OCTAVIAN MOGA

*
MONOGRAFIA
CETEA

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Moga, Octavian
MONOGRAFIA SATULUI CETEA
JUDEȚUL ALBA / Octavian Moga

Editura eVertical - Alba Iulia 2017

ISBN: 978-606-93028-1-1

Tipărit la S.C. Vertical Graphic

Str. Brădișor, Nr. 5, Alba Iulia
Contact: 0740.159.999
contact@edituravertical.ro

Toate drepturile sunt rezervate autorului © 2017

Lucrare apărută cu sprijinul Primăriei Comunei Galda de Jos,

primar Romulus Raica și Consiliului Local
 OCTAVIAN MOGA

MONOGRAFIA
SATULUI CETEA
JUDEȚUL ALBA

Ediție îngrijită de TRAIAN CADAN

EDITURA CHAKLYA
2017

3
4
 Motto:
„Veşnicia s-a născut la sat”
Lucian Blaga

PREFAŢĂ
DRAGĂ CITITORULE,

Te sfătuiesc să citeşti o excepţională monografie a satului CETEA,

scrisă cu mare competenţă şi efort de către profesorul Moga Octavian Ioan,
om de o excepţională modestie, care s-a aplecat cu răbdare şi cu credinţa
lucrului bine făcut asupra noianului de informaţii, dându-le în final o
excepţională valoare.
Scriu aceste rânduri despre satul copilăriei mele cu emoţie în suflet, cu
respectul pe care ţi-l acord ţie, dragă cititorule, cu gândul mereu la
concetăţenii mei, la părinţii mei, care cu multă dragoste mi-au dat tot ce au
avut mai bun, pentru a putea străbate printre străini, cele mai grele vremuri
care au cuprins ţara în secolul trecut.
Satul natal, un sat cu oameni harnici, aşezat pe cursul râului al cărui
nume îl poartă, s-a dezvoltat an de an fiind dominat de influenţa pozitivă a
bisericii şi a slujitorilor săi, a şcolii şi a învăţătorilor ei, a căminului cultural,
instituţii care mereu pulsau faptele progresului în obiceiurile şi tradiţiile lui.
BISERICA este locul în care sătenii se regăseau pe ei înşişi în slujbele şi
predicile duminicale, este locul în care ne apropiem cu gândul de faptele
sfinţilor, iar în timpul săptămânii ne simţeam ocrotiţi, ajutoraţi şi
supravegheaţi în toate faptele noastre. Slujitorii Bisericii, oameni de o
aleasă trăire sufletească, ne-au învăţat mereu că e păcat să furăm, să înjurăm
şi să minţim. Biserica şi credinţa sunt cele care ne călăuzeau în toate
activităţile noastre, ne însoţeau la bine şi la rău. Cred astăzi că Biserica şi
credinţa au fost factorii decisivi care au menţinut unitatea oamenilor din sat,
armonia, munca şi viaţa fiecăruia.
Credinţa a fost aceea care a format caractere, personalităţi şi a
demonstrat că numai prin muncă şi credinţă poţi să te bucuri de prosperitate.
ŞCOALA a fost instituţia care a făcut din fiecare cetăţean un „înţelept”
al satului, a făcut ca fiecare să poată pătrunde prin citit, scris şi socotit în
tainele vieţii sociale. Astăzi mă gândesc cu plăcere şi respect la slujitorii
şcolii din satul meu şi îi preţuiesc tot mai mult. Mă gândesc mai ales la
învăţătoarea mea, care mă avertiza şi tachina cu cuvintele: „nu este suficient
5
să stai aproape de şcoală pentru a învăţa bine, ci…”. Învăţătoarea mea a
avut rolul determinant în hotărârea pe care părinţii mei trebuiau să o ia în
legătură cu viitorul meu. Învăţătoarea a fost cea care a răspuns pozitiv
cererii părinţilor mei de a-şi spune părerea în legătură cu o eventuală
înscriere la examenul de admitere în liceu, urmând apoi „înhămarea” lor la
un efort material pentru o perioadă destul de lungă şi în plin război mondial
/anul 1943/.
Şcoala cu învăţătorii ei, este cea care a făcut ca fiecare dintre noi – într-o
măsură mai mare sau mai mică – să ne simţim în decursul vieţii liberi,
puternici şi demni în faţa greutăţilor. Şcolii şi învăţătorilor ei aducem acum
prinos de recunoştinţă, le mulţumim pentru răbdarea cu care ne-au modelat,
le mulţumim pentru convingerea întipărită în mintea atâtor generaţii că
numai munca cinstită ne poate asigura viitorul, că exemplul personal este
creator de valori.
Dragă cititorule, pentru satul meu CĂMINUL CULTURAL reprezintă
locul în care este amplasat, prin frumuseţea construcţiei şi prin activitatea
care se desfăşura aici – un alt bastion al luptei cu ignoranţa, un locaş pentru
o viaţă mai frumoasă şi mai bogată spiritual.
Căminul cultural era acel loc în care la sfârşit de săptămână noi tinerii ne
strângeam pentru momente plăcute, după o perioadă în care munca era
singurul crez al vieţii noastre. În perioada vacanţelor prezentam spectacole
spre deliciul sătenilor. Aici se organizau şi alte activităţi care făceau din
consătenii mei oameni bine informaţi în domeniul agriculturii, al vieţii
sociale şi politice. Trebuie să spun că încă de atunci /anul 1940/ gospodarii
satului aplicau norme ştiinţifice în lucrarea pământului, norme care acum
par mari cuceriri.
Consătenii mei, părinţii mei cultivau viţa de vie aplicând cele mai
moderne cerinţe cu privire la sol, soiuri, stropiri şi chiar la procesul de
vinificaţie. Ei erau crescători de animale, ştiau să folosească selecţia, să le
hrănească ştiinţific cum spunem noi astăzi şi să le exploateze raţional în
muncă.
Consătenii mei îngrijeau cu eficienţă livezile de pomi fructiferi şi
cultivau legume. Chiar în condiţiile de atunci cunoşteau importanţa rotirii
culturilor de grâu, porumb şi alte plante. Toate activităţile pe care le
desfăşurau aveau „regulile lor” pe care le respectau cu sfinţenie. De multe
ori şi la multe familii recoltele se ridicau la nivelul celor de astăzi atât
cantitativ cât şi calitativ şi mai ales cu cheltuieli mai mici.
Orice sat este reprezentat de gospodarii săi, prin hărnicia, înţelepciunea
şi dăruirea fiecăruia: iar fiecare gospodar era reprezentat de gospodăria sa
prin îmbelşugare, curăţenie, dar mai ales prin acea caracteristică specifică
ţăranului român: „lucrul bine făcut” – cu trăinicie şi cu mult drag.

6
 În haine de sărbătoare mi se părea că era satul meu în fiecare zi, haine de
sărbătoare care parcă erau mereu spălate, călcate şi parfumate cu busuioc de
fiecare sătean în parte, care cu mândrie le spunea străinilor că acesta este
satul lui CETEA, care cu porţile deschise îşi aştepta oaspeţii, cu acel suflet
curat şi cald care doar în adevăratul sat românesc de oameni gospodari îl pot
întâlni.
Dragă cititorule, am scris aceste rânduri drept mărturie pentru
excepţionala „MONOGRAFIE A SATULUI CETEA” lucrare făcută cu
competenţă, răbdare şi har de către profesorul Moga Octavian-Ioan.
Nu pot să închei fără remarca că Domnia Sa aduce acum la început de
mileniu III, o reală contribuţie la păstrarea fiinţei naţionale româneşti.
În viitor, lucrarea va constitui un mijloc de referinţă pentru cercetători
dar şi pentru locuitorii acestei zone, componentă activă a statului naţional
numit ROMÂNIA.

Prof. univ. dr. Nicolae Todericiu

Diplomat în istorie, Doctor în filozofie
Prodecan al Facultăţii de Drept „Simion Bărnuţiu”
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

7
 CÂTEVA DATE DESPRE AUTOR
Profesor MOGA OCTAVIAN
S-a născut în 17 octombrie 1941 în oraşul Petroşani, judeţul Hunedoara,
a copilărit în Sibiu, unde urmează şi cursurile şcolii primare la Şcoala
Generală nr. 12, cursurile gimnaziale le face la Şcoala nr. 13 din localitate.
După terminarea şcolii elementare în urma examenului de admitere din
vara anului 1954 devine elev al Liceului „Gheorghe Lazăr” pe care îl
absolveşte în 1959 cu diplomă de bacalaureat.
Între 1959-1964 este student al facultăţii de Ştiinţe Naturale-Geografie
din Cluj, secţia Geografie-fizică, îşi susţine lucrarea de licenţă cu tema:
„Turismul în Carpaţii Meridionali – prezent şi perspective de viitor”
Între 1964-1965 funcţionează ca profesor titular la Şcoala Generală
Vurpăr din judeţul Sibiu, din 1965 şi până în 1990, a funcţionat ca profesor
titular la şcoala generală Roşia – îndeplinind între 1983-1987 şi funcţia de
director coordonator al şcolilor comunei. În anul 1976 susţine examenul de
gradul II la I.P.C.D. Braşov pe care îl promovează cu media 8,75. La
îndemnul ilustrului cadru universitar conf. Dr. Şoneriu Ioan – care activa în
cadrul I.P.C.D. – Braşov, pe parcursul anilor 1976-1977, face studii de teren
documentându-se pentru elaborarea unei vaste lucrări de specialitate
”Dicţionarul toponimic al comunei Roşia”. Lucrarea tratând toponimele
celor şase schiţe ale vetrelor şi şase hărţi ale hotarelor pe care sunt marcate
toponimele respective, ea conţine peste 220 de pagini şi este o premieră
pentru judeţul Sibiu, din păcate nu a putut fi publicată în literatura de
specialitate.
În anul 1981 îşi susţine examenul pentru gardul I didactic cu lucrarea:
„Studiul fizico-geografic şi economic complex al comunei Roşia din judeţul
Sibiu”, lucrare apreciată cu nota maximă.
După 1981, începe colectarea datelor necesare întocmirii monografiilor
satelor comunei Roşia; prima dintre ele, cea a satului Caşolţ, va fi terminată
în 1996 şi este prefaţată de către d-l Antonie Dumitru – muzeograf la
„Muzeul tehnicii Populare Astra” din Sibiu.
În anul 1997 va apare Monografia satului Cornăţel – şi el component al
comunei Roşia, fost centru de comună până în 1968 – lucrarea care conţine
peste 250 de pagini, este prefaţată de distinsul profesor universitar dr.

8
Gabarcea Virgil de la Facultatea de geografie din cadrul Universităţii
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
În anul 1999, apare în manuscris şi Monografia satului Nucet – comuna
Roşia, lucrarea conţine peste 240 de pagini, este ilustrată ca şi celelalte cu
hărţi, grafice, ciclograme şi numeroase fotografii color.
Pe parcursul anului 1999 şi 2000, strânge materialul necesar elaborării
„Ghidului toponimic al satului Benic, comuna Galda de Jos, judeţul Alba”,
lucrare care a văzut lumina tiparului mulţumită sponsorizării oferite de
familia inginer Todea Gheorghe şi soţia sa dr. Todea Angela – doi valoroşi
fii ai satului cu care ne mândrim.
La solicitarea Consiliului popular al comunei Roşia – contribuie la
elaborarea „Micromonografiei comunei Roşia” – din judeţul Sibiu – lucrare
de referinţă sponsorizată de Consiliul Judeţean şi Clubul Lions din Sibiu,
pentru strădania depusă cei în drept fac următoarea apreciere:
„Prezenta lucrare a fost elaborată cu sprijinul domnului profesor Moga
Octavian – un adevărat fiu al satului, care cu multă amabilitate a pus la
dispoziţia colectivului de redacţie o mulţime de date şi informaţii utile
despre comuna Roşia, una din comunele mari ale judeţului, care prin
suprafaţa sa depăşeşte pentru din mini-statele Europei: Vatican, San
Marino, Monaco şi Lichtenstein.
Dorim să îi mulţumim pe această cale şi să-l rugăm să ne sprijine în
continuare, astfel încât numărul viitor din această lucrare să reprezinte o
adevărată carte de vizită a comunităţii locale.”
În vara anului 2000, după o laborioasă activitate în teren şi de cercetare
a surselor bibliografice, este redactată „Monografia satului Benic”, comuna
Galda de Jos – judeţul Alba, lucrare care a primit o elogioasă apreciere din
partea distinsului academician, doctor inginer DRĂGAN IOAN – fost
Rector al Institutului Politehnic din Cluj Napoca, fiu al satului. Lucrarea se
află în prezent la Timişoara, pentru publicare – aşteptând sponsorizarea.
A fost elaborat pe parcursul anilor 2000-2001 „Ghidul toponimic al
satului Cetea, comuna Galda de Jos, judeţul Alba” – lucrare sponsorizată de
inimosul fiu al satului, dl. inginer Dărămuş Nicolae, fost deputat de Alba în
Parlamentul ţării între anii 1992-2000, lucrarea a apărut în luna august a
acestui an.
Sponsorizată de acelaşi fiu al satului dl. inginer Dărămuş Nicolae, va
vedea lumina tiparului spre sfârşitul acestui an şi „Monografia satului
Cetea”, lucrare complexă care în cele peste 400 de pagini ilustrează
multiplele aspecte ale acestei străvechi vetre ale cărei rădăcini sunt ancorate
în mileniul al V-lea î.e.n., şi care datorită dârzeniei şi tenacităţii locuitorilor
săi, oferă celor care îl vizitează frumuseţea şi pitorescul unui sat pur

9
românesc, care se mândreşte cu un trecut pe care îl pot invidia multe din
satele Ardealului.
Mulţumim pe această cale tuturor colaboratorilor care ne-au sprijinit în
elaborarea celor două lucrări referitoare la Cetea – în mod deosebit
inimosului profesor Traian Cadan – fiu al satului care pe bună dreptate îl
considerăm cel mai valoros colaborator şi care are satisfacţia de a fi
contribuit la apariţia celor două lucrări monografice despre Cetea – poate
singura localitate din judeţ care a păşit în mileniul III cu o astfel de „zestre
de cultură şi ştiinţă”.

10
 CUVÂNT ÎNAINTE
Monografia satului Cetea, din comuna Galda de jos, judeţul Alba, a fost
elaborată pe parcursul anilor 2000-2001, din dorinţa autorului de a face
cunoscut acest pitoresc sat românesc situat la poalele munţilor Trascăului,
vatră strămoşească ale cărei începuturi se pierd în negura mileniului VII
î.e.n.
În elaborarea lucrării, de un real folos a fost întocmirea „Dicţionarului
toponimic al localităţii” prilej cu care am cules o serie de date foarte
preţioase privind evoluţia în timp şi spaţiu a vetrei satului şi a
hotarului/moşiei acesteia, amplasat la contactul între zona montană a
Trascăului şi zona depresionară a Podişului Transilvaniei.
Lucrarea a fost concepută ca un tot unitar al celor două părţi distincte:
prima parte tratează aspecte privind condiţiile fizico-geografice,
demografice şi economice ale localităţii, a doua parte tratează aspecte ale
culturii materiale şi spirituale, arhitectura tradiţională, portul popular, arta
ţesăturilor, dansul popular, obiceiuri ale vieţii de familie, sărbătorile de
peste an, literatura populară şi cultă, precum şi o culegere de texte ce
cuprinde în original materiale culese pe parcursul perioadei de investigaţii
în teren.
În cadrul primei părţi a monografiei au fost analizate cu atenţie
condiţiile fizico-geografice şi rolul pe care acestea le-au jucat în dezvoltarea
economică a localităţii.
În capitolul ce tratează evoluţia spaţială şi funcţională a localităţii am
folosit ca sursă de documentare materialul bibliografic cuprins în diferite
lucrări de specialitate, scoţând în evidenţă multimilenara continuitate a
elementului autohton - de la vestigiile neolitice timpurii, la cele aparţinând
culturii Coţofeni din mileniul III î.e.n, cele din epoca bronzului, al culturii
Wietemberg, din culturile Hallstatt şi Latene, precum şi cele din perioada în
care Dacia a stat sub stăpânirea marelui Imperiu Roman. Numeroase
vestigii arheologice atestă locuirea acestor meleaguri până în feudalismul
timpuriu, continuând cu descoperirile arheologice considerate de istorici ca
aparţinând secolelor X-XIII şi până în zilele noastre.
Un real sprijin în elaborarea acestei lucrări l-am primit din partea d-lui
Fleşeru Gheorghe – muzeograf principal la Muzeul Unirii din Alba Iulia –
fiu al Benicului, care cu multă amabilitate ne-a pus la dispoziţie un bogat

11
material bibliografic precum şi informaţii personale deosebit de importante
– de specialitate.
La elaborarea capitolului despre „potenţialul uman” am primit sprijin
din partea Direcţiei Judeţene de Statistică Alba, al primarului comunei
Galda de Jos, care cu multă amabilitate, ne-au pus la dispoziţie datele
solicitate.
În cadrul capitolului privind „evoluţia funcţiilor economice ale satului”
am încercat să scoatem în evidenţă faptul că din vechime locuitorii acesteia
au fost pricepuţi agricultori, viticultori şi pomicultori, ceea ce le-a adus
mereu beneficii suplimentare în gospodăria lor, dar care au acordat creşterii
animalelor o mare atenţie. Din spusele „înţelepţilor satului” am dedus că
înainte de 1950, „zestrea zoologică” a satului număra peste 200 de capete de
boi şi vaci, câteva sute de capre şi peste 1000 de oi, precum şi un număr de
cai, animale care pe lângă faptul că erau foarte necesare la executarea
muncilor agricole le furnizau şi produse atât de necesare în hrana familiei.
Este evident că generaţii după generaţii cetenii puneau mare preţ pe
înţeleapta zicală românească: „numai cu vitele poate românul să-şi scoată
sărăcia din curte”.
Amplasat într-o zonă deosebit de bogată în vestigii arheologice, ce
acoperă mai bine de nouă milenii, beneficiind de condiţii naturale
favorabile, la care clima blândă îşi aduce un aport important, cu oameni
harnici şi ospitalieri, prezenţei în teritoriu a celor trei valoroase obiective
turistice Cheia Cetii şi Cheia Tecşeştilor, dar mai ales a inegalabilei „Piatra
Cetii” şi al rezervaţiilor ştiinţifice din hotar şi din vecinătate, satul ar putea
deveni o veritabilă „placă turnantă” a turismului în Munţii Trascăului, dacă
factorii responsabili judeţeni ar întreprinde măsuri concrete în dezvoltarea
agro-turismului.
A doua parte importantă a lucrării tratează aspecte legate de cultura
materială şi spirituală a localităţii: arhitectura tradiţională, portul şi dansul
popular, arta ţesăturilor, ceramica, scoţând în evidenţă trăsăturile specifice
locale.
Capitolul ce tratează „obiceiuri ale vieţii de familie” redă aspecte legate
de principalele evenimente ale vieţii: naşterea şi botezul, nunta şi
înmormântarea. Ne-am străduit să le punem într-o lumină cât mai naturală
aşa cum au fost ele păstrate din cele mai vechi timpuri, rezervând un spaţiu
mai amplu literaturii populare legate de nuntă şi înmormântare/bocetele.
Farmecul aparte şi frumuseţea sărbătorilor de peste an sunt redate cu
numeroase şi autentice comentarii şi colinde originale culese cu concursul
colaboratorilor menţionaţi în lucrare. Un loc aparte l-am rezervat obiceiului
original al „fărşangului” practicat de veacuri în sat odată cu „lăsarea
postului mare” al Paştelor – obicei unic în zonă.

12
 Am rezervat de asemenea un spaţiu aparte obiceiurilor străvechi ale
„clăcii şi şezătorilor” care din păcate au dispărut din viaţa de zi cu zi a
satului.
Literaturii populare i-au fost rezervate de asemenea câteva pagini care
vor să ilustreze frumuseţea şi originalitatea cântecelor de dragoste, de
dojană, de cătănie.
Literatura magică- descântecele, superstiţiile, au fost colecţionate şi
transpuse în lucrare cu concursul unor femei în vârstă care le mai cunosc,
pentru generaţiile tinere acestea sunt „scoase din uz”. Am găsit de cuviinţă
să trecem toate aceste date descântece şi superstiţii în cadrul lucrării pentru
originalitatea lor şi pentru faptul că odată publicate vor fi ferite de a fi
acoperite definitiv de valul uitării.
Culegerea de texte prezentă în lucrare vine să completeze fericit
capitolele anterioare, găsim aici cântece de leagăn, cântece ale miresei,
strigături originale la nuntă şi la joc, versuri de înmormântare /bocete/. Au
fost redate cât mai aproape de original frumoasele colinde de crăciun,
cântecele de dragoste, amărăciunea care se degajă din cântecele de cătănie
şi frumoasele balade, precum şi câteva din minunatele poezii ale celor trei
poeţi ridicaţi de pe meleagurile Cetei: distinsa poetă Vetuţa Pop /născută
Hălălai/ care din îndepărtata şi friguroasa Canadă a scris poezii de o căldură
sufletească deosebită, dedicate satului natal şi ţării: distinsul poet Chitulea
Petru – profesor care plecat din sat nu a încetat să iubească cu tot sufletul pe
cei dragi şi locurile natale, a luptat cu arma selectă a poeziei împotriva
nedreptăţii generate de „epoca de aur” – şi nu în ultimul rând talentatul poet
Cădan Traian – profesor de istorie – geografie, care a avut fericirea să-şi
vadă primul volum de poezii publicat şi aşteaptă cu nerăbdare apariţia celui
de-al doilea – sperăm că va avea din partea criticilor aprecieri favorabile.
Activitatea şcolii din sat, care se apropie cu paşi repezi de frumoasa
aniversare a două secole de existenţă, a bisericilor satului, a fost analizată în
baza documentelor puse la dispoziţie cu amabilitate de conducerea şcolii şi
de către preotul paroh al satului, încercând să punem în lumină adevărată
rolul deosebit pe care dascălii şi preoţii satului l-au avut în educarea şi
formarea atâtor generaţii de tinere vlăstare ale satului, dintre care mulţi fac
o cinste deosebită satului prin performanţele pe care le-au obţinut în varii
domenii de activitate.
Un capitol de suflet, de aleasă preţuire şi respect l-am rezervat fiilor
satului care prin faptele lor de eroism au făcut şi fac cinste satului în care au
văzut lumina zilei: eroilor din cele două războaie mondiale, membrilor
Consiliului Naţional Român, aleşi după Unirea de la 1 Decembrie 1918 de
la Alba Iulia, deţinuţilor politici, care au avut curajul şi demnitatea să se

13
opună orânduirii „model” aduse de la răsărit de „eliberatoarele” tancuri
sovietice.
Personalităţilor locale le-am rezervat un spaţiu aparte: logofătului Ioan
Norocea din Piteşti care în 1564 cumpără satul şi hotarul Cetea, frumoaselor
şi inteligentelor lui fiice, care aveau dubla calitate de moştenitoare a
însuşirilor Muşatinilor, după mamă, care era nepoata lui Petru Rareş şi ale
Basarabilor, după bunicul Mircea Ciobanul – domn al Ţării Româneşti
descendent din osul domnesc al vestitului domn Vlad Ţepeş.
Învăţătorilor, profesorilor de gimnazii şi licee, şi chiar celor universitari,
medicilor, avocaţilor, preoţilor, ofiţerilor proveniţi din sat şi care la locurile
de muncă răspândiţi în toată ţara au dat dovadă de profesionalism şi înalte
calităţi morale, le-am acordat locul cuvenit.
La elaborarea lucrării am primit un real sprijin din partea d-lui profesor
Cădan Traian- fiu al satului, familiei de învăţători pensionari Crişan, d-nei
învăţătoare pensionare Goronea Carolina, preotului Stan Silviu, familiei
Chitulea Traian nr.249, familiei Niculaş Traian 240, Dărămuş Florian 208,
Dărămuş Ioan 308 şi al altora al căror nume îl veţi găsi la lista
colaboratorilor.
Ne-au fost puse la dispoziţie o serie de materile strânse de către Dr.
Neagoe Valer şi profesorul Chitulea Petru care ne-au ajutat în munca de
redactare. Mulţumim pe această cale d-nei profesoare Moga Maria care a
avut o preţioasă contribuţie la elaborarea capitolului despre „flora, fauna şi
solurile” precum şi Domnului inginer Dărămuş Nicolae.
Lucrarea, este ilustrată cu o serie de grafice şi schiţe care evidenţiază
evoluţia populaţiei în timp şi principalii indicatori demografici.
Am considerat necesar să includem în lucrare câteva schiţe şi hărţi,
pentru a veni în sprijinul cititorilor dornici să afle materializarea în teren a
informaţiilor, o serie de fotografii color pun în evidenţă frumuseţea cadrului
natural şi al principalelor obiective din sat care pot trezi amintiri plăcute
celor care nu au uitat farmecul satului în care au copilărit.
Responsabilitatea elaborării unei monogrfii locale cât mai cuprinzătoare
şi reale a stat permanent în atenţia autorului, eventualele omisiuni nu au fost
intenţionate.
Întocmită la graniţa între milenii lucrarea este un mesaj pentru viitoarele
generaţii ce vor moşteni aceste frumoase meleaguri ca prin inteligenţă şi o
muncă susţinută să le facă mai frumoase şi prospere.
Buna intenţie a autorului a fost de a oferi fiilor satului CETEA o amplă
lucrare, fundamentată ştiinţific, a fost departe de noi gândul că am reuşit să
cuprindem în totalitate toate aspectele vieţii satului. Fără falsă modestie
adresăm invitaţia celor dornici de a o completa să-şi asume plăcerea unui
studiu mai aprofundat şi poate mai tenace.

14
 Avem convingerea că acei fii ai satului care vor avea posibilitatea să
lectureze această monografie vor trăi momente pline de nostalgie revenind
cu gândul şi cu inima pe meleagurile atât de dragi ale copilăriei.
Mulţumim d-lui inginer Dărămuş Nicolae pentru interesul de care a dat
dovadă, pentru gestul de aleasă simţire contribuind la sponsorizarea
prezentei monografii.
Cetea, 31 august 2001
Autorul

15
 CAPITOLUL I
POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI LOCALIZAREA ÎN
RAPORT CU MARILE UNITĂŢI DE RELIEF ALE
ŢĂRII

Localitatea CETEA, sat component al comunei Galda de jos, judeţul

Alba, este situată în partea de nord şi centrală, a judeţului, cuprinzând în
hotarul său o parte a Masivului muntos al Trascăului, între valea Râmeţului
la nord şi nord-est şi valea Cetii la sud şi sud-est, precum şi zona
piemontană mai joasă în care este situată vatra satului şi partea de sud-est a
hotarului care face trecerea spre zona joasă a Culoarului Mureşului cuprinsă
între Turda şi Alba Iulia. Din punct de vedere geografic localitatea are
următoarele coordonate: 46°03'20” latitudine nordică şi 23°24'30”
longitudine estică şi are ca vecini următoarele localităţi:
- la sud-est satul Benic aparţinând comunei Galda de Jos
- la nord comuna Stremţ şi satul Geoagiu de Sus
- la vest satul Poiana Găzii şi comuna Întregalde
- la sud satul Galda de sus aparţinând Comunei Galda de Jos
Din suprafaţa totală a comunei de 10.166 ha. satul deţine o suprafaţă de
1030 ha. din care în intravilan 69,90 ha. şi 960 ha. teren agricol şi 0,10 ha.
cu alte utilizări.
Limitele naturale ale hotarului satului sunt marcate spre nord de
cumpăna de ape Dealul Măgura Stremţului 461m- Dealul Secereaua care
separă bazinul hidrografic al Văilor Cetea şi Cetiţa, de cel al văii Râmeţului,
spre sud-vest cumpăna de ape formată de Dealul Gălzii -473 m - Piatra
Corbului, Dealul Prislop 805 m - Piatra Cetii -1233 m- separă Bazinul
hidrografic al Cetei de cel al văii Gălzii.
Graniţa „Meta” cu satul Benic este formată de „Calea Ungurească”
(Mocanilor), drumul comunal 52 Benic–Cetea până la Crucea lui Puia,
coboară spre valea Cetii după care urcă prin „Viile oraşului” până sus la
„Glemeea” la observator de unde coboară pe dunga dealului în jos până la
punctul de întâlnire cu „Meta Stremţului”.
Graniţa cu Stremţul -de la Inimaşul Stremţului – Dealul Paului - până la
Găinuşa, în Dăneaţa. Graniţa cu Geoagiu: Pleaşa, V. Cetii, Părău Răchitelor,
Pârvan, Tăuri, Şuri, în Grui La Buha, V. Cetiţei, Crucişoara, Coasta Popii,
Vf. Dealului, Poenele Geoagiului.
16
 Graniţa cu Întregalde-Piatra Cetii, Părăul Cailor, Fulgeriştea, vârful
Măgura, Poiana Cetii, Părăul Pravului, Pleaşa, Valea Cetii.
Graniţa de la Galda de Sus: de la Chipu Gălzii, Dealul Gălzii, Dealul
Boianu, Vârful, Pragşorul, pădurea Cerniţa-Calea Pietrii-Piatra Cetii.
Între cele două cumpene de ape majore ce separă valea Cetii şi valea
Stremţului hotarul are o lăţime de cca. 1,5 Km. în vreme ce lungimea sa
depăşeşte 15 km. de la vatră în amonte.
Faţă de municipiul Alba Iulia se află la o distanţă de 27 km. din care: 16
km. pe drumul Naţional nr. 1–Europa 81 până la Făgădaiele Gălzii, alţi 7
km. pe drumul Judeţean 107 km. până în Benic şi 4 km. pe drumul comunal
nr. 52 ce leagă satele Benic şi Cetea. Faţă de oraşul Teiuş situat la est pe
Drumul Naţional nr.1 distanţa este de 15 km.: 4 km. pe DN1, 7 km. pe DJ
107K şi 4 km. pe DN52.
Faţă de centrul de comună Galda de jos, satul este situat la 9 km, din
care 4 km. până la Benic, 6 km. până la Mesentea.
Faţă de centrul comunei Stremţ situată la nord-est distanţa este de cca. 4
km. pe drumul de hotar ce continuă Calea Popii din partea de sud a vetrei
satului.
Satul se află în legătură printr-un drum de hotar ce măsoară cca. 4 km. şi
cu satul Galda de sus, drumul pleacă din „Fundul Josenilor” urcă spre
Dealul Gălzii unde „taie” Calea Ungurească şi apoi coboară spre sud spre
valea Gălzii.
Teritoriul aparţinător satului se încadrează din punct de vedere geografic
părţii de sud-est a Munţilor Trascăului renumiţi prin frumuseţea cheilor,
peşterilor şi al altor fenomene carstice dezvoltate în calcarele jurasice care
dau o frumuseţe deosebită şi spectaculozitate reliefului.
Situată în partea de vest a hotarului, Piatra Cetii îşi ridică semeaţă spre
cer creasta sa zimţată situată la 1233m de la înălţimea ei poate fi admirată
zona montană ce o înconjoară cu vârful Prislopul şi Cheile Tecşeştilor
situate la nord, Cheile Intregaldelor situate spre sud-vest.
În zilele senine de la înălţimea Pietrii Cetii poate fi admirată spre est
zona colinară a Podişului Transilvaniei şi culoarul depresionar al Mureşului.
De la înălţimea „Boianului” sau „Vârfului”, dealuri ce se înalţă la peste
700 m în partea de sud a hotarului, poate fi admirată priveliştea satului
„cuibărit” în vale de-a lungul văii şi înnecat în verdeaţa grădinilor şi viilor
care îl împresoară din toate părţile.
Situate la cca. 4 km. în amonte de vatra satului Cheile Cetii –
impresionează prin frumuseţea lor, prin spectaculoasele cascade care de-a
lungul timpului au creat unele din cele mai frumoase „marmite” din munţii
Apuseni cunoscute în literatura turistică, sub numele de Băile Romane.

17
 Poziţia aproape centrală în cadrul judeţului, apropierea faţă de
municipiul de reşedinţă Alba Iulia-oraş cu milenară istorie şi de care sunt
legate evenimente deosebite din istoria neamului, ponderea economică
importantă datorită pomiculturii, viticulturii şi creşterii animalelor
obiectivele social-culturale şi frumuseţea peisajului, numeroasele vestigii
istorice ce atestă locuirea acestor meleaguri încă din neolitic, fac ca acest sat
să fie unul din minunatele „colţuri de Rai” ale Ardealului. Situat la
contactul între Zona montană şi piemontul de la poalele Munţilor
Trascăului, prin relieful său variat şi frumuseţea peisajului, prin climatul său
aparte, satul a beneficiat de condiţii favorabile pentru dezvoltarea încă din
vechime a unei intense activităţi economice.

18
 CAPITOLUL II
PREMIZE NATURALE ALE DEZVOLTĂRII
ECONOMICE.
IMPORTANŢA FACTORILOR DE MEDIU

1.ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI RESURSELE SUBSOLULUI

Apăruţi în timpul unei lungi evoluţii geologice ca rezultat al luptei

necurmate între forţele endogene şi cele exogene, Munţii Trascăului s-au
format pe parcursul etapelor: prepaleogenă, paleogenă, miocenă, pliocenă şi
cuaternară.
Etapa prepaleogenă - considerată a fi cea mai extinsă în timp este
marcată de constituirea din punct de vedere petrografic a zonei care va
deveni una din elementele de bază ale Munţilor Apuseni. Primele roci ce
apar în această etapă sunt şisturile cristaline ce aparţin unor cicluri de
metamorfozare mai vechi decât cele hercinice dar care sunt afectate de
cutarea acestui ciclu. La fel de vechi sunt considerate gresiile curtifice
permiene mai slab reprezentate aici.
În urma orogenezei hercinice unul din importantele evenimente
geologice care a avut loc în zonă este magmatismul subsecvent care pune în
loc ofiolitele din jurasicul inferior şi care sunt răspândite sub forma unor
benzi de lăţime variabilă orientate pe direcţia sud-vest către nord-est şi în care
apele ce coboară din masiv au creat impresionante defilee şi chei.
Rocile sedimentare mezozoice considerate a fi cele care domină
alcătuirea geologică a acestor munţi s-au format în şanţul Munţilor
Metaliferi într-o perioadă relativ scurtă în care au avut loc importante
procese litogenetice care au debutat cu formaţiunile calcaroase şi s-au sfârşit
prin depunerea unor formaţiuni foarte groase de roci detritice.
Calcarele Trascăului - depuse în straturi groase pe un fundament de lave
şi piroclastite aparţin atât faciesului recifal cât şi celui pelagic, cele tithonice
sunt reprezentate prin calcarele de Stramberg - care au o mai vastă arie de
râspândire.
În faza austriacă, în geosinclinalul Munţilor Metaliferi, ia naştere
faciesul de fliş începând cu calcarele neocomiene şi continuat cu alte
formaţiuni de natură sedimentară: conglomerate, gresii, şisturi argiloase
19
mult răspândite în alcătuirea geologică a masivului Trascăului. Ca o
consecinţă a mişcărilor din faza austrică terenurile eocretacice sunt cutate,
ridicate şi alipite zonei centrale ofiolitice ce fusese parţial exondată.
Pe parcursul fazelor când munţii Trascăului erau deja ridicaţi din apele
mării, ei furnizau din plin material pentru sedimentare, arealul de depunere
este mult mai redus apărând doar periferic.
La finele cretacicului se încheie etapa de evoluţie geosinclinală şi
orogenetică a munţilor Metaliferi care face ca munţii Trascăului să devină
în majoritate „uscat” şi să evolueze din acel moment sub acţiunea
antagonistă a factorilor exogeni şi endogeni.
O puternică acţiune de eroziune desfăşurată pe fondul unei relative
stabilităţi tectonice are loc în etapa paleogenă când ia naştere cea mai veche
suprafaţă de eroziune iar depozitele de materiale sunt depuse treptat în
mările periferice. La sfârşitul paleogenului se contura astfel cel mai vechi
relief al munţilor Trascăului - suprafaţa de eroziune Ciumerna-Bedeleu.
Zona înaltă, montană suferă în etapa miocenă o ridicare în ansamblul ei,
dar din cauza unor coborâri locale marea invadează aceste mici porţiuni, ca
urmare a înălţării agenţii externi modelează în relieful munţilor a doua su-
prafaţă de eroziune denumită „Râmeţ-Ponor”, iar materialul erodat este
depus la periferia masivului în mările din jur.
În etapa pliocenă, ca urmare a mişcărilor de înălţare, apele marine
părăsesc definitiv zona Trascăului şi ia naştere nivelul pliocen, marcat prin
individualizarea depresiunilor masivului şi prin importante depuneri de
formaţiuni pannoniene în zona de la poalele acestuia - în Piemontul
Trascăului - de care aparţine şi partea de est a hotarului satului.
Ultimele trăsături ale reliefului masivului: formarea teraselor şi luncilor
râurilor, apariţia reliefului de dezagregare şi al celui de acumulare sunt
definitivate în etapa cuaternară când întreaga zonă a munţilor Trascăului şi a
regiunilor limitrofe este exondată.
Îndelungata şi complexa evoluţie geologică a acestor munţi a generat în
cuprinsul acestora o mare varietate litologică şi a reliefului care se reflectă
spectaculos în peisajul general geografic dar şi geomorfologic.
Resursele subsolului satului sunt reprezentate prin bolovănişurile,
pietrişurile şi nisipul aduse de văile Cetii şi Cetiţei mai ales în perioadele cu
precipitaţii abundente din amonte şi depuse în lunci - aceste materiale au
fost utilizate din cele mai vechi timpuri la construcţia locuinţelor şi anexelor
gospodăreşti, în special pentru fundaţii.
De o largă utilizare în realizarea construcţiilor de locuinţe şi al anexelor
gospodăreşti s-a bucurat încă din vechime şi gresia prezentă din abundenţă
în hotarul satului - straturile de gresie de grosimi variabile fiind în multe
locuri aproape de suprafaţă exploatarea ei nu a pus probleme deosebite.

20
 Concreţiunile gresoase sunt şi ele bine reprezentate în subsolul
hotarului, de mărimi şi forme diferite ele au fost escavate pentru a fi folosite
ca să susţină scheletul de lemn al şurilor, al porţilor de la intrarea în
gospodărie, lemnul izolat de contactul direct cu solul era protejat împotriva
putrezirii.
Se pare că în vechime la porţile majorităţii caselor din sat existau
„lăjicuţe” sferoidale din gresie care aveau avantajul că nu puteau fi uşor
mişcate din loc şi mai ales durau în timp.
Argila prezentă şi ea din abundenţă în subsolul hotarului a început să fie
utilizată la construcţii începând cu secolul: al XIX-lea când lemnul a
început să fie înlocuit ca material de construcţie al pereţilor clădirilor cu
cărămida. La început se folosea cărămida nearsă în foc- doar uscată la soare,
cu vremea s-a trecut la „fabricarea” cărămizilor „arse” în cuptor datorită
calităţilor sale mult mai rezistente la acţiunea factorilor externi.
Din informaţiile pe care le-am primit de la „înţelepţii” satului am aflat
că terenul care a servit materialul necesar confecţionării cărămizilor pentru
construcţiile satului era situat în capul Susenilor, la Baldea, în locul
cunoscut de localnici sub toponimul „la Cărămizi”. Pe perioada de vară
funcţionau aici „atelierele” de făcut cărămizi - cei mai săraci dintre locuitori
şi le făceau singuri, cei mai înstăriţi angajau ţigani din Galda de jos sau
Cricău care în schimbul unei sume de bani şi al unor produse le punea la
dispoziţie cărămida arsă necesară .
Argila era folosită în vechime şi ca material de construcţie -în amestec
cu nisip şi apă constituia mortarul necesar fixării pietrelor din fundaţia
construcţiilor, mai târziu şi al zidurilor caselor şi anexelor.
În amestec cu pleava, balega de bovine şi apa, argila era folosită la
„bruşirea” pereţilor caselor, la „lipirea” podurilor caselor şi chiar al
încăperilor din locuinţă.
Prezent în cantităţi mari în hotarul satului - calcarul - a fost prelucrat de
către săteni la „Varniţa” satului pentru a obţine varul atât de necesar
construcţiilor. Varniţa - astăzi desfiinţată era amplasată în Suseni peste
drum de fântâna lui Jdiupu, din sus de casa lui Malvina, era un cuptor zidit
din piatră în care se ardea piatra de var ce se aducea de la „Băile Romane”
sau din alte locuri.
Construită la începutul secolului XX -Varniţa a funcţionat până, în jurul
anilor 1960, când Cooperativa de Consum a început să aducă spre vânzare
var stins - al cărui preţ era avantajos. Procesul de transformare al calcarului
în var respecta o „reţetă” anume - piatra de calcar era „zidită în cuptor” într-
un anumit fel, arderea se făcea cu lemne de fag, gorun şi chiar esenţe mai
slabe dar trebuia să dureze exact trei zile şi trei nopţi încontinuu pentru a nu
se strica materialul. După încetarea focului /arderea cuptorului/ - materialul

21
rezultat trebuia lăsat să „se stâmpere”. Cel mai bun calcar pentru obţinerea
varului era considerat cel scos de la „Băile Romane” din „Petriceaua” sau
de pe valea Cetiţei .
În Piatra Cetii - la „Gruiul Rânzii” pe pământul învăţătorului Crişan
Traian o fost descoperit încă cu mulţi ani în urmă un „zăcământ” de pământ
colorat /humă/ diferit, era şi roşu, verde şi galben. Din informaţiile primite a
rezultat că aici s-a intenţionat deschiderea unei „mine” dar ideea a fost
abandonată datorită faptului că rezervele erau prea mici .

2. RELIEFUL ŞI POTENŢIALUL DE HABITAT

Din punct de vedere geografic satul Cetea aparţinător comunei Galda de

jos, este situat în partea de est a munţilor Trascăului - relieful său prezen-
tând o etajare în trepte de la vest spre estul hotarului.
Munţii Trascăului ce domină culoarul Mureşului spre vest, se desfăşoară
aproximativ paralel cu acesta pe direcţia NNE-SSV, văile râurilor care îl
străbat în drumul lor spre vărsare în Mureş sunt despărţite de culmi montane
paralele între ele constituind cumpene între bazinele hidrografice.
Priviţi de pe şoseaua Alba Iulia, aceşti munţi lasă impresia unor munţi
înalţi, calcarele din care sunt constituiţi în bună parte au dat naştere sub
acţiunea factorilor externi unor piscuri semeţe, unor defilee şi unor chei care
prin pitorescul şi frumuseţea sa le conferă un loc aparte în ansamblul
munţilor Apuseni.
Rocile care alcătuiesc aceşti munţi: ofiolitele, conglomeratele, gresiile,
argilele, marnele, pietrişurile şi nisipurile sub acţiunea diferenţiată a
factorilor externi au generat un relief variat. Calcarele în cea mai mare parte
de vârstă jurasică, repartizate în masiv sub forma a trei fâşii parale au fost
secţionate prin acţiunea apelor curgătoare transversal de către văile Cetii,
Cetiţei şi Gălzii, dând spectaculoasele chei în olistolite ale Tecşeştilor şi a1e
Cetii, Gălzii şi Găldiţei.
Aceste calcare corespund celor trei forme de carst existente în aceşti
munţi: carstul de platou, de creastă şi de masive izolate.
Carstul de platou prezent în partea de vest a munţilor face parte din
suprafaţa de netezire Ciumarna–Bedeleu, situată la înălţimi cuprinse între
1100 - 1200 m. deasupra căreia se ridică câteva vârfuri semeţe, între care şi
Piatra din Chei la 1189 la nord de valea Gălzii.
Carstul de creastă -prezent în fâşia mediană, se prezintă ca un veritabil
zid muntos ce se desfăşoară între vărful Piatra Cetii la 1233 m. Prisaca
Râmeţilor la 1150 m. - în hotarul satului trecând spre nord până în Pleaşa
Râmeţilor la 1250 în hotarul comunei Stremţ.

22
 Carstul de masive izolate prezent în estul masivului Trascău sub forma
unor „petice” se caracterizează prin prezenţa olistolitelor bine reprezentate
în zona Pietrei Cetii, în cheile Cetii şi Tecşeştilor. Dezvoltarea carstului în
această zonă este strâns legată de întinderea suprafeţei dar şi de grosimea
stratelor ce ating o grosime între 6-700 m. dezvoltând un relief tipic .
Formele exocarstice reprezentate prin cele două chei spectaculoase ale
Cetii şi ale Tecşeştilor, alăaturi de lapiezuri şi doline sunt completate de for-
mele endocarstice între care avenul din Piatra Cetii, denumit „Sunătoarea”
sau „Gaura Calului” este cel mai cunoscut - cu deschiderea sa de
aproximativ 10 m. în diametru el prezintă o notă de spectaculozitate aparte .
Zona înaltă a reliefului satului situată în partea de vest a hotarului său
cuprinde şi întrefluviile prelungi situate între bazinele hidrografice ale
văilor Gălzii, Cetei şi Cetiţei şi cea a Râmeţului, constiuite din roci
aparţinând flişului cretacic - ele coboară în înălţime spre sud-est până la
contactul cu formaţiunile mai joase şi mai puţin dure ale zonei piemontane.
Astfel cumpenei de ape dintre valea Gălzii şi cea a Cetii îi aparţin
înălţimile Piatra Cetii, Doştina, Dealul Prislopul, Piatra Corbului, Dealul
Gălzii 743 m. şi Piatra Gălzii 657 m. - ultima situată la contactul cu zona
piemontului şi a mini- depresiunii Cetei.
Cumpăna de ape între văile Cetii şi Cetiţei este constituită din linia ce
uneşte vârful Prisaca 1150 m. până la Dealul Colacului la peste 600 m. în
ale cărui strate Cetea şi-a săpat Cheia, care domină zona depresionară mai
joasă a văii Cetiţei la est.
Cumpăna de ape între valea Cetiţei şi valea Râmeţului este constituită de
Dealul Secereaua şi prelungirea acestuia spre sud-est în zona piemontană în
Dealul Ursul, Coasta Popii, Cratu, Pietraru şi Costuţa şi continuată până în
Măgura Stremţului la 461 m.
Limita între zona montană reprezentată prin rocile dure calcaroase şi
zona piemontană se situează la Piatra Gălzii /în Dealul Furcilor de la Benic/
pe sub Petriceaua, Boianul şi Vârful, de unde coboară spre Cheile Cetii,
Dealul Colacului şi pe valea Cetiţei pe sub prelungirea Dealului Secereaua
spre sud. Ea este marcată în teren în primul rând prin diferenţa de altitudine
generată de rezistenţa mai mică a rocilor din care este constituită.
Formaţiile piemontane sunt reprezentate prin roci mai puţin rezistente la
acţiunea factorilor externi: argile, marne, conglomerate, gresii, în ele
cursurile de ape au săpat cu mai multă uşurinţă văile lor iar versanţii
acestora au pante mult mai puţin accidentate permiţând râului sâ-şi extindă
şi să creeze mica depresiune a Cetei. Pe versanţii dealurilor ce constituie
zona piemontană datorită solurilor şi expoziţiei favorabile locuitorii satului
au plantat încă din cele mai vechi timpuri întinse suprafeţe de vii şi livezi
care le-au adus binemeritate câştiguri.

23
 Tot pe versanţii ce coborau lin spre sat încă din cele mai vechi timpuri
locuitorii şi-au amplasat locuinţele şi anexele gospodăreşti – constiuite în
„crânguri” / - în Trestia, în Jidoia, la Fântâna Horii, în Comoară şi Grui, dar
care în ultimii 50 de ani au fost „demolate” din considerente legate de
sistematizarea localităţii şi altele .
În urma cercetărilor arheologice efectuate în hotarul satului, s-a
confirmat că spaţiul aparţinător satului a fost locuit din neolitic, au fost
descoperite urmele aşezărilor umane în „Glimeea” Benicului, sub
Pietriceaua, la Vârf. La Pietrii în amfiteatrul natural constituit de Piatra
Şasa, Ticuiata şi „Măriuţa” şi de Pragşorului Mare şi Dealul Colacului au
fost de-asemenea descoperite urme ale aşezărilor străvechi din neolitic până
în perioada prefeudală. Pe valea Cetiţei la „Gruiul Lucăi”, sub Dealul
Colacului au fost de asemenea descoperite urmele unei aşezări străvechi
datând din epoca bronzului.
Actuala vatră a satului „cuibărită” pe valea Cetii - între Dealul Coasta
Popii, Ursul, Cratu, Pietraru şi Costuţa, situate la nord-est şi versantele ce
coboară lin din spre sud ale Dealului Gălzii, Boianului, Petricelei şi
Vârfului, are o formă de arc de cerc uriaşă, fiind situată la o altitudine de
sub 400 m.
Vatra satului este amplasată doar în proporţie de 30% pe teren plan - în
imediata apropiere a cursului văii, în rest ea este „cocoţată” pe versanţii
dealurilor ce o înconjoară. Având o suprafaţă în intravilan de aproape 70 ha.
amplasată pe un teren în pantă în cea mai mare parte şi uliţele Satului în
mare parte sunt în pantă. Drumul vechi al satului intra în vatra veche pe
lângă Petriceaua şi Gruiul Bisericii, urma cursul văii până sus în capul
satului din Suseni, celelalte uliţe, hudiţe şi hudicioare au fost „trasate” mai
târziu în vatra satului uşurând circulaţia oamenilor, atelajelor şi animalelor
scoase la păşunat.
Prezenţa în subsolul vetrei a materialelor sedimentare aparţinând
piemontului Trascăului: bolovănişuri, pietrişuri, nisipuri a favorizat
infiltrarea cu uşurinţă a apelor provenite din precipitaţii în profunzime unde
prezenţa stratelor de argile şi marne a permis formarea pânzelor de apă
freatică care alimentau fântânile satului, la început cele mai multe erau
fântâni publice utilizate pentru aprovizionarea cu apă potabilă a locuitorilor
şi pentru adăparea animalelor. Numeroasele fântâni publice particulare
existente în sat sunt singura sursă de apă potabilă a satului, apa văii Cetea-
în ultimii ani a devenit improprie consumului datorită deversării în ea a
rezidurilor de la „vinărsării” şi faptului că unii cetăţeni aruncă aici toate
rezidurile menajere.
Amplasarea vetrei satului beneficiază de-asemenea de un climat
deosebit de plăcut, cu primăveri timpurii, veri foarte rar secetoase, dar

24
suficient de umede pentru practicarea agriculturii, pomiculturii şi viti-
culturii, toamne lungi şi senine ierni potrivit de reci cu zapadă suficientă.
Aşa cum apare privită de pe culmea înaltă a Petricelei, Boianului sau
Vârfului - vatra satului este o uriaşă gradină verde „pistruiată” de
acoperişurile roşii ale caselor şi de turlelele argintii ale celor două biserici
ale satului cocoţate sus pe culmea „Gruiului Bisericii” care domină, partea
de sud a vetrei „Josenii ”.

3. CLIMA

Luând ca bază de raportare raionarea climatică a teritoriului României

făcută de către profesorul Nicolae Cernescu teritoriul în care se află
amplasat hotarul satului în funcţie de altitudinea sa cunoaşte două tipuri
distincte de climă:
- clima temperat-moderată - în zona piemontană de dealuri cu înălţimi
cuprinse între 200-800 m. altitudine
- clima moderată a zonei de munte cuprinsă între altitudinile de 600-
1300 m. - caracteristică zonei mai înalte din vestul hotarului.
Această particularitate apare ca o consecinţă a circulaţiei generale a
atmosferei pe de o parte şi de structura suprafeţei active pe de altă parte.
Clima temperat moderată a zonei de dealuri şi cea temperat moderată a
zonei de munte sunt diferenţiate teritorial în funcţie de altitudinea reliefului
cunoscând o zonalitate pe verticală.
Clima zonei piemontane - de dealuri cuprinse între 200-800 m. are
următoarele caracteristici:
Temperatura aerului:
Temperatura medie anuală are valori cuprinse între 7-9,5° C
Temperaturile medii lunare multianuale sunt următoarele :

Graficul temperaturilor ne indică că cele mai coborâte temperaturi pe

parcursul anilor se produc de regulă pe parcursul lunii ianuarie, continuând
cu luna februarie când temperaturile sunt încă negative, din luna martie
temperatura creşte treptat /pozitivă/ atingând maxima în luna iulie 21°C.
Sub influenţa directă a maselor de aer tropicale şi al fenomenelor de
foenizare locale pe parcursul verii se înregistrează cele mai mari valori cu
toate că ne aflăm în imediata apropiere a munţilor Trascăului.

25
 Temperaturile maxime absolute se produc vara în luna iulie atât în zona
culoarului Mureşului cât şi în zona în studiu care se afla în imediata
apropiere a acestuia, ele sunt următoarele :

Temperaturile minime absolute înregistrate în perioada 1902-1954:

Temperatura minimă absolută înregistrată a fost de -32° C în data de 3

ianuarie 1942 la Blaj.
Temperatura maximă absolută a fost înregistrată la data de 16 august
1952, având valoarea de +42,5°C la Alba Iulia .
- Primul îngheţ de toamnă: data medie 17 octombrie.
- cel mai timpuriu 24 septembrie
- cel mai târziu 17 noiembrie
- Ultimul îngheţ de primavară data medie: 12 aprilie
- cel mai timpuriu 14 martie,
- cel mai târziu 22 mai.
Îngheţurile timpurii de toamnă şi cele târzii de primăvară prin valorile
medii care le caracterizează nu reprezintă un pericol major pentru culturile
agricole, viile şi livezile satului, sunt păgubitoare îngheţurile târzii de
primăvară care pot compromite total sau parţial recolta de fructe, de struguri
şi culturile agricole. Îngheţurile timpurii de toamnă /24 septembrie/ pot să
aducă prejudicii calităţii strugurilor, fructelor şi opresc procesul de
maturizare normală a porumbului.
Durata medie a intervalului fâră îngheţ pe parcursul anului este de 188
de zile, perioadă suficientă pentru dezvoltarea şi maturizarea normală a
culturilor de cereale, al legumelor şi pentru bunul mers al livezilor şi viilor
care a constituit încă din cele mai vechi timpuri una din sursele importante
de venit al locuitorilor satului.
Amplitudinea medie anuală a temperaturilor înregistrate este de 23,8°C
numărul de zile senine înregistrate anual în teritoriu însumează între 55 -60,

26
iar nebulozitatea ca element meteorologic deosebit de important are valori
medii anuale ce variază între 5 - 5,5 zecimi .
Umiditatea relativă a aerului se cifrează la 70% în medie, cu variaţii în
funcţie de expoziţia versanţilor.
Precipitaţiile medii anuale înregistrate în hotarul satului /în est/
însumează cca. 630 mm. anual şi sunt repartizate astfel pe luni:

Din tabelul mai sus menţionat reiese că maxima pluviometrică se

înregistrează pe parcursul lunilor mai, iunie, iulie şi august, cele mai reduse
precipitaţii se înregistrează între lunile septembrie şi aprilie, luna care deţine
„recordul” în materie de penurie de precipitaţii fiind februarie. Această
repartiţie anuală a precipitaţiilor contribuie în mod fericit la dezvoltarea în
bune condiţiuni a plantelor de cultură, al viţei de vie şi pomilor fructiferi.
Anual în această parte a hotarului se înregistrează un număr de
aproximativ 130 zile cu precipitaţii ce depăşesc 0,l mm. cu 30 de zile mai
puţine decât în zona înaltă muntoasă din vestul teritoriului.
Precipitaţiile solide cad în marea lor majoritate sub formă de zăpadă, s-
au înregistrat în medie cca. 40 zile / an, prezenţa stratului protector /izolator/
de zăpadă favorizează buna dezvoltare a culturilor de toamnă.
Grosimea stratului de zăpadă are valori maxime în decada a II–a şi a III-
a a lunii ianuarie şi primele două decade ale lumii februarie, ea are 15-25
cm. în zona piemontană cu aproape 20 cm. mai puţin ca în zona înaltă.
Vânturile dominante care sunt prezente aici sunt:
Vântul de sud-vest cu o frecvenţă de 16-18 %, vântul de nord-est
/Crivăţul/ cu o frecvenţă de 5-6% vântul de vest cu frecvenţa între 4-5%.
Vântul de vest are o influenţă benefică asupra dezvoltării vegetaţiei, el
aducând pe parcursul anului mase de aer umede de natură oceanică cu o
contribuţie importantă la formnarea precipitaţiilor.
Vântul de sud-vest aduce în hotarul satului mase de aer cald şi uscat care
contribuie la ridicarea tremperaturii aerului şi la instalarea unui timp
predominant senin.
Vîntul care influenţează negativ desfăşurarea în bune condiţii a
activităţii în agricultura satului este Crivăţul care bate din nord şi nord-est,
el aduce vara mase de aer continental uscate provocând seceta, iar iarna
aduce mase de aer cu temperaturi foarte scăzute din nordul continentului şi
viscoleşte zăpada dezgolind culturile de toamnă care îngheaţă.

27
 Zona mai joasă a hotarului în care este amplasată vatra satului şi se află
terenurile arabile beneficiază de efectele favorabile ale foenului ce bate în
partea de est a munţilor Trascăului - el contribuie la instalarea mai devreme
cu 1-2 săptămâni a primăverii, face ca verile să fie calde şi senine cu
precipitaţii suficiente, face ca toamnele să fie mai lungi şi să beneficieze de
perioade lungi cu cer senin. Datorită acestui vânt în acest sector al hotarului
se instalează un calm atmosferic de 50-60 zile anual, toate contribuind la
crearea unui micro-climat foarte plăcut .
Un efect benefic asupra localităţii îl au şi brizele de munte care îşi fac
simţită prezenţa contribuind la „domolirea” zilelor fierbinţi. Brumele şi
chiciura sunt fenomene meteorologice care afectează în mai mică măsură
acest sector al hotarului, ele provoacă uneori serioase pagube materiale -
efectul lor dăunând mai mult viilor şi livezilor.
Clima moderată a zonei de munte cu altitudini cuprinse între 600 – 1300
m. se deosebeşte de cea prezentată anterior în primul rând prin valoarea mai
mică a temperaturii medii anuale, prin cantitatea mai mare de precipitaţii,
durata mai mare a perioadei de îngheţ, nebulozitate mai ridicată şi forţa mai
ridicată a vânturilor fac ca aceasta să fie impropie culturilor agricole, dar
permite dezvoltarea în bune condiţii a vegetaţiei forestiere .
Temperatura medie anuală are valori în jurul a 5 °C.
Temperaturile medii lunare multianuale au valori mai mici decât în zona
precedentă, lunile în care temperaturile medii coboară sub 0 °C încep cu
octombrie şi continuă până în aprilie în anul următor.
Primele îngheţuri de toamnă ca şi ultimele îngheţuri de primăvară sunt
semnalate cu 2-3 săptămâni mai repede şi respectiv mai târziu faţă de zona
mai joasă a hotarului, ele nu afectează condiţiile normale de dezvoltare a
vegetaţiei forestiere prezente aici.
Durata medie a intervalului fără îngheţ nu depăşeşte 140-150 zile/an,
umiditatea medie relativă a aerului este mai mare ca în zona, dealurilor
depăşind 75%, legată şi de nebulozitatea mult mai mare a zonei înalte /6
zecimi/.
Precipitaţiile medii anuale înregistrate în zona înaltă a hotarului au
valori în jurul a 1000 mm. scăzând treptat până la 800 mm. la altitudinile
mai mici de la periferia masivului.
În această zonă înaltă a hotarului se înregistrează anual un număr de
150-160 zile cu precipitaţii, cu 30 de zile mai mult ca în zona piemontană,
precipitaţiile sub formă de zăpadă apar aici mult mai devreme înregistrându-
se un număr de peste 50 zile anual. Zăpada se menţine în zona înaltă a
hotarului, la sol între 75-100 zile atingând grosimi de 30-40 cm.
Vântul dominant în zona înaltă a teritoriului este cel de vest ca rezultat
al circulaţiei generale a atmosferei fapt care face ca perioada de „calm

28
atmosferic” să fie mult mai mică decât în zona piemontană unde el depăşeş-
te valoarea de 50 %.
Suprafaţa activă eterogenă datorată diversităţii formelor de relief,
expunerii versanţilor, fragmentarea reliefului, existenţa covorului vegetal
natural introduce pe fondul principal al climatului o serie de topoclimate cu
caracteristici aparte:
1. Topoclimatul de culme - caracterizat prin temperaturi medii anuale
mai scăzute, precipitaţii şi umiditate moderat mai mici precum şi persistenţa
mai îndelungată a stratului de zăpadă la sol. Se semnalează în Piatra Cetii,
pe interfluviul Galda - valea Cetii, în Dealul Prislop până în Dealul Gălzii
743 m., pe interfluviul valea Cetii- valea Cetiţa, în Dealul Colacului şi pe
cumpăna de ape între Cetiţa şi valea Râmeţului în Dealul Secereaua.
2. Topoclimatul de versanţii însoriţi şi semi-însoriţi se caracterizează
printr-un aport mai mare de căldură şi lumină şi un deficit de umiditate şi
precipitaţii. Solurile formate pe aceşti versanţi expuşi spre est, sud-est, sud
şi sud-vest beneficiază de temperaturi mai ridicate în timpul sezonului cald,
umiditate mai scăzută şi o evapotranspiraţie puternică. În zona înaltă favori-
zează „ridicarea” pădurii de stejar şi gorun la cote mai mari, în zona
piemontului pe păşunile şi fâneţele naturale favorizează apariţia unei
vegetaţii stepizate ce permite dezvoltarea cu uşurinţă a proceselor de
eroziune. Acest topoclimat poate fi întâlnit pe versanţii Dealul Gălzii,
Petriceaua, Boianul, Vârful, Dealul Colacului şi Dealul Secereaua, în stânga
văii Cetiţei, în păşunat, pe Dealul Coastei, pe Faţă.
În zona mai joasă a hotarului în apropierea vetrei satului pe aceşti
versanţi s-a practicat încă din vechime cultura viţei de vie şi a pomilor
fructiferi cu foarte bune rezultate, aici sunt amplasate şi mare parte din tere-
nurile arabile ce aparţin satului.
3. Topoclimatul de versanţi umbriţi şi semiumbriţi este caracterizat
printr-un deficit de căldură şi lumină în comparaţie cu topoclimatul anterior,
precipitaţiile şi umiditatea sunt însă mult mai bogate, stratul de zăpadă
persistă mult mai mult timp la sol datorită expoziţiei „de dos"- nordică, sau
nord-vestică a versanţilor. Solurile prezente în acest topoclimat sunt mai
reci şi mai umede rezistând cu bine în anii secetoşi dar diminuând recoltele
în anii ploioşi. Păşunile şi fâneţele naturale existente pe aceşti versanţi dau
un plus de masă verde la hectar, dar calitatea, lasă de dorit.
Acest topoclimat îl întâlnim pe versanţii de nord ai Pietrii Cetii şi dealurilor
ce însoţesc Valea Cetii de la izvoare până în „Chei” pe dreapta ei.
4 Topoclimatul de vale - se caracterizează printr-un aport mai mare de
caldură vara comparativ cu culmile zonelor mai înalte ce le mărginesc, în
schimb iarna adeseori aerul rece şi ceţos ce coboară de pe culmi se
cantonează în văi şi depresiuni coborând pentru multă vreme temperatura

29
aerului creând aşa numita „inversiune de temperatură". Fiind „adăpostite”
între culmile înalte ce formează cumpenele de ape zona de vale este ferită
din calea vânturilor care ”mătură” cu putere la înălţime. Zona joasă a văii se
află sub influenţa binefăcătoare a brizelor de munte al efectului de foen care
coboară spre culoarul Mureşului aducând cu el zile senine, ridicarea
temperaturii aerului, primăveri şi toamne deosebit de plăcute şi „calmul
atmosferic” ce poate depăşi 50% din timp.
Toate aceste efecte benefice au contribuit din plin la crearea în zona
joasă a hotarului şi a vetrei satului a unui micro-climat deoeebit de plăcut
favorabil sănătăţii oamenilor, dezvoltării unei puternice activităţi economice
şi deschizând în viitor largi perspective pentru practicarea turismului.
Din păcate în ultimii ani tot mai frecvent teritoriul ce aparţine satului /şi
nu numai el/ este afectat de ploile acide favorizate de puternica poluare pe
care o produce în zonă Combinatul chimic de la Zlatna aflat la cca. 30 km.
vest. Aceste ploi afectează puternic atât culturile de cereale şi legume dar şi
pomii fructiferi şi viile satului, s-a observat că imediat după o astfel de
ploaie apare fenomenul de mănare care face ravagii, fără tratamente, des
repetate şi costisitoare munca gospodarilor se iroseşte.
Poluarea puternică a aerului s-a accentuat în ultimii ani, este vinovată
direct de diminuarea cantităţii şi calităţii recoltelor din livezile şi viile
satului. Îngrijorător este faptul că în livezi pomii fructiferi mai sensibili
probabil la aceste „atacuri aeriene lichide” încep să-şi piardă frunzele încă
din luna iulie.
Dacă ecologiştii care au tras semnalul de alarmă asupra efectelor nocive
pe care poluarea le produce în mediul urban nu vor lua măsuri urgente ca
acest flagel al sfârşitului de mileniu să fie stopat prin măsuri urgente în
mileniul III - vom asista cu tristeţe la dispariţia „bujorilor” din obraji
copiilor chiar şi în mediul rural iar sănătatea şi speranţa de viaţă a tuturor va
avea de suferit.
Sperăm că guvernul ce va conduce ţara în următorii patru ani să ia
măsuri energice, concrete pentru a reda ţării, judeţului nostru puritatea
nealterată a mediului înconjurător.

4 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ
CARACTERISTICILE REŢELEI PERMANEN'I'E ŞI TEMPORARE.
RESURSELE DE APROVIZIONARE CU APĂ POTABILĂ A
LOCALITĂŢII

Reţeaua hidrografică din hotarul comunei Galda de jos, care colectează

o parte din apele curgătoare ce coboară din munţii Trascăului spre bordura
lor estică, aparţine în întregime bazinului Mureşului.

30
 Principalul colector este valea Gălzii care îşi are izvoarele sub vârful
Negrileasa la 1200 m. altitudine, lungimea sa de la izvoare până la vărsare
în Mureş la Sântimbru este de 43 km. iar suprafaţa bazinului însumează
peste 253 km2. De la Întregalde valea pătrunde în zona înaltă a masivului
Trascău pe care îl traversează pe direcţia vest-est, în drumul său întâlneşte
banda calcaroasă a platoului Ciumerna-Bedeleu în care îşi croieşte vitejeşte
pitoreasca cheie a Întregaldelor, în avale de Poiana Gălzii îşi sculptează
frumoasele chei ale Poianei într-o klipa calcaroasă dură.
Cei mai importanţi afluenţi ai văii Gălzii sunt: Găldiţa, Cetea cu Cetiţa,
Tibru, Cricău şi Craiva .
Pe întreg parcursul său valea Gălzii are o pantă medie de 21% un
coeficient de sinuozitate de 1,28 şi o altitudine medie de 681 m.
La postul hidrometric Benic în avale de confluenţa cu Cetea, valea
Gălzii însumează 170 km2, un debit multianual de 1,3 mc/sec şi o scurgere
medie de 7,5 1/sec/Km2 .
Valea Cetii - principalul afluent al său pe stânga îşi are izvoarele în
masivul calcaros al Pietrii Cetii la peste 960 m. altitudine, are o vale trans-
versală orientată pe direcţia est. În cursul său străbate una din cele trei benzi de
calcar formând spectaculoasele chei ale Tecşeştilor şi ale Cetii.
În cursul său superior valea are o pantă de scurgere redusă, valea se
lărgeşte comod în formaţiunile flişului, obligat să străpungă „klipa”
calcaroasă de 1a Tecşeşti valea crează aici un sector îngust de chei/ defileu,
cheia are un pitoresc deosebit datorită sălbăticiei şi profilului transversal
îngust. După alţi 4,5 km. în avale întâlneşte a doua „klipa” dură de calcar -
în acest sector datorită căderii mari de pantă râul a generat o succesiune de
cascade /III/ la baza cărora s-au dezvoltat cele mai frumoase „marmite” din
munţii Trascăului, denumite de localnici „Băile Romane” şi care constituie
pentru turişti o atracţie deosebită. Sectorul de chei cu toate că are doar 100
m. lungime impresionează prin profilul foarte îngust transversal şi prin
înclinarea deosebit de accentuată a talvegului văii, succesiunea celor 3
cascade foarte frumoase legate între ele prin repezişuri sunt o adevarată
încântare pentru cei care le vizitează.
La ieşirea din chei valea Cetii este salutată „de frumoasele stânci
calcaroase” Piatra Şasa, Ticuiata, Măriuţa şi Șândiţaua, printre care pârâul
se strecoară în avale, traversează vatra satului în care primeşte o serie de
mici afluenţi pe dreapta, iasă în „luncă” şi după cca. 4 km. se varsă în valea
Gălzii amonte de punctul hidrologic amplasat în acest sat.
Lungimea totală a râului de la izvoare la vărsare măsoară 15 km.
suprafaţa bazinului său hidrografic este de 27 km2 cu o pantă medie de 41%,
aportul de apă /debitul său/ este modest fapt care face ca în anii secetoşi
valea să se transforme într-o salbă de mici bălţi. Doar primăvara la topirea

31
zăpezilor sau în urma unor averse puternice de ploaie, valea Cetii devine
mai arătoasă, mai agresivă provocând chiar pagube culturilor agricole şi
terenului din care smulge şi cară cantităţi uriaşe de sol şi rocă în avale.
Afluenţii văii Cetea, majoritatea lor sunt pe dreapta, apar cu toponimul
de „părău":
- Pârâul Răchitelor şi Pârâul Bancii în cursul superior.
- Pârâul Mădoaiei- ce îşi are izvoarele în Dealul Mădoaiei.
- Pârâul Bologii- cu izvoare sub vârful dealului Bologii.
- Pârâul Horii - cu izvoarele în „Poieniţa Telegii"
- Pârâul Trucetorii- cu izvoare în Dealul Păruşeilor.
- Pârâul Petricelei - are izvoarele sub „Petriceaua” în păşune.
- Pârâul Măieriştei şi cel al Tomnaticului.
Valea Cetii primeşte o serie de afluenţi în vatra satului:
- Pârâul Ghiţa - cu izvoarele în hotar la Bucnea .
- Pârâul Buha, /Buhî/ - cu izvoarele tot în „Bucnea” întâlneşte în „Grădina
Popii Borja” pe cel de la Ghiţa şi se varsă în valea Cetii „La Laie” lângă o
casă părăsită.
- Părâul de la Pusta /Pişta/ -izvorăşte din „Trestia” trece prin Joseni pe sub
podul de la „Omocu” şi intră în vale la Bucur.
- Părăul lui Mândac /Omocu/ izvorăşte tot din „Trestia", intră în Joseni pe
lângă „Calea Jidoia” şi întâlneşte părăul lui Pişta .
- Pârâul Bălţilor - cu izvoarele în hotar „La Bălţi” trece prin Joseni, se varsă
în valea Cetii la moara lui Bucur.
- Părăul Palcului - cu apa mai ales în anii ploioşi, izvorăşte din „Jidoia”
intră pe uliţa Palcului, trece pe uliţa de la Cicu spre vale.
- Părăul Rujanului - coboară din deal de sub „Groapa Vârfului", se varsă în
valea Cetii în capul Susenilor lângă grajdurile fostului CAP.
- Părăul Conţului - izvoreşte din „Făget” lângă casele /foste/ ale lui Oanea
vânătorul, coboară prin păşunatul de la Conţu şi se varsă în vale din sus de
fostele grajduri ale C.A.P.-ului.
Valea Cetiţei - principalul afluent pe stânga al văii Cetea, îşi are
izvoarele sub vârful Prisaca /1150/, are o lungime de la izvoare până la
vărsare în valea Cetii „în Laz” de cca. 7,5 km. Are un debit mic, în
perioadele secetoase uneori seacă, suprafaţa bazinului cca. 9 km.2.
Singurul afluent mai important al văii Cetiţei este Părăul Lupului în
cursul său inferior, care străbate păşunatul satului numit „Inimaş”.
Majoritatea afluenţilor văii Cetea sunt pâraie cu lungime şi debie mici al
căror scurgere sezonieră înregistrează aceleaşi valori ca şi ale colectorului
valea Gălzii :
- 17-18 % în timpul anotimpului rece de iarnă
- 54 % în perioada de primavară

32
 - 18,7 % în perioada de vară
- 8,6 % toamna
Din datele mai sus menţionate reiese că în perioada de iarnă alimentarea
se face doar din apele subterane, prirmăvara când se înregistrează ceva mai
mult de 50 % din scurgerea anuală, alimentarea se face din apele provenite
din topirea zăpezilor şi precipitaţiile lichide ce cad în teritoriu, vara
alimentarea se bazează pe apele subterane şi un mic aport din precipitaţii, în
vreme ce toamna se înregistrează cel mai scăzut procentaj datorită
alimentării din pânzele de apă subterarnă şi puţin din precipitaţii.
Încă din vechime apele văii Cetea au pus în mişcare numeroase mori în
sat care prestau serviciile lor atât pentru cetăţenii satului cât şi pentru cei din
cătunele vecine. Au existat de-a lungul timpurilor morile următoare:
În Suseni:
1. Moara lui Oţoi Amos, foarte veche, acoperită cu paie, demolată astăzi
2. Moara lui Oţoi Simion - situată în capul satului, lângă cealaltă,
funcţionau pe rând câte o săptămână din lipsă de apă..
Aceste 2 mori din capul Susenilor erau alimentate cu apă de la „Izâtura”
din „Laz” după confluenţa văii Cetea cu Cetiţa. Apa era dirijată spre mori
pe canalul iazului ce curgea pe uliţă în partea stângă a ei.
3. Moara de la Dan Victor - fostă a lui Barna avea „Izâtura” la Pârlea în
vale.
4. Moara de la Brânză „Forţonea” - lângă podul de la Grozăviş apa
venea pe un iaz propriu pe drum de la „Izâtura” din vale de la Hohic.
5. Moara lui Kiss - moară veche situată aproape în centrul satului, a fost
proprietatea unuia din urmaşii Logofătului Norocea, primea apă de la
„Izâtura” proprie situată în amonte de ea.
Morile din Joseni;
1. Moara lui Radu - moară veche de apă, construcţia există şi azi în
avale de podul Caroli.
2. Moara lui Bucur - situată în avale de moara lui Radu, a fost
modernizată şi mergea cu energie electrică. Nu mai există azi.
Cele două mori erau alimentate cu apă de la „Izâtura” de la Radu de
unde prin canalul unui iaz punea în mişcare uriaşele roţi de lemn ale
instalaţiilor.
3. Moara de la Ilişca, din jos de Gruiul Bisericii pe vale avea roată de
lemn şi era pusă în mişcare de apa văii. Astăzi moara nu mai există.
4. Moara din „Luncă", de la Podul din Luncă sau a lui Mafteuţ, - moară
veche aflată în imediata apropiere a podului de peste vale, avea izâtură
proprie. A fost dotată cu motor electric, funcţionează şi azi.
Apa râului a pus în mişcare până la 1950 şi instalaţia unui dărac de lână
ce a funcţionat în aceaşi clădire cu moara de la Radu, prelucra lâna pentru

33
gospodarii satului şi pentru satele învecinate. A fost mutat la Cocotea pe
valea Geoagiului, pentru că avea nevoie de apă mai multă..
Mică dar curată, pe parcursul vremii a adus numeroase servicii
locuitorilor, le-a pus în mişcare morile pentru cereale, daracul de 1ână, a
servit ca principal loc pentru adăparea vitelor din gospodării. Cu trecerea
timpului datorită, deversării în ea a rezidurilor de la „vinărsării” - cazanele de
ţuică ale satului a altor rezduuri provenite din gospodării, apa văii a devenit un
„canal colector” de deşeuri, foarte poluat şi urât mirositor .
Considerăm că organele locale de stat ar trebui să ia urgente măsuri
pentru stoparea acestor practici, să treacă la sancţionarea celor vinovaţi dacă
nu se vrea ca, în foarte scurt timp frumoasa vale a Cetii să devină un
veritabil focar de infecţie pentru oamenii şi animalele satului.
Resursele de aprovizionare cu apă potabilă a localităţii:
Principala sursă de alimentare cu apă potabilă a localităţii o constiuie
pânzele de apă subterană /freatică/ prezente frecvent în stratele acvifere de
la baza versanţilor pe care este aşezată vatra satului. Depozitele sedimentare
a piemontului de Trascău prezente în substratul zonei au permis dezvoltarea
unor bogate strate acvifere utilizate de localnici încă din cele mai vechi tim-
puri prin construirea de fântâni.
În trecut baza aprovizionării cu apă potabilă pentru locuitori şi pentru
adăparea animalelor a constituit-o numeroasele fântâni „publice” construite
pe ambele părţi ale văii. Din informaţiile primite am dedus că primele
fântâni au fost construite de „meşteri specialişti” din Stremţ sau din
Geoagiu a căror meşteşug şi l-au însuşit pe parcurs diverşi localnici care au
construit celelalte fântâni numeroase din sat.
În locul în care urma a fi construită fântâna se excava o groapă circulară
cu un diametru de până la 1,5 m. adâncimea era dictată de conformaţia
terenului şi prezenţa „izvorului de apă”. Pe fundul gropii era aşezat un „jug”
pătrat - masiv din lemn de gorun peste care meşterul aşeza bolovanii din
gresie în aşa fel încât pereţii fântânii să fie verticali iar centrul de greutate să
nu cadă spre interiorul fântânii. Ajunsă la suprafaţă construcţia fântânii,
pentru protejarea ei se construia ”un coteţ” din scândură cu deschiderea de
cca. 1-4 m. şi înălţimea de 1-1,2 m.
„Instalaţia” de scoatere a apei era constituită din „cracii fântânii” un
trunchi masiv bifurcat de cca. 4 m. înălţime înfipt bine în pâmânt la o
distanţă de cca. 3 m. de „coteţ", cumpăna făcută dintr-o tulpină cilindrică de
cca. 10-15 cm. diametru şi 5 m. lungime prinsă cu o vergea de fier în
„cracii” fântânii pentru a putea să balanseze. La un capăt era ataşată o
contragreutate din fier sau o piatră masivă /legată/, la celalalt era prinsă o
brăţară de fier ce susţinea prăjina. De prăjină era ataşată „butura” /căldarea
din lemn/ legată în cercuri. Toate fântânile vechi ale satului au fost cu

34
cumpănă, astăzi mai există doar una, fântâna de la Bancea. Cu vremea au
dispărut cumpenele, „coteţele” din lemn, căldările /buturile şi vălaiele/
trocile pentru adăpat vitele. Foarte multe fântâni ale satului au la suprafaţă
„o oală” /burlan/ de ciment, 2 stâlpi laterali din fier sau lemn ce susţin
„fusul” pe care se înfăşoară lanţul fântânii. Ridicarea apei se face cu
ajutorul unei roţi de fier care pune în mişcare „fusul” pe care se înfâşoară
lanţul.
Cele mai multe fântâni au deasupra un acoperiş de lemn şi tablă pentru
protecţie, la unele se poate observa chiar un „gărduţ” din laţi care protejează
lateral spaţiul între burlan şi acoperiş. Alături de fântână în cele mai multe
cazuri se poate observa „vălăul” /troaca / din ciment sau o improvizaţie
făcută dintr-un cauciuc uzat de tractor.
Cu ocazia studiului întocmit în 1943 de către dl. profesor Chitulea Petru
- privind alimentarea cu apă a satului Cetea erau semnalate cele 31 fântâni
„publice recenzate” pe perioada întocmirii studiului şi un număr de 96
fântâni aflate în gospodăriile proprii ale sătenilor .
Fântânile „publice” sunt amplasate pe uliţele satului în puncte uşor
accesibile şi răspândite pe întreaga suprafaţă a vetrei, ele sunt mai
numeroase în „Suseni” în comparaţie cu „Josenii”.
Principalele „fântânii publice” aprovizionau cu apă potabilă un număr de
167 familii, pentru adăparea animalelor lângă ele se afla un „vălău” /troacă/
din lemn, mai rar din ciment. Fiecărei fântâni îi revenea un număr de
familii:

Nr. Denumirea Nr.familii Nr. Denumirea Nr.familii

crt. fântânii deservite crt. fântânii deservite
1 Băluțiu 12 17 Oțoi 4
2 La podu Cetii 15 18 Ursu 1
3 Moașa 4 19 Barna 1
4 Hățăgan 15 20 Gruieni 1
5 Vărzaru 14 21 Cantoru 9
6 Tireană 4 22 Toderici 1
7 Bancea 9 23 Păluț 6
8 Crâsnicu 2 24 Jidu 6
9 Truța 2 25 Mihăilă 5
10 Ocoșu 2 26 Clamba 4
11 Culița 3 27 Daisa 2
12 Vâlcanu 11 28 Dinului 5
13 Sepi 5 29 Popa Borjii 2
14 Jdiupu 11 30 Gheorgheoaie 3

35
15 Avrămoaie 2 31 Cioca 2
16 Poganu 4
Total 115 Total 52

Din cele 31 fântâni publice doar 2 erau cu cumpănă, cele mai multe erau
cu „roată” şi lanţ.
Cele 96 fântani proprietate personală deserveau un număr de 125 familii
ale satului: 10 erau cu cumpănă, 13 cu roată, 2 cu „cârlig” şi alte 71 cu
„lanţ".
Deosebit de interesantă, este menţionarea faptului că 12 familii se
aprovizionau cu apă de băut şi pentru mâncare direct din valea Cetii sau a
pâraielor din vatra satului - ce atestă fără comentarii grija pe care sătenii o
acordau acum aproape 60 de ani „sănătăţii râului". Beneficiarii acestui
sistem erau: Corcoş N. nr. 70, Oţoi Istina şi Oţoi Victoria de la nr.114-115,
Trifon N -135 /iaz/ Oţoi Ioan, 140, Preja Maria, 143, Dărămuş Istina, 220,
Raica Maria, 221 şi Raica Ioan, 222 luau apă din „pârâu".
De la izvorul de la „Boţanu” luau apă 2 familii din sat, mai există
izvorul de la Butură - din care lua apa familia Hălălai Simion, nr. 259, ce
avea şi fântână în curte.
Rezumând cele extrase din susnumitul studiu monografic făcut la
îndemnul renumitului profesor Dimiritrie Gusti - reiese că cele 305 familii
ale satului aveau 3 surse principale de apă potabilă: 125 din fântâni proprii,
167 din cele publice, 11 direct din vale şi pârău şi 2 din izvoare din vatra
satului.
Sunt înregistrate cu această ocazie principalele fântâni „publice":
În Suseni: La Jdiupu, la Vâlcanu, la Sepi, la Crâsnicu, la Bancea,
Tireană, la Vărzaru, la Hăţăganu, de la Podul Caroli, la Băluţu.
În Joseni: La Jidu, la Mihăilă, la Clamba, la Dinu, la Găvriloaia.
În lucrare sunt menţionate şi fântânile existente la acea vreme în
gospodăriile locuitorilor.
Cu ocazia întocmirii „Dicţionarului toponimic al satului Cetea” am
constatat că satul şi-a îmbunătăţit simţitor „zestrea” de fântâni publice şi
particulare: fântâna de la Ţăţuc, la Tirion, La Cantoru, la Gruieni, la
Mărişca, la Băbură, la Crâsnicu. la Marcu, la Păluţ.
Pentru aprovizionarea cu apă potabilă în hotarul satului locuitorii
utilizau apa fântânilor de la: Daisa, din Făget, din Grigoia, de la fântâna
Horii /în prezent părăsită/ şi a izvoarelor între care cea de la „Şipotu Rece”
era apreciată în mod deosebit.
Trebuie amintit aici şi izvorul aflat pe platoul Pietrii Cetii a cărui apă era
căutată pentru calităţile ei deosebite.
36
 Dacă viitorul va aduce satului o prosperitate economică evidentă ar fi
indicat ca organele competente să găsească soluţia construirii unui sistem de
alimentare centralizat pentru vatra satului - bogatele resurse ale stratelor
acvifere permit construirea unui sistem de captare -al unui bazin de mare
capacitate de stocare a apei potabile care printr-o reţea de distribuţie prin
„cădere gravitaţiona1ă” să aprovizioneze toate gospodăriile satului. Bineînţeles
aceasta ar impune şi construirea unui sistem centralizat de canalizare pentru a
proteja de poluare stratele acvifere.
Pentru sănătatea locuitorilor satului se impune de urgenţă luarea unor
măsuri eficiente de interzicere a folosirii apelor râului pentru deversarea
reziduurilor de la „vinărsării", pentru spălarea în râu a maşinilor agricole şi
deversarea apelor reziduale din gospodării, aruncarea deşeurilor de orice
natură, spălarea instalaţiilor folosite la stropirea viilor.
Se impune de-asemenea curăţirea periodică a fântânilor satului,
igienizarea lor periodică pentru a se evita gravele epidemii care au apărut în
anii trecuţi în diferite zone ale ţării datorită infectării apei potabile din
sursele publice .
Este o obligaţie de primă importanţă să păstrăm curată această bogăţie
naturală care sunt apele subterane, să le transmitem urmaşilor noştri curate.
Trebuie să nu uităm nici o clipă că este foarte uşor să distrugi „viaţa”
unei ape curgătoare sau să poluezi din neştiinţă sau rea voinţă apele
subterane, că pentru reabilitarea lor sunt necesare sume enorme şi timp
îndelungat. Să încercăm până nu este prea târziu să lăsăm generaţiilor
mileniului III o vale curată, frumoasă, în care peştişorii şi copiii să poată să
se zbenguie vara fără a fi expuşi la grave îmbolnăviri.

5. VEGETAŢIA

Unul din elementele principalele ale peisajului este vegetaţia a cărei

varietate în teritoriul satului este determinată de: altitudine, expoziţia
versanţilor şi nu în ultimul rând de natura rocilor care constituie substratul
terenului.
În funcţie de altitudinea reliefului hotarului putem să afirmăm că există
o diferenţiere clară între zona piemontană cuprinsă între 400-600 m. şi zona
montană al cărei altitudini urcă până la 1200 m.
Zona joasă piemontană a foat ocupată în vechime de întinse păduri de
gorun /Querqus petrea/ şi stejar /Querqus robur/ care au fost treptat tăiate
pentru a face loc terenurilor arabile, păşunilor şi viilor satului. Din întinsele
păduri de odinioară s-au păstrat până astăzi câteva răzleţite în hotar la
distanţă de sat.

37
 Profesorul Cădan Traian - un inimos fiu al satului, îndrăgostit de
meleagurile străbunilor săi îmi relata o legendă frumoasă legată de pădure:
Cândva, demult un locuitor al acestor plaiuri numit Jidu a coborât
probabil din „crângul” din Trestia sau poate din altă parte unde nu prea avea
loc să-şi facă o gospodărie. S-a aşezat lângă vale, a început să taie din
pădurea de acolo falnicii stejari, cu vremea şi-a făcut loc de casă şi
gospodărie apoi a lărgit locul ca să aibă şi grădină. Bun gospodar aşezat aici
în Joseni, lângă vale a găsit de cuviinţă să respecte zicala străbună „unde
este apă dulce, cine bea nu se mai duce” făcându-şi şi o fântână din piatră cu
cumpănă şi vălău pentru vite. Se pare că locul a atras şi alţi „cutezători”
care au coborât de la vetrele străvechi poate de sub Petriceaua, sau din
Boianu, sau poate chiar din „Comoară” - au tăiat şi ei o parcelă de pădure
şi-au făcut case şi gospodării, au sorbit cu plăcere apa rece a fântânii şi au
rămas pentru totdeauna aici punând şi ei umărul la formarea noii vetre a
satului „Josenii". Fântâna Jidului îi strângea prietenoasă pe toţi lângă ea. Pe
locul fostei păduri, aici lângă vale peste drum de grădina lui „Mocăneţu” şi
chiar la el în curte îşi înalţă spre cer câţiva nuci uriaşi coroanele vechi de
când lumea, sub care cei bătrâni îşi amintesc că se ţinea în tinereţele lor
„hora satului”. /C.T. 69/
Câteva păduri ale satului între care unele de vârste respectabile aduc
aminte de vremurile de odinioară: pădurea comunală - fostă proprietate a
boierului Kiș /stră-strănepotul Logofătului Norocea din Piteşti/ în mijlocul
căreia îşi împunge spre cer vârful frumoasa Piatră a Govorii, pădurea de la
Faţa Pietrii, o bătrână pădure de stejar în suprafaţă de peste 30 de jugăre,
cea din Coasta Margî la fel de bătrână dar având doar 20 jugăre suprafaţă,
pădurea „Stitii” - şi ea de o vârstă respectabilă cu multe locuri rele, pline de
primejdii pentru cei care veneau aici după lemne, pădurea de la Bologa -
pădure tânără regenerată pe locul uneia vechi; exploatate după cum spun
înţelepţii satului mai demult, scoarţa arborilor servind unor tăbăcării vestite
din Alba Iulia. Pădurea se află între păraiele Bologii şi cel al Horii, are o
suprafaţă de cca. 10 ha.
Tot aici aparţin pădurile de la: Ciurila cu frumoase poieni pentru păşunat
şi ea fostă proprietate a lui Kiş, pădurea de la coliba lui Băbură - cu „râturi”
cositoare ce urcă pe Dealul Mocanului, pădurea de la Pârvanu -lângă
pădurea Bologii - mai tânără, tot de stejar în suprafaţă de cca. 10 jugăre, cea
de la Dumbrăveanu - din sus de coliba lui Ţuleap - unde-s acum fostele
saivane de oi ale CAP, pădurea de la Chiciura Vaida - o altă pădure bătrână
de gorun „curat” de 25 jugăre şi pădurea de gorun de sub Piatra Cetii - din
care o parte aparţine satului Poiana.
În alcătuirea acestor păduri intră pe lângă esenţele principale de stejar şi
gorun şi cerul /Querqus cerus/ şi stejarul pufos/ Querqus pubescens/

38
 În poienile luminoase ale acestor păduri întâlnim o bogată vegetaţie
ierboasă reprezentată prin specii de vinariţă /Asperula odorata/ trepădătoare
/Mercurialis perenis/, colţişori /Dentaria bulbifera/.
Primăvara de sub haina de zăpadă „zdrenţuită” a friguroasei ierni îşi scot
căpşoarele gingaşe „vestitorii primăverii”: ghiocelul, /Glathus nivalis/ viorelele
/Scilla bifolia/ , lăcrimioarele, /Convalaria majalis/ urmate de frumoasele flori
ale paştelor /Anemone nemorosa/ delicatele brâduşe de primăvară /Crocus
heufelianus/şi eleganţii „toporaşi” /Vicia odorata/.
Tot în poienile acestor păduri şi la liziera lor pot fi culese tot timpul
anului sumedenie de ciuperci comestibile mult apreciate pentru calităţile lor
buretele galben /Cantharelus cibarius/ zise şi urechiuşe, ghebele /Armilaria
mellea/ şi mânătărcile /Boletus edulis/.
Trebuie să fim atenţi când culegem aceste ”daruri” ale pădurii de multe
ori în imediata apropiere a celor „bune” şi imitându-le de multe ori ca
aspect se găsesc perfidele „ucigaşe vegetale". Este bine să apelăm la sfatul
celor pricepuţi care ne pot scuti de spital sau chiar de moarte aruncând afara
din coşul în care le-am strâns: frumoasele pălării ale şarpelui /Amanita
muscaria/, buretele viperei /Amanita phaloides/ exemplare de burete flocos
/Amanita pantherina/ hribi ţigăneşti /Boletus natans/ şi scuipatul dracului,
cunoscută sub numele şi de pâinişoară piperată /Russula emetica/.
Pe tulpinile şi mai ales în coroanele stejarilor pot fi văzute şi
reprezentante ale plantelor parazite cum sunt: iasca /Poplyporus famentori/
şi vâscul /Viscum album/ cu care în unele locuri din Ardeal se decorează
locuinţele ca simbol al biruinţei vieţii şi aducătoare de noroc. Frunzele şi
fructele în cantităţi prescrise de medici pot fi utilizate la prepararea unui ceai cu
proprietăţi benefice în combaterea hipertensiunii arteriale.
Vegetaţia ierboasă prezentă în păşunile rezultate prin tăierea pădurilor
din zona mai joasă a hotarului, ocupă suprafeţe destul de mari şi este
diferenţiată în funcţie de expoziţia versanţilor, de regimul hidric al soluriior
şi de tipul de sol pe care se dezvoltă aceste asociaţii.
În păşunile satului situate pe versanţii însoriţi şi semi-însoriţi de pe valea
Cetiţei /la „Acăţi”/, în Ierboasa, Roghina, la Părăul Lupului, în Gruiul lui
Văsălie, în Zăcătoarea Mare şi Mică, în Hoanca Cucului şi „Sub Pelniţa”
întâlnim suprafeţe afectate de eroziunea de suprafaţă şi de mici alunecări
superficiale de teren. Pe aceşti versanţi care beneficiază din plin de lumină
şi căldură dar umiditatea din sol este scăzută s-au dezvoltat asociaţii de
gramine xerofite: bărboasa /Andropogon ichemum/, pieptănăriţa /Cynosurus
cristatus/, pirul gros /Cinodon/ care s-a răspândit îngrijorător datorită
lucrărilor agricole efectuate uneori superficial în „epoca de aur” a
agriculturii româneşti pe aceste meleaguri.

39
 Dintre mezoxerofite menţionăm: sparceta /Onobrichis vicifolia/, trifoiul
mărunt /Medicago luculina, sulfina /Meliotus officinalis/ mult răspândită în
utlima vreme spre bucuria apicultorilor din sat, cimbrişorul de câmp
/Thimus colina/ mult apreciat pentru calităţile sale terapeutice, măzărichea
/Vicia sepium.
Pe păşunile satului amplasate pe versanţi nordici şi nord-estici mai
umbriţi dar mai bogaţi în umiditate a solului asociaţiile vegetale sunt con-
stituite din cu totul alte specii de plante. În păşunile de la Rujanu, la Conţu
/în parte împădurit/ la Râtul Cercului, sub Pelniţa, în Coasta Tomuţii, la
Râtul Crişanului, în Bulzişorul, Cărbunarea, La Boroica, la Rotaru şi la
Buha-n deal, considerate a fi păşunători „de dos” întâlnim: coada vulpii
/Alopecurus pratensis/ iarba câmpului /Agrostis tenuis/ păiuşul /Festuca
pratensis/ viţelarul /Anthoxanthus odoratum/ zâzania /Lolium perene/,
trifoiul alb /Trifolium repens/ ţepoşica /Nardus stricta / şi păiuşul roşu /
Festuca rubens, în asociaţii vegetale bine reprezentate.
Covorul vegetal al fâneţelor /râturilor/ naturale existente în lunca văii
Cetea abundă în specii a căror compoziţie floristică asigură furaje de bună
calitate pentru hrana animalelor .
În zonele cele mai joase ale hotarului în imediata vecinătate a cursului
văii, pe un sol cu exces de umiditate s-a dezvoltat o vegetaţie tipică hidrofilă
reprezentată prin specii adaptate acestui mediu de viaţă: rugina /Juncus
articulatus/, floarea broştească /Ranunculus acer/ coada calului / Equisetum
arvense/, rogozul /Carex avenaria/ păiuşul /Deshampsia caepitosa/,
flocoşica /Holcus lanautus/. Pe malul văii putem întâlni asociaţii de stuf sau
trestie /Phragmite comunis/ papură /Tipha latifolia/, pipirig /Holochoemus
vulgaria/ toate acestea fiind rar recoltate sub formă de fân având în vedere
valoarea nutritivă scăzută.
Considerăm că este bine să amintim aici şi varietatea de specii de plante
care prin proprietăţile lor terapeutiee au fost încă din cele mai vechi timpuri
„leacurile principale” care vindecau pe străbunii noştrii, ele se bucură astăzi
de mare preţuire atât în rândul cunoscătorilor cât şi al specialiştilor care au
descoperit” /după cât timp/ proprietăţile lor curative excepţionale.
Din numeroasele specii de plante medicinale ce pot fi recoltate şi
utilizate / sub control medical/ amintim: podbalul /Tusilago farfaria / limba
mielului sau oii /Borago oficinalis/ cunoscută şi sub denumirea de patlagină
/Plantago lanceolata/ păpădia Taraxacum oficinalis/ coada şoricelului
/Achlilea millefolium /coada calului /Equisetum palustre/ cimbrişorul de
câmp /Thymus austriacus/, chimenul /Carus corvi /cicoarea /Cichorium
intybus/, pojarniţa sau sunătoarea /Hippericum perforatus/, rostopasca
/Chelidonium majus/ florile de porumbar /Prunus spinosa/ florile şi fructele
măcieşului /Rosa canina/, flori de tei /Tillia cordata/ inflorescenţele de soc

40
/Sambucus racemona/, tătăneasa /Symphytum officinalis/, izma /Mentha
arvensis/ şi foarte „valoroasa” urzică mare /Urtica urens/ cu o gamă foarte
mare de utilizări .
Dacă plantele medicinale ce le întâlnim în hotarul satului sunt o
adevărată ”binefacere a naturii” şi o minunată „farmacie verde” /cu preţuri
care nu au suferit „binefacerile"tranziţiei cu care ne confruntăm din greu/ -
ce pot fi cu uşurinţă recoltate de cunoscători, lucrătorii ogoarelor au în
diferitele specii de buruieni cei mai temuţi „inamici” cu care poartă războaie
de secole.
Printre cele mai păgubitoare şi greu de învins sunt: pălămida /Cirsium
vulgare/, mohorul /Sectaria viridis/, pirul /Agropirus repens/ şi scaieţii
/Cardus utans/.
Cum în ultimii ani preţul ierbicidelor produse în ţară sau puse la
dispoziţia ţăranilor de către firme cu nume sonore din străinătate au crescut
foarte mult puţini sunt gospodarii care mai pot să-şi permită să lupte cu
aceşti „inamici verzi” /şi mici/, cei mai mulţi sunt nevoiţi să apeleze la
serviciile verificate de practica a multor secole a „bătrânei şi credincioasei
sape” dar cu eforturi de loc de neglijat .
Malurile văii sunt străjuite de arbori de esenţă moale ce formează
adevărate culoare verzi în care întâlnim: salcia comună /Salix alba/ salcia
căprească /Salix caprea/ răchita /Salix fragilis/, plopul /Populus/ arinul
/Alnus incana/, arinul negru şi frasinul /Fraxinus excelsior/.
Plantele cultivate sunt reprezentate în ordinea ponderii pe care le ocupă
de următoarele culturi: grâu de toamnă şi primăvară, porumbul, orzul,
ovăzul, orzoaica, cartofii, sfecla de zahăr şi furajeră şi o mare varietate de
legume: ceapa, usturoiul, spanacul, morcovii, pătrunjelul, fasolea denumită
de localnici „mazăre", roşii /părădăi/, varză /curechi/ în ultima vreme
încercându-se chiar cultura vinetelor.
Părăsim zona joasă a hotarului situată între 400-600 m. şi urcăm în zona
montană care îşi etalează covorul său vegetal deosebit.
Pe alocuri trecem pe lângă foste păşuni ale satului, care din varii motive
nu au mai fost exploatate şi curăţate la timp şi care s-au transformat încet
dar sigur în păşuni împădurite care în scurt timp vor fi improprii hrănirii
animalelor pe timpul verii aşa cum este cazul păşunatului de 1a „Conţu” de
la Ciurila, din Coasta Popii în apropierea capului satului din Suseni şi
Ponicile Inimaşului.
Mai sus, pe versanţii dealurilor întâlnim păduri în amestec de stejar, cu
fag, carpen /Carpinus betulus/, arţar /Acer platanoides/ tei /Tilia cordata/ şi
plop /Populus/ aşa cum sunt: cea de la „Făget” fostă proprietate a
cetăţeanului Baldea Nicolae, pădurea Inimaşului pe valea Cetiţei, cea din
Hoanca Cucului şi de la Lujerii Beldeanului formate din amestec de stejar

41
cu fag, pădurea de la Mădoaia în suprafaţă de cca. 8 jugăre şi cea din Dosu
Iloaiei, o pădure fostă „particulară” în suprafaţă de 10 jugăre.
Partea cea mai înaltă a hotarului satului „în munte” este regatul
frumoaselor păduri de fag care urcă până pe cele mai mari înă1ţimi neavând
de concurat cu bradul care nu este prezent în zonă.
Padurea de fag este frumoasă şi plină de farmec în special vara,
trunchiurile copacilor înalţi ca nişte coloane învelite cu o scoarţă netedă,
albicioasă, scorţoasă spre rădăcină unde sunt îmbrăcate cu muşchi, crengile
lor bogat ramificate alcătuiesc din frunze un coronament des prin care
lumina soarelui cu greu scapă spre pământ. De aceea pădurile de fag sunt
mai puţin luminoase ca cele de stejar, în umbra arborilor bătrâni furând
bruma de lumină ce ajunge la sol cresc mlădiţele plăpânde ale „urmaşilor”
aşa de firave că nu-ţi vine să crezi că peste 40 de ani ei vor fi stăpânii
locului.
În umbra deasă a coronamentului la sol puţine plante pot să se dezvolte,
doar mesteacănul /Betula verrucosa/ prinde radăcini în cuprinsul făgetului,
în special în locurile unde grohotişurile nu permit rădăcinilor fagului să
ancoreze falnicii copaci. Mesteacănul preferă versanţii umbriţi mai reci el
fiind un arbore al regiunilor nordice, truchiurile lor svelte şi netede de
culoare argintată sunt acoperite de coajă alburie care tăiată se desprinde în
curmeziş, ramurile subţiri se apleacă în jos purtând greutatea gingaşelor
frunze care la cea mai mică adiere de vânt încep să se legene. Considerat a
fi cel mai delicat ca înfăţişare între arborii cu frunze late din pădurile
noastre, îl întâlnim adesea în tablourile marelui pictor Nicolae Grigorescu
care au încîntat privirile şi sufletele atâtor generaţii .
În pădurile de fag în partea lor inferioară poate fi întâlnit carpenul
/Carpinus betulus/, arbore semeţ cu trunchi înalt dar nu neted ci cu crăpături
şi umflături care dau impresia că copacul s-a răsucit în aer, cu o scoarţă
cenuşie pătată cu negru.În locurile mai prielnice, unde pădurea de fag lasă
luminişuri îşi face apariţia teiul /Tilia/ care vara atunci când înfloreşte îşi
face simţită prezenţa prin mirosul deosebit de plăcut care atrage la mari
distanţe mii de harnice albine venite să se ospăteze din darurile sale.
Între pădurile de fag de pe raza hotarului cele mai reprezentative sunt
următoarele:
- pădurea Cerniţa - din sus de Pragşorul Mare către munte în „meta” cu
Galda de sus şi care coboară până la valea Cetii
- pădurea de la Tomnatici - din capul părăului Tomnaticilor până spre
Răicani şi Dosu Iloaiei.
- pădurea Cărbunarii este pe valea Cetiţei mai sus de pădurea din „Dos",
pădure falnică ce se intinde până-n drumul ce duce la Mădoaia,

42
 - pădurea din Dosu Alghiei - pădure de fag în apropierea izvoarelor văii
Cetii, este în exploatare din 1998, drumul de hotar ce duce la „Fulgerişte” o
desparte în două din sus de Dosu Alghiei şi din jos de Dosul Alghiei.
- pădurea „După Păduri” - una din cele mai „bătrâne” păduri de fag din
hotar, terenul este foarte accidentat, „cu multă stâncărie", în suprafaţă de
cca. 10 jugăre.
- pădurea de la „Vârfu” - pădure de fag ce ţine până la părăul Pravului în
„meta” cu satul Geoagiul de sus - aparţinător comunei Stremţ.
- pădurea de la „Coasta Chietrii” - pădure ce ţine de muntele Piatra Cetii
/1233 m/ -în ea se află şi „Gaura Calului” sau „Gaura fără fund”.
Prin grija organelor silvice judeţene au fost plantate în hotarul satului
două suprafeţe mai importante în scopul înlăturării fenomenului de eroziune
şi alunecărilor de teren.
În terenul situat în faţa Cheilor Cetii, sub majestuoasele Pietrii ale
„Şasei, Ticuiatei, Măriuţei şi Șândicuţei a fost plantată în urmă cu 40 de ani
suprafaţă de cca. 5 jugăre cu pin /Pinus silvestris/.
Pe valea Cetiţei a fost plantată în urmă cu cca. 70 de ani o suprafaţă de
teren în pantă, 5 jugăre, expusă eroziunii şi alunecărilor de teren cu „acăţi” -
salcâm /Robinia pseudacacia/- o adevarată binefacere naturală realizată de
om, lemnul său tare şi rezistent a oprit degradarea ireversibilă a terenului,
florile frumos mirositoare şi bogate în nectar atrag cohorte de harnice albine
spre marea satisfacţie a apicultorilor din sat .
În hotarul satului Cetea prin grija Academiei de ştiinţe a României, a
organelor judeţene de stat şi a Comisiei pentru protejarea mediului au fost
declarate monumente ale naturii şi sunt sub regim de specii de floră ocrotite
următoarele :
- Castanii comestibili - plantaţie situată în apropierea satului în
păşunatul din Conţu, se pare că a fost înfiinţată de fostul proprietar
Steinberg /Jidovu/, a ocupat o suprafaţă destul de mare, în ultimii 50 de ani
nefiind întreţinuti în condiţii corespunzătoare - din neştiinţă a fost distrusă
prin tăiere. În prezent nu mai există decât 6 exemplare foarte bătrâne.
Fructele lor sunt deosebit de apreciate. Se poate ca plantaţia să fie refăcută
aducând mari avantaje economice investitorilor.
- Floarea de colţ /Leonthopodium alpinum/ prezentă în număr mare pe
crestele calcaroase ale Pietrii Cetii - astăzi este o raritate ce mai poate fi
întâlnită doar în locurile cele mai greu accesibile. Specie ocrotită prin lege
este declarată monument al naturii, culegerea şi comercializarea ei sunt
pedepsite prin lege.
- Poiana cu narcise - pentru plantele de un interes ştiinţific deosebit este
pusă sub regim de ocrotire în cadrul „Rezervaţiei naturale” situate pe
platoul Muntelui Cetii la peste 1200 m. altitudine. Narcisele /Narcisus

43
stelaris / la sfâşitul lunii mai încântă ochiul prin albul imaculat al florilor
bine mirositoare.

6. FAUNA

Fauna teritoriului în studiu este în strânsă legătură şi interdependentă cu

ceilalţi factori fizico-geografici: relieful, clima şi vegetaţia, ea aparţine atât
zonei montane înalte cât şi zonei de dealuri şi depresiuni piemontane a
munţilor Trascăului.
Abundenţa de specii şi indivizi ce populau pădurile de munte şi cele din
zonele de dealuri până la jumătatea secolului trecut a fost draconic decimată
printr-o vânătoare neraţională şi mai ales prin braconajul practicat în timpul şi în
perioadele ce au urmat celor două războaie mondiale.
După 1948 prin aplicarea cu severitate a legilor privind protecţia
vânatului, printr-o activitate susţinută a Ocolului Silvic Teiuş şi al
paznicilor de vânătoare angajaţi ai Asociaţiei Judeţene de vânătoare şi
pescuit sportiv Alba se poate afirma că în prezent efectivele de animale de
interes cinegetic au crescut numeric înregistrându-se şi o creştere
semnificativă a calităţii trofeelor obţinute prin vânătoare.
Hotarul satului Cetea aparţine Fondului de vânătoare nr. 20 Galda din
A.G.V.P.S Alba, el deţine împreună cu satele Galda de sus şi Poiana o
suprafaţă de 7560 hectare în care sunt incluse 3000 ha. pădure de deal şi
munte 3200 ha. teren agricol, 800 ha. păşune şi 650 ha. teren neproductiv.
Grupa de vânătoare ce activează în acest Fond numară un număr de 36
vânători autorizaţi dintre care şi 3 din satul Cetea, din ea face parte şi
paznicul de vânătoare Frâncu Emil care are ca atribuţii de serviciu buna
administrare a fondului şi paza sa.
Dintre mamiferele de interes cinegetic existente pe raza Fondului de
vânătoare amintim: cerbul carpatin /Cervus elaphus/ cu un efectiv de peste
50 exemplare/, căpriorul de pădure /Capreolus capreolus/ cu un efectiv de
peste 64 exemplare. Aceste animale sunt prezente în pădurile mature, în
arboretele tinere cu un bogat sub-arboret dar şi în zonele mai joase ocupate
de terenuri agricole, păşuni şi fâneţe naturale.
În zona înaltă a fondului a fost semnalată şi prezenţa ursului carpatin
/Ursus arctos/ câteva exemplare - animal protejat de Lege al cărui vânătoare
se poate face doar cu autorizaţie specială obţinută de la AGVPS.
Dintre răpitoarele mari cu păr-lupul /lupus canis/ constituie o specie cu o
mare plasticitate ecologică, în trecut ei constituiau o adevărată „pacoste”
pentru crescătorii de animale şi pentru celelalte animale ale pădurii, astăzi
prin măsurile luate efectivele lor sunt ţinute sub control, există în teren cca.

44
4 exemplare dar în sezonul rece pot apărea efective până la 20 de indivizi
cunoscându-se rapiditatea cu care se deplasează şi rezistenţa lor naturală.
Animalele inteligente şi îndrăzneţe cer din partea vânătorilor multă
experienţă, răbdare şi iscusinţă pentru a-i putea aduce în „bătaia puştii”
exemplarele vânate în ultimii ani au fost apreciate cu un punctaj bun la trofee.
Duşmane neîmpăcate cu rozătoarele din culturile agricole dar şi al
„hoarelor" /păsărilor/ din gospodăriile satului, vulpile /Vulpes vulpes/ sunt
cele care îşi sapă vizuinile pe versanţii însoriţi acoperiţi cu arboret în
apropierea vetrei satului, efectivele sunt apreciate la circa 24 exemplare şi
se menţin constante cu toate că în sezonul rece multe dintre „cumetrele
roşcate” îşi pierd frumoasele blăniţe pentru a deveni călduroase căciuli şi
gulere mult apreciate de sexul frumos.
Cu toată reputaţia „proastă” pe care o au fiind considerate animale
„dăunătoare” nu trebuie uitate serviciile pe care le aduc ca „sanitari” ai
pădurilor şi ca aprigi duşmani ai rozătoarelor, de aeeea asanarea lor trebuie
făcută cu discernământ.
În pădurile de fag şi de stejar ale Fondului de vânătoare mistreţii /Sus
scrofa/ au hrana asigurată din belşug cu jir şi ghindă, dar aceste animale
puternice şi îndrăzneţe îşi completează meniul devastând culturile de
porumb, cartofi şi chiar de cereale. Se apreciază că pe raza fondului există
în prezent peste 40 exemplare, proporţia între exemplarele mature şi tineret
este bună, animalele mature constituind în perioada permisă subiectul unor
vânători plăcute.
Existenta trupurilor de pădure în alternanţă cu terenurile agricole situate
în apropierea lor oferă condiţii favorabile de viaţă iepurilor /Lepus
europaeus/. Scăderea îngrijorătoare în ultimele decenii a efectivelor lor s-a
datorat în bună parte utilizării masive a ierbicidelor sau insecticidelor. După
1989 odată cu scăderea cantităţilor de substanţe chimice administrate în
teren efectivele au cunoscut o redresare îmbucurătoare. Rapizii urechiaţi
constituie un vânat mult apreciat de cunoscători pentru cărniţa lor dar şi
pentru blană.
Pentru menţinerea efectivelor de cervide şi de iepuri, pentru menţinerea
lor într-o stare de sănătate corespunzătoare în iernile grele cu zăpezi
abundente şi perioade lungi de ger -grupa de vânătoare a construit în teren
hrănitori unde se administrează vânatului furaje şi cereale.
În fondul de vânătoare există şi dihori /Putoris putoris/ - specie de
mustelide al cărui miros specific poate concura cu sconcsul american, animal
nocturn provoacă pagube în gospodăriile satului distrugând păsările, de multe
ori îşi fac vizuina în locuri ascunse chiar în vatra satului.
Bine reprezentaţi în fauna fondului sunt şi jderii comuni /Martes martes/
denumiţi şi jderi de copac, duşmani neâmpăcaţi ai veveriţelor şi păsărilor

45
pădurii, dar şi jderul de piatră /Martes foina/ ambele specii aparţinând
mustelidelor şi efectivul lor se estimează la peste 40 de exemplare.
Tot din familia mustelidelor fac parte şi nevăstuicile /Mustela nivalis şi
hermelinele /Mustela herminela/ - elegante carnivore renumite pentru
ferocitatea lor, se hrănesc de regulă cu rozătoare dar nu se ruşinează să
prade cuiburile păsărilor ce se află pe sol şi să ucidă puii de fazani şi de
iepuri din teren. Efectivele lor se menţin la cote corespunzătoare, blăniţele
foarte frumoase dar mici cad mai rar în bătaia puştilor.
Viezurii sau bursucii /Meles meles/ aparţin şi ei mustelidelor, animale
nocturne cărora poporul cu spiritul său fin de observaţie le-a atribuit calităţi
deosebite: hărnicie, curăţenie şi un dezvoltat simţ al săpării vizuinelor, îşi
construiesc adevărate cetăţi subterane pe versanţii însoriţi la adăpostul
arboretelor şi în păduri mai puţin umblate. Omnivori fiind nu se dau în lături
să dijmuiască toamna culturile de porumb sau viile pentru a-şi face provizii
de iarnă.
În evidenţa fondului de vânătoare există cca. 4o exemplare, o parte din
ei sunt vânaţi pentru blăniţele lor „dar mai ales pentru grăsimea care se
bucură în farmacopea populară de multiple întrebuinţări”.
Pisicile sălbatice /Felix silvestris/ - animale carnivore din familia
felidelor ca şi râsul /Lynx lynx/ - sunt bine reprezentate în pădurile ce
aparţin fondului de vânătoare, vânarea lor este destul de dificilă pentru că
sunt animale nocturne şi sunt înzestrate cu simţuri foarte ascuţite. Sunt
vânate pentru blăniţele lor frumoase şi călduroase dar şi pentru faptul că
sunt o adevărată ”năpastă” pentru efectivele de fazani, iepuri şi chiar pentru
iezii de căprior.
Păsările sunt şi ele bine reprezentate în fauna fondului de vânătoare atât
ca număr de specii cât şi ca efective, ele constituie o adevărată podoabă
naturală în zonă, multe dintre ele fac parte din categoria „vânat cu pene”
făcând obiectul pasiunii cinegetice a membrilor grupei de vânători.
Fazanii /Phasianus colchius/- al căror efective depăşesc cifra de 60 de
exemplare sunt mult căutaţi pentru delicioasa lor cărniţă. Masculii denumiţi
şi „cocoşi” sunt mult mai împodobiţi cu un penaj frumos, femelele mai
modeste /o excepţie a naturii/ denumite şi făzăniţe sau găini de fazan pot fi
întâlniţi frecvent în teren, condiţiile bune pe care le oferă terenul asigură o
rată bună de înmulţire a efectivului.
Porumbeii sălbatici /Columba palembus/ sunt şi ei prezenţi în teritoriu,
îşi procură hrana culegând seminţele diferitelor plante sau viermişori.
Cuibăresc în podurile anexelor gospodăreşti, în turnul bisericilor din sat.
Sunt vânaţi pentru carnea lor gustoasă.

46
 Constituie subiect al vânătorii delicatele prepeliţe /Coturnis coturnis/ şi
potârnichile /Perdix perdix/, vânate şi ele atât de vânătorii autohtoni dar mai
ales de cei străini pentru carnea lor considerată a fi delicatesă.
Protejate sub „aripa” legii sunt răpitoarele de zi: uliul porumbar
/Accipiter gentilis/, uliul şorecar /Buteo buteo/ vânturelul roşu /Falco
tinnunculus/ a căror vânare excesivă practicată în trecut în urma unor teorii
pseudo-ştiinţifice au adus aceste specii la limita dispariţiei şi creind un grav
dezechilibru ecologic de care au profitat stăncuţele, ciorile grive, ciorile de
semănătură şi coţofenele care înmulţindu-se fără măsură au devenit o
adevărată calamitate pentru culturile agricole dar şi pentru puii păsărilor de
curte şi cei din teren, duşmane ale iepurilor.
Răpitoarele de noapte sunt şi ele protejate prin Lege, vânarea lor este
interzisă, la fel prinderea lor cu capcane .Sunt ocrotite astfel:
Bufniţa /Bubo Bubo/, huhurezul /Stirix aluto/, cucuveaua /Glaucidium
paserinum/, care au avut şi ele mult de suferit în trecut datorită faptului că
au fost catalogate drept „dăunătoare” de unele foruri „ştiinţifice” al căror
conducători îşi însuşiseră teoria revoluţionară a lui Miciurin şi Lasenco în
răsărit.
În pădurile şi zăvoaiele ce străjuiesc cursul văii, în păşunile împădurite
ale satului cuibăresc numeroase specii de înaripate unele vestite pentru
talentele lor de cântăreţe, altele mai modeste dar jucând rolul de sanitari ai
pădurilor. Între cântăreţele care încântă pe cei care cutreieră hotarul satului
amintim: privighetoarea /Luscinia luscinia/ ciocârlia /Alauda arvensis/
piţigoiul /Parus major/, cucul, atât de îndrăgit de popor /Cuculus canorus/,
pitulicea /sau ochiul boului /Troglodytes troglodytes/, muscarul /Musciapa
striata/, sturzul /Turdus iliacus/. Bine reprezentate sunt ciocănitoarele aceşti
„sanitari” ai pădurilor şi livezilor satului care bat necontenit „toaca” în
trunchiurile atacate de dăunători ale arborilor prin: ciocănitoarea sură sau
ghionoaia /Picus canus/, ciocănitoarea de stejar /Dendrocapus medias/,
ciocănitoarea neagră /Dryocapus martius/.
Trebuie amintite şi neastâmpăratele codobaturi /Motocilia alba/ pupăza
/Upupa epops/ frumos gătită şi moţată, eleganta mierlă neagră /Turdus
merula, neastâmpăratele rândunici care săgetează văzduhul vânând insecte,
nelipsitele vrăbii care nu se sfiesc de prezenţa omului/.
Fauna acvatică în apele văii Cetei şi Cetiţei este reprezentată prin peşti,
amfibieni, reptile, crustacee şi insecte.
Având în vedere dimensiunile mici ale celor două văi, peştii sunt
reprezentaţi mai mult de familia porcuşorilor: porcuşorul de nisip, de vad:
- cleanul, mreana şi scobarul nu au fost semnalate. Amfibienii sunt
reprezentaţi prin: broasca de baltă /Rana ridibunda/, broasca verde /Rana
esculenta/ şi broasca râioasă /Bufo bufo bufo/, reptilele sunt reprezentate

47
prin şarpele de casă /Natrix natrix/, şarpele de apă /Natrix tesselata/, şopârla
comună /Lacerta praticola/, şi guşterul /Lacerta viridis/ - întâlnit mai mult
pe pajiştile şi fâneţele cu expoziţie însorită.
Nelipsite din fauna teritoriului sunt rozătoarele reprezentate prin
şoarecele de câmp /Microtus angulasis/, şoarecele de pădure /Apodemus
sylvaticus/, şobolani de pădure /Apodemus flavicolis,/ denumit şi şoarece
gulerat, şobolanul de apă /Ondrata zibethica/, denumit şi bizam, popândăul
/Citelius citelius/, care provoacă mari pagube în special în culturile agricole
dijmuind recoltele.
Lumea insectelor este şi ea bine reprezentată prin numeroase specii
caracteristice zonei piemontane de tranziţie de la cea montană la cea joasă a
culoarului depresionar al Mureşului şi Depresiunii Transilvaniei. În lupta
dură care s-a dus împotriva dăunătorilor agriculturii - eficientele insecticide
au distrus pe lângă dăunători şi numeroase specii de insecte folositoare între
care albinele sălbatice şi domestice /Apis melifera/, bondarii sau bonzarii
/Bombus subteraneus/ şi de gradină /Bombus hortorum/, al caror rol
deosebit în polenizarea florilor este bine cunoscut.
Pentru protejarea vânatului din fondul de vânătoare, pentru combaterea
dăunătorilor cu păr şi pene în atribuţiile paznicului de vânătoare intră şi
înlăturarea din fond a coţofenelor - ţărcilor, a gaiţelor care produc pagube
mari în cuiburile păsărilor spărgându-le ouăle şi mâncând puişorii abia ieşiţi
din ouă. Pe lista dăunătorilor care trebuie răriţi figurează şi câinii vagabonzi
şi pisicile sălbăticite.
Pentru o gospodărire raţională ştiinţifică a fondului de vânătoare în
sarcina grupei şi al organelor silvice stau trei principii de bază: asigurarea
hranei, a adăposturilor şi liniştei animalelor în teritoriu. Ele sunt asigurate
prin următoarele măsuri: curăţirea şi îngrijirea terenului de vânătoare şi
ameliorarea lui prin însâmânţări cu ierburi şi leguminoase, cu ovăz,
borceag şi trifoi.
- asigurarea de adăposturi pentru sezonul rece
- combatarea braconajului practicat de cei fără autorizaţie
- asigurarea liniştei în terenul fondului de vânătoare prin diminuarea
efectivelor de dăunători: răpitori cu păr-lupul, vulpea, câinii hoinari şi câinii
ciobăneşti care nu poartă ”jujeul” stabilit prin lege, răpitoarele cu pene
/cioara grivă şi coţofana/.
- evitarea lucrărilor de marcare şi tăiere a arborilor în perioadele de
”boncănit"/ 1a cervide şi de fătare.
- plantarea speciilor de arbori care produc fructe şi seminţe preferate de
vânat cum ar fi: cireşul, mărul şi părul pădureţ, nucul negru, stejarul roşu,
iar în lizierele pădurilor a castanilor porceşti.

48
 - amplasarea unui mare număr de hrănitori şi sărării în locurile ştiute ca
fiind cele mai frecventate de către cervide.
- asigurarea hranei suplimentare prin administrarea de furaje, fân, trifoi,
frunzar, concentrate /ghindă, tărâţe de grâu/ amestecate cu săruri de calciu şi
substanţe medicamentoase mai ales pe perioada de iarnă.
- reglementarea circulaţiei 'în pădurile fondului de vânătoare
- instruirea muncitorilor silvici pentru asigurarea liniştei vânatului.
Protecţia mediului ambiant, conservarea nealterată a bogăţiilor naturii
sunt probleme majore ce stau în faţa întregii naţiuni, a noastră a tuturor
indiferent de mediul în care locuim.
Cadrelor didactice le revine nobila sarcină de a educa tinerele generaţii
în spiritul dragostei faţă de natură, de a le forma deprinderi de ocrotire a
plantelor şi animalelor utile omului făcându-i să înţeleagă că fiecare specie
îşi are rolul ei bine stabilit în mecanismul atât de delicat şi complex al
naturii. Trebuie ca să învăţăm copiii încă de la ciclul primar să construiască
adăposturi şi hrănitori pentru păsărele în perioada de iarnă când resursele lor
naturale se reduc drastic, să-i învăţăm să protejeze cuiburile cu ouă şi
puişorii păsărilor folositoare, să manifeste grijă, pentru toate vietăţile atât de
frumoase cu care natura a înzestrat pădurile noastre. Să profităm de orice
ieşire cu copiii în mijlocul naturii pentru a le insufla dragostea şi grija
pentru tot ceea ce este frumos şi care trebuie transmis generaţiilor viitoare.

7. SOLURILE

Ca o consecinţă a varietăţii şi etajării reliefului, ale influenţei sale asupra

climatului dar şi al varietăţii substratului litologic în hotarul satului avem o
mare varietate de soluri.
Din analizele de laborator efectuate de către Direcţia Judeţeană Agricolă
şi de către Ocolul Silvic Teiuş în raza căruia se află hotarul satului a rezultat
o serie de caracteristici:
În funcţie de grosimea stratului de sol avem soluri superficiale până la
mijlociu profunde.
În funcţie de PH-ul solurilor deosebim:
- de la slab acide până la moderat acide - există şi soluri neutre sau slab
alcaline
- în funcţie de conţinutul de humus avem soluri bogate până la foarte
bogate /rar întâlnim conţinut mediu de humus/
- în funcţie de conţinutul de baze al solurilor distingem:
a. mezobazice- moderat saturate
b. oligobazice- cu grad de saturaţie în baze sub 55 %.
c. eubazice - puternic saturate

49
 În funcţie de conţinutul în azot:
a. soluri cu conţinut normal
b. soluri mediu aprovizionate în azot
c. soluri foarte bine aprovizionate /total/
În funcţie de aprovizionarea cu potasiu distingem:
a. soluri slab aprovizionate .
b. soluri mijlociu dotate .
Cu toate că conţinutul în argilă al solurilor depăşeşte 20 % datorită
procentului mare de nisipuri grosiere şi fine care depăşesc la majoritatea lor
50 % a făcut ca texturile să fie în general luto-nisipoase şi mai puţin luto-
argiloase fapt ce are o influenţă pozitivă asupra modalităţilor de efectuare a
lucrărilor agricole şi nu în ultimul rând asupra producţiilor agricole obţinute
pe terenurile care au intrat în circuitul agricol.
În hotarul satului Cetea au fost identificate şase tipuri principale de
soluri:
1. Soluri rendzinice - situate pe substrat de calcare, acestea au în general
un volum edafic foarte mic /Ve= 0,10-0,30 / au un conţinut ridicat de rocă
de la 50-75 %, pot fi superficiale până la mijlociu profunde cu o structură
glomerulară sau alunară, au o textură lutoasă până la luto-nisipoasă. Sunt
soluri compacte dar un evident deficit de umiditate care corelat cu volumul
fiziologic util redus constituie factorul limitativ pentru vegetaţia forestieră.
Sunt soluri bogate în humus, eubazice bine aprovizionate în fosfor şi
potasiu.
Subtipurile lor tipic şi litic prezintă o fertilitate mijlocie pentru fag şi
scăzută până la limită pentru gorun.
2. Solurile brune argilo-fluviale cu subtipurile tipic şi molic au ca
substraturi argile, pietrişuri şi nisipuri fiind caracteristice zonei joase a
hotarului aparţinând piemontului. Sunt soluri care ca grosime pot fi
apreciate ca medii până la profunde, au un volum edafic submijlociu până la
mijlociu /Ve 0,65/ sunt slab scheletice până la semischeletice /de la 5- 50 %
sunt moderat compacte cu o structură glomerulară prizmatică şi un regim de
umiditate relativ echilibrat. În general sunt soluri mezobazice, cu un bogat
conţinut în humus, aprovizionate bine cu azot, fosfor şi potasiu. Principalul
factor limitativ este regimul de umiditate al solului în perioada de
primăvară. Productivitatea acestor soluri este de la mijlocie spre bună atât
pentru speciile forestiere gorun, amestec gorun-fag, dar şi pentru păşunile,
fânaţele /râturile/ livezile şi viile care au intrat în circuitul agricol după
tăierea pădurii.
3. Solurile luvice cu subtipurile: tipic, litic şi pseudo-gleizat au ca
substraturi argile, nisipuri, pietrişuri pot fi superficiale până la mijlociu
profunde, sunt bine aprovizionate cu azot dar mai puţin cu fosfor mobil şi

50
potasiu. Prezintă o capacitate de producţie mijlocie pentru pădurile de gorun
şi de fag şi al celor de amestec, dar şi pentru culturile agricole, păşuni
naturale, vii sau livezile existente pe aceste soluri. Pentru obţinerea unor
recolte bune se recomandă administrarea îngrăşămintelor chimice bogate în
fosfor şi potasiu dar eficient este şi îngrăşămnântul natural de gunoi de
grajd.
4. Solurile brune eumezobazice cu subtipurile: tipic, pseudorendzinic şi
litic sunt cel mai bine reprezentate în hotarul satului. Sunt soluri bogate în
humus, au o profunzime medie, pot fi scheletice sau semischeletice, au un
volum edafic util de la mic la mijlociu, prezintă o structură gomerulară,
textură lutoasă şi compactitate moderată. Aceste soluri au o aciditate
moderată, o bună aprovizionare cu azot, fosfor şi potasiu. Fertilitatea
naturală a acestor tipuri de sol variază de la mijlocie la superioară pentru
esenţele lemnoase de fag şi amestecuri ale lui cu gorun. Aceste soluri au ca
factor limitativ volumul fiziologic util. Pentru terenurile agricole amplasate
pe aceste soluri se impun măsuri agrotehnice care să contribuie la ridicarea
volumului fiziologic.
5. Litosolurile, având ca subtipuri: tipic şi rendzinic sunt caracterizate
printr-un conţinut mare de schelet, un volum edafic foarte scăzut, au o
profunzime mică, sunt afectate de eroziune, prezintă un mare deficit de
umiditate. Sunt soluri neevoluate formate pe roci dure /calcare/, ele sunt
limitate în adâncime la mai puţin de 10 cm. pe aceste soluri vegetaţia
forestieră se dezvoltă greu, pentru protecţia lor este recomandabilă
plantarea arboretelor. Prezente în partea superioară a hotarului la înălţimi
mari aceste soluri nu prezintă importanţă pentru agricultura satului.
6. Solurile aluviale -neevoluate situate în lunca văii Cetiţei, sunt
profunde bogate în humus, uneori scheletice oferă totuşi condiţii bune
pentru culturile agricole. Neajunsul lor constă în faptul că în timpul
precipitaţiilor foarte bogate sunt frecvent supuse inundaţiilor şi depunerilor
de aluviuni care pot compromite parţial recoltele.
Analizând efectele activităţii omului în teritoriu se poate constata că
lucrările agricole au produs asupra solurilor atât efecte pozitive dar şi
negative. Starea de păstrare a solurilor aparţinătoare satului în studiu este
legată direct de următorii factori: eroziunea solului, modul de folosire al
terenului şi agrotehnica aplicată..
Intensitatea eroziunii solului este în strânsă dependenţă de panta
versanţilor şi de modul de utilizare al pământului, pe pantele cu înclinări
mai mari unde nu s-au aplicat măsuri antierozionale corespunzătoare
procesul de eroziune s-au agravat în timp ducând la dislocarea unor
însemnate cantităţi de sol şi antrenarea lor spre baza versanţilor în timpul
ploilor puternice. Acest fenomen se observă în cazul „Rupturilor” din

51
Coşărci. Pe terenurile în pantă cultivate pentru prevenirea eroziunii se
impune aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare: efectuarea tuturor
lucrărilor doar pe curbele de nivel şi stabilirea celor mai propice culturi care
să diminueze efectele negative erozionale. Pe aceste terenuri acolo unde s-a
produs o eroziune, mai profundă, generând ogaşe, ravene se impune
aplicarea unor măsuri urgente, construirea de baraje din piatră sau beton
pentru a stopa eroziunea terenului.
Pe terenurile în pantă ale văii Cetiţa, sub Dealul Gălzii, Petriceaua,
Groapa Vârfului şi Vârful utilizate ca păşuni naturale, printr-un păşunat
iraţional, începerea păşunatului înainte de 1 mai când terenul prezintă încă
exces de umiditate, neutilizarea parcelării păşunatului poate duce la
declanşarea unor fenomene erozionale puternice de suprafaţă sau chiar de
adâncime. Pentru stoparea acestor fenomene negative în urmă cu peste 70
de ani s-a plantat cu salcâmi /acăţi/ o importantă suprafaţă din păşunatul de
pe valea Cetiţei.
Din fericire efectele pozitive ale activităţii omului sunt mai numeroase,
prin aplicarea măsurilor agrotehnice corespunzătoare agricultura satului cu
toate că se desfăşoară în proporţie de peste 60% pe terenuri în pantă nu se
confruntă cu probleme majore legate de exploatarea solurilor.

52
 CAPITOLUL III
EVOLUŢIA SPAŢIALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ
A LOCALITĂŢII CETEA
1. File ale istoriei satului din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre

Majoritatea istoricilor români consideră ţinutul Albei una din cele mai
vechi vetre etnice ale poporului nostru. În baza descoperirilor arheologice se
pot afirma că încă din mileniul VII înainte de era noastră zona era populată
de triburi de agricultori şi păstori sedentari care şi-au întemeiat aici aşezări
puternice la Stremţ şi Cetea.
Cele mai vechi dovezi arheologice aparţin neoliticului. Într-un loc
neprecizat din hotarul satului au fost descoperite fragmente ceramice
eneolice pictate de tip Petreşti /material în MIC 1207-1327, 1757-66/,
topoare de piatră şi vârfuri de săgeţi din epoca neolitică aflate la muzeul din
Aiud şi Târgul Mureş, ceafa unui topor străvechi din piatră /MIC 34/ câteva
mărgele şi alte obiecte din piatră şi os. Foarte bine reprezentată în baza
descoperirilor arheologice de pe teritoriul satului este Cultura Coţofeni -
cultură de tranziţie de la epoca pietrei la cea a bronzului la începutul
mileniului II î.e.n.
Fragmente de ceramică şi chiar vase întregi aparţinând acestei culturi şi
din cea următoare Wietemberg sunt păstrate la Muzeul din Deva 5870-
5905, la muzeul din Aiud MIC 1207-1327, 1757-66.2061-2073 precum şi la
Muzeul din Budapesta.
Descoperirile arheologice au scos în evidenţă existenţa în această epocă
a 5 puncte diferite în hotar datând din această epocă marcate prin urme de
aşezări omeneşti. Situate în zonele înalte ce înconjoară actuala vatră a
satului aceste aşezări străvechi au constituit „rădăcinile puternice” care au
ancorat pentru totdeauna populaţia străveche autohtonă în teritoriu.
Aflate la distanţe relativ mici unele de altele legăturile diverse erau uşor
de întreţinut iar în caz de primejdie bărbaţii aşezărilor îşi uneau ”cetele”
pentru a-şi apăra teritoriu1 şi avuţia.
Pe culmea dealului „Boianu” situat la nord-vest de sat au fost
descoperite urmele slabe ale unei aşezări aparţinând prin factura
materialelor culturii Coţofeni.
53
 Pe culmea dominantă a dealului Glimeea Benicului situat între Cetea şi
Benic, în stânga văii Cetei şi deasupra „Viilor Oraşului /Benic/ s-au
descoperit urmele unei străvechi aşezări neolitice din perioada de tranziţie
de la epoca pietrei cioplite la cea a bronzului - şi ea aparţine culturii
Coţofeni.
Altă aşezare umană de aceaşi vârsă a fost descoperită în urma săpăturilor
arheologice făcute pe culmea pleşuvă a Dealul „Petriceaua” situată la sud-
vest de vatra actuală.
Urmele unei aşezări umane datând din aceeaşi perioadă şi mai mulţi
tumuli dintr-o epocă neprecizată au fost descoperiţi în partea de vest a
hotarului în imediata apropiere a „Vârfului” care este cel mai înalt punct al
Dealul Gălzii. Din nefericire, o bună parte din aceştia au fost prădaţi de
„căutătorii de comori” - aşa că probele de o inestimabilă valoare
arheologică au dispărut pentru totdeauna.
O aşezare ale cărei începuturi au fost datate în eneolitic şi s-au continuat
în timp până în epoca prefeudală, a fost descoperită la 3 km. nord-vest de
vatra satului „La Pietri". Aflat în partea stângă a văii Cetea locul este
străjuit natural de cele trei falnice stânci de calcar:Ticuiata, Măriuţa şi Piatra
Şasa, precum şi de Pragşorul Mare care închid între ele acest amfiteatru
natural din trei părţi. Singura ieşire aflată spre sud către valea Cetii, oferă şi
azi o splendidă privelişte a Cheilor cu cascadele pe care apa le-a săpat de-a
lungul a mii de ani în „klippa” calcaroasă ce-i stătea în cale. Frumoasele
cascade dar mai ales ”marmitele” aflate la baza cascadelor, considerate de
geografi ca cele mai frumoase din munţii Trascăului au făcut ca acestea să
fie „botezate” cu toponimul „La Băi” Băile Romane - denumire atribuită şi
aşezării descoperite aici.
Săpăturile arheologice sistematice executate aici de către J. F. Niegbaur,
K. Torma, K. Herepey, D. Berciu, I. Glodariu şi V. Moga au scos la iveală
urme de Iocuire aparţinând culturii Coţofeni, începutul epocii bronzului,
Culturii Wietemberg, perioadei Hallstatt şi al celei Latene /din epoca
fierului /până la epoca romană / sec. II e.n./ şi chiar cea prefeudală.
Dovezi ale locuirii preistorice au ieşit la iveală din stratul de cultură cel
mai vechi: fragmente de ceramică, un topor de cupru cu tăişuri dispuse în
„cruce", patru vârfuri de săgeţi din piatră, trei măciuci tot din piatră, câteva
fragmente ale unei ”turte” de cupru brut şi un tipar /matriţă/ de turnat.
Muzeele din Alba Iulia şi Aiud /2443, 3054, 4255-4379/ adăpostesc o parte
din materialele arheologice scoase la zi. În urma săpăturilor efectuate de
K.Torma se află la Muzeul de istorie din Cluj -1207-1327, 1757-1766. După
opinia unor istorici din acelaşi strat de cultură a fost scoase şi o brăţară de bronz,
un topor de aramă şi o matriţă de turnat, fragmente dintr-o secere de bronz şi al
unui „tarques” tot din bronz.

54
 Stratul ”Dacic” al aşazării de 1a Pietrii a dat la iveală: ceramică lucrată
cu roată şi manual, un mâner de fier arcuit, o străveche nicovală, un mâner
de bronz aparţinând unui cuţit din fier, un vârf de lance, 1 cuţit, 1 seceră, o
zăbală, un cleşte arhaic şi un răzuitor, toate lucrate din fier, fapt care
demonstrează fără putere de tăgadă că locuitorii acestei aşezări erau meşteri
pricepuţi în prelucrarea fierului şi al bronzului.
Au mai fost descoperite aici: o fibulă de bronz de tip Latene III o fibulă
romană din bronz datând din sec.I e.n., două imitaţii de tetradrahme din
Thasos, mai multe monede romane consulare - pe care meşterii daci le
imitau perfect pentru a-şi înlesni schimburile comerciale, două monede de
la Caius Iulius Caesar şi Octavian Augustus, toate aflate la Muzeul din Cluj
IV 2106, la Muzeul din Alba Iulia I886 nr. 34 şi 143 şi la Muzeul din Aiud.
Vestigiile aşezării civile din epoca romană ”villa rustica” cu un bogat
material arheologic se află situate deasupra stratului de cultură preistorică
cu o vechime apreciabilă.
Puternicul trib al apulilor – trib dacic de oameni viteji şi puternici
reuşiseră sub conducerea înţeleaptă a regelui Rubobostes în a doua jumătate
a mileniului I î.e.n. să-şi asigure supremaţia militară şi economică în zonă,
îşi construiesc puternica cetate de la Apoulon /Piatra Craivii/ în jurul căreia
au gravitat toate aşezările dacilor liberi, inclusiv cei de la Cetea, cetate care
va fi pentru mai multe secole centrul administrativ şi militar, un simbol al
dârzeniei şi curajului cu care mândrii apuli şi-au marcat trecerea prin istorie.
Apriga confruntare militară între uriaşul imperiu războinic al Romei şi
Regatul Dacic condus de regele Decebal - terminată în favoarea Romei a
adus în urma ei o serie de transformări de natură economică şi
administrativă ce au marcat treptat procesul de formare al poporului
român,vestitul Apoulon este cucerit şi apoi distrus de învingători, soartă
care au împărtăşit-o şi alte numeroase aşezări dacice de la poalele munţilor
Apuseni. Dar viaţa îşi reia cursul ei, supravieţuitorii cruntelor războaie îşi
vor reface din temelii aşezările sau vor părăsi vechile vetre situate pe
culmea dealurilor întemeindu-şi noi aşezări în părţile mai joase din
apropierea cursurilor de apă - denumite de istorici ”villa rustica".
Urmele unui astfel de ”villa rustica” prezente şi la aşezarea de ”La
Pietri” au fost scoase la zi, ele constau în substrucţii de ziduri de piatră ale
unui cimitir din acea perioadă. În urma săpăturilor arheologice au fost
extrase numeroase materiale de sorginte romană: ceramică de tip comun şi
”terra sigilata” / ţigle, cărămizi etc, purtând ”ştampila” legiunii a XIII-a
Gemina, căreia, i-au aparţinut. Numeroase unelte de fier şi bronz /cuie,
cuţite, chei, ace, vase/ dovedesc prezenţa în aşezare a atelierelor
specializate în topirea fierului şi bronzului cuptoare dar şi a unor ateliere de

55
fierărie ce produceau o gamă variată de produse necesare activităţii
economice şi necesarul de arme pentru perioadele mai zbuciumate.
Numeroasele piese de ”podoabă” - fibule, brăţări, mărgele, verigi dar şi
râşniţele descoperite, dovedesc că ”frumoasele” aşezării erau cochete chiar
dacă locuiau spre munte - dar erau şi bune gospodine, pricepute să
mânuiască râşniţa cu care pregăteau făina necesară în gospodărie. Obiectele
amintite mai sus se află la Muzeul din Alba Iulia precum şi la Muzeul din
Aiud catalogate sub numerele 2594-2599, 2502-2604, 2608, 2612-
2618.2620, 2624-2627, 2633-38, 2648-51, 2944, 2953, 2959, 2961, 3270,
3285, 3301, 4302, 4360, 4362, 4372.
Longevitatea deosebită a acestei aşezări străvechi este dovedită de
fragmentele de ceramică din epoca prefeudală /sec. IV-XIII/ descoperite în
partea superioară a stratelor de cultură.
Lângă ciudata şi frumoasa stâncă ”Ticuiata” în apropierea străvechii
aşezări menţionate mai sus se află şi azi câţiva tumuli cu manta de piatră -
câţiva dintre ei distruşi în întregime , alţii doar parţial de lacomii căutători
de comori, cu ocazia săpăturilor efectuate aici în 1985, istoricul Horia
Ciugudean a avut şansa să recupereze de la periferia unuia dintre tumuli o
urnă fragmentară acoperită cu o strachină. Piesa este considerată a aparţine
culturii Wietemberg /între 1700-1300 î.e.n.
Săpăturile efectuate în diverse puncte în hotarul satului au scos la iveală
o serie de materiale aparţinând epocii bronzului /mileniul II î.e.n./ şi din
cele două perioade ale Hallstatt-ului: o brăţară din bronz considerată a
aparţine Hallstatt-ului/.
Mai multe obiecte din bronz din aceeaşi perioadă un topor de luptă cu
disc /muzeul din Sibiu l06, 1209, 1947/ o brăţară răsucită, fragmente ale
unei unelte de uz gospodăresc, turte de cositor şi aramă, 1 lance de bronz,
trei celturi, 1 placă ornarnentală, 1 fibulă fără ac de prindere şi fragmente
de mărgele /MIC 1328-1355/
A fost descoperit un vârf de săgeată din bronz de tip scitic care se află în
prezent expus la Muzeul din Aiud /-nr. inventar 2630/.
Aceleaşi perioade istorice sunt atribuite şi alte materiale arheologice
descoperite în teritoriul satului: un ciocan de piatră spart, o gresie străveche,
resturi ceramice din diferite epoci, l cercel de bronz ornamentat cu piatră, o
brăţară, o tortiţă şi o cataramă de bronz, un cuţitaş de fier, două vârfuri de
săgeţi din fier şi un vârf de lance aparţinând epocii fierului, aflate la colecţia
Muzeului de istorie din Cluj - Donaţia Henţescu dos. 1886/234.
Diverse materiale descoperite cu ocazia săpăturilor aparţin şi culturii
Latene, între care: câteva pietre de râşniţe din bazalt spongios, un obiect
decorativ ornat cu cercuri duble concentrice, fragmente ceramice lucrate cu
roata olarului aparţinând de Latene /aflate la Muzeul Aiud/, un topor de

56
gresie cu gaură, alte două topoare din piatră, două obiecte din bronz,
fragmente ceramice. Între ele s-au găsit şi piese mai „domestice": trei pietre
de la un război străvechi de ţesut, 4 prâznele de lut, şapte fragmente de
fibule din bronz toate donate în 1898 Muzeului din Alba de către profesorul
Henţescu /Ministerul instrucţiei Publice Dir. II Dosar 38/1898. f. 14/.
Descoperită cu totul întâmplător de către o fetiţă din sat a fost
”comoara” de la părăul Petriceaua formată din 19 monede romane consulare
din argint, trei monede de la Caius Iulius Caesar, 1 monedă de la Octavian
Augustus şi două monede imperiale romane /MIR donaţia Henţescu/ şi un
vas de lut dintr-o epocă nedeterminată.
Mormântul descoperit pe platoul Măgurii în urma săpăturilor
arheologice este datat şi el în epoca bronzului, piesele găsite sunt expuse la
Muzeul din Aiud.
Un tumul uriaş având peste 18 m. diametru se află la cca. 2 km. vest de
vatra actuală a satului pe înălţimea Pragşorului Mic.
Urmele unei aşezări străvechi datând din epoca bronzului au fost
descoperite pe valea Cetiţei la doi kilometri distanţă de ”Laz” în locul
cunoscut sub toponimul „Gruiul Lucăi", săpăturile au acos la iveală un
foarte valoros depozit de obiecte din bronz: o daltă, două fragmente de turte
de bronz, două vârfuri de lance, un arc, un fragment de seceră, un celt de tip
ardelean, toate acestea aparţinând tipului Moigrad-Tăuteu /Halllstatt B1/ - o
parte din ele se află în păstrare la Muzeul din Aiud, expuse sub numerele
364-372, o altă parte din păcate s-au pierdut.
Trecerea cavalerilor sciţi prin teritoriul satului a lăsat şi urme
descoperite incidental pe culmea Dealului Colacului situat în partea de
nord-vest a Cheilor Cetii - este vorba de două săgeţi de bronz de tip scitic.
Descoperirea în actuala vatră a satului a unor monede romane imperiale
/1887/ precum şi a patru monede de argint contemporane cu Antonius Pius,
a1 unei piese de bronz şi al uneia din argint de la împăratul Valerian,
precum şi al unei piese de bronz de la Theodosius /MIR/ atestă faptul că
administraţia romană a reuşit să convingă populaţia autohtonă să se
concentreze într-o vatră unică situată în imediata apropiere a cursului văii.
Continuitatea locuirii acestor meleaguri în timpurile tulburi ale
migraţiilor popoarelor venite din stepele îndepartate ale Asiei este atestată
de descoperirea în hotarul satului a numeroase fragmente de ceramică
aparţinând perioadei feudale timpurii, sec. Xl-XII MIC 1358, 2063, aflate în
expoziţia Muzeului din Aiud /2928/ precum şi numeroase vârfuri de săgeţi,
lame de cuţit din fier atestă vieţuirea nu tocmai paşnică de care au avut parte
băştinaşii la începutul epocii feudale, materialele sunt expuse în vitrinele
Muzeului din Aiud.

57
 Pătrunderea triburilor slave pe teritoriul Transilvaniei a avut loc
începând cu secolul al VII-lea e.n., populaţia autohtonă aflându-se în acea
perioadă în ultima fază a procesului de formare al limbii şi poporului
român, al apariţiei formaţiilor politice-cnezatele şi voievodatele.
Deosebit de important este faptul că în această perioadă pe teritoriul
actual al judeţului se constituie puternicul voievodat al Bălgradului /Albei/
care avea să joace un rol deosebit de important în viaţa economică, politică
şi miltitară în următoarele secole.
Atrase de frumuseţea şi mai ales de bogăţiile deosebite ale Transilvaniei,
începând cu secolul al X-lea triburile maghiare încep pătrunderea în forţă în
acest teritoriu, sunt întâmpinaţi însă de braţul înarmat şi dârz al populaţiei
băştinaşe bine organizate în jurul cnejilor şi voievozilor ce domneau peste
acest pamânt străbun. Cucerirea Transilvaniei de către invadatorii maghiari
se face treptat cu preţul unor lupte deosebit de grele cu populaţia autohtonă
română, cu toate acestea la sfârşitul secolului al XIII-lea procesul de
cucerire ia sfârşit, noul teritoriu aste organizat în şapte comitate între care
un rol foarte important revenea celui Albensis.
Populaţia băştinaşă supusă sistematic la o dublă exploatare atât socială
cât şi naţională, treptat prin diferite manevre îşi pierde drepturile de
proprietari asupra pământului moştenit din străbuni devenind iobagi pe
moşiile marilor magnaţi maghiari, al episcopiei romano-catolice de Alba -
Iulia sau al domeniului princiar, soartă pe care au împărtăşit-o foarte multe
din satele Comitatului de Alba. În zonele de munte obştile săteşti româneşti
formate din ţărani liberi luptau dârz împotriva măsurilor luate de ocupanţii
maghiari. Din documentele vremii aflăm că în sec. XIV-XVI în zona
munţilor Apuseni existau obşti şi sate româneşti libere conduse de cnezi şi
”juzi” dârzi şi viteji care s-au ridicat ca nişte stânci de piatră în calea
năvălitorilor: cnezii Cândea la Filieşti /1326/, Nicolae şi Roman la Zlatna
/1365/, cneazul Nicolae fiul lui Cândea de la Filiaşi iar în secolul al XIX-
lea; sunt amintiţi cnezii români de la Lupşa, Bucium, Abrud şi Câmpeni.
Un astfel de cneaz dârz se pare că a avut şi satul Cetea, el a reuşit să
salveze pământul străbun de invazia lacomilor invadatori. În lucrarea sa
”Viaţa economică şi agrară a Românilor din Ardeal şi Ungaria” între 1508-
1820 vol I. Ştefan Meteş face o trecere în revistă a tuturor satelor ardelene
aservite stăpânirii maghiare sau a Episcopiei romano-catolice de Alba - între
acestea satul Cetea nu apare menţionat .
Prima atestare documentară a satului o avem din anul 1337 -aflăm cu
această ocazie că el aparţinea de Comitatul Albei, existenţa sa ca sat liber
avea să cunoască o semnificativă schimbare ce îi va marca viitorul începând
cu 1564.

58
 Din lucrarea ”Moşiile Domnilor şi boierilor Români din Ţara
Românească, în Ardeal şi Ungaria”, scrisă de Ştefan Meteş la 1925 aflăm că
numitul boier muntean Ioan /Ivan/ Logofătul din Piteşti, căsătorit cu
Domniţa Stana /fiica Domnului Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna /
”încă avea în acel veac moşie în Ardeal” /1a Cetea/.
Începând din anul 1559 Ioan logofătul din Piteşti zis şi „Norocea” este
trimis de socrul său Mircea Ciobanul în misiune în Ardeal „ca şi casnic",
între timp socrul său moare şi „în haosul de intrigi şi răzbunări” nu se ştia
sigur cine va urca pe tronul ţării, spirit prevăzător logofătul „Norocea” nu se
întoarce în „Ţară” până ce lucrurile nu se liniştesc, în înţelegere cu noul
Domn, Logofătul revine în Muntenia şi la 1563 este amintit în documente
ca mare Postelnic.
La 1 mai 1564 fiind în Ardeal, cumpără cu 1300 florini de aur de la
nobilul român „renegat” Gaşpar Barcsai, satul românesc Cetea din
vecinătatea Teiuşului şi al Geoagiului de sus, unde rezida un Episcop
ortodox ce va fi primit de multe ori daruri de la boierul muntean la fel ca şi
bunii săi enoriaşi.
Spirit prevăzător, Logofatul Ioan „Norocea” devenit prin cumpărare
mare proprietar în Ardeal solicită principelui Ardealului Cristofor Bathori
să-i ”întărească” actele de vânzare - cumpărare a moşiei Cetea ”- în noul
înscris se prevedea ca jumătate din averea dobândită revenea soţiei sale
Domniţa Stana /Revista Turul XII. Budapesta 1894. pag. 144/.
Din căsătoria sa cu Domniţa Stana logofătul Ioan Norocea are trei copii:
două fete şi un băiat, Zamfira, Velica şi Petru.
Fiica cea mare – Zamfira - frumoasă şi atrăgătoare, admirată la curtea
Principelului Andrei Bathory - se căsătoreşte cu Petru Ratz agent ardelean
la Constantinopol, după un timp divorţează şi se recăsătoreşte cu un
oarecare Balintit. Velica - cea de a doua fiică a Logofătului, de o frumuseţe
şi inteligenţă deosebite /era doar nepoată şi strănepoată de Domn/ a fost
soţia nobilului italiano- ardelean Fabio Genga, „favoritul” principelui
Ardealului, Sigismund Bathory.
A1 treilea copil al Postelnicului Norocea - Petru moare înainte de 1600,
se vede că acest nepot de Domn, ambiţios, spera să ajungă şi el pe scaunul
de domnie al Ţării Româneşti - făcându-şi o „pecete” cu îndrăzneaţa
inscripţie ”Petru Voievod”. Din păcate visurile lui nu s-au adeverit pentru că
moare tânăr, surorile lui însă moştenesc „pecetea” cu care sunt foarte
mândre.
Căsătorit fiind, Petru lasă în urma sa doi copii: un băiat Ştefan şi o fată
Maria căsătorită cu un nobil maghiar Ştefan Barati.
Dintr-o anchetă ce se face în anul 1627 privitoare la cumpărarea satului
Cetea de către Postelnicul Ioan Norocea din Piteşti, în urma audierii

59
spuselor a 69 de ”ţărani iobagi” din satele Cetea, Benic, Geoagiul de sus şi
Stremţ aflăm o serie de date noi privitoare la stăpânirea acestui sat: ”Gaşpar
Barcsai - fostul proprietar a vândut moşia ”în stare de beţie” cu 1.600 florini
şi un lanţ de aur ce valora 1.300 florini. A doua zi trezindu-se i-a părut rău
nespus că vânduse satul şi moşia lui dar era prea târziu, între vânzător şi
cumpărător se încheiaseă acte în regulă semnate şi parafate.
Postelnicul Ioan /Ivan/ Norocea - ajuns mare proprietar în Ardeal, bine
primit şi apreciat la Curtea Principilor Transilvaniei, socru al unor bărbaţi
influenţi se hotărăşte să-şi doneze moşia de la Cetea copiilor săi, împreună
cu soţia se mută la Sebeşul săsesc /Alba/ unde îşi cumpără altă moşie aşa
cum reiese din spusele iobagului Oţoi Vasile din Cetea: ”am făcut slujba
Logofătului în Sebeşu1 Săsesc".
Aflat încă în putere, bogat şi apreciat la Curtea Principilor Transilvaniei,
Postelnicul Ioan Norocea primeşte rangul de nobil ardelean cu titlul de
”Sas-Sebeş".
Tare mult se va fi întristat bogatul nobil de ”Sas-Sebeş” la 1600 când
fiul său Petru este omorât de hoţi la Cetea luându-i toată avuţia, mobila,
lanţurile de aur şi mărgăritarele scumpe ce s-au găsit asupra lui.
Fiica lui Petru Norocea numită în documentele vremii ”Mărioara”
deţinea la 1627 pământuri şi 16 ţărani iobagi, mătuşa sa Zamfira avea pe
lângă pământurile moştenite de la tatăl său şi un număr de 18 ţărani iobagi.
/Cf. Arhiva Statului Cluj-Documentele familiei Barcsai/
Din căsătoria frumoasei Zamfira - fiica Postelnicului Norocea cu Petru
Ratz se naşte Adam - primul fiu care la 1602 - stăpânea moşiile de odinioară
ale marilor Domnitori Ştefan cel Mare şi Petru Rareş; Bogata Românească
şi Ungureascâ, Poiana, Fălcuşa, Măgura şi Gâlgăul, pe care dacă nu va avea
copii doreşte să le lase mamei sale Zamfira şi tatălui vitreg Ioan Balintit
/Kadar oc.III pag. 200, 215, 313, 432, 505, IV – pag. 363/.
A1 doilea fiu al Zamfirei din prima căsătorie Mihail Ratz - nepotul
marelui Logofăt /Postelnic Norocea/ din Cetea, construieşte în sec. XVII-lea
la Teiuş -Biserica ortodoxă a localităţii - lângă actuala gară CFR.
Monumentul construit din cărămidă şi piatră este sprijinit de
contraforturi simple, în interior se observă o boltă semicilindrică din
cărămidă întărită în partea de răsărit cu un arc dublu. Inscripţia existentă pe
portalul Bisericii în limba slavonă, menţionează ctitorii acestui Sfânt locaş.
Portalul are o deschidere dreptunghiulară înscrisă într-un chenar fără
profiluri, în partea superioară inscripţia în slavonă şi stema familiei Ratz. Se
păstrează, deşi tare ştearsă fresca ctitorilor, siluetele sunt îmbrăcate în haine
de epocă boiereşti ţinând în mâini macheta Bisericii. Majoritatea frescelor
ce decorează interiorul acestui frumos edificiu medieval sunt pictate la
sfârşitul veacului al XVIII-lea. Alba - ghid turistic al judeţului” Gheorghe şi

60
Emilia Anghel, Gheorghe Mahara - Ed. Sport Turism Bucureşti 1992 – pag.
102.
Despre Velica - cea de a doua fiică a Logofătului Norocea, femeie de o
frumuseţe şi isteţime deosebite aflăm o serie de amănunte deosebit de
interesante din lucrarea amintită a lui Ştefan Meteş.
Nepoată de Domn, având în vinele ei sînge de Muşatini şi Basarabi, îşi
spunea ”Doamna” a fost iubita marelui Voievod Mihai Viteazul şi ”Stăpâna
Ardealului” iar soţul ei Fabio Genga primise ca răsplată o slujbă la curtea
Viteazului Domnitor. Frumoasa proprietară a satului Cetea avea o influenţă
deosebită asupra marelui Domn, relaţiile lor amoroase erau cunoscute de
întreaga Curte de la Alba Iulia, lucru care -este adus la cunoştinţa
împăratului Rudolf de către un agent al acestuia venit cu treburi politice în
Transilvania .În raportul său către împăratul Rudolf agentul consemnează la
15 martie 1600 următoarele :
- ”Toate afacerile ţării le are în mână o jupâneasă româncă mărită cu
nobilul Fabio Genga, cu care Domnul se ţine cu ştiinţa tuturora şi până-ntr-
atâta încât i-a poruncit sub pedeapsa cu moartea soţului său să n-aibă a face
cu dânsa".
- ”Astfel fetele Logofătului Ioan Norocea - mort înainte de 1600- ca şi
soţia sa Stana, din neamul Basarabilor, dar şi din neamul lui Ştefan cel Mare
se pierd prin urmaşii lor în rândul familiilor nobililor ungureşti care se pot
urmări până la sfârşitul secolului al XIX/lea / I. Pascariu –” Două Zamfire”,
”Domniţe române din sec. al XVI, trecute în Transilvania”/ Anuarul
Academiei Române sec. XXIX-1907 p. 587 şi următoarele.
Marele istoric român Nicolae Iorga în lucrarea sa ”Viaţa femeilor în
trecutul Românesc” apărută în 1910 la Vălenii de Munte, face o serie de
referiri deosebit de interesante referitoare la familia logofătului Norocea din
Piteşti ajuns proprietar de moşie în Ardeal /la Cetea /.
Cealaltă Domniţă Zamfira iese la iveală numai prin actele pe care cu
mulţi ani în urmă le punea la dispoziţa Domnului Pascariu -colegul său Ioan
Gal de Hobib -Ungur ca toţi ungurii, dar ca ne alţi unguri urmaş direct al
”straşnicului Voievod muntean Mircea Ciobanul şi deci mai Basarab decât
toţi ceilalţi.
La 1 mai 1564 Gaşpar Barcsai, alt fruntaş român trecut la neamul
stăpânitor al ungurilor, vindea satul Cetea din parţile Bălgradului
Logofătului Ioan în Piteşti, care era soţul Domniţei Stana şi ginerele
Domnului Mircea Ciobanul.
Mai târziu apar pe rând în documentele d-lui Pascariu şi copiii acestuia:
Zamfira, care se mărită pentru prima dată cu Petru Ratz, câtva timp
”agent ardelean la Constantinopol”, apoi cu neînsemnatul Ioan Balintit care
ca şi Ratz avea moşie la Teiuş.

61
 Velica se mărită cu Fabio Genga care căpătase un titlu de nobleţe ”de
Ardeal” şi o moşie 1a Haţegel /Hadzaczel/ -cu care are o fiică Elisabeta.
Petru - unicul fiu al Boierului, căruia i se zicea tot ”Logofătul” ca şi cum
rangul tatălui său ar fi fost un nume de familie ce trebuia transmis. Destul
de interesant destinul atât al Domniţei lui Mircea Valahul /Ciobanu /Stana/
cât şi al fiicelor sale Zamfira şi Velica şi al fratelui lor Petru care în drumul
lor prin aristocraţia de altă credinţă a pământului acestuia străin şi totuşi atât
de românesc şi el.
Se poate şti totuşi mai mult despre acest neam înstrăinat cu povestea sa
romantică, le putem da tuturor acestor pribegi o viaţă ? Da, pentru că
”hârtiile, daniile slavoneşti în Ţara Românească din partea lui Petru Vodă
Şchiopul şi el fiu al lui Mircea „/deci frate cu Domniţa Stana/ către Ioan
Logofătul se păstrează toate, neatinse de vreme, cu frumoasa lor hârtie aspră
în Muzeul Ardelean din Cluj. Din acestea se desluşeşte clar că Ioan sau Ivan
– ”era la 1563 în November, Mare Postelnic stând în ţară unde capătă o
parte din moşia Trestelnicul, iar apoi dania Ţiganului Berbecea din Brăila”.
Logofătul ajunge în 1564 în Ardeal unde stătuse ca pribeag încă din
1559 după pieirea ocrotitorului său Mircea Ciobanu a cărui fiică o lua cu el
în surghiun când pe tronul ţării a venit unul din duşmani, el îşi cumpără ca
”moşie de adăpost” - CETEA ”. În 1565 şi 1568 i se întăresc de către Petru
Vodă Şchiopul /cumnatul său/ cumpărările de moşii muntene. În acelaşi an
Petru Vodă pierde domnia Ţării Româneşti şi casa din Ardeal /de la Cetea /
adăposteşte fugarii din familia sa care nu voiau să stea în ţară sub domnia
lui Alexandru Vodă. Tatăl Zamfirei şi Velicăi se pare că nu s-a mai întors în
ţară din Ardeal, unde îşi cumpără noi moşii la Sebeşul Săsesc. În jurul
anilor 1580 atât Logofătul Ioan cât şi soţia sa nu mai erau în viaţă, ea se
pare că s-a stins la Cetea sau la Orăştie.
Din documentele d-lui Pascariu la 1599 apar fetele sale: Zamfira şi
Velica, cea dintâi era vaduvă, iar Velica apare ca soţie a nobilului Fabio
Genga. Peste un an le aflăm la Bălgrad oraş în care marele Voievod Mihai
se proclamase Domn al Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei.
Fetele Logofătului îşi zic ”Jupâniţa” Zamfira şi ”Gospodja Velica„
/Doamna/, fratele lor Petru la acea vreme fiind mort ele intră în posesia
pecetei lui cu semnul ”Petru Voievod” şi pe care trona mândru vulturul
muntean. Se vede că acest fiu de Domniţă /Stana/ avusese ambiţia de a
ajunge Domn al Ţării dacă soarta nu i-ar fi fost aşa tragică ,ambiţie care se
transmite şi fiului său Ştefan.
Din căsătoria frumoasei Zamfira cu Petru Ratz se va naşte fiul lor Adam
care la 1602 avea moşiile Bogata Românească şi Ungurească, Poiana
Blenchii, Valea Porcului, Fălcuşa, Târlişua, Măgura şi Gâlgăul în Comitatul
Solnoc-Dobâca.

62
 Din căsătoria Zamfirei cu al doilea soţ Balintit se născură urmaşii unguri
ai Domnilor noştri. Astfel neamul lui Ştefan cel Mare din dinastia Moldovei
şi al lui Basarab -Voievod din dinastia Munteniei trăiesc un nesfârşit
amestec străin în familiile: Iosif Kiss, Francisc Balintit, Dominic Gall şi
Ieremia Corniş până la 1815.
Marele istoric N. Iorga vorbind despre viaţa Velicăi vine să completeze
cele de mai sus ”cu un amănunt, acesta şi mai interesant pentru cine vrea să
vadă trecutul şi să trăiască în el".
Fabio Genga - soţul Velicăi /Fata Logofătului Norocea/ era un om foarte
cunoscut, favorit italian al Principelui Sigismund Bathori care-şi dădea aere
că pregătea răscoala Ardealului în folosul creştinătăţii împotriva Turcilor.
Mihai Viteazul ajuns Domn al Ardealului 1-a păstrat la Curte dar nu pentru
talentul său diplomatic sau pentru graţiile sale de curtezan. La 15 mai 1600
un agent al Împăratului Rudolf al Germaniei venit la Mihai Vodă -trimite
împăratului această ştire ”de senzaţie": ”Toate afacerile ţării le are în mână o
Jupâneasă româncă măritată cu Fabio Genga, cu care Domnul ”se ţine” cu
ştiinţa tuturor şi până-ntr-atâta încât a poruncit sub pedeapsa de moarte soţului
să n-aibă a face cu Dânsa.
"Puternica ţiitoare a lui Mihai Vodă” stăpână prin iubire a Ardealului
cucerit de sabia românească, nu este o femeie de rând ci nepoată de Domn
din sângele lui Mircea Ciobanul şi prin bunica sa D-na Chiajna - fiica lui
Petru Rareş, are sânge de la Ştefan cel Mare al Moldovei. Doamna Velica -
acum înţelegem de ce îşi zicea aşa, îşi ia locul între figurile ilustre ale
trecutului nostru şi nimeni nu-i va face un păcat prea mare din aceea că,
între Fabio Genga şi Mihai Viteazul a preferat pe acesta din urmă".
În aceeaşi lucrare a lui N. Iorga la pagina 95 aflăm următoarele: ”Când
Mihai Vodă cuceri Ardealul se văzură la Bălgrad ospeţe cu Mitropoliţi şi
boieri mari care ţineau noaptea întreagă şi răpuneau pentru câteva zile pe
acei ce luaseră parte la dânsele. Fireşte că Jupâniţele şi Doamnele nu se
amestecau la această mare bucurie a bărbaţilor.
Mihai Vodă îşi lăsase Doamna în Ţara Românească şi se ”mângâia”
împotriva poveţelor Bisericii cu o prietenă - soţia lui Fabio Genga, lângă el
se afla astfel fără să se pomenească mult de dânsa în mersul furtunos al
vieţii de la Curte şi această Doamnă Velica şi sora ei Zamfira ,fete ale
Logofătului Ioan şi câte alte soţii de boieri î1 întovărăşiseră".
Familia Logofătului Ioan Norocea din Piteşti care printr-an capriciu al
soartei devine mare proprietar al satului şi moşiei Cetea - şi în special viaţa
frumoaselor sale fiice Zamfira şi Velica sunt descrise de talentatul scriitor
Constantin Gane în romanul său ”Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe":
”Mai puţin cunoscută astăzi, cea mai mare favorită a Domnului /Mihai

63
Viteazul / pe oare a iubit-o cel mai mult a fost Velica, Doamna Velica cum
îşi spunea ea şi vom vedea de ce.
Această femeie era măritată cu un italian Fabio Genga, favorit al lui
Bathori, ea era fata Logofătului Ioan din Piteşti şi al Domniţei Stana fiica lui
Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna.
Doamna Velica era deci prin mama sa descendentă directă prin sânge al
Domnilor Munteniei şi Moldovei, Basarabi şi Muşatini, os din osul
domnesc al lui Vlad Ţepeş şi al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Tatăl ei logofătul Ioan Norocea - după moartea aprigă a socrului său
Mircea Ciobanu /1559/ ia drumul pribegiei în Ardeal împreună cu soţia şi
cei trei copii: Zamfira, Velica şi Petru, îşi cumpără o moşie şi nu se mai
întoarce în ţară.
Până la 1580 Logofătul Ioan, soţia sa Domniţa Stana şi fiul lor Petru
decedează, fetele încă tinere se măritaseră: Cea mai mare Zamfira luase de
bărbat pe un ungur Petru Ratz iar frumoasa Velica deveni soţia italianalui
Fabio Genga - ambele fiind foarte cunoscute şi apreciate la curtea
principelui Sigismund Bathori, unde la 1595 după victoria de la Călugăreni
marele Voievod Mihai Viteazul vizitând Alba Iulia are ocazia să o cunoască
pe frumoasa Velica.
Sigismund Bathory - principele Ardealului face Voievodului Ţării
Româneşti o primire regală, între curtenii apropiaţi Principelui se afla
desigur şi favoritul său, Fabio Genga cu soţia sa care prin frumuseţea ei a
cucerit inima falnicului Domn, dar legăturile dintre ei nu puteau fi date încă
pe faţă pentru că Mihai Vodă era însoţit de Doamna Stanca şi de cei doi
copii Nicolae şi F1orica.
Câţiva ani mai târziu, plecând în campania de cucerire a Ardealului lasă
la Târgovişte pe fiul sau minor Domn în locul său iar pe Doamna Stanca o
numeşte regentă. După victoria de la Şelimber, l8/28 octombrie 1599,
drumul spre realizarea, visului său de Unire al celor trei ţări surori sub un
singur sceptru devine realitate, intrarea sa triumfală în Alba Iulia îi aduce şi
alte satisfacţii: este singur, cuceritor, glorios, stăpân şi Domn al Ardealului
şi nu se mai sfieşte să-şi ascundă dragostea faţă de Doamna Velica
dimpotrivă voieşte ca toată Curtea să ştie că este a lui. În semn de omagiu
adus frumuseţii şi inteligenţei ei, o afişa, o impunea tuturor şi mai mult
cerea ca toată lumea să i se închine ca unei fete de Domniţă ce era şi ca unei
Doamne ce ar fi putut fi....
Profitând de înalta protecţie de care se bucurau fetele logofătului
Norocea la Curtea de la Alba, îşi ziceau ”Jupâniţa” Zamfira şi ”Gospodja” /
Doamna Velica şi erau mândre de pecetea rămasă de la fratele lor Petru pe
care figura maiestuos vulturul Valah.

64
 Întors în Ţara Românească Mihai Vodă aduce la Târgovişte pe frumoasa
lui ”prietenă” însoţită de încornoratul său soţ umilit la culme.
La 15 martie 1600 împăratul Rudolf al Germaniei primeşte de la un
agent al sau de la Târgovişte o ştire ”de senzaţie": ”Toate treburile ţării le
are în mână o Jupâneasă româncă măritată cu Fabio Genga, cu care Vodă se
ţine în ştiinţa tuturor, a poruncit soţului sub pedeapsa cu moartea să nu mai
aibă a face cu dânsa. Taman ca la Curtea Regilor Franţei”
Jocul hazardului care a făcut ca la l564 Logofătul Ioan Norocea din
Piteşti să cumpere satul şi moşia CETEA avea să aducă acestui pitoresc sat
de la poalele Trascăului o ”celebritate” demnă de invidiat pentru multe din
localităţile Comitatului de Alba, satul are în noul stăpân unul din boierii de
frunte ai Ţării Româneşti, ginere de Domn şi mai târziu cumnat al lui Petru
Şchiopu şi el Domn, soţia sa Domniţa Stana era fiica Domnitorului Mircea
Ciobanul - Cei trei copii ai logofătului cărora le donează mai târziu moşia
Cetea cu satul ei sunt nepoţi de Domn, fetele se mărită cu magnaţi unguri -
urmaşii lor vor moşteni acest sat şi moşia lui până la primul război mondial
prin persoana ”Domnului Kiș” care deţinea o avere substanţială.
Noii stăpâni ai satului, chiar dacă le curgea prin vine o combinaţie
ciudată de sânge de Basarabi şi Muşatini şi nobili unguri nu au făcut prea
multe concesii supuşilor, la 1627 aflăm că mulţi ţărani din Cetea erau
iobagi, mai mult ca sigur supuşi la înrobitoarele obligaţii faţă de stăpâni.
Un lucru merită semnalat: cu toată presiunea exercitată asupra populaţiei
româneşti din Ardeal pentru a trece la religia greco-catolică satul Cetea
străbate istoria în totalitate ortodox/ până la 1935/ rămânând „o oază”
ortodoxă înconjurată de sate trecute la ”Unirea cu Roma".
Se pot mândri locuitorii Cetei şi cu faptul că Biserica ortodoxă din Teiuş
- de lângă Gara C.F.R .este ctitorită de unul din nepoţii Logofătului- Mihai
Ratz fiul Zamfirei.
În trecerea sa prin istorie satul a fost martorul puternicei răscoale a lui
Sofronie între 1759-1761 care a pârjolit o bună parte a Munţilor Apuseni şi
care pe 1ângă aspectul religios a avut şi un puternic caracter social şi
naţional românesc.
Puternica răscoală din 1784 condusă de vitejii bărbaţi ai neamului
românesc Horia, Cloşca şi Crişan a mobilizat mase largi de ţărani iobagi
români din zona Munţilor Apuseni cărora 1i s-au alăturat şi maghiari
luptând împreună împotriva exploatării, asupririi şi cruntelor nedreptăţi la
care erau supuşi de nemiloşii stăpâni. Valul de foc al răscoalei a cuprins şi
satele de la poalele Munţilor, stăpânirea speriată de moarte încearcă prin
promisiuni mincinoase să câştige timp pentru reprimarea răscoalei, încheind
cele trei armistiţii false şi laşe - cel din Dealul Tibrului, la 6 km. de sat avea
să salveze castelul din Galda de jos de furia răsculaţilor. Răscoala înăbuşită

65
de trupele austriece a făcut să curgă mult sânge pe aceste meleaguri
participanţii la ea au plătit cu viaţa cutezanţa de a se ridica împotriva
stăpânirii de la „Viana”.
La 28 februarie 1785 pe ”Dealul Furcilor” din Alba în faţa la peste 5000
de iobagi români (între care se aflau şi reprezentanţi ai satului duşi cu forţa
ca să asiste la execuţie) martirii neamului Horea şi Cloşca au înfruntat cu
bărbăţie moartea prin tragere pe roată.
Un nou sâmbure al speranţei a încolţit în sufletele sătenilor aflând despre
luptele ţăranilor iobagi din Munţii Apuseni conduse de viteaza ”Doamnă a
moţilor” Ecaterina Varga împotriva hrăpăreţilor habsburgi /1841-47.
Devenit epicentrul revoluţiei burghezo-democratice din 1848-1849 a
românilor din Transilvania, Alba Iulia va fi pentru toţi locuitorii acestui
pământ românesc un simbol al năzuinţei de libertate naţională şi socială.
Prima manifestare de mare amploare va avea loc în Blaj - ”mica Romă”
care se mândrea cu vestitele ei şcoli de limba română pe băncile cărora s-au
format intelectualii de elită ai ”Şcolii Ardelene". La 20 aprilie 1848 are loc
o mare adunare a naţiunii române la care miile de participanţi solicită
autorităţilor desfiinţarea iobăgiei,- emanciparea naţiunii române.
Tot la Blaj are loc între 15-17 mai 1848 pe ”Câmpul Libertăţii” o
grandioasă adunare la care au participat peste 40000 ţărani iobagi români
între care şi iobagi maghiari şi saşi- care a adoptat într-o atmosferă plină de
solemnitate un veritabil ”program” de revendicări burghezo-democratice
cerând în special abolirea fără despăgubire a iobăgiei, proclamarea
independenţei naţiunii române ”în respectul politic” afirmarea unui protest
hotărât împotriva unirii arbitrare a Ardealului cu Ungaria. Această adunare
avea să constituie cea mai strălucită fază a revoluţiei Transilvane la ea
participând şi reprezetanţi de seamă ai revoluţionarilor români din Moldova
şi Ţara Românească, în final din zecile de mii de piepturi a izbucnit dorinţa
de veacuri a natiunii române dinr Ardeal: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”.
Din păcate atitudinea reprobabilă a aristocraţiei maghiare faţă de justele
revendicări ale românilor a impus conducătorilor revoluţiei necesitatea
apărării cauzei cu braţul înarmat. Divergenţele ivite între revoluţionarii
români şi unguri au fost abil speculate de reacţiunea habsburgică –
maghiarii refuzând categoric să dea cele mai elementare drepturi românilor.
În faţa acestei stări de fapt românii se vor aduna pentru a treia oară la Blaj în
septembrie 1848 înarmaţi şi hotărâţi să-şi apere cu braţul înarmat dreptul lor
sfânt de libertate strâns uniţi în jurul marelui revoluţionar Avram Iancu şi al
tribunilor săi. Legendarele fapte de eroism înscrise de vajnicii săi moţi între
octombrie 1848, iulie 1949 sub conducerea ”Craiului Munţilor” vor rămâne
de-a pururi în memoria neamului românesc, figura sa luminosă câştigându-
şi un bine meritat loc în galeria marilor bărbaţi ai neamului românesc.

66
 Istoria neamului va păstra pentru eternitate acest moment epocal când
sub conducerea Craiului Munţilor, cetatea de piatră a Apusenilor a devenit o
adevărată ”republică ţărănească”, ”condusă” de o administraţie a românilor
cu un profund caracter democratic.
Ţăranii iobagi ai Cetei au contribuit şi ei la aceste evenimente
revoluţionare deosebite, mulţi dintre ei participă la răscoala poporului ce a
avut loc la podul din satul vecin Benic avându-1 în mijlocul lor şi pe Popa
Niculaş.
Încălziţi de bucuria izbândei ţăranii răsculaţi se întorc în sat unde puşi pe
fapte mari vor să se răfuiască cu stăpânul locului Domnul Kiss. Despre ce s-
a întâmplat atunci la Cetea găsim relatări într-o ”Genealogie a familiei
Chitulea din CETEA, judeţul Alba:
În anul 1848 Popa Niculaş, cel de al doilea popă din Cetea, prieten al
Domnului Kiss, care vrând să apere pivniţele şi curtea acestuia, împreună cu
alţi câţiva iobagi de la curte, este bătut aşa de crunt de iobagii răsculaţi din
sat, încât din aceia-i vine pieirea ”Bietul Popă Niculaş”, n-a ezitat să fie
alături de consătenii săi răsculaţi atunci când a fost vorba de răfuiala
iobagilor din Benic cu bogatul stăpân maghiar, dar la Cetea nu putea
concepe ca răsculaţii să-şi facă dreptate prădând averea prietenului său.
Lecţia atât de dură pe care i-au dat-o răsculaţii, 1-a costat chiar viaţa şi
se pare că a rămas un exemplu viu pentru cei care în clipe de restrişte trădau
cauza dreaptă a celor năpăstuiţi din rândul cărora aparţineau.
După înfrângerea revoluţiei de către Habsburgi cu largul sprijin al
trupelor ţariste a urmat un nesfârşit şir de persecuţii împotriva celor care
participaseră la ea, mulţi bărbaţi ai satului au sfârşit prin a fi atârnaţi în
”Coasta Furcilor„ sau împuşcaţi.
Încet încet satul şi-a vindecat rănile, suportând cu stoicism asprele
măsuri de represiune ale autorităţilor dar nepierzând nici o clipă speranţa.
O pagină tristă din istoria satului este consemnată de vechile
documente, asupra satului între 1874-1875 s-a abătut molima ciumei care a
făcut numeroase victime.
Preoţii şi învăţătorii satului semnează adeziunea locală ataşându-se cu
trup şi suflet la Mişcarea Memorandistă între anii 1892-1894.
La sfârşitul secolului al XIX-Iea şi primul deceniu al celui de al XX-lea
s-a accentuat dramatic asuprirea ţărănimii ce constituia majoritatea
populaţiei Comitatului Alba, au loc aşa numitele ”comasări” şi alte forme
prin care s-a răpit ţăranilor şi bruma de pământ ce le mai rămăsese
transformându-i în proletari agricoli. Nemulţumirile s-au transformat în
revolte ale ţăranilor care au cuprins multe sate din munţii Apuseni şi de la
poalele lor, mulţi dintre locuitorii satului au luat calea pribegiei trecând
munţii în Ţara Românească sau emigrând în America în speranţa unei vieţi

67
mai bune. Au avut curajul să înfrunte primejdia traversării Atlanticului şi
privaţiunile unor munci grele pentru a-şi agonisi banii necesari cumpărării
bucăţii de pământ atât de mult dorite: Dărămuş Ioan şi Adrian, Dărămuş
Nicolae, Baldea Nicolae /Cătău/ Chitulea Ioan /a lui Ţarcău, Potopea din
Joseni, Dărămuş Traian şi Dărămuş Simion şi Victoria Chitulea.
În anii grei ai primului război mondial mulţi din tinerii şi bărbaţii satului
au fost mobilizaţi şi trimişi pe diferite fronturi din Europa, cei rămaşi acasă
fiind supuşi la o serie de privaţiuni şi la un regim de teroare.
Mulţi dintre cei plecaţi pe front au rămas pe veci în pământuri străine
fără crucea creştinească la cap, dar numele lor va rămâne pururea în inima
consătenilor care în semn de aleasă cinstire le-a ridicat în curtea Bisericii un
monument impozant : Cădan Ilarie, Câmpean Olimpiu, Daisa Teodor,
Dărămuş Gligor, Frâncu Laurean, Hălălai Nicolae, Muntean Simion,
Muntean Grigore, Oţoi Partenie, Oţoi Ioan, Petric Adrian, Truţa Filon, Sava
Nicolae.
Deosebit de relevantă pentru starea de spirit a românilor din sat este
următoarea întâmplare relatată de profesorul Cădan Traian: ”la terminarea
războiului cei mai mulţi dintre fii satului s-au întors de pe front cu armele şi
muniţia de război, socotind că a venit momentul să-şi facă dreptate au pornit
”rubuluţia” în sat. Semnalul începerii revoluţiei împotriva exploatatorilor
străini 1-a dat câteva ”cătane” în fruntea cărora era ficiorul lui Hălălai I.
/Prinţăru/- acesta un bun trăgător, din Dealul de deasupra şcolii a tras un foc
bine ţintit care a lovit lampa de gaz ce ardea pe masă în locuinţa Jidovului.
Cuprinşi de groază toţi membrii familiei s-au împrăştiat ca potârnichile prin
grădinile ”Jidoiei".
Se pare că eroii noştri au prădat averile strânse de negustorul evreu pe
parcursul mai multor decenii de ”geşeft” înfloritor.
Se pare că stăpânul locului Domnul Kiss mai inspirat, prevăzând ce va
urma după terminarea războiului, a avut vreme să- şi vândă pământurile şi
acareturile românilor care s-au înglodat în datorii pentru a cumpăra câte o
bucată de pămant.
Prin crearea Consiliului Naţional Român Central se realizează dirijarea
energiei revoluţionare a maselor de săteni din judeţul Alba pentru
înlăturarea definitivă a anarhicei administraţii austro-ungare din teritoriu.
În satul Cetea se înfiinţează Garda Naţională Română având ca
preşedinte pe preotul Ioan Frâncu şi în calitate de comandant al Gărzii pe
plutonierul major Dărămuş Iosif – „Ocoşu” - pentru activitatea deosebită
desfăşurată pentru instaurarea noilor orânduieli satul recunoscător le ridică
un monument în curtea Bisericii.
După căderea Imperiului Austro- Ungar în urma primului război
mondial românii ardeleni trăiesc fericitul eveniment al Unirii cu Ţara la 1

68
Decembrie 1918, cei 100 de delegaţi ai sătenilor participă, la Alba Iulia la
festivităţile prilejuite de acest eveniment aşteptat de secole de poporul
român.
Anii care au urmat au reuşit doar în parte să şteargă lacrimile de pe
feţele văduvelor şi orfanilor de război, dârzi şi tenace sătenii scăpaţi de
opresiunea străinilor ”fără milă” şi frică de Dumnezeu - încep să cunoască şi
să trăiască vremuri mai bune .
După două decenii de prosperitate asupra satului se abate din nou stihia
războiului, tăvălugul de foc şi sânge al acestuia aduce din nou lacrimi şi jale
în sat, mulţi din cei plecaţi pe front nu vor mai vedea niciodată frumoasele
meleaguri ale satului drag, au căzut pe frontul de răsărit pentru întregirea
ţării, au luptat şi pe frontul de apus pentru a scăpa Europa de ”cizma
fascistă". Pentru toţi cei căzuţi în semn de aleasă cinstire satul le-a rezervat
loc de cinste pe placa monumentului eroilor alături de cei din primul război.
Monumentul ridicat în faţa intrării în Biserica ortodoxă în anul 1973 are
o bază pătrată de 1,5 m. din ciment, peste ea se ridică impozant obeliscul de
beton placat cu marmură cu înălţimea de cca. 4 m. În stânga pe placa de
marmoră sunt înscrise numele eroilor din primul război, în dreapta citim cu
emoţie numele celor care s-au acoperit de glorie: locotenent Frâncu Sever,
sdt. Cioica Emilian, Corcoş Nicolae, Daisa Iulian, Dărămuş Nicolae,
Dărămuş Ioan, Dărămuş Vasile, Goia Ioan, Hălălai Nicolae, Hălălai Ioan,
Muntean Aurel, Nistor Vasile, Nicoară Nicolae, Oţoi Nicolae, Raica
Gheorghe, Raica Nicolae, Rânză Simion, Raica Ioan I, Raica Ioan II, Raica
Traian, Truţa Ioan, Truţa Nicolae I, Truţa Nicolae II.
Pentru fapte deosebite de arme s-au întors de pe front cu înalte distincţii
militare următorii fii ai satului:
Subl. Goronea Simion - ”Bărbăţie şi Credinţă”
Serg. Bădescu Lepădat - ”Bărbăţie şi Credinţă”
Serg. Cădan Traian - ”Bărbăţie şi Credinţă”
Cap. Cristea Iacob - ”Bărbăţie şi Credinţă”
Sld. Niculaş Traian - ”Bărbăţie şi Credinţă”
Sld. Raica Ştefan - ”Crucea de Fier” Germană.
Celor care au luptat pe front în cel de al doilea război mondial şi mai
sunt în viaţă, soţiile celor care au decedat după 1990 primesc din partea
statului Român în semn de recunoştinţă o pensie de ”veteran de război".
Primul deceniu post -belic au fost ani grei pentru locuitorii Cetei, sărăcia
cauzată de pierderile de război, seceta prelungită din 1945-47, presiunea
”cotelor de stat", prigoana împotriva ”chiaburilor” din sat metodele mai
mult decât ”convingătoare” folosite pentru înscrierea în ”colectivă” au
rămas vii în amintirea celor care le-au trăit.

69
 Aşa cum au făcut-o de atâtea ori pe parcursul istoriei zbuciumate a
satului, mulţi din fii satului care aveau în ei ceva din tăria şi rezistenţa
Pietrii Cetei au hotărât să nu cedeze preferând lupta cu mâna înarmată
împotriva noii orânduiri instalate în ţară de puternicele tancuri ale Armatei
Roşii.
Au aderat la mişcarea Armată de rezistenţă din Munţii Apuseni condusă
de vajnicul maior Dabija Nicolae: Titus Onea - student în anul IV al
Facultăţii de medicină din Cluj, Crişan Sabin, Cristea Ioan, Nicoară Ioan,
Muntean Nicolae. Pentru cutezanţa lui, studentul Titus Onea a fost cuprins
în grupul celor şapte luptători din Frontul Apărării Patriei Române,
condamnat la moarte prin împuşcare de către Tribunalul Militar din Sibiu şi
executat în 28 octombrie 1949.
Crişan Sabin - a executat peste 15 ani de temniţă grea ,ani grei au trăit în
temniţă şi Nicoară Ioan şi Muntean Nicolae. Cristea Ioan - după ce a stat
mai mulţi ani ascuns a fost găsit mort în poiata lui Popa Partenie, a fost adus
pe ascuns într-o căruţă cu paie şi îngropat pe furiş .
Definitivată în 1962 ”cooperativizarea agriculturii” a adus şi pe
meleagurile satului Cetea o serie de transformări care au marcat viaţa
oamenilor.
Confruntaţi cu noile realităţi ale industrializării socialiste, mulţi dintre
harnicii gospodari ai satului au părăsit ogoarele şi coarnele plugului plecând
să muncească pe şantierele şi în uzinele judeţului. Învăţând din ”mers”
diferite meserii au intrat în uriaşa masă a navetiştilor pentru care satul era
doar locul de cazare, nu şi-au părăsit satul natal preferând să-şi ajute
familia, ce avea ”porţie” la colectiv în după mesele când puteau, sau în
zilele de sărbătoare. Oricum la C.A.P. sărbătorile religioase erau ”ţinute”
prin muncă.
Datorită harului şi dăruirii cu care învăţătorii şi preoţii satului au
modelat tinerele generaţii ale satului, foarte mulţi dintre ei au păşit în şcoli
profesionale, licee, şcoli de maiştri şi universităţi. Diplomele cu care şi-au
încununat studiile la toate nivelele constituie o veritabilă ”comoară” a
satului şi de-aceea ei constituie o mândrie pentru concetăţenii lor care le
apreciază efortul depus prin muncă şi învăţătură de a deveni oameni de
nădejde ai ţării.
Păşind în mileniul III, satul va avea bucuria să aniverseze în 2037 -700
de ani de la prima atestare documentară, îşi va chema cu drag fii din toate
colţurile ţării şi ale lumii pentru a aduce un pios omagiu străbunilor care
veacuri de-a rândul au luptat pentru neatârnare socială şi mai ales naţională
pentru a ne lăsa nouă ca moştenire credinţa strămoşească şi frumoasa limbă
română cu care ne mândrim.

70
BIBLIOGRAFIE:
1. Repertoriul Arheologic al Judeţului Alba.
2. Ştefan Meteş : Viaţa economică şi agrară a Românilor din Ardeal şi Ungaria –
vol. I 1508-1820 Bucureşti 1920
3. Ştefan Meteş: Moşiile Domnilor şi boierilor din Ţara Românească în Ardeal şi
Ungaria .Arad 1925
4. Nicolae Iorga: Viaţa femeilor în trecutul Românesc. Vălenii de Munte 1910 . pag.
41. 44 şi 95-98·
5. I. Pascariu: 2 Zamfire, Domniţe române din sec. XVI- trecute în Ardeal /An.
Acad. Rom. sect.Ist . XXIX 1907. pag 587
6. Constantin Gane: ”Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe” vol. I pag. 114-115.
7. Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia. Biblioteca Musei Apulensis III: ”Oameni şi
fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor".
8. ”AIba - MONOGRAFIE” - judeţele patriei Ed. Sport -Turism 1980
9. Moga Octavian - Monografia satului Benic - judeţul Alba . 2000

2. Evoluţia spaţială şi funcţională a localităţii în prezent.

Satul Cetea aparţine din punct de vedere administrativ din 1968 de

comuna Galda de Jos - noua structură a fost dictată de considerente de ordin
demografic şi economic.
Situată în partea de nord a teritoriului comunei, pe valea Cetei, care o
desparte în două trupuri distincte, vatra satului este legată de centrul de
comună prin DC 52, care o leagă în continuare şi de satul învecinat Stremţ.
Faţă de centrul de comună satul este situat la o distanţă de cca. 7 km. iar
faţă de reşedinţa judeţului la o distanţă de 27 km., vatra actuală este aşezată
în partea de est a hotarului la doar 4 km. de satul vecin Benic.
Din datele prezentate anterior reiese clar că în trecut satul era constituit
din mai multe ”crânguri „ risipite în hotar: Sub Petriceaua, Dealul Gălzii,
La Boian, Sub Vârf, la Pietrii şi la Glimeea Benicului, având o structură
tipică satelor de munte. Aşezarea sa pe actuala vatră s-a făcut treptat pe
parcursul istoriei proces accelerat în ultimii 50- l00 de ani din considerente
economice. Nucleul actualei vetre 1-a constituit grupul de case din jurul
fântânii ”Jidului".
Perimetrul actua1 al vetrei are aspectul adunat alungit în forma unui arc
de cerc, formă dictată de cursul văii Cetea pe care este amplasat, lungimea
axei mari măsoară cca. 2,5 km. de la podul din Luncă şi până în capul
Susenilor la ieşirea spre Răicani, lăţimea maximă a vetrei se înregistrează în
Joseni de cca. 850 m. în partea de nord a vetrei se înregistrează doar 200 m.
Uliţa principală a satului este constituită de la intrarea în vatră dinspre
Benic de DC asfaltat până la Podul Carol, de aici ea merge paralel cu cursul
văii spre nord- vest până la ieşirea spre Răicani în Suseni. Are o lungime de
cca. 2,2 km. şi este pietruită.
71
 La ea se racordează spre est în apropierea clădirii şcolii generale ”Calea
Popii” ce măsoară cca. 300 m. şi care continuă ca drum de hotar spre
Stremţ, Hudiţa Băluţiului care după 100 m. „se înfundă", Hudiţa Tonii sau a
Ştiaului tot de 100 m. care continuă ca şi cale de hotar ce iese în ”Dos".
Din „centrul satului” de la Fântâna lui „Ţâtuc” se desprinde spre
dreapta o variantă a uliţei principale ce urcă în Suseni, ea ocoleşte pe la
Milcă, apoi urcă pe lângă casa Popii /Frâncu Alexandru/ şi se întâlneşte cu
uliţa principală la podul din Gruieni. Ea măsoară cca. 300 m. este pietruită,
din ea se desprinde spre dreapta Hudiţa Moaşii sau a Berlii de cca. 50m, pe
vremuri continua în hotar ca şi cale de acces în sat. Hudicuţa ”Lui Tăblaşu”
face legătura între uliţa de pe lângă vale şi cea din sus, pleacă de lângă casa
Popii Lixandru şi coboară la moara lui Traian a lui Culuţa, are cca. 75 m.
Tot la ea se racordează ”Calea Dosului” sau Hudiţa de la Frâncu de cca. 100
m. care continuă ca şi cale de hotar spre ”Dos” unde întâlneşte ”Calea
Popii".
După podul Gruienilor în sus la uliţa principală se racordează Hudiţa
Chitulii spre dreapta de cca. 75 m. ce continuă cu calea de hotar ce ducea la
viile din ”Pietraru".
Mai sus tot pe dreapta se racordează la uliţa principală Hudiţa lui Saxon,
ce urcă în pantă cca. 100 m. şi se continuă în hotar cu calea ce duce la
”Coasta Popii", este mai puţin pietruită. Tot pe dreapta se desprinde Hudiţa
lui Barna Văsâlie, pe care coboara în perioadele ploioase şi părăul Lui
Barna - are cca. 75 m., pe vremuri continua cu calea din hotar, astăzi este
înfundată, pe ea cobora Jidovu culesul din viile de la ”Cratu".
Din uliţa principală se desprinde Hudiţa lui Tomei spre stânga, către
vale spre casa lui Medrea Ioan /Tomei/ - are cca. 100 m. puţin pietruită. Tot
spre stânga coboară din uliţa Susenilor ”drumul vechi” al satului care
urmărea cursul văii, până la podul Caroli- era drumul cel mai frecventat în
vatra satului, astăzi este puţin folosit datorită faptului că trece de
nenumărate ori prin vad cursul văii. Are o lungime de cca. 900 m. de la
fântâna lui Sepi până la podul Caroli lângă staţia de autobus.
De la fântâna lui Sepi urcă pe Grui o uliţă secundară a satului asigurând
legătura celor din Gruieni cu uliţa principală. Are cca. 280 m. este în pantă
şi puţin pietruită, i se mai spune şi Uliţa de la Moatea sau drumul pe Grui.
În categoria uliţelor situate dincolo de vale intră şi Hudiţa ”Ouţului” -
care începe de la podul lui Păluţ, urcă în pantă cca. 250 m. în vatră de unde
continuă cu calea de hotar ce duce la Coşarca şi Făget! I se mai spune uliţa
lui Păluţ sau a Astăluşului /Tâmplarului /Uliţa Buzatului sau a lui Hălălai
Ilie.

72
 Principalele uliţe din vatră în Joseni sunt toate dincolo de vale, toate sunt
racordate la uliţa principală ce pleacă de la podul Caroli şi iasă din vatră în
”Fundul Josenilor .
Uliţa ”Comorii” - se află în dreapta uliţei principale lângă pod urcă cca.
200 m. până la limita vetrei, pe vremuri numărul gospodăriilor erau mult
mai numeroase, astăzi nu mai sunt decât câteva case, ea continuă în hotar cu
o cale ce duce la viile şi grădinile din Comoară. De la fântâna lui Caroli
prima casă peste pod pe dreapta a aparţinut pe vremuri învăţătorului Bota
unul din dascălii devotaţi ai satului. Ea a fost cumpărată de Popa Truţă apoi
de Stiodoru Burii.
Uliţa ”Josenilor „ începe de la pod, traversează trupul de sud-vest al
vetrei satului şi iasă în hotar în ”Fundul Josenilor” la fântâna lui
Ghiorghioiu, de unde continuă cu calea de hotar spre Galda de sus. Până la
podul de la Omocu măsoară cca. 430 m. de aici continuă în pantă cu
”Glodul” pe o lungime de încă 50 m.
De la casele Jidovului la dreapta începe ”Calea Jidoia” - care după
grădina lui Martin coteşte la stânga flancată de câteva case apoi iasă în hotar
spre viile şi livezile din Jidoia. Uliţa în pantă se măsoară cca. 250 m. puţin
pietruită. Imediat după casa lui Mihăilă se desprinde spre dreapta din
”Jidoia” Hudiţa Palcului - care după l50 m. se ”'înfundă” între case - în
hotar ea continuă cu părăul Palcului - fostă cale de hotar ocupat în prezent
de ogaşul acestui curs temporar.
Pe stânga la Uliţa Josenilor se racordează Hudiţa de la Jidu care permite
circulaţia oamenilor spre şcoală şi Biserică trecând peste puntea de la
Băluţiu, are o lungime de cca. 100 m. este puţin pietruită.
Tot pe stânga, se află şi hudiţa de la Cicu la Radu - ce coboară din uliţa
principală spre fosta moară de la ”Radu „ azi părăsită, cca. 100 m.
De la Podul lui Omocu sau Mândac din uliţa principală se desprinde tot
spre stânga Hudiţa de la Bucur - ce coboară cca. 100 spre moară şi
”vinărsărie”. De la podul lui Omocu, uliţa urcă în pantă accentuată, vestită
pe vremuri pentru noroaiele sale, a rămas în toponimia satului cu denumirea
”Glodul” din ea se desprinde spre dreapta Hudiţa Dinului de cca. 240 m.
care se ”înfundă” în apropierea fântânii de la poarta casei Dinului.
Tot pe dreapta se racordează şi Hudiţa Nienului de cca. 130m. care
continuă cu drumul de hotar ce duce la Fântâna Horii, ca şi hudiţa lui Tiriloi
situată în apropierea limitei de sud a vetrei ce continuă cu drumul de hotar
ce duce la ”Trestia".
Hudiţa ce coboară din Fundul Josenilor spre vale la ”Grăviloaia” este
situată în partea de sud a vetrei, măsoară cca. 250 m. se mai numeşte ”Pe
şanţ”. Drumul vechi pe vale în Joseni începea de la Moara lui Bucur, pe sub

73
Gruiul Bisericii şi Petriceaua şi ieşea la Moară 1a Ilişca, măsoară cca. 400
m.
Drumul vechi de intrare în sat începea de la podul din Luncă spre stânga
pe lângă Crucea lui Toderuţ, grădina lui Palcu, de unde urma traseul
drumului de pe vale, are cca. 200 m. lungime. Se mai numeşte ”Calea
Părăsită”. Reţeaua de uliţe a satului însumează peste 7,6 km. folosite pentru
circulaţia mijloacelor de transport mecanice şi hipo, a locuitorilor - în cea
mai mare parte a lor sunt pietruite sau puţin împietruite. Drumul vechi al
satului pe vale de la fântâna lui Sepi -până la Podul Caroli măsoară 900 m.
astăzi nu mai este folosit, al doilea tronson de la moara lui Bucur până la
moara de la Ilişca măsura şi el 400 m. nu este folosit în prezent la fel
drumul vechi de acces în sat de la podul din Luncă spre stânga, pe sub
Petriceaua, şi Gruiul Bisericii.
Suprafaţa vetrei satului însumând 69,90 ha. este repartizată astfel:
A. Zona de locuit 52 ha 74,40%
Zona din dotare 5,60 ha8%
B. Spaţii verzi, ape 5,80 ha8,70%
C. Spaţii de circulaţie 2,90 ha3,90%
D. Spaţii industrial- agricole 2,10 ha3%
E. Gospodărie comunală 20 ha70%
TOTAL INTRAVILAN 69,90 ha100%
Densitatea medie în intravilan este de 70,9 loc./ha., mai mare decât cea
a satului vecin Benic care este doar 57 loc./ha.
Densitatea medie a populaţiei în teritoriu este de 54 loc/km2 1992 faţă de
densitatea de 53 loc/ km2 cât este media pe comuna Galda de Jos.
Din punct de vedere al structurii vetrei, al gradului de densitate al
clădirilor în intravilan satul se încadrează în tipul adunat dar nu aglomerat
ca în cazul satelor tipice de podiş ale Transilvaniei. Spaţiile între clădirile
satului este mult mai mare - fiind ocupat de grădini şi creind un aspect
”aerisit” al vetrei.
Nucleul actual al vetrei a fost constituit de clădirile construite în
imediata apropiere a fântânii de la Jidu în Joseni, de unde treptat satul s-a
extins în sus spre Fundul Josenilor, spre Jidoia, Trestia, Comoară şi Coşarca
şi a urcat treptat pe ambele părţi ale văii constituind partea de sat cunoscută
sub numele de Suseni. Aici în Suseni a existat de-asemenea un nucleu de
case vechi grupate în jurul casei lui Pătru Sanflorii -fostă locuinţă a
preotului Moise Chitulea, părăsită după construirea bisericii la 1811, când s-
a mutat lângă cimitir. construind casele moştenite de Duda şi Cenuşă.
Vechea vatră a satului avea clădiri construite în stilul tradiţional al
caselor de la munte, cu fundaţie de piatră, pereţii din bârne de lemn
74
”bruşite” la interior şi exterior cu pământ, acoperişul din lemn acoperit cu
paie , şindrilă. Şi pentru anexele gospodăreşti lemnul şi piatra constituiau
materialele de construcţie de bază.
În peisajul actual al satului se mai păstrează câteva case foarte vechi
construite în stil tradiţional: casa Petric Maria, Bucatcă Istina, Crişan
Dominic, Preja Ioan, Dărămuş Nicolae a lui Iosif, Cădan Adrian şi Bucur
Mihai, cu ferestre mici, cu un ”târnaţ lateral” sau chiar în faţă, cu ”gârlici”
pentru intrarea în pivniţă cu porţi masive din lemn de stejar la stradă.
Spre deosebire de casele modeste ale ţăranilor români formate doar
dintr-o tindă şi o cameră la stradă - lipite cu pâmânt pe jos, casele celor 2
familii de unguri din sat şi cele ale preoţilor Frâncu Ioan /a Borjii/ şi Frâncu
Alexandru din Suseni şi cea a negustorului evreu Steinberger se impuneau
în peisajul vetrei satului prin masivitate şi calitatea materialelor folosite.
Casele D-lui Kiss - existente până la mijlocul secolului trecut ocupau o
porţiune importantă a uliţei - între Hudiţa lui Tablaşu şi Iazul Morii păstrau
în ele elemente ale vechii case boiereşti a Logofătului Norocea - al cărui
urmaş din a noua sau a zecea generaţie era.
Casele şi clădirea morii existente pe atunci au fost cumpărate de câteva
familii de români - pentru ca să poată fi vândute, terenul şi construcţiile s-au
vândut ”parcelate".
Casele preoţilor Frâncu Ioan /Borja/ şi Frâncu Alexandru/ moştenite de
la socrul său Dărămuş Traian - fost notar al satului pe vremea stăpânirii
Austro-Ungare / sunt clădiri masive, cu mai multe încăperi, cu anexe
gospodăreşti pe măsură. În aceeaşi situaţie este şi clădirea în care a locuit
cantorul Raica Petru.
Pe parcursul istoriei sale multimilenare satul a cunoscut o serie de
evenimente care i-au marcat evoluţia, ştiut este faptul că până în secolul al
XII/lea a aparţinut voievodatului Albei- unul din cele mai puternice din
Transilvania, după cucerirea Ardealului de către maghiari-este inclus în
Comitatul Albei de Jos situaţie în care rămâne până la 1918 la Unirea cu
Ţara Românească.
Satul Cetea a avut de-a lungul existenţei sale primărie proprie până în
anul 1955 când în urma împărţirii noi administrative este arondat comunei
Benic de care va aprţine până în 1968.
Între 1955-1968 satul Cetea a aparţinut raionului Alba -subordonat
administrativ regiunii Hunedoara, din 1968 în urma reorganizării
administrative Alba devine judeţ, cu reşedinţa la Alba-Iulia iar satul trece în
administrarea noii comune înfiinţate Galda de jos - căreia îi aparţine şi în
prezent.
Aşa cum am menţionat şi în ”Dicţionarul toponimic al satului Cetea” -
satul este atestat documentar încă din 1337 - referiri la evoluţia denumirii

75
satului şi a principalelor aspecte legate de viaţa economică şi socială au fost
extrase din următoarele lucrări: "Dicţionarul denumirilor de localităţi cu
poporaţiune română din Transilvania, Banat şi Maramureş” al lui Sivestru
Moldovan şi N. Togan lucrare apărută în 1919 la Sibiu - în care satul este
menţionat cu denumirea maghiară CETEA – Csaklya - judeţul Alba, plasa
Teiuş.
- locuitori 1454, români 1439
- parohie greco-ortodoxă de Sibiu
- parohie greco-catolică de Blaj - Poşta la Teiuş /Tovis /
Din lucrarea ”Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria
urmaşilor” publicată de Muzeul Naţional al Unirii - Alba Iulia, Biblioteca
Musei Apulensis III în 1996, aflăm că în jurul anului 1918 satul CETEA
/Csaklya/ -aparţinea de Alba de jos /Comitat/, avea o suprafaţă de 3933
jugăre cadastrale, o populaţie de 1432 locuitori din care 1429 români, avea
un număr de 300 de case, secretariat cercual la Stremţ, perceptorat la Teiuş,
Tribunal de care era arondat era la Alba Iulia, Poşta la Teiuş. Distanţa până
la Teiuş gară de 8 km. peste deal de la Stremţ.
Cea mai completă informaţie asupra evoluţiei toponimelor satului o dă
lucrarea ”Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania” apărută în 1966
în Editura Academiei RSR, sub semnătura lui Coriolan Suciu, care
furnizează urrmătoarele informaţii:
CETEA- ungureşte CSAKLYA, raion Alba, regiunea Hunedoara
1337 - Poss. Chaklyas /Doc. Rom. C.b. III 417/
1461 - Census quinquagesimalis de Chaklya
1602 - Chiakla
1733 - Csaklya, 1750-Cseklye, 1808-Csakle vel Csatye / 1850 Csetyea
1854 - Csaklya. CETEA / Bul. 96/
Informaţii asupra evoluţiei satului aflăm şi din manuscrisul monografiei
satului Cetea -autori prof. Petru Chitulea şi Dr. Valer Neagoe - care arată că
la 1936 satul deţinea 4864 jugăre cadastrale /echivalentul a 2432 ha. / în
moşia sa, avea o vatră a satului ce ocupa cca. 76 jugăre, totalul suprafeţei
deţinute la acea dată fiind de 4940 jugăre, adică 2432 ha. - suprafaţă care
era de 2,4 ori mai mare decât cea pe care o deţine în prezent.
Diminuarea suprafeţei extravilane aparţinând satului se explică prin
naţionalizarea unei suprafeţe de peste 730 ha. de pădure în 1948 - care a fost
trecută în proprietatea statului şi prin ”retuşarea” graniţelor cu satele vecine.
Dacă în 1936 satul avea următoarea împărţire a teritoriului:
- Arabil - 894 jug., echivalentul a 477 ha. teren agricol
- Fâneţe - 760 jug., echivalentul a 380 ha.
- Vii - 170 jug., echivalentul a 85 ha.
- Păşuni- 1400 jug., echivalentul a 100 ha.

76
 - Păduri - 1556 jug., echivalentul a 778 ha.
Teren alte destinaţii
- neproductiv - 8 jug., echivalentul a 4 ha.
- Vatra - 76 jug., echivalentul a 38 ha.
Totalul de 4940 jug., însemnând 2432 ha. suprafaţă, aparţinea celor 336
gospodării existente la acea dată în sat, iar la acea dată satul avea peste 1400
locuitori.
Pentru a avea un termen de comparaţie în ”evoluţia” satului vă redăm
situaţia existentă în 1997; astfel vom înţelege mai uşor transformările pe care le-
a suferit localitatea pe parcursul a peste 60 de ani din secolul trecut
- arabil 241 ha.
- fâneţe 230 ha.
- livezi 33 ha. teren agricol
- vii 22 ha.
- păşuni 237 ha.
- păduri 41 ha.
- teren neprelucrat 18,5 ha.
- construcţii 204 ha.
- vatra satului 70 ha. /incluse la construcţii/
Total 1030 ha.
Pentru populaţia existentă la sfârşitul mileniului II - de aproximativ 500
persoane - aflată într-un proces ireversibil de îmbătrânire mai există şansa
ca actuala generaţie ”înţeleaptă„ a satului să mai poată să se bucure de
recâştigarea pământului moştenit de la înaintaşi încă o perioadă de timp -
atât cât îi vor mai ajuta puţinele forţe rămase din lupta cu viaţa.
Pentru a salva satul românesc aflat în prezent în marele impas al
emigrării masive a tineretului spre vestul sau sudul Europei guvernanţii vor
trebui să ia rapide măsuri de redresarea agriculturii

77
 CAPITOLUL IV
POTENŢIALUL UMAN

1.Evoluţia numerică a populaţiei localităţii.

Evoluţia numerică a populaţiei localităţii pe parcursul a peste 250 de ani

a fost posibilă prin consultarea unor documente istorice, a datelor furnizate
cu amabilitate de către Direcţia judeţeană de statistică şi de către Primăria şi
Dispensarul uman din comuna Galda de jos. De un real folos ne-au fost şi
datele aflate în registrele parohiei Cetea puse cu amabilitate la dispoziţie de
preotul acesteia, d1 Stan Silviu:

Din situaţia statistică mai sus arătată, reiese că populaţia satului a

cunoscut o creştere gradată în secolul al XIX-lea după desfiinţarea iobăgiei,
a suferit o scădere la 1870 când satul a suferit în urma epidemiei de holeră,
dar înregistra la începutul secolului trecut cea mai mare populaţie de 1454
loc. După această dată populaţia descreşte, atât datorită pierderilor suferite
în urma celor două războaie mondiale, dar şi procesului de industrializare
rapidă pe care 1-a cunoscut judeţul Alba în a doua jumătate a secolului XX,
în urma căruia multe familii din sat au plecat definitiv în alte localităţi. Alt
factor care a contribuit la descreşterea populaţiei a fost şi scăderea continuă
a natalităţii, în vreme ce rata mortalităţii a fost mult mai mare pe întreaga
perioadă.
a. Densitatea medie a populaţiei în teritoriu a fost următoarea:

La calcularea densităţii populaţiei în teritoriu am ţinut cont de faptul că

până în 1948 satul a deţinut o suprafaţă totală de teren de 2432 ha, după

78
naţionalizarea pădurilor de către stat şi rearanjarea graniţelor cu vecinii în urma
împărţirilor administrative suprafaţa s-a diminuat la 1030 ha.
Creşterea densităţii populaţiei 1a 99 loc./km2 în 1956 se datoreşte
acestui fapt, la ea se adaugă şi faptul că populaţia satului scade progresiv pe
tot parcursul secolului al XX-lea.
Datorită scăderii progresive a populaţiei satului se înregistrează în
paralel şi o scădere a densităţii în teritoriu: în 1977 satul are doar 77
loc./km2, scade la 54 loc./km2 în 1992, iar în anul 2000 densitatea este de
48loc./km2 fără perspective de creştere în viitorul apropiat.
b. Densitatea medie a populaţei în intravilan /vatra satului/:

Între anii 1930-1956 densitatea în intravilan suferă o scădere progresivă

datorită scăderii numărului de locuitori, mulţi din ei plecaţi definitiv din sat
în special tineretul şi adulţii.
Între 1956 -2000 fenomenul scăderii densităţii continuă cu toate că
suprafaţa intravilanului creşte până la 70 ha. în această perioadă, cea mai
mică densitate în intravilan în ultimii 23 de ani din secolul trecut se va
înregistra în anul 1992, de numai 80 loc./ha. – vatră.
c. Numărul de gospodării şi numărul de persoane / gospodărie:

Se poate observa că între 1930-2000 numărul gospodăriilor satului a

scăzut simţitor datorită plecărilor definitive din sat prin încadrarea în indus-
tria judeţului sau a ţării. Alt factor care a contribuit la scăderea numărului de
persoane din gospodărie este fenomenul de îmbătrânire a populaţiei care a
dus la scăderea natalităţii în vreme ce mortalitatea s-a menţinut la cote
ridicate. Convergenţa celor doi factori a dus la scăderea pentru perioada
studiată a numărului de gospodării de la 336 la 208 şi la diminuarea
numărului de membrii de la 4,19/ gospodărie, la mai puţin de 3 membri în
anul 2000.
79
2 . Mişcarea naturală a populaţiei între 1986-2000

a. Natalitatea

Între anii 1986-1991 se observă o creştere a natalităţii până la 8 noi

născuţi pentru ”anul record” -1991 după care natalitatea a intrat în declin,
astfel în 1996 satul nu are nici un nou născut, situaţie care continuă şi în
ultimii ani ai secolului cu cifre mici.
Din studiul efectuat de regretatul profesor Petre Chitulea în 1943, a
rezultat că în acel an natalitatea atingea cifra de 20 noi născuţi /1000 loc.
după care s-a înregistrat o scădere care a culminat cu perioada războiului
1941-1945 când a fost doar de 12 / 1000 locuitori.
b. Mortalitatea pentru aceeaşi perioadă se prezintă astfel:

Pentru întreaga perioadă numărul deceselor a fost constant mai ridicat

decât cel al naşterilor, anii cu cei mai puţini decedaţi au fost 1994, 1989 şi
1995 au fost câte 7, în 1998 au fost 8, în restul anilor cifra deceselor s-a
ridicat peste 10, ajungând maximă în 1996 şi 1992 cu peste 23 decese/an.
Din aceeaşi sursă amintită mai sus aflăm că mortalitatea între 1792-1948 a
fost de 32,5 loc./an în medie - bărbaţii contribuind mai mult la ”plecările
definftive pentru alte tărâmuri". Pentru acea perioadă reveneau cca. 25
decese la 1000 de locuitori.
c. Sporul natural al populaţiei satului între 1986-2000:

80
 d. Sporul migratoriu înregistrat în perioada 1986-2000

Din situaţia prezentată mai sus reiese că în perioada 1986-2000 s-au

oficiat în sat un număr de 49 căsătorii, dintre care un număr de 29 persoane
s-au stabilit în sat.
Prin cumpărări de case s-au stabilit în localitate un număr de 17
persoane venite din alte localităţi.
În total sporul migrator nu a reuşit să compenseze sporul natural negativ
contribuind astfel la scăderea populaţiei satului.
e. Sporul total al populaţiei satului între 1986-2000:

81
Din situaţia prezentată reiese că în perioada celor 15 ani în studiu sporul
natural al localităţii a fost negativ, înregistrând o scădere a populaţiei de la
559 persoane în 1992 la 498 în anul 2000.

3. Structura populaţiei în funcţie de vârstă, sex, ramuri de

activitate, naţionalitate şi religie.

a. Structura populaţiei în funcţie de vârsta locuitorilor.

În 1930 copiii reprezentau împreună cu tineretul 43% din populaţie,

populaţia adultă 50% iar bătrânii doar 7%.
În 1992 populaţia cuprinsă între 0-19 ani reprezenta doar 20%, adulţii
58%, în vreme ce bătrânii reprezentau 22%.
Pentru anul 2000 populaţia tânără a localităţii între 0-19 ani reprezenta
12%, adulţii 60% şi bătrânii 28 %.
Pentru întreaga perioadă se observă o descreştere a tineretului ca
pondere în totalul populaţiei, menţinerea populaţiei adulte în jurul ponderei

82
de 50%, ajungând chiar 58% în 1992, în vreme ce populaţia de vârsta a III-a
cunoaşte o creştere de la 7% în 1930 la 22% prin mărirea duratei de viaţă.
b. Structura populaţiei pe sexe este următoarea:

Între anii 1930-1956 sexu1 feminin deţine majoritatea populaţiei în

teritoriu, după 1977 balanţa majorităţii înclină spre sexul ”mai puternic", di-
ferenţele sunt însă mici.
c. Structura populaţiei pe ramuri de activitate:

Pentru anul 1992 în cadrul grupei ”A" - lucrau în agricultură 71 per-

soane mai puţin de 30% din totalul grupei, în industrie, transporturi şi
comerţ lucrau peste 70% din angajaţi/132 persoane/. Grupa ”B” reprezenta
doar 11% din populaţia activă.
Populatţia activă a grupelor A şi B - reprezentau doar 41% din totalul
populaţiei satului în vreme ce ”inactivii” grupei ”C” deţineau 59% din total.
Pentru anul 2000 în cadrul grupei ”A” observăm ponderea mult mai
mare a celor ce lucrează în agricultură, a scăzut mult numărul activilor din
industrie, construcţii şi transporturi.
Activii grupei ”B” se menţin la o cifră apropiată de cea din 1992, grupa
inactivilor ”C” cunoaşte în schimb o descreştere faţă de 1992.
d. Structura populaţiei pe naţionalităţi :

83
R = români; M = maghiari< A = alţii
Pentru perioada în studiu se observă că în proporţie de 99% populaţia
localităţii este de naţionalitate română.
În secolul XIX şi până în primul deceniu al sec XX în cadrul populaţiei
satului au existat o familie de evrei -comercianţi şi mari proprietari de
pământ familia Steinberger şi 1-2 familii de maghiari dar numărul lor nu a
depăşit niciodată cifra de 10 persoane.
e. Structura populaţiei pe religii:

În perioada studiată se observă că majoritatea populaţiei satului a fost şi

este de religie ortodoxă reprezentând 97% din populaţie în 1992, 2000,
1930.
Între 1860-1947 pe teritoriul localităţii au existat un număr de
credincioşi greco-catolici ”uniţi” al căror număr nu a depăşit niciodată
procentul de 15% din populaţie - după 1947 prin Legea cultelor întreaga
populaţie trece la religia ortodoxă.

4 .Mobilitatea populaţiei în teritoriu

Fenomen de mare amploare la scara întregii ţări până în 1992-1993

navetismul a cunoscut şi la nivelul localităţii proporţii însemnate favorizat
84
de numărul mare de persoane angajate în intreprinderile industriale ale
judeţului dar şi de distanţa relativ mică faţă de municipiul reşedinţă de
judeţ.
În 1992 din Cetea navetau zilnic spre locul de muncă peste 100 de
persoane cu autobuzele şi un număr de peste 14 elevi ai liceelor sau şcolilor
profesionale.
În cadrul comunei elevii ciclului gimnazial se deplasau spre Benic unde
frecventau cursurile şcolii generale cu cl. V-VIII.
Treptat numărul navetiştilor din localitate a scăzut prin pensionări,
disponibilizări şi reducerea activităţii multor intreprinderi industriale ale
judeţului, la nivelul anului 2000 numărul celor care mai navetează a scăzut
sub 30.
În prezent mai fac naveta spre municipiul de reşedinţă şi alte localităţi
doar cei 20 muncitori şi alţi angajaţi şi cei 12 elevi ai şcolilor profesionale şi
licee. Elevii şcolii din Benic fac naveta în cea mai mare parte a anului pe jos
sau cu bicicletele -mai economic şi mai sănătos, 10 elevi.
Până în 1992 făceau naveta din municipiul Alba-Iulia sau alte localităţi
spre localitatea Cetea un număr de 5 persoane, cadre didactice, specialişti în
agricultură, cadre sanitare, în anul 2000 numărul acestora s-a redus la 1.
/Înv. Laţiu Ana/.
Datele prezentate în acest capitol au încercat să reflecte evoluţia
demografică a localităţii pe parcursul secolului trecut - marcată în ultima ju-
mătate de secol de scăderea treptată a populaţiei şi apariţiei fenomenului de
îmbătrânire a populaţiei care poate fi întâlnit în multe din localităţile rurale
din Transilvania şi chiar la nivelul ţării.
Faţă de perioada interbelică când populaţia localităţii ajunsese la 1424
locuitori în 1920 - scăderea se datorează procesului de absorbire a forţei de
muncă tinere şi adulte de către industria judeţului aflată într-un proces rapid
de dezvoltare dintre care mulţi şi-au schimbat definitiv şi domiciliul cu
întreaga familie. Alt factor care a contribuit la declinul demografic a fost
scăderea natalităţii în vreme ce mortalitatea s-a menţinut constant ridicată
diminuând treptat populaţia satului. Având în vedere faptul că în prezent
procentul populaţiei tinere a satului este mult inferior faţă de celelalte
categorii de vârstă nu sunt şanse reale ca populaţia satului să cunoască în
viitor o revigorare - dimpotrivă fenomenul de îmbătrânire se va accentua tot
mai mult în următoarele decenii.
Din informaţiile primite de la câţiva din înţelepţii satului ”am dedus că
la finele secolului trecut în localitate trăiau un număr de 22 bărbaţi cu vârste
cuprinse între 70-80 de ani şi 30 de femei din aceeaşi ”categorie".
Longevivii cu vârste între 80-90 ani erau:
1. Dărămuş Ioan - 81 ani

85
 2. Goronea Simion - 87 ani
3. Ivaşcu Silvestru - 87 ani
4. Chitulea Saveta - 82 ani
5. Chitulea Traian - 81 ani
6. Doboş Traian - 86 ani
7. Niculaş Traian - 81 ani
8. Ivaşcu Maria - 86 ani
9. Dărămuş Florian - 81 ani
10. Bucatcă Istina - 82 ani.
Campioni ai longevităţii cu vârste peste 90 de ani mai trăiau în sat :
1. Tibrean Traian - 91 ani
2. Hălălai Vuţa - 96 ani - decedată în febr. 2001
3. Cioica Vasilie - 100 ani împliniţi în aprilie 2001.

86
 CAPITOLUL V
FUNCŢIILE ECONOMICE ALE AŞEZĂRII UMANE
1. Funcţia agricolă

Pentru locuitorii satului Cetea agricultura a fost din cele mai vechi
timpuri şi este şi în prezent funcţia de bază a economiei, ea asigurând atât
hrana oamenilor dar şi o parte din hrana administrată animalelor din
gospodărie.
Deoarece fertilitatea solurilor existente nu asigură cantităţile de produse
necesare existenţei, treptat s-a trecut la mărirea suprafeţelor agricole în
detrimentul vegetaţiei forestiere - rezultatele acestui tip de exploatare
extensivă au dus la obţinerea unor cantităţi mai mari de produse dar au
afectat echilibrul ecologic al zonei, au produs schimbări negative în peisajul
natural şi au afectat negativ elementele climei cu consecinţe care se fac
simţite în prezent şi nu vor lipsi nici în viitor.
Având în vedere condiţiile oferite de relieful localităţii- cea mai mare
parte a terenurilor arabile se află pe versanţii dealurilor ce înconjoară satul
impunând un efort considerabil pentru efectuarea lucrărilor agricole,
fertilitatea scăzută a solurilor cerea administrarea unor importante cantităţi
de îngrăşăminte naturale care erau transportate cu mari eforturi pe terenurile
arabile.
Dacă adăugăm la acestea şi faptul că toate activităţile legate de munca
câmpului se efectuau cu uneltele străvechi moştenite de la înaintaşi trebuie
să recunoaştem că pâinea şi mămăliga care nu putea lipsi din nici o familie
se câştiga cu foarte multă trudă din partea tuturor membrilor acesteia.
După Reforma agrară din 1922-26 o parte din săracii satului au fost
împroprietăriţi cu mici suprafeţe de teren, existau un număr de familii
mijlocaşe şi câteva familii mai înstărite care cumpăraseră pământ de la foştii
mari proprietari maghiari Kiss şi Karoly şi de la evreul Steinberger, cu bani
câştigaţi cu trudă în America.
Din informaţiile cuprinse în manuscrisul monografiei satului - Dr.
Neagoe Valer - unul din autori ne furnizează următoarele date referitoare la
fondul funciar al satului în anul 1936:
- teren arabil - 447 ha./ (în medie 1,25 ha./gospodărie)
- fâneţe naturale /râturi/ - 380 ha.
- vii - 85 ha.
87
 - păşuni naturale - 700 ha.
Total agricol=1612 ha. la care se adăugau: 778 ha. pădure aparţinătoare
satului, 38 ha. în vatra satului, 4 ha. teren neproductiv. Total - 2432 ha.
Din aceeaşi sursă demnă de încredere aflăm că în funcţie de proprietatea
asupra pământului locuitorii satului erau împărţiţi în 1943 în următoarele
categorii sociale:
- Categoria I: proprietari a 12,5 ha. şi peste: 34 loc. 3%
- Categoria II: deţineau între 5-10 ha. teren, 215 loc. 19,3 %
- Categoria III: deţineau între 2,5-5 ha. 351 loc. 31,6 %
- Categoria IV : deţinea între 0,5-2,5 ha. 458 loc. 41 %
- Categoria V : deţineau de la 0-0,5 ha. 54 loc. 4%
Primele două categorii figurau între bogaţii satului, categoria III-IV
puteau fi consideraţi mijlocaşi, iar categoria a-V-a constituia sărăcimea
satului.
Dacă pentru primele 4 categorii pământul era suficient pentru a le
asigura hrana familiei pentru întreg anul, pentru săracii satului singura şansă
de a avea ce pune pe masa copiilor până la noua recoltă era de a se
împrumuta de la cei avuţi cu cereale pentru care trebuiau să presteze un
număr de zile de lucru la diferite munci în câmp situaţie care se repeta ani la
rând.
Principalele cereale care se cultivau erau grâul şi cucuruzul /porumbul/
mai puţin se cultiva secara, orzul, ovăzul. Se cultiva de asemenea cartoful şi
fasolea /mazărea/ care constituiau şi ele alimente de bază în hrana de zi cu
zi.
Aşa cum am arătat fertilitatea solurilor nu era din cele mai bune, erau
necesare cantităţi mari de îngrăşăminte naturale administrate terenurilor,
pentru a se evita secătuirea lor se practica tradiţionala rotaţie a culturilor
moştenită din străbuni : în primul an se cultiva terenul cu grâu, secară, orz
sau ovăz, în al doilea an se cultiva cucuruz /porumb/, iar în anul al treilea
terenul era lăsat ”să se odihnească” ca ogor şi se gunoia bine. În anul al
patrulea se reâncepea ciclul cu cultură de păioase /grâu, secară / s.a.m.d.
În proporţie de peste 95% terenurile arabile aparţinătoare satului sunt
terenuri în pantă - singurele suprafeţe plane sunt ”În Luncă” şi parţial la
”Viile Oraşului” sub Glimeea. În funcţie de suprafaţa lor terenurile arabile
pot fi clasificate în trei mari categorii:
a. sub 10 ha. suprafaţă: La Cristianu, Între Căli, Dosul, La Glimeea,
Vârtopul, La Sălcuţă, Coasta Popii/ fosta eclejie a Bisericii ortodoxe/,
Făgetul, Coasta Cetiţei - fost teren arabil şi vii în prezent părăsite, Sub
Dealul Gălzii - părăsit şi el şi transformat în păşune, La Bucnea, Între
Răzoare, Groapa Vârfului, Vârful, la Grigoia la Oanea.

88
 b. terenuri arabile cu suprafaţa între 10-20 ha.: Gruiul cu Tufele, Chipul
Gălzii, La Căpâlna, Dosul Cetea, În Faţă - după Şcoală, Grădina Bandoliei,
În Table şi În Luncă - cel mai bun teren arabil din jos de Moara din luncă
spre Benic.
c. Terenuri arabile cu suprafeţe cuprinse între 20-40 ha: Şaroia, În
Fânaţe sau Gropile Fânaţelor, La Poieni, Feţele - fost teren arabil plantat pe
vremea C.A.P. cu pomi, Livada - la fel plantat cu pomi în timpul CAP, La
Cărăruie şi la ”Crucea Tiuşului".
O pondere însemnată în culturile din trecut o ocupau cartofii, sfecla
furajeră şi ”brojbele” /guliile furajere/.
Pe suprafeţe mai mici se însămânţa trifoi şi lucernă pentru vite. Buni
gospodari, agricultorii din Cetea cultivau atât în câmp cât şi în grădinile din
intravilan legumele necesare alimentaţiei: morconi /morcovi/, ceapa, ai
/usturoi/, castraveţi, pătrunjel, salată, părădăi /roşii/, curechi /varză/,
chiparca usturoaie /ardei iute/ şi chiparca grasă /ardei gras/. Pentru a le feri
de îngheţurile de primăvară: roşiile, ardeii, chiparca şi varza erau semănate
în ”melegare” /răsadniţe/ de unde erau apoi plantate în grădină sau câmp.
Pe lângă cultura plantelor de câmp o sursă importantă de hrană şi chiar
de câştig o constituia pomicultura- ocupaţie tradiţională moştenită din
străbuni. Aproape fiecare familie avea grădina ei de pomi fructiferi cu:
meri, peri, pruni, cireşi, vişini, nuci. Fructele de bună calitate constituiau o
sursă serioasă de vitamine pentru întreg anul -mai ales pentru copii-
surplusul fiind valorificat pe piaţa Teiuşului.
Dintre soiurile cele mai bune de mere amintim: ”Roşioarele". ”Grase",
”Pătule ”Ionatan” ,"Baumas” şi ”Stetin Roşu".
Constituiau un adevărat deliciu perele ”sântămăreşti „de vară şi cele
”Cormoşe ”- lunguieţe şi verzi de toamnă, cireşele ”Grase", ”de mai” şi
”Păsăreşti", gustoasele vişine şi prunele ”Grase„ şi ”de Bistriţa".
Fiecare gospodină avea în pivniţa casei rafturi speciale unde erau
păstrate fructele pentru iarnă, prunele erau uscate printr-o metodă aparte sau
se făcea din ele deliciosul ”lictar” /o dulceaţă după reţeta bătrânească fără
zahăr.
Expunerea favorabilă a multor versanţi, solurile propice şi mai ales
topoclimatul versanţilor însoriţi au favorizat din cele mai vechi timpuri
cultivarea viţei de vie - o adevărată binefacere pentru locuitorii satului.
Cultivarea viţei de vie asigura fiecărei familii necesarul de consum şi
disponibilităţi de vânzare pentru ”completarea bugetului familiei".
Nu exista familie în Cetea / la 1936/ cât de săracă care să nu aibă un
petec cât de mic de vie, la muncile care trebuiau prestate de primăvară până
toamna la venirea îngheţului se depunea un efort considerabil. Din tot ce
scot pe fructe şi vin - îşi completează cei mai mulţi ”pâinea” pe care

89
pământul nu le-o da în cantităţi suficiente / Dr. Neagoe Valer - prof. Petre
Chitulea - ”Aspecte din viaţa economică a localităţii Cetea, jud. Alba în
anul 1944"/.
Aşa cum am arătat în prima parte a secolului al XIX-lea /1936/ satul
dispunea de o suprafaţă de peste 85 ha. vie, până în 1910-1914 cele mai
mari suprafeţe le deţineau cei trei bogătaşi ai satului /descendenţi ai marelui
Logofăt Ioan Norocea/: Kiss, Karoly şi Steinberger, Boierul Kiss avea vii
”La Comoară", În ”Trestia", ”La Pietraru” şi în ”Găjămanu” pe care le-a
vândut înainte de primul război mondial, celor mai înstăriţi dintre românii
satului.
"Jidovu"- Steinberger - a avut vii în ”Cratu", în ”Conţu„ -2 ha., şi de ”la
Ursu până sus în Cratu".
Din informaţiile primite cu ocazia întocmirii ”Dicţionarului toponimic al
satului Cetea „ vă putem informa că satul deţinea cele mai importante
suprafeţe ocupate cu viţă de vie în următoarele locuri din hotarul său:
- ”Viile Oraşului”, Coasta Cetiţei, La Coaşarca, la Comoară, dincolo de
Calea Comorii, Deasupra Comorii, la Părăul Palcului, la şura lui Mihăilă,
La Loghin, În Jidoia , În Trestia, la Ursu, La Pietraru, din Găjămanu, de la
Ursu până în Cratu, În Cratu, din Costuţă, viile de la şura lui Jipa, la
Fântâna Horii, la Gruieţe, Viile Popii Frâncu, viile din Pălang, din Dos, din
Conţu, din Coasta Popii, de la Şura din Şperla, sub Glimeea Benicului şi
Cetii, din Luncă şi de pe ”Faţă", viile Bisericii - din Şes, Coasta Popii, După
Cămin, pe Faţa Gruiului Bisericii.
Am subliniat înainte importanţa practicării pomiculturii pentru locuitorii
satului - pentru cei care au copilărit în sat este un prilej de frumoase aduceri
aminte enumerând principalele livezi ale satului din trecut:
Plantaţia de castani comestibili de pe părăul Conţului - fostă proprietate
a ”Jidovului” din păcate au rămas astăzi doar câţiva arbori. Livezile din
Ciurila şi Laz ale boierului Kiss - ultima cumpărată de Baldea bătrânu, La
Coaşarca, la Comoară, la Fântâna Horii, la Făget, Grădina Popii Neagoe, la
Părăul Palcului, la Trestia, în Şperla.
Încă din cele mai vechi timpurii harnicii gospodari ai satului au fost şi
pricepuţi crescători de animale: tovarăşi nedespărţiţi cu care împărţeau
povara muncilor agricole pe tot timpul anului, ”furnizoare” de carne, lapte,
produse din lapte, lână, ouă, etc. Vitele mari - boii şi caii erau folosiţi la
muncile câmpului la transportul produselor - fiind în acelaşi timp şi
principalele furnizoare ale valorosului gunoi de grajd cu care agricultorii
ridicau fertilitatea pământului, se pare că harnicii gospodari ai satului
cunoşteau de la înaintaşii lor valoarea zicalei străbune ”Sărăcia nu o scoate
omul din curte numa cu vitele".

90
 Din sursă demnă de încredere vă informăm că la 1930 satul avea peste
200 de boi, 140 de vaci de lapte, o stavră de cai, câteva sute de porci scoşi
zilnic la păşune de un porcar, sute de capre -scoase în păşune de ”căprar” şi
patru turme de oi fiecare numărând peste 400 de capete cu 4 păcurari
/ciobani/.
Numărul de animale pe care le deţinea fiecare gospodărie era în funcţie
de starea materială a gospodarului, de la cei avuţi ieşeau la păşune vite
numeroase, de la cei mai sărăcuţi mai puţine şi mai mici. De regulă familiile
sărmane deţineau 1 - 4 capre denumite cu un umor trist ”vacile săracilor", 1
sau cel mult doi porci - care le asigurau rezerva de carne şi grăsime pentru
un an întreg. Toate animalele satului erau scoase la păşune - fiecare specie
avea păşunatul ei bine stabilit în cadrul celor peste 700 de hectare pe care
satul le-a deţinut până în 1952. Cele mai importante păşuni erau: La Conţu,
la Rujanu, În Coasta Popii, la Bucnea, Întră Răzoare, Groapa Vârfului şi
Vârfu, la Grigoia, în Dealul Gălzii, Petriceaua, Piatra Bucnei, în Trestia,
Gruiul Cornului, Boienuţu, Dealul Cheiţa, Pragşorul Mare şi Pragşorul Mic,
la Buha-n deal, la Râtul Cercului, pe Laz, La Acăţi, În Roghina, La părău
Lupului, în Gruiu lu' Văsălie, Sub Pelniţa Coasta Tomuţii, Râtu' Crişanului,
Ierboasa, Poienile Inimaşului, Zăcătorile Mică şi Mare, Bulzişorul,
Cărbunarea, La Boruica, Hoanca Cucului şi la Rotaru.
Fâneţele naturale /râturile/ satului au deţinut în prima jumătate a
secolului trecut o pondere importantă în cadrul fondului funciar al localităţii
- ele ocupau 760 jugăre /380 hectare/ - fânurile recoltate de pe aceste supra-
feţe constituiau hrana de bază a animalelor pe perioada de stabulaţie /iarna/.
În anii ”buni” pe lângă fân se recoltează şi a doua coasă numită otavă şi
chiar a treia - care sunt fânuri de foarte bună calitate şi care sunt
administrate vacilor şi oilor în perioada de fătare şi de lactaţie. Demn de
reţinut este faptul că baza furajeră se completează şi cu fânul recoltat din
livezi.
Cele mai importante suprafeţe ocupate de ”râturile” /fâneţele naturale
ale satului sunt:
- pe valea Cetiţei: La Hoanca Iloaiei, la Buha-n Grui, La Şuri, la Tăuri,
Coasta Dumbrăveanului, La Bologa, La Rădoaia, Râtul Cercului. Alte
râturi: La Ogoru Bisericii, sub Piatra Cetii în Păşteşti, în Dosu Alghiei,
Pietrariu, Muietorile, Tău Gorunului, Gaura Bisericii, Coasta Gorunului,
După Pădure, Sănunii şi la Vulturu, Gaura Potecului, Coasta Măgurii, în
Poiană şi pe Râturi în jos până la Alghia/ Sub Piatra Cetii/, la Alghia în
Muncelu-unde se află Poiana cu Narcise /Ruşcuţe/, Făgetul, La Coliba
Truţii, la Păşteşti şi Răicani, la bordeu' lu' Mihăilă la Fântâna Daisii - rât
părăsit ca şi la Coliba lui Hălălai, Râtul de la Şipotul Rece şi de la Vârful
Păruşeilor.

91
 Din cauza distanţelor mari care le separă de sat o serie de ”râturi„ au fost
părăsite şi au intrat în ”domeniul păşunilor satului” aşa cum sunt:
- din sus de Prihodişte şi peste vale de Prihodişte, Piatra Govorii, din jos
de Piatra Govorii, Părăul Măieriştea, cunoscut şi ca ”Părăul Horii", râtul de
la Tomnateci şi cel din Doştină.
După terminarea războiului al doilea mondial, în viaţa locuitorilor
satului au venit zile destul de grele- seceta din anii 1946-1947, lipsa braţelor
pierdute pentru totdeauna pe front sistemul draconic al ”cotelor către stat”
care lăsau de multe ori oamenii doar cu atât cât să supravieţuiască de la un
an la altul.
După 1950 satul cunoaşte şi el transformările pe care agricultura ţării era
angajată după modelul ”prietenei” noastre de la răsărit, la început mai puţini
apoi prin eficientele metode de convingere majoritatea agricultorilor se
înscriu în C.A.P. - procesul ca atare s-a definitivat de-abia în 1962. La
început satul a avut C.A.P.-ul propriu, după 1965 şi-a unit pământurile şi
eforturile cu cei din satul vecin Benic. Introducerea mecanizării
principalelor lucrări agricole, aplicarea unor tehnologii avansate,
introducerea pe scară largă a combaterii dăunătorilor cu ajutorul
substanţelor chimice - ierbicide, insecticide etc. mărirea fertilizării
terenurilor cu ajutorul îngrăşămintelor chimice toate au dus la obţinerea
unor producţii mai mari. Un rol deosebit de important în modernizarea
agriculturii satului 1-au jucat pe parcursul celor peste 30 de ani de
agricultură cooperatistă inginerii agronomi, alte cadre de specialitate unii
dintre ei fii ai comunei şi cărora li se cuvine să le mulţumim pentru
strădaniile lor. S-a pus un accent mai mare pe dezvoltarea pomiculturii care
avea condiţii favorabile de sol şi climă importante suprafeţe de teren au fost
destinate acestui scop - înfiinţându-se livada modernă care avea să treacă
ulterior în administrarea AEI Benic şi ale cărei rezultate bune şi producţii
aveau să o claseze între cele mai valoroase din judeţ datorită muncii şi
priceperii profesionale deosebite de care a dat dovadă colectivul acesteia
condus cu competenţă de inginerul Rusan Nicolae - fiu al satului.
Mecanizarea agriculturii realizată la început mai modest cu utilajele şi
maşinile deţinute de fostul S.M.T. Benic - a sporit treptat prin dotarea cu noi
şi performante maşini agricole în cadrul S.M.A.
Un aport important la obţinerea unor beneficii mari, la sporirea avuţiei
C.A.P.-ului 1-a avut şi sectorul zootehnic profilat pe creşterea vacilor de
lapte şi al oilor. Pentru modernizarea activităţii în acest sector s-au construit
câteva grajduri spaţioase în partea de nord a vetrei satului- s-au construit
saivane pentru oile C.A.P.-ului în apropierea grajdurilor şi în păşunat.

92
 Aşa cum arătam anterior în urma împărţirilor administrative repetate
fondul funciar al satului s-a diminuat aproape la mai mult de jumătate faţă
de perioada interbelică:
- teren - arabil - 241 ha. faţă de 447 ha. în l940
- fâneţe naturale- 230 ha., faţă de 380 ha.
- livezi - 33 ha. nou înfiinţate
- vii - 22 ha. faţă de 85 ha.
- păşuni naturale - 237 ha. faţă de 700 ha.
Perioada cooperatistă a avut pe lângă neajunsurile ei şi un efect benefic -
cei harnici au reuşit să prospere construindu-şi case noi sau modernizând pe
cele moştenite de la părinţi, şi-au mobilat modern locuinţele, au reuşit să-şi
înjghebeze gospodării frumoase cu animale.
Din păcate tineretul şi majoritatea bărbaţilor apţi de muncă au ”luat viaţa
în piept” părăsind ocupaţia tradiţională de agricultori şi devenind angajaţi ai
diferitelor intreprinderi industriale ale judeţului şi intrând în uriaşa armată a
navetiştilor. Mulţi dintre ei au plecat definitiv din localitate stabilindu-şi
domiciliul în alte localităţi contribuind astfel la treptata depopulare a stului
cu efecte de loc benefice pentru acest sat pitoresc.
După evenimentele din decembrie 1989 în viaţa satului intervin o serie
de lucruri noi - repunerea în proprietate a foştilor deţinători de terenuri
agricole, lipsa mijloacelor mecanice necesare practicării unei agriculturi la
nivelul pretenţiilor sfârşitului de mileniu, lipsa braţelor de muncă tinere,
toate concurând pentru a umbri bucuria redobândirii pământului moştenit de
la străbuni.
Pentru a-şi lucra terenurile arabile cele aproximativ 200 de familii câte
există în sat dispun de ”serviciile” celor 14 tractoare proprietate personală,
de 14 pluguri mecanice şi 14 grape, semănători pentru grâu SUP 29, de 1
semănătoare pentru porumb SPC 6, de 7 discuri, 1 cultivator, 2 combine - 1
Gloria C -14 şi 1 Matador. În 1940 satul dispunea doar de serviciile unei
batoze proprietatea lui Crişan Sabin şi Dărămuş Traian /Barnaon/. Cea mai
acută problemă este costul ridicat al lucrărilor agricole datorită preţului
ridicat al carburanţilor, din care cauză mulţi din gospodari - în prezent
pensionari C.A.P. - nu-şi pot permite să apeleze la serviciile mecanizate
fiind obligaţi să efectueze munca câmpului cu pluguri trase de cai, să
apeleze la străvechea sapăpentru întreţinerea culturilor/preţurile ierbicidelor
sunt şi ele inaccesibile pentru pensionari/. La fel ca în alte localităţi din
Transilvania - cresc de la an la an suprafeţele de teren ”părăsite” din lipsa
posibilităţilor proprietarilor de a lucra.
Cu toate aceste greutăţi în anul 2000 s-a reuşit obţinerea unor producţii
mulţumitoare la principalele culturi:
- 2000 kg. grâu / ha.

93
 - 4000 kg. porumb boabe / ha.
- 13.500 kg. cartofi / ha
- 5300 kg. legume / ha
- peste 12 to. fructe / ha.
- peste 9500 kg. struguri / ha.
Efectivele de animale deţinute de locuitorii satului în anul 1989 au fost
următoarele: comparativ cu cele ale comunei:

Specificare Efective -comună Efective sat

Bovine / capete 1509 277

Porcine-scroafe / capete 19.784/2032 3335/2060
Ovine/oi / capete 3.611/3050 550/ 468
Cabaline - capete 181 18
Păsări /ouătoare / capete 31.100/17.000 4500/2400
Albine / familii 100 45
Caprine / capete 320 100
Iepuri casa / capete 200 40

Crescătorii de animale din sat livrau la fondul de stat în 1991

următoarele produse animaliere:

Producţia animalieră Cantitate Satul Cetea

la nivel comună
Carne total/viu/ to. 1236 200
Lapte vacă / hl 25430 3978
Lapte oaie, capră / hl 20430 3200
Lână / kg. 9860 1520
Miere extrasă / kg 3000 1240
Ouă păsări / mii buc. 2210 312

Crescătorii de animale din sat se confruntă cu o serie de greutăţi legate

de datorită situaţiei deficitare în care se află majoritatea întreprinderilor din
ţară. Valorificarea produselor animaliere: societatea comercială care
achiziţionează laptele de vacă, oaie şi capră, achită cu mari întârzieri
contravaloarea laptelui – fapt ca a determinat pe mulţi să-şi valorifice
laptele sub formă de telemea, pe care o vând pe piaţă, lâna nu mai are
căutare pe piaţa internă, datorită situaţiei deficitare…
Greutăţi sunt întâmpinate şi în valorificarea pieilor de animale preţurile
de achiziţionare fiind mult prea mici faţă de valoarea reală a lor. Pentru o

94
bună desfăşurare a activităţii de creştere a animalelor se impune din partea
Consiliului popular comunal luarea unor măsuri concrete pentru amenajarea
corespunzătoare a unui puţ sec - unde să fie incinerate animalele moarte din
cauza unor boli infecţioase pentru a se evita declanşarea unor epidemii care
ar aduce mari prejudicii economiei localităţii sau chiar comunei.
Pentru faptul că în ultima perioadă cazurile de turbare au devenit tot mai
frecvente în judeţul Alba - organele comunale sprijinite de Filiala de
vânătoare A.G.V.P.S. trebuie să organizeze acţiuni pentru depistarea şi
distrugerea animalelor sălbatice turbate /mai ales vulpi / în cel mai scurt
timp.
Trebuie popularizate în rândul locuitorilor toate măsurile ce trebuiesc
luate pentru combaterea acestui flagel, prezentarea tuturor animalelor
expuse la vaccinările antirabice şi anunţarea cazurilor suspecte în vederea
luării măsurilor necesare.
Analizând modul de utilizare al terenurilor aparţinând satului în funcţie
de relieful în care sunt amplasate – de topoclimatele amintite în prezenta
lucrare se pot trage o serie de concluzii privind utilizarea şi gospodărirea
mai eficientă în viitor a pământului acest veritabil tezaur natural.
Studiile de specialitate care vor trebui întocmite în vederea utilizării
superioare a terenurilor vor trebui să ţină cont de faptul că solul care asigură
dezvoltarea covorului vegetal constituie o bogăţie naturală de inestimabilă
valoare ce trebuie protejat permanent, de gradul de fertilitate al său depinde
prosperitatea actualei generaţii şi mai ales al generaţiilor viitoare.
Utilizarea în totalitate a terenurilor aparţinând satului, valorificarea lor la
parametri superiori, creşterea capacităţii de producţie a solurilor, redarea în
circuitul agricol al celor peste 18 ha. teren neproductiv înlăturarea apariţiei
de badland-uri /pământuri rele/ toate trebuiesc abordate ştiinţific în funcţie
de particularităţile locale ale reliefului, climei şi substratului geologic.

2. Funcţia comercială

Pentru locuitorii satului în valorificarea produselor vegetale şi animale

obţinute în gospodăriile personale au existat pe parcursul timpurilor mai
multe posibilităţi: valorificarea lor la târgul săptămânal de la Benic /4 km./
sau pe pieţele oraşelor Alba-Iulia, Teiuş /Tiuş/, mai rar la Aiud sau Blaj cu
ocazia târgurilor tradiţionale ce se ţineau la date bine stabilite.
Din 1820 când satul Benic ”este avansat” la rangul de ”oraş” în cadrul
cercului Ighiu, din Comitatul Albei de Jos - are privilegiul de a ţine târg
săptămânal în ziua de luni, la care participau săteni din aşezările învecinate
între care şi Cetea. Târgul de la Benic a funcţionat o bună perioadă de timp
diferenţiat în funcţie de produsele oferite: la Maglon - în capul satului spre

95
Mesentea - era destinat pentru vite mari, pe locul unde se află azi şcoala
generală din Benic era târgul de porci, oi, capre, iar în vecinătatea podului
pe peste valea Gălzii se ţinea târgul de cereale, fructe, alte produse agro-
alimentare, tot aici îşi desfăceau şatrele vânzătorii ambulanţi şi negustorii
din oraşele Comitatului.
Cu trecerea timpului cele trei ”sectoare” s-au unit în singura piaţă care a
dăinuit până în 1957- din apropierea podului peste valea Gălzii, înclinăm să
credem că producătorii din Cetea frecventau acest târg mai mult pentru
vânzări de animale şi cumpărări de cereale - pentru că Benicul era şi el un
mare furnizor de fructe şi produse din struguri şi prune.
Despre posibilităţile de a-şi valorifica produsele din gospodărie ale
locuitorilor aflăm din lucrarea ”Viaţa economică şi agrară a Românilor din
Ardeal şi Ungaria” vol. I 1508-1820, a istoricului Ştefan Meteş,
următoarele: ”Loc de târg avem şi aici/la Benic / pe loc, încă dară şi jur
împrejur atâtea târguri avem de în toate zilele putem merge la târg şi măcar
cu caru măcar cu talpa /pe jos/ tot pe cale bună". Tot în lucrare sunt
menţionate şi târgurile unde puteau să-şi valorifice produsele: luni la Benic,
marţi şi sâmbătă la Bălgrad /Alba Iulia/, miercuri la Tiuş /Teiuş/, joi la Aiud
şi vineri la Ighiu.
Cel mai frecventat târg pentru cei din Cetea era Tiuşul/ pe jos sau cu
căruţa transportau miercurea la târg fructe, struguri, vin, vinars ,ouă, lapte şi
alte produse- parcurgeau cei 16 km. dus şi întors pentru a-şi valorifica
surplusul din gospodărie şi pentru a-şi cumpăra cele necesare gospodăriei.
O altă formă de schimb era ”trocul în natură” care se făcea cu negustorii
ambulanţi ce vizitau satul- aşa numiţii ”râzari” amintiţi în studiile prof.
Petru Chitulea referitoare la viaţa economică a satului. Aceştia ofereau
sătenilor diferite mărunţişuri: oglinzi, prime/ fonte/ piepteni, nasturi, suluri
de bumbac necesar pentru ţesături, aţă diferit colorată pentru cusutul iilor şi
cămăşilor de port popular şi primeau în schimb resturi textile ”râze"/, vin,
vinars sau mai rar fructe.
Două personaje care făceau o afacere rentabilă în sat erau Liţa şi
”muierea” lui Liza - doi ţigani din Teiuş care cumpărau de la săteni pieile şi
intestinele animalelor sacrificate -cu vreme au au prosperat serios devenind
”luxoşi".
Schimburi comerciale pe bază de troc făceau mai ales femeile satului,
grupate câte 4-5 încărcau în dăsagi struguri, fructe, vin, ”cepişcă”
/arpagică/, părădai /roşii/ curechi /varză/, chiparcă /ardei/ tutun sub forma de
foi sau tăiat şi plecau în satele de mocani de unde se aprovizionau cu fuior
de cânepă sau cu lână.
Interesante sunt referirile pe care le-am găsit cu privire la unităţile de
măsură: cotul /0,664 m/ pentru postav şi alte ţesături, ”deţul” unitate de

96
măsura pentru capacitate - folosit în crâşme /făgădaie/ = 100 ml, ”felea”
unitate de capacitate pentru lichide = 1/2 litru, ”feria"- 10 litri, stânjenul
unitate de măsură folosită mai ales pentru lemn= 1,96 m. ca lungime, dar şi
ca volum al lemnelor stivuite = 8 metri cubi de lemn.
Până la 1918 moneda de schimb în comerţ era ”zlotul” şi subunitatea sa
”piţula". (1 Zlot = 100 piţule.)
În schimbul unei găini şi al unui cocoş vândut se primea 1 zlot, 1 ferie
de vin făcea tot 1 zlot.
Pentru a-şi cumpăra bumbacul necesar pentru ţesăturile puse la război
femeile trebuiau să plătească următoarele sume:
- pentru un pachet de bumbac nr. 6 de urzit -trei zloţi de argint
- pentru un pachet nr. 8 plăteau 3 zloţi şi 20 de piţule
- pentru un pachet de bumbac nr. 6 pentru ”băteală"- 3 zloţi şi 20 piţule
sau trei ferii de vin.
- pentru un pachet bumbac alb nr. 8 - 3 zloţi şi 50 piţule
Dacă aveau să-şi cumpere materiale pentru piesele de port ştiau că
pentru 1 catrinţă avea nevoie de 5 piţule, pentru o ”perpetă” / şorţ/ îi
trebuiau 1 zlot şi 20 piţule, 1 ”tistineu” /năframă de cap/ costa 2 zloţi, 1
pieptar de piele costa 5 zloţi de argint, 1 ”laibăr"/ scurtă / din postav costa
tot 5 zloţi de argint, postavul costa 3 zloţi cotul. Barşonul pentru margini
costa 1 zlot, etc.
Până în 1949-1950 au existat în sat o serie de prăvălioare ”bolte” unde
se găseau de toate - de la ”oloi de lampă” petrol lampant/ la sape, coase,
fiare de plug, ”pârloage de opinci": La Chitulea Ioan /Mihăilă/, la Jidovu
/Steinberger / în casele unde a fost şi primăria satului, la Nicoară Nicolae
/Niculuţa lu' Tăpălaga/, la Ocoşu şi la Mădălina la Dărămuş Cornelia/ a lui
Barna Onu, la Dărămuş Ioan - zis Arsîn sau Pocăitu', la Sava şi la Aldianu.
În aceste ”magazine mixte” se vindea şi băutură cu ”deţu” având şi rolul de
făgădaie.
Din informaţiile pe care le-am obţinut de la bătrânii satului am aflat că
satul nu a avut ”făgădaie” /cârciumi/ separate de bolţi /prăvălii probabil din
cauză că şi cei mai puţin avuţi din sat reuşeau să-şi facă ”provizii de iarnă”
de vin şi de vinars din producţie proprie. Băutură se găsea la majoritatea
”bolţilor” satului unde bărbaţii la sărbători veneau ”să se cinstească” cu
câte” un deţ „de vinars”.
Poate cea mai veche ”boltă” a satului a fost cea a lui Căliman de pe uliţa
Susenilor - un băştinaş intreprinzător care cumpăra toamna fructe de la
săteni pe care le depozita în pivniţele sale până primăvara - după ce le
selecta le încărca în căruţe şi le transporta la Coşlar sau la Alba unde le
încărca pe o plută de lemn şi le transporta până la Arad sau Deva unde le
vindea pe bani buni.

97
 Cu banii câştigaţi îşi cumpăra marfă pentru ”boltă” - cu vremea şi-a
deschis şi ”meserniţă” /măcelărie/ şi-a cumpărat o batoză cu motor cu aburi
-prima batoză din sat. Negustor bun, vindea la preţuri mai mici ca ceilalţi
atrăgându-şi mare parte din sat ca clientelă.
Strănepoata sa Cornelia - susţine că în pivniţa casei se mai păstrează şi
azi tejgheaua boltei/ făcută la comandă ”care era prevăzută cu ”un fioc”
/sertar/ bine ferecat unde erau puşi banii de pe tejghea printr-o deschizătură
anume făcută /Oare şi la sfârşitul secolului al XIX-lea patronii erau
victimele jafurilor armate?/.
După 1950, comerţul în sat a fost apanajul Cooperaţiei de consum,
magazinul sătesc a funcţionat până în 1990 în fosta casă parohială a bisericii
greco - catolice, între 1990-1998 a funcţionat ca magazin privatizat, fostul
proprietar a dat faliment fiind înlocuit de ”Ionică” din familia Bancea.
În perioada când a funcţionat ca magazin al Cooperaţiei de consum a
desfăcut în sat o gamă largă de produse alimentare, textile, îmbrăcăminte,
produse electro-casnice şi încălţăminte dar a avut şi ”un plan substanţial” de
achiziţii de produse de la populaţie.
După 1989 în sat au apărut o serie de prăvălioare specializate în
vânzarea de produse alimentare, alcoolice şi tutun:
"Barul” lui Bleascu - a funcţionat puţină vreme lângă podul Caroli, pe
urmă a fost închis - a dat faliment.
Prăvălia lui Cioica din Jidoia, prima prăvălie privatizată din sat, după
1997 s-a mutat în casele lui ”Cătău” la Şosea - şi în scurtă vreme fost
înăbuşit de concurenţa venită din vecinătate.
Magazinul ”Marius” - peste drum de fosta prăvălioară de la Cioica are o
gamă largă de produse în vânzare - se pare că la ora actuală este cel mai
prosper datorită spiritului ”managerial” de care dă dovadă proprietarul.
Prăvălia de la ”Clarins” intitulată pompos ”Barul Clarins” se află pe
uliţa principală a satului în casele cetăţenei Mărişca lui ”Meteşu” - pro-
prietarul Toderici Ioan a ”predat” afacerea fiicei sale. Barul şi Discoteca
funcţionează mai mult sezonier în perioadele de vacanţe ale elevilor care
găsesc aici atmosfera atât de familiară din oraşele unde se şcolesc.
Numeroase ateliere meşteşugăreşti au desfăşurat în sat activităţi de
prestări de servicii solicitate de locuitori.
Cismarii:
- La Boc Ioan - avea atelier în Suseni- era căsătorit cu o fată de-a lui
Cornilă.
- Pătru Crişan - cu atelier în Joseni, în apropiere de bolta Jidovului
- Pascu Nicolae - repara încălţăminte dar executa la comandă şi
produse noi
- Raica Nicolae -"Ursu"- cu atelier pe uliţa principală în Joseni

98
 - Bubăilă Trifon - avea atelier de cismărie peste drum de şcoala nouă
lângă cantorul Mureşan.
- Muntean Grigore - a fost primul pantofar din sat, locuia lângă
Hudicuţa de la Tăblaşu.
- Oţoi Gligor /a Guşatului/ - meşter cismar cu ”carte„ lucra
încălţăminte nouă dar făcea şi reparaţii la nevoie.
- Dărămuş Nicolae /de-a lui Macavei/ - a fost unul din meşterii cei mai
căutaţi din sat, ”cunoştea meserie ca lumea".
Dărămuş Nichifor /Chifor/ - unul din meşterii actuali în sat ce stă în
Suseni peste drum de fostele case ale lui Kiss.
Ateliere de cojocărie unde sătenii îşi făceau la comandă: pieptare,
cojoace şi căciuli de iarnă din piei de oaie au avut următorii:
- Oţoi Gligorică /a lui Mucărică/ - ce stă din jos de ”Ţăţuc” - Preja
Gligor care a învăţat meserie de la meşterul Oţoi, locuia din sus de
Toderici, lângă puntea de la Băluţu.
- Oţoi Amos /Amosu Şchiopului/ - avea atelierul lângă podul Caroli
peste drum de ”Fostu-birău".
- Cădan Teodor /Stiodoru Burii/ - a învăţat meseria în Tiuş/Teiuş/ la
un meseriaş numit Popa, făcea ”lucru fain” în atelierul lui de lângă vale în
casa lui Bota.
Pentru confecţionarea hainelor din postav pentru portul popular sau ”de
toate zilele la lucru” sătenii apelau la serviciile croitorilor pentru bărbaţi din
sat:
- Daisa Ioan- ”făcea lucru de lux” pentru că învăţase meseria la Viena,
avea atelier în fundul grădinii de la Băluţu.
- Oţoi Dumitru /Soigă/ - meşter bun, s-a întors de pe front cu degetele
de la mâini lipsă din cauza degerăturilor, lucra laibăre şi cioareci pentru
bărbaţi, avea atelier în Suseni din sus de staţia de autobus.
- Oţoi Ioan /a lui Macavei/ - lucrează şi azi dar puţin, din cauza
sănătăţii, lumea î1 cunoaşte ca şi ”Croitorul".
- Radu Văsălie - cosea şi el laibăre şi cioareci, avea atelier pe vale sub
Biserică pe lângă ”Vuţa” lu' Olaru. Pentru îmbrăcămintea femeiască
existau în sat ateliere de croitorie aparte la:
Pascu Maria /a lui Şchiopu/, Dărămuş Anuţa /Pocăitu/ Dărămuş Maria
de pe ”Părău", Dărămuş Cornelia a lui Crişan - mai lucrează şi azi rochii,
bluze, fuste şi Muntean Veta. Înainte de 1940 în sat erau puţine maşini de
cusut, una din croitoresele satului în acea vreme a fost Rosa lui Pilat, o fată
de jidov, cele mai multe femei îşi coseau singure cu mâna lucrurile . Sat cu
vechi tradiţii în cultivarea viţei de vie, a avut de-a lungul vremii o serie de
meşteri pricepuţi locali în confecţionarea recipientelor necesare prelucrării
şi depozitării vinului, erau dogarii sau cum li se spunea în graiul local

99
”Butnari"; ei făceau cu materialul clientului sau al lor; buţi, butoaie, călcă-
tori pentru struguri. Amintim câţiva dintre ei:
- Raica Amos -cu atelier lângă Lascu Traian în Joseni .
- Raica Ioan - /Nelu lui Raica/ fiul său care o ”furat meseria” de la
taică-so.
Meşterul Fostoc /Oţoi Simion lui Fostobirău/ - ce avea atelierul peste
drum de ”Şchiopu” a fost unul din cei mai pricepuţi ”butnari” ai satului .
- Marinca Traian - alt meşter ”puternic” al satului.
- Oţoi Ioan lui Fostăbirău - meşter priceput lucrează şi în prezent, are
atelierul în Joseni lângă podul Caroli.
Între meşterii satului mulţi aveau talente ”polivalente” făceau lucrări de
dulgherie dar şi rotărie- foarte solicitaţi pe vremuri şi după 1989:
- Dărămuş Florian /Florenuţu lu Gârlea/ de pe uliţa Comorii - făcea
heizaşuri de case dar şi lucrări de rotărie
- Dărămuş Adrian /Tircea/ - cu atelier din sus de ”Cantoru"- acum se
află la ”odihnă” în Sântimbrul Bisericii.
- Dărămuş Ioan - tatăl lui Adrian şi ”dascăl” în ale meseriei pentru fiu.
- Rusan Nicolae - bun meşter a lucrat mulţi ani la C.A.P. - împreună cu
Dărămuş Florian.
- ”Bucur” Truţa Ioan - de la moară, meşter priceput şi el, tatăl
preotului Truţa Vasile.
- Oţoi Ioan - /"Fostăbirău”/ - menţionat şi la ”butnari” lucrează şi în
prezent, meseriaş priceput.
De mare căutare se bucurau şi ”căuacii” fierarii satului - care executau
lucrări pentru gospodarii satului: potcoveau caii si boii, puneau rafuri la
căruţe, ascuţeau ”fiarele” de plug.
- Crişan Sabin /Vărzaru/ cu atelier în Suseni, lângă fântâna lui Vărzari
- Oţoi Alexe - tatăl preotului ”unit", cu atelier din sus de ”Ocoşu” se
spune că a fost unul din cei mai buni ”căuaci”:
- Medrea Pătru - cu atelier dincolo de vale în chirie la ”Cătau".
- Popa Ionuţ - avea ”căuacia” în centru peste drum unde stă azi Pia-
poştăriţa
- Petric Adrian /Candin/ - a învăţat meserie la Benic cu tatăl profe-
sorului universitar Drăgan Ioan de la Cluj.
- Şandru Iulius şi fiul Nicolae - ambii buni meseriaşi, atelier peste
vale, unde stă ”Poştăşiţa".
- Dărămuş Ioan /Mocăneţu/ -bun meseriaş, avea atelierul lângă fântâna
lui ”Jidu", fire veselă şi mare hâtru, acum pensionar.
Satul a beneficiat şi de serviciile multor tâmplari -care executau o
gamă variată de lucrări cu materialul clientului.

100
 - Sava Amos /Amosu lu Crâsnic/ meseriaş priceput, are multe lucrări
făcute şi 1a Biserica ortodoxă din sat.
- Crişan Ioan /Astăluşu/ - meşter mai vechi - făcea la comandă: uşi,
ferestre, avea atelierul lângă Baldea Simion /Ouţu/.
Mult căutate au fost şi serviciile zidarilor din sat atât în trecut dar mai
ales în ultimii 40 de ani când oamenii au trecut la demolarea vechilor case
moştenite de la părinţi şi la construirea altora noi.
- Truţa Ioan /Bucur ăl Bătrân/ - meşter foarte priceput, pe lângă zidărie
şi dulgherie era şi morar.
- Bancea Vasilică - meşter mai vechi, priceput, locuia peste vale de la
fosta moară a lui Kiss.
- Pătru Hălălai /a lui Bandalic/ -alt meşter ”vechi” tare priceput
- Boian Victor /a Goarnii/- meşter bun ce locuia în Suseni 1ângă
”Pârlea", mort de peste 50 de ani
- Muntean Ionuţ / a lui Filu/ - meşter bun ce locuia în Joseni lângă
Traian Chitulea /Nienu/
- Michimiş Manole - alt meşter bun, a locuit în Suseni lângă Baldea
Traian /Tranu/
- Crişan Dan /a lui Pătru lu' Sabinu Piţului/ - bun meseriaş, face şi sobe
de teracotă, din cărămidă /ploaptăne de bucătărie/ pune faianţă, gresie. Are
mulţi clienţi.
Au executat pentru săteni mulţi ani la rând, cruci pentru cimitir în
atelierele proprii: Muntean Ionuţ /Filu/- care era de fapt şi zidar şi zugrav.
- Tricu Ioan /Bătrânu/ ce avea atelier pe uliţa comorii- în prezent
lucrează mai puţin fiind bolnav.
Lucrări de zugrăvit erau executate de meşterii:
- Muntean Ionuţ, Crişan Daniel, Tric Ioan, Dărămuş Simion lui Tifor.
Prelucrarea lânii la darac era făcută în atelierul de la Radu Ioan
/Bătrânu/ la moară.
Profitând de avantajul situării pe valea Cetii - mai mulţi întreprinzători
şi-au construit pe parcursul vremurilor mori de apă la care sătenii îşi
măcinau cerealele: grâu, cucuruz /porumb/, secară - pentru a avea apa
necesară mişcării instalaţiei au construit pe vale iezături în spatele cărora se
formau iazuri de unde apa era dirijată spre roata morii. Astfel de mori au
fost :
- La Kiș în Suseni - astăzi dispărută, lângă Bancea.
- La Brânză /Forţonea/ tot în Suseni - lângă podul de la Grozăviş,
construcţia şi instalaţia interioară există şi azi.
- La Dan Victor - cumpărată de la Barna - tot în Suseni se vede şi azi.

101
 - Morile ”gemene” din capul satului din Suseni proprietatea fraţilor
Oţoi Amos şi Oţoi Simion - mori cu o singură piatră, alimentate din
acelaşi loc - funcţionau ”cu rândul” câte o săptămână.
- Moara de la Radu -din Joseni sub Sântirimbul Bisericii – moară cu 2
pietrii-clădirea şi instalaţia există şi azi, era alimentată cu apă de la izătura
de la Radu de unde prin canalul iazului apa trecea şi la moara lui Bucur.
- Moara lui Bucur - tot în Joseni din jos de cea a lui Radu, moara era
dotată cu o roată uriaşă distrusă de viituri.
- Moara de la Ilişca - din sus de podul din Luncă, moară veche azi
disparută.
- Moara din Luncă - de la podul de peste valea Cetii, i s-a spus şi moara
lui Mafteuţ, a fost cumpărată de la fostul proprietar Vasilica de către
Munteanu Nicolae. Dotată cu motor electric funcţionează şi în prezent.
Abundenţa recoltelor de fructe cu care livezile satului răsplăteau în
fiecare an pe gospodarii satului, calitatea deosebită a prunelor asigurau celor
ce trudeau din greu la munca câmpului cantităţi însemnate de ”vinars” pe
care îl obţineau prin fermentarea fructelor şi distilarea ”borhotului” în
instalaţiile speciale denumite ”vinărsării" /cazane de ţuică/. Multe din ele nu
mai există azi dar au contribuit la ”înveselirea” multor generaţii :
- La Ionu lu Mihăilă - /Chitulea I./ din Joseni – în grădină la Martin.
- La Radu Ioan - la moară, instalaţia mai există dar nu mai funcţionează
- La Dan Victor - în Suseni la moară, mai există azi
- La Americanu - lângă puntea lui Băluţiu - funcţionează şi azi în
grădina casei de laŢuleap: proprietar fiind Dărămuş Simion /Semi/
- La Cădan Teodor – lângă podul Caroli şi fosta casă a învăţătorului
Bota în capul uliţei Comorii.
- La Moara din Luncă - instalaţie lângă clădirea morii –funcţionează
- La Moară la Bucur - instalaţie ce funcţionează şi azi în Joseni
- La Chimu Hălălai - tot în Joseni - lângă cea a lui Semi.
- La Partenie - fosta instalaţie a C.A.P., azi îi aparţine.
- La Brânză - la fosta moară din Suseni, prelucrează materialul pentru
vecinătate.
Până în 1957 satul a avut un ”abator comunal„ unde arau sacrificate
vitele accidentate sau cumpărate din târg, carnea ”verificată şi ştampilată”
de un angajat al primăriei era distribuită la ”meserniţele” /măcelăriile/
satului pentru vânzare. Astfel de măcelării /meserniţe/ au fost următoarele :
- La Dărămuş Iosif /„Ocoşu”/ - în Suseni.
- La Medrea Ioan /Loghin/ - lângă podul Caroli cam 100 m.
- La Nicoară Ioan /Tăpălagă/ - în Joseni în fostele pivniţe ale
”Jidovului".
- La Oţoi Ioan /Omocu/ - lângă podul din Joseni şi Truţa Nicolae

102
 - La Hălălai Nicolae- /Ghiţă/ în Joseni - peste drum de casa lui Niculaş
Traian /Palcu/
- La Hălălai Ioan - în Suseni, lângă casa unde stă Ianu.
- Abatorul comunal - a funcţionat într-o clădire pe locul unde se află azi
”vinărsăria lui Păluţ”, în Suseni.
Merită amintită aici prima intreprindere cu profil industrial din sat, este
profilată pe producerea de gatere şi instalaţii pentru industria forestieră şi
aparţine patronului Cuteanu Ioan - din Mesentea. Mica intreprindere
funcţionează în clădirile modernizate /hale/ ale fostei mori din luncă.

3. Funcţia de transport.

Reţeaua de căi de comunicaţie ce deserveşte satul Cetea a fost con-

diţionată de existenţa celor doi factori importanţi: relieful zonei şi distanţa
relativ mică faţă de cele două centre civice mai importante ale judeţului -
municipiul Alba Iulia şi nodul de cale ferată Teiuş aflat şi el pe traseul
Drumului Naţional nr. 1.
Încă din cele mai vechi timpuri relieful a favorizat dezvoltarea unei
dense reţele de drumuri de ţară ce permiteau legăturile cu satele învecinate
din amonte sau avale pe valea Cetei, dar şi cu alte sate situate în bazinele
hidrografice ale văii Gălzii sau Geoagiului.
Două au fost drumurile cele mai folosite pe parcursul vremii pentru
legăturile cu centrele mai importante ale judeţului actual: calea Stremţului
/pentru legătura cu Teiuşul /8 km/ şi calea Bălgradului /Albei Iulia/.
Calea Stremţului -începe din vatra satului cu ”Calea Popii” - care iese în
hotar în ”Dos” trece peste vârful Dealului de unde coboară în capul de nord
al vetrei satului Stremţ - 3 km. Din Stremţ până la Teiuş -pe drumul
comunal asfaltat astăzi se mai parcurg încă 5 km. Porţiunea între Cetea şi
Stremţ este drum de hotar - din Stremţ la Teiuş - drum comunal asfaltat care
în viitor va fi inclus în circuitul turistic internaţional pentru că deserveşte
mănăstirea Râmeţi monument istoric de valoare datând din secolul al XIV-
lea.
Drumul era parcurs de locuitorii satului în deplasările lor spre Teiuş la
târgurile săptămânale pe jos sau cu căruţa dacă aveau mărfuri mai
voluminoase, o bună perioadă a fost folosit de muncitorii navetişti care
lucrau la Teiuş în cadrul C.F.R.
Calea Bălgradului - de-asemenea un drum foarte vechi făcea legătura
satului cu reşedinţa administrativă a teritoriului /Comitat, raion, regiune şi
în prezent - municipiul reşedinţă de judeţ. Din Cetea acest drum de ţară -
parţial pietruit trecea prin Benic /3,5 km./ Tibru, Cricău, Craiva, Bucerdea
Vinoasă, Ighiu, Şard, Miceşti şi ajungea în Alba Iulia după 20 km. parcurşi

103
prin traversarea celor 6 cumpene de ape şi tot atâtea cursuri de apă. Era
folosit mai ales pentru rezolvarea unor probleme mai deosebite, bătrânii
spun că era folosit mai ales pentru faptul că aici aveau mai puţine şanse să
se întâlnească cu împăunaţii jandarmi ai stăpânirii care nu vedeau cu ochi
buni deplasările iobagilor spre centru.
Pentru a crea posibilitatea intrării autobuselor I.T.A. în sat şi a asigura
condiţii propice pentru naveta celor care se deplasau zilnic la munca spre
oraş - porţiunea de drum între Cetea şi Benic /3,5 km./ a fost asfaltată în
anul 1993 - datorită interesului deosebit depus de cei doi fii ai satului aflaţi
în acea vreme în funcţie de răspundere la nivel comunal şi naţional: inginerul
Dărămuş Nicolae - deputat de Alba în Parlament şi inginerul Rusan Nicolae -
primar al comunei Galda de jos între 1991-1996.
Prin asfaltarea acestui tronson sătenii beneficiază azi de mijloace de
transport spre reşedinţa judeţului: 3,5 km. până la Benic pe Drumul comu-
nal DC 77 - 7 km. până la Făgădaiele Gălzii pe Drumul Judeţean 107 K - iar
de aici încă 16 km. pe Drumul Naţional nr. 1 Europa 81 - până la Alba Iulia
- sau 4 km. până la Teiuş. Legătura pe drum asfaltat a satului cu cele două
centre este avantajoasă şi pentru faptul că cei care vin din diferite colţuri ale
ţării spre sat cu trenul pot să beneficieze de serviciile celor două companii
de transporturi auto spre sat.
Drumurile de hotar în marea lor majoritate sunt drumuri de pământ puţin
pietruite, ele permit deplasarea locuitorilor din cele mai vechi timpuri în
hotarul satului şi asigură legătura cu alte sate din zonă.
- Calea Geoagiului - pleacă din vatra satului prin hudiţa Chitulii urcă la
viile din Pietraru, trece peste cumpăna de ape Cetea - Râmeţ de unde
coboară spre satul Geoagiu de sus cca. 2 km.
- Calea Popii - iese din vatra satului în partea de sud a vetrei, deserveşte
partea de hotar dintre ”Dos” şi vârful Dealului - de unde continuă ca drum
de legătură cu Stremţul .
- Calea ”Tonii” - iese din vatra satului, trece prin ”Dos” unde, se
întâlneşte cu ”Calea Popii", este folosită pentru deplsarea la lucru în partea
de est a hotarului.
- Calea Dosului - este continuarea ”în hotar” a uliţei din vatră -iasă în
terenul din ”Dos” unde se întâlneşte şi ea cu calea Stremţului.
În capul satului în Suseni la confluenţa văii Cetea cu afluentul său
Cetiţa, în ”Laz” se despart spre partea de nord a hotarului 6 căi de hotar:
- Calea de la Rujanu - urcă în păşunatul cu acelaşi nume până, la "Vârf
/Măgura Gălzii / după ce trece prin terenurile de la Făget.
- Calea Făgetului - din „Laz” urcă în stânga pe „Conţu” pe lângă fosta
plantaţie de la castani comestibili şi ajunge la terenurile din „Făget"

104
 - Calea Lazului - este drumul folosit pentru a ajunge din Laz la bine-
cunoscutele ”Băi Romane „ - cca. 1,5 km.
- Calea sau drumul nou - pleacă tot din ”Laz” trece pe deasupra
”Pietrilor"/ Şasa, Măriuţa, Ticuiata şi Sândiţaua / a fost făcut în vremea
când primar al satului a fost Cădan Traian – senior. Legătura mai scurtă
spre ”Ciurila” .
- Drumul de la Gârbea - pleacă tot din ”Laz” trece prin plantaţia de pini
ajungând la cabana construită de către Direcţia Judeţeană a Pajiştilor -
Alba pentru îngrijitorii din zootehnie ai C.A.P.-ului:
- Drumul pe valea Cetiţei - începe tot în „Laz” -urcă pe valea Cetiţei în
dreapta până, la „Bulzişoru”- deserveşte această parte a hotarului.
Din vatra satului mai sunt câteva căi de hotar care fac legătura spre
terenurile ocupate cu livezi, vii sau porţiuni de arabil. În trecut aceste căi de
hotar făceau legătura între nucleul principal al satului şi cătunele mici ce
”gravitatu„ în hotar în jurul său şi care au fost desfiinţate din mai multe
considerente pe primplan situându-se aplicarea Legea Sistematizării
teritoriului.
- Calea Jidoia - continuare în hotar a uliţei satului urcă până la viile şi
grădinile /livezile / pe care le aveau sătenii în Jidoia.
- Calea Trestiei"- este continuarea în hotar a hudiţei lui Tiriloi face
legătura între vatra satului îi păşunatul şi viile şi livezile pe care le au
sătenii în această parte a hotarului. Se numeşte şi ”Hudiţa lui Zosim” .
- Calea Nienului - pleacă din vatra satului făcând legătura cu terenurile
de la ”Fântâna Horii”.
Alte două drumuri de hotar importante sunt folosite ca drumuri de
legătură cu satele vecine:
- Calea din Fundul Josenilor „ - urcă la deal din vatra satului ,se inter-
sectează cu ”Calea Ungurească” / Calea Mocanilor / urcă până sus în
culmea dealului Gălzii de unde coboară spre satul vecin Galda de sus,
situat pe valea Gălzii.
- Calea Mocanilor – denumită şi ”Calea Ungurească” sau ”Drumul
Hoţilor „ este un drum de hotar cu mare circulaţie şi în vechime, el făcea
legătura intre cătunul Răicani - Cetea -Benic, Galda de Jos, Mesentea.
Drum de culme pe interfluviul Cetea- Galda - frecvent folosit de mocanii
care coborau cu produsele lor spre aşezările din zona mai joasă a
Depresiunii Transilvaniei -"la câmpie".
Aşa cum am menţionat aceste drumuri de hotar sunt drumuri de pământ
puţin sau deloc pietruite - circulaţia pe ele mai ales în perioadele cu
precipitaţii abundente este mult îngreunată de existenţa ogaşelor făcute de
maşinile agricole care au circulat pe ele mai frecvent până în 1989. Pentru a
fi practicabile se impune construirea de podeţe în locurile unde acestea

105
traversează cursurile de apă şi chiar împietruirea lor pe porţiunile mai
dificile.
Pentru punerea în valoare a frumoaselor ”Chei ale Cetii” şi al Băilor
Romane - consiliul comunal Galda cu sprijinul direct al Consiliului judeţean
ar trebui să amenajeze corespunzător drumul de hotar ce duce până la aceste
obiective turistice pentru a permite turiştilor accesul cu mijloace auto.
Din categoria transporturilor speciale ce deservesc satul amintim
transportul energiei electrice prin cabluri aeriene - racordat la linia
principală ce deserveşte valea Gălzii. Furnizarea curentului de joasă
tensiune /220-380 kw./ se realizează cu ajutorul transformatoarelor de joasă
tensiune de 5 kw.A pentru toţi abonaţii din sat.
Satul Cetea are un număr de 110 abonaţi la servicul de telefonie - şi este
deservit de centrala modernă digitală din centrul de comună.

4. Funcţia turistică.

În tratarea acestui subcapitol cu perspective avantajoase de viitor trebuie

amintiţi factorii care favorizează dezvoltarea turistică în zonă:
- Relieful în care este amplasat hotarul satului se află la contactul zonei
montane a munţilor Trascăului cu zona piemontană mai joasă marcată de
interfluviile ce mărginesc hotarul, dar şi de zona mai joasă a văii Cetei.
- Numeroasele vestigii descoperite cu ocazia săpăturilor arheologice care
atestă locuirea acestor meleaguri încă din neolitic.
Obiectivele social-culturale, economice existente în vatra satului :
- Existenţa în zonă a numeroase rezervaţii dintre care unele de interes
naţional, între ele aflându-se şi valoroasa rezervaţie peisagistică Piatra Cetii
- ”perlă” a Munţilor Trascăului.
- Posibilităţile de vizitare a obiectivelor turistice de pe valea Gălzii, al văii
Râmeţilor, al ruinelor străvechiului Apoulon - puternica cetate a Dacilor, în
jurul căreia gravita întreaga zonă aflată sub conducerea militară şi
administrativă a ei.
- Numeroase sunt şi posibilităţile pe care hotarul satului le pot oferi
vânătorilor sportivi - pădurile aflate în teritoriu abundând de specii de
interes cinegetic.
Pentru început recomandăm vizitarea obiectivelor cuprinse în vatra
satului şi în imediata ei apropiere.
Biserica ortodoxă – ridicată între 1806-1811 în timpul păstoririi satului
de către preotul Moise Chitulea - al cărui mormânt se află în faţa altarului/în
exterior/. Construcţia masivă cu fundaţie de piatră şi ziduri din cărămidă are
o lungime de cca. 40 m. lăţimea 15 m. înălţimea în interior cca. 10 m.,
turnul clopotniţei de peste 50m înălţime are intrare din exterior, adăposteşte

106
cele 4 clopote de bronz, toaca de lemn şi de fier. Acoperişul clădirii a fost
de ţiglă până în 1970 când a fost înlocuit cu tablă. În interior biserica a fost
pictată în frescă în anul 1968-1969 de către pictorul Coriolan Munteanu din
Cluj foarte originală fiind scena care înfăţişează păstorii veniţi să vadă pe
pruncul Isus născut în adăpostul de vite, cei doi păstori sunt ”îmbrăcaţi” în
haine tipice portului popular: au cioareci de lână, albi, poartă în picioare
opinci, sunt incinşi cu şerpare, pe cap poartă căciuli de oaie şi în spate au
fiecare câte un cojoc masiv din blăni de oaie. Amândoi păstorii sunt
îmbrăcaţi cu cămăşi albe deschise în faţă şi încheiate cu şnururi negre.
Atât în pronaos cât şi în naos există strane pentru credincioşi 40 pentru
bărbaţi şi 30 pentru femei lucrate din lemn precum şi stranele pentru
cântăreţii bisericeşti, pereţii sunt labrisaţi cu plăci de lemn lăcuite.
Iconostasul este din lemn pictat şi el cu scene biblice, altarul comunică cu
naosul prin 2 uşi laterale şi uşa principală.
Biserica are pardoseală de lemn acoperită cu covoare, iluminarea
naturală este asigurată de cele 6 ferestre mari, câte trei pe fiecare parte şi
trei ferestre în altar, curentul electric a fost introdus în 1970.
La intrarea în Biserică se află Monumentul Eroilor căzuţi în cele două
războiaie construit în 1973, pe o placă mare de marmoră se află înscrise
numele celcr 13 eroi din primul război şi cei 24 din al doilea. Monumentul
are o înălţime de 4 m. baza în formă de pătrat cu latura de 1,5 m. deasupra
căruia se înalţă monumentul de formă prizmatică.
La cca. 40 m. est de construcţia Bisericii ortodoxe se află biserica
greco-catolică a satului /până în 1947/, construcţie masivă cu fundaţie de
piatră şi ziduri masive ce depăşesc 50 cm. grosime, acoperişul din lemn şi
ţiglă. Turnul clopotniţei măsoară mai puţin decât al suratei ei , în interior
biserica nu este pictată în frescă ci zugrăvită în alb, bolţile au pictate stele
de culoare galbenă. Iconostasul este din lemn fără picturi. Iluminarea
naturală se face cu ajutorul celor 6 ferestre laterale, iluminatul electric este
asigurat printr-un cablu tras de la vecina ei. Planul bisericii cuprinde
pronaosul, naosul şi altarul, toate elementele construcţiei sunt de dimensiuni
mai mici ca ale Bisericii ortodoxe. De menţionat că la sfinţirea ei a
participat Episcopul din acea vreme de Caransebeş, până la închiderea ei în
1947 această biserică a fost subordonată Episcopiei de Blaj. A fost
construită în anii 1934-1935.
Ambele biserici poartă hramul ”Naşterea Maicii Domnului", în urma
reparaţiilor şi terminării picturii interioare la Biserica ortodoxă la intrarea în
biserică în dreapta a fost făcută următoarea menţiune scrisă: ”Ziditu-s-au
această sfântă Biserică având Hramul Naşterii Maicii Domnului în anul
1811 fiind paroh preotul Moise Chitulea . S-a restaurat şi pictat în anii

107
1968-69 sub Arhipăstorirea IPSS Dr. Nicolae Mladin, Mitropolit al
Ardealului, paroh fiind preotul Vasile Truţa”.
În imediata apropiere a celor două biserici ”surori” se află construcţia
vechii şcoli a satului cu care sătenii se mândresc afirmând că ar fi ridicată
odată cu şcoala din ”Şcheii Braşovului". Construcţia masivă executată din
piatră avea ziduri groase de peste 70 cm., acoperişul iniţial din paie a fost
înlocuit cu ţiglă. Clădirea cuprindea 2 săli la parter cu suprafaţa de cca.
30m.p. fiecare, una servea ca sală de clasă, cealaltă ca locuinţă a
învăţătorului.
La subsol cele două pivniţe serveau una ca depozit de lemne al şcolii, a
doua era folosită de dascălul şcolii pentru a-şi depozita proviziile pentru
iarnă. Aflată în prezent într-o stare avansată de degradare ar fi necesar
executarea de reparaţii capitale şi transformarea ei într-un muzeu local.
Situate în culmea Gruiului - sau Petricelei Bisericii cele trei construcţii
sunt înconjurate de cimitirul /Sântirimbul/ satului unde sunt îngropaţi şi
câţiva dintre fii de vază ai satului .
Tot în partea de sud a vetrei la cca. 100 m. spre nord se află clădirea
şcolii noi ridicată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, are fundaţie de
piatră, ziduri de cărămidă acoperiş de ţiglă. Iniţial clădirea avea două săli de
clasă şi 2 camere ca locuinţă a învăţătorului. Clădirea este iluminată electric
şi încălzită cu lemne - în ea funcţionează doar ciclul primar elevii claselor
V-VIII fac naveta zilnic la şcoala din Benic.
Tot în partea de sud a vetrei satului -în ”perimetrul spiritual” al satului
se află şi construcţia frumoasă şi spaţioasă a Căminului cultural construit în
anii 1934-1935 - are o sală mare de spectacole, 2 camere mai mici pentru
”actori", în prezent folosite de grădiniţa de copii din sat.
Primăria satului a funcţionat în 2 localuri: între 1939-1949 în clădirea
care astăzi este proprietatea cetăţeanului Dărămuş Simion /Semi/ în fostele
case ale ”Jidovului” iar între 1949-1955 în clădirea Căminului.
Casele parohiale se află în ”centrul satului” - cea ortodoxă este mai
spaţioasă, modernizată, în fostele case ale cetăţeanului Sava - fost primar al
satului - este locuită în prezent de preotul actual.
Casa parohială greco-catolică pe aceaşi uliţă din centru - mai modestă,
după 1947 a fost transformată în ”Magazin sătesc".
Fostul sediu al C.A.P. -se află în Suseni, în casele naţionalizate ale
preotului Ioniţă Oţoi – victimă a securităţii.
Câteva case foarte vechi - construite în stil tradiţional - cu fundaţii de
piatră şi pereţi din bârne de lemn - bruşite cu pământ şi acoperite iniţial cu
paie, cu ”târnaţ” lateral sub acoperiş, unele păstrând încă, frumoasa culoare
albastră la exterior pot fi admirate în sat, sunt singurele vestigii ale satului
de odinioară şi merită păstrate pentru amintirea vremurilor de altădată.

108
 Dintre acestea amintim: casa Petric Maria, Bucatcă Istina, casa Crişan
Dominic, Casa Preja Ioan, Casa Dărămuş Nicolae, casa Cădan Adrian şi
Casa Bucur Mihai.
Frumoase şi impozante sunt casele care au aparţinut preoţilor Frâncu
Ioan /Borja/ din Joseni, Frâncu Alexandru din Suseni, casa Cantorului Raica
Petru. Merită văzute şi casele în care au copilărit doi din fiii valoroşi ai satu-
lui - casa Chitulea Ioan /Mihăilă/ în care a văzut lumina zilei profesorul
Petru Chitulea şi casa Neagoe - în care s-a născut şi a copilărit doctorul
Valer Neagoe.
Satul are şi câteva construcţii noi-adevărate vile care pot fi admirate şi
care oferă celor care sunt proprietari tot confortul, parcurgând uliţele satului
veţi rămâne plăcut impresionaţi de mulţimea podurilor şi podeţelor care fac
legătura între cele două trupuri ale vetrei, de fântânile satului dintre care
câteva mai păstrează cumpenele vechi, puteţi vizita moara de la Radu- sau
cea din Suseni de la Rânză - care mai au instalaţia de morărit intactă şi chiar
o vinărsărie dintre cele care sunt în prezent în funcţiune.
Dacă timpul vă permite puteţi rezerva o zi pentru a urca Dealul Gălzii cu
”vârfurile” sale care străjuiesc majestuos de veacuri vatra satului: Boianu,
Petriceaua, Vârful şi Măgura, de la înălţimea lor satul cuibărit în vale pare
”înecat” într-o mare de verdeaţă a grădinilor satului, doar turlele celor două
biserici sclipind în soare se ridică deasupra satului parcă protejându-l.
Minunata privelişte care ne este oferită în toate direcţiile merită oboseala
urcuşului, apre răsărit dincolo de valea Cetei se înalţă semeţ Glimeea
Benicului - Cetei - străveche vatră locuită de strămoşii noştrii încă din
neolitic - la poalele ei se răsfăţau cândva la soare vestitele ”vii ale oraşului”
renumite pentru calitatea deosebită a vinurilor ce se obţineau de aici.
De aici de la înălţime dacă suntem însoţiţi de un localnic putem să
localizăm şi alte locuri de deosebită importanţă pentru trecutul satului unde
în urma săpătururilor arheologice s-au descoperit vestigii ale locuirii acestor
meleaguri în ciuda tuturor vicisitudinilor trecutului: la Boianu, la
Petriceaua, la Vârf şi la Pietrile din faţa Băilor Romane .
Putem localiza de-asemenea şi micile ”cătune” care cocoţate pe versanţi
îşi duceau existenţa strâns legată de cea a vetrei ”mamă": în Trestia, la
Făget, la Comoară, la Şperla, la Fântâna Horii .
Spre sud dincolo de neastâmpărata vale a Gălzii se ridică culmea
semeaţă a Dealului Doabra şi Măgura - contrafort puternic al Trascăului ce
separă bazinele văilor Tibru şi Galda. Ascuns după această culme se află
frumosul sat Tibru, unde în 1784 răsculaţii lui Horia, Cloşca şi Crişan au
încheiat cu mândrii grofi unguri un ”armistiţiu” vremelnic de pace care avea
să-i coste amarnic- mai târziu. La poalele dealului Gălzii răsfăţându-se în
marea de verdeaţă a grădinilor sale se află vatra Benicului - sat frumos cu

109
oameni harnici şi dârji care la 1848 - sub comanda preotului Frâncu au dat
semnalul revoluţiei pornită de Craiul Moţilor - Avram Iancu. Fiul său Teofil
Frâncu, fratele său Laurean şi avocatul Amos Frâncu vor duce mai departe
nestinsa flacară a dorinţei de eliberare naţională şi socială a românilor
ardeleni.
O pleiadă de dascăli şi preoţi dotaţi au sădit pe parcursul anilor în
inimile fragede ale copiilor din sat dragostea faţă de limba şi istoria
pământului străbun - faţă de figurile luminoase ale celor care nu şi-au
precupeţit viaţa în lupta pentru neatârnarea neamului - de pe băncile şcolii
din sat s-au ridicat figurile marcante ale celor doi profesori universitari din
”cetatea ştiinţei” din Cluj, profesorul dr. inginer Drăgan Ioan şi profesorul
universitar Lascu Nicolae - primul deţinând ani mulţi funcţia de rector al
Institutului Politehnic din Cluj şi membru al Academiei Tehnice din
România, profesorul Lascu N. fiind ani mulţi decan al Facultăţii de istorie şi
apoi Prodecan al Universităţii.
Urmărind cu privirea cusul văii Gălzii - spre răsărit apare vatra satului
Mesentea - din mijlocul satului inundat de verdeaţă se ridică spre cer turlele
bisericilor din acest sat, cea veche din lemn construită la 1674 - declarată
monument de arhitectură medievală - este pictată în interior de meşterii Stan
Zugravul şi Popovici la 1783 - pictură executată în manieră bizantină- este
deosebit de valoroasă fiind apreciată de marele nostru istoric Nicole Iorga
care a vizitat monumentul.
Mai spre răsărit la nici doi kilometri distanţă privirea descoperă o nouă
insulă de verdeaţă deasupra căreia străjuieşte silueta elegantă a turnului
bisericii din Galda de jos, care îşi strânge parcă grijulie lângă ea puii
pistruiaţi roşcaţi risipiţi prin grădini.
Pe culmea dealului ce străjuieşte satul, în stânga văii Gălzii se ridică
demnă purtând în spatele său povara celor peste 3 secole de vremuri vitrege
- micuţa bisericuţă de lemn a satului - declarată monument de arhitectură ea
adăposteşte o valoroasă pictură datând din 1752.
Mai spre răsărit pe aceaşi culme domină satul castelul familiei Kemeny-
cândva mare proprietară a acestor pământuri. Castelul ridicat pe ruinele
unui castel medieval - mai păstrează azi doar puţin din falnica sa înfăţişare,
o bună parte din el a fost dărâmată de săteni cu prilejul mişcărilor revoluţio-
nare din preajma Marii Uniri de la 1918.
În pivniţele sale au stat închişi cinci dintre participanţii la răzmeriţa din
târgul de la Câmpeni din 1782- între care şi primarul din Albac Dumitru
Todea, încheierea armistiţiului de la Tibru 1-a oprit pe Cloşca coborât din
munţi să atace castelul şi să-i elibereze.
Atestată documentar localitatea Galda de jos este din 1960 centrul
actualei comune, una dintre comunele frumoase şi bogate ale judeţului

110
Alba, se pare că pe teritoriul ei trecea drumul de piatră roman ce lega sudul
Transilvaniei de puternica aşezare de la Napoca.
În zilele senine se poate observa cu uşurinţă largul culoar al Mureşului
străbătut de traseul Drumului Naţional nr. l, dincolo de cursul văii apar la
orizont culmile domoale ale podişului Transilvaniei.
Ne întoarcem privirile spre sat, deasupra vetrei la nord se ridică culmea
ce formează cumpăna de ape între valea Cetei şi cea Râmeţilor sau
Mănăstirii - întreg versantul cu expoziţie sud-vestică era acoperit în trecut
de vestitele vii din Dealul Ursu, Coasta Cetiţei, Găjămanu, Cratu şi
Pietraru - deţinute în cea mai mare parte până în zorii secolului XX de
bogaţii satului Kiss şi Jidovu apoi cumpărate de săteni.
Pe versantul de nord-nord-est al Boianului, Vârfului şi Măgurii se
înşirau viile din Coşarca, de la Comoară, dincolo de calea Comorii, de
deasupra Comorii, la şura lui Mihăilă, de la Loghin (Stoica), din Jidoia, din
Trestia, de la şura lui Jipa, de la Fântâna Horii, viile Popii Frâncu, la Şperla
şi viile de pe faţa Gruiului Bisericii.
Dacă am trecut cu privirea fugar peste o parte din frumuseţile satului şi
ale împrejurimilor - se cuvine să admirăm în linişte splendida privelişte a
Pietrii Cetei care îşi ridică majestuos fruntea la peste 1223 m spre cer-
silueta ei unică se profilează spre apus dominând autoritar întreaga zonă.
Cele două siluete ale ”Călugărilor” încremeniţi în piatra dură - aşa cum
spune legenda de la ”potopul lui Noe” -peisajul deosebit de pitoresc au făcut
să i se acorde pe merit statutul de ”rezervaţie peisagistică",
Impresionante sunt şi fenomenele carstice de adâncime cum sunt: Gaura
Calului denumită şi ”Gaura fără fund” sau Sunătoarea: un aven de mare
adâncime care constituie un punct de atracţie deosebită pentru speologi şi
alpinişti precum şi ”Peştera zidită” din Dosul Pietrii Cetei în Doştină.
În poiana care se răsfaţă la soare sub piatră, în luna mai al fiecărui an are
loc un minunat spectacol al naturii - delicatele ruşcuţe - narcisele îmbată
privirile, şi mirosul celor care au privilegiul să le vadă. Pentru a le proteja
de dorinţa nejustificată a celor nărăviţi să ia naturii tot ceea ce e mai frumos
şi delicat, forurile competente au declarat Poiana Narciselor de sub Piatra
Cetii - rezervaţie botanică. În zonă floarea de colţ /Leontopodium alpinum/
se află în cea mai joasă staţiune din ţară-523 m. Acestei ”perle naturale” a
munţilor Trascăului - iubită şi venerată de dârzii urmaşi ai Dacilor, - i-a
închinat talentata poetă Vetuţa Pop - născută în 1923 în Cetea, o poezie
plină de simţire de pe îndepărtatele meleaguri canadiene:

Nu ştiu de va fi vreodată,
Vreme de-a ne întâlni,
Cu durere te las piatră,

111
 Şi-al tău dor îl duc cu mine.
Rămas bun a mea surată,
Şi continuă cum ştii,
Peste scumpul meu sat Cetea
Tot mereu a străjui.
Nu uita în straja ta,
Nici Teiuşul, nici Alba.
Pop Vetuţa /Hălălai/
Canada, 7 februarie 1982.

Avem plăcerea să vă oferim lectura întregii poezii în cadrul capitolului

XI al prezentei monografii - şi suntem convinşi că pentru toţi care sunt
legaţi sufleteşte de acest sat minunat, va fi un veritabil balsam sufletesc.
Dacă am încercat cu modestie să redau frumuseţea Pietrii Cetei trebuie
să vă informez că văile Gălzii, Cetei şi Râmeţilor mai adăpostesc alte câteva
locuri de interes turistic deosebit: Cheile Gălzii, Piatra Verde, Cheile
Tecşeştilor /rezervaţie geologică/, Cheile Cetii /rezervaţie naturală
complexă/, cheile Râmeţilor.
Dacă aveţi timp liber şi antrenament încercaţi o excursie la Mănăstirea
Râmeţi - de pe valea vecină - pe lângă peisajul deosebit de pitoresc veţi
avea marea surpriză, să descoperiţi într-un cadru natural minunat - două
minuni create de oamenii deosebit de credincioşi care au vieţuit pe acest
colţ de rai: străvechea mănăstire ridicată în sec. XIII - de care se leagă
legenda Sfântului Ghelasie şi ”mitropolia mănăstirilor din Transilvania”
visul de o viaţă al Părintelui Dometie - un adevărat sfânt contemporan cu
noi - care îşi doarme somnul de veci în apropierea ctitoriei sale, al soborului
de maici pe care le-a iubit şi le-a îndrumat ca un adevărat părinte în lupta cu
vitregele valuri ale ateismului.
Unul dintre locurile care se bucură de mare atracţie turistică şi care
trebuie neaparat vizitat sunt Cheile Cetii cu ”Băile Romane". Pentru a le
vedea nu ne trebuie neaparat un echipament sofisticat - distanţa de numai
2,5 km. din capul satului din Suseni poate fi parcursă comod de cei dornici
de drumeţie.
La ieşirea din sat trecem prin ”Laz” - locul unde valea Cetei primeşte
din stânga afluentul ei Cetiţa - aici se afla pe vremuri ”iezătura” care asigura
apa necesară funcţionării celor două mori ”gemene” ale fraţilor Oţoi - se poate
observa şi azi canalul iazului care urmăreşte drumul de ţară .
În stânga şi în faţă putem observa clădirile familiei Baldea care a avut
aici până la cooperativizare şi o frumoasă livadă de peste 30 jugăre cu meri,
pruni, peri şi nuci, precum şi teren arabil - reprimite după 1989. ·

112
 În ”Laz” la ”Cărămizi” era pe vremuri locul unde sătenii îşi, făceau
căramida necesară construcţiilor - tot aici a fost ”fabricată” cărămida ne-
cesară ridicării grajdurilor C.A.P. şi saivanelor. În apropiere se afla şi
”varniţa” satului care a deservit locuitorii cu var necesar construcţiilor până
la jumătatea secolului trecut.
Din ”Laz” putem urma cursul văii Cetea pentru a ajunge în Chei sau să
mergem pe ”drumul nou” ce iasă deasupra ”Pietrilor” - drumul este comod
şi după cca. 1 oră, ajungem în faţa ”Pietrilor” care străjuiesc intrarea spre
Chei, sunt patru stânci calcaroase înalte care domină valea: în stângă se află
”Şândiţaua” singuratică, în dreapta sunt grupate ”Piatra Şasa” cu vârful
retezat parcă de un uriaş din poveşti, apoi ”Ticuiata” ce poartă în vârf un
”cucui” mai răsărit şi ”Măriuţa".
Putem face un mic popas aici pentru a le admira şi fotografia măreţia dar
recomandăm să nu incercaţi să le escaladaţi fără echipament special .
În urma săpăturilor arheologice efectuate aici de către J.F Niegbaur, K.
Torna, K. Herepey, D. Berciu. L. Glodariu si V. Moga au fost descoperite
urmele unei aşezări ale cărei începuturi se află în neolitic şi continuă în timp
până în epoca prefeudală - un strat de cultură aparţinând locuirii preistorice
eneolitice, un strat ”dacic", stratul de cultură al aşezării civile din epoca
romană /villa rustica cu ziduri de piatră şi un cimitir, ceramică de tip comun
şi ”terra sigilata” purtând ştampila Legiunii a XIII Gemina iar în stratul
superior de cultură au fost scoase la zi fragmente de ceramică din epoca
prefeudală. În apropierea străvechii aşezări - lângă ”Ticuiata” au fost
semnalaţi câţiva tumuli cu manta de piatră - din păcate devastaţi de către
”căutătorii de comori".
Variatele şi valoroasele dovezi arheologice scoase la zi în urma
cercetărilor arheologice se află în colecţia Muzeelor din Alba Iulia şi Aiud,
unde cei interesaţi pot să le vadă.
Frumoasele ”Chei ale Cetii” - fac parte din ”salba de minuni naturale”
cu care natura a dăruit munţii Trascăului - este una din suratele mai mici ale
celebrei de acum ”Chei ale Turzii sau Hăşdatelor".
Cheile au luat naştere prin intersectarea epigenetică a unui olistolit de
către valea Cetii, în lupta milenară între stâncă şi apele văii a rezultat
sectorul de chei cu o lungime de cca. 100 m. cu un profil transversal foarte
îngust care dă un aspect sălbatic acestui sector şi un profil longitudinal cu o
înclinare pronunţată care a generat succesiunea de cascade şi repezişuri de o
neasemuită frumuseţe. Eroziunea puternică efectuată, de apele văii ”ajutată”
şi de masivele blocuri de calcar care au acţionat ca nişte veritabile freze
naturale au creat la baza cascadelor o serie de marmite /cavităţi circulare
scobite în patul albiei/ considerate de specialişti ca cele mai frumoase din
M-ţii Trascăului, localnicii denumindu-le ”Băile Romane"- denumire care

113
este pe deplin întemeiată, dacă avem în vedere că aşezarea din avale de la
Pietrii a fost locuită o perioadă, bună de timp de veterani romani -aşezaţi
aici după, ”lăsarea la vatră” fiind la rândul lor ”cuceriţi” de frumuseţea
localnicelor dace şi a peisajului – două din elementele de bază care au
contribuit la formarea poporului român.
Pe traseul din Chei apele vijelioase ale văii sunt obligate să, sară, peste
cele trei praguri ale cascadelor ce le ies în cale: prima cascadă cea din
Ciurila are o înălţime de cca. 4 m., cea de a doua ”de la Trocuţă” înaltă, de
peste 5 m. şi ultima care are sub ea o surplombă /scobitură/ este cea mai
greu de escaladat trebuind să te foloseşti de o scară sau de un ”prepelici".
Pentru frumuseţea deosebită a peisajului, pentru caracterul aparte oferit
de unicitatea marmitelor existente aici Cheile Cetii au fost declarate
Rezervaţie naturală complexă - constituind un punct de atracţie turistică,
deosebit.
Dacă avem echipament adecvat, cort şi saci de dormit - şi bineînţeles
experienţa excursiilor montane, din Cheile Cetii - putem să, vizităm şi
Cheile Tecşeştilor situate în amonte la cca. 5 km. - de o frumuseţe aparte şi
să ne planificăm pentru a doua zi escaladarea Pietrii Cetei care ne va oferi
satisfacţii deosebite.
Între obiectivele turistice legate de pitorescul sat Cetea - unul deosebit
de important se află în Teiuş în apropierea gării - este vorba de Biserica
ortodoxă construită în secolul al XVII-lea de către Mihail Ratz-fiul
Doamnei Zamfira /din prima căsătorie/ şi nepotul marelui Logofat Ioan
Norocea din Piteşti Inscripţia în limba slavonă de pe portalul bisericii este
mai mult decât revelatoare, în partea superioară a acestuia se află stema
familiei Ratz, în interiorul portalului se păstrează fresca ctitorilor îmbrăcaţi
”în haine boiereşti ţinând în mâini macheta Bisericii".
În cadrul acestui subcapitol care a tratat funcţia turistică a localităţii am
încercat să punem în atenţia dumneavoastră câteva din frumuseţile
deosebite ale localităţii renumite nu numai pe plan judeţean - care poate să
fie mândră că în baza cercetărilor arheologice i-a fost atestată venerabila
vârstă, de peste 5 milenii.

114
 CAPITOLUL VI
ASPECTE ALE CULTURII MATERIALE
1. Arhitectura

Aşa cum arătam în capitolul referitor la evoluţia spaţială şi funcţională a

localităţii, vechea vatră a satului situată în Joseni – era formată din clădiri şi
anexe gospodăreşti în construcţia cărora locuitorii au utilizat materiale
existente din belşug în hotarul satului: lemnul şi piatra.
Piatra era utilizată la construirea fundaţiilor caselor şi a anexelor
gospodăreşti, se foloseau blocuri mari mai mult sau mai puţin fasonate
legate între ele cu mortar din pământ. Au existat în sat şi case construite în
întregime din piatră aşa cum este cazul celei din Suseni a lui Pătru Sanflorii
ale cărei ruine se pot vedea şi astăzi.
Lemnul uşor de procurat din pădurile întinse ale satului era fasonat şi
utilizat la construirea pereţilor caselor şi anexelor, bârnele erau aşezate după
o tehnică moştenită probabil de la meşterii daci – se îmbinau la colţurile
clădirii în ”coadă de rândunică”. Tot din lemn se construia şi temeiul
acoperişului ”heizaşul” / în termeni locali / , drept acoperiş erau folosite
paiele de cereale aşezate pe vremuri după o tehnică aparte. Pentru protecţia
construcţiei împotriva incendiilor / casele nu aveau hornuri / fumul ieşind
direct în podul casei, fiecare casă avea pe podul ei ”băbura” – un horn
orizontal în continuarea celui care venea din casă şi în care scânteile aveau
timp să se stingă. Peste grinzile transversale care susţineau acoperişul erau
bătute scânduri groase fasonate ce ţineau de tavan.Pentru izolare termică,
peste acest tavan masiv se aplica un strat gros de ”mortar” – un amestec de
pământ galben cu balegă de animale, pleavă şi apă.
Tot din lemn erau construite uşile, ferestrele mici ale casei, tocurile
uşilor şi mobilierul din casă, destul de simplu dar funcţional.
Pereţii casei din bârne pentru a păstra mai bine căldura erau acoperiţi la
exterior cu o reţea de tulpini mai subţiri secţionate aşezate oblic pe perete
peste care era ”bruşit” un amestec asemănător cu cel folosit la pod.
La fel se proceda şi cu interiorul locuinţei, după care se văruiau în alb la
interior şi cu albastru în exterior. ”Podeaua „ locuinţei era tot din pământ
”lipit” peste care se aşternea un strat subţire de nisip fin numit ţâfă, care se
găseşte în trei locuri: la Gârbea, la Glemeia şi în Hudiţa Barnii.
115
 Casele vechi ale satului – construite în stil tradiţional aveau un târnaţ pe
una din laturile casei, / mai rar şi în faţă /, o tindă folosită ca bucătărie,
”sufragerie şi dormitor” şi o cameră ”din faţă” – unde se păstrau cele mai
bune piese de mobilier, hainele de sărbătoare şi lucrurile mai valoroase.
În general casele vechi ale satului erau scunde, cu acoperişul în ”două
ape”, aveau două ferestre mici spre uliţă şi o fereastră ”laterală” – pentru a
putea observa sosirea ”primejdiilor” – cel care încasa impozitele sau
oamenii stăpânirii care veneau să ridice feciorii care urmau să facă armata
”la Împăratu”.
Dintre casele mai vechi – tradiţionale se mai păstrează în prezent doar
câteva: Casa Petric Maria, Bucatcă Istina, Crişan Dominic, Preja Ioan,
Dărămuş Nicolae a lui Iosif, Cădan Adrian şi Bucur Mihai, care merită să
rămână în peisajul satului ca o amintire sfântă a satului de demult.
Din păcate au dispărut pentru totdeauna peste 20 de case de pe uliţa
”Comorii” – cele patru case din ”Grui” şi alte multe.
Între casele satului o notă aparte o dau şi astăzi casele celor doi preoţi
Frâncu – prin dimensiunile lor şi ale gospodăriilor anexe denotă buna stare a
proprietarilor – lângă casa preotului Frâncu Alexandru se află şi azi vechea
”cănţălărie” a socrului său Dărămuş Traian – fost notar.
Casa cantorului Raica Petru – din Suseni - construită în stil arhitectonic
specific satului – impresionează şi ea prin dimensiunile sale şi ale anexelor
şi prin târnaţul din faţă, o adevărată ”terasă”, la fel ca şi casele celor doi
preoţi amintiţi şi casa cantorului avea mai multe camere de locuit şi
dependinţe.
Din generaţia de case vechi ale satului amintim şi casele celor trei
bogaţi ai satului – fostele case ale ”boierului” Kiss din Suseni – astăzi
demolate dar care impresionau prin dimensiuni şi confort, casa Caroli –
lângă staţia de autobus – cumpărată de un român cu banii agonisiţi în
America şi casele ”Jidovului” – toate trei denotând bunăstarea
proprietarilor.
Pentru cel care vizitează satul recomandăm să se oprească şi în faţa altor
case vechi ale satului: casa lui Prinţăru, casa de la nr. 159, casa lui Pătru
Sanflorii – în care a stat o vreme preotul Moise Chitulea – ctitorul Bisericii
noi din sat, casa Cădan Gligor, casa Hălălai Nicolae a lui Ionuţ – din Suseni,
casa Dărămuş Simion / Ursu / - casa lui Ţuleap / unde este şi cazanul de
ţuică / casa Munteanu Amos – peste drum de nr. 53 cu o şură foarte veche
din bârne fasonate, cu poartă de lemn.
În secolul trecut după desfiinţarea iobăgiei starea materială a locuitorilor
s-a îmbunătăţit, treptat s-a trecut la înlocuirea pereţilor de lemn cu zidărie
făcută din cărămidă nearsă la început, apoi cu cărămidă arsă ”fabricată” în
atelierele în aer liber din ”Laz”. Satul şi-a construit şi o ”varniţă” care a

116
produs var necesar construcţiilor până în jurul anilor 1950, fapt ce a permis
folosirea mortarului de var la zidărie şi tencuieli. Treptat acoperişurile din
paie au ieşit la ”pensie” fiind înlocuite cu ţiglă.
Foarte multe din casele vechi au fost ”modernizate” – ferestrele mici au
fost înlocuite cu ferestre în 2-3 canate, a fost desfiinţat ”târnaţul” de lemn,
în locul lui construindu-se verande sau terase închise, au apărut acoperişuri
în patru ”ape”, mulţi locuitori şi-au pietruit curţile, au apărut garaje în multe
gospodării. În prea puţine cazuri se mai pot vedea în curtea casei treptele de
lemn sau de piatră care coborau la ”gârliciul” pivniţei.
Fiecare din gospodăriile vechi ale satului pe lângă construcţia locuinţei
de formă dreptunghiulară plasată de regulă perpendicular pe axul uliţei se
aflau şi alte construcţii anexe – gospodăreşti.
Lipită de casă se afla ”conia”, o mică bucătărie de vară, semi-închisă din
lemn, unde se afla şi cuptorul de pâine şi cazanul pentru fiert mâncare la
porci. ”Coşarca” sau ”cotarca” – era o construcţie din lemn în care se
depozita porumbul ştiuleţi peste iarnă, din spusele bătrânilor satului – cele
mai multe au apărut după Cooperativizare – nemaiavând cantităţi aşa de
mari de porumb, oamenii nu îl mai urcau în podul casei – avându-l mai la
îndemână în ”cotarcă”.
Tot în curtea gospodăriei se aflau şi coteţele pentru porci construite din
lemn şi acoperite iniţial cu paie, apoi cu ţiglă, partea de sus a acestora
servea de multe ori şi ca găinar – coteţ pentru ”hoarele” / păsările / din
curte.
Cele mai multe gospodării aveau în fundul curţii şura – o construcţie
masivă aşezată de-a latul acesteia, construită dintr-un schelet de lemn şi
închisă cu scândură din toate părţile, avea următoarele părţi bine definite: în
centru se afla ”aria” şurii în care se ţinea carul, având o suprafaţă mare – în
arie se intra cu carul încărcat cu fân – şi se descărca direct pe podul şurii sau
într-o parte numită ”feldara”. Aria şurii era închisă cu o poartă mare de
lemn cu două părţi, într-una din ele se afla portiţa prin care circula
gospodarul. În partea opusă ”felderei” se afla ”poiata” – grajdul vitelor mari
– construit la început din bârne de lemn bruşite cu pământ şi având ca tavan
scânduri groase. În interiorul grajdului existau mai multe despărţituri:
pentru boi, pentru vaci sau pentru cai. Mai rar în grajd exista şi un coteţ
pentru porci – la cei mai săraci care nu aveau mai multe vite, sau un ţarc în
care se ţineau caprele iarna.
Grajdul – avea o uşă pentru circulaţia vitelor, o uşiţă pentru evacuarea
gunoiului de grajd, o fereastră prin care se putea furaja animalele din aria
şurii şi una în tavanul grajdului.

117
 În spatele şurii se depozitau peste iarnă paiele aşezate în ”jireadă” şi
cocenii de porumb care de administrau în hrana animalelor – tocaţi sau
întregi.
În gospodăriile vechi curtea casei era comună cu curtea păsărilor,
”hoarele” circulau în voie fiind stăpâne peste tot, în ultima vreme cele mai
multe gospodării au separat curtea păsărilor de cea a locuinţei – câştigând
linişte şi mai ales curăţenie.
Intrarea în curtea casei se făcea în trecut printr-o poartă masivă de lemn,
care se desfăcea în două părţi, întreaga construcţie era susţinută de trei stâlpi
de stejar. Alături de poarta mare pentru atelaje şi vite era portiţa prin care
circulau oamenii, de regulă stâlpii porţilor erau sculptaţi cu diferite motive.
Deasupra portiţei se afla susţinută de o grindă transversală un mic acoperiş
de formă prismatică care proteja intrarea de ploaie şi zăpadă. Pe grinda
aceasta se înscria data construcţiei şi iniţialele sau numele proprietarului
casei.
În vechime gardurile ce delimitau proprietăţile erau făcute din nuiele
împletite susţinute de stâlpi de stejar, ele erau denumite ”pălanguri” şi satul
mai păstrează azi în apropierea fostei ”varniţe” a satului un astfel de gard
spre uliţa Susenilor. De altfel în toponimia vetrei satului întâlnim în Suseni
termenul care desemnează terenul aflat vis-a-vis de clădirea preotului
Frâncu Al. şi care probabil era închis cu astfel de gard.
Câteva din gospodăriile celor mai înstăriţi din sat aveau porţi masive
construite din piatră sau cărămidă – în care se fixau porţile de lemn.
O notă aparte în peisajul arhitectonic al satului o dau construcţiile celor
două Biserici ale satului amplasate pe culmea ”Gruiului Bisericii” – cea
ortodoxă construită la începutul secolului al XIX-lea, cea greco-catolică
ridicată în primul pătrar al secolului al XX-lea. Lângă ele se află clădirea
primei şcoli a satului- contemporană după spusele bătrânilor cu şcoala din
Şcheii Braşovului şi care ar merita salvată de la ruină – pentru faptul că a
dat numeroaselor generaţii lumina cunoaşterii, a dragostei faţă de limba şi
istoria neamului românesc.
Aşa cum spuneam în imediata apropiere a celor două biserici în
”patrulaterul spiritual” al satului se află şi clădirea noii şcoli ridicată la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi renovată în 1993 – construcţie frumoasă
care adăposteşte astăzi cele patru clase ale ciclului primar din sat – alături
de ea se află moderna construcţie a Căminului cultural din sat ridicat în
1935 şi renovat în 1993.
Un loc aparte între casele satului îl ocupă acelea care au legănat
copilăria figurilor luminoase ale celor care au dus faima satului dincolo de
marginea sa: Chitulea I. /Mihăilă/ în care a copilărit şi crescut cel care avea
să devină un valoros profesor şi poet – profesorul Petru Chitulea, casa

118
Neagoe – din Joseni – unde a văzut lumina zilei medicul Valer Neagoe – un
medic de excepţie şi un apropiat colaborator al profesorului Chitulea în
elaborarea studiilor sociologice între 1939-1945 privitoare la viaţa satului şi
la întocmirea valoroasei monografii a satului. Casa unde a locuit inimosul
învăţător Ioan Bota – un dascăl de excepţie care a luminat minţile multor
generaţii – sădindu-le pentru totdeauna dragostea pentru istoria şi limba
poporului român, casa cantorului Raica Petru – unul din oamenii luminaţi ai
satului care a făcut multe lucruri bune pentru satul său.
Aşa cum era de aşteptat, în sat pot fi admirate câteva construcţii deosebit
de frumoase, adevărate vile dotate cu tot confortul ridicate în ultimii ani, ele
constituind un prilej de mândrie pentru toţi cei care locuiesc în Cetea.
Am amintit mai sus câteva din casele satului care păstrează peste timp
amintirile celor care prin calităţile lor deosebite au devenit personalităţi
marcante ale vieţii spirituale a satului – poate nu am reuşit să-i menţionez
pe toţi nu din rea intenţie, dar care sunt în drept să le păstreze o vie amintire
ar putea găsi fondurile necesare pentru a le transforma în ”case memoriale”
iar în clădirea primei şcoli a satului cu mici cheltuieli s-ar putea amenaja
/încă/ un muzeu etnografic – local.

2. Mobilier şi obiecte de uz gospodăresc

În inventarul caselor vechi ale satului erau o serie de obiecte de mobilier

confecţionate de către meşterii locali din lemn şi care dădeau o notă
specifică – locuinţei.
În ”tinda casei” – care servea de bucătărie – era şi cuptorul de pâine – la
vatra cuptorului atârna din tavan un lanţ de care se prindea cazanul de fiert
la porci sau oala de mămăligă.
În mijloc sau într-o parte se afla masa de lemn cu ”fioc”/sertar/ numit şi
”puiul mesei” în care se ţineau tacâmurile. În jurul mesei erau patru scaune
cu spătar din lemn, la perete se afla o laviţă cu blane de fag, 1-2 paturi cu
strejeacuri acoperite cu lepedee.
Oalele şi cratiţele necesare gospodăriei, se ţineau pe cuptor, blidele erau
ţinute pe un „stelaj” cu 3-4 poliţe.
În „casa dinainte” /din faţă/, folosită doar la ocazii deosebite: botezuri,
nunţi, înmormântări, sau la cazarea oaspeţilor, se afla o masă cu 4 scaune de
zestre, 2 paturi aliniate lângă pereţi, acoperite cu lepedee sau ţoale de lână,
la capătul patului erau aşezate perinile cu „căpătâi” frumos ţesute şi
aranjate.
„Casa dinainte” /camera din faţă/ avea o uşă secretă ce da din casă în
spatele casei, pe aici se „scăpa omul de birăi, de jândarii ce veneau să ridice
ficiorii să-i ducă în cătane. ”

119
 Pe pereţii camerei din faţă erau atârnate icoanele vechi de lemn sau
sticlă încadrate de frumoase ştergare ţesute în război, pe unul sau 2 pereţi se
aflau „blidarele” frumos colorate, unde gospodina aranja cele mai bune
„blide” şi căni frumos colorate, ormanentate cu motive florale sau
animaliere.
Pentru gătirea mâncărurilor, gospodina folosea o serie de vase şi
accesorii de bucătărie:
- oala de mămăligă /din “tuci” – fontă/ smălţuită,
- “mestecăul” – pentru mămăligă din lemn de paltin sau alun.
- căldarea de aramă pentru “zamă”- care se punea la foc pe vatra
cuptorului atârnată de lanţ.
- laboşuri de difertie mărimi/ cratiţe
- lingura de scos zama sau supa din ”căldare”
- tacâmuri în mare parte din lemn
- linguri de lemn pentru “rântaş”
- un linguroi mare pentru mestecat ”lictarul de prune”
- “fedeuri” /capace/ pentru oale şi cratiţe
- “doguri” – sau cârpătoare din lemn pentru tăiat carne şi legume
- “sucitor” – din lemn, cilindric pentru întins tăieţeii
- ulcele din lut pentru vin sau lapte, mai târziu din “pleu” /tablă /
- mojarul – din alamă în care se pisa zahărul, ”chiperul „ /piperul/
- “pisălogul” - bătătorul cu care se acţiona asupra produsului din mojar
pentru a fi mărunţit.
- o oală mare de pământ pentru sarmale
- oale mai mici de câte 2-3 litri capacitate pentru lapte, smântână.
- trocul sau ciurul – o sită mare cu cadru de lemn şi care avea în loc de
plasă o bucată de piele fin arganisită şi găurită prin care se strecurau prunele
fierte din care se făcea “lictarul”
Cu vremea, cuptorul de pâine a fost scos din ”tindă” locul lui luându-l
”ploaptănul” /soba din cărămidă/ în formă de papuc – prevăzut cu ”ler”
/cuptor/.
Cuptorul de pâine – anexa gospodărească nelipsită din nici o casă era
construit din cărămidă arsă, avea forma semi-sferică şi se făcea la comandă
de către meşterii zidari ai satului, sub ”vatra” lui se aşeza un strat de sticlă
mărunţită pentru a păstra mai bine căldura. Pentru arderea cuptorului se
foloseau ”cloambe” /ramuri mai groase luate din pădure/, vreji mai groşi
căzuţi la tăierea viei, la intrarea cuptorului se punea o tablă de metal pentru
protecţie.
După ce cuptorul era ”bine ars” cu ajutorul ”dârnului” se scotea jarul din
cuptor la uşă, cu ajutorul unei lopeţi speciale din lemn se băga în cuptor
pâinea aşezată pe foi de nuc ca să nu se prindă de vatră, după ce ”pita” se

120
scotea, se mai ardea încă o dată cuptorul, după care era rândul cozonacilor
în tăvi şi ”pupurile”.
În trecut când fiecare găspodină făcea pâinea necesară întregii familii
cuptorul era mult solicitat, astăzi doar cu ocazia sărbătorilor mari ale anului
se asociază două-trei vecine şi coc împreună pâine de casă şi cozonaci.
Tot atât de importantă pentru găspodăria ţărănească era şi fântâna –
necesară aprovizionării gospodăriei cu apă de băut, pentru necesităţile
gospodăriei dar şi pentru adăparea animalelor. Fântânile erau făcute de
meşteri specializaţi în domeniu, după ce se săpa locul urma partea mai
dificilă a zidirii peretelui circular din pietre de diferite dimensiuni după o
tehnică aparte. La suprafaţă fântâna era încadrată cu un ”coteţ” din scânduri
de brad sau gorun de formă pătrată, apa era scoasă cu ajutorul cumpenei/la
cele vechi înlocuită treptat de sulul cu roată care scotea apa cu ajutorul unui
lanţ fixat pe sul. În prezent satul dispune de multe fântâni particulare /unele
foarte vechi/ dar şi fântâni publice de la care se alimentează mai multe
familii din vecinătate. Nelipsită de lângă fiecare fântână este şi ”vălăul” –
troaca veche cioplită din lemn de fag sau gorun, înlocuit azi cu troci de
ciment sau chiar cauciucuri uzate de tractor – tăiate în două şi forţate să stea
în pozitie orizontală.
Pentru că multe din locuinţele satului au amenajate băi personale, cu
instalaţie bazată pe hidrofor – în lipsa reţelei de canalizare, apele murdare
sunt deversate în stradă sau direct în vale, contribuind pe lângă ”borhotul”
aruncat de ”vinărsările” satului la poluarea tot mai gravă a apelor Cetei.

3. Unelte, scule, recipiente folosite în gospodărie sau la muncă

Fiecare gospodar al satului trebuia să aibe în ”inventarul”său o serie de

scule şi unelte absolut necesare pentru diferitele lucrări pe care le execută
în gospodărie, la munca câmpului, dar şi unele recipiente şi scule legate de
prelucrarea strugurilor şi prunelor.
În trecut ca şi azi locuinţele din sat sunt încălzite cu lemne, pentru
tăierea lemnelor aduse din pădure care depăşeau cu mult dimensiunile
necesare folosirii ca lemne de foc era folosită ”capra” de lemne pe care erau
aşezate şi tăiate cu ”firezul” mare de două persoane. Tăiate la aceeaşi
lungime de cca. 20-25 cm., ele erau apoi crăpate cu toporul pe un butuc
/tăietor/, după care erau stivuite într-o anumită ordine în ”şaitău” pentru a fi
folosite pe tot parcursul anului.
Tăierea scândurilor şi laţilor necesari diferitelor construcţii şi reparaţii în
gospodărie se făcea cu ajutorul ”firezului mic” simpu acţionat de o singură
persoană, la aceste lucrări era necesar ciocanul de cuie şi cleştele.

121
 La recoltarea furajelor, la administrarea lor animalelor era folosită furca,
în vechime se foloseau pentru aceasta furci de lemn făcute din lemn de
frasin cu două coarne, înlocuită treptat de furca de fier cu trei coarne, furca
cu patru coarne se foloseşte pentru strângerea gunoiului din grajd, pentru
încărcarea lui în vederea transportării în câmp. La fân se folosea grebla cu
dinţi de lemn.
Curăţenia ”poiatei /grajdului/ se făcea cu ajutorul unei mături din nuiele
de mesteacăn, al furcii cu patru coarne şi al lopatei, pentru curăţirea
animalelor se folosea ”ţesala” /nelipsită din nici o gospodărie, ca şi peria cu
care se finisa curăţenia animalelor. Un bun gospodar trebuia să aibă nu
numai vite bune, dar şi curate, era o mare ruşine să ieşi cu boii sau caii
murdari la muncă.
Pentru curăţenia săptămânală a gospodăriei se folosea tot o mătură de
nuiele, dar mai stufoasă şi lopata pentru strângerea gunoiului.
O veche zicală spunea că poţi şti ce femeie locuieşte într-o casă după
curăţenia locuinţei, iar nota gospodarului era dată imediat după intrarea în
respectiva gospodărie în funcţie de curăţenia curţii şi a celorlalte anexe.
Tradiţia moştenită din bătrâni cerea ca la sfârşitul săptămânii fiecare
gospodar să-şi măture porţiunea de uliţă din dreptul casei sale, în ajunul
marilor sărbători/vara trebuiau să-şi văruiască stâlpii ce protejau şanţul de
scurgere a apei, pomii din curte şi chiar să-şi văruiască locuinţa în exterior
şi interior dacă era necesar.
Dacă pentru lucrarea grădinii de legume de pe lângă casă era necesar
hârşeul /hârleţul/ şi grebla de fier, pentru muncile de câmp unealta cea mai
solicitată era străbuna ”sapă” moştenită de la daci cu care se efectuau
lucrările de întreţinere la culturile prăşitoare.
Pentru ararea terenului era folosit până la primul război mondial plugul
de lemn – cu brăzdar de fier, plugurile metalice au apărut treptat după mai
mulţi ani.
Alte unelte cu tracţiune animală pentru lucrările agricole erau grapa
pentru nivelerea terenului, semănătoarea de cereale şi ”săpătoarea”.
Lucrările de întreţinere a culturilor prăşitoare se exacutau cu ”săpătoarea
trasă de vite” cu care se acţiona între rânduri, după care cu ajutorul sapei se
înlăturau buruienile şi se afâna pământul. Străbuna sapă atât de solicitată în
trecut /dar şi azi/ trebuia să fie în dotarea fiecărui membru al familiei apt de
muncă, cu ea se executau lucrările prăşitoare la porumb, cartofi, sfeclă şi tot
cu ajutorul ei se scoteau toamna cartofii. Pentru plivitul buruienilor din
lanurile cultivate cu cereale se folosea ”săpăliga”
Pentru recoltarea furajelor naturale şi a celor cultivate unealta de bază a
fost şi este coasa care nici ea nu se deosebeşte prea mult de vechile
”modele” găsite cu ocazia săpăturilor arheologice. Cu coasa era cosită iarba

122
pentru fân, otava, trifoiul, lucerna şi cerealele pe suprafeţe mari, secera era
folosită pe suprafeţe mici.
Pentru uscarea şi transportul fânului şi cerealelor se folosea furca de
lemn /pe vremuri/ cu două coarne, înlocuită cu timpul cu furca cu trei
coarne, pentru adunarea întregii cantităţi de fân de pe teren se utiliza grebla
cu dinţii de lemn cu care se grebla întreaga suprafaţă. Fânul era adunat la
început în grămezi mai mici numite ”porculeni”, după uscarea completă mai
mulţi ”porculeni” erau strânşi şi puşi la uscat pe un ”prepelici” /o tulpină
tânără cu crengile tăiate la o anumită distanţă. Prepeliciul bine înfipt în
pământ era ”îmbrăcat” după o anumită tehnică cu fân – la o distanţă de
pământ care să îl ferească de umezeală.
O astfel de grămadă pusă pe perepelici se numea ”prepeleac” – şi
rămânea în câmp până când era transportată în gospodărie. Transportul
fânului sau al snopilor de grâu din câmp acasă se făcea cu căruţa trasă de cai
sau cu carul tras de boi. Fânul era încărcat într-o ordine bine stabilită pentru
a nu se răsturna pe traseul câteodată denivelat al drumurilor de hotar. Pentru
fixarea încărcăturii se punea deasupra o prăjină lungă de cca. 5-6 m. şi un
diametru de 15 cm., care era legată de corpul carului cu ajutorul a două funii
groase de cânepă, cea din spate era trecută printr-o ”cigă” /scripete pentru a
putea fi strânsă mai eficient.
Tot cu carul sau cu sania trasă de boi era transportat în câmp primăvara
gunoiul de grajd care se administra ca îngrăşământ natural culturilor, cu
carul tras de boi se mergea şi la pădure pentru lemnele necesare pentru foc
sau pentru construcţii. Pentru tăierea copacilor era folosită securea, mai rar
ferăstrăul de două persoane. Lemnele tăiate la o anumită lungime erau
încărcate în car, legate cu două lanţuri groase şi strânse cu ajutorul unui băţ
solid numit ”tecărău”.
La coborârea pantelor mai mari roţilor din spate ale carului li se ataşau
”cătuşe” sau erau legate cu lanţuri de ”împiedicat”.
La carul cu boi animalele erau prinse cu ajutorul ”jugului” format din
scaunul jugului, rastelele, scândurelele, forţa de tracţiune se transmitea
carului cu ajutorul ”rudei” de care era prins jugul.
Principalele animale de tracţiune boii şi caii pentru faptul că erau folosiţi
pe tot parcursul anului trebuiau potcoviţi în funcţie de anotimp, lucru ce se
făcea la ”covăciile” satului.
La principalele munci ale câmpului responsabilităţile între capii familiei
se împărţeau ”democratic”, femeile având drepturi egale cu bărbaţii, în
schimb la treburile legate de gospodărie balanţa înclina vizibil în ”favoarea”
lor, bărbaţii erau excluşi fără drept de apel de la gătit, spălatul vaselor, al
copiilor, al rufelor, la curăţenia zilnică şi la cele mari din prejma sărbătorilor

123
religioase, de la tors, ţesut, etc. şi de la îngrijirea copiilor atunci când erau
bolnavi.
Pe timpul iernii când întreaga familie lua o binemeritată vacanţă de la
muncile câmpului, gospodinele intrau în campania de iarnă: torsul lânei şi al
cânepei, mai rar al inului, ţesutul la război, tricotarea diferitelor articole de
îmbrăcăminte de lână. Principalele unelte folosite la tors erau furca şi fusul
mai rar roata de tors. Mult folosită în gospodăria ţărănească cânepa suferea
un lung proces de prelucrare până să fie aptă te tors: după ce era ”topită” în
vale trebuia trecută prin meliţă pentru zdrobirea părţii lemnoase, pieptănată
cu ”heciula” şi ”pieptănuşul”, legată în fuioare.
Pe timpul iernii în fiecare gospodărie se punea războiul de ţesut, acesta
era făcut la comandă de către meşterii tâmplari din sat sau din satele vecine
şi era executat din lemn de gorun sau carpin.
Treierarea grâului, al secarei, orzului, ovăzului se făcea înainte cu
ajutorul batozelor celor doi proprietari din sat: Crişan Sabin – ”covaciu” şi
Dărămuş Traian /al lui Barnaon/ - care erau deplasate de la o gospodărie la
alta, plata pentru prestaţie făcându-se în natură.
După 1950 – au fost înfiinţate ariile de treierat – fiecare gospodar
trebuia să-şi aducă recolta în spaţiul respectiv, după treierare gospodarului i
se cântărea recolta, i se reţinea ”cota către stat” şi pleca acasă cu paiele,
pleava şi ce mai rămânea din recoltă. Aceste arii au funcţionat până după
1962 – când întreg satul s-a cooperativizat au apărut combinele tractate ale
SMT-ului care economiseau multă forţă de muncă, dar nu întotdeauna
aveau randamentul scontat. După apariţia puternicelor combine C12 şi C14
agricultura comunei a intrat cu adevărat pe făgaşul modernizării. În prezent
în sat sunt două combine – dar preţul foarte mare al carburantului face ca
prestaţia lor să fie foarte scumpă.
Aşa cum am menţionat anterior pomicultura şi viticultura au fost din
cele mai vechi timpuri ocupaţii colaterale ale gospodarilor satului care le
asigură pe lângă vinul şi ţuica necesară consumului şi disponibilităţi pentru
valorificare pe piaţa liberă. În procesul vinificării erau necesare o serie de
unelte, recipienţi şi vase confecţionate din lemn – la ”butnarii” satului pe
care cei mai înstăriţi din sat le aveau.
Pentru culesul de la vie era folosită butea din lemn de gorun pusă în car
cu capacitate de peste 30 de ferii, la transportul strugurilor se folosea
”ciubărul”, un vas tot din lemn dar de brad – prevăzut cu două urechi prin
care se trecea un băţ la care se fixau cele două bare de lemn care permiteau
transportul de către două persoane. Tot în car era şi ”călcătoarea mică” cu
capacitate de 20-30 ferii – care era legată de loitre. În partea de jos avea un
orificiu prevăzut cu un cep pentru a permite curgerea mustului. Măsurarea
cantităţii de must se făcea cu alt vas de lemn de gorun cu capacitate de 10 l,

124
prevăzut cu două mânere şi cu o bară metalică care indica nivelul pentru cei
10 l.
Tolcerul de lemn – era folosit la turnarea mustului îm butoaie, era
prevăzut cu un ”cioc” pentru scurgerea mustului în butoi şi cu două
picioruşe care se sprijineau pe butoi.
Sacii de cânepă cu ţesătura rară erau folosiţi în călcătoare-şi permiteau
mustului să iasă dar reţineau tescovina – drojdiile.
Presarea definitivă a tescovinei se făcea acasă cu ajutorul teascului
bătrânesc format dintr-un postament de piatră, un coş de lemn, ”ursul”,
gringa, fusul cu filet din lemn şi popicul.
Butoaiele în care se punea mustul erau din lemn de gorun cu capacitate
de la 5 – 100 fierii / 1000 l. /, pentru a scoate vinul din butoaie se folosea
”curcubeta” pe care gospodarii o cultivau în gospodăria proprie.
Pentru măsurarea vinului se foloseau vase de lemn : doniţa de 1 l sau de
1,5 l, pentru cei care împrumutau vin de la Biserică măsura era ”donicuţa”
de 1,5 l.
În pivniţa fiecărei gospodării existau şi alte vase din lemn confecţionate
din lemn de gorun:
- butea pentru ”curechi” /varza/
- butea pentru ”cighir” - un preparat natural din mere zdrobite în
amestec cu apă – dar fără zahăr
- butoaiele pentru vin şi ”vinars”
Pentru păstrarea fructelor pe perioada de iarnă gospodarul îşi făcea din
lemn – un ”ţarc” cu mai multe rafturi.
Tot în pivniţă se păstrau iarna cartofii, morcovii, pătrunjelul, funiile de
ceapă şi de ai /usturoi/, murăturile puse în butoaie mai mici.
Una din construcţiile cele mai vechi din sat este ”şaităul” lui Kiss –
destinat prelucrării recoltei de struguri la teascuri şi depozitării vinului.
Situat pe uliţa din Suseni din jos de vechea moară a lui Kiș – ”şaităul”
era o construcţie masivă realizată din piatră şi cărămidă – avea o lungime la
exterior de cca. 21 m. lăţime de peste 7 m., înălţimea de cca. 5 m. deasupra
solului /fără acoperiş/, acoperişul iniţial din paie a fost înlocuit cu ţiglă.
Construcţia avea două nivele: parterul servea adăpostirii celor 6 teascuri
masive unde erau tescuiţi strugurii după ce fuseseră călcaţi în ”călcători” -
mustul era dus cu butoaiele în pivniţa de la subsol ce măsura peste 20 m.
lungime, 6,50 m. lăţime şi patru m. înălţime, tavanul avea forma de arc de
cerc. Pentru că se transportau cantităţi mari de material intrarea la teascuri
se făcea cu carul, iar transportul mustului la subsol se făcea cu butoaiele
încărcate tot în car.
Pentru accesul carelor la subsol – intrarea în pivniţă era în plan înclinat,
în pivniţă se aflau pe ambele părţi butoaie mari de peste 1000 l. capacitate.

125
Aerisirea pivniţei se făcea cu ajutorul a patru ferestre mici practicate în
pereţii masivi ai construcţiei.
Construcţia masivă se păstrează şi azi cu unele modificări: astfel cca.
10m. spre uliţă au fost transformaţi în locuinţa proprietarului actual, restul
de 12 m. au fost folosiţi ca atelier de covăcie /fierărie/ de către tatăl său şi o
magazie. Intrarea la pivniţă se face în prezent pe trepte de piatră, poarta de
la pivniţă ce depăşeşte 3 m. lăţime este din scânduri masive de lemn,
treptele sunt protejate împotriva ploii şi zăpezii de un mic acoperiş din lemn
şi ţiglă alipit construcţiei.
După aprecierea noastră masiva construcţie datează din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea piatra şi cărămida folosită au fost zidite cu ajutorul
unui mortar din var şi nisip care asigură şi în prezent o soliditate ridicată
construcţiei.
Teascurile folosite pentru stoarcerea strugurilor erau construcţii masive
realizate în procent de peste 90% din lemn de stejar rezistent, baza teascului
era din piatră – un bloc masiv de formă pătrată în care era săpat un şanţ
pentru dirijarea mustului spre recipientul de colectare aflat în apropiere.
Construcţia avea în partea stângă un stâlp masiv de stejar bine fixat în
pământ, într-o nişă special scobită era fixată grinda orizontală”ursul”, care
era mobilă – în dreapta ”fusul cu filet de lemn” asigura strângerea /presarea/
”ursului” pe instalaţie. Fusul cu filet avea parcticat în el un orificiu în care
se introduceau două beţe solide ce serveau la strângerea instalaţiei.
Deasupra blocului de piatră care forma baza teascului era aşezat ”coşul”
din lemn pervăzut cu o serie de orificii prin care mustul se putea evacua în
afară, reţinând în acelaşi timp strugurii în interior. După ce coşul era umplut
cu struguri, se acoperea cu un capac de lemn masiv denumit ”preotesă”
peste care era aşezat vertical un butuc de lemn ”popicul” sau ”popa” care
era presat de coborârea grinzii orizontale – a ”ursului”. Sub presiunea
greutăţii exercitate de urs – stoarcerea era foarte eficientă, aceste piese
foarte originale pot fi admirate şi azi în gospodăriile cetăţenilor Vale
Dumitru /Mitruţ al Bumbului de la nr. 176 care îl are aşezat sub un şopron
în curtea gospodăriei şi cel situat în grădina cetăţeanului Rusan Traian lui
Păluţ de la nr. 181 care pentru a-l conserva mai bine l-a uns cu ulei ars.
Pentru a avea o imagine clară a acestor uimitoare realizări ale meşterilor
populari – adevărate tezaure ale ”civilizaţiei” lemnului proprii poporului
nostru, fotografia unuia dintre ele apare în lucrare.

4. Portul popular

Portul popular specific zonei este de o fericită îmbinare a celor două

culori dominante: albul şi negrul care îi dau o notă de eleganţă aparte, este

126
confecţionat dintr-o gamă variată de materiale unele produse în gospodărie,
altele cumpărate de la negustorii ambulanţi ce vizitau satul, sau de la
prăvăliile specializate în domeniu din Alba Iulia sau Teiuş.
Portul popular este un domeniu important de manifestare al creativităţii
şi simţului artistic al locuitorilor, el are la bază un fond autohton străvechi
ce a evoluat de-a lungul timpului, dar păstrându-şi specificul local.Se poate
spune că pe parcursul timpului portul a împrumutat unele din elementele
vestitului port al Săliştei din mărginimea Sibiului.
Portul femeiesc se compune din următoarele piese: ie, iuţă, poale şi
poliţe-prinse împreună în trecut, astăzi ele sunt separate, cătrinţele,
”perpeta”, pieptar din barşon de vară şi ”laibărul” din stofă pentru iarnă.
Pe cap se poartă vara ”tistineu” de mătase neagră-vara şi un tistineu mai
gros din ”bercă” /broboadă/ cu fodori de iarnă.
În picioare se purtau atât vara cât şi iarna opincile şi ciorapi de lână sau
de bumbac.
Iia femeilor era confecţionată din material ţesut în casă, sau din ”giolgi”
de cumpărat - pe ea se cosea cu aţă neagră ”trasuri” pe mâneci şi pe piept,
pe umeri modelul era mai lat şi pe mâneci având 5, 6 trasuri peste piept se
coseau doar trei trasuri.
Gulerul iiei era cusut şi el în ”trasuri”. În afară de ”trasuri” se cosea şi
”în brâcnel” cu aţă neagră sau roşie. Iile bătrâneşti erau despicate pe umăr şi
se închideau cu copci, modelul nou era despicat în faţă şi se încheie cu
”şunor şi cănaci” /şnur şi ciucuri de mătase neagră/.
Pe sub ie se poartă ”iiuţa” dintr-un material mai subţire /geolgi/ cu
mânecuţă scurtă sau fără, iuţa ţine doar până la brâu.
Poalele se confecţionează din pânză albă, crep de Chine, sau grenadier,
se făceau din trei foi pentru a le da lărgime, în partea de jos de coseau cu
”urculaş” dantelă foarte frumoasă.
Poliţele sau ”rochiuţa”- se poartă pe sub poale, sunt făcute tot din
material fin, sunt mai scurte şi mai strâmte ca poalele, au şi ele cusute în
partea de jos ”cipcă” /dantelă/. Ca şi poalele se strâng pe corp cu ajutorul
unui şnur numit ”galob”.
Catrinţa din spate-este făcută dintr-o singură foaie ţesută la război din
mătase neagră, are cipcă pe laterale şi în partea de jos.
Catrinţa din faţă /dinainte/ se făcea din acelaşi material, ambele se
prindeau de corp cu ajutorul unui galob negru.
„Perpeta” este un şorţ de mătase neagră – care se cumpără, nu are
”cipcă” /dantelă/ şi se poartă călcată ca şi poalele cu creţuri.
Peste iie vara femeile purtau un ”chieptăruţ” de barşon despicat în faţă,
iarna purtau un chieptar din piele de oaie cu flori alte modele, tot pentru
iarnă este şi ”laibărul” din stofă de cumpărat negru.

127
 Pe cap femeile poartă vara un ”tistineu sau chistineu” negru de mătase
/batic/ iarna peste ”tistineu de mătase” se poartă un ”tistineu mai gros” şi
mult mai mare făcut din ”bercă” /lână fină/ care se cumpără. Avea ciucuri.
În picioare se purtau ciorapi de bumbac vara şi din lână iarna şi opinci
de piele – mult mai târziu a venit moda ghetelor cu tureac înalt şi pantofilor.
În portul popular femeiesc existau diferenţieri între vârste, fetele aveau
voie să poarte catrinţe de abia după ce deveneau fete mari, femeile măritate
purtau un costum mult mai pretenţios şi mai scump faţă de femeile bătrâne
care se îmbrăcau cu piese de la bunicile lor /autentice/ şi care era mai
modest. În portul ”de toate zilele” se purta ”zăpregul” un şorţ din lână ţesut
la război, de culoare neagră.
Portul bărbătesc era compus din cămaşă de cânepă sau material mai fin
de cumpărat /pentru cei mai avuţi /cioareci din lână/ iarna, /pantaloni din
cânepă sau in vara, izmene /indispensabili/ din cânepă ţesută la război.
Cămaşa putrată afară din pantaloni era cusută şi ea cu maşina sau de
mână, avea încreţituri pe piept, dar nu avea modele cusute. Mânecile aveau
în partea de jos o bentiţă de culoare albă prevăzută cu o butonieră şi un
nasture cu care se încheia. Cămaşa era despicată în faţă şi se încheia cu
nasturi sau cu şnururi prevăzute cu ”fodori” /ciucuri/.
Peste cămaşă bărbaţii purtau ”curaua” lată de piele /şerpar/ simplu sau
dublat cu buzunare pentru bani, cremene, amnar şi tabac. Băieţii purtau
”prime naţionale cu tricolor”. Din costumul de vară făcea parte şi o vestă
din stofă, iarna se purta un pieptar din piei de oaie.
Vara bărbaţii purtau pălării de paie sau de fetru, feciorii aveau un
”colop” /pălărie/ de paie mai mică în care purtau o muşcată roşie sau
măgheran, pentru iarnă suflarea bărbătească a satului avea căciuli din piele
de oaie ”laibăre” groase din postav.
În picioare se purtau atât vara cât şi iarna străvechile opinci făcute din
piele de vită, înlocuite cu vremea de bocanci, cizme şi pantofi.
Din informaţiile primite de la bătrânii satului am dedus că până după al
doilea război mondial se mai purta costumul popular în toate zilele, treptat
el a fost înlocuit cu ”haine nemţeşti”, astăzi doar la marile sărbători bătrânii
satului mai îmbracă portul popular, iar la nunţi doar generaţiile mai
vârstnice îl mai cinstesc cum se cuvine. Din fericire la serbările şcolare
copii apar pe scenă îmbrăcaţi în frumosul costum popular pe care l-am dori
transmis şi generaţiilor viitoare.

5. Arta ţesăturilor

Moştenită din generaţie în generaţie arta ţesăturilor s-a transmis până în

zilele noastre ca o necesitate izvorâtă din caracterul închis al gospodăriei

128
ţărăneşti care trebuia să-şi asigure în cea mai mare parte îmbrăcămintea
necesară familiei prin mijloace proprii.
Această artă a ţesăturilor ilustrată prin varietatea produselor şi frumuseţii
lor sunt o dovadă elocventă a priceperii, talentului dar şi a dragostei pentru
frumos.
În gospodăria ţărănească din trecut principalele materiale textile utilizate
erau cânepa, inul şi lâna, obţinute printr-un mare volum de muncă şi
bumbacul care se cumpăra de la negustorii ambulanţi sau de la tarabele cu
produse textile care-şi desfăceau mărfurile cu ocazia târgurilor din zonă.
Cânepa pentru fire era cultivată în trecut pe suprafeţe variabile în funcţie
de necesităţile fiecărei gospodării, ea se recolta în luna iulie, se lega în
mănunchiuri /mănuşi/, se punea ”la topit” în apa văii sau în iazurile morilor
unde stă cca. o săptămână, era apoi scoasă din apă, spălată bine de nisip sau
nămol şi era lăsată la soare să se usuce, fie pe malul apei, fie în gospodărie.
După uscare urma frângerea tulpinilor lemnoase cu ajutorul meliţei, apoi
erau trecute prin ”heşulă” un pieptene metalic rotund care scotea toate
părţile lemnoase mai mari, apoi firele erau pieptănate cu un pieptenuş mai
fin până la obţinerea unui produs de bună calitate – fuiorul de cânepă.
După calitatea firului se obţineau trei categorii de fire:
- păceşul – de calitatea cea mai bună /prima fuior/ se folosea la ţesutul
cămăşilor, pentru lepedee /cearceafuri de pat/, pentru feţe de perini
- băteala – se folosea şi ea la ţesutul lepedeelor de pat, al ştergarelor,
ştergurilor /şervete de bucătărie/, saci pentru moară şi la măsăriţele /feţe
de masă/ mai bune.
- câlţii – erau folosiţi pentru a ţese cenuşare pe masă, măsăriţe de toate
zilele.
Cânepa era toarsă pe categorii în perioada de iarnă după care se punea la
război.
Tot din cânepă erau ţesute materialele necesare confecţionării iilor de
lucru /de toate zilele/, poalele iilor, izmenele pentru bărbaţi şi pantalonii de
vară pentru aceştia.
Pentru a obţine ţesături mai fine şi mai durabile femeile combinau firul
de cânepă cu fire de bumbac de mărimi diferite, bumbac pe care îl
cumpărau de la negustorii ambulanţi ”râzarii” care vizitau satul sau făceau
”troc” cu aceştia dând în schimbul preţioaselor legături vin, femeile care nu
aveau suficientă cânepă o obţineau prin ”troc” de la mocanii din munte –
oferind pentru aceasta sau pentru lâna achiziţionată produse ca: părădăi /roşii/,
cepuşcă /arpagic/, curechi /varză/, tabac sau vin.
Războiul de ţesut era instalat în fiecare gospodărie în tindă sau în
camera ”dinainte” şi la el lucrau bunicile, mamele şi fetele mari ale casei.

129
 Din fire de bumbac şi cânepă se ţesea pânza necesară măsăriţelor mai
bune, ştergarelor şi ştergurilor /şervete de bucătărie/.
Femeile mai avute care puteau să-şi cumpere bumbac mai mult puteau
să ţese pânza la care atât ”băteala” cât şi ”urzeala” era din acest fir textil, ea
era folosită la confecţionarea cămăşilor mai bune al iilor femeieşti şi chiar al
pantalonilor de vară pentru bărbaţi.
Inul a fost cultivat pe vremuri de locuitorii satului, condiţiile climatice şi
probabil solul nu au fost favorabile din care cauză el nu se dezvoltă bine iar
calitatea firelor era slabă.
Mult folosită în gospodăria ţărănească, lâna a fost una din materiile
textile de mare importanţă, ea se obţinea prin tunderea oilor pe care le
deţinea fiecare gospodar, în trecut cam 5-6 capete. Pentru a putea să-şi ţeasă
necesarul de multe ori gospodina aduna lâna din doi ani.
Pentru a putea fi prelucrată lâna era mai întâi spălată bine în vale, pusă
la uscat la soare şi apoi era sortată pe diferite categorii şi culori. Era spălată
separat lâna ţurcană cu fir mai lung şi aspru şi ”niţul”, lână mai moale cu fir
mai scurt. După ce era uscată, lâna se ducea la ”darac” la atelierul de la
moara lui Radu sau la Geoagiu de unde era adusă sub formă de ”caier” şi se
putea toarce. Torsul lânii era o activitate care ţinea de sezonul de iarnă,
fiecare femeie îşi torcea stocul său, dacă avea mai multă convoca vecinele
la o clacă ca să poată termina în timp util. Lâna toarsă era depănată în
legături şi vopsită în culorile trebuincioase la ţesut. Vopsirea se făcea în
trecut cu scoarţă de arin, galiţiu şi sovârv /pentru culoarea neagră/ sau cu
coajă de păr pădureţ şi laptele câinelui /pentru galben. De multe ori lâna era
dusă la Teiuş la ”strămătoriţe”/ateliere de vopsit/. Vopsitul dura cca. o
săptămână între două târguri. Mai târziu femeile au deprins meşteşugul
vopsirii cu coloranţi sintetici ”Gallus”, ”Baiadera, Colorit” etc.
Lâna albă era pusă pe ”răşchitori” – se făceau legături sau gheme care
erau prinse la grindă, ele trebuiau botezate de preot la ”Bobotează”.
Ţesăturile din lână care se făceau la război erau împărţite în două
categorii: ţesături mai groase din lână de o singură culoare, alb-negru sau
”seină” /amentec de alb cu negru natural/ pentru cioareci, laibăre, haine de
pat; ţesături mai fine – lepedee de pus pe pat /covoare/ măsăriţe de
sărbătoare, material pentru straiţă.
Din categoria ţesăturilor mai groase şi mai rezistente era ”pănura”
ţesătura la care şi urzeala şi băteala erau din lână într-o singură culoare
folosită la confecţionarea cioarecilor şi ”laibărelor” pentru iarnă. După ce
termina de ţesut pănura gospodina trebuia să ducă materialul la ”piuă” la
Geoagiu pentru a-i da o mai mare densitate şi a o uniformiza. Plata se făcea
în funcţie de câţi coţi de material trebuiau prelucraţi.

130
 „Lepedeele”/covoarele pentru pat/ se ţeseau în patru iţe cu urzeala şi
băteala de lână sau cu băteala de bumbac şi urzeala de lână. Tot în patru iţe
se ţeseau şi ”lepedeele” cu modele – cu lână galbenă, roşie, neagră, verde şi
vânătă /albastru închis/.
Mult mai simplă era ţesătura în două iţe cu câte o ”vârstă” de altă
culoare, măseriţele se ţeseau cu urzeală neagră şi băteală verde iar desagii
aveau ca băteală lână galbenă iar ca urzeală bumbac de culoare neagră.
Straiţa, străbunica sacoşei noastre, după destinaţia pe care urma să o aibă
putea fi: straiţa de toate zilele cu care se ducea mâncarea în hotar, se mergea
la târg sau la cumpărături în sat, straiţa mare cu care se mergea după
buruieni la porci şi ”hoare”.
Mai pretenţioase – ţesute din lână de cea mai bună calitate erau străiţile
de ”parastas” care aveau ca urzeală lână de culoare galbenă iar ca băteală
lână colorată verde şi maro despărţite în ”table” /pătrate/.
Tot din lână, după model specific satului erau ţesuţi şi ”desagii” a căror
origine se pierde în negura timpurilor – în original ”sac cu două buzunare”
plasate spre capete şi închise cu şnururi. Se purtau pe umăr sau pe spinarea
cailor sau măgăruşilor. Ei serveau la transportul lânii, al pănurii, al
diferitelor mărfuri mai voluminoase, azi pe străzile Albei Iulia sau al altor
oraşe din Ardeal poţi vedea uneori câte o bătrânică sau un bunic cu părul
alb, copleşiţi de greutatea desagilor în care aduc copiilor de la oraş ”ce
brumă mai au şi ei pe acasă”. După modelul desagilor poţi cu uşurinţă să
afli din ce zonă sunt.
Ştergarele – după scopul pentru care erau ţesute puteau fi obişnuite la
care atât urzeala cât şi băteala este din bumbac, din bumbac şi cânepă cu
modele alese din război.
Ştergarele ce se puneau la icoane sau la tablourile de familie se lucrau în
16 iţuce cu urzeală din bumbac alb şi băteală din lână neagră.
Resturile textile din casă erau tăiate în fâşii apoi cusute cap la cap, se
depănau sub formă de ghem şi foloseau la ţesutul ”tapetelor” /preşurilor/
care se aşterneau pe jos în camera din faţă. Azi locul lor l-au luat covoarele
de iută ce se găsesc în comerţ. În casele celor mai înstăriţi pot fi văzute şi
covoare ”persane” din lână – cu modele internaţionale care nu au nimic cu
tradiţia locală.
Frumuseţea modelelor, armonioasa îmbinare a culorilor din ţesăturile
măiestrit ţesute de către harnicele ţesătoare de-a lungul multor generaţii mai
poate fi admirată azi doar în rare ocazii, cele mai multe gospodine îşi
împodobesc interioarele cu covoare şi ţesături cumpărate din comerţ de cele
mai multe ori de un îndoielnic simţ artistic, sau cu ”kitsch-uri” achiziţionate de la
comercianţi care le aduc din Turcia sau de aiurea din Europa.

131
 Mult apreciate pentru calităţile sale lâna servea pentru tricotarea
/ştrincănirea/ şosetelor pentru iarnă, a mănuşilor, fularelor, jerseelor,
vestelor, căciuliţelor pentru copii într-o gamă variată de modele şi culori. În
serile lungi de toamnă şi iarnă, atunci când nu se ”războiau” cu ţesutul,
femeile, fetele satului tricotau, făceau ”cipcă” /dantelă/ pentru măsăriţe,
pentru ştergare, cearceafuri şi feţe de perină.

6. Arta prelucrării lemnului

Este recunoscut faptul că spiritul inventiv şi inteligenţa meşterilor

anonimi care au trăit pe teritoriul ţării în special în zonele montane au dus
până aproape la perfecţiune tehnica prelucrării lemnului în scopul obţinerii
sculelor, uneltelor, instalaţiilor complexe realizate în majoritate din lemn care au
constituit o veritabilă civilizaţie tehnică populară a lemnului.
Existent din abundenţă pe teritoriul localităţii, lemnul ca materie primă a
fost folosit pentru confecţionarea celor necesare în gospodăria ţărănească,
meşterii cunoscând calităţile naturale ale diferitelor esenţe lemnoase.
Din gorun /stejar/ - fasonat sub formă de grinzi, stâlpi, se făcea heizaşul
sălaşurilor /şurilor/, tălpile caselor şi sălaşurilor – lemnul rezistent asigurând
construcţiei o mare durată în timp. Tot din lemn de gorun se ciopleau
”şoşii” /stâlpii/ necesari construirii porţilor şi al gardurilor /pălangurilor/.
Meşterii butnari /dogari/ foloseau lemnul de gorun la confecţionarea
buţilor, butoaielor după o tehnică aparte moştenită de la cei mai vechi în
meserie. Tot din lemn de gorun se făceau şi pisele teascului pentru stors
tescovina.
Lemnul de fag apreciat şi el pentru rezistenţa şi tăria lui era folosit
pentru confecţionarea şindrilei cu care se acopereau pe vremuri casele,
sălaşurile pentru vite, şaităurile din gospodărie.
Meşterii rotari utilizau lemnul de fag pentru a face ”obede”, osii, rude de
car, loitre şi leuşe din trunchiuri masive de fag se ciopleau ”vălaiele”, trocile
de lemn din care se adăpau vitele satului.
Lemnul carpinului deosebit de tare era folosit pentru confecţionarea
”măselelor” pentru roţile morilor de apă, al cozilor de topor şi securi, de
ciocane, ca talpă pentru gilău /rindea/, şi la cozile de firez /ferăstrău/.
Lemnul de prun folosea la confecţionarea cepurilor la buţile de vin sau
vinars din lemn de paltin se făceau furcile şi fusele de tors.
Lemnul plopului şi salciei fiind mai ”moale” şi mai uşor de prelucrat era
folosit pentru confecţionarea ”trocilor” de pâine /plopul/ şi pentru o gamă
largă de mărimi de linguri de lemn necesare gospodinelor.
Mesteacănul furniza şi el o serie de materii prime necesare: din
crenguţele mai subţiri se făceau mături şi măturoaie necesare curăţeniei în

132
gospodărie /curtea, uliţa, poiata/, din lemn de mesteacăn se făceau scânduri
pentru cunună /capacul/ butei de curechi sau murături pentru iarnă.
Din lemn de soc se făceau ”tăghi” /ţevi/ pentru războiul de ţesut,
”citerne” /un robinet construit în totalitate din lemn/ cu ajutorul căruia se
scotea ”moarea” din butoiul de curechi.
Din lemnul de brad tăiat în scânduri de diferite lungimi şi grosimi se
făcea o bună parte a mobilierului necesar locuinţei, uşilor, ferestrelor, laviţele,
lăzile de zestre, podele, scânduri pentru ”pălang” /gard la stradă/.
Din lemn de nuc se făceau mobile, ca şi din cel de cireş.

7. Ceramica

Localitatea Cetea nu a avut tradiţie în meşteşugul prelucrării obiectelor

din ceramică – obiectele de uz casnic făcute din lut ars şi smălţuite erau
cumpărate de la târgurile săptămânale la care mergeau locuitorii.
Blidele – farfuriile din lut care serveau la servirea mesei fiind utilizate în
fiecare zi nu trebuiau să fie neapărat decorate cu motive, ele erau vopsite
doar în culori simple. Blidele care serveau ca ornament şi erau atârnate în
”blidare” alături de ulcioare – erau frumos colorate şi ornamentate cu
diferite motive naturale: păsări, flori, animale. Blidele de ”blidar” aveau în
spate un orificiu special destinat trecerii unei sfori cu care se agăţau în cuiul
de suport, ulcioarele erau atârnate de toartele lor.
Întâlnit în majoritatea caselor, ”blidarele” erau confecţionate din lemn,
frumos colorate şi ornamentate cu diferite motive, în partea de sus aveau o
mică ”streaşină” sculptată ce se aplica peste scândura de bază care era
prevăzută cu mai multe cuie îndoite la capăt în unghi drept pentru a permite
agăţarea blidelor şi ulcioarelor.
Blidarul era aliniat pe perete cu ajutorul a două trei cuie mai mari pentru
a susţine greutatea întregului ansamblu. În multe case ţărăneşti din trecut
aceste blidare ocupau trei pereţi ai casei ”dinainte”.
Mult folosite în gospodărie erau şi cănile din lut ars cu care se bea apa
sau vinul, o cană avea capacitatea de 250-500 ml., mai mari ca ele erau
”cantele” cu capacitate de 1 l, denumite şi cupe cu care se aducea vinul din
pivniţă.
De mare preţ erau şi ”oalele de lut” cu capacitate de 2-3 litri în care se
puneau ”la rece” în pivniţă: laptele, ”covăsala” şi smântâna, în oale mai
mari ca şi capacitate se păstra peste iarnă ”lictarul” /dulceţuri de prune/.
Oala de ”curechi” /sarmale/ era tot din lut, ea avea capacitatea de 3-4 l,
sarmalele fierte în cuptor în oala de pământ erau parcă mult mai gustoase,
servite cu mămăligă, garnisite bine cu smântână şi apoi ”udate” cu un vin
bun.

133
 Din lut erau şi ulcioarele cu care sătenii îşi duceau în hotar apa de băut,
prevăzute cu o toartă ”cu ţâţuc” - /orificiu/, ele aveau capacitatea de 2-3 l. Şi
păstrau apa rece. Dezavantajul era că bietele ulcioare ”nu mergeau de multe
ori la apă” – vorba zicalei din străbuni.Dacă cei care se aflau la lucru erau
mai numeroşi apa de băut era transportată cu ajutorul ”fedeleşului” un
butoiaş de lemn de brad, prevăzut cu mâner şi un orificiu pe unde se
introducea şi scotea apa când era necesar. Pus la umbră oferea însetaţilor la
masa de prânz o apă rece şi proaspătă.
Pe pereţii caselor ţărăneşti în vechime existau frumoase icoane de lemn
sau pe sticlă încadrate de ştergare ţesute de gospodina casei, de multe ori
aceste icoane erau moştenite de la trei generaţii şi se bucurau de o mare
cinstire, odată cu apariţia mobilei moderne mobilierele vechi din case au
fost ”scoase la pensie” şi odată cu ele şi icoanele vechi, în locul lor fiind
puse litografii cu tematică religioasă încadrate cu rame ”Blondel”.
Odată cu înlocuirea mobilierului tradiţional, al blidarelor şi icoanelor
valoroase al tavanului din bârne – a dispărut din locuinţa ţăranului român şi
acel farmec unic, liniştitor dat de amintirea străbunilor şi al mirosului de
busuioc atârnat la grindă.

8. Dansul popular

Ca formă deosebit de expresivă a manifestării dragostei de viaţă, al

optimismului şi tenacităţii ce caracterizează pe locuitorii români ai satului
dansul popular în vechime era nelipsit din viaţa sa, se dansa la: hore, la
şezători, la nunţi şi la botezuri de către toată suflarea satului, de la
copilandri care imitau pe cei în vârstă, mai în joacă mai în serios şi până la
pletele albe din sat.
Aflate în zona etnografică a luncii Mureşului ce cuprinde aşezările
situate în cursul mijlociu al Mureşului, dansul popular din localitate poartă
amprenta acesteia, dar este influenţat şi de dansul specific al mocanilor
situaţi în satele din amonte.
Cele mai îndrăgite dansuri populare erau: ”învârtita”, ”zdrăngănita”,
”ceardaşul”, ”hăţăgana”, ”haidăul”, ”româneasca”, ”mocăneasca”, ”sârba”,
”hora mare”, ”ungureasca”, dar se dansa şi polca.
Un dans mult îndrăgit de localnici era ”căluşerii” la care participau şase
perechi de feciori şi fete îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, jocul era
condus de ”chepeleşul” /şeful feciorilor/, care executa o figură de dans după
care era preluată de ceilalţi dansatori. La acest dans feciorii purtau la
picioare ”zurgălăi” şi se întreceau în executarea ”ponturilor”.
Hora satului se organiza în toate duminicile de peste an şi la sărbătorile
religioase, nu era permis să se joace în Postul Paştelor şi al Crăciunului.

134
 Pe timpul verii hora satului se ţinea sub nucii din grădina de lângă
”Mocăneţul” mai târziu la Căminul Cultural, pe timp ploios se ţinea într-o
şură pusă la dispoziţie de câte un fecior, la joc veneau mamele şi bunicile
să-şi vadă copiii, să mai povestească una alta, privitorii veneau cu laviţe sau
scaune de acasă, cei mai ”ocoşi” dintre bătrâni se prindeau şi ei în joc.
Muzica era asigurată de ceteraşii tocmiţi din satele din vecinătate sau din
Teiuş, de aceasta se ocupa ”chepeleşul” feciorilor. Fetele trebuiau să aducă
de mâncare muzicantului şi câte o cupă de vin.
Muzicanţi ai satului care erau solicitaţi să cânte au fost: Raica Ioan,
Dărămuş Ioan /Mocăneţu/ la gordună /contrabas/, Baldea Simion la clanaret
şi Oţoi Gavril tot la clanaret.
Un dans mult apreciat de generaţii de tineri ai satului era şi ”haidăul”,
dans asemănător periniţei cu specific local.
Fiecare generaţie din sat a avut ”dansatorii” ei, din informaţiile primite
de la moşul Tibrean Traian de 91 de ani în vremea sa cei mai buni dansatori
erau: Raica Traian, Bulgarea Simion, Tibrean Gavril, Toderici Simion, Oţoi
Nicolae şi Raica Elisaveta, Dărămuş Cornelia, Dărămuş Elisaveta, Raica
Cornelia, Oţoi Saveta, Oţoi Maria, Groza Maria şi Groza Cornelia – surori.
Din generaţia nanei Chitulea Cornelia de 72 de ani cei mai ”jucători” au
fost: Niculaş Traian /Palcu/, Oţoi Ionel /Ocoşu/, Baldea Alexandru /Sandu
lui Cătău/, Chitulea Ioan /Nelu lui Mihăilă din Benic/, Todoran Nicolae /a
lui Milian/, Hălălai Dumitru /a lui Pătru Hălălai/, iar dintre fete Chitulea
Maria, Raica Maria, Oţoi Mărioara, Hălălai Cornelia /de-a lui Ţărcău Ion/,
Baldea Elisaveta /a lui Baldea din”Laz”/.
Păstrarea tradiţiei dansului popular în sat se datora dăruirii cu care
cadrele didactice din şcoală au sădit în sufletele micilor şcolari pe
parcursul mai multor generaţii dragostea pentru frumosul dans
românesc, fiecare serbare şcolară fiind marcată de prezentarea echipei
de dansuri a şcolii cu cele mai frumoase şi semnificative dansuri locale.
Un rol important l-a avut de asemenea şi activitatea desfăşurată în cadrul
Căminului Cultural din sat unde cadrele didactice – instructori de
formaţii au pregătit numeroase generaţii de dansatori cu care au obţinut
rezultate bune cu ocazia diferitelor etape ale Cântării României.

135
 CAPITOLUL VII
OBICEIURI ALE VIEŢII DE FAMILIE
1. NAȘTEREA ȘI BOTEZUL

Venirea pe lume a unui copil era pentru tinerele familii de români din sat
un prilej de mare bucurie, de consolidare a legăturilor afective între soţi, o
dovadă a sănătăţii cuplului nou format şi de speranţa că noul născut va
moşteni şi va transmite calităţile părinţilor, bunurile materiale şi dragostea
pentru pământul strămoşesc, pentru limba, obiceiurile şi tradiţiile neamului.
Pentru familiile care trecuseră deja prin această experienţă şi aveau deja
câţiva copii, venirea pe lume a încă unui copil era de multe ori o problemă
pentru cei cu o situaţie materială mai modestă. O gură în plus la masă
însemna un efort mai mare pentru această categorie de săteni, care
reprezenta cca. 1/3 din populaţia satului.
În Cetea ca şi în alte sate româneşti era împământenită tradiţia ca
familiile bogate să nu aibe mulţi copii – cel mult doi, pentru ca aceştia să
aibă la maturitate o situaţie materială bună, să rămână în rândul celor
”avuţi”.
Femeile gravide din familiile mai sărace nu se bucurau de prea multă
”ocrotire” în această perioadă, trebuiau să muncească alături de bărbaţii lor
la câmp pentru a asigura familiei cele necesare traiului, de multe ori până în
ultimele zile înainte de naştere. Ştiau de la mamele lor să se ferească de
anumite munci mai grele, de anumite situaţii care le-ar fi putut pune în
pericol viaţa lor şi a copilului.
Moştenită din generaţie în generaţie s-au transmis o serie de ”norme” de
comportament, pe care fiecare femeie gravidă trebuia să le respecte cu grijă
pentru a fi în măsură să dea naştere unui urmaş sănătos din punct de vedere
fizic şi psihic: nu era bine să poarte la gât sau la mâini podoabe, să nu
poarte flori şi nici să nu fie atinse cu o floare sau cu alte obiecte pentru ca
copilul să nu aibă ”semne”, nu era voie să fie lovită nici măcar în glumă, nu
trebuia să-şi aşeze pe pântec lucruri ascuţite sau dure, nu trebuia să
privească la oameni morţi, la schilozi, la handicapaţi psihic.
După opinia ”originală” a uneia din femeile mai în vârstă din sat ”nu te
scutea nimenea de lucru, dar te fereai de lucrurile prea grele, eu când am
fost gravidă cu fata mea, mi-a fost poftă la o căpşună pe care am luat-o pe
furiş şi fata a avut la naştere un semn pe care doar cu tratament l-a pierdut”.
136
 Când se declanşau durerile naşterii dacă femeia era acasă cineva din
familie mergea să o cheme pe moaşa satului pentru a o ajuta la naştere.
Multe generaţii de copii ai satului au fost aduşi pe lume de priceputa
moaşă Daisa, ea făcea frecţii gravidei, îi da ceaiuri, le făcea băi calde la
picioare, se ruga împreună cu femeia la Dumnezeu să nască cu bine. După
naştere ea era cea care ”tăia buricul” copilului, îi făcea baie şi îl înfăşa în
”cârpe”.
Vreme de 6 săptămâni moaşa venea zilnic să-i facă baia copilului şi să
urmărească starea lăuzei, o lega cu un ştergar peste mijloc să nu ”rămână cu
burtă”, o ungea cu unsoare, îi da diferite sfaturi privitoare la copil.
În cele 6 săptămâni lăuza nu avea voie să iasă din casă nici până în
curte, după aceea era chemat preotul pentru ”să o dezlege” îi făcea o moliftă
după care putea să iasă pe uliţă în sat.
După naştere lăuza era vizitată de mamă, de surori, de verişoare, de
prietene care îi aduceau ”de mâncare”, un pui sau o găină friptă, supă de
pasăre cu tăieţei, ”scoverzi” şi o ”fele” de vin roşu.
Pregătite din vreme de viitoarea mamă din materiale mai fine sau
păstrate de la copilul născut înainte în cazul mamelor cu mulţi copii,
scutecele erau păstrate curate pentru a le avea la îndemână, la fel cu
celelalte hăinuţe ale copilului. Când era schimbat de cele mai multe ori
micuţului i se făcea o baie sumară după care era îmbrăcat cu haine curate.
Apa de la baia copilului era aruncată într-un loc mai ferit din gospodărie –
unde nu se circula.
Nou născutul era culcat într-un leagăn făcut din nuiele, sau într-o trocuţă
mai mică care se atârna de grinda casei cu ajutorul a patru sfori, el era
aşezat lângă patul în care dormea mama pentru a-l putea ”hoiţa” /legăna/ şi
noaptea dacă era cazul.
După trecerea celor 6 săptămâni – timp în care mama nu putea ieşi din
casă, după ce era ”dezlegată” se făcea botezul micuţului, îmbrăcat în
hăinuţe curate acesta era dus la Biserică de către moaşă, naşa copilului
ducea cana cu apă ”lumina” /lumânarea/ şi hăinuţele de schimb. La plecare
spre Biserică moaşa spunea ”Duc un păgân şi aduc un creştin”, iar la
întoarcere trebuia să spună ”Am dus un păgân şi am adus un creştin”.
În Biserică botezul se desfăşura după ritualul obişnuit – înainte vreme
copii nu erau cufundaţi în ”cristelniţă” ci erau doar stropiţi cu apă, în
vremea din urmă copii sunt cufundaţi în apă. După botez – moaşa îmbrăca
micuţul cu hăinuţele de schimb aduse, dacă botezatul era băiat – preotul îl
lua în braţe şi îl ducea în altar pentru a-l închina la icoane, fetiţele erau
purtate la icoanele aflate sub iconostas. La întoarcere la casa părinţilor
moaşa spunea ”Am dus un păgân şi am adus un creştin” – spre marea
bucurie a părinţilor şi bunicilor care aşteptau pregătiţi cu o masă festivă

137
pentru a sărbători evenimentul. La botez erau invitaţi bunicii din ambele
părţi, fraţi, surori, unchi, mătuşi, se servea vinars, supă de găină cu tăieţei
sau ciorbă, sarmale sau friptură cu ”curechi” acrite sau alte murături. Se
servea cozonac şi scoverzi, se bea vin, dacă era spaţiu suficient –
participanţii puteau să joace câteva dansuri populare.
Invitaţii la botez aduceau de acasă un colac, friptură.
Invitaţii mai aduceau micuţului hăinuţe, material pentru scutece, mici
atenţii – iar la plecare nu uitau să pună sub periniţa copilului câţiva bănuţi
”de somn”.
Pentru a fi ferit de ”rele”, micuţului i se punea sub periniţă o mică
iconiţă şi o carte de rugăciuni, i se făcea din ”drămoc” găurit în prealabil
mărgele care se înşirau pe o aţă – se punea în leagăn pentru a feri copilul de
”deochi”.
Naşii de botez ai copilului erau naşii de cununie, dacă naşii erau bătrâni
unul din copii acestuia trebuia să boteze copilul, dacă era fetiţă naşa îi
cinstea finuţei cercei de argint /mai rar de aur/. Pentru a-i purta în urechi,
micuţa trebuia dusă la câteva luni la moaşă care-i făcea două orificii în lobi
– în care se puneau 2-3 fire de păr pentru ca să rămână deschise, pentru
vindecarea mai rapidă a ”operaţiei” pe locul găurit se punea câte o bobiţă de
ceară de albine.
În primele luni după naştere atâta timp cât mama ”da ţâţă” copilului
trebuia să nu mănânce varză sau fasole gătită pentru a nu crea deranjamente
acestuia. Dacă micuţul se îmbolnăvea – în acele vremuri când în sat nu
exista un cadru medical, mamele şi bunicile erau cele care îl ”doftoreau”
apelând la leacurile preparate din ”buruienile de leac” al căror proprietăţi
erau bine cunoscute: muşeţelul, izma, coada şoricelului, ceaiul de chimen se
folosea pentru calmarea crampelor şi durerilor de burtică ale micuţilor, cel
de ceapă şi mere pentru combaterea tusei.
Dacă ”leacurile” nu-şi făceau efectul şi micuţul continua să plângă era
mai mult ca sigur că cineva ”cu ochi răi” l-a deochiat şi atunci mama sau
bunica îl ”descânta” stingându-i într-o cană sau pahar cărbuni sau
”scăpăruşe”/chibrituri/, dacă cărbunii se lăsau pe fundul cănii era sigur că
micuţul a fost deochiat, i se da să bea din apa descântată, i se făcea de trei
ori semnul crucii pe frunte cu apă şi se rosteau cuvintele descântecului, apoi
copilul era ”scuipat” de trei ori şi se spunea: ”şi leacul să-ţi fie”. Apa
folosită la descântat /ce rămânea în cană/ era turnată la ţâţâna uşii. Dacă cea
care ”trata” micuţul nu ştia cuvintele de descântat era suficient ca în timp ce
”stingea” cărbunii să spună cu voce tare ”Tatăl nostru”.
Pentru serviciile prestate de moaşa satului la naştere şi după, aceasta
primea ca recompensă: o găină, ouă, carne, brânză şi ”ce puteau bietele

138
muieri” să-i dea, foarte rar era plătită în bani. Frecvent pe lângă alimente
moaşa mai primea şi câte o ferie de vin.
După 1950 – odată cu înfiinţarea ”Dispensarelor comunale” – umane,
rolul moaşelor a trecut pe un plan secundar – femeile gravide sunt luate în
evidenţă, sunt controlate periodic - iar în cazul unei naşteri se anunţa
serviciul ”Salvării” din Alba care transporta femeia la Maternitate, unde era
asistată la naştere de medici specialişti, fapt care a contribuit la scăderea
mortalităţii la naştere atât a copiilor cât şi a mamelor.

2. JOCURILE DE COPII

Cântecele şi jocurile copiilor caracterizate prin simplitate şi dinamism,

imaginaţie şi creativitate sunt oglinda fidelă a vârstei fericite care nu a luat
cunoştinţă încă de duritatea ”valurilor vieţii”. Specifice vârstei mici ele
reflectă bogata ei imaginaţie, setea de viaţă şi de cunoaştere, ele au fost
create de mici autori anonimi pe parcursul multor generaţii.
Fetiţele de la cea mai fragedă vârstă tind să-şi imite mamele grijulii,
jucându-se cu păpuşile făcute din ”cârpe” – le spală, le îmbracă, le dau de
mâncare şi au mari probleme când ”copilul” se îmbolnăveşte sau nu vrea să
mănânce. Multă ”bătaie de cap” au micuţele şi cu confecţionarea
îmbrăcămintei pentru păpuşile lor, din bucăţi mai mici de material primite
de la mama, din lână ele învaţă să coase şi să tricoteze hăinuţele.
Primăvara culegeau de pe câmp boboci de mac din care făceau păpuşi
foarte frumoase pe care şi le puneau la costumul naţional /popular/.
Un joc colectiv pentru fete era ”cotca-n râcă” care se juca cu o minge
făcută din păr de bou sau din ”cârpe”.
Băieţii se jucau ”cotca lungă” la care foloseau o minge din păr de vită,
un băţ mai lung cu care trebuia lovită ”cotca” /mingea/. Copii se împărţeau
în două echipe, una afară şi cealaltă ”la o bâtă”.
Alt joc mult îndrăgit de băieţi era ”ogoiu” la care participau mai mulţi
copii împărţiţi în două echipe: unii erau aşezaţi lângă un zid, alţii rămâneau
”afară”, unul din jucători arunca mingea spre cei de la zid, ţintind un
jucător, dacă acesta o prindea, aruncătorul trecea în locul lui la zid, dacă era
lovit era scos din joc. Cel care arunca putea să lovească pe toţi cei de la zid.
Dacă unul din echipa ce arunca mingea greşea întreaga echipă era obligată
să treacă la ”zid”.
Un alt joc iubit de băieţi era cel la care se foloseau două beţe unul înfipt
în pământ, altul pus în echilibru pe primul cu ajutorul ”purecelui”, se juca
de asemenea ”popicul”, ”hoţii şi jandarmii”, ”de-a mijitul” /de-a
ascunselea/.

139
 Un joc la care participau şi fete şi băieţi era jocul ”florilor” la care
personajele principale erau un înger şi un drac.
Vara copii stăvileau apa Cetiţei /care era mai caldă/ şi-şi făceau
”băltoace de scaldă” bucurându-se de aerul curat, de apa caldă şi curată şi
de căldura binefăcătoare a soarelui.
Odată cu venirea iernii erau scoase din şaitău săniile meşterite de taţi sau
de fraţii mai mari cu care se avântau pe uliţele satului sau pe dealurile din jurul
său, din coceni de porumb îşi făceau ”patine” legate cu sfori, cu care alunecau
pe gheaţa văii. Fetele nu scăpau ne”frecate bine cu zăpadă” ori de câte ori băieţii
le prindeau, mare bucurie era în iernile cu zăpadă mai multă când uliţele satului
se ”populau” cu numeroşi oameni de zăpadă.

3. NUNTA

Desfăşurându-se după reguli bine stabilite, transmise din generaţie în

generaţie, formarea unei noi familii constituia un eveniment de mare
importanţă în viaţa comunităţii din sat.
La horele satului, la şezători, la diferite petreceri în sat, fetele ”mari” şi
feciorii aveau posibilitatea să-şi petreacă mai mult timp împreună, ocazii
care favorizau închegarea unor prietenii bazate pe simpatie reciprocă şi
ataşament – aceste relaţii puteau să ducă la închegarea unei căsătorii doar cu
consimţământul părinţilor. Pentru cei mai ”curajoşi” cărora părinţii nu erau
de acord să le dea consimţământul exista şi o ”variantă” de scăpare: băiatul
”fura” fata şi plecau amândoi în lume, luând în piept greutăţile vieţii şi
având ca ”zestre” doar dragostea, forţa braţelor şi câteodată norocul.
Fetele ”mari” care până la o anumită vârstă nu reuşeau să aibă un prieten
mai apropiat ca posibil partener de căsătorie aveau ocazia la sărbătorile de
iarnă să apeleze la ”vrăji” pentru a-l afla.
Cele interesate se adunau la una din ele acasă, se foloseau 6 blide de
pământ pe care le foloseau pentru a ascunde sub ele câte un semn: un
cocean de cucuruz, puţină sare, un pieptene, o bucată de ”pită” /pâine/ şi un
cărbune. Gazda sau altă persoană care nu intra în joc trebuia să amestece
farfuriile în vreme ce fetele aşteptau în altă cameră. După aranjarea
”sorţilor” cele 6 fete intrau în cameră şi îşi alegea fiecare o farfurie
încercând a afla sub ea calitatea de bază a ”ursitului” – coceanul de porumb
– arăta că viitorul soţ va fi sărăcuţ, sarea şi pita indicau că vor avea parte de
un om bogat, pieptenele arăta că va fi mai clonţos, iar cărbunele că va fi mai
tuciuriu la piele, supărare nu prea mare dacă ţinem cont de zicala străveche
care spune ”pământul negru face pita albă”.
Mai mult ca sigur că nu toate participantele la ”şedinţă” erau mulţumite
de rezultatul ”sorţilor” şi se trecea la a doua încercare: pentru cele care în

140
ambele încercări trăseseră sorţul norocos, bucuria era pe măsură, pentru cele
cu sorţi mai slabi, singura mângâiere era să considere rezultatul o greşeală.
O altă modalitate de a-şi cunoaşte viitorul soţ era oferită cu ocazia
”Bobotezei” după ce preotul satului boteza întreaga locuinţă şi membrii acesteia
în casele cu fete ”mari” oferea acestora câte un fir de busuioc pe care trebuiau
să-l pună sub perină în credinţa că alesul inimii i se va arăta în vis.
Întâlnirile de la horă, la şezători, la nunţi sau cu alte ocazii, şi mai ales
discuţiile la portiţă când feciorul conducea fata acasă erau un prilej
binevenit de a-şi face planuri de viitor şi de a se cunoaşte mai bine.
Dacă feciorul avea intenţii serioase şi dorea să se căsătorească primul
pas era să îi aducă la cunoştinţă şi fetei dorinţa sa, următorul mai dificil
uneori era să obţină şi consimţământul părinţilor din ambele ”tabere”.
Dacă rezultatul era favorabil, feciorul trebuia să facă următorul pas
”peţitul”. Se prezenta la părinţii fetei, cărora le ”cerea mâna iubitei” urmând
ca la următoarea ”rundă” de convorbiri să participe şi tatăl băiatului cu care
ocazie se făcea ”înţelegerea” sau tocmeala privitoare la căsătorie.
Părinţii fetei pregăteau o masă şi băutură pentru acest eveniment după
formulele de bineţe se trecea la subiect – feciorul reînnoia cererea în
căsătorie – dacă era acceptată, tatăl acestuia anunţa ce urma să primească
pentru întemeierea viitoarei gospodării – cât pământ, vite, etc. De regulă
viitorul ginere trebuia să aibă casa asigurată şi atunci părinţii fetei trebuiau
să dea fetei pământ, vite şi zestre frumoasă. Cele ”două tabere” se tocmeau
o bună bucată de vreme până când ajungeau la o înţelegere, apoi musafirii
veniţi la ”peţit” erau trataţi cu mâncare şi băutură din belşug. Cu această
ocazie se stabilea şi data nunţii şi cota parte de contribuţie a fiecărei familii
la pregătirile de nuntă.
În cazul în care băiatul se ”mărita” pe curtea fetei singură la părinţi, se
considera că zestrea ei este mai mare ca valoare şi în urma târguielii cu
viitorii cuscri încercau să scoată mai mult din partea acestora.
Nu rare erau cazurile când taberele nu se puteau înţelege la ”târguială”
pe fondul diferenţelor de stare materială, părinţii fetei refuzau politicos
oferta invocând diferite motive mai mult sau mai puţin credibile: cel mai
des era invocat faptul că fata este încă prea tânără şi mai poate să aştepte!.
Aşa cum am arătat se putea întâmpla ca părinţii să nu fie de acord cu
alesul sau aleasa copilului lor şi atunci îndrăgostiţii dând dovadă de un curaj
uimitor îşi hotărau singuri soarta, feciorul ”fura” fata şi fugeau în lume.
Merită făcută precizarea că în trecut o condiţie de bază ce trebuia să o
îndeplinească un fecior ce voia să se însoare era aceea de a avea ”cătănia”
făcută din păcate astăzi fiind considerată ca ”învechită”.
După rezolvarea târguielii tinerii erau consideraţi ca şi ”logodiţi”, ei
trebuiau să se prezinte la preotul satului pe care îl anunţau de pasul făcut

141
spre căsătorie, îl informau asupra datei nunţii care trebuia obligatoriu să fie
în afara perioadelor de post. Tradiţia veche cerea ca în Biserică cele două
sfeşnice din faţa altarului să fie legate cu două ”prime” roşii /fonte/ în
perioadele de post – ce marcau interdicţia de a se face cununii religioase,
toamna până la lăsarea ”postului de Crăciun” şi după ”Bobotează” până la
lăsarea ”postului mare al Paştelui” şi în perioada de vară aceste ”prime”
erau dezlegate de la sfeşnice semn că se puteau face cununii.
Preotul trebuia ca în cele trei duminici care precedau data cununiei
religioase să ”facă strigările în Biserică” – era o modalitate de a aduce
oficial la cunoştinţa comunităţii căsătoria.
La primărie tinerii mergeau cu opt zile înainte de data stabilită de
cununia ”civilă” – înaintau actele necesare, data nunţii se afişa la loc vizibil
pentru a fi cunoscută sătenilor şi în acest termen se puteau face eventuale
contestaţii privitoare la miri.
Dacă cuscrii cu ocazia ”târguielii” au rămas înţeleşi că fac nunta
împreună, erau stabilite obligaţiile fiecăreia dintre părţi, mai rare erau
cazurile când fiecare din două părţi dorea să facă nuntă separată copilului
lor şi atunci satul avea parte de două distracţii pentru un singur eveniment.
Cununia civilă se oficia în ziua de sâmbătă cu o zi înainte de oficierea
celei religioase, aceasta se făcea duminică după terminarea slujbei
obişnuite, tot sâmbătă seara feciorii satului pregăteau ”steagul” pe un vârf
de brad curăţat de coajă erau aranjate cât mai frumos cu putinţă cu tistinee
colorate şi cu multe prime /fonte/.
Duminica înainte de cununie mirele cu naşii şi feciorii în frunte cu
”stegarul” ce purta steagul nunţii merg la mireasă acasă pentru a o duce la
Biserică.
De dimineaţă în aceeaşi zi fetele mari, prietenele miresei o pregătesc cât
mai frumos în vederea ceremoniei, mirelui i se oferă conform tradiţiei prima
dată o fetiţă îmbrăcată mireasă, apoi o femeie mai în vârstă – de abia după
ce mirele plăteşte fetele bine îi este oferită mireasa ”originală”.
La poarta miresei cocoţată pe un par înalt se punea o ”ciuhă” /momâie/
din cârpe umplute cu cenuşă pe care unul din invitaţii mirelui treuia să o
”împuşte” – cenuşa care se revărsa din ciuhă era aducătoare de noroc.
Dacă mireasa pleca din satul natal în altă localitate – nunta era oprită cu
un ”lanţ” de către fraţii miresei sau de vecini sau chiar de către vornicul
miresei – nu era permisă trecerea nunţii decât după ce cei care legaseră
drumul erau răsplătiţi ca lumea de naş, la fel se petreceau lucrurile dacă
mirele se ”mărita” într-un sat vecin. La plecarea din curtea miresei între
vornicii mirilor se încingeau adevărate dispute fiecare dintre ei încercând să
scoată în relief calităţile protejatului său.

142
 Naşii care duceau tinerii la biserică pentru a-i cununa erau de regulă
naşii de botez ai mirelui, dacă aceştia erau prea bătrâni era delegat unul din
băieţii acestora căsătorit, naşii erau consideraţi ”părinţi spirituali” ai tinerei
perechi şi finii trebuiau să asculte cu sfinţenie sfaturile acestora atunci când
evenimentele o impuneau.
Pregătirile pentru masa ce se servea la nuntă se făceau în săptămâna ce o
preceda: se tăiau găinile, viţelul şi porcul vinerea se cocea pita, cozonacii.
Duminică dimineaţa se pregătea supa de tăieţei, se făceau fripturile sau
sarmalele de către o femeie pricepută din sat – ”bucătăreasa” ajutată de
celelalte femei. Multă vreme mâncărurile pentru nunţi le-a făcut nana Maria
Dărămuş /Pişta/, pentru serviciile sale era răsplătită mai mult în natură.
După terminarea slujbei religioase întreg alaiul se îndrepta spre casa
unde se ţinea nunta unde toate pregătirile erau deja făcute, deschiderea
nunţii era făcută de preotul satului care spunea o rugăciune şi ura tinerilor
casă de piatră. Masa era pusă într-o cameră – la loc de cinste erau aşezaţi
naşii, finii, părinţii mirilor, personalităţile din sat.
Aranjarea mesenilor era făcută de vornicul nunţii care trebuia să fie cu
”ochii în patru” ca toată lumea să fie servită cum se cuvine, rude ale mirilor
trebuiau să aducă la mese castroanele cu mâncare, pâinea, cănile cu vinars, cu
vin, să strângă blidele şi mâncărurilor rămase, să aducă altele.
Aşa cum remarca una din femeile în vârstă care ne-a furnizat unele date
privitoare la nuntă pe vremuri masa de nuntă nu era aşa de bogată ca în
zilele de azi nu erau atâtea feluri de mâncare, nu se serveau prăjituri şi
aperitive.
Ca aperitive se punea pe masă pâine proaspătă şi vinars după care urma
tradiţionala supă de găină cu tăieţei – ca felul doi se servea carne friptă cu
cartofi iar ca murături se dădeau curechi muraţi sau castraveţi. După
servirea fripturii se aducea la masă cozonac tăiat felii şi cănile cu vin de cea
mai bună calitate care soseau la masă în funcţie de dispoziţia nuntaşilor.
Dacă nunta se făcea iarna se serveau neapărat sarmale cu carne de porc.
Buna dispoziţie a nuntaşilor – muzica pentru frumoasele dansuri populare
nelipsite de la nici o nuntă erau asigurate de muzicanţii satului Dărămuş I.
/Mocăneţu/ la ”gordună” /contrabas/, Oţoi Gavril şi Hălălai Dumitru la
”clanaret” /clarinet/, Raica Ioan sau Baldea Simion la ”ceteră” /vioară/.
Dacă muzicanţii satului nu erau disponibili s-a apelat la serviciile unor trupe
de muzicanţi din Teiuş sau din satele învecinate.
Muzicanţii erau plătiţi cu mâncare, băutură şi ceva bănuţi după cum se
înţelegea cel care îi tocmea, de dansat se dansa mult şi cu plăcere,
contribuind la buna dispoziţie a tuturor. Un dans aparte era ”jocul miresei”,
aceasta îşi punea peste hainele de mireasă un şorţ în care punea banii
câştigaţi de la cei cu care juca, onoarea de a dansa primul cu mireasa o avea

143
naşul, apoi pe rând bărbaţii, femeile şi chiar tineretul din sat aveau
satisfacţia de a juca cu fericita sărbătorită. Mai puţin plăcut era momentul în
care unii din tinerii participanţi la nuntă prieteni ai mirelui sau rude din
ambele părţi profitând de un moment de neatenţie din partea naşilor şi al
mirelui ”furau” /în joacă/ mireasa pretinzând răscumpărarea ei. Dacă
evenimentul avea loc până la miezul nopţii era bun de plată ”domnu naş”
care trebuia să dea ”hoţilor” o ferie de vin, dacă mireasa dispărea după
această oră bun de plată era mirele care se considera intrat în drepturi
depline de cap de familie. În timpul jocului nunta era animată de strigăturile
nostime şi pline de tâlc pe care le strigau bărbaţii şi femeile din ambele
părţi; ele vizau pe naşi, pe socrii mari, pe socrii mici, pe mireasă, pe mire
sau făceau aluzie la unele dorinţe ascunse ale nuntaşilor.
Dacă naşul era mai ”subţire la pungă” i se striga:
„O săracu ce nănaş,
Că nimic nu i-a rămas
Numa aţa mămăligii
Lipită de fundu pungii”
Pentru trecutele ”aventuri” ale mirilor o strigătură ca un duş rece îi
aducea la realitate:
„No acum, drăguţii fetei
Să sărute coada iepei
Drăguţele mirelui
Să sărute-a câinelui.”
Soacrei mari de multe ori ”poamă acră” i se striga:
„Bucură-te soacră mare
Că ţi-o vint scărmănătoare.”
Soacrei mici întristate de plecarea fetei din casă i se striga:
„Soacră mică, soacră mică
Ţi-ai dat fata pe nimică
Pentru o cupă de vin
Ţi-ai dat fata la străini.”
După datina străbună, urma şi momentul cel mai solemn al nunţii când
tânăra familie era cinstită de părinţi, de naşi şi de nuntaşi – vornicul nunţii
avea misiunea să anunţe cine ”cinstea”, gradul de rudenie la oferta
nuntaşilor mulţumea în numele mirilor sau se târguia ”amarnic” cu cei avuţi
şi mai puţin darnici. De regulă părinţii feciorului asigurau tinerei familii
casa, părinţii fetei dădeau pământ şi vite precum şi cele ce intrau în lada de
zestre: lepedee, ţoale, perini. Dacă fata era dintr-o familie mai ”gazdă”
primea o pereche de boi tineri învăţaţi la jug, o vacă, oi, porci, găini,
nuntaşii dădeau şi ei după posibilităţi: un porc, o oaie, un stup de albine,
găini – în trecut toată lumea cinstea mirii în natură după posibilităţi.
144
 Naşul da ca cinste finilor o junincă sau o viţea, un porc, oi şi avea ca
obligaţie morală să boteze toţi copii ce urmau să aibă aceeştia.
Tradiţia nunţilor din sat cerea ca mireasa să ofere soţului ei ”certificatul
natural” de cuminţenie – altfel tânăra femeie era urcată a doua zi de
dimineaţă pe grapa plugului şi făcea drumul întors la părinţii ei spre
amuzamentul sătenilor ieşiţi pe la porţi... Ce vremuri ce obiceiuri!
Tot în tradiţia nescrisă a locului era ca în prima duminică de la nuntă
finii să meargă pe calea întoarsă la naşi la masă, a doua duminică urmând ca
naşii să vină pe calea întoarsă la fini. La fel se proceda când mirele sau
mireasa erau din alt sat o duminică era planificată pentru a merge „pe calea
întoarsă” la părinţii celui venit din alt sat.
După terminarea nunţii tânăra familie intra în rândul oamenilor cu
bucuriile şi necazurile cotidiene, tânăra femeie începea să înţeleagă treptat
cât de adevărate sunt cuvintele ”cântecului miresei” pe care fetele i l-au
cântat la plecarea din casa părintească:
„Ia-ţi mireasă ziua bună
De la tată de la mumă
De la fraţi de la surori
De la grădina cu flori
De la fir de lămâiţă
De la fete din uliţă
Îţi pară mireasă rău
Că te duci din satul tău
Peste dealul cu spinii
Să trăieşti cu străinii.
M-am rugat mamă de tine
Să ţii zile pentru mine
Să mă dai în sat cu tine
Şi tu mumă n-ai ţânut
Şi departe m-ai dădut.
M-ai dat măicuţă departe
Să viu cu desagii-n spate
Cu desagii-nbăieraţi
Şi cu ochii-nlăcrimaţi.”
Din fericire cele mai multe fete din Cetea care s-au măritat pe meleaguri
străine în ţară sau chiar în străinătate au fost mame şi soţii model care au
dus chiar şi peste ocean valoroasa lor ”zestre genetică” din care la loc de
cinste s-a aflat demnitatea, hărnicia, omenia şi cinstea pe care au lăsat-o ca
un dar de preţ copiilor lor.
Indiferent de poziţia socială câştigată, de prestigiul sau averile
acumulate pe parcursul vieţii, fii şi ficele satului plecaţi „în lume” nu au

145
uitat nici un moment locurile natale şi ori de câte ori au avut prilejul s-au
mândrit că s-au născut în frumosul sat Cetea, sat de români demni şi dârzi
ca şi stâncile Pietrii Cetei.

STRIGĂTURI LA NUNTĂ

Când alaiul de nuntă ieşea de la biserică şi se îndrepta spre casă una din
femeile bune de gură striga:

„Io ţâp grâul pân la poartă Şi uă, mire dragul meu

Să pice pe lumea toată
De tri zâle am tot lucrat
Grâul de l-am treierat
Şi l-am treierat de goz
Să cadă pe om frumos
Şi l-am treierat de linte
Să cadă pe om cuminte
Place-mi mie ”târgul” tău
Nici cu mine de erai
Mai bine nu târguiai
Ţi-ai luat fată frumoasă
Şi din neam de ”viţă-aleasă”
Învăţătoare de-o pui
În judeţ ca asta nu-i.”

Într-o altă strigătură se făceau cunoscute nuntaşilor calităţile mirilor:

„Mireasa s-o lăudat Şi cu meserie-n mână

Că s-o ştiut mărita Să o ţâie ca pe-o zână
C-o luat nepot de-al nost Dacă mirele-i frumos
Şi cuminte şi frumos Nici mireasa nu-i de ”goz”
Cu armata terminată Dacă mirele-i de treabă
Şi cu mintea luminată Nici mireasa nu-i ”pleavă”

Femeia mai în vârstă şi cu experienţa vieţii nu se sfieşte să dea unele

poveţe tinerei mirese:

„Tu dragă să-l omeneşti Grijeşte-ţi bine bărbatul

Şi să nu-l batjocoreşti
Mai bine îi spui la un prun
Decât să îl spui la vecin
Că dacă îi spui la vecin
Pân-deseară-i satul plin
Prunul te ascultă şi tace
Şi la tine-n casă-i pace
Duşmancele n-au ce-ţi face.
Tu mireasă draga mea
Dă-i cămaşă apretată
Şi la gât pune-i cravată
Şi vinars dă-i câteodată
El de nu te-o omeni
I-ai cravata şi o zvârli
Cămaşa i-o pune-n foc
Şi vinars nu-i da deloc
Şi dă-i apă minerală
Să se facă om de treabă.

146
 În atmosfera de veselie şi petrecere sunt luaţi la rând şi naşii:

„Şi acum mă-ntorc la nuni Nici muierile cu gura

Că şi ei sunt oameni buni
Nunilor oameni frumoşi
Ce-aţi cununat voi odată
Nimenea să nu despartă
Nici de sus procuratura
Că muierile-s „căţele”
Şi le plac vorbele „rele”
Şi divorţul s-o scumpit
Şapte ani le-ar trebui
Şi nu l-ar putea plăti.”

Cu o strigătură plină de haz tânăra nevastă este sfătuită cum trebuie să

procedeze dacă ar avea ghinionul să aibe o soacră „ra”
„Tu mireasă draga mea
De ţi-o fi soacră-ta ra
Mătură casa cu ea
Şi dă cu ea de-un frăgar
Să zghere ca un măgar.”
Şi soacra mare este atenţionată pe de altă parte că-i vine în curte o noră
făloasă de neam ”ales” şi mai ales voinică:

„Ieşi afară soacră mare Nu intră pe uşă în casă

Şi ridică staşina Noru-ta-i fată voinică
Ca să intre noru-ta Nu intră pe uşa mică
Noru-ta-i fată aleasă

Strigături originale ale nanei Bancea Ana de 51 de ani din Cetea nr.77

Femeia care strigă nu uită că nunului îi mai fug câteodată ochii după
câte o nevastă mai tinerică, iar naşa numai rareori nu este geloasă.

„Nunu de fălos ce este La omul care-i frumos

Se tot uită la neveste
Şi la mine nu se uită
Că asar mi-o dat o sută
Şi acum mi-ar da vreo tri
Dar numa-i nuna aci.
Nună nu te supăra
Că aşa merge strâgarea
Şi pe faţă şi pe dos
Nună scurtă de mătasă
Bagă-mă bucătăreasă
Că nu cer nici o sâmbrie
Dar să-mi dai pe nunu mie
Că nu ţi-l cer pân-la moarte
Numai să mi-l dai o noapte
Şi nu-ţi cer mare ”iosag”
Făr pe nunu că mi-i drag”

147
 Nu scapă de înţepăturile femeilor care strigă la nuntă nici personajul
foarte important care este ”vornicul”, lui îi revine sarcina de a scoate în
relief calităţile mirilor:
„Du-te vornice-nainte
Şi să-i spui la domn părinte
Să iese cu ”patrafiru”
Să cunune ”trandafiru”
Să iasă cu ”cărticica”
Să cunune ”floricica”
Că de când îi popa-n sat
Ca ăştia n-o cununat

Dar se fac aluzii şi la o păţanie mai trăznită din viaţa lui:

„Drajile mele muieri

să vă spui ce-am păţât ieri
Mă dusei în târg la Vinţ
Luai capră fără dinţi
Nu ştiu de-o făta ori nu
C-o pârcit-o vornicu!”

Strigăturile originale ne-au fost puse la dispoziţie cu amabilitate de

Bancea Ana de 51 de ani din Cetea nr. 77 care ne asigură că le compune
personal.

STRIGĂTURI LA JOC

În viaţa satului dansul popular a jucat un rol deosebit, se dansa la horă,

la nunţi, la boteze şi la alte petreceri cu muzică. Din cele aflate de la
colaboratorii prezentei monografii în trecut la horă şi la joc se prindeau în
dans nu numai tinerii ci şi cei trecuţi de mult de vârsta tinereţii precum şi
copiii care au învăţat de la cei mai mari pasul de dans pentru fiecare din
dansurile populare.
Expresie a bucuriei şi a dragostei de viaţă, dansul popular era o probă de
verificare a talentului, a îndemânării, al simţului artistic al celor tineri doar
celor bolnavi sau cu defecte fizice majore li se permitea să nu joace la hora
satului.
În timpul jocului feciorii mai isteţi aruncau câte-o strigătură plină de
subânţelesuri adresată fetelor sau partenerelor de distracţie. De multe ori
erau adresate aceste strigături celor cu ”nasul pe sus”, celor mai puţin frumoase
care pentru a-şi ascunde defectele apelau la rumenele din ”potică”:

148
 „Decât să nu ştii juca
Mai bine să nu ştii săpa
Că la joc te vede satul
La sapă numa bărbatu
Însura-m-aş cum îi mâine
La copii le trebe pâine
Unul strigă mămăligă
Unul strigă să mă frigă
Unul strigă lapte acru
Altul strigă: mai pe dracu!
Mândro nu eşti vrednică
Să intri în biserică
Că biserica-i sfinţită
Şi tu mândro-afurisită
Hai mândro cu mine-n luncă
Să-ţi fac răşchitor şi furcă
Cât om fi pe la răzor
Plata pentru răşchitor
Când om fi la marginea luncii
Să dai mândro plata furcii
Hai mândro să ne iubim
C-amândoi ne potrivim
Şi la ochi şi la sprâncene
Ca doi porumbei la pene
Şi la ochi şi la uitat
Ca doi porimbei la stat.”

Pentru cele care se făceau frumoase cu rumenele de potică:

„De-ar fi mândra vinerea
Rujă ca duminica
Duminica-i trandafir
Lunea-i lobodă şi ştir

Culese de la Bancea Adrian de 58 de ani din Cetea nr. 77

4. ÎNMORMANTAREA

În concepţia poporului nostru moartea este considerată cel mai

incoruptibil judecător – nu iartă, nu favorizează pe nimeni, nu ia mită nici
chiar dolari în faţa ei împăraţii şi simpli pământeni sunt absolut egali.
Sfătoasele bărbi albe ale satului dintre care multe depăşesc venerabila
vârstă de 80 de ani în înţelepciunea câştigată în lupta dură cu greutăţile
vieţii privesc moartea ca pe un ”dat al vieţii” – ceva firesc ca o datorie a
tuturor pământenilor de a trece la momentul sorocit dincolo de graniţa vieţii
şi de aceea apropierea ei nu îi sperie ci o acceptă ca pe ceva natural.
Din ceremonialul religios deosebit de bogat în trecut care se desfăşura
după anumite reguli tradiţionale respectate cu sfinţenie, singurul obicei care
s-a păstrat până în zilele noastre este cel al înmormântarii propriu-zise,
celelalte s-au pierdut pe parcursul timpului în mod special în zbuciumatul
secol al XX-lea.
Ca şi în toate satele ardelene locuite de români credinţa populară susţine
că moartea este ”prevestită” din vreme de anumite semne rele: urletul a
pustiu al câinelui din gospodărie, căderea repetată a cununei de sânziene
aruncată pe acoperişul casei al celui sortit ”plecării” dintre cei vii.

149
 În credinţa populară anumite vise erau şi ele prevestitoare de rău: apa
tulbure şi mare, o coasă, florile albe, copii mici plângând, la fel ca şi
”bătaia”! fără motiv a pleoapelor ochilor. Dimpotrivă dacă cineva te visează
mort sau asistă la înmormântarea ta este un semn bun care îţi asigură o viaţă
lungă sau după expresia populară ”ţi-a murit moartea”.
Pentru cei aflaţi în grea suferinţă la pat sau în agonie, apropierea
sfârşitului se declanşează cu sudori reci cu o respiraţie încetinită sau
horcăieli, refuzarea mâncării şi băuturii cu câteva zile înainte de sfârşit,
uneori înainte de moarte suferindul are o senzaţie de uşurare totală, de bine
deplin, după care survine brusc decesul.
Este considerată ca o datorie creştinească a celor din familia
muribundului să cheme preotul satului pentru a-i face un ”maslu”, să-l
spovedească, să-l cuminece pentru a-i uşura durerile trupeşti a-i alina
sufletul pentru a putea pleca ”dincolo” curăţat de păcate. Pe lângă patul
suferindului se află tot timpul cineva din familie pentru ca atunci când
acesta îşi dă obştescul sfârşit să-i aprindă ”lumina” /lumânarea/.
După constatarea decesului un membru al familiei merge să anunţe
preotului din sat decesul cu care ocazie plăteşte clopotarului să tragă
clopotele ”de moarte” conform datinei. Înainte vreme spun bătrânii nu se
plătea pentru clopotar – fiecare familie trebuia să lucreze o zi pe eclejia
bisericii, a urmat o perioadă în care clopotarul era plătit în natură – fiecare
familie trebuia să dea anual doi litri de vin.
Trasul clopotelor se face diferenţiat în funcţie de sexul decedatului,
pentru femei se trage de trei ori întrerupt, pentru bărbaţi de patru ori
neîntrerupt în timpul celor trei zile de la deces până la înmormântare –
dimineaţa, la amiază, seara şi în ziua înmormântării. Dacă un cetăţean
născut în Cetea murea în altă localitate din ţară şi nu era înhumat în sat, la
cererea rudelor se trăgeau clopotele în biserică, la fel s-a procedat în timpul
celor două războaie mondiale pentru cei căzuţi pe frontul de luptă şi în
prizonierat.
În aceeasi zi, cineva din familie mergea la primărie pentru a anunţa
decesul şi a ridica certificatul de înmormântare, astăzi este obligatoriu să fie
anunţat medicul de la dispensarul uman din Galda de Jos care în baza
declaraţiei verbale întocmeşte actul de deces în baza căruia Consiliul
Popular întocmeşte certificatul de deces fără de care preotul nu poate face
înmormântarea.
Pentru cei morţi de moarte violentă în cazul unei crime sau sinucideri
/rar/ este anunţată Procuratura judeţului Alba şi Poliţia judeţului care în
urma cercetărilor la faţa locului, al autopsiei eliberează certificatul.
Cel care anunţă preotului decesul la întoarcere acasă aducea şi ”masa de
mort” şi ”măsăriţa neagră” specială pentru înmormântare pentru care nu se

150
plătea. Cei din familie rămaşi acasă trebuiau să facă curăţenie în toată casa,
să acopere toate oglinzile din casă cu o pânză neagră şi să le întoarcă cu faţa
la perete şi să cheme pe cineva pentru a spăla şi a îmbrăca mortul – de
regulă o persoană mai săracă.
Spălarea şi îmbrăcarea mortului se făcea imediat după deces, dacă era
cazul bărbaţii erau tunşi şi bărbieriţi – toate obiectele care serveau la
pregătirea mortului trebuiau puse în sicriu alături de corpul neînsufleţit.
Femeile erau îmbrăcate în costum naţional /românesc/ cu un tistineu
negru pe C.A.P. vara şi broboadă mare neagră iarna, bărbaţii tot în costum
popular cu pălărie neagră vara sau căciulă din piele de oaie neagră iarna –
până în zilele noastre s-a păstrat tradiţia ca bătrânii să aibă în ladă pregătite
toate cele necesare înmormântării o dovadă a înţelepciunii şi prevederii lor.
După ce erau îmbrăcaţi şi aşezati în sicriu, mortului i se legau cu o
năframă picioarele, mâinile încrucişate pe piept şi maxilarul inferior pentru
a nu se strâmba nefiresc dacă mortul murea cu ochii deschişi i se închideau
imediat ochii.
În prima seară după deces, vecinii rudele, prietenii veneau la ”priveghi”
cu câte o lumânare, la fel se proceda şi în a doua seară de priveghi, lumea
venită rămânea până la miezul nopţii, după miezul nopţii era obligatoriu ca
cineva din familie să rămână lângă sicriu şi să menţină lumânările celor
două sfeşnice permanent aprinse.
În a doua seară de priveghi preotul satului făcea o slujbă specială
denumită ”saracusta” celor veniţi la priveghiere li se servea câte un pahar de
vinars /bărbaţii primeau mai multe/, femeile stăteau în camera cu sicriul, iar
bărbaţii retraşi într-o cameră alăturată, jucau cărţi şi povesteau.
Sicriul era confecţionat pe vremuri de un meşter tâmlplar din sat, astăzi
în cele mai multe cazuri este cumpărat de la Alba sau Teiuş, accesoriile
textile care se pun sub mort şi peste erau în parte confecţionate în războiul
de ţesut, altele se cumpărau din oraş. Astăzi mai ales pentru cei mai tineri
sicriul şi toate cele necesare sunt cumpărate de la magazinele specializate de
pompe funebre de la Alba Iulia.
Mormântul din cimitir /groapa/ era săpată de 8 bărbaţi dintre rudele
mortului pentru care primeau mâncare şi băutură, tot ei erau aceeia care
transportau sicriul până la cimitir, serviciu pemtru care primeau câte o
straiţă special ţesută.
În ziua înmormântării la ora 12, se trag pentru ultima oară ”clopotele de
moarte” pentru adunarea credincioşilor, la ora 13 fix soseşte preotul,
cantorul şi cântăreţii bisericeşti care aduc sfeşnicele pentru lumânări.
Slujba religioasă se face întâi în casă apoi în curtea gospodăriei, după
terminarea ei întreg cortegiul funerar se îndreaptă spre cimitirul /sântirimb/
în faţă cel ce poartă crucea apoi cei cu prapurile, preotul şi cântăreţii. La

151
fiecare intersecţie de drumuri /uliţe/ se face câte o oprire şi se citeşte câte un
paragraf din evanghelie. La cimitir se face slujba de înmormântare după
care sicriul este coborât în groapă cu ajutorul a 2 frânghii speciale, prima
lopată de pământ peste sicriu o aruncă preotul după care se face semnul
crucii pe rând fiecare din cei participanţi aruncă un bulgăre de pământ
zicând ”să-i fie ţărâna uşoară”.
După terminarea ceremoniei religioase preotul invită pe toată lumea în
numele familiei să participe la pomana mortului care se dă acasă sau la
Căminul Cultural – se pregătesc mâncăruri obişnuite sau de post în funcţie
de prevederile calendarului bisericesc. Masa de pomană a mortului este
”deslegată” de preot, tot el o închide cu Tatăl Nostru şi Cântecul lui Lazăr.
La plecarea cortegiului funerar din curte la poartă se dă ”pomană”
săracilor şi bătrânilor care nu mai pot urca până la cimitir câte-un colac şi
un pahar de vin. Preotul primeşte din partea familiei mortului o straiţă, la
fel primeşte şi cel care duce crucea şi cei 8 gropari şi transportori ai
sicriului.
După trei zile de la înmormântare se face ”cina” pentru 7-9 sau 11
persoane de acelaşi sex cu defunctul. Sunt chemaţi vecini şi rude se serveşte
mâncare caldă şi băutură, iar la plecare primesc câte un colac.
La 6 săptămâni şi un an se face la Biserică un parastas pentru pomenirea
mortului la ieşirea din Biserică se dă câte un colac şi un pahar cu vin, în
ultima vreme se face parastas şi la 6 luni de la înmormântare.
În semn de adâncă durere şi regret pentru pierderea celui drag întreaga
familie ţine ”doliu” purtând haine negre: copii defunctului poartă doliu un
an, nepoţii şi nora 6 săptămâni, soţul şi soţia rămaşi văduvi poartă doliu de
asemenea un an de zile. După datina bisericii ortodoxe soţul supravieţuitor
se poate recăsători la un an după decesu tovarăşului de viaţă. La greco-
catolici biserica nu mai aprobă căsătorirea soţului supravieţuitor.
În sat avănd în vedere vârsta înaintată la care survin decesele atât la
femei cât şi la bărbaţi sunt foarte rare cazurile de recăsătorire frecvent ele
survin la cei rămaşi văduvi tineri sau adulţi.
Cimitirul /sântirimbul/ satului atât pentru credincioşii ortodocşi cât şi
pentru cei greco-catolici se află pe culmea Gruiului Bisericii în imediata
apropiere a celor 2 biserici. Este împrejmuit cu gard şi are intrarea comună
cu a acestora.
Crucile vechi ale cimitirului sunt lucrate în piatră cioplită de meşterii
satului, în special din gresie, ele au sculptate datele referitoare la acel
decedat, multe din ele sunt foarte vechi înnegrite de ploile şi zăpezile care
le-au copleşit mulţi ani. Între crucile vechi ale cimitirului un loc aparte îl
ocupă modesta cruce de piatră a celui care a fost ctitorul Bisericii actuale

152
ortodoxe vrednicul preot Moisă Chitulea, precum şi altele care străjuiesc
somnul de veci al celor care au făcut cinste satului natal.
Generaţia de cruci noi făcute din ciment mozaicat, placate cu marmură
şi cu inscripţii sculptate şi scrise cu litere aurii, multe din ele au pe lângă
datele personale şi o fotografie de familie executată într-o tehnică
fotografică specială şi uneori un mic epitaf.
În faţa intrării în biserică se află monumentul eroilor satului ridicat în
1973 în semn de aleasă cinstire pentri cei care şi-au dat viaţa pentru
libertatea neamului românesc.
Cimitirul satului, curat şi bine întreţinut din fericire nu poartă urmele de
vandalism atât de des întâlnite în multe din cimitirele marilor oraşe ale ţării
este o dovadă în plus că bunul simţ şi respectul pentru generaţiile care au
trudit şi şi-au dat viaţa pentru ca noi să ne bucurăm de vremuri mai bune, nu
a dispărut şi sperăm să nu dispară nicicând din satele Ardealului.

5. LITERATURA POPULARĂ LEGATĂ DE ÎNMORMÂNTARE

„Cântarea de moarte” sau bocetul este considerată a fi o formă specifică

de manifestare a părerii de rău şi mai ales a durerii cauzate de pierderea
fiinţei iubite, el se asociază gesturilor, vestimentaţiei îndoliate şi expresiei
de tristeţe profundă care marchează feţele şi comportamentul celor din
familie.
La Cetea, ”cântarea de moarte” sau bocetul este practicat doar de femei,
nu este legat de un moment aparte al ceremonialului funebru – poate fi
exprimat atâta timp cât mortul nu a părăsit încă locuinţa, după slujba
religioasă din curte sau cimitir. În funcţie de intensitatea durerii ”bocitoarei”
exprimată în cântec se poate aprecia strânsa legătură sufletească care a
existat între decedat şi familia sa.
Considerat a fi o ”datorie” faţă de defunct, cântatul după mort poate fi
interpretat imediat după ce acesta a fost îmbrăcat şi aşezat în sicriu, se face
de regulă de către o persoană de gen feminin apropiată acestuia /mamă,
soţie, fiică, o rudă apropiată/sau poate fi interpretat de un grup de femei sau
fete după slujba religioasă. Textul ”cântării de moarte” este scris în Cetea de
către fostul cantor bisericesc şi de câteva persoane cu înclinaţii în acest
sens.
Bocetul individual ca şi cel colectiv contribuie la mărirea sentimentului
de durere al membrilor familei pentru pierderea celui drag.
La înmormântările din Cetea se pot distinge trei situaţii mai aparte la
care se practică bocetul:
- pentru persoanele în vârstă ele au un conţinut mai sobru, redus

153
 - pentru cei căsătoriţi /încă tineri/ care lasă în urma lor văduve şi orfani
minori
- pentru tinerii necăsătoriţi şi copii versurile sunt făcute să accentueze
durerea şi să trezească amintiri legate de viaţa de familie, moartea este
prezentă în acest caz ca o ”lungă călătorie ”fără posibilitatea întoarcerii în
mijlocul celor dragi, tânăra persoană fiind comparată cu ”o floare care vine
în cimitir nu să înflorească şi să putrezească”.
La fel ca şi în alte creaţii populare şi natura contribuie la durerea
familiei, soarele, cerul, norii şi stelele sunt şi ele solidare cu aceasta.
Redăm în cele ce urmează două din „ cântecele de moarte” specifice
înmormântărilor din Cetea urmând ca în capitolul Anexe să puteţi lectura şi
altele, culese de la autorii locali.

VERŞ
La înmormântarea domnului GORONEA SIMION – fost director al şcolii

1. ”Onorată adunare, 6. Dară până ce nu porneşte

Vă rog puţină ascultare Celor dragi frumos vorbeşte
Cântăm cântecul din urmă Mai întâi soţiei sale
Când viaţa ni se curmă Lăsând-o cu mare jale

2. Domnul Director Goronea, 7. Of dragă soţia mea

Pleacă acum de pe icia Azi e ziua cea mai grea
Se duce să se odihnească Te las dragă în văduvie
În împărăţia cerească. Ne despărţim pe vecie.

3. După o lungă suferinţă 8. Cât am trăit împreună

Dureri mari şi neputinţă Cu drag şi cu voie bună
Dară alaltăieri noapte, De când s-a îmbolnăvit
Moartea le-a pus cap la toate. Foarte tare te-am mâhnit.

4. Generaţii de copii 9. Ai fost dragă lângă mine

I-a învăţat a ceti, Şi m-ai grijit foate bine
Să scrie să socotească Mi-ai văst neputinţele
Şi cinstiţi ca să trăiască. Acum iartă-mi greşalele,

5. Om de frunte şi învăţat 10. Nevastă draga mea

Om de bază aici în sat Cu fiica-ţi Camelia
Acuma se pregăteşte Mult aţi alergat la mine
Şi pe toţi ne părăseşte. Mă iertaţi, vă las cu bine.

154
11. Iar nepoatei Lia 15. O iubiţilor vecini
Cu-ntreagă familia Fie tineri sau bătrâni
Şi vouă vă cer iertare De eu cu ceva v-am greşit
Pentru orice supărare. Mă iertaţi desăvârşit.

12. Iar voi nepoţi din Poiană 16. Prea cucernice Părinte,
Nu v-am uitat de bună seamă Eu vă mulţumsc fierbinte
De v-am făcut supărare Că pe mini m-aţi pregătit
Şi vouă vă cer iertare. De mă duc împărtăşit.

13. Naşi, fini, veri, nepoţi, nepoate, 17. La cinstita adunare

Ale mele neamuri toate Mulţumesc de prezentare
De v-am făcut supărare Să zicem că pe vecie
Şi vouă vă cer iertare. Amintirea lui să fie.

14. Dar mai spre deosebire 18. Dumnezeule, Prea Sfinte

Îmi arunc a mea privire De Tine mă rog fierbinte
Către cadrele şcolare Să-mi dai locul fără chin
Şi frumos le cer iertare. Odihnească-n veci: amin.

VERŞ
La NICULAŞ TRAIAN /PALCU/ decedat la 9 mai 2001

1. ”O viaţă, o viaţă De cei dragi mă despărţesc.

Eşti roua de dimineaţă
Cum răsare soarele 5. Acum până ce nu pornesc
Îţi taie picioarele. Cu lacrimi în ochi vorbesc
Întregii familii mele
2. Aşa-i viaţa omului Că ne despărţim cu jele.
Cum e floarea câmpului
Azi răsare, mâine creşte 6. O iubita mea soţie,
Poimâine se ofileşte. Dragă din căsătorie
Am trăit dragă-mpreună
3. Precum eu m-am veştejit, Ca o frumoasă cunună
Ca şi roua m-am topit
După suferinţe grele 7. Eu mă duc pentru vecie
S-a rupt firul vieţii mele. Te las dragă-n văduvie
Dumnezeu să-ţi deie bine
4. Dragă mi-a fost viaţa, Frumos te-ai purtat cu mine.
Şi-am rămas fără de ea
Şi-acum lumea părăsesc 8. Cât împreună am trăit

155
Şi eu poate ţi-am greşit
Adă dragă mâna dreaptă
Şi ca pe un soţ bun, mă iartă.
9. Acum mă despart de toţi,
Dragă fiu, noră, nepoţi
Acum plec, pe toţi vă las
Cu lacrimile pe obraz.
10. Mult v-aţi cheltuit cu mine
Doară mă voi face bine
Cu doctori şi cu spital
Dar v-a fost munca-n zadar
11. În faţa Bisericii,
Pe mormânt bine ştiţi
E crucea tatălui vost
Iertaţi zicând: Tatăl Nost
12. Naşii, cuscrii, cumnaţi, cumnate
Veri, nepoţi şi dragi nepoate
Acum moartea ne desparte
Vă rog frumos iertaţi toate.
13. Prietenilor de pe front,
Nu ne mei vedem mai mult
Şi vouă vă cer iertare
Că sunt gata de plecare.
14. Onorată adunare,
Mulţumesc de prezentare
Să zicem că pe vecie
Amintirea lui să fie.
15. O, Cerescule Părinte
De Tine mă rog fierbinte
Să-mi dai locul fără chin
Odihnească-n veci; Amin.
16. Dragi vecini, nepoţi, nepoate
Ale mele rude toate
Iertaţi-mă toţi pe mine
Apoi, rămâneţi cu bine.

Notă: regretăm nespus plecarea dintre noi a celui care a fost unul din
colaboratorii valoroşi în elaborarea ”Monografiei satului Cetea”.
Dumnezeu să-l ierte!

Un loc aparte în cadrul „cântărilor de moarte” îl ocupă Cântarea

bradului destinat tinerilor din sat decedaţi „în floarea vârstei” necăsătoriţi.
Dialogul om – brad scoate în evidenţă părerea de rău a falnicului arbore
după locurile frumoase în care a trăit şi resemnarea la rolul de „paznic de
veci” pentru o fiinţă tânără răpită de moarte în floarea vieţii.
Trista cântare are ceva din parfumul inegalabil al ”Mioriţei”.

„-Bradule, bradule La morminte multe

Şi verde lemnule,
Ce boala-i bolit, Da io n-aş fi vint
De te-ai coborât După mine-or vint
De la loc chietros Cinci-şase voinici
La mormânt ghelos Ca şase haiduci
De la loc de frunte M-or tăt fluierat

156
Până m-or tăiat
Şi-or zâs că m-or pune Batistuţă neagră
Lângă-un cap de june. Tu mi-ai fost mai dragă
Da ei m-or minţit Decât lumea-ntreagă
Că m-or păcălit Cât or lăcrima
N-or zâs că m-or pune Vântul te-o usca
Lâng-o putrejune! Si te-a legăna
Ploaia te va bate,
Bradule, bradule, Şi ziuă şi noapte.
Şi verde lemnule
Nu fi supărat
Că ei te-or tăiat S-ajungi pân‟ departe
Că ei au mumă şi tată Dincolo de moarte
Şi te-or plânge viaţa toată. Milă n-oi avea
Ei or lăcrima Cât or lăcrima
Şi nu te-i usca, Şi vor suspina
Au fraţi şi surori Ploaia şi cu vântul
Veri şi verişori, Să-mi spele mormântul
Tăţi te-or lăcrima Cerul plin de stele
Şi nu te-i usca. Să-mi cadă pe gene.”

157
 CAPITOLUL VIII
SĂRBĂTORILE DE PESTE AN
1. SĂRBĂTORILE DE IARNĂ: CRĂCIUNUL

La fel ca în toate satele ardelene şi locuitorii satului Cetea, sat cu

populaţie românească majoritară ţineau cu sfinţenie toate zilele de
sărbătoare trecute în „Calendarul creştin” după datina străbună. În vederea
sărbătoririi Crăciunului – data naşterii Domnului Iisus Hristos este
respectată cu sfinţenie tradiţia /legea nescrisă/ moştenită din bătrâni, când se
lăsa postul Crăciunului pe data de 14 noiembrie – de Lăsata secului – era
ultima dată când se mai putea mânca „de dulce” şi pentru aceasta femeile
făceau plăcinte şi se bea vin.
Pe toată perioada postului între 14 noiembrie până la 25 decembrie în
nici o miercuri sau vineri nu se mânca „de dulce”, bătrânii şi cei mai
evlavioşi ţineau întreg postul fără a mânca carne, activităţile gospodăreşti se
desfăşurau normal, femeile mergând la şezători cu lucrul – la aceste şezători
participau şi fetele şi feciorii din sat.
În ”Postul Crăciunului” feciorii şi fetele îşi aflau petrecerea, o petrecere
pioasă, demnă, învăţând colindele, la fel ca în toate satele româneşti din
Transilvania cu populaţie majoritară românească şi la Cetea manifestările
folclorice pe perioada de iarnă erau constituite din obiceiul colindatului.
Febra pregătirilor pentru Crăciun – sărbătoarea Naşterii Mântuitorului
începea imediat după Sfântul Nicolae – la ”Ignat” când în toate gospodăriile
din sat începea tăierea porcilor şi prepararea produselor specifice
ardeleneşti: slănina se punea la sărat apoi se afuma, la fel carnea, se
pregăteau gustoşii cârnaţi, ”măieticul” /cartaboşii/, toba, sângeretele.
În grija femeilor din fiecare gospodărie intra curăţenia generală a
locuinţei: se spălau ferestrele, podelele /acolo unde existau/, se ”lipeau pe
jos” camerele fără podele, peste care se aşeza un strat fin de nisip – ”ţâfă”,
se scuturau ”ţoalele”, ”lepedeele”, se pregăteau din vreme hainele de port în
vederea sărbătorilor. Dacă era cazul se făceau piese noi de port.
În săptămâna care preceda ”Crăciunul” se cocea pita, cozonacii, se
pregăteau mâncărurile specifice acestei sărbători: supă, friptură şi sarmale.
Considerată a fi una din cele mai importante sărbători religioase pentru
creştinii ortodocşi ai satului o mare grijă se acordă pregătirii sufleteşti, toată

158
suflarea satului în săptămâna care preceda Crăciunul mergea la preot pentru
a se spovedi şi a se cumineca.
Bradul ce urma să fie împodobit da Crăciun – se tăia din pădure, era
fixat într-un suport de lemn şi se puneau pe el flori de hârtie, ghemotoace de
lână /simbolizând zăpada/, nuci, mere, turtă dulce – legate cu aţă.
Pregătirea pomului de ”Moş Crăciun” era un prilej de mare bucurie
pentru copilaşii nevinovaţi care credeau şi sperau ca ”Moşul” să le aducă
mici cadouri – pentru aceasta trebuiau să înveţe bine o rugăciune cât de
mică sau o poezioară sub atenta supraveghere a mamelor sau bunicilor.
Pentru părinţi atmosfera sărbătorească era ca un balsam sufletesc – se
bucurau că au copii cuminţi şi sănătoşi, că munca lor, strădaniile de zi cu zi
le-au adus în casă bunăstare şi mulţumire. În ajunul Crăciunului întraga
familie se strângea în jurul pomului şi colindau frumoasele colinde: ”Trei
păstori se întâlniră”, Bună-i draga dimineaţă”, ”Colo jos, Doamne, mai jos”,
în multe case intra ”Moşul” cu daruri pentru cei mici care trebuiau să recite
în faţa întregii asistenţe mica poezioară sau rugăciunea pregătită. De multe
ori li se părea micuţilor că statura şi vocea ”Moşului” semăna cu a unuia
dintre fraţii mamei sau a bunicului, dar întrebările le rămâneau invariabil
fără răspuns.
În Biserică încă de la ”prinderea postului” de Crăciun se cânta în stradă
de către cântăreţii bisericeşti în loc de ”Priceasnă” colindul ”Deschide uşa
creştine”, până la Anul Nou.

COLINDELE ŞI COLINDATUL

Feciorii şi fetele învăţau colindele şi desfăşurarea obiceiului după datina

creştină moştenită de la bătrâni, când uitau o parte a versului sau întâlneau
cuvinte fără înţeles pentru ei, nu se străduia nimeni să le găsească sensul, şi
grăbiţi de multe ori să termine colinda mai repede simplificau textul sărind
câte un vers.
În seara de ajun, ceata feciorilor începea colindatul cu oficialităţile
satului: primarul, preotul, învăţătorul, notarul, apoi pe rând la toate casele,
terminând de colindat în zorii zilei următoare.
În prima zi de Crăciun aveau obligaţia să colinde în faţa întregii
comunităţi după terminarea slujbei religioase prilej de mare mândrie pentru
părinţii care aveau ocazia să-şi admire ”mândreţele de feciori” îmbrăcaţi în
frumoasele costume populare şi încinşi cu prima cu tricolor.
Tinerii cu defecte fizice sau psihice, bărbaţii însuraţi, văduvii şi
divorţaţii nu aveau ce căuta în ceata feciorilor
Ceremonialul obligatoriu impunea ca ”vătavul” să întrebe gazda dacă
primea colinda, numai după acceptarea acesteia începea să cânte, doar în

159
cazuri deosebite de bolnavi – muribunzi sau decese recente în familie
colinda era refuzată.
De la cei colindaţi ”ceata” primea o bucată de carne de porc, vin, colaci
şi mai rar bani ”cât vrea omul să dea”, gazdele mai zgârcite care nu cinsteau
cum se cuvine ofereau prilejul feciorilor de a-i face de ruşine în sat,
devenind obiect al batjocurii satului multă vreme.
Pe uliţele satului – pe drumul între case ceata acompaniată de ceteraşi
cânta sau povestea întâmplări hazlii legate de gazdele mai puţin ”darnice”.
Dacă ceata colinda casa în care se aflau fete – feciorii erau invitaţi în casă,
dădeau bineţe, colindau câteva piese din repertoriu şi dacă gazda dorea o
anume colindă o cântau cu plăcere, la sfârşit dacă locuinţa era mai
încăpătoare se jucau câteva dansuri populare la care fiecare fecior invita pe
rând fata sau fetele la joc. Mama fetei servea feciorii cu colăcei, vinars sau
vin, iar la plecare le oferea bucata de carne, colacul şi banii. În numele cetei
”vătavul” mulţumea gazdelor pentru cinstire şi cântau ”La mulţi ani!”.
În prima zi de Crăciun – copii mai mari din sat mergeau prin sat
îmbrăcaţi în costume special pregătite de ”crai” /irozi/ şi colindau pe la
casele oamenilor. Cei mai mici puteau fi văzuţi înnotând prin zăpadă pe
uliţele satului grupaţi câte 4-5 cu câte o ”stea” frumos împodobită cu hârtie
colorată ca să ducă şi ei gospodarilor vestea Naşterii Domnului.
După ieşirea de la slujba de la Biserică, fetele şi feciorii se adunau la
”gazdă” unde fetele pregăteau din carnea primită la colindat mâncăruri
diferite, se lua masa în comun, se dansa, se bea – totul cu măsură,
supravegheaţi îndeaproape de ”kepeleş” şi ajutoarele lui. Muzica asigurată
de ”ceteraşul” sau muzicantul tocmit special pentru sărbători avea în
repertoriu cele mai îndrăgite melodii populare.
Muzicantul era răsplătit conform ”tocmelii” cu mâncare, băutură şi
dulciuri pentru a putea fi în formă pe perioada sărbătorilor.
Fetele mari ale satului şi feciorii petreceau astfel într-o atmosferă de
bună dispoziţie întraga perioadă a sărbătorilor.
Pe bună dreptate Teodor Herseni în lucrarea sa ”Forme străvechi de
cultură populară românească” afirma că: ”Dacă ceata ar fi trebuit să facă
toate eforturile în mod gratuit, fără nici un folos material, oricât de mare ar
fi fost succesul moral, probabil că, cu timpul s-ar fi găsit tot mai puţini
feciori dispuşi să se ostenească în acest scop şi obiceiul ar fi slăbit sau ar fi
dispărut de multă vreme.”1 T. Herseni – op. cit.
În opinia altor cercetători ”substratul material al obiceiului colindatului
este una din cauzele importante ale păstrării şi respectării an de an a
obiceiurilor, de-a lungul veacurilor”2 O. Bârlea : ”Colindatul în
Transilvania”.

160
 După 1950 când mulţi din tinerii satului erau elevi la diferite şcoli în
Alba Iulia, Cluj, Bucureşti, mulţi alţii plecaţi în ţară pe diferite şantiere sau
angajaţi în diferite intreprinderi industriale, satul a rămas doar cu puţini
tineri, incapabili de a se mai organiza în ceată, treptat obiceiul a dispărut
susţinut şi de intensa propagandă ateist – ştiinţifică pe care tinerele vlăstare
o primeau în cadrul organizaţiilor de pionieri şi UTM, mai târziu UTC.
Ca o rămăşiţă a frumoaselor tradiţii de altădată, tineretul care venea în
vacanţa de iarnă – băieţii mergeau la colindat la colegele lor de şcoală – li
se oferea băutură şi cozonac, iar la plecare cea colindată se alătura ”cetei”
mixte cu care colindau mai departe. Era stabilit din vreme în fiecare an care
din fete sau băieţi oferea spaţiul pentru petrecerea de Crăciun – pentru
partea materială fetele contribuiau cu mâncare iar băieţii procurau băutură
şi muzică /locul ceteraşilor fiind luat de pick-up-uri, magnetofoane, în
ultima vreme de mini radio-casetofoane performante produse de firme din
îndepărtata Japonie – care la dorinţa pertenerilor de distracţie sunt capabile
să ofere un volum impresionant de decibeli – cel puţin egal cu al
Discotecilor şi Barurilor frecventate în oraşele unde îşi perfecţionează
studiile.
Revenind la vremurile de altădată, cu parfumul inegalabil al colindelor
cetei de feciori care aduceau şi în casele cele mai sărace din sat atâta
bucurie şi căldură sufletească vă reamintim câteva din cele mai îndrăgite:

STEAUA SUS RĂSARE

”Steaua sus răsare Mergând după rază

Ca o taină mare Pe Cristos să-l vază
Steaua străluceşte Şi dacă-l aflară
Şi lumii vesteşte Lui i se-nchinară
Că astăzi Curata Cu daruri gătite
Prea nevinovata Lui Cristos menite
Fecioara Maria Luând fiecare
Naşte pe Mesia Bucurie mare
În Ţara vestită Care bucurie
Viflaim numită Şi la noi să fie
Magii cum zăriră De la tinereţe
Steaua şi porniră Pân la bătrâneţe.

VIFLAIME, VIFLAIME

„Viflaime, Viflaime Pe fecioara Maria

Cum de n-ai primit în tine Să nască pe Mesia

161
N-ai primit tu Viflaime
În casele tale pline
Să dai un pic de sălaş
Celui mai sfânt copilaş
N-ai ştiut tu Viflaime
Cu câtă dragoste vine
Cea mai sfântă-ntre fecioare
A Domnului născătoare
Pat moale şi scutece
I-au dăruit vitele
Lumină i-au oferit
O stea de la răsărit
Peştera cea-ntunecoasă
A fost a Domnului casă
La venirea Sa în lume
Din vina ta Viflaime.

ASTĂZI S-A NĂSCUT HRISTOS

Astăzi s-a născut Hristos, Neaua ninge, nu-l atinge

Mesia, chip luminos Vântul bate, nu-l răzbate
Lăudaţi şi cântaţi Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi Şi vă bucuraţi
Iar de-acum până-n vecie,
Mititel înfăşeţel,
Mila Domnului să fie
În scutec de bumbăcel
Lăudaţi şi cântaţi
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.
Şi vă bucuraţi

SUS LA MASA RAIULUI

„Sus la masa Raiului Că s-o prea răit lumea

Şade Maica Domnului
Cu-un pahar galben în mână
Tăt închină şi suspină
Vin îngerii şi o întreabă
De ce suspini maică dragă
Da io cum n-oi suspina
Că oamenii când să scoală
Nici pe faţă nu se spală
Făr să duc la făgădău
Suduie pe Dumnezeu
Şi pe drag fiuţul meu.

AM PLECAT SĂ COLINDĂM

„Am plecat să colindăm Căprioare n-au vânat

Domn, domn să-nălţăm Şi-au vânat un iepuraş
Când boierii nu-s acasă Să facă din pielea lui
C-au plecat la vânătoare Veşmânt frumos Domnului
Să vâneze căprioare

Culese de la famila Crişan Traian şi Crişan Maria, din Cetea, nr 303

162
 COLINDE CETENE (inedite)

COLO SUS PE PRUNDURELE

„Colo sus pe prundurele C-am auzit pe tata

Răsărit-o două stele
Nu-s stele ca stelele
Că-s două surorele:
Una râde alta plânge
Ai ce râde foc aprinde
Ai ce plânge focu stinge
Grăi sora către soră:
Taci soruţă nu mai plânge
Pe tata şi pe mama
Zgomonind şi sfotuind
Că pe noi ca să ne deie
Una-n jos spre răsărit
C-acolo-i locu sfinţit
Una sus cătră apus
C-acolo-i locu ascuns.

SUS LA VIŢA VINULUI

„Sus la viţa vinului, Şi Raiul mi l-o prădat

La umbra gutuiului
Uni prânzeşte Dumnezeu
Dumnezeu cu soţul său.
Nimeri Pătru Sânpătru,
Hai Petre cu noi la prânz
Mulţam vouă prânzului,
Că io n-am vint să prânzesc
C-am venit să tânguiesc
C-au tunat Iuda în Rai,
Ce-au fost bun tot au luat,
Şi găleata de Botez
Şi scaunul de Judeţ,
Şi bâta de-nvăţătură.
Ia Petre, biciu-ntro-mână
Şi-i trăzni şi-i fulgera
Şi Iuda s-o-nspăimânta
Toate la loc le-o lăsa

Culese de d-nul prof. Cădan Traian de la Mărcuş Nicolae din Cetea

NASCEREA LUI IISUS

„Iosif cu Maria intră Ş-apoi mama-l înfăşa

În sălaş pe-o noapte grea,
Nascerea s-apropia
Şi Maria să-ngrijea
Ajutor Ceresc cerea
Că uşor să nască vrea.
Şi în pace au născut
Un prunc mândru şi plăcut
Raza pe cap ăi lucea
Pe sălaş îl lumina
Şi în iesle-l aşeza
E Tatăl făr-de-nceput
Şi în lume ne-ncăput
Iată Isus Dumnezeu
Fiu trimis de Tatăl său
Împăratul cel Ceresc
Într-un sălaş pământesc
Şi îngerii s-au adunat
Şi mărire i-au cântat!

163
 Culeasă din caietul de poezii al lui Nicolae Muntean din Cetea scris în
1902 – 1903

CÂNTECUL CÂŞLEGILOR

„Câte sărbători pre lume Să le umble ”secera”,

Nu-s ca CRĂCIUNUL de bune Pentru cununie,
De bune şi de frumoase Să-şi ieie simbrie.
Şi de veseloase.
Stau fetele supărate,
Sânt Vasiu şi Bobotează Când rămân nemăritate,
Tot după Crăciun urmează Săptămâna albă
Sărbători frumoasă Nu-i de nici o treabă
Şi de veselie-aleasă Şi părinţii se-ngrijesc
Cu ele vin Câşlegile, Că fetele ”ameţesc”
Să mărită fetele Şi nici nu mai vorbesc,
Umblă peţitorii Numai ”mormăiesc”.
Să-nsoară feciorii
Cin a făcut Câşlegii scurte Vai şi de voi uşilor,
Zile multe să nu guste Că mânia fetelor,
Că nu bine a tocmit, Pe voi vă loveşte,
Rău a socotit. Tare vă trânteşte,
N-aveţi voi odihnă-odată
Când abia trece Crăciunul Când fata-i nemăritată.
S-apropie fariseul,
Vine vameşul, Dar fata s-a măritat,
Strică tot versul, Tata este socru mare,
Fetele feciori aşteaptă, Şi mama jinere are,
Dar ei până se deşteaptă, Că nu-i aici cumândare,
Trece Cârnileaga Ci e voie bună,
A trecut şi şaga. La toţi împreună.

Şi pe popi sunt clevetiri Veniţi toţi să ne jucăm

Că fac puţine vestiri, Cei chemaţi şi câţi suntem.
Nu ţin după legea bună. Traje, traje măi ţâgane
Măcar popii înc-ar vrea Că-i be vin şi-i mânca carne”

Din caietul de cântece şi poezii al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag. 149

164
 ANUL NOU

Faţă de amploarea sărbătoririi Crăciunului, obiceiurile practicate la Anul

Nou erau mai sărăcuţe neavând frumuseţea şi amploarea lor.
Din informaţiile primite de la diverşi colaboratori a rezultat că la urmă
cu cca. 80 – 90 de ani în sat nu era obiceiul ca ceata feciorilor să meargă cu
pluguşorul, acest obicei a apărut ulterior, ţinea de copilandrii mai mari ai
satului care grupaţi câte 5-6 colindau pe la casele oamenilor din sat şi la
oficialităţile aceestuia.
Începând de după-amiaza aceste cete mici de colindători, înarmaţi cu
bice zdravene, făcute special pentru acest eveniment, cu clopote, începeau
pelerinajul prin sat de la casă la casă, se începea cu casa primarului,
preotului, învăţătorului, urându-le:

„Aho, aho copii şi fraţi Pentru brazda de sub plug

Staţi puţin şi nu mânaţi
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântu-mi ascultaţi:
Iarna-i grea, omătu-i mare
Semne bune anu‟ are
Semne bune şi belşug
Ia mai sunaţi măi! Hăi, hăi!
De urat am mai ura
Dat mi-e teamă c-a-nsera
Şi noi suntem mititei
Şi ne muşcă câinii răi!
Ia mai sunaţi măi! Hăi, hăi!

După fiecare strofă a colindei, la îndemnul ”Ia mai sunaţi măi! Hăi,
hăi!”rostită de liderul grupului, grupul striga în cor ”Hăi, hăi!”, cel care
avea în primire biciul pocnea de câteva ori din el, ceilalţi cu clopotele şi
zurgălăii făceau acompaniamentul. Pentru strădania lor copii primeau din
partea gazdei câte un colăcel, mere, nuci şi ceva bănuţi, de la casele celor
mai săraci întregul grup primea câte un colăcel, mere, nuci.
Exista obiceiul ca în seara de Anul Nou – oamenii din sat să se adune în
grupuri mici la rude, să se ”gratuleze” – urându-şi cele cuvenite pentru
viitor, erau trataţi cu vinars cald, cozonac, povesteau, glumeau şi aşteptau
cu masa plină cu bunătăţi sosirea noului an.
Prima zi a Anului Nou – era marcată ca sărbătoarea Sfântului Vasile,
bărbaţii mergeau ”la gratulat” prietenii şi rudele ce aveau norocul să poarte
acest prenume – unde erau trataţi cu băutură şi cozonac.
Copii colindau satul cu ”Turca” – un personaj alegoric ce reprezenta o
capră, pe cap avea o mască făcută din piele cu coarne şi ”o clampă” /bot/ de
lemn, - făcut din două piese – maxilarul inferior era mobil, fiind acţionat cu
ajutorul unei sfori – el ”clămpănea” în ritmul melodiei cântate de însoţitori.
Corpul Turcei era acoperit cu ”lepedee” de lână, cu ”prime” /fonte/ şi

165
zurgălăi. În ritmul melodiei trebuia să joace – pentru spectacol gazda punea
în clampă câţiva bănuţi care cădeau într-o trăistuţă special ataşată în
interior. Dacă suma primită nu-i convenea ”Turcei” aceasta devenea
năbădăioasă atacând gazda în hohotele de râs ale asistenţei. De multe ori
colindatul cu Turca se prelungea şi în a doua zi după Anul Nou.

BOBOTEAZA – SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Mare sărbătoare creştină – Boboteaza – sau Botezul Domnului este

prima mare sărbătoare religioasă a anului. Încă din ajun – cu 2 zile înainte
preotul satului pornea însoţit de cântăreţii bisericeşti, de crâsnicul ce ducea
”căldăruşa” de aramă în care se răsfăţa ”mătăuzul” de busuioc pentru botez
în apa sfinţită.
Grupul botezătorilor intra în toate gospodăriile satului, botezau
locuinţele şi membrii familiei cu apă sfinţită pe care o împrăştiau cu
dărnicie în cele patru puncte cardinale, în camera ”dinainte” pe masă se
găsea o cană cu apă curată ce urma să fie sfinţită, din această apă
gospodarul urma să-şi boteze poiata şi vitele pentru a le feri de boli şi
primejdiile de peste an. La casele cu fete mari preotul le da câte un fir de
busuioc – ce trebuia pus sub perniţă – pentru a-şi visa alesul inimii.
Lângă cana de apă era pus şi ”darul popii” – o bucată bună de carne de porc,
un fuior de cânepă /fuiorul popii/ şi ceva bănuţi după puterea gazdei.
După ce preotul termina de botezat locuinţa, urmau să fie botezaţi toţi
membrii familiei ce trebuiau să sărute crucea din mâna preotului.
Darurile primite de preot erau încărcate întrr-o desagă voluminoasă pe
care o ducea unul din diecii mai zdraveni.
În ziua de ”bobotează” după terminarea slujbei din biserică întreaga
masă de enoriaşi în frunte cu preotul ieşea în sat la ”fântâna de la Băluţiu”
să sfinţească apa acesteia şi a Văii, după care binecuvânta pe cei prezenţi,
botezându-i şi oferindu-le crucea pentru a fi sărutată.
Începând de la Sfântul Ion şi până la lăsarea postului de Paşti în fiecare
Duminică se organiza joc în sat pentru tineret – la acestea participau pe
lângă cei tineri mamele, taţii, bunicii, unii doar ca să privească şi să
povestească, cei mai ”ageri” se prindeau şi ei în joc alături de cei mai tineri.
Şi la Sfântul Ion bărbaţii îşi vizitau prietenii şi rudele ce purtau acest
nume biblic, pentru a-i gratula, gazdele trebuiau să-i ”omenească” cu
băutură şi cozonac.

166
2. SĂRBĂTORILE DE PRIMĂVARĂ, VARĂ ŞI TOAMNĂ

FLORIILE

Sărbătorite de creştinii ortodocşi ai satului cu o săptămână înaintea

Sfintelor Paşti, Floriile – intrarea Domnului Isus Hristos în Ierusalim – erau
considerate una din marile sărbători religioase ale anului.
Sâmbăta premergătoare Floriilor – seara la slujba religioasă oamenii
duceau ”mâţoace” /ramuri de salcie/ care erau sfinţite şi date credincioşilor
a doua zi să le ducă acasă pentru ale pune la icoane sau le uscau pe cuptor,
le sfărâmau mărunt şi le dau în ”obrocul vitelor” ca să fie sănătoase tot anul
şi să dea lapte. În sat se obişnuia ca ”mâţoacele” să fie adunate într-o vreme
de către clopotarul şi crâsnicul bisericii.
După data de 8 Martie când se lasă ”postul Sfintelor Paşti” nu mai era
permis să se facă joc în nici o duminică şi nici alte petreceri cu muzică –
inclusiv nunţi, pentru aceasta cele două sfeşnice din faţa altarului erau
împodobite cu prime roşii care marcau interdicţia. Pe întreaga perioadă a
postului erau restricţii privitoare la mâncare – nu se mânca de dulce în cele
7 săptămâni, iar în ”Săptămâna Mare” miercurea şi vinerea cei mai vârstnici
şi cei evlavioşi ţineau ”post negru” fără a mânca nimic.
La lăsatul postului de Paşti întregul sat era animat de originalul obicei al
”fărşangului” moştenit din generaţie în generaţie, interesant este faptul că în
satele vecine româneşti acest obicei nu există, se pare că a fost introdus de
strămoşul lui Pătru lui Sandu, care l-ar fi adus de la Geomal, după unele
informaţii ar fi fost introdus în sat în urmă cu câteva generaţii din Moldova.
În sprijinul acestei ipoteze vine faptul că obiceiul are ca protagonişti feciori
”juni” ai satului costumaţi în diverse feluri cu haine mai mult sau mai puţin
purtate având pe faţă măşti făcute din piei de animale, coarne, etc.
Personajele principale din trupa mascată erau ”domnişoara” sau
preoteasa şi popa ce purta după el o carte în care erau trecuţi toţi tinerii
satului necăsătoriţi, trecuţi bine de vârsta la care trebuiau să-şi întemeieze o
famile, pentru fiecare dintre ei în cartea popii erau trecute amănunte picante
vizând viaţa particulară a fiecăruia care erau strigate în gura mare la poarta
respectivului.
Tot din trupa mascată făcea parte şi un fecior bine legat care purta după
el un buştean zdravăn legat cu lanţ cu care bătea la poarta celui vizat,
respectivul trebuia să iasă la poartă şi să ofere o sumă de bani care erau puşi
într-o cană. Dacă vizatul întârzia să se arate, omul cu buşteanul dădea în
poartă cu nădejde spre marea distracţie a vecinilor cara aflau uneori lucruri
mai delicate.

167
 Cel care ducea ulcica în care se colectau banii avea şi o funie serioasă cu
care mai în glumă mai în serios lovea feciorul sau fata care dacă era mai
”gazdă” trata trupa cu băutură .
Cântecelul care era destinat ”fetei bătrâne” avea serioase nuanţe ironice:

„La Pişta în cale, este-o fată mare, Dar nu ştie face pită.”
De frumoasă-ar fi frumoasă,
Numai că-i cam puturoasă, Sau
Şi-o pus toţi câlţii la grindă „Veta ţese la război
Toată ziua-i la oglindă, Ţese-acuma ţoale noi
Ea ar vrea să se mărite, Şi le va-mparte cu doi /drăguţi/

Trupa mascată îşi începea pelerinajul din capul satului din Suseni –
treceau pe la toţi ”abonaţii” trecuţi în ”cartea popii” şi încheiau în Joseni
după ce defilau pe toate uliţele satului admiraţi de sătenii ieşiţi la porţi şi
poate bucuroşi că nu făceau parte din categoria celor cu ”pietre în casă” sau
cu ”flăcăi tomnateci”. În Joseni - întreaga trupă se schimba de costumele de
carnaval şi după ce îngropau ”făşangul” /butucul/ sau îl aruncau într-un
şant, - îşi făceau ”bilanţul” încasărilor – şi cu banii câştigaţi cumpărau
băutură.
În seara zilei când se lăsa Postul de Paşti, tinerii din sat urcau pe
Petriceaua la Jidoia sau ”Pe Dos” – cu ”Hodaiţe” – făcute dintr-o coadă de
lemn pe care se lega bine un şomoiog serios de paie.
La lăsarea nopţii fiecare îşi aprindea ”hodaiţa” şi o rotea deasupra
capului, pe rând se strigau şi cu această ocazie ”dedicaţii” ironice la adresa
feciorilor şi fetelor din sat:

„Mână-mă, mână-mă! Mă!

Până unde mă
Până la fata lui Macavei,
Că şi-o pus toţi câlţii-n grindă,
Şi toată ziua-i în oglindă!”

Sau
„Mână-mă, mână-mă! Mă!
Până unde mă
Pân-la fata lui Onuţu
Care ”moare” după Uţu
De el n-o vrea
Ea moare de inimă rea.”

168
 În ultima vreme ”hodaiţele” de paie au fost înlocuite de cauciucuri de
maşină care sunt aprinse pe locurile mai înalte din imediata vecinătate a
satului – care dau o lumină mai puternică şi poluează serios aerul.
În perioada postului - la Blagoveştenie /Buna vestire/ în 25 martie şi la
Florii era ”deslegare” la peşte – cei mai pricepuţi îi prindeau de pe vale, alţii
îl cumpărau de la ”boldele” din sat.

SĂPTĂMÂNA MARE SAU SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

După Florii urma ultima săptămână de post înaintea sărbătorilor de

Paşti, ea era destinată pregătirilor pentru această mare sărbătoare religioasă
atât la ortodocşi cât şi la greco-catolicii din sat:femeile şi fetele făceau
curăţenie generală în locuinţe, pregăteau mâncărurile şi cozonacii, vopseau
ouăle.
Pe întreaga perioadă a săptămânii, întreaga suflare a satului era prinsă de
febra pregătirilor, se ţineau slujbe la Biserică atât dimineaţa cât şi seara
începând din Joia Mare – seara se citeau cele 12 evanghelii, iar fetele cântau
în podişor ”O puternice părinte”.
În Vinerea Patimilor - se făcea slujba dimineaţa – se făcea un maslu şi
se miruiau credincioşii, după masă la ora 7 se mergea la biserică unde se
făcea înconjorul acesteia - la ”Prohodul ăl Mare”.
Sâmbăta se făcea curăţenie în Biserică, se schimbau hainele negre de
slujbă cu cele speciale pentru ”Înviere”, pe parcursul acestei săptămâni toţi
credincioşii se spovedeau şi se cuminecau pentru a participa la eveniment
curaţi sufleteşte.
Cu trei zile înainte de Înviere – ”Păşterii” cei care dau pâinea şi vinul de
Paşte/ le duceau la Biserică pentru a fi sfinţite şi pregătite.
În noaptea învierii la ora 11,30 se trăgeau clopotele pentru ”deşteptare”
– la ora 12 când începea slujba şi până la terminare – se trăgeau clopotele şi
se bătea şi toaca, era înconjurată biserica de trei ori de toată lumea având în
mâini lumânări, preotul cerea ”deschiderea uşilor” după care începea slujba
propriuzisă a Învierii – la terminarea ei sunt scoase ”Paştile” în faţa altarului
şi sunt sfinţite – apoi ”Păşterii” le împart credincioşilor. Tradiţia cerea ca
pâinea şi vinul să fie puse în două oale mari separeate – creştinul trecea
prima dată să primească pâinea tăiată mărunt apoi i se turna din a doua oală
vinul. Pe vremuri se obişnuia ca fiecare să primească ”Paştile” cu o linguriţă,
astăzi nu se mai procedează astfel. Pentru cei din familie care nu puteau
participa la slujbă se duc Paştile acasă, cele luate în cană trebuiau luate 3 zile
dimineaţa pe nemâncate.
În prima zi de Paşti toată lumea participa la slujba de Înviere – la ieşire
toată lumea ciocnea ouă roşii şi se auzea peste tot marea veste: ”Hristos a
înviat!” la care se răspundea ”Adevărat a înviat!”
169
 Copii se întreceau să-şi procure cât mai multe ouă frumos colorate
jucându-se în curtea Bisericii ”de-a duriguşul” sau lovind oul partenerului
cu un ban. După spusele unei ”bărbi albe” a satului – în vremea copilăriei
sale – erau copii isteţi care plecau acasă cu câte o trăistuţă de ouă.
De la Biserică toată lumea se îndrepta spre casă unde îi aşteptau
mâncărurile pregătite special pentru acest eveniment: ciorbă de miel,
friptură, cozonac şi băutură din belşug. De la Paşti şi până la Rusalii tradiţia
cerea ca lumea să se salute cu marea veste ”Hristos a înviat!”.
După-masa se ţinea joc pentru tineretul satului – într-o atmosferă de
bună dispoziţie şi mare mulţumire sufletească, întreaga suflare a satului lua
parte la distracţie, fetele ofereau feciorilor care le invitau la joc – un ou
roşu.
În prima duminică după Paşti – era sărbătorit Sfântul Apostol Toma cel
despre care Biblia spune că nu a crezut suferinţele prin care trecuse Isus
Hristos până când acesta nu l-a pus să pipăie cicatricele rănilor făcute de
piroanele în care fusese ţintuit pe cruce şi al suliţei care îi rănise pieptul.

SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI MARE MUCENIC GHEORGHE

Sfântul Gheorghe – cavaler ceresc este reprezentat pe icoanele înnegrite

de vremuri ale meşterilor anonimi ca un viteaz călare pe un minunat cal,
ţinând în mână suliţa cu care străpungea balaurul. Sărbătorirea sa în ultima
decadă a lunii aprilie este una din marile sărbători religioase ale anului şi a
primăverii biruitoare.
Bătrânii satului susţin că Sfântul Gheorghe prevestea ”anii buni” dacă la
data respectivă pădurile erau deja înfrunzite sau dacă cioara nu se mai vedea
din holda de grâu. Un frumos obicei în sat cerea ca feciorii să se
împodobească cu crengi pline de frunze şi să circule pe uliţele satului –
lunea îi aştepta la porţi şi ”ţâpa” apă pe ei cu găleata „ca anul respectiv să
fie mănos”.
Din experienţa de veacuri ca crescători de animale – tunsul oilor se
făcea la fiecare primăvară de-abia după ”Sângeorz” când nu mai exista
pericolul ca să vină zăpezi sau îngheţuri care ar fi primejduit animalele.
În duminica ce marca sărbătoarea Sfântului după slujba de la Biserică,
după masa se organiza joc în sat prilej cu care cei care purtau acest prenume
erau felicitaţi de prieteni şi cunoştinţe.

SĂRBĂTOAREA ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI – „ISPASUL”

Considerată a fi una din marile sărbători de primăvară – ”Ispasul” marca

trecerea a 40 de zile de la Înălţarea Domnului Isus Hristos la Tatăl Ceresc,

170
în ceruri – cu care prilej se oficia o slujbă religioasă la care se adăuga
sărbătorirea zilei Eroilor neamului – prilej pentru ca părintele preot să facă
un pomelnic pentru fii satului căzuţi pe fronturile de luptă ale celor două
războaie mondiale şi cu depuneri de flori la ”Monumentul Eroilor” din faţa
Bisericii. După terminarea slujbei întraga asistenţă având în frunte pe cei ce
purtau ”praporii”, diecii şi preotul se deplasau în hotar pentru sfinţirea viilor.
Tradiţia moştenită din bătrâni cerea ca să se pună la poarta caselor
leuştean cu 3-4 zile înainte ”ca să nu intre strigoii să ia laptele de la vaci”,
femeile se încingeau cu leuştean peste brâu ”să nu le doară tot anul spatele”.
După-masa se organiza joc – în grădina de lângă fântâna lui Jidu, un
veritabil spectacol în aer liber şi paradă a costumelor populare şi a
frumoaselor dansuri la care contribuiau cu plăcere cele 3 generaţii.
În aceeaşi săptămână a lunii se mai sărbătorea şi ziua Sfinţilor Împăraţi
Constantin şi Elena – prilej de petrecere şi joc pentru locuitorii satului şi de
gratulare a celor ce aveau cinstea să poarte prenumele ”împărăteşti”.

SĂRBĂTOAREA SFINTEI TREIMI – RUSALIILE

La începutul lunii iunie – sărbătorite cu mare fast religios Rusaliile erau

şi ele considerate una din marile sărbători creştine, erau cinstite cu toată
evlavia de către credincioşii satului. După terminarea slujbei religioase din
Biserică întreaga asistenţă precedată de purtătorii ”praporilor” şi de preot
ieşeau în hotarul satului – unde se oficia o slujbă de ”sfinţirea holdelor de
grâu” – fetele mari – culegeau spice le împleteau în cununi pe care le
puneau în vârful prapurilor şi la icoanele din biserică, fiecare din
participanţii la slujbă primeau câteva spice pe care le puneau acasă la
icoane, se făceau cununi şi pentru crucile din vatra satului. În sat nu exista
obiceiul ca la Rusalii feciorii să pună ”Armindeni” la casele fetelor mari. De
regulă se ieşea în hotar la ”Moara din Luncă”, la Hentăr sau ”După Dos”
unde se semăna de obicei grâul.

NAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

/SÂNZIENELE/

„SÂNZIENELE” sunt prăznuite în luna iunie imediat după solstiţiul de

vară.
După spusele bătrânilor dacă aceste frumoase şi plăcut mirositoare flori
de câmp înfloresc înainte de noaptea dintre 23-24 iunie, data stabilită de
”calendarul naturii” – timpul este prea înaintat pentru culturile din hotar,
dacă înfloresc după data prescrisă, culturile sunt în întârziere şi recoltele vor
avea de suferit.

171
 Florile trebuiau culese de fete – atâtea câte erau necesare pentru a se
împleti din ele cununi pentru fiecare membru al casei şi pentru pus la
portiţă. Credinţa populară susţinea că aceste cununi aruncate pe acoperişul
casei pentru fiecare membru al familiei trebuiau să rămână aninate acolo,
căderea lor era un semn ce prevestea moartea celui căruia îi fusese adresată
cununa.

SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

Serbată în a treia duminică de la ”Rusalii” în calendarul creştin ortodox

este considerată una din marile sărbători ale verii, era prăznuită de către
biserică printr-o slujbă religioasă aparte la care se citea şi o liturghie pe
măsură.
În credinţa populară se spunea că copii nu au voie până la ”Sânpetru” să
bată merele – ca să nu cadă ghiaţa pe culturile din hotar /grindina/.Bărbaţii
care purtau aceste prenume biblice erau vizitaţi de prieteni şi rude care
veneau să-i gratuleze şi trebuiau trataţi cum se cuvine.

SFÂNTUL PROOROC ILIE TESVITEANUL

Considerată a fi una din cele mai importante sărbători ale verii, Sfântul
Ilie era prăznuit în biserică cu o slujbă deosebită, era ţinută cu sfinţenie de
către toţi locuitorii satului pentru că se spunea că aprigul prooroc pedepseşte
exemplar pe toţi cei care cutazau să lucreze de ziua sa. Dacă celelalte
sărbători ale verii se mai puteau face excepţii mai ales când era vorba de fân
”care nu avea sărbătoare”, de Sfântul Ilie nici cei mai certaţi cu credinţa nu
cutezau să iasă în hotar pentru că Proorocul Ilie din carul său de foc îi lovea
cu pedepse cumplite – erau trăzniţi, ei sau vitele lor, se răsturnau cu carul
încărcat primejduindu-şi viaţa lor şi a vitelor. O femeie care a cutezat să
coacă ”pita” la ”Pălie” , o trăsnit-o lângă Crucea Geomalului” pe când
mergea cu mâncarea în câmp, iar la Mironu lu Toader i-o trăsnit ”bodiul”
îndată ce l-o gătat de făcut.

ADORMIREA MAICII DOMNULUI - „SFÂNTA MARIA CEA

MARE”

Marea sărbătoare religioasă a creştinilor ortodocşi de la 15 august era

precedată de cele 2 săptămâni de post denumite ”postul Sfintei Mării” -
eveniment deosebit de important şi pentru faptul că la această dată se
sărbătorea şi ”Hramul Bisericii”.

172
 Pentru slujba religioasă toate Măriile satului aduceau la Biserică un
parastas – după terminarea slujbei se ”cinsteau” cu câte un pahar de vin bun
şi erau felicitate de toată lumea. Este o tradiţie în sat ca la Sfânta Maria –
oamenii să meargă la Mănăstirea Râmeţi – unde se ţinea o slujbă deosebit
de frumoasă începând cu ora 12 noaptea. Pelerinajul la Mânăstire se făcea
pe vremuri pe jos, trecând Dealul Geoagiului, pentru cei din Cetea obişnuiţi
să facă drumuri frecvent la ”Tiuş” pe jos era floare la ureche. În ultima
perioadă deplasările s-au făcut cu camioanele C.A.P. /până în 1989/, acum
sunt taxate autobuse special pentru aceasta.

NAŞTEREA MAICII DOMNULUI – SFÂNTA MĂRIA CEA MICĂ

Sărbătorită încă din cele mai vechi timpuri cu deosebită evlavie şi o

slujbă religioasă deosebit de frumoasă în 8 septembrie. La graniţa între
călduroasa vară şi bogata toamnă, echinocţiul de toamnă din 23 septembrie
marchează începutul toamnei astronomice.
Slujba religioasă cu acestă ocazie cuprinde liturghia şi Catavacsiile
cuvenite, la care participă toată suflarea credincioasă a satului.
După o săptămână de la ”Sfânta Maria – cea Mică – se sărbătorea
”Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” în cadrul unei slujbe
religioase.

SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE - ”SFÂNTUL DUMITRU”

Sărbătorit cu mare atenţie în fiecare an printr-o slujbă specială

evenimentul aducea pentru truditorii ogoarelor bucuria recoltării tuturor
roadelor câmpului – fructele şi strugurii, pentru cei care purtau acest
prenume era un bun prilej de întâlniri cu prietenii şi rudele care veneau să-l
gratuleze.
De la ”Sâmedru” – era vorba că se încuia hotaru pentru marhele /vitele/
mari, că nu mai aveau ce mânca, de acum şi până la Sfântul Gheorghe –
oamenii le ţineau în poiată şi le dădeau să mănânce din ce le-au adunat peste
vară.
Singurele ieşiri în hotar ale oamenilor după Sfântul Dumitru /Sâmedru/
erau la pădure după câte un car de lemne pentru iarnă.

SFÂNTUL IERARH NICOLAE

La cumpăna între bogata toamnă şi friguroasa iarnă sărbătorirea

Sfântului Nicolae pe 6 decembrie a fost considerată din cele mai vechi

173
timpuri una din marile sărbători ale anului – şi era marcată de o slujbă
religioasă deosebită la care participau toţi credincioşii.
În ajun de ”Moş Nicolae” copii îşi curăţau încălţămintea şi o puneau
într-un loc anume pentru ca ”Moşul” să le pună în ea mici cadouri: turte
dulci cu ”oglindă”, nuci, mere, roşcove, şi câte o nuia ageră pentru cei mai
neastâmpăraţi.
De la Sfântul Nicolae – şi până la Sfântul Gheorghe mai ieşeau în hotar
să-şi mai caute de-ale mâncării doar oile şi caprele - în anii când zăpada nu
era prea mare, după acest eveniment toate gospodăriile începeau pregătirile
în vederea sărbătoririi Crăciunului, tăierea porcilor, curăţenia, etc.
Toate grijile legate de munca câmpului erau lăsate în paza bunului
Dumnezeu – întreaga comunitate intra într-o binemeritată ”vacanţă de
iarnă”.

Sărbătorile tradiţionale de peste an au pierdut cu timpul din frumuseţea

şi din farmecul lor aparte, multe din ele au fost sărbătorite creştineşte în
”epoca de aur” doar de bătrânii şi copii satului – ceilalţi fiind antrenaţi atât
în agricultură cât şi în industrie în activităţile ”record” planificate cu
predilecţie în zilele de sărbătoare. Cu toate eforturile depuse de perseverenta
şi ştiinţifica activitate materialist–dialectică pentru educarea ateistă a
maselor în vederea formării ”omului nou” eliberat de prejudecăţile mistice
şi religioase – spre marea bucurie a adevăraţilor creştini aceste frumoase
sărbători s-au transmis generaţiei care a trecut pregul mileniului III şi căreia
îi revine ca datorie de onoare să le păstreze nelterate şi să le transmită la
rândul lor urmaşilor.

174
 CAPITOLUL IX
OBICEIURI LEGATE DE MUNCĂ
La fel ca majoritatea satelor din Transilvania şi locuitorii satului Cetea
au fost agricultori şi crescători de animale – ocupaţie moştenită din
generaţie în generaţie de la străbunii daci.
Se ştie prea bine că munca câmpului şi creşterea animalelor nu fac parte
din categoria meseriilor uşoare, la care dacă adăugăm şi efortul considerabil
depus de femei pentru prelucrarea produselor textile necesare îmbrăcăminţii
întregii familii care se realiza înainte în gospodăria proprie – avem un
tablou al volumului mare de muncă pe care îl prestau membrii familiei pe
parcursul anului.
Cei care deţineau terenuri agricole erau obligaţi prin natura
împrejurărilor să-l lucreze cu conştiinciozitate pentru a obţine recolte bune
care să le asigure existenţa familiei şi eventuale surplusuri care valorificate
să le permită cumpărarea diferitelor unelte sau materiale pe care nu le
produceau în gospodărie.
Aşa cum am văzut majoritatea locuitorilor satului erau mijlocaşii şi cei
mai săraci ce deţineau suprafeţe nu prea mari de teren, după 1900 când
marii proprietari de pământ din sat: Dealul Kiss, Karoly şi Steimberger şi-
au vândut moşiile, românii au făcut eforturi serioase pentru a împrumuta
sumele necesare cumpărării acestuia apelând la serviciile diferitelor bănci.
Sumele împrumutate trebuiau achitate la termenele stabilite, la ele se
adăugau dobânzile care în majoritatea cazurilor depăşeau cu mult
posibilităţile financiare ale debitorilor, de aceea mulţi curajoşi din sat au
luat drumul Americii.
Angajaţi în cele mai murdare şi grele munci în întreprinderile prospere
ale ”Lumii noi”, de multe ori împreună cu soţiile – harnicii români primeau bani
buni pe care îi trimiteau acasă pentru achitarea datoriilor.
Favorizată de condiţiile de relief, de climă şi de sol, cultura viţei de vie
şi pomicultura au rădăcini adânci în tradiţia locuitorilor, pe lângă produsele
ce contribuiau la hrana familiei, pentru cei săraci valorificarea fructelor şi
strugurilor constituia o sursă importantă de câştig, pentru cei ce deţineau
suprafeţe mari de pământ, de vie şi livezi – câştigurile erau pe măsură.
Conform tradiţiei crescătorii de animale erau obligaţi ca în fiecare an să
contribuie la curăţirea păşunilor comunale de mărăcini, să niveleze
175
muşuroaiele apărute peste an, suprafaţa ce revenea fiecăruia se calcula în
zile de muncă în funcţie de numărul de animale pe care le scotea la păşune:
pentru fiecare vită mare 2 zile, pentru un viţel sau 4 oi sau capre, câte o zi.
Majoritatea gospodăriilor din sat aveau cel puţin o pereche de boi, 1-2 vaci de
lapte, câteva oi sau capre şi mai multe ”hoare” /păsări de curte/.
Animalele de tracţiune, boii se bucurau de mare preţuire din partea
ţăranului din Cetea fiind principalele ajutoare la munca câmpului, principala
forţă de tracţiune pe drumurile de hotar şi la pădure, în plus împreună cu
vacile de lapte erau ”furnizoare” ale preţiosului gunoi de grajd fără de care
cele mai multe dintre solurile moşiei satului nu garantau recolte bune. Ştia
de la părinţi ţăranul nostru înţelepciunea zicalei străbune ”Sărăcia nu o
scoate omul din curte numa cu ajutorul marhelor /vitelor/.”
Muncile grele ale câmpului: aratul, grăpatul, semănatul, cositul fânului,
lucrările la vie şi în livadă reveneau bărbaţilor – femeile rămânând în acest
timp acasă ocupate cu muncile gospodăreşti şi cu îngrijirea copiilor.
Munca în câmp primăvara începea cu aratul şi semănatul ovăzului,
orzului, al secarei, urmate de cea a porumbului /cucuruzului/, plivitul
polomizii din holdele de grâu, ”pusul crumpenelor” /cartofilor/, urmate de
prăşirea cu săpătoarea şi manuală a cartofilor, sfeclei furajere, al brojbelor
/guliilor/ furajere, al porumbului – toate lucrări ce trebuiau făcute la timp şi
de cea mai bună calitate, de efectuarea lor depindeau în bună parte recoltele.
Dacă adăugăm la acestea şi lucrările de primăvară ce trebuiau
obligatoriu prestate în vie şi în livadă – care solicitau un volum mare de
muncă brută avem în faţă programul foarte încărcat al gospodarilor.
Bărbaţii şi tinerii din fiecare familie plecau la câmp înainte de ivirea
zorilor, femeile rămâneau acasă să vadă de treburile gospodăreşti şi de
copii, să pregătească ”prânzul” pentru cei plecaţi la câmp, la vremea amiezii
cineva din familie trebuia să ducă mâncarea la hotar, dacă în familie nu erau
copii mai mari, femeia trebuia să-l ducă ea, lăsând copii în grija bunicilor.
Când începeau lucrările de întreţinere a culturilor prăşitoare – sapă sau
lucrul la fân, femeile plecau şi ele împreună cu bărbaţii şi tinerii din familie,
dacă în familie nu existau bunici care să supravegheze pe cei mici, aceştia
erau luaţi şi ei în hotar cu ”hoaiţa” /leagănul/ pe care îl lăsau la umbra
carului sau a unui pom.
Familiile mijlocaşe şi cele sărace în timpul secerişului se străduiau să
termine în cel mai scurt timp recoltarea, depozitarea şi transportul acasă
pentru a le pune la adăpost de intemperii. Cei mai avuţi şi oficialităţile
satului care deţineau pământ mai mult apelau la sprijinul comunităţii care presta
„claca”, la fel procedau şi meseriaşii satului ocupaţi cu diverse lucrări.

176
CLACA

Aşa cum am menţionat se apela la serviciile comunităţii în cazul

recoltării cerealelor de către cei avuţi din sat sau la ”oficialităţi”. În ziua
premergătoare ”clăcii” – ”dobaşul satului” cutreiera uliţele anunţând lumea
că se face clacă la respectivul şi era anunţat şi locul din hotar.
Femeile erau acelea care secerau cerealele, în urma lor bărbaţii adunau
spicele, le legau în snopi iar dacă terenul era în apropierea satului, făceau
clăi – care urmau să fie transportate în sat.
Beneficiarul ”clăcii” aducea la clacă şi o trupă de muzicanţi care
trebuiau să cânte secerătorilor – de regulă se aşezau la umbra unui copac
sau se improviza un loc umbrit într-un punct mai înalt din hotar – trataţi
bine cu băutură, muzicanţii îşi făceau meseria cu succes – încât uneori
puteau fi auziţi ”până la Galda de Sus”. Secerătorilor li se da de mâncare şi
băutură în hotar la terminarea lucrului – cei mai darnici trimeteau
secerătorilor ”un ciubăr de plăcinte”. Femeile împleteau din spice ”o
cunună” ce urma să fie purtată până în sat de către un bărbat – pe drumul
până în sat grupul de secerători având în faţă purtătorul ”cununii” şi
muzicanţii cântau şi se veseleau strigând.
Pe uliţele satului grupul era aşteptat de cei care erau în sat cu găleţi pline
cu apă pe care le aruncau strigând: ”Hai cu apă la cunună”, ajunşi la casa
”gazdei”, purtătorul cununei o oferea acesteia – care îi plătea o sumă de
bani. Cununa era pusă la grinda casei ca să aducă şi în anul următor o
recoltă bogată şi să poarte noroc în casă.
Gazda îi aştepta cu masa pregătită: se tăia un miel sau mai multe găini,
se făcea supă, tocană sau friptură, se da din belşug vinars şi vin. Dupămasa
familia gazdei şi secerătorii ieşeau în curte unde în ritmul muzicii toată
lumea se prindea la joc – care putea ţine 3-4 ore.
Cuvintele cântării cununei cântate pe uliţele satului erau:
„Cunună de vineţele,
Pe râtu cu floricele
Hai să facem o cunună
S-o-mpletim pe-a noastră mână,
Cununiţa cui i-om da-o
La fata ce va lu-a-o
La poarta casei ”gazdei grupul de secerători cânta:
„Frunză verde de alună,
Ieşi cu apă la cunună.
Nu ştiu apa n-ai avut
Ori de lene, n-ai putut”

177
 Pentru tineretul satului perioada secerişului era un bun prilej de a îmbina
în mod fericit munca cu distracţia – oficialităţile satului invitau tinerii din
sat să ia parte la ”Claca jocului”.
În ziua respectivă ceata feciorilor din sat şi fetele mari erau prezenţi la
locul stabilit pentru recoltat unde însoţiţi de un muzicant lucrau cu spor, se
făcea şi cu această ocazie ”cununa” de spice de grâu care era purtată în sat
de un fecior, grupul cânta şi el ”Cântarea cununii”, era stropit cu apă din
belşug, secerătorii primeau o masă copioasă după care împreună cu gazda se
prindeau în joc în acordurile muzicii ”ceteraşului”.
Când unul din gospodarii satului îşi ridica o nouă casă sau anexă a
gospodăriei şi nu putea face faţă volumului mare de muncă ce se impunea,
apela la prieteni, la rude, care prestau ”clacă” până la terminarea
construcţiei, urmând ca beneficiarul să presteze la rândul lui zile de clacă în
schimb celor care l-au ajutat.

CLACA FEMEILOR

Claca era forma colectivă – benevolă de ajutorare a femeilor bonave sau

care aveau un volum de muncă de prestat peste puterile lor, la torsul lânei şi
cânepei, la ”scărmănatul” penelor de găină sau gâscă pentru perini.
La Cetea claca se făcea mai mult între prietene şi rude, se adunau 20-30
de femei la casa gazdei ca recompensă aceasta le fierbea o oală de cucuruz
(boabe) sau o oală de curechi (sarmale), le servea pe timpul lucrului cu
vinars sau vin cald sau încălzit şi îndulcit după preferinţe. Ca să treacă
timpul mai uşor la clacă femeile povesteau întâmplări hazlii din sat, se
informau cu privire la nunţile ce urmau să aibă loc după sărbătorile de iarnă,
îşi povesteau bucuriile şi necazurile din familie.

CLACA FETELOR

La fel ca şi în cazul clăcii femeilor, fetele se grupau pe bază de relaţii de

familie sau de prietenie – grupurile erau mai mici de până la 10 persoane la
care se adăugau cei 10 ”drăguţi” care veneau şi ei cu plăcere la clacă.
Claca fetelor se făcea în lunile septembrie –octombrie mai ales la torsul
cânepei, se ţinea de regulă seara în uliţă în faţa casei celei care solicita
ajutorul ”clăcii”. Toată lumea se aşeza pe ”lăjicuţe” sau scaune la poartă,
fetele torceau, cântau, povesteau sau se mai prindeau în joc cu feciorii 2-3
jocuri /pe furate/ pentru ca să nu intre în gura satului că nu-şi văd de lucru.
Locurile preferate unde se ţineau clăcile fetelor erau pe vremuri lângă
fântâna de la Jidu, lângă podul Karoly şi în alte locuri unde erau la poarta
fetelor ”lăjicuţe” de şezut.

178
 Când se termina vremea clăcii femeile şi fetele organizau o petrecere cu
muzică şi bună dispoziţie spunând că ”au meritat-o pentru osteneală”.

ŞEZĂTORILE SATULUI

Un prilej deosebit de îndrăgit de a-şi petrece timpul în compania

prietenelor şi rudelor muncind şi distrându-se în acelaşi timp erau şezătorile.
Organizate numai pe perioada de iarnă când femeile aveau de făcut multe
treburi legate de gospodărie /în special torsul/ şezătorile au existat în viaţa
satului până în prima jumătate a secolului trecut după care au fost treptat
date uitării.
Spre deosebire de clacă când grupul era strâns ca să vină în ajutorul
uneia dintre ele în locuinţa acesteia, şezătoarea se ţinea prin rotaţie la
fiecare din membrele grupului, într-o ordine bine stabilită. Din informaţiile
primite la Cetea a existat atât şezători ale femeilor cât şi ale ”fetelor mari”.
Din informaţiile primite de la cei mai bătrâni am dedus că în trecut satul
avea trei şezători mai importante, ele se ţineau pe întreaga perioadă a
anului: iarna principala preocupare a femeilor şi fetelor era torsul, în
celelalte anotimpuri în serile cu lună când nu era prea frig femeile se
strângeau la poartă ”pe lăjicuţe” cu furca în brâu, torceau, croşetau
(ştrincăneau), coseau, făceau dantelă (cipcă).
Într-o atmosferă plină de veselie la care participau şi bărbaţii lor femeile
lucrau şi glumeau la poartă la şezătoare uneori până târziu după miezul
nopţii.
Cu puţin timp înainte de începerea lucrărilor agricole când femeile
trebuiau să participe şi ele alături de bărbaţi la munca câmpului, semnalul
pentru încetarea timpului şezătorilor era dat printr-o petrecere cu mâncare,
băutură şi joc spunând că ”se mărită şezătoarea”.
Spre deosebire de şezătoare femeilor, cele ale fetelor se ţineau numai vara,
primăvara şi toamna, în sat locurile preferate de ţinere a acestora erau:
- la Brânză în cale lângă podul de la ”Grozăviş” în Suseni
- la fântâna lui Mihăilă lângă Calea Jidoii – în Joseni
- la podul Karoly – în centrul satului
- la poartă la Păluţ lângă podul de la Ocoşu
- la popa Frâncu Alexandru la poartă ”la Pălang”
Când se lăsa seara, fetele îşi luau lucrul şi furca, scăunelul, grupate câte
4-5 îşi luminau calea cu un felinar legat de un băţ până la locul de şezătoare
aici se întâlneau cu feciorii, fetele torceau, croşetau, făceau dantelă, spuneau
poveşti, glume, câte una mai ”talentată” cânta ceva la cererea auditoriului,
se cântau şi în grup cântece îndrăgite, se povesteau întâmplări hazlii din sat.
Feciorii aşezaţi fiecare lângă ”drăguţa” lui le necăjeau furându-le câlţi apoi
se împăcau cu câte un mic sărut.Lucrul era uneori înterupt de câte o mică
179
pauză de dans /dacă nu era post/ - într-o atmosferă de veselie şi bună
dispoziţie, fetele şi feciorii petreceau până după miezul nopţii când se
întorceau ”perechi” la casele fetelor -unde mai rămâneau câteva minute
pentru a-şi spune ”lucruri foarte importante”.

TUNSUL OILOR

Moştenite de la înaintaşi erau şi obiceiurile legate de creşterea oilor,

bazate pe experienţa seculară.
Tunsul oilor începea numai după Sfântul Gheorghe /Sângeorz/ - la 23
aprilie – imediat după echinicţiul de primăvară când posibilitatea de a mai
cădea zăpada şi apariţia îngheţurilor târzii de primăvară era redusă.
Până la această dată era permisă tunderea în zona cozii – în vederea
fătării şi ”sub foale” operaţie numită ”survintră”.
Oile satului scoase la păşune odată cu venirea primăverii – împărţite pe
”stâne” - erau coborâte la ”Ispas” în sat – unde erau numărate cele cu lapte
pentru că fiecare să ştie exact câte oi are la ”brânză” – proprietarii de oi
hotărau cum să dea laptele ”cu găleata sau cu mulsoare”. După această
operaţie însoţită de multă hărmălaie pe uliţele satului – păstorii se
reîntorceau cu oile în păşune.
Proprietarii de oi – organizau cu această ocazie o petrecere în sat cu
muzică, mâncare şi băutură din belşug denumită ”băgarea oilor în brânză”.
Toamna – după ce cădea prima zăpadă mai abundentă – ciobanii
coborau cu oile în sat, fiecare gospodar îşi alegea animalele şi le separa de
restul turmei, urmând ca până la primăvara următoare să le ”grijească”
acasă. Alesul oilor toamna nu era însoţit de petrecere.

CULESUL VIILOR

Pricepuţi viticultori – locuitorii din Cetea au păstrat o serie de obiceiuri

legate de aceasta până în zilele noastre, principalele lucrări ce se efectuau în
vii erau comandate de mersul timpului – ele trebuiau făcute la timp şi
conştiincios pentru ca rezultatele să fie bune.După terminarea principalelor
lucrări – pe timpul verii proprietarii de vii aveau acces pe parcelele lor doar
2 zile pe săptămână – stabilite de Primărie – pentru paza viilor până la cules
satul avea angajat un ”jitar” /paznic/ - care răspundea în faţa obştei de
pagubele ce se produceau.
Culesul viilor începea pentru toată lumea la aceeaşi dată – de regulă
între 20-25 octombrie – stabilită de asemenea de către primăria satului – nu
era permis nimănui să intre la cules înainte de termen. Ca o măsură
suplimentară de prevedere se stabilea şi ordinea în care urmau şă fie culese
”fordulaşele” de vie.
180
 În ziua stabilită pentru fiecare familie mergea la cules cu carul cu boi în
care erau încărcate buţile mari, ciuberele pentru transport şi găleţile pentru
cules.
Strugurii erau culeşi în căldări /găleţi/ erau puşi în ciubere de 5-6 ferii şi
transportate apoi la car unde se goleau în bute. Un membru al familiei avea
misiunea să zdrobească strugurii cu ajutorul unui băţ cu crăcane – pentru ca
cantitatea de struguri să fie cât mai mare, operaţie numită ”ciurmuluire”.
După tradiţie la culesul viilor era tocmit şi un ”ceteraş” care colinda de la o
familie la alta, cântând cele mai îndrăgite melodii, la cererea auditoriului
interpreta anumite piese cu ”dedicaţie”, pentru prestaţia artistică era răsplătit
cu mâncare şi băutură. De multe ori culesul se prelungea până seara târziu,
culegătorii întorcându-se spre casă însoţiţi de scârţâitul carelor încărcate
”ochi” obosiţi dar mulţumiţi că au terminat culesul cu bine.
Faza a doua era ”călcarea strugurilor” – se scotea din buţile cu struguri
”ciurmuluiţi”- materialul se punea în saci de cânepă ţesuţi mai rar în alte
buţi copiii şi tinerii aveau misiunea de a-i călca cu picioarele pentru a scoate
mustul din ei. Butea în care erau călcaţi strugurii era numită ”călcătoare”.
După ce erau bine călcaţi conţinutul sacilor era golit în alte vase pentru
a-i stoarce la ”teasc” şi a obţine tot mustul, resturile rămase după tescuire
”trevele” erau puse într-o bute aparte pentru a face din ela ”jinars”.
Butoaiele în care urma să fie pus mustul ”la fiert” /fermentat/ erau din
vreme ”opărite” cu apă clocotită, spălate foarte bine şi apoi clătite cu apă
rece îşi ocupau locul lor în pivniţă, aşteptând gustosul must care urma să le
umple pântecoasele rotunjimi.
Înainte de a turna mustul în butoaie erau introduse în ele bucăţi aprinse
de ”aşlău” /sulf/ pentru dezinfectarea deplină – mustul turnat trecea prin
fumul de aşlău care distrugea bacteriile dăunătoare. După ce era turnat
mustul cu ajutorul ”tolcerului” de lemn se punea pe gura butoiului un măr
sau o ”crumpănă” /cartof/ ce juca rolul unei supape permiţând eliberarea
bioxidului de carbon ce se degaja în urma fermentării şi împiedicând în
acelaşi timp pătrunderea în butoi a aerului din exterior.
După ce mustul nu mai ”fierbea” butoiul era astupat cu un dop de lemn
de păr la care era înfăşurat pentru etanşare o foaie de cucuruz /porumb/.
În luna ianuarie sau februarie după ce vinul se ”limpezea” într-o zi
senină se ”trăgea de pe drojdii” cu atenţie. Vinul era pus într-un alt butoi
curat şi ”aşluit” prevăzut cu ”pipă” pentru a putea scoate vinul când era
necesar. Când conţinutul era pe terminate erau scoase ”drojdiile” puse în
ciubere şi apoi fierte în cazanul de ţuică pentru a se obţine ”vinarsul de
drojdii” numit ”jinars de treve”.
Pentru vinars ”ţuică” se puneau ”la dospit” prunele sănătoase şi bine
coapte, mai rar se făcea un amestec de mai multe fructe, dacă gospodarul

181
hotăra că le va fierbe numai în primăvara următoare, butea era acoperită cu
un ”ţol” vechi.
Treverele de la struguri erau puse la dospit pentru vinars, dacă urmau să
fie fierte numai primăvara peste treveri se punea un strat de frunze de
”curechi” care era acoperit apoi cu pământ galben ”lipit” pentru ca
fermentaţia să fie deplină.
Am încercat pe parcursul acestui capitol să redăm o parte din frumoasele
aspecte legate de obiceiurile legate de muncă în gospodăria celor care au
văzut lumina zilei în satul Cetea, oameni harnici, pricepuţi şi foarte
ospitalieri care se considerau ofensaţi dacă musafirul refuza să fie tratat cu
un pahar de vinars sau o cupă de vin – sau dacă uita să laude calitatea lor.

182
 CAPITOLUL X
LITERATURA POPULARĂ
LITERATURA LIRICĂ

Având la origine stări sufleteşti contradictorii – de la dragoste la durere

şi jale, de la fericire la tristeţe sau disperare, cântecele lirice sunt trăite
intens şi de cele mai multe ori ferite de indiscreţia altora.Fiind interpretate
de cele mai multe ori individual, cântecele lirice sunt descătuşări ale
sufletului şi inimii românului atunci când este singur la munca câmpului sau
la pădure ori plecat departe ”în străini” să cătănească.
Trăite cu o intensitate deosebită şi redate în cântec, întâmplările
personale lasă în inima şi sufletul poetului anonim urme adânci care nu se
vor şterge uneori toată viaţa.

CÂNTECUL DE DRAGOSTE

Cântecele de dragoste interpretate cu predilecţie la şezători, aveau ca

temă eterna dragoste – bătrână de când lumea şi mereu tânără, dragostea
înfiripată la jocul satului, la şezători sau alte ocazii ”favorabile”.
Aşezată de specialişti în categoria ”bolilor grele” - incurabile, dragostea
ataca şi în trecut mai ales inimile tinere /existau şi atunci excepţii/, se
manifesta prin lipsa poftei de mâncare /uneori şi de lucru/, somn agitat sau
chiar insomnii, o abilitate deosebită în descoperirea pretextelor pentru a se
întâlni cu Făt-Frumosul sau Ileana Cosânzeana visurilor sale:
„Firicel de cânepă,
Vino bade sâmbătă, Sau:
Că mă găseşti singură „Bădiţă cu ţundră neagră
Dar tu bade n-ai venit Du-mă-n lume de ţi-s dragă
Doamne mult m-am chinuit De ţi-i ruşine cu mine
Noaptea nu m-am hodinit.” Fă-mă un brâu pe lângă tine.”
În cântecul ”Cucuruz cu frunza-n sus” tânăra îndrăgostită aflată în câmp
la săpatul cucuruzului – găseşte prilejul potrivit de a-şi aminti că la toate
lucrările efectuate a fost prezent iubitul său: la arat, la semănat.
În dialogul său cu cucuruzul fata îndrăgostită îl roagă ”să stea la săpat” –
”cum stă la sărutat”, îl roagă să crească frumos pentru a avea prilejul să se
întâlnească cu iubitul său, pentru a se iubi.
183
 Cuprinsă de ”arşiţa dorului” fata invidiază frunzele cucuruzului alintate
de adierea blândă a vântului – parcă şi-ar dori şi ea un vânticel care să-i
răcorească sufletul care moare de dor după iubitul ei pe care îl aşteaptă!
În cântecul ”Te-am iubit cu dor” îndrăgostita îi reproşează iubitului că
nu răspunde sentimentelor sale cu aceeaşi măsură, ea care l-a iubit cu
credinţă, care l-a avut alături în toate momentele zilei şi l-a dezmierdat.
Îi aminteşte că nu se aştepta să facă ca alţi feciori ”să-şi puie cuşma-ntr-
o ureche, să umble după alte fete pe la şezători, cărora să le fure inima.
Cu toate că îl iubeşte foarte mult, decât să-l ştie al alteia, fata este
hotărâtă să ”facă rugi la altariu, vraci cu bobi la zile mari” ca să se întoarcă
la ea sau mai bine ”să moară de dorul ei” decât să îl piardă.
Cântecul ”Dor şi jele” – exprimă cum nu se poate mai bine starea
sufletească a fetei din sat al cărei iubit a plecat ”să cătănească”, ea boleşte
din cauza dorului, îşi jeleşte dragostea, starea de singurătate simţind cum se
ofileşte de dorul celui drag aflat atât de departe. În dialogul său cu cucul,
fata îl imploră să-i ”cânte numai ei” – pentru că din cauza dorului şi jelei
care o urmăreşte pretutindeni s-ar putea ca până la anul să nu mai trăiască.
Auzind cântecul cucului la vie, fata uită de supărările sale şi se gândeşte că
până în prezent el cântă feciorilor care părăsesc locurile natale şi iubitele lor
plecând să ”cătănească” şi că alte fete vor fi în situaţia ei suferind din cauza
despărţirii de cei dragi.

CUCURUZ CU FRUNZA-N SUS

„Cucuruz cu frunza-n sus, frunza-n sus Cucuruz fă-te frumos, fă-te frumos
Sărut ochii cui te-o pus, Vino bade sănătos,
Că te-o pus cu patru boi, patru boi Să ne iubim amândoi, amândoi
Sărut ochii amândoi. Să te ţiu cu buze moi

Cucuruz stai la săpat, la săpat, Bate vântu-ncetişor, încetişor

Cum stau eu la sărutat După badea mor de dor
Trece-o pasăre pe sus, tot pe sus Leagănă-se frunza-ncet, frunza-ncet
Vai bădiţă cum te-ai dus Vino bade, că te-aştept!”

TE-AM IUBIT CU DORU

„Te-am iubit cu doru bădiţă, Dorulu tău l-am dezmierdatu.

Ţi-am fost mândră cu credinţă,
De-am prânzit şi de-am cinatu, Tu ai pus cuşma-ntra ta ureche
Dragulu tău m-a săturatu, Şi te-ai dus prin sat la fete
De-am dormit, de-am privegheatu, Şi-ai umblatu prin şezători

184
Cu mândre pe subsuori
Şi-ai cătat din ochi în ochi
Tătă mândra s-o deochi.
Dar decât să fii bădiţă,
Mândrulu altei drăguţă
Face-oi rugă la altariu
Vraciu cu bobi la zâle mariu
Să te-ntorci la pasul tău
Ori să mori de dorul meu!”

Din caietul de poezii al lui Nicolae Muntean din Cetea 1902, pag. 281, 313

DOR ŞI JELE

„De când badea cătăneşte

Şi frunza în vii jeleşte
De când badea e cătană,
Doru lui mă bagă-n boală
Da eu cum să nu jelescu
Că din zi în zi m-ofilescu
Şi de dor mă prăpădescu
Cântă-mi cuce numai mie
Pân-la anu cine ştie,
Poate mor, poate trăiesc,
Pân-la anu greu tânjesc!
Cântă cuce-n par la vie
Cântă că nu-mi cânţi tu mie
Că el cântă la voinici
Care să duc pe aici!”
Mândro, mândruliţa mea
De-mi mai găseşti
dragostea!”

Petru Muntean – 1930

CÂNTECUL DE DOJANĂ

Făcând parte şi ele din categoria cântecelor de dragoste, cântecele de

dojană prin conţinutul lor exprimă reproşul uneia dintre ”părţile interesate”
pentru anumite situaţii, reproş exprimat prin cuvinte ”mai aspre”:
„Sece-ţi mândro mâna,
De nu-ţi vei ţine vorba
Sece-ţi mândro gându
De nu-ţi ţii cuvântu”

Îndrăgostitului uituc, sau poate ocupat cu alte probleme poate îi dă o

lecţie sau dacă vreţi o sancţiune meritată:
„Şezi bade pe lemne afară
Dacă n-ai venit aseară
Şezi bade pe lemne verzi
De n-ai vint să mă vezi.”

185
 În cântecul ”De când bade”, fata îi reproşează iubitului faptul că o
neglijează în ultima vreme umblând pe la ”fete feciorele” cu care petrece
dansând, profitând de faptul că sunt ”fete fără drăguţ”, îl avertizează de
faptul că a aflat de aventurile sale şi s-ar putea ca atunci când îi va părea rău
şi va dori să se reântoarcă la ea, să fie prea târziu pentru că de supărare ea
va muri.
Cântecul ”La un râu” descrie starea sufletească a unei fete părăsită de
iubitul ei care în disperarea ei îşi face aliat un ”râurel” cu valuri line lângă
care să plângă zilele şi nopţile, dorul şi durerile. În durerea ei fata ar dori să
poată călători pe valurile râului în lume printre albii, printre flori ca să-şi
poată plânge amarul şi disperarea neştiută de nimeni, să ducă cu ea taina
dragostei şi numele celui iubit. Ultima ei dorinţă este de a se transforma
într-un izvor care să-şi ducă pe undele sale inima, suspinele, dorul şi
durerile.
În cântecul ”Câte fete” fata îndrăgostită şi înşelată de iubitul său îl
mustră pantru faptul că a părăsit-o şi a ajuns în gura fetelor clefetitoare din
şezătoare care au motiv să se bucure de necazul ei.
Îl avertizează că situaţia în care se află nu îi face cinste, fiind un
avertisment pentru celelalte fete, dezvăluindu-i caracterul urât şi laşitatea de
a părăsi o fiinţă care l-a iubit cu adevărat.
Resemnată fata se roagă lui Dumnezeu să audă tot cuvântul celor care
clevetesc în şezătoare, iubitul să o uite, ea să moară de dorul lui.
Din acelaşi valoros caiet de poezii a lui Nicolae Muntean am luat şi
cântecul ”Turturica” care ilustrează suferinţele prin care trece o fiinţă ce
rămâne singură printr-o metaforă îndrăgostita părăsită este comparată cu
această pasăre care nu-şi găseşte rostul – zboară tristă mai mult moartă
decât vie jelind tot timpul. Pentru îndrăgostita părăsită ca şi pentru turturică
nimic nu îi mai face plăcere, umblă buimacă, nu are stare ”stă pe o ramură
uscată ori se pune pe o stâncă” şi nici bea nici nu mănâncă. Nu se bucură de
apa rece a izvoarelor pe care le întâlneşte în cale şi în disperarea ei atunci
când întâlneşte un vânător se duce spre el pentru a-i curma suferinţele.
Din acelaşi ”caiet de poezii” vechi de peste un secol în care a adunat cu
migală sute de poezii, cântece populare şi poezii ale marilor noştri ”barzi”
am luat şi cântecul ”Blăstămulu” care ilustrază cum nu se poate mai bine
starea sufletească a unei fete îndrăgostite înşelate în dragoste. Interogatoriul
la care îl supune pe uşuarticul său iubit este semnificativ la fiecare întrebare
pusă, fiecare răspuns mincinos vine să toarne foc peste supărarea fetei.
Întrebat unde a fost cu o seară înainte când nu a venit la întâlnire fata îi
spune că l-a căutat ”la toată casa din sat”, pe lângă vale , prin ocolul mamei
lui, şi nu i-a dat de cale. L-a aflat spre dimineaţă ”cu tri mândre-n braţă” şi îl

186
mustră şi-l blesteamă să i se uşte ”braţul”, să-i ardă sprâncenele, să nu-şi
mai vadă cărările.
Surprins asupra faptului ”mişelul” recunoaşte că fetele astea-s mândre
de-ale mele, că nu poate trăi fără ele, dând dovadă de demnitate fata
”nevoind să-i facă ruşine” pleacă amânând ceasul dreptăţii. Aflaţi numai ei
doi fata îi cere trădătorului inelele pe care i le-a dăruit, blestemându-l să-l
mănânce fiarele atunci când îi va fi mai bine să fie legat în fiare până la brâu
să ardă hainele pe el aşa cum o arde pe ea necazul, să-i ardă cămaşa şi
cheptăruşul aşa cum îi arde ei inima şi sufletul.
Este uimitor faptul cum a reuşit poetul popular anonim să surpridă
transformarea gradată a dragostei în ură, trecută prin toate stările de la
reproşul dureros până la cele mai groaznice pedepse pentru cel vinovat de
trădare.

DE CÂND BADE

„De când bade n-ai venitu Până iară tu-i vini

Multe bade-am auzitu
Că tu şăzi bădiţă, şăzi
Şi te uiţi şi te mai pierzi
Pe la fete feciorele
Petrecând la ”danţ” cu ele
Cu fete fără drăguţ
Tăt în şoapte şi mă uiţi.
Multe bade-oi auzi
Mândre dalbe te-or iubi,
Şi-or vorbi, ş-or povesti
Poveştile despre mine
Veste bună pentru tine
Poveşti necontenitu
Tăt în şoapte c-am muritu.”

LA UN RÂU

„Râurel cu valuri line Să nu ştie nime-n lume

Mi-ar plăcea a trăi bine,
Ş-oi plânge cu zilele
Zâlele şi nopţile
Dorul cu durerile.
Râurel cu apă rece
Mi-ar plăcea cu tini a trece
Printre albii, printre flori
Să plâng noapte până-n zori
A mea jele şi plânsori
De-acel sfânt şi de-acel nume
De cea taină, de cel dor
Ce ne poartă plângător
Până voi să pun să mor
Şi-a voii să merg izvor
Să mă-nnec cu voi în mare
Să-mi ascundă undele
Inima suspinele, dorul şi durerile.

Culese din caietul de poezii al lui Nicolae Muntean din Cetea scris între
anii 1902 –1903, pag 23-25.

187
 CÂTE FETE
„Câte fete-n şăzătoare
Câte guri clefetitoare
Cât vorbesc şi clefetesc
Bade tăt de noi vorbesc
Despre tine măi bădiţă
Că tu uiţi de-a ta drăguţă
TURTURICA
„Amărâtă turturică
O sărmana, vai de ea
Cât rămâne singurică
N-o doreşte nimenea
Sboară tristă prin pustie
Mai mult moartă decât vie.
Cât trăieşte tot jeleşte
Trece prin pădurea verde,
Şi ea gândeşte că n-o vede
Sboară, sboară până cade
Culese din caietul de poezii al lui Nicolae Muntean din Cetea scris între
BLĂSTĂMULU
„Unde-i fost tu bade-aseară
Iasă din tini foc şi pară
Să-ţi ardă sprâncenele
Să nu –ţi vezi cărările
Că io bade te-am cătat
Pe la toată casa-n sat
Şi de urmă nu ţ-am dat.
Te-am cătat pe lângă vale
Prin ocolul maicii tale
Şi nu-ţi putui da de cale.
Când venii az dimineaţă
Te-aflaiu cu tri mândre-n braţă
Te-ntrebai şi te mustraiu:
188
Despre mine tăt mereu
C-ai muri de dorul tău.
Ah, de-ar da Dumnezeu Sfântul
Să le-audă tot cuvântul
Tu, să uiţi de dragul meu,
Eu să mor de dorul tău!
Şi pre lemn verde nu şade
Iar când şade câte-odată
Stă pe ramură uscată
Ori să pune pe o stâncă
Şi nici bea nici nu mănâncă.
Unde vede apă rece
Ea o tulbură şi trece
Unde vede-un vânător
Cătră el se duce-n zbor.
1902-1903, pag. 25-27.
„Da ce-s astea, mândru meu
Uşte-ţi-să braţul tău.
„Estea-s tri mândre ale mele
Nu pot trăi fără ele.
„Bine faci bădiţă bine
Nu voiam să-ţi fac ruşine
Şi pornii ca vai de mine.
Acum suntem numa noi
Eu cu tine, amândoi,
Dă-mi dară inelele
Mănânce-te ferile, /fiarele/
Că nu-ţi poftesc nici un rău
Numai fiare până-n brâu
Când vei gândi că ţi-i bine Cum arde inima mea
Ardă haina de pe tine, Ardă peptăruşu tău
Cum arde năcazu-n mine. Cum arde sufletu meu!”
Ardă cămăşuţa ta,

Nicolae Muntean - Cetea

CÂNTECUL DE CĂTĂNIE

Plecarea în ”cătănie” până în primele decenii ale secolului trecut

însemna pentru feciorii din Cetea un pas uriaş într-un univers necunoscut
lor; o primă întâlnire cu ”ghezeşu” /trenul/, cu oraşele mari ale Transilvaniei
şi ale Ungariei şi apoi cu dura viaţă de cazarmă într-un colţ al uriaşului
Imperiu Austro-ungar unde locurile şi limba le erau complet străine. Dacă
adăugăm la acestea şi despărţirea de locurile natale şi de cei dragi putem
înţelege de ce cântecele de cătănie exprimau jalea, amărăciunea şi poate
chiar disperarea tinerilor.
Despre duritatea vieţii de ”cătană la Împăratu” aflau tinerele ”răgute” de
la cei care trecuseră prin această experienţă de viaţă – plecaţi de acasă
feciori şi întorşi după mulţi ani de cătănie şi porecliţi în sat ”a lui Cătană”.
Primirea ordinului declanşa o serie de emoţii puternice şi de pregătiri
pentru plecarea la oaste:
“Gată mamă cufăru‟
Că mi-o vint ordinu‟
Spală mamă hainele
Că să duc “cătanele”.
Poate cel mai greu îi era feciorului să se despartă de mândra lui pe care
era convins că nu o să o vadă mult timp şi căreia îi va duce dorul:
“Tot am zâs, mă duc, mă duc
Şi mândra nu m-o crezut
Dar acum mă poate crede
Că mă duc, nu mă mai vede.”
Pentru viitoarea ”cătană” începea de acum o viaţă nouă, o experienţă
dură în comparaţie cu viaţa obişnuită trăită în mijlocul naturii:
“Eu mă duc mândro, mă duc,
În armată, nu la plug,
Eu mă duc mândro de-acasă
În cătane, nu la coasă”
O adevărată luptă se da în sufletul feciorului între dorinţa de a dovedi că
este un adevărat ”bărbat” care nu îşi face neamul de ruşine şi teama de a nu-
şi pierde ”drăguţa” rămasă acasă, supusă presiunilor de tot felul şi ispitei:

189
 “Nici acela nu-i voinic,
Car‟ nu cătăneşte-un pic
Cătănirea-ş fără frică
Dar mi-e mândra mititică.”

Versurile cântecului de cătănie – scot la iveală părerile de rău ale

ţăranului care ştie că plecarea sa va aduce părinţilor mari greutăţi lipsindu-i
de principalul lor sprijin în gospodărie, dar şi teama că în lipsa sa mândruţa
ar putea deveni nevasta altuia norocos:

“De unde cătana pleacă Nu-mi pare rău că mă duc

Rămâne curtea săracă Da-mi pare rău după plug
Rămân boii ne-njugaţi După plug şi după coasă
Şi părinţii supăraţi, După mândra mea frumoasă
După mândra că mă lasă.”

În îndepărtata cazarmă a armatei imperiale dorul de casă, de plaiurile

dragi ale copilăriei, se împleteşte cu grijile pe care şi le face pentru părinţii
bătrâni, rămaşi fără de ajutorul lor de bază la munca câmpului, al mândruţei
care îi duce dorul:
Lasă-mă neamţule acasă
C-o crescut iarba de coasă
Şi mi-i iarba de cosit
Şi mândruţa de iubit.”
În ”Astă vară mi-am văratu ”, tânărul care aşteaptă să fie încorporat se
bucură de faptul că este liber în mijlocul naturii dar îl nelinişteşte gândul că
în vara viitoare poate să fie ”cătană” la regimentul de grăniceri de la Orlat
/jud. Sibiu/ înfiinţat din ordinul Împăratului de la Viena pentru a apăra
graniţele uriaşului Imperiu Austro-Ungar.
În cântecul ”Birăul şi Popa” – feciorul îşi exprimă temerea că cei doi
puternici ai satului îi vor pecetlui soarta prinzându-l la oaste cu lanţul şi-l
vor trimite să facă armata taman în Italia de unde nu se ştie când va veni din
nou acasă, făcându-se poamă amară.
În ”Busuioc roşii petat” – soarta feciorilor este legată de ciclul biologic
al busuiocului ”semănat de când au plecat cătanele, plivit la sosirea lor din
armată şi cules la plecarea lor spre locuri necunoscute. O parte din
amărăciunea celui care se desparte de cei dragi se revarsă asupra plantei
întrebând-o cu obidă: ”Cine foc te-au sămănat”
O notă caracteristică se degajă din cântecul ”Cătănire-aş cătăni” feciorul
luat în armată exprimându-şi dorinţa de a ”cătăni” pe malul Dunării cu o ”puşcă
de lemn verde” – pus să păzească un ”regiment de fete”.

190
 Plecarea feciorilor la armată este un eveniment la care participă şi
păsările pădurii – când cântă cucul în vârf de şură – feciorii merg la
recrutare /la vizita medicală/ când mierla se asociază cu cântecul cucului
feciorii sunt gata de plecare la încorporare. Fetele satului sunt puse pe fapte
mari: hotărăsc să nu-i lase să plece pentru că le va lipsi cântecul atât de drag al
fluierului care însoţea întoarcerea în sat a feciorilor plecaţi la plug.

ASTĂ VARĂ MI-AM VĂRATU

„Astă vară mi-am văratu

Sub o hăciugă de bradu
La vară unde-oi văra
Pe culmea Orlatului
Cu puşca-mpăratului!”

BIRĂU ŞI POPA

„Birăul şi cu popa Şi-n Italia m-or duce

Aşa mi-au făcut legea Nu m-oi face poamă dulce
Că cu lanţul m-or lega Ci m-oi face poamă amară
Şi-n Italia m-or ţâpa Şi-oi veni la toamnă iară!”

BUSUIOC ROŞU PETAT

„Busuioc roşu petat Cătane când au sosit

Cine foc te-a semănat De cules cin te-a cules
Cătane când au plecat Cătanele când au mers?”
De plivit cin te-a plivit

CĂTĂNIRE-AŞ CĂTĂNI

„Cătănire-aş cătăni
Pe marjinea Dunării
De-ar fi puşca de lemn verde
Şi regimentu de fete.”

CÂNTĂ CUCU-N VÂRF DE ŞURĂ

„Cântă cucu-n vârf de şură Toţi feciorii stau pe ducă

Merg feciorii la măsură Haideţi fete să jurăm
Mierla cântă, cucu cucă Pe feciori să nu-i lăsăm

191
Că dacă noi i-om lăsa În fluierul cel de rug
Cine ne-o mai fluiera Venind sara de la plug.”

Nicolae Muntean – Cetea

În ”Cântecul din armată” – ”cătana împărătească” îşi aminteşte cu drag

de zilele petrecute pe plaiurile natale, de fetele satului care se întâlneau cu
drăguţii lor ”la umbra de nuc” sau profitând de anumite ocazii îşi permiteau
să se întâlnească în pădure la ”umbră de fag”. Uitând parcă de rigorile
regulamentelor şi disciplina prusacă ce domnea în armată – bietul soldat
încearcă cu amărăciune să dea vina ”pe măicuţa de acasă” care nu-l lasă nici la
umbră de nuc nici să se tragă la umbra de fag.
„Cântecul unui soldat de la Oituz” – este povestea tristă a morţii unui
viteaz mitralior căzut în luptele de la Oituz în primul război mondial, la
moartea sa întreaga natură participă alinându-i suferinţele.
Bravul soldat a căzut la datorie „ sus în vârful muntelui deasupra
Carpatului” – lovit de ploaia de gloanţe şi de schijele ghiuleleor duşmane
fără a părăsi nici o clipă poziţia de luptă.
La pregătirile de înmormântare atât de strict respectate în lumea satelor
în locul celor apropiaţi va fi scăldat de ”norii ce s-or scutura ”şi de rouă, va
fi împânzit şi împodobit de iarbă, de florile de câmp, de bujori şi viorele,
elemente ale naturii atât de apropiate din totdeauna românului atât în clipe
de bucurie cât şi la nenorociri. Soldatul erou consideră că iarba, florile,
viorelele şi bujorii vor fi cele care îl vor jeli şi îi vor aduce un omagiu
pentru jertfa sa făcută pe altarul Patriei sfinte.
Codrul cu frunzele sale îl vor îngropa şi stâncile piscului când se vor
dărâma îl vor jeli munţii risipiţi de grindina de foc a artileriei duşmane.
Bravul mitralior erou moare împăcat că jertfa sa nu este zadarnică – este
conştient că şi-a făcut datoria faţă de Ţară şi faţă de fraţii din Ardeal pentru
care a luptat ca să îi elibereze de sub jugul străin.
Ca un ultim omagiu adus celui căzut la datorie este jurământul
camarazilor de arme de a lupta până la eliberarea fraţilor de peste Carpaţi.
În cântecul ”Tu Răducu lui tătucu” autorul anonim ne transmite
emoţionantul mesaj pe care soldatul aflat în front îl transmite fiului său
rămas acasă aşa cum probabil au făcut şi strămoşii noştrii daci atunci când
s-au confruntat cu uriaşa armată a imperiului roman.
Tatăl transmite fiului bărbăteşte că a plecat să se bată pentru a-şi apăra
glia, ţara şi pentru a face România mare însoţit de Domnul Sfânt, ştie că nu
îşi face decât datoria sfântă faţă de ţară şi neam alături de alte multe mii de
ostaşi ai ţării pentru ca viitorul copilului să fie mai bun, mai luminos, mai
demn.

192
 „CÂNTEC DIN ARMATĂ”

„Frunză verde foi de nuc, Frunză verde, foi de fag

La umbră de nuc, La umbră de fag
Toate fetele să duc, Toate fetele să trag,
La umbră de nuc La umbră de fag!
Numai eu nu m-oi duce, Numai eu nu mă trag,
La umbră de nuc, La umbră de fag,
Căci pe mine nu mă lasă, Că pe mine nu mă lasă,
Măicuţa de-acasă. Măicuţa de-acasă!”
Muntean P., husar la călăraşi

CÂNTECUL UNUI SOLDAT DE LA OITUZ /1916/

„Foaie verde şi-un bujor Florile când au înflorit

Viteze mitralior
Unde-ţi fu zisă să mori
Sus la vârful muntelui
Deasupra Carpatului
În faţa duşmanului
În ploaia gloanţelor
În spartul ghiulelelor
De scăldat, cin te-o scăldat
Norii când s-or scuturat
Şi roua când a picat.
De –mpânzit cin te-o-mpânzit
Şi cine te-o-mpodobit
Iarba, când a înverzit
Viorele şi bujori
C-am fost al Ţării fecior.
De-ngropat cin te-o-ngeropat
Codrul când s-a scuturat,
Piscul când s-a dărâmat.
Şi cine mi te-a jelit
Munţii când s-au risipit
Că pentru Ţară am murit,
Pentru ţară şi-ai mei fraţi
Ce-s la Unguri subjugaţi.
Foaie verde de bujor,
Viteze mitralior,
La mormântul tău jurăm,
Fraţii să ni-i liberăm””

TU RĂDUCU LUI TĂTUCU

„Tu Răducu lui Tătucu, Am plecat cu Domnul Sfânt

Tu dormeai când am plecat Pentru cruce şi pământ.
Pentru ţară să mă bat, Tu Răducu lui Tătucu
Am plecat să-mi apăr glia, Eu aici lupt pentru tine,
Să fac MARE ROMÂNIA, Zilele să-ţi fie line!”

Din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean – din Cetea şi fiul său Petre
Muntean
193
 Cântecul ”Doamne bate nemţişorii” – este un blestem la adresa
autorităţilor care prin selecţia rigurosă făcută tineretului, care era luat în
”cătane”, luau din lumea satelor ”ce-au fost mai bun”, ”floarea feciorilor”,
rămânând ”la vatră” doar cei care au diferite defecte fizice inapţi pentru
armată – sugestiv denumiţi de autor ”pricazuri” care în lipsa falnicilor flăcăi
profitau de fetele satului făcând ”necazurile”.
Nemulţumirea autorului împotriva acestor ”obiele”, se datorează şi
faptului că ei rămâneau singurii care în lipsa falnicilor feciori duşi la
”cătănie” iubeau fetele satului, cu un ultim adjectiv critic el îi denumeşte
”gomolozi” – profitori ai satelor ce întinau frumuseţea.
Autorul anonim cu inteligenţa specifică poporului nostru a sesizat în
versurile acestui cântec perfidia sistemului imperial care prin selecţie
duceau în cătănie floarea satelor româneşti din Ardeal în cătănie pentru
mulţi ani, îi aruncau în focul nesfârşitelor războaie pe diferite fronturi ale
Europei lăsând libertatea ”pricazurilor”, obielelor şi ”gomolozurilor” de a fi
autorii unor descendenţi debili care la rândul lor să ”mineze” zestrea
genetică sănătoasă a poporului român.
În cântecul ”Frunză verde, flori mărunte” autorul găseşte modalitatea
transparentă de a fi ”supărat” pe pasărea atât de îndrăgită de poporul român pe
cucul care cântând ”în vârf de munte” îşi mai asumă şi sarcina de a vesti
flăcăilor plecarea la cătănie, plecând voinici şi întorcându-se bătrâni.
Şi aici ca şi în cântecul anterior autorul vizează de fapt ”cucul” de la
Viena sau Budapesta care lua din lumea satelor floarea tinereţii pe care fără
remuşcări o trasformau în carne de tun în războaiele numeroase purtate de
Imperiu.
Cântecul ”La fântână” – la fel ca şi ”Cântecul unui soldat de la Oituz”
surprinde ultimele minute ale vieţii unui soldat rănit de moarte pe front.
Autorul anonim reuşeşte să descrie realist nu teama în faţa morţii ci
supărarea tânărului că nu poate avea parte de o înmormântare creştinească
după datina străbună. Bietul soldat ”traje de cu greu” în primul rând că nu
are ”copârşeu” /sicriu/ nici luminele /lumânări/ şi nici pânză care să-i
acopere obrazul.
În agonia morţii tânărul roagă o mică păsărea să transmită măicuţei sale
că a murit în mijlocul naturii – acoperit într-un şant cu flori de frăgar cu o
rană la piept, că a avut parte în loc de clopotele bisericii din sat de
bubuiturile tunurilor iar în locul slujbei de înmormântare şi al ”întristatei
adunări” a avut parte de compania corbilor care de cele mai multe ori erau
groparii războaielor.

194
 DOAMNE BATE NEMŢIŞORII

„Doamne bate nemţişorii Care fac năcazurile,

Că mi-au cătănit feciorii Şi-au rămas obielele
Doamne bate neamţu-n drum Să iubească fetele
C-au luat ce-a fost mai bun Au rămas un ”gomoloz”
Şi-au rămas ”pricazurile” Să iubească ce-i frumos!”

FRUNZĂ VERDE FLORI MĂRUNTE

„Frunză verde flori mărunte

Cântă cucu-n vârf de munte,
Eu gândesc că-mi cântă mie
Şi el cânt- a cătănie,
Şi el cântă la voinici
Care să duc de pe-aici!”

LA FÂNTÂNĂ

„La fântână roşioară Spune-i la măicuţa mea

Traje-o cătană să moară, Că-s în şanţuri coperit
Şi-aşa traje de cu greu Sub flori de frăgariu-nalt
Că n-are nici ”copârşeu” Până-n inimă puşcat,
Şi-aşa traje de cu jele, Clopotele-s tunurile
Că n-are nici luminele, Şi-n loc de Cântecul Sfânt
O, ce moarte cu năcaz Croncănesc corbi pe
Fără pânză pe obraz. pământ.
Păsărică, păsărea

Din ”Caietul de poezii ” al lui Nicolae Muntean din Cetea 1902 – pag.
133, 134.
DOINA

În ”Doina” – alintată de autor ”doiniţă”, ea este focul lin cu care ţăranul

îşi petrece zilele, îşi îneacă amarul suspin, alungă gândurile negre care îi
străpung inima.
Doina cântată fetelor este o doină de dor, din prag de unde o ascultă cu
drag, ele se trag la ”umbră de fag” – în mijlocul naturii primitoare.
Doina este cântecul pe care românul îl cântă până este pe pământ, în ea
îşi vărsa amarul şi focul pătrunzător al dorinţei de răzbunare.

195
 Tovarăşul nedespărţit al omului necăjit, doina îi însoţeşte pretutindeni,
dacă n-ar fi ea inima i s-ar stinge, ea este cea care îl ţine treaz în speranţa de
mai bine.
În doina ”Tânguirea ţăranului” – acesta cere lui Dumnezeu o schimbare
în bine, sub apăsarea dărilor tot mai mari şi în imposibilitatea de a le plăti
”jăcuţul” /agentul fiscal/ fără milă îi adună bruma de sărăcie ce-o are în
casă neţinând cont de lacrimile nevestei şi ale copiilor.
Bietul ţăran se plânge lui Dumnezeu de lipsa dreptăţii pe pământ – el
care face toate muncile grele în construcţii – el este cel care trebuie să
plătească atunci când circulă pe drumuri şi poduri, la război sunt luaţi
feciorii satelor care să păzească pe Domnii care nu au altă grijă decât să facă
legi aspre pentru exploatarea lui.
Cu toate munca sa de o viaţă bietul ţăran nu are suficientă mâncare nu
poate să-şi trimită copii la şcoli din lipsă de bani şi pentru că nu-i poate
trimite cu ”traista goală”. Dările /impozitele mari/ pe care le plăteşte nu îi
aduc nimic bun ”făr pretori cu capul mare/desigur străini/ care prin toate
mijloacele urmăresc maghiarizarea poporului român.
În ”Doina lui Raţiu”închinată preşedintelui Partidului Naţional-Român –
este apreciată activitatea acestuia în fruntea partidului care a militat
consecvent pentru drepturile şi libertăţile românilor din Ardeal şi pentru
Unirea cu Ţara Românească. Aflăm că acesta a fost întemniţat – ”au fost
rob” la Seghedin unde a făcut ”temniţă amară” şi că se întoarce spre casa sa
de la Turda. În drum îi ies doi jandarmi care îl întreabă unde se plimbă cu
caleaşca, acesta le răspunde că se îndreaptă spre ”casa mea cea
surpată”stricată de duşmani pentru a şi-o repara, să-şi grijească naţiunea pe
care o iubeşte ca pe o mamă şi pentru care a suferit şi a luptat până la
capătul vieţii ca un adevărat patriot ardelean.

DOINA

„ Doiniţă de dor Sufletu-mi străin

Foc lin azător Când eu le cânt lor
Cum zilele-mi trec Doina mea de dor
Cu tine-mi petrec Fetele din prag
Amarul suspin Ascultă cu drag
Cât e ziua-ntreagă După mine trag
Cu doina mea dragă. La umbră de fag.

Gânduri negre-alung Până-s pe pământ

Când vin şi-mi străpung Mereu să le cânt
Inima din sân Doină de amar

196
 Foc pătrunzător Eu vecinic aş plânge
Dinum şi doina. Inima-mi s-ar strânge
Dar cum doine-mi vin
De n-ar fi doina Doinele mă ţin.

Din caietul de poezii al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag. 51 – 53.

DOINA: TÂNGUIREA ŢĂRANULUI

Frunză verde de cicoare La bătaie când îi cheamă

Mai fă Doamne vreo schimbare
C-a crescut darea prea mare
Şi când n-am bani să plătesc
Cu ”jăcuţu” mă-ntâlnesc
Jăcuţu hainele-mi strânje
Copiii şi nevasta-mi plânje
Pentr-un zlot dare rămasă
Îmi ia tot ce am în casă.
Nu-i Doamne numa dreptate
Nu-i pe aste biete sate
Eu fac drumuri poduri grele
Eu dau bani trecând pe ele
Din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag 66 – 67
Eu dau feciorii cătană
Ca pe domni să mi-i păzească
Grele legi să ne croiască.
Eu muncesc fără-ncetare
Şi tăt nu am de mâncare
Copii i-aş da la şcoală
Dar nu pot cu straiţa goală.
Şi din dările ce dăm
Noi nimic nu căpătăm
Făr pretori cu capu mare
Cari strigă maghiarizare.

DOINA LUI RAŢIU

„Foaie verde de alun
Raţiu-i preşedinte bun
Foaie verde rozmarin
Au fost rob la Seghedin
Seghedin temniţă amară
Au scăpat acuma iară
Seghedin temniţă ra
Să mă duc la casa mea
Au plecat el către casă
Doi jandarmi în drum îi iasă
Stau în drum şi mi-l opresc
Din manuscrisul aparţinând lui Nicolae Muntean din Cetea, pag. 117
Şi cu gura aşa grăiesc:
Domnule măria ta
Unde mergi cu caleaşca
Da mă duc eu la Turda
Să mai văd de casa mea
Casa mea cea surupată
De duşmanii mei stricată
Să mi-o mai dereg odată
Să şed să mă odihnesc
De naţiune să grijesc
Naţiunea-i mamă dulce
De la ea nu m-aş mai duce.

197
 BALADA

Balada ”Rosmalin” - este o frumoasă dar tragică poveste de dragoste

între ciobănaşul Rosmalin şi iubita sa Aniţa, dacă îmi este permisă
comparaţia un Romeo şi o Julietă de pe plaiuri ardelene şi cu un alt statut
social.
Rosmalin îşi paşte turma de mioare ”pe cel dulce plai” la marginea
pădurii în timp ce turma paşte ciobănaşul cântă cu jale din fluier cu atâta foc
încât şi izvoarele dulci, răcoritoare se opresc în loc.
Cântecul său fermecat îl asculă iubita sa Aniţa cea frumoasă care-i jură
credinţă ”de la inimioară” că vor fi uniţi până la moarte iar dacă soarta le va
fi potrivnică sunt hotărâţi să moară împreună.
Într-o dimineaţă când sfântul Soare iasă din păduri dese ciobănaşul îşi
îndreaptă turma spre locul unde se întâlneşete cu iubita sa care este
fermecată de cântecul său, în mijlocul naturii cei doi tineri se desfată în
dulci sărutări şi dezmierdări.
Despre dragostea celor doi tineri află părinţii fetei care nu sunt de acord
cu alegerea fetei lor şi îi interzic acesteia legătura cu Rosmalin ”mândru ca
un crin”. Fata suferă foarte mult ”rău tânjeşte şi se veştejeşte” pentru că i-a
jurat dragoste feciorului şi i-a dat şi un inel ca semn a legăturii a dragostei
pe viaţă şi decât despărţită de acesta, preferă să fie ”sub glie” /moartă/
împreună cu el /sau la peşti mâncare/.
La fel de îndurerat Rosmalin îşi cântă jalea din fluier, inima i se stinge
după frumoasa lui fecioară, mândră bălăioară, după turma lui cea dragă
pentru că s-a hotărât ca la apus să moară împreună cu iubita aruncându-se în
apele râului.
La apusul soarelui Rosmalin trist ”plânge din fluier” luându-şi rămas
bun de la turma sa de oiţe şi se duce la pieire împreună cu ”cea fecioară”
mândră bălăioară pentru a lor iubire dulce şi înfocată, sfântă şi curată.
Aruncându-se împreună în apele învolburate ale râului ”prăvăliţi de
dragoste” apa râului refuză parcă să pună capăt acestei poveşti de dragoste: ea
se învârteşte, clipoteşte din greu, se bate de mal cu valuri turbate, şi apoi îi
înghite ducându-i cu ea pe valuri risipite prin tristul amurg.
Martor al acestei tragedii, un arin plânge în vânt cu ”jalnic suspin şi
jalnic cânt”, pe malul înverzit plin de flori de pe care tinerii s-au despărţit de
pe acest tărâm se iveşte ca prin minune un tei în locul unde a stat Rosmalin
iar pe locul fetei apare o ”iederă frumoasă, dulce, drăgăstoasă”, care
îmbrăţişează tulpina teiului. În adierea vântului teiul suspină şoptind iederei
dragostea sa iar aceasta de el se lipeşte iubindu-l şi dincolo de moarte.
Trecătorilor prin acest loc le scapă din piept ”un suspin prea greu” la

198
amintirea tragicului sfârşit al celor doi tineri care au preferat să moară
împreună decât să se despartă.

BALADA: ROSMALIN

„Pre cel dulce plaiu Ajungând să pune

Într-o zi de maiu Zice de minune
Cioban Rosmalin De cântec cea fată
Mândru ca un crin Este fermecată
Pe-un câmp verde-şi lasă Pe-a lui sân se-nchină
Turma sa aleasă Fruntea ei senină
În cea dulce pace Şi-ai ei obrăjori
Rosmalin ce face Plini de foc şi dor
La umbra cea groasă Ş-al lui sân să-ncinge
Pe iarbă frumoasă Şi la sân o strânje
Flueruş ridică În dulci sărutări
Aerul despică În dulci dezmierdări.
Cu atâta foc, Şi de-a lor iubire
De jele pe loc Prind părinţii ştire
Stau la el ascultă Şi ei nu voiesc
Cu dragoste multă Nu până trăiesc
Şi cele izvoară Şi cine gândeşte
Dulci răcoritoară Că ea rău tânjeşte
Stau şi tăinuiesc Şi se vestejeşce
Şi nu mai şoptesc După Rosmalin
Iară cea fetiţă Mândru ca un crin
Frumoasă Aniţă Ea inel i-a dat
Lui credinţă-i joară Apoi i-a jurat
De la inimioară Unire în soarte
Uniţi vor fi-n soarte De azi pân la moarte
De azi pân la moarte Şi de nu sub glie
Şi de nu sub glie Mai bine să fie
Mai bine să fie Ori la peşti mâncare
Ori la peşti mâncare. Doreşte oricare.
Pe când în cea zare Pe cel plaiu frumos
Sfântul soare iasă Cu cântec duios
Prin păduri prea deasă Cântec cu suspin
Turma şi-o îndreaptă A lui Rosmalin
Unde îl aşteaptă El prin cântec plânje
Niţa ce-l iubeşte Inima-i se strânje
Şi mult îl doreşte După cea fecioară

199
Mândră bălăioară În jos că se scurg
După draga-i turmă Prin tristul amurg
Ce-o lasă în urmă Iară cel arin
Căci de gând şi-au pus Cu jalnic suspin
Ca pe la apus Şi cu jalnic cânt
Are ca să moară Se plânje la vânt
Cu cea fetişoară Pe cel mal prea verde
Mândră bălăioară Ce-ntre flori se pierde
Lângă cel izvor Pe la dalbe flori
Tainic şoptitor Pe la cântători
În apus de soare Un teiu se iveste
Pe cel mal în floare Şi mereu tot creşte
Rosmalin se pune Unde-i Rosmalin
Zice de minune E pe-al fetei sân
El prin cântec plânje Iedera frumoasă
Turmişoara-şi plânje Dulce, drăgăstoasă
Rămas bun îşi ia Creşte şi se-nchină
De la turma sa Pe fruntea-i senină
Şi cu cea fecioară Vântul suflă lin
Mândră bălăioară Teiul prin suspin
Se duc la pierire Iederei şopteşte
Pentru a lor iubire Cât o mai iubeşte
Dulce şi-nfocată
Sfântă şi curată. Iar cea iederiţă
Cu gingaşă viţă
Şi iată deodată De el se lipeste
În cea tristă vale Vai, cât îl iubeşte.
Dragostea-i prăvale Cine pe drum trece
Apa e în spume O privire rece
Iar ei duşi din lume Pe acest loc lasă
Apa să-nvârteşte Iar din piept îi iasă
Cu greu clocoteşte Un suspin preagreu
Şi de mal să bate Căci vede mereu
Valuri prea turbate Dragoste curată
Apa îi înghite De un fecior şi-o fată
Valuri risipite Aci îngropată.
20.09.1902
din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag. 58–66

200
 CÂNTECE DE VITEJIE

Între cântecele de vitejie selecţionate pentru prezenta lucrare am ales trei

cântece dedicate marelui erou al neamului ”Crăişorul Munţilor” Avram
Iancu – valorosul conducător al revoluţiei din 1848 din Transilvania.
„Crăişorul nostru” - este evocarea plină de simţire a figurii luminoase a
neînfricatului ”generar” care călare pe al său ”Bucefal” – şoimul care saltă
în sbor făcând spume, apare ”de pe deal pe deal în zi lumină”.
La trecerea sa prin munţi şi păduri cei care îl iubesc îl numesc cu drag
”al nost Crăişor” comandantul revoluţionarilor români ardeleni, el priveşte
cu drag la voinicii frumoşi, la boii cornuroşi, la armata sa întreagă, la munţi,
la brazi şi stejari.
Privirea sa gânditoare se plimbă peste plaiurile dragi şi ca prin vis îi pare
că aude buciumul chemând la luptă, trupele mărşăluind şi în fruntea lor el,
generarul călare pe un şoim uşor.
„Verşul Iancului” – aduce în prim plan figura legendară a ”Craiului”
aflat în vârful muntelui, la poalele bradului, un voinic călare înconjurat de
potera ungurească.
Mama lui îl roagă să fugă, să evite lupta cu ”potera” dar plin de curaj
acesta îi răspunde:Ţie maică să nu-ţi pasă, că nu-s nevastă cu ”conciu”
/coc/, nici nevastă-nvălită să-mi fie de unguri frică.
Curajul său legendar probat de atâtea ori pe câmpul de luptă îi dă dreptul
să spună: ”Îs voinic cu ”comănac” şi cu părul retezat, mân puterea văndălag
/am puteri supra-omeneşti/.
Cântecul ”Sus pe munte” evocă figura marelui ”Crai al Moţilor” în
ultimii ani ai vieţii când cu mintea rătăcită şi inima zdrobită de durere
cutreieră plaiurile dragi cântând din fluier.
La durerea marelui erou participă întreaga natură: izvoarele-n vale
şoptesc trista jale, bolta cerului acoperită de nori ascunde soarele, iar
păsările din crâng parcă toate plâng.
Sus în culmea muntelui ”şade sus” Iancu cel Viteaz” aflat în ”necaz”, în
jele şi în lacrimi grele de supărare, la apariţia soarelui Iancu se trezeşte
parcă dintr-un ”tainic gând” şi oftează ca prin vis, îşi plimbă ochii peste
văile adânci apoi îi ridică la stâncile muntelui dar nimic nu-i este plăcut.
Toată jertfa atâtor bravi luptători, sângele vărsat pe câmpurile de bătălie
unde s-au acoperit de glorie nepieitoare se pare că au fost zadarnice, ”ţara e
săracă”, domnii au devenit din răi mişei, iar sărmanul popor român geme
sub jugul crunt pedepsit cu bice pe spate atunci când îşi cere drepturile.
În rătăcirile sale prin munţi, Iancu doineşte cu drag codrului de fag şi
”fermecător scumpului popor” pentru care a lupat ca un demn urmaş al
martirilor Horia, Cloşca şi Crişan.

201
 CRĂIŞORUL NOSTRU

„De pe deal, pe deal Tainic se gândeşte

Pe cel Bucefal Şi mereu priveşte
Iancu se arată La voinici frumoşi
În zi luminată La boi cornuroşi
Sus pe culmea înaltă La cei armăsari
Şoimu-n zbor îl saltă La brazi, la stejari
Şoimu face spume La munţi şi la şes
Că s-ar duce-n lume La cel codru des
Şoimu să opreşte Şi-a lui ochi măsoară
Că îi porunceşte Deal şi colinioară
Scumpu generar Munţi –n înălţime
Să păşească rar. Văi în adâncime.
Ca prin vis îi pare
Sus prin cel brădet Colo-n depărtare
Merge Iancu-ncet Bucium răsunând
Şi care-l zăresc Trupele venind
De drag îl numesc Şi în fruntea lor
„al nost crăişor” El pe –un şoim uşor.
El aprins de dor
12.09.1902 Iosif Stanca
din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea

VERŞUL IANCULUI

„Sus la vârful muntelui Că te-ajunge potera

La poalele bradului Dar Iancu din gură grăia:
În potecul Iancului Ţie maică să nu-ţi pasă
Este-un voinic răzimat Că nu-s nevastă cu conciu
Cu păr galbin retezat Ca să zic că nu mai pociu
Dar voinicul cine-o fi Nici nu-s nevastă-nvelită
Să-mi fie de unguri frică
Iancu cu calu-nşăuat Că-s voinic cu ”comănac”
De unguri înconjurat. Şi cu părul rătezat
Strigă mama Iancului: Mân puterea văndălag.”
Fugi Iancule de-acolea

202
 SUS PE CULME

„S-a zărit de zori De pe văi adânci

Câmpu-i plin de flori Sus pe cele stânci
Izvoarele-n vale Ochii îşi ridică
Şoptesc trista jale Dar, vai, nu-i nimică
C-a lui ca să-i placă.
Bolta e-nnorată
Soare nu s-arată Ţara e săracă
Păsările-n crâng Domnii toţi sunt răi,
Toate parcă plâng. Ba mai mult, mişei
Sărmanul popor
Sus pe culme sus, Duce jugul lor
Cine şade dus Şi când vrea dreptate
Iancu cel Viteaz Biciul e pe spate
El e în necaz,
El e azi în jale Peste dealuri, văi
El e-n lacrimi grele Peste drumuri, căi,
Iancu rătăceşte
Soarele apare Din fluier doineşte
Şi la arătare Şi răsună drag,
Iancu să trezeşte Codrului de fag,
Dintr-un tainic gând Şi fermecător
Ca prin vis oftând Scumpului popor.

din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag. 47, 72

Cântecul ”Poporului meu” este unul din acele cântece mobilizatoare care
au însufleţit masele populare în primele decenii ale secolului al XX – lea în
speranţa realizării visului de veacuri al ardelenilor ”Unirea cu Ţara Mamă”
Îndemnul ”Înainte ardelene scump poporul meu şi fii sigur c-ăi ajunge
unde-i scopul tău!” i-a însufleţit şi pe miile de soldaţi români care au căzut
pe fronturile de luptă pentru eliberarea Ardealului de sub jugul străin.
Cântecul îndeamnă la speranţa realizării ţelului propus animat de dorinţa
progresului pentru că steaua neatârnării s-a ivit pe cer, este steaua atât de
dorită a LIBERTĂŢII ŞI NEATÂRNĂRII NEAMULUI!
Este dat uitării timpul în care a fost subjugat, când îşi petrecea ”zilele-n
durere plângând ne-ncetat”.
Ca ultim îndemn mobilizator cântecul se adresează poporului să creadă
în realizarea visului de veacuri al ”mântuirii”.

203
 În ”Verşul lui Lucaciu” – este evocată figura legendară a marelui patriot
ardelean Vasile Lucaciu, unul din principalii militanţi ai eliberării
Ardealului de sub dominaţia străină şi al realizării Unirii.
Aflând vestea că la Cluj se ţine ”Sfat” el pleacă călare ”la drum lung”, în
apropiere de Cluj îi ies în cale zece ”tisturi” /jandarmi unguri/ care îl
arestează şi îl trimit la temniţă pentru cinci ani şi şase zile.
Plin de semnificaţii este dialogul dintre Lucaciu şi soţia sa care îl
întreabă ”Domnul meu şi soţul meu, Dar acuma ce-ai furat de-n-temniţă te-
or băgat” ştiind că soţul ei mai fusese arestat fără motiv de către autorităţile
maghiare. Răspunsul lui Lucaciu este limpede: ”Eu nimica n-am furat, dar
asta-i pe mini păcat. Dar nu-i de la Dumnezeu, că-i de la duşmanul meu.”
În închisoare bravul luptător pentru reîntregirea neamului îşi exprimă
convingerea că va scăpa şi de data aceasta din închisoare căci ”Dar va da
Dumnezeu bine, de-om ieşi iarăşi la lume, Şi-om lucra cât om putea, pentru
Naţiunea mea.”

POPORULUI MEU

„Înainte ardelene Salut-o cu bucurie,

Scump poporul meu Drag poporul meu
Şi fii sigur că-i ajunge Căci e steaua libertăţii
Unde-i scopul tău. Ce-o doreai mereu.

Înainte progresează, A trecut timpul în care,

Nu te îndoi! Erai subjugatu,
Şi fii sigur că-i ajunge Trecând zilele-n durere,
Unde vei dori. Plângând ne-ncetatu.

Iată steaua neatârnării Înainte dar cu bine

Pe cer s-a ivit Nu te îndoi
Şi şopteşte cu blândeţă Căci sosit-a timpu-n care
Bine te-am găsit. Te vei mântui.”

din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea,

19.09.1902, pag. 49 – 51

UN VERŞ AL LUI LUCACIU

„Pe la noi de cătră Olt Că pe-acolo a-nfrunzitu

Ne-a înfrunzit codrul tot Calu şi l-a potcovitu
Domnu Lucaciu – auzitu Şi pe drum lung a plecat

204
S-ajungă la Cluj la ”sfat”
Când de Cluj s-apropia
Zece ”tisturi” întâlnea
Ce sta-n loc şi zăbovea
Lucaciu din grai le grăia:
Bună seara Domnilor,
Bună vremea eu voi da
Măcar ştiu că mi-ţi lega
Şi-n temniţă mi-ţi băga
Pe cinci ani şi şasă zile
Să n-am în lume pe nime
Făr pe Doamna mea cea dragă
Care vine de mă-ntreabă
din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag. 73 – 75
Domnul meu şi soţul meu
Dar acuma ce-ai furat
De-n temniţă te-or băgat
Doamna mea şi draga mea
Eu nimica n-am furat
De-n temniţă m-or băgat
Dar asta-i pe min-păcat
Da nu-i de la Dumnezeu
Că-i de la duşmanul meu.
Dar va da Dumnezeu bine
De-om ieşi iarăşi la lume
Şi-oi lucra cât oi putea
Pentru Naţiunea mea.”

FABULA ŞI SATIRA

Din ”Caietul de poezii şi cântece” al vrednicului de laudă Nicolae

Muntean – locuitor al Cetei în ultimul sfert de veac a sec. XIX-lea şi primul
sfert al celui de-al XX-lea, am selecţionat două interesante fabule populare:
”Iepurele” şi ”Nu lucrezi, n-ai ce mânca”.
Fabula ”Iepurele” – este o originală trecere în revistă a unor lucruri
imposibil de realizat de către nişte personaje din lumea animală, aşa cum şi
în zilele noastre vedem de multe ori materializarea inversă a dictonului
”omul potrivit la locul potrivit”.
Simpaticul autor anonim cu de la sine putere înhamă un urechiat să tragă
la plug ajutat de către cocostârc să semene iar la recoltare ”angajează” nişte
sâcâitori ţânţari plini de forţă şi elan.
O simpatică şi frumoasă Miluţă /mai mult ca sigur leneşă/ este pusă să
ducă de mâncare oamenilor la coasă, dar intră în conflict cu o găină
oarecare /cârcotaşă/, căreia i se asociază şi ţanţoşul cocoş.
Şapte gâşte ”potcovite” /nu se ştie cu ce talente/ pleacă în lume să ”se
mărite” dar au ghinionul să dea peste un ”gâscan” /probabil proxenet/ care
le bate, le exploatează şi la urmă le ”prăpădeşte” /poate în Cipru, poate în
Italia/.
Şirul ”minunilor” continuă reamintind truda bietului Urechilă trăgând
plugul pe ogorul nu se ştie cui, cu o vedetă prepeliţă care se declară ”fată
mare” afişând tuturor coada pusă pe spinare, o ciocârlie /cântăreaţă de arii
agricole/, făcând şi ea paradă cu frumuseţea ei angajată de ocazie să ducă de
mâncare oamenilor la coasă în hotar dar uitând probabil să le ducă şi apă
pentru că era distrată.
205
 În final autorul este convins că numai lui i s-a arătat ”minunea” unui
tăpălăgos de iepure trăgând vara la plug ajutat în ”campania agricolă” de un
vrednic cocostârc care semăna taman la trei coţi în pământ.
Mai că îmi vine să cred că simpaticul autor a avut o ”viziune” demnă de
Nostradamus ilustrând de minune talentele de specialişti în agricultură /şi
alte domenii/ ale mult prea înzestraţilor absolvenţi ai ”Înaltei şcoli de studii
bune la de toate” care a dat ţării atâtea generaţii de oameni nepotriviţi în
posturi ”potrivite” în ”epoca de aur” pe care am parcurs-o între 1950-1989
şi care continuă... şi va continua mult şi bine după cum decurg treburile şi în
prezent.
Fabula ”Nu lucrezi, n-ai ce mânca” - începe cu o constatare demnă de
luat în seamă: ”ar fi un mare păcatu; omul leneş de-ajutatu!”
Se ştie că leneşul care nu munceşte ziua doarme noaptea nemâncat; un
biet greieruş flămând cerşeşte în pragul iernii de la vecina sa furnică ceva de
mâncare. Pe lângă faptul că ea nu se înduioşează de rugăminţile amărâtului
muzicant, ţine să-i administreze şi o lecţie ”dură de morală” spunându-i: ai
petrecut astă vară? Joacă acuma de-i fi putând! Sfatul ei prietenesc îl
avertizează că la vara viitoare să fie strângător şi mai puţin petrecăreţ pentru
că ”ţi-i deda corpul la lucru, lenea nu te-o stăpâni, iar la iarnă având strâns
una, lipsa-ţi vei îndeplini”.

IEPURELE

„Cine dracu-au mai văzut, lele draga mea

Iepure iarna la plug, lele draga mea, Şi gâscanul cât colea:
Cocostârcul sămănând, lele draga mea, „Stai pe loc că eşti a mea!”
Şi ţânţarii treierând, lele draga mea Iară gâsca: ba, ba, ba,
Iară el le-a năpădit
Iar Miluţa cea frumoasă Le-a bătut, le-a prăpădit.
Ducea mâncare la coasă
Şi găina cârcăia, De când maica m-a făcut
Să ducă mâncarea ea N-am văzut ce am văzut
Iepure trăgând la plug
Şi cocoşul cârcăia, Cocostârcul semănând
Ca să meargă lângă ea Şi ţânţarii treierând.
Iar cocoşul îi zicea:
Găină, nevasta mea Cine dracu-o mai văzut
Iepure-njugat la plug
Asta nu e treaba ta, Prepeliţa ”fată mare”
Ci e socoteala mea. Şi cu coada pe spinare
Şapte gâşte potcovite Ciocârlia cea frumoasă
Au plecat să se mărite Duce mâncare la coasă!
206
 Cine dracu-o mai văzut
Iepure vara la plug
Cocostârcul semănând
NU LUCREZI N-AI CE MÂNCA!
„Ar fi un mare păcatu
Omu leneş de-ajutatu!
Dacă lenea-l stăpâneşte
Singur este vinovat
Dacă ziua nu munceşte
Doarme noaptea nemâncat!
Bine-a zis biata furnică
Greuruşului zicând:
Ai petrecut astă vară
FETE HAPTAC
„Sunt un june drăgălaş
Nutrit cu mălai şi caş
Cu urdă, brânză şi lapte
De ani douăzecişi şapte
Sunt ”boltaş fundamental”
Chiar în satul meu natal,
Am deschis o prăvălie,
Vând tutun, prune, răchie,
Pâine, urdă, stofe, ac,
Cuişoare, sare, mac,
Cărţi moderne cu ”ceasloave”
Toate scrise cu potcoave.
Am tot ce-mi trebuieşte
Numa chiar una-mi lipseşte:
O nevastă frumuşică
Chipeşă şi durdulică
ŢĂRANUL ŞI OCHILARII
„Un om mereu auzindu
Pe unii şi alţii vorbindu
Câţi ştiu carte şi cetesc
207
Trei coţi adânc în pământ
Lele draga mea”
Joacă-acum de-i fi putând!
Iar la vara viitoare
Măi jupâne greuruş
Fii ca mine strângătoare
Nu tot traje din arcuş
Ţi-ii deda corpul la lucru
Lenea nu te-o stăpâni,
Şi la iarnă având strânsură
Lipsa-ţi vei îndeplini!”
Harnică şi îmbrăcată
Ţanţosă şi îndesată,
Buze dulci şi ochii vii
Şi zestre de două mii
Ş-apoi să se mai priceapă,
Să facă rachiu din apă,
Fazan fript facă din ţarcă
Din cărămidă ”chiparcă”
Socotească cu omu prost
De două ori doi fac opt
Dacă astfel s-ar afla
Să-mi trimită poza sa
Şi-atunci jur pe Precesta
C-o s-o fac nevasta mea!”
Cu patru ochi se numesc
Au plecat la târg şi el
În dăsagă cu un mel
Vându melu, bani luă
Pe la ”boltă” apoi intră
De ”ochi de om” întrebând
La ce negustori se vând
Cu cară să poată ceti
Şi scrie şi socoti.
Un boltaş l-a auzit
Şi în boltă l-a poftit
Dându-i nişte ochilari
Ca să vadă toate ”mari”.
El dacă i-au aşăzat,
Într-o carte s-au uitat
Au zis: Geaba mă trudesc,
Uite, nu pot să cetesc!
Negustorul ş-alţii având
Îi înfăţişă zicând:
Vezi aceştia-s boiereşti
Doar vei putea să ceteşti
El prin ei s-a tot uitatu
Au zis: ”Surda mi i-o datu!”
Căci nu pot ceti de loc,
Să vede că n-am noroc!
Boltaşu căutând la el
Ia zis: ”Mai am încă de un feliu
Cu ei cred c-ai vedea bine
Că-s scumpi, nu-s pentru ori cine”
Apăi cât de scumpi or fi
Că-i iau de-oi putea citi
Dar cercându-i au zis iar:
Şi aceştia-s în zadar
Ca vita ochii-mi zgâiesc
Şi tot nu pot să cetesc,
Of, şi ce poftă aveam
Acasă când mă gândeam.
Negustorul l-a-ntrebatu
Cum te văd, n-ai învăţatu
Şi acum te necăjeşti
Mai întâiu să ceteşti.
Vezi bine, răspunse el
De-aceea venii cu-un mel
Căci de-aş sci eu să cetesc
Ochilari, ce-mi trebuiesc”

din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag. 143, 126,
222, 40

POEZIE POPULARĂ CONTEMPORANĂ

„Cântarea colectivului” – este creaţia poetului ţăran Petric Grigore din

Cetea care a surprins ”pe viu” o serie din realităţile vieţii ţăranului român
din Cetea în perioada colectivizării: 1950 – 1989.
Prima strofă tratează munca intensă desfăşurată pe ogoarele C.A.P.
toamna – pe lună când harnicii gospodari ”recoltau” fructe din grădina de
mere, alţii se îndulceau cu producţia de miere a stupinei din ”Laz”, în vreme
ce unii erau ocupaţi cu recoltarea şi transportul cucuruzului din ”Comoară”.
Paznicii C.A.P.-ului, ”oameni cu frica lui Dumnezeu” închdeau ochii la
activitatea intensă desfăşurată de unii care recoltau pe apucate din ”luncă”
în vreme ce prin viile C.A.P. se putea ”mere şi poţi să vii, puteai să joci şi
poţi să săi fără să fii deranjat de paznicii viilor”.

208
 Cu paznicii de la pădurea comunală locuitorii surprinşi asupra
ilegalităţilor comise se târguiau până se ajungea la o înţelegere convenabilă
ambelor ”tabere” pentru cei prinşi ”cu lemne mai puţintele” ”sancţiunea”
consta în a transporta acasă la paznic nişte nuiele, cei cu carele încărcate
bine trebuiau să-i aducă lemne din munte sau fânul din Păşteşti aflat la mare
distanţă de sat.
Este surprins şi brigadierul Mândac, gureş şi mândru ca un vornic de
nuntă care umbla prin sat numai călare, fălos ca un ”căpitan” lăudându-se
tuturor cu ”bărbăţia sa”. La magazia C.A.P.-ului cei trei vrednici gestionari ai
bunurilor nu se pot înţelege unde să depoziteze recolta, lucru de care au
beneficiat mulţi ani la rând ”specialiştii” în sustrageri ”cu sacu plin”.
Muncitorii din sectorul zootehnic sunt compătimiţi şi catalogaţi ”copii
săraci şi străini” între care şi doi localnici mai bătrâni.
Despre ”Domnul preşedinte” aflăm că şi-a schimbat atitudinea şi ”ori îi
rău şi ori îi bine, el tot cu Benicenii ţine” – sediul C.A.P. era la Benic şi
preşedintele la fel. A găsit de cuviinţă să împartă terenul de la Paroşte cu
”delniţe”, fiecăruia câte un ogor, în Şesul mare de la şcoală până în ”meta”
cu Galda de sus a împărţit terenuri ”protejaţilor săi”, rămânând fără fân şi
fără paie. Din jireada de la ”pod” echipa de transport dijmuia de fiecare dată
”fiecare cu sărcinuţa să-şi întreţie văcuţa”.
Probabil că dacă ar fi fost în viaţă nenea Petric ne-ar fi surprins plăcut cu
o poezie a agriculturii de tranziţie – care merge bine mersi în ritm de
tangou!

CÂNTAREA COLECTIVULUI

„Frunzuţă verde de vie, Poţi să joci şi poţi să sai

Bine-i în Gospodarie,
Umblă oamenii furtună
Colo toamna când e lună,
Unii prin grădini la mere
Alţii colo-n ”Laz” la miere
Alţii fug pe la ”Comoară”
Cucuruzu să-l coboară
Chiar şi paznicii din ”Luncă”
Dau rând la oameni să fugă
La Joseni şi la Suseni
La vreo câţiva Tiuşeni
Pân şi paznicii din vii
Poţi mere şi poţi să vii
Că de ei pe-acol nu dai.
Şi paznicul de la pădure
Cum să facă ca să fure ?
Când îi prinde el cu boii
Colo pe Hoanca Mădoii,
Îi întreabă: măi cum stăm ?
Sara să nu te vedem
Stă în loc şi scotoceşte
Apoi iarăşi îi vorbeşte :
Nu vă temeţi, ne-mpăcăm
Pâna noi pe-aicea stăm.
„Tu că ai mai puţinele
Îmi aduci nişte nuiele,

209
Iar la tine îs mai multe
Îmi aduci lemne din munte,
Ori fânu de la Păşteşti
Şi de mine te plăteşti.
Apoi vornicu Mândac,
Tot călări îl vezi prin sat
Pe-un cal roşu ca bostanu
Da-i fălos ca Căpitanu
Şi răspunde îndesat
„Fraţilor eu sunt bărbat.”
Apoi pe la magazie
Numa Dumnezeu mai ştie
Să te duci acol să vezi
Că dacă-ţi spun nu mă crezi.
M-am uitat acolo ieri
Erau trei magazioneri
Stau pe bancă, sfătuiau
Unde să pună recolta:
Unu spune colo-n pod
Ca să nu mai facă colb
Iară altu mai băţos:
O lăsăm acolo jos
Altu spune mai cu zor:
Ne luăm şi un ajutor
Pe Hălălai Constantin
Că el duce sacul plin
Câteodată şi mai rar
Pe Ioanu lu Vărzar.
Apoi ăia de la vaci
Ăia sunt copii săraci
Sunt săraci şi sunt străini
Numa doi îs mai bătrâni
Constandin şi cu Sănduc
Numa ăia se mai duc
Apăi colo la Benic
Stai să judecăm un pic
Chiar şi domnul preşedinte
Nu-i cum era mai nainte
Ori îi rău şi ori îi bine
El cu Benicenii ţâne
Cât îi Paroştea de mare
O-mpărţât la fiecare
Apăi grădinile lor
La hotar câte-un ogor,
Câtu-i de la şcoală-n jos
Un Şes mare şi frumos
Însă fân şi paie n-are
Le-ompărţât la fiecare.
Or avut şi ei noroc,
Cu paiele de la Pod
Or adus jireada toată
Aproape şi cealalaltă
Când trimeteau la transport
Puneau câte şapte-opt
Fiecare sărcinuţa
Să-şi întreţie văcuţa.

Poezia aparţine poetului ţăran Petric Grigore care a scris mai multe
poezii satirice din păcate pierdute. A fost pusă la dispoziţia autorului cu
amabilitate de către familia Petric.

LITERATURA MAGICĂ: DESCÂNTECELE

Din negura vremurilor de mult apuse au ajuns până în zilele noastre o

serie de credinţe legate de existenţa unor forţe supranaturale – unele
malefice care pot influenţa negativ sau chiar distruge viaţa oamenilor. Multe
din întâmplările prin care treceau oamenii erau puse pe seama farmecelor,
vrăjilor pe care le făceau ”la comandă” anumite persoane din sat dotate cu

210
puteri aparte şi pentru înlăturarea lor se apela la ”doftoroaiele satului”
pricepute să deslege şi să înlăture efectele acestora: Fâsuleana, Ciculeana,
Filana şi moaşa Cristina.
Cea mai des întâlnită formă de acţiune negativă era ”deochiul” de care
erau capabile persoanele cu ”ochi răi”, cel deochiat avea o stare generală
rea, avea palpitaţii, transpiraţii reci, ameţeli. În aceste cazuri se apela la
femeile mai vârstnice din vecinătate sau chiar din familie care se pricepeau
să ”descânte” folosind un pahar cu apă, câteva ”scăpăruşe” /chibrituri/ sau
cărbuni din ”ploaptăn” /sobă/. Dacă acestea cădeau pe fundul paharului sau
cănii era sigur că copilul sau persoana fusese deochiat – se rostea în timpul
preparării apei ”descântatul” cuvenit: pentru urcior la ochi, pentru deochi,
de bubă sau durere de dinţi, pentru junghiuri de oase din vântoase, de spurc,
etc.
Celui în cauză i se dădea să bea de trei ori din apa descântată, i se făcea
semnul crucii tot de trei ori pe frunte, apoi apa rămasă era turnată la ţâţâna
uşii din casă pentru ca efectul să fie sigur.
Pentru cazurile de deeochi la care erau supuşi mai frecvent copii şi
tinerii de ambele sexe ”doftoroaia” rostea următoarele cuvinte:

„Nu te teme dragul meu Să-i crepe boaşele /testiculele/

Că inima-ţi va creşte De-i fi deochiat de o fată mare
Ca bradul în munte Să n-aibă noroc.
Ca floarea soarelui, De-i fi deochiat de un fecior
Ca aluatul în troacă. Să meargă-n munţii pustii
De-i fi deochiat de o femeie Şi acolo să vieţuiască,
Să-i crăpe ţâţele, Să nu mai poată deochia
De-i fi deochiat de un bărbat Pe nimeni pe lume.”
În cazul când cineva din familie făcea ”urcior” la unul din ochi se
încerca îndepărtarea lui cu ”zoale” de săpun de casă – dacă nu da rezultate i
se stingeau ”scăpăruşe” sau cărbuni şi se cânta descântecul:
“ Ham, ham urcior de câne
Să ieşi afară până mâne
Câtu-s io de câne
Atâta să fii tu până mâne,
Câtu-i sara până dimineaţa
Atâta să-ţi fie viaţa. ”
La descântecul pentru ”spurc” sau junghiuri din vântoase în oase se
stingeau cărbunii şi se spunea doar textul:

“Spurc de-o zi Spurc de nouă zeci şi nouă

Spurc de două Ieşi afară din creierii capului

211
Din faţa obrazului Unde cocoş nu cântă
Şi din zgârciul nasului Unde oaie nu zgheară
Şi din mâini şi din picioare Şi acolo să locuieşti
Şi de unde-i fi să ieşi afară Că nouă nu ne trebuieşti.”
Să te duci în munţi pustii
Exista şi un descântec pentru ”bubele rele” care puteau apărea în cele
mai diverse părţi ale corpului şi erau deosebit de dureroase şi incomode:
“Bubă rea şi-afurisită
De ce la mine-ai venit
Că eu cu gura te-oi blăstema
Şi-apoi te-oi descânta
Şi-n pământ te-oi îngropa
De la mine vei pleca.”
Pentru ca efectul descântecului să fie mai sigur se lua un căţel de
usturoi, se învelea în aluat de pâine, se făcea semnul crucii cu el de nouă ori,
şi apoi se îngropa în pământ şi ”omul rămânea curat cum Dumnezeu l-a
lăsat”.
Pentru cazurile ”de urgenţă” când în preajmă nu se afla nici o femeie
pricepută la descântat era suficient ca mama sau cineva din casă să rostească
cu credinţă ”Tatăl nostru” şi apoi să dea deochiatului să bea din apa din
pahar şi să pună restul la ţâţâna uşii.

SUPERSTIŢIILE

Aşa cum arătam anterior în condiţiile în care o bună parte din locuitorii
satului trăiau temându-se de influenţele nefaste pe care le puteau avea
asupra lor ”vrăjitoarele” satului şi oamenii răi în viaţa de zi cu zi anumite
întâmplări le puneau pe seama prevestirilor de tot felul care cu vreamea s-au
transformat în superstiţii de care trebuiau să ţină neapărat seama dacă
doreau să nu li se întâmple lucruri neplăcute în acea zi sau în viitorul
apropiat.
Superstiţii legate de femeile gravide şi de copiii mici:
- Nu atinge o femeie ”grea” nici măcar cu o floare pentru ca copilul să
nu se nască ”cu semn”
- Dacă mergi să vezi o femeie ce a născut de curând, nu te aşeza pe patul
ei că îi vei lua laptele copilului.
- Sub periniţa copilului în hoiţ /leagăn/ să pui o carte de rugăciuni ca să-l
ferească de rele sau o cruciuliţă
- Noului născut să-i legi la mână o aţă roşie să-l ferescă de deochi
În atenţia ”fetelor mari”:

212
 - Dacă vrei să-ţi visezi alesul inimii, pune-ţi sub perină un fir de busuioc
din mătăuzul popii – de la Bobotează – îl vei visa cu siguranţă
- Dacă visezi prune sau struguri, vei vărsa lacrimi
- Dacă visezi ouă, îţi vei auzi vorbe rele
- Dacă ţi se aprind obrajii, te vorbeşte cineva de rău, te bârfeşte
- Dacă ţi se bate ochiul drept, e de rău, când o face stângul, e de bine
- Dacă cocoşul va cânta în pragul casei, vei primi musafiri
- Ai mare grijă să nu spargi o oglindă în casă, nu te vei mai mărita
curând
- Nu-ţi pune pe cap ”coroniţa de mireasă” până la cununie nici măcar în
joacă pentru că nu o vei face cu adevărat niciodată ”rămâi fată bătrână”
Superstiţii legate de viaţa de toate zilele:
- Dacă te-ai hărnicit să mături seara în casă, nu arunca gunoiul afară, că-
ţi arunci norocul din casă
- Nu coase o haină pe tine că devii uituc, dacă tot o faci, ia un fir de aţă
în gură
- Dacă verşi sărăriţa în ziua respectivă te cerţi cu cineva
- Dacă îţi ”taie calea” o mâţă neagră, nu-ţi va merge bine în ziua aia
- Dacă-ţi iasă cineva în cale cu o căldare plină e de bine, dacă e cu ea
goală, te poţi întoarce înapoi acasă, treburile o să-ţi iasă pe dos
- Nu trece pragul casei încălţată doar la un picior, vei rămâne văduvă
- Dacă îţi iese în cale ”o faţă bisericească” ţine-te de un ”bumb”
/nasture/ şi-ţi fă cruce de trei ori
- Dacă te mănâncă palma stângă, primeşti bani, dacă te mănâncă
dreapta, îi dai
- În ziua de Vineri, nu toarce, nu coase nimic, nu face pită şi dacă poţi
nici nu te pieptăna, că-i mai mare păcatul
Superstiţii legate de sărbători :
- Între Sfintele Paşti şi Rusalii nu coase, nu toarce nu spăla haine mari,
că-i păcat
- Nu lucra la sărbătorile ”băbeşti”: Sfântul Foca, Pălie, /Sfântul Ilie/,
Sfântul Pantelimon, la Adormirea Maicii Domnului, la Ilie Proorocul ”ăl
vechi”, că-ţi vei aduce pe cap numai nenorociri; o muiere care o copt pita la
Pălie o trăsnit-o lângă crucea Geomalului, pe când merea în câmp cu
mâncare la oameni
- Tunsul oilor nu se face decât după Sângeorz /Sfântul Gheorghe/ că-i
mai cald
- Oile nu se ”survintră „ /tunsul sub coadă, pe pântece/ în zilele de marţi,
joi şi vineri, între Paşti şi Rusalii
- Pune la Ispas la poartă o legătură de leuştean ca să nu intre strigoii în
curte să fure laptele de la vaci

213
 - Femeile să-şi lege la brâu leuştean ca să scape de ”durerile de şale” tot
anul
Superstiţii legate de prevestirea morţii, îmbolnăviri :
- Dacă sparge cineva o oglindă din casă în curând va muri cineva aici
- Dacă pe casă cântă câteva nopţi la rând cucuveaua e semn că în curând
cineva din casă va muri
- Dacă câinele din curte urlă a pustiu câteva zile la rând, e semn că
cineva din casă va muri în curând, la fel dacă visezi flori albe
- Dacă îţi cade jos de pe acoperişul casei cununiţa de Sânziene aruncată
pentru tine în anul respectiv vei muri
- Dacă visezi dinţi scoşi, dacă cineva îţi scoate un dinte te vei îmbolnăvi
în curând
- Dacă cineva te visează mort, sau dacă visezi pe cineva mort, e semn
bun: acela va trăi mult şi bine căci ”i-a murit moartea”

214
 CAPITOLUL XI : ANEXE
CULEGERE DE TEXTE
CÂNTECE DE LEAGÃN

„Nani, nani puișor,

Dormi cu mama domnișor,
Cã mama te-o legãna
Și cu lacrimi te-o spãla”

Culeasã de la D-na învãțãtoare Crișan Maria – 73 ani din Cetea nr. 303.

Nani, nani puiu mamii,

Hai tu dulcã de mi-l culcã,
Și tu somn de mi-l adormi,
Hai tu rațã de-l ia-n brațã,
Și tu pește de mi-l crește”!

Cules de la nana Maria Oțoi/a Albeștilor de 80 de ani din Cetea nr.71

CÂNTECE DIN ȘEZÃTOARE

TOT AȘA O ZÂS DORU‟

„Tãt așa o zâs doru Și-am auzit din bãtrâni,

Cã de urât moare omu‟ Cã nu-i bun gardu‟ din spini
Darã minte ca un câne, Și nevasta din vecini.
De urât n-o murit nime, Gardu-i bun din scânduri late
Cã moare cân‟n-are zâle Și nevasta de departe

FRUNZA VERDE CALAPĂR

„Frunzã verde calapãr, Cã-mi trãbã pânã l-oi albi

De la mama doi mã cer Sopon de vreo 3 arginți
Unu-i negru, altu-i bãl. Și tot nu-l mai vãd albit!
Dupã negru nu m-oi duce
215
Dupã ”bãlu” meargã dracu Și dintr-un neam tare ”jos”
Cã-i fãlos și puturos

Culese de la Chitulea Elisaveta de 83 ani, din Cetea nr. 86

CÂNTECUL LUI AUREL VLAICU

„Foaie verde leuștean

Vlaicu-i copil de țãran
I-a dat Dumnezeu un plan
Sã-și facã aeroplan.
Când era sã trec Carpații
Sã dau mâna cu toți frații,
Când era sã trec Negoiu
Atunci mi s-a strâcat motoru‟
Pe Vlaicu cine mi-l plânge
Plânge mamã, plânge tatã,
Plânge sora cea mai mare
Cu pãrul frumos și mare
Plânge sora cea mai micã,
Lacrimi pe obraz îi picã!

Culeasã de la Hãlãlai Cornelia de 81 ai din Cetea nr. 29 și Hãlãlai Saveta

de 76 ai din Cetea nr. 144, cântecul lui Vlaicu era cântat de femeile din sat
în perioada interbelicã când mergeau sau plecau spre casã de la șezãtori.

LA FÂNTÂNA DE SUB NUC

„La fântâna de sub nuc, Moartã-n casã dupã masã

Beau flãcãii și sã duc
Și tãt beau și povestesc
Pe Civuța și-o tocmesc
Dar când era sâmbãtã seara
Dupã Civa lor plecarã.
Iasã mama Chivuții
Pânã-n ușa tinduții :
Stați voi cuscrii odihniți
De pe cai nu coborâți
Cã Civuța-i moartã-n casã
Cu pãr galbin aurit
Pe brâu în jos slobozit
Ei atuncia nu crezurã
Pânã-n casã sã bãgarã
Pusã mâna pe picioare :
„Asta-i moarte-nșelãtoare.
Pusã mâna pe obraz
„Asta-i moarte cu nãcaz
Mai bãgarã mâna-n sân,
„Asta-i moarte cu venin”

Culeasã de la nana Hãlãlai Saveta de 76 ai din Cetea nr. 144/258

VERSUL LUI VÃLEAN

„În grãdina lui Vãlean Tri straturi de mãghiran

216
Și un strat de busuioc
Cã Vãlean n-are noroc.
Când iera duminica
Vãlean frumos sã gãta
Vãlean frumos sã gãta
Și pe uliþã mergea
Fete mândre întâlnea,
Tãte cu ochiu-i trãjea
Dar Ileana curvuleana
Scotea capu‟ pe fereastã
„Hai Vãlene intrã-n casã
Cã rozolea-i în fereastã
Și cafeiu-i cald pe masã
Și cafeiu-i cald pe masã
Vãlean în casã intra
Cules de la Hãlãlai Saveta de 76 ani din Cetea nr. 144/258, care afirmã cã
acest cântec se cânta la șezãtori în vremea când era dânsa micã.
STRIGÃTURI LA NUNTÃ
„Cheț mâțã din colțul mesei,
Nu mânca ”gușa miresei”
Las-o mânce mirele
Cã-i fãlâmand ca cânele”
„Sãracii cioarecii mei,
O junit tata cu iei
O junit și-o trãit bine
Și-acum iatã-i și pe mine”
„O, sãracu de nãnaș,
Cã nimic nu i-o rãmas
Numa ața mãmãligii
Lipitã de fundu pungii”
„Nașule, Mãria Ta
M-aș culca cu dumneata,
217
Leana cafeiul îl da,
Capu-ncepe a-l durea.
Vãlean acasã pleca,
Când în casã el intra,
Cãtrã maicã-sa zâcea:
„Așterne-mi maicã patul meu
Cã mã doare capu‟ rãu.
„Spusu-ți-am Vãlene spus
Mândrele capu-ț-o pus
Spusu-ți-am și ți-oi mai spune
Cã mândrele capu ți-l pune
Cântã cucu‟-n vârf de nuc
Pe Vãlean la groapã-l duc
Cântã cucu‟ pe gãleatã
Pe Vãlean îl bagã-n groapã
Cântã cucu‟ pe fântânã,
Pe Vãlean țâpã țãrânã”.
Sã mã-nvãlui cu tunica
Numa sã nu-mi faci nimica”
„Miresuțã toatã flori,
Ia-ți gândul de la feciori,
Și ți-l pune la bãrbat,
Cã cu el te-ai mãritat”
„Mireasã drãguții tãi,
Fã-ți spãlãtoare din ei,
Și te spalã pe picioare
C-ai un mire ca o floare”
„Mire, drãguțele tele,
Fã-ți spãlãtoare din ele
Și te spalã pe picioare,
C-ai mireasã ca și-o floare”
„N-o acum drãguții fetei Drãguțele mirelui
Sã sãrute ... coada iepei Sã sãrute ... a cânelui”

Culese de la familia învãțãtorilor pensionari: D-na Crișan Maria 71 ani și

D-l Crișan Traian 73 ani din Cetea nr. 303

„Mãrita-m-aș, nu cutez, „Mãi bãrbate, bãrbãtuș,

De bala de ”huhurez”, Lasã-mã sã-mi tai drãguț,
Cã numa-mi face cu capu, Cã te-ncalț și te desculț
Și mi-i fricã ca de dracu” Numa‟ lasã-mi un drãguț.

Culese de la d-l învãțãtor Crișan Traian de 73 de ani din Cetea nr. 303 care
le știe de la strãbunica sa nana Dãrãmuș Ana /Pișta/ și de la Todericiu
Raveca.

STRIGÃTURI LA HORÃ ȘI LA JOC

„Mãi bãdițã, bãdișor, Ce bolund o fãcut ie”!

Nu-mi trimite-atâta dor
Pe pãrãu și pe izvor „Eu mã țin de capu‟ tãu,
Și pe omul cãlãtor”! Tu de brãcinaru meu,
Tu te ții de barba mea,
„Sã mã vadã muma me, Eu mã țin de gura ta”!

Culese de la Dãrãmuș Ioan /Mocãnețu/ de 77 ani din Cetea nr. 308

CÂNTECE DESPRE NUNTÃ

FATA MÃRITATÃ

„O avut și mama una , Nevãzut, necunoscut,

Cum îi soarele și luna,
Numa-odatã i-am greșit
Și-am zâs : mamã mã mãrit”
M-au cerut feciori din sat
Și tu mamã nu m-ai dat
Ș-o venit altu‟ din lume
Unu cu vro 12 nume.
La mãicuța i-o plãcut
Cât i-o cerut i-o și dat
Și pe min‟m-o mãritat.
O trecut douã-trei zile
Mama veni pe la mine
Sã vadã de-o duc bine,
Nici în curte n-o intrat
De pe uliț-o strigat :

218
„Bine-i fatã mãritatã,
Cu sâla de mine datã? Venin negru ca cerneala
Azi îi bine, mâne-i bine Dragostea mãnânce-o para !
Pân-o prins veninu-n mine

Culeasã de la Todoran Victoria din Cetea de 65 ani, care a învãțat-o de la

mama ei Mãrcuș Dafina.

TÂNGUIREA ÎNSURATULUI

„Foaie verde, trei coline Ogoru‟ l-am sãmãnat

Ascultați feciori la mine
Cã vã voiu învãța bine,
Ca sã nu pãțâți ca mine :
„Când veți merge sã pețiți
La zestre nu lãcomiți
Cum am lãcomit și eu
De m-o bãtut Dumnezeu.
Lãcomit-am la ogoarã
Mi-am adus spaima la cioarã
Lãcomit-am la doi boi
Și-am adus hâda la noi.
Lãcomit-am la argint
Mi-am adus mie urât.
Și de hâdã n-am scãpat
Holda mi-o bãut-o ghiața
Hâda mi-o mâncat viața.
Boii mi i-am dus la munte
Ș-au venit cu coarne rupte.
Și argintu‟ șede-n ladã
Și hâda șede pe vatrã.
Ca o claie negreblatã.
„Du-te hâdo de pe vatrã
Ba io nu cã-s mãritatã
Și de capu‟ tãu legatã,
Cã Popa m-o cununatu
Și tatu zestre mi-o datu”.

Culeasã din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea, p. 33

ÎNCHINARE SPRE SÃNÃTATE

„Sã-i fie de bine, Cine ce doreșce

La mic și la mare Sã îi dãruiascã
La toți câți se aflã Fãrã întârziere,
La ast-adunare ! Pronia cereascã !

Poftesc sãnãtate Vivat, sã trãiascã

La toți totdeauna, Toți câți sunt în casã
Dragoste-ntreagã Și sã ospãteazã
Și inimã bunã ! La aceastã masã !

Culeasã din ”Caietul de poezii” al lui Muntean Nicolae din Cetea

219
 PUIU CUCULUI
„Cântã puiu cucului
În vârvuțu muntelui
D-așa cântă de frumos
De picã frunzele jos
D-așa cântă de cu jele,
De stă apa-n loc, nu mere.
Da mândra din grai grãia
Taci cucule nu cânta
Cã au trecut vremea ta
Pânã mi-am fost la pãrinți
Datu-ț-am voie sã cânți
Dar de când m-am strãinat
Sunt sãtulã de cântat
Poate ști cine-i cuminte
Cã strãinul nu-i pãrinte,
Cã mila strãinului
Îi ca umbra spinului
În postu‟ Crãciunului.
Dar miluța la mãicuța,
E ca umbra nucului
Culeasã din ”Caietul de poezii și cântece a lui Nicolae Munteanu din
CÂNTECE DE MOARTE
VERȘURI LA ÎNMORMÂNTARE
La ”prunca” Drãgan Ana Maria
„Boboc de floare-nflorit,
Uitați cum stã veștejit
Cã moartea ieri dimineațã
Îl luase din viațã.
Azi mã cheamã Tatãl Sfânt
Sã mã duc de pe pãmânt
220
În postu‟ Sânpetrului.
Pân-am fost la maica mea
Fost-am pui de rândunea
Dragã la toatã lumea.
De lucram de nu lucram
Tot buna maicii eram.
De când îs la mama lui,
Nici îs pasãre nici pui
Nici nu-s dragã nimãnui.
Lucru din mânã nu-mi picã
Tot nu-s bunã de nimicã
De-aș lucra noaptea pe lunã
Tot zâce cã nu îs bunã.
Dar cucu din grai grãia:
„Așa-ți trãbã fata mea
Cã la Paști m-ai întrebatu
Sã-ți dau ani de mãritatu
Și tu nu m-ai ascultatu
S-aștepți anii ce ți-am datu” !
Cetea” pag. 123
Plec dintre voi copilași
Mã duc între îngerași.
Frumos mi-a fost numele
Scurte mi-au fost zilele
Fie Domnul lãudat
Știe de ce m-a luat.
 Dragi pãrinți, acum vã las
Cu lacrimile pe-obraz
Plângeți-mi pãrinți din prag
C-ați pierdut ce-a fost mai
drag.
Plângeți-mi bunici și voi
Cã plec acum dintre voi,
Mã duc la Tatãl Ceresc
Sus în Plaiul Îngeresc.
Of, pãrinți și voi bunici
Unchi și veri cu toți de-aici
Compusã de d-l Henter Ioan în vârstã de 67 ani, cantor al Bisericii din sat.
VERȘ
la înmormântarea lui Toderici Simion, decedat la 11 mai 2001.
„Moarte, moarte, ce-ai gândit
De-așa mult m-ai ocolit
M-ai lãsat în chinuri grele
O, vai de zilele mele
Așa-i viața omului,
Ca florile câmpului
Florile se duc în vânt,
Omul se duce-n mormânt.
Precum merg acum și eu
În fața lui Dumnezeu
La scaun de judecatã
Sã-mi dau seama de-orice
faptã.
Acum lumea pãrãsesc
De cei dragi mã despãrțesc,
De copii și de nepoți
Neamuri, prieteni, vecini toți.
Înainte de-a pleca
Celor dragi le zic așa:
221
Iertați fiu nevinovat
Cã de-acuma v-am lãsat.
Iar voi toți copiilor
De voi mã despart cu dor,
Eu mã duc acum de-aici
Mã așteaptã Îngerii.
Iar noi toți care-am venit
S-o petrecem la mormânt
Iertatã de toți sã fie
Între îngerași sã fie.
Dragi copiii mei iubiți
Azi de tata pãrãsiți
Acum în mormânt mã bagã
Lângã mama voastrã dragã
De v-am greșit da-ți iertare
Cea din urmã sãrutare.
Surori, veri, nepoți, nepoate
Ale mele neamuri toate
Nași, cumnați și voi cumnate
Lângã mine adunate.
Dacã s-o fi întâmplat
Cu ceva v-am supãrat
Dați-mi ultima iertare
Cã sunt gata de plecare
Prieteni buni și dragi vecini
D-acum nu ne întâlnim
De cu ceva v-am greșit
Mã iertați cã n-am voit.
 Onoratã adunare, Acum nepoți mã luați
Mulțumesc de prezentare Și spre cimitir plecați
Sã-i zicem din inimioarã Unde-i locul fãrã chin
Fie-i țãrâna ușoarã. Odihneascã-n veci: Amin!

Autor: d-l Henter Ioan în vârstã de 67 ani, cantor al Bisericii.

VERȘ
La Petric Paraschiva decedatã în 5 mai 2001 în vârstã de 75 ani.

„Doamne, dar ce lãcrimare, „Dragi copii, nu îndrãznesc

Și ce mare suspinare De voi sã mã despãrțesc
Cã o floare veștejitã Cã v-am crescut cu durere
Șade-n sicriu neclintitã Ați fost a mea mângâiere.

Plânsete și lacrimi multe Dragii mamei eu pornesc,

Se varsã-n aceastã curte Și pe veci vã pãrãsesc,
O fiicã și doi feciori Cuvântul sã-mi ascultați
Tare-și plâng mãicuța lor. Și sã fiți pururea frați.

Ei o plâng cã le-a fost mamã Vetã dragã, v-am iubit

Dar ea nu-i mai bagã-n samã Ca mamã voi fi greșit
Se duce sã se-odihneascã Dați-mi ultima iertare
Legea sfântã s-o pãzeascã. Cea din urmã sãrutare.

O femeie credincioasã Iubiți frați și voi cumnate

Creștinã evlavioasã, Dragi nepoți și dragi nepoate,
Harnicã și cruțãtoare Pentru astã supãrare
Ca albina strângãtoare. Frumos vã rog de iertare.

De-un an când m-am operat Sã merg iertatã și eu

De dureri n-am mai scãpat, În fața lui Dumnezeu
Dureri mari și zile grele La scaun de judecatã
S-au legat zilelor mele. Unde merge lumea toatã.

Dar, ca o creștinã bunã Nași, veri, nepoți și nepoate,

Pãrãsesc aceastã lume Ale mele neamuri toate
Iar pânã ce nu pornesc Eu mã duc pe-a morții cale
Celor dragi frumos vorbesc: Da-ți cuvânt bun de iertare.

222
Prea cucernice Pãrinte
Eu vã mulțumesc fierbinte
Cã bine m-ați pregãtit
Sã mã duc la Tatãl Sfânt.
O, iubiților vecini,
Fie tineri sau bãtrâni
De v-am fãcut supãrare
Frumos vã rog de iertare.
Autor: d-l Henter Ioan în vârstã de 67 ani, cantor al Bisericii din Cetea.
VERȘ
La Hãlãlai Iovuța, decedatã în ziua de 21 ianuarie 2001 în vârstã de 96 ani.
„Zi de iarnã, zi cu soare
Zi de Sfântã sãrbãtoare
Mi-a rânduit Tatãl Sfânt
Sã mã duc de pe pãmânt.
Dupã-o viațã așa lungã
Ce mulți ar vrea sã ajungã
Dumnezeu mi-a fãcut parte
De zile și sãnãtate,
De necaz și zile grele
Am avut parte de ele
Dumnezeu mi-a ajutat
Și de toate am scãpat.
Am fost bunã, cruțãtoare,
Harnicã, cumpãnitoare
Ca albina strângãtoare,
Ce sboarã din floare-n floare.
Clopotele trag a jele,
Dupã lungi zilele mele,
Dar nainte de-a pleca
Celor dragi le zic așa:
Fiicã, nepoate, nepoți
223
Onoratã adunare,
Mulțumesc de prezentare,
Sã-i zicem ca pe vecie
Amintirea ei sã fie.
Dumnezeule Prea Sfinte,
De Tine mã rog fierbinte
Sã-mi dai locul fãrã chin,
Odihneascã-n veci: Amin.
Și voi iubiți strãnepoți
Lacrimi din ochi dați șiroi
Cã plec acum dintre voi.
Nu vã mai uitați pe Coastã
Dupã scumpa Dumneavoastrã
Sã coboare-ndatã acasã
Sã vã serveascã la masã.
Eu nu v-am fost numai ”Bunã”
Cã v-am fost Tatã și Mumã
De când orfani ați rãmas
Multe necazuri am tras.
Dragã, voi m-ați ascultat
Cã doar bini v-am învãțat
Dumnezeu vã deie bine
Cã mult ați ținut la mine.
Dragã, sã vã vizitați
Trãiți pururea ca frați,
Ceartã, sfadã și urgie
Între voi nicicând nu fie.
Iar de s-o fi întâmplat
Cu ceva v-am supãrat
Dați-mi ultima iertare
Cea din urmã sãrutare.
Sorã, nepoți și nepoate
Ale mele neamuri toate,
De la toți îmi cer iertare
Pentru orice supãrare.
Și voi prieteni și vecini
Mai mult nu ne întâlnim
Vã rog dați o iertãciune
Autor: d-l Henter Ioan în vârstã de 67 ani, cantor al Bisericii din Cetea.
VERȘ
„Bãtrânețele când vin,
Vin cu dureri și suspin
Mergi pe drum borborosind
Din picioare-mpleticind.
Mulțumesc Tatãlui Sfânt
Pentru ce mi-a dãruit
Cã mi-a dat o viațã lungã
Ce mulți ar vrea sã ajungã.
Fãrã chinuri dureroase
Și zile neputincioase
Acum cu gânduri bune
Pãrãsesc aceastã lume.
Dar ‟nainte de-a pleca
Și de-a pãrãsi lumea
În fața porții m-opresc
Celor dragi frumos vorbesc:
Mai întâi fiicelor mele,
De cari mã despart cu jele
Iubitele mele fiice
Tatãl vost‟acum vã zice:
224
Acuma cã plec din lume.
Onoratã adunare,
Mulțumesc de prezentare
Sã-i zicem ca pe vecie
Amintirea ei sã fie.
O, Cerescule Pãrinte
De Tine mã rog fierbinte
Sã-mi dai locul fãrã chin
S-odihneascã-n veci: Amin!
la HEGHEȘ VASILE, a lui Tric
De micuțe v-am iubit
Da acum v-am pãrãsit
Mã cheamã Tatãl Ceresc
Sã merg sã mã odihnesc.
Iar acum vã cer iertare
Pentru orice supãrare,
Cât între voi am trãit
Ca tatã voi fi greșit.
Dar mai spre deosebire
Îmi arunc a mea privire
La Leana și soțul ei,
La iubiții nepoței
N-am cuvinte sã vorbesc
Și lor sã le mulțumesc
Dumnezeu le deie bine
Frumos s-au purtat cu mine.
Alți nepoți, alte nepoate
Ale mele neamuri toate
Sã mã iertați toți pe mine
Apoi rãmâneți cu bine.
La vecini și la vecine
Le dorește numai bine
Frumos le cere iertare
Pentru orice supãrare.
Iar noi toți care-am venit
Sã-l petrecem la mormânt
Autor: d-l Henter Ioan în vârstã de 67 ani, cantor al Bisericii din Cetea.
VERȘ
La tânãrul Suciu Constantin, decedat la 15 aprilie 1996 în vârstã de 24 ani.
Praznic Sfânt și luminos
A Învierii lui Hristos
Ce aduce alinare
Numai aici supãrare
O, ce mare întristare
Și ce mare suspinare
Plânsete și lacrimi multe
Se varsã-n aceastã curte.
Ca un crin frumos înflorit
Șade între noi necãjit
Cã-l așteaptã ”Mireasa”
Sã-l ia lângã Maicã-sã.
Sã-l ducã pe veșnicie
Nedorita cununie
Pe pãrinți sã nu-i mai vadã
Pe vecie sã-i despartã.
Dinule, la a ta nuntã,
A alergat lume multã,
Invitați, neinvitați
Toți lângã tine-adunați.
N-or venit sã chefuiascã
C-or venit sã te jeleascã
În loc de cinste, iertare
225
Sã-i zicem din inimioarã
Fie-i țãrâna ușoarã.
Acum nepoți mã luați
Și la cimitir plecați
Unde-i locul fãrã chin
S-odihnesc în veci: Amin!
Tânãr pleci pe-a ”Morții Cale”
La-a ta nuntã ca asta,
Nu s-aude muzica
Nu s-aud flãcãi cântând
Doarã pãrinții plângând.
Of, pãrinți cât v-ați trudit
Foarte mult v-ați cheltuit
Și v-ați strãduit cu toții
Sã scap din gheara morții.
Unde-ați auzit ați fost
La slujbe mari și cu post
Degeaba cã nu se poate
Sã scapi omul de la moarte!
Joi în Sãptãmâna Mare
Aflând marea alinare
Veni moartea c-un pahar
La București în spital
Și-a bãut din el cu gheațã
Și-a rãmas fãrã de viațã
Pãrinți, frate și surori
Mulțumește tuturor
Dacã s-o fi întâmplat
Cu ceva v-a supãrat
Dați-i ultima iertare
Cea din urmã sãrutare.
Când de el mâine vi-i dor
Ieșiți afarã-n pridvor
Și la Brad sã vã uitați
Și de dor vã stâmpãrați.
Unchi, mãtuși, cumnați, cumnate
Nași, veri și voi verișoare
Vã roagã pe fiecare
Sã-i dați ultima iertare.
Clopotelor rãsunați,
Și voi nori vã împãștiați
Cã pleacã la cununie
Autor: d-l Henter Ioan în vârstã de 67 ani, cantor al Bisericii din Cetea.
VERȘ
Oh! viațã, oh! viațã
Ești rouã de dimineațã
Omul când nici nu gândește
De viațã se lipsește
Ne naștem ca sã trãim
Și trãim ca sã murim
Oh! ce trecãtoare soartã
Nu-i statornicie-n viațã
Dupã a noastrã simțire
Și dupã a noastrã știre
Vrem sã fie cum gândim
Și pe cum noi socotim
Însã este o putere
Care peste-a noastrã vrere
Hotãrește cum sã fie
226
Odihneascã pe vecie.
Și-o cinstitã adunare
Mulțumind de prezentare
Sã-i zicem din inimioarã
Fie-i țãrâna ușoarã.
Dumnezeule Prea Sfinte,
De Tine se roagã fierbinte
Sã-i dai locul fãrã chin
Sã-l domneascã-n veci: Amin!
Pãrinți dragi, sorã și frate
Astãzi moarea ne desparte
Nu mã mai vedeți plângând
Și de cap tot tânguind!
la Nicolae Oțoiu al lui Savu
Pentru-ntreaga veșnicie.
Nu-i bine ca sã cârtim
Și sã ne împotrivim
Hotãrârilor Divine
Sã o știe orișicine!
Cu soarta sã ne-mpãcãm
Pe Domnul sã-l lãudãm
Lãudând a lui putere
De la noi asta se cere
Pentru soarta ce-a lovit-o
Și inimuța i-a fript-o!
Cãtre ea își îndreaptã glasul
Când spre groapa-i merge pasul
„Mamã dragã și iubitã
Cu inima arsã, friptã”
Astãzi eu te pãrãsesc Pentru toate ce-am grețit
La odihnã mã grãbesc Cât împreunã-am trãit
La odihna cea de veci Dã-mi cuvântul de iertare
Unde astãzi mã petreci. Pãrinteasca sãrutare.

Nu pot sã te pãrãsesc Sorã și voi frați iubiți,

Fãrã ca sã îți vorbesc Ce rãmâneți greu mâhniți
Fãrã sã te rog frumos Primiți sfatul meu de frate
Spre al nostru bun folos. Când ceasul morții îmi bate:

Cât în lume am trãit Pe mama noastrã s-o cinstiți,

Foarte-adesea te-am mâhnit Și nicicând sã nu-i greșiți,
Acum la a mea plecare S-o cinstiți ca pe o sfântã
Frumos te rog de iertare. Bãgându-i vorba la inimã!

Compus de învãțãtorul-cantor VALE DUMITRU/ Mitruț a Bumbului în

1948.

VERȘ
La Ioan Bancea/ Vãrzaru/ rãposat în 2 aprilie 1950.

Dupã-o lungã suferințã, Când gândim la fericire,

Boalã grea și neputințã, A sburat, e nãlucire,
Iatã-l cã s-a ”sãvârșit” Și-așa trece fãrã veste,
Oh! vai cum s-a veștejit. Pe pãmânt nu se gãsește!

Multã vreme, vai și vai, Și-n a ”Plângerilor Vale”

Tot așa mereu strigai, Este o singurã cale,
Oh! bãrbate rãposat Ce duce la fericire,
De soartã aspru certat. La veșnica nemurire!

Oh! pãmânt, pãmânt, pãmânt Fapta bunã, fapta bunã

Fãcut ești de Domnul Sfânt Face omului ”cununã”
Ca-n tine sã se sfârșeascã Ea singurã cu noi vine
Deșertãciunea lumeascã! Ne povãțuiește-n bine!

Oh, viață, oh, viață! Și creștinul rãposat

Ești rouã de dimineațã, De aceasta-ncununat
Omul când nici nu gândește De-acum cu nãdejde bunã
De viațã se lipsește. Pãrãsește astã lume.

227
Înainte de plecare
El se roagã de iertare,
De la cei cari le-a greșit
Cât în lume a trãit.
Fetele mele iubite,
Fiți de Dumnezeu pãzite,
Pentru grija ce mi-ai dat
Cât eu am zãcut pe pat.
Nu vã mai pot ajuta,
Decât un sfat a vã da:
„Sã fiți pururi-n unire,
Și-n frãțeascã iubire”.
Acum când eu plec din lume
Nu uitați nici de-al meu nume,
Rugați voi pe Dumnezeu
Și pentru sufletul meu.
Neamuri, veri și verișoare,
Compus de cãtre d-l învãțãtor și cantor al Bisericii ortodoxe din Cetea Vale
SĂRBĂTORILE DE PESTE AN
COLINDE DE CRÃCIUN
O, CE VESTE MINUNATÃ!
„O, ce veste minunatã,
Lângã Viflaim s-aratã,
Cerul strãlucea,
Îngerii veneau
Pe-o razã curatã.
Mergând Iosif cu Maria,
În Viflaim sã se-nscrie
Într-un mic sãlaș
Din acel oraș
228
De voi sufletul mã doare,
Dați-mi toți o sãrutare
Și cuvântul de iertare,
Iar voi cumnați și cumnate,
Neamurile mele toate,
Iertați-mã toți pe mine
Ca sã vã dea Domnul bine.
Prieteni iubiți și vecini,
Vã întind a mele mâini,
Dați-mi toți o sãrutare
Și cuvântul de iertare.
Rãmas bun îți zic și ție
Lume plinã de urgie,
Cã azi mã despart de tine
Lume plinã de suspine.
Oh, Pãrinte al meu Ceresc
Cãtre Tine mã grãbesc!
Dumitru/ Mitruț al Bumbului.
S-a nãscut Mesia.
Vrut-a sã cãlãtoreascã
Ora îi sosi sã nascã
Pe al Sãu Fiu Sfânt
Astãzi pe pãmânt
Sã ne mântuiascã.
Pãstorii cum auzirã
Spre orașul sfânt pornirã,
Unde au aflat
 Prunc Prea Luminat Noi Îl lãudãm
Și îl preamãrirã Și Lui ne-nchinãm
E Isus pãstorul mare Cu credințã tare.”
Turmã ca El nimeni n-are

sau

„DESCHIDE UȘA CREȘTINE”

„Deschide ușa creștine, Mai târziu gãsi apoi

Cã venim din nou la tine Un staul frumos de oi
Drumu-i greu și-am obosit Și acolo pe fân jos
De departe am venit S-a nãscut Domnul Hristos.

Și la Viflaem am fost Cete de îngeri coboarã

Unde s-a nãscut Hristos Staulul de-l înconjoarã
Și-am vãzut și pe-a Sa Mamã Pãstorii cu flori în mânã
Pe care Maria o cheamã Împletesc mândrã cununã.

Cum umbla din casã-n casã, Pe cununã-i scris frumos

Ca pe Fiul Sãu sã-l nascã, Astãzi s-a nãscut Hristos,
Umbla-n sus și umbla-n jos Care cu puterea Sa
Ca sã-l nascã pe Hristos Va împãrți lumea”

„COLO SUS ÎN VREMEA CEEA”

„Colo sus în vremea ceea, De-o luminã lucitoare

În frumosa Galileea Ca lumina de la soare.
O Fecioarã viețuia
Ce Maria se chema. Îngerul Gavril intrasã
Nazaret era orașul, La Fecioara Sfânta-n casã
Unde își avea sãlașul. Și din zboru-i se opri
Bucurie-i prevesti:
Într-o zi Maria sta, „Bucurã-te Prea Curatã
Singurã și se ruga Cea prea binecuvântatã
Și deodatã ce vãzu: Între femei pe pãmânt,
Casa toatã se umplu Ai sã naști pe Domnul Sfânt”

Culese de la familia Chitulea Traian și Chitulea Cornelia din Cetea nr. 248

229
 VERȘUL LUI ADAM
„Dumnezeu din început
Toatã lumea a fãcut
Zidit-a Domnul Hristos
Pe Adam așa frumos
Și pe Eva au zidit
Și-n Raiu i-au sãlãșuit
Sã trãiascã, sã domneascã
Acolo sã viețuiascã.
Numai puținã poruncã
Le-au poruncit-o adâncã
Ca dintr-un pom sã nu mânce
Cã ei din Raiu se vor duce,
Porunca n-au ascultat
Și din Raiu s-au lepãdat.
Sus la poarta Raiului
La grãdina Edenului
Ședea Adam și plângea
Și amar se tânguia:
„Oh, vai mie ticãlosul
Cã mi-am pierdut tot folosul,
Pentr-un mãr ce am mâncat
Sunt eu din Raiu lepãdat
Oh, vai Eva ce-ai gândit
De din Raiu m-ai izgonit.
Eva începu a plânje
Și cãtrã Adam a zice:
„Șerpele m-a înșelat
De eu din mãr am mâncat
Cã la mine a venit,
La ureche mi-a șoptit:
Mâncã Eva poame bune
Ca sã trãiești mult în lume.
Oh, tu șarpe-nveninat
Foarte rãu m-ai înșelat,
Pentru vicleșugurile tale,
Sã piei și tu lângã cale,
230
Și când te-o afla dormind
Capul sã-ți fie zdrobit
Tu sã trãiești în pãmânt
Și sã fii la toți urât
Cã Eva ar fi fost Doamnã
Și mânca din pom o poamã!
De-atunci e iarnã și toamnã
Și-n lume atâta gonã
De nu greșea Eva-n lume
N-ar fi fost iarnã și brume.
Oh, vai Evã frumos nume
Mult rãu ai adus în lume
Pentru cã te-au urjizit
Acel care te-a zidit:
Cu dureri vei naște fii,
Pânã-n lume vei trãi.
Când Adam din Rai ieșea,
Cu Eva sã tânguia:
„Raiule grãdinã dulce
Nu pot din tini-a mã duce,
Raiule cu pom ales,
Nu pot din tine sã ies,
Raiule prea luminate
Eu de tine n-avui parte.
Când aveam cel mai mult bine
Eu trãbã sã ies din tine,
Vai de mine cel ce sunt
Acum din Raiu izgonit.
Pentru-a mea neascultare
Suspin pentru desfãtare.
Acum de toate lipsit
Oh, eu cel nenorocit
Și eu și cu tot neamul meu
Așa ne-a zis Dumnezeu.
Adam cu lacrimi plânjea
Și amar se tânguia:
Raiule, grãdina dulce
Eu nu mã-ndur a mã duce
Ah câtu-i umbra de deasã
Și odihna rãcoroasã
Cum oi ieși eu din tine
Cã nu mã-ndur, vai de mine,
Oh, vai locuri cu odihnã
Dumnezeu cu voi rãmânã.
Oh, vai copaci roditori
Câmp împodobit cu flori,
Plânje râule cu mine,
Cã eu mã duc de la tine,
Mai mult nu m-oi defãta
În Sfântã grãdina ta,
Nu-ți voi mai privi frumuseța
Nu-ți voi mai gusta dulceața,
Cã de astãzi înainte
Voi plânje cu lacrimi crunte,
Voi cãuta sã trudesc
Hrana sã-mi agonisesc,
Și sã plâng și sã mã cânt,
Pânã voiu merje-n pãmânt,
Din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea
LA NASCEREA LUI ISUS HRISTOS
„Bucurã-te azi creștine
Și te veselește bine,
C-azi îi ziua ai mai mare
Sufletelor ușurare.
Fiul Tatãlui Prea Sfânt
Sã pogoarã pre pãmânt
Și de-a darul sãu Ceresc
La tot neamul omenesc.
Bucurã-te neam robit
Cãci Prorocii ce-au grãit,
Astãzi a lor prorocie
231
Din care zidit și sunt,
De Tatãl Nostru cel Sfânt.
Acestea Adam grãia,
Și cu Eva mult plânjea:
„Raiule, grãdinã dulce,
Cum din tine ne vom duce,
De mirosul florilor,
De glasul îngerilor
Și de-al Serafimilor.
De cântul paserilor
De imnul albinelor.
Fost-am în tine zidit
Iar acuma sunt ferit.
Dumnezeu îmi porunci,
Nu te mai jelui,
Du-te, du-te de la Mine
Cã te-ai lipsit de-al meu Bine
Sã rãmâi tu Raiu frumos
Din care Tatãl m-a scos
De azi încolo mai știi
Cã eu muritor voiu fi”!
Ne vestește bucurie,
MESIA, cel prea dorit
S-a pogorât pre pãmânt,
În chip de om s-a smerit
Și pre noi ne-a mântuit,
Din strãmoșescul pãcat
Care ne ducea în iad.
Iar acuma tu, creștine,
Te pune cu fapte bune,
A fi vrednic de Isus,
De Dumnezeu cel Sfânt de sus!”
20.10.1902, Nicolae Muntean
VORNICITURI LA NAȘTEREA DOMNULUI NOSTRU ISUS HRISTOS
„Uitați-vã drept la mine
Luați seama ce voi spune:
Nu gândiți cã voi minți
Sau cã doarã voi glumi
Eu vã voi spune adevãratu
Cum am trãit și cum am umblatu,
Cã zãu az de dimineațã
Cu foarte mare dulceațã
Din pat iute m-am sculat
Și cu grabã m-am spãlat,
Oh mi drag a vã și spune
Cum am trãit eu de bine,
Cã la ”foale și la rânzã”
Astãzi n-am pus ”chisãlițã”
Nice pâine cu mãlaiu
Cã acela-mi urât traiu
Ci colac cu cârnaț
Cã acela-mi ține ”saț”
Și cu carne de porc friptã
Cã de-aceea nu m-i nimicã.
Dar de mazãre și prune
Oh, mi greu a vã și spune.
Apoi și de poame fierte
Dumnezeu ca sã mã ierte
Cã tãtã fața-mi sã negrisã
Pielea-mi se schimonosisã.
O, mazãre urâtã,
Bine sã stai cãznitã,
Cã la aceastã zi mare
OVAȚIA LUI CARDABOȘ
Vã poftesc din nãrav vechiu
Tri cãzi pline de ”curechiu”
Patru slãnini, cârnați lungi
Pânã-ntralt an sã te-ajungi
Pivnița cu vin aleasã
232
Tu n-ai nici-o cântare
Când te vãd în ”blid” pe masã
Stau gata sã fug din casã
Dau Domnului mulțãmitã
C-am postit mai tot cu ”pitã”
Ba și vin am mai beut
Fiind tânãr mi-o plãcut/ când am avut
Prin sat pe la ”borese”
Mã dam pe dupã mese
Dacã vedeam cã n-am loc
Mã fãceam de cãtrã foc,
Dacã n-aveam bani în pungã
Nu prea fãceam vorbã lungã, /Decât/
Sai cocoș din pod pe vatrã
Sã te ciupelim îndatã
Sã te trajem în frigare
Sã te presãrãm cu sare
Cu furcuța sã te-npungem
Cu cuțitu‟ sã te tãiem
Și de tot sã te mâncãm.
Faceți bine, mai iertați
Și-un pahar de vin sã-mi dați
Și pentru cã nu fusã-n cântare
Fie paharul cât de mare,
Și plata-mi este petacul
Sã-l împart cu ortacul
Și punga mea este gata
Unde sã-mi puiu plata.
Poduri cu fân și ovesã
Cotãrci pline cu mãlaiu
Cepe multe și mult ”aiu”
Car nou bine ferecat
Plug ales și-nferecat
Patru vaci și boi frumoși,
Șapte gãini și-un cocoș
Gâște albe, multe oi,
Zece rațã, doi rãțoi,
Patru scroafe cu purcei
Cu porcariu dupã ei,
Și sã-ți umple curțile
Curtea și grãdinile,
Moșii multe cu pomi buni,
De persãci de meri și pruni.
Poftesc încã tuturor,
Sunã roadã viilor
Fagi groși și lungi din pãduri
Fân și paie din câmpuri.
Mirese voinicilor
Fetițe feciorilor,
Care sunteți însurați
Sã trãiți toți împãcați
Sã rãmâneți ”înjugați”
Sã nu-și rupã credința
Cui i-a plãcut de muta.
Floarea-i încã cu bãrbatu
Cu care s-o cununatu,
LA CARNE DE PORC ZÂCEM:
Ne mai dãruiește gazda și cu alt dar
C-un ”cioloboc” bun de porc
Cel mai mare-n pod
Da nouã nu ne pare
Cã-i un ”cioloboc” bun de porc
Ci ne pare cã-i un porc întreg,
Drept cã dac-ar fi un porc întreg,
Cu urechile ne-ar auzi
Cu ochii ne-ar vedea
LA VIN
Ne mai dãruiește gazda și cu alt dar
233
Milostivul Dumnezeu,
Sã vã ferescã de rãu,
Sã trãiți fãr-de nevoi
Cincizãci de ani de tri ori.
III
No, feciori ascultãtori
Toți sã stați și s-ascultați
Cã pânã noi am colindat
Jupânul gazdã bine s-a gãtat
Ne dãruiește jupânul gazdã
C-un car mândru și frumos
Cum nu e dar mândru și frumos
Cã-i pelița lui Hristos!
C-un colac de grâu curat
Așa cum Dumnezeu a dat.
Cel mai mult, e la jupânul gazdã-n
coș
Sã-l mãnânce cu cãsenii D-sale
sãnãtoși,
Cã și nouã ne-au dat
Cât s-au îndurat
Și tot avem mâni a primi
Și gurã de-a mulțãmi
De la tãtã masa, mare mulțam!
Cu plitul pe toți în vânt ne-ar arunca.
Numa pe mine și pe jupânul gazdã,
ba!
Mulțãmim, mulțãmim
Cã noi n-am așteptat
Domnului n-a pregetatu‟
Dar tot avem mâni a primi,
Și guri de a mulțãmi!
Cu-o donițã de vin
Sã fie voia la toți deplin
Cu o cupã de vin roșu
De care-i plãcea lui Moșu
Dar nouã nu ne pare cã-i o donițã cu
vin
Ci ne pare cã-i o bute de cinci sute
Ca Dumnezeu sã ne-ajute
Dar butea cea de cinci sute
E la gazdã-n pivnițã
Sã-l bea cu frați și fârtați
Și cu cine-o vrea cu alți.
Cã tot avem mâni a primi
Și gurã de-a mulțãmi,
Mare mulțam, mare mulțam

LA GÃINA FRIPTÃ

„Tot ne-a mai dat Ori prin curte fugãritu

Ce-i mai minunat C-o zburãturã plesnitu.
Și fripturã de vânatu Dacã tot avem mâni de-a primi
Din podu cãșii-o pușcatu, Și gurã de-a mulțãmi!

LA BANI

Ne mai dãruiește și cu alt dar, Câștigaþi de astã varã.

Încã ce-i mai minunat Niște taleri mari,
Lucru vrednic de mirat Rãmași de la Tãtari,
Ne dãruiește cu niște Cu niște hârtii
Galbini din țarã Cine mai știe de câte mii?

LA NUCI

Ne mai dãruiește și cu alt dar

Cu nește nuci
Pe care le luam prin brânci
Și pentru acestea-i vom mulăãmi
și mult bine îi vom pofti!

LA MERE

„Ne mai dãruiește și cu alt dar Pre noi ne-au cinstit

Cu nește mere, Dumnezeu sã-l cinsteascã
Ca sã le luãm prin ghere, Cu mila sa cereascã
Mulțãmim, muțãmim Și la mulți ani sã trãiascã
Cã D-lui n-a mai așteptat
Dumnealui n-a pregetat No, feciori odatã cu toții sã strigãm:
De unde D-lui hambariu Mare Mulțam, Mare Mulțam!
Punga, țarcu și sacu‟ s-au golit

234
IV
Acest praznic luminat
Cu mult dar l-am așteptat
Tãt cu mazãre și moare
Of, tu mazãre urâtã
Bin‟ te vãd cã ești cãznitã
Când te vãd în blid pe masã
Sânt gata sã ies din casã,
Dar tu blidule necurat
De mazãre nespãlat
Fugi acum de pe masã
Sã puiu o gãinã grasã
Cã de când te mânc pre tine
Nu mai am suflet în mine
Crești mazãre și rodește,
Sã nu-ți mai aud de veste
Cine-o vrea ca sã posteascã,
Dupã legea strãmoșeascã,
Acela bine postește
Tãt cu icre și cu pește,
Și noi vom posti bucuros
Întru cinstea lui Hristos.
V Voie bunã poți avea,
Io sunt cocon tinerel
Și vin de la Viflaim
Sã vã vestesc de Hristos
De-acel prunc frumos
Cã din Maria sã va naște
Și turma Sa o Va paște.
Prea cinstiți boieri frumoși
Fiți cu toții vesãloși
Iar boierul punga scoate
Cã bãiatu‟ nu mai poate
C-au plecat o cale lungã
S-au gãtat banii din pungã
Bagã mâna în bușnariu
Scoate barem un crețariu
Bagã mâna-n pungulițã
Scoate barem o ”groșițã”
Fie și o ”bãncuțã”
Cât de urâtã.
235
Vom afla-o noi în loc
Și n-om țâpa-o în foc.
VI
Eu sunt copil mititel
Și umblu pe de departe,
Pe de-aproape,
C-o sã-nvãț puținã carte
Carte și înțelepciune
Ca sã-mi fac haine mai bune
De iarnã grea cușmã și colop în cap
Nu vã uitați cã-s albe ca pe la noi
C-așa-i de trãbuialã.
Bagã mâna-n bușnar
Și scoate un leu ori doi
Sã-mi fac și eu cioareci noi,
Sparți în fund și sparți în pulpe
Ca sã nu mã iau dupã vulpe
Vulpea fiind vicleanã
S-ascunsã dup-un butucaș de vie
Ca Dumnezeu sã ne ție.
Troscãțel de lângã cale
Voie bunã Dumitale
Vin de-aia vãd cã n-om bea, încam!
VII
Astãzi sã vestește
Și sã proslãvește
Zi veselitoare
Lumii de sub soare
Domnul Nost CEL Mare
Domnul Isus Hristos
Fiul cel frumos
Care întru noi au venitu
Și s-au omenitu‟
Dintr-o Feciorițã
Plinã de credințã
Și Domniilor Voastre,
Vã poftim,
Sã trãiți, sã vã veseliți!
VIII
Cinstiți creștini ascultãtori
Și de cântãri iubitori,
Noi în ce fu cu putințã
V-arãtarãm cu credințã
Aceastã zi frumoasã
Așteptatã și aleasã
Datori suntem mulțãmiți
Pentru ziua cea cinstitã
Aceastã zi de prãznuire
Spre vecinica rãsplãtire
Și Cel nãscut Hristos
Sã vã fie cu folos
Sã vã deie spor și folos
Și aci spre ce cãlãtorie
Povãțuitoriu vã fie,
Și azi spre ce rugãminte
Fie-vã luminatoriu aminte.
Pace-n casã și unire
Și niciodatã-nvrãjbire
Sã fiți mulți ani sãnãtoși
În pace veseli și voioși
Petrecând creștinãtate
Precum Domnului îi place,
Sã trãiți, sã trãiți,
„La Mulți Ani” sã pomeniți!
IX
Onorate Domnule al casei, iatã
Venirãm ca și în aceastã casã
Sã serbãm aceste zile mari
Dupã data creștineascã și
strãmoșeascã,

Venirãm ca prin cântãri sã lãudãm pre TATÃL NOSTRU CERESC care din
milã mare pentru popoarele lumii, a trimis pre unul nãscut FIUL SÃU ca sã
mântuiascã lumea.
Venirãm ca și pruncii cei ne-nvãțați pe care I-a iubit atâta de mult Fiul lui
Dumnezeu și pre care voim și noi sã-l lãudãm la zi cu cântarea îngereascã
Mãrire pentru CEI de Sus lui Dumnezeu și pre pãmânt pace și întrã oameni
voie bunã!
Venirãm ca sã-l lãudãm pre acela care a adus lumii bucuria cea mare pentru
cã-ndrepteazã inimile și mințile noastre, îmblânzește și mângâie pre cei din
robie, pedepsește faptele rele și pre cele bune le rãsplãtește cu bine!
Cu acestea vã poftim ca sã ”TRÃIȚI LA MULȚI ANI” în deplinã Sãnãtate
cu întreaga familie, ca sã mai puteți serba aceste zile mari, ca sã aveți spor
în toate lucrurile D-voastre ca sã ne puteți face mare bucurii.
Vã poftim în urmã liniștea sufletului și mângâierea creștineascã ca prin
rugãciuni din inimã curatã sã lãudați neîncetat Pre Cel ce S-au Nãscut
pentru mântuirea noastrã.
„LA MULȚI ANI”
11.12.1902
Din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Munteanu din Cetea. p. 224-243

236
 POEZIA LIRICÃ POPULARÃ
CÂNTECE DE DRAGOSTE

LA FÂNTÂNÃ

„La fântânã dângã noi Boii beau și poposescu,

Badea-adapã patru boi Douã inimi sã-ntâlnescu
Dare-ar bunul Dumnezeu Pentru doru care-i doru
Cârd‟ de boi, bãdițu‟ meu Uiți-ți oluțu pe rãzoru‟
Sã-i adape tot mereu. Plugușorul în ogoru‟

Cãci, când vine ne vedemu Colo-n vale pe-o surcea

Pânã-adapã ne-ntrebãmu Doi puiuți de turturea
Boișorii pânã beu Puișoru-i, puișoru
Badea-adapã tot mereu Totu-și prinde-un soțioru‟
Dorul lui la dorul meu. Tot pãmântu-i plin de doru‟”

LA ”BUNA”

„La fântâna de la ”Buna” Și-ți dau apã din cofițã

Merg feciorii tãt întruna
Las sã meargã cã li-i sete
De gurițe de la fete
La fântâna de la ”Buna”
Afli mândre-ntotdeauna
Și-ți dau miere din gurițã
„La fântâna de la ”Buna”
Noaptea când sã culcã luna
Înc-un picu de gurã dulce
Doru‟ mere sã sã culce”!

Din Caietul de poezii N. Munteanu – Cetea p. 290, 330.

DRÃGUȚ CAR CU PATRU BOI

„Drãguț car cu patru boi, Și-a lui mândrã și-o iubește.

Mult mi-i drag mie de voi Și strâgã pe boi: Bodor,
Mi-i mai drag de cini vã mânã Cea, cã de mândrã mi-i dor,
Cã țâne bicu-ntr-o mânã Și strâgã pe boi: Vidag
Și fluierã și pocnește, Cea, cã de mândrã-mi drag”

Cules de la nana Hãlãlai Saveta de 76 ani din Cetea nr. 144/258

237
 FOAIE VERDE MERIŞOR

Foaie verde merişor, Fă-i Doamne-o fereastră-n uşă,

Am iubit un dezertor, Fiarele de nuieluşă,
Tras la faţă, subţirel, Să le rupă tăte bine
Mor măicuţă după el. Să vină badea la mine.

Dar într-o frumoasă seară, Când venea seara pe lună

Mi l-o prins potera iar, Îl iubeam ca o nebună,
Şi l-or dus la Ocna Mare Când venea seara pe stele
Ca să nu mai vadă soare. Îl iubeam tăt cu plăcere

DE VALE LA FÂNTÂNĂ

De vale la fântână „Sunt şapte ani în capăt

Sub plopii cei răzleţi, Acuma la Florii
De vale la fântână De când mi-i dus bărbatul,
A stat un călăreţ. Sub steag la bătălii.

A stat şi murgu-i negru Sunt şapte ani în capăt

Ca noaptea de frumos Şi-acum mă gândesc
E alb întreg de spume, De n-o veni la anul
De sus şi până jos. Să mă călugăresc!”

„Bujorule de fată „Bujorule de fată,

Lung drumu-i înapoi Eu sunt pe care-l plângi,
Din ciotura ta plină Nu-ţi recunoşti inelul,
Ne dai să bem şi noi La locul mâini stângi”

Ia ciotura, o pleacă „Într-adevăr inelul

Şi fără-a se uita Îl ai la fel ca el,
Ia ciotura, o pleacă Dar nu sunt oare toate,
Şi-ncepe-a suspina. Inelele la fel

Bujorule de fată, În faţa porţii tale-s

De ce plângi şi suspini, Doi dafini înfloriţi,
Şi nu priveşti în ochii Aruncă flori tăt anul
Drumeţilor străini” Ca doi îndrăgostiţi!”

238
Cântecele ”Foaie verde merişor” şi ”De vale la fântână” au fost culese de
Nana Hălălai Elisaveta /a lui Bandalic/ în vârstă de 76 de ani din Cetea nr.
144/277.

CÂNTECE DE DOJANÃ

DRÃGUȚA VICLEANÃ

„În fundu‟ ogrãzii noaste El din graiu așa grãia:

Mândru badea boii-și paște „Țâne dragã vinerile
Pe șolduri poartã ciucuri Sã mã lase frigurile.
De nãcaz îl prind friguri. Eu ținui Vinerea Mare
Da când boala-i fu mai grea Sã-l scuture și mai tare”!

TU-I UMBLA MAI RÃU

„Tu-i umbla mai rãu bãdișã Ție-ți poate fi mai bine

Cãci mi-ai fost fãrã credinșã Nu-i mai fi mustrat de mine
Io-i tot plânje-oi lãcrima Dar murind de dorul tãu
Și-oiu muri și te-oi uita. Tu-i uita bãdițã greu!

ÎN ZADAR

„În zadar lunã și stele Cãci tot plânje și suspinã

Mai rãsar și mai lucesc Inima mea ne-ncetat
Mie nu-mi dau mângâiere Și nu am o zi sãninã
Ci mai tare mã mâhnesc De când tu te-ai depãrtat”!

Culese din ”Caietul de poezii al lui Nicolae Munteanu din Cetea .

DUMNEZEU NE ªCIE BINE!

„Dumnezeu ne șcie bine Io le-oi duce sã le-ascundu

Cã tu m-ai lãsat pe mine
Dumnezeu mã va ierta,
Dacã și io te-oi lãsa
Tu te-ai dus pe altã brațã
Al tãu drag și a ta viațã
Lâng-o cruce sub pãmântu!
Dar sã șci bãdițã dragã,
Cã satu‟ și lumea-ntreagã
Pe mine mã va ierta,
Pe tine te-o blãstãma!

Nicolae Muntean – Cetea 1902

239
 CÂNTEC DE DOJANÃ

„Su‟ plopu‟ cu frunza rarã Nu sta cu inima friptã

Zace-un voinicel de boalã
Zaci voinice or te scoalã
Ori mai dã-mi și mie boalã,
Batãr boala jumãtate
Sã am și eu din ea parte
Sã bolesc și eu cu tine
Batãr și un an de zâle
Pleacã-te și mã sãrutã,
Nu sta cu inima friptã
Și-apoi meri de te mãritã
Cã și io m-oi însura
Odatã cu nunta ta
Când ți-o pune ”cununa”
Mie mi-o țâne ”lumina”
Când ți-o pune ”șlaieru‟”
Pe mini o țâpa ”troparu”
Lenuțã la nunta ta
Îi cânta și-i fluiera
Dupã mini plânje maica”

„CINE IUBEȘTE ȘI LASÔ

„Cine iubește și lasã, Scoatã-te cu scândura,

Dã-i Doamne poticã-n casã
Tri doctori sã-l doctoreascã,
Tri doctori sã-l lecuiascã.
Când o fi la primãvarã
Scoatã-te patru afarã
Te-adape cu lingura.
Când o fi lingura plinã
Sã suspini de la inimã,
Când o fi pe jumãtate,
S-ai tri junghiuri în spate”

Culese de la nana Hãlãlai Saveta de 76 de ani din Cetea nr. 144

„MUNTE MUNTE, BRAD FRUMOS”

„Munte, munte, brad frumos Sã te miluiesc și eu

Pleacã-ți vârvuțu în jos
Sã mã urc în vârvu tãu
Sã mã uit în satu‟ meu
Satu meu în depãrtare
Nu mi-l vede orișicare,
Ajungã-te bade-ajungã
Doru meu pe cale lungã
Ajungã-te-un dor și-o jele
Sã umbli prin sat a cere
Sã vii și în satu mieu
C-o mânuțã de grãunță
Sã știi cã ț-am fost drãguțã,
C-o mânuțã de grãunț,
Sã știi cã mi-ai fost drãguț.
Sã te-nsori de nouã ori
Și sã ai nouã ficiori
Sã te mai însori o datã
Și sã ai numa‟ o fatã
Sã-ți care apã c-o cãnițã
Apã tulbure-n temnițã”

240
 Cules de la nana Hãlãlai Saveta de 76 ani din Cetea nr. 144/ 258.

CÂNTECE DE CÃTÃNIE

CÂNTÃ CUCUL

„Cântã cucu‟ vinerea Puneți nume la feciori

Trec feciorii Dunãrea Cei frumoși sã duc în lume,
Câte opt alãturea, Cei hâzi pun la fete nume.
Câte opt și câte cinci Cei frumoși pe carã de foc
Pânã nu rãmân p-aici Cei hâzi la fete la joc!
Cei frumoși pe drum plecați
Ședeți fete la ușori Cei hâzi la fete lãsați”!

CÂNTÃ PUIU CUCULUI

„Cântã puiu cucului, Dar‟un voinic din tabere

În mijlocu‟ Clujului El din gurã așa grãia:
Așa cânta de cu jele
De stau oamenii sã pieie „Taci cuce, nu mai cânta
Ș-așa cântã de jelos Cã pân-am fost la pãrinți
De Someșu mere-n jos Datu-ț-am voie sã cânți
Da‟de când m-am strãinatu‟
Nime-n lume nu-l aude Îs sãtul de-al tãu cântatu‟”!

CÂTE PÃSÃRI SUNT ÎN CODRU

„Câte pãsãri sunt în codru, Șelele și zilele.

Toate cântã mai cu modru Ș-aș cãtãni, cãtãni
Numa neagra ciocârlie Cãtãni cât aș trãi
Cântã mie-a dușmãnie De-ar fi pușca de hemei
Cã ia-mi cântã-n cãtãnie Regementul de femei,
Cãtãnire-aș cãtani, De-ar fi pușca de scaete
Numa‟ pușcã de n-ar fi Și compania de fete
Pușca și oțelele, De-ar fi pușca de tuleu,
Îmi mãnîncã șelele. Cãtãnia-n satul meu”!

Nicolae Muntean din Cetea

241
 FEMEIA NECREDINCIOASÃ

„Un fecior la noi în sat, Ce veste-i la noi în sat?

Dumninica s-a-nsurat
Luni cãtanã a plecat
La nevastã i-o lãsat
Sã-l aștepte cu dreptate
Șapte ai și jumãtate.
Șapte ai l-o așteptat,
Jumãtate n-o mai stat
S-o dus și s-o mãritat.
Când venea la cununie
Iacã și bãrbatu-i vine
Vine pe-o luncã cu fân
Și-ntâlni un moș bãtrân.
„Moșule te-aș întreba
Veste bunã, veste rea?
Veste rea, la casa mea
Sã mãritã noru-mea
„Lasã furca și grebla
Hai și-aratã-mi cãsuța!
Furca, grebla o lãsat-o
Și casa i-o arãtat-o
În casã când a intrat
Un pãhar de vin i-o dat
Și cu toți o închinat.
Sã trãiți cã parc-aș bea
Ca de la nevasta-mea.

Culeasã de la Todoran Victoria de 65 de ani din Cetea nr. 27/31

DE-AR FI LUMEA DE HÂRTIE

„De-ar fi lumea de hârtie

Aș aprinde-o-ntr-o mânie
Dor, dor, dorule!
Darã lumea-i stan de piatrã,
Ne s-aprinde niciodatã
Ardere-ai lume cu foc
Dacã-n tine n-am noroc.
Când s-o-mpãrțât norocu‟
Am fost în câmp la lucru‟
Când am vint și io în sat,
Norocu s-o fost gãtat.
Ardere-ai lume cu foc,
Dacã n-am avut noroc!

Culeasã de la Hãlãlai Cornelia de 81 ai din Cetea nr. 39

RÃZBUNARE

„Înainte de rãzboi Atunci când țara m-a chemat

Trãiam ca tot omul de treabã Ca sã mã duc la datorie,
Aveam nevastã și un rost Lãsai la margine de sat
Dar le-am lãsat pe toate-n grabã Pe drãgãlașa mea Marie.

242
La Crucea din hotar, cu chipul
lui Isus
Privind-o drept în ochi i-am spus:
La revedere scumpa mea,
De-acum te las mã duc cu bine
Atât te rog, nu mã uita
Cãci nu te am decât pe tine.
Trei ani trecut-am prin tranșee,
Luptând cu toatã vitejia
Cu ochii țintã la dușman,
Cu gândul numai la Maria
Dar în zadar mi-a fost
Tot sângele vãrsat,
Cãci nici o clipã n-am uitat
Chipul blând ce m-a-nșelat.
Dar când m-am întors,
Mi-au spus vecinii,
Cã ea e de rușine-n sat
Fiindcã trãise cu strãinii.
Lovit ca de un glonț
Rãmâi pe loc nãuc
Și o întreb la umbra unui nuc:
„Cum ai putut sã fi mișea,
Când eu eram departe,
Sã mã-nșeli în casa mea
Când eu treceam pe lângã moarte?
O loviturã de topor
I-am dat în zarea înserãrii
Cu ea începui primul omor
Și primul pas al remușcãrii
Dar în zadar mi-a fost,
Tot sângele vãrsat
Cãci nici o clipã n-am uitat
Chipul blând ce m-a înșelat
Înmormântat printe mișei,
În fundul ocnelor de sare,
Pãstrez și astãzi chipul ei
Sã-mi lumineze-n loc de soare.

Culeasã de la Hãlãlai Cornelia de 81 ai, din Cetea nr. 29, care susține cã
acest cântec era preferința prof. Vale Vasile – care a funcționat la școala
Stremț.

CÂNTECUL STRÃINULUI

„Pãsãricã de pe tãu, Pãrãsit de maicã-sa.

Spune-i maicii cã mi-i rãu.
Pãsãricã de pe spin
Spune-i maicii cã-s strãin.
Așa-s Doamne de strãin
Ca o floare de mãslin
Într-un hotar de pelin,
Ca puiul de rândunea
Vai de mine și de mine
Sunt strãin și n-am pe nime
Nice tatã, nice mamã
Nime nu mã bagã-n samã
Nice frați, nici surorele
Sã mã mângâiesc cu ele.

Din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea pag. 55 – 56

243
 DOINE

DOINA OSTAȘULUI

„Trimis-au în țarã carte Și grâuri nesãcerate

La feciorii de pe sate Iar pe drumuri și cãrãri
Sã nu poarte ”struț” în clop Lacrimile curg pãraie,
Cã în Bosnia-i mare foc Lacrimile mamelor
Fetele bumbi și inele De dorul feciorilor
Cã-n Bosnia-i mare jele Lacrimile înfocate,
Picã voinicii-n bãtaie De fete nemãritate
Sânjele curje pãraie Și neveste supãrate.
Le rãmân drãguțile Mamele își plâng feciorii
Și la mulți nevestele. Nevestele soțiorii
Blãstãmatã bãtãlie Și fetele pețitorii.
Cum lasã țara pustie.
Cãpitane, cãpitane
Înãlțate împãrate Slobozi-mã din cãtane
Pune pace, nu te bate Sã mai prind plugul de coarne
Lasã feciorii pe-acasã Dacã lucrul voi gãta
La copii și la nevastã Cu drag iar te-oi asculta
Cã de când porți bãtãlii Și-napoi m-oi înturna
Rãmân holdele pustii Atunci du-mã-n bãtãlii
Tata, mama sunt bãtrâni Cu dușmani sute și mii
Mulți copii mici fãrã pâini, Cã voi șci a mã lupta
Biciuri în cuiu mucezesc Pentru scumpã țara mea,
Pluguri în șuri ruginesc Pe barbari i-oi alunga
Boi-n grajd sã odihnesc, Capu-n o sutã le-oi sfãrma!”
Cucuruzã-s nesãpate

Din ”Caietul” lui Nicolae Muntean pag. 118 – 120.

DOINÃ ȘI HORÃ

„În Cetatea cu trei porți Sunt doi lujãri prunișori,

S-aduna feciorii toți, Vin maicile la feciori
Toți feciori de-ai maicilor Și surorile la frați,
Și drãguți de-ai fetelor, Nevestele la bãrbați.
Bãrbați de-ai nevestelor.
Și din graiu așa grãiau:
La portița sub Cetate Cãtãnuțã, cãtãnuțã,
244
Nu ți-i dor de-a ta mãicuțã?
Frunzã verde steregie,
Dar mie cum sã nu-mi fie
CÂNTECUL ROMÂNULUI
„Române, frate iubit,
De cine ești rânduit
Ca sã fi tot amãrât?
Mulți pãgâni te-au cotropit
Dar tu tot nu te-ai clãtit
Cã undele s-au vãrsat
Dar tu tot n-ai tremurat
Au trecut și au apus
Dar nicicând nu te-au rãpus.
Codrii-au fost sãlașul tãu,
Și nãdejdea-n Dumnezeu.
Venit-au Huni și Tãtari,
Goți și pribejii Avari
Și tu toate-ai suferit
Ca și stânca de granit.
Acum de te-ai deștepta
Relele ți le-i vedea
Cum toți pe spatele tãle
Aruncã cu biruri grele,
N-ai mãlai și n-ai nici sare
Toate le-au dus darea mare.
Nu ai Domni din neamul tãu
Ca sã-ți creadã când ți-e greu
Mãcar cã ai mii de frați
Din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea pag. 140, 164.
BALADE
CÂNTECU BÃTRÂNU
„Horia stã pe vârf de dealu‟
Domnii fug toți din Ardealu‟
245
Și de soru-mea Mãrie.
Frunzã verde de dalace,
Ba mi-i dor, dar n-am ce face!”
Cu traiul rãu învãțați.
Din Tisa-n pânã-n Carpați
Oare n-ai tu mii de frați?
Din Murãț pânã-n Siret,
Plini-s codrii de junet.
Și la Nistru și-n Balcani
Nu sunt frații tãi Romani?
Prin Ardeal, Banat și Pind
N-auzi frați-ți suspinând
Spunând codrilor cu dor
Cã-s strãini în țara lor?
Strãbunii tãi cei viteji
N-au rãbdat veacuri întreji,
Au luptat cu mare dor
Pentru libertatea lor.
Acum cântecele tãle
Sunt pline de dor și jele
Doinele care-ți mai țân
Îți mai spun cã ești ROMÂN.
Doine triste și amare
Ce le cânți vara-n hotare
Când sameni grâu și secarã
Ca sã dai Domnilor dare!”
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia stã pe vârf de munți
Domnii fug cum pot, desculți
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia stã între nuiele
Domnii fug fãrã ”cipele”
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia luptã voinicește
Tirania greu jelește
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia luptã la Abrud,
Unde-i aurul cel mult.
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia strigã la popor
Domnii fug de sã omor
Haideți copii dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia și-ai lui benchetuiesc
Pãgânii sã prãpãdesc
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia pe popor îl strânge
Nobilimea amar plânge
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia suie pe ”rãdioarã”
Domnii plâng de sã omoarã
Din ”Caietul de poezii și cântece” al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag.
246
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia merge pe cãrare
Domni-l rugau de cruțare
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia și-a lui bat și tacu
Nobili-și iau lumea-n capu‟
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãþ a lupta bine!
Horia luptã nu glumește,
Și pe domni îi prãpãdește,
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Horia luptã la hotarã,
Domnii fug în altã țarã
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãș a lupta bine!
Unde Horia sã ivește,
Libertatea înflorește
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Unde Horia s-aratã,
Tirania piere-ndatã
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
Sã trãiești sânge Roman,
Horia, Cloșca și Crișan,
Haideți feciori dupã mine
Sã vã-nvãț a lupta bine!
218.
 BALADA ”GRUIA LUI NOVAC”
În vremurile de demult
Nu era armã, nici pușcã pe
pãmânt
Care sã prindã pe Gruia
În țara Hațegului
La Birtu-mpãratului.
Acolo era o masã rotilatã
O masã frumoasã de piatrã,
Unde stau Novacii roatã,
Beau ziua și noaptea toatã.
Bea Ioan cu Grozãvean
Și cu Gruia lui Novac,
Și cu tata lui Novac.
Toți beau și sã ospãtau
Și la Dumnezeu gândeau
Doar Gruițã a lui Novac
Stãtea mai mult supãrat
Cu colopu‟ pe ochi lãsat,
Nebãut și nemâncat.
„Mãi Gruițã a lui Novac,
Stat-ai mult tot supãrat
Cu clopu‟ pe ochi lãsat
Nebãut și nemâncat.
Ori banii ți i-ai gãtat
Ori ți-i gândul de-nsurat,
Ori ți-i dor de Țarigrad?
„Banii nu mi i-am gãtat
Nu mi-i gându‟ de-nsurat
Da mi dor de Țarigrad.
Țarigradu-i oraș mare
Multã bunãtate are,
De-om putea-o cãpãta
Tot pentru tine le-om da.
Darã taicã-sãu zicea:
Mãi Gruițã fãtul meu
247
Ascultã ce-ți grãiesc eu
Dã-ți paloșu‟ pe doi boi,
Sabia pe alții doi,
Mai avem acasã doi.
Pleci la plug cu șasã boi
Și-om plugãri amândoi.
Gruia-n samã nu-l bãga
Armele și le-ncingea
Și spre Țeligrad pornea,
La Curțile Iovului,
La Birtu‟mpãratului
Acolo el când intra
Cãtrã Anița zâcea:
„Tu Anițã, crâșmãrițã
Adã-mi tri vedre de vin
Sã-ți dau tri galbeni deplin.
Anița crâțmãrița,
Poale albe suvâlca
Și pe Gruia mi-l servea.
Tri buți de vin o golit
Și de bani n-o pomenit.
Anița crâțmãrița,
Poale albe suvâlca
Și la Iovu cã pleca.
Unde Iovu o vedea,
Cãtrã ea așa zâcea:
„Ce-i Anițã crâșmãrițã,
Ori vinu‟ ți l-ai gãtat
Ori ai adus bani de dat?
„Bani n-am adus de dat
Da vinu mi s-o gãtat
Cã de ieri de pe-nserat
Un ”sãlãu” greu mi-o picat
Tri buți de vin o golit
Și de bani n-o pomenit.
„Tu Anițã crâșmãrițã,
Spune-mi tu fãptura lui
C-ãsta-i omu‟ dracului.
„Apãi Doamne, pãru‟ lui
Îi ca mura câmpului
Care-i coaptã la rãcoare
Și nu-i ajunsã de soare,
Care-i coaptã la pãmânt
Și nu-i ajunsã de vânt.
Fața-i albã ca nalba,
Ochii negri ca mura,
Mustața îi ca la rac,
O înoadã dupã cap
Face nodu‟ ca pumnu‟
Și rãcnește ca ursu‟
De bubuie pãmântu‟
De tri pãlmi de lat în frunte
Și nu prea vorbește multe.
„Tu Anițã, crâșmãrițã
Vezi de l-i putea îmbãta
Cã bunã platã-i cãpãta,
Ãsta-i Gruia lu‟ Novac
Corbii l-ar fi fost mâncat
Cã-i ficior ca tatã-sãu
Bãtu-i-ar Dumnezeu.
Anița crâșmãrița,
Poale albe suvâlca
Și la crâșmã sã-ntorcea,
Unde Gruia o vedea,
Cãtrã ea așa zâcea:
„Unde-ai fost cãța bãtrânã,
Prin vecini dupã luminã?
Cã de când aici am intrat
Încã nu te-am întrebat
De ce neam te-ai ridicat?
Eu sunt floare de pe mare
Bag voinicii la-nchisoare.
„Șed cu tine mândrã floare
248
Pânã mâne-n prânzu mare
Și nu mã tem de prinsoare.
Anița crâșmãrița,
Iar pe Gruia îl servea
Și beția-l cuprindea
Gruia din crâșmã pleca
Pe malu Dunãrii-n jos
Gruia la pãmânt cãdea
Turcii îl înconjura
Da nici unu nu-ndrãznea
De Gruia de s-apropia.
Când vântul pãru-i bãtea
Turcii-n Dunãre sãrea.
Doar un turc mare, bãtrân
Cu barba de pãr pãgân
Numa ãla îndrãznea
De Gruia cã s-apropia
Și cu funii îl lega,
Și la Iovu îl ducea.
Unde Iovu îl vedea
Cãtrã Gruia așa zâcea:
„Nu ț-o fost Gruie rușine
De-un viteaz mare ca tine
Sã vii rob legat, la mine?
Spune de când te-ai ridicat
De câte ori țara mi-ai prãdat?
Câți voinici plini de mândrie
Mi-ai prãpãdit tu, mie?
„Nu am panã, nici hârtie
Sã-ți pot da io samã ție,
Darã pot sã spun așa,
Dunãrea-i o apã mare
Am fãcut o ”punticea”
Trecui cu taica pe ea,
De pe turc pe turc am cãlcat
Și de loc nu ne-am udat!
„Acum spune-mi tu ce vrei
În temnițã sã te bãgãm
Ori în Dunãre sã te-aruncãm?
„În Dunãre sã m-aruncați
Cã Dunãrea-i de omenie
Mã duce la Orãștie.
Ca fetele sã mã știe.
Cã fetele de ar ști
Pãr galbin ar despleti
Și pe mine m-ar jeli.
În Dunãre nu l-au aruncat
Ci-n temnițã l-au bãgat
În temnița mare, grea
În care n-a fost om în ea,
Deasupra pe el or pus,
O piatrã mare și grea
Care 95 de mãji trãgea,
Deasupra pe piatră-or pus
95 de turci tãți groși
Ca niște butuci.
Dar Gruia acol‟ cum sta
Un corb la el cã intra
Și Gruia-l întreba:
„Corbule, corbuțule
Ai vint sã-mi mânci trupul meu
Și sã-mi bei sângele meu?
Darã corbu-i rãspundea:
„N-am vint sã-ți mânc trupul tãu
Nici sã-ți beu sângele tãu,
Sunt trimis de tatãl tãu,
Sã vãz de Gruiț-al sãu.
„Corbule, corbuțule
Du-te-ntr-o cãnțãlãrie
Adã-mi peanã și hârtie
Cã doresc carte a scrie.
Și-apoi corbul cã pleca
Din gurã croncãluind
Și din aripi fãlcãind,
În cãnțãlãrie intra
Peanã și hârtie lua
249
Și la Gruia le-aducea.
Atunci Gruia sã ruga:
„Turcilor, voinicilor,
Sloboziți-mi voi stânga,
Cã dreapta nu-ți cuteza
Cã-i aproape sabia,
Și voi vã temeți viața.
Turcii stânga-i slobozea
Și-apoi Gruia cã scria
Și la corb cartea-i dãdea,
La tatã-sãu i-o ducea.
Și-apoi Novac când vedea
La Iovu iute pleca,
Darã strãjile-l oprea
Novac mâna-n buzunar bãga
Plinã de galbeni o scotea
Și la strãji le arunca.
Strãjile loc îi fãcea
Și la Iovu cã intra.
„Iovule Mãria Ta,
Am auzit cã ai un rob tinerel
L-aș învãța diecel
Sã rãmânã-n locu‟ meu
Cã la vreme de slãbie
N-are cine sã mã ție.
Darã Iovu-i rãspundea:
„Hai sã bem, sã ne veselim
De rob sã nu mai pomenim.
Tri zâle or petrecut
Și pe rob nu l-or vãzut
Apoi Iovu îi zâcea:
„Hei tu moș cãlugãresc
Cu barbã de pãr oiesc
De tri zâle și tri nopți
De când mânci mâncãri domnești
Și bei vinuri împãrãtești
Joacã-mi una sã-mi plãtești!
„Iovule Mãria Ta
Pân-acum ț-am dat cinstea,
Scroafã fie mumã-ta!
Când odat‟ m-oi învârti
Și cu palma te-oi plesni
Tri zâle nu te-i trezi
Când un picior eu ți-oi da
Tri zâle nu te-i scula.
Ș-apoi Novac s-o-nvârtit
Pe Iovu mi l-o plesnit
La pãmânt l-o doborât
Și la temniț-o pornit.
Acolo când ajungea
Gruia cãtrã el zâcea:
„Ia tãtucã butea de colea
Și adu-mi apã cu ea,
Cã de-aci când am intrat
Nice apã nu mi-or dat.
Novac butea cã lua,
Apã-n ea cã-i aducea
Gruia butea o golea,
Șerele pe el plesnea
Ș-atunci Novac îi zâcea:
„Tu sã bați marginile
Cã io bat mijloacele,
Cã le știu soroacele,
Cã nu mã mai încred ție
Cã ești mâncat de robie.
„Fugi tãtucã de lângã mine,
Sã nu te tai și pe tine.
Ș-apoi bine or luptat
Pe tãți turcii i-or tãiat
Și acasã or plecat.

Culeasã de la nana Hãlãlai Saveta de 76 ani din Cetea nr. 144/258 care
spune cã a învãțat-o de la tatãl sãu Bancea Vasile – care a luptat în Primul
Rãzboi Mondial în Bosnia-Herțegovina și a decedat acasã la Cetea în anul
1968 în vârstã de 75 de ani.

BALADA ”FIR‟AI MAMĂ BLĂSTĂMATĂ!”

Fir‟ai mamă blăstămată, „Nevastă, dragă nevastă,

C-ai avut numai o fată,
Ai dat-o să fie dată
După hoţu din pădure
Care ştie doar să fure.
Eu n-am fost mamă-nvăţată
Să stau cu uşa-ncuiată
Să spăl haine-nsângerate
De pe voinici dezbrăcate,
Şi atât de şurluite
De-mpunsături de cuţite
Iară hoţul de bărbat,
La fereastră-a ascultat,
Când în casă a intrat,
Pe nevastă-a întrebat:
Ce-mi tot lăcrimezi prin casă,
Ori pe mine m-ai urât,
Ori de mă-ta dor ţi-o vint?”
„De tine nu mi-am urât,
Dar de maica dor mi-o vint.”
Iară hoţul de bărbat,
El afară că ieşea,
Şi la slugă poruncea:
„Mă Ioane, slugă bună,
Pune caii la cocie
Să ducem pe Doamna ta,
Că îi dor de maică-sa!
Iară hoţul de bărbat,

250
La nevast-o cuvântat:
„Nevastă, nevasta mea,
Îmbracă-te frumuşea
Tăt cu haine de Anglie,
De la mă-ta bogăţie.
Iară hoţul de bărbat,
Capu i l-o retezat
Şi l-o pus într-o tipsie
Şi-o dat drumul la cocie.
La soacră-sa când ajungea,
Cătră soacră-sa grăia:
„Adă soacră vin, să bem,
Carne grasă să mâncăm,
Carne grasă şi gustoasă,
Din fiică-ta cea frumoasă!”
Soacră-sa când auzea,
Începea a-l blăstăma:
„Bată-te, junere, bată,
Săptămânile de-odată,
Şi zâlele dintr-o lună,
Că nu mai am fiică bună,
Şi lunile dintr-un an,
Că io fată nu mai am!”

Culeasă de la Nana Hălălai Elisaaveta /a lui Bandalic/ de 76 ani,

domiciliată în Cetea, nr. 144/277.

CÂNTECE DE VITEJIE

MOȚUL LA DRUM

„Di, di, di murguțul meu Câtu-i soartea de amarã,

De ce mergi așa mereu, A umbla vara prin țarã,
De-adãpat te-am adãpat Dupã pâne de sãcarã,
Și ovãs încã ți-am dat. Cãpãtatã pe ciubarã.

Ști-mã numai Dumnezeu Cã-s sãrac și chinuitu,

Cum te-am cãpãtat și eu, Și de biruri asupritu,
Tot umblând din drum în drum Și mi-i soartea asprã, grea
Ca și omul cel nebun. Și-s strãin în țara mea.

Și plecând din sat la țarã Cã ne-au scos din munți dușmanii

Dupã coaja cea amarã, Și de-atuncea noi sãrmanii
Ca copiii sã nu-mi piarã Am rãmas pe drumuri toți,
Am trecut multe hotarã. Vai de asupriții moți!”

AIDE ROMÂNE!

„Haide române, cãci e vremea, Sub cumplirea multor joasã.

De când țara ta tot jeme,
Suferind rușini și groazã, Aide voinice te-aratã,
251
Cãci tot ești ce-ai fost odatã, Ceriul slava ta voiește
Cu unire și cu minte, Hai voinice, biruiesce!”
Cu de arme drepturi sfinte.

Din ”Caietul de cântece și poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea p. 45, 54

JALEA MOȚILOR

„Munților strãlucitori Ce folos cã strãluciți

Mult ne-ați fost folositori
Cã Iancu pânã trãia
El prin voi poteci avea
Și din voi au rãsãrit
El viteaz de tot mãrit.
Și pre Domni îmbogãțiți
Cari pre noi sãraci de noi
Frați de-atâția veci cu voi
Mai de tot din voi ne-au scos
De nu vã trajem folos.

Munți ce-n voi aur purtați Numai darea sã plãtim

Dupã Iancu lãcrimați Ș-am ajuns ca sã cerșim,
Cã de când el au pieritu Numai voi și Dumnezeu
Tare v-ați mai pustiitu, Știți de traiul nostru greu
De aur de sunteți plini Dã-ne Doamne ce dorim,
Plini sunteți și de strãini. Cã prea multe pãtimim.

Din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea p. 68

HORA PARTIDULUI NAŢIONAL ŢĂRĂNESC

Haideţi fraţilor la horă Horă mare românească

Din Ardeal, de peste Prut
Şi din draga Bucovină
Scump al lui Ştefan ţinut.
Astăzi toţii horă mare
Să-nchinăm pân-la hotare
Cei cu roata să trăiască.
Prindeţi-vă-n horă toţi,
Să scăpăm ţara de hoţi,
Hoţi de urne şi de bani,
Ne fură de zece ani.

Petru Muntean, 1928

CÂNTEC

Veniţi fii ai ţării noastre Viitorul ţării noastre

Ce prin văi şi de prin coaste Şi-n haine de sărbătoare
Mândră şi frumoasă oaste Merge mândră la votare

252
Ş-acol să punem ştampila,
Unde amu vedea rotila
Şi să strigăm toţi fierbinte,
FABULE ȘI SATIRE
BEȚIVUL
„Acolo-n vale la hotar
Cine plânje așa amar?
Plânje-o tânãrã muiere
Și plângând ea moartea-ș cere.
Și de ce plânje ea oare,
Ca-n nopți reci o dalbã floare
Plânje dup-al sãu bãrbat
Ce în jele-o a lãsat,
Cu trei prunci, dragi mititei
Goi, flãmânzi ca vai de ei.
Unde-i scumpul ei bãrbat?
Doarã azi au rãposat
N-au murit, dar cãutați
Patru panduri înarmați
Cum mi-l prinserã-l legarã
Cum mi-l scot din sat afarã
Și-l tot duc în grea prinsoare
Ca sã nu mai vazã soare.
Strâns legat, cu lanț de mâne
Suspinând amar în sine
Trece dânsul rușinat
Printre oamenii din sat,
Cari vãzându-l sã-ntristeazã
Și de milã-i mult ofteazã.
Iar dânsul spre ei cãtând
Le grãiește lãcrimând:
„Oameni buni, din satul meu
Rãmâneți cu Dumnezeu
Eu mã duc pe cale grea,
Și-n veci nu ne-om mai vedea.
253
Trăiască alu nostru preşedinte
Ura, ţara românească,
Iuliu Maniu să trăiască!
Petru Muntean, 1928
Pânã nu m-am prins fârtatu,
Cu beția de prin satu
Eram și eu sciți voi bine
Om de cinste, ca oricine.
Aveam casã și moșie
Bani frumoși, cam la o mie
N-aveam lipsã, n-aveam dor
Ca sã fur, ca sã omor.
Dar beția-i diavol mare
Vai de cel ce-i cade-n gheare
Sfârșit bun acela n-are,
Și pe mulți oameni cu-avere,
Îi face sã umble-a cere,
Și din mulți oameni, tari, frumoși
Face bolnavi, uricioși,
Și din harnici lucrãtori,
Face hoți, ucigãtori.
Unde-i az a mea moșie,
Unde-i scumpa-mi omenie,
Unde-s pruncii dragi ai mei,
Cu chip blând de îngerei,
Unde-i scumpa mea muiere
Cea cu vorbele de miere
Ști-ndulci orice durere?
Doamne, de-aș putea fi iară
Cel ce-am fost odinioarã
Cum aș sci cãuta de toate
Dar târziu e, nu se poate!
Pruncii mei ș-a mea muiere Eu muri-voi în prinsoare
Vor muri umblând a cere, Unde nu vãd ceriu și soare!”

CÂNTECUL HOȚULUI

„Cât e dealu-ndelungatu‟
Mere-un cãruț ferecatu‟
Dinapoia carului
Mere mama robului
De lacrimi abia vãzând
De suspine abia grãind:
„Mânați boii binișor,
Cã duceți al meu fecior
De-mi ajutã ”Precesta”
Eu robu‟ nu l-oi lãsa.
„Ba, ba, ba, mãicuțã ba,
Las‟ sã mâie boii tare
Cã nu duc pe hãl Domn mare
Și duc pe-un robuț legatu‟
El a fost hoț blãstãmatu‟
De maicã-sa învãțatu‟.
Când eram eu mititel
Nu mã-nvãțași plugãrel
Ci mã-nvãțași tâlhãrel,
Furam ici, furam colea,
Și mãicuța ascundea.
Când eram de-o zi de douã
Furam pui și furam ouã,
Când eram de-o sãptãmânã
Furam ceapa din grãdinã
Și curechi de la vecinã.
Când eram de șasã luni,
Știam banii care-s buni.
Când eram numa de-un an
Aveam pipã și ”duhan”.
Când eram de-un an, de doi
Știam bine fura boi
Unde vedeam șasã boi
Rãmânea numa cu doi.
Unde vedeam douã vaci,
Rãmâneau pruncii sãraci.
Când eram de șapte ai,
Știam bine fura cai,
Furam unu, furam doi
Mânam stava dinapoi.
Când eram de doisprãzece
Mã-nvãțai Dunãrea-trece
Tot cu cai cu doisprãzece
Eu Dunãrea o trecuiu
Furaiu calu turcului,
Din funduțu‟ grajdului
Turcu mã cãuta pe vale
Eu eram pe cal cãlare,
Turcu mã cãuta pe Luncã
Eu eram cu cal de fugã!”

Din ”Caietul de poezii” al lui Nicolae Muntean din Cetea, pag. 36, 33.

POEZIE CONTEMPORANĂ

LA PENSIONAREA D-NEI ÎNVĂŢĂTOARE SAVA TEODORA

Ce petrecere frumoasă, O Doamnă foarte frumoasă

E la Cetea, azi în sat, Astăzi s-a pensionat!
254

Nicoleta ”e pe fază”
De emoţii n-a scăpat,
Amintirile-s de vină
Fiindcă împreună-au stat.
A venit şi ”Domnişoara”,
După optsprezece ani
Să-şi admire profesoara
Şi să-i spună ”La mulţi ani!”
Grupul trio de-altodată
Este acum SOLO 3,
Dar ce viaţă minunată,
Am mai dus pe vremea ei!
Cu colegii de la Galda
Ani şi ani s-au întâlnit
La ”Cântarea României”
!
Cu toată dragostea, fosta colegă de şcoală, învăţătoarea Măriuţa Furdui,
Dar apoi s-a isprăvit.
La Benic erau şedinţe
Şi pleca în pas vioi,
Nu lipsea Doamne fereşte,
Nici pe ger şi nici pe ploi.
A ştiut să fie Doamnă,
Şi la bine şi la rău
A trecut cu demnitate
Peste tot destinul său.
Toţi suntem cu gânduri bune,
Ori acum ori niciodată,
Vom cinsti cum se cuvine
Şi-o s-o facem cât mai lată!
Refren: Da, da, da e adevărat
Doamna Sava s-a pensionat
anul 2000

LITERATURA POPULARĂ: BASME ŞI LEGENDE

„NEAGRA DIN FÂNTÂNĂ”

Au trăit odată, demult, doi soţi: Neagra şi Ioan; ea era o femeie atât de
rea, că nu voia să lase nimic să treacă de la ea, orice spunea bărbatul ei i se
împotrivea, până acesta se lăsa păgubaş şi îi dădea ”dreptate”.
Mergând ei odată la câmp au văzut pe drum un cârd de gâşte care păşteau
iarba, bărbatul neavând ce face, a zis:
-Uite, tu femeie acolo douăzeci de gâşte!
Neagra, ca să nu-şi facă de râs năravul, i-a răspuns: Măi, bărbate, tu nu
vezi că nu-s numai nouăsprezece? După o gâlceavă serioasă, bărbatul o zâs
la urmă: Bine, femeie, îs atâtea câte vrei tu!
Altă dată, mergând ei pe câmp, i-o zâs bărbatul: Uite, tu femeie acolo ce
multă secerătură, la care Neagra a sărit cu gura pe el, zicând că nu-i
secerătură, ci smultură, şi după multă gurăveală, bărbatul n-a mai lăsat aşa
cum vroia ea, că vezi Doamne nu îi venise mintea la cap să nu se mai ia în
gură cu aşa muiere amarnică.
255
 Furioasă că bărbatu-so n-o lăsat aşa cum vrea ea, Neagra i-o zâs:
”Dacă nu laşi cum vreau io, uite acolo o fântână, io mă arunc în ea”
Şi nemaiaşteptând prea multe, s-a aruncat în fântână, dar de acolo din
fundul fântânii, şi-o ridicat mâinile deasupra capului şi striga cât o ţinea
gura: păduchiosule, păduchiosule.
Să vede treaba că în fântâna aia îşi avea sălaşul un drac afurisit care nu s-
a prea bucurat de vecina care i-o picat pe cap de sus, ba mai mult o început
să-l năcăjească cu tot felul de fleacuri muiereşti. Văzând Neagra că nu-l
răzbeşte pe drac, io zâs:
- ”Dacă vrei să mă plec ţie, trebuie să-mi îndeplineşti o dorinţă.
Uite, eu am părul negru şi creţ, dacă eşti aşa de voinic, ia tu firul ăsta de
păr şi îndreaptă-l, şi-l albeşte.”
Şi s-o pus dracul pe treabă, o luat firul şi-o început să-l tragă printre dinţi
să-l îndrepte, da de ce trăgea mai tare, firul să făcea tot mai creţ, cât despre
albit, nici pomeneală.
Văzând dracul că nu răzbeşte cu amarnica de muiere şi-o luat tălpăşiţa şi-
o părăsit fântâna, plecând să-l caute pe bărbatul ei. După o vreme o dat de el
mergând fericit în treburile sale, mulţumit c-o scăpat de aşa belea, l-o oprit
şi l-o întrebat:
- ”Mă, Ioane, omule, câţi ani ai trăit tu cu muierea ta Neagra?”
Bărbatul o stat o ţâră pe gânduri, apoi i-o spus:
- ”Apăi numai vreo şaptesprezece ani am trăit laolaltă, da di şe?”
Dracul mirat peste poate de voinicia omului, i-o zâs:
- ”Vai de mine şi de mine, da cum ai putut să rabzi atâta, că io am stat
numai tri zile cu ia la fântână, şi din negru ca noaptea, m-am făcut alb, alb
ca zăpada! Pentru că ai răbdat atâta amar de vreme să trăieşti cu aşa o
muiere, io m-am gândit să-ţi fac un bine să mă pomeneşti! Uite ce vom face,
io mă duc şi intru în fata Împăratului Verde, care va cădea greu bolnavă la
pat.
Împăratul Verde, care ţinea la fata lui ca la ochii din cap, va chema toţi
vrăjitorii şi doftorii din împărăţie să-i vindece fata, dar nici unul nu va putea
să i-o facă bine. Dacă vei vedea că leacurile şi descântecele vrăjitorilor şi
doftorilor nu or putut să-i vindece fata, tu te vei prezenta la Împărat,
spunându-i: Înălţate Împărate, io nu-s aşa de vestit ca doftorii şi învăţaţii de
la curtea Măriei tale, da mă leg să-ţi vindec fata. Zis şi făcut. Împăratul
bucuros i-o zâs: Tu amărâtule, crezi că poţi face aşa ceva? Că dacă îi face
fata bine, ţi-oi da multe daruri şi bani, iar dacă nu, vei păţi rău.”
După ce-or făcut înţelesul, o intrat Ion la fata Împăratului verde, şi-o stat
cu ea singur în cameră. Dracul, cum l-o văzut pe Ion, o ieşit afară din fată, şi
fata împăratului s-o făcut mintenaşi sănătoasă. Apăi dracul l-o luat deoparte
pe Ion şi i-o zâs:

256
 - ”Ioane, io mă duc acum şi mă bag în fata Împăratului Roşu, care o cădea
beteagă la pat ca şi asta, a lui Verde Împărat. Acum tu să-ţi iei toate darurile
şi banii ce ţi-o promis împăratul şi să-ţi vezi de drum.”
Nu după multă vreme, o aflat Ion că fata Împăratului Roşu o căzut
bolnavă la pat. Împăratul, care ţinea la ea ca la ochii din cap, o chemat pe
toţi vrăjiorii şi doftorii din împărăţie să i-o facă bine, dar nici unul n-o putut.
După înţelesu cu dracu, s-o prezentat şi Ion la curtea împăratului ca să
încerce să o vindece. Când l-o văzut Împăratul Roşu, i-o zâs:
- ”Da tu amărâtule, ce crezi că poţi să faci când toţi doftorii şi vrăjitorii ăi
mai mari din împărăţia mea n-or putut face nimic?”
Ion i-o zâs:
- ”Înălţate Împărate, io am vinit cu gânduri bune, de vrei să-ţi vezi fata
sănătoasă lasă-mă şi pe mine să încerc, că mai rău nu poate să-i fie.”
Dac-o văst Împăratul Roşu că omul o ţine pe-a lui, i-o promis că dacă o
reuşi, i-o da multe daruri şi bani, iar de nu, va păţi rău. Ion a zis Împăratului
că trebuie să stea cu fata singur într-o cameră, până i-o va face bine. A
intrat cu fata într-una din camerele palatului, singuri, singurei – când l-o
văst, dracul o ieşit afară imediat din fată – şi fata s-o vindecat pe loc, ca şi
când n-o avut nimic.
Bucuros nevoie mare că i s-o vindecat fata, Împăratul Roşu l-o cinstit pe
Ion cu daruri şi bani mulţi spunându-i că ori de câte ori are drum prin
împărăţia lui, să-l caute, că i-o făcut mare bucurie. După ce o plecat de la
Împăratul Roşu încărcat de daruri şi bani, i-o ieşit înainte dracul şi i-o zâs:
- ”Ioane, io m-am ţinut de cuvântu ce ţi l-am dat, ai primit daruri şi bani
să poţi trăi viaţă albă până la adânci bătrâneţe, pentru că te-am ajutat să
vindeci fetele împăraţilor Verde şi Roşu. Acum gândesc că ţi-o fi de ajuns!
Io mă duc în treaba mea, vreau să mă bag în fata Împăratului Galbin şi să
stau acolo liniştit. De vei afla cumva de boala ei, tu să te faci că nu ştii
nimic, să nu vii să i-o vindeci şi să-mi laşi mie câştigul!”
Zis şi făcut! S-o despărţât Ion de dracul, şi fiecare şi-o văst de drumul lui.
Dacă o căzut la pat fata Împăratului Galbin, acesta o chemat pe toţi
doftorii şi vrăjitorii ăi mai mari din împărăţie să i-o vindece, dar nici unul n-
o putut s-o facă bine. Bietul împărat nu mai ştia ce să facă, că ţinea la fată
ca la ochii din cap, era singurul lui copil, şi atât el cât şi împărăteasa erau
tare în vârstă şi nu mai puteau avea copii. Într-o zi stând ei supăraţi nevoie
mare în scaunul împărătesc, unul din sfetnicii lor le-o spus că şi fetele
împăraţilor Verde şi Roşu, care erau vecini au păţit tot aşa, or fost greu
bolnave şi nu le-o putut pune pe picioare numai un om tare meşter, mai
mare decât toţi doftorii şi vrăjitorii din amândouă împărăţiile. Auzind
aceasta, Împăratul Galbin o trimis sfoară în ţară să îl caute pe Ion. După
multe căutări or dat de el şi i-or spus că Împăratul Galbin îl roagă să vină să-

257
i vindece fata. Ion ştiind că la mijloc este lucrul dracului, o refuzat de la bun
început să meargă, spunând că nu se duce sub nici o formă. Auzind
Împăratul Galbin aşa o vorbă o poruncit mai marelui oastei să-şi ia câţiva
oameni vrednici şi să meargă să-l aducă pe Ion sub ameninţarea că dacă
refuză va fi spânzurat. Văzând Ioan că nu-i cale de scăpare, şi-o luat inima-n
dinţi şi s-o prezentat la Împăratul Galbin, care i-o promis că dacă-i vindecă fata
îi va da daruri şi bani mulţi peste măsură.
La fel ca şi cu celelalte fete, Ion a cerut să fie lăsat singur cu fata într-o
cameră a palatului pentru ca s-o vindece. Când or rămas singuri în cameră,
dracul o ieşit furios din fată şi l-o înfruntat pe Ion, zicându-i:
- ”Da bine Ioane, cum ne-o fost înţelesu? Nu ţi-am spus să nu vii aici să-
mi iei câştigu , nu ţi-o ajuns cât ai luat de la Împăratu Verde şi de la
Împăratu Rosu?”
Bietul Ion ştiindu-se cu musca pe căciulă, o zâs dracului:
- ”Fă bine şi mă iartă, nu mă judeca greşit, că n-am vint să-ţi iau câştigu
de la Împăratul Galbin, am vint să te întâlnesc şi să-ţi spui că o ieşit nevastă-
mea Neagra din fântână şi te caută, întunecimea ta!”
Auzind acestea, dracul care ştia câte a pătimit cu amarnica femeie, a zâs
omului:
- ”Ia-ţi Ioane tot câştigu de la Împăratul Galbin şi rămâi sănătos, că io fug
cât mă ţân picioarele să nu dea peste mine muiere-ta Neagra!”
Aici se-ncheie povestea cu neagra din fântână, care l-o băgat în sperieţi şi
pe slujbaşul lui Scaraoschi.

Povestită de către Nana Hălălai Elisaveta, de 76 de ani din Cetea nr. 144

POPA ONUC

Trăia odată, în vremurile de demult, un popă tare bogat pe nume Popa

Onuc, care săturându-se de atâta lâncezeală şi trai bun o plecat într-o zi la
plimbare pe moşia sa să asculte glasul păsărilor şi să se bucure de verdeaţa
pădurilor şi de apa răcoroasă a izvoarelor.
Pe drum numai iacă că se întâlneşte cu Împăratul care domnea peste acea
ţară şi care călătorea într-o trăsură tare frumoasă trasă de 4 cai ca nişte zmei.
Văzându-l pe Popa Onuţ a poruncit împăratul vizitiului să oprească trăsura
şi plin de mirare l-a întrebat:
- ”Cine eşti tu omule, ce-i cu tine de te plimbi ziua-n amiaza mare, tu n-ai
de lucru?”
Speriat nevoie mare de întâlnirea cu Împăratul, Popa Onuc o răspuns:
- ”Înălţate Împărate io mi-s Popa Onuc şi m-am săturat să tot stau acasă
fără să fac nimic şi am ieşit să văd ce mai e prin lumea asta.„

258
 Văzând împăratul cu cine are de-a face, i-a zis.
- ”Dacă tu eşti popa Onuc aşa cum zici şi n-ai de lucru şi te plictiseşti azi
într-o săptămână să te prezinţi în acest loc şi să fii pregătit să-mi răspunzi la
trei întrebări: ”Unde-i mijlocul lumii? Cât îs io de vrednic? Şi ce gândesc
io?”
Trecând săptămâna, bietul popa Onuc se îndrepta supărat spre locul de
întâlnire cu împăratul, muncindu-şi mintea cum să răspundă mai bine.
Trecând el pe lângă o păşune numai ce vede pe păcurariul oilor pe care-l
cunoştea. Acesta văzând pe popa tare supărat, l-o întrebat:
- ”Da ce-i părinte de eşti aşa gândurit, ce-ai păţit?” Părintele îi zice că
trebuie să se întâlnească cu Împăratul şi să-i răspundă la trei întrebări. Mai
în glumă, mai în serios, păcurariul îi spuse popii:
„Nu mai fii supărat părinte, că te scap io de năcaz. Iacă ce facem:
dumneata te dezbraci de hainele cele popeşti şi mă îmbrac io popă, şi mă
duc la întâlnirea cu Împăratul, că tot nu-l cunosc, cât despre răspunsuri oi
vedea io cum să le potrivesc, nu-ţi fă griji. Bucuros nevoie mare că o scăpat
de întâlnirea cu Împăratul, popa Onuc s-o dezbrăcat de sutana preoţească,
şi-o luat hainele păcurariului, o pus mâna pe bâtă şi o început să mâne oile.
Păcurariul îmbrăcat popeşte s-o dus la întâlnirea cu Împăratul, l-o salutat
cu multă plecăciune, spunându-i că a venit să răspundă la întrebări.
Împăratul i-a pus prima întrebare: Unde-i mijlocul lumii?, la care
păcurariu îmbrăcat popeşte o dat tri paşi la dreapta, apoi tri paşi la stânga, o
făcut tri paşi în faţă, şi la urmă tri paşi în spate, apoi o grăit cătră Împărat:
”Aici îi mijlocul lumii Împărate şi dacă nu mă crezi fă bine Înălţimea Ta şi
măsoară singur!
Mirat tare de răspunsul primit, Împăratul i-o pus a doua întrebare:
- ”Să-mi spui acum cât îs vrednic eu? ”
Păcurariul o răspuns:
- ”Înălţate Împărate, dumneata eşti vrednic de 29 de arginţi!”
Împăratul mirat peste poate, l-o întrebat:
- ”Numai atât, mă omule?”
Păcurariul i-o răspuns:
- ”Înălţate Împărate,, nu-ţi fie cu supărare, după câte ştiu io Isus Hristos o
fost vândut de Iuda duşmanilor săi pe 30 de arginţi şi n-o fost fiştecine, era
Fiul Tatălui Ceresc şi Împărat al Slavei. Gândesc că dumneata nu poţi fi
vrednic la fel ca Isus Hristos. Împăratul o priceput judecata dreaptă şi n-o
mai avut ce-i zâce, şi i-o pus a treia întrebare:
- ”Spune omule, ce gândesc io acum?”
La care păcurariul i-o răspuns:
„Înălţate Împărate, dumneata gândeşti că stai de vorbă cu popa Onuc, da
io nu sunt popa Onuc, io îs păcurariu care m-am legat să-l ajut să scape

259
basma curată din beleaua de are a dat întâlnind pe Măria Ta, trebuind să
răspundă la cele tri întrebări prea grele pentru el.
Ca să-l scap, am ajuns la înţeles să schimbe hainele cu mine, să rămână el
cu oile în lipsa mea şi să viu eu în faţa Măriei Tale drept popa Onuc.
Mirându-se tare de isteţimea păcurariului, Împăratul a zis:
„Dacă-i aşa precum zici tu omule, atunci popa Onuc să rămână toată viaţa
lui de aici înainte la oi păcurar, iar tu să-i iei locul să fii popă, că o meriţi.
Aici se-ncheie povestea cu popa Onuc.

Povestită de către Nana Hălălai Elisaveta, de 76 de ani din Cetea, care

spune că o ştie de la tatăl său Bancea Vasile /a lui Chipreanu/ decedat în
anul 1964, în vârstă de 84 de ani.

CÂTU

Demult, tare demult, doi tineri care se plăceau s-au căsătorit, după cum
fusese înţelesul, tinerii căsătoriţi s-au mutat la casa feciorului.
Tânăra femeie ajunsă în casă străină, făcea tot ce putea să nu iasă din
vorba soacrei, lucra săraca de dimineaţă până seara la toate cele din
gospodărie, şi toate ar fi mers cum ar fi mers, dar de mâncare nu prea avea
parte din cauza tatălui socru care avea un obicei tare ciudat. De fiecare dată
când se aşezau la masă, după ce-şi ziceau Tatăl Nostru şi apucau să îmbuce
de câteva ori din mâncare, socrul mare pe care îl chema Câtu, zicea:
„Toţi să fie sătui, că io îs sătul!”, şi toată lumea se scula de la masă
flămândă, fără să crântească nici o vorbă de frica lui, căci pe lângă faptul că
era din cale afară de zgârcit, era şi iute la mânie şi tare darnic la împărţit
pumni.
După o vreme biata noră ajunsese numai pielea şi osul din cauza muncilor
grele şi mâncării puţine, şi se gândea cu groază că n-o va mai duce mult aşa.
S-a întâmplat ca nişte cunoştinţe din sat să meargă cu treburi în satul
părinţilor fetei, iar aceasta s-a rugat de bărbat şi de socrii să-i dea voie să
meargă şi ea să-şi vadă părinţii.
Tare mult s-au bucurat părinţii fetei văzând-o din nou acasă, la fel s-au
bucurat şi fraţii şi surorile mai mici care-i duseseră dorul, ea fiind cea mai
mare dintre copii, era ca o mamă pentru ceilalţi. Bucuria părinţilor a fost
însă umbrită văzând cât de slabă era fata lor şi au întrebat-o dacă nu cumva
este bolnavă, la care fata cu lacrimi în ochi le-a povestit cum zgârcitul şi
aprigul de socru îi făcea pe toţi să se scoale de la mâncare flămânzi.
Supărat nevoie mare de cele auzite de la fata sa, tatăl fetei i-a promis că în
prima duminică va pica ca din întâmplare în vizită la cuscrii, dar fata să nu
le spună nimic. Zis şi făcut, în duminica următoare, după ce s-a terminat

260
slujba de la Biserică şi toată familia era aşezată la masă, iaca şi pe tatăl fetei
că intră pe uşă. După salutările şi vorbele de bineţe, l-or poftit şi pe cuscru
la masă. După ce toată lumea s-a apucat de mâncare, după câteva
îmbucături, socrul fetei s-a oprit din mâncare şi s-a sculat zicând: ”toţi să fie
sătui, că io îs sătul”. Cei de-ai casei ştiind regula, or mulţumit frumos de
masă şi s-or sculat săracii flămânzi, numai tatăl fetei ca şi când n-o auzit
nimic, şi-o văst liniştit de mâncare până o terminat tot din blid. La cină,
fiindcă în casă nu mai era pită, soacra o făcut o mămăligă mare şi o tocană
de crumpene cu carne şi curechi înăcrite. După câteva îmbucături, Câtu o
mulţumit de mâncare şi s-o sculat zicând: ”toţi să fie sătui, că io îs sătul”.
Ca la o comandă toată lumea s-o sculat, o mulţămit de masă şi şi-o văst de
treburile lor, numai tatăl fetei ca şi când n-o auzit nimic, nu s-o sculat de la
masă până n-o terminat tot ce era prin crătiţi.
Peste noapte lui Câtu i s-o făcut foame şi o zâs muierii:
„Tu bătrână, scoală-te şi fă-mi o cocă şi-o pune pe vatra ploaptănului pe
cenuşă, că io am grijă de ia să se coacă”. Bătrâna s-o sculat încet să nu o
sâmtă ceilalţi din casă şi i-o făcut lui Câtu coca, apoi s-o dus la culcare.
Tatăl fetei când o gândit că coca lu Câtu îi aproape coaptă, s-o sculat şi el
şi s-o dus în conie să stea de vorbă cu cuscru-său. Din vorbă în vorbă i-o
zâs: „Măi cuscre, m-am sculat şi io să-ţi ţâi de urât, că văd că nu poţi să
dormi, şi să mai povestim câte ceva. Uite acum m-am gândit că trebuie să fii
supărat că eu nu i-am dat fetei când s-a măritat o zestre ca lumea, da io am
fost dintr-o familie săracă cu mulţi copii, şi tatu nost o trebuit să-şi împartă
bruma de avere ce-o avut-o, uite aşa: şi tatăl fetei luând fierul de la foc, o
început a împărţi coca în lungul, dacă o văst că unii din fraţi n-or avut parte
la împărţală, o mai împărţât odată averea să ajungă la toţi, şi cu fierul de la
foc s-o apucat de-o tăiat coca şi de-a latul, făcând-o bucăţi mărunte. Dar nici
aşa n-o fost bine, că frate-meu îl mai mare n-o fost mulţumit şi-o vrut altă
împărţală. Şi omul nostru o început să deie roată cu fierul de la foc prin cocă
de-o făcut-o praf, de n-o mai avut Câtu parte nici măcar să ia o bucată din
cocă.
Supărat nevoie mare şi flămând, s-o culcat Câtu lângă muierea lui, dar le
o vreme l-a răzbit foamea şi-o zâs cătră muiere:
- ”Tu, măi, babă, mie mi-e o foame de lup, ia dă-mi ţundra aia pe mine că
mă duc în grădină să mânc nişte coceni de la curechii ce i-am adunat azi.”
Cuscru-său care auzise totul, o aşteptat până o ajuns Câtu în grădină, s-o
îmbrăcat ca şi când s-ar duce afară că ”are o lipsă”, o găst lângă uşă o bâtă
mare, şi s-o îndreptat cătră grădină. Văzând el o jigăranie mare umblând
prin grădină unde n-o început să-i care cu bâta pe spinare strigând cât îl
ţineau puterile ca la urs.

261
 De o aşa hărmălaie o ieşit baba lui Câtu afară din casă şi văzând pe
cuscru-său cum îl croia pe Câtu cu bâta, o strigat cât o putut:
- ”Nu mai da cuscre, că-i Câtu mieu!” Dar cuscru-so da tot mai tare cu
bâta zicând:
- ”Câtu dracului că-i cât calu şi vă mănâncă tăte curechile”.
Până la urmă Câtu s-o dat de gol şi l-o rugat pe cuscru-so să nu-l mai
croiască cu bâta aşa amarnic, omul şi-o cerut iertare ”de greşeală” şi s-or
împăcat până la urmă.
A doua zi de dimineaţă tatăl fetei şi-o luat rămas bun de la cuscrii, de la
fata lui şi-o plecat în treburile lui.
Apăi de atunci, după păţania cu cuscru-său Câtu s-o lecuit şi n-o mai zâs
niciodată la masă înainte de vreme că-i sătul, şi toată lumea o fost mulţămită
şi lucrurile s-or tocmit.

Culeasă de la Nana Hălălai Veta lui Bandalic de 76 de ani din Cetea nr.
144/277

LEGENDA CURUŢILOR

Demult, tare demult pe locurile unde-i azi hotarul satului nostru, locuiau
nişte oameni uriaşi numiţi ”curuţi”, le plăcea tare mult vara să stea la soare
pe Chietrile de la intrarea în Băile Romane. Da erau aşa de voinici că nu
puteau să steie mai mult de unul pe câte o chiatră. Unul dintre ei, voinic
între voinici era aşa pogan că stătea cu fundu pe Ticuiu Ticuţei şi picioarele
îi ajungeau în valea Cetei.
Să pare că nu prea se înţelegeau bine cu oamenii pe care îi vedeau în
hotar, ca să se distreze veneau câteodată în sat să prindă oameni şi să-i
năcăjească.
Pe vremea aceea, oamenii erau mai săraci îşi făceau căsuţe de lemn de
zadă, cu uşi şi ferestre tare mici să nu-i poată scociorî din ele Curuţii. Dacă
or văzut uriaşii că nu pot intra în casele oamenilor încercau să-şi bage mâna
pe fereastră şi pe care îi prindea, îl scotea afară şi-l necăjea, îl lua în mână
ca pe un pui de găină şi-l ridica în dreptul ochilor să-l vază cât mai bine, de i
se făcea la bietul om rău când să trezea la aşa mare înălţime.
Azi aşa, mâine aşa, dacă or văzut oamenii că n-au odihnă din partea
Curuţilor s-or hotărât să se apere de zăhăiala lor, în fiecare casă era pregătită
câte o săcure bine ascuţită, dacă uriaşul băga mâna pe fereastră să caute un
om să-şi facă joaca cu el, se trezea cu câteva lovituri bune de secure care-i
veneau ca nişte pişcături de purice, da îşi trăgea mâna tăiată.
Să spune că într-o zi una din fetele Curuţilor o plecat cu un frate mai mic
la plimbare prin moşia lor, sub Glimeea Benicului şi Cetei, or văst nişte

262
oameni la plug. Curioasă, i-o luat în mână cu boi cu tot, cu plug, şi să uita
la ei, apoi i-o pus în poală şi i-o dus acasă să le arate şi fraţilor ăialalţi.
Când o sosit acasă mumă-sa o văzut că are ceva în poala rochiţei şi-o
întrebat-o:
„Fata mumii, ce vrei să faci cu jigăraniile ălea de le ai în poală?”
„Mamă. Le-am adus să le arăt şi la fraţii mei mai mici ce-am găsit la
Glimeea Benicului, că ei n-or avut cum să vadă, că n-or prea umblat departe
de casă, m-am gândit să aibă şi ei cu ce să se joace.” Muma fetei i-a zis
atunci:
„Fata mamii, să meri să-i duci înapoi de unde i-ai luat, da să nu le faci
nici un rău, că jigăraniile astea când n-om fi noi, or fi stăpânii locurilor
ăstora, că ei or moşteni pământul.

Povestită de Nana Chitulea Elisaveta în vârstă de 84 de ani din Cetea nr.

86/201, care o ştie de la tatăl său Dărămuş Ioan, decedat în 14 septembrie
1944, în vârstă de 86 de ani.

LEGENDA ÎNTEMEIERII MÂNĂSTIRII RÂMEŢI

Învăţătorul pensionar Barna Petru – din Benic, aflat în urmă cu mulţi ani
în hotarul satului Cetea, a stat de vorbă cu bătrânul CĂDAN IOAN /a lui
Burea/, ce se afla la coasă la Ciurila, în apropierea Băilor Romane, care i-a
relatat următoarele:
„Ştiu de la bunicul meu că pe locul acesta întins şi frumos /de la Ciurila/,
în urmă cu multe sute de ani, au vrut să construiască o mănăstire câţiva
călugări Eremiţi – pentru aceasta au cerut voie sătenilor – dacă la început,
oamenii au fost de acord să se ridice în acel loc mănăstirea, pe urmă s-au
răzgândit şi nu le-au mai dat voie. Supăraţi, călugării de răutatea oamenilor
din sat, au plecat blestemându-i ca ei şi urmaşii lor ”să muncească din
greu”, dar ”strânsură” să nu aibă.
După o perioadă de căutări au aflat un loc bun pentru ridicarea mănăstirii,
pe valea Geoagiului /Mănăstirii/ -şi după ce au primit acordul oamenilor de
aici s-au apucat să ridice Sfântul Locaş de rugăciune.
Numele mănăstirii se trage de la aceşti călugări Eremiţi /singuratici/ -care
au ridicat astfel una din primele mănăstiri din Transilvania – devenită astăzi
o adevărată ”perlă a Ardealului” şi care atrage prin frumuseţea sa în fiecare
an zeci de mii de credincioşi din toate părţile ţării.
Nu se ştie dacă blestemul călugărilor a avut efect – dar locuitorii satului
deşi sunt oameni foarte harnici şi pricepuţi, nu au avut printre ei oameni
prea bogaţi, majoritatea au fost ţărani mijlocaşi şi săraci care trudeau din
greu pentru a-şi agonisi cele necesare traiului.

263
 Pentru faptul că terenul arabil nu era suficient – iar solul nu avea o
fertilitate mare – mulţi din locuitorii satului înainte de 1950 lucrau
pământurile din Galda de Jos sau Mesentea, în arendă.
De Mănăstirea de la Râmeţi este legat şi numele Sfântului Ghelasie – unul
din călugării de aici, vestit pentru credinţa sa şi faptele deosebite săvârşite
pe parcursul vieţii. Se spune că odată aflându-se la Hopagi, unde Mănăstirea
avea teren de coasă /râturi/, oamenii i s-au plâns că din cauza secetei nu mai
au apă de băut nici pentru ei nici pentru animale şi l-au rugat să facă o
minune ca să izvorască acolo apă. Deşi terenul era stâncos, călugărul
Ghelasie a rostit rugăciunea din toată inima, a făcut cu toiagul ce-l avea în
mână semnul Sfintei Cruci peste acel loc şi din piatră seacă a ţâşnit un izvor
cu apă foarte rece şi bună – care există şi azi şi este cunoscut sub numele de
”Izvorul Vlădicii” de la Hopagi.
Se ştie că mai târziu călugărul Ghelasie a devenit stareţul Mănăstirii, apoi
datorită meritelor sale devine primul Mitropolit al credincioşilor ortodocşi
din Ardeal. În ziua morţii sale se întorcea din pelerinajul de la cele şase
biserici pe care le păstorea, călare pe măgăruşul său, a murit în şa, şi
animalul l-a purtat în spate până la poarta mănăstirii unde s-a oprit. Locul în
care a stat animalul în faţa porţii a păstrat imprimat în piatră urma copitei –
placa de piatră cu urma copitei se păstrează şi astăzi în muzeul Mănăstirii.
Într-o raclă de lemn din noua clădire a mănăstirii se păstrează o parte din
scheletul Sfântului care se spune că face minuni, vindecând bolnavi.
Tot tradiţia orală a păstrat peste veacuri amintirea că în ziua morţii
Sfântului clopotele celor şase biserici de pe valea Geoagiului şi cel al
Mănăstirii au sunat singure, fără a fi trase de cineva.
Locul unde se află astăzi Mănăstirea le la Râmeţi este un loc binecuvântat
de Dumnezeu – imediat după aşezarea călugărilor aici pe stâncăriile sterpe
şi sălbatice, a început să crească ”grâuşor” şi ”brădişor”.
Profundele transformări pe care le-a cunoscut Mănăstirea Râmeţi în
ultimele decenii ale mileniului II se datorează activităţii neobosite acelui
care a fost un adevărat model de modestie, de credinţă şi bunătate
sufletească, ”părintele” doctor în teologie Dometie Manolache, al cărui
mormânt se află în incinta Mănăstirii pe care a ctitorit-o şi pe care a iubit-o
din tot sufletul său mare şi nobil.

Informaţii culese de la învăţătorul pensionar dl. Barna Petru în vârstă de

66 ani din Benic, care de peste 50 de ani este considerat unul din cei mai
importanţi ”mireni” din zonă ai Mănăstirii Râmeţi.

264
 LITERATURA MAGICĂ ŞI LEACURI BĂBEŞTI
În trecut, când problemele de sănătate ale satului erau rezolvate de
femeile meştere în descântat, de multe ori trebuiau să vindece oameni sau
copii de ceea ce numeau ”soare săc” /dureri de cap puternice/. Pentru
aceasta, bolnavului i se dădeau trei aşchii de lemn cu care mergea la vale,
trebuia să le arunce peste cap în apă, pe rând şi să spună de fiecare dată
următorul ”descântec”:
„Ieşi soare săc din creierii capului
Din faţa obrazului
Că de nu-i ieşi,
Eu te-oi descânta
Şi te-oi îngropa,
Până –i fi pe-aici
Şi te-oi nimici
În groapă-n pământ
Mai mult să nu mai vii
Nici la oameni, nici la copii.”
Pentru cazurile mai grele de scrânteli de mâini sau picioare, se apela la
serviciile nanei Ana lui Cicu – care trata bolnavul cu comprese cu urină,
peste care se înfăşura o bucată de postav ce trebuia ţinută până ce locul
dureros se vindeca. Tot scrântelile se tratau cu frecţii cu unsoare de porc, se
lega locul dureros cu o ”aţă de lână de la o oaie negră” şi se spunea
următorul descântec:
„Să ducea……. /numele beteagului/ pe-o cale, pe-o cărare şi s-o întâlnit
cu un om negru care o îmchedecat-o de-o căst şî şi-o scrântit chicioru /sau
mâna/ - după care făcea un nod aţei, se repeta de 9 ori formula
descântecului şi de fiecare dată se făcea câte un nod la aţă neagră. La sfârşit,
aţa se înfăşura în jurul membrului bolnav şi trebuia păstrată până cădea de
la sine, odată cu căderea aţei, trecea şi durerea din locul respectiv.
„Tratamentul” putea fi aplicat şi la oi, capre sau vaci.
Când beteagul era într-o stare mai gravă şi nu putea fi vindecat pe plan
local, se apela la serviciile a două femei pricepute din satul vecin Benic,
unde acesta era transportat cu căruţa.
Cele două femei cunoscute pentru priceperea lor se numeau Man Carolina
/a lui Folea/ şi nana Anuţa lui Constantin.
Nana Carolina lui Florea din Benic era vestită pentru priceperea cu care
ştia să descânte de ”bubă rea”:
„Bubă albă, bubă neagră,
bubă galbină,
bubă de 99 de feluri,
265
 ieşi afară din…… /numele beteagului/
din creierii capului,
din faţa obrazului,
că de nu-i ieşi
noi te-om descânta
de nu-i exista
şi te-om îngropa,
în pământ uscat.
Şi nu vei mai fi,
Cât io voi trăi.
Să laşi pe ….. /numele beteagului/ în mila Domnului
Şi să-l vindece El, că El este bun!”
Nana Anuţa lui Constantin era mare meşteră să descânte vacile al căror
lapte era ”oprit” de strigoaie. Proprietarul animalului trebuia să aducă o
cană de lapte muls de la animalul bolnav şi o cană de apă sfinţită în Biserică
/de la Bobotează, Rusalii sau de la Sfinţirea Viilor/. Descântecul era făcut
fără ca proprietarul animalului să audă textul descântecului – de aceea nu
putem să-l reproducem textual.
Din informaţiile primite în trecut, când satul nu dispunea de asistenţă
medicală, diferite afecţiuni erau tratate după anume reţete de către meşterele
”doftoroaie ale satului”.
Durerile de ”foale” /burtă/ erau tratate cu ceai făcut din frunze de ”steagă”
– o buruiană de leac cunoscută în sat. Se luau 1-2 spice de steagă, se
fierbeau într-o cupă cu 1 fele de apă. Se da beteagului să bea din acest ceai
şi durerea dispărea imediat.
Tot pentru dureri de ”foale” se da bolnavului pe o linguriţă cu zahăr
câteva picături de oţet de mere.
În anotimpul rece al anului, cea mai răspândită boală era tusea, mai ales
în rândul copiilor. Cel mai eficace remediu era ceaiul făcut din frunze de
”acăţ” /salcâm/, din floare de soc, sau din flori şi frunze de ”salca morţilor”
/mâţoace/. La o cană cu 1 litru de apă se punea o ”clombiţă” din planta
respectivă, se fierbea până da în clocot, se lăsa la răcit, apoi se îndulcea cu
miere.
Cum în anotimpul rece mulţi dintre locuitorii satului răceau – ei erau
trataţi în felul următor:
Pe ”gunoieriţă” /făraş/ se prăjeau pe jar tărâţe de grâu de primăvară,
fumul ce ieşea din tărâţe trebuia inhalat de bolnavul care sta deasupra
gunoieriţei acoperit cu un lepedeu, sau o măsăriţă, până să ”desfunda”.
Pentru durerile reumatice de fierbeau într-o oală mai mare frunze şi
rădăcini de ”bubalnic” – până erau încă calde se puneau într-o cârpă şi se

266
învelea locul dureros. Tratamentul se făcea de câteva ori pe parcursul a 2-3
zile, până când durerea ceda.
Frecvente erau şi durerile de dinţi. În lipsa medicamentelor, se apela la
tratamentul cu planta denumită popular ”măsălariţă” /Hyoscyamus niger/.
Planta era culeasă de pe marginea drumului ce lega Benicul de satul vecin
Mesentea – era recoltată partea aeriană. Din floarea ce se aducea, numită
”bondoagă”, se scoteau seminţele – se punea apoi pe o gunoieriţă cu jar să
se prăjească, apoi era pusă într-un vas mai mare la care se turna apă
clocotită. După ce apa se mai ”stâmpăra”, bolnavul se aşeza cu faţa
deasupra vasului şi era acoperit cu un lepedeu sau o măsăriţă, să facă
abureală – după un timp din dintele sau măseaua stricată chicau viermi cu
capul negru, care pluteau pe apa din vas! Şi omului îi trecea durerea ca luată
cu mâna!
Dacă omul avea ”hertică” /T.B.C./, leacul era să meargă la stâna de oi –
acolo trebuia să stea noaptea câteva ceasuri între oi, să miroasă săul de pe
lâna oilor, mirosul nu prea plăcut al urinei şi balegii de oaie. Se repeta
tratamentul câteva zile – se zicea că mirosul acela făcea bine la boală. La
noi o fost un om bolnav de ”hertică”, şi-o făcut şi el tratament la oi, dar nu
l-o ajutat cu nimic, o tot slăbit până n-o mai rămas numai pielea şi osul, şi o
apucat de l-o vindecat ”sapa şi lopata”.
Pentru muierile cu mai mulţi copii, moaşa bătrână ”din Dos” le mai da
leacuri din buruieni, când nu mai vroiau să aibă copii. Informatoarea ne-a
relatat un caz mai deosebit: una din femeile din sat, Saveta Oţoi a lui Cotu -
a născut nici mai mult nici mai puţin de 24 de copii /din care i-au trăit doar
3/ - când era iar ”de-a face”, s-o dus la moaşă să o scape de necaz, pentru că
era în luna a patra, moaşa n-o mai avut ce să-i facă, da i-o dat sfatu să se
baje în ”şaitău” printre buţile cu prune puse pentru vinars unde-or fi mai
dese, şi în cele din urmă o ”scăpat”.
Cu leacuri băbeşti erau vindecate şi vitele din gospodărie când se
betegeau, erau pe vremuri câţiva oameni pricepuţi în sat care ştiau ce
trebuie să se facă în astfel de cazuri.
Boii mai ales se îmbolnăveau de ”armurare” – animalul era neliniştit şi se
bătea mereu cu picioarele din spate pe ”foale”, animalul era înţepat în
crucea şelelor cu un cosor, dacă boala nu era mai veche, animalul scăpa,
dacă nu, era chemat Mitruţu lu Verzaru sau Văsâlica lu Sandu, care băga
mâna în fundul animalului şi trăgea de lângă şira spinării ”o ţâră de sânge
închegat”. Imediat după ce-i trăgea sângele, boul se vindeca.
Dacă făceau ”armurare” oile – să băga păcurariul între ele, îşi lua clopu
din cap şi îl mişca pe sub foalele lor, le scuipa, le descânta, şi oile se făceau
bine!

267
 Dacă oile să-mbolnăveau de ”căpială”, nu mai aveau scăpare, trebuia
omul să-şi taie animalul beteag, la fel se întâmpla când se îmbolnăveau de
”gălbează” – mai ales când păşteau în locuri mlăştinoase.
Vacile muşcate în păşune de nevăstuică – erau tratate cu un ceai făcut din
urzicuţe mici cu frunza creaţă – cu care se spăla bune ugerul.
Vacile muşcate de şerpi, se spălau la uger sau în locul muşcăturii cu o
fiertură în care era pusă o piele de şarpe. Cu puţin noroc, vaca scăpa!
Pentru porcii care răceau şi tuşeau – ”aveau aprinsori” – de plumâni, li se
da să bea o fiertură făcută din planta ce se numea ”plumânăriţă”
/pulmonariţă/ Pulmonaria officinalis/ - numită şi mierea ursului, pe care
oamenii o culegeau de la munte din Tău.
Tot pentru porcii betegi de răceală, li se trăgea cu acu în ureche frunza de
spânz /Helleborus purpurascens/.
Dintre păsările de curte cel mai des se îmbolnăveau puii de găină care
făceau ”cobe” – stăteau tot timpul cu ciocul deschis şi respiraţia le era ca un
şuierat. Puii scăpau de cobe dacă cineva priceput le scotea de sub limbă
”aţa” de cobe – pasărea se vindeca imediat.
Leacuri băbeşti, folosite la vindecarea oilor în trecut.
Sângerarea oilor - vine din oboseala mare, după care animalele beau apă
imediat apă rece de la izvor sau din vale.. Oaia bolnavă geme, se lasă jos şi
dacă păcurariu n-o vede la timp, moare.
Oaia bolnavă se înţeapă cu un ac mare de cusut în nas, până curge sânge,
se crestează la urechi şi la coadă, apoi se fricţionează animalul bine ca din
locurile crestate să curgă sânge.
Gălbinarea oilor - se manifesta prin aceea că animalul devenea trist, nu
mai mânca şi se îngălbenea la ochi. Cu ajutorul unui ac, se prinde pieliţa de
sub ochi, care se taie apoi cu un cuţit bune ascuţit. Pieliţa tăiată se dă
animalului să o mănânce, sau cel puţin să o mestece în gură. Animalul
netratat moare.
Răsfugul – este o boală molipsitoare, bubele sunt mai late decât cele de
”bubat”. Dacă apare la oile cu lapte, duce la stârpirea laptelui din una sau
ambele ”ţâţe” ale oii. Pentru a se preveni îmbolnăvirea altor oi, locul de
înnoptat al oilor trebuie schimbat mereu, pentru ca oile să doarmă mereu pe
un teren uscat şi curat. În prezent se tratează prin vaccinare.
Schiopatul – este o boală molipsitoare care atacă unghiile animalului, şi
apare atunci când animalul stă mult în terenuri mlăştinoase sau umede şi în
murdărie. Animalul se deplasează foarte greu, slăbeşte, nu mai are poftă de
mâncare, în ultima fază nu se mai poate ridica de pe jos, îi cad unghiile.
Oile bolnave de şchiopat sunt spălate cu soluţie de piatră vânătă şi sunt
ţinute câteva zile separat într-un loc uscat şi curat până la vindecare.

268
 Albeaţa - la unul sau la ambii ochi provine din lovituri sau înţepături
provocate de plantele din păşunat, ochiul bolnav se acoperă cu o pieliţă
albă, animalul nu mai vede. Pentru vindecare se trage cu un ac păr de câine
în ureche.
Căpuşele - insecte parazite care cauzează mari neplăceri animalului, care
devine neliniştit, se scarpină mereu, pierde pofta de mâncare. Păcurarii
înainte de vreme după ce tundeau oile, se spălau cu zeamă de rădăcină de
şteregoaie.
Râca oilor – este o boală tare molipsitoare care se poate transmite şi la
om. Se trata prin spălare cu petrol amestecat cu lapte.

Informaţiile în legătură cu leacurile băbeşti folosite în tratamentul

oamenilor şi animalelor le-am primit prin bunăvoinţa următorilor locuitori:
1. Chitulea Elisaveta de 84 de ani din Cetea nr. 86, fiica morarului Truţă
/Bucur/ şi soră cu preotul Truţă Vasile
2. Niculaş Traian – de 80 de ani din Cetea nr. 240, pensionar /Palcu/
3. Chitulea Traian /Nienu/ de 80 de ani, pensionar, domiciliat în Cetea nr.
249

269
 CAPITOLUL XII
POEZIA CULTĂ
Vetuţa Pop – născută Hălălai
Născ. 20.10.1923 – Cetea / Alba; dec. 19.09.1996 – Canada
Rugă
Satul meu
Misterul vieţii
Cuget
Eul
La mormântul părinţilor mei
Resemnare
Copiilor mei
Piatra Cetii

Prof. Petru Chitulea

Născ. 1915 – Cetea / Alba; dec. 2000 – Timişoara
Mama
Amintiri
Din nou la şcoală
Toamna lui „58
Spontane
Patria
Ai noştri tineri!

Prof. Traian Cadan

Născ 1952 – Cetea / Alba
Înflăcărare
Cântec de ianuarie
Mureşul
Înserare la Alba Iulia
Înserare de iarnă
Fluturi albi
Cu aripi deschise
Autoportret
Focuri de primăvară
270
 Înserare
Cântec de august
Cântec de decembrie
Dor de Moldova
Soare moldav
Eternitatea carpatică
Iubire de nemurire
Biografie
Ţara aceasta
Soare carpatic
Iubire de ţară
Coline carpatine
Gloria Transilvaniei
Poveşti de demult
Rime transilvane
Mistere transilvane
Cântec despre frumuseţea crinilor

VETUŢA POP

BIOGRAFIE

Pop Vetuţa/Hălălai/, economistă, poetă, publicistă, s-a născut în satul

Cetea, judeţul Alba la 20 octombrie 1923.
Părinţii: Hălălai Nechifor şi Carolina /născ. Cădan/. Copilăria şi-a
petrecut-o în Teiuş, Alba, face gimnaziul la Aiud, apoi termină liceul
Comercial din Blaj în 1944, este absolventă a Academiei din Braşov,
promoţia 1948.
Împreună cu soţul său Mihai Pop, vara anului 1948 o petrec ascunşi după
Piatra Cetii. Toamna în acelaşi an părăsesc ţara şi se stabileesc în Franţa la
Vermon, 11, Rue de Soupir, un orăşel foarte frumos pe malul Senei, la 60
km. De Paris. În 1951 se stabilesc definitiv în Canada, la Montreal la Ville
de Laval Quebec. Acolo desfăşoară o activitate intensă în cadrul
organizaţiilor româneşti din Montreal, Toronto şi Hamilton.
În toamna anului 1981, în luna septembrie, a vizitat România împreună cu
familia ei. A fost la Cetea, Teiuş şi Daia Română/satul natal al lui Mihai/
unde au petrecut două săptămâni împreună cu fraţii, surorile, verii şi nepoţii.
A decedat în ziua de 19 decembrie 1996, în vârstă de 73 de ani în Canada.
Din : „România în Ştiinţa şi Cultura Occidentală” 1996

VETUŢA POP – versuri alese din volumul „Poeme”, 1995

271
 RUGĂ
În rugile noastre fierbinţi
Să ne oprim în gând la una,
Ce dăinuieşte printre noi
De când soarele şi luna:
SATUL MEU
La margine de Apuseni
Străjuit de-a „Cetii Piatră”
E sătucul de pe vale,
Aşezat între răzoare.
Împădurit de meri şi peri,
Piersici şi cireşi de frunte,
Pruni şi nuci de-o frumuseţe,
Totul e ca să te-mbete
Şi să-ţi dea un gust de sete.
Seara când se lasă-amurgul,
Pâlpâie pe vetre focul,
MISTERUL VIEŢII
„Dascăli mari din lumea-ntreagă,
Pun probleme şi se-ntreabă,
Misterul vieţii să-nţeleagă.
Dar răspunsul nu ne vine,
CUGET
„Şi ne vom duce toţi
Când vine vremea,
272
„Nu da Doamne omului
Câte poate duce”.
Că va sfârşi ca Isus
Răstignit pe cruce.
Vetuţa Pop, Canada, 1944
Fumul strecurat prin băburi
E aievea unor jocuri.
Un miros de coorbeţe,
De gutui şi nuci bătute
Ele-mbie trecătorul,
La popas să stea pe-o muchie,
Murmur de izvor s-asculte.
Pe un grui, mai la o parte,
În acelaşi „sântirimb”,
Mândrele surori biserici
Stau de veghe zi şi noapte.
Vetuţa Pop, Canada, 11 mai 1982
Prin cunoaştere, gândire,
El ne vine prin iubire,
Doamne! Vom veni la Tine
Rămânând în nenurire”.
Vetuţa Pop, Canada, 1994
Fămânzi, sătui sau goi
Vom îngăşa ţărâna.
Cu noi sau fără noi, Şi-n veci Dumnezeirea
Rămân lumina, noaptea, În minţi va dăinui”

Vetuţa Pop, Canada, 11 iunie 1987

EUL

„Doamne,
în fiecare-ai pus un „Eu”
e „Eul TĂU”,
în El Te simt
şi pentru El se tot frământ
cei de pe pământ.”

Vetuţa Pop, Canada, 1994

LA MORMÂNTUL PĂRINŢILOR MEI

„În bătrânul cimitir, Le spuneam că sunt frumoşi,

Sub o Sfântă Cruce, Şi-i rugam să se-ngrijească.
Stau părinţii mei dormind,
Dormind somnul dulce. Sunt acuma amândoi,
Şi mă bucur foarte,
Ei mă aşteptau de zor, Că sunt la lăcaşuri noi,
Şi din somnul lor uşor, Să uite de toate.
Le fusese vrerea toată,
Să-i ridic la viaţă-odată... I-am găsit cum am dorit,
Liniştiţi şi sobri
Şi într-un amurg de seară, Nu voiam ca să le spun,
Pacea îmi aduse-un dor, Tot amarul meu adus,
Şi fără nici o găteală Şi să-i pun pe gânduri...
Am plecat înspre acol‟.
În beţia-mi de cuvinte,
Şi m-am tot apropiat Şi aceasta rău mă doare
De al lor sfânt lăcaş N-am lipit obrajii mei
Era să trec făăr iertat, De-a lor ţărână moale.
Dacă nu m-ar fi strigat: Azi, pentru a mea uitare,
Opreşte, drag colpilaş...! Tată, mamă, cer iertare.

Când la mine s-au uitat, Fraţilor! La primăvară,

Lacrimile mi-au secat. Când pe-acolo vă veţi duce,

273
Pentru a mea uitare,
Vă fac o rugare,
Vetuţa Pop, Canada, 20 decembrie 1981
RESEMNARE
Când grijile mă năpădesc
Şi firul vieţii mi se curmă,
Mai are rost atâta trudă
Şi lacrimi ce mă podidesc?
COPIILOR MEI
Azi vă scrie mama carte
Şi o pune în poem
Vreau cu drag să vă fac parte
Vreau să vă dau un îndemn.
Sunteţi mari, copii mamei
Multe-n viaţă aţi văzut,
N-aveţi nevoie de sfaturi
Precum nici de-al meu sărut.
Totuşi poate că în viaţă,
Undeva eu am greşit,
Şi-am uitat să spun la vreme
Ce de mult aş fi dorit.
„Să iubiţi copii voştri
Ca prunelele din ochi,
Pe soţii le respectaţi,
Respectaţi a lor familii,
Şi pe lângă ele staţi.
Nu uitaţi că viaţa-i plină,
Plină de necunoscut,
Şi în viaţă nu poţi face
Numai ce ţie îţi place.
274
Să lăsaţi câte-un sărut,
Pe-a lor sfântă Cruce.”
Doamne, Tatăl cel Ceresc,
Întorcu-mă la Tine,
Şi-n dulcele grai strămoşesc,
Iertare-ţi cer Stăpâne!
Vetuţa Pop, Canada, 1994
Nu lăsaţi ca egoismul
Să se-agaţere de voi,
Şi priviţi la suferinţa,
Ce se plimbă printre voi.
Ca să ai copile-n lume
Mulţumirea că trăieşti,
Dă din dragostea ta mare,
Că-mpătrit ai să primeşti.
Lasă să vorbească-n tine,
Sufleţelul cel curat,
Iar mânia o alungă.
Să n-apuce-apus de soare
Peste-a ta mânie mare.
Stai mereu cu tin-de vorbă,
Şi te-ntreabă de e bine,
Ce-ai făcut tu azi cu alţii,
Să facă şi ei cu tine.
Iar de-o fi, copii mamei
Mâine să-mi vină să plec,
Să-l lăsaţi pe tata acasă,
Şi să mai vedeţi de el.

Ăsta e îndemnul meu,
Dar voi faceţi ce puteţi,
Cum vă spune conştiinţa,
Şi v-ajută Dumnezeu
Vetuţa Pop, Canada, 5 august 1982
PIARTA CETII
„Bun găsit surată Piatră,
Cum de tu mi te-ai ascuns,
Şi ai stat o săptămână
Învelită de-a ta ceaţă,
Nu ştiai c-a ta prezenţă,
Pentru mine avea preţ?
Mă lăsaşi ca să te caut,
Zi de zi cu nerăbdare
Şi cu mare disperare.
O! Ba ştiu eu ce-ţi fu baiul,
Sfătuiai cu-a Craivii Piatră,
Cum să mi te-arăţi, măi, fată,
Primenită şi-mbrăcată
Să-mi rămâi în mintea mea,
Mândră, falnică, curată,
Şi ai reuşit, o, piatră!
Să-mi zgudui fiinţa toată,
Ca să nu te pot uita,
Niciodată, niciodată!
Ţie-ţi datorez crăiasă,
Un tribut ce n-are preţ,
Ai mei strămoşi în lume,
Părinţilor mei, ş-apoi eu,
La a tale poale, Piatră,
Au văzut lumina zilei.
Vetuţa Pop, Canada, 7 februarie 1982
275
Să fiţi bravi, băieţii mamii,
Şi în viaţă nu uitaţi:
Că veniţi din Piatra Cetii
Şi că sunteţi Pop de Daia
Din Români sunteţi creeaţi.”
Satul întreg privea spre tine,
Şi-a ta creastă admira,
Veşnic demnă, veşnic dreaptă
A lui viaţă îndruma.
Secole de ani în urmă,
Pe-ai noştri Daci i-ai protejat,
Mai târziu, tu Piatră scumpă,
Ai avut grijă de noi,
Şi în vremuri de restrişte,
Ne-ai ascuns pe amândoi.
Nu lăsaşi pe nime-n lume,
Să găsească - noastre urme.
Mulţumesc, măreaţă Piatră
Pentru găzduirea dată.
Nu ştiu de va fi vreodată,
Vreme de-a ne întâlni.
Cu durere te las Piatră,
Şi-al tău dor îl duc cu mine
Rămas bun a mea surată,
Şi continuă cum ştii,
Peste scumpul meu sat Cetea
Tot mereu a străjui.
Nu uita în straja ta,
Nici Teiuşul, nici Alba
 AMINTIRI DIN AMINTIRI

.......În vara anului 1948, ne găseam a scunşi în Munţii Apuseni, după

Piatra Cetii. Vedeam cum trece timpul, că iarna vrem nu vrem, va veni,
rândurile se strângeau din ce în ce, azi cădea unul, mâine altul, ne puneam
întrebări ce să facem? Decizia fu luată: să părăsim ţara.
Îmbrăcaţi în haine mocăneşti am coborât din munţi la Cetea la sora
mamei mele, de acolo la Daia la părinţii lui Mihai. Singur mersul la Daia a
dat naştere la o serie de probleme...
Săracul tata nu se gândise niciodată că-l voi vedea pentru ultima dată în
gara unde lucra, mergând la lucru, iar eu luând trenul să părăsesc ţara.
A trecut pe lângă mine, ni s-au încrucişat ochii ca la doi necunoscuţi. Azi
îi simt durerea şi-i văd capul privind înainte parcă nu aş fi fost fata lui, deşi
ne luaserăm rămas bun doar cu două ore înainte de această întâlnire, la noi
în casa părintească.......
Vetuţa Pop, Canada, 1981

PROFESORUL PETRU CHITULEA

S-a născut la 28 martie 1915, în satul Cetea,judeţul Alba, din părinţii Ion
şi Saveta Chitulea, tatăl fiind strănepot al părintelui Petru Chitulea şi mama
fiica a cantorului Petru Raica.
Urmează cursurile şcolii primare în Cetea şi Alba Iulia, urmează cursurile
Liceului Titu Maiorescu din Aiud pe care îl absolveşte cu examen de
bacalaureat în 1934.
Urmează cursurile Facultăţii de litere şi filozofie din Cluj, şi îşi susţine
licenţa sub îndrumarea eminetului profesor universitar Onisifor Ghibu.
Participă ca sublocotenent la cel de-al doilea război mondial între anii
1941-1942 în zona Odessa între anii 42-44 funcţionează ca profesor
suplinitor la Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa – în vacanţele de vară
este preocupat de efectuarea unor cercetări monografice în satul său natal la
îndemnul profesorului universitar Dimitrie Gusti, fondatorul Institutului de
cercetări sociologice din România. În anul 1945 este numit şeful serviciului
de Orientare profesională la Piteşti – în vara aceluiaşi an strânge date
monografice privind comuna Ţigmandru din judeţul Mureş.
Între 1950-58, este profesor fonopedagog la Timişoara unde se stabileşte
definitiv şi se căsătoreşte cu Elena Toth din Timişoara, are un băiat din
căsătorie.
Publică o serie de articole satirice la adresa noii orânduiri instalate în ţară,
motiv pentru care este dat afară din învăţământ şi obligat să-şi câştige
existenţa ca muncitor la Intreprinderea Ferometal din Timişoara, perioadă

276
satirizată într-o serie de poezii publicate în volumul de versuri „În luptă cu
viaţa” , în care cu un umor amar dezvăluie drama miilor de intelectuali
români indezirabili guvernului trimişi în fabrici şi pe şantiere şă se
„călească” la aspra şcoală a muncii de jos.
Tenacitatea şi dârzenia moştenită de la străbuni îl ajută să treacă peste
această perioadă grea, în anul 1968 este reabilitat şi reprimit în învăţământ,
unde lucrează până în 1973 ca psiholog. În anul 1973 se pensionează.
Format la şcoala valoroasă a eminentului psiholog Dimitrie Gusti publică
o serie de articole valoroase în revista Institutului de cercetări sociale
privitoare la satul Cetea.
A publicat o serie de articole şi studii de psihologie în revista Institutului
Social Banat-Crişana, precum şi în revista Magazin.
O parte din poeziile sale le publică în revista „Non Omnis Moriar” (Nu
voi muri niciodată), în multe din ele evocă cu drag şi nostalgie plaiurile
natale ântre 1990 şi 1993.
Primul volum de versuri „În luptă cu viaţa” îi apare în 1994, la Editura
Parsec din Timişoara. Pentru meritele sale ca luptător pe frontul celui de-al
doilea război mondial este decorat cu „Crucea comemorativă a celui de-al
doilea război mondial” prin decret prezidenţial, este veteran de război şi
membru al Organizaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
În anul 2000 apare al doilea volum de versuri „Horă pe pământuri”, în
ianuarie 2001, apare Monografia satului Cetea, scrisă în colaborare ce dr.
Vânea Goe.
A decedat în decembrie 2000 la Timişoara, în vârstă de 86 de ani, pentru
cei care l-au cunoscut şi iubit, rămâne un exemplu demn de urmat. Este
înmormântat la dorinţa sa alături de strămoşii săi, lângă altarul Bisericii
Româneşti din Cetea.

Din volumul „În luptă cu viaţa” – Editura PARSEC – 1994

MAMA

E mult de când cântări de jale Văzut-ai cum, prea mult, pe slove

Tu mamă, asultând, torceai.
Şi-acum te văd îngândurată
Şi-acum te simt cum mă priveai
Cătând să vezi prin mine anii
Necunoscuţi ce vor veni
Şi toate câte mă aşteaptă,
Atunci când tu nu vei mai fi.
Întârziam ceas după ceas,
Când pentru tine nepătrunse
Întotdeauna au rămas?
Şi-ai înţeles cu mintea-ţi clară,
Ştergându-ţi umedul obraz
Că-nvăţătura-i numai trudă
Şi sărăcie şi necaz?

277
Sau te gândeai că poate acul,
Ori calapodul, ar fi mai bun?…
Ştii, mamă dragă, că şi mie
Îmi vine astăzi, mai am să-mi spun
Că şi fără de carte multă
O pâine tot aş fi mâncat,
Iar acul nimenea din mână
Nici când nu mi l-ar fi luat.
AMINTIRI
Eram mic, de-o şchioapă doară,
Nasu-mi ajungea la masă,
Când umblam desculţ prin casă,
Şi la neaua troienită
Mă uitam pe geam afară,
Pe când mama ostenită
Robotea fără-ncetare,
Când cu rufele murdare,
Când la câmp şi când la plită.
Tata îşi ducea viaţa
Petrecând-o la pădure,
Doar cu boii şi cu carul
Înarmat cu o secure,
Ori la câmp, cum e plugarul,
Începând de dimineaţă.
Cam de când se luminează,
Până când, târziu se-aşază
Întunericul şi ceaţa.
Satul prăvălit la vale
Se lungea pitit sub coastă
Iar pe drum, pieptiş, pe coastă
Carul se târa agale,
Tras de boi cu pasul rar:
Oile rumegătoare,
Ca o umbră pe răzoare,
Mişcătoare-n zarea-albastră,
Când apar şi când dispar.
278
E mult de când cântări de jale
În satul nostru răsunau….
Dar, lângă carte, mamă dragă,
De-atunci, fără o pâine, stau
Şi chiar fără o pâine, totuşi,
De-un timp pe masă, tot citesc,
Iar pentru carte, viaţa-ntreagă
O, mamă scumpă-ţi mulţumesc!
Înălţat apoi cu-o treaptă,
Mă văd alergând pe cale,
Sau făcând băltoc pe vale,
Tocmai când e holda coaptă,
În mijlocul sfintei veri!
Toate-au fost de parcă-s ieri
Şi cireşele-n grădină
Şi eu mic, fără puteri
Toropit de somn la cină.
Astăzi CETEA îmi apare
Ca o flacără în minte:
Văd în gând cum, pe cărare,
Gâştele mergeau cuminte-
Către miriştea cu ace
Pe un câmp de chihlimbar,
Apoi mieii prin răstoace,
Cu Rujana înainte,
Mă văzură şi văcar.
N-am putut uita nici Şcoala
Construită de bătrâni,
Să-nvăţăm în limba noastră
Interzisă de stăpâni…
Cum duceam un lemn sau două
Subsuoară dimineaţa
Cum făceam serbări, excursii,
Să-nvăţăm cum este viaţa
De la-nvăţătorii buni.
Văd apoi sub raza lunii
Fetele lângă fântână
Cum cu cântecul, îngână
Firul cânepii şi-al lânii…
Stropi de aur se revarsă
Peste casele din vale:
Latră prin vecini toţi câinii
Când flăcăii câte-o farsă
Straşnică mai pun la cale.
Numai luna călătoare
Înălţată printre nori,
Îi conduce la culcare
Pe mândruţe şi ficiori.
Fiecare-o-nsoţeşte
Pe drăguţa lui iubită
Şi strângând-o voiniceşte
O tot pupă pân‟ la poartă
Unde iarăşi o sărută.
Veselia sparge cerul!…
Doar bătrânii-oftează-n noapte:
Luna blândă şi păgână
Dezgoleşte-ncet misterul
Tuturor acestor şoapte:
DIN NOU LA ŞCOALĂ
Câştigând cu greu procesul,
Azi mă-ntorc cu îndrăzneală
Cum aş reveni la viaţă
După-o nesfârşită boală
Mă-ntorc la şcoala care
Am muncit şi-am sângerat
Apărând cu greu morala
Şi făcând pionierat.
Dar, deşi sunt şi acum
Arşi cărbunii din cenuşă,
Am păşit stăpân pe mine,
279
Unii nu au pâine-n casă,
În cămară-s goale toate,
Iar impozitu-i ca gerul,
Numai de sărac nu-i pasă!
Mâine zi prin gard toţi ochii
Urmăreau cu mare frică
Cum perceptoru-i ridică
Perna, ţolul babei Dochii.
În vecini cu-n par i-aşteaptă
Strângând fălcile cu ură,
Galben tetea Văsâlică,
Cu cămaşa-n spate ruptă
Şi cu-njurături în gură.
Toate-au fost de parcă ieri…
Verile cu lună plină
În amurgul dalbei seri,
Satul prăvălit în vale
Plin de tainice oftări
Fetele lângă fântână
Torcând cântece de jale,
Oamenii fără odihnă
Harnici, buni şi-adeseori
Petrecând la sărbători.”
1960
Mândru şi cu dor, pe uşă.
Când să intru-n clasă însă,
Mă întâmpină şcolarii,
Toţi cu feţe zâmbitoare
Şi-ndrăzneţi ca toţi ştrengarii –
Repezindu-se la mine,
Să-şi arate bucuria
Că „s-a treminat cu bine”!
Eu făcându-mi datoria,
Mă urcai iar la catedră
După-o lipsă de un an
Şi apoi mai mult prin semne,
Mă trezii ţipând spontan
Un discurs în toată legea,
Spre NEAUZITORII mei:
-Măi băiete, aţi crede, poate,
Deşi fără de temei,
Că fiind azvârlit afară,
Dintr-o dată aşa, subit,
Nu v-am învăţat cu râvnă
Şi-ndeajuns nu v-am iubit - ….
Nu v-ascund, tot atunci,
S-a mai spus bine-nţeles,
De cei ce mă alungară
Şi avură interes,
Că am vrut la temelia
Şcolii voastre să ţintesc
Şi trăgând o cărămidă,
Înapoi să vă târăsc,
Către grajdurile-n care
Slugărit-aţi veacuri multe
Şi-aţi simţit pe pielea voastră
Umilinţa bâtei crunte,
Când v-au scos pe nas jupânii
Cei de tristă amintire
Neputinţa de-a vă plânge
De jicniri şi asuprire….
TOAMNA LUI 1958
Nu demult
Am fost concediat:
Mult m-am străduit
Mult am încercat
Să-nţeleg: DE CE!
Hârtia glăsuieşte
Despre-un H.C.M.
Cam necunoscut
280
Ochii tuturor spre mine
Se-ndreptau încrezători
Arătând că ştiu prea bine,
Murmurând aprobator,
Şi nici unii nu-şi uitară
Plânsul greu ca de vioară,
Când pe noi ei ne văzură,
Pe nedrept, zvârliţi afară.
Câţi găsi-vor calea oare
Către inimile lor
Doar bătând cu pumnu-n masă
Şi podeaua din picior?
Câţi din noi vom înţelege
Dintre toţi ce suntem mari,
Ce imbold îi mână-n muncă
Şi-n viaţă pe-aceşti şcolari?
Dar momentul întâlnirii
A trecut ca dus de vânt
Şi-ncepurăm iarăşi lupta
Pentru câte un cuvânt
Şi ca sculptorul în piatră,
Dăltuind doar cu migală
Câteva cuvinte sfinte:
MAMĂ, FRATE, PACE,
ŞCOALĂ.
1959
Dar e de conceput
Când muncii
Viaţa-ntreagă
Eu mi-am închinat
Trecutul ….
Da, a fost! ….
Mai multă dragoste de ţară
N-avea rost.
Dar, hai tovarăşi Ei îţi convine ţie,
Să fiu odată Bine încadrat,
Dat în judecată! Călcat, ferchezuit
Procurorii, asesorii, Şi cu burta plină.
Fără milă fie – /Te pomeneşti că
După lege… Nici nu-i mulţumit/
Ar avea măcar Pe mine însă
Cine mă-nţelege Nu mă-ntreabă nimeni
Dar infamii ăştia-s Dac-oi fi mâncat
„Strică şi de frică drege” Ori dacă-am flămânzit.

Nu demult, Îi convine să troneze

Am fost concediat… Pe mormane de dosare:
Merg la sindicat „Una mie trei sute
Să mă plâng: Şapte zeci şi trei”
Zile-ntregi merg, Şi mai multe!…
Zile-ntregi! Oamenii din faţa lui
Au dispărut.
Hei, dar încălzită-i Legea o-nvârteşte
Încăperea voastră! Singur, din condei,
Mi se pare că lumina Ritos, procedural, abil
Cade pe dosare Dar precaut
Numai din fereastră!… Nu-şi schimbă el
Străvechiul obicei.
Dar, se vede şi azi
Am păşit Inspirat, îmi mai spune
Cu piciorul stâng… „Una bună”:
Juristul încă -Ştii ce stai acasă liniştit
Nu mă dă afară, Peste câtva timp,
Însă plictisit, Ia o limuzină
Mă amână iar. Şi mai dă o raită pe la noi.
De ce crezi mata
Mi-a adormit dosarul Că suntem puşi aici
La căldură.
Omul se cunoaşte Mi s-a acrit să mai spun
Din căutătură: Ce înseamnă
Cască moleşit, Pentru mine „liniştit”, „limuzină”
Stă cu falca-n mână: Liniştea aceasta
Mă amână iarăşi. I-aş dori-o lui!
Veşnic mă amână!

281
Am ieşit afară
Şi-am pornit hai-hui. Iarna friguroasă
Toamna asta lungă Încă n-a venit,
M-a dezamăgit Cu iernile geroase
Frunzele prin parcuri Nu-i de glumit.
S-au cam ruginit. De primăvară încă
Norii umblă razna, Nici nu se aude
Vântul e tehui. Curând soarta, ştiu,
Soarele anemiat Mi se va decide!
Numai SOARE nu-i!
1958

SPONTANEITATE

O caricatură cu sobele stricate

Lucrând intens, au transpirat
Deşi în sobă nu e foc.
Au transpirat, e-adevărat,
Dar fiindcă şi-au pus cojoc!

PATRIA

Casa zăvorâtă Şi de soare plină,

Cu şapte lacăte Unde ai izvorul
Inimă-amărâtă Veşnic de lumină
Cum mai poţi tu bate …………………
Zidurile groase Când va trece norul
Cum le poţi pătrunde – Care te umbreşte
Noi bătăi duioase Dezgheţa-va gheaţa
Le mai ai de unde Care ne răneşte
Inimă cuminte, Şi-ţi va da viaţa-n
Inimă duioasă… Forme prietenoase,
Dorul tău fierbinte Sfărâmând zăvorul
Nimeni nu-l ascultă Zidurilor groase
Rana-ţi sângerândă, Inimă plăpândă,
Nimeni n-o alină Inimă duioasă…
Inimă flămândă
1959

282
 AI NOŞTRI TINERI

De sunt tineri în tramvai Tu cu buzele umflate,

S-a dus orice îndurare…
Şaptezeci de ani să ai,
Ei stau jos, tu în picioare
Locurile rezervate
Le ocupă câteodată
Stai în braţe cu-o nepoată.
S-ar cădea să cer iertare
Celor cu purtare-aleasă
Dovedind doar prin tăcere
Că au şapte ani de-acasă.

EPIGRAME

ANULUI NOU
Ca femeia-i Anul, aşadar,
Poartă-n sânul ei ispită:
Ieri se despărţi de-un calendar
Azi, cu altul se mărită.

DUPĂ 25 DE ANI DE ACTIVITATE

C-au lucrat atât de bine
În domeniul sanitar
Sunt sărbătorile mâine:
Premiate-s însă, rar.
1964

LUI MARIUS MUNTEANU, la parodia „Cântec de damigeană” de

Damian Ureche
Mai vestit făcu Munteanu,
Cunoscând meteahna-i veche,
Pe un beat poet, sărmanul:
Cum e Damian Ureche.
1980

PROFESOR TRAIAN CADAN

S-a născut în 17 martie 1952 în satul Cetea – judeţul Alba, părinţii săi,
tata Cădan Traian sen. /al lui Ilarie/, şi mama Elisabeta /născută Chitulea/,
sora profesorului Petru Chitulea şi urmaşă directă a vrednicului preot
Moise Chitulea au fost oameni gospodari şi harnici, apreciaţi în sat. Tatăl
său a deţinut funcţia de primar în prima jumătate a sec. XX în sat.

283
 Şcoala primară o urmează în satul natal, cursurile gimnaziale le face la
Şcoala generală din satul Benic, după care urmează cursurile Liceului
„Horia, Cloşca şi Crişan /HCC/, din Alba Iulia pe care le absolveşte cu
diplomă de bacalaureat în anul 1974. În urma examenului de admitere
devine student al Facultăţii de Istorie-Filozofie din cadrul Universităţii
Alexandru Ioan Cuza din Iaşi – în urma susţinerii examenului de licenţă în
anul 1978 este declarat Diplomat universitar în Istorie-Filozofie şi este
repartizat ca profesor în Maramureş, apoi se transferă la Şcoala generală
Întregalde unde deţine şi funcţia de director mulţi ani.
Din anul 1993 şi în prezent este profesor titular pe catedra de Istorie-
Geografie la Şcoala generală din Benic, fiind apreciat de către elevi şi
colectivul de cadre didactice pentru competenţa profesională şi
corectitudinea relaţiilor cu colectivul din care face parte.
Preocupat de istoria şi tradiţiile valoroase ale satului, contribuie
substanţial la realizarea Monografiei satului Cetea, elaborată de cei doi fii
valoroşi ai satului: prof. Petru Chitulea şi dr. Valer Neagoe.
Şi-a adus o contribuţie însemnată la elaborarea Dicţionarului toponimic al
satului Cetea – lucrare de interes ştiinţific deosebit, o premieră pentru
judeţul Alba, alături de cea a satului Benic.
A depus mult interes sprijinind acţiunea de colectare a datelor necesare
întocmirii celei de a doua Monografii a satului Cetea – lucrare amplă ce
cuprinde 2 volume, în primul sunt tratate condiţiile fizico-geografice şi
economice ale localităţii, cel de-al doilea tratează aspecte ale culturii
materiale, literaturii populare, portului popular. Un capitol aparte este
rezervat fiilor satului, care prin meritele lor au contribuit la prosperarea
acestui sat românesc, învăţători, profesori, medici, preoţi, ingineri, truditori
ai pământului, meseriaşi.
Poet de talent, a publicat până în prezent 3 volume de poezii: Iubire de
nemurire, Cu aripi deschise şi Nopţi carpatine, şi sunt în aşteptarea
tiparului alte trei volume de poezii, care sperăm se vor bucura de aprecierea
cunoscătorilor în domeniul literaturii.
Frumosul său exemplu, model de ataşament pentru satul natal, ar putea fi
urmat de multe din cadrele didactice ce predau în şcolile judeţului Alba,
întocmirea Monografiei localităţii Cetea este cel mai valoros cadou pe care
putem să-l lăsăm generaţiilor care vor trăi în mileniul III pe meleagurile
minunatului nostru Ardeal – şi un semn de aleasă preţuire pentru înaintaşii
noştri, care au luptat pentru ca noi să trăim liberi şi mai fericiţi.

ÎNFLĂCĂRARE

La anii mei sunt tânăr ca un vis, Mai fraged ca o floare de cais,

284
De dragoste a început să-mi cânte Ca să pornesc pe ţărmul nemuririi
În inimă o mare de cuvinte. Şi freamăt tot arzând de nerăbdare,
Aştept să înflorească trandafirii Cu sufletul cuprins de-nflăcărare.

CÂNTEC DE IANUARIE

În ianuarie a-nflorit lumina Şi flori de gheaţă încolţesc la geam,

Şi albe stele-mpodobesc grădina.
Pomii înalţă crengile la cer
Sorbind o picătură de mister.
Pe drum trec sănii lungi cu zurgălăi,
Câmpul visează paşi de mieluşei,
O vrăbiuţă sare pe un ram.
Satul ridică fumuri la zenit,
Ca un bătrân din pipă liniştit,
Şi iarna albă ninge peste văi,
Cu fulgi de-argint, parfum de ghiocei

MUREŞUL

Am privit Mureşul cum trecea printre sălcii

Cu pletele scăldate în roua dimineţii,
Faţa lui era limpede ca o lacrimă strămoşească,
Limpede şi albastră, scânteind ca o sabie dacică,
Peste zarea curată ca spuma de lapte.

Am privit Mureşul şi părea un copil

Cu ochii albaştri deschişi ca o carte ,
În care e scrisă vechimea Ardealului,
Magicul început strălucind ca un astru,
Obârşia orizontului sacru nespus de albastru.

Am privit Mureşul alergând peste tulburi câmpii,

Arzător cum e soarele în amiază, trupul i se frângea,
Ca o vie încărcată de rod, ca o grădină apăsată de fructe,
Ca un car tras de boi, grâu secerat pus în hambare,
Pâinea cea nouă pe masă, vinul şi aurul Ardealului.

Am privit Mureşul si am văzut bogăţia Ardealului

Corăbii de aur curgând în valuri deşarte,
Suferinţa rămasă în trupul trecutului.
Comoară ascunsă între file de carte,
Crescând în câmpii învingând palida moarte.

Am privit Mureşul în lumina amurgului,

285
 Împărat îmbrăcat în purpura asfinţitului,
Ţinea în braţele sale sceptrul Ardealului,
În jurul Carpaţilor răspândind până departe
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Am privit Mureşul şi îmi părea într-o seară,

Sânge al lui Mihai arzând în iubire de ţară,
Sângele luptătorilor jertfiţi pentru libertate,
Am privit Mureşul şi în apele sale curate,
Am văzut Ardealul, am văzut Ţara.

Din volumul „Cu aripi deschise”

ÎNSERARE LA ALBA-IULIA

Amurgul în ritmul clopotelor acoperă zarea,

Ca o ploaie de argint se cerne înserarea,
Şi un cal alb coboară neliniştit din cetate,
Nechezând după stăpân, aleargă mai departe.

Şi fluturi de foc din munţii albaştri

Peste alba Cetate se lasă în râuri de aştri,
O mantie de aur luna aşează pe catedrale,
Pe case de umbră şi ziduri medievale.

Trecutul a murit şi-amurgul scânteiază,

Trecând porţi de aramă cu acvile romane,
La zori de hiacint albastra noapte visează,
Pe străzile de argint ale capitalei transilvane.

ÎNSERARE DE IARNĂ

În miez de iarnă ninge liniştit Pe cerul alb, aleargă soarele iubit,

Pe străzile scăldate în ninsoare Îndrăgostit grăbit la-mbrăţişare,
Şi fulgii-flori ce vin din infinit Şi visul se coboară din zenit,
Acoperă pământul de candoare. Ca să uit această înserare.

FLUTURI ALBI

Fluturi albi încet se lasă, Zborul lor în vis m-apasă,

Peste lume peste casă, Cu lungi aripi de mătasă.

286
Fluturi mari din depărtare, Fulgi de-argint în destrămare,
Ard în alba înserare, Zborul lor în vis mă doare.

CU ARIPI DESCHISE

Cu aripi mari de albatros Tot mă îndeamnă şi mă cheamă.

Pornesc în viaţă fără teamă,
Ca o corabie de foc
Plutind pe marea de aramă.
Maturitatea ca un far
În mii de cântece mă cheamă,
Din adâncimi de chihlimbar
Adolescenţa mă îndeamnă.
Mi-e sete, buzele îmi ard,
Veşmântul nopţii se destramă,
Un glas mă strigă din înalt
Şi la plecare mă îndeamnă.
În depărtări de diamant
El străluceşte ca o flamă
Să plec spre ţărmul celălalt
Mi-e somn, să dorm aş vrea, să mor,
Zborul mă doare ca o rană,
Mă cheamă, nu mai pot de dor
Să plec în zarea de aramă.
Maturitate, catedrală
Cu turle mari, gigantice,
Care mă-ndeamnă şi mă cheamă
Ca nişte slove tainice.
De dimineaţă, mă despart
Pornind în zbor din vamă-n vamă
Cu aripi albe de neant
Pe visele ce se destramă.
Cu aripi deschise
Mă despart de vise!

AUTOPORTRET

Mi-e sufletul din argintat azur, Mi-e inima fântână de cleştar,

Ţesut de raza frumuseţii pur Izvor de apă vie şi nectar,
Şi trupul rodie îmbietoare, Ce se revarsă har nemuritor
Un trandafir învăpăiat spre soare. În cântece de dragoste şi dor..

FOCURI DE PRIMĂVARĂ

Focuri vii din cer coboară Pe dealuri şi în livezi

Şi în ape se măsoară, Răsărind în frunze verzi.
Cu sclipiri de diamant, Scăldate în foc ceresc,
Renăscute din neant. Plantele în suflet cresc,
Aripi albe de visare, Şi din frunze de calupăr
Se aprind în înserare, Apărut-au flori de nufăr.

ÎNSERARE DE VARĂ

Seara zboară ca o navă, Ridicându-se în slavă,

Peste râu, peste dumbravă, Ca o pasăre bolnavă.

287
Se înalţă fără grabă, Şi atunci în depărtări,
Peste câmpul de otavă, Se revarsă în tăceri,
Ca o floare de agavă, Mii de stele peste zări
Încărcată de otravă. Mii de vise în flăcări.

Din volumul: „Cu aripi deschise” – 2000

CÂNTEC DE AUGUST

August e numai cântec şi lumină

Şi nici o lună nu e mai senină.

Un vânt din depărtare adie tot mai blând,

Un gând îmi aminteşte că toamna e curând.

Grădină roditoare în miezul de curmal,

Migdale aromate şi nuci căzând pe deal.

Undină jucăuşă cu păr de Sânziană,

Cu ochii de camee şi braţ de amazoană.

Sărutul primăverii a dat acum în pârgă

Îmbrăţişarea verii cu piele de năpârcă.

Trecut e acest august ca strugurii la gust,

Himerele îşi lasă în doniţa cu must.

CÂNTEC DE DECEMBRIE

Azi capitală albă în veşnică slăvire,

Întregul neam te cântă în Unire,
Te-mbraci în strălucire eternă vatră sfântă,
În veşnică Unire, întregul neam te cântă,
O flacără ascunsă din cer a coborât,
Pe culmile carpate, izvorul care creşte,
În apa timpului luceafăr împlinit,
Şi vulturul în Dacia întreagă străluceşte.

Cetatea Unirii, cetate cerească,

Se-nalţă din Mureş stea neînvinsă,

288
La Olt se vesteşte văpaie nestinsă,
Rotund pe Carpaţi începe să crească,
Şi se roteşte Phoenix nou în zare,
Urcându-se în apa străvechilor hotare,
În care bourii de veacuri străjuiesc
Şi zimbrii în dumbrăvi hălăduiesc.

E Bălgradul un clopot de mitropolie

Peste întreaga românească glie,
E Bălgradul un turn de catedrală,
Peste întreaga românească ţară.
Cetate albă, lumea te cinsteşte,
În cântece te-conjură cu fală,
Oraş divin, mulţimea te slăveşte,
Că-i eşti adevărata albă capitală.

Din volumul „Cu aripi deschise” – 2000

DOR DE MOLDOVA

Mi-e dor de Moldova, frumoasa Moldovă,

Ascunsă în ceaţă uitată în slovă,
De Prutul albastru, de Nistrul cel verde,
Când umbra-nserării în stepă se pierde,
Toţi bourii nopţii din munţi se cobor,
Atunci sângerează Moldova de dor,
Căci zimbrul se duce încet la culcare
Şi Dragoş aleargă în urmă-i călare.
Mai vreau să privesc din turn la Suceava,
Cum Ştefan alungă duşmanii ca pleava
Şi trage cu arcul la Putna în vale,
Când lupul ceresc i-apare în cale,
Apusul de soare în văi scânteiază
Îl plânge Moldova şi-n dor sângerează,
Moldova întreagă din munte la mare,
Bătrâna Moldovă, moşia lui Ştefan cel Mare.

SOARE MOLDAV

Îmi vine să sărut acest pământ moldav,

Pe care îl revăd după atâta vreme,

289
 În nordul depărtat m-a dus un vânt suav,
Ca să dezleg o mie de blesteme.

Bahluiul oglindeşte coline moldovene,

Pe dealuri verzi în limpede verdeaţă,
Oraşul cu statui iar ămi revarsă-n gene
Soare moldav sclipind în dimineaţă.

Din volumul „Nopţi carpatine” 2001

ETERNITATEA CARPATICĂ

Inevitabil timpul trece şi atunci

Dintre atâtea gânduri să nu uiţi,
Că între multe ţări de care lumea-i plină,
Ardealul e coroană pe frunte de regină,
Şi e întâia floare şi e întâiul dor,
Ardealul e cetatea românului popor.
Şi e un mare templu încununat cu laur,
Ardealul este fagure de miere şi de aur
Iar când luceferii mulţi în veşnicie pier,
Ardealul este soare pe românescul cer.

IUBIRE DE NEMURIRE

Iubire de nemurire Iubire de nemurire

Sete de viaţă, Colţ de drum,
Cale de fericire Pe care nu se trece
Neterminată. Nicidecum

BIOGRAFIE

M-am născut în ţara appulilor

Din coasta Apusenilor de aur.
În vremea lui Rubobostes
Dochia bunică m-a legănat,
Cu murmurul apelor din ţara
De peste păduri, între munţi,
Cu focul pământului în azur
Zamolxis m-a ridicat.
Nu laptele Herei m-a întărit,

290
 Roma lupoaică putere mi-a dat.
Şi am crescut în ţara vinului
În două decenii două milenii.

Din volumul „Iubire de nemurire”

ŢARA ACEASTA

Ţara aceasta, un imens sanctuar,

Izvor de lumină, de mir şi de nectar.
Pământul acesta, trup ce nu moare,
Din petale de flori şi raze de soare.

Imensă coroană ţara aceasta,

Cunună de spice pe creste de piatră,
Ţara aceasta e ţară bogată
Şi binecuvântată.

SOARE CARPATIC

Întuneric învins
În aşteptare,
Soare carpatic
Etern răsare
Dimineaţa în Carpaţi
Incandescentă vărsare
De sânge aprins
Peste câmpie şi mare.

IUBIRE DE ŢARĂ

Ah, ţara mea e cuibul Izvor de apă vie,

Găinii de aur din poveste, Iubire de ţară,
Fagure de miere nesecat De moşie, de glie.
În scorbura Carpaţilor,
Flacără nestinsă pe creste, Ah, ţara mea e cuibul
Mistuitoare pară, Găinii de aur din poveste!

COLINE CARPATINE

Etern, etern, neamul meu, Rătăcind ale Romei coline,

291
Floare de colţ s-a înălţat În Dacia coline,
Pe creste carpatine. Etern, etern, cântând
Etern, etern, ridicând Colinele latine.

GLORIA TRANSILVANIEI

Transilvanie, inima mea, Sigiliu al Romei, grădină cu flori,

Iubita mea, mireasa mea, Coroană a dacilor nemuritori,
Cât voi trăi, te voi iubi, În pulsul Carpaţilor
Sfântă Transilvanie, La sărbătorile munţilor,
Veşnic te voi binecuvânta! Mioritice sărbători!

Cetate a zeilor pe acest pământ, Transilvanie iubită,

Minune a minunilor, Cunună de spice sfinţită,
Din câte minuni sunt, Pecete a lui Mihai
Transilvanie, ţara lui Dumnezeu Pe un picior de plai,
Te voi chema în gândul meu! Transilvanie, gură de rai!

Din volumul „Iubire de nemurire”

POVESTE DE DEMULT

La facerea lumii, de bună seamă, Să vadă ce a rămas necreat,

Dumnezeu în Carpaţi
A măsurat veşnicia:
Cu primul care a trasat
Cerul înstelat
Dându-i nemărginirea!
Şi globul pământului cu al doilea.
Învârtindu-şi privirea,
Din cercul al treilea, Dumnezeu
A făcut pământul românesc
Şi i-a lăsat nemurirea!
La facerea lumii de bună seamă
Dumnezeu în Carpaţi
A măsurat veşnicia!

RIME TRANSILVANE

Dacă aţi şti, cât îmi este de dor

După îndepărtata Transilvanie,

Pe genele-mi negre se lasă un nor,

Casă fără sfeştanie.

Şi nu pot trăi şi nu pot să mor,

Fără minunata Transilvanie!

292
 MISTERE TRANSILVANE

Transilvania nu este o ţară a nimănui!

E un pământ românesc, tot ce avem mai sfânt!

Ţară de ţări, ocean de lumină,

Transilvania este o cunună latină.

Dacia felix în straie de sărbătoare,

Transilvania este inima care nu moare.

CÂNTEC PENTRU FRUMUSEŢEA CRINILOR

Acum este cu totul altă primăvară,

Crinii câmpului au înflorit
Şi se vesteşte-n fiecare seară
Că solii nemuririi au sosit!

Cu adevărat poate fi fericit

Frumuseţea crinilor cine a cunoscut,
Pe câmpiile divine ale sufletului
Crinii sufletului au apărut!

Răsare din luceafărul de seară

Şi se înalţă crin la asfinţit,
Au înflorit florile sufletului
Şi nemurirea au vestit

Din volumul „Iubire de nemurire”

293
 CAPITOLUL XIII
ASPECTE ALE CULTURII SPIRITUALE
1. ŞCOALA

Veritabilă făclie care a luminat generaţii numeroase de tineri ai satului, pe

care i-a învăţat să gândească şi să scrie în frumoasa noastră limbă
românească de sorginte latină, a fost în acelaşi timp şi un bastion al luptei
poporului pentru neatârnare naţională şi socială în care oameni deosebiţi au
dat o pilduitoare dovadă de dăruire şi sacrificiu pe altarul cunoaşterii.
Din surse orale, neconfirmate însă de documente autentice, istorice, am
aflat că locuitorii satului se mândresc cu faptul că prima şcoală a satului ar
fi fost ridicată într-o perioadă apropiată apariţiei primei şcoli româneşti din
Şcheii Braşovului la 1495.
La fel ca în toate satele româneşti din Transilvania, prima şcoală
românească a funcţionat pe lângă biserică, având uneori ca dascăl preotul,
alteori cantori ai bisericii, sau simpli ţărani autodidacţi. Copii erau iniţiaţi în
învăţarea alfabetului chirilic, al cunoaşterii cărţilor bisericeşti.
La început, satul nu a dispus de un local special al şcolii, primii dascăli
strângeau copii la ei acasă, sau la biserică unde le predau cele cuvenite.
Deosebit de pilduitoare pentru dragostea cu care şi-au făcut datoria doar din
dragostea faţă de învăţătură şi din dorinţa de a lumina minţile tinere ale
satului, sunt figurile celor doi învăţători inimoşi: dascălul Prundariului, un
ţăran autodidact şi cantor al Bisericii Ortodoxe, care a servit mulţi ani cu
dragoste şcoala din sat, şi Vianu Baciului, tot un ţăran autodidact care făcea
şcoala cu copii familiilor de „uniţi” din sat.
Primul local de şcoală construit de localnici a fost ridicat pe locul fostei
pivniţe de vin a bisericii, era construit din piatră în întregime şi avea un
acoperiş din lemn şi brazde de pământ înierbate, (ţelină), se spune că a fost
ridicată în perioada următoare „Revoluţiei din 1848”, cu vremea acoperişul
din „ţelină” a fost acoperit cu unul din paie.
Clădirea avea la subsol două pivniţe, iar la parter două săli destul de
spaţioase: una servea ca sală de clasă, cealaltă ca şi locuinţă a învăţătorului,
mobilierul şcolii era format din bănci lungi ce ocupau aproape în întregime
lăţimea clasei, prevăzute cu pupitre de aceleaşi dimensiuni. În băncile din
faţă erau aşezaţi băieţii claselor, cele din spate fiind ocupate de fetele
şcolăriţe.
294
 Prima şcoală din Cetea era confesională, directorul ei fiind preotul paroh
al satului, manualele şcolarilor erau scrise cu caractere chirilice (chirile),
mai târziu trecându-se la manuale scrise cu caractere latine. În faţa băncilor
se afla catedra învăţătorului, pe pereţi se aflau tablouri cu scene biblice,
precum şi portretul Episcopului Transilvaniei Andrei de Şaguna.
Tabloul cu figura regelui Ungariei – a apărut în şcoală după votarea Legii
Appony – după 1902, când şcoala românească a fost supusă unui sistematic
proces de maghiarizare.
Ca „material didactic” – pe pereţi se aflau planşe cu unităţile de măsură
pentru lungime, greutăţi, precum şi un frumos tablou al Maicii Domnului.
Şcoala prin caracterul ei confesional ortodox era subordonată Bisericii –
plata învăţătorului se făcea prin contribuţia părinţilor care aveau copii de
şcoală – pentru fiecare copil părintele plătea anual o taxă de 40 de zloţi.
Din Comitetul şcolii făcea parte preotul paroh în calitate de director,
membrii comitetului bisericesc şi curatorul. Banii erau strânşi de la părinţi
de către acest comitet.
Cu toate că presiunile şi metodele exercitate asupra populaţiei româneşti
din Ardeal doar o mică parte din locuitorii satului au acceptat „Unirea cu
Roma”, satul rămânând în marea lui majoritate ortodox, situaţie care s-a
menţinut până la 1947. Statistica Românilor din Ardeal – făcută de
Administraţia Austriacă între 1760-1762, menţionează că la Cetea existau
un număr de 185 familii „neunite” având un preot ortodox, iar „uniţii” erau
reprezentaţi doar de 8 familii din sat.
Conscripţia Eparhiei greceşti neunite din Ardeal arată la 1766 că în sat
erau subordonaţi Protopopiatului de Bălgrad – un număr de 430 de
persoane, din care 202 bărbaţi şi 228 de femei. Conscripţiile efectuate la
1805, 1854, 1857, nu indică numărul credincioşilor divizaţi pe criterii
religioase, dar satul s-a menţinut pe tot parcursul existenţei sale cu o
majoritate ortodoxă.
Din situaţia localităţilor din Alba întocmită la 1900 aflăm că satul Cetea
aparţinând plasei Teiuş avea un număr de 1454 locuitori români – parohia
majoră fiind constituită din greco-ortodocşi aparţinând Episcopiei de Sibiu,
minoritatea greco-catolică a satului aparţinând Episcopiei de Blaj.
„Edictul de toleranţă de la 1781” prevedea ca un drept al comunităţilor
naţionale cu peste 100 de familii să-şi ridice şcoli şi biserici, la anul 1785 un
„Decret” special prevedea sprijinirea şcolilor ortodoxe şi sporirea numărului
lor pe teritoriul Ardealului.
La finele srcolului al XVIII-lea, în documentele Mitropoliei de Blaj, apar
înscrise numele şcolilor româneşti din Ardeal – şcoli confesionale la Alba
Iulia /Maiei/ Benic, Bărăbanţi, Galda de Jos, Întregalde, Poiana şi Teiuş.

295
 Locuitorii satului, la iniţiativa preotului Ioan Frâncu – parohul ortodox al
satului la care au contribuit şi membrii Comitetului Bisericesc din care
făceau parte: Chiprianu „Ocoşului”, Diordiu a lui Hohic, Oţoi Iuan, cantorul
Petru Raica şi notarul Dărămuş Traian – sprijiniţi în toate de inimosul
primar al satului Sava Amos – reuşesc la 1896 să ridice o şcoală nouă după
spusele bătrânilor satului „cea mai frumoasă şcoală între cele ale satelor din
jur”.
Construcţia şcolii a fost realizată prin repartizarea sarcinilor sătenilor în
funcţie de categoria socială: cei săraci trebuiau să presteze 7 zile de muncă
cu braţele, mijlocaşii – 9 zile, iar cei avuţi din sat 12 zile.
La terminarea lucrărilor şi la sfinţirea noului local – întregul sat prezent la
festivitate a putut să citească cu mândrie pe placa de lemn ce străjuia
intrarea în şcoală „Şcoala Română – greco-ortodoxă 1896” placă care a
rămas la locul ei de cinste până după 1900 când din ordinul oficialităţilor
maghiare, titulatura a fost scrisă în limba „stăpânirii”. Dând dovadă de mult
curaj şi de abilitate, vrednicul învăţător de atunci, Ioan Bota - a folosit
vechea „firmă” – pe dosul căreia a scris ceea ce dorea stăpânirea – înscrisul
în limba română fiind întors cu faţa la perete în aşteptarea unor vremuri
mai... bune, care nu au întârziat să vină. La 1918 – după „Unirea cu Ţara” –
sătenii sfătuiţi de inimosul dascăl Bota – acum pensionar, au întors la
lumina adevărului placa scrisă în frumoasa limbă românească!
Plata învăţătorilor la noua şcoală se făcea din fondurile strânse de
Comitetul Bisericii de la părinţi: 1 zlot pentru 1 copil de şcoală, 2 zloţi
pentru 2 copii, 3 zloţi pentru 3 copii, etc. Învăţătorii „necalificaţi” primeau
un salariu de 40 de zloţi anual, pentru cei „diplomaţi” /calificaţi/, salariul
era mai mare, ei încasând anual 60 de zloţi.
Şcoala era încălzită ca şi azi cu lemne – la început fiecare familie care
avea copii şcolari trebuia să aducă 1 car de lemne de foc pe an, mai târziu s-
a trecut la o metodă „originală” – fiecare copil venea la şcoală zilnic pe
perioada rece a anului şcolar cu câteva „şclefe”/bucăţi de lemn de foc/. Pe
pereţi erau planşe „biologice” cu raţe, găini, vaci, cai – o planşă cu unităţi
de măsură, o hartă şi o maşină de socotit.
Pentru elevii şcolii confesionale existau două despărţăminte: şcoala
poporală – pentru elevii între 6-12 ani, care făceau cursurile dimineaţa şi
„şcoala de repetiţie” pentru elevii în vârstă de la 12-15 ani care frecventau
şcoala după masa. Şcoala confesională a funcţionat până la 1919 când a
devenit şcoală de stat.
Din documentele existente în arhiva bisericii aflăm numele învăţătorilor
satului pentru ultimele decenii ale secolului al XIX-lea: după cei doi
apostoli Dascălul Prundariului şi Vianu Baciului au urmat mulţi alţii:
-Dărămuş Ionuţ – teolog devenit apoi preot paroh în Mesentea

296
 - Sava Alexandru – fiul primarului Sava, teolog, apoi preot la Mărişel
- Neagu Alexandru – teolog, apoi preot paroh la Tibru
- Baldea Petru – cantor al Bisericii, a funcţionat doar 1 an ca învăţător
- Neagoe Iosif – teolog /ginerele preotului Vianu/, ajuns preot paroh la
Râmeţi
- Dascălii Micuda, Colda, Barbir – pe lângă activitatea rodnică depusă la
clasă, s-au străduit să lămurească părinţii copiilor să-i dea pe cei mai buni să
înveţe meserie „ca ucenici” în atelierele meşteşugăreşti din Alba, Teiuş,
Aiud, contribuind de multe ori chiar cu bani în sprijinul celor mai săraci.
Au mai funcţionat ca învăţători ai şcolii: D-l. Runceanu, Stan, D-na.
Lupea, d-l. Accelenescu.
Un loc aparte între dascălii şcolii din Cetea îl ocupă învăţătorul patriot
Ioan Bota, care a slujit şcoala între 1882-1902 – dând dovadă de reale
calităţi de educator, educând multe generaţii în spiritul dragostei faţă de
limba şi de istoria neamului românesc – militând de la catedră pentru
eliberarea Ardealului de sub stăpânirea străină şi Unirea cu Ţara.
Născut în comuna vecină Geoagiu de sus, învăţător autodidact cu o mare
ambiţie îşi însuşeşte o vastă cultură literară, ajungând colaborator la diferite
ziare şi reviste satirice ale vremii: „Calicul” de la Sibiu, „Vulturul” de la
Oradea, „Scaiul” şi alte reviste umoristice, în articolele sale demască
corupţia aparatului administrativ şi exploatarea dublă la care erau supuşi
ţăranii români. Atitudinea sa revoluţionară nu este pe placul autorităţilor – a
fost ameninţat în repetate rânduri, a fost pălmuit de primarul satului în plin
centru al satului, a fost mutat disciplinar 2 ani în satul Răchita de lângă
Sebeş, a suferit doi ani de închisoare la Şopron în Ungaria, îi este arestată
soţia pe o perioadă de 4 luni la Cluj, de unde revine bolnavă de cancer şi
moare curând, lăsând un soţ neconsolat şi un fiu orfan.
Suflet nobil şi prietenos, este iubit cu adevărat de elevii săi, este respectat
şi stimat de locuitorii satului pentru curajul cu care înfruntă autorităţile, cu
toate riscurile, nu încetează nici o clipă să facă educaţie patriotică elevilor,
pentru că în şcoală era interzisă învăţarea cântecelor patriotice româneşti –
profită de fiecare excursie sau drumeţie făcută cu copiii în împrejurimile
satului pentru a cânta împreună cu ei însufleţitoarele cântece care vor răsuna
liber din sute de mii de piepturi la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
Rămas în sat după pensionare, este iubit şi respectat de săteni, ca mulţi
dascăli cinstiţi şi devotaţi meseriei, moare sărac, dar nu părăsit de prieteni.
„Averea” sa, constituită din cele peste 300 de cărţi de literatură în limba
română, peste 2.500 de reviste, au fost donate încă din viaţă şcolii şi au
constituit fondul de bază al Bibliotecii săteşti, a lăsat ca moştenire şi cartea
„Poveşti din bătrâni”, precum şi piesa de teatru intitulată semnificativ
„Chemarea învăţătorului”. Figura sa luminoasă va rămâne un simbol al

297
dragostei faţă de patrie, de neamul românesc, faţă de nobila meserie căreia i
s-a dăruit cu trup şi suflet toată viaţa.
Prin legea din 1876, inspectorii şcolari erau obligaţi să verifice cu
amănunţime planurile de învăţământ al dascălilor, manualele şi materialul
didactic; se menţiona în ea în mod expres că studiul limbii maghiare în
şcolile confesionale era obligatoriu. În 1879, prin Articolul Lege XVIII – se
declara ca obligatorie învăţarea limbii maghiare în toate şcolile
confesionale, începând cu clasa a II-a a şcolii poporane, învăţătorii care
predau în aceste şcoli aveau obligaţia ca în decurs de 6 ani să înveţe la
perfecţie limba „oficială” maghiara, pentru a putea preda la aceste şcoli.
Începând cu anul 1883, limba maghiară este introdusă şi în şcolile
secundare româneşti, în 1891 este votată „Legea” prin care copiii
naţionalităţilor din Ungaria erau „obligaţi” să înveţe limba începând de la
vârsta de 3 ani în cadrul „azilelor” /grădiniţelor/ de copii cu intenţia vădită
de deznaţionalizare a populaţiei româneşti din Ardeal.
Tendinţa de maghiarizare prin şcoală a poporului român atinge apogeul
prin aprobarea de către Parlamentul din Budapesta a Articolului Lege
XXVIII/1907, propus de către contele maghiar Albert Appony – prin care
dascălul român era obligat „să depună jurământ de credinţă faţă de patria
maghiară”.
Cu toate greutăţile şi umilinţele la care erau supuşi dascălii din şcoala
confesională a satului /cei menţionaţi anterior/ au dovedit un înalt spirit
patriotic, au sădit aşa cum am văzut în sufletele copiilor dragostea faţă de
limba şi neamul românesc, faţă de istoria plină de fapte de vitejie a
înaintaşilor.
Legaţi cu mii de fire de viaţa comunităţii – s-au considerat fii ai satului
împărţind cu consătenii lor atât bucuriile /mai puţine/ cât şi necazurile,
reuşind datorită devotamentului şi isteţimii să instruiască totuşi tinerele
generaţii în spiritul dragostei faţă de tot ceea ce era românesc.
Şcolile confesionale se confruntau de multe ori cu lipsa lemnelor necesare
încălzirii claselor, cu o frecvenţă mai slabă la începutul anului şcolar şi în
perioada de primăvară când mulţi copii erau luaţi de părinţi să-i ajute la
muncile câmpului. Se confruntau de asemenea cu lipsa materialului didactic
la predarea biologiei, istoriei, al acelor „mape” atât de necesare învăţării,
fapt care făcea ca elevii să înveţe mecanic date, nume de localităţi şi
elemente de bază în predarea ştiinţelor naturale.
Cu toată presiunea exercitată de Legea Appony care prevedea predarea în
şcolile cu un singur învăţător a cel puţin 7 ore în limba maghiară, în Şcoala
din Cetea învăţătorii „reduceau norma” la cel mult 3-4 ore, cu tot riscul de a
fi descoperiţi şi chiar destituiţi pentru acest afront adus legii.

298
 Şi la Cetea ca şi în alte sate din Ardeal cu populaţie românească din
Comitatul Alba Iulia, a fost înfiinţată „şcoala de repetiţiune”, cursurile se
ţineau în şcoală, după masa, indiferent de anotimp, nu existau planuri de
învăţământ pentru aceste cursuri, Regulamentul preciza doar că: „de
instruirea în obiectele de învăţământ în şcolile de repetiţiune au să se
îngrijească învăţătorii şcoalei poporale”.
Rezultatele pregătirii elevilor în cadrul şcolilor de repetiţiune au fost
pozitive, mulţi dintre absolvenţi plecând în viaţă cu deprinderi consolidate
şi cu o pregătire şcolară bună datorită interesului depus la catedră de către
învăţători.
Până la 1918 în condiţiile în care ţăranul român era supus unei duble
exploatări sociale şi naţionale, şcoala nu-i oferea nici lui nici copiilor săi un
orizont mai prosper, nici o poziţie socială mai favorabilă. Mulţi dintre
absolvenţii şcolilor de repetiţiune neavând posibilitatea să urmeze cursurile
altor şcoli au rămas în sat unde s-au căsătorit cu toate că de multe ori
rezultatele şcolare le-ar fi permis să o facă. Realizarea desăvârşirii
profesionale a fost posibilă după Unirea Transilvaniei cu Ţara Mamă la
1918, când o serie de copii dotaţi reuşesc să urmeze cursurile şcolilor din
Blaj, Alba Iulia, Aiud – devenind dascăli, preoţi, medici, militari de carieră,
sau buni meseriaşi.
În anul 1895, satul îşi construieşte o nouă şcoală, mai spaţioasă, compusă
din 2 săli de clasă, 1 cancelarie şi o locuinţă pentru învăţători. După 1939,
şcoala din Cetea funcţiona cu 3 săli de clasă şi 3 învăţători. Au funcţionat
printre alţii până la pensionare următorii:
- Stan Sabin – de loc din Stremţ
- Naiche Petru – venit din Basarabia
- Bude Ioan – venit din Basarabia
- Vale Dumitru – absolvent al şcolii de cantori şi numit învăţător între
1941-1945, fiu al satului
- Goronea Simion – 1943-1959 şi 1965-1973
- Goronea Carolina /Nina/ - fiică a satului, între anii 1943-1976
- Crişan Maria – educatoare în Cetea între anii 1960-1968
- Crişan Traian – fiu al satului – învăţător în comuna Râmeţ, 1950-1955
- Sava Teodora – directoare între 1963-2000
- Florea Maria – între 1963-1964, educatoare
- Învăţătoarea Frâncu Ana, între 1964-1965
- Învăţătorul Cioară Dan, între 1976-1977
- Învăţătoarea David Maria, între 1976-1977
- Învăţătoarea Furdiu Maria, între 1977-1983
Învăţătorul Oţoi Ioan, între 1983-1985
Educatoarea Dărămuş Nicoleta, între 1974-2000

299
 Până în anul 1960 şcoala elementară din Cetea a avut şi ciclul II cu
clasele V-VII, după această dată din lipsa unui număr corespunzător de
elevi, aceasta s-a desfiinţat, elevii urmând cursurile la şcoala din satul vecin
Benic.
În prezent şcoala are doar ciclul primar la care sunt încadrate:
- Învăţătoarea Laţiu Adriana, la clasele I-IV, în anul şcolar 2000-2001
- Educatoarea Dărămuş Nicoleta, la grădiniţă, din anul 1974, până acum.
În evidenţele şcolare pentru anul 2000-2001, sunt înscrişi un număr de 14
elevi la clasele I-IV şi un număr de 18 preşcolari de la grădiniţă.
Merită subliniată activitatea depusă de familia învăţătorilor Goronea
Simion şi Carolina – care au muncit în şcoală peste 40 de ani, dăruirea
pentru activitatea la clasă, o susţinută activitate obştească şi cultural
educativă, le-a atras stima şi respectul locuitorilor satului. Mulţi dintre elevii
cărora le-au călăuzit paşii pe drumul cunoaşterii au devenit oameni de
nădejde ai ţării şi le poartă o mare stimă.
S-a remarcat de asemenea prin activitatea depusă la catedră şi în alte
domenii familia învăţătorilor Crişan Traian şi Maria – în prezent pensionari
care pentru meritele lor se bucură de stima şi respectul concetăţenilor.
O frumoasă activitate, o muncă plină de pasiune şi dăruire la catedră şi în
activităţi multiple pe tărâm obştesc şi cultural a depus inimoasa învăţătoare
Sava Teodora – mulţi ani directoare a şcolii şi a Căminului Cultural din
localitate – iubită şi respectată de foştii elevi, dar şi de locuitorii satului.

2. BISERICA

Împreună cu şcoala din sat, biserica a construit în vremurile trecute din

istoria satului două bastioane de bază care au contribuit la luminarea
poporului, l-a condus în lupta sa neobosită pentru eliberarea naţională şi
socială, i-au insuflat dragostea faţă de limba şi istoria neamului românesc –
a contribuit din plin la formarea calităţilor morale şi civice, la păstrarea
religiei strămoşeşti, a tradiţiilor şi obiceiurilor moştenite de la înaintaşi.
Până în secolul al XVIII-lea satul a avut ca majoritatea satelor din zonă o
bisericuţă de lemn, nu se ştie dacă aceasta a suferit ca şi suratele ei din
Geoagiu sau Râmeţi, care au fost distruse de tunurile nemiloase ale
generalului Buccow la 1762 – ca măsură de represalii după răscoala
Sfântului Sofronie de la Cioara, sau de distrugerile la care au fost supuse
bisericile românilor din Ardeal după înnăbuşirea răscoalei lui Horia, Cloşca
şi Crişan, de la 1784.
De-a lungul zbuciumatei sale istorii, şi satul Cetea a avut de înfruntat aşa
cum am văzut, pe lângă crunta exploatare socială, şi tendinţa făţişă a
claselor stăpânitoare de a-l rupe de credinţa strămoşească ortodoxă

300
moştenită şi de a-l „alinia” credinţei dominante impuse de regalitatea ungară
şi mai târziu de cea imperială /catolică/ de la Viena.
În pofida tuturor restricţiilor credincioşii din satele situate pe valea Gălzii,
pe valea Geoagiului şi cei din Cetea – toate situate la poalele munţilor
Trascăului şi-au construit biserici de lemn dintre care unele au rezistat până
în zilele noastre, aşa cum este valoroasa biserică de la Galda de Jos, ridicată
la sfârşitul secolului al XVII-lea. Acest monument de arhitectură medievală
românească, domină vatra satului de la înălţimea culmii pe care o „împarte”
cu trufaşul castel al familiei Comitelui Kemeny.
Vechea biserică de lemn a satului ridicată pe culmea Gruiului Bisericii
din Cetea a dăinuit până la începutul secolului al XIX-lea, când sub
conducerea inimosului preot Moise Chitulea, încep lucrările de construcţie
ale noii biserici, lucrări care se desfăşoară între 1805-1811.
Probabil că vechea bisericuţă a satului avea ca şi suratele ei din Galda de
Jos şi Mesentea /care au apucat „să salute” neînconvoiate de vitregiile
vremurilor apuse – zorii mileniului III/ un turn şi un pronaos din lemn, nava
principală avea formă dreptunghiulară, iar altarul semicircular. Pronaosul
era tăvănit în vreme ce nava centrală purta o boltă semicilindrică din bârne
de lemn care se sprijineau la exterior pe contraforturi.
Altarul avea o boltă eliptică din cărămidă susţinută de pandantivi, o
soluţie arhitecturală mult răspândită în Ţara Românească în secolul al XVII-
lea şi agreată de urmaşii vajnicului Logofăt Norocea din Piteşti care la acea
vreme erau stăpânii absoluţi ai satului.
Noua biserică ridicată în locul vechii bisericuţe din lemn – s-a construit
prin contribuţia prin muncă şi bani a credincioşilor din sat, are o fundaţie
masivă din piatră, ziduri groase din cărămidă, turnul clopotniţei situat în
partea de vest a clădirii are intrare separată, el adăposteşte azi cele 4
clopote, o toacă de lemn şi una de fier.
Clădirea măsoară în exterior cca. 40 m. Lungime, 15 m. Lăţime, înălţimea
cupolelor este de cca. 10 m., turnul clopotniţei măsoară cca. 60 m. Înălţime,
are intrarea din exterior, iar accesul la platforma pe care se află clopotele se
face pe trepte de lemn dispuse pe trei nivele. Clopotele, 2 mai mari şi două
mai mici din bronz, sunt prinse în „juguri” de lemn situate la 4 m. Deasupra
platformei superioare şi se trag manual cu autorul unor frânghii.
Acoperişul iniţial al Bisericii se poate să fi făcut din „şiţă”, înlocuită
ulterior cu ţiglă până în 1970, când în urma reparaţiilor capitale aceasta a
fost înlocuită cu tablă vopsită cu minim de plumb /la bază/, deasupra căreia
s-a aplicat un strat de bronz alb.
În interior planul bisericii cuprinde: pronaosul, naosul şi altarul, acesta
fiind despărţit de naos prin iconostasul de lemn pictat cu scene biblice şi
portrete ale Sfinţilor Apostoli. Biserica este pardosită cu scândură de brad

301
fasonată (înainte avea dale mari de piatră pe jos care ţineau rece la picioare),
pereţii sunt îmbrăcaţi în lambriuri de lemn până la înălţimea de 1,5 m.
În pronaos există un număr de 30 de strane de lemn pentru femei, iar în
naos cca. 40 de strane ale bărbaţilor. Iluminarea naturală este asigurată de 6
ferestre înalte de 1,5 m. Şi late de 1 m., în formă de arc de cerc în partea
superioară, la care se adaugă cele 3 ferestre din altar de aceeaşi formă şi
dimensiuni.
Intrarea în Biserică se face printr-o uşă masivă de lemn care se deschide
în două părţi, în faţa iconostasului se află cele două strane ale cântăreţilor
bisericeşti şi cele două sfeşnice masive din lemn.
Deasupra pronaosului se află „podişorul” pentru tineret susţinut de grinzi
masive şi podit cu scândură – astăzi folosit mai mult ca „magazie”.
La intrarea în biserică în partea dreaptă putem citi următoarea inscripţie:
„Ziditu-s-au această Sfântă Biserică având Hramul Naşterea Maicii
Domnului, în anul 1811, fiind paroh preotul Moise Chitulea. S-a restaurat şi
s-a pictat în anii 1968-1969, sub Arhipăstorirea IPSS Dr. Nicolae Mladin
Mitropolit al Ardealului, paroh fiind preotul Vasile Truţa. Pictura murală
/fresca/ a fost executată de către pictorul Coriolan Muntean din Cluj,
Episcop fiind Mărcuş N.
Deosebit de originală apare scena biblică pictată în partea dreaptă în faţa
iconostasului transpusă de pictor într-un cadru autentic ardelenesc: păstorii
veniţi să se închine noului născut Hristos aflat în ieslea vitelor pe fân şi
părinţilor acestuia, Sfânta Fecioară Maria şi Iosif, poartă costume populare
autentice româneşti: au în picioare opinci, sunt îmbrăcaţi în cioareci de lână,
încinşi cu şerpare de piele, au cămăşile albe deschise în faţă şi încheiate cu
câte 2 şnururi negre. Pe cap păstorii poartă fiecare câte o căciulă din piele
de oaie /negre/, iar în spate fiecare are câte un cojoc masiv tot din piei de
oaie – albe. Costumaţia lor are multe elemente comune cu a Sfântului
Mucenic Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, pictat şi el pe peretele din
partea stângă a bisericii – spre nord
Curentul electric a fost introdus în biserică în anul 1970, el alimentează
numeroase becuri aflate în nava centrală, în altar şi iconostas.
Datorită strădaniei preoţilor parohi care au păstorit satul au fost executate
o serie de lucrări de reparaţii interioare şi exterioare care au menţinut într-o
stare bună clădirea – de care cei din Cetea sunt mândri.
În timpul păstoririi preotului Vasile Truţa în 1956 au fost executate
lucrări de reparaţii exterioare şi s-a efectuat zugrăvirea în interior, între
1968-1969, sub acelaşi paroh s-a efectuat pictura în frescă a bisericii de
către pictorul Coriolan Munteanu din Cluj, respectându-se iconografia
bisericii ortodoxe.

302
 În timpul păstoririi preotului actual Stan Silviu – în anul 1985 s-au reparat
şi vopsit acoperişul de tablă al turnului clopotniţă şi al bisericii, în 1980 s-au
executat lucrări de reparaţii exterioare – capitale, în 1986 s-au efectuat
lucrări de reparaţii capitale la clădirea casei parohiale, în 1996 s-au executat
lucrări de revopsire a acoperişului bisericii şi turnului clopotniţei.
În inventarul bisericii există câteva cărţi valoroase, vechi, scrise cu
caractere chirilice:
1 „Octoih” datând din 1712, din vremea lui Constantin Brâncoveanu
1 „Penticostar” de la 1731
1 „Triod” de la 1743
1 „Octoih Mare” din 1750
„Pravila lui VASILE LUPU” DIN 1654
au servit cu devotament şi dragoste Biserica Ortodoxă din sat o adevărată
pleiadă de preoţi inimoşi cărora satul le va purta veşnică recunoştinţă:
Între 1760-1798 – preotul Gavrilă Chitulea, sfinţit în Ţara Românească
Între 1798-1820 – preotul Moisă Chitulea, ctitorul noii Biserici, sfinţit în
Transilvania la 1795, al cărui cruce modestă se află în curtea bisericii în faţa
altarului
Între 1798-1826 – preotul Gavrilă Laszlo /Lăscăluţ/ sfinţit la Arad
Între 1826-1848 – preotul Nicolae Chitulea /Niculaş/
Preoţii Iosif Laszlo şi Nicolae Chitulea au participat activ la revoluţia de
la 1848, au fost distinşi cu gradul „de căpitan de lagăr” /revoluţie/, au
participat la declanşarea evenimentelor revoluţionare de la Benic.
Între 1832-1892 – preotul Vivian laszlo
Între 1892-1933 – preotul Ioan Frâncu – ales preşedintele Consiliului
Naţional Român local, în semn de recunoaştere a meritelor sale pentru
realizarea „Unirii”.
Între 1933-1948 – preotul Alexandru Frâncu – fratele popii din Joseni
Între 1948-1951 – preotul Iului Goşescu
Între 1950-1951 – preotul Aurel Puia
Între 1951-1973 – preotul Vasile Truţa – un păstor sufletesc dăruit cu
mult har, bun gospodar al bisericii
Din 1973 şi până în prezent – preotul Stan Silviu, care s-a remarcat atât
prin dăruirea cu care păstoreşte satul, cât şi prin acţiunile gospodăreşti
întreprinse pentru păstrarea în cele mai bune condiţii a bazei materiale a
Bisericii.
Au cântat în strună mulţi ani următorii cantori:
Vale Dumitru, Baldea Ioan /Cătău/, Truţa Ioan, Hălălai Constantin, Daisa
Ioan, Mureşan Ioan, Henter Ioan – peste 30 de ani – primeşte pensie de la
Biserică.

303
 A cântat mulţi ani „Pricesne” Dărămuş Cornelia, acum în vârstă de 82 de
ani. Au fost clopotari ai Bisericii: Hălălai Ioan – a lui Olaru cel Bătrân,
Cioica Văsălie /de pe vale/ - Morar Simion – în prezent actualul Consiliu
Parohial este format din:
Epitropii: Crişan Sabin /Vărzaru/ şi Şandru Ioan /Andron/
Cântăreţii bisericeşti: Henter Ioan de 69 de ani; Mureşan Ioan, fost cantor;
Cioica Ioan; Hălălai Cornelia; Drăgan Viorel;
Crâsnic: Niculaş Ioan, de 72 de ani
Comitetul Bisericesc al femeilor din Cetea:
Hălălai Cornelia – 82 de ani; Goronea Carolina – învăţătoare pensionară;
Negru Elena; Henter Elena; Cioica Ana; Negru Monica; Suciu Maria; Daisa
Lucreţia; Niculaş Maria /a lui Sănducu/.

CASA PAROHIALĂ ORTODOXĂ

Este situată în centrul satului, a fost cumpărată de comunitatea ortodoxă

de la satul român, până în 1949 a aparţinut fostului primar Sava Amos –
căruia i-a fost „naţionalizată” de regimul democrat popular.
Casa a fost renovată, modificată şi modernizată – deţine mai multe
camere şi dependinţe, pivniţe, precum şi anexele gospodăreşti. Din 1973
este locuită de actualul preot paroh stan Silviu împreună cu soţia sa.

3. BISERICA GRECO-CATOLICĂ

Este cea de-a doua biserică a satului, situată şi ea pe culmea gruiului

Bisericii /Petriceaua/, a fost construită de către cele 35 de familii de „uniţi”
ai satului, între anii 1931-1935 cu concursul comunităţii ortodoxe din sat.
Este o construcţie mai mică ca dimensiuni decât surata ei ortodoxă, are
fundaţie masivă din piatră, ziduri din cărămidă de cca. 60 cm. Grosime,
acoperişul este din lemn şi ţiglă, lungimea totală în exterior este de cca. 20
m., lăţimea de 8 m., înălţimea boltelor de peste 5 m. Iluminarea naturală
este asigurată de cele 6 ferestre pentru nava centrală şi una pentru altar,
iluminarea electrică s-a făcut prin racordarea la instalaţia bisericii ortodoxe.
Biserica este pardosită cu scândură de brad fasonată, pereţii sunt zugrăviţi
cu var de culoare albă, boltele au pictate pe ele steluţe galbene, iconostasul
este din lemn fără picturi. Planul bisericii cuprinde pronaosul, naosul şi
altarul, în faţa lui se află cele două strane pentru cântăreţii bisericeşti, lângă
pereţi se află stranele pentru credincioşi.
Turnul clopotniţei situat în partea de vest a clădirii face corp comun cu
biserica, intrarea la clopote se face din interiorul Bisericii. Turnul cu o înălţime de
cca. 30 m., adăposteşte cele 2 clopote, 1 toacă de lemn şi una de fier.
304
 La fel ca şi biserica ortodoxă, ea poartă hramul „Naşterea maicii Domnului”,
la Sfinţirea ei în 1935 a participat şi episcopul de Caransebeş.
La fel ca şi în cazul bisericii ortodoxe, înainte de construcţia ridicată în
1935, a existat în sat o mică bisericuţă de lemn pentru credincioşi.
Preoţii greco-catolici care au slujit satul pe parcursul timpului de cele mai
multe ori erau preoţi veniţi din unele sate învecinate, datorită numărului mic
de credincioşi. Numele multora s-a pierdut în anonimat, din documentele
existente vă putem numi câţiva preoţi mai importanţi:
Între 1891-1901 – preotul Nicolae Raica din Benic
Între 1902-1910 – preotul Petru Raica, fiul lui Nicolae Raica, care la 1910
trece la ortodoxism şi se mută la Huedin – jud. Cluj; în 1913 trece Carpaţii
în Ţara Românească şi se stabileşte preot la Mihai Bravu, lângă Bucureşti.
Între 1910-1923 – slujbele religioase sunt ţinute de câţiva preoţi din
parohiile greco-catolice din vecinătate.
Între 1924-1928 – preotul Gavrilă Filimon, originar din Poiana Aiudului
Între 1928-1939 – preotul Ioan Oţoi, din Cetea
Între 1939-1942 – preotul Ioan Suciu
Între 1942-1943 – preotul Ioan Bimbea
Între 1944-1948 – preotul Ioan Cârnaţi, care a slujit până la „reîntregirea
Bisericii Române” survenită în urma aplicării legii Cultelor.

CASA PAROHIALĂ GRECO-CATOLICĂ

A fost construită de comunitatea din sat după construirea bisericii, este

situată şi ea în centrul satului, a servit ca locuinţă preotului până în 1949,
când a fost naţionalizată şi transformată în „Magazin sătesc”, situaţie care a
dăinuit până în 1996. În prezent în local funcţionează un magazin particular.
Este o construcţie mai modestă, ce cuprinde câteva camere şi dependinţe.

4. CIMITIRUL SATULUI - SÂNTIRIMBUL

Până în 1948 – ambele comunităţi îşi îngropau morţii în cimitirul din

jurul bisericilor – fiecare în sectorul său separat, după 1948, nu se mai face
diferenţiere. Preoţii şi personalităţile satului erau îngropaţi în faţa bisericii –
unde se fală şi azi crucea modestă a „ctitorului” noii construcţii ridicate la
1811, preotul Moisă Chitulea, decedat la 1820.
Crucile vechi ale cimitirului sunt cioplite din gresie – cele mai multe
dintre ele sunt înnegrite de vreme – cu greu se pot citi epitafurile.
Crucile şi monumentele funerare mai noi sunt construite din ciment
mozaicat, unele sunt placate cu marmoră pe care sunt gravate datele

305
personale ale defuncţilor şi epitafurile respective. Multe dintre ele au pozele
de familie ale decedaţilor, executate într-o tehnică foto mai aparte.
Intrarea în Biserica Ortodoxă este străjuită de impozantul „Monument al
eroilor” satului, ridicat în anul 1973, în semn de aleasă preţuire şi
recunoştinţă pentru fiii satului căzuţi în cele două războaie mondiale.
Monumentul are forma unui obelisc din ciment mozaicat, situat pe un
postament de ciment cu latura pătrată de cca. 1,5 m. Obeliscul de formă
prismatică are înălţimea de 4 m. Şi poartă o palcă de marmură pe care sunt
gravate numele /aurite/ ale eroilor: 13 în partea stângă, din primul război
mondial, şi 24 în partea dreaptă, căzuţi pe fronturile de est şi vest ale celei
de a doua confruntări armate a secolului XX.
În partea de jos a plăcii de marmură este înscris epitaful „Ridicat prin
părinţi, soţii, copii şi fraţi”.
În partea de jos a plăcii de marmoră este înscris
Tot în incinta cimitirului sătesc se află „Monumentul” ridicat în amintirea
celor doi fruntaşi ai consiliului naţional Român local: preotul Ioan Frâncu –
Preşedintele Consiliului local între 1918-1919 şi plutonierului major
Dărămuş Iosif „Ocoşu” – şeful Gărzii Naţionale locale între 1918-1919.
În proprietatea Bisericii s-au aflat până la 1949 cele 2 eclejii: cea din
Coasta Popii – şi „Viile Bisericii din grui – după 1989 au fost restituite.
În anul 2000, populaţia satului era în marea ei majoritate de religie
ortodoxă, peste 97%, doar 4 persoane erau de religie greco-catolică dintre
cei mai vârstnici locuitori ai satului, un număr de 4 persoane erau „martori
ai lui Iehova”, 2 persoane „Adventişti de ziua a şaptea” şi alte două
persoane aparţineau sectei „Penticostalilor”.

5. ACTIVITATEA CULTURAL ARTISTICĂ

Bazele activităţii cultural-artistice în sat au fost puse de inimosul învăţător

IOAN BOTA – care încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea desfăşura cu
elevii şcolii şi tineretul satului o serie de activităţi specifice menite să
păstreze frumoasele tradiţii folclorice, cântecele, dansurile şi portul popular
românesc, dar şi punerea în scenă a piesei sale originale „Chemarea
învăţătorului” şi lecturile interesante din volumul de povestiri ce îi
aparţinea, „Poveşti din bătrâni”.
La pensionarea sa în anul 1902, învăţătorul Bota – donează şcolii cele 300
de volume ale bibliotecii sale personale, precum şi un număr de 2500 de
reviste satirice şi umoristice adunate în colecţie: „Calicul” – publicată la
Sibiu, „Vulturul” de la Oradea şi „Scaiul”.
Acestea au constituit „prima bibliotecă sătească” – din care mulţi dintre
locuitorii din cetea au citit cu interes slova românească până în 1936, când

306
din neglijenţa „bibliotecarului” multe din ele nu au mai fost restituite, şi
activitatea bibliotecii încetează. Unele cărţi au fost vândute la Aiud pe sub
mână, până a aflat popa Alexandru şi le-a depozitat în podul casei sale, unde
se află până azi.
Activitatea culturală şi educativă până la 1945 este condusă şi îndrumată
competent de către cadrele didactice care au servit şcoala: cu ocazia
serbărilor şcolare, a marilor sărbători religioase, elevii şcolii prezentau în
faţa comunităţii frumoasele cântece populare interpretate de cor, grupuri
vocale, solişti vocali şi instrumentişti, dansurile populare locale atât de
frumoase.
Ţinuta „artiştilor” pe scenă era obligatoriu în costumul popular.
În anul 1935 din iniţiativa preotului paroh Ioan Frâncu şi al primarului
comunei cetea se hotăreşte construirea unui local modern pentru căminul
cultural – iniţiativă sprijinită şi de preotul plasei de la Teiuş – dl. Bârluţ N..
Domnul învăţător pensionar Traian Crişan – îşi aminteşte: eram copil şi
asistam la lucrările pe care feciorii „premilitari” şi bărbaţii satului le făceau
aici, unii săpau şi nivelau terenul pe care trebuia ridicată construcţia, alţii
transportau cu carele cu boi pământul săpat”.
Construcţia a fost ridicată din banii primăriei şi prin contribuţia în muncă
a locuitorilor, are fundaţie masivă din piatră, ziduri din cărămidă, acoperişul
din lemn şi ţiglă – faţada clădirii are un frumos pridvor semi-închis cu
arcuri de boltă la partea superioară şi susţinut de coloane.
Lungimea clădirii este de cca. 30 m., lăţimea de 10-12 m., înălţimea
sălilor este de cca. 4 m., planul construcţiei are o sală mare de festivităţi
prevăzută cu scenă /bină/ şi alte două săli mai mici – ca culise pentru actorii
amatori şi recuzita spectacolelor. Sala din stânga era folosită o vreme de
„Dispensarul uman” – în prezent aici funcţionează grădiniţa satului.
D-l. învăţător Crişan Traian – îşi aminteşte cu plăcere: „aici făceau
repetiţiile şi spectacolele deteatru sub îndrumarea d-lui profesor Petru
chitulea – un inimos fiu al satului care ne pregătea în afara orelor de clasă.
Ne adunam la Căminul Cultural toţi tinerii talentaţi ai satului, unde se
desfăşura o intensă activitate.”
„Am făcut parte din formaţia de teatru a Căminului şi după ce am plecat
din sat la liceul Pedagogic /şcoala normală/ - împreună cu colegii din sat şi
ei elevi la oraş, pregăteam în fiecare an câte 2-3 piese de teatru pe care le
prezentam cu ocazia sărbătorilor mari ale anului. Îmi amintesc cu plăcere de
acei ani frumoşi când „jucam teatru” sub îndrumarea d-lui profesor Chitulea
Petru, împreună cu talentaţii „actori” ai satului: Dărămuş Florian, Raica
Cornel /unchiul deputatului Dărămuş Nicolae/, Mărcuş Simion, Popa Ioan,
Dărămuş Paraschiva, Oţoi Emilia /Miluca/, Hălălai Marioara, Hălălai
Cornelia, Muntean Malvina.”

307
 Între anii 1938-1945, mulţi dintre elevii de liceu, învăţătorii, preotul
satului şi studenţii aflaţi în vacanţe, sub îndrumarea d-lui Petru Chitulea,
construiţi în „echipe”, au efectuat o serie de studii sociologice deosebit de
valoroase, dintre care au fost publicate în revista Institutului Social Român
– „Sociologia Românească” – condusă de regretatul şi ilustrul profesor
Dimitrie Gusti. Din aceste „echipe”, care au activat cu multă dăruire şi
entuziasm au făcu parte următorii:
1. Dărămuş Anuţa – studentă, a contribuit la „Cercetarea portului
popular”
2. Hălălai Aauruţa – face observaţii privind „Alimentaţia
tradiţională”
3. Marcu Viorica – aduna material privind „Descântecele şi
superstiţiile”
4. Oţoi Maria – cercetează „Buna cuviinţă”
5. Radu Elisabeta – cercetează „Credinţele şi riturile domestice”
6. Radu Carolina /Nina/ - învăţătoare, adună material privitor la
„Industria casnică”
7. Vale Maria – învăţătoare – adună material privind „Viaţa
muzicală a satului”
8. Vale Vasile – cercetează „cetele de feciori şi copii”
9. Sava Nicolae – student – strânge material privind „Obiceiurile
nunţii”
10. Preotul Gheorghe Suciu – cercetează „naşterea şi înmormântarea”
11. înv. Goronea Simion – face „Monografia şcolii” din Cetea
12. preotul Iuliu Goşescu – adună material referitor la „Relaţiile
juridice”
13. dr. Goia N. – efectuează o „Anchetă medico-socială”
14. Sava Iustin – face un studiu privind „Alimentarea cu apă potabilă”
a satului Cetea
Au lucrat sub îndrumarea celor mai sus menţionaţi şi o serie de alţi elevi
din sat aflaţi în vacanţă: Rusan Păluţ, Mărcuş Simion, Cristea Ioan, Crişan
Adrian, în calitate de „participanţi şi ajutori” la culegerile monografice şi
mai ales la serbările de duminică.
Datele privind „cercetările monografice” au fost extrase din articolul d-lui
profesor Chitulea Petru, „Cum am făcut cercetările monografice în comuna
cetea, jud. Alba, în vara anilor 1943-1944.
După 1945, activitatea cultural artistică trece sub „patronajul” diferitelor
organizaţii de femei şi tineret UFDR şi UMT, apoi UTC.
Uniunea femeilor democrate din România /UFDR/ - organizaţia locală
din Cetea sub îndrumarea cadrelor didactice participă la activitatea
culturală, făcând parte din fprmaţiile artistice ale Căminului Cultural: cor,

308
grup vocal şi brigadă artistică de agitaţie care aavea ca scop „criticarea celor
leneşi, a chiaburilor şi foştilor exploatatori ai satului”. S-au remarcat prin
participarea la aceste formaţii: Sava Ana, Sechereş Victoria, Medrea Maria,
Toderici Elisabeta, şi Hălălai Elisabeta.
Organizaţia Tineretului Muncitoresc /UTM/, participă şi ea la activităţile
cultural artistice începând cu anul 1963 – la formaţiile de dansuri populare,
la cor, la brigada artistică de agitaţie a Căminului Cultural. Mulţi tineri
activează în formaţia de teatru şi ca solişti vocali de muzică populară şi
uşoară.
În anul 1975, în cadrul Căminului Cultural ia fiinţă „orchestra tineretului”
care avea să-şi aducă un aport important la asigurarea muzicală a
spectacolelor. Din formaţie făceau parte tinerii talentaţi: Toderici Ioan,
Căbulea T., Suciu I., Sava Simion. O intensă activitate desfăşoară formaţiile
constituite din tinerii satului la concursurile zonale şi chiar judeţene. Din
formaţia de dansuri populare condusă complet de d-na învăţătoare Sava
Teodora – instructoarea formaţiei au făcut parte:
Educatoarea Dărămuş Nicoleta
Învăţătoarea Furdui Mariana
Dărămuş Ionel, Mureşan Dumitru – unul din cei mai buni dansatori,
Dărămuş Tirion, Hălălai Cornelia, Toderici Monica, Dărămuş Simion,
Muntean Ionica
O frumoasă activitate a depus şi formaţia de teatru a Căminului Cultural –
care s-a bucurat de un succes deosebit cu piesa „Ancheta” – cu care s-a
calificat pentru faza zonală a Cântării României în anul 1976.
De mult succes s-a bucurat prezenţa pe scena Căminului Cultural a
brigăzii artistice de agitaţie, cu spectacolul „de la lume adunate şi iarăşi la
lume date”, care a avut ca instructoare şi textieră pe d-na învăţătoare Furdui
Maria. Din „brigadă” făceau parte – dând dovadă de talent şi umor –
învăţătoarele şcolii: d-na Sava Teodora şi d-na Dărămuş Mariana, precum şi
d-na educatoare Dărămuş Nicoleta.
Mult apreciată a fost „prestaţia artistică” a soliştilor vocali: Drăgan
Viorel, Niculaş Ioan, Tric Cornelia, Negru Monica, Sechereş Ioan.
A fost apreciată de asemenea „Şezătoarea din Cetea” – o frumoasă
încercare de revitalizare a acestui străbun obicei legat de munca femeilor
din sat.
Organizaţia de pionieri şi Şoimii Patriei au desfăşurat şi ei o intensă
activitate artistică la nivelul şcolii din localitate prezentând „dansurile
populare”, dansuri moderne, mai multe montaje literar muzicale – închnate
ţării şi conducătorilor iubiţi din epoca de tristă amintire.
Pentru dăruirea cu care au activat în domeniul activităţii artistice
desfăşurate pe scena Căminului Cultural – în cadrul şcolii aducem pe

309
această cale cele mai sincere mulţumiri tuturor cadrelor didactice care pe
lângă activitatea de la catedră, au muncit cu talent şi dragoste pentru
pregătirea şi prezentarea numeroaselor spectacole artistice pe parcursul
celor 50 de ani de activitate din secolul XX, dar şi pe întreaga perioadă a
acestuia.
Mulţumiri deosebite celor două cadre didactice care au condus competent
activitatea Căminului Cultural între 1963-2000: d-nei Sava Teodora,
învăţătoare directoare a Şcolii şi Căminului Cultural între 1963-1976 şi d-
nei educatoare Dărămuş Nicoleta, directoare a Căminului Cultural între
1976-2000
Adresăm pe această cale mulţumiri şi tuturor tinerilor şi adulţilor care au
activat în formaţiile Căminului Cultural – risipind timp şi energie pe altarul
culturii româneşti, pentru păstrarea tradiţiilor, dansului şi frumosului costum
popular românesc din sat.

310
 CAPITOLUL XIV
FIII SATULUI
1 PERSONALITĂŢI MARCANTE ÎN ISTORIA SATULUI

1 Nobilul român GAŞPAR BARCSAY – fost proprietar al satului şi

moşiei cetea, pe care o vinde Logofătului Ioan Norocea din Piteşti şi soţiei
sale, la 1 mai 1564 pe 1600 de florini şi un lanţ de aur în valoare de 1300 de
florini.
2 Logofătul Ioan Norocea din Piteşti – ajuns mai târziu Mare Postelnic,
boier din Ţara Românească, ginerele Domnitorului Mircea Ciobanul,
cuvenit în Ardeal cu o misiune din partea Domnului Ţării – cumpără moşia
şi satul cu iobagii săi. După un timp, donează moşia copiilor săi, împărţind-
o în trei părţi egale, el cumpără o altă proprietate în apropiere de Sebeş
Alba şi este „înnobilat” – de către principele Ardealului cu titlu de „nobil de
Sasz-Sebeş”.
3 Doamna Stanca – soţia Logofătului, este fiica Domnitorului Mircea
Ciobanul şi al Doamnei Chiajna – fiica Domnitorului Petru Rareş al
Moldovei, apriga Doamnă având în sânge „cote părţi” din moştenirea
Muşatinilor Moldoveni şi Basarabilor Munteni.
Atât Logofătul Ioan Norocea cât şi soţia sa erau stinşi din viaţă la 1600,
lăsând în urma lor trei descendenţi: două fete şi un băiat.
4 Domniţa Zamfira – cea mai mare dintre copii, după mutarea în Ardeal,
datorită frumuseţii şi bogăţiei şi nu în ultimul rând farmecului personal,
ajunge să fie apreciată la Curtea Principelui Sigismund Bathory. Se mărită
tânără cu Petru Ratz – agent ardelean la Înalta Poartă – din căsătorie
rezultând doi băieţi: Adam Ratz – devenit nobil şi foarte bogat, şi Mihail
Ratz – înnobilat şi el, se remarcă prin faptul că este „ctitorul Bisericii
ortodoxe din Teiuş”/de lângă Gară/, pictată în frescă şi unde se poate vedea
şi azi un tablou de familie în portal – cu bunicii, părinţii, mătuşa şi fratele
îmbrăcaţi în costume boiereşti.
Domniţa Zamfira se mărită şi a doua oară cu un oarecare Ioan Balintit cu
care nu are copii.
5 Domniţa Velica – frumoasă şi inteligentă, a deprins repede regulile
Curţii de la Alba Iulia, devenind în curând una din figurile marcante ale
petrecerilor, se mărită cu nobilul italian Fabic Genga, un versat curtezan cu
care are o fiică Elisabeta. După victoria de la Călugăreni – Mihai Viteazul
311
este invitat la Alba Iulia de către Principele Ardealului, şi între marele
Domn şi Velica se înfiripă o relaţie de dragoste care urma să devină
faimoasă.
Ştefan Meteş – în lucrarea sa „Moşiile Domnilor şi boierilor din Ţara
Românească, Ardeal şi Ungaria, remarcă:
„Velica îşi spunea Gospodja /Doamnă/ şi de fapt era, a fost iubita lui
Mihai Viteazul şi „stăpâna Ardealului”. Despre poziţia sa la Curtea de la
Alba un agent german venit cu treburi în Ardeal, raporta Împăratului
Germaniei Rudolf:
„Toate treburile Ţării le are în mână o jupâneasă româncă măritată cu
Fabio Genga, cu care se ţine Vodă în ştiinţa tuturor, până într-atât încât a
poruncit soţului sub pedeapsa cu moartea să n-aibă a face cu dânsa.”
Despre aventura de dragoste a Velicăi cu Mihai Vodă, menţionează şi
ilustrul istoric român Nicolae Iorga în lucrarea la „Viaţa femeilor în trecutul
românilor”, apărută la Vălenii de Munte în 1910.:
„Puternica ţiitoare a lui Mihai Viteazul – stăpână prin iubire a Ardealului
cucerit cu sabie românească, nu era o femeie de rând, ci o strănepoată de
Domn, din sângele lui Mircea Ciobanul şi prin bunica sa Doamna Chiajna,
fiica lui Petru Rareş, sânge al lui Ştefan cel Mare. Doamna Velica –
înţelegem acum de ce îşi spunea aşa, îşi ia locul între figurile mari ale
trecutului nostru şi nimeni nu-i va face un păcat prea mare din aceea că între
Fabio Genga şi Mihai Viteazul ea a preferat pe acesta din urmă.”
6 Petru – al treilea copil al logofătului, îşi spunea şi el „Logofătul”, după
moştenirea primită din partea părinţilor, devine foarte bogat. Este prădat şi
ucis la Cetea de către tâlhari, lăsând în urma sa doi copii: Ştefan şi
Mărioara, care se va mărita mai târziu cu nobilul maghiar Ştefan Barathi.
Îl cităm din nou pe marele istoric Nicolae Iorga, care precizează în
aceeaşi lucrare: „Astfel neamul lui Ştefan cel mare – dinastia Moldovei ca şi
cel al lui Basarab voievodul – dinastia Munteniei trăiesc un nesfârşit
amestec străin în familiile lui Iosif Kiş, Francisc Balintit, Ieremia Corniş şi
Dominic Gall la 1815.
Fabio Genga, cu care se ţine Vodă în ştiinţa tuturor, până într-atât încât a
poruncit soţului sub pedeapsa cu moartea să n-aibă a face cu dânsa.
Despre aventura de dragoste a Velicăi cu Mihai Vodă menţionează şi
ilustrul istoric român Nicolae Iorga în lucrarea sa „Viaţa femeilor în trecutul
românesc” apărută la Vălenii de Munte în 1910:
„Puternica ţiitoare a lui Mihai Viteazu – stăpână prin iubire a Ardealului
cucerit cu sabie românească, nu era o femeie de rând, ci o nepoată de Domn
din sângele lui Mircea Ciobanul şi prin bunica sa Doamna Chiajna fiica lui
Petru Rareş sânge al lui Ştefan cel Mare. Doamna Velica – înţelegem acum
de ce îşi spunea aşa, îşi ia locul între figurile mari ale trecutului nostru şi

312
nimeni nu-i va face un păcat prea mare din aceea că între Fabio Genga şi
Mihai Viteazul ea a preferat pe acesta din urmă”.
6. Petru, al treilea copil al Logofătului, îşi spunea şi el „Logofătul, după
moştenirea primită din partea părinţilor devine foarte bogat. Este prădat şi
ucis la Cetea de către tâlhari lăsând în urma sa doi copii Ştefan şi Marioara
care se va mărita mai târziu cu nobilul maghiar Ştefan Barathi.
Îl cităm din nou pe marele istoric Nicolae Iorga care precizează în aceeaşi
lucrare:
„astfel neamul lui Ştefan cel Mare – dinastia Moldovei ca şi cel al lui
Basarab Voievod – dinastia Munteniei, trăiesc un nesfârşit amestec străin în
familiile lui Iosif Kiş, Francisc Balintit, Ieremia Corniş şi Dominic Gall la
1815”.
Din lucrarea lui Ştefan Meteş „Satul Cetea şi Logofătul Ioan Norocea din
piteşti şi iobagii săi” – aflăm în urma anchetei ordonată de Gavril Bethlen la
1627 cu privire la modul cum a ajuns satul Cetea în stăpânirea Logofătului
Norocea, câteva nume ale iobagilor români primii menţionaţi într-un
document istoric, nume româneşti care au răzbit prin veacuri până în zilele
noastre: Dărămuş, Raica, Oţoi, Daisa, Buzduga, Baldea, Hălălai, Truţa,
Sava, Vale, Gosa, Jid şi Marc.
7. Preotul Gavrilă Cătulea /Chitulea/ primul preot consemnat în
documentele Bisericii – preot ortodox sfinţit la 1760 în Bucureşti.
„Popa Gavrilă avea pivniţă de brânză şi pivniţă de vin şi un căprar anume
la caprele lui pe care-l plătea cu bucate: cucuruz şi grâu şi sare. Casa lui era
clădită din bârne de lemn necioplit, era acoperită cu paie şi nu se deosebea
cu nimic de a celorlalţi săteni. Copii lui nu mergeau la şcoală, iar din cei
şapte copii unul singur a ştiut carte, cel pe care l-a făcut popă /Moise/. Popa
Gavrilă a locuit la început în Suseni în casa lui Pătru Samflorii /Petru
Chitulea/ apoi din timpul când s-a făcut Biserica a locuit în casele de la nr.
299 ale Mariei lui „Cenuşă”, împărţită în două cu Preja Ieremie, în „Râpă” /
Petru Chitulea – Genealogia familiei Chitulea din localitatea Cetea jud.
Alba/1945.
Popa Gavrilă moare în anul 1814 şi este înmormânt în cimitirul satului.
8. Preotul Moise Chitulea – fiul lui Gavrilă face „şcoala de popi” pe lângă
cantorul bisericii din Cacova Aiudului în jurul anului 1780, se sfinţeşte
înainte de 1790 la „Vlădica ortodox din Banatul Sârbesc”.
Popa Moise care a făcut Biserica sfinţită în anul 1811, a fost însurat cu o
fată din Mesentea din neamul Floreştilor cu care are 6 copii.
„Popii în sat, erau la fel ca oamenii de rând, iar uneori nu stăteau mai bine
materialiceşte decât ceilalţi oameni din sat, aveau aceleaşi moravuri şi
patimi ca şi credincioşii lor: se îmbătau la crâşmă cu sătenii, vorbeau la fel
ca ei, aveau copii din flori, se luptau cu greutăţile vieţii, făceau comerţ.

313
Popii din Cetea erau iobagi ca şi sătenii, singura deosebire era că ei nu erau
obligaţi să lucreze efectiv, ci aveau o slugă pe care-l trimeteau la lucru în
locul lor pe moşia domnului” /P.Chitulea – Genealogia familiei Chitulea din
comuna Cetea, jud. Alba, pag. 3/1945.
9. Preotul Ioan Laszlo / Popa Lăsclău/ cel care a luat parte la revoluţia de
la 1848 – participă la declanşarea răscoalei poporului din satul vecin Benic.
Iobag şi el cu o stare materială nu cu mult mai bună decât a credincioşilor
săi, se pune în fruntea sătenilor pentru răsturnarea nedreptăţii sociale – ia
parte la răscoala din Cetea – în fruntea răsculaţilor prădând pivniţele şi
curtea Domnului Kiş.
10. Preotul Nicolae Chitulea /Popa Niculaş cel de-al doilea popă din Cetea
în vremea Revoluţiei lui Avram Iancu, era şi el iobag al domnului Kiş.
Participă la răscoala de la podul din Benic unde se afirmă alături de preotul
Ioan Lăsclău /Popa Lăsclău din Cetea şi de preotul Ioan Frâncu din Benic ca
„adevăraţi căpitani ai Iancului”.
Atitudinea sa se schimbă însă la Cetea când împreună cu alţi câţiva iobagi
de curte vor să apere pivniţele şi curtea domnului Kiş de furia răsculaţilor,
poziţie aspru sancţionată de răsculaţi care îl bat aşa de crunt încât din
aceasta îi „vine pieirea”.
11. Primarul Oţoi Toader – la 1848 este şi el de partea răsculaţilor pentru
înlăturarea exploatării şi iobăgiei.
12. Notareşul Dărămuş Traian – unul din oamenii de vază ai satului, a
ocupat multă vreme funcţia de notar al primăriei din sat, îşi căsătoreşte o
fată cu preotul Frâncu Alexandru. Casa şi „cănţălăria” ridicate de el mai pot
fi văzute şi azi în „Suseni”, lângă crucea de la Pălang.
13. Cantorul Raica Petru – una din figurile luminoase ale satului – a slujit
în strană peste 60 de ani, se purta cu „vestă şi căput ca dascălii, era prieten
cu învăţătorul Ioan Bota, fiind un om mai umblat şi mai cult decât
consătenii săi. A fost căsătorit de două ori, una din neveste a fost de la
Arsân. Casa şi gospodăria sa care denotă bunăstarea şi chibzuinţa cantorului
pot fi admirate şi azi la Suseni, a lăsat satului câteva cruci ridicate prin
contribuţia sa. A trăit peste 96 de ani şi este considerat şi azi unul din
oamenii de vază ai satului. A dorit să moară în strană şi aşa se pare că a şi
murit.
14. Învăţătorul Ioan Bota – unul din dascălii care a contribuit cu trup şi
suflet la luminarea minţii mai multor generaţii de copii ai satului. Dascăl
talentat, iubit de copii şi de părinţii acestora, s-a bucurat de stima şi
respectul sătenilor pentru atitudinea sa dârză, demnă în confruntarea cu
autorităţile. Nu l-a speriat nici mojicia primarului care l-a pălmuit în centrul
satului şi căruia i-a plătit-o mai mult ca sigur cu un pamflet usturător, nici
închisoarea şi nici mutarea disciplinară lângă Sebeş la Răchitele. A cultivat

314
în minţile şi sufletele nevinovate ale copiilor dragostea pentru limba
strămoşească, pentru istoria plină de fapte de eroism a neamului, pentru că
în şcoală era interzisă învăţarea cântecelor patriotice profita de excursiile în
împrejurimile satului pentru a-i învăţa pe copii. A scris o carte de poveşti şi
o piesă de teatru, a colaborat la o serie de reviste şi ziare ale timpului unde
publica articole satirice. A contribuit la realizarea Unirii de la 1918 - şi lasă
întreaga sa „avere de 300 de cărţi de literatură şi peste 2500 de reviste” şcoli
– care au constituit prima bibliotecă sătească din zonă
15. Dascălul Prundarului şi Vianu Baciului – doi ţărani autodidacţi –
primii dascăli ai copiilor din sat, 2 minţi luminate care au ştiut că singura
cale spre progres şi bunăstare a românilor este ştiinţa de carte.
16. Preotul Ioan Frâncu a lui Borja, din Joseni – unul din preoţii valoroşi
ai satului, a fost unul din militanţii pentru Unirea cu Ţara. Pentru calităţile
sale deosebite a fost ales Preşedinte al Consiliului Naţional Local Român
din Cetea între 1918-1919 – calitate în care se străduieşte să instaureze noua
ordine în sat dând dovadă de cinste, corectitudine în relaţiile cu sătenii.
17. Plutonierul Dărămuş Iosif „Ocoşu” – un demn fiu al satului, care
alături de preotul Frâncu aduce satului schimbările cerute de administraţia
românească instaurată după 1918. Bun român, apropriat de săteni şi de viaţa
lor, îşi aduce cu cinste la îndeplinire înalta funcţie care i s-a încredinţat
aceea de Comandant al Gărzii Naţionale din sat între 1918-1919.
18. Primarul satului Oţoi Amos între 1914-1918 este şi el un militant al
Unirii.
19. Primarul Ioan Oţoi /Albianu a condus satul între 1918-1921
contribuind la instalarea noii orânduiri româneşti şi la înlăturarea tuturor
nedreptăţilor suferite de români din partea stăpânirii maghiare.
20. Juristul Sava Cornel, fiu al satului a îndeplinit mai mulţi ani funcţia de
şef al siguranţei frontierelor României.
21. Sava Aurel – fiul fostului primar Sava Amos a îndeplinit funcţia de
primar al oraşului Alba Iulia în perioada interbelică.
22. Colonelul medic Dărămuş Cornel – a funcţionat mulţi ani în cadrul
Spitalului Militar din Alba Iulia.
23. Profesorul Raica Cornel – a predat mulţi ani limba română la şcoala
din comuna Stremţ.
24. Căpitanul Niculaş Ioan – veteran al celui de al II-lea război mondial.
25. Profesorul Valea Vasile/Mitruţ – a funcţionat la Bucureşti/1993.
26. Dărămuş Ioan (a lui Arsân) din Cetea căruia i s-a dus vestea în tot
judeţul Alba şi în cele limitrofe pentru „harul” pe care îl avea de a „citi” din
cărţile sale sfintele rugăciuni şi alte rânduieli bisericeşti pentru tămăduirea
suferinţelor bolnavilor, pentru buna înţelegere între oameni, primind în
schimb o mică plată după dorinţa şi puterile omului”. În 1943 la 90 de ani se

315
bucura de o sănătate perfectă ştiindu-se în sat că nu a fost bolnav niciodată,
fapt care îi mărea prestigiul în materie de „citit” pentru însănătoşiri.
Au fost peste 20 sate din împrejurimi pe care le „vizita” regulat Geoagiul
de sus, Stremţul, Teiuşul, Râmeţ, Benic, Mesentea, Galda de Jos, Beldiu,
Mihalţ, Sântimbru, Galtiu, Totoi, Galda de Sus, Tibru, Cricău, Craiova,
Gârbova de Sus, Gârboviţa, Gârbova de Jos. Din Răicani, Tecşeşti,
Întregalde, Cristeşti şi Mogoş veneau oamenii să le citească.
Din cauza „meseriei” pe care o practica a avut conflicte cu preotul ortodox
din Cetea Ioan Frâncu şi cu şeful postului de jandarmi din Benic care i-a
confiscat cartea de rugăciuni; pe care i-o restituie după două săptămâni de
teama pedepsei ce i-ar fi căzut pe cap în urma rugăciunilor Moşului Arsân
(sau poate la ordinul Primpretorului Plasei Teiuş).
27. Preotul Truţa Vasile, preot paroh al satului între 1951-1973, fiu al
satului, se remarcă prin dăruirea cu care îşi păstoreşte credincioşii, dar şi
prin spiritul gospodăresc cu care administrează bunurile Bisericii. În timpul
cât a servit ca preot s-au efectuat reparaţii exterioare şi interioare la Biserica
din sat, a fost pictat în fresca, interiorul acesteia de către pictorul Coriolan
Munteanu din Cluj între anii 1968-1969.
28. Adrian Oţoi, unul dintre cei mai iluştrii fii ai satului s-a născut în
Cetea în anul 1880, după strălucite studii termină Facultatea de Teologie din
Blaj, Facultatea de Filozofie de la Roma, Italia şi Academia Comercială de
la Berlin, Germania.
Înzestrat cu o inteligenţă aparte şi o memorie pe măsură şi-a însuşit
cunoaşterea a 4 (patru) limbi străine: latina, franceza, germana şi maghiara.
A predat ca profesor la Bucureşti limba latină.
A funcţionat mulţi ani ca Director al Băncii naţionale din Cluj, iar în
ultima perioadă de activitate a fost Administrator(Guvernator) al Băncii
Naţionale din Bucureşti.
S-a stins din viaţă în vârstă de 76 de ani şi este înmormântat la Cluj.
29. Învăţătorul Goronea Simion – unul din dascălii şcolii din Cetea, care
şi-a închinat o viaţă de om slujirii frumoasei şi nobilei meserii.Originar din
satul Galda de Sus – încă din tinereţe a predat la şcoala din Cetea pe care a
servit-o peste 40 de ani. Căsătorit cu învăţătoarea Radu Carolina – a
contribuit la educarea multor generaţii de copii ai satului, la formarea lor ca
oameni de nădejdie ai ţării. S-a bucurat de stima şi respectul sătenilor, a
avut o intensă activitate obştească şi cultural-educativă. A decedat în anul
2000 la frumoasa vârstă de 87 de ani,după o viaţă închinată şcolii.

316
CUVINE-SE…………..

VETUŢA POP

De pe plaiul înstrăinării ne ajunge vestea că încă un suflet românesc a

părăsit pământul cu amar dor de ţară: cel al Vetuţei Pop. Se născuse la 20
octombrie 1923, în comuna Cetea – judeţul Alba. Puţine locuri ale copilăriei
vor fi fost mai iubite decât acest sat de lângă Teiuş, aşezat pe valea dintre
dealurile Stremţului şi Piatra Cetii.
A scris despre el în versuri şi în proză: mirosul poamelor coapte din
grădina fără margini a bunicului nu au fost niciodată uitat. Şcoala primară a
făcut-o la Teiuş, unde s-a mutat cu părinţii când era încă foarte mică. La
Aiud a urmat gimnaziul şi la Blaj liceul.
În anul 1948 a absolvit Academia Comercială din Cluj, care se afla încă
în refugiu la Braşov. În acel an de groază, printre tinerii siliţi de
condamnările politice să părăsească ţara, s-a aflat şi ea şi Mihai Pop viitorul
său soţ.
Dacă generaţia naţionalistă de la 1848 a făcut cunoştinţă cu exilul politic,
cea de la 1948 a umplut pământul cu nume româneşti.
„Ajunserăm pe-aici,
Tot pe brânci, pe brânci, pe brânci”
spunea ea în poezia ”Eroi fără război”
După ce au trecut clandestin două frontiere, în anul 1949 în luna august,
cei doi tineri s-au căsătorit în Triest. Înainte de a pleca din ţară, îmbrăcaţi în
haine tradiţionale româneşti, s-au strecurat pe furiş în Daia, satul lui Mihai
pentru a-i cunoaşte părinţii şi a primi binecuvântarea lor.
În 1951 s-a născut primul lor copil, Mihai, în Franţa la Vernon, orăşel pe
malul Senei, iar în 1952 l-au avut pe Gabriel la Montreal.
De fetiţa Ileana s-au bucurat foarte puţin: Dumnezeu a luat-o devreme
între îngerii lui. Primitoarea Canadă le-a devenit a doua patrie, acolo au
muncit, au făcut cinste numelui de român, au activat în cadrul organizaţiilor
româneşti şi au fost gazde fără egal pentru oricine le-a trecut pragul. Acolo
s-au născut poemele ei, din dragostea de ţară şi de familie. În lumea străină
în care au trebuit să trăiască, credinţa în Dumnezeu şi iubirea dintre ei le-a
fost singurul sprijin.
Acum la plecare, cine oare dintre cei dragi, plecaţi mai înainte, i-a ieşit în
cale s-o îndrume pe cărările necunoscute ale celuilalt tărâm? Poate fetiţa,
poate tot un poet, Vasile Posteuca, aşteptând-o să-i răspundă la întrebarea
pusă de mult:
„Am rămas orfani, bădie,
Iar tu stai acolo sus….

317
 Spune-ne, bădie, taică
Ce ţi-a spus ţie Iisus?…”
Versurile cu care se încheie cartea sunt:
„Doamne, vom veni la Tine,
Rămânând în nemurire.”
Din ziarul: ”Puncte cardinale” – octombrie 1996

TAINA SFÂNTĂ A LUMINII

Dacă s-ar fi îndurat Creatorul, în 20 octombrie VETUŢA POP ar fi

împlinit 73 de ani. Nu a fost să fie aşa. A chemat-o la EL să se odihnească,
să mai lase treburile lumii, la care s-a gândit până în ultima clipă. I-a fost
auzită ruga, topită în poezia ”Îngăduinţă”:
„În primăvara acestui an
Când vine vremea să mă duc,
Primeşte-mă la Tine,
Fă-mi Doamne loc în tinda Ta,
Să te slăvesc mai bine.”
Gândul i se ridica spre slăvi, dar revenea şi spre cei pe care i-a iubit atât
de mult:
„O! Generaţie de lut,
Nu te întoarce în trecut
Menţine focul viu în tine,
Şi din prezent tu fă-ţi un scut.”
Montreal, 24 martie 1996
Cei care i-au citit poeziile doamnei Vetuţa Pop, din Ville de Laval
/Quebec/, au ajuns la concluzia că scrie din totdeauna. Scria pentru românii
din Canada, unde s-a stabilit împreună cu soţul ei Mihai în 1951, dar şi
pentru cei din ţară:
„Du cu tine dorul nostru
Tot ce-avem noi mai sfânt,
Dăruieşte-l României!
N-o uităm nici în mormânt.”
S-a născut în Cetea, copilăria a petrecut-o la Teiuş, a terminat Liceul
Comercial la Blaj şi a absolvit Academia Comercială din Cluj-Braşov în
1948.
În exil a activat în organizaţiile româneşti din Montreal, Toronto şi
Hamilton, a publicat poezii în diferite ziare, iar în 1984 la Montreal i-a
apărut cartea de ”Poeme”. Ea a fost retipărită la Syracuse, New York la
Editura ”Cartea Română”/1995, în anul acesta la Iaşi la Editura ”Cronica”.
Versuri simple, sincere de aducere aminte, de îndemn. Este solia trimisă

318
lumii, României de pe îndepărtatele pământuri Canadiene, de cineva mereu
în căutarea tainei luminii”.
Costea M. Anton, din ziarul ”Unirea” din 27 nov. 1996

Doctor VALER NEAGOE

Împreună cu prietenul şi consăteanul său, profesorul Petru Chitulea,

doctorul Valer Neagoe face parte din elita personalităţilor marcante pe care
satul de la poalele Munţilor Trascăului le-a dat judeţului şi ţării.
S-a născut într-o familie de preoţi, străbunii săi animaţi de înalte
simţăminte patriotice, au făcut parte din aleasa categorie a preoţilor militari
care au participat în fruntea maselor populare din zonă la istoricele
evenimente din 1784, 1848 şi au militat susţinut pentru ”Unirea cu ţara” de
la 1 decembrie 1918.
Urmează cursurile şcolii primare în Cetea şi la Sibiu, apoi urmează
cursurile Liceului ”Gheorghe Lazăr” din localitate, pe care le absolvă cu
examenul de bacalaureat în anul 1931, cu rezultate foarte bune, în baza lor
se înscrie la examenul de admitere al Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
Între 1931-1937 este student al susnumitei facultăţi, din anul IV trece
examenele de internat şi externat, care îi permit o practică de 56 ani în
clinicile Bucureştiului, care îl va ajuta să devină un medic de elită.
Îşi susţine teza de doctorat în medicină în anul 1941 cu rezultate meritorii,
din luna septembrie 1941 şi până în luna martie 1943, participă ca medic
militar pe fronturile de est şi vest, pentru care este decorat cu medalia
”Meritul Sanitar” şi declarat veteran de război la încheierea războiului în
1945
În urma rezultatelor obţinute la concursul de medic secundar chirurg este
declarat promovat, în urma altui concurs de specialitate devine asistent
universitar la Clinica III de chirurgie de la Spitalul ”Filantropia” –
Bucureşti.
Între 1950-1982 îşi desfăşoară activitatea meritorie ca medic primar
chirurg la spitalele din Simeria şi Orăştie, unde execută peste 20.000 de
operaţii majore cu rezultate foarte bune, redând societăţii şi familiilor pe cei
operaţi.
În perioada de activitate a elaborat peste 50 de comunicări ştiinţifice şi s-a
preocupat cu dăruire de formarea profesională a 5 viitori chirurgi, a ţinut
numeroase conferinţe de popularizare a medicinei.
Pentru meritele sale ca medic chirurg, oraşul Simeria unde a muncit peste
25 de ani în cadrul Spitalului CFR, îi conferă titlul de CETĂŢEAN DE
ONOARE.

319
 După o lungă şi prestigioasă activitate ca medic, se pensionează în 1982,
dar continuă să activeze pe diferite tărâmuri, fapt care îi va aduce preţuire şi
respect din partea semenilor săi. Continuând colaborarea cu bunul său
prieten profesorul Petru Chitulea se angajează la definitivarea ”Monografiei
satului Cetea”, la care îşi aduce o valoroasă contribuţie. Lucrarea a văzut
lumina tiparului spre bucuria fiilor satului în luna ianuarie 2001 fiind mult
apreciată.
Din nefericire în luna mai 1985, familia dr. Neagoe pierde unicul fiu,
studentul Marius Neagoe aflat în anul V al Facultăţii de Medicină din Cluj,
groaznicul accident de cale ferată înscenat atunci avea să dea la iveală în
urma cercetărilor întreprinse de familia îndurerată faptul că a fost victima
uneia din metodele dure pe care regimul totalitar trecut înlătura pe cei
indezirabili.
Ţara a pierdut un viitor medic valoros, dar neamul Neagoe şi satul Cetea
din rândul căruia s-au ridicat atâţia patrioţi, se mândreşte azi cu un erou al
cutezanţei.

Moşul DĂRĂMUŞ IOAN – al lui ARSÂN din CETEA şi cetitul său

A fost una din figurile originale şi pitoreşti ale satului, dăruită de bunul
Dumnezeu cu darul vindecărilor oamenilor şi animalelor prin ”citirea din
cărţile sale sfinte”.
Prof. Petru Chitulea – într-un articol publicat în 1945 în Revista
Institutului Sociologic Român, un articol special consacrat acestui ţăran
autodidact de o mare nobleţe sufletească care aducea multor suferinzi din
zonă alinarea durerilor trupeşti şi sufleteşti, fără a pretinde anume avantaje
materiale. Se menţionează că moşul Arsân ”a cetit” majorităţii locuitorilor
din satul Cetea, din toate satele învecinate aflate uneori la mari distanţe
deplasându-se pe jos.
Datorită popularităţii şi faimei de care se bucura în rândul populaţiei avut
neplăceri cu preotul Frâncu Ioan şi chiar cu jandarmii de la Benic, dar vorba
lui blândă şi bunătatea-i înnăscută l-au ajutat să treacă peste toate
obstacolele ce i s-au pus în cale.
Un adevărat model de credinţă creştinească moşul Arsân s-a bucurat toată
viaţa de o sănătate de invidiat până la vârsta de 92 de ani, când a plecat
pentru totdeauna din sat să se odihnească în ”Sântirimbul” din Gruiul
Bisericii.
I-au moştenit numele şi bunătatea sufletească cei trei copii ai săi: Florian
Dărămuş – căsătorit în Aiud, un meseriaş priceput, tâmplar şi cioplitor în
piatră.
Ioan Dărămuş – rămas în sat pe curtea părintească, se va ocupa de negoţ

320
 Ana Dărămuş – căsătorită în Sântimbru după Todoran Ioan.
Sora mai mare a moşului Arsân – născută în 1848, are de mică parte de o
viaţă ”aventuroasă”. De frica represaliilor din partea ungurilor – oamenii
din sat şi-au părăsit casele, luând calea pădurii din piatra Cetii, prea mică
pentru a rezista unui astfel de drum, părinţii o lasă ascunsă în buruieni în
Părău Conţului.
După două zile când sătenii s-au întors acasă şi-au găsit copila vie şi
nevătămată în buruienile unde o lăsaseră în plata bunului Dumnezeu.
După mulţi ani de ”practică medicală” ajunge să fie recunoscută în sat ca
”doctoroaia satului”, nimeni nu se pricepea mai bine ca dânsa ”să fâstâce”
de durere de foale. Doamna învăţătoare Zdrula Maria îşi aminteşte cu
plăcere de tehnica aplicată de bunica sa Susana: ”punea copilul bolnav pe
spate, îi îndoia mâna stângă şi lovea genunchiul drept cu cotul, apoi îi lua
mâna dreaptă şi cu cotul îi lovea genunchiul stâng spunând: ”Fie rânza
moşului în rânza cocoşului” de fiecare dată. Apoi lua copilul, îl întorcea cu
capul în jos, după care îl punea pe picioare, îi punea o compresă cu ”jinars
întors” pe burtă şi îl chema să mai vină şi a doua zi. Pe tot parcursul
”tratamentului” de fâstâcat – bunica Susana rostea ”Tatăl Nostru”. Astfel a
ajuns renumită că ştie vindeca durerile de burtă.
Aflându-se de miraculoasele vindecări ale copiilor, bunica Susana s-a
trezit într-o zi cu un munte de mocan din Tecşeşti, venit să fie vindecat prin
”fâstâcare”. Ea era mică şi el mare! A pus mâinile în şolduri, l-a privit de
jos în sus şi i-a zis: ”No bine, măi omule! Nu vezi că eşti de două ori mai
mare decât mine, cum crezi că pot să te fâstâc?”
Cu mult înainte de descoperirea „penicilinei” şi aplicarea ei în medicină,
bunica Susana folosea ca remediu universal în tratarea rănilor şi juliturilor
copiilor neastâmpăraţi „pufa lupului”.

MUNTEAN NICOLAE ”CĂLUGĂRUL”

S-a născut în Cetea la 12 mai 1880, în 1902 se căsătoreşte cu Frâncu

Istina, sora celor doi preoţi Frâncu /ai Borjii/ consideraţi a fi dintre cei mai
bogaţi oameni din sat. În urma căsătoriei, tânăra familie are doi copii pe
Petrică Munteanu şi pe Aurelia.
La izbucnirea războiului din 1916, pentru a nu fi înrolat în armata Austro-
Ungară, trece munţii în Ţara Românească şi se călugăreşte la mănăstirea de
la Curtea de Argeş. O poză de epocă îl înfăţişează în haine călugăreşti şi
purtând o barbă patriarhală – după cum am aflat, poza este făcută de un
grup de ofiţeri nemţi care vizitau mănăstirea.
Anii petrecuţi la mănăstire îl ajută să înveţe citirea şi scrierea cu caractere
chirilice şi cunoaşterea în amănunţime a vieţii monahale, timpul liber îl

321
consacră scrierii celor trei ”Caiete de cântece şi poezii”, multe dintre ele
culese de pe plaiurile natale altele auzite în Muntenia, multe dintre ele
aparţinând poeţilor de seamă ai neamului: M. Eminescu, G. Coşbuc, D.
Bolintineanu, V. Alecsandri.
În anii când Transilvania era sub stăpânirea austro-ungară, circulaţia
cărţilor româneşti era interzisă, cei care cunoşteau măiestria scrisului
transcriau în caietele lor toate poeziile, cântecele sau creaţiile artistice
populare pe care le auzeau încropindu-şi astfel ”o mică bibliotecă” pe care o
puneau cu plăcere la dispoziţia celor dornici de lectură în limba română.
Întors în Ardeal după Unirea de la 1918 ”călugărul” aduce cu el şi
caietele – făcând sătenilor serviciul pe care Badea Cârţan îl făcuse cu mari
sacrificii pentru românii din Ţara Făgăraşului, strecurându-se prin ”Vama
cucului” cu dăsagii plini de cărţi scrise în limba română.
Unul din ”Caiete” ne-a fost pus la dispoziţie cu amabilitate de către
nepoata ”călugărului”, d-na inginer Bumb Maria /Lola/ - el conţine o
adevărată comoară de folclor local din care ne-am străduit să selecţionăm
ceea ce am considerat mai valoros pentru a vi le oferi spre lectură.
Întors în sat după Unire, Muntean Nicolae devine unul din cei mai
evlavioşi săteni, merge împreună cu familia la toate sărbătorile la biserică,
şi spre bucuria consătenilor cântă în strană mulţi ani, în amintirea anilor
petrecuţi la Curtea de Argeş şi pentru talentul său de cântăreţ bisericesc,
oamenii din sat i-au zis ”călugărul”, poreclă pe care a purtat-o până la
moarte. A lăsat satului ca amintire două cruci ridicate de el: una la vie în
luncă, sub nuc, ce poate fi văzută şi astăzi, cealaltă în grădina Muntenilor
care a stat multă vreme culcată în iarbă.
A fost remarcat de profesorul Chitulea Petru în monografia sa ca una din
personalităţile aparte ale satului, a desenat planul şcolii vechi, a dat
informaţii preţioase despre modul cum se învăţa în şcoală şi ce material
didactic utilizau învăţătorii timpului.
A decedat în 1959 în ”Sâmbăta Paştilor” fiind regretat de întreaga obşte
care l-a iubit şi stimat pentru calităţile sale deosebite.

Prof. Univ. Dr. TODERICIU NICOLAE

Profesorul universitar TODERICIU NICOLAE s-a născut în 26 aprilie

1934 în satul Cetea, judeţul Alba, ca fiu al lui Todericiu Ioan şi Victoria,
agricultori harnici şi respectaţi în sat.
Şcoala primară o face în satul natal, având ca învăţători pe inimosul
învăţător Vale Mitruţ /al Bumbului/, şi pe d-na Goşescu - soţia preotului
din sat, clasele V-VII le urmează la Liceul Mihai Viteazul din Alba Iulia.

322
 Între anii 1948-1952, urmează cursurile Liceului/şcolii medii veterinare
din Mediaş, după care în urma examenului de admitere devine student al
Facultăţii de Filologie-istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii Alexandru
Ioan Cuza din Iaşi. După terminarea facultăţii funcţionează ca profesor la
Şcoala medie din Cugir, apoi în urma concursului de selecţie devine asistent
universitar la Institutul de Mine din Petroşani, judeţul Hunedoara, unde îşi
desfăşoară activitatea până în 1967.
Din anul 1967, este promovat ca şi cadru universitar la Universitatea
”Lucian Blaga” din Sibiu – ocupând funcţia de profesor la catedra de ştiinţe
politice. În urma susţinerii examenului de doctorat obţine titlul de ”Doctor”
în filozofie cu nota maximă.
Ca o recunoaştere a meritelor sale în munca la catedră şi a activităţii
ştiinţifice desfăşurate este ales Prodecan al Facultăţii de drept din cadrul
Universităţii ”Lucian Blaga”, funcţie pe care o deţine şi în prezent, se
bucură de aprecierea colectivului de cadre universitare pe care îl conduce, şi de
stimă şi respect deosebit din partea tuturor generaţiilor de studenţi pe care i-a
pregătit de-a lungul carierei sale universitare fructuoase.
Domnul profesor Todericiu Nicolae este căsătorit – soţia sa d-na
Todericiu Viorica, profesoară de istorie la Liceul textil Sibiu, a funcţionat
până în anul 1999 când s-a pensionat la limită de vârstă, este ardeleancă get
beget, născută în Şibot – Orăştie, fosta regiune şi actualul judeţ Hunedoara –
sat vecin cu Aurel Vlaicu, care a dat ţării pe vestitul pionier al aviaţiei
româneşti.
Familia Todericiu Nicolae şi Viorica, este completată în mod fericit de
prezenţa celor două fiice Ramona şi Dacia.
Legat sufleteşte prin mii de fire de satul natal, distinsul profesor
universitar Todericiu Nicolae îşi vizitează des locurile natale spre marea
bucurie a rudelor, prietenilor din copilărie şi al consătenilor pentru care
constituie un model demn de urmat.

Învăţătorul VALE DUMITRU /Mitruţ a Bumbului/

Domnul învăţător Vale Dumitru s-a născut în anul 1892 în satul Cetea,
judeţul Alba, ca fiu al lui Vasile Vale şi Susana – ţărani mijlocaşi.
Urmează cursurile şcolii primare din sat, apoi pe cele ale cursului
gimnazial la Teiuş timp de 2 ani, făcând zilnic naveta pe jos, pe distanţa de
8 Km.
În al treilea an de şcoală se îmbolnăveşte de poliomelită infantilă, fiind
obligat să renunţe la şcoală; după ameliorarea bolii, părinţii îl angajează ca
ucenic la un pantofar din Teiuş unde învaţă meseria temeinic. După
obţinerea atestatului de meseriaş îşi deschide în sat un atelier de cizmărie,

323
având angajaţi şi ucenici. În timpul primului război mondial satul rămâne
fără învăţător, la rugămintea primarului de atunci primeşte să funcţioneze ca
învăţător – achitându-se cu conştiinciozitate de îndatoririle profesionale.
Convins fiind că după terminarea războiului va fi înlocuit de un cadru
calificat, se hotărăşte să urmeze cursurile şcolii normale din Blaj, deşi era în
vârstă, căsătorit şi cu trei copii. Reuşeşte să obţină aprobarea direcţiunii
şcolii şi urmează la zi cele şase clase ale şcolii normale, obţinând diploma
de învăţător. Funcţionează mai mulţi ani în satele vecine Dealul Geoagiului,
Tecşeşti şi Geomal – după obţinerea gradului definitiv, este numit învăţător
titular în sat, unde se remarcă ca un bun pedagog şi animator al vieţii
cultural-artistic.
Pe parcursul activităţii sale a muncit cu drag cu tineretul satului,
organizând numeroase programe artistice cu piese de teatru, cântece
patriotice şi dansuri populare. Cei în vârstă îşi aduc aminte că după mesele
aducea la el acasă copii de vârstă şcolară şi în micul ”cerc literar” se recitau
poezii din G. Coşbuc, Lucian Blaga şi Octavian Goga.
Bun credincios şi talentat cântăreţ bisericesc, se hotărăşte să urmeze
cursurile şcolii de cantori de 2 ani de la Sibiu, pe care o absolveşte cu bine,
devenind primul cantor ”diplomat” al satului.
Pentru activitatea sa în şcoală şi pe tărâm social, pentru frumosul model
de comportare morală a fost iubit şi apreciat de consăteni, prin munca sa a
deschis multor generaţii de tineri celea spre realizarea în viaţă, sfaturile sale
înţelepte au contribuit la alinarea multor suferinţe şi necazuri.
Cei trei copii cărora le-a insuflat de mici dragostea pentru învăţătură,
pentru istoria glorioasă a neamului românesc, au devenit oameni de vază ai
satului.
Fiica Elisabeta – a devenit medic, se căsătoreşte cu tânărul Nicu Moldovan,
care va cădea răpus de gloanţe, pentru că a fost simpatizant al mişcării ”Frontul
Apărării Patriei” de sub conducerea maiorului Dabija Nicolae.
Fiica Maria – învăţătoare la Aiud şi Bucureşti, căsătorită Zdrula – o
talentată pedagogă, un suflet mare de româncă, care după pensionare îşi
petrece o bună parte a timpului în mijlocul celor cu care a copilărit. Are
ambiţii valoroase: doreşte să organizeze şi să antreneze tineretul satului în
activităţi culturale, vrea să înfiinţeze un cor bisericesc în sat, un muzeu al
satului.
Fiul Vale Vasile – profesor la şcoala din Stremţ – a avut şi el de suferit
din cauza ”răzvrătirii” cumnatului său.
Neobositul ”dascăl” s-a stins din viaţă la 62 de ani, regretat de toţi.

324
 Învăţătorul GORONEA SIMION

Domnul învăţător Goronea Simion s-a născut în 29 mai 1923, în cătunul

Poiana Gălzii – din actuala comună Galda de Jos, din părinţii Isidor şi
Maria, fiind unul din cei 5 copii ai familiei.
Copilăria cu frumuseţea şi farmecul său, o petrece în mijlocul familiei
până la vârsta de 7 ani, când pleacă la Alba Iulia pentru a urma cursurile
şcolii primare şi gimnaziale. După terminarea acesteia, devine elev al Şcolii
Normale de băieţi din Blaj, pe care o absolvă în anul 1931.
Datorită orientării sale politice, nu reuşeşte să primească post în
învăţământ o perioadă de trei ani, în 1934 se încadrează ca învăţător la
şcoala din Intergalde. Din anul 1939 funcţionează ca învăţător la Şcoala din
Cetea, până la pensionare în anul 1973 – o perioadă de 34 de ani, când
datorită talentului pedagogic şi dăruirii pentru profesia nobilă de ”dascăl”,
contribuie alături de soţia sa la ridicarea numeroaselor generaţii de tineri,
dintre care mulţi au devenit oameni de vază la nivelul judeţului şi ţării – o
binemeritată răsplată pentru munca depusă.
Legat sufleteşte de satul Cetea, pe lângă prodigioasa activitate depusă la
catedră, contribuie împreună cu soţia sa la animarea vieţii culturale şi
artistice a satului – pregătind frumoase activităţi obşteşti, de care se achită
cu competenţă.
Pentru buna sa pregătire profesională, pentru competenţa cu care a ştiut să
rezolve multiplele probleme ale activităţii şcolare, Inspectoratul Şcolar Alba
Iulia îi încredinţează funcţia de director al şcolii, pe care o deţine mulţi ani,
fiind apreciat atât de organele judeţene, cât şi de către locuitorii satului, care
l-au considerat tot timpul un adevărat fiu al satului.
În calitate de sublocotenent în rezervă, participă pe fronturile celui de al
doilea război mondial – în luptele din Cehoslovacia este rănit, pentru faptele
sale de vitejie a fost decorat cu medalia ”Bărbăţie şi Credinţă”, pentru
contribuţia sa pe front, după 1990 statul îl decorează îi acordă titlul de
veteran de război şi este remunerat cu o pensie de stat.
În anul 1943 se căsătoreşte cu d-ra învăţătoare Radu Carolina – iar noua
familie de dascăli va deveni pentru locuitorii satului un model de
comportament moral şi civic. Au convieţuit în armonie peste 57 de ani,
neavând copii, întreaga lor viaţă şi-au dedicat-o creşterii şi educării
numeroaselor generaţii de elevi ai şcolii, pe care i-au considerat şi iubit ca
pe proprii lor copii, iar aceştia i-au răsplătit cu prisosinţă, devenind oameni
de vază ai ţării.
Merituosul dascăl s-a stins din viaţă în 10 august 2000, în vârstă de 87 de
ani, va rămâne pentru toţi cei care au avut plăcerea să lucreze cu dânsul, un
model de dăruire profesională şi ataşament pentru neamul românesc.

325
 Învăţătoarea GORONEA CAROLINA /NINA/

Doamna învăţătoare Goronea Carolina s-a născut în anul 1921, luna

martie, ziua 10, în localitatea Thorpe – statul West Virginia, din Statele
Unite ale Americii, fiică a familie Radu – aflată la acea vreme în emigraţie
în SUA.
În anul 1925 părinţii se reîntorc în România – la Cetea, judeţul Alba, aici
îşi petrece copilăria şi urmează primele 4 clase ale şcolii primare, având ca
învăţători pe d-na. Hălălai Cornelia /a lui Hohic/ şi pe d-l. Morar Eugen.
Urmează apoi despărţirea de satul natal pe parcursul celor 4 ani când
frecventează cursurile gimnaziale la Alba Iulia, după terminarea şcolii
gimnaziale urmează cursurile Şcolii normale de fete de la Blaj, pe care le
termină în anul 1940. Din cauza situaţiei grele determinate de război nu
reuşeşte să profeseze până în 1941, când este numită învăţătoare în
Basarabia – judeţul Hotin, comuna Depcăuţi, satul Zabuca, unde
funcţionează până în 1943.
În acelaşi an se căsătoreşte cu tânărul Goronea Simion, învăţător şi el, şi
se stabilesc în Cetea, unde funcţionează ca învăţătoare neîntrerupt, până la
pensionare, în anul 1976.
În întreaga sa activitate ca dascăl al şcolii, s-a remarcat ca o valoroasă
pedagogă, iubită de elevii săi şi de părinţii acestora.
Alături de activitatea desfăşurată la catedră, a fost o valoroasă animatoare
a vieţii cultural artistice din localitate – pregătind cu tineretul din sat mai
multe şi frumoase programe artistice.
Animată de dragostea pentru satul natal, devine o colaboratoare de
nădejde a regretatului profesor Petru Chitulea – în întocmirea studiilor
sociologice referitoare la satul Cetea, din care o parte au fost publicate în
Revista Institutului Naţional de Sociologie de la Bucureşti – condusă de
ilustrul profesor Dimitrie Gusti.
Pentru întreaga activitate de-o viaţă dedicată şcolii, pentru faptul că a
constituit mereu un model de comportare morală şi civică, se bucură de
stima atâtor generaţii de fii ai satului pe care i-a iubit ca pe proprii ei copii.
Greu încercată de pierderea iubitului său soţ şi coleg de şcoală,
învăţătorul-director dl. Goronea Simion – decedat în 10 august 2000, la
venerabila vârstă de 87 de ani, continuă să fie pentru locuitorii satului un
model de demnitate, de dăruire pentru nobila meserie pe care a profesat-o
peste 35 de ani, o ”dăscăliţă” model pentru colegii mai tineri în breaslă.

326
 Învăţătoarea SAVA TEODORA

Doamna învăţătoare Sava Teodora s-a născut în 2 februarie 1943 în

comuna Stremţ, judeţul Alba, ca fiică de ţărani români.
Copilăria şi cursurile şcolii elementare o petrece în satul natal Stremţ,
urmează apoi cursurile Şcolii pedagogice de 6 ani din Deva.
După absolvirea şcolii în 1963 este numită învăţătoare în satul Cetea, în
anul 1964 se căsătoreşte cu Sava Simion – care a deţinut mulţi ani funcţia
de preşedinte al C.A.P. Benic.
Bună pedagogă, talentată ”ucenică” în ale dăscăliei, are avantajul de a fi
profesat ani buni în compania familiei Goronea, de la care învaţă multe din
tainele meseriei atât de nobile, dar nu uşoare de învăţător.
Perseverentă în a-şi perfecţiona pregătirea profesională, d-na învăţătoare
îşi ia în urma examenelor toate gradele în învăţământ – gradul I îl susţine în
anul 1981 cu o notă meritorie.
Din 1976, după pensionarea domnului învăţător Goronea Simion – fostul
director al şcolii din Cetea preia această funcţie pe care o exercită până la
pensionarea în anul 2000, contribuind printr-o muncă asiduă şi plină de
dăruire la educarea multor generaţii de tineri care prin rezultatele lor
obţinute în diferite sectoare ale vieţii îi aduc multe satisfacţii.
Pe parcursul celor 36 de ani de activitate neîntreruptă în şcoala din Cetea,
învăţătoarea Sava Teodora a fost şi o valoroasă animatoare a activităţii
cultural artistice din sat. Cu tineretul satului reuşeşte să înfiinţeze în cadrul
căminului cultural pe care îl conduce în calitate de directoare, câteva
formaţii artistice cu care va participa la numeroase ediţii ale Cântării
României, obţinând şi rezultate meritorii pe plan judeţean:
- Formaţia de dansuri populare
- Taraful căminului cultural
- Formaţia de teatru în limba română
- Brigada artistică de agitaţie
Cu elevii şcolii şi tineretul din sat organizează o serie de excursii în
diferite zone de mare interes turistic din ţară.
O intensă activitate a desfăşurat şi pe tărâm social.
Cei doi copii au moştenit de la părinţi dragostea pentru învăţătură; fiica
este învăţătoare în satul Şibot din judeţul Alba, iar fiul este inginer la Cluj.
Pentru dăruirea cu care a muncit la catedră şi pe tărâm obştesc, se bucură
de stima foştilor elevi şi a locuitorilor satului, cărora le este un frumos
exemplu.

327
 Inginer DĂRĂMUŞ NICOLAE

S-a născut în anul 1952 în satul Cetea, comuna Galda de Jos, judeţul
Alba, tatăl său Dărămuş Nicolae – sen - /Semi/, şi mama Dărămuş Maria
/născută Raica/, fiind ţărani, buni gospodari şi oameni apreciaţi pentru
calităţile lor.
Copilăria şi şcoala primară o face în satul natal, cursurile gimnaziale le
urmează la şcoala generală din Benic, după care urmează cursurile Liceului
din Teiuş. După absolvirea Liceului cu diplomă de bacalaureat – în urma
examenului de admitere devine student al Facultăţii de Silvicultură din
Braşov, pe care o absolveşte cu diplomă de licenţă – devenind inginer silvic.
Din informaţiile primite din partea unor persoane avizate, am aflat cu
plăcere că în perioada când a fost elev al Liceului şi mai târziu ca student,
tânărul Dărămuş Nicolae – în timpul vacanţelor petrecute în satul natal, a
dovedit reale aptitudini de animator al activităţii cultural-artistice din sat,
spre marea satisfacţie a tineretului.
Dovedind reale aptitudini a scris o piesă de teatru – pe care a pus-o în
scenă şi a prezentat o serie de spectacole care s-au bucurat de succes, piesa
intitulată ”Beţivul tămăduit” a fost prezentată şi pe scenele căminelor
culturale din satele vecine Benic şi Galda de Jos.
Dornic ca frumoasele dansuri populare specifice satului să fie păstrate în
toată splendoarea lor – a mobilizat mai mulţi tineri studioşi din sat cu care
după o muncă asiduă a reuşit să prezinte consătenilor săi mai multe
spectacole deosebit de apreciate. Cu această formaţie de dansuri, tânărul
”instructor” voluntar s-a prezentat şi la diferitele faze ale ”Festivalului
cultural-artistic Cântarea României” – bucurându-se alături de cei pe care i-
a îndrumat, de rezultatele frumoase obţinute.
Pentru tot ce a făcut pentru satul natal, consătenii îi sunt recunoscători, şi
ori de câte ori îl au în mijlocul lor, îl înconjoară cu dragoste şi stimă
deosebită, ca pe un fiu valoros al satului.
Merită menţionat faptul că datorită dragostei deosebite pe care o poartă
satului natal, inginerul Dărămuş Nicolae a fost cel care a dorit apariţia
”Dicţionarului toponimic al satului Cetea” şi a prezentei ”Monografii” – pe
care le-a sponsorizat şi care a încercat să pună încă o dată în lumina
cuvenită frumuseţea deosebită a meleagurilor sale, minunata zestre a
tradiţiilor moştenite de la înaintaşi şi a trăsăturilor de caracter deosebite ale
cetăţenilor care pe drept cuvânt sunt mândri de faptul că ”sunt din Cetea –
Buhaina, beau vinul cu doniţa”.
A muncit mai mulţi ani la exploatările forestiere de pe valea Sebeşului
fiind apreciat de colectivele în care a lucrat pentru profesionalismul cu care

328
şi-a adus la îndeplinire sarcinile de serviciu şi pentru relaţiile corecte pe care
le-a avut cu cei cu care a muncit.
În anul 1989 devine membru al P.U.N.R., filiala Alba, calitate în care
militează constant şi competent pentru idealurile Partidului, apreciat fiind
pentru contribuţia sa este propus de către Conferinţa judeţeană a P.U.N.R.
ca deputat al Parlamentului României, funcţie pe care o deţine pe perioada
a două mandate, până în anul 2000.
A avut o contribuţie importantă la realizarea şi materializarea mai multor
obiective majore în cadrul judeţului, între care şi modernizarea Drumului
comunal Benic-Cetea, în colaborare cu primarul de atunci al comunei
Galda, inginerul Rusan Nicolae. Realizarea modernizării acestui drum
comunal a contribuit la îmbunătăţirea condiţiilor de deplasare ale cetăţenilor
spre municipiul de reşedinţă al judeţului şi alte localităţi în zonă, prin
introducerea circulaţiei autobuselor.
Sprijină financiar şi personal Primăria din Galda în realizarea lucrărilor de
reparaţii capitale la Şcoala Primară şi Căminul cultural din sat, două din
obiectivele cu care satul se mândreşte.
În prezent, dl. inginer Dărămuş îşi conduce activitatea firmei sale
S.C.TRANSPORT MONTANA S.R.L. din Sebeş, având în continuare
activitate pe tărâm politic.
Este căsătorit, soţia sa este profesoară de chimie la unul din liceele din
Sebeş, are doi copii de vârstă şcolară, are domiciliul în oraşul Sebeş-Alba.
Pentru rezultatele sale obţinute pe plan profesional, pentru competenţa cu
care a reprezentat interesele judeţului Alba în Parlamentul României, dl.
inginer Dărămuş Nicolae se bucură de aprecierea şi stima consătenilor săi, a
colegilor de partid şi al locuitorilor comunei căreia îi face cinste.
Animat de dragoste şi interes pentru meleagurile copilăriei, din dorinţa de
a face cunoscute frumuseţile satului natal, sponsorizează apariţia ”Ghidului
toponimic al localităţii” - lucrare de specialitate – în premieră pentru judeţul
Alba şi a vastei ”Monografii a satului Cetea”, care va apare în cursul acestui
an, gest pentru care merită deplin stima şi respectul generaţiilor actuale şi
viitoare ale acestui sat străvechi românesc.

Inginer RUSAN NICOLAE /BUBU/

Domnul Inginer Rusan Nicolae s-a născut în anul 1951, luna august, ziua
7, în localitatea Cetea, din judeţul Alba, ca fiu al lui Rusan Nicolae şi Rusan
Zina.
Tatăl său a fost unul din meseriaşii pricepuţi ai satului, a practicat
tâmplăria, dulgheria şi chiar zidăria, fiind mult solicitat la construcţiile
realizate în sat şi la fostul C.A.P., s-a bucurat de faimă de bun gospodar.

329
 Fiul său urmează cursurile şcolii primare în satul natal Cetea, apoi pe cele
gimnaziale la Benic, cursurile Liceului le face la Teiuş – pe care îl absolvă
cu diplomă de bacalaureat. După terminarea liceului, în urma examenului de
admitere, devine student al Facultăţii de Agronomie din Cluj-Napoca – în
urma examenului de licenţă i se conferă diploma de inginer agronom.
Lucrează ca inginer şef la C.A.P. Ohaba, ca şef de fermă la C.A.P.
Mihalţ, între 1985-1989 este director al Asociaţiei Economice
Intercooperatiste Pomicole Benic, reuşind prin profesionalism şi spirit
organizatoric să facă din această unitate una din fruntaşele în domeniu în
judeţul Alba.
Între 1992-1996 este ales primar al comunei Galda de Jos – judeţul Alba,
unde dă dovadă de spirit organizatoric şi dragoste pentru comuna natală
materializată prin realizarea unor obiective edilitar-gospodăreşti importante:
În colaborare cu consăteanul său ing. Dărămuş Nicolae, şi el fiu al satului
- deputat în Parlamentul României – realizează asfaltarea şi modernizarea
Drumului comunal Benic-Cetea pe o lungime de 3,5 Km., sunt făcute
reparaţii capitale la şcoala primară şi căminul cultural din Cetea, este
demarată construcţia unui pod de beton în Joseni.
După 1989 ocupă o perioadă postul de director al Asociaţiei Pomicole
Stremţ-Teiuş, unde obţine de asemenea rezultate meritorii. În prezent deţine
o funcţie de răspundere în cadrul Direcţiei Agricole Judeţene Alba.
Este căsătorit, soţia sa ingineră agronom lucrează în cadrul Direcţiei
Agricole Alba, au doi copii.
Pentru realizările obţinute pe plan profesional, pentru calităţile sale de
bun gospodar al comunei s-a bucurat şi se bucură de stimă şi respect din
partea consătenilor şi cetăţenilor comunei căreia îi face cinste.

Ing. IVAŞCU ISTINA

Născută la 21 mai 1949 în localitatea Cetea, din părinţii Nicolae şi

Alexandrina Rusan, este nepoata lui Truţa Ioan /Bucur/, priceput meşter
lemnar, zidar şi morar din satul Cetea, jud. Alba.
Clasele primare le urmează în satul natal Cetea, cele gimnaziale în satul
vecin Benic, iar cele liceale la face la Gheler în jud. Hunedoara. Se înscrie
la Facultatea de mine din Petroşani, pe care o absolvă în anul 1972.
Este căsătorită din anul 1971 cu dl. ing. Ivaşcu Ioan Gheorghe.
Stagiatura 1972-1974 o face la Exploatarea Minieră Leşul Ursului, jud.
Suceava, după care funcţionează în perioada 1975-1980 ca inginer topograf
pe Şantierul Hidroenergetic de pe râul Sebeş, la barajul Oaşa, coordonând
compartimentul topografic al şantierului.

330
 În 1980 s-a transferat în învăţământ şi în perioada 1982-1989 a lucrat la
Şantierul Hidroenergetic Bistra din judeţul Caraş-Severin, având funcţia de
director al şcolii generale din acel şantier.
În perioada 1989-1990 a muncit ca inginer proiectant la Institutul de
Cercetări şi Proiectări Miniere Deva, jud. Hunedoara.
Din 1990 până în prezent este patroană şi administrator la propria firmă
de proiectare şi construcţii din satul natal, unde pe locul fostei mori a lui
Bucur, sub Gruiul Bisericii, a construit o frumoasă vilă cu piscină, sediul
firmei S.C. ALIVA & IVA S.R.L. Cetea.
Este denumită de către localnici ”Patroana” din vale şi împreună cu d-na.
Sârbu Violeta ”Patroana” din deal şi cu dl. Cutean Ioan, ”Patronul” din
luncă, face parte din noua ”aristocraţie” a satului, fapt confirmat de
modernele şi elegantele vile pe care le-au ridicat în satul natal.

SÂRBU VIOLETA

S-a născut la 6 februarie 1960, din părinţii Partenie Cristea din Cetea şi
Victoria Cristea, născută Popa din Turda.
Este descendentă din familia lui Frâncu Petru (Borja) din Cetea,
străbunica sa Aurelia fiind soră cu cei doi preoţi Frâncu din Cetea.
Şcoala primară şi gimnazială o face la Aiud, după care urmează cursurile
Liceului ”Avram Iancu” din Aiud, apoi Şcoala tehnică sanitară la
Hunedoara. A funcţionat la Blaj ca asistentă medicală între anii 1979-1993
şi din 1993 la Liceul economic din Alba Iulia, unde este foarte apreciată şi
iubită de către elevi.
S-a căsătorit cu dl. Sârbu Ionel, născut în anul 1959, la Făgăraş, fiind
inginer electronist la Alba Iulia şi patronul firmei S.C. TRANSSAT COM
CETEA S.R.L.
Locuieşte în prezent la Alba Iulia, fiind în acelaşi timp administratorul
firmei înfiinţate pe meleagurile natale în anul 1996, firmă prosperă ce are ca
are ca obiectiv comercializarea produselor electronice şi electrocasnice, cât
şi confecţionarea şi montarea antenelor prin satelit. Firma are puncte de
lucru în Alba Iulia, Aiud, Ocna Mureş, Blaj şi Sebeş, extinzându-se treptat
pe tot teritoriul judeţului Alba.
Sediul central al firmei este în satul Cetea, nr. 20, unde este şi reşedinţa
de vară a familiei şi unde o mulţime de oameni de afaceri din ţară şi de
peste hotare îşi petrec plăcute sejururi în satul Cetea şi în împrejurimi.
Firma întreţine relaţii comerciale cu furnizori străini, cum ar fi
WHIRLPOOL, PHILIPS, PANASONIC, SONY, DAEWOO, etc.
Frumuseţea meleagurilor Cetei, farmecul ”Pietrilor” de la marginea
satului, splendidele peisaje şi cascade, ospitalitatea şi hărnicia locuitorilor,

331
sunt mult apreciate de reprezentanţii firmelor sus amintite, fapt pentru care
revin mereu pentru a-şi petrece clipe de neuitat în diverse anotimpuri.

FUNCŢIA INDUSTRIALĂ: PATRONUL CUTEANU IOAN

Pionieratul în domeniul activităţii industriale în localitate, revine

iniţiativei harnicului întreprinzător CUTEANU IOAN, care înfiinţează în
anul 1991 Asociaţia familială profilată pe construcţii – confecţii metalice şi
utilaje pentru industria forestieră. Dând dovadă de un spirit managerial
aparte, reuşeşte prin calitatea lucrărilor prestate să-şi asigure o piaţă de
desfacere bună, profiturile obţinute îi permit ca în anul 2001, la 15 mai, să
transforme Asociaţia familială în firma S.C. CUTEANU – COMPANY, la
care are ca asociaţi şi pe fii săi Alin şi Claudiu.
În prezent, firma are un număr de 35 angajaţi – în majoritate tineri cu o
bună pregătire profesională – dispunând de o suprafaţă de producţie de 150
m.p., repartizaţi în cele două hale de producţie.
Maşinile şi utilajele de care dispune firma sunt performante şi permit
desfăşurarea în cele mai bune condiţii a procesului de producţie.
Între principalii furnizori cu care lucrează firma, se numără:
Întreprinderea I.A.M. Sfântul Gheorghe, care îi furnizează motoare, Uzina
”Ardealul” din Alba Iulia, Întreprinderea ”Carbochim” din Cluj-Napoca.
Dintre principalii beneficiari putem aminti: S.C. OBELIX Zalău, S.C.
DUPEX CRISTURO COM S.RL. DEVA şi altele, precum şi numeroase
persoane fizice.
Patronul firmei d-l. Maistru CUTEANU IOAN s-a născut în anul 1951.
După terminarea şcolii generale, a urmat cursurile şcolii profesionale din
Cugir, unde se angajează după terminarea lor. Aici lucrează o perioadă ca
ucenic, apoi ca muncitor la renumita Uzină Mecanică Cugir, până în anul
1971. Pentru rezultatele bune obţinute la locul de muncă, este propus să
urmeze cursurile şcolii de maiştri – prelucrări prin aşchiere, pe care le
absolvă cu rezultate bune.
După terminarea şcolii de maiştri, lucrează o perioadă şi la Uzinele
U.T.E.P.S. din Alba Iulia, până în anul 1991.
În cadrul firmei pe care o conduce majoritatea angajaţilor sunt muncitori
tineri cu înaltă calificare profesională, şeful de atelier LASLO EMIL, deşi
nu are decât 34 de ani este un meseriaş valoros şi un foarte bun organizator,
lucrările contabile ale firmei sunt ţinute competent de către tânărul contabil
RĂSUNOI RADU şi el în vârstă de doar 23 de ani.
Relaţiile patronului firmei cu ”tânăra sa gardă” sunt cele mai bune, dând
dovadă de multă omenie, el este receptiv la problemele personale ale
fiecăruia. Am aflat că pentru unul din angajaţii săi, patronul nu a precupeţit

332
nici timp nici bani pentru a-l ajuta să se mute în cursul acestui an în casa lui
proprie, poate va fi cel mai frumos cadou pe care Moş Crăciun i l-a adus în
ultimii ani!
Dorim harnicului colectiv al firmei realizări de viitor tot mai frumoase, iar
exemplul de omenie al patronului să fie urmat de cât mai mulţi oameni de
afaceri din judeţul Alba.

2. FII AI SATULUI CU CARE NE MÂNDRIM

EROII DIN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

EROII DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1914-1918

Muntean Grigore Dărămuş Nicolae

Cădan Ilarie Frâncu Laurean
Câmpean Olimpiu Truţa Filon
Daisa Teodor Sava Nicolae
Oţoi Partenie Petric Adrian
Oţoi Ioan Muntean Simion
Hălălai Nicolae

EROII DIN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 1941-1945

Loc. Frâncu Sever Raica Ioan

Cioica Emilian Nistor Vasile
Dărămuş Nicolae Nicoară Nicolae
Hălălai Nicolae Dărămuş Ioan
Hălălai Ioan Dărămuş Vasile
Raica Gheorghe Raica Ioan
Raica Nicolae Goia Ioan
Muntean Aurel Truţa Nicolae
Corcoş Nicolae Daisa Iulian
Truţa Ioan Raica Traian
Oţoi Nicolae Truţa Nicolae
Rânză Simion Daisa Vasile

Pentru cinstirea veşnică a celor care au căzut ca nişte eroi pe fronturile

celor două războaie mondiale, în faţa Bisericii ortodoxe din sat a fost ridicat
în anul 1973 un monument impunător, în timpul păstoririi preotului paroh
Truţa Vasile. Monumentul a fost sfinţit tot în 1973 la praznicul ”Înălţării

333
Domnului”, în fiecare an şi a Zilei Eroilor, se fac parastase pentru eroi în
semn de respect şi aleasă preţuire pentru ei.
Pe placa de marmură de la baza monumentului este menţionat:
„Ridicat prin părinţi, soţii, copii şi fraţi în anul 1973.”

VETERANI DE RĂZBOI
Care pentru faptele deosebite de arme au fost decoraţi:

serg. Bădescu Lepădat„Bărbăţie şi credinţă”

serg. Cădan Traian – sen.„Bărbăţie şi credinţă”
cap. Cristea Iacob„Bărbăţie şi credinţă”
slt. Cristea Simion„Bărbăţie şi credinţă”
slt. Goronea Simion„Bărbăţie şi credinţă”
sld. Niculaş Traian„Bărbăţie şi credinţă”
sld. Oţoi Dumitru„Bărbăţie şi credinţă”
sld. Raica Ştefan„Crucea de fier Germană”

VETERANII DE RĂZBOI

serg Bădescu Lepădat- în viaţă, în vârstă de 79 de ani

serg. Cădan Traian- decedat în 1996, în vârstă de 86 de ani
cap. Coman Alexandru- în viaţă, în vârstă de 79 de ani
cap. Cristea Iacob- în viaţă, în vârstă de 81 de ani
serg. Chitulea Traian- în viaţă, în vârstă de 80 de ani
sld. Dărămuş Ioan- în viaţă, în vârstă de 80 de ani
sld. Dărămuş Florian- în viaţă, în vârstă de 78 de ani
sld. Dărămuş Ioan 308- în viaţă, în vârstă de 79 de ani
sld. Doboş Florian- decedat în 1998, în vârstă de 83 de ani
cap. Hălălai Dumitru- în viaţă, în vârstă de 82 de ani
sld. Hălălai Ioan /Hulpe/- decedat în 1998, în vârstă de 86 de ani
serg. Goronea Simion- decedat în 2000, în vârstă de 87 de ani
sld. Ilişca Traian- decedat în 1999
sld. Muntean Amos- în viaţă, în vârstă de 82 de ani
sld. Muntean Nicolae- decedat
cpt. Niculaş Ioan- decedat în 1995, în vârstă de 80 de ani
sld. Niculaş Traian- în viaţă, în vârstă de 81 de ani
sld. Oţoi Adrian /Cicu/- decedat în 1998, în vârstă de 80 de ani
sld. Raica Ioan /Tăblaşu/- în viaţă, în vârstă de 80 de ani
sld. Sava Ioan- în viaţă, în vârstă de 79 de ani
sld. Toderici Simion- în viaţă
sld. Tibrean Traian- în viaţă, în vârstă de 94 de ani

334
 VĂDUVE ALE VETERANILOR DE RĂZBOI

Bucur Maria Medrea Emilia

Bancea Elisabeta Mezin Silvia
Cristea Saveta Oţoiu Victoria
Chitulea Elisaveta Oţoiu Istina
Dan Victoria Rânză Ana
Dărămuş Paraschiva Rânză Istina
Dărămuş Aurelia Raica Rozalia
Ghura Paraschiva Roman Maria
Hălălai Cornelia Şandru Veronica
Hălălai Paraschiva Pătruţ Elena
Medrea Ana

DEŢINUŢI POLITICI
LUPTĂTORII DIN ”FRONTUL APĂRĂRII PATRIEI ROMÂNE”
DIN MUNŢII APUSENI SUB CONDUCEREA MAIORULUI DABIJA
NICOLAE

Cristea Nicolae /Gruianu/ - a executat 5 ani de temniţă grea

Crişan Sabin - a executat 15 ani de temniţă grea
Cristea Ioan – urmărit de Securitate, a fost găsit mort în ”poiata” lui Popa
Partenie, a fost îngropat pe ascuns
Hălălai Gheorghe – a executat 2 ani de temniţă la Gherla, a murit la scurt
timp după eliberare
Daisa Amos - a executat 5 ani de temniţă grea
Raica Nicolae - a executat 5 ani de temniţă grea
Raica Florian - a executat 5 ani de temniţă grea
Moldovan Nicolae – soţul D-nei Vale Elisabeta, a murit împuşcat la
Bologhia, între ”Capra de la Întregalde” şi ”Piatra Craivii”
Şandru Gheorghe - a executat 5 ani de temniţă grea
Neagoe Marius – student în anul V al Facultăţii de Medicină din Cluj – ucis
mişeleşte în 1985, pentru convingerile sale progresiste

3.PERSONALITĂŢILE LOCALE ALE SATULUI

CADRE DIDACTICE

EDUCATOARE
Dărămuş Nicoleta – educatoare în Cetea din 1974, până în prezent
335
Dărămuş Maria, căsătorită Crişan – educatoare în Lupeni
Rusan Cornelia – Roşia Montană, căsătorită Zlaschi, pensionară
Todoran Anuţa, căsătorită Tămaş – Turda, fostă inspectoare
Todoran Iustina, căsătorită Sălăgean – Turda, pensionară

ÎNVĂŢĂTORI
ÎNAINTE DE 1880
Dascălul Prundarului – cantor bisericesc
Dascălul Vianu Baciului – ţăran autodidact

DASCĂLI CALIFICAŢI DUPĂ 1880

Vasile Micuda – dascăl în Cetea în prima jumătate a sec. XX
Ioan Bota – 1882-1902, celebrul învăţător autodidact, pamfletar şi folclorist
Hălălai Neli lui Horic – învăţătoare la Cetea
Oţoi Maria, căsătorită Ciochină – Bucureşti
Oţoi Mărioara – Cetea
Oţoi Auruţa, căsătorită Racota – Sighişoara
Goronea Simion – peste 40 de ani în Cetea, 1939-1973
Goronea Carolina, născ Radu, Cetea, 1943-1976
Ilişca Mărioara – învăţătoare Ceanu Mare
Sava Teodora – învăţătoare, directoare a şcolii, 1963-2000, Cetea
Sava Simona – învăţătoare Şibot
Vale Dumitru – Cetea /Mitruţ/, în perioada interbelică
Vale Maria, căsătorită Zdrula – Aiud, Bucureşti
Muntean Malvina – Constanţa
Chitulea Paraschiva – Aiud
Cristea Carolina – Blaj
Cristea Viorica – Teliuc
Mureşan Viorica - Braşov
Mureşan Veronica – Teliuc
Radu Carolina /Lia/ - Alba Iulia
Radu Camelia, căsătorită Voica – Simeria
Crişan Ioan /Nelu/ - Cluj

PROFESORI
Chitulea Petru – profesor Timişoara, poet, studii sociologice privind satul
Cetea, sub conducerea prof. Dimitrie Gusti, decedat în 2000
Cădan Traian – profesor istorie-geografie, Maramureş, Întregalde, Benic,
poet de talent, colaborator la elaborarea prezentei lucrări
Cădan Nicolae – profesor
Daisa Nicolae – profesor Cluj Napoca, 70 de ani, pensionar

336
Dărămuş Simion – profesor pensionar, Cluj
Dărămuş Anuţa /Poganu/ - profesoară Braşov, autoarea unui roman
Hălălai Ana – profesoară pensionară, Mediaş
Mărcuş Simion – profesor, pensionar Cluj
Oţoiu Aurora – profesoară Braşov
Oţoiu Ionic – profesor Benic, decedat 1994
Raica Veronica – profesoară Zlatna. Cluj
Raica Cornel – profesor Stremţ, decedat în 1990
Vale Vasile – profesor Bucureşti, decedat în 1993
Truţa Doina – profesoară Cluj, pensionară
Dărămuş Niţu /Ocoşu/ - profesor Alba Iulia, fost inspector, decedat
Hentăr Adrian – profesor biologie, Galda de Jos
Mureşan Lucia /Lula/ - profesoară de franceză, Cluj
Raica Aurica /Sucelu/ - profesoară de muzică, Hunedoara
Bancea Ghifta – profesoară chimie, Sânmiclăuş
Medrea Cosmina – profesoară de chimie, Abrud

CADRE UNIVERSITARE
Cădan Ana /Nuţi/, căsătorită Marian – cadru universitar Facultatea de
Chimie Cluj
Toderici Nicolae – profesor universitar, Facultatea ”Lucian Blaga” Sibiu
Truţa Maria, căsătorită Taşcu – fiica preotului Truţa Vasile, cadru
universitar la Institutul de Arte Plastice ”Ion Andeescu” din Cluj,
pensionară în Alba Iulia. A avut expoziţii personale în ţară şi străinătate.

AVOCAŢI
Dărămuş Adrian – Aiud
Frâncu Eneea - Bucureşti
Frâncu Sever – judecător Alba Iulia, erou al satului în al doilea război
mondial
Sava Nicolae – Sibiu
Frâncu Ioan – Arad

JURIŞTI
Sava Cornel – inspector la Siguranţa Frontierelor României, până în 1945
Stan Felicia – juristă Blaj, fiica preotului Stan

FARMACIŞTI
Neagoe Victoria /Liţa/, căsătorită Mitrea – Teiuş
Neagoe Maria /Lia/, căsătorită - Braşov

337
 ECONOMIŞTI
Dărămuş Maria, căsătorită Constantinescu – Bucureşti
Marcu Viorica, căsătorită Popescu – Bucureşti, Ministerul Transporturilor
Hălălai Vetuţa, căsătorită Pop – emigrată în Canada, poetă, prozatoare,
jurnalistă mult apreciată în rândul diasporei române de peste ocean,
decedată în 1996
Tibrean Ioan – economist Alba Iulia, Direcţia Agricolă Alba
Toderici Nicolae /lui Băluţu/ - economist Braşov, director comercial
Dărămuş Dumitru /lui Ursu/ - economist Alba Iulia, Consiliul Popular

MEDICI UMANI
Col. dr. Bădescu Dumitru – spitalul Militar Cluj
Chitulea Livia, căsătorită Colda – Bucureşti
Dărămuş Cornel – medic Alba Iulia
Neagoe Valer - medic Bucureşti, Simeria – pensionar 87 de ani, a colaborat
cu prof. Chitulea Petru la studiile sociologice privind satul Cetea
Valea Elisabeta /Mitruţ/ - medic Deva
Muntean Nicolae – medic stomatolog
Hălălai Aurel – stomatolog Teiuş
Hălălai Teodor – stomatolog Germania
Fălcos Ovidiu – medic balneolog Băile Felix – Oradea
Picoş Ovidiu – medic Alba Iulia, la Salvare
Medrea Claudia – medic ”Institutul Inimii”, Cluj

MEDICI VETERINARI
Costea Ionel – Bucureşti
Croitoru Mirel – Timişoara

ASISTENTE MEDICALE
Crişan Ana /Nuţica/, căsătorită Croitoru – asistentă şefă Spitalul de
Pediatrie Alba
Petric Elisabeta – Spitalul Municipal Aiud
Cristea Violeta , căsătorită Sârbu – Alba Iulia
Cojocaru Maria /lui Cantoru/ - fostă soră medicală Sibiu, emigrată S.U.A.

OFIŢERI
Cristea Grigore – maior M.Ap.N. Alba Iulia
Cădan Nicolae – maior geniu Alba Iulia
Crişan Eneea – colonel M. Ap. N. Alba Iulia – Cluj
Chitulea Maria, căsătorită Contor – subofiţer Poliţia Alba
Dan Vasile – colonel Poliţia Sebeş Alba
338
Muntean Grigore – maior Jandarmeria Alba
Rânză Simion – locotenent colonel M.Ap.N. Turda
Chitulea Ioan – căpitan M.Ap.N. Turda – decedat 1995
Nicoară Traian – colonel M.Ap.N.
Dărămuş Iosif – colonel-şeful serviciului circulaţie în Poliţia Alba
Dărămuş Iosif Vladimir – criminalistică Alba Iulia

INGINERI
Dărămuş Nicolae – inginer silvic, fost deputat de Alba Iulia 1992-2000
Dan Ioan /Muraru/ - inginer silvic Braşov
Dărămuş Florian /Vărzaru/ - inginer mecanic Bucureşti – pensionar
Cristea Ioan – inginer mecanic Cluj
Cristea Petru – inginer CFR Braşov
Hălălai Maria – inginer chimist Piteşti
Muntean Maria /Lola/ - ingineră Alba Iulia
Popa Ioan – inginer zootehnist, Alba
Petric Traian – inginer, Bucureşti, pictor de mare talent, decedat
Truţa Sorin – inginer electronist Alba
Toderici Monica – inginer Alba Iulia
Rusan Istina, căsătorită Ivaşcu – ingineră topografă Alba Benic
Rusan Nicolae /Bubu/ - inginer, fost director AEI Benic 1985-1991, fost
primar al comunei Galda 1991-1995; director al S.C. Prod Fruct S.A. Teiuş
– 1995-2001

SUBINGINERI
Dărămuş Ioan /Luţu/ - subinginer Alba Iulia
Marcu Liviu – subinginer Sibiu

TEHNICIENI
Chitulea Traian – tehnicieni Alba Iulia
Dărămuş Ioan – combinat Alba Iulia

PREOŢI ORTODOCŞI
Gavrilă Chitulea 1760-1798 – sfinţit ca preot în 1760 în Ţara Românească
Moise Chitulea 1798-1820 – sfinţit ca preot în Transilvania la 1795 ctitor
principal al Bisericii satului
Gavrilă Laszlo /Lăsclău/ 1798-1826 – sfinţit la Arad
Iosif Laszlo /Lăsclău/ - participă amândoi la Revoluţia de la 1848 a lui
Avram Iancu – fiind distinşi cu gradul de Căpitani de lagăr /revoluţie/.
Au luat parte la revolta ţăranilor de la podul Benic, apoi la Cetea
Nicolae Chitulea /Niculaş/ 1826-1862 –

339
Vivian Laszlo /Lasclău/ - 1832-1892
Ioan Frâncu 1892-1933 – comandant al Consiliului Naţional Român
/Preşedinte/ între 1918-1919
Alexandru Frâncu 1933-1948 – preot al satului
Iuliu Goşescu 1948-1949 -preot al satului
Aurel Puia 1950-1951 – preot; prin atitudinea sa faţă de enoriaşi, îşi câştigă
antipatia acestora şi este obligat să părăsească parohia
Vasile Truţa – preot; 1951-1973 – fiu al satului
Silviu Stan – preot 1973-2001

CANTORI
Raica Petru – peste 60 de ani în slujba Bisericii,a fost un ”om umblat şi cult,
se purta cu vestă şi căput, ca dascălii”, a fost un bun prieten cu
învăţătorul Ioan Bota. A trăit peste 96 de ani.
Hălălai Constantin /Afrim/
Henter Ioan – cantor în prezent
Vale Dumitru /Mitruţ/
Baldea Ioan /Cătău/
Truţa Ioan
Daisa Ioan /Băbău/
Mureşan Ioan /Nelu/

CLOPOTARI
Cioica Vasile - foarte mulţi ani în slujba Bisericii
Morar Simion – clopotar în prezent
Hălălai Ioan -/a lui Olaru/ - a slujit şi el mulţi ani Biserica

CÂNTĂREŢE DE PRICESNE
Hălălai Cornelia – 82 de ani

PREOŢI ORTODOCŞI
fii ai satului care au slujit în alte localităţi
Neagoe Ioan – preot la Stremţ, conferenţiar al ”Astrei”
Sava Cornel – preot lângă Bucureşti

PREOŢI GRECO-CATOLICI
Pr. Irimie Sava Popovici – în 1766
Pr. Ioan Oţoiu – 1928-1939
Pr. Victor Oţoiu – preot la Mesentea
Pr. Adrian Oţoiu /lui Aldianu/

340
 MESERIA ”BRĂŢARĂ DE AUR”
Cădan Traian – electrician la I.R.E. Alba Iulia
Cristea Vasile – mecanic locomotivă Diesel
Cristea Nicolae – impiegat C.F.R.
Chitulea Traian /Nienu/ - minier peste 26 de ani la Lupeni
Dărămuş Ioan /Mocăneţu/ - priceput ”căuaci” în sat
Dărămuş Florian /Gârlea/ - meşter talentat – tâmplar, dulgher
Doboş Simion - mecanic Alba
Goronea Ioan – mecanic Alba
Hălălai Nechifor – muncitor CFR-ist Teiuş, tatăl poetei, publicistei Vetuţa
Pop, născută Hălălai, stabilită în Canada
Hălălai Teodor – mecanic CFR-ist
Hălălai Ioan – mecanic Alba Iulia
Niculaş Traian – muncitor Cugir şi Câmpia Turzii /Palcu/
Rusan Nicolae /Păluţ/ - priceput tâmplar ca zidar la atelierele CAP, a lucrat
în bună înţelegere cu ”Florienuţu Gârlii”
Şandru Nicolae – maistru la Alba Iulia
Sava Amos /Amosu lui Crâsnicu/ - meşter foarte priceput la tâmplărie, a
lucrat mulţi ani la o fabrică de mobilă, a contribuit la lucrările de
tâmplărie la Biserică, a construit ”Troiţa” din faţa incintei celor două
biserici ale satului comandată de Pia din Gold care a plătit toate
cheltuielile lucrării.
Truţa Ioan /Bucur/ - tatăl preotului Truţa Vasile, meşter deosebit de
apreciat pentru calitatea lucrărilor pe care le-a executat – a lucrat
tâmplărie şi zidărie, era şi morar talentat, a construit o roată uriaşă care
se învârtea singură.
Dărămuş Simion /Semi/ - unul din gospodarii vrednici ai satului, conduce
cu pricepere activitatea ”vinărsăriei” din Joseni
Oţoi Ioan /Fostoc/ - cel mai priceput meşter din sat, a învăţat meserie de la
tatăl său Oţoi Simion /lui fostu Birău/, care avea atelier de tâmplărie şi
rotărie lângă podu Caroli.

PRIMARI
Oţoiu Toader – ”Birău” –1848
Oţoiu Vasile /a lui Aldianu/
Sava Amos – 1891
„Birău” Oţoiu Amos – 1891-1914
„Birău” Oţoiu Ioan /a lui Aldianu/ – 1914-1918
„Birău” Oţoiu Amos –1918-1921 – rămas în amintirea locuitorilor ca ”fosta
birău” – supranume ce-l poartă şi urmaşii săi

341
„Birău” Oţoiu Alexe – 1921-1922
Dărămuş Iosif ”Ocoşu”
Marcu Simion
Nicoară Adrian – 1941
Chitulea Traian
Nicoară Adrian – /a lui Tăplagă/
Crişan Sabin – ”căuaciu” 1941-1945
Cădan Traian – câteva luni; când s-a construit ”Drumul cel Nou” din capul
satului către Ciurila
Hălălai Petru -6 luni în 1946
Rusan Traian /a lui Păluţ/ 1947
Oţoiu Victor
Datele referitoare la primarii satului au fost extrase din lucrarea sociologică
aparţinând d-lui Dr. Neagoe Valer

NOTARI
Dărămuş Traian – socrul preotului Frâncu Alexandru
Dărămuş Ioan – notar la Stremţ, frate cu Dărămuş Simion /Sermi/
Crişan Traian – învăţător, secretar Consiliu la Râmeţi, Benic, Întregalde
Hălălai Ioan – notar de stat la Sibiu
Oţoiu Traian – notar de stat la Teiuş – ginerele preotului Frâncu Alexandru

PREŞEDINŢI C.A.P.
Sava Ioan /lui Buzatu/ - în periaoda 1951-1976
Sava Simion – 1985-1990

FUNCŢIONARI DE STAT
Chitulea Valeria – Alba Iulia
Daisa Eufrosina – Cluj
Dărămuş Maria – Bucureşti
Marcu Valeria – Teiuş
Muntean Ioan – Alba Iulia
Păluţ Rusan – Cluj
Raica Paraschiva – Cluj
Ştef Traian – Aiud
Ştef Maria – PTTR Cluj

342
4. FII AI SATULUI EMIGRAŢI ÎN S.U.A. ÎN PRIMELE DECENII
ALE SEC. XX, PENTRU A PROSPERA

Chitulea Petru /lui Mihăilă/- -căsătorit cu Valeria Cădan /a lui Burea/,

reîntors în ţară, luptă pe frontul primului război mondial, cade prizonier
la ruşi, se întoarce bolnav de picioare
Chitulea Victoria – măritată cu Ştef Ioan, se stabileşte în Gârbova de Jos
Baldea Ioan /lui Simion/ - după mai mulţi ani se reîntoarce acasă şi cumpără
o bună parte din averea d-lui Kiss în ”Laz”
Chitulea Ioan /Ţarcău/ - a fost şi el în America
Dărămuş Traian - /al notăraşului/ - a emigrat în America, unde a rămas până
la bătrâneţe, este înmormântat la Cetea
Dărămuş Nicolae – bunicul deputatului Dărămuş Nicolae
Dărămuş Adrian – unchiul lui Dărămuş Ioan /Mocăneţul/- a rămas definitiv
în S.U.A.
Dărămuş Simion – a rămas în SUA, unde a murit
Dărămuş Ioan – a stat o perioadă până şi-a agonisit banii necesari, din ei a
plătit preţul pământului cumpărat
Potopea din Joseni – a plecat definitiv în SUA şi nu a mai venit înapoi
Radu Traian – născut în SUA, s-a întors în America, unde a murit
Raica Grigore – căsătorit cu o fată de-a ”căuaciului” Iulius, s-a stabilit aici
definitiv
Raica Simion – socrul preotului Oţoi greco-catolic, însurat cu Difta Oţoiu, a
fost şi el în SUA să câştige bani ca să cumpere pământ
Toderici Alexandru /Sănducu Băluţului/- a fost de asemenea în SUA
Baldea Văsălică /Cătăul/ - a venit din America şi a cumpărat casele din
centrul satului de la Dăvidoaie /foste ale lui Caroli/.

343
 CAPITOLUL XV
DICŢIONAR AL PORECLELOR
Moştenite de locuitorii satului Cetea de la străbunii lor din alte vremuri

Poreclele sunt definite în „Dicţionarul limbii române contemporane” ca

supranume atribuite unei persoane, iar „Micul Dicţionar Enciclopedic”
aduce unele completări acestei definiţii: „Supranume dat - de obicei în
bătaie de joc unei persoane în legătură cu o trăsătură caracteristică fizicului,
a psihicului sau a activităţii sale, (învechit = nume de familie)”.
Prezente în viaţa tuturor comunităţilor rurale din ţara noastră,
„poreclele” sunt creaţii orale; colective, transmise din generaţie în generaţie
până în zilele noastre, au apărut dintr-o necesitate practică de a preciza
apartenenţa unui individ la o anumită familie, precizând şi anumite
particularităţi fizice sau psihice ale respectivului. De cele mai multe ori,
porecla este însoţită şi de precizarea locului din vatra satului unde
respectivul îşi are domiciliul. Ele denotă cum nu se poate mai bine spiritul
de observaţie şi umorul fin, atât de caracteristic poporului român.
În viaţa comunităţii rurale porecla a jucat şi joacă un rol important, - ea
este o veritabilã „carte de vizită” care cumulează o serie de aspecte legate
de persoana respectivã.
Din valoroasa zestre de tradiţii şi obiceiuri a satelor ardelene au dispărut,
sau sunt pe cale de dispariţie o serie de piese de bază -şezătorile şi claca,
hora satului, nunţile tradiţionale cu steaguri, călăraşi, lăzi de zestre,
splendidul costum popular, mobila veche tradiţională, blidarele şi „culmea”
(icoane vechi pe lemn şi sticlă de o valoare inestimabilă). Aceeaşi soartă o
au toponimele legate de vatră şi moşia satului - acestea au fost „decimate”
în perioada cooperatistã, iar pierderea lor este ireparabilă.
Fără a avea nici o intenţie răutăcioasă, am încercat cu ajutorul unor
persoane competente şi respectate în sat să adun bruma de porecle care s-a
mai păstrat, din dorinţa de a le lăsa generaţiilor care vor veni o amintire a
complexei vieţi a satelor ardeleneşti, convins fiind că peste ani ele vor
constitui un valoros material de studiu pentru etnografi şi folclorişti.
Având în vedere faptul că purtătorii acestor porecle le cunosc şi în cele
mai multe cazuri le-au acceptat în mod firesc, considerãm cã strângerea lor
într-un modest dicţionar este o acţiune benefică menitã sã salveze această

344
valoroasă moştenire culturalã. În speranţa că strădania noastră va fi bine
primită, vă dorim o lectură agreabilã acceptând cu plăcere şi completările.

Sibiu 2001 Autorul

A.
Afrim - pentru Hălălai Constantin, cântăreţ şi vornic în sat
Aldianu - proprietar al unui făgădău în “Albie” la izvorul Cetii
Albu, Albei, Albeşti - trei ramuri ale renumitei familii Sava
Andron - familie din neamul Oţoieştilor
Arsân - familie aparţinând neamului Dărămuşeştilor, din care făcea parte şi
celebrul “cititor” Ioanu lui Arsân din Cetea
Astăluşu - familie cocoţată pe uliţa “Oţoiului”, buni meseriaşi în prelucrarea
lemnului
Amosu Popii - pentru Ghiura Paraschiva, văduvă de veteran de război
Amosu lu Chipreanu - socrul învăţătorului Sonu din Galda de Jos
B
Bancea - ramură a Răicanilor, una din cele mai vechi familii din sat
Bărnescu - o ”crenguţă” din neamul Dărămuşeştilor
Băbură - familie din neamul Răicanilor
Băluţu - familie în sat ”cu fântână, punte şi o jumătate de pod de beton” în
Joseni, unde iasă popa la vale de Bobotează
Barnaonu - familie derivată dintr-un strămoş numit Barna Ion
Bandalic - ramură a familiei Hălălai din Suseni
Boaca - câţiva care ţin de neamul Răicanilor
Bobelu - pentru Cristea Iacob, veteran de război, medaliat
Borja - familia preotului ortodox Frâncu Ioan din Glod
Boţanu - familie în sat venită de la munte
Buzduga - un neam poate ”mai războinic”, astăzi dispărut din sat
Bureac - ”crenguţă” din tulpina Cădăneştilor, de la Burea
Buha - familie din neamul Hălălai din Joseni cu copii mulţi
Buzatu - pentru Stiodoru Albului din familia Sava
Brânză - familie care a avut pe vremuri moară în Suseni
Başadic - derivaţie din familia Bancea
C
Cantoru - familie descendentă din Raica Petru – cantor al Bisericii,
gospodar cinstit, cumpătat, bun prieten cu preotul şi învăţătorii satului
Cătău - un vrednic reprezentant al familiei Baldea, plecat în America, a
cumpărat cu dolari o parte din averea lui Kis
Căuaciu - fierar din familia Popa

345
Căprariu - probabil câţiva bărbaţi ai familiei au servit satul păzind turma de
capre
Cătănaia - porecla unuia dintre vechii Dărămuşi care a ”îmbătrânit” în
Armata austro-ungară
Căliman - ramură a familiei Dărămuş, tip mai ”vulcanic”
Candin - ”bucată” gustoasă din neamul Dărămuşilor
Cenuşă - familie cu casa deasupra râpei, au locuit în casele lui Popa Moise
Chitulea, ctitorul noii Biserici ortodoxe
Chirilă - au avut poate un strămoş slav numit Kiril
Chireană - ”crenguţă” din neamul Trifanilor
Clipău - o mică ramură din familia Cădăneştilor
Chifor - derivaţie de la Nechifor, din neamul Hălălai din Gruiu
Chiprian - familie din neamul Bancea din Suseni
Cicu - o ramură a Hălălailor, care a locuit în capul uliţei către moara lui
Radu, din care făcea parte ”Buna Ană”, care ştia vindeca scrântiturile
Clamba - unii din familia Truţa în capul hudiţei către moară la Radu, aveau
fântână la poartă în uliţă, în Joseni, lângă Cicu
Cocuţu - unii din familia Dărămuşilor, a căror străbunică purta părul strâns
într-un coc mic
Cicălaca - din neamul Oţoieştilor, probabil cu o străbunică mai cicălitoare
Cioca - ramură a Chituleştilor în Joseni, a lui Gheorghe Chitulea
Crăciun - pentru familia Cristea Simion din Joseni
D
Dionisie - neam în sat, având probabil legături cu vestitul Dionisos al
grecilor antici
Difta - derivaţie de la Dochia, aparţinând Oţoieştilor
Dolea - ţinea de familia Daisa în Joseni
Doftoru - un priceput tămăduitor de boli în trecut, a transformat porecla în
renume. Unul din familia Raica
Duda - pentru unul din familia Cădan Simion, din Râpa de lângă Biserică
Dinu - un reprezentant al familiei Câmpan din Uliţa de azi care îi poartă
numele, care a lăsat satului ca zestre şi o fântână adâncă, din care se
scotea apă cu două găleţi, în timp ce una urca, cealaltă cobora
F
Fâsu - o ramură mai ”neastâmpărată” veşnic în mişcare din familia Suciu.
Au şi o Hudiţă în sat, la intrare, în dreapta
Forţonea, Forţoneştii - ramură mai puternică din familia Grozea
Fil - cu reprezentanţi în familia Muntean şi Laszlo
Furcoi - ramură ”mai aprigă” din neamul Hălălai
Fostubirău - pentru Oţoi Ioan de lângă podul Caroli

346
G
Gârlea - din neamul Dărămuşilor, de pe uliţa Comorii, Florenţu Gârlii
Gavrilă - o variantă din familia Sava, cu un strămoş bogat, fost primar al
satului în prima jumătate a secolului trecut
Găvriloiu - familie deviată din neamul Suciu – în Fundul Josenilor
Gheorghe - altă variantă a familiei Sava
Ghiţa - din neamul Hălălai, o variantă
Goarnea - pentru un zidar Victor din Suseni, unde stă Mili lui Tomei
Goga - nume de prestigiu pentru o ramură a Oţoieştilor
Guja - pentru Tuţu Hălălai, care cântă la vioară
Guşatu - altă ramură a Oţoieştilor, cu probleme de sănătate
Grozăviş - din familia Niculaş, în Suseni, familie înstărită, cu pod de beton
la poartă
Gruianu - pentru Cristea Nicolae de la podul Gruienilor
H
Hâca - familie care a avut cândva casă ”în Grui” /Rânză/
Hohic - deviaţie din familia Dărămuş în Suseni lângă varniţa satului, unde-i
puntea şi fântâna de la Jdiupu
I
Iacov - familie derivată din Baldea, a căror bunici s-au căpătuit muncind ani
grei în America, oameni harnici
Ignat - ramură din neamul Raica, sărbătoriţi înainte de Crăciun la Sfântul
Ignat
J
Japa - din neamul lui Nicoară ce locuia în Fundu Josenilor
Jdiupu - un vrednic bătrân din Suseni care a lăsat moştenire uliţei satului o
fântână cu apă rece şi bună
Jidu - după cele afirmate de ”legendă”, ar fi fost primul Cetean care a
coborât de pe deal lângă vale, a tăiat pădurea să-şi facă casă şi
gospodărie şi a zidit şi o fântână care dăinuie şi azi. Am putea zice că a
”ctitorit” Josenii
Jidovu - sub acest nume era cunoscut în sat negustorul evreu Steinberger,
unul din cei mai cunoscuţi şi bogaţi oameni din sat, nu este exclus să fi
avut de soţie pe una din strănepoatele marelui Logofăt Norocea –
averea mobilă şi imobilă ce a avut-o nu putea fi agonisită vânzând în
Boldă oloi de lampă /gaz lampant/ şi vinars cu deţu /n.a./ împreună cu
boierul Kiss şi Karoly, şi ei descendenţi într-o formă sau alta ai
marelui Logofăt Norocea, erau cei mai bogaţi oameni ai satului până la
începutul secolului XX, ipoteză confirmată de faptul că ”Jidanu” era
proprietarul grădinii şi pivniţelor de la ”Vaida”, unde se aflau ruinele
curţii voievodale de la Cetea. /C.T. 69/

347
L
Leon - un ”leu” de Cetea, provenit din familia Oţoi
Lupu - derivaţie din vrednica familie a Cădăneştilor
Lungu- din familia Lăscăieştilor, descendenţi din popa Laslău
Loghin - ramură a familiei Medrea
Lasclău Ionuţ - pentru Ionuţ Chitulea, fiul popii Moise Chitulea, care n-a
vrut să se facă popă, şi a rămas ţăran harnic şi înstărit
M
Maxim - derivaţie din familia Suciu
Maftei - fii şi fiice din neamul Nicoară
Mândac - ramura Răicanilor, care locuia în Jidoia, în Joseni
Mândăciţa - soţia lui Mândac din Jidoia
Macavei - derivaţie din neamul Dărămuş din Suseni
Mihăilă - din neamul Chituleştilor, cu boldă, vinăsărie şi fântână în Joseni,
peste drum de Jidovu
Mocăneţu - o parte din neamul Dărămuş al cărui strămoş a coborât în sat
”de la munte”
Moisâi - altă ramură a Dărămuşilor, azi plecaţi din sat
Moisâiaoca - soţia lui Nicolae Dărămuş a lui Cârnaţ
Moatea - familie dintre Dărămuşi, care au avut odată casă în Grui dincolo
de vale. Azi casa nu mai este, ca şi cele ale lui Hâca, Băncioaia şi Sepi
Mucărica - derivaţie din familia Oţoi
N
Nocoaia - soţia unui Nicoi din Joseni
Nienu - Chitulea Traian – 249
O
Omocu - ramură din familia Oţoi cu pod şi meserniţă în Joseni
Ocoşu - ramură de vază a Dărămuşilor, cel mai de seamă a fost Iosif, care la
1918 a fost comandantul Gărzii Naţionale din sat
Onisie - altă ramură din tulpina Dărămuşilor
Ouţu - familie ”cocoţată” pe uliţa ce urcă la Coşarca şi Făget; derivată din
neamul Hălălai
P
Pârlea - pentru familia Todoran din Suseni
Palcu - familie de oameni gospodari, au şi o uliţă în Joseni şi un pârâu ce le
poartă numele – Pârâul Palcului
Păpuc - derivaţie din bogata familie Sava, dar nu tot atât de bogată
Păluţ - din neamul Rusanilor, oameni gospodari, cu fântână, vinăsărie şi
pod de beton
Pişta - o ”rămurică” a Dărămuşilor, cu rezonanţă ungurească
Poganu - ramură a Dărămuşilor, croiţi ”la scară mare”

348
Potopea - familie de săraci plecaţi în America, înainte de al doilea război
mondial, nu s-au întors în sat, deşi au devenit oameni bogaţi
Piţu - din neamul Crişenilor, în Joseni, unde locuieşte învăţătorul Crişan
Traian
Prinţăru - ramură zdravănă a Hălălailor, unul din ei întors de pe frontul
primului război mondial, a dat semnalul începerii ”riboluţiei” în sat,
băgând în sperieţi familia Steinberger, a ţintit cu un glonţ lampa din
casă
Purcărel - ramură a familiei Crişan
R
Radu - plecat în America, a devenit cu ”un sat de bani”, cumpărând moara
care îi poartă numele
Răicanii - pentru marea şi vrednica familie Raica, care a dat satului un
cantor gospodar, cinstit şi apreciat de consăteni
Recanu - pentru Raica Simion, fost în America, socrul preotului Oţoi Ioan
Recana din Trestia - pentru Toderici Veta, ce locuia în cătunul din
apropierea satului
S
Savu - din neamul Chitulea, un fiu al lui popa Moise
Sava - familie de vază în sat, care avea un făgădău
Sânuc - ramură a Cadanilor mai săracă din Suseni
Sânuca - soţia lui Visarion Cădan
Săvăluc - de-ai lui Nicoară
Sepi -unul din sat cu casă şi fântână lângă Valea Cetei, ambele dispărute azi
Sanson - din familia Petric, un străbun Samson căsătorit cu o ”Dalila” de
Cetea a lăsat urmaşilor moştenire prenumele
Sanflorii- fost proprietar al casei din Suseni, unde a locuit popa Moise
Chitulea până la 1806, când s-a mutat ”în Râpă”, lângă Biserica Nouă
Surdu - ramură a Dărămuşilor, care nu auzea prea bine
Surcalici - derivaţie din familia Suciu
Şuteu - ramură a familiei Cristea
Stiodoru Albului - din neamul Sava, urmaşii lui Teodor
Solgabirăul - unii din urmaşii lui Oţoi Simion
Solgăbirăiţa - din familia Dărămuş
Sănducu Băluţului - pentru Alexandru Toderici, nepotul lui Difta Daisa
Şontea - pentru unul cu defect la picior
Soigă - pentru Dumitru Oţoi, croitor în sat, bun meseriaş
Şarga - din familia Daisa
Soric - derivaţie din familia Toderici
Şoşa - din familia Raica

349
T
Tăiţel - rămurică din familia Chitulea
Tăpălagă - derivaţie din familia Nicoară
Tăblaşu - ramură mai veche a familiei Hălălai
Tiocu - din neamul Dărămuşilor, o mică parte
Tireană - o laterală din familia Raica
Tirion - din familia Cristea, o variantă
Ţâţuc - o variantă a familiei Raica, cu fântână în uliţă
Ţâmbuc - altă variantă a familiei Raica
Ţuleap - o a treia variantă Raica
Ţărcău - ”laterală” a familiei Dărămuş
Tonea /Tonii/ - din neamul Tibreanu, cu hudiţă în sat
Toderuţ - o ”crenguţă” din tulpina Oţoieştilor
U
Ursu - un vechi locuitor al satului, bărbat zdravăn, ”ţinea în spate un deal
plin de vii” în Suseni. A lăsat moştenire numele fiilor, care l-au dus
mai departe până azi.
V
Vărzaru - ramură a familiei Bancea
Văsălie - din familia Truţa
Voncu - din familia Truţa din Suseni
Vâleanu - pentru Popa Adrian din Suseni
Z
Zgleman- pentru unul din familia Daisa
Zosim- un vechi locuitor din Trestia

350
 GLOSAR DIALECTICAL
A
„ai”- ani
„ai”- usturoi
„aişă”- aici
„aşlău”- sulf, pucioasă pentru aşleit buţile
„asâlă”- greu
„astăluş”- tâmplar
B
„bardă”- secure de dulgher
„barşon”- catifea specială pentru costumul popular
„băbură”-construcţie specială pentru protejarea acoperişurilor de paie sau
şindrilă împotriva incendiilor
„Bălgrad”- denumirea veche a Albei Iulia, în limba slavă
„băltoc”- baltă, amenajată pentru baie sau topit cânepă
„băieşi”- ţigani specialişti în confecţionarea albiilor, trocilor şi lingurilor de
lemn
„baiu”- vină, necaz
„bâtă”- ciomag, cârje
„bârnaci”- provenit din maghiară – brunet
„belentuială”- căptuşeală
„bercă”- lână foarte fină pentru confecţionarea năframelor
„beteag”- bolnav
„blid”- farfurie din lemn sau ceramică
„bolund”- nebun
„bolunzală”- nebunie, boală psihică
„boldă, boltă”- prăvălie ”cu de toate” existentă în trecut
„bruşit”- lipit, tencuit cu un mortar special făcut dintr-un amestec de argilă
roşcată, pleavă, balegă de vacă şi apă. Servea la tencuieli interioare,
exterioare şi pentru ”lipitul podelelor”
„butoi”- vas din lemn de stejar, închis la ambele capete, servea pentru
depozitarea vinului, ţuicii
„bute”- vas din lemn de stejar de mare capacitate ce serveşte la depozitarea
strugurilor, prunelor, merelor
„butură, ciutură”- căldare de lemn de stejar legată cu cercuri, servea pe
vremuri pentru scoaterea apei din fântână
351
C
„călărabe”- gulii
„căldare”- găleată pentru apă
„căput”- parte a încălţămintei ce acoperă laba piciorului, veston de stofă,
component al portului popular bărbătesc
„cătană”- soldat în fostul Imperiu Austro-ungar
„catisus”- psaltirea
„cantă”- cană de lut sau de sticlă, pentru vin sau apă
„cân”- când
„cenuşar”- faţă de masă ţesută în casă din cânepă, se punea deasupra unui
vas de lemn, se punea cenuşă de lemn, se turna deasupra apă fiartă
pentru a obţine o soluţie folosită la spălarea rufelor
„ceteraş”- violonist mai ”tuciuriu”, care cântă la horă, nuntă
„cepişcă”- arpagic
„chiparcă”- ardei, putea fi şi usturoaie, adică iute
„chimniţă”- pivniţa casei unde se păstrau pe perioada de iarnă butoaiele de
vin şi ”jinars”, butea de curechi, fructele, legumele, sfecla furajeră şi
cartofii
„chefe”- perie pentru curăţirea hainelor sau încălţămintei
„cheptari”- pieptar
„chistineu”- năframă, batic, face parte din portul popular
„chimion, chimen”- chimen, plantă aromatică cu proprietăţi terapeutice
„chiperu”- piper
„chiceră”- ”chiciora Piţului” şi „chiciora Vaida” – culmi înalte ale dealurilor
din zonă, vârf
„cigă”- scripete folosit la fântână, sau la transportul furajelor
„cioareci”- pantaloni strâmţi de postav, făceau parte din portul popular
bărbătesc, iarna
„ciuhă”- sac din pânză umplut cu cenuşă, trebuia ”puşcată” de un vânător la
casa miresei. Se credea că aduce noroc
„ciasu”- ceas
„cipcă”- dantelă lucrată de mână
„citernă”- robinet de lemn la butoaiele de vin sau curechi
„clătărit”- clătit cu apă, se referea la haine
„cloambă”- ramura mai groasă a unui arbore, creangă
„clocăriţă”- cuşcă din nuiele sau plasă de sârmă pentru protejarea puilor de
păsări împotriva răpitoarelor
„coşarcă sau cotarcă”- construcţie din lemn sau din metal cu plasă pentru
depozitarea porumbului ştiuleţi pentru iarnă
„conie”, ”cuhne”- bucătărie de vară, alipită clădirii casei; aici se găseşte de
regulă şi cuptorul de pâine şi cazanul de fiert pentru porci

352
„coteţu fântânii”- construcţie din lemn de formă pătrată care protejează
fântâna
„cotşe, cotcă”- minge confecţionată din păr de bou sau cârpe; servea
copiilor la diferite jocuri ”de-a cotca”
„covăsală”- iaurt din lapte de vacă sau capră, preparat în casă foarte gustos,
se păstrează în vase de lut, în pivniţă, vara
„crântiţi”- noduri la firul tors
„crumpene”- cartofi, grumbe, picioci
„curauă”- şerpar lat din piele cu motive sau simplu, făcea parte din portul
popular bărbătesc
„cum te tiamă”- cum te cheamă?
„curechi”- varză, cureti
„cunună”- capac din lemn pentru butea de curechi
„cuscrii”- grad de rudenie între părinţii unei tinere familii
D
„dârn”- sculă din lemn folosită la scoaterea jarului din cuptorul de pâine
„de aniaz” - de amiază
„de cân”- de când
„dei cu năcaz”- bolnavi de epilepsie
„delniţe”- loturi personale repartizate membrilor C.A.P.
„deţ”- vas de sticlă gradat, cu capacitate de 100 ml., servea la măsurarea
băuturilor alcoolice, în făgădău
„dăsagă”- sac format din două părţi separate, de mărimea unor straiţi, servea
la transportul diferitelor produse pe umăr sau pe şaua calului sau
măgăruşului
„di la ”- de la
„di şe?”- de ce?
„diată”- biată
„dog”- placă de lemn pentru tăiat legume sau tăiţei, cârpător
„doloabe”-stâlpi, piloni pentru susţinerea podurilor sau podeţelor
„donicuţă”- vas de lemn, din brad, legat cu cercuri, cu capacitate de 1 l sau
2 l; servea pentru măsurarea vinului sau mustului
„drort, drod”- sârmă
„Dumnezo, Dumnezău”- Dumnezeu
„duşie”, ”să duşie”- se duce
F
„făcătură”- blestem, vrăjitorie
„făşia”- făcea
„făgădău”- cârciumă în sat în vremuri mai vechi
„feldara”- unitate de capacitate folosită la comercializarea cerealelor sau
cartofilor, fasolei; are 12-14 litri

353
„ferdelă”- terenul pe care se poate semăna o ”feldără”; are suprafaţa de 7
arii
„fedeu”- capac pentru vase de bucătărie
„felează”- un fel de mătură pentru adunat grâul de pe suparfaţa de îmblăcit
„feliu”- fel, mod, înfăţişare
„fele”- unitate de capacitate pentru lichide, egală cu ½ litri
„ferie”, ”şerie”- unitate de capacitate egală cu 10 litri
„fedeleş”- butoiaş din lemn, legat cu cercuri, servea la transportul în hotar al
apei de băut. Ţinut la umbră, păstra apa în bune condiţii
„firez”- ferăstrău
„fioc”- sertar la mesele vechi, numit şi ”puiul mesei”
„firvong”- perdea ţesută în război
„foale”- burtă, stomac
„fodori”- ciucuri confecţionaţi din lână sau mătase
G
„găbănaş”- cămară, depozit de alimente sau obiecte
„găinar”- coteţ dim lemn pentru păsările de curte
„gigan”- tare, puternic, jigan
„gârlici”- intrarea în pivniţă, se face de regulă pe trepte de lemn sau piatră
direct în curte
„gânit”, ”o gânit”- a gândit
„gomboţi”- lăluşte cu prune
„glajă”, glaza”- sticlă
„grumaji”- gât
„guşiţă”- drob de miel
H
„haioş”- aluat pentru prăjituri, preperat cu untură de porc
„haidău”- joc popular specific zonei, un precursor al ”periniţei”
„hăituit”- a hăitui via; a lega coardele viţei de vie, îndoite pe pari puşi
special în acest scop
„hambar”, ”coş”- ladă de lemn de fag pentru păstrarea peste iarnă a grâului
sau porumbului boabe
„heişulă”- piaptăn fin pentru fuiorul de cânepă
„hertică”- tuberculoză, boală de plămâni
„heştia ani”- anii aceştia
„heizaş”- temei, acoperişul din lemn al casei, peste care se aşeza ţiglă sau
tablă /mai rar/
„hoancă”- vale seacă, organism torenţial
„hoare”- păsări de curte
„hodină”- odihnă
„hulpe”- vulpe

354
I
„iaz”- şanţ săpat de oameni pentru dirijarea apei de la izătură spre roata
morii
„ieram”- eram
„iel”- el
„înşerşe”- încerce
„încredinţată”- logodită
„împiedica”- a coase laolaltă două bucăţi de pănură, pentru a putea fi duse
la ”piuă”
„îmblăciile”- dispozitiv străvechi pentru treierat grâul
„iporu”- autorizaţie pentru ”ceata feciorilor” valabilă la colindat şi pentru
organizarea jocului
„Iuan”- Ion
„iugăr”- unitate veche pentru suprafeţe agricole; 0,577 h.
„izătură”- baraj pe cursul văii, din buşteni, pământ pentru acumularea apei
necesare funcţionării morilor
J
„jândar”- jandarm, înainte de 1945
„Jdiupu”- unul care a făcut o fântână în Suseni
„Jidu”- ”o legendă vie” care a coborât de pe culmea dealurilor şi a pus
”parul” Josenilor, a făcut şi o fântână care există şi azi
„jilău”, ”gilău”- rundea
„jios”-jos
„jină”, ”n-am jină”- nu sunt de vină
„jin”- vin
„jinars”- ţuică, rachiu
„jie”- vie
„jireadă”- claie de paie, jâreadă
„giulgiu”- pânză albă ţesută din bumbac, giulgiu
„jitar”- paznic de câmp
„junere”- ginere
„jumară”- slănină topită, folosită ca aliment, jumeri
K
„Kepeleş”- şeful cetei de feciori care organiza jocul
L
„laboş”- cratiţă
„laibăr”- haină bărbătească din postav, face parte din port
„lână cănuroasă”- lână cu firul scurt
„laghiţă”- laviţă, bancă de lemn cu spătar, piesă de mobilier
„lăjicuţă”- bancă la poarta caselor, loc de ”odihnă” al bătrânilor satului
„legumărie”- grădină pentru legume

355
„ler”- cuptorul ”ploaptănului” /sobei de gătit/
„lepedeu”- covor, cuvertură ţesută din lână sau amestec cu bumbac, simplu
sau cu modele /alesături/
„lictar”- dulceaţă de prune, fiartă 24 de ore, fără zahăr, se păstra în pivniţă
în oale de lut
„linguroi”- o lingură mare care servea la amestecarea în dulceaţă
„lopitău”- placă de lemn pentru tăiţei
„lumină”, ”lunină”- lumânare pentru morţi
M
„mazăre”- fasole 100%
„mănuşă”- legătură de cânepă
„marhă”- vită mare
„măgdălană”- caisă
„maietec”, ”maioş”- cartaboşi
„maslu”- slujbă specială religioasă pentru bolnavi
„mâţoacă”- salcie /salix fragilis/, creangă înmugurită
„mânjit”- murdărit, uns
„măsăriţă”- faţă de masă
„mestecău”- băţ pentru amestecat mămăliga
„meserniţă”- măcelărie a satului în vechime
„meliţă”- instrument casnic pentru zdrobirea tulpinilor de cânepă; /tare în
gură/
„metă”- graniţă, linie de hotar între sate în vechime
„meal”, ”mial”- argilă vineţie, start impermeabil la baza pânzei de apă
freatică
„mocani”- locuitori din satele de munte din munţii Trascăului
„morconi”- morcovi /Daucus carotta/
„mulţam”- mulţumesc, în graiul local
N
„nană”- mătuşă, soră mai mare, lele
„nădragi”- pantaloni
„năduşeală”- transpiraţie
„năcaz”- supărare, necaz
„năjit”- prins de dureri de cap
„neputenţele”- slăbiciunile, neputinţele
„nic”- mic, micuţ
„niţ”- lână fină obţinută de la oile ţigăi
„nost”- al nostru
O
„obiele”- fâşii din pânză sau postav care protejau picioarele încălţate cu
opinci /bunicile ciorapilor de astăzi/

356
„obroc”- porţie de mâncare pentru o vită
„obloc”- fereastră mică practicată în peretele grajdului sau în tavanul
acestuia pentru furajarea animalelor pe timp de iarnă
P
„păcurariu”- cioban
„pălang”- gard pentru împrejmuirea curţii sau gospodăriei; cele vechi erau
făcute din nuiele
„pănură”- postav ţesut în războiul de casă
„păpuşă”- unitate de măsură pentru aţa de cusut sau arniciul, cumpărate de
la ”râzar”
„pari”- araci pentru vie, fasole
„paşie”- pace
„parsechi”- stelaj pentru vasele de bucătărie
„părădăi”- roşii, tomate
„păşteri”- cei care dau vinul şi pâinea pentru pregătirea ”Paştelor” ce se dau
după slujba de Înviere
„perpetă”- şorţ din crep satin, componentă a portului popular
„pisălog”- unealtă casnică de obicei din bronz sau alamă cu care se
mărunţeau /zdrobeau/ pe vremuri zahărul, piperul, sarea prea mare, după
ce erau puse în ”mojar”
„piţulă”- monedă mică, subunitate a zlotului
„pia”- alint pentru Paraschiva /ex. Pia poştăriţa/
„pită”- pâine de casă coaptă în cuptor, cu adaos de cartofi
„pintru”- pentru
„pintru că”- pentru că
„plânjam”- plângeam
„poliţe”- piese din portul popular ce se purtau sub poale
„poiată”- grajd sub şură, sau separat de ea, pentru vite mari
„ploaptăn”- sobă străveche din cărămidă, înlocuită cu vremea de cele de tuci
„podişor”- balcon deasupra pronaosului bisericii, unde aveau loc rezervat
tinerii satului
„pogan”- mare, puternic, bine făcut
„porculean”- grămadă mai mică de iarbă sau fân
„povară”- legătură de lemne de foc atât cât putea duce un om în spinare, sau
un animal pe şa
„potică”- farmacie pe vremea bunicilor
„poticăraş”- farmacist pe vremuri
„poşomagi!”- cânepă de înălţime mai mică /prost crescută/
„prime”- fonte de diferite culori care se cumpărau de la tarabele din târg,
sau de la râzarii care colindau satele
„preşuri”, ”tapete”- covoare ţesute la război din resturi textile

357
„propte”- proptele din lemn, de regulă din crengi tăiate cu măsură
corespunzătoare pentru a sprijini crengile arborilor fructiferi prea
încărcate de roade
„prepelici”- tulpini cu cioturi de crengi, pe care se pune la uscat fânul sau
trifoiul pentru a fi ferit de umezeală
„punte”- ”pasarelă” rustică pentru traversarea văii, făcută dintr-o tulpină
mai zdravănă, culcată deasupra apei. În ultima vreme se folosesc tot mai
mult traversele de cale ferată, mai greu de dus de viiturile văii
„pup”, ”pupuri”- plăcintă făcută din aluat de ”pită”, între 2 bucăţi de aluat
se poate pune varză, ceapă, mere rase, lobodă sau brânză. Se coc în
cuptorul de pâine, odată cu pâinea. Sunt deosebit de gustoase, mai ales
calde
„puzdăre”- aşchii lemnoase rezultate în urma meliţării tulpinilor de cânepă,
cele mai mici erau folosite pentru a aprinde lampa de gaz
R
„rât”- fâneaţă naturală situată mai ales în zona montană
„rânză”- stomac, pipotă de pasăre
„râză”- rest textil, cârpă fără valoare, se folosea pentru ţesut preşurile la
război, sau erau date în schimb ”râzarilor” care ofereau aţă de cusut,
arnici, prime, pieptene, oglinzi, etc.
„râzari”- negustori ambulanţi care cutreierau satele ardelene
„roghină”- mlaştină, loc mlăştinos, rovină
S
„sântirimb”- cimitir
„sabău”- croitor
„sălaş”- şopron, şură, adăpost
„sâlă”- forţă
„să şie”- să fie
„să ţân”- se ţin
„său”- seu de oaie
„sărăcusta”- slujba de ”dezlegare” făcută de preot în a doua seară de
priveghere a mortului
„să pieiu”- să pier, să mor
„să şie”- să fie
„Sângeorz”- Sfântul Gheorghe
„Sâniuon”- Simion
„scleafă”- o bucată de lemn de foc
„strămătoriţă”- atelier de vopsitorie pe vremuri
„scoverzi”- clătite
„scăldătoare”- loc de baie amenajat de copii pe cursul văii Cetea, dar mai
ales pe Cetiţa, care are vara apa mai caldă

358
„sopon”- săpun
„slobod”- liber; nu-i slobod = nu-i voie
„straiţă”- ”plasă” de la ţară, ţesută în război din lână sau în amestec cu
bumbac, cu alesături; se purta pe umăr, legată cu un şnur. Servea la
transportul diferitelor produse din gospodărie /traistă/
Ş
„şaitău”- şopron, magazie, unde se depozitau lemnele tăiate pentru iarnă şi
buţile în care erau puse prunele sau merele pentru fermentatul, în
vederea obţinerii ”jinarsului”. Cel mai mare l-a avut boierul Kiş
„şlaier”- năframă din material foarte fin pentru mireasă
„şiţă”- ţiglă de lemn pentru casele mai vechi
„şerie”- unitate de capacitate egală cu 10 l., ferie
„şineva”- cineva
„şiurdă”- ciurdă
„şitit”- citit
„şogor, şogoriţă”- cumnat, cumnată
„şorlocaturi”- tăblii de lemn pentru ferestrele de la stradă
„şoşi”- stâlpi de stejar, pentru construcţii sau garduri
„ştrimfi”- ciorapi din lână sau bumbac
„ştergură”- şervet de bucătărie
„ştricănit”- croşetat
„ştergar”- prosop din ţesătură de cânepă, bunicul prosopului
T
„tapete”- preşuri ţesute la război din resturi textile
„tătăişă”- cumnată
„târnaţ”- pridvor de lemn, în exteriorul clădirii, parţial deschis cu un
gărduleţ din lemn de cca. 1,5 înălţime
„ţol”- pătură foarte groasă din pănură, miţoasă
„tăt aşe”- tot aşa
„tăt feliu”- tot felul
„tete”- frate mai mare
„tecărău”- lemn mai solid pentru strângerea lemnelor încărcate de la pădure,
cul lanţul
„tiar”- chiar
„tiglăzău”- fier de călcat cu cărbuni
„tindă”- prima cameră a vechilor case, servea de bucătărie, sufragerie, hol şi
coridor
„timeşe”- cămaşă bărbătească din cânepă
„tiatră”- piatră
„tistineu-chistineu”- batic, năframă, din portul popular femeiesc
„tier”- farfurie

359
„Tiuş”- Teiuşul, cel mai important târg, unde îşi valorificau produsele
sătenii, aflat la 7 km. distanţă
„tolcer”- pâlnie de lemn sau metal, mai nou din plastic
„tomniesc”- tocmesc, târguiesc
„topile”- locuri amenajate în albia râului, unde se punea cânepa la ”topit”
„toporâşte”- coadă de lemn pentru secure, topor
„trăbă”- trebuie
„tri uări”- de trei ori
„tuşi”- fontă, metal din care se făceau multe vase.
Ţ
„ţâp”- a ţâpa, a arunca
„ţăghi”- ţevi de lemn de soc pentru războiul de ţesut
„ţâfă”- nisip foarte fin care se punea peste ”lipitura” podelelor, mai ales de
sărbători
„ţâţă”- sân , piept de mamă
„ţâtuc”- mamelon, proeminenţă pe toarta ulcioarelor prin care se putea bea
apa, poreclă pentru un om mic de statură
„ţucat”- sărutat
„ţundră”- haină lungă de postav, pentru iarnă, sau păcurari
U
„uăi”- oi
„uări”- de tri uări, de trei ori
„uruioc”- fire de urzeală rămase la urmă, folosite pentru cusut
V
„văl”- sul de pânză ţesută la război
„vălău”- troacă de lemn folosită pentru adăparea vitelor
„vânturaşcă”- scafă de lemn de paltin pentru vânturat cereale
„văruitoare”- spoitor
„văst”- am văst, am văzut
„vete”- veche
„vergură”- fecioară, virgină, termen folosit în colindele de Crăciun pentru
Fecioara Maria, mama lui Iisus Hristos
„vinars”- rachiu, ţuică
„vinarsărie”- instalaţie pentru distilarea alcoolului, amplasată de reggulă în
apropierea văii Cetei
„voroveşte”- /a vorovi/ = a vorbi
Z
„zăşe”- zece
„zăpreg”- şorţ de lână din portul popular
„zâs”- o zâs – a spus, a zis
„zâuă”- ziua

360
„zlot”- monedă cu mare circulaţie în sec. XIX-lea avea ca subunităţi
”piţulele”; 1 zlot – 100 piţule
„zolit”- săpunit pentru rufe, figurativ certat, muştruluit
„zgiară”- zbiară, strigă tare

LISTA COLABORATORILOR LA PREZENTA LUCRARE

MONOGRAFICĂ

CAPITOLUL II
RESURSELE SUBSOLULUI
Chitulea Traian – 81 ani, Cetea nr. 249
Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Niculaş Traian – 80 de ani, Cetea nr. 240
Crişan Sabin – 62 ani, Cetea nr. 47
Prof. Cădan Traian – 48 ani, Cetea nr. 69
Vegetaţie, faună, soluri:
Chitulea Traian – 81 ani, Cetea nr. 249
Prof. Moga Maria – 59 ani, Sibiu
Dărămuş Simion – 78 ani, Cetea nr. 238
Morar Simion – 41 ani, Cetea nr. 289
CAPITOLUL III
EVOLUŢIA SPAŢIALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A LOCALITĂŢII
a. File din istoria satului:
Prof. Cădan Traian – 48 ani, Cetea nr. 69
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181
CAPITOLUL IV
POTENŢIALUL UMAN
Prof. Cădan Traian – 48 ani, Cetea nr. 69
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Preot Stan Silviu - 47 ani, Cetea nr. 34
CAPITOLUL V
FUNCŢIILE ECONOMICE ALE AŞEZĂRII UMANE
Chitulea Traian – 81 ani, Cetea nr. 248
Niculaş Traian – 80 de ani, Cetea nr. 240
Dărămuş Simion – 78 ani, Cetea nr. 238
CAPITOLUL VI
ASPECTE ALE CULTURII MATERIALE
Prof. Cădan Traian – 48 ani, Cetea nr. 69
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181

361
Înv. Zdrula Maria, n. Vale – 82 ani, Cetea nr. 171
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Înv. Crişan Maria – 71 ani, Cetea nr. 303
Chitulea Cornelia – 72 ani, Cetea nr. 248
Dărămuş Istina – 70 ani, Cetea nr. 308
Tibrean Traian – 91 ani, Cetea nr. 229
Hălălai Eva /Vuţa/ - 96 ani, Cetea nr. 289
Niculaş Paraschiva – 76 ani, Cetea nr. 240
CAPITOLUL VII
ASPECTE ALE VIEŢII DE FAMILIE
Naşterea
Înv. Crişan Maria – 71 ani, Cetea nr. 303
Chitulea Cornelia – 72 ani, Cetea nr. 248
Dărămuş Istina – 70 ani, Cetea nr. 308
Niculaş Paraschiva – 76 ani, Cetea nr. 240
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181
Nunta
Înv. Crişan Maria – 71 ani, Cetea nr. 303
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Dărămuş Istina – 70 ani, Cetea nr. 308
Dărămuş Ioan – 77 ani, Cetea nr. 308
Chitulea Cornelia – 72 ani, Cetea nr. 248
Niculaş Traian – 80 ani, Cetea nr. 240
Niculaş Paraschiva – 76 ani, Cetea nr. 240
Hălălai Cornelia - 81 ani, Cetea nr. 29
Bancea Ana – 51 ani, Cetea nr. 77
Todoran Victoria – 65 ani, Cetea nr. 27
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181
Preot Stan Siviu – 47 ani, Cetea nr. 34
Înmormântarea
Preot Stan Siviu – 47 ani, Cetea nr. 34
Henter Ioan – 64 ani, Cetea nr.
Chitulea Elisabeta – 86 ani, Cetea nr86
Chitulea Cornelia – 72 ani, Cetea nr. 248
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Înv. Crişan Maria – 71 ani, Cetea nr. 303
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181
CAPITOLUL VIII
SĂRBĂTORILE DE PESTE AN
Prof. Cădan Traian – 48 ani, Cetea nr. 69
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303

362
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181
Preot Stan Siviu – 47 ani, Cetea nr. 34
Chitulea Traian – 81 ani, Cetea nr. 248
Niculaş Traian – 80 ani, Cetea nr. 240
Dărămuş Simion – 78 ani, Cetea nr. 238
CAPITOLUL IX
OBICEIURI LEGATE DE MUNCĂ
Chitulea Cornelia – 72 ani, Cetea nr. 248
Niculaş Paraschiva – 76 ani, Cetea nr. 240
Chitulea Elisabeta – 86 ani, Cetea nr. 86
Hălălai Eva /Vuţa/ - 96 ani, Cetea nr. 289
Hălălai Cornelia - 81 ani, Cetea nr. 29
Dărămuş Istina – 70 ani, Cetea nr. 308
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Înv. Crişan Maria – 71 ani, Cetea nr. 303
CAPITOLUL X
LITERATURA POPULARĂ – LITERATURA LIRICĂ
Cântece de dragoste:
Muntean Nicolae – ”Caietul de poezii”, 1902
Todoran Victoria – 65 ani, Cetea nr. 27
Hălălai Cornelia - 81 ani, Cetea nr. 29
Chitulea Elisabeta – 86 ani, Cetea nr. 86
Cântece de dojană:
Muntean Nicolae – ”Caietul de poezii”, 1902
Cântece de cătănie:
Muntean Nicolae – ”Caietul de poezii”, 1902
Doina:
Muntean Nicolae – ”Caietul de poezii”, 1902
Balada:
Muntean Nicolae – ”Caietul de poezii”, 1902
Cântece de vitejie:
Muntean Nicolae – ”Caietul de poezii”, 1902
Fabule şi satire:
Muntean Nicolae – ”Caietul de poezii”, 1902
Poezie contemporană:
Petric Grigore /a lui Cula/
CAPITOLUL XI
CULEGERE DE TEXTE
Cântece de leagăn:
Înv. Crişan Maria – 71 ani, Cetea nr. 303
Cântece de şezătoare:

363
Chitulea Elisabeta – 86 ani, Cetea nr. 86
Hălălai Cornelia - 81 ani, Cetea nr. 29
Strigături de nuntă şi joc:
Dărămuş Ioan – 7 ani, Cetea nr. 308
Înv.Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Versuri de înmormântare:
Henter Ioan – 64 ani, Cetea nr. 281
Literatura magică:
Hălălai Eva /Vuţa/ - 96 ani, Cetea nr. 289
CAPITOLUL XII
POEZIE CULTĂ
Vetuţa Pop, n.Hălălai-1923 Cetea-dec. 1996 Canada
Prof. Chitulea Petru –născ 1915-dec. 2000
Prof. Cădan Traian – 48 ani, Cetea nr. 69
CAPITOLUL XIII
ASPECTE ALE CULTURII SPIRITUALE
Şcoala:
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181
Prof. Cădan Traian – 48 ani, Cetea nr. 69
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Biserica:
Preot Stan Siviu – 47 ani, Cetea nr. 34
Hălălai Cornelia - 81 ani, Cetea nr. 29
Morar Simion – 41 ani, Cetea, 289
Chitulea Traian – 81 ani, Cetea nr. 248
Niculaş Traian – 80 ani, Cetea nr. 240
Activitatea culturală:
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181
Înv. Zdrula Maria, n. Vale – 82 ani, Cetea nr. 171
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303
Tibrean Traian – 91 ani, Cetea nr. 229
CAPITOLUL XIV
FIII SATULUI
Prof. Cădan Traian – 48 ani, Cetea nr. 69
Înv. Sava Teodora – 58 ani, Cetea nr. 181
Înv. Crişan Traian – 73 ani, Cetea nr. 303

364
BIBLIOGRAFIE

Anghel Gh., Mahara Gh., Anghel E – ”Ghid turistic al judeţului Alba” – Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1962
Bleahu M., Brădescu B., Marinescu F.- ”Rezervaţii geologice din România” –
Editura Tehnică Bucureşti, 1976
Bucur C., Gangolia C, Muntean D – ”Ghid-muzeul tehnicii populare Sibiu”, Sibiu,
1986
Barna D., Ligia – ”Lucrare de diplomă”- ”Fondul forestier al Ocolului Silvic Teiuş”,
Universitatea Creştină D. Cantemir, Sibiu, 1999
Cocean Petru – ”Potenţialul economic al carstului din munţii Apuseni”, Editura
Academiei, Bucureşti, 1984
Cotta Vasile – ”Vânatul-creştere, ocrotire şi recoltare”, Editura Ceres, Bucureşti,
1982
Cucu V., Ştefan M. – ”România - ghid atlas al monumentelor istorice”-Editura
Sport Turism, Bucureşti, 1979
Dunăre N., - ”Arta populară din Munţii Apuseni”– Editura Meridiane, Bucureşti,
1988
Frâncu Valeriu – ”Porumbacul de Sus” – monografie, Editura Etape Sibiu, 1999
Grecu V., Victor – ”Săliştea Sibiului” – străveche vatră românească” – Astra Sibiu
Gane C-tin – ”Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, vol. I, Editura Universitas,
Chişinău, 1991
Hanea C. – Lucrare pentru susţinerea grad I ”Etnografie şi folclor”-satul Roşia,
judeţul Sibiu, Universitatea Babeş-Bolyai, 1985
Iorga Nicolae – ”Documente privitoare la Logofătul Ioan Norocea din Piteşti” – Bul.
Com. Ist. A Românilor, X, 1931
Iorga Nicolae – ”Viaţa femeilor în trecutul românesc” – Vălenii de munte, 1910
Ivănescu Şt. – ”Pădurea, vânătoarea şi turismul”, Editura Sport-Turism, Craiova,
1983
Mahara Gh., Mahara T. – ”Rezervaţii şi monumente ale naturii din judeţul Alba”,
Revista Terra – Bucureşti, 1984
Mahara Gh., Ion Popescu Argeşel – ”Munţii Trascăului – Ghid turistic”, Editura
Imprimeriei de vest, Oradea, 1993
Meteş Ştefan – ”Viaţa economică şi agrară a românilor din Ardeal şi Ungaria”, vol.
I, Editura Tipografia România Nouă, Bucureşti, 1921
Meteş Ştefan – ”Moşiile domnilor şi boierilor din Ţara Românească , Ardeal şi
Ungaria, Editura Diecezană, Arad, 1925
Mocean I. Cenar – ”Judeţele Patriei” Alba-Monografie, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1980
Moldovan S,. Togan N. – ”Dicţionarul denumirilor de localităţi cu poporaţiune
română din Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana, întocmit din

365
 încredinţarea Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român,
ediţia a II-a, Sibiu, 1919, Editura Asociaţiunii
Morariu T., Bogdan O., Maier A. – ”Judeţul Alba”, Editura Academiei Bucureşti,
1980
Moga O. – ”Monografia satului Benic, comuna Galda de Jos, judeţul Alba”, 2000,
Editura Eurostampa, Timişoara
Netea V. – ”Munţii Apuseni, muzeu istoric şi panteon al poporului român”, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1977
Posea Grigore – ”Geografie de la A la Z”, Dicţionar de termeni geografici, Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986
Pascu Ştefan – ”Voievodatul Transilvaniei”, vol. I, II, Editura Dacia Cluj, 1979
Pop E., Sălăgeanu N. – ”Monumente ale naturii din România”, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1965
Pascariu I. – ”2 Zamfire, Domniţe române din sec XVI, trecute în Ardeal”, Anuarul
Academiei române, secţiunea istorie XXIX, 1907
Popescu I. Argeşel – ”Munţii Trascăului – studiu geomorfologic”, ediţia a IV-a,
Editura Academiei Bucureşti, 1977
Popescu I. Argeşel – ”Mori şi alte instalaţii de apă din zona munţilor Trascăului-
Cibinum”, Sibiu, 1973
Simionescu I. – ”Flora României”, Editura Albatros, Bucureşti, 1973
Simionescu I. – ”Fauna României”, Editura Albatros, Bucureşti, 1983
Socorovschi V., Valer Maier A. - /1981/ ”Precipitaţiile şi scurgerea medie în sud-
estul Munţilor Apuseni”, stud. Universitatea Babeş-Bolyai,, Geologie-geografie,
t XXVI, fasc. I, Cluj
Suciu Coriolan – ”Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania”, Editura
Academiei R.S.R., vol. I, pag. 134
Tufescu Victor – ”România”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
Ujvari I. – ”Geografia apelor României”, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1972
Viemann I., Mac I. – ”Observaţii asupra morfologiei marmitelor. Dări de seamă ale
Com. Geol.,”, vol XLVI
Zanovschi V., Turenschi E., Toma M. – ”Plante toxice din România”, Editura Ceres,
Bucureşti, 1981
x x x – ”Alba Iulia”, 2000, Alba Iulia, 1975
x x x – ”Dicţionarul enciclopedic român”, Editura Enciclopedică Română, 1972
x x x – ”Monografia geografică a R.P.R.”, vol. I + II, Editura Academiei R.P.R.,
1960
x x x – ”Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba, în memoria urmaşilor” –
Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia. Biblioteca Musei Apullensis, III, 1996
x x x – ”Atlasul geografic general”, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1974
x x x – ”Atlasul judeţelor din R.S.R. România” – Editura didactică şi pedagogică
Bucureşti, 1976.

366
 CUPRINS

PREFAŢĂ / 5
CÂTEVA DATE DESPRE AUTOR / 8
CUVÂNT ÎNAINTE / 11
CAPITOLUL I
POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI LOCALIZAREA ÎN RAPORT CU
MARILE UNITĂŢI DE RELIEF ALE ŢĂRII / 16
CAPITOLUL II
PREMIZE NATURALE ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE.
IMPORTANŢA FACTORILOR DE MEDIU / 19
1. Alcătuirea geologică şi resursele subsolului / 19
2. Relieful şi potenţialul de habitat / 22
3. Clima / 25
4 Reţeaua hidrografică / 30
5. Vegetaţia / 37
6. Fauna / 44
7. Solurile / 49
CAPITOLUL III
EVOLUŢIA SPAŢIALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ
A LOCALITĂŢII CETEA / 53
1. File ale istoriei satului din cele mai vechi timpuri
până în zilele noastre / 53
2. Evoluţia spaţială şi funcţională a localităţii în prezent. / 71
CAPITOLUL IV
POTENŢIALUL UMAN / 78
1. Evoluţia numerică a populaţiei localităţii. / 78
2. Mişcarea naturală a populaţiei / 80
3. Structura populaţiei / 82
4. Mobilitatea populaţiei în teritoriu / 84
CAPITOLUL V
FUNCŢIILE ECONOMICE ALE AŞEZĂRII UMANE / 87
1. Funcţia agricolă / 87
2. Funcţia comercială / 95
3. Funcţia de transport. / 103
4. Funcţia turistică. / 106
367
CAPITOLUL VI
ASPECTE ALE CULTURII MATERIALE / 115
1. Arhitectura / 115
2. Mobilier şi obiecte de uz gospodăresc / 119
3. Unelte, scule, recipiente folosite în gospodărie sau la muncă / 121
4. Portul popular / 126
5. Arta ţesăturilor / 128
6. Arta prelucrării lemnului / 132
7. Ceramica / 133
8. Dansul popular / 134
CAPITOLUL VII
OBICEIURI ALE VIEŢII DE FAMILIE / 136
1. Naşterea şi botezul / 136
2. Jocurile de copii / 139
3. Nunta / 140
4. Înmormântarea / 149
5. Literatura populară legată de înmormântare / 153
CAPITOLUL VIII
SĂRBĂTORILE CE PESTE AN / 158
1. Sărbătorile de iarnă: Crăciunul / 158
Colindele şi colindatul / 159
Anul nou / 165
Boboteaza – Sfântul Ioan Botezătorul / 166
2. Sărbătorile de primăvară, vară şi toamnă / 167
CAPITOLUL IX
OBICEIURI LEGATE DE MUNCĂ / 175
Claca / 177
Șezătorile satului / 179
Tunsul oilor / 180
Culesul viilor / 180
CAPITOLUL X
LITERATURA POPULARĂ / 183
Literatura lirică / 183
Cântecul de dragoste / 183
Cântecul de dojană / 185
Cântecul de cătănie / 189
Doina / 195
Balada / 198
Cântece de vitejie / 201
Fabula şi satira / 205
Poezie populară contemporană / 208

368
Literatura magică: descântecele / 210
Superstiţiile / 212
CAPITOLUL XI
ANEXE
CULEGERE DE TEXTE / 215
Cântece de leagăn / 215
Cîntece din șezătoare / 215
Strigături la nuntă / 217
Strigături la horă și la joc / 218
Căntece despre nuntă / 218
Cântece de moarte / 220
Sărbătorile de iarnă: Colinde de Crăciun / 228
Poezia liricã popularã / 237
Literatura populară: Basme şi legende / 255
Literatura magică şi leacuri băbeşti / 265
CAPITOLUL XII
POEZIA CULTĂ / 270
Vetuţa Pop / 271
Profesorul Petru Chitulea / 276
Profesor Traian Cădan / 283
CAPITOLUL XIII
ASPECTE ALE CULTURII SPIRITUALE / 294
1. Școala / 294
2. Biserica / 300
3. Biserica greco-catolică / 304
4. Cimitirul satului - sântirimbul / 305
5. Activitatea cultural artistică / 306
CAPITOLUL XIV
FIII SATULUI
1 Personalităţi marcante în istoria satului / 310
2. Fii ai satului cu care ne mândrim.
Eroii din cele două războaie mondiale / 333
3.Personalităţile locale ale satului / 335
4. Fii ai satului emigraţi în S.U.A. în primele decenii ale sec. XX,
pentru a prospera / 343
CAPITOLUL XV
DICŢIONAR AL PORECLELOR / 344
GLOSAR DIALECTICAL / 351
LISTA COLABORATORILOR / 361
BIBLIOGRAFIE / 365

369
Vatra satului Cetea

370
 1. Vedere spre „Vârv”

2. Atelierul firmei „Cutean& Co”

371
 3. Patronul Cutean în acțiune...

4. Crucea „Cantorului” din Luncă

372
 5. Biserica„mică” –Cetea

6. Școala „veche” – secolul XIX - Cetea

373
7. Căminul cultural 1935

8. Școala nouă - 1985

374
9. Un buchet de flori „din tânăra generație”

10. Pod în construcție „La Băluțu”

375
 11. Casa „Țuleap” în Joseni

12. Străveche laviță în târnațul casei Țuleap

376
13. Șură veche în curtea casei Prințărului

14. Patronul Oțoi Ioan și clienții din sat

377
15. Stația de autobuz din Centru lângă străvechiul Pod
și fântâna de la Caroli

16. Casa Grigore a Chitulii

„una din străbunicile rămase în picioare”

378
 17. Casa parohială greco-catolică transformată
în „epoca de aur” în magazin al Cooperativei de consum

18. Hudicuța de la „Tăblașu„ spre vale

379
19. Frumoasa casă a merituosului preot Alexandru Frâncu

20. Crucea „Notareșului„ Dărămuș la intrare spre

„Calea Dosului”

380
21-22. Două din fântânile noi ale satului – pe ambele părți ale văii lângă
Podul de la Cantoru

381
 23. Străvechi teasc de pe vremea când „Păluț”
era un vrednic gospodar în sat

24. Casa naționalizată a fostului preot Oțoi Ioan

victimă a regimului comunist – transformată în sediu C.A.P.

382
 25. Casa venerabilului cantor Raica Petru
un model de bunăstare la începutul secolului XX

26. Casa părintească a deputatului Dărămuș Nicolae

fostă primărie și boldă a unuia dintre moștenitorii
Logofătului Norocea

383
27. Muntean Nicolae – călugărul, în fața chiliei sale

28. Adrian Oțoiu – directorul Băncii Naționale

în perioada interbelică

384
 29. Preotul Alexandru Frâncu și preoteasa Cornelia

30. „Gruiul Bisericii” așa cum apare într-un tablou de la începutul

secolului XX

385
 31. Vetuța Pop și familia, 1978, Canada

32. Familia poetului Chitulea Petru din Timișoara

386
 33. Traian Cadan
fiu al satului Cetea, unul din cei mai de seamă poeți români
contemporani, un adevărat „clasic”în viață
și-a adus o contribuție importantă la realizarea
celor două monografii ale satului natal.

387
© Traian Cadan, 2017

388