AXIS LIBRI
40, septembrie 2018
Când vine timpul privirii în urmă...
„Ș i văzând un
smochin lân-
gă cale, S-a dus la el,
dar n-a găsit nimic în el
decât numai frunze și a
zis lui: De acum înainte,
să nu mai fie rod din
tine în veac” (Matei,
21, 19). Celebra pildă
biblică a smochinului
neroditor are sem-
Prof. dr. Zanfir Ilie nificații profunde
manager, în lumea credinței
Biblioteca Județeană religioase, dar poate
„V.A.Urechia” Galaţi fi interpretată cu tâlc
și cu folos și în lumea
reală, cea a vieții de zi cu zi, pentru fiecare om în parte.
Se spune că Iisus, venind din Betania și flămând
fiind, s-a apropiat de un smochin întâlnit în cale,
cu intenția de a lua câteva fructe. Negăsind nimic
în coroana lui decât frunze, l-ar fi blestemat să nu
mai rodească niciodată. Povestea a fost interpretată
în mai multe tonalități, mai ales că nu era vremea
smochinelor în ziua întâmplării și mai ales că până
atunci Iisus nimic nu făptuise decât doar în numele
binelui și al iertării, și atunci de ce ar fi blestemat El
nevinovatul copac? În plan religios, morala poveștii
se referă cu siguranță la datoria drept credinciosului
de a răspunde în orice moment chemării Domnului,
în plan laic însă, morala ar consta în îndemnul de a
nu fi niciodată neroditor precum smochinul acela.
La noi, la români, există o parabolă sau mai
degrabă o povață, mult mai pământeană, deci mai
conectată la viața reală din comunitățile de bază,
rurale în esență, la începuturile civilizației, aceea
care rezidă în datoria oricărui om de a construi o
casă, a sădi un pom și a da viață unui copil. Înțeleaptă
și cuprinzătoare învățătură, căci cu ce ar putea sfinți
omul mai bine locul său, oricare ar fi el, decât cu un
adăpost pentru viitor, un copac care să dea roade
și un copil care să-i ducă numele și pomenirea mai
departe? Sigur, pentru omul modern dezbaterea
în sine ar putea trimite la cu totul alte principii
An XI, nr.
EDITORIAL
și criterii, mai ales pentru aceia care lucrează în
domenii de creație, de înaltă poziție socială sau de
suprem sacrificiu. Dar a lăsa ceva palpabil în urmă,
rămâne ca un principiu ce respiră fără preget și în
aerul sfânt al credinței străbune, dar și în acela al
propriului destin uman și social.
În iureșul viselor și îndrăznelilor clocotind în
clepsidra tinereții, ne avântăm cu toții spre un viitor
care pare mult prea departe pentru a fi luat în seamă
ca reper imediat, fiecare își vede de rostul său, mai
mult sau mai puțin conștient de misiunea care i-a
fost încredințată, de mersul misterios al stelei care-l
veghează, șansa jucând adesea rolul factorului din
urmă, destinul trage de multe ori cu ochiul spre
cel pe care-l poartă spre înainte și îi mai transmite
câte un impuls sau o încurajare, dar, dincolo de
toate acestea, dincolo de ceea ce s-ar putea numi
soartă sau predestinare, rămâne ca singură energie
inepuizabilă și determinantă, munca, strădania
continuă, curajul de a merge mereu mai departe,
chiar dacă eșecul stă întotdeauna la pândă sau nu,
toate cele visate merg așa cum și-ar dori fiecare.
Vine însă o vreme a împlinirilor (sau a
decepțiilor?), o inevitabilă etapă de bilanțuri și
autoevaluări în care propria conștiință îți cere să pui
în balanță tot ceea ce ai înfăptuit în mulții ani care
s-au strâns în argintul tâmplelor, tot ceea ce ai depus
în dreptul binelui și frumosului, dar și în acela al
nedreptului și urâtului, ca să poți în cele din urmă,
după înclinarea balanței, să te consideri sau nu
printre aceia care nu și-au irosit viața în ademeniri
și iluzii deșarte, ci că ai reușit să lași urmașilor tăi,
societății în general, bulgărașul de aur de multe
carate strâns din nisipul faptelor și ideilor pe care
le-ai semnat cu numele și cu sufletul.
Este știut că individul nu se poate realiza
niciodată în individualitatea sa, că tot ceea ce se
adună în jurul său ca realizare sau împlinire depinde
în mare parte de contextul social al evoluției, de
totalitatea instituțiilor și organizațiilor, entităților, de
complexitatea relațiilor individuale care acționează
ca un mediu dens de energie coordonatoare și
productivă. În aceste condiții, numai în mică parte
3
An XI, nr. 40, septembrie 2018
EDITORIAL
contează aptitudinile, talentul, predispozițiile
native cu care ne înzestrează natura. Omul este un
individ esențialmente social și, ca atare, el trebuie
să se supună în armonie coordonatelor juridice,
morale și spirituale ale timpului în care trăiește.
Un individ născut în cea mai aleasă societate, dar
crescut în pădure nu va fi în final decât un animal
sălbatic și, invers, un copil născut într-o societate
primitivă, dar crescut într-un segment de elită al
civilizației are toate șansele să devină o personalitate
complexă, de mare valoare profesională și morală.
Și cum nimeni nu poate da un verdict fără a avea în
spate un fundament, nimic nu poate fi mai relevant
decât fapta în sine, înfăptuirea, sau, mai bine zis,
succesiunea de înfăptuiri care se depune sau nu în
biografia unei persoane sau a alteia.
Numai acela care va lucra cu pasiune și smerenie
pentru semenii săi, pentru bucuria care se naște zi de
zi pe chipul celor din jur se poate mândri cu reușitele
vieții sale. Adevărul acesta este cu atât mai profund
cu cât acela care strânge
multe palate, sădește
păduri întregi de copaci
și lasă în urmă o liotă de
odrasle va fi cel mai iubit
dintre pământeni, ca să
folosim celebra expresie
a lui Marin Preda, pentru
că acela, prins în lupta
aprigă de îmbogățire
neîntreruptă pentru sine
și pentru moștenitorii lui,
nu va fi atins niciodată de
aripa izbăvirii. Când constructorii înalță o casă, ei
depun aceeași osteneală ca și muncitorii care făuresc
o corabie, ca și sondorii care aduc la suprafață țițeiul
de sub pământ, ei nu se gândesc în timpul muncii la
ceea ce va rămâne în urmă, lucrează doar pentru
că așa i-a învățat biserica, școala, societatea și, la
sfârșitul zilei, vor pleca osteniți, dar mulțumiți acasă,
acolo unde copiii lor își fac lecțiile pentru orele de
învățătură de a doua zi. La fel gândește și profesorul,
medicul, aviatorul, scriitorul, actorul sau preotul.
De aceea, conștiința curată a îndeplinirii menirii
cu care ai fost investit la venirea pe pământ este cea
mai pură și mai frumoasă recompensă a întregii
strădanii personale.
Dar atunci când oamenii te opresc pe stradă și
îți mulțumesc pentru ceea ce ai făcut cu o zi mai
înainte, când ești invitat să participi la evenimente
de mare importanță locală și națională, când fapte
2
AXIS LIBRI
sau evenimente la săvârșirea cărora ai contribuit
sunt prezentate și dezbătute în presă și, nu în ultimul
rând, când în rețele de socializare ești întâmpinat
cu aprecieri pozitive și mulțumiri, devine evident
că datoria pe care ți-ai însușit-o sau care ți-a fost
încredințată a fost bine îndeplinită. Și nu este
recompensă mai mare pentru propria strădanie decât
bucuria împlinirii, iar aceasta se poate manifesta
în diverse moduri și nuanțe, de la mascarea ei cu
desăvârșire, într-o modestie exemplară până la
explozia gălăgioasă și de nestăpânit de tipul aceleia
pe care o trăiește momente în șir o echipă sportivă
care tocmai a învins într-o confruntare aprig
disputată.
Pe de altă parte, victoriile de fiecare zi ale oricăruia
dintre noi trebuie raportate nu numai la propriile
bucurii sufletești, dar și, mai ales, la înaltele cerințe
sociale, culturale și spirituale, la comandamentele
legilor evoluției, ale progresului. Căci una este să fi
terminat de ridicat o anexă gospodărească a unei
case oarecare dintr-un sat
și alta e să se isprăvească
o măreață ctitorie, cum
ar fi aceea a Palatului
Navigației din Galați,
dat în folosință la 1912,
proiectat de celebrul
Petre Antonescu (cel ce
desenase și Primăria din
Capitală și Facultatea
de Drept din București)
edificiu de reper, ce
rămâne pentru vecie în
arhitectura și bogăția patrimonială a orașului de la
Dunăre. De altfel, tot ceea ce ne înconjoară acum
în Galați, de la cele mai vechi biserici (catedrale),
palate, la cele mai recente ctitorii moderne și
îndrăznețe, cum ar fi noul Sediu al Primăriei,
reprezintă comoara inestimabilă pe care generațiile
anterioare, de la primii localnici așezați cândva, cu
milenii înainte, pe malul Dunării și până la cele
mai recente, care și-au lăsat semnătura sub istoria
noastră, capitol după capitol și an după an. Tocmai
de aceea, în multe dintre scrierile mele, anume
despre această neprețuită comoară a noastră am
menționat, încercând să înalț punți de legătură între
primele ctitorii de la începutul erei creștine și până
la acelea care vor veni și care se află încă doar pe
planșetele proiectanților.
„Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte//
Decât un nume adunat pe-o carte,/ În seara
AXIS LIBRI
răzvrătită care vine/ De la strămoșii mei până la
tine,/ Prin râpi și gropi adânci/ Suite de bătrânii
mei pe brânci/ Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă/
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” – scria, în poezia
„Testament”, Tudor Arghezi. Simbolul moștenirii
de preț este la marele poet român cartea, dar ea,
cartea, poate reprezenta, într-o înțelegere mult mai
generoasă, orice înfăptuire importantă pe care un
tată, moștenindu-și părinții și străbunii, o lasă fiului/
urmașilor, ca fundament („treaptă”) în tot ceea ce
va putea săvârși el de-a lungul vieții sale. Motivul
moștenirii este unul destul de frecvent și în folclorul
românesc, fata babei este rea ca și mumă-sa, iar fata
moșului este la fel de bună și săritoare ca și tatăl, fiii
împăratului, de la cel mare la cel mai mic, încearcă
să salveze cu râvnă împărăția, dar numai faptele vor
dovedi cine este capabil și cine nu, feciorul născut
într-o familie sărăcăcioasă ajunge, în cele din urmă,
prin osteneală și omenie, să cucerească lumea, și așa
mai departe. Sensul adânc al acestor binecunoscute
basme este tocmai sublinierea permanentei dorinți
de autodepășire, de învingere a tuturor greutăților
ivite în cale și de atingere a obiectivului propus.
Libertatea de acțiune, democrația, independența
economică, promovarea pe toate canalele a
spiritului întreprinzător, într-un cuvânt, tot
setul de noi condiții pe care-l asigură societatea
contemporană, față de cele precedente, în ceea ce
privește realizarea individuală, oferă un mediu
extrem de propice îndeplinirii celor mai îndrăznețe
visuri, claritatea formulării obiectivelor, puterea de
muncă, abnegația, pasiunea, consecvența și tot ceea
ce ține de dialectica reușitei fiind determinante în
obținerea succesului. Pe de altă parte, nici eșecul
nu trebuie considerat ca un punct final sau ca o
catastrofă, ci doar ca o etapă nereușită și ca un bun
prilej de lansare într-o alta, mai bine gândită, mai
bine susținută de efort și, prin urmare, cu mai multe
șanse de izbândă.
Apelând la un termen de bază al economiei
politice, se poate spune că viața unui om, reușita
ei, se poate măsura prin „plusvaloarea” adăugată
sistemului de mijloace și posibilități moștenite sau
dobândite prin acumularea capitalului educațional.
Fiecare dintre noi vine în societate cu un sistem
de calități native, dar și cu unul de deprinderi și
cunoștințe dobândite prin parcurgerea etapelor
școlare, dar dacă, după ce trimite toate aceste valori
în frontul realizării personale nu obține nimic
care să rămână, care să se adauge patrimoniului
inițial deținut, înseamnă că totul a fost zadarnic, că
An XI, nr. 40, septembrie 2018
EDITORIAL
energia s-a consumat în van și că în locul reușitei
apare prăpastia eșecului, al disprețului celor din jur,
a judecății opiniei publice și a posterității. Dacă,
dimpotrivă, plusvaloarea adusă strălucește ca o
încununare a tuturor eforturilor depuse, se poate
spune că reușita este deplină și că „investitorul” se
poate bucura de toate consecințele unui „profit”
care nu este doar material, de vreme ce bucuria
împlinirii reprezintă, întotdeauna, cea mai de preț
recompensă de ordin moral.
În toate acestea există, trebuie să existe, un
echilibru perfect între subiectivitatea individului și
cerințele logice și legice ale societății. Cu cât fiecare
individ reușește în inițiativa sa, oricare ar fi ea, cu
atât societatea are mai multe șanse să prospere, și cu
cât societatea este mai sus pe treapta progresului și
a bogăției, cu atât tânărul pornit în viață are condiții
mai bune, mai stabile și mai certe de reușită. Nu
trebuie uitați însă nici cei care nu se pot bucura de
laurii victoriei, mai ales într-o societate ca a noastră,
și precum a altor țări europene dezvoltate, în care o
serie de factori macroeconomici greu de controlat
produc abandon școlar, analfabetism, șomaj, stări
infracționale severe, cu o gamă vastă de manifestări,
de la dopaj la crimă. O mare victorie, de data aceasta
a întregii societăți față de aceste categorii de tineri
neadaptați ar fi mai importantă decât oricare altă
realizare, și aceasta pentru că, dacă generațiile care
vin nu beneficiază de cele mai bune condiții de
afirmare, viitorul nu poate fi optimist.
Vine, așadar, o vreme a bilanțului și toate aceste
frământări ale mele nu dovedesc altceva decât marea
iubire pe care o port semenilor mei, orașului, țării,
idealurilor mărețe ale întregii omeniri. Eu am clădit
o casă, am plantat mai mulți copaci și am un fiu
aflat acum la nivelurile de vârf ale performanței în
domeniului pe care și l-a ales, și anume informatica
(ca să nu mai amintesc și de cei doi nepoței),
întrunesc, prin urmare, toate condițiile reușitei, așa
de frumos formulate în conștiința poporului meu și,
în plus, mai am și un alt temeinic motiv de bucurie,
acela care vine din mândria, chiar orgoliul de a fi
lăsat „un nume adunat pe-o carte”, de a fi semnat
cu numele pe care-l poartă și băiatul meu, exact
atâtea cărți câte mi-a îngăduit Dumnezeu și pe
care le las în rafturile Bibliotecii „V.A. Urechia” din
Galați, în viitorul căruia nădăjduiesc să fi semănat
un sâmbure sănătos și roditor pentru ceea ce va fi să
fie ea în deceniile care vor veni.
3
An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Din Colecțiile Bibliotecii
Biblia de la București
330 de ani de la apariție
O biblie veche, prima
versiune
grală în limba română,
inte-
într-o bibliotecă istorică
reprezintă pentru orice
iubitor de carte o reală
desfătare spirituală și,
totodată, o incitare la
cercetarea și redescope-
rirea genezei fenomenului.
Având aceeași rădăcină
etimologică, cele două
Letiția Buruiană monumente de cultură se
bibliotecar, Biblioteca conjugă în mentalul unei
„V.A. Urechia”
nații într-o simbolistică
puternică în care, dincolo de pragmatismul vieții de
zi cu zi, ascuțimea intelectului și înălțimea spiritului
își regăsesc sursa ancestrală de ghidare, îndreptare
și revelație.
Consacrată în istoria cărții și a literaturii române
prin expresia de „monument al limbii literare
române” sau „monument al culturii naționale”,
prima tipăritură a Bibliei în limba română, cu
scriere chirilică, aniversează anul acesta 330 ani. Așa
cum, în istoria sa milenară, Biblia a suferit multe
modificări și interpretări, la fel s-a întâmplat și în
tradiția spirituală de pe teritoriul patriei noastre,
unde cartea sfântă a cunoscut mai multe variante.
Însă, această primă versiune în limba română s-a
dovedit unică prin longevitate, Bartolomeu Anania
sintetizând importanța ei astfel: „o incursiune
cât de cât sumară în istoria ortodoxă a Bibliei
românești ne duce la concluzia că nici o ediție nu a
fost considerată perfectă și, în consecință, vrednică
de a fi retipărită ca atare... Biblia lui Șerban este
singura care a stat în picioare, neclintită, timp de un
secol și jumătate. Această neobișnuită performanță
se datorează nu atât împrejurărilor istorice, cât
calităților intrinsece ale unui text bine gândit și scris
într-o limbă românească solidă, menită nu numai
să consolideze o cultură, ci și să mențină încrederea
cititorilor în propria ortodoxie”1.
4
AXIS LIBRI
Cercetătorii au remarcat că apariția acestei ediții
a fost posibilă grație unui context istoric și cultural
propice, care a durat aproape patru decenii și a
fost marcat de domniile succesive ale lui Șerban
Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Ideea
editării a fost inspirată și asumată de domnitorul
Șerban Cantacuzino, îndeosebi după experiența
patronării imprimării ediției grecești a Bibliei de la
Veneția, 1687. Emulația creată în anii premergători
și susținută de înalții ierarhi și cărturari români,
care doreau unitatea și propășirea neamului;
existența unei cerințe puternice din partea
credincioșilor și stadiul cultural la care ajunsese
societatea românească prin acumularea unor
fonduri documentare de tipărituri și manuscrise,
dublată de activitatea tipografică a unor prelați în
centre tipografice autohtone (Coresi, Dosoftei,
Varlaam, Teodosie) au fost factori care au pregătit
terenul reformelor culturale. În acest cadru apariția
noii biblii consfințea instituirea limbii naționale
ca limbă de oficiere a cultului religios, înlocuind
slavona și greaca, limbi mai puțin familiare
norodului. Astfel, proiectul editorial început de
Șerban Cantacuzino, supravegheat și continuat
de Constantin Brâncoveanu, s-a dovedit o lucrare
de misionariat creștin ortodox ale cărei efecte au
reverberat peste veac.
Este unanim acceptat faptul că literatura română îi
datorează acestei cărți și consacrarea graiului muntean
ca bază a limbii române literare. Tălmăcitorii, Radu
și Șerban Greceanu, precum și stolnicul Constantin
Cantacuzino, în calitate de revizuitor, ajutați
de arhiereul grec, cunoscător al limbii române,
Germanos din Nissis – director al Academiei grecești
din Constantinopol, au avut la bază încercările
anterioare parțiale (Palia de la Orăștie, Noul
Testament a lui Simion Ștefan, tipăriturile lui Coresi
și Dosoftei), dar și traducerea integrală realizată de
Nicolae Milescu Spătaru2. Acest fapt l-a determinat
pe autorul Istoriei literaturii române, criticul George
Ivașcu, să-i atribuie lucrării calitatea de „monument
colectiv al culturii naționale”. Ediția a servit apoi,
AXIS LIBRI
peste un secol și jumătate, la tipărirea Bibliei de la
Blaj, 1795, un alt punct de reper însemnat pentru
unitatea culturală a poporului român, datorat Școlii
Ardelene. Atunci s-a simțit necesitatea de a aduce la
zi haina „veche și înțeleaptă”, realizându-se o nouă
traducere într-o limbă românească mai nouă, textul
grecesc fiind confruntat și cu cel latinesc mult mai
apropiat din punct de vedere etimologic de limba
noastră maternă.
Mai aproape de zilele noastre, la împlinirea a
trei secole de la editare, Biblia de la București a fost
tipărită într-o ediție îngrijită de patriarhul Teoctist,
în care este redat, în oglindă, textul cu grafie
chirilică, precum și forma transliterată a acestuia,
astfel încât cititorul zilelor noastre să poată savura
mai lesne farmecul vechiului grai.
Fiind printre puținele exemplare care au
supraviețuit vitregiilor timpului și istoriei, cel
aparținând ediției brâncovenești3 a „Bibliei adecă
Dumnezeiasca Scriptură”, păstrat în colecțiile de la
Biblioteca „V.A. Urechia”4, se datorează inimosului
ei fondator, care, așa cum reiese
și din însemnarea de pe pagina
de titlu, realizată cu propria-i
mână, a fost „plătită din fondul
de la minister cu 170 de lei”.
Exemplarul, în format 36x26,
având 932 pagini, cu 4 foi
nenumerotate la început și una
la sfârșit, inclus în Bibliografia
Românească Veche la nr. 86 și
în catalogul Cartea românească
veche la nr. 135, se prezintă în
două tomuri, adică două unități
de bibliotecă, distincte doar
din punct de vedere formal,
fiind separate fizic la refacerea
legăturii în coperte de carton,
probabil pentru a putea fi mai
ușor manipulate. Numerotarea
este continuă în cele două părți,
fără a exista vreun element
bibliografic de separare a
conținutului. Există, totuși, diferențe între cele două
tomuri date de gradul de utilizare a acestora și de
însemnările manuscrise realizate de diferiți cititori.
Astfel, prima parte prezintă mai multe semne de
uzură, foile îngălbenite având numeroase urme
de pete de ceară, iar pe marginile foilor adunate
la închiderea cărții se observă dungi maronii
transversale, afumate de la o lumânare aprinsă.
An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Aceste amănunte, la care se adaugă și mirosul
specific impregnat, indică o posibilă utilizare pentru
oficierea slujbelor religioase. În cea de-a doua parte,
hârtia paginilor se prezintă în nuanțe mai deschise,
doar capitolele de început și sfârșit având semne
evidente de folosire. Ambele părți conțin atât
însemnări manuscrise lizibile, care au fost descifrate
de bibliotecari și incluse în lucrări bibliografice6, cât
și mici inscripții ilizibile sau tentative de copiere cu
cerneală a elementelor grafice cu rol decorativ de la
sfârșitul unor capitole.
Textul este tipărit pe două coloane, sobru, cu
cerneală neagră, doar două viniete fiind tipărite
cu cerneală roșie. Letrinele sunt monocrome,
cu ornamente grafice vegetale, repetitive, doar
în ultima parte sporesc în număr și diversitate.
Elementele care separă capitolele sunt de asemenea
caracterizate de o sobră simplitate.
Prima parte conține 428 de pagini plus patru
nenumerotate, prezente la început. Pagina de titlu
este ruptă în colțul drept începând din dreapta jos
până mai sus de jumătate, cca
7,5 cm la baza și 3 cm oblic în
partea de sus. Nr. original al
Catalogului Urechia 25.914, cu
cerneală neagră este prezent în
interiorul chenarului tipografic,
în stânga sus, sub titlu, în
interiorul vechii ștampile a
Bibliotecii Urechia.
În partea de jos, în interiorul
chenarului cu înflorituri,
figurează însemnarea cu
cerneală albastră „Inv. 78” și
o altă ștampilă cu inscripția
„Biblioteca Centrală a Regiunii
Galați”, cu cerneală roșie. În
afara chenarului, în stânga,
cu cerneală albastră apare nr.
inventar BVAU și o însemnare
manuscrisă indescifrabilă din
cauza paginii rupte. Pe verso
se află Stema Țării Românești
și trei sigilii domnești. (v. foto) Stema, simbol al
legitimității și autorității domnitorului, care are
în centru gripsorul, acvila bicefală bizantină și pe
pieptul acestuia corbul Țării Românești, într-un
raport dimensional invers față de „Liturghierul de
la 1860”8. Din Stihurile asupra stemei luminatului și
înălțatului voievod nu se pot lectura decât fragmente
din cauza rupturii de pagină anterior menționată.
5
An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Comparând cu pagina altor ediții se poate constata
că aceste versuri ilustrează simbolistica stemei.
În comparație cu alte exemplare, însemnele de
proprietate anterioare celor ale Bibliotecii lipsesc,
cu excepția unei singure mențiuni prezentă pe
foaia de titlu și pe ultima filă nenumerotată ”Ec
tou tou Manolac/h/i comisou” (gr. - „Din ale
lui Manolachi comisu”). Numărul de însemnări
manuscrise este relativ mic și nu se face referire
asupra datelor și localizărilor posesorilor sau
a unor cititori anonimi pentru a putea stabili
circulația, însă, evident, acestea sporesc valoarea
exemplarului prin unicitate. Se consemnează
evenimente personale ale semnatarilor,
impregnând semnificația faptelor de viață cu
amprenta spirituală creștină:
„Să se știe de când m-am
însurat eu, Gheorghe, de
am luat pe sociul meu, pe
Despa, în câșlegile de postul
cel mare, în luna lui ghenar,
în 28 și umbla cursul anilor
vă leat 7228 (1720). Să se știe
cându me-a născut fiica mea
Rusanda, în luna lui noemvrie
în 10 zile și ne-au fost marți sf/
ân/t Arhanghel și joi la cucoș
au născut, le/a/t 7229 (1720).
Luna lui noemvri 4 zili le/a/t
7230 (1721) s-au născut fie-
me/a/ Stanca, le/a/t 7231luna
făurar 7 s-au născut fiul mieu
Ștefanu (f.3 nenumerotată)”. O altă însemnare pe fila
a patra nenumerotată este în limba slavonă „Pisah
az mnog greașuih” („Am scris eu mult păcătosul”).
Partea a doua începe cu Parimiile lui Solomon
(pp 429 – 446), continuând cu alte două texte
biblice de largă audiență Cartea Eclisiastului (pp
446 – 453); Cântarea Cântărilor (pp. 452 – 455).
Paginile cele mai uzate prezintă urme de pete
mici de ceară, pe alocuri cotorul desfăcut mai larg.
La final, în Apocalipsisul după Sf. Ioan, întâlnim și
o însemnare indescifrabilă într-o porțiune dezlipită
a cotorului. Tot cu cerneală neagră, la final, sunt
însemnări scurte ilizibile, semnături, desene cu cifre.
Pe ultima pagină nenumerotată sunt fraze tăiate cu
linii orizontale, drepte și spiralate, un tabel cu calcule
pe 7 coloane cerneală neagră sau decolorată spre
sepia. O altă mențiune descifrată consemnează un
fenomen natural: „Duminică spre luni la 5 ceasuri
di noapti, septembrie 5 s-au cutremurat pământul;
6
AXIS LIBRI
în domniie măriei sale Alixandru Ipsilanti voevod,
1787 septembrie” (p. 933 verso).
Importanța bibliofilă a acestui exemplar este
inestimabilă întrucât este potențată de valoarea per
ansamblu a ediției, care are meritul de a fi impus
calitatea de limbă liturgică a limbii române. A fost
considerată, în pofida unor erori (tipărirea a durat
numai 10 luni!), și primul document cert „de limbă
literară pe înțelesul tuturor românilor” (N. Iorga),
cu un impact similar Bibliei traduse de Luther8 în
literatura germană. Cărturari de seamă, cum ar fi
Dosoftei sau Dimitrie Cantemir, au deținut câte un
exemplar în care au făcut adnotări. Nu în ultimul
rând, prezența unui exemplar în colecțiile Bibliotecii
„V.A. Urechia” poate fi considerată de credincioși
benefică, asemeni unei icoane făcătoare de minuni.
Note:
1. Anania, Valeriu. Din nou despre
Biblia lui Șerban. În: Rev. de istorie și
teorie literară, nr. 3-4, 1988, p. 11.
2. Pentru nominalizarea completă
a contribuțiilor la realizarea ediției
v.: Ștefan, Ștefania-Cecilia.Catalogul
cărții românești vechi și rare din
colecția Muzeului Municipiului
București (1648-1829). București:
CIMEC, 2008, p. 21.
3. Este denumită astfel deoarece
aparține celui de-al doilea grup de
exemplare care include la mențiunea
despre patronajul lucrării și numele
lui Constantin Brâncoveanu , alături
de cel al domnitorului Șerban
Cantacuzino.
4. Biblia : adecă Dumnezeiasca scriptură : ...care sau tălmăcit
dupre limba elinească spre înţăleagerea limbii rumânești / cu
porunca Prea bunului creștin, și luminatului domn IOAN
ȘERBAN, CATACOZINO BASARAB VOEVOD ; și cu
îndemânarea dumnealui COSTADIN BRÂNCOVEANUL
marele logofăt [...] . – Tipăritusau întâiu. – (București : În scaunul
mitropoliei , 1688). – [5], 932 p., [1] f.; Cf. http://www.cimec.ro/
Carte/cartev/s17_0035.htm; Cota BVAU: CS V.
5. Hâncu, Gh. Cartea românească veche: Bibliografie.
Biblioteca Regională ”V.A. Urechia”, Galați, 1965, p. 20;
6. Făgurel, Veluța. Însemnări de pe cartea românească veche
din Biblioteca „V.A. Urechia” (1642-1830). Galați 1996. MS IV
370. pp 3-4.
7. Făgurel, Veluța. Un monument de credință și cultură
românească. În: Îndrumător bisericesc : Misionar și patriotic
/ [Comitetul de redacţie: Arhim. Ieronim Motoc, pr.
Eugen Drăgoi, pr. Nicolae Grosu, Igor Jechiu] . — Galaţi :
Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos, 1985-1986, 5 vol.,
pp. 111-115.
8. Piru, Al. Istoria literaturii române de la origini până la
1830. București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1977, p. 176.
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5

Limbaje de indexare folosite în structurile

infodocumentare (II)

B iblioteca Naţională a Franţei

Termenul căutat: puissance
Criteriul folosit: subiect
Tipul înregistrării: monografii
Afișarea rezultatelor:

Catrina Căluian
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia”
Din nou, softul
returnează cărţi care au ca
subiect puterea cu diverse
înţelesuri.

Înregistrarea bibliografică pentru titlul: L’art du pouvoir véritable : se libérer des dépendances, de la peur
et du désespoir
Subiectul cărţii este transpus prin:
zIndici Dewey – limbaj documentar cu structură ierarhică
294.301.9 indicele Dewey care codifică subiectul budism cu subdiviziunea de subiect principii
psihologice
z Limbaj de
tip descriptori aranjaţi
în vocabular controlat,
limbajul de indexare
RAMEAU:
Pouvoir (philosophie),
descriptor vedetă care
exprimă noţiunea filosofică
de putere;
Compassion (boudhisme),
al doilea descriptor
care exprimă aspectele
religioase ale compasiunii;
Înregistrarea de auto-
ritate pentru descriptorul
Pouvoir (philosophie) și
relaţiile de echivalenţă,
ierarhie și asociere:

7
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
%,%/,2˨%5(9,$5
Înregistrarea bibliografică pentru titlul:
Computational strong-field quantum dynamics

Conţinutul tematic al cărţii este comunicat cu ajutorul

a două limbaje:
zLimbaj sistematic prin folosirea indicilor Dewey:
535.15 exprimă subiectul lumină și fenomene de infraroșu și ultraviolete (fizică) - Teoria
cuantică.
zLimbaj de indexare controlat, prin trei descriptori (concepte):
optique quantique;
manipulation per laser (physique nucléaire);
lasers de puissance.
Înregistrarea de autoritate pentru vedeta de subiect nume comun optique quantique:

Concluzii
Biblioteca Națională a Franței folosește două tipuri de
limbaje:
z Limbaj sistematic prin reprezentarea
subiectului cu ajutorul indicilor de Clasificare Zecimală
Dewey – un sistem de clasificare numerică enciclopedică.
Notiţele bibliografice ale indicilor Dewey formează
Fișierul de autoritate Dewey;
z Limbaj analitic pe subiecte prin folosirea
limbajului de indexare de tip descriptori RAMEAU,
un vocabular controlat (există un control asupra
formei de terminologie adoptate și tratează polisemia
și sinonimia specifice limbajului natural) care permite
căutări după vedete de subiect, o reţea semantică care
înlesnește navigarea în cadrul vocabularului și un limbaj
precoordonat care asigură consultări prin navigarea
prin index. În notiţa bibliografică de autoritate a fiecărui
descriptor există relaţii de echivalenţă între descriptori
și nondescriptori (forme neautorizate de forma vezi) și
relaţii ierarhice: termen general, termen specific, termen
asociat cu posibilitatea navigării la aceștia. RAMEAU
a fost dezvoltat începând cu anul 1980 și are la bază
Repertoarul de vedete tematice al Universităţii Leval

8
AXIS LIBRI
din Quebéc și lista subiectelor de la Biblioteca
Congresului – LCSH. Acest limbaj controlat ajută
la transpunerea conţinutului documentelor prin
concepte, care la rândul lor sunt exprimate prin
cuvinte într-o formă gramaticală standardizată, iar
numărul de termeni este limitat. În plus, termenii
sunt legaţi prin relaţii de echivalenţă semantică, de
ierarhie și de asociere. Dezavantajele folosirii unui
astfel de limbaj controlat ar fi dependenţa de limbă
și faptul că folosește un vocabular specializat.
Biblioteca Naţională a Germaniei
Termenul căutat: macht
Primul exemplu:
Biblioteca Naţională a Germaniei reprezintă
conţinutul documentelor într-o manieră sintetică
prin indici de clasificare Dewey - 320 la care se
adaugă termenul care exprimă subiectul din schema
Dewey – politică.
Al doilea exemplu:
Se observă că subiectul documentului este
reprezentat doar prin sistemul de clasificare
zecimală Dewey, indicele 150 și termenul aferent
indicelui – psihologie.
An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Concluzii
Biblioteca Naţională a Germaniei folosește
pentru exprimarea subiectelor documentelor doar
limbajul cu structură ierarhică, și anume Clasificarea
Zecimală Dewey prin atribuirea codului (indici
Dewey) și a termenului sau termenilor exprimaţi prin
acea notaţie (subiectul aferent indicelui). Subiectele
adăugate indicilor sunt păstrate și întreţinute în
Fișierul integrat de autorităţi (GND). Dezavantajul
folosirii doar a limbajului sistematic este dat de
rigiditatea în structură (termenii sunt prestabiliţi),
indexarea sumară, insuficienţa relaţiilor semantice
și dificultatea asimilării conceptelor noi apărute
în diferite domenii. Pe de altă parte,
actualizarea clasificărilor cere reeditări
frecvente care impun importante
resurse financiare. În prezent, Biblioteca
Naţională a Germaniei folosește a 23-a
ediţie a Clasificării Zecimale Dewey.
Bibliografie și webliografie
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai
Eminescu” din Iași : Website. Disponibil la:
http://www.bcu-iasi.ro/.
Bibliothèque Nationale de France :
Website. Disponibil la: http://www.bnf.fr/fr/
acc/x.accueil.html.
Costea, Gabriela; Helerea, Elena. Instrumente de lucru
pentru regăsirea informaţiei. În: Tehnologia informaţiei în
cercetare. Disponibil online la: http://but.unitbv.ro/Doctorat/
Cap3-Clasificare-TIC-09.pdf. Accesat: 30 noiembrie 2017.
Deutsche National Bibliotek : Website. Disponibil la:
ttp://www.dnb.de/EN/Home/home_node.html.
Frâncu, Victoria. Limbaje de indexare : Structură,
compatibilitate, multilingvism. Galați: Axis
Libri, 2011, 179 p.
Mandeal, Rodica. Limbaje documentare:
tipologie și performanţe. Disponibil online:
http://www.lisr.ro/7-mandeal2.pdf. Accesat la: 2
decembrie 2017.
McIlwaine, I. C. Clasificarea Zecimală
Universală : Ghid de utilizare. București:
Asociaţia Bibliotecarilor din Învăţământ, 2006,
287 p.
Niculescu, Zenovia. Arhitectura sistemului
Clasificării Zecimale Universale : Caracteristici
funcţionale în context contemporan. Ed. a 2-a.
București: Editura Universităţii din București,
2005, 256 p.
Niculescu, Zenovia. Geneza clasificării de
bibliotecă. București: Asociaţia Bibliotecarilor din
Bibliotecile Publice din România, 1996, 159 p.
Niculescu, Zenovia. Limbaje de indexare cu structură
ierarhică : curs universitar. Ed. a 2-a. București: Asociaţia
Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România, 2000,
264 p.
9
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
%,%/,2˨%5(9,$5

Citește și tu!
Să ne întoarcem la lectură!

S ecția pentru
Copii a Bibliotecii
„V.A. Urechia” a inițiat
Acțiunile: O călătorie imaginară prin Europa –
prezentări Lap Book, cu participarea elevilor clasei
a III-a, coordonați de prof. înv. Anica Berdilă de
în anul 2009 printre alte la Școala Gimnazială Nr. 28 și lectura publică
proiecte aflate în derulare, intitulată Cavalerul cu aripi de petale, de Aurelian
campania de promovare Silvestru, au avut loc pe data de 14 iunie. Campania
a lecturii intitulată: de promovare a lecturii a continuat cu activitatea:
CITEȘTE ȘI TU! SĂ Atelier de creație - cu participarea elevilor Școlii
NE ÎNTOARCEM LA Gimnaziale Nr. 16 și Asociației Multifuncționale
LECTURĂ!. Campania Filantropice „Sf. Spiridon”, coordonați de dir. prof.
a fost lansată în cadrul Mariana Mogoș și al elevilor Liceului Tehnologic
Târgului Internațional „Paul Bujor”, Berești, coodonați de dir. prof. Gabriela
Maricica de Carte „Axis Libri”. Dică. Cenaclul literar „Destine Junior” - coordonat
Târâlă-Sava Din relatările publicului de poeta Vera Crăciun, cu participarea membrilor
șef compartiment, Împrumut gălățean intervievat, am clubului, a cadrelor didactice și a scriitorilor, a
la domiciliu pentru copii, concluzionat faptul că încheiat Campania de promovare a lecturii. În
Biblioteca „V.A. Urechia”
Jurnalul de Campanie din anul
această campanie se bucură de 2018, Nicoleta Cărăușu, cadru
aprecierea multor categorii de didactic activ în Cenaclul
cititori, de aceea am continuat „Destine Junior”, ne-a declarat
acțiunea, iar în anul 2018 ne-am «A citi devine sinonim cu „a
aflat la a IX-a ediție. călători”, „a pluti”, „a simți”
În acest an, am inițiat universul lecturii. Fantezia
campania „Dăruiește o carte” copilăriei are puterea de a
- o colectă de carte în perioada
15-30 mai 2018, unde un
număr impresionant de elevi
din învățământul
gimnazial a dăruit
cărți cu dedicație
și recomandări
copiilor mai puțin
favorizați. Startul
campaniei a avut
loc în același timp
cu deschiderea vindeca, de a purifica, de a înălța spiritul. Să
oficială a Festivalul fim spirite vii! Citind, gândind, simțind... »
Național de Carte Pe toată perioada Festivalului Naţional
„Axis Libri” din perioada 13-17 iunie 2018. În această de Carte „Axis Libri” a fost deschis Punctul de
perioadă, au avut loc mai multe activități în care înscriere, unde micii cititori au avut posibilitatea să
numărul copiilor participanți a depășit așteptările obțină Permisul de intrare în bibliotecă.
organizatorilor și s-au bucurat de aprecierea
publicului gălățean prezent, aflat în număr mare.
10
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5

1 Iunie – Ziua Internaţională a Copilului

Carnavalul Cărţii pentru Copii
Ediţia a XXXVIII-a, 2018

Î n anul 2018,
tradiționalul Car-
naval al Cărții pentru
Raluca Lazăr, Marian Mihai și Mihai Toma.
Premiul II, a fost obținut de alți 10 concurenți,

Copii, din cadrul

Bibliotecii „V.A. Urechia”
a ajuns la a XXXVIII-a
ediție. Activitatea a fost
inclusă în programul
Festivalului Național
de Carte „Axis Libri”,
perioada 13-17 iunie 2018.
Florica Șerban Concursul a fost denumit
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” „Unirea personajelor la
Bibliotecă”.
Înscrierile pentru
participarea la parada la fel și premiul III. Biblioteca
costumelor au avut loc la a mai acordat 30 mențiuni, iar
Secția Copii, de la sediul Metropolitan Life, a oferit copiilor
Bibliotecii, în luna mai 4 cadouri. Misiunea juriului nu a
2018. După deschiderea fost una simplă, deoarece toți copiii
oficială, în prezența erau frumos costumați, unici în felul
personalităților Gala- lor. Titlul de Miss Carnaval 2018, a
țiului de astăzi, a început fost acordat în acest an concurentei,
concursul care, și în Andreea Bianca Cristea, iat titlul de
acest an, s-a desfășurat Mister Carnaval 2018 a
pe două secțiuni: parada personajelor fost obținut de concurentul
(costumele au fost inspirate din opere Andrei Stoleru. De ziua
ale literaturii române și universale) lor, Ziua Internațională
și etalarea talentului (literar, artistic, a Copiilor, cei prezeți în
dramatic) în maxim 10 minute. mijlocul naturii pline cu
Juriul a fost format din trei membri, cărți, copiii, s-au bucurat și
fiecare membru a acordat câte o notă de o generoasă sponsorizare
fiecărui concurent pentru costum sau constând în dulciuri și cărți.
unde a fost cazul, pentru interpretare. Carnavalul Cărții pen-
Cu mic, cu mare, cu mai multe sau tru Copii reprezintă în
mai puține emoții, concurenții au fost fiecare an o oportunitate de
conduși în faţa juriului de responsabila a fi promovate noi talente.
secției copii, Maricica Târâlă Sava, Ne onorează de fiecare
pentru obținerea notei. Juriul a acordat 10 premii dată numărul mare de copii participanți împreună
I, următorilor concurenți: George Anghel, Andrei cu părinții, care la rândul lor au participat și ei la
Călin, Robert Carp, Andreea Ilie, Georgiana manifestarea noastră. Îi așteptăm cu alte surprize și
Melinte, Alexandru Gabriel Silion, Ioana Epure, anul viitor!

11
An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
BiblioVACANȚA – 5 ani în culori
C ând parfumul
florilor de tei și-a
pierdut urma din orașul
nostru, ne-am delectat cu
activităţile revigorante pe
care le-a realizat în această
vară Filiala Nr. 1 ,,Costache
Negri” a Bibliotecii Județene
,,V.A. Urechia”, în colaborare
cu Fundația ,,Andreiana
Juventus”.
Aflat la cea de-a V-a edi-
Cecilia Manolescu ţie, Clubul BiblioVACANŢA
bibliotecar, Biblioteca și-a așteaptat cu multă
„V.A. Urechia”
nerăbdare toți simpatizanţii,
mai mari sau mai mici, la o
nouă rundă de ateliere, în perioada 02 iulie – 31 august
2018.
Proiectul nostru s-a născut din entuziasm, din dragoste
pentru copii, din dorința de a transforma biblioteca
într-un mediu mai prietenos. Așa că am lăsat să zboare
nerăbdător programul activităților care i-a atras subtil în
lumea basmelor, a artelor, a lecturii și a jocului.
Am conceput activități ludice, care să-i poarte
creativ pe micuții cititori, într-o lume în care am inserat
domenii atractive. Noi, bibliotecarii, ne-am transformat
în inițiatori și amfitrioni ai lumii poveștilor, alături de
voluntari inimoși. Ne-am lustruit bagheta magică și am
început ,,joaca”, astfel încât proiectul nostru a devenit
un antidot capabil să înfrângă capcana internetului.
Împreună cu partenerii noștri am înlesnit copiilor o
călătorie a desăvârșirii, staționând în fiecare atelier, astfel
încât să anime și să deschidă noi orizonturi.
Prima oprire a călătoriei noastre a fost în atelierul de
pictură. Pentru familiarizarea cu atmosfera activității,
micuții noștri au fost invitaţi în prima zi să se prindă în
HORA PRIETENIEI și să deseneze cu cretă pe asfalt. A
doua zi, au pășit veseli pe tărâmul poveștilor cu zâne și
spiriduși, dând culoare petalelor, aripioarelor și razelor
de soare. Apoi, fascinaţi de feeria culorilor, copiii au
experimentat pictura prin ștampilare cu bureţi și hârtie
mototolită, cu pensule și degeţele.
La finalul atelierului de pictură, alături de profesorii
coordonatori Sorina și Adrian Vădeanu, am sărbătorit
România la centenar prin linie, culoare, cuvânt, entuziasm
și bucurie. Împreună cu micuții noștri pictori, am încheiat
românește cu Hora Unirii, după ce ne-am admirat literele
voioase ce au urat ani mulți țării noastre dragi. La mulți
ani, România!
12
AXIS LIBRI
Apoi, am staționat în lumea poveștilor, unde cărțile
ne-au mângâiat și ne-au demonstrat că atunci când iubirea
se împletește cu prietenia, copilăria învinge. Am participat
la activități inedite, care le-au creat prichindeilor noștri
ocazia de a se transforma în veritabili actori. Micuții au
audiat piese de teatru, au vizionat povești, apoi au intrat
cu seriozitate și talent în jocul actoricesc. Publicul a fost
surprins de măiestria actorașilor, aplaudând amuzaţi.
Artiștii s-au arătat încântați de povești și de propriile
prestaţii, iar mămicile și bunicile au fost delectate de
naturaleţea copiilor.
Ne-am oprit în lumea digitală și am rămas cu impresii
minunate, iar informatica ni se pare mult mai ușoară și
distractivă acum, graţie doamnei prof. Valerica Bratan.
Împreună am creat povești animate, am legat prietenii
și ne-am distrat. Micuții noștri informaticieni au fost
încântați de materialele power point realizate. Fiecare
și-a prezentat povestea, iar la final au aplaudat fericiți
și mulțumiți. Copiii au fost încântați de frumoasa și
interesanta călătorie în tainele calculatorului.
Prietenii și familia sunt valori eterne pe care omul
trebuie să le descopere de la vârste fragede. Așadar,
următoarea stație a fost în cadrul atelierului ,,Călători
printre cuvinte”, coordonat cu multă dăruire de doamna
profesor Ștefania Sandu. Prichindeii noștri au pornit
alături de pinguinul Apolodor într-o aventură unică.
Fascinați de lumea valorilor descoperite în baloane,
inimoșii participanți au intrat repede în jocul lecturii,
urmărind cu interes palpitanta călătorie a lui Apolodor,
apoi au reprezentat prin desen simboluri ale operei. Am
descoperit multe peripeții ale simpaticului pinguin, am
creat versuri sugestive pentru drumul lui, am cântat și
am dansat! Iată cum textul literar devine punct de plecare
pentru celelalte arte!
Ne-am îndreptat apoi spre atelierul de creație și am
constatat că mânuțele noastre au puteri magice și pot face
lumea mai frumoasă. Am vizionat în atelierul de film
ecranizări ale cărților celebre și am înțeles că transpunerea
poveștilor pe o peliculă ține de creativitatea regizorului. Am
zburdat printre baloane colorate și șotroane vesele, ne-am
distrat și am cântat în atelierele de joacă și de limbi străine.
Ne-am înălțat apoi în lumea astronomiei unde Universul
și-a deschis porțile și ne-a fascinat cu misterele lui.
Iată în ce a constat călătoria noastră culturală pe
care proiectul BiblioVACANȚA ne-a facilitat-o și ne-a
determinat să declarăm la unison că biblioteca este
prietena copiilor.
Mulțumim tuturor profesorilor voluntari pentru că
ne-au purtat pe tărâmuri de lumină, culoare și magie!
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5

Talent, creativitate și voie bună la

Atelierele de vară ale Filialei Nr. 2 „Paul Păltănea”

Ș i în al șaselea an de
activitate, Filiala Nr. 2
„Paul Păltănea”- Bibliotecă
Atelierele creative au avut ca „vedete” hârtia
creponată, boabele de cafea, balonul, sfoara, sârma
modelatoare, ipsosul, cartonul, însoţite de veselie și
Municipală din cadrul distracție.
Bibliotecii Judeţene „V.A. Pe parcursul acestui program, s-au vizionat și
Urechia”, în colaborare filme, desene animate, copiii făcând cunoștinţă
cu Fundaţia „Andreiana cu un univers fascinant în care s-au întrepătruns
Juventus” Galaţi, a visul, magia și suspansul, iar atelierele de teatru de
desfășurat Programul de păpuși, dansuri populare și cele sportive au stimulat
Cătălina Șoltuz vară, gratuit, dinamic și capacitățile creative, artistice și sportive ale copiilor
responsabil, Filiala nr. 2 interesant intitulat „Vacanţa pentru a demonstra că educaţia se poate face și prin
„Paul Păltănea” ALTFEL la bibliotecă!”, teatru, dans și sport la bibliotecă.
ediţia a șasea, în cadrul Programul recreativ estival desfășurat în cadrul
căruia s-au organizat o serie de ateliere recreative Filialei Nr. 2 „Paul Păltănea” s-a dorit, și în cea de-a
și educative menite să încurajeze copiii să fie activi. șasea ediţie, să fie original, plin de noutate și utilitate
Derulat pe parcursul a nouă săptămâni, în pentru copii.
perioada 02 iulie - 30 august, programul/clubul de Implementarea, desfășurarea și dezvoltarea
vacanţă s-a desfășurat și în acest an sub sloganul/ activităţilor indoor și outdoor în fiecare vară de către
deviza clubului: Descoperă, creează, joacă-te, Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea” - Bibliotecă Municipală,
socializează la bibliotecă! reunind ateliere unice în cu sprijinul bibliotecii judeţene, a sponsorului
care veselia, prietenia și generos, Librăria „Teo-
generozitatea, precum și nick” Galaţi, și a
redescoperirea fascinantei voluntarilor adolescenţi și
lumi a cărţilor au fost cadre didactice, are ca unic
prezente. scop oferirea unui mediu
Chiar dacă, de la an la an, educaţional favorabil în
participarea copiilor a fost bibliotecă, care să dezvolte
numeroasă, am reușit și de potenţialul creativ al
această dată, grupându-i pe tinerei generaţii, pentru
categorii de vârstă, 6 - 9 ani a-l transforma în timp în
și 10 - 14 ani, să desfășurăm creativitate inovativă și
activităţile așa cum ne-am inventivă.
propus, captându-le atenţia Spațiul modern al
copiilor de fiecare dată. filialei, mobilerul adecvat, precum și activitățile
Cultivarea gustului pentru lectură prin inedite desfășurate într-un cadru optim care asigură
intermediul unor activităţi atractive, menite să recreere și socializare, alături de o gamă variată de
stimuleze creativitatea și comunicarea, a fost și documente sunt doar câteva motive pentru care
este una dintre preocupările esenţiale ale activităţii copiii aleg să-și petreacă vacanța, an de an, la Filiala
filialei. În cadrul clubului de vacanță am urmărit Nr. 2 „Paul Păltănea”.
ca toate activităţile să conţină noutăți pentru Vă așteptăm cu drag la bibliotecă și anul următor
participanţi, atât prin materiale, cât și prin tehnicile să descoperiți ateliere recreative și educative estivale
de lucru folosite. de neuitat!

13
An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Biblioteca Estivală
B iblioteca Estivală
și-a
pentru a șasea oară
deschis
porţile către cetăţenii
orașului Galaţi cu
lansarea unor programe
educativ-recreative, func-
ţionând până în data de
15 septembrie în fiecare
zi a săptămânii, mai puţin
Andreea Iorga sâmbăta, în intervalul
șef compartiment, Împrumut
la domiciliu pentru adulţi,
orar 10.00-18.00, iar
Biblioteca „V.A. Urechia” duminica între orele
9.00-14.00.
La Biblioteca Estivală, pe lângă împrumutul
de cărţi (aproximativ 2500 de u.b.) și periodice
(10 titluri), au fost scoase la vânzare aproximativ
200 de cărţi de către librăriile din oraș la preţ
de stand, oferind cititorilor oportunitatea de a
achiziţiona o carte la un preţ mai bun decât în
librării. Tot la Biblioteca Estivală pe lângă carte,
care reprezintă esenţa unei biblioteci, au fost
asigurate și facilităţi pentru jocuri de șah, rummy,
scrabble, go și domino, jocuri pentru copii, de
asemenea și participarea la diferitele programe
organizate de Biblioteca „V.A. Urechia”: Clubul
Curioșilor în fiecare zi de miercuri la orele 10.30,
Cafeneaua Culturală în fiecare zi de joi între orele
10.30 - 12.00, Clubul de șah Axis Libri în fiecare
zi de miercuri între orele 16.30 – 18.00, dar și
Tabăra de Creaţie AXIS LIBRI, eveniment central
al Bibliotecii Estivale care s-a desfășurat marţea
între orele 10.30 - 12.00 pentru categoria mică de
vârstă (7-12 ani) și vinerea pentru copii cu vârsta
cuprinsă între (12-16 ani) în același interval orar.
Tabăra de Creaţie Axis Libri este un program
educativ-recreativ care a început pe data de 3 iulie și
s-a desfășurat pe toată perioada vacanţei de vară, cu
câte două întâlniri pe săptămână, fiind structurată
pe trei secţiuni: artă plastică, artă fotografică și
creaţie literară, pe câte două categorii de vârstă –
7-12 ani și 12-16 ani. Tabăra de creaţie a urmărit și
atins trei obiective:
14
AXIS LIBRI
1. Dezvoltarea capacităţilor de comunicare
vizuală a unui grup de copii și adolescenţi care au
ales să își petreacă timpul liber în parcul Mihai
Eminescu din judeţul Galaţi prin realizarea unor
serii de planșe în creion și acuarelă, cât și prin
realizarea unor obiecte hand-made (lanţuri, brăţări,
origami) pe parcursul a 4 ateliere de creaţie în
aer liber, sub îndrumarea unei persoane avizate.
Realizările au fost afișate în cadrul unei expoziţii
organizate în Parcul „Mihai Eminescu”, cât și prin
realizarea obiectelor hand-made (lanţuri, brăţări,
origami) confecţionate în timpul atelierelelor.
2. Dezvoltarea capacităţilor vizuale a unui grup
de copii și adolescenţi prin instruirea unui număr
de aproximativ 40 de copii și adolescenţi/per
întâlnire, în arta fotografică printr-o serie de sesiuni
de informare , dar și sesiuni foto și ateliere.
3. Dezvoltarea capacităţilor de creaţie literară
prin realizarea unor povești de vacanţă, compunerea
de poezie și eseuri în cadrul a 3 ateliere pentru
fiecare categorie de vârstă.
Atelierele de pictură s-au desfășurat în perioada
3 iulie – 27 iulie, cele de fotografie între 24 iulie și 17
august, iar cele de beletristică între 21 august și 31
august. Lucrările copiilor au intrat automat într-o
competiţie, pe cele trei secţiuni, menţionate mai sus
și pe cele două categorii de vârstă. Biblioteca „V.A.
Urechia” a oferit cărţi și diplome de participare
celor mai creativi, dar și mai originali dintre copii.
Copii și tinerii participanți la această activitate care
s-a desfășurat pe o perioadă de aproape trei luni, au
avut posibilitatea să vadă implicarea bibliotecarilor
și a însuși domnului director al Bibliotecii Judeţene
„V.A. Urechia”, prof. dr. Ilie Zanfir la fiecare întâlnire
din cadrul taberei, dar și al invitaţilor de seamă,
prezenţi în cadrul atelierelor, din diferite arii
profesionale: pictori, maeștri în artă fotografică,
profesori și nu numai.
Biblioteca Estivală va rămâne deschisă publicului
gălăţean până pe 15 septembrie, oferind acces la
servicii de lectură, informare și recreere pentru cei
care și-au dorit să își petreacă vacanţa și timpul liber
într-un cadru recreativ, distractiv și educativ.
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5

Grădina cu Cărţi
Lectură și socializare pentru copii de toate vârstele

— Bună, doamna V.!

— Bună, puiule! Ce faci?
Puiul este o fetiță de
vreo cinci anișori, care
stă în dreptul unei porți.
Poartă o rochiță roșie și-mi
zâmbește cu ochi oblici ca
de japoneză, pe sub breton.
Îi dau două pere, îmi
mulțumește, zâmbim și plec
mai departe. Ne-am văzut
Violeta Opaiț prima oară în urmă cu patru
bibliotecar, Biblioteca ani, în Grădina Publică, la anii trecuți (vezi https://www.facebook.com/
„V.A. Urechia” prima ediție a programului gradinacucarti/?fref=ts), am fost prezenți și în
de educație nonformală această vară în Grădina Publică, la foișor, de
Grădina cu Cărți – Lectură și luni până vineri, între orele
socializare pentru copii de toate 10.00-14.00, până pe 31 august.
vârstele. Apoi ne-am revăzut în Obiectivele noastre au fost:
fiecare vară. O cheamă Cristina. La însușirea deprinderii de a citi
început au atras-o cărțile frumos și conștientizarea importanţei
colorate, cărțile cu sunete, apoi lecturii și învăţării continue,
cărțile cu povești. O altă fetiță care dezvoltarea aptitudinilor de rela-
a împlinit un an de viață la finele ţionare și comunicare principială
primei ediții a programului nostru între copiii de aceeași
este Ines. Și ca ele, sunt copii vârstă sau de vârstă
precum Sara, Ana, Mihnea, Alexandra, și nivel educaţional
Alexandru, Ștefan, Darius, Ana, Maria, diferit, dezvoltarea
Matei, Vlad, Robert, Măriuca și alții ale încrederii în propriile
căror nume nu mi le mai amintesc , care capacităţi și a stimei
au venit însoțiți de mămici, tătici, bunici de sine, dezvoltarea
sau bone, să petrecem creativităţii, dezvol-
împreună momente tarea spiritului de
de neuitat. Copiii au echipă și toleranţei,
crescut, și-au făcut stimularea implicării
prieteni, au învățat să voluntare în activităţi recreativ-instructive și
se joace împreună, să se filantropice, conștientizarea importanţei dragostei
asculte unul pe celălalt. pentru om, natură, patrie.
Au descoperit bucuria Dragi gălăţeni care încă nu ne-ați vizitat, vă
pe care ți-o dă o carte și așteptăm în Grădina Publică să petrecem împreună
o companie plăcută. clipe de neuitat!
GRĂDINA CU CĂRŢI este deja la a 4-a
ediţie. Datorită feedbackului pozitiv primit în

15
An XI, nr. 40, septembrie 2018
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: RECENZII
Ilie, Zanfir. Galaţiul, acum și pururea!
Galați: Axis Libri, 2018
V olumul „Galaţiul,
acum și pururea!”
scris cu patimă de omul de
litere Ilie Zanfir, înmuindu-și
condeiul în valurile pătimașe
ale fluviului ce ne străjuiește
de secole, așa cum este
structurat, pare să marcheze
o posibilă cotitură în ceea ce
privește opera literatorului
și omului de cultură cu sevă
dunăreană. Această afirmație
Dorina Bălan are la bază, pe lângă esența
șef birou, Catalogarea câtorva eseuri, și declarația
colecțiilor. Control de din emoționantul „Epilog
autoritate,
Biblioteca „V.A. Urechia” (înțeles ca un nou început) al
Iubirii?”, un adevărat poem în
proză, care ar merita citat în întregime: „Curiozitatea și
plăcerea, cunoștinţele vechi și noi mă vor îndemna în
continuare ca din cuvinte și imagini să înalţ mai departe
«coloana», să depășesc nivelul Turnului meu drag de
televiziune, o emblemă a Galaţiului nemuritor… Poate
cărţile mele vor fi niște pescăruși de hârtie care vor
căuta pe mările și oceanele lumii yachtul care pentru
mine va fi totdeauna «Libertatea», va fi tinereţea mea și
a sufletului meu!”
Omul legat de orașul începutului său timid dă
valență plaiului amintirilor sale prin intermediul
asocierilor cu diverse etape ale evoluției intelectuale,
astfel încât prețiozitatea cetății de la Dunăre crește pe
măsura timpului petrecut și trecut, dar simultan cu
schimbările care au loc în viața și în cariera domniei
sale. Gălăţenii au fost binecuvântați cu un asemenea
beletrist, iar prin această lucrare, deși era printre
personalităţile locului, va intra într-un sinaxar al
iremediabililor îndrăgostiți de mireasma culturii
gălățene, devenind o legendă prin propriile scrieri.
„Acestei iubiri pentru spiritul locurilor în care am
crescut și unde m-am format pe deplin, profesional
și sufletește, pot spune că i-am ridicat o coloană a
infinitului recunoștinţei din cărţile mele, mai toate
având atributul „gălăţean” ca suport al demersului
meu de promovare, care nu este decât o altă faţetă a
sentimentelor mele de recunoștinţă, a rugăciunilor
mele pentru toţi oamenii acestui spaţiu covurluiano-
tecuceano-danubian! Iubirea mea nu poate avea însă
epilog. ”
16
AXIS LIBRI
Cea de-a doua parte a lucrării dă și unui alt Cezar ceea
ce este al lui prin intermediul analizei literare a unui
fenomen care, într-un fel, uimește întreaga Românie
culturală. Este vorba despre explozia scriitoricească
de la Dunărea de Jos! Prin „Cronicile literare” și „Alte
contribuţii”, părţi ale cărţii, separate de Introducerea
care este o continuare firească a volumelor de eseuri
„Dunărea. Poveste și Adevăr” și „Legendele Galaţiului”,
se confirmă încă o dată talentul, subtilitatea, acribia
criticului literar Zanfir Ilie.
Domnia sa descâlcește resorturile interioare ale
unor slujitori ai condeiului, precum Mioara Bahna,
Theodor Parapiru, Ștefan Mitroi, a.g. secară, nu toţi
scriitori gălăţeni, este atent la istoriile nescrise ale
acestora, deslușind motivaţii, taine sufletești, observând
arabescurile stilistice, bucurându-se de reușitele
literare ale acestora. Este atent la întrepătrunderea
trăirilor firești ale oamenilor-scriitori cu tot ceea ce
înseamnă comorile acumulate de către aceștia prin
lecturi, dar și prin călătorii, în spaţiu, cum este cazul
Mioarei Bahna, cu volumul său despre Irlanda, ţară de
care este legat sentimental și Zanfir Ilie, sau în timp,
cum este cazul cărţii lui Ștefan Mitroi, „Atunci când
era mereu duminică”.
Sobrietatea (tot de sărbătoare) a cercetătorului este
evidentă în partea a treia a cărţii, a „contribuţiilor”,
unde observăm reveniri la teme mai vechi și dragi,
precum aceea dedicată mentorului său spiritual,
V.A. Urechia, existând studii despre: „avatarurile
cenzurii în România postbelică”, „contribuții ale
scriitorilor și traducătorilor gălățeni la fenomenul
interculturalității europene”, „George Munteanu
și mărturiile sale despre Galații anilor 1916-1918”,
„Vasile Alexandrescu Urechia și Unirea românilor”,
„Galaxia Zuckerberg” ș.a.
Scriitor stăpânit de o dragoste magnetică pentru
locurile natale cum rar se întâmplă să găsim, cu un
nețărmurit respect pentru fiinţele care l-au sfinţit și care
i-au rămas întipărite în memorie cu litere nestemate,
pentru totdeauna - Zanfir Ilie, scrie aproape întreaga
operă cu sufletul, respirând prin toți porii cultură
gălățeană. Sunt pagini mai mult decât necesare în acest
An al Unirii Românilor, în acest An al Patrimoniului,
care ni-l reconfirmă pe omul și scriitorul Zanfir Ilie ca
fiind unul al Echilibrului, Respectului, Realizărilor, al
faptelor, al scrierilor și nu al vorbelor.
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: RECENZII
Tecuciul literar-artistic,
nr. 48, 2018
R evista de cultură,
opinie și informare
„Tecuciul literar-artistic”
a ajuns la cel de-al 12-
lea an de existență. Încă
de la apariția primului
număr, din aprilie 2007,
își propunea să nu
ocolească „charientismul,
diasirismul, micterismul,
acrimonia, melancolia,
Violeta Moraru acribia, precum și alte
șef serviciu, Dezvoltarea,
evidența și prelucrarea însușiri stilistice ale
colecțiilor, operelor persoanelor care
Biblioteca „V.A. Urechia” scriu și cred în ceea ce
scriu.” Poate tocmai aceste
caracteristici ale autorilor articolelor au condus
revista pe un drum care nu putea să nu primească
recunoaștere națională. Cea mai recentă apariție
a publicației, nr. 48 din primul semestru al anului
2018, confirmă cele afirmate anterior, prin cucerirea
Premiului de Excelenţă pentru reviste, diploma și
trofeul, la Festivalul „Alecsandriada” de la Bacău,
oferit cu prilejul sărbătorilor dedicate Programului
„100 de ani de România”.
În căsuța editorială, regăsim membri ai
colectivului de redacție care au stat la cârma
revistei încă de la început: directorul executiv dr.
Petru Blaj, redactorul șef Eleonora Stamate, alături
de directorul onorific, regretatul dr. Constantin
Teodorescu. Redactor-șef adjunct este în prezent
Dan Movileanu. Colegiul editorial cuprinde nume
de înaltă notorietate culturală precum: acad. Mihai
Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, prof. dr. Theodor
Codreanu, acad. Vasile Tărâțeanu, acad. Valeriu
Matei, prof. dr. C.D. Zeletin, conf. univ. dr. Liuba
Lavric-Botezatu, prof. dr. Lucia Olaru Nenati, prof.
dr. Narcisa Florentina Boldeanu, prof. univ. Ștefan
Munteanu, prof. dr. Nicolae Scurtu. Publicația
beneficiază și de contribuția corespondenților din
străinătate: Roxana Racaru din Paris, Nuța Istrate
An XI, nr. 40, septembrie 2018
Gangan Nig din SUA, Mirela Ianuș Dinga din Italia
și Marlena Braester din Tel Aviv.
Ultima apariție a revistei reunește, pe parcursul
a 170 de pagini, articole, poeme, piese de teatru,
povestiri, interviuri, cugetări, istorie și critică
literară, sub semnătura unor autori de o apreciată
valoare culturală și literară atât din ţară, cât și din
stăinătate: Nicolae Dabija, Adrian Dinu Rachieru,
Livia Ciupercă, Ștefan Andronache, Violeta Ionescu,
Katia Nanu, Angela Baciu, Theodor Parapiru,
Eleonora Stamate, Valeriu Valegvi, A.G. Secară,
Gabriel Gherbăluţă, Ghiţă Nazare, Mihail Pohrib și
mulţi alţii. Numărul beneficiază de o înaltă ținută
tipografică, seria nouă (începând cu nr. 43 din anul
2016) fiind publicată pe format A4, între coperte
cartonate (până la acel moment a apărut sub formă
de ziar). Editorialul, semnat de redactorul-șef
adjunct Dan Movileanu, aduce un omagiu poetului
național Mihai Eminescu, cu prilejul sărbătoririi
a 168 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei
românești. Revista este relevant ilustrată cu imagini
ale sculpturilor create de Ivo Casane și fotografii
realizate de Ștefan Andronache.
Se cuvine să adresăm felicitări sincere și
meritate poetei Eleonora Stamate, redactorul-șef al
publicaţiei, profesor cu o îndelungată și apreciată
carieră în slujba educației și a culturii, cea care a
reușit, alături de întreaga echipă editorială și cu
sprijinul financiar al Consiliului Local Tecuci,
prin Biblioteca Municipală „Ștefan Petică” din
localitate, să ridice și să mențină publicația la nivelul
standardelor și așteptărilor comunității culturale
din întreaga țară, o perioadă neîntreruptă de peste
10 ani.
Dorim viață lungă revistei, presărată cu împliniri
și reușite, iar colectivului redacțional mult succes,
putere creativă de muncă și condei inspirat pentru
cât mai multe și variate articole și cronici care să-i
hrănească pe cei însetați de cultură!
17
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: RECENZII

Tarniță, Tudorița. Pe diagonala cuvintelor

Siliștea: Infoest, 2018

T udorița Tarniță,
laureată a mai
multor concursuri județene
versuri precum: „Ne ascundem în cuvinte”,
„Carapacea cuvintelor” sau “Evadez în cuvinte/ Ca
într-o amintire din copilărie/ gâtuită de imaginea/
și interjudețene de poezie, Unor vremuri apuse” subliniază, de fapt, metafora
prezintă publicului gălă- „năclăită de iluzii/ Și gârbovită de toamne” a
țean ultimul său volum călătoriei „Printre cuvinte/ fără diacritice” spre
de versuri, „Pe diagonala „Ierburi de leac/ Pentru vindecarea/ Vocalelor
cuvintelor”, apărut la sufletului”.
Editura Infoest în 2018. Tudorița Tarniță este incontestabil un liric prin
Poeta este, în acest volum, excelență, sub orișicare măști s-ar ascunde, iar
Simona Milica în primul rând emoție, volumul „Pe diagonala cuvintelor” este o reușită
bibliotecar, Biblioteca apoi este cuvânt și gest, este deplină, în continuarea volumelor anterioare,
„V.A. Urechia”
trăire intensă; ea prinde în putând fi considerat o „Lecție de supraviețuire”
cuvinte potrivite reflecția asupra lumii mai cu seamă pentru fiecare dintre noi, citez: „Eu am rămas/ Din
din constatarea absenței, a descoperirii melancolice ce în ce mai singură/ În eternitatea câmpiei,/ Cu
pe care o face, aproape fără uimire, dar cu frustrare, toate rădăcinile frânte./ Între două dimensiuni,/
că unde era ceva odinioară, nu mai este nimic în Reînvăț conjugarea/ Verbului a fi/ Și lecția de
prezent decât o umbră, o amintire, o amprentă. supraviețuire.”
Se remarcă plăcerea cu care scrie-descrie
cu delicatețe stări și relații de suflet, firești,
transformându-le în evenimente existențiale
biciuite de „crivăț” și înecate în lacrimi. În versurile
sale, autoarea își pune adesea întrebări tulburătoare
în încercarea de a găsi răspunsuri la simțirile care-i
mistuie speranțele reîntoarcerii: „Dacă nisipul
clepsidrei/ S-ar întoarce/ Pe malul mării/ Și florile
din glastră/ Nu s-ar mai usca?/ Mă voi putea
întoarce/ La floarea de măr/ Din curtea copilăriei?”.
Universul liric creionat de Tudorița Tarniță
este delimitat de casa părintească „împovărată
de ninsori”, „Leagănul de sub nuc”, „Chivotul
copilăriei”, „Poarta Copilăriei/ Acoperită de ierburi/
Și de singurătăți”. Întregul volum poartă greutatea
tristeții și sobrietății adultului conștient de rupturi
definitive: „Părinții nu mor/ ei se întoc în pământ/Și
ne ocrotesc pașii”, „Dar cine să îi audă/ Cum plâng
sub streașina casei.”
Titlul volumului, „Pe diagonala cuvintelor”,
definește principalul motiv liric de care este
preocupată autoarea și anume cuvântul. Astfel,

18
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: RECENZII
Popa, Vasile Gh. Postume
Galați: Fundaţia Culturală Antares, 2016
A bsolvent
facultăților
al
de
teologie, filozofie și litere,
preot, profesor de limba
română și latină, publicist,
scriitor, memorialist,
folclorist și poet, Vasile
Gh. Popa publică doar
până în anul 1960, când
este arestat și condamnat
politic de Tribunalul Militar
București la 15 ani muncă
Ada Tăbăcaru silnică pentru uneltire
bibliotecar, Biblioteca împotriva statului român.
„V.A. Urechia”
Coleg de celulă la Aiud cu V.
Voiculescu, coleg de suferință cu Radu Gyr, Petre Țuțea,
Constantin Gane, puternic legat sufletește de aceștia,
scrie până în anul 1976, când părăsește această lume.
Regimul opresiv cultural a făcut ca nici o lucrare să nu-i
mai fie publicată în timpul vieții.
O, paznici duri, amarnică făptură
Mai e și omul nostru: e și nu-i!
Ca soarele ce-ți joacă-n bătătură
Ș-apoi o ia printre răzlogi, hai-hui!
Îl prinzi de mâini, de glezne și de gât
Cu lanțuri, ca pe orișice jivină,
Dar când îl cați, nu mai găsești decât
Verigile mânjite cu lumină!
(Ne-nduratele zăbrele)
Poetul Cezar Ivănescu scrie despre domnia sa
astfel: „Vasile Gh. Popa, ca și Petre Ţuţea, face parte
din acea nobilă falangă de intelectuali români de rasă
proveniţi din rândurile ţărănimii interbelice, ţărănime
care a participat la construirea României moderne cu
arma în mână, în Războiul de Independenţă din 1877
și în Marele Război care a dus la întemeierea României
Mari... Cu adevărat, tot ceea ce a așternut pe hârtie
Vasile Gh. Popa merită să vadă lumina tiparului, căci
fiecare rând scris e străbătut de o profundă vibraţie
morală înveșmântată într-o admirabilă rostire
românească”.
Marcat de un tragic destin, datorat situației politice
și cenzurii timpului în care a trăit, și care nu i-a dat voie
să se afirme după măsura talentului său, numele său
aproape că e necunoscut marelui public.
An XI, nr. 40, septembrie 2018
Volumul care se lansează astăzi, grație domnului
Vasile V. Popa, fiul său, cu sprijinul Fundației Culturale
Antares, se numește Postume și cuprinde 64 de poezii
scrise între anii 1958-1976.
Acestea tratează diverse subiecte. Întâlnim poezii în
care sunt evocați poeți și scriitori români precum Labiș,
Arghezi, Jebeleanu, G. Călinescu, Z. Stancu, M. Eliade,
Delavrancea, sau străini W. Whitman, S. Esenin sau Homer.
Alte poezii ne amintesc de crimele săvârșite la Aiud:
Neștiind pe unde-mi umblă gândul
Mi-ați proptit un pumn în beregată
De-am scuipat vreo șapte luni de-a rândul
Nu scuipat, ci piatră nestemată.
Ceas de ceas în nopțile acelea
Vrăjmășește v-ați tot dat la mine
Și mi-ați tras la tors, până ce dânsul
A gemut și-a dat din el rubine.
(La Aiud)
sau:
Dac-am cerut vreodată cuiva
Să-mi spună o vorbă bună cât de cât,
Atunci când mi-a-nflorit în geam caisul
Sau plâns amar mi s-a-nnodat în gât,
Aceasta-i țara mea cea românească,
Livada mea de stele rotitoare,
Acest noian de codri și de sihle
Și de întinse câmpuri roditoare
Dac-am cerut vreodată cuiva
Ușor la piept și tandru să mă strângă,
Chiar de-ar fi fost, la ceas de supărare,
Ca pe-o surcea subțire să mă frângă,
Aceasta-i țara mea de la Carpați,
Cu ape ce coboară viforoase,
Palat vrăjit, cu ziduri așezate
Pe temelii de suflet și de oase.
(Dac-am cerut vreodată cuiva...)
Fiecare om are o cruce de dus. La Vasile Gh. Popa,
povestea vieții lui a atârnat greu, dar dumnealui a avut
forța să lupte și să renască, datorită educației și valorilor
sale morale.
Acest volum oferă vechii generații de cititori aduceri
aminte a unei crude și nefaste perioade, iar noilor
generaţii de cititori, posibilitatea cunoașterii sufletului
chinuit a unei personalități dispărute, frântă, dar nu
înfrântă, de un regim potrivnic.
19
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: RECENZII

Ghelase, Aurelian. Între epigrame și epitafuri

Cluj-Napoca: Limes, 2017

A părut la editura
Limes în
2017, volumul Domnului
anul
îl așează coerent în realitatea opacă, banală a
existenţei, realizând un univers poetic aparte.
El caută cuvinte ce exprimă adevărul propriu, un
Aurelian Ghelase, este adevăr subiectiv, etern omenesc, alegând imagini,
împărţit în cinci capitole semne, simboluri care să-i descrie lumea și s-o
distincte – epigrame, fabule, însemneze cu pecetea originalității.
poezii, schiţe și povestiri, În epitafurile Domnului Aurelian Ghelase,
epitafuri - care trădează un „misterul morții rămâne întreg și este deopotrivă al
anume exerciţiu liric, și care tuturor, așa încât poetul înțelege ispășirea ca adevăr
vorbește deja de o viziune implacabil, dezmierdând-o, înţelegând totuși că
poetică, de știinţa construirii moartea rămâne răul suprem.
Mihaela Pavel în poem și a poemelor într-o „Ziua, noaptea, dimineaţa,/ M-am jucat destul
bibliotecar, Biblioteca carte unitară „Opera Omnia”, de-a viaţa,/ Iar acum veni și partea/ Să mă pot juca
„V.A. Urechia”
după cum subliniază și de-a moartea”.
domnul Radu Sergiu Ruba, în prefața lucrării. Domnule Ghelase:
Epigramele Domnului Aurelian Ghelase „Cu viaţa v-aţi tot jucat,/ Și mereu aţi câștigat/ Da’
aceaste „inteligenţe comprimate” sunt ușor de cu moartea de-ncercaţi,/ Nu cred c-o să câștigaţi/”
memorat, și se constituie în lecţii de cunoaștere Volumul se face remarcat prin ironia fină,
și înţelepciune pentru suflet, fiind ecourile unei comicul neostentativ, poezia rememorărilor și a
experienţe trăite. autoironiilor, toate acestea impresionând sufletul
Voi lua drept exemplu epigrama „Actuală”. cititorului de toate vârstele.
„Azi, în vremuri democrate,/ Avem transformări
profunde,/ Nu avem mese bogate,/ Dar avem mese
rotunde”.
Domnule Ghelase:
„Dacă mesele rotunde,/ Nu-s atâta de bogate,/ O
să renunţăm la ele,/ Și luăm unele pătrate”.
Poemele deschid o serie plină de patos, versurile
sunt la limita confesiunii, a punerii sufletului pe
tavă, la dispoziţia și discreţia cititorului, sunt versuri
puternic amprentate de povestea propriei vieţuiri,
marcată de starea precară de sănătate a autorului.
Exemplific cu poemul „Destinul meu m-a
așezat”:
„Destinul meu m-a așezat/ În margine de lume/
Și totuși eu am transformat/ Durerile în glume/
C-am fost astfel orientat/ Am înţeles în fine/ Ursita
mea m-a protejat/ Cum a putut mai bine./ Și poate
că am fost ingrat/ Adeseori în viaţă/ Când zilele mi-
am blestemat/ Trăind în neagră ceaţă/”.
Domnul Aurelian Ghelase în opera sa, meditează
profund și are o luciditate a sentimentelor, care

20
AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: RECENZII
Gheorghiță, Ioan. Frumoasa mea, Transpoezia
Iași: Pim, 2016
P oetul
Gheorghiță
udonim Ion Caesarion)
Ioan
(pse-
s-a născut în loc. Grindu,
jud. Tulcea. Zona, aflată
în apropierea Deltei
Dunării, a avut o influență
covârșitoare asupra actului
poetic, muza sa fiind
însăși bătrâna Dunăre,
care curând deveni un
fel de rudenie, de suflet
Daniela Mitrofan apropiat. „Mă-ncuscrisem
bibliotecar, Biblioteca cu Dunărea/ rășchirându-mi
„V.A. Urechia”
fruntea/ brăzdată de cute
albastre...” (Mă-ncuscrisem...). Se pare că și Muza
a fost fascinată de aceste locuri, întâlnindu-se,
adesea, cu poetul, într-un gând transcedental,
acolo unde „Transpoezia” primește lumina cea
mai suavă, cele mai calde tonuri și sonorități.   să-și pună întrebări, să caute răspunsuri care să-i
„o oază mă căuta-n privire”; „ploua frumos /
cu gânduri, cu vocale / rostogolite-n frunzele de
cos/; „brăzdată de cute albastre”/; „de-atâtea iluzii
îmbujorate”/; „vocea ta/ ca o fântână/ cu ochii
rotunzi,/ limpezi,/ cu ochii albaștri...”; „sentimentele
vorbesc în șoaptă,/ uneori se aud, alteori nu,/ zboară
printre ciocuri roșiatice – razele dimineții”...   nenăscutul / din care aș vrea să evadez,/ în care mi-e
Ioan Gheorghiță a publicat în diverse reviste de
cultură și în antologii. A adus la lumina tiparului
mai multe volume de poezie. Amintim de: „Ora de
identitate”, poezii, Ed. Porto Franco, Galați, 1993;
„Emigrantiada”- poezii, Ed. Harvia, Tulcea, 2000;
„Undeva la poarta raiului”, poezii, Ed. Ex Ponto,
Constanța, 2010; „Solzi de primăvară”- poezii, Ed.
Ex Ponto, Constanța, 2012 etc.   „escaladând printre cuvinte”, astfel că „am rămas
„legendele care mi-au udat fruntea / cu mii de ani
înainte,/ cu mii de ani după”... și toate trecute prin
tăișul ascuțit al memoriei care-și caută o rădăcină,
un adevăr: „că eram un sabin,/ apoi un apropiat al
aceluiași sabin/ care nu știa decât/ câteva cuvinte/
precum/ „Deceballus per Scorilo”..., apoi am devenit o
legendă/ mult mai înroșită de soare,/ și mult mai citită/
de malurile iluminate ale timpului...” (Legendele).
Acest volum dezvăluie stările schimbătoare,
aproape cameleonice pe care poetul le trăiește
An XI, nr. 40, septembrie 2018
intens, cu treceri succesive de la reverie la tristețe
și umple vastitatea semnificațiilor ce se află într-o
continuă confruntare cu aparențele, cu elanurile
nostalgice temperate de reflexia intelectuală.  
Atunci când sentimentele nu-și găseau
conturul, adâncimea frumuseții divine a poeziei
transcedentale revărsa din prea plinul mărețului
gând creator mulțimea de imagini, de sunete și de
cuvinte armonios rânduite în cel mai impozant act
creator.
Desfă sunetul / în mii de părți egale / și vei fi/
precum fericirea numerelor pare / precum nefericirea
numerelor impare, / precum infinitul / din sine
însuși...” (Precum infinitul).  
Poezia este locul unde arhitectura sufletului
devine inepuizabilă. În spațiul contemplativ,
înflorește imaginația într-o infinitate de forme și
culori, sunete și încântări. Toate aceste momente
revelatorii, însoțite de o intensă trăire, îl determină
aducă mult așteptata liniște interioară.
„acum înțeleg/ bătaia inimii mele / în imensitatea
văzduhului/cuvântător -/ câmp de vise,/ gânduri
călcate-n/ mii de isoscele,/ acum, când/ Soarele
încearcă să apună / pe brațele lungi / cât razele
din priviri,/ acum înțeleg/ nefirescul din mine, /
greu să renasc.” ( Acum înțeleg).
Poetul Ioan Gheorghiță are un acut simț
al transparenței lucrurilor, cu ajutorul cărora
urmărește obținerea de efecte stilistice, care stăruie
în vâltoarea fanteziei și imaginației. Impozanta
împărăție a imaginarului poetic răscolește „prin
propria imaterie”, jucându-se cu tot felul de forme...,
cu literele/ înfipte adânc în memorie/ până când am
găsit calea / către noi înșine...” ( Eu am spus verde...).  
Invitația pe tărâmul „Frumoasa mea,
Transpoezia” este ademenitoare, cititorul fiind
chemat să cunoască acest spațiu poetic mirific și să
descopere mesajul artistului îndrăgostit poetic de
„bătăile inimii” și ancorat adânc în metafora eternă
a neamului românesc.
Cu speranța că am trezit curiozitatea, dorim
cititorilor lectură plăcută!
21
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: RECENZII

Joanta, Vasile. Încercări despre începuturile și

dezvoltarea creștinismului în spațiul daco-roman
până la începutul secolului al XI-lea
Iași: Pim, 2017

Î mpărțită în cinci
capitole, lucrarea de
față tratează începuturile și
Exigul, Sfântul Niceta, episcopul Remesianei),
organizarea bisericii creștine de pe teritoriul țării
noastre, slavizarea cultului în biserica românilor.
dezvoltarea creștinismului Volumul este valoros prin realizarea unei
în spațiul daco-roman din sinteze a opiniilor și mărturiilor istorice, dar și prin
primul mileniu creștin. concluziile pertinente ale autorului, deducerile
Vorbind despre ceea ce domniei sale având la bază o vastă bibliografie
l-a determinat să trateze asupra căreia s-a aplecat sârguincios.
acest subiect, autorul Lucrarea are o temă unică în spaţiul cercetării
menționează: „Motivul știinţifice despre începuturile creștinismului
pentru care m-am angajat în arealul dunăreano-pontic, după cum afirmă
Leonica Roman la această muncă este faptul
bibliotecar, Biblioteca doamna Elena Băjenaru, directoarea Muzeului
„V.A. Urechia” că văd dispute confesionale Ţării Făgărașului „Valer Literat”.
între români și am vrut Fără îndoială, lucrarea de față poate fi considerată
să cercetez unde ne unim, unde ne despărţim un important punct de reper pentru cei interesați de
și de partea cui este adevărul. Cartea urmărește începuturile creștinismului în spațiul daco-roman.
momentele din istoria creștinismului la români. Am
cercetat unde sînt puncte diferite știind că greco-
catolicii au fost ortodocși pînă la 1700.”
Însuși autorul afirmă că „esenţa cărţii a fost
să lămurească dacă creștinismul vine pe filieră
latină”. Pentru aceasta autorul apelează la surse
din istoriografia ortodoxă, greco-catolică,
romano-catolică, dar și reformată. Cu ajutorul
acestor mijloace, autorul conturează cât se poate
de clar care sunt începuturile creștinismului pe
meleagurile carpato-danubiano-pontice.
În carte sunt punctate momente esențiale
din istoria creștinismului românesc, începând
cu primele secole creștine, cum ar fi: originea
apostolică a creștinismului românesc prin
„realitatea propovăduirii creștinismului la străbunii
poporului român de către Sfântul Apostol Andrei”,
romanizarea dacilor, relatarea vieții unor sfinți
creștini de pe meleagurile românești care au trăit sau
au fost martirizați în secolele IV-VI (Sfântul Sava
de la Buzău, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie

22
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: E I RA E

Unui scriitor de succes

Cum ai mult talent la scris
Sunt librari ce stau la pândă,
Ca pe un vestit proscris,
Toţi vor astăzi să te vândă.

Arc peste timp

Păstorel în Centenar
Din Cotnari aduce „Grasa”,
Așteptându-l pus pe jar
Vasile Manole Pe Brâncuși să-ntindă „Masa”.
epigramist

Ioan Gh. Tofan, autorul romanului „Pe malul de

lut al fluviului”
Canicula Când pe maluri de Danubiu
Valul ăsta de căldură Încă mai sunt inundaţii,
Ce se-abate peste noi, Scrie chiar romane-fluviu
Numai valul de cultură De a speriat Galaţii.
Poate să-l dea înapoi.
Epigramele
Citiţi, citiţi, citiţi... Niște „bombe” literare
Îndemnaţi să tot citească Ce ușor sunt detonate,
Azi bărbaţii, cartea îndrăgesc, Folosind expresii care
Ca apoi să recunoască Fac explozii controlate.
Că în ochii doamnelor citesc.
Când cultura e la modă
Lupta pentru „titlu” Doamnele ce-s inspirate,
Astăzi editurile Azi când multă lume scrie,
Sunt așa înverșunate, După cât sunt de stilate
Tot măresc facturile, Merg cu tocuri... pe hârtie.
Pentru „titlu” luptă toate.
Românii și reîntregirea familiei
Cititorul înfocat și bibliotecara Azi sătui de ce-i afară
Vrând să împrumute-o carte La străini nu mai ţin hangul,
Pentru o lectură-aleasă, Se întorc românii-n ţară
Vede-o fată mai aparte, Cum se-ntoarce bumerangul.
Ce o ia „s-o ţie”-n casă.
  Profesorul dr. Ilie Zanfir
Dialog carte-cititor Doctor în literatură,
De n-ai timp să mă citești Prin romane când ne plimbă,
Printre rânduri a pătrunde, Profitând de conjuctură
Te rog mult să mă ferești, Ne consultă și la limbă.
Praful să nu mă inunde.
Poetul Daniel Corbu, autorul poeziei „Centura
Dl. A.G. Secară, autorul cărţii „Poarta turcească” neagră”
Bate-n Poarta cea Turcească Prea cunoscuta lui culoare
Pe o vreme mai toridă, Îi dă prilej de bucurie,
Apă rece să găsească... De când tot poartă cu onoare,
Ar fi culmea să-i deschidă. Centura neagră-n poezie.

23
An XI, nr. 40, septembrie 2018
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: E I RA E
Ioan Fărcășanu
epigramist
Scriitoarei Lucia Pătrașcu din Brăila, autoarea
volumului de versuri „Străluce clipa”
Străluce clipa-n versurile ei,
Poemele sunt pline de idei
Și vei vedea, volumul de-i citești,
C-așa creaţii, azi, rar întâlnești.
Prozatorului Petre Grigore, autorul romanului
„Pe marginea prăpastiei”
Romanul este plin de întâmplări;
Eroii-s puși la grele încercări;
Iar dacă unii mai picau și-n hău,
Pe mulţi i-ar fi cuprins păreri de rău.
Scriitorului Ioan Gh. Tofan, autorul romanului
„Pe malul de lut a fluviului”
Romanu-i captivant și bine scris;
Cu-acest volum alte zări s-au deschis;
Cu mult efort și boala ai învins;
Focul din suflet ţii mereu aprins.
Poetei Tudoriţa Tarniţă din Brăila, autoarea
cărţii „Pe diagonala cuvintelor”
Să scrii cuvinte-n curmeziș,
Pe diagonală propriu zis
Iese un rebus cu scântei;
Te-ncântă versurile ei.
Poetului Nicolae Mărunţelu, autorul cărţii
„Poezia – izvor de lumină”
Vreau să vă pun o simplă întrebare:
-Nu poate scrie o poezie mare
Ce în literatură va rămâne,
Un autor ce Mărunţelu-și spune?
24
AXIS LIBRI
Scriitorului Păun Condruţ din Brăila, autorul
volumului „Versuri împăunate”
Deși c-un titlu ciudat
Versul nu-i împăunat;
El curge ritmic, fluent;
Cartea-i scrisă cu talent.
Poetului și criticului literar A.G. Secară „Halibey”,
autorul volumului de versuri „Poarta turcească”
Te minunezi fără să vrei:
Domnul Secară-i Halibey!
N-are firman, dar ce contează?
„Poarta turcească”-l onorează!
Scriitorului Mihai Vișoiu, autorul cărţii „Era iudelor”
Revoluţionar cum altul nu-i,
Dacă-l asculţi pe dumnealui
Cum își prezintă viaţa de povești
Neapărat vrei cartea să-i citești.
Conferenţiarului universitar dr. scriitorului și
traducătorului Petru Iamandi autorul volumelor
„Teatrul anglo-american” și „Vita brevis”
Ne-a tălmăcit opere de valoare,
Ne-a prezentat multe minţi creatoare,
Totuși o întrebare mi-i la îndemână:
— Dumnealui gândește-n engleză sau română?
Scriitorului Ioan Toderiţă, autorul cărţii „Oul
blidul triumfal”
— Ce-a fost întâi: oul sau găina?
Așa mă întreba mereu vecina;
Domnul Toderiţă filozofând a zis:
— Întâi a fost oul creat în Paradis...
Scriitorilor Nicolae Grigore Mărășanu și Viorel
Coman din Brăila, autorii volumului „Locuirea
în poezie”
Să locuiești în poezie
Nu este o simplă fantezie,
Că scapi de griji, vecini, chirie
Și chiar de-a soacrei gălăgie...
Poetei Vera Crăciun, autoarea volumului de
versuri pentru copii „Iepurașul nostru Ţup
povestește despre lup”
— Cu-așa versuri reușești
Pe copii să-i cucerești;
— Vreau să știu, ce spune Ţup
Despre prietenul său lup?
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: E I RA E

Domnului Gheorghe Marcu la cărțile: Prădători

sentimentali și Revoluția anunțată
PRĂDĂTORI SENTIMENTALI
Vezi fără menajamente
Cum se fură sentimente
Sunt, deși par naturali
Prădători sentimentali.

CÂND E REVOLUȚIE
Când vii de la crâșmă beat
Ionel Jecu Și în casă ai intrat
scriitor
Iar soața-i înfuriată
Revoluția anunțată.
Lansare de carte la Salonul Axis Libri 12.04.2018
Doamnei Dora Alina Romanescu la cartea Domnului Valeriu Valegvi, autorul cărții Arcă-n
Emigrantele : vremi de mătase
EMIGRANTELE ARCA
De-aș fi tânăr aș lua De mult, la vremi de nevoie
Una dintre emigrante Arcă a avut și Noe.
Și-mpreună am pleca Valegvi ne intră-n case
Undeva în Rio Grande. Pe-o Arcă-n vremi de mătase

Mie la lansarea romanului Nostalgii...

REFERITOR LA NOSTALGIE HAIDEȚI SĂ STĂM LA TACLALE
Nu cred că e ceva tragic
Când bătrân ajungi nostalgic. Haideți să stăm la taclale
Tragic e dacă ai fumuri De când eram pușlamale
Și bătrân ajungi pe drumuri. Și ne strângeam toți în vale
Alergând printre canale.
Doamnei Angela Burtea la volumul Ochiul
Sufletului S-au dus vremuri epocale,
OCHIUL Azi discutăm de spitale
Percepe tot ce cuprinde, De junghiuri intercostale
Însă de suflet depinde: Și de ceaiuri naturale.
Dacă acesta-i duios
Și ochiul vede frumos. De ne mai vedem în cale,
Vorbim de dureri de șale,
SUFLETUL Ce mai e prin mahalale
Sufletul nu stă deoparte, Și de știrile locale.
El intră și stă în carte.
Nu se dă de-acolo dus Dacă mai ciocnim pocale
Că-i de autoare pus. La întâlniri amicale,
Cântăm cântece de jale
Doamnei Maria Cogălniceanu, autoarea cărții Și de buzunare goale.
Unduirea Timpului
TIMPUL Zilele ne par egale,
De nu ai prea multe-n casă Pe stradă mergem agale,
Și nici ce pune pe masă Cum avem doar vești banale,
Iar banul des îți lipsește Haideți să stăm la taclale.
Simți că timpul unduiește.
25
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
SALONUL LITERAR AXIS LIBRI: E I RA E

12 Aprilie 2018

Trăim PE MALUL DE LUT AL FUVIULUI,

Neștiind că suntem PE MARGINEA PRĂPASTIEI,
Ascunsă de intensitatea seismului,
Prognozat de unii, cu oarece temei.
De frică și din șomaj EMIGRANTELE au plecat,
Fără regrete sau NOSTALGII,
Nimic nu le-a împiedicat,
Spre alte zări și bucurii.
Toader Buhăescu
epigramist Despre POEZIA IZVOR DE LUMINĂ,
Ele nu spun nici de bine, nici de rău;
Numai una, de patriotism plină,
Disperată invocă mereu:
15 Februarie 2018 Țară, dragă țară LASĂ-MĂ SUB CERUL TĂU.
ATUNCI CÂND ERA MEREU DUMINICĂ,
Peste ORAȘUL ÎNCHIS, 24 Aprilie 2018
Plutea o ceață alchimică
Greu de descris. Lăsând în urmă POARTA TURCEASCĂ,
Dacă aveam LENTILA DE REZERVĂ, Mai târziu, scăpați de cea rusească,
Vedeam niște PRODUSE DERIVATE Efortul n-a fost, chiar, în în van,
Și modul cum se conservă, Am ajuns în TEATRUL ANGLO-AMERICAN.
Să fie, mai târziu, bune la toate. Aici, se crede că oricine știe,
Poate înțelegeam, din ce-i scris în manuale, Ar fi ca LOCUIREA ÎN POEZIE,
Cum s-a ajuns la PARADIGME POETICE O lume fabuloasă, de vis,
ACTUALE. Din nefericire asemeni VITA BREVIS.
Contrar, încă din timpul piramidelor,
Ciclic, mai apare și ERA IUDELOR.
22 martie 2018 Totuși unii, în chip paradoxal,
Descoperă OUL, BLIDUL TRIUMFAL.
Plecat CĂLĂTOR CĂTRE LUMINĂ,
Într-o dimineață superbă, senină,
Cu iarba scânteind de culori,
N-am descifrat ÎNSCRISURI PE UN BOB DE
ROUĂ,
Că mai târziu avea să plouă;
Șăgalnic și vesel m-am prins
ÎN JOC DE ARIPI, JOC DE FLORI, PRIN POVEȘTI
ȘI GHICITORI.
Alungat de ploaie am pătruns
În REPUBLICA PIRAȚILOR DE DUNĂRE,
Care, mișelește, pe ascuns
M-au aruncat în fluviu, pentru nesupunere.
Ținându-mă de niște stuf, făcut calup,
Am înțeles morala din:
IEPURAȘUL NOSTRU ȚUP POVESTEȘTE
DESPRE LUP.

26
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
*$/(5,$'($57Ĉ

Expoziția „Pro Boholț”

Ediția a VI-a

P entru inginerul-co- Cruce, inciziile săpate pe trei laturi ale mesei în

lecționar de artă formă ovală, de semicerc, de arcadă, de nimb) face
Vasile Joanta a devenit o trimitere la munca, credința și jertfa locuitorilor
obișnuință ca în cadrul din Boholț, calități care i-au ajutat să înfrunte
unor expoziții să prezinte prin veacuri toate greutățile și primejdiile și să
iubitorilor de frumos din
Galați lucrările de pictură,
grafică și sculptură realizate
în Tabăra de Creație „Pro
Corneliu Stoica Boholț”, pe care dumnealui
scriitor, critic de artă o organizează în fiecare
vară, începând din 2012, în
localitatea natală Boholț, comuna Beclean, județul
Brașov. Anul acesta au fost expuse în sala „Ioan
Simion Mărculescu” de la Muzeul de Artă Vizuală
lucrările create în ediția a VI-a din 2017, la care au
participat artiștii plastici: Denis Brânzei, Cornel
Corcăcel, Ion Chiriac, Sava David, Mihaela (Misha)
Diaconu, Gheorghe Miron și Irina Panțiru. Așa
cum a ținut să precizeze organizatorul taberiei în
prefața catalogului, ediția din 2017 s-a desfășurat
sub semnul aniversării a 700 de ani de existență
a satului făgărășan Boholț, atestat documentar la
1317, precum și a pregătirii Centenarului Marii
Uniri a tuturor românilor. În acest sens, sculptorii
participanți, Denis Brânzei (n. 5 noiembrie 1975,
Galați) și Mihaela Diaconu (n. 17 martie 1981, Mihaela Diaconu, Crucea eroilor boholțeni,
corten
Galați), au executat două monumente care au
fost dezvelite cu prilejul dăinuiască de-a pururi.
manifestărilor din luna Celălalt monument, „Crucea
august desfășurate pentru Eroilor Boholțeni”, datorat
sărbătorirea celor 700 de ani sculptoriței Mihaela (Misha)
de existență a satului. Primul Diaconu, este dedicat
monument, „Masa dăinuirii cinstirii memoriei eroilor din
boholțenilor”, realizat de sat care au căzut în cele două
Denis Brânzei din piatră războaie mondiale. Partea
de Vratza (Bulgaria), are ca metalică, ce-l reprezintă pe
punct de plecare un motiv Domnul nostru Iisus Hristos
biblic, „Cina cea de Taină”. crucificat, este din corten și
Prin elementele simbolice așezată pe un soclu din beton
ce-l compun (masa, plugul, Denis Brânzei, Masa dăinuirii boholțenilor, piatră de placat cu marmură neagră,
Sfânta Evanghelie, Sfânta Vratza (Bulgaria) având gravate numele eroilor

27
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
*$/(5,$'($57Ĉ
boholțeni. În expoziție, cele două monumente sunt unei priveliști panoramice a satului, văzută din
prezentate prin fotografii color de mari dimensiuni turla bisericii, graficianul a proiectat, la proporții
făcute din mai multe unghiuri. monumentale, portretul celui care este considerat
Lucrările de pictură și de grafică expuse sunt un adevărat mecena al artei gălățene, Vasile Joanta.
semnate de Ion Chiriac, profesor la Universitatea Expresia chipului acestuia este atât de fin colorată,
Națională de Arte din București, pictor muralist, încât transpar pe suprafața epidermei feței și frunții
autorizat din 1985 de către Patriarhia României ca elemente ale peisajului rural. Este o metaforă foarte
restaurator de monumente istorice de epocă, Cornel sugestivă, care ne face să ne gândim la dragostea
Corcăcel, Sava David, ambii nețărmurită a bravului fiu al
profesori la Liceul de Artă satului pentru meleagurile
„Dimitrie Cuclin” Galați, natale și la multe acțiuni
Gheorghe Miron, muzeograf social-culturale întreprinse
la Muzeul de Artă Vizuală, pentru comunitatea locală,
și Irina Panțiru. Fiecare, în culminând cu editarea
stilul său, a surprins imagini monografiilor consacrate
ale peisajului rural al zonei, localității și școlii, ridicarea
case, șuri, biserici, troițe etc., celor două monumente și
prin care caută să pună în organizarea taberei de creație
valoare ceea ce este specific cu scopul de a înființa un
meleagurilor din Țara muzeu în casa părintească.
Făgărașului. Tot din turla bisericii sunt
Maestrul Ion Chiriac (n. văzute și imaginile din
20 ianuarie 1957, Focșani, „Spectacol ceresc” și „Nori
Cornel Corcăcel, Cuplu secular
Vrancea) surprinde prin trei peste Boholț”, în care accentul
lucrări pictate în tehnica frescă, două reprezentând
pe „Maica Domnului cu Pruncul” și una pe „Sf.
Ierarh Vasile cel Mare”. Ele au fost executate în stilul
picturii bizantine direct pe perete și apoi extrase
și lipite pe pânză de sac. Sf. Vasile cel Mare ține în
mâini un pergament desfășurat, pe care se poate
citi: „Nimenea din cei legați cu poftele și plăcerile
trupești nu este vrednic...” Imaginea „Maicii
Domnului cu Pruncul” este în așa fel pictată încât
dă senzația de vechime, de frescă pe care trecerea
tipului și-a lăsat din plin amprentele. Una din
cele două variante chiar reproduce coșcovelile și
crăpăturile din masa tencuită. Așa cum ne declara Cornel Corcăcel, Între cer și pământ, grafit de hârtie
domnul Vasile Joanta la vernisaj, în viitor, unul
din cele două tablouri va înnobila iconografia artistului cade mai ales pe redarea atmosferei din
Bisericii dintre Boholț. În cea de a patra lucrare a spațiul celest. Priveliștile terestre sunt materializate
lui Ion Chiriac „Biserica din Boholț”, ulei pe pânză, miniatural în partea de jos a tablourilor printr-
pictat pe o dominantă de roșu cărămiziu și oranj, un desen cu multe grafisme, în timp ce vibrația
artistul recurge la o geometrizare foarte riguroasă aerului, mișcarea norilor sunt redate prin tonuri de
a elementelor componente, mențindu-se într-un griuri modulate ingenios, care ating rafinamentul.
registru cu accente decorative. Pastelurile „Cuplu secular”, având în prim-plan
Participant și la ediția din 2016 a taberei, doi arbori bătrâni, cu ramuri ce acoperă aproape
Cornel Corcăcel (n. 17 septembrie 1972, Negrești, toată suprafața hârtiei, și „Troița din Dealul Viilor”
Vaslui) a realizat cinci lucrări: „Între pământ și alcătuiesc adevărate poeme cromatice, de o mare
cer”, „Spectacol ceresc”, „Nori peste Boholț” (grafit forță emoțională. O simfonie de culori de un
pe hârtie), „Cuplu secular” și „Troița din Dealul lirism exploziv evocă pitorescul locurilor și natura
Viilor” (pastel pe hârtie). În prima, pe fundalul cu vegetație abundentă, aflată în plenitudinea
28
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
*$/(5,$'($57Ĉ
sevelor. Cornel Corcăcel air, în care verdele
a confirmat încă o intens al vegetației
dată capacitatea lui de și roșul-cărămiziu al
redutabil pastelist și acoperișurilor sunt
măiestria dobândită predominante („Verde
de-a lungul anilor în de Boholț”, „Luminiș”).
practicare acestei tehnici Miron își arată și de
destul de dificilă și această dată preferința
folosită de cei mai mulți pentru arhitectura
artitști contemporani construcțiilor din satul
mai mult pentru schițe transilvănean și pentru
în timpul documentării elementele de detaliu.
decât pentru lucrări Atmosfera din ultimele
definitive. două tablouri este
La prima sa prezență în Irina Panțiru, La marginea satului, u.p. caracteristică picturii
tabăra de la Boholț, pictorul Sava David, președintele impresioniste, tușele sunt divizate, iar culoarea
Filialei Galați a U.A.P.R. (n. 30 octombrie 1957, are expresivitate, prospețime și strălucire.
Cosmești, Galați), colorist de o sensibilitate aparte, În aceeași manieră sunt realizate și cele două
fin observator al realităților din jur, nu putea decât tablouri semnate de tânăra pictoriță Irina Panțiru
să-și pună în valoare aceste mari calități și în (n. 23 octombrie 1992, Galați), și ea prezentă
pictarea peisajului rural, mai puțin abordat până pentru a doua oară în această tabără („La marginea
acum. Lucrările lui se intitulează: „Prospețime”, satului” și „Fereastră către trecut”). Ambele sunt
„Amintire”, „Poartă”, „Curte la Boholț” și „Lumina uleiuri pe pânză, reprezentând construcții vechi.
griurilor colorate”. Artistul a fost atras cu precădere Dacă în primul imaginea este figurată din partea
de acareturile aflate în ogrăzile locuitorilor, a caselor laterală, cu zid de pe care a căzut tencuiala, iar
(unele foarte vechi, chiar părăsite, cu pereți sprijiniți gardul din prim-plan este doar din câteva bârne,
în bârne), a șurilor aproape pe cale de dispariție, în cel de-al doilea corpul construcției este înfățișat
a porților masive și arcuite în partea superioară. frontal și ocupă aproape toată suprafața spațiului
Imaginile plăsmuite de el, într-o gamă de griuri plastic. Cerul abia se distinge ca o limbă albastră-
colorate, sunt de un lirism discret. Prin linie și culoare verzuie de după acoperișul învelit cu olane. Irina
artistul reușește să redea specificul local, atmosfera Panțiru își urmează cu fidelitate mentorul, pictorul
de melancolie ce o creează niște obiective aparținând Gheorghe Miron, și-a însușit temeinic arta
trecutului. Când consideră necesar, el insistă și asupra desenului, știința compoziției, are aceeași pasiune
unor detalii, fapt care face ca ansamblurile să fie mai pentru reliefarea detaliilor, numai că ea a optat
atrăgătoare. Tabloul „Lumina griurilor colorate” este pentru o gamă cromatică mai închisă, tendință
un joc suav de pete concentrate în partea de mijloc manifestată pregnant în creația ei de până acum.
a spațiului plastic, în care poezia și muzica trăiesc Completând în mod fericit noi pagini
într-o perfectă armonie. ale monografiei vizuale a satului Boholț și a
Remarcat în edițiile din 2014 și 2016 prin împrejurimilor acestuia, expoziția cu lucrările
admirabilul portret realizat învățătorului ediției a VI-a, constituie o adevărată sărbătoare
nonagenar Aurel Drăguș, plecat la Domnul între cromatică, un act de cultură benefic, ce se cuvine
timp, prin compoziția de mari dimensiuni, cu apreciat la adevărata lui valoare documentară
aproape 40 de personaje, „Boholțeni în sărbătoare”, și estetică. Catalogul care o însoțește, rod al
inspirată de ceremonialul Sânzienelor, ca și prin muncii sculptorului Liviu-Adrian Sandu, tipărit
peisajele cu șuri și case vechi, Gheorghe Miron în excelente condiții grafice (cuprinde fișele
(n. 12 aprilie 1958, Galați) aduce în expoziție alte biografice ale artiștilor participanți la tabără,
patru lucrări cu aspecte ale unor șuri figurate fotografii-portret, reproduceri ale lucrărilor
pe pânză din partea laterală, lăsând să se vadă realizate, un colaj de instantanee din tipul
și porțiuni ale interiorului acestora, unde sunt activităților desfășurate) este un instrument foarte
adăpostite fânul și unele obiecte gospodărești util atât iubitorilor de frumos, cât și specialiștilor
(„În plin soare”, „Șură”) și case pictate în plein- din domeniul artei plastice.
29
An XI, nr. 40, septembrie 2018
LOCALIA
Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (II)
1.2. Sediul administrativ
al Eparhiei Dunărei de Jos
De ce la Ismail și nu
la Brăila sau Galați? Cam
aceasta este întrebarea
pusă de oricine. Stabilirea
sediului eparhial la Ismail
are o legătură cu cererea
Comunelor de la Bolgrad
Drd pr. Neculai
Sava și Ismail, dar mai cu seamă
cu așezarea geopolitică
a Ismailului, arătată într-un Jurnal înaintat
Domnitorului Alecsandru Ioan I, de către Consiliul
Miniștrilor, la data de 3 Noiembrie 1864, bazat pe un
referat întocmit de Ministrul Cultelor și Instrucțiunei
Publice prin care cerea spre aprobare înființarea unei
Eparhii peste Milcov cu residența în Ismail, astfel:
„Considerînd importanța politică și religioasă
ce Ismailul a avut sub Guvernul Rusiei, importanța
care nu i se poate rădica de căt cu dauna intereselor
politice și naționale ale Țerei;
Considerînd nevoia ce este de a se româniza
neîncetat, și pe toată ziua, biserica Basarabiei, lucru
ce nu se poate dobîndi decît prin o direct și națională
conducere și priveghere a intereselor material și
spiritual ale Bisericei din acea parte;
Avînd în vedere că buna stare morală, religioasă și
naționalisarea unor Districte, ca acele în questiune,
sunt motive care impune unui guvernămînt național,
datoria de a nu esita între ele și spiritual de economia
cea mai strînsă, căci cheltuiala anuală de una sau
duoe sute de mii de lei, mai mult decît pe trecut, este
mică în comparare cu cîștigul național și moral al
Districtelor anecsate;
Considerănd că nici chiar această sporire de spese
nu va privi întregă pe tesaurul public, căci și pănă
acum întreținerea Consistoriului de Ismail s-a făcut
cu fonduri special locale, fonduri care urmeză pe
viitor a se administra de Stat;
Considerănd în fine că sumele necesarii sau
prevăzut în budgetul lucrărilor al anului current
la Capit. 8; Considerănd că orașele cele mari ale
Dunărei de jos, precum Galați și Brăila, atîrnă de
residențe episcopale forte depărtate;
30
AXIS LIBRI
Considerănd că tocmai la marginile Țerei și
în asemenea centruri de populațiune, trebuie ca
religiunea dominant a României să fie esercitată în
tot prestigiul ei;
Considerănd necesitatea națională de a se întriuni
cît se poate mai mult deosebitele părți ale României, și
că un puternic mijloc pentru aceasta este și întriunirea
localităților Dunărei de jos sub o singură Eparchie;
Consiliul, desvoltînd părerea Domnului Ministru
al Justiției, Cultelor și Instrucțiunei Publice, hotărăsce:
I. Înființarea unei noue Eparchii orthodose în
România, sub denumirea de Episcopia Dunărei de
jos, cu jurisdicțiune asupra județelor Ismail, Bolgrad
și Domenii, Covurlui și Brăila, și cu residența în
Ismail, iar județul Cahul va trece către Eparchia Huși;
II. Rotunzirea definitivă a tutulor eparchiilor
orthodocse ale României, se va face prin sinodul
general al Bisericei orthodocse române;
III. Pentru înființarea și întreținerea unei Eparchii
a Dunărei de jos se afectează sumele prevăzute pentru
acest finit în Bugetul în vigoare;
Domnul Ministru al Cultelor și Instrucțiunei
Publice este”1
Din nefericire nu există în Dosarul acesta și ultima
pagină a Jurnalului, însă are o deosebită importanţă
istorică semnătura originală a Domnitorului
Alecsandru Ioan I pe prima pagină, cu menţiunea
„se aprobă”.
Prin „Depeșa” cu No. 22386 din 11 Iulie 1864 este
înștiinţat Prefectul de Ismail despre înfiinţarea unei
Episcopii în jurisdicţia sa și „dacă acolo Statul are
încăperi în care este ase instala Episcopie cu amploiaţi
și cu cei lalţi servitori, aseminea și pentru Seminariul
ce este ase înfiinţa.”2
Răspunsul Prefectului de Ismail nu întârzia să
apară, astfel că prin Telegrama din 14 Iulie 1864,
acesta îl informa pe Ministrul Justiţiei, Cultelor și
Instrucţiunei Publice, astfel:
„Respund la Telegrama No. 22386, în foasta
fortereţa, departe de orașu, 15 minute sunt: 24
camere bune pentru seminariu în curtea unei biserici
și alaturea 4 camere cu una grădină de plantaţie, afară
deosebit de pendinte pentru servitori acestea tote
sunt bunuri a le Statului. Au nevoie daca sa pota servi
de local Episcopii. Semnează Pref. Dimitrescu.”3
AXIS LIBRI
Rezoluţia ministrului pe acea telegramă este „se
va instala Episcopia în aceste încăperi precum și
seminarul.”4
Există câteva corespondenţe dintre Minister,
Prefectura Ismail și Arhitectul Districtului Ismail,
căruia i se solicită întocmirea unui raport din care
să reiasă sumele la care s-ar ridica cheltuielile cu
„reperaţia”, adică reparaţia acelei foste fortăreţe și
închisori care a fost propusă pentru a fi sediul noii
înfiinţate Episcopii a Dunării de Jos.
1.3. Numirea unui arhiereu al Episcopiei
Dunării de Jos
Numirea arhiereului Eparhiei Dunării de Jos, în
persoana lui Melchisedec, este cel mai bine redată în
Adresa 55415 din 18 noiembrie 1864, trimisă de la
Ministerul Justiției, Cultelor și Instrucțiunei Publice,
pe care doresc să o redau mai jos, deoarece consider
că este cea mai reprezentativă, astfel:
„Măriea Sa Domnul Stăpînitor, în urmarea
recomandației făcută de subscrisul prin raportul
55264 binevoind a vă numi prin Domneasca
Ordonanția No. 1617 : în funcțiunea de
Locotenent de Episcop Eparhiei Dunărei de
jos înființată din nou, cu jurisdicțiunea asupra
județelor Ismail, Bolgrad și Domenii, Covurlui și
Brăila și cu reședinția în Ismail, iar județul Cahul
s-au trecut cătră Eparhia Hușii. – Despre aceasta
făcându-vă cunoscut presfințite părinte, cu onoare
vă rog să bine voiți a păși de îndată în funcțiunea
vi se încredințiază, fiind sigur presfințite, că prin
zelul și activitatea de care în tot-deauna ați dat
dovezi, veți ști a respunde cu demnitate la această
funcțiune; tot acum am invitat pe preasfințiții
locotenenți de mitropolit Moldovei și Sucevei și
episcope ai Eparhiilor Buzeu și Huși, se regulează
a se trada după cuviință în priimirea delegatului
presfinției voastre actele atingătoare de aretatele
mai sus județe.”5
Într-un alt document se recomadă pentru înalta
demnitate de Episcop al Dunărei de Jos, „loco-tenentu
de Episcopu acei eparhii pe Prea sanţitulu Arhiereu
Melchisedecu, persona demna de a ocupa asemine
funcţiune”, cu toate că la data de 15 Iulie 1864, în
Raportul 22803 pregătit pentru a fi înaintat Domnul,
era propus pentru scaunul episcopal „precuviosul
Arhimandrit Ghenadie, actualul locotenent de
Episcop Buzeului.”6
În Decretul Domnesc cu No. 1617, din „1864
Noiemv 26”, la articolul al treilea se menționa:
An XI, nr. 40, septembrie 2018
LOCALIA
„Prea Sinţitulu Arhiereu Melhisedec, este numitu
în funcţiunea de locotenentu de Episcopu Eparhiei
Dunărei de Josu”.
1.4. Jurisdicția canonică a Eparhiei Dunărei de
Jos
După primirea înștiinţării oficiale de a fi numit
Arhipăstor al Dunării de Jos, Episcopul Melchisedec
îi mulţumește Domnitorului printr-o Adresă trimisă
Ministerului și prin care solicită să primească un
răspuns oficial din care să rezulte de care Mitropolie
să ţină, canonic, Episcopia Dunării de Jos.
Urmează, bineînţeles, referatul ministrului,
cu No. 73238 din 3 Decembr. 1864, prin care este
înștiinţat Domnul despre apobarea în unanimitate
a Consiliului de Miniștrii despre trecerea Episcopiei
Dunării de Jos sub jurisdicţia Mitropoliei din Iași.7
Domnitorul dă un Decret Domnesc, în acest
sens, cu numărul 1773, astfel: „Alecsandru Ioan I
cu mila lui Dumnezeu și cu voinţa naţională Domn
Principatelor Unite Romăne și toţi de faţia și viitor
sănătate. Asupra raportului Ministrului Nostru
Secretariu de Stat la Departamentulu Justiţiei,
Cultelor și Instrucţiunei Publice Nr. 57388. Vădănd
închierea Consiliului Nostru de Miniștri compusă în
jurnalul a corentei luni
Am decretatu și decretămu:
Art. Iiu Episcopia Dunărei de josu pe temeiul
considerentelor cuprinsă în citatul jurnal, se
încuviinţează a fi supusă Sub Jurisdicţiunea
Mitropoliei din Iași.
Art. IIia Și cellu din urmă Ministrului Nostru
Secretariu de Stat la Departamentulu Justiţiei,
Cultelor și Instrucţiunei Publice este însărcinatu cu
esecutarea Ord. de facia.
Datu în Bucuresci 8 Decemvrie 1864.
Alecsandru Ioan și Ministru al Justiţiei, Cultelor și
Instrucţiunei Publice N. Cretzulescu.”8
1.5. Alegerea personalului de specialitate al
Episcopiei Dunărei de Jos
Odată cu stabilirea clară a titulaturii, jurisdicţiei și
a Episcopului Episcopiei Dunării de Jos, urmează a fi
căutat personalul de specialitate care să-l sprijine în
activităţile sale pe Arhiereul Melchisedec.
Astfel, prin Adresa Episcopiei Dunării de Jos cu
No.2 din 25 Noiem. 1864, către Ministerul Justiţiei,
înregistrată la Registratura acestuia în data de 2
Decem. 1864 sub No. 79694, se solicita:
31
An XI, nr. 40, septembrie 2018
LOCALIA
„Domnule Ministru! La noua Episcopie a Dunărei
de jos urmănd neapărata trebuinţă de un Director
la cancelarie și de un Econom – amăndoi bărbaţi
onești, esperienţi în îndatoririle lor, am onore D.le
Ministru a vă recomanda, ca possedănd asemine
calităţi pe D.lu Vasile Mandinescu, actualul Director
al Episcopiei de Huși, pentru postul de Director al
Episcopiei de Ismael, și pe cuvioșia sea Ierodiaconul
Agathanghelu Suţu, actualul Econom al Episcopiei
de Huși, pentru postul de Econom al Episcopiei de
Ismail. Amendoi aceste persone, pe lăngă calităţile
necesare posturilor, au făcut și studiile în seminariul
din Socola era D.lu Mandinescu au occupat mai
mulţi ani postul de Profesor la Seminariul din Huși.
Pentru care vă rogu să bine voiţi ai confirma dupre
regulă în aceste posturi și a me încunosciinţa, pentru
ca să potă fără întărdiere a păși în noile lor funcţiuni.
Primiţi ve rogu Domnule Ministru încredinţare
pre deosebitei melle consideraţiuni. Locotenentul
Episcopu Arhiereul Melkisedec.”9
Urmare Adresei de mai sus este înștiinţarea
Ministrului Justiţiei N. Creţulescu, semnată și de
Capul Diviziunei D. Ghidionescu, către Alecsandru
Ioan I, astfel:
„Prea Înalte Doamne, Prea Sănţitulu Locotenent
de Episcopu Dunărei de josu, recomandăndu prin
adressa No. 2 în funcţiunea de Directoru acei Episcopii
pe Dlui Vasile Mandinescu actualulu Director la
Episcopia Hușii, sub scrisulu cu totu respectulu vă
rogă Prea Înălţate Doamne, se bine voiţi a întări pe
recomandatulu în assemenea funcţiune, pentru care
vă supun allăturata Domnescă ordonanţia.”10
Prin Decretul Domnesc cu No. 1764 din 7
Decembie 1864, se aprobă de către domnitor, cererea
formulată de Arhiereul Melchisedec, cu privire la
numirea directorului, astfel:
„Alecsandru Ioan I cu mila lui Dumnezeu și
cu voinţa naţională Domn Principatelor Unite
Romăne și toţi de faţia și viitor sănătate. Asupra
raportului Ministrului Nostru Secretariu de Stat la
Departamentulu Justiţiei, Cultelor și Instrucţiunei
Publice Nr. 57473.
Am decretatu și decretămu:
Art. Iiu Domnulu Vasile Mandinescu actualulu
Director la Episcopia Huși, se numește în assemenea
funcţiune la Episcopia Dunărei de jossu.
Art. IIia Și cellu dupe urmă Ministrului Nostru
Secretariu de Stat la Departamentulu Justiţiei,
Cultelor și Instrucţiunei Publice este însărcinatu
cu esecutarea Ord. de facia. Datu în Bucuresci 7
Decemvrie 1864. (Semnat original) Alecsandru
32
AXIS LIBRI
Ioan și Ministru al Justiţiei, Cultelor și Instrucţiunei
Publice N. Cretzulescu.”11
Dacă numirea Directorului Eparhiei Dunării
de Jos s-a făcut imediat prin Act Domnesc, iată că
pentru numirea economului eparhial, în persoana
Ierodiaconului Agatanghel Suţu, acesta întârzie
să apară, astfel Episcopul Melchisedec trebuind să
trimită două adrese către minister pentru a primi
în cele din urmă confirmarea oficială. Această
certitudine s-a înfăptuit prin înscrierea în actele de
prezenţă și plată pentru activitatea lunii Decembrie
a anului 1864, unde avem, pe lângă semnătura
arhiereului și ștampila eparhială, semnăturile
directorului și a economului.12
1.6. Pregătirea inaugurării cu solemnitate a
Episcopiei Dunărei de Jos
Într-o însemnare a Ministerului Justiției, Cultelor
și Instrucțiunei Publice pe care sunt trecute Adresele
nr. 59651 trimisă Locot. De Mitropolit Moldovei și
Sucevei și respectiv nr. 59652 trimisă la Mitropolitul
Ungro-Vlahiei, datată 17 Decembrie 1864, scrie:
„Noua Episcopie a Dunărei de jos urmînd
a se deschide cu solemnitate bisericească, iar
locotenentele episcop să fie instalat în funcțiunile
sale de un Delegat al Ministerului și altul din partea
Presfinției Voastre (care trebuie a fi un arhiereu la
Iași) la care solemnitate are a asista și alt arhiereu din
partea Preasfințitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei
(dupre mijlocirea ce tot acum i-am adresat întru
aceasta) ca una ce aretata mai sus Eparhie are sub
jurisdicțiunea ei și județe și din partea de dincoace
de Milcov; subscrisul din partei au rânduit pe Șeful
Diviziei Clerului Dlui D. Ghidionescu, despre care
făcându-vă cunoscut presfințite părinte, cu onoare vă
rog să binevoiți a însărcina și din partea pe unul din
arhierei care să asiste la solemnitatea deschiderei zisei
episcopii, și tot odată se instalaze în unire cu delegatul
Ministerului pe presf. Sa Arhiereul Melchisedec, în
funcțiunea de locotenent de Episcop al acei Eparhii;
Pentru mergirea la Ismail și întoarcirea Arhiereului
ce veți rândui, anecsat pe lângă aceasta vă trimit
24 bilete de drum câte de patru cai de poștă (24 la
Iași, iară la București 28) precum și un mandat cătră
casieria de Iași pe suma de 22 galbeni diurna pentru
cheltuielile drumului și cât va sta în Ismail.”13
Arhiereul Melchisedec, prin Adresa cu No. 1
din 21 Noiembrie 1864 a Episcopiei Dunărei de Jos,
aduce la cunoștinţă Ministerul Justiţiei, Cultelor și
Instrucţiunei Publice, aduce la cunoștinţă, pe lângă
AXIS LIBRI
mulţumirea demnităţii și a rangului la care a fost
ridicat, faptul că:
„...Fiind quă acestă noă Episcopia se deschide
acum întăia dată apoi ea trebuie a se deschide cu
ore care convenabilă solemnitate Bisericească și
Episcopul sa fia in stalat în noa funcţiune prin
anume delegaţi atît din partea Guvernului căt și
a Mitropoliei: și la acea solemnitate să se cetescă
în publicu actele guvernului pentru deschiderea
Episcopiei și pentru numirea mea în acellu post. Și
fiind quă acesta Eparhie se compune din ţinuturi
parte de jurisdicţia Bisericei Moldovene, parte a le
celei Muntene, apoi socot că ar fi forte cu cale ca
pe lăngă delegatul Dvostre să se orănduescă unu
Archiereu dela Mitropolia de București și altul de la
Mitropolia de Iași a asista la deschiderea solemnă a
nouei Episcopii.
Tot din acest punct de vedere vă rogu Domnule
Ministre ca să regulaţi a mi se da înscris Canonica
bine-cuventare dela Mitropolia quăreia va fi supusă
acestă Episcopia; quăci unu Archiereu dupre
canone nu pote trece dela o Biserică la alta fara bine
cuventarea Kiriarchului Superior.
Fiind că la o Episcopia se cere mai înteiu de tote
Archieraticalele fara de care nu se pote face serviciul
Bisericesc allu unui Archiereu; și de care la Ismail
nu se află nici de unele; apoi Vă rogu să bine voiţi a
destina o sumă macar de 600# (galbeni) spre acest
sfărșit, din care să se pote face veșmintele și celelalte
archieraticale.
Pentru reșidenţa Episcopale se cere neaperat ase
închiria nișce case potrivite spre acest finit și de
asemine o convinabilă mobilizare a lor, cu necesarile
gospodariei și Cancelariei. În Budgetul publicat de D
Vostra, la Budgetulu episcopiei de Ismail, mi se pare
că nu se prevede nimica pentru încăperile trebuitoare
nici pentru mobilizare. Nu șciu dacă sa luat întru
acesta vreo disposiţiune. Ve rogu să bine voiţi ami
comunica șciinţa despre urmare.
Pentru cheltuiala drumului personei ce se va
însărcina cu primirea și transportarea actelor
respective la noa Episcopie, dela Mitropolia de Iași,
dela Episcopiile de Huși și Budeu (Buzău), de asemine
Vă rogu să bine voiţi a elibera suma ce se va socoti de
trebuinţă pentru o cursa din Ismailu prin Huși la Iași
și apoi la Buzeu și eraș la Ismailu.
Vă rogu să-mi comunicaţi Budgetul Episcopiei de
Ismailu spre a sci cum să aranjezu lucrurile potrivit
cu resursele ce se dau.
Eu aștept în Huși pănă la numirea Pre Sfinţitului
Dionisie quărui amu să i dau Episcopia acesta pe
An XI, nr. 40, septembrie 2018
LOCALIA
samă după cum DVostră mi-aţi scris. Aici dar așteptu
și respunsul D Vostre la acestă adressă amea.
Primiţi Vă rogu Domnule Ministre încuviinţare
prea deosebitei melle consideraţiuni. Locotenent
Episcopu Arhiereul Melchisedec.”14
Ministrul Ministerului Justiției, Cultelor
și Instrucțiunei Publice, trimite Arhiereului
Melchisedec un răspuns cu nr. 59653, care conținea
următoarele:
„În urmarea adresei Presfinției Voastre No.5,
subscrisul tot acum au mijlocit cătră Presfințitul locot.
de Mitropolit din Iași a rândui un Arhiereu, care în
unire cu Delegatul Ministerului Dlui D. Ghidionescu
Șeful Div. Clerului să asiste la solemnitatea
deschiderei noui Episcopii, și tot odată seva instaleze
în funcțiune; la această solemnitate urmează a fi fația
și un Arhiereu din partea Mitropoliei Ungro-Vlahiei,
căruia tot acum i-am făcut cunoscută.”15
Note:
1. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Dunărei de jos, pag. 41.
2. Idem.
3. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Dunărei de jos, pag. 2.
4. Idem.
5. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Dunărei de jos, pag. 48.
6. Idem.
7. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Dunărei de jos.
8. Idem.
9. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1063/1864, Pentru
numirea de Directori la Episcopia Dunărei de jos.
10. Idem.
11. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1063/1864, Pentru
numirea de Directori la Episcopia Dunărei de jos.
12. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 876/1864, Pentru
banii ce se eliberează Episcopiei Dunărei de jos.
13. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Dunărei de jos, pag. 80.
14. Idem.
15. Idem.
(Va urma)
33
An XI, nr. 40, septembrie 2018
LOCALIA
Cuvânt introductiv
la un volum de istorie a culturilor arhaice
T oate civilizaţiile
și culturile
dispărute au lăsat urme
mai pregnante ori
mai slabe, urme prin
descoperirea cărora
reușim să înţelegem
deseori multe din tainele
existenţei lor. Rămân însă
și unele aspecte greu de
Eugen Holban
etnolog elucidat, plasate probabil
pentru totdeauna în zona
misterelor. Bunăoară, oricât ne-am strădui, n-am
putea înţelege anumite laturi ale mentalităţii omului
primitiv – reacţiile și direcţionările psihismului
său doar cu ajutorul datelor arheologice ce apar
deseori fragmentar. Ne este foarte greu să descifrăm
mesajele pe care le poartă unele motive decorative
de pe ţesăturile de casă, mesaje aduse din începuturi
imemoriale. Ne este foarte greu, de asemenea, să
descifrăm legătura care există între ele și folclorul
literar, literar-muzical și mitologie. Ne referim în
primul rând la încărcătura spirituală – oarecum
misterioasă a motivelor antropomorfe femei,
motive care apar cu o mai mare frecvenţă, mai
ales în satele de răzeși din sud-estul Moldovei.
Chiar și ritmul afirmării culturii și civilizaţiei
egiptene a fost totuși atât de rapid, de spectaculos,
încât ne vine foarte greu să acceptăm că totul
ar putea fi consecinţa unei evoluţii normale,
desăvârșită doar din momentul stabilirii în
Valea Nilului a populaţiilor alungate de pustiul
în extindere. Mai mult, urmele culturii neolitice
– epoca în care s-au fundamentat atât limbile
flexionare, ornamentica geometrizantă precum și
arhitectura etc. – se pare că lipsesc din evoluţia
acestei strălucitoare culturi. A putut evolua
oare, atât de rapid o populaţie nomadă stabilită
în valea Nilului, plină de șerpi, de crocodili și
34
AXIS LIBRI
de o vegetaţie bogată, dar iniţial insalubră, fără
experimentul cultural neolitic?
S-ar părea însă ca adevărurile ce par a fi emanate
de o impenetrabilă complexitate psiho-spirituală
și socială să decurgă în fapt dintr-o neașteptată
simplitate existenţială. „Un efect asemănător
întrucâtva impresiilor create de exerciţiile unui
iluzionist”, am spune. Surprinși de efectul șocant
al acestor exerciţii, căutăm precipitaţi o explicaţie
logică, adică încercăm să supunem logicii noastre
anumite date, fragmente - determinate la timpul
respectiv de o cu totul altă logică. Constatăm însă
cu mare surprindere, în cazul în care iluzionistul
se îndură să-și trădeze unele dintre secretele sale
– lucru ce se mai întâmplă totuși uneori – cât de
mult ne-a îndepărtat modul nostru de a gândi, de
simplitatea logicii lui.
„Bine, bine, ni s-ar putea replica, dar în cazul
exerciţiului amintit este vorba de un artificiu și
de o anume tehnică, de o tehnică a unui individ
specializat și care a exersat mult timp până a
atins o asemenea performanţă. Apoi, secretele
operaţiilor iluzioniste se transmit, se preiau de la
o generaţie la alta, deci nu sunt neapărat opera
unui individ. Complexitatea istoriei are o altă
configuraţie”.
Într-adevăr, așa pare a fi, dar întreaga
complexitate psiho-spirituală a „omului cultural”
înseamnă gândire și experienţă, tradiţie, înseamnă
mai precis o continuă exersare a spiritului,
precum și o permanentă conservare a valorilor
sale. Și apoi, valorile și experienţa omului nu
s-a desfășurat neapărat între limitele impuse de
disciplinele pe care le studiem noi astăzi. Adică,
arheologie, etnologie, estetică, istorie etc.
Diriguită de sensurile existenţei, o mare
cantitate de energie, de inteligenţă umană se
materializează în permanenţă în mod necesar.
După o dezvoltare relativ unitară, secole și chiar
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
LOCALIA
milenii, timp în care resursele
vitalităţii lor sunt probabil epuizate,
anumite aspecte ale mentalităţii și
logicii unei epoci par a se închide
ermetic în propriile dimensiuni,
subtilizându-se. Mai ales, după ce
obiecte importante dar perisabile
dispar bunăoară din „inventar”
fără urmă, situaţia se complică și
mai mult.
Chiar și în cazul civilizaţiilor
de la care ne-au parvenit texte
scrise, lucrurile nu sunt totdeauna
clare. Sensurile unor expresii
rămân deseori de neînţeles
pentru noi. Nu rareori, lingviștii
sunt nevoiţi să scrie mai multe
pagini pentru a dezvălui câte
ceva din tainele unui singur
cuvânt. „Jocul” multimilenar al
omului cultural nu s-a desfășurat
neapărat după schemele unei
logici prestabilite intenţionat
sofisticate. Dimpotrivă, credem că
Ceramica geto-dacică
au fost căutate dintotdeauna căile
cele mai simple, mai eficiente de exprimare și de ajuns poate încă un singur element, sau poate
de expresie (dacă ne referim la creaţia artistică, un singur detaliu, pentru ca, la fel ca și în cazul
în strictă legătură cu rezolvarea problemelor exerciţiului amintit mai sus, al iluzionistului, să
stringente. Aspirând treptat spre o înţelegere cât intrăm în posesia unui adevăr istoric neașteptat.
mai adecvată a fenomenelor ce-l înconjurau, îl De la strămoșii noștri geto-daci ne-au parvenit
solicitau, omul n-a renunţat vreodată la ceea ce îi multe valori arheologice, valori care ne ajută să
era necesar, folositor, logic. reconstituim în parte modul de viaţă și, bineînţeles,
Prin trecerea timpului însă și prin ștergerea unele preocupări artistice rămân pentru noi
multor urme care îi atestau prezenţa sa, imaginea încă multe semne de întrebare referitoare atât la
culturii unei epoci se comprimă, deformând obiceiurile cât și la limba vorbită, la arhitectură,
adevăratul mesaj. Adevărata ierarhie a valorilor la modul cum își organizau interiorul locuinţei,
precum și poziţia lor în planul semnificării se etc. Desigur, atât arheologii, cât și istoricii vor
poate deteriora astfel foarte grav, lăsând loc mai găsi încă elemente ce vor ajuta la întregirea
interpretărilor subiective. Ceea ce a fost la timpul imaginii pe care o avem despre daci, dar nu numai
lui un fapt (un comportament) ce se desfășura aceste domenii sunt capabile să scoată la iveală
probabil în clipe, zile, luni și ani, într-un context noi dovezi. Etnografia, folcloristica, precum și
socio-cultural larg dezvoltat (reprezentat în lingvistica, prin mecanismul încă viu al existenţei
funcţie de cauzalitatea generatoare), ne este lor, mai pot releva încă dovezi grăitoare.
semnalat acum, după secole și milenii, fie parţial, Deși este sigur că dacii nu au ignorat ţesutul,
fie prin aspecte neesenţiale. meșteșug apărut cam în vremea în care a apărut
Semnificaţia unor elemente și puntea de și olăritul, adică în epoca neolitică, iar materia
legătură cu formele pe care le-au continuat în primă folosită la confecţionarea veșmintelor și a
timp, rămân astfel nesezizate, ori de neînţeles obiectelor necesare chiar unei sumare amenajări
cercetătorului modern, deși, în realitate lucrurile a interioarelor era, desigur, fibra animală
ar putea fi de o uimitoare simplitate. Uneori ar fi obţinută în mod special din lâna oilor, nici

35
An XI, nr. 40, septembrie 2018
LOCALIA
un element nu atesta ornamentica ţesăturilor.
S-ar putea ca sobrietatea evidentă manifestată în
decorul olăriei să fi fost compensată în mod fericit
și necesar de exuberanţa ornamenticii ţesăturilor.
Dacă materialul, tehnica confecţionării,
tehnologia finală a realizării ceramicii negre
(cenușii), precum și tridimensionalitatea lor
motivau – sub aspect artistic – monocromia,
extinderea spre policromie nefiind neapărat
necesară – și nici sugerată de vreun element din
cadrul procesului ca atare, tehnica ţesutului și
mai ales a aceluia cu fibra de origine animală a
avut, dintotdeauna, o cu totul altă perspectivă.
Lâna oilor în starea ei naturală n-a fost niciodată
uniformă, decât în fermele moderne, specializate,
ferme care urmăresc prin uniformitatea culorii
lânii o anumită eficienţă economică. Culoarea
lânii oilor din turmele mai mari sau mai mici
ale crescătorilor arhaici varia deseori chiar și
pe corpul aceluiași animal. Un reper în acest
sens îl găsim și în Biblie. Bunăoară, când Laban
îi dăruiește lui Iosif, ginerele său, partea de oi
care i se cuvenea ca zestre, textul menţionează și
varietatea cromatică a lânii.
Între albul și negrul lânii provenită de la
oile unei turme oricât de mici, există o gamă
apreciabilă de nuanţe, fie spre griuri mai reci, fie
spre brunuri mai „calde”, roșcate. Multe tonuri
intermediare se formează și prin combinarea
nuanţelor închise cu cele deschise, mai ales atunci
când nici măcar lâna aceleiași oi nu este uniformă.
Amestecurile puteau fi mai întâi combinaţii cu
totul întâmplătoare, rezultate din procesul normal
de prelucrare a lânii, adică scărmănat, dărăcit și
tors – urmând ca apoi, în urma unei îndelungate
experienţe să devină chiar practici voite. În
unele scoarţe ţărănești apar chiar combinaţii de
fire diferit colorate care, prin răsucire formează
un fir mai gros care capătă o tonalitate diferită
de cea a celor două sau chiar trei fire analizate
separat. Folosit în unele pete decorative în mod
cu totul intenţionat, se obţin vibraţii cromatice
neașteptate, asemănătoare întrucâtva picturii
realizate prin tehnica juxtapunerii atât în pictura
în ulei, precum și a celei în frescă, efecte greu de
obţinut prin alt procedeu.
Datele noi ce apar în domeniul etnografiei,
precum și al folcloristicii, converg spre un
singur adevăr ce așteaptă însă a fi impus în mod
36
AXIS LIBRI
convingător. Ne lipsesc poate elemente capabile să
transforme tot acel material etnografic, folcloric
arheologic, etc. descoperit deja, în argumente
incontestabile ale unei continuităţi culturale
neîntrerupte în timp imens, ipoteză refuzată
acum de logica noastră.
În afara de nuanţele pe care lâna naturală i
le punea la dispoziţie ţesătoarei fără a-i solicita
vreun efort tehnologic special, mai existau și
posibilităţile de colorare cu ajutorul pigmenţilor
extrași din plante. Nu suntem în posesia vreunor
date certe care să ateste folosirea acestora,
dar nici a unor dovezi care să poată infirma
definitiv ipoteza. Cercetarea creaţiei artistice a
geto-dacilor, dincolo de materialele arheologice
descoperite pare desigur o acţiune fantezistă.
Marea complexitate a spiritualităţii noastre
ţărănești, și, de fapt, a spiritualităţii ţărănești în
general și, în care se vede foarte clar amploarea
resurselor sale valorice, nu poate fi explicată
însă altfel, decât ca un fenomen de continuitate
spirituală autohtonă ce s-a desfășurat în timp
de milenii. Cei care ar considera că este posibilă
consolidarea unui sistem cultural cum este cel
al culturii ţărănești din România, într-un timp
scurt, eventual de câteva secole, comit o foarte
gravă eroare.
Eronată este de asemenea și ipoteza importării
cu orice preţ a acestora din alte zone ori a migrării
lor o dată cu grupurile de populaţii ce s-au stabilit
aici după ce marile vârtejuri ale năvălirilor s-au
mai liniștit. Valuri de migratori au trecut, desigur,
pe teritoriul ţării noastre și poate mai mult
decât în oricare alt spaţiu geografie. Unii dintre
migratori au rămas aici definitiv amestecându-se
mai mult sau mai puţin cu populaţia autohtonă,
pe care au influenţat-o desigur parţial, dar mai
mult sub aspect biologic și mai puţin semnificativ
sub aspect cultural. Și, mai ales, trebuie
menţionat neapărat, faptul că migratorii nu au
venit cu războiul de ţesut după ei și nici cu vreo
experienţă deosebită în tehnica și arta ţesăturilor.
Dacă mai apar totuși unele influenţe – urme –
susceptibile de contaminare, chiar și în straturile
mai profunde ale spiritualităţii noastre, acestea se
pot găsi în folclorul literar, literar-muzical și în
mitologie.
AXIS LIBRI
Părintele Jean Popovici (1914-1994)
- un slujitor de nota zece -
Modelul pedagogului desăvârșit de la „Biserica lui Creangă” (II)
P edagog și tată
desăvârșit
Pe lângă lucrarea
administrativă, părintele
Jean a scris o pagină
de istorie adevărată la
Dunărea de Jos, prin
pregătirea, călăuzirea
tinerilor candidați la
preoție, în cadrul unei
Maria Stanciu școli pe care a înființat-o,
jurnalist în mod voluntar, în cadrul
Parohiei „Sfinții Apostoli”
din Galați. Preot și pedagog desăvârșit, permanent
cu presiunea condamnării celor doi frați „ostili
regimului comunist”, părintele Jean nu s-a lăsat
impresionat de neputințele omenești ale timpului
său. Pentru cucernicia sa, misiunea de „pescar de
oameni” era un motiv de a înfrunta orice obstacol
lumesc. Astfel, din 1962, pe lângă slujirea pastorală
și ridicarea din ruine a zidurilor bisericii, părintele
se înhamă la o muncă dragă și necesară, ca aerul,
Bisericii de la Dunărea de Jos, și nu numai. A
înființat o Școală de pregătire a tinerilor candidați
la seminariile teologice din țară, un fel de pepinieră
de viitori candidați pentru Învățământul Teologic
din țară, pe atunci, Seminarul de la Galați fiind
închis. De mare ajutor i-a fost circulara nr. 986 din
2 august 1962, adresată Parohiei Sfinților Apostoli
din Galați. Astfel, în plină eră comunistă, părintele
Jean primea misiunea „de a acorda toată atenția și
seriozitatea cuvenite în legătură cu recrutarea de noi
candidați pentru Seminarul Teologic din Buzău”1.
A pregătit mulți dintre preoții de astăzi
Multe au fost persoanele și personalitățile pe
care acest ostenitor în via Domnului le-a pregătit
la Școala din tinda Bisericii „Sfinții Apostoli”
din Galați. „Biserica era foarte mult afectată de
bombardamentele din al II-lea Război Mondial și,
An XI, nr. 40, septembrie 2018
ERSONALIA
la un moment dat, era gata-gata să fie închisă. Eu
am cântat la strana Biserici Sfinții Apostoli, vreo
treizeci de ani. Părintele Jean, un slujitor neobosit,
a avut mare grijă să o ridice din ruine. Zicea că
Biserica e Sfântă și că nimeni nu o poate dărâma.
El a fost omul providențial care a salvat aceste
ziduri de la pieire. În paralel, a armonizat partea
de pastorație și administrație cu cea de pregătire a
copiilor care doreau să meargă la o școală teologică
pentru preoție. În ultimii ani ai vieții, înainte de
1990, la cursurile pe care le ținea în tinda Bisericii,
părintele Jean prepara vreo 80 de tineri, care erau
împărțiți pe două grupe; dimineața și după-amiaza.
Avea evidența lor, exista catalog (le-am văzut și noi!,
n.r.) și fiecare cursant era notat la fiecare materie
și la fiecare oră... De-a lungul celor patruzeci de
ani, cât a durat această școală, părintele a făcut
misiune cu mare dragoste creștinească. Prin
mâinile sale au trecut câteva mii de copiii, mulți
dintre ei, astăzi, preoți. Imediat după evenimentele
din decembrie 1989, venind la Biserica Sfinților
Apostoli, Înaltpreasfințitul Părinte Casian a numit
așezământul «Biserica lui Creangă», apreciind
astfel munca părintelui Jean”, ne povestește maica
Valentina Ciosa2, care a lucrat la pangarul Bisericii
între 1969 și 1992. Astăzi, în vârstă de 83 de ani,
maica Valentina se numără printre rugătoarele de
la Mănăstirea Viforâta3...
„Își dădea salariul săracilor”
Pe lângă multele treburi administrative,
părintele Jean a ridicat biserici în inimile tinerilor
dornici să-L slujească pe Hristos. „Îi păstrez o vie
amintire părintelui Jean, fiindcă era un neobosit
lucrător în ogorul Domnului. Pentru Dânsul, nu era
o problemă care să nu aibă o rezolvare. Liturghisea,
se ducea în casele celor bolnavi și încerca să-i ajute
pe cei sărmani cu ce dădea Dumnezeu. Oamenii
erau săraci și, uneori, din bănuțul văduvei și al
săracului nu reușeam să ne achităm nici birurile
37
An XI, nr. 40, septembrie 2018
ERSONALIA
la stat. Când lua banii, îi împărțea săracilor, că
erau multe nevoi. Cât a trăit doamna preoteasă o
trimitea pe dânsa să le dea banii, după ce a murit
măicuța preoteasă, părintele Jean se ducea personal
pe la casele celor necăjiți și își împărțea salariul.
Apoi, Biserica Sfinților Apostoli a necesitat mai tot
timpul reparații, bani nu erau... Ce să vă spun? Că
părintele curăța ceara de pe pardoseala bisericii,
că scotea cot la cot covoarele din biserică și le
periam, le spălam... Aveam niște covoare de iută
de culoarea vișinei putrede, donate de niște greci, și
la un moment dat vreo două s-au rupt. Le-a cusut
părintele! Biserica Sfinții Apostoli nu a fost niciodată
pictată și, an de an, urcam pe o schelă și văruiam
ditamai zidirea, cu ajutorul a două-trei creștine.
După vreo șaptesprezece ani de văruit, am izbutit,
cu mare greutate, să îmbrăcăm pereții interiori cu
praf de piatră...”, își amintește maica Valentina.
Slujirea aproapelui, rugăciunea pentru cei vii
și adormiți erau pentru părintele Jean Popovici,
mai întâi, o datorie sfântă față de Dumnezeu și
față de semeni. „Părintele excela în toate, a avut
toate calitățile unui adevărat slujitor al lui Hristos.
Se comporta ca un sfânt. Adeseori, venea în miez de
noapte cu maica preoteasă și se rugau în biserică.
În zilele de post, prăjea repede o ceapă, o punea pe
o felie de pâine și gata ziua de post... Când erau în
biserică pomeniri, părintele Jean stătea în Sfântul
Altar câte două ore și nu încheia rugăciunea până
ce nu-i pomenea pe toți. Erau pomelnice și cu câte
o sută de persoane. Eu îi mai luam din pomelnice,
ca să termine mai repede, că avea și alte slujiri...
Dânsul mi le lua și îmi spunea pe un ton de blândețe:
«Lasă, măicuță, să-i pomenesc pe toți, că stau în
pământ și nu are cine să-i pomenească...» Pentru
câte douăzeci și cinci de bani la un acatist, părintele
îi pomenea un an. Era de o bunătate nemapomenită
și nu se plângea niciodată. În plus, pe cât era de
capabil, pe atât era de smerit...”
Asemenea multor slujitori, părintele Jean
Popovici a înfruntat nedreptatea și răutatea
sistemului totalitar, nevinovat fiind... „Avea pe
cei doi frați închiși, părintele Sterea Popovici a stat
închis doisprezece ani, iar părintele Vasile vreo doi-
trei ani. Și, se putea altfel?, a fost chemat și părintele
Jean la Securitate. În acele împrejurări a fost de o
demnitate pe care eu nu am mai întâlnit-o. Puțini
dintre noi astăzi, ar mai îndura așa presiuni. Într-o
zi a stat în cercetare, la Securitate, de dimineață de
38
AXIS LIBRI
la ora 8.00 și până seara târziu, la ora nouă. Când
a revenit, a intrat în Sfântul Altar, s-a așezat în
genunchi, a plâns și s-a rugat... A plâns mult atunci,
zicându-mi: «Trebuie să-L rog pe Dumnezeu să mă
țină treaz, pentru că și mâine mă vor chema iarăși
la cercetări!...» Îi cereau să spună ce zic creștinii la
Sfânta Spovedanie, să-l facă informator... Și a mers
și în următoarea zi la Securitate, dar nu a cedat. Nu
avea de ce, fiindcă era nevinovat. «Eu nu-mi vând
oile mele! Lăsați-mă în pace! Eu nu fac lucrurile
astea, indiferent de consecințe!», le-a spus părintele
Jean. Cu ajutorul lui Dumnezeu a trecut și peste
această perioadă. Grea, grea de tot...”, mărturisește
maica Valentina.
O mărturisire tulburătoare ne-a spus maica
Valentina despre unul dintre momentele în
care familia Popovici se reuniseră în rugăciune,
după ce frații părintelui Jean, părintele Vasile și
părintele Sterea ieșiseră din închisoare, „destul de
slăbiți”. „Tatăl părinților Popovici, Ion Popovici, era
cântăreț bisericesc din Tulucești. Era un cântăreț
bun, bun de tot. Și la o Sfântă Liturghie i-am văzut
pe toți reuniți în cadrul unei Sfinte Liturgii. Cei
trei feciori, preoții Vasile, Sterea și Jean, săvârșeau
Sfânta Liturghie, iar tatăl lor - domnul Ion Popovici
- dădea răspunsurile la strană. A fost un moment
deosebit și plin de emoție, oferit de o familie
deosebită”, își amintește interlocutoarea.
Părintele Jean în amintirea fiicei sale, Maria
„Eu și sora mea - Rodica - eram copii, dar îmi aduc
aminte că tata avea foarte mulți elevi la pregătire,
tineri care urmau să dea examenul la Seminarul
Teologic din Buzău. Tatii îi era tare dragă misiunea
de preot-profesor. Cele două calități le îmbina ca
nimeni altul. Ne spunea că pregătirea candidaților
la preoție era bucuria lui. Pentru mine și pentru sora
mea, Rodica, părintele Jean este un tată desăvârșit.
Totul era special la el. Uneori îl vedeam îngândurat,
dar noi - copiii fiind - nu înțelegeam mare lucru.
Când am mai crescut am înțeles tăcerile lui tata...
La un moment dat, frații săi - părintele Sterea și
părintele Vasile - au fost închiși sub motivul că
simpatizase cu mișcarea legionară. Din acest motiv
și tata a fost supus la fel de fel de presiuni, chiar a
fost motiv de șantaj. Târziu am înțeles zbuciumul
acesta... Dar, tata a fost un om înțelept, puternic
și demn. Nu a cedat. Aici și mama a avut un rol
deosebit în a-l susține. Acestea și multe amintiri
AXIS LIBRI
pe care le port cu mine în suflet mă fac să păstrez
părinților mei un profund respect. Lângă Iocana
Maicii Domnului, ei sunt icoanele vieții mele”, ne
spune doamna Maria-Magdalena Afanase, fiica
mai mare a părintelui Jean.
Între personalitățile pe care părintele Jean le-a
primit în casa sa se numără Episcopul Chesarie
Păunescu, dar și arhimandritul Paulin Lecca.
„Prea Sfințitul Chesarie a venit odată la noi în casă.
Era un păstor de suflete foarte blând; avea o lumină
specială pe chip, iar noi, copiii, ne uitam la Dânsul
ca la un Sfânt. Acest Episcop l-a prețuit mult pe
tata... Era un om al lui Dumnezeu, așa îl cunosc de
la tata: a ajutat mult Biserica Pescarilor din Galați,
care era ruinată de pe urma bombardamentelor din
al II-lea Război Mondial”, ne relatează doamna
Maria Afanase.
În casa părintelui Jean a poposit de câteva ori
și arhimandritul Paulin Lecca, a cărui slujire nu
e prea cunoscută astăzi. „Aveam vreo 14-15 ani și
părintele Paulin venea uneori la noi, acasă. Vorbea
despre Iisus Hristos și despre Maica lui Dumnezeu cu
multă candoare, aproape plângând. Prin cuvântul
său ne transmitea o căldură și o lumină pe care le
primim din Sfintele Cărți. Părintele Paulin avea o
constituție fizică nu prea impunătoare; era mic de
statură, ascetic, dar te cucerea cu vocea caldă și
vorba blândă”, povestește Maria Afanase.
Personalitatea părintelui Jean nu a rămas
indiferentă nici arhimandritului Paulin Lecca,
iubitorul de Hristos care în amintirile sale, recent
publicate, menționează că a slujit odinioară
„singur” la Biserica „Sfinții Apostoli”, suplinindu-l
pe părintele Jean Popovici4.
După evenimentele din decembrie 1989,
părintele Jean a mai slujit în Parohia „Sfinților
Apostoli” până în 10 octombrie 1992, când la
vârsta de 79 de ani, oficial, ieșea la pensie. A plecat
în lumea de Dicolo, la 20 septembrie 1994.
Prin neoboseala sa și a preoților care i-au
urmat, Biserica „Sfinții Apostoli” a rămas ca un
far luminos în Portul Galați. Mai ales că slujirea de
la Sfântul Altar a părintelui Jean a fost dublată de
cea de pedagog, de formator de viitori preoți, iar
Biserica „Sfinții Apostoli” a fost pentru generații
la rînd de preoți, un far luminos în Portul Galați.
Note:
1. Circulara nr. 986 din 2 august 1962, emisă de
Protoieria Raionului Galați, face parte din fondul
An XI, nr. 40, septembrie 2018
ERSONALIA
arhivistic al Bisericii Sfinții Apostoli Galați, fila
37.
2. Maica Valentina Ciosa este de loc din
Țuțcani, județul Vaslui, o localitate pe malul
Prutului, în care există și astăzi un stejar secular
de peste cinci sute de ani, menționat pe hărțile
din cele două războaie mondiale. Maica s-a
născut în 2 septembrie 1934 și în 1952 a intrat
ca soră la Mănăstirea Grăjdeni, județul Vaslui, la
vreo 12 kilometri de Bârlad. Ca loc de rugăciune,
Mănăstirea Grăjdeni este din anii 1527-1538, din
vremea lui Petru Rareș, Domnul care trecea cu
carele de pește de la Galați la Suceava. Bisericuța
Domnului Petru Rareș a fost arsă de tătari la 1711.
Actuala biserică a fost zidită de Vlădica Anania
și este din cărămidă, sfințită în 1872, cu hramul
„Sfântul Nicolae”. A fost transformată în mănăstire
de maici în 1952, multe dintre viețuitoare fiind
aduse de la Mănăstirea Adam din Galați. Când s-a
dat decretul 410/1959, obștea număra aproximativ
o sută de viețuitoare. Atunci a fost scoasă din
mănăstire și Maica Valentina care și-a găsit loc de
rugăciune și adăpost la Biserica „Sfinții Apostoli”
din Galați, unde „a stat cu o altă maică”. Aici l-a
cunoscut pe părintele Jean Popovici, alături de care
a slujit la pangar, ca îngrijitor și cântăreț la strană.
După 1990, Maica Valentina a mers la Mănăstirea
Viforâta, unde se roagă și astăzi.
3. Mănăstirea Viforâta este o așezare de maici,
situată la 7 kilomentri de Târgoviște. Are hramul
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. A fost zidită
de Vlad Înnecatul (1530-1532), domn al Țării
Românești și refăcută de doamna Maria, soția
Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, între
anii 1712-1713, când au fost construite și câteva
chilii. Timpul, cutremurele, nedreptățile vremii
au deteriorat locul. În 1802, mănăstirea a fost
restaurată de Nicolae, „logofătul” Mitropoliei din
București și de stareța Iustina.
În 1990 a fost realizată o altă restaurare
sub îndrumarea Părintelui Patriarh Teoctist.
Catapeteasma Sfântului locaș aparține lui Karl Stork
(+1887). Patriarhul Justinian Marina a înființat aici
un sanatoriu pentru maicile și preotesele văduve.
Enciclopedia Ortodoxiei Românești, pg. 689.
4. Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc
II, Editura Studium, Bacău, 2014, pg. 36.
39
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
RO NIA CENTENAR

Sfinxul de la Bădăcin (I)

PERSONAJE
COMEMORATORI – tineri adunați la casa memorială
OSKAR JASZI - prim-ministrul minorităților
IULIU MANIU - erou al Marii Uniri
OLIMPIA ZAMFIRESCU - martoră la ultimele clipe ale lui Maniu
IVOR PORTER - ambasador și autor britanic
ALEXANDRU TODEA - șeful măturătorilor din închisoare
VASILE CIOLPAN - comandantul închisorii de la Sighet
UN BĂTRÂN
Ioana-Teodora JUDECĂTOR
Todorescu UN DEȚINUT
elevă, Colegiul Național UN GARDIAN
„B.P. Hașdeu” Buzău GARDIANUL-ȘEF -prieten bun cu Ciolpan

(Scena prezintă două planuri temporale diferite ce
urmează să fie luminate succesiv)
ACTUL 1
TABLOUL 1
Casa din Bădăcin a marelui politician țărănist
Iuliu Maniu, despre care acesta spunea că ,,parcă
aerul este mai proaspăt. În liniștea grădinii uit
greutățile zilnice”.
În dreptul intrării sunt trei copaci bătrâni. Pereții
casei sunt scorojiți, iar geamurile sparte. Cele trei
corpuri ale casei au culoarea spălăcită, iar câteva țigle
sunt căzute. Este o după-amiază de februarie. A nins
greu în zilele anterioare, iar acum mai mulți tineri se
adună printre nămeți în dreptul casei.
SCENA 1
COMEMORATORI (Câțiva tineri entuziasmați,
îmbrăcați gros și murdari de noroi, se străduiesc
să ajungă cu coroane de flori în dreptul casei,
împiedicându-se prin nămeți.)
COMEMORATOR 1 (se urcă pe prima treaptă
a casei și își rege vocea): ,,Dacă privim îndărăt la
suferințele îndurate de neamul românesc, dacă ne
amintim de sângele vărsat, nu știm cum să mulțumim
lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generația de
acum, să trăim aceste timpuri de înălțare. În aceste
momente solemne ne vom purta vrednici de timpurile
pe care le trăim. Vrednicia națională se judecă după
înțelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să
croiască soarta noastră.”
COMEMORATOR 2 (cu vocea tremurându-i din
cauza frigului și frecându-și palmele): Sunt cuvinte
rostite de un erou, căruia îi datorăm onoarea de a
trăi într-o Românie unită și liberă. Îl comemorăm, în
această zi, pentru a-i înnobila sacrificiul. Haideți să
fim vrednici de tot ceea ce a făcut Maniu pentru noi,
căci pentru el patria a fost un trup și-un suflet!
COMEMORATOR 1: „Istoria ne-a învățat că nu
trebuie să așteptăm nimic de la împărații străini și de
la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri.
Adevărul ce ne călăuzește acum e că singura noastră
forță care nu poate ținea în viitor, e aceea provenită din
unirea tuturor românilor, îndeosebi voi, românii din
Ardeal și Ungaria, suntem în drept să cerem această
unire, fiindcă aci la voi este leagănul românismului...
Cine poate să conteste ființei noastre naționale dreptul
de a-și croi singură soarta, de a se conduce ea insăși
și de a-și constitui un singur trup când sufletul îi este
unul singur și întreg?”
COMEMORATOR 2 (cu mâinile împreunate,
privind în jos): Cei mai în vârstă decât noi au fost
pedepsiți pentru încercarea de a-i aduce un omagiu
lui Iuliu Maniu. Au fost legați lângă câinele poliției
și chinuiți, pentru că au îndrăznit să strige numele
unui ,,trădător”. (ridică privirea spre mulțime): A
venit rândul nostru să-l strigăm în cor și să-i curățăm
onoarea de om politic exemplar și erou al Unirii de la
1918. (oftând, cu ochi triști): Câți cunoașteți chinurile
prin care a trecut, atât el cât și colegii lui? De la Galați
a ajuns la Sighet, unde drumul către moarte a fost
deschis în fața lui Maniu!
TABLOUL 2
Biroul lui Iuliu Maniu, cu masa de lucru în fața
bibliotecii cu volume îmbrăcate în piele. Pe masă
se află o veioză mare, cu abajur alb, o fotografie de
familie, o vază cu flori nemuritoare și câteva teancuri
cu documente.

40
AXIS LIBRI
SCENA 1
OSKAR JASZI, IULIU MANIU
(În biroul lui Maniu, în dreptul mesei de lucru,
unul în fața celuilalt pe fotolii, Maniu discută cu prim-
minstrul minorităților.)
OSKAR JASZI (pe un ton sever, preocupat):
Domnule Maniu, cu toate că nu ne leagă o prietenie,
de când ați plecat de la Budapesta am ținut să vă anunț
că social democrații v-au pus gând rău.
IULIU MANIU (mirat): Cine, mă rog, și de ce?
OSKAR JASZI: Batthany și ceilalți miniștri! Vor
arestarea și judecarea dumitale deîndată!
IULIU MANIU (vizibil enervat de informația
primită): Domnule Jaszi, dar asta este strigător la cer!
Pe ce temei să ceară arestarea mea? Nu am făcut decât
să urmăresc interesele poporului român!
OSKAR JASZI: Din câte am înțeles, pentru înaltă
trădare.
IULIU MANIU (mirat): Imposibil și de-a dreptul
inacceptabil!
OSKAR JASZI (ușor amuzat, cu un zâmbet discret
în colțul gurii): Imposibil? Vă rog! Poate nu vă dați
seama de interesele ce stau la mijloc! Probabil le stați
în drum!
IULIU MANIU (foarte hotărât): Pe mine nu mă va
intimida nimeni!Voi sta în drumul oricui încearcă să
nesocotească interesele românilor!
OSKAR JASZI (cuprins de curiozitate): Dar în
definitiv, ce vor românii?
IULIU MANIU (îl fixează pe prim-ministru cu
privirea și răspunde prompt): Desfacere totală!
TABLOUL 3
În sala de proces, cu ușile închise, păzite de doi
polițiști, mai mulți martori ascultă acuzațiile aduse
lui Maniu și argumentele aduse de acesta pentru a se
apăra.
SCENA 1
JUDECĂTOR, IULIU MANIU, MARTORI
(Martorii se adună în sală, iar murmurul se
liniștește când judecătorul își ocupă locul. Iuliu Maniu
se ridică în loja acuzaților și începe procesul.)
JUDECĂTOR (trecându-și privirea de la dosarul de
pe masă la Maniu și înapoi la dosar): Domnule Maniu,
pe fondul procesului de astăzi se află mai multe capete
de acuzare care privesc interesele directe ale patriei,
interese pe care dumneavoastră le-ați dezonorat
în vederea îndeplinirii obiectivelor personale, de
defăimare a regimului. Ați intenționat să înlăturați prin
forță armată guvernul condus de tovarășul Petru Groza!
IULIU MANIU (cu mâinile la spate, relaxat): Exclus!
Lupta mea a avut un caracter eminamente politic!
JUDECĂTOR (citind): În perioada dominației
ungare asupra Transilvaniei, activitatea dumneavoastră
An XI, nr. 40, septembrie 2018
RO NIA CENTENAR
politică s-a desfășurat în termenii de colaborator al
autorităților de la Viena și Budapesta, mai exact o
politică de oprimare a poporului român!
IULIU MANIU (începe să se încordeze și să își spună
opiniile apăsat): Sunt incapabil de compromisuri!
Aproape că nici nu m-aș putea numi politician.
Pentru mine respectul față de țară este un principiu de
moralitate! Aceste acuzații sunt nefondate!
JUDECĂTOR (continuând să citească cu ochelarii
pe vârful nasului): Nu am terminat, domnule Maniu!
La unire, ați încercat să împiedicați actul istoric,
punând numeroase condiții, pe care procurorii și social
democrații le-au considerat, în urma unei analize
amănunțite, ca fiind rău intenționate!(ridică pentru o
secundă privirea spre Maniu, apoi continuă să citească):
De asemenea, înainte ca războiul să ia sfârșit, ați dovedit
că sunteți un reacționar și un sprijinitor al fascismului!
IULIU MANIU: Intențiile mele nu au fost nicio
secundă împotriva intereselor țării, iar întreaga mea
activitate politică s-a desfășurat în jurul cerințelor
cetățenilor români. (își pune mâinile pe balustradă,
se apleacă ușor în față și privește spre instanță, fără
să clipească): Cum se poate să fiu numit sprijinitor al
fascismului?
JUDECĂTOR (cu ton ușor ironic): Foarte simplu,
domnule acuzat! În jurul datei de 23 august ați adunat
în jurul dumneavoastră toți fasciștii, reacționarii,
trădătorii de țară și agenții imperialismului, după ce
în perioada războiului l-ați susținut pe Ion Antonescu
și lupta împotriva Uniunii Sovietice!
IULIU MANIU (începe să gesticuleze, lovind cu
degetul arătător în bara de lemn de care se sprijină): Îmi
asum răspunderea pentru toate actele mele politice,
iar aceste acuzații care mi se aduc sunt numai scorneli
ale comuniștilor!
JUDECĂTOR (relaxat,aproape plictisit, căscând):
Voi da citire rechizitoriului întocmit de domnul
procuror militar: ,,Acțiunea trădătoare și criminală a
acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache și a celorlalți
acuzați nu este decât o încoronare a trădării naționale,
care caracterizează întreaga activitate politică a
Partidului Național-Țărănesc”. (ridică privire peste
ochelari, fixându-l pe Maniu): Luând în considerare cele
spuse în cadrul procesului de azi, 11 noiembrie 1947, (se
ridică în picioare, cu mainile făcute pumn pe hîrtiile de pe
pupitru) îl condamn pe Maniu Iuliu, la temniță grea pe
viață, pentru faptele de (ridică în dreptul ochilor o coală
și începe să enumere): trădare națională, tentativă de
surpare a ordinii constituționale, răzvrătire, insurecție
armată, instigare la trădare prin necredință și instigare
la trecerea frauduloasă a frontierei!
(Va urma)
N.R.: Premiul special „România – Centenar” la Concursul de creație
literară organizat de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” - „Scriitori
de ieri, de azi și de mâine”, ed. a X-a, 2018.
41
An XI, nr. 40, septembrie 2018
RO NIA CENTENAR
Amintiri de neuitat (III)
Capitolul 8 - Misiune
grea
Î ntr-o zi am fost chemat
la maiorul Sandu,
comandantul divizionului
de baterii.
— Tinere, zise el, nici prea
rece, nici prea prietenos. Mi
s-a spus că ești student la
drept.
Aurel Balaban — Da, domnule maior!
scriitor — Dar ești pentru prima
oară pe front.
— E adevărat, dar asta, sper, n-are nicio importanță.
— Asta ai să-mi spui după ce execuți misiunea
ce ți-o încredințez. Vei duce la căpitanul Stancu,
comandantul bateriei de mortiere din spatele
tranșeelor, un plic cu un cuprins strict secret.
— Am înțeles, domnule maior, dar nu știu în ce
punct se află.
— Îți voi da o schiță pentru orientare și pe caporalul
Toncu, telefonistul divizionului, care cunoaște drumul.
Am luat plicul și am plecat însoțit de caporalul
Toncu. Pe drum, însoțitorul meu mă informă că va
trebui să trecem printr-un „punct obligat”. Și-mi
explică despre ce este vorba: „punctul obligat” este o
potecă îngustă într-o coastă de munte, având pe stânga
o prăpastie, iar pe dreapta o pantă foarte înclinată, pe
care a fost odată pădure. Astăzi, acolo, mai sunt doar
câteva cioturi de copaci, pentru că în acest punct bate
zilnic artileria inamică. Poteca este ținută permanent
sub observație de nemți, instalați cu artileria pe cota
„Piciorul porcului”. Cum apare un transport de provizii,
ori chiar un singur om, cu vreo misiune, nemții deschid
focul. Așa că trebuie să fim foarte atenți.
— Bine, caporal Toncu, să mergem!
— N-ați fi de părere să lăsăm plecarea un pic mai
spre seară?
M-am încruntat și l-am privit cu atenție. Își bate
joc de mine? Mă încearcă?...
— Nu, Toncule, plecăm imediat! Așa a fost dat
ordinul.
Am mers în diagonală prin pădure cam o oră.
Mortierele cu pricina erau cam în dreptul bateriei
întâia. Deodată văzui în fața mea un luminiș.
— Aici e, vorbi serios și parcă emoționat caporalul.
Eu zic să traversăm acest punct în fugă, până nu prind
de veste nemții, ca să evităm primejdia.
42
AXIS LIBRI
Privii printre copaci poteca. Locul era într-adevăr
înfiorător, așa cum mi-l descrisese Toncu. Terenul era
răscolit, din vârful coastei până-n adâncul prăpastiei
de obuze. Gropi adânci făcute de exploziile obuzelor
păreau niște răni uriașe, copacii retezați păreau niște
infirmi, iar rădăcinile, răsturnate în marginea potecii,
niște caracatițe uriașe. Bucățile de stâncă prăvălite
în potecă erau obstacole serioase. Distanța era prea
mare, terenul prea răvășit și plin de obstacole, ca să
pot lua în considerație propunerea caporalului Toncu
de a trece în fugă. Puteam fi surprinși pe drum de
focul artileriei inamice fără să avem timp să ne
adăpostim.
— Nu, Toncule! Întâi că nu-mi place să fug ca un
laș, și al doilea, în fugă putem fi surprinși la loc deschis.
— Domnule sublocotenent, vă rog, am familie,
copii și soție... gândiți-vă! Dumneavostră nu aveți
familie, nu vă e frică de moarte.
Vorbele caporalului m-au lovit ca un bici pe
obraz.
— Ascultă, Toncule, am și eu părinți, rude, poate
o logodnică. Dar nu pentru apărarea lor mă aflu eu
aici. Și nici tu. Suntem aici pentru a ne apăra Țara,
Moldova lui Ștefan, singurul petec de pământ necălcat
de cizma inamică. Pe aceasta trebuie s-o apărăm cu
orice preț. Când eram în școala militară, guvernul și
regele erau gata s-o părăsească și să treacă în Rusia,
chiar și școala. Vestea aceasta a fost ca un cuțit în
inima mea și mă hotărâsem să nu mai urmez școala,
ci să merg pe front ca simplu ostaș, să mă aflu printre
cei ce își apără cu prețul vieții colțișorul acesta scump.
Am tăcut deodată... vorbind îmi tremura glasul, iar lui
Toncu îi dăduseră lacrimile.
— Atunci, mergem, domnule sublocotenent! Cum
ordonați dumneavoastră.
— Mergem, dar cum? Bunicuța mea, care m-a
crescut de mic, spunea: moartea, dacă e înainte, te
grăbești s-o ajungi, dacă e în urmă, stai și-o aștepți.
Ai înțeles?
— Am înțeles totul, domnule sublocotenent!
Capitolul 9 - Trecerea „punctului obligat”
Am plecat liniștiți, la pas, fără grabă. Deodată
auzirăm din stânga noastră un pocnet ca al sticlei de
șampanie desfundată. Imediat îi urmă o șuierătură
care sfâșia aerul ca pe o imensă bucată de mătase.
— La pământ, domnule sublocotenent! Ici, în
groapa asta!
AXIS LIBRI
În aceeași clipă răbufni deasupra noastră, ca un
tunet, explozia obuzului. Bucățile de schije și piatra
răpăiră prin frunzișul arborilor rămași în picioare.
Traiectoria fusese prea lungă și căzuse pe deasupra
noastră. Ne ridicarăm și pornirăm mai departe în
aceeași cadență. Iarăși o pocnitură ca la dop, altă
șuierătură ce sfâșia înfiorător aerul și din nou o
bubuitură năpraznică sub noi, în peretele prăpastiei.
Schijele și bucăți de stâncă se rostogoliră în adânc. Și
tot așa au continuat vreo cincisprezece-douăzeci de
obuze, iar noi, cu o ureche atentă, ne azvârleam când
în gropile făcute de obuze, când pe după blocurile de
stâncă ce se aflau pe potecă.
„Punct obligat” era format dintr-o potecă așa
de îngustă pe acel perete înclinat, încât tirul avea
ca rezultat o traiectorie când prea lungă, când prea
scurtă. Numai arareori se întâmpla să nimerească
poteca. Sfâșierea aceea înfiorătoare a aerului și
exploziile ca de tunet, însoțite de frânturi de schije și
piatră, răsunau în inima mea ca și când m-aș fi aflat
în adâncul infernului. Fiind prima mea adevărată
încercare în care moartea ne da târcoale, mărturisesc
că eram groaznic de emoționat, poate și speriat. Nu
mă gândeam nicio secundă că voi muri și că-mi vor
rămâne oasele pe acolo. De fapt, nici n-aveam timp
să mă gândesc la așa ceva. Eram concentrat cum să
mă ascund mai repede. Mai aveam cam cincisprezece
pași până dincolo, în pădure. Sărmanul Toncu, galben
precum ceara și tremurând, îmi șopti rugător:
— Măcar acum, domnule sublocotenent, bucățica
asta să fugim!
— Fugi, dacă vrei, Toncule! Eu nu-mi schimb
pasul!
Vorbind, însă, n-am mai auzit pocnetul, ci doar
șuierătura aceea îngrozitoare, încât n-am mai avut
timp decât să ne trântim la pământ, în plină potecă.
În aceeași secundă, în fața noastră, pentru prima
oară, obuzul nimeri direct în potecă. Schijele se
răspândiră radial în traiectorie și pe deasupra, în timp
ce pietricelele și țărâna ne acoperiră capetele, ne intrară
pe sub guler și manșete. Ne-am ridicat ca împinși de
un resort, ne-am uitat unul la altul, scuturând invazia
măruntă de pe noi.
— Ei, Toncule, ce zici? Dacă fugeam...
— Ne cădea drept în cap, domnule sublocotenent
— Ei, acum putem să părăsim blestematul ăsta de
„Punct obligat”!
***
Ocolirăm groapa făcută de obuz, privind-o ca
pe un mormânt deschis pentru noi. După câteva
minute ne aflam în fața comnadantului de baterie
de mortiere. Am salutat, ne-am prezentat și i-am
înmânat plicul.
An XI, nr. 40, septembrie 2018
RO NIA CENTENAR
— Dar... pe unde ați venit, întrebă intrigat, parcă
supărat, căpitanul.
Scosei schița din buzunar:
— Pe aici, domnule căpitan!
— Dar aici, câteva minute în urmă, punctul a fost
bombardat.
— Da, e adevărat, domnule căpitan!
— Și ați venit așa, printre obuze?
— Da, domnule căpitan! De ce mă întrebați?
— Trebuia să-mi închipui. Sunteți congestionați și
transpirați. Ați fugit?
— Nu, ne-am strecurat printre obuze! Probabil că
nemții n-au ochit prea bine.
— Domnule sublocotenent, dumneata glumești,
dar ce-ați făcut nu e glumă. Nu ți-a fost frică?
— Domnule căpitan, la școala de artilerie mureau
în jurul meu camarazi cu zecile de tifos exantematic și
alte boli grave. Am văzut dezertori împușcați în fața
frontului nostru și generali degradați pentru trădare
în mijlocul careului nostru. Am văzut în prima zi
când am sosit pe front grindina de obuze care ne-a
sfârtecat caii și oamenii, așa că acum nu mă mai tem
de moarte și nu mă mai înspăimântă.
— Ce fel de om ești dumneata, din ce parte a țării vii?
— Sunt moldovean, dintr-un sat de răzeși, întemeiat
de Ștefan cel Mare, Bălăbănești, județul Tutova.
Nu e momentul acum, dar când veți dori vă voi
spune povestea întemeierii satului de către căpitanul
de cete, Ion Balaban, după luptele de la Lipinți.
Bunicul meu, urmașul direct al acestuia, are un cufăr
plin cu hrisoave cu peceți domnești. Probabil că nici
strămoșii noștri nu cunoșteau frica de moarte.
Căpitanul ascultase atent și pe fața lui se ivi un
zâmbet abia schițat.
— E foarte frumos și interesant, chiar romantic.
Dar în război trebuie să fii mai realist, mai prudent.
N-ar fi fost păcat să se piardă din imprudență și cu
ușurință un tânăr ca dumneata?
— Îmi permiteți, domnule căpitan și domnule
sublocotenent, interveni sfios caporalul Toncu.
— Spune, caporale!
— Știți... domnul sublocotenent urmează un sfat
înțelept de la bunicuța lui. Și povesti ce-i spusesem eu
pe drum. Căpitanul mă privi impresionat.
— Câți ani are bunicuța dumitale, domnule
sublocotenent?
— Optzeci de ani, domnule căpitan! E încă în
putere și speră să mai trăiască, să vadă țara liberă.
Când am plecat de acasă, n-a plâns, ci mi-a urat să mă
întorc cu izbândă și sănătos.
— Bravo, așa bunică mai zic și eu! Să-i scrii din
partea mea că sunt bucuros că i-am cunoscut nepotul
și că-i urez să i se îndeplinească dorința.
43
An XI, nr. 40, septembrie 2018
RO NIA CENTENAR
— Vă mulțumesc, domnule căpitan! El îmi strânse
mâna, sfătuindu-mă că, totuși, este bine să aplic și
celălalt proverb: „Prudența e mama înțelepciunii”.
Capitolul 10 - Misiune misterioasă
Prin februarie, când nopțile erau reci, umede
și cețoase, de nu vedeai la doi pași, se stârni mare
zarvă pe frontul de la Cireșoaia. Toată armata, de la
general până la cel din urmă soldat, era alarmată. Se
zvonise că trupele rusești din aripa noastră dreaptă,
spre nord, părăsiseră pozițiile. Pe la miezul nopții
știrea se confirmă. Telefoanele zbârnâiau, ordinele
curgeau ca ploaia, că toată linia întâi de la infanterie și
bateriile de artilerie, de la comandant la trupe și până
la Statul Major, să se pună în mișcare. Rezervele din
interior fură puse în stare de alarmă, primind ordin să
pornească fulgerător pentru a ocupa pozițiile părăsite
de ruși. Până atunci, unitățile din primele tranșee
să-și răspândească ostașii la distanțe mai mari, ca să
acopere golul de pe front. Artileria din fiecare baterie
să întoarcă două din cele patru tunuri înapoi spre
Trotuș. Exista temerea de o înțelegere secretă între
nemți și ruși, ca aceștia să părăsească tranșeele pentru
ca inamicul să poată învălui frontul nostru pe la spate.
Toată armata din această zonă era în fierbere și cu
nervii încordați. Dacă ne vor ataca rușii din spate, va
trebui să luptăm pe două fronturi.
Fiecare unitate a trimis înapoi, în puterea nopții și
în plin mister, observatori ca să ia informații despre
intențiile trupelor rusești. Primii și eu același ordin,
să plec cu doi telefoniști, cu telefoanele și mosoarele
de cabluri, ca să observăm, să cercetăm și să raportăm
imediat tot ce ni s-ar fi părut suspect, pentru a se lua
operativ măsurile ce se impuneau.
Trebuia să mergem pe întuneric și ceață pe o
muchie îngustă ce se termina într-un promontoriu
înalt deasupra văii Trotușului. Pe traseu, la jumătatea
distanței, un telefonist cu cablul trebuia să rămână pe
loc pentru orice eventualitate. Umblând prin beznă,
în primejdia de a aluneca pe unul dintre versanții
crestei acoperite cu polei, am înaintat greu până am
ajuns la capătul promontoriului. Locul unde ne aflam
se numea „Piscul Dracului”. Emoționați, cercetam
întunericul spre fundul văii, dar nu distingeam nimic.
Începuse să ne fie frig.
În tăcerea aceea lugubră, nu se auzea nimic, decât
freamătul apei Trotușului și uneori foșnetul aspru, parcă
speriat, al arborilor dezgoliți. Ne auzeam până și bătăile
inimii și țiuitul urechilor. Nici măcar de la cei din urmă
nu se auzea niciun zgomot. Parcă amorțise toată lumea.
Desigur, comandanții stăteau încordați, cu tunurile și
mitralierele îndreptate în două direcții opuse. Cred că
erau cu sufletul la gură, așteptând vești de la observatori.
44
AXIS LIBRI
Așa au trecut ceasuri întregi, într-o tăcere amețitoare,
ce stârnea spaime în toate sufletele. Am așteptat acolo,
înțepeniți de frig și nemișcare, cu urechile ciulite și ochii
ațintiți, căutând să străpungem întunericul și să vedem
mișcarea de trupe sau să auzim glasuri omenești. Dar nu
se mișca nimic, nu se auzea nimic.
Ni se părea paradoxal și imposibil că toată
ostășimea de pe front sucumbase subit, iar noi
rămăseserăm singuri, părăsiți în pustietatea aceasta,
pe Piscul Dracului.
Deodată, auzirăm un foșnet în spatele nostru.
Am tresărit și am scos pistoalele, îndreptându-le în
direcția de unde venea zgomotul.
— „Brânduși!”, se auzi parola.
— „Ghiocei!”, răspunsei eu în șoaptă. Ce este?
Camaradul ne comunică ordinul comandantului
să telefonăm care este situația. Am telefonat imediat
că ne-am conformat ordinului de a nu pune mâna pe
aparat până nu avem ce raporta, că suntem înghețați
de frig și că am început să fim neliniștiți.
Când se crăpă de ziuă, auzirăm clar, în crescendo,
glasuri și cântece în vale, dar încă nu se vedea nimic.
Mai târziu, am distins cântece rusești și strigăte:
— Vivat revoluția! Mir! Mir! Domoi! Domoi!
Trupe rusești în dezordine veneau pe jos, umplând
șoseaua de pe lângă Trotuș. Când s-a mai luminat,
i-am putut zări. Iar când s-a ivit soarele și ceața
de pe vale s-a mai împrăștiat, am văzut șuvoaie de
ostași ruși mergând descinși și fără arme asupra lor.
Am comunicat imediat la centrul de comandă tot ce
vedeam și auzeam.
— N-au arme, n-au tunuri, merg pe jos? Mă întrebă
comandantul.
— Nimic! Merg cântând ca la nuntă, cu mâinile
goale!
— Urmăriți-i cu atenție!
Am urmărit fluviul de oameni, ce ne făceau
impresia că sunt băuți, trecând în șiruri nesfârșite,
cântând și strigând.
— Mir! Revoluție! Domoi!
Am început să ne liniștim. Telefonistul din urmă
venea înfășurând cablul pe mosor.
— Haideți la unitate, domnule sublocotenent! Ați
tremurat destul! îmi spuse telefonistul.
— În fine, misterul fusese dezlegat. Rușii, auzind
de revoluție și pace, au lepădat armele, au abandonat
tunurile și au plecat spre casă cântând.
Noroc că totul s-a petrecut pe neașteptate și frontul
a fost părăsit în tăcere, astfel că nemții nu au prins de
veste, iar între timp frontul părăsit fusese acoperit de
trupele de rezervă românești.
Trăiserăm o noapte de coșmar, din care ieșeam
acum bucuroși, dar necăjiți că luaserăm o plasă
strașnică. Toată lumea respiră ușurată.
AXIS LIBRI
Domnul Cătălin Negoiță,
directorul Direcției Județene
pentru Cultură Galați
Interviu
GhN: Domnule Negoiță,
bănuiți de ce vă întreb ce ați
mai făcut în ultimii cinci
ani? Chiar, ce ați mai făcut?
C.N.: Aceasta era
întrebarea „încuietoare”,
adresată foștilor
nomenclaturiști, cocoțați,
după decembrie ’89, în
fotoliile noii Puteri. Era,
Ghiţă Nazare totodată, și întrebarea
profesor, publicist pusă liderilor Opoziției
de atunci. De fapt, totul
se citea în alb și negru: ori fuseseși activist ori nu
îngurgitaseși salam cu soia. Ceea ce, privit, evident,
din zone diferite ale baricadei politice, era la fel
de reprobabil. Eu vă voi răspunde că, la Direcția
pentru Cultură, am făcut multe lucruri de calitate,
am încercat să aducem în fața gălățenilor frânturi
din trecutul glorios (nu, nu este exagerat termenul)
al urbei, adică acele momente în care orașul acesta
avea peste 20 de consulate, când Galațiul era o
placă turnantă a schimburilor economice din
regiune, devansând Odessa, de pildă, când despre
portul nostru se știau la fel de multe lucruri ca
despre Amsterdam, în fine, când Galațiul, conform
spuselor unui consul britanic la Dunărea de Jos,
era „cel mai occidentalizat oraș din România, după
București”. Realizați semnificația acestei declarații?
Nu Timișoara, nu Clujul, nu Brașovul. Galațiul.
Aș spune că o interesantă logică a istoriei a
făcut ca aici, la Galați, să se termine, în Antichitate,
lumea „civilizată”, reprezentată de Imperiul Roman
și tot aici, astăzi, să fie granița de răsărit a Uniunii
Europene. Nu e deloc o simplă coincidență.
Suntem un hotar al valorilor europene și cred că ar
trebui să ne mândrim cu asta. Apropo, am propus
Consiliului Local ca pe blazonul orașului să apară
un centurion roman. Ca să fiu „mai concret”, aș
spune așa: în ultimii cinci ani am vegheat ca nicio
An XI, nr. 40, septembrie 2018
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
casă monument istoric din județul Galați să nu
dispară (și nu a dispărut; nu sunt vorbe, se poate
verifica), am organizat trei ediții ale manifestării „La
pas prin Grădina Publică – în Galații de altădată”,
în care am recreat atmosfera urbei în diverse epoci
istorice (1878, Primul Război Mondial, perioada
interbelică), cu fanfare, valsuri, personaje istorice,
spectacole ale etniilor etc. Am organizat patru ediții
ale festivalului „Antiquitas Rediviva”, cu lecții de
istorie vie, pentru mici și mari, dorind ca gălățenii
să conștientizeze că trăiesc într-un loc încărcat de
istorie. Festivalul acesta a crescut constant și iată
că anul trecut s-a desfășurat pe parcursul a două
zile, cuprinzând defilări ale trupelor, daci, romani,
migratori, lupte de gladiatori, ateliere meșteșugărești,
totul culminând cu o porție de mâncare dacă sau
romană, după rețete antice. Demersul acesta a
pornit din dorința de a sensibiliza autoritățile
locale în legătură cu soarta castrului roman de la
Tirighina. Ani de zile s-a tot vorbit despre asta și
nimeni nu a mișcat un deget. Noi, cei de la DJC
Galați, am inițiat două campanii de ecologizare
a castrului, eliminând din zonă zeci de tone de
gunoaie și tot noi am „bombardat” autoritățile locale
cu memorii, în care solicitam luarea unor măsuri
pentru punerea în valoare a singurului castru
roman din Moldova. Iată că ceea ce părea un vis a
devenit realitate: un proiect european, care sperăm
să primească finanțare. Am beneficiat de un sprijin
total din partea prefectului Dorin Otrocol (de fapt,
domnia-sa a mișcat lucrurile), din partea Comisiei
de Cultură a Consiliului Local și din partea unora
dintre colegii din presă. Ce-am mai făcut? Șase
ediții ale Galei Culturii și Patrimoniului Gălățean,
în care am premiat excelența în domeniul cultural.
Am inițiat Conferințele Centenarului, o inițiativă
de succes, în parteneriat cu Muzeul de Istorie din
Galați, la care avem un public numeros, ce asistă la
abordări inedite ale istoriei României, din perioada
anilor de foc ai Primului Război Mondial. Sunt
45
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
multe, multe lucruri pe care le-am făcut în ultimii Să fim sinceri, în trecut, singurul oficial pasionat de
cinci ani, o sumedenie de acțiuni despre care presa punerea în valoare a istoriei orașului era doctorul
a scris: Pe Valul lui Traian, Drumul viei și vinului, Nicolae Dobrovici Bacalbașa.
Zilele Europene ale Patrimoniului etc. Ați întrebat de relațiile cu celelalte instituții
De curând, ne bucurăm de faptul că au început și culturale. Sunt excelente, cu managerii acestora mă
se derulează cu succes săpăturile la Cavoul Roman cunosc de decenii, sunt oameni de calitate, care pun
și la Poarta de han turcesc. Văd că, acum, mulți își suflet în ceea ce fac, cu care colaborez frecvent, prin
arogă merite pentru deschiderea acestor proiecte. urmare, jos pălăria. Îi am în vedere, în primul rând,
Eu sunt pragmatic: pun la bătaie corespondența pe: Florina Zaharia, Zanfir Ilie, Cristian Căldăraru
noastră cu instituțiile abilitate pe cele două teme și și Dan Basarab Nanu.
articolele de presă în care prezentam demersurile GhN: Reiau câteva întrebări vechi de cel puțin
făcute. Precizez că aici ne-au fost alături prefectul cinci ani, de la ultimul nostru interviu. Mai există
Dorin Otrocol, primarul Ionuț Pucheanu, directorul șanse pentru o Casă Memorială „Nicolae Mantu”?
Muzeului de Istorie, Cristian Căldăraru, președintele Când vom afla ce surprize arheologice se ascund…
Comisiei pentru Cultură din Consiliul Local, Zanfir în spatele „Porții Turcești” de pe Strada „Egalității”?
Ilie, colegii din presă. Am făcut multe alte lucruri, Dar despre „Cavoul Roman” din Cartierul „Dunărea”
însă nu cred că aveți suficient spațiu în revistă… ce noutăți mai aveți?
GhN: Cum apreciați relațiile C.N.: În ceea ce privește Casa
Direcției pe care o conduceți – ca Mantu, soluția e simplă sau…
„instituție a administrației publice complicată. Actualul proprietar
pentru cultură”, cum mi-ați spus cu dorește să vândă clădirea, care
ceva timp în urmă – cu instituțiile se află într-o stare de degradare
politico-administrative și de cultură avansată. Din păcate, autoritatea
ale județului? Vă rog să vă referiți la locală nu are în plan cumpărarea
câteva proiecte comune derulate sau casei. După cum bine știți, la nivel
în curs de derulare. național sunt sute, dacă nu mii de
C.N.: Vorbeam, ceva mai clădiri de patrimoniu în situație de
înainte, despre faptul că am găsit o colaps. Așa că Ministerul Culturii
deschidere evidentă la factorii de nu știe încotro să-și îndrepte, mai
decizie, la nivelul municipiului și întâi, atenția. Am căutat și căutăm
județului Galați. Pot spune că este Cătălin Negoiță soluții pentru ca această clădire să
pentru prima dată când la nivelul celor trei instituții fie salvată de la dispariție. Cât privește cele două
de bază ale județului și orașului, Prefectură, obiective, să știți că acestea, alături de castrul de la
Consiliul Județului, Primărie, se află oameni care Tirighina, au intrat pe agenda proprie, încă de la
împărtășesc valori comune, care sunt preocupați sfârșitul lui 2010, când am ajuns la Direcția pentru
de acest subiect esențial, cred eu, al dezvoltării Cultură. A trecut ceva timp, însă am satisfacția că
viitoare a zonei noastre. Prin urmare, colaborarea proiectele mele de suflet au prins contur.
este foarte bună. Vreau să fac o precizare extrem La Poarta de han turcesc au fost descoperite
de importantă: nu sunt subordonat niciuneia vetre care demonstrează că de aici a început, de fapt,
dintre instituțiile mai sus menționate, superiorul viața orașului de mai târziu. Așteptăm, cu interes,
direct este ministrul Culturii și nu sunt membru al concluziile arheologilor. La Cavou, munca susținută
niciunui partid politic (nici nu am fost, vreodată), a specialiștilor a scos la iveală elemente interesante:
drept pentru care cuvintele de apreciere nu au decât nu e un cavou – loc în care erau înhumate mai multe
greutatea propriilor convingeri. Faptul că oamenii persoane, ci un monument funerar de tip hypogeu, în
aceștia și-au arătat disponibilitatea pentru a pune care se aflau osemintele unei singure persoane, de vază,
în centrul atenției castrul, cavoul și Poarta, faptul evident. Arheologii consideră că este vorba despre o
că un președinte de consiliu se gândește să aloce căpetenie gotă. Și inventarul arheologic este bogat. Din
bani pentru un sediu al Muzeului de Artă, când cei păcate, frenezia constructorilor din anii ’70 și lamele
din jur îi sugerau ca, mai degrabă, să asfalteze un excavatoarelor au făcut prăpăd. Urmează să fie realizat
drum județean, spune multe despre viziunea unor un proiect de punere în valoare a monumentului, iar
oameni. Nu pot decât să apreciez această deschidere. arhitectul va găsi, sunt convins, cea mai bună soluție.
46
AXIS LIBRI
GhN: Din punctul de vedere al unei instituții
a administrației publice pentru cultură, pe care
o reprezentați, vă rog să dezvăluiți măcar câteva
manifestări semnificative din programul privind
aniversarea de către gălățeni a Centenarului Unirii.
C.N.: Cum spuneam, noi nu suntem o instituție
de cultură cu buget pentru evenimente, așa cum
sunt, de pildă, muzeele, Centrul Cultural sau
biblioteca. Ministerul ne dă bani doar pentru salarii
și utilități. Prin urmare, manifestările culturale
dedicate Centenarului sunt organizate, în principal,
de către instituțiile mai sus amintite. De fapt, în fișa
postului nostru nici nu există astfel de acțiuni. Ne
implicăm, însă, pentru că nu putem sta deoparte.
Pentru că ne pasă, pentru că vrem să organizăm
lecții de istorie vie pentru gălățeni, pentru că vrem
ca oamenii să cunoască trecutul extraordinar al
acestui oraș. Manifestările noastre au mai mult suflet
decât fonduri. La manifestările noastre, actorii,
dansatorii, cântăreții, vin pro bono. Sunt unele
acțiuni de amploare, care necesită fonduri și atunci
încheiem parteneriate cu alte instituții. În luna iunie
organizăm ediția a IV-a a manifestării „La pas prin
Grădina Publică”, dedicată anului 1918, continuăm
Conferintele Centenarului, până în decembrie, care
adună, la Lapidarium, sute de pasionați de istorie.
GhN: Suntem, deci, în anul Centenarului Marii
Uniri a Românilor. Ca istoric, vă întreb, ce au
însemnat cei 100 de ani pentru neamul românesc, din
punct de vedere al culturii și al civilizației românești
în context european și mondial?
C.N.: Domnule profesor, eu nu mă consider
istoric, chiar dacă am o facultate de istorie și un
doctorat pe același domeniu. Mai degrabă, sunt un
îndrăgostit de istorie. România, de la 1918 și până
astăzi, s-a confruntat cu o sumedenie de provocări.
Să mă explic. Până în 1916, Regatul României era un
stat omogen etnic (exceptându-i pe musulmanii din
Dobrogea și pe evreii din Moldova), prin urmare,
fără probleme naționale. După Marea Unire, care
a fost, fără îndoială, un dar al lui Dumnezeu, căci
doar așa pot numi ceea ce s-a întâmplat în 1918,
Țara cea mare se vedea pusă în fața unor probleme
majore: o importantă componentă minoritară (unul
din patru cetățeni români nu era etnic român),
unificarea unor sisteme diferite de administrație,
economie, probleme și diferențe legate de psihicul
ardeleanului, basarabeanului, dobrogeanului etc.,
dar și ostilitatea țărilor din jur. Fiecare dintre
vecini ar fi luat, bucuros, o bucată din România
Mare, inclusiv sârbii, atât de slăviți în mentalul
An XI, nr. 40, septembrie 2018
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
colectiv, pentru faptul de a fi fost prieteni loiali.
Prietenii aceștia „loiali”, cu chiu cu vai au părăsit
Banatul, în 1918, golind Timișoara de imobile
și alte bunuri. Prin urmare, vreme de un secol,
România, ale cărei frontiere au variat, a impus un
stil politic, administrativ, cultural. Sigur, au fost și
interdependențe, însă reunirea s-a făcut pe modelul
centralizat de tip francez. A fost bine sau rău, e dificil
să spunem acum, căci intrăm în determinismul
retroactiv. Au fost evoluții și involuții, însă toate
acestea trebuie privite în contextul larg al Europei.
Trebuie să scăpăm de ideea revolută, de a cuantifica
eficacitatea politicii românești, raportând-o la ea
însăși. România a evoluat sau involuat, laolaltă
cu întreaga Europă sau mai bine spus, cu această
parte de Europă. 2018 ne prinde cu regiuni locuite
de români, aflate în afara granițelor. Unele dintre
acestea sunt, cred eu, pierdute pentru totdeauna,
deoarece, acum nu mai contează factorul istoric,
ci cel demografic, vezi Kosovo. Cu bune și rele,
România a reușit să treacă peste multe furtuni…
GhN: Revenind în România anului 2018, parțială/
neîntregită, ce mesaj credeți că lăsăm noi generațiilor
viitoare? Ce vor continua ele din ceea ce am început noi?
C.N.: Eu cred că nu e vorba despre un mesaj
anume. Societatea se schimbă, în permanență.
Cineva spunea, odată, în glumă, că dacă societatea
românească a anului 1916 era formată din cetățenii
de astăzi, țara noastră nu ar fi intrat niciodată
în Războiul de Reîntregire. Eu cred că asta e
valabil pentru toate țările, pentru toate societățile
contemporane. Războiul e un mijloc barbar de a
rezolva litigiile între state. Sigur, România a intrat
în conflict pentru realizarea unității naționale, dar
câte familii îndoliate, câți orfani, câte văduve, câte
distrugeri... Am crezut, multă vreme, că oamenii,
după două războaie mondiale, au înțeles că, dintr-
un conflict militar, nimeni nu iese învingător. Cred
că m-am înșelat. Ce mesaj lăsăm? Lăsăm România,
care e o țară frumoasă. Cum spuneam altădată, eu
nu vreau o țară ca afară. Țara e în regulă. Cu oamenii
mai trebuie lucrat. La educație, la valori…
GhN: Apropo, din statisticile Organizației
Națiunilor Unite reiese că aproape patru milioane de
români și-au luat „lumea-n cap” în ultimii 25-30 de
ani, emigrând în străinătate, România fiind pe locul
al doilea, după Siria, unde este un cumplit război, din
acest punct de vedere. Cum i-am putea convinge pe
aceștia să se întoarcă acasă?
C.N.: Încă de când a apărut această știre, am
scris pe o rețea de interacțiune socială că informația
47
An XI, nr. 40, septembrie 2018
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
este fake. Că e un fals, care amestecă multe, pornind
de la niște statistici. Acum am și confirmarea: presa
a demonstrat că suntem abia pe locul 17 în lume la
acest capitol. Desigur, tot e mult. Însă noi nu facem
altceva decât ceea ce au făcut grecii, italienii, turcii,
sârbii, portughezii, în diferite etape, în secolul XX.
Sărăcia i-a făcut să plece. Sunt convins că o bună
parte dintre aceștia va reveni acasă, pentru că traiul
într-o altă țară, cu diferențe culturale, sociale, nu e
lejer pentru toată lumea.
GhN: Cartea lui Costel Crângan, „Emigranții”,
apărută la Editura Axis Libri, pe care sunt convins
că ați citit-o, nu ne dă prea mari speranțe. Personajul
principal, Cezar, emigrat în Spania, întors în satul
său natal din Moldova, este dezamăgit de ceea ce
găsește în România și preferă să reia drumul Europei,
la muncă pe un șantier de construcții din Peninsula
Iberică. Cezar nu are puterea lui Andrei Jitaru, din
romanul doctorului Vasile V. Popa de a rămâne în
Răcoasa Vrancei și a pune umărul la reconstrucția și
modernizarea localității. Cum comentați?
C.N.: Costel Crângan, un jurnalist și un scriitor
de mâna întâi, pe care îl apreciez enorm, a relatat
un caz. Sigur, sunt multe asemenea cazuri. Dar
scriitorul, în creația artistică, își alege căile și
personajele care servesc intrigii. Cazul inadaptatului,
din perspectivă dramatică, atrage mai mult decât
cazul celui care revine acasă și trăiește, fericit, până
la adânci bâtrâneți. Costel Crângan relatează o
poveste adevărată, cum, din păcate, sunt cu sutele
de mii, în România.
GhN: Trecând într-un alt plan al expertizei
dumneavoastră, de jurnalist și de cadru didactic în
domeniu, vă rog să vă referiți la ultimul Congres
privind istoria presei din România, la obiectivele
stabilite în cadrul acestuia privind rolul publicisticii
în perspectiva aniversării Centenarului Unirii.
C.N.: Ultimul Congres al Asociației Române de
Istorie a Presei s-a desfășurat, în perioada 20-21
aprilie, la Arad, fiind găzduit de Universitatea de
Vest „Vasile Goldiș” din localitate. Tema congresului
a fost „Presa Marii Uniri” și am avut bucuria de
a constata că au fost înscrise 106 comunicări, un
număr record. ARIP atacă acest subiect, prea puțin
luat în seamă în cercetarea istorică: reflectarea unor
perioade de dezvoltare a României, privite prin
prisma presei. Temele abordate au fost interesante:
cum ne-au văzut aliații, cum ne-au văzut dușmanii,
cum ne-au perceput românii din provinciile
încă străine, cum ne percepea presa maghiară și
germană din Ardeal. A fost cel de-al XI-lea Congres,
48
AXIS LIBRI
manifestările fiind desfășurate în tot atâtea centre
universitare din România și din afara ei. Avem
filiale în Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia.
Colegi universitari din cinci țări, arhiviști,
cercetători, bibliotecari, au venit cu subiecte
absolut inedite. Am avut bucuria să rostesc un
cuvânt la deschiderea lucrărilor Congresului, în
calitate de președinte al acestei asociații, care e,
de fapt, internațională. Am spus, acolo, că noi
nu facem altceva decât să umplem niște goluri în
istoria României. O facem cu pasiune, cu acribie,
ca dovadă, volumul congresului de la Galați,
Presa Primului Război Mondial, coordonat de
subsemnatul și de Zanfir Ilie, a primit premiul
Fundației Culturale „Magazin istoric”, în anul 2016.
A fost o recunoaștere a calității muncii colegilor din
ARIP, asociație respectată în țară și peste hotare. Cu
atât mai mândru sunt de faptul că exercit funcția de
președinte al asociației.
GhN: Știu că aveți o relație privilegiată cu
managerul Bibliotecii Publice „V.A. Urechia”, prof.
dr. Zanfir Ilie, cu efect benefic asupra relațiilor dintre
cele două instituții. Cum comentați/ argumentați
această afirmație?
C.N.: Cine vrea să știe cine este Zanfir Ilie, îi
propun să facă următorul exercițiu: să ia un album
cu fotografii și să vadă cum arăta biblioteca, înainte
de venirea sa la conducerea instituției, să se uite pe
planul de acțiuni culturale, să vadă ce fond de carte
era înainte, să se intereseze cine a făcut un brand
cultural în Galați și un târg de carte într-un „oraș
cumplit de negustori”, vorba lui Barbu Nemțeanu.
După ce face acest exercițiu, aștept comentariile.
Cred că am explicat de ce am o relație privilegiată
cu un om care se zbate pentru toate proiectele sale.
În ceea ce privește colaborarea dintre instituții,
numărul acțiunilor comune e prea mare, pentru a
fi pus pe hârtie.
GhN: Dialogul nostru este găzduit de revista
Axis Libri, editată de Biblioteca „V.A. Urechia”, o
publicație de referință în publicistica gălățeană.
Dumneavoastră, cum o apreciați?
C.N.: Mi s-a făcut cinstea de a fi introdus în
colegiul redacțional. Eu nu fac acte de complezență,
urăsc asta, ideea de a fi membru în diverse comitete
și comiții. Prin urmare, merg acolo unde este
calitate. Revista Axis libri este de o foarte bună
calitate. Așteptăm pasul următor, indexarea acesteia
în bazele de date internaționale.
GhN: Vă mulțumesc!
C.N.: Și eu vă mulțumesc!
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

La masă cu anticii (II)

Motto: Nunc est bibendum!
Roma
Potrivit tradiției ro-
mane, înainte de a fi
închinat lui Bachus,
vinul l-ar fi adus Saturn,
zeul timpului, dar și al
semănăturilor și al viței-
de-vie, ale cărui atribute
erau o seceră și cosorul de
podgorean.
Romanii și-au per-
Violeta Ionescu fecționat tehnicile de
scriitoare
vinificație, reușind să
învechească vinul multă vreme, chiar peste douăzeci
de ani, păstrându-l în amfore de 26 de litri, pe
care menționau data îmbutelierii și proveniența.
Horatius vorbește despre un vin vechi de șaizeci de
ani, iar Plinius cel Batrân scrie că el a avut ocazia să
bea un vin vechi de doua secole!
Apicius, Horatius, Plinius și Martialis descriu în
operele lor numeroasele vinuri care i-au încântat pe
antici, cele mai fine și mai prestigioase fiind cele din
Italia, evident, provinciile Latium sau Campania.
Cele mai obișnuite vinuri sunt cele din Spoletum,
Umbria și Pelignum. Cât despre cele din Salina,
Ravenna sau Vatican, ele sunt considerate de nebăut.
Dar, ca și la greci, vinul era la romani o băutură
de elită: sclavii și soldații simpli aveau dreptul doar
la un amestec de vin, oțet și apă. Romanii beau multe
vinuri aromatizate, folosite pe scară largă și la gătit,
după cum atestă numeroasele rețete ale celebrului
bucătar Apicius.
Despre modul cum beau romanii vinul, ca
și despre succesiunea meselor din timpul zilei,
romanii s-au inspirat mult din tradiția greacă. Vinul,
întotdeauna dens, nu se bea niciodată simplu, ci
amestecat cu apă. „A-l bea simplu este un obicei al
barbarilor nedemni de Bachus” scria Vergilius.
La puțin timp după fondarea Romei, doar
barbații de peste treizeci de ani aveau dreptul să bea.
Interdicția pentru femei a persistat multă vreme.
Cato spune chiar: „Dacă-ți prinzi femeia bând vin,
ucide-o!” Exista de altfel obiceiul ca pater familias
să sărute în fiecare zi pe gură pe toate femeile din
‫܇‬LDFXPVăEHP+RUDWLXVOde,
casa pentru a se asigura că nici una dintre ele nu a
băut vin.
Intocmai ca la greci, romanii beau apa odată
cu mâncaruri consistente, după care mesenii trec
în altă încăpere sau schimbă decorul pentru un
commissatio (aidoma symposion-ului la greci),
banchet în cursul căruia barbații beau vin. Masele
se deșertau, sclavii aduceau mirodenii și cununi de
flori, mai ales trandafiri. Se trăgea la sorți un „rege al
sărbătorii” (rex convivi/ arbiter bibendi) care trebuia
să amestece apa cu vinul într-un crater din bronz
sau argint, un vas mare așezat în mijlocul mesei,
stabilind concentrația vinului (de la minimum o
treime până la maximum patru cincimi), numărul
de cupe pe care le va bea fiecare comesean, dar și
subiectul de discuție sau jocul de societate ce urma.
Fiecare oaspete avea câte un pahar/ pocal (poculum)
în care i se turna vin cu polonicul.
După unele texte, s-a evaluat consumul de vin
la romani: doi litri de vin pe zi (fără amestec), ceea
ce contrazice orgiile bahice din Satyricon-ul lui
Petronius...
Celebrul Falernum
Renumit era, în antichitate, vinul falernian, vin
de Falernum - vin de cult, provenit din struguri
culeși de pe pantele muntelui Falernus (azi, muntele
Massico, Italia), la sud de Napoli, la granița dintre
Latium și Campania.
Falernum era de trei soiuri: caucinian, din
viile de pe vârful muntelui; faustian - era și cel
mai cunoscut, din struguri recoltați de pe pantele
centrale, din viile lui Faustus, fiul dictatorului Sulla;
și cel de pe pantele joase și de câmpie.
Se spunea: „În vinul de Falern joacă soarele
Campaniei”
Vinul falernian a fost un vin alb, cel puțin la
început, cu un conținut de alcool relativ ridicat, de
15%, care cu cât îmbătrânea, se oxida, devenea mai
brun și mai... bun.
Plinius cel Bătrân descrie falernianul faustian ca
„singurul vin care ia lumina, atunci când o flacără
se apropie de el.” Era produs din struguri recoltați
târziu, de preferință după o scurtă perioadă de
49
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
înghețare sau o serie de înghețuri succesive care
îi îmbogățeau aroma. Iar oxidarea îi conferea o
culoare de chihlimbar, maro închis. Apoi, strugurii
erau lăsați să se usuce, pentru a concentra zahărul
și aroma. După o fermentare deschisă, vinul era
depozitat în amfore de lut, sigilat cu ceară sau cu
sevă și ciment. Nu se bea imediat, ci după o perioadă
de gestație de 15-20 de ani. Dacă unele vinuri sunt
mai bune tinere, acesta căpăta o savoare deosebită
odată cu trecerea timpului.
Tot Plinius cel Bătrân scrie că falernianul
faustian, din renumita recoltă Opimian – după
numele consulului Opimus din anul 121 î.Hr. - a
fost servit la un banchet în anul 60 î.Hr., în onoarea
lui Iulius Cezar, pentru cuceririle lui în Spania.
Erau cunoscute trei soiuri notabile: austerum
(sec), dulce (dulce) și subțire(tenue).
Medicul și gastronomul Galenus, în anul 180 d.
Hr, se îndoia că tot vinul falernian aflat la vânzare
în Imperiul Roman ar putea fi autentic. Evident, era
prea popular la acea dată!
Acesta a fost unul dintre vinurile exportate până
în Imperiul Roman târziu, fiind unul dintre cele
șapte vinuri, al căror preț maxim de achiziție pentru
armată a fost stabilit de către împăratul Dioclețian,
prin Decretul maximal, în jurul anului 300 d. Hr. O
listă a prețului vinurilor a fost găsită și pe peretele
unei taverne din ruinele anticului Pompei.
Catullus lăuda virtuțile vinului falernian:
„Vino, băiete, tu, care servești vechiul Falernian,
umple cupe puternice pentru mine,
ca legea Postumia, amanta care delectează,
hirotonește,
Postumia mă îmbată mai mult decât strugurii.
Pleacă, apă, departe de mine,
Nu lași vinul să-și facă în mine locuință
Aceasta este zeul Thyonian pur.”
Acesta a fost și vinul pe care Petronius, în
Satyricon, îl servea la banchetul lui Trimalchion.
Fac referire la el: Gaius Valerius Catullus, Horatius,
Varro (secolul 1 î.Hr.), Plinius (secolul 1 d.Hr.),
Petronius.
Producția lui era totuși limitată, pentru că
limitată era și regiunea de recoltare a viței de
vie care îl producea, procesul de înbătrânire a
vinului era lung, cheltuielile și costul de transport
în diverse colțuri ale Imperiului depășeau
posibilitățile de cumpărare ale cetățeanului de
rând. Așa încât, vinul falernian a fost un vin
prețios, un vin al poeților, al centurionilor, al
negustorilor, al aristocraților.
50
AXIS LIBRI
Erupția Vezuviului, din anul 79 d. Hr., a distrus
multe podgorii. Ulterior, fermierii au plantat noi
soiuri importate din alte regiuni, dar adevăratul
soi care producea faimosul vin de Falern nu a mai
fost același. Decretul împăratului Domițian de a
interzice plantarea de noi soiuri de struguri și de
a smulge viile din provincii (neeliminat din cărțile
romane până în 280 d. Hr.) a fost dat tocmai pentru
a înlătura concurența.
Realitatea este că nu vom ști niciodată cu adevărat
ce gust a avut acest vin... Dar... după descrieri, putem
să ne închipuim.
Arheologi marini care lucrează în Marea
Mediterană și Marea Neagră au găsit tone de amfore
de pe navele comerciale scufundate.
„Nu voi cunoaște niciodată duhul tău./ Unde
ești, vin de Vezuviu amestecat cu cenușă?/ Acum
îmi umpli ulciorul cu apă./ Inundă-l cu fabule
despre tine/ Erupția ți-a smuls rădăcinile de acolo
cu vii cu tot/ Viile Falerniene! Ai fost și-ai secat/ Te-
ai uscat și-ai pierit./ Bogata-ți lumină se varsă/ Pe
tablele pe care scrie, beat de tine, Lucullus./ Vinule,
vechi prieten, nu pieri, stai și ascultă./ Pe măsură ce
trece, timpul se răsfiră între noi/ Ca pletele londului
scrib. Nu mai râde, Lucullus!” (Henry Wadsworth
Longfellow)
Alte soiuri cunoscute în antichitate:
Must + oțet + apă dulce + apă de mare – vinul
pentru sclavi, primit în funcție de munca prestată.
Vinul de masă: alb, verde, gălbui, auriu, roz-alb,
ruginiu, roșu închis, negru, vin greu de Sicilia.
Caldous - vin amestecat cu apă caldă – nu le
plăceau băuturile reci!
Mulsum - trei părți vin și o parte miere – foarte
apreciat. Se servește la aperitive (promulsum). Din
miere proaspătă de Hymeth (munte din Atica, cu
miere de calitate superioară – „mierea atică”) cu vin
bătrâior de Phalernus.
Vinuri păstrate în amfore pântecoase: vin
Phormianus, vin Calenus, vin Erbulus, vin de
Barium (Bari); vin Cecuban (de la Caecube, câmpie
din Latium renumită pentru vinurile sale), Setine,
Massic, Calene – toate din Campania sau Latium;
vin Ulbanus, din Cumae. După preferințe putea fi
parfumat cu șofran.
Se mai aducea vin și din Orientul îndepărtat, de
la seri (chinezi): vin de osmanthus, sau vin (nectar)
de crizanteme.
Romanii disprețuiau berea – frecventă în Egipt,
în regiunile danubiene, în Gallia (galii o amestecau
cu miere). În Italia, bere se bea numai în Liguria.
AXIS LIBRI
Țăranii beau vin din fructe și băuturi fermentate
din: mere, pere, amestecat cu două părți apă de
ploaie fiartă – se consuma după o fermentație de
câteva luni!
Vinul intra și în alimentația sclavilor, dar cel de
proastă calitate (must + oțet + apă dulce + apă de
mare); li se fixa o rație în funcție de munca prestată.
De la Cato ne-a rămas o rețetă pentru vinul
sclavilor: 52 l vin + 52 l oțet + 260 l must, 35 l apă
de mare +1300 l apă dulce. Gustul acestui vin era
foarte ciudat, fiindcă înainte de tescuire, strugurii
erau ținuți în apă de mare; sau i se adauga vinului
sare 4%. Grecii puneau 33% apă de mare în vin, la
care adăugau plante aromatice.
Vinul licoros se obținea prin fierberea mustului.
Ca aperitiv, se putea bea must fermentat timp
de 20 zile: o parte miere + trei părți must. Sau
aromatizat cu pelin, amestec de trandafiri, levănțică
și bitum. Sau cu miere în care s-au macerat frunze
de trandafiri, violete sau cedru.
Păstrat sau transportat în amfore smolite în
interior cu rășină sau bitum de Palestina, acoperite
cu rășină, peste care se adăuga un strat de argilă în
care se introducea un con de pin care apoi, încolțind,
se umfla și închidea amfora ermetic.
Nectar Hippocras – o băutură tonică, născocită
de Hippocrate, cu mult coriandru, bun pentru:
dinți, digestie, memorie, lipsa poftei de mâncare,
leșinuri, slăbiciuni.
La banchete se toasta pentru împărat: „Augusto
feliciter!”, chiar dacă el nu era de față.
Când un comesean închina cupa în cinstea altuia,
o golea, o umplea la loc și i-o ducea aceluia ca să facă
la fel: „În sănătatea ta” (Bene tibi bene te, vivas!)
Pentru a preveni excesul de băutură, pe cupe
erau desenate schelete în diferite atitudini, iar pe
mozaicuri: un schelet ce arde pe rug, cu atenționarea:
„Memento mori”!
Vinurile grecești
Pentru consumul imediat, vinul se păstra în
burdufuri de piele; pentru transport, în vase mari de
lut. Pe toartele amforelor este inscripționat numele
negustorilor și al unor magistrați locali.
Grecii știau ca vinul cel mai bun era cel de la
mijlocul amforei.
Prin fierberea mustului se obținea un vin licoros.
Mustul fermentat timp de 20 zile se bea ca
aperitiv, în amestec: o parte miere, două părți must.
Dar și mustul dulce era preferat, cu cimbrișor,
mentă, scorțișoară și miere.
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
În vin se adăugau arome: pelin sau ameste de
trandafiri, levănțică și bitum. Sau: miere în care s-au
macerat frunze de trandafir, violete ori cedru.
Femeilor le era interzis vinul - dispoziție
nerespectată - pentru că se zicea că provoacă avort
spontan sau sterilitate. Admis le era doar vinul
nefermentat, ținut 20 de zile în apa rece a unei
fântâni, procedeu care îl oprește din fiert până la
începutul verii, și îndulcit cu miere sau must fiert
(mustul fiert îndulcește vinurile acide!). Sau vin
dulce, obținut din stoarcerea strugurilor stafidiți,
uscați la soare sau pe viță. Sau din apă turnată
peste tescovină (a doua mână; sau prin fierberea
mustului).
Se mai făceau și vinuri artificiale, prin macerarea
petalelor de trandafir în vin, timp de 3 săptămâni,
reînnoindu-se la 7 zile. Se obținea un vin de
trandafiri - rosatum; sau de viorele sau de absint;
sau se adăuga piper, miere și aromate; călătorii, de
teamă că nu vor găsi la harnuri această combinație,
își luau de acasă piper și miere, ca să toarne în vin.
Plante aromate: trestia și papura și toate ierburile
din Siria și Arabia: arbori de tămâie, piper, globule
de smirnă; laser, numai la Cirene.
Bineînțeles că se bea și vin fiert.
Grecilor le plăceau vinurile dulci sau indulcite cu
miere și aromatizate cu condimente. Sau diluate cu
apă de mare.
Hipocrate considera ca vinul, care este un aliment
pentru omul sănătos, poate fi și un medicament
pentru cel bolnav. El a găsit și primele aplicări
terapeutice ale vinului și contribuția plantelor
macerate în medicină. Fiecare tip de licoare – roșie,
albă, tânără sau maturată - era folosită pentru
tratarea unor boli distincte.
Antichitatea greacă a cunoscut vinuri de:
Thassos, Chios, Lesbos (vinul Protropum), Cipru
(excelent!), din Meonia (vinul Catacecaumenit),
din Lidia (Tmolit), din Sicilia (Grecia Magna), din
Terracina și Fundi (vinul Cecub), vin de Tusculum.
Renumite erau: vinul de Rhodos, de Samos, din
patria lui Aristarh, de Chios, cu adaos de aloe, de
Tassos și de Lesbos.
Alte băuturi: Kykeon era o băutură rustică, folosită
în ritualurile de la Eleusis: fiertură de orz cu apă și
cu busuiocul cerbilor (ca menta), cu mentă și cu
cimbrișor - având proprietăți terapeutice; hidromel
(miere și apă); lapte de capră; mied - aqua mulsa; o
parte miere, două părți apă de ploaie scăzută prin
fierbere.
51
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Măgarul lui Maxim (I)
N u e mare inginerie
să construiești
un zid, din orice ar fi el
ridicat. Sigur că ridicarea
lui presupune un anumit
grad de măiestrie, ceva
îndemânare, ochi de
linie, material... La
început am învăţat cum
se construiește un zid,
apoi o casă din ceamur
Tănase Caraşca (pământ amestecat bine
scriitoar cu paie), apoi din chirpici
(tot pământ amestecat
cu paie, dar presat sub forme de paralelipiped
numite pe la noi chirpicare, puși la uscat și zidiţi
apoi pe principiul cărămizilor), apoi a venit rândul
construcţiilor mai moderne, din cărămidă arsă și
mai la urma urmei, din BCA-uri de toate neamurile.
Le-am învăţat pe toate, pentru că viaţa la ţară are
regulile ei ce trebuiesc acordate cu timpurile, dar și
cu moda.
Am construit la început, prin anii 1972-73 casa,
acum numită „casa bătrânească” din câteva rânduri
de ceamur, apoi am înălţat-o cu chirpici și am locuit
în ea, de fapt au locuit părinţii noștri. După revoluţia
din 1989, mulţi cetăţeni străini de sat au cumpărat
terenuri intravilane și au construit case care mai de
care mai arătoase... Au apărut primele construcţii
cu etaj, tip vilă, oamenii satului au început să vadă și
altceva decât ceea ce știau sau învăţaseră de la moșii
lor, care și ei preluaseră de la strămoși...
Apăruse cărămida, blocheţii, BCA-ul, alte
elemente de construcţie care veneau să completeze
dorinţele de mai bine, mai mult și mai repede ale
oamenilor doritori de frumos, bun și modern. Eu,
fratele și sora mea, ne-am hotărât să construim pe
terenul părinţilor, moștenirea noastră, o casă care să
răspundă timpurilor, dar și pretenţiilor noastre ce se
încadrau acum în alţi parametri, iar mama, femeie
în vârstă, a fost cea care a fost totdeauna de partea
progresului și ne-a acordat girul ei necondiţionat
pentru a ne lansa în această „aventură” pe care
o vedeam ușor de realizat și numai în culori albe
și liliachii. Ei, am realizat oarecum visul iniţial,
într-o perioadă de timp mult mai mare decât cea
52
AXIS LIBRI
prognozată, dar nu despre asta vreau să vorbim în
povestea adevărată, reală și destul de puţin îmbibată
cu petale de naraţiune.
Construiam parterul casei noi cu blocuri BCA.
Constructori, aveam câţiva zidari verificaţi de mine,
care își făceau treaba înălţând zidurile cu hărnicie
și îndemânare. Destul de dimineaţă, pe la ora 8,00,
când treaba demarase, a intrat în curte Maxim,
un vecin, obișnuit al curţii noastre, care, după
declaraţiile lui, venise la ţară „să se ajungă”, adică
să-și facă un rost.
Maxim (facem o paranteză) avea familie, nevastă
și trei copii mărunţei. Fusese șofer, dar nu a picat
într-un echilibru convenabil cu meseria și după
revoluţie a renunţat pentru a-și croi un nou drum,
abordând ceea ce, printr-un slogan, s-ar numi, „viaţa
la ţară”. Soţia lui, Mariana, fată din sat, dar cu ifose
de femeie ceva mai avansată, avea o casă moștenită
de la părinţii trecuţi în nefiinţă, iar Maxim, zis
Chinezu’, datorită trăsăturilor oarecum orientale,
dorea ca din moștenirea soţiei, să facă ceva, să o
înmulţească și așa cum spunea el, „să se ajungă”. A
încercat mai multe variante poate, poate… Nu prea
i-au ieșit socotelile, a mai greșit, a mai văzut câte
un licăr de speranţă… După mai multe încercări,
a început să lucreze cu ziua și, cu timpul, a reușit
să adune ceva bani. Într-un moment de dorinţă
arzătoare de mai bine, având ceva bani necheltuiţi,
a găsit că bine ar fi să investească ceea ce adunase
în ceva ce să-i fie de folos. Nu prea avea idei, cum
și ce trebuie să facă, dar cum se mai întâmplă, mai
dă și norocul peste om, că de regulă îl ocolește, și
Chinezu’ a găsit o soluţie sigură în care și-a investit
avutul. A auzit că în satul vecin, un cetăţean vinde
un măgar. S-a gândit Chinezu’ ce s-a gândit, a dat
o fugă de șase kilometri și a stat de vorbă cu omul.
S-au târguit și după ce s-au înţeles asupra preţului, a
plătit, s-a întors acasă mândru, călare pe un măgar
nici prea-prea, nici foarte-foarte, un animal care,
cu puţin efort și cu o alimentaţie de om gospodar,
putea promite să devină ceva mai arătos, dar orice ar
fi făcut noul lui stăpân, el tot măgar (equus africanus
asinus) rămânea!
Măgarul, un animal din familia calului, de
dimensiuni mai mici, de obicei sur, cu capul mare
și urechile lungi, folosit ca animal de povară și
AXIS LIBRI
tracţiune, a fost domesticit de egipteni acum
6.000 de ani. Animal foarte blând, răbdător,
puţin pretenţios, dar și să te ferească Dumnezeu
de îndărătnicia lui! Și dacă te gândești că după
statistici, în lume trăiesc 41 de milioane de
măgari, din care cei mai mulţi în China (circa
11 milioane), atunci înţelegem de ce Chinezului
nostru, achiziţionarea măgarului i s-a mulat pe
suflet, încât s-a gândit imediat să-i construiască un
adăpost pe măsură.
Aici terminăm paranteza destul de lungă și
obositoare și continuând, vă spun că, în acea
dimineaţă de vară, când la noi în curte se vedea
din stradă că există agitaţie, oameni și preocupări
aplecate spre construcţii, Maxim Chinezu’ a intrat,
a stat un timp privind la ceea ce făceau zidarii, apoi
s-a adresat gânditor, cu un deget în barbă lui Mișu,
fratele meu:
— Nea Mihae, vreau să-i ridic un adăpost
măgarului meu (a evitat să-i pronunţe numele
pentru că îl botezase Mișu și ca să nu cumva să
cadă în păcat, a ocolit)… Am venit să văd cum
se construiește, cum se fac zidurile, că eu... habar
n-aveam, dar uite că omul, cât trăiește învaţă, acum
știu, am văzut cum fac zidarii.
— Dar din ce vrei tu să faci zidurile adăpostului?
a întrebat fratele meu Mișu.
— Din chirpici, a răspuns Chinezu’, am vreo 300,
cred că o să-mi ajungă.
— Ai văzut cum se construiește? l-a întrebat
Mihai. Ai grijă cum așezi chirpicii, ei trebuie să
vină ca BCA-urile, să se îmbine, pentru ca zidul să
capete rezistenţă, i-a explicat Mihai, arătându-i apoi
pe pereţii construiţi cam ce trebuie făcut.
— Am văzut, nea Mihaie, am privit la meseriașii
dumneavoastră, așa o să fac și eu.
— Maxime, i s-a adresat fratele meu ca un
gospodar ospitalier, bei o ţuică?
— Beau, i-a răspuns Maxim senin, bucuros de
provocare, de parcă asta aștepta.
Chinezu’ a băut un pahar cu ţuică, a mai întârziat,
iar Mihai care cunoștea marfa, l-a provocat la
încă un pahar, pe care noul proprietar de măgar
nu l-a refuzat. Nu gândiţi că paharul de ţuică este
recipientul mic de 30-50 de miligrame. La ţară se
bea din pahare normale. Dar din ele, bei cât vrei,
sau cât poţi! Maxim Chinezu’ a băut și el cât a vrut,
adică tot, a plecat vesel, cu lecţia „copiată”, gata să o
aplice după propriile intenţii în propria gospodărie
pentru a-și împlini ambiţia de „a se ajunge”.
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
După amiază, pe când constructorii noștri
încheiau zidurile parterului, pe poartă a intrat
vijelios Chinezu’, pe chipul căruia se putea citi o
mare durere. Mihai, care i-a ieșit în întâmpinare, a
citit disperarea evidentă și fără alte introduceri, l-a
întrebat:
— Ce-i cu tine, Maxime, s-a întâmplat ceva rău?
— Da breeeeee! Mi-a murit măgaru’, nea Mihaie,
a gemut Chinezu’ îndurerat! A căzut pe el zidul
pe care l-am înălţat eu din chirpici și l-a omorât.
De ce tocmai la mine? a avut Chinezu’ un început
de văicăreală ce trimetea în jur tonalităţi de bocet
băbesc.
— Cum măi, Maxime, cum să cadă zidul? a
îndrugat fratele meu uimit de ce aude. Cum să cadă
măi zidul? Așa ceva nu se poate!
— A căzut, bre, peste el și l-a omorât, s-a mai
văitat Chinezu’ disperat. Vino să vezi și matale, că
doar nu-s copil să te mint.
S-a crucit fratele Mihai (nu-i spun Mișu ca să
nu se confunde), a lăsat toate baltă și așa cum e el
săritor, a plecat sa constate personal cum de un zid
făcut după toate regulile consacrate, a căzut tam-
nesam peste bietul animal, întrerupând visul de
înavuţire al noului nostru vecin doritor de viaţă
de la ţară. Ajuns la locul faptei, a văzut ce nu-i
venea să creadă! Chirpicii, puși unii peste alţii,
ca un turn din cărţi, rând lângă rând, fără pic de
îmbinare, înșiraţi, în teancuri paralele. După ce
a înălţat Chinezu’ în acest mod zidul, nefericitul
măgar Mișu s-a apropiat de noutate, a stat un
pic la umbra binefăcătoare, după care a simţit o
mâncărime ce îl sâcâia de la grumaz înspre coadă.
Găsind că noutatea apărută în decorul cu care încă
nu era familiarizat, adică zidul, îi putea astâmpăra
cu asperităţile sale disconfortul pe care îl simţea,
s-a rezemat întâi de zid. Răcoarea binefăcătoare a
zidului încă ud, datorită pământului galben întins
pe post de liant, i-a provocat măgarului Mișu
o plăcere cu fiori de ușurare, a făcut încă un pas
în faţă, apoi unul înapoi sprijinit de zid. A simţit
cum îl străbate un sentiment de bucurie, provocată
de plăcerea asprimii dus-întors de pe asperităţile
chirpicului. A repetat mișcarea și a înţeles că-i face
bine. S-a desprins un pic de zid și s-a scuturat. Din
blana scurtă au căzut bucăţele de pământ zvântat,
dar și un tăune prins și strivit de greutatea apăsării
dintre trupul lui și zid. Tot scuturându-și blana
prin acel tremurat al pielii specific patrupedelor
mari, s-a distanţat cu câţiva centimetri de zidul
53
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
prost încropit. Neinspirat, și-a dat drumul din acea
poziţie, din nou cu intenţia să se scarpine de acel
perete. Intenţia de bine a fost pustiitoare, pentru că
datorită șocului, partea de sus a zidului s-a prăvălit
peste bietul animal trântindu-l la pământ. Un răget
scurt, mai mult un icnet s-a auzit de sub blocurile
de pământ căzute în dezordine, apoi, de sub norul
de praf ce s-a ridicat deasupra zidului ruinat, nu s-a
mai auzit nimic. Chinezu’, care-și făcea siesta după
masa de prânz, a simţit o ușoară vibraţie, a perceput
zgomotul provocat de ruinarea zidului, a sărit din
pat și și-a aruncat privirea prin fereastra ce dădea
în curtea interioară. Fără să realizeze proporţiile
dezastrului, a zbughit-o pe ușă și s-a repezit spre
grămada de moloz ce apăruse pe locul adăpostului
pe care îl ridicase până cu o oră în urmă. Prin
praful care încă mai persista deasupra ridicăturii
formate din chirpicii întregi sau fragmentaţi, a
văzut doar două urechi blegite bâzâite de câteva
muște insistente și atunci a înţeles proporţiile
dezastrului ce se abătuse asupra măgarului Mișu
și implicit asupra sa, omul ce-și dorea atât de mult
„să se ajungă”. A dat în grabă chirpicii deoparte,
sperând să mai salveze ceva, dar... Mișu, mort ca
toţi morţii, i-a apărut plin de pământul galben
care-i împâslise scurta blană sură, zăcând fără
suflare printre resturile fostului „zid” care trebuia
să-i fie adăpost în vremuri de restriște.
Mihai, ajuns la locul faptei, a privit la leșul
animalului, apoi la resturile zidului rămas în
picioare, a făcut ochii mari, s-a întors către Chinezu’
care se văita de mama focului, apoi s-a apropiat de
chirpicii „zidiţi” în șiruri, unul peste altul și cu o
mână a împins, atent să nu păţească și el ce păţise
Mișu (măgarul). „Zidul” s-a înclinat la prima
împingere și s-a prăvălit în exterior ridicând și el
un nor de praf. Speriat, Chinezu’ a făcut ochii mari
și neînţelegând ce se petrece, l-a privit surprins pe
Mihai :
— Ce faci, nea Mihaie, dărâmi și ce a mai rămas
în picioare?
— Taci dracului din gură, l-a apostrofat fratele
meu, îndreptându-se înspre cel de-al treilea
perete rămas în picioare și cu o simplă împingere
punându-l și pe cel din urmă la pământ.
Din norul de praf stârnit de căderea chirpicilor,
văicărelile Chinezului se auzeau ca un bocet de
babă :
— Mișule… Mișuuuuu…
— Taci dracu’ din gură, ce mă tot strigi? l-a
apostrofat Mihai supărat de prostia constatată.
54
AXIS LIBRI
— Nu cu matale, breeee, eu cu măgaru’ vorbeam!
a mai îndrugat Chinezu’ plângăcios. Cu ce-mi mai
aduc eu lemne de la pădureeeee? Tocmai vroiam
să-ţi fac și o cărucioară, oooo, ce gânduri aveam cu
tine, Mișuleeeee…
— Ce tot vrei mă tâmpitule? l-a repezit din nou
Mișu a cărui statură impozantă de voleibalist se
distingea din ce în ce mai clar prin norul de praf.
Măi Maxime, a continuat el, așa te-am învăţat eu să
zidești? Nu te-am atenţionat să rânduiești chirpicii
în așa fel încât să realizezi acea îmbinare care fixează
construcţia? Nu ţi-am explicat eu că se începe
primul rând cu chirpic întreg, iar următorul cu
jumătate, iar la colţuri încrucișările, tocmai pentru
a realiza îmbinarea despre care ţi-am vorbit și care
este un element de notorietate și absolut obligatoriu
în construcţii?
— Mișule… ba da, nea Mihaie, și-a redresat
Chinezu’ glasul, dar… cred c-am uitat de la mână
pân’ la gură, fir-ar ea de băutură. Dracu m-a pus să
beau rachiul ăla…
— Acum, m-oi scoate pe mine vinovat de
moartea măgarului tău, ce eu ţi l-am turnat pe gât ?
l-a privit Mihai ameninţător pe bietul Chinezu’,
venindu-i să dea cu el de pământ.
— Ce să fac eu acum cu el  ? a mai suspinat
Chinezu’ privind, când la leșul înșirat între chirpici,
când la fratele meu, ca la o salvare.
— Te duci la vecinul Ion, îl rogi să vină cu
tractorașul, îl urci în remorcuţă și îl duci undeva în
mijlocul pădurii, să nu tragă câinii de el și să împuţi
tot satul, l-a sfătuit Mihai grăbindu-se spre poartă.
Mă chemi după ce vorbești cu Ion, să vin și eu să vă
ajut să-l ridicaţi în remorcuţă, da?
—Da, nea Mihaie, a mai îngânat Chinezu’ cu
voce slabă, te anunţ eu.
După o oră, Maxim Chinezu’ a strigat la Mihai.
Din nou fratele meu a lăsat totul baltă, că așa e el
săritor și a plecat să încarce măgarul în remorcuţa
lui Ion, un alt vecin care avea un tractor mic pentru
lucrări în vie și o remorcuţă, cu care omul își făcea
treburile gospodăriei. Au încărcat măgarul, Ion s-a
urcat la volan și a plecat cu încărcătura pe drumul
ce duce aspre pădure.
— Mă descurc eu și fără voi, le-a strigat Ion
scoţând capul pe ușa tractorului, îl dau jos singur,
după care acceleră motorul și porni spre poala
pădurii.
Mihai plecă și el spre casă, iar bietul Maxim a
rămas în poartă cu ochii scăldaţi în lacrimi amare.
(Va urma)
AXIS LIBRI
Vinul popii (I)
— D oamne, câtă
bogăție!
Pe măsură ce corabia
se apropia de țărm, târgul
își dezvelea farmecele tot
mai clar. Dar nu casele
din lut și lemn, albite cu
var, ori bisericuțele cu
câte o turlă greu opintită
spre cer îl impresionau
pe John Newcomb. Ochii
Cezar Amariei lui măturau malul și
scriitor strângeau la un loc turme
de vite, capre și oi, baloți
de cânepă, grămezi de felurite putini care sigur
ascundeau miere ori ceară ori vin ori brânză, apoi
care pline cu pește sărat și blănuri osebite, uriașe
movile din tot soiul de scânduri...
— Doamne, câtă bogăție!
Parte din mărfuri ședea molcom pe mal, cât
să fie urcată pe corăbii, parte era dusă în magazii
unde aștepta să-și apuce rostul în lumea largă.
Rând pe rând, englezul socotea cam câte parale ar
face fiecare lucru la Londra și adunase deja cam
un sipet plin. Aici avea să facă și el avere, dar nu în
dobitoace, postav ori lemne era puterea lui. Mai ales
că la toate bâzâia câte un roi de negustori, în vreme
ce meșteșugul lui nu-l oblicise nimeni încă.
Venea de la Istanbul cu un schooner1 cu două
catarge și se învoise destul de ușor cu căpitanul grec
să-l ia până la Galați. Corabia aducea mirodenii și
cafea unor negustori armeni, dar și coșuri pline cu
portocale și lămâi. Mirosea frumos când a piper,
când a ghimbir, când a cuișoare sau a toate la un loc
și a vânt umed de primăvară.
Pe vapor mai călătorea un rus, Anastasi, și de la
el a aflat că prin Moldova era cea mai sigură cale
de a ajunge de la Istanbul la Moscova, chiar de era
ceva mai lungă; pe orice alt drum rusul ar fi dat de
cazaci, ori nu putea să riște marfa pe hatârul lor.
Cărase deja la turci câteva sute de colți de morsă și
baloți cu blănuri de zibelină, iar acum aducea înapoi
covoare, perdele și stofe scumpe, cât să stâmpere
pornirea de-o apucaseră de ceva vreme boieroaicele
muscalilor la haine osebite.
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
La început, John se ferise să-i spună rusului ce
vânt îl poartă pe meleagurile astea barbare și ce
anume are în cufărul cel mare și în butoiașul gros
de două vedre2. Pomeni de un văr care făcuse timp
de câțiva ani avere cu potasă în Moldova și care-i
spusese de-a fir-a păr tot ce se întâmpla în marginea
asta de lume. Cum mâncarea e multă și aproape
degeaba, cu două pence saturi și gurile a șase
oameni, în vreme ce la Londra cu banii ăștia abia
cumperi gin cât să îmbeți unul; cum au moruni și
somni pe care greu îi scot patru boi din apă și munți
din grunji de sare și din lemne pe care îi dau mai pe
nimic. Cum cade bogăția peste orice negustor se-
ncumetă să vină pe aici.
— Cam așa-i, dar nu-s chiar toate făcute doar
cât să le-ndeși în traistă, îi spunea Anastasi când
îl vedea cum se înfierbântă, și-i povestea și el de
drumuri rele să-ți blestemi zilele, de târgușoare
unde nu găsești un han, să te adăpostească, de cetele
de tătari care ies din pământ iar când nu sunt tătari
dai de alți lotri, și de feluritele beteșuguri pe care le
suferă cei ce vor să neguțeze pe-aici.
După prima seară de guleai cu rusul, care
scosese din prieteșug felurite vutci de ienupăr și de
scorțișoară, limba i-a căpătat mai mult curaj, așa
că i-a mărturisit că a lucrat vreme de șapte ani la
o gazetă, adică o foaie pe care o umplea cu știri de
câteva rânduri fiecare. Veștile le lua de prin scrisorile
primite de la nobili ori negustori din lumea largă,
le traducea, doar știa latinește și nemțește, ba
chiar și niscai franțuzește, iar unde nu dovedea cu
tălmăcitul mai era cineva la gazetă care știa elinește
și ceva italiană. De două ori pe săptămână, scoteau
ziarul pe care-l citeau toți nobilii, chit că era scump,
o liră pe an, cât leafa unui marinar pe-o lună, dar nu
puteai să stai la curte fără să știi care sunt ultimele
noutăți de pretutindeni. Așa a aflat și el cât e de largă
lumea, unde s-a mai stârnit un război ori ce conte
s-a mai logodit. Nu, despre Moldova n-a primit
de știre mare lucru, veștile din partea asta se cam
opreau la Viena ori Cracovia, uneori mai pomeneau
câte ceva de Transilvania, dar cam atât.
Vărul său, cel cu averea din potasă, i-a povestit
de ce se întâmplă pe aici și că e multă bogăție, dar
lumea e tare sălbatică. Și nu atât că n-au drumuri
55
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
sau că au târguri mici, dar nu prea știu meșteșuguri
și nici nu prea țin la ele. Cu lemnul, olăritul și
animalele se mai descurcă, dar nu bat bine fierul nici
nu ridică piatră la case, nu mai vorbim de treburi
gingașe, cum sunt lucrul cu aurul sau argintul. Ei,
tot o treabă gingașă îl purta și pe el încoace:
— Vreau să deschid o tipografie, își spuse taina
Newcomb, dându-i înapoi rusului plosca cu vutcă
de anason. Mmm, dar ce dulce-i beutura asta, sigur
nu ai pus zahăr în ea? Puțină miere, nu? Ziceam că
o mică moștenire m-a convins. Și vărul, când mi-a
spus că-n toată Moldova nu-i un teasc de tipar de
vreo 30 de ani. Cică oricum nu prea le trebuie, că
nici popii nu știu toți citi, nu mai vorbim de boieri
ori târgoveți. Dar atâta negustorie are nevoie și de
carte. Și, de ce nu, de o gazetă, să știe ce-i în lume.
— Mai cu folos zvârli banii după caii de mare
decât după slove, boje moi, îl mustră Anastasi. Pe-
aici nu doar că lumea nu pricepe cititul, nu știe el
nici vodă mai mult decât să iscălească, dar habar n-ai
cum îți cumpănești viața de la o carte. Uite, la noi,
în Moscova, au venit odată doi tot așa, ca tine. Nu
demult, prin vremea lui Ivan cel Groaznic era. Și-au
apucat ei, tare făloși, de-au scos „Viața Apostolilor”,
prima carte tipărită la noi. Doar c-au aflat și
călugării de la scriptorie și-au venit să se minuneze
de cum învârți puțin la teasc și scoți scrisă o pagină,
în vreme ce ei trebuie să țină jumătate de zi pana
în mână, pentru același lucru. Și-au zis călugării
că iuțeala asta nu poate fi minune, ci lucrarea
diavolului, care vrea să le ia pâinea de la gură. Așa
că au dat o mamă de foc dumnezeiesc tipografiei și
i-au fugărit pe meșteri, până în Lituania.
Englezul asculta crispat cum focul a fost proba
de netrecut și pentru următorii tipografi, și nici în
zilele noastre lucrurile nu s-au îmblânzit deplin, dar
își spuse că lui nu are cum să i se întâmple așa ceva.
Vărul său pomenise chiar de scutiri de bir pe care le
primesc unii negustori ori meșteri de la stăpânirea
din Moldova. Cât or fi ei de sălbatici, nu au cum să
te primească cu brațele deschise, să te ajute, apoi să-
ți aprindă prăvălia...
Plus că el nu doar că știa vorbi mai multe limbi,
dar citise cam tot ce se putea despre aceste locuri și
se înarmase cu ce avea știința mai bun.
Cât privește cufărul, nu era mare secretul: pe
lângă cele câteva haine, cărți și fleacuri moderne,
cum ar fi un cuțit cu vârful rotunjit și o furculiță
cu patru dinți, după moda franțuzească, în el ținea
laba teascului de tipărit, cinci corpuri de literă,
câțiva drugi din plumb și cositor pentru a vărsa
56
AXIS LIBRI
slove noi, când va fi cazul, și alte nimicuri fără de
care nu și-ar putea face meseria. Hârtia o va aduce
de la Viena sau Veneția, de n-o va găsi prin preajmă.
Cât privește butoiașul, în el nu era vin ori rachiu, ci
ulei de in, din care să-și prepare cerneala, când va fi
cazul, cu negru de fum. Scheletul de lemn al presei
nu l-a târât după el, o găsi un tâmplar să i-l facă, mai
ales că nu e deloc greu de meșterit.
Poate de la grijile căpătate din spusele lui Anastasi
sau din frământările noi ori Dumnezeu știe de ce, se
trezi în a treia zi de călătorie pe mare că-l încerca
o măsea. Până seara, obrazul i se umflase zdravăn,
așa că-și scoase fularul cu dantele din jurul gâtului
(tot după ultima modă franțuzească și el) și-și legă
falca cu o fundă mare în creștet, peste perucă, fapt
ce-l amuza teribil pe rus, care-i stârnise porecla de
iepuroi.
Cum durerea nu-l lăsa, Newcomb scoase arma
secretă - o ultimă cucerire a științei medicale: într-o
zi, în odaia din Londra în care-și tipăreau ziarul
intrase un domn care se recomandase Thomas
Sydenham. Scrisese o carte despre cum să vindeci
febra și voia să dea un anunț, să vină lumea s-o
cumpere din curte de la Catedrala St. Paul sau de
lângă Temple Bar. Doar că a trebuit să-l amâne, că
după el venise un negustor ce rătăcise ori i se furaseră
trei cai și dădea o răsplată de 40 de șilingi cui îi
găsea. Cum pierderile ori furturile cu recompensă
aveau întâietate și loc nu mai era decât de un anunț,
l-au scos din pagină pe-al doctorului și-a trebuit să
meargă să-i spună.
Când l-a găsit a doua zi la prăvălie, a primit
de la el o sticluță cu vinum opii, „suc de struguri
și de mac, bun de orice leac”, i-a spus medicul. A
băut în câteva rânduri, când mai avea probleme cu
dinții, și nu numai, și într-adevăr durerea trecea ca
prin minune, preț de câteva ceasuri. Cumpărase
și pentru drum câteva sticle, în caz de sănătatea îl
împingea spre doftorii.
— E o prostie, nu cred, zise Anastasi, și trase o
dușcă din vinum opii, se strâmbă puțin la gustul de
oțet, căci vinului îi cam trecuse sorocul. Știu și eu
leacuri și cred că ăsta nu-i decât șarlatanie. Uite:
fierbi la un loc vin, rozmarin și o nucă de tămâie,
pui apoi puțină miere și apă, îți clătești gura cu
asta și degrabă-ți trece. Păcat că n-avem rozmarin
și tămâie, să-ți arăt. Asta numai de n-ai viermi în
dinți. Dacă îi ai, doar bărbierul te mai scapă: ți-i
scoate și-ți ia și puțin sânge. Na zdorov’e!
— Sănătate și ție! Poate că ți se pare prostie, dar
să știi că eu cu asta m-am lecuit. Am gura păcătoasă,
AXIS LIBRI
îndată mă doare ceva, și nu știi de câte bazaconii de
leacuri am aflat în timp, ba o parte le-am și cercat.
Că să scriu „agla Sabaoth athanatos” pe un un cui
de fier cu care să înțep sub măseaua stricată, apoi să
bat cuiul într-un stejar; să fac o lumânare din seu
de oaie amestecat cu vitrigon sau scaiul dracului și
să-i țin flacăra cât de aproape pot de falca umflată;
să mă frec pe dinți cu iarbă-mare; să iau sucul de la
o pătlagină, oțet și apă de trandafiri roșii și să-mi
clătesc gura cu ele; crede-mă, am încercat multe. Ba,
a venit și unul să-mi vândă o bucată din măseaua
Sfintei Apollonia, cea căreia i-au scos necredincioșii
toți dinții din gură, înainte de martiriu... Ca vinul
ăsta, nu-i nimic!
Și-ntr-adevăr, cum lua o înghițitură, cum simțea
că-l lasă durerea, și câteva ceasuri era bine, chiar
dacă falca nu dădea înapoi. O îngriji-o când ajunge
în târg, la vreun bărbier priceput, dar până atunci,
ăsta-i era leacul.
Acum, că vaporul se apropia de țărm, după cinci
zile de drum, stătea mândru pe punte și socotea la
toate câte i se arătau. Își potrivea din când în când
pelerina ori dantela de la mânecile cămășii, își
netezea poalele hainei din catifea brodată, își admira
ciorapii lucioși dar mai ales pantofii cu toc roșu,
mândria lui, ultima modă la Versailles, cel puțin
așa-i spusese negustorul de la care îi cumpărase.
Mai strângea puțin nodul fularului cu care-și legase
falca, își îndesa apoi pălăria pe cap, în vreme ce-i
măsura pe cei de pe mal.
Apa Dunării era smintită de zăpezile abia topite,
se umflase și inundase țărmul în câteva locuri. Doi
bărbați în zdrențe, roșii mai mult de la băutură decât
de la frig, repeziră fiecare câte o scândură lungă, de
brad, să facă punte între marginea corabiei și țărm,
cât să coboare fără să se ude oamenii și mărfurile.
John se grăbi primul jos și fu imediat întâmpinat,
cum puse piciorul pe uscat, de un evreu cu barba
lungă, dar cu mustața rasă, după moda leșească, ce
i se tot închina:
— Șmil mă numesc, mein Herr, luminate
domnișor, sunt puțin zăraf, de aveți trebuință de
bani schimbați sau de oricare ajutor, aaa, văz că nu
sunteți neamț, din Inglitera spuneți... mi se părea
mie că așa un domnișor cu dichis nu poate fi neamț,
că tare mai sunteți osebit.
În vreme ce John se chinuia să iasă din vârtejul
vorbelor evreului și din cumplitul miros de usturoi
pe care-l scotea orice răsuflare a lui, cei doi care
aduseseră scândurile pentru punte începuseră să
golească corabia. Puseseră deja pe mal țesăturile
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
rusului, care tocmise între timp o căruță, să meargă
mai departe, spre nordul Moldovei, și acum se
repeziseră la lucrurile lui. Butoiașul putea fi lesne
dovedit de un singur om, și-l aducea în brațe cel
mai slab dintre ei, dar cufărul era mare și greu, ar fi
trebuit să-l ia amândoi, doar că hamalul ce părea mai
voinic se încăpățână să-l țină singur în spate. Pe la
mijlocul drumului dintre corabie și mal, picioarele
i se muiară, poate de la prea multa greutate, poate
de la lunecușul făcut de noroiul adus de tălpile
lor goale pe scânduri, poate de la vinul pe care-l
tot băuseră de dimineață, să se încălzească... Cu
un icnet, căzu în genunchi pe podețul improvizat.
Opinti să se ridice, dar nu reuși să-și cumpănească
starea și nimeri, cu bagaj cu tot, în Dunăre.
Englezul simți copitele a o sută de cai în stomac,
încercă să strige, dar nu-i ieși decât un geamăt
lung. Șmil spuse ceva în limba barbarilor și
îndată vreo zece oameni din jur, marinari, hamali
sau țărani, lepădară hainele de pe ei și săriră în
apă. Ba și un călugăr, de era prin preajmă, lăsă
iute dulama, după o secundă de gândire, și porni
după ei.
— Le-am spus că dați un taler celui care scoate
cufărul, îl anunță Șmil, mândru de ideea lui. E o
tocmeală bună, luminate domnișor, e o tocmeală
bună!
Dar Newcomb mai avea putere doar cât să se
țină pe picioare, nu să și gândească. Privi zbaterea
de oameni în Dunărea iuțită, dansul capetelor care
se iveau preț de o clipită la suprafață, cât să-și umfle
pieptul cu aer, pentru a se scufunda apoi la loc,
în apa rece în care abia de câteva zile se topiseră
ultimele sloiuri. În scurt timp, bărbații ieșiră la mal
cu mâinile goale, dârdâind de frig. Șmil le spuse iute
ceva ce-i întoarse pe toți în apă.
— Le-am zis că le dați doi taleri dacă scot
cufărul, luminate domnișor. E o tocmeală bună, nu
vă fie frică, ei abia de-și cumpără un porcușor cu
banii ăștia, dar dumitale îți capeți lucrușoarele la
loc. Vă schimb eu taleri, dacă n-aveți, spuse repede
când văzu cum i se încruntă britanicului fața, dar vă
asigur că nu strâmbă din nas nici la potronici leșești
ori groși nemțești sau ruble, bani să fie!
Note:
1. goeletă.
2. O vadră este echivalentul a 15 litri în Moldova,
cf. Lazăr Șăineanu, Dicționarul universal al limbei
române, 1908.
(Va urma)
57
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Retrospectivă
E xplozia fusese
infernală. Pentru un
moment, aș fi vrut ca totul în
jurul meu și în viața mea să
se dezintegreze în particule
minuscule, să explodeze și să
dispară. În preajmă, oamenii
purtau negru și aveau
fețele întunecate. Când
ajungi la o anumită vârstă,
Marcela Mîță începi să te obișnuiești cu
elevă, Colegiul Național înmormântările, iar oricât
„Al. I. Cuza” Galați de sumbru ar suna, începi să
și fii imun la ele. Mergi ca la
oricare ceremonie, și gata! Ce-i drept, nu ar trebui
să fiu eu cea care vorbește, asistam la propria-mi
înmormântare, până la urmă.
Mă așteptam să fiu mai empatică, mai sensibilă
cu cei dragi, dar nu. Nu știam cum ar trebui să mă
simt. Evident, nu îmi plăcea să mă uit la oamenii
care plâng, însă nu îmi părea rău. Era un sentiment
de eliberare, de parcă asta tot așteptam de când mă
născusem. Era straniu. M-am apropiat de sicriu și
am început să mă privesc. Eram palidă și aveam
părul alb. Zâmbetele pe care le-am oferit de-a
lungul anilor se vedeau pe fața mea. Buzele pe care
obișnuiam să le colorez în roșu aprins erau reci
și albe, iar mâinile care au fost ținute ani întregi
încrucișate erau tipic împreunate.
Ieșisem din capelă. Aerul era cald și greoi.
Cele 3 ore petrecute printre plânsete și încurajări
fuseseră oribile. Trecusem pe lângă curtea bisericii,
ducându-mă pe un drum fără întoarcere. Parfumul
trandafirilor mă purta încet-încet înapoi în timp,
până la o evocare tranzitorie a vremurilor de mult
apuse. Casa în care obișnuiam să stau avea două
etaje. Ferestrele de lemn erau deschise, dezvăluind
draperiile albe dinăuntru; fluturau de fiecare dată
când briza nopții de vară ce se apropia se făcea
resimțită. O grădină mică și veselă, cu margarete,
fusese mereu amenajată în fața casei și, deși, evident,
odată fusese planificată cu grijă și iubire, acum era
plină de buruieni.
Oamenii spun că „acasă” nu este un loc, ci un
sentiment. Inima mea mereu a ales acest drum,
totuși. Interiorul casei era vesel și modern. Poze
cu familia și prietenii mei stăteau atârnate cuminți
de pereții holului. În fața mea se vedeau scările
58
AXIS LIBRI
ce duceau spre al doilea etaj, iar lângă scări era o
cameră mai mică ce făcea tranziția dintre hol și
bucătărie.
Am început să urc scările, amintindu-mi de
fereastra care privea surâsul apusului. Cu urcarea
scărilor am început să-mi amintesc de primii ani
din viață. Ce înainte îmi era imposibil de vizualizat,
acum puteam vedea mai clar ca niciodată.
Mama mea niciodată nu și-a dorit copii, însă
mereu mi-a spus că eu am fost surpriza ei preferată.
Într-un spital al cărui nume este irelevant, într-o
după-amiază de toamnă ploioasă, apăream eu.
De când eram copil, rudele mă complimentau
în legătură cu ochii mei de cristal și mă invidiau
pentru genele lungi. Am fost un copil frumos, iar
frumosul este mereu răsplătit, fie că este corect sau
nu.
Era o zi minunată de primăvară, genul de zi în care
copiii erau mai mult decât încântați să alerge fără
jachete. Mă dusesem la casa vecinilor, căci leagănul
doamnei Elisabeta era nou, făcut din lemn de brad și
decorat cu fel de fel de ornamente din metal. Cu ale
mele picioare de aproape 5 ani încercam să mă înalț
din ce în ce mai sus, așa încât să ating cerul, să fiu
deasupra tuturor. Părul îmi sălta înapoi, iar razele
soarelui îmi atingeau chipul. Nu îmi pot aminti
cum am căzut, însă durerea din genunchiul meu era
insuportabilă. Lacrimile începuseră să-mi curgă pe
obraji, iar doamna Elisabeta se grăbise să ajungă la
mine, să-mi șteargă lacrimile și să mă ducă în casă.
Acolo, am fost spălată și mi s-a zis să aștept. Patul
prea mare al proprietarei era confortabil, decorat cu
perne pufoase și colorate. Pe măsuța de lângă pat era
așezată poza unui bărbat vesel. Femeia apăruse cu o
rochiță albă din dantelă și mă pusese să o îmbrac.
Uitasem de căzătură și admiram țesătura moale,
lacrimile deja uscându-se pe fața mea. Am păstrat
rochia aceea mult timp după ce nu îmi mai venea,
lăsând-o pe un umeraș alături de hainele de școală.
Fiecare treaptă îmi provoca o nouă amintire,
făcându-mă să devin nostalgică. Șotron, cu cretă
colorată furată și soarele bătându-ne în ochi, așa ne
petreceam fiecare vară împreună. Fără calculatoare
sau televizoare; desenam pătrate pe strada prăfuită
și le numerotam. Era ușor să găsești pietre și bețe, iar
noi eram nevoiți să devenim creativi cu ele. Glumele
noastre au devenit din ce în ce mai elaborate și
din ce în ce mai răutăcioase cu trecerea timpului.
AXIS LIBRI
Trupurile noastre au crescut, iar mințile noastre
s-au ascuțit, strada s-a murdărit mai mult; dar creta
mereu a rămas furată, iar pietrele întotdeauna au
fost gratis.
Începutul școlii a fost o schimbare radicală
pentru mine. Prietenii cu care obișnuiam să stau
au dispărut, fiecare fiind închis în casă pentru a
face obișnuitele teme. Nu am fost niciodată bună
la școală, iar pe parcursul anilor, asta a devenit o
povară tot prea grea pentru mine. Colegii mei
puteau calcula mult mai repede decât mine, iar
timpul nu părea niciodată de ajuns în testări, așa
că am ajuns să fiu bătaia de joc a lumii, cel puțin a
colegilor mei.
Unul din primele lucruri pe care mi-l amintesc
în legătură cu Andrei este faptul că stătea în
ultima bancă, mereu bătând în bancă cu pixurile și
creioanele. Obișnuia să împingă scaunul fetei din
fața lui, iar de fiecare dată când aceasta se întorcea
să îl mustre, el îi zâmbea larg, ca un clovn. Mereu
am admirat abilitatea lui de a fermeca oamenii.
În clasa a șaptea acesta m-a invitat în oraș. Eram
entuziasmată și fericită că un băiat își arată interesul
față de mine, în sfârșit. Am fost decepționată când
acesta venise cu mai mulți oameni pentru a râde
de faptul că eu chiar credeam că cineva s-ar uita la
mine. Nu eram numai proastă, ci și fraieră.
Obișnuiam să cred că adolescența este
minunată, fără griji și doar plină de amintiri. Erau
numeroase nopți în care auzeam gălăgia făcută
de părinții mei, încercând din răsputeri să ignor
cuvintele de ură pe care și le rosteau. Mama țipa,
el țipa și nimeni nu se înțelegea. Mama începea
să plângă, iar el pleca. Eu îmi afundam capul în
pernă, promițându-mi că eu nu voi fi așa, că voi
iubi și că voi înțelege.
Prima gură de alcool fusese ciudată, gustul ei
arzându-mă pe gât, dar făcându-mă să vreau mai
mult. Se spune că doar prima dată e mai greu, iar
după devine ușor. Așa a și fost. Adoram petrecerile
unde era alcool și puteam dansa. Veneam târziu,
încercând din răsputeri să mă ascund de părinții
mei. Simțeam ca eram în vârf, că nimeni nu mă
putea opri și că eram nemuritoare. Îmi simțeam
viața perfectă.
Mi-a luat 4 ani să am încredere din nou, dar
mă îndrăgostisem. Mă îndrăgostisem de niște
ochii verzi și un păr cârlionțat, de o voce superbă
și o personalitate rară. Mereu se arată partea bună
a iubirii, partea care te face un om mai bun și mai
empatic, însă dragostea poate fi insuportabilă
câteodată. Cu trecerea timpului am devenit geloasă
și paranoică; am ajuns să creez certuri inutile,
învinuind persoane inocente. Dragostea a fost dură
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
și meschină, însă el avea grijă de ea pentru amândoi,
în unele momente.
Și mi-am părăsit familia. Într-un moment de
nebunie totală a plecat și m-am răzbunat pe mine
când am promis familiei că nu o să mă mai vadă
vreodată. Am plecat în lume. Am străbătut orașe
și țări cu iubirea de mână. Am cunoscut oameni
și mi-am deschis orizonturile. M-am îndrăgostit a
treia oară. M-am îndrăgostit de cer și de apusurile
în culori vii. Am devenit mamă și mi-am format o
familie.
Am pierdut și am fost tristă... Am realizat prea
târziu că nu trebuia să plec de lângă unele persoane,
că cei puternici stau, nu uită. Am învățat să apreciez
mai mult oamenii din jurul meu și să fiu mai atentă.
Urcând ultimele trepte am realizat ce repede
trecuseră anii. Poate cel mai repede trecuseră cei pe
care nu mi-i dedicasem mie, ci familiei mele. Am
învățat pe tot parcursul vieții și am iubit cu toată
inima.
Oamenii privesc moartea a fi una dintre cele
mai mari pierderi ale unui om, însă nu este nici pe
departe așa. Cea mai mare pierdere de care un om
poate avea parte este ceea ce moare în noi cât timp
încă trăim. Din fericire? Eu nu am avut parte de o
asemenea pierdere; eu nu am resimțit vreun gol în
mine sau în viața mea; nu am murit regretând că
mi-am irosit timpul. Am murit împăcată; împăcată
că am ajutat, că am iertat, dar cel mai important: că
am iubit. Ironia face că înveți să îți apreciezi viața
abia atunci când mai ai puține momente de trăit,
când timpul ți se scurge și ți se apropie rândul.
Acesta este unul dintre cele mai mari defecte cu care
ne confruntăm: incompetența de a aprecia. Țipăm,
rănim, nu facem destule; crezând că timpul e infinit,
alegând să rămânem orbi până când suntem forțați
să deschidem ochii și să ne trezim la realitate.
Chiar și după ce îmi văzusem viața; greșelile,
uitările, despărțirile, certurile; eu eram fericită.
Împăcată cu gândul că ultima mea amintire de
pe Pământ va fi cea a unui apus de vară. Stăteam
și admiram. Voiam să nu uit granița unde cerul
atingea Pământul. Scânteile ce aprindeau cerul
curgeau, în timp ce gloria paradisului cobora mai
departe de cusătura lumii. Mă uitasem la umbra din
spatele meu, priveam cum încet aceasta se apropia
de picioarele mele. Doar câteva dungi luminoase
rămăseseră pentru a semnala trecerea timpului.
Soarele a apus. Timpul meu se scurse în dâra
amurgului. Dar al tău? Ce faci cu el?
N.R.: Marele Premiu la concursul organizat de Biblioteca „V.A.
Urechia”, „Scriitori de ieri, de azi și de mâine”, ed. a X-a, 2018,
categoria 15-21 ani.
59
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Poeme
ZBOR
Prea dulce, bună și
frumoasă rândunică,
Îmbrățișează-ți cu iubire
zborul,
Și nu te teme de văzduh, ci
fără frică,
Avântă-te și împlinește-ți
dorul.
Andreea Finichiu
elevă, Colegiul Național Pe adierea ce te-ndeamnă
„Mihail Kogălniceanu”
Galați s-o urmezi,
Îndoaie-ți zveltă, aripa
cutezătoare,
Și îndrăznește să te-nalți și să visezi,
La piscurile ce te-așteaptă-n depărtare.
Și uneori, de nori îți vor închide zarea,
Înspăimântându-te cu năvălirea lor,
Să-ți amintești că totuși poți străbate marea,
Lângă acei ce ca și tine, cred în zbor.
SĂ SE FACĂ LUMINĂ
Te temi de-ntuneric,
Dar nu de-ntunericul nopţii albastre
Ce aduce stele și lună pe cer,
Te temi de noaptea care orbecăie-n tine
Căutându-și scăpare spre lumină.
În tine umblă pe căi rătăcite un om bătrân
Pe care spui că nu-l cunoști
Nu l-ai mai văzut nicicând pân-acum,
Dar el e în tine de când te-ai născut
Și chiar de mai înainte.
Te aștepta liniștit la o fereastră
Prin care ai intrat în grădina înflorită a vieţii.
Dar otrăvit ţi-e surâsul de vreme ce orice atingi
Cu mâna ta de-ntuneric
Se stinge și cade-n cenușă uitată
Și otrăvit ţi-e gândul cu care ai vrea să mângâi
Toate lucrurile vieţii.
60
AXIS LIBRI
Motto:
„Într-o avalanșă, niciun fulg de nea
nu s-a simțit vreodată responsabil”.
Voltaire
Stai, nu întinde mâna spre ziua aceasta
frumoasă,
Ai s-o prefaci în noapte, durere, tristeţe...
Căci nu ţi-e dat decât să sfărâmi ce atingi
Cu suflarea ta rece de mort.
Te temi. E-ntuneric în tine
Lumină!
Să se facă lumină!
Aprindeţi o stea pe cerul acesta de smoală,
Aprindeţi un foc în vatra rece a acestei inimi,
Risipiţi întunericul
Care izvorăște din mine.
TRANDAFIRUL
Când din genunea fără nume
Într-o grădină s-a ivit,
Era plăpând, neștiutor de lume
Dar curajos, și-atât de fericit!
Când mângâiat de-o adiere
A unei neștiute seri a-mbobocit,
Învăluit în lună și mistere,
Era frumos și-atât de fericit!
Când într-o zi, o mână albă
Vrând să-l aleagă l-a rănit,
S-a apărat cu-a spinilor podoabă
Râzând apoi, atât de fericit!
Când însă timpul ce nu iartă,
Și peste el s-a-nvălmășit,
Simţind că nimeni n-o să-l mai culeagă,
S-a întristat, și-ncet... s-a ofilit.
Pierind, cum toate pier desigur,
Așa cum viaţa și-a trăit:
Cast, nevinovat și singur;
Într-un cuvânt, nefericit.
AXIS LIBRI
SEPTEMBRIE
Cu galben toamna-mi bate la fereastră.
Cum s-o fi strecurat pe-alei nu știu...
Și blânda zare, până ieri albastră,
Când oare s-a-mbrăcat în cenușiu?
Un pictor fără minte și-a uitat,
În parc, pe-o bancă, tuburile toate;
Iar toamna, ștrengăriţă le-a furat,
Pictând cu ele pomii astă noapte.
Și, după ce a risipit culoare,
Tabloul când și-a isprăvit,
Muind penelul într-un strop de soare,
Cu galben, într-un colţ s-a iscălit.
RUGĂMINTE DE SEARĂ
Hai, spune-mi o poveste la culcare,
Cu împăraţi, cu prinţi și zâne bune.
Hai, spune-mi, una mică, oarecare
Orice, ce-ţi vine gurii, numai spune.
S-adorm în legănarea vocii tale
Și visul să mă ducă hăt, departe
Acolo unde-mi va ieși în cale,
Chiar Făt-Frumos, de care scrie-n carte.
Se spune dar, că va fi fost odată
Într-o îndepărtată ţară fără nume,
Un împărat ce-avea o mândră fată
Mai scumpă lui decât orice pe lume.
Astfel, zi după zi tot mai frumoasă
Știind câte în stele și în lună,
Blânda prinţesă înflorea voioasă,
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Prea înţeleaptă,
harnică și bună.
Curând, de-ale ei
daruri minunate
Se duse veste pânâ-n
larga zare
Și prinţi viteji din ţări
îndepărtate
Veniră să îi cadă la
picioare.
Pe cel mai tânăr, mai
sfios și blând,
Îl îndrăgi pe loc frumoasa fată
Iar el, iubirea-i, trandafir plăpând,
I-o dărui, din inimă, pe toată.
Și-așa cum se întâmplă numai în poveste,
Că de aceea e poveste, nu-i așa?
Noi spusu-v-am cum am știut toate aceste,
Aproape s-adormim, încălecând pe-o șa!
INCOMPREHENSIBIL
În ireal apun, cu vocea-mi răgușită,
Și-mi plec privirea peste orizontul cald,
Fiind constant, și-adesea-n van izbită
De valuri aprige-ale mării de smarald.
Și în vâltoarea toată a rușinii,
A visurilor vag ș-etern pierdute,
Rămân o veșnică icoan-a neîmplinirii
Un strigăt sugrumat, în calea mult prea multor
lupte.
Plăpândă, solitară și rănită,
E-nfrigurata-mi inimă. Pustie,
Și într-un trup firav și obosit păstrată
Contemplă existența-i efemeră pe vecie.
Și, condamnată la această suferință nesfârșită,
Adânc agonizantă prin dulceața ei,
Sufoc orice simțire-adâncă, revelată
De umbrele împrăștiate pe hârtii.
N.R.: Selecție din grupajul de poezii prezentate la Concursul organizat
de Biblioteca „V.A. Urechia”, „Scriitori de azi, de ieri și de mâine”, ed.
a X-a, 2018, categoria de vârstă 15-21 ani, pentru care autoarea a
primit Premiul „Armonia”.
61
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme

PIERDUȚI ÎN TĂCEREA Dorințe și vise distruse de mult

MOMENTULUI Oamenii destinului supuși îi sunt
Caută în fotografii trecutul uitat,
Am irosit toate cuvintele Dar când a început s-a și terminat
ce aveau ceva de spus
Am trăit clipele ce-nsemnau Singurătatea-mi împart nopților întunecate
ceva... s-au dus Motivul despărțirii: ascuns în strofe-ndepărtate
Am pierdut toate Chiar dacă par să se-ntindă la infinit
anotimpurile sufletului Timpul pune punctul când este cuvenit.
ascuns
Hayat Memiș Am ucis în noi spiritul,
poetă suferinței l-am supus GRĂDINA VISELOR MELE

Șchiopătăm prin gropile drumurilor vieții Pentru o clipă se oprește timpul,

Cădem și ne vindecăm rănile tinereții, Nu mai adie în viața mea vântul,
Ne rugăm viitorului pentru mai bune cărări Îmi tace în minte suspinul
Deși cunoaștem circuitul: cauze - urmări Și se deschid porțile visării

Ne pescuim fragmentele din mări depărtate Plutind prin veselia notelor cântării
Pe care nu le știm dar, simțim că-s aproape Flori dănțuiesc pe ritmuri tremurânde
Plutim pe cunoscut de necunoscute valuri: Oferind un zâmbet fețelor plângânde,
Acostăm din când în când la aceleași maluri Invitându-le în mirajul visării

Știm cu toții într-o zi vom rămâne undeva: Trimit o ploaie deșerturilor însetate,
Unde misterele poate își află soluția, O pată de culoare frunzelor obosite,
Unde suntem egali și existăm cu adevărat, O fărâmă de viață florilor ofilite,
Acolo unde-nțelegem pentru ce am îndurat... O amintire celor de mult uitate.

MOTIVUL DESPĂRȚIRII POVESTE CU TÂLC

Un creion fără vârf și o hârtie Siropul dulce al uitării

În tăcere îmi cântă dor de veselie A alungat din inimă norii
Vechiul gust: din nou lipsește Și din stihuri se revarsă
Amintirea-mi în mormânt se răsucește O poveste lungă, stufoasă

În odăile inimii mele a răsărit mucegai Lacrimile, odinioară triste

Memoria luată de vânt, dusă-n Rai. Aspiră acum la fericire
O țigară se face cu răbdare scrum Cu deșarte speranțe
Și mii de lucruri gândurile-mi spun Își urează reciproc condoleanțe

62
AXIS LIBRI
Ochi-mi vor a plânge-n tăcere
Privirile-mi amare vor a fi de miere
Și mă cheamă în al său adânc
O poveste veche, dar cu tâlc...
URLĂ TĂCEREA
Îmi urlă tăcerea în minte
Rostind schiloade cuvinte,
Lipsite de sens și de scop
Plutesc în al neștirii sirop.
Mii de sulițe-mi străpung trupul,
Durere ce îmi chinuie chipul
Acum mai intensă și rece
Prin vine ca timpul îmi trece
Sufăr... din cauză că trăiesc,
Nu știu ce urăsc și ce iubesc...
În lunea dormirii evadez
Rugându-mă frumos să visez
Să tac și să nu mai am habar,
Curaj îmi trebuie să uit, dar
Îmi urlă tăcerea în minte
Rostind schiloade cuvinte...
DE VÂNTUL CLIPEI
Pășind timid pe cărările întortocheate
Privind ferit la zilele înnorate
Suspinând din cauza rănile deschise
Mergem spre ale vieții porți închise
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Încercăm a găsi câteva chei potrivite
Căutându-le printre bătrâne rămășițe
De fericiri și de bucurii de mult uitate
De vântul clipei de la malul cugetului luate
Sperăm măcar la o adiere din sens opus
Să aducă tot ce-am pierdut, tot ce s-a dus
Să ni se picure un strop de încredere
Să nu ne vedem propria înfrângere
SUFLETE PUTREDE
Ni s-a zbârcit pielea de la întunericul
Ce ne chinuie ochii, buzele, spiritul
Ne privim unghiile roase de timp
Pe ale vieții poteci rătăcind.
Dinții ni s-au spart din calea cojilor
Aruncate momeală în calea ciorilor
Ne dor mințile de câte minciuni s-au spus
Și spiritul ce voit neadevărurilor s-a supus.
Rătăcim singuri pe cărările prăpăstioase
Fără oprire pentru că nu există șanse
Este singurul drum ce trebuie urmat
Și acceptat așa cum ne-a fost dat.
Somnul alunecă spre întunericuri senine
Acolo unde este sigur că-i va fi mai bine
Ghimpii durerii ne-au sfâșiat simțirea
Și simțirea a murit o dată cu adormirea...
63
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme
NE-NSTRĂLUCIM... rotunde pe rotulele echidistante
Ne-nstrălucim în părţi ale gândului,
egale mergeam împleticindu-ne
udându-ne sufletele de atâta lumină și nu știam
cu mirosul de smirnă, cât vom mai străbate timpurile nevăzute,
stinge-mă-n atârnate
aproapele nepieritor prin merii aproape-nfloriţi, eu mă-mpărţeam
devenit rază de lumină, între tine – diamant sau corolă –
ne-nstrălucim și tot ceea ce-ncercam
după atâta uitare de sine, să zăresc la mii de ani lumină, sau la pielea ta
durerea s-a-mpietrit mătăsoasă dintre coapsele pârguite
Ioan Gheorghiță
poet pe marginea fiecărui an tot ale mirării,
mai dens mă atingeau respiraţiile
și tot mai comprimat, profunde ale stelelor
privește-mă-n oglinda fântânii, și visam tot mai limpede
chipul depărtării, unde ne vom întoarce...
chipul adâncimilor neînţeles,
ne-nstrălucim în noi înșine
căutându-ne prin adevăruri ȘI TE IUBEAM...
de-a lungul unui posibil infinit, Și te iubeam
stinge-mă-n aproapele nepieritor nedumerit de mult,
devenit rază de lumină... prin stuful înmiresmat
îmi ieșeau bătăile inimii,
mă simţeam ușor
ERAI și, parcă, mă înălţam
Erai, așa, cum nu voiam să fii, bucată de nor, de pe o rază de soare
furtună... strivindu-mi aripile,
un strop de ploaie rătăcit printre mii, călcându-mi emoţiile în picioare,
o rază de tristeţe puţin nebună, și te iubeam
absent și obtuz,
te atingeam cu un zâmbet aproape neștiut, nevăzut, cuvintele îmi alunecau pe retina apusului,
câte zile uitam de tine? mă îndepărtam de surâsurile împietrite
ne învârteam printre anafoare de lut pe sfârcurile înfierbântate,
sau zburam prefăcuţi în albine, și te iubeam
nedumerit de mult
uneori mă-ntrebai doar privind într-o parte printre frânturi de clipe îndepărtate...
despre sentimentele care ne dădeau târcoale,
știam că iarba e cea care-mparte
dragostea alergând în picioarele goale... NU-S…
Nu-s strigătul lebedei
erai așa, cum, poate, îmi imaginam, cel care-mi alunecă peste priviri
bucată de nor, de furtună... dimineaţa și serile
un strop de ploaie râzând la geam, ce-mi înconjoară trupul -
o rază de tristeţe nebună. lac neliniștit, lac neadormit,
valuri încreţite
ca ridurile
VIS adâncite pe zâmbete
Se făcea sălbăticindu-mi cerul gurii,
că soarele coborâse în noi, razele se rostogoleau
64
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Nu-s colţii enoţilor ca și cum ne-am fi pierdut în imensitatea unui
împrăștiaţi sărut,
pe altarul neînălţat al foamei,
peste târziul din mine nu știam că iubirea e un lucru aparte și greu
așternut într-o doară agăţat printre cearcănii stelelor, printre pomeţii
pe vertebrele ce susţin cei mai stâncoși,
lumini abia întrezărite, întindeam fruntea ridată cu roua dimineţii –
cântece rupte din cer, rupte din pinii melodioși,
Nu-s nici cuvântul
citit de copacii singuratici parcă totul trecea foarte aproape de infinit
ai Deltei serile mi le făceam fântâni zburătoare,
bătuţi de crivăţ, doar tu rămâneai neiubindu-ne la nesfârșit,
scrijeliţi pe dinlăuntru doar tu rămâneai ca-ntr-o flacără rece, departe
de ghearele întoarse de soare…
ale vulturilor
ce taie aerul îngheţat Ca o pasăre gânditoare…
spre același incert răsărit,
Inima este locul
Nu-s Dunărea în care își face cuib
ce trece prin gleznele mele- sufletul,
șenal din care cântecul uneori migrează
izvorăște limpede precum visele întârziate
ca dragostea de mamă, prin cotloanele ceruite
ce înadins mă coboară ale amiezii,
pe treptele alteori nu vrea să migreze
unor tăceri nedescoperite fiind prea aproape de iubirea
de însăși iubirea, pe care își leagănă fruntea
ca o pasăre gânditoare…
Nu-s Dunărea…

EXISTENŢIALĂ
Eram eu, timpul și spaţiul
și gândul parcă plutea printre noi
mă învârteam ca-ntr-o flacără neîncăpătoare
lovind încet murmurele unei ploi,
vedeam cum îmi trece printre degete
frumuseţea ta ca o frunză de trandafir,
printre îndoieli și semne de întrebare
printre flori de piatră cu miros de mir,
o poveste de dragoste se înnoda înspre asfinţit
unele sentimente străluceau în limpezimi de
granit,
altele se ascundeau prin desișuri nemaivăzute
doar tu rămâneai lângă mine neiubindu-ne până
la nesfârșit,
îţi atingeam chiar privirile cu palmele făcute căuș
nemaiîntrebându-te despre cum ne-am
cunoscut,
treceam unul prin altul și fluieram înspre sălcii
ȘTIU…
Știu jocul acesta demult,
jocul cu viaţa – frumos dar ocult
dacă vrei învăţăm împreună
mersul pe sârmă, mersul pe o rază de lună,
învăţăm să mestecăm cuvinte
până ne tocim dinţii, până devenim oseminte
fără vise, totuși, e o plictiseală îndrăzneaţă
mai bine ne-am privi, surprinși, faţă în faţă
să ne cunoaștem, nu? să intrăm conștienţi
în jocul acesta original, joc de demenţi,
să ne-aruncăm sentimentele ca pe-o haină uzată
la coșul de gunoi, sau unde nu ne-am închipuit
vreodată,
e un joc cu hârleţe și cu pământ
scoatem fericirea sau teama, ce-avem mai sfânt,
dacă vrei, învăţăm despre dezamăgire,
despre ce-am pierdut, sau ce-am câștigat în viaţă,
poate, despre iubire…

65
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Poeme
TRECERI
Drumu-i ales. Zarurile
sunt aruncate,
dar steaua cea bună
încă-i departe.
Blestemele-și rod
neputinţa în unghii,
anotimpuri se-nfruntă
cu patimi viclene.
Olimpiu Vladimirov Mirese pierdute
poet
zilele toate;
Cine aruncă seminţe, trezește izvoare…
Efortul își vinde puterile-n parte,
să ţină cadenţa pasului pus în lumină.
Nu-i liniște-n suflet
când steaua cea bună-i departe;
Un ghem de-ntrebări ne desparte
şi timpul aşterne jaloane la treceri.
ÎN FAŢA ANCORELOR
Nu mi-am dorit catargul
care-și pierde numele-n furtună
sau într-un visător ocean de spumă
când alte năluciri și vechi candori se-adună
Ce-i luna fărâmiţată peste mare,
ce-s stelele năuce-n amintire
cu zbateri pentru-un pumn de strălucire,
lângă un ţărm pierdut, fantasmă în visare?
Între umbre şi lumini, destinul
e dincolo de nori, de zbor, de valuri;
Însingurarea-n deznădejde nu mai doare
în faţa ancorelor care trag spre-adânc seninul.
CROCHIU
Verdele bălţii încă mustește
între zdrenţe de argint picurat;
În vintirile rupte dospeşte
palid, adâncul. Un Rai răsturnat.
66
AXIS LIBRI
Povară de timp. De val tremurat.
Vâsle-n odihnă. Liniști se-nclină.
Vodca îngână iubiri. Pe-nserat
luna înalţă o lacrimă lină.
SEDUCŢIE
Plimbând aiurea cete lungi de îngeri
mă sfidezi cu o tăcută eleganţă
sub palida lumină din înfrângeri
trec şi metafore purtate cu-aroganţă.
Aduni, seducătoare de neliniști,
rugina lacătelor care n-au răspuns;
În carnea zilei moale şi pufoasă
lași câte-o rană nouă, dintr-un gând ascuns.
Rămân cu aroma grea din mere coapte
peste parfumul efemer plătit în grabă;
Sub cearcănul lunii noapte de noapte
inima nicicând nu m-a trădat. Mă-ntreabă.
MIRAJ
Despletind noaptea lungă a părului tău
mă ascund de ochiul viclean al lunii
care-ţi păzește cerul sânilor;
Doar așa te pot săruta
cu bucuria tandreţii.
Aștept mirajul trezirii
să-mi cumpăr dimineaţa
din mărunţișul stelelor rămase
în candele de rouă.
PREZENŢĂ
Oare despre ce vis
povestește clipa care te poartă
pe umerii de lumină ai verii
spre cetăţile norilor?
Numai tu pe cerul
amărui, albăstrui;
AXIS LIBRI
Un dar – Al cui
Şi pentru cine respiraţia rămasă?
AȘTEPTARE
Peste șesurile mării
fulgerarea sânilor tăi
caută pustiul unui singur val.
Umbrele pescărușilor
îmi foarfecă
urâtul așteptării.
UIMIRE
Mă părăsesc prietenii. Pe socluri
rămân doar locuri libere. Se pierd
nu jurăminte care ard în focuri
ci speranţele-nșelate-ntr-un deșert
Tristeţile-s pustii și putrezite…
Așteaptă încă să încingă firea
dorinţele din întâmplări zidite
în lungile catarge, nemurirea
Îi voi urma şi eu de bună seamă,
fiind atent mereu, la fericire;
Praful de îngeri înflorește-n rană
sporind durerea, tainică uimire.
NOSTALGIE (părinţilor)
Vă strângeţi așa sus, așa departe,
figuri de sfinţi de-un omenesc aparte,
doar raiul vă mai ţine încă parte
la câte se mai pot, prin rugi, împarte
Plecaţi cu-atâtea semne de-ntrebare
lăsând câte-o icoană la răspântii,
să nu v-ajungă clipa care doare,
să vă prelingeţi, alb ecou, pe pârtii
Poate-aţi găsit înalta armonie
lângă-un curcubeu uitat din paradis;
Povara luminii cerne târzie
risipă de îngeri. Tot cerul e-un vis.
ANOTIMP
Lumina s-a topit într-o pasăre
şi se alintă pe trupu-ţi gol,
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
imaginând aripile atâtor îngeri
peste-un obraz ascuns de copil
Din vechi anotimpuri coboară
mirarea genelor tale;
Balanţa rodului toamnei
Povestea o aţine-n poveri.
CĂZUSE ZĂPADA
Căzuse zăpada, albă beţie…
La porţi de rai se-nzăpezise Dumnezeu,
colindele se destrămau între osii de ger,
iar răsuflarea pierdută mă vinde unui zeu
Ţipăt de viscol în tâmplele mele,
oglinzile gheţii desfac curcubee,
şi muşcă lacom din marginea serii
singuraticul lup al tăcerii.
MARINĂ
Rotire de foc. Lumina e ruptă-n fâșii
pe maluri încinse cu brâie de sare;
Căzut dintr-un vis un astru pustiu
Se destramă pierdut peste mare.
Lângă noaptea străină a ochilor tăi
îmi caut stăpân. Mirare de mire.
Ancore fără somn locuiesc în privire
şi doru-i bolnav după fete morgane.
AȘTEPTARE
Peste șesurile mării
fulgerarea sânilor tăi
caută pustiul unui singur val.
Umbrele pescărușilor
îmi foarfecă
urâtul așteptării.
TAINĂ
Zeităţile măcinate
între singurătăţi şi spaime
bântuie timpul;
Sfidând liniștea dureroasă,
trecerea șarpelui
ridică un val de nisip.
67
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
O demnă urmașă a lui Ion Creangă…
Irene Postolache, Zmeoaica și mărgelele
Junimea, Iași, 2016
S unt aproape convins că numai unele zâne pot
scrie povești pentru copii. Copii mai mici sau
mari, poate și pentru copiii ascunși printre grijile și
fanteziile câte unuia mai adult.
Citind fetelor mele din „Zmeoica și mărgelele”, sunt
convins că am descoperit un astfel de spirit, de „nouă”
sau „altfel” Mary Poppins, că tot au anunţat studiourile
Walt Disney că de Crăciunul anului 2018 o vom primi
din nou, cu colinda, în filmul „Mary Poppins Returns”!
Este vorba de Irene Postolache, autoare a zece povești
care au toate șansele să se adauge acelor minunate povești
„nemuritoare” care mi-au încântat… prima copilărie!
Câteva dintre ele sunt adaptate, gândite pentru cei mai
mici cititori, cei care abia termină să descifreze tainele
abecedarului, dar cu siguranţă și cei un pic mai mari
vor fi bucuroși să cunoască un balaur precum Baluz,
din primul text, un balaur jucăuș, gata să fie rival plin
de candoare pentru dinozaurii hollywoodieni! Acest
balăurel se împrietenește cu o prinţesă Sofia, alta decât
cea din filmele de desene animate de pe Minimax,
parcă… veţi vedea, cel rău nu este balaurul, ci un
personaj-surpriză, dar care se dovedește până la urmă
înţelegător!
Villanul, personajul negativ din al doilea text (cel
care dă și titlul cărţii), cu adevărat rău, se dovedește
mai puţin cooperant, este o zmeoaică destul de non-
conformistă, care va avea de înfruntat două surori care
se vor dovedi destul de descurcăreţe. Una era Furnicuţa,
una Puturica, dar cele două trăsături de caracter care
le-au adus porecla se vor dovedi, în cele din urmă,
complementare, ele reușind să-și învingă dușmanul de,
era să zic „clasă”, altă categorie. Dacă mai spun că totul
se termină cu două nunţi, cred că nu stric prea mult din
surpriză!
O fabulă moralizatoare, aproape în maniera în care
Ion Creangă, Homerul nostru de la Humulești, scria
despre acul și barosul, este povestea a treia, despre trei
fraţi care, încet, încet, ajung să înveţe să colaboreze, spre
fericirea Tătucăi… Și al patrulea text, „Povestea Izabelei”,
este tot despre maturizare, cu accent pe socializare, un
ursuleţ de pluș având aici rolul înţeleptului din al treilea
text! O pildă cu un boier hapsân este scrierea „Badea
Nădrag”, unde sărăcia și răutatea oamenilor așa-ziși de
viţă nobilă sunt învinse cu ajutorul unei viţe cu adevărat
nobile: strugurii de aici ne sunt martori!
În următorul text, o împărăteasă tânără și frumoasă,
căreia îi plăcea să se distreze, dând din două în două zile
câte un bal, se trezește într-o deloc bună dimineaţă că are
un picior mai scurt decât altul… Este o lecţie din partea
destinului? Pericolele care apar, o invazie străină, dar și
68
AXIS LIBRI
povestea de dragoste care se înfiripă întregesc o poveste
care se termină cu „așa au trăit fericiţi și mai trăiesc și
astăzi”…
Un fel de poveste a unui altfel de om leneș, în alt
sens, este „Fudulul și dregătoria”, lenea fiind înlocuită
aici cu impostura și chiar cu lipsa de curaj! Oricum,
deși nu se vorbește nimic despre strugurii care sunt
acri, concluzia, una dintre ele, ar fi că, dacă vrei să fii
dregător, „simbria e mică, mică de tot, iar pentru orice
greșeală, împăratul te spânzură.” Și unde mai este și
dorul mare, de rude, e clar că nu este loc de dregătorie!
Una dintre cel mai calde povești este „Prinţesa
Teodora și zâna”, parafrază peste timp a Prinţului și
cerșetorului, neintrându-se însă în detalii epice, nici
măcar în necesara înlocuire a uneia cu alta, o gafă a unei
zâne ducând la complicaţii care vor fi însă rezolvate de
Vraciul Amor, Finuţa, care nu era chiar o cerșetoare,
ci prietena mai săracă a prinţesei, devenind prinţesă
prin căsătorie, fratele prinţului căsătorindu-se chiar cu
Teodora… Totul e bine când se termină cu bine!
„Măriuca și Hârja” aduce aminte de atmosfera din
„Soacra cu trei nurori”, aici fiind însă o rivalitate între
numai două nurori, dintre care una mai leneșă și mai
intrigantă. Pedeapsa pentru Hârja, nora buclucașă:
„Dacă vrei să fii iertată, să iei măgarul de funie și în
fiecare zi, timp de un an, să duci caprele la păscut. N-ai
decât să alergi după ele toată ziua, poate așa te răcorești.
Să mai vii acasă doar seara la asfinţit. Dacă nici așa nu
ţi-o trece răutatea, să te duci în lumea cea largă!”
„Uriașul Gură Nesătulă” este, de fapt, povestea lui
Ștefănel și a prinţului-Corb, în poveste existând, pe
lângă acești eroi pozitivi, chiar două guri nesătule, un
căpcăun, dar și un împărat, care vor fi învinși, în cele
din urmă: după faptă și răsplată! Este o poveste care
te trimite cu gândul și la legendele Corvineștilor! Uite
așa, v-am spus povestea unei cărţi de povești, și-am
încălecat pe-o șa!
Veniţi la întâlnirea cu poveștile-mărgele ale Irenei
Postolache, o scriitoare legată sufletește de Galaţi! Nu
veţi regreta! Precum nu veţi regreta nici alte cărţi ale
Colecţiei „Uliţa copilăriei”, de la Editura Junimea Iași!
Să nu uit nici frumoasele ilustraţii realizate de către
Ioana-Gloria Sănduţă și nici cuvintele entuziasmante
ale poetei Nora Iuga de pe coperta a IV-a! Zice aceasta:
„Să-i mulţumim autoarei Irene Postolache care și-a
păstrat sufletul de copil nealterat, vrând prin frumuseţea
închipuirii să înfrumuseţeze și chipul realităţii… Doar
se spune – o știe toată lumea – că realitatea imită
ficţiunea.”
Marc Sebastian, scriitor
AXIS LIBRI
Expresii celebre
„Jucăriile lui Napoleon“
„Les jouets de Napoléon“
„Napoleon’s Toys“
A juns consul pe viaţă,
micul corsican
Bonaparte - viitorul împărat
Napoleon (1769-1821) are
iniţiative surprinzătoare
în viaţa socială și politică
a Franţei, menite să
consolideze avantajele
Theodor Parapiru realizate de persoane aflate
profesor, scriitor pe valul Revoluţiei și să
le impună în conștiinţa
publică. I se recunoaște unanim modul memorabil
de exprimare, capabil să înflăcăreze masele de
soldaţi, și capacitatea de a lua decizii rapide în timp
util, îmbinând superlativ informaţiile cu intuiţia și
adevărul cu mistificarea.
În 1802, „bucăţica de om” (cum îi spunea
contesa ultraregalistă de Albany) are o idee care
va lăsa urme adânci în istoria Franţei: înfiinţarea
Legiunii de Onoare, un ordin al gloriei și al marilor
merite, care să răsplătească în egală măsură pe
militari și pe civili, fiindcă „există o singură
naţiune”, susţine „micul general” pe un ton care
nu acceptă contrazicere. Adversarii săi (de fapt,
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
adepţii ordinului regal pentru militari, creat în
1693 de Ludovic cel Sfânt), protestează, zicând
cu voce scăzută că, prin astfel de jucării, se reface
o elită a distincţiilor onorifice. Viitorul monarh
închide discuţia cu o replică antologică: „Le spuneţi
jucării? Ei bine, pe oameni îi conduci cu jucării!”
(8 mai 1802). Proiectul înfiinţării celei mai râvnite
distincţii franceze pentru sentimentul onoarei a fost
aprobat cu abia 14 voturi, cărora li s-au opus 10 (19
mai 1802).
„Jucăriile lui Napoleon” desemnează forme
decorative de recunoaștere a valorii civice,
artistice, știinţifice, orale etc. (distincţii,
diplome, titluri, medalii, ordine...), de multe ori,
neacoperite prin merite autentice ale celor cărora
le sunt atribuite, dar în măsură să proiecteze o
imagine de prestigiu pentru cei orgolioși, pentru
carieriști, pentru oportuniști, pentru ambiţioși.
69
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Capela românească din Baden-Baden (III)
D ar Iulius Scriban
avea la suflet o
anumită preferință pentru
a fi înlocuit, pe care o
mărturisește printr-o scri-
soare datată la 17 martie
1909, adresată din Baden-
Baden lui Visarion Puiu.
Scrisoarea prezintă cu lux
de amănunte avantajele
de care putea beneficia un
Radu Moțoc
inginer, publicist preot care ar sluji la Capelă,
scrisă cu multă sinceritate,
din dorința evidentă de a-l
convinge pe Visarion Puiu să părăsească conducerea
Seminarului Teologic din Galați, recomandând pe
Cicerone Iordăchescu să-l conducă în locul lui.
Scrisoarea este o frumoasă pledoarie din mai
multe puncte de vedere, care reflectă cu lux de
amănunte care sunt condițiile de viață din Baden-
Baden și redă anumite recomandări interesante:
„Cum ți-am spus, leafa îți este de 224 de mărci
lunar. Poți să trimiți în țară 82 de mărci, care fac
100 fr. Alte venituri nu sunt. Trebuie să-ți spun că
Principesa Gagarin (n.a.: Maria Sturdza, care a fost
căsătorită cu prințul rus Evgheni Gagarin, 1811-
1886, dă preotului totdeauna 200 de mărci la Paști,
iar de se va întâmpla s-o mărturisești și împărtășești,
vei avea 100 de mărci… Eu întrețin pe o soră de-a
mea într-un pension din București… Personal,
duc o viață foarte cumpătată. În lunile de vacanță
(când nu se deplasa la cursurile universitare din
Strasbourg), cheltuiam cu masa 30-40 de mărci pe
lună și puteam pune de o parte în fiecare lună câte
200 de franci. Așa se poate explica cum anul trecut
am putut trimite în țară 1.000 de franci. Vezi ce bine
o poți scoate la liman, căci pentru un călugăr e mai
frumos să n-ai avere.
Cu toate acestea, cele necesare mi le-am
cumpărat. Biblioteca mi-a crescut considerabil
și puține feţe bisericești vor avea-o mai mare ca
mine. Tu poate vei cheltui ceva mai mult cu ale
mesei, fiind mai plăpând, dar oricum o vei scoate
la capăt. Eu ți-o spun drept că au fost zile când
m-am mulțumit cu o bucată de pâine și lapte acru,
și fără să sufăr.
70
AXIS LIBRI
Deci, pe fratele tău îl poți ajuta foarte ușor, cred
eu, ba de la o vreme l-ai putea aduce la tine să
urmeze și la o universitate străină.
Să știi că administrația de aici plătește cheltuiala
drumului la venire și la plecare cu câte 200 de mărci.
Era să uit a-ți spune că un mic venit mai este
cu 4 fete de români, cărora le predam eu religia
într-un institut din Karlsruhe, situat la 37 km de
Baden-Baden. Dar afară de astea, Puiule, aici sunt
avantagii morale mari. Te afli în relațiune cu o lume
cu care, ca preot, n-ai a face la noi. Și relațiunile
astea folosesc și-ți servesc ca o foarte prețioasă
experiență pastorală. Pe tine nespus de mult te va
favoriza ruseasca. Eu am fost chemat la audiență și
la Marea Ducesă de Baden, care, când a aflat că eu
plec, atunci a dorit să mă cunoască.
Ea este protectoarea institutului unde se află
româncele. Trei dintre ele sunt de familii bune din
București și-i sunt recomandate în special de Regina
Elisabeta a noastră. Principesa Gagarin ar dori mult
să fii tu aici și a spus că i-ai fi un amic. Trebuie să-ți
spun că multă nevoie de franceză ai aici, deci să te
silești să-i dai multă atenție și s-o poți vorbi.
Totul pledează să vii aici. Liniștea și independența
n-o ai în țară. Direcțiunea de seminar e bătaie de
cap și nu te poți ocupa pentru tine personal. Aici e
locul de a zice: viața pustnicilor fericită este. Deci,
eu te rog să vii aici, căci ocaziunile acestea nu se
întâlnesc deseori… Vei aduna un capital sufletesc,
care te va bucura toată viața”1.
Soarta a decis ca cel care îl va succeda la Capela
Sturdza pe Iulius Scriban să fie tocmai unul
din preoții recomandați chiar de el să conducă
Seminarul din Galați: Cicerone Iordăchescu.
În criză de timp, în data de 10 aprilie
1909, Mitropolia Moldovei fiind solicitată de
Administrația Fundației Principele Mihail Sturdza,
nominalizează provizoriu, pentru a sluji la capelă,
pe arhimandritul Ieremia Iliescu, care mai fusese
la Baden-Baden2.
Candidatura preotului Cicerone Iordăchescu
la postul vacant de preot al capelei este exprimată
printr-o scrisoare adresată Mitropolitului Moldovei,
în data de 28 septembrie 1909: „Fiind informat
că postul de preot de la Capela Prințului Mihail
Sturdza din Baden-Baden este vacant și dorind
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
a-mi continua studiile la una din universitățile cele pleca mâine în țară. Serviciul la biserică îl voi începe
mai apropiate de Baden-Baden, cu cel mai profund peste trei sau patru săptămâni, căci acum capela
respect vin a Vă ruga să binevoiți a mă avea în este în reparație… Mâine mă voi duce să mă înscriu
vedere printre candidații la acest loc”3. la universitate”6.
Preotul Cicerone Iordăchescu, licențiat în Postul de diacon la capelă fiind vacant, este
teologie și unul dintre cei mai buni preoți tineri din nominalizat pe data de 1 decembrie 1909 licențiatul
eparhie, este nominalizat în data de 1 octombrie în teologie Constantin Provian: „Care prin decret
1909, printr-un Decret al Mitropoliei Moldovei și se va obliga ca în timpul cât va fi în serviciul acelei
Sucevei. Interesant este faptul că în Decret sunt două capele va urma cursurile uneia din apropiatele
precizări, care condiționează această nominalizare, universități, secția teologică. După venirea în
pe lângă îndatorirea să săvârșească cu evlavie țară, va servi cinci ani interesele Bisericii și școlii
dumnezeieștile servicii, conformându-se regulilor Mitropoliei Moldovei”7.
bisericești și dispozițiunilor actului ctitoricesc: Starea fizică a capelei și necesitățile urgente
- „Se mai pune îndatorire preotului Cicerone pentru serviciul religios sunt descrise și solicitate
Iordăchescu ca în timpul cât va fi ținut în serviciul de preotul Cicerone Iordăchescu Mitropoliei
acelei capele să asculte regulat cursurile universitare Moldovei printr-o altă scrisoare, din 15 decembrie
din Strasbourg, secția filosofică-teologică, de la care va 1909: „Duminică 13 decembrie am făcut primul
trimite regulat, pentru fiecare trimestru, inscripții. serviciu religios în Capela Sturdza. Cu o săptămână
- Preotul Cicerone Iordăchescu va fi obligat mai înainte se terminaseră reparațiile. S-a reparat
ca după întoarcerea în țară să servească interesele pe dinăuntru negreala de pe pereți și s-a zugrăvit
Bisericii și Școlii Mitropoliei Moldovei și Sucevei pe unde era nevoie. Acum capela este într-o stare
timp de cel puțin cinci ani, în care timp nu i se va foarte bună, curată, bine îngrijită și frumoasă. La
elibera carte canonică de trecere în altă eparhie”4. primul meu serviciu au luat parte câțiva din nobilii
Un eveniment important este semnalat de către ruși împreună cu prințesa care a făcut daruri
Consiliul de administrație al Fundației „Prințul capelei pe timpul părintelui Scriban, veșminte
Mihail Sturdza” din 18 octombrie 1909, prin care și alte obiecte sfinte, în valoare de peste 3.000 de
comunică faptul că: „Interiorul Capelei Sturdza mărci”8.
este în renovare în momentul de față și trebuie În continuarea scrisorii sunt solicitate: „Un
ca serviciul divin să fie suspendat în perioada rând de cărți liturgice cu litere latine, nelegate -
desfășurării lucrărilor. comisiunea de aici le va lega pe spesele fundațiunii.
Întrucât lucrările nu se vor încheia până pe 10 Există numai un rând de cărți de ritual în românește
decembrie anul acesta, Vă rugăm respectuos, Înalt aici, pe când în grecește sunt două rânduri; nu s-ar
Preasfinția Voastră, să nu desemnați aici un preot uza așa tare, și mai ales acum când tot personalul de
înainte de această dată”5. serviciu al capelei este românesc”9.
Dar cum nominalizarea Această solicitare de
preotului Cicerone cărți bisericești în limba
Iordăchescu s-a efectuat pe română a fost respinsă
data de 1 octombrie, acesta de Ministerul Cultelor în
s-a deplasat la Baden- data de 27 ianuarie 1910,
Baden pentru a prelua cu următoarea motivație:
inventarul bisericesc de la „Capela română din
pr. Ieremia Ionescu. Baden-Baden fiind o
Scrisoarea expediată biserică particulară și
din Strasbourg la 8 întreținută de o familie
octombrie de către pr. dintre cele mai bogate
Cicerone Iordăchescu din țară, nu putem da
descrie situația reală pe cărțile de ritual cerute”.
care a întâmpinat-o la La această decizie,
sosire la Baden-Baden: Mitropolitul Moldovei
„Am luat în primire tot îi solicită superiorului
ce are capela de la pr. capelei: „Veți interveni
Detaliu din capelă
Ieremia Iliescu, care va pe lângă onor Consiliu
71
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
de administrație al acelei capele, ca să plătească din
fondul de întreținere cărțile necesare acelei capele”10.
Pr. Cicerone Iordăchescu fiind invitat în data de 26
martie 1910 la ședința Consiliului de Administrație
pentru fixarea bugetului acestei capele pentru anul
curent, a propus: „Să se cumpere pentru capelă o
parte din cărțile de ritual, cu litere latine, rămânând
ca anul viitor să se completeze prin cumpărarea
de mineie… Propunerea a fost acceptată și m-a
însărcinat să mă interesez de costul lor”11.
Cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la trecerea
capelei sub supravegherea unei comisii formate
din prefectul și primarul orașului Baden-Baden,
pr. Cicerone Iordăchescu, superiorul Capelei, se
adresează Mitropolitului Moldovei pentru a-i
aduce la cunoștință faptul că, pe data de 6 iunie
1910, prefectul orașului a dispus: „…să se facă
comemorarea acestei date printr-o mică serbare
începând cu Te deum în capelă. Prefectul Lang m-a
rugat să aduc la cunoștința Î.P.S.V. aceasta și pentru
că aici este obiceiul de a se da câte un act scris în
semn de distincție și spre încurajare pentru serviciul
persoanelor care au ajuns să serbeze jubileul
activității lor într-o funcție. Vă rog să binevoiți a
dispune să se dea câte o distincție românească lui
Karl Schreiber, secretar al comisiunii din 1885 și
lui Ion Teodorescu, cântăreț, care servește Capela
din 1872”12.
Decizia Mitropolitului Moldovei nu a întârziat și
în data de 22 mai, emite o decizie din care rezultă
următoarele: „Pentru membrii comisiunii se va da
o telegramă, exprimându-se mulțumiri din partea
mea pentru servicii; ei fiind noi în această sarcină.
Pentru celălalt personal inferior administrativ, care
are 25 de ani de serviciu, voi interveni să li se acorde
câte o medalie din partea M.S. Regale (Carol I). În
urma înțelegerii cu Spiru Haret, am alcătuit o notă
spre a fi prezentată M.S. Regele. În notă am trecut pe
preotul și diaconul capelei, spre a fi și ei medaliați.
Sunt de părere să se acorde domnilor Schreiber
și Teodorescu medalia Răsplata muncii, clasa II,
iar portarului Wilhelm Schaub medalia Serviciul
credincios. Cât pentru membrii comisiunii, fiind
în mare parte noi, nu sunt de părere să li se acorde
vreo distincțiune”13.
Serbarea celor 25 de ani ai Comisiei administrative
a Capelei Mihail Sturdza a fost relatată cu lux de
amănunte Mitropoliei Moldovei de către cel care a
oficiat această aniversare, pr. Cicerone Iordăchescu,
superiorul Capelei, printr-o scrisoare din 30 mai
1910, adresată Mitropoliei Moldovei: „Jubileul de
25 de ani s-a serbat în Capelă printr-un Te deum
72
AXIS LIBRI
oficiat de subsemnatul, în prezența domnului Lang,
președinte al comisiunii și prefect al orașului Baden-
Baden; a domnului Fieser, primarul acestui oraș și a
celorlalți membri și a unui numeros public.
După terminarea oficiului divin, subsemnatul
a ținut o cuvântare în limba germană, în care s-au
pomenit fondatorii acestei capele și scopul pentru
care s-a clădit, s-a arătat că de la sfințirea capelei,
în 1866, până la moartea celui din urmă membru
al familiei Prințului Mihail Sturdza, capela a fost
administrată de familia fondatoare; de la această
dată înainte, administrația a fost încredințată unei
comisii compuse din prefectul și primarul orașului
Baden-Baden, din alți doi membri și din superiorul
capelei. S-a vorbit de importanța acestei capele
românești, în care se aduc rugăciuni lui Dumnezeu
în limba română… În cele de urmă, am adus
mulțumiri membrilor comisiunii administrative,
urându-le la mulți ani, ca să poată administra cu
aceeași dragoste fundația și în viitor”14.
Anumite omisiuni din pleiada celor care merită
a fi decorați este firească. Iată că sensibilul preot
Cicerone Iordăchescu se adresează Mitropoliei
Moldovei cu o scrisoare din 26 octombrie 1910, prin
care semnala faptul că a fost omis un merituos slujitor
al capelei: „Un bătrân îngrijitor și portar al capelei,
de o corectitudine exemplară și care își îndeplinea
datoria cu cea mai desăvârșită regularitate, dând
de cele mai mute ori și informații frumoase despre
țara noastră vizitatorilor străini ai capelei, care sunt
cu miile în fiecare an, domnul Wilhelm Schaub,
cetățean german, născut la 5 aprilie 1840, a fost în
campania de la 1870, iar de la 15 octombrie 1891, în
serviciul capelei române de aici. Cu cel mai adânc
respect, Vă rog Î.P.S. să binevoiți și de această dată a
acorda o medalie serviciului corect și conștiincios al
d-lui Wilhelm Schaub”15.
Confirmarea de primire a decorațiilor a fost
exprimată printr-o scrisoare oficială adresată
Mitropolitului Moldovei de către Consilierul superior
de stat Lang în data de 1 ianuarie 1912. Interesant este
și faptul că acest consilier, care administra Fundația
„Prințul Mihail Sturdza”, a evaluat corect contribuția
substanțială de lungă durată a secretarului din cadrul
administrației, motiv pentru care solicită o medalie
și pentru el: „Am onoarea să confirm primirea
decorațiilor, alături de exprimarea respectuoasă a
celor mai cordiale mulțumiri:
- Ordinul Coroana României în grad de
comandor pentru subsemnatul, președinte al
consiliului de administrație
- Același ordin pentru primarul Fieser
AXIS LIBRI
- Ordinul Coroana României în grad de ofițer
pentru consilierul local Jung
- Ordinul Coroana României în grad de ofițer
pentru bătrânul consilier local Meyer
- Ordinul Coroana României în grad de
cavaler pentru contabilul fundației și funcționarului
local Schreiber.
Secretarului administrației, Groß Karl
Friedrich, cel care se îngrijește de problemele
secretariatului din 1898, nu i s-a acordat până acum
nici o decorație. Consiliul de administrație v-ar
fi foarte recunoscător dacă i s-ar conferi aceeași
distincție ca și contabilului Schreiber (ordinul
Coroana României în grad de cavaler)”.
Ordinul Coroana României a fost creat de Regele
Carol I și avea cinci clase. Era reprezentat printr-o
cruce albă mărginită cu roșu și panglică albastră cu
dungi argintii la margine16.
Surprinzător este faptul că la primirea medaliilor
nu este nominalizat cântărețul Ion Teodorescu, care
slujea la capelă din anul 1872, de peste 38 de ani.
Între timp, pr. Cicerone Iordăchescu obține
diploma de licență în teologie, care este transmisă în
copie de către Ministerul Instrucțiunilor și Cultelor
către Ministerul Afacerilor Străine cu rugămintea:
„Să fie înmânată Sfinției sale, semnând pe ea în
prezența consulului din Baden-Baden, unde sus-
numitul este preot la capela română”17.
Alexandru Beldiman, care îndeplinea funcția de
ministru plenipotențiar la Berlin (din 18 ianuarie
1896, până la 15 august 1916), confirmă la 6 iunie
1912 primirea diplomei de licență în teologie nr.
4958 din 2 aprilie, de către dl Cicerone Iordăchescu,
preotul capelei Române din Baden-Baden18.
Situația materială a unui preot care slujește la
capela din Baden-Baden este prezentată de pr.
Cicerone Iordăchescu cu totul diferit față de pr.
Iulius Scriban, atunci când dorea să-l convingă pe
Visarion Puiu să vină în Germania. Poate modul
de viață și scumpirea vieții după mai mulți ani
din Germania, în perioada anilor 1904-1913, îl
determină pe pr. Cicerone Iordăchescu să abordeze
acest subiect mult diferit față de precedentul,
intervenind la Mitropolia Moldovei cu o solicitare
de prelungire a șederii la Baden-Baden.
Scrisoarea este datată în 7 decembrie 1912 și
are în vedere o complexitate de motive pentru
susținerea unor solicitări care merită a fi cunoscute,
dar și pentru a identifica realitățile din perioada
respectivă legate de statutul unui preot la capela
din Baden-Baden: „Vă rugăm respectuos să ne mai
acordați încă un an de ședere aici, mie și părintelui
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
diacon. C. Provian, ca să putem termina și
examenul de doctorat”.
Următoarea parte a scrisorii pledează pentru
necesitatea de a fi susținuți material preoții numiți la
capelă cu obligația de a urma și cursuri universitare.
Demn de remarcat este faptul că această a doua
intervenție este făcută cu multă demnitate și
generozitate, pentru că se referă nu la persoana sa,
cât la cei care vor veni în viitor la Baden-Baden:
„Vă mai rugăm să interveniți Î.P.S. Voastră pe lângă
ministrul cultelor să ajute preoții și diaconii ce vor
fi trimiși pe viitor aici, conform legii clerului de
mir, să fie ajutați și din țară cu ceva, căci cu leafa de
aici este prea puțin să poată cineva îndeplini scopul
pentru care este trimis aici, completarea studiilor…
Din ce dă capela actualmente este de abia suficient
pentru întreținerea existenței materiale. Viața
aici este de trei ori mai scumpă ca la noi… Acum
îndrăznesc să fac această intervenție, pentru că nu
cer pentru mine, ci pentru cei ce vor fi trimiși aici
de Î.P.S. Voastră.
Preoții de la capelele și bisericile străine: rusă,
engleză, germană, catolică ori protestantă, sunt cu
totul altfel salarizați decât noi. Preotul de la biserica
rusă, de pildă, primește 600 de mărci lunar și este
un bătrân, care nu este obligat să facă studii la
universitățile de aici. Pe lângă aceasta, toate celelalte
biserici au avantajul că au enoriași, de la care preoții
primesc la diferite ocazii, pe când aici nu avem niciun
enoriaș. Deci, personalul se găsește într-o situație cu
totul inferioară. Dacă eu am putut face față lucrurilor,
a fost că am avut ceva mijloace proprii”.
Note:
1. Dorin-Demostene Iancu, op. cit., pag. 48-49
2. Ibidem, p. 52
3. Ibidem, p. 53
4. Ibidem, p. 54
5. Ibidem, p. 56
6. Ibidem, p. 57
7. Ibidem, p. 61
8. Ibidem, p. 62
9. Ibidem, p. 62
10. Ibidem, p. 65
11. Ibidem, p. 66
12. Ibidem, p. 67
13. Ibidem, p. 68
14. Ibidem, p. 70
15. Ibidem, p. 72
16. Ibidem, p. 74
17. Ibidem, p. 75
18. Ibidem, p. 76 (Va urma)
73
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(

Viața în acorduri de jazz original

Cronica cărții „Azi cînt jazz” de Mihaela Stanciu
Editura CDPL, 2016

V olumul de poeme
„Azi cînt jazz”
reprezintă cartea de debut în
ale muzicienilor ce iau în stăpânire pianul, ci pentru
a pune cititorul la treabă, pentru a-l determina să
sape după sensurile ascunse ale cuvintelor. Pentru că,
poezie a Mihaelei Stanciu. într-adevăr, poezia Mihaelei Stanciu are o puternică
Aceasta nu înseamnă însă că legătură cu jazzul. Sau mai bine spus, cu filosofia
ea ar fi o debutantă. În sensul din spatele muzicii de jazz. În sensul că, accentul în
că a mai publicat până acum poezia ei cade pe lupta interioară a omului cu sinele
două volume de istorie și său. Pe introspecție, pe revoltă, reconstruind în sine
critică literară: „Hortensia strigătul de disperare al negrilor care a dat naștere
Papadat - Bengescu în oglinda acestui stil muzical.
prozei de tinerețe”(editura Volumul debutează sub semnul luptei omului
Romeo Aurelian Ilie Pro Universitaria, 2015) și cu timpul. O luptă acerbă și cumva inegală, cu
scriitor
„Noțiuni de limbaj tehnic pe un dușman greu de prins sub simțuri. Ceea ce
înțelesul străinilor” (editura denotă în primul rând o mare doză de curaj din
Pro Universitaria, 2016). Iar CV-ul ei poate fi partea poetei - naratoare: „a existat o noapte în care
completat cu o diplomă de doctor în filologie, cu o am zis:/ voi reuși!/ timpul mi s-a așezat tiptil sub
experiență de asistent universitar la Departamentul gînduri,/ prin dedesupturi/ înțepându-mi intenția/
de Limbi Străine și Comunicare al Universității
Tehnice de Construcții București și cu faptul că în
prezent își desfășoară activitatea în cadrul Muzeului
Național al Literaturii Române. Nu am făcut acest
periplu prin viața profesională a autoarei într-o
încercare de a o ridica dintru început pe un soclu
de granit, ci doar pentru a atrage atenția asupra
faptului că, deși cartea ei de poeme este prima de
acest fel, avem totuși de a face cu o scriitoare deja
specializată în arta șlefuirii cuvintelor. Și că poezia
ei nu trebuie citită cu ochiul distrat rezervat de
regulă debutanților, ci cu atenție sporită, întrucât
fiecare cuvânt este așezat pe locul său cu menirea de
a da maximum de sens și viață textului poetic.
Ajungând la disecția cărții „Azi cînt jazz” voi
spune din capul locului că nu este o carte despre
jazz. Sau cel puțin nu despre muzica de jazz în sine.
Deși, veți găsi printre poeme și câteva referințe la
lumea sunetelor armonioase. Dar nu pe acestea va
cădea accentul. Și totuși, de ce jazz? Cu siguranță nu
spre a deruta cititorul, sau pentru că este în trend să
invoci spiritele sunetelor vrăjite de degetele magice

74
AXIS LIBRI
insistând să-mi arate că nu face concesii cu mine/
stăruiam pe lângă el sperînd că poate totuși se
răzgîndește,/ apoi am început să-mi încordez fiecare
por ca să-l expulzez/ voi reuși – am strigat”.
Se va observa pe parcursul cărții, că lupta poetei
nu se desfășoară atât împotriva timpului comun,
care-și urmează oricum cursul netulburat, ci mai
cu seamă împotriva timpului interior. Iar aceasta
se poate vedea din desele zigzaguri poetice între
timpul trecut, ce pare să o subjuge sub asaltul
melancoliei și timpul prezent, în care poeta duce
lupta la baionetă cu ororile lumii cotidiene ce nu o
reprezintă și în care nu se poate adapta nicicum. Un
poem reprezentativ pentru această luptă mi se pare
a fi acesta: „iarăși cântă cocoșul ăla/ eu alerg spre
noapte, iar el spre zi/ și tot cântă/ mă simt izgonită
din obiceiurile mele/ atunci când mă gândesc la el
încep să am intenții belicoase/ mi se derulează prin
minte caietul de sarcini/ și în fundal lumina/ în trena
ei somnul meu ruginit”.
Iar dacă tot am vorbit despre război, să vorbim
și despre arme. Iar cea mai importantă armă cu
care trebuie să te înarmezi în lupta cu timpul sau
cu oricare alt dușman nevăzut este abilitatea de a
discerne între aparență și esență. Iar poeta noastră
dovedește o abilitate specială în acest sens. Iar
locurile în care face dovada acesteia nu sunt deloc
puține: „tăcerea nu e liniște/ e strigăt storcit pe ziduri/
în jur e-atâta aer și-atâta utopie”; „mă gândesc la
cicatrice/ și simt absența ei ca pe o rană/ mai adâncă
decât rana care sângerează”; „așa de liniște-i afară/
și-n mine ecourile se fugăresc/ prin subsoluri/ uneori
coșmarurile sunt mai frumoase decât realitatea”;
„oamenii și cuvintele sînt de nedespărțit/ nu toate
cuvintele au sinonime/ cum nici toți oamenii nu au
suflete pereche”; „mi-am dat seama că orice pe lume/
este mai frumos pînă la cunoașterea în amănunt”.
Iar cum într-un război armele de asalt nu sunt
totul, importante fiind și metodele de camuflaj,
pentru momentele de refacere a forțelor și de
reorganizare a strategiilor belicoase, să spunem câte
ceva și despre modul de camuflaj al poetei. Aceasta
alege să se refugieze în micile bucurii ale vieții, de
unde, este convinsă ea, vine fericirea sau cel puțin
vin momentele de fericire, atât de necesare pentru
revitalizarea întregului sine: „mai știi când doar de
dragul meu ai rătăcit drumul/ să mă duci la Rusalka
pentru o pungă de nisip?/ (...)/ frumusețea se măsoară
în nuanțele mării/ atunci m-am despărțit eu de foarte
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
multe momente inumane”; „n-ai nevoie de cuvinte ca
să știi/ ce e și ce nu e fericirea/ ce e și ce nu e dorul/ ce e
și ce nu e singurătatea/ și-așa mai departe/ iată miza:
să cumperi un covrig și să fii fericit”; „alteori cînd
n-are cine să-ți șteargă lacrimile/ și vietăți speriate/
foșnesc în tufiș// ți-aduci aminte de înghețata Polar/
cu surprize de la colțul blocului/ și de bomboanle Cip
mirosind a violete/ abia atunci îți aduci aminte că
minunile durează trei zile”. Din acest ultim citat se
poate vedea foarte bine că aparenta predispoziție
spre melancolie este doar un truc spre a redobândi
luciditatea în forma ei supremă.
Iar pentru a oferi un aspect unitar, ciclic,
volumului său, Mihaela Stanciu încheie cu un
poem de o forță revelațională remarcabilă, foarte
potrivit pentru a trage acea linie de demarcație
între o etapă a luptei și alta: „acolo unde se deschidea
poarta de piatră spre prăpastii/ m-ai dus// am trecut
dincolo/ am observat că frica se cumințește/ când se
topește zăpada”. Ceea ce ne transmite poeta prin
aceste versuri este faptul că antidotul împotriva
oricărei frici nu este altul decât asumarea tuturor
riscurilor, abilitate ce nu este însă accesibilă decât
celor care înțeleg că în momentele cheie ale vieții
trebuie să lupți ca și cum nu ai mai avea nimic de
pierdut, abilitate ce te înrudește atât cu adevărații
eroi, cât și cu martirii pentru credință, singurii
care au biruit, fiecare în felul lor, timpul, viața și
lumea cea deșartă.
Aceasta este poezia Mihaelei Stanciu.
Înspre final, aș mai spune câte ceva și despre
estetica pe care aceasta alege să o abordeze. Și aici
aș insista pe faptul că scurtimea poemelor denotă
o atitudine de exigență în raport cu valoarea
cuvintelor. Fiecare vers este atent drămuit, astfel
încât să nu scape niciun cuvânt în plus. Iar aceasta
nu dintr-o scrupuloasă atenție de a nu risipi
cuvintele în sine, ci pentru a nu uza de cuvinte ce
și-ar putea diminua sensul real, de profunzime,
ceea ce denotă în final, o mare dragoste pentru
valoarea cuvintelor.
Așadar, avem dinaintea noastră o poetă de forță,
o poetă ce cu siguranță are multe de spus în poezia
românească contemporană și care, cu acest prim
volum de versuri, ne face practic o promisiune de
onoare: aceea că, de acum înainte vom avea un
motiv în plus să căutăm mai bine printre rafturile
de poezie românească din librării și biblioteci.
75
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Dincolo de patul armei
V olumul „Dincolo de
patul armei” – Jurnal
de diribau – Editura Lucas,
Brăila, 2018, 212 pagini,
semnat de prozatorul Vergil
Matei, are complexitatea
epică a unui roman, pe
o temă majoră, unitară
și echilibrată în planul
desfășurării întâmplărilor,
deși pare structurat pe câteva
Dumitru Anghel
scriitor capitole, cu vagi diferenţieri
conflictuale, fiecare cu un
epic de sine stătător până la urmă.
Domnul Vergil Matei, condeierul obișnuit cu
rigorile tematice ale reportajelor sale (este membru
al Uniunii Ziariștilor Profesioniști
din România, posesor al Cărţii
Internaţionale de Ziarist), a
împrumutat cărţii sale ritmicitatea
in allegro a faptelor cotidiene,
specifică genului jurnalistic. Din
această perspectivă stilistică,
întâmplările din volumul „Dincolo
de patul armei” au nuanţările unui
algoritm narativ cu direcţionare
spre alte specii, din care se
pot distinge câteva schiţe, tot
atâtea nuvele sau o puzderie de
microreportaje de întâmplări
jurnalistice, într-o frenezie epică
bine temperată, ca în celebra
bijuterie muzicală „Tablouri dintr-o
expoziţie”, de Modest Musorgski,
care alcătuiesc cu certitudine un roman cu toate
componentele speciei și genului epic literar, fapte
și întâmplări într-un tutti memorialistic, din care se
încheagă o sinceră și melancolică trăire a unor fapte
de viaţă, cu nimic mai prejos decât oricare dintre
marile teme ale literaturii autentice.
Un roman, așadar, cu toate ingredientele
definitorii pentru încadrarea într-un canon al
personalităţii scriitoricești, pe care prozatorul Vergil
Matei și-l revendică autoritar, printr-o uvertură
76
AXIS LIBRI
stilistică definitorie într-un exces de zel, pe care-l
stăpânește cu greu, în prag de manierism, persiflant
mai degrabă.
Conflictul, cauzalitatea, mobilul epic, tema
romanului „Dincolo de patul armei” se nasc
spontan, abrupt, într-o avalanșă de picanterii de
vocabular cazon de tip Moș Teacă, cu infiltraţii
argotice, pentru o lume fantasmagorică și abuzivă,
pe un voluptos experiment stilistic, de o diversitate
deconcertantă.
Un roman ca un Jurnal cazon de recrut, cu
galeria sa tradiţională de subordonaţi, plutonieri,
sergenţi și caporali, încolonaţi în marșul triumfal
spre Câmpul de luptă al apărării patriei; o literatură
de porthart, cu toate ticurile unor agasante capricii,
de o violentă expresivitate. O literatură cu o tehnică
sincopată alternativ cu intermezzo-
uri de amintiri din copilăria de la
Mărtineștii nașterii scriitorului
Vergil Matei, cu amănunte
biografice și detalii picante din
anii de școală, cu personaje reale
din mediul familial, părinţii,
fraţii, verișoarele ori cu bunicul,
veteran de război, cu armata
făcută pe vremea regelui Carol I
și marcat emoţional de întâlnirea
de la Constanţa a acestuia cu ţarul
Nicolae al II-lea al Rusiei, cu puţin
timp înainte de Marea Revoluţie
Socialistă din Octombrie, care
a schimbat dramatic și destinul
ţarului, dar și soarta viitoarelor ţări
socialiste, marcată de comunismul
autoritar al lui Stalin.
Prozatorul Vergil Matei este sigur un nostalgic
iremediabil, „virusat” de Amintirile de nuanţă
humuleșteană, dar trecută prin filtrul genei
umoristice din zona ușor flegmatică a generaţiei,
care abia dacă mai crede în... „nu știu alţii cum sunt!”,
sau în candoarea „Ozanei cea frumos curgătoare
și limpede ca cristalul”. Are propriul registru
sentimental, nu acceptă ingrediente sufletești de
niciun fel și are o linie melodică fără influenţe; își
AXIS LIBRI
afirmă tonal opţiunea narativă, în ciuda unui posibil
risc de consecinţe.
Este, desigur, o opţiune asumată dar, parcă,
tocmai această nonșalantă detașare i-au asigurat
un credit, fără riscul devalorizării de pe piaţa
originalităţii creativităţii literare. Prozatorul se
expune, vulnerabil, unor posibile reproșuri în
planul autenticităţii literaturii de ficţiune, pentru
că nu s-ar fi debarasat de stilul practic și real al
jurnalistului preocupat de efectul social imediat
al știrilor sale: „Ba, pe când eram ucenic la
profesională, m-am trezit cu el la București, unde
alături de fratele Niculae și de antrenorul lui...”
(pag. 26).
Salvarea scriitorului Vergil Matei, care ar putea
fi acuzat de malpraxis narativ, vine de la măiestria
cu care păstrează fluenţa epică, pe firul unei ape
molcome de câmpie, fără prăvălirile unui râu de
munte, deși nu lipsesc stereotipiile cazone și o
gramatică retorică: „- Sunt căpitan Grigore Ciolcan
din armata geniu-construcţii, tata-mare-a vostru
timp de-un an... Aicea nu sunteţi ca la pușcărie,
legaţi unu’ de altu’ și cu pușca la curu’ vostru”
(pag. 33), ca un „atac la baionetă”, cu un vocabular
agresiv, convenţional cu efecte de intimidare și
supunere oarbă.
Există în această proză, satirică mai mult de
paradă, o preferinţă pentru portret, pe care-l
îmbracă în haina de ceremonial vesel, cu „pete de
culoare” umoristice și elemente de contrast, într-
un context advers, de joc înscenat, ca o strategie
a provocării: „Trag cu ochii la Micu... Păr blond,
buclat, răsfrânt puţin pe fruntea-i încreţită,
claie îngrijită, șmecheros... Celălalt, beat mangă,
adormise, lăsându-se ca un sac de cartofi pe umărul
meu” (pag. 37), cu etimologii caricaturale, cu o
cromatică în exces, apăsată, cu nuanţe ilare, pentru
a marca ticurile cazone, stereotipiile de vocabular și
de comportament: „Aniliere, îmbrăcat la patru ace,
își etala ostentativ ţinuta...” (pag. 38), numele cazon
al șefului militar, caricaturizat și astfel.
O altă componentă stilistică în proza domnului
Vergil Matei, umorul, capătă multiple valenţe
de tipul clișeelor „limbă de lemn” din retorica
propagandei comuniste: „- Tovarășe locotenent,
raportez: Menirea noastră, a militarilor din forţele
armate, este să apărăm, chiar cu preţul vieţii, de va
fi nevoie, cuceririle revoluţionare ale poporului,
independenţa, suveranitatea și integritatea
teritorială a patriei noastre” (pag. 45).
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Stilistic, proza „aliniată” la rigorile aspre ale
vieţii militare și ale specificului regulamentelor
cazone atinge cote de reper scriitoricesc, iar
autorul romanului „Dincolo de patul armei” poate
fi recunoscut dintr-un singur pasaj, asemeni
specificului, la fel de inconfundabil, al unei lucrări
muzicale și al compozitorului respectiv.
Elementele epice de ficţiune ale romanului
„Dincolo de patul armei” sunt dominate de faptele
de viaţă, de biografia scriitorului Vergil Matei, cu
trimitere temporală spre copilărie, și locală dinspre
satul nașterii sale, Mărtinești, din Vrancea: „Pentru
fiecare dintre noi, așezarea, locul în care ne-am
născut nu pot fi uitate niciodată, Mărtinești, iaca,
acolo și el un sat obișnuit...” (pag. 75), poate doar
la fel ca Humuleștii lui Nică al lui Ștefan a Petrii
Ciubotariul.
Sunt fapte și întâmplări reale, ca de „Jurnal”, cu
personaje cu onomastică convingătoare, Matei, din
actul de identitate al autorului romanului: „Împreună
cu verișoarele mele, Virginia Matei, Anișoara Matei
și vărul Nelu Matei am luat în stăpânire o pagină
din catalogul clasei timp de opt ani” (pag. 86). Reale
sunt și personajele-porecle: Aniliere, Schiţelea, Tatî-
mareo, dintre șefii sau camarazii de oaste.
Evocarea rămâne principala componentă a
literaturii domnului Vergil Matei, iar această
particularitate stilistică i-a facilitat culoare de acces
spre momentele și mesajele cele mai convingătoare,
pe care le-a nuanţat foarte diferit, de la căldura și
sensibilitatea scenelor și personajelor apropiate,
familiale, la violenţa uneori exagerată a umorului
grobian, când a șarjat cu ticurile, șabloanele verbale
și portretele-caricatură ale personajelor din alt palier
al comunicării.
În fine, nu neapărat relevant, dar cu nuanţele unei
duble intenţionalităţi stilistice, sunt de remarcat
cuvintele cu o anume sonoritate și-o frapantă și
insinuantă nuanţă semantică: argoul cazon, ticurile
verbale, limbajul de periferie, poreclele: diribau,
bujiometru, tablabou (de la lavabou), diribist,
teriști, bibanii, Aniliere, Frânghie, Ștreangu, nea
Tâmâioară, Schiţelea, Megelea...
„Dincolo de patul armei”, un periplu sentimental
provocat de amintiri venite dintr-o experienţă de
viaţă: „bărbatul cu armata făcută”, garanţie pentru
întemeierea unei familii, girul maturităţii și al
seriozităţii „cu acte în regulă”, roman semnat de un
prozator cu gust pentru spectaculos și culoare, cu o
gamă portretistică variată, epic și obiectiv.
77
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Cartea unei sultane legendare
S olmaz
Kösem.
Kâmuran,
Șerbetul
puterii are gust de sânge,
Polirom, 2017, în traducerea
Margaretei Aslan și a lui
Călin Felezeu.
Poate mai mult ca
niciodată un roman istoric
clasic, în cele mai multe
componente ale „regiei”
A.G. Secară
bibliotecar, Biblioteca sale, mi-a lăsat gustul sălciu
„V.A. Urechia” al deșertăciunii. Crime,
chiar omorârea propriilor
copii, doar pentru ce? Pentru eternitatea unui nume,
pentru o glorie efemeră? Sau setea de supravieţuire,
transformată, prin fermentare, în sete de putere?
Unde este adevărul unei vieţi devenite
legendare, dar care s-a frânt aproape nefiresc de
ușor? Ușurătatea fiinţei umane, până la urmă, cât
cântărește în talgerul istoriei… sacrului?
Avalanșa de asasinate politice, prinţii posibili
moștenitori (șahzadelele: cartea aproape că începe
cu asasinarea prin sugrumare a tuturor celor 19
fraţi ai noului sultan, Mehmed al treilea, care
urca pe tron la 22 decembrie 1603) și vizirii fiind
în topul celor omorâţi, tot felul de oameni de
încredere care ajung degrabă daţi… neîncrederii
Morţii, campaniile militare, molimele, cutremurele,
incendiile, răscoalele, cele mai multe, evident,
înăbușite în sânge, toate, mai toate acestea schiţate,
cu câteva excepţii, exprimă, probabil, și o anumită
filozofie asupra istoriei din partea scriitoarei Solmaz
Kâmuran.
Sau încearcă, estetic, să exprime grozăvia speciei
noastre care parcă dorește iarăși, în ultimii ani, să
arate Raţiunii cât de puţin importantă este și a fost
de-a lungul timpului!
În traducerea muncită, inspirată a doamnei
profesor Margareta Aslan și a domnului profesor
Călin Felezeu (care însufleţesc, printre altele,
Institutul de Turcologie din Cluj-Napoca, fiind
amândoi împătimiţi de cultura, civilizaţia și
spiritualitatea turcă, dar și de cea a popoarelor
turcice), romanul lui Solmaz Kâmuran, care nu
este deloc la primul roman istoric, nu „filosofează”
78
AXIS LIBRI
precum am început eu această prezentare de carte.
Sunt pagini încărcate de un anume lirism, se
strecoară și meditaţia, dar spiritul vechilor cronici
istorice, pastișat cu graţie de S. Kâmuran (și cu
iscusinţă de traducători, domnul Călin Felezeu fiind
și doctor în istorie, cu specializarea chiar în Istoria
Imperiului Otoman, așadar turcolog din toate
punctele de vedere, predând și istoria Islamului,
specializat fiind și în paleografia turco osmană),
învinge și romanţarea.
În ceea ce privește… Adevărul, în momentul în
care rivala lui Kösem, sultana Mahfiruz moare, după
o ultimă întâlnire, de împăcare, cu eroina principală,
un mic paragraf de la pagina 196 este lămuritor,
fiind oarecum punctul în care personalitatea
fostei Anastasia, născută pe o insulă grecească sub
administraţie veneţiană, Tinos, răpită de piraţi
și cumpărată pentru plăcerile sultanului, capătă
accente malefice, din setea pentru supravieţuire,
în ultimă instanţă instinctivă, atât pentru ea, cât și
pentru copiii ei: „Chiar dacă acum Kösem știa tot
adevărul, a preferat să nu spună nimic și să lase
lucrurile așa cum erau. După cum îi spusese și lui
Mahfiruz, lăsase totul în urmă, într-un trecut ce nu
mai putea fi schimbat. Ceea ce conta acum era ziua
de azi și cea de mâine…”
Mahfiruz, și ea grecoaică la origini, o femeie
frumoasă, cum altfel?, dar mult mai puţin inteligentă
decât Kösem, nu degeaba romanul stă sub semnul
jocului minţii, șahul, pe care Kösem îl știa bine
învăţându-și și sultanul, mult prea iubitul Ahmed,
așadar, Mahfiruz, cam iute la mânie și gelozie,
ajunge să sufere cumplit, fiind marginalizată, în
urma comploturilor și asasinatelor unor apropiaţi ai
lui Kösem, printre ei numărându-se și un francez,
Antoine, castrat, devenit Sandal (de la esenţa de
santal), îndrăgostit de Irina, prietena cea mai bună
a lui Kösem, răpită în același timp cu ea…
Antoine, deși „secundar”, este unul dintre cele
mai bine creionate personaje, prin amestecul de
bine și de rău pe care acesta îl putea face, în pofida
înfăţișării angelice. Câteva dintre faptele lui vor fi
cele care vor duce la marginalizarea lui Mahfiruz,
dragostea posesivă pentru Irina, cea „re-botezată”
Nevnihal, ducând la exasperarea acesteia, care îi
destăinuie lui Kösem „adevărul” în ceea ce privește
AXIS LIBRI
nevinovăţia rivalei în ceea ce privește otrăviri și
tentative de otrăvire care vor duce, de pildă, la
moartea unei sultane rivale lor, Fatma…
Sultanul Ahmed avea băieţi de la toate cele trei,
Kösem îi va iubi pe toţi aceștia, îi va învăţa… șah,
evident, unii vor înţelege mai bine regulile, alţii nu,
cert este că, într-un fel, nu raţiunea, ci parcă teroarea,
spaima, lăcomia, nebunia par să domnească prin
urmașii lui Ahmed, cărora Kösem le va fi, în măsura
posibilităţilor și conjuncturilor, sfetnic…
Este o lume de o instabilitate „politică”
înfiorătoare, Kösem „prinzând” domniile lui
Ahmed, Mustafa cel Nebun, Osman, Murad al IV-
lea, fiul lui Kösem, urcat pe tron la 11 ani, în 1623,
(Ahmed preluase puterea la 14 sau 13, vârstă pe
care o avea și Anastasia când s-au cunoscut: văzând
adolescenţii vremurilor noastre te îngrozești un pic
când te gândești că ei guvernau, cu ajutor, dar, și
sub „povara” capriciilor lor un ditamai Imperiul!),
apoi Ibrahim, tot fiul lui Kösem, și el un pic „luat”, și
Mehmed, un nepot… Vizirii erau schimbaţi aproape
ca șosetele, de obicei condamnaţi degrabă la moarte,
diplomaţia se îmbina cu mârșăvia, promisiunile
erau deseori neonorate, politica internă încerca să
se sincronizeze cu… politica externă, Imperiul intră
într-o fază de stagnare, jucându-se… șah cu marile
puteri ale vremii (diplomatic sau militar): Persia,
Veneţia, Austria, Anglia, Franţa, Polonia…
Relaţional-narativ se pune accentul pe perechile
Ahmed-Kösem și Kösem-Murad. O romantică
poveste de dragoste mai este aceea dintre Irina și
Rüstem, unul dintre piraţii care le răpesc pe cele două
din Tinos, care se vor regăsi mult mai târziu, vor
avea și copii, trei fete, dar pe care șerbetul puterii –
nu știam că șerbetul este și o băutură! - îi va despărţi
dramatic dar și poetic, Solmaz Kâmuran alegând o
soluţie interesantă pentru a arăta contrastul dintre
o viaţă liniștită, măcar aparent, și una în care toate
legile sunt date în egală măsură de setea de putere și
de supravieţuire cu orice preţ!
Într-un fel, ca în orice carte bună, este vorba
despre… viaţă, despre alegeri pe care le poţi face
sau nu. „Viața e ca o bocceluță plină de înfruntări
și de contraste, un amestec de miracole și speranțe.
Nașterea și moartea, fericirea și tristețea, sănătatea
și boala, bogăția și sărăcia, puterea și slăbiciunea,
mila și cruzimea, iubirea și ura… Toate lucrurile
frumoase își au și neîmpăcările lor.” (p. 260)
Scriitoarea îi acordă Irinei o șansă… Din acel
twister necruţător al Puterii, la rugămintea Irinei,
după ce Rüstem, soţul, este ucis, Kösem o trimite,
împreună cu cei trei copii înapoi, Acasă, pe insula
porumbeilor, Tinos: imaginea de final a cărţii o
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
prezintă ca pe „o femeie cu ochi albaștri, cu bucle
aurii și nu prea tânără” care stătea „și se uita de pe
insula Tinos înspre Marea Egee.
Valuri înspumate se spărgeau de stâncile negre
sclipitoare.
Soarele călduţ de iarnă…
Sutele de porumbei ce dădeau din aripi pe bolta
cerului albastru…
Și râsetele cristaline, pline de fericire ale nepoţilor
ei ce alergau în grădină…
Zâmbi și rosti în șoaptă: «Aceasta trebuie să fie
fericirea»”
Nu întâmplător scena este redată imediat după
uciderea eroinei principale, cea care dă și numele
cărţii. Un cititor neatent ar putea crede că o veche
credinţă, aceea că imediat după moarte te duci
unde ai fost cel mai fericit, chiar se împlinește…
Dar Kösem nu era blondă. Dar „scena” ne duce cu
gândul la momentele când Kösem, mama Kösem,
împreună cu copiii săi și cu sultanul Ahmed, sunt
împreună, jucându-se sau plimbându-se prin
grădini, când Fericirea chiar se simţea, chiar și prin
cuvintele unei ficţiuni!
Și înţelegi că se merită! Dar… cum s-ar putea
păstra acele momente?
Fascinante paginile în care iubirea dintre copil,
Murad, și mamă, Kösem, începe să fie umbrită
de jocul de umbre-demoni ai puterii, de după
momentele în care hotărăște să-și ucidă fraţii…
Parcă am fi într-un joc fantastic de oglinzi, în
care se repetă la infinit un șir de crime: parcă numai
cu câteva pagini mai devreme Osman, sfătuit sau
nu de un alt personaj cheie, neamintit până acum,
dar care se prezintă încă de la prima pagină, sultana
Safiye, bunica lui Ahmed, începe să-și ucidă fraţii…
Cain și Abel la infinit!
Kösem „prinde” în timpul vieţii sale „în
captivitate”, cum scriam mai sus, șase sultani:
Ahmed I, căruia îi este consoarta favorită (hasekî),
Mustafa I, Osman al II-lea, Murad al IV-lea, Ibrahim
I și Mehmed al IV-lea. Doi dintre ei, Mustafa și
Ibrahim, fiind nebuni mai mult ca sigur… Murad
și Ibrahim i-au fost fii, pe primul ajungând, la un
moment dat, să-l condamne chiar ea la moarte, prin
acord tacit. Cu Ahmed mai avusese și patru fete plus
un alt băiat, Kasîm, executat la ordinul lui Murad, ca
să nu socotim și pierderile premature de sarcină sau
morţile de nou născut… Destinul hotărâse ca prin
jocul complicat al palatului și al haremului o femeie
să controleze unul dintre imperiile care contau
atunci în lume! Eunuci albi, eunuci negri, viziri,
ieniceri, spahii, amirali ș.a.m.d., toţi sunt piesele de
șah ale Anastasiei, fata frumoasă cu șuviţe de păr
79
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
castaniu-roșcate, care va deveni, după convertirea sa
la islam, Mahpeyker (tradus liber printr-o raportare
la basme și povești, „Rază de lună”), dar mai ales
va deveni prea cunoscuta Kösem, adică „lidera”,
„conducătoarea”… Viaţa care ne călăuzește… Sau,
exagerând, Luna care ne călăuzește în întunericul
de basm al vieţii!
La urma urmelor, pentru cine nu a recitit…
poveștile clasice în ultimul timp, adică după prima
tinereţe, sic, va fi surprins să vadă câtă asemănare
este între cruzimile din basme și povești și cele
din… istoria propriu-zisă! De aici un personaj care
devine din Albă ca Zăpadă aproape regina vitregă,
cu subtilităţi psihologice pe care Solmaz Kâmuran
le-a surprins cât a putut de bine, și cu siguranţă în
„traducerea” personajului feminin un rol important,
deosebit l-a avut și doamna profesor Margareta
Aslan, acum la al doilea doctorat în domeniu.
Deși nu ocupă un loc important în construcţia
întregului roman, cărţile și fenomenul cultural, în
general, au momente cărora le sunt dedicate mici
omagii: prima oară când o întâlnim pe Anastasia,
Kösem de mai târziu, o întâlnim într-o bibliotecă:
„În vreme ce soarele de martie se juca de-a v-aţi
ascunselea cu norii, razele lui calde mângâiau jucăuș
cărţile groase de pe rafturile bibliotecii ce acopereau
pereţii de piatră, ca într-un joc de lumini și umbre.
Și, dintr-o dată, titlurile cu litere aurite de pe cotorul
cărţilor au început să strălucească, pentru ca mai
apoi, într-o clipită, totul să redevină întunecat… La
un moment dat, o rază puternică s-a răsfrânt asupra
icoanei Fecioarei Maria ca o lumină sfântă. O fi fost
aceasta o minune?” (p. 16)
Înainte de a fi răpită, Anastasia află de la părintele
Marco, care o crescuse după moartea părinţilor, că
o altă femeie „aleasă”, Caterina de Medici și-a ucis
copilul punând otravă pe colţurile paginilor cărţii pe
care o citea. În același joc ucigaș al oglinzilor dintre
lumea noastră și infern, peste ani, Kösem îi va dărui
prin interpuși lui Murad, fiul mult iubit, după ce
acesta îi dăruiește mult dorita cetate a Bagdadului,
„Principele” lui Machiavelli, cu paginile otrăvite,
dovedindu-se că se poate omorî și din iubire!
Mai mult, întorcându-ne acum în timp, prima
întâlnire dintre Kösem și Ahmed, el alintând-o cu
numele de Mahpeyker, are loc în bibliotecă!!!
Suntem invitaţi și la serate literare, cunoaștem și
un poet, Nefi, căruia Adevărul îi va aduce sfârșitul
prematur; mai cunoaștem și doi inventatori din
stirpea lui Leonardo da Vinci: Hezarfen Celebi, omul
zburător, și Lagari Hasan Celebi, săltător printr-o
inedită ghiulea rotitoare către ceruri străine, prilej
de a ne informa despre mentalitatea epocii, despre
80
AXIS LIBRI
conflictele dintre islamul tradiţionalist, ca să-i
spunem așa, și știinţe!
Pagini aparte sunt rezervate istoriei construcţiei
Moscheii Albastre, Moscheea ahmediană, „rivala”
sfintei Sofia, construite de către sultanul Ahmed,
probabil cele mai celebre construcţii religioase
din Istanbul, pentru turiști, pentru care Ahmed,
printr-o ironie a filosofiei culturii, devine un fel de
meșter Manole… administrativ, murind la câteva
luni după „inaugurarea” ei…
În ultimă instanţă, pentru un necunoscător al
lumii otomane, avem un roman care ne introduce
într-o lume a misterelor din totdeauna ale vieţii care
crede în Putere, fiind „martori” la multe întâmplări
care debutau în istorie:
„Osman își dorea soţii legitime… Patru soţii, așa
cum permitea legea musulmană, iar acestea trebuiau
să fie fiice ale înalţilor funcţionari de la Palatul
Imperial. Așa ceva nu se mai pomenise în Imperiu.
Era foarte periculos și împotriva legislaţiei dinastiei
otomane. O înrudire cu înalţii funcţionari puternici
și influenţi, prin căsătorii realizate cu odraslele
acestora, ar fi adus amestecul acestor familii în
treburile de stat și chiar putea să le încolţească în
minte gândul unei înstăpâniri pe funcţiile de vază
și chiar pe tron. Viitorul dinastiei otomane nu putea
fi asigurat decât de femeile singure, de așa numitele
cariye, care erau rupte de familiile lor. În afară de
Soliman Legiuitorul nici un sultan nu mai încheiase
o căsătorie cu vreo cariye. Sultana Mahpeyker
Kösem a fost singura cariye devenită soţie legitimă.
Și aici era marele necaz…” (p. 202)
Când Murad preia tronul, tot pentru prima oară
în istorie, aga ienicerilor și aga spahiilor renunţă la
banii ce li s-ar fi cuvenit prin înscăunarea sultanului.
(p. 210) Faptul că „bailul” (un fel de ambasador
administrator al cartierul veneţienilor) o considera
pe Kösem „cea mai inteligentă femeie din Imperiul
otoman din toate câte au fost și până în vremea
lui” ne spune altfel cu cine am avut de-a face în
istoria… lecturilor noastre, iar dacă mai spunem că
tot pentru prima oară un sultan, tot Murad, va pune
ca un șeic al Islamului să fie ucis, vom înţelege poate
și mai bine epoca pe care a încercat să o prezinte o
scriitoare, prin sufletul și inima, ca să nu spunem
sângele aprins al unei femei celebre, rivala întru
eternitate a lui Hürrem, soţia lui Soliman.
Stagnare și criză, pentru Imperiu, dar nu și
pentru sufletele oamenilor prinși în păienjenișul
atât de fragil al vieţilor lor, pe care Demonii Puterii
joacă șah și iubire. Toate felurile de iubire pentru
amintirea unor fărâme de fericire!
AXIS LIBRI
Metoda criticii psihanalitice în
„Dostoievski și paricidul”
C onform tezei psi-
hanalitice,
este una dintre cele mai
arta
impure creații ale spiritului,
pentru că ea nu reprezintă
altceva decât o realizare
sublimată a tendințelor
refulate ale individului
nevrotic, iar procesul în sine
de creație artistică, o formă
de descărcare catarhică a
Mihaela Galu conținutului inconștientului.
publicistă Complexul oedipian fiind
un fapt omenesc universal,
nu există ficțiune care să nu
devină, într-un fel, reprezentarea lui voalată. Freud ia
în discuție, pentru ilustrarea acestui concept, trei opere
literare dintre cele mai de seamă ale tuturor timpurilor:
Oedip rege de Sofocle, Hamlet a lui Shakespeare și Frații
Karamazov, romanul lui Dostoievski.
În tragedia lui Sofocle, dorințele incestuoase și
paricide se manifestă în mod direct, permițând textului
o transparență maximă. Acest lucru este atribuit de
către Freud stadiului incipient al dezvoltării culturale
în momentul respectiv, transparența fiind totuși
contrabalansată de faptul că eroul săvârșește cele două
crime capitale fără voia sa, sub presiunea neîndurătoare
a destinului. În celelalte două capodopere literare
amintite (și în oricare altă operă de artă), două ar fi,
după Freud, modalitățile de exprimare a constelației
oedipiene: învăluirea și atenuarea. Doar așa ea poate
fi făcută comunicabilă, căci o prezentare directă a
intențiilor paricide ar șoca și ar trezi împotrivirea
generală. De aceea, complexul oedipian care duce
la înfăptuirea celor două crime, este, în Hamlet și în
Frații Karamazov, camuflat și aproape de neidentificat
în absența psihanalizei. Distanța care separă, din acest
punct de vedere, opera greacă de celelalte două, s-ar
datora „progresului” secular al refulării afective a
omului, drumului parcurs de el în sensul ascunderii
acestor porniri.
Aproape neglijând calitățile artistice exterioare ale
operelor amintite, Freud crede că interesul manifestat
de secole pentru ele s-ar datora mai ales universalității
complexului, paricidul fiind cel mai important și cel mai
răspândit păcat al umanității și totodată principala sursă
de vinovăție a individului.
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
În Hamlet sunt puse în discuție atât tendințele
incestuoase, cât și cele paricide, gradul încifrării lor
fiind aproape ininteligibil. Există o abundentă literatură
exegetică dedicată celebrei șovăieli hamletiene în a
pedepsi pe ucigașul tatălui. Interpretarea psihanalitică
avansată de Freud în Interpretarea viselor pornește de la
constatarea că Hamlet nu este nehotărât și inactiv prin
natura sa (să nu uităm, de exemplu, cu câtă ușurință îl
ucide pe Polonius, a cărui vină, incomparabil mai mică
decât cea a unchiului său, fusese doar aceea de a-l spiona
din spatele unei draperii). El poate, din principiu, să
realizeze orice, mai puțin pedepsirea celui care i-a ucis
tatăl și s-a căsătorit cu mama sa. Ciudățenia aparentă a
comportamentului său este explicată de psihanaliză prin
prisma faptului că eroul își asumă de fapt vina paricidului
și a incestului la nivel subconștient, iar pedepsirea altcuiva
în afară de el însuși, ar fi o greșeală. Ajutându-se și de
informația legată de viața dramaturgului, conform căreia
Hamlet ar fi fost scrisă imediat după moartea tatălui său,
doliul reactivându-i sentimentele infantile nutrite față
de acesta, Freud afirmă că piesa întruchipează, nici mai
mult, nici mai puțin, decât întreaga viață sufletească a
autorului, iar Hamlet este autoportretul lui Shakespeare.
Metoda critică pleacă astfel de la operă, pentru a ajunge
la biografie.
În cazul lui Dostoievski, modalitatea de abordare
este una inversă: Freud pornește de la viața scriitorului
pentru a-i explica opera. Pentru cine cunoaște,
chiar și în mod superficial, biografia lui Dostoievski,
problemele sale din copilărie (crizele de epilepsie,
moartea tatălui) sau pe cele de la maturitate (pasiunea
pentru jocul de cărți, acuzația de violare a unei minore,
detenția în Siberia), legătura dintre viața și opera sa este
mai mult decât evidentă. Ceea ce demonstrează însă
Freud este intervenția subconștientului autorului în
operă, limitându-se în analiza sa doar la romanul Frații
Karamazov (pe care îl numește „cel mai bun roman
al tuturor timpurilor”), mai mult decât reprezentativ
pentru dezvoltarea teoriei sale. Frații Karamazov
reprezintă hoarda originară, toți membrii ei fiind paricizi
în intenție (și chiar dacă Freud îl exclude, din principiu,
pe Alioșa din rândul lor, o teorie foarte interesantă a
lui Vladimir Marinov, pe care o voi aminti mai târziu,
infirmă această excludere). Cu toate că, doar unul dintre
ei, Smedeakov, înfăptuiește efectiv crima, toți în egală
măsură sunt vinovați, pentru că și-au dorit-o. De altfel,
ei își și asumă, într-o mai mare sau mai mică măsură,
81
An XI, nr. 40, septembrie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
această vină: Ivan, care mărturisește o faptă pe care n-a
săvârșit-o, Dimitri, care ispășește o pedeapsă nemeritată
(și a cărui relație cu tatăl său e încă mai complicată,
pentru că între ei intervine și rivalitatea pentru o femeie,
existând deci din partea fiului și o dorință incestuoasă)
și chiar Alioșa. În legătură cu acesta din urmă, spre
deosebire de Freud, care admite că nu este nici măcar
paricid potențial, Vladimir Marinov demonstrează
că nici el nu face excepție de la regulă, confirmând
de fapt chiar teoria lui Freud despre universalitatea
tendințelor paricide. La o primă vedere, Alioșa nu este
angajat într-o rivalitate sexuală cu tatăl său. În realitate
însă, impetuozitatea caracteristică tuturor fraților, se
manifestă la el mai ales ca senzualitate. După moartea
starețului Zosima, pe care Alioșa îl consideră părintele
său, se hotărăște să meargă la Grușenka (femeia dorită
atât de tatăl, cât și de fratele său, Dimitri), ca și cum
moartea tatălui său idealizat l-ar fi eliberat pentru a se
putea angaja într-o rivalitate sexuală cu tatăl său carnal.
De asemenea, în noaptea uciderii lui Feodor Pavlovici,
produsă la puțin timp după moartea starețului,
Alioșa „uită” să-și păzească tatăl, în niște împrejurări
amenințătoare: Ivan era plecat la Moscova, iar Dimitri
se afla într-o stare cumplită de agitație. Apoi, dacă
Dostoievski ar fi vrut să înfățișeze prin figura lui Alioșa
omul perfect, cât mai aproape de imaginea lui Christos,
atunci concepția sa asupra eroului christic se apropie
esențial de cea freudiană. Așa cum în Frații Karamazov
personajul christic este și el vinovat de moartea tatălui
pentru că a fantasmat-o, în viziunea lui Freud din
Totem și tabu1 (studiu scris la puțin timp după lectura
romanului dostoievskian în discuție și – crede Marinov
– chiar sub puternica sa influență) sacrificiul christic
ne trimite la uciderea tatălui hoardei originare. Păcatul
primordial este o ofensă adusă lui Dumnezeu-tatăl, iar
prin sacrificiul christic se obține reconcilierea cu el,
fiul devenind mai întâi divinitate alături de tată, apoi
luându-i locul. Împărtășania ar fi o formă a prânzului
totemic: frații reuniți gustă carnea și sângele fiului,
pentru a se identifica (sacrifica) cu el.
Fiind evidentă preferința pentru alegerea unui
anumit tip de subiecte și de personaje (caractere
violente, criminale, egoiste etc.), Freud înțelege tendința
majorității cititorilor de a-l include pe Dostoievski
„printre nelegiuiți”. Dar lipsa iubirii, care-i definește în
fond pe nelegiuiți, nu-l caracterizează pe Dostoievski.
Dimpotrivă, disponibilitatea sa afectivă este atât de mare
încât se manifestă uneori chiar și atunci când ar fi avut
dreptul să urască (de exemplu, în relația cu prima sa soție
și amantul ei). Instinctul său distructiv însă, destul de
puternic pentru a putea face din el un criminal, e întors
împotriva propriei persoane, făcând din el un masochist.
Trăsăturile sadice pe care și le-a păstrat, au fost, crede
Freud, îndreptate doar împotriva persoanelor dragi și
împotriva cititorilor săi pe care i-a tratat cu intoleranță.
82
AXIS LIBRI
Tendințele masochiste, care exprimă în fond nevoia
de autopedepsire, se manifestă, încă de timpuriu, prin
crize epileptice care nu aveau cauze somatice, ci numai
psihice, fiind deci, într-un anume fel, autoprovocate.
Criza epileptică fiind un substitut al morții, putem bănui
că Dostoievski își aplica în copilărie „pedeapsa capitală”
numai sub imperiul unei vini ce nu putea fi asumată
decât în urma păcatului „uciderii” tatălui. Freud crede
că, atribuind această boală personajului său, autorul ar
fi vrut să mărturisească faptul că epilepticul și nevroticul
din el este un paricid. În convorbirea pe care o are cu
Dimitri, starețul Zosima, simțind că acesta poartă în el
germenele crimei, se aruncă la picioarele sale, într-un
gest care vrea să însemne că, umilindu-se în fața lui,
respinge tentația de a-l disprețui. Se observă însă în
această scenă simpatia autorului pentru criminal. Pentru
Dostoievski, criminalul este aproape un mântuitor care a
luat asupra sa vina pe care ar fi trebuit să o poarte ceilalți:
după ce a ucis el, noi nu mai trebuie să ucidem. Iată de ce
trebuie să-i fim recunoscători!
Revenind la viața scriitorului, trebuie spus că cei mai
mulți biografi au acceptat legătura incontestabilă dintre
paricidul din Frații Karamazov și soarta tatălui său, mulți
punând primele indicii ale bolii pe seama evenimentului
nefericit al dispariției tatălui, trauma cea mai gravă și
nucleul nevrozei sale. Condamnarea lui politică a fost
nedreaptă, iar el știa cel mai bine asta. Însă, întocmai ca
și personajul Dimitri, acceptă pedeapsa nemeritată ca pe
un substitut al pedepsei cuvenite pentru adevărata vină.
De multe ori, pedeapsa venită din exterior înlocuiește
autopedepsirea și aceasta ar fi și cauza – confirmată, e
adevărat, doar pe jumătate de către biografi – a încetării
crizelor epileptice după deportarea în Siberia.
Metoda critică psihanalitică inaugurată de Freud a
fost, nu de puține ori, contestată sau minimalizată. N-a
putut fi însă și ignorată pentru că, oricâte greșeli sau
lipsuri i s-au atribuit, a fost clar că ea poate dezvălui
destule aspecte și dimensiuni ale operei literare,
nereperate prin nicio altă modalitate critică cunoscută.
Bibliografie:
1. Freud, Sigmund – Eseuri de psihanaliză aplicată,
București, Editura Trei, 1999.
2. Idem – Studii despre societate și religie, București,
Editura Trei, 2000.
3. Idem – Interpretarea viselor, București, Editura
Trei, 2003.
4. Marinov, Vladimir – Figuri ale crimei la
Dostoievski, București, Editura Trei, 2004.
Note:
1. În Freud, Studii despre societate și religie, București,
Editura Trei, 2000.
AXIS LIBRI
Festivalul Internațional al Cărții „Axis Libri”
2018
Î n perioada 13-17 iunie 2018, Galațiul a îmbrăcat
din nou straie de sărbătoare. Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” a organizat cea de-a X-a
ediţie a Festivalului Internațional al Cărții AXIS
LIBRI, sub patronajul Ministerului Culturii, cu
sprijinul Consiliului Judeţean, Consiliului Local
și Primăriei Municipiului Galaţi, al sponsorilor,
precum și al mass-mediei locale și naționale și în
colaborare cu: Centrul Cultural „Dunărea de Jos”,
Direcția Județeană pentru Cultură, Inspectoratul
Școlar, Palatul Copiilor, Teatrul Național de Operă
și Operetă „Nae Leonard”,
Teatrul Dramatic „Fani
Tardini”, Teatrul de Păpuși
„Gulliver”, Universitatea „Du-
nărea de Jos”, Universitatea
Danubius”, Muzeul Istoriei,
Culturii și Spiritualităţii
Creștine de la Dunărea de
Jos, Muzeul de Istorie „Paul
Păltănea”, Complexul Muzeal
de Științele Naturii „Răsvan
Angheluță”, Muzeul de Artă Vizuală, Casa de Cultură
a Sindicatelor, Casa de Cultură a Studenţilor și cu alte
instituții de cultură și învățământ gălățean. Ediția
jubiliară a fost dedicată Centenarului Marii Uniri și
a fost adresată tuturor iubitorilor de carte și lectură
atât cititori, cât și creatori, editori și difuzori, cărora
le-a oferit un program generos prin diversitate și
calitate culturală.
Într-o atmosferă de elevată sărbătoare culturală,
întreținută de Fanfara „Valurile Dunării” și de un
recital muzical realizat de elevi ai Liceului de Arte
„Dimitrie Cuclin” Galați, deschiderea oficială a
avut loc miercuri, 13 iunie 2018, ora 11:00, prin
alocuțiuni ale directorului Bibliotecii, Zanfir Ilie,
ale oficialităților și invitaților speciali, prezentarea
fiind asigurată, cu eleganța sa dintotdeauna, de către
scriitoarea și jurnalista Angela Ribinciuc. În cuvântul
de deschidere, având în vedere că Festivalul a fost
dedicat Centenarului Unirii, directorul Festivalului
și al Bibliotecii a ținut să-și exprime speranță că „și
An XI, nr. 40, septembrie 2018
E ENI ENT
peste o sută de ani, o altă magică sută de ani, urmașii
urmașilor noștri, dacă nu cumva și niște juniori de
astăzi, vor sărbători aici, la mal de Dunăre, Cărţile
lumii, poate chiar și ale Universului, într-o ediţie de
sărbătoare, cu invitaţi de pe toate continentele! Este,
de fapt, și o Sărbătoare a Visului, a Visului de a realiza
ceva cu totul și cu totul nemaipomenit… Desigur,
unii pot avea vise, alţii nu, mai greu este să poți avea
realizări așa cum se cuvine!” Personalitățile care au
luat cuvântul au adresat mulțumiri celor aproximativ
250 de edituri ce au ales să participe la unul dintre
cele mai importante târguri
de carte din România și au
urat succes deplin scriitorilor
și criticilor veniți la întâlnirea
de suflet cu iubitorii de carte
și de cultură.
În acest an, Biblioteca
a avut onoarea să aibă ca
invitat din partea Bibliotecii
Naționale a României pe dna Nicoleta Rahme,
director interimar al Direcției Funcții Specifice de
Bibliotecă Publică, care, în Cuvântul de salut adresat
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați, cu prilejul
deschiderii Festivalului „Axis Libri”, a subliniat
„rolul și importanța bibliotecii, parte integrantă a
sistemului național informațional și instituție de
importanță strategică într-o societate bazată pe
cunoaștere.”
83
An XI, nr. 40, septembrie 2018
E ENI ENT
Momentele de spectacol au adus în scenă: muzică
de promenadă interpretată de Fanfara „Valurile
Dunării” de la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”;
Muzică de estradă cu soliști de la Teatrul Național de
Operă și Operetă „Nae Leonard”; concerte realizate
de Ansamblul Folcloric „Doina Covurluiului” sau
de Orchestra pentru Tineret de la Centrul Cultural
Dunărea de Jos; recitaluri muzicale; dansuri grecești
cu Ansamblul Artistic de Dansuri „Olympos” al
Comunității Elene din Galați și spectacole de teatru
pentru copii.
În cea de-a doua zi a Festivalului, în contextul
evenimentelor dedicate Anului European al
Patrimoniului, a fost organizat, în parteneriat cu
Administrația Fluvială a Dunării de Jos, Muzeul
de Istorie „Paul Păltănea” Galați, Facultatea de
Istorie din cadrul Universității „Dunărea de Jos”
Galați, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și
Patrimoniul Național Galați, Direcția Județeană a
Arhivelor Naționale Galați, Simpozionul cu titlul
Palatul CED – (sediul primei instituții europene din
România) – monument de arhitectură cu rezonanță
istorică.
Vineri, 15 iunie 2018, a avut loc acțiunea de
comemorare a poetului național al românilor,
Mihai Eminescu, eveniment care a constat din
Slujba de pomenire săvârșită de un sobor de preoți
de la Arhiepiscopia „Dunării de Jos” și de elevii
Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei”, urmată
de depuneri de flori, jerbe, coroane, de evocări ale
autorităţilor și personalităţilor culturale și spirituale
gălăţene, precum și un recital poetic din lirica
eminesciană susținut de elevi ai Școlii Nr. 28 „Mihai
Eminescu” și un recital din creația proprie susținut
de poeții gălățeni. Organizatorii evenimentului au
fost, alături de Biblioteca „V.A. Urechia”, Consiliul
Județean Galați și Primăria Municipiului Galați,
Arhiepiscopia „Dunării de Jos”, Centrul Cultural
„Dunărea de Jos”, Direcția Județeană pentru Cultură,
Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Teatrul Muzical „Nae
Leonard”. Cu acest prilej, a avut loc și redeschiderea
oficială a Bibliotecii estivale, care va funcționa în
Parcul Eminescu, pe toată perioada verii.
Publicul iubitor de carte și de cultură s-a delectat
pe parcursul întregului Festival cu cele peste 140
de lansări de carte și reviste, adresate cititorilor de
toate vârstele, care au satisfăcut gusturile variate
de lectură ale acestora. Au avut loc mai multe
dezbateri, prelegeri și simpozioane, pe diverse teme,
susținute de personalități în domeniu, unele dintre
84
AXIS LIBRI
ele dedicate Marii Uniri. Invitați speciali, atât din
țară, cât și din Republica Moldova, precum Aura
Christi, Valentin Talpalaru, Oleg Bujor, Aurelian
Silvestru, Firiță Carp, Ștefan Mitroi, Theodor
Codreanu, Emilian Marcu, Florin Dochia, Aurel I.
Rogojan, Constantin Marafet, Sorin Lavric, au oferit
auditoriului o gamă variată de sugestii de lectură ale
creațiilor pe care le-au lansat în cadrul Târgului. Pe
toată durata Festivalului, vizitatorii au putut admira
expozițiile organizate atât pe aleea dintre P-uri, cât și
la sediile Bibliotecii.
Un spațiu generos în programul Festivalului a
fost acordat tinerilor utilizatori, pentru care au fost
organizate tradiţionalele activități de promovare
a lecturii: campania „Să ne întoarcem la lectură”,
Campania „Biblioteca dăruiește o carte!”, precum și
Campania de promovare stradală pe biciclete „Book
Bikers”, organizată în parteneriat cu Asociația Bike
Works. Nu în ultimul rând, a fost lansat proiectul
educațional „Monarhia în România: Regii țării
noastre”.
Ediția a XXXVIII-a a Carnavalul Cărţii, sub
titulatura „Unirea personajelor de basm!”, a adus în
scenă o multitudine de eroi din poveștile copilăriei.
Concursul de creație literară „Scriitori de ieri, de azi
și de mâine” a scos la iveală noi talente scriitoricești,
în rândul tinerilor înzestrați cu darul de a așterne pe
hârtie gândurile și rodul imaginației lor. O serie de
activităţi complementare au fost organizate pentru
copii, printre acestea având un impact deosebit cea
de-a V-a ediție a Cupei „Axis Libri” la șah, precum și
alte activități practice - ateliere de creație și de joacă.
Evenimentul a fost o reușită deplină,
raportându-ne atât la numărul mare de vizitatori,
cifrat la peste 50.000 de persoane, cât și la anvergura
evenimentelor și activităților care s-au desfășurat
pe întreaga perioadă – peste 200 de manifestări
organizate de Biblioteca „V.A. Urechia”. Se cuvine
să adresăm întreaga noastră gratitudine celor care
ne-au înțeles, susţinut și au fost alături de noi pe toată
perioada desfășurării evenimentului: domnului
prefect Dorin Otrocol, domnului președinte al
Consiliului Județean Costel Fotea, domnului
primar Ionuț Pucheanu, colegilor din instituţiile de
cultură, reprezentanţilor societăţilor care ne sprijină
în organizarea manifestărilor noastre, editurilor
prezente, scriitorilor, colaboratorilor, prietenilor
Bibliotecii, colegilor fără de care această sărbătoare
a cărţii nu ar fi fost posibilă.
Redacţia AXIS LIBRI
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
E ENI ENT

Cartea Festivalului „Axis Libri”

Ediţia a X-a, 13-17 iunie 2018
Impresii
Cu deosebită admiraţie pentru un târg de carte Participarea mea la Festivalul „Axis Libri”, ediţia
unic în România ce a ajuns deja la a X-a ediţie. a X-a, 2018, este o onoare și mă aliniez celor care
La mulţi ani și la cât mai multe ediţii! apreciază ca „Excelent” evenimentul. Mulţumesc
Ionuţ Pucheanu organizatorilor pentru invitaţie!
Primarul Municipiului Galaţi Tănase Carașca, Tulcea
• •
Azi, 13.06.2018, un moment unic pentru cultura Ca întotdeauna, a fost o onoare pentru mine să
gălăţeană la cea de-a zecea ediţie a Târgului de Carte particip la reușita acestui prestigios festival al cărţii.
„Axis Libri”. Prof. Petru Iamandi
La mulţi ani, Biblioteca „V.A. Urechia”! La mulţi
ani cititorilor gălăţeni! •
Cu deosebit respect pentru organizatori și pentru Festivalul s-a făcut „mare”! A crescut frumos și
scriitorii prezenţi la Galaţi. înţelept! O spun ca omul care a fost pe esplanadă, de
Costel Fotea la nașterea sa. La mulţi ani!
Președinte al Consiliului Judeţean Galaţi Valentin Talpalaru
• •
Zece este numărul începerii și renașterii, se deschid Un festival special cu o serioasă rezonanţă în
cerurile! La mulţi ani! Eveniment excepţional! lumea artistică și pe care eu îl doresc să dăinuie.
Aurel Stancu Felicitări tuturor organizatorilor și cu deosebire
domnului prof. dr. Ilie Zanfir!
•
Săndel Dumitru
M-am simţit revenind acasă, unde am fost
așteptată!
•
Ana-Maria Plămădeală Din nou la Festivalul Internaţional „Axis Libri”!
• Cu respect, Angela Baciu

Cu deosebită gratitudine pentru organizarea

•
evenimentelor de lansare a cărţilor de la Chișinău, Cer senin Festivalului „Axis Libri”!
Ed. Epigraf. Irina Ichim, vicepreședinte ARPIA,
Să ne ajute Domnul în Anul Centenar să fim filiala „Gl. Av. Aurel Niculescu” Galaţi
împreună!
Conf. dr. Maria Danilov
•
Toată consideraţia și aprecierea pentru Festivalul
• „Axis Libri”, pentru promovarea culturii gălăţene!
A fost o deosebită plăcere pentru noi, cei Veronica Popescu – poet
din Chișinău, să fim prezenţi la Galaţi, la
acest impresionant târg de carte. Felicitări •
organizatorilor! Cu deosebită apreciere profesioniștilor din Biblioteca
Cu multă stimă, Judeţeană „V.A. Urechia”, alături de un gând bun și prilej
Radu Osadcenco de sărbătoare a cărţii, lecturii și bucuriei! La mulţi ani!
Chișinău Nicoleta Rahme, director adjunct
Biblioteca Naţională a României
85
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
E ENI ENT
Festivalul „Axis Libri” – un vis împlinit pentru Doresc Festivalului viaţă cât mai lungă! La mulţi ani!
mine, organizare de excepţie, oameni de cultură Dorel Vidrașcu
deosebiţi!
Alese mulţumiri Domnului Director Ilie Zanfir •
pentru calda primire în sânul comunităţii culturale Cu dragoste de Neam, în speranţa Re-Întregirii,
gălăţene. am participat la Galaţi, orașul martirajului bunicului
Voi mai veni cu tot dragul, simţind o imensă meu în închisoarea comunistă! Doamne ajută!
onoare să mă aflu aici! Christian Mocanu
Liuba Liubastra
•
•
Cu onoarea „nereperată” a unui poet legitim
Într-un festival de excepţie, organizat impecabil dunărean, simt bucuria (re)întâlnirii cu Literatura,
de Biblioteca „V.A. Urechia”, nu te poţi simţi decât cu mult... mult drag,
minunat! Valeriu Valegvi
Gabriel Gherbăluţă
•
•
Ca de obicei, zile pline de culoare, de talent și de
Dacă în perioada 1896-1948, în acest imobil și-a inimi deschise către carte. Să nu obosiţi niciodată în
desfășurat activitatea o instituţie europeană menită a ceea ce faceţi!
asigura navigaţia pe Dunărea de Jos, printr-un fericit Luminiţa Potîrniche
joc al destinului, astăzi, Palatul a găzduit una din
•
instituţiile de elită ale culturii europene - Biblioteca
„V.A. Urechia”. Mă bucur mult să fiu aici, alături de toţi acești
Adrian Pohrib scriitori talentaţi și de cititori dragi.
Tudor George Ciubotaru
•
Felicitări și la cât mai multe catedrale ale cărţii!
•
Eleonora Stamate Caniculă, cărţi bune și oameni interesanţi! Adică
Axis Libri!
• Sorin Langu
Pentru prima dată la Galaţi. Am venit special
pentru acest festival minunat. Mă bucur nespus
•
și sunt din cale afară de onorat să particip și eu la La cea de-a zecea ediţie a Târgului Internaţional
această manifestare culturală de excepţie. La mulţi de Carte organizat de Biblioteca Judeţeană „V.A.
ani! Urechia” din Galaţi, gândul de laudă al unuia care a
Romeo Aurelian Ilie participat la multe ediţii.
Th. Codreanu
•
O mai mare cinstire a cărţii, tuturor celor care
•
au nevoie de acest vehicul cultural minunat, decât Să dea Domnul ca mulţi ani de aici înainte „flori
aceea pe care o văd făcându-se aici, în cadrul de tei deasupra cărţii/ să tot cadă rânduri-rânduri”
Festivalului Internaţional al Cărţii „Axis Libri” nu (apud Eminescu).
mai există la noi în ţară! Felicit întregul colectiv Lina Codreanu
pentru felul în care înţelege să se pună mereu în
slujba cărţii!
•
Cu respect, Firiţă Carp Am convingerea că a 10-a ediţie este de excepţie
– atât Directorul Bibliotecii, cât și întreg colectivul
• bibliotecii fac parte din ceea ce este România Adevărată.
Sunt fericit și mândru de câte ori sunt prezent la Dumnezeu să vă ajute!
Festivalul Internaţional al Cărţii de la Galaţi. Aurel Ștefanachi

86
AXIS LIBRI
Orice târg de carte este o bucurie. Primirea
frumoasă a gălăţenilor o multiplică însutit!
Mulţumim!
Mariana Ionescu
• Daniela Vlad
Cu drag gălăţenilor și Galaţiului, oraș în care sunt
ca acasă, poate și pentru originea mea dunăreană,
dar sigur pentru dragostea comună faţă de cărţi.
Dănuţ Ungureanu
• Vlad – Confesiuni pentru istorie”.
Un deceniu de sentimente și dorinţe, dar și muncă
asiduă, toate transpuse în bucuria realizării unor
evenimente de înaltă ţinută, așa cum este și Festivalul
Internaţional „Axis Libri”.
Un festival deja mult așteptat pentru cei ce
iubesc mirosul paginilor de carte și care „devorează”
conţinutul acestora, un festival la care cei care nu
s-au obișnuit încă cu cartea, învaţă să o iubească.
Felicitări organizatorilor! Felicitări echipei care
pune suflet în acest festival.
Marius Mitrof, Galaţi
• •
În zilele celei de-a X-a ediţii a Festivalului „Axis
Libri”, un gând îndrăzneţ pentru centenar.
Ion Manea
•
Trăiască naţia! De ziua lui Eminescu, aici sub
tei, într-o lume aparte, de vis și bucurie, mulţumind
oamenilor minunaţi care fac această oază de
normalitate.
Camelia Nenu
• •
Un Festival al Cărţii este un festival al Inimii și
inima mea se bucură nespus că am adus-o aici, la
Galaţi, pe ţărmul Dunării de Jos.
Mulţumim frumos, Zanfir Ilie!
Florin Dochia et comp, din Câmpina
•
Slavă întru cei de Sus, lui Dumnezeu și pe pământ
pace, între oameni bună voire.
Conferinţa „Europeana – o limbă moartă.
Identitate europeană, umanism și creștinism”,
conferinţă susţinută de omul de cultură Christian
Crăciun, propusă de noi pentru ediţia aniversară
An XI, nr. 40, septembrie 2018
E ENI ENT
cu numărul X a Festivalului Internaţional al Cărţii
„Axis Libri” - dedicată domnului Mihai Eminescu și
Centenarului Unirii.
Cu mulţumiri domnului director al Bibliotecii
„V.A. Urechia”, Ilie Zanfir – profesor și om de cultură,
•
Exprim întreaga noastră recunoștinţă pentru
prezentarea la Festivalul Internaţional al Cărţii „Axis
Libri” - ediţia a X-a 2018 – a volumului „Iulian N.
Felicitări colectivului de profesioniști devotaţi
cărţii – conduși de dl Director Ilie Zanfir.
Gl. brg. (r.) Aurel I. Rogojan
•
„Axis Libri”, un festival al Cărţii, al culturii de
care toţi gălăţenii, și nu numai, au nevoie... de 10 ani!
Sper să îi convingem de același lucru încă 100.
Felicitări Bibliotecii „V.A. Urechia” și iniţiatorului, dl
prof. dr. Ilie Zanfir.
Mădălin Șerban, manager CMSN Galaţi
„Axis Libri”. O idee nemaipomenită pentru clipe
desăvârșite. Felicitări Bibliotecii „V.A. Urechia” și
administraţiei publice locale. La mai multe ediţii!
Petrea Maricel, primar comuna Schela
•
„Axis Libri”. Un cadru minunat, oameni speciali,
emoţii puternice. Felicitări dlui Director Zanfir și
echipei sale!
Ing. Bianca Năstase, manager Pandora Focșani
„Axis Libri”. Festivalul care ne-a transformat,
ne-a oferit o anvergură specială, precum și trecerea
de la scenă la pană.
Un festival de mare excepţie, care face din cartea
românească și de aiurea un fenomen unic.
Mulţumesc pentru șansă dlui prof. dr. Ilie Zanfir.
Ionuţ Negrișanu
•
Cu bucuria de a repăși Galaţiul după două decenii,
de pe vremea când locuiam în orașul vecin Brăila, în
postura de medic.
Cu gânduri bune, Sorin Lavric
87
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
E ENI ENT

Bucuria de a mă afla printre oameni ai cărţii, Ajungând la ediţia a X-a a acestui festival, îi
oameni care își iubesc familia, tradiţia, oameni care doresc cât mai multe ediţii.
își cinstesc naţiunea, credinţa, lucrurile sfinte. Cu drag, Margareta Kiss
Cu dragoste, Aura Christi
•
• Fericirea vine din ochi de copil! Un festival
Noi, Brăilenii, ne bucurăm an de an să fim alături minunat!
de Gălăţeni, la toate evenimentele literare. Vera Crăciun, Cenaclul „Destine Junior”
Vă mulţumim, Valentina Balaban
•
• Este o onoare deosebită să mă aflu la acest
O sărbătoare de mare ţinută culturală pentru eveniment deosebit – Târgul Internaţional de Carte
care vă mulţumim! „Axis Libri”, care ne oferă prilejul de a ne face cunoscuţi
Lucia Pătrașcu pe scena culturală, de a interacţiona cu publicul
iubitor de carte. Felicit din inimă organizatorii pentru
• desfășurarea în condiţii excelente a evenimentului.
Felicitări organizatorilor „Axis Libri”, la multe La mulţi ani, carte! La mulţi ani public iubitor de
ediţii viitoare! carte!
Sibiana Mirela Antohe Cu deosebit respect, Urfet Șachir
• •
Mulţumesc Galaţi, mulţumesc Axis Libri! Vă GALAŢII ÎN FESTIVAL – „Axis Libri” ediţia a X-a
iubesc! Unicat
Nicolae Matei Festivalul din Galaţi
Dovedește tuturor,
• Nu putem fi egoiști
Nu te opri din curgere, Axis Libri, decât atunci Nici în veacul următor.
când se va opri și Dunărea!
Ștefan Mitroi Felicitări tuturor organizatorilor, că sunt
mulţi și buni.
• Cu toată dragostea, ing. Vasile Manole
Fluviul de carte de la Galaţi prin care acest
Festival Internaţional de Carte dă o dimensiune
aparte fluxului intim al cărţii, sensibilităţii lirice și la
cea de a zecea ediţie.
Cu credinţa că vom fi împreună, măcar în
semicentenar, aștept ediţiile viitoare, când voi putea
pune aripi cărţilor mele.
Emilian Marcu
•
Felicitările mele pentru excelentul Târg de Carte
„Axis Libri” de la Galaţi și pentru evenimentele de
lansare, organizate de dl Ilie Zanfir.
S.S indescifrabil
•
Festivalul de carte de la Galaţi are menirea să ne
facă cunoscută atât viaţa orașului, oamenilor care
trăiesc în bună pace în acest oraș.

88
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
E ENI ENT

Cuvânt de salut adresat Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”

Galaţi, cu ocazia celei de-a X-a ediţii a Festivalului
Internaţional al Cărţii AXIS LIBRI
Ediţie dedicată Centenarului Marii Uniri
Stimaţi invitaţi,

Evenimentul de la 1 Decembrie 1918 este actul politic prin care s-a consfințit efortul mai multor generații,
care au avut viziunea desăvârșirii neamului. România s-a creat ca stat în 1918, dar ca națiune, cu mult timp
înainte. O construcție statală care împlinește un secol de existență întemeiată pe o fundație solidă, și anume
cultura.
În anul Centenarul Marii Uniri și al Anului European al Patrimoniului Cultural, nu putem lăsa deoparte
rolul și importanța bibliotecii, parte integrantă a sistemului naţional informaţional și instituţie de importanţă
strategică într-o societate bazată pe cunoaștere.
Nicio bibliotecă de astăzi nu mai are un singur public, o singură funcţie, o singură misiune; bibliotecile
moderne au funcţii sociale și educative, oferă servicii și produse complexe, se adresează unui public eterogen
care își dorește informaţie clară, concisă, bine structurată, într-un peisaj info-documentar diversificat ce a
cunoscut evoluţii și modificări fără precedent.
Considerăm bibliotecile publice instituţii documentare esenţiale pentru educaţie, formare, cunoaștere,
păstrătoare ale valorilor patrimoniale pentru generațiile viitoare, care participă constructiv la realizarea unui
nivel satisfăcător de educaţie, totodată asigură accesul la informare, cunoaștere, cultură.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galaţi constituie un model pentru bibliotecile românești, prin
implicarea sa în susținerea culturii locale, valorificarea patrimoniului cultural, prin sprijinul constant acordat
iubitorilor de carte și lectură, creatorilor de conținut cultural, prin participarea activă în proiecte de interes
național. Totodată, apreciem efortul pe care specialiștii acestei biblioteci îl depun în dezvoltarea domeniului
știinţelor informării și a profesiei de bibliotecar, prin preocupările lor de a răspunde exigenţelor unor utilizatori
specifici.
Cu acest prilej, adresăm salutul Bibliotecii Naţionale a României și urăm colegilor de la Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” Galaţi să ducă mai departe, cu aceeași pasiune și dedicaţie, valorile culturale
naționale.

Cu deosebită considerație,

Maria Răducu,
Director general

89
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
E ENI ENT

Concursul de creație literară

„Scriitori de ieri, de azi și de mâine”
Ediția a X-a, Galați, 2018

A juns la un deceniu de existență, în sincron

cu marele târg de carte organizat anual
de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, sugestiv
Premiul special „RetRomania - Galați” -
Marcela Mîță, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”,
Galați;
denumit Festivalul Național al Cărții „Axis Libri”, Premiul special „Armonia” – Andreea Finichiu,
concursul mai sus enunțat a avut ca scop, în maniera Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu”, Galați;
deja consacrată, stimularea creativităţii artistice a Premiul pentru stil – Oana Elena Mocanu,
copiilor și tinerilor. Aceștia s-au înscris cu creaţii Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Galați;
literare originale aparținând diferitelor specii și Premiu pentru originalitate – Eugenia Mihaela
genuri: poezie (cu o subcategorie specială - „poezie Miulescu, Colegiul Tehnic „Gral Gh. Magheru”,
cu formă fixă”), proză, teatru, eseu. Temele propuse Târgu Jiu;
în acest an au fost: „Eroi români în slujba idealului Premiul Revistei „Axis Libri” - Diana Alexandra
reîntregirii neamului”, pentru a marca Centenarul Hamza, Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, Galați;
Marii Uniri de la 1918, iar pentru Anul european al Premiul Revistei „Boema” - Eugenia Mihaela
patrimoniului cultural - „RetROMANIA – Galați”, Miulescu, Colegiul Tehnic „Gral Gh. Magheru”,
generic pentru care s-a avut în vedere evidențierea Târgu Jiu;
valorilor patrimoniale tangibile gălățene. Juriul din Mențiuni:
acest an a fost alcătuit din următorii membri: Petre 1. Ionela Cosmina Coman, Liceul Teoretic „Emil
Rău, Carmen Mușat-Coman, Denisa Lepădatu și, Racoviță”, Galați;
din partea instituției organizatoare, Letiția Buruiană 2. Claudia Cociug, Liceul Teoretic „Dunărea”,
și A.G. Secară. Redăm mai jos lista premianților, pe Galați;
categorii de vârstă: 3. Daniel-Vasile Măcișanu, Colegiul Național
„Spiru-Haret”, Tecuci.
Categoria a II-a, 15-21 ani
Marele Premiu – Marcela
Mîță, Colegiul Național „Vasile
Alecsandri”, Galați;
Premiul special „România –
Centenar”:
1. Andreea Lidia Bucur,
Colegiul Economic „Virgil
Madgeanu”, Galați;
2. Denisa Anton, Colegiul
Național „Mihail Kogălniceanu”,
Galați;
3. Diana-Maria Călinescu,
Colegiul Național „Vasile
Alecsandri”, Galați;
4. Ioana-Teodora Todorescu,
Colegiul Național „B.P. Hașdeu”,
Buzău; Diana Maria Călinescu

90
AXIS LIBRI
Andreea Finichiu
Categoria I, 8 – 14 ani
Premiul Revistei „Axis Libri” - Marina Irina
Suvac, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”;
Premiul Revistei „Boema” - Crina Munteanu,
Colegiul Național „Vasile Alecsandri”;
Premiul special „Armonia” - Alexandru Bolea,
Școala Nr. 16;
Premiul pentru stil – Loredana Agapi, Colegiul
Național „Vasile Alecsandri”;
Premiul pentru originalitate –
Martha Petcu, Școala Nr. 16;
Mențiuni: Ivona Teodora Drăguț,
Colegiul Național „Vasile Alecsandri” și
Roxana Bașchir, Școala Nr. 16, Galați
Dintre motivațiile participanților
o reținem pe cea exprimată de Diana
Maria Călinescu: „Iubirea pentru armată
m-a făcut să scriu eseul Generalul
Eremia Grigorescu - gălățeanul devenit
erou național, pentru care am obținut
Premiul Special la concursul de creație
literară Scriitori de ieri, de azi și de
mâine, secțiunea România-Centenar”.
Un fapt inedit în istoria concursului
a fost participarea, în calitate de jurat,
a Denisei Lepădatu, copilul minune al literaturii
An XI, nr. 40, septembrie 2018
E ENI ENT
gălățene, care se numără printre laureații din
perioada începuturilor. Importanța experienței
sale a fost descrisă astfel: „Cu câțiva ani în urmă
am participat și eu la concursul Scriitori de ieri,
de azi și de mâine și am fost foarte fericită când
am devenit câștigătoarea Marelui Premiu și a încă
unui premiu important pentru Eseu. A fost pentru
mine o confirmare că ceea ce scriu este important, o
încurajare și un imbold pentru a continua să scriu pe
mai departe, o mare bucurie și împlinire sufletească,
care au avut un efect benefic asupra parcursului meu
literar. Încrederea căpătată atunci, de fapt pasiunea
mea s-a convertit astfel într-o practică la care nu
cred să mai pot renunța vreodată. Astăzi, după atâția
ani, consider că Festivalul Axis Libri, care a devenit
o tradiție anuală în urbea mea natală, este o rampă
de lansare pentru tinerii scriitori debutanți. Pe toți
cei pasionați de literatură îi sfătuiesc să participe
cu încredere la acest concurs care se desfășoară în
cadrul festivalului”.
Îi felicităm pe toți cei care și-au pus talentul la
încercare în această ediție aniversară. Totodată,
mulțumim membrilor juriului și celor care au
sprijinit organizarea manifestării, prin acțiuni
concrete, dar și prin donarea de carte pentru
alcătuirea premiilor. Printre aceștia din urmă îi
nominalizăm pe următorii: directorul BVAU –
prof. dr. Zanfir Ilie, Petre Rău, directorul editurii
„InfoRapArt” Galați, Carmen Mușat-Coman,
directoarea editurii „Cununi de stele” București,
Ramona Neagu - Librăria Humanitas Galați,
Victoria Furcoiu - Editura „Arco Iris” Brașov.
Marcela Mîță
Redacţia AXIS LIBRI
91
An XI, nr. 40, septembrie 2018
E ENI ENT
Ședinţa Consiliului Știinţific
al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
iunie, 2018
Î n data de 28 iunie 2018, la Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia” a avut loc o nouă întrunire
a Consiliului știinţific, care a fost constituit și își
desfășoară activitatea în conformitate cu art. 55
al Legii nr. 334/2002, Legea bibliotecilor. Acesta
este alcătuit din personalități gălățene din diverse
instituții de cultură, învăţământ și administrație și
are rol consultativ în domeniul cercetării știinţifice,
al activităţilor culturale și în dezvoltarea colecţiilor.
Ordinea de zi anunţată a inclus: prezentarea
Raportului Consiliului știinţific pentru trimestrul
al II-lea 2018, înaintarea Proiectului cu propuneri
de activităţi pentru trimestrul al III-lea 2018 și
aprobarea acestora cu completările rezultate în
urma dezbaterilor.
La întrunire au fost prezenţi 15 membri plini și
supleanți ai Consiliului știinţific.
Ședința a debutat cu urările de bun venit!
adresate participanților de către prof. dr. Zanfir
Ilie, directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”, care a
supus apoi spre atenție și aprobare programul, în
conformitate cu ordinea de zi.
Managerul a expus Raportul Consiliului
știinţific pe trimestrul al II-lea al anului 2018, după
care a punctat cele mai importante realizări ale
Bibliotecii „V.A. Urechia” din perioada precedentă,
începând cu semnalarea principalelor publicații
editate sub egida Bibliotecii - Axis Libri, Asociația,
Oameni în memoria Galațiului.
Directorul a subliniat succesul deosebit
pe care l-a avut ediția jubiliară a Festivalului
Internațional al cărții „Axis Libri”, a X-a, dedicată
Centenarului Marii Uniri, care s-a desfășurat în
perioada 13-17 iunie, unde au fost prezente 248
de edituri și care a beneficiat de peste 50000 de
vizitatori în acest an, iar cca 9600 de cumpărători
au achiziționat documente în valoare de peste
250000 euro. În cadrul Festivalului au avut loc
peste 200 de manifestări organizate de Biblioteca
„V.A. Urechia”.
92
AXIS LIBRI
În a treia zi a Festivalului, în data de 15 iunie
2018, a avut loc acțiunea de comemorare a poetului
național al românilor, Mihai Eminescu, eveniment
care a constat din Slujba de pomenire săvârșită de
un sobor de preoți de la Arhiepiscopia „Dunării de
Jos” și de elevii Seminarului Teologic „Sf. Apostol
Andrei”, urmată de depuneri de flori, jerbe, coroane,
de evocări ale autorităţilor și personalităţilor
culturale și spirituale gălăţene, un recital poetic
din lirica eminesciană susținut de elevi ai Școlii
nr. 28 „Mihai Eminescu” și un recital din creația
proprie susținut de poeți gălățeni. Organizatorii
evenimentului au fost, alături de Biblioteca „V.A.
Urechia”, Consiliul Județean Galați și Primăria
Municipiului Galați, Arhiepiscopia „Dunării de
Jos”, Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Direcția
Județeană pentru Cultură, Teatrul Dramatic „Fani
Tardini”, Teatrul Muzical „Nae Leonard”. Cu acest
prilej, a avut loc redeschiderea oficială a Bibliotecii
estivale, care va funcționa în Parcul Eminescu, pe
toată perioada verii.
Dr. prof. Zanfir Ilie a menţionat că reușita de
care a avut parte Festivalul anul acesta nu ar fi
fost posibilă fără munca susținută a colectivului
profesionist al Bibliotecii, ea reflectând implicarea
activă a fiecăruia în realizarea scopului asumat
de Bibliotecă prin organizarea acestei manifestări
de anvergură: promovarea lecturii, cunoașterea
noilor producții editoriale de pe plan național și
internațional și, nu în ultimul rând, oferirea de
activități de loisir către membrii comunității de
la Dunăre. În aceeași ordine de idei, și-a exprimat
îngrijorarea cu privire la procedura impusă de
prevederile legale (Legea achizițiilor publice)
pentru achiziția de carte, care îngreunează
activitatea de dezvoltare a colecțiilor de bibliotecă
și împiedică procurarea într-un timp cât mai scurt
a noutăților editoriale. Din această cauză, în timpul
Festivalului, Biblioteca nu a mai putut să cumpere
cărți de la editori prin achiziție directă, dar a fost
AXIS LIBRI
prospectată oferta în vederea pregătirii loturilor
pentru următoarea achiziție prin procedură
simplificată, conform legislației în vigoare.
Tot în cadrul Festivalului Internațional al Cărții
„Axis Libri” 2018, în contextul evenimentelor
dedicate Anului European al Patrimoniului, a fost
organizat, în parteneriat cu Administrația Fluvială
a Dunării de Jos, Muzeul de Istorie „Paul Păltănea”
Galați, Facultatea de Istorie din cadrul Universității
„Dunărea de Jos” Galați, Direcția Județeană pentru
Cultură, Culte și Patrimoniul Național Galați,
Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Galați,
în data de 14 iunie 2018, Simpozionul cu titlul
Palatul CED – (sediul primei instituții europene din
România) – monument de arhitectură cu rezonanță
istorică.
În continuare, managerul Bibliotecii a semnalat
auditoriului că în data de 20 iunie a fost inaugurată
la Speia, în Republica Moldova, o nouă Filială a
Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galați. Cu acest
prilej, instituția noastră a donat bibliotecii din
Speia 629 cărți. La eveniment au asistat, alături de
primarul comunei, dl Vitalie Coteț, și alți membri
din administrația locală precum și cadre didactice,
bibliotecari, copii, elevi, părinți și bunici.
În privința nerealizărilor, prof. dr. Zanfir
Ilie și-a exprimat regretul că nu s-a reușit încă
deschiderea Filialei Nr. 5 „Hortensia Papadat-
Bengescu”, dar perspectiva este de a se inaugura
în cel mai scurt timp, într-un spațiu alocat de
Primărie în incinta Pieței din cartierul Micro 20.
De asemenea, rămân încă nerealizate câteva dintre
propunerile anterioare din cadrul întrunirilor
Consiliului științific: înființarea unui minipost
de televiziune care să promoveze activitățile
Bibliotecii – inițiativă a scriitorului Theodor
Parapiru, precum și ideea desfășurării periodice a
unor întâlniri tematice (istorie, religie, medicină
etc.) cu personalități în domeniu, emisă de dr.
Gheorghe Bugeag.
În ceea ce privește perspectivele, prof. dr. Zanfir
Ilie a adus la cunoștința auditoriului că în decursul
lunii iunie se va deschide și Grădina cu cărți, o
minibibliotecă situată în Grădina publică, iar pe
toată perioada verii vor funcționa Cluburile de
vacanță, în cadrul cărora se vor desfășura activități
destinate copiilor. În continuare, directorul a
punctat principalele proiecte manageriale ale
instituției pentru perioada următoare: elaborarea
și editarea publicațiilor anuale ale Bibliotecii,
An XI, nr. 40, septembrie 2018
E ENI ENT
Buletinul Fundației Urechia și Anuarul științific
al Bibliotecii „V.A. Urechia”, precum și pregătirea
programului de manifestări pentru aniversarea
celor 128 de ani de existență a Bibliotecii „V.A.
Urechia”, eveniment care va fi dedicat Centenarului
Marii Uniri. Înființarea Filialei Nr. 5 „Hortensia
Papadat-Bengescu”, pentru care încă se caută
soluții, rămâne ca prioritate a instituției pentru
perioada următoare.
Au urmat alocuțiunile membrilor prezenți
la ședință, care au apreciat întreaga activitate
desfășurată de Biblioteca „V.A. Urechia”, menită
să contribuie la creșterea nivelului de cultură al
comunității gălățene.
Scriitorul Theodor Parapiru a adresat
felicitări pentru activitatea întregului colectiv al
Bibliotecii, precum și pentru buna coordonare
de către directorul instituției și a apreciat în mod
deosebit succesul înregistrat de ediția jubiliară a
Festivalului Internațional „Axis Libri”, pe care îl
consideră cel mai important eveniment cultural
al anului.
Scriitorul Victor Cilincă a readus în atenția
auditoriului propunerea făcută anterior în ședința
Consiliului științific, cu privire la punerea în
scenă, cu prilejul inaugurării Filialei Nr. 5, a unei
piese de teatru, inspirate din opera Hortensiei
Papadat-Bengescu, în care personajele, îmbrăcate
în costume de epocă, să prezinte aspecte din istoria
Galațiului. În contextul în care anul acesta este
declarat Anul Centenarului Marii Uniri de la 1918
și Anul European al Patrimoniului Cultural, sceneta
s-ar dovedi extrem de oportună, având scopul de
a familiariza publicul gălățean cu evenimentele
istorice petrecute în orașul nostru în perioada
Primului Război Mondial și a Marii Uniri.
Scriitoarea Olimpia Sava și-a manifestat
întreaga disponibilitate de a participa la activitățile
și manifestările organizate pentru tinerii cititori în
cadrul Bibliotecii estivale, evidențiind rolul major
al lecturii în educația și formarea copiilor.
Dr. Gheorghe Bugeag a apreciat impactul
deosebit pe care îl au evenimentele organizate de
bibliotecă asupra comunității gălățene.
În încheiere, dr. prof. Zanfir Ilie a mulțumit
celor prezenți pentru implicarea activă în discuții
și a lansat invitația de a participa la activitățile
estivale organizate de Biblioteca „V.A. Urechia”.
Consiliul Știinţific al Bibliotecii „V.A. Urechia”
93
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
E ENI ENT

FLOREAT!

L a Mulţi Ani, Nicolae clipă. Tu ne oferi tuturora un exemplu demn de

Dabija! Prietenii tăi urmat.
nu uită că azi, în 15 iulie, Scrisul tău nu a îngenuncheat, nu a făcut
împlinești vârsta de 70 de compromisuri niciodată, același car olimpian,
ani, o vârstă senatorială aceeași claritate, aceeași exactitate în aprecierea
extrem de onorantă, datorită faptelor. Aceeași acurateţe, aceeași frumuseţe a
neobositei tale strădanii de a limbii noastre literare, una și nedespărţită, precum
cultiva și promova adevărul Sfânta Treime care ne tutelează.
istoric, ideea de frumos și La 70 de ani, ești un model, Nicolae Dabija, nu
încredere în înalta valoare numai pentru tinerele generaţii, dar mai ales pentru
a spiritualităţii noastre noi, martori mai vechi și mai obosiţi ai secolului.
Viorel Dinescu autohtone. Într-adevăr, Din păcate, cei mai vechi de înger au și depus
scriitor 70 de ani este o vârstă a armele, dușmanii noștri sunt tot mai puternici și
echilibrului, și tu, Nicolae ei cred că nu ne vom putea nicicând mișca și ridica
Dabija, nu ai escaladat nicio clipă acest principiu din ţărână. Nu este și părerea noastră, nici a ta,
esenţial al vieţii culturale și politice, dovedindu-te în Nicolae Dabija. Tu știi că Imperii s-au prăbușit aici
scrierile tale un observator atent și fidel al societăţii și la Chișinău, București, Cluj, Târgoviște, Cernăuţi,
în care trăim, un director de conștiinţă de o mare că au defilat coroane mari și coifuri de oţel, că astăzi
onestitate, completată de o mai trec unii prin aer și prin
corectă interpretare a faptelor apă, dar esenţa istoriei a rămas
iniţiale. Te-am urmărit și în și va rămâne tot semeţia celor
scrierile tale literare, care sunt agăţaţi de munţi, cum spunea
volume de poezie și proză și Herodot.
pot afirma, cu mâna pe inimă, Nicolae Dabija, știi asta,
că nu ești nicidecum scriitorul deoarece, privind cotidianul
unei enclave izolate, cum îi prin lentile microscopice, tu nu
etichetează rimatorii globaliști uiţi nici prezentul continuu, în
pe toţi cei ce simt românește; care ne petrecem existenţa de
tu aparţii întregului spaţiu acum și cea viitoare. Tu vrei
sublunar dintre Nistru, Tisa și să fii un reper cinstit și nobil
Dunăre. pentru înţelegerea idealurilor
Deși nu mi-am propus poporului român. Deși ai
Nicolae Dabija
aceasta, orice cuvânt pe care inteligenţa, calitatea și talentul
ţi-l scriu sună ca o laudatio, dar asta nu din cauza necesare pentru a duce la bun sfârșit această trudă.
prieteniei pentru tine, ci din cauza faptelor tale de La 70 de ani, rămâi așa cum ești, Nicolae Dabija!
până acum. Ești, desigur, singurul ecou al stimei pe Avem nevoie de tine, noi toţi, prieteni și
care o porţi întregii pleiade a scriitorilor basarabeni contemporani.
care s-au oferit drept ţintă să lupte cu pieptul gol. Pe blazonul tău voievodal, alături de zodia unui
La 70 de ani, Nicolae Dabija, ești un copil leu în așteptare, are loc și zborul balaurului cu cap
neliniștit al secolului și al întâmplării; continui să de lup de pe stindardul ancestral al adevăraţilor
lupţi pentru limba ta strămoșească și asta nu e un stăpâni ai întregului spaţiu românesc.
lucru întâmplător. La Mulţi Ani, Nicolae Dabija!
Crezi într-un Dumnezeu care este al basarabenilor
și al întregului popor român urgisit. (Cuvânt rostit la Academia de Științe a Moldovei cu
Nu renunţi mistuit în acest Armaghedon prilejul aniversării poetului Nicolae Dabija, 16 iulie
satanic care devine tot mai agresiv cu fiecare 2018)

94
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
SE NAL E ITORIAL

Catherine Merridale, Trenul lui Lenin

traducere de Petru Iamandi

A bsolventă a facultății de istorie din cadrul Universității Cambridge, doctor în istorie și

membră a Academiei Britanice, Catherine Merridale (n. 1959) a scris mai multe cărți
despre Rusia, traduse în peste douăzeci de țări: Politica moscovită și ascensiunea lui Stalin:
Partidul Comunist în capitala Rusiei, 1925-32 (1990), Noaptea de piatră: moarte și memorie
în Rusia secolului XX (2001), pentru care a primit Premiul Heinemann, Războiul lui Ivan:
viață și moarte în Armata Roșie, 1939-1945 (2006), Premiul Arthur Goodzeit pentru cea mai
bună carte de istorie militară, Fortăreața roșie: istorie și iluzie la Kremlin (2013), Premiile
Casa Pușkin și Wolfson, și Trenul lui Lenin (2016).
După o primă vizită la Moscova, în adolescență, Merridale s-a documentat acolo timp de
un an pentru teza de doctorat și apoi a revenit periodic în Rusia, fiind martoră a schimbărilor
Petru Iamandi inițiate de Mihail Gorbaciov, a convulsiilor sociale din ultimul deceniu al secolului trecut și
traducător, conf. univ. dr. a modului dictatorial prin care Putin își conduce țara. Concluzia ei („trebuie să luăm fiecare
Universitatea „Dunărea generație de lideri ruși așa cum este ea; pe de altă parte, nu trebuie să credem că Rusia este
de Jos” Galați predestinată să urmeze o cale anume, mereu aceeași”) poate fi citită printre rânduri și în
povestea călătoriei cu trenul, din aprilie 1917, a lui Vladimir Ilici Lenin, liderul exilat al
bolșevicilor, din Elveția, prin Germania (teritoriu inamic), Suedia și Finlanda, până în Rusia, prilej pentru autoare de a
analiza contextul rusesc și european într-unul dintre cele mai tensionate momente ale Primului Război Mondial.
Dorindu-și cu ardoare ca Rusia să iasă din război, pentru ca Germania să-și concentreze toate forțele pe frontul de vest
și astfel să învingă Marea Britanie și Franța înainte de trecerea SUA de partea Aliaților, guvernul german, în disperare de
cauză, a făcut tot posibilul ca Lenin să se întoarcă în Petrograd/Sankt Petersburg. Numai Lenin, prin carisma, energia
și voința lui implacabilă, și pe fondul unui haos economic și politic, își putea convinge tovarășii că Partidul Bolșevic, atât
de disciplinat și de bine organizat, era capabil să preia puterea din mâinile unui Guvern Provizoriu burghez. Planul pus
la cale de germani a depășit cele mai optimiste așteptări, Lenin reușind, în luna octombrie a aceluiași an, să pună bazele
primului stat comunist din lume.
Cu mult talent narativ, o imaginație fertilă și grijă față de detaliul istoric, Merridale surprinde momentele cruciale
ale călătoriei care „a schimbat lumea” și oferă noi informații din culisele războiului și despre conflictele dintre bolșevici și
menșevici, susținând interpretarea evenimentelor prin mărturii ale celor care au participat efectiv la desfășurarea lor. Deși
uneori pare că-l admiră pe Lenin, într-un pasaj final autoarea arată cum au sfârșit mulți dintre exilații care s-au întors în
Rusia odată cu el: torturați, împușcați sau dispăruți în gulagurile lui Stalin – de fapt, stația terminus a trenului lui Lenin.

Fragment
Deși nu văzuse nici măcar o luptă de aproape,
Lenin a venit la putere într-o lume denaturată de șocul
măcelului mecanizat. Pretextând că-i va pune capăt, a
folosit chiar el noile tehnologii ale războiului, în vreme
ce, de-a lungul a trei ani de conflict intern, oamenii
lui și-au sfâșiat semenii cu furcile, sapele, cuțitele și
dinții. Nu a fost loc de compasiune sau de remușcări.
O luptă pentru supraviețuire, baia de sânge a fost
justificată (în toate taberele) prin lozinci, minciuni și
ideologie. „Aruncați în aer/ Ciopârțiți/ Lumea veche”!
suna o poezie din acea epocă. „Fiți/ Nemiloși/ Gâtuiți/
Trupul ciolănos al destinului!”
Ca tovarăși de încredere și experimentați, cei care
l-au însoțit pe Lenin în călătoria cu trenul sigilat nu aveau
cum să nu fie luați de furtuna revoluționară. Grigori
Usievici a murit primul, ucis la începutul războiului
civil. În calitate de comisar al finanțelor, un economist
pe nume Grigori Sokolnikov a găsit alte modalități de a
achita biletul de clasa a III-a. În 1918, când guvernul lui
Lenin avea nevoie urgentă de bani peșin, a coordonat
mult promisa expropriere a capitaliștilor-bandiți
ruși, ceea ce însemna, printre altele, deschiderea a
zeci de mii de casete de valori și furtul („verificarea”)
conținutului. Până la sfârșitul primului an, acest raid
general se soldase cu 500 de milioane de ruble țariste
(aproximativ 250 de milioane de dolari americani). În
același timp, loialul Fürstenberg a fost pus la muncă în
specialitatea lui – comerț și aprovizionare. Fürstenberg
a petrecut luni întregi cumpărând cizme en gros înainte
de a fi numit director al băncii naționale sovietice,
un post în care putea exploata pe îndelete contactele
financiare din Stockholm.
Pentru ceilalți însă nu a fost la fel de ușor. După
ani de activitate clandestină neobosită, Șliapnikov a
95
An XI, nr. 40, septembrie 2018
SE NAL E ITORIAL
făcut greșeala (în termeni politici) de a păstra legătura
directă cu muncitorii din Petrograd. Simțea că altceva
nu poate face, erau camarazii lui de arme și, ca strungar
de meserie, avea aceleași motive de îngrijorare. Ca și
ei, nu a putut decât să privească îngrozit cum guvernul
lui Lenin devenea la fel de dictatorial și de nemilos ca
orice patron de fabrică din trecut. Începând din 1920,
grupul lui Șliapnikov a început să se contreze cu Lenin
în problema controlului muncitorilor și a drepturilor
sindicatelor; dar măsura care a dus la o revoltă
generală a Opoziției Muncitorilor conduse de el a fost
introducerea unei economii mixte, așa-zisa „Noua
politică economică”, cu concesiile făcute practicilor
capitaliste. În 1921 Lenin cataloga noua facțiune ca
pe „cel mai mare pericol la adresa existenței noastre”.
Nimic din loialitatea pre-revoluționară a sărmanului
Șliapnikov nu a contat, puștile încărcate dispersându-i
susținătorii și spulberându-i ideile. Ulterior orice
activitate facțională, de orice fel, a fost interzisă pentru
totdeauna. În doar patru ani, Partidul Bolșevic a întors
spatele înseși sursei de dinamism care îl propulsase pe
Lenin la putere.
* fost excluși din partid și hăituiți de agenții lui Stalin.
Dictatura sovietică, o guvernare care promitea
libertate întregului popor muncitor, crease o tiranie. Dar
visul rămânea la fel de tentant, drept care, la moartea
lui Lenin, în 1924, țara l-a plâns cu sinceritate. Stalin
a fost altceva. „Socialismul tău”, îi scria Raskolnikov,
fostul activist din Petrograd, liderului poporului rus
într-o scrisoare deschisă din 1939, „poate găsi un loc
celor care l-au construit doar în spatele gratiilor…
Dictatura ta personală nu are nimic în comun cu
dictatura proletariatului”. La scurt timp după această
scrisoare, și chiar dacă fugise în Franța, Raskolnikov
a murit, otrăvit probabil. Vinovatul nu a fost găsit, nu
că l-ar fi căutat prea multă lume. Problema era că, în
general, comuniștii se temeau să dea vina pe cineva
anume. Niciun individ, care propovăduia ideologia lor,
nu putea pune sub semnul întrebării cauza comună.
Viitoarele victime ale lui Stalin se agățau de retorica
marxistă a lui Lenin în încercarea de a se justifica,
evitând ideea de rău individual prin invocarea forțelor
sociale și a luptei de clasă.
Nimeni nu contesta necesitatea unei revoluții.
Toți preferau să se gândească la motivele pentru care,
într-un moment sau altul, Rusia ar fi putut să nu se
ridice la înălțimea așteptărilor. După ce au încetat să-i
învinuiască pe țărani (care a rămas sportul național al
Rusiei), au trecut la autocritică. La urma urmei, istoria
nu putea greși, deci oamenii chemați să o slujească
erau de vină. Decenii la rând, comuniști de toate
felurile au întors pe toate fețele cusururile ideologiei
lor, descoperind și înfierând greșelile celorlalți.
96
AXIS LIBRI
Dezbaterile aminteau de Sovietul din 1917 – erau
abstracte, bine-intenționate, cu argumente solide, dar
fără nicio finalitate. „Maturizându-ne în condițiile
luptei revoluționare împotriva vechiului regim”,
scria un contemporan, „cu toții ne-am perfecționat
în psihologia opozanților, a non-conformiștilor
ireconciliabili… Pe scurt, am fost doar critici,
demolatori – nu constructori”.
Spre sfârșitul anului 1927, la doar zece ani de la
lovitura de stat triumfală a lui Lenin, Stalin era mai
mult sau mai puțin omnipotent la Kremlin. Când
comunistul francez Victor Serge l-a vizitat pe Radek
în apartamentul lui din Kremlin, în luna decembrie
a acelui an, politicianul căzut în dizgrație tocmai
își făcea bagajele. Singura lui avere, după o carieră
îndelungată, era un morman de cărți. „Suntem niște
idioți patentați!” spumega Radek. „N-avem nici un
sfanț, deși am fi putut păstra o parte din prada de
război! Astăzi ne omoară lipsa banilor. Noi, cu celebra
noastră cinste revoluționară, suntem doar niște tâmpiți
de intelectuali, cu scrupule care nu țin de foame”.
„Tâmpiții cu scrupule” pierduseră lupta. Troțki a
fost exilat în Asia Centrală. Zinoviev și Kamenev au
Radek a fost trimis în orășelul siberian Tobolsk. Până
și Krupskaia, care se alăturase celor care i se opuneau
lui Stalin, a fost ținta unei campanii de denigrare cu
tentă obscenă. „În rândurile aparatului de partid”,
scria Troțki, „au compromis-o, au ponegrit-o, au
batjocorit-o sistematic”. Gurile rele spuneau că, de
fapt, Inessa Armand fusese dragostea adevărată a
liderului, iar Krupskaia doar o povară, anostă și
absurdă. La un moment dat, Stalin chiar a mormăit că
putea face pe altcineva „văduva lui Lenin”. După 1926
șantajul și tracasarea au redus-o la tăcere pe această
femeie suferindă. În anii următori (a murit în 1939),
neobosita conspiratoare și socialistă de o viață nu a
mai avut voie să declare nimic – îl cunoscuse prea
bine pe Lenin ca să nu fie un pericol pentru Stalin. Nu
și-a putut tipări memoriile decât atunci când a scos
din ele numele lui Troțki.
Zinoviev a fost împușcat împreună cu Kamenev,
în 1936. Fiul lui, Stefan – care, copil fiind în Elveția,
îl vrăjise atât de mult pe Lenin încât liderul chiar
încercase să-l adopte – a fost împușcat în 1937. Cea
de-a doua soție a lui Zinoviev și tovarășă de călătorie
în 1917, exilată într-una din coloniile de muncă din
nordul îndepărtat, a fost împușcată în 1938. Prima lui
soție, Olga Ravici, femeia care îl enervase pe Lenin cu
râsetele ei ascuțite, a fost arestată pentru rolul jucat
în presupusa opoziție și a stat două decenii în mai
multe lagăre arctice. Nici vârsta, nici genul și nici
infirmitatea nu contau. Chinurile la care a fost supus
Șliapnikov le-au întrecut în cruzime pe ale celorlalți.
În 1933 Șliapnikov i-a scris lui Stalin spunându-i că
AXIS LIBRI
e aproape surd și că ar vrea să se retragă în lumea
lui tăcută. În anul următor, drept răspuns, Stalin a
dat ordin să fie judecat și exilat pe peninsula Kola,
unul dintre cele mai friguroase locuri de pe planetă.
Șliapnikov a fost rechemat câteva luni mai târziu,
umilit și înspăimântat, înainte de a fi eliberat, arestat
și judecat din nou. Nimic din ce pățise din partea
poliției țariste nu fusese nici pe departe la fel de sadic
și de nejustificat. În Septembrie 1937, susținându-și
în continuare nevinovăția, a fost împușcat pentru o
presupună implicare în așa-zisa conspirație condusă
de Zinoviev.
Dacă Șliapnikov, surd și numai piele și os, a sfârșit
împușcat, Suhanov, menșevic și autor al celei mai
bune cronici scrise de un martor ocular al scurtei
primăveri revoluționare din Petrograd, trebuia să intre
și el în cătarea Kremlinului. Împătimit ca întotdeauna,
rămăsese în Rusia ca să înfăptuiască viitorul pe care-l
întrezărise cu atâta entuziasm de pe treptele Palatului
Tauride. Ambiția însă s-a transformat
în capcană. „Cum să descrii starea
celor care simțeau cu toată ființa lor
apropierea unui dezastru teribil”,
întreba scriitorul sovietic Boris
Efimov, „și nu știau cum să scape de
el, cum să se salveze, și rămâneau,
disperați, prizonierii unui coșmar?”
Suhanov a fost arestat într-o primă
epurare din 1931. Ajuns în lagărul de
muncă de la Verhne-Uralsk, a încercat
să se opună sorții amintindu-i
comandantului că, în săptămânile
premergătoare procesului, cooperase
de bună voie, trădase o grămadă
de prieteni, deci avea dreptul la o
recompensă. Comandantul a dat
ordin ca Suhanov să fie scos din baraca plină ochi de
deținuți și nimeni nu a mai auzit de el.
Tactica lui Karl Radek a fost, în general,
asemănătoare. Exilul lui în Tobolsk era insuportabil,
drept care i-a scris lui Stalin în primăvara anului
1929, acceptând noua linie a partidului, acuzându-l
pe Troțki de terorism și rugându-se să fie adus
înapoi, la Moscova, unde să se dedice mai departe
cauzei bolșevice. Tiranul s-a amuzat îndeajuns ca
să-i îndeplinească dorința și, câțiva ani, Radek a fost
purtătorul de cuvânt, plin de lingușeli, al lui Stalin.
Dar deja i se spusese că e prea slobod la gură. Printre
moscoviți umbla vorba că Radek ar fi fost la originea
tuturor glumelor făcute pe seama lui Stalin în Rusia.
„La cei mai mulți dintre noi capul e stăpânul limbii”,
remarca Stalin. „La Radek limba e stăpâna capului”.
Radek a fost arestat în octombrie 1936 în urma unor
acuzații de trădare și a fost judecat în ianuarie 1937.
Printre colegii de boxă s-a numărat și bancherul
An XI, nr. 40, septembrie 2018
SE NAL E ITORIAL
și economistul Grigori Sokolnikov, alt veteran din
trenul lui Lenin. Paradoxal, niciunul, nici celălalt
nu au fost condamnați la moarte: Radek a scăpat de
pedeapsa capitală implicând foști tovarăși într-o nouă
(și imaginară) rețea teroristă. Trădarea l-a scutit de
glonț, dar nu i-a salvat viața prea mult. Deși moartea
lor a părut că e rezultatul unei încăierări, Radek și
Sokolnikov au fost omorâți în bătaie fiecare în lagărul
lui de muncă, la interval de câteva zile.
Ca polonez și om de afaceri, eficient și îmbrăcat
într-un costum impecabil, Fürstenberg habar nu
avea că și în cazul lui zarurile fuseseră aruncate. Era
adevărat că nu-și păstrase slujba în lumea finanțelor.
Cu absurditatea caracteristică acelor vremuri, fusese
mutat la Administrația de Stat a Spectacolelor Muzicale
și de Divertisment, apoi, după o nouă remaniere,
preluase conducerea circurilor și a concertelor publice
din Moscova. Un dans macabre care se va sfârși în
iulie 1937. În timp ce miliția îi scotocea apartamentul,
a încercat să-i scrie un bilet lui Stalin,
strângând creionul până l-a rupt. „O
întâmplare tragică, de coșmar”, a mâzgălit
el în grabă. „M-au arestat în seara asta! Și
mă fac dușman! Ce se petrece? Cum să
se facă o greșeală atât de groaznică?”
Bineînțeles că nu era vorba de
nicio greșeală. Miliția a confiscat un
teanc de cărți „compromițătoare” din
apartamentul lui Fürstenberg, inclusiv
scrieri ale multor tovarăși pe care-i ajutase
omul de afaceri: Radek și Troțki, Zinoviev,
Kamenev și Șliapnikov. Se prea poate ca
milițienii să fi băgat în buzunare câteva
suveniruri înainte să-și întocmească
raportul în care insistau că fostul bancher
rus nu avea alte obiecte de valoare decât
doi dolari americani și o colecție de revolvere vechi.
Următorii pași au fost cei obișnuiți: un interogatoriu
scurt, dar politicos, o bătaie, rugăminți în lacrimi și
umilință într-o cameră pătată de sânge. Torționarii lui
au fost mai meticuloși decât de obicei (partidul nu vroia
să atragă atenția asupra transferurilor de bani lichizi
germani din trecut) și, până la urmă, după un proces
care a ținut doar cincisprezece minute, Fürstenberg a
fost împușcat, ca și soția și fiul. Fiica lui a petrecut ani
la rând în lagăre de muncă, crezând că mama și fratele
ei mai sunt în viață. Cât despre Fritz Platten, socialistul
elvețian și intermediarul din tren, acesta trecuse granița
în Rusia de mai multe ori după încercarea eșuată din
1917. După ce a petrecut aproape două decenii în
slujba statului sovietic, a fost arestat în 1939 și exilat în
regiunea Arhangelsk, unde a și murit, în 1942.
N.R.: Volum în curs de publicare la Editura Litera
Internațional, București.
97
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI
SU AR

Cuprins

Anul Centenarului Marii Uniri de la 1918 Coperta 2

2018 - Anul European al Patrimoniului Cultural Coperta 2

EDITORIAL
ZANFIR ILIE - Când vine timpul privirii în urmă... 1

BIBLIO-BREVIAR
LETIŢIA BURUIANĂ - Biblia de la București - 330 de ani de la apariție 4
CATRINA CĂLUIAN - Limbaje de indexare folosite în structurile infodocumentare (II) 7
MARICICA TÂRÂLĂ-SAVA - Citește și tu! Să ne întoarcem la lectură! 10
FLORICA ȘERBAN - 1 Iunie – Ziua Internaţională a Copilului
Carnavalul Cărţii pentru Copii, Ediţia a XXXVIII-a, 2018 11
CECILIA MANOLESCU - BiblioVACANȚA – 5 ani în culori 12
CĂTĂLINA ȘOLTUZ - Talent, creativitate și voie bună la Atelierele de vară ale
Filialei Nr. 2 „Paul Păltănea” 13
ANDREEA IORGA - Biblioteca Estivală 14
VIOLETA OPAIȚ - Grădina cu Cărţi. Lectură și socializare pentru copii de toate vârstele 15

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: RECENZII

DORINA BĂLAN - Ilie, Zanfir. Galaţiul, acum si pururea! Galați: Axis Libri, 2018 16
VIOLETA MORARU - Tecuciul literar-artistic, nr. 48, 2018 17
SIMONA MILICA - Tarniță, Tudorița. Pe diagonala cuvintelor. Siliștea: Infoest, 2018 18
ADA TĂBĂCARU - Popa, Vasile Gh. Postume. Galați: Fundația Culturală Antares, 2016 19
MIHAELA PAVEL - Ghelase, Aurelian. Între epigrame și epitafuri.
Cluj-Napoca: Limes, 2017 20
DANIELA MITROFAN - Gheorghiță, Ioan. Frumoasa mea, Transpoezia.
Iași: Pim, 2016 21
LEONICA ROMAN - Joanta, Vasile. Încercări despre începuturile și dezvoltarea creștinismului în
spațiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea. Iași: Pim, 2017 22

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: EPIGRAME

VASILE MANOLE 23
IOAN FĂRCĂȘANU 24
IONEL JECU 25
TOADER BUHĂESCU 26

GALERIA DE ARTĂ
CORNELIU STOICA - Expoziția „Pro Boholț”, Ediția a VI-a 27

LOCALIA
NECULAI SAVA - Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (II) 30
EUGEN HOLBAN - Cuvânt introductiv la un volum de istorie a culturilor arhaice 34

98
AXIS LIBRI An XI, nr. 40, septembrie 2018
SU AR

PERSONALIA
MARIA STANCIU - Părintele Jean Popovici (1914-1994) - un slujitor de nota zece (II) 37

ROMÂNIA CENTENAR
IOANA-TEODORA TODORESCU - Sfinxul de la Bădăcin (I) 40
AUREL BALABAN - Amintiri de neuitat (III) 42

REFLECŢII DIALOGICE
GHIŢĂ NAZARE - Domnul Cătălin Negoiță, directorul Direcției Județene pentru Cultură
Galați - Interviu 45

CUTIA DE REZONANŢĂ
VIOLETA IONESCU - La masă cu anticii (II) 49
TĂNASE CARAȘCA - Măgarul lui Maxim (I) 52
CEZAR AMARIEI - Vinul popii (I) 55
MARCELA MÎȚĂ - Retrospectivă 58
ANDREEA FINICHIU - Poeme 60
HAYAT MEMIȘ - Poeme 62
IOAN GHEORGHIȚĂ - Poeme 64
OLIMPIU VLADIMIROV - Poeme 66

CONFLUENȚE CULTURALE
MARC SEBASTIAN - O demnă urmașă a lui Ion Creangă… Irene Postolache, Zmeoaica
și mărgelele, Junimea, Iași, 2016 68
THEODOR PARAPIRU - „Jucăriile lui Napoleon“/„Les jouets de Napoléon“/
„Napoleon’s Toys“ 69
RADU MOȚOC - Capela românească din Baden-Baden (III) 70
ROMEO AURELIAN ILIE - Viața în acorduri de jazz original - Cronica cărții „Azi cînt jazz”
de Mihaela Stanciu. Editura CDPL, 2016 74
DUMITRU ANGHEL - Dincolo de patul armei 76
A.G. SECARĂ - Cartea unei sultane legendare 78
MIHAELA GALU - Metoda criticii psihanalitice în „Dostoievski și paricidul” 81

EVENIMENT
Festivalul Internațional al Cărții „Axis Libri” 2018 83
Cartea Festivalului „Axis Libri”, ediţia a X-a, 13-17 iunie 2018 85
MARIA RĂDUCU - Cuvânt de salut adresat Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galaţi,
cu ocazia celei de-a X-a ediţii a Festivalului Internaţional al Cărţii AXIS LIBRI, ediţie
dedicată Centenarului Marii Uniri 89
Concursul de creație literară „Scriitori de ieri, de azi și de mâine”
Ediția a X-a, Galați, 2018 90
Ședinţa Consiliului Știinţific al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi, iunie, 2018 92
VIOREL DINESCU - FLOREAT! 94

SEMNAL EDITORIAL
CATHERINE MERRIDALE - Trenul lui Lenin, traducere de Petru Iamandi
(fragment de roman) 95

99
An XI, nr. 40, septembrie 2018 AXIS LIBRI

Editura „AXIS LIBRI”

a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
semnalează următoarele apariții:
2017
Bucătăreasa și prezumția de nevinovăție, Vol. II,
Torna, Torna, Fratre! / Grigore Postelnicu
Ceremonii în travesti / Gheorghe Gurău
Magia pietrei / Petru Todoran
Cartea copilăriei / Petru Todoran
Gardienii: Adevărul / Raluca Daniela Răghină
Emigranţii / Costel Crângan
Sidex, o viață de om, vol. 1: Mărirea / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 2: Pe val / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 3: La vale în goana după
profit / Petru Todoran
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2016
Cine a golit Prutul de pește / Katia Nanu
2018
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2017
Povestea Unirii / Viorel Baciu
Înscrisuri pe un bob de rouă / Gheorghe Gurău
Galațiul, acum și pururea! / Zanfir Ilie
Raftul cu prieteni / Ion Manea
Aripi de gând... : Antologie de proză scurtă și
eseuri / Colegiul Național „Costache Negri”
Galați
Dumnezeu, Diavolul, Îngerii și creația lor - Omul /
Sam D. Oprea
O viață într-o carte / Dumitru Tiutiuca
Pro Boholț ediția a V-a
Oameni de lângă noi - O istorie a vieții sanitar
medicale din Vrancea și Ținutul Putnei (1800-
1960) / Cezar Cherciu
Mihai Eminescu - gândirea religioasă arheică /
Dumitru Tiutiuca
Destine artistice / Corneliu Stoica
Elemente de geriatrie / Aurelia Romila
Umorul salută poezia / Anton Stanciu
Insomnii pentru weekend / Dumitru Tiutiuca
Prea târziu, în iarnă / Constantin Vremuleţ
Sclavii iluziilor / Gheorghe Marcu

N.R.: În numărul următor vom prezenta informații privind manifestările culturale prilejuite de
evenimentele „Noaptea în Bibliotecă la Galați” și Zilele Bibliotecii.

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al

Consiliului Local și al Primăriei Municipiului Galați.

Lucrarea de artă grafică de pe coperta I a fost realizată de artistul

Gheorghe Andreescu.

Director: ZANFIR ILIE

Redactor-șef: Dorina Bălan Revista Axis Libri este membră ARPE
Secretar general de redacţie: A.G. Secară (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi
Redactori: Silvia Matei, Camelia Toporaș, Violeta Moraru, Editurilor).
Catrina Căluian, Ioana-Monica Chicu
Tehnoredactare: Sorina Radu
Ilustraţia revistei a fost realizată după colecţiile
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi.
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16.
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Responsabilitatea asupra conținutului intelectual
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/ al articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
ISSN: 1844-9603

100