: https://www.
facebook.com/BVAU-Filiala-nr2-Paul-P%C4%83lt%C4%83nea-
Gala%C8%9Bi-Biblioteca-Municipal%C4%83-537902519608781 sau site-
ul bibliotecii judeţene: www.bvau.ro.

decembrie 2020 11
 rof esional

A fost NOAPTEA ÎN BIBLIOTECĂ

la Filiala nr. 5 „Hortensia
Papadat-Bengescu”

Am petrecut ore plăcute în compania unor oameni frumoși și

a cărților.
Ne-am reîntâlnit cu oameni dragi și am cunoscut oameni pe
care i-am îndrăgit.
În răcoarea serii și sub mireasma florilor, noi, copiii universului,
am trăit împreună bucuria de a împărtăși sentimente, idei, vise, din
preaplinul sufletelor noastre însetate de cunoaștere, frumusețe și
iubire.
A fost un bun prilej pentru a ne manifesta aprecierea, admirația
și recunoștința față de copiii, părinții și dascălii care au participat
la proiectele realizate în tânăra și frumoasa noastră bibliotecă care
poartă numele scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu, născută pe
plaiuri gălățene, la Ivești, în anul 1876, pe 8 decembrie, cunoscută mai
ales pentru romanele Concert din muzică de Bach, Logodnicul, Femeia
în fața oglinzii, Drumul ascuns și altele, pe care vă invit să le citiți, fiind
printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice românești.
Dintre cititorii fideli ai bibliotecii noastre, care au fost premiați,
îi voi aminti pe copiii care învață la Școlile gimnaziale numărul 43,
numărul 3, numărul 22, la Școala gimnazială „Iulia Hasdeu”, precum
și pe copiii care sunt îndrumați de doamnele Luminița Ghibea și de
doamna Gotcă, în cadrul Asociației „Sfântul Antonie cel Mare”. Prima
oară au venit la bibliotecă îndrumați de către dascălii lor, apoi singuri

Violeta Opaiț
responsabil, Filiala Nr.
5 „Hortensia Papadat-
Bengescu”

12 Axis Libri
și ne-am împrietenit vara trecută la Clubul de
vacanță BUCURIA.
Astfel, proiectul PLĂCEREA DE A CITI l-am
realizat împreună cu copiii: Radu Dărac, Ovidiu
Olaru, Daniel Petre, Mihai Berlea, Matei Popa, Ștefania
Popa, Alina Haraga, Alexandru Culachi, Maria Onea,
Andrei Ghilea, Irina Guzgă, Roberta Diță, Georgiana
Pop, Simona Iacob, Melissa Urso, Ana-Maria Olariu,
Marina Giulia Paraschiv, Maria Selena Grecu, Eduard
Spulber, Cristian Spulber, Cezar Feraru, Anabela
Feraru, Ciprian Iancu. Felicitări copii! Dacă am uitat
pe cineva, rog să mă ierte!
Copiii nu numai că citesc, ei mai și scriu!
Fascinați de cărți și tentați de a deveni precum
scriitorii, dintre copiii care s-au înscris la proiectul
TENTAȚIA SCRISULUI, trei au reușit să-și realizeze
visul de a scrie o cărticică. Aceșia sunt: Ovidiu Olaru,
Alina Haraga și Mihai Berlea. Ovidiu este autorul
cărții Planeta Verde, Secretul unui erou este titlul
cărții scrise de Mihai, iar cartea Alinei se numește
Dreptatea criminalului. Toți trei merită felicitări
pentru bucuria, determinarea și perseverența de
a-și realiza visul. Ei au scris, iar noi bibliotecarele,
am avut grijă ca opera lor să capete forma unor
cărticele pe care le puteți citi în biblioteca noastră.
Pentru că merită cu prisosință, am dorit să-i
premiem pe cei mai PASIONAȚI CITITORI care au
vizitat Filiala nr. 5 „Hortensia Papadat-Bengescu”
a Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”. Aceștia sunt
doamna Alina Genete, domnul Petrică Olteanu și
copiii: Robert-Alexandru Genete, Ovidiu Olaru,
Mihai Berlea, Alina Haranga și Maria Onea. Cu
admirație îi privim pe părinții care își inițiază copiii în
tainele cărților și le călăuzesc pașii prin labirinturile
bibliotecilor și i-am numit PĂRINȚI DE „NOTA 10”:
doamnele Alina Genete și Alina Popa. Cu o floare
am dorit să le spunem că le prețuim.
După festivitatea de premiere, copiii, părinții
și toți vizitatorii s-au bucurat de prezența unor
scriitori din Galați și Brăila, care au avut amabilitatea
de a răspunde invitației noastre. Doamna Violeta
Craiu ne-a făcut bucuria de a-și lansa cartea pentru
copii „Scaunul străbunicii și alte povestiri”, ediție
bilingvă, română și engleză, de față fiind și domnul
Petru Iamandi, care a realizat traducerea în engleză.
Mini-piesa de teatru „Eminescu Bibliotecar”,
scrisă de Victor Cilincă și interpretată împreună
cu A.G. Secară, a avut de asemenea succes. Ne-
au impresionat versurile pline de sensibilitate ale
Alinei Marieta Ion din cartea cu titlul „De aici,
direct în paradis”, a Elei Mays din volumul „Poezia
mai caută cuib”, precum și poeziile scrise de A.G.
Secară, Valeriu Valegvi, Vera Crăciun și Sebastian
Golomoz.
Voi încheia această scurtă povestire despre
cum a fost la NOAPTEA ÎN BIBLIOTECĂ, la Filiala
nr. 5 „Hortensia Papadat-Bengescu” a Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia” cu câteva versuri:
Despre unele lucruri
Se poate spune
Că nu-s asemenea trăirii.
(Valeriu Valegvi - Exerciții de revoltă V)
decembrie 2020 13
 rof esional

Poezia și muzica
sufletului

Dacă, în urmă cu ceva timp, ne-ar fi spus cineva că suntem nevoiți

să alegem doar mediul on-line ca spațiu de desfășurare al activităților
cultural-educative și recreative, cât și al proiectelor inițiate de Bibliotecă,
am fi zis că este una dintre cele mai bune glume. Iată că vremurile acestea
incerte ne obligă să ne schimbăm stilul de lucru, să ne reorientăm, să
privim aceste probleme cu alți ochi, să avem o nouă perspectivă, iar cu
aceasta, noi soluții. Mediul on-line rămâne în continuare unica soluție
de a pune în aplicare ideile și proiectele noastre cu care ne-am obișnuit
de-a lungul timpului cititorii, indiferent de vârstă.
Începând cu luna octombrie și până la sfârșitul anului, la Filiala
nr. 2 ,,Paul Păltănea” se vor derula o serie de proiecte online, printre care
și proiectul intitulat ,,Poezia și muzica sufletului”, care va aduce cu
siguranță în casele și inimile cititorilor bibliotecii, bucuria muzicii și a
poeziei, ca un remember al vremurilor de altădată. Pe pagina de facebook
a filialei, poezia se întâlnește cu muzica, iar versurile memorabile ale
poeților noștri: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, George Topârceanu,
George Bacovia, Vasile Alecsandri... și ale altor titani ai poeziei
românești creează acea legătură emoționantă cu ascultătorii, alături de
artiști consacrați care aduc linia melodică spre încântarea noastră.
,,Poezia și muzica sufletului” este un proiect online prin care ne
dorim să expunem multiple variante de abordare a poeziei în domeniul
muzical, relația de interdependență dintre cele două creații și o ocazie de
a ne onora poeții clasici și contemporani, precum și artiștii care folosesc
versurile poeților noștri în compozițiile proprii.
Unul dintre cei mai importanți scriitori români, Ion Luca Titela Trif
Caragiale afirma că: Poezia şi muzica sunt două surori divine, menite bibliotecar, Biblioteca
de zei să meargă totdeauna mână în mână ca, prin îndoit farmec, să Județeană „V.A. Urechia”
minuneze pe muritori.
Toamna, poeziile au un farmec aparte. Când citim o poezie, devenim
mai melancolici, reflectăm mai mult, ne îmbătăm cu acea tristețe dulce
și ne îndrăgostim nebunește de frumusețea peisajelor pe care toamna ni
le dăruiește, peisaje pe care le regăsim spre bucuria noastră, în cele mai
frumoase poezii scrise cu condeiul inimii de poeții noștri.
Prieteni ai bibliotecii, vă invităm să vă opriți din ritmul nebun
al existenței și să alegeți bucuria și frumusețea vieții, adierea vântului,
dansul frunzelor, o carte bună și acea compoziție muzicală care vă aduce
starea de bine. Doar așa vom ști care este rostul nostru pe acest pământ.

14 Axis Libri
rof esional

Cum aleg o carte

„bună”

„Alegerea unei cărți din multe, multe miile disponibile, pare

aproape imposibil când te gândești la asta.”
(Catherine Sheldrick Ross)

Fiecare pasionat de lectură își dorește să citească o carte „bună”.

Dar ce este oare o asemenea carte „bună” și cum o alegem?
O „carte bună” pentru o persoană nu este pe placul tuturor. Decât
să întrebăm de cărți bune, în multitudinea de cărți care apar acum pe
piață, ar trebui să ne formăm obiceiul de a le selecta în funcție de ceea
ce ni se potrivește.
Biblioteca deține foarte multe titluri. Atât de multe, încât uneori
devine dificil să triezi. Alegerea unei cărți depinde foarte mult de gradul
de cultură al fiecăruia, de nivelul de studii, de înțelegere, de preferințe,
de preocupări și interese, de profesie, de credințele cititorului, de
experiențele acestuia, de locul de unde vine el etc. Toate acestea
determină alegerea cărților „bune”.
Cartea care vorbește mai mult despre ceea ce simțim noi, despre
ceea ce credem, ni se va părea una excelentă. Unui medic i se va părea
extraordinară o carte care va avea ca subiect medicina, adică o carte de
specialitate, un manager ar putea fi interesat de cărți care să îl ajute să
fie mai aproape de oameni, de sufletul lor pentru a-i motiva să devină
mai buni. Cartea devine astfel un instrument care ajută la dezvoltarea
în plan personal sau profesional.
Ar trebui să facem o distincție între lecturile de plăcere și lecturile
Anca Georgescu de specialitate (cartea ca obiect pedagogic/de formare/de instruire).
bibliotecar, Biblioteca Uneori, vrem să citim o carte pur și simplu pentru a ne relaxa.
Județeană „V.A. Urechia” Nu este nicio îndoială că cititul este important pentru că știm că
el educă, relaxează, inspiră etc. Lecturile dezvoltă vocabularul și ajută
la exprimarea mai facilă a ideilor, dezvoltă imaginația și creativitatea și
modelează caracterul.
Dar cu mii de cărți care se publică mereu, cum poate un cititor (în
special unul care este pasionat de lectură) să decidă ce carte să aleagă?
Această întrebare îmi apare deseori prin prisma meseriei mele de
bibliotecar, dar și pentru că și eu sunt cititoare. Deci cum alege cineva
ce să citească?
În rândurile de mai jos, voi încerca să dau câteva sugestii simple,
pe care le poate folosi oricine în căutarea cărții potrivite.

decembrie 2020 15
 rof esional
Strategii de selectare1
Piatra de temelie pentru alegerea unei cărți
bune este dispoziția cititorului: Ce aș vrea să citesc
acum? Ce aș vrea să citesc în viitor? Cititorii, în
marea lor majoritate, aleg cărțile în funcție de starea
pe care o au și de ce anume se petrece în viețile lor.
Cărțile scurte, lectură ușor de citit și cărți mai vechi,
care le-au plăcut altădată, sunt alese când cititorul
este prea ocupat sau stresat. În momentele acestea,
recitirea unei cărți preferate din copilărie este
chintesența confortului de a citi. Cărți mai solicitante
din punct de vedere intelectual și mai puțin familiare
sunt recomandate atunci când viața cititorului este
mai liniștită.
Recomandările sunt importante, dar doar de
la o sursă sigură cu gusturi compatibile, cum ar fi:
recenzori de încredere, membri ai familiei, prieteni
care ne știu gusturile, bibliotecari de încredere sau
personalul din librării.
O altă strategie importantă, folosită pentru
alegerea cărților bune, este selecția după un autor
renumit și de încredere.
Dacă o bibliotecă are cărți împărțite pe genuri,
atunci lucrul acesta va ușura căutarea. Genul cărții
este des folosit în căutarea unei cărți bune, alături de
autor.
Altă strategie de căutare ar fi după copertă și
după indiciile oferite de cartea însăși.
Titlurile sunt importante – pot atrage titlurile
neobișnuite, captivante, dar și titlurile familiare
cunoscute.
Alegerea unei cărți bune trebuie să includă
cinci elemente care sunt legate între ele:
1. Testul „în ce dispoziție sunt” (pentru acest
punct se cere experiență în citit):
- familiaritate versus noutate;
- siguranță versus risc;
- lectură ușoară versus lectură dificilă;
- optimist versus dur și critic;
2. Sursele pe care un cititor le folosește
pentru a afla câte ceva despre o carte nouă:
- căutarea în bibliotecile publice, acest lucru
incluzând căutarea etichetelor de raft, limitarea
căutărilor doar la un anumit subiect și urmărirea
raftului cu „cărți returnate”;
- recomandări de la prieteni, colegi sau membrii
din familie;
- recenzii sau reclame din ziare, reviste, internet,
radio și televiziune;
1
Ross, Catherine Sheldrick. „Strategies for selection”. În:
Making choices: What readers say about choosing books to
read for pleasure. [online]. Accesat la data de 07.10.2020.
Disponibil pe internet la adresa: https://www.researchgate.net/
publication/258763991_Making_Choices_What_Readers_
Say_about_Choosing_Books_to_Read_for_Pleasure
16 Axis Libri
- vizionarea de producții dramatizate ale unui
autor cum ar fi: piesele de teatru sau filmele;
- liste (cărți ce au câștigat premii, liste cu cărți
editate și publicate de biblioteci, critici literari sau alți
cititori).
3. Elementele unei cărți de care cititorii țin
cont pentru a găsi cartea dorită:
- subiectul (legat de gen în ficțiune și de temă
în non-ficțiune);
- ceea ce tratează (popular versus literar sau
un stil serios; clasic și familiar versus imprevizibil;
optimism versus negativism sau pesimism);
- personajele descrise (prezența unui personaj
feminin puternic, personaje simpatice sau depresive).
4. Indicii despre cartea însăși:
- autor
- gen
- copertă
- titlu
- pagina de titlu
- editura
„Sunt edituri care publică orice, doar să le iasă
banul. Şi sunt edituri care aleg titlurile cu atenţie.
Unele vin în întâmpinarea gusturilor și cererii
publicului, altele caută să educe publicul și să ofere
lucruri de calitate, străduindu-se să atragă publicul
cititor spre o calitate mai mare. Mi-aş îndrepta
atenţia mai ales spre cele din a doua categorie, fără a
exclude însă nicio editură (de multe ori, se pot găsi
cărţi interesante şi la editurile care nu sunt neapărat
elitiste sau care publică în general materiale care nu
atrag decât anumite segmente de public)”.2
Cu cât este mai experimentat cititorul, cu atât
va fi mai mare abilitatea de a folosi aceste indicii în
găsirea unei cărți bune.
5. Timpul sau banii alocați
- acces intelectual (cunoștințele anterioare ale
conținutului sau ale cenaclurilor literare necesare
cititorului pentru a înțelege textul);
- acces fizic (timpul și munca necesare înainte
ca cititorul să aleagă practic cartea de la raft);
- durata de timp necesară sau gradul de
angajament cognitiv și emoțional cerut de cartea însăși
(cititul rapid și ușor versus lectură îndelungată).
Iată câteva recomandări pe care le puteți
accesa on-line și care vă vor ajuta să găsiți cartea
dorită dintr-un anumit gen și să evitați să vă pierdeți
timpul cu cărți mediocre:
1. www.goodreads.com
Site-ul „Goodreads” este o companie de media
existentă pe internet din 2006 cu sediul în San
2
Bică, Florin. „Editura”. În: Cum aleg o carte bună. [online]. Accesat
la 07.10.2020. Disponibil pe internet la adresa: https://respiro.ro/
time/cum-aleg-o-carte-buna?fbclid=IwAR0LV4CaKwVG1h_
FDebEUM1tNZxyAdvKASq6wA9ogPq69FrFqIeJB4gbetY
Francisco, care se ocupă cu catalogarea cărților,
funcționând ca o comunitate pentru cititori, care pot
oferi propriile recenzii, pot crea liste de lectură și pot
interacționa cu autorii.
Caracteristicile acestui site sunt următoarele:3
„Catalogarea cărților — Utilizatorii pot trece în
revistă cărțile citite, pagina la care sunt și comentariile
aferente paginii și ediției. Pot include anii diferiți în
care au citit și recitit o carte. Cărțile includ informații
biblioteconomice, precum ISBN și anul original de
publicare, genuri literare, citate și legături către ediții
din ani diferiți și în limbi diferite. Unele pot fi sortate
după personaje sau locul în care are loc acțiunea.
Utilizatori cu peste 50 de cărți pot aplica să devină
„bibliotecari” și să administreze aceste informații.
Comunitate virtuală — Utilizatorii se pot
împrieteni sau urmări, pentru a vedea recenziile
celorlalți și listele lor de cărți. Pot discuta și cu autorii,
dintre care mulți au de asemenea conturi. Utilizatorii
se pot organiza în funcție de locația geografică și pot
crea grupuri și evenimente.
Recenzii și scoruri — Utilizatorii pot acorda
între 1 și 5 stele și pot oferi o recenzie. Există opțiunea
de a comenta pe recenzie, de a o vota și de a urmări
sau a te împrieteni cu un utilizator pentru a-i vedea
recenziile înaintea altora.
Recomandări personalizate — Pe baza titlurilor
deja citite, a opțiunilor altor utilizatori și a genurilor
literare preferate, fiecărui utilizator i se oferă
recomandări personalizate de cărți noi.”
Varianta pentru România a acestui site, o
puteți găsi accesând linkul următor: https://www.
goodreads.com/group/show/155853-goodreads-
rom-nia.
2. O altă metodă pentru a căuta o carte bună
este să citiți, prima dată, un rezumat al acesteia. Avem
în acest sens o recomandare pentru un site gratuit, ce
aparține lui Derek Sivers, un scriitor american: www.
sivers.org/books, unde găsiți rezumate scurte ale
cărților. Puteți folosi ISBN-ul pentru căutare. Această
pagină este în continuu actualizată cu rezumate și
notițe. Site-ul conține și un top al recomandărilor
făcute de scriitorul american. Puteți sorta cărțile
după: titlu, cele mai noi și cele mai bune.
3. https://newbooksinbrief.com/ - este un site
scris de o persoană care citește cărți și scrie apoi
recenzii despre ele; se oferă acces la primele pagini
ale recenziei gratuit, apoi contra cost, dacă doriți
întregul rezumat.
4. https://www.blinkist.com/ - este site-ul creat
de patru tineri americani și care conține rezumate
ale cărților. Nu sunt recenzate aici cărți de ficțiune.
3
Goodreads [online] Accesat la 08.10.2020. Disponibil pe
Inernet la adresa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Goodreads
Conține peste 2200 de titluri disponibile ce acoperă
domenii precum: psihologie, dezvoltare personală,
politică, vânzări, cultura corporatistă, sănătate,
fitness, parenting etc. Informațiile de pe acest site
sunt contra cost.
În cele din urmă, dar nu ultimii, foarte buni
în prezentarea unor criterii de selecție a cărților
bune pentru dumneavoastră, sunt bibliotecarii de
referințe. Ei sunt o sursă sigură pentru recomandări.
Multe biblioteci oferă, de asemenea, acces la propriile
baze de date, care sunt concepute pentru a vă ajuta să
găsiți cartea dorită.
Cu siguranță, mai există și alte criterii de
selectare. Important este să rămânem cu ideea că
trebuie să facem alegeri inteligente și sănătoase de
lectură în condițiile în care oferta de pe piață este
mare și variată.
Webliografie
1. 17 moduri de a găsi cărți bune de citit [online].
Disponibil pe internet la adresa: https://www.lifehack.org/
articles/lifestyle/17-ways-find-good-books-read.html
2. Cum aleg o carte bună [online]. Disponibil
pe internet la adresa: https://respiro.ro/time/cum-
a l e g - o - c ar te - bu n a ? f b cl i d = Iw A R 0 LV 4 C a Kw VG 1 h _
FDebEUM1tNZxyAdvKASq6wA9ogPq69FrFqIeJB4gbetY
3. Cum să alegi o carte bună [online]. Disponibil
pe internet la adresa: https://www.wikihow.com/Choose-a-
Good-Book
4. Cum să alegi o carte bună și să nu consumi
maculatură de Andrei Curăraru [online]. Disponibil pe internet
la adresa: https://diez.md/2015/12/04/andrei-curararu-cum-
sa-alegi-o-carte-buna-si-sa-nu-consumi-maculatura/
5. Ghid pentru alegerea cărții potrivite pentru tine
[online]. Disponibil pe internet la adresa: https://medium.
com/everylibrary/a-librarians-guide-to-choosing-the-right-
book-for-you-e918f3209920
6. Goodreads [online]. Disponibil pe internet la
adresa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Goodreads
7. Goodreads România [online]. Disponibil pe
internet la adresa: https://www.goodreads.com/group/
show/155853-goodreads-rom-nia
8. How to Find Books That are Actually Worth Your
Time [documentar online]. Disponibil pe internet la adresa:
https://www.youtube.com/watch?v=dPor8IoZ3Bw&fbclid=I
wAR2TiSwO-Qo7iaJLvjndiKwhotXq1YRSvVzruBn0QMrnit
Smq5UZ35y_RPg
9. Making Choices: What Readers Say about
Choosing Books to Read for Pleasure [online]. Disponibil
pe internet la adresa: https://www.researchgate.net/
publication/258763991_Making_Choices_What_Readers_
Say_about_Choosing_Books_to_Read_for_Pleasure
10. Mind and nature: A Necessary Unity de Gregory
Bateson [online]. Disponibil pe internet la adresa: https://
monoskop.org/images/c/c3/Bateson_Gregory_Mind_and_
Nature.pdf
11. Sivers.org [online]. Disponibil pe internet la
adresa: www.sivers.org/books
decembrie 2020 17
 Condeiul fermecat

Pasărea gigant
de Ziua Dunării

Daria Maria DICU - 9 ani, elevă cls. III, Școala Gimnazială „Sf.Trei Ierarhi”, Hanu
Conachi, jud. Galați. Urmează ateliere de scriere pentru copii la CCSG, cursuri de
engleză și balet. Pasionată de citit, de scris, muzică și dans. Face parte dintr-o trupa
alături de alți doi copii. Iubește școala, îi plac orele de matematică, sport și religie.
„Îmi place să scriu pentru că mă simt creativă și îmi pot imagina lucruri bune și o
lume frumoasă” zice micuța Daria. Dorința ei cea mare în acest an este să scrie o
cărticică pentru copiii de vârsta ei.

Mă plimb pe malul Dunării. E vreme bună. Se aud păsările, e din ce în ce

mai cald, semn că vine vara. Mă așez pe o piatră și privesc cum plutește pe apă
o bărcuță veche din lemn. Pare a nimănui. De unde vine oare? Barca se apropie
de mal, vine la mine. Nu mai rezist, mă uit în stânga, în dreapta, nu e nimeni.
Mă urc bucuroasă. Încerc să dau din cele două vâsle, nu știu unde o să mă ducă.
Deodată, văd un om ce merge și el într-o bărcuță pe Dunăre, pare
pescar… mă privește într-un fel ciudat. Mă sperii de valurile provocate de barca
lui cu motor, sunt atât de mari. Închid ochii. Valurile se mai liniștesc, dar… am
pierdut o vâslă. Ce mă fac acum? încerc să plutesc pe apă. Așa cum am spus,
bărcuța mea este veche și începe să între apă în ea. De ce m-oi fi urcat? Și unde
o să ajung?
Nu știu cât timp a trecut, se pare că am adormit. Mă apropii de o insulă
mare și misterioasă. Ce bine! Sunt salvată! Dar, când mai aveam puțin până la
mal, barca începe să se dezmembreze. Gata! Barca nu mai e barcă, ci… mii de
bucățele de lemn ce plutesc pe Dunăre. Speriată, am început să înot cât mai
repede. În sfârșit, am ajuns pe insulă! Ce bucurie! Răsuflu ușurată. Cum s-o
chema insula asta? Obosită, m-am întins pe nisip. Sunt fericită! Soarele parcă a
intrat în nori, sau o umbră uriașă s-a așezat pe mine. Este… cred, un pescăruș-
gigant. Ce creatură uriașă! Mă privește cu un ochi. Este curios ca și mine. Pasărea
are picioarele foarte lungi (stă în apă) și aripile acoperă aproape toată insula. Ce
o fi vrând să îmi spună? Mă tem de ea, nu știu ce să fac. Mă ridic în picioare și Daria Maria Dicu
încerc să fug. Dar, unde să fug? Pasărea stă pe loc, doar mă privește. De nicăieri, elevă, Școala Gimnazială
a apărut un bătrân. Sunt salvată, îmi zic! În spatele lui plutește o barcă mică. Îmi „Sf. Trei Ierarhi”, Hanu
face semn să urcăm în ea. Cum o să încapă doi oameni într-o barcă așa de mică? Conachi, Jud. Galați.
— Cum ai ajuns aici pe „Insula Pescărușilor”? nimeni nu ajunge aici, este
o insulă secretă! îmi spune bătrânul cu barbă albă.
— Nici eu nu știu cum am ajuns, dar, e atât de frumos! zic și eu.
— Pasărea ce ai văzut-o este farul insulei, ea poate vorbi o dată pe an și are
grijă de tot: să păzească viețuitoarele, să păstreze insula curată, să nu se afle de
ea, și, mai ales, să vină aici doar oameni buni care iubesc natura și Dunărea. Iar
noaptea, pasărea devine invizibilă, dar vede tot ce se întâmplă… e locul cel mai
frumos și curat din lume și așa trebuie să rămână…
M-am trezit din visul meu. Oare chiar fusesem pe insula misterioasă?

18 Axis Libri
Condeiul fermecat

Capra cu trei iezi

Cândva, într-un sat, trăia

O capră care avea
Trei iezi mici și nătăfleți,
Le spunea „iezi cucuieți”.

Într-o zi, ea vru să plece,

Căci foamea le juca feste.
A spus: ,,Iezii mei, veniți!
Ascultați și nu grăiți!”

Le cântă cântecul care,

Toți îl știm, mă înșel oare?
Le-a spus: ,,Nu deschideți până când,
N-auziți cum eu vă cânt!”

Însă, dragi oameni, vedeți?

Pereții nu sunt pereți!
Pare-se ei au urechi,
Iar geamurile câte-un ochi!

Uite cum dușmanul lup,

Unul mârșav și flămând,
Ascultă cântecul caprei
Ioana Aurelia Epure Și merse să mănânce iezii.
elevă, Școala Gimnazială
„Dan Barbilian”, Galați. Acest plan nu-i reuși,
Căci iedul cel mic grăi:
,,Mama noastră nu-i aceasta!
Are vocea mai subțire și cu asta basta! ”

Lupul rău îl auzi

Așa că-ndată porni
La fierar ce-i ascuți
Limba și toți colții.

decembrie 2020 19
 Apoi, iată-l, se întoarse!
,,Încercarea moarte n-are.”
Iedul mare-nfumurat
Dădu drumul imediat.
Dar când văzu lupul cu a lui mutră,
Imediat dădu să fugă.
Însă, șiretul nănaș
Îl mâncă, dar tot se simțea golaș.
Așa că nu se opri
Până când nu izbuti
Și pe-al doilea să-l înhațe.
Doar un gând nu-i dădea pace.
,,Parcă se-auzeau trei voci...”
Și, deși mult căutat
Iedul mic nu e pe-aci.
El în sobă stă tăcut.
Așa că lupul pleacă,
Iar mama capră ajunsă
Află știri de la cel mic,
Acum și cel mai voinic.
20 Axis Libri
Ea făcu în groapă un foc,
Și la masă puse- n loc
De ceară un scăunel
Să stea lupul rău pe el.
Se duse așadar să caute
Pe făptașul care pe nerăsuflate
Îi mâncă pe iezii ei,
Cei micuți și năzdrăvănei.
Lupul acceptă îndată
Invitația la pomană.
Și merse el bucuros
Către casa unde-a mai fost.
Când se așeză pe scaunul de ceară,
Căzu îndată în focul pe care capra l-a aprins
odinioară.
Iar lupul arzând striga: ,,Salvează-mă, cumătra
mea!”
,,După faptă și răsplată ”, atunci capra-i
răspundea.
Condeiul fermecat

Picături din povești

Este seară. Și acum, ca în fiecare seară, mă așez pe patul din

camera mea. În raftul de la marginea patului se află mai multe cărți
cu povești. Sunt povești pe care tata, mama ori bunica mi le citeau pe
când eram mai mică. Privesc spre acele cărți amintindu-mi cu drag ce
frumos era! Acum am mai crescut și cititul poveștilor mi se pare ca o
amintire, dar e o amintire care îmi face plăcere.
Mă simt obosită. Azi am avut multe teme la matematică. În timp
ce gândul meu călătorea prin încântătoarea lume a poveștilor, aud un
sunet: „Pu-pu-pup, pu-pu-pup, pu-pu-pup !”
— Vino-n coa’, pupăză urâcioasă! Mi s-a făcut lehamite de tine!
— Nică, tu ești? am întrebat uimită.
— Da, eu sunt! Dă-mi o mână de ajutor, să prind pupăza asta,
ș-apoi om avea timp de vorbă! Un moșneag ursuz i-o dat drumul când
eram în târg. Cică ar fi vrut s-o drămăluiască și a scăpat-o. Norocul lui
că era și tata pe acolo că nu scăpa el de mine.
— Dar ce ai cu pupăza, săraca?
— Păi, dânsa mare supărare îmi face! Când cântă ea dimineața,
repede mă trezește mămuca să plec la școală.
— Nu trebuie să te superi. În viață ai nevoie să înveți carte.
Oricum, gândește-te! Când mama ta va afla că nu mai este, o va
cuprinde o mare tristețe.

Ioana Spătariu
elevă, Școala Gimnazială
„Negoiță Dănăilă”,
Bucești, Galați

decembrie 2020 21
 — E drept ce spui...
Atunci pupăza s-a așezat pe o creangă.
Repede, Nică a pus căciula pe ea. Și a prins-o. De
data asta, nu a mai vrut să o vândă, ci s-o ducă în
cuibul ei din tei.
Zâmbeam, văzându-i fapta lui frumoasă,
când am zărit o fetiță care trecea împreună cu un
băiat mânând mai multe capre la păscut. Băiatul a
strigat-o pe fetiță:
— Heidi, fii atentă la Fulg-de-nea! Vezi că vrea
să se urce pe gard să roadă frunzele de la copaci.
— Hei, așteptați-mă! Vreau să merg cu voi, am
strigat eu entuziasmată.
— Cine ești? m-a întrebat Heidi.
— Sunt Ioana. Și bunicul meu are capre. Îmi
place și mie să merg cu ele la păscut.
— Desigur! Poți veni cu noi, zise Peter.
Era o zi frumoasă de vară. Înaintam ușor printre
poteci de munte. De o parte și de alta, pășunea era
plină de flori printre care bâzâiau albinele harnice.
Un vânt ușor legăna firele de iarbă. Un vultur își făcu
apariția deasupra noastră. La apariția lui, porumbeii
sălbatici se ascundeau printre ramurile brazilor.
Heidi a început să povestească despre prietena ei
Clara din Frankfurt.
În timp ce ea povestea, ceva groaznic era să se
întâmple. Nică, împreună cu vărul său, încercau să
împingă o piatră mare la vale. Dacă piatra se mișca
aceasta ar fi lovit caprele care pășteau liniștite.
— Hei! Oprește-te, am strigat eu, care știam ce
avea să se întâmple. Nică s-a oprit și m-a privit. Am
alergat spre el. Ajungând în dreptul lui i-am zis că
este pe cale să rănească caprele lui Heidi. Nică și-a
cerut iertare și a plecat spre casa sa.
Dintr-o dată îi văd pe Peter și pe Heidi speriați.
Fulg-de-nea dispăruse.
— Ce bine ar fi să ne ajute cineva! Nici nu am zis
bine că și-au făcut apariția Lungilă și Ochilă. Acesta
din urmă, cu ochiul său gigant, o zări pe Fulg-de-nea
cocoțată pe o stâncă abruptă. Răs-Lungilă își întinse
mâna sa telescopică, o prinse pe căpriță de coarne și
o aduse înapoi. Fulg-de-nea se uită speriată la noi,
în timp ce caprele celelalte au venit în întâmpinarea
ei. Împreună au continuat să pască iarbă, iar noi ne-
am așezat pe un buștean ca să mâncăm din traista în
care bunicul lui Heidi pusese o bucată de brânză și o
pâine mare rotundă.
Se făcu seară. Am pornit cu caprele spre casa
bunicului. Ajungând acolo, am observat că bunicul
lui Heidi era chiar bunicul meu, care mă aștepta cu
o cană plină cu lapte proaspăt. Mi-a zâmbit și m-a
sărutat pe cei doi obraji îmbujorați după drumul
obositor, făcut prin pășunea verde.
22 Axis Libri
De la un timp mi se făcu dor de părinții mei și
de camera mea în care aveam adunate multe dintre
amintirile mele.
— Știi, Heidi,vreau să mă întorc la familia mea!
— Păcat, trebuie să ne luăm rămas bun, oftă
Heidi.
— Dar am o problemă, nu știu încotro să merg?
— Știu cine te poate ajuta, interveni Peter.
— Cine? am întrebat eu uimită.
— Păi este o fetiță pe nume Alice.
— Super! O cunosc pe Alice. Locuiește pe aici?
— Stă fix după acel munte mare .
— Cred că durează ore bune până acolo. Mai
bine mă pornesc la drum mâine dimineață, știi cum
se zice: „cine se scoală de dimineață, departe ajunge”.
Dis-de-dimineață, m-am trezit. Bunicul îmi
pregătise o traistă plină cu bunătăți: brânză proaspătă,
zmeură, o bucată de pâine și o sticlă cu apă de la izvor
din fața casei lui. Mi-am luat la revedere de la toți cei
de acolo.
Nu pornisem bine la drum că l-am văzut pe
uriașul Lungilă. Văzându-l din nou, am simțit o
imensă bucurie, mai ales că îmi era de mare ajutor.
— Bună ziua, Lungilă! Te rog să mă ajuți să
ajung mai repede la Alice. Peter mi-a zis că o pot găsi
dincolo de muntele din fața noastră.
— Ha! Ha! Știam eu că toți oamenii au nevoie
de mine. Și Harap-Alb a râs când m-a văzut prima
oară, dar când a văzut ce pot face... Bine, fetițo, urcă-
te pe mâna mea!
Pe mâna lui Lungilă mă simțeam ca atunci când
eram cu părinții la munte și urcam cu telecabina.
Uriașul făcu un singur pas și eram deasupra casei lui
Alice. Apoi, a lăsat mâna ușor în jos și eram în fața
ușii ei. După ce i-am mulțumit lui Lungilă, am bătut
la ușă. În prag apăru frumoasa Alice. Am început
să-i spun că îmi doresc foarte mult să ajung acasă.
Atunci ea mi-a răspuns:
— Știu cum pot să te ajut. Uite, îți dăruiesc o
cheiță.
Apoi mi-a arătat cu degetul spre o ușă din
lemn de pin aflată pe un perete din apropiere. Am
mers spre ușă, am introdus cheia. Ușa s-a deschis.
Mi-am luat rămas bun de la Alice și am pășit prin ușa
deschisă. În acel moment, m-am trezit pe patul din
camera mea. Fusese cel mai frumos vis, sau poate nu
a fost un vis. Poate chiar am fost în lumea minunată a
poveștilor. Cel mai mult contează că totul fusese real
pentru mine, că Nică, Heidi, Peter, bunicul, Lungilă
vorbiseră cu mine.
Ce ciudat! Sub perna mea am găsit cheița
aurită cu două diamante mici, pe care mi-o dăduse
Alice.
C

Teodor Parapiru
Dicționar enciclopedic de
expresii celebre

Teodor Parapiru este un scriitor român prezent în actualitatea

românească printr-un amplu demers literar, cu o creație artistică
și științifică în plină expansiune, îndeosebi pe teritoriul literaturii.
Dincolo de aspectele ce pot fi obiectiv precizate, acest autor este tatăl
meu. Îl caracterizează interesul marcant spre perspectiva realistă,
interferată de paradoxurile fantasticului asupra ființei profunde a
omului. Mi-e dificil să-l asociez cu oricare dintre scriitorii români
mai cunoscuți, dar dintre cei străini îi simt apropierea de celebrul
literat american Mark Twain, de Giovanni Papini (pentru literatura
sa de inspirație biblică) sau de Agatha Christie (pentru scrierile sale
polițiste). Cu alte cuvinte, este un autor de consolidată formație
umanist-clasică, dezvoltând o replică viabilă în fața evoluției
obișnuite a scrisului artistic românesc.
Încă de pe la începutul anilor ’90 îi apare drept interesantă o
abordare a fenomenului literar aptă să evidențieze o creativitate
neașteptată, dincolo de uzanțele sale tipice, cunoscute mai târziu
drept expresii celebre, arareori dezbătută la noi și asta doar într-un
mod foarte restrâns. Treptat, acestea capătă lumina unor clarificări
necesare, interesante în mult mai mare măsură decât ar părea la prima
vedere spre a lămuri bazele de impact ale culturii literare universale,
dar și pentru a genera un eficient ghid de lectură într-o asemenea linie
de observații. Un scop așa de profund-concentrat pare dintotdeauna
să intrige pe creatorul artei cuvintelor, prin incredibila detașare
comprimatoare de conținut, mai mult sau mai puțin conservat în
Andrei Parapiru
bibliotecar, Biblioteca memorie, al acestor clișee internaționale. Acestea-s atât de felurite
Județeană încât nu încetează să intrige, în sens bun, nici astăzi. Drept urmare,
„V.A. Urechia” la începutul primului volum, tatăl meu își anunță drept țintă expresă
dorința ca sintagmele comentate să limpezească orice curiozitate
interesată de geneza și consistența lor: […] Multe dintre aceste expresii
celebre sunt folosite ca titluri de cărți, de articole, de repere argumentate
fără a fi acoperite cu o înțelegere culturală corespunzătoare de către
public. Semnificațiile lor devin confuze, mai mult intuite sau ghicite
decât motivate, dincolo de faptul că unele ajung a se depărta de sensul
inițial până la porțile inadmisibilului interpretativ.

decembrie 2020 23
 C
Cu o așa de clară expunere constitutivă, afișată
la vedere de la începutul primului volum al ediției a
patra a acestui Dicționar, metodologia de lucru este
dinamizată simplu și eficient, fiind aceeași pentru
fiecare clișeu internațional în parte: 1. descrierea
esențială a fragmentului sau poveștii de referință
dintr-o anumită operă sau context cultural din care
provine expresia celebră evidențiată; 2. focalizarea
intensificată asupra faptului de comunicare astfel
subliniat; 3. enunțarea lui finală comprehensivă
și elucidatoare, transferabilă și-n alte situații
asemănătoare, sub alte forme. După ce prima ediție
din anul 1994 cuprinde doar 103 de asemenea clișee
internaționale de exprimare, cea din 2002 ajunge la
540 de unități, fiind consolidată de ediția din 2009 cu
700 de unități, ca în 2019 să apară forma conceptuală
finală, capabilă să indice gradul de interes legitim
suscitat de aceste secvențe ale spiritului cu un total
de 1000 de unități dezvoltate critic și explicativ.
Domeniile de interes acoperite de către acest
adevărat ghid enciclopedic de lectură personală sunt
destul de variate ca specific, dar, în linii mari, pot fi
considerate în special: 1. literatura ca atare, 2. Biblia,
chiar mai presus de ideea de religie, 3. mitologia,
4. religiile lumii, 5. istoria documentară și 6. știința
cu diferitele ei ramuri, asta pentru a reliefa cele
mai cuprinzătoare delimitări în materie de clișee
internațonale. Cum am mai spus, efortul tatălui meu
este unul erudit, extrem de minuțios, presupunând
realmente mii de ore de lectură, studiu, comparare
a informațiilor obținute și prelucrare inteligibilă a
lor. Teodor Parapiru iubește infinit limba română
iar această realitate se transformă, în cea mai mare
măsură, într-un orizont creativ de proporții imense.
Critica gălățeană întâmpină cât se poate de
apreciativ aceste volume succesive, de data asta două
la număr în ediția de față, a patra, a Dicționarului
enciclopedic de expresii celebre, și se manifestă în
consecință, abordând față de tatăl meu atitudinea ce-l
recomandă drept un clasic al literaturii gălățene cu
o dimensiune națională a valorilor puse în discuție.
Practic este greu de exagerat o contribuție așa de
amplă la universul receptării literare românești.
Monumentalitatea de impact a Dicționarului este
superb subliniată de prietenul său literar, criticul
Zanfir Ilie: Dicționarul lui Theodor Parapiru este, la
urma urmei, un solid edificiu al scrisului românesc,
iar dincolo de fiecare expresie în parte explicată,
comentată și pusă în paradigmă morală, se întrevăd,
în lumina stinsă a mileniilor, mitologiile și religiile
24 Axis Libri
cele mai semnificative ale lumii, înaintea celorlalte
cea greco-romană, pe care autorul o stăpânește și o
iubește ca nimeni altul, dar și cele zămislite de alte
popoare, oriunde ar fi ele[…]
Bineînțeles, principala sursă pe care tatăl
meu o are în vedere la alcătuirea acestui dicționar
este literatura beletristică, adică arta propriu-zisă
a scrisului. Urmărește, în consecință, să descifreze
formulările tipice internaționale, mai mult sau
mai puțin transparente, și să le încadreze în
dimensiunea memoriei afective odată cu integrarea
lor în opera de referință. Câteva astfel de trimiteri
prin expresii celebre la literatura universală sunt: A
fi Cenușăreasă, Alice în Țara Minunilor, Cavalerul
Tristei Figuri, Iubire a la Romeo și Julieta, Omul
Invizibil, Turbinca lui Ivan ș.a. Odată cu precizarea
înțelesului expresiei celebre are loc și rezumarea
faptului atrăgător ce intră în referință. Cititorii sunt
efectiv conduși spre fundamente ale culturii ce nu
doar creează ecouri până în prezent, ci le și justifică
prin consistența edificiului lor iradiant valoric,
având incidența faptică vie asupra spiritului.
În privința Bibliei, această carte primordială
a credinței este receptată până și peste ideea de
religie sau cult creștin, prin chiar substanța ei din
miza istoriei divine a umanității. Legămintele
lui Dumnezeu cu oamenii sunt observate prin
considerentul spiritual corespunzător, identificat
așa încât să nu lase niciun dubiu. În expresia
Tablele lui Moise, de exemplu, este lămurită nu
doar semnificația lor, ci este descris evenimentul
cadrant al transmiterii înseși, teofania consemnată
drept fapt istoric fundamental pentru credința
monoteistă: […] Învăluit într-un nor gros de fum din
care răzbat tunete și fulgere, cutremurând muntele,
Dumnezeu se adresează lui Moise […] Alte expresii
biblice conservate dincolo de variatele contexte
de viață sau artă ce le solicită sunt: A coborî în
Infern, Apostolul Neamurilor, Arca lui Noe,
Captivitatea din Babilon, Drumul Crucii, Iertarea
lui Dumnezeu, Nevinovat ca Abel, Pâinea lui
Dumnezeu, Semnul lui Cain, Suferințele lui Iov,
Turnul Babel ș.a.
Luminile de spirit ale umanității, provenite
și de pe teren mitologic, sunt explorate cu nesaț.
Categoric favorizată este mitologia greco-romană,
ce poate fi numită așa datorită asemănărilor
extrem de mari ale narațiunilor legendare din
Grecia, respectiv Imperiul Roman, ca baze ale
credințelor religioase populare. Conceptualitatea
intuitiv-figurativă a acestor povești larg-răspândite
le creează o considerabilă forță de impresionare
și explicare inductivă a supranaturalului pentru
omul comun. Pentru expresia celebră Vârsta de
Aur, mult-repetată în derularea civilizațiilor, este
considerată ca bază domnia lui Cronos asupra unei
lumi primordiale în care acesta îi face dovada lui
Zeus asupra bunei sale credințe către suveranul
universului prin administrarea perfectă a unei lumi
integre, paradisiace: […] Expresia Vârsta de Aur este
metaforă pentru o perioadă de remarcabile înfăptuiri
din existența unei colectivități sau a unei persoane,
timp care se constituie în reper nostalgic cu mare
forță de sugestie. Alte expresii mitologice tratate în
Dicționarul enciclopedic de expresii celebre sunt:
A avea nevoie de Hephaistos, Balanța lui Themis,
Calul Troian, Farmecul Grațiilor, Labirintul lui
Dedal, Ochii lui Argus, Pânzele corabiei lui Tezeu,
Razele lui Humbaba, Visul lui Agamemnon ș.a.
Pe terenul religiei toate tipurile sunt
construcții cât se poate de semnificative în direcția
observării unor punctări concentrate ale limbajului.
O asemenea picturalitate evocă supranaturalul la
impact cu imaginația colectivă a umanității, dispusă
spre șablonare. Spectaculosul înregistrat sub forme
conservatoare este consecința acestei cauzalități.
Într-o prefigurare ritualic-selectivă a creștinătății
se vorbește, de exemplu, despre misterele eleusine
care […] constituie metaforă pentru sacralitate și
pentru inițiere într-un sistem de valori accesibile prin
revelație. Alte expresii aparținând fondului religios
al omenirii, dezbătute ca exemplare prin natura lor,
mai sunt: A fi un Mare Maestru, Blestemul lui
Tutankhamon, Cercurile Infernului, Erezia lui
Arius, Înger Păzitor, Vânătoare de Vrăjitoare ș.a.
Tot așa de mult, o abundentă sursă de expresii
celebre o constituie istoria documentară, axată
pe relatarea de un dramatism viu a faptelor unor
mari personalități, aflate în general la conducerea
națiunilor sau a societăților omenești din toate
vremurile. Spectaculozitatea înregistrărilor,
capabile să modifice inclusiv percepția prezentului
și hotărârile ce trebuie luate, este cât se poate
de viguroasă. Istoria este reflectată ca un flux
paradoxal de întâmplări neîntâmplătoare, adică
profund-semnificative, latente în potențialul
insondabil al limbajului transfigurator ce le creează.
Personalitățile și acțiunile istorice sunt astfel definite
în contrast cu situația inexplicabilă, percepție tipică
omului neinițiat, neimplicat sau comun. Fii lui
Brutus este o expresie celebră ce ilustrează complet
acest concept: Expresia Fii lui Brutus este metafora
pentru urmașii nedemni ai unui personaj ilustru, cu
mari merite în viața unei comunități. Alte expresii
celebre de factură istoric-documentară sunt: A
merita un Arc de Triumf, Arhipelagul Gulag,
Cortina de Fier, Scandalul canalului Panama,
Triunghiul Bermudelor, Vechea Gardă ș.a.
Ultimul domeniu semnificativ în discuție, dar
nu ultimul ca importanță, este cel științific. Unitățile
frazeologice internaționale au tendința să semnaleze
valorile-cheie, cu preponderență, pentru a marca
descoperirile de vârf ale științei de orice ramură
experimental-pozitivă ar fi ea. Vehicularea expresiilor
celebre de acest gen conduce la descongestionarea
atmosferei abstracte a discuțiilor în lumina practică
și relațională în care viața se personalizează chiar
și în lumea reglementărilor stricte. Câteva din
expresiile citate și desfășurat-explicite critic sunt:
Aporiile lui Zenon, Efectul Placebo, Experimentul
Philadelphia, Galaxia Gutenberg, Heliocentrismul
lui Copernic, Mișcarea particulelor lui Brown,
Școala lui Pitagora, Tabelul lui Mendeleev ș.a.
Dicționarul enciclopedic de expresii celebre al
tatălui meu, scriitorul și publicistul Teodor Parapiru,
este rezultatul unui prodigios efort erudit, al cărui
scop se află în reformularea echilibrată a personalității
umane în raport cu termenii semnificativi ai vieții,
cauze ce aduc în ființă aceste expresii celebre, cu
extensie internațională. Dacă merită o atât de
viguroasă energie cercetarea lor propriu-zisă,
asimilarea lor constă în a prețui referințele culturale în
forma proteică a transpunerilor din viața reală, odată
cu deslușirile asociative, particulare fiecăruia, potrivit
lui însuși. Restructurarea creativă a limbajului în jurul
mișcării spiritului uman rămâne pentru totdeauna
cel mai interesant fapt al dragostei de a fi, împreună
cu toate mizele sale. Dicționarul însuși este doar un
poligon-șantier al restaurării viețuirii în interiorul
artei minunate de a trăi odată cu înființarea creației
lui specifice - bucuria integrală de a fi cine suntem,
resuscitare neviciată de carențele și relele militante ale
lumii noastre. Așa cum afirmă în postfața celui de-al
doilea volum Ivan Ivlampie, un alt scriitor și prieten
literar din Galați al tatălui meu: […] Ca într-o stațiune
arheologică, a cărei stratigrafie a urmărit-o cu migală,
Teodor Parapiru a readus la lumină fiecare expresie,
punându-i în valoare originea spre a-i restitui gloria,
situarea „geologică” și semnificația spirituală. […]
decembrie 2020 25
 C

Taina unei
„nopţi de visare”

Pentru iubitorii de poezie din țara noastră, semnalăm, actualizat,

într-un recent prim volum monografic (Editura StudIS, Iași, 2020),
bazat pe documente de arhivă, prezența lui HORIA FURTUNĂ
(doctor în drept, poet, prozator, dramaturg, eseist, unul dintre
fondatorii Societății Române de Radiodifuziune), scriitor român
(1888-1952) care se încadrează perfect în linia modernității primei
jumătăți a secolului al XX-lea. Și pentru a vă apropia de esența amplei
prezentări, în primul rând a operei sale, vă oferim, spre lecturtă, unul
dintre capitole, Taina unei „nopţi de visare”.
În postura de poet, Horia Furtună adoptă, aproape în egală
măsură, teme majore ale liricii universale, lăsându-se curtat de
fibra dramaticului în poeme de amplă desfășurare imagistică, în
care recunoaștem maniera parnasiană cu „infiltrații romantice” (D.
Micu) – în Menhirii (12 cvintete), atmosfera tipic shakesperiană – în
Sărmanul Yorick (33 sextine); mitologicul – în vastul poem Balada
Lunii sau suferința colectivă – În sârmele ghimpate etc. Lexicul său
liric este bogat, iar încrengăturile stilistice dăruiesc prozodicului
o muzicalitate îndumnezeită. Pentru el, cuvântul este „stăpânul”.
În viziunea sa, cuvântul dobândește armură înstelată-n metafore
zămislite din magma străbună.
Câtă dreptate are profesorul Ioan Gh. Savin (1885-1973),
marele teolog, cel care cimentase-n scris ideea că măria sa cuvântul
reprezintă „veşmântul în care se îmbracă fiinţa cea fără de trup a
gândului”. Şi-acesta-i purul adevăr: cu şi prin cuvânt dialogăm cu Livia Ciupercă
sinele şi ne împodobim ideile. scriitoare
În acelaşi mod gândeşte şi Horia Furtună în conceptul său
poematic, dual, Ariel („Revista Fundaţiilor Regale”, Anul VIII, nr. 2, 1
februarie 1941, p. 170 – 276), şi Caliban („Revista Fundaţiilor Regale”,
Anul VIII, nr. 3, 1 martie 1941, p. 507-513).
Poetul s-a vrut supus unei îndelungi meditaţii între suflet
şi trup, săpând în magma Cărţii lui Enoh, coborând în universul
shakespearean, sau furişându-se în taina filosofico-mitică (cea
concepută de Dimitrie Cantemir).

26 Axis Libri
 Primul poem, intitulat Ariel, cu motto-ul
„Sufletul vorbeşte trupului”, 48 de catrene, este
dispus în cinci tablouri lirice, iar Caliban, cu motto-
ul „Trupul răspunde sufletului”, 51 de catrene;
fiecare tablou evidenţiind o idee poetică.
Ce şi-a dorit poetul? Întruchiparea
furtunosului gând demiurgic, o pledoarie antitetică
între raţional şi iraţional. Privite, în paralel,
observăm că poetul înveşmântă, în aură christică
întâi, supremaţia sufletului asupra trupului, apoi,
distanţarea trupului de viziunea sufletului – „cânt
ce piere” (Ariel, tabloul V, catrenul 47), pentru
a recunoaşte că viaţa rămâne un înălţător vis cu
aceeaşi finalitate: „Tu [sufletul] ai să fugi în ceruri,
/ Eu [trupul] intră-n pământ” (Caliban, tabloul V,
catrenul 50).
Fundamentat pe motivul „viaţa – vis”,
poemele au drept model două personaje mitice
pentru a creiona controversa eului cu sinea,
conştientizând, într-un final, că trupul şi sufletul
se cuvin a rămâne întru armonie, după preceptul
formulat şi de Sfântul Ioan Hrisostom, anume, „să
vă nutriţi trupul, făcând din el unealtă ascultătoare”.
Aşa ne explicăm pledoaria lui Ariel în
portretizarea lui Caliban: „trup greoi şi searbăd,
/ Eşti cedru de Liban / Înţelenit în humă / Şi-n
vremuri” (Ariel, I. 1), cu „braţ de scoarţă” (Ariel, I.
2), chip „tăcut şi fantomatic” (Ariel, I. 7), o „siluetă
– bătută de vânt” (Ariel, I. 8).
Ariel [Sufletul] se consideră superior, deoarece
crede în „bunătate” (Ariel, II. 11), iubeşte visul
(Ariel, II. 19) – şi aspiră spre „lumină” (Ariel, II. 18).
Formulează reproşuri lui Caliban [Trupului]: „În
inimi sau în gânduri / Când vreau să pui răsad, / Mă-
mpiedici, trup, şi-n tine / Cu nepăsare cad” (Ariel,
II. 17) şi, ceva mai mult, din cauza lui a ajuns „O
floare fără umbră” (Ariel, II. 20). Pare nemulţumit de
compania Trupului de care se simte „legat” doar prin
„frică şi durere” (Ariel, II. 10).
Pe de altă parte, şi Caliban, deşi nemulţumit,
va puncta diferenţele dintre ei. Şi-n aceste constatări
domină dureroasa realitate: „Tu crezi că eu sunt
lutul, / Iar tu eşti sfântul har / Eu robul, tu porunca
/ Dumnezeirii” (Caliban, I. 4), dar, orice-ar face
– orice-ar zice, rămân „legaţi” unul de celălalt
(Caliban, III. 39) – şi-o primă concluzie: „Plutim
în voia soartei Şi a lui Dumnezeu, Şi, dacă eu sunt
luntrea, Cârmaciul sunt tot eu!” (Caliban, III. 34).
Şi totuşi, în confruntarea dintre cei doi –
fraţi „siamezi” (Caliban, II. 27), antiteza rămâne
dominatoarea, fără putinţă de „desferecare”: „eu
mă simt lumină, / Şi tu eşti întuneric” (Ariel, III. 24)
– şi cu-n destin pecetluit: „Tu ai să fugi spre ceruri, /
Eu voi intra-n pământ” (Caliban, V. 50).
E drept, conform viziunii lui Cantemir,
cel care se alimentează în al său studiu din Noul
Testament, sufletul şi trupul, cu-ale lor „grozăvii” şi
luminişuri, alcătuiesc „podoaba fiinţei”.
Fără nicio similitudine cu hidoşenia
personajului Caliban (William Shakespeare –
drama Furtuna, 1610-1611), deducem la modul
concret poziţia trupului aflat în „bezna întunericului
lumesc”, la care face referire şi Dimitrie Cantemir,
în Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau
Giudeţul sufletului cu trupul (ediţia Iaşi, 1698), de
altfel, şi în Psalmul 115 („Tot omul este mincinos”).
Aceasta-i prima frământare, aceea a fiinţei cu „braţul
tău de scoarţă”, searbăd, vizualizat doar la suprafaţă
cu „boeli de hiacint”. În fond, atât este exteriorul:
„o siluetă / bătută trist de vânt”. Şi pentru că-i
vulnerabil, omul se prezintă „gârbov”, inestetic. De
aici şi asemănarea cu personajul Caliban, coborâtor
din stirpea vrăjitoarei Sycorax, dacă ne gândim la
drama lui William Shakespeare.
Analizând cu mai multă profunzime,
partea a doua a poemului Ariel (catrenele 9-24),
surprindem „gâlceava” sinelui cu sinea. Sau ceea
ce Dimitrie Cantemir numeşte „dulceaţa lumii,
otrava sufletului” sau, şi mai explicit, „destrămata
Lume sau Trupul şi Omul înţelept sau Sufletul”.
Antonimicul domină ca parte a revoltei interioare.
Îşi doreşte „bunătate”, „dragoste şi soare”, frumuseţe,
inspiraţie creatoare – dar i se oferă imboldul ispitirii,
„spintecarea” gândului celui bun, „domol şi paşnic”.
Suferinţa persistă, gândind că ar putea rămâne „o
floare fără umbră, / un suflet de pripas!” Şi cât de
mult şi-ar dori „desferecarea”!
Tabloul al treilea (catrenele 25-31) este de o
luminozitate nostalgică: libertate de acţiune şi de
gândire, în mijlocul unei naturi binecuvântate – prin
voie cerească. Aceasta reprezintă treapta exuberantei
tinereţi, când se întreţes visurile cu realitatea
imediată, într-o cromatică plină de încântare.
În cel de-al patrulea tablou (catrenele 32-
37), poetul se lasă iarăşi dominat de un pesimism
al „deşertăciunii deşertăciunilor” de sorginte
eminesciană sau shopenhaureană, ca şi cum ar bea,
dintr-odată, „paharul vieţii” şi „paharul morţii”, la
care face trimitere şi Dimitrie Cantemir – în al său
Divan…, prioritar fiind vocea de netăgăduit din
decembrie 2020 27
 C
Noul Testament. Această stare de descumpănire Că sufletul meu nu e
conduce, nemijlocit, la un balans al zbuciumării, Decât un cânt ce piere
„încolo şi încoace”, „din plăvii şi răstoace”, sau ca şi Fugind dintr-o statuie.
cum ar fi zdrobit de cele două stânci legendare.
Căci astăzi ştiu că-n viaţă
„Cenuşe port în mine, Cu umiliri deşarte,
Povară şi dezgust, Dorinţele din mine
Şi vechiul drum al vieţii Sunt drumuri către moarte!”
Se face mai îngust.
În mod cert, acest pesimism coborât până-n
Tăcutul cer al nopţii ghearele Styxului are ca motivaţie o stare de fapt
Şi-a adâncit tăria care sapă-n propriul inconştient, recunoscându-o
În care nesfârşitul în mai multe poeme ale sale (ultimul tablou, strofele
E una cu vecia! 38-48). Explicabil, atunci când „sârmele ghimpate”
sfârtecă însăşi fiinţa, dar, posibil, şi în multe alte
De ce-am trecut sub stele trepte ale neprevăzutului existenţial. Nu, neapărat,
Cu gândul meu curat? cum ades se obişnuieşte, a pecetlui o creaţie literară,
Şi Crivăţul de iarnă drept influenţa vreunui contemporan sau înaintaş al
De ce l-am respirat? creatorului respectiv. Chiar dacă, în acest exemplu,
amintim de Vechiul şi Noul Testament, Cantemir,
O, trup greoi, cu tine Shakespeare, Shopenhauer sau Eminescu!
Mă vei târî în moarte, Titlul este punctul central al viziunii poetice.
Şi tainele din mine În mitologie sau în drama lui Shakespeare, „furtuna”
Le voi lăsa departe. care bântuie fiinţa vocii lirice se aseamănă,
vertiginos cu Ariel, cel „întemniţat” pe nedrept.
Departe, ne-ngropate Ce e drept, oricând ar putea apărea vreun
În nici un colţ de lume, Prospero, care să-l elibereze, deşi încercuirea sa
Ca să răsară-ntr-altă este aproape capitală. Să ne amintim de cercul
Mirare, sub alt nume! închis (pecetluire-n pecetluire) între primul vers
al poemului: „O, trup greoi şi searbăd” (catren 1),
Când ceasul despărţirii „înţelenit în humă” – şi ultimii termeni: „astăzi”,
– Ştii care! – o să vie, „umiliri deşarte” (catren 48). Chiar şi-n moarte se
Eu voi muri de-odată poate produce dezlegarea… oricăror „dorinţe”.
Şi pentru veşnicie. Însă un lucru e cert, Ariel şi Caliban – două
capodopere ale literaturii române – nu pot fi
Mă vor lua cu ele analizate decât împreună, pentru că Sufletul şi
Cereşti repeziciuni, Trupul rămân un Tot. Caruselul vieţii îl formează
Tu vei mocni în grele simbioza întuneric – lumină, „lut” – „har” (Caliban
Şi lungi putreziciuni. I. 4), voinţă – împlinire. Important este „să nu ne
uităm trecutul”, căci „viaţa e tristeţea” şi „moartea
Şi, omenesc ca plânsul, e-nceputul” (Caliban IV. 45)!
Uşor ca o zicală, *
Voi şti să mor cum moare.
O notă muzicală! În viziunea poetului, iluzorie şi de nedorit
poate fi şi iubirea. Cupă de argint deşertată-n fibrele
Tu ai să-mi duci ofranda adânci ale sinelui, umbra urmelor plăpândului
De gânduri strânse-n salbe, sentiment, iubirea.
Poporului ce doarme Aşa-i tinereţea, ne-o dezvăluie şi epicul Iubita
În oasele lui albe. din Paris. Aceleaşi stări emoţionale, precum în Henri
Tu o s-arăţi prin moarte, Loria, recunoaştem şi în poemul Cupa sau Despărţire.

28 Axis Libri
 Motto-ul „Ea, Lui – dându-i o cupă de argint”
explică motivul „despărţirii”, elixir al neuitării. Dar
cum această cupă este de argint – şi gândind la
simbolistica acestui metal –, am putea deduce că
neuitarea conservă-n ea această strălucire cu a fost
odată… o poveste de iubire… luminoasă, ce merită
a fi transfigurată-n vers nemuritor:
„ – Te duci şi fericirea în ochii noştri moare,
Dar amintirea încă te poate urmări…
Pe sânul meu pe care iubirea ta muri
Am modelat o cupă de-argint strălucitoare.
Parfumul unei inimi şi-o curbă trecătoare,
Durerea de a pierde, tristeţea de-a pieri,
În urma lui tăcută, de timp te va feri
Metalul arcuindu-şi umila lui splendoare.
În nopţile-albăstrite de luna argintie,
Când vei sorbi aroma uitării în orgie
Eu nu voi şti cu cine din cupă ai băut,
Dar voi simţi din noaptea dorinţelor ce mint,
Că-mi înfioară pieptul străinul tău sărut,
Căci inima-mi va bate în cupa de argint!”
(Cupa. Despărţire, revista „Flacăra”, Anul III,
nr. 20, 1 martie 1914, p. 165).
Încadrat în linia clasicistă, acest sonet ne-
aminteşte, cumva de replicile eminesciene, dar
de această dată, doar intervenţia iubitei care
traversează un cumul de sentimente contradictorii,
fireşti tipologiei romantice.
Poetul îşi modelează condeiul astfel încât
să respecte rigorile poeziei cu formă fixă. Acest
exerciţiu stilistic nu are nimic de a face cu funcţiile
artistice pe care le deţinea, cât, mai mult ca sigur,
admiraţia pentru o mare actriţă.
Aşa se face că în paginile revistei „Tribuna
avocaţilor”, putem lectura următoarea notaţie:
„Eminenta noastră compatriotă onorând în acest
moment scena românească printr-o serie de
reprezentaţii, publicăm aceste sonete inedite, ale
talentatului nostru coleg şi colaborator, autorul
Iubitei din Paris, al lui Făt-Frumos şi al lui Păcală”,
urmată de textele respective, cu titlul generic,
Pentru Marioara Ventura. Iată primul sonet:
„Te-ai coborât, Ventura, din artă şi din vis
Şi la banchetul vieţii reale stai o clipă.
Noi te privim, şi-n suflet ne creşte o aripă:
Pe bucuria noastră un cer nou s-a deschis.
E lângă noi Ventura! – şi gândurile ni-s
Uimite, căci se lasă slăvită doar în pripă,
Aceea care trece cu artă şi risipă
Din fabula elenă spre cerul din Paris.
E geniul şi masca, e gestul şi centura,
Arhanghelul şi trupul, - e lângă noi Ventura!
Ventura care plânge în piept la noi când
plânge,
Fiinţa ce-are-n suflet un îndoit mister:
Vinovăţia Fedrei cu buzele de sânge,
Sfinţenia Ioanei cu sufletul de cer”.
Şi cel de-al doilea sonet, ca o continuare a
primului:
„Pe scenă, graiul nostru, Ventura, l-ai chemat
Din adâncimi de veacuri, şi el veni la tine.
Şi-n glasul tău de aur trăi aşa de bine,
Că toţi moşnenii, -n groapa de lut s-au
bucurat.
Ca să vorbească astfel românului i-e dat:
Cu limpezimi de soare şi-armură de suspine.
Au cine poate spune un vers ca tine? Cine?
Au cine ne mângâie c-un glas mai legănat?
Sub vocea ta măiastră ce plânge, râde, cere,
Suntem un singur suflet şi-o singură tăcere.
Noi toţi o mie: unul suntem, – şi tu: o mie.
Dar cel mai furtunatec fior e când simţim
Prin glasul tău armonic ce ritmic se-nmlădie,
Că «dulce şi frumoasă e limba ce-o vorbim!»”
Două sonete inedite („Tribuna avocaţilor”,
Bucureşti, Anul III, nr. 2, februarie 1936, p. 14),
ce se cuvin menţionate, nu doar pentru exerciţiul
stilistic remarcabil, cât mai ales pentru mesajul
pe care-l transmite poetul, prin prezenţa pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti, într-un turneu
mult dorit şi aşteptat al marii actriţe: talent, stil,
dicţie, armonizare scenică, „mlădiere” a vocii, în
rostirea limbii noastre „ca un fagure de miere”,
cum pe drept cuvânt, însuşi poetul, face trimitere la
Alexei Mateevici.
decembrie 2020 29
P
O
E
Z
I
E
Univers infinit
Destinul îşi deschide uşile,
iar viața se scurge
printre degetele cerului,
până sufletul îngheață
şi trupul se face pământ,
chemându-şi prin rugăciuni
mântuirea pentru o altă viață,
în universul veşnic demiurg.
Iluziile se transpun
într-o altă dimensiune,
iar mintea într-o tăcere
prin spațiul infinit.
Destin
Să mă arunci într-un vitraliu,
în cioburi sparte și culori.
Aruncă-mă dorinței,
în tic-tac-ul ceasului de seară,
dar nu uita să-mi pui în mână
vălul timpului de mâine.
Aruncă-mă departe,
unde universul crește,
și pune-mă de pază,
pe-o stâncă ce respiră
fire de destin înfășurate...
prin colții vieții,
un călător
târziu!
30 Axis Libri
Poeme
Descântec
M-am scurs prin coapsa ta de
iederă nebună,
flămândă umbră prin nopțile
cu iele,
iar gemetele tale, ca ploaia, rup
cerul.
M-am scufundat în Eden cu
dansul nud de noapte,
a vieții mută vrajă din nod să o
dezleg,
cu degete tăcute să îți descânt
în ape
și-n șoapte murmurate, în vis să
mi te leg.
Nebune nagode, în noapte
luminați,
cu lacrimi de fulger trimise-n
nisip,
iar cântul din mine în ape
descântați!
Răni Marian Vișescu
poet
Îmi țin sentimentele
pe propriile brațe,
să-mi netezescă emoțiile,
iar în palme speranțele.
Între degetele roase de timp,
realitatea imi joacă din orgoliu.
Uneori le eliberez,
lăsând dragostea în urmă,
în schimbul rănilor omenești.
Lumină Tăceri în reflux

Nu arunca Marea se dezbracă de nisip

în zare resturile de câte ori își trimite valurile-n țărm,
trunchiului tău cerșind sărutul vântului.
înainte de a fi făcut scrum;
mi-e gura numai miere Fiecare stea de mare
de rugile e o șoaptă de iubire,
înălțate de mult, iar fiecare stâncă are povestea ei.
să te aștepte
pentru greutatea unei morți Am fost un sculptor de corali
ce alții o vor duce în locul tău. și dorința soarelui apune,
Și-acum să-mi spui: abandonat chiar și de vântul
„Cine e mai rușinos în agonie?” ce se iubea-n catarge.
Prin trupul tău firav În reflux...
în care se scaldă lumina, Luna are viață,
tu ne redai continuu zorile iar în rază, un infinit al tăcerilor
pe care se scurg lacrimile aspre...
tuturor... Care ascultă tristețea mării.
Zeilor!

Dansul clipelor
Uitam cuvinte și vorbeam prin umbre,
jucam stele ascunse în spatele lunii dospite,
mușcând cu teamă din codrul copiilor din flori,
făcând întuneric peste formele tăcute din pat.
Dansau clipele ca un călușar în călduri,
iar timpul inventa ceasuri nebune,
mușcându-și mâinile în forme de cruci.
Când ne iubeam, vorbeam prin explozii
și pauzele lumii creșteau până la cer.
Pandemic
Mă mai asculți, Doamne?
Cerul și-a pus mâna la gură!
Azi ți-am cerut o porție de libertate,
iar Tu ai așezat o liniște care ucide vântul
ce bate fără suflare de-a lungul vieții
și lumea împinge cerul dincolo de înalt,
de parcă ar vrea să înghită tot universul.
Din mâini îmi cresc doar neputințe,
dar... e târziu și imnul se aude-n megafoane,
înghițind pământul ca pe-o sămânță stearpă.
Doamne, al cui păcat îl ducem mai departe?

Lume târzie
Vis
Avem un anotimp hâtru,
În noaptea când cerul la fel ca o toamnă sfârșită
se fardează cu strigoi, în pârgul unei gutui care doarme,
dansează-n ochii minții iele. rămasă dintr-o altă toamnă pierdută
Visul se dezminte și agățată în rama unui tablou,
și lasă loc patului să țipe. dintr-o vreme neclară înainte de somn,
Tac! ca o rază de lună care străpunge universul
Se aud brațele nopții înainte ca lumea să se stingă.
storcând spirite Lumea este o toamnă târzie,
în mintea care doarme în eternitatea unei flăcări de lumânare
pe leagănul de sânge. care arde țipându-și amarul
în ceara topită și suspendată
între înghețuri.

decembrie 2020 31
P
O
E
Z
I
E
Carantinare
Una este dorinţa de a
aprinde focul, iar
alta este ruina cocioabei
incendiate acum un secol.
Dar ambele trebuie
de la un timp să stea
numaidecât în casă,
obligate fiind să-şi
ispăşească vina pentru
plastilina din care,
mereu cu apocalipse
în stomac,
şi-au confecţionat miturile doar
dându-se cu capul de pereţii
niciodată goi.
S-au adunat prea multe roluri
jucate corect, terenul de nicăieri
zăcând pregătit pentru naşterea
unor sfinţi despre care nu se
va şti nimic niciodată,
impresionând numai prin
uitătura cu care ne vor confirma
dorinţa de a ieşi din casă
fără chiar nicio mitologie
în mână.
La urmă de tot, carantina
va naşte un nou Goliat sau
Tezeu, folositori numai pentru a
ne distruge zidurile propriilor
32 Axis Libri
Poeme
case şi a ne învăţa că libertatea,
precum orice abur util,
se naşte din cuvinte amestecate
în stradă şi pe paturi aşezate
direct
pe groapa de gunoi.
Împrejurare lichidă
Toate lucrurile căpătaseră
urechi, dar nimeni şi nimic
nu mai reuşea să audă nici
măcar cum se rup bombele
pentru a trata inutil nişte
fabrici sau vânzătoare.
Nici seismele nu mai treceau
deloc prin urechi, se luau
direct la harţă cu frica de
frontiere ale fiecăruia
dintre plămânii noştri.
Strategii în formă de organe
la orizont! Alexandru-Valentin
Petrea
poet
Telefoanele nu mai sunau,
embrionii vorbelor se
prefăceau în scoici pe care
nostalgicii le vor aştepta mereu
înainte de botezul focului,
pricopsindu-se după aceea cu
grăsimea ce iese din toate
tragediile în care nu există
nicio replică.
La urmă de tot, ne dădeam
seama că oricum lumea nu
s-a schimbat absolut deloc,
căci şi înainte plictiseala era
tăcută atunci când ne obliga
să ardem pozele în care,
mai muţi decât până şi în
faţa tribunalelor în formă
de microfon ori puşcă,
apăream sărmanii de noi
cu o carte în mână.
Întrebări în aşteptare
A nu ştiu câta Lume Nouă
se ascunde în genele sau în
pumnii noştri fertili, încât
nu vom da de ea nicicând,
preferând să asistăm orbi
la geneza
sticlelor care nu vor fi
umplute niciodată, în care
nici întârziaţii istoriei nu-şi
vor trimite mirosurile.
Teatrele se vor refugia în
dulapuri abia evacuate,
comediile rămânând doar
cu misiunea de a dezvălui
Călin Marcelo-Claudiu, Nostalgia naturii, ulei, 60x70cm
cum reuşeşte praful să urce
pe scara socială. Singurul
erou de tragedie va fi stropul
de vin scăpat din pahar în
mijlocul scandalului.
Iar la urmă va fi detunată
bomba care va pune capăt
tuturor numelor şi fantomelor
cu care se droghează sinapsele,
întrebările din totdeauna
ascunzându-se în ziduri şi
prefăcându-se în licheni pentru
a supravieţui.
Naşterea poeziei
Nu era nevoie de nicio
revoluţie pe la marginea
buruienilor tolerate de
istoria care, de regulă
împăciuitoare, se preface
mereu că prinde
trenul,
nici de păduri pe care
să ni le imaginăm vorbind
înfundat despre modul cum
celor care nu şi-au
împrăştiat bibliotecile
la timp,
mai ales că majoritatea
moleculelor din oameni
adoptaseră drept steag
de onoare un preş pe
care nimeni nu a călcat
de ruşine până acum,
poporul fiind mai mult
preocupat de cum vor
arăta continentele peste
cinci milioane de ani.
Trebuia, în definitiv,
doar să cadă o frunză
dintr-un copac plantat
numai pentru de-ale
burţii,
iar un ins fără ocupaţie
să citească pe burta frunzei
ăleia toate literele din alfabete,
urmând ca, după toate
potopurile plictisitoarele de
peste toamnă,
să rămână din frunză doar
literele, împrăştiate până peste
Ecuator,
iar din ele noi să facem romanţe
un pic eterne pentru cimitirile
goale.
decembrie 2020 33
P
O
E
Z
I
E

Poeme

Umbra mea pe plapuma de vise

a vecinilor mei.
Azi am plecat Câțiva se trezesc speriați
mai repede de-acasă și văzându-mă abătut
și mi-am lăsat mă trimit în lume,
umbra să doarmă la tăcut.
în continuare
adunată ca un ghem
în așternuturile vișinii. Magia
De ce să o fi trezit?
Să o fi văzut Îți simt uneori, ca în vis,
cum dormea de bine, mirosul simplu, dantelat,
ca un copil o amprentă-n aer a existenței
după ce a alergat tale
o zi întreagă cu zâmbet angelic și ochi senini.
un deal cu flori. Mă-ntorc repede a căutare
Oare ce visează umbrele? și privesc trist în pustiu…
Căci atunci când ți-am întâlnit
ființa
Într-o noapte din prima clipă inima mi-a
tresărit
Uit s-adorm și mă plimb și-am adunat în căușul palmei
precum un somnambul puțin din identitatea-ți ce se
pe strada spumoasă evapora Emil-Ciprian
și mă-mpiedic de-un vis rătăcit să-ți respir frumusețea mai Vestemean
ce căuta și el o minte în care târziu poet
să se odihnească. când taina singurătății mă va
Cad peste ziua de mâine apăsa.
care-și arată dinții amenințător Ai fost la o îmbrățișare distanță
și mă scuipă-n față cu venin dar ai rămas undeva departe
de ghinion acid. Departe sunt de bucurie
Mă ridic orbit și-alunec și-n inimă-mi înmugurește
pe-o coajă de uitare o prăpastie tristă…
și cad iar pe spate Ești o magie…

34 Axis Libri
 Renaștere

Te privesc! Nu credeam
că voi putea iar… să văd!
S-a trezit scânteia!
Renaște ideea!
Și-mi spui:
„Eu te inspir și doar dacă
respir!”
Îmi calc gândurile la Soare
să am idei strălucitoare
să te bucur, privire răpitoare.
Pentru tine
am desfăcut culorile unui
curcubeu
pentru a ți le împleti
în părul scarabeu.
Inima ta e un vitraliu
în care m-ai primit!
Și-mi este atât de dor
de-o porţie de odihnă
în brațele tale de smirnă,
când cerul se transformă
într-o mlaştină de povești,
dantești.
Oare vei veni cu mine
până la capătul lumii,
până la ultima frază?

Temeri
Călin Marcelo-Claudiu, Haos, acrilic, 50x70cm
Te-am așteptat
Iar eu, nu sunt vrăjitor… Promisiune șapte zile
Sunt un adevărat visător… care au durat mai mult!
N-o să mă mai uit prea mult pe Acum, te rog,
cer rămâi cu mine!
O carte să nu-mi mai pierd ideile Îmi este tare teamă,
printre nori. cerul latră tot mai tare
Am furat de la bibliotecă Deși, recunosc, și lumina ce tot apare și dispare
o carte renumită, ieri, am stat o noapte-ntreagă nu mă face să zâmbesc
un bestseller iubit pentru-a fi sărutat ca și atunci când
pentru a culege de razele argintii ale Lunii. mă fotografiezi!
urmele degetelor Mai târziu mi-am incendiat un Îmi este frică
ce l-au răsfoit. vis… și de rugina de pe pumnal…
Și tot caut amprentele acelei fete peste tot mirosea dacă mă voi înțepa din greșeală
de care mă voi îndrăgosti… a zâmbet trist! cu el în inimă
să-mi ating umbra sigur voi fi răpus
de umbra ei. de cine știe ce bacterie.
O știi?

decembrie 2020 35
P
O
E
Z
I
E
PoemE

Dialog

Mama mă privi cu băgare de seamă,

Lăsându-mă să intru în grădina
copilăriei mele.
O cărare ducea în ,,atunci”
alta, înăuntru, în mersul meu pe brânci.

Înspre gardul de stuf, al cunoașterii

de sine, creștea ceapa,
usturoiul, ridichea, fasolea și dumada.
Dinspre oricine, bătea toaca, surd,
cu bătăi de cercei și pământ crud.
Purtate la ,,nunta” unui om pe moarte,
Departe aproape, aproape departe...

— A-nflorit mărul? Era uscat...

— Da, minune mare, o viață l-am udat...

Numai tu, mamă, m-ai privit înapoi...

Nu am uitat de săpat grădina,
de răsădit în cuvânt lumina.
De alungat însingurarea vicleană
Ioan Toderiță
din mântuirea, pe om suverană.
scriitor
— Da, da, da’ ultimul rost,
era să las grădina, așa cum a fost.

Scriu cu lacrimi de cerneală

Trec prin adevărul ce n-are dreptate,

când doarme-mpăratul, miop,

36 Axis Libri
pe un pat de campanie mizantrop,
’nainte de moarte.
Trec prin minciuna cu patru picioare,
cu râs de fecioară sinistră.
Dinspre imperii-fără-ncetare,
înspre dreptatea, apocalipsă.
Trec de privirea mea, care m-alungă
din privirea ta, dincolo de umbră.
De amurgul indigo,
De fruntea ovalului literei ,,o”.
Cu două lacrimi de cerneală, atent,
vă scriu o scrisoare-testament,
plină de semne de-ntrebare:
Cine mă trezește și mă are?
Cine, până unde, de mamă, se dezice?
De deprindere, de puncte de sprijin, galactice?
De închipuire, de demență?
De libertate, de conveniență,
de „a”, de „t”, de „e”.?
Sfârșitul tăinuit
În mâna Maicii Domnului-
trifoiul de la intrarea în rai,
cântau vrăbii de tot soiul,
pline de guturai.
Vasăzică, multe ființe plurale,
ne prevăd trecerea.
Fastul saltului în ea,
prin cântece de jale.
Ne vor trebui mai multe recuzite,
cu îmi, îți, i și te,
cu pronume conexe și competitive
în gramatici subțiate de adjective.
Mai departe, un arhanghel călare,
se plimba cu biciul sub braț,
printre strigătele triumfale,
ale celor întemnițați.
Nu va fi nicio cărare, acolo,
pe care să mergi nesfârșit.
Toate au un sfârșit,tăinuit
de Demiurgi coțcari, in extensio...
Nu-i orb cel ce-și găsește vină-n a vedea
Fratele meu s-a dus, fără să-mi spună,
la polul nord, pe-o coajă de lună.
Căci niciodată nu vom ști,
de are accente ultima silabă,
ori cratime vorbirea omului în grabă,
în frăgezimea verbului ,,a fi”.
Nu-i orb cel ce-și găsește vină-n a vedea
O contrapartidă la văz, cuvântul,
ar echilibra
detaliul și amănuntul.
Acestor petreceri fără oprire,
le opun simțămintele mele-copile.
Depărtarea, în amintiri, se măsoară ,cu șchioapa,
gata să plesnească, în carne, mioapa.
Un suflet de femeie, plină de năduf,
mă absoarbe în ,,Râpa Uvedenrode”.
Unde, de curând, s-a născut, prin duh,
un iubitor de gestații anaerobe.
Sfințesc, desigur, ultimul imbold,
al unei fapte întâmplate înainte
de a-mi vindeca ținerea de minte,
printr-o excursie în alt exod.
Dintr-o întâmplare...
Degetele, cinci, numărându-se ele,
port mănuși de piele și de lână...
Vom muri de foame, clopotul îngână.
Înviem din moarte, vântul strigă-n stele.
Dintr-o întâmplare, arde focu-n foc-
trupurile noastre ce-au furat scânteia
unui Prometeu. Și, făcându-și loc,
în înfrigurare, rescriu Odiseea.
Ninsori înhumează talia semeață,
a clipei-popas. Frigu-n dinți mă strânge
și-n îmbrățișare. Brațe lungi de gheață
scormone-n suflare picături de sânge.
decembrie 2020 37
P
O
E
Z
I
E
Colind la ușa
dumneavoastră

Mă alătur celor care bat la ușa dumneavoastră cu lumina dintr-o

astră și în inima mea revărsată, în Ajunul de Crăciun, când orice român
pare-a fi mai bun. Colinda e pe buze și, fără niciun fel de scuze, intră
foarte repede în undă și, credeți-mă, în lerui-ler abundă.

Frumosul Rugăciune de Crăciun

Frumos, de Crăciun, Dă-i, Doamne, Crăciunului

nu e decât un colind, Întinderi cu zăpadă!
după cum, în an, frumos Dă-i, Doamne, Crăciunului
nu e decât un râu șopotind. Puterea să nu cadă!

Bătaia inimii lui,

Un pisc de iubire sunt
Mă port pe-acest pământ,
În zilele Crăciunului,
Cu trupul topit în cânt.
Simt o nouă haină –
De culoarea îngerului.
Un pisc de iubire sunt.
Aștept minunatul vânt
Din seninul cerului
Să mă semene cuvânt.
În valea noastră, cântec.
Fiii buni, poporului,
Zidesc câte-un Văratec.
Pe caii sărbătorii,
Aduși către izvoare,
Încalecă feciorii
Și dragile fecioare.
Andrei M. Stan
poet
Din grindă, busuiocul
Și din cui, icoanele
Veghează ca norocul
Să umple cotloanele.

Mă duc precum colindul, Pe masă, cozonacul,

Spre mâinile Domnului. Friptura, trandafirii,
Și-aud: În suflet, duc balsamul –
— Te binecuvânt! Doar spre salvarea firii.

38 Axis Libri
Colindul se ivește
Și omul smerit este.
Pământul se sfințește.
Se mișcă o poveste!…
Și mie, Doamne, Crăciun!
Ce sfântă sărbătoare!
Că și eu, de-s rău sau bun,
Din Crăciun, măcar o boare!
Amin!
Acasa, de Crăciun
Ce zgomot făcea focu-n soba oarbă
Când intra Crăciunu-n casa noastră!
Destulă căldură și masă plină,
Copii cuminți, mușcate-n fereastră,
Preșuri curate, perne primenite
Candelă aprinsă, imn fierbinte,
Inimi prin fața icoanei trecute…
Asta-i punea mama înainte.
Și Crăciunul bucurie se făcea.
Ajungeam stea. Nu era loc de-ntors.
Și tata-njurătura o ascundea
Încă de ieri, din zori, după un tors.
Ce mică era odăița-n care
Colindul tatei tavanul spărgea,
Iar murmurul mamei, peste ceilalți,
Suflarea îngerească aducea.
Soarele mai multe raze trimitea
Prin cea fereastră de la miază-zi,
Iar odaia catedrală o simțeam.
Nu voiam moartă o astfel de zi.
Atunci am învățat lumină să fiu
Și mult să ard pe un altar, cântând.
Și-un calendar, într-o firidă-a lui,
Să mă așeze când voi fi tăcând…
Mai dă-mi, Doamne, Crăciun!
Doamne,
Mai dă-mi Crăciun!
Frumos îl mai pui pe umeri!
Să știi că-mi și place
și știu și ce să fac cu el.
Îl împletesc cu lerui-ler.
Îl încarc cu flori de măr.
Îi strecor visuri în muguri.
Îi deschid ochi în fulgi de nea.
Și să simți, Doamne,
Ce miros are Crăciunul la mine:
A cozonac și iubire,
Ori a grâu și mulțumire.
Ascultă-mi, Doamne,
Rugămintea
Până cărțile nu sunt făcute!
(Din volumul „Cântece la poarta lumii”)
decembrie 2020 39
P
O
E
Z
I
E

PoemE

FLUTURE noului vis

unite-n ajur
Spre seară fluturele
precum călătorul ce-și întinde
de vise jefuit tremurătoarele-i aripi
o pornești către casă încă ude spre soare
cu pașii lenți și scrii.
obosit
cu trupul gelatinos IDENTITATE
- omidă între timp ai devenit -
moleșit Cine
și somnul cine ești
ca pisica flămândă-ți dă mă întreabă norii
târcoale târându-și alene pe cer
insistent vălătucii cenușii mustind a ploi
iritant cine ești
miorlăind mă întreabă păsările toate
așa că iar te dai bătut într-un țipăt
și accesând ieșirea de serviciu împletind pe vârfuri ascuțite de
te cufunzi cu un suspin în aripi
neant fâșiile de cer deasupra mea
dispărând cine ești
din spațiu mă întreabă și firul de iarbă
din timp încă vibrând
sub buburuza
până când care s-a oprit din zbor asupra sa
dimineața din nou te va spune-mi cine
Tania Nicolescu
smulge sau ce ești poetă
din așternutul înfășurat peste trup insistă pe tonul său grav
- jilavă crisalidă - muntele
aruncându-ți pierzându-se cu fruntea
drept colac de salvare cu gândurile
o rază de lumină undeva departe în zări
de care aninat și-l îngână torcând marea
încă mahmur alintându-se
cu ochii-abia întredeschiși rostogolindu-mi-se la picioare
întrezărești ca o pisică
strecurându-te prin ochiurile preschimbată printr-o vrajă-n
valurile astea

40 Axis Libri
de mătase verde alunecau prin frunzele deja îngălbenite
împodobite-n horbotele-i punctând ca-n vis - ce-abil se mai strecoară printre
înspumate cu sunetul lor rar ele
moi cântul nostalgic lumina asta ruginită -
da pe care gândurile-mi către pământul ce așteaptă răbdător
cine rătăcite să mă acopere
cine ești strop după strop îmi picurau cu pulberi
și tac - precum un perfuzor cu somnifere de mătase fină și fierbinte
gândind că sunt înfipt în venă - cu care peste degete zdrelite
doar tot ce simt înstrăinarea-n - copil fiind -
doar tot ce văd fața lumii se așternea tăcut
la fel ca voi ce demult sălbăticită mângâietor
sau uneori în exhibate
poate mai mult grotești forme dar limba ornicului obosită
însă un demon nevăzut se sfârșea. mai lent taie secunda
iar chicotește scăpând în scame
tot șoptindu-mi în urechi clipa
insidios LUMINA și-n așteptarea-i
că doar atât cam nedumerită
probabil nu-mi va fi deloc Demult lumina-n
nicicând cândva irișii-i imenși
de ajuns. - sub colbul timpului pe-acum și astăzi
nu-mi prea aduc așa de bine îi dilată
IRIZĂRI aminte cum era - și-mi desenează-apoi în joacă
totuși doar semnul
De la o vreme mai știu infinit.
fiece dimineață că zâmbetul până-n urechi
îmi pare limpede îmi înflorea SUB LUNA ROZ
ca o apă neîncepută doar de zăream vreo geană de
ca un strop de rouă transparent lumină Încă o dimineață
în care vezi irizând și cu speranță-n fuga mare explodează
flacăra viselor și speranțelor spre fereastră alergam în așchii de lumină strălucitoare
acest adevărat izvor noul spectacol de magie-al care rănesc retina
al nemuriri tale de o clipă lumii mele și-ți închizi repede ochii
plutind să-l contemplu. încercând să strivești
asemeni pufului de păpădie între pleoape
pe adierea vântului Și-acum imaginea diurnului coșmar
pe-o geana de lumină pășind prin anii de tăcere al altei zile încătușate
sau pe aripa diafană a ce leagănă pe vânt ușor în timp ce aștepți
secundei doar zdrențele luminii numărând stoic
și-atât de iute dezvrăjite tic-tacul năvalnic al inimii
încât ascult cuvintele ce-n mine exasperate
îți vine să te freci la ochi - precum un stol gălăgios de grauri - semn sigur că totuși ești viu -
și să te-ntrebi nedumerit - până când
de n-ai visat cumva îmi tot repetă să le las în noaptea îmbrățișează cu blândețe
de zbor tot cerul
cu adevărat să-mpodobească legănându-și hipnotic
au fost. cu-arabescul altor sensuri liniștitor
și speranțe ca pe un pendul
ÎNSTRĂINARE cerul gol. imensa-i lună roz
și viața continuă
Afară-n noapte să se târască anemic
ploaia-n tandru vals PREZENT CONTINUU precum pârâul aproape secat
pe vălurile-i translucide prin albia
se rotea Alunec ce și-a pierdut conturul.
și stropii reci și grei și-mi încep căderea lin

decembrie 2020 41
P
O
E
Z
I
E
PoemE

Tu, Mirona!

Astăzi mi-am gravat privirea în oglinda ușii-nchise 

Peste gâdele iubirii îmi trag sabia spre moarte
Mi-ai făgăduit o lume, dând în schimb umile vise
Și în slova suferinței mi-ai zidit pe veci, o carte!

Tu, Mirona, erai lumea care m-a pierdut la zaruri,

M-ai jucat din vârful mâinii, translucidă creatură,
Mi-am crestat pe corp tot pasul, te-am împodobit cu daruri,
Tu... m-ai alungat pe pânza unui roit, o țesătură...

Și de mintea-mi rătăcită, buzele-ţi luceau a zâmbet, 

M-aplecam sub lovitura genelor de demon crunt,
Sărutam sub chipu-ţi dulce, masca lumii fără umblet,
Maturam în munți de noapte pașii duși pe culmi de vânt...

M-ai ademenit, Mirona, în iatacul tău cu „sfinte”

Scoase-n târgul decăderii sorții crude, retroverse,
Și mi-ai dăltuit cuvântul cu nălucile din vintre,
Eu am emigrat din soare în desenele rupestre!

Unde esti acum, Mirona? Care baluri te valseaza ?

Cântul redundant al morții intr-un circ cu șapte fire...
Ce satane-ți umblă-n pântec și pe sânii tăi dansează, 
Iar privirea cărei victimi vede carnea-ţi dăltuire? Irina Alexandrescu
poetă
Vânzătoarea mea de vise, eu ți-am fost ofranda morții 
Între roșii felinare, pe un drum de lumi perfide
Câinii vieții, azi în trapuri, îmi rup inima cu colții 
Tu-ți aduni mărgele sparte în mătasea din firide!

Și am hoinărit prin lume, sanatoriul mi-a fost casa

Unde adunam sub umbre cioburile ființei mele
Și durerea mi-a fost pâinea , doamna a venit cu coasa, 
Dar n-am vrut muri degeaba... pe curbura unei stele...

42 Axis Libri
M-am întors mai viu în lume și cu viața-n buzunare, 
Hoinărind pe-alei curate, primăveri în cununie...
Am văzut în colț de stradă doi ochi reci de cerșetoare...  de frigul astei veri, în vagi oglizi,
Erai Tu, Mirona vieții-mi, lucind hâd a nebunie!
Noi, netoţii de foame?
Nu am pahare mici cu infuzii de daruri
Şi nici gânduri pribege cu cercei la urechi...
Peste popii tocmiţi la pomeni şi la coruri,
Am doar ochii deschişi, câte patru perechi.
Sunt eu prost construită, din „jumate” de coastă,
Un Adam prea zgârcit m-a iubit sub un Pom...
Din Matricea primară, privim mici lumea noastră
Suntem mii de furnici, zgâriind frust, un om!
Şi rămânem în peşteri şi muşcăm toţi pereţii
Pironiţi, sacadat, şapte umbre iubim ,
Ne trimit de mâncare, dumicaţi, doar... ereţii,
N-acceptăm alte umbre, ne e frică... murim!
Într-o lume de orbi, doar născutul zâmbeşte
Luminat, „calcă” viu universul sub măşti,
Când eu gândul mi-l bat între solzii de peşte
Şi cu IONA vorbesc de războaie cu oști!
În Egipt şi acum zace Ibis pe piatră
Îşi aruncă o pană şi tot scrie plângând .
Cine înţelepţeşte a originii Poartă?
Noi, netoţii de foame? Noi, purtaţii de vânt?
te iubesc cu toata ura!
în ziua asta nu răspund de mine
și zidurile nu mai au ferești,
eu mă dezic de mersul către sine
și nu mai știu a spune cine ești!
mi-e trupul greu și pașii mă doboară,
am pietrele de moară peste glezne...
sunt o pădure în copac de vară
și am pe ochi desenele rupestre!
am ochii grei de cearcăne de suflet
și nu găsesc în mine adăpost,
picioare ciungi mă poartă fără umblet
în zona unde-i moartea avanpost!
în ziua asta nu mai vreau cuvinte
și nici efuziuni de dragoste nu vreau...
mi-au fost a tale toate sfinte,
tu ești un eu și mătrăguna-ți beau!
În gările de noi mai mor aievea
trei cuci ce și-au lăsat copiii cruce
și versuri spânzurate de trei grinzi!
nu m-adora în chinuri, eu nu merit
osânda ta, nici coama unui vis...
noi n-am mințit ca alții, ne-am unit
fără vreo plasă, saltul în abis!
în ziua asta nu răspund de mine
și nici de tine tu nu mai răspunzi,
ce a fost ieri nu mai urmează mâine...
ni-s îngerii prea fragezi sau prea cruzi!
te culcă sub aripa mea iubite
și o să mor cu tine peste gând...
pe noi durerea asta nu ne minte
când tu ești eu și eu iți sunt!
agonizăm sau totul e minune,
ne ștergem lacrima ce sta in soare,
iubirea nostră astăzi e genune,
doi pescaruși ce pescuiesc o mare!
Valsul redundant al morţii
Şapte mii de cruci duc astăzi pe un umăr fără nume
Şi mă-nnec de-a lor povară în căzute cimitire,
Nu mai am dureri la poartă, las fanfara să mai sune 
Valsul redundant al morţii, teatrul meu cu mii de fire.
Într-o viaţă ca o scenă am fost saltimbanc pe-o aţă,
Foc am „înghiţit” şi săbii şi un clovn cu suflet plâns.
Din „Cunoaşte-te pe sine”, sorţii i-am durat prefaţă,
Dar m-au otrăvit mişeii, eu am plâns cât ei n-au râs.
Ce vă puneţi steag la poartă, care doliu, ce valtrapuri?
Când veneam la masa voastră cerşetor de visuri sute
Ce acoperiţi azi caii, le pictaţi copite-n trapuri?
Mi-aţi frânt mâinile în cruce şi genunchi durerii mute!
Ce vă perindaţi prin faţă-mi şi vă tot uitaţi la hoit,
Nu-l ştiaţi dansând prin cârciumi şi ţipând
„alandelună”?
Azi veniţi cu flori din plastic şi îi puneţi pânzei roit,
Daţi mai bine demn capacul, cimentaţi-i o falună!
Eu mi-am asumat o viaţă şi-am băut-o pân’ la sânge,
Nu mai am dureri şi patimi şi nu plec din lume-nvins,
Ce veniţi la pomenire, epitaf ingrat pe-o cruce?
Plec din anotimp de toamnă în pământul negru nins!
decembrie 2020 43
J „Jurnal poetic” este un grup de pe Facebook care promovează literatura scrisă de tinerii
U talentați. De asemenea, periodic selectăm fragmente din cele mai reușite poeme postate și
R realizăm stickere (pe care le puteți găsi pe pagina Jurnal poetic -
N https://www.facebook.com/jurnalpoetic/)
A Alina Neculachi, responsabil rubrică, studentă, poetă
L
P
O
E
T POEM
I
C

căldura ne-a oprit respirațiile

stare larvară din care aștepți să iasă un fluture care să
ți se prindă în păr ca o traumă trăită demult
părul îți crește cu 1 mm pe zi la fel și frica
senzația că mâine ai să zbori este falsă
ordinea a fost stabilită demult
întâi stai în genunchi în noaptea adâncă și grea
ca o femeie gravidă
apoi ridici pruncul și îl pui în pătuț
te uiți prin grilajul de fier
de parcă ai fi într-o închisoare iar deținuții sunt organele tale
murdare

căldura a muiat geamurile

acum poți să ieși să te plimbi pe străzile încinse
dar mereu te întorci între pereții de sticlă
și de aici se vede orașul care te-a vomitat

lumini slabe în noapte / stare de neliniște

pruncul țipă neîncetat
Daniela Bîrzu
îl sugrumi cu un cordon roșu poetă
dacă ti-aș spune mai mult ai zice că toți suntem la fel
ne izbim de pereți și căutăm libertatea

fluturele ni se plimbă prin corp

se oprește în dreptul inimii și o-nvelește în aripile lui otrăvitoare

dacă ți-aș spune că pruncul a tăcut ai zice că toți suntem la fel/

întâi țipăm apoi tăcem, când ne doare ceva.

44 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L
în timp ce tu P
O
E
T
I
C

în forfota orașului, trupul se diluează.

e un vis în care pietre din caldarîm se amestecă
împreună cu oase de porc însîngerate
și fulgi de zăpadă.
oamenii rîd, glumesc, își arată dinții lipsă,
piepturile perforate de mici arici albaștri
care cînd pleznesc,
la ieșirea din trup, lasă un miros de parfum
ce trezește din somn femeia-păianjen.
se sperie ca gîndacii din bucătărie de raza unei
lumini bruște
celulele corpului cînd îi văd plasa întinsă.
pe mînerele scaunelor din autobuze,
pe băncile din sălile de așteptare
sclipește grăsimea zădărniciei.
vidul înconjoară cu pași sonori totul.
nu există trecut și nici viitor.
în zadar scormonesc în amintire după ceva de neiertat,
ceva care să mă înfioare,
în care să văd măcar strălucirea apei trase la closet.
dar nu există nimic furișat în sus pe treptele memoriei.
se zguduie nebunește orașul cînd
umbra proiectată în lungul străzii
face schimb de păr, cartilaje, oase și sînge cu trupul.
Mihai Marian promisiuni, autostrăzi, benzinării cu luminile stinse,
poet
fluturarea aripii unei molii
se interpun definitiv între noi.
știi, relieful acesta ciudat al momentului,
secunda dură ca o cască de motociclist,
îmi spun că ochii închiși,
pumnii strînși, banda adezivă care îmi ține
trupul laolaltă,
nu vor schimba nimic,
voi rămîne hibernînd aici la marginea galaxiei,
în timp ce tu...

decembrie 2020 45
J
U
R
N
A
L
P sub toracele tău
O
E
T
I
C

Numără până la zece

Oi pe câmpul ascuns sub toracele tău

inspiră durerea

din părul tău proaspăt spălat cu șamponul de la TV în

pauzafilmului de seară așteptat atât de mult după o săptămână
de țigări stinse la jumătate de păr ciufulit și dungi de pernă
pefață de agende rupte la jumătate de lipstickuri mâncate de
urme de ruj pe dinți de totul atât de

tu și oglinda sunteți atât de pline de urme din fiecare seară în

care visele sunt transpuse pe

Expiră plăcere

pereții văruiți pe care mâinile refuză să-i mângâie așteptând

prima cuantă de lumină care te va duce înapoi

Antonia Mihăilescu
poetă

46 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L
POEM P
O
E
T
I
C

am devenit adult în ziua când flavian a venit la grădiniță

educatoarele ne-au pus să împărțim patul
eu sunt un copil foarte prietenos - dispus să împartă apa, patul,
mâncarea

flavian s-a suit încălțat pe patul meu; nu m-a deranjat, e doar un

copil, mi-am zis eu
s-a învelit cu pătura mea, și-a pus capul pe perna mea și probabil că a
visat visele mele

avea cârlionți blonzi și arăta ca un înger - un înger venit să mă învețe

să dorm
căci niciodată n-am somn; doar mă prefac extrem de bine

priveam spatele lui flavian, îi admiram corpul zvelt și alb; sprijinit cu

o mână sub cap
acesta ține în palmă cea mai frumoasă minte nedeschisă încă

***
Ian Davos
poet am devenit adult în ziua când flavian a venit la grădiniță
educatoarele ne-au pus să împărțim patul,
atunci i-am scos sandalele lui flavian și i-am sărutat tălpile,
spunându-i că îl iubesc
îl iubeam? nici nu știam ce este iubirea.
dar omulețul acela dormea ghemuit lângă mine
și asta e tot ce trebuie să știi.

decembrie 2020 47
P
L
A
N
T
A
Rubrica nr. 2:
Ț
I Plantația de cuie
A
D
E
C
U
I Stela Iorga este o poetă născută în Galați, în anul 1958. Ea
E termină Facultatea de Litere din București, în anul 1998. Frecventează
cele mai importante grupuri scriitoricești pe care le-a dat Galațiul:
Cenaclul „Anton Holban”, condus de profesorul Constantin S.
Dimofte, și Cenaclul Literar „Noduri și Semne”, unde o putem asculta
în zilele de vineri recitând sau comentând textele colegilor cu mult
aplomb.
Debutează, în anul terminal al facultății, cu volumul de versuri
„Miza pe 13bis”, urmarea firească, probabil, a câștigării premiului
de debut în volum, în ’97, la Festivalul Național de Poezie „Porni
Luceafărul ...”.
Stela Iorga practică o poezie neoexpresionistă, eruptivă, marcantă
de combustii esențiale, vitalist-solipsiste, cu majore (re)poziționări ale
eului liric în raport cu Divinitatea. Zvâcnirea poetică propusă de

Leonard Matei
poet

Stela Iorga

48 Axis Libri
autoare conține, fie că-ți place sau nu, o pecete
fachirică intrinsecă lesne recognoscibilă. Alter-
egoul postmodernist din „11 feluri în care a murit
Lola” și panoramarea (ne)iubirii dezafectate,
modernist, din „A deauville” sunt reprezentative
pentru rugul omenesc, prea omenesc pe care îl arde
cu credință extatică. Așa cum detestă zorzoanele
în poezie - ține să-și amintească cei interesați de
literatură (și nu numai) „că nu a făcut compromisuri
în era comunistă” (dintr-o discuție privată). Poezia
scrisă pulsional, brut, non-patriarhal, anti-anarhic
(totuși), are puternice accente revendicative
ontologic, dar nevindicative ideatic.
O pot apropia de lirica feminină: dată pe
dark-mode, a Angelei Marinescu, în care ruperea
de sine și singurătatea sunt acutizate prin Parc; a
nesupunerii tragice, apocaliptice din corsajul lui
Domine, ale Martei Petreu; a Marianei Marin,
care trăiește un Război de sute de ani cu ea însăși,
o meta-etică neconcesivă asupra lipsei de libertate
care înfundă lumile.
de-a zmeul-zmeilor
ea
domnița era călită în lupta cu zmeii zmeilor
și călărea un cal alb în spume când l-a zărit
pe el
iubitul la baza piramidei lui maslow călare pe
un cal negru
gata de masa pe care ea trebuia să i-o întindă
alături de meșteri bucătari
ea
domnița
cea mai cea fără de asemănare decât toți
bucătarii laolaltă văzând acestea toate
l-a scuipat din sine pe broscoiul cel râios
pe care basmul o pusese să-l sărute ca să se
poată preface în prinț
și în lacrimi de durere și-a împletit cosița  transformat,
și s-a aplecat atentă să-și scrie ultima ei
poveste.
Blestemul
dă Doamne să mori lapidat și apoi îngropat
sub greutatea tuturor cuvintelor vieții mele,
începând cu cele ale copilăriei și sfârșind cu acestea,
care aproape că mor și se usucă și ele de atâta
dor după tine, dragă Hombre,
și totuși încă nu mai mor, vorbindu-mi în
atâtea feluri despre tine și viața ta toată,
darea-ți Domnul meu și Nimicul care îți
guvernează acum viața fericită,
să îți moară tot ce ai tu mai drag pe lume,
așa cum mi se sfârșesc mie cuvintele pe coala
de hârtie, și după ce mori,
sa învii scrum ca și ele, din cenușă să învii,
într-un du-te – vino veșnic, din Moarte să ieși
și afară ca Lazăr să vii,
dar nu ca el plin de viață, ci plin de toată
moartea și de umbra ei,
pe care ai lăsat-o peste mine, biet om, îngropat
zilnic sub cuvinte,
care se mișcă și crează lumi, în care mai am
încă puterea să te văd și să te întâlnesc,
și da-ți-ar Domnul și Dumnezeul meu, pe
deasupra,
toată moartea mea și a cuvintelor mele,
laolaltă cu povara veșnică a nemorții cărților
mele de iubire pentru tine.
Când el mi-a spus nu te iubesc
era atâta liniște dintr-o dată, încât ea a bubuit
și creierul păsărilor,
și ochii lor, și nu la urmă de tot chiar și inima
lor
a plesnit în mii și milioane de bucățele, iar
plămânii lor
nu au mai putut să înghită atâta aer fierbinte
ca un cuptor încins pentru coacere,
ochii păsărilor au țâșnit din orbite sparți, iar
nervii lor
atârnau hâzi din găvane, de atâta uluire, de
atâta nimicire,
iar creierii păsărilor în fire de nisip s-au
așa încât din bietele zburătoare,
din care nici măcar umbra aripilor lor nu mai
era, nimic nu a rămas,
și,
mâțele fioros de flămânde, care le pândeau
înainte, au plecat toate departe,
departe de așa blestem pe păsările cerului,
până la cele mai mici,
cu inimile cât un bob de sticlă mică,
decembrie 2020 49
 totul,
chiar Totul a devenit și El casabil și s-a
fărămițat, căzând în poala Mariei,
și spunând : ”Eu chiar și așa pre ea o iubesc”.
Fântâna
ea pășește cu grijă prin lume,
cu mare grijă, să nu tulbure apa fântânii pe
care o are în suflet,
în apa ei rece plutește un mort, stă răstignit
cu fața în sus
și cu ochii în ochii ei, nu o lasă să moară, nici
să meargă,
fântână cu două guri în lumea asta mare,
una înspre sufletul ei și cealaltă cu gura ițită
către cealaltă parte de lume,
spre mortul – viu, care demult nu o mai
iubește,
așa de încet, încet pășește ea prin lume, de
teamă să nu tulbure apa ochilor iubitului ei,
care fericit trăiește la capătul unui suflet,
și zilnic ea se oglindește în apa cristalină a
fântânii, care îi întoarce aceeași imagine,
ca un poster lipit pe peretele lumii, pe care ca
să îl îndepărtezi,
scoți și lumea care-l susținea,
și de atâta disperare
ea sfârșește prin a se arunca zilnic în fântâna
răcoroasă
unde o așteaptă mortul ei viu.
„Tablouri dintr-o expoziție”
( pe muzică de Musorsgki)
Îmi întind atentă pe masă toate viscerele,
îmi deschid generoasă, cu cuțite bine ascuțite,
toate ramurile venelor
și așa înfloresc spre lume, o floare din mațe
și sânge,
niciun zgomot nu acompaniază lucrarea,
doar Fata cu cercel de perlă vine din când în
când să le mai spele,
și Rembrandt adaugă un plus de mister și
Gogh de culoare,
sunt pârjolită toată de parcă sufletul meu ar fi
înghițit sodă caustică,
fiecare particulă din el este arsă,
50 Axis Libri
am murit țipând după apă, mă ardea
nemiloasă indiferența și ura lui pentru iubire,
„așa se moare”,
mi-a spus dintr-o dată din adâncul micului ei
univers-tablou Fata cu cercel de perlă,
și atunci scrisoarea de dragoste pe care i-o
scrisesem cu atâta drag mi-a căzut din mână
și, undeva în ultimul plan, ca într-un
Velasquez târziu,
însăși Moartea își făcea cochetă portretul,
iar pictorul o zărește preț de o clipă în oglindă,
și Infanta nu mai moare niciodată,
așa străjuită de marea Moarte,
preabinemirositoare a Bou jupuit.
Mormântul lui Hombre
las pe pământ umbra unui câine credincios,
care veghează statornic mormântul gol al
stăpânului,
ferm convins că acolo încă mai este el,
că într-o zi va învia și că i se va uita în ochii
rotunzi, plini de iubire,
toată viața mea voi veghea mormântul tău
mincinos și gol de substanță,
rugându-mă cu nesaț ca măcar tu să fii acolo,
să pot fi credincioasă măcar viermilor cărnii
tale, nu aerului gol,
nu pământului fără de craniu și de oase în el,
ah, cum te-aș mai fi iubit, măi, Hombre, și din
lacrimile mele cresc stânjenei,
pe mormântul tău din sufletul meu, iar
câinele acela,
câinele acela stupid nu va avea nicio statuie,
nu va jeli nici un vierme gras,
fiindcă tu ești la celălalt capăt al lumii,
acolo unde umbra mea de câine te ajunge din
nemoarte
și îți spune cu drag : cât de mult te iubesc și tu
nu știi asta, Hombre, mori,
dar mori odată să am viermii cui să îi jelesc –
iubesc toată viața mea,
și chiar cu mult mai încolo!
 P
R
O
Z
Ă

UŞA

E nouă fără un sfert. Timpul se desprinde din cadranul său şi

începe să plutească prin încăpere. Mă voi aşeza undeva, să nu-l ating.
Voi sta aici, pe fotoliu, cu ochii la uşă. Am descuiat-o – nu-mi place
sunetul soneriei, prea anunţă insolent întreruperea singurătăţii.
Se aud paşi pe scări. Se opresc a răsuflare, apoi pornesc mai
departe. Slavă Domnului, mai am răgaz să mă bucur că în curând vei
fi aici! Că vei intra pe uşa aceasta şi toate umbrele se vor ascunde prin
colţuri. În cuierul acesta îţi vei atârna haina. Cât timp vei rămâne, ea
va răspândi o răcoare ozonată, ca o lampă de ultraviolete.
În fotoliul de alături te vei aşeza. Vasul cu crizateme de pe
măsuţa dintre noi va pluti ca o grădină. Sau ca o natură moartă. O
carte cu aripile desfăcute se va opri din citit. Covorul, lampa din
perete, statueta neagră de metal, ibricul de aramă, toate, nemişcate,
vor vibra interior pe ultima treaptă, pregătind saltul de la trambulină.
Toate stau cu ochii la uşă, gata să se arunce, să se dea peste cap, să te
întâmpine.
Timpul demontat se leagănă, se dilată, se propagă în cercuri
concentrice. Aud scrâşnetul roţilor unui automobil pe asfalt. Se sting
farurile, cineva caută cheile, nu le mai găseşte… În sfârşit, se trânteşte
portiera. Paşii urcă, urcă, urcă… nu mai ajung! N-aş suporta să nu fie ai
tăi! Un pas, încă unul. Suntem cu toţii pe treapta aceasta cu răsuflarea
tăiată. Arcuşurile ating cea mai de jos notă, la limita infrasunetului.
Violeta Ionescu Trebuie să fac ceva. Mă ridic, trec în bucătărie, aprind aragazul.
jurnalistă, scriitoare Deasupra flăcării, mâinile încep să se dezmorţească, o căldură
străină mă pătrunde, îmi cucereşte treptat fiecare celulă crispată. În
oglinda din hol nu-mi văd decât bustul. Cred că altceva nici nu am.
Picioarele-mi sunt atât de grele, că ar putea fi luate drept soclu. Şi nici
nu ştiu dacă nu sunt.
Încep să şterg cele două pahare lăsate pe tava de pe chiuvetă cu
gura în jos. Unul e gata, strălucitor, îl pun la locul lui în dulap. Celălalt
se rupe în mâna mea ca o bucată sfărâmicioasă de argilă.
Simt nevoia să ies, să mă eliberez. A fost un tărâm de extremă
linişte. Acum simt nevoia să lupt. A fost, poate, fericirea. Acum simt
nevoia s-o birui. Va veni şi vremea când nu voi mai avea ce birui,

decembrie 2020 51
 clipa se află la hotare, şi-a anunţat prezenţa prin
clinchetul paharului spart.
Un sunet prelung sfâşie tăcerea.
— Alo!… Te sărut.
Ce planuri de eliberare, ce visuri stupide de
independenţă! Sunt din nou pe creasta valului, mă
arunc din nou spre povârnişul adânc.
Linişte. Clipele stau spânzurate cu capul în
jos. Una cedează, se răsuceşte şi cade în picioare, cu
o acrobaţie de maestru.
— Oare gândim la fel?
— Eu gândesc, de exemplu, că aş vrea să fiu
cu tine.
— Iată o noutate care întrece toate aşteptările!
— Aş vrea să vin, dar nu ştiu unde eşti.
— Undeva, foarte aproape.
— Nu, nu aşa. Geografic, unde te afli?
— Acolo unde ți se dereglează busola...
— Aşa, deci. Dar ce anume faci, poţi să-mi
spui?
— Aştept să se-mplinească porunca.
— Şi... ce faci când se va împlini?
— Nu știu, aștept să-mi spui.
— Bine. În câteva minute, vin.
Câteva minute! Aerul încreţeşte din nou faţa
lucrurilor. Aprind luminile. Toate luminile. Casa e
un far clătinat undeva, pe un vârf de munte.
Aş vrea să mai fac ceva, să pun lucrurile la loc
- nu mai e niciun lucru de pus la loc în casa asta?
- şi mă aşez iar în fotoliu, cu ochii la uşă.
Şi uşa se deschide, de nenumrate ori, de
fiecare dată altfel.
* — Dar spune o dată, ce ţi s-a întâmplat?
Acum... intri şovăind, îţi treci mâna prin păr,
te priveşti în oglinda din hol şi spui:
— Sunt unul dintre busturile celebre care
şi-au pierdut soclul intrând în casa aceasta…
Oare de ce aş vrea să fii un pelerin, să vii
dintr-o carte de versuri uitate, să urci Golgota pe
treptete mele, să baţi la uşă şi să-mi ceri adăpost
pentru o singură noapte?
Dar tu ai gesturile sigure, nicio cruce nu-ţi
împovărează umerii, te mişti liber printre oameni,
pentru că iubeşti oamenii, cu toată zădărnicia
acestei mari iubiri, porţi sub braţ o carte de versuri
din care le citeşti când îi cuprinde oboseala, cu
toată zădărnicia acestei mari lecturi, iar de la mine
nu ceri nimic.
52 Axis Libri
Îţi fac semn să te apropii.
— Aşa, mergi înainte. Singura certitudine
este mersul înainte. Întotdeana să mergi înainte,
venind spre mine.
— Bine, dar asta presupune ca în acest timp
tu să stai pe loc. Nu pot accepta sacrificiul acesta.
Privirea ta lipeşte între noi un zid de tandreţe.
Nu ne mai putem atinge din cauza acestui obstacol.
Sunt tentată să deschid o uşă prin el, să trec dincolo,
de partea ta, ca privirea aceasta să mă ţintuiască de
tencuiala lui, o dată pentru totdeauna.
— De ce mă ţii astfel la distanţă? De ce nu mă
primeşti în consistenţa ta, până la o singură fiinţă?
— Pentru că, orice ai spune, tu nu eşti eu. Eu
te-am creat, dar ești altcineva decât mine.
— Și de ce mă tot cauţi?
— Pentru că nu există creator care să nu se
caute obsesiv în creaţia sa. Ne amestecăm unul
în celălalt, până aproape de suma perfectă, altfel,
totul n-ar fi decât simplă aventură a cunoaşterii şi
atât.
Am închis ochii și se făcu noapte.
*
Uşa se dă de perete şi un val rece pătrunde
înăuntru.
— Vin la tine ca la un cabinet de urgenţă.
— Ce-ai păţit?
— Mai întâi spune-mi dacă ai cu ce să mă
scoţi din starea de şoc.
— Hemisuccinat de hidrocortizon!
— Fă abstracţie de hormonii sintetici!
— M-a muşcat, astă noapte... vipera iubirii!
— Hai, că m-ai speriat de-a binelea!
— Chiar crezi că e un fleac?
— Tu, cu aura ta de invincibilitate!
— Uite ce e, vorbesc foarte serios. În seara
aceasta îmi agăț aura în cui și vreau să te cunosc.
— Ce spui?
— Să te cunosc, nu în sens biblic, nu te speria,
dar nici în cel cu desăvârşire laic. Dacă am alunga
tot misterul, de noi înșine cine ne-ar mai salva?
Sunt paznicul amintirilor tale, poți să începi.
— Ce secol te interesează?
— Ultimul, că e mai proaspăt.
— Bine, ascultă deci. Nu am avut o existenţă
de excepţie. Dacă ar fi să-mi scriu viața, cu siguranţă
n-ar interesa pe nimeni.
 — De unde ştii? Lumea nu citeşte numai
capodopere. Eu ascult orice.
— În seara asta eşti prea fericit. Pari dubios.
— Într-adevăr, sunt dubios de fericit. Îmi
descopăr această vocaţie. Începe cu ceva simplu, cât
mai simplu.
— Să ştii că, oricât de ascultătoare ţi-aş părea,
nu sunt o fire prea docilă.
— Ah, de ce drumul spre simplitate e atât de
complicat?
— Nu m-am priceput să stârnesc mari
pasiuni, nici să le suport.
— Ai dreptate. Ce m-aș face eu dacă n-ar fi
şuviţa aceasta, care-ţi cade pe frunte? Mai departe.
— Păstrez o căciuliţă de angora şi o rochiţă
de catifea vişinie, pe care, după ce am crescut,
mama le-a dăruit copiilor din Coreea... O pereche
de ghete cu multe şireturi, pe care le încălţam
când voiam să scap de somnul de după-amiază...
Un arlechin roş-albastru, desenat pe programul
teatrului „Ţăndărică”... O sanie verde, ca un papuc
zburător, cu care am descoperit pentru prima dată
iarna... Şi, la fiecare colţ de stradă, câte o statuie de
zăpadă. N-ai vrea să facem o pauză? Hai, mai bine,
să descântăm o cafea.
Stăm alăturaţi, deasupra ibricului. Cântecul
focului trezeşte şopârle de aer care sparg suprafaţa
apei.
— Cum era descântecul acela?
— „Să-l ardă dorul p’un s-o duce, să mi-l
întoarcă înapoi.../ să uite pe-unde-a mai umblat,
să vină-ntr-una pe-nserat/ numai pe-o singură
cărare”…
Năstase Marin. Visul unei nopți de iarnă: Parcul Cișmigiu - București. [Galați]: [sn], 1972
— Vai de mine, dar ăsta e curat blestem!…
Şopârlele se înmulţesc, se umflă, pieile lor
plesnesc, apa colcăie în încolăciri fierbinţi…
— „Să aibă parte doar de mine, să nu-şi
dorească altă soartă/ să uite anii care trec, să-i fie
drag să-mi stea aproape”…
O linguriţă-două de pulbere, şi ibricul se
umple cu noapte. Zvârcolirea se potoleşte, cântecul
tace o clipă, apoi se revarsă în cascade, ca o maree
neagră.
— „Să nu-şi găsească alinare… şi tot aşa, ca-
ntr-un descânt, să-l ştiu tot însetat”…
— Tu chiar vrei să-mi dai să beau din licoarea
asta?...
*
… Uşa se deschide din nou și îmi apari în
prag.
De data aceasta, de-adevăratelea. Toate
lucrurile se îngrămădesc în jurul tău, te asaltează, îţi
cer autograf. Eşti marea lor revelaţie. Iar eu stau aici,
în stal, pe singurul loc ocupat, şi aştept nemişcată
apropierea ta. Cât încă mai scrii dedicaţii, îmi duc
mâna la reverul bluzei, mi-l îndrept.
Şi iată, te apropii! Surprind licărirea mirată
a vazei de lângă mine, ca şi cum pe buza ei ar luci
semnul unei vâlvătăi îndepărtate.
Da, tu ești, și ești prea aproape, nu mai e
nimic de făcut, nu mai e timp decât pentru a strivi
în palme licheni şi ferigi umede.
De pe acoperiş, dansatoarele ploii izbesc
fereastra cu crengi întunecate de salcie.
decembrie 2020 53
P
R
O
Z
Ă

Măști (III)

3

Sala de ședințe era plină. Atât de plină cât poate fi o încăpere în care
oamenii țineau distanța de un metru jumătate între ei. Și băncile erau
construite astfel. Conducerea, corpul profesoral, reprezentanții elevilor
și președinții asociaților de părinți erau în efectiv complet. Cineva îi făcu
semn că i-a păstrat un loc lângă el. Era Matei Cărbunariu, mereu jovialul
și dintotdeauna rotofeiul profesor de chimie cu care se împrietenise
repede pentru că aveau aceeași pasiune: măștile de protecție cu filtru.
— Ți-am salvat un loc, îi zise acesta când fu suficient de aproape
ca să-i audă vorbele șoptite.
În 2026, nu numai străbunica lui Valerian Bușmakev amesteca
limba română cu limba engleză.
— Mulțam fine, răspunse profesorul de latină, în contrapartidă.
— N-am apucat să vorbim despre asta... Tu cum votezi?
— Habar n-am, răspunse Bușmakev. Aștept să văd care-i trendu’, și
mă bag și eu. Personal, mă doare drept în cot, da’ trebuia să vin la ședință,
că și-așa am o bilă neagră de la director. Am întârziat iar, săptămâna
trecută. Era traficul gemuit rău de tot, da’ n-ai cu cine te-nțelege.
Celălalt așteptă să treacă două-trei secunde, apoi anunță ca pe o
victorie:
— Eu am de gând să votez contra! Pentru că sunt contra la prostia
asta cu diversitatea, cu exprimarea personalității și cu alte alea. E o
tâmpenie, zău așa. Ce, școala e parada modei? Mucoșii, cred că le merge!
Treaba lor e să învețe ce le dăm noi aici, nu să-și ocupe timpul cu mers
prin magazine și căutat cea mai bestă mască. Apropo, ai mai căutat?
Iulian Mardar
— Ce să caut? întrebă, confuz, profesorul suplinitor. Ah, da, își scriitor
aduse aminte imediat. Da, am găsit ceva. Adusă din Belgia. Din poze,
arată bine. Merg mâine să o văd.
— Merg și eu cu tine, zise, hotărât, Matei Cărbunariu. Dacă îmi
place, poate îmi iau la fel. Aduc ăștia, din Belgia și din Olanda, în fiecare zi.
Conversația nu le fu întreruptă de directorul liceului, pentru că
aceasta se terminase.
— Stimați colegi, dragi părinți, iubiți elevi, se adresă, ceremonios,
directorul Codruț Asandei, profesor de fizică, un bărbat la vreo cincizeci
de ani, care arăta tot la vreo cincizeci, scund, cu umeri nefiresc de înguști,
pe care stătea la fel de nefiresc haina costumului cu care venea la serviciu

54 Axis Libri
de când și-l cumpărase. Masca începu iar a i se mișca,
împinsă de aerul care îi purtau vocea ușor pițigăiată:
— Ne-am adunat aici pentru a rezolva o
problemă foarte serioasă. Este un ișiu foarte senzitiv,
și trebuie hendăluit cu atenție, să nu cumva să ne
slipuiască soluția cea bună printre degete.
De fapt, ura cuvintele de genul acesta, luate
din limba engleză și trântite cu snobism peste cele
din limba română, care erau perfect funcționale și
nicidecum desuete, dar spera ca, folosindu-le, să-și
atragă simpatia elevilor și să obțină ceea ce spera:
un vot negativ diversificării măștilor de protecție.
Oricum, erau puțini profesorii care țineau partea
elevilor, iar dintre părinți nu era niciunul. Dar voia să
fie sigur de victorie. Își drese vocea și continuă:
— Mă bucur mult când văd tineri care, în ton
cu feișănul, se îmbracă frumos, chejiuăl sau gleimăr,
cum vor ei. E foarte ochei așa, dar în timpul liber.
Aici, la școală, trebuie să fiți ca la giob. Păi, dacă și
aici, și pe stradă, sau la partiuri, vă îmbrăcați la fel,
unde mai este filingul de hepi pe care trebuie să vi-l
dea acel altceva care e diferit de școală? V-ar plăcea
ca, în spitale, doctorii să fie îmbrăcați ca pe stradă,
să nu știți cine-i pacient și cine-i cadru medical? Ar
fi o confuzie totală, iar viețile voastre ar fi în pericol,
că n-ați ști la cine să vă duceți. Măștile acestea, unice,
reprezintă ceea ce sunteți voi: elevi. Nimeni altcineva
nu are dreptul să le poarte. Asta ar trebui să vă facă
mândri.
Tăcu. Aștepta efectul. Aștepta degeaba. Elevii
erau hotărâți să lupte până la capăt. Pentru ei, obținerea
dreptului de a veni cu o mască la alegerea lor, care să
le exprime personalitatea, unică și irepetabilă pentru
fiecare în parte, era singura variantă.
După director, vorbi președintele comitetului
de părinți pe liceu, în numele celorlalți președinți
de comitete mai mici. Îi îndemnă și el pe copii să
înțeleagă importanța uniformității măștilor de
protecție, făcând apel la un argument solid: s-ar porni
o adevărată cursă a înarmării cu măști care mai de
care mai de firmă, ceea ce ar dezechilibra bugetele
familiilor lor. Indiferența elevilor la acest argument se
simțea în aerul filtrat, purificat și monitorizat din sala
de ședințe.
Cu mișcări lente, purtătorul de cuvânt al
comitetului elevilor se ridică și începu:
— Dragi colegi, iubiți părinți, stimați
profesori... Gen, nu-i extrem de ochei să avem cu
toții efectiv aceleași măști. Până la urmă, e o chestie
efectiv de feișăn. Cumva, noi, până la urmă, suntem
efectiv extrem de diferiți. Cuvintele care le rostim
sunt, ca și sunete, cumva diferite de la un elev la altul.
Așa ar trebui să fie, gen, și măștile. Ne cereți să fim
cumva efectiv extrem de creativi, să facem gen opere,
dar, până la urmă, ne obligați să fim, cumva, lipsiți
de creativitate. Nu face sens! Ce altceva e masca de
protecție dacă nu interfața noastră cu lumea?
Această ultimă propoziție schimbă brusc
situația în favoarea elevilor. Dacă până atunci,
ascultând discursul în direct pe Facebook, elevii mai
buni la Română se tăvăleau pe jos de râs, iar olimpicii
la aceeași materie se dădeau cu capul de pereți,
propoziția de final, impecabilă și plină de sens, stârni
urale și aplauze peste tot: în case, în parcuri sau în
baruri – fiecare pe unde îl prinsese transmisia – și în
sale de ședințe.
— Bravo, bravo! Eu votez cu ei! declară
entuziasmat Valerian Bușmakev, aplaudând frenetic
în picioare.
— Ai înnebunit?! îl apostrofă profesorul de
chimie, cu o expresie de groază întipărită pe față. Unii
dintre ei au părinți bogați, o să vină cu măști mult
mai scumpe decât ale tale sau ale mele. Din alea cu
filtru, dar noi-nouțe! Ai tu bani de așa ceva, sau măcar
suficienți bani ca să deschizi un videocet?
Elevii câștigară la o diferență neașteptat de
mare. Sărbătoriră obținerea libertății cu o petrecere
pe plaja râului din coasta orașului, unde arseră măștile
acelea odioase, care arătau, toate, la fel, și nu-i lăsau
să-și exprime personalitatea. După două zile, toți
purtau același model de mască, celebrul 3M de la nu
mai puțin celebra firmă MasterMaskMaker. Modelul
acela cu mov și portocaliu, pe fond alb, reprezentând
o mască de protecție cu mov și portocaliu pe fond alb.
4
Matei Cărbunariu nu era persoana care să stea
supărată prea mult timp pe un om. Nu pentru că nu ar
fi putut, dar i se părea o prostie să fii supărat pe cineva
cu care te vezi, vrei sau nu, în fiecare zi. Iar pe Valerian
Bușmakev îl vedea de luni până vineri, pentru că aveau
cam același orar. În joia de după votare, se apropie de
profesorul de latină și-i spuse, prin masca standard.
— Când ziceai că te duci să vezi YSL-ul ăla?
— Azi ce zi e? primi el în loc de răspuns.
— E joi.
— A-ha... Asta-nseamnă că deja am fost, veni
sec răspunsul.
Fața profesorului de chimie se schimbă
imperceptibil, deoarece masca nu lăsa să se vadă
expresia de dezamăgire dată de colțurile gurii căzute
brusc. Valerian Bușmakev izbunci în râs!
— De ți-ai vedea fața! Genial! Hai, mă, că am
glumit. Merg mâine și te iau și pe tine. Normal că te iau.
Matei Cărbunariu ar fi vrut să-i dea cu pumnii în
piept, ținându-i ca pe niște ciocane, cu brațele îndoite
la nouăzeci de grade, și să strige, de nenumărate ori,
„Nesuferitule! Brută mică!”, dar știa că aceste gesturi
sunt feminine, iar el era conștient de masculinitatea
decembrie 2020 55
 sa, în majoritatea timpului. Plus că ar fi fost posibil
să-și rupă vreo unghie. Se rezumă la o reacție ca între
prieteni, o înjurătură fără cuvinte vulgare și o insultă
moderată.
— Mai dute-n pădure de-aici, cu glumele tale!
Și, apropo: nici tu nu poți să-mi vezi fața, fraiere care
predai o limbă moartă la niște elevi vii.
Celălalt nu se simți deloc ofensat pentru că
el însuși făcea glume pe seama materiei pe care mai
mult se făcea că o predă, așa cum elevii se făceau că o
învață. Era, însă, foarte iubit de aceștia. Pentru mulți
dintre ei Limba Latină era singurul obiect la care
aveau media 10.
— Mergem sâmbătă, pe la nouă jumate, îl
anunță cu un zâmbet ghicit – ecou al glumei de
dinainte. Trec pe la tine și te iau la nouă. E greu de
explicat unde trebuie să ajungem, dar eu știu exact pe
unde să merg.
Sâmbătă, la nouă și douăzeci, cei doi prieteni
erau într-o parte a orașului în care nu fuseseră
niciodată, aproape de ieșire. Era un cartier cu case și
vile.
— Ești sigur că aici trebuia să venim? întrebă
Cărbunariu, uitându-se de jur-împrejur cu ochii
mijiți, ferindu-i de soarele ce strălucea ca o stea. Pe
fruntea proeminentă i se scurgeau cinci stropi de
sudoare.
— GPS-ul n-are cum să mintă, răspunse
Bașmukev. Să-l sunăm pe samsar.
Scoase telefonul. În timp ce căuta numărul,
își drese vocea de câteva ori. Așa făcea mereu atunci
când voia să aibă un ton mai oficial. Dacă își dregea
vocea bine-bine, putea obține un timbru baritonal.
— Alo, bună dimineața! începu el, cu voce
aproape pițigăiată. Dresul vocii nu-i ieșea chiar
mereu. În legătură cu YSL-ul. Noi suntem la... Da?
Bun, vă așteptăm!
Închise telefonul. Încercă să-și ascundă
entuziasmul din voce, dar nu reuși.
— Vine acum! Deja ne-a văzut de la geam.
Suntem chiar la poarta lui.
Cărbunariu se uită la clădirea din spatele porții.
— Băi, dă-l în pădure! exclamă el, ștergându-și
cu năduf transpirația de pe frunte. De unde au ăștia
bani să-și facă asemenea case?!
— Probabil că nu cheltuie atât pe mâncare,
răspunse Bașmukev, bătându-l cu palma peste burta
generoasă, care mai avea puțin și se revărsa peste
cureaua care-i ținea blugii făcuți din atâta material cât
pentru un cort. Nu ar fi avut nevoie de pantaloni așa
de largi, nu era respingător de gras, dar îi cumpărase
pentru că...
— Poftiți, intrați!
Bărbatul care deschise poarta și acum îi invita
înăuntru părea a fi cam de aceeași vârstă cu ei și purta
56 Axis Libri
un tricou mulat, măsura XXXL. Matei Cărbunariu se
uită la burta imensă din fața sa, care o făcea pe a lui să
pară ca un bob de mazăre pe lângă alt bob de mazăre,
dar mult mai mare, și nu putu să-și reprime un gând.
„Băi, dă-l în pădure! De unde au ăștia atâția bani?!”
— Veniți, le am în garaj, mai spuse bărbatul, din
spatele unei măști cu leduri și margini din aliaj.
Ușa garajului se deschise lent, în sus. Era o ușă
acționată electric, cu telecomandă. Bărbatul, care
nu se prezentă – un obicei pierdut odată cu cel al
strânsului de mâini, interzis prin lege –, nu așteptă să
se deschidă complet. Intră în garaj, mergând aplecat,
și aprinse lumina. Cei doi se traseră aproape de ușă,
cu emoție vădită. În stânga mașinii de teren de culoare
neagră, ce ocupa aproape tot garajul, pe o poliță, erau
trei măști. O luă pe cea din mijloc și se întoarse spre
ei.
— Cine e cumpărătorul? întrebă.
— Eu, răspunse Valerian Bașmukev.
Vocea îi era gâtuită.
— Poftim, uită-te la ea să vezi dacă-ți place.
Profesorul suplinitor de latină luă masca în
mâini, cu mare grijă, de parcă ar fi fost din sticlă.
Da, era exact ca în poze. Era YSL-ul la care visa de
jumătate de an, pentru care făcuse împrumut în
bancă. Masca de protecție Yves Saint-Laurent, cu șase
filtre în V, de tipul Euro 10, produse în Germania. Pe
scurt, YSL Seria 6.
— De unde spuneți că e? întrebă profesorul de
chimie, ca unul care știe despre ce vorbește.
— Din Belgia, frățică. Poluare mică, oameni
civilizați... A fost purtată de o femeie. Nefumătoare,
tipa.
— Ce respiraj are? continuă el cu întrebările, în
timp ce prietenul său o întorcea, lent, pe toate fețele,
cu un zâmbet tâmp pe față. Noroc că nu se vedea.
— Vezi la respirometru... Întoarce-o... Așa. Ia
citește, îl îndemnă samsarul de măști pe suplinitor.
După câteva secunde, cât i-a luat ca să găsească
indicatorul cu pricina, acesta citi cu voce tare:
— Patru milioane șapte sute douăzeci și unu.
— Ce ți-am zis? E aproape nouă! A purtat-o
numai la servici, că nu prea ieșea din casă.
— Păi, și de ce a vândut-o? se băgă în vorbă
profesorul de chimie, crezând că l-a prins pe samsar
cu mâța-n sac.
— Și-a luat una Serie 8. Știi, n-are soț, n-are
copiii... Salariile la ei sunt mari... Asta e. Dacă vă
place, bine, dacă nu, dă-o-ncoa’!
Întinse mâna după ea și apăsă, demonstrativ,
butonul telecomenzii. Ușa începu să coboare.
— N-am zis că n-o vreau! se precipită Bușmakev.
Ce dotări opționale are?
Samsarul se duse fără o vorbă la mașina din
garaj, după ce opri ușa din coborârea sa, căută ceva
în torpedou, apoi se întoarse pășind hotărât, cu un
obiect de mici dimensiuni în mâna dreaptă.
— Ia de-aici și vezi singur, zise el, întinzându-i
profesorului suplinitor obiectul cu pricina.
— Wow, e din aia cu telecomandă! zise,
admirativ, Cărbunariu.
— Da, frățică, e ultima fiță: încălzire în filtre,
asistență la alergare – adică îți bagă mai mult aer pe
gât dacă te-apucă gioghingul pe v’undeva –, ramă
de aliaj, curele de vară, curele de iarnă, kitul de
transmisie a sunetului schimbat de curând, hențfri
pentru telefon... Eu nu ți-aș da-o la prețul ăsta, da’
m-a rugat belgianca să nu mă arunc la profit, că ea
special mi-a vândut-o ieftin. Cre’ că are ceva rude mai
sărace, și e mai miloasă...
— Nu mai lăsați din preț? încercă Bușmakev.
— Ce să mai las, frățică?! Și așa mă cert mereu
cu nevastă-mea că o dau prea ieftin. Prețul din anunț
e ultimul.
— Dar revizia când e făcută? întrebă Cărbunariu,
încercând să găsească un motiv pentru a trage de preț
în jos.
— I-am făcut-o eu, după ce am ajuns în țară.
Doar că nu am cartea tehnică. A rămas la belgiancă.
Zicea că e amintire, sau așa ceva.
5 CAPVID-2.6. A dracului virusache ăsta nou! S-a
La trei zile după ce plăti samsarului suma
cerută și intră în posesia măștii de protecția marca
YSL seria 6, Valerian Bușmakev fu arestat pe stradă
pentru portul unei măști furate. În arest mai află și că,
în afară de revizia nefăcută, respirajul măștii fusese
dat binișor înapoi. Cifra reală era de treizeci și cinci
de milioane, două sute șaptezeci și nouă de respirări.
Era din Belgia și avea dotările pe care i le spusese
samsarul, dar aparținuse unui proxenet fumător de
marijuana.
După o lună, timp în care se dovedi că el fusese
cumpărător de bună credință, iar samsarul se dovedi
a avea relații sus-puse, profesorul suplinitor de limba
latină fu eliberat.
— Are cine să vină să vă ia? îl întrebă gardianul,
după ce îi dădu vestea.
— Da, un coleg de cancelarie... Dar de ce
nu purtați masca de protecție împotriva virusului
GUVID-2.2?! îl întrebă, mirat la culme, pe gardian.
— Nu ați aflat? răspunse acesta cu o întrebare,
dar tonul ironic era semn că știa răspunsul. Nici n-ar
fi avut cum să afle, pentru că fusese la izolare totală,
fără telefonul mobil. Așa se proceda cu cei care erau
suspecți că ar fi furat o mască. Nu-i nimic, o să vă
spună colegul, continuă el. Nu mai e GUVID-2.2.
Apropo, să aveți grijă de unde o să vă cumpărați
masca.
— Masca? Ce mască, dacă... Nu mai înțeleg P
nimic... R
Matei Cărbunariu veni la timp. Îl aștepta în
semi-întunericului gheretei de la poartă, gheretă
O
legată de clădirea penitenciarului cu un tunel din Z
tablă, fără ferestre, construit recent. Ă
— Mulțumesc că ai venit! îi spuse Bușmakev
când îl văzu.
În loc de secul „salut”, Cărbunariu, care nu
purta nici el mască de protecție, îl luă în brațe, într-un
acces de afecțiune. Bușmakev se smuci din brațele lui.
— Ai înnebunit?! întrebă el. Fără contact fizic!
— Nu mai e nevoie, s-a dus virusache ăla, îi zise
el, vesel. S-a dus de acum trei săptămâni. Încă mai
petrecem! Se pupă oamenii pe stradă, prin metrou...
Chiar și cei care nu se cunosc.
— Nu-mi vine să cred! exclamă Bușmakev. Mă
bucur, da’ tot nu-mi vine să cred. Păi, ce mai stăm?
Hai să mergem! Vreau să petrec și eu!
Îl salută scurt pe portarul care asistase indiferent
la dialogul dintre cei doi și dădu să iasă în stradă.
— Stai! Mai întâi pune-ți asta pe față, îl opri
Cărbunariu, întinzându-i un obiect care aducea cu
ochelarii de soare.
— Ce e asta?
— E masca împotriva noului virus
combinat cu un foton, și acum, dacă îți intră în ochi,
te orbește și îți infectează și creierul în același timp.
Pur și simplu îți dispare materia cenușie. Praf te
face! Acum eu ți-am adus o mască de unică folosință,
care combină lentilele de protecție solară cu material
antiseptic aderent la piele, ca să nu lase virusul să
pătrundă prin jurul ochelarilor. E dat de guvern,
gratuit, nouă și elevilor. Dacă vrei una de firmă, tre’
să-ți cumperi. Hai, pune-ți-o pe ochi și să mergem!
În mașină află cum o investigație jurnalistică
dăduse la iveală faptul că virusul GUVID-2.2 nu
mai exista de prin 2024, dar lucrul acesta fusese
ținut secret până când cineva a „scurs” informația
și s-a făcut bogat. Numai că, la nici o săptămână de
la știrea cea mare, s-a aflat de virusul CAPVID-2.6,
care deja făcea ravagii în rândurile animalelor
sălbatice din deșert, acestea fiind cele mai expuse la
soare. Cum mutația acestuia era iminentă, urmând a
infecta omul, toate guvernele au convenit să nu mai
aștepte primele victime și să impună portul măștii
antiseptice cu ochelari de protecție solară. Azi, în
ziua eliberării sale din arest, cea mai căutată mască
este Philips-Prada, cu bluetooth și cu lentile cu
funcție de ecran pe care se derulează, non-stop, știri
despre noul virus și cum să nu plecăm de acasă fără
mască, mai ales ziua.
decembrie 2020 57
T
E
A
T
R
U JOUR FIXE (IV)
Piesă în două acte

ACTUL II
(Acelaşi decor. La ridicarea cortinei, Arghira şi Melanie stau la
masă. Safta, pe un scăunel, coase la o cămașă de noapte)

Melanie (face cruce): Mulțumescu-ți doamne… Bună și

mâncarea asta de post.
Arghira: Ei, na! Că dacă avea și un cârnăcior, așa, cât să dea
gust fasolii ți-ar fi stat în gât.
Melanie: Mamă, dar mai avem o săptămână de post!... Pe
urmă poți mânca ce vrei.
Arghira (mormăie): Fasolea fără cârnat e ca muierea fără
amant…
Melanie: Am scris arendaşului la țară să-mi trimită un porc
de sărbători.
Arghira: Da’ ce, nu mai ai cu cine petrece Crăciunul?
Melanie: Lasă glumele. Violeta Ionescu
Arghira: Taica zicea: „dacă te joci cu porcul, porcului îi place”. jurnalistă, scriitoare
Eh, Dumnezeu să-l ierte!...
Melanie: Să-l ierte… Da’ mai termină de șters farfuria
aia, c-ai să-i iei şi smalţul. Trebuie să facem ordine. Că acu vin
mosafirele.
Arghira: Stai, stai! Uite, mai am un, doi… patru dușmani.
Trebuie să-i mănânc pe toți.
Melanie: Of, superstițiile dumitale. Păi, dacă bucățești pâinea
în zeci de dumicate… Rupi cât îți trebuie și nu mai ai „dușmani”.
Arghira: Când trăia Vasili, ne număram dumicaţii şi, râzând,
devoram toţi duşmanii. Eh, ce chiolhanuri făceam noi în post! Da,
de! Eram tineri, flămânzi… Magazinu-i mergea bine, avea clienți
mulți, veneau ale gurii de la moşie… Acu’, săracul Miti aleargă după
marfă toată ziua.
Vlad Vasiliu
Melanie: Cine ştie după ce aleargă el… actor, dramaturg
Arghira: Lasă-l, că-i bărbat!... Ştie el ce face. Că şi lui Vasili,
uite-aşa i se învârteau ochii după fufe, da’ casa era casă!

58 Axis Libri
 Melanie: Nu mi-ai povestit niciodată cum a
reușit socru-meu să facă magazinul din centru…
și atât de vestit.
Arghira: Păi grecul hoț, m-a furat. Tata, boier
cu moşie în nordul Covurluiului, n-a vrut să mă
dea după un comersant. Io, proastă şi îndrăgostită
lulea, m-am încântat de ochii lui de palicar și am
fugit cu el la Salonic. M-a adus înapoi peste o lună
jumătate, când eram grea. Eh!... S-a măritat mai
mult cu zestrea mea decât cu mine. Și-a primit
partea… Trei pungi mari cu „cocoșei” de aur… Cu
banii lichizi a cumpărat și deschis magazinul. Da’
nu-mi pare rău. A fost un adevărat berbant, chiar
dacă se mai uita pe de lături.
Melanie: Probabil că și asta-i moștenire de
familie.
Arghira: Tu, noră, nu fii proastă. Așa au fost
bărbații întotdeauna.
Melanie: Bine, hai lasă farfuria c-o spală
Safta. Safto!
Safta: Da, coniță.
Melanie: Ce faci acolo?
Safta: Păi am tivuit cămeșa aiasta di noapti,
ș-acu să-i pui dantelă. Da nu știu. Să-i pui şi la gât
şi la poali?
Arghira: Pentru cine-i cămașa?
Safta: Păi, pentru cuconița tânără.
Arghira: Poți s-o pui la poale că tot la gât
ajunge. (râde mânzeşte): Hi, hi…
Melanie: Mamă!
(intră Demetru)
Demetru:: Sărut mâna, poftă mare!
Melanie: Mulțumim, da’ tocmai am
terminat!
Arghira: Îți legăm lingurile la gât, băiete.
Safto! Adu-i și stăpânului o farfurie cu fasole. Asta
avem. Că nevastă-ta ne ține-n post.
Demetru: Nu, mulțumesc mamă! Am venit
după niște hârtii. Plec imediat.(iese)
Melanie: Da. Vine, pleacă… Casa parcă-i
peronu’ gării… (Miti revine cu nişte acte): Dacă tot
ai venit stai și mănâncă!
Demetru: Nu pot, dragă, mă grăbesc.
Melanie: Măi bărbate, de peste trei săptămâni
nu mai vii la prânz acasă. Mereu zici că ai treabă…
Ce-i cu tine?
Demetru: Treabă. E lună de vârf. Şi nu te
încrunta că faci riduri. Râzi, mai bine.
Melanie: Și dacă râd, nu fac?
Demetru: Numa-n colțurile gurii. Și cum tu
ai gura mare…
Melanie: Ce vrei să spui? Nu-ți mai convin?
Când m-ai luat spuneai că-ți plac așa cum sunt:
educată, cu cultură…
Safta (ridicând ochii): Cucu?...
Demetru: Draga mea, nu te enerva! Trebuie
să rezolv problema cu importurile. Unele au ajuns;
sunt în rada portului. Dacă nu le descarc repede,
plătesc: navlosirea, cheiajul… o groază de taxe.
Am mărfuri multe care le-am comandat pentru
magazin. (o pupă pe frunte)
Melanie: Fără drăgălășeniile astea ieftine.
Lasă-mi nişte bani… Şi să nu vii până după șase,
c-avem „jour fix”.
Demetru: Într-adevăr, ești o femeie de
cultură: când nu faci teatru, faci circ… Hai, pa!
Melanie: Auzi, eu nu-s saltimbancă! Fac
parte dintr-o familie onorabilă, boierească!
Demetru: Da, dragă, dar sărăcită… (îi dă
nişte bani) Hai, să nu ne certăm acum. Tu vezi-ți
de ale tale, eu de ale mele.
Melanie (arţăgoasă): Da’ ce, ai mai multe?
Arghira (intervine): Nu te enerva, că faci
creţuri… la ficat. Uite, te-ai cam îngălbenit sub
ochi.
Melanie: Zău?... Termină, mamă, cu glumele
astea.
Arghira: Miti, dragule, să-mi aduci nişte
rahat de Belavista, de acela în cutii frumoase de
lemn, să-mi mai îndulcesc postul.
Demetru: Mamă, nu se mai importă
Belavista. Vrei, îţi aduc rahat turcesc sau grecesc
cu „fâstâc”.
Arghira: Of, nimic nu mai e ca pe vremea
mea… Adu de care-o fi.
Demetru: Bine. Sărut mâna, mamă! Safto,
să-mi pregătești pentru diseară ceva ușor.
Safta: Da, boierule. (se ridică, pas după el;
Miti îi face semn şi iese)
Melanie (nervoasă): Lasă-l! Strânge masa.
Fă ordine.
Arghira: Da-ntâi, adu-mi o vișinată, să-mi
dreg gustul.
Melanie: Să nu-ţi înmoi iar botul, să te-mbeţi
şi să-mi adormi iar vr-o oră!
Safta: Io?... Nuu…
Arghira: Hai, rânește aici unde au mâncat
boierii.
decembrie 2020 59
 Safta: Să rânesc?... Ca-n grajd?
Arghira: Safto, ce proastă eşti!... Ca-n
cocină!
Safta (strângând masa): Apăi, cocoană, să-mi
măriţi simbria.
Melanie: Auzi la ea!... De ce?
Safta: Păi, dacă rânesc, se zâce că-s rândaş,
nu fată-n casă! (iese cu vasele)
Arghira: Nu uita, rândăşiţo, să-mi rânduieşti
vişinata ceea.
Melanie: Vezi mamă, vezi ce faci cu glume
d-astea? Îmi ridici servitorii-n cap.
Arghira: Las’ că nu-ţi strică zulufii! Zi-mi,
mai bine, ce mosafire avem.
Melanie: Cin’ să fie?!... Cam tot alea. Că
se învârte grupul pe la toate casele. Ei, când ești
gazdă nu joci, ești „banca”.
Arghira: Păi de când vrei tu să fii bancă de
bani! Da’ vezi să n-ajungi d-aia din parc. Hai, zi-mi
cine? Că, de-acum o lună, am cam uitat.
Melanie: Probabil madam Ciomac soața
comandorului; Goguleasca …
Arghira: Aoleu, păi asta nu-i în doliu? Că
n-au trecut nici cinci luni de când nebunul acela
l-a-mpușcat pe procuror.
Melanie: Și ce vrei, mamă? Să se călugărească?
Mai plânge… face cele cuvenite pentru mort…
umblă-n doliu…
Arghira: Da, negru-i șade bine. O subțiază.
Malanie: Poate vine și madam prefect,
Sidonia Ignat, dar a anunțat că „e răcită”.
Arghira: De ce? A pierdut prea mult data
trecută?
Melanie: Nu, da’ n-ai citit cum îl burdușesc
pe bărbat-su în „Acțiunea” de săptămâna trecută?
Argira (Ia câteva ziare, găsește unul și
îl răsfoiește; citește): „Astăzi lumea renunță la
îngrășatul porcilor: au început tăierile pentru
sărbătorile Crăciunului. Tot astăzi, se zice, Dl.
Prefect Ignat își sărbătorește ziua onomastică a
prenumelui. Ce coincidență bizară!”. Vezi, noră,
lumea a început să taie porcul. Puteam mânca și
noi azi niște șorici sau jumări.
Melanie: Lasă, mamă, că mai sunt doar
câteva zile.
Arghira: Și eu să mor de foame?... Zi mai
departe, poate mă satur cu mosafirele tale.
Melanie: Apăi, ar mai fi Doamna colonel
Puia Alexandrescu…
60 Axis Libri
Arghira: Îîî, îngâmfata aia! O sclifosită!
N-am să uit când mi-a spus (o imită): „Am fost,
cherie, la „Două baloane” și mi-am cumpărat de
acolo un taieur uni cu carouri maro”.
Melanie: Ei, glumea și ea să vadă dacă te
prinzi.
Arghira: Poți să-i ceri caprei să nu împungă?
Așa și ea.
Melanie: Da’ vorbește frumos.
Arghira: Ei, pe dracu! N-are nici talent să
vorbească, nici judecată să tacă. Ce frumusețe
vezi în asta?... Dacă mă contrează, eu îi trag o
beșteleală…Să nu se mai umfle ca păunu’!
Safta (intrând, cu un pahar cu vișinată): Pă
cine, coană mare?
Arghira: Păunul, Safto!... Dă „pișinata” aia
mai repede. Tu n-ai văzut ce frumos e păunu’?
Safta: Pă unu?... Nuuu… Că pă mini mă ţâne
dedesupt… (Melanie se ridică ameninţător)
Arghira: Safto, ce proastă eşti!... Las-o, noră!
Zi mai departe.
Melanie: Bine, mamă… Ar mai fi madam
comandant Eufrosina Sâmbureanu.
Arghira (răzând): Ce comandant mai e și
bărbat-su? Peste cine? Peste cei din închisoarea
militară?
Melanie: De mamă, tot comandant se
cheamă.
Arghira: Dacă o s-o lăsați să vorbească
despre migrenele, nevricalele și insomniile ei, nu
mai jucați voi cărți.
Melanie: Las’ că acum o să ne facă o trecere
în revistă a cine cu cine se mai … mă înțelegi!
(sună clopoţelul): Cine, dracu’! vine la ora asta?...
Vezi, Safto! (Safta iese)
Arghira: O fi vr-una din cucoane… N-ai
„jur fix”?
Melanie: Dar nu-i două!... L’heure fix!
Arghira: Zi-le lor! Hai, du-te de te schimbă…
Am eu grijă…
Melanie (îndreptându-se spre ușă): Dacă-i
vr-o vecină expediaz-o repede. Dacă-i mosafiră
vezi ce spui… și scuză-mă pe mine.(iese)
Arghira: Ce mă dădăcești ca pe un copil
prost?... Iote-te, deșteapta!
(de afară se aud voci, intră Sâmbureanca)
(Va urma)

Epigrame
Nostalgie
De câte ori nu ne iubeam,
În dormitor, ca de-obicei,
Cu ea în braţe adormeam
De ne trezea doar soţul ei.
Matrimonială la vârsta a treia
Spunea o doamnă, motivat,
Cu mult trecută de cincizeci:
- Dezavuez acel bărbat
Ce încă n-are loc de veci.
Vinul de cotnari
După prima degustare
L-am simţit că e cam tare,
Şi de-acuma, în pahar,
Pun jumate... Murfatlar.
Relaţii de bună vecinătate
Pe la noi se-obişnuieşte:
Soţul, plecat să muncească,
Un vecin îl suplineşte,
Ei nimic să nu-i lipsească.
Vasile Manole Prezentul timpului trecut
epigramist Două piese de muzeu
Merg ţinându-se de mână...
El a fost cândva un zmeu,
Ea, o preafrumoasă zână.
Un om fericit
Când voi scăpa de datorii
Voi căpăta un nou statut
Şi voi gusta din bucurii,
C-abia aştept să mă-mprumut.
E
P
I
G
R
A
M
E
Eminesciană
La geamul tău de termopan
Am tot bătut atât de des
Şi-am să mai bat, chiar şi un an,
Să-l sparg odată şi să ies!
Tinerii frumoşi şi liberi
Ei petrec precum bancherii
Care toacă miliarde,
Fericiţi ca pompierii
Ce muncesc doar când le arde.
Un diabetic în noaptea nunţii
Cum mireasa-i dulce tare,
Mirele, ca antidot,
Îşi făcu, să fie-n stare,
Insulină peste tot.
Medicii şi femeile
Cât ar fi ei de umani
Şi oricât de competenţi,
După şaptezeci de ani
Medicii-s doar asistenţi.
Vivat femeia (madrigal)
O femeie când iubeşte
N-are-n gând prejudecăţi
Şi-n defecte ea găseşte
Foarte multe calităţi.
Relaţii umane
Profitând de conjunctură,
Fără nicio îndoială,
Cea mai bună legătură
E cea extraconjugală.
decembrie 2020 61
E
P
I
G
R
A
M
E Epigrame
Ciudățenie
Cum îți spun, într-adevăr,
Atârnă de-un fir de păr
Căsnicia mea. Ciudat!
L-a găsit nevasta-n pat...
Iubire neîmpărtășită
Iubita plină de viață
Când cu brațele-l cuprinde
Pe loc inima-i îngheață:
Ar fugi de ea, dar unde?
Ionizare
Ioni sunt mulți în țara asta
Și-s toți frumoși, deștepți și
basta!
La dame-au mare căutare
Că toate vor ionizare*.
*ionizare - tratament cu ioni
Discuție cu mătușa
Mi-a zis mama că de mică,
Eram tare urâțică,
Zi-mi te rog, e-adevărat?
— Ce bine te-ai conservat!
Supărarea mamei
Fata mamei, am aflat
Că un străin te-a sărutat:
Nu te-ai opus, ce-i cu tine?
— Dacă nu știu limbi străine...
Aniversare
— Mămico, de ziua ta,
Un cadou frumos ți-aș lua;
62 Axis Libri
Zici că tu nimic nu vrei?
... Și i-a luat cincizeci de lei.
Eroare
— Doamnă, sunteți amatoare
De-a fi nud într-o revistă?
— Domnule, faci o eroare,
Eu sunt profesionistă!
Dorința unui poet
Poetul avea dorință vie
Ca luna, draga lui să fie:
În plină noapte să apară
Iar dimineața să dispară...
Pictorul de artă abstractă
Tabloul ce l-am terminat,
Îl studiez foarte mirat
Și mă întreb: — Ce-ar putea fi?
Dar sigur, criticul* va ști!
*criticul de artă
Inspecție la școală
— Sunteți cei mai buni școlari
Cunoașteți ce oameni mari Ioan Fărcășanu
epigramist
S-au născut și sunt de-aici?
— Când s-au născut erau mici...
Consultație medicală la
domiciliul bolnavului
— Termometrul i l-ați pus?
— Da, doctore, cum v-am spus:
De trei zile într-una-l ține
Dar din tuse nu-și revine...

Epigrame
RONDELUL LUMINII
E bine să ai lumină
Atâta timp cât trăiești,
Nimenea nu e de vină
Dacă ai să pătimești.
Astăzi e tot mai puțină
Trebuie să-o prețuiești
Că-i bine să ai lumină
Atâta timp cât trăiești.
Noapte-n cap ai mai puțină
Și nu mai orbecăiești
Dacă seara după cină
O carte ai să citești
Că ea îți aduce lumină.
RONDELUL UNEI CĂRȚI
De la ea înveți de toate
Cum poți să trăiești în viață
Sau doar memorând citate
Pentr-o cauză măreață.
Foile îi sunt capsate
Și-arată bine la față,
Ionel Jecu De la ea înveți de toate
epigramist Cum poți să trăiești în viață.
Are chiar și ilustrate
Cu o ciorbă ori dulceață
Așa-i cartea de bucate
Ce gătește a ta soață,
Citind-o înveți de toate.
ÎN AJUN DE MOȘ NICOLAE
Astăzi o să povestesc
Despre un băiețel care,
E
P
I
G
R
A
M
E
Din câte îmi amintesc
A trăit o întâmplare,
El pusese de cu seară,
Curate dar și drăguțe
La ușa ce dă afară
Pe un preș două ghetuțe
Cum este fără pricină
Și-n-a făcut deloc rele,
Așteaptă Moșul să vină
Să pună ceva în ele.
Sub plapumă doarme în pat
Cu fața lui cea bălaie.
E fericit că a visat
Că vine Moș Nicolae.
Copilul a fost mulțumit
De darul primit aparte,
Când s-a trezit el a găsit
Lângă ghetuțe o carte.
RONDELUL UNEI ȘCOLI
În ea învață băieții
Cu fetele la un loc,
Vor încerca apoi, bieții
Să se prindă în vreun joc.
Cu var alb sunt dați pereții,
Diferiți de cei de bloc,
În ea învață băieții
Cu fetele la un loc.
Când vin anii tinereții
Și în vene simt doar foc,
Ei se duc la școala vieții
Să încerce alt noroc.
decembrie 2020 63
I
N
T
E
R
V
I
Invitatul ediției
U
VASILE GHICA

Reputatul profesor și scriitor tecucean Vasile Ghica este în

pragul unei frumoase vârste: 80 de ani. Întreaga viață și-a dedicat-o
școlii, educației, creației. Numele său a ajuns să fie cunoscut nu
doar în Tecuci și în Galați, ci și în țară, și peste hotare. Paleta
scrisului său este pe cât de consistentă, pe atât de diversificată:
proză scurtă, eseu, istorie și critică literară, consiliere didactică,
însemnări istorice, politice și filosofice, umor și, mai ales, aforisme.
De fapt, cărțile de aforisme i-au atras recunoașterea internațională.
Volumele sale cu aforisme sunt traduse în mai multe limbi, se găsesc
în bibliotecile naționale din Franța, Liban, Elveția, Germania și în
cea a Congresului American.

Ghiță Nazare: Domnule Ghica, hai s-o luăm pe îndelete, cu începutul,

cu istoria. Cum a ajuns familia Ghika la Priponești. Ce știți despre înaintași?
Vasile Ghica: Când eram prin gimnaziu, am întrebat-o pe mama
această chestiune. Ea mi-a vorbit despre un strămoș, de profesie preot, care
i-a ajutat pe săteni să câștige, în instanță, niște pământuri, luate cu japca
de un boier. Oamenii îi ziceau popa Gică, iar un notar beat ar fi scris în
acte Ghica. Pe moment, m-am mulțumit cu acest răspuns. Nu aveau cum
să ajungă pe aici, îmi ziceam, urmașii celor 15 domnitori care purtaseră
acest nume. Despre scriitorul Ion Ghica am aflat mai târziu. Altă secvență.
Eram student la Iași, la Filologie. Aveam un examen cui, cum se spune în
argou studențesc, cu prof. Gh. Agavriloaie, ginerele lui Garabet Ibrăileanu.
Eram bursier, ca și alți doi frați ai mei. Altfel nu am fi putut deveni studenți,
fiindcă părinții munceau la CAP cu șase lei pe zi. Până atunci, pierdeai Ghiță Nazare
bursa numai dacă rămâneai repetent. Acum, când eram în anul al III-lea, profesor, publicist
s-a schimbat clauza: te lăsa fără bursă chiar și pentru o singură restanță.
Eram deci foarte stresat. După ce am tras biletul de examen și nici nu știam
pe unde calc, profesorul m-a întrebat râzând: Ești neam cu domnitorii
ori cu scriitorul? Știindu-l marxist învederat, am răspuns mecanic: -Cu
scriitorul! -Lasă că vedem noi imediat, m-a avertizat el. Am răspuns foarte
bine. Înainte de a trece nota în carnet, mi-a zis pe ton mucalit: -Mh, dar să
știi că, dacă Ion Ghica ar trăi astăzi, ar fi, poate, un membru CAP. Scăpat de
stres, i-am răspuns dezinvolt: -Cum e tata! Am râs împreună cu poftă. Mai
târziu, profesorul Vasile Arvinte m-a făcut cu ouă și cu oțet: -Nu ți-e rușine
să porți un asemenea nume și să nu-ți cercetezi arborele genealogic? Eram

64 Axis Libri
convins că nu e nimic de cercetat. Dar
zilele trecute, un văr de-al doilea din
Tălpigi, mi-a povestit că bunicul lui i-a
spus cândva: -Ghiculeștii din Priponești
au fost tari de tot! Un strămoș de-al
lor a participat la Divanurile ad-hoc:
-Hopa! am tresărit eu buimac și imediat
am alertat Biblioteca „V.A. Urechia” să-
mi caute listele cu participanți. Acum
aștept cu emoții cumplite. Dacă acel Ion
Ghica a votat pentru Vogoride?
Gh.N.: Ce vă mai amintiți din anii
copilăriei, despre părinți, despre rude,
despre școală, despre colegi și profesori?
V.G.: În volumul de eseuri
autobiografice Spovedanii în oglindă
am dat foarte multe detalii despre acea
perioadă atât de îndepărtată din viața Vasile Ghica
mea. O viață de chin. Război, tata pe
front, o mașină rusească l-a accidentat mortal pe Gică,
fratele cel mai mare, apoi secetă, foamete, mizerie.
Niște nemți eleganți, spilcuiți și cu ochelari își aveau
comandamentul la bunicii paterni, la două case mai
în deal. Ne duceam des pe acolo, pentru că ne dădeau
bomboane și ciocolată. Au plecat repede, fiindcă au
venit rușii. Ei trăgeau cu pistoalele în butoaiele cu vin
și se așezau la supt, până când se făceau matol. Apoi, se
rostogoleau prin curte până în șanț. Iar vinul, transformat
într-un pârâiaș se îndrepta spre râpa din apropiere. Mai
târziu, am aflat de ce femeile se ascundeau în pod când
îi zăreau că se apropie. Pe de altă parte, vârsta își cerea
drepturile ei. Ne jucam, dar și munceam. Pe la patru ani
am luat în primire echipa de gâște pe care o duceam la
păscut la marginea satului unde era un mic lac pentru
ele. Îmi era frică să nu se contopească cu un alt cârd,
dar misiunea aceasta o îndeplinea cu multă energie
gânsacul. Peste vreo doi ani, am luat în primire mieii,
apoi oile, vaca, boii, iar pe la 13 ani aveam rând la prășit,
la seceriș etc., alături de cei mari.
După ce s-a terminat războiul, tata s-a întors
sănătos și s-a apucat zdravăn de muncă. Erau foarte
multe treburi de făcut. Fusese bibliotecar în armată și
rămăsese cu patima cititului de care am profitat din
plin și noi, cei cinci copii. Ne organiza în așa fel să avem
fiecare ceva de făcut (scărmănam lână, alegeam miejii
de nucă din coajă, surorile mai mari împleteau, iar el
ne citea din Creangă, Ispirescu, Sadoveanu etc. Când
eram ceva mai mărișori, nu suporta să ne vadă că stăm
degeaba, nici în zilele de iarnă. Îl auzeam uneori cu
groază: -Mâine, mutăm cotețul porcului ori reparăm
gardul etc. De la el mi-a intrat în sânge convingerea că
nu trebuie pierdut niciun minut. Când călătoresc, chiar
cu tramvaiul, ori merg la medic, la primărie etc., am ceva
de citit și un creion. Îmi notez informațiile interesante,
sintagmele inedite pe care le transcriu într-un caiet
special. I-a determinat și i-a ajutat pe
oameni să planteze viță de vie nobilă
și nivelul de trai s-a ameliorat simțitor.
Păcat că a venit colectivizarea și sărăcia
s-a reîntors victorioasă.
Nu-l uit nici pe bunicul patern
care era burdușit de înțelepciune și
încerca să mă umple și pe mine. Eram
prea mic și prea interesat de jocuri și de
ștrengării. Îmi pare rău că am asimilat
prea puțin din zestrea lui spirituală. Un
îndemn, asupra căruia am meditat mai
târziu, m-a marcat definitiv: - În viață,
îmi spunea el, este foarte important să
nu tragi la lucru prost. Pare un truism,
dar, în realitate sunt ghemuite aici
două tratate, unul de estetică și altul de
morală. Deci să nu tragi la lucru prost
când mănânci, când citești, când iubești,
când alegi un spectacol, un partener de viață etc. Când
eram student, am descoperit că ceva aproape similar
spusese, cu câteva decenii în urmă marele Cehov. La om,
spunea el, totul trebuie să fie frumos: și chipul, și hainele,
și gândurile. Îmi amintesc cu mare drag de învățătorul
Gh. Filichi care a știut să-mi transfere zestrea lui de
sensibilitate artistică.
Gh.N.: Cum a fost drumul de la copilul de țărani
din Priponești la intelectualul apreciat și respectat de peste
ani?
V.G.: Prima parte a puiului de om, după copilărie,
este școala. Aproape toți dascălii din școala gimnazială
erau necalificați, dar lucrul acesta nu se simțea, pentru că
erau conștiincioși, serioși și respectați de săteni. Pentru că
eram printre școlarii buni, părinții s-au gândit să mă dea
la liceu. S-a dus mama la Bârlad și ne-a înscris, pe mine și
pe încă doi colegi. În ziua când era programat examenul,
ne-am dus singuri, cu trenul de la ora 5.00. Aproape trei
ore ne-am vânzolit prin oraș, până când am găsit liceul.
O clădire imensă. Simțeam că mă strivește. Nu știam
atunci că voi învăța în al patrulea liceu, ca vechime, din
țară, cu adevăratul său nume „Gh. Roșca Codreanu”, pe
unde s-au perindat dascăli și învățăcei ce aveau să devină
celebrități ale culturii și științei românești. Structura
liceului era de tip sovietic, de numai trei ani. Dar am avut
un privilegiu fantastic! Mulți dintre profesori veneau din
interbelic, adevărate monumente vii ale învățământului
haretian. Nu avem loc pentru detalii, dar un element
pitoresc și semnificativ vreau să-l punctez. Profesorul
nostru de fizică, de exemplu, ne recita, uneori, ca să ne
relaxeze poezii celebre în limbile latină și greacă, iar cel
de limba română coresponda cu prietenul lui de la Paris,
care se numea Eugen Ionesco, marele dramaturg. Nu uit
apoi momentul Ilie Murgulescu. Când renumitul savant
a preluat Ministerul Educației, pe la jumătatea anului
școlar, a aflat că loazele nu prea învață. Și imediat a tăiat
decembrie 2020 65
 în carne vie. Cei care pe pătrarul al doilea aveau trei sau
mai multe corigențe au fost exmatriculați, fără dreptul
de a mai continua la învățământul de zi. Miracol. Dacă
până atunci, la internat seara sălile pentru meditație erau
pustii, acum nu mai găseai un loc liber, decât după orele
22. Mulți dintre cei pățiți au săpat șanțuri, au muncit în
agricultură și au continuat, când îndeplineau condițiile
de vârstă, la seral. O decizie care a schimbat destine și
mentalități. O binevenită revigorare a școlii. Mă gândesc
cu jale la școala de astăzi, când profesorii sunt alergați prin
clase, îmbrânciți de niște golani analfabeți funcționali. La
sfârșitul liceului, am fost prima promoție care a susținut
un ucigător examen de Maturitate: șapte discipline într-o
singură zi. Deși aveam ușoare înclinații spre literatură,
am dat admiterea la Transporturi C.F.R. Am fost al doilea
sub listă. Mi-a fost rușine să mă întorc în sat și am făcut o
școală tehnică cu profil auto. Acolo, am făcut foarte multe
excursii cu microbuze aflate în rodaj. Eram 16 băieți. Ne
dădeau, de la cantină, pentru o săptămână un sac de pâine
și două lădițe de marmeladă. Cântam și spuneam glume
tot drumul. Am devenit poetul clasei. Pe melodiile celebre
ale vremii, făceam versuri satirice despre noi și profesorii
noștri. Banchetul a fost superb. Am fi câștigat mulți bani,
dacă îl făceam cu bilet de intrare. A fost ca la Teatrul de
Revistă. Profesorii se arătau cu degetul unii pe alții, când
le venea rândul la scărmănat.
În producție, un șoc teribil. După numai câteva
luni am fost avansat șef de serviciu, fiindcă fostul era
bețiv și lipsea uneori de la slujbă. Aveam 19 ani și trebuia
să fac planul cu cei 150 de șoferi care, după ce plecau
din unitate, nu-i mai putea controla nimeni. Program
de la 5.00 la 23.00 și treaba tot nu mergea. Era iadul
pe pământ. În puținul timp liber pe care îl aveam, am
învățat și am reușit cu bursă la Filologia ieșeană. Nu-
mi venea să cred că am atâta libertate și că am scăpat
de ucigătoarea răspundere materială. Cinci ani sublimi.
Am făcut simultan trei facultăți: cea firească (cursuri,
seminarii, studiu la bibliotecă, examene), una culturală
(abonament permanent la Teatru și la Filarmonică,
uneori la Operă, expoziții, conferințe, întâlniri cu
scriitori) și una distractivă (film, dans, spectacole
de varietăți, drumeții). Am cântat cinci ani în Corul
Universității și am lucrat în subredacția revistei „Viața
studențească”, de unde am luat cei mai mulți bani din
toată cariera scriitoricească. Mi-e milă când văd ce viața
culturală trăiesc studenții de astăzi.
Gh.N.: Domnule Ghica, știu că aforismul v-a
consacrat pe plan național și internațional. Dar ce a fost
înainte de aforism? Faceți, vă rog, și pentru cititorii revistei
„Axis Libri”, un succint inventar al titlurilor publicate.
V.G.: În gimnaziu și liceu am scris sporadic poezii.
În facultate, pe lângă jurnalism, am încercat să scriu
teatru. Am inițiat chiar un cerc de amici ai teatrului,
chemam actori, ne invitau și ei la repetiții etc. Dar nu
mi-a plăcut ce scriam. La câțiva ani după ce am venit în
66 Axis Libri
învățământ, mi-a căzut în mână volumașul de aforisme
Gânduri nepieptănate al polonezului Stanislav J. Lec. A
fost ora astrală pentru creația mea literară. Această specie
minusculă m-a fascinat, mi-a schimbat viața și, treptat,
a pus stăpânire pe timpul meu disponibil. Am început
să scriu și să public. Mi-am dat seama că este necesară o
adevărată muncă de bijutier. Dar, ca în orice domeniu,
ai nevoie și de puțin noroc. A venit, la Tecuci, Adrian
Păunescu cu faimosul lui cenaclu. Pe unde mergea,
cerea să vadă câte ceva din creația aborigenilor. A văzut
textele mele, m-a chemat pe scenă, apoi la redacție. Mi-a
făcut rubrică săptămânală, în revista „Flacăra”, care avea
tiraj săptămânal de 600.000 de exemplare. De aici, le lua
și le citea la Radio Ion Ghițulescu și le comenta, uneori,
legendarul Paul Grigoriu. Peste câțiva ani, mi-a apărut,
la Editura Junimea, în 100.000 de exemplare, volumul
Surâsuri migdalate. Adrian Păunescu m-a publicat în
toate revistele pe care le-a condus și, după moartea lui,
mă publică săptămânal, în Flacăra lui A. Păunescu fiica
lui, Ana Maria. Câțiva ani după 1989, românii nu au
mai citit decât ziare. Apoi, am prins gustul traducerilor.
M-au ajutat să depășesc granițele țării câțiva traducători
de excepție: Constantin Frosin, în franceză (La răscruce
de milenii), Petru Iamandi, în engleză (Recviem pentru
mileniul doi), Fatma Sadâc, în turcă (Perdafuri), Naji
Naaman și Marcelle Al-Achkar, în arabă, Fabianni
Belemuski, în spaniolă, Alina Breje, în italiană, M.
Ciotrici, în sârbă (În ghearele râsului). Acest ultim titlu
a apărut în Franța, Liban, Spania și în Elveția. Cartea
a fost lansată la Forumul Asia-Europa și la Congresul
criticilor și al istoricilor literari din țările arabe. Criticul
Petre Isachi a scris volumul La curțile aforistului V.
Ghica. Am mai tipărit și alte volume, dar trebuie să
fac o precizare. De-a lungul anilor, am mai plimbat o
parte din aforisme, dintr-un volum în altul, pentru că
mă adresam altor cititori pe care nu voiam să-i lipsesc
de niște texte pe care le îndrăgesc mult. Unele aforisme
au fost foarte norocoase. Trei dintre ele au figurat în
subiectele pentru Bacalaureat (Lenea interzice orice
Paradis, Geniilor li se iartă orice, dar, mult mai târziu,
În liniștea bisericilor, bătrânii își rememorează nebuniile
tinereții), unul (Dublează umărul cuiva și îți va zâmbi
sublimul) a fost pus ca titlu de album aniversar de actrița
și cântăreața din India (Asha Bhosle), album vândut în
zece milioane de exemplare. Alte aforisme au apărut în
antologii (fără știrea mea), alături de titani ai cugetării
din Antichitate și până în zilele noastre.
Acum, când mă apropii de o vârstă rotundă,
am selectat cu multă exigență textele și am scos două
antologii: Aforismele mele (prefață Dorel Vidrașcu) și În
căutarea râsului pierdut, apărut la Chișinău și prefațat de
acad. Nicolae Dabija.
Gh.N.: Știu că sunteți un om al ideilor, al
meditațiilor politice, filosofice, educative. Ce idei reper
v-au marcat viața, ce idei le-ați purtat constant în suflet
și în minte pe parcursul a 60-70 de ani?
V.G.: Pe multe dintre ideile care mă obsedează
le-am transfigurat artistic în aforisme. Așa că le dau lor
cuvântul să se adreseze cititorilor: Din copilărie rămân
icoane, nu amintiri; Scopul educației este transferul de
flacără; În om există, totuși, mai mulți nuferi, decât nămol;
Marea artă este și rugă; Femeia este lucrarea de Licență a
lui Dumnezeu, la examenul de Estetică; Subcultura este
principalul sol al neobarbariei; Fără muzică și poezie
devenim niște cabotini ai iubirii; Ne străduim din
răsputeri să lăsăm urme eterne pe zăpada vremii.
Gh.N.: Una dintre cărțile Dv. se intitulează,
semnificativ, „Nasc și la Tecuci oameni”. Dați-ne câteva
argumente.
V.G.: Am realizat acest dicționar, nu pentru
că eram cel mai pregătit în domeniu, ci pentru că era
imperios necesar elevilor și pentru că nimeni nu s-a
oferit niciodată să-l întocmească. Tecuciul are un trecut
cultural fabulos. Iertat să fiu, dar Galațiul și alte orașe
mari nu au avut un număr atât de mare de personalități
de vârf și atâtea evenimente istorice atât de importante.
În rezumat, grație Cocuței Conachi, Tecuciul ar trebui
să aibă titlul de ORAȘ al Unirii. În timpul luptelor de
la Mărășești aici a fost iadul pe pământ. Mii de răniți
aduși aici, mii de cercetași morți, bombardamente,
tifos, refugiați. Frontul a fost condus de aici. Merită cu
prisosință Tecuciul să fie deci Oraș Erou. Aici a fost
leagănul Cercetășiei și al Aviației române. Tot aici se
află Capitala Aforismului. Iluștri muzicieni români și
străini spun că, în ultimii ani, Tecuciul a devenit, grație
Fundației Pelin, o Mică Vienă. Poate argumentul cel mai
puternic este asigurat de personalitățile uluitoare care
s-au născut aici, ori și-au legat destinul de acestă mică
așezare.
Gh.N: Ca cetățean al Tecuciului ați inițiat
fapte demne de lăsat pentru posteritate, între care aș
aminti doar Festivalul Internațional al Aforismului și
monumentul închinat memoriei celei care a contribuit
decisiv la înfăptuirea Unirii Principatelor, Cocuța
Conachi Vogoride. Vreți să detaliați?
V.G.: Am pus pe picioare acest festival cu sprijinul I
neprecupețit al Fundației Pelin, respectiv doamna
Nicoleta și domnul Eugen Doru Pelin, doi visători care
N
lucrează 10-12 ore pe zi, ca să-i poată ajuta pe amărâții T
soartei, dar și pe cei însetați de cultură. Am înființat E
acest festival (singurul din țară, deocamdată), având în R
atenție două obiective. Să le ofer posibilitatea aforiștilor V
să se întrunească, să se întreacă și să caute soluții pentru I
a schimba atitudinea conducerii Uniunii Scriitorilor din U
România și a unor directori de reviste și edituri, care
susțin că aforismul românesc contemporan nu există. Îi
contrazicem spunându-le că nu au dreptate. Aforismul
despre care vorbim este recunoscut și apreciat peste
hotare. În ultimii ani, italienii au realizat două antologii
excepționale ale aforismului românesc cărora le-au
asigurat o circulație mondială. O altă antologie a publicat
în anul 2019 la Paris Ionuț Caragea. Mai mulți aforiști
români au scos volume, apreciate unanim, în diferite
țări. Cum poate să fie culpabilizată o specie literară? S-au
publicat și volume slabe, dar poezia și celelalte specii stau
mai bine? Al doilea obiectiv constă în atragerea elevilor
spre lectura literară prin intermediul aforismului. Cei
50-60 de scriitori, care ne vizitează în fiecare an, merg
în școli, unde elevii nu mai sunt, ca deobicei, spectatori,
ci devin actori. Ei selectează aforisme din cărți sau de pe
NET, le grupează, le comentează, le pun pe muzică, fac
desene după ele, încercă chiar să creeze sentințe, cugetări
etc. Impresionat de gradul avansat de creativitate al
acestora, invitatul nostru, Naji Naaman, din Liban, le-a
publicat o cărticică în șase limbi, în 3000 de exemplare
și a difuzat-o în foarte multe țări.
În legătură cu Cocuța Conachi, fac precizarea că
nu mi-am imaginat că voi întâmpina dificultăți atât de
mari. Am fost umilit, ținut pe la uși, chiar cu branula la
mână, pentru că fugisem din spital. Câțiva oameni, pe
care îi consideram de cultură, au complotat împotriva
eroinei (de fapt îmi erau ostili mie), i-au indus primarului
ideea că fiica lui Conachi nu are merite istorice. După
cum știți, am scris o cărticică despre ea, apoi am încercat
să-i realizăm un bust. Soții Gina și Pintilie Bute, patronii
Firmei Gifarm Tecuci au acceptat să suporte cheltuielile
aferente. Prin Fundația Pelin, sculptorul Dan Mateescu
a executat lucrarea. Dosarul, care trebuia trimis spre
aprobare la Comisia Națională pentru Monumente de
For Public din cadrul Ministerului Culturii, intra în
atribuțiile Primăriei Tecuci. S-a lucrat la el greu, prost,
fără nicio responsabilitate. Comisia amintită și Direcția
de Cultură Galați au respins de patru ori dosarul,
întrucât era incomplet. În cele din urmă primarul a
dispus ca bustul să fie montat, fără avizul factorilor de
decizie. Peste câteva săptămâni, a venit răspunsul de la
minister în care se făcea precizarea: Dacă lucrarea a fost
instalată, se vor aplica prevederile articolului nr. 9 din
Legea 120/2006. Adică amendă și coborârea bustului de
pe soclu. Primarul a executat ordinul, fără scuze și fără
decembrie 2020 67
 remușcări. Ba spunea tuturor că eroina nu are merite
istorice. Am trimis un memoriu prin care propuneam
ca Primăria să solicite acordarea titlului de Oraș al
Unirii pentru Tecuci. Nu l-a înscris pe ordinea de zi
a Consiliului Local. Am solicitat ca o stradă să poarte
numele eroinei. Mi-a răspuns în scris că acest lucru
se va rezolva, când va apărea o nouă stradă în oraș.
La festivitățile organizate de Primărie și de Muzeu, în
zilele de 24 Ianuarie, în ultimii patru ani, nimeni nu a
rostit numele eroinei. Când s-au împlinit 150 de ani de
la moartea Cocuței, la Muzeu a fost invitat un istoric
(fost top-model) care a vorbit despre corespondența
dintre Al. I. Cuza și administrațorul moșiei sale. Sancta
simplicitas! Sărmana Cocuța! Pe patul morții, într-un
spital din Genova (avea doar 42 de ani), l-a rugat pe
soțul ei să o înmormânteze, în pământ românesc, la
Țigănești. Nu bănuia, biata de ea, că aici o va aștepta o
ingratitudine de cel puțin 150 de ani.
Gh.N.: Umorul, care vă caracterizează, v-a
ajutat să treceți mai ușor prin greutățile vieții? Puteți
exemplifica?
V.G.: Predispozițiile pentru umor le-am moștenit,
probabil, de la înaintași, dar le-am și cultivat mult prin
lectură. Am scris schițe umoristice, am avut mereu rubrici
prin ziare și reviste. În ziarul Viața liberă am ținut câte un
colțișor de umor zeci de ani. Niște gălățeni îmi spuneau
că iau ziarul de la chioșc pentru zicerile mele. Când a
văzut unul dintre ei că mă împăunez mi-a trântit-o: Da,
dar uneori trebuie să-mi dai banii înapoi. Umorul trebuie
cultivat intens, pentru că întreține sănătatea. Relaxează
organismul, elimină energiile negative, induce starea
de bucurie. Când am indispoziții, când primesc vești
proaste, când mă doare ceva, mă reped spre raftul cu
umor și mă înseninez. Erau fantastice serile de bancuri
politice din era comunistă. Ascunși bine pe undeva, în
tovărășia unui vin bun și a niscai muze, ne prăpădeam
de râs și eliminam toxinele din noi, pentru multă vreme.
Și granzii comuniști procedau cam la fel (tot oameni erau
și ei). Ei îl aduceau, ca interpret, pe îndrăgitul comediant
N. Gărdescu. La prima invitație, înainte de a-și începe
recitalul de bancuri politice, actorul s-a uitat atent în jur
și a întrebat: Dacă ne ascultă cineva?
Iată și câteva ziceri de-ale mele: Au rezistat mai
ușor în istorie popoarele care au știut să întrețină flacăra
râsului; Poate că și ridurile au fost cândva surâsuri;
Râsul nu este sănătos, dacă nu te pune pe gânduri; Și
râsul poate deveni o amintire.
Gh.N.: Ce ați vrea să transmiteți învățăceilor,
adolescenților și tinerilor de la respectabila înălțime a
vârstei de 80 de ani?
V.G.: Trăiesc un profund sentiment de tristețe
și de îngrijorare, văzând cum omul contemporan și,
îndeosebi tinerii, se îndepărtează de cultură. Este cel
mai grav eșec, în fața căruia asistăm neputincioși și
nepăsători. Lectura și arta, în general, au înnobilat
68 Axis Libri
omul, i-au dat vieții lui un ideal superior și un orizont
bogat în trăiri și sentimente. Peste tot în lume se fac
impresionante eforturi pentru stoparea acestui dezastru,
numai la noi nu se întreprinde nimic. În privința
copiilor, îngrijorarea este și mai mare. Este dovedit că
utilizarea aparaturii electronice în exces le distruge
sănătatea. Este revoltătoare indiferența părinților care,
pur și simplu, nu vor să aibă în familie oameni sănătoși.
Savanții îi avertizează insistent că au început să apară
cazuri de demență digitală. Pandemia Covid 19 este o
gripă care, cu siguranță, își va lua tălpășița în curând.
Cealaltă maladie va produce ravagii pe termen lung.
O altă îngrijorare ține de dispariția sentimentului
patriotic în România, fenomen neîntâlnit nicăieri în
lume. De aici au pornit toate eșecurile economice și
spirituale despre care vorbeam mai sus. Am uitat că un
om are o singură patrie, restul sunt țări (Octavian Paler).
Dacă ne va fi în continuare rușine că suntem români,
dacă ne vom gândi mereu că împlinirea noastră materială
și spirituală va fi posibilă numai pe alte meridiane,
România își va continua regresul, până când va ajunge
la faliment. Nu uitați, dragi copii și tineri, că exilul
îndestulează stomacul, nu și sufletul. Când turcii și alte
hoarde ne cotropeau, românii nu se mutau în altă țară,
ci își refăceau vetrele distruse și mergeau mai departe.
Pentru că avem în noi sindromul Păsării Phoenix: știm
să renaștem din cenușă. Schimbând ce trebuie urgent
schimbat, România poate atinge cotele normalității
și apoi pe cele ale performanței. Prin ingeniozitate și
perseverență puteți șterge mizeriile lăsate de cei 30 de
ani și să redați demnitatea acestui popor, respectat, în
milenara lui existență, de popoarele prietene, chiar și de
vrăjmași.
Gh.N.: În încheierea dialogului nostru, o întrebare
care se impune: ce proiecte aveți pentru următorii 20 de
ani? Puteți răspunde și prin aforisme.
V.G.: O parabolă. Ițic se duce la rabin și se plânge
că îi mor gâștele. Rabinul îi dă în fiecare seară câte
un sfat, dar gâștele au murit, treptat, toate. -Rabine,
ce să fac? -Măi Ițic, eu sfaturi mai am, dar tu nu mai
ai gâște. Deci proiecte și eu am, dar nu știu ce planuri
are Bunul Dumnezeu cu mine. Vă spuneam despre cele
două antologii apărute. La Editura Junimea așteptă, la
rând, Cocuța, ediția a doua, completată cu Scrisorile lui
Vogoride. O altă carte, foarte dragă inimii mele, Tecuciul
în ipostaze ilustre, va pleca în curând la editură. Încerc
să rezist obligațiilor impuse de rubricile permanente
care mi-au fost încredințate în periodicele: Viața liberă,
Certitudinea și Flacăra lui Adrian Păunescu. Pentru
menținerea sănătății fac dimineața cinci km marș, îmi
îngrijesc grădina și microlivada de nuci de la Priponești.
Gh.N.: Vă mulțumesc pentru generozitatea cu care
ați acordat acest interviu! Din partea Redacției Revistei
Axis Libri, care găzduiește acest dialog, primiți urarea de
„La mulți ani!”
Restituiri
„Zidul lui Planck“
„La muraille de Planck“
„Planck’s wall“

Dacă, aşa cum afirmă fizica modernă, universul s‑a născut

dintr‑o explozie colosală, care a generat fenomenul expansiunii
materiei (constatabil şi acum!), înseamnă că, măsurând viteza de
deplasare a galaxiilor, se poate determina momentul primordial
al întregului concentrat într‑un punct iniţial de dimensiuni
infinitezimale (10‑33 centimetri), al cărui univers este de o
densitate şi o temperatură inimaginabile (1032 grade). În interior,
interacţiunile fundamentale (gravitaţie, forţa electromagnetică, forţa
tare – care asigură coeziunea nucleului atomic, forţa slabă – rezultată
din fuziunea între forţa electromagnetică şi forţa dezintegrării
radioactive) acţionează ca unitate, nediferenţiat. Această perioadă
cosmică halucinantă şi umilitoare pentru înţelegerea umană
încetează prin explozia punctului perfecţiunii, fapt ce conduce la
diferenţierea forţelor fundamentale.
Există limite şi pentru ştiinţa imaginaţiei: „…dacă se admite
că este posibil să se descrie cu precizie ceea ce s‑a întâmplat la
10‑43 secunde după creaţie, ce se întâmplase înainte? Ştiinţa pare
neputincioasă să descrie sau să‑şi imagineze chiar ceva care să fie
rezonabil, în sensul cel mai adânc al cuvântului, referitor la momentul
originar, atunci când timpul era încă la zero absolut şi când nimic nu
se întâmplase încă.” (Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa). Fizicianul
german Max Karl Ernst Ludwig Planck (1858‑1947) semnalează
primul că „ştiinţa era incapabilă să explice comportamentul atomilor
Theodor Parapiru
profesor, scriitor în condiţiile în care forţa de gravitaţie devine extremă” (op. cit.), ceea
ce face ca zidul de 10‑43 secunde să închidă total misterul începutului.
Se impune o realitate copleşitoare: „Dacă nu putem înţelege ce se
ascunde în spatele Zidului, aceasta se întâmplă tocmai deoarece toate
legile fizice îşi pierd puterea în faţa misterului absolut al lui Dumnezeu
şi al Creaţiei.” (op. cit.). În acest fel, ştiinţa se converteşte într‑o cale
pioasă de recunoaştere a divinităţii.
Expresia „zidul lui Planck” defineşte o barieră fabuloasă, care
face inutil orice demers pentru depăşirea ei.

decembrie 2020 69
 Restituiri

Întoarcerea lui
Nae Georgescu

Departe de a fi un subiect încheiat sub aspect speculativ,

Galaxia Eminescu continuă să ispitească, să incite, să intereseze şi să
antreneze încă multe spirite, care de care mai solemne, mai doxate şi
mai surprinzătoare. Mulţi doar îşi fac de treabă prin această Galaxie
şi se folosesc de Eminescu ca de un pretext care dă bine la afirmarea
lor publică, pentru că poetul a fost şi a rămas un reper şi o piatră
de încercare pentru mulţi dintre criticii noştri mai vechi şi mai noi.
Bibliografia Eminescu a devenit aşa de cuprinzătoare că nu ştiu dacă
cineva o mai poate parcurge integral într-o viaţă de om.
Şi totuşi, eminescologi cu adevărat, analişti cu rigoare evidentă
şi cu abilităţi dovedite, care să confere substanţă, noutate şi adâncime
actului exegetic sunt puţini, iar dintre cei puţini, Nicolae Georgescu,
Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Ion Negoiţescu şi Constantin
Amăriuţei trebuie menţionaţi printre cei mai riguroşi. Fiecare
dintre eminescologii menţionaţi s-au interesat, vorba autorului,
de ţesăturile din spatele aparenţei, au tatonat unghiuri şi direcţii
noi de abordare exegetică şi-au
dăltuit, dintr-o viziune personală
şi perspectivantă, edificarea
monumentului Eminescu.
Problema aşezării şi
reaşezării lui Eminescu în cultura
românească este veche şi s-a pus
deseori, de la o ediţie la alta, în
Ionel Necula
alţi termeni. Cum este întrupată profesor, scriitor
voinţa poetului, în succesiunea
ediţiilor, de la cea a lui Maiorescu
din 1883 - reeditată de 11 ori – la
cele mai noi, din vremea lucrului
computerizat? – aceasta este
problema la care încearcă să dea
răspuns Nicolae Georgescu în
noua sa exegeză Eminescu după
mare scanare (Editura Scara

70 Axis Libri
Print, 2016). Problemele pe care le ridică antumele,
mărturiseşte autorul, sunt în principal trei la număr.
Ele ţin de punctuaţie, de poziţia apostrofului şi de
statutul ediţiei princeps Maiorescu din 1883.
Se simte, aşadar, nevoia unei ediţii critice
care să paralelizeze ediţiile între ele şi să sesizeze
modificările de punctuaţie aduse de editori textului
eminescian, peste voinţa auctorială iniţială. Şi
aceasta, mai spune autorul, este numai una din
operaţiile reclamate de moştenirea lăsată de
poet, pentru că una asemănătoare se impune şi
publicisticii eminesciene, articolelor sale publicate
în cei şase ani petrecuţi la Timpul. Opinia
autorului este că descifrarea scrisului eminescian
în toate articulaţiile lui genuine este încă o operaţie
neîmplinită, dar cum acţiunea nu poate fi isprăvită
prin eforturi individuale, Nicolae Georgescu
propune înfiinţarea unui Institut Eminescu ce
va avea de urmărit fenomenul Eminescu în ţară
şi în lume, în prezent, în trecut şi în viitor, de făcut
o enciclopedie Eminescu, opere tematice (ediţii,
bibliografii, de studiat cu aplicare viaţa poetului mai
ales în ceea ce se cheamă personalitatea sa) (p. 22).
Nu ştiu ce rezonanţă va căpăta această opinie,
dar ştiu că în urmă cu câteva decenii, când Noica
propusese înfiinţarea unei Catedre Eminescu în
cadrul învăţământului universitar, deşi ideea a avut
multă trecere printre cărturarii români, a rămas
o iniţiativă neîmplinită până şi în zilele noastre.
Diferenţa dintre cărturarii care propun şi politicienii
care decid dă semnul incapacităţii noastre politice
de a gestiona ceea ce Blaga denumea fenomenul
originar românesc şi de a stâlpi construcţia
unui stat de cultură naţional la gurile Dunării,
aşa cum îl configura Eminescu. Căci un stat de
cultură românesc nu se poate întemeia fără acele
fundamente constitutive care să-i confere trăinicie,
durată şi un loc respectat printre naţiunile lumii. Şi
nu se poate imagina un stat de cultură respectat fără
pilonii care să-l susţină şi să-l articuleze epistemic
şi funcţional – limba, naţionalitatea, religia, istoria
şi cultura. Am dezvoltat această idee în volumul
nostru Eminescu în tentaţii metafizice din 2010
şi nu ne propunem să insistăm mai mult în aceste
rânduri ocazionate de întâlnirea mea tardivă cu
cartea d-lui Nicolae Georgescu, consacrată poetului.
A fost doar o paranteză, pentru că în aceste
rânduri ne propunem doar să comentăm volumul
de studii eminesciene publicat de d-l Nicolae
Georgescu în 2016 – o varietate de opinii şi puncte
de vedere menite să întregească imaginea poetului
în conştiinţa publică românească. Se vede încă o
dată, şi din cuprinsul acestor studii, că Eminescu
încă nu este deplin cunoscut şi că poate genera încă
multe moduri şi perspective de abordare.
Să ne înţelegem, problema pe care şi-o pune
autorul în această culegere de studii eminesciene
ar putea căpăta această formulare: este imaginea
lui Eminescu, din epoca modernă a cunoaşterii
computerizate, radical diferită de cea statornicită
istoric prin trudnicia atâtor eminescologi cu o bună
reputaţie critică şi istorică ? N-aş vrea să mă grăbesc
cu un răspuns categoric şi tranşant, dar împărtăşesc
ideea autorului că dacă ne oprim la minunile de
calculator, blocăm totul în eristică, pentru că fiecare
va lua de acolo ce vede, ce-i convine, ce nu ia altul
etc. Ar fi ca şi când Orfeu, cel din Memento mori,
ar arunca a doua oară harfa în mare, ar cufunda,
adică, instrumentul melodiilor infinite în muzica
infinită a materiei (p. 23).
Insistăm. Eristica este o formă de educaţie
spirituală cultivată în vechea Eladă de Euclid şi
de alţi gânditori din Megara, în care se cultiva
paradoxul şi argumentaţia prin contrarii. Or,
calculatorul facilitează tocmai acest mod de
abordare care poate duce la paradox. Oferă atâtea
informaţii disparate că pot fi aşezate uşor într-o
dispunere paradoxală.
Nicolae Georgescu merge pe urmele celor ce
s-au ocupat cu publicarea postumelor lui Eminescu
şi constată că de multe ori manuscrisele au fost
citite incorect şi s-a oficializat o variantă eronată,
care s-a statornicit printr-o preluare grăbită şi de
bună credinţă, fără o confruntare cu textul original
din manuscris. Un exemplu îl oferă sonetul Stau în
cerdacul tău, unde versul 9, L-ai aruncat pe umeri
de mirare, este citit greşit; corect ar fi fost L-ai
aruncat pe umeri de ninsoare, ceea ce-i conferă sens
şi schimbă înţelesul general al poeziei.
Alte observaţii vizează alte erori de citire
a manuscriselor unor poezii precum Epigonii,
Scrisoarea întâi şi chiar Luceafărul.
Nu mai insistăm. Întreaga lucrare conţine o
serie de corecţii şi rectificări de fineţe intelectuală
şi de corectă lectură a documentelor primare, a
manuscriselor. Rezultă, din toate aceste rectificări
un alt Eminescu? Nu, dar cu siguranţă îl aflăm pe
cel adevărat.
decembrie 2020 71
 Restituiri

PETRU CĂRARE
(1935-2019)

Românii care au rămas dincolo de granițele Țării nu și-au pierdut

nici limba, nici credința, nici rădăcinile spirituale în seva cărora
mustește și umorul specific românului. Pentru că fiecare popor are
felul său de a-și manifesta predispoziția spre veselie, spre tratarea cu
vioiciune spirituală a aspectelor esențiale, sociale, culturale, politice.
De exemplu, englezii râd fără să se amuze și se amuză fără să râdă.
Umorul face parte din natura românului, dar nu trebuie confundat
cu divertismentul. E drept că produce o stare de bună dispoziție, dar
ingeniozitatea spirituală i-a ajutat pe români, și nu numai pe cei cu
inima tânără de hotar, ci și pe cei din Țară, să supraviețuiască, să facă
față condițiilor vitrege impuse de istorie și de diverse regimuri. Deci
nu e de mirare că și moldovenii rămași dincolo de Prut, când au pus
mâna pe condei, cu tot riscul, au creat opere umoristice în ton cu
natura lor de șuguitori.
Academicianul Mihai Cimpoi, care a devenit un epigramist
redutabil, specifică faptul că epigrama nu lipsește din revistele
literare basarabene ale anilor ’30, remarcate chiar de G. Călinescu în
monumentala sa Istorie a literaturii române. Astfel, prima monografie
„Cincinat Pavelescu” a fost scrisă și editată la Chișinău, în 1938, de
Cezar Stoica.
Printre cei care au deschis drumul epigramei, în această zonă
a vechii Moldove, se numără și Nicolai Costenco (1913-1993) care
a plătit scump pentru o replică adresată lui Nichita Sergheevici
Hrusciov în 1940: „De ce n-am construi comunismul în limba
română?” L-a costat 15 ani în exil siberian. Iată o epigramă a sa (cu
scuzabile aritmii):
Sărac cu duhul Elis Râpeanu
scriitoare, jurnalistă
Unui tip îi merge buhul
Că a dat peste belea:
E-atât de sărac cu duhul
Că nu poate să și-l dea.
În perioada postbelică, se face remarcat Aureliu Busuioc (1928-
2012) care, ca poet dotat cu un spirit de observație foarte fin, adoptă
și epigrama:
Spirit contradictoriu
Noi discutăm și hotărâm,
El strigă și încurcă;

72 Axis Libri
 Noi din maimuță coborâm, neamului românesc, ce vor rămâne în tezaurul
El urcă… nostru cultural: „Cântecul zorilor”, „Mama”, „Țara”.
Cel care a deschis drumul creației umoristice, Cine poate să uite acel adevărat imn închinat limbii
chiar și al epigramei, în literatura română din R. române – „Limba noastră” care a fost și este pe
Moldova a fost neobositul Petru Cărare care ne-a buzele tuturor românilor?
părăsit anul trecut pe 27 mai 2019 la 84 de ani. Limba noastră-i o comoară
S-a născut pe 13 februarie 1935, în Zaim, În adâncuri înfundată
Tighina, regatul României, dintr-o familie de Un şirag de piatră rară
țărani: Profir Cărare și Nadejda Duca. Clasa I Pe moşie revărsată.
primară a urmat-o în limba română (1942-1943), …….
apoi în rusă. A continuat școala medie în comuna Limba noastră-i numai cântec,
natală și în Căușeni, pe care a absolvit-o în 1953. Doina dorurilor noastre,
Un an lucrează ca profesor de matematică în satul …….
Cârnățeni, alături de Ion Ungureanu (viitorul Limba noastră-i limbă sfântâ,
ministru) care i-a fost coleg de bancă la Zaim. Limba vechilor cazanii,
A absolvit Facultatea de Jurnalistică din Care o plâng şi care o cântă
Moscova, în 1956, și Cursurile Superioare de Pe la vatra lor ţăranii.
Literatură de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Pana lui Petru Cărare a fost atrasă, în primul
Gorki” din Moscova (1969). După absolvire, a lucrat, rând, de creația versificată. Dar, în afară de poezii
un timp, ca redactor la Editura „Școala sovietică”, pentru copii, a scris și scenete, comedii și alte
apoi la noua publicație „CHIPĂRUȘ”, a cărei viață s-a piese de teatru. În 1971, când a fost numit director
prelungit până în zilele noastre, astfel încât, în paginile al Biroului de Propagare a Literaturii de pe lângă
ei, au apărut și scriitori din Țară. De fapt, versuri Uniunea Scriitorilor, a publicat volumul de versuri
satirice începuse să publice încă din 1954, în ziarul satirice „Săgeți”. Cărțile au fost retrase din librării
„Tinerimea Moldovei”. În 1954, Uniunea Scriitorilor (pe internet se specifică faptul că un sac de cărți a
a propus spre editare primul său volum de poezii, fost salvat de un evreu de la Cimișlia). Scriitorul a
intitulat „Soare cu dinți”, dar acesta a fost respins fost concediat, neprimind nici o funcție timp de
deoarece conținea texte considerate antisovietice și, două decenii. La împlinirea a 50 de ani, editura
în plus, a fost dat afară de la „CHIPĂRUȘ” și trimis „Literatura artistică” i-a tipărit, drept omagiu,
în raionul Telenești, unde a editat ziarul „LUPTA” în volumul „Rezonanțe”. În 1990, cartea „Săgeți” a fost
satul Budăi. În 1961, a fost angajat ca secretar literar reeditată, fiind completată cu versuri noi și purtând
la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău. În 1962, îi apare alt titlu: „Săgeți. Carul cu proști și alte poeme”.
prima plachetă de versuri pentru Economia articolului
copii – „Cale bună, Ionele!” și, nu ne permite să enunțăm
în același an, publică „Soare cu toate volumele acestui scriitor
dinți” după înlăturarea textelor neobosit. Amintim, totuși,
„antisovietice”. Doi ani mai târziu că în 1998 a devenit membru
a publicat volumul de epigrame și al Uniunii Scriitorilor din
parodii „Trandafir sălbatic”, fiind România. Într-o plachetă de
acceptat în Uniunea Scriitorilor versuri, Petru Cărare publică
din Moldova. Până în 1966 a poezia „Eu nu mă las de limba
colaborat la ziarul „Moldova noastră” dedicată consăteanului
socialistă”. său Alexei Mateevici, autorul
Spiritul său și condeiul, imnului Republicii Moldova.
pline de dragoste pentru În 2004, i-a apărut volumul
pământul natal și pentru limba Scrieri alese de 320 de pagini. A
română, au primit lumina primit nenumărate decorații și
binefăcătoare de la simbolul distincții, dintre care amintim
nemuritor al torței aprinse Medalia „Mihai Eminescu”
de scriitorul-Preot și Preotul- (1996), Premiul Național pentru
militar, răpus pe front, Alexei Literatură (2000), Ordinul
Mateevici (Alecu Mateescu, Republicii (2008).
1888-1917), cel care, în numai 29 A fost căsătorit, din 1961,
de ani de viață, a lăsat moștenire cu Valentina Cărare, cu care a
poezii patriotice – embleme ale Petru Cărare avut doi copii: Mihai (n. 1962) și

decembrie 2020 73
 Sandu (n. 1964). În ultimii ani, s-a retras din viața
publică, locuind cu soția într-un apartament din
Chișinău. A decedat în dimineața zilei de 27 mai
2019. A lăsat, în urma sa, o moștenire valoroasă, de
pionierat în literatura română, în partea de peste
Prut a Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în care
neamul nostru a dăinuit, cu toată invazia de neamuri
„sovietice”. Petru Cărare a fost cel care, pe lângă
poezie, literatură pentru copii, creații umoristice, a
contribuit în mod esențial, la nașterea și impunerea
epigramei ca produs spiritual românesc dincolo de
Prut.
Încă din timpul studenției sale, deci imediat
după 1950, Academicianul Mihai Cimpoi (n. 3
sept. 1942) a reținut o epigramă a acestui „umorist
dublat de un satiric fin”, adresată revelionului,
această „cumpănă de vremi”:
În calea anilor ce vin,
Nicicând n-am să ți-o iert
Că mi-ai întins paharul plin
Cu sufletul deșert.
Tot de atunci datează și următoarea epigramă
care-i ia în vizor pe străinii bine știuți care, odată
veniți, se întorceau să-și aducă tot neamul pe aceste
meleaguri mănoase, binecuvântate de Dumnezeu:
Moldovenii ies afară,
Fețele-s de lacrimi ude:
Pleacă rușii-n a lor țară…
Să-și aducă și-alte rude.
Ocupanții găseau nenumărate strategii de
invazie:
Sute și chiar zeci de ani
Cum tot vor mereu fereastră
Să-și deschidă spre Balcani,
O deschid prin… casa noastră.
Nu numai plaiurile împădurite sau vălurite
de podgorii i-au atras pe ocupanți, ci și hărnicia și
omenia moldoveanului pe care e-n stare să-l urmeze
oriunde s-ar duce, chiar și în „Pohod na Sibir”:
Dacă-ți place țara noastră,
Haide s-o schimbăm cu-a voastră,
Dar mă tem că și-n Sibir
Ai să-mi vii ca musafir…
Dar iată cum e răsplătită ospitalitatea
moldoveanului de cei poftiți în casă:
Am poftit prea mulți la masă –
Musafiri în lung șirag,
De nu-ncap și eu în casă –
Stau ca un străin în prag.
Politica înrobitoare, lipsa de libertate pe
pământul strămoșesc l-au dus adesea la descurajare:
Mă străduiesc și îi dau zor
Cu tot ce am mai rezistent,
Dar cum s-ajung în viitor
Când n-am ieșire în prezent?
74 Axis Libri
Dar are puterea să-i blesteme, chiar să-i
urască, e necruțător cu cei care-i pângăresc credința,
limba și neamul:
Fie ca să țină minte
Cei pe care-o să-i împung:
Pentru dragoste-am cuvinte,
Pentru ură nu-mi ajung.
Deși multe dintre catrenele sale sunt satirice,
chiar pamflete, vizând situația politică, lipsa de
libertate a românului în propria lui țară, nu lipsesc
epigramele umoristice cu frecvente motive în
epigramistica românească, dar cu tratare originală,
unele anticipând chiar poante care au circulat în
Țară. Bine-nțeles, nu putea lipsi femeia:
Uite care e ideea,
Nu știu numai dacă-ți place:
Mai întâi să-mbraci femeia
Și-apoi zi-i să se dezbrace.
Ulterior, o epigramistă a mers mai departe cu
ideea:
Galant, cam mult ai cheltuit
C-o rochie faină s-o îmbraci,
Dar te-a costat poate-nsutit
Când ai ajuns s-o și dezbraci.
Îl critică și pe „satiricul cu prihană” care vede
paiul din ochiul altuia, nu și bârna din ochiul lui:
Vrând ca satira să cuprindă
Al lumii cât mai mic cusur,
El se privește în oglindă
Și-i critică pe cei din jur.
Am selectat epigramele care exprimă sufletul
și atitudinea curajoasă a scriitorului Petru Cărare,
care nu se sfia să-i persifleze pe atotputernicii care
considerau că sunt în măsură să ordone chiar și
Soarelui:
Soarele voia s-apună,
Iar eroul meu, cu foc,
I-a strigat de la tribună:
Stai, tovarășe, pe loc!
Deși ne-a părăsit de curând să-i întâlnească pe
Alexei Mateevici (plecat la nici 30 de ani), dar și pe
cel mai valoros urmaș al său întru epigramă – Efrim
Tarlapan (17 mai 1944 – 8 dec. 2015), Petru Cărare
nu va fi uitat: el are imensul merit de a fi deschis
cărarea, printre alte specii literare, și epigramei
– produs spiritual care, în actualitate, înflorește
numai la români, oriunde s-ar afla ei. A fost apreciat
de Uniunea Scriitorilor din Moldova unde, spre
deosebire de Uniunea Scriitorilor din România, nu
se aplică tratament discriminatoriu epigramiștilor,
după cum precizează Academicianul Mihai Cimpoi.
Acest mare om de cultură afirmă despre Petru
Cărare: „După el, a venit Efim Tarlapan, urmat
de Ion Diviza, Gh. Bâlici și alții care s-au înscris
organic în contextul general românesc”.
Restituiri
Unitate şi discontinuitate
în perioada timpurie a Evului
Mediu românesc
Două aspecte
Problema unităţii a dat frisoane istoricilor români începând cu
secolul al XIX-lea şi până astăzi, iar după 1948 a căpătat şi conotaţii
politice. Noua direcţie din fruntea ţării a dat la rândul ei noi direcţii
în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică, una din aceste direcţii fiind
„trebuie să lămurim rolul slavilor şi ajutorul pe care ni l-au dat în
formarea şi evoluţia statală feudală din ţara noastră”. Deşi zelul cu care
se căutau slavii se mai domolise după 1956, în contextul raportului
lui Hruşciov de la Congresul al XX-lea al PCUS şi al revoluţiei din
Ungaria, au mai rămas unele interpretări ale unor procese istorice care
poartă urme ale direcţiilor rolleriene.
Una din cele mai mari controverse este în legătură cu orizontul
cultural Dridu. Două sunt problemele majore în legătură cu Dridu:
originea etnică şi periodizarea, fiecare la rândul ei cu alte subprobleme.
O primă observaţie: încă de la început, de la primele contribuţii
ştiinţifice, s-a încercat atribuirea acestei culturi unei etnii. Originea
etnică este atribuită populaţiei din zona Dunării de Jos în special de
cercetătorii români (I. Nestor, E. Zaharia, Dan Gh. Teodor), sau în
zona de sud-est a Rusiei, în special de cercetătorii străini (S. Stancev,
S.S. Pletneva etc.), sau socotită „cultură balcano-danubiană” (vezi
M. Comşa), în timp ce P. Diaconu consideră că mai degrabă cultura
Dridu este rodul unei evoluţii interne a societăţii şi nu poartă vreo
amprentă etnică. Teritoriul culturii Dridu este extins acum la scara
întregii țări, deşi siturile de tip Dridu din Transilvania sunt izolate,
iar cele din Basarabia acoperă o arie limitată, Ligia Bârzu afirmând
Sorin Langu că este „cultura veche românească” practic influenţa slavă şi bulgară
profesor
fiind decupată definitiv. Limitele temporare par a fi trasate cu ajutorul
numismaticii, limita inferioară fiind situată în a doua jumătate a sec.
al VIII-lea, în timp ce limita superioară este datată de moneda de la
Roman III, descoperită la Şendreni).
Care este realitatea istorică: deşi manualele şcolare prezintă
vechea ipoteză a lui Nestor şi Zaharia, cultura Dridu nu poate fi pusă
în legătură cu niciun element etnic: românesc, slav sau bulgar. Toate
aceste trei elemente etnice au contribuit la evoluţia acestei culturi care
a avut ca arie de stabilire doar Dunărea de Jos, neincluzând Moldova
şi Transilvania, deoarece în aceste locuri lipseşte tipul B de ceramică,

decembrie 2020 75
 prezent în spaţiul dintre Carpaţi şi Balcani. Practic,
sub directa influenţă a culturii bizantine, s-a
dezvoltat din tipul Donau – Typus, specific Europei
Centrale, o cultură locală, proprie atât românilor,
cât şi bulgarilor şi slavilor, care de altfel coexistau
în acest areal.
După Dridu situaţia nu se schimbă, cultura
materială fiind fragmentată pe toată suprafaţa
României de azi. Astfel, în Moldova avem de-a
face cu tipul Răducăneni, în Basarabia sunt nu mai
puţin de 4 tipuri culturale în perioada sec. XI-XIII,
iar pentru Ţara Românească nu avem stabilit încă
un orizont cultural clar.
O altă problemă este apariţia oraşelor
medievale. A existat în istoriografia românească
o tradiţie de a coborî cât mai mult în istorie
începuturile urbanistice româneşti. Evident că
nu ne putem lua doar după menţionarea lor
documentară, ci trebuie coroborate toate datele
(inclusiv arheologice); nici nu trebuie să coborâm
prea mult datarea lor, vestigii anterioare, dar rurale,
existând în zonă. Astfel, vestigiile arheologice de la
Baia şi Siret nu permit să datăm aceste oraşe mai
devreme de mijlocul sec. XIV. lui sunt coborâte, sub diverse forme, până la
Celelalte oraşe medievale moldoveneşti
dintre Carpaţi şi Prut, ca Bacău, Iaşi, Piatra Neamţ,
Roman, Vaslui etc. au fost socotite ca având
începuturile la debutul sec. XIV, dar săpăturile
arheologice nu demonstrează viaţă urbană decât
în a doua jumătate a secolului, un aport important
avându-l şi coloniştii germani stabiliţi aici (care vor
utiliza şi o ceramică proprie).
În partea de sud-est a Moldovei au apărut
oraşe la iniţiativa Hoardei de Aur, a cărei politică
economică a funcţionat şi în spaţiul românesc.
Aşezările de la Costeşti şi Orheiul Vechi au avut
caracter urban încă din prima jumătate a sec.
XIV, iar numărul mare de monede găsite în cele
două centre (peste 1300) atestă o intensă activitate
economică (au fost şi emisiuni proprii). Cetatea
Albă are o istorie aparte: revendicată de mulţi,
numită când „Albă”, când „Neagră”, cetatea de la
limanul Nistrului a avut stăpânitori şi locuitori
feluriţi. Odată cu stabilirea coloniei genoveze în
cetate, aşezarea începe să se dezvolte, în sec. XV
devenind unul dintre cele mai importante porturi
ale M. Negre.
În Ţara Românească situaţia este puţin
diferită, în sensul că nu avem oraşe apărute sub
influenţa directă a Hoardei de Aur, sau a Ungariei.
Cele mai vechi aşezări de la sud de Carpaţi sunt
76 Axis Libri
Curtea de Argeş şi Câmpulungul. Celelalte oraşe
de la sud de Carpaţi ajung la acest stadiu cel mai
devreme în a doua jumătate a sec. XIV. Astfel
Brăila, deşi socotită port important încă din sec.
XII, evoluează spre statutul de port însemnat după
1358 (celebrul salvconduct al lui Ludovic I de Anjou
către negustorii braşoveni, îndreptaţi spre culoarul
dintre Buzău şi Prahova, cu debuşeu la Brăila), L.
Răvdan consideră că aşezarea e anterioară anului
1368; Severinul se constituie ca cetate în sec. XIII
(vezi şi Diploma Cavalerilor Ioaniţi), asociindu-se
şi o aşezare civilă, care se va dezvolta rapid, având
o activitate comercială înfloritoare, mărturie stând
şi cele 11 tezaure monetare datate între sfârşitul sec.
XIII-începutul sec. XIV, inedite în cea mai mare
parte. Rolul său este mare între 1370 şi 1403, când
oraşul devine sediul celei de-a doua mitropolii a
Ţării Româneşti. Târgovişte are caracter urban în a
doua jumătate a sec. XIV, iar Bucureştiul este datat
înainte de întemeiere, dar el este amintit de-abia în
1459. În schimb, Târgul de Floci, Calafatul, Orşova
etc. apar începând cu sec. XV.
Câteva vorbe şi despre Galaţi. Începuturile
sfârşitul sec. XIV, supoziţie nesprijinită de vreo
dovadă arheologică sau documentară. Evident, în
hinterlandul oraşului, există urme de locuire care
merg până în neolitic, dar urbanismul apare târziu,
la începutul sec. XV şi este legat de două evenimente
politico-militare şi nu economice: pierderea Chiliei
şi Cetăţii Albe în favoarea turcilor în 1484, şi
transformarea Brăilei în raia turcească în 1540.
Cam în acest interval se produce transformarea
urbană a aşezării, simptomatic fiind şi descoperirile
monetare de la M-rea Precista, descoperiri care
încep cu o monedă maghiară de la Vladislav II
(1490-1516), restul eşalonându-se până în sec. XIX.
Concluzionând, putem vorbi de o evoluţie
neuniformă, la scara întregii regiuni, evoluţie care a
depins de foarte mulţi factori. Apropierea de Bizanţ
asigură un avantaj regiunii de la sud de Carpaţi,
modelul bizantin fiind mai uşor asimilat aici; în
schimb, regiunea de la est de Carpaţi va beneficia
din plin de apariţia oraşelor mongole din sud,
domnii moldoveni preluând drumurile comerciale
deja create. O unitate se poate vedea la nivelul elitei
din ambele ţări, elită care, se pare, este importată, de
origine cumană sau transilvăneană, şi care trasează,
pentru scurt timp şi opţiunea religioasă (Basarab I,
Nicolae Alexandru, Laţcu ).
Restituiri
sĂrbĂtorile de iarnĂ
Obiceiuri tradiţionale

Datini de Sfântul Andrei

Noaptea lupului

Lupul capătă doar în noaptea Sfântului Andrei atribute demonice,

fără ca năravurile şi fizionomia să-i fie în vreun fel schimbate. Ar putea fi
vorba fie de lupul real, învestit temporar cu atribute demonice, fie de un fel
de spirite ale lupilor, reactivate în această noapte. Desfăşurarea ritualurilor
care au ca finalitate lupta împotriva fiarei se pot reconstitui ca fragmente de
mituri ce vin din timpuri imemorabile. Unele din ele chiar par a nu mai avea
nici o legătură cu lupul, iar altele, dimpotrivă, accentuează prezența fiarei în
existența omului.

Arheologie şi istorie
Corelând datele culese din propriile cercetări de teren, efectuate
– în special – în satele din sudul Moldovei, cu cele aflate în bibliografia
de specialitate, date provenite şi din alte zone ale ţării, să ne întoarcem
în antichitatea geto-dacică şi chiar în epocile anterioare pentru a urmări
imaginea lupului în ritual. După vechi izvoare mitice şi scrieri ale unor autori
antici, lupul şi-a căpătat aici, în Dacia, toate „privilegiile”, „onorurile”, de la
totem la imagine pictată, de la etnonim la stindard – dacii nefiind prin asta
un caz singular în lumea antică. Omniprezenţa lupului în cultura înaintaşilor
dezvăluie urmele unei filiere culturale indo-europene adusă aici odată cu
invaziile masive ce au urmat neoliticului. După Mircea Eliade, invaziile
şi cuceririle indo-europenilor s-au făcut sub semnul carnasierului. Pe de
altă parte, urmărind materialul arheologic din neolitic, vom găsi imaginea
Eugen Holban lupului prezentă pe vase de ceramică, într-o frecvenţă semnificativă, cu mult
etnolog înaintea venirii indo-europenilor pe aceste meleaguri, fapt semnalat atât de
Mircea Eliade, precum şi de Romulus Vulcănescu. Imaginile zvelte, modelate,
pictate ori sgrafiate, cu o uluitoare forţă de sugestie şi cu rafinament plastic
deosebit, capătă în viziunea etnologului, a folcloristului, a antropologului şi
a arheologului o semnificaţie excepţională.
După Ion Ghinoiu, lupul avea un rol deosebit de important în
calendarul dacic. El reprezenta un fel de semn zodiacal ce acoperea o treime
din durata unui an, adică partea cea mai rece şi mai întunecoasă.
După încreştinarea poporului român, o bună parte din mitologia
lupului – şi anume, cea mai sacră, care se desfăşoară la sfârşitul lunii

decembrie 2020 77
 Restituiri
noiembrie – este pusă în legătură cu Sfântul Apostol
Andrei, numit în popor şi „Andrei Cap de Iarnă”, el fiind
considerat un constant apărător al oamenilor împotriva
lupilor, în opoziţie cu fratele său, Sfântul Petru, patronul
şi protectorul lupilor.
În plus, totul capătă o altă dimensiune dacă
adăugăm că şi Sf. Apostol Filip, originar tot din Betsaida
Galileii, cetatea celor doi Sf. Apostoli, Andrei şi Petru
este implicat în acest capitol al mitologiei.
Interesant mai este şi faptul că în planul mitologiei
şi al credinţelor populare, Sf. Andrei nu este neapărat
frate cu Sf. Petru şi nici vreo legătură cu Sf. Filip nu este
relevată.
De numele Sfântului Apostol Filip - prăznuit la
data de 14 noiembrie - se leagă o mulţime nedeterminată
numeric de spirite, care devin active în intervalul 14 - 30
noiembrie. Ele se numesc Filipi, Hilichi, Kilichi, Cilichi,
Pilippi etc., au o identitate mitică confuză, sunt capabile
de a face şi rău deşi sunt nişte spirite protectoare ale casei:
„nişte penaţi”. Ion Ghinoiu îi consideră nişte spirite ale
lupilor. În unele zone ale ţării, ei deţineau chiar rolul
Lupului-Strigoi sau a Strigoiului-Lup, din noaptea de Sf.
Andrei. În calitatea de Zei ai casei, Hilichi se moşteneau:
mama îi dădea fiicei câţiva Hilichi ca zestre, la nuntă, iar
nora intra în posesia Hilichilor deţinuţi de soacră numai
după moartea acesteia.
În majoritatea zonelor ţării şi mai ales în jumătatea
de nord a Moldovei, „dimonul” care acţiona în noaptea
Sfântului Andrei era de fapt un strigoi care, în unele faze
ale metamorfozelor sale, se putea întrupa şi în lup. În
cele trei zone etno-culturale din sud-estul Moldovei,
zone cercetate de noi, strigoiul este pomenit rareori.
Aici apare lupul sadea, animal investit numai în noaptea
Sfântului Andrei cu atribute speciale, suprareale.
O informaţie culeasă la sfârşitul secolului al
XIX-lea, din oraşul Galaţi, aduce unele contribuţii
importante la cunoaşterea a ceea ce a însemnat în trecut
ziua de Sfântul Andrei: „La Sf. Andrii sî nu mături, sî nu
dai gunoiul din casî, şî nu dei nimic afarî cî-i primejdios.
Sî ţâni Sf. Andrii pintre oameni care sîn drumeţi di lupchi.
Spre azunu lui Sf. Andrii sî unzi ferestrili cu usturoi, uşile,
di strigoi.”1.
Am insistat mult în cercetările pe teren, pentru
a contura cât mai clar imaginea lupului, aşa cum apare
el în credinţele oamenilor, dar înfăţişarea lui rămâne
neschimbată. Lupul de toate zilele, capătă doar în
această noapte atribute demonice, fără ca năravurile şi
fizionomia să-i fie în vreun fel schimbate – ceea ce nu-l
împiedică însă să pătrundă prin cele mai mici fisuri ale
ferestrelor, uşilor, pereţilor, în locuinţele oamenilor ori
în grajdurile animalelor, pentru a-şi exercita funcţia
malefică. Ar putea fi vorba fie de lupul real, investit
temporar cu atribute demonice, fie de un fel de spirite
1
Candrea Densuşianu...., Graiul nostru, vol. I, p. 315. Inf. de la
Anica Ispas, din Galaţi, 64 ani.
78 Axis Libri
ale lupilor, reactivate în această noapte. Ce reprezintă
oare aceste spirite şi în ce împrejurări au fost ele adoptate
sau imaginate, impunându-se în mitologia autohtonilor
de pe aceste meleaguri? Din ce orizont cultural provin?
Sunt întrebări la care vom încerca să răspundem.
Un lucru deosebit de important şi, care, trebuie
luat neapărat în calcul, este şi faptul că sătenii nu şi-au
pus niciodată întrebări de felul – şi în felul – în care ni
le punem noi acum, întrebări referitoare, bunăoară, la
fizionomia şi originea acestor dimoni. Ei nu şi le puneau,
deoarece percepeau foarte bine dimensiunea lor – sub
toate aspectele – chiar dacă nu erau precizate în aşa fel
încât să le înţelegem şi noi, cei de astăzi. În ansamblul
spiritual tradiţional existent până nu demult în lumea
satului, multe din expresiile ce defineau fenomene şi
fapte cuprindeau semnificaţii codificate, semnificaţii ale
căror înţelesuri s-au pierdut treptat.
Spaţiul geografic în care „dimonul” din noaptea
Sfântului Andrei apare în ipostaza de lup – sau lupul în
ipostaza de „dimon” – fără a se confunda cu strigoiul
sadea, cuprinde aproape tot judeţul Galaţi, o mică parte
din judeţul Vrancea, o bună parte din judeţul Bacău şi
aproape tot judeţul Vaslui. Spre nord, începând din satele
comunei Onceşti, jud. Bacău şi cu unele aşezări situate
la graniţa judeţului Vaslui cu judeţul Iaşi, lupul dispare
aproape brusc, lăsând loc strigoilor. Dacă ipostaza în
care apare lupul în acest spaţiu este cel puţin ciudată, nu
mai puţin ciudate sunt aici şi scenariile ritualurilor care
se desfăşoară în noaptea de Sfântul Andrei, toate având
ca temă principală frica de lup şi lupta împotriva fiarei.
Cel puţin aşa li se justifică prezenţa. Urmărindu-le însă
cu multă atenţie, în desfăşurarea lor am dat și de urma
unor alte teme conţinând probabil fragmente de rituri şi
mituri ce par a veni din timpuri imemoriale şi care nu
mai au legătură doar cu lupul.
Priveghiul şi păzitul usturoiului
În satele din sudul judeţului Galaţi, ceremonia
impunea o ţinută sobră: oamenii ziceau că este
„priveghiul usturoiului” sau „priveghiul Sf. Andrei”. Ei
se adunau la o casă, puneau usturoiul pe masă şi stăteau
în jurul lui până la miezul nopţii sau până dinspre ziuă.
Căpăţânile de usturoi se aşezau fie într-un castron, fie pe
o strachină, pe o tabla sau într-o sită cu făină. În unele
localităţi, alături de căpăţâna de usturoi, mai mult sau
mai puţin înfundată în făină, se înfigea şi o lumânare.
Apoi, când se aduna tot grupul, lumânările se aprindeau
şi ardeau până la epuizare. Dimineaţa, fetele înfingeau
usturoiul privegheat într-o vază cu flori şi urmăreau să
vadă câţi căţei încolţeau. Numărul de fire încolţite indica
numărul copiilor pe care fata urma să-i nască, iar firele
ce se veştejeau - numărul copiilor care vor muri la o
vârstă fragedă sau la naştere.
 Uneori privegheatul usturoiului se făcea numai în
cadrul familiei. La vremea amurgului, gospodarii puneau
pe masă câteva turte frământate din aluat nedospit şi
aşezau câteva căpăţâni de usturoi. Turtele şi usturoiul erau
mâncate imediat după miezul nopţii sau spre dimineaţă
de toţi membrii familiei care participaseră la priveghi.
În comuna Independenţa nu se vorbea nici de
priveghiul şi nici de păzitul usturoiului. Se spunea simplu:
„la clacă” ori „la şezătoare”. Se strângeau tineri şi vârstnici,
familişti la câte o casă - tinerii fiind uneori separaţi într-o
altă încăpere: „Hai, Vasile!, Hai, Ileană! Hai, mă, că la
cutare este şezătoare de Andrei! Hai să mergem şi noi!”.
Când intrau în casă, musafirii spuneau gazdei: „Bună
seara, moş Ioane sau nene Radule etc., bine v-am găsit
sănătoşi!”. La mulţi ani! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi
să vă apere Sf. Andrei de toate răutăţile!”, spunea gazda. În
această comună se mânca dovleac cu uruială de porumb,
pentru a fi apăraţi de lup. Se ungeau şi aici pereţii,
ferestrele, porţile etc. cu usturoi, dar nu pentru lup, ci
pentru marţaloi, pomeniţi doar la plural, care apăreau o
singură dată pe an, în noaptea de Sf. Andrei şi făceau mari
stricăciuni prin casă. Gospodinele aşezau vasele cu gura
în jos şi luau toate măsurile spre a-i împiedica să intre.
În satul Fundeni, comuna Hanu Conachi, ceremonialul
se desfăşura oarecum asemănător: „Hai, Marie! Hai,
Ileană etc. Hai, fă, la clacă!”, îşi îmbia câte-o gospodină
vecinele sau prietenele, de obicei surate. În această seară
nu se torceau decât in şi cânepă, nicidecum lână şi nici
de vreo altă treabă nu se apucau. La sfârşitul clăcii, toate
participantele mâncau uruială cu dovleac oferită de gazdă
„ca să nu ne mănânce lupul”.
În Nămoloasa, la priveghiul usturoiului participau
bătrâni şi tineri. Gazda punea într-un castron, pe masă,
treizeci de căpăţâni (câte zile are luna noiembrie), iar
la sfârşit fiecare fată lua câte o căpăţână de usturoi şi o
ducea acasă; restul rămâneau gazdei.
În comuna Suraia - judeţul Vrancea - se prăjea
mămăligă pe plită şi se ungea cu usturoi. O mâncau
toţi membrii familiei şi beau vin fiert. În ziua de Sfântul
Barbură - 4 decembrie - se dădeau cu usturoi pe corp,
adică „se îmbărbureau”. Se dădea, de asemenea, pe uşi,
pe geamuri, pe pereţi. „Să fugă lupul, să fugă boala!”
În satele de pe linia de mijloc a judeţului Galaţi,
cum ar fi Scânteieşti, la priveghi se adunau numai fete.
Mâncarea - Mălai-burcă, bostan copt şi plăcintă de
bostan - se pregătea în timpul priveghiului. Toate fetele
din grup cântau din gură şi jucau până la miezul nopţii,
când veneau părinţii şi le luau acasă. De remarcat aici
atributele mâncărurilor preparate, care, pe de o parte,
erau numai de post, iar, pe de altă parte, aveau calităţi
magice. Fiecare fată lua acasă căţelul de usturoi ce fusese
privegheat şi îl cosea undeva, pe propria lenjerie, în
locuri mai ascunse.
În majoritatea satelor din nordul judeţului Galaţi,
tinerii se adunau în grupuri de aproximativ 12-15 perechi,
la câte o casă, pentru a păzi usturoiul. Participanţii
erau de fapt perechi de îndrăgostiţi în unele cazuri, cei
care organizau petrecerea oferind şi spaţiul necesar în
casa părinţilor, urmând să se căsătorească de obicei
chiar în acel an. Când intrau în casă, flăcăii spuneau:
„Bună dimineaţa, usturoi frumos!” Deşi grupurile care
participau la ceremonial erau de obicei mixte, doar
fetelor le revenea sarcina păzirii bulbilor „miraculoasei”
plante. În afara fetelor aflate în grup, mai puteau păzi
usturoiul şi mamele ori bunicile lor, gazda sau chiar femei
bătrâne din sat, deci neapărat persoane de sex feminin.
În funcţie de zonă, de subzonă sau localitate apar unele
nuanţe ce merită a fi consemnate: 1) Paza era asigurată
de o singură fată din grup; b) Paza era asigurată de o
singură femeie; c) Paza era asigurată de 2-3 fete din grup;
d) Paza era asigurată de 2-3 femei vârstnice, mame ale
unor fete participante; e) Paza era asigurată de gazdă; f)
Deseori paza se suplimenta, dublându-se sau triplându-
se. (Bunăoară, acolo unde păzeau fetele, mai veneau
şi mamele lor, spre a fi sigure că nu se întâmplă nimic.
În alte situaţii, fetelor li se adăuga gazda); g) În cazuri
excepţionale, celor 2-3 fete li se alăturau atât mamele
lor cât şi gazda; h) În satul Băneasa, fiecare fată îşi păzea
propriul usturoi, fapt ce asigura ceremonialului o ţinută
sobră până la miezul nopţii.
Persoanele care se ofereau să păzească usturoiul
îşi asumau o mare responsabilitate faţă de întreaga
comunitate. a) Usturoiul putea fi contaminat, stricat,
împuţit de forţe suprareale, care nu puteau ataca
decât atunci când păzitoarele moţăiau sau adormeau
de-a binelea. b) Usturoiul putea fi furat într-adevăr
de persoane reale, de obicei flăcăi din afara grupului.
c) Usturoiul putea fi furat şi de flăcăi din interiorul
grupului. În acest caz, furtul era un act ritual pozitiv, ce
trebuia să se petreacă neapărat la miezul nopţii.
În mai multe aşezări din nordul colinelor
Covurlui, fetele care urmau a păzi usturoiul erau alese
la întâmplare de cel mai vârstnic flăcău din grup, după
ce stingea lampa sau după ce îl legau la ochi cu o basma.
În ceea ce priveşte informaţia referitoare la păzirea
usturoiului de nişte bătrâne din cadrul comunităţii,
situate în afara oricăror legături de rudenie cu grupul
de tineri sau cu gazda, aceasta poate constitui un
indiciu deloc neglijabil, referitor la existenţa unor femei
„specializate” în această îndeletnicire rituală. Să fie
vorba oare de urmaşele disolute ale demult dispărutelor
preotese păgâne, Mume ale Pământului, relicte ale unor
zeităţi feminine „venite”, probabil, din matriarhat şi care
au fost prezente în mitologia, deci şi în mentalitatea
ţăranilor noştri până la începutul secolului al XX-lea?
Băieţii, bărbaţii în general erau excluşi de la
această importantă treabă, ei fiind, în cel puţin 50%
din cazuri, virtuali hoţi. Am găsit, desigur, şi excepţii,
situaţii speciale când paza era asigurată de o fată şi un
băiat - în satul Căuieşti şi, de asemenea, în Brăhăşeşti.
decembrie 2020 79
 Restituiri
Usturoiul folosit la priveghi era adus de obicei de
fiecare fată. În unele sate din zona Covurlui Nord însă,
căpăţânile ce urmau a fi păzite puteau fi şi ale gazdei. În
acest caz se puneau trei, cinci, şapte ori nouă căpăţâni,
uneori chiar o cunună întreagă, legate cu o panglică
roţie, la care se mai adăuga şi un fir ori un mănunchi de
busuioc. Totul se aşeza pe o masă rotundă, joasă, numită
„sânie”. Masa era aşezată la rândul ei pe pat, undeva mai
spre colţul odăii, pentru a nu se ocupa spaţiul de joc şi
pentru a uşura paza. dacă spaţiul odăii era neîncăpător,
păzitoarele treceau în cealaltă încăpere sau în iatac.
În jurul usturoiului se puneau sticlele de vin. Alteori,
usturoiul, împreună cu firul de busuioc, se lega direct
de gâtul sticlei tot cu o panglică roşie. Deseori, usturoiul
se înfăşura într-o pânză curată, de obicei roşie, într-un
ştergar sau o batistă şi apoi se acoperea cu o sită. Tudor
Pamfile spune „că în părţile Tutovei” se acopereau cu
o broboadă roşie şi, care în trecut era ţesută în casă (T.
Pamfile, Sărbătorile de toamnă..., Buc., 1914, p. 139)
În unele cazuri, se lua icoana de pe perete, se aşeza pe
masă, iar peste ea se puneau legăturile de usturoi. Tot
în zona Bereşti tinerii mai puneau pe masă şi un număr
de 30 de căţei de usturoi, adică atâţia câte zile are luna
noiembrie. Căţeii se numărau apoi la miezul nopţii, după
ce se considera că a trecut pericolul. Pentru fiecare căţel
lipsă, fata care priveghease stătea nemăritată încă un an.
Înainte de a se aşeza la masă, fiecare tânăr înghiţea câte
un căţel de usturoi, ca să fie ferit de lup.
Ţinuta sobră, seriozitatea cu care îndeplineau acest
act păzitoarele contrastau cu starea de veselie a tinerilor
petrecăreţi. Atitudinea tinerilor nu însemna însă că ei
ignorau valoarea actului, căci prin comportamentul lor
respectau de fapt tot o regulă a ritualului. Să nu uităm că în
această zonă, chiar şi la priveghiul adevărat, li se permitea
băieţilor să se distreze cu cele mai năstruşnice jocuri,
fără ca familia îndoliată să fie afectată. Tinerii se distrau
jucând hore, sârbe, cântau fluieraşi, cimpoieşi, ţiteraşi,
cobzari. Până în anul 1930, toate petrecerile de orice fel,
erau susţinute numai de rapsozi populari cu instrumente
tradiţionale. Când cei din grup se înfierbântau prea tare,
iar spaţiul locuinţei li se părea prea strâmt, ei ieşeau în
ogradă, unde mai făceau câteva hore şi la răcoare. Spre
dimineaţă, fata care organizase priveghiul dispărea
împreună cu prietenul ei şi cu usturoiul. Uneori, flăcăul
pleca abia după câteva minute ca s-o caute şi, după un
timp, reapăreau amândoi. Uitându-se spre fată, flăcăul
spunea: „Bună dimineaţa, fată!” Fata ţinea în mână o tavă
pe care se afla un colac mare şi usturoiul fetelor, legat cu
câte un fir de busuioc. Colacul era făcut din aluat simplu
şi cântărea aproximativ 4 - 5 kilograme. Tinerii făceau
cerc în jurul lor, iar fata îi închina băiatului „ploconul”,
adică tava cu toate bunătăţile, în timp ce tot grupul chiuia.
Începea jocul, băiatul împărţind usturoiul, ce fusese
aranjat de către fată cât dispăruse. Fiecăruia din grup, fată
ori băiat, i se oferea câte o căpăţână de usturoi legată cu fir
80 Axis Libri
roşu de lână şi un fir de busuioc. Făceau apoi ultimul joc,
o sârbă, pe care o continuau şi în ogradă şi, bineînţeles,
în stradă. Tinerii din unele sate făceau ultima sârbă în
centrul satului. Pe la opt, ei se despărţeau.
În studiul lui Tudor Pamfile, „ploconul” oferit de
fată, băiatului, era ținut într-o covată, ceea ce creează o
imagine mult mai arhaică şi mai valoroasă sub aspect
etnografic2.
În alte situaţii, un colac cu aceeaşi greutate era
făcut de una din fete, la bună înţelegere cu tot grupul. La
miezul nopţii fata îi oferea băiatului colacul: „Primiţi din
partea mea acest colac frumos, ca faţa lui Hristos”, spunea
ea repetând o formulă consacrată. „Cu plăcere îl primesc”,
răspundea băiatul şi îi oferea, la rândul lui, un cadou.
După ce o săruta pe fată, el lega colacul cu o panglică
roşie, legătură ce simboliza trăinicia sentimentelor sale.
Fata lega şi ea de colac o batistă frumos cusută chiar
de mâna ei, un dar simbolic prin care făcea cunoscut
întregului grup şi, prin aceasta, întregii comunităţi, că
cererea de luare în căsătorie făcută de băiat în prealabil
fusese acceptată. În Câşlegi urma nunta.
În comuna Cavadineşti se adunau aproximativ 15
perechi de tineri într-o casă. Era preferată de obicei o
casă nouă, construită chiar în anul respectiv. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, precum şi în prima
jumătate a secolului al XX-lea, spaţiul locuinţei din
Cavadineşti era ceva mai mare decât al locuinţelor din
celelalte aşezări sud-est moldoveneşti, ceea ce permitea
adunarea unui număr ceva mai mare de perechi. Se pare
că această diferenţă dăinuie de mai multă vreme.
Fiecare fată trebuia să aducă o găină tăiată,
curăţată, dar nepreparată. Toată mâncarea se gătea pe
vatra gazdei. pe lângă găină, care se fierbea şi apoi se
rumenea în sobă, se mai preparau sărmăluţe, plăcinte,
gogoşi etc. În alte sate, fata venea cu mâncarea deja
preparată. Usturoiul de privegheat era pus de acasă
într-un bughet de busuioc, legat cu o fundă roșie şi cu
beteală. Toate buchetele erau aşezate apoi direct pe tavă
ori erau legate de gâtul sticlelor de vin, sticle aduse de
fiecare fată. La miezul nopţii se aşezau mesele. După
masă reîncepea jocul. Femeia care păzise usturoiul, de
obicei gazda, intra în mijlocul horei, cu legăturile de
busuioc şi usturoi puse pe tavă şi juca de una singură în
ritm cu tinerii, cam în felul în care se face jocul găinii
la nunţile din Moldova şi Muntenia. Fiecare fată îşi lua
apoi legătura şi pleca acasă, unde o aşeza după icoană,
ca să-i aducă noroc.
În comuna Vârlezi, alături de usturoi, fetele mai
puneau şi câte un colac de pâine dospită. După ce se
termina priveghiul, fata înfigea un căţel de usturoi în
mijlocul acestuia. Acasă, colacul era lăsat într-un loc
călduros vreme de o săptămână. Dacă usturoiul răsărea
din mijlocul colacului, fata cunoştea că va fi un an
2
Tudor Pamfile, Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului,
Buc., 1914, p. 139-140
bun. Acest obicei apare şi în studiul lui Tudor Pamfile,
aproape identic3.
Pentru a se mărita cât mai repede, unele fete
aruncau trei căţei de usturoi şi în fântână, imediat după
miezul nopţii. La fântână trebuiau să meargă neapărat şi
legate la ochi.
Uneori, după cum am amintit şi mai sus, flăcăii care
nu erau primiţi în grup recurgeau la tot felul de şiretlicuri
pentru a distrage atenţia. Veneau de obicei pe prispă şi
strigau: „Arde casa lui cutare! Foc! Săriţi, oameni buni!”.
Şi, spre a fi mai convingători, aprindeau chiar un braţ
de paie sau de stuf în apropierea cazei vizate. Surprinşi,
cei din grup ieşeau afară să vadă focul, hoţii având astfel
timp suficient să acţioneze. Unii flăcăi din satele Puricani,
Cotoroaia, Cerţeşti ş.a. se urcau pe casă şi acopereau
hornul cu un lăvicer. Tinerii erau nevoiţi să iasă afară, în
ogradă din cauza fumului, iar rău-făcătorii pătrundeau
înăuntru şi furau usturoiul. Furtul usturoiului putea aduce
mari nenorociri şi celei care oferea casa pentru priveghi.
De aceea, în unele localităţi, cum ar fi comuna Suceveni,
usturoiul era păzit neapărat şi de gazdă sau chiar numai de
gazdă. În cazul în care pe undeva, pe la o casă, se comitea
furtul sau cineva din echipa de pază adormea, a doua zi
afla tot satul şi se comenta: „Ai văzut, măi Ioane?! Cică
la cutare s-ar fi furat usturoiul”. Dacă, în ultimul timp,
oamenii îşi mai permiteau să mai şi râdă când auzeau
astfel de întâmplări, în trecut, ţăranii nu făceau nici un
fel de glume în asemenea situaţii. Uneori - ţinând cont de
informaţiile primite - consecinţele dispariţiei usturoiului
erau de-a dreptul catastrofale. Două fete gemene din satul
Tălpigi, comuna Ghidigeni, nu au ascuns bine usturoiul şi
nişte rău-făcători l-au furat. Îl ascunseră după icoană, dar
el l-au găsit, pentru că pândiseră la geam. După puţin timp
s-au îmbolnăvit amândouă şi au murit. În timp ce una era
coborâtă în mormânt, cealaltă îşi dădea duhul acasă: „Le-
a pocit moartea, mamă!”, spunea bunica, „pentru că n-au
avut grijă de usturoi în noaptea de Sf. Andrei”. S-ar putea
ca această relatare strict autentică, venită prin intermediul
a patru generaţii, referitoare la un incident tragic, petrecut
în secolul al XIX-lea, să ne ofere indicii foarte apropiate
de una din semnificaţiile obiceiului păzirii usturoiului.
Nerespectarea regulilor putea atrage deseori pedeapsa
capitală.
Spunem că este vorba doar de una din semnificaţii,
deoarece studiul minuţios al datelor culese din teren ne-
au dezvăluit şi altele, una din ele fiind total opusă celei
citate mai sus. Furtul usturoiului apare, în acest caz,
ca un act ritual pozitiv. De remarcat, în acest context,
încă un amănunt destul de important. Chair dacă
autorii furtului erau cunoscuţi de către comunitate ca
fiind, deseori, răii satului, această faptă a lor era doar
comentată şi nu condamnată: „Ai auzit, măi bâdie, că a
lui cutare, cu gaşca lui, a furat usturoiul fetelor?” Păi, aşa
3
Tudor Pamfile, Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului,
Buc., 1914
le trebuie! Dacă au adormit! Fete de măritat şi nu sunt în
stare să păzească usturoiul în noaptea de Sf. Andrei?! Să
vezi de-acum ce necazuri o să se mai abată asupra lor”.
„Dar şi asupra noastră, bâdie, că doar locuim în aceeaşi
cătună”. „Aşa este, dar ce să mai facem de acum?”
Nici atunci când o mare nenorocire se abătea într-
adevăr asupra fetelor „vinovate”, nimeni nu se sinchisea de
autorii furturilor. Compătimindu-le pe victime, sătenii nu
uitau să precizeze că totul s-a întâmplat numai din vina lor.
Se respecta, de fapt, una din regulile de bază ale ritualului.
Un detaliu la fel de tragic, dar provocat de alte
cauze, am surprins şi în satul Brăhăşeşti. Aici, fetele
aduceau la petrecere atât vinul, cât şi muzica. Băiatul
trebuia să se distreze în acea noapte doar cu fata care
îl invitase, chiar dacă între ei existau disensiuni. Era
obligat, de asemenea, să bea şi vinul care era adus de
fată şi care, conform obiceiului, i se oferea numai lui. Au
fost de-a lungul anilor, spun bătrânii, mai multe cazuri
de otrăvire. Moartea unor flăcăi, survenită imediat după
această petrecere, se poate să nu fie decât o coincidenţă.
Tot sătenii mai vârstnici susţin însă că este vorba de o
singură cauză, ortrăvirea. Interesant este că, deşi tot satul
susţine această ipoteză, până în prezent, nu a fost deferit
justiţiei nici un caz dubios. Ultimul caz s-a petrecut în
anul 1947. De fapt această ignorare a justiţiei face parte
tot din legile nescrise ale satului arhaic.
Un alt amănunt care, luat izolat, pare oarecum
banal şi disolut, a devenit până la urmă un argument
destul de preţios în susţinerea unei importante ipoteze.
În satul Bălăşeşti fetele aduceau la priveghi o sticlă de
vin şi o strachină cu trei căpăţâni de usturoi, trei covrigi,
trei felii de zahăr cubic şi câteva boabe de grâu. Până
la descoperirea acestui amănunt (ne referim la cele
câteva boabe de grâu), ipoteza noastră referitoare la o
posibilă legătură a ceremonialului păzirii usturoiului cu
mitul celui de-al doilea furt primordial se poticnea de o
întrebare fundamentală: de ce se privegheau doar bulbii
de usturoi şi nu şi boabele de grâu sau de alte cereale?
În final, băieţii făceau o sârbă, iar fetele se aşezau
în mijlocul horei cu străchinile în mână; în străchini
puneau şi sticlele de vin. După ce se termina jocul,
fiecare fată îi oferea prietenului ei sticla cu vin. Băiatul
bea vinul acasă la el, iar după Sf. Nicolae venea la fată cu
aceeaşi sticlă umplută cu vin din propria cramă.
O informaţie deosebit de valoroasă am primit şi
din unele sate aflate în partea de nord-vest a subzonei
Horincea. Aici usturoiul se aşeza tot pe masă, sub o sită.
O fată îl păzea cu mare atenţie, dar după cum ne-au
relatat sătenii mai vârstnici, la miezul nopţii usturoiul
trebuia furat neapărat, indiferent de vigilenţa fetei. După
comiterea furtului, se producea o adevărată explozie de
bucurie. Toţi tinerii se înviorau: Hai, mă, să petrecem
de acum, că s-a furat usturoiul!” În aceste sate, scopul
final al priveghiului nu era deci păzirea cu orice preţ a
usturoiului, ci neapărat furtul lui.
decembrie 2020 81
 Restituiri

Apa în culturile și religiile

diferitelor popoare (IV)

Spiritele sau divinitățile apelor

În gândirea arhaică, tot ceea ce este vizibil are o zână, un duh, un

spirit protector. În acest sens vechii turci erau convinși că apa deținea
și ea una dintre aceste forme. Religia sau mai bine zis credința lor era
bazată pe Gök Tangrı (Zeu sau Dumnezeul Cerului), ceea ce le permitea
să creadă în existența forțelor divine și a spiritelor protectoare.
Vechii turci din Altai credeau că există două spirite în lume:
Talay-Han și Yayık Han. Talay-Han era stăpânul mărilor și oceanelor,
iar Yayık-Han al izvoarelor și apelor curgătoare. Casa lui era situată
într-un loc unde se uneau 17 mări. Era stăpânul tuturor apelor de
pe suprafața pământului. Chiar și râului Ural i se mai spunea râul
Yayık. Se pare că Talay-Han era un zeu străin care venea din afara
Panteonului Zeilor din Altai. E mult mai probabil ca adevăratul și
cel mai vechi zeu să fi fost, totuși, Yayik-Han (Çoruhlu 2006: 33-34).
Spiritele aveau rolul de a regla, îmblânzi natura în situații de catastrofe
și dezastre naturale.
Existau și spirite rele care cauzau boli și dezastre. Atunci erau
chemate spiritele bune care interveneau și reglau aceste dezechilibre.
Conform credinței mitice, când se mergea la apă sau se trecea peste
ea, fiecare om, mai întâi, dădea respectuos binețe apei care-i ocrotea
cu puterea ei magică. Altfel, spiritul apei se supăra, îl blestema și se
răzbuna (Beydili 2005: 504). Spiritele din iezere, râuri, lacuri și fluvii
au fost întotdeauna sprijinul turcilor fiind mereu în relație strânsă, fără
a fi considerate însă mai presus de Dumnezeu (Ögel 2002:). Relațiile
dintre om și ele erau atât de strânse, încât se putea apela la ajutorul lor
fără teamă. Credința în pământ și apă avea o profundă semnificație, cea Gülten
de „patrie”. Fiecare rugăciune spusă de turci se încheia cu următoarea
Abdula-Nazare
frază: „Dumnezeu să nu ne lase ținutul și apele nesupravegheate”.
scriitoare
Rolul spiritelor în protecția patriei apare clar în înscripția
Tonyukuk. Când dușmanii au atacat patria Gökturcilor, Dumnezeul
Cerului a trimis spiritele Umay şi Yer-Su care i-a ajutat să-i învingă pe
atacatori. Și în zilele noastre, diada pământ-apă este un simbol sacru,
pe care locuitorii de neamuri turcice din Asia Centrală îl respectă cu
sfințenie, așa cum sunt considerați sacri și munții Tamag, Iduk, Iduk
Bas, cu toate apele lor (Inan 2000: 48).
În cartea lui Dede Korkut apar multe povestiri care subliniază rolul
de sfințenie și protecție conferit apelor prin spiritele care le protejează.

82 Axis Libri
Într-una din ele găsim scris: „Când vorbesc despre o
fântână adâncă, spun de fapt despre o fântână foarte
importantă, unde Dumnezeu a avut grijă să trimită
spirite protectoare…” (Ergin, 2006: 152).
Credința turcilor yacuți în spiritele apelor
este atât de puternică încât în fiecare an au grijă să
le aducă ofrande. Astfel, pescarii yacuți, înainte
de a porni primăvara la pescuit, se întâlnesc la
marginea râului İççisit și sacrifică o vacă stearpă.
Carnea sacrificată împreună cu pește și băutură sunt
oferite spiritului respectiv. După acest ritual începe
anotimpul pescuitului.
Spiritul Ukula Toyon este un spirit care se
supără repede și devine răzbunător pe cei care nu
păstrează apa râului, a lacului, a izvorului sau a
iezerului, curată. Asemenea spirite își găsesc loc în
multe legende și povestiri, cum ar fi legenda turcilor
azeri de mai jos.
„Se spune că, de mult, foarte de mult, fetele
din zona Amudapir, într-o zi de primăvară însorită
au pornit să culeagă flori proaspete din poienițele
munților. În timp ce culegeau florile multicolore,
în fața lor apăru un lac nu prea mare, dar adânc,
cu o apă limpede precum cristalul. Imediat, fetele
se dezbrăcară și începură să se scalde. În timp ce
se scăldau, trei dintre ele au scuipat în apă. Îndată,
apa dispăru, iar cele trei fete care murdăriseră apa
cu scuipatul lor rămaseră agățate cu capul în jos de
stânca muntelui. Printre florile și plantele din jur,
celelalte fete zăriră două morminte și o voce le spuse:
Dacă veți ridica peste cele două morminte o cupolă,
apa va reveni și fetele acestea vor fi salvate. Celelalte
fete au plecat repede acasă, au povestit părinților cele
întâmplate, iar sătenii au pornit de au ridicat câte o
cupolă deasupra fiecărui mormânt. Îndată apăru și
râul, iar fetele pedepsite scăpară și ele.”
Sensul acestei povești arată că cei care nu
respectă apa sunt pedepsiți. În mitologia turcă,
tătară și cea din Altai, fiecare sursă de apă are un
spirit protector. Ele poartă haine ușoare și trăiesc în
palatele din adâncurile apelor, printre stânci. În unele
credințe, sirena este o entitate fără sex, pe jumătate
pește, pe jumătate femeie.
Este imposibil să înțelegeți mișcările acestor
spirite pentru că, dintr-o dată, ar smulge barajele,
ar determina oamenii să se înece sau ar produce
revărsări de ape.
De asemenea, se spune că se pot deghiza în
păsări și șerpi. Conform credinței celor din Hakasia,
pentru că numărul acestor spirite este atât de mare
și pentru că nimeni nu le-a văzut niciodată, au fost
numite „invizibilii”. Sunt foarte binevoitoare. De
aceea, când se ajungea în locurile unde se presupunea
că acestea există, oamenii le dădeau binețe, iar la
plecare le spunea: „rămâneți cu bine” și le cereau
permisiunea să ia ceva. De exemplu: apă de izvor,
o creangă din pădure, o pietricică, chiar. Cei care
respectau aceste reguli erau mereu ajutați de spiritele
locului.
Trebuie precizat că turcii credeau că fiecare
lucru are un spirit: muntele, câmpia, pomul, apa,
casa, via, drumețul etc.
De exemplu, dacă casa era ținută curată și
îngrijită, gospodarii ei trăiau fericiți în ea, spiritul
drumurilor avea grijă ca toate călătoriile să fie de bun
augur, iar spiritul viei să fie recolta bogată.
De aceea, și astăzi chiar se păstrează un dialog
cu aceste spirite nevăzute, dar care însoțesc viața
spiritual-mistică a omului. Spre exemplu, atunci
când un turc intră în vie, spune: „Bună ziua, Stăpân
al viei, am venit să-ți gust poamele…”, iar la plecare:
„Rămâi în grija lui Dumnezeu. Eu am plecat, stăpân
al viei, dar mă voi întoarce din nou”. Acest salut se
spune cu glas tare și sincer, deoarece cei ce le rostesc
sunt convinși că spiritul viei îi aude. Același ritual
este aplicat și spiritului apelor. Pentru a se îndepărta
spiritele rele, cei ce mergeau să ia apă, mai întâi se
stropeau între ei cu apă pusă în recipient de aur
(Calafat 1995: 32).
În a doua poveste din cartea Dede Korkut,
cuvintele spuse râului Salur Kazan sunt similare
cu imnurile pe care șamanii le spun spiritelor care
protejează pământul și apa (Inan 1998: 492):
Tu, ce te joci cu vasele făcute din arbori!
Tu, ce faci ca Hasan și Hüseyn să tânjească
după tine!
Tu, ce faci ca bostănăriile și podgoria să ducă
dorul tău!
Apă a cununiilor lui Ayșe și Fatma!
Tu, ce ostoiești setea cailor obosiți !
Tu, ce dai apă cămilelor și caravanelor
Și oilor însetate ce se odihnesc apoi în jurul
tău!...
În narațiunile diferitelor popoare turcești,
spiritele apelor sunt cunoscute sub diferite denumiri.
Turcii respectau și spiritele apelor subterane, cărora
le ofereau în diferite ritualuri și diferite băuturi și le
aduc sacrificii animaliere - mai ales pescarii, care
doresc să pescuiască o mulțime de pești. Înainte de
a merge la pescuit, leagă bucăți de țesătură colorată
la un fag, numite „coloma”. În plus, ceaiul și laptele
sunt turnate în focul din apropierea fagului, pentru
a consolida speranța că vor avea parte de o pradă
bogată. Copacii, apa și focul se reunesc în acest ritual
magic săvârșit înainte de vânătoare, reunind credința
turcilor în misterul desăvârșirii spirituale.
(Va urma)
decembrie 2020 83
 Restituiri

GABRIEL BADEA-PĂUN (II)

Începând cu anul 1890, și mai ales în perioada interbelică,

călătoriile pentru perfecționare în Franța devin frecvente pentru tinerii
artiști români. Pictorii români se inspirau din imaginea orașului, unde
erau temporari, dar și din scene familiare, care evocau Parisul atât de
animat. Cel mai înfocat în acest sens a fost Theodor Pallady, dar și
Schweitzer-Cumpănă, cu peisajele din cartierele sărăcăcioase, sau
Emilian Lăzărescu cu scenele de cabaret1.
Grigorescu a ajuns la Barbizon în anul 1862, când s-a înscris
la Școala de Arte Frumoase, și revine anual până în anul 1868, atras
de ideile renumiților pictori peisagiști: Théodore Rousseau, Jules
Dupré, François Millet, de la care învață tehnica peisajului-portret,
caracterizat printr-un clarobscur și tușe netede.
Modalitatea aceasta de a picta în aer liber era total necunoscută
pe atunci în România, și se va impune drept concept estetic pentru
artiștii de la 1890, când efectele de lumină și atmosfera din anumite
momente ale zilei vor fi redate în pictură2.
Coloniile artistice, ca și atelierele Școlii, erau locuri privilegiate
de întâlnire între artiștii români sau străini. Astfel, Aman s-a
împrietenit cu Barbu Iscovescu în atelierul lui Martin Dröling, pe
care îl frecventau împreună. Grigorescu îl întâlnește pe tănărul Ioan
Andreescu în pădurea de la Fontainebleau în anul 1879, când îi face
un portret3.
Cea mai mare ambiție a unui artist, după ce termina școala, era
de a expune la Salonul Oficial, care avea o autoritate recunoscută. În
Radu Moțoc
fiecare an, vreme de o lună, Societatea Artiștilor francezi organiza, inginer, publicist
începând cu 1890, o expoziție de pictură cu două categorii distincte:
pictori francezi și străini. Sălile prezentau picturile artiștilor în ordine
alfabetică, pentru identificarea ușoară a pictorului.
Odată dobândită recunoașterea publică pariziană, ea impunea
respectul publicului românesc. Statul francez nu cumpăra decât
puține opere de artă ale artiștilor străini, dar a fost o excepție când
1
Badea-Păun, Gabriel. Pictori români în Franța: 1834-1939. București: Editura NOI
Media Print, 2012, pag. 28
2
Ibidem, pag. 29
3
Ibidem, pag. 32

84 Axis Libri
Împăratul Napoleon al III-lea a achiziționat un
tablou realizat de Grigorescu intitulat Buchetul
de flori4. Singura expoziție reprezentativă a artei
românești interbelice a fost cea de la Expoziția
Internațională din 1937.
Pavilionul românesc, realizat după planurile
arh. Duiliu Marcu și avându-l președinte
organizator pe Dimitrie Gusti, avea o influență
romană și bizantină, a cărei tradiție era încă vie
în România. Statuia în mărime naturală a regelui
Carol al II-lea domina holul de onoare. Subsolul
era un adevărat muzeu al vânătorii și al turismului.
La parter era zona economică, prezentată sintetic.
Etajul al treilea era ocupat de o galerie cu opere de
artă. Toate cele trei nivele erau decorate cu fresce
realizate de Jean Al. Steriadi, Theodorescu-Sion,
Olga Greceanu și Costin Petrescu, care evocau
istoria și tradițiile românești5.
La finalul acestui capitol complex, Gabriel
Badea-Păun avea să exprime o concluzie: „Artiștii
români aveau să profite de Paris ca loc de formare
și de expunere diversă, precum și de o critică de
artă sofisticată a expozițiilor. Odată întorși în
țară, ei transformă nu numai arta românească,
ci și întreaga viață artistică, încercând să imite
modelele franceze: pun bazele unor academii libere
de pictură, creează noi structuri de expoziție și
încurajează dezvoltarea presei consacrate Artelor
Frumoase”6.
Al doilea capitol de mare amploare, care
cuprinde prezentarea a 332 de pictori, avea să fie
prefațat de Gabriel Badea-Păun cu referiri asupra
acestei părți din volum: „Repertoriul cuprinde
pictorii și graficienii, care au activat pe teritoriul
considerat istoric al României, care au studiat, au
expus, au călătorit ori s-au stabilit în Franța, între
1834 și 1939. Este menționată atât participarea la viața
artistică și activitatea lor în Franța, cât și cariera lor
românească. Titlurile operelor sunt citate în original,
cu locul și momentul în care au fost expuse, cu
toate indicațiile arătate în catalog, dimensiuni, preț,
posesorul la data expunerii, precum și cu actualul lor
loc de păstrare. Notele biografice ale artiștilor sunt
aranjate în ordine alfabetică”7.
Pentru exemplificare, am ales primul pictor
care deschide această pleiadă de artiști care au
4
Ibidem, pag. 36
5
Ibidem, pag. 37
6
Ibidem, pag. 40
7
Ibidem, pag. 41
studiat, au expus sau au călătorit în Franța în
perioada indicată:
Aburel, Paul
Galați, 10 mai 1877 – București 1949
Domiciliul: 36, rue Saint-Sulpice, Paris
Fiul unui cunoscut farmacist din comunitatea
armenească a orașului Galați, a studiat la École
Nationale des Arts Decoratifs, sub direcția lui Jean-
Pierre Laurens (1875-1932), din 1907 până în 1928,
când revine la București, unde se remarcă prin
activitatea sa de conferențiar despre tehnica artei
picturii la Școala de Arte Frumoase și la nou creata
Societate Radiofonică. În 1932, începe să decoreze cu
o frescă de mari dimensiuni holul mare al Palatului
Telefoanelor din București, frescă nefinalizată în
momentul inaugurării din 1935, și din păcate
distrusă în prezent. Episcopul Cosma al Dunării
de Jos (1873-1948) îi permite în 1937 să activeze și
ca pictor bisericesc, realizând împreună cu Nicolae
Mantu (1871-1957) frescele bisericii armenești
Sfânta Maria din Galați. A organizat două expoziții
personale la București, în 1926 și 1928; a participat
la Salonul Oficial din 1927 și la Salonul Oficial de
gravură din 1928, de unde i-au fost cumpărate
lucrări pentru colecțiile statului8.
Mulți din pictorii prezentați au pe lângă
datele biografice și imagini ale unor tablouri, care
îi caracterizează.
Este o lucrare care impresionează prin
multitudinea informațiilor legate de pictori, unii
din ei aproape necunoscuți publicului larg.
6. O ediție specială este consacrată poeziilor
scrise de Carmen Sylva. Frumos copertată, cu
semnătura reginei și deasupra este imprimată
Stema Regală a României. Această superbă carte,
intitulată FLUTURI SĂRUTÂNDU-SE, a fost
editată de Curtea Veche Publishing în anul 2013,
sub coordonarea lui Gabriel Badea-Păun9.
Volumul dedicat Reginei Elisabeta a României
a fost prefațat de Principele Radu, care amintește
de acest eveniment: „La 10 mai 2016, vom celebra
un secol și jumătate de când Statul român, prin
promulgarea de către Carol I a Constituției din 1866,
își asigura locul în Europa și așternea drumul către
8
Ibidem, pag. 45
9
Gabriel Badea-Păun, Fluturi sărutându-se. Cugetări și poezii,
Curtea Veche, București, 2013.
decembrie 2020 85

lumea democratică și liberă. O carte scrisă de prima
Regină a României, Elisabeta, nu poate, așadar, ignora
contextul politic, istoric, cultural, militar și diplomatic
în care ea a trăit. Înrudită cu aproape toate Casele
Regale ale continentului, Regina a lăsat, în cultura
română și în cea europeană, o urmă de neșters.
A vorbit fluent șapte limbi stăine și a publicat
cărți de literatură în aproape tot atâtea limbi. A fost
o fină cunoscătoare a folclorului, a prozei și a poeziei
din România ei, o protectoare asiduă
a Academiei Române, a artelor,
spitalelor, școlilor și asociațiilor de
binefacere. Elisabeta a fost un model
de discreție, iubire și generozitate”10.
În Nota asupra ediției, Gabriel
Badea-Păun avea să facă unele
precizări legate de această carte: „Cu
nenumărate prilejuri, în ultimii ani
ai vieții, Carmen Sylva își exprimase
dorința ca întreaga ei operă literară
să vadă lumina tiparului în versiune
românească. Primul pas pe această
cale a fost făcut de către Alexandru
Tzigara-Samurcaș. Dar opera
10
Ibidem, pag. 6
86 Axis Libri
poetică a primei noastre regine a devenit aproape
necunoscută noilor generații. Singura ediție
din poezia Carmen Sylvei am publicat-o noi, în
1998, la Editura Eminescu, într-un tiraj limitat,
rapid epuizat. Manuscrisele reginei, depozitate
de Al. Tzigara-Samurcaș la Biblioteca Centrală
Universitară din București, cele mai multe au ars în
decembrie 1989, când a fost incendiată biblioteca.
Volumul de față este alcătuit dintr-o selecție
de traduceri din poezia Carmen Sylvei, aleasă dintr-
un număr de peste 200 de piese, criteriul fiind acela
al calității traducerii în raport cu originalul.
Am organizat volumul pe cicluri tematice,
pentru a sublinia principalele teme din creația
Carmen Sylvei”11.
Temele abordate și selectate de Gabriel
Badea-Păun sunt următoarele: despre viață,
umanitate, iubire, fericire, suferință, spirit, artă,
datorie, trufie și politică.
Dar ce este demn de remarcat este punerea
în valoare a unei biografii redactată cronologic pe
26 de pagini, de la naștere, 22 mai 1814, și până
la 2 martie 1916, când regina a decedat. Sunt
amintite evenimentele importante din viața Reginei
Elisabeta, selectate cu multă pricepere de Gabriel
Badea-Păun.
Volumul este frumos ilustrat cu imaginile
Reginei Elisabeta în diferite perioade ale vieții.
Lansarea cărții a fost făcută la Librăria
Cărturești, în data de 3 septembrie 2013, în prezența
Alteței Sale Regale Principele Radu al României,
a d-nei Irina-Margareta Nistor și al d-lui Adrian-
Silvian Ionescu.
Lansarea cărții la librăria Cărturești
11
Ibidem, pag. 8
(Va urma)
Restituiri

Constantin Rîpă
muzicolog și poet

,,Prin coloritul unei toamne am plecat/ La școli înalte în străine lumi/ De-
atunci n-am mai aflat nicicând/ Calea întoarsă la părinți și la străbuni” .(Copil
stingher)
Muzicologul Constantin Rîpă, una din cele mai complexe personalități
din viața artistică românească, s-a născut la 03/08/1938 în Smulți, jud. Galați,
într-o modestă familie de țărani. După absolvirea Școlii Pedagogice în 1955,
timp de un an va profesa ca învățător în comuna Corni, apoi va deveni student
la Cluj, la Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”. În 1962 termină studiile și va
rămâne asistent la catedra de teorie-dirijat, urmând și facultatea de compoziție
la clasa maestrului Sigismund Toduță, având îndrumători și pe Tudor Jarda,
Dorin Pop, cărora le va dedica, în însemnările sale, amintirea și recunoștința sa.
Cercetător, compozitor, dirijor, muzicolog, poet, profesor universitar,
Constantin Rîpă este unul din muzicienii care au promovat muzica
contemporană în special românească. În descrierile lui, din vol. ,,Jumătatea mea
de veac XX. Însemnări”, descrie munca de compozitor, consumul fizic uriaș,
căutarea continuă, alegerea celor mai potrivite soluții, cu o intensitate psihică
extremă, realizând în final dilema propriu-zisă a muncii sale. Într-un interviu cu
Iosif Sava, întrebat ,,de ce nu ați cântat muzica din Renaștere?”, Constantin Rîpă,
spirit sensibil și rebel, răspunde cu naturalețe și sinceritate : ,,Eu sunt Leu și leul
nu merge pe cărări bătătorite” (Adrian Țion: C. Rîpă - Muzicianul și poezia).
Din 1987 deține titlul de
doctor în muzicologie cu teza,
„Ideea mioritică în creația cultă
românească”, problematică
Ada Tăbăcaru determinată de conștientizarea
bibliotecar, Biblioteca riscului că piesele sale sunt
Județeană de un total lirism, lucru pe
„V.A. Urechia” care nu şi-l dorește, un lirism
care practic pune în umbră
muzica românească, ,,un lirism
contemplativ (mioritic) ce
numai învăluie, nu angajează”.
A susținut conferințe,
concerte-lecții, emisiuni
radiofonice și de televiziune.
A scris muzică de teatru, Constantin Rîpă

decembrie 2020 87
 simfonică, de cameră, vocal-instrumentală și corală, lucrări
didactice. A scris tratate de teoria muzicii, cărți de solfegii
și dictat muzical, împrospătând materialul didactic prin
introducerea de teme din foclorul românesc: 45 de lucrări
pentru cor; 28 de lucrări pentru cor de copii; patru cicluri
de lieduri; 16 lucrări simfonice; 30 de lucrări pentru muzică
de cameră și numeroase lucrări instrumentale. Oratoriul
,,Mirabila sămânță” este compus pe versurile poetului
Lucian Blaga, alte lucrări fiind scrise pe versurile lui
Mihai Eminescu, Otilia Cazimir, Vasile Voiculescu. Pentru
întreaga sa activitate muzicală, Maestrul Constantin Rîpă a
fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler
oferit de Președintele României.
În 1969, Constantin Rîpă a creat corul Antifonia,
compus în întregime din studenți, care a avut ca scop
promovarea muzicii contemporane, conștient de
supremația ansamblului Madrigal și a tehnicilor maestrului
Marin Constantin, însă animat de posibilitățile expresive
ale vocii umane și a experimentului permanent.
Acest ansamblu devine cea mai însemnată formație
corală din România. Împreună cu Antifonia, participă la
concursuri internaționale în Olanda, R.F.G., Austria, Italia,
Anglia, Ungaria, Franța, Belgia, Iugoslavia, unde este
deosebit de apreciat, câștigând numeroase premii.
Dante spunea că ,,Un canzone e o compoziţie din
cuvinte puse pe muzică” iar Constantin Rîpă este însoțit
permanent de două pasiuni: muzica și poezia. Calitatea
unui poet sau a unui muzician este prezența peste tot, asta
îl face pe cititor sau pe ascultător să se aplece la ceea ce
vede sau aude, la povestea cuvintelor sau la jocul notelor
pe portativ.
Poetul, ca și muzicianul, se dezgolește pe sine,
dăruiește cu bucurie, fără prefăcătorie, căci în artă nu există
asta, nici un artist nu poate prezenta ce nu are.
,,Poezia mea este în totalitate gândită și scrisă pe
furiș. Totdeauna mă simt ca un licean când sunt surprins
de cineva scriind poezie și mă grăbesc să ascund nu
numai producția dar chiar și faptul că făceam așa ceva
în momentul respectiv. Care este substratul acestei jene
a mele față de poezia mea?” scrie în 30 ianuarie 1991, în
,,Jumătatea mea de veac XX.
Constantin Rîpă a publicat începând cu anul 2000
următoarele volume de versuri și proză: „Îmbrățișata mea –
poeme erotice” (2000); „Joc de-a timpul” (2001); „Nașterea
de-a doua (retropoeme despre trecut și ororile comuniste),
„Reistorie”, „Jumătatea mea de veac XX” (2002); „Poezii
întârziate” (2003); „Poezii impersonale” (2006); „A doua
ivire” (2008); „Deceniul meu de veac XXI”, „Fiindu-ți
aproape” (numai de dragoste) (2013); „Poezii finite” (2014);
„Poezii salvate” (2016); „Ziceri”, „Non Credo” (2019).
Sesizăm caracterul de comentator literar și filozofic
al autorului în „Jumătatea mea de veac” și „Deceniul meu
de veac XXI”, implicarea sa în social și politic, “ lucrări care
88 Axis Libri
reprezintă o mare lecție de viață și mare lecție profesională”
(Constanța Cristescu – muzicolog). Autorul ne prezintă o
viziune personală, dar obiectivă asupra relațiilor umane
în perioada comunistă, ascensiunea unor studenți pe care
i-a promovat și care ajung să se comporte dictatorial în
Universitate - chiar și față de mentorii lor, sau în instituțiile
de cultură.
Creatorul de muzică este adeptul poeziei de
dragoste, călăuzit de opera lui M. Eminescu, G. Coșbuc,
Șt. O. Iosif, G. Topârceanu, urmat de Ion Barbu, Pillat și
Nichita Stănescu, o poezie nu romantică ci realistă, uneori
nostalgică. El crede că „poezia trebuie lăsată în starea ei
naturală de exprimare”.
Adrian Țion, scriitor şi critic literar, îl consideră
pe Constantin Rîpă un adorator estetic al femeii, care a
adunat poezii de dragoste pline de tensiuni, trăiri, înălțări
în sublim sau simple capricii, nehotărâri sau simple ezitări,
în care întâlnim dedublarea sinelui, confesiunea.
Constantin Rîpă este un exemplu și o personalitate
în rândul intelectualilor din Transilvania, o prezență
inedită, a cărei forţă şi consistenţă este apreciată, de la care
am învățat că prin muzică și poezie învingem timpul, un
poet nedespărțit de muzică, un muzician nedespărțit de
poezie.
La Cluj, departe de satul natal, călătorește și visează
în și la amintirile copilăriei. ,,Plâng amar/Casele satelor
noastre/De oameni bătrâni și sărmani/Cu cale bătută-n
zadar/În miile lor de ani” (Sat). Rândurile acestea reprezintă
un omagiu pentru omul Constantin Rîpă, coleg de școală
pedagogică cu mama mea, care ajuns în celălalt capăt de
țară, a dus dorul toata viața acestui oraș, și s-a simțit uitat
de concitadinii săi. Avem datoria și bucuria de a descoperi
valoarea operei muzicale și poetice a unuia dintre cei mai
talentați și prolifici autori români contemporani. Erau toți,
colegii mei/De școală primară/Și toți credeam/Mai ales în
seri cu lună/Că vom rămâne veșnic/Împreună/Azi, acel
timp/Trăiește în mine și mă doare/De n-am loc sub soare.”
(Colegii mei).
 Ana-Maria Cocoș
cea mai tânără membră a
Filialei Galați a U.A.P.R.
Opțiunea pentru figurativ

Cu pictura și grafica Anei-Maria Cocoș am venit în contact

pentru prima oară în 2018, într-o expoziție a studenților de la
Facultatea de Arte, deschisă în holul Universității „Dunărea de
Jos”. Atunci am cunoscut-o și în persoană. Printre lucrările văzute,
majoritatea abstracte, tablourile ei, cinci din câte îmi amintesc, făceau
o notă discordantă, se detașau net prin claritatea imaginilor, asigurată
de desenul precis, compoziție și cromatica de o deosebită sensibilitate.
Știu că am schimbat câteva fraze cu ea și am rămas impresionat că
la acea vârstă stăpânește atât de bine meșteșugul picturii și că este
adepta artei realiste. Am urmărit-o mai apoi prin lucrările prezentate
la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R. și m-am bucurat de evoluția ei.
Ana-Maria Cocoș s-a născut la 25 iunie 1996 în Galați. Încă din
copilărie a manifestat înclinații pentru desen și actorie. A absolvit Liceul
de Artă „Dimitrie Cuclin’’ Galați, secția Pictură Monumentală, clasa
profesoarei Gabriela Georgescu (2015) și Facultatea de Arte, Secția
Pictură din cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați (2018).  A
urmat apoi studii masterale la Universitatea Națională de Arte din
București, Facultatea de Arte Decorative și Design, specializarea
Artă Murală, finalizate cu lucrarea „Optic Delirium”, coordonator -
prof. univ. dr. Lisandru Neamțu (2020). Și-a organizat două expoziții
personale („Contradicții artistice”, Foaierul Teatrului Național de
Operă și Operetă „Nae Leonard”, Galați, 2017; „Sentimente”, grafică,

Corneliu Stoica
scriitor, critic de artă

Ana-Maria Cocoș

decembrie 2020 89
 Dulcele vis al unei nopți de vară, creion colorat,
40 x 50 cm, 2017
împreună cu Ana-Maria Gheorghe, fotografie,
Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galați, 2018),
iar din 2018 expune la Saloanele Filialei Galați a
U. A. P. R. De asemenea, a participat la mai multe
manifestări colective de profil: „In memoriam”,
Galeria de Artă , Focșani , Mărășești, Mărăști, Soveja
(2017); „Mărturisitori creștini”, Muzeul Istoriei,
Culturii și Spiritualității Creștine de la „Dunărea
de Jos”, Galați (2016, 2017); Expoziție în cadrul
Universității „Dunărea de Jos” Galați – parteneriat
între Facultatea de Arte, Departamentul de arte
plastice și Facultatea de Economie și Administrarea
Afacerilor, Galați (2016); Participare în cadrul
Evenimentului „Noaptea cercetătorilor’’ (2016,
2018); Expoziție în cadrul Universității „Dunărea
de Jos”, Galați - parteneriat între Facultatea de Arte,
Muzeul de Artă Vizuală și Galeriile de Artă „Nicolae
Mantu” (2018); „Suflet către suflet”, expoziție în
cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați (2018);
Expoziție la Centrul Cultural „Dunărea de Jos’’
Galați, ART STUDIO (2018); Salonul Național de
Plastică Mică Brăila (2020); Saloanele Moldovei,
Bacău – Chișinău (2020); Bienala Națională de
Artă „Camil Ressu”, Galați (2020). În 2019 a primit
Premiul pentru debut al Filialei Galați a U.A.P.R.
la Gala Artelor, la Bienala „Camil Ressu”, lucrarea
sa „Simfonia Anei” (pix negru, 40 x 50 cm) a fost
nominalizată pentru a fi premiată la Secțiunea
Grafică și tot în acest an a fost admisă ca membră
a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Este cea
mai tânără membră care activează în cadrul Filialei
locale a U.A.P.R.
Între pictura figurativă și cea nonfigurativă,
pe care le-a cultivat un timp concomitent dintr-un
90 Axis Libri
Dor de nestemate, pix colorat, creion
grafit, 60 x 47 cm, 2019
impuls al entuziasmului vârstei, Ana-Maria Cocoș
a optat pentru prima, modelul urmat fiindu-i
mentorul său, pictorul Gheorghe Miron, adept al
novorealismului, curent fundamentat de pictorul
american de origine rusă Alexey Steele din Los
Angeles, care respinge arta elitistă din secolul
al XX-lea, pune accent pe măiestria artistică și
consideră că frumusețea este esențială pentru viață,
iar promovarea frumuseții prin creație reprezintă
însăși întâlnirea cu divinul. „Veșnic în căutarea
frumosului, a identificării acestuia, mărturisește
Ana-Maria Cocoș, am ales drumul figurativului,
care m-a surprins prin amploarea, diversitatea și
complexitatea lui, dar a constituit în același timp și
o provocare pentru mine, un artist tânăr, la început
de drum, care non-stop s-a lăsat ghidat de vise și
ambiții”.
Cu un astfel de crez artistic, este de așteptat
ca în creația ei să întâlnim subiecte și motive în
reprezentarea cărora tânăra pictoriță să cultive
frumosul natural și uman cu mijloacele plastice
pe care le are la dispoziție. Portretul, natura statică
și florile sunt genurile în care s-a exprimat într-o
măsură mai mare până acum, lăsând să se vadă
calitățile ei de bună observatoare a realității, de
stăpânire a științei desenului și artei coloristice, de
pătrundere în psihologia personajelor sau de redare
a materialității obiectelor în cazul naturilor statice.
În portretistică, am apreciat tablourile ale
căror protagoniste sunt regretata actriță americană
Ava Gardner și Madonna, regina muzicii pop,
cărora artista le-a pus în valoare frumusețea
și sexualitatea feminină, chipul tinerei din
„Domnișoara în alb-negru”, cufundată în gânduri
și cu o privire melancolică, inocența copilului
din „Dulcele vis al unei nopți de vară” sau figura
aproape împietrită de dezamăgire (ca urmare a
unui vis spulberat) a doamnei din „Cândva …
regina ta”, o compoziție portretistică expresivă, cu
multe elemente decorative, figurate cu o ingenioasă
fantezie. De asemenea, portretul pictorului
Gheorghe Miron, unde acesta este înfățișat într-o
ipostază meditativă, este remarcabil. Numai în alb-
negru, folosind tehnica clar-obscurului, Ana-Maria
Cocoș a creat nu numai un admirabil portret fizic
al artistului, ci, pătrunzându-i în forumul lăuntric,
a reușit să-i reliefeze în expresia chipului și trăsături
de ordin moral, precum înțelepciunea, demnitatea,
capacitatea de a face bine semenilor, dăruirea cu
care își călăuzește discipolii pe drumul adevăratei
arte. În aceeași tehnică sunt realizate și portretele
celor două personaje feminine din lucrările
intitulate „Lirica privirii” și „O dorință”. Dacă în
prima, autoarea apelează la o redare gradată a
umbrelor și luminii, în cea de a doua, ea folosește
contraste puternice între zonele luminoase și cele
întunecate. Autoarea și-a scrutat și propriul chip,
tabloul „Extazul Anei” fiind un autoportret, în care
figura acesteia răsare ca o efigie luminoasă de pe un
fundal întunecat.
Naturile statice și florile, lirice prin excelență,
sunt compuse cu o sensibilitate deosebită. Poezia se
revarsă cu dărnicie din fiecare lucrare. Recuzitele
folosite trădează o preferință pentru obiecte cu o
vădită încărcătură simbolică sau ascunzând sub
haina metaforei taine și semnificații adânc umane
(pocale, clepsidre, sfeșnice, vase din ceramică
neagră, rame somptuoase etc.). De aici și titlurile lor:
Trădare înainte de apus, acrilic, Natură statică (Saloanele Moldovei dar greaua activitate pe care și-a asumat-o,
pix colorat, 80 x 60 cm Bacău-Chișinău, 2020)
Enigma, pix colorat, grafit, 50 x 70 cm
„Enigma”, „Legendă”, „De drag și de durere”, „Dă-i
timp, timpului!”, „Efemer”, „Dor de nestemate”,
„Trădare înainte de apus”, „Confruntarea”. Corolele
florilor, tijele lor, frunzele, toate elementele care
alcătuiesc compoziția tablourilor sunt configurate
cu meticulozitate în cele mai mici detalii, în stil
hiperrealist. Ana-Maria Cocoș este o excelentă
desenatoare și o coloristă a cărei materie picturală
este luminoasă și strălucitoare, proaspătă,
transparentă, așezată în acorduri armonioase,
exprimând vitalitate, puritate și eleganță. Putem
spune că frumosul spre care năzuiește este
omniprezent.
Ana-Maria Cocoș se află la începutul carierei
sale artistice. Breasla plasticienilor și nu numai
îi apreciază prezența lucrărilor ei în manifestările
colective organizate pe plan local și național.
Premiul pentru debut, primit la sfârșitul anului
trecut în cadrul Galei Artelor și nominalizarea
la Bienala Națională „Camil Ressu” sunt dovezi
convingătoare în acest sens. Ea este o
speranță a plasticii gălățene, însuflețită de
dorința de a crea opere de artă viabile, care
să o reprezinte, să emoționeze și să rămână
în timp. „Prefer, declară tânăra pictoriță și
graficiană, să fiu un artist responsabil, dornic
să dau la iveală în creația mea unor trăiri,
sentimente, taine, într-un limbaj plastic cât
mai realist cu putință, considerând că nu o
pată de culoare, aruncată pe o pânză, care
creează un efect accidental mai mult sau
mai puțin înțeles, poate fi numită artă”. Îi
urăm mult succes și împliniri pe măsura
aspirațiilor și eforturilor investite în nobila
de slujire a frumosului!
decembrie 2020 91
 PORTRETUL POETULUI
ILARIE VORONCA
DE VICTOR BRAUNER

În această perioadă, când călătoriile presupun o abordare

dificilă, călătoriile imaginare devin o alternativă preferabilă. De
fapt, în cele ce urmează, este vorba despre o incursiune în timp, cu
câteva decenii în urmă, în 1976, când am participat ( împreună cu
Maria Magdalena Crișan) la achiziționarea celei mai importante
lucrări din Muzeul de Artă Contemporană Românească (actualul
Muzeu de Artă Vizuală, denumit așa după 1990): „Portretul
poetului Ilarie Voronca” de Victor Brauner (n. 1903, Piatra Neamţ-
m. 1966, Paris).
Am trăit atunci nu doar un moment important din istoria
muzeului, dar au fost și clipe pline de emoție, când i-am cunoscut pe
etnomuzicologul și compozitorul Harry Brauner (1908-1988), fratele
artistului și pe soția lui, plasticiana Lena Constante. Harry Brauner
a fost un fin cunoscător și cercetător al muzicii populare românești,
în timp ce Lena Constante (1909-2005) era o apreciată autoare de
tapiserii, având o activitate importantă și în domeniul scenografiei.
Ambii făcuseră închisoare în contextul procesului lui Lucrețiu
Pătrășcanu și fuseseră eliberați la începutul anilor ’60. Lucrarea
„Portretul poetului Ilarie Voronca” îi aparținea lui Harry Brauner - de
la el a achiziționat-o muzeul - și fusese recent expusă la Muzeul de
Artă din Oradea, în 1976, în expoziția „Victor Brauner” deschisă la 10
ani de la moartea artistului.
Peste ani, în 2019, când am organizat expoziția „Ia” a Celei
Neamțu, la Muzeul de Artă Vizuală, am descoperit că fire nevăzute Mariana
par să lege peste timp, într-un mod neașteptat, personalităţi din arta Tomozei Cocoș
noastră. Cela Neamțu mi-a mărturisit că multe din fragmentele de critic de artă
broderii populare românești folosite în colajele ei cu tema iei îi fuseseră
oferite de Lena Constante, ea însăși o bună cunoscătoare a folclorului
nostru.
Dar aceste amintiri ce fac parte din experiența mea de curator
și critic de artă au fost declanșate de lucrarea impresionantă a lui
Victor Brauner, desigur cea mai valoroasă piesă de artă a muzeului.
Importanța ei se datorează atât autorului, cât și ambientului cultural
european de la începutul secolului XX pe care-l evocă.

92 Axis Libri
 Pictorul a făcut parte din avangarda Mulți ani după achiziționarea lucrării lui
românească din primele decenii ale secolului Victor Brauner, când am putut să vizitez mari
trecut, iar după 1930 s-a stabilit în Franța, unde se muzee de artă a secolului XX din Europa (Centrul
va afirma printre promotorii celui de al doilea val al “Georges Pompidou” din Paris, Tate Modern din
suprarealismului. Londra, Colectia “Peggy Guggenheim” din Veneția
Compoziția aparținând Muzeului de Artă și altele) am descoperit, de fiecare dată cu o reală
Vizuală Galați, realizată în 1925, când pictorul și neașteptată emoție, lucrări de Victor Brauner pe
avea doar 22 de ani, este foarte diferită de creația simezele lor. Lucrări care m-au făcut să meditez la
lui ulterioară; ea exprimă o preocupare comună cu “călătoria în spațiu și timp” a creației unui artist
cea a poetului reprezentat. Ilarie Voronca (n. 1903, și mai ales la felul cum ea îmbogățește spiritual
Brăila - m. 1946, Paris) a fost şi el o figură centrală oameni din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.
a avangardei românești și ulterior, ca și
Victor Brauner, a trăit în Franța. Împreună
cu Victor Brauner a creat Revista 75 HP, una
dintre revistele de avangardă din România
deceniului trei al secolului XX. Aici apare
termenul de Pictopoezie, imaginat de cei
doi artiști, concept care presupune o sinteză
a imaginii - constituită în general din forme
geometrice- și a textului, în forma lui grafică.
„Portretul poetului Ilarie Voronca”
este o operă realizată în acest spirit. Este
concepută în manieră cubistă și transmite
tumultul propriu unui început de drum,
prefigurând însă și siguranța viitoarei
evoluții a artistului.
În centrul lucrării se situează ceea ce
am putea numi portretul poetului Voronca,
alcătuit din fațetări de forme geometrice,
dar păstrând din figura acestuia intensitatea
privirii. Spre deosebire de portretele
tradiționale, în care există o diferență clară
de tratare între figură și fond – fondul
având rolul de a evidenția personajul - aici
ambele elemente sunt la fel de importante,
se concurează, se intersectează. Desigur,
se concurează voit. Există un dinamism
al ansamblului, un ritm ascendent, pe
verticală, ce reunește figura umană, literele,
desfășurările de forme care-l captivează
pe privitor, îi solicită atenția. Culorile
puternice, contrastele de închis - deschis
subliniază acest univers marcat - prin
ritmurile puternice ale compoziției - de un
fel de neliniște, dar și de o vitalitate specială.
Întreaga lucrare ne trimite cu gândul la un
anumit specific al epocii în general, dar mai
precis la o efervescență specifică mişcărilor
de avangardă. Victor Brauner - Portretul poetului Ilarie Voronca

decembrie 2020 93
 veniment

Întrunirea Secțiunii Biblioteca

și societatea a Asociației
Bibliotecarilor din România (ABR)
în mediul on-line, pe platforma
Zoom
Întâlnirea de lucru a Secțiunii Biblioteca și Societatea a ABR a avut loc în
data de 9 septembrie 2020, între orele 11:00–13:30, tema întrunirii fiind „Rolul
bibliotecilor în situaţii de criză”. Întrunirea a fost transmisă live, pe pagina de
facebook a Filialei Galați a Asociației Bibliotecarilor din România, la adresa: https://
www.facebook.com/dorina.balan.33/videos/3555169024504157/?q=filiala%20
gala%C8%9Bi%20a%20asocia%C8%9Biei%20bibliotecarilor%20din%20
rom%C3%A2nia&epa=SEARCH_BOX.
Au răspuns invitației pentru a fi prezenți la dezbatere: profesor universitar
emerit Mircea Regneală - Universitatea din Bucureşti - președinte de onoare ABR;
dr. Corina Apostoleanu – director, Biblioteca Județeană „I.N. Roman” Constanța
- președinta Diviziunii Biblioteci Publice şi vicepreşedinta ABR; drd. Bogdan
Jugănaru – bibliograf, Biblioteca Academiei Române, preşedinte al Diviziunii
Biblioteci Naţionale, vicepreşedinte ABR; drd. Lenuța Ursachi - șef birou, Biblioteca
Universității „Dunărea de Jos” Galați, membru ABR; Horiana Arghira Petrescu –
bibliotecar, Casa Corpului Didactic Ilfov, secretar al Diviziunii Biblioteci Şcolare.
Dorina Bălan, președinta secțiunii Biblioteca și Societatea, şef birou Dorina Bălan
Catalogarea Colectiilor, Control de autoritate, Colecții speciale de la Biblioteca șef birou, Catalogarea
Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi a fost moderatorul și intervievatorul care a adresat colecțiilor. Control de
și următoarele întrebări sau interpelări invitaţilor: autoritate,
- Cum ați influențat și demonstrat comunității utilitatea noastră, a Biblioteca Județeană
bibliotecarilor, în combaterea știrilor false? „V.A. Urechia”
- Nominalizați câteva activități pe care le-ați realizat în această perioadă și
care au avut un impact deosebit asupra unor categorii de utilizatori, dar și pe cele
care se adresează tuturor utilizatorilor!
- Considerați că ținerea cărților în carantină o perioadă variabilă de la 3
până la 10 zile, în funcție de tipul materialului documentului, este suficientă pentru
dezinfecție? Folosiți dezinfectarea copertelor laminate sau a documentelor din
plastic cu material îmbibat cu biocide autorizate? Dispuneți de aparate performante
pentru dezinfecția cărților? Cum ați gândit spațiul de depozitare pentru cărțile
carantinate? Dacă în această perioadă este cerut documentul, dar nu aveți un alt
exemplar pentru cititori, cum ați gândit rezolvarea situației?
- Ați reînceput organizarea de evenimente publice? Cum ați rezolvat
desfășurarea activităților cu utilizarea a doar 50% din capacitatea maximă a spațiului,
având în vedere spațiile de care dispuneți?
- Numiți modalitățile prin care v-ați implicat în viața comunității pe toată
perioada stării de urgență, dar și în cea de alertă, având în vedere regulile impuse de Robertino Duvalmă
OMS și de Institutul Național de Sănătate Publică și a ministerelor sub a cărei tutelă bibliograf, serviciului
sunteți! Organizarea şi
- Ce idei de tipuri de colecții ale bibliotecii credeți că va naște această Conservarea colecţiilor,
pandemie, dacă nu aveți cunoștință că ar exista deja unele? Biblioteca Academiei
- Credeți că o agendă a gestionării situațiilor de criză pentru biblioteci este Române, Bucureşti
necesară pentru România?

94 Axis Libri
 - Considerați că Legea drepturilor de autor și a
drepturilor conexe ar trebui adaptată în mod corespunzător
în sprijinul bibliotecilor, mai ales pentru aceste situații, cu atât
mai mult cu cât suntem în era digitală? Credeți că existența
documentelor în acces deschis pentru lucrările contemporane
ar trebui să fie o regulă pentru bibliotecile care dețin unul sau
mai multe exemplare ale unui titlu?
- Considerați că trebuie realizată o regândire a
structurii bugetului prin alocarea unor fonduri pentru
achiziționarea de aparatură necesară digitizării? Am învățat
ceva din aceste lecții?
Domnul profesor universitar emerit Mircea Regneală
a constatat o realitate, și anume, că întrunirea în mediul on-line
are un număr mai mare de participanţi decât cele desfășurate
faţă în faţă. Bibliotecile trebuie să se reorganizeze, trebuie făcută
ordine în colecţii și aceasta este o perioadă propice (cele care
nu circulă trebuie aranjate într-un depozit pasiv). Măsurile de
protecţie sunt necesare pentru materialele de bibliotecă, dar
şi pentru angajaţi și utilizatori. Aceste măsuri trebuie luate de
autoritatea care deţine biblioteca. Privind Legea drepturilor
de autor, domnul profesor Mircea Regneală consideră că este
cea mai favorabilă bibliotecilor din România şi cea mai puţin
restrictivă din Uniunea Europeană.
Doamna dr. Corina Apostoleanu a răspuns acestor
întrebări referindu-se la Biblioteca Judeţeană „I.N. Roman”
din Constanţa, în special, dar și, în general, la bibliotecile
de tip județean și la modul cum a influenţat epidemia de
Covid 19 serviciile către utilizatori şi biblioteca, în ansamblul
ei. Biblioteca a trebuit să ţină legătura cu utilizatorii prin
intermediul serviciilor on-line și, fiind o sursă credibilă
de combatere a ştirilor false, a postat linkuri către surse
autorizate. A creat activităţi on-line de punere în valoare a
colecţiilor speciale prin intermediul expoziţiilor virtuale,
a prezentat personalităţi dobrogene, a oferit documente
electronice, scanate, la cerere. După perioada de urgenţă,
biblioteca a deschis accesul publicului, dar în mod limitat.
De asemenea, a atras atenţia că dezinfecţia materialelor
este o problemă fierbinte, aceasta trebuie făcută respectând
normele emise de Ministerul Culturii şi Ministerul Sănătăţii
(purtarea de echipamente de protecţie de către personalul
bibliotecii, documentele dezinfectate cu raze UV, biocide,
crearea unui spaţiu separat de carantinare a documentelor).
Drd. Bogdan Jugănaru a vorbit despre Biblioteca
Academiei Române care, în perioada de urgenţă, a funcţionat
oferind servicii în mediu on-line, o parte a personalului a
lucrat de acasă (telemuncă), alţii au venit la serviciu, după
care în starea de alertă s-a deschis accesul cercetătorilor, dar
cu respectarea regulilor de distanţare şi protecţie impuse de
pandemie. Privind dezinfecţia, a amintit că a fost folosit un
echipament care realizează acest proces. Biblioteca, deşi are
un volum mare de documente scanate, nu a putut să le pună la
dispoziţia utilizatorilor în această perioadă, chiar dacă deține
fonduri importante şi unice în format tipărit.
Drd. Lenuța Ursachi a făcut referire la Biblioteca
Universității „Dunărea de Jos” Galați care, în perioada stării
de urgenţă, a avut o amplă prezenţă on-line: anunţuri, liste
bibliografice, cărţi electronice, catalogare de cărţi electronice.
Site-ul bibliotecii a fost schimbat și s-au oferit noi servicii,
iar o parte din personal a făcut muncă de la domiciliu.
Activitățile realizate cu scopul de a fi aproape de comunitate
au vizat migrarea depozitului digital, noi servicii în Scopus,
upgradarea softului de bibliotecă.
Doamna Horiana Arghira Petrescu – bibliotecar,
Casa Corpului Didactic Ilfov, a prezentat punctul de vedere
al bibliotecilor şcolare în perioada pandemiei. Bibliotecile
şcolare au desfăşurat o activitate în regim de telemuncă.
Activitatea a fost on-line, pe pagina de facebook, și au fost
oferite următoare servicii: referinţe bibliografice, susţinerea
activităţii de predare on-line a profesorilor pentru cursurile pe
diverse platforme, sprijinirea profesorilor pentru examenele
de grad, definitivat, întâlniri diverse cu utilizatori pe Zoom
(lansări de carte).
Drd. Cristina Ungur de la Biblioteca „Valeriu Bologa”
a Universităţii de Medicină şi Farmacie Cluj-Napoca a avut o
intervenţie pertinentă privind drepturile de autor şi respectarea
lor (la scanare, procentul să fie de 25% din document pentru
a nu se încălca drepturile de autor) și a abordat problemele
create de pandemie bibliotecilor, dar şi necesitatea stringentă
a trecerii în mediul on-line a documentelor de bibliotecă.
Doamna Mioara Voncilă, șef serviciu la Biblioteca
Universității „Dunărea de Jos” Galați, a intervenit punctual
spunând că au început să fie achiziționate baze de date,
periodice on-line, nu în format tipărit şi că au în proiect
achiziţionarea unui aparat performant pentru scanarea
documentelor şi crearea unei aplicaţii pentru ca studenţii să
poată avea la dispoziţie documentele în format e-book cu
toate avantajele (semn de carte, protecţie la copiere, căutare
după cuvinte cheie etc.).
Doamna Mihaela Dragu - bibliograf, şef serviciu
Bibliografie Naţională, Biblioteca Academiei Române a
intervenit cu o radiografie privind felul cum este gestionată
criza biblioteconomică în această perioadă de marile biblioteci
din Europa:
- Biblioteca Naţională a Franţei a fost deschisă în luna
iulie, cu o rezervare realizată în prealabil de către utilizatori,
(aceștia purtând mască, respectând distanța), cu o jumătate
din numărul de cititori care frecventau în mod normal sălile
de lectură, iar biblioteca nu mai este un loc de studiu; au însă
acces la 100 de baze de date on-line care pot fi consultate în
locul împrumutului fizic al documentelor;
- British Library oferă spaţii largi, se respectă
distanţarea, numărul de cititori este redus la jumătate, faţă
de perioada de dinainte de pandemie, se aplică măsuri de
igienă în spaţiul bibliotecii, există un sistem unidirecţional de
parcurs de către utilizatori, iar programul s-a redus la 4 zile;
- Royal Library of Belgium și-a redus programul la 6
ore/zi, dar și-a extins serviciile digitale şi oferă acces prin
platforma de resurse electronice unde utilizatorii trebuie să
se înregistreze.
Concluziile acestei întâlniri de pe platforma Zoom
- la care au participat 97 de persoane pe platformă, 102
persoane pe pagina de facebook a Filialei Galați a Asociației
Bibliotecarilor din România (transmisie live), iar înregistrarea
live pe adresa de pe pagina anterior menționată a avut un
număr de 850 de vizualizări, arată interesul deosebit pentru
tema dezbătută, ceea ce demonstrează că pe viitor va trebui
să ne asigurăm că lecțiile crizei sunt învățate și că bibliotecile
și utilizatorii acestora ar trebui să se confrunte cu mai puține
dificultăți pentru că nici din punct de vedere legal, dar nici
practic nu am fost pregătiți.
decembrie 2020 95
 veniment

130 de ani în slujba comunității

Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia” Galați
la ceas aniversar
Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi a fost constituită prin Decretul
regal nr. 3382, la data de 7 decembrie 1889, act semnat de Carol I, rege al României,
ca răspuns la Raportul Ministrului Secretar de Stat la Departamentul Cultelor și al
Instrucţiunii Publice, sub nr. 6122 al Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 9, din
29 Noiembrie 1889 și în baza Actului de dar autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia
Notariat, sub nr. 6558 din 1889. Deși actul constituirii datează din 7 decembrie
1889, data deschiderii oficiale a Bibliotecii este 11 noiembrie 1890, după un an
de la oferirea acestui însemnat dar al lui Urechia care - așa cum însuși sublinia - va
trebui „să serve culturii tot mai spornice și mai ales tot mai românească a Galaţilor”.
Fondul iniţial al bibliotecii, așa cum se consemnează în actele oficiale, a fost de
5.958 de volume. Prestigiul impus de valoarea colecţiilor, recunoscut prin acordarea
diplomelor şi medaliilor de aur pentru participarea la expoziţiile naţionale din 1903
şi 1906 face ca instituţia să polarizeze viaţa spirituală din arealul Dunării de Jos.
Recunoscută ca instituţie culturală oficială a statului, între anii 1930-1949,
Biblioteca poartă sigiliul cu stema ţării, iar în 1953 a fost distinsă cu titlul de
Bibliotecă Centrală Regională Model, fiind clasată pe locul I.
Printre elementele ce o particularizează în istoria biblioteconomiei
româneşti este meritul de a fi prima bibliotecă publică ce a pătruns în circuitul
informaţional naţional şi internaţional prin publicaţii proprii: Catalogul general al
cărţilor, manuscriselor şi hărţilor; Catalogul stampelor; Catalogul notelor muzicale
şi Buletinul Fundaţiunii Urechia (1901).
Biblioteca „V.A. Urechia” este printre primele participante la realizarea
Bibliografiei Româneşti Vechi şi prima bibliotecă românească care manifestă
intenția de a introduce, în prelucrarea resurselor, Clasificarea Zecimală Universală
– septembrie 1903. Să adăugăm la acestea şi faptul că fondatorul ei, V.A. Urechia, a
fost primul român menţionat pentru candidatura la Premiul Nobel pentru Pace, din
1901, susţinut fiind de cel mai influent organism european la acea vreme, Uniunea
Interparlamentară (UIP), în promovarea de personalități eligibile.
„Ajuns pe vârful dealului vieții, ochiul nu se îngrozește de priveliștea repedelui
povârniș în fundul căruia am să dispar, din moment ce munca mea materială și Florina Diaconeasa
intelectuală îmi va subsista. Munca intelectuală a dascălilor bătrâni ca mine sunteți șef Serviciu Relații cu
Dv., membri juni ai corpului didactic, iar rodul muncii mele materiale sunt cele 6 mii Publicul,
de numere de cărți, hărți, stampe istorice, care de astăzi înainte devin lucrul națiunii.” Biblioteca Județeană
- spunea V.A. Urechia în discursul rostit la 11 noiembrie 1890, în cadrul festivităților „V.A. Urechia”
dedicate inaugurării Bibliotecii ce-i va purta numele.
Pe o astfel de bază solidă s-a clădit actuala Bibliotecă Județeană „Vasile
Alexandrescu Urechia” din Galați, instituţie cu 130 de ani în slujba comunității și
a gălățenilor şi o zestre mereu îmbogăţită, ajungând la un numeros şi valoros fond
de 944.942 de documente româneşti şi străine: colecţii enciclopedice reprezentative
de cărţi, periodice, documente grafice şi audio-vizuale. Astfel, biblioteca noastră
continuă să fie una dintre cele mai importante surse de formare şi informare din
regiunea Moldovei, dar şi din ţară.
Se cuvine deci ca pentru a cinsti memoria înaintașilor noștri să facem
din această dată – 11 noiembrie – o adevărată sărbătoare a cărții și a bucuriei

96 Axis Libri
prin organizarea, în fiecare an, a unui amplu program de
manifestări culturale.
Având în vedere că anul acesta, datorită pandemiei,
prezența fizică la manifestările culturale a fost redusă,
participanții din anii trecuți au fost îndrumați să se orienteze
spre numeroasele activități și proiecte on-line ce s-au
desfășurat pe toate paginile de facebook (sediu și filiale), dar
și pe platformele Zoom și Google Meet.
Programul manifestărilor, care s-au desfășurat
în perioada 9–30 noiembrie 2020, a debutat în data de 9
noiembrie prin lansarea a 5 (cinci) proiecte online: Portret
de oraș - Concurs on-line de fotografie (inițiat și derulat
de Compartimentul Împrumut la Domiciliu pentru
Adulți, pe pagina de facebook https://www.facebook.com/
Bibliofilii-297368687080246); Spune-mi ce ai citit ultima
oară! Ți-a plăcut? De ce? Nu ți-a plăcut? De ce? - proiect
educativ (inițiat și derulat de Compartimentul Împrumut
la Domiciliu pentru Adulți pe pagina de facebook https://
www.facebook.com/Bibliofilii-297368687080246); O carte,
o poveste, un copil - proiect on-line de promovare a lecturii
(derulat de Compartimentul Împrumut la Domiciliu pentru
Copii pe pagina de facebook https://www.facebook.com/
ClubulCuriosilor); Povești văzute prin ochi de copii zglobii
- sesiuni on-line de taifas și BIBLIOcultura - proiect cultural
on-line cu informații culese din Monografia Bibliotecii „V.A.
Urechia” (ambele proiecte educative fiind inițiate și derulate
de Filiala nr. 1 „Costache Negri” – Bibliotecă Municipală
pentru Copii, în colaborare cu Fundația „Andreiana Juventus”
pe pagina de facebook https://www.facebook.com/Filiala-
nr1-Costache-Negri-Biblioteca-Municipal%C4%83-pentru-
Copii-Gala%C8%9Bi-179901555535020).
Marți, 10 noiembrie, Filiala nr. 2 „Paul Păltănea”-
Bibliotecă Municipală din cadrul Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia” Galați, în colaborare cu Fundația „Andreiana
Juventus” a dat startul întâlnirilor on-line pe platforma
Google Meet cu activitatea Pandemia trece... cartea rămâne,
organizată în parteneriat cu Școala Gimnazială „Mihai
Viteazul” Galați. În aceeași zi, de la ora 11.00, s-a desfășurat în
mediul on-line, pe platforma Zoom, întrunirea profesională
a membrilor Filialei Galați a Asociației Bibliotecarilor din
România (ABR) cu titlul Consecințele accesului electronic la
informația științifică asupra serviciilor bibliotecii. Invitați
au fost bibliotecarii din toate tipurile de biblioteci gălățene,
membri ai ABR. Evenimentul, moderat de Dorina Bălan,
președinta Filialei Galați a ABR, a conținut prezentarea
structurării informației științifice, realizată de drd. Lenuța
Ursachi - șef birou, Biblioteca Universității „Dunărea de
Jos” și lansarea și prezentarea noului număr și format al
revistei Buletinul Fundației Urechia, realizate de către Letiția
Buruiană, bibliotecar la Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”,
redactorul-șef al publicației.
Ziua de miercuri a debutat la ora 9.00 cu un concurs
on-line de cultură generală pentru copii, având ca temă
Biblioteca Județeană „Vasile Alexandrescu Urechia” la ceas
aniversar, organizat pe platforma Google Meet de Filiala nr. 5
„H.P. Bengescu” - Bibliotecă Municipală din cadrul Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia” Galați, în colaborare cu Fundația
„Andreiana Juventus” și Școala Gimnazială „Iulia Hașdeu”
Galați.
La ora 11.00, s-a desfășurat în mediul on-line o
dezbatere ce a reunit bibliotecari din bibliotecile publice din
județul Galați, membri ANBPR Filiala Galați, cu scopul de
a facilita schimbul de experiență, cunoaștere și informații.
Bibliotecarii prezenți virtual alături de invitații întrunirii au
discutat despre modul în care se adaptează bibliotecile la noua
normalitate, despre activitățile informaționale, educative
și culturale transferate în mediul on-line, despre utilizarea
resurselor tehnologice în bibliotecă și despre efectele umane
și sociale ale pandemiei. Au participat următorii invitați:
Drd. Dragoș Adrian Neagu, vicepreședinte ANBPR cu tema
„Biblioteci și bibliotecari în pandemie - legislație, servicii,
comunitate; Dr. Liviu-Iulian Dediu, vicepreședinte ANBPR
care a prezentat Utilizarea resurselor IT&C pentru dezvoltarea
serviciilor de bibliotecă; Ioana Crihană, director executiv care
a vorbit celor prezenți despre Proiectele ANBPR online; Crina
Popescu, bibliotecar la Biblioteca comunala Pietrari, județul
Vâlcea care a explicat Cum se vede „pandemia” din biblioteca
comunală. Moderator al dezbaterii a fost Geta Eftimie,
președinte al Filialei Galați a ANBPR
În aceeași zi, la ora 13.00, a avut loc premierea elevilor
și a profesorilor implicați în proiectul Raftul bibliotecii
cu povești pictate. Inițiat și coordonat de doamna profesor
Alina Rus, reprezentant al Palatului Copiilor Galați/ Clubul
Copiilor Tecuci, proiectul a fost derulat împreună cu domnul
profesor Marian Dolea de la Seminarul Teologic „Sf. Apostol
Andrei” și Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” și a constat în
revitalizarea gardului de la intrarea în curtea sediului central
al bibliotecii printr-o tehnică specială numită sgraffito. La
realizarea acestei tehnici și-au adus contribuția mai mulți
copii și adolescenți, cu vârste cuprinse între 6 și 17 ani, elevi
ai celor doi profesori. Proiectul a fost sprijinit de Librăria
Donaris Galați, reprezentată de doamna Lorena Ciubrei, cu o
donație de carte pentru copii.
Joi, 12 noiembrie și vineri, 13 noiembrie, s-au desfășurat
mai multe întâlniri pe platforma Google Meet, organizate de
Filiala nr. 2 „Paul Păltănea” și Filiala nr. 4 „Grigore Vieru”
împreună cu mai multe școli gălățene printre care amintim:
Școala Gimnazială „Grigore Moisil”, Școala Gimnazială nr. 13
și Școala Gimnazială „Gheorghe Munteanu”.
Ultimul eveniment inclus în programul manifestărilor
dedicat marcării celor 130 de ani de existență în slujba
comunității s-a desfășurat în data de 20 noiembrie cu
începere de la ora 10.00. Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Galați în parteneriat cu Centrul Lingvistic „Limba noastră”
- Universitatea „Dunărea de Jos” Galați, Asociația „Prietenie
& Integrare” și Universitatea Umanistă de Stat din Ismail,
Ucraina au organizat, atât fizic cât și on-line, colocviul
Galațiul fără frontiere – Mozaic istoric și cultural prin ochii
românilor de pretutindeni.
Prin această activitate, cu caracter internațional,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” și Asociația „Prietenie &
Integrare” și-au propus să contribuie la dezvoltarea dialogului
multicultural și multietnic și să valorifice patrimoniul local
prin includerea comunității gălățene în circuitul internațional.
Acest eveniment a fost o reuniune între mai multe
personalități culturale din țări precum Albania, Ucraina,
Republica Moldova și România, interesaţi de patrimoniul
local, de istoria comunităţii, de evoluţiile sociale locale şi de
obiceiurile specifice Galațiului.
Pe parcursul întregului program de manifestări au fost
organizate o serie de expoziții tematice în toate spațiile de
expunere ale bibliotecii.
Prin numărul mare de participanţi în mediul on-
line și interesul manifestat de aceştia pentru activitățile
cuprinse în acest program de manifestări, precum şi din
reacţiile înregistrate în mass-media gălățeană, apreciem că
evenimentul a avut un impact puternic pentru comunitatea
deservită.
decembrie 2020 97
 In memoriam

Ziaristul Radu Macovei

(1943-2020)
ultima întâlnire (I)

„Întâistătător și Apostol al Culturii și Presei de la Dunăre”

Ziaristul Radu Macovei s-a născut în cer pe 24 septembrie, anul
Domnului 2020. S-a retras discret, așa cum a trăit în ultimii zece ani,
după ce a renunțat la activitatea de la ziar. Ultimele zile le-a petrecut
într-un spital din București, cu speranța că Dumnezeu va alege pentru
dânsul ce e mai bun... Înainte de a-și încredința sufletul Mântuitorului,
se bucuraseră de comuniunea Rugăciunii Domnești - Tatăl nostru -
rostită la căpătâi de soția sa, doamna Viorica, și cei doi fii - Răducu
și Ionuț. Însoțit cu gândul de lumină lină al surorii sale, profesoara
Nicoleta Dana Ioniță.
Slujba de înmormântare a fost săvârșită duminică, 27 septembrie,
de Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Casian, alături de un sobor de preoți,
între aceștia părintele Ioan Postolache, protoiereu onorific de Galați, în
vechea Catedrală a Galaților - Biserica „Sfântul Nicolae” și „Sfântul
Atanasie al III-lea Patelarie”, un loc plin de istorie, în care „pribeagul
Patriarh Ecumenic” Atanasie a trăit și a slujit, între anii 1642-1654.
Au fost alături de familia ziaristului, mesageri ai Uniunii
Ziariștilor Profesioniști din România, „marea și nedespărțita familie a
ziariștilor gălățeni”, cum observa Înaltpreasfințitul Părinte Casian. I-au
adus un semn al recunoștinței veșnice, colaboratorii și cititorii care au
venit să îl însoțească pe ziaristul și omul de cultură Radu Macovei, pe
drumul ce duce în lumea fără dor.
Emoții nerostite, candele cu lumină, flori, o căruță de flori,
lacrimi, precum „medicamentul expiator”, purificator, toate au fost
adunate într-un buchet al recunoștinței, pentru un Om care nu a
revendicat notorietatea, deși o are și Dincolo, în veșnicie... Maria Stanciu
„Radu Macovei, cu alai de înmormântare?...” a fost întrebarea jurnalistă
care s-a lăsat dezvăluită în privirile triste ale celor veniți să-i aducă un
omagiu. Omul acesta, care și înainte de decembrie 1989, ne hrănea cu
demersurile sale jurnalistice în ale artei, istoriei, culturii, s-a mutat la
cele veșnice.
Momente aproape de necrezut... Totuși, Domnia sa, Radu
Macovei, aristocratul cu rădăcini adânc înfipte în istoria Moldovei,
venise la întâlnirea aceea (i)reală dintre două lumi... Ca să ne
uimească, deși, nu-și dorise o astfel de uimire, și să ne arate că un
neobosit în ale scrisului cotidian s-a astâmpărat, s-a așezat temeinic
pe drumul împărăției lui Dumnezeu, pe calea luminată de lumina

98 Axis Libri
Celui Nepătrus, unde durerea Bisericească  și în  Adunarea
fizică nu mai răzbate, iar grijile Eparhială a Arhiepiscopiei
cotidiene rămân în seama „Dunării de Jos”, în mai multe
urmașilor urmașilor... mandate. Ca fiu al Bisericii
Da. Cel care ne adusese Ortodoxe nu s-a sfiit să se
acum, cu întristare și suspin, la alăture multor demersuri firești
ultima întâlnire pământească ale Bisericii noastre Ortodoxe,
era domnul Radu Macovei. la nivel local și național. Făcea
Multă jale a fost la căpătâiul totul cu discreție și cu noblețe.
ziaristului pe care îl „știu”, Pentru multele fapte de bine,
îl stimează și-l „cunosc”, știute și neștiute, a fost onorat
deopotrivă, bogatul și săracul, cu cele mai înalte distincții:
intelectualul, omul de artă și „Crucea Patriarhală”, acordată,
șomerul, chiar și țâncii din la cumpăna dintre milenii, de
leagăn. Freamătă la cuvântul Patriarhul Teoctist și „Vrednicia
său frunza, ramul și pietrele andreiană”, din partea
din vechiul și noul Galați. Înaltpreasfințitului Părinte
Arhiepiscop Casian al Dunării
Profilul unui Om de Jos.
Este născut la 1 martie Radu Macovei Radu Macovei nu a avut
1943, la Roman, județul Neamț timp să-și adune zecile de
și este absolvent al Facultății de Filologie din cadrul mii de reportaje, interviuri, editoriale, eseuri. La
Universității „Al. Ioan Cuza” – Iași, promoția 1965. împlinirea a 60 de ani, colegii i-au făcut o surpriză,
A fost șef al secției Cultură, Învățământ, publicând volumul „Vremea Struțo-cămilei”, editat
Arte la cotidianul „Viața nouă”, angajat fiind pe 25 la Editura „Alma”, o selecție de texte, din miile
decembrie 1965, imediat după absolvirea facultății. de texte, semnate de Radu Macovei, până în acel
Din acestă poziție, a susținut actul cultural, a moment.
luminat, a încurajat și îndrumat inclusiv studenții din În 2002, a primit Premiul național „Virgil
tânăra redacție „Orientări” din cadrul  Universității Tatomir”, pentru activitate jurnalistică, acordat de
„Dunărea de Jos” - Galați. În vechiul regim, ziaristul Uniunea Ziaristilor Profesioniști din România și
Radu Macovei a avut misiunea de a coordona „Ordinul Ziariștilor - clasa I”.
realizarea unor publicații studențești, în special, în La retragerea din activitate, pentru apostolatul
cadrul Festivalului de Artă și Cultură Studențească, său în slujirea cu credință a cuvântului scris, timp
organizat de Centrul Universitar - Galați. de peste jumătate de veac, Uniunea Ziariștilor
Este fondator al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România i-a înmânat „Ordinul
Profesioniști din România și vicepreședinte, din Ziariștilor - clasa I - aur”, pentru modul exemplar
1990 și până în anul 2008; fondator și președinte de slujire a cuvântului scris.
al Filialei Galați - UZPR. Un iscusit truditor al Ne spunea, adeseori, la întâlnirile de redacție,
condeiului, organizator și administrator neîntrecut că scopul suprem al ziaristului profesionist, care
în ale facerii unui cotidian, timp de mai bine de se bazează pe puterea cuvântului şi pe formele de
jumătate de veac. Un om pe care mulți l-au iubit, expresie publicistice şi literare, este „de a informa,
deși au fost și îndărătnici care l-au defăimat... În dar și de a educa, de a schimba mentalităţi, de a
zorii lui decembrie 1989, el este cel care a lansat determina atitudini pozitive în rândul comunităţii”.
invitația colegilor gălățeni: „Să facem un ziar Nu-i plăceau „struțo-cămilele” și când minciuna,
anti-Ceaușescu”, și cu acest prim ziar din spațiul furtișagul, dezinformarea, „fake news”-ul se
României postdecembriste a ajuns - în noaptea cuibăreau prin vreun ungher al locului, ziaristul
dinspre 22 spre 23 decembrie - la Televiziunea Radu Macovei susținea din toți rărunchii
Română din București. demascarea unor astfel de impostori, în stilul
Pentru promovarea actului cultural, pentru său, care s-a imprimat adânc și în stilul nostru,
ținută, pentru generozitatea cu care a susținut, „cu al discipolilor săi. Fără aroganțe. Cu eleganță, cu
timp și fără timp”, demersul cultural – spiritual, profesionalism, cu stil, cu o aristocrație a sufletului
social, istoric și de artă, a fost premiat cu diverse care venea din străfundurile unei istorii de familie
distincții și medalii. cu rădăcini statornice în Moldova de Sus.
Înainte de cumpăna dintre milenii, Radu
Macovei a fost deputat în Adunarea Națională (Va urma)

decembrie 2020 99
 Axis Libri RedacŢia
Director Corina Emanuela Dobre
Redactor-șef Dorina Bălan
Redactor-șef adjunct Adi George Secară
Secretar de redacție Letiția Buruiană
Redactori Catrina Căluian
Ioana-Monica Chicu
Camelia Toporaș
Camelia Bejenaru
Machetare Sorina Radu
Fondator Zanfir Ilie

Colaboratori
Arte plastice Corneliu Stoica
Mariana Tomozei Cocoş
Film Bogdan Silion
Teatru, muzică şi dans Nona Rapotan
Victor Cilincă
Proză şi reportaj literar Tudor Neacşu
Cezar Amariei
Poezie Leonard Matei
Ion Zimbru
Alina Neculachi
Cronică literară Dimitrie Anghel
Dan Plăeșu
Romeo Aurelian Ilie
Andrei Velea
Interviu, istorie Ghiță Nazare
Radu Moțoc
Studii și cercetări Eugen Holban
Maria Stanciu
Epigrame Vasile Manole
Ioan Fărcășanu

Revista Axis Libri este membră ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi

Editurilor).

Ilustrația revistei a fost realizată cu fotocopii după documente din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
din donația Năstase Marin, din lucrările elevului Marcelo-Claudiu Călin, Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”
Galați, precum și din arhivele personale ale autorilor articolelor. Responsabilitatea asupra conținutului opiniilor
exprimate în articole revine în exclusivitate semnatarilor acestora.
Consiliul Județean Galați
BibliotecA JudeţeanĂ „V.A. Urechia”
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603
 Neculai Staicu-Buciumeni
- 100 de ani de la naștere -
general de armată, scriitor
14 noiembrie 1920, Buciumeni, judeţul Galați – 9 iunie 2016, Galați
Studii:
Neculai Staicu-Buciumeni a absolvit Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la
Mănăstirea Dealu, Târgovişte (1932-1940), apoi Şcoala de Ofiţeri Activi de Artilerie de
la Piteşti (1940-1942). A obţinut specializarea militară de comandant de baterie la
Centrul de Instrucţie al Artileriei Germane Juterborg (apr.-iun. 1943), apoi a urmat
cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, specializarea Ştiinţe Politico-Economice
(înscris în 1943, 1946-1947). A obţinut titlul de doctor în ştiinţe politico-economice, cu
teza „Statutul juridic extern al Principatelor Unite sub Al. I. Cuza” (1947-1948), la
Facultatea de Drept din Bucureşti.
Activitate profesională:
Militar de carieră, a fost ofiţer activ în perioada mai 1942-august 1946, iar pe 7
aug. 1943 a fost trimis pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. În aprilie 1944,
participă la bătălia Crimeei.
În anul 1947, trece în rezervă, ulterior activând ca economist (februarie-august
1953), profesor de matematică (august 1953-august 1967), economist la Combinatul
Siderurgic Galaţi (august 1967-februarie 1982). Meritele sale militare au fost
recunoscute prin înaintarea la gradul de general de brigadă (în rezervă), pe 9 mai 2005.
Neculai Staicu-Buciumeni a fost un cercetător pasionat al folclorului local,
publicând studii despre acesta în diferite reviste locale. Tot el este cel care a fost
preocupat să pună în valoare personalitatea Smarandei Brăescu, prima femeie-paraşutist
cu brevet internaţional în România şi a patra din lume. A fost considerat decanul de
vârstă al scriitorilor gălăţeni, iar activitatea sa în domeniul publicistic s-a concretizat în
cărţi dedicate istoriei şi personalităţilor locale, dar şi romane, volume de amintiri, schiţe
şi nuvele, în colecţiile Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, regăsindu-se aproximativ 108
titluri care îi poartă semnătura.
În localitatea natală, a înfiinţat un muzeu legat de istoricul aşezării, iar în două
camere din casa părintească, un colţ memorial dedicat Nataliei Negru, lui Şt. O. Iosif şi
profesorului universitar doctor D. Negru, întemeietorul şcolii radiologice româneşti. De
asemenea, a înfiinţat monumentul eroilor din 1917 şi patru busturi ale unor
personalităţi tecucene. Ataşamentul pentru oamenii şi valorile localităţii natale este
vizibil şi în alăturarea la numele său de familie a toponimului „Buciumeni”.
Cariera sa de militar a fost apreciată prin acordarea Ordinelor Naționale „Steaua
României”, „Coroana României”, cu spade şi panglică de virtute militară şi a Ordinului
„Virtutea Militară”, în rang de Cavaler; în plan literar, a primit premiul „Opera Omnia”,
acordat de revista „Porto Franco”, în 2010.
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
Vasile Ghica
- 80 de ani de la naștere -
scriitor, profesor şi publicist
8 noiembrie 1940, Priponeşti, județul Galaţi
Studii:
Vasile Ghica a absolvit Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu”din Bârlad (1957)
şi Facultatea de Filologie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
(1965).
Activitate profesională:
Vasile Ghica a activat ca profesor, inspector şcolar pentru zona Tecuci, dar şi
ca metodist, în aceeaşi zonă.
Formaţia de profesor a lui Vasile Ghica este dublată de calităţile sale de
scriitor. A publicat volume de poezii, proză umoristică, proză ultrascurtă, aforisme şi
eseuri. Aforismele sale au fost traduse şi publicate în limbile franceză, engleză,
italiană, spaniolă, turcă şi arabă, iar volume din creaţia sa au fost publicate în Italia,
Franţa, Liban şi Spania; este inclus în „Antologia dell'aforisma romeno
contemporaneo” (Torino, 2013), figurând şi în „Prix litterairés” (Beirut, 2013),
„Torino in Sintesi”(2014) şi pe site-ul „Cultura Romena”(Torino, 2013).
În octombrie 2015, volumul „În ghearele râsului” (editat la Beirut, în 3000
de exemplare, în limbile: română, franceză, arabă), a fost lansat la Forumul
ASIA-EUROPA, Alianţa Civilizaţiilor”, iar în 2018, a apărut la Paris volumul
„Photaphorismes”, în colaborare cu celebrul artist plastic elvețian Bruno Toffano.
A fost distins cu mai multe premii, dintre care le menţionăm pe următoarele:
Premiul pentru proză ultrascurtă pentru volumul „În ghearele râsului”, acordat de
Uniunea Scriitorilor din România (2012), Premiul de onoare „Naji Naaman” la
Concursul Internaţional de Literatură de la Beirut (Liban, 2013), Menţiune specială
la Festivalul Internaţional al Aforismului de la Torino (2014), dar şi două premii din
partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău. Dintre toate volumele
publicate de Vasile Ghica, cinci dintre acestea se regăsesc în bibliotecile naționale din:
Franța, Germania, Liban, România și în Biblioteca Congresului American; în
colecţiile Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” se regăsesc aproximativ 30 de titluri care
îi poartă semnătura. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala
Bacău, din anul 2009.
Vocaţia de animator cultural al zonei Tecuciului este evidentă. În 2017, în
colaborare cu Fundația „Pelin”, a iniţiat Festivalul Internațional al Aforismului,
pentru românii de pretutindeni, la Tecuci, desfăşurându-se trei ediţii până în prezent,
a patra fiind în curs de pregătire. La primele două ediţii au participat scriitori din
Franța, Italia, Canada, SUA, Liban, Israel și Republica Moldova. În egală măsură,
Vasile Ghica a încurajat tinerii să scrie, coordinând apariţia volumului „Gânduri
desenate”, care conţine aforisme şi desene create de elevi tecuceni, ulterior aceasta
fiind preluată de Fundația „Naji Naaman” din Beirut, care a tipărit-o în condiții
grafice deosebite în 3000 de exemplare, în șase limbi, și a difuzat-o în foarte multe țări.
În accepţiunea sopranei Angela Gheorghiu, «aforismele lui V. Ghica sunt o
sinteză de luciditate, gravitate şi umor. Deosebit de sensibile sunt cugetările care
se referă la muzică. Aforismul „Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o
Catedrală” surprinde esenţa şi aspiraţiile muzicii adevărate din toate timpurile. El
ar putea să înnobileze ca moto albumele marilor compozitori şi interpreţi de
pretutindeni.»
Ioana Chicu, bibliotecar,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi
 31 0 de ani
de existentă
‚

REVISTĂ CULTURALĂ
Biblioteca
Județeană „V.A. URECHIA”
TRIMESTRIALĂ
editată de Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia“ Galaţi
I
AX S
VASILE GHICA

STAICU-BUCIUMENI
NECULAI
L IBRI
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603

Anul XIII, Nr. 49,

decembrie 2020