De ce florile sunt dalbe, de măr?

3 Dorina Bălan

Profesional

5 Vedute optice în colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”

Cuprins
Camelia Bejenaru

8
Manifestul pentru Biblioteci Publice Ifla-unesco 2022
Dorina Bălan

10
Valori audio pentru engleză, franceză și rusă
Andrei Parapiru

13 Lumea uimitoare a slovelor

Maricica Târâlă-Sava

15 Biblioteca mai aproape de tine!

Titela Trif

Întoarcere în timp

17 Întoarcere în timp... la o „imagine” a Galațiului de sfârșit de secol al xix-lea

Tena Bezman

21 Începuturi rock și folk la mila 80

Condeiul fermecat

32 Aventurile din Valea-Vis de lemn

Anee-Maria Popoiu

35 O poveste cu nică...
Daria Prodea

37 Renașterea naturii
Denisa Andreea Tufaru

Cronică

38 Portret de neuitat
Livia Ciupercă

40 Despre moarte, numai de înviere

Romeo Aurelian Ilie

42 Winston Churchill de François Kersaudy

Andrei Parapiru

45 Stephen King, Shining (1977)

Mirela Gheorghe

Literatură

47 Poeme
Melania Rusu Caragioiu

49 Poeme
Eufrosinia Cojocaru

52 Poeme
Arsenie Augustin

55 Poeme
Ciprian Vestemean
 Poeme
57 Alexandru Cazacu
Poeme
60 Emanuel Pope

63
Poeme
Răzvan Fugaciu

64 Poeme
Andi Abrudan

65 Poeme
Ioana Camelia Sîrbu

66 Epitaful
George Arion

69 Bolindeţi
Năstase Marin

71 Unchiul Titi (II)

Marius Chiru

74 Pe urmele cazacilor zaporojeni

Elena Netcu

78 Epigrame
Vasile Manole

80 Epigrame
Ioan Fărcășanu

81
Inginerul și publicistul Radu Moţoc la 80 de ani
Ghiță Nazare

85 Fascinaţia verbului scenic mărturisit - Alexa Visarion

Tamara Constantinescu

87 Subiectul care face diferența

Nona Rapotan

89 Gând de toamnă
Alecsandra Ramona Ignat

91 Magie în Ljubljana
Cătălina Popa

Restituiri

94 Domnia haosului
Theodor Parapiru

95 Adamclisi
Radu Moțoc

Artă

98
150 de ani de la nașterea pictorului Gheorghe Petrașcu
Corneliu Stoica

Eveniment
102 Zilele Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” - 132 de ani de la inaugurare

105 Conferința națională anbpr, ediția de toamnă

107 Școala gălățeană – 300

Ghiță Nazare
ditorial

De ce florile sunt
dalbe, de măr?

Tradiţiile reprezintă viaţa spirituală a unei naţiuni cu bogatele şi adâncile ei

manifestări religioase. Dintre toate acestea, colindele străvechi, care au plecat la
români dinaintea creştinismului, sunt cele mai sonore, mai melodioase, deși inițial
erau socotite ca niște cânturi păgâne. Aceste credinţe au fost mai apoi combinate cu
credinţele creştine, plecate de la stâna baciului Crăciun, și reprezintă astăzi cele mai
îndrăgite urări de care nu ne plictisim să le ascultăm, deși le auzim în fiecare an. Se
spune că atunci când începem să audiem colinde, ne pregătim de sărbătorile de iarnă.
Iată, de aceea, ne-am propus să facem un popas printre colinde pentru a cinsti
Nașterea Domnului – Crăciunul – pentru a cânta bunătatea lui Moş Crăciun şi pentru
a întâmpina Noul An.
Sărbătorile de iarnă pe aceste binecuvântate meleaguri românești, iubite
de Dumnezeu, sunt considerate a se desfășura în perioada cuprinsă între Ajunul
Crăciunului şi Sf. Ioan, timp al colindelor, timp mitic al Naşterii Domnului, încărcat
cu semnificaţii deosebite: Astă seară-i seară mare,/ Florile dalbe./ Dar de ce e seară
mare?/ Florile dalbe./ Seara mare-a lui Crăciun,/ Florile dalbe./ Când s-a născut
Domnul bun,/ Florile dalbe.
Crăciunul este un praznic împărătesc şi poate fi considerat cea dintâi sărbătoare
specific creştină. Se colindă în noaptea sau în ziua de Ajun şi, în unele localităţi,
chiar în ziua de Crăciun, cu urări de bine pentru gazdele primitoare: Noi umblăm
și colindăm,/ Florile dalbe./ Veste bună să v-o dăm,/ Florile dalbe./ La mulți ani cu
sănătate,/ Florile dalbe./ Că-i mai bună decât toate,/ Florile dalbe.
Dar colindele nu au fost întotdeauna cântate iarna. În trecut, începutul anului
era pe 1 martie, atunci când copacii dădeau în floare și oamenii se pregăteau să bage
brazda sub plug. De aici şi trimiterile din colinde la florile de măr sau la florile dalbe,
formulă des uzitată, care apare ca refren în colinde. Ia sculați români plugari!/ Florile
dalbe, flori de măr!/ Florile dalbe, flori de măr!/ Că vă vin colindatori/ Florile dalbe,
flori de măr!/ Florile dalbe, flori de măr!/ Noaptea pe la cântători/ Florile dalbe, flori de
măr!/ Florile dalbe, flori de măr!/ Și nu vin cu niciun rău/ Florile dalbe, flori de măr!/
Florile dalbe, flori de măr!/ Ci-l aduc pe Dumnezeu / Florile dalbe, flori de măr!/ Florile
dalbe, flori de măr!
Nașterea Domnului este cea mai darnică perioadă a anului atât cu daruri de
vorbe, cât și de fapte bune, mai luminoasă și mai melodioasă, dacă ne raportăm la
Paşti sau Rusalii, alte două sărbători care abundă în obiceiuri și tradiții, pentru că
ea vine: Să vă mântuie de rău/ Florile dalbe, flori de măr!/ Florile dalbe, flori de măr!/

decembrie 2022 3
 ditorial

Dumnezeu adevărat/ Florile dalbe, flori de măr!/ Florile dalbe, flori de măr!/ Cu lumină
luminat/ Florile dalbe, flori de măr!/ Florile dalbe, flori de măr!
Inimile familiilor care împodobesc bradul sunt umplute de aromitorul parfum
al cozonacului, venit din cuptorul gospodinei casei, de mirosul îmbietor al sarmalelor
și de cântul cristalin al colindelor, iar în tot acest timp copiii îl imploră pe Moş
Crăciun, cel mai darnic dintre moși, să le aducă daruri multe.
De-a lungul timpului, sintagma flori dalbe sau numai cuvântul dalbe au fost
preluate și folosite în scrierile monștrilor sacri ai literaturii române cu sensurile:
minunat, gingaș - Al. Odobescu în poezia „Odă României” - Trecut-au fericirea-ţi ş’a
tale sărbători,/ Cum trec l-al toamnei crivăţ plăpânde dalbe flori!; imaculat, strălucitor
- Eminescu în „Memento mori” - Şi în templele măreţe – colonade-n marmuri albe/
Noaptea zeii se preumblă în veștmintele lor dalbe; curat, neprihănit - Coșbuc în „Nunta
Zamfirei” - Din dalb iatac de foișor/ Ieși Zamfira-n mers isteț și exemplele ar putea
continua.
Ceea ce ar trebui să citim noi prin expresia flori dalbe sau numai prin cuvântul
dalbe, și implicit să chibzuim asupra celor citite, sunt curățenia și bunătatea pură
care trebuie să ne însoțească mai mult în această perioadă. Sublinierea sau repetiția
acestora nu este deloc întâmplătoare. Ea lasă loc la meditație fiecărui cântător sau
ascultător, în funcție de orizontul său cultural, cu cât acesta este mai bogat, cu atât
sensurile pot fi mai încăpătoare, iar acest orizont se poate deschide larg numai prin
lectură.
De aceea, vă îndemn, în prag de sărbătoare, dar nu numai, să citiți calculat,
meditând, cât mai multă literatură artistică şi veţi fi mai bogaţi spiritual! Un labirint al
cunoașterii este și literatura sub toate formele ei și, trecând-o prin filtrul cunoașterii
fiecăruia dintre noi, cu mult calm și răbdare vom reuși mai ușor să-i dezlegăm tainele,
farmecul și, nu în ultimul rând, să ieșim victorioși, mai imaculați, mai buni, mai puri
și mai strălucitori.
Vă așteptăm, dragii noștri gălățeni, dar nu numai pe voi, să veniți la Bibliotecă,
o cetate a literaturii și științei, de unde vă asigurăm că veți ieși mai sclipitori
intelectual, mai curați sufletește și mai împodobiți cultural! Nu uitați că ușile la
această casă a cărții cu tradiție, care vă primește de 132 de ani încoace, sunt larg
deschise! Colindați-ne, cerându-ne cultură și vă vom servi cu dăruire! Căci ce poate
fi mai frumos decât să dai dar din darul ce ne-a fost nouă dat de Urechia, în prag de
sărbătoare, care pentru noi bibliotecarii și pentru comunitatea gălățeană a constituit
începutul unei biblioteci publice care „să serve culturii tot mai spornice și mai ales tot
mai românească a Galaţilor”!
Vă dorim tuturor sărbători minunate, curate, imaculate, strălucitoare ca dalbele
flori de măr!
La mulți ani binecuvântați!

Dorina Bălan,
redactor-șef al revistei „Axis Libri”

4 Axis Libri
rof esional

Vedute optice în colecțiile

Bibliotecii Județene
„V.A. Urechia”
Artă și divertisment în Secolul Luminilor

Cu aproape un secol și jumătate înainte de apariția

cinematografului și, respectiv, peste două și jumătate înainte de apariția
tehnologiei 3D, zograscopul și cutia optică au încântat privirile, au
distrat și educat publicul cu ajutorul vedutelor optice. Foarte populare
în secolul al XVIII-lea, aceste gravuri sunt o mărturie a unui mod de
loisir din Epoca Iluminismului.
Derivate din gravurile în perspectivă, vedutele optice (ita. -
vedute ottice, fr. - vue d’optique, en. - optical views) și-au luat numele
de la dispozitivul optic care le-a permis vizualizarea la mijlocul
secolului al XVIII-lea. Ele au fost adesea redate în culori intense și
perspectivă liniară accentuată, ceea ce îmbunătățește privitorului
iluzia de tridimensionalitate, atunci când le vede printr-o lentilă.
Toate se bazează pe principiul vederii binoculare, activat de niște
lentile cu diametru mare, de 12 până la 15 cm. În cazul zograscopului,
elementele principale sunt o lentilă biconvexă și o oglindă înclinată
la 45º, amplasate pe un picior de lemn, cu o bază pentru stabilitate,
stampele fiind plasate invers, la piciorul dispozitivului. Spre deosebire

Camelia Bejenaru
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

Vue interieure de Saint Pierre de Rome. Paris

decembrie 2022 5
 rof esional
biblice, mitologice, alegorice sau
moralizatoare.
Au fost patru centre
principale de producție: Londra,
Paris (rue Saint Jacques), Bassano
și Augsburg, iar trei secundare:
Berlin, Viena și Amsterdam.
Moda aceasta s-a răspândit
în China și Japonia în secolul
al XVIII-lea prin intermediul
călătorilor olandezi.
Tehnica de gravare folosită
de artiști era acvaforte. Pentru a
fi vizualizată printr-un dispozitiv
optic, gravura avea nevoie de o
perspectivă foarte adâncă, un
prim plan, un punct de fugă
Vaticani Biblioteca in Roma = La Bibliotheque du Vatican à Rome.
la orizont, situat aproximativ
A Paris : Chez Daumont, [17--?]
în centrul vederii. Unghiul de
de zograscop, cutiile optice sunt închise și imaginea este plasată în vizualizare al imaginii trebuie
interior, spectatorul putând-o admira printr-o lentilă. să fie mai mare decât unghiul
Subiect al producției și distribuției masive, începând cu anul mediu de vizualizare uman,
1750, ele au servit ca o formă de divertisment vizual atât în saloanele adică 46°. Aceste criterii explică
nobilimii și ale clasei de mijloc, cât și în târguri, piețe și pe străzi, unde numeroasele reprezentări
trecătorii puteau admira vederile în cutiile optice ale vânzătorilor ale străzilor în lungime și ale
ambulanți pentru o mică taxă. interioarelor monumentelor.
În Anglia, vedutele erau prezentate printr-o cutie optică După imprimare, gravurile erau
(peepshow box) purtată de vânzătorul ambulant, care era numit colorate manual cu acuarele sau
„peepshow man”. În Germania, cutia optică era denumită Guckkasten. cu guașe, cu o paletă de culori
În Franța, spectacolele optice itinerante proveneau din Savoia și relativ limitată, în ateliere, de
Auvergne. Vedutele erau montate pe un cadru sau o rolă, într-o cutie multe ori de către femei și copii.
de lemn (boîte optique) și erau adesea perforate și iluminate alternativ Foarte rare sunt vedutele
pe ambele părți ale imaginii pentru a crea un efect de tranziție de la zi optice cu un motiv original,
la noapte. Aceste spectacole erau o atracție foarte populară pentru cei majoritatea fiind copii după
ce duceau o viață sedentară, rurală. Pentru a putea fi văzute de cât mai lucrările unor artiști renumiți,
multe persoane în același timp, cutiile optice aveau 3, 5, 8 sau chiar precum Jacques Rigaud, Nicolas
9 deschideri. Vânzătorii ambulanți foloseau clopote, trâmbițe, tobe, Ozanne, Giuseppe Vasi, Giovanni
felinare magice și păpuși. Battista Piranesi, Giuseppe
Pentru a satisface un public tot mai numeros, gravurile aveau de Zocchi. Există însă și unele
multe ori titluri și descrieri imprimate în două sau mai multe limbi. originale, executate de artiști
Deoarece imaginile erau inversate în dispozitivele de vizualizare, care au călătorit prin Europa și
titlurile principale pe unele exemplare erau tipărite invers, în partea au adus cu ei schițe după locurile
superioară a imaginii. Formatul lor era relativ standardizat - în jur de văzute, precum și unele inspirate
23 x 40 cm, pentru imaginea imprimată, și 30 x 45 cm, pentru coală. din peisaje îndepărtate descrise
Subiectele erau, în general, axate pe perspective topografice în poveștile călătorilor.
(orașe, porturi, monumente sau peisaje celebre, exterioare sau Apariția litografiei, la
interioare ale monumentelor), evenimente semnificative (scene istorice sfârșitul secolului al XVIII-lea,
precum ciuma din 1720, cucerirea Bastiliei) sau locuri îndepărtate și nașterea fotografiei în 1840 au
(America, Orientul Îndepărtat). O mică parte dintre ele tratau subiecte făcut ca interesul pentru acest tip

6 Axis Libri
de gravuri să scadă. Ignorate pentru multă vreme
pentru aspectul lor naiv, de multe ori aruncate,
astăzi aceste gravuri sunt extrem de apreciate
de colecționari, cercetători și decoratori pentru
importanța istorică și valoarea lor decorativă.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” din
Galați deține, grație fondatorului său, o colecție de
86 de piese imprimate pe hârtie cu filigran, datând
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceste
minunate gravuri oferă spectacolul, în relief și
culoare, al celor mai remarcabile peisaje urbane ale
timpului, de la Paris, Londra, Lyon, Sevilla, Roma,
Veneția, Milano, Florența, Berlin, Amsterdam, St.
Petersburg, Moscova, până la Constantinopol.
Deținând 86 de exemplare, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” se plasează alături de
marile instituții de cultură, care dețin seturi
importante de vedute optice (mai mult de 80
de piese), cum ar fi: Biblioteca Națională a
Franței, Biblioteca Interuniversitară Montpellier,
Biblioteca Municipală din Valenciennes, Biblioteca
Municipală din Evreux, Cinemateca Franceză,
Muzeul Civilizațiilor Europene și Mediteraneene
Marsilia, Muzeul de Arte Frumoase Bernay, Muzeul
Vue de la Cathedrale de Seville. Londra : Chez Wichnyther, 1766
Boucher-de-Perthes Abbeville, Muzeul Paul Dupuy
Toulouse ș.a.
Surse:
Lamboley, Claude. Les Peepshows: Distractions
de salons, spectacle de rue et jouet d’enfant. În: https://
www.ac-sciences-lettres-montpellier.fr/academie_
edition/fichiers_conf/LAMBOLEY-2018.pdf. Data
consultării: 06.12.2022.
Le monde en perspective: Vues et récréations
d’optique en siècle des Lumières: Les collections
montpeliéraines de vues d’optique au chateau
de Flaugergues. În: https://www.culture.gouv.
fr/Media/Regions/Drac-Occitanie/Files/Doc-
Ressources-documentaires/Doc-Publications/
Doc-collection-DUO/Patrimoine-protege/Le-
monde-en-perspective-vues-d-optique-au-siecle-
des-Lumieres. Data consultării: 07.12.2022.
Biblioteca V.A. Urechia Galați. Catalogul
general al cărților, manuscriselor și hărților aflate
la 1890, octombrie 1, în această bibliotecă. Partea
a 2-a: Stampe și tablouri. [București]: [Tipografia
Curții Regale Gobl Fii], [1890], pp. 12-15.
decembrie 2022 7
 rof esional

Manifestul pentru
Biblioteci Publice
IFLA-UNESCO 2022

Începând cu anul 2020, IFLA (Federația Internațională a

Asociațiilor și Instituțiilor de Biblioteci) și Programul UNESCO, prin
Biroul Informații pentru Toți (IFAP), au colaborat la o actualizare
a Manifestului pentru Biblioteci Publice. Implicarea UNESCO în
susținerea realizării Manifestului pentru Biblioteci Publice1 se aliniază
cu activitatea privind promovarea accesului la informații și cunoștințe
pentru toți și arată încrederea pe care o are în biblioteca publică
considerând-o „forță vie pentru educație, cultură și informare și agent
esențial pentru promovarea păcii și bunăstării”.2
Scopul aducerii la zi a acestui manifest a fost ca acesta să reflecte
realitățile în continuă schimbare din cadrul bibliotecilor publice,
precum și misiunea pe care acestea o au într-o societate în care
transformările din domeniul tehnologiei și informației sunt majore.
Creat pentru prima dată în 1949, Manifestul pentru Bibliotecile
Publice a fost actualizat sistematic, de-a lungul timpului, în deplină
concordanță cu evoluția rolului bibliotecilor în societate. Versiunea
anterioară, publicată în 1994, a fost mult timp un real reper pentru
bibliotecile publice. Actuala versiune publicată în luna iulie a acestui
an este rezultatul unei munci susținute, începută în urmă cu 2 ani
prin lansarea unui sondaj de către Secțiunea Biblioteci Publice a IFLA
pentru a strânge informații de la bibliotecarii din întreaga lume.
Actuala versiune susține rolul bibliotecilor: Dorina Bălan
- ca parteneri ai dezvoltării durabile (Agenda ONU 2030), fiind șef birou, Catalogarea
spații publice unde consumatorii pot face schimburi de informații, colecțiilor. Control de
autoritate,
cultură și formare civică; Biblioteca Județeană
- ca factori ai incluziunii diverselor tipuri de comunități, popoare „V.A. Urechia”
și utilizatori cu nevoi speciale;
- ca mediatori pentru accesul, producerea, crearea și împărtășirea
cunoștințelor către membrii comunității, punând accent pe accesul
1
IFLA-UNESCO Public Library Manifesto 2022.pdf. Disponibil la: https://
repository.ifla.org/bitstream/123456789/2006/1/IFLA-UNESCO%20Public%20
Library%20Manifesto%202022.pdf. Data consultării: 26.11.2022
2
The IFLA-UNESCO Public Library Manifesto 2022. Disponibil la: https://
www.ifla.org/g/public-libraries/public-library-manifesto/. Data consultării:
27.11.2022.

8 Axis Libri
la distanță și pe cel digital, precum și accesul
la competențe și conectivitate digitale pentru o
societate informată, fără decalaje;
- de a oferi acces la documente, permițând
crearea și partajarea cunoștințelor de tot felul,
inclusiv cunoștințe științifice și locale, fără
impedimente comerciale, tehnologice sau juridice;
- de a asigura aceeași posibilitate de a procura
și de a acorda acces la conținut digital, în condiții
rezonabile ca și în cazul resurselor fizice, capacități
care trebuie prevăzute expres în legislația privind
drepturile de autor și proprietatea intelectuală.
IFLA în parteneriat și colaborare cu
UNESCO a început implementarea Manifestului
ca instrument pentru accesul la informații și
cunoștințe pentru toți.
Prima acțiune de acest fel a avut loc în
data de 17 septembrie a.c., când Federația
Internațională a Asociațiilor și Instituțiilor de
Biblioteci (IFLA) a anunțat lansarea Manifestului
pentru Biblioteci Publice IFLA-UNESCO din 2022
la Summitul „Transformarea Educației”. Summitul
a reunit diverse părți interesate: factori de decizie,
personalități din mediul academic și societățile
civile la sediul Națiunilor Unite din New York,
cu scopul de a mobiliza oamenii politici să ofere
soluții și solidaritate pentru a transforma educația
în această lume în schimbare.
Cu acest prilej, Tawfik Jelassi - directorul
general adjunct al UNESCO pentru comunicații
și informare – a declarat: „Manifestul Bibliotecii
Publice IFLA-UNESCO este foarte important
deoarece servește ca un instrument puternic
pentru ca guvernele naționale să se implice și să
sprijine dezvoltarea bibliotecilor publice. El ajută
bibliotecile să se implice în sistemul de educație
formal. Bibliotecile sunt parteneri esențiali în
efortul de transformare a educației”3.
Manifestul pentru Biblioteci Publice IFLA/
UNESCO4 reînnoiește misiunea bibliotecilor
publice de a deveni centre de referință primordiale
care se ocupă de educație, acces la informație și
cultură, promovarea păcii, precum și bunăstarea
oamenilor și comunității într-un nou context
global, social și tehnologic.
3
IFLA-UNESCO Public Library Manifesto presented
at the Transforming Education Summit | UNESCO. Disponibil
la: https://www.unesco.org/en/articles/ifla-unesco-public-
library-manifesto-presented-transforming-education-
summit. Data consultării 26.11.2022.
4
Imagine preluată: Tawfik Jelassi pe Twitter: „On 28
July, #UNESCO’s #IFAP will be present at #WLIC2022 to
celebrate the 75th anniversary of its partnership with @IFLA
and launch the new version of IFLA-UNESCO Public Library
Manifesto 2022 - a powerful tool for library advocacy. Join us!
https://t.co/wAEM8YBiQJ https://t.co/QIjtRlxo7G” / Twitter.
Disponibil la: 26.11.2022. https://twitter.com/TawfikJelassi/
status/1551863620564385792/photo/1. Data consultării
27.11.2022.
decembrie 2022 9
 rof esional

Valori audio pentru engleză,

franceză și rusă

În această perioadă aglomerată în schimbări mai puțin plăcute

și transparente, învățarea limbilor noi este un mod de afirmare a
unor elemente constructive pentru planul nostru spiritual-cultural,
de rezistență. Personal – pe acesta consider că se desfășoară cea mai
profundă miză a umanității noastre. Explorarea noului înseamnă azi,
pentru oamenii de bună-credință, și o ancorare fermă în circuitul
valorilor universale de maximă atingere cu ființa noastră. Așa
stând lucrurile, limbile străine, agenți circulatori ai comunicărilor
vitale, își păstrează cu atât mai mult relevanța lor impactuală în
apropierea domeniilor ce ne preocupă. Realmente nu există limbi
atât de străine încât să nu fie ale noastre prin aceeași dinamică de
comunicare a copilăriei unde se constituie. La urma urmelor, ideea
de națiune umană ce le generează, în sens atotcuprinzător, derivă de
la imprimarea în om a scânteii sale divine de proveniență, aceeași
care L-a determinat și pe Dumnezeu să devină om spre a-Și salva
umanitatea și spre a Și-o refuncționaliza prin Hristos Domnul ca o
Nouă Creație Divină.
Așadar, este mult de aflat prin experimentarea succesivă a
factorilor de comunicare și formare lingvistică, dar nu numai în
literatură. Totuși, literatura este, la rândul ei, extrem de interesantă.
Ca atare, din ce am putut surprinde, câteva dintre cele mai nou-
experimentate principii ce conduc la rularea unui nou stil de a învăța
o limbă străină sunt:
1. Ascultarea abundentă a unor materiale audio în limba-țintă: Andrei Parapiru
printre afirmațiile pe care le-am considerat drept informații autentice bibliotecar, Biblioteca
în mediul formării poliglote (dar nu numai), este și aceea că o Județeană „V.A. Urechia”
ascultare între 30 de minute și două ore pe zi a unei limbi străine
pe un material audio interesant, mai mult sau mai puțin interactiv,
conduce la învățarea acelei limbi în aproximativ șase luni, cel puțin pe
nivelul receptiv.
2. Repetarea susținută a materialelor audio de real interes: în
profunzime, este vorba de asimilarea semnalelor lingvistice dintr-o altă
limbă prin nivelul copilăriei noastre dezvoltative, în care, asemănător,
am învățat să receptăm și să vorbim în propria limbă națională.

10 Axis Libri
 3. Învățarea limbii străine inclusiv pe apucate,
adică nu neapărat și doar într-un program ordonat
autoimpus, în mod rigid, ci de câte ori ni se ivește
ocazia să exersăm ascultarea ei. Sigur că astfel stilul
nostru de viață va transforma finalmente lecțiile în
module de învățare, adaptate mediului în care ne
găsim.
4. Eliminarea elementelor obligative de stres:
așa ceva se asociază cu libertatea noastră creativă
de situații propice, nu cu vreo normă autoimpusă
ori cu vreun termen-limită obligatoriu. Nu există
nicio grabă sau motiv îndreptățite care să ne vicieze
plăcerea fundamentală de a învăța ceea ce ne atrage
cu o forță motivatoare imensă, declanșatoare a unui
întreg univers de avantaje personalizatoare odată
cu bucuria noastră de a fi.
5. Urmărirea unor istorisiri treptate, cu grade
diferențiate de dificultate: textele ușor de intuit sunt
cele de preferat sau cele cu un conținut binecunoscut
din propria limbă, din propria cultură. Așa este
cazul când ne lăsăm intuiția să lucreze neforțat,
echivalând liber terminologia străină cu a noastră,
în special dacă la școală am mai învățat acea limbă
nouă.
6. Desprinderea și deprinderea valorilor
cuvintelor din contexte efective, nu din abstractul
rigid al dicționarelor sau al manualelor. Doar în
contextele lor productive, cuvintele pot rezona cu
formativitatea noastră empatică și intuitivă. Cu cât
cărțile, studiile sau filmele receptate sunt mai pline
de substanță în interesul personal, cu atât gradul
de mobilizare a diferențiatorilor și receptorilor
noștri lingvistici este mai înalt, acționând în noi
o fidelitate pe măsură de transparentă asupra
mesajului perceput ca real.
7. Exersarea limbii-țintă într-o comunitate
reală sau virtuală, pe domeniile noastre de aplicații
de pe internet, urmărind susținut relevanța
subiectelor de comunicare, iar nu evitarea greșelilor
de exprimare. E mai important ce spui decât
perfecțiunea aparentă a ceea ce spui. Categoric,
politețea în comunicare este fapt de la sine înțeles,
dar care și aici trebuie vegheat la nivelul mediu,
viabil necesitat, pentru a nu pica-n diferite forme
de ridicol.
8. Împărtășirea experiențelor personale în
învățarea unei limbi-țintă: nenumărate idei noi,
practicate mai mult decât teoretizate de alții care-s
și bucuroși să-și transmită ponturile mai departe,
pot facilita major propriul drum în realizarea
obiectivului dorit: achiziția practică a unei limbi
studiate.
În sprijinul acestor afirmații aș dori să citez
concret două site-uri echivalente valoric, extinzând
această prezentare printr-un conținut mai bine
elaborat: Français Authentique pentru franceză
(cu Johan) și Effortless English pentru engleză (cu
A.J. Hoge). Acestea sunt principiile unei învățări
cât se poate de valoroase, având rezultate mai
rapide decât toate eforturile noastre conștiente de
acumulare și decât toate termenele-limită pe care
ni le autoimpunem de obicei pentru învățarea
unei limbi noi. Este profitabilă aici bazarea pe
linia dezvoltativă de însușire a limbii proprii, din
copilăria noastră, fapt ce constituie mereu un tipar
extrem de uzitat în acumulări și, prin asta, foarte
asimilativ pentru noi. Firește, aici se poate afla mai
mult de la cei doi mentori pe care tocmai i-am
amintit iar asta nu doar pentru franceză și engleză,
ci, prin extensie, pentru orice limbă-țintă ar fi de
preferat.
O să încerc să descriu mai departe
dimensiunile de interes pe care le ocupă, așa cum
percep, cele trei limbi amintite în titlul acestui
articol pentru spiritul românesc.
Engleza, limbă germanică, este acum, practic
vorbind, limba internațională prin excelență.
Extrem de energică și ușoară la a fi observată și
reținută, ea se asociază cu libertatea personală
creativă de exprimare completă în nuanțe de reflex
pliabil oricărei realități de impact. Metaforele
ei uzuale sunt extrem de populare și eficiente.
Structura morfologică transparentă etimologic și
neflexionară a cuvintelor o transformă în cel mai
simplu și mai puternic sistem logic de transmitere
a mesajelor verbale. Și în literatură, capacitatea
de a surprinde viu faptele de interes cunoaște o
flexibilitate de invidiat, cu un pitoresc pe măsură.
Engleza este limba instruirilor vitale prin chiar
natura ei.
Franceza, limbă romanică, este în continuare
vorbită pe un teritoriu cumulat mai mare decât al
Rusiei. Este și acum limba culturii și a diplomației,
deși nu se compară cu nivelul de utilizare pe care l-a
avut în Europa secolelor marilor revoluții istorice
și culturale. Deține supremația în comunicarea
mondială până la jumătatea secolului al 20-lea,
anume până la ridicarea pe firmamentele mondiale
decembrie 2022 11
 a Statelor Unite ale Americii ca superputere
politico-economică. Este limba rafinamentului de
rostire și sensibilitate, o feerie auditivă prin chiar
articularea ei. Pentru limba română, franceza
este prima învățătoare și formatoare a spiritului
noului creativ. Extrema ei accesibilitate vine din
asemănarea strânsă cu expresia românei, deoarece
reromanizarea din secolul al 19-lea a așezat-o
practic la temelia limbii noastre naționale. Este
limba regăsirii domeniilor valorice pentru spiritul
națiunii noastre.
Rusa, limbă slavă, este sistemul de comunicare
al unui imperiu foarte întins teritorial, cu multe
legături viabile cu țara noastră, mai ales în trecut.
În structura românei, de asemenea, la nivelul
vocabularului fundamental sunt aproximativ 40%
cuvinte slave, aparținând adică rusei vechi, de
rădăcini prechirilice. Aluzia istorică este astfel cât
se poate de străvezie: trebuie să existe o formă sau
alta de cooperare prietenoasă. De-a lungul istoriei
au fost multe episoade problematice și dureroase,
dar o națiune matură învață din istorie cum să
valorifice tot ce poate fi valorificat, iertând totul în
rest după cum și ea însăși necesită din plin iertarea
istorică de la ai săi și de la ceilalți. Fiind și una
dintre cele două limbi naționale oficiale în Ucraina
vecină, necesitățile de conviețuire plăcută impun
cu atât mai mult învățarea ei. Rusa are, prin natura
ei, o deschidere pragmatică și cooperantă foarte
pronunțată. Zona economică a Rusiei și a Ucrainei
încă nu este pusă-n valoare nici pe departe pe
măsura potențialului său. Prin statutul ei în raport
cu evoluția noastră națională, rusa privește refacerea
12 Axis Libri
capacităților economice românești. Acesta ar fi, de
fapt, efectul cultivării vecinătăților naționale pe
care ni le-a dat Dumnezeu în istorie.
În Biblioteca noastră, aceste lucruri, tot
așa cum se și manifestă, pot fi puse la dispoziția
publicului. Site-uri de engleză, franceză și rusă,
bazate pe literatură audio și pe cursuri audio pot
fi marcate pe foi informative pentru cine dorește
să se instruiască și să se formeze în aceste direcții.
Site-uri englezești de literatură sunt nenumărate,
dar din cele de cursuri pentru învățarea limbii
engleze pot enumera pe cele mai importante: Let
them talk, English with Lucy, English like a native,
mmmEnglish ș.a. Pentru cursurile de franceză, cele
mai importante ar fi: Français avec Pierre, Français
avec Nelly, Français Authentique, Français avec Fred
ș.a.
Cu ajutorul unei tastaturi chirilice se
poate ajunge ușor și la cursurile de învățare a
rusei, precum și la literatura audio rusească. De
asemenea, orice domeniu de interes din aceste trei
limbi, engleză, franceză și rusă, poate fi aprofundat
identificându-se și urmărindu-se site-urile lor de
referință pe YouTube sau pe orice motor de căutare
precum Google.
rof esional

LUMEA UIMITOARE A SLOVELOR

proiect educațional pentru copii

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați, instituție

subordonată Consiliului Județean Galați, inițiază în permanență
proiecte educaționale, ce vizează educarea non-formală a
utilizatorilor comunității gălățene. Compartimentul Împrumut la
domiciliu pentru copii din cadrul Bibliotecii derulează anual mai
multe proiecte educaționale pentru copii și realizează activități
cultural-educative pentru a promova colecțiile secției și serviciile
pentru copii și adolescenți.
Prin proiectul educațional „Lumea uimitoare a slovelor”
ne-am propus să-i familiarizăm pe copii cu cartea, să-i implicăm în
lecturarea poveștilor îndrăgite de ei, pentru a le dezvolta imaginația,
creativitatea, abilitățile de comunicare și pentru a le îmbogăți
vocabularul. Întâlnirile din cadrul proiectului au loc săptămânal,
în ziua de miercuri, între orele 10:00 – 11:00, cu maximum 30 de
preșcolari/școlari din unitățile de învățământ partenere: Grădinițele
„Elena Doamna”, „Mugurel”, „Tweety”, „Codruța”, „Prichindel”, „Clever
Kids”, „Cristal”, „Nanny”, Grădinițele Nr. 45, 32, 26, Școlile Gimnaziale
Nr. 16, 25, 28 și Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei”.

Maricica
Târâlă-Sava
responsabil, Împrumut la
domiciliu pentru copii,
Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia”

decembrie 2022 13
 Pentru ca activitățile să fie interesante și
atractive am propus diverse teme: „Frumusețile
toamnei”, „Spațiul cosmic”, „Isteț de mic! Curiozități
din lumea animalelor, plantelor și insectelor”,
„Primele mele descoperiri: culorile, cuvintele
opuse, formele, cifrele”, „Oare cât să fie Ceasul?
Lunile, săptămânile, zilele, orele...”, „Magie pentru
inimă și minte: povești terapeutice”, „Galați - orașul
nostru drag!”, „Cum ne comportăm? Ghidul bunelor
maniere pentru copii”, „Iepurașul Țup și Sărbătorile
de Paști” etc. Pentru alegerea temelor și a cărților
ne-am inspirat din colecțiile Compartimentului
Împrumut la Domiciliu pentru Copii. Multitudinea
de cărți, cu informații bogate despre anotimpul
toamnei, despre cosmos, despre personaje din
14 Axis Libri
povești, despre lumea animalelor, plantelor etc.,
i-a fascinat pe micuții cititori, curioși să descopere
lucruri noi. Prin lecturi expresive, jocuri literare,
jocuri de rol, precum și prin oferirea de informații
despre serviciile și facilitățile bibliotecii, sperăm să-i
atragem pe micuți în lumea fascinantă a slovelor și
totodată să-și dorească să devină cititorii noștri,
alături de părinți.
Proiectul se va derula în perioada 12 octombrie
2022 – 13 iunie 2023, în concordanță cu structura
anului școlar 2022-2023. Așadar, vă așteptăm, dragi
copii, părinți, bunici, cadre didactice să fiți alături
de noi, să descoperim împreună magia lecturii la
Bibliotecă!
rof esional

Biblioteca mai aproape

de tine!

Oriunde ne duc pașii și timpul, cartea rămâne cea mai fină

daltă care ne sculptează sufletul și poate aduce bucurie și echilibru
în viața noastră. Privită ca cea mai bună alternativă de petrecere a
timpului liber, cartea așteaptă liniștită pe rafturile bibliotecii să fie
descoperită de cititori, indiferent de vârstă.
O întrebare esențială ar fi: cum înclinăm balanța, în favoarea
cărților sau în favoarea tehnologiei? Dacă ne gândim la impactul
tehnologiei asupra publicului tânăr și a vieții cotidiene, trebuie să
recunoaștem că multe lucruri sunt acum posibile datorită tehnologiei.
Însă, rolul bibliotecilor publice este vital pentru dezvoltarea intelectuală
a utilizatorilor, în special a publicului tânăr care are oportunitatea de
a privi și descoperi biblioteca ca un spațiu deschis și prietenos, un loc
al întâlnirilor culturale care cu siguranță le va dezvolta gustul pentru
lectură.
Din acest punct de vedere, Filiala nr. 2 ,,Paul Păltănea” a
Bibliotecii Județene ,,V.A. Urechia”, instituție subordonată Consiliului

Titela Trif
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

decembrie 2022 15

Județean Galați, oferă
utilizatorilor, pe lângă serviciile
de informare și activitățile
culturale desfășurate, libertate
de cunoaștere și de explorare.
Colaborarea pe care o avem cu
instituțiile de învățământ din
zonă, ne-a determinat să punem
umărul la educația nonformală
a elevilor și să privim acest
aspect ca un mod de învățare
rapidă și ușoară prin activitățile
interactive, motivante, an­
trenante și amuzante pe care
le derulăm în cadrul filialei.
Putem spune că această toamnă
a fost mai bogată ca niciodată
în activități tematice, în emoții
și idei inovative transmise
de publicul tânăr în cadrul
proiectelor desfășurate.
O nouă metodă edu­
cațională și interactivă prezentată
în activitățile ce au avut loc în
incinta filialei și care se bucură
de succes în rândul publicului
tânăr este metoda Lapbook.
Folosind această metodă de
învățare, elevii își pot sintetiza
singuri informația și modul de
16 Axis Libri
prezentare a acestora punând
astfel în valoare creativitatea
și talentul de expunere a
elementelor esențiale cu privire
la titlul temei.
Tot ce este nou este bine
venit în activitățile derulate
în cadrul filialei, așa că ne-am
familiarizat împreună cu această
tehnică de lucru și ne-am bucurat
de lucrările cât mai colorate,
diverse și atractive pe care
fiecare participant nerăbdător
le-a prezentat în cadrul
activității.
Iată că dragostea de
carte se îmbină armonios
cu noi metode de lucru
care îi ajută pe cititorii
bibliotecii să transpună
în alt mod informația, să
descopere valoarea cărților,
să conștientizeze și să simtă
biblioteca de cartier ca un
spațiu mai aproape de nevoile
lor.
Vă mulțumim, dragi
cititori, că ne treceți pragul,
cu convingerea că toate
schimbările care au loc în
viața voastră sunt de fapt cele
care vă ajută să vă autodepășiți
și să vă descoperiți pasiunile la
bibliotecă, iar când vine vorba
despre citit, aceasta ar trebui să
fie prima pasiune, privită și ca o
modalitate excelentă de relaxare
și de informare!
Întoarcere în timp

Întoarcere în timp...
la o „imagine” a Galațiului de
sfârșit de secol al XIX-lea

În anul 1937, un articol

din publicația Asociației
Feministe din Galați1, Ziarul
nostru2, semnat de dna Vasilica
Prodrom, aducea în prim plan
imaginea orașului Galați de
la sfârșit de secol al XIX-lea și
început de secol al XX-lea.
Autoarea articolului era
soția unui prosper comerciant
gălățean, Ioan D. Prodrom3,
fost primar și prefect gălățean,
unul dintre primarii urbei
care au rămas în memoria
comunității datorită rezolvării
unor aspecte edilitare care au dus Vasilica Prodrom
la îmbunătățirea calității vieții
locuitorilor.
Vasilica Prodrom a fost fiica lui Aristide Papadopol şi nepoata
marelui proprietar Apostol P. Papadopol, unul dintre marii proprietari
şi politicieni ai Galațiului.
Din anul 1901, când s-a căsătorit cu Ioan D. Prodrom, i-a
Tena Bezman devenit sprijin nepreţuit în toate acţiunile sale. De asemenea, a fost
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” 1
Înfiinţată în anul 1919 cu scopul „de a atrage feministele din Galaţi în
activităţi educative, sociale şi culturale: cursuri, conferinţe, întemeierea de şcoli
pentru femei adulte”.
2
Publicaţie periodică bilunară pentru femei redactată la Galaţi, din 1926
până în 1929 când după o întrerupere de jumătate de an atât preşedinta, Maria G.L.
Dimitriu-Castano, cât şi redacţia s-au mutat în Constanţa. În articolul program al
revistei se sublinia că „nimeni nu are dreptul să păstreze cu egoism numai pentru el
darurile cu care providenţa l-a copleşit din belşug” şi declara că intenţia iniţiatoarelor
era ca publicaţia „să pregătească femeii acel piedestal moral de la care cuvântul şi
durerile ei să fie ascultate şi luate în seamă”.
3
„Ioan D. Prodrom: Comerciant, senator, primar și prefect: [fişă
biobibliografică]”, în Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2017, Galați: Axis
Libri, 2018, pp. 81-94 : fotogr.

decembrie 2022 17
 Întoarcere în timp
Vasilica Prodrom
membră a Asociației Feministe
din Galați, membră în Comitetul
Universității Populare din
Galați şi în Comitetul Societății
Femeilor Ortodoxe din Galați.
Meritele i-au fost
recunoscute prin acordarea,
de către Regele Ferdinand I,
Medaliei „Răsplata Muncii
pentru Învățământ”, clasa I, în
anul 1926.
Vasilica Prodrom era
prezentată în presa vremii ca
„o distinsă femee, care iubitoare
de artă şi frumos crede că le
poate găsi cu prisosinţă pe
acestea în arta românească şi în
ţara românească”4, împreună
cu soţul acesteia depunând „o
muncă necontenită, pe deoparte
pentru îmbunătăţirea situaţiunei
4
Petru Gh. Savin, „Scrisori din
Galaţi”, în Cultura poporului, an. 3, nr.
40, 30 dec. 1923, p. 1.
18 Axis Libri
sătenilor, iar pe de altă parte prin căminurile culturale înfiinţate în
comuna Urleşti”5.
Importanţa familiei Prodrom pentru localitatea Urleşti6 reiese
și din vorbele unui om al locului, sergentul Gheorghe Apostol, om
neştiutor de carte, ale cărui vorbe au fost consemnate de un consătean
al său, Panaite Antohi, într-o scrisoare: „Noi avem în mijlocul nostru
pe Dnul Prodrom şi Dna Prodrom cu întreaga familie, care de ani de
zile se trudeşte să ne facă aceste frumoase şezători la şcoală şi ne aduce
Domni învățați de la Galaţi şi Bucureşti, de ne dă lumină pentru a şti să
trăim şi preoţii cei mai însemnaţi de a ne spune cuvinte din Sf. Scriptură
şi avem ceva mai scump în suflet şi inimă fiindcă Dna Prodrom cu
întreaga familie vine în fiecare Duminică şi sărbătoreşte la biserică şi
ţine slujba împreună cu părintele nostru. [...] Că precum a venit un
domn în faţa Mântuitorului, aşa se roagă şi Dnele pentru slugile sale şi
pentru satul nostru cel mititel. Nu ştim cum să le mulţumim din suflet
pentru binele pe care ni-l face nouă şi copiilor noştri.”7
Articolul pe care aceasta l-a publicat în publicația lunară a
asociațiilor feministe din Galați și Constanța, ce susținea mișcarea
feministă regională, rămâne să dea astăzi mărturie despre viața
comunității gălățene de acum mai mult de un secol, prilejuindu-ne o
valoroasă întoarcere în timp:
„… Prin mintea mea, străbat anii trecuți, de mult apuși, când
lumea noastră se mărginea numai la casa părintească, jucăriile, grădina
și cerul. Strada Mavromol8, pe care stăteam, nu era prea populată. Iarna
mai ales, dacă trecea prin zăpadă din când în când o sanie era lucru rar.
[…]
Orașul Galați era monoton, tramvai nu exista, automobilul nu era
inventat, distracții puține, doar muzică în casă. La sărbători, veneau lăutari
minunați, banda lui Ciupitu așa-i spunea, cu arcuș fermecător și chitaristul
cu ochi negri de vis, vis care caută o romanță pasionată. […]
Una din plăcerile noastre era flașneta care apărea din când în
când în colțul stradei, cu vals de Ivanovici, Dunărea albastră, sau câte o
arie din Traviata, Trovatore, de Verdi sau Vânzătorul de păsări. Flașneta
ne minuna atât, încât tatăl meu ne-a cumpărat una cu multe plăci și pe
care aveam voie să o manevrăm numai Duminicile.
Niciodată însă nu mi-am luat de la flașneta din stradă biletul ce
anunță viitorul. Întotdeauna mi-a fost teamă să-l știu, chiar dacă toate
acestea sunt numai jocuri făcute pentru norocul celor sărmani, care-și
puteau procura astfel ceva bani.
Mai trecea pe stradă un alvițar bulgar, ce ni se părea un uriaș.
Avea pe cap o tavă mare, în care avea zaharicale de vânzare. În mijlocul
tavei, domnea un cocoș roșu de zahăr înfipt într-un băț. Visul nostru
5
„Ioan D. Prodrom: Primarul oraşului Galaţi”. În Almanachul-Ghid al
oraşului Galaţi, 1924, p. 16.
6
Sat în comuna Corni din județul Galați unde familia Prodrom a avut o moşie.
7
Scrisoare din arhiva familiei, aflată în grija doamnei Tereza Prodrom (v.
Victor Cilincă, „Gălăţeni în luptă (I) : 90 de ani de la intrarea României în Primul
Război Mondial”, în Altă viaţă magazin, 2-3 sept. 2006, p. 5).
8
Astăzi strada Bălcescu
 Vasilica, Viorica, Stela Prodroom
era să putem cumpăra cocoșul, dar nu cred să fi avut
vreodată atâția bani pentru a-l dobândi.
În fața noastră, de la liceu până la școala
ortodoxă, se întindea o mare fabrică a unui rus,
Mihailof9. Veșnic din coșul uriaș ieșea fum gros.
Toată averea lui s-a făcut în urmă scrum, dar de
atunci s-au clădit peste tot proprietăți frumoase.
Acum, când mă uit pe geamul din străduță,
geamul din copilărie, imaginele aceste trec prin mintea
mea obosită. Totuși, cu plăcere, îmi reamintesc aceste
mici detalii, neînsemnate pentru toți, dar prețioase
pentru mine, amintiri dintr-o frumoasă și curată
copilărie.”10
Ioan D. Prodrom (n. 18 ian. 1867, com.
Colonești, jud. Tecuci – d. 4 apr. 1952, Galaţi) era
absolvent al Şcolii Comerciale din Galaţi şi posesor
al unei bogate experienţe dobândite în străinătate.
Era proprietar, în Galaţi, al Distileriei „Apostol P.
Papadopol”, pe care a cumpărat-o de la cumnatul
9
Fabrica de cherestea a rusului Iacob Mihailof se
întindea în careul limitat de Liceul „Vasile Alecsandri”, strada
Bălcescu, strada Carnabel și Școala Societății Ortodoxe (ce se
afla pe actuala locație a Facultății de Științe Economice din
Galați).
10
Ziarul nostru, an. 11, nr. 1-2 (112-113), ian.–febr.
1937
Ioan Prodrom
său11 și i-a dat numele său, transformând-o în
Fabrica şi distileria de coniac şi lichioruri „Ion
D. Prodrom”12.
11
Apostol P. Papadopol era căsătorit cu Hariclia, sora
cea mai mare a lui Ioan D. Prodrom.
12
Tudose Tatu; Adrian Pohrib, „Vestita distilerie
Apostol P. Papadopol, apoi I.D. Prodrom, Strada Speranței nr.
22”, în Industriaşi şi comercianţi gălăţeni, harnici şi de temut
: Mărci de fabrică şi comerţ (1890-1940), Galaţi, Patronatul
Întreprinderilor Mici și Mijlocii, 2013, p. 59-62: „…aflată la
1901 pe strada Speranţei nr. 22 a fost fondată în anul 1865,
după alte date în 1872, de către Apostol P. Papadopol […].
Strada Speranţei în anul 1901 era cea care va deveni nu peste
mulţi ani strada Colonel Boyle şi începea din strada Braşoveni,
cea care ducea la Piaţa Regală sau la veche răspântie păzită
de statuia lui Costache Negri şi continua la capătul ei cu
Strada Portului. […] Fabrica dispunea de un local propriu
anume zidit într-o poziţie admirabilă, construit modern,
conform tuturor cerinţelor. În afară de sălile spaţioase unde se
desfăşura activitatea propriu-zisă a fabricii, aceasta dispunea
şi de depozite speciale pentru păstrarea materiilor prime, a
produselor finite şi anume de nişte beciuri mari zidite speciale
pentru recipientele de sticlă utilizate pentru ambalare.”
decembrie 2022 19
 Colțul străzilor Mavromol, Tecuciu și Brătianu din Galați (1903)
Membru valoros al Camerei de Comerţ din
Galaţi, a fost ales primar (președinte de Comisie
Interimară) al orașului Galați. În timpul mandatului
său, a hotărât înfiinţarea unei uzine proprii a
comunei, pentru iluminatul public şi privat al
oraşului, piesele necesare, precum şi motoarele fiind
cumpărate din străinătate, locul pentru construcţia
ei fiind în str. Gării nr. 8.
Printre realizările sale se mai numără:
alimentarea cu apă şi lucrări la rețeaua de
canalizare; asigurarea unor condiții optime
pentru sistemul de învăţământ (împrejmuirea
grădiniței din str. Heliade Rădulescu, colț cu str.
Ceres; finalizarea construcţiei Școlii Primare Nr.
11 din Bădălan și dotarea acesteia cu mobilier;
sprijinirea construcţiei noului local al Şcolii
Comerciale din Galaţi, lucrări de reparaţii la
grădinița de copii din str. Brăilei şi la acoperișurile
Școlii Nr. 7 şi a Școlii Mixte „Apostol Papadopol”;
reabilitarea lăcaşurilor de cult (împrejmuirea
Bisericii „Sf. Arhangheli - Metoc”; ridicarea caselor
parohiale ale Bisericilor „Sf. Sofia”, „Trei Ierarhi”
și „Sf. Dumitru”, din Bădălan; lucrări de reparații
la Biserica „Sf. Ilie”; reparaţii ale acoperișurile
bisericilor „Sf. Nicolae”, „Bunavestire”, „Sf.
Apostoli”, „Sf. Maria Mică”, „Sf. Împăraţi”, „Sf.
20 Axis Libri
Arhangheli - Metoc”, „Vovidenia” şi „Sf. Ioan”);
îmbunătăţirea sistemului de asistenţă medicală
şi sănătate publică (construirea unui ambulatoriu
de consultații; cumpărarea unui teren în str.
Pescarilor pentru construcţia unui dispensar, a
unei băi populare şi a unei pieţe; donarea unui
imobil pentru profilaxia tuberculozei în str.
Beldiman); alte lucrări publice şi de urbanism
(lucrări de reparaţii şi construcţia unei magazii
provizorii pentru adăpostul mașinilor de la
Abatorul Galați; împrejmuirea oborului de vite de
lângă abator; lucrări de construcţii şi de reparaţii
la serviciul de curățenie al oraşului; executarea
unui bazin de beton şi reparaţia serei din Grădina
Publică; refacerea pavajelor străzilor; construcţia
unei magazii şi reparaţii la acoperișul și localul
Secției de pompieri; lucrări de reparații la localul
casieriei şi contabilității primăriei; împrejmuirea
depozitului de furaje din str. Tecuci); opere de
asistenţă socială: împroprietărirea funcţionarilor,
demobilizaţilor, văduvelor şi invalizilor de război;
ajutorarea săracilor; acordarea de cărţi şi burse
pentru elevii săraci; sprijinirea instituțiilor de
asistență socială; întreținerea orfanilor de război.
Întoarcere în timp

ÎNCEPUTURI ROCK ȘI FOLK LA

MILA 80
Amintiri din anii ’60, ’70

REPERE CRONOLOGICE
1962
• Formațiile de chitare electrice încep să fie numite formații vocal-instrumentale.
• În București are loc premiera filmului britanic „The Young Ones” (Tinerii), în care apăreau Cliff Richard și
formația sa The Shadows.

1963 - 1964
• Mulți tineri, mai ales din centrele universitare, hotărăsc să înființeze formații. Valul atinge Timișoara,
Arad, Cluj, București, Iași, Râmnicu Vâlcea și se duce până-n Constanța. Litoralul devine, în fiecare vară,
o uriașă scenă cu zeci de formații. De menționat că, pentru a ajunge acolo, ele trebuiau să fie acceptate de
Oficiul de Stat pentru Turnee Artistice (OSTA).

1965
• Primele concerte în România ale unor grupuri britanice - The Playboys, The Guys, Tony Bolton and The
Federals, The Carols.
• 4 iulie - Radio România emite, pe programul 1, la ora 22.30, o primă emisiune realizată de Cornel Chiriac.
• noiembrie - apare primul disc realizat de o formație de muzică ușoară din România, EP-ul Electrecord,
ENTUZIAȘTII.
• decembrie - apare primul disc Electrecord din Seria Jazz - Jancsi Korossy.

1966
• ianuarie - formația Sincron apare într-o emisiune de divertisment la TV.

1967
• Prima emisiune Metronom la Radio București, cu Cornel Chiriac şi Geo Limbașanu.

1968
• 15 ianuarie – debutează primele acțiuni - seri de jazz cu Jancsi Korossy la Casa de Cultură a Studenților
din București, în cadrul proaspătului inaugurat Student Club. Din noiembrie încep și seri Pop Club.
• 27 ianuarie - la TVR se prezintă filmul „Young Ones” („Tinerii”).
• 6-28 aprilie - prima ediție a Festivalului Național al Artei Studențești. Secțiunea formațiilor de estradă a
fost la Iași.

1969
• aprilie - prima ediție a Festivalului de Jazz de la Ploiești.
• iunie - Cornel Chiriac începe emisiunea „Metronom” la Radio Europa Liberă.
• decembrie - are loc Festivalul Formațiilor Pop Club A, organizat de Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” București.

decembrie 2022 21
 Întoarcere în timp
1970
• aprilie - ediția a 2-a a Festivalului Național al Artei Studențești are loc la Timișoara.
• decembrie - apare rubrica de rock internațional a lui Florin Silviu Ursulescu, în revista „Săptămâna”. I
se alătură, două luni mai târziu, și Aurel Gheorghel. De asemenea, este inaugurată o rubrică muzicală în
revista „Contemporanul”, susținută de Octavian Ursulescu.

1971
• aprilie - la clubul ING 303 are loc primul mini festival folk.
• mai - a doua ediție a Festivalului Club A are loc în luna mai.

1972
• Prima ediție a Galelor Săptămâna, la Casa de Cultură a Sectorului 2 București.
• Ediția a 3-a a Festivalului Național al Artei Studențești.

1973
• ianuarie - Golden Gate Quartet susține concerte la București, Galați și Ploiești.
• martie - Festivalul „Primăvara Baladelor”, desfășurat în Aula Facultății de Drept București.
• 17 septembrie - la Casa de Cultură a sectorului 1 din București are loc ședinta inaugurală a Cenaclului
Flacăra.

1974
• martie - Festivalul „Primăvara Baladelor”.
• martie - Festivalul de Jazz de la Sibiu – mutat de la Ploiești.
• Ediția a 4-a a Festivalului Național al Artei Studențești la București. Formațiile premiate: Cristal, Progresiv
TM, Capitol, Experimental Q, Acustic T74.

1975
• martie - este asasinat, la Munchen, Cornel Chiriac.
• martie - Festivalul „Primăvara Baladelor”.

NOTĂ: am selectat aceste repere din excelenta carte a lui Nelu Stratone, „Rock sub seceră și ciocan”, vol 1, apărută în 2016.

Au trecut peste 50 de ani, iar absența unor LET’S ROCK

documente și înregistrări a făcut ca amintirile
personale, ale celor care au parcurs acea perioadă,
să fie principala sursă de informații.
Pentru a diminua riscul de a greși, am apelat
la câțiva dintre cei cu care am împărtășit aceeași
pasiune. Le mulțumesc că au participat la acest
demers, iar lista lor, în ordine alfabetică, se găsește
la finalul articolului!
Pentru a înțelege mai bine ceea ce s-a
întâmplat la Mila 80, cum ne-am raportat la
ce se întâmpla în țară, am anexat articolului o
cronologie a evenimentelor din lumea rock și
folk a României perioadei respective. Am folosit
pentru asta, excelenta carte a lui Nelu Stratone,
„Rock sub seceră și ciocan”, vol 1, din care am
spicuit evenimentele pe care le-am considerat
utile demersului nostru.
În anii ’60, valul rock care a cuprins România
de la vest spre est a fost generat și amplificat de
câțiva factori:
• difuzarea la nivel național a filmului „Young
Ones” (Tinerii), culminând cu transmiterea
acestuia la TVR în ianuarie 1968;
• turneele primelor trupe britanice în
București și alte câteva mari orașe;
• emisiunea de muzică rock „Metronom” a lui
Cornel Chiriac, difuzată de Radio Europa
Liberă.
În plus, pentru cei din vestul țării se adaugă
contactul direct sau prin intermediul emisiunilor
radio și TV cu rockul maghiar și iugoslav.
Mediul cel mai propice a fost cel din orașele
cu centre universitare. Serile de dans au contribuit la
multiplicarea formațiilor rock care, pe lângă hiturile

22 Axis Libri
la modă, din repertoriile Beatles, Deep Purple, Hoștiuc - chitară, Nicky Niculaș – chitară, Anghel
Creedence Clearwater Revival etc., au început să Drăguș - tobe. La bas este cooptat Sandu Pascu.
introducă în play-list-uri compoziții proprii. Moda Li se alătură Marcel Stancu (compoziție, chitară
serilor de dans cu formații live s-a extins repede și armonie, vocal), Vasile Lili Spătaru (flaut, sax tenor)
în cluburile sindicale și muncitorești ale tinerilor. și Vasile Șeicaru (vocal).
La Galați, locul principal de desfășurare a Iată cum își aminteşte Vasile Șeicaru întâlnirea
serilor de dans a fost la Casa de Cultură a Studenților, cu Puiu Crețu:
extinzându-se apoi la Casa de Cultură a Sindicatelor, «În 1968, stăteam, în curte, pe o bancă la Casa
în licee și în cluburi muncitorești. Formațiile aveau Studenţilor din Galaţi, numai eu cu gândurile mele
în componență foarte mulți liceeni, bună parte şi la un moment dat cineva mă întreabă: „Ce te
dintre ei provenind de la Liceul de Muzică (care tăvăleşti pe scenă, mă?… Nu ți-e frică c-o să-ţi rupi
avea şi clasele din învățământul primar). Era o gâtu’?” Eu cântam pe atunci cu trupa mea, Atletic,
atmosferă entuziastă, viața formațiilor era relativ la seri de dans numai pentru studenţi! Când m-am
scurtă iar rivalitățile nu lăsau răni adânci. uitat să văd cine îmi vorbeşte aşa şi când l-am văzut
În acest material, voi trece în revistă lângă mine pe Puiu Creţu, şeful formaţiei Cristal...
principalele trupe gălățene ale perioadei. Alături de era să leşin! M-am pierdut rău de tot, abia de m-am
acestea au mai fost câteva, cu o existență efemeră, adunat de i-am răspuns ceva neinteligibil... El şi-a
dar nu lipsită de importanță, dintre care amintesc dat seama că sunt în încurcătură şi mi-a mai spus:
două: Canon și Criux. „Lasă, mă, că nu-i rău ce faci... vrei să fii solistul
meu?” … „Eu?... Păi, eu nu ştiu cum o să cânt cu
CRISTAL (1968 – 2003) voi, ca voi...” „Hai, hai în sala de repetiţie să vezi
sculele şi trebuie să vină şi trupa la repetiţie, să-i
Istoria formației Cristal, trupa fanion a cunoşti!”»
Galațiului (și din păcate singura care a reușit un În anul 1970, apar și primele rezultate ale
parcurs național), începe undeva pe la mijlocul prestației trupei Cristal. La Festivalul Național al
anilor ’60, la… București. Apelez la informațiile Artei Studențești de la Timișoara obține 6 premii:
dintr-un interviu pe care l-am realizat în anul Cristal - locul 3 la formații, după Dentes și Cascada,
1973 pentru revista Centrului Universitar Galați – Marcel Stancu - locul 1 la compoziție, Lili Spătaru și
Orientări. Sandu Pascu - locurile 2 la flaut respectiv bas, Vasile
Șeicaru – locul 3 voce și nou cooptatei Florentina
Puiu Crețu, student la IEFS București, pune Mintuță - premiul 1 voce.
bazele unei prime formule. I se alătură colegul său După acest succes deosebit, trupa trece prin doi
de an, Nicolae Bebe Hoștiuc. Amândoi sunt iubitori ani de căutări și modificări de componență. În acest
de jazz și pop. Puiu era fan Blood, Sweat and interval are loc un eveniment mai puțin cunoscut
Tears, iar Bebe cântase fanilor trupei: participarea
anterior alături de acesteia, sub numele
Jancsy Korossy, Johnny de Quartetul de jazz al
Răducanu, Bob Iosifescu Centrului universitar
și Nelu Marinescu. După (CU) Galați, la ediția a 3-a
absolvirea facultății, a Festivalului de Jazz de la
amândoi ajung în Galați. Ploiești din 1971 (festival
În anul 1967, Puiu care ulterior s-a mutat la
reclădește noul Cristal. Sibiu).
I se alătură, normal, Festivalul a avut
prietenul Bebe Hoștiuc. loc între 28 și 30 mai,
În anul 1968, amândoi iar un articol din revista
vin la Casa de Cultură a Săptămâna prezintă
Studenților din Galați. Cristal trupele participante
O primă formulă de la stânga la dreapta - Aurel Scwartz,Tiberiu Cazan, și componențele lor.
a formație Cristal a fost: Vasile Șeicaru, Monica Lazăr, Dan Toma, Puiu Crețu, Quartetul de jazz al CU
Puiu Crețu - clape, Bebe Lili Spătaru, Bebe Hoștiuc Galaţi a fost alcătuit din

decembrie 2022 23
 Întoarcere în timp
Puiu Creţu (orgă), Alex Pascu (chitară bas), Lili
Spătaru (flaut), Anghel Drăguş (tobe), cărora li s-a
adăugat o voce de excepție: Florentina Mintuţă.
În anul 1972, grupul este înzestrat, prin
intermediul Casei de Cultură a Studenților, cu o
stație Winston Gigant de 200 W și cu două coloane
cu stație Dynacord.
În anul 1973, formația își reîncepe repetițiile
în formula: Puiu Crețu - pian, orgă, vocal; Nicolae
Hoștiuc - chitară solo; Gheorghe Arcuș – bas;
Aurel Schwartz – tobe; vocaliști: Norman Lamwu
(originar din Congo - Brazzaville), Vasile Șeicaru,
Monica Lazăr (acum Hotin) și Gabi Gheorghiu
(acum Vasiliu). Din echipă absentează, motivat,
Tiberiu Cazan (ex. Grup 17). Acesta fusese contactat
de Puiu Crețu din 1972 pentru a se alătura trupei,
dar se afla în cele 9 luni de stagiu militar după
admiterea la facultate.
În martie 1974, trupa participă la Festivalul
Național al Artei Studențești (FNAS) de la
București și ocupă locul 1, într-o companie extrem
de puternică - Progresiv TM cu Harry Coradini
și Ladislau Herdina, Capitol (cu Sandu Arion), Cristal
Experimental Quartet (cu conservatoriștii Eugen Aurel Scwartz, Tiberiu Cazan, Doru Căplescu,
Tunaru - clape, Valentin Farcaș - chitară solo, Nicolae Puiu Crețu, Vasile Șeicaru, Lili Spătaru,
Delioran – tobe). La chitară solo și double six a fost Gheorghe Jackie Marin
Dan Toma, iar Bebe Hoștiuc la bas. Partea vocală participarea formației la Cenaclul „Amfiteatrul
a aparținut trioului Vasile, Monica și Gabi. Apare, Artelor” (al revistelor Viața Studențească și
de asemenea, la percuție, Marian Schwartz, fratele Amfiteatru) în perioada 1975-1979 și la Festivalul
lui Aurel. Sonorizarea și problemele electronice au Mondial al Tineretului de la Havana din 1978, ca
fost în sarcina lui Paul Susoi, care trebuie considerat membră a delegației României, precum și cea mai
membru al trupei și nu personal auxiliar. Din setul lungă prezență estivală a unei formații la Costinești,
de piese interpretate amintesc „O clipă de aur” (a lui timp de 12 ani, în perioada 1975-1986.
Șeicaru), „Aș dori”, „Seara pe lac”. Pasiunea lui Puiu pentru jazz și pentru
Urmează concerte în centre universitare și formații gen Blood, Sweat&Tears, a făcut ca, încă
seri de dans la Galați. din 1970, sound-ul grupului să fie unul distinct
În aprilie 1976, în intervalul 23-26, în peisajul rock autohton. Prin venirea lui Doru
Festivalul Național al Artei Studențești (FNAS) Căplescu (trompetă), pachetul de suflători capătă
are loc la Galați, iar Cristal ocupă din nou locul contur, iar piesele au un sunet mai bogat. Ulterior,
1, înaintea unor trupe studențești ca Ethos (Iași), acest pachet a avut diverse formule, în afara
Jet (București), Modal Q (Cluj), Diamantele Negre celor mentionați, mai colaborând: Marian Cucu
(Petroșani) și Academica (București, formația (trompetă), Stelian Ionel (trompetă), Vali Băran și
fraților Romcescu). Alături de alte 6 persoane din Roland Andrei (trombon).
centrele universitare, Puiu Crețu a obținut un titlu Perioada 1980-2003 (anul plecării la stele a
de laureat pentru activitate îndelungată și rezultate lui Puiu și a încheierii activității Cristalului clasic)
deosebite în mișcarea artistică studențească. Puiu este marcată de o fluctuație mare de personal,
Crețu a obținut și un premiu pentru compoziție, cu generată de plecări, dar și de drame. În 1980, Vasile
piesa „Voroneț”. Șeicaru pleacă la Cenaclul Flacăra, fiind înlocuit
Intervalul 1974-1980 a reprezentat, cred, cea de Gheorghe Antistescu până în 1987. Pleacă la
mai bună perioadă a trupei. Pe lângă premiile la stele Dan Toma și Aurel Schwartz. Sunt cooptați
FNAS-uri, menționate mai sus, amintesc chitariștii Gheorghe (Jackie) Marin (retras și plecat

24 Axis Libri
și el la ceruri în 2000) și Marian Gheorghiu (din
1984). La tobe vine Mitel Bratoveanu.
După 1987, fluctuațiile sunt mai intense. Pe o
structură de bază compusă din Puiu Crețu, Tiberiu
Cazan, Marian Gheorghiu și noul tobar Marcel
Bejenaru, formația colaborează, pe intervale mai
lungi sau mai scurte cu vocaliștii: Gabi Vasiliu,
Sanda Zamfir, Nicoleta Ganea, Rodica Nedelcu,
Nikos Moschopoulos, respectiv chitariștii:
Gheorghe Vasiliu, Nicu Patoi, Vlad Vedeș, Ciprian
Postolache și Gigi Voicu.
În anii ’70, aparițiile discografice rock
individuale erau destul de rare. Electrecordul a
lansat o serie de compilații numită „Formații pop
românești” (redenumit „Formații rock” începând
cu volumul 4), cu 14 editări în intervalul 1975-1991.
Cristalul a avut câte o piesă pe primele 4 albume din
serie:
• Nr. 1 - 1975 „O clipă de aur” (Vasile Șeicaru)
• Nr. 2 - 1976 „Omule” (Tiberiu Cazan)
• Nr. 3 - 1979 „Limba noastră” (Puiu Crețu /
Cicerone Theodorescu)
• Nr. 4 - 1979 „Obârșii” (Puiu Crețu / Nina
Cassian)
A urmat apoi un single în anul 1980 „April”/
„Pentru când va fi”, piese pe muzica lui Puiu Crețu și
pe texte de Tudor Arghezi și Gheorghe Antistescu.
Componența formației pe single a fost: Puiu Crețu
- clape, Tiberiu Cazan - bas, Marin Jackie Gheorghe
- chitară solo, Marian Schwartz - percuție, Doru
Căplescu - trompetă, Lili Spătaru - flaut, sax,
Gheorghe Antistescu - vocal.
În 1984 apare singurul album intitulat,
simplu, Cristal, cu 10 piese, dintre care compoziții
Puiu Crețu - 6 piese, Tiberiu Cazan - 3 piese și
Gheorghe Antistescu - 1. Componența trupei a
fost: Puiu Crețu - clape, Marian Gheorghiu și Marin
Jackie Gheorghe - chitară solo, Tiberiu Cazan - bas,
Mitel Bratoveanu - tobe, Roland Andrei - trombon,
Marian Cucu - trompetă, Doru Clăpescu - trompetă.
De asemenea, Cristalul mai apare și pe o
compilație „Costinești Rock” din 1988, cu piesa lui
Tiberiu Cazan, „O rază”, compusă pe o poezie a lui
Octavian Goga și care deschidea albumul din 1984.
ARCHAEOPTERIX
Începuturile trupei sunt prin 1967. Patru
elevi, unul în clasa a IX-a, Tatian Anghelescu
(chitară bas) și trei în clasa a VII-a - frații gemeni
Gheorghe (chitară solo) și Relu Vasiliu (tobe),
Archaeropterix în 1969
Gheorghe Vasiliu, Relu Vasiliu și Tatian Anghelescu
alături de Ștefan Goda (Pickiu, chitară armonie) își
unesc forțele pentru a pune bazele unei trupe, după
moda vremii.
Tatian Anghelescu își amintește:
„instrumente nu prea aveam, așa că am apelat la
părinți și ne-am dotat cu o stație de bas de 7 wați și
o chitară bas HORA românească, tobe (adică toba
mare cu pedală, premier, fus-cinel și un cinel mare),
o stație DOINA de 15 wați pe care intrau chitările și
vocile. Și trebuia să cânți cu instrumentele și vocea
LIVE. O altă problemă era sala de repetiții. Așa
că plângând noi pe la diverse organizații sindicale
care aveau săli de festivitați, am reușit să avem așa
ceva la parter, la blocul A5, apoi la I3 și mai apoi la
CIN CIN, în Țiglina 2. Marile show-uri (adică seri
dansante pentru tineri) erau prin liceele care aveau
săli de sport sau cantine - LMK, LICM, LIA (liceu
de fete -wow (!!))”.
Când a fost momentul alegerii unui nume
pentru formație, modelul a fost cel al timișorenilor
de la Phoenix (numele unei reptile care a făcut
trecerea la zburătoare). Au ales Archaeopterix, după
numele piesei formației Sideral, în care se spunea:
„aș vrea să fiu Archeopterix și să am glasul tău”.
Revin la amintirile lui Tatian: „fiind noi
talentați (niciunul nu a avut studii muzicale) și
frumușei, ne-am zis - hai la fete și am început să
cântăm Beatles (ex. Girl, Michelle). Apoi am trecut
la lucruri mai complicate: Paranoid (Black Sabath),
Hey Joe (Jimi Hendrix), Speed King (Deep Purple),
Satisfaction (Rolling Stones) etc. baza rămânând
marii The Beatles”.
Au cântat și la serile de dans de la Casa de
Cultură a Studenților, alături de Cristal, Grup 17
și Spațial. În 1969, Ștefan Goda pleacă la Râmnicu
Sărat cu familia și trupa rămâne în formulă de trei.
Este perioada cu cele mai notabile realizări. Susțin
concerte, participă la Cântarea României, iar in
decembrie 2022 25
 Întoarcere în timp
1972, la Festivalul trupelor gălățene, iau locul 1
alături de Cristal. După 2 ani, Relu Vasiliu pleacă în
S.U.A. și trupa ajunge la final. Tatian Anghelescu și
Gheorghe Vasiliu vor continua să activeze, separat,
în diverse alte colaborări.
GRUP 17 (1970-1973)
O altă trupă importantă a fost Grup 17. De
ce Grup 17? ...pentru că asta era media vârstei
membrilor ei în 1970, anul înființării la Casa de
Cultură a Studenților.
Formula inițială a fost: Tiberiu Cazan -
chitară armonie, Eugen Cepan - chitară bass, Carol
Pavel – chitară, Gheorghe Misăilă – tobe, Dan Didi
Ștefănescu – vocal.
Dotarea era precară. La repetiții se cânta pe
stații Doina de 15 W, cu un microfon de magnetofon
Tesla agățat într-un cuier pom. Pentru serile de
dans, doamna Ioan, contabila Casei de Cultură și
„micul zbir” al săracului fond tehnic le punea la
dispoziție o stație de voci de 100 W, cu două boxe și
1-2 microfoane cu stativ.
În privința repertoriului restricțiile erau
minime, putând cânta, alături de câteva compoziții
proprii, piese din repertoriul Credence Clearwater
Revival, Beatles, Rolling Stones sau Deep Purple.
26 Axis Libri
De prin partea a doua a anului 1971,
componența se modifică și alături de Tiberiu
Cazan și Carol Pavel apar Gheorghe Marin - Jackie
- chitară și Aurel Schwartz – tobe.
Pentru că încă nu erau studenți în trupă, dar
erau considerați trupă studențească, în spectacole
apăreau studenții Mircea Ciupe - vocal și Mihai
Enache - momente vesele.
În martie 1972, la Festivalul de muzica ușoară
al elevilor din municipiul Galați, organizat de
clubul Phonic, trupa primește două premii: pentru
compoziția „Celula” și locul 1 la chitară bas pentru
Tiberiu Cazan.
Activitatea trupei a încetat în 1973, în
momentul în care Tiberiu Cazan și Relu Schwartz
sunt cooptați în Cristal. Ocazional și Carol Pavel
cooperează cu Puiu Crețu.
ATLETIC (1968-1969)
Componența trupei: Vasile Șeicaru - voce,
chitară; Gigi Codru - chitară; Gheorghe Jackie
Marin - chitară solo; Mircea Vasiliu (aka Lacustă)
- bas; Victor Dima (aka Bobby) – tobe.
Formația cânta la serile de dans de la Casa
de Cultură a Studenților. Repertoriul era compus
aproape în exclusivitate din preluări ale hit-urilor
la modă la acea vreme, adică piese Beatles, Rolling
Stones etc. Se copiau, în general fonetic, după benzile
de magnetofon înregistrate de cele mai multe ori de
la posturi de radio. Dotările tehnice erau extrem
de precare… dar ce conta… se tăvaleau pe scenă,
făceau salturi, iar dansatorii erau entuziasmați.
Prin 1969, Vasile Șeicaru este „racolat” de
Puiu Crețu în Cristal, iar ceilalți vor continua cu un
alt solist vocal și sub un alt nume.
Atletic
Gheorghe Jackie Marin, Vasile Șeicaru,
Mircea Vasiliu-Lacustă
 SPAȚIAL (1969-1972)
Încă din perioada Atletic, începe să se
contureze o personalitatea muzicală aparte:
Gheorghe Marin cunoscut sub numele de Jackie.
Avea studii muzicale. Între 1961 și 1969 studiase
vioara la Liceul de Muzică. Compunea piese rock
sau balade, lucru mai rar în acele vremuri. O să-i
regăsim numele de mai multe ori pe parcursul
acestui articol atât la rock, cât și la folk.
Dar iată componența noii trupe: Gheorghe
Marin (Jacky) - chitară solo, vioară, muzicuță,
banjo, voce; Viorel Dan - chitară armonie, voce;
Mircea Vasiliu (aka „Lăcustă”) - chitară bas; Victor
Dima (aka „Bobby”) - tobe.
Noul solist adus de Jackie era vărul lui și avea
și el ceva studii muzicale: cinci ani de vioară (1960-
1965) la Liceul de Muzică.
Încep să cânte la serile de dans organizate
la diverse licee din Galați. Din 1970, trupa devine
colaboratoare permanentă la Casa de Cultură a
CLUBURI DE AUDIȚII MUZICALE
După apariția la sfârșitul anilor ’60 a
cluburilor bucureștene - Club A (arhitectură),
ING 303 (Politehnică) sau a clubului studenților
de la medicină și organizarea de către acestea de
festivaluri rock și folk, o febră generală a cuprins
orașele țării, în special centrele universitare.
Conceptul de bază al acestor cluburi de
audiții este greu de înțeles astăzi. Să vezi 40-50 sau
chiar mai mulți tineri strângându-se într-o sală
pentru a asculta, integral, două - trei albume și a
le comenta împreună cu prezentatorul… este ceva
inimaginabil azi.
CLUBUL PHONIC
În Galați, primul club a fost cel de la Casa de
Cultură a Sindicatelor. Inițiatorul lui a fost George
Genes. Iubea cu tot sufletul muzica, avea o frumoasă
colecție de discuri și înregistrări și avea un grup de
prieteni cu care împărtășea aceleași valori: Tatian
Anghelescu (coleg de școală generală și liceu),
Teddy Tudose Tatu, Nikos Moschopoulos, ing.
Mircea Paligora, acesta din urmă fiind posesorul
uneia dintre cele mai mari colecții de viniluri la acea
vreme (cea mai mare aparținea ing. Dumitrescu
din București).
Studenților, alături de „rivala” Grup 17. Cântă
regulat la serile de dans de sâmbătă seara. Pe lângă
hit-urile la modă cântă și piese originale, toate
compoziții ale lui Jackie. Am apelat la memoria
fostului solist pentru a reaminti două dintre ele:
- „Un viers uitat” (piesă gen hard-rock, in stil
Chromatic Cluj): „un viers uitat și aruncat în colțuri
de odaie/ L-am regăsit și șlefuit, și i-am dat strălucire/
Un viers uitat/ Un viers pierdut în amintire…”
- „Efemeră” - (baladă folk romantică): „Ai fugit
din lumea noastră/ ...în adâncuri să te-ascunzi,/ Te-
nfășoară marea albastră/ într-o mantie de stânci…”.
În primăvara anului 1972, grupul participă
la Festivalul trupelor gălățene organizat de Phonic
Club. Tot în acea primăvară, în aprilie, grupul
figurează ca reprezentant al Centrului Universitar
Galați la ediția a III-a a Festivalul Național al Artei
Studențești (FNAS), desfășurată la Iași. Probabil,
capul răutăților a fost Sandu Pârvu sau Jackie. Din
păcate, nu există mai multe detalii referitoare la
această participare.
Audiție la Phonic Club
În centru George Genes. În stânga Nikos Mouschopoulos,
în dreapta Teddy Tatu.
Pe lângă audiții, George invita trupe în
trecere prin Galați sau organiza microrecitaluri
de jazz și folk. Printre invitați s-au numărat:
Johnny Răducanu, Mircea Florian etc. sau oameni
de muzică și comentatori precum Florin Silviu
Ursulescu, Sandu Grosu etc.
O realizare de excepție a Phonic Club-ului a
fost organizarea, în martie 1972, a Festivalului de
muzică ușoară al elevilor din municipiul Galați,
organizat sub egida Comitetului Municipal UTC.
Din 1974, cred, numele clubului se schimbă
în Disc Club, echipa de realizare rămânând aceeași.
decembrie 2022 27
 Întoarcere în timp
CLUB JAZZ ROCK ATHENEUM
Trei ani mai târziu, în 1974, am înființat, la Casa
de Cultură a Studenților, un club de audiții. La acest
punct trebuie să fac o paranteză și să menționez rolul
jucat de un om excepțional - regretatul Sandu Pârvu,
metodist. Un om de o cultură deosebită, mare iubitor
de muzică de jazz, care a adunat în jurul Casei de
Cultură a Studenților formații și interpreți, studenți
și elevi, muzicieni de calibru (Puiu Crețu), artiști de
talia lui Eugen Popescu-Cosmin sau a tânărului, la
acea vreme, Vlad Vasiliu. Sandu Pârvu era plin de tact
și știa să gestioneze inerentele asperități relaționale
ale acestora cu conducerea Casei de Cultură. Îi voi fi
mereu recunoscător pentru sprijinul pe care mi l-a
acordat.
Audițiile aveau loc duminica și durau cca.
3 ore. Împreună cu doi colegi, Florin Cazacu și
Doru Popovici, încercam să aducem cât mai multă
muzică nouă. La puțin timp, ni s-a alăturat și Nikos
Mouschopoulos. Uneori, la sfârșitul audițiilor,
aveau loc mini-recitaluri de folk live.
Pe lângă dificultățile de a fi la zi cu ceea ce
se întâmpla în muzica britanică și americană,
problema cea mai importantă pentru noi, comună
tuturor celor ce aveau cluburi de audiții, era
obținerea materialului sonor (viniluri sau benzi).
Dacă pentru discoteci circuitele erau clare, aleile
bătătorite, pentru partea de audiții lucrurile erau
mai complicate și implicau costuri uriașe pentru
niște studenți.
Pentru jazz, obținusem sprijinul lui Mihai
Berindei, excelent trompetist, critic muzical și
autorul singurului dicționar de jazz din România.
Lunar, mergeam la București, în strada Visarion și
plecam încărcat cu benzi de magnetofon și sfaturi.
Discutam adesea cu Sandu Pârvu despre
muzică și probleme de logistică. Într-una din zile,
când treceam prin dreptul biroului lui, întotdeauna
cu ușa deschisă, m-a strigat și mi-a întins o hârtie cu
antetul UASC Galați – Casa de Cultură a Studenților.
Citind-o, am simțit că mi se înmoaie picioarele: era
adresată Bibliotecii americane (American Library)
din București. Se solicita sprijinirea clubului de
audiții cu materiale discografice și se comunica
faptul că reprezentantul Casei, în relația cu ei, va fi
subsemnatul.
A doua zi m-am suit în tren și am ajuns la
București. American Library era atunci pe strada
Batiștei, lângă Ambasada SUA… și era bine păzită.
M-am legitimat și am trecut de cordonul anti-tero.
28 Axis Libri
Personalul bibliotecii a fost foarte amabil și, până
să-mi facă legitimația, m-a invitat să merg și să-mi
aleg ce doresc. E greu de descris ce am simțit când
am intrat în sălile înalte, cu pereții plini de discuri
și benzi, cu pick-up-uri și căști pentru audiții…
Comparabil ar fi, poate, trăirile unui copil pofticios
la un târg de dulciuri.
După terminarea facultății, în 1977, și a celor
șase luni de armată, am reluat activitățile clubului
de jazz-rock, de audiții. A fost un semi-eșec.
Vremea ascultării integrale a unor albume începuse
să apună. Din acea perioadă merită menționată
următoarea întâmplare, absolut deosebită: în cadrul
Universității gălățene, la Facultatea de Limbi Străine,
exista o secție de engleză-rusă. Pentru partea de
engleză, prin 1978-1979, au venit lectori itineranți
(cred că așa se numeau) din Statele Unite. Am primit
un telefon de la Sandu Pârvu să vin musai pe la Casă,
în după-amiaza zilei următoare. O fac, merg la biroul
lui și acolo îl găsesc la o cafea cu încă cineva. Face
oficiul de gazdă. Persoana se numea Quentin Vest,
era din State, tocmai venise pentru o serie de cursuri
la Universitate, aflase că exista un club muzical
studențesc și venise la Casa de Cultură să afle mai
multe. Pe lângă activitățile didactice, Quentin iubea
mult muzica rock, cânta la pian și avea o voce bună.
Dorea să se implice în activitați culturale și să facă
un mic spectacol rock. Zis și făcut! Sandu Pârvu a
obținut aprobările, eu am făcut promo-ul cu afișe
de mână, anunțuri la stația căminelor, Galațiul
Studențesc și pe cale orală (sic!).
Vine și ziua show-ului, o duminică. Cu o
jumătate de oră înainte de ora anunțată, sala mare,
de la parterul Corpului A, de pe Bălcescu, singura
care avea pian, era plină ochi. Fiecare stătea pe unde
putea, pe jos, pe pervazuri și chiar pe hol, pentru că
deschisesem ușile mari de la intrare.
Au urmat două ore de rock’n’roll, foarte
plăcute, încheiate cu multe aplauze și chiar scandări:
USA, USA.
Surpriza abia acum vine. În scurtul interval
de timp petrecut în România, Quentin a intrat
în contact cu Johnny Răducanu, a participat la
Festivalul de Jazz de la Sibiu (martie 1980) și a
înregistrat un album la Electrecord. Formația de
acompaniament a fost una excelentă: Dan Andrei
Aldea, Alin Constanțiu, Nicolae Farcaș, Nelu
Marinescu și, bineînțeles, Johnny Răducanu - band
leader. Background-ul vocal a fost asigurat de
grupul vocal 5T. Vinilul a apărut la Electrecord, în
1981, și s-a numit „Heart Full Of Rock And Roll”!
 CLUBUL TINERETULUI
Restartat în martie 1978, Clubul intră puternic
pe piață. Beneficiind de un manager excelent,
Florin Doru Cilincă, și de un buget generos, Clubul
Comitetului Municipal UTC a început să atragă
formații și interpreți din zona studențească și
sindicală, devenind în scurt timp principalul pol
cultural pentru tineret al urbei. La ascensiunea
FOLK-UL DUNĂREAN
Dacă a doua jumătate a anilor ’60 a fost
marcată de explozia trupelor rock, prima jumătate
a anilor ’70 a reprezentat boom-ul folkului în
România. Stimulat de organizarea primului
mini-festival la clubul ING303 din București, a
Festivalului Primăvara Baladelor (Aula Facultății
de Drept - martie 1973), dar mai ales de înființarea
Cenaclului Flacăra, în septembrie 1973, folkul
crește exponențial peste tot în țară.
În Galați, atât la Phonic Club, la Casa de
Cultură a Sindicatelor, cât și la Atheneum Club, la
Casa de Cultură a Studenților, programele includeau
uneori mini-recitaluri folk.
În septembrie 1974, cu sprijinul moral al lui
Sandu Pârvu și logistic al lui Puiu Crețu, înființăm
Cenaclul de muzică și poezie Atheneum, ca extensie
a clubului de audiții cu același nume.
În cei aproape patru ani de existență,
spectacolele organizate au adus pe scenă cam tot ce
era mai bun în folkul local la acea vreme. Alături
de cei pe care-i voi prezenta mai jos, doresc să-i
amintesc și pe Harieta Slodvensky & Silviu Guriță,
Petrică Boșneagă, Leonte Ilie și Ioan Purice. Partea
de poezie și recitări era susținută de Lică Danilă,
Victoria Cociaș, Laura Balaeș, Radu Dinulescu,
Dana Iosub și alții.
Să trecem în revistă, succint, principalele
grupuri și interpreți ai perioadei
ATHENEUM FOLK GROUP 75
Componența: Gheorghe Jackie Marin -
chitară, compozitorul majorității pieselor; Tiberiu
Cazan - chitară; Vasile Lili Spătaru - flaut; Aurel
Schwartz - percuție.
Grupul a luat ființă în ianuarie 1975, prima
apariție fiind în cadrul Cenaclului Atheneum, într-
un spectacol din februarie. Urmează câteva apariții în
cadrul audițiilor duminicale ale clubului al cărui nume
rapidă a clubului nu trebuie uitat și aportul lui Lică
Dănilă, un foarte bun cunoscător al vieții culturale
gălățene, angajat ca metodist.
Doresc să adaug câteva informații despre
Florin Cilincă (1949-1992). A fost organizatorul
Festivalului concurs Baladele Dunării și director
al postului Radio Galați. A avut o contribuție
însemnată la viața culturală locală, plecând însă
prea repede la ceruri.
îl poartă. O lună mai târziu participă la Festivalul
Național Studențesc „Primăvara Baladelor”. Au un
succes deosebit la public, dar nu și la juriu. Doar Lili
Spătaru primește un premiu de virtuozitate.
În cursul verii 1975, grupul participă la
turneul Cenaclului „Amfiteatrul Artelor” al revistei
Viața Studențească, unde înregistrează un succes
deosebit. În toamna aceluiași an, prin plecarea lui
Lili Spătaru la Conservator și a lui Jackie Marin în
armată, grupul este practic desființat.
Muzica grupului era una rafinată, de
atmosferă. Câteva compoziții foarte bine primite
de public au fost: „De-oi adormi”, ‚Sfaturi pentru
tineri”, „Icar”, „Singurătate” și „Întunericul”, toate
compoziții ale lui Jacky.
EXERCIȚIU
Înființat la Casa de Cultură a Studenților de
Ioan Vasile Duduș, reunește următorii membri:
Marian Corjos – chitară, vocal; Gheorghe
Antistescu – vocal; Marcel Lungu – vioară; Ciprian
Arsu – chitară bas, blockflote; Florin Palade – pian;
Manole Haralamb – corn; Costel Gegea – xilofon,
precum și un cor de 4 fete.
Oficial, grupul a fost înființat la începutul
lunii noiembrie 1979. În aceeași lună, participă la
un festival de muzică și poezie, organizat în cadrul
Zilelor Culturii Universitare gălățene, unde câștigă
premiul întâi cu piesa „Imn”. O altă piesă de succes
din repertoriul lor a fost „Manifest pentru sănătatea
Pământului”.
GLIA
Ia ființă, în 1978, în componența: Săndel
Bălan - voce si chitară, Costel Iordache - voce si
chitară, Gheorghiţă Bantu - voce și vioară și Marga
Manafu - flaut.
decembrie 2022 29
 Întoarcere în timp
Melodiile compuse de Costel Iordache erau Spectacolele erau montaje literar-muzicale,
„șlagăroase”, având refrene fredonabile. având un caracter unitar. Două exemple: „Văpaia”
Grupul a activat inițial la Casa de Cultură a (1907) și „Teatrul nostru”.
Studenților, apoi la Clubul Tineretului din Galați. I-am văzut de câteva ori, au avut prestații
Principalele piese: „Flori de tei”, „Piața veche”, „Murguleț foarte bune și texte incitante. Au fost foarte apreciați
cu coama rară”, „Vrem”, „Vino soare”, „Tu ești”. de juriile concursurilor la care au participat,
În 1979, a colaborat cu studiourile Alexandru obținând numeroase premii.
Sahia la realizarea unui documentar despre tinerii
de pe platforma Combinatului Siderurgic. Coloana VASILE ȘEICARU (n. 1951)
sonoră a filmului a fost melodia „Iubește-mi mâinile
și ochii” a lui Costel Iordache pe un text Elena Farago. Așa cum am văzut mai sus, a început să cânte
rock prin 1968, cu formația Atletic. Trece în 1969
la Cristal, unde activează până în 1980. El este și
compozitorul cunoscutei piese „O clipă de aur”, pe care
Cristal a lansat-o în 1970, la ediția a II-a a Festivalului
Național al Artei Studențești (FNAS) de la Timișoara.
În paralel cu o carieră de solist rock, compune
și cântă folk. În octombrie 1974, devine membru al
Cenaclului Atheneum al Casei de Cultură a Studenților.
În paralel, din 1975, merge în turneu cu Cenaclul
„Amfiteatrul Artelor” al revistei Viața Studențească.
Melodiile sale de succes la acea vreme erau:
Grupul folk Glia „Viața la țară”, „Capriciu”, „Focul sacru”, „Ciclul
Marga Manafu, Costel Iordache, Săndel Bălan, răspunderii”, „Balada lui Ion Prostul”, „Vino soare”,
Gheorghiță Bantu „Suim căzând”.
LUPTA CU INERȚIA În 1976, la
ediția FNAS de la
A fost un cenaclu de poezie și muzică. Numele Galați, obține titlul
vine de la titlul poeziei lui Nicolae Labiș, scrisă în de laureat alături
anul 1956. de Irina Morcov
Inițiatorii și fondatorii lui au fost Nicolae (Centrul Universitar
Papadopol (chitară, voce) și Cornel Dumitriu Timișoara) și Victor
(percuție). Au activat sub patronajul Bibliotecii Socaciu (Centrul
„V.A. Urechia” începând cu 1977, ajutați de Universitar Brașov).
Marcel Ionescu, animatorul acestui cerc artistic. Din 1980,
Componența a fost una foarte fluidă. Au adus pe se dedică exclusiv
scenă, alături de ei, artiști profesioniști și amatori. folkului, mai întâi,
Aș menționa câteva nume: Vasile Lică Dănilă, pentru vreo 4 ani, în
Victoria Cociaș, Coca Balaban (recitatori); Tudorel Cenaclul Flacăra, și
Iftode (vioară), Nicolae Mantu (flaut), Carol Pavel apoi pe cont propriu. Vasile Șeicaru şi Aurel Gherghel
(chitară), Mariana (Pavel) Călin (flaut voce).
IOAN VASILE Duduș (n. 1954)

Începe să cânte folk în timpul anilor de liceu.

Este fascinat de muzica lui Mircea Florian, cu a
cărui stil are destule lucruri în comun. Membru al
Phonic Club-ului încă de la deschiderea acestuia, se
face remarcat prin câteva microrecitaluri folk. Un
concert la Teatrul Dramatic, susținut de Mircea
Florian, îi oferă prilejul de a cânta pe scenă alături
de mentorul său.
Lupta cu inerţia

30 Axis Libri
 O confirmare națională Marian Corjos, Nica Zaharia, poetul
primește în 1978, la Primăvara Corneliu Antoniu, Mihai Ochiu,
Baladelor, unde ocupă locul Cristian Diamant, Costel Iordache,
întâi. La același festival a Costel Bălan, Ioan Vasile-Duduș,
participat și într-un grup folk, grupurile folk Cantemir, Glia,
alături de Dan Patriche, Costel 2MD (cu Marian Proca), Acropolis,
Râmniceanu și Gigi Antistescu Dunărea ’83 și mulți alții.
(viitorul solist Cristal între 1980
și 1987). Melodiile erau compuse ÎN LOC DE EPILOG
pe niște texte vechi, populare. Am încercat, împreună cu
Apoi clădește, împreună cu Gigi Ioan Vasile Duduş
colegii de generație, să prezint,
Antistescu, grupul folk Exercițiu, despre care am cât mai structurat posibil, ceea ce s-a întâmplat
scris mai sus. Pe parcursul anilor ’80 este membru în rockul și folkul gălățean până în 1980. E mult,
activ al Cenaclului Dunărea de la Casa de Cultură este puțin... nu știu! Am să folosesc o expresie
a Sindicatelor. „consacrată”: „Atât s-a putut!”.
În primăvara anului 1981 am plecat din Galați,
TIBERIU CAZAN (n. 1954) dar am încercat să continui să mă informez asupra
vieții muzicale. M-am bucurat că succesiunea de
Este un alt exemplu de muzician care a reușit trupe ale Casei de Cultură a Studenților din Galați,
să îmbine cu succes rockul cu folkul. Cei 8 ani de de la sfârșitul anilor ’80, Sprint, Phoebus, Autograf și
studiu la Liceul de Muzică (ciclurile primare) și-au Voievod, au reușit să producă un talent de valoarea
pus amprenta pe cariera lui ulterioară. lui Nicu Patoi.
La momentul debutului ca folk-ist în Cenaclul Alături de el mai sunt gălățeni care încearcă
Atheneum, în 1974, avea un set de compoziții proprii și adesea reușesc să se impună dincolo de hotarele
foarte bune: „Cântec pentru Icar” , „Războiul” , urbei. Citez la întâmplare câteva nume ce-mi vin
„Toamna”. în minte: Cristian Doicu, Sorin Gheorghiu, Florin
În 1975, alături de colegii de la Cristal, Ristei, Adrian Nour, Irina Popa, Adrian Enache,
Gheorghe Marin - Jackie, Vasile Lili Spătaru și grupul Over… lista e deschisă.
Aurel Schwartz, înființează Atheneum Folk Grup 75 Nu trebuie uitat Centrul Cultural „Dunărea
pe care l-am prezentat mai sus. de Jos”. Aici, după 1990, o echipă de excelenți
În 1976, participă la secțiunea de folk a muzicieni reușesc să descopere și să șlefuiască mulți
Festivalului Național al Artei Studențești. tineri talentați. Unul dintre ei, Petrică Șovăială, un
clăpar foarte bun și un compozitor inspirat, are, în
VIOREL CONSTANTINESCU (n. 1954) paralel, un proiect personal numit „Peter’s Project”
A debutat în anul 1974 în cadrul cenaclului și care, cred, merită mai multă atenție din partea
Atheneum. Tematica cântecelor sale era foarte organizatorilor de evenimente culturale locale.
variată, mergând de la protest împotriva ororilor Am remarcat, în anii ’90, un asalt al trupelor
războiului, până la dragostea pătimașă. A colaborat metal de tipul Hathor-ul fraților Mihai, urmat în
cu Ion Purice și Aura Mircea. Melodii: „Alienații”, ultimii 20 de ani de o diversificare stilistică, cu o
„Răboj”, „Pod peste suflet”. oarecare înclinație spre alternative rock: Greenish
Popularitatea folkului a făcut ca el să prindă sau symphonic metal - Akantyss. Viața formațiilor
rădăcini și la Clubul CSG. Acolo, Iorgu Caraman este, din păcate, cam scurtă.
reușește să pună bazele unui grup alcătuit din Marga M-aș bucura dacă istoria rockului și folkului
Manafu - flaut, Silvia Stan - vioară, Marian Schwartz gălățean ar fi continuată cu ceea ce s-a întâmplat
– percuție, la care se adaugă chitara și vocea sa. după 1980, fiind scrisă de cei ce au trăit-o și s-ar
Împreună organizează mai multe mini-spectacole. ajunge ușor, ușor, la o monografie.
În anii ’80, a continuat euforia folkului. O
realizare deosebită a fost Cenaclul Dunărea, proiect Cornel Stranschi împreună cu:
născut în 1982, la Clubul Tineretului, concretizat Tatian Anghelescu, Iorgu Caraman, Tiberiu
la Casa de Cultură a Sindicatelor. În el au activat Cazan, Viorel Dan, Vasile Șeicaru, Ioan Vasile

decembrie 2022 31
 Condeiul fermecat

Aventurile din
Valea-Vis de Lemn

Un ultim râset s-a grăit, un alt clemencel s-a ivit în Valea-Ploilor,

sau cum era cunoscută local,Valea-Vis de Lemn. Un alt vis s-a prăpădit
odată cu un zâmbet anevoios, în timp ce o nouă creatură a apărut
chiar în brațele reginei-Loppy, un clemencel plăpând cu un licăr în
ochi aidoma unor artificii luminând văzduhul.
Ce sunt clemenceii vă întrebați? Ei bine, demult, demult de tot,
înainte ca bunicii sau străbunicii noștri să se nască, era un sat departe,
departe de tot, Croiești. Acolo visele erau prelucrate și trimise cu grijă
în borcane de cleștar către SkyOffice unde plutesc pe păpădii, iar de
fiecare dată când sufli într-una o dorință se îndeplinește.
Însă, într-o zi ploioasă, oamenii au inundat locul de forfotă
şi ură, iar clemenceii au fost nevoiți să se ascundă și mai departe.
Croindu-și drum printre miile de suflete, regele din acea vreme a
fost încolțit de dorințele lacome ale oamenilor, iar acesta a pierit. De
fiecare dată când moare un clemencel, un vis părăsește borcanul.
În acea zi de marți, sau miercuri, nu se știe sigur, o dorință
cumplită s-a îndeplinit și fiecare om a primit o creatură ce aducea
visele la realitate, doar câțiva scăpând de pericol şi formându-și
propriul lor mic regat. Lumea scăpase de sub control și nimeni nu o
putea echilibra, ei bine, cu excepţia lui Loppy, micul clemencel regal.
Sufletele magice aveau într-adevăr o înfățișare neobișnuită:
urechi ascuțite ce auzeau de la mii de kilometri depărtare, ochi
bulbucați, cu nasul roșu precum renul lui Moș Crăciun, vocea firavă Anee-Maria Popoiu
ce pentru auzul omenesc era ca un ticăit de ceas și în final un zâmbet elevă, Școala Gimnazială
mereu întipărit pe micile lor chipuri. „Negoiță Dănăilă”,
În noaptea anului nou, prințului aveau să-i fie prezentate Bucești
pentru prima dată artificiile. Părinții lui îi povestiseră despre ele. Le-
au descris ca fiind un termen inedit ce fiecare bulbucat ce împlinește
dorințe are onoarea să-l vadă. Fiecare strălucire a cerului, pentru ei,
înseamnă un clemencel eliberat din mâinile umanității. O ușurare
completă sau o bucurie neînchipuit de mare. Loppy stătea stingher pe
o creangă de copac, asteptând apariția ploii de lumini. Neașteptat un
tunet colorat a spintecat cerul, iar Loppy, speriat a căzut din stejarul
bătrân înspre un infinit tobogan.

32 Axis Libri
 Prințul a plutit pe iarba deasă din câmp până
a ajuns în apropierea satului oamenilor când soarele
își făcuse simțită prezența. Pășind cu teamă pe strada
aglomerată, clemencelul a zărit mii de figuri aievea,
dar parcă fără pic de viață în ele, așteptându-și
răbdătoare sfârșitul. A fost atras profund de lumina
ce părăsea o clădire roz-argintie ce radia de fericire.
Neștiind unde se afla, ticăitorul a dat buzna în
mijlocul unui curs de balet în Academia familiei
Piruette unde Lilly îl aștepta de o viață, chiar dacă
ea nu știa încă asta. Lilly era fiica marilor balerini ai
familiei Piruette. Visul său nu fusese încă eliberat
din borcan, iar familia sa folosise toate dorințele pe
care clemencelul le putea aduce la realitate. Aceasta
se antrena zi de zi, noapte de noapte și totul în zadar
căci NICIODATĂ nu avea să fie la fel de bună ca
mama ei.
— Oh! Lilly, ia-ți jucăriile din sala mea de
balet!
— Dar nu este jucăria mea, tată!
— Atunci ce este bucata aceasta de pluș? Mon
cherie, dă-l afară!
—Acum!
— Mă scuzați, ce căutați aici? a întrebat Lilly
politicos clemencelul ce bombănea gălăgios.
— Bucată de pluș!
— Îmi pare rău pentru comportamentul
tatălui meu, este stresat, nu se mai înscrie nimeni
la academia sa, toți devin talentați datorită
clemenceilor.
— Clemencei zici, asta e soluția! Dorința lui!
Te pot ajuta cu dorința tatălui tău de a avea o lume
fără clemencei în posesia oamenilor, așa nici el nu
se va mai confrunta cu pierderile de la academie.
— Poftim? M-ai pierdut de la dorință... Micul
bulbucat i-a istorisit multele povești ale creaturilor din
Valea-Vis de Lemn, explicându-i dorința sa arzătoare.
Fata l-a condus într-o cameră neașteptat de
vie pentru anotimpul de iarnă. Era plină de păpădii,
lăcrămioare și crini.
— Cred că vom avea nevoie de astea! spuse
clemencelul îndesându-și buzunarele cu flori.
— Nu fi prea sigur de asta! Sigur vom uita de
ele. Acum haide, trebuie să mă întorc la academie
înainte ca tata să suspecteze ceva! Ne întâlnim la
apusul soarelui în spatele clădirii.
Ticăitorul a petrecut ore în șir pregătind un
plan propice situației în care se afla. Avea să o facă
pe mama lui, regina, așa mândră... Seara, însă, a
împânzit micul orășel, iar fata şi noul său prieten
erau ambii nerăbdători, având un singur scop.
— Sper să-l fac pe tata mândru, chiar dacă
știu că nu voi egala niciodată talentul mamei.
— Sper ca mama clemencel să fie iar fericită,
și pe de altă parte NICIODATĂ în limba ticăitorilor
înseamnă speranță, dorință și motivație.
decembrie 2022 33
 Cu un singur gând, dar cu mii de sentimente
de teamă, visătorii și-au desfăcut umbrelele
confecționate din păpădii și și-au luat zborul spre
SkyOffice, marea fabrică de dorințe. Drumul a fost
tăcut, ambii clocotind de nerăbdare.
— Te-ai gândit vreodată ce fel ar fi dacă orice
vis ți s-ar îndeplini?
— Noi, clemenceii îndeplinim dorințele
oamenilor, pentru a reuși, noi nu trebuie doar să
sperăm, ci să muncim pentru ceea ce vrem. Ne-am
fi eliberat de mult timp dacă am fi putut.
— Uite! E... un... lac? întrebă fata nedumerită.
— Da! Lacul Boare Argintie, locul unde
plutesc coșmarurile, trebuie să fim atenți, nu putem
atinge apa sau cel mai mare coșmar al nostru se va
îndeplini. Clemenceii de apă conduc locul, sunt o
specie foarte rară.
— Hai să folosim lăcrămioarele! Petalele lor
sunt destul de rezistente, spuse Lilly.
— Bună idee! Ți-am zis că ne vor fi de mare
folos!
Călătorii s-au îmbarcat în mica floare plăcut
înmiresmată traversând lacul plin de orori, până au
ajuns chiar la porțile SkyOffice-ului.
— Ce facem de aici?
— Avem nevoie de o costumație care să ne
ajute să ne camuflăm cu fluturii paznici!
— Ce zici de crini? întrebă descurajată
balerina.
— Crini? Am zis fluturi, nu flori!
— Minunată idee! spuse uimit clemencelul.
Surprinzător, ticăitorul și viitoarea balerină
au trecut peste bariere, ajungând într-o încăpere
fără acoperiș unde mii de borcane zăceau pe
păpădii.
— Dacă suflăm în păpădia greșită, vom
elibera și visul greșit, așa că trebuie să fim atenți!
spuse creatura cu ochii bulbucați. După multe
căutări au găsit visul într-un borcan ruginit, uitat
de vreme, într-un colț misterios de întunecat.
Noaptea se lăsase deasupra norilor, iar
singurul sunet ce mai jongla prin urechile călătorilor
era adierea vântului ce încerca din greu să pătrundă
prin porțile fabricii. De ușurare, fata a oftat adânc,
cauzând căderea unui borcan.
— Nu, nu, nu! Asta nu era în plan! Ce scrie
pe borcan?
— D-d-ispariția Clemen-. Cuvintele cumplite
ale fetei nu au avut timp să se sfârșească căci o pală
34 Axis Libri
de vânt l-a prăbușit pe micul prințișor, luându-l în
zbor.
Sfârșit!
Vă luam doar peste picior!
Lacrimi i-au cuprins pleoapele fetei și o
tristețe amară sufletul. Totul se terminase... În
final, academia tatălui ei nu va mai da roade, iar
clemencelul nu-și va elibera niciodată familia!
Dintr-odată și-a amintit cuvintele unei
persoane înțelepte «NICIODATĂ în limba
ticăitorilor înseamnă speranță, dorință și motivație.»
A încercat să înlocuiască păpădiile cu
lăcrămioarele rămase, să lipească la loc borcanul,
dar totul a fost degeaba… Loppy nu mai era.
Uitându-se mai atent în locul unde borcanul
a fost spart, o nouă păpădie creștea. Lacrimile ei au
ajutat floarea să crească, iar dorința ei înflăcărată
să își recupereze prietenul a apărut pe neașteptate
într-un borcan, chiar pe mica păpădie abia înflorită,
sub forma unor artificii.
Două clipite mai târziu clemencelul regal
apăruse din nou în fața sa, zâmbind călduros.
— Mulțumesc, mulțumesc! Nu pot să cred că
ai ales să ne eliberezi pe noi, în loc să-ți îndeplinești
visul tău de a deveni balerină.
— Ei bine, speranța de care îmi povesteai și
munca m-au inspirat să fiu eu magia din visul meu,
poate până la urmă, de o aventură ca asta aveam
nevoie, să pot înțelege cu adevărat care este menirea
mea… Micii exploratori au trăit o viață nouă după
acea zi!
Mulți ani mai târziu, și totuși, în aceeași zi
de marți sau miercuri, Loppy era încoronat drept
regele CROIEȘTI-ULUI. Da, ați auzit bine, Croiești.
După eliberarea clemenceilor aceștia și-au recăpătat
tărâmurile demult pierdute.
În lumea oamenilor însă, veștile nu erau
așa bune… Oamenii ce-și doriseră viața veșnică,
acum populau Croiești-ul cu mii de râsete finale.
Viața lui Lilly se îmbunătățise complet, în
contrast cu cea a familiei Piruette a cărei succes era
de neînchipuit.
Lilly avea primul ei dans alături de mama ei,
la un festival de dans. Și-a dat seama într-un final
că nu trebuia să fie mai talentată decât mama ei, să
fie bună la balet, ci să fie propria ei reflecție ce se
compară și se depășește doar și doar pe ea.
N.R. Premiul „Gellu Naum”
Condeiul fermecat

O poveste cu Nică...

Astăzi, am avut o păţanie care s-a lăsat cu „bătaie’’. M-am

trezit îngrozit de un vis, parcă scris de un proscris. În vis, vedeam
un zmeu răpindu-mi armăsarul meu, m-am îndreptat spre grajd,
unde calul nu era nicăieri. Supărat nevoie mare, am căutat în toată
grădina palatului, ducându-mă şi în Piaţa Sfatului. Dar calul… ia-l
de unde nu-i, căci niciodată nu e unde-l pui. Aşa că am hotărât,
am luat calul împăratului, merinde şi o tolbă şi-am plecat în lumea
mare gata să dau şi-o ,,testare’’, să găsesc răspunsuri care mi-ar aduce

Daria Prodea
elevă, Școala Gimnazială
„Miron Costin”, Galați

decembrie 2022 35
 notă mare. Deodată, ajung la o răscruce, şi fără
un drum planificat, eu tare rău m-am încurcat,
aşa că stau şi cuget încotro să o iau: la stânga
este şcoala mare, cu mulţi copii, o vrăjitoare… la
dreapta este o pădure întunecată, cu lupul rău care
pândea cumătra capră ce avea iezi fragezi. Dar
instinctul îmi spunea să merg pe drumul cel mai
urât şi pietruit ca să devin ,,elev’’ călit şi gata de
orice provocare mi-ar apărea în cale. Un munte
mi se arată în faţă şi cred că văd de la distanţă,
palatul magic, ferecat, cu un perete dărâmat. Aleg
să merg după instinct, încerc culori ca să disting.
Urcam, urcam, ca în poveşti, printre picturile
lumeşti, până în vârful muntelui toţi norii negri
dispăruseră. O casă frumoasă şi ferită de ochii
omului, o casă unică şi cochetă, la uşă agăţată o
baghetă, văzui pe Sfânta Vineri: o bătrână firavă şi
frumoasă, de a simţit că sunt în clasă. Şi eu i-am
spus povestea mea: că trebuie să duc la clasă, la
ora de biologie, un animal de mare rasă. I-am
spus că am pierdut şi praful magic din pantofi,
şi c-am venit pe jos, şi n-am adus nici calul cel
frumos. Eu, spunându-i povestea, a fluierat odată
şi toate animalele s-au strâns roată. Sfânta Vineri
întreaba animalele dacă văzuseră armăsarul care
se înrudea cu minotaurul. O vrabie cu glas de om
- o pupăză... a spus că l-a văzut în pom, pe lângă
şcoala mea, dădea târcoale, cam năuc. Uitase că
trebuie să mă duc… la pregătire şi îmi luase şi un
suc cămaşa plinăăăă de cireşe. După ce mi-a dat
binecuvântarea ei şi o pungă de galbeni, plecam
călare după vrabie. Acesta îmi povesti cum calul
meu zburase şi l-a prins… un zmeu feroce care
ronţăie la cină vreo doi copii şi pe-o vecină.
N.R. Premiul „Mihail Sadoveanu”- cel mai bun text inspirat din povestiri
36 Axis Libri
El locuia în lumea subterană… fix chiar sub
şcoala mea cea năzdrăvană. Şi tot mergând, şi tot
mergând, ajungem la o groapa mare şi adâncă,
parcă o fântână în care mă aruncase, mai demult
spânul, prin care ajungeai în lumea subterană.
Mulţumindu-i vrabiei, leg calul cu care am venit
de un copac, îmi iau inima-n dinţi, mă dau de trei
ori peste cap, mă fac un porumbel, să pot intra
într-un castel. Dar iese zmeul furios cu-o falcă-n
cer şi vede că sunt tare curajos, aruncă după mine
cu un buzdugan, eu repede, pe după burlan, îl
prind de mâini şi-l învârtesc până ce oasele-i
troznesc. Copiii prizonieri au aruncat spre el
cu rigle, radiere, nişte chei, atlase şi vreo două
manuale ca să-l înghețe, să-l adoarmă şi să nu se
mai trezească. Mi-au mai spus că acolo în subteran
timpul trecea…trecea… şi nu prea. Aşa că au decis
că vor rămâne acolo în castel să mai copilărească ei
niţel, fără lecţii, teme şi ghiozdane, fără classroom
şi mere ionatane, fără table interactive şi dulci
napolitane. Mi-am luat armăsarul şi le-am înmânat
copiilor galbeni: de la Sfânta Vineri, sperând să-i
regăsesc tot tineri. Mi-am spus numele de trei ori şi
cât ai clipi ajunsesem lângă şcoala cu armăsarul meu
şi cu calul împăratului. Eu, mândru Harap-Alb, mă
duc acum… pe jos, căci iată se sună de intrare şi-aş
vrea să strig în gura mare ce aventură minunată
ce-o trăieşti o dată în viaţă. În clasă, dacă am intrat
profesorii m-au lăudat, c-am fost voinic şi curajos,
că am închis pe zmeul fioros… şi-o voce m-a trezit
din somn: ,,Poftim la tablă, tinere domn!”.
Şi am încălecat pe o cariocă, povestea mea e
mediocră şi m-am suit pe-un măturoi că doar în
basme sunt eroi.
Condeiul fermecat

RENAȘTEREA NATURII

Iarna rece, friguroasă

Ne ține pe toți în casă.
Fulgii mari de catifea
Se depun în strat de nea.

Cu-ale sale raze sfinte

Soarele parcă înghite
Frigul, zăpada și gheața,
Iată cum apare viața!

Când zăpada se topește

Natura înmugurește;
Grădina întinerește
La viață tot se trezește.

Printre micile crenguțe

Denisa Andreea Zboară mii de albinuțe,
Tufaru Iar prin iarba cea înaltă
elevă, Școala Gimnazială
„Dan Barbilian” Galați Sare greierul degrabă.

Noaptea scade, ziua crește,

Vremea-ncet se încălzește,
Hai acum cu mic, cu mare,
Să ne bucuram de soare!

N.R. Premiul „Mihai Eminescu”- cel mai bun text liric

decembrie 2022 37
 C

PORTRET DE NEUITAT

Se confirmă, în realitate, vorba indiană, conform căreia

„ucenicul se pierde la picioarele învățătorului” său? Un răspuns de
o subtilitate aparte ne oferă volumul Întâlniri cu ÎPS Bartolomeu
Anania (Ed. Renașterea/Limes, Florești, Cluj-Napoca, 2021), prin
derularea unor răzlețe pagini de „jurnal”, în rol de „ucenic” fiind
Nicoleta Pălimaru.
Acest „jurnal”, desfășurat pe durata anilor 1992–1998, ne
amintește, întrucâtva, de proiecțiile imaginate de Alexandru

Livia Ciupercă
profesoară, scriitoare

38 Axis Libri
Lascarov-Moldovanu, în ceea ce el numea
„convorbirile dintre un anahoret și ucenicul său”,
în cheie euharistică.
Ei bine, cu vădită emoție, Nicoleta Pălimaru,
actualmente, redactor-șef al postului de Radio
„Renașterea” din Cluj-Napoca, decide să publice
un buchet de sfinte amintiri cu și despre ÎPS
Bartolomeu Anania (neuitatul arhiepiscop al
Vadului, Feleacului și Clujului, din perioada 1993-
2011).
Din Jurnalul Nicoletei Pălimaru deducem,
clar și la obiect, ce înseamnă și cât valorează un
mentor pentru un adolescent.
Și cum fiecare dintre noi suntem precum un
„copac greu de ramuri, întărit de noduri și riduri”
(Antoine de Saint-Exupéry), este foarte important
să conștientizăm, din start, asupra căilor ce ni
s-ar putea deschide și a consecințelor fiecărei
încercări în traiectul formării și apoi, desăvârșirii
intelectuale. E benefic să ai un duhovnic și un
mentor care să te ferească de loviturile de ciocan
ale neprevăzutului.
Binecuvântată această perioadă a „Aruncați mreaja mai în adânc”; „Oriunde te
mărturisirii, când Părintele Bartolomeu Anania
este ilustrat în ipostaza de confident, maestru,
îndrumător. În adevăr „Timpul ucenicului este
timpul duhovnicului, iar al duhovnicului este
întru Hristos”!
Studentă fiind la Facultatea de Teologie-Litere,
Nicoleta Pălimaru a avut șansa unor conversații
constructive în cadrul așa-numitelor „audiențe”
la ÎPS Bartolomeu Anania. De altfel, se știe că
mai mulți tineri au îmbobocit și au înflorit sub
protecția părintească a Înaltpreasfinției Sale.
Cărturarul Bartolomeu Anania a fost un
„celebral”, un intelectual cu o cultură scoborând
în istorie și în mit. Tocmai de aceea a cucerit – și
continuă să cucerească chiar și în posteritate, prin
scrierile și traducerile sale teologice, în fapt, prin
toată opera sa literară.
Conștient că studiile unor filosofi străini pot
deschide „adâncimi fantastice”, greu de traversat,
Părintele Anania a dăruit un plus de luciditate
predicilor sale, pentru ca auditoriul (cu precădere,
tinerii neinițiați) să se familiarizeze cu „litera”
Evangheliei, pentru a nu fi încolăciți în neprevăzute
capcane tulburi. Ei bine, Nicoleta Pălimaru a
avut marea șansă de a se hrăni (spiritualicește)
din preaplinul gândirii înaltului ierarh, prin
acumularea de cunoștințe din cărțile oferite,
din conferințele, predicile și din numeroasele
convorbiri tematice. Explicabilă strălucirea sa
ulterioară.
E mare lucru să ai un asemenea „dascăl” care
să te învețe cum să-ți faci „singurătatea lucrătoare”,
cum să stăpânești „armele” smereniei, cum să-ți
croiești astfel timpul încât să dăruiești cuvântului
(scris și rostit) putere harică.
Pentru Nicoleta Pălimaru amintirea
Părintelui Bartolomeu Anania este „hrană” vie,
de neuitat. Fraza aceasta: „Era atât de intimă
mărturia lui, ca și cum mi-ar fi transmis ceva din
trăirea în lumina lui Hristos” – nu este o simplă
frază conservată într-o carte. O, nu! Este parte vie
din ființa ei pământeană.
Și-au fost multe momente unice pe
care Nicoleta Pălimaru le-a „trăit” în preajma
Părintelui, însușindu-și, cu asupra de măsură,
multe dintre reflecțiile, ale căror esență implică
dorință dublată de smerenie. Și câte adâncimi
încărcate de frumusețe, în fraze-precepte, precum:
afli, să știi că pacea e mai mare decât dreptatea”
etc. Și câtă subtilitate în analiza triadei: credința
(„ființare a celor nevăzute”) și necredința („tăgada
credinței”), în mijlocul cărora, „la jumătatea
drumului”, se face simțită îndoiala („Urechea te
minte și vederea te înșeală”).
Prin lectura acestui volum, cititorul va
descoperi subtile tainițe prin care se explică, o dată
în plus, că pot înmuguri lăstare chiar și la umbra
unui falnic stejar.
decembrie 2022 39
 C

Despre moarte, numai de

înviere
De la un capăt la altul, de Gabriel Dinu

Gabriel Dinu (născut în 1973, în București) este licențiat

al Facultății de Psihologie și Științele Educației și masterand al
Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău.
Debutează publicistic în anul 1997, în revista Viața Românească,
având girul lui Aurelian Titu Dumitrescu. Publică poezie în mai
multe reviste literare, dintre care amintim: Vremea, eCreator,
Helis, Actualitatea literară, Parnas XXI, Ofranda literară, 13 Plus.
Este prezent în antologiile: Prietenii poetice (eCreator, 2017), Așii
poeziei (eCreator, 2017), Tramvaiul poeziei (Paralela 45, 2019), Wort
Vergessen - Antologia Cenaclului Poetic Schenk (în limba germană,

Romeo Aurelian Ilie

scriitor

40 Axis Libri
2020), Poezia acum (Poemania, 2022). A debutat
editorial în anul 2019 cu volumul de poezie
Câinele cu ochii albaștri, la editura eCreator din
Baia Mare (volumul va avea și o variantă digitală,
la editura Letras în 2020, precum și o variantă în
limba franceză, Le chien aux yeux bleus, apărută
la editura Harmattan Paris, în 2020). Urmează
volumele: De la un capăt la altul (Siono, 2021) și
Atunci eu le-am spus (Bestseller, 2022), ambele
volume bucurându-se de câte o variantă în limba
franceză: D’un bout à l’autre, respectiv C’est alors
que je leur ai dit: 100 +1 Évangiles lyriques, ambele
apărute la editura Books on demand Paris, în anul
2022. În cele ce urmează mă voi apleca asupra
volumului De la un capăt la altul, apărut în anul
2021, la editura Siono.
Aș începe prin a spune, cu un eufemism,
că poetul Gabriel Dinu își dedică acest volum de
poezie, Doamnei cu coasa. Și aceasta deoarece
întregul volum este traversat de ideea morții, de
gândul la moarte, de filosofii mai mult sau mai
puțin profunde pe tema aceasta. Prima poezie
poate fi socotită o scurtă captatio benevolentiae
pentru a pătrunde pregătiți în tema ce urmează a
fi exploatată în fel și chip: „De la un capăt la altul/
al morții câțiva pași/ prin viață./ E ca la instrucție
apoi,/ culcat, salt înainte,/ pe loc repaus./ De la un
capăt la altul/ al morții, câțiva pași,/ câteva sute,
câteva mii/ și speranța celor rămași/ că vei reveni/
așa cu aproximație/ a treia zi”. Observăm, încă de la
această primă poezie, cum Gabriel Dinu strecoară
în final, nu fără un strop de ironie, câteva versuri
care vorbesc despre credința în învierea morților,
aflată în strânsă legătură cu Învierea lui Hristos,
care este, conform Sfântului Apostol Pavel,
garanția învierii noastre, a fiecăruia în parte.
Tema este reluată, vom vedea, într-o manieră
îndrăzneață, câteva pagini mai târziu: „De undeva,
de pretutindeni,/ înviem odată pe an/ și suntem
răstigniți/ în toate celelalte zile./ Cam 364, 365 în
funcție/ de cât este anul/ de bisect sau nu./ De undeva,
de pretutindeni:/ - Hristoși am înviat!”. Spuneam
că este o manieră îndrăzneață, dar în niciun caz,
eretică, întrucât Însuși Hristos ne sugerează, nu de
puține ori, că ne cheamă la asemănarea cu Sine, la
statutul de hristoși (care în greacă înseamnă „uns
al lui Dumnezeu”), la care putem ajunge prin har
și prin practicarea virtuților creștine, altfel spus,
printr-o Imitatio Christi perpetuă.
Eretică ar putea părea mai degrabă atitudinea
ironică a poetului, de care, vedem, nu se dezminte
nici în acest poem. Dar și aici este cu siguranță
vorba despre cu totul altceva, mai exact, despre
o ducere mai departe a atitudinii zeflemitoare în
fața morții (nu și a învierii) pe care românii au
practicat-o de veacuri, dovadă stând și Cimitirul
Vesel de la Săpânța, unic în lume. Această atitudine
este poate cel mai fidel reprezentată de poemul
următor, în care moartea pare să fie coborâtă de
pe soclul de idee sau de concept și este privită
ceva mai de-aproape: „Când mori nimeni/ nu îți
duce dorul./ Doar unul îți va duce/ crucea, crucea/
pe care ai plimbat-o/ singur toată viața./ Atunci
cineva cu/ prosopul în mâini/ face figurație/ în
locul tău, întristat./ Realizează cât de grea/ ți-a fost
ție, Crucea./ Nimeni nu îți duce/ dorul când mori./
Doar crucea, coliva/ și coșciugul/ vor fi duse/ după
obicei”.
Dar până la urmă, pătruns de duhul învierii,
poetul „face pace” și cu moartea cea moartă (căci
știm că prin Înviere, Hristos ucide moartea) și, ca
un bun creștin, îi face o înmormântare creștinească:
„La capătul vieții e moartea./ La capătul morții e
viața./ La capătul morții moarte, ești tu/ îi aprinzi
lumânări,/ îi dai de pomană/ să fie de sufletul ei/ pe
lumea cealaltă./ Lumea se-nchină cu jale/ și spune:/
- Dumnezeu s-o ierte!”.
Poate s-ar cuveni să spun câteva cuvinte și
despre dimensiunea estetică și stilistică a poeziei
lui Gabriel Dinu. Dar în afară de faptul că avem
de a face cu o poezie minimalistă și frustă, nu
găsesc necesar să spun mai multe. Și aceasta
deoarece uneori, și este cazul și acum, poezia
vorbește singură, de la sine. Drept pentru care voi
încheia și eu această scurtă cronică, reproducând
două poeme, zic eu, edificatoare pentru atmosfera
volumului, din finalul acestuia: „Ar trebui să
înviem mai des/ nu doar o dată pe an!/ Cât încă ne
mai suntem/ unii altora./ Cât încă mai respirăm/
aerul acesta/ poluat, mai puțin poluat,/ ori foarte
poluat./ La fel, ar trebui/ să ne iertăm/ și să iertăm./
De-o eternitate uităm asta”; „E miercuri./ Mângâi
moartea/ pe creștet/ și îi șoptești tandru:/ - Du-te!”.
decembrie 2022 41
 C

Winston Churchill
de François Kersaudy
prezentare de carte

Fiind unul dintre cei mai avizați biografi ai lui Winston

Churchill, autorul volumului cu același titlu, François Kersaudy,
își dovedește măiestria în a descrie și expune scenic cele mai
semnificative momente ale vieții acestui om providențial. Modul
în care-l pune-n lumină este bine dozat ca realism și bine orientat
inspirativ-motivațional, deoarece cartea sa este în același timp o
superbă chemare generatoare de vitalitatea ce-și merită țelurile prin

Andrei Parapiru
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

42 Axis Libri
atingerea lor pas cu pas. Personalitatea urmărită
este, indiscutabil, o excepționalitate – într-adevăr
un geniu politico-militar și-un erudit, pe lângă
asta, cu ample deschideri în toate domeniile conexe
celor centrale, aflate direct în atenția sa, dar și cu
propensiuni conective pe multiple zone de activitate
și cultură. Dacă la toate acestea adăugăm o capacitate
de lucru incomparabilă nu doar în epoca sa și o
varietate uluitor de dinamică a programului său
zilnic personal, fără să mai socotim forța unică de
a valorifica invers decât obișnuit efectele alcoolului,
la el – cât se poate de înnoitor și stimulativ, avem
de-a face cu o personalitate a intervenției divine
decisive, de partea umanității în istorie. Pentru
Winston Churchill, în particular, singurul infern
și cauză a insuccesului față de marșul său triumfal
la îndemână, este inactivitatea. Așadar, după cum
se pronunță biograful său François Kersaudy: […]
Fără doar și poate, suntem obligați să repornim
în călătoria celui mai prodigios om-orchestră
al timpurilor moderne. Călătoria va fi lungă,
agitată, câteodată amuzantă, adesea extenuantă și
întotdeauna teribil de periculoasă. […]
Observatorul vieții lui Winston Churchill
este, la rândul său, fascinat de această personalitate
excentrică până peste poate și tot așa servită de
providență, care doar la începutul vieții sale pare
a fi altcineva decât el însuși mai târziu. Lordul
Randolph Churchill, tatăl viitorului inexplicabil
fenomen politico-militar ce urma să revoluționeze
istoria, își desconsideră permanent fiul, ale cărui
precocități abia încep să se întrevadă la orizont. Cu
finețea documentaristului bine-calificat, analistul
evidențiază preferințele și antipatiile la materiile de
școală ale elevului Winston. Cu chiu cu vai, dar cu
favoarea îndeosebi a mediului aristocratic dirijat
prin influența mamei sale, băiatul prinde ce ocazii
mai pot fi prinse (n.m: ăsta-i mereu principiul și
stilul său de viață), zburând mai târziu, de multe
ori la propriu, cu avionul, spre destinul aventuros
ce-l așteaptă. În dreptul său se poate spune pe bună
dreptate: a nu se încerca pe-acasă! Este vorba de o
combinație umană fără precedent în memoria vie
a umanității ce-i este martoră, dar mortală nici pe
departe doar pentru cei normal-dotați uman, în
toate facultățile mentale.
Într-o tinerețe cât se poate de spectaculoasă
fără să vrea el neapărat s-o și aranjeze așa, Winston
Churchill se angajează ca jurnalist-corespondent
de presă pe lângă ziarele mai importante ale
momentului, pe care le contactează de peste tot pe
unde se dorește-n acțiune. Astfel vizitează India și
caută să participe, de partea britanică, la conflictele
de acolo. Apoi, cu intervenții sus-puse pe lângă
generalul Herbert Kitchener, ajunge în Egipt și
participă din proprie inițiativă la o bătălie cu dervișii
de acolo în calitate de locotenent, ce-i drept. Abia
scapă cu viață, dar asta nu-nseamnă nimic pentru el,
în comparație cu senzațiile adrenalinei. Participă la
o expediție jurnalistică în Cuba de unde scapă de la
moarte cum nimeni n-ar mai paria că se poate, doar
pentru că rebelii de acolo trag peste măsură de prost,
indiferent de distanța până la țintă. Dar nimeni
nu i-ar suspecta pe burii din Africa de Sud de așa
ceva și, totuși, locotenentul Winston Churchill este
singurul care iese nevătămat dintr-un întreg tren de
transport militar, bine ciuruit în întregime, de altfel,
lăsând o enigmă în urmă, de nerezolvat până-n
zilele noastre. Apoi mai scapă și din captivitatea
sud-africană de la Pretoria.
Aventura în care se descurcă, deși n-are nici
un plan bine pus la punct, n-are bani, nu deține
relații locale și nu cunoaște nici limba țării și nici
drumul pe sute de kilometri, este una dintre cele
mai inexplicabile evadări din analele istoriei din
toate timpurile: […] După mai multe încercări
zadarnice, doar Winston reușește să treacă de zid și
să ajungă într-o grădină alăturată. Gărzile au fost
însă alertate și cei doi tovarăși ai săi sunt nevoiți să
renunțe. Winston decide să plece de unul singur, deși
șansele sale sunt ca și inexistente: nu posedă hărți,
nici busolă, nu vorbește afrikaans și are de străbătut
cei 480 de kilometri care separă Pretoria de frontiera
Mozambicului portughez […].
Analistul biograf François Kersaudy
continuă să-l urmărească pe Winston cu febrilitate
și o surprindere deloc reținute, deși nu este omul
să etaleze ușor asemenea exteriorizări, fie și prin
hârtia volumului său. În Primul Război Mondial,
eroul nostru este evidențiat a juca un rol pe tot
atât de important ca în desfășurarea celei de-a
doua conflagrații de aceeași amploare. Churchill
devine cunoscut drept omul-orchestră al armatei
britanice, dar mai ales al politicii naționale din
Regatul Unit. Activitatea sa este colosală, variind
de la sporirea capacităților industriei de armament
și a celor din transport pe linia frontului până la
inspectarea personală a soldaților din tranșee,
decembrie 2022 43
 în medie de trei ori pe ziua de 24 de ore. Totul
se face rapid, în timp real, fără plângeri sau
ezitări, cu titlu propriu de implicare, fără să pună
asemenea sarcini pe care și le asumă cu drag pe
umerii nimănui altcuiva. Iar acesta nu se vrea un
necrolog laudativ. Deși este considerat vinovat
de dezastrul aliaților la atacul asupra Turciei, din
strâmtoarea Dardanele, în regiunea Galliopoli,
Winston nu este vinovat pentru cele petrecute,
conform faptelor amănunțit-documentate privind
acea înfrângere.
În perioada interbelică, biograful surprinde
asfințitul stelei lui Winston Churchill ca întotdeauna,
când starea de război nu apare-n prim-plan.
Dar aceeași personalitate ce, omenește vorbind,
coordonează victoria aliată în primul, al doilea
și-al treilea conflict mondial (n.m: al treilea fiind
Războiul Rece) iese mereu la suprafață pentru a-și
puncta avertismentele pe cale a se împlini. Sesizând
atmosfera pro-hitleristă din Germania, într-o
vizită efectuată acolo-n 1932, Winston Churchill
o relatează-n cuvinte cât se poate de fără echivoc:
[…] Toți acești tineri germani viguroși, care străbat
Germania animați de dorința de a se sacrifica pentru
patria-mamă […] nu așteaptă decât să primească
arme, iar atunci când le vor primi, credeți-mă, vor
cere să le fie restituite teritoriile și coloniile pe care
le-au pierdut. Aceasta va face să zguduie din temelii
– și chiar să se prăbușească – toate țările despre care
am vorbit … și chiar alte câteva țări despre care nu
am vorbit.
Așa stând lucrurile, biograful François
Kersaudy îl surprinde pe Winston acționând
sistematic conștientizarea politico-militară a
națiunii sale, pe toate planurile și prin toate
mijloacele pe care le are la dispoziție, cu intenția
de a fi luate dispozițiile necesare spre a-i bloca
ambițiile lui Hitler în Europa, dar, mai ales, în
Imperiul Britanic. Doar în ultimă instanță reușește
să-l avertizeze pe Stalin cu privire la invazia nazistă
din iunie 1941, să-l alăture coaliției antifasciste
pe președintele american Roosvelt Delaware și să
alcătuiască astfel baza de negocieri pentru culoarul
de victorii decisive ale forțelor aliate.
După ce Churchill determină intrarea
în război de partea Marii Britanii în Europa a
armatelor SUA, biograful său François Kersaudy îl
surprinde pe acesta răsuflând ușurat, că Anglia mai
are zile. Doar în contextul alianței anglo-americane
44 Axis Libri
este prevăzută, tot mai evidențiat, limita asocierii cu
Uniunea Sovietică a lui Stalin, iar asta numai treptat,
pe măsură ce se configurează finalul celei de-a
doua conflagrații mondiale. Desigur, momentul
Ialta nu convine României, dar Winston Churchill
urmărește exclusiv interesele geopolitice pe termen
lung ale țării sale, Marea Britanie cu Imperiul pe
care-l conduce, reunit ulterior în Commonwealth-
ul economic. Expresia Cortina de fier provine, de
asemenea, din vocabularul mereu creativ și extrem
de sugestiv al marelui om de stat și se referă la țările
ocupate de teroarea sovietică a Armatei Roșii.
De neoprit în frământările sale pentru
asigurarea viitorului britanic, Winston Churchill
fundamentează pactul defensiv NATO, organizație
ce se opune expansiunii sovietice și reușește să-i
țină în șah pe bolșevici pe toată perioada vieții sale.
Luptător tenace pentru termenii unei păci viabile
față de amenințările statelor tiranice și ale războiului
perpetuu pregătit de acestea, Churchill rămâne
marca de triumf a libertății asupra despotismelor
politice de-a lungul secolului al 20-lea, configurând
transparența unei istorii favorabile umanității.
Primatul spiritului englez, după el, se impune
cvasiesențial și exponențial pe întregul domeniu
politico-militar-economic, până-n prezentul
nostru. Cu o luciditate de istoric autentic, François
Kersaudy consemnează paradoxul providențial
de pe făgașul spre realizarea culminativă a
evenimentelor din viața eroului nostru, paradox
de care Winston Churchill se dovedește pe deplin
conștient: „[…] Nu trebuie niciodată să uităm […]
că atunci când comitem o mare greșeală, ea se poate
dovedi cea mai avizată decizie.” Cel puțin, în cazul
autorului său, această afirmație paradoxală s-a
dovedit perfect exactă…
C

STEPHEN KING, SHINING

(1977)

Shining este a doua carte a „Marelui Trio” kingian – trei romane

terminate în timpul primei sale decade de scriitor: Salem, Shining
şi The Stand -, care îi definesc rolul în cadrul literaturii americane,
oferind, în acelaşi timp, un standard la care au fost raportate toate
lucrările ulterioare.
Fiecare dintre aceste romane dezvăluie multiplele resurse narative
ale lui King, desfăşurate într-o proză densă, ce jonglează, subtil, cu toate
nuanţele spaimei, de la frisonul abia perceptibil la spasmele terorii. Mai
mult decât atât, fiecare dintre ele îşi concentrează coloratura epică în
definirea unui arhetip recurent al genului, Locul Malefic, cu multiplele
lui ocurenţe: oraşul, creuzet al răului şi casa bântuită (oraşul Salem şi
Casa Marsten, în Salem), întinderile geografice ample, guvernate de
forţe întunecoase (Boulder, Colorado şi Las Vegas, Nevada, în The
Stand), hotelul, ca baterie psihică ce captează energiile negative ale
foştilor locatari (hotelul Overlook, în Shining).
Inspirându-se din planul Hotelului Stanley din Estes Park (în
al cărui decor s-a organizat o petrecere a fanilor lui King, în timpul
căreia unul dintre invitaţi s-a amuzat schimbând toate numerele
camerelor în 217), Hotelul Overlook reprezintă centrul terifiant al
unei puteri malefice care se hrăneşte cu înşişi vizitatorii săi şi cărora
le exploatează, în acest sens, temerile şi obsesiile cele mai profunde.
Neştiută, nenumită şi totuşi nu mai puţin prezentă, entitatea,
prototip al unei creaturi ce va apărea, sub diferite faţete, în majoritatea
Mirela Gheorghe romanelor lui King, are însă o predilecţie pentru cei care „strălucesc”
scriitor
(„shine”, în limba engleză), cu alte cuvinte, pentru cei care au puterea
de a vedea dincolo de limitele înşelătoare ale vizibilului şi care pot
schimba, telepatic, gânduri cu alte persoane dotate cu „strălucire”.
Unul dintre aceştia este Danny Torrance, fiul administratorului
însărcinat cu întreţinerea construcţiei, pe tot timpul sezonului închis
vizitatorilor obişnuiţi. Dar Danny „străluceşte” mai mult decât oricare
dintre cei ce au pus vreodată piciorul în Overlook, de-a lungul
întregii sale „vieţi” întunecate, iar El, Hotelul, înţelege repede că
singura modalitate de a controla „strălucirea” lui Danny este să ia în
stăpânire mintea tatălui său, Jack. Astfel că, în timp ce Jack se zbate
cu disperare pentru a-şi păstra intact echilibrul mental, Danny luptă

decembrie 2022 45
 să supravieţuiască, şi tocmai aceste încleştări pe
viaţă şi pe moarte conferă „strălucire” romanului,
incontestabilă capodoperă a unui autor perfect
stăpân pe arta sa si capabil să-i dozeze şi să-i
stăpânească efectele.
Paralel cu aceasta, King dezvoltă o altă
temă recurentă în ansamblul creaţiei sale, aceea
a destrămării familiei, temă ce-i jalonează opera,
de-ar fi să amintim numai Carrie, roman scris în
1974, It, în 1986 sau Cell, apărut la o distanţă de
20 de ani. Adesea, copiii fie nu (mai) au unul sau
chiar ambii părinţi, cum este cazul
lui Mark Petrie din Salem sau al lui
Ray Garraty, din The Long Walk,
fie îi au, dar îi pierd, ca în Cell sau
în Bag of Bones ori pur şi simplu
aceştia nu sunt întotdeauna…
constructivi, aşa cum se întâmplă
în Carrie.
Odată cu Shining, tema
destrămării familiei capătă
proporţiile obsesiei: Jack, Wendy
şi Danny Torrance formează o
familie confruntată cu tripla
ameninţare a alcoolismului, a
divorţului şi a posibilei nebunii;
pentru ca lucrurile să fie încă
mai complicate, kilometri întregi
de munţi împăduriţi, precum
şi întinse imperii de zăpadă îi
izolează de ceilalţi semeni ai lor, închizându-i
într-un spaţiu claustrant, ce pare a respira şi, în
acelaşi timp, a emana răul.
Dezintegrarea progresivă a lui Jack, dureroasa
conştientizare a lui Wendy, cu privire la situaţia
critică a căminului ei, precum şi spaima crescândă
a lui Danny, odată cu descoperirea adevărurilor
terifiante comprimate între pereţii hotelului,
generează o tensiune aproape insuportabilă, care
nu se regăseşte în nici un alt roman al lui King. Încă
de la prima scenă, a cărei aparenţă de calm nu poate
înşela un cititor cât de cât avizat, şi până la ultima,
marcată de o stabilitate fragilă, povestea alunecă,
inexorabil, spre un final devastator în care nici unul
dintre cei implicaţi nu vor fi putut împiedica Răul
să le altereze, pentru totdeauna, vieţile.
Shining pare a dialoga cu prozele unor autori
precum Hawthorne, Poe sau Lovecraft, la care
sugerarea, mai degrabă decât descrierea precisă a
unei atmosfere terifiante capătă cote halucinante.
De altfel, King face multiple aluzii, în textul său,
46 Axis Libri
la autori clasici, precum Frank Norris, Shirley
Jackson şi la maeştri ai terorii, cum ar fi Ray
Bradbury. Mai mult decât atât, romanul trimite,
de asemenea, la autori dramatici moderni, dacă
e să ţinem cont de structurarea sa în cinci acte,
asemenea unei piese de teatru, precedată de un
prolog. Pe alocuri, Shining funcţionează chiar ca un
surprinzător metatext, personajele însele indicând,
adesea, conexiunile pe care cititorul ar trebui să
le facă. Numărul restrâns al acestora - amănunt
important în creaţia unui autor ce nu întâmpină
nicio dificultate în a trasa, în
detalii infime şi precise, destine
multiple şi sinuoase - precum
şi focalizarea pe un singur
decor, căruia i se exploatează la
maximum valenţele, îi permit lui
King o mai profundă explorare
a personajelor şi a imaginilor.
Interesant este de semnalat aici
prezenţa lui Halloran (ce va
apărea şi zece ani mai târziu, în
It), personaj-ghid care ţâşneşte
dintr-un plan secund, pentru a-i
oferi lui Danny cheia înţelegerii
propriei „lumini” interioare,
revenind, apoi, să unifice ultimele
pagini ale poveştii.
De asemenea, nu trebuie
uitat decorul, compus dintr-o
serie de imagini structurate în jurul unor elemente
simbolice: labirintul tufişurilor tăiate în forme
de animale, ce se însufleţesc şi capătă o viaţă
proprie, ameninţătoare, viziunile nocturne şi
fantomatice ale lui Danny, orologiul plin de sânge
din sala balului, cada din care picură apa, în camera
interzisă, grădina strivită sub zapadă, subsolul în
care se află cazanele, explozia finală şi apocaliptică,
căreia nu se ştie sigur dacă El sau Ea, umbra perfidă
şi insesizabilă, i-a supravieţuit, atâta timp cât în
romanele lui King Răul nu pare a muri, cu adevărat,
niciodată…
Transpus pe marile ecrane în 1980, la puţin
timp după excelentul Carrie şi mai puţin reuşitul
Salem, Shining vine să demonstreze, alături de The
Stand, de mai târziu, că şi romanele cele mai lungi
şi mai complexe ale autorului pot fi adaptate, cu
succes, în cinematografie, încântând milioane de
spectatori, aşa cum, înainte, au captivat milioane de
cititori cu sufletul suspendat undeva, deasupra unei
replici sau a unei descrieri plastic-terifiante…

poeme
DRAGOSTEA DE NEAM ȘI
ȚARĂ
Cine-a crezut că exilat,
Românul s-a astâmpărat
S-a înșelat în sinea lui
Părerea să-o țintească-n cui!
Românu’-i întreprinzător,
E harnic și e plin de zor.
Nu poate sta o clipă, nat,
Lucrează, scrie, ,,apucat”,
Prinde din zbor un fir, un ce
Și zvârrr, e aci și nu mai e.
Dar dintre toate ce le știe,
Ori te zidește-n poezie,
Ori dă cu tine de pământ,
Deși pământul cade frânt!
Așa e firea de român,
Pe gândul lui este stăpân
Și nu îl scoți dintre-ale sale
Melania Rusu Nici cu vin, nici cu sarmale.
Caragioiu
vicepreședintă, Asociația
Scriitorilor Români din Dar într-o zi un înțelept,
America de Nord Luă o hotărâre-n piept
Si spuse tot, de la obraz -
Fire-ar să fie de necaz -
Voi fraților ce-aveți în voi,
Râcă, pornire sau război,
Că vreți mereu să vă-nfruntați
Voi între voi, cu-ai voștri frați
Făcuți de-ocară, de nimică,
P
O
E
Z
I
E
Fiindcă i-a luat gura în pripă!
De-această mare slăbiciune,
Vor profita alte popoare
Iar tu vei paște pe răzoare!!!
Mai mult!!! „Nobel” o ia, la trop
Zicând, „Cuvântul echivoc
E via analiză-n faptă,
Nu le dăm Nobelul! Asteaptă...”
Asteaptă deci, române-un veac,
Până vine mintea la cap
Si să cinstești, nu în alean,
Să lauzi tu-ntâi al tău neam
Așa mi-a scris un om de bine,
De undeva din țări străine
Unde coboară anual.
Ploaie de ,,Nobeli”, vezi jurnal!
Iar noi, ce trăim hârâind,
Numărând muștele pe grind,
Primim un premiu într-un veac,
Când înși-ne ne-am dat de hac.
N-a fost destul că am pierdut
Floarea culturii din trecut,
Sub Eminescu mai săpăm.
Să dăm pierzării tot ce-avem!
Faceți, vă rog, rocada zilei
Suntem eroi, nu plânși ai milei...
Stați drepți, cu suflet, mintea
sus,
Drepți, în credința lui Iisus!...
decembrie 2022 47
 EFEMERĂ DE TOAMNĂ ÎN MONTRÉAL
Au mai rămas doar ultimele frunze,
Întruchipând:
Câţiva palmieri.
Trei balerine,
Litere care-mi vorbesc mie,
Un căţel cu laba la ureche, şi
Piepteni, foarte mulţi piepteni.
vârful piciorului…
Frunzele să-mi cânte mie şi cerului,
Încetişor,
Încă o dată, melodios şi încă o dată…
Nu ştiu cum se desprind frunzele…
Ele mă văd şi se avântă în calea mea.
Le cheamă toamna din pletele mele,
Umerii mei largi, sub atâtea poveri…

Privirea mă fură şi iar îmi apar: Privesc în sus,

Tridentul (din ramuri, al) lui Poseidon,
O furcă de făcut căpiţe de fân,
Păsări cu aripile deschise,
O Babă Cloanţă, cu ciuf pe cap,
Miniaturi de pomi, (cum desenează copiii),
Steaguri şi eşarfe colorate,
Câteva şiruri de cocotieri, de aceeaşi înălţime, şi
O rândunică singuratică.
Se întunecă;
Privirea-mi obosită mai discerne:
O vulpe cu un corb pe spinare,
Albine mici, albine mari,
Virgule,
Bondari;
Şi dincolo de ele: cerul de octombrie,
O zi de vânt,
O zi de ploaie,
O zi de soare blând şi nostalgic.
Frunzele îmi zâmbesc, au buzele roşii
şi obrajii poleiţi, iluminaţi de ochii uşor adormiţi.
Iarăşi cântă! Sau, nu.
Plâng plecarea ultimelor păsări.
Vântul flutură prelung steagul zdrenţuit al
toamnei…
Zgâlţâie înciudat ramurile…
Când nu reuşeşte, fluieră amarnic…
Merg, merg mereu, însetată, bând din cornul
toamnei.
Aş voi ca drumul să nu se termine,
Nicicând şi niciunde…
Să fiu mereu însetată,
Să zbor peste zări ca o samară de arţar,
Să întâlnesc ultimul vis al frunzelor subţiri şi
crestate.

Copiii culeg frunzele de aur,

purpură şi aramă,
Adulţii înoată prin frunzele
răscolite,
Păsările-frunză pleacă luându-şi
puii cu ele…

Încep să îmi simt umerii.

Şi casele rămase fără cojoc, încep

să se îmbrace…

FRUNZE DE ARŢAR

Îmi place să merg,

Să merg răscolind frunzele cu

48 Axis Libri

poeme
CĂSUȚA MEA
Fiul m-a sunat din depărtare
Să te las, căsuțo, și să plec,
Să mă duc în lume că e mare,
Grija duce el: ne ia bilet.
Cum să ies, căsuțo, eu din tine,
Să te las în groază și să fug?
De tavan și ușă mi-i rușine
Și puteri de plâns nu-mi mai
ajung.
Nu sunt melc ca să te duc în
spate,
Eu te port în inimă și tac,
Tu-mi știi, caso, păsurile toate
Câte anotimpuri m-ai vegheat.
Mi-ai crescut aripi și rădăcină,
Mâinile cu dragoste te-au uns,
Azi rodesc și pomii din grădină,
Cum să plec, căsuța mea cu
Hrist?
Eufrosinia Cojocaru Cine mă așteaptă-n altă parte?
poetă (Ucraina)
Cărui prag să-i spun că e al meu?
Cât să duc dureri și frică-n
spate?
Eu mă-ncred în rugi la
Dumnezeu!
Facă El așa precum Ii voia!
Să mă ierte dacă am greșit,
Eu rămân, căsuța mea în tine
Focu-n sobă să-l mențin tihnit.
P
O
E
Z
I
E
S-aibă unde reveni copiii,
Să găsească pâine părintească
Că le-o fi mereu și cald, și bine
Cât o să trăiască casa noastră.
DE-AR PUTEA VORBI
PĂMÂNTUL...
De-ar putea vorbi Pământul,
Ar țipa de-a sa durere,
Toți i-ar auzi cuvântul
Printre lacrimile grele.
— V-a făcut Domnul din humă,
Voi sunteți onorul meu,
Dar de la Adam încoace
Nu v-ați mai oprit din rău.
Din pământ vă zidiți case,
Drumuri faceți din pământ,
De-mi puneți sămânță în brațe,
Vă cresc pâine că-s voinic.
Pentru trai v-am dat de toate:
Roade, apă, minerale,
Da-n palate minunate,
Mulți uitați că sunteți oameni.
Mintea multora e scurtă,
Lăcomia margini n-are,
Azi mă presărați pe față
Cu blestemele din arme.
Ard și plâng... puterea-mi seacă,
Lacrimi strâng de peste tot,
Voi mă vindeți, mă distrugeți,
Iar eu grija voastră-o port.
decembrie 2022 49
 Ce ați face fără mine? Numai banul e biletul cu putere nepereche,
Fără de planeta albastră? Pentru el întinde mâna păcătoasă orice șef.
Cum venit-a fiecare-n
Lumea asta să trăiască? Se-nchid ușile înalte cu zăvoare ferecate
Să ne zbatem în probleme, care nu se mai deznod,
De-ar putea vorbi Planeta, Ne ascundem în culcușuri să trăim cu frică-n spate
Care pașii toți ni-i poartă, Până când o să se poată respira fără acord.
Ce se-nvârte-n galaxie
Zi și noapte elegantă. NU IEȘIȚI CU ȚARA-N PIAȚĂ

Cred, c-ar spune-n voce calmă Ce mulți sunt cei care discută!
Că-i suntem mereu datori Cât de puțini se duc pe front!
S-o cinstim ca pe o mamă Puțini muncesc, puțini se luptă
Și s-o înflorim cu flori. Pentru acest cinstit norod!
Voi... cei care le știți pe toate;
Doar aici ni-i fundamentul, Vorbind în față sau prin dos,
Ieri și azi... va fi și mâine, Rețineți: vorbele deșarte
Nepăsarea sau progresul La nimeni nu aduc folos!
La copii le va rămâne. Voi, cei fugiți prin țări străine,
Cu dragoste din teorii,
De fugit nu avem unde, Lăsați-ne cu-n colț de mâine,
Nici pe Lună, nici pe stele, Fără de-a voastre strategii!
Numai Terra ne-ncălzește-n Ce-i o părere fără fapte?
Legământul de iubire. Ce-i oastea fără de soldați?
Când luptă azi flăcăi și fete
Ascultați gândul țărânii Cum e mai rău îi discutați.
Taina ei și a veșniciei: Păi! Nici al lor nu e războiul
Omul mi-i dator c-o moarte - Și Țara nu-i numai a lor,
Nimeni n-are nemurire! În flăcări ni-i e viitorul,
Se moare azi foarte ușor!
Nu vă cer nimic: nici banii, Rog, nu ieșiți cu Țara-n piață!
Nici mândria nu v-o iau, N-a fost întrânsa numai rău,
Trupul va intra în groapă, Să-i mulțumim că ne-a dat viață
Sufletul se duce-n rai! Și cald ne e la sânul său.
Cu vorbe n-o să faceți pace,
UȘILE Cu fuga nu o ajutați!
Când nu puteți nimic să faceți -
Tot mai greu ni se deschide, dacă batem la vreo ușă, Lui Dumnezeu să vă rugați!
Tot mai greu ne înțelegem când nu ne aud deloc,
Cel ce plânge-i vinovatul că i-s rănile în sânge NU MAI ȘTIU
Pentru dânsul nu-s răspunsuri, nu-s nici lacrimi,
nici noroc. Nu mai știu e vârsta vinovată
Sau o frică mi-a intrat în duh
Îmbrânciți din ușă-n ușă, amețiți de alergătură, mi-am dorit mereu să am de toate
Ne smerim cu nedreptatea schilodiți de neputință, mai frumos, mai bun și chiar mai mult.
Tremurăm ca niște iepuri, înghițind limba în gură
Să se bucure nedrepții îngâmfați de biruință. Am tot scris și scris atâtea liste,
Am tot adunat din răsputeri...
Într-o țară unde joacă orice mască-ntr-o ureche Ce-am primit mi-i drag, iubite Hriste!
Balonăm de indignare și de lipsă de respect, Mulțumesc de răsărit și seri!

50 Axis Libri
Mi-am dorit o casă cu livadă
Și copii în curtea mea să am...
Azi mi-aș vrea familia grămadă,
Să am mângâiere de-a le da.
Mai visam să plec în depărtare,
Să mă odihnesc, să zbor pe sus,
Azi arunc dorințele-n sertare—
Am ființe dragi și mi-i de ajuns!
Mai speram să scriu o carte bună
Despre plai și înaltul curcubeu,
Azi voiesc mai multă sănătate
Pentru acei care-i iubesc mereu.
Am visat frumos și cu plăcere,
Casă am, serviciu, copii cuminți,
Doamne, Te mai rog să-mi dai putere!
Nu-i lua pe nimeni printre sfinți!
Poți să-mi tai din țel, din vis, din vrere,
Să mă lași cu inima frumoasă!
Ocrotește-mi neamurile mele,
Țara mea și toată Terra noastră!
ACORD FINAL
Se-ntâlnesc toamna cu iarna pe-o cărare șerpuită
Una plânge disperată, alta cântă fericită,
Una plouă, alta ninge, vântul latră-n patru părți
Se izbește cu putere ba în crânguri, ba în porți.
Stau copacii și ascultă, înclinându-se din spate
Cu o coamă despletită, cu crengi ude și-nghețate,
Pe-un covor de frunze coapte crește-o plapumă de
omăt,
Crizanteme colorate se îmbracă în prăpăd.
Cad gutuile făloase, se rostogolesc pe jos,
Tare-s galbene, arătoase și plăcute la miros!
Zboară ciorile bătrâne după brazde noroioase
Ninge, plouă... gerul vine... cresc băltoacele lucioase.
Apa ghiolului se prinde-n coji de gheață peste valuri
Și nu poate să alerge nici în larg și nici spre maluri.
Toamna știe că-i bătrână, dar se supără pe soartă
Se-nciudează și c-o mână rupe zările c-o zloată.
Iarna pașii și-i iuțește, suflă fulgi mai mulți, mai
moi,
Tot peisajul îl albește, cântă alte piese noi.
Se-ntâlnesc toamna cu iarna, se sărută vreun ceas, P
Apoi urmele-și astupă în acord de bun rămas. O
E
FĂRĂ ANOTIMPURI Z
Să pice frunza dacă vrea, să plouă ploaia albastră,
I
Îmbrățișați ne-om săruta în dulcea toamnă a noastră
E
Să ne privim în ochi tăcuți, că prea ne-am spus de
toate,
Iar inimile făceau punți, dacă eram departe.
Să latre vântul sub ferești și neguri să se aplece,
Tu ești acel ce-mi trebuiești, ce-ntruna mă-
ncălzește.
Și nu pot toamna s-o ascult vorbind de bătrânețe
Tăcerea ta-mi spune mai mult în ritmuri
îndrăznețe.
Să cadă frunza dacă vrea, să ningă-n calendare,
Tu lângă mine dacă stai, mă simt plăpândă floare,
Să vină valuri fel de fel cu viscoliri și gheață,
Te-oi izola în versul meu cu aburi de speranță.
Clepsidra-și numără nisipul, iar zilele se trec și vin,
Iubirea nu știe anotimpuri, nici noi nu știm de ce
iubim.
MOTIVAȚIE
Am cui să spun un „Bună dimineața!”
Cui pace și iubire să-i doresc
Mă spăl cu rouă-n orice dimineață,
Mă bucur pentru ziua ce-o trăiesc.
Am pentru ce să-mbrac o haină nouă,
Pot să admir un răsărit și apus,
Aștept din lume vești, mi-i cald când plouă,
Mă bucur pentru ziua ce-o trăiesc.
Am pentru cine flori să pun în glastră,
Am cui dona cireșele ce cresc,
Am o credință adâncă și o speranță,
Mă bucur pentru ziua ce-o trăiesc.
Mi-i dragostea ca versul poeziei,
N-ascund nimic și nu mă complexez,
Îmi place timpul ce i-l dau hârtiei,
Mă bucur pentru ziua ce-o trăiesc.
Eu sunt fierarul fericirii mele
Și inginer și sculptor și chimist,
Am pacea mea și drumul înspre stele
Cât mâna îmi întinde însuși Hrist.
decembrie 2022 51
P
O
E
Z
I
E
poeme

***

Voiam să tac despre numele celor cu multe

Cuvinte ce plâng mutilate,
Să le descriu căderea frunzelor
În pădurile nordului.
Dar am închis ochii,
Le-am înțeles misterul ascuns în priviri,
Reîntors sub mâna poemului mut.
Poate de mâine o să cer timpului
O altfel de moarte, fără scrupule, îndesată
În trupul meu de cădere.
Am să m-așez apoi
La marginea careului cu o mie de colțuri
S-alerg între ele bezmetic ca după
Atingerea unei Nereide visate.

***

De ce să scriu pe frunze sau în asfalt

Cuvinte-non-sens dintr-un poem tăcut
Așteptându-mi fluturii
Ascunși în zborul reîntoarcerii...
Pot chiar acum să ridic zidul de apă Arsenie Augustin
poet
De la un capăt al sufletului
La celălalt
Apoi să m-așez cu fruntea spre cer.
Pot să chicotesc peste trupul tău de bronz
Numărându-ți vertebrele
Ca pe crenelurile unui turn de apărare
Sau să isc furtună printre crengile
Copacilor în culori severe
De toamnă.
Dar sunt tot mai orb când caut

52 Axis Libri
În locul ferestrelor ceruri albe înguste
Pe care vreau să mă cațăr
Ținând în mâini flori de metal.
***
Cu umbrele acestor lebede stând
Pe spinarea valurilor albe ce facem;
Le dăm fărâme de lună
Sau le adăpăm cu sângele
Uscat din obraz?
Mi-e frică de lumina lor aurie,
De țărâna ascunsă în penele lor.
Văd urme de cer în cântecul tandru,
În tăcerea albastră
Scrisă-ntre aripi și zborul cadent.
Mă mir, mă întreb cum li s-a scrijelit
Pe umeri limba tainelor
Iar peste somn resturi de vis.
Sunt îngeri pictați în culisele nopții,
Umblet-lumină tremurând în apus.
***
Încruntată seara căuta dincolo de străzi
O privire tăcută zidită între
Cei patru pereți de oglindă.
Voaluri și coame
Înghețate foșneau amar și absent
Sub pleoape-adormite.
În sunet de vis
Se năștea zilnic un semn de tăcere
Lăsat la intrarea în temnița roșie.
Surd și departe se-aud acum
Clopotele vii ale catedralei din est.
Am aprins lumina albastră
Care-mi veghează singurătatea iar lumea
Se răsfață întinsă
Pe marginea anotimpului fără ieșire.
***
I-am acoperit ochii cu stoluri de fluturi
Apoi i-am încordat degetele
Și i-am pus în brațe tăcerea.
A strâns la piept cerul amestecat
În culori și iluzii,
Pe umeri a luat steagul de carne
Impecabil uitat la marginea mării.
Nu s-a uitat împrejur
Să-și simtă inima încolțind umbre,
N-a atins ceața dintre degetele
Ridicate spre zări.
Doar și-a pregătit trupul cald pentru
Un zbor și-o cădere.
***
Îmi amintesc de noaptea aceea în care
Un înger de sticlă privea
Prin ochiul înghețat al clepsidrei
La pielea metalică desenată trandafiriu.
Sub aburul nesățios
Își plângea zborul cu lacrimi de lut
Ca și cum întunericul ar fi avut
Zimți de tăcere.
Prin ciobul de-oglindă se văd margini
De frig
Încrustate cu sângele celor trecuți
Dincolo de trupul fierbinte.
Dezbrăcat de aripi, cu avântul tăiat,
Și-a întins umbra pe spatele
Zidului ce clădește absida.
***
Ascultă cum ceața mijește-ntre crengi,
Cum toamna trosnește pe străzi
Declinul luminii.
Sus în Cavan ploaia e verde
Și încă măruntă, tăiată din plumbul
Ce-acoperă zarea.
Voaluri tăcute se-aștern peste inima roșie
Cât o nucă chircită în ungherele
Calde și moi ale nopții.
Nu te trezi! Stai întins pe patul
Acesta gros de noroi și-amintește-ți
Sunetul viu, dezbrăcat, al suirii
Din valea umbrelor moarte.
Vezi îngerul cu vârfuri de zbor
Zimțat ca un vis plin de oase,
Dă-i mâna lucid, lasă înapoi trupul și sârma
Care te leagă de noi.
***
Învăț să respir în valea aceasta tăcută asemeni
Inimii cu rânjet de bronz.
decembrie 2022 53
 Țin palmele drept înspre cer,
Îmi cresc aripile până-n fereastră
Și caut ieșirea
Odată cu îngerul incandescent din ungher.
Nimeni nu-mi zice de ce totul e alb
Iar respiru-i descătușat larg și răsfrânt.
Poate fi noaptea orbilor
În care strigătul moare, uitarea-i tăioasă.
Numele zile-i de sânge,
Cuvintele boante n-ajung să hrănească
Înălțarea sau zborul din tainele-neant.
***
Dă-mi mâna şi-nvață
Să cauți în încăperea clandestină din
Adâncul pământurilor sterpe
Vechea limbă a zborului
Cu sete mângâiat
De degetele subțiri ale cerului.
Coboară dimineața pe hipodromul
Din spatele casei,
Desfă-ți umbrele și lasă-le-n colțul
Unde-și leagănă toamna
Ultima ei înviere.
54 Axis Libri
Pătrunde în noaptea senină,
Vezi groapa cu resturi uitate pentru
Un timp nesfârșit de tăcere.
Adună himerele de pe drumul acesta
Cu aerul rar ce se-ncheagă
Pe buze ca un semn de uitare.
***
Nu știu răspunsul la marile strigăte!
Doar petele calde de sânge
Îmi trezesc cerul.
Prins între rădăcina de lotus
Și furtuna de gheață lovind străzile
Las în urmă lațul nașterii mele,
Curăț tainele înfipte
Iremediabil în carnea-mi de lut.
Văd la stânga luminii un înger tăcut:
Îi fur pana din capătul zborului
Și mi-o așez la rever.
Vei învinge și vei găsi cenușa! îmi spune.
Nu mai sta pe marginea aceluiași
Zid plin de uimiri
Acolo cresc flori sacre și umbre
Ce-și sprijină fruntea pe terne plăceri.
 P
O
E
Z
I
E
poeme

Rătăcit pe sub ceață

Citesc în praful de pe inima mea

că de mult nu a mai fost iubită!
De aceea, aproape noapte de noapte
adorm ca un mort uitat
pe o pernă de nisip.
Mă simt ca și cum aș fi băut
pe nerăsuflate
un întreg pahar cu venin stors din papagal!
Da… acel papagal ce vorbea
numai despre iubire…
iubirea… acel venin dulce-amar!
Cel puțin, știu că voi orbi curând
și ochii mei vor vedea
numai o lumină moartă
și mă voi simți ca atunci când
curcubeul a avut un coșmar
fiindcă s-a visat în alb și negru!
Dar, până atunci…
să continuăm ce facem
și să ne afundăm în tăcerea caldă
afumându-ne cu șoapte dulci
așteptând timid ca
Ciprian Vestemean o melancolie să ne muște de picior!
poet Ceața se întețește…
iar mă voi rătăci o vreme…

De tine mi-e foame!

Când acum trei luni

copacii au început
să îmbrace haina Toamnei
nu m-am gândit
că voi ajunge să văd cum
încolțește Iarna

decembrie 2022 55
 în colțul geamului meu afumat! Plecăm? Ale tale… lacrimi…
De foame sunt sătul
și-atunci și acum Aș vrea să te duc la Paris Privesc în ochii tăi
aș vrea să-ți simt pe Sena plini de lacrimi
umbra ta caldă pe sub turnul Eiffel cum picură cu frunze sărate
căci îmi este atât de poftă și prin Luvru din cerul chipului tău
de o porție de odihnă să te urc la Machu Pichu de aceea acum
la pieptul tău apoi să ne pierdem Soarele se-neacă
ascultând tic-tac-ul pe străzile din Roma se stinge puterea lui
din inima ta! sau Oradea și moare…
Am în minte de piramide să ne bucurăm Îți spun șoptit:
stoluri de gânduri și pe Sinai să urcăm „Ai mai ucis un astru!”
și-mi trebuie, din partea ta în domul din Milano „Nu”, îmi răspunzi:
niște fulgi de speranță să ne plimbăm „Întunericul este
că vei rămâne mereu sau în Sagrada Familia numai somnul luminii”.
în viața mea să ne înclinăm Iau pulsul unui fulg de nea
altfel, ea, în turnul din Pisa și te rog:
viața mea sau să ne iubim „Rămâi iubire cu mine
va fi ca un prin Veneția la cină…
Crăciun în cimitir! la Budapesta până dimineață…
în Linz Poate…
Decret sau chiar mai departe va mai răsări o stea!”
în Londra
Într-o zi frumoasă de nea și la New York. Ale mele… lacrimi…
ai decretat iubita mea Fugim în lume…
că ar trebui să avem iubita mea? Lacrimile
o zi a noastră de auzit vocile! Ori în Mica Romă? mi s-au aruncat în gol
Ce m-am bucurat fără parașute
să știu că va fi mereu Ah, tu! ca într-un tablou
o astfel de zi privirea unor
de sărbătoare! Mi-ai făcut cratere critici ce caută
Ai ales Vinerea pe inimă să critice!
simbolic cu ploaia ta de meteoriți Te-aș chema
pentru inima ta cu refuzuri să-mi ștergi
și-am acceptat! și doare! de pe pleoape
Dar acum aș vrea Lasă totul și hai durerea
dobândind atât de multă la gura cerului acum când
autoritate să sorbim o lungă sentimentele-mi
să decretezi și alte zile sărutare! încărunțesc
în acest calendar Noaptea cade cu tot cu stele cu tristețe!
al iubirii! peste orașul muribund Sincer să-ți spun:
Aș vrea o zi a chiar în rana mea ruginită nu știu ce să-ți spun!
săruturilor, ce n-are vindecare Poate doar ca la plecare
întâlnirilor, fiind trăitoare să-mi dăruiești,
îmbrățișărilor și pe o inimă rănită! lăsându-mi, te rog
o zi, în care Îmi vine să-ți spun: un pachețel cu zâmbete
să nu facem „Oare îți place de mine? Mă coapte
nimic iubești? și numai bune
ci doar să ne iubim… Ori doar la vorbă te tocmești?” de sărutat!
în șoaptă!
Le aprobi?

56 Axis Libri
 P
O
E
Z
I
E
poeme

Meridianul 25

Obrazul departându-se de obraz

când stăm alături și încerci să-mi spui
ceva despre comportamentul
la temperaturi scăzute ale florilor de câmp
cu eleganța și teama de-a nu leza pe nimeni
precum călătorii osteniți
dintr-o sală de așteptare a unui tren
care nu se știe dacă o să mai vină
lângă meridianul 25
iar ceasurile fac un pas înapoi
și ne încearcă inspita de-a arunca
colacul de salvare marilor speranțe
iar răcoarea din preajmă și glas
ne lasă orizontul însângerat
de soarele vișiniu
coborât cu încetinitorul
peste însemnele heraldice
ale clădirilor de patrimoniu
și canatul ferestrei dintr-un ansamblu
de blocuri vechi ce înconjoară aleile năpădite
de lumina și frunzele penultimei seri de
Alexandru Cazacu Octombrie
poet, publicist unde totul devine limpede așa cum în copilărie 
la ieșirea din cinematograful de cartier
mergeai fără țintă pe străzi
îndrăgostit de o actriță tânără și răvășitor de
frumoasă
știind foarte bine că revoluţii de catifea și
cortine de fier
vor face ca lucrurile să se întâmple
precum în paginile de început
ale romanelor lui Dickens

decembrie 2022 57
 Trecutul nostru
Trecutul nostru în nopțile când
acordurile sonatei lui Haydn se opresc brusc
ca un acrobat pe frânghia întinsă a trapezului
în toamna ținută sub flacăra
unui rug de pedepsit vrăjitoarele evului ce-o să
vină
iar covorul de frunze ce acoperă bulevardele
este trena rochiei actriței de vodevil
şi din jobenul scamatorilor ies toate cărțile
câștigătoare
ale unei întâmplări care începe cu „nu a fost
vreodată”
Trecutul nostru în nopțile când
toate camerele acestui oraș par niște locații
ticsite cu obiecte inutile
şi regretele se află mereu de cealaltă parte a baricadei
unde tăcerea cade blând peste lucruri
iar înscrisurile îți dovedesc că nu am mai fost aici
în acest loc unde cunoaștem fiecare ungher pe
dinafară
și niciun martor nu poate spune sub jurământ
că într-adevăr ne-a văzut cândva
traversând amiaza în calești princiare
Judecătorii
Miezul nopţii de toamnă plutind deasupra oraşului
când somnul se adună-n oameni
precum tăcerea în instrumentele muzicale
iar cuvintele îmbătrânesc uituce
printre aduceri-aminte dizolvate pe retină
şi abia se aude foșnetul unei livezi de măslini
în locuinţa de lângă mare
unde judecătorii din teatrul lui Dürrenmatt 
folosesc o garderobă cu haine demodate
și artecfacte în loc de sentinţe
iar lucrurile din jur sunt piese de şah tocite
înşirându-se prin sufragerii şi săli de protocol
unde nimeni nu te va recunoaşte
dincolo de strigătul depărtării
ce se strânge rănit între bătăile inimii tale
Spectacolul se amână
Suntem doar amfitrionii unei zile
evadate dintr-un lung anotimp
58 Axis Libri
ce-și alungă spre sud
galbenul rănit al luminii
unde infantele zâmbesc din rama
portretelor asemenea actrițelor
de pe afișul spectacolului ce mereu se amână
prin griul dimineții și umezeala ei
într-un oraș de neașteptată provincie
când pielea femeii iubite este asemenea
epidermei fructelor unor livezi suspendate
iar șampania se revoltă în paharele de Boemia
și liniile din palmă se unesc
cu drumul din piatră cubică peste care aleargă
scamatori cu recuzita ieftină și trucuri ieșite din uz
fără aplauzele și tristețea insoțitoare
a oricărui sfârșitului de sezon
Pânza subțire
Condescendența serii față de eroii zilei
uitată în sieste balcanice
şi într-un vis măreț ce se ghemuiește 
la sosirea zorilor aduse de
blițul aparatelor de fotografiat
ce vânează o tânără pianistă
în momentul ei de glorie, frumusețe și rafinament
iar din panourile aflate pe marginea autostrăzii
se înalță păsări de ceață cu penajul acoperit
de cenușa unui oraș preistoric
Pânza subțire a suferinței ne apără
precum plasa acrobaților ce execută
un triplu-salt în spectacolul de gală
și totul dispare încet
sub magia  dimineții de Februarie
ca și cum ai fi în faţa unui necunoscut
pe care nu-l cunoști
și de care trebuie să te aperi
Vina celuilalt
Un loc ca un puzzle al timpului
când ploaia piezișă biciuia obrajii trecătorilor
la sfârșit de săptămână și de mileniu
iar în apartamentul friguros aflat la ultimul etaj
al blocului cu pereți despărțitori din BCA
se putea auzi un andante de Galuppi
trimis la ceva vreme după ultimele 
îmbrățișări nocturne de boxele unui pick-up
pe discul căruia lăsam să se topească o lumânare
festivă
iar lângă masa din bucătaria cu aragazul aprins
și paharele de coniac sorbite încet
vorbeam prea mult despre puținul
care va rămâne când nesomnul ne făcea „ochii
roșii”
precum în fotografiile realizate cu aparate
analogice
dincolo de entuziasme și trădări
dizolvate odată cu analgezicul
pe cerul amar gurii ce învățase să sărute
când fiecare dorea ca vina celuilalt
să se prescrie iar iubirea
pe hărțile interioare ale nopții
era un mic oraș de frontieră
pe care nicio patrie nu dorea să-l revendice
Five o’clock
Muzica unui cvartet sosită
la început de Noiembrie
de dincolo de toate ferestrele
galeriilor de artă contemporană
într-un oraș patriarhal
cu o bună tradiție în rafinarea verbului a fi
când melancolia vizitează
stațiile de tramvai fără refugiu
și casele de licitații clandestine
unde gustul sărat al lacrimii
ține loc de băutură orientală
servită în cești de porțelan albastre
când balustrada metalică a vechiului pod
reține amprentele celor care au vrut să se arunce
în răul molcom-curgător
dar au renunțat în ultima clipă și o spirală de
frunze
galben-cărămizii asemenea reprezentării ADN-
ului
în  paginile tratatelor de biologie
se adună pe aleile
unde întâlnești personaje
dintr-un vis pe care nu știi
dacă tu l-ai visat sau altcineva drag ție
Culoarea ochilor tăi
Sfârsit de Noiembrie 
ca un pahar de nectar
amestecat cu cel de otravă
lângă fostele cămine internat
ale unei universități de științe fundamentale P
când un soare rece O
lecturează oglinzile retrovizoare E
la ora când totul în jur poartă
culoarea ochiilor tăi
Z
atunci când lăcrimezi
I
de fericire sau întristare E
iar datorită memoriei
se va întuneca devreme
iar dimineața are să vină curând
ieșită din amfora muzeelor de istorie
și devenim noi înșine
invadatori în propria vârstă
răscolind dependințele zonei de confort
unde sora de lapte și sânge
a celei mai splendide singurătăți
este întotdeauna de partea noastră
așa cum apa fluviului din apropiere
aleargând spre vărsare este acompaniată
de zgomotul tramvaielor grăbite să se retragă la
depou
Hold-up
Ai vrea să crezi că ai greșit și să-ți  răscumperi
pentru o sută de ani greșeala
într-un bar de noapte la miezul zilei cu mesele
acoperite de scaune
așezate cu picioarele în sus ca niște bucăți de lemn
condamnate
la o temporală spânzurătoare când deși stai
nemișcat
şi pare că pășești pe-o bandă de alergare ce rulează
din ce ce în ce mai repede
Aura cuvintelor absente devine tăioasă sub ochiul
camerelor de luat vederi
aflate la marile intersecții ale bulevardelor
Capătul fiecărei ore este o haltă intermediară unde
trebuie să ștergi 
din propria ta memorie tot ce ar putea avea
legătură cu noi
așa cum spărgătorii de bănci de valori și iluzii
dau foc mașinii care le-a asigurat fuga grăbită de la
locul faptei
decembrie 2022 59
 P
O
E
Z
I
E
poeme

O după-amiază de toamnă

Azi, amândoi, ne-am aşezat pe masă ochelarii,

„să se pupe”, ne-am zis.
Şi i-am pus aşa, faţă-n faţă,
şi le-am apropiat lentilele,
unele de celelalte,
până când fiecare s-a putut privi
ca pe sine,
în celălalt.
Apoi noi le-am examinat un timp
modul naiv în care se iubeau şi lăcrimam.
Era cumva forţat,
ceva indirect,
nimic excitant, 
însă era... un „oricum”
şi atunci de lângă mine ea a spus: „măcar ei”,
iar eu mi-am spus gândul întreg: „doar ei”,
dar niciunul dintre noi nu s-a supărat 
pe chestia asta
şi după-amiaza şi-a văzut de drum 
cum o mai făcuse 
şi’n alte zile de toamnă cu noi.

Mai târziu, după ce a venit şi seara

şi am servit o şuncă afumată cu ţuică, Emanuel Pope
eu mi-am zis că mi-ar prinde bine acum două pagini de carte, poet
şi că-n timpul ăsta ea ar putea băga „un Netflix”
Uitaserăm amândoi de povestea ochelarilor noştri,
şi i-am săltat pe rând de pe masă.
Ai mei erau cam înceţoşaţi şi îmi cam fugeau literele de sub ei,
Ai ei, nu ştiu,
era oricum târziu
şi amândoi în dormitor.
Eu am aruncat cartea, ochelarii pe duşumea
şi am închis ochii.
Patul se lărgea, odată cu noi şi noaptea
şi bănuiesc că într-un târziu a adormit şi ea.

60 Axis Libri
Dimineaţa, trezindu-mă,
am observat două lucruri ciudate:
că peste ochelarii mei erau aruncaţi ai ei,
galben peste verde,
şi că ea adormise cu braţul pe pieptul meu.
Netflixul curgea.
M-am strecurat uşor din pat,
i-am închis laptopul,
şi ieşind afară în curte,
am privit un timp jocul frunzelor purtate de vânt.
Nu mi s-a mai părut unul deprimant.
E bine aşa...
amintind unora şi altora, aleatoriu, 
de orgiile unui altfel de miez de noapte,
când un somnambul adânc rănit,
vieţuia,
ca şi cum ar fi trăit azi, printre noi,
şi-n jurul lui existau numai pitici,
mulţi, mici şi nenumăraţi,
şi toţi cu nişte felinare aprinse...
de tot râsu’.
Dar Autostrada e liberă,
drumul e infinit
şi eu delirez şi parcurg totul,
în maximă viteză!

E bine aşa, că nu mai sunt un om real! Vine toamna, bre!

La 50 de ani am devenit o himeră în mintea altora
şi-n mintea mea, Vine toamna, bre!
Şi e bine că tot ce mi-a mai rămas, Sufletele se acoperă toate cu brumă,
e numai îmbrăcămintea asta, De nu se mai înţelege om cu făptură.
pe care mi-o îmbracă lucrurile pe care  Oceanele lumii până acum pline de veste,
le ating S-au spuzit pe la gură, au făcut herpes,
sau fapte cărora le port fără să vreau numele, Şi-au pierdut din măsură.
şi spun acum, după mine, ca şi când
ar exista: exist! Vine toamna, bre! 
E bine aşa, În grădina de acasă, 
şi asta încă nu înseamnă nimic, Doi caişi bătuţi de angoasă,
pentru că e pace! Stau cu dinţii rânjiţi spre fereastră.
Vinului meu i-a crescut coarne de țap.
Sincer, nici eu nu credeam să ajung În singurătate, 
atât de repede Eu cu mine cum să mă-mpac?!
aici,
unde nimic nu mai e individual, particular, Vine toamna, bre!
ca şi cum am fi toţi într-un laborator de fizică Se reintră în noapte, se adoarme târziu,
nucleară Cine vara cântă, acum cântă mult mai puţin.
şi lucrurile o iau razna, Pe cărările sale a amuţit tot satul,
iar Manuel nu mai există pentru nimeni, Vocea în silabă numai buha o cântă 
nici măcar pentru el, Şi o scaldă.
unde sufletul lui nu mai e sufletul lui 
şi unde inima acestuia nu mai este Vine toamna, bre!
aia veche ştiută, de javră ordinară, implicată, Munţii au împachetat de frică,
ci pur şi simplu nu mai este, Îngroziţi de aceeaşi angoasă,
nici esenţă, Au plecat la oraş,
nici nimic! Dar eu cui mai rămân?!
Luna cea rece a făcut şi ea,
Doar o vertebră a mea (asta o simt eu), Un gât de girafă.
o simt acut,  Vine toamna, bre!
încă călătorind prin lume,
la nu ştiu ce nivel, Şi eu am avut o iubită,
cuantic, Am avut!
sau dracu’ să mă ia la care şi cum îi spune, Care a plecat în lume,
încăpăţânată ca un poliţist beat într-o cu iubirea mea toată!
Vinere a Morţii, Toată!
la volanul unui Mustang şi ăla furat,

decembrie 2022 61
 Vine toamna, bre! Mai ales când ai peste 50 deja,
Şi sunt absolut varză! Şi mai mare lucru de atât 
nu mai poţi face.

Jumătate Dar eu ieri iar m-am îndrăgostit,

Şi crede-mă, sunt ultimul om care să vândă
Azi lucrurile toate au ajuns pe jumătate,  Ce s-a vândut.
Jumătate din viaţa mea,  Însă femeia de acum
Jumătate din viaţa ta, e altceva,
Nopţile că zilele, Ea cu un singur zâmbet îmi inhibă munţii minţii,
Şi toate s-au înjumătăţit, nu ne mai ajung. Opreşte respiraţia pârâurilor spre vale,
Au devenit şi am devenit Iar zâmbetul ei mâine, 
Ca-n piesele de teatru, Ne va transforma pe toţi.
În final din singuri şi mai singuri Pe toţi.
Şi asta nici măcar pe jumătate.
Când lucrurile au plecat,
Au plecat, Nicio clipă...
Dar numai pe jumătate şi ele,
Din jurul nostru. Nicio clipă nu merită despărţirea 
La cinzeci, de uşa casei tale,
Nimic nu mai e sigur, plânsul care l-a plâns.
Paharul care era plin, Sau mergând prin oraş şi bântuind,
E şi el pe jumătate, prin piaţa lui cu de toate, plini de nimicuri,
Soarele din jur, niciunul dintre noi nu va mai fi mâine,
La fel măreţ,
Şi zorii. cel care a fost ieri
ori cu ceva mai bun,
Dar să nu ne înţelegem greşit, ori toate astea la un loc,
Ne cunoaştem negreşit, ca-ntr-un joc Bingo.
Şi n-are rost să ne minţim, Tot aşa cum,
Noi, bărbaţii, niciunul dintre noi, 
Fără politică sexismului ieftin: nu se va putea vreodată
Ce caută femeile astea, îneca
Doar cupe goale. în timpul unei clepsidre,
L simultan,
B la fiecare capăt al ei.
S De aceea existăm şi
Generaţie din generaţia noastră, de aceea şi suntem aşa!
De parcă ar fi negat înflorirea, Orice am alege sau ne-ar alege pe noi,
Cine ar fi pariat aşa de incorect altădată? mereu ne va aştepta
Azi numa’ ambiţii, ca un început de drum,
şi totuşi curge acelaşi sânge în noi, în faţă
glasul venit prea devreme, ori ca un sfârşit.
ne îngroapă. Ambele la fel de inutile
Ne-a îngropat! şi de vinovate!
.......... Auzi, tu!
Niciodată să nu reuşeşti din prima
Aici am terminat poemul, de fapt s-a teminat căldură unui „mijloc”,
singur, fără să-i pot spune nimic, niciodată fruct în pâinea unei zile,
Are şi el, şi asta o ştim toţi, niciodată „tu”,
Dinamica lui. identic,
El ştie clar de unde  dar şi volbură,
Şi până unde se poate întinde, însă insistent,
Şi nu mai poţi face nimic  cu cel de alături,
Împotriva lui. mereu Om!

62 Axis Libri
 „Jurnal poetic” este un grup de pe Facebook care promovează literatura scrisă de tinerii J
talentați. De asemenea, periodic selectăm fragmente din cele mai reușite poeme postate și U
realizăm stickere (pe care le puteți găsi pe pagina Jurnal poetic - R
https://www.facebook.com/jurnalpoetic/) N
Alina Neculachi, responsabil rubrică, studentă, poetă A
L
P
O
Poeme E
T
I
C

am învățat mereu că trebuie să împărtășania noastră cea de

ascult
de părinți
să salut pe toată lumea
să am grijă cum trec strada
să dau un pumn aparatului de
bilete
că sunt din provincie
și oricum nu mă cunoaște nimeni
și oricum este seară.
să țin cheia după gât
căței de usturoi
în buzunar
remediu contra deochiului.
dacă o ascultam pe mama
nu ajungeam la urgențe
certându-mă cu medicul de
gardă că
trebuie să-mi facă rmn
nu mi-a făcut
Răzvan Fugaciu „sunteți doar anemic”.
poet m-au ținut în perfuzii cu
vitamine
lângă un cerșetor
(iar) eu mă rugam
„scapă-mă Doamne și de data
asta”.
toate zilele
uite cum stau inșii la terasa
bufetului
și trag din pipă.
unul ridică tonul și ceilalți
își aliniază sticlele de bere
pe mesele prăfuite.
toarnă în pahare
până la ultima picătură că
niciodată nu e bine să rămână
goală
sticla.
încearcă să-și orienteze pumnul
în direcția tovarășului de pahar
dar o lasă baltă
e vecinul care îi împrumută
tractorul
în fiecare primăvară.
nu le pasă de război
facturi crescute la curent
se împing unul pe celălalt
până ce trupurile lor sărută
pământul
sau capela cea nouă.

decembrie 2022 63
J
U
R
N
A
L
P
O Poem
E
T
I
C

când cauți durere primești să creez turbulențe într-un zbor

durere
am vrut lucruri diferite
și în final cred că tu ai primit ce
voiam eu
iar eu stau acum treaz și scriu
asta
în perioada în care totul era prea
rece și prea vulnerabil
ne-am găsit pierduți în mulțimi
de conversații
secrete împărtășite în discuții
care nu se mai terminau
poezii scrise la miezul nopții în
camera mea
poze pe care le țin acum ascunse
în 2 foldere din laptopul meu
cumva tot ce era rece în lume
devenea cald
când pășeam din universul real
în al tău
sentimente pe care nu le-am
întâlnit până acum
siguranța pe care o căutam
mereu
totul ca într-o poză perfectă
prea confortabil prea sigur prea
liniștit prea bine
trebuia să se oprească
în care nu era nevoie
să trec prin sentimente pe care le
evitasem
să mă întorc de unde am plecat
tu ai continuat să vrei liniște și
confort
eu am căutat să stric liniștea și
confortul
bine uneori e prea bine
când devine prea bine nu mai e
destul
când nu mai e destul caut să
găsesc destulul
tu te îndepărtezi să menții liniștea
eu vreau durerea eu vreau
greutatea vreau să mă chinui
când e ușor devine prea ușor
când e sigur devine prea sigur
când e confortabil devine prea
confortabil
când cauți durere primești durere
am vrut lucruri diferite Andi Abrudan
și sunt sigur că tu nu te gândești poet
la mine
în afară de atunci când citești
versuri rupte din povești uitate
și promit că nici eu nu mă
gândesc la tine
decât în nopți în care scriu
versuri rupte din povești uitate

tu ai continuat să vrei liniște și am vrut lucruri diferite

confort și tu ai găsit ce am vrut eu la
în timp ce eu am mers să caut început
furtuni iar eu stau acum treaz și scriu asta.

64 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L

Poeme P
O
E
T
I
C

Mercur

mi-e frică de ceea ce pare că sunt

copia unei copii
linia dintre cafeaua de azi dimineață și
înjurătura de la colțul gurii

între uneori amintirile nu sunt adevărate

și alteori amintirile nu sunt

printre de ce-uri și prin când-uri

prezentul crizantemelor mă ține legată de pământ
și totuși interiorul meu zvârcolit
flutură steaguri de pace
ca și cum ar fi mercur

numele oamenilor mi se plimbă cu bicicleta

printre resturi de cuvinte
eu nu știu pedala
echilibrul înjunghiat mă trăiește cu zimți
vraiștea curge ondulat șiroaie
Ioana Camelia Sîrbu hiatusurile au scutece în limbă
poetă
însă ele trebuie pronunțate
așa cum trebuie să privim
Monalisa față în față

pieptul îmi aduce aminte că exist

cu un ritm comun
și asta mă încălzește

decembrie 2022 65
P
R
O
Z
Ă

Epitaful

Eram pentru prima oară în Barintown. O rudă îndepărtată

de-a mea răposase și avusese inspirația să mă treacă și pe mine în
testament. E drept, nu-mi lăsase o avere, dar în ziua de azi orice bănuț
e binevenit, chiar dacă nu aveam griji materiale. Nu sunt un avocat
la ușa căruia fac coadă clienții, însă destui apelează la serviciile mele
și îmi plătesc onorarii substanțiale. Aveam de gând ca banii veniți pe
neașteptate să-i donez unui orfelinat.
Ar fi fost, deci, necuviincios dacă aș fi lipsit de la ceremonia
funerară desfășurată în cel mai important cimitir al orașului. O
ceremonie simplă, cu o asistență destul de numeroasă, semn că ruda
mea se bucurase de prețuirea multora.
După ce sicriul fusese coborât în groapă, mulțimea care asistase
la înmormântare începuse să se împrăștie. M-am îndreptat și eu cu
pas domol spre ieșire, încă marcat de solemnitatea momentului. Nu
cunoșteam pe nimeni, mă simțeam stingher printre atâția străini și
de-abia așteptam să iau trenul de seară ca să mă întorc în Chicago.
Până atunci îmi propusesem să colind prin oraș, să aflu de ce unii îl
socoteau o urbe care merită să fie vizitată, despre care se spunea că are
multe atracții.
Era o zi de primăvară frumoasă. Pomii înfloriseră, păsări
planau prin văzduhul fără nori, fluturi multicolori se hârjoneau
transformând o ambianță destinată tristeții și reculegerii într-un
décor mirific.
George Arion
Mirosea puternic a iarbă proaspătă. scriitor
Cineva m-a ajuns din urmă și a început să meargă alături de
mine. Nu i-am aruncat nicio privire. Am continuat să merg cufundat
în gânduri. Din când în când aruncam câte o privire la inscripțiile de
pe lespezile mormintelor.
Cele mai multe erau de o banalitate covârșitoare: Nu te vom uita
niciodată, O să fii nepieritor în inimile noastre, Regrete eterne… Aici
odihnește un mare om… Unele erau de un comic involuntar: Vei fi în
ceruri steaua noastră călăuzitoare, Vom simți în orice clipă mângâierile
tale, Cernitele noastre inimi vor bate numai pentru tine…

66 Axis Libri
 Am mers mai încet, ca să-l las pe companionul
meu să mă depășească, dar acesta își potrivi imediat
pașii după ai mei.
Ușor agasat, m-am oprit. Și celălalt a rămas
pe loc.
— Dean! Nu mă mai recunoști?
De-abia atunci mi-am întors fața spre el. O
clipă n-am zis nimic. Apoi am exclamat:
— Joey! Tu ești?
— În carne și oase.
Ne-am strâns mâinile puternic, ne-am bătut unul
pe altul pe spate, cu chipuri vesele, nepotrivite pentru
niște bărbați care participaseră la o înmormântare.
— Ia te uită! Ce întâmplare! Nu credeam că
am să te mai văd vreodată.
— Parcă eu credeam că o să ne mai întâlnim!
Joey! Joey! Tot bărbat frumos ai rămas! Mai alergi
după fuste?
— Asta mi-ar mai lipsi. Mă omoară nevasta.
Am și trei copii.
— Locuiești în Barintown, nu-i așa?
— Aici m-am născut și aici o să mor. Dar tu
pe unde-ai ajuns?
— În Chicago. Avocat.
— Ca și mine. Doar nu degeaba am studiat
împreună dreptul la Washington.
— Dar eu n-am încă o familie.
— Cum așa?
— N-a fost să fie.
— Las’ că n-au intrat zilele în sac. La patruzeci
de ani ai tot timpul să te strângi de pe drumuri. Ce
mai știi de foștii noștri colegi?
— Nu mai știu nimic. N-am ținut legătura cu
ei. Dacă n-am ținut legătura cu tine, care în facultate
mi-ai fost cel mai bun prieten…
— Bătrâne, bătrâne… Ce mă bucur că te-am
întâlnit. Hai să bem ceva, să mai povestim, să
ne-aducem aminte de cei mai frumoși ani.
— De ce nu? Mai am până la tren.
Am pornit-o din nou spre ieșire, discutând
cu însuflețire, luându-ne unul altuia vorba din gură.
Fără să vreau, urmăream în continuare ce scria pe
lespezile mormintelor.
Deodată m-am oprit pufnind în râs.
— Ce-i? întrebă nedumerit Joey.
— Uite ce scrie pe lespedea de colo: La asta
nu m-am așteptat. Cum adică? Domnul Stephen
Warner nu se aștepta să moară? E de necrezut ce
prostie i s-a scris pe piatra de mormânt.
Joey nu se molipsi de veselia mea.
— Dacă ai ști povestea domnului Stephen
Warner n-ai mai râde. Uite, colo o bancă. Hai să
ne-așezăm să ți-o spun!
— De ce nu? N-am nicio grabă.
Pantofii mă cam strângeau, așa că am socotit
o binecuvântare propunerea de a ne așeza. Nu mă
simțeam prea bine nici în costumul negru pe care
îl cumpărasem special pentru ocazia din ziua asta.
— Zi! Cine a fost Stephen Warner?
Mai întâi Joey și-a slăbit nodul de la cravată –
nici el nu era în largul lui în hainele pe care le purta.
— Cine să fie? A fost unul dintre oamenii
de vază din Barintown. A prosperat în afaceri
imobiliare. Dar nu, nu era unul dintre rechinii din
acest domeniu care profită de orice prilej pentru a-și
jecmăni clienții. Dacă i te adresai, aveai siguranța
că vei fi tratat corect. Desigur, de-a lungul anilor
a câștigat mulți bani, dar nimeni nu l-a acuzat
vreodată de matrapazlâcuri.
— E o raritate un astfel de om!
— Să știi că da. Și-ți vorbesc în cunoștință de
cauză. I-am fost avocat și nu mi-a cerut niciodată
să fac ceva necurat. Și, deși era o mare diferență de
vârstă între noi, ne-am împrietenit. Deseori am luat
masa cu el și familia lui și întotdeauna m-am simțit
bine alături de ei. Numai că…
Amicul meu din studenție tăcu o clipă, pentru
a-și mai slăbi nodul de la cravată.
M-am uitat întrebător la el.
— Numai că, pe la 60 de ani a început să
aibă idei cam ciudate. A început să-și pregătească
funeraliile.
— Ce?
— În primul rând, și-a comandat sicriul. A
vrut un anumit lemn, a dorit să fie căptușit cu o
mătase de o anumită culoare, iar pe capac a cerut
să-i fie puse inițialele numelui executate în bronz.
— Și ce-a făcut cu el?
— L-a depozitat într-o încăpere a casei unde
de-a lungul anilor aveau să se mai strângă obiecte
pe care le dorea prezente la înmormântarea lui. Din
când în când, le ștergea de praf.
— Bizară ființă!
— Stai să mai vezi! Și-a ales locul de veci în
cimitir, a ales o anumită lespede pentru mormânt.
Sunt la curent cu toate astea, fiindcă datele au fost
introduse în testamentul pe care chiar eu i l-am
întocmit.
decembrie 2022 67
 — Totuși, nu văd legătura cu inscripția care
m-a făcut să râd.
— Nu te grăbi! A comandat un costum în
care să fie îngropat. Și-a ales și un anumit model
de pantofi cu care să fie încălțat. A indicat psalmul
pe care să-l citească preotul în biserică. A stipulat
cât să dureze ceremonia. Ce flori să fie depuse la
catafalc. Cine anume să vorbească și cât. Ce cântece
să intoneze corul.
— Doamne, iartă-mă!
— Stai că nu-i tot! A mers pe jos de la biserica
unde avea să aibă loc slujba până la cimitir și a
cronometrat cât a făcut pe traseu. Exact atât trebuia
să facă și cortegiul.
— Mă sperii, Joey!
Se așeză mai bine pe bancă.
— Un singur of avea. Era o problemă pe care
nu știa cum s-o rezolve.
— Care?
— Voia ca ultimele sale cuvinte să fie săpate
pe lespedea care îi va acoperi mormântul. Dar
nu izbutea să găsească nimic memorabil pe care
să-l rostească atunci când avea să-și dea duhul.
Deseori am stat în salonul lui și i-am ascultat
lamentațiile. „Uite!”, zicea el, pe patul de moarte
Goethe a spus: Mai multă lumină! Ce poate fi mai
frumos? Scriitorul Charles Maurras, surd de la
14 ani, a rostit o frază încântătoare, așteptându-și
moartea: E pentru prima dată când aud pe cineva
venind. Nici Churchill nu s-a lăsat mai prejos:
M-am plictisit de toate astea! Ca să nu mai zic de
Caesar? Înjunghiat fiind a mai avut puterea să zică:
Și tu, Brutus? În stilul lui mucalit, Oscar Wilde a
spus: Ori dispare tapetul ăsta, ori eu. Alții susțin că
autorul romanului Portretul lui Dorian Gray a cerut
șampanie înainte de a închide ochii remarcând:
Am un sfârșit costisitor. Și marele băutor care a
fost Humphrey Bogart a nimerit-o: N-ar fi trebuit
să trec niciodată de la Scotch la Martini. Ce să
mai zici de marele Einstein, care a declarat cu
seninătate și împăcare: Mi-am îndeplinit misiunea
aici. Minunat! Iar Beethoven… Aplaudați, prieteni,
comedia s-a sfârșit… Până și o autoare de romane
polițiste ca Agatha Christie a fost inspirată rostind
în ultimele sale clipe: Îmi voi întâlni Creatorul.”
Încercam să-l conving că niciunul dintre cei
pe care îi pomenea nu-și pregătise replica finală.
— Le-a venit pur și simplu pe buze. Tocmai
de aceea au rezistat în memoria atâtor generații. Și
68 Axis Libri
nici nu poți să juri că au fost reale. Pot fi invenții ale
contemporanilor.
— Te înșeli, dragul meu! Nu cred asta nici să
mă tai, mă contrazicea el. S-au pregătit dinainte. De
aceea trebuie să găsesc și eu din timp o frază demnă
să fie ținută minte și după ce n-o să mai fiu și care
să mă reprezinte.
Am început să mă foiesc, domnul Stephen
Warner mi se părea un tip care nu fusese în toate
mințile.
Joey mi-a simțit nerăbdarea.
— Termin imediat.
Își scoase haina și o așeză împăturită pe
bancă.
— Într-o zi m-a vizitat la birou pentru a
întocmi niște acte. A încercat să aducă vorba despre
fraza memorabilă pe care trebuia s-o rostească la
sfârșitul vieții, dar m-am prefăcut grăbit de a ajunge
la o întâlnire în altă parte a orașului.
L-am condus până în stradă.
Tocmai când ne strângeam mâinile s-au auzit
niște împușcături. Două bande se încăieraseră ziua
în amiaza mare.
Gloanțele șuierau, oamenii țipau, căutau să se
adăpostească.
L-am tras pe domnul Stephen Warner într-un
gang. Prea târziu. Un glonte rătăcit îl lovise în
piept.
L-am așezat pe jos rezemat de un perete și
am încercat să-i opresc sângerarea. Prea târziu! Mă
privea cu ochi sticloși și tremura din tot corpul.
— La asta… nu… m-am… așteptat, bolborosi
el și căzu într-o parte.
— Sărmanul!
Joey își trase răsuflarea.
— Ei, asta-i istoria pe care am vrut să ți-o
spun. Ce zici? Ți se mai pare ridicol ce scrie pe
lespedea lui Stephen Warner? Ceva ce am auzit cu
urechile mele, așa că i-am putut respecta dorința.
Sunt marcat de povestea prietenului meu. Nu
mă așteptam la așa ceva.
— Jos pălăria! Acum epitaful mi se pare cât se
poate de potrivit.
Amicul meu își șterse transpirația de pe
frunte și-și îmbrăcă haina.
— Ei? Mai mergem la băuturica aia?
— Mda, i-am răspuns cu o jumătate de gură.
 P
R
O
Z
Ă
BOLINDEŢI
fragment

Pe vremea copilăriei mele, în satul de la margine de ţară, nu

aveam radioreceptoare, iar televizoarele încă nu se inventaseră. În
acele împrejurări, trăiam clipele magice ale colindelor „live”, cu acei
colindători reali, îmbrăcaţi sărăcăcios, cu haine de la cei mai mari, cu
tălăngi luate de la gâtul oilor şi al măgarilor, cu buhai din băşică de
porc. Sorcovele erau făcute de mămicile lor, din ramuri de busuioc,
prinse de băţ, după priceperea şi simţul artistic al fiecăreia.
Pe la vreo doi-trei ani, când această lume de basm mi-a pătruns
în suflet prin ferestrele ochilor mari şi miraţi, în acea vreme de sfârşit
de decembrie, eram ameţit de parfumul busuiocului, de sclipirea
betelii, de clinchetul clopoţeilor, dangătul tălăngilor, pocnetele bicelor,
ţăcănitul caprelor, hârâitul buhaiului şi hăulitul acelor voci argintii,
misterioase, izvorâte din întunericul nopţii.

Năstase Marin
scriitor

decembrie 2022 69
 Marin, Năstase. Poveste de iarnă: Cabana Poiana Secuilor din Munții Bucegi
Acel „Mânaţi, măi! Hăi! Hăi!”, cu tot
acompaniamentul de clopoţei, tălăngi şi buhai, pe
fond de lătrături înfuriate, se auzea de dincolo de
fereastra neagră în care îmi înfingeam năsucul ca să
desluşesc umbrele colindătorilor. Mi se părea că vin
din altă lume acele voci misterioase, că dincolo de
fereastră este lumea basmelor spuse de mămica. Iar
când tata îi poftea în casă pe colindători, alergam
speriat în întunericul patului, mă înveleam cu un
ţol până peste cap şi lăsam doar o mică deschizătură
la ochi, ca să-i privesc. Sărmanii!… Erau murdari,
cu haine peticite, cu încălţările pline de noroi sau
zăpadă, după cum era vremea, dar erau împodobiţi
cu beteală şi flori din hârtie pe la paltoane sau
căciuli. Sorcovele din mâna lor sau steaua, buhaiul,
clopoţeii, bicele îmi impuneau un respect ciudat.
Credeam că sunt vrăjiţi, că au puteri misterioase.
Mai ales cei cu sorcova. Intrau sfioşi în casă,
ziceau „Bună seara!” încet şi se aşezau cu faţa la
răsărit, cu sorcovele îndreptate spre icoană. Era
o linişte de mormânt când vocile lor cristaline
începeau : „O, ce veste minunată!…”
Din mijlocul patului, îmi scoteam capul de
sub ţol, căscam gura şi holbam ochii. Respiraţia
mi se oprea şi ţolul cădea de pe mine. Apoi cântau
„Trei păstori se întâlniră”. La „raza soarelui, floarea
70 Axis Libri
soarelui”, începeam să plutesc ca un balonaş. Nu
mă dezmeticeam decât la sfârşit, când începeau
să sorcovească. Se duceau întâi la tata, Sorcovele
jucau vesele pe chelia lui, iar el zâmbea îngăduitor,
ca Dumnezeu cel din biserică, pictat pe turla cea
mare de lângă altar. Când o sorcoveau pe mama,
cu broboada pe cap şi zâmbetul trist, părea că este
Maica Domnului din icoana cea mare de la altar.
La sfârşit, copiii cu sorcovele veneau la mine.
Întindeam spre ei capul ca viţelul la scărpinat şi
respiram adânc parfumul de busuioc, închizând
fericit ochii. Când „sorcova, vesela” îmi mângâia
fruntea, iar începeam să zbor prin casă ca un fulg.
Ieşeam afară prin fereastra neagră, fără să o sparg.
Pluteam prin livezi de meri şi peri înfloriţi, apoi
prin grădini înmiresmate, ca „un fir de trandafir”.
După aceea, simţeam că mă fac tare ca fierul, că am
în mână o sabie „iute ca oţelul”, iar apoi alerg prin
cer „iute ca săgeata”, retezând în dreapta şi-n stânga
capete de balauri şi zmei. Când auzeam „La anul
şi la mulţi ani!” aterizam direct în pat, pe rogojină.
Ridicam capul, zâmbind enigmatic. Nimeni nu ştia
pe unde călătorisem eu. Doamne, ce fericit eram! Şi
pluteam în această stare feerică până târziu, după
Bobotează.
 P
R
O
Z
Ă

UNCHIUL TITI (II)

Află cum află Titi că tâmpitul de Marini îi ceruse pe Ileana...

Păi, cum vine asta? Crai de Galaţi, de Paris sau de Pitărsburg, sari în
sus!
Ce vrea ăsta, mă? Păi e ca şi mort! Îi fac două buzunare, hârşt-
hârşt, când coboară din caleaşcă...
Ceas de aur cu lanţ la brâu, caleaşcă cu cai negri, bancher de
Osteriech, lasă că ţi-oi arăta eu, viperă şi mototol ce eşti...
Păi, mă panaramo! cum s-o vrei tu pe Ileana? Bă...!!! M..... mă-
tii de cretin... unde te crezi, mă nenorocitule? În satu’ cu proşti?
Titi aruncă paharul cu vin de un perete...
Trimite pe maiorul Spiridonescu cu provocarea la duel.
Casa cu scară dublă, culoare ocru, ferestre mari în care bate un
soare surd...
Maiorul Spiridonescu e primit de majordom, costum bleumarin
şi caschetă, Spiridonescu îi dă un leu de ţigări, peste tot în hol miroase
a lavandă, o slujnică bătrână dispare în ultima clipă, din stradă se
aude un hămăit de câine, Spiridonescu inspectează situaţia... păreţii,
male gout, câteva schiţe prea corecte, un aer minimal de igrasie, pe
Spiridonescu îl frământă dacă o fi şi vro persoană tânără, nu e...
Îşi pocneşte călcâiele şi înmânează scrisoarea sau citaţiunea...
Atmosfera devine ursuză în casa de pe Bălcescu... Un cocoş
cântă cu glas spart, un fum gros iese pe un burlan ruginit, o muiere
boceşte, Spiridonescu pleacă fără ceremonial, Marini stă după
Marius Chiru
ofițer, scriitor el, nevenindu-i să creadă... Un aer cald, mediteranean adie totuşi
dinspre Dunăre, risipeşte câţiva porumbi şi ridică foi de hârtie cine
ştie de pe unde aruncate... rezonând cu câte un cuvânt... oareşcum
aruncat... o bură de ploaie perfiră praful subţire ce se deşiră albicios
între strada Gării şi obor...

Titi pufăia din ţigară pe verandă şi nu vedea norii alburii joşi

care aleargă, căluţi năzdrăvani, spre un apus aproape mizer, încărcat
de un roşu apocaliptic, înzorzonat cu găitane mov şi ici-colo cu

decembrie 2022 71
 pocnituri de bice însoţind rostogolitul caleştilor
în depărtare... trăgea din tutunul sec, vorbea în
sinea lui cuvinte ne-nţelese, îngânând basmele
spuse de maică-sa cu cine ştie ce vorbă obscenă
de la şosea, având amintiri împestriţate de la
vreo băută din port, cu docheri munciţi şi multe
zurbagioaice, cu vin băut din clondire şi muzici
răsunătoare şi rostul zorilor de ziuă presărat de
cânt de cocoş, cu zgomot de apă rece, curgând
prin mahala, lăutari numărându-şi câştigul,
miros de femeie dulce-amărui şi o imensă horă
de fluturi, o orchestră dulce de străzi în tropot de
cal, un roi de pescăruşi sidefii tăind dimineaţa şi
un imens ticăit de ceas aducând apusul şi răsăritul
în aceeaşi cană de cafea fierbinte cu mult zaţ, ca
fundul unui ocean cu mii de epave de piatră.
Şi-un clocot de mii de lilieci, rotindu-se din ce
în ce mai sus, scuturându-şi aripile apocaliptice,
deşirând zvonuri, uguind în toate zările, fâlfâind
în văzduhuri roşii...
Venise Spiridonescu la el, nu stătuse mult,
oricum n-avea chef de nimenea, jocurile de poker de
la Calul Bălan în care se înşirau quintele şi full-urile
erau departe, stătea şi se uita în gol, pe Ileana n-o
mai văzuse şi aştepta poate ultima noapte, fără să
ştie că o aşteaptă. Pistolul stătea în servanta grea
din lemn de mahon, o lumânare aprinsă în cameră
arunca umbre suave ce se amestecau cu mirosul de
transpiraţie şi cu tutunul grecesc...
Aţipi şi văzu în vis o înmormântare mare
cu cai drapaţi, cu fanfară militară şi preoţi, vânt
stârnit dintr-odată, paseri mari alergând în toate
părţile pe cer, dar nu auzea nimic, părea că-i
soarele sus, dar nu era aşa, se îneca! se zvârcolea!
înjura mut! nu ştia pe cine duc caii negri... nu ştia...
Titi se trezi urlând, nebun, asudat, cu gura amară
şi năzărindu-i-se că bat clopotele unei mari cetăţi
cereşti şi văzând în juru-i parcă aripi de îngeri...
Vântul trânti fereastra deschisă şi o buhă s-auzi
cântând gâtuit în depărtare... bu-hu-hu!
* — Pun pariu că puteau să se mai împace.
O dimineaţă ca o apă mare răsfrântă în mii
de oglinzi...
Un oraş aproape absurd, acoperit de ceţurile
izvorând dintr-o Dunăre curgând impasibilă către
o mare aşezată de mii şi mii de veacuri în coasta
acestei ţări... E linişte peste Galaţiul încă adormit
72 Axis Libri
şi în depărtare, peste câmpuri şi nădejdi abia
întrezărite, se aprinde o spuză roşie a unui răsărit
mai frumos decât altele, mai încărcat de rouă şi
de speranţă tinerească, un şuvoi de lumină mai
transparent decât orice sticlă, un ropot al verii
împletit cu prima sirenă a unei fabrici... Roşu...
Titi şi Spiridonescu, martorul lui, ies
pe poartă aprinzându-şi câte-o ţigară, Titi
aranjându-şi hainele cu palmele umede şi simţind
pistolul la brâu, metal rece, Spiridonescu îşi
învârte, puţin nervos, mustaţa...
Ceilalţi îi aşteaptă pe un vad care coboară
spre Dogăriei, cum s-a stabilit. Ciornei, Radu
Spate, Frizerul şi Tonu, spectatori... Mai încolo
aproape de un zid, Marini îmbrăcat în negru ca
un greiere şi martorul lui, insipidul Papadopol,
venit cu un cal alb împrumutat, cu mănuşi albe şi
haine englezeşti... îi şopteşte cine ştie ce lui Marini
care îl îndepărtează din mâini nervos. Arbitru este
Popescu de la Banca Naţională, emană un parfum
fin de ambră, îşi potriveşte ceasul elveţian şi după
ce îi salută pe noii veniţi îşi aprinde meticulos o
ţigară...
O caleaşcă se aude la vreo două străzi...
Popescu le înşiră de vreo două minute
regulamentele... Titi stă absent, c-o uşoară
ameţeală, aerul în jur devine mai cald, zorii albesc
casele şi ridică ceaţa ca o rochie dalbă de mireasă...
O damă de pică şi mai aşteaptă încă o carte,
paharul de şampanie pe jumătate gol, o adiere
de vânt şi strigăte la descărcarea unui vapor, un
orizont roşu, un nechezat de cal depărtat, din alte
lumi, o fanfară cântând marşuri funebre, râsete
ascuţite, carnavaluri istorice şi ropote de aplauze
pe undeva, un ţipăt sfâşietor şi glasuri de tunuri
din ce în ce mai aproape, urlete, vaiete, duduituri,
negru... îl strânge de mână pe Spiridonescu să nu
cază... aude în treacăt că Popescu spune ceva de
onoare... Spiridonescu îl ia deoparte şi îi întinde o
butelcuţă, băutura îi trece prin vene şi îl cutremură,
e trezit!
— Fugi de-aici, îl ştiu pe Titi... nu iartă ăsta!
— Onoare, mai dă-o-ncolo de onoare, tineri
amândoi...
— E chestiune de orgolii, şi fata aia, nu zic,
de împăcat s-ar fi putut împăca, da rămânea tot
aşa, în coadă de peşte!
— 50 de coroane!
 — 100 pe ălălalt! — Cine l-a omorât? P
— 150! — S-au puşcat! R
— 150! — Un băiat din port! O
— Mai încep odată? — Cine, bă! Z
— Nu ştiu. Taci! — Dă-te mai încolo că nu văd nimic! Ă
— Pun 200! — Iaca, ce să vezi!
— 200 să fie! — A ieşit pâinea?
— Merg şi eu! — Câte parale dau ăştia în port azi?
Sorţii îl trimit pe Titi în susul străzii, pe — Ai văzut cum îi curgea sângele?
Marini în josul străzii, spre Dogăriei... Răsăritul — Am văzut...
îşi aruncă opalurile! Popescu stă îngândurat, — E unu, Titi...
Spiridonescu şi Papadopol se privesc distant, — Am auzit bubuitura!
Ciornei se uită când la un duelist când la altul, — Au fost mai multe, nerodule!
muşcându-şi buza, Tonu îşi aşează pălăria clipind — Îţi frig una, calicule!
des, Frizerul îl îmboldeşte pe Radu Spate şi Dac-ar fi gândit, dar nu putea să gândească,
Radu Spate pe Frizer, freamătă amândoi ca nişte gândul i-ar fi fugit spre săracii lui părinţi, spre
armăsari... mama care era moartă tare demult, Dumnezeu
Dueliştii se-ndreaptă către locurile lor, s-o ierte!, spre tata care se chinuise să-i crească
linişte asurzitoare în astă parte de oraş, parcă mari, spre frati-su Vasile care sigur ar fi fost
nimenea nu mai respiră, se întorc... mândru de el şi spre surorile lui de care trebuia
O nuntă mare cu muzicanţi îmbrăcaţi în să aibă grijă...
costume albe cabrate, cu viori răsunând puternic Spiridonescu îl luă cu grijă de acolo, de pe
şi clinchetele paharelor şi damele bine şi o mireasă vad, şi îl duse cu o caleaşcă oprită în pripă acasă
gigantică învârtindu-se cu o rochie albă, acoperind la el. Puse ordonanţa să îl ajute să se spele, îi mai
parcă tot cerul, ca spuma unei mări diamantine, dădu o tărie, îi aprinse o ţigară şi îl trimise la
în nechezatul unor cai mari şi frumoşi ce aleargă somn, un somn adânc, în cearşafuri albe, dar ca
pe un câmp proaspăt înverzit şi curcubee mult într-un soare încins...
îndepărtate şi porţile caselor care se deschid şi
sirenele întregului oraş şi clopotele, ah, ce mai bat
clopotele... o primăvară azurie şi o linişte atât de
apăsătoare că nu se aud nici greieri, nici caleşti,
nici iarba nu mai creşte pentru o clipă, o mică şi
fluidă clipă în care îţi este teamă să mai respiri,
pentru a nu exploda tot Universul!
...se aud trei focuri...
Cerul se deschide într-un albastru profund...
Titi a tras doar o dată şi Marini se prăbuşeşte
pe caldarâm... Roşu... se adună lume de peste tot...
Marini e mort, Titi stă inert cu mâinile căzute pe
lângă el...
Frizerul e ruinat, a câştigat 200 de coroane,
dar a pierdut un client ca Marini! E chemat un
doctor, degeaba... Marini e luat de acolo din
mijlocul mulţimii:
— A murit Marini!
— Băiat tânăr...
— Săracu!
— Era putred de bogat!
— La ce i-a ajutat?

decembrie 2022 73
P
R
O
Z
Ă
Pe urmele cazacilor
zaporojeni
fragment romanul Kraina

Nesfârşită stepă într-un loc fără nume! Margine de țară! O

unduire de deal și vale, între Urali și Buceag, bătătorite de nenumărate
triburi pe care lumea nu putea să le încapă! O lume frământată de
dorul spațiilor ample venea, fie din adâncul Asiei, izvorând ca o
vijelie împinsă în vâltoarea istoriei, cu triburi, de-a valma, tătari,
cumani, pecenegi, fie de pe aiurea, cu origini îndepărtate chiar mai
înainte de migrația triburilor slave. Cine știe, poate erau urmași ai
sciților, amestec de goți, khazari, bulgari, ruteni, toți dominați de
același suflu al libertății, fiind călăreți neîntrecuți, negăsindu-și locul
și stăpâniți de același neastâmpăr precum vâltoarea apelor, precum
zborul fără margini al păsărilor, într-un zbucium fără sfârșit. Toate
aceste neamuri nu-și imaginau viața fără faimoșii lor cai, devenind
neîntrecuți călăreți, alergând într-o goană nebună prin toată stepa și
prin toată lumea de la un capăt la altul al pământului nemărginit.
Erau războinici, luptau fără șovăire, dar iubeau libertatea,
cucerind și luând în stăpânire totul în fuga nebună a cailor lor
neprețuiți. Triburi, clanuri, federații, armate ad-hoc sau unități bine
coordonate, în stepa dintre Urali și Marea Caspică, dintre Kuban și
Caucaz, dintre Nipru și Volga, preamăritul și impetuosul Don cu
toată forfota neamurilor adunate acolo val-vârtej. Toate aceste forme
de organizare au stat mărturie la frământata istorie a omenirii, s-au
bucurat de izbânzi, s-au întristat de înfrângeri, toate au stat în puterea
omului, într-o ambiție continuă spre mărire și inevitabilă prăbușire.
Fie că treceau prin stepă, cumanii, mai târziu tătarii, fie că după Elena Netcu
ei veneau ruşii călări, apoi khazarii, calmâcii, bulgarii și la urmă slavii, scriitoare
încoace şi-ncolo, răscolind pulberea drumurilor, istoria se repeta,
poveştile și dramele erau aceleaşi.
Numai stepa rămânea neclintită de-a lungul secolelor, plină de sevă,
de unduiri mătăsoase, de cărări şerpuite, de crânguri periculoase, unde
stăteau la pândă bandiţii, atacând pe furiş. Luau tot, omorau şi plecau
triumfători. Nimeni nu era cruţat. Doar cel puternic, semănând spaimă,
lăsând răni, anulând vieţi, punând stăpânire pe tot ce le ieşea în cale.
Aici, în întinderea asta primitoare s-au ţesut cele mai încâlcite
drame, cele mai neaşteptate prietenii, duşmănii, convieţuiri

74 Axis Libri
vremelnice, devenind locul celei mai zbuciumate
istorii.
Cu cât te apropiai de colinele ondulându-se
în depărtare, cu atât aveai certitudinea că acolo,
printre dealurile acelea golașe, freamătă viața. Din
loc în loc se ridicau coloane de fum spre înalt,
izvorau parcă din colibe rotunde de culoarea
cerului. Pe unul dintre dealuri cu vârful teșit, se
înălța o iurtă de culoarea galben-auriu, lăsată
parcă înadins așezată acolo ca să fie mai vizibilă
și să fie mișcată în rafale de vânt. Omuleții și
caii minusculi se întrezăreau de departe, lăsând
impresia unui furnicar omenesc.
Această așezare oarecum haotică se afla pe
malul Volgăi, la frontierele hanatului Kazan. Acolo
trăiau cazacii-tătari de Ozu și de Akkeman.
După o zi toridă de vară, cu lanuri coapte de
in, secară, miei, soarele își mai slăbise jarul rotund
ca o roată de foc, iar în depărtare vântul ondula greoi
pâlcurile de iarbă arămie. Din loc în loc sărea câte o
căprioară, țâșnea câte un animăluț speriat, în urma
căruia se ridicau puzderie de potârnichi, prigorii,
mierle, păsări zburătăcind, tulburând oarecum
liniștea verii în această stepă infinită, dintre Urali și
Marea Caspică.
În orizontul îndepărtat se profilau Caucazii,
dincolo de ei, o altă stepă, alte râuri învolburate,
toate ducându-și poverile spre Marea de Azov
și Marea Neagră. Pe alocuri, se vedeau herghelii
de cai cu spinări curbate și cozi răsfirate, săltând
și zvâcnindu-și grumazul într-un continuu
neastâmpăr. Printre ei se plimbau stăpânii lor
îmbrăcați în cămăși lungi albe, răsfrânte la gât și
încinși la mijloc cu un brâu de culoare grena, iar pe
cap purtau un fel de căciuli din pânză cu o croială
sub formă de trapez, peticite cu un pătrat în vârful
capului, de culoare roșie pentru a fi vizibili printre
caii lor nărăvași.
În fața unei colibe, câteva femei scăldau un
copil rotofei, cu părul negru cârlionțat, care se
răsucea în palmele bătătorite ale celor câtorva
bătrâne care nu mai conteneau să-l descânte sau
să-i îngâne cuvinte fără șir pe care cu greu le puteai
desluși. Asistența era formată din bărbați între
două vârste, din femei și copii alergând încoace
și încolo, în ritmul unor dairele și a unui fluier ce
imita freamătul și tropăitul cailor. Un foc imens se
ridica în rotocoale spre cer, în timp ce micuțul se
zbătea să se elibereze din captivitate:
Să te rumenească soarele cu puterea lui
dădătoare de viață...
Să fii nesupus, pui de cazac,
Liber ca păsările cerului
Aprig ca fiarele pădurii
Războinic precum strămoșii tăi cumani
Menit pentru a învinge pe dușmani
Drept și cinstit pentru a pedepsi
Purtător de pace, nestatornic precum peștele
din ape curgătoare,
Nicicând să nu te atingă sabia,
Întăritor de inimi și de neam,
În toate triburile din stepă, de-a lungul
secolelor, ritualul botezului era însoțit de aceste
daruri pe care ursitoarele le treceau în cartea
destinului fiecărui prunc de orice nație ar fi fost.
Așa a fost să fie și la începutul secolului al XVII-lea,
să vină pe lume pruncul Stepan Razin. Cu aceleași
bătrâne, venite de nicăieri, pecetluind prin șoaptele
lor miraculoase destinul puilor de cazaci.
Una dintre bătrâne îi șopti micuțului la ureche
vorbe numai de ea știute, cum că își va purta prin
secole povara de a fi martor la toate nenorocirile
cazacilor care nicicând n-au făcut parte dintr-o
țară, nicicând n-au fost un neam, doar au trăit după
legi haotice, nerecunoscute de nici un țar, de niciun
sultan, trăind în afara timpului, la margine de lume,
revoltați și puși pe harță, prigoniți, jefuind ca să
trăiască sau doar pentru a se răzbuna.
Așa vor fi până îi vor înghiți pedepsele și vor
fi azvârliți la margine de lume, într-o KRAINĂ a
nimănui.
De sus o voce umplea aerul în pragul înserării:
Stenka Razin, pregătește-te să urci pe calul tău iute
ca vântul și repede ca gândul!
Nu știa Stepan până unde va ajunge, nici ce
vrea să însemne această imensitate a pământului,
îmbinarea liniei dintre cer și pământ. Privea în
urmă aceeași zare de unde se ivise. Plecat în lume
cu primele amintiri, scufundat în apă la vorbele
ursitoarelor, Stenka va fi purtător de neam urgisit.
Să fie oare aceleași semne pe care omenirea le
găsise undeva încrustate într-o peșteră de cinci mii
de ani, semne ale trecerii omului pe pământ?
Stepan auzi aceiași voce profetică: „vei aduna
sărăcimea câtă frunză, câtă iarbă și vei asalta
Moscova și te vor prinde oameni răi și te vor bucăți,
și te vor arăta lumii, bucăți de humă, bucăți de
suflet, visuri zdrobite, făcute țărână!”
decembrie 2022 75
 Stepan auzea toate aceste vorbe venite de peste
tot, dar nu se împlinise sorocul. Mai avea multe de
pătimit. Era tânăr, căuta iubirea, căuta femeia care
să-i urmeze, dar regulile erau prea dure. Cazacii nu
aveau voie să aibă femei.
— Sunt Stepan, voi aduce mireasa de peste
mări și țări. Bătrânul dădu din cap a uimire:
— Au nu știi tu că nu-ți va fi hărăzită femeia,
decât în vis? Iubirea ta va fi o himeră!
Stepan nu credea în astfel de prorociri. El
știa că drumul lui în viață va fi după voia inimii
sale, că nu va exista nici o stavilă în calea iubirii
sale. Când venise vremea să-și ia cazacii de pe
Don, nu mai stătu pe gânduri. Toți cazacii săraci,
rămași fără pământ după ce cnezii le-au luat
totul cu de-a sila, l-au ajutat pe Stepan cu tot ce
mai aveau, numai să plece pe mare. De atunci,
Stepan fu numit hatmanul sărăcimii. Ajunse pe
coastele Mării Caspice. În timpul raidurilor a luat
ostatică o prințesă persană. Atunci a făcut Razin
avere multă, din prada corăbiilor, din confiscarea
bunurilor persanilor, pentru că era convins că a
avea avere înseamnă a avea putere. La întoarcere
s-a îndrăgostit de o prințesă persană. Stepan o
privea cu un fel de neliniște, își aminti prorocirile
bătrânei și tresări de neliniște. Somnul nu
mai era somn, cazacii erau porniți împotriva
lui, nu acceptau femei printre ei. Așa era legea
căzăcească.
Harra își purta părul negru până la brâu,
drept, cu reflexe albăstrii, tenul creol, cu trăsături
fine, gingașă ca o orhidee. Stepan o prinse de braț,
în timp ce Harra se zbătea să se elibereze.
— Sălbaticule, cine ești? Îți pregătești
mormântul. Lasă-mă liberă, sunt așteptată la Palat,
vei pătimi, dacă-mi vei face vreun rău!
— De când te caut, frumusețe neasemuită!
Vei fi a mea pe veci!
— Tu crezi în veșnicie, când zilele îți sunt
numărate? Harra se smuci și căzu de pe cal. Stepan
o prinse de hainele somptuoase, îi înfășură rochia
de brâul lui și o legă de șaua calului.
— De aici, nu te voi elibera decât pe malul
Donului. De acolo, nu vei mai avea unde să pleci.
Acolo este împărăția mea. Aceștia sunt servitorii
mei. Vei fi în grija lor, căci vor asculta de porunca
mea.
Cazacii lui Stepan rămaseră încremeniți
pe cai, privind frumoasa persană. În sinea lor nu
76 Axis Libri
acceptau nici măcar gândul că hatmanul lor ar putea
să se lase robit de o femeie, oricât de frumoasă ar fi!
Deveniră bănuitori.
— Cazacii mei, vom porni pe mare cu dor de
a ataca corăbiile piraților. Vom elibera creștinii! Dar
veți avea grijă de femeia mea!
— Doar în seara aceasta, hatmane, atât!
Mâine o vom elibera. Vom avea mari necazuri. Noi
nu permitem, hatmane, prezența femeilor în tabăra
noastră. Nu ne este îngăduit!
— De unde și până unde hotărâți voi în locul
meu? Sunt îndrăgostit! Harra este destinul meu.
— Harra este mormântul tău, dacă nu vei
respecta regulile cazacilor. Ne vom răscula, te vom
ataca. Scapă de ea!
Stepan știa că oștenii lui trăiesc într-o lume
a sălbăticiei, o lume a bărbaților unde nu avea voie
să trăiască nici o femeie. Noaptea, Stepan își luă
femeia în brațe, o urcă pe cal și plecă spre crâng. De
departe, Marea Caspică se vedea ca o pată neagră,
învolburată. Sclipea albăstrui, cu valuri ridicându-se
ca niște coame de balauri. Începea furtuna pe mare.
Se opri, privi cerul întunecat fără nici o stea și rosti
cu palmele împreunate:
— Părinte al meu, cum să alung femeia din
inima mea? Tu, părinte al meu, ce-mi poruncești în
stepa asta singuratică, imensă, pustie, sufletul meu
tânjește după iubire!
Acestea erau vorbele haiducului Stepan pe
care le striga în fiecare noapte ca pe o rugăciune.
Cine să-l asculte?
Era tânăr Stepan. Bătrânul nu-l asculta. Îi tot
povestea despre alți conducători ai cazacilor care au
îngenunchiat Polonia. Unul era Bogdan Hmelnițki,
unul dintre cei mai cruzi hatamani. I se dusese
vestea despre repeziciunea cu care ataca fără milă,
era cel mai temut dintre toți. Bătrânul îl instruia în
fiecare noapte:
— Ai exemplul lui Hmelnițki, îl vei urma în
cel mai scurt timp. Dar nu vei face asta, pentru că
tu ești apărător al dreptății, mai ai încă inimă, dar
vei face cel mai mare păcat, îți vei arunca în apele
învolburate ale Mării Caspice femeia pe care o
iubești cu adevărat. După acestă faptă a ta, soarta te
va arunca în hău!
Stepan nu asculta decât ce-i dicta sufletul,
pentru că era tânăr, avea nevoie de iubire. Își ocroti
femeia, o iubi cu blândețe și se ferici în singurătatea
nopții.
 — Tu, Harra, vei fi liniștea mea! Voi părăsi
armata, vom fugi în lume, vom trăi sub cerul plin de
stele, în mijlocul stepei, vei fi a mea pe veci. Harra îl
credea. Se lipi de pieptul lui, îl înfășură cu părul pe
după gât și se făcu una cu el.
— Așa să fie, cum zici tu! Numai că tatăl
meu te va urmări și-n gaură de șarpe. Ce-ai făcut
tu cu mine, cere ofrandă, cere moarte de om. Asta
se întâmplă în legea noastră. Hai să fugim până nu
vom fi descoperiți!
— Vom fugi dimineață pe mare.
La întoarcere, cazacii lui Stepan, priveau
încruntați spre stăpânul lor. Se adunară în taină
și prevesteau că se va întâmpla ceva rău în viața
hatmanului lor, dar nu aveau altă soluție.
— Ne vom lepăda de tine, hatmane, dacă n-o
faci pierdută pe femeia ta persană, ne vom răscula
și vă vom îneca în mare pe amândoi. Donul nostru
nu îngăduie încălcarea regulilor căzăcești.
— Hatmane, dacă încalci legea, trebuie să mori!
— Trebuie să mori, strigară și ceilalți cazaci
în cor.
Hatmanul mergea în fruntea cazacilor, fără
să dea ascultare soldaților lui. Însă, află de la cei
doi sfetnici ai lui ce frământare este în interiorul
trupelor.
Cazacii rămaseră în urmă și făceau planuri
cum să-l atace într-un popas, înainte de a apuca
drumul spre Donul inferior. Erau înșirați pe
malul Mării Caspice, într-o liniște deplină. În fața
lor, se profilau stâncile ascuțite pe care valurile le
acopereau ritmic cu apă zdrumicată, din ce în ce mai
amenințător. Un tânăr cazac, Evghenin, se apropie
de Stepan, îi ieși în față și-i spuse conspirativ:
— Stăpâne, e răscoală în interiorul armatei
noastre. Cazacii nu acceptă prezența unei femei, cu
atât mai mult cu cât nu ai de gând s-o părăsești. Vor
să te atace în această noapte. Salvează-te, stăpâne! Se
lasă cu moarte de om! Vom rămâne fără hatman! Am
auzit de mai multe ori: moarte hatmanului nostru!
Stepan îi făcu semn să se întoarcă. Scrâșni din
dinți și-i veni să scoată spada și să atace fără șovăire,
dar era inutil. Știa ce înseamnă furia căzăcească!
— Evghenin, transmite-le oștenilor mei că
într-o oră voi veni sau nu voi mai veni! Să-mi dea răgaz
această oră! Să aștepte până la asfințitul lunii. Mie nu
de moarte mi-e frică, ci de pustiul din inima mea!
— O să le transmit, stăpâne, măcar până le
trece furia!
— Nu le va trece, Evghenin, cunoaștem P
jurământul căzăcesc! R
Stepan o luă pe Harra în brațe și-i șopti: O
— Dulcea mea femeie, te voi iubi mereu! Z
Viața mea nu mai contează în această seară. Ne Ă
vom arunca în apa mării și ne vom juca amândoi
cu valurile, îți voi răsuci pletele în apa aceasta
înveninată și vom pluti necontenit deasupra ei, ne
vom dărui mării să fim a ei pentru totdeauna!
Harra nu înțelgea sensul vorbelor sale. Se lăsă
toropită de dor la pieptul cazacului ca într-un joc
de zar. Bărbatul îi înfășură părul negru-albăstrui
în jurul palmelor lui puternice, o răsuci spre el,
o sărută cu patimă până simți gustul sângelui,
apoi o învârti de câteva ori în aer, izbind-o ca din
întâmplare de stânca ascuțită care îi sfâșie o parte
din veșminte. Harra se prelinse moale în apa mării
cu părul răsfirat ca o rozetă pe toată întinderea apei.
Stepan o privi cum se risipește în apă și se
întreba cine este această femeie fără chip și fără
nume, ascunsă în apă cu sângele dizolvându-se
până departe. Cine să fie acestă femeie necunoscută,
nevânată și nelumită?
— Scufundă-te în adânc, femeie fără de
noroc!
Harra plutea deasupra apei, bolborosind
într-un geamăt prelung!
Cazacii adunați ciorchine în jurul lui Stepan,
prinseră a înălța urale pentru triumful morții, în
timp ce hatmanul urmărea valurile tulburându-se
într-un vârtej amețitor, înghițind totul.
— Am săvârșit ce-ați poruncit! De acum,
viața mea se află în mâinile voastre. Eu nu mai sunt
decât un biet servitor, cazacii mei! Veți fi purtători
ai dezastrului, căci pe unde veți ajunge, viața se va
curma dintr-o sorbire!
— Ai săvârșit ce spune legea căzăcească. Tu
nu poți rămâne în afara noastră! Ești ales de noi să
fii hatmanul nostru, tot noi te vom spulbera, dacă
încalci regulile.
Hatmanul își continua drumul în fruntea
cazacilor și se simțea prizonierul lor. Tăcea. Nu
avea putere. Sufletul suna a gol, marea nu mai
avea culoare, era o întindere cenușie, cerul pierise
într-un hău, nici frunzele copacilor nu mai aveau
culoare. Păreau scame nemișcate, încremenite, fără
viață. Stepan murea puțin câte puțin în drumul
acesta spre surghiun.
decembrie 2022 77
E
P
I
G
R
A
M
E Epigrame

DRAGOSTE ÎN ERA VITEZEI

Toţi bărbaţii prea cuminţi,
Pe femeile grăbite,
Practic le cam scot din minţi,
Că le iau... pe ocolite.

UNUI METEOROLOG EPIGRAMIST

Umorist de şcoală nouă,
Foarte bun prezicător,
Ştie unde şi cât plouă...
Cu umor.

COMPOZITORUL
Dintre note muzicale
Soaţa, foarte inspirată,
Îl scotea din ale sale
Doar cu notele de plată.

DRAGOSTE ÎMPĂRTĂŞITĂ
Pe-o femeie de-o iubeşti,
Ca un semn al bucuriei,
Poţi cu ea să te mândreşti
După ce-o prezinţi soţiei.
Vasile Manole
CRAIUL MUNŢILOR epigramist
Soaţa-i spune supărată,
Vrând cu dânsul s-o încheie:
— Nu te saturi niciodată,
Nici c-un munte de femeie!

DE ZIUA EI
Ginerele, ce ştrengar!
Ca expert în acrituri,
Soacrei i-a adus în dar
Floarea... de la murături.

78 Axis Libri
FEMEILE
Cât de liniştite-s ele,
Viaţa ne-a tot demonstrat,
Păcătoase sau fidele,
Se sălbăticesc în pat.
LA DIVORŢ
Soaţa-mi reproşează mie:
- M-am bazat pe simetrie,
Necrezând, zău, niciodată,
Că mă laşi... neînşelată.
O AVOCATĂ DE SUCCES
Având talentul de-a convinge,
Cum e o mare luptătoare,
Doar gravitaţia nu-nvinge...
Că legea încă-i în vigoare.
CÂND BACHUS CERE SACRIFICII
Aşa de duri ca podgorenii
Chiar nimeni nu-i, de vrei să ştii,
Că ei aracii, de milenii,
Îi bagă în pământ... de vii.
LENEŞUL ŞI DRAGOSTEA
Când nevasta îl dezbracă,
Pân’ ajunge-n fine gol,
El de lene, ce să facă:
Doarme ca un mototol.
UNEI POETE
Toţi bărbaţii o să-i cadă,
Dacă nu-s atenţi la mers,
Ca o meritată pradă,
La picioarele-i... de vers!
Municipiului Galaţi
Să ajungă târguşor.
PE CANICULĂ
Foarte-ascultători din fire,
Mulţi bărbaţi, de dragul lor,
Dovedindu-le iubire,
Stau în umbra doamnelor.
POVESTEA PORCULUI
După ce-i trânti pe jos
Şi scăpă de-un foc de paie,
Porcul spuse, bătăios:
— O făcurăţi iar de oaie!
BERBECUL
Când bărbatul e Berbec,
Soaţa-n patul conjugal,
După primul lui eşec,
Îşi dă seama că-i... batal.
UMANITATE
Ca să fii om fericit
E de-ajuns atât să ai:
Doar un strop din infinit...
Restul, la săraci să dai.
FUMĂTORUL ÎNRĂIT
Când rămân făr’ de ţigări,
Sigur că primesc mustrări...
Soaţa-mi spune: - Nu observi?
Eşti ca un pachet de nervi!

SIGMUND FREUD ŞI FEMEILE

Bine-a spus austriacul:
- Dacă le-ai trezit reflexul,
De nu vrei să dai de dracul,
Nu exagera cu sexul.

1 MAI - ZIUA MUNCII

Cu munca nu exagera,
Să nu-ţi devină obicei,
Să nu te-ndrăgosteşti de ea
Şi să devii tu sclavul ei.

GALAŢIUL DUPĂ RECENSĂMÂNT

Gălăţenii ce-s plecaţi
Dau o mână de-ajutor,

decembrie 2022 79
E
P
I
G
R
A
M
E Epigrame
Dorințe împlinite
Sunt atât de fericită
Că iubesc și sunt iubită:
Soțu-mi spune „iubițel”
Iar amantul „gândăcel”...
Supărare
De şase luni m-am măritat
Şi-s tot fecioară cu bărbat;
— Te-ntreb: nu poţi, nu ştii, nu
vrei?
— Ce se grăbeşte dumneaei!...
Discuţie între vecine
— De trei zile soţul n-a venit
acasă;
Cred c-altă femeie mi l-a prins
în plasă;
— Nu mai gândi că ce-i mai rău
ţi s-a-ntâmplat!
Mai poţi să ştii? Poate-o maşină
l-a călcat!...
Ciudăţenie
Cum îţi spun, într-adevăr,
Atârnă de-un fir de păr
Căsnicia mea ... Ciudat!
L-a găsit nevasta-n pat...
Infidelitate
Soţia-n zori, când a venit,
Mi-a zis că noaptea a dormit
La o colegă de liceu:
Însă la ea dormisem eu...
Eroare
— Doamnă, sunteţi amatoare
De-a fi nud într-o revistă?
80 Axis Libri
— Domnule, faci o eroare,
Eu sunt profesionistă!...
Surpriza tinerilor căsătoriţi
— Dragul meu, în casa asta
Nu vom mai fi doar noi doi;
— Ce surpriză-mi faci, nevastă?
— Se mută mama la noi!
Vorbăreţul
În concediul de-astă vară
Cunoscu o domnişoară
Şi-atât a vorbit cu ea,
Că rămase fata grea...
Iubire neîmpărtăşită
Iubita plină de viaţă
Când cu braţele-l cuprinde,
Pe loc inima-i îngheaţă:
Ar fugi de ea, dar unde?
Dialog intim
— Zi-mi, m-ai înşelat vreodată?
Dacă aflu, o păţeşti!
— Scumpule, ce prostuţ eşti,
N-o să afli niciodată!...
Ioan Fărcășanu
Un străin te-a sărutat? epigramist, poet
— Fata mamei, am aflat,
C-un străin te-a sărutat;
Tu l-ai lăsat? Ce-i cu tine?
— Dacă nu ştiu limbi străine!...
Precizare
— Domnule, nu insista,
Inima, eu nu-ţi pot da!
— Doamnă, dar eu v-am mai spus:
Nu râvnesc atât de sus...
 I
N
T
E
R
INGINERul și publicistul V
I
RADU MOŢOC U

la 80 de ani

Giță Nazare: Domnule inginer Radu Moţoc, de unde veniţi

în peisajul cultural gălăţean? Vă rog să oferiţi cititorilor revistei
noastre câteva repere ale devenirii dumneavoastră personale!
Radu Moțoc: Numele familiei mele - se poate deduce cu
uşurinţă - provine din spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru, graniţele
Moldovei la anul 1540, an în care familia Moţoc este atestată documentar.
Este un privilegiu să fac parte din această familie, dar am şi o mare
responsabilitate de a onora cum se cuvine această descendenţă, pe care
am ilustrat-o genealogic printr-un arbore, apreciat la Congresul de
Genealogie şi Heraldică de la Iaşi, din anul 2010.
G.N.: De unde îşi trage Radu Moţoc viguroasele convingeri
patriotice? Din educaţie, din viaţă, din istorie?
R.M.: Nu atât educaţia, primită la Liceul „Roman Vodă” din
Roman şi la Politehnica din Braşov, a fost factorul care a definit
convingerile mele patriotice, cât conjuncturile favorabile ulterioare.
Perioada de şcolarizare a fost pentru mine una de tristă amintire,
cu toate că am avut profesori de mare ţinută morală şi profesională.
Restricţiile privind predarea istoriei şi literaturii române au lăsat
multe goluri în educaţia primită, dar şi multe întrebări, ale căror
răspunsuri le-am căutat și le-am găsit mai târziu, în etape diferite
ale vieții şi în conjuncturi diferite. Totuşi, au fost evenimente
speciale care mi-au marcat anii de liceu, precum aniversarea lui
Vasile Alecsandri, la Mirceşti, unde am asistat în curtea conacului la
Ghiță Nazare reprezentarea Chiriţei, în interpretarea actorului Miluţă Ghiorghiu.
profesor, publicist
Sau aniversarea celor 100 de ani de la Unirea Principatelor Române,
în anul 1959, când am dansat Hora Unirii în jurul stejarului plantat
în 1859, în apropierea liceului nostru din Roman.
Consider o conjunctură fericită momentul la care am asistat, la
Braşov, fiind student, în anul 1966, la prima manifestare a „Junilor”
din Şcheii Braşovului. S-a cântat la mormântul lui Andrei Mureşanu,
pentru prima dată după anul 1944, Deşteaptă-te, române! Toată
lumea plângea şi cânta. Acei „juni” călare, care constituiau o elită
a românismului braşovean, erau îmbrăcaţi în costume tradiţionale,

decembrie 2022 81
 Radu Moţoc
care au fost ascunse cu grijă în pământ între anii
1944-1966. Şansa mea a fost să fiu dus la această
superbă manifestare de doamna Florescu, sora
istoricului Radu Florescu, din SUA, care a avut
iniţiativa să mă introducă şi în tainele primei şcoli
româneşti din Ardeal, care se află în curtea Bisericii
„Sf. Neculai” din Şchei. Toate aceste lucruri au
fost adevărate repere în cercetările mele istorice
şi artistice, care s-au materializat prin articole
sau simpozioane iniţiate de mine, în colaborare
cu Muzeul Ţării Făgăraşului. Aceste simpozioane
au fost dedicate comemorării memorandistului
Ion Raţiu, fascinantului cioban Badea Cârţan,
martirului Constantin Brâncoveanu, cât și tradiţiei
ceramicii româneşti şi italiene din localitatea
Deruta și mişcării filatelice din Făgăraş.
G.N.: De fapt, domnule Moțoc, ce este
patriotismul, cum îl manifestaţi dumneavoastră?
Ce iniţiative vă poartă pecetea în promovarea
patriotismului?
R.M.: Consultând Dex-ul putem constata
că definiţia este diferită în funcţie de perioada de
timp în care patriotismul se manifestă şi funcţie
de caracteristicile etapei respective. Este mult
prea simplu a spune despre patriotism că este un
sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie
şi de popor, statornicit în decursul istoriei, aşa cum
este el definit în Dex-ul din anul 1998. Dex-ul
82 Axis Libri
din 1978, care dezvoltă această noţiune cu multe
sensuri, nu conţine termenul de devotament, în
schimb are o definiţie specială pentru patriotismul
socialist, în care apare termenul de ataşament.
Putem oare trage o concluzie din compararea celor
două dicţionare, referitoare la această noţiune de
patriotism? Una cu siguranţă se poate desprinde:
explicarea acestei noţiuni, după anul 1990 este
foarte sumară, fără nuanţe şi exemple edificatoare.
Recent, am citit un editorial din revista
Agero, care apare la Stuttgart, redactat de Maria
Diana Popescu. Vorbind despre această noţiune,
autoarea articolului afirmă: Patriotismul nu este
un cuvânt inutil, nici o virtute învechită. Este
putere, credinţă, bucurie, demnitate şi onoare
naţională. Ce diversitate de nuanţe exprimate
pentru acest cuvânt care a căzut, din păcate, în
derizoriu! Astăzi, a fi patriot înseamnă a fi un
om normal, cu sentimente şi acţiuni normale,
care respectă valorile naţionale. Cred, însă, că
trebuie să nuanţăm ceea ce definește noţiunea de
normalitate a patriotismului. Am putea vorbi de
trei niveluri de exprimare:
- primul nivel ar putea fi atribuit celor
mulţi, care au datoria, ca români, să respecte
tradiţiile naţionale, moştenite de la părinţi şi
bunici, limba română corectă, curată, Biserica
Ortodoxă Română, care constituie, împreună cu
Armata, instituţiile cu cea mai mare credibilitate,
fiind considerate ultimele elemente de rezistenţă
ale acestei naţiuni, cunoaşterea istoriei naţionale
adevărate, cu luminile și umbrele ei, cu bucuriile
şi necazurile prin care neamul nostru a trecut,
steagul tricolor, arborat de Ziua Naţională şi
Imnul Naţional;
- al doilea nivel ar putea fi atribuit celor cu
valenţe creatoare - profesorii, cercetătorii, istoricii,
artiştii etc., care au datoria să promoveze valorile
naţionale în educaţia tinerilor, să cerceteze şi să
organizeze dezbateri pe teme istorice, literare
şi filozofice, prin care să fie puse în valoare
personalitățile care au contribuit la emanciparea
României, să cerceteze arhivele naţionale şi străine
pentru identificarea adevărului referitor la istoria
neamului nostru, să solicite elaborarea unor legi
eficiente pentru protejarea monumentele istorice
şi să asigure resursele financiare necesare acestor
acţiuni ş.a.m.d.;
- al treilea nivel ţine de corpul decizional:
sunt momente decisive în viaţa unei naţiuni, care
depind de o decizie curajoasă, precum a fost Unirea
Principatelor sau Marea Unire. Cu regret trebuie
să menţionez faptul că la începutul anilor ’90 s-a
ratat Unirea cu Basarabia, când a lipsit voinţa
decizională a unei persoane, care avea şansa unică
să fie menţionată în Istoria Românilor ca un mare
patriot şi unificator de ţară.
G.N.: În acest context, vorbiţi-ne ceva și
despre Asociaţia Culturală Pro-Basarabia şi
Bucovina.
R.M.: Istoria Românilor menţionează
existenţa unor comunităţi închegate de români
în afara graniţelor actuale, precum istro-românii,
cei din valea Timocului, românii de la Tisa şi
românii din Banatul Sârbesc. Trebuie menţionaţi
şi românii din Gulagul rusesc, care au rămas în
Siberia până la Vladivostok, şi au constituit sate
româneşti care sunt menţionate pe hărţile cu
caracter etnic. Aceştia sunt în mare pericol de a
fi total asimilați.
Un loc aparte îl deţine Basarabia, Nordul
Bucovinei şi Ţinutul Herţa, care au fost răpite
printr-un tratat care a fost semnat între Germania
şi URSS. Emisiunile televizate de la Chişinău erau
privite zilnic de o parte dintre gălăţeni înainte
de anul 1990. Abonamentul la revista editată la
Chişinău, Literatura şi Arta, era făcut cu multă
greutate, dar constituia o sursă importantă de a I
cunoaşte viaţa culturală din Basarabia. N
După Podul de flori, Nicolae Lupan, care T
a reactivat Asociaţia Culturală Pro-Basarabia şi E
Bucovina la Paris, a implementat-o şi în România R
prin nenumărate filiale din judeţe şi municipii. V
Istoria ei este mult prea amplă pentru a fi redată în
câteva fraze. Cert este că filiala Galaţi s-a axat, în
I
final, pe o colaborare complexă cu Biblioteca „Alecu
U
Russo” din Bălţi. Donaţiile de carte şi echipamente
electronice, dar şi acordarea premiilor şefilor de
promoţii de la cele şapte facultăţi, au constituit
principalele acţiuni de colaborare. Înfiinţarea unui
laborator pentru studierea paleografiei a constituit
o iniţiativă pentru pregătirea unor absolvenţi
capabili de a descifra vechile hrisoave scrise în
slavonă. De asemenea, au fost iniţiate colaborări
cu Muzeul şi gimnaziul „Alexandru Donici” din
raionul Orhei, Biblioteca Naţională a Republicii
Moldova, Gimnaziul „Igor Jechiu” din Mîrzeşti,
unde s-a iniţiat un mic muzeu închinat preotului
Igor Jechiu, născut în localitate etc. În paralel,
au fost acordate burse pentru elevi, studenţi şi
doctoranzi.
G.N.: Domnule Moțoc, având în vedere
bogata dumneavoastră experiență de viață v-aș
întreba ce relaţie poate fi/este între politică şi
patriotism?
R.M.: După cum am văzut, atitudinea
patriotică este o manifestare normală a oricărui
cetăţean român, care acţionează cu bun simţ şi fără
excese. Această normalitate trebuie să se reflecte şi
în mediul politic, care trebuie să creeze condiţiile
prielnice şi legale de manifestare a tot ceea ce
este legat de noţiunea de patriotism. Adoptarea
unor legi care să pună în valoare şi să protejeze
valorile naţionale cred că este o prioritate. A
investi în cultură, învăţământ, sănătate, sport,
protejarea siturilor arheologice şi a mediului
ambiant constituie o garanţie a dezvoltării unei
generaţii sănătoase şi responsabile faţă de tot ce
o înconjoară. Mediul politic, neviciat de elemente
certate cu legea sau vândute unor interese străine,
are responsabilitatea de a elabora strategii de lungă
durată în care componenta „patriotică” să ocupe o
poziţie centrală şi care să fie acceptate de întregul
spectru politic. Noţiunea de globalizare trebuie
adaptată intereselor naţionale, pentru păstrarea
identităţii şi a valorilor naţionale.
decembrie 2022 83
 G.N.: „Suntem independenţi; suntem
naţiune de sine stătătoare!”, declara Mihail
Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor, la 9
mai 1877. Ce semnificaţie mai au astăzi spusele
marelui istoric şi om politic român, unul dintre
ctitorii României moderne?
R.M.: Fiecare declaraţie este valabilă în
conjunctura istorică respectivă. În anul 1877,
Declaraţia a fost făcută într-un moment favorabil,
care prevestea apariţia pe harta Europei a unui
stat nou, independent. Dar recunoaşterea
europeană efectivă a acestei independenţe a fost
condiţionată de anumite cerinţe greu de acceptat.
Astăzi, România este o naţiune, dar nu mai este de
sine stătătoare, pentru că face parte din Uniunea
Europeană, care a adoptat anumite standarde de
viaţă comune pentru statele membre. Adaptarea la
aceste standarde se efectuează cu mari dificultăţi,
pentru că România vine dintr-un sistem totalitar,
cu anumite deprinderi şi cu un bagaj de probleme
greu de digerat pentru lumea civilizată din
Occident.
G.N.: Credeţi că mai sunt speranţe să vedem
România reîntregită?
R.M.: Ratarea unor oportunităţi favorabile
îndepărtează speranţele de unificare cu Basarabia,
atât cât a mai rămas din ea. Interesele Rusiei în
acest spaţiu sunt şi vor fi permanente. Integrarea
Republicii Moldova în Comunitatea Europeană
continuă să rămână un vis. Crizele economice care
se manifestă în mai multe state din UE, cât şi acele
condiţionări impuse intrării în această structură,
sperie forţele politice din Moldova. Un balast
important îl constituie statutul Transnistriei,
care este un pod de acţiune militar şi economic
al Rusiei. Acest puternic stat se va crampona
mult timp de acest spaţiu aflat între Moldova şi
Ucraina, prin care influenţează politic aceste două
state şi blochează intrarea lor in UE. Războiul
dintre Rusia și Ucraina a complicat și mai mult
lucrurile. Totuși, singura speranţă de unificare este
integrarea Moldovei în UE, dar care depinde de
evoluţia economică şi politică a UE şi de opţiunile
politice ale Moldovei. Timpul va decide când şi în
ce condiţii se va face această reîntregire.
G.N.: Concluzionând, ce mesaj aţi
vrea să transmiteţi tinerilor, concitadinilor,
autorităţilor gălăţene, cu referire la manifestarea
sentimentului patriotic în urbea noastră?
84 Axis Libri
R.M.: Pe tineri, îi îndemn să studieze
istoria naţională şi clasicii literaturii române!
Concitadinilor, le sugerez să arboreze tricolorul
de Ziua Naţională, de 1 Decembrie, comercializat
prin librării, oficii poştale, florării, difuzarea
presei etc.! Ideal ar fi ca, de Ziua Naţională,
gălățenii să vină în faţa prefecturii sau la statuia
lui Cuza şi să cânte la unison Imnul Naţional, cu
mâna în dreptul inimii. Autoritățile gălățene au
datoria să protejeze monumentele istorice, cu
precădere statuile care au fost ridicate cu mari
sacrificii, tot de comunitatea românilor din Galați,
să se întoarcă cu faţa spre muzeele recent lipsite
de sedii, să înfiinţeze Muzeul etnografic, al cărui
sediu trebuie să fie clădirea actuală a Camerei de
Comerţ și Industrie, să reînfiinţeze Filarmonica,
să acorde un spaţiu decent de expunere pentru
lucrările de artă ale plasticienilor gălăţeni și nu
numai, să înființeze Casa Memorială „Nicolae
Mantu”, să se perceapă o chirie simbolică
pentru spaţiile acordate librăriilor, care sunt pe
cale de dispariţie, să amplaseze monumentala
statuie ecvestră a lui Ion Vodă cel Cumplit de la
Băneasa - statuie deja devastată - în intersecţia
de la „Ultimul leu”, să reamenajeze toate spaţiile
din jurul statuilor lui M. Eminescu, Costache
Negri, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Lascăr Catargiu,
Mazepa, Soldatul necunoscut (iluminatul statuilor
respective și amplasarea unor camere de luat
vederi, amenajarea unui spațiu verde împrejmuit
în jurul acestora, ceea ce consider că reprezintă o
normalitate și pentru zilele noastre).
Doresc din tot sufletul ca sloganul folosit
recent, Noul Galaţi, să devină o realitate vizibilă!
G.N.: Vă mulțumesc pentru amabilitate și
pentru consistența răspunsurilor date!
 T
E
A
T
FascinaŢia verbului scenic R
U
mĂrturisit
Alexa Visarion1

1
Cărţile sunt cele care sprijină viaţa şi înnobilează adevărata
oglindă a conştiinţei, mărturiseşte Alexa Visarion, regizorul, care îşi
percepe sinele ca fiind în acelaşi timp pământean şi stelar, pentru care
teatrul este „o năframă ispititoare de magie albă, aşezată întâmplător
pe respiraţia vieţii”. Personalitate marcantă, regizor, scenarist, profesor,
cercetător, este creatorul care vibrează nu numai pe tărâmul teatrului
sau al filmului, ci şi pe acela al împărtăşirii ideilor profunde ale unui
experimentat eseist. „Am vrut dintotdeauna să fac teatru şi film, să-mi
identific întrebările prin marile texte în necuprinsul scenei şi, totodată,
să deschid căutarea şi dincolo de teatru.” Astfel, a plămădit, în ultimii
ani, slujind condeiului, ceea ce am putea numi o trilogie, ca explorator
în laboratorul artelor spectacolului, al miracolului textelor, al traseului
nemărginirii creaţiei, cărţi de analiză şi spovedanie a esteticilor
teatrale, împărtăşite în eseuri, parte din ele fundamentul unor cursuri
concepute pentru activitatea didactică, dezvoltate ulterior în articole
prezentate publicului în spaţiile unor publicaţii literar-dramatice
precum: Contemporanul, Teatrul azi, Viaţa românească, Convorbiri
literare, Vitraliu, Scriptor etc. Volumele: Împotriva uitării, apărut în
anul 2017, Nostalgia valorii, în 2018 şi Cealaltă scenă, în 2020, toate
publicate la Editura Ideea Europeană, sunt parte a trilogiei. Dacă
Împotriva uitării puncta şi împlinirea a 70 de ani de viaţă, Cealaltă
scenă este o lucrare care marchează 50 de ani de activitate, de căutare a
nobleţei profesiei, de visare şi disperare, de nelinişti şi confruntări, 50
Tamara de ani ai fiinţării între spaţiul intim al propriei familii şi cel al familiei
Constantinescu artei, al universului vieţii teatrului şi filmului, „o trecere, un traseu,
actriţă, critic de teatru o curgere”. Cel de-al treilea volum al trilogiei este închinat memoriei
unui uriaş al teatrului, regizorului Radu Penciulescu, cel care i-a fost
profesor, mentor, care i-a creat disponibilităţi pentru înţelegere, şi
„libertatea de a fi regizor”.
Cunoscându-i în timp talentul oratoric şi erudiţia remarcabilă,
intuieşti valoarea de document a scrierilor sale, în care citează,
întregind substanţa ideilor, din dramaturgia universală, literatură,
1
Articol extras din volumul „Alexa Visarion sau destinul vocaţiei - Ecourile
amintirii”, Editura Junimea, 2022.

decembrie 2022 85
 filosofie, psihanaliză, muzică, arte plastice, prin
lecturi intertextuale pe mai multe niveluri de
analiză, dar, mai ales, prin metafore şi cuvinte
meşteşugit alese, creează, în paginile cărţilor, reale
poeme în proză, de o frumuseţe care te inundă,
emoţionează şi iluminează, relevând un Paradis al
cunoaşterii şi înţelepciunii, al creaţiei „purtătoare
de crez destinal”. Concepe, de cele mai multe
ori metaforic, titlurile eseurilor, care, urmate de
expresive citate – mottouri, esenţializează adevărul
cuprins în alcătuirea noemelor.
Eseistul-regizor mărturiseşte despre
revelaţii ale trecutului teatral
românesc, autentice pagini
de istorie teatrală, ce capătă
sensuri într-o arhitectură
ţesută prin emoţie şi gândire.
Mărturiseşte şi se mărturiseşte!
În paginile sale, conturează
imagini ale unor personalităţi
marcante ale scenei, unele
dintre ele prezenţe definitorii
şi în propriu-i destin: regizorul
Liviu Ciulei, criticul de teatru
Valentin Silvestru, care a
„păstorit” teatrul românesc
şi l-a rodit prin viziunea sa,
regizorul-pedagog Radu
Penciulescu, David Esrig,
Lucian Pintilie, actorii
Grigore Vasiliu Birlic, Victor
Rebenciuc, Olga Tudorache,
George Constantin, Mariana Mihuţ, Marin Moraru,
Ilie Gheorghe, Liliana Tomescu sau Dorel Vişan.
Actorul, cel făurit din „cristale de veşnicie”, e definit
de autor cu fineţea şi intuiţia regizorului înzestrat,
ca o fiinţă binecuvântată de har, creatoare de viaţă
în viaţa scenei, developând profunzimi, înnobilând
prin arta sa. O prezenţă aparte în volume este
desăvârşitul talent Aureliu Manea, regizorul pentru
care spectacolul devine o treaptă spre soare, iar
teatrele întruchipează acele spaţii sacre unde se va
preda mereu lecţia cosmică a iubirii.
Alexa Visarion a avut şi are o orientare
permanentă, spre trei mari dramaturgi - Cehov,
Shakespeare, Caragiale - pe textele cărora a înălţat
creaţii reprezentative, marcate de originalitate.
Eseistul, care îl dublează, tălmăceşte şi în acest
demers virtuozităţile stranii, încărcate de mister, ale
86 Axis Libri
esenţelor umanului cuprinse în operele celor trei.
Iubindu-l pe Cehov, l-a tălmăcit scenic în montări
în care fiinţele cehoviene şi-au găsit dublul, pentru
ca publicul să simtă trecerea şi ecoul teatrului plin
de poezie. Teatrul şi viaţa se găsesc permanent
într-un raport de vecinătate, în creaţiile sale.
„Misteriosul «mesaj» al scenei nu are gând, ci stare,
nu are desluşire, ci răspântie, nu e transmisibil, ci
trăibil.” Textele shakespeareane sunt plămădite
din acelaşi material ca şi visul, mai spune autorul,
opera lui Shakespeare are sens multiplu, înţelesul
fiind legat de cuvânt şi miezul lui, dar caracterul
senzorial al cuvântului nu se
poate releva decât prin jocul
actoricesc. Individualitatea
actorului e partea vitală a
interpretării rolului, enunţă
regizorul-autor, chiar şi al
unuia shakespearean, cum e
Hamlet, acel suflet în derivă, şi
lumea lui interogativă, o lume
a tainelor de nepătruns, ce vor
să se dezlege, sau Macbeth, ce
caută sensul morţii în iubire şi
crimă.
Vorbeşte mult despre
Moarte, în paginile sale,
despre trecerea dincolo, dar
nu cu teamă şi disperare,
ci cu linişte, cu speranţa
creatorului care îşi intuieşte
perenitatea operei, perenitate
ce îi va asigura fiinţare şi după ce va părăsi acest
tărâm, vorbeşte şi despre Viaţă şi miracolele dăruite
de Cer, în care crede cu tărie, dar vorbeşte mai ales
despre teatru şi dragostea pentru el, ca o „tentaţie
către taină”, ca o atracţie către necunoscut, despre
dragostea pentru actor şi arta sa „solară şi damnată”.
Îndrăgostit de teatru, Alexa Visarion se
adresează tuturor căutătorilor de „iluminări
teatrale”, tuturor iubitorilor de adâncimi călăuzitoare
spre semnificaţia verbului scenic tăinuit. Teatrul
este personajul principal al trilogiei sale, marea
dragoste, cu grăuntele de fidelitate ce a prins rod
în ţarina creaţiilor scenice, pe care le-a imaginat,
devenind universul fascinant al umbrelor aduse
în lumină, ce va dura pe cealaltă scenă, pe care va
rămâne ca ecou.
 T
E
A
T
Subiectul care face diferența R
U
ce este și ce nu este un
spectacol de teatru

Trăim anii în care invazia tehnologiei a cucerit și spațiile

artistice. Instalațiile de sunet, de corp(uri) au devenit practică curentă,
expozițiile multimedia de asemenea. Nici producțiile teatrelor nu au
fost ocolite de acest asalt, proiecțiile video, filmările live și combinațiile
de imagini filmate în prealabil și joc actoricesc se regăsesc în foarte
multe dintre montările momentului. Regizorii de multe ori se remarcă
nu prin abilitatea de a lucra cu actorii, ci în funcție de cât de multă
tehnologie folosesc în spectacolele lor. Nu refuz utilizarea acesteia, să
ne înțelegem, dar prefer oricând un spectacol în care vocea umană și
corpul impresionează până la lacrimi decât un spectacol de lumini și
sunete, în mijlocul căruia actorul se pierde.
Anul acesta, Festivalul Național de Teatru s-a remarcat și prin
introducerea unor secțiuni inedite, toate puse sub semnul temei
generale, Granițe fragile, istorii fluide. Oameni. De vânzare, regia
Carmen Lidia Vidu, a făcut parte din secțiunea Istorii fluide și a avut
reprezentația la Sala Izvor a Teatrului „Bulandra”. Un spectacol care
s-a jucat cu sala plină, subiectul fiind incitant din toate punctele de
vedere. Regizoarea s-a remarcat în ultimii ani datorită unui format
de spectacol atipic, bazat pe o muncă de documentare îndelungată
și minuțioasă și adus la scenă prin intermediul unei combinații de
mijloace audio-video gândită special pentru spectacol. Actorii sunt
mai puțin prezenți, de cele mai multe ori ei sunt vocile memoriei
recente. Fie că evocă istorii personale (cum a fost cazul spectacolului
Nona Rapotan de la TNB, ultimul în care a jucat și Ion Caramitru, Jurnal de România.
profesoară, jurnalist 1989), fie că devin personaje în poveștile (reale) ale altora, actorii
devin mai puțin prezenți în economia spectacolului. Spectatorul este
îndemnat, uneori chiar nu i se dă altă opțiune, să privească ecranul
uriaș din spatele scenei pentru a urmări o succesiune de imagini și
mesaje care se derulează cu o viteză impusă de regizoare. Câteodată
intervin și momentele de live, cum a fost cazul spectacolului Teatrului
German de Stat, când unul dintre actori își filmează colegii în timp
ce aceștia povestesc, scot la iveală mărturiile culese fie din dosarele
Securității, fie direct de la martorii timpului sau urmașii victimelor
regimului comunist.

decembrie 2022 87
 Reprezentația spectacolului Oameni. De
vânzare din cadrul FNT 2022 a fost specială din
mai multe motive. În sală, au fost oameni care au
trăit vremurile în care etnicii germani sau evreii
plăteau sume considerabile pentru a pleca din
țară, fără să riște să fie împușcați la graniță sau
acuzați de înaltă trădare și aruncați în temnițele
românești. La ieșire, am auzit oameni povestind
despre rude sau cunoștințe care au plătit mii de
lei (atenție, la acea vreme erau sume considerabile
și greu de plătit dintr-un salariu mediu) ca să
poată ajunge în Germania sau în Israel. Invocarea
nevoii de reîntregire a familiei nu era suficientă
pentru statul român, care avea nevoie de garanții
că nu se vor întoarce, pericolul în acest caz fiind
împrăștierea informațiilor despre nivelul de trai
specific cetățenilor dintr-un stat democratic.
Personal, am crescut cu
poveștile despre evrei
care au plecat din țară
în timpul regimului
comunist și odată
plecați au încercat să-i
ajute pe cei rămași în
interiorul granițelor
statului românesc. Așa
se face că ceea ce am
auzit și văzut pe scena
Teatrului „Bulandra”
nu m-a șocat, nu
mi-a creat o senzație
viscerală de repulsie, fie
și pentru că mi-a fost de multe ori foarte greu să-mi
centrez atenția pe un anumit personaj. Pentru mine
poveștile au rămas în spatele ecranului uriaș, iar
actorii s-au pierdut în interiorul unui cadru de care
părea că nu aparțin. Au fost foarte multe momente
când senzația că actorii sunt în plus pe scenă, inutil,
a primat, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă asist
la un spectacol de teatru sau la un documentar (e
drept, foarte bine documentat). Au fost momente
în care oamenii mi s-au părut sacrificați (câtă
tristețe în acest sacrificiu!) în favoarea unei parade
de imagini și mesaje proiectate în spatele scenei.
Poveștile lor s-au transformat în mărturii fără pic
de viață, seci, de aici și senzația că asist la spunerea
unei istorii care nu e despre mine, nu mă atinge, nu
mă privește. De aici și revolta mea interioară, căci
știam câtă suferință se ascunde în actul vânzării în
88 Axis Libri
sine. Cât de mult trebuie să fi suferit acei oameni,
căci sumele pe care le aveau de plătit legitimau un
act de vânzare-cumpărare al căror subiect ei erau!
Cum te lași vândut, ce preț are o viață de om, cât de
mulți bani se pot cere pentru un om?
Foarte puțină ilustrație muzicală, mișcarea
scenică a actorilor a fost foarte mult limitată, ei între
ei nu stabilesc contacte, semn că în epocă oamenii
nu puteau vorbi liber unii cu ceilalți. Pe această bază
mi-aș fi dorit să se construiască mult mai mult, cu
alte cuvinte mi-aș fi dorit să văd teatru. Spectacol de
teatru. Altfel, rămân la impresia că ceea ce a făcut
Carmen Lidia Vidu cu Oameni. De vânzare este
mai degrabă documentar, spectacol-documentar,
dacă vreți, ceva ce are mult prea puține în comun
cu arta teatrală. De aceea, păstrez și acum gustul
amar al sacrificării actorilor de dragul subiectului
și viziunii unei regizoare îndrăgostită de imagine,
filmare și montaj. Rămân, de asemenea, cu regretul
că istoria orală rămâne în continuare un domeniu
științific prea puțin explorat și pus în valoare de
artiștii din spațiul românesc, echipele de producție
din domeniul teatrului fiind tributari astăzi teatrului
social și refuzului de a explora temeinic trecutul.
Textul și regia: Carmen Lidia Vidu 
Dramaturgia: Rudolf Herbert 
Costume și asistență decor: Ioana Popescu
Multimedia: Cristina Baciu
Muzica originală: Ovidiu Zimcea
Producător: Teatrul German de Stat
Timișoara
Durata: 1h 30min 
Vârsta recomandată: 12+
 D
E
B
U
T

Gând de toamnă

Vântul răscolea frunzele moarte care se agățau încă de crengile

copacilor ca soarele care se prinde de cer cu raze disperate înainte de
a se scufunda în mare.
Le antrena în simfonii găunoase, superficiale; cochilia goală a
unui melc jucând rolul orchestrei în nebunia crepusculară a toamnei.
Aducea cu el mirosul înțepător al sării de mare; îmi scrâșnea nisipul
între dinți și mi se bloca în gât, făcându-mă incapabil să vorbesc. Un
monolog mut sortit să se piardă într-un unghi dintr-un subconștient
surd. Mi-l voi mai aminti oare când peste mine vor fi trecut toamne reci
și nesfârșite? Când nu îmi voi mai aminti de mine? Mi-s gândurile-n
ceață și nu pot nici să mai clipesc.
Paltonul subțire îmi atârnă pe umeri ca mantia unui rege
decăzut. Hermina stă murdară pe un piept din fundul căruia abia mai
răsună tăcut un ticăit dezorientat de ceas: tic... tic-tic... tac... Dacă am
avut vreodată un regat sau cui i l-am vândut nu-mi amintesc.
Amintește-ți! Amintește-ți! Amintește-ți!
Am încercat odată să zbor. Dădeam din aripi, aripi mari de
călător, dar nu mă desprindeam de la sol. În jurul meu se ridicau
păduri și codri, munți semeți și văi adânci, pline de dor, dar tălpile
mele rămâneau ferm lipite de pământ, adâncite în straturile lui cele
mai dense și mai fierbinți; îmi luau foc rădăcinile și încercam în zadar
să zbor. Azi mă dezbrac de lume și mă cufund în ea. Simt în urechi
Alecsandra Ramona presiunea vieții ce mă înconjoară, îmi ard ochii de la clorul oniric în
Ignat care am plonjat. Ce liber mă simt și ce pustiu! Sunt una cu tot cerul,
elevă, Colegiul Naţional deși nu fac parte din el. Sunt singur și plutesc în derivă ca o bancnotă
„Costache Negri”, Galaţi de o clipă suflată de vânt din fața unui om fără adăpost. „Mi-am ratat
șansa. Azi unde am să dorm?”
În mine se deschide azi cel mai măreț dintre aceste peisaje.
Se întinde pe mijlocul meu, săpat adânc în piept: un canion deschis
prin care vântul de toamnă bate și suflă simfonii. Mi se mai întinde la
picioare și o lume care îmi aparține numai mie, pe care o modelez cu
mâinile astea nesigure și reci și care scormonesc prin buzunare după
cheia care le va deschide pe toate. Unde e cheia? Trag adânc aer în piept.

decembrie 2022 89
 Am uitat-o închisă într-un sertar. Încuietoarea lui e
stricată și chiar și așa, nu am șanse s-o găsesc.
Îmi afund mai adânc mâinile în buzunarele
goale. Măcar de-ar ploua...
Aveam o umbrelă lungă cu mânerul îmbrăcat
în catifea când am plecat de acasă. Am uitat-o,
zace undeva sprijinită de vreo bancă din vreun
parc. Nu-i chip să mă întorc după ea. Mă răscolește
vântul și hermina asta e nemaipomenit de grea.
De-aș da-o jos... mi-ar intra frigul prin crăpăturile
lăsate în geamuri și înăuntru mocnește un foc care
mai degrabă scoate fum. Îmi intră în ochi și mi se
înfășoară în jurul genelor. Așa... acum toată lumea
pare mai difuză.
Nu-mi amintesc partea asta de drum. Mi se
loveşte un ecou tăcut de pereții ca de marmură ai
memoriei. Poate doar m-am ratăcit.
Continui să merg prin lumea acoperită de
fum. S-a lăsat ceața cât timp am fost plecat în Gând
sau se revarsă de pe hornuri râuri lungi de jar...
se varsă-n mare? Ce goală-i strada sau ce singur
sunt!? E-o poezie singurătatea mea. O rimă dulce
ce-ți rămâne în urechi până adormi. Dorm mult și
aproape deloc în ultimul timp.
Îmi cumpăr un ceai.
Îmi dezmorțește degetele și-mi ia mintea o
perioadă de la tot acest noroi. Am cizmele acoperite
cu straturi negre de smoală pământie care mă trage
90 Axis Libri
în jos. Se-mprăștie în bălți când pășesc și se adună
înapoi. Ce gri e drumul și cât praf e pe alei...
Un, doi, trei... trecători trec pe lângă mine și
dispar care-ncotro. Au și ei oare un Gând? Dacă
nu...mi-ar plăcea să fiu ca ei. „A scăzut bursa...”,
„Ce-o fi de mâncare?”, „Ce ți-e și cu el... poate o să-i
treacă.” Oare la ce se mai gândesc?
Se face târziu și ora-i înaintată. Să merg acasă?
Să mai merg? Hai pân’ la teatru, să văd ce se joacă
azi.
Clădirea se înalţă ca un panteon uitat în
așteptare. Stă prins cândva între antichitate și acum.
Coloanele înalte susțin tavanul, e cerul gol și sălile
pustii.
Joi... joi... joi... nu joacă joia. Merg mai departe
să uit de somn. Mă țin suspendat de o cortină
deasupra scenei pline de lumini. Se concentrează
toate-n una și restul sălii e neagră ca o noapte în
cimitir.
Ce caut eu aici? Ce fac pe stradă? Fântâna e
secată și nu mai am ce să mai scot din ea. Mă-ndrept
spre casă. Șoseaua-i goală... e plină de mașini sau
poate de trăsuri? Mi-e totuna și nu mă uit când
traversez.
O arie se-nchină,
Se lasă o cortină,
Luminile se sting.
 D
E
B
U
T

Magie în Ljubljana

A fost odată ca niciodată un oraș minunat, înconjurat de munți

înalți, plini de verdeață, de unde soarele își trimitea dimineața primele
raze somnoroase, iar seara pleca la culcare într-un joc de culori calde
și blânde. Casele, străzile, parcurile, toate alcătuiau un ansamblu
arhitectural apropiat de perfecțiune, o adevărată desfătare pentru
privirea trecătorului. Grație romantismului care plutea pretutindeni,
aveai impresia că orașul răspândește iubire; de aceea numele lui era
Ljubljana.
Era traversat de un râu liniștit, un luciu de apă care se strecura
elegant printre clădiri, ascultând poveștile locuitorilor și legendele
bătrânilor. De pe o colină verde, orașul era străjuit de un castel vechi
care veghea zi și noapte la armonia locurilor. Aici își găsise sălașul
un șoricel simpatic, pasionat de cărți, pe nume Friderik. Când spun
pasionat de cărți, mă refer la faptul că îi plăcea să le devoreze... și la
propriu și la figurat. Cât era ziua de mare, Friderik citea, se plimba pe
aleile din grădină, admira peisajul, privea cu nesaț răsăritul și apusul
de soare din cel mai înalt turn al castelului, uimit fiind de frumusețea
orașului care se întindea la poalele colinei.
Într-o zi, o mașinărie ciudată din sticlă, care urca la castel și
cobora în oraș pe niște fire groase, îi stârni curiozitatea. Căută prin

Cătălina Popa
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

decembrie 2022 91
 cărțile inginerești din bibliotecă și află că mașinăria
misterioasă, asemănătoare unei cutii de sticlă, se
numește funicular.
— Trebuie să fie foarte distractiv să cobor
pe firele acelea! Ca și cum m-aș da pe tobogan...
se gândi el. Plănui ca în ziua următoare să plece în
marea călătorie prin oraș... Avea să fie o experiență
de neuitat.
Dar un gând îi tot dădea târcoale: citise prin
cărți că orașul era păzit cu strășnicie de un dragon
fioros, care nu doarme aproape niciodată și e veșnic
flămând. Așa să fie oare?
— Deh, cine a mai auzit de dragoni în zilele
astea? s-a îmbărbătat el. Sunt doar personaje de
poveste sau jucării de pluș...
A doua zi de dimineață, Friderik cel curajos
cobora încrezător în oraș, în căutare de cărți și
experiențe noi. Cutia de sticlă aluneca jucăuș,
învăluită de razele calde ale soarelui, iar el nu mai
putea de bucurie și de curiozitate.
Își luă rămas-bun de la funicular la
coborâre și făcu primii pași pe strada pietruită,
amestecându-se printre trecători. Abia aștepta să
vadă ce îi oferă orașul pe care l-a admirat de atâtea ori
din turn. A mers el ce a mers, admirând curcubeul
de culori al clădirilor, statuile impunătoare, podurile
arcuite. Se opri pe malul râului, admiră oglinda apei
și se înfruptă din aerul curat al dimineții.
Se simțea cel mai norocos șoarece din lume!
Rosti un „chiț” plin de încântare și porni să traverseze
râul, ca să ajungă la o clădire roz-portocalie ce se
înălța într-o piață rotundă. Deodată, simți un
suflu greoi și fierbinte în spatele lui. Se întoarse
cu spaimă și încremeni: Dragonul despre care
credea că există doar în basme, îl țintuise locului.
Lighioana îl apucase de codiță și nu-i mai dădea
drumul.
— Cine ești și ce cauți pe aici, flecuștețule?
tună vocea dragonului în timp ce scotea flăcări.
Cum îndrăznești să îmi tulburi somnul? Acesta este
tărâmul meu și orice picior de străin trece pe aici, îl
fac bucățele!
Friderik era îngrozit. Ce va face acum? Ce se
va alege de călătoria lui? Va sfârși în burta acestei
namile verzi cu ochii roșii?
— Sunt Friderik, șoricelul castelului, zise cu
voce șoptită... De la mine din turn, orașul Ljubljana
pare fabulos, am coborât să mă conving. Te rog,
cruță-mi viața!
92 Axis Libri
Dragonul se gândi o clipă. Ce șoarece nătâng!
Cum să privești frumusețea asta de oraș doar
din turn? Să nu cutreieri minunatele poduri? Să
nu te plimbi pe străduțele pline de flori? Să nu te
oglindești în unda apei? Să nu dansezi la ceas de
seară în sonorități romantice? Hotărî să îi dea o
șansă, dar îl puse la încercare:
— Eu păzesc Ljubljana de sute de ani, am văzut
și lucruri rele: lupte, foc, ruine, dar și lucruri bune,
deopotrivă: culoare, oameni fericiți și îndrăgostiți,
frunze foșnind în adierea vântului. Caută și adu-mi
ceva nou, care să mă surprindă. Dacă reușești asta,
vei fi liber să pleci înapoi la castelul tău. Dacă nu, o
să te mănânc! Dragonul eliberă codița șoricelului,
lăsându-l să plece. Bietul Friderik era năucit: „Ce
vrea dragonul ăsta? Așa o cerere absurdă? Eu stau
de multă vreme în castelul meu și citesc povești,
asta îmi place! De unde să găsesc acum noutăți ca
să-l surprind? Cred că moare de plictiseală!”
O luă încetișor spre piața rotundă unde se
zărea clădirea roz-portocalie... Ce i-a trebuit? Putea
să privească și de-acum încolo orașul din turn. Ar fi
fost liniștit cu cărțile lui... nu în căutare de aventuri.
Va sfârși în burta lighioanei? N-o să-i ajungă nici
pe o măsea, cu siguranță îl va mânca... pe fond
emoțional...
Și cum se plimba el așa cu o mie de gânduri
amestecându-i-se prin minte, simți picături de
ploaie...
— De unde vine ploaia asta?! Doar afară e
soare... Se uită mai bine și văzu că numai un punct
din piață era stropit de apă, restul era uscat. Ce
bizar! își spuse.
— Ce e, șoricelule, te-a udat ploaia? auzi o
voce... Tocmai îi vorbise poetul Preseren, a cărui
statuie se înălța falnică în mijlocul pieței. Ce cauți
aici, în oraș, printre case și trecători? Ai părăsit
castelul și cărțile din bibliotecă?
Friderik răspunse cu tristețe:
— Am vrut să văd de ce se spune despre
Ljubljana că împrăștie iubire... nici măcar nu mai
cred așa ceva. Nu am pus bine piciorul pe pământ
că dragonul cel cumplit m-a prins și m-a pus la grea
încercare... de unde atâta iubire?!
— Ascultă sfatul meu, îi spuse Preseren. La
câțiva pași de aici, pe Rimska cesta, vei găsi ceea ce
îți trebuie ca să îl mulțumești pe Dragon. Știi, ploaia
care te-a stropit adineauri... nu era adevărată, cineva
apasă în fiecare dimineață pe un buton și... plouă.
Vezi, ai multe lucruri noi de aflat! Ai încredere că
vei scăpa cu bine!
Șoricelul plecă să caute strada pe care i-o
indicase poetul. Trecu pe lângă Bibliotecă, o clădire
impozantă... ah, cât și-ar fi dorit să intre și să se
piardă printre cărți! Astfel nu l-ar mai găsi nimeni,
nici Dragonul... Dar nu putea face asta; oricât i-ar
plăcea să rămână la Biblioteca Națională, tot i s-ar
face dor de casă.
Grăbi pasul spre Rimska cesta, curios ce va
găsi acolo care să-l surprindă pe Dragon. Intră pe o
poartă mare și greoaie, urcă o scară în spirală; undeva
la etaj, dădu într-o sală cu ferestrele deschise, prin
care pătrundea cu dărnicie lumina soarelui. Câțiva
tineri erau așezați la pupitre, fiecare avea în față
un ecran pe care imaginile se perindau cu viteză.
Observă că mișcarea ecranelor era determinată de
niște butoane pe care apăsau frenetic și de un obiect
mic pe care îl tot mișcau cu mâna dreaptă.
Un profesor mustăcios le explica ceva la tablă,
apoi zicea:
— Țineți mouse-ul apăsat și mutați imaginea...
Aoleu... cum adică „țineți mouse-ul apăsat”...?!
Vai de mine! Dacă nu mă mănâncă Dragonul,
o să mă sufoce studenții ăștia în timp ce se joacă
la aparatele lor ciudate! Friderik se făcu mic de
tot într-un colț al sălii și urmări lecția, convins că
nimerise altundeva.
— Vă voi arăta astăzi prezentări în programul
Genially... spunea profesorul.
— Pff, i-auzi, se cred geniali! se gândi Friderik
amuzat.
— Cu programul EdPuzzle puteți edita...
— Aveți jocuri de puzzle pe aici? Îi plăceau la
nebunie.
— Mai departe, introduceți documentele în
Calameo...
— Caramea? A zis cineva caramea? I-ar
prinde bine una acum, i-ar mai da puțină energie.
— ... Și iată, în felul acesta ați obținut o carte...
Adăugați resursa în portofoliul virtual Pealtrees.
Carte? Exact ce își dorea Friderik. O carte
și un copac la umbra căruia să citească și să se
odihnească departe de coșmarul ăsta.
Cursurile au continuat, studenții erau din
ce în ce mai ocupați cu ecranele lor colorate, așa
că nimeni nu l-a observat pe șoricelul pornit în
căutare de aventuri, cu atât mai puțin nu a fost
strivit sau conectat cu coada la vreun calculator.
Până la finalul zilei a înțeles că Preseren l-a trimis D
în locul potrivit, unde se vorbea despre lucruri noi, E
moderne, despre care el nu auzise până atunci. A B
aflat că aparatele luminoase cu butoane se numeau U
laptopuri, tablete, smartphone-uri, iar imaginile T
colorate erau aplicații, prezentări, jocuri, povești
digitale, cărți electronice.
Asta era! Trebuia să-i spună Dragonului
numaidecât despre experiența lui din sala de
cursuri și astfel va scăpa cu viață și se va întoarce
la castel, la cărțile lui dragi. Plecă în goană către
Podul Dragonului și îl găsi pe acesta moțăind...
Entuziasmat, îi povesti tot ce văzuse și aflase: cum
un ecran colorat poate fi foarte distractiv și educativ
totodată; cum poate învăța o mulțime de lucruri:
să facă desene și postere, să vadă lumea explorând
o hartă virtuală, să schimbe o imagine dacă nu îi
place, să adauge mustăți unei broaște dacă asta îi e
dorința, să schimbe o față tristă într-una veselă sau
invers, iar dacă uită ceva, să-și noteze pe post-it-uri
electronice. Dragonul asculta cu atenție... așa ceva
chiar că nu mai auzise. Isteț șoarecele ăsta! L-ar
fi mâncat azi la desert, dar trebuia să își respecte
promisiunea.
— Dragă Friderik, te-ai dovedit un șoarece
destoinic. Te voi duce chiar eu înapoi acasă, de-acum
înainte tu vei fi stăpânul castelului, îi vei învăța pe
toți cei care îți vor trece pragul tot ce m-ai învățat pe
mine, chipul tău va apărea peste tot, iar suvenirurile
cu șoarecele Friderik vor fi cele mai căutate... mai
ales șosetele! Dar să nu te abați de la obiceiul tău
dintotdeauna: acela de a citi povești, atât pentru
tine, cât și pentru cei care vin în vizită!
Șoricelul era foarte mândru. Nu coborâse
degeaba în oraș. Într-o zi văzuse atâtea lucruri și
avusese atâtea peripeții cât alții într-un an! Dragonul
îl duse într-o plimbare pe deasupra Ljubljanei. Se
însera și totul în jur era un dans de lumini, sunete
și culori.
Ajunse cu bine la castelul de pe colină și se
duse degrabă în locul pe care îl iubea cel mai mult:
biblioteca. Acolo era în siguranță, acolo era acasă!
Din când în când, noaptea, urca în turn
să admire orașul adormit și zărea în depărtare
Dragonul stând de pază în dreptul podului, precum
și o luminiță mică, semn că acesta făcuse rost de o
tabletă cu ajutorul căreia punea în aplicare noțiunile
digitale pe care le învățase.
decembrie 2022 93
 Restituiri

„Domnia Haosului“
„Le règne du Chaos“
„The Reign of the Chaos“

Personificat ca divinitate, Haosul reprezintă starea primordială

nediferenţiată a universului iniţial. Imensitatea pe care o presupun
dimensiunile sale îşi are echivalent numai în lipsa de formă, în existenţa
dezordonată a materiei. În funcţie de nuanţele miturilor cosmogonice ale
fiecărei religii (mediu acvatic, foc, materie nedefinită pentru creaţie, magmă
atotcuprinzătoare), el este conceput ca fiind bisexuat şi lipsit de noţiunea
timpului.
La greci, Haosul înseamnă spaţiul nelimitat preexistent, din care s‑a
născut Pământul (Gaia), Eros (Dorinţa), Tartarul (Infernul), Nyx (Noaptea),
Erebus (Bezna), Lumina astrală Aether şi lumina terestră
Hemera şi, apoi, Uranus (Cerul înstelat) şi Pontos (Marea): „La început
de începuturi fu Chaosul…“ (Hesiod, Teogonia). Inspirat de principiul
abstract al lui Eros (zeitate slujită de Fire), abisul androgin a născut elemente
primordiale: „De‑asemeni Eros, cel mai chipeş din rândul zeilor eterni, /
Descătuşând pe fiecare ‑ pe oameni şi făpturi divine / Şi subjugând în piept
simţirea şi chibzuita hotărâre / Din Chaos se‑ntrupă Erebos şi Noaptea
neagră‑ntruchipare. / Ci Noaptea odrăsli la rându‑i Eterul şi Lumina zilei /
Pe care‑i zămisli în urma unirii sale cu Erebos...“ (op. cit.).
Hăul nemărginit conţine germenii vieţii: „Ne‑ntruchipate se‑aflau,
fără rost, grămădite de‑a valma / Într‑un morman neclintit, ale lumii seminţe
în vrajbă… / Cum se găseau la un loc şi pământul şi aer, şi mare, / Huma era
ne‑nchegată, necurgătoare şi unda, / Beznă domnea prin văzduh şi nimic
nu‑şi păstra‑nfăţişarea / Toate‑n ciocnire fiind; în acelaşi cuprins era luptă /
Între ce‑i rece şi cald; ce‑i uscat războia cu ce‑i umed, / Moale cu ce e vârtos,
cele grele cu cele uşoare.“ (Ovidiu, Metamorfozele).
Biruinţa lui Cronos (Timpul) asupra primului stăpânitor al lumii,
Theodor Parapiru
Uranus, prin mutilarea sexuală a acestuia, semnifică înlăturarea forţelor profesor, scriitor
iraţionale şi trecerea într‑un stadiu în care apare ordinea în univers,
schimbare consfinţită ulterior prin instalarea la conducerea lumii a zeilor
olimpieni, după victoria lui Zeus asupra tatălui tiran ce îşi devora copiii.
Haosul abisal se individualiza sub presiunea unui timp real, care începea să‑i
atribuie o istorie personificată, fie şi la nivelul tainei miturilor.
Expresia „domnia Haosului“ este folosită adeseori prin transferul
sensului în valoarea morfologică de substantiv comun şi defineşte stări de
mare confuzie, de absenţă a ordinii, a legilor, a normelor morale, juridice
etc., sau de interior existenţial bulversat de evenimente, sentimente,
nelinişte.

94 Axis Libri
Restituiri

ADAMCLISI

Adamclisi este o comună din județul Constanța care, la

recensământul din 2002, avea o populație de 1.186 de locuitori.
Numele Adamclisi este forma românizată a denumirii turcești
Adam Kilisse (Casa lui Adam, interpretată ca fiind Biserica Omului).
Turcii au considerat impunătorul monument roman Tropaeum
Traiani drept o biserică1.
Această cetate este un important centru religios din Dobrogea
romană (în cadrul provinciilor Moesia Inferioară și Scythia Minor).

Radu Moțoc
inginer, publicist

Monumentul de la Adamclisi
1
Wikipedia, Adamclisi, Constanța, pag. 1

decembrie 2022 95
 Restituiri
Victoriile succesive ale împăratului Traian
în aceste zone, dar cu precădere victoria din anul
102 d.H., au determinat înălțarea monumentului
triumfal ca recunoaștere a măreției armatei
romane. După ridicarea acestui colosal monument
de propagandă imperială, în anul 109 d.H., ia fiinţă,
la mică depărtare, o nouă cetate romană. Poate fi
considerată ca o reîntemeiere a unei foste cetăți
getice, dovadă stând numeroasele descoperiri din
epoca preromană.
Inscripția ce făcea parte din soclul unei statui
a lui Traian, care, din nefericire, nu s-a păstrat,
dovedește numele localității. Această inscripție
datează din anul 116 d.H.
La sfârșitul războaielor contra dacilor, au fost
inscripționate în altar, gravate, numele celor 4.000
de soldați romani căzuți pe câmpul de luptă.
Trofeul cu statuile captivilor daci la bază
La 200 m de monument, întâlnim un
mausoleu adăpostind corpul comandantului roman
căzut în această bătălie sângeroasă.
Pe baza unor săpături arheologice, dar și
după informații moștenite de la unii scriitori antici,
se spune că în Dobrogea, rând pe rând, costobocii,
goții, hunii, avarii și slavii au năvălit în Scythia Minor
și au distrus complet așezările omenești, obligând
96 Axis Libri
conducerea imperiului la eforturi considerabile
pentru refacerea atât a orașelor și satelor pustiite,
cât mai ales a salbei de cetăți și castele care întăreau
granița de-a lungul Dunării dobrogene, astfel
încât în secolul al VI-lea și începutul sec. al VII-
lea, tot ceea ce însemna civilizație romană a căzut
în ruină2.
În această etapă, stăpânirea romano-bizantină
părăsește ținutul dintre Dunărea de Jos și Marea
Neagră și un val de tăcere va acoperi cetatea şi
monumentul. Acest monument triumfal a atras
atenția cercetătorilor români prin masivitatea
construcției sale și a pieselor sculptate.
Metopă
Primele săpături arheologice au fost efectuate
de Grigore Tocilescu, după care cercetările au fost
continuate de mari arheologi, precum V. Pârvan, G.
Murgu, P.N. Barna etc.
Materialul din care s-a construit acest
monument a fost calcarul extras din împrejurimi,
pe valea Enigea, la 4 km de Adamclisi.
2
Adrian Rădulescu, Monumentul triumfal de la
Adamclisi, pag. 6-7
 În imaginea sa originală, monumentul
se înfățișa ca un uriaș cilindru, suprapus de un
trunchi de con, acoperit cu plăci de piatră de forma
unor solzi de pește. Deasupra acestora se aflau
două prisme hexagonale de mărimi diferite, care
serveau drept soclu unei enorme statui - renumitul
Tropaeum - simbolul victoriilor romane.
Construcția înaltă de 40 m avea un diametru
la bază egal cu înălțimea. Jos, de jur împrejur,
sunt șapte rânduri de trepte circulare, cioplite din
enorme blocuri de piatră3.
Deasupra acestor rânduri de blocuri se
desfășoară circular un complex sculptural alcătuit
din trei rânduri de elemente ornamentale suprapuse.
Motivul decorativ al frizei este un lujer cu frunze în
volute, închizându-se în mijlocul lor cu un cap de
lup ce își arată colții.
Plachetă cu Adamclisi - România
A doua componentă a complexului este
constituită din metope, dispuse circular, pe care sunt
figurate scene inspirate din luptele dacilor conduși
de Decebal și armatele romane, comandate de
Traian. Aceste scene au o importanță inestimabilă
pentru reconstituirea trecutului nostru. Astăzi,
nu mai dispunem decât de 54 de exemplare al
metopelor.
Acoperișul este de formă tronconică și este
compus din 1.000 de plăci de piatră, realizate sub
3
Ibidem, pag. 8
forma unor solzi, dispuse în 19 rânduri suprapuse,
în panta necesară unei perfecte scurgeri de apă.
Statuia trofeului este formată din cinci tamburi
suprapuși până la înălțimea de 4 m, la care se
adaugă trofeul înalt de 5 m. Trofeul este îmbrăcat cu
un costum și armat cu echipament militar roman,
însoțit de platoșe. La picioarele trofeului sunt
trei captivi: două femei care stau jos și un om în
picioare, având mâinile legate la spate. Acest grup
statuar simbolizează supunerea popoarelor din
regiunea Dunării4.
Pe același platou, la 250 m de monument, se
află altarul funerar dedicat celor 4.000 de soldați
romani, căzuți pe câmpul de luptă. La 100 m de
monument există o movilă de pământ în interiorul
căreia săpăturile arheologice au relevat prezența
unor infrastructuri de piatră și lemn.
Cercetarea celor trei monumente este legată
de numele lui Grigore Tocilescu, care, timp de
12 ani (1882-1894), a cercetat sistematic aceste
obiective şi s-a finalizat cu publicarea unei lucrări
monografice în anul 1895.
Odată cu restaurarea Monumentului, în
1977, au fost reluate cercetările arheologice la cele
trei monumente. Pentru ca vizitatorii să poată avea
o imagine integrală a monumentului, s-a realizat o
machetă din piatră artificială, la scara de 1/20.
Merită de vizitat acest complex monumental,
care a fost frumos pus în valoare prin amenajarea
unui spațiu natural.
4
Ibidem, pag. 28
decembrie 2022 97
 In memoriam
150 de ani de la nașterea
pictorului
Gheorghe Petrașcu
Gheorghe Petraşcu, de la nașterea căruia se împlinesc 150 de ani,
este nu numai unul dintre cei mai mari artişti plastici pe care i-au dat
meleagurile binecuvântate ale judeţului Galaţi, ci unul dintre cei mai
importanţi pictori români a cărui valoare a fost recunoscută pe plan
internaţional încă din timpul vieţii sale. El este creatorul unei opere
robuste, profund originale, durabile, care prin ineditul exprimării
l-a singularizat pe artist în contextul picturii româneşti din prima
jumătate a secolului al XX-lea. Sculptorul Oscar Han îl considera „un
magic şlefuitor de diamante”, iar Nicolae Tonitza afirma despre el „că
are, așa cum foarte puțini la alte neamuri și nimeni încă la noi, cultul

Corneliu Stoica
scriitor, critic de artă

Gheorghe Petrașcu. Autoportret

98 Axis Libri
materiilor prețioase și rare,
impresionând prin vigoarea
penelului său, prin savoarea
colorației și prin noutatea
viziunii”.
Născut în oraşul
Tecuci la 1 decembrie 1872,
după absolvirea gimnaziului
în oraşul natal şi al liceului în
Brăila, artistul se înscrie, în
1893, la Facultatea de Ştiinţe
Naturale din Bucureşti şi
în paralel studiază şi artele
plastice la Şcoala de Arte
Frumoase. Înţelegând
însă că singura sa vocaţie
este pictura, i se consacră
definitiv acesteia. Remarcat
de Nicolae Grigorescu
în atelierul profesorului Gheorghe Petrașcu, Pod la Veneția,
Gh. Dem. Mirea, obţine, u.p. lipită pe carton, 23,5 x 31 cm
prin intervenţia acestuia
la Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice, călătorii întreprinse în Italia şi Egipt, îi vor prilejui
o bursă de studii în străinătate. În 1898, pleacă o aprofundare temeinică a artei, acumularea unor
la München, apoi din capitala Bavariei ajunge la experienţe care, sintetizate şi trecute prin filtrul
Paris, unde urmează cursurile Academiei Julian, și propriei personalităţi, vor face din Petraşcu un
îi are profesori pe William-Adolphe Bouguereau, pictor unic în peisajul plasticii româneşti. Expune la
Benjamin Constant și Gabriel Ferrier. Vacanţele şi Tinerimea artistică, începând cu 1904, la expoziţiile
le petrece în ţară, la via părintească de la Nicoreşti Asociaţiei Arta, la Bienala de la Veneţia, la expoziţiile
şi la Agapia. Capodoperele din marile muzee din de artă românească organizate la Bruxelles, Haga,
capitala Franţei, înnoirile pe care le aduce în pictură Amsterdam, Berna, Basel, Stockholm, Zürich
impresionismul, postimpresionismul, şcoala de la etc. Expoziţiile personale din 1900, 1907, 1909,
Pont-Aven, pictura lui Van Gogh, precum şi desele 1911 reprezintă tot atâtea izbânzi. Maturitatea
concepţiei, stăpânirea deplină a mijloacelor de
expresie plastică sunt calităţi des remarcate de
critica de artă. „Simplitate, forţă, execuţie largă
şi păstoasă, colorit în acelaşi timp cald şi discret -
nimic nu-i lipseşte”, notează academicianul George
Oprescu, referindu-se la expoziţia din 1907. Dar
anii deplinului triumf al creaţiei lui Petraşcu sunt
cuprinşi între cele două războaie mondiale. Acum
pictura sa atinge maturitatea spirituală, culorile sunt
aşternute pe pânză sau pe carton cu o fervoare ce ne
lasă să vedem pasiunea pictorului pentru materie,
pentru lucrul bine făcut, cu răbdarea făuritorilor de
giuvaeruri. În 1921 este numit director al Pinacotecii
statului, în 1925 primeşte Premiul naţional pentru
Gheorghe Petrașcu, Cișmea în Nicorești, pictură, în 1932 guvernul francez îi acordă Legiunea
u.p., 38 x 46 cm de Onoare, în 1936 este ales membru al Academiei

decembrie 2022 99
 în tablourile sale tuşele grave de
roşu, negru, gri, albastru, verde,
pentru ca în aşa-numita perioadă
neagră, care ţine până în 1925,
pasta să dobândească preţiozitate,
căpătând reflexe de smalţ şi de
agată. Artistul caută acum esenţa
în interiorul lucrurilor, relevarea
sensurilor adânci ale acestora.
Chiar şi peisajele sale sunt lipsite de
pitoresc şi spectaculos. Veneţiile,
de pildă, sau peisajele din Spania,
casele vechi de la Sighişoara, pe
zidurile cărora se citeşte patina
timpului, aduc în faţa privitorului
ecoul unei lumi apuse, evocând-o
într-o cromatică gravă şi reţinută,
de un dramatism tulburător.
Pereţii unei case ţărăneşti capătă
Gheorghe Petrascu, Dormind, u.p., 1925 luciri de porţelanuri, un buchet
de flori seamănă cu vitraliile sau
Române, alături de George Enescu, iar în 1937 i se cu scoarţele noastre populare. „La el, sublinia N.
acordă Marele premiu la Expoziţia Internaţională Tonitza, în fiecare lovitură de cuţit, în fiecare urmă
de la Paris (în cadrul Pavilionului României). A de penel, e o nesfârşit de variată lume cromatică,
încetat din viaţă la 1 mai 1949, la Bucureşti. trăind aparte şi totuşi legându-se cu o surprinzător
Opera lui Gheorghe Petraşcu dezvăluie de logică incursiune pentru nunta feerică a
frumuseţi estetice pe care timpul nu numai că nu le-a întregului”. La rândul său, criticul de artă Radu
alterat, dar le-a sporit semnificaţiile şi încărcătura Bogdan nota: „Satisfacția facilă, pitorescul, anecdota
emoţională. În faţa tablourilor sale, bine hrănite cu i-au rămas străine. Impulsul său interior îl îndemna
pastă, a viziunii grave, interiorizate, tinzând spre spre concret, spre substanță, spre savorile materiei,
marea sinteză, îţi vin în minte cuvintele rostite o materie densă, aproape minerală, pe care penelul
cândva de artist: „Pictura trebuie să fie ca vinul de său o spiritualiza, dăruindu-i – o dată cu strălucirile
calitate, pe măsură ce se învecheşte să devină mai smalțului popular – ceva din tensiunile dramei”. Sub
bună”.
Bun cunoscător al artei noastre populare, al
picturii românești și universale (mare admirator al
lui Giorgione, Tițian, Botticelli, Veronese,Tintoreto,
Goya, El Greco, Velasquez, Rembrandt, Renoir,
Sisley, Pissaro, Cezanne, Delacroix, Daumier),
artistul a pictat de preferinţă peisaje (de la Târgovişte,
Turtucaia, Silistra, Mangalia, Balcic, Viforâta,
Plumbuita, Câmpulung, Sighişoara, Braşov, Târgu
Ocna, Văleni etc., dar şi din Italia, Egipt, Spania,
Franţa), scene de interior, naturi moarte, flori,
portrete şi autoportrete. Dacă la început, influenţat
de Grigorescu, a realizat o pictură luminoasă, caldă,
tinerească, entuziastă („Seară de toamnă”, „Lumină
nouă”, „Raze de septembrie”, „Răsărit de lună”, „La
Gheorghe Petrașcu, Natură statică cu ulcică,
vii, toamna”), de prin 1913 încep să predomine
pensule și carte de artă

100 Axis Libri

 de mâna unui iscusit zidar care în loc de tencuială,
folosește smalţ şi piatră nestemată. Un tablou de
Petraşcu este într-adevăr un ansamblu arhitectonic
durat să înfrunte eternitatea.
Tot atunci, fiica sa, graficiana Mariana
Petrașcu, mi-a declarat în interviul pe care i l-am luat
și l-am publicat în cotidianul „Viața nouă”, nr. 7616
din 8 iunie 1969: „Am venit la Tecuci cu sentimentul
regăsirii locurilor copilăriei bunului meu părinte.
Mergând pe urmele lui, prin oraș, la Nicorești, la
Coasta Lupei sau pe dealul Rateș, mare mi-a fost
surpriza descoperirii unei identități a atmosferei
locurilor cu cea din tablourile sale din primii ani de
activitate. Aceasta dovedește că imaginea peisajului
admirat în copilărie l-a urmărit pe Petrașcu de-a
lungul anilor până a căpătat materializare în pânzele
sale. Am văzut la Tecuci multe garduri roșii, dar un
roșu, să nu credeți că exagerez, ca acela care apare în
primele tablouri ale tatălui meu”.
Maestru neîntrecut al picturii românești,
Gheorghe Petrașcu ne-a lăsat moștenire o operă
Gheorghe Petrașcu, Lucreția, extrem de bogată, despre care criticul de artă Vasile
u.p., 55x45 cm
Florea scria că este, „o supremă laudă adusă lucrurilor
penelul lui Petraşcu, şi un recipient de aramă, şi o simple”. Ea este mărturia probităţii desăvârşite,
carte roasă şi îngălbenită de vreme, şi cel mai umil expresia discursului unei puternice individualităţi,
obiect casnic dobândesc un veşmânt somptuos, se care a dat strălucire picturii româneşti moderne şi a
încarcă de o stranie lumină siderală. făcut-o admirată pe toate meridianele lumii.
În mai 1969, cu prilejul comemorării a 20
de ani de la moartea pictorului Gheorghe
Petrașcu, aflându-mă la Tecuci în
compania fiilor săi, graficiana Mariana
Petrașcu-Riegler și arhitectul Gheorghe
(Pichi) Petrașcu, a avocatului Nicolae N.
Petrașcu, nepot de frate, fiul diplomatului,
scriitorului, publicistului, istoricului și
criticului Nicolae Petrașcu, precum și a
istoricului și criticului de artă Ion Frunzetti,
am avut prilejul să privesc printr-o lupă
specială a acestuia câteva tablouri ale lui
Petrașcu, aduse special de la Muzeul de
Artă din Galați. Un adevărat microcosmos
mi se înfățișa privirilor. Ţesătura cromatică
părea de domeniul miracolului. Tuşele
sunt în aşa fel aşezate, pasta este atât de
frământată şi strălucitoare, dar o strălucire
minerală şi grea, încât în faţa pânzelor sale
încerci sentimentul unui travaliu artistic
ce nu cunoaşte limite, a unei elaborări Gheorghe Petrașcu, Clopotnița la Târgoviște,
meticuloase. Fiecare tuşă parcă este aşezată u.p. 45,5x55 cm, 1933

decembrie 2022 101

 veniment

Zilele Bibliotecii Județene

„V.A. Urechia”
132 de ani de la inaugurare

Cei 132 de ani de la înființarea prestigioasei instituții gălățene

au fost marcați printr-o serie de evenimente despre care vom încerca
măcar să amintim, pentru a onora astfel eforturile colegelor și colegilor
noștri, care s-au pregătit, ca de obicei, ca și când ar fi vorba despre
jocurile olimpice ale culturii. Astfel, la Sediul central au avut loc
expozițiile: „Ecouri ale inaugurării Bibliotecii în presa românească
veche” – expoziție de documente, „Personalități gălățene aniversate
în luna noiembrie: Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer –
135 de ani de la naștere (10 nov. 1887 - 25 nov. 1973)” – expoziție de
documente; „Scriitori gălățeni în colecțiile Bibliotecii Județene «V.A.
Urechia» Galați”.
Dintre evenimentele cu desfășurare fizică, amintim, în primul
rând: marți, 8 noiembrie, s-au acordat distincții în cadrul „Premiului
Cititorului Anului 2022”. În strânsă colaborare cu Consiliul Județean
Galați s-au premiat, în cadrul unei manifestări calde, prietenoase, pe
șase categorii, următorii:
Împrumut la Domiciliu pentru Copii: 6 premii - Albu Cosmina-
Violeta, 13 ani; Drăgan Karina-Mihaela, 10 ani; Lăpușneanu Ioana,
7 ani; Popa Eduard Andrei, 9 ani; Jianu Sofia Teodora, 10 ani; Ignat
Matei, 11 ani.
Împrumut la Domiciliu pentru Adulți: 6 premii - Candrea
Liliana-Crenguța, 62 ani; Nicolau Gabriela, 66 ani; Leucă Zamfira,
74 ani; Valasiade Aneta-Georgeta, 74 ani; Dănăilă Niculina, 45 ani;
Zaharia Cristian, 44 ani.
Săli de lectură: 4 premii - Chebac Panaite, 66 ani; Jecu Anamaria,
24 ani; Cristea Corneliu, 61 ani; Enache Gheorghe, 69 ani.
Utilizarea serviciilor electronice și documentare: 2 premii –
Anton Răzvan-Gabriel- Ionel, 14 ani; Racoviță Alin-Constantin, 16
ani.
Cel mai tânăr cititor: 1 premiu - Chirilă Dragoș-Mihai, 1 an și
6 luni.
Seniorul lecturii: 1 premiu - Dumitru Ion, 85 ani.
Premiile, care au constat în cărți, diplome, articole de papetărie,
flori și câte un vaucer cadou pentru legarea unei cărți personale

102 Axis Libri


sau inscripționarea unui proiect, au fost acordate
cititorilor care au avut cele mai multe împrumuturi,
indiferent de compartimentul pe care îl frecventează,
dar și care ne-au ajutat în munca noastră de zi cu
zi prin recomandările și propunerile făcute de-a
lungul timpului.
A mai fost și, în deschidere, o prezentare
tematică: „Palatul Comisiei Europene a Dunării
și Biblioteca „V.A. Urechia”, pagini de istorie
comună, susținută de Letiția Buruiană, bibliotecar
Compartiment Cercetare. Colecții Speciale.
A doua zi a fost vorba despre cum este să
fii... „În lumea poveștilor” – activitate în cadrul
proiectului „Lumea minunată a slovelor”. Apoi,
Clubul seniorilor „Buni-COOL, la Bibliotecă” a
fost gazda unor scriitori brăileni: Vasile Mandric
și Virgil Andronescu au încântat și amuzat (sau
au pus pe gânduri) publicul. Seara, în cadrul unui
salon literar extraordinar au fost lansate
cărțile „Nu va ninge niciodată peste
Amazon”, de Marian Truță și „Cartea
nimicurilor”, de Dănuț Ungureanu, în
prezența autorilor, invitat special fiind
scriitoarea Doina Roman. Moderatori
au fost Corina-Emanuela Dobre,
manager al Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia” Galați, și Adi-George Secară,
scriitor-bibliotecar și critic literar.
Joi, 10 noiembrie, echipa
scriitorilor oaspeți (cei enumerați mai
sus) a fost la amfiteatrul Colegiului
Național „Costache Negri”, unde a
avut loc o întâlnire cu aproximativ 100
de cenegriști, aceasta fiind capacitatea
maximă a amfiteatrului, mulți elevi
dorind o nouă întâlnire cu simpaticii
scriitori de science-fiction și fantasy.
Au moderat nonconformistul miting
prof. Cătălina Benea, bibliotecar Elvira
Alexandrescu și bibliotecarul și scriitorul
A.G. Secară.
Seara, în cadrul obișnuitului
salon literar care are loc în fiecare
joi, sub genericul devenit brand al
Galațiului, AXIS LIBRI, a fost lansată
o carte-eveniment, romanul fantasy
„Fata cea mică a timpului”, semnat de
Doina Roman, una dintre revelațiile
literaturii de acest gen din ultimii ani.
Adelina Pop, unul dintre criticii
invitați la lansare, a precizat, printre altele (citate
aproximative, și dintr-un text publicat în „Utopiqa”,
de acolo fără aproximație, sic!): „...romanul se
reprezintă ca un cumul de întâmplări atipice –
traversate de magie, manifestări criptestezice,
tandrețe, bravură, violență etc. – de unde răsar numai
evenimente uluitoare… Un construct sensibil, dotat
cu plasticitate, umor și inteligibilitate, ludism, dar
și cu o seducătoare dinamică a subtilității… În
toate secvențele discursive, omniprezenta energie
șaradică va imprima textului capacitatea de a
pune în mișcare acea metaforă transreflexivă, din
a cărei multiplicare semantică se va desprinde
inefabilul, tălmăcit – în carta superlativelor
fancy – ca un soi de bouche bée sau, pur și
simplu, ca indicibil. Pe scurt, romanul Doinei
Roman se recomandă și chiar este o proiecție
decembrie 2022 103
 emoțională a inimaginabilului. Probabil
că inspirația scriitoarei se nutrește
dintr-un multicosmos al grației pentru
că nu văd cum altfel, din adâncul tainic
al scriiturii sale, erupe atâta nesfârșită
evanescență care preia în spațiile
disipării orice eventuală desincronizare
dintre intenția autorului și expresia sa.
Această propensiune a Doinei Roman
de a armoniza dimensiunea de fond a
exprimatului cu cea manifestă ține de axa
coerenței – cu toate nuanțele incumbate.
Nu mi se pare nimic mai
frumos decât posibilitatea
– evident, creativă – de
a transforma existența
brută în mii de variante
voalate ale propriilor
opțiuni de ființare, fără a
renunța totuși la adevăr.
Câtă vreme adevărul va
găsi o cale să transpară
în spirala fabulației
și să se reprezinte ca
sens, literatura va avea forță. Fata cea mică a
Timpului deschide un pasaj către categorile magice
ale cunoașterii, către înțelegerea, acceptarea și
recrearea unei lumi aflate – cumva atemporalic –
într-un impas universal, către regăsirea inocenței
ca marcă a umanității, sugerându-ni-se, de fapt,
că tandemul cunoaștere-înțelegere chiar poate fi
o magie regeneratoare, in extenso, un drum către
desăvârșire… ”
A fost și un mini-concert surpriză, prilejuit de
un turneu susținut în România de artistul academician
din Republica Moldova, Valeriu Mocanu, care,
vizitând Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
a dorit să facă un cadou membrilor Salonului și
invitaților, cântând cu emoție pentru toți cei cu inima
română, pentru unire, unitate, bucurie, libertate.
S-au realizat expoziții și la filialele noastre.
Astfel, la Filiala nr. 1 „Costache Negri” a fost
„Biblioteca Județeană «V.A. Urechia», la ceas
aniversar” - expoziție cu documente din colecțiile
filialei.
Evenimente diverse s-au desfășurat la aceste
flliale, dintre care amintim: „Toamna în versuri
românești” activitate în cadrul proiectului „Zâna
Toamna - file de poveste!” (au participat elevii clasei
104 Axis Libri
a III-a B – Step by Step
de la Școala Gimnazială
nr. 17, coordonați de
către prof. înv. primar
Doina Enache, Alina
Marin și bibliotecar
Iuliana Bălan.) Joi,
10 noiembrie 2022, la
ora 16.30 a avut loc o
„Biblioșezătoare” – cu
participarea „Altițe de
Galați”, un grup format din doamne pasionate,
culegătoare și păstrătoare ale tradițiilor populare
românești. La Filiala nr. 2 „Paul Păltănea” s-a
început cu „Ce-mi place să citesc?”, aducându-și
contribuția elevii clasei I B de la Școala Gimnazială
„Grigore Moisil” Galați, profesor învățământ
primar Vasilică Mirela-Elena și bibliotecar Năstase
Emilia-Elena, marți fiind momentul intitulat
„Plăcerea de a citi, nevoie sau provocare?”, cu
elevii clasei a V-a de la Școala Gimnazială „Miron
Costin” Galați, profesor Marilena Modiga și
bibliotecar Sosai Luminița; joi a fost rândul celor
de de la Liceul Tehnologic Paul Dimo” Galați,
profesor Radu Cătălina-Geanina (elevii clasei a
IX-a D), proaspeții adolescenți întorcându-se la...
„Copilăria și jocul”. Tot joi, mai mult sau mai
puțin bacovian, elevii clasei a IX-a D de la Liceul
Tehnologic de Alimentație și Turism „Dumitru
Moțoc” Galați, profesor Grigoraș Elena-Antoneta,
au fost protagoniștii momentului artistic intitulat
„Toamna scrie poeme”. Vineri, 11.11.2022, a fost
vorba despre... „Povestea numelui meu” -, cu
elevii clasei a V-a de la Școala Gimnazială „Sf.
Dumitru” Galați, profesor Popescu Doina.
Redacția Axis Libri
veniment

Conferința Națională A ANBPR

ediția de toamnă

În perioada 5-7 octombrie 2022 s-a desfășurat la Târgu

Jiu, județul Gorj, Conferința Națională a Asociației Naționale a
Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România, BiblioPUBLICA
cu tematica „Biblioteci Verzi și Digitale”, organizată de Biblioteca
Județeană „Christian Tell” Gorj și EUROPE DIRECT Gorj, în
parteneriat cu Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor
Publice din România.
Tematica conferinței naționale - „Biblioteci verzi și digitale”
a atras un număr mare de profesionişti din bibliotecile publice din
România şi din Republica Moldova care au susţinut prezentări şi
ateliere de lucru, axate pe procesul de transformare verde și digitală
a societății, pe necesitatea adaptării întregului sistem al bibliotecilor
la schimbările erei moderne, punctându-se importanța bibliotecilor
în responsabilizarea publicului larg privind utilizarea resurselor și
integrarea digitalului în toate aspectele vieții.
Delegația Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” care a participat
la Conferință a fost alcătuită din: dna Geta Eftimie, director adjunct,
dna Titina-Maricica Dediu, șef Serviciu Dezvoltarea, evidența și
prelucrarea colecțiilor, dna Cătălina Șoltuz, responsabil Filiala nr. 2
„Paul Păltănea”, dna Gabriela Istrate, Compartiment Marketing și dna
Cătălina Popa, Compartiment Împrumut la domiciliu pentru adulți.
De asemenea din delegația Filialei ANBPR Galați a participat și dl dr.
Liviu-Iulian Dediu, director IME România.
În deschiderea evenimentului au luat cuvântul: Olimpia
Bratu, manager Biblioteca Județeană „Christian Tell” Gorj; prof. dr.
Gheorghe Nichifor, vicepreședinte Consiliul Județean Gorj; Dragoș-
Adrian Neagu, președinte ANBPR și Adriana Szekely, președinte
ABR. Conferința a avut un moderator de marcă, în persoana dlui
Mihai Rădulescu, jurnalist senior la Departamentul de Ştiri al
canalului TVR 1.
Au urmat discursurile principale ale zilei de MIERCURI,
declarată Ziua verde, și anume:
- intervenţia online a Secretarului General Adjunct al NATO,
Mircea Geoană, care a adresat un mesaj de susţinere bibliotecarilor,

decembrie 2022 105

 declarând că: „Bibliotecile sunt prima linie de
apărare şi ultima frontieră, bibliotecarii sunt
centrul comunităţilor lor, păstrători ai flăcării
cunoaşterii”.
- în prezentarea sa „Avem o planetă, cum
o gestionăm?„ dr. Camelia Crișan, preşedinte
Fundaţia Progress, a punctat faptul că tranziţia
verde o să ne coste, va trebui să găsim soluţii să
ne adaptăm şi să ne schimbăm comportamentele
de consum. Biblioteca poate deveni de la un
păstrător şi împrumutator de cărţi, un păstrător şi
împrumutator de bunuri pentru sustenabilitate.
- arhitect Alex Axinte – Studiobasar a
prezentat Garajul, Biblioteca și Cartierul - o hartă
bibliotecilor publice de cartier din Bucureşti, o istorie
interesantă despre evoluţia, dar mai mult dispariţia,
multora dintre primele biblioteci bucureştene de la
parterul blocurilor, din parcuri, chiar din garaje sau
de acasă de la unii cetăţeni cu iniţiativă, care erau
încurajaţi de PCR în timpurile anilor proletcultişti
din secolului trecut.
- salutul și toată susținerea adresate
bibliotecarilor de către prof. univ. dr. Adrian
Cioroianu, directorul interimar al Bibliotecii
Naționale a României.
Programul din Ziua Verde a continuat cu
lucrări în plen, ateliere și o vizită la Biblioteca
Comunală Turburea.
Discursurile principale ale zilei de JOI,
Ziua Digitală, au fost: EBLIDA’s commitment
towards a sustainable, democratic an equitable
society - Giuseppe Vitiello, director executiv
EBLIDA; Biblioteca digitală, premoniții borgesiene
- conf. univ. dr. Lidia Kulikovski, director
Studii, Inovații, Biblioteca Municipală „Bogdan
Petriceicu-Hașdeu” Chișinău; Transformarea
Digitală în biblioteci nu înseamnă nici Digitalizare,
nici Automatizare, nici măcar Digitizare, ci
toate acestea însumate și mai mult - Ion Vaciu,
președinte Consiliul Transformării Digitale, Zona
Metropolitană București. Ca și în ziua precedentă,
programul a continuat cu lucrări în plen și
ateliere variate care au dezvoltat tema Conferinței
„Biblioteci Verzi și Digitale”.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” a fost
prezentă în această zi cu următoarele intervenții:
dna Titina-Maricica Dediu, șef Serviciu
Dezvoltarea, evidența și prelucrarea colecțiilor a
prezentat lucrarea cu tema: Integrarea conținutului
106 Axis Libri
digital în catalogul automatizat al bibliotecii și
dna Gabriela Istrate, Compartiment Markting a
prezentat, ca beneficiar al program de mobilitate
Erasmus+, lucrarea Digital4Lib.
IME România, prin directorul său, dl dr.
Liviu-Iulian Dediu a susținut în plen lucrarea
TINREAD - de la digitalizare la transformarea
digitală.
În această zi a avut loc Festivitatea de acordare
a Premiilor ANBPR.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, prin
dna Director adjunct Geta Eftimie a primit 2
premii/diplome: Diploma de merit pentru cel mai
bun articol/studiu de specialitate, acordată dlui
Adi-George Secară și Diploma de merit pentru cele
mai bune servicii inovative de bibliotecă (inclusiv
cele digitale, precum site de bibliotecă) acordată
Serviciul Referințe, inițiator al Proiectului În slujba
comunității, organizator Biblioteca Județeană „V. A.
Urechia” Galați.
Ziua de VINERI, Ziua Rețelelor Verzi și
Digitale a demarat cu o vizită ghidată la Ansamblul
Monumental „Calea Eroilor”, Muzeul Județean
„Alexandru Ștefulescu” Gorj și Casa Memorială
„Iosif Keber”. Au urmat discursurile: Ritm și
Rost(uri) în spațiul public - arh. Ștefana Bădescu
și arh. Mihai Danciu, Universitatea Politehnică
Timișoara, Facultatea de Arhitectură și Urbanism,
respectiv Oportunități de învățare pentru biblioteci,
în contextul Programului Erasmus+ - Mărioara Ene,
ANPCDEFP.
Biblioteca Județeană „V. A. Urechia” a fost
prezentă în această zi cu intervenția dnei Cătălina
Popa, care a prezentat, ca beneficiar al programului
de mobilitate Erasmus+, lucrarea O vară cu...
Erasmus.
Sub aspect profesional, conferința a fost un
excelent prilej de a face schimb de experiență și
de opinii despre rolul pe care bibliotecile publice
trebuie să-l joace în condițiile actuale. După doi ani
atipici și comunicare online, această întâlnire cu
reprezentanții bibliotecilor publice din România a
dat ocazia bibliotecarilor de a purta discuții directe
cu colegii din țară, de a împărtăși experiențe și de a
pune bazele unor proiecte viitoare.
Filiala Galați a ANBPR
veniment

ȘCOALA GĂLĂȚEANĂ – 300

un brand jurnalistic

Revista Școala gălățeană, publicație lunară, apărută sub

egida Casei Corpului Didactic, în luna mai a anului 1990, editată
apoi de Asociația Profesională Școala gălățeană și Inspectoratul
Școlar Județean Galați a ajuns în această lună la numărul jubiliar
300. Cifre impresionante: 300 de numere, într-un tiraj de 2000
de exemplare în medie/număr, a câte 20 de pagini color, 600.000
de exemplare, 12.000.000 de pagini color, însumând aproximativ

Ghiță Nazare
directorul revistei „Școala
gălățeană”, membru
al Uniunii Ziariștilor
Profesioniști din România,
Filiala Galați

decembrie 2022 107


14.000 de articole semnate de peste 2500 de cadre
didactice, bibliotecari și elevi din majoritatea
unităților gălățene, scriitori, oameni de cultură,
jurnaliști, inspectori școlari și directori de școli,
formatori și metodiști din domeniile educației
și managementului, medici, juriști, demnitari,
artiști, slujitori ai bisericii din județul Galați și din
țară.
În timp, revista noastră, „ajunsă la vârsta
deplinei maturități”, depășind 30 de ani de
apariție neîntreruptă, s-a dovedit a fi, pe rând,
„un brand, un stindard, o tribună, un simbol”,
„oglinda unui univers profesional”, „un exercițiu
de succes”, „un reper publicistic”, „revista de suflet
a cadrelor didactice gălățene”, „un port drapel al
învățământului gălățean”, „un veritabil bastion
cultural”, „un brand jurnalistic”, „o tribună de
idei”, „o Cale Lactee a presei pedagogice”, fiind
cea mai longevivă publicație de profil din țară,
care are capacitatea de a reflecta problemele
învățământului și culturii gălățene, pentru că
oferă cadrelor didactice, intelectualilor, oamenilor
de cultură, posibilitatea de a împărtăși experiențe
deosebite în domeniu, pentru că este o revistă a
bunului simț, o oglindă fidelă a spațiului didactic
și cultural gălățean, pentru că are o personalitate
distinctă în formă și conținut.
„Școala gălățeană” are o tematică
diversificată, cuprinzătoare, abordează probleme
generale și specifice ale învățământului și
culturii, popularizează bune practici în domeniu,
formulează sugestii și opinii, promovează valorile
umane. Au devenit tradiționale rubrici precum:
Educația la timpul prezent, Invitatul ediției-
interviuri cu personalități din sfera educației,
științei, culturii, jurnalismului, spiritualității
etc., Din Cetatea Cărții, Limba noastră, Pagini
de istorie, Personalități românești/ Personalități
gălățene, Proiecte europene, Biblioteca școlară,
Concursuri școlare, Cărțile colegilor noștri, Creație-
poezie/proză, Plastică, Restituiri, In memoriam etc.
Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens:
au fost oaspeții revistei noastre printr-o serie de
interviuri acordate peste 200 de personalități din
domeniile învățământului și educației, culturii,
științei, artei, vieții spirituale; au apărut peste
800 de cronici/recenzii/note de lector ale unor
cărți având ca autori cadre didactice, scriitori,
oameni de cultură gălățeni etc.; număr de număr,
108 Axis Libri
veniment
la rubrica „Plastică”, susținută de criticul de artă
Corneliu Stoica, au fost publicate cronici ale
multor expoziții de artă organizate de artiștii
gălățeni, micromonografii profesionale ale
acestora etc.; la rubrica „Scriitori gălățeni” au văzut
lumina tiparului creații inedite ale majorității
prozatorilor, poeților, eseiștilor, istoricilor și
criticilor literari gălățeni; au fost publicate articole
referitoare la participarea cadrelor didactice și a
elevilor gălățeni la zeci de proiecte europene; la
rubrica „Personalități românești/Personalități
gălățene”, au fost prezentate peste 400 de
microbiobibliografii, rubrică realizată cu sprijinul
Bibliotecii „V.A. Urechia”, ca și rubrica „Din
Cetatea Cărții”; la rubrica „Restituiri”, susținută
de-a lungul timpului de pr. Eugen Drăgoi, au fost
restituite contemporanilor pagini din istoria și
spiritualitatea gălățeană etc.
Paginile revistei au fost deschise tuturor
colaboratorilor, statornici sau ocazionali. Se
regăsesc în paginile publicației noastre semnături
ale cadrelor didactice din marea majoritate a
unităților școlare ale județului, de la cele mai
mari, cu mulți elevi și cadre didactice, la cele
mai mici, cum ar fi: Țigănești, Malu Alb, Tălpigi,
Suhurlui, Adam, Gănești, Viile, Ungureni, Odaia
Manolache, Furcenii Vechi ș.a.
„Școala gălățeană” a fost primită cu încredere
încă de la primele ei apariții. Din multele mesaje
transmise de-a lungul timpului reținem, din lipsă
de spațiu, doar câteva: „Salutăm apariția unei noi
publicații, de data aceasta de opinie pedagogică,
intitulată - cum altfel? - Școala gălățeană - o
publicație care se remarcă prin ținută, atât din
punct de vedere al conținutului, cât și al formei
elevate de redactare” („Viața liberă”, 18 mai 1990);
„Școala gălățeană” se prezintă încă de la primele
ei numere ca o revistă de opinie pedagogică, cu
o problematică complexă... revista armonizează
în structura sa editoriale, dezbateri, interviuri,
informații, consultații etc. ... Școala gălățeană se
prezintă ca o publicație de real interes și largă
audiență în rândul cititorilor săi, elevi și cadre
didactice” (Revista de pedagogie, nr. 9/septembrie
1990); „Poate că cel mai mare merit al Școlii
gălățene este că a reușit să se impună în conștiința
dăscălimii de la Dunărea de Jos și nu numai. Prin
ceea ce face publicația și instituția care o editează
girează cu adevărat dreptul la opinie al oamenilor
școlii. Îi dorim ani mulți dăruiți învățământului
românesc!” (conf. univ. dr. Costică Neagu,
Universitatea București, în Școala gălățeană, nr.
40, mai 1995).
În demersul nostru, am avut sprijinul
directorilor de școli, al bibliotecarilor școlari
în difuzarea revistei la nivelul unităților de
învățământ, cât și în ceea ce privește decontarea
costurilor acesteia, oferind garanții că publicația
poate apărea în continuare, mai ales acum când
prețul hârtiei și al manoperei tipografice a crescut
foarte mult, mai mult decât dublu față un an-doi
în urmă.
„Școala gălățeană” a obținut onorante
distincții, dintre care amintesc: Diploma de
Excelență, acordată de Ministerului Educației și
Cercetării și Institutul Român pentru Drepturile
Omului (2004); Diploma de Excelență, acordată
de Inspectoratul Școlar al Județului Galați (2009);
Diploma de Excelență, acordată de Centrul
Cultural „Dunărea de Jos” Galați (2016); Premiul
Municipiului Galați, acordat de Primăria Galați și
Consiliul Local Galați, pentru „valoarea tematică și
publicistică demonstrată în timp” (2006); Premiul
de Excelență, acordat de Direcția Județeană de
Cultură Galați (2020).
„Școala gălățeană” este meritul celor care au
fondat-o, în mai 1990 (Jana Andreescu, Gheorghe
Felea, Vasile Ghica, Gheorghe Lateș, Maricica
Stanciu și Ghiță Nazare - coordonator), a tuturor
celor care, de-a lungul timpului, au făcut parte din
Colegiul de redacție, a sutelor de colaboratori, a
tipografilor, de la tipografiile ALMA, LAVIONDA
și DONSTAR, care au trudit ca publicația să apară
la timp și de calitate.
Folosesc și acest prilej pentru a mulțumi
membrilor redacției actuale care fac efortul
voluntar, așa cum s-a procedat de la primul număr,
pentru ca revista Școala gălățeană să apară fără
întrerupere din luna mai 1990: Laurențiu Ichim
(redactor șef/ tehnoredactor), Gina Brînzan,
Tinca Șerban (responsabil gestiune financiară,
încă de la apariția revistei), Sorin Langu, Elvira
Alexandrescu, Eugen Drăgoi, Violeta Măzăroaie,
Corneliu Stoica și Oltea Paraschiv (responsabili
de pagină), Eleny Cojocaru, Viorel Dinescu,
Teodor Parapiru, Dorina Bălan, Eugenia Olariu
și Gheorghe Felea (responsabili de rubrică),
Carmen Constantin, Monica Precupanu și Geta
Vintilă (corespondenți zonali). De asemenea,
au mai făcut parte, periodic, din colegiul de
redacție, cărora doresc să le mulțumesc pentru
aportul adus la continuitatea apariției revistei:
Nicoleta Crânganu, Melu State, Daniela Nistor,
Octavian Pătrașcu, Miroslava Gherasim, Cătălin
Enică, Cecilia Georgescu, Virgil Nistru Țigănuș,
Constantin Dimofte, Valerica Anghelache, Viorel
Ștefănescu, Alice Cristache, Oana Enache, Victoria
Movileanu, Doinița Popa, Ioana Călin, Cristina
Ciobanu, Ana Tunaru, Mariana Parapiru, Cristina
Butnaru, Liana Bucur, Corina Gavrilă, Corina
Rotaru, Nicuța Blaga-Ardeleanu, Ivan Ivlampie,
Mihai Talașman, Marilena Râpă, Gheorghe
Pădurariu, Cezarina Gardiciuc, Ioana Apostol,
Emanuela Pangratti, Mariana Andrei etc.
La ceas aniversar, numărul 300, îi urăm
revistei Școala gălățeană VIAȚĂ LUNGĂ, LA
MULȚI ANI!
decembrie 2022 109
 Axis Libri RedacŢia
Director Corina Emanuela Tudorache
Redactor-șef Dorina Bălan
Redactor-șef adjunct Adi George Secară
Secretar de redacție Catrina Căluian
Redactori Ioana-Monica Chicu
Camelia Toporaș
Camelia Bejenaru
Cătălina Popa
Machetare Sorina Radu
Fondator Zanfir Ilie

Colaboratori
Arte plastice Corneliu Stoica
Film Bogdan Silion
Teatru, muzică şi dans Nona Rapotan
Victor Cilincă
Proză şi reportaj literar Tudor Neacşu
Cezar Amariei
Poezie Leonard Matei
Alina Neculachi
Cronică literară Dimitrie Anghel
Romeo Aurelian Ilie
Andrei Velea
Interviu, istorie Ghiță Nazare
Radu Moțoc
Studii și cercetări Maria Stanciu
Epigrame Vasile Manole
Ioan Fărcășanu

Revista Axis Libri este membră ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi

Editurilor).

Ilustrația revistei a fost realizată cu fotocopii după documente din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
precum și din arhivele personale ale autorilor articolelor. Responsabilitatea asupra conținutului opiniilor
exprimate în articole revine în exclusivitate semnatarilor acestora.

Consiliul Județean Galați

BibliotecA JudeţeanĂ „V.A. Urechia”
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603