OBICEIURI DE IARNA CU ACCENT PE DESCOLINDAT

Tranisan Mirel

Ceea ce caracterizează, printre altele, folclorul românesc  este

bogăția obiceiurilor traditionale legate de muncile agricole de peste an. Printre
obiceiurile tradiționale, cele ale sărbătorilor de iarna ocupă un loc deosebit.
Sărbătorile de iarnă sunt, înainte de toate, sărbătorile schimbării anului. Ele se
desfășoară între 24 decembrie si 7 ianuarie și au ca punct central Crăciunul si Anul
Nou. Repertoriul lor bogat cuprinde : colindele - colinde propriu-zise, colinde de copii
- urările de belsug si recolta bogata cu plugusorul si cu buhaiul, urarea cu sorcovii,
zorile, urare făcuta in zorii zilei de Crăciun si Anul Nou, vasilca; jocurile cu măști:
turca sau cerbul, brezaiu, camila, capra, cerbului, malanca, jocurile cu papusi:
dansurile: căluții sau bumbierii si călușerii, și, in sfârșit, cântecele de stea, vicleimul;
irozii, ieslea si teatrul popular cu tematica haiducească.
Colindele sunt texte poetice cu deosebite valenţe estetice, a căror semnificaţie o
constituie transmiterea mesajului de bun augur destinatarilor. Termenul colinde
provine din latinescul Calendae (Calendele lui Ianuarie era o sărbătoare romană
dedicată zeului Ianus, zeu cu două feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeu vestitor
al noului an), care probabil are la bază verbul calare (= a vesti).
Colindatul, adică obiceiul de a merge pe la fiecare casă pentru a exprima
diverse urări, începe în seara de ajun a Crăciunului (24 decembrie) şi, în unele zone,
continuă până în ziua Anului Nou. La această manifestare folclorică participă copii,
flăcăi organizaţi în cete, bărbaţi până la o anumită vârstă, rareori femeile, iar mai nou
şi fetele şi băieţii împreună. Ceata se organiza cu câteva săptămâni înainte, în preajma
datei de 6 decembrie, astfel: colindătorii se adunau, îşi alegeau vătaful/judele
(conducătorul), goaga (gazda grupului), ajutorul vătafului (cel care strângea banii sau

1
darurile). Grupul de colindători îşi pregătea apoi repertoriul, angaja un instrumentist,
iar în final împărţea darurile primite.
Este necesar să precizăm că repertoriul ales se circumscria tradiţiei, căci „la
concretizarea obiceiurilor, în fiecare nou context temporal puteau interveni schimbări,
puteau apărea variante doar în limitele îngăduite de desfăşurarea tradiţională a
obiceiului şi de acceptarea colectivă.”
În mediile tradiţionale, obiceiul colindatului propriu-zis se desfăşura (şi încă se
mai desfăşoară în unele sate din Bucovina, din Moldova) după următorul „scenariu”:
grupul se aduna împreună cu instrumentistul (în funcţie de zonă, o persoană care ştia
să cânte din fluier, la vioară, la dobă, la acordeon), mergea din casă în casă, intrând în
curte, unde conducătorul cetei solicita permisiunea de a cânta. Colinda se executa la
fereastră, apoi grupul era primit în casă, unde interpreta colinda cea mare şi, la cererea
gazdei, alte două colinde. În casele în care se aflau fete la vârsta măritişului se jucau
câteva dansuri specifice locului. Grupul era apoi servit cu bucate tradiţionale şi
răsplătit cu daruri sau cu bani. După ce mulţumeau gazdei, colindătorii plecau cântând
sau chiuind. Acelaşi scenariu se repeta la fiecare gospodărie din sat, unde erau primiţi
colindătorii.
Rostirea colindei era însoţită în trecut de câteva gesturi magice cu valoare de
propiţiere: ei loveau cu un băţ numit „colindă”/„colindiţă” pragul casei sau atingeau
gazdele şi animalele din grajd sau scormoneau în vatră cenuşa. Urarea exprimată prin
cuvânt şi gestul care o însoţea avea o mare influenţă asupra fiinţei umane care credea
că i se va întâmpla ceea ce i s-a urat.
Urarea este dar una din elementarele forme ale magiei cuvântului. Ea are un
vădit caracter social, deoarece dorinţa exprimată într-însa iese din cadrul individual,
ea are de obiect pe alte persoane, în afară de noi, cel puţin în general înţelegem urarea
ca adresată altcuiva. Pe lângă aceasta, deosebirea fundamentală dintre dorinţa propriu-
zisă şi urare este elementul energetic imperativ din cea din urmă, alimentat de credinţa
2
în realizare, element care dă uitării caracterul de vrajă. Urările însă, la origine, în
special acele ce aveau loc la anumite epoci consacrate din viaţă sau din an, cum erau
de exemplu cele de la Anul nou, nu pot fi concepute ca existând independente; ele sunt
inseparabil legate de o practică exterioară cu care la un loc formează întreaga vrajă.”
Spre deosebire de colindele piţărăilor, cele de ceată sau propriu-zise au un grad
mai mare de individualizare, urătorii selectând pentru fiecare familie textele adecvate.
Colindatul propriu-zis se desfăşoară diferit, în funcţie de zonă. De exemplu, în Transilvania
se colindă de Crăciun, în Muntenia şi Moldova de Crăciun şi de Anul Nou sau numai de
Anul Nou. Colindatul propriu-zis începe seara, în ajunul Crăciunului (Anului Nou) şi se
încheie în zorii zilei, în unele localităţi continuându-se chiar şi în ziua de Crăciun. Ceata se
deplasează de la o casă la alta făcând un zgomot specific şi era însoţită (astăzi mai puţin) de
un instrumentist care cânta neîntrerupt de la un loc al destinaţiei la altul, pentru a semnala
unde se află grupul colindătorilor. Melodia diferenţiază în mod deosebit colindele de ceată
de celelalte forme de urări.
Colindele reliefează şi îndeletniciri importante ale românilor din societatea
patriarhală, precum păstoritul, vânătoarea, pescuitul. Colindele ciobăneşti reprezintă la noi
„o specie însemnată şi foarte cultivată” îndeosebi în regiunile montane. Ţinând seama de
mentalitatea oamenilor din popor, de creştinismul popular, acest aspect „potenţează
eficacitatea colindului, deoarece acolo unde Dumnezeu şi sfinţii iau parte la treburile
gospodăreşti, nu poate fi decât noroc, spor şi belşug:”

„Pe poiana cu flori dalbe – Şedea zău şi Dumnezău,

Merge-o turmă de oi albe. Cu fluierul pe tureac
– Da la oi cine şedea? Şi cu mâna pe baltag...”

3
Descolindatul, reversul malefic al colindatului

Mirajul sărbătorilor de iarnă, cu veselia si urările de fericire, belsug si sănătate,

ce se fac rudelor si tuturor cunoștințelor, poartă in profunzimea lor forta magica a
cuvântului, a urării in general, făcând oamenii să se apropie mai mult, sa fie mai
darnici, mai ospitalieri. In aceste zile se umbla din casa in casa pentru a colinda, iar
colindatorii sunt primiti in case si cinstiti. Nu se intâmpla insă la toate casele acest
lucru, fapt pentru care colindătorii ce nu au fost primiti, ori au fost primiti prost,
adreseaza o serie de versuri comice, injurii, pentru a se răzbuna pe cel ce le-a refuzat
urarea. Aceasta datina a descolindatului, prin originea si prin tradiția sa, ca si prin ce
are ea mai esential, este eminamente laica. Desi obiceiul se mai practica foarte rar sau
a rămas in traditia poporului roman doar prin câteva versuri de descolindat, o abordare
din punct de vedere etnologic a fost facuta de un mare etnolog iesean, Petru Caraman,
intr-un studiu de folclor comparat.
Marele Ion Creanga, in "Aminitirile" sale, povestește de pățania lui cu popa
Oslobanu din ajunul Anului Nou, când a fost întâmpinat cu înjurături si alungat ca a
început colindul mai devreme de cum spune datina. Nica a Petrei rosteste la rându-i
următoarea "urare": "Drele - pe podele/ Si bureti pe pereti/ Câte pene pe cocos/ Atâția
copii burduhoși!".
Formulele de descolindare sunt diverse si au anumite scopuri sau tinte bine
definite. Formulele injurioase capăta uneori turnuri pornologice: "Colinda, colindă/
Baga iapa-n tinda/ O leaga de grinda/ Ii da fin sa roada/ Si-o pupa sub coada!"
Descolindatul tiganilor a fost foarte răspândit in lumea satului romanesc. Desi tiganii
sunt de aceeasi religie cu majoritatea, conservatorismul traditiei populare la sate ii
face aproape de neacceptat. Iata cum suna o "urare" din Bucovina, facuta unei familii
de tigani: "Aho, aho, mai Ioani/ Aho, aho, faraoani/ Cioropini paduchioasi/
Baragladini barboasi/ Cu barba di tap/ Cu ochii di drac/ Sari-ț-ar ochii din cap/ Si tii/

4
Si babii Marii!/ Fire-at voi ai naibii di croncani!/ La anu' si la multi ani!/ Ia mai
indemnati, mai flacai!/ Cirrrr, cioroiuli/ Cirrr chitigoiuli!/ Cirrr, Cirrr...!"
Formulele pur umoristice fac parte si ele din ritualul magic al descolindatului. Aceste
expresii provin din vechi formule - amenințări, sau chiar din descolinde, luate in
gluma. Amenințările devin adesea in cadrul datinii colindatului, o inepuizabila sursa
de umor, de care colidatorii se folosesc copios pentru agrementul gazdelor.
O astfel de "amenintare" suna asa:
"Dati-ne câte o nuca/ Că vă dam cu capul de uluca/
Dati-ne câte un mar/ Ca sa va luam de par/
Dati-ne câte o para/ Ca va dam cu capul de scara".
O urare atestata la romani, intr-un numar mare de variante si utilizata de
colindatori, atât de Crăciun cât si de Anul Nou, este următoarea:
"Câte cuie pe casa/ Atâția galbeni pe masa!/
Câte paie in ogor/ Atâtea vite-n obor!..."
Si in formulele de descolindare, termenul de comparatie care sugereaza ideea
unei multimi variaza intocmai ca si in urari:
"Câte paie sunt in sura/ Atâtea gaini moarte-n bătătura!" sau:
"Câte cuie sunt pe casa/ Atâția paduchi in casa/ Si-atâția soareci pe masa!"
Colindatorii cu Sorcova, din dimineata Anului Nou, se razbuna prin versuri ca:
"Sorcova/ Morcova/ Da-mi jupâne roscova/ Daca nu mi-ei da/ Dracu sa te ia/".
Uneori, blesteme in serie, vizând cu deosebire animalele curtii, puterea oricarei
gospodarii temeinice, se napustesc ca o avalansa care ameninta cu totala ruina a
familiei: "Dare-ar brânca-n porci/ Si holera in gaini/
Dare-ar ciuma-n boi/ Si galbeaza-n oi!"/
Dare-ar turba-n câini/ Lovi-i-ar inima pe stapâni!".
Termenul de descolindat, desi nu se gaseste in dictionarul limbii romane, in
unele zone ale tarii se foloseste cu sens de a rasturna actiunea colindelor propriu-zise,
5
având semnificatii cu totul contrar acestora. In sudul tarii exista si formule legate
direct de acest termen: "Descolinda-l, drace/ Cu curu-n darace/ C-o gaina neagra/
Praful sa se-aleaga/"
Concomitent cu formulele, sau in mod absolut independent de ele, se
indeplinesc si anumite rituri sau practici, care tintesc catre acelasi scop: dăunarea sau
măcar ridiculizarea gazdei avare; iar adesea si una si alta, simultan.
Restituirea darurilor de catre colindatori catre gazda avara constituie o rusine pentru
acea casa, de aceea colindatorii arunca furiosi darurile la picioarele acestora,
spunându-le: "Sa va fie pomana dracului", intarita cu un "Amin!" spus in cor.
Lovirea persoanelor, a animalelor domestice sau a casei gospodarului cu toiagul de
colindator este o alta practica malefica care, se spune, aduce boli si stricaciuni casei.
Sirul acestor rituri de descolidare este mult mai lung; de la luarea portilor de la curtea
gazdei, ori a podetului din fata portii, pâna la distrugerea gardului, a ferestrelor,
spargerea vaselor si continuând cu luarea carutei sau a saniei din curtea gospodarului,
cu alungarea vitelor si pasarilor din curte, sau cu mânjirea casei, a portilor, a gardului
cu pacura sau cu alte impuritati, reprezinta tot atâtea metode de razbunare a
colindatorilor fata de cei avari.
E clar deci ca aceste doua procedee ale colindatorilor - formulele si practicile
negative - sunt deopotriva expresia ripostei lor rau intentionate la adresa gazdei si ca
impreuna alcatuiesc, in cadrul datinii colindatului, aspectul intunecat al acesteia, prin
contrast cu aspectul luminos al colindarii propriu-zise.
(Mihai SOMITCA - http://www.ziaruldeiasi.ro/local/focsani/descolindatul-reversul-malefic-al-colindatului)

Referitor la obiceiurile si superstitiile legate de Anul Nou, multe dintre ele sunt
comune mai multor popoare si le intalnim de foarte multa vreme, de la vechii celti la
români sau la coreeni și chinezi.

6
 Pentru a fi siguri ca Anul Nou va aduce toate acestea, românii respectă cu
sfiinţenie toate tradiţiile dar şi superstiţiile legate de Revelion.
        Dacă vă închipuiţi că tot zgomotul care însoţeşte trecerea dintre ani este doar un
mod de a sărbători, să ştiţi că nu-i aşa. Etnologii spun că aşa se alungă spiritele rele.
Niciodată să nu măturaţi în Ajun de Anul Nou,pentru că alungaţi prosperitatea. Nici
nu trebuie să daţi lucruri afară din casă, nici măcar gunoiul. Dacă nu aţi făcut-o ieri,
amânaţi până pe 1 sau 2 ianuarie. Altfel veţi avea casa goală tot anul.
   - Cine nu îşi doreşte bani? Pentru asta trebuie să aveţi mulţi bani în buzunar, la
miezul nopţii.
   - Până atunci, trebuie plătite şi datoriile, altfel un an întreg veţi tot da bani! Nu e
bine nici să daţi cu împrumut, pentru că tot sărac veţi rămâne.
  - Dacă spălaţi rufe, vă merge rău tot anul. Cei mai superstiţioşi spun că e bine să nu
spălaţi rufe până la Bobotează, când se sfinţesc apele.
   - Nu folosiţi foarfecele, pentru că tăiaţi norocul.
   - Pentru noroc, trebuie să aveţi haine noi, şi mai ales ceva roşu. O culoare veselă
care atrage energiile pozitive.
- Să nu plângeţi şi să nu vă certaţi, pentru că aşa va fi tot anul.
   - La miezul nopţii deschideţi uşa - anul vechi trebuie să iasă şi să intre cel nou, iar
îndrăgostiţii trebuie să se sărute sub vâsc. La început de an fiecare om îşi doreşte
sănătate, fericire şi mult noroc. Şi cum ora 0 e bine să te prindă sub văsc, planta,
considerată sacră în antichitate, a fost la mare căutare în ultima zi a anului.           
    - Odata atârnat deasupra uşilor, se crede ca vâscul protejează oamenii împotriva
tuturor relelor.

Pluguşorul
Plugul este un simbol al fertilităţii pământului a cărui apariţie se pare că ar fi
reprezentat „o sursă mitologică şi nu una pur practică”. De la acest cuvânt derivă în

7
limba română termenul „pluguşor” care denumeşte în cultura noastră tradiţională cel
mai însemnat obicei agrar. Cunoscut şi sub alte denumiri ca „plugul”, „buhaiul”,
Pluguşorul se practică şi astăzi, mai ales în Moldova, în seara de 31 decembrie şi, prin
urările adresate, are un evident caracter augural. El circulă şi în Muntenia, Oltenia, în
timp ce în Transilvania obiceiul urării cu plugul nu este cunoscut.
Folcloriştii consideră că acest obicei este o moştenire de la poporul roman, la
bază aflându-se un străvechi rit agrar. Ceata urătorilor poate cuprinde de la doi până la
douăzeci de flăcăi sau bărbaţi căsătoriţi de puţin timp. În zilele noastre, îndeosebi în
mediul citadin, copiii urează cu Pluguşorul. Obiceiul este complex, sincretic,
nelimitându-se numai la urarea în versuri, ci şi la prezentarea istovitoarei activităţi
agricole. Câteodată urătorii sunt însoţiţi de „mascaţi”. Înainte, ceata împodobea cu
panglici şi cu crengi de brad un plug tras de doi sau de patru boi. În ultimele 3-4
decenii, plugul a fost înlocuit cu unul în miniatură şi chiar cu unul simbolic alcătuit
dintr-un băţ cu două crăci care sugerează coarnele plugului. Din recuzită fac parte şi
un buhai (vas de lemn de formă cilindrică, acoperit într-o parte cu o piele de oaie sau
capră, bine întinsă, legată cu un cerc; prin mijlocul pieii se introduce o şuviţă de păr
de cal; un urător ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele umezite cu apă sau borş trage
şuviţa de păr care produce un zgomot ce imită mugetul taurului), bice, clopoţei,
tălăngi. Pluguşorul nu se cântă, cum se întâmplă în cazul colindelor care au melodii
specifice, ci se recită, rostirea textului fiind completată de gesturi cu valenţe
simbolice, semnificând belşugul, bunăstarea. Un gest ritualic, în mare parte astăzi
dispărut, era tragerea unei brazde la poarta sau în curtea celui căruia îi era destinată
urarea şi aruncarea seminţelor în acel loc.
Textul Pluguşorului cunoaşte numeroase variante în spaţiul românesc,
întinderea lui fiind variabilă, de la câteva zeci până la câteva sute (300-500) de
versuri. Legat de ritual, conţinutul acestuia descrie secvenţele activităţii agricole,
începând cu alegerea terenului pentru cultură şi încheind cu coacerea colacului şi
8
oferirea acestuia grupului de urători. Prezentarea muncii trudnice a agricultorului este
presărată, de cele mai multe ori, cu situaţii hazlii.
Pluguşorul începe, de obicei, cu versuri care atenţionează gazda de sosirea
grupului de urători şi solicită atenţia acesteia:
„Aho, aho, copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu mânaţi
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântu-mi ascultaţi.”

  
Sorcova. Un alt obicei cu caracter augural este Sorcova, care „corespunde în
esenţă obiceiului piţărăilor”, numai că este practicat, în funcţie de zonă, în seara, în
noaptea sau în dimineaţa Anului Nou. De obicei, sorcoveau şi sorcovesc şi acum copii
cu vârsta de până la 12 ani, adunaţi în grupuri de doi, trei sau patru. Obiectul de
recuzită indispensabil acestora este „sorcova” (cuvânt provenit din termenul bulgar
„surov” = fraged, verde), adică o ramură de pom fructifer (măr, vişin, păr, gutui,
zarzăr), împodobită cu hârtie creponată sau cu lână roşie şi albă. În trecut, ramura era
tăiată cu o lună înainte (în ziua de Sfântul Andrei) şi pusă într-un vas pentru a înflori.
Faptul că Sorcova este răspândită îndeosebi în sudul ţării, din Oltenia până în
Dobrogea şi că originea cuvântului este bulgară, i-a determinat pe unii specialişti, să
considere că este vorba de un împrumut slav, mai precis, bulgăresc.
Scenariul de desfăşurare a obiceiului este simplu. Copiii adunaţi în cete mergeau din
casă în casă şi în timp ce rosteau urarea atingeau gazdele cu sorcova. Răsplata era
aceeaşi ca şi în cazul colindatului: colaci, mere, nuci, bani. Numeroasele texte
cunoscute sunt variante ale aceluiaşi tip, cu minime diferenţe în formularea unora
dintre versuri. Textul nu este prea amplu (de obicei, cuprinde 20-30 de versuri) şi este
centrat pe urarea de sănătate şi de belşug în noul an:

9
„Sorcova Atâtea vite-n obor;
Vesela, Câte paie-n bătătură,
Să trăiţi Atâţia copii în pătură;
Să-mbătrâniţi, Cât păr într-un cojoc,
Ca un măr, Atâţia copii la foc;
Ca un păr, Câtă frunză pe umbrar,
Ca un fir Atâţia bani în buzunar!
De trandafir. Câte flori sunt pe câmpie,
Câte pietricele Atâtea iepe-n herghelie;
Atâtea mieluşele, Câte flori sunt pe vâlcele,
Câţi bolovani, Atâtea-n vară mieluşele;
Atâţia cârlani; Câte pietre sunt pe munte,
Câte cuie sunt pe casă, Atâţia porci, vaci, boi şi gâşte
Atâţia galbeni pe masă. La dumneavoastră în curte!
Câtă şindrilă pe casă, La anul
Atâţia galbeni pe masă; Şi la mulţi ani!”
Cât grâu în ogor,

10
 BIBLIOGRAFIE

1. Claudia COSTIN - Curs de Etnografie şi Folclor, Universitatea „Ştefan Cel Mare” Suceava,
Facultatea de Litere și Ştiinţe ale Comunicării, 2009
2. Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
3. Petru Caraman, Descolindatul in orientul si sud-estul Europei. Studiu de folclor comparat.
EDITURA UNIVERSITATII "ALEXANDRU IOAN CUZA", IASI, 1997.
4. http://www.ziaruldeiasi.ro/local/focsani/descolindatul-reversul-malefic-al-colindatului (M.SOMITCA)

11