OIERII DIN CARPAŢI ŞI

DRUMURILE LOR DE TRANSHUMANŢĂ:

EVOCARI ALE SATENILOR DE LA
TILIŞCA, POIANA SIBIULUI ŞI JINA
(MĂRGINIMEA SIBIULUI)

Marin Constantin

Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii

Prahova, Ploieşti

Institutul de Antropologie
„Francisc Rainer”
al Academiei Române, Bucureşti

Editura Bioedit, Ploieşti

2019
1
 Prefaţă

Transhumanţa românilor sud-transilvăneni din Mărginimea Sibiului este

documentată încă din secolul al XIV-lea (vezi C. Bucur [1978] despre relaţia dintre această
practică pastorală şi dezvoltarea industriei textile în oraşele medievale Sibiu şi Braşov 1), cu
privire la deplasarea sezonieră a turmelor ovine de pe platourile Carpaţilor Meridionali,
acolo unde acestea erau ţinute pe durata păşunatul estival, spre păşunile de câmpie din
regiuni precum Banat, Crişana, Maramureş sau Dobrogea, a căror climă mai blândă
îngăduia iernatul oilor în cursul anotimpului rece. Dezvoltarea unei asemenea forme de
păstorit (care, spre deosebire de nomadism, presupune întodeauna existenţa unor
aşezări sedentare a oierilor implicaţi, cf. F. Braudel [1949]2) a beneficiat cu siguranţă de
comuniunea ortodoxă a mărginenilor cu românii munteni şi moldoveni, ceea ce, în
contextul istoric al regimului politico-administrativ şi religios instituit de Imperiul
habsburgic în Transilvania, explică şi din acest punct de vedere orientarea extra-carpatică
a „păcurarilor” amintiţi (D. Prodan, 19443). Sub raport geografic, urmele istorice ale
transhumanţei transilvane peste Carpaţi au fost identificate în cele aproximativ 80 de
localităţi de Ungureni întemeiate, de fapt, de către oierii români veniţi din Imperiul
austriac (apoi, din 1867, „austro-ungar”), în ţinuturile de la sud şi est de Carpaţi4. Ethos-ul
pastoral confirmă itinerariile oierilor mărgineni în Ţara Românească şi Moldova (de pildă,
prin difuziunea cunoscutei balade Mioriţa, cf. A. Fochi [1964]5). În acelaşi timp, oieritul
transhumant a fost clar diferenţiat în tipologia formelor de viaţă pastorală din România, în
comparaţie cu păstoritul agricol local şi cu cel din zonele colinare (R. Vuia 19646).
Datele istorice şi etnografice relevă în transhumanţa oierilor mărgineni drept unul
din ultimele exemple de păstorit tradiţional din Europa de dinaintea constituirii
comunităţii economice contemporane a statelor acesteia. Este evident faptul că, în anii
socialismului românesc (1945-1989), oieritul a trebuit să se adapteze unor forme
centralizate de economie, aşa cum au fost cooperativele agro-pastorale (B. Kopczyńska-
Jaworska, 19637). Gospodăriile satelor de oieri transilvani, la rândul lor, au fost nevoite să
accepte anumite restricţii în structura şi funcţionarea vechilor stâne, inclusiv limitări
administrative ale transhumanţei către Muntenia, Banat sau Moldova (R. Vuia, 19648).
După 1990, cu procesul de restituire a terenurilor agricole şi, mai ales, sub efectul

1
Corneliu Bucur, „Direcţii ale demografiei istorice româneşti: transhumanţa pastorală”, Revista de Istorie,
Vol. 31 (12), 1978, pp. 2285-2305.
2
Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneeană în epoca lui Filip al doilea (traducere: Adrian Riza),
Vol. I, Bucureşti, 1985 [orig. 1949].
3
David Prodan, Teoria imigraţiei românilor din principatele române în Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj-
Napoca, 1944.
4
Ion Donat, „Păstoritul românesc şi problemele sale”, Studii. Revistă de Istorie, Vol. 19 (2), 1966, 282-99.
5
Adrian Fochi, Adrian, Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, Academia Română, 1964.
6
Romulus Vuia, Tipuri de păstorit la români, Academia Română,, Bucureşti, 1964.
7
B. Kopczyńska-Jaworska, « La vie pastorale dans les Carpates », Etudes Rurales. Revue trimestrielle
d’histoire, géographie et économie des campagnes, Vol. 9, 1963, pp. 80-89.
8
Romulus Vuia, Op. cit.

2
legislaţiei Pieţei Comune Europene asupra transhumanţei (M. Barrué-Pastor, 19929, Cl.
Chang, 199710), transhumanţa din Carpaţi avea să cunoască aspecte ale „modernizării”
modului de producţiei pastorală, cuprinzând (bunăoară) avizul primăriilor de reşedinţă,
controlul veterinar al turmelor şi protejarea culturilor agricole. Asemenea măsuri
(integrate în programul de pre-aderare a României la Uniunea Europeană) au inclus şi
adoptarea de către Guvernul român a unei „strategii privind organizarea activităţii de
îmbunătăţire și exploatare a pajiștilor”, referitoare (între altele) şi la reglementarea
condiţiilor de „mişcare a efectivelor de ovine dintr-un judeţ în altul” (Ordinul 226 / 2003 al
Ministerului Agriculturii).
Volumul de faţă reproduce un număr de 60 de interviuri consemnate de noi (în
răstimpul lunilor februarie, mai şi august 2016) cu oieri mărgineni din localităţile Jina,
Poiana Sibiului şi Tilişca, a căror experienţă ni s-a părut concludentă pentru descrierea
„transhumanţei de altădată”. Copilăria petrecută la stână, semnele de proprietate ovină şi
întemeierea gospodăriei pastorale, transhumanţa propriu-zisă, realităţile văratului şi cele
ale iernatului, bucătăria oierilor aflaţi la drum, raporturile acestora cu autorităţile,
practicile terapeutice tradiţionale aplicate oilor bolnave, anumite detalii de astronomie
populară... toate sunt evocate spre neuitare de aceşti oameni deosebiţi, pe care am avut
cinstea să-i ascultăm. Încredinţăm tiparului mărturiile primite, în speranţa ca anvergura
transhumanţei în istoria românească să primească, şi în acest fel, recunoaşterea
binemeritată.
Am cutezat să adaugăm acestei lucrări două texte pe care le-am scris reflectând la
faptele şi spusele oierilor tilişcani, poienari şi jinari, asupra „uceniciei” în munca de la
stână şi asupra rostului semnelor pastorale de proprietate în transmiterea acestei
îndeletniciri din generaţie în generaţie.
Cartea astfel întocmită este un rezultat al proiectului de cercetare Archive Files of
Transylvanian Transhumance: Recording Pastoral Ethos in Romania Since Before the
European Market Economy, desfăşurat de noi cu sprijinul generos al Firebird Foundation
for Anthropological Research, în anii 015-016. Adresăm calde mulţumiri instituţiei
amintite, precum şi interlocutorilor noştri din teren, asumând fireşte întreaga
responsabilitate pentru cele scrise aici. Exprimăm, totodată, recunoştinţa noastră pentru
sprijinul generos pe care Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova ni l-a acordat în
editarea şi tipărirea acestei cărţi.

Marin Constantin
(16 Septembrie 2019)

9
Monique Barrué-Pastor, « Les processus de transformation et les perspectives de valorisation des élevages
ovins de montagne entre PAC et spécificités locales. L’exemple des Pyrénées Centrales », Revue de
Géographie Alpine, Vol. 4, 1992, pp. 147-166.
10
Claudia Chang, Claudia, “Greek Sheep, Albanian Shepherds: Hidden Economies in the European
Community”, in P. Nick Kadulas and Mark T. Shutes (eds.), Aegean Strategies: Studies of Culture and
Environment on the European Fringe, Romman & Little Field Publishers, Inc., Lonham, 1997, pp. 123-139.

3
 Harta localităţilor din România (indicate cu verde)
în care oierii intervievaţi din Jina, Poiana Sibiului şi Tilişca (indicate cu roşu)
şi-au dus turmele în transhumanţă

4
 UCENICIA PASTORALĂ DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

Potrivit spuselor localnicilor din comunităţile de oieri din Mărginimea Sibiului,

ucenicia pastorală începe adeseori în copilăria timpurie. Într-adevăr, la Jina, Poiana Sibiului sau
Tilişca, mărturiile sătenilor din zilele noastre abundă în amănunte biografice despre rolurile şi
sarcinile îndeplinite de aceştia în administrarea turmelor părinteşti şi despre cum „cei şapte
ani de-acasă” au fost, astfel, petrecuţi – într-o bună măsură – şi la stână. Instruirea tinerilor
păstori este (de fapt) integrată într-o diviziune sui generis a muncii, în al cărei cadru, activităţi
ca îngrijirea sau mulsoarea oilor sunt încredinţate de părinţi către fiii sau fiicele lor la o vârstă
la care aceştia îmbină încă efortul cu joaca. Propunem în cele ce urmează o discuţie
introductivă asupra unei atare „pedagogii a ciobănaşului”, în temeiul unor date etnografice
culese în cele trei localităţi amintite, în cursul anului 2016.

NARATIVITATEA BIOGRAFICĂ A OIERILOR MĂRGINENI

În trei anchete de documentare etnografică (desfăşurate în februarie, mai şi august

2016), am avut în vedere – printre alte aspecte relevante pentru înţelegerea transhumanţei
de la Jina, Poiana Sibiului sau Tilişca - şi practica uceniciei pastorale, în ceea ce deprinderea
unei asemenea munci a presupus la nivelul generaţiilor locale de oieri. Am purtat, ca atare,
convorbiri cu 60 de crescători de oi (câte 20 pentru fiecare localitate amintită), adresând mai
întâi interlocutorilor mei rugămintea de rememora începuturile îndeletnicirii lor, ca un
preambul al expunerilor acestora despre specializarea de o viaţă într-o asemenea meserie.
Criteriul de alegere a sătenilor pentru interviu a fost, aşadar, bogata lor experienţă în
oierit, ţinând seama că vârsta celor chestionaţi depăşeşte 60 de ani (cu două excepţii, de 49
de ani şi respectiv 56 de ani), şi că în cazul fiecăruia dintre ei, retrospectiva activităţii de
cioban sau băciţă include mai multe decenii petrecute la văratul (păstoritul estival) de pe
munte, sau la iernatul turmelor în câmpie. Oierii mărgineni reprezintă (din acest punct de
vedere) adevărate „arhive” vii despre ocupaţia lor de altădată, altminteri greu de reconstituit
în condiţiile schimbărilor economice şi legislative, ce modifică în prezent realităţile
transhumanţei în România.
Răspunsurile primite în cursul întrevederilor noastre cu bătrânii tilişcani, poienari şi
jinari pot fi cel mai bine încadrate în categoria evocărilor autobiografice. De fapt, aceste
expuneri nu sunt nişte simple răspunsuri date unui chestionar; mai degrabă, prin calitatea lor
narativă, ele introduc ascultătorul sau cititorul într-o suită de reminiscenţe ale unui trecut
îndepărtat, adeseori dificil de transpus în noţiunile familiare noilor generaţii, dar care – de la
un interlocutor la altul – pot recompune câte ceva din „inventarul” oieritului tradiţional.
Efortul nostru, în aceste condiţii, a fost cel de a recunoaşte şi enunţa anumite „teme”
sau constante narative; o atare „recunoaştere” nu echivalează cu o „interpretare” sau
„exegeză” a ceea ce conlocutorii din teren ne-au încredinţat prin spusele lor. Mai curând, ni
s-a părut potrivit să ascultăm şi să reproducem evocările acestor oameni în cele ce ei înşişi
au ales să depene – ca depozitari ai propriilor experienţe de viaţă, nu ca nişte „respondenţi”.
Particularităţile etnografice ale situării uceniciei pastorale între şcoală şi stână, cele ale
transmiterii intergeneraţionale a ocupaţiei de oier, valoarea de „atelier” a stânei ca ansamblu
productiv, asperităţile de tot felul ale condiţiei de ciobănaş... ne-au părut, astfel, coordonatele


Articol publicat într-o variantă extinsă, cu titlul Marin Constantin, „Ucenicia pastorală din Mărginimea Sibiului:
Evocări ale oierilor transhumanţi”, în revista Studii şi Comunicări de Etnologie, tomul XXXIII, 2019 (sub tipar).

5
generale ale unor naraţiuni la care, prin bunăvoinţa sătenilor mărgineni, am putut avea acces.
Redactarea textului de faţă este posibilă în primul rând ca expresie a acestui consimţământ.

ANII DE UCENICIE, ÎNTRE ŞCOALĂ ŞI STĂNĂ

Majoritatea covârşitoare a interlocutorilor noştri evocă o vârstă timpurie în însuşirea

celor dintâi cunoştinţe ale muncii de cioban. În Tilişca, nu mai puţin de şase (DCG, DP, IP, IV,
PC, PR) din cei 20 de localnici intervievaţi situează această perioadă în primii zece ani de
viaţă; în cazul anumitor persoane, putem chiar vorbi de cei dintâi „anişori” (patru-cinci ani
[DCG]; de când eram mic, la grădiniţă [IP]; cinci-şapte ani [PC]). Un plus de „maturitate” este
descris de acei oieri tilişcani instruiţi după după vârsta de zece ani (DC, DM, DZ, IM, NB, S &
MB, TH, VB, VBN): De la vârsta de 12 ani... (DM); Chiar de mic copil, de la 10-12 ani, aşa...
(NB); Vreo 12 ani... (TH); M-am prins la oi, de la14-15 ani (DZ); Eram de clasa a treia, a patra....
La 14-15 ani. De mic copil... (S & MB); De când am fost de 14 ani… (TM); pe la 10-12 ani, 15
ani, aşa ceva... (VB). Datarea acestui debut este uneori însoţită de contextualizări precum
Amînceput în timpul războiului, aveam 12 ani (IMC), Eu, de când am fost de zece ani. Aveam...
câteva oi, şi-am stat aicea, la pădure, la noi... (NPN), Aşa am crescut, cu oile... De când am fost de-
a [clasa] patra... (VBN).
La Poiana Sibiului, ucenicia oierilor începe, de asemenea, foarte devreme: De la 5-6
ani, am dat în strungă (IDN), Eu, de la şase ani... Am fost [cu oile] şi la [vârsta de] patru ani, în
Basarabia (IMN), [La] vreo 5 – 6 ani... Eu am fost în Barasabia, cu oi (IVN), În `45, [ca păstor]
aveam şapte ani (IDB)... Amintirile celor mai mulţi poienari conturează intervalul de vârstă
cuprins între 10 şi 14 ani ca reper biografic fondator pentru munca lor de oieri: De la 10 ani,
ai mei s-au dus în Basarabia şi m-au dus şi pe mine, acolo... (DD); De la 10 ani! Am mers şi la
şcoală, aici, în comună... [Însă] Noi am crescut atuncea, pe timpurile alea...mai mult [cu]
meseriaasta. Noi aşa eram crescuţi şi învăţaţi, să le pară bine la părinţi! Că „pot să fac şi eu ceva”!
(ND); Am început de la 11 ani (GV); La 11 ani: am făcut patru clase primare şi am plecat la oi
(CV); Am început transhumanţa în Moldova, la 12 ani (în `58), pe la Dorohoi, pe la Trestiana...
(NP); 12 ani! Am mers la şcoală până pe la [clasa] a treia, sau a patra, când m-au luat [în
transhumanţă]. Nemergând la şcoală, fugind de la şcoală! (ISM); De când am gătat şcoala! Din
1945, m-am dus la oi. Aveam 13 ani. Eram în clasa a VI-a. (GŞ); Când eram de 14 ani, am început
să plecăm cu oile... (ID); La 13 ani am plecat... (IF); De la 14 ani, am fost tot cu oile (IMT); De la
14 ani (N & EF); Am terminat şcoala – patru clase... – în `53 (NB); Eu, la 14 ani, eram pe
Bărăgan (NŞ).
Sătenii de la Jina confirmă modelul de înrolare precoce a copiiilor din regiune în
„dispozitivul” de lucru al părinţilor lor oieri; o „ciobăniţă” (băciţă) mărturiseşte chiar că Aşa
m-am născut. Am zis cuiva că „M-am născut între oi”! (MS). Şi în gospodăriilor jinarilor, aşadar,
este vorba în primul rând de nişte „copilandri” păstori: De la şapte ani!... De când am fost mic,
m-au pus părinţii după oi. De la şapte ani tot la ele am fost... până acuma, de vreo 10 ani, n-am
mai putut. (DPV) ; De când am fost de şase ani, am fost tot după oi. (DG); De la opt ani am fost,
tot la oi! Şi fluiera am avut-o, n-o lăsam... (DS); De nouă ani [în vârstă], am plecat la oi. La munte,
am fost prima oară. (GM); Cam de la 10 ani (II); De când am fost de şase ani, am fost tot după
ele... (SV); De la şapte ani... (VD)
Altminteri, păstorii Jinei sunt iniţiaţi pe durata celei de „a doua copilării” a lor, aidoma
vecinilor de la Tilişca sau Poiana: De când eram copil, în clasa a III-a, a IV-a, am fost la oi... (IM);
De pe la 10-11 ani, aşa... Am muls vaci, am închegat [laptele]... Până la vreo 14-15 ani, n-am fost
la oi... (MT); [Învăţarea ciobăniei a avut loc] Cam de la 12 ani. (IM – Dobra) sau Eu de la 13 ani
am început, şi aşa am continuat până am fost după armată... tot aşa am fost, „pe drum”... (PCŢ);
La 12-13 ani, am învăţat, la oi... La vaci, mai devreme am devreme am muls, dar la oi, aşa să zic:

6
cam la 12 ani, am muls şi oile... (MD); De copil mic., am crescut... Şi altceva, nu... Tot la oi. De la
13-15 ani (IST) sau Când am fost de 14 ani! (IP); Asta [oieritul] de mic, de la 14-15 ani... (NM)
sau [La] 14 ani... 15 ani, cam aşa. (TC); [Munca de la stână a început] Pe la 15 ani... (ISV) şi De
la 15 ani! De la 16-17 ani am făcut transhumanţă. (BD).
În evocările biografice ale sătenilor mărgineni, grădiniţa şi mai ales şcoala sunt
rememorate ca o referenţialitate (de ordin instituţional) mai degrabă trecătoare în raport cu
o „conversiune” ocupaţională de lungă durată pe care micii ciobani au trebuit să şi-o asume.
Sunt oieri (ca ID din Poiana Sibiului) ale căror ziceri consemnează alternanţa sezonieră pe
care ei, copii fiind, ar fi menţinut-o între şcoală şi stână: Am fost aicea, pe Munţii Lotrului;
bineînţeles, vara. Toamna, veneam aicea la şcoală. Intrarea în rândul ciobănaşilor tilişcani,
poienari sau jinari este însă descrisă, cel mai adesea, într-un contrast constant cu condiţia de
elev a altor copii:

„Eu, când am început şcoala (în `41 sau `42, nu mai ştiu)... am venit toamna, în 20 octombrie,
şi copiii... leaturile mele, erau [la] grădiniţă... Eu nu ştiam [decât] după două luni, că s-a început
şcoala... Şi seara, mi-a arătat taică-meu pe o tăbliţă, să fac linii drepte, pe un caiet... atât. Şi
dimineaţa, mi-a dat şi mie un secoteluţ; cumpărase probabil o tăbliţă (aşa-i zicea), şi aia, şi aia...
Şi m-am dus şi eu la şcoala; eram ca un... „chiţiroi” între copii ce erau de o lună se zile la
şcoală, ce făcuseră grădiniţa... Eu n-am fost nicio zi la grădiniţă. Nici n-am ajuns în septembrie,
când începea şcoala. Prin Bălţile Brăilei, pe-acolo pe unde pleca maică-mea, n-au mai muls oile,
şi-a luat copii mai mici, mai mari (aveam o soră mai mare), şi-am venit şi eu la şcoală... Am
făcut cinci clase, până-n `49, primăvara.” (IVN)

Un asemenea contrast este uneori definit sub raport familial, aşa cum arată DC din
Tilişca, în legătură cu cei cinci fraţi ai săi, şi ei păstori, şi cu sora lor, cea care a învăţat şcoală.
Alteori, tot în Tilişca, frecventarea şcolii de către copilul-ciobănaş apare drept un fel de
negociere între părinţi (cei care, cum era pe-atunci, mai duceau câte-o bucată de... ca să mă
treacă) şi învăţătorul astfel co-interesat ca elevul său să ştie măcar să scrie şi să citescă (IMC).
În fond, şcoala nu poate substitui (pentru cele mai multe gospodării pastorale mărginene) o
moştenire tradiţională din care, cu toate tribulaţiile sale, şi oieritul face parte. Pentru o băciţă
ca MS din Jina, bunăoară, pregătirea şcolară pentru viaţă – deşi atrăgătoare – contravine
cumva datinilor acolo statornicite: Mi-a plăcut şi şcoala, dar n-am putut lăsa obiceiurile din sat,
ca să plec [mai departe] la şcoală... Nu era – nu putea fi vorba – de vreo alegere
„vocaţională”, cu atât mai puţin cu cât (aşa cum conchide IS, şi el de fel din Jina) Aşa erau
timpurile, atuncea! Le făceam că... nu ştiam şi [că] „mi-ar plăcea”...!

TRANSMITEREA OCUPAŢIEI PASTORALE

În satele aici-discutate ale Mărginimii Sibiului, oieritul este aproape întotdeauna o

moştenire părintească: DC, DCG, DZ, IMC, IP, IR, DM, NB, PC, PR, S & MB, TM, VB, VBN
(la Tilişca), CV, DB, DD, GŞ, GV, ID, IDN, IDB, IMT, IMN, ISM, IVN, N & EF, ND, NŞ (la
Poiana Sibiului), DPV, DG, DS, II, IM, IP, IST, MD, MS, MT, NM, PCŢ, SV, TC (la Jina) –
preiau deopotrivă această îndeltnicire, îndeobşte cu turma familiei, de la tatăl sau mama lor.
Informaţia narativă abundă în date despre rolul pedagogic al părinţilor, cu deosebire al
tatălui, în pregătirea copilului pentru munca de cioban: Ceea ce am învăţat [ca păstor] [a fost]
de la tata (DC), Vorbea [...] tata să dau oile în strungă, la uşă, să le mulgă (DCG), Trebuia să
stăm cu părinţii, că părinţii trebuiau să iasă cu oile la munte (ID), Meseria asta o am de la tata, că
tata tot cioban a fost... (N & EF), Părinţii vedeau de lapte, mai mulgeam cu ei, şi [părinţii despre
el]... „Poate creşte!” (DPV), Părinţii mei aveau oi, şi-apăi am fost după oi... (TC); [Copilărie] între
oi, că aşa au avut părinţii... De mică, asta a fost ocupaţia părinţilor (MS).

7
 Imaginea tatălui crescător de oi este adeseori încadrată (chiar după mai bine de şapte
decenii) de amănuntele dramatice ale războiului, cunoscut cândva şi în partea locului: M-a luat
taică-meu la oi, că erau timpuri de război; pe fraţii lui, i-a dus pe front... (IMC); În `40, [pe tată] l-a
luat pe front, a vândut oile. Noi eram copii mici, eu aveam 11 ani; cu cine să le ţină?! (IŞ); A fost
atunci, după război; le-au luat [oile] în timpul războiului, nu ştiu ce... (ISM); Tata-l meu a fost cu
picior de lemn, din război... iar când am fost de opt ani, a murit... 35-37 de oi, atâtea a avut. (DS).
Oricum, oierii mărgineni ai zilelor noastre păstrează amintirea călătoriei inaugurale către
stână, petrecută demult, într-un decor bucolic deşi auster: Părinţii, dacă au fost tot ciobani, pe
mine – când m-au scos prima dată la munte, m-au scos… călare pe măgar, în desagi; într-o parte,
eram eu, într-altă parte, era o soră... Aşa ne-au scos, că eram mici... (IP); Prima dată, m-am dus cu
tăicuţu’ la stână, în trocuţă, pe cal, legat călare... (DD).
În anumite cazuri, o atare „predare – primire” a cunoştinţelor beneficiază de un cadru
antreprenorial dezvoltat de părinţi: Tatăl meu a avut „târlişoară” de oi (zicem noi). A avut 500-
600 de oi, atuncea. Şi eu m-am lipit de el! (IDN); Taică-meu a avut fermă de oi, au fost puţini în
sat ca el, [în] perioada până-n `40.... (IŞ); Tătăl a fost măcelar. Şi le cumpăra, şi le taia, şi mă
trimitea de mititel cu oile, să le pasc. Şi de-atunci am început să ştiu... (S & MB). Altminteri,
ciobănaşii cresc pur şi simplu în ambianţa rustică a unei gospodării de subzistenţă pe care
părinţii o administrează la munte sau în câmpie, la fel ca în satul de baştină: Mă lăsau părinţii
cu oile, ei mai aveau treabă: mai trebuiau lemne, acasă, mai trebuia una, alta... Mai semănau,
pe-acolo, nişte cartofi, mai puneau una alta, şi mai lăsau copiii [la stână]... (PR); Primăvara, mama-
şi lua cloşca cu puii, cu copii, cu desagi... coboram la gară, la Sibiu, şi stăteam [în transhumanţă]
până toamna, prin părţile Brăilei, prin împrejur pe-acolo... (IVN).
În mărturiile unora dintre aceşti interlocutori, sunt prezente şi alte referinţe
genealogice precum bunicii (DCG, DB, GŞ, IVN) sau unchii (ISM, IM). Totuşi, ca un fapt
definitoriu pentru organizarea socială a transhumanţei din Mărginimea Sibiului, rudele cele
mai des întâlnite sunt fraţii sau surorile, menţionate în număr mare pe ansamblul familiilor în
discuţie: şase fraţi (DC), patru fraţi şi trei surori (DZ), trei fraţi (IMC), un frate şi două surori
(DM), mai mulţi fraţi (PC) [= Tilişca], cinci fraţi şi două surori (CB), cinci fraţi (CV), şi fraţi, şi
surori... (DB), şase fraţi (GŞ), Am avut fraţi (IDN), trei fraţi şi trei surori (IŞ), cinci fraţi (IVN),
patru fraţi şi două surori (ND), doi fraţi şi trei surori (NŞ) [= Poiana Sibiului), şapte fraţi
(DP), nouă fraţi (II), nouă fraţi (TC), opt fraţi (PCŢ) [= Jina].
Un asemenea context demografic este reflectat şi în problematizarea uceniciei
pastorale ca raport variabil al conlucrării fraţilor şi surorilor. Astfel, fratele mai mare ajunge
să preia din atribuţiile „formative” de la stână ale părinţilor: Am avut un frate mai mare, şi el
m-o dirijat. (DZ); Mai înainte n-am muls, că aveam un frate mai mare, ca oricine... (TH). În
situaţiile în care fratele are doar surori, el este cel aşteptat să-şi suplinească părintele (Tata o
fost bătrân; am mers eu în locul lui! Eu am avut două surori, şi surorile au fost mai mari [DM]), sau
cel căruia surorile îi datorează ajutor (Am avut o soră, dar ea dar ea a murit... Vara mă ajuta,
când era la brânză; la etatea de 16 ani, s-a învăţat să mulgă, şi mulgea şi ea... [ID]). Un grup al
mai multor fraţi poate deveni o veritabilă „brigadă” într-o exploatare zootehnică precum cea
descrisă de II: Părinţii noştri s-au ocupat cu vite, cu oi, cu de-astea... Şi [pe] noi... ne-au pus de mici
la aşa ceva. Noi am fost nouă fraţi! Toţi am făcut [oierit], pe timpul ăla... Totuşi, nu întotdeauna
numărul mare al fraţilor asigură şi solidaritatea acestora, din moment ce Erau [cu oile] şi
părinţii mei, era şi fratele meu... Restul, nu; noi am fost opt fraţi, dar numai doi am [fost la oi]...
(GV) Explicaţia unei atare situaţii poate fi găsită în strategiile ocupaţionale diferite ale
părinţilor vis-à-vis de copiii lor, în legătură fie cu investiţia şcolară (Mai am doi fraţi şi surorile,
trei... dar [pe] ei, părinţii i-au dat la şcoală; pe mine, n-au putut să mă mai dea, că n-avea cine să-i
ajute... [NŞ]), fie, în sfârşit, cu imperativul socio-economic al angajării imediate în creşterea
oilor (Aveau, părinţii; noi am fost opt fraţi la părinţi, şi noi am avut oi, dar eu m-am dus slugă,
m-am dus cioban... [PCŢ]).

8
 Ucenicia printre străini înscrie, evident, pe copiii mărgineni într-un „dispozitiv” diferit
(ca tip de relaţionare socială) al angajamentului pastoral; ciobănaşii află astfel norme noi,
uneori mai suple, ale ierarhiei de la stână:

„Când am fost de 11 ani, am fost cu un bătrân, am ciobănit (am învăţat meseria de la ăla).Bine,
eram slugă şi eu la altul, şi ăla, ştiţi... Dar am învăţat meserie de la ăla: ciobănie prin pădure, nu
numai pe [teren] gol... Iar când am fost la munte, au adus un cioban de pe Târnave, de vreo 40
şi ceva de ani; ăla ştia să mulgă, dar nu fusese la munte niciodată, nici nu ştia ce e ăla brad... Şi
o jumate de vară, am condus eu turma de oi cu lapte, şi ăla asculta de mine; eu eram de 12
ani, şi el de 43-44 de ani... Dar asculta: [ceea] ce-i ziceam eu, asculta. Ştiam pe unde să mă duc
cu oile, cum să le fac... Şi am condus o jumate de vară turma de oi. Pe urmă, m-au dat la miei
(o turmă de miei); au adus pe unul mai mare, să-l înveţe să mulgă, ne-am schimbat.” (IV)

Fără doar şi poate, condiţia subalternă a „învăţăcelului” nevoit să deprindă meseria

creşterii oilor în afara cadrului rudeniei locale este resimţită tocmai ca o consecinţă a
pierderii suportului genealogic: Am fost dus cioban la altul. Eu n-am avut tată (am fost lăsat de
taică-meu de când am fost de şase luni). N-am avut [oi], am plecat la altul străin. Tocmai în
Moldova am fost, la malul Prutului; trei ani de zile, nu am venit acasă (IF).La fel, PCŢ povesteşte
cum Şi noi am avut oi, dar eu m-am dus slugă, m-am dus cioban... În continuu, eu am fost cioban,
slugă; de la 13 ani, eu am plecat, am fost tot în străini... Pe de altă parte, starea de slujbaş (legată
fiind de o anumită identitate social-economică) apare ea însăşi ca o moştenire de statut
profesional. Arătând că Tatu a ciobănit la munte, la oameni, [timp de] 42 de veri. [...] Noi am
avut... puţine [oi]. Că n-am avut pământ să ţinem oile [proprii] pe iarnă, SV adaugă cum (la
rândul său) Am ciobănit, până acuma, la 75 de ani, iar fratele său A fost la poienari, slujbaş [la
oi], de când a fost de şapte ani.
Însuşirea tehnică a ocupaţiei pastorale este desăvârşită pe plan economic şi juridic, o
dată cu împroprietărirea tinerilor ciobani prin preluarea şeptelului ovin, sau a unei cote-părţi
din acesta, de la părinţi. Uneori, acest proces implică (direct sau indirect) o anumită
„indistincţie” de avut între generaţii: Avem oi... avem şi-acuma 2000 de oi, ale băiatului... Aşa am
învăţat, dom’le, şi copilul ăst, băiatul meu (are 38 de ani), aşa a crescut, ca şi mine [cioban]. Şi
dacă a crescut pe meseria asta, vasăzică... e destoinic şi are animale. (ND) Individualizarea
patrimonială a fiilor devine efectivă prin căsătorie: [Oile au fost] Ale părinţilor, până la 27 de
ani, când m-am căsătorit. Atunci, am luat partea mea de la tata, oile, şi... m-am „profilat” eu singur,
pe oile mele... (IP) Depinzând de vârstă, unii părinţii trăiesc acest moment - de „punere în
posesie” - ca pe un fel de eliberare: Am avut copii, s-au căsătorit; au rămas ei cu oile!(VD)
Oricum, nu este vorba aici doar de un act formal şi pasiv, de „predare – primire”.
Într-adevăr, cu viaţa adultă, ciobănaşul de ieri este aşteptat să aibă el însuşi un aport
„investiţional” prin care moştenirea părintească să fie sporită: Că şi eu am avut 100 de oi, şi le-
am prăsit din ele, de la tatu... Mi-o dat el, nişte miele amărâte; d’apoi, eu le-am făcut oi bune, cu
miei după ele, s-au prăsit, şi aşa am trăit... (SV)
„Destoinicia” unei familii nou-întemeiată este astfel cântărită şi prin „valoarea
adăugită” pe care aceasta o aduce turmei încredinţată de părinţi: [Oile] Ale noastre
[moştenite] şi am mai cumpărat; aşa era atunci. De la părinte, de la noi [ca soţi], după ce ne-am
căsătorit. (S & MB) Un asemenea cumul productiv poate reprezenta chiar semn al demarcaţiei
dintre familia unui fiu şi familia unei fiice; după cum explică ID, Eu am un băiat, şi-a cumpărat,
are luat aci, pe la Lugoj (şi-o luat nişte pământ, de la oameni). Are pământ, şi le ţine [oile] pe
pământul lui, acuma. Dar am un ginere, e aproape de el, care e cu mine, aicea; ăsta n-are [pământ
propriu]... Altminteri, gospodărirea turmelor atrage probleme de tot felul, şi pentru fii, şi
pentru ginere: Uite: ginere-meu, are şi el o groază de oi, [şi trebuia ca] impozite, de două ori să le
plătească... E „distrus” şi el... „Le vând, dar ce mă fac?!” Dom’le, şi copiii mei... au destule oi, şi nu
au cu cine le păzi... (IŞ)

9
 În cazul fiicelor, instituţia succesorală este administrată prin zestre, cu diferenţierea
bunurilor pe care cele două genuri le pot primi de la părinţi: Avem două fete şi doi feciori; ei
sunt cu oile, s-au ţinut de ele. Am zis să-i dăm la şcoală, n-au vrut... [Fiii] Au vrut cu tata la oi. „Am
două fete de măritat, ce fac?”, să le dau tot la fete, cu carul cu boi... Zestrea de haine, ţoale,
covoare, ce se dădea la noi... (DC 75 Tilişca). Altcândva, cu toate acestea, zestrea poartă o
conotaţie mai generală, în legătură (şi) cu moştenirea turmelor de către fii: Cât am avut
nevastă, am avut câte 240-250 de oi, am avut copii; după ce ne-am căsătorit copiii, le-am dat
zestre, şi am mai rămas cu puţine... (DS)
Sunt situaţii în care modul în care moştenirea meseriei sau turmei pastorale este
„dezbătută” printre sătenii mărgineni, readuce în discuţie opoziţia deja semnalată dintre
şcoală şi creşterea tradiţională a oilor în sudul Transilvaniei. Oieri precum NB sau VB descriu
eforturile unor fii sau nepoţi cu studii superioare în a menţine tradiţia transhumanţei: Şi eu
am copilul la facultate, şi face... mulge oile, a crescut lângă ele, acolo, dar... nu face ceea ce am
făcut eu! (NB); Am nepoţi care s-au luat de meseria asta. Un nepot a făcut liceul, acuma face
facultatea [la „fără frecvenţă”], şi-i la oi! (VB) Discontinuitatea pe care şcoala pare a o
întreţine, prin definiţie, în raport cu oieritul nativ al regiunii este însoţită de noile alegeri de
viaţă ale tineretului contemporan, mai ales ale fiicelor, în pofida unor antecedente de practică
pastorală: Eu am numai o fată; s-a dus un pic la oi, pe la colective... După aia, el [soţul] s-a
angajat, e pădurar, şi nu s-au mai ţinut de oi... (MD); [Fiicele] Au fost [băciţe]! Toate... Au învăţat,
ştiu meseria, dar nu şi-au luat ciobani! N-au mai vrut, s-au săturat: a fost greu pentru ele, şi n-au
mai vrut să fie [bace]... (MT)
Nu arareori, cu diminuarea transhumanţei în România zilelor noastre, tineretul
mărginean încă interesat în oierit îşi mută altundeva locul de muncă şi de trai: [Fiii sunt] La
Arad. Stau acolo [permanent], că acuma, dacă te duci în transhumanţă, îţi iau [autorităţile] oile,
toate! Le păstrează, până acuma! Dar au mutaţie acolo! (N & EŞ); Ei [fiii] îs tot la oi, dar nu cu
transhumanţa... Şi-au cumpărat pământ, îs de 20 de ani lângă Lugoj, au rămas copiii acolo... Acolo
stau (GM) Fiii oierilor transilvăneni dezvoltă, ca atare, strategii de adaptare socială şi
economică, altele decât întovărăşirile părinţilor lor transhumanţi: Şi al meu [fecior] are
Asociaţie, la Timişoara, acolo... Dom`le, nu te prea ajută cu nimica! I-am zis către al meu, „Mă, tu
plăteşti către Asociaţia asta... Dar... dacă te-ar ajuta, cumva, la miei, ştiţi, când e vorba de predatul
mieilor, şi una şi alta...” (NPN); asociaţiile agricole locale ajung să integreze pe feciorii
Mărginimii Sibiului în temeiul noii „împământeniri” a acestora: [Acolo] unde sunt băieţii noştri,
în Arad şi cam în toate judeţele, au asociaţii, şi-s membri ai asociaţiei, acolo, şi sigur, beneficiază de
subvenţii şi la pământ, şi pentru animale: pe cap de animal şi pe hectar (pe care îl are în
proprietate.) (IDB)

STÂNA CA ATELIER AL CIOBĂNAŞILOR

În Mărginimea Sibiului, printre oierii intervievaţi, există o cvasi-unanimitate în a

recunoaşte datul [oilor] în strungă drept primă „probă de lucru” a unui ciobănaş la stână; este
vorba de o sarcină atribuită copiilor-păstori deopotrivă la Tilişca (CM, DCG, DP, IV, IMC, IP,
DM, NB, NPN, PC, PR, TM, VB, VBN), la Poiana Sibiului (CB, DB, IDB, IMN, ISM, ND, NP),
şi la Jina (DG, DS, GM, IM, IM – Dobra, IST, MD, NM, VD). Alături de umblatul cu oile, munca
de strungar descrie, practic, cea dintâi „calificare” a cuiva în creşterea oilor, mai ales la o
vârstă atât de fragedă: Dădeam în strungă! Asta era începutul: dădeam în strungă, câteodată mai
mergeam şi cu oile (dar mai rar, că eram totuşi mic!) (IDB)
În asemenea mărturii, îndeplinirea unui rol de strungar răspunde în egală măsură
nivelului scăzut de pregătire a unui copil (fie acesta şi odraslă de oier), şi unui fel de calcul în
„gestiunea personalului” de specialitate. Potrivit lui ND,

10
 „Să dau în strungă, acolo, la oi; aşa se numeşte, „strungar”. Ăştia mici[fiind], nu puteau să
mulgă oile... Trebuiau mânate, oile, la uşă; cine le mâna: copiii! Asta era, că nu-i convenea
omului [proprietarului de oi] să ţină un om mare [cioban] să dea acolo...”

Însuşirea corespunzătoarea a unui atare „nivel de începător” poate fi evaluată, în

primul rând, prin gradul de efort pe care ucenicul se dovedeşte în stare să şi-l asume:
Mergeam cu oile, dam în strungă... Dimineaţa, de la 4:00 - 5:00, ştiţi... Aşa era în toată ziua... (VD)
Rezistenţa şi disponibilitatea copiilor pentru intensitatea unui program de acest fel dau (în
consecinţă) măsura reponsabilităţii acestora în munca de la stână: Aveam 500 de mânzări,
aicea într-un munte spre Stânişoara, şi eu eram strungarul lor! (IM). Recunoaşterea publică a
aptitudinilor ciobănaşilor „în formare” este dată şi prin numărul oierilor asociaţi al căror
ciopor intră sub ascultarea unor strungari aflaţi în plină copilărie: Dădeam la uşă [la
mulsoare]...Oamenii se strângeau mai mulţi [la vărat]... se întovărăşeau mai mulţi. Făceam un cârd
de oi, şi eram doi [copii-păstori], la ele. (GM)
Umblatul cu oile aparţine, evident, aceluiaşi stadiu preliminar – de „novice” – pe care
copiii mărgineni au a-l parcurge în cursul uceniciei lor (individuală sau „în echipă”) în oierit,
ca atunci când te puneau să meri şi după oi [la păscut]. Câteodată singur, câteodată câte doi..
(DG) Cum am văzut şi mai devreme, îngemănarea pazei oilor cu mânarea lor la strungă pare
a fi practica îndătinată în cele trei sate (la 10 ani (când am început), umblam cu oile, dam în
strungă [VB]), deşi o relatare ca aceea a lui GŞ (Umblam cu oile... Mai târziu, am dat şi în
strungă...) sugerează o anumită succesiune în deprinderea acestora. Uneori, ca o altă
deosebire „tehnică” faţă de datul în strungă, supravegherea oilor la păşune este efectuată şi de
un cioban adult, al cărui asistent se arată a fi ciobănaşul: Mai meream cu oile, cu altul [cioban],
cu unul în vârstă; nu putea fugi [după oi] ca noi, să nu se ducă oile în semănături. Mă rog... eram
de ajutor (NP); Umblam cu oile, ziua, cu altul, mai în vârstă... (IP); Mergeam cu oile, cu alt „şef”,
mai bătrân, nu direct... (ISM)
În fapt, noţiunea de „supraveghere” a turmelor are, şi în cazul copiilor-păstori, o
acoperire mai largă, implicând o categorizare a şeptelului în oi mulgătoare, nemulgătoare, sau
miei: Mă trimiteau [părinţii] la nişte miei... Pe altul, îl trimiteau la oi mulgătoare; pe altul, la [oi]
sterpe; acolo aveam nişte miei [în grijă]... (GŞ); Când am fost de 17 ani, eu am plecat cu sterpele –
„noatimi” (IDN) „Umbletul” ciobănaşilor poate avea în vedere şi alte animale ale stânei
părinteşti: Am umblat după oi, după cai, măgari... (N & EF) Această îngrijire a animalelor ia o
formă aparte când este vorba de o copilă: Când eram copil, [părinţii] aduceau mieii, în colibele
unde stăteam, acolo sus, când fătau [oile], că era rece, era frig, şi în colibă îl aduceau [pe mielul
nouă-născut], acolo... (MS) Ciobănaşi sau ciobăniţe, copiii rămân... copii, lucru pe care părinţii
nu-l uită, ci îl adaptează chiar în situaţiile de confruntare cu animalele sălbatice: [Oile] Le
păzeam. Stăteam şi mă uitam peste ele, acolo, şi în caz că venea lupul, zbieram! Aşa am fost
învăţat de la părinţi: „Zbiară, c-apoi lupul fuge... Îl ajung câinii...” (DPV)
Ucenicia pastorală excede, oricum, îndeplinirea sarcinilor „generice” ale strungăriei şi
umblatului cu oile, ţinând seama de complexitatea activităţilor prescrise „învăţăceilor” încă din
anii primei lor copilării. Enumerarea acestor responsabilităţi este concludentă pentru
conţinutul unei „fişe a postului” pe care copiii mărgineni trebuie să o respecte: tundeam
[oile]... (DZ, IP), aduceam lemne, fierbeam zerul... dădeam de mâncare la porci (IM); spălam
găleţile [de lapte]... (IV, NPN), mai aduceam câte un pic de apă... (VBN), mai semănam pe câmp,
ceva cartofi, ceva grâu, orz... de-astea ce se făceau pe-aici... (II), [părinţii] mă învăţau cu furca, la
strâns la fân... (DC). În genere, micilor păstori li se cere ascultare în raport cu solicitările
adulţilor, pentru care o atare conformitate corespunde pedagogiei însăşi a oieritului
ancestral:

11
 „[Un ciobănaş] dacă avea minte, învăţa! Trebuia să asculte de ăi mai bătrâni: „Bă, copile, du-te
colo... Bă, copile, du-te dincolo... Bă, copile, fă aia, fă aia... Du-te după apă, adu, fă mămăligă...
Pune pe măgari, dă jos de pe măgari... Hai să mergem, c-or plecat oile...!” (IF)”

Deprinderea ciobăniei (ID) nu poate fi, totuşi, restrânsă la asemenea operaţiuni simple
şi la o rutină oarecare a îngrijirii cotidiene a turmelor (cel mai adesea) părinteşti. Pe măsura
trecerii anilor şi a asimilării unor cunoştinţe şi abilităţi proprii „câmpului muncii” de oier,
ciobănaşii de ieri ajung să exerseze şi treburile aflate îndeobşte sub controlul adulţilor. Mai
mult decât nişte faze repetitive ale unui proces productiv, mulsoarea oilor şi fabricarea brânzei
sunt (din acest punct de vedere)un fel de încununare a unei instrucţii lente, anevoioase, în
temeiul căreia specializarea pastorală este, în sfârşit, înfăptuită. Spusele celor mai mulţi dintre
interlocutorii noştri situează în anii adolescenţei contextul unei asemenea „promovări”: 13-
14 ani (DG),14 ani (CM, ND, NP, VBN), 14-15 ani (VB), 15 ani (DP), 16 ani (TM), 15-16 ani
(DS), 16-17 ani (BD), 17 ani (TH), 17-18 ani (PR; S & MB), 18-19 ani (PC). Un caz ca acela al
lui SV (ce pretinde că la 12 ani: atunci m-am învăţat [a mulge oile] !) este singular.
În privinţa băieţilor, mulsoarea este trăită ca o încercare fizică, în raport cu numărul
de oi ce trec prin mâinile păstorului-copilandru: între 50 şi 80 oi (CM), cam 150 – 200 [oi]...
Atâta mulgea ciobanul, până să se obişnuiască. (VBN), [iniţial] mulgeam la oi... până la 100 de oi.
După aceea, mulgeam şi 150, 200 (VB), prima dată, mai puţine [oi mulse].; după aceea, au
trecut şi 200 - 250 de oi, că n-aveai ce face, erai singur... (TM), [turma de oi mulse cuprindea la
început] sub 200: 150-189... Ajungeau cam la 200... (NP), mulgeam câteodată câte-o sută, o sută
şi cincizeci... (IMT) Numărul de 100 (sau de 150) de oi pare a corespunde unei norme
individuale de lucru: Datoria la oi [la mulsoare] [era] cam o sută de oi, de persoană. Vasăzică,
dacă-s 300 de oi, trebuie trei oameni. D-apoi, unul mulge mai bine, unul [mai puţin]... Aşa e regula.
[ND]; Trebuia să mulgi cam 150 de oi, la un mulgător; 150 de oi era datoria la un cioban... (ID).
Dincolo de numărul de oi astfel „gestionate”, mulsoarea presupune adaptarea la un
ritm de fiecare zi, ceea ce (mai ales în cazul fetelor) poate varia de la o generaţie la alta:
[Mulsoarea are loc] de două ori pe zi. Şi de trei... (N & EF), Pe timpul ăla, când am fost eu tânără,
mulgeam oileşi la amiază... şi la 12:00! Acum, nu mai mulge nimeni [oile] la amiază, de trei ori pe
zi; acuma, le mulg doar de două ori (dimineaţa şi seara)... (MD) Rolul pe care băciţele aveau a-l
îndeplini la stână este, de asemenea, inaugurat o dată cu adolescenţa: Am două fete: pe-
amândouă, la vârsta de 14 ani, le-am pus la muls, la oi, când am fost... Şi învăţate să facă tot [ccea]
ce trebuia: brânză, cum se făceau treburile, atuncea... La 16-17 ani, erau... cu „diplomă”! (ND).
Acest angajament profesional pe termen lung este confirmat mai ales de băciţele de la Jina:
mulgeam oile, şi-apoi veneam de dădeam cheag la lapte şi făceam brânza (MD); Am învăţat acasă
să mulg, să fac brânza, de la vaci. Şi după ce-am terminat şcoala, m-am ocupat mai mult de
brânză... (MT).
Ca o implicaţie socială a sucesiunii „tehnice” a muncilor pastorale din anii copilăriei,
„şcoala” stânei degajă şi legitimează o ierarhie a rolurilor prescrise ciobanilor-ucenici, sau
dobândite de ei. Prin definiţie, ciobanul este asociat lucrătorilor ovini – ăştia de la oi (ND),
indiferent de vârstă, spre deosebire de o noţiune ca aceea de păstor, atribuită (de acelaşi
oier) unor oameni mai în vârstă, la nivelul mai multor specializări zootehnice: Sunt şi păstori de
vaci, de porci... Ceea ce un interlocutor precum CM enunţă de o manieră generală drept grad
de cioban are îşi are temeiul într-o înţelegere populară a unor „trepte ale oieritului”, în
legătură cu care „organigrama” poziţiilor ce asigură, într-un fel sau altul, articularea ciobăniei
(DB) ca sistem profesional confirmă natura cumulativă a însuşirii acestei ocupaţii.
Anumiţi oieri menţionează funcţia de vătaf, încredinţată la 12 ani lui IV şi explicată
astfel de PC: Când plecam în transhumanţă, vătaful era înaintea oilor şi ţinea cont de toate
treburile. Atribuţiile unui vătaf pot părea suprinzătoare şi în raport cu adolescenţa acestuia:

12
 „Ăştia [poienarii] [...] aveau vătaf, dom’le de 15-20 de ani; aveau nădejde în el! Ăluia Îi dădeau
banii, pe mâna lui, ăla comanda tot, ăla avea de-ăştialalţi [ciobani alogeni], şi-apoi bătea la ei!”
(DS)

O poziţie ierarhică însemnată este şi aceea de boitar, descrisă ca ajutor al celui mai
mare [cioban] (PC); alteori, acest rol auxiliar este pus în raport cu un om mai în vârstă (TH),
sau chiar cu doi ciobani mai mari (ca vârstă şi ca statut) (TM). Autoritatea în administrarea
stânei ţine în mod constant seama de experienţă şi „senioritate” - Ciobanul-şef era unul mai în
vârstă – dar tocmai de aceea asistenţa ciobănaşilor este practic indispensabilă: de obicei [şeful
cioban] lua şi el câte-un copil cu el, pe vară, ca să-l ajute (IM – Dobra). Pe de altă parte,
autoritatea pastorală rămâne întotdeauna într-o strictă condiţionare tehnică, aşa cum o
dovedesc băciţele de la Jina (MD, MS, MT), specializate de copile în fabricarea brânzei, şi al
căror prestigiu decurge direct din capacitatea lor productivă: acolo unde-s oi multe, aia
înseamnă „bace” (unde-s 400-500... 800... 1000), nu aşa, că mulgi [doar] 30-40 de oi: aia nu-i
bace! (MT)

ASPERITĂŢILE UCENICIEI PASTORALE

Iniţierea ciobănaşilor în disciplina şi modul de lucru propriu stânei (ca unitate

economică) reclamă adaptarea acestora la o serie de asperităţi de ordin ecologic şi
meteorologic, inerente exigenţelor unei profesiuni exercitată – aşa cum mai toţi
interlocutorii noştri o spun – sub cerul liber. Frigul, ploaia, zăpada, hrana rece, somnul, bolile...
alcătuiesc astfel un fel de „cortegiu” ce însoţeşte inevitabil (şi) pe micii păstori, deja
participanţi la muncile încredinţate de părinţi în cursul oieritului estival şi chiar hibernal.
Amorţeau mâinile... [la muls], îşi aminteşte CM, după cum ISM ţine minte că Mă
usturau, îmi îngheţau picioarele atâta, şi nu mai puteam... Frigul „pune la încercare” ciobanul-
ucenic, mobilizând resursele fizice ale acestuia pentru buna îndeplinire a sarcinilor primite
încă din anii „prunciei”:

„Venea ăla [un cioban adult] (poate intenţionat, sau învăţat de tata: „Măi, ai grijă de copilul
ăsta!”), şi noaptea, lui îi era frig, şi ne scula. Nu vream, noi stăteam ciuciţi, în cojoc, acolo... şi ne
mai dădea şi câte-o bâtă: „Scoală, mă!” „Nu mă scol, lasă...” (te încălzeai acolo, cumva, stăteai
ciucit). Şi ne mai dădea câte-o bâtă pe spate: „Măi, eu nu mai pot de frig, şi tu spui că nu ţi-e
frig...? Ia scoală, mă, şi dă roată!” Şi te plimbai, roată... în cerc, „în sens giratoriu”, aşa, după oi...
Tot jucai pe-acolo, nu ştiu ce, iar te puneai jos...” (ISM)

Senzaţia de frig şi „domesticirea” sa prin chiar efortul cotidian al vieţii de la stână

aparţin contextualizării pastorale a „ambientului” reprezentat de „stihii” de tot felul, fie pe
durata păstoritului montan, fie pe drumurile transhumanţei. Rezistenţa ciobănaşilor la
asemenea condiţii de lucru este descrisă însă nu atât ca o calitate pasivă, „organică”, cât prin
angajamentul lor efectiv, ca un fel de (re)afirmare continuă a vocaţiei astfel conturată: eu am
fost un copil iute, de nu mi-a fost lene să mă desculţ la picioare, să mă schimb, că umblam ud...
(IV), am mers prin zăpadă până la gură, aşa mă culcam: ud, într-un grajd de vite... (IMC), te udai,
n-aveai unde să te desculţi... (ISM) Într-un fel, oierii mărgineni admit că, aidoma geografiei
variabile a practicii transhumante, nici climatul sub care ucenicia lor s-a petrecut nu a fost –
nu a putut fi – negociabil: Am învăţat să muncim... indiferent [de vreme]: prin ploaie, prin viscol...
(PC)
Alimentaţia ciobănaşilor relevă un leitmotiv similar al copilăriei trăite de aceştia, ca şi
cum asprimea intemperiilor meteorologice urma a fi completată cu precaritatea sau
insuficienţa nutrimentului unor „elevi” ai gospodăriilor pastorale: Erau necazuri, atunci [în
trecut], mâncam cu necazuri, cu... mămăligă necernută, făcută la moară de ciocane [ştiuleţi de

13
porumb] (IV); Când mă sculam, făcea mămăligă [cu brânză]... bulz (cum zicem noi), şi mă
duceam cu tata la miei, pe vârf... (IP). Într-o rememorare a unei întâmplări din îndepărtata sa
copilărie de la stână, CM evidenţiază contrastul dintre „norma” de hrană de mai „toate
zilele” a unui copilaş-păstor, şi cea mai mică schimbare intervenită într-un atare „meniu”:

„Au trecut nişte oameni pe-acolo, la treaba aia unde eram eu, şi m-au întrebat „Ce am mâncat
de dimineaţă”... Păi, „Mămăligă!” „Păi cu ce?”, „Cu lapte!” „La amiază?” „Acuma, dacă avem,
mâncăm şi pâine; dacă nu, iară mămăligă cu lapte şi cu brânză!” (Asta era... leguma noastră!) Au
trecut, săracii, cu nişte bomboane, şi le-a fost milă de mine: „Uite, copile, îţi dăm şi noi din
partea noastră nişte bomboane! Cu atâta te putem ajuta...” Le-am mulţumit, şi-i ţin minte, uite,
şi-acuma, când am intrat în `76 de ani...”

Amintirile sătenilor mărgineni au reţinut şi „proba” somnului, în fapt o altă rigoare în

cursul deprinderii muncii de cioban. Uneori, ca în cazul lui IP, micii păstori sunt (din acest
punct de vedere) menajaţi de părinţi: În fiecare dimineaţă, pe mine mă lăsau să dorm mai mult,
până la 9:00... 10:00, că mieii – când se cunoaşte de ziuă – deja mieii pleacă din târlă. Îndeobşte
ciobănaşii au a se supune totuşi unui program inflexibil al treburilor de la stână: Le mulgeam
[oile familiei] de trei ori. Dimineaţa, la 4: „Deşteptarea, copile!” (IF). Însuşirea unui asemenea
ritm este anevoioasă, aşa cum o arată cuvintele lui IMC:

„Ştiu că atunci când m-o dus întâi şi m-o pus (eram copil, no!) – el [tatăl] se scula după lapte,
când era ziuă, ele erau gătate de muls – cădeam acolo... de somn, cădeam între ele, şi ziceau
ciobanii ăia: „Cu ăsta, nu ne facem noi treaba!” Şi m-am obişnuit! Dădeam în strungă şi cădeam
de somn!”

Poate ca o consecinţă directă a unora din dificultăţile sus-menţionate, sau a

conjuncţiei lor în traiul micilor „păcurari”, problemele de sănătate nu lipsesc din ele din
narativitatea autobiografică a oierilor mărgineni din zilele noastre:

„Am fost bolnav; eu aveam vreo patru anişori, prin `40... Ţin minte, că râdeau după aia,
unchieşii [?] ăştia... „Ce ai, Nelule?!” (Eram bolnav de friguri... Erau friguri, pe timpul ăla.) „Ce să
am... Am friguri...”(„Friguri” îi spunea la boală, atunci). Şi-apoi, noi am fost [cu oile] prin
împrejurul Brăilei, pe câmpuri pe-acolo.” (IV)

CONCLUZII:
NOILE GENERAŢII DE MĂRGINENI ŞI VIITORUL OIERITULUI LOCAL

Întrebată fiind despre perspectivele oieritului mărginenilor, o bătrână din Jina (fostă
băciţă) exprimă un scepticism mai general în satele din regiune asupra adeziunii noilor
generaţii pentru această ocupaţie tradiţională:

„Nu se mai duce un copil la oi... Toată ziua stătea cu un clăţău [grup de 20 de oi, mai mare
decât aripa şi mai mic decât cârdul, cioporul şi turma. (dexonline.ro)] de oi, un copilaş mic, el
aşa era învăţat: cu fluierul în gură, cu bâta în mână, şi cânele lângă el, şi măgarul între oi...”
(MS)

Dincolo de poetica în care MS învăluie portretul ciobănaşului băştinaş,

interlocutoarea noastră relevă (în fond) dezinteresul pe care nu puţini din tinerii
contemporani îl arată pentru preluarea sau perpeturea îndeletnicirii ce asigură încă
prosperitatea celor mai multe gospodării din partea locului: Nu mai vor... să le placă meseria, e
o meserie mai murdară... (CM); Nu-l interesează ce oi are tată-său, [ci] numai să-i dea bani...
„Băiatul meu îl ţin acasă, cum să-l dau la oi?!” (IV); Băiatul [fecior] nu vrea să se mai mai ducă cu

14
oile... E greu... (DG). Într-un fel sau altul, asemenea păreri par să contureze imaginea unei
rupturi între părinţii şi copiii tilişcani, poienari şi jinari, referitoare la creşterea oilor ca
resursă socio-economică; involuţia demografică întăreşte întrucâtva această imagine (Nu mai
sunt nici [mulţi] copii, că înainte erau şi 10... 12, în casă! Şi-acuma, nu mai au mai mult de unul-
doi... [MT]).
În principal însă, discontinuitatea în „orientarea profesională” dintre generaţiile de
săteni mărgineni ţine – aşa cum am văzut de la începutul acestui text - de rostul atribuit
şcolii, şi nu stânei, în instruirea copiilor şi tinerilor zilelor noastre. Uneori, oierii localnici
trădează o anumită ezitare între stână şi şcoală (ca „proiecte” educţionale): Ăştia, din ziua de
azi, se duc la facultate... Vara, mai fac şi ei [păstorit]. Şi eu am copilul la facultate, şi face... mulge
oile, a crescut lângă ele, acolo, dar... nu face ceea ce am făcut eu! Şi aşa te înveţi, făcând de mic;
mare, nu te mai înveţi... (NB); Apoi, copiii ăştia ai mei... unul l-am crescut [oier]; unul e domn... e
inginer în Sibiu (şi ăsta, nu-i cu mine, are casa lui...) (ND) Altminteri, conlocutorii noştri pun în
lumină tocmai un „curriculum” şcolar al propriilor fii sau fiice, la nivel de liceu (CM, VB, GM),
şcoală de meserii ([Feciorul] Ăla mai mare a făcut mecanică auto (PI) sau învăţământ superior
(Am băiat inginer silvic [CB]). În aceste împrejurări, „pedagogia pastorală” îşi pierde din
consistenţă, în pofida valenţelor practice cu care aceasta este încă investită:

„Acuma, [tinerii locali] cresc, tată-său descurcă treaba, şi el [feciorul], când să-l lase cu treaba
lui, el... nimic, m-aţi înţeles?... Crescut în... târla lui tată-său, acolo, „Lasă-l, să trăiască bine!” Nu
trebuia aşa, dom’le, crescut, omul...! Să fie un pic... să ştie şi bun, şi rău... ăla, iasă om!” (ND)

Poate ca un ecou al unor asemenea convingeri, oieri ce izbutesc în a-şi încredinţa

meseria şi turmele către ai lor feciori sau fiice încă mai pot fi întâlniţi în Mărginimea Sibiului.
Este adevărat: fiii mărgineni ajung acum să-şi întemeieze adeseori propriile gospodării
departe de vatra satului de obârşie: Al meu [fecior] are cumpărat pământ în Banat, casă,
saivane, are furaj... Seamănă porumb, seamănă trifoaie, pentru animale... El nu mai vine niciodată
cu oile [în transhumanţă] cum am mers noi, nu... (NPN); Eu am un băiat, şi-a cumpărat [...] pe la
Lugoj, nişte pământ, de la oameni. Are pământ, şi le ţine [oile] pe pământul lui, acuma (IDN); Şi
eu am casă, acolo, în Banat: băiatul, e la oi, acolo (are multe: are o mie şi nu ştiu câte...) (DPV) În
alte situaţii, fiicele sunt şi ele implicate în acest proces de relocare a „oviculturii” sibiene: Eu
am o fată cu un băiat la Timişoara; şi a rămas la Timişoara, acolo, are casă cumpărată în sat, le-a
dat primăria [locală] păşune acolo, şi stau acolo (ID); Băiatul e în judeţul Arad (pe lângă Lipova),
iar fata e pe lângă Lugoj (IMT). Crescătorii de oi tilişcani, poienari sau jinari renunţă astfel la
transhumanţă, chiar şi când aceasta acoperă în întregime memoria părinţilor lor, spre a se
statornici în alte zone ale ţării (mai ales în Banat), mai prielnice oieritului hibernal.

15
 LISTA INTERLOCUTORILOR CITAŢI
Jina:
BD = Bogdănel Dumitru [născut 1953]
DG = Dumitru Gheorghioi [născut 1940]
DPV = Dan Pavel [născut 1938]
DS = Dumitru Stroe [născut 1932]
ID – Ion Dănuleţiu [născut 1931]
II = Ion Iancu [născut 1936]
IM = Ion Moga [născut 1954]
IM – Dobra = Ion Moga din Dobra [născut
1935]
IP = Ion Pamfiloiu [născut 1936]
Poiana Sibiului:
CB = Constantin Banu [născut 1932]
CV = Constantin Vulcan [născut 1925]
DB = Dumitru Baja [născut 1940]
DD = Dumitru Dobrotă [născut 1932]
ID = Ion Dăncilă [601 A] [născut 1935]
IDB = Ion Dobrotă [născut 1938]
IDN = Ion Dăncilă [607] [născut 1925]
IF = Ion Furtună [născut 1935]
IMN = Ion Muntean [221] [născut 1938]
IMT = Ioan Muntean [577 A] [născut
1938]
Tilişca:
CM = Constantin Mihaiu [născut 1940]
DC = Dumitru Câmpean [născut 1935]
DCG = Dumitru Ciorogariu [născut 1960]
DP = Dumitru Popa [născut 1967]
DM = Dumitru Mihai [născut 1952]
DZ = Dumitru Zeic [născut 1940]
IMC = Ioan Miclăuş [născut 1932]
IP = Ioan Popa [născut 1949]
IR = Ioan Rodean [născut 1942]
IV = Ilie Voicu [născut 1932]
IST = Ion Stroe [născut 1959]
GM = Gheorghe Morariu [născut 1949]
MD = Maria Dragomir [născută 1940]
MS = Maria Sterp [născută 1941]
MT = Maria Toader [născută 1941]
NM = Nicolae Morariu [născut 1952]
PCŢ = Pavel Cunţan [născut 1946]
TC = Toader Constantin [născut 1929]
SV = Simion Vingărzan [născut 1940]
VD = Vasile Dogaru [născut 1936]
IVN = Ion Vonica [născut 1935]
ISM = Ion Simion [născut 1938]
IŞ = Ion Şufană [născut 1927]
GV = Gheorghe Vonica [născut 1940]
GŞ = Gheorghe Şufană [născut 1932]
NB = Nicolae Banu [născut 1940]
ND = Nicolae Dobrotă [născut 1936]
N & EF = Nicolae [născut 1931] şi Elena
NP = Nicolae Prodan [născut 1946]
Fântână [născută 1941]
NŞ = Nicolae Şufană [născut 1937]
NB = Nicolae Bunea [născut 1956]
NPN = Nicolae Pavel Nan [născut 1940]
PC = Petru Câmpean [născut 1940]
PR = Petru Rodean [născut 1940]
S & MB = Simion [născut 1935] şi Maria
Banciu [născută 1940]
TH = Toma Hodoş [născut 1943]
TM = Toma Miclăuş [născut 1940]
VB = Vasile Bratu [născut 1936]
VBN = Vasile Banciu [născut 1936]
16
TILIŞCA

17
 CONSTANTIN MIHAIU
(Tilişca, nr. 568)
Marin Constantin - Domnule Mihaiu, de
la ce vârstă aţi deprins prima dată oieritul?
Constantin Mihaiu - De când am fost mic,
de la 12 ani [data naşterii: 1940], de la 10-11
ani...
MC - Aţi fost, probabil, un ajutor al tatălui
dumneavoastră, şi el oier...
CM - Da.
MC - Ce muncă putea face la stână un
copil la o vârstă atât de timpurie?
CM - De la opt ani, am fost la munte, la
strungă! Dădeam oile la mulsoare.
MC - Pe urmă, aţi... avansat?
CM - Da, am „avansat” în grad de cioban!
Doamna Mihaiu - A fost la sterpe, pe urmă, la
mânzări, le mulgea...
CM - Când am fost la 14 ani, am fost la
muls, din primăvară până-n toamnă.
MC - Cam câte oi puteaţi mulge pe atunci?
CM - Între 50 şi 80, aşa, prima dată, mai
multe nu puteam să ţin. Amorţeau mâinile... Au
trecut nişte oameni pe-acolo, la treaba aia unde
eram eu, şi m-au întrebat „Ce am mâncat de
dimineaţă”... „Păi, mămăligă!” „Păi cu ce?”, „Cu
lapte!” „La amiază?” „Acuma, dacă avem,
mâncăm şi pâine; dacă nu, iară mămăligă cu
lapte şi cu brânză!” Asta era... leguma noastră! Au
venit, săracii, cu nişte bomboane, şi le-a fost milă
de mine: „Uite, copile, îţi dăm şi noi din partea
noastră nişte bomboane! Cu atâta te putem
ajuta...” Le-am mulţumit, şi-i ţin minte, uite, şi-
acuma, când am intrat în `76 de ani...
MC - Dar în transhumanţă, când aţi pornit
mai întâi?
CM - Când am fost de 12 ani! M-am dus
până pe Târnave, şi de-acolo am ajuns până la
Câmpia Turzii, cu turmele de oi...
MC - ... ale părinţilor dmneavoastră?
CM - Păi eram mai mulţi [tovarăşi], că erau
oi puţinele... Aveam câte 50-60 de oi, unul, şi
eram mai mulţi, adunaţi... Eram cu un
văr, ăla era [cu oile] de vreo 30 de ani, văr bun
cu mama, m-o lăsat cu el, să mă
ocrotească... Apoi, m-a „ocrotit” până... Mă lua
noaptea, să umblu după oi, şi eu nu vedeam... vai
de capul meu! Am fost necăjit, în viaţa asta...
Pe la 13 ani am fost pe-acolo [din nou],
după aceea, pe la 14... tot prin părţile alea,
toamna... Pe vară, mergeam aicea, sus, la fânaţe...
Pe iarnă, iară le scoteam, aicea, sus; stăteam
până către sărbători, aşa, când veneam cu ele
acasă, către Bobotează, pe la 5 ianuarie. Ne
întorceam şi stăteam aicea, la fânaţele noastre;
aveam fân, acolo, aveam sălaşe, şi ne-adăposteam
oile, aci.
După ce m-am mai mărit, am fost în
Banat, câţiva ani, câtre Jimbolia, în părţile alea
stăteam şi iarna pe-acolo.
MC - Cum decurgea un asemenea drum de
transhumanţă, mergeaţi pe jos?
CM - Tot pe jos, da.
MC - Cât dura?
CM - N-aveam niciun rost să mergem
repede! Făceam o lună de zile până la Jimbolia,
liniştiţi, aşa...
MC - Deci mergeaţi, mai făceaţi câte-un
popas...
CM - Da, da! Unde ne-apuca seara, stăteam,
făceam un pic de foc, un pic de mâncare ce
făceam... Şi mâine-zi, mai departe iar...
MC - Au fost cazuri în care aţi călătorit şi
pe timp de noapte?
CM - Au fost, au fost...
MC - Cum vă orientaţi, spre a nu vă
rătăci...?
CM - Aveam direcţie... Unde găseam de
mâncare, stăteam şi noaptea – dacă nu deranjam
pe nimeni; stăteam o zi – două, după aceea
plecam iară mai departe. Mai erau IAS-uri,
Gostate care nu aveau oi, mai aveau oamenii
nevoie să le mai dai câte-un ban, ceva, mai
vorbeai cu un paznic, cu un preşedinte, cu cine
puteai...
MC - Aveaţi animale de ajutor cu care vă
transportaţi proviziile?
CM - Măgarii!
MC - Încărcaţi multe bagaje, astfel?
CM - Da, puneam până la 30-40 de
kilograme pe unul; şi-apoi, aveam câte doi-trei
măgari.
MC - Făceaţi probabil mai multe popasuri...
CM - Da, unde-ajungeam, dacă era un pic de
loc zvântat, ţărânos aşa, să putem aduna
18
oişoarele... să nu fie un gard, sau dacă era posibil, CM - Aveam pe cineva de la un IAS sau CAP;
teren al omului, să nu-i facem gunoi... Nu făceau ne puteam „lipi” [acolo] unde nu aveau ei, oi. Ne
rele, oile. învoiau pe noi. Şi-aşa că ne-am descurcat cu am
MC - Aţi dus cumva oile şi cu trenul? putut, dar... am muncit destul, acum nici nu mai
CM - Am mai folosit şi trenul, dar foarte pot... Dar nici nu mai fac [oierit]! Că la anii care
puţin; tot pe jos... îs, Doamne... ţine-mi-i...
MC - Când începeaţi transhumanţa, MC - Aţi început oieritul când eraţi copil
toamna? încă...
CM - Da, după 1 octombrie – dar nici nu ne CM - Da.
prea apuca 1 octombrie, şi eram porniţi la drum... MC - Dar după ce v-aţi căsătorit?
Ne ortăceam, câţiva inşi, cum v-am spus... cu oi CM - Tot aceeaşi meserie.
mai puţinele, făceam patru-cinci sute, şase sute MC - Am auzit că, în alte situaţii, doamnele
[de oi, în total], până la o mie. Şi-apoi ne au mers cu brânza la piaţă...
dădeam rând: stăteam o lună de zile eu, o lună, Doamna Mihaiu - ...[cele] care erau definitiv
cel cu care mai eram ortac... acolo, au stat pe Banat... Stăteau acolo iarnă-vară.
MC - Aceşti „ortaci” erau rude de-ale [Cei] care mergeau în transhumanţă, aşa, se
dumneavoastră? duceau toamna, şi veneau când puteau.
CM - Consăteni. Am fost ani de zile cu un om Câteodată, şi mai repede; poate că nu aveau
de-aci, a murit ieri – Doamne, iartă-l! -, a fost mâncare la oi, nu găseau pe-acolo...
părintele doctorului Bratu din Sălişte... Cu el am CM - Acuma sunt [din cei] care au case,
fost mulţi ani. acolo...
MC - Rămâneaţi apoi până de sărbători... MC - În transhumanţă fiind, care era hrana
CM - Nu veneam! De-acolo, din Banat, rar dumneavoastră?
când am venit.. Acolo, stăteam toată iarna: mai CM - Cam brânza şi carnea: astea ne-au fost
găseam pe câmp, mai cumpăram [nutreţ], mâncarea noastră, hrana...
făceam cum puteam... Şi-apoi veneam numai MC - Hrană rece.
către 1 aprilie; porneam de-acolo înainte de 1 CM - A, nu, că făceam mămăligă! Mai
aprilie, aicea la noi se face iarba mai târziu. făceam şi tocană de cartofi...
Ajungeam către 1 mai, aicea, la noi. MC - Dar... unde dormeaţi?
MC - Ţineaţi seama în transhumanţă de CM - Jos, cu cojocul! În şube de-astea...
sărbătorile religioase, cumva? De pildă: MC - Nu răceaţi...?
porneaţi la drum de Sfântul Dumitru? CM - Aoleu, [alţi oieri localnici] îs tot
CM - Apoi... n-avea sfântul treabă cu noi! Noi strâmbi, săracii... Dar eu mă menţin!
aveam treburile noastre: să ne vedem la drumul MC - La văratul oilor, ce cuprindea stâna
nostru, şi la necazul nostru... dumneavoastră? O colibă...
MC - O dată întorşi în sat, închiriaţi CM - Două camere, atâta: una în care
păşunile de la autorităţi? făceam brânza, şi una [în care] făceam mâncare
CM - Da, după cum puteam: de la primărie, pentru noi.
de la IAS, de la CAP, după cum era posibilitatea. Doamna Mihaiu - Iarna, făceau [găteau] afară...
Am fost şi la Negru-Vodă, dacă aţi auzit... MC - Aveaţi acolo, presupun, o amenajare
MC - În judeţul Constanţa... pentru oile cu lapte...
CM - Da. Însă le-am dus cu trenul, şi CM - Da, pentru mânzări. Şi sterpele, le
le-am adus [astfel]. Am pornit într-o primăvară, dădeam sus, la munte. La brădet acolo, cum se
să venim cu ele pe jos: vai de mine! O fost spune...
departe, tare: ne-a apucat 20 aprilie acolo, în MC - Iar mieii?
mijlocul Bărăganului, dacă aţi auzit de Ciulniţa... CM - Tot la munte.
MC - Am auzit. Doamna Mihaiu - ... [Ceea] ce erau de vânzare,
CM - De-acolo le-am îmbarcat la tren, şi am berbecuţii, îi vindea, iar mielele... erau oprite să
venit cu ele. Cu trenul. întărească producţia.
MC - Alegeaţi aceste regiuni de iernat la MC - Ne-aţi spus despre munca
recomandarea cuiva? dumneavoastră de strungar, de mulgător... Dar
CM - Păi, auzeam că... ştiam că-l mai jos [la ca baci...?
şes], ea iarna mai blândă, da. CM - Am fost şi baci! Făceam caşul sau
MC - Cum vă înţelegeaţi cu localnicii? telemeua, fierbeam zerul...

19
Doamna Mihaiu - ... mulgea.
MC - Care era „reţeta” de producere
pentru telemea?
CM - „Telemea de Sibiu”...! Care după cum o
face, aşa o vinde! Fiecare avem „stas-ul” nostru.
Dacă este igienic, ţi se „haznă” [câştig] şi ţie, şi la
cine vinzi; dacă eşti murdar, apoi... mai stai cu ea,
nu ştiu ce să mai zic... Dacă te duci pe piaţă, vezi
fel şi fel de brânză... Brânza noastră „de Sibiu”
era cam... vestită, foarte bună...
Doamna Mihaiu -... din cheag natural, din
stomacul mieluşeilor ăia mici... Îl muiam în apă
caldă, îl strecuram frumos, şi dădeam cheag la
lapte. Trebuie să ştii, să nu dai cheag prea mult...
CM - Trebuie să ai măsură, şi la cheagul ăla,
cât să pui...
MC - Cât dura până la maturare?
CM - De când îi dădeam cheag, până...? Cam
o jumătate de oră.
MC - Apoi puneaţi laptele în crintă, nu...?
Se scurgea...
CM - Zerul, da. Trebuie tăiată [brânza] de
câteva ori, până o faci; nu o poţi [pune] direct în
sedilă, şi o scoţi... gata! Trebuie să o mărunţeşti; o
dată o tai mai mărunt, după aceea, mai mare...
mai mare, apoi îi tai marginile, să-i dai formatul...
Are „chestiile”ei, şi brânza!
MC - În continuare, aranjaţi brânza astfel
„formată” în nişte recipiente din lemn,
ciuberele, nu?
CM - Da.
Doamna Mihaiu - ... o ţineai la saramură, apă cu
sare...
CM - După aceea, o puneam la putină,
şi-i dădeam sare cât socoteam. Pe urmă, rămânea
acolo, în putină, până la vânzare. Îi dădeai sare
cât îi trebuia, să ia saramură, şi aşa stă: ca
peştele!
Doamna Mihaiu - ... şi puneai saramură pe ea.
CM - Să nu stea fără saramură, asta-i
interesul la brânză: puterea la brânză să fie... ouă
dacă-l bagi, să nu stea pe fundul la saramură...
Doamna Mihaiu - ... să-l ţină deasupra, aia-i
„reţeta” la saramură.
MC - Dar caşul?
Doamna Mihaiu - Ăla-l închegi şi storci bine...
CM - Caşul se face brânză [de burduf]; ăla
trebuie stors mai tare. Iasă şi urda mai bună (aia
care-i de la caş, e mai grasă). Era laptele aşa cum
îl mulgi de la oaie; acum, laptele e dat prin diferite
maşinării, îi i-au grăsimea. Dar noi aşa-l lăsam,
şi-apoi îl puneam (la munte aşa se punea, că
acolo facem brânză de burduf): ciopleam nişte
lemne de brad, şi le puneam aşa, ca în formă de
masă; acolo puneam caşul, şi se punea unul peste
altul (ca să se stoarcă, stând acolo... Se stoarce şi
se-ngălbeneşte, cam o săptămână, aşa.) Se
dospea, şi abia după aceea, îl frământam şi-l
băgam prin maşină, sau... tot în vasele alea de
lemn, de-l făceam bulgări, îl frământam şi-l băgam
în burduf. Cum v-am spus: se rădea părul pe
deasupra [pieii] de la oaie, şi pe partea unde era
părul, se spăla bine, şi se băga brânza; acolo stă
brânza bine, aia „de burduf”.
MC - Dar jintiţa, balmoşul...?
Doamna Mihaiu - Jintiţa [se obţine]... se ia din
urdă, se lasă de se acreşte...
CM - ... şi aia se punea (mai demult) tot în
burduf, tot aşa... ras, cum v-am spus; se înnoda
bine, se lega bine.
Doamna Mihaiu - ... Balmoşul [se obţine] din
lapte cu puţină făină de mălai, cu caş...
MC - Prin urmare, trebuia să aveţi pe
munte şi recipientele, şi cheagul, şi sarea...
CM - [Sarea] o zdrobeam, şi-apoi o făceam
pe piatră... Acuma se găseşte de cumpărat, nu
mai trebuie să te necăjeşti, dar atunci, mai înainte,
o cerneam noi şi o făceam aşa, pe bolovan,
frecam, cu un bolovan pe deasupra şi cu unul pe
dedesupt, şi-apoi o zdrobeam bine, o făceam
mărunt şi-o dădeam la brânză: câte un sfert de
kilogram la 20 de kile de brânză (asta era
măsura). Acuma... şi după gustul omului, ştiţi...
Dar cam atâta se dădea.
MC - În afara acestor produse, ce preţ era
pus pe lâna oilor dumneavoastră?
CM - Se punea, dom`le... Au fost fabrici de
covoare la Cisnădie, le făceau şi le trimiteau în
străinătate, unde era de export... Acum, nu se mai
cumpără, nu ştiu ce s-a întâmplat... s-a stricat.
Doamna Mihaiu - Covoarele erau duse [la
export] în Turcia...
CM - Acum nu mai ştiu ce fac oamenii cu ea
[lâna], că văd că toţi oamenii se vaită: fac greu
banii...
MC - Această lână era folosită şi pentru
portul popular local?
CM - Da. Aveam cioarecii, pe care de mic îi
foloseam la oi...
Doamna Mihaiu - ... se ţesea o pănură [dimie,
ţesătură groasă], şi pe urmă o dădeam la piuă, şi
se făcea pătură mai groasă: se făceau cioracei,
laibăre (le ziceam noi, aşa ca nişte scurte
[cojoace], căptuşite cu piele de miel).
CM - Şi-acuma [se poartă la sărbători], dar
e de pănură de cumpărat, acum, nu mai de-aia
făcută de părinţi, Doamne iartă-i! Alea s-au
demodat, cum să zic eu...
20
MC - Ce se întâmpla atunci când – în
transhumanţă, sau la vărat – unele din oile
dumneavoastră se îmbolnăveau, sau sufereau
de ceva?
CM - Făceam [leacuri] băbeşti! Tăiam din
ochi [al oii] „de gălbinare”(aşa se spunea din
bătrâni), dădeam din sânge pe bot (iar dacă
[oaia] lingea sângele, cam scăpa... Cea care nu
lingea sângele, puteai să ştii că aia... cam
murea...) Şi-apoi, când vedeam că nu mai e de
ţinut, o tăiam... M-am necăjit destul... Am purtat şi
pe măgar, am purtat şi-n spate, câte una care...
mai trăgeam nădeje că poate va scăpa...
MC - Au fost cazuri de râie la oi?
CM - Apoi de râie am mai avut, dar le-am
tratat. Le făceam baie [de dezinfecţie]. Dacă le
făceam de două ori pe an, n-aveam treabă. Că
ţurcanele astea, ştiţi, se cam spală apa din ele, nu
fac aşa râie ca ţigăile; alea ţin la apă mai mult...
merinoasele alea, cum îs în părţile alea, la
dumneavoastră acolo...
MC - Cred că da. Aicea sunt ai mult
ţurcane...
CM - Da.
MC - Cunoaşteaţi anumite plante
tămăduitoare pentru oi, sau poate şi pentru
oameni?
CM - Pentru ceaiuri de-astea...
Doamna Mihaiu - Auzi, şteregoaia la ce era
bună?
CM - Tot la râie... Se făcea o rădăcină, la noi,
şi-acuma se face... şi-i spunem „şteregoaie”, aşa
de mare... Rădăcina ei e bună, s-o fierbi şi s-o faci
să spele oile de râie. Amu, or ieşit medicamente...
Ştevia era bună pentru oi, când se strigau
la burtă.
Doamna Mihaiu - ... şi este spânz, în pământ, de
trage la animale, şi la oi... [când] i se umflă
pieptul la vacă sau la cal, la ce dai, şi sparge, şi
curge toată răceala aia, când erau răcite.
MC - În transhumanţă fiind, vă orientaţi
noaptea după bolta cerească?
CM - O, Doamne, dar după ce să ne
orientăm?! Eram cu un nepot... „Dumneata de
ce-ţi mai trebuie ceas?!” (Că mă uitam pe cer, şi
vedeam „Carul Mic”, „Carul Mare”, steaua care
răsare de cu seara...) După alea, mergeam şi
noapte, că ştiam că în partea aia... e spre apus!
MC - Domnule Mihaiu, aţi întâlnit şi
animale sălbatice în aceste drumeţii?
CM - Da: lupul, ursul... Lupul e mai hoţ! Vine
şi-n haită şi... hăt! Ursul vine cu putere, că [se]
zice „Te bagi ca ursul!” Ăla se bagă peste tine,
dacă n-ai nici câini... Dar dacă ai câini şi mai
pişcă, ştie frică şi ursul! Dar lupu-i hoţ, stă, doar
vine acolo şi dacă oaie trece pe-acolo, o-nhaţă şi o
pitulă imediat! Nu se poate să nu ai [pierderi]....
Doamna Mihaiu - La ordinea zilei! ... Au dat
legea cu vânătorii, să nu mai ţii câinii: e strigător
la cer! La oi, nu se poate fără câini! Ai strâns
atâţia câini vagabonzi, pe-ăia i-au dus...
CM - O lege proastă! Şi prin sat... te
pomeneşti că [animalele sălbatice] intră... Noi,
câinilor ce-i ţineam la oi, le dădeam să mănânce,
că... dacă nu, ăia îţi mănâncă prima data oaia!
Dacă ei te păzesc, tu să nu îngrijeşti?... Asta e
imposibil!
MC - Aţi avut mulţi câini ciobăneşti, cu
oile?
CM - Am avut câte trei – patru...
Doamna Mihaiu - Se adunau şi 12 – 14.
CM - Nu-i luai chiar pe toţi [în
transhumanţă]... Îi mai duceai cu maşina unde
trebuia... aveai nevoie tare, trebuia să aduci câinii
de-acasă.
MC - Aţi reţinut vreodată vreun cântec
sau baladă din voaţa dumneavoastră de oier?
CM - Alea nu mi-au intrat în cap!
MC - Dar tovarăşi de transhumanţă care
să fi ştiut cânta din fluier, aţi avut?
CM - Aici în sat, da. Cum era Titi [lui
Nechit], cânta cu fluiera de... Toată lumea îl
cunoştea, în comuna noastră, aici... El era mai
dibaci ca orişicare... Nu... băga din gât, aşa... ca
[atunci] când trebuie să mişte din gât, ştii... Cânta
fain... Am mai învăţat şi eu, dar nu mă pot lăuda.
MC - Aţi amintit de faptul că fiecare brad
are o cruce... La ce v-aţi referit?
CM - La clombiţele [?] alea din vârf; dacă vă
uitaţi, fiecare brad are în vârf ca nişte clombiţe, ca
un fel de cruce, aşa: şi-n sus, şi-n lături, aşa, câte
două-trei clombiţe, la vârf... Aşa porneşte el, de
jos...
MC - Vi se pare că astfel bradul este...
CM - ... un lemn mai credincios.
MC - Simţeaţi nevoia de rugăciune în
transhumanţă?
CM - Acuma, de rugat, ne-am rugat:
dimineaţa, seara... „Doamne, iartă-ne!” N-am pus
capul jos, să nu-mi fac o cruce, să spun „Tatăl
nostru”... N-am fost chiar aşa de duşman pe
nimeni, şi... m-a respectat Dumnezeu, că să...
... Nu puteam să las oile, să mă duc eu la
biserică: aveam meseria pe care am avut-o.
MC - Vă amintiţi de un fel de mâncare
specific ciobanilor din zona dumneavoastră?
21
Doamna Mihaiu - Tocana în ceaun! [Din carne]
de oaie, de miel... Ce carnea avea, de aducea
de-acasă...
CM - ... de porc, indiferent! Numai de câine
nu mâncam!
Doamna Mihaiu - ... călea o ceapă în slănină...
CM - ... Tăiam o ceapă, pe urmă puneam ori
carne, ori cartofi, ce aveam acolo... ulei... Şi-n ulei
se face bună, dar... la zile de post, sau la terminat
de slănină...
Doamna Mihaiu - ... punea carnea, o fierbea şi
când era aproape gata, punea doi-trei cartofi...
CM - ... mai cumpăram ouă, dacă era
comuna aproape şi găseam, să mai schimbăm
mâncarea, să mai facem o papară [pâine prăjită
cu brânză].
MC - Simţeaţi nevoia să schimbaţi produse
pastorale cu bunuri agricole din câmpie?
CM - Nu. Porumbul l-am cumpărat pe bani, şi
brânza iară... tot pe bani am dat-o!
MC - Deci asiguraţi alimentaţia animalelor
exclusiv prin bani.
CM - Pentru câini, pentru oi, pentru noi, cum
ne-a trebuit... Acolo era „mama porumbului”,
doară: în Banat, în Dobrogea şi în Bărăgan.
MC - Domnule Mihaiu... mai ţineţi minte
câte drumuri de transhumanţă aţi făcut?
CM - Nu ţin minte, destul de multe ori!
MC - Faţă de această transhumanţă din
trecut, cum este oieritul de la Tilişca în zilele
noastre?
CM - Prea puţin... Dacă sunt [astfel de oieri]
în Jina, la noi nu sunt...
MC - Cum explicaţi această situaţie?
CM - Prima dată, nu-s ciobani: nu mai găseşti
ciobani ca lumea; [cei de astăzi] ăştia-s numai
„turişti-ciobani”! Ciobanii, acum, vin să-şi facă
ceva bani, nu se uită la animalul ăla cum mâncă,
sau doarme, sau e bolnav... El, să-i treacă ziua şi
să-i iese banii [pe] care-i dă stăpânul...
MC - Aceşti ciobani nu sunt, probabil, din
partea locului.
CM - Cam puţini.
Doamna Mihaiu - ... moldoveni. Nici nu stau
mult...
MC - Nu aveţi încredere în cei din alte
regiuni?
CM - [Cineva, astfel] a stat şase zile...
MC - Care este atitudinea tineretului, a
noilor generaţii, faţă de această ocupaţie? Mai
merg tinerii de astăzi la stână, ca
dumneavoastră, de la vârste fragede?
CM - Nu le mai place... Nu stau la strungă,
cum am stat noi, şi să mânce mămăligă
amărâtă...
Doamna Mihaiu - ... fac liceul... [Atunci când
vin] să ajute, [vin doar] la muls, nu să stea cu
oile...
MC - Se tem de dificultăţile acestei
meserii?
CM - E şi grea... Nu ştiu de ce mi-s oasele, de
cât am dormit pe pământ... vai de capul meu! Nu
ştiu de ce mi-s oasele, de mai pot să dorm linişit,
aşa... Credeţi-mă... Oi fost rezistent, sau...
Dumnezeu face aşa ceva... Asta mă gândesc, că
tot Dumnezeu întăreşte...
... Apoi, vifore, vai de mine... era udă
haina pe mine până aicea, sus, de nu mai puteam
ţine, că era cojocul... Vai de mine, am încălzit la
piept aicea, miei, de... Să mă încălzesc şi să-i
încălzesc şi pe ei... Nu ştiu cum de mai stau
oasele astea...
... Am fost o generaţie de oameni mai
rezistenţi, nu ştiu... Ăştia de-acuma, parcă-s mai
plăpânzi... Nu mai vor... să le placă meseria, e o
meserie mai murdară...
MC - Nu aveţi un fecior care să vă
moştenească din acest punct de vedere...
CM - Nu...
MC - Am văzut că există la Tilişca o
Asociaţie a Oierilor... Are vreun rol pentru
oieritul local?
CM - Are, că uite: a făcut baie de oi, pentru
toată comuna, şi e foarte uşor, acolo, să le faci
baie... Cu bani europeni, dar ei au intervenit şi au
făcut o treabă bună. E pe prima stradă pe care o
faci în jos...
Doamna Mihaiu - ... către pârâu.
22
 DUMITRU CÂMPEAN
(Tilişca, nr. 75]

Marin Constantin – De la ce vârstă aţi început

oieritul, Domnule Câmpean?
Dumitru Câmpean – De la 14 ani.
MC – Aţi mers la stână împreună cu familia
dumneavoastră?
DC – Nu, numai eu cu oile. Famila a rămas
acasă.
MC – Aţi fost angajatul cuiva, acolo?
DC – Nu, n-am fost angajat de nimeni. Mă MC – Ce traseu urmaţi în această
duceam eu... transhumanţă? De pildă, spre Banat...
MC – Unde aţi ajuns mai întâi cu oile? DC – Plecam pe-aicea, pe la Jina, ocoleam
DC – Da, da... Prima dată, am fost pe Jina, şi o luam peste munte, şi coboram la Haţeg.
Târnave - pe Târnava Mică -, şi până-n Mureş. Pe Mergeam un pic prin Ţara Haţegului, şi pe urmă
urmă, am ajuns în Banat, după aia... intram dincolo, în partea ailaltă, spre Caransebeş.
MC – Înainte de a termina şcoala, practic. Şi mergeam roată, tot pe Caransebeş, şi intram
DC – Da, da. într-o pădure, la Buziaş. Şi de-acolo, intram în
MC – Care au fost primele cunoştinţe pe Timiş, luam albia Timişului în jos, până ajungeam
care astfel le-aţi deprins? Ce puteaţi face, copil la locul de destinaţie...
fiind, la stână? MC – Acolo aveaţi stâna?
DC – Păi... meseria oilor, că altfel... Ceea ce DC – Nu, n-aveam. Stăteam acolo (v-am
am învăţat de la tata. spus), ca şi cum [oile] ar fi fost furate. Vorbeam
MC – Deci la început, v-aţi însoţit cu cineva, [de la] câte o... fermă, ne aranjam cu
părintele... cineva, cu un inginer pe care îl cunoşteam... Dar
DC – Da, prima dată. Pe urmă, tata o fost numai noaptea umblam cu ele, că ziua nu
bătrân – că eu am fost ultimul băiat, al şaselea puteam! Ziua săteam în câte un bugeac, în
copil al lui tata! Şase fraţi. câte-un stuf...
MC – Toţi aţi făcut această muncă? MC – Deci trebuia să vă ascundeţi.
DC – Nu, numai cinci, că am avut şi-o soră, o DC – Ziua, ne ascundeam! Ştia numai ăla de
fată; ea a învăţat şcoală. noi, şi...
MC – Ce vârstă aveţi acum, Domnule MC – După armată, aţi continuat această
Câmpean? meserie...
DC – Cât îmi daţi? DC – Da.
MC – 80...? MC – În transhumanţă, mergeaţi şi cu
DC – 81! soţia?
MC – Înseamnă că aceste amintiri ale DC – Nu, mergeam numai eu; ea stătea
dumneavoastră sunt din anii `50... acasă, că am avut copii... Vara veneam aicea.
DC – În `49 am fost prima dată. Am fost pe Soţia Domnului Câmpean – La munte, la
Târnave, atunci. pădure, unde aveam „colibele”, aşa ziceam...
MC – Erau anii colectivizării, în ţară... Nu DC – La fânaţe.
era dicilă transhumanţa, nu vă opreau Soţia Domnului Câmpean – Aveam cosaşi,
autorităţile, pe drum? coseau, făceam fân...
DC – Ne mai opreau... MC – Spuneaţi că şi tatăl dumneavoastră a
MC – Călătoreaţi pe jos, pur şi simplu? fost oier. Dar bunicul, mai ţineţi minte?
DC – Pe jos mergeam. Am fost în Banat (pot DC – Nu-l mai ţin... Şi el, tot cu treaba asta.
să spun şi treaba asta), şi veneam cu oile... parcă MC – Pe unde, în Banat, în Bărăgan...?
ar fi fost furate, nu ale noastre... DC – Nu, atuncea nu mergeam cu oile.
MC – Nu era voie... Mergea la grofi, pe la Padina [?].
DC – Nu! MC – Aţi menţionat pe fraţii
MC – Şi atunci, trebuia să vă furişaţi. dumneavoastră, şi ei oieri. Mergeaţi împreună
DC – Am făcut şi treaba asta!

23
cu ei în transhumanţă, sau fiecare îşi avea DC – Şi ne dam rând.
turma sa, stâna proprie? Soţia Domnului Câmpean – De exemplu, dacă
DC – Până ne-om însurat, am fost toţi aveai oi mai multe, făceai zile mai multe, şi de
laolaltă. După ce ne-om însurat [a avut loc o ciobănie, şi de băcie. Că mergeai şi la ciobănit, şi
individualizare a turmei], eu am fost cel mai mic la băcit.
dintre fraţi. DC – Făceai şi brânza, şi...
MC – Deci fiecare v-aţi constituit MC – Erau mai multe operaţiuni, deci.
gospodăria pastorală proprie. Nu erau turmele Soţia Domnului Câmpean – Da. Dădeau rând:
reunite. unii stăteau la oi, unii făceau brânza... Făceau
DC – La munte, eram mai mulţi... patru brânză de burduf.
[fraţi]. La stâna de vară. Şi pe timp de iarnă, MC – Cât de mare era un asemenea
eram erau mai mulţi, ne adunam... „ciopor”?
Soţia Domnului Câmpean – Plecau DC – Păi, până la 700... La munte, nu poţi să
[împreună] în Banat, sau în Bărăgan. Ori cu fraţi, bagi mai multe. Şi-aşa, de multe ori, dacă aveam
ori cu o rudă... 700 de mânzări, de exemplu, [pe] care le
DC – ... Cu cine ne puteam [înţelege]. mulgeam, alea le mulgeam în două: noaptea
MC – Cum se numea o asemenea stăteau... erau laolaltă, iar dimineaţa când plecam
asociere? „Ortăcie”, „întovărăşire”? cu ele, le mulgeam în două; le „rupeam” în două,
DC – Ortăcie! unele într-o parte, altele într-alta, ca să nu fie prea
Soţia Domnului Câmpean – Ortacii care... multe.
nu erau neamuri. MC – În timpul văraticului, eraţi însoţit de
MC – În afara acestor „ortaci”, mai aveaţi ceilalţi membri ai familiei dumneavoastră?
şi oi ale naşilor, sau ale finilor dumneavoastră? DC – Nu, acolo la munte, nu; la noi n-au fost
DC – Nu. femeile la munte. Numai la Jina şi la Poiana,
MC – Deci vă asociaţi la nivel de fraţi, [oierii] au fost cu femeile [la stână].
doar. MC – Totuşi, am înţeles că doi dintre
DC – Da, şi veri, şi... ortaci! feciorii dumneavoastră continuă această
Soţia Domnului Câmpean – Şi [din cei] ocupaţie.
care nu erau neamuri. Soţia Domnului Câmpean – Avem două fete şi
DC – Care era neam era, care nu... Dacă ne- doi feciori; ei sunt cu oile, s-au ţinut de ele. Am zis
nţelegeam bine, ne uneam, laolaltă. să-i dăm la şcoală, n-au vrut... Au vrut cu tata la
Soţia Domnului Câmpean: Erau ani la rând, aşa, oi, zice „N-am două fete de măritat, ce fac?”, să
tovarăşi. le dea tot la fete, cu carul cu boi... Zestrea de
MC – La stână, dumneavoastră eraţi... haine, ţoale, covoare, [ceea] ce se dădea la noi...
cioban, cel care supraveghea oile, sau... MC – Aţi amintit şi de Bărăgan... În ce
Soţia Domnului Câmpean – Baci! localităţi aţi ajuns, pe acolo?
DC – Baciul [era cel care] făcea brânza, DC – Pe la Ciulniţa, pe la Giurgiu... Şi am fost
numai. Şi ciobanii, îşi vedeau de oi. [Celui] care şi la Brăila, pe la Ianca...
era la oi, i se spunea „vătaf”, cel care era şeful MC – Prin acele cum vă înţelegeaţi cu
oilor. primarii, cu localnicii...?
MC – Aceşti ciobani erau angajaţi? DC – Tot aşa...
DC – Era... fiecare [cu turma proprie], dar MC – Vă furişaţi!
unul răspundea de oi. DC – Da!
MC – Să vă întreb şi acest lucru: ce MC – Se împotriveau iernatului oilor
înseamnă un ciopor? dumneavoastră, în câmpie?
Soţia Domnului Câmpean– Mai multe oi. DC – Nu, dacă nu făceai pagubă, nu avea
MC – Aşadar, aveaţi „cioporul” nimeni [ceva împotrivă]. Numai dacă făceam...
dumneavoastră? dacă ne băgam unde nu trebuia.
Soţia Domnului Câmpean – Da, şi te MC – Cât dura, pe timpul acela, o
„ortăceai” cu alţii. De exemplu, plecai la munte. deplasare în transhumanţă?
Se adunau mai mulţi... la muntele ăla, încap DC – Plecam toamna, şi veneam primăvara.
atâtea oi, nu puteai să duci mai multe. Şi-apoi, se- Şi mai veneam şi pe iarnă, câteodată. Le aduceam
adunau întâi sterpele, şi mergeau unii; dacă aveau când era rău [timpul], o zăpadă mare... Le
ciobani, mergeau ei, dacă nu, mergeau ei. aduceam cu trenul.

24
MC – Când porneaţi „la drum”, de Sfântul
Dumitru?
DC – Mai înainte.
Soţia Domnului Câmpean – Pe la Târgul Săliştei,
aşa ziceam...
DC – După 4 octombrie.
MC – Cât rămâneaţi în transhumanţă, până
la Paşte?
DC – Nu stăteam până atunci. La Paşte
eram acasă. Veneam pe drum... făceam câte-o
lună de-acolo, prin Bărăgan, pe jos.
MC – Acolo fiind, nu simţeaţi nevoia să
mai veniţi pe-acasă, pe la familie?
DC – Ne mai schimbam, noi între noi, că
eram mai mulţi... Ne-adunam mai mulţi...
Soţia Domnului Câmpean – [Cei] care aveau
feciori, veneau feciorii, de sărbători, de se face cu
„Junii”, şi stăteau bătrânii la oi.
MC – Deci era nevoie să rămână cineva
din familie tot timpul acolo...
DC – Da, da, neapărat.
MC – Care erau uneltele pe care le
foloseaţi în munca dumneavoastră de oier?
DC – De exemplu, acolo unde mergeam... în
Bărăgan, ce unelte să fie? Măgarul!
Soţia Domnului Câmpean – ... Crăcănile!
DC – Alea de gătim pe ele... Atâta era, nu
era altă... Pe măgari duceam tot „echipamentul”
nostru.
MC – Iar pentru preparatul brânzei, aveaţi
nişte recipiente de lemn.
Soţia Domnului Câmpean – Ciubere. Când
făceam brânza, la munte. Şi crinta, pe care
storceau caşul.
DC – ... Şi-apoi, noi făceam brânză de
burduf.
Soţia Domnului Câmpean – ... La munte. Numai
aici [pe păşunile satului] făceam telemea.
MC – Care era „reţeta” brânzei de burduf?
DC – Cum să fie: făceam caş, îl storceam
bine... Îi dam cheag la lapte, îl adunam frumos,
storceam bine, şi îl agăţam sus... După aia, îl
puneam într-o cameră pentru brânză, pentru
caş...
Soţia Domnului Câmpean – ... şi-l storceam
toată ziua, dacă vrei să-l faci ca lumea!
DC – Dacă nu, se strica brânza, şi n-am
făcut nimica!
Soţia Domnului Câmpean – După aia, o
frământam; aveam crestău din ăla. Nu aveam
maşină [de tocat]...
MC – Ce este acela un „crestău”?
DC – Cum e ăsta, vezi... Cum e crestat aşa,
frumos, cât ţine ciubărul (vasul în care pregăteam
brânza)... şi aşa, mai ascuţit, să meragă în ciubăr,
acolo... Cu mâna frecam... cu amândouă mâinile,
frecam caşul! Ăla era mai bun ca prin maşină.
Acolo o şi închegam, şi acolo făceam toată treaba.
Numai cu mâna... Asta o făceam la munte, noi;
dar aici, la vale [în câmpie], făceam telemeaua.
MC – În afara brânzei, lâna oilor era
importantă pentru dumneavoastră?
DC – Atuncea avea o valoare, acuma nu mai
are nimic. Acuma e.... la pământ!
MC – Venea cineva să vi-o cumpere, sau...?
DC – Păi mai mergeam şi noi cu ea. La
Ploieşti, la Bucureşti... Acuma [proprietarii] o
aruncă, nu o mai ia nimeni. Atuncea, dacă aveai
lână, făceai bani pe ea...
MC – Straiele pe care le purtaţi în
transhumanţă erau lucrate aici, în sat?
DC – Numai acasă!
Soţia Domnului Câmpean – Atunci, mai demult,
că după ce s-o „domnit” toată lumea... [a
dispărut portul popular]
DC – Atuncea, eram tot cu hainele noastre...
Soţia Domnului Câmpean – ... româneşti!
Cioareci, cămeşa, cureaua...
DC – ... şerparul, cum să vă mai spun!
Soţia Domnului Câmpean – Atunci şi
ţoalele... ţolici de pe măgari [erau lucrate în sat];
nu avea nimeni prelate, ca acum...
DC – Tot la război [de ţesut] erau făcute....
MC – Cum procedaţi atunci când, la drum
fiind plecaţi, se mai îmbolnăvea câte-o oaie?
DC – Păi, dacă o puteam lecui, o mai
lecuiam. Îi tăiam, aicea, de la ochi, şi multe se
lecuiau... O înţepam la nas; ăsta era „leacul”! Iar
pe aceea pe care o vedeam că moare, o tăiam...
N-o lăsam să moară!
MC – Erau cazuri când foloseaţi şi
descântece în acest scop?
Soţia Domnului Câmpean – Nu, asta nu.
MC – Cunoaşteaţi şi anumite plante
tămăduitoare, utile şi pentru oi, dar şi pentru
dumneavoastră, la nevoie?
DC – N-am făcut, n-am avut necazuri de-
astea!
Soţia Domnului Câmpean – Mai făceam câte-un
ceai, din astea... câte o iazmă. Pe munte sunt tot
felul de plante, şi noi adunăm, toată vara. Noi nu
facem alt ceai; numai sunătoare, adunăm cu afine
cu tot... Tei... toate minunile ce ştim că sunt bune
de ceaiuri.
MC – Aceste plante le purtaţi cu
dumneavoastră...
DC – Noi le adunam...
25
Soţia Domnului Câmpean – Şi-apoi le băgam
într-o punguţă, cu o ţâră de zahar... Atunci nu se
bea cafea!
DC – Acum se bea cafeaua!
MC – Aţi spus că mergeaţi cu oile pe jos...
Cum vă orientaţi, cunoaşteaţi drumul
DC – Mai întrebam, ne-am mai şi rătăcit...!
Amu, unul ne spunea într-un fel, altul, într-altfel...
MC – Vă orientaţi cumva şi după astrele
de pe cer?
DC – Ne uitam (în Banat şi-n Bărăgan,
acolo), după stele ne uitam... Când erau stele, şi
eram senin, apoi vedeam: uite, în partea asta
trebuie să mergem...
Soţia Domnului Câmpean – Te rătăceai, pe
câmpurile alea...
DC – Nu-i ca aici. Acolo, după de-alea te
uiţi... Şi după-un canal: „Măi, ar fi după canalul
ăsta, pe-icea ne ducem!”
MC – Domnule Câmpean, în transhumanţă
mergând, ştiaţi anumite cântece, aţi avut fluier?
DC – Da, am avut!
MC – Mai aveţi consăteni pricepuţi în a
cânta din fluier, cum fac ciobanii?
Soţia Domnului Câmpean – Titi lui Nechita, îi
ziceam, Ceauşescu Titi... Şi frate-său, dar el nu
prea...
DC – El, el [Titi lui Nechita, cânta]!
Soţia Domnului Câmpean – Şi tată-său lor o
cântat... El o fost de pe la Vaideeni, de pe-acolo...
Ăia se ocupă mai mult cu fluiere, cu din astea... E
unul, Tărtăreanu din Sălişte, de cântă şi învaţă
copiii să cânte cu fluierul... Am un nepoţel de doi
ani, şi-am zis să-i cumpăr un fluier, să-mi aducă
de pe-acolo...
MC – Cunoaşteţi cumva legende sau
întâmplări neobişnuite din viaţa ciobanilor?
Soţia Domnului Câmpean – Păi au fost ei, ce
legende să mai ştim?! Spune, cum ai păţit în
Bărăgam, de v-a rupt oile... Pe la Cheia.
DC – Ştiţi unde e Cheia, nu?
MC – Sigur, în Prahova, nu?
DC – Aţi fost la Cheia?
MC – Da.
Soţia Domnului Câmpean – Au plecat cu oile
de-aicea...
DC – Şi-am trecut munţii, de la Baba Runca,
apoi am coborât la Cheia. Şi-am stat în jos de
Cheia, acolo. Am stat noaptea acolo, într-un loc,
acolo, şi o venit ursul...
Soţia Domnului Câmpean – Spune-i că erau
padocuri din alea...
DC – ... Erau padocuri pentru vite. Am stat
într-un padoc din ăla. Din partea de către şosea,
era padocul cu sârmă, iar pe partea celalată nu
era nimica: era pădurea... Şi a venit ursul şi l-a
atacat pe un nepot, şi l-o făcut numai sânge... L-o
tras uite-aşa...
Soţia Domnului Câmpean – Scalpul, de pe o
ureche , aşa... L-au cusut pe-aicea, pe după
ureche...
MC – Nu v-aţi putut apăra cu câinii
ciobăneşti?
DC – Ba da, căci cu câinele... Aveam câine
bun, de prindea de urs; cu ăla am avut norocul!
Dar eu am fost pus în partea cealaltă [a turmei],
pe unde ne puteam păzi... Şi-apoi l-o dus la spital,
la Vălenii de Munte. Şi-apoi l-o cusut...
Soţia Domnului Câmpean – L-au dus [mai întâi]
la Cheia...
DC – ... s-a dus unul cu el la Cheia, tot un
cioban... Şi acolo n-o fost doctor, a fost numai o
asistentă. Bine, l-o spălat, dar au trebuit să
meargă cu el la spital.
Soţia Domnului Câmpean – D’apoi, [IC] a păţit
destule...
DC – ... Am păţit!
MC – Am uitat să vă întreb despre felurile
de mâncare specifice vieţii de păstor... Ce
anume vă găteaţi la stână? Spuneaţi că
rămâneaţi luni de-a rândul cu oile...
DC – Aveam brânză, făină de mămăligă... Iar
pâine, cumpăram.
Soţia Domnului Câmpean – ... şi făceau „sloiuri”
din carne de oaie. Noi zicem „sloi”... „Tocană”
ziceau alţii...
DC – Îl fierbeam în seul lui, numai în untura
lui...
Soţia Domnului Câmpean – ...în seu de la oaie,
iar ăla se închega. Şi-l băga în ceva, într-o pânză,
sau îl tăiau, care cât venea, îl tocau iar în ceaun
(avea două ceaune: unul pentru tocan, altul,
pentru mămăligă). Şi-apoi, mâncau din ăla; ăla le
ţinea [de foame]...
DC – Făceam câte-o zeamă, tot în ceaun...
Aşa am crescut.
Soţia Domnului Câmpean – Aveam oamenii la
paza [oilor]; de multe ori, nu mai mâncai nimica,
trebuia să dai [acestora]...
MC – Cum este transhumanţa în zilele
noastre, Domnule Câmpean?
DC – Acum, nu mai e...
Soţia Domnului Câmpean – Acum, [oierii]
circulă cu maşinile, cu camioanele, dacă vrei să te
duci de-aici până-n Banat. Dar acum toţi copiii
ăştia, ai noştri, toţi îs prin Banat, prin Bărăgan,
prin Dobrogea, care pe unde poate...
MC – Nu mai este permisă transhumanţa?
26
Soţia Domnului Câmpean – Nu-i voie [cu oile]
pe şosea...
DC – Nu mai poţi ieşi [cu turma] la o şosea,
că... nu mai poţi trece cu piciorul, dar să te duci cu
oile... Nu mai mergem, noi: gata!
MC – Spuneaţi la un moment dat că, în
trecut, aţi folosit şi trenul în transhumanţă...
DC – Da.
MC – Şi atunci, închiriaţi un vagon, sau...
Soţia Domnului Câmpean – Câte vagoane [erau
necesare], o garnitură!
DC – Trebuia o garnitură: şapte-opt, zece
vagoane!
MC – Nu era scump?
DC – Nu era, pe atunci.
MC – Acum nu se mai poate astfel?
DC – Nu...
Soţia Domnului Câmpean – N-am mai auzit pe
nimeni.
DC – Acuma, se transportă cu maşinile, sunt
TIR-urile alea, mari...
Soţia Domnului Câmpean – Uite, acum
subvenţiile n-au venit la oameni, iar oile trebuie
scoase din iarnă...
MC – Ştiu că acum vreo două luni, mulţi
oieri din Mărginime au ajuns la Bucureşti, spre
a protesta la Parlament. Care le-a fost
nemulţumirea?
DC – [Se] Zice [că] de câini, şi de toate
necazurile [oierilor] că „n-ai voie [să ţii] câini”...
D-apoi, la munte, aicea, dacă n-ai câini... V-am
spus de urs...
Soţia Domnului Câmpean – Şi lupii, tot la fel.
Eram odată aicea, la fânaţe, la noi, unde avem
colibele; aveam doi băieţi [angajaţi], tot de-aicea
din sat, erau. Şi le-am făcut mâncare. El zice: mă
las o ţâră-n pat (aveam două paturi, că e colibă
bună, cu sobă...); zice „parcă mă doare capul...”
Zic, „Lasă!”, că erau oile sterpe, nu erau afară
(erau băgate în ţarcuri), copiii povesteau acolo...
Eu mă tot uitam (era un gemuleţ, aşa, mic), erau
sterpele acolo, lângă nişte clăi cu fân, şi zic „Iar
urlă un câine!”, după aia altul, după aia... lupii!
„Săriţi!” Eu n-am mai ştiut să desfac ograda (că
aveam ogradă de-aia, să nu intre câinii)... Eu am
căutat dincolo, când colo... şapte lupi! După aia,
au sărit cu câinii acolo, când s-or adunat lupii
acolo, băieţii ăia, dracii de ei, au fugit după lupi,
zice „Nouă!”
DC – ... nu poţi fără câini, n-ai cum...
Soţia Domnului Câmpean – Şi-au zis
[autorităţile] „să lege [ciobanii] câinii!” Păi
dacă-i legi... A zis, unul [oier] „Să le dai telefoane
mobile la urşi şi la lupi, să ştim când vin, să
ne-anunţe, să le dăm drumul la câini!”
MC – Există în Tilişca o Asociaţie a
Oierilor. Este activă, ajută cumva pe oierii
locali?
DC – Nu ştiu dacă ajută... Este aici, pe
stradă, preşedintele...
MC – Domnule Câmpean, cum vi se pare
această meserie, după ce aţi practicat-o atât?
DC – Grea!
MC – Credeţi că are viitor?
DC – Eu cum să vă spun: dacă aşa am
învăţat-o, aşa am ştiut-o... Este grea, meseria
asta...
MC – Tinerii din Tilişca mai continuă
oieritul, sau...
DC – Nu ştiu, cred că mai schimbă
[meseria]... I-or dat la şcoală, şi...
Soţia Domnului Câmpean – Sunt şi din cei ce le
place. Şi dacă fac şcoală, vin la oi...
DC – Sunt [din cei cărora] le place
meseria... Dar tot... ce-au învăţat de la părinţi, de
la părinţi, de-aicea, pleacă.... „Ăi şapte ani de-
acasă!”, cum să vă mai spun altfel...
Soţia Domnului Câmpean – Noi suntem bătrâni,
ne ducem...
[Povestesc despre nişte oieri, prinşi într-un
viscol]... care au scăpat, au scăpat...
MC – Unde s-a întâmplat acel viscol?
DC – În Bărăgan. Pe la Ciulniţa, pe-acolo.
MC – Iar băiatul avea 100 de oi.
DC – Mai multe; o sută [de oi] le-a ameţit
[viscolul], le-a găsit pe câmp, a treia zi... Şi [oi]
moarte, şi-a mai găsit şi vii... [Cele] care-au
apucat sub zăpadă, au stat acolo, care-au fost pe
mărgini, au murit.
27
 DUMITRU CIOROGARIU
(Tilişca, nr. 315)
Dumitru Ciorogariu - [Povesteşte despre
un] bunic de-o fost prin Rusia, prin Basarabia, cu
oile… A făcut cineva carte, monografia Tilişcăi,
[pe nume] Păltineanu, şi chiar spune cu numele
[oierilor] : „Cutare a avut atâtea oi... 700... o mie
şi ceva...”, de ani şi ani, de străbunici...
Am făcut şi eu [transhumanţă] - îs
născut în `60 - şi-n Banat, şi-n Bărăgan...
Marin Constantin - Aţi început oieritul,
în acei ani.
DC - Când am terminat clasa a VIII-a, în `75.
MC - Deci la 15 ani.
DC - Prima oară, am plecat la Cluj, mai
aproape. Am fost vara pe la sterpe, la munte.
După aceea, în Banat: patru ani.
MC - Care a fost prima dumneavoastră
„specializare” de ciobănaş, la stână?
DC -„Specializare” a fost de când am fost de
patru-cinci ani... Vorbea bunicul... adică tata, să
dau oile în strungă, la uşă, să le mulgă (aia a fost
de la 4-5 ani, când pricepeai cât de cât). Şi
de-atuncea tot... Datul în strungă o fost prima
dată; după aceea, mă puneau să stau cu oile...
Mai mărişor, mă-nvăţa la coasă (totuşi, mai
târziu)... Cu furca, la strâns la fân... Vara,
mergeam la sterpe, la munte... M-am învăţat să
mulg, pe la 10-12 ani. Şi cum am zis, de la 14
ani, după ce am terminat clasa a VIII-a, am plecat
în transhumanţă
MC - Care a fost primul dumneavoastră
traseu de transhumanţă?
DC - Nu mai ştiu exact pe unde, dar... la
Cluj; am fost prima dată la o grădinărie de
zarzavaturi, toamna târziu, după ce s-o strâns
recolta. Acolo am fost primul an. Iarna am venit
cu ele [oile], la noi la colibă, aicea, sus, la fătat;
aveam fân, aveam grajduri, mă rog... Vara
mergeam iarăşi la munte, la sterpe, până am fost
mai tinerel, să fiu de bază la muls, la brânză, şi la
aiştea, aicea... la mânzări. Până în 1980, vara
mergeam la sterpe, la munte, şi toamna (din `80
până-n `84), am fost în Banat, chiar pe graniţă cu
ungurii (am mers la Pecica, drept pe frontieră cu
ei).
MC - Mergeaţi cu turmele dumneavoastră?
DC - Da, da. Ne strângeam trei-patru
consăteni (neamuri, de obicei), sau patru-cinci,
şase-şapte – depinde, că avea câte o sută de oi,
unul, câte 130-150, până la 200 şi ceva... Ca să
facem o turmă mai mare, să ne dăm şi rând la
ciobănie, să stai şi cu ele, acolo, să fie oameni de
bază, de nădejde, şi între timp, să-ţi vezi şi acasă
de treburi (aveai câte şi aici: lemne pentru iarnă
să aduci, şi câte-câte treburi...) Şi, cum am zis,
iernam acolo [în Banat], primăvara veneam cu
ele, cu mânzările stăteam aicea, la fânaţă.
Undeva, chiar deasupra satului, aveam păşuni;
acuma e cam pustiit, că noi suntem trei fraţi, şi-a
rămas ăla mic [moştenitor] pe casă, pe moşia
părintească, aci, şi el şi-o cumpărat în Banat, pe la
Timişoara, pe graniţă cu sârbii, şi-a cumpărat
teren pe-acolo, şi-aicea a rămas cam părăsită, dă
la alţii să păşuneze cu oile...
MC - Am vrut să vă întreb dacă oieritul, în
cazul dumneavoastră, este moştenit de la
părinţi...
DC - Normal, aici la noi, în Tilişca, s-a
moştenit... asta a fost meseria de bază: oieritul.
De exemplu, cum e la mine, bunicul (Dumitru
Ciorogariu l-a chemat) aia i-o fost meseria de
bază, oieritul. Şi tată-său a fost prin Basarabia,
dar şi bunicul (mai puţin, aşa prin Basarabia);
chiar un frate de-al lui bunicul, zicea că o şi murit
de tânăr pe-acolo... Tata tot... ei au fost trei fraţi,
toţi ciobani, s-au ocupat cu oieritul; eu iar, suntem
trei fraţi, toţi trei cu oieritul... Acuma, eu am un
fecior şi-o fată, îs căsătoriţi, cu... diverse meserii!
MC - Cu totul altceva, probabil...
DC - Cred că se şi termină nu doar cu
transhumanţa (care s-a cam terminat...), dar şi cu
oieritul; în sat la noi, aicea, sau în alte sate, îi
numeri pe degetele de la o mână, câţi or mai
rămânea, cred, în douăzeci-trezeci de ani... Cu
cine am mai vorbit, prin Bărăgan, pe-acolo (mai
vorbeam cu unii, alţii), „Dom`le (zic), e prea greu
cu ciobănitul, cu oieritul!” Şi mi-o zis cineva (chiar
nevasta unui inginer), „Măi, omule (zice), ce-i de
mâncare nu o să se piardă niciodată, ce-i de la
animal...”
28
(De la oaie, cu banii de pe lână scoteam oile din
iarnă, toate cheltuielile ţi le scoteai după vânzarea
lânii]...) Brânza, mielul, toate se căutau, dar era
greu cu transhumanţa, şi-am zis „Nu ştiu, altă
meserie nu cunosc!” (Dar eram tânăr atunci,
puteam să mă apuc de altă meserie.) Şi-a zis:
„Du-ţi, tu, meseria pe care o ştii, înainte!” Şi n-o
fost rău... Acuma, acuma e tot mai rău, cu câte
toate...
MC - Urmaţi un calendar al transhumanţei,
cum vă organizaţi această deplasare?
DC - Păi, după cum era şi timpul, toamna...
de blândă, de bună... Dacă dădea bruma, şi
îngheţul, şi zăpada cădea mai repede, trebuia să
pleci mai repede. Dacă era toamna mai bună,
mai lungă, şi era iarbă într-aci, pe munte, stăteam
mai mult aicea... Dar normal era ca la sfârşitul lui
septembrie...
[Apel telefonic de la un cioban angajat]
DC - ... toţi ticăloşii, că n-ai cu cine, un om
cumsecade îşi vede de situaţia lui, acasă, cât de
cât... Şi-acuma, le dai [unora] din gări...
puşcăriaşi, nu ştiu ce, le dai salariu, le dai de
mâncare şi se-îmbată! Îţi vinde o oaie, îţi vinde
brânză, îţi vinde porumb... aşa mi-au făcut ieri...
N-am apucat să număr oile, dar erau erau beţi,
aseară, toţi trei! Şi-acuma mă sună unul din ei, că
ăla iar are un kil jumate de rachiu la el, şi i-o
cerut numărul la... Vai, bate-i Dumnezeu, că nu
ştii cum să mai faci!
MC - Îmi pare rău că se întâmplă aceste
lucruri, dar... probabil că ele fac parte din...
DC - Categoric că astea fac parte din
meserie! Riscurile meseriei...
MC - Spuneaţi că porneaţi în transhumanţă
pe la sfârşitul lui septembrie.
DC - Cam în octombrie, aşa. Câteodată,
stăteam şi până la Sfântul Dumitru, pe 26
octombrie. Dar [în general] cam până pe 10-15
octombrie, şi plecam. Cu ţoalele pe măgar...
Măgarii erau „utilajele” de transport.
MC - Porneaţi doar cu fraţii sau alte rude,
ori şi cu alţi consăteni?
DC - Nu, nu... Era bine când se ţinea o târlă,
cum se zice, [oieri] mai apropiaţi, dar cu vecini,
cu prieteni, cunoscuţi, nu... Am fost cu străini de
familie, de neam...
MC - Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă, Domnule Ciorogariu?
DC - [Vreme de] Doi ani, până la Ciulniţa,
în Bărăgan, la Dragalina, la o fermă pe-acolo, în
jurul ăla, am făcut o lună şi trei zile; şi-ntr-un an,
şi-n al doilea an. Exact o lună şi trei zile. S-ar
putea să faci mai mult, sau mai puţin, de mergi
mai repede.
Sau le-am mai dus şi cu trenul, până
acolo, toamna, şi când le aduceam primăvara, le
aduceam iară pe jos. Sau dacă am nimerit pe
viscol, zăpadă mare, [...] le-am pus iar la vagoane,
le-am adus cu trenul, chiar în pragul fătatului,
când să înceapă oile să fete, la jumătatea lui
februarie. Am prins şi viscol, de am scăpat în
pădure cu ele, să nu le mâne viscolul; şi-am stat
două zile şi trei nopţi, undeva, aproape de un sat,
după nişte şire de tulăi... de coceni, n-am putut
umbla nici la desagi, la mâncare, acolo, bătea
viscolul... Am îndurat destul, de-aia s-a şi terminat
cu transhumanţa, şi nici n-aş mai...
MC - Nu era scump să închiriaţi garniturile
de tren?
DC - Era greu, şi erau toţi învăţaţi... ca la noi
[la români]: de când... am priceput eu, şi până
acuma, dacă nu-i dădeai ceva la cineva, nu te
băga-n seamă... De la cel mai rău ciocănar, care
dădea cu ciocanul în roţile trenului, „Dom`le
(zice), nu pleacă vagoanele, lasă, că vorbesc eu cu
şeful, să dea drumul la garnitură!” Erau vietăţi [în
vagoane], aveam prioritate, dar ce-o zis, „Bă, tu
eşti cel mai prost om, eşti de la oi, cioban, te
păcălesc toţi!”
Dar s-au mai convins că „ciobanul” e
foarte deştept şi „izbit” de o grămadă de treburi
şi greutăţi, iar prin prisma meseriei şi a umblatului
prin ţară, dintr-o graniţă într-alta, s-a deşteptat,
discutând cu atâta amar de oameni...
MC - Care era amploarea acestor mişcări
de transhumanţă? Câte oi administraţi la un
asemenea drum?
DC - Eu, când am fost cu tata, am avut vreo
300... 316 (ţin minte, că am avut în primii ani!)
După aceea, s-au mai înmulţit, ne-am mai mărit
noi, fraţii, a trebuit să facă [turme] pentru
fiecare, şi după aia iar s-or împărţit: când s-o
însurat unul, şi-o luat oile lui, când s-a însurat
celălalt [la fel]... A rămas tata cu mai puţine, noi
cu câte-o sută şi ceva, când ne-om însurat, şi pe
parcurs, iară s-o mărit [turma fiecăruia]... Acuma,
cum v-am spus, copiii mei nu [mai continuă
oieritul], aşa sunt treburile... Am mai multe [oi]
acuma, aproape 800...
MC - Cum vă orientaţi pe drumurile de
transhumanţă pe jos? Cunoaşteaţi traseul?
DC - Orientarea în teren, asta face mult...
Scoteam certificat veterinar de la doctor; le
vaccinam toamna, le făceam câte-câte, şi-ţi
trebuia pe traseu să ai certificat de la medicul
veterinar, cum că-s oile sănătoase, să nu duci
29
boală prin alte sate, judeţe, oraşe, zone... mă rog.
Şi te-ntreba: „Pe unde te duci?” „Plec de la
Tilişca...” Mergeam şi prin păduri... De exemplu,
de la Sebeş, Alba... Deva (zis), dar mergeam
dincolo de Mureş, pe partea cealaltă, unde nu era
circulaţie mare, erau sate mai [răsfirate], mai
sărace, nu era asfalt şi-atâtea maşini... De-acolo,
la Hunedoara; de la Hunedoara, la Arad...
Spuneai [autorităţilor] punctele... oraşele mai
principale; tu ştiai ruta asta... Ne ducea altul, că
era unul mai bătrân... [...] ăla ştia drumul! No,
dacă eu am fost anul trecut cu tata, anul ăsta
putea să nu mai fie tata cu mine, sau unchiul, sau
altul, că ştiam eu drumul...
Şi noaptea, te orientai după stelele de pe
cer, ştiai cum stă „Carul Mare”, „Carul Mic”,
„Luceafărul”, ştiai că la 12:00, 1:00 noaptea, era
la mijlocul cerului; când se crăpa de ziuă, „Carul”
se întorcea cu ruda [oiştea] spre răsărit...
„Rariţa”, iar, era o formă de romb, şi „Găinuşa”,
şi câte şi câte...!
Ei, când mergeai pe teren, dacă era o
arătură, sau coceni de-iştea, te uitai cum merg
rândurile: spre răsărit, spre asfinţit, sau invers... La
capătul porumiştei ăsteia, ce-i dincolo: acolo a fost
sfeclă, acolo a fost aia... Dacă te învârteai o dată
– era ceaţă, ploaie... -, te culcai, când te sculai în
picioare, „Băi, unde-s eu aicea?!” Am unul care a
fost accidentat, în comă, şi când s-o trezit, „Unde-
s?”, „La spital!” Aşa şi tu: dacă te trezeşti speriat,
c-o strigat unul la tine, „Unde-s?” Dacă nu aveai,
cum zic... spiritul ăsta, sau orientarea...
Sau împlântam bâta-n pământ, şi o aplecam cu
capătul unde vroiam, în ce direcţie vroiam... Sau
ştiai un sat, vedeai nişte lumini, la nişte grajduri de
CAP, de IAS... Turnul bisericii...
Erau o grămadă [de repere], astea
trebuia să le ştii, şi să le ai tu. Şi-acuma, când mă
duc cu maşina prin oraş, zice nevasta: „Te uiţi în
toate părţile, uită-te la drum! Cum ştii tu?!” D-
apoi eu... m-am „călit” de mic...
MC - Aţi menţionat activitatea
dumneavoastră de la strungă. Dar mulsoarea
oilor?
DC - Acuma depinde de la caz la caz, de la
om la om... Noi aveam fân, făceam la o colibă,
cum ar fi la nişte fânaţe... cum ieşi de-aicea, din
Tilişca, a doua colibă, cum ar veni (la câte au
oamenii din sat, că aicea meri patru ore... tot pe
fânaţele tilişcanilor; şi [cea de-] a doua moşie –
cum zicem – era a noastră, aici) Aici făceam fân,
şi aveam şi loc de păşunat. Erau şi nişte rezerve
de stat, de la primărie, dar aveam al nostru [loc]
cumpărat, că a tot cumpărat bunicul, după aceea
tata a cumpărat, şi au tot strâns câte un petec de
teren, de l-o făcut mai mare. Şi mai aveam într-un
loc, tot aşa strâns de bunicul şi de tata, în
„Măgură”, îi spunea; aici îi zice „Pleşe”. Şi făceam
„mutătoare”: mergeam cu mânzările când era
păşune mai puţină, nu era pentru toate oile în
acelaşi loc să le ţii; şi stăteam trei săptămâni sau
o lună de zile (dar cam trei săptămâni)... Când se
cam termina iarba (cum fac ăştia, acuma, unii:
bag porcii, s-a terminat iarba în padocul ăsta, îi
mut în padocul celălalt, unde o crescut iarba;
după aceea, la câteva padoace...) Aşa făceam noi:
mergeam dincolo, stăteam două sau trei
săptămâni, veneam înapoi...
... Aţi întrebat când m-am apucat de
muls. Mă lăsa pe mine, singur cu oile (ştiu şi eu:
9-10 ani...), stătea el [tatăl] de făcea brânza,
până către 12:00, după amiază. După ce m-o
învăţat şi pe mine, mă lăsa de făceam eu brânza.
Şi el venea la fânaţ, la moşia astalaltă, aicea, să
lucre la fân. Şi seara, după ce se însera, de nu mai
vedea la fân, venea dincolo, la mine, şi eu seara,
după ce erau oile sătule, se înnopta, băgam oile în
strungă. Duceam găleţile acolo, când venea el, să
se apuce direct de muls. Oile erau obişnuite la
oră; dacă el întârzia (se întâmpla de întârzia: era
fânul uscat, stătea să facă o claie de fân, şi venea
cu o oră mai târziu), eu mă puneam pe un scaun,
acolo, şi stăteam pe scaun, să vină tata să mulgă
oile. Oile erau obişnuite la ora cutare, şi erau
învăţate tot cu noi, nu erau speriate ca acuma
(când unul o bate, unul o înjură...) Ţi-era drag de
ele, veneau şi fluieram, povesteam cu ele, venea la
uşă, şi m-apucam: care-o venit, o apucam de uger,
şi mulgeam... Nici nu trăgeau tare; acuma, oile se
sperie: unul înjură, unul vorbeşte... Radioul cântă
toate prostiile! Şi mulgeam zece, 20-30 de oi, câte
veneau; lui îi părea bine: dacă 30 de oi le-am
muls eu, nu mai trebuia [să le mulgă el], că era
rupt de obosit... Şi-aşa m-am învăţat să mulg.
Mă mai punea... el [tatăl], lângă mine,
vedea câte o oaie de care ştia că era blândă şi
stătea cuminte la muls, după ce-am muls-o, o lua
el înapoi, să vadă dacă mai are lapte; zice: „Da`
deja eşti mulgător, ai muls-o bine!”
MC - Domnule Ciorogariu, când aţi
devenit baci?
DC - Cum m-am învăţat la muls, tot aşa a
fost şi la brânză. [Tatăl] se ducea la fân, „Bă,
copile, du-te, pune tu brânza!” El la coasă, la fân:
nu-i era greu la brânză, cât îi era la fân, sau la
coasă. Îi dădea cheag la lapte, dimineaţa, cu ei
[cu ciobanii], cu toţi, acolo; dacă se închega,
ştiam, probam să văd dacă e închegat, şi cu o
30
lingură anume – cât o farfurie mare, aşa... – cu
aia luam laptele închegat, şi-l puneam pe tifonul
ăla, pe crintă, o tăiam mărunt de câteva ori, o
tăiam... La vreo două ore, îi tăiam mărginile... M-o
învăţat, mi-o arătat, dar dacă ştii că eşti
îndemânatic şi ştii că asta ţi-e treaba, trebuie s-o
faci, şi mai ales după ce vine şi-o plăcere, aşa, să
zici că faci de plăcere... Tot de tânăr, foarte de
tână am învăţat.
MC - Ne vorbiţi despre telemea; dar
brânza de burduf?
DC - Cu brânza de burduf... a fost mai
complicat, cumva; adică trebuia să ştii caşul,
laptele, să-l încălzeşti la o anumită temperatură,
să-l storci bine, să-l frămânţi, să-l storci iară, nici
prea forţat, nici să-l storci prea tare, nici să-l laşi
cu zer în el, să se acrească... Dar pe atunci... eram
mai cu putere, că ţin minte că se zicea „Iese mai
bine dacă nu rămâne zer, în caş!”, să-l storci
tare... şi storceam de rupeam tifonul, se rupea
cârpa aia!
MC - ... Laptele acru?
DC - Laptele gros, da. Ăla, nu e cine ştie ce
„specialitate”, nici acolo chiar, să zic. Prima
[condiţie]... curăţenia: trebuie să fie totul foarte
dezinfectat, curat, curat... Nu „Băi, stai că am
spălat cu apă rece, am spălat găleata, acolo, cu
apă fiartă...” Curăţenia, întâi, şi... la fiert: o oră, o
oră-jumate, şi două ore, fierbea laptele. Îl pui iar
în vas curat, şi mergi de iei smântana în câteva
zile... Atuncea, îl ţineam prin oale şi fel de fel;
acuma, în bidon din ăla de 25 [litri], de aluminiu
sau de inox, mă rog; pui capacul pe el şi-l întorci
cu gura... stă ca într-un vid, de nu mai intră aer la
el; după aceea, îl pui în vase mai mici...
MC - În afara acestor produse din lapte,
existau şi preparate pe bază de carne de oaie?
DC - Existau din toate timpurile, şi există
şi-acuma. Era „sloiul”: toamna, după ce se
îngrăşau oile ca lumea, aia era mâncarea
ciobanului în transhumanţă: brânza de burduf şi
sloiul de oaie. Dar făceam şi ciorbe, câte toate...
cumpăram zarzavaturi, şi cu cartofi, cu carne...
Dar se făcea sloiul şi brânza de burduf, astea
erau în transhumanţă. Se făcea pastrama: dacă
era oaia de nu avea mult seu pe ea, îi scoteam
oasele... îi puneam aşa, prin picioare, două lemne
(într-un picior, şi în altul), cuciş, aşa, şi după aceea
le puneam deasupra jarului. Unde făceam focul la
crăcăni, în lănţucul ăla de la crăcăni, legam pe-
alea două lemne, o pârleam aşa, o prăjeam cât se
putea, să nu se ardă (că ea, pe o parte, era mai
groasă, pe la pulpe; pe la coaste, era mai subţire).
Şi după aceea, o mâncam după cum era friptă,
cum se fac şi-acuma, la rotisoarele alea, de o taie
şi o tot frige, şi se pune... cu ceapă, cu ustoroi, cu
muştar... Ori, după ce se prăjea cât de cât, nu
numai prăjită, aşa, mâncam; taiam din ea şi
făceam tocană, în ceaun, acolo; mai băgam doi-
trei cartofi, să... ai mai mult, trebuia să te şi
gospodăreşti! Că nu era... marketul lângă noi, şi
banii... să mă duc să-mi iau tot ce-mi trebuie; ne-
am mai limitat, dar n-am răbdat de foame,
niciodată... Adică, în limita posibilităţilor, că şi cu
foamea... Aici, dacă eşti acasă, mă „râcâie” la
stomac, mă duc în casă, să mânc, sau la stână,
dacă-s... Dar acolo, în transhumanţă, trebuia să
treci prin sate, poate câteva sate... Nu aveai loc să
opreşti, era semănătură, era porumb, era sfeclă...
nerecoltate, prin unele părţi, şi nu aveai unde să le
opreşti [oile]. Mereai câte-o jumătate de zi
flămând... Ori iarna îngheţa pânea; am păţit de
îngheţa pânea, şi-o tăiam cu toporul! Ţin minte, în
gară la Ciulniţa, am cunoscut un brutar; i-am mai
dus câte-o bucată de pastramă, şi zice: „Băi, veniţi
la orice oră, veniţi şi-acasă la mine, că ştiu cât e
de greu, şi n-ajungeţi la ora când am eu
programul; vin la brutărie, vă descui...” Pâine caldă
ne dădea... Era mai rău: noi o scoteam din
brutărie, caldă de-acolo, şi plecam cu ea pe câmp,
câţiva kilometri, pe o dungă de canal; bătea
ghiforu-n faţă... Ţin minte, când m-am dus după
pâne, îmi bătea vântul... crivăţul, în partea
dreaptă, aşa cum mergeam, îmi bătea din răsărit,
şi am ajuns în gară, am ridicat urechile la căciulă
(că aveam căciulă din aia, rusească, cu urechi...),
dar oricum îţi bătea vântul, şi când am ridicat,
credeam că-mi crapă obrazul pe partea draptă:
mă ustura obrazul de... Acolo o fost locul cu
adăpost, era mai cald; şi-am luat pâne, şi când
m-am întors înapoi, am ajuns pe noapte îngheţat,
până dimineaţa, când să mâncăm, ştiu eu la ce
oră (cam de două ori mâncam pe zi: la 10:00, şi
pe la 4:00 – 5:00, înainte de a se însera)... pânea:
beton... ca bilele la bowling sau popice, cum le
zicem noi! Cum s-o tai, cum s-o mânci, că dădeai
cu toporul... sărea ca din lemn, aşchia... Şi-am pus
în ceaunul de mămăligă nişte coceni de porumb,
am pus un pic de apă, am pus să fiarbă apa, şi-
am pus pânea peste cocenii ăia, dar apa n-
ajungea la pâne; şi din aburii ăia, s-o dezgheţat
[pâinea], de puteai mânca... Nu-mi aduc aminte
cât ne-am chinuit... Acuma, în privinţa asta, îi bine,
că ai văzut, ai văzut cât e de bine, că eu-s patron,
stau acasă liniştit, că am [angajaţi], dar ai văzut
pe cine am, că de când eşti dumneata, m-au
sunat doi: ăla-i beat, ăla-i trebuie cartela la
telefon, nu ştiu ce, ălălat îi supărat pe...
31
MC - Ce valoare avea, sau încă mai are,
lâna pentru dumneavoastră?
DC - Lâna, înainte, dădeam... pe timpul lui
Ceauşescu, că eu am fost doar înainte născut... în
epoca, fir`ar fi fost, n’ar fi moi fost! O fost şi bine,
şi rău: în privinţa lânii, era foarte bine. Noi
dădeam tot la contract: şi lână, şi miei, şi brânză,
şi câte... Normal că nu le treceai, [pe] toate, să
[le] ştie, dar le cam ştiau, şi te mai lasă, nu chiar
tot; îţi lăsa şi ţie, că dacă nu, nu le mai ţineai
[oile], făceai altceva. Şi cu banii de pe lână, v-am
zis, scoteam oile din iarnă, plăteam cheltuielile,
plus cumpărai porumb şi câte... Le tundeam noi,
atuncea, eram... ne-învăţam noi, v-am zis, părinţii
şi cine, cum te-învăţa; cumpăram foarfece (erau la
Jina, unii renumiţi, de făceau foarfeci bune).
Şi-aveam noi foarfecă, tundeam noi; nu plăteam.
Nu plăteam cam la nimeni: noi coseam, noi
mulgeam, noi făceam brânza, noi făceam tot.
Chiar puţin loc de rezervă de stat. Iar din puţinul
venit cât îl aveam, de pe ăla scoteam banii...
Acuma, nu mai tundem noi; nici nu mai poţi, sunt
şi oi mai multe... Vezi pe câte unul cum zice: „Ai
mei nu-s lângă mine, să-i fi învăţat...”
Dac-aveam şi eu, acuma, trei feciori cum
a avut tata, puteam să stau mai liber... Deşi că
[tata] n-o stat, aproape c-o murit cu bâta-n mână,
zis... A fost bătrân, veneam cu el din Banat...
ne-am băgat într-o margine de pădure, şi s-o
nimerit vânătorii cu pădurarii, la vânătoare: goană
cu câinii, s-or aruncat câinii pe oi; noi mâncam, şi
s-a dat tata, repede, în faţa oilor, şi-o venit
pădurarul: „Tu ce cauţi aici?” Şi i-o dat vreo două
palme, pân-am ajuns eu...
... De-asta am vrut să vă spun, [cu] lâna
de-acuma nu plăteşti tunzătorii... Aducem băieşi...
rudari de-ăştia de la Jina, meseria aceea... pleacă
cinci-şase inşi, ştiu unul-doi, şi arată „Băi, uite-aşa
se tunde!” Chiar zicea, încă: „Tu ţi-ai adus copiloii
ăştia... băietanii ăştia, să se-înveţe pe oile mele?!
[...] Pune-l pe-ăla, să se-înveţe, şi la anul face mai
bine...” Şi-i plăteşti pe-ăştia, şi nu iei banii pe care
i-ai plătit la tuns. De exemplu, anul ăsta am adus
un turc, care-i aici în Apold, aproape; şi i-am
arătat lâna, „A, nu pot să-ţi dau [mai mult de]...
1,30 Lei [per kilogram]!” Când a zis aşa, „Du-te,
dom’le! (nici n-am mai stat de vorbă!) Păi, îţi baţi
joc de mine?!” Era cu 2,80 Lei, lâna bună,
[pentru] care plătea mai bine, dar am zis că n-o
dau, şi după aceea am ţinut-o în saivan până ce
am început să le dau porumb la oi, acuma-n
toamnă târziu, spre iarnă. Era pusă pe ulucile
alea, cum le zice, unde le dăm porumb. A trebuit
să vând lâna, „Cu cât?” A zis că-mi dă 1 Leu pe
ea, şi eu am dat 2,50 pe tuns! Până la urmă, am
găsit pe altul, şi a băgat-o la două categorii: pe
„clasa a I-a” mi-a dat 2,40, şi pe „a doua”, 1 Leu;
pe care a fost mai bătucită, aşa, nu mi-a dat
nimic, pe-aia a zis că o aruncă la gunoi (şi au fost
câteva sute de kile, din aia...) N-am mai luat-o, ce
să ma fac cu ea, că... e dezastru cu lâna.
MC - În trecut, lâna era folosită pentru
portul popular local?
DC - Erau făcute straie, ţolici, obiele, desagi...
Se făceau [ţolici] pentru cai, de cărai bagajele pe
cai, sau pe măgari, când meream în Bărăgan, în
Banat... Aveam şi desagi din ăia din lână, dar se
udau, îngheţau, şi luau dintr-o anume prelată,
cum îs blugii... un fel de material, un doc, dar mai
gros, tare, aşa... nici şoarecii nu-l rupeau, nic apa
nu intra, erau mai tari [desagii]... Că-ţi apucau
măgarii, unul de pe altul, dacă simţeau că e
pâinea moale şi n-o acopereai cu prelată, cu cojoc,
cu ţol... Mirosea pâinea, şi apucau cu dinţii şi
rupeau... te trezei, când să scoţi [pâinea din
desagi], „Hai, măi, să luăm de pe măgari, să
scoatem pâinea!” Erau numai firimituri în toţi
desagii, toată pâinea, morfoleau!
La noi, aicea, în Mărginimea Sibiului, rasa
[ovină] e ţurcana; asta era o lână mai grosieră,
cu firul lung, mai groasă; prin Maramureş, se
căuta foarte mult, la Săpânţa; veneau
maramureşeni de-acolo, aicea; acolo mergea
multă. [Cu privire la rasa] ţigaia, pe-atuncea, era
fabrica de covoare la Cisnădie.
MC - Oile dumneavoastră sunt ţurcane...
DC - Da, toate numai ţurcane. Acuma, unii,
de când cu... Europa lui Dumnezeu, cu Uniunea
Europeană, or mai adus de pe-acolo bucălaia cu
cap negru, germană, dar nu le merge... Tot aicea,
mai la şes, cum ar veni, la satele de către câmpie,
şi să le ţii în saivan, [la] îngrăşat, nu iarna la
câmp, şi vara la munte; nu, nu le merge,
şchioapătă, stă ploaia în lână, acolo, nu-i rasa
[adecvată]...
MC - Nici încrucişări nu sunt posibile...
DC - Păi le-ai dat peste cap cumva, că nu
mai iasă nici ţurcană, nici ţigaie, o stofă şi-o lână
aşa...
MC - Se întâmpla pe drumurile de
transhumanţă ca oile dumneavoastră se se
îmbolnăvească? Dacă da, aveaţi anumite
metode sau leacuri pentru a le vindeca?
DC - Îmi zise ăsta, ciobanul, în telefon, că i-
am spus că s-o stârpit o oaie, azi-dimineaţă, şi a
zis c-o vorbit el cu o doctoriţă veterinară, că „dacă
a mâncat măceşe îngheţate...”, sau nu ştiu ce! Păi
(zic), „Eu-s mai doctor ca doctoriţa aia a ta, cu
32
măceşele îngheţate, de se-mbolnăveau...!” O
vedeai [pe oaie] dacă era înţepoşată [?] pe bot,
dacă nu mânca, are ceva caracteristici pe care le
ştii şi vezi... Dacă îi era venele alea la ochi (are
nişte venişoare pe albul ochilor), dacă alea erau
galbene, aia era de gălbinare... Şi aicea, unde se
închide ochiul... face aşa, nu ştiu cum să vă explic,
iasă un capăt de pieliţă, tăiam din capătul ăla de
la ochi, dădeam cu acul sau cu vârful briceagului
pe nas, de-i slobozeam sângele, cum ziceam, şi-i
smulgeam nişte păr din frunte, nişte lână, şi-i
dădeam cu sângele pe bot, şi cu ceea ce tăiam un
pic de la pleoapă, de-acolo, îi dădeam şi înghiţea,
şi cu aia îi trecea de gălbinare! Sau mai era cu
rădăcina de ştevie: o fierbeam şi-i dădeam, de
scăpa.
Se umfla din anumite... ce ştiu eu, ce şi
cum, iar îi dădeam de sânge... aia era: să-i dai
drumul la sânge, să scurgă un pic de sânge... Se
umflau [oile] de lucernă, sau de porumb prea
mult, făceau gaze, de mai mureau, plesneau...
Dacă vedeam, până să moară, o tăiam şi (cum
am zis) o făceam sloi, pastramă... o mâncam!
N-am păţit... să fi fost boli contagioase,
niciodată, nic n-am auzit pe nimeni, „Băi, vai de
mine...” Că dacă era, de exemplu, de gălbinare,
de nu putea să scape, era carnea galbenă... salut,
o aruncai!
MC - Fiind mai mulţi asociaţi în
transhumanţă, cum vă deosebeaţi oile?
DC - Avea fiecare semnul lui la ureche. Tata
avea semnul lui... Când am terminat eu clasa a
VIII-a, zicea: „Hai, copile, să-ţi însemn mielele de
anul acesta!” No, ce să faci, care-s plăcea, cum şi
cum, că ştiam: „fărcuţă” , „obiadă”, „pişcătură”,
„cârlig”, care, cum le zicea... Eu mi-am făcut
semnul meu, frate-meu şi-a făcut altul, şi fiecare...
Am întâlnit unul din sat de la noi, fără să ştiu... că
de exemplu, eu în familie îmi fac ăla, ăla [semn],
de unde să ştiu că ăla, de pe strada cutare, din
Măgură, sau din Dealul lui Mihai [?] are semnul...
preferinţa [cu] care mi-am făcut eu... Şi ne-am
întâlnit la munte; de fapt ăsta era din Poiana...
ne-am întâlnit cu sterpele la munte, cu mieii şi
berbecii am avut... Şi toamna la ales, aveai şi
semnat cu roşu, cu oxid... „boială”, cum ziceam;
unii cu negru, alţii cu roşu... Pe la Alba, pe undeva,
le făcea cu verde şi albastru, de ziceam „Băi, voi
le-aţi făcut ca pe ouăle de Paşti, cu toate culorile!”
La noi [în Tilişca] era cam roşu (mai erau unii şi
cu negru)... Ei, dar dacă nu ţi-o cunoşti tu, aşa
trebuia: să prinzi toată oaia, să-i întorci urechea,
să vedem semnul, aşa... Le cunoşteai... cum
cunoşti dumneata pe Irina [proprietară a unei
pensiuni locale], de-ai stat la ea, dacă-o vezi la
cooperativă, aşa le cunoşteam!
MC - Domnule Ciubotariu, oierii împreună
cu care aţi fost în transhumanţă, au cumva şi
un folclor propriu: jocuri, cântece, baladae,
basme...?
DC - Categoric! Bancuri şi balade... erau la
nunţi: strigături, câte şi câte... Cel puţin, eu le
ştiam de când... de la casă de la mire, de la
mireasă, la naşi, la biserică, la cămin... Tot
traseul... puteam să zic numai eu, şi nu le ziceam
toate, ne cam băgam unul peste altul, feciorii la
strigături... erau şi de-alea „buruienoase”, că nu te
vedea, nu te cunoştea... S-au pierdut, alea...
Sunt jocuri: e „Învârtita”, asta e-a
tilişcanilor; e „Jiana”, a cântat-o Constantin
Bordeianu la acordeon, era disc din ăla... Şi
„Haţegana”... Astea erau jocurile.
MC - În comparaţie cu această
transhumanţă despre care mi-aţi vorbit,
Domnule Ciorogariu, care este situaţia
oieritului din zilele noastre, în Tilişca?
DC - Cel puţin de la noi, din Tilişca, nu mai e
nimeni să meargă în transhumanţă. Mai sunt
nişte jinari... Parcă şi ăla, de l-o tot filmat, Ghiţă
Ciobanul, zicea că mai tot mere pe la Sălaj, nu
ştiu unde... Puţini mai merg. Ei fiind în
transhumanţă de mai mulţi ani în acelaşi loc. Şi au
mai fost ciobanii la CAP, la IAS; când s-o
destrămat alea, ei fiind acolo şi cu oile lor, şi
prinse cât de cât în gospodăria [colectivă], au
cumpărat ei, chiar şi gospodăria.... Dac-or fost
muncitori, au avut cât de cât şi bani, şi cunoştinţe,
şi oameni... Se zicea, „Hai să-l ţinem pe ăsta, că a
fost om gospodar!”
Am fost şi eu în ferma partidului, la Arad,
vreo doi ani; am plecat de-acolo, şi eram al
patrulea pe judeţ, mi-au trimis telegramă acasă:
„Vino urgent la ferma PCR Arad, pentru
angajare!” Au ştiut ce fel de om am fost. Zice:
„Băi, te lăsăm numai cu 100 de oi!” (Eu aveam
250 de oi.) Că „să le vând”, „să mă duc cu o
sută”... Zic: „Să mă bag slugă, la voi acolo, pe un
milion jumate?!” – cum erau banii -, să-mi vând
oile... Nu m-am dus, mi-am văzut de unul singur,
aşa, particular...
MC - Acum practicaţi un oierit local...
DC - Fac vara fân, la fânaţele pe care le am,
că mi-a dat tata o moşie, ca... de zestre,
chipurile... oile le am, şi cu casa asta. În `83, am
făcut casa, în `85 m-am însurat. Şi mi-a dat o
moşie, de la nevastă, mi-or mai dat şi ei una...
După ce or murit socrii, ea [soţia] a avut doar o
soră, nici măritată, nici de meserie... [moşia] a
33
rămas tot la nevastă-mea. Şi fac fân în două
locuri, şi mă duc iarna, câte o lună, o lună-jumate,
cu oile pe fânul ăla de-acolo... Şi-acuma am
închiriat aicea... aparţine de Sălişte, am şi făcut
contract cu oamenii, am şi eu cumpărat ceva
teren acolo, dar fac contract cu oamenii pe cinci
ani, şi-s acolo, după 14-15 ani... Îs 11 kilometri
[depărtare] de casă...

34
 DUMITRU POPA
(Tilişca, nr. 276)
Marin Constantin- Domnule Popa, de la ce
vârstă aţi început oieritul?
Dumitru Popa - De când m-am putut
duce la oi, de la 7 -8 ani. De când am putut da la
strungă, m-au dus la oi, părinţii...
MC - Atât de devreme...
DP - Da, da... Câţiva ani pe urmă, la 15
ani, am început să mulg, şi am continuat până
acum, la 49 de ani.
MC - Acestea au fost primele etape...
DP - Nu poţi să mergi direct stăpân.
Trebuie să începi cu primul lucru, care e datul în
strungă.
MC - Presupun ca această ucenicie aţi
îndeplinit-o la turma părinţilor, în apropierea
satului.
DP - Da, aicea sus, la colibele noastre.
MC - Acolo vă desfăşuraţi păşunatul de
vară?
DP - [Acolo] făceam fânul, şi [văratul]
mai sus, pe munţii comunei, aici aproape.
Mai mult tomnat se făcea, iar iernatul
se făcea acasă.
MC - Cum vă distingeaţi oile din turmă?
DP - Oile cu lapte, noi le numeam
„mânzări”, iar pe celelalte, „sterpe”. Le ţineam
separat, numai toamna le împreunam. După ce
nu se mai mulgeam mânzările, apoi le
împreunam cu sterpele.
MC - Nu era grea această muncă, pentru
un copil cum eraţi dumneavoastră, pe atunci?
DP - Nu ştiam că e greu! Aşa erau toţi
copiii...! Nu eram eu singurul copil ce era dus la
strungă, sau la oi: toţi copiii erau duşi...
MC - În asemenea situaţii, eraţi ajutat şi
de alţi fraţi, sau munceaţi singur cu părinţii?
DP - Eu n-am mai avut fraţi, [ci] numai o
soră...
MC - Când aţi mers prima dată în
transhumanţă?
DP - Când am plecat În clasa a VIII-a, pe la
16 ani... Prima dată, am mers până la Cluj,
Cojocna - Apahida, în zona aia. Pe urmă, am mers
la Arad, aicea, pe Ardeal...
MC - În alte regiuni?
DP - În Banat, da, dar în Bărăgan, n-am
fost. Am ajuns pe la Pecica, pe la Mănăştur
[judeţul Arad]...
MC - Erau deplasări făcute pe jos?
DP - Da. Cam de la începutul lui octombrie,
plecam. De aicea până la Banat (depinde cum te
mâna drumul), [dura] în jur de 24-25 de zile,
maximum o lună, nu dura atât... Depinde de timp:
dacă era cald, mereai mai încet; dacă erau ploi, te
mâna drumul mai tare... [Depindea şi de] Cum
găseam de mâncare pe loc, pe drum... Erau zile
când puteai să stai în repaos, câte-o zi; oamenii te
mai mânau la drum...
MC - Cum vă transportaţi proviziile?
DP - Pe măgari! Fiecare-şi avea măgarul şi
povara lui: aveam făină, şi pâine, şi brânză, şi sloi,
slănină, cartofi... Ne făceam mâncare, mămăligă...
MC - Mai făceaţi şi popasuri pe acest
traseu?
DP - Seara, noaptea, da, mai făceam, deşi
era [situaţia] când mergeam toată noaptea,
depinde cum era zona prin care treceam.
MC - Nu aveaţi probleme cu agricultorii,
sau cu pădurarii, pe parcurs?
DP - Păi, mai aveam, de-aia trebuia să
trecem noaptea prin câte-un loc, pe unde nu erau
maşini, sau nu era drumul umblat, prin câte-o
comună... Treceai printr-o localitate, noaptea, să
nu deranjezi... Că nu puteai să ocoleşti; treceai pe
unde era o apă, trebuia să treci podul... Şi prin
oraş pe la Arad, am trecut cu ele, cu oile,
noaptea... Trebuia să treci pe nişte străzi
lăturalnice, şi când treceai podul mare, peste
Mureş, trebuia să treci pe pod, că nu aveai cum,
nu puteai să treci prin apă... Trebuia să treci prin
oraş.
MC - Călătorind noaptea, cum vă
orientaţi în afara localităţilor?
DP - Ştiam drumul. Dacă nu, dintr-unul în
altul [obţinere de informaţii]... Dacă am mai
fost într-un an, ştiam eu (dacă mergeam cu alţii
care nu fuseseră). Ăi bătrâni, s-or dus aşa, unii pe
alţii.
MC - Am auzit de la alţi oieri că se
orientau şi după mersul lunii sau poziţia
stelelor...
35
DP - Păi, [cei] care n-aveau ceas, aşa
ziceau: „Acuma, se face ziuă, că o răsărit
luceafărul...” După stele, când se apropia de ziuă:
„Acum putem pleca, mai avem două-trei ceasuri,
şi e ziuă!”
MC - Aţi folosit şi transportul pe calea
ferată?
DP - Cu animale, am fost o dată şi cu
trenul; le-am adus de-acolo, încoace. Iarna.
MC - Închiriaţi pur şi simplu o garnitură
feroviară?
DP - Păi, care după câte oi aveai! Într-un
vagon mare, intrau cam 100 de oi, iar dacă aveai
două-trei sute de oi, luai trei vagoane. Dacă erai
[împreună] cu mai mulţi tovarăşi, cam te socoteai
aşa... Nu se mai transportă de mult, animalele cu
trenul; erau ieftine vagoanele, atuncea. Acuma, un
vagon să transporţi oi... e mai scump vagonul
decât [costul transportului pe jos]...
MC - Aş dori să aflu câte ceva despre
organizarea stânei dumneavoastră. Aveţi şi
ciobani angajaţi acolo?
DP - Tot timpul, noi am avut câte-un băiat,
si doi (câteodată), când eram eu copil. Acuma,
după `90, mai încoace, când am mai înmulţit oile,
am mai şi câte doi, câte trei...
MC - Aceştia erau „echipa”
dumneavoastră...
DP - Câteodată, ne adunam câte trei patru
[asociaţi] în tovărăşie, ne împreunam. Ortaci.
MC - Aţi amintit despre cum aţi fost
strungar şi de când aţi început să şi mulgeţi
oile. Aţi fost cumva şi baci la stâna proprie, aţi
luat parte la fabricarea sortimentelor de
brânză?
DP - Păi brânza am învăţat să o fac
aproape de când am fost strungar. Întotdeauna,
strungarul a stat alăturea de baci; el mai
amesteca zerul, mai fiebea urda, pe lângă baci:
tot timpul e în apropierea baciului, strungarul... La
cine vrea să înveţe, meseria se fură: [ucenicul] se
uită cum se face caşul, cum se face telemeua, pe
urmă – când caşul e dospit – se uită, să cureţe, să
macine, să-l facă brânză [de burduf]... Aşa te-
nveţi.
MC - Ce puteţi să-mi spuneţi despre
aceste specialităţi: urda, telemea, brânza de
burduf?
DP - Păi urda se obţine din zerul care...
După ce închegi laptele, faci caşul, zerul care
curge din brânza ce se adună la caş, curge zerul,
iar acesta este pus la fiert, şi după fierbere, când
începe să fiarbă zerul, rezultatul... din
temperatura aia, iasă urda. Apoi se ia cu o
strecurătoare, sau cu o cană, se pune în tifon, şi
se scurge de zer; şi tot din zerul ăla fiert, se ia şi
jintiţa. Dar [pe] jintiţa nu o laşi să fiarbă până se
adună, tare... o iei puţin mai crudă, ca să fie bună,
că dacă o laşi să fiarbă mult, nu mai este aşa de
bună, jintiţa; după ce iasă urda, imediat o iei...
Jintiţa bună e acră. Mai demult, se punea în
burduf de oaie; acum, au ieşit vase mai multe - că
pe timpuri, nu erau atâtea vase... – acum se pune
în bidoane de-astea, de aluminiu (de 10 sau de
25 de litri...). Jintiţa e bună de mâncat cu
mămăligă, şi în loc de acreală; la munte nu aveai
castraveţi [muraţi], tăiai un miel şi cu tocană, şi în
loc de castraveţi, beai jintiţă acră, că jintiţa aia se
acrea!
MC - Dar telemeaua...?
DP - Telemeaua... de Sibiu? „Telemeaua de
Sibiu” acum e în toată ţara, că sibienii au umplut
toată ţara, şi toţi de şi-au făcut, şi-au făcut
telemeaua: care, cum au ştiut-o face!
Telemeaua cea mai bună se face pe
fânaţele de sus, din cauza... compoziţiei floristice,
de iarbă... Iarba de munte... Laptele iese [acolo]
mai puţin, şi dacă e mai puţin, e şi mai gras, ca şi
la o vacă. Cum îs vacile alea, Holstein, au 30 de
kile de lapte; păi, nu-l are bun ca una care are opt
sau zece kile de lapte! La aia ce are opt sau zece,
dacă închegi laptele, iasă brânză tot atâta ca la
aia cu 25 de kile [de lapte]... că ala-i... zerul e
slab... ea face cantitate, dar nu are cum, nu are
calitate... Aşa şi cu brânza de munte, e mult mai
bună ca aceea de la şes, din cauza asta, că e
altfel, compoziţia de iarbă, şi clima: e mai frig, şi
nu se dospeşte aşa, brânza, şi-i mai bună...
MC - Cât despre caş...?
DP - Caşul tot aşa se încheagă ca şi
telemeaua, doar trebuie să fie mai cald. Dacă-i
caşul rece, nu-l poţi face bun. Iar caşul îl storci mai
repede şi nu-l bagi la sare, ca pe telemea, în
saramură... Caşul se pune la zvântat, la dospit, şi
pe urmă îi dăm sare, numai după ce se frământă
brânza; pe urmă rezultă brânza de burduf.
MC - Domnule Popa, când v-aţi făcut
turma proprie? După armată?
DP - Da, cam după armată, la 23-24 de
ani.
MC - Cu acea ocazie, aţi preluat şi
semnul de proprietate al părintelui
dumneavoastră?
DP - Da, tatăl meu s-a îmbolnăvit, atunci, şi
am rămas cu semnul lui.
MC - Aţi preluat astfel şi gestiunea
turmei... Care erau responsabilităţile
36
dumneavoastră în noua calitate? Sau aţi avut şi
un alt serviciu?
DP - Eu am început cam la Revoluţie să
rămân pe picioarele mele... Înainte, am fost... cam
sub aripă! Nu am mai avut [altă meserie], nici
până atunci, nici până-ncoace. Nu poţi să mergi la
serviciu, să ţii şi animale, sau ţii 10-20 de oi, pe
loc, aşa... să le ţii în grădină şi să te uiţi la ele, iar
vara să le dai la altul, să le păşuneze, să le
mulgă... Animalele, şi mai ales oile, trebuie să te
ocupi tot timpul şi să fii în jurul lor.
MC - Baciul îndeplineşte doar un rol
tehnic – fabricarea brânzei – sau şi un rol de
autoritate, prin coordonarea tuturor celorlalţi
de la stână?
DP - Când eram copil, baciul avea cuvântul
în stână... el era socotit şeful stânei. Toţi ciobanii...
cam aia făceau, [ceea] ce zicea baciul...
MC - Nu era un funcţie care să fie
preluată şi de alţii?
DP - Şi dacă se făcea tovărăşia aia, a
noastră, cu oile, fiecare baci, când venea la rândul
lui, îşi prelua comanda, unul de la altul...
MC - Când aţi devenit prima dată baci?
DP - Cam pe la 23 de ani.
MC - Deci când aţi început oieritul „pe
cont propriu”. Am aflat din sat şi despre
baciţe... Mergeau şi doamnele la stână?
DP - La noi în sat, oamenii au preţuit
întotdeauna femeile! Sunt băciţe, da’ nu să se
obişnuiască, ca în satele vecine... Dar sunt [femei]
şi la noi [care] se duc vara la stână, fac brânza...
MC - Să înţeleg atunci că în satul Poiana,
din vecinătatea Tilişcăi, băciţele sunt mai
specializate?
DP - La Poiana a fost, cum să zic eu... o
moştenire de la mamă → fiică, să preia rolul de
băcie. Femeile, la Poiana, întotdeauna... 80%
[dintre] ele au fost băciţe, nu bărbaţii; ele au
lucrat brânza. La noi a fost cam invers, mai mult
bărbaţii au lucrat ca femeile. Dar totuşi şi femeile
s-au dus [băciţe]...
MC - În legătură tot cu această „diviziune
a muncii” pastorale între bărbaţii şi femeile din
Tilişca, cine se ocupă de vânzarea brânzei pe
piaţă, dumneavoastră sau soţia?
DP - Mai mult femeile se duc la piaţă, cu
vânzarea. Bărbaţii, mai puţin; ei s-au mai dus [la
piaţă] când au fost femeile cu copii mici, sau când
se mai întâmplă o boală, sau când are un părinte
bolnav, au trebuit să stea [femeile]... Dar în
general, femeile vând marfa.
MC - Domnule Popa, mi-aţi putea menţiona
din uneltele specifice muncii de la stână?
DP - Laptele îl punem în cuibăr, până se
încheagă, apoi îl luăm şi-l punem în crintă. (Crinta
este locul unde se scurge zerul din brânză). Din
crintă, de exemplu, la telemea – după ce se gată
din lucru – se ia şi se pune buluc [?] (un vas cu
saramură); stă la saramură de azi până mâine,
după care se pune-n putină. Se sară-n buluc,
de-acolo se ia şi se pune-n putină, se dă sare şi se
lasă acolo, la maturare.
MC - Aţi folosit vreodată răbojul pentru
evidenţa laptelui sau brânzei?
DP - Am auzit. La noi nu s-a făcut niciodată
aşa. Este un lemn crestat la un cap; acolo se face
măsurătoarea la lapte. La noi în zonă, nu s-a
măsurat laptele la oi. La noi, când se făcea
cârdăşie, sau tovărăşie, se împărţea brânza după
cap de oaie. Brânza se cântărea toată, când erau
patru-cinci laolaltă cu oile, în timpul verii sau
toamna, şi se împărţea pe cap de oaie. În alte
zone, [oierii] măsoară laptele; fiecare om mulge
oile lui, separat, şi când se gată un rând, iară şi le
mulge fiecare şi-şi măsoară laptele; şi după atâţia
litri de lapte în ziua aia, ia atâţia litri... Dacă
mulge în ziua 50 de kile de lapte, ia atâta lapte
cât stabilesc... La un litru de lapte muls în ziua aia,
ia... 15 litri de lapte [după mărimea turmei]...
Dar la noi nu se măsoară laptele, aşa [cu
răbojul]; la noi s-a cântărit brânza finită.
MC - Ştiu că, în afara produselor din
lapte, şi lâna a avut un preţ în zonă...
DP - Lâna acum a căzut de tot... De când a
venit... democraţia asta în România, s-au stricat
fabricile de confecţii, şi nu s-a mai aduncat lâna...
Dacă nu s-a mai adunat, i-a scăzut şi preţul....
Când erau fabrici, cum era la Alba Iulia,
iar noi am avut în zonă, Cisnădia (fabrică de lână,
numai de covoare), toată lâna din zonă se ducea
la Cisnădie; acolo, erau spălătorii, torcătorii, o
făceau covoare şi pleca mai departe. Dar acuma
fabrica a dat faliment, s-o stricat, şi [lâna] o iau
numai turcii.
MC - În ce condiţii?
DP - Păi un kil de lână a ajuns acum 2 lei,
2,5 lei ([cea] care este bună; [cea] care e de
calitate inferioară, de are mai mult corneţi, cum
spunem noi, ciulini de-ăia... aia nici cu un leu nu se
dă kilogramul de lână). Ce valoare mai au doi lei
în timpul de acuma?! Iei de pe o oaie două
kilograme, până-n trei kilograme, îi 5 lei pe cap de
oaie, lâna... Acum plăteşti şi omul care o tunde, 3
lei... Nu, lâna nu mai este venit pe cap de
animal...
MC - Şi atunci, renunţaţi pur şi simplu la
lână, sau...?
37
DP - Păi, o vindem cu cât putem! Ca să
recuperez ceva, ce să fac...? Sunt mulţi [cei] care
o aruncă în canal, o ţipă [aruncă] în groapă şi
pun pământ pe ea! Nu au ce face cu ea, pur şi
simplu o aruncă... Că nu poţi să laşi oile, să nu le
tunzi!
MC - Mi s-a spus că, în trecut, lâna era
folosită în sat, la ţesăturile populare...
DP - Păi, era! Acuma, nu puteai să ţeşi lâna
după 100 de oi, să lucri lâna de la 200-300 de oi!
Dar toată lumea îşi făcea haine din lână şi din
piei. Când eram eu copil, erau scumpe pieile.
Atunci, un „Alain Delon” [cojoc] din ăla era 5000
lei! Păi un salariu era de 1500 lei! Trebuia să
lucre omul trei luni de zile, să-şi puie salariul
deoparte, să-l poată cumpăra; aşa scumpe erau...
Pieile erau 200-300 lei, în banii lui Ceauşescu.
Acuma, şi pieile-s tot 5 lei...
Doar brânza ce mai este venit, şi mielul
(că şi mielul este cumpărat de străini, din afară...)
Că [pentru] români... s-a demodat carnea, [ca ei]
să mai mănânce carne de oaie şi miel! Singura
zone în care se mai mănâncă carnea de oaie e în
sud: Ploieşti, Bucureşti, Buzău... În zonele alea, se
mai mănâncă carne de oaie; în rest, la noi, când
eram eu copil, jumătate [din] oile ce erau de
„reformă” [neproductive], se mâncau aicea, în
sat. Acum, au venit de afară puii, şi porcii... ieftini,
şi toată lumea cumpără...
MC - Portul popular nu mai este de
actualitate, în aceste condiţii...
DP - Avem cioareci... În toate casele la
Tilişca, dacă mergi, cauţi... găseşti cioareci... Dar îi
poartă oamenii doar la sărbători, când se îmbracă
la biserică sau la anumite ocazii, aşa; în rest, nu-i
mai poartă nimenea la oi. Mai demult, când eram
eu copil, aproape toţi ciobanii, iarna, purtau
cioareci. Iar dacă nu-i purtau aşa [în public],
erau... în loc de izmene, cioareci pe sub pantaloni!
Că erau groşi şi ţineau de cald!
MC - Am înţeles că şi ţolicile ce erau puse
pe măgari, erau tot din lână...
DP - Da, în loc de acoperământ de ploaie;
nu erau prelate cauciucate, nylon.. ca acuma...
Alea erau, ţolicile... când ploua, să nu-ţi ude
mâncarea.
MC - Mai sunt consăteni de-ai
dumneavoastră cu războiul de ţesut?
DP - Nu ştiu dacă mai găseşti acuma,
instalat în timpul ăsta... Mai sunt două-trei femei
în tot satul, care... şi-alea-s bătrâne, de 80 de ani...
Vara, mai lucră, că-i ziua lungă şi soare, şi lucră
afară; dar prin casă, iarna, nu-l mai bagă,
războiul... Şi alea [femeile bătrâne] patru sau
cinci ani, dacă... Îs toate trecute de 80 de ani,
[cele] care mai ţes...
MC - Cum asiguraţi asistenţa sanitară a
oilor dumneavoastră? Aveţi leacuri sau
metode de vindecare pentre cele care se
îmbolnăveau, la munte sau în transhumanţă?
DP - Apoi, erau numai leacuri băbeşti! De
exemplu, dacă oile sângerau, sau dacă mâncau...
apucau la o iarbă, era... slobozitul de sânge.
Sângeratul era aşa, o agitaţie, şi dacă îi cura puţin
sânge, îşi [revenea]... [Oile] Care nu [îşi
reveneau], nu, dar cele mai multe, la sângerare
[îşi reveneau]. Sau [pentru cele] care mâncau
câte ceva şi se îmbolnăveau: tăiatul de la ochi –
„de gălbinare”, spuneam noi -, [cea] care o
desfăceai la ochi şi vedeai că e galbenă, [aceleia]
îi tăiai „de gălbinare”; dacă-i tăiai de aici, de la
ochi, o pleoapă, îi trecea. Astea erau leacuri
băbeşti.
MC - Erau anumite plante pe care le
foloseaţi în asemenea scopuri?
DP - Numai dacă [oile] aveau diaree
mare, sau aşa... era ştevie; fiebeai ştevia, şi-i
dădeai [oii] aşa, o ţâră să bea apă de-aia cu
ştevie, ca un fel de ceai, pentru diaree. Sau dacă
făcea... de râie, era o altă plantă – noi îi spuneam
„şetergoaie” –, îi fiebeam rădăcina, şi apa aia era
toxică, iar dacă spălai zona aia în care era râia, se
vindecau...
MC - Dar descântece...? Poate pentru
tovarăşi de-ai dumneavoastră, cu
temperatură...
DP - Acuma, la oameni am mai descântat,
cu asta... cu deocheat, dar altceva nu ştiu. La
animale, nu am descântat niciodată.
MC - Domnule Popa, la oi fiind, aţi avut
şi întâlniri neplăcute cu animalele sălbatice?
DP - Alea au fost destule! Întotdeauna
aveai probleme, dar eram învăţaţi cu ele, nu era
aşa... un necaz mare. [Ajutor] Cu câinii... Şi când
era rău de lighioană, se făcea caraulă, nu se
dormea; dacă eram doi, sau trei, sau patru inşi,
dormeam cu rândul., fiecare... Ca la armată, când
erai în post: două ore ori trei ore, nu te pui jos,
[ci] stai ori şezi... Ori tai lemne... Ca să nu adormi!
MC - Luaţi pe atunci în calcul şi
posibilitatea de mai pierde din oile
dumneavoastră?
DP - Da, se mai pierdea câte una; se mai
agăţa prin spini (erau zone cu spini), nu o vedeai
chiar când o rămas agăţată... Câte una şchioapă
sau bolnavă, [pe care] nu o vedeai, ea se trăgea
deoparte, rămânea şi se mai pierdeau... acuma,
38
nu... un exces mare de oi, câte două-trei, patru, se
mai pierdeau...
MC - În situaţiile în care întâlneaţi
sălbăticiuni, aţi fost ajutat de vânători, sau...?
DP - Nu, niciodată, cât am fost...
MC - Cunoaşteţi cumva balade ale
oierilor, Domnule Popa? Aţi avut tovarăşi care
să fi ştiut cânta astfel?
DP - De-alea nu ştiu... Apoi, mai erau
[ortaci] care spuneau poezii, şi de-alea, dar cine
le mai ţine minte, de când eram copil...?
MC - Am întâlnit un consătean de-al
dumneavoastră ce ştia să cânte la fluier...
DP - Da, Titi lui Nechit, acolo sus, către
cimitir...
Eu n-am avut ureche muzicală, n-am
cântat cu fluiera! Cu cântatul n-am avut treabă...
MC - Domnule Popa, aţi spus că
transhumanţa începea prin octombrie, şi că
dura...
DP - La unii, dura până la începutul lui mai.
MC - Petreceaţi şi zilele de sărbătoare
tot la oi?
DP - Apoi nu veneam întotdeauna, iar dacă
veneam, rar era când veneam [pe durata] toate
sărbătorile. Dacă eram mai mulţi, împărţeam...
unul, Crăciunul, altul, Boboteaza... Veneam cu
rândul.
MC - Am auzit de la un bătrân oier - din
satul vecin Rod - despre spovedania la brad.
DP - N-am auzit [de un asemenea ritual]
„la brad”, dar am auzit aşa, la [cei] care erau
plecaţi în transhumanţă, când venea Paştele şi nu
apucau să meragă să ia paştele, luau muguri de
salcă. Asta... ca o...
MC - ... cuminecătură?
DP - ... cuminecătură, luau muguri de salcă.
Dar... chiar să se spovedească, aşa, la un pom,
n-am auzit. Probabil în timpurile mai îndepărtate,
or mai fi fost...
MC - Ce ne puteţi spune despre
bucătăria specifică ocupaţiei dumneavoastră?
DP - La stână, mâncarea de bază e
pastrama şi sloiul, carnea de oaie (făcută tocană),
smântâna, balmoşul, laptele şi brânza... astea
mâncărurile de stână. Bineînţeles, mămăliga...
toată ziua
MC - Ce este balmoşul?
DP - Balmoşul e nişte unt cu lapte şi cu
puţină făină; se fierbe, se pune nişte făină de
mălai şi se îngroaşă, aşa, ca un piure de cartofi...
MC - Domnule Popa, aceasta era
transhumanţa tradiţională, din trecut... Cum
este oieritul de la Tilişca în zilele noastre?
DP - Transhumanţele nu prea se mai fac,
că pământul s-o împărţit şi au venit asociaţii mari,
cu străini... Când eram eu mic, era în timpul
IAS-urilor, nu erau aşa multe animale, şi te învoiau
într-o parte şi în alta; acuma, nu te mai învoieşte
nimeni... Fiecare proprietar are locul [său de
păşunat] cam fix, iar dacă faci o transhumanţă,
[aceasta este acum] mai scurtă, nu aşa, pe
durată lungă.. să pleci toamna, să vii primăvara...
Durată mai scurtă, de o lună-două, duc oile de-
aicea la 100 de kilometri, acolo găsesc o păşune,
şi stau, mai vin înapoi...
MC - O asemenea deplasare a turmelor
se mai face pe jos?
DP - Da, depinde... Şi cei care nu merg aşa,
să aibă drumul peste şoselele mari, merge tot pe
şosea, acuma... Dar care au rute, de pot merge
aşa, pe drum de pământ, de câmpie, să nu...
Acuma atâtea maşini îs, [încât nu se mai poate]
să mai mergi cu maşinile pe şosea... Chiar dacă
mai mergi pe şosea, un kilometru ori doi, că treci
(cum v-am spus) pe un pod, sau peste o
autostradă... Sau aşa, de nu eşti obligat să intri în
şosea, că altfel nu poţi să ma circuli... Mai demult,
nu erau maşini şi puteai să mergi pe orice drum
din ţară, că era o maşină la o oră sau o jumătate
de oră, aia nu era o problemă...
MC - Ştiu că există la Tilişca o Asociaţie a
Oierilor, cu sediul chiar lângă primărie... Este
o asociaţie activă, vă sprijină cu ceva? Faceţi
parte din ea?
DP - Eu nu fac parte din asociaţia asta, ci
dintr-o asociaţie de la Sibiu (m-am înscris chiar
atuncea când s-a făcut, are sediul la Şura Mare...);
m-am înscris într-aia, prima dată, şi nu m-am mai
mutat dincoace. Pe urmă, s-a înfiinţat la Tilişca, şi
eu, dacă am fost trecut acolo... Suntem puţini
membri din Tilişca, acolo: patru, ori cinci. Nu
m-am mai mutat la asta, aici. Dar văd că e activă,
[membrii asociaţiei] fac adunări...
MC - De când România este membră a
Uniunii Europene, există posibilitatea unor
subvenţii pe care, ca oieri, să le puteţi accesa?
DP - Da! Or venit de la Uniunea
Europeană [subvenţii] pe cap de animal, şi pe
hectarul de suprafaţă [în posesie]. Subvenţiile
diferă, [după] zona montană, de câmpie, de la
categoria de folosinţă: terenul arabil, fânaţ, păşuni
alpine... Diferă subvenţiile de la una la alta...
MC - Şi în asemenea situaţii, Asociaţia vă
sprijină, sau acţionaţi pe cont proriu?
DP - Pe cont propriu. Eu nu am luat
subvenţie în cadrul asociaţiei. Asociaţia de la noi
nu are terenul ei separat, sau păşuni preluate prin
39
asociaţie. Fiecare om are contract pe păşunea lui,
sau pe proprietatea lui de teren, sau care cum o
luat.
Dar sunt în zonă asociaţii care au
închiriat de la primărie, şi ia asociaţia banii spre
a-i distribui la oameni. Dar aicea la noi, nu...
MC - Domnule Popa, care este atitudinea
tinerilor din Tilişca faţă de transhumanţă?
DP - Nu mai face nimeni transhumanţă, şi
nici tineretului nu-i mai place animalele... Cum
v-am spus, [cu] animalele e muncă... 24 din 24
[de ore] trebuie să fii activ... Nu că nu va mai
rămâne tineret la animale, dar foarte puţini, nu
puţini: foarte puţini... Pot să zic 10%...
MC - Deci este o ocupaţie pe cale de
dispariţie?
DP - Da, eu aşa zic.! Generaţiile de oameni
care-s acuma, cum e generaţia mea – oameni în
jur de 50 de ani – ăştia le mai duc nişte ani, cât le
mai permite sănătatea. Mai vin şi din urmă câteva
generaţii, dar tot mai rar... Tineretul care-i acuma,
de la 15 la 30 de ani, nu ştiu câţi mai îs cu
animale, foarte, foarte puţini, şi tot mai puţini! Nu
el mai plac la oameni, animalele... Nu are ce să-i
atragă, că la noi este foarte greu [cu] desfacerea:
nu ai unde-ţi vinde marfa...
Oamenii nu mai consumă româneşte,
consumă tot ce se aduce dintr-alte părţi, şi tu stai
cu marfa nevândută. Şi dacă omul – un băiat
tânăr – vede că părinţii se confruntă... nu pot să-şi
vândă brânza, lâna o vând pe nimic, mieii... Noi
vindem mieii la Arad; când îi vinzi la Arad, stai la
mila lor, cât îţi dau, cât nu-ţi dau, ăia [negustorii
locali] îţi fac preţul, şi-ţi dau cât vor ei. Şi ce zic
[tinerii]... care au posibilitate, să facă şcoală, să
ducă la serviciu, îs mai liniştiţi; vin de la serviciu,
lucră opt ore, zece ore, cât lucră acolo, vin acasă,
nu gândesc „Bă, sună telefonul: un cioban nu vrea
să mai stea, altul... i-a murit o oaie, altul spune că
are nu ştiu ce... tot probleme!” Oamenii vor să fie
cât mai liniştiţi: aşa o venit acuma, sistemul ăsta,
care i-o educat... Mai demult, oamenii nu prea
ştiau [aşa ceva]... Ştiau că trebuie să-şi vadă de
animale, şi... asta e. Dar acum, nu: tineretul, toţi
care au posibilităţi... lichidează cu animalele... Şi-
aşa eu zic că, în viitorul apropiat... în 20 ani,
generaţiile care le mai au... animalele se vor
împuţina.
Nici nu mai trebuie... La ce mai trebuie
animalele, când acum a ieşit laptele praf...
Spuneau o dată la televizor, că un grup de
producători din Olanda, au făcut o fabrică de
lapte-praf, că pot ţine toată Europa cu lapte-praf
de-acolo! Ce, să mai ţii vaca s-o mulgi?! Aduc
de-acolo lapte... şi fac şi brânză din lapte-praf!
Bagă tot felul de germeni, cu gust de oaie, gust de
capră... dau ce gust vrei! Pentru ce să mai ţii
animal?!
MC - Acum vreo două luni, mai mulţi
oieri din Mărginimea Sibiului au mers la
Bucureşti, să proteteze la Parlament, cerându-
şi acolo drepturile...
DP - Păi da, n-aţi văzut ce lege?! Au dat o
lege cu totul fără niciun sens! Adică lege... să pui
vânătorii stăpâni peste ciobani! Să-ţi facă vânătorii
proces verbal, să te amendeze că ai câini mai
mulţi la stână, sau că n-ai voie să păşunezi oile pe
păşune, ca ei să poată vâna! Ce s-o întâmplat: toţi
domnii, care-s... patroni mari, şi-au cumpărat
arme, şi-au închiriat corturi de vânătoare, şi
[pentru] ei... relaxarea când gată cu serviciul,
sâmbăta şi duminica... la vânătoare! Şi normal,
câinii şi animalele de pe câmp îi încurcă, pe ei!
Ce-or zis: „Îi băgăm toamna cu oile-n saivan, până
primăvara, şi toţi munţii şi păşunile-s ale noastre,
avem timp, mergem pe unde vrem şi împuşcăm
ce vrem!”
Păi, normal, ei se pot duce să împuşte,
că eu nu pot să stau în faţa lor, să zic „Băi, nu
mergeţi să-mpuşcaţi... Căutaţi porci şi iepuri, şi ce
vreţi voi să-mpuşcaţi! Dar nici pe mine să mă
obligi să stau cu oile închise în saivan, toamna... de
la 6 decembrie, până primăvara, la 26 aprilie! O
jumătate de an să ţii oile-n grajd, ca să fiţi voi
liberi... nu se poate, aşa ceva...!”
Şi câinii, iar: fiecare om îşi ţine câini
atâţia câţi îi trebuie. Eu nu zic că e normal să
ţii la o stână 30 de câini... sau 20 de câini;
nu-i normal! Dar sunt oameni, de exemplu,
cum sunt şi eu: eu am oile... vara, le împart în
două-trei „tabere”: sterpele le duc sus, la
munte, acolo îmi trebuie cel puţin 5-6 câini;
mai duc aici, jos, la fânaţe, altă turmă de oi
sterpe, ori vaci sterpe, trebuie şi-aicea cel
puţin 4-5 câini. Deci... 10! Şi am şi jos, unde
am stâna şi unde stau pe iarnă, şi-acolo mai
trebuie 4-5 câini! Şi-aşa că la mine, minimum
de necesar e să am 14-15 câini! Acuma, pe
timp de iarnă, când toate oile-s acolo, la
saivan, nu-mi trebuiesc câinii ăia; am doar
cinci câini, acuma. Dar ce să fac vara [doar]
cu ei...? Că vara, de unde să mă duc... să
cumpăr câini, vara, şi pe urmă să-i... Trebui
să-i ţii pentru timpul de vară, pe urmă trebuie
să-i ţii pe toţi, şi peste iarnă...
40
 DUMITRU ZEIC
(Tilişca, nr. 256)

Marin Constantin - Domnule Zeic, aş

dori să aflu mai întâi la ce vârstă aţi început să
practicaţi oieritul?
Dumitru Zeic - Asta... de tânăr, de când
m-am prins la oi, de [la vârsta de] 14-15 ani.
MC - Este o ocupaţie moştenită de la
părinţi?
DZ - Tată-meu a fost tot oier de meserie. De
la el am rămas, şi eu, şi fraţii, şi aşa mai departe.
MC - Câţi fraţi aţi avut dumneavoastră? fost şi prin Banat, în judeţul Arad... Am fost şi-n
DZ - Vreo patru feciori, şi vreo trei fete... partea Buzăului, am fost şi-n Baltă [a
MC - Toţi feciorii aţi fost oieri? Călăraşului]...
DZ - Da. Ei au murit, numai eu mai sunt... MC - Aţi continuat oieritul şi după
MC - La 14-15 ani, eraţi probabil un ajutor căsătorie?
de cioban. DZ - Cu asta [meserie], până-am fost
DZ - Da, eu când m-am prins [la oi], am bătrân... Cu asta m-am ocupat până la bătrâneţe,
avut un frate mai mare, şi el m-o dirijat. la 70... 75 de ani.
... Păşteam oile, pe păşune, unde eram; şi MC - Cum aţi putut rezista eforturilor
mulgeam, şi tundeam... Erau şi ceilalţi ciobani. La acestei munci, atâta vreme?
stână era altul, care vedea de stână: baciul. DZ - Ha, ha, ha! Dacă aşa am fost crescut,
MC - Aţi devenit şi baci? aşa am fost călit...!
DZ - Am fost şi cioban, când am fost mai Doamna Zeic - De când deschizi ochii, nu vezi
tânăr; am fost şi baci, când am fost mai bătrân altceva, [ci] numai treaba aia o vezi!
[80 de ani, vârsta]... MC - Domnule Zeic, deplasarea în
Doamna Zeic - A fost unde-o trebuit, ce să transhumanţă o făceaţi pe jos?
faci...? Că necazul te învaţă în toate felurile, şi te şi DZ - Păi da! Am mers de-aicea, pe jos,
duce... până-n Baltă. Ne uitam pe hartă, ţineam într-o
MC - Tot pe atunci aţi pornit şi în direcţie...
transhumanţă?
MC - Aţi folosit vreodată trenul pentru
DZ - Eram vara la munte şi pe dealurile
transportul animalelor în transhumanţă?
astea. Şi iarna megeam la vale, la ţară... Toamna,
de la 1 octombrie, plecam cu ele, în DZ - A fost o perioadă în care [oile] le-am
transhumanţă, unde aveam cunoştinţă, unii... dus cu trenul, în Bărăgan. Mai multe [vagoane],
Am mers [în transhumanţă] de la 15 într-un vagon câte poţi băga: până la 100, nu
ani, de când am fost la oi. [Cu] Turmele noastre. 500... Luai cinci-şase vagoane. După aia, n-am
Poate că n-aveam chiar o turmă, [şi atunci] ne mai fost [astfel]; mergeam pe jos.
mai împreunam cu cineva, şi eram doi tovarăşi. MC - Astăzi acest lucru nu mai este
Doamna Zeic - Aşa se zicea, „tovărăşie”; posibil?
plătea fiecare după oile ce le avea, se împărţea DZ - Nici nu cred că mai sunt vagoane de
cheltuiala... animale... Cele care erau pentru animale, erau
DZ - Mergeam împreună şi, unde stăteam făcute anume. Pereţii nu erau puşi aşa [etanş,
[la păşunat], arendam după cap de oaie. ci]... încheiaţi într-una scândură, [astfel încât oile]
MC - Asemenea „tovarăşi” erau rude să aibă şi aer.
de-ale dumneavoastră? MC - La stână, sau în transhumanţă,
DZ - Şi rude, şi alţi săteni. Cum te împăcai cu conlucraţi cu rudele sau tovarăşii
oamenii. dumneavoastră, sau fiecare... îşi vedea de oile
MC - Prin urmare, alcătuiaţi împreună cu sale?
aceşti asociaţi o mare turmă, un ciopor. DZ - Ne ajutam; dacă eram doi-trei inşi,
DZ - Da, un ciopor de 400-500, 600 [de tovarăşi, ne ajutam. Mai stăteam şi cu rândul, că
oi]... Mergeam cu ele. Am fost şi pe Bărăgan, am mai aveam treabă şi-acasă...

41
MC - Aţi spus că plecarea în transhumanţă
era pe la 1 octombrie. Rămâneaţi cu oile pe
durata întregii ierni?
DZ - Ne mai schimbam şi noi; nu stăteam
[precum] ciobanii, dar oile stăteau acolo.
MC - Ca să puteţi ierna oile în câmpie,
aveaţi nevoie de acordul primăriilor locale?
DZ - Închiriam de la o fermă de-acolo, de la
un CAP; închiriam teren pe atâta perioadă, şi ne
înţelegeam cu preţurile. Şi rămâneam acolo [pe
durata iernii].
MC - Vă amenajaţi acolo, în câmpie, stâne
sau adăposturi pentru ciobani şi pentru oi?
Doamna Zeic - Noi nu prea am fost în câmpie;
noi... cam aici, la deal [cu stâna]...
DZ - Stâna era stână, [la vărat]; ne
adăposteam noi. când făceam brânza... Vara, noi
aicea sus, am fost, n-am prea fost la vale...
MC - Iar la iernat...
Doamna Zeic - Era sub cer! Cojocul era stâna!
Cojocul în spate şi ceea ce avea pe măgar...
Desagii pe măgar... A mâncat destul, îngheţat...
DZ - [Desagii] erau cu alimentaţia...!
MC - Care era „felul de mâncare” preferat
în transhumanţă, sau la văratul oilor?
DZ - Mămăliga! Aia se folosea...
Doamna Zeic - Mămăliga cu bulzul, tocană
făceau... Astea erau [felurile de mâncare]...
MC - Exista şi o specialitate din carne în
hrana ciobanilor?
DZ - Era [sloiul], o fiebeam [carnea de oaie]
în seul ei; când mâncam, încălzeam o bucată din
ea... Ţinea [la drum], era fiartă în seu de oaie, şi
ţinea luni de zile...
Doamna Zeic - Aia [sloiul] ... cam când plecau
la drum, în transhumanţă. În desagii pe măgari,
era câte-un sloi-două...
MC - Care erau uneltele de care vă
foloseaţi la stână?
Doamna Zeic - Bâta! Toporul şi bâta!
DZ - Pentru brânză, erau găleţile în care
mulgeam oile, crintele... Astea erau vasele de
muls. Era ciubărul, în care închegam laptele.
Doamna Zeic - ... Era un cazan mare, unde se
fierbea urda.
DZ - Era un cazan, aşa, din aramă făcut.
Astea se ţineau acolo, [în celar], numai baciul
intra, şi ciobanii ([ca altcineva] să nu facă
murdărie pe-acolo)...
MC - Ce substanţe foloseaţi, ca baci, spre a
închega laptele?
DZ - Atuncea, nu se făceau cheaguri, aşa, ca
acuma... Atunci, făceam noi [cheag], din rânză de
miel... stomacul de miel tânăr, până la o
săptămână; după aia, după ce prindea să
mănânce, mielul, nu mai puteai să... Avea pielea...
se aduna rânza aşa, din laptele ce-l sugea el,
prima dată... Aia era de făceam noi, pentru
închegat.
MC - Cum transportaţi de pe munte
brânzeturile pe care le fabricaţi acolo, vara?
DZ - Aveam caii şi căruţa. Depozitam brânza
în putini din lemn de brad.
MC - Această producţie era importantă
pentru consumul dumneavoastră, sau...
DZ - O duceam şi la piaţă, prin Ploieşti, prin
Bucureşti. Mergeam eu, sau mergea ea [soţia], cu
brânză [la pieţele orăşeneşti], şi o vindeam. Nu
o făceam... să o mâncăm noi, toată, că nu
puteam! Trebuiau banii!
Doamna Zeic - Trebuia să scoţi oile din iarnă...
MC - Pentru aceşti bani, necesari
dumnevoastră, care era mai importantă:
brânza sau lâna?
DZ - Banii erau buni... şi de la una, şi de la
alta, cum să spun...! Dar atunci, pe timpuri, se
căuta lâna. Acum nu se mai caută.
Doamna Zeic - Noi, după ce ne-am luat, aşa
ştiam, că pe lână făceam bani, de scoteam oile
din iarnă, cu banii de pe lână. Apoi, [în prezent],
nu mai poţi să plăteşti nici tunsul la o oaie... Lâna
se aruncă... nu mai este nimic.
DZ - O mai iau turcii ăştia, dar în bătaie de
joc, aşa...
Doamna Zeic - Atuncea era fabrica [din]
Cisnădie, erau fabrici la noi, în ţară.
DZ - Erau fabrici de covoare, de te duceai şi
o dădeai. Covoarele alea frumoase, din ce ieşeau:
din lână de la oi.
Doamna Zeic - Noi le ziceam „straie”. Pe
timpuri, când eram noi copii, n-aveai plapumă: era
„strai”, aşa se zicea... Îl făcea... aşa era de gros...
aşa era pe vremuri: ăla ţinea cald... Se ducea la
„chiuă” [pivă], într-o vâltoare, şi se scotea pe o
parte cu un păr, aşa, şi pe o parte, nu; cu partea
ce era cu păr, era deasupra, iar cu cealaltă parte,
ne acopeream. Noi nu ştiam de altceva: alea
erau...
MC - Deci, lâna era importantă şi pentru
negoţ, şi pentru casă şi pentru portul popular.
DZ - Atuncea nu se purta de-astea [haine
moderne], purtam din lână. Făceam „cioareci”,
cum spuneam noi...
Doamna Zeic - ... Pulovere din astea, şi
„pieptar” (cum ziceam noi, pe timpuri). Era port
sănătos...
42
MC - Aţi avut, în transhumanţă sau la vărat,
probleme medicale cu oile, situaţii în care
trebuia să interveniţi pe loc spre a le vindeca?
DZ - Să ştiţi că mai înainte nu se
îmbolnăveau, ca acuma. Acuma, nu ştiu din ce
cauză, multe medicamente trebuiesc la oi. Mai
înainte, când eram eu fecior, de eram băiat... nu
ştiam [altă boală a oilor] decât gălbeaza, atâta.
Şi mai era o boală de-i zicea „vărsat”, de trebuia
să le pui [medicamente] de vărsat, iar la
gălbează... din alea...
Doamna Zeic - Era ceva, nişte capsule, cam
atâta de mari, şi le băga pe gura [oilor]...
DZ - Nu se ştia de boli, ca acuma. Acuma,
văd că le dau din toate felurile de medicamente,
de patru-cinci ori pe an...
MC - În afara acestor „capsule”, cunoşteaţi
şi anumite „leacuri băbeşti”?
Doamna Zeic - Nu, numai [atunci] când le
slobozea sângele, tăia de la ureche, să cure un pic
de sânge... Câte una, aşa...
DZ - Iară, dacă se îmbolnăvea de gălbinare,
tăiam de-aicea [o pieliţă], aşa, de la ochi, şi-i dam
să o mănânce, îi trecea... Erau nişte leacuri, aşa...
„băbeşti”, dar să ştiţi că le trecea!
MC - Domnule Zeicu, la vărat sau în
transhumanţă, aţi întâlnit şi animale sălbatice?
DZ - Da! În Bărăgan, acolo, erau din ăia:
„şacali” de-ăia... Aicea [în Mărginime], aveam
„val” cu lupii şi cu urşii... Toată noaptea ne
luptam cu ei! Aveam câte 10-15 câni la stână!
Doamna Zeic - Au dat legea acuma... [Însă]
Aici, fără câni, nici nu poţi să te gândeşti că poţi
ţine oaie fără câine! Nu se poate!
DZ - Aicea, umblă lupii câte cinci-şase, şapte,
la un loc... Dacă ai un câine-doi, ţi-i şi mâncă,
dacă n-ai mai mulţi!
Doamna Zeic - Am mai păţit de ne-or mâncat
[lupii] cânii...
MC - Domnule Zeic, ce-mi puteţi spune
despre semnele pastorale de proprietate? Erau
importante pentru dumneavoastră?
DZ - Păi da, ca să ni le cunoaştem [oile].
Aveam fiecare semnul lui...
Doamna Zeic - Şi dacă se-amestecau – poate
că tu nu ştiai – imediat vedea că „Asta nu e a
mea!” Ştia a cui e... La noi, oamenii nu au fost din
ăştia, să se fure... La noi se ajutau, oamenii...
Imediat, cum vedea, „[Oaia] Asta e a lui cutare!”
Ştia fiecare ce semn [are]...
MC - Exista cumva o evidenţă a Primăriei
pentru aceste semne?
DZ - Ştiau oamenii [semnele proprii],
primăria n-avea treabă.
Doamna Zeic - Primăria... numai cu numărul
oilor: să plăteşti impozit!
MC - Domnule Zeic, aţi avut printre
tovarăşii dumneavoastră de transhumanţă şi
din cei care ştiau balade pastorale, sau să cânte
din fluier...?
DZ - Au mai fost, dar acuma nu mai sunt...
S-au pierdut, ăia; erau [din cei] care cântau din
fluier, se mai distrau... că n-aveau cu ce... Nu mai
sunt oameni de-ăia [în viaţă], să câte cu fluiera,
că te-aş fi trimis la ei...
MC - Domnule Zeic, aţi spus că aţi învăţat
această meserie de la părinţi şi că aţi practicat-
o împreună cu patru fraţi... Dar feciorii
dumneavoastră?
DZ - Şi acuma o folosesc! Numai că acuma
nu se mai duc, nu mai merg în tranhumanţa...
S-au instalat pe loc: doi îs prin Banat. Au rămas
de când au fost în transhumanţă, şi şi-au
cumpărat teren pe-acolo, şi s-au... „localizat”
pe-acolo... Am o fată şi un fecior pe-acolo. Şi unul
e mai aproape, la Miercurea Sibiului, aci; are
teren, acolo... Acuma, nu te mai lasă să umbli
aşa...
MC - Deci legea nu mai permite
deplasarea oilor ca altădată...
DZ - Da, şi şoselele-s aglomerate de maşini...
Atuncea, mai ales când am fost eu tânăr, trecea
la un ceas-două, o maşină... Acuma, nu mai poţi
să ieşi în şosea, că te omoară...
Doamna Zeic - Atuncea erau ferme de la care
puteai să cumperi [teren de păşunat], să
închiriezi... Acuma, e omul particular, cu al lui
[teren] face ce vrea.
MC - În aceste condiţii, mai are
transhumanţa un viitor?
DZ - N-aş spune, nu ştiu cât ar mai dura!
Doamna Zeic - După mine, eu cred că... le-au
tăiat craca; viitor nu mai are! Mâine-poimâine,
auzi că nu se mai poate... Mieii au dat îndărăt,
lâna... nimic pe ea, nici pe miei... Brânza, aşa...
că-s markete... Înainte, nu era markete... Dacă te
duceai în piaţă, făceai un bănuţ...
DZ - Te duceai la piaţă şi-o vindeai... Lâna o
spălam în râu şi o duceam unde se prelucra; luai
un ban frumos pe ea.
Doamna Zeic - Acum, nimic... Păi ei [oierii]
de unde să-şi mai acopere cheltuielile care se cer,
că se cer foarte multe...
MC - Am văzut că în Tilişca există o
Asociaţie a Oierilor... Este activă?
Doamna Zeic - Da. Numai cei care-s în
Asociaţie [beneficiază], Primăria nu ştiu dacă îi
ajută...
43
DZ - Ei se ajută pe ei, unii pe alţii. Prin Doamna Zeic - Doamne-păzeşte, cum au zis
Asociaţie, mai fac plângere... cerere, la guvern. că „Să nu ţie [ciobanii] câni!”, „Să nu iasă cu ele
MC - Prin urmare, nu sunteţi sigur că noile [cu oile]!”... Păi, oaia nu o poţi ţine [închisă], că
generaţii vor continua această ocupaţie... aşa-i oaia, mai ales oaia ţurcană; o omori! Se
DZ - După cum au luat-o ai noştri, nu cred! îmbolnăveşte la plămâni, face aprindere...!
Ei dau legi, dar întâi trebuie să judeci şi
Doamna Zeic - Nu cred, ca... [tinerii oieri] nu
tu, „Mă, legea asta-i bună, ori nu-i bună?!”
mai pot, nu că n-ar vrea!
DZ - ... Dacă-i [vremea] cum e-acuma
DZ - Guvernanţii ăştia de-acuma, după cum [februarie, însorit], cum s-o ţii închisă?! Trebuie
văd că au luat-o cu ţărănimea, cred că-i distrug... să-i dai drumul, să iasă la aer...
După cât văd eu. În loc să-i încurajeze, să-i ajute MC - Înţeleg aceste realităţi şi, de aceea,
pe oameni să facă... caut informaţie despre transhumanţă – cât mai
Doamna Zeic - Ei... pentru partea lor! Oile au există...
fost ceva... ca un patrimoniu al statului, al Doamna Zeic - ... Eu văd pe mulţi [oieri
românului... Ce a fost „Mioriţa”... de la „Mioriţa” localnici], că „o să le tăiem, că o să le dăm”...
a plecat tot, absolut tot! Şi ei [autorităţile], s-au „Nu mai ce poveste... Nu mai putem!” Şi omul,
ţipat [aruncat] întâi la ei [asupra oierilor]... Păi, poate că-l doare sufletul, nu... de trăit, că - de
nu te gândeşti tu, ca şef al statului, că asta a bine, de rău -, cât să trăiască, tot ar câştiga; [ci]
fost... e ceva pentru toată ţara noastră! Unde mai aşa, de durere din suflet, pentru că a crescut cu
e în Europa, [ceea] ce a fost la noi „Mioriţa”?! ele [cu oile]...
Nicăierea în Europa, ca la noi! Şi ce-au făcut din
ea, uite ce fac: nu mai ştiu oamenii dacă să se
mai ţină de ele [de oi], ori să le dea, să le taie, să
le distrugă...
DZ - După cum au luat-o, guvernanţii ăştia,
acum...
Doamna Zeic - La noi [în sat], sunt [din cei]
care plâng când le văd; dacă văd oaia bolnavă, ei
suferă cu ea, căci dacă ei au crescut cu ele... Ei nu
socotesc că „ăştia” nu au Paşte, nu au Crăciun,
că, dacă plouă, ei trebuie să stea, că, dacă ninge,
ei trebuie să stea [cu oile]... Şi dacă e un ghifor
de-ăla, de-ăla mare, ei tot trebuie să stea... Pe
ăştia nu-i scuteşte nimeni. Iar ei [guvernanţii]
spun că [oierii] au... Păi de unde ai, că noi nu
ne-am dus să cerem! Că oamenii nu s-au dus să
ceară. Şi-acuma, [oierii] s-au dus [la Bucureşti,
la protest] numai pentru câini şi ce-au vrut ei
[guvernanţii] să facă cu oaia... Ce-au vrut să facă:
ziceau să le taie de tot!
MC - Am văzut şi eu pe aceşti oieri veniţi
la Bucureşti să-şi ceară drepturile...
Doamna Zeic - Ei, pentru o oaie, dacă au
crescut cu oaia... îs în stare să-ţi dea în cap! Atâta
ţin ei la oi!
MC - Este prima sursă de existenţă a
acestor oameni...
Doamna Zeic - Nu e vorba... e şi de dragul
oilor, pentru că ei de când au crescut, de când au
deschis ochii, ei au deschis ochii lângă oaie... Tu,
ca şi cum ţii la copiii tăi, aşa ţin ei [oierii] la
animalele astea...
DZ - După ele ai crescut, după ele ai trăit,
după ele ţi-ai câştigat... ţi-ai făcut o construcţie...

44
 ILIE VOICU
(Tilişca, nr. 289)
Marin Constantin - Domnule Voicu,
sunteţi unul dintre acei săteni tilişcani cu
experienţă în transhumanţă...
Ilie Voicu - Sunt printre cei mai
bătrâni [84 de ani] care mai sunt...
MC - La ce vârstă aţi început această
ocupaţie?
IV - La nouă ani. Eram copii mic, necăjiţi, 10
copii am fost, 10 fraţi... Tata era concentrat [pe
front], mama era necăjită (trei dintre fraţi au
murit în pruncie...) Şi m-au luat de la şcoală, n-am
dat examen în clasa a doua, şi m-au dat la oi (că
aşa era atunci...) Eu, când m-am dus la armată,
nu ştiam să-mi scriu numele... că n-am mai învăţat
şcoală.
M-au dat la oi, şi de când am fost de nouă ani,
până la 30 de ani... (Adică am făcut trei ani de
armată, am lipsit [trei ani, din oierit]...)
Am fost tot cu străini, cu ciobani străini.
Atuncea, eram ciobanii... ca pe timpuri, cum se
bătea în armată, şi am fost chinuit, necăjit, dar eu
am fost un copil iute, de nu
mi-a fost lene să mă desculţ la picioare, să mă
schimb, că umblai ud... În fine, ne-am chinuit mult,
dar am fost iute şi nu mi-a fost lene.
MC - Ce putea face un copil de nouă ani la
stână, Domnule Voicu?
IV - Dădea în strungă, spăla găleţile... tot
[ceea] ce trebuia acolo... Mă trimiteau şi la oi, mă
duceam şi la oi, „Du-le [pe aici şi]... pe dincolo...!”
În fine, când am fost de 12 ani, am fost vătaf!
Ştiţi ce înseamnă vătaf...
MC - Nu, nu ştiu.
IV - Şeful... [cel care] conducea turma de
oi. Eram la munte, şi dădeam în strungă: ăl mai
mic. Şi aveam pe unul care nu prea ştia la oi, de
vreo 17 ani: pe-ăla l-a pus la muls; şi ăla făcea
serviciul în locul meu, iar eu meream cu oile (că
ăla nu ştia umbla cu oile).
Când am fost de 11 ani, am fost cu un
bătrân, am ciobănit (am învăţat meseria de la
ăla).
MC - Era o rudă de-a dumneavoastră?
IV - Nu. Bine, eram slugă la altul, şi eu, şi
ăla, ştiţi... Dar am învăţat meserie de la ăla:
ciobănie prin pădure, nu numai pe [teren] gol...
Iar când am fost la munte, au adus un cioban de
pe Târnave, de vreo 40 şi ceva de ani; ăla ştia să
mulgă, dar nu fusese la munte niciodată, nici nu
ştia ce e ăla brad... Şi o jumate de vară, am
condus eu turma de oi cu lapte, şi ăla asculta de
mine; eu eram de 12 ani, şi el de 43-44 de ani...
Dar asculta: [ceea] ce-i ziceam eu, asculta. Ştiam
pe unde să mă duc cu oile, cum să fac... Şi am
condus o jumate de vară turma de oi. Pe urmă,
m-au dat la miei (o turmă de miei); au adus pe
unul mai mare, să-l înveţe să mulgă, ne-am
schimbat.
Când am fost la 15 ani, am fost cioban la
poienari, în Banat, de toamna până primăvara;
n-am dormit o noapte sub acoperiş, [ci] numai
sub cerul liber. Şi erau necazuri, atunci, mâncam
cu... mămăligă necernută, făcută la moară de
ciocane... în fine, aşa era atunci. Şi-am tot fost
chinuiţi, până când am ajuns de mi-am făcut şi eu
târla, aci [în vecinătatea satului]...
MC - Aceasta, pe la ce vârstă?
IV - Păi, pe la 25 de ani, 26... La 25 de ani,
am scăpat de armată, şi până la 30 de ani, am
făcut ciobănie. La 30 de ani, am vândut oile, şi
m-am apucat de [lucru la] maşini de tors lâna,
adică torcătorie (nu numai dărăcită: făcută fir). Şi
m-am chinuit vreo doi ani de zile, până-am învăţat
cu unul, cu altul, în fine... Am învăţat mecanică şi
am condus maşina de lână, am lucrat prin
cooperativă.
MC - Am vrut să vă întreb dacă, atunci
când aţi fost vătaf, aţi moştenit oile părinţilor
dumneavoastră...
IV - Nu. Tata n-a fost cioban. Aveam şi noi
câteva oi... în fine, atunci, nu erau oieri ca acuma.
Erau mai mulţi tovarăşi, [care] se adunau la un
loc.
MC - ... Iar când aţi devenit târlaş, aţi avut
turma dumneavoastră.
IV - Am avut [oile] tot amestecat cu alţi
tovarăşi. După ce-am început cu maşinile de lână,
mi-am făcut iar turmă de oi, dar am ţinut
[angajat] ciobani; am ajuns la 400 de oi ale mele.
Şi-apoi le-am prăpădit... Copii n-am avut, le-am
vândut, n-am mai putut...
45
 Şi-acuma îs bătrân, cu o ţâră de pensie...
de 500 de lei (am lucrat prin cooperativă, cu
maşinile de lână, şi din 28 de ani [vechime], mi-
au pus 16; în fine, mi-au băgat armata... am făcut
26 de ani şi jumate de serviciu).
MC - Domnule Voicu, la ce vârstă aţi
pornit prima dată în transhumanţă?
IV - La 11 ani, am plecat cu oile, cu măgarii,
la câmp... Pe Târnave, spre Târgu Mureş.
MC - Câte zile dura un asemenea drum de
transhumanţă?
IV - Ei, nu ne grăbeam să ajungem!
Meream poate luni de zile, ne mutam de la un
sat la altul, cu ţoalele pe măgari... „Unde
mereţi...?” N-aveam loc, de multe ori, şi tot
meream de ici-colo, dincolo... aşa era.
MC - Mergeaţi cu măgarii; pe ei, puneaţi
proviziile...
IV - Toate proviziile, pe măgari! Aveam pe
măgari două ceaune (făceam mămăligă şi o
mâncărică în ele), făină de mălai, brânză şi
carne... [Ceea] Ce ne trebuia, pe măgari ţineam,
tot.
MC - Când începea transhumanţa, în ce
lună a anului?
IV - Toamna, în septembrie... La
1 octombrie, plecam, şi veneam primăvara, la
1 mai. Bine, mai veneam şi pe iarnă, când erau
ierni grele, de ierneam pe-aci. Alteori, iernam
pe-acolo, pe unde puteam, prin păduri, cu ce
puteam...
MC - Aveaţi colibe, aveaţi adăposturi...?
IV - Nu! Aveam cojocul în spate; îl mai
puneam pe măgari, când era greu. Aşa eram, cu
cojoacele... Că nu stăteai două nopţi într-un loc,
eram tot plecat... Seara, făceam mămăligă aicea;
dimineaţa, făceam la 5-6 kilometri! În altă seară,
iar: la 10 kilometri [distanţă]...
MC - Aţi călătorit şi pe timp de noapte?
IV - Vai de mine! Oile, mai mult le duceam
noaptea să mânce, că noaptea mâncau pe unde
le băgam. Ziua, mai strigau oamenii după noi,
că... no, aşa era! Ziua le ţineam mai aşa, dar
noaptea... mai făceam şi pagubă cu ele:
se-ndreptau prin bucate, se duceau... mai ales
iarna, prin grâne... Şi-apoi, săreau unii, că „le
mâncau grânele”; dar oile nu stricau la grâne, [ci]
reperau grânele! Dacă erau grânele prea mari, şi
le mâncau oile, iarna, vara erau mai bune,
grânele: nu cădeau. [Cele pe] care nu le mâncau
iarna, vara cădeau (fără să se coacă). De multe
ori, ne chemau, oamenii: „Hai, faceţi bine, băgaţi
oile şi ne mâncaţi grâul!” L-am făcut odată (într-o
primăvară)... praf l-am făcut! Era grâul mare; praf
l-am făcut, l-au călcat oile de l-au făcut ca-n
drum... S-a făcut [apoi] un grâu... ca peria s- a
făcut, cu recoltă; iar unde nu s-a mâncat, o căzut
şi s-a stricat...
De multe ori, şi prin Banat, când am fost,
pe la ferme... de multe ori, ne chemau inginerii,
şefii ăi mari, „Haideţi, măi, daţi drumul, dar numai
nu daţi pe ploaie, sau pe moale... Daţi drumul să
mânce!” (Mai ales dacă îngheţa) „Daţi drumul să
mânce... tot grâul!” Şi alea [cerealele] se făceau,
când da timpul, se făceau, după aceea; nu
cădeau, se întăreau, călcându-le oile (se întăreau
la rădăcină, şi nu mai cădeau); se coceau în
picioare şi dădea recoltă... poate, dublă ca ală ce
nu era mâncat... Dar unii săreau... ca şi acuma:
unii-s într-un fel, alţii, altfel.
MC - Cum reuşeaţi să vă orientaţi pe timp
de noapte, să păstraţi drumul...? Aveaţi
anumite repere?
IV - Ştiam după stele, de seara, când
plecam de pe loc. Răsăreau trei luceferi pe
noapte... şi-apoi, când era frig, ziceam „Steaua
[...] e cel mai mare / face gaură-n spinare!” De
frig! Ne orientam. Mai ales în Banat, când era
ceaţă, era noapte, nu vedeai... nu ştiai să te
orientezi. Ne culcam seara, dormeam un ceas-
două, şi când ne sculam eram orientaţi după stele:
acolo e Răsăritul, acolo e Apusul... Ne orientam:
satul cutare... e atâta distanţă între Răsărit şi
Apus, sau Miazăzi şi Miazănoapte. Şi aşa ne
orientam: după stele, după cer... Şi după vânt, de
multe ori.
MC - Mergeaţi pe aceste drumuri pe jos,
mai ales. Nu aţi folosit trenuri sau camioane...
IV - Nu, rar când am folosit, de-am venit cu
trenul înapoi cu ele... [Altminteri] Pe jos: făceam
d-ci până-n Banat câte şase săptămâni, şi mai
mult... Pe jos. Adică, dacă nu eram mânaţi din
spate, [dacă] nu strigau oamenii după noi,
mergeam cinci kilometri într-o zi. Sau trei
kilometri, dacă aveau oile ce mânca... Dacă nu
aveau ce mânca, mânam mai tare, să ajungem,
să facem... nu puteam sta cu ele flămânde.
MC - Cu oile fiind, aţi avut şi întâlniri
animale sălbatice?
IV - Aveam... Mai ales la munte: aveam urs,
oho, de câte ori! Fugăream ursul, cu focul... că
eram curajos, nu să... La ciobani, ursul trânteşte,
face... Lupul fuge de cioban. Dar lupii, când apucă
la oi, fac pagubă mai mare ca ursul! Ursul, când
vine la oi, ia o oaie sau... eventual, două... şi
pleacă, mâncă pe alea şi pleacă! Dar lupul, dacă
ajunge şi găseşte oile singure, sau departe... se
sperie oile... [Lupul] nu mâncă, [ci] numai
46
omoară la ele... Chiar dacă nu mâncă deloc,
numa’ le omoară, ca să facă hoit... Şi-apoi lupii se-
adunau... Am păţit de ne-or mâncat câinii, umblau
de mâncau câinii, lupii... Umblau [în] haită, câte
10-15 laolaltă...
MC - Cum izbuteaţi să le faceţi faţă? Cu
ajutorul câinilor ciobăneşti?
IV - Aveam [după] câte oi aveam: câte doi-
trei, patru [câini]...
MC - Domnule Voicu, aflat în
transhumanţă, vi s-a întâmplat ca oi de-ale
dumneavoastră să sufere de ceva, să se
îmbolnăvească? În ce fel le vindecaţi?
IV - Aveam toate metodele... Noi eram şi
„doctori”, şi ciobani... Dacă nu mai era de trai [cu
oaia bolnavă], îi făceam „cravată” la gât... O
făceam carne, o puneam pe măgar, o frigeam, o
fierbeam, mâncam... [pe aceea] care se întâmpla
de... o tăiam, nu mâncam mortăciune! [Pe aceea]
care murea, o dădeam la câini.
MC - Aveaţi medicamente sau leacuri cu
dumneavoastră?
IV - Apoi, leacuri... nu prea... Aveam, de
puneam... [pe cele] care erau şchioape, le
curăţam la picior, cu briceagul, şi le puneam
anumite alifii, prafuri... Dacă era bolnavă de
gălbinare, îi tăiam de la ochi, cu briceagul, şi-i
dădeam pe gât, să înghită [pieliţa tăiată]... În fine,
aveam fel şi fel de metode ciobăneşti, cum erau
„leacuri băbeşti”...
MC - În asemenea cazuri, aţi folosit şi
descântece?
IV - Apăi, descântecele astea sunt nişte
vorbe... băbeşti. Da’ faceam, [pentre oile] care
erau atacate la plămâni... Le umflam, noi, cu gura,
pe nas, şi se umfla de se desfăcea pieliţa de pe
coaste, de la plămâni... Şi-atuncea ştiam: o
puneam pe spate, o umflam, o prindeam de
picioare, şi făceam cu ea semnul crucii. Cu oaia!
După aceea, îi dădeam drumul. De gălbinare,
iară: când era bolnavă, vedeam: îi tăiam de-aicea,
de la pleoapa ochiului, o bucată de carne, şi o
înfăşuram... smulgeam un pic de lână de pe
frunte, o înfăşuram în lână (dacă nu, şi cu un fir
de iarbă), şi o băgam pe gură, de o înghiţea. Şi
după ce-i făceam leacul, dacă-i dădeam drumul şi
se scutura oaia, eram sigur că se face bine. Dacă
rămânea... cocăind, aşa [vindecarea nu era
sigură]... Dar dacă se scutura, era [semn de
vindecare]...
MC - Am vrut să vă întreb dacă, după ce
aţi fost strungar, vătaf, târlaş..., aţi devenit
cumva şi baci?
IV - Da...!
MC - Care erau atribuţiile unui baci?
IV - Baciul trebuie să facă brânză bună, să
aibă experienţă... Eu am învăţat de când am fost
strungar, prima dată, [la vârsta] de nouă ani...
atunci, nu se făcea telemea. Era venit un baci din
Rusia, fost în Rusia, şi el a venit specialist, şi a
adunat (unde am fost eu la strungă) de la trei
stâni, laptele, şi făcea telemea. Şi-atunci, în
telemea, punea nişte „chim”, aşa-zicea, din cutie...
de ziceai că îs excremente de şoareci, aşa era, dar
avea o aromă, „chimul” ăla... Telemeaua era tot
cu „chim” din ăla pe ea, nu mult, dar avea o
aromă, avea şi un aspect, aşa era atunci... Şi aşa
am învăţat de la ăla, că pe urmă, am fost baci...
„specialist”, nu aşa... Făceam brânza.
Când am ajuns la maturitate, am fost tot
baci, am ştiut de făceam brânza. Şi-apoi, baciul
făcea brânza, făcea toată curăţenia pe-acolo, pe
la stână. Dacă era dibaci, ştia să facă o mâncare...
(Când veneau ciobanii, erau sătui de brânză;
făceai o supă, o ciorbă, o tocană..., ceva, de
mâncau, să schimbe mâncarea de brânză!) Eu,
întotdeauna le făceam mâncare la stână; când
veneau ciobanii, la amiază, sau când veneau cu
oile, găseau o zeamă... Şi dacă n-aveam ce băga,
cine ştie cât în ea, dar cum era... o mâncau mai
bine ca pe brânză, că erau sătui de brânză.
MC - În afară de această telemea, ce altă
specialitate de brânză mai preparaţi?
IV - Brânza de burduf. Şi făceam jintiţă
acră, cum se zicea. Acuma nu se mai ştie.
Fierbeam zerul, făceam urdă, şi făceam jintiţă
acră; atuncea, jintiţa se ţinea în burduf de oaie, nu
ca acuma, în borcane... Pielea de pe oaie se lua
complet, numai capul tăiat şi picioarele de la
genunchi; încolo, era... O trăgea întreagă şi o
rădea pe unde era lâna, o lega, şi acolo băga
jintiţa; o lega, partea din spate. Şi mergeam la
sterpe (la stână, sterpele erau aparte: mieii şi
mioarele neproducătoare); lua jintiţa în spate, o
ducea până la bordeu, un kilometru-doi, şi se
bătea în burduful ăla, se alegea untul în juntiţă, în
burduful ăla, aşa era de bună [compoziţia
laptelui] la munte... În fine, acum nu se mai
foloseşte burduf, [ci] vase de-ăştia, plastice...
MC - Pe atunci, foloseaţi vase din lemn?
IV - Telemeaua, da, [în] vase din lemn:
butoaie de lemn, numai în butoaie se băga..
„Putine de brânză”.. „pentru brânză”.
MC - Domnule Voicu, în legătură cu
alimentaţia de la stână... Obişnuiaţi să gătiţi şi o
mâncare anume, specifică oierilor, sau vă
mulţumeaţi mai ales cu hrană rece?
47
IV - Hrană rece, şi ne făceam noi mămăligă,
pe „crăcăni”, cum se spune... Aia era mâncarea
ciobanului: mămăliga, caldă, şi brânză pe
mămăligă... Mai făceam o tocană de cartofi, că
eram sătui de brânză! Asta e.
MC - În afara produselor despre care
mi-aţi vorbit, ce-mi puteţi spune despre lână şi
valoarea sa, pentru oierii de altădată?
IV - Valoarea lânii, pe timpuri... îţi plătea
oaia toată cheltuiala, pe tot anul. Şi ciobănitul...
Ciobănitul era scump, şi iernatul, şi tot. Acuma, nu
valorează lâna de pe oaie cât îi plăteşte
tundătorului, [celui] care o tunde...
MC - Deci a scăzut mult valoarea lânei...
IV - Eu când am început cu maşinile de
lână, era criză de lână... Aveam cotă, obligaţii...
contracte. Adunam atâta uium [cantitate de
cereale reţinută drept plată]; nu dădea nimeni
uium, trebuia să te zdrobeşti, ca să faci uium;
trebuia să înregistrezi lâna care venea. Şi nu
găseai, că era criză de lână. Acuma, o aruncă pe
râu, şi pe câmp, pe la gunoaie...
MC - Înainte, lâna era folosită şi pentru
piesele de îmbrăcăminte locală?
IV - Toate hainele erau făcute din lână
(afară de cămăşi, care se făceau din pânză). Erau
tot pantaloni din lână făcuţi; la picioare, obiele din
lână... Sfetere [pulovere] de-astea, tot din lână:
lâna era baza. Acuma lâna nu mai e... nici pieile
nu se mai caută.
MC - Asemenea straie erau lucrate în
casă?
IV - Erau ţesute în casă, lucrate de femei, şi
era „chiuă” [pivă] la ăştia cu apa curgătoare, de
le [pânzele] duceau şi le băteau, le îngroşau...
Ţesute în război şi suveică, în spată, şi le bătea
după aceea în „chiuă”, şi le îngroşau...
MC - Aţi spus că, în transhumanţă, eraţi
însoţit de mai mulţi „tovarăşi”; erau rude, erau
alţi consăteni?
IV - Erau prieteni, care se uneau, se
întovărăşeau... Nu erau obligaţi [să fie] numai
neamuri, [ci] şi prieteni, şi vecini... Şi-atuncea când
se uneau mai mulţi (că nu aveau oi multe),
ciobăneau cu rândul, fiecare după câte oi aveam:
unul, două săptămâni, altul stătea trei
săptămâni... Se mai schimbau.
Şi-apoi să-ţi mai spun una: atunci erau şi
păduchi! Te mâncau păduchii, la ciobănie... nu era
soluţie; până n-or venit ruşii, nu s-or gătat păduchii
de la ciobani! Dacă spui la tineret, acuma, râde;
zice „Ăsta a înnebunit, sau vorbeşte aiurea!”
MC - Nu mă îndoiesc de aceste realităţi...
IV - Eram tânăr, ţi-am spus! Dacă am fost
pe la Târgu Mureş, sau pe Târnave, şi venea
stăpânul până acasă, se schimba de haine, acasă;
când ajungea [înapoi] la oi, era plin de păduchi
din gări, din tren, era plin de păduchi! Iar toamna,
în fine, frig... făceam focul, ne uscam la foc,
făceam mâncare; ne dezbrăcam, întorceam
cămeşile pe noi, şi le ţineam deasupra focului: şi
pocneau [păduchii]... ca mitraliera, nu tare, că ei
se încălzeau, cădeau pe foc, şi pocneau! Ca şi
cum ai pune dumneata pe foc, o cetină de brad, şi
pocăne, cetina aia: aşa pocneau păduchii...! Îţi
spun, dacă crezi... nu mi-e ruşine să spun, că aşa
a fost! Dacă spui acuma la tineret, zice „Ăsta a
înnebunit, vorbeşte aiurea, a visat!”
MC - Mergând în transhumanţă mai mulţi
asociaţi, cum reuşeaţi să vă deosebiţi oile
unele de altele? Aveaţi semne de proprietate?
IV - Aveam şi semne, dar fiecare [îşi]
cunoştea oile... Era om care avea o turmă de 500
de oi, şi cunoştea toată oaia, şi mielul, ce miel are!
Erau unii care nu cunoşteau aşa bine: se uitau
după semn la urechi.
MC - Aţi avut asemenea semne, crestate la
urechile oilor?
IV - Am avut... Fiecare îşi avea semnul său,
le mai şi buiau...
MC - Domnule Voicu, rămâneaţi în
transhumanţă până de Paşti...
IV - Pân’ la 1 mai, la 10 mai... de câte ori
nu veneam [astfel]...
MC - Era o perioadă destul de îndelungată,
începută în octombrie... Nu simţeaţi nevoia să
mergeţi la o biserică, să rostiţi o rugăciune...?
IV - Apăi... noi ne ispăşeam păcatele lângă
oi! [Cel] Care era credincios, mai zicea un „Tatăl
nostru”, mai făceau o cruce... Mai înjurau, că
ciobanii ăştia mai şi înjurau!
MC - Ca toată lumea...
IV - Da, fiind nervoşi... [Cei] Care erau
credincioşi, erau credincioşi. Pe timpuri, când ştiu
eu, bătrânii mâncau postul şi la oi [fiind]... Ţineau
şi mâncau de post; cumpărau câteva măsline, şi
dintr-o măslină, îmbucau de 5-6 ori... Cu două
măsline, şi cu [...] mămăligă, [cineva] era
mâncat!
MC - Aţi auzit vreodată de crucea bradului?
Există aşa ceva?
IV - Tot bradul are o cruce... semnul crucii
[în conformaţia coroanei]...
MC - Prin aceasta, bradul este un arbore
mai sfânt ca alţii?
IV - Asta n-aş putea eu să spun, că e „mai
sfânt”... Dar, de exemplu, dacă ne luăm după
48
măgari: măgarii au cruce pe spate. Se zice că „a MC - În aceste condiţii, ce atitudine are
fost calul lui Christos!”, Christos călare pe el... Iar tineretul din Tilişca faţă de oierit?
măgăreaţa, numai dacă o ţii legată, nu fată până IV - Ştiţi cum le vede [pe oi] tineretul din
stai lângă ea... Totdeauna, când moare măgarul, Tilişca? Îi place să le aibă... fripte pe
el fuge de lângă stăpân, să moară într-altă parte, grătar! Nu-l interesează ce oi are tată-său, [ci]
să nu-l vadă... numai să-i dea bani... Şi-l ţine „pe piciorul lui
MC - Pe drumurile transhumanţei, aţi avut tata”, nu-l duce cioban... Se duce şi se face
tovarăşi care gustau muguri de salcie? vagabond, că-i de-al lui Bani-Gata! Am zis de-
IV - ...în loc de Paşti. Am luat! Am mâncat, atâtea ori, şi către ăştia mai bătrâni: „Uite câţi
în loc de Paşti... la Sfintele Paşti, muguri de salcă; feciori de tilişcani îs în biserică!” Că n-au atâtea oi,
asta a fost, n-am avut de unde [lua Paşti]. Am toţi bine, câte ar putea păzi ăştia, dar nu mai stă
mâncat şi eu, nu am auzit numa’... nici unul la oi; se duc şi-şi aduc ciobani de prin
gări... Ăia, ori le omoară oile, ori le fură, ori îi fură
MC - Domnule Voicu, faţă de această pe ei... „[Pe] Băiatul meu îl ţin acasă, cum să-l
transhumanţă din trecut, cum stau lucrurile în dau la oi?!”
prezent cu oieritul zona dumneavoastră? MC - Sunteţi de părere că tradiţia
IV - Nu mai găseşti nici ciobani ca lumea, transhumanţei s-a întrerupt?
acuma... Ciobanii ăştia îs... cioflingari, nu mai sunt IV - Da! Nu mai suntem mulţi de vârsta
ciobani... Când se scoală dimineaţa, nu se mai uită mea, să le spunem ce-a fost, şi care să ştie cum a
la oi; le pune stăpânul o cafea! Sau poate că-l fost...
fură pe stăpân... şi se duce dracu’! Câte nu s-au
întâmplat, de i-or omorât pe stăpâni, de le-o luat
banii, şi le-au vândut oi... Asta e: s-a schimbat cât
e cerul de pământ, faţă de înainte... Înainte, un
cioban era cioban, dom’le!
MC - Credeţi că mai are viitor, atunci,
transhumanţa? Va mai continua această
ocupaţie?
IV - Va continua... dar nu ştiu cât. Acuma,
nu mai poţi trece de maşini, nu mai poţi trece o
şosea, ca om... dar să te mai bagi cu oile, peste o
şosea...
MC - Asociaţia Oierilor din Tilişca are un rol
în organizarea oieritului local?
IV - Fiecare... ca parlamentarii ăştia: fiecare
să-şi tragă, să-i bage în buzunarul lui, şi să arate
că el e „cineva”; iar dacă-l întrebi de ceea ce v-am
povestit eu, nu ştie nici pentru el... Nici pentru ei
nu ştiu, [oierii] ăştia de-acuma! La noi aicea, în
Mărginimea asta, merge lumea la biserică... s-
arate că are haine, nu să se închine şi să se
roage... Ai noştri [cei] care au oi, se duc după
ciobani prin gări, i-au toţi cioflingarii de prin gări, îi
duc la oi... Şi-acum s-au făcut unii şmecherii,
taximetrişti, când văd ciobanii ăştia, „Hai, bă, că-ţi
dau cioban!”, au legătură cu... dumneata, că
dumneata zici că eşti cioban, „Hai, bă, că te duc
la ăsta! Îţi dau cioban, dă-mi şi mie un milion, sau
două! Uite, ţi-l duc cu maşina până-n cutare loc!”
Cu telefoanele astea, [intermediarul] aduce
cioban, după ce-l aduce acolo, [„ciobanul”] dă
telefon: „Bă, vino după mine, în locul cutare, că eu
fug de-aicea! Îi iau, îi fur o oaie, două...” Îl ia şi-l
duce la altul! Ăla, iar...

49
 IOAN MICLĂUŞ
(Tilişca, nr. 380)
Marin Constantin - Câţi ani aveţi acum,
Domnule Miclăuş?
Ioan Miclăuş - 84 [născut în anul 1932]!
MC - Ce vârstă aveaţi când aţi început
oieritul?
IM - Eu, dragul meu, am început în timpul
războiului, aveam 12 ani. Din `44, m-o luat taică-
meu la oi, că erau timpuri de război; pe fraţii lui,
i-a dus pe front (unul fiind şi invalid...) Au fost trei
fraţi, puţin [ei] au fost pe la oi. Şi ca să vă spun...
a fost o viaţă foarte grea, că în `45 pe `46, am
fost acolo, la Lunca Mureşului, unde o stat
războiul şase săptămâni. Aveam oi puţine, pe
vremea aia. Toată iarna, toţi om mers prin
zăpadă până la gură, aşa mă culcam: ud, într-un
grajd de vite cele... Aşa am petrecut viaţa; la
şcoală, ca să vă spun drept, cum era pe-atunci,
mai ducea câte-o bucată de... ca să mă treacă;
atâta avea [învăţătorul] interesul: să scriu şi să
citesc...
MC - Care a fost prima muncă pe care aţi
învăţat-o la stână?
IM - Să dau în strungă! Aveam 500 de
mânzări, aicea într-un munte spre Stânişoara, şi
eu eram strungarul lor. Ştiu că atunci când m-o
dus întâi şi m-o pus (eram copil, no!) – el [tatăl]
se scula după lapte, când era ziuă, ele erau
gătate de muls – cădeam acolo... de somn,
cădeam între ele, şi ziceau ciobanii ăia: „Cu ăsta,
nu ne facem noi treaba!” Şi m-am obişnuit!
Dădeam în strungă şi cădeam de somn! M-am
învăţat: te „antrenezi”, nu ştiu cum să spun...
MC - „Mânzările” sunt oile cu lapte...
IM - Da, erau [ciobani] tovăraşi; eu dădeam
în strungă. Baciul era la stână, şi doi ciobani:
mulgeau trei inşi, şi eu dădeam în strungă. Şi
aduceam apă, aduceam lemne, fierbeam zerul...
MC - Acestea erau muncile unui mic
ciobănaş...
IM - Da, de prima dată.
MC - Erau oile părintelui dumneavoastră?
IM - Oile noastre şi [cele de] la vreo patru
tovarăşi, au fost. Se întovărăşeau, ca şi acuma...
dar acuma s-a făcut altfel, s-o schimbat treaba...
MC - Munceaţi cu părinţii, astfel.
IM - Da, da, cu părinţii.
MC - Când aţi început să mulgeţi oile? A
mai durat un timp?
IM - Păi... de la vreo 16... 15 ani. Am
început... apoi nu puteam ţine oile, că erau tari şi
le scăpam... Acum m-am obişnuit, a trebuit; asta a
fost meseria noastră şi traiul vieţii...
...Ca să vă spun, am stat la Lunca
Mureşului, acolo, din primăvara lui `45, până în
`52, când am plecat cătană. Ca să mai stăm
acolo... că-n toamna lui `44, primăvara lui `45 nu
mai aveau oamenii, vite (le-au fost mâncat [de]
armata, ruşii...) şi apoi am avut loc, să stăm cu
oile. În al doilea an, în `46, o trebuit să luam oile
de la sat, să putem şi cu oile noastre, şi cu oile lor.
Şi-am făcut... cum zic, scoteam oile din sat şi
trăiam, acolo, în islazul lor. În `52, când am plecat
cătană, apoi am plecat de-acolo, că tatăl meu n-o
mai putut sta fără mine, acolo.
MC - Domnule Miclăuş, înainte de cătănie
aţi mers în transhumanţă?
IM - Înainte de cătănie, mergeam în
transhumanţă numai aici, la Lunca Mureşului;
iarna, când nu era nutreţ acolo, trebuia să venim
să le iernăm aicea, şi [pe urmă] meream înapoi,
în transhumanţă, la Lunca Mureşului. La Turda.
MC - După cătănie, v-aţi căsătorit, v-aţi
făcut turma proprie...
IM - Da.
MC - Ce a urmat?
IM - Am plecat în transhumanţă pe Banat.
Prima dată, pe Banat. Pe jos, tot pe jos! Ca să vă
spun drept, în timpul ăla, ne tot feream de poliţie,
că nu ne lăsa... Dar meream noaptea, treceam
noaptea, mai ales în [judeţul] Arad trebuia să
mânăm mult noaptea, să trecem prin... pe unde
nu puteam ocoli. Până ajungeam pe la Curtici...
Până la Nădlac am fost. Pe jos.
MC - Aveaţi multe oi în transhumanţă,
porneaţi de unul singur?
IM - Nu, ne întovărăşeam doi sau trei inşi.
Acum, aveam oi mai multe; până la război... în
timpul războiului, am avut puţine oi, că atunci a
fost... cu necazuri mari. Şi de-atuncea, am început
50
să facem oi mai multe, până-n 200 - 300... Ne-
ntovărăşeam unii cu alţii, şi făceam un ciopor mai
mare, doi – trei inşi, la ele, şi aşa mergeam. Cu
măgari...
MC - Erau animalele dumneavoastră de
povară...
IM - Ale noastre. Pe măgari, aveam
alimentele şi unde opream... Ca să vă spun drept,
noaptea porneam cu ele, şi ziua stam... chitulaţi,
cum puteam. Dormeau oile, că erau sătule!
MC - Vă furişaţi de poliţie..
IM - Tot timpul trebuia să ne ferim de
poliţie. Mai erau şi oameni cumsecade, care ne
îngăduiau. Ne tot opream... Ce prostie: aicea [...]
când veneam înapoi, primăvara, ne opreau ziceau
că n-avem voie să trecem, şi apoi ocoleam prin
păduri, şi necăjiţi... Doamne...
MC - Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă, spre Banat sau Nădlac?
IM - Păi, cel puţin... uite, chiar am mers câte
două-trei săptămâni, până ajungeam. Acolo era
lărgime, câmpuri mai... Şi-apoi stam tot aşa, mai
feriţi, ascunşi...
MC - Pe traseu, amenajaţi colibe
temporare, adăposturi...?
IM - Nu, sub ceriu... Aveam pe măgari,
crăcăni (trei beţe, legate aşa, la cap cu o verigă;
de fier le făceam, să nu ardă, să avem, că-n câmp
nu mai găseai lemne...) Aveam un lanţ uşor şi-un
cârlig, şi-agăţam ceaunul acolo... O, dacă mă
credeţi dumneavoastră, pe la Curtici, acolo, am
găsit o fântână largă, cu apă, dar erau... tot
şobolani în ea... Şi nu aveam de unde lua apă... Ca
să nu ne descoperim, stam după nişte case, acolo,
şi ţipam [coboram] căldarea-n apă, legată cu
nişe sfori; şi-apoi, dacă umblam cu căldarea, aşa-n
apă, se fereau [şobolanii?], se lumina şi scoteam
apa... Ce să faci, era iarnă, atunci... Când fătau
oile, ori că le aduceam acasă (veneam până acasă
cu ele), ori că... pe-acolo, vorbeam undeva,
trebuiau să ne lase, că... nu mai puteam sta
chitulaţi: oile fătau....
MC - Când începea drumul de
transhumanţă?
IM - Pe la 1 octombrie. Când se aduna
[recolta] de pe câmp, o ţâră, de se mai eliberau
câmpurile, că noi nu puteam feri, cu cioporul de
oi... Nu vroiam să facem pagubă, noi ne uitam să
avem oile, să mânce, să putem [trece]...
MC - Porneaţi aşadar câţiva tovarăşi...
IM - Da, câte doi şi trei la cârd... la ciopor.
MC - Aceştia erau rude de-ale
dumneavoastră, prieteni, vecini...?
IM - Indiferent: tovarăşi, ne potriveam şi
făceam socoteala la un loc...
MC - Domnule Miclăuş, cum vă
recunoşteaţi oile proprii într-un atare ciopor,
cu multe sute de oi?
IM - Aveam semne la oi, fiecare [tovarăş],
semnul lui.
MC - Era vorba de un semn al gospodăriei
dumneavoastră?
IM - Da, semnul lui. Acuma, unul are
„fărcuţă” la dreapta, unul „fărcuţă” la stânga;
„chişcătură” naltă, sau „chişcătură” lată, la
dreapta sau la stânga; nu se potriveau, semnele!
Plus de asta, mai era şi „buiaua”: le mai şi buiam.
De exemplu, erau boite cu roşu, sau boite cu
negru; şi se cunoştea buiaua... Buiaua fiecăruia –
a mea sau a dumitale – era aparte.
MC - Aceste semne erau născocite de
dumneavoastră, sau le aveţi de multă vreme...?
IM - Astea [erau] din moşi-strămoşi...
MC - Iar când, după căsătorie, v-aţi
constituit turma proprie...
IM - ... eu am rămas cu semnul lui tată-meu.
Eu am fost ăl mai mare, ăl mai vechi... Totdeauna
la noi, era aşa, cum era pe timpul ăla: ăl mai
mare, ăla era mai necăjit, că ăla trebuia să stea la
oi, că la oi, fără pază nu puteai, fără omul de
nădejde... Şi-apoi nădejdea e-n ăl mai mare, ăl
mai mare era mai de...
MC - În transhumanţă fiind, aţi întâlnit şi
animale sălbatice?
IM - Da, destule... Aoleu, dacă spui... În vara
lui `68, am fost aicea, în Piatra Albă, cum Îi
spune, aici, la noi la munte. Şi era un urs mare,
roşu; când venea, îţi lua... orice, trebuia să te
fereşti. Odată, coboram cu oile pe hărdaş [drum],
cu sterpele de la berc [pădure], în jos... Şi a venit
ursul şi s-a pus în fruntea oilor... şi n-a vrut să le
lase să iese oaie... Şi când o văzut că nu-l las, că
aşa este la noi, „hărdaş” aşa-i zice la drumul
care... Şi la munte, îs pietre multe. Având pietre,
m-am apărat cât am putut. Când a văzut că n-are
încotro [ursul] s-o dat la mine. Eram iute, pe
vremea aia, ce-i drept, nu eram ca acum! Şi m-am
ferit, dar iute! Şi el, atuncea, a trecut pe lângă
mine, şi s-o pus înaintea oilor; atâta de-al naibii
era, că oile au trebuit să treacă toate [...],
hărdaşul, şi eu m-am dat la spatele lui, după un
copac; el o închis drumul, şi oile trebuiau să sară,
să treacă pe la capul lui (că era cu capetele în jos,
cum era el). Şi trecea câte una, pe la capul lui, pe
la gura lui... Şi el se uita, ca să vezi! Mă gândesc
şi-acum, ce minte-am avut atunci, ce curaj! Se
uita, şi punea ochii pe una, pe care o vroia el: un
51
berbec, sau o stearpă bună! Aştepta să vină-n
dreptul lui, şi-atuncea căsca gura, s-o prindă! Eu,
atuncea (dacă mă credeţi dumneavoastră!), nu
mai dam cu piatra aşa, [ci] îndreptam piatra din
mână... aicea, sub coaste, de mă feream când
venea piatra înapoi! El atunci se-ntorna la mine!
Dar când se-ntorna la mine, nu mă vedea că
eram imediat, după copac! Şi-atâta curaj am avut,
că m-am luptat... Ăla [ortacul] din urmă, şi-a
pierdut pălăria, şi-or stat câinii cu ăla. Eu n-aveam
câinii, aci... Când s-o gătat, [ursul] s-o uitat către
mine, fuga m-am ferit! Atuncea, o văzut că-l las, şi
s-o dus la oi, şi m-am uitat la el, când o pus gura
pe-o oaie... Era urs mare, şi-o luat-o şi-o băgat-o în
alt berc; aci, în bercul ăla, era brad gros şi rar... Şi
eu, atunci, până să vină ăla [ortacul], am pus
mâna pe bolovani (i-am adunat, aşa, la
subsoară!), şi m-am dus la el; şi atunci au venit şi
câinii, l-au oprit şi câinii... Eu am dat cu bolovani în
el; atuncea, s-o ţipat [aruncat] la mine, şi am
strigat, disperat! Şi când am strigat, eu am văzut
câinele când o prins ursul de picior, şi i-o tras
piciorul! Atuncea s-a întors la câine... Şi cu atâta
am scăpat, că m-o pierdut; m-am dat în dreptul la
un brad... El, până să fugă după... îl prindea pe
câine, dar câinele cârmise după brad, iar el
[ursul] o fost mai greu să se întoarcă... După ce-o
văzut că-l prinde câinele, s-o uitat după mine; nu
m-o văzut nicăieri. O luat oaia, şi s-o dus cu ea...!
No... vine ăsta, ortacul! Eu am luat un braţ de
pietre (ca să vă spun aşa cum o fost, să nu credeţi
că vă spun minciuni!), şi m-am dus la el, să-i dau
şi lui pietre, că el era cu câinii pe lângă urs. Dacă
mă credeţi, am găsit o piatră ca o bilă, aşa cum o
dai la popice, măi (zic) cu asta dau! Mă duc, şi
când ajung, ursul s-a oprit [...] alăturea de un
brad mare; s-a pus acolo, şi mânca. Şi zic către
[ortac]... ăla mi-o fost şi fin, zic: „Mă, cu asta dau
eu!” Zice „Nu da, nănaşule, că ne omoară pe
amândoi!” Eu, ce-am făcut? Ăla [finul] s-o băgat
după brad, şi aşa s-o grămădit, să nu vadă când
dau eu... Dacă dumneata mă crezi, el [ursul] cum
sta pe burtă şi mânca, oblu-n cap i-am îndreptat
[piatra]! Dar eu, când am îndreptat piatra, am
[şi] fost pe burtă! Ştii ce m-am gândit atunci?
M-am pus pe burtă, cu capul către finul! Zic: dacă
mă mâncă pe mine Martin, îl mâncă şi pe el!
Atât-am gândit! Şi atâta o sunat, prin pădure, aşa,
un sunet, de-am gândit c-a dat cu bâta într-o
putină, întrun ciubăr: aşa o sunat! Şi-o sărit ursu-n
sus, şi-o boncăit o dată, şi s-o uitat şi n-o văzut
nimic; o fugit, atuncea, în toate părţile, o luat
hoitul şi-o plecat. Eu, atunci, am venit îndărat; de
la stână (că eram la munte), baciul a auzit şi a
venit cu pădurarul, cu puşca. Zice pădurarul către
mine: „Hai, Ioane, că-ţi dau puşca, să tragi în el...
Hai să-l puşcăm, că ăsta-mi mănâncă vacile şi
mie!” Zic „Eu nu mă mai duc!” N-am vrut să mă
mai duc. Asta mi s-o întâmplat, şi mă gândesc şi-
acum: ce curaj să... lângă el, ca lângă dumneata!
Avea o coadă scurtă, şi o dungă pe spate ca taurii
ăia... Şi de şele era lăsat, de... te puteai culca pe
spatele lui! Aşa urs!
... Am avut eu oare minte atunci?! Mă bazam că-s
iute, că sar... degeaba, că-i iute, dacă mă
prindea?!
MC - Faţă de urşi, lupii sunt şi ei
primejdioşi?
IM - Sunt iuţi... Am păţit, de-am băgat oile-n
obor, în ţarc, noaptea, şi el [lupul] a făcut urme,
şi câinele-a lăsat pe altă parte... Şi eu am văzut că
pleacă oaia de lângă mine (oaia a văzut-o, că era
albă, era întuneric), mi-am dat seama că lupul a
luat-o de lângă mine, că nu mai avea de unde lua
(erau oile puţine). Atuncea, m-am făcut că dau cu
bâta, dar eu nu l-am...că se ferea... Dar l-am
văzut, că noaptea când se uită către tine, la lup îi
strălucesc ochii... Am avut pagubă, ce să faci...
MC - Domnule Miclăuş, în perioada
sărbătorilor rămâneaţi tot la oi, sau veneaţi
acasă?
IM - Da` acu` ce să fac, nu le puteam lăsa
singure... Îngheţam pe măgari, şi trebuia să ştii
cum să înnozi sfoara pe măgari, că, dacă nu, nu
mai putea dezlega, degetele-ţi îngheţau... Căutam
lemne, şi... cum să facem focul? Lemnele le
puneam aşa... piramidă, ca să ardă, că făceam şi
cu lemne verzi, cu ce găseam... Dar dacă le
puneai subţirele, se face pe alea, dimineaţa,
mămăligă... Apoi, seara, mâncai ceva, aşa cum
puteai... Noaptea, trebuia să umblăm cu ele, toată
noaptea...
MC - Aţi ajuns cumva cu oile
dumneavoastră şi în Bărăgan?
IM - Am mers şi în Bărăgan, dar vă spun
drept că eu în Bărăgan pe jos n-am mers; am
mers cu trenul [...] dincolo şi dincoace. Am fost, vă
spun unde... în jurul la Slobozia, pe la Ciulniţa;
pe-acolo am fost.
MC - Ce făceaţi atunci când oile urmau să
fete?
IM - Eu nu le-am fătat în Bărăgan; alţii le
mai fătau. Dar eu, cât am fost, cu tovarăşii,
înainte de a făta oile, le puneam pe tren şi
veneam cu ele acasă, le fătam acasă.
MC - Deci veneaţi cu cele ce ştiţai că vor
făta.
52
IM - Cu toate, că aveam data, ştiam când
am băgat berbecii în oi, toamna. Nu lăsam
berbecii-n oi de la-nceput. Că poate atuncea [în
iarnă] făta câte una, şi e greu...
Fătarea începea după 20 februarie.
MC - Cât mai dura apoi, până reveneaţi
acasă cu turmele, în primăvară?
IM - Le aduceam cu trenul, atuncea, şi oile
erau acasă... Primăvara, la 1 aprilie, căutam
pe-aicea, pe undeva, să coborâm din pădure, jos,
că-n pădure... iernezi şi până-n luna lui mai. Şi nu
mai aveai de unde da de mâncare la oi; te costa
prea mult. Şi-apoi cumpăram hotar... arendam,
adică, pe aici, pe la Sălişte, pe la Amnar, prin
satele astea din apropiere.
MC - În luna mai urma să urcaţi cu oile la
munte, nu?
IM - Nu, în luna lui mai, mergeam numai
aicea, la pădure, deasupra satului. Şi-apoi
tundeam oile, iar ieşitul la munte era la 1 iunie. La
munte: la Frumoasa, Cindrelul.
MC - Erau munţii dumneavoastră, sau...
IM - ... închiriaţi de la primărie, erau ai
primăriei. Se dădeau munţii la licitaţie, şi-apoi,
după aceea, [oierii] se-ntovărăşeau şi la munte,
făceau cioporul mare, că trebuiau bani mulţi,
şi-apoi...
MC - Deci cine oferea mai mulţi bani...
IM - După cum era muntele de bun.
MC - Eraţi mulţi asemenea „tovarăşi”,
acolo, pe munte...
IM - Păi câte două-trei turme se făceau. Sus
în vârful muntelui, nu puteam [duce] mânzările;
acolo, numai sterpele. Mânzările erau în partea
de jos, că muntele [de păşunat] pleacă totdeauna
din râu... Iar muntele vine mare...
MC - Sus la munte, în perioada văraticului,
dumneavoastră aţi fost şi baci?
IM - Am fost! Baciul avea grijă şi de strungar,
că strungarii aveau datoria să fiarbă zerul, să
aducă oile, să le dea de mâncare, şi el [baciul]
să-şi vadă de lapte, de brânză: când veneau
ciobanii, găleţile ouse la rând, gata... Venea,
aducea laptele, îl băga-n cazan, îl închega – îl
privea pe el [pe baci]! Făcea caşul, îl punea în
patul de caş, acolo; când era dospit, trebuia să
bage brânză în burduf...
MC - Care era, de fapt, reţeta brânzei de
burduf?
IM - La 40 de kile de brânză... de caş
măcinat, alegeam (ca să nu tot guşti, să te înşeli)
o férie de sare, cum făceam noi: măruntă ca
făina... Iarăşi, urda de la caş (că n-am unde-o
duce, acolo pe munte, să o vindem), se aduna... şi
o puneam pe crintă, ca pe caş, o frământam şi o
împachetam bine, şi puneam povară, de se
storcea bine de zer. După ce se storcea, o săram,
o frământam iar, şi o băgam în beşică, la fel ca pe
brânză. Era foarte bună, iarna, urda de la munte
(urdă de caş, nu de ferment, bineînţeles). La
munte, atunci, numai pe cai [transportul
brânzei], telemeaua nu puteai [altfel]... Nu erau
cutii, ca acuma... Numai brânză de burduf [se
făcea], şi urda aia, era foarte bună, băgată-n
burduf, ca brânza, stoarsă şi (după gust), îi
dădeam sare.
MC - Dar telemeaua...?
IM - Era greu de dus pe munte ceea ce-ţi
trebuia: vasul de telemea. Apoi, sarea o duceai pe
cal, dar cum o aduceai [telemeaua] cu putinele?...
Că nu era drum de căruţă. Iar pe cal, doar pe şa...
MC - Mergeaţi cu măgarii în transhumanţă,
iar caii erau buni la munte...
IM - Măgarii erau tot cu oile; trebuia să-i
aduci la munte, ca pe porci (că pe porci, îi ţineai
lângă stână)... Că [altundeva] venea ursul şi ţi-i
lua. Iar măgarul, tot aşa, că al naibii urs, îi place
carnea de măgar! Trebuia să avem grijă bine de
el, aveai nevoie de el, că fără măgar la oi, ce să
facem, unde să mergem... Îţi pui pe el cojocul,
mâncarea, ceaunul (să faci mămăligă)
MC - Pe lângă mămăligă, vă găteaţi ca în
sat, sau consumaţi mai mult hrană rece?
IM - Mâncarea asta era: brânza se ştia.
Carnea nu prea sta (că se-ncălzea de la măgar); o
făceam sloi (stătea [rezista] astfel). Asta era
mâncarea: brânză şi încălzeai sloiul. Altceva nu
puteai să ţii pe măgar, că se strica.
MC - Asta, în transhumanţă. Dar la stână?
IM - La stână, când stai pe loc, [gătitul] e
altfel.
MC - În afară de brânză, lâna oilor
dumneavoastră era importantă?
IM - Să vă spun eu ceva: mai înainte... şi
acum, dacă vreţi să v-arăt, am războiul aici...
Ţesea femeia mea... Iaca, dacă vreţi, vă duc şi-n
casă, să vă arăt ce haine făcute de mâna ei! Cred
că nu vedeţi la oricine aice-n sat! Vă spun drept,
aşa am avut o muiere de vrednică!
MC - Să înţeleg că foloseaţi lâna pentru
îmbrăcămintea dumneavoastră...
IM - Da, [pentru] cioareci... tot... Când oi
fost eu copil, încă nu erau cămeşi de-astea [din
comerţul modern]: am văzut eu cu ochii mei...
numai cămeşa românească... Mai ales, cum era
primăvara, de ducea prin păduri, fân, cu sarcina...
Când bătea ghiforul, se-apleca frate-meu... îi era
pielea goală de la curea şi până la cioareci...
53
Cioarecii, înainte, nu şedeau sus ca pantalonii,
şedeau mai jos... Erau obiceiuri, pe vremea aia...
MC - Lâna oilor dumneavoastră era
căutată şi pe piaţă? Ajungeaţi acolo cu ea?
IM - Da, cum să nu?! Ţin minte că eram
copil, veneau nemţi... sau saşi, mă rog, de-aicea de
la Cisnădie, şi-i puneau pe-ai noştri... aşa se căuta
lâna atunci, că... mai tundeau o dată mioarele! Le
tundeau o dată, primăvara, şi pe la Sân Petru...
după Sân Petru, mai tundeau o dată mioarele la
munte. N-aveau [multă] lână, două-trei kile, cât
aveau... Şi aia o plăteau foarte scump, saşii de la
Cisnădie. Erau acolo fabrici mari de covoare, nu
ştiu ce lucrau, că tare mult se căuta...
MC - Aşadar, aveaţi comenzi foarte
aproape de sat.
IM - Da, venea lume... Şi erau tocmiţi,
bătrânii, să tundă oile.
MC - Spuneaţi că, în transhumanţă,
mergeaţi cu oile şi pe timp de noapte...
IM - Vai de mine, mai mult noaptea!
Noaptea, nu ziua.
MC - Cum vă orientaţi în acele condiţii?
IM - Totuşi ştiam un pic de la şcoală...
[geografia] România, cum să spun... Trăgeam în
partea locului... pe partea asta, nimeream. Ştiu că
mai întrebam pe câte cineva, că ziceau ăia
[localnicii] „Băi, ăştia ştiu mai bine ca noi locurile
ăştia, pe-aicea!”
Apoi noi, vă spun drept, ştiam toate
stelele, mai ales toamna, când începeau gerurile şi
frigul... Atunci, era lumea... nu erau cizme, ca
acuma, [ci] numai opinci... îngheţam, băteam din
opinci... Vai de mine!
MC - În transhumanţă fiind, sau vara la
stână, se întâmpla ca unele oi să sufere de
ceva, să se îmbolnăvească? Ce metode aveaţi
în a le vindeca? Cum le puneaţi pe picioare?
IM - Le tot curăţam... Nu prea aveam leacuri
[medicamente], ca acuma... De exemplu, o
fulgera: slobozeam sângele [oii], o înţepam... De
se întâmpla ceva cu ea, o tăiam, pe-aia o mâncau
ciobanii, ce să facă...? S-o întâmplat (atuncea,
înainte, după război), o dat un vărsat peste oi.
[Oile] Trebuiau vaccinate... Or murit multe de
vărsat, le aruncau oamenii, nu mai... Atuncea,
mureau multe şi de gălbează, că nu erau leacuri,
ca acuma, la farmacie... Erau leacuri băbeşti... De
râie, ştii ce făceam: este un fel de buruiană, îi zice
„steregoaie”; aia face rădăcini în pământ. Săpam,
scoteam rădăcini de-ala, le fierbeam în ceaun, şi
cu zeamă de la rădăcinele alea, spălam oile de
râie. Se vindecau...
MC - Domnule Miclăuş, aţi avut tovarăşi
de oierit care ştiau cânta din fluier?
IM - Erau mai înainte, şi cântau. Ştiţi ce-mi
plăcea la munte (vă spun drept...): era caşul pus
pe crintă, şi pica din crintă zer, ştii cum suna în
stână? Şi-apoi, unul care ştia cânta cu fluierul, a
stat pe spate-n pat, şi cânta cu fluierul! Era aşa,
cum să spun... o atmosferă, aşa...!
... Să vă mai spun ceva: la munte,
mâncam pe săturate, mai ales caş de-ăla, apoi
beai o cupă... strugăreaţă [?] de-apă de-aia bună...
nu trecea mult, iar erai flămând! Până te obişnuiai
cu apa şi cu... E aşa, o viaţă foarte sănătoasă!
MC - Am uitat să vă întreb dacă foloseaţi şi
descântece spre a vindeca oile care erau
muşcate de sălbăticiuni...
IM - Dacă era oaia gâtuită... nu era gâtuită
rău, încălzeam, înfierbântam ceaunul gol, îi
desfăceam lâna şi-i ardeam rana, cu ceaunul. Mi
s-a întâmplat o dată, de era şi râs: am văzut cum
a pus gura pe unul din noatimi [berbecuţi], l-o
prins de piept, şi l-o trântit; după aceea, noatimul
n-a avut nimic, s-a sculat... o fugit, ăla [râsul], n-a
avut ce-i mai face altceva... Aproape că nu s-o
cunoştea nimic. Eram băiat, şi i-am spus lui tată-
meu şi lui unchieşu-meu: „Uite, ce...” L-o lăsat,
„Lasă, că nu-l mai mâncăm!” Hai să-l taie; când
l-a tăiat, era vânăt, tot: otrăvit de colţii la râs...
Râsul e aşa, ca un câine: nici mare, nici mic, dar
vine numai aşa [în salturi]...
MC - Domnule Miclăuş, în comparaţie cu
acest oierit din trecut, cum stau lucrurile
acum?
IM - În prezent, nu mai e voie să umbli în
transhumanţă. Într-un fel, o fost o viaţă foarte
grea... Dar ne bucuram că aşa puteam trăi. Se
întâmpla de dădeai şi peste oameni răi... Poate se
întâmpla de făceam pagubă din greşeală;
n-aveam intenţia să facem pagubă, dar să ne
hrănim oile... Dar unde era de hrănit, nu să facem
pagubă. S-a întâmplat, însă, ca noaptea... nu
vedeai pe unde, dădeai peste... După aceea, dacă
eram vinovaţi, fugeam, ne depărtam! Aşa s-o
întâmplat, asta o fost lumea... Dar viaţa era foarte
grea, numai sub cer, numai pe măgari... Aveam,
n-aveam de mâncare... de câte ori flămânzi...
Apoi, şi când meream pe drum, când veneam
primăvara-ncoace, dacă le iernam prin Banat,
apoi... ne-o luat toţi „la mână”, mai ales poliţia.
Nu te lăsa nici să-ţi faci de mâncare, te opreai
numa` să mânci, te lua la mână: „Dăi, mână...”
Flămând, nu mai ştiai de capul tău, oh...
MC - Dacă nu mai merg în transhumanţă,
oierii de la Tilişca îşi pasc turmele pe lângă sat...?
54
IM - Acuma, oricine trebuie să-şi găsească venea bolovanul... Că el [ursul] era atent, să pună
loc... Apoi, trăieşte cum poate: pe loc, unde-i gura... Când să puie el gura, eu... Ce iuţeală, nu
aproape de munte... Dar ca să treacă mai pot să-mi dau seama...!
departe, nu mai pot mere pe drum fără să
oprească din cauza maşinilor câte-s... Şi-s oameni
şi buni, şi răi, care-s intenţionaţi să-ţi omoare oile,
chiar şi pe tine, cine ştie... Acuma, nu mai e vorbă
de a mai merge cu oile, sau cu vitele, pe drum...
MC - Nu sunt consăteni de-ai
dumneavoastră care îşi duc oile cu
camioanele?
IM - Da, le duc. Tot povesteau unii, de la noi:
sterpele le aduc vara la munte, dar le duc cu
camionul.
MC - Ştiu că există o Asociaţie locală a
oierilor. Are vreun rol pentru oieritul tilişcan?
IM - Nu, fiecare e după treaba lui. Numai
[cel] care [are iniţiative private], după cum cere
legea... Nu, fiecare e cu necazul lui şi cu treaba
lui...
MC - Dar tineretul din Tilişca? Este o
continuitate, la acest nivel, a oieritului de aici?
IM - Nu ştiu, vă spun drept... Cum mă ştiu
eu, cum am fost eu în vremea mea, şi fecior... Păi
nu vedeai (vă spun aşa, [în comparaţie] cu ce
văd acum...), nu vedeai unul cu capul gol
[descoperit] ca acuma, de zici că-s toţi studenţi!
Nu-i mai cunoşti... Şi toţi, nu ştiu... cumva, era alt
port, atunci, românesc, şi eram... cum să spun, nu
ştiu cum să vă explic... un sat românesc., aşa... Şi
toţi de-o meserie. Dar acum nu mai ştii ce-s... Toţi
cu capetele goale, nu ştii dacă părinţii lui au oi, ori
e student, ori cu serviciu... Veneau mereu
[negustori] aici, cu căciuli, în dreptul bisericii; nu
mai vin, nu le mai cumpără nimeni...
... Să vă mai spun ceva: să fii cioban
adevărat (aşa auzeam din bătrâni), înseamnă să
fii „mocan”, cum adică: să rabzi, să rabzi... Că nu
există vreme care să nu treacă peste ciobani...
Ciobanul... numai afară, cu cojocul după el, ud la
picioare... Îţi părea bine să faci o ţâră de foc, să te
încălzeşti... Păi, dacă mâncai mămăligă caldă,
ziceai că... e mai bună decât cozonacul, că te
încălzeai o ţâră, ştii... Îţi dai seama, în vremuri
câte vânturi prinzi, şi... Vai de mine!
Dar mi-a dat Dumnezeu sănătate: am
fost şi pe Bărăgan, au fost nişte vânturi de-alea,
apoi... nu mai cu ochii mai vedeam, aşa ne
înnegream; de-abia mai puteam face o ţâră de
mămăliguţă...
... Mă mai mir de aia, cu ursul, atuncea:
ce-am putut face, ce curaj... dacă dumneata mă
crezi...! Îndreptam bolovanul aici, sub coastele lui,
venea înapoi, şi de câte ori m-am ferit de cum

55
 IOAN POPA
(Tilişca, nr. 458)
Marin Constantin - Domnule Popa, la ce
vârstă aţi început oieritul ?
Ioan Popa - Nu pot să spun o vârstă anume
[acum are 67 de ani], dar în tot cazul, de când
eram mic, la gradiniţă, tot la oi am fost. Părinţii,
dacă au fost tot ciobani, pe mine – când m-au
scos prima dată la munte, m-au scos… călare pe
măgar, în desagi; într-o parte, eram eu, într-altă
parte, era o soră... Aşa ne-au scos, că eram mici.
După ce am început noi clasa a I-a, tot la oi am
fost, tot cu ele am crescut...
MC - Ce puteaţi face, la o asemenea
vârstă, la stână?
IP - Păi, dădeam în strungă şi umblam cu
oile, ziua, cu altul, mai în vârstă. Iar când am fost
[clasa] a doua, la şcoală, şi a III-a, şi a IV-a, am
fost cu taică-meu în Munţii Făgăraşului – cei care
aparţin de Avrig. Şi-am fost la trei munţi, acolo;
într-un an, am fost în Clăbucet (aşa se chema
muntele), într-un an am fost în Suru, şi într-un an,
am fost în Avrighelul eram cu tata la miei. Şi în
fiecare dimineaţă, pe mine mă lăsa să dorm mai
mult, că mieii – când se cunoaşte de ziuă – deja
mieii pleacă din târlă. Şi mă lăsa să dorm până la
9:00... 10:00, când mă sculam, făcea mămăligă...
bulz (cum zicem noi), şi mă duceam cu tata la
miei, pe vârf...
MC - Când aţi început să şi mulgeţi oile?
IP - Păi, pe la vreo 13 ani.
MC - Ce rasă au fost oile dumneavoastră?
IP - Majoritatea oilor mi-au fost ţurcane.
Mai aveam câte una – două şi ţigaie, dar
majoritatea au fost ţurcane.
MC - Domnule Popa, câţi ani aveaţi când
aţi pornit prima dată în transhumanţă?
IP - Păi, când am fost de vreo 18 ani... nu!
Prima dată am fost când am scăpat de şcoală; am
fost pe la Gherla [judeţul Cluj]. Am scăpat de
şcoală în primăvară, [iar] în toamnă am fost pe la
Ocna Mureşului şi pe Gherla, cu oile... Am fost cu
oameni mai în vârstă.
MC - Aveaţi mulţi tovarăşi în această
drumeţie?
IP - Eram mai mulţi, din cauză că aveam oi
puţine. Fiecare om, înainte, avea în jur de 70-80 de
oi, până-ntr-o sută, şi se împreunau mai mulţi
tovarăşi, de făceau un cârd de 700 – 800 [de oi].
MC - Fiind atât de multe oi, cum le
deosebeaţi?
Fiecare cioban le cunoaşte pe oi: lâna, cap,
coarne... Îs oacheşe, îs bucălai, una e cu lâna mai
dreaptă, una e cu lâna mai lungă, deci fiecare le
cunoaşte.
Şi fiecare are semn, la ureche, îşi face
semn: unul are „fărcuţă”, altul „obiadă”, altul...
„pişcătură”, deci fiecare [îşi] face semnul...
MC - Le face singur, sau are mai demult,
aceste semne?
IP - Păi, se moştenesc: dacă un om are un
singur fecior [acesta] rămâne cu semnul ăla; dacă
are doi-trei feciori, atuncea, pe lângă semnul pe
care-l are, mai face un semn în plus: aşa se
obişnuieşte.
MC - Ca să le distingă...
IP - Da, dacă se amestecă cu ale altcuiva,
oile.
MC - Domnule Popa, când începea un
asemenea drum de transhumanţă?
IP - Prin 15 septembrie (în 18-19, e târg la
Poiană) [oierii] se pregăteau... După târg, plecau
imediat. După 15, se pregăteau, se întovărăşeau,
ca să se cârduiască oile; se amesteacu oile şi se
cârduiau (să fie obişnuite unele cu altele).
MC - Cât dura acest drum de
transhumanţă? În ce direcţii sau regiuni
mergeaţi?
IP - Când am fost pe la Gherla, a durat
până prin 15 ianuarie (atunci am venit [în apoi în
sat], fiindcă am avut fân). Iar când am fost în
Banat, acolo a durat până primăvara... însemna
că pe la 1 mai, să ajungi cu ele acasă.
MC - În această perioadă, aveaţi anumite
adăposturi, saivane...?
IP - Nu. „Bucătăria”... e măgarul! Acolo e
toată mâncarea: în desagi, pe măgari. Şi fiecare îşi
face mâncare din [ceea] ce are pe măgar.
Măgarul poartă toată povara, şi pe măgar se ţine
tot. Cam în jur de 50 de kilograme, tot timpul
are-n spate... că-i făină, ceauanele... să facă
mâncarea, pâine, tot...
56
MC - Aceste drumuri de transhumanţă, le
făceaţi pe jos?
IP - Numai pe jos. De-aia v-am spus că
acum nu prea se mai face. Înainte, întâlneai o
maşină la un kilometru, doi... Acuma, în tot
minutul poţi să vezi că trece maşina... nu se mai
poate face transhumanţă. De-abia de se mai face
acuma, îmbarcat în TIR-uri, camioane, sau aşa...
Nici poliţia, nimeni nu mai dă voie... Şi tu, dacă
eşti conştient, nu poţi să ieşi pe şosea, cu turma
aia de oi: intră un TIR în ele, ce-ai făcut...?
MC - Aţi dus oile şi cu trenul în
transhumanţă?
IP - Eu o singură dată am transportat cu
trenul, de-aicea, de la gara Sălişte, până la gara
din Binga, judeţul Arad. O singură dată. Restul, am
fost tot pe jos.
MC - În acest caz, aţi închiriat o întreagă
garnitură?
IP - Nu, te iei după vagoane: erau
„Kausefeu-uri” de-alea mari [vagoane de marfă
descoperite, seriile K.O.R.L.S.E.F.] pe patru osii,
„Vezi că am şi eu o sută şi ceva de oi, într-un
Kausefeu de-ală...” V-am spus că o singură dată
am fost, am plecat de-aicea de la Sălişte, seara, şi
nu n prima zi... a doua zi (în jur de 60 de ore,
cam aşa) am ajuns la Vinga, că se opreşte prin
gări, pe la triaje...
MC - În rest, mergeaţi pe jos. Ziua sau
noaptea...?
IP - Mergeam şi noaptea. Făceai... cum ar fi
de-aicea până-n Sălişte, de două ori făceai, că
timpul te duceai şi-n faţă şi-n faţă, şi-n spate. Ba
vine o maşină, trebuia să te fereşti; ba vine Ocolul
[silvic]... Ba intrau oile în grâu, sau în semănătură,
trebuia să le întorci: făceai drumul tot cam dublu.
Era foarte obositor. Mai aveai căţei de întors
[oile], care ajutau foarte mult la drum. Erau câinii
ciobăneşti (care erau de pază), şi fiecare turmă
avea câte un căţel... Mici, negri: ăia te-ajută la
drum.
MC - Probabil că sunt o specie anume...
IP - Da, cât mai mici, creţi la păr, aşa, şi
ascultă foarte bine; foarte deştepţi... Câini de
întors oile. Fiecare are un nume... Aştia te-ajută, se
duc şi la o distanţă mai mare, dacă-i trimiţi şi-i îi
faci cu mâna, strigi la el... Mână şi oile la strungă;
de la strungă, oile-s obişnuite să iasă singure...
MC - Călătorind pe timp de noapte, cum
reuşeaţi să vă orientaţi?
IP - Ştiai de la an la an; şi tot mai mult,
după stele... Cred că din tineretul de-acum,
niciunul nu mai ştie... Era Carul Mic, Carul Mare...
Era Steaua Polară, după aceea... Ursa Mare, Ursa
Mică... Drumul Robilor (cum se zicea) sau Calea
Laptelui (cum îi mai zice)... Mai mult, după astea
te orientai...
MC - Deci în funcţie de poziţia stelelor pe
cer, dumneavoastră vă puteaţi localiza...
IP - Păi, ştiai că acolo e răsăritul, acolo e
apusul... toate astea, le ştiam şi ne orientam... De
multe ori, era şi ceaţă, era foarte greu, să nu...
Prin păduri, ne orientam întotdeauna după Care
[?] şi după muşchiul copacilor... Muşchiul copacilor
întotdeauna se face la nord, unde nu-l bate
soarele, creşte pe copac, muşchiul, şi-atuncea tu
ştii pe ce parte eşti. Orientarea astea era foarte
bună, şi o înveţi de la bătrâni, de la părinţi...
MC - Aţi întâlnit pe drum, cu oile fiind, şi
sălbăticiuni?
IP - Da! Mai ales când am fost la munte,
acolo, în Munţii Făgăraşului; m-am întâlnit odată
cu ursul! Acolo era şi râs, dar eu – să vă spun
drept – râsul nu l-am văzut nicodată. Taică-meu şi
ăştia, au văzut... şi ziceau că „O venit râsul!”, dar
eu – fiind copil, acolo sus – nu... Ursul venea de
fiecare dată-n altă parte, venea foarte des.
MC - Sunt periculoşi, urşii?
IP - Da, că ursul se dă şi la om. Dacă te
bagi pe el, până ajungi să dai cu pietre, cu bâta-n
el, aşa... Şi aveai câinii... Ursul aruncă şi el cu
pietre: aruncă... vâjâie, piatra; el aruncă aşa,
înapoi, nu aruncă-n faţă, şi vâjâie piatra, când o
aruncă...
MC - Domnule Popa, atunci când – în
transhumanţă, sau la munte, la vărat – unele
din oile dumneavoastră sufereau de ceva sau
se îmbolnăveau, cum procedaţi spre a le
vindeca?
IP - De exemplu, bolile pe care le aveau oile
– le-am învăţat de mic copil, de la taică-meu,
eram de-a I-a - ... oile sângerează... Fac o boală de
suflă aşa, greu, şi nu mănâncă; atuncea, îi dai
drumul la sânge: ori cu un ac o înţepi în nas, ori
aici, deasupra ochilor (are două vinişoare), şi o
înţepi cu briceagul, aicea, deasupra ochilor; când
dă sângele, o freci bine, să ajungă sângele
deasupra gurii, iar ele [oile] se ling; [cele] care se
ling, şi-i dai drumul şi se scutură, sigur i-o trecut.
După aceea, este gălbinarea; nici nu se
poate mânca, oaie care e [bolnavă] de gălbinare;
aia trebuie tăiată înainte de a asfinţi soarele, că
dacă asfinţeşte soarele, nu mai ai ce-i face. [Îi]
desfaci ochii, aşa-n sus, şi-i tai din albul ochilor, ea
lăcrimează, şi smulgi o floacă de lână, şi cu
tăietura aia, i-o îndeşi pe gât ca să o înghită. Şi se
vindecă... precis!
57
 După aceea, mai este... de splină: [oile]
mâncă diferite buruieni... şi se îmbolnăvesc...
Splina... se umflă oaia, suflă greu (splina e foarte
importantă în organism, ca şi la om); şi-atuncea,
se înţeapă cu un ac (noi îi spunem „ac”, dar e un
ac mai mare...); dar pe ac trebuie întotdeauna să
bagi aţă, să fie cu aţă; se înţeapă întotdeauna pe
partea stângă, la trei coaste, ori în piept din jos în
sus, ori de la spate... trei coaste şi la o palmă de
şira spinării; se înţeapă, se bagă acul, iar acul face
ca... o limbă de ceas, uite-aşa, se mişcă întruna...
După ce ai înţepat-o, i-ai scos acul, iasă un lichid
galben, aşa, şi scapă oaia, sigur!
Mai este o boală: fulgerarea. Dacă plouă,
oile stau ude şi nu te duci să se scuture, iar în
timpul ăla, dă soarele puternic atuncea, printre
nori, se îmbolnăvesc. [Prin] Fulgerarea asta... li se
umflă capul şi urechile, iar atunci, poţi înţepa cu
acul, urechile şi capul [oii bolnave], îl scoţi şi
curge un lichid galben (poate o cană de lichid va
curge de-acolo...) Şi după aceea, se face cu
pământ galben, mocirlit [?] aşa, ud, şi se freacă
bine cu ea (că pământul ăla absoarbe tot din
capul ei...
MC - Aţi folosit şi aşa-numite „leacuri
băbeşti” în asemenea situaţii?
IP - Înainte, când eram copil, se ştia de
leacurile prentru râie: se fierbea steregoaia (o
plantă mare, cu nişte frunza late; la şes nu e, [ci]
doar la deal); se fierbea cu rădăcini cu tot, şi se
făcea un... suc, aşa, din ea, o apă, iar cu aia spălai
de râie; se vindeca aşa cum acuma [cu
medicamente]... Era natural...
Vara, când se întâmpla de rupea ursul
vreo oaie, sau lupul... în loc ăla, se pune musca şi
face viermi; în unt (sau în untură, [ceea] ce-
aveai...), puneai câte-o broască, o băgai acolo şi
fierbea... se topea fierbea acolo, în untură; şi se
spăla după aia cu... broască, musca nu se mai
punea...
Lupul, întotdeauna, o prinde [pe oaie] de
la gât, de aicea... Dacă-i rupe... [vena] jugulara,
nu mai ai ce-i face, îi curge tot sângele; dacă nu, o
strângeai o ţâră aicea [la gât]... iar ceaunul cu
care faci mămăliga, îl ardeai fără apă, să se
înfierbinte tare, şi puneai ceaunul aici [la rană]:
arsura vindeca, cicatriza rana, iar microbii care
erau de la gura lupului, se ardeau, aşa...
Sunt leacuri din bătrâni, dar tineretul... te
râde, când spui astea, dar nu mai ştie... Acuma,
ştie de maşini, de calculatoare...!
MC - În perioada sărbătorilor de iarnă,
rămâneaţi tot la oi?
IP - Am mai avut un frate; te schimbai...
Oile rămâneau... Unii făceau jumătate sărbătorile
[acasă] [restul, apoi], când începea Crăciunul, se
duceau şi veneau iar; de Bobotează, de Sfântul
Ion, ăştialalţi. Cam rar, se petreceau [toate[
sărbătorile acasă... Dacă erai mai mulţi, fiecare
vrea să fie [acasă] de sărbători...
MC - Când era fătatul oilor?
IP - La noi, berbecii se băgau în jur de
Târgul Poienii, [în] 18-19 septembrie, şi începeau
să fete de 10-15 februarie, aşa se întâmpla, şi
trebuia să ajuţi fiecare oaie. Era [din cele] care
fătau şi singure, aşa... Dar pe altele le ajutai. Şi
atuncea, când trăgeai un miel... aveai grijă,
întotdeauna, mielul nu se trage către coada lui (să
nu i se rupă spinarea); mielul totdeauna se trage
către picioare, către pulpa lui, ca să-l înconvoi aşa,
şi-l trăgeai... Îl storceai bine de apa care era pe el,
de maţe, cum zicem noi; îl aplecai, îi dădeai să
sugă; în timpul ăla, smulgeai o ţâră lână de la oaie
(oaia avea multă lână în jurul ugerului), i se
desfundau ţâţele şi-i dădeai mielul să sugă; după
ce se sătura, îl dădeai oii, să-l lingă... Oaia, atunci,
îşi ia mirosul de la miel, şi de-aia... că multă lume
zice, „Cum, dintr-o turmă de 500, [oaia] îşi
cunoaşte mielul?!” Păi, fiecare după mirosul lui! Iar
dacă se întâmpla să moară câte-un miel – ori l-o
fătat mort, ori... în fine, din diferite [motive] –,
era câte-o oaie care avea doi miei... atuncea, luai
un miel de la o oaie (dacă ea era încă udă, la
coadă, pe unde s-a scurs apa...), îl frecai bine la
coadă, pe miel, şi-l dădeai ei [oii celei dintâi]; iar
mielul respectiv lua mirosul de la ea... Dacă era
după două-trei zile, şi nu mai era... udeală, să se
scurgă din ea, atuncea luai pielea de la mielul ce
l-a avut ea, o „beleai burduf”, cum zicem noi, şi-o
trăgeai pe mielul respectiv, pe care vroiai să i-l pui;
o trăgeai, şi întotdeauna trebuia să o tragi [astfel
încât] să-i acopere coada, că oaia întotdeauna
miroase mielul la coadă, la spate. Şi având pielea,
mirosul ei, [oaia] îl lua mai uşor [pe mielul
adoptat]...
MC - Atunci când fătau oile, presupun că
trebuia să vă aşezaţi într-un loc cu ele...
IP - Da. Aveam cam două-trei zile, era bine
să stai pe loc cu ele. Mielul merge, că la un ceas-
două, el pleacă, dar e obositor... Întotdeauna,
aveam un loc în care stăteam: era un islaz, era un
fânaţ.
MC - O dată ce reveneaţi din
transhumanţă, primăvara, vă pregăteaţi să
mergeţi la munte...
IP - Eu, după aceea (când am avut fânaţe,
aicea, jos), n-am mai mers la munte; avem acolo o
58
moşie şi am mai luat şi de vecini, şi am păşunat
cu oile aci. Dar mergeau sterpele şi mieii [la
munte]; mânzările (sau oile cu lapte), cum le
ziceam noi, rămâneau aci, jos.
MC - Aceste păşuni montane erau
închiriate de la primărie?
IP - De la primărie erau luate. La noi, se
dădeau munţii în 25 martie. (E Blagoveştenie,
sărbătoarea asta... Buna Vestire. Şi atuncea era
întotdeauna licitaţie la primărie, de se luau munţii.
Se ortăceau mai mulţi... cetăţeni din sat, crescători
de oi din sat... şi şase, şi zece... după cât era
muntele de mare. Şi luau munţii. Cum o fost
socru-meu – tata de la nevastă – vreo 20 de ani a
avut munte frumos... şi au avut un „şef de
stână”(cum îi zice), unul care ia muntele, [ca] „şef
de stână”. Şi atuncea se formează turma, şi tot...
MC - Probabil că prin iunie...
IP - Păi, cam după 20 mai, ieşeau întâi
sterpele. Ce se întâmplă: aicea, la noi... i se zice
„Vârful Ceţos”... acolo foarte multe oi or murit...
deci, se întârzie un pic timpul, să pască... Oile
erau tunse proaspăt, şi te duceai către Vârf, acolo,
unde de multe ori era zăpadă şi la 1 iulie... Păi,
când am fost în Munţii Făgăraşului, ningea pe la
Sân Petru [29 iunie]: pe la jumătatea Vârfului,
era zăpada până la genunchi! Acolo, prindea
zăpada nouă pe zăpada veche! Rămâne pe
zănoage, zăpada, şi făcea viermi; zăpada se
scurgea, apă, [cu] nişte viermi... aşa lungi! Ca firul
de aţă, erau! Când mi-a arătat tata, prima dată,
că zăpada face viermi, nu-mi venea să cred...
Unde se scurgea, erau acolo ghemotoace de
viermişori de-ăia, ca firul de aţă, atât de subţiri...
MC - Atunci, dacă era încă zăpadă în iunie,
puteaţi tunde oile?!
IP - Păi oile se tundeau aicea [în sat], la
întâi mai, [ca oile] să ia puţină [lână nouă]... Iar
mieii sunt tunşi după Sân Petru, la munte.
MC - Domnule Popa, fiind cu oile la
munte, aţi fost şi baci?
IP - Nu. Baci erau oamenii mai în vârstă.
Întotdeauna, tineretul era... ciobani, copiii erau
strungari. Dar oamenii mai în vârstă erau baci, din
cauză că... [trebuia] o tehnică la brânză...
Brânza, când o făceau „burduşi”, [în]
celar, aşa se numea camera... Erau paturi din
scândură... Se puneau „burduşii” de brânză, cu
crengi de brad şi cetină, să capete mirosul de
brânză; iar burduşii, la câteva zile, îi întorceau, să
nu se dospească doar pe o parte, şi să nu iasă
brânza bună... Caşul îl băgau la brânză cam la o
săptămână; în toată ziua, îl întorceau pe o parte,
îl stergeau cu o cârpă curată, să nu facă mâzgă
pe el... Ştiau câtă sare se pune la kilogramul de
brânză, foarte bine ştiau [bacii], că era meseria
lor...
MC - Dumneavoastră aţi participat la
prelucrarea laptelui la stână?
IP - Te mai ajutai, dar nu...
MC - Deci nu eraţi implicat în fabricarea
brânzei de burduf, să zicem...
... Brânza de burduf nu se făcea, înainte;
nu erau, ca acum, drumuri forestiere...
Întotdeauna, toamna (către 1 septembrie) se
făcea cântărirea; toată brânza era acolo. Dacă
unuia îi trebuiau 5 kile de brânză, să ziceam, le
lua, se scria în caietul stânei, iar toamna – când
se cântărea toată brânza care s-o făcut, şi se
împărţea după oi. Dar se făcea puţină brânză de
burduf. Ieşeau [oile] pe la 1 iunie, către 1
septembrie, laptele se cam găta; mai mult două
kile şi jumătate... două kile trei sferturi, rar [cel]
care făcea cinci kilograme [de brânză]... De oaie,
vorbesc. Şi atunci, se cântărea, se împărţea
brânza, şi se cobora [de pe munte] în desagi, pe
măgari sau pe cai. Se cobora [brânza] acasă.
Trebuia să o aşezi ca, mergând calul, să nu se
bată...
MC - Domnule Popa, pe drumurile
dumneavoastră de oier, aţi avut şi ortaci care
ştiau să cânte din gură, sau cu fluierul?
IP - Taică-meu cânta foarte bine cu fluierul.
Când erau... unde avem coliba, la moşie, acolo,
seara, după ce gătau cu treaba, erau trei: taică-
meu, un frate al lui, şi mai era unul, Drăgoi, în
dealul celălalt. Cântau cu fluierele, din trei părţi:
răsunau dealurile şi văile... De exemplu, dacă
cântau o învârtită, aceea toţi trei cântau; sau o
jiană... Eu n-am putut să învăţ; neavând ureche
muzicală, nu am putut să învăţ. Frate-meu cânta
bine cu fluierul; am avut un frate, cânta foarte
bine cu fluierul; singurul eu am fost, [cel] care nu
am putut cânta... Cântau cu gura... Eu, neputând
cânta cu fluierul, cântam cu gura... Nu cântam
bine, aşa...!
MC - Vă mai reamintiţi, un asemenea
cântec ciobănesc?
IP - Păi... ştiu, aşa, dar nu ştiu să-l cânt...
Era un cântec foarte frumos, bătrânesc... când
eram copil:
„Pe izvor, pe izvoraş / Frumos cântă-un
ciobănaş / pe cap cu-o căciulă neagră /
Păştea oile la iarbă / Ciobănaşul fluiera, şi
brazii se legănau / — Brazilor, măi brazilor /
Ce vă legănaţi cu dor? / Fără ploaie, fără
vânt / Cu crengile la pământ / — Cum să nu
ne legănăm / Că vine Sfântă-Măria Mare /
59
 Coboară oile la vale / Şi se duc şi nu mai vin
/ Pân’ la Sfântul Constantin... / Rămân stâni
fără stăpâni / Strunguţe făr’ de oiţe / Scaune
făr’ de băciţe / Stânele cin’ le-o mătura? /
Vrăbiile cu coada... / Şi gunoiul cine-l scoate?
/ Vântu’ mare, când va bate... / Pe poteca de
la stână / Poate creşte iarbă bună / N-are
cine-o încârci [?] / Că ciobanii nu-s aci... / Ei
îs duşi cu oile / Prin toate judeţele!”
MC - Erau şi băciţe la stânele unde aţi
muncit?
IP - Da. Din Tilişca, erau mai puţine. Jina
avea mai multe.
MC - Domnule Popa, în zilele noastre
oieritul la Tilişca este la fel cu ceea ce ne-aţi
povestit a se fi întâmplat în trecut?
IP - V-am povestit puţin din transhumanţa
pe care o [mai] fac eu. Puţină transhumanţă se
face... pe sus, în TIR-uri. Pe jos, foarte puţin: dacă
se duc [sătenii locali], iarna... aproape, câţiva
kilometri: 50 – 100 de kilometri. Dar ca să mai
meri... 300 – 400 de kilometri, nu mai...
MC - Din cauza circulaţiei intense...
IP - Mai e ceva. De exemplu, dacă [cineva]
vrea să meargă iarna cu oile până-n Dobrogea, şi
să vină vara [înapoi]: într-un TIR îmbarcat, într-o
jumătate de zi sau o zi, a ajuns cu ele acolo; dar
dacă merge pe jos, face două sau trei săptămâni...
Dar aşa, le-a îmbarcat...
Într-un TIR, cum sunt etajate, merg 200
– 300, 400 de oi, după cât e TIR-ul de mare;
adică le pune pe câteva etaje. Sunt firme care
închiriază [TIR-uri].
MC - Este mai convenabil aşa decât cu
trenul?
IP - Da, ce se întâmplă: acum [oierii] nu
mai merg cu trenul. Înainte, nu erau [asemenea]
maşini. TIR-ul te duce până la destinaţie; dacă vrei
să ieşi la munte, sunt acum drumuri forestiere pe
toate văile, şi te duce până la destinaţie...
MC - Am observat că în Tilişca există o
„Asociaţie a Oierilor”... Are aceasta un rol în
organizarea muncii dumneavoastră sau a
celorlalţi oieri locali?
IP - Eu acuma, nu mai am oi; am două
magazine... Dar cred că [Asociaţia] desfăşoară
activitatea destul de bine...
MC - Aş dori să mai ştiu dacă tineretul
tilişcan duce mai departe această ocupaţie...
IP - Continuă, dar nu cum eram noi...
Fiecare are maşină: dacă la o casă nu e o maşină,
la a doua-s două! După aceea, noi, când eram
tineri, până scăpai de armată... nu prea te lăsau
pe-acasă, pe la jocuri... Ni se zicea, celor până la
armată, „ţângăi”... După ce treceai de armată,
erai fecior în toate [drepturile]... Dar acuma nu
mai e aşa; de când scapă de şcoală... Mai ales
mamele strică (fiecare mamă îşi ţine copilul mai
aproape...), şi televizoarele astea...
Înainte, aveam vreo 15-16 ani, şi ieşeam
cu tata la munte, şi-am auzind cântând; ne-am
întâlnit după aceea cu un cioban, avea radio din
ăla, portabil, după cap... Îţi dai seama... abia dacă
aveam difuzor; radio, nici vorba... Şi-acuma,
[tinerii] de la grădiniţă... au „drepturi”... Deci
„dezvoltarea”: pe partea asta s-a stricat foarte
mult...
...N-am potrivit greutatea de pe măgar,
n-am ştiut... Şi s-a răsturnat şaua de pe măgar.
Eram un copil de 13-14 ani, şi nu puteam să ridic,
să pun şaua la loc. Am alergat la ciobanul cu care
eram, şi n-o vrut să vină să mă ajute. Zice, „Să te
mobilizezi, a doua oară!” Şi-aşa am făcut.
Trebuia să desfaci crăcănile, lemnele alea
de se-agaţă ceaunul pe ele, când se face
mămăligă (făceai mămăligă, sau tocană, sau ce
făceai tu.... de mâncare). Şi trebuia să legi bine cu
sfoara [pe măgar], să nu se piardă nimica. Aveam
două ceaune: unul mai mare, de mămăligă, şi
ceaunul în care făceai o ţâră de tocană, sau nişte
cartofi, sau ce făceai... Fiecare trebuia legată. În
parte... Şi n-am ştiut, atuncea, la început. După
aceea, le-am învăţat. Taică-meu mi-a tot spus să
ascult de cei bătrâni...
Aveam „bota” [vas de lemn pentru
transportarea apei] la măgari; bota e făcută din
lemn de brad, pe de-o parte bagi apă în ea, pe
alta, are doar un ştiuţ, [prin] care curge [apa]...
Când m-am dus, şi-am spălat bota, s-a băgat un
şoarece... Ce era să fac, am spălat-o bine şi am
opărit-o...
[Răbojul] era un lemn făcut lung, pe care
se cresta, se făcea crestătura. Şi dacă erau mai
mulţi tovarăşi [la vărat], iar unul lua 5 kilograme
de brânză, avea nevoie de ele pe vară... Iar, ca să
nu se uite, se făceau [pe răboj] cinci tăieturi, aşa,
cu cuţitul... Era ca un fel de caiet al stânei... era la
stână, şi la fiecare se însemna, acolo, în dreptul
lui: „A luat 5 kile de brânză...” După aceea, când
se numărau oile... la strungă, unde le băgau, iar
când ajungeau la 50, îi făceau [proprietarului] o
dungă [pe răboj]; la 100, făceau două dungi... Ca
să nu uite, ştiţi...
Sau la 100 de oi... se făcea iar
[evidenţa]... Până la 50 de oi cu lapte, [tovarăşii]
nu aveau voie să ducă porc la stână; avea
[cineva] 49, nu avea voie, că nu avea zer! Dacă
avea 51, ducea porc; fiecare trebuia să-şi ducă
60
porcul în funcţie de câte mânzări avea. Iar porcii
se cumpărau de peste munte, de la Voineasa
[judeţul Vâlcea], de-acolo...
În stână, la munte, era vârtejul... un lemn
făcut aşa... acolo se atârna ceaunul, de se făcea
mămăligă... Se făcea focul desupra lui, se fierbea
zerul, în stână... Erau crăcănile, de se făcea focul
afară... Toate astea se foloseau...

61
 ION RODEAN
(Tilişca, nr. 302)
Marin Constantin - Domnule Rodean,
sunteţi cumva rudă cu un Rodean de la nr.
408?
Ion Rodean - Da, suntem fraţi...
MC - Aţi trăit o viaţă de oier...
IR - Am practicat de mult [oieritul], de
tânăr [vârsta actuală: 74 ani]... De când am
scăpat de armată, am practicat transhumanţa. În
`63, am făcut prima dată transhumanţa, am
plecat cu oile „la drum” (cum ziceam noi)...
Născut în `45... faceţi dumneavoastră socoteala!
MC - Aşadar, la 18 ani aţi pornit în
transhumanţă.
IR - Ne-am dus de-aicea până la Timişoara;
am trecut... pân’ la Sân-Nicolaul Mare am fost...
MC - Era o transhumanţă pe jos?
IR - Pe jos, da; cu „autopasul”, cu
picioarele... Păi, pot să spun aşa, că în viaţa mea...
mai mult am umblat aşa... „pe drumuri”, cum s-ar
spune: cu transhumanţa, cu oile, să zic aşa, de la
Slobozia [judeţul Călăraşi] începând, pân` la
Sânnicolaul Mare [judeţul Timiş], am fost cu
„autopasul”... aşa... la „metrul pătrat”... nu ştiu să
vă spun [de câte ori]...
MC - Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă?
IR - Păi, în Banat, când mergeam înspre
Timişoara, spre Arad... cam trei săptămâni, aşa.
Cam atâta făceam, pe jos. Din Bărăgan, dura mai
mult: câte o lună, o lună jumate...
MC - Începutul acestui drum de
transhumanţă era...
IR - Prin septembrie, după... Cum să spun,
la noi e un târg aicea, la Poiana; oile plecau după
Târgul Poienei, se ştia... Că plecai cu două-trei zile
mai iute, o săptămână, spre Banat, cu oile...
Meream acolo, era iarna mai dulce, nu aspră ca
aicea, la noi. Acolo erai aranjat, cum să spun, cu
un preşedinte de CAP, un director de GOSTAT, nu
ştiu ce, stăteam acolo: era iarna mai blândă... Nu
cheltuiam cât am fi cheltuit aicea; aicea le ţineai
pe nutreţ mai iute, şi nu-ţi convenea; căutai mai
aşa, să-ţi mai rămână şi ţie [banul investit]... Nu
mergeam [în transhumanţă] de drag, că mi-e
drag mie să merg pe jos pân’ la Sânnicolaul Mare,
sau pân’ la Arad, la Timişoara, sau Slobozia... Nu
mergeam de drag, mergeam de necaz... Am fost...
aşa cum zic ăştia acum, „Ai căutat economia de
piaţă”! Noi, ciobanii, nu ne dădeam seama,
atunci, ce făceam: umblam mai mult, aşa, cam în
felul ăsta, ne căutam un loc mai bun...
MC - Porneaţi pe atunci de unul singur în
transhumanţă?
IR - Nu, ne „întovărăşeam”... Cum a fost
mai înainte, la CAP, cu „tovarăşii” ăştia:
„tovarăşii” [ca denumire] s-au luat de la ciobani!
Ne întovărăşeam trei-patru inşi, adică eram şi mai
mulţi mai înainte. La început, aveam oi mai
puţine; după ce ne-am dezvoltat un pic, ne-am
mai „crescut” şi oile, şi nu mai... încăpeam să fim
mulţi, că făceam cioporul mare şi nu puteai să
mergi cu o turmă mare de oi, cu mii de oi, pe
drum... Te fereai. Dacă erau acolo, 500-600 de oi,
era [suficient]; mergeam doi-trei inşi, tovarăşi de
oi, [cei] care ne cunoşteam şi ne potriveam; nu
mergeam cu oricine, că ştiai că ăla nu cunoaşte,
nu ştie drumul, nu ştie nu ştiu ce, nu-i bun de...
Ca să pleci de-aicea toamna, şi să vii
primăvara, trebuia să ştii vorbi... prin toată lumea,
că-ţi ieşeau înainte toţi, „Ce cauţi?”, „Unde te
duci...?”, nu ştiu ce... Şi trebuia să vorbeşti cu toţi
oamenii: după cum erai întrebat, trebuia să te
descurci prin toată lumea! Mai şi... minţeam, mai
şi spuneam drept, că nu puteai, că aşa e lumea
asta: nu poţi trăi, să spui... tot drept! Trebuia să te
descurci în lumea asta, să foloseşti „terenul”...
Cum îţi aşterneai, aşa dormeai!
MC - Pentru dumneavoastră, oieritul a fost
o meserie moştenită de la părinţi?
IR - Eu am avut părinţi care, tot aşa şi ei:
mergeau în transhumanţă, dar megeau la Baltă,
cum se zice, în Bărăgan, la Dunăre; au avut
necazuri, i-or înconjurat Dunărea... Au păţit şi ei,
destule: a venit războiul, au venit „tovarăşii” ăştia
ai noştri... Când am scăpat, să prind o „portiţă”de
nu ştiu ce, am plecat, am căutat un loc mai bun,
cum să spun... Vara stam aici, veneam la munte,
pe locurile noastre, iar toamna... plecam ca
păsările călătoare în ţările calde, cum ar veni...
62
Plecai în „ţările calde”, unde era mai bine,
socotit...
Şi-acolo [în câmpie] au fost ierni mai
rele, nu ştiu ce... La ciobani, erau multe treburi,
că-ţi ieşeau... amenzi... Am mers şi cu puterea, că
aşa a fost, ne-am bătut şi cu puterea, cu sistemul
ăsta: nu ne dădea voie, era şi atuncea cu judeţele,
nu puteai intra în judeţ la Timişoara, la Arad, la
Hunedoara: nu te lăsau... Apoi, mergeam pe
drumuri ocolite, pe nu ştiu unde, ajungeam pe-
acolo, stam cum puteam... Mai aranjam pe loc,
dacă... „mişcam din urechi” şi din astea... din bani,
ne mai aranjam, aşa... Mergeam, ne înturna
poliţia, ne bătea... cât ne-am luptat cu sistemul, pe
timpul ăla, timpul lui Ceauşescu. Pe de o parte.
Dar pe de altă parte, era şi mai bine
într-altul fel, că erau plătite produsele noastre, mai
bine: era plătită lâna, era plătită brânza... Cum
era, erau plătite [produsele] pe timpul ăla, că
lâna de pe oi [permitea să]... scoteai turmele din
iarnă... Acuma, cu lâna de pe oaie îţi iei o jumate
de pachet de ţigări, nu un pachet... Aveau valoare
banii, aveau valoare produsele...
Acuma, tund ăştia oile, că trebuie să le
tunzi, nu le poţi lăsa cu lâna de pe un an pe
altul... Dar nu câştigi nimic. Multe din treburile
astea, nu se potrivesc: [ceea] ce a fost atunci, [cu
ceea] ce este acum... Atuncea era într-un fel, mai
bine sau mai rău, acuma e invers... Numai cine
ştie, cine le trăieşte, ăla cunoaşte treburile astea...
MC - Mergeaţi în transhumanţă şi cu
fratele dumneavoastră, Petre?
IR - Da, şi cu fratele am fost, de multe ori;
poate cu el am fost cel mai mult. Şi cu alţii. Că...
acuma să vorbim aşa, să spun drept, eu nu
ocolesc: şi cu fraţii... între fraţi, nu te ai
întotdeauna bine, nu ştiu ce... Am fost şi cu el [cu
fratele]; cel mai mult am fost. Dar şi cu alţii, trei,
nu suntem neamuri, nu... nimica...
MC - La iernat, rămâneaţi aproape o
jumătate de an, până în primăvară...
IR - Da, toată iarna pe-acolo... O lună
făceam pe drum; o lună dus, o lună întors...
Mergeam... cam fiecare le locurile noastre; adică
nu aveam [locuri proprii], dar un pic... aranjam
treaba, ne duceam şi aranjam... Alteori, ne
duceam şi când ajungeam acolo, întâmpinam
multe greutăţi, multe greutăţi pe drum... Şi-apoi,
te aranjai cu oamenii [pe] care îi ştiai, care te
ştiau, prin păduri, pe drumuri ocolite, prin oraşe
treceam... Ştiam ocoli oraşele alea – Timişoara şi
Aradul -, fără să ne prindă poliţia...
MC - Un moment important pe aceste
drumuri era fătarea oilor.
IR - Da, asta ne încurca cel mai mult. Mai
mergeam [altminteri] de colo-colo, nu ne găseau,
dar când fătau oile, trebuia să te stabileşti undeva.
Atunci, era problemă: când te stabileai, trebuia să
faci un contract, să faci o... treabă, că să stai pe
loc, că nu poţi făta oile pe drumuri aşa, mergând...
Că oilor acelora trebuie să le dai de mâncare, să
stai pe loc, mielul să se facă un pic... să poată
merge după oaie, că mielu-i mic... Am mai păţit şi
lucruri grave, că am fost... ne-au încărcat mieii în
maşină, ni i-au găsit acolo, am aranjat cu cine am
aranjat... A venit poliţia, ne-a suit oile în maşină
(cele care nu puteau merge), ni le-a dus într-o
intersecţie, şi aşa făcea poliţia cu mieii, ni-i zvărlea
din maşină, cu piciorul, în mijlocul şoselei... Nu te
întrebau că mor şi că se distrug, n-aveau ei
treabă... „Nu ai ce căuta acolo!” Treburi din astea,
multe necazuri au fost la oameni... Tot la poliţie,
ne-au ţinut cu mâinile aşa-n sus, ne-au pus unul
într-un colţ, altul într-altul; s-au băgat la unul
să-l bată, noi am fugit toţi...! Multe s-au întâmplat,
nu le pot povesti...
MC - Când reveneaţi din transhumanţă,
primăvara?
IR - În primăvară, da, în jurul lui 1 mai. Ne
înturnam aicea-n sat, aici avem pământuri, colibe,
cum zicem, cam fiecare tilişcan are pământul lui.
Dacă nu-ţi ajungea, mai luai de la un vecin. Dacă
mergeam la munte [apoi], munţii îi luam de la
primărie, ne înscriam acolo, plăteam, iar ne
„întovărăşeam”... Nu puteai merge singur,
mergeam mai mulţi la munte. Vara, ne descurcam
noi mai bine, că aicea n-aveam treabă cu poliţia.
Mergeam la primărie, făceam o cerere, stabileai
ce munte plăteai, şi nu mai avea nimeni treabă cu
tine. Trei luni [durata văratului], nu puteai sta
mai mult acolo, sus, la 2000 de metri, cam trei
luni. După aia, veneai, mai stăteai un pic pe-aici,
pe la colibele noastre, pe la moşii, pe la
pământurile noastre, [şi] trebuia să pleci, că se
răcea timpul.
MC - Acolo, pe munte, aţi fost şi baci?
Dacă da, care au fost atribuţiile
dumneavoastră?
IR - Erai la stână, cu făcutul brânzei... Tu
erai „şeful” la stâna aia, în timpul ăla, cât erai
baci. Tu răspundeai... trebuia să mergi la muls; tu
ţineai o regulă: „Bă, la 5:00 ne sculăm...!” Era ca
un program: te duceai, mulgeai oile, veneai,
închegai laptele... Ăia care erau ciobani, aveau
programul lor, megeau cu oile... Tu stăteai numai
în stână, erai ca un stăpân acolo: „administrator”.
Ăla [ciobanul] îşi vedea de oi, tu-ţi vedeai de
63
programul tău, de brânză, şi... aşa, megea treaba,
bine, strună!
Erau multe treburi la munte: ningea la
mijlocul verii... Erau timpuri rele... Erau animale,
de-astea, sălbăticiuni... Ursul, mai mult, lupii... Tot
veneau [tovarăşi de vărat] şi spuneau: „Măi, mi-
a mâncat o oaie!” Treceai peste ele, s-a întâmplat,
nu ştiu ce..
MC - Care era mai periculos pentru
dumneavoastră: ursul sau lupul?
IR - Întotdeauna, ursul. Că lupul, dacă-l vezi
şi te vede, se duce, dar ursul... erau din ăia, răi: îţi
lua o oaie, nu o mai puteai scoate de la el... [doar
dacă] mergeai acolo doi-trei, patru inşi, n-aveai ce
face... o mânca de lângă tine... Era şi-aci o
şmecherie: dacă aveau câini mai ca lumea, dacă
erai... nişte oameni... mai simţiţi, şi auzeai când
venea ursul, se speriau oile, săreai înaintea lui...
Dacă erau de-ăştia [ciobani angajaţi] care
dormeau ca valizele... le mânca [oile], era vai de
capul lor!
La munte, trebuia să ai ciobani din ăştia...
de-ai noştri, cum se spune, care aveau şi oi
[proprii] şi îşi dădeau interesul. Ciobani de-ăştia,
din ziua de astăzi, „refuzaţi la export”... nu-i mai
primeşte nimeni, nicăieri; ăştia nu-s... ciobani să
facă transhumanţă, nu ştiu nici să meargă pe
şosea. Îţi dai seama, pe şoseaua principală spre
Arad sau Timişoara, să faci loc la maşini...
MC - Care erau principalele categorii de
brânzeturi pe care, ca baci, le fabricaţi la
munte?
IR - Brânza o făceam la un loc. Făceam
băcie după câte oi aveam, ne întovărăşeam: doi-
trei inşi... trei-patru baci, eram... Eu, dacă aveam
(să zic aşa) 100 de mânzări (dacă au lapte, sunt
„mânzări”; dacă nu, sunt „sterpe”), făceam zece
zile de băcie; zece zile eram eu baci. Celălalt,
dacă avea şi el 100... sau 50 [de mânzări], făcea
cinci zile; ăla [un altul], dacă avea 80, făcea opt
zile... Şi-şi lua fiecare brânză după zilele alea.
Totuşi, o cântăream la urmă; când se găta vara,
se cântărea toată brânza, chiar dacă o scoteai în
altă [zi]... Scriai (aveam cartea stânii: „Am luat
atâta brânză...” Şi împărţeam pe cap de oaie;
făceam o [evaluare] toată la un loc, şi împărţeam
la urmă... Chiar dacă ăla lua mai multă, şi ăsta
mai puţină, trebuia să-i dai... să faci la fiecare
[cantitatea corespunzătoare de brânză]... La
munte, se făcea mai puţină brânză; [abia] dacă
făceam trei kilograme de brânză de burduf... Era
brânză de burduf adevărată...
MC - Chiar aşa: cum se face brânza de
burduf?
IR - Cum să spun... aia iasă puţină, că acolo
[la munte] e lapte puţin: e sus, frig, şi la oi... nu
găseam iarba, când mergeam primăvara, dă iarba
târziu... Nu prea au lapte, e lapte puţin, dar
brânza ieşea bună tare! Făceam o brânză de... şi-
acuma mi-e dor de-aşa ceva; n-am mai mâncat
din aia... de 40 de ani...!
... Făceam caşul, trebuia să-l laşi să se
dospească... În fine, era şi [vorba de] igienă: îl
curăţai, îl spălai... cum ţineai igiena, erau nişte
reguli... treburi din astea, la stână. [Depindea] Şi
după timp: dacă era timpul bun, se dospea caşul
la timp... Dar era câteodată frig, nu se dospea
caşul la timp; trebuia să sta mai multe zile, să se
dospească. Şi... ieşea, nu ieşea... Dar totuşi,
[brânza de burduf] era o brânză excepţională; aia
era o brânză „a întâia”, brânză bună... Dar
puţină ieşea... Aşa era. Dar ştiam... Că de-aia
acuma, [oierii] au coborât cu oile de la munte,
[şi] nu mai pleacă de-aicea încolo [pe munte] cu
oile cu lapte; se duc tocmai la vale, la câmp, să
iasă lapte mai mult, brânză mai multă... S-a tot
desfiinţat [văratul tradiţional], s-a uitat de
treburile din anii de demult...
MC - Pentru a obţine o brânză calitativă,
aveaţi anumite vase...
IR - Da, erau vase pentru stână, expres
pentru aşa ceva. Nu erau vase din astea, de inox;
erau din lemn [de brad]: ciubăr, găleţi de lemn...
Mai târziu, au ieşit găleţile din tablă.
[Altădată] era un ciubăr mare de lemn,
şi-acolo închegam laptele... Se păstra laptele mai
mult. Nu se închega niciodată laptele cum se
încheagă acuma, cu vase de tablă, de inox, sau de
nu ştiu ce...
MC - Domnule Rodean, pe un asemenea
drum de transhumanţă (ce dura poate şi o
lună de zile), cum vă pregăteaţi masa?
IR - Masa noastră... ţi-o pregăteai singur.
Aveam desagi pe măgari; măgarul era... „şeful
spaţiului”, cum se spune acuma! Acolo era
„magazia” noastră, la măgar... În desagii ăia,
aveai acolo... îţi luai făină de mămăligă (mălai)
(acuma, încoace, îţi cumpărai pită din toate
satele); cel mai bun, mâncai ceea ce aveai tu:
mămăliga, brânza şi carnea, cam astea erau... Că
dacă mâncai mămăligă cu brânză şi carne, parcă
nu mai [simţeai] că plouă tare şi bate vântul...
Când mâncam o ciorbă de-aia lungă, altfel era,
dar aşa [îndeobşte] mai mâncam şi de două ori
pe zi; au fost [cazuri] de mâncam şi o dată...
Mâncam ca lupii...
MC - Deci, în general, hrană rece...
64
IR - Da, însă făceam mămăligă, aia era
„mâncare caldă”... Aia era hrana noastră, că
făceai mămăligă la toată mâncarea... Unde stam...
unde socoteam noi că puteam sta; de multe ori,
ne era foame, [dar] nu puteam mânca, că... nu
stăteau oile. Noi nu plecam cu oile la drum, să
mergeam precum... catanele, ca soldaţii...
Trebuiau să mănânce şi oile, şi mergeam mai
încet. Erau oi de tot felul, mai bolnave, mai
bătrâne; dacă mergeai tare, alea nu mai veneau;
stăteai să vină şi alea, să plece cu toate.
Şi-apoi mai mâncam, când erau oile
sătule, stăteau într-un loc unde nu se făcea
pagubă, unde nu se strica, lăsam oile acolo.
Găseam imediat nişte lemne, pe lângă drum,
făceam o mămăligă cu brânză... o mămăligă
caldă cu un bulz de-ăla, nişte carne, făceam o
frigare de carne; după aia, făceam „sloi”, cum mai
era, ziceam noi... şi-l încălzeam, [în]muiam acolo,
cu mămăligă în ceaunel, şi mâncam mâncare ca
asta... Asta era mâncarea noastră... Ciorbă, mai
rar, că n-aveam timp; după ce stam pe loc,
undeva, făceam şi ciorbă...
MC - Spuneaţi mai devreme că lâna avea o
valoare, pe vremea aceea. Dincolo de valoarea
comercială, lâna era folosită şi pentru portul
dumneavoastră de zi cu zi?
IR - Da, pentru că multe haine se făceau
pentru noi din lână, de casă se făceau... Cioareci
de lână se făceau, sfetere din lână (veste din
astea...), sfeterul cu mâneci... Laibăre din lână (tot
aşa, o haină, pe deasupra). Le-am abandonat...
Multe [veşminte] de lână... Se ţeseau în casă... Pe
pat, la noi, se acoperea cu un strai... adică, o
pătură; tot de lână se făcea. Ţolici... pătură din
aia, [pentru] când ploua, ca să te apere de
ploaie; nu ţinea de ploaie multă, [ci doar] până
trecea ploaia...
MC - Domnule Rodean, vorbeaţi de acele
oi de-ale dumneavoastră care, la drum fiind, se
îmbolnăveau. Cum le trataţi, în asemenea
cazuri?
IR - Nu se ştia de atâtea medicamente
de-astea... Noi făceam leacuri din alea, „băbeşti”...
Altfel nu mergeam atâta la drum; nu ştiam de
medicamente... Să ştii că, atunci, cu leacurile
băbeşti, nu erau bolile ce sunt acum. Acum, cu
medicamentele şi toate cele, sunt mai multe oi
bolnave. Atunci nu ştiam, le făceam leacuri
băbeşti... Erau de gălbinare... sângerare: le tăiam
aicea, de lângă ochi (aveam o „şmecherie”...), cu
nişte ierburi, nişte lână, şi dădeam pe gură [oii],
şi-o obligam să înghită, treaba asta! Dacă era de
gălbinare, când îi făceai treaba asta, scăpa. Acum,
la gălbinare, domnii îi zic „icter”, sau nu ştiu
cum...
La gălbează, n-aveam leac, trebuia să
cumperi medicamente: erau demult ieşite pentru
gălbează. Gălbeaza aia se dezvolta în ficat, îi
mânca ficatul [oii], înăuntru; rămânea pieliţa pe
dinafară, [iar] înăuntru, numai apă şi viermi...
acolo trebuiau medicamente. De când ştiu eu,
erau medicamente [pentru gălbează], nişte
capsule, aşa, rotunde; îi dădeai [oii] o dată, de
două ori, capsule de-alea, şi scăpa.
Restul... spuneau părinţii noştri că [oile]
mureau pe rupte: şi 200 - 300 de oi, la unul, nu
într-o comună. Au fost, de le-a murit şi s-au distrus
[turmele]... Dar după război, ştiu că au ieşit
medicamentele alea... Au fost şi înainte, dar nu
prea.
MC - În cazurile în care oile
dumneavoastră sufereau astfel, sau erau poate
muşcate de sălbăticiuni, foloseaţi şi
descântece?
IR - Nu. O oaie ce era bolnavă... îi făceam
leacurile noastre băbeşti ce le ştiam... Dacă
vedeam că nu mai scapă, îi tăiam capul! O
valorificam! Făceam mâncare şi mâncam din ea:
aia era „turta”! Nu credem în poveşti din astea
[descântece], fermece... Astea nu-s lucruri de
oameni serioşi! Poate că unii cred; treaba lor, n-
am nimic împotrivă... Aşa, oameni ca lumea...
nimeni nu se uită [după aşa ceva], din prietenii
mei cu care am fost...
MC - Domnule Rodean, aţi amintit de
tovarăşii dumneavoastră de transhumanţă...
IR - Era o concurenţă... vreai să ai mai
multe [oi] ca ăla... Adică, vreai să ai strictul
necesar, să te dezvolţi... Îţi făceai o casă, un nu
ştiu ce, îţi mai luai nişte pământuri... Aveai o
satisfacţie că ţii oile, meseria asta era: dacă ţi-era
drag, o practicai... Vroiai să ai mai mult, tot mai
mult... şi vdeai că nu puteai, că era şi-atuncea...
cum spun, lâna era muncită, dar ne luau la
contracte, eram obligaţi la contracte; se plătea
rău, [însă] eram obligaţi să facem contracte: de
miei, de lână, de oi... toate cele, [însă autorităţile
de dinainte de 1989] le plăteau slab... Şi eram
obligaţi să facem.
MC - Cum reuşeaţi însă să vă deosebiţi
oile dumneavoastră de ale fratelui, sau ale
vecinului?
IR - Ciobanul adevărat... trebuie de mic să le
cunoască... Dacă-s oile mele, şi-acum le-aş
cunoaşte. Le făceam semne... fiecare om avea
semnul lui la urechea [oii]: făceai o „pişcătură”, o
„crestătură”... Făceai o pişcătură, sau o crestătură,
65
celălalt făcea două, [un] altul făcea trei... le
combina, şi fiecare avea semnul lui, la ureche...
„Pişcătură mare”, „fărcuţă”, „obeadă”... Se
spunea: „Ăla are fărcuţă!”, „Ăla are obeadă!” Aia
ştiam la toate oile din sat, la toţi, fiecare... are
semnul lui.
Dar eu cunoşteam oile... pe deasupra,
aşa... Dacă se băga o oaie de-a mea în 2000 de
oi, mă uitam peste ele şi spuneam, „Aia e oaia
mea!” Le cunoşteai, aşa...
MC - Erau semne născocite de
dumneavoastră, sau...
Doamna Rodean: Erau moştenite de la părinţi!
De la moşi-strămoşi... Chiar ieri [Domnul
Rodean] vorbea, zice „Semnul meu nu-l avea
nimeni în sat!” Cumva, zicea că, şi-acuma, că [pe]
unele le-ar cunoşte, [pe cele] care au fost oile lui!
MC - Domnule Rodean, pe drumurile
transhumanţei fiind, cum izbuteaţi să vă
orientaţi spre a nu vă rătăci, aveaţi anumite
repere...?
IR - Cunoşteai... că, dacă mereai de mic, de
tânăr, cunoşteai drumurile, toate cele... Nu era ca
acuma: n-aveam telefoane, nu ştiam treburi din
astea... Luam ceva de-acasă, provizii... cum să
spun: bani, luai ceva bani la tine, mai mulţi, îi
ţineam ascunşi cum puteam (noi, tovarăşii,
ştiam...), şi îţi cumpărai ce nu puteai [duce, de
acasă], te alimentai pe drum...
MC - ...Pe timp de noapte?
IR - Ştiam... că dacă ai fost de mic pe
drumul ăla... nu mergeam cu ochii închişi!
Cum se orientau ăia pe timpuri, după
„Drumul laptelui...”, nu te mai orientai după aşa
ceva, dar după lună, dacă ştiai când e lună plină...
luna dă înapoi, două săptămâni e în creştere,
două săptămâni scade... Ca aşa: e luna... două
săptămâni până se „umple”, două săptămâni
scade... Ştiam că nu există vinere şi marţi fără
lună... Între timp, erau două zile când nu apare
[luna] pe cer, când se termină, e cea [luna]
nouă, se pune seara, se vede un pic şi nu mai e,
nu se mai vede pe noapte... Când se termină,
numai dimineaţa o vezi... o semilună. Seara nu-i,
[ci] numai dimineaţa... Noapte, numai de la
jumătatea nopţii către ziuă, se mai vedea, seara
nu era, până la jumătatea nopţii, iar când era
„plină”, toată noaptea era lună...
Altfel, nu ne orientam „după lună”, să
mergem „după lună” sau „după stele”; ştiam din
strămoşi că aia e „Găinuşa”, aia e „Carul Mare”,
„Carul Mic”... [Însă] pentru noi, nu era important
să ne orientăm după aşa ceva. Ne orientam într-
alt fel, că... alea apăreau la răsărit, noaptea, iar
când te trezeai şi te uitai, „Măi, s-a mutat... a
venit mai aşa...!”, ştiai că a trecut o jumat’ de
noapte, sau se apropie ziua, ajungea la răsărit, iar
noaptea „mergea” pe cer... Şi-api te orientai, că...
„Mai e mult pân’ la ziuă...” sau „Mai e puţin...” În
felul ăsta, atâta, te orientai...
MC - În transhumanţă, aţi avut tovarăşi ce
ştiau cânta la fluier cântece ciobăneşti?
IR - Apoi, nu prea... s-au cam pierdut alea...
Eu am încercat să cânt la fluier, n-am putut:
făceam cu degetele toate, dar [aşa ceva] n-am
putut!
... Tatăl meu ar fi avut acuma 100 şi
ceva de ani; când o fost de 12 ani, a fost în
Bărăgan , pe la Balta Brăilei...
MC - Fiind cu oile la drum, atâtea luni,
simţeaţi nevoia să mai ajungeţi la biserică, să
mai spuneţi o rugăciune...?
IR - Nu prea... am avut timp de aşa ceva,
de biserică! Făceai o cruce, ziceai „Tatăl nostru”
(cam aşa era obiceiul). După ce-ai îmbătrânit, nu
mai poţi umbla după oi, te duci la biserică...
citeai... Te-ai născut ortodox... Aşa [altădată] nu
puteai să laşi animalele nu ştiu unde şi să mergi la
biserică. Animalele, dacă le ai, trebuie să stai zi şi
noapte; n-ai concediu, n-ai zi liberă, nu, nimica...
N-aveai ce face...! Fără decât dacă erai tovarăşi
mai mulţi, stăteau unii [cu oile]... dar când erai
numai tu, n-ai noapte, n-ai sărbători: n-ai avut
Paşti, n-ai avut Crăciun...
MC - Aţi întâlnit oieri, sau tovarăşi de-ai
dumneavoastră în transhumanţă, care să fi
gustat muguri de salcie?
IR - Asta şi eu am mâncat: la noi, la Paşti,
se face pască la biserică, şi se dă Păşti şi acasă
(dacă nu poţi merge la bisercă, în ziua de Paşti, îţi
dă Paştele... îţi dă în dimineaţa, aia, la Paşte).
Când n-aveam, mâncam... nişte muguri de salcă,
sau indiferent [de ce], şi le mâncam în loc de
Paşte; ziceam să avem şi noi... să luăm şi noi
ceva... Asta da, la Paşte, atâta era. În loc de Paşte,
am mâncat şi eu [muguri] de câteva ori, că nu
am avut posibilitate să [merg la biserică], cine-mi
dădea Paşte...? Eram pe drum, pe şosea... Nu-i
chiar ca toată ţara să practice, treaba asta
[cuminecătura cu muguri de salcie]. Pe unde
mergeam noi, în Banat şi pe-acolo, la Arad... nu
ştiau ăia de Paşti, de asta [mugurii ca „Paşte”]...
Dacă Paştele... era atâta credinţă să meargă la
biserică... Sau mergeau la coasă, coseau iarbă la
cai... Dar la noi, aicea în comună, s-a ţinut
[tradiţia]; cu toate că-s oamenii umblaţi mai mult
ca în alte părţi, se ţine... regula, aşa, de Paşti, să
meragă la biserică, să ia Paşti... Altă treabă decât
66
în toată ţara asta; acuma... poate mi se pare mie, stabilit şi eu pe-acolo, pe la Arad, ultimii ani... Aici,
sau exagerez, dar ca la noi, nu cred că e când am venit, n-am participat cu ăştia... n-am
nicăierea, aşa, în privinţa asta...! Oamenii [din treabă cu ei. N-am treabă cu oamenii ăştia, care
Tilişca] or fi cum or fi, dar îs aşa, ordonaţi... mai sunt aicea, pe la oi; îi cunosc, îi ştiu pe toţi,
MC - Domnule Rodean, faţă de această dar [ceea] ce vorbesc, ce fac, asta nu cunosc...
transhumanţă din trecut, cum este oieritul în MC - Ce atitudine au tinerii din Tilişca faţă
zilele noastre la Tilişca? de oierit? Continuă această ocupaţie?
IR - S-a modificat mult... cum să spun, şi în IR - Nu prea. Tinerii, şi la noi... îi dau la
bine, cumva. Noi am trăit atuncea cu şcoli, la învăţătură... Nu prea [merg] la oi... La
transhumanţa, că am umblat mult, ne-am căutat
[locuri de păşunat hibernal], era sistemul de aşa
natură. Nu puteai să... dacă şedeam aicea, toţi, ne
urmăreau, nu ştiu ce... Am plecat să ne
dezvoltăm, să ne căutam [cele necesare]... ca să
te poţi întreţine.
... Dar acuma, [oierii] nu mai umblă...
Atunci, mai ales primăvara când veneam, şi
toamna, nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu
treacă câteva turme de oi pe şosea, se duceau,
veneau, umblau... Acum nu mai umblă nimeni; nu
mai e voie să o iei pe şosea, şi nici nu mai poţi:
sunt multe maşini, te lovesc. Şi [oierii de azi] şi-
au găsit, acum, cu pământurile astea... au dat
pământurile la oameni, închiriază, se duc cu oile
unde şi-or găsi loc... Au cumpărat pământuri, s-a
stabilit lumea, de nu mai umblă aşa [în
transhumanţă]. La noi, poţi să spui că satul e...
pustiu de oi. Tinerii-s plecaţi până-n Dobrogea,
până la Sânnicolaul Mare, îs plecaţi toţi; toate oile,
sunt stabilite, nu mai umblă nimeni, aşa... A fost
[transhumanţa], nu se mai poate, cu şoselele
astea, cu maşinile...
Doamna Rodean: Şi cu telefoanele astea,
mobile... Mai înainte, nu era un telefon, dacă [un
oier] venea la o Poştă, să dea un telefon... Sau i
se termina mâncarea (din proprie experienţă,
povestesc...)
IR - Plecam cu oile, când plecam la Arad,
mergeam poate două luni de zile; [Doamna
Rodean] nu ştia de mine, unde-s cu oile, ce fac...
Doamna Rodean: Scria câte-o scrisoare, trimitea
prin Poştă... Până primeam eu scrisoarea...
IR - Duceam o viaţă grea... Nu te spălai,
două luni de zile, nu te schimbai de haine, era
cumva, aşa... o viaţă de câine...! Îţi dai seama cum
erai... cum apăreai, ca să nu te schimbi la haine,
două luni. Şi totuşi, noi ne ţineam aşa, cum spun...
noi nu aveam grija noastră, cum suntem noi: oile
să trăiască, să mânce... Că dacă de-acolo trăiai,
de-acolo întreţineai familia! Că nu puteai [altfel].
MC - Asociaţia Oierilor de lângă Primărie,
are vreun rol pentru oieritul prezent?
IR - Asta nu pot să vorbesc, că n-am
participat. Eu am fost în transhumanţă, m-am

67
 DUMITRU MIHAI
(Tilişca, nr. 261)
Marin Constantin - Domnule Mihai, de
la ce vârstă aţi început viaţa de oier?
Dumitru Mihai - De la vârsta de 12
ani... [În 1952, născut] când am fost de la şcoală,
puteam să-mi ajut părinţii; în vacanţă, vara la
strungă... Iarna, când eram în vacanţa de două
săptămâni, îmi era să ne ducem în ţarc la oi, să
vedem mieii...
Constantin Mihaiu [568] - Aveam aicea,
sus, pe fânaţe...
DM - ... La colibe, Dealul Satului, cum îi spune
la noi...
MC - Aţi preluat probabil meseria aceasta
de la părinţi...
DM - Din tată-n fiu! Când eram mic, mă
întreba lumea „Ce mă fac?”; ziceam că „Mă fac
popă!”, dar... mi-am greşit cariera!
MC - Ah, regretaţi că nu aţi făcut preoţia...
DM - Nu regret, dar uite... a fost necaz mare
la oi, şi am rămas de răceală, de boală, paralizat
de opt ani... Am avut şi accident: meream [cu
oile] la Ialomiţa, la Slobozia...
MC - Spuneaţi că aţi fost mai întâi strungar
la stână...
DM - Da. Vara, la munte, că nu erau [păşuni
colinare disponibile]... Acum, am mai coborât, că
au plecat saşii, om mai cumpărat pământ mai la
vale... Acuma, pământ copiii l-au avut [în
posesie]; vara, mai scot sterpele la fânaţe, la
colibe, şi iarna vin, să nu mai plece-n
transhumanţă. În transhumanţă, a fost tare rău,
departe... du-te până la Dunăre, până-n
Ţăndărei... În Dobrogea, dincolo, eu n-am trecut...
Constantin Mihaiu [568] - Eu am trecut
şi-n Dobrogea, am fost şi-acolo...
MC - Câţi ani aveaţi când aţi pornit prima
oară în transhumanţă?
DM - Prima dată, am plecat de cum am
scăpat de şcoală, dar am mers pe-aicea, că
aveam oi mai puţine: prin Ardeal (pe la Gherla, pe
la Cluj...) Şi ne uneam mai mulţi oameni. Aveam
50 până într-o sută de oi, te uneai trei-patru
proprietari... Era un stăpân de oi bătrân şi cu un
copilandru scăpat de şcoală... te învăţa meserie ca
lumea! Acum, nu mai găsim [ciobani], numai toţi
beutorii de prin gări... Îţi pleacă, te lasă... Nu mai
găseşti un cioban ca lumea.
MC - Aceşti tovarăşi de transhumanţă erau
rude de-ale dumneavostră?
DM - Rude, oameni de sat
MC - Domnule Mihai, cât dura un
asemenea drum de transhumanţă?
DM - Până-n Bărăgan, şi-o lună!
MC - Ce traseu urmaţi pe atunci?
DM - O luam... ocoleam [rutele auto] pe la
poligon, pe la Cincu, tot pe ocolit, pe munţi, pe
dealuri, feream asfaltu`... Nu prin sate, nu prin
intersecţii... ape mari... pe unde nu puteai trece, şi
ieşeam la Săcele...
MC - În judeţul Braşov...
DM - Da, şi coboram la Urlaţi [judeţul
Prahova], pe la Ciorani, şi de la Ciorani... câmpu`!
Luam Ialomiţa; ne feream, că era circulaţie mare...
Dar aveam multe probleme cu ţiganii, la Săcele şi
la Urziceni. Erau nişte sate de ţigani; dacă nu erai
atent, te şi furau, toţi ţiganii...
MC - Trebuia să vă păziţi turmele...
Probabil că vă ajutaţi părintele, pe atunci...
DM - Tata o fost bătrân; am mers eu în locul
lui! Eu am avut două surori, şi surorile au fost mai
mari; tata m-o făcut la 40 de ani, apoi până
m-am făcut eu la 15-16 ani, n-am plecat în
transhumanţă.
MC - Ce alte roluri aţi mai îndeplinit la
stână?
DM - Păi ce... Până la 15 ani, strungar; m-am
învăţat la muls, m-am învăţat la făcut brânză, la
toate treburile ciobăneşti: brânză, muls...
MC - Aţi fost şi baci?
DM - Da` cum să nu?! Baci, la oile noastre;
eram cu cumatul şi doi-trei ortaci, acolo...
MC - Care este specializarea unui baci?
Constantin Mihaiu [568] - Păi se făcea
brânză de burduf, atuncea, dom`le!
DM - Baci: să închegi laptele; când e cald
[laptele], atunci, după muls, să-i dai cheag (să ştii
cât cheag să-i dai...) După aia, când
s-a închegat, îl pui pe crintă; apoi, ce vrei să faci:
ori telemea, ori brânză de burduf. La munte, sus,
se făcea brânză de burduf, ceea ce n-am apucat,
acolo, că ne-am mutat mai la colibe; acolo, doar
telemeaua. Eu n-am mai prea apucat [păşunatul]
la munte.
68
MC - Dar brânza de burduf... DM - Veneau viscole, că şi-aşa am întâmpinat
Constantin Mihaiu [568] - Asta iasă mai trei-patru viscole... Odată, am avut nişte băieţi
puţină, omul lui Dumnezeu! străini; eu am fost la un cârd, i-am avut la cârlani;
DM - ... iasă mai puţină şi nu o puteai mi-a luat viscolul vreo sută de cârlani; i-a
transporta; nu erau drumuri... O [brânza de înnămeţit acolo, la un lac, la două-trei zile, se
burduf] puneai în beşici, pe cai sau pe măgari, în topea omătul şi am mai găsit o parte din ei. Vreo
desagi, şi o aduceai la vale... Acuma, poţi face 50-60 nu i-am mai găsit deloc. „Cârlani” miei de
brânză şi sus, la munte, că-s drumuri... primăvară
Constantin Mihaiu [568] - ...pe toate MC - Ajunşi în câmpie, vă amenajaţi acolo
izvoarele! un fel de stână?
DM - Numai maşină şi bani să ai! DM - Nu, nu... Pe măgari, mâncam! Ne
MC - Am vrut să vă întreb şi cum mergeaţi închiriam loc numai în fătat. La fătat, puteai să
în transhumanţă: pe jos? stai stabil...
Constantin Mihaiu [568] - Da, numai pe MC - În saivane, probabil...
jos! Constantin Mihaiu [568] - Nu, dragă, în
MC - Cum vă duceaţi atunci bagajele? câte-o pădure!
DM - Pe măgari! Plecam cu brânză de DM - Noi am fost într-un an, la fătat, la
burduf, ce-ţi mai trebuia... Când mai treceam prin Gheorghe Doja [judeţul Ialomiţa], după
sate, ne mai cumpăram ceea ce ne trebuia... Mai complexul de porci, şi era şi pădure acolo.
veneau de-acasă cu alimente; dam telefon Înconjurat, ne-am tras la adăpost. În vreo cinci-
(atuncea nu era mobil! Trebuia să te duci la şase ani, la Gheorghe Lazăr [judeţul Ialomiţa],
poştă, să stai, să aştepţi... tot la un complex mare de porci; era un islaz, şi
MC - Trecând prin aceste sate, schimbaţi ne-au gonit acolo. Iar când erau viscole mari, le
produse pastorale pentru alte bunuri băgam şi-n pădure. Dar nu prea era voie-n
necesare? pădure...
DM - Nu făceam schimb, că noi luam hrană MC - Şi în perioada sărbătorilor de iarnă
pe măgari numai pentru trebuinţa noastră. Când eraţi cu oile?
gătam merindele, ori mai cumpăram, ori dam DM - Ne schimbam. Eu, mulţi ani, am fost cu
telefon, să vină... Dar, cum v-am spus, nu erau nănaşul Bratu, [cel] care ne-o cununat; am fost
telefoane mobile. Până îţi da legătura, stăteai la 10-15 ani în Bărăgan; şi-apoi stam câte o lună eu,
poştă şi o jumătate de zi! câte o lună... [nănaşul], cum ne înţelegeam. Am
MC - Presupun că plecaţi la drum pe la mai fost şi cu altcineva, dar cu el m-am înţeles cel
începutul toamnei... mai bine
DM - Prin octombrie. MC - Cu câte oi porneaţi la drum în
MC - Şi stăteaţi până-n primăvară... câmpie? De câte puteaţi avea grijă?
DM - Da. Pe timpul lui Ceauşescu, erau DM - În transhumanţă... făceam un cârd e
vagoanele mai ieftine: era două milioane un 700-800 [oi], până la o mie, aşa, ajungeam...
vagon. Puneam câte o sută, 120-130, ca să nici MC - Acest „cârd” vă aparţinea cu totul,
nu moară; şi le duceam cu trenul. sau erau oi şi de-ale „ortacilor”
MC - Puteaţi închiria o garnitură... dumneavoastră?
DM - Da, şi după aia... hop, că nu mai era DM - Mai înainte, am fost mai mulţi tovarăşi.
voie în judeţul ăla, erau probleme... Ne duceam După aia, am prins a le prăsi... Sau mai înmulţit
cum puteam, pe jos... oile. Am ajuns să avem peste o mie, amândoi şi cu
MC - Rămâneaţi în câmpie toată iarna. tată-său [al domnului Mihaiu, 568], cu neamurile
DM - Când se găseau vagoane, veneam în noastre...
fătat cu ele acasă, la colibe, la noi, sus, că aveam MC - Cum era organizată o stână, în
fân... Când nu ne-or mai dat, că au fost vagoanele aceste condiţii?
scumpe, o venit regimul ăstalalt [după 1989], s-or Constantin Mihaiu [568] - Apoi, iarna
scumpit toate, nu le mai puteam aduce cu trenul. n-avea nimeni stână, pe-acolo...
Am găsit de ne-au mai învoit prin păduri, pe-acolo; MC - Atunci, la vărat...
le fătam în pădure, la adăpost. În câmp, nu le Constantin Mihaiu [568] - Vara, se
puteai făta, că-ţi mureau mieii.. trăgeau oamenii încoace [la munte]
Constantin Mihaiu [568] - Venea MC - Aveaţi locurile dumneavoastră
ghiforul! proprii de păşunat estival?

69
DM - Prima dată, am închiriat [păşuni] de la
Primăria Sălişte. Că ne-au fost luate pământurile
de la moşi-strămoşi, de fermă [CAP]. După ce a
venit democraţia, ne-au dat pământul îndărăt.
Şi-om mai închiriat [păşuni suplimentare], şi-om
stat acolo...
MC - Cum împărţeaţi oile, pe munte?
Dl. Mihaiu [568] - Aveai fiecare aveai
locul tău, stâna ta, strunga ta...
DM - Cam pe la 1 mai, după 1 mai... Pe
timpul lui Ceauşescu, trebuia să dai miei de
contracte, te obligau să dai miei... De Paşti, mai
tăiai... era voie atunci, că se căuta mâncarea, era
foamete... Acuma, să vrei să-i dai şi n-ai cui... Că
vin arabii, şi...
Constantin Mihaiu [568] - Ăştia îi mai
adună...
DM - Arabii... din ăştia, intermediari... ţie îţi
dau un preţ de nimica... Îţi dau preţul de jumate...!
Negustori, cum se zicea, afacerişti...
MC - Păşunile montane, de pe timp de
vară, erau aşadar închiriate de primărie.
DM - La primărie, erau la noi... Plăteai la
primărie, era dat fiecare munte pe nu ştiu câte...
un număr de oi; plăteai un număr de oi. Că te
duceai cu zece oi mai multe... Că era pădure,
poiană, era făcută socoteala la primărie... Şi-apoi,
sterpele, cum erau frumoase... ieşeau până în vârf
[păşuni de altitudine ridicată]... Dar numai la
mijlocul verii dădea iarba pe vârful.... către
Cindrelul, acolo... Erau călduri mari, trebuia să stai
un ceas-două în vârf, că era cald, şi... se băgau, că
animalul trage la râu... Abia ieşeai dimineaţa,
până nu da căldura, şi pe la trei-patru le băgai la
poiană, iar.
MC - Care erau uneltele dumneavoastră,
în munca de zi cu zi de la stână?
DM - Păi, când m-am prins eu strungar, erau
găleţi de lemn, cu sfoară să pui găleata... că aşa
se pune: se mulge-n cupă, să nu te stropească...
Ciubăr de lemn (ca să nu se răcească laptele
[înainte de închegare]), şi găleată de aramă
pentru fiert zerul, pentru urdă... Nu erau bidoane
de plastic... Toate erau din lemn; doar căldarea de
fiert urda era de aramă.
MC - Ce alte specialităţi din lapte ieşeau
din mâna dumneavoastră? Urda, de exemplu...
DM - Zerul îl fierbi, şi la un moment dat, la o
temperatură, ieşea urda, desupra... O luai cu o
sită, şi o puneai la scurs într-un tifon. Atuncea nu
erau nici tofoane, [ci] o straiţă ţesută anume din
lână, mai rar
MC - Dar jintiţa?
DM - [Pe] atunci... murea o... adică nu murea
oaia, [ci] o tăiai, şi făceai burduf de oaie.. pielea
la oaie! Eu n-am apucat... am văzut, am mâncat
jintiţă, dar n-am apucat să mai fac, că n-am mai
învăţat burduf... Au ieşit bidoanele, nyloanele...
MC - Acolo, pe munte, aveaţi şi alte
animale la stână, în afara oilor?
DM - Numai porci şi cai, să putem transporta
[brânza], că nu erau maşini...
Dl. Mihaiu [568] - Ăia erau nădejdea:
măgarii şi caii...
DM - Plecai dimineaţa, trebuia să faci un
popas, şi ajungeai seara... Trebuia să stai, să mai
mânce animalul... Făceai unul sau două popasuri;
cum era Sărăcinul, în Munţii Lotrului, era mai
departe... [De la] Frumoasa, aproape de
Cindrelul, aci, erai mai repede, ajungeai asupra
serii... Dar Sărăcinul era departe.
MC - Ce alte produse păstoreşti erau
importante în munca dumneavoastră?
DM - Pastrama! Şi sloiul: tăiai o oaie... nu
puteai face sloi [afară doar]... de oi care erau mai
grase: trebuia să fierbi [carnea] în seul ei, în
grăsimea ei, până se desfăceau oasele... Şi se
limpezea seul ăla, trebuia să fie limpede, era
fiartă... Şi-l lăsai [sloiul] să se răcească (îl făceai
într-un ceaun mai mare), iar după ce se răcea – îl
lăsai o seară la rece – îl încălzeai aşa, încet, puţin,
la foc; după aia, trânteai o dată pe masă ceaunul,
şi se despărţea, sloiul...! Ieşea carnea de pe ceaun.
MC - Dar lâna oilor dumneavoastră?
Constantin Mihaiu [568] - Şi hainele ce
le aveam, erau cam din lână, pe timpul ăla...
DM - Cu lâna, atunci, pe timpul lui
Ceauşescu, la atâtea oi, aveai o limită... un
contract. Iar ceea ce rămânea... mama ştia toarce,
ştia ţese la război; făcea straie, făcea de toate...
Avea război de lemn, avea urzoi, le urzea, ce ştiu
eu, şi lucra covoare în gherghef, tot felul... Aici, în
Tilişca, cineva ducea [lâna] la gura râului...
Constantin Mihaiu [568] - Aveau unele...
căldări, de băteau [lâna] la chiuă [pivă]...
DM - ... Ţesea mama obiele [învelitori
pentru picioare] pentru noi, ciobanii...
Constantin Mihaiu [568] - Cioareci din
lână...
DM - Tata o murit în `92, şi n-o purtat haine
de-astea [moderne], [ci] numai curea şi haine
româneşti [port popular]...
Constantin Mihaiu [568] - Noi ne-am
„domnit”, acuma...!
MC - În prezent, portul popular nu mai
este menţinut în Tilişca?
70
DM - Acuma, aduc din China, toate
[mărfurile]... Se duc în „Dragonul roşu”, şi vând
mai scump aici...
MC - Lâna aveau pentru dumneavoastră şi
o valoare comercială?
DM - Veneau [cumpărători] din partea
Maramureşului, de pe la Săpânţa, o cumpărau...
Şi-acuma se mai poartă acolo haine din lână... Îi
poţi vedea la televizor! Dar la noi, aicea, în zona
asta, nu prea se mai poartă haine ţesut din lână...
MC - Domnule Mihai, pe drumurile
transhumanţei – pe Ialomiţa, în Bărăgan, pe
unde aţi ajuns dumneavoastră – aţi avut şi
întâlniri cu animalele sălbatice?
DM - Pe drum, am mai avut. Dar acolo, în
Bărăgan, nu sunt animale sălbatice. Acolo nu e
lumea civilizată, ca la noi... erau „animale
sălbatice” cu două picioare: dacă nu erai atent, te
furau!
Constantin Mihaiu [568] - Erau mai hoţi
ca aicea!
MC - Dar pe traseu, prin păduri...
DM - Am fost atacat de câteva ori. N-am
coborât în sat, ne-a apucat noapte; pe-o vale,
acolo, ne-au trântit lupii vreo două oi, toată
noaptea ne-au dat roată... Dimineaţa, hop că... tot
ne-au mâncat una; a avut un om cartofi, le-am
băgat în grădină; aveam două turme, şi... am
scăpat, era o haită mai mare... Pe una am găsit-o,
era mâncată jumătate, în râu, acolo, în apă...
MC - La fel face şi ursul?
DM - Da, şi ursul face pagubă! Şi-acum, ăştia
nu te mai lasă... decât cu zece câini, legaţi... Nu
ştiu cum s-or descurca, oamenii... Să dea telefon
când vine ursul?!
MC - Dumneavoastră câţi câini aveaţi în
transhumanţă?
DM - Păi nu prea aveam mulţi, că ştiam că
pe-acolo nu sunt [animale sălbatice], şi se
prăpădeau... că trebuia să treci prin oraşe, la
asfalt, îi călcau maşinile... De multe ori, îi mai
aducea nănaşul, că avea ARO... Luam câini, aşa,
ca să dea de ştiinţă, noaptea... trei-patru, că nu
puteai lua...
Constantin Mihaiu [568] - Trebuia să le
dai şi de mâncare, că nu-i puteai ţine flămânzi,
dă`i naibii! Vezi că, dacă îi ţii flămânzi, îţi
mănâncă oile, ei îţi mănâncă, nu lupii!
MC - Născut fiind în 1952, probabil că prin
1970 aţi început deja să mergeţi la drum...
DM - Nici nu mai ştiu... În Bărăgan, în fine...
mai târziu. Prima dată, aveam oi mai puţine; am
fost pe la Pişca [judeţul Timiş], pe la Şeitini
[judeţul Arad]...
Constantin Mihaiu [568] - ... în Banat.
MC - Vă aduceţi aminte, de pe drumurile
transhumanţei, de anumite balada sau cântece
ale ciobanilor?
DM - N-am avut timp! La fluier, n-am ştiut
cânta. Ne mai adunam seara, lângă foc, mai
spuneam bancuri... [despre] „cum am îmbătat
ursul” (ne spunea nănaşul!) O băgat miere-n
rachiu şi s-o îmbătat ursul! Ăialalţi stăteau lângă
noi, şi... Ce să faci, mai spuneam şi noi tot felul de
bancuri... Nu prea erau radiouri...
MC - Unul din sătenii de aici mi-a vorbit
cândva de crucea bradului...
Constantin Mihaiu [568] - Bradul are o
cruce, dom`le...
DM - Crucea bradului... era „Crucea
dezertorilor”, cum ieşeai la munte... „Şipotul
dezertorilor”... [denumire ce] vine după război,
atuncea, au dezertat câţiva şi s-au ascuns pe la
colibe... După aia, i-o prins Ceauşescu şi i-a
închis... A fost închis unul [din Tilişca], Titi lu`
Nechit, ne-a tot povestit, cum l-o purtat pe la
închisori...
Constantin Mihaiu [568] - ... A fost
închis politic.
DM - A fost închis, nu „politic”; l-au prins că a
hrănit, a dat mâncare la ăia fugiţi, cum le spunea
atuncea: „dezertori”. Titi lu` Nechit a fost închis;
după ce s-o întors din puşcărie, s-o însurat, no...
N-o fost însurat când l-o dus la închisoare;
şi a fost însurat [încuscrit] cu fratele lui tata
([care] o murit la vârsta de 42 de ani, a fost
operat, a avut tub în gât, aicea...); pe tata l-o pus
tutore, că au rămas trei copii mici, i-o luat, şi i-o
ţinut un an-doi oile, tata, până le-a vândut
nevasta, nu ştiu ce-a făcut... Tata o fost frate cu
mortu`, nu cu Titi...
Constantin Mihaiu [568] - Ş-apoi Titi i-a
luat nevasta fratelui tatălui său [al lui DM].
MC - Alţi săteni de aici mi-au povestit
despre spovedania unor ciobani la brazi...
DM - Aşa ceva, nu. Şi noi, ne-am mai dus la
biserică... Când am coborat de la Cheia [judeţul
Prahova], către Vălenii de Munte, era Mănăstirea
Susanu; ne-am dus, am făcut rugăciunile, am dat
acolo... cadou, nu ştiu cât (50 de lei, 100...), am
cinstit mănăstirea, să ne ajute Dumnezeu. Ne-am
pus [la pomelnic] pe toţi ciobanii, şi copiii de
acasă, să ne pomenească popa, or maicele....
MC - Am uitat să vă întreb un lucru: ce
făceaţi atunci când o oaie de-a dumneavoastră
se îmbolnăvea?
Constantin Mihaiu [568] - O tăiai, dă-o
naibii!
71
DM - Ei, după cum era cazul, de boală... Ne
dădeam seama: îi tăiam de gălbinare, din ochi, îi
slobozeam sânge din nas, o frecam... că n-aveai
cum s-o tai, că ţineam la animal! Şi dacă nu, o
mai purtam şi pe măgari, o zi-două, să vedem;
când se însera, noaptea... stăteai, că nu puteai
umbla. Când n-a avut nănaşul maşină, ni s-au
îmbolnăvit odată [oile], prin primăvară... Până am
ajuns la Vălenii de Munte, la Lipăneşti, acolo, era
un poligon; şi-o trebuit să stăm o săptămână, că
n-am mai putit trece munţii, că munţii către Cheia
erau plini de zăpadă. Şi-apoi, o zi şi-o noapte... de
la Cheia până la Săcele, am mânat toată ziua; o
fost făcut cu plugul la asfalt, şi când am ajuns la
Săcele, iar nu mai era zăpadă!
MC - Aveaţi cumva leacuri populare
pentru oile bolnave, sau pentru acei tovarăţi
de-ai dumneavoastră care sufereau de ceva...?
DM - Păi... nişte ceaiuri, un pic de zahăr...
Constantin Mihaiu [568] - ... din desagi,
de-acolo, de la măgari, vă puteţi da seama: cât
puteai să iei?!
MC - Ştiaţi cumva anumite descântece, în
asemenea situaţii?
DM - Nu, noi n-am făcut aşa ceva. Ne
făceam... rugăciuni, şi Doamne-ajută!
MC - În afară de sloi sau de pastramă, ce
alte bucate aveaţi la îndemână în
transhumanţă?
Constantin Mihaiu [568] - Brânza ne
era nădejdea! Tocană de cartofi.
DM - Brânza, bulzul şi cartofi... Aveam
crăcăni, ceaunul: „soba ciobanului”... „soba
mocănească”! Trei fiare, legate cu o sârmă...
atuncea, erau de lemn, nu de fier, se mai ardeau,
găureai lemnul, făceai altele; nu găseai nici
sârma...
MC - Cum se purtau cu dumneavoastră
sătenii din satele pe unde treceaţi? Ştiau că
veniţi din Transilvania; ce atitudine aveau?
DM - Se uitau după om!
Constantin Mihaiu [568] - Dacă nu le
stricai [recolta], nu făceai pagube la oameni,
n-aveau treabă cu noi. Ştiau că suntem necăjiţi şi
noi, că n-am plecat de [avuţi]...
DM - ... Era „rasa” asta de ţigani, în câteva
sate. La Săcele, nu puteai trece, au şi omorât un
om; treceai numai cu poliţia... Noi, primăvara, am
fost trei cârduri de oi; a luat poliţia două cârduri,
şi eu am rămas cu sterpele şi câţiva miei, în
urmă... Şi ei au apucat de-au intrat în ţigănie; şi...
numai[decât] vin doi băietani la mine, şi se ţipă
[aruncă], să-mi prindă o oaie, două... Aveam un
radio, ca un fel de telefon, că avea antene de-alea,
cum au poliţiştii... L-am scos, şi... mă făceam că
vorbesc „Alo, Poliţia!” Treceau maşinile pe asfalt,
dar niciun şofer nu a oprit... Până la urmă, i-am
fugărit, şi mi-o căzut pălăria, au pus mâna pe
pălăria ciobănească, dar oaie n-au apucat să-mi
prindă! După aia, am schimbat ruta; ne băgam pe
altă parte...
MC - Domnule Mihai, în comparaţie cu
acest oierit de altădată, în prezent este vorba
de aceeaşi ocupaţie în Tilişca?
Constantin Mihaiu [568] - Nu, nu mai
pleacă nimeni de la noi [în transhumanţă], aşa-i?
DM - Nu cred, nu ştiu...
MC - Care să fie cauza?
Constantin Mihaiu [568] - Din cauza
circulaţiei [auto], prima dată... A doua, nu mai
găseşti nici oameni [ciobani]...
DM - ... Au dat pământul la proprietari.
Atuncea, te învoiai la o fermă, vorbeai cu
directorul, cu un inginer, te duceai la un lucru
stabil, nu te duceai numai aşa... Odată, am mers
cu nănaşul – Bratu bătrânu` - , am cerut
aprobare de la Sibiu, ne-au trimis aprobare la
Bucureşti, ne-au trimis la Călăraşi... Am găsit nişte
oameni buni, de ne-au dat [aprobare]; când ne-
am dus la fermă la Dragalina [judeţul Călăraşi],
„Bă, cine v-a dat voie... aprobare?” Că numai oile
de la stat aveau voie să meargă la ferme... Şi-apoi,
când s-o gătat tocăturile, ne-au scos, a trebuit să
plecăm... [Dar] N-au mai avut ce face, că am
avut aprobare, şi de la Bucureşti! Aşa am avut
noroc, că ne-au dat... Că nu prea mai era voie în
transhumanţă, în anumite judeţe...
MC - Aţi fost organizaţi în trecut într-o
Asociaţie a Oierilor din Tilişca?
DM - Nu, nu... Fiecare: cu rudele, cu nănaşul,
cumnatul, socrul...
Constantin Mihaiu [568] - Pe
proprietatea noastră...
MC - Am văzut însă sediul unei asemenea
„Asociaţii”, lângă primărie...
Constantin Mihaiu [568] - Nu ştiu
nimica, dacă eu nu [mai] am [oi]... Au făcut o
baie de oi [pentru dezinfecţie], aci...
DM - Eu mi-am făcut baia mea! Am văzut că
au stricat, aci, baia, şi acuma că e făcută, le-am
adus tot aicea... Trebuia să car apă cu cisterna...
Aicea, la Tilişca, nu stau departe, că la pod e
aproape; mere apa prin robinet, ştii... Trebuia
[altminteri] să fac cheltuială mai mare... Tot prin
Asociaţie s-a făcut [baia comună]...
MC - Dar tineretul local, mai continuă
astăzi transhumanţa?
72
DM - Nu... Toată lumea... mulţi s-au stabilit în
Banat. Eu am apucat, am avut noroc de la
Dumnezeu, c-o fost socru` pe-acolo, la oi, pe
islazul Primăriei de la Miercurea Sibiului, şi-au
plecat mulţi saşi... Şi-am apucat de-am luat noi...
suta de hectare de pământ, nu-i chiar o sută, şi
restul, închiriez... Proprietate, şi ce nu, închiriez...
MC - Aşadar dumneavoastră încă puteţi
continua meseria...
DM - O pot face, dar s-a băgat o asociaţie... şi
nu te mai lasă.

73
 NICOLAE BUNEA
(Tilişca, nr. 81)

Marin Constantin - Domnule Bunea, de

la ce vârstă aţi învăţat oieritul?
Nicolae Bunea - Chiar de mic copil, de la 10-12
ani, aşa... După ce am terminat şcoala, cele opt
clase primare, am plecat în transhumanţă...
MC - Ce putea face un copil la aceşti ani, la
stână?
NB - Era foarte greu. Părinţii aveau alte MC - Porneaţi numai dumneavoastră, cu
treburi, pe noi ne lăsau la oi, aşa se proceda turma familiei?
atunci. NB - Nu, ne asociam mai mulţi, pe prietenii,
MC - Ce aţi învăţat prima data, „ciobănaş” pe neamuri, cum se înţelegeau fiecare.
fiind? Majoritatea aveau 200 până la 300 de oi, şi
NB - Să dau oile la strungă, pe urmă să fac atuncea se forma o turmă mai mare. Şi plecam
brânza, şi să mulg. La muls era mai greu, trebuia mai mulţi „tovarăşi”, aşa se numeau.
să fii mai puternic... MC - Am auzit vorbindu-se în acest sens
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră. de ortaci...
NB - Da. NB - „Ortaci” se foloseşte mai mult în Valea
MC - La mulsoarea oilor, aţi început pe la Jiului, ăia erau „ortaci”, în mină. Noi eram
14-15 ani, probabil. „tovarăşi”.
NB - Pe la 15-16, cam aşa... MC - Cum vă deosebeaţi atunci oile, să nu
MC - Câte oi treceau prin mâinile le confundaţi?
dumneavoastră la o mulsoare? NB - Fiecare proprietar avea un semn, la
NB - 200. urechea oii. Fiecare oaie avea un semn... adică
MC - Iar în transhumanţă la ce vârstă aţi acelaşi semn!
pornit? MC - Semnul lui propriu.
NB - La 16 ani. Spre Timişoara. NB - Da. Se mai punea şi vopsea, fiecare cu
MC - Era o transhumanţă „pe jos”? vopseaua [semnul „boit”] lui, pe spatele oilor.
NB - Numai aşa se făcea.Treceam munţii pe MC - Aceste semne le aveaţi de mai multă
la Haţeg, coboram pe la Caraş-Severin, Lugoj, vreme?
Timişoara... Până-n graniţă. NB - Aşa le ştim.
MC - În ce moment al anului porneaţi „la MC - Adică le-au avut şi părinţii
drum”? dumneavoastră?
NB - În septembrie. Se termina cu mulsul, se
NB - Da, da, da: se moştenesc. Semnule se
dădeau berbecii „roi”, la montă, şi se pleca în
moşteneşte: ce semn a avut bunicul, l-o făcut pe
transhumanţă. Se venea tocmai prin aprilie-mai...
urmă tata, pe urmă l-am făcut eu... Acelaşi semn.
MC - Deci o jumătate de an vă aflaţi...
NB - ... sub cerul liber. MC - Fiind în transhumanţă, cum reuşeaţi
să vă orientaţi pe timp de noapte?
MC - Nu aveaţi adăposturi, saivane...?
NB - Nu aveam absolut nimic, mai ales că NB - Erau oamenii [adulţi]... Eu, dacă eram
eram fugăriţi de poliţie, de primari, de inginerii de de 16 ani, vă daţi seama că nu ştiam, fiind prima
la CAP-uri, preşedinţi... Toate autorităţile ne dată... Erau alţii care mai fuseseră, şi ăia ştiau
fugăreau în timpul respectiv. Stăteam ascunşi, exact fiecare sat ce urmează, cât ţine hotarul...
circulam noaptea mai mult... Era o luptă... grea, Toţi ştiau de-aicea şi până la Timişoara, toate
foarte grea. satele.
MC - În transhumanţă, aveaţi anumite MC - Aşadar aveaţi un traseu...
utilaje de transportat cele necesare? NB - Da, în memorie. Pe care l-am învăţat în
NB - Nu, „utilajele” noastre erau măgarii! Pe primul an...
măgari se punea tot bagajul, tot ce aveai nevoie: MC - Alţi oieri din Tilişca mi-au povestit
alimente, haine... Măgarul între oi, aia era tot... de stelele de pe cer, ca mijloace de orientare.
NB - La noi nu, nu ştim...

74
MC - În afară de Banat, aţi fost cu oile şi în
alte regiuni?
NB - Am fost în [regiunea] Arad, am fost şi
la Constanţa... Acolo, la Constanţa, mergeam cu
trenul. Era prea departe. Era scump, dar
convenabil: se ajungea mai repede...
MC - Rămâneaţi la oi, „sub cerul liber”, şi
în perioada sărbătorilor?
NB - De sărbători, ne învoiau părinţii, sau
neamurile... În perioada sărbătorilor, tineretul era
acasă. Toţi. Atât aveam şi noi: sărbătorile de
iarnă. Paşte nu aveam niciodată, pentru că de
Paşti se tăiau mieii, se mulgeau oile...
MC - În februarie, venea fătarea mieilor.
Tot în câmp?
NB - Da. Rasa asta a noastră de oi – ţurcana
– e mai docilă, aşa... Ne mai trăgeam la câte un
adăpost, la o pădure... Mai erau păduri, şi lângă o
pădure, acolo, te adăposteai; era mai bine ca în
saivan.
MC - La fătare, trebuia să rămâneţi cu oile
un timp, acolo, să poată merge mieii,
presupun.
NB - Păi da! Începeau oile să fete în
februarie, terminau de fătat, şi pe urmă mai
stăteam, în martie, stăteam acolo, şi plecam după
1 aprilie. La 30 aprilie plecam înapoi la munte. Se
întâmpla de mai fătau oile în timp ce veneam
până acasă. Puneam mieii pe măgar, îi dădeam
jos, şi-i căutau oile... te chinuiai câteva zile cu ei, şi
pe urmă mergeau şi ei!
MC - Pe drumurile de transhumanţă, sau la
văratic, aţi întâlnit şi sălbăticiuni?
NB - Bineînţeles: cu ursul, lupul... Da, da. Era
o bătaie...! Şi acuma, în ziua de azi, e mai multă
sălbăticiune ca pe timpul lui Ceauşescu1
MC - Cum izbuteaţi să ieşiţi din
încurcătură?
NB - Cu câinii! Lupul e mai „şmecher” şi face
pagubă mai multă; ursul vine aşa... cu forţa, mai
cu putere, dar îşi ia o oaie şi se duce, şi-o
mănâncă, nu face pagubă mai mare. Lupul e mai
periculos...
MC - În transhumanţă, sau pe munte, vi s-a
întâmplat vreodată ca unele oi să vi să
îmbolnăvească, se sufere de ceva?
NB - Da, le şi vindecam, cu leacuri băbeşti...
Ştiam cum ne-au învăţat părinţii. Se dădea sânge
[se cresta oaia], să tăia aici, la ochi, o pieliţă, i se
dădea să o înghită... Dar aşa, o boală
molipsitoare, o molimă care să facă pagubă în
turmă, nu.
MC - ... Gălbează, râie...?
NB - Astea mai erau, dar erau medicamente.
Toamna, când plecam, le făceam [oilor] baie, şi
nu mai aveam treabă un an de zile cu râia...
Astea sunt boli ce apar şi acuma, tratamentele
sunt mai multe ca atunci... Tratamente la două-
trei luni; atuncea nu făceam aşa; le făceam o dată
pe an, şi nu erau oile bolnave ca acuma.
MC - Am auzit vorbindu-se prin sat de
muşcătură de şarpe, sau de nevăstuică, la oi...
Cunoşteaţi, în asemenea cazuri, şi descântece
pentru oi?
NB - Nu. S-a întâmplat de a muşcat-o [pe
oaie], n-am văzut ce, doar am găsit oaia moartă,
imediat... Se vedea muşcătura, dar nu am văzut
ce a muşcat-o. Dar descântece şi din astea... nu
ştim.
MC - După ce vă întorceaţi din
tanshumanţă, care era era următoarea etapă?
Închirerea păşunilor?
NB - Se închiriau păşunile montane, da, de la
primărie. Dar majoritatea, aicea, aveau păşuni
proprii. Zona nu a fost colectivizată, şi oamenii
aveau păşuni.
MC - Probabil că spre sfârşitul lunii mai
urcaţi oile pe munte...
NB - Da.
MC - Înaintea acestui lucru, era obligatorie
tunsoarea oilor?
NB - Nu era obligatoriu. Oile erau tunse
începând cam după 10 mai, şi se tundeau chiar
acolo, sus, la munte.
MC - Acolo, la munte, aţi fost şi baci?
NB - Da, da!
MC - Care erau atribuţiile unui baci?
NB - Tot ceea ce ţinea de preparatul
brânzei, laptelui... Şi treaba la stână, unde aveam
şi găini, şi porci, şi câini... Făceai şi de mâncare,
oentru ciobani. Tot ceea ce ţine de stână.
MC - Care erau principalele sortimente de
brânzeturi pe care le preparaţi?
NB - Telemea, brânză de burduf, caş şi urdă.
Altceva, nu...
MC - Cum se făcea, de pildă, brânza de
burduf?
NB - Păi, se făcea caşul, se lăsa la maturat,
se curăţa de coajă, se dădea prin maşina de tocat,
se săra şi se băga în burduf de piele de oaie.
MC - ... Telemeaua?
NB - Telemeaua, cum se face şi-acuma: se
încheagă laptele, se pune în crintă, se taie. Se
pune într-o cutie de lemn (acuma nu se mai
foloseşte, se foloseşte din inox). Şi se pune la
saramură. Pe urmă, după ce stă la saramură
cinci-şase ore, se depozitează în putină.
75
MC - Cum reuşeaţi să coborâţi brânza
preparată de pe munte? Nu se fărâmiţa?
NB - Nu, nu... Era ambalată în putini din
lemn, şi în căruţă... Pe drumuri de munte,
drumurile sunt proaste (cum sunt şi acuma!), nu
s-a făcut nimic de-atuncea, dar ea [brânza] fiind
strânsă în putină, acolo, şi având saramură, nu se
întâmpla nimic, absolut nimic...
MC - În comparaţie cu aceste produse din
lapte, lâna oilor avea o valoare pentru
dumneavoastră?
NB - Avea un preţ extraordinar, pentru că ne
plăteam toate cheltuielile de iernat al oilor, cu
banii de pe lână. Vă daţi seama, că era foarte
multă... Pe când în ziua de azi nu mai valorează
nimic, nici tunsul... Muncitorii ăia, care le tund,
trebuie să-i plăteşti şi pe ăia, cu banii [de pe
lână]... Erau bani frumoşi... Şi toate erau plătite
[astfel], în comparaţie cu ziua de azi...
MC - Care se fie explicaţia acestei
diferenţe?
NB - Păi nu erau chinezii (care vin acuma cu
tot felul de plasticuri), şi lumea se îmbrăca cu
lâna!
MC - Deci lâna era folosită la
îmbrăcămintea tradiţională.
NB - Da. Se făceau şi covoare, foarte multe
lucruri [din lână]... Avea o întrebuinţare... Nu era
nici atâta lână câtă este astăzi. Oia ţurcană era
crescută de noi, la munte; la şes, unde erau CAP-
uri, iar statul avea oile lui, erau alte rase (oile ţigăi,
a căror lână era folosită la stofe... la fabrici, nu
ştiu cum... Tot haine se făceau şi de la ţigaie).
MC - Aţi purtat cumva asemenea straie din
lână, lucrate în case, sau în sat, pe vremea
aceea?
NB - Da, toată lumea avea. O fată, când se
mărita, trebuia să aibă desagi, ţolică, covoare...
toate făcute din lână. Şi nu avea unul-două, avea
multe, vă daţi seama...
MC - Deci portul popular era încă activ?
NB - Era tradiţional, din lână, din piele de
[oaie]... În ziua de azi, nici pieile nu se mai caută,
le aruncăm... Când avem o piele, o aruncăm.
MC - În viaţa dumneavoastră de oier, aţi
avut tovarăşi ce ştiau cânta?
NB - De cântat, cântam toţi! Dar a apărut
radioul, şi de atunci nu mai cântă ciobanii ca
înainte! Când am ieşit eu, aşa, de 16 ani, au
început radiourile, şi fiecare avea radioul său cu el,
asculta radioul... Nu mai cânta nimeni; aia, cu
fluierul, cu cântatul e din alte vremuri... bunicii
noştri, părinţii noştri mai cântau...
MC - Am auzit localnici din Tilişca vorbind
de ciobanii care mâncau muguri de salcie...
NB - Da: muguri de salcă... în ziua de Paşti,
dacă nu aveai Paşte de la biserică. În loc de Paşte.
Mâncau muguri de salcă, ciobanii... Nu aveau
[Paşte], era biserica departe, sau nu se putea
duce, şi luau muguri de salcă – dacă găseau o
salcă! Că Paştele nu se [sărbătoreşte] în acelaşi
an, la aceeaşi dată, ci la dată diferită, şi dacă e...
nu ştiu, la 1 aprilie, probabil că nu găseau nici
muguri de salcă...
MC - Domnule Bunea, faţă de trecut,
oieritul din zilele noastre s-a schimbat?
NB - Păi... oile tot alea sunt, tot aşa trebuiesc
păscute, păzite, mulse, tunse...! E aceeaşi îngrijire.
Ce s-a schimbat, [este] că nu ne mai ducem în
transhumanţă. Avem acum terenuri, pe care
atunci nu le aveam, că erau ale statului comunist,
ale IAS-ului, dar acum are fiecare, terenul lui
unde-şi ţine turma...
MC - ... deci nu mai este necesar să plecaţi
aşa, departe.
NB - Nu mai este, şi nici n-am mai putea
aşa, să mai plecăm... Vă daţi seama: dacă-am
pleca toţi, iară... cum să mai mergem după oi...?
MC - Am auzit că guvernul ar vrea să
stimuleze transhumanţa, prin subvenţii de
şapte euro pe cap de animal, cu condiţia ca
oamenii să-ţi transporte oile în camioane...
NB - Nu ştiu... Cei care sunt în situaţia de a
mai face transhumanţă, ei ştiu dacă le-ar conveni
să le ducă cu maşina. Nu-mi dau seama... E şi
puţin, dar... orice bănuţ e bun în ziua de azi!
MC - Ar fi prea costisitor ca oile să fie
încărcate într-un TIR, aşa cum aud că unii oieri
fac?
NB - Nu ştiu să vă răspund, să ştiţi. Nu am
idee cât de mare e un TIR, câte oi încap în el şi
cât vine cheltuiala pe cap de animal... Noi făceam
transhumanţă şi cu trenul, v-am spus, pe timpul
comuniştilor, dar era destul de convenabil: pe
timpul lui Ceauşescu, nu ne-au trebuit subvenţii!
Costurile erau foarte mici, iar produsele erau
plătite corect.. Chiar şi lâna aia pe care o dădeam,
sau animalele pe care le dădeam, brânza... aveam
contracte, pe timpul lui Ceauşescu, care erau
forţate, trebuia să le dai la stat... Dar şi alea erau
plătite, în comparaţie cu ziua de azi.
MC - Erau aşadar contracte obligatorii,
prin care trebuia să livraţi statului...
NB - Da: brânză, lână, miei, oi, porc, se
dădeau la stat, şi se plăteau la preţul statului,
bineînţeles. Nu era preţul pieţei, era mult mai mic,
76
dar şi alea erau plătite... totuşi mai bine ca în ziua
de azi...
MC - Vă amintiţi dacă, altădată, în
tinereţea dumneavoastră, a existat la Tilişca
vreo obşte sau asociaţie tradiţională a oierilor
din partea locului?
NB - Nu. Nu ştiu să fi fost... Discutam [cum]
că Ceauşescu [ar] vrea să facă „asociaţii” dar nu
ştiam ce-s alea, cum funcţionează, n-a apucat
să facă, nu s-a făcut... Nu ştiu.
MC - Am observat că există acum o
„Asociaţie a Oierilor”, lângă Primăria din
Tilişca...
NB - E o asociaţie, [creată] mai mult, de
reprezentare a crescătorilor, în anumite foruri,
e afiliată la o federaţie. Cam atât...
MC - Nu este deci un fel de „sindicat”
local al oierilor...
NB - Este un Sindicat al Oierilor în ţara
asta, dar rolul asociaţiei noastre este cam de
reprezentare...
MC - Ce puteţi să-mi spuneţi de
atitudinea tineretului tilişcan? Preia el
oieritul, duce mai departe această
ocupaţie?
NB - Mai sunt unii care ar vrea să o ia,
dar să ştiţi că nu mai e tineretul care era
când om fost noi... Nici meseria nu o mai
învaţă [tinerii], nu o mai ştiu, cum am
învăţat-o noi. Pentru că pe noi ne-au învăţat
de mici, ne-au lăsat acolo, cu animalele, şi-o
trebuit să învăţam, să facem. Pe când ăştia,
din ziua de azi, se duc la facultate... Vara, mai
fac şi ei [păstorit]. Şi eu am copilul la
facultate, şi face... mulge oile, a crescut lângă
ele, acolo, dar... nu face ccea ce am făcut eu!
Şi aşa te înveţi, făcând de mic; mare, nu te
mai înveţi...

77
 NICOLAE PAVEL NAN
(Tilişca, nr. 86)
Marin Constantin - Domnule Nan, la ce
vârstă aţi învăţat prima dată ciobănia ?
Nicolae Pavel Nan - Apăi… eu, de când
am fost de zece ani. Aveam... câteva oi, şi-am stat
aicea, la pădure, la noi... Şi-apoi, când m-am mai
mărit şi eu (am fost cinci fraţi şi două surori), când
am fost de anii armatei, n-avea cine să îngrijească
oile... Şi-apoi am fost... ziceau să facem asociaţie,
aveam vreo 50-60 de oi; umblam să mi le vând,
că n-avea cine să mi le îngrijească. M-am dus în
armată...
MC - Aceste oi erau ale părinţilor
dumneavoastră, le-aţi moştenit?
NPN - Ba le-am făcut noi, ştiţi, că am tot fost
la unul, la altul, slugi, şi toamna mai cumpăram
câteva oi... Când am fost de 20 de ani, a trebuit
să mi le vând că nu am avut cine să le îngrijească,
să aibă grijă de ele...
MC - Domnule Nan, ce putea face un copil
de 10 ani, cum eraţi dumneavoastră pe atunci,
la stână?
NPN - Păi, dădeam oile la strungă, la alţii
[păstori] care erau mai mari... Vara, le mai
duceau la munte, chiar sus, acolo, mergeam şi noi,
care eram mai mari... „Paşte aia...”, spălam găleţi,
acolo, la munte sus...
MC - Când aţi început să mulgeţi oile?
NPN - Păi, din luna lui mai!
MC - La ce vârstă?
NPN - Păi aveam... am avut vreo 17 ani, când
m-am învăţat să mulg.
MC - Cam câte oi treceau prin mânile
dumneavoastră la o mulsoare?
NPN - Ei, acuma, când eram de 17-18 ani,
mulgeam câte o sută, aveam [numărul] oi să
mulg eu...
MC - Probabil că nu erau toate ale
dumneavostră
NPN - Da, ne împreunam mai mulţi inşi şi
meream la munte, sus.
... După aia... mi-am făcut armata, şi-apoi
m-am dus pe Banat, pe la Timişoara.
MC - Acolo aţi mers în transhumanţă...
NPN - Nu, că meream... cum erau colectivele
atuncea, mă duceam şi vorbeam cu preşedintele
[de CAP], dacă... te vedea că eşti „ca lumea”,
ştii... „Dom`le...” Luam oile colectivului, iar eu –
dacă aveam câţiva bănuţi – băgam [angajare]
oamenii, să pot să le [pască], câte oi erau: câte o
mie de oi, 700-800... Îmi băgam câte un om-doi,
cu mine, acolo, şi lucram împreună cu oamenii
[angajaţi]. Lucram la CAP şi ei ne dădeau [în
schimbul muncii] porumb, grâu, bani... după
ordine, după cum era atunci.
MC - Dar în Câmpia Română, în Bărăgan,
aţi ajuns?
NPN - Da, am fost la Cobadin [judeţul
Constanţa], acolo.
MC - Domnule Nan, când porneaţi într-un
asemenea drum de transhumanţă?
NPN - Păi... m-am dus la Constanţa toamna,
am stat până prin iarnă, şi prin aprilie plecam
înapoi [în Tilişca]...
MC - Cum călătoreaţi cu oile?
NPN - Pe jos, dumnule, pe jos... Când am
plecat primăvara de-acolo, am făcut o lună şi
două săptămâni până la Tilişca.
MC - Porneaţi de unul singur, sau nu?
NPN - Mai mulţi tovarăşi, ne împreunam câte
doi-trei tovarăşi.
MC - Câte oi adunaţi astfel într-un ciopor?
NPN - Toamna, câte 700-800... Primăvara nu
puteam face ciopor; era cu mieii, cu...
MC - Cum reuşeaţi să ţineţi minte care
erau oile dumnevoastră, cum le deosebeaţi?
NPN - Aveam semn la urechi! Şi-apoi,
domnule, eu am crescut de mic cu oile, de le
creşteam noi... Le cunoşteam şi noaptea... la
miezul nopţii le cunoşteam [pe] care e a mea,
care e a [altcuiva]...
MC - La drum mergeaţi în pe timp de
noapte?
NPN - Da.
MC - Cum vă orientaţi în aceste condiţii,
cum cunoşteaţi drumul?
NPN - Mai meream (prima dată) cu ăştia
care-au mai fost... După aia, cunoşteam terenul.
Mergeam ca aicea, pe strada asta, cunoşteam...
„Băi” (ziceam) „trecem pe acolo, pe drumul ăla;
pe-acolo trebuie să se strice calea ferată, este un
78
pod... Trebuie să luăm pe sub calea ferată, după
aia o luăm la dreapa...”
MC - Ţineaţi seama şi de mersul lunii sau
poziţia stelelor?
NPN - Ne uitam... „Mă, nu mai este mult şi se
face ziuă...” Se vedea ziua, răsărea luceafărul ăla
de către ziuă, şi-apoi plecam: „Hai, că se
luminează de ziuă!”
MC - Domnule Nan, în cursul acestor
drumeţii – până în Banat sau în Bărăgan -, aţi
întâlnit şi sălbăticiuni?
NPN - Da, domnule... Am venit odată din
Banat, şi pe la Sebeş, am fost obosiţi şi ne-am
culcat; oile au plecat fără noi! Şi-au dat lupii de
ele; ne-au trântit miei, oi... Vai şi amar! Atunci
când am venit de la Dobrogea, [de] am făcut o
lună şi două săptămâni; şi nu plecaseră niciodată,
domnule, oile fără noi... Că dormeam, într-o
noapte aici, într-o noapte acolo, într-o noapte pe-
acolo... Şi când am fost [aproape de] Sibiu, am
zis către ăia, „Băi, culcă-te, că aicea nu mai e
[pericol]!” Am pus oile să doarmă, într-o coastă
aşa faină, şi când mă pomenesc... oile plecate!
Ptiu...! pe la calea aia ferată, principală, de venea
la Sibiu, erau... şi pe o parte, şi pe alta... Zic „Am
venit din Dobrogea, atâta [drum], şi n-au plecat,
iar aicea să-ţi omoare oile, trenul...!”
MC - A dat trenul peste oi?
NPN - N-a dat, că m-am trezit repede, şi n-o
venit trenul chiar atuncea... Le-am dat la o parte,
cu căţelul...
MC - Este lupul mai primejdios ca alte
animale?
NPN - Da, e mai periculos lupul ca ursul! Lupul
nu ia [doar] una şi să se ducă, ci doar omoară...
ursul ia una şi pleacă, se duce; dar lupul, dacă n-ai
dat peste el, el doar omoară.
MC - Mergând cu oile peste munţi şi peste
văi, s-a întâmplat ca una sau mai multe oi de-
ale dumneavoastră să se îmbolnăvească, să
sufere de ceva? Dacă da, cum le vindecaţi?
NPN - Făceam şi noi ca şi doctorii ăştia: le
tăiam de gălbinare, le împungeam cu un ac de
fier în a treia coastă, pe partea stângă...
MC - ... Leacuri băbeşti?
NPN - Când le tăiam de gălbinare, aşa un pic,
de-aci, de la ochi, le smulgeam nişte lână, din
cap... de la frunte, de aicea, şi le băgam pe gură,
aia de-o tăiam... Sau, de vedeam că mai tuşeşte,
apoi o umflam de trei ori, pe gură, aşa, cu gura,
şi-a treia zi, băgam sare în ea.
MC - Când porneaţi la drum, cum vă
transportaţi cele necesare: haine, provizii...?
NPN - Păi aveam măgari, şi puneam pe ei...
Eeei... aveam câte doi-trei măgari. Şi-apoi dădeau
ploi, şi ne udam la picioare, cum eram înainte... cu
opincile; ne descălţam, şi nu aveam unde usca
obielele! Apoi le puneam acolo, dedesupt, la
măgari, şi-acolo era cald: până a doua zi, se
uscau!
MC - Rămâneaţi la oi şi pe timpul
sărbătorilor?
NPN - Acuma depinde, ştiţi, că dacă eram mai
mulţi, ziceam „Băi, tu te duci de Crăciun acasă, eu
mă duc de Anul Nou!”
MC - Făceaţi cu schimbul...
NPN - Da...
MC - În transhumanţă, aveaţi adăposturi,
sau...
NPN - N-aveam. Era greu...
MC - Cum vă păzeaţi atunci de ploi? Cu ce
vă îmbrăcaţi, ca să nu vă ude?
NPN - Mai luam câte-un sac de nylon în cap,
să ne ude după cap... Am dus-o greu, domnule...
Acum, copiii ăştia nu ştiu... îi mai spun la al meu:
„Măi, uite-aşa a fost...” „Ei (zice), păi acum s-au
dus timpurile alea...!” S-au dus, dar noi cât am
necăjit...
MC - Ce ne puteţi spune despre fătarea
oilor?
NPN - Şi eu când am plecat de-acolo
[Dobrogea], aveam şi oi să fete. Şi-apoi meream
aşa, încet, cu ei; pe-ăia care erau aşa, micuţi tare,
îi puneam în străiţi pe măgări, mai meream ce
meream, şi-apoi unde mai era o păşune, de
puteam să stăm un pic, îi luam şi-i mai dădeam la
mamă-sa să sugă... Şi-apoi, a două zi, se mai...
împutereau şi mereau pe jos, că nu meream noi
tare, aşa, să... Aşa, le fătam şi pe drum.
MC - Venea luna lui martie, cu Buna
Vestire [25 martie]...
NPN - [Pentru] Cei care erau pe la oi,
pe-acolo, să vină-ncoace, era destul de greu...
Făceai mâncare, acolo-n câmp. Oile trebuiau să
mănânce, că dacă nu, seara nu stăteau să
doarmă, că o oaie flămândă nu stă să doarmă...
Să cauţi undeva să le saturi, să doarmă şi ele...
MC - Când ajungeaţi înapoi în Tilişca?
NPN - Prin 10-15 mai...
MC - Vă pregăteaţi apoi pentru vărat...
NPN - Da, păi meream la fânaţele noastre
aicea, sus... În timpurile alea, stăteam în luna lui
mai aici, la fânaţe, la noi, şi după aia luam munţi,
mai în sus, către Lotru, acolo... Mergeam... [spre]
Piatra-Albă, Sărăcin... Acum au făcut şosea, merg
cu maşinile [la păşunatul estival]...
79
MC - Cum preluaţi aceşti munţi, îi
închiriaţi?
NPN - Da, îi luam de la Sfatul Popular. Luam
câte-un munte, pe timp de vară. Era unul –
stăpânul de munte, ştiţi –, el băga oile când
trebuia, acolo la munte. Pe vremea lui Creaşescu,
ne cereau să facem contract de brânză, de proc...
să ne dea muntele
MC - Eraţi mulţi tovarăşi, acolo, pe munte?
NPN - Păi se făcea... după cum era muntele de
frumos, [şi] nu era împădurit... e făcea câte 1000
– 1500 de oi, într-un munte.
MC - Când era tunsoarea oilor, înainte sau
după ce urcaţi pe munte?
NPN - După ce veneam de pe la câmp;
veneam la fânaţele noastre, şi-apoi le tundeam,
înţărcam mieii de la oi, şi tot... Care erau de
vândut, vindeam, care erau de prăsilă, ţineam
mieluţele de prăsilă... Şi-apoi, la sfârşitul lui mai, le
dădeam drumul la munte, sus...
MC - Acolo sus, la munte, dumneavoastră
aţi fost şi baci?
NPN - Eu n-am fost, dar au fost alţii, mai
bătrâni ca mine. Eu eram de le păzeam, oile. Noi
le mulgeam, toţi, la un loc cu baciul; după aia,
după ce mulgeam, [cu] baciul, meream de
strecuram laptele, el îi dădea cheag la lapte, îl
făcea brânză, el se ocupa...
MC - Acest cheag era natural?
NPN - Natural, da. Nu era pepsină de-asta, pe
atunci.
MC - Din ce era făcut cheagul?
NPN - Din miel, mai tăiau miei din ăştia mici.
Ştiţi că, mai înainte, era şi [rasa] de astrahan, de-
aia; apăi [la] aia nu-i lăsau [mieii] să sugă mai
mult de o săptămână; şi-i tăiau, să nu crească
lâna prea mare, pentru căciuli. Iar aia aveau
cheag bun, de miel; luam rânza de la miel (era cu
lapte, acolo...), şi-apoi băgam în sare în rânză, şi o
legam aşa, la căldură, se usca bine. După aia,
când o preparam, de făceam cheagul, tăiam câte
două rânze de-alea, într-un kil de apă, lăsam să
se dizolve acolo, şi-apoi strecuram şi băgam apa
aia într-o sticlă. După cum vedeai cât de tare e
cheagul, atâta cheag îi dădeai [laptelui], ştiţi, să
nu iasă nici prea... chegoasă, că iară nu era bună!
MC - Ce feluri de brânză erau preparate la
stâna dumneavoastră de pe munte?
NPN - Acolo, la munte, făceam numai brânză
de burduf. Aia, cum v-am spus, [baciul] îi dădea
cheag la lapte, şi-apoi îl storcea până nu mai
rămânea absolut nimica, zer, în el. După aia,
punea o scândură lată pe el, cu greutate, să stea
[astfel] să se scurgă tot zerul. Aveam o masă lată,
şi tot punea unul peste altul [laptele închegat,
caşul]. A doua... a trei zi [...] când se dospea
(avea găuri de-alea de dospeală), baciul... aşa se
făcea, nu erau maşini de-astea [de tocat] [ci] un
crestău, aşa, un lemn, cu mâinile era zdrobit [pe
crestău] tot caşul... Şi-apoi cosea (erau piei de-
astea de oaie, cu lâna; baciul toată ziua rădea la
piei de-alea, şi făcea cum vrei să faci [brânza de
burduf] de mare... Şi-apoi, îndesa [caşul] acolo...
Aia [brânza de burduf] era scumpă foc, dom`le!
MC - Deci „burduful” era din piele de
oaie...
NPN - Da, şi-apoi tu le croiai şi coseai fain,
aşa, pe margine, şi îndesai [caşul] cât de presat,
acolo... Puteai să o ţii cât vroiai, dar numai la
rece... Ea era prea grasă, dacă mai era şi căldură,
apoi transpira, ieşea untul...
MC - Ce ne puteţi spune despre telemea?
NPN - Telemeaua... aveam o crintă cum e
masa asta, aveam o cârpă, iar când s-a închegat
laptele, o punem acolo, pe crintă; [apoi] o tăiem o
dată aşa, după aia, până spălăm ciubărul, până
una, alta... o mai tăiem o dată. Trebuie tăiată de
trei-patru ori, telemeaua, până să se scurgă... Aia
mai rămâne şi cu zer. Şi-apoi o bagi la butoaie şi
poţi s-o ţii şi doi – trei ani...
MC - În afara acestor sortimente din
brânză, lâna oilor ce vă aparţineau avea un
preţ, o valoare pentru dumneavoastră?
NPN - Se vindea, domnule, lâna... Eu am
vândut-o şi pe la CAP-uri... Veneau ţiganii... mai
rămâneau la câte-o oaie, peri de-ăia de lână, şi o
luau, adunau... Era ceva!
Eu am avut maşină din `80, ARO pe
motorină. O venit odată un decret, o dat
Ceauşescu, „Cine dă valoare 40%... [din preţul
maşinii] într-o lună de zile îi vine plic să se
prezinte după ARO!” Eu am pus banii pentru
„Dacia”, dar nu am avut aşa ceva... Şi a venit
[plicul], zic „Hai să mă duc, să văd...” La
Sânnicolaul Mare [judeţul Timiş], [avea] băgaţi
16 porci de 200 de kile! I-am suit în maşină,
m-am dus la abator... „Vreau să-i bag...” I-am
băgat acolo la abator. Am mai tot umblat (am
avut un accident); podurile [casei] îmi erau pline
de lână. În `85. „Măi (zic) de ce să dau eu lâna la
altul?!” Atunci se vindea lâna, dom`le... Era lână
numai de-aia ţigaie, nu ţurcană; era altă rasă, de-
aia micuţă: birca... Dom`le, când mă duceam la
Arad, făceau doamnele fuste, costume de lână
de-aia... Mă duceam cu Tică Bratu (ăsta de e
mare patron, de are service-uri alea de maşini...);
în `85, mă duceam cu el, cu lână: „Bă, Tică, când
mai mergem...?” Nu mare avea ce să facă cu
80
banii, s-o îmbogăţit... Acuma-s bătrân, unde să te
mai duci, acuma...
MC - Am vrut să vă întreb dacă lâna era
folosită în sat şi pentru portul popular...
NPN - La noi aicea, şi noi avem costume
naţionale, şi acuma, dar eu nu mă mai pot
îmbrăca cu ele, că sunt cioarecii ăia... cum sunt
eu, paralizat, nu pot să-i mai trag... Am haine
româneşti, şi băiatul are, făcute... De-aia v-am
spus: mă duceam în Arad, cumpărau doamnele,
să-şi facă costume, fuste... rochii, de lână de-aia,
ţigaie... Se căuta, dom`le, atuncea, pe timpul ăla;
şi acuma... îi dau ciobanii foc, nu mai au ce face
cu ea...
MC - I-a scăzut atât de mult valoarea?
NPN - Nu o mai ia nimeni, dom`le! Or spus
acuma, la televizor, că o iau numai turcii, să o
bage în izolaţie, pe la clădiri, de-astea... Acuma,
lâna o dai [pe nimic], ţi-e şi ruşine, că trebuie să
tunzi oaia, cu 2 lei kilu`! Mai mult îi dau eu la un
om, să tundă [oaia], decât iau eu pe lână!
MC - În transhumanţă, sau la vărat pe
munte, Domnule Nan, aveaţi şi tovarăşi de
oierit care ştiau cântece ciobăneşti, sau ştiau
să cânte la fluier?
NPN - Da, mai ales socrul – Titi Ceauşescu –
pe unde o tot fost dus, cu fluierul... Acolo, unde
am şi eu fânaţul, la colibi, aici, sus... Era un bătrân
- Domnezeu să-l ierte! – cu părul până aici, parcă
acum îl văd... Şedea pe un scăunel, acolo, la
fundul colibei, şi începea să cânte... cântări
de-astea, bătrâneşti, acolo... Era ceva frumos...
MC - Despre ce cântau ciobanii, mai ţineţi
minte...
NPN - Cântece de-alea bătrâneşti, faine, de
demult...
MC - Pe dumul de întoarcere cu turmele,
aţi avut „ortaci” de-ai dumneavoastră care,
primăvara, să fi gustat muguri de salcie?
NPN - Da... Dacă nu aveam de unde să luăm
Paşti, apoi luam muguri de salcă. Ştii că, în
Vinerea Paştelui, te duci acolo, la biserică, şi îţi dă
Paşti... Noi, când eram pe drum, cine să ne dea
nouă...? Şi-apoi ne duceam, găseam o salcă
de-asta, mai înfrunzită o ţâră, şi mâncam câte-o
frunză de salcă...
MC - Domnule Nan, eraţi astfel plecat
de-acasă şi o jumătate de an... Cum era viaţa
dumneavoastră de familie, în aceste condiţii?
Nu vi se făcea dor de cei dragi?
NPN - Dacă erai căsătorit, pe-atuncea poate
mai venea nevasta, acolo... Când mai veneai tu...
Nu dormeai toată noaptea cu ea, că... nu puteai,
trebuia să te duci la lucru!
MC - Domnule Nan, ceea ce mi-aţi
povestit se referă la transhumanţa de
altădată... În zilele noastre, oieritul s-a
schimbat?
NPN - Acuma, domnule, să vrei să te mai duci
în jos [la câmpie], nu mai poţi, că te omoară şi pe
tine, maşinile, dau în tine... Eram tineri... Eu
acuma 20 de ani, am venit de la Timişoara, pe la
Arad, tot pe şoseaua mare...
MC - Nu aţi folosit camioanele sau trenul?
NPN - Le-am mai dus şi cu... Dar ne costa
prea mult... Atuncea, mai înainte, nu erau atâţia
bani, dom’le, ca acuma, şi atâtea maşini... Acuma,
s-au îmbogăţit unii, de au maşinile lor, dom`le, le
duc ei, nu se mai roagă de nimeni... Şi vaci, şi oi,
vin după ele [şi] le duc cu maşinile.
... Dar atuncea, noi am fost săraci,
dom`le... Noi am fost şapte fraţi; cine-o căpătat
bani, ca acuma?! Atuncea, dacă aveam oi şi
pământ, trebuia să dăm cotă de carne şi la stat; şi
lână, să i cotă de lână, şi brânză, dacă aveai oi şi
una, şi alta... Până acuma, dacă aveai pământ,
dădeai tu la stat; acuma, îţi dă statul, bani! Cine a
mai pomenit să se dea atâţia bani ca acuma?!
MC - Vă referiţi la subvenţiile agricole?
NPN - La subvenţii, dom`le! Eu atuncea, dacă
aveam oi, cumpăram... Aveam şi un vecin, acolo
lângă mine, cu pământ; cumpăram de la vecinul, îi
dădeam... „Băi, Ioane, cu cât îmi dai terenul ăla,
să mânc eu cu oile?” „Da, dom`le!” Dar acuma,
cum îi... îi bine, acuma! Că acuma, eu dacă mă
duc, ici în Banat, arendez... îmi dă Sfatul Popular
păşunea din satul cutare, ei îmi dau, eu o bag la
subvenţii, şi iau banii după ea! Eu mai plătesc şi la
Sfatul Popular (de exemplu, 10 lei pe oaie, sau cât
mă pune să plătesc după ele)... De-aia zic,
acuma, cum a fost aici, în jur, pe satele astea pe-
aici, pe la Amlaş, îs [oieri] tot de la noi... „Măi
(zic), cum o duceţi voi rău?! Voi căpătaţi mai mult
decât de pe hectarul de pământ, căpătaţi atâtea
milioane [subvenţii]! Statul vă dă, iar voi vă
băgaţi şi oile... gratis!” E bine, dom`le, banii ăştia,
de la Uniunea [Europeană], unii au luat bani grei!
MC - Domnule Nan, am uitat să vă întreb
de alimentaţia dumneavoastră, pe durata unei
luni de transhumanţă...
NPN - Păi, cum era atunci (ştiţi că nu era
atâta pâine...): mămăligă! Aveam făină de
porumb; aia era... Şi-apoi, mai tăiam câte-o oaie,
făceam sloi din ăla; o fierbeam în ceaunul ăla,
mare, o fierbeam acolo, iar când era fiartă gata,
de dădea grăsimea peste ea (ca şi la carnea de
porc), o luam, se răcea de seara până dimineaţa,
se sleia; făceam focul, dimineaţa, şi numa o ţâră îl
81
încălzeam [sloiul] pe de lături, pe-aci, şi-l goleam
de-acolo. Şi-apoi, când făceam mămăligă, tăiam
câte-o ţâră de-aia de-acolo, îl încălzeam şi
mâncam... Mai nişte brânză, mai nişte lapte,
ceva...
MC - Iar vara, la stână, probabil că aveaţi şi
hrană gătită... Aveaţi legume, acolo...
NPN - Da, acolo mai făcea şi zemuri, de-astea,
baciul, [el] era cu... pregăteala [bucătăria]...
... Dar când aţi fost, dom’le, de ziceţi că
cunoaşteţi pe socrul [Titi lui Nechit]?
MC - Acum vreo 15 ani...
NPN - Da, că-i mort, sunt [de atunci] vreo
zece ani...
MC - Am observat lângă Primăria locală
sediul unei „Asociaţii a Oierilor”... Ajută
aceasta cumva, cu subvenţii, pe oierii tilişcani?
NPN - Da... Şi al meu [fecior] are Asociaţie, la
Timişoara, acolo... Dom`le, nu te prea ajută cu
nimica! I-am zis către al meu, „Mă, tu plăteşti
către Asociaţia asta... Dar... dacă te-ar ajuta,
cumva, la miei, ştiţi, când e vorba de predatul
mieilor, şi una şi alta...” Cum e şi acuma, dom`le:
o predat mieii, la un italian, acolo; italianul, prin
bancă... i-o făcut valoarea şi el... S-a dus, o scos
banii prin bancă; ăştia din bancă i-au făcut
calculul, cât trebuie să plătească... I-a venit la vreo
30 de milioane, impozitul pe venit...
MC - Dar tineretul din Tilişca, mai
continuă această ocupaţie?
NPN - Nu mai vrea... Ştiţi cum îi, dom`le,
acuma... Atuncea, mai înainte, mai era, mai erau
duse oile, încoace, încolo. Acuma, ştiţi cum îi: care
s-o dus pe Banat, a cumpărat case, acolo; s-a
ataşat acolo, o cumpărat saivane de pe-acolo...
tot! Şi al meu, are pământ, are cumpărat pământ
acolo, are furaj... Seamănă porumb, seamănă
trifoaie, pentru animale... El nu mai vine niciodată
cu oile, nu mai... Nu mai este să mai meargă pe
drumuri, cum am mers noi, nu...

82
 PARASCHIVA IUGA
(Tilişca, nr. 250)

Marin Constantin - Doamna Iuga, ce

vârstă aveţi dumneavoastră?
Paraschiva Iuga - 85, împliniţi. În
toamnă, am 86, în octombrie, în 30…
MC - Aş dori să ştiu dacă, în trecut,
dumneavoastră aţi mers în transhumanţă…
PI - Am fost, am fost… 20 de ani am fost
în ţară, în lume…
MC - La ce vârstă aţi început să mergeţi cu
oile ?
PI - 35 de ani… Am băiatul cel mai mare,
cu el am plecat. Şi ăl mai mic, acolo l-am născut.
Prin lume, pe-acolo… La Oraviţa am fost, la PI - Da, da, da... Mulgeam, strecuram
graniţă cu sârbii. Am fost dincolo, la unguri, la laptele, îl încălzeam, îi dădeam cheag (îl făceam
Vâlcani (la graniţă cu ungurii); cunosc Banatul noi, aveam cheag de la miei; din carne de miel se
tot… scotea cheagul ăla, acum nu se mai foloseşte, dar
MC - Aţi ajuns cumva cu oile nu mai e nici brânza bună, cum era atunci...)
dumneavoastră şi în Bărăgan? Cheagul ăla, adevărat era pentru treaba asta.
PI - Nu, numai Banatul, aicea.... În partea ... Şi-apoi, făceam brânză telemea, caş... După ce
aia, n-am fost deloc, cu oile; numai aicea [în o preparam, o lăsam la înmuiat, în butoaie, în
Banat]... bidoane... Veneau şi o duceau la ICIM, la stat.
MC - Aţi îngrijit acolo oile dumneavoastră? MC - Care erau specialităţile de brânză
PI - De la colectiv, şi ale noastre. Şi în `70, a care ieşeau din mâinile dumneavoastră?
ieşit Mureşul, şi ni le-a luat, şi-am rămas fără PI - Telemea, caş făceam... Caşcaval...
nimica... Rădeam caşul, după ce se dospea, şi preparam
MC - În 1970, aveaţi 40 de ani... Porneaţi caşcaval, aşa... Astea trei feluri.
pe atunci la drum împreună cu soţul MC - Doamnă Iuga, ce vi s-a întâmplat în
dumneavoastră? anii `70?
PI - Da, şi cu copilul, cu cel mai mare. PI - Eram aproape de Mureş, la Săvârşin.
MC - Ce vârstă avea copilul dumnevoastră, Atunci a venit Mureşul şi-am venit fără nicio oaie,
atunci? acasă...
PI - [De] 10 ani era cel mai mare... MC - Cum aşa?
MC - Mergeaţi în transhumanţă pe jos? PI - A luat Mureşul, am fost aproape de
PI - Păi, pe jos am plecat cu ele, cum să le apă... Ce-a fost în `70, acolo, vai, Doamne...! A
ducem [altfel]?! ieşit Mureşul şi a inundat tot pe-acolo, tot, tot...
MC - Aveaţi multe oi? Erau oamenii pe acoperişuri; cu elicopterele îi
PI - Noi n-aveam [mai mult de]... o sută şi scotea şi-i dădea jos. Au fugit de ape; săracii, le-a
ceva: 120. Şi-apoi, de la colectiv: aveau câte 400- luat tot, tot...! Erau pe Mureş căsuţe din astea,
500... animale, ce-o luat Mureşul şi ducea tot.
MC - Deci aveaţi în grijă peste 600 de oi. MC - Cum aţi reuşit să scăpaţi în situaţia
PI - Da, da... Noi mulgeam, copilul fugea aceea, ce-aţi făcut?
după ele... Noi făceam brânza... Bărbatul merea PI - Cum să scăpăm?! Au luat şi [oile]
cu ele. colectivului, şi pe-ale noastre; n-am mai putut
MC - Aveaţi şi ciobani angajaţi? scăpa nimica1 A fost ceva... nenorocire, în `70.
PI - Aveam unu`, numai, că nu... ne dădea N-aveai loc unde să te adăposteşti; am tot fugit,
mâna, n-aveam putere... ne-am tot ferit... păi, apa tot mai tare o venit, tot
MC - De unde era acest cioban? mai rău...
PI - De pe-acolo, din Banat... MC - Ce aţi făcut atunci, v-aţi întors în sat?
MC - Dumneavoastră munceaţi la stână: PI - Ce să fi făcut acolo?... În 20 ianuarie, a
eraţi băciţa... fost moşu` [soţul] operat la gât. A avut pe buză,

83
aicea, ca o boabă de porumb; din ce, nu ştim.
Doctorii din Timişoara i-au găsit cancer la gât; au
găsit de cuviinţă să trimită analizele la Cluj, la
Bucureşti... Cancer! Au tăiat gâtul de la o ureche
la astalaltă; şase oameni au stat pe masa de
operaţie... Dar avea 45 de ani, a fost cu putere,
tânăr, sănătos... Doctorii, când l-au văzut, au
[administrat] tratament tare, să-l poată opera...
Să poată rezista. Când au terminat, nu l-au mai
putut deştepta! Directoru` mare: „A, gata: a murit
ciobanu`, a murit sibianul!” Directorul a încercat...
Era de la Cisnădie, din partea noastră, şi ne-am
avut bine... I-am mai dat o injecţie tare la inimă,
ca să vadă; şi i-a sărit aparatele din gură, tot a
umplut de sânge.. (I-a băgat [aparatele] în gură
ca să poată să respire, până l-o operat). Şi şi-a
revenit, săracul...
În 20 ianuarie l-o operat, şi în 17 aprilie
ne-au luat oile [apa]...
N-am avut cu cine să ne judecăm, n-au
avut să ne dea banii, plată... am muncit un an de
zile degeaba! Ce să fi făcut, că n-au avut de unde
ne plăti... A luat Mureşul – şi toamna, şi
primăvara – tot... N-au fost cereale, nimic... să ne
plătească, să ne deie, să ne plătească cu ceva...
Aşa am venit: cu copiii după mine... Vai de capul
meu... Să nu mai vină nimeni [astfel]...
MC - Ce aţi făcut apoi? Aţi mai putut
continua cu oieritul?
PI - Ce să fi făcut?! Am intrat în serviciu
amândoi: eu la farmacie, el [soţul], la cantină,
ajutor de bucătar... Că n-am avut ce mânca: a
trebuit să ne vedem de treabă; între timp, în anii
ăştia, l-am avut şi pe [fiul] cel mic; eram cu
amândoi (cel mic era de zece ani, când am venit
acasă, cu el; cel mare era la şcoală în Sibiu).
Foarte greu a fost. Să nu mai fie nimeni cum am
fost noi, n-aş vrea să-mi mai aduc aminte... Nu
ştiu cum am ajuns la anii ăştia, vă daţi seama...
MC - Doamnă Iuga, dumneavoastră aţi fost
la oi doar în Banat, sau şi aici, în jurul Tilişcăi?
PI - Da, da, mergeam de când am fost
mici... De la şapte-opt ani, de la părinţi am fost
învăţaţi la treabă, că aşa a fost situaţia... serviciul
nostru, meseria! Ajutam părinţii şi lucram cu ei.
MC - Soţul dumneavoastră a avut oile de la
părinţii săi, moştenite, sau le-a cumpărat?
PI - Da, de la părinţi, când s-o căsătorit. Şi
mi-au dat şi mie, părinţii, ca lui...
MC - Astfel, aţi făcut o turmă, împreună.
PI - Da. După cum o fost puterea; or fost
timpuri foarte grele... Şi copii mulţi, şapte-opt
eram la părinţi. Destul de greu...
MC - Ce vârstă aveaţi când aţi mers prima
dată cu oile, în Banat?
PI - Păi, 30 de ani.
MC - Cum vă transportaţi proviziile,
hainele, sau ceea ce mai aveaţi nevoie, pe
drum?
PI - Apoi... ce aveam după noi?! Nu aveam
haine scumpe, câteva haine, acolo, de schimb, de
purtare; n-am putut să plecăm de-acasă cu de-
alea de pe noi [din portul cotidian în sat]. Le
lăsam la stână; aveam acolo un dulap, şi luam
după noi... Că era frig, şi fătau oile, fătau miei
(cume era acuma, în februarie); veneam, îi băgam
în cojoc, să nu îngheţe, că după miel eram plătiţi
(şi după bucata de miel, ştii...) Şi aveam o ţâră
sobă, acolo, la stână; şi îi băgam în cuptorul ăla,
să se încălzească... Să nu moară, să îi putem
creşte, ca să avem ceva plată după ei. Şi seara, nu
mai puteam de umeri, de cojoc, cum ploua şi cum
toată ziua umblam, că nu aveai bani să plăteşti
atâta... servitori; stăteam noi şi ne încălzeam acolo
cum puteam... Vai şi amar pe capul nostru!
MC - Doamna Iuga, ştiţi cumva reţeta
brânzei de burduf?
PI - Caşul îl lăsam să se dospească, la
căldură, să fie tare; îl tăiam (să se usuce şi-
năuntru, să nu fie zer, cu lichid, aşa...) Pe urmă, îl
dădeam prin maşina de carne, şi îl frământam în
lighean, aşa... mare, cu un pic de sare, şi-l
puneam în beşică de oaie, adică burduful... pielea
aia, o înmuiam, o spălam, o curăţam, şi pe urmă
băgam [caşul] şi-l îndesam bine, băgam acolo
până-l făceam [burduful] rotund, în diferite
[mărimi], şi mari, şi mici, în tot felul. Îl coseam (să
nu intre aerul aşa...), şi-l puneam la rece; şi de-
acolo toată iarna mâncam.
MC - Dar telemeaua?
PI - [Pe] Aia o băgam în butoaie, în
bidoane. Butoaie anume, din alea făcute din
scândură, puneam peste ea apă cu sare, şi
capacele, şi stătea foarte bine... Şi un an de zile
stătea în bidon. Şi-apoi veneau de ICIM, şi-o
duceau... nu ştiu ce făcea cu ea, o dădeau la
lume, o vindeau...
MC - Brânza pe care o făceaţi, o vindeaţi?
PI - Da, da, mergeam la Timişoara, la Arad.
La Sân-Nicolaul Mare, în partea aia, am fost
şi-acolo, la Vâlcani... Chiar pe graniţă umblam cu
oile... Pe-o parte erau sârbii, pe-o parte erau
ungurii; şi la Oraviţa erau sârbii, că era aproape
de frontieră. Nu ştiţi unde, dacă n-aţi umblat pe-
acolo...
MC - Ştiu aşa, după denumire...
84
PI - Cunosc toată frontiera aia, tot Banatul îl
cunosc, că am alergat destul şi-am muncit
pe-acolo... Nu ştiu cum am ajuns [la] anii ăştia:
foarte greu... Să nu mai fie nimeni ca noi.
MC - Lâna oilor era importantă pentru
dumneavoastră?
PI - Da, venea colectivul, o lua şi o ducea...
Şi-a noastră o vindeam, veneau [cumpărători] de
o cumpărau aşa, lâna de la oile noastre... Care
era a lor [a statului], o ducea colectivul la
birourile lor, acolo, la magazie...
MC - Era valoroasă lâna, adică... merita să
o strângeţi, să o vindeţi?
PI - Da, o vindeam! Mai la sfârşit, şi eu
aveam maşină, de tundeam!
E foarte greu de mine... Eu nu zic că am
fost eu cea mai harnică în satul ăsta, dar cea mai
necăjită, aşa, după situaţia ce am avut-o, nu cred
că au fost multe în satul nostru!... Plecată în
străini, să te chinui atâta, să [te] necăjeşti...
... Am venit în gară [în gara de la Ilia,
Săvârşin] cu caii şi cu câinii. Şi cu băiatul ăsta
maic, de zece ani, de mână. Să venim cu
personalul, iar moşu` să vină cu caii şi cu câinii, cu
vagonul de marfă... Şi la şase noaptea, de Anul
Nou, în `70, am venit la gară, iar acolo era o
femeie, stătea şi aştepta în sala de aşteptare.
Bărbatul şi băiatul ei s-au dus pe dealuri să aducă
oile la gară, să le pună tot în garnitura de tren cu
caare venea bărbatul meu. Ale lor au fost sus pe
deal, oile; erau de pe la Jina, ne cunoşteam aşa,
de mai întâlneam... Şi ea a rămas în gară, să
aştepte bărbatul să vină cu băiatul, cu căruţa, cu
oile, cu bagajele... Şi oile, le-or închis în grădina
gării... [...]
... Şi eu plângeam că vin acasă fără nicio
oaie [din cauza inundaţiilor], cu băiatul de
mână: „Îmi vine să mă arunc sub tren... La ce mă
duc acasă fără nimica...!” Dar era băiatul cu mine,
de zece ani, şi nu puteam să fac treaba asta. Ea
plângea şi mă tot îmbuna: „Bine că ţi-a scăpat
bărbatul!” (Că el a fost operat, după aia au murit
oile...) Şi plângeam, şi-i ziceam: „Tu te duci acasă
cu oi, dar eu cu ce mă duc acasă?! Ce mâncăm,
ce facem, că n-avem nimica...” „Lasă, bine că ţi-a
scăpat bărbatul!” (Ea mă îmbuna, săraca...)
... Pe urmă, stând de vorbă (era lumea la
Revelion, în noaptea de Anul Nou...) Am auzit o
şuierătură rapidă de la Lugoj; o coletărie rapidă de
către Lugoj, a trecut, şi oile... (Noi eram în gară). A
şuierat o dată, tare! Vai de mine! Oile ei s-au
scărpinat de scândura de la grădina aia, unde au
fost închise lângă gară, şi-au ieşit toate pe linie!
Le-a călcat [pe] toate, trenul! Şi ea a murit în
mâinile mele, în noaptea de Anul Nou!... Asta pot
să spui la toată lumea... Ea a căzut pe mine, de
supărare...Când a venit bărbatul cu băiatul
[femeii din Jina], cu bagajele... n-au mai văzut
nicio oaie, ci Salvarea după ea, şi când a venit
salvarea, o fost moartă!... Cu şeful de gară... Nu
era lume prin gară, ca la Anul Nou, ştii... Şi au
adus-o moartă, acasă, am fost la înmormântare...
Şi fără oi, şi fără nevastă. Eu am uitat de mine, că
nu mai am oi, dar ea, săraca... familia aia, ce-o
fost de ea... Mă iertaţi, poate nu trebuia să vă
spun asta...
MC - Chiar vă mulţumesc că mi-aţi
povestit...
PI - ... Ceva de groază, de groază... ce-a fost
în noaptea de Anul Nou, în `70, la Săvârşin, acolo,
în gară la Ilia o fost treba asta, aşa...
MC - Doamna Iuga, lâna pe care o tundeaţi
de la oile dumneavoastră, era bună şi pentru
hainele ce le purtaţi?
PI - Da! O mai foloseam... Ţeseam sus, cu
copiii, când eram acasă... Aici aveam războiul, în
continuu ţeseam. Şi eu şi mama unei nepoate, nu
strângeam războiul, ţeseam şi lucram... Făceam
cioareci, pieptare [...], de toate felurile, tot cu
lână, noi le lucram.
MC - Era, aşadar, lâna de la oile
dumneavoastră pe care o foloseaţi pentru
portul popular.
PI - Da, da. Pentru costumul popular, pentru
familie...
MC - Cum procedaţi atunci când, cu turma
fiind, oile dumneavoastră se îmbolnăveau?
PI - Aduceam doctor veterinar, de le trata.
Dacă era cazul, le tăiai...
MC - Aveaţi leacuri sau medicamente cu
dumneavoastră?
PI - Nu aveam noi, dar avea ăsta...
veterinarul în comună, îl chemam, îl anunţam, şi
venea...
MC - Aţi întâlnit, la oi fiind, şi animale
sălbatice?
PI - Cu lupii aveam treabă, că trebuiau
noaptea păzite, stăteam acolo lângă ele şi le
păzeam, că nu puteam să le lăsăm singure, aşa,
fără... Că se băgau între ele, le omorau, le rupeau
acolo...
MC - Vă ajutaţi cu câinii, probabil.
PI - Da. Băiatul ăsta mai mare se dădea
după ele, să le mulgem. Eu şi moşu mulgeam...
câte vagoane de lapte am muls cu mâinile
astea...! Şi el dădea după ele, să vină la muls,
acolo, la noi. Dintr-o dată (era făcut aşa, gard...
„obor”, cum zicem noi), s-o băgat lupu` ntre ele,
85
s-o ţipat [aruncat] între oi... Copilul a zis că-i
câne, nu ştia încă ce e aia... Se dădea la „câne”, şi
el era lup! Noi aşteptam să vină oile să mulgem,
şi el... Or rupt oile gardul, când o sărit lupul între
ele, l-or fugărit cânii, s-or alarmat... Şi bietul copil
s-o speriat: „Nu mai stau lângă oi, că vine lupu` şi
mă mâncă!”
MC - Călătoreaţi cu oile dumneavoastră şi
pe timp de noapte?
PI - Da, că noaptea mergeam după hrană,
când era căldură aşa, toată noaptea umblam cu
ele...
MC - Cum făceaţi să nu vă rătăciţi? Vă
uitaţi după lună, după stele...?
PI - După stele şi după lună; vedeam luna-n
partea asta, stăteam câteva ceasuri; după aia, ne
suceam în partea aia, să merem în direcţia care
trebuie. Am umblat destul; să nu mai fie nimeni ca
mine...
MC - Aveaţi cumva semne distinctive ale
oilor dumneavoastră?
PI - Atunci nu erau semne, nu erau la
urechi, nu... Demult au fost, e altceva, acum...
MC - Ce povesteau ciobanii, atunci când
mergeau cu oile?
PI - Unii [despre cum] mânca ursul sau
lupul, oile... Le rupeau oile şi le omorau, şi făceau
fel de fel de necazuri...
MC - Doamna Iuga, cum găteaţi pe aceste
drumuri de oierit?
PI - Vai... cum puteam! Până se făcea caşul,
se-nchega laptele, puneam şi făceam mămăliguţa.
Făceam bulzul, puţină brânză, lapte, şi o tocăniţă
cu ceva; făceam câte-o ciorbă... tot din fugă, tot
din grabă, aşa... Mâncam mai mult mâncare
uscată, că nu aveam timp să facem feluri, ca
acasă...
MC - Nu aveaţi mâncare gătită...
PI - Nu, nu... Mămăliguţa era toată
nădejdea... Pită cumpăram de-acolo [din Banat],
de-aveam şi pâine... Luam cu noi în traistă pâne
cu ceva... o ţâră de slănină, de brânză; plecam
după oi, Ţi-era foame... O sticlă de apă... Şi când
terminam apa, şi ploua, şi n-aveam de unde,
beam apă cu pumnul din copitele de la cai, care
călcau acolo şi rămânea o ţâră de gropiţă, se
punea apă, şi luam şi beam, că ne era sete, că n-
aveam ce să facem... Şi uite: ne ţine Dumnezeu...
o sută de ani!
MC - Nu aveaţi un... burduf de apă cu
dumneavoastră?
PI - Apoi... meream departe pe hotar, nu
aveam de unde, nu eram aproape de fântânile ce
le aveam... Şi-apoi luam câte o sticlă cu noi, dar
nu puteai lua multă, că eram cu mâncarea, cu
cojoace de te îmbrăcai, ce era frig, şi trebuia toată
ziua să umbli după ele.
MC - Nu aveaţi animale de povară cu care
să vă ajutaţi?
PI - Măgăruşul, atâta era nădejdea toată!
Puneam acolo [cele necesare]... Şi era şi când n-
aveam măgăruşul, în tot felul...
MC - Porneaţi la drum toamna, sau...?
PI - Stăteam acolo [în Banat], 20 de ani
am stat numai acolo... N-am dormit aicea, nu...
Acolo, eram, şi primăvara, şi vara, şi toamna...
Copiii, la şcoală acolo (copilul cel mare; şi ăsta mic
a început şcoala, acolo, când o fost mic: clasa a
I-a, a II-a, şi-apoi... Celălalt a venit la Sibiu, după
aceea, a rămas acolo, la şcoală de a învăţat). În
`70, am venit acasă, cu totul, că n-aveam ce să
facem... Şi tot am fost oameni de nădejde: au
plâns după noi [benficiarii], cât le-a părut de rău,
oamenilor acelora, după noi... Au venit după un an
de zile, cu tractorul (se mira tot satul!): cu grâu,
cu porumb, să ne-aducă plata, că au ştiut că am
muncit atâta timp, şi nu au avut, că a luat
Mureşul tot... Şi-am venit fără nimica: fără plată,
fără oi, nimic... Şi cu el [cu soţul] operat, tot... Vă
daţi seama, aţi mai auzit aşa ceva...?
MC - Nu...
PI - ... Anul următor, au venit şi ne-au adus
în curte, plata, când s-o îndreptat Mureşul, şi au
putut şi ei să ia remorca; că, dacă a luat Mureşul
şi toamna, şi primăvara, de unde să-ţi dea? Cu
cine să ne judecăm, cu Dumnezeu?! Au fost tare
cumsecade, oamenii ăia; atâta ne-au dorit şi ne-au
căutat, şi ne-au trimis scrisori, şi telefoane... Foarte
bine, că am muncit, am fost cu dreptate, dar dacă
Dumnezeu aşa a vrut...
Mureşul ăla a stricat tot... Ce pagube au
fost în Banat din cauza Mureşului...
MC - Doamna Iuga, în această viaţă de
oier, mai aveaţi timp de biserică, de
sărbători...?
PI - Nu puteam, că nu aveam cum... Nu
aveam cu cine lăsa [oile]... Puneam câte-o
lumânare, câte-un pomelnic... Făceam câte-o
rugăciune... Aveam cartea de rugăciuni cu mine, şi
umblam cu ea, şi citeam, spuneam... După ce am
venit din lume, mi-am luat strană, aici, la biserică,
dar cât am fost acolo, am fost necăjiţi, vai de noi...
Mai era câte-o mănăstire, aproape; trimiteam
câte ceva, că nu puteam pleca... Mai lucram
câte-un ciorap, iarna, şi le mai dădeam, la câte-un
călugăr, la câte-o măicuţă
86
MC - Doamna Iuga, faţă de acest trecut
pastoral al vieţii dumneavoastră, cum este
oieritul în zilele noastre la Tilişca?
PI - Acuma... e raiul, e o minune, aici: numai
de miliarde se vorbeşte! [Oierii actuali] Sunt plini
de miliarde; unde ne ducem noi, cum am fost noi
de necăjiţi...?
MC - Dar tineretul local, continuă această
ocupaţie?
PI - Păi tot aşa-s duşi şi ei în lume, ca şi noi.
Au apucat acuma... au ciopoare de oi, nu le mai
trebuie, că nu mai e colectiv... La noi, ara cu
tractorul până lângă stână, aşa era cu Ceauşescu,
altă rânduială, dar acuma... îs liberi... Acuma-s
păşuni lăsate pustii, şi mâncă cu oile, şi [oierii]
fac miliarde... Mii de oi, acuma, nu mai e vorba de
sute de oi... 1500-2000 de oi, acuma, ale lor,
numai... Noi n-am avut de-alea...
MC - Copiii dumneavoastră nu mai
practică oieritul?
PI - Nu! Păi... dacă de la 10 ani (ăsta mic)...
celălalt, 18, era în Sibiu, la şcoală... Au învăţat
şcoală, amândoi. Ăsta mai mic a fost în Italia. 10
ani, cu autocarul... A umblat, săracul, vreo 15 ani,
în ţări, aşa... E-n Sibiu; are apartament, are
rânduială... Ăla mai mare a făcut mecanică auto:
ce-a putut, fiecare...
MC - Oieritul a rămas o amintire pentru
ei...
PI - Dacă n-am mai avut nicio oaie, cu ce
să-mi fi venit...? La ce să-i fi ţinut?
MC - Dar după întâmplarea din 1970,
dumneavoastră nu v-aţi mai refăcut turma, nu
aţi mai luat oi?
PI - Nu, pe ce să mai cumpărăm oi, pe
ce?... Eu am intrat la farmacie în Sălişte, am făcut
15 ani, acolo, şi el [soţul] tot la Sălişte, la fabrică:
ajutor de bucătar.

87
 PETRU CÂMPEAN
(Tilişca, nr. 526)

Marin Constantin – Domnule Petru, sunteţi

fratele lui Dumitru Câmpean, de la numărul
75...
Petru Câmpean – Da.
MC – Câtă vreme aţi practicat meseria de
cioban?
PC – De când am fost copil, de-am putut
da-n strungă [oile]... Cinci-şapte ani.
MC – Nu era o vârstă prea mică, pentru
un copil, spre a munci astfel?
PC – Păi, era! D’apoi... făceam ce puteam.
MC – Îmi puteţi spune ce înseamnă boitar?
PC – După cioban, era „boitarul”; ajutorul la
cel mai mare [în ierarhia pastorală]. Am fost şi
vătaf! Când plecam în transhumanţă, vătaful era
înaintea oilor, şi care ţinea cont de toate treburile.
MC – Când aţi învăţat să mulgeţi oile?
PC – Aproape de 20 de ani, pe la 18-19...
Noi am fost mai mulţi fraţi, am avut fraţi mai
mari...
MC – Erau oile părinţilor dumneavoastră,
de la ei aţi moştenit această îndeletnicire?
PC – Da, tot de la părinţi.
MC – În transhumanţă, aţi pornit înainte
sau după căsătorie?
PC – Şi înainte de căsătorie, şi după!
MC – Când începea un asemenea drum de
transhumanţă?
PC – Drumul de transhumanţă a fost de
când mergeam pe aici, pe Târnave, nu departe.
Pe Târnava Mică mergeam; tatăl meu a fost
[timp de] 22 de ani la un boier, acolo, adică pe
moşia boierului.
MC – Dar prima dumneavoastră turmă...?
PC – Asta, când m-am căsătorit, că la noi
aşa era: când se căsătorea, îi da partea lui, şi erau
ale lui [oile], ţinea cont de ele...
MC – Aţi mers cu oile şi în Banat, sau în
Bărăgan?
PC – Am ajuns şi în Banat, şi în Bărăgan, dar
astea au fost pe timpul lui Ceauşescu, acuma, mai
târziu...
MC – Era o transhumanţă făcută pe jos?
PC – Tot pe jos, atuncea nu erau mijloace de
transport ca acuma! Cu trenul, [oile] le-am adus
din Bărăgan, când era câte o iarnă mare, de n-
aveai ce cumpăra acolo...
MC – Deci mergeaţi pe jos şi din nevoia de
bani...
PC – Păi da.
MC – Cât dura acest drum de
transhumanţă?
PC – Până ajungeam acolo... câte trei
săptămâni, şi patru... Şi patru săptămâni, până
ajungeam; de exemplu, mergeam la Ciulniţa, în
Bărăgan.
MC – Când era plecarea, în ce moment al
anului?
PC – Păi, întotdeauna în jurul lui 1
octombrie.
Soţia Domnului Câmpean, Paraschiva - Mai ştiu
şi eu, că dacă cu asta, de când am fost şi eu
mică... pe 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva, cel
mai târzior. Deci de la 1 până la 14 octombrie, se
ştia că pleacă [turmele] la vale...
MC – Dumneavoastră, ca soţie, rămâneaţi
acasă.
PC – Da, că rămâneam cu câte şi câte de
rezolvat, şi trebuia să...
MC – Porneaţi în transhumanţă cu oile
dumneavoastră, singur, sau...
PC – Eram mai mulţi [asociaţi], atunci. Nu
erau oi multe, atuncea, pe timpul lui Ceauşescu.
Nu le puteai ţine, că erau contracte şi dări multe...
Soţia Domnului Câmpean - De când ne-am
căsătorit (am avut acuma, în 1 februarie, 55 de
ani de căsătorie). La început, au fost cotele, pe
urmă contractele!
MC – Dacă eraţi mai mulţi asemenea
tovarăşi în transhumanţă, cum vă deosebeaţi
oile de ale altora?
PC – Păi cum... aveam semnul de la urechile
[oilor]. Sau facem şi cu „buială”, noi aşa spunem
la feşteaua... căneaua aia pe care o punem pe oi.
MC – Sunt semne pe care le-aţi preluat din
bătrâni?
PC – Da, de când am fost mici.
MC – Aparţineau astfel gospodăriei.
PC – Da.

88
MC – Când v-aţi căsătorit şi v-aţi făcut
propria turmă, aţi avut semnul dumneavoastră
propriu?
PC – Da, că semnul l-am avut de mic, de la
tatăl meu, de la oile dânsului.
MC – Ajuns cu oile în câmpie, aveaţi acolo
adăposturi, colibe...?
PC – Da’ de unde colibe?! Cojocul în spate
şi-atâta!
Soţia Domnului Câmpean: ... cerul liber!
MC – Cum vă duceaţi atunci cele
necesare, proviziile de exemplu?
PC – Pe măgari, aveam măgari...
Soţia Domnului Câmpean - Mâncarea în
desagi...
MC – Călătoreaţi cumva şi pe timp de
noapte?
PC – Păi cum era terenul în faţă! Noi
cunoşteam pe unde trecem şi pe unde umblăm...
MC – Cum vă orientaţi, spre a nu vă
rătăci, aveaţi anumite...
PC – Aveam câte-un punct de reper!
MC – Ţineaţi seama de poziţia stelelor pe
cer?
PC – Şi după astea ne uitam, dar s-au
schimbat mult [vremurile]...
MC – Dormeaţi lângă oi, găteaţi lângă oi...
PC – Aveam crăcăni: aşa, trei beţe, agăţam
ceaunul de el, şi-acolo făceam focul, unde
ajungeam. Trebuia să cauţi lemne, să cauţi apa;
de multe ori, ne-apuca noaptea, nu ştiam unde e
apa, lemnele... tot cu lanterna, pe pipăite, cum
puteam...
MC – În câmpie, era necesară permisiunea
primarilor locali pentru iernatul oilor?
PC – Şi atunci erau primari, dar erau fermele
alea mari, în Bărăgan, acolo. Directori de fermă,
ingineri de fermă... Şi găseai legătură... să stai
oricât, în situaţia ta...
MC – Aţi întâlnit cumva animale sălbatice,
în transhumanţă sau la vărat?
PC – S-a mai întâmplat, dar eu, cât am fost,
n-am păţit niciodată, să avem nevoie. Aveam
câini... Cu urşii nu prea ne întâlneam pe drumuri
de-astea; vara, când veneam aicea... Numai câinii
te puteau apăra, că tu... nu te puteai băga la
namila aia mare, acolo...!
MC – Domnule Câmpean, rămâneaţi în
transhumanţă şi în perioada sărbătorilor de
iarnă?
PC – Ne întorceam cu schimbul, că – dacă
eram mulţi acolo – făceam cârdul mare, de câte o
mie, peste o mie, în Bărăgan, că erau locuri largi...
Ne schimbam între noi. Mai aveam şi câte o
slugă... De exemplu, dacă era nevoie: noi [fraţii]
amândoi, ăilalţi iară doi, şi aşa ne petreceam, cum
puteam...
MC – Aşadar, se întâmpla să sărbătoriţi şi
Crăciunul la oi, de pildă...
Soţia Domnului Câmpean - Erau tovarăşi de
suferinţă, chiar dacă nu erau fraţi...
MC – Eraţi acolo în toiul iernii... Cum vă
apăraţi de frig? Aveaţi anumite straie, groase?
PC – Ei, aveam... cojocul în spate!
Soţia Domnului Câmpean - ... avea şi câte-un ţol
din ăla, cum spunem noi: „ţolică”.
MC – Cum vă descurcaţi la fătarea oilor,
tot în cursul iernii?
PC – În Bărăgan, eu nu le-am fătat
niciodată. Aveai bani, şi nu aveai ce cumpăra,
pe-atunci... Şi-apoi le puneam la tren, şi le
aduceam acasă. Acasă aveam fân făcut, fânaţele
noastre, aicea...
MC – Alţi oieri mi-au spus că trebuiau să
încălzească mieii, pe drum...
PC – Bine, au fost şi [cazuri] de-astea, în
Banat, mai mult, de stam toată iarna, pe-acolo,
şi-apoi se-ntâmpla şi-acolo: şi viscol, şi vreme
bună, şi tot felul... Îi băgai şi prin cojoace, şi cum
puteai să-i salvezi...
MC – Domnule Câmpean, când vă
reîntorceaţi din transhumanţă, primăvara?
PC – Din Banat (de exemplu), nu plecam
până la 1 aprilie; după 1 aprilie...
Soţia Domnului Câmpean - După 1 aprilie
plecau de-acolo, şi-ajungeau în jur de 1 mai... 5
mai.
MC – Aţi avut situaţii în care
dumneavoastră, sau tovarăşi de-ai
dumneavoastră, să fi mâncat în această
perioadă muguri de salcie...
PC – Nu, poate bătrânii cumva... O singură
dată am păţit, de n-am ştiut unde să ne ducem,
că nu cunoşteam pe nimeni, şi a trebuit să luăm
muguri de salcă, în loc de pască...
MC – Aţi trăit situaţii în care oi de-ale
dumneavoastră să se îmbolnăvească, la iernat
sau pe timpul văraticului?
PC – Aici n-am păţit niciodată să se
îmbolnăvească aşa, să nu ştim de ce să ne
apucăm...
Soţia Domnului Câmpean - Era gălbează...
MC – O dată întorşi în Tilişca, urcaţi oile la
munte?
PC – Numai de la 1 iunie, că la munte era
zăpadă.
MC – Cât despre tunsoarea oilor...
89
PC – ... Înainte de a le urca la munte! Eram
aicea, la fânaţe.
Soţia Domnului Câmpean - Numai mieii se
tundeau la munte, ca să le crească un pic [lâna].
Îi înţărcau, plecau la munte, şi-apoi îi tundeau mai
târziu.
MC – Domnule Câmpean, pentru văratic
alegeaţi muntele pe care îl doreaţi?
PC – Asta depindea de comună, unde te
repartiza...
MC – ... primăria?
PC – Da, anunţai primăria, atunci. Şi-acuma,
tot ai primăriei [munţii]...
MC – Primăria organiza în acest scop o
licitaţie?
PC – Eu n-am mai prins. Pe tată-meu
l-am auzit că se licitau munţii. Şi se scumpeau
atunci, dădeau unul peste altul, care cum avea
bănuţii...
MC – Cam câţi oieri vă întovărăşeaţi pe un
munte?
PC – Depinde după cum era muntele, nu
erau toţi la fel, munţii! De exemplu, ăsta ţinea
numai 500 de oi, ăla ţinea 1500 de oi...
MC – Spuneaţi adineaori că aţi fost
strungar, boitar, chiar şi vătaf...
PC – În toate felurile, după cum creşteai!
MC – Aţi fost şi baci, în timpul văraticului?
PC – Am fost!
MC – Care erau atribuţiile unui baci?
PC – Ăsta n-avea [altă] treabă decât numai
cu mulsul şi preparatul brânzei... preparatul
laptelui.
MC – Care erau sortimentele de brânză
pe care le fabricaţi?
PC – La munte, numai brânză de burduf
făceam atunci. De exemplu, când se închega
laptele, îl frământai bine cu mâna, de se zdrobea
de tot (era tare, închegat...) Te-apucai încet şi-l
apăsai, să se strângă laolaltă. Îl băgai în cârpă şi-l
storceai; aveam un... ca un fel de crintă, acolo. Îl
storceai bine, acolo în crintă, până nu mai curgea
zer din el, şi după aia îl agăţai sus, la un cui...
MC – În comparaţi cu brânza de burduf,
telemeaua prin ce se deosebeşte?
PC – Lucrarea e diferită. Telemeaua când s-a
închegat, aveam o crintă acolo, făcută ca o masă
aşa, mare... Şi punem o cârpă pe crinta aia, şi o
băgăm... avem o lingură anume, pentru telemea.
Şi o punem pe crintă; începem să strângem colţul
ăsta, cu colţul ăsta: cruciş aşa... O înnodăm bine,
şi punem o geutate mai mică pe ea, prima dată.
Pe urmă, nu durează mai mult ca 10-15 minute,
şi trebuie tăiată iară, mărunt, tot mărunt, tăiată...
Soţia Domnului Câmpean - Sunt cuţite mari,
să...
PC –... să nu se taie pânza aia, cârpa... O tai
de trei sau de patru ori, după cum vezi că s-a
scurs, aşa trebuie tăiată; pe urmă, a patra oară, îi
tai marginile, numai marginile, aşa, ca să-i dai
formatul...
MC – Alte specialităţi...?
PC – Numai brânza de burduf şi telemeaua,
fără niciun gram de nimic adus din străinătate...
MC – Numai din lapte de oaie.
Soţia Domnului Câmpean - Noi numai din lapte
de oaie ne-am ţinut, n-am ţinut capre, vaci...
MC – Ce ne puteţi spune despre caş?
PC – Caşul îl lăsam acolo, după ce se găta,
cu crinta... Aveam un pat acolo, un pat mare,
făcut din brad (cum se făcea pe timpuri, la stână).
Şi-l puneam tot unul peste altul, aşa, la uscat, să
se usce după cum era timpul... De exemplu,
primăvara era frig la munte, după 1 iunie, când
ajungeai acolo. Şi rămânea câte zece zile,
câteodată şi două săptămâni, de nu puteai băga
la burduf. Îl lăsai până se făcea bine, şi după aia
făceai... aveam burduf.
Soţia Domnului Câmpean – Curăţa coaja
aia, care se dospea, după aia îl frământa într-un
ciubăr (că avea ciubăr de lemn, aşa era
atuncea)... şi-l făcea în „burduf”, cum se spune...
Făcea şi urdă (de la caş iese urda mai bună, mai
grasă...)
PC – Caşu-l storceai tare de rămânea zerul,
se scurgea...
Soţia Domnului Câmpean – Şi urdă făcea la
burduf, de vindea înainte...
MC – ... Cât despre jintiţă?
PC – Jintiţa... când fierbe urda; nu o lăsai să
fierbă tare. O luai şi pe-aia o făceai jintiţă...
Soţia Domnului Câmpean – ... zerul de la
caş, îl punea într-un vas, şi-l lăsa să mai crească,
ca şi cum se face laptele, iaurt... Şi-apoi, care cum
mânca: cu carne, cu caş...
MC – Domnule Câmpean, cum aduceaţi
brânza de burduf sau telemeaua de pe munte,
să nu se sfărâme?
PC – Telemeaua nu se aducea de la munte,
că nu se putea: nu erau drumuri. [Brânza de
burduf] O aduceam cu caii... O lăsam la stână
până toamna, de se apropia [termenul] să vii în
jos cu ele [oile]...
MC – Aveaţi printre dumneavoastră şi
tovarăşi ce ştiau cânta?
PC – Ăştia au fost întotdeauna; fluierele erau
la stână... Ăsta mai mic [Dumitru Câmpean], la
care aţi fost la dânsul [ştia astfel cânta]...
90
Soţia Domnului Câmpean – El are fluier,
şi-o mai cântat, dar restul [Petru], nu o cântat
niciodată; el cânta frumos cu gura! Nu ştiu ce-o
cântat acolo, că după ce ne-am căsătorit, a mai
fost puţin la munte...
MC – Vă mai aduceţi aminte textul unui
asemenea cântec?
O vecină de-a Domnului Câmpean: „Îngheţată-i
Dunărea / Să treacă badea pe ea / Cu trei cai
alăturea / Unul negru cum îi corbul / Unu-i roşu,
cum e focul [...] Pintenog cu steaua-n frunte / L-a
adus badea pe munte!”
PC – „Pe vârfuţu-nucului / Cântă puiul
cucului / Şi mai jos pe rămurea / Cântă-un pui de
turturea / Şi mai jos pe la tulpină / Cântă mierla
cea bătrână / Spune-mi, pui de turturea... ” După
aceea, se spune
„Îngheţată-i Dunărea...”
O vecină de-a Domnului Câmpean: „Ceru-i plin
de stele / Patru plopi ţineau de umbră casei dragei
mele / Dar aseară am fost la mândra, s-o sărut o
dată! / Şi-am găsit lumina stinsă şi poarta-
ncuiată... / Dar deseară mă duc iar, numa-n ciuda
voastră / De-oi găsi lumina stinsă, mă bag pe
fereastră! / Afară-i noapte, pe cer sunt numai
stele [...]”
MC – Domnule Câmpean, în comparaţie
cu viaţa dumneavoastră de oier, în prezent
această ocupaţie este aceeaşi ca altădată?
PC – Nu se mai potriveşte [transhumanţa
din trecut] cu ceea ce este în prezent; s-au
schimbat toate...
Soţia Domnului Câmpean – Am avut doi
[fii], unul s-o dus şcoală, aşa a fost întâmplarea;
iar celălalt a fost zece clase, nu a vrut [mai mult]
că a zis că tată-său cu cine mai ţine oile, şi el este
meseriaş...
MC – Şi dânsul merge tot în Banat?
PC – Nu merge, acum toată lumea stă pe
loc, că nu mai pot umbla aşa...
Soţia Domnului Câmpean – Ne-am dus
[la un moment dat] în Banat, l-am avut pe naşul
acolo. Atunci, m-am operat eu, mi-o murit
băiatul... Ne-am dus acolo, la Sân-Nicolaul Mare;
acolo, am avut oile noastre, am avut oi din oraş, şi
ne-am descurcat... Am stat vreo cinci ani, acasă
am părăsit, că n-a mai stat nimeni, hai să venim,
că mai trebuia şi pe-acasă făcute... Am venit, am
mai stat [la Tilişca], dar aici e foarte greu de
trăit, că la munte, toamna, ninge repede, şi-
atuncea ce faci cu ele...? Să le iernezi aici, nu alegi
nici miel, nici brânză, nici nimica... Ne-am dus la
Jidvei; am avut o cunoştinţă acolo, un consătean,
ne-am dus acolo, treisprezece ani la rând, şi
căsuţă, acum e vândută acolo... [...] N-am mai
putut să stăm, unde să ne ducem, am găsit în
zona aia, la Lecuş [?] Ocna Mureş, acum suntem
de opt ani acolo, am luat o casă în chirie, şi-am
luat anul trecut căsuţă... Am luat şi pământ, am
mai închiriat, şi este pe loc, băiatul [feciorul]... Nu
mai avem transhumanţa aceea...
MC – Deci transhumanţa a fost înlocuită
cu acest păstorit local...
Soţia Domnului Câmpean – Da, pe loc.
[Feciorul] vine acasă, se duce după ce trebuie, şi
aşa...
MC – Am vrut să vă întreb dacă tineretul
din Tilişca mai continuă oieritul...
PC – Puţini, nu le place...
Soţia Domnului Câmpean – Acum,
tineretul tot la şcoli. Nu ştiu cine să mai meargă în
transhumanţă...
MC – Am observat o Asociaţie a Oierilor
în Tilişca... Are aceasta vreun rol în
organizarea sau subvenţionarea oieritului de
aici?
PC – Este altă treabă, cu subvenţia...
Soţia Domnului Câmpean – Ăştia care-s
aici, în zonă, dar noi suntem în judeţul Alba, n-
avem treabă...
PC – Noi ţinem de ăia, [de] acolo...
MC – Deci este o asociaţie locală.
Soţia Domnului Câmpean – Da, [cei]
care-s în Mărginime, aicea, la Sălişte... Am un
nepot, are o mie de oi, dar el e tot aici, aproape...
Dar noi, dacă suntem în Alba... Băiatul a fost şi el,
acum, la Bucureşti, dus [la protestele oierilor
din Mărginimea Sibiului]...

91
 PETRU RODEAN
(Tilişca, nr. 408)

Marin Constantin - Domnule Rodean,

când aţi început viaţa de oier?
Petru Rodean - Am început de copil
[are vârsta de 80 de ani]… Atunci, părinţii erau
necăjiţi, mă mai luau de la şcoală... Aveam
[ciobănaş fiind] opt-nouă ani, zece...
MC - Ce puteaţi face pe atunci la stână, la
o vărstă atât de fragedă?
PR - Mă lăsau părinţii cu oile, ei mai aveau
treabă: mai trebuiau lemne, acasă, mai trebuia
una, alta... Mai semănau, pe-acolo, nişte cartofi,
mai puneau una alta, şi mai lăsau copiii [la
stână]... Vara se duceau cu oile la munte, copiii
mai rămâneau, îi duceau pe la strungă... Dădeau
oile la strungă, toamna veneau iarăşi, iarăşi îi
puneau la oi... Până când am fost de ne-am
însurat, şi ne-am luat şi noi, am făcut [rost de
oier] după ei., cu gospodăria, cu una, cu alta..
MC - Deci părinţii dumneavoastră au fost
tot oieri, iar dumneavoastră aţi moştenit
această ocupaţie...
PR - Oieri, da.
MC - Spuneaţi că, mai întâi, aţi fost
strungar.
PR - Strungar, da. Păzeam şi oile; ei
[părinţii] îşi făceau treburile, acolo...
MC - Când aţi trecut la mulsoarea oilor?
PR - Cam pe la 17-18 ani. [Părinţii] Au
trebuit să ne înveţe, ei mai aveau treabă; ne lăsau
pe noi, [cei] care eram mai mari, dintre fraţi, de
mai făceam treaba în locul părinţilor, după ce ne-
am mărit.
MC - Probabil că mulsoarea nu era o
muncă uşoară...
PR - Sigur că nu-i uşoară, ce să faci... Ne-am
căsătorit, după aia am ajuns la anii ăştia... Tot aşa
ne-am [transmis meseria]... unii pe alţii.
MC - Domnule Rodean, când aţi pornit
prima dată în transhumanţă?
PR - Pe la 18... nu mai ţin minte. Înainte de
căsătorie: mergeam cu ele [cu oile] prin Banat, şi
veneam... Şi pe aici, în Ardealul nostru, ţinem oi
aicea, în partea asta..., în părţile astea, ale
noastre. Pe timpul lui Ceauşescu, mi-am cumpărat
casă în judeţul Arad, în Comuna Satu Mare, satul
Secusigiu. Şi-am stat, până la timpul când s-o
îmbolnăvit nevastă-mea, am tot fost acolo...
MC - Această transhumanţă pe care aţi
efectuat-o, era o deplasare pe jos?
PR - Şi pe jos, şi pe sus, în tot felul; atuncea,
mai întâi... Acum, nu mai lăsat, nu ne-au mai dat
vagoane, am mers pe jos, cum am putut... De la
un timp... timpurile astea au mers cum au mers,
şi-au făcut oamenii, fieşicare pe unde-au putut, s-
au „aninat” aşa, şi-au cumpărat casă...
MC - Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă?
PR - Trei săptămâni... o lună. Când plecam,
plecam cu o turmă, şi-apoi, pe drum, ne mai
întâlneam, ne mai ajungeam unii, pe alţii, aşa... Şi
din Tilişca, şi dintr-alte sate...
MC - Reuneaţi aceste turme?
PR - Nu, fieşicare cu treaba lui.
MC - Cum reuşeaţi să transportaţi, în
transhumanţă, proviziile sau hainele?
PR - Pe măgari, numai mâncarea! Hainele
erau... cam pe noi! Ne schimbam la două-trei luni,
o dată! Le schimbam... când se rupeau de tot,
când n-aveam ce mai face cu ele!
MC - Mergeaţi „la drum” cu ortaci, tovarăşi
din partea locului?
PR - Păi, tot de-ăştia din sat. Mai şi rude, şi
ăştialalţi, cum s-au nimerit! Cum ne înţelegeam.
MC - Vă înţelegeaţi şi în ceea ce priveşte
închirierea unor garnituri de tren?
PR - Depinde de unde le puneai [oile], unde
le dădeai jos...
MC - Alţi oieri din Tilişca mi-au spus că
transportarea oilor cu trenul era avantajoasă...
PR - Sigur că şi pentru noi era mai uşor,
dacă nu ne-a mai dat poliţia [voie să mai
mergem pe drum]...
MC - Cum păstraţi, în transhumanţă fiind,
legătura cu cei de-acasă?
PR - Atuncea erau colectivele, lucram şi noi
pe lângă colective, pe-acolo, prin Banat... Ne mai

92
învoiau. Preşedinţii [de CAP] ne mai dădeau, ne
mai lăsau naibii câte-o margine, aşa, de păşunat.
Fiecare cum puteam. Primăria nu avea treabă, că
nu erau pământurile primăriei, erau ale
colectivului.
MC - Trebuia să plătiţi pentru aceste
locuri de păşunat?
PR - Cum te înţelegeai!
MC - Când începea această transhumanţă?
PR - Toamna, de pe la sfârşitul lui
septembrie: atuncea trebuia să plecăm, că aicea
ploua, ningea... Puneam [cele necesare] pe
măgari, şi plecam, ce să facem...?
MC - Rămâneaţi cu oile şi în perioada
sărbătorilor?
PR - Păi, ne rânduiam. Mai aveam câte-un
băiat... un cioban; noi, ăştia, care eram stăpânii,
ne mai dădeam rând, aşa... Nu stăteam chiar din
toamnă până-n primăvară. Mai aveam treabă pe-
acasă.
MC - Iar întoarcerea acasă...?
PR - Era primăvara, prin aprilie, luna lui
aprilie. Era întotdeauna cam de 1 mai, [când]
ajungeam pe-aici.
MC - Vă pregăteaţi apoi de văratul la
munte.
PR - Mai stăteam aici, pe fânaţe, astea ale
noastre, şi-apoi ne suiam sus, la munte. Văratul,
când veneam aici, îl plăteam la Sfat: erau munţii
Sfatului. Era o taxă, aşa, pusă de cap de oaie, pe-
aia o plăteam la Sfat.
MC - O dată ce plăteaţi această taxă, vă
puteaţi amenaja o stână, cu strunga...
PR - [Stânile] Erau făcute de Sfatul Popular!
Pădurea era a Ocolului, ei veneau şi făceau
stânile, anume.
Tilişca nu a fost colectivizată. A fost
prima dată un fel de asociaţie, pe urmă nu a
mers, nu ştiu din ce cauză, că s-a desfiinţat, şi a
rămas tot aşa... Plăteam la Sfat, cât costa
muntele.
MC - În afara acestei taxe, aveaţi şi obligaţii
în brânză sau lână, către stat?
PR - Atuncea, pe timpul lui Ceauşescu,
aveam contracte cu statul. Erau cam obligatorii,
că [altfel] nu ne dădeau păşunatul la munte!
MC - Aceste contracte erau convenabile,
erau dezavantajoase?
PR - Ce era să facem, dacă n-aveam
încotro...? Trebuia să facem, că nu ne dădea
păşunatul, şi ce făceai?! Unde stăteai [cu oile]...?
Făceam contracte de lână, de brânză, de oi de
miei... toate le dam la stat, iar statul – ce ştiu eu?
– le da prin oraşe, la muncitori; băga [produsele]
prin abatoare, prin alimentări... Dădea la
muncitori, de unde să le dea: tot de la noi...
MC - Acolo, sus, pe munte, ce unelte
foloseaţi la stână?
PR - Nu aveam niciun fel de unealtă... mai
mult ca băţul!
MC - Dar pentru fabricarea produelor din
lapte?
PR - Noi o făceam, şi brânza. Făceam şi pe
baci, şi cioban!
MC - Baciul era cel responsabil cu brânza?
PR - Cu brânza, cu oile, şi cu tot: cel ce era
baci acolo, era responsabil de toate.
MC - Pentru fabricarea brânzei, aveaţi
acolo o încăpere specială?
PR - Era stâna, despărţită în două camere;
într-o parte, sta baciul cu brânza, făcea brânza,
acolo ţinea brânza, iar în partea astalaltă [...] cu
ciobanii [...].
MC - Aveaţi anumite vase de depozitat
laptele sau brânza?
PR - Aveam vasele noastre... Prima dată,
când am fost... pe timpuri, erau găleţi de-astea, de
lemn; pe urmă, găleţi de-astea, de tablă (celelalte
se mai descheiau).
MC - Ciubărul...?
PR - În ciubăr (tot din lemn), închegam
laptele. Atunci, vasele în care se închega laptele,
erau toate din lemn de brad.
MC - Crinta?
PR - Tot din brad. O cutie aşa, ca masa,
scoteai [acolo] caşul şi-l băgam în cutia aia; era o
gaură, aşa ciobită, băgai laptele şi pe acolo cura
zerul, într-un vas, [apoi] îl puneai pe foc şi-l
fierbeai, făceai urda... Urda ieşea din zer, când
făceai caşul. Fierbea zerul, tot timpul trebuia să-l
mişti, să nu se frigă pe fund, şi când ieşea urda, o
luai ca şi pe caş... Caşul se aduna, era strâns, aşa,
puneai unul peste altul, stătea acolo de se zvânta,
se dospea şi făceai brânza: băgai la burduf din
piele de oaie.
La munte, acolo, ieşea brânza bună, că...
era alt fel de miros, nu era ca aici; şi-i dădea şi la
brânză un fel de gust, de miros de-ăla, de brad. Şi
era mai rezistentă.
MC - Era vorba deci de esenţa de lemn a
vasului respectiv. Dar iarba pe care o păşteau
oile, avea vreo importanţă, din acest punct de
vedere?
PR - Nu. Iarba era iarbă, numai că acolo [pe
munte] era iarba mai sălbatică, nu ca aicea, jos.
Era mai slabă, nu cum e aicea; aici e iarbă mai
grasă, dar acolo nu e aşa, [ci] mai slabă.
93
MC - În afara acestor produse din lapte,
lâna era importantă pentru dumneavoastră?
PR - Da, că atuncea... toată lâna, floaca aia
o adunam, că o plătea statul, nu ca acuma...
Acuma, tundem oile şi duceam lâna în... canal, şi-i
punem foc; nu o mai ia nimeni... Ce să spun, tunzi
oile şi e [lâna] mai ieftină decât îi dai la ăla pe
tuns. Acuma, cu străinii ăştia ce mai au noroc
oamenii, că o mai iau străinii; de n-ar fi ei, n-ai
avea ce face, îi pui foc... Că n-o poţi lăsa pe oaie,
trebuie s-o tunzi.
MC - În trecut, lâna era folosită pentru
ţesăturile locale?
PR - Sigur, că erau fabrici, câte toate... se
făceau aicea, la noi, în România. Acuma văd că au
dispărut toate. Acuma... numai fâşuri şi lucru slab!
MC - Dar portul dumneavoastră, atunci
când mergeaţi cu oile...?
PR - Era portul [popular] românesc, purtam
cioareci de-ăia, albi; tot din lâna oilor se făceau.
MC - Dar laibărul?
PR - Tot din lână, cum îl am pe mine... Cu
astea plecam pe noi, şi când plecam undeva cu
oile, îmi luam cojocul în spate, unde ne duceam...
O, Doamne...!
MC - Cum vă încălzeaţi, la oi fiind?
PR - Făceam focul, când mâncam, atâta... Şi
noaptea când dormeam, stăteam lângă foc,
băteam din picioare, ce să facem?... Dormeam în
zăpadă, dormeam pe arături... Avem de ce ne
văita!
MC - Domnule Rodean, călătoreaţi cu oile
şi pe timp de noapte?
PR - Şi noaptea, şi ziua, d-apoi oile nu
stăteau, trebuia să le dai roată; le era foame şi
lor, plecau...
MC - Ca să nu vă rătăciţi, aveaţi anumite
repere pe traseu, vă uitaţi pe cer...?
PR - Cunoşteam [drumul]. Ne uitam şi pe
cer; mai cunoşteam şi după cer... După Luceafărul
care răsărea mai de către ziuă... Mai era pe cer...
îi ziceam noi, din bătrâni, era un fel de „car”, că
era cu „roţi”, aşa, ca un fel de car, cum ar fi...
MC - Cum procedaţi atunci când, pe
drumurile transhumanţei, o oaie de-a
dumneavoastră se îmbolnăvea?
PR - O tăiam şi-o mâncam! Mai erau şi de
puteam vindeca. Erau din cele de se umflau de
ceva, mai aveau pe la splină... se mai umfla de
gălbinare, îi tăiam pe la ochi, de pe la urechi, şi-i
trecea. Mai erau şi otrăvite, că de la un timp,
ăştia... unii mai puneau numai dinadins otrăvuri,
azoturi de-alea, şi-apoi le dădeam lapte şi le mai
trecea. Dacă-i dădeai lapte atuncea, imediat, îi
trecea.
La noi, nu erau boli; bolile s-au iscat tot
de pe la colective; de la saivane, colectivele
adunau „benzinoaie” de-alea, Dumnezeu le mai
ştia, tot din cauza gunoaielor, din cauză că le
ţinea închise, se mai producea „şchiopul”, câte o
boală, aşa...
MC - Aţi folosit şi descântece spre a
vindeca o oaie, în cazul muşcăturii de animal?
PR - Nu, nu... Particularii nu se ocupau cu
de-astea... nu-şi fac de lucru cu ţiganii...!
MC - În transhumanţă, sau la vărat, în
munţi, aţi întâlnit şi animale sălbatice?
PR - Aveam... că aveam câini anume, fără de
care nu făceai nimic! Nu mai puteam ţine oile
dacă nu aveam câini: ăia erau „paznicii” noştri, şi
ai oilor, şi ai noştri.
MC - Ce fel de animale vă atacau turmele?
PR - Păi... ursul şi lupul! Ursul e mai periculos
ca lupul: lupul ia [oaia] şi fuge, şi ursul fuge, dar
dacă te bagi la alea... la carne, te trânteşte, te
omoară... de dracu’ te ia! Urşii nu vin câte doi,
numai câte unul... Lupii vin în haită, ursul nu: vine
el singur.
MC - Aţi avut pierderi importante de oi,
din această pricină?
PR - Am avut... Că şi lupii, noaptea, se ţipau
[aruncau] la ele, se speriau [oile] şi se mai
rupeau [turmele], nu le mai vedeai, lupii dădeau
de ele, le mai omorau, ohooo...! Ursul lua una-
două, mai trăgea două-trei [...] le găseai... Dar
lupul, dacă le găsea pe undeva, pe toate le omora.
MC - Domnule Rodean, aveaţi anumite
semne prin care să dinstingeţi oile
dumneavoastră de cele ale tovarăşilor de
drum?
PR - Aveam semnele la urechi, fieşicare. Le
cunoşteai [astfel]; mai erau şi hoţi: dacă nu era
oaia însemnată, şi ţi-o fura, îşi făcea ăla semnul
lui, şi-apoi tu pierdeai oaia! Fieşicare era cu
semnul lui [moştenit], cu treaba lui.
MC - Sfatul Popular era implicat în această
evidenţă?
PR - Nu, nu-i interesa pe ei: îşi luau banii de
pe oi... [În rest] cu contractele... am avut
contracte la stat de când am fost, vorba aia... de
când au ieşit cu contracte, una-alta, şi-acuma am
ieşit la pensie, ne dau 400 de Lei... Să trăiesc cu
400 când eu dau acuma 300 şi ceva pe leacuri...
şi dacă rămân cu 100... Am şi cu inima, şi cu
tensiunea, şi cu prostata: pe toate le am, am fost
de cinci ori în spital... Cui să mă duc să-i spui: tatei
la cimitir?!
94
MC - Oierii din partea locului, PR - Plecau, care plecau, [iar] cei care erau
dumneavoastră înşivă, cunosc / cunoaşteţi de treabă, stăteau, câştigau... mai făceau un ban...
cântece despre viaţa în transhumanţă? Cei care erau harnici, după doi-trei ani, se duceau
PR - Era altă treabă, pe timpurile alea, nu e şi cumpărau [cu banii câştigaţi la oi] o casă...
ce e acuma... Avea Sfatul atunci, sală de joc... te Care nu, nu aveai ce face cu el; trecea luna, îi
mai distrai, te mai întâlneai cu fetele, mai jucai... dădeam banii, şi ne lăsa...
era muzică, nu... nimica toată ca acum! MC - Asemenea ciobani angajaţi vă
MC - Domnule Rodean, aţi auzit vreodată însoţeau şi în transhumanţă?
de crucea bradului? PR - Păi, mai erau... [cei] care erau de
PR - Tot bradul are cruce: şi cucea lui, şi anii treabă...
lui... El, după cum creşte, îi creşte şi frunzele; dacă
te uiţi de jos, până sus, îi numeri [frunzele]... ştii
de câţi ani [este]...
MC - Bradul este un pom sfânt pentru
ciobani?
PR - E şi normal: ţine şi de adăpost, ţine şi
de ploaie, şi de omăt...
MC - Domnule Rodean, aş fi vrut să vă
întreb cum vă găteaţi hrana în transhumanţă...
PR - Mai ne găteam şi noi cum puteam, no!
Aveam pe măgari, acolo, făină, brânză... asta era
baza. Mai pica câte-o oaie, mai aduceam
[provizii] de pe-acasă, când se mai nimerea...
Aşa, mai trecea cineva, ne mai trimitea... Încolo,
brânză şi carne, astea erau... Brânza era
„stâlpul”!
MC - Pe atunci, oieri ca dumneavoastră
formau o asociaţie...?
PR - Ne mai ajutam aşa, unii cu alţii... La
câte-un necaz... Şi la câte-un ban: ne mai ajutam...
MC - Acum ştiu că există în sat o Asociaţie
a Oierilor, cu sediul lângă Primărie... Ajută pe
cineva, cumva?
PR - Le dau ăştia... cât vor, de la Uniunea
Europeană. Aşa e acuma... [Subvenţii] pe
pământ şi pe oi... Pe unii i-au „boierit” de i-a luat
dracu’, pe unii i-au sărăcit de tot! Sunt destui care
n-au ce pune pe masă, şi unii stau cu maşinile...
nu ştiu pe care să se suie!
MC - Faţă de transhumanţa de care ne-aţi
vorbit, cum este oieritul în zilele noastre,
Domnule Rodean? Care este atitudinea
tinerilor?
PR - Nu mai vor! Nu le mai place [meseria]
oilor, le place doar să umble pe maşini, şi să nu
lucre, să mintă, să fure...
MC - Dar ce se întâmplă atunci cu oile?
Sunt vândute? Sunt date altora în arendă?
PR - Oile... văd că [unii localnici] au mai
cumpărat pământ, au mai arendat... Mai sunt
ciobanii ăştia de prin partea Moldovei.
MC - Asemenea ciobani deveneau angajaţii
oierilor de aici, probabil pe durata văratului,
apoi plecau în zonele lor de baştină...

95
 SIMION BANCIU
(Tilişca, nr. 251)

Marin Constantin – Domnule Banciu, aţi

practicat în viaţă, transhumanţa. Aş vrea să aflu
mai întâi le ce etate aţi mers prima dată cu
oile?
Simion Banciu – Eram de clasa a treia, a
patra.... La 14-15 ani. De mic copil...
Maria Banciu - Tătăl lui a fost măcelar. Şi le
cumpăra, şi le taia, şi pe el îl trimitea de mititel cu
oile, să le pască. Şi de-atunci a început să ştie...
SB – Oile de tăiat...
SB – Toamna, de prin septembrie, până pe
MC – Erau oile părintelui dumneavoastră?
după Crăciun, după cum era iarba şi zăpada.
SB, MB – Ale noastre şi mai cumpărat; aşa era Mergeam doi-trei, patru, cu oile laolaltă, şi plecam
atunci. prin [zona] Mureş, după păşune de toamnă.
SB – Cumpăra câte 10-20, când se gătau, Veneam acasă pe timp de iarnă, la fân, unde
cumpăra altele... aveam stâne de vară.
MB - El e prin `35 născut, deci prin `45 s-a MC – Au fost şi situaţii când rămâneaţi cu
dus cu oile. oile până primăvara?
MC – Nu aţi avut, prin urmare, o turmă SB – Da, când şi când... Meream prin Banat.
moştenită. MB - Prin Banat am fost după ce o început
MB - Ba da, cum să nu?! De la părinte, de la colectivul. Bine, asta o fost după căsătorie.
noi [ca soţi], după ce ne-am căsătorit. SB – După aia, am luat oile colectivului în
MC – Care a fost prima muncă pe care aţi pază.
învăţat-o ca oier? MC – Aveaţi şi oile dumneavoastră, şi pe
SB – Dam oile la muls, la ciobanii care cele ale colectivului.
mulgeau, spălam găleţile după mulsoare... SB – Da.
MC – Păzeaţi şi oile, pe dealuri? MC – Care erau atribuţiile sau
SB – Nu, pe atunci. Le păzeau cei care erau responsabilităţile dumneavoastră de baci?
ciobani, ăi mai mari. În câte o zi când mai pleca SB – Făceai brânza, să fie cât mai reuşită,
câte unul, mai păzeam, dar aşa: întâmplător. mai bună... Telemea şi caş.
MC – Când aţi început să şi mulgeţi oile? MB - Toamna, caş.
SB – D’apoi, de pe la 17-18 ani, aşa. SB – Când eram pe-aici, făceam şi brânză
MB - Mai înainte! Eu am început la 13 ani să de burduf.
mulg, să învăţ să mulg. MB - După ce ne-am căsătorit, el era cu oile
MC – Presupun că erau multe oi de muls; şi organizaţia ciobanilor; eu mă ocupam de
nu era obositor? brânză. Şi el făcea, dar [în principal] eram noi,
SB – Da, nu era chiar uşor. femeile.
MC – Dar baci când aţi devenit? MC – Eraţi băciţă. Această activitate
SB – Păi tot pe-atunci, că mulgeam, după avea loc pe timp de vară.
aia făceam brânza... Şi-n continuare, tot aşa, până SB – Da, de pe la 1 mai, până prin
mai ieri-alaltăieri, cât am avut turmă; acuma nu septembrie.
mai avem. MC – Aşadar, vara vă mutaţi cu oile la
MC – Domnule Banciu, când aţi pornit stâna de pe munte. Aceşti munţi de păşunat
prima dată în transhumanţă? aparţineau Sfatului popular, nu?
SB – Tot de tineri, aşa... De la la 14-15 ani. SB – Aveam şi noi pământul nostru. Celor
MB - S-a dus cu unii, cu alţii, nu singur. care mergeau pe munte, Sfatul [le acorda
MC – Probabil că mergeţi cu oile părintelui păşuni]...
dumneavoastră, pe care astfel îl ajutaţi. MB - Mai mergeau cu sterpele, acolo pe la
SB – Da. deal.
MC – Când începea un asemenea drum de SB – Erau berbecii, sterpele, mioarele (care
transhumanţă? urmau să fete) şi mieii care înţărcau primăvara.

96
Se adunau toate la un loc şi mergeau pe munte.
Cele care erau cu lapte – mânzările - rămâneau
pe la poale, aici, unde le dădeam să mânce.
MC – În ce fel fabricaţi telemeaua?
SB – Îi dădeai cheag, laptele trebuia să fie la
o temperatură... nici prea cald, nici prea rece.
Când era vreme de vară, era prea cald; trebuia
să-l mai laşi o ţâră [să se închege], că altfel nu
ieşea brânza cum trebuie.
MC – Apoi îl puneaţi...
Soţia lui SB - ... în crintă; aveam un loc unde
puneam apa cu sare, pe urmă puneam acolo o
cârpă şi o lingură cât de lată, în crinta aia, şi o
tăiam foarte încet, [...] o legam un pic, şi după
aceea în 15 minute, o tăiam a doua oară. Pe
urmă, o legam un pic mai strâns, dar nu tare
strâns, că era telemea, nu caş din ăsta. Apoi o
mai tăiam o dată, şi o strângeam un pic mai tare.
Pe urmă, îi tăiam marginile, o puneam deasupra şi
împachetam cârpa (nu mai înnodam) şi legam, să
iasă mai înaltă. După aia, puneam pe ea capacul,
cu o greutate mai mărişoară, şi o tăiam foarte
frumos, cu linie, o puneam la presă, să iasă
bucăţile frumoase, şi o lăsam 10 minute, 15... Şi
după aia, o băgam în lucru cu sare, în apa cu
saramură.
MC – Dar brânza de burduf?
MB - Am făcut şi din asta, dar nu multă,
pentru că noi am fost pe acolo, pe la Banat, şi
acolo e mai mult telemeaua. La brânza de burduf,
se face un caş, iar trebuie să fii atent să nu fie
prea [rece], să nu fie prea cald, îl zdrobeai, după
aia îl lăsai puţin să se liniştească – nu-l zdrobeai
ca pe telemea -, să se aşeze, să se rotunjească un
pic, uşor-uşor, îl mai apăsai aşa un pic, în „V”,
după aia băgai cârpa aşa, pe sub el, se aduna el,
frumos, în ciubăr sau în cazan...
SB – ... în cazanul ăla, unde era el, închegat.
MC – Ciubărul era un vas din lemn.
MB - ... din lemn, sau [un recipient] din
plastic, cum au ieşit tot mai uşoare, că nu au mai
fost din lemn... Erau [vase] din lemn, mai demult.
Şi îl luai frumos, îl puneai tot în crintă ca pe
telemea, îl apăsai frumos-frumos, încet-încet, să se
stoarcă, că dacă-l storceai, ieşea grăsimea şi nu
mai era caşul gras. Mai ridicai un pic, şi după aia
îl legai, iar când vedeai că iasă zerul mai alb, aşa
(foarte încet îl apăsai, să nu rămână zerul în el), şi
ori puneai un pic de greutate, ori îl agăţai sus. Iar
dacă-l agăţai, îl aşezai după aia, îl rontunjeai, şi
iar îl apăsai un pic – să iese grasă şi bună,
brânza! Şi-apoi făcea nişte găuri, aşa lungi, şi se
gălbinea, îl tăiai bucăţi şi-l făceai [mărunţeai] pe
crestău (nu pe maşina de carne!); [crestăul] era
un lemn aşa de lung, şi avea creste. Şedeai acolo
pe scaun, puneai ciubărul aci, şi-l făceai bucată cu
bucată pe crestău; ieşea mai bun ca în maşina de
[tocat] carnea. Acuma mai mult pe maşina de
carne se face, se macină; dar pe crestău era a
mai bună brânză. După aia, o sărai aşa cât
credeai, îi făcea tot ceea ce trebuia, şi pe urmă o
băgai la burduf. Când băgai în burduf, ca să poţi
să bagi nu numai cu mâna ce băgai, făceai tot
aşa, suluri micuţe, şi îndesai după aia, dar nu cu
mâna [în burduf]; ţineai aşa, cu mâna, şi îndesai
ci pe lături, pe mărgini, aşa. Burduf de oaie.
SB – ... şi în băşică de porc!
MB - şi în băşică de porc, şi în ăsta.
MC – Era vreo diferenţă de calitate între
ele?
MB - Nu. Şi după aia, iară mai băgai aşa şi
făceai, până-până deasupra... Era aşa un pic
conic... oval, aşa; făceai până se oprea, şi tot cu
mână făceai aşa, pe mărgini, ca să se îndrepte
frumos. Să fie servit bine, că atunci era bun, că
dacă avea aer prin el, nu mai era. Făceai după
aceea două-trei, patru-cinci înţepături pe el, îl legai
bine deasupra, şi-l puneai la păstrare, la îngrijire...
MC – Cunoaşteţi şi reţete de preparare a
cărnii de oaie, specifice Tilişcăi?
SB – Sloiul!
MB – Şi acuma facem sloi. Atuncea nu erau
frigidere, şi tot aveam cum să o pregătim şi să o
păstrăm. Vă putem servi cu nişte sloi, dar să nu
uităm!
MC – Am auzit că acest sloi era pregătit în
seu de oaie...
SB – Da, ăla şi nimic [alt ingredient],
trebuie să se închege. Aia era mâncare făcută să
poţi să o mănânci şi rece.
MB – Nu poate fi făcut cu altceva, că altfel
mâncarea se înmoaie. Doar carnea de porc se
face în unsoare, să se păstreze, dar [sloiul] numai
[în seu] de oaie. Şi dacă e cald, [sloiul] nu
cedează. E bine, când eşti cu oile, să-l ţii tot mai la
rece, bineînţeles.
MC – Aş vrea să revenim puţin la
transhumanţă... Cum organizaţi această
deplasare, aveaţi anumite utilaje sau animale de
tracţiune?
SB – Măgari! Nu erau căruţe [în
transhumanţă]...
MB – Nu erau maşini, atunci...
MC – Ce anume transportaţi pe măgari?
SB – Mâncare!
MB - Făină de mălai, carne...
SB – ... Cojoacele cu care te îmbrăcai
noaptea...
97
MC – Iar dumneavoastră mergeaţi în urma
oilor, pe jos, cu bâta şi...
MB – Şi cu ţolica pe umăr!
MC – Spuneaţi că plecaţi „la drum” prin
septembrie...
MB – Mai târziu!
MC – Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă?
SB – Până veneam acasă, de Crăciun. Dar
nu meream... ca şi când mereai cu căruţa, [ci] cât
de încet, să mânce oile pe unde găseau, acolo...
MB – Şi unde era mai mult de mâncat,
rămâneai mai multe zile, unde nu era bine şi nu
găseau iarbă şi ce le trebuiau, să mănânce,
uscături sau ceva, te duceai înainte, până găseai
un loc mai convenabil.
SB – ... Şi mai arendam de la primării
anumite terenuri, mai plăteai acolo...
MB – Mai încoace au apărut tocăturile...
MC – Au fost cazuri când a trebuit să
petreceţi marile sărbători la oi?
SB – Şi sărbătorile, da...
MB – Trebuia să fie şi la ele cineva... Unii
veneau, alţii rămâneau...
MC – Deci vă mai schimbaţi cu colegii...
SB – Cu schimbul, da.
MC – Mă întreb dacă aceşti tovarăşi de
transhumanţă erau rude sau vecini de-ai
dumneavoastră...
SB – Şi rude, şi... nerude; de-aici, din sat...
Vecini sau... Câte doi-trei la o turmă. Să vă spun
(poate nu trebuie să înregistraţi!) Eram pe la
Sighişoara, cu oile...
MB – ... nu eram căsătoriţi!
SB – ... Când am trecut pe şosea, [cineva
zice] „Măi (zice) cum vă prăsiţi, voi, ciobanii ăştia,
că sunteţi mereu plecaţi [în transhumanţă]?!
Cum vă prăsiţi? Cum vă înmulţiţi?!”
MC – Cred că este o problemă deosebită
pentru oieri...
MB – Era! Acuma nu mai este! Să vă spun:
după ce ne-am căsătorit (căci atunci a fost ultima
dată cu transhumanţa, cu plecatul; după aia, ne-
am dus la CAP-uri, şi cu oile noastre), [SB] a stat
acasă vreo lună. Era atunci chiar la Covată [?],
lângă Sibiu, cu oile; am stat o lună împreună, şi
după aia s-a dus! Aşa se duceau toţi
MC – Aţi stat cu oile şi până-n apropiere
de Paşti?
SB – Primăvara, când se ducea zăpada,
plecam din nou, dacă mai plecam, dacă aveai
curaj, care mai pleca... Nu toţi plecau. Până pe la
Paşti, apoi veneam, mergeam la pădure la munte,
pe timp de vară.
MC – Începea atunci „văraticul”. Am vrut
să vă întreb dacă lâna avea, şi ea, o importanţă
pentru dumneavoastră.
SB – Da, atuncea da.
MB – Vindeam şi cu un preţ destul de bun,
aveam să dăm, când o venit Ceauşescu, şi la
contracte (dădeam contractele de lână, de miei,
de brânză, de toate...), dar ne şi rămânea [lână]
şi aveam ce face cu ea, dar acuma lâna e... nimic.
Mergeam şi la piaţă, dar acuma, nimic, nimic...
SB – Plăteşti omul care o tunde, şi nu scoţi
banii pe ceea ce ai tuns...
MC – Nu mai există acum cerere, nu mai
sunt negustori pentru aşa ceva?
SB – Înainte mai veneau, erau turcii ăştia...
MB – Nu mai au ce să facă. Înainte se aduna
[lâna] şi la noi în ţară, şi la Cisnădie se lua lâna,
se făceau covoarele...
MC – Era folosită lâna în trecut şi pentru
portul popular local?
SB – Da, da, era...
MB – Cioarecii de la costumul naţional, ce se
poartă şi astăzi [la sărbători], şi ţolicile, şi straiele
de acoperit... Se făceau. Şi pieptarele din blană de
miel, îmbrăcate cu pânză, sau fără pânză...
MC – Oile vă asigurau astfel tot ceea ce vă
trebuia...
MB – Da, şi hrană, şi căldură... Săracele oi!
MC – Vorbeaţi de fabrica de la Cisnădie...
SB – Da, de covoare. Acolo mergea lână
multă.
MC – Au fost situaţii în care, în
transhumanţă, oi de-ale dumneavoastră să se
îmbolnăvească?
SB – Nu prea. De se mai întâmpla cu câte
una, o tăiai!
MC – Nu aveaţi leacuri pentru ele?
SB – Ba da, aveam leacuri de gălbează.
MB – Cum să vă spun... nu îţi pica mâna să-i
dai leacuri de gălbează; îi dădeai când ştiai că a
căpătat de pe văi cu ape; vedeai bolboroacele
alea şi le dădeai medicamente de gălbează...
MC – Erau probabil nişte medicamente pe
care le luaţi de la farmacie.
SB, MB – Da. Erau ca prunele, aşa...
MC – Aţi avut şi întâlniri cu animalele
sălbatice, în cursul vieţii dumneavoastră de
oier?
SB – Cum să nu?! Vara, la munte. Şi în
transhumanţă: acolo îs lupi destui...
MC – Cum reuşeaţi să le faceţi faţă?
SB – Aveam câni... Mai strigam şi noi.
MB – Nu doar unul! Că dacă-i o haită de lupi
şi numai un câine, îl dovedeşte! Trebuie doi-trei,
98
patru câini... Şi dacă era unul colo, unul colo, şi
auzeau balamucul, veneau de la toate stânele...
MC – Sunt mai periculoşi lupii ca urşii?
SB – Toţi! Lupul e mai periculos, că ursul ia
una [o oaie] şi se duce, o mâncă, nu poţi să o
mai scoţi de la el. Dar lupii, dacă scapă şi mai
ales să fie singuri, rup, omoară tot [şeptelul]...
Poate nu mănâncă nici una, dar omoară.
MB – Lupul atacă mai des!
MC – Aţi călătorit şi pe timp de noapte în
transhumanţă?
SB – S-a întâmplat.
MC – Cum vă orientaţi?
SB – Pe drum, nu aveam busolă...!
MC – Nu vă uitaţi noaptea pe cer?
SB – Pe cer te uitai, ştiai: „Acuma e cam pe
la miezul nopţii”! Sau luceafărul călătorea...
Vedeai spre ziuă, o jumătate de ceas, ştii...
MB – Luceafărul de către ziuă, mergea către
asfinţit... Şi-acuma, dacă ieşi...
MC – Aţi spus la un moment dat că
mergeaţi la drum împreună cu consăteni de-ai
dumneavoastră, cu ale lor turme. Cum
deosebeaţi oile fiecăruia?
SB – Aveam semne [crestate la urechile
oilor]. Dar noi le cunoşteam: „asta e a mea!”,
„asta e a mea!” Dacă le încurcam, aveam semnul
la ureche... Sau se mai punea şi boială pe ele, pe
spate...
MC – Semnele de care vorbiţi erau
născocite de dumneavoastră, sau...
SB – Din moşi-strămoşi.
MB – Şi aveau nume! Ca litera „V”, făcută
aşa, ba în faţă, ba în spate...
SB – ... „pişcătură”, şuiată”... Sau „cârlig”...
MB – „Şuiata” era tăiată din vârful urechii.
„Pişcătura” era cea mai mică, sau în faţă, sau în
spate; sau două pişcături... „Fărcuţa” era în vârful
urechii, tăiată aşa, şi rămânea amândouă părţile.
... Uite ce mai făceam din lână: astea eu
le ţeseam, fel de fel de modele făceam... Iată o
ţesătură făcută de mâinile mele, înainte de
Revoluţie; după aceea nu s-a mai făcut. Este un
sacou, o haină... Pieptare de îmbrăcat, de mers la
oi... Paltoane cu tot felul de modele; numai lână în
lână!
MC – Aceste modele sunt învăţate din
bătrâni?
MB – De la mămica mea; ea trăia încă,
atunci când am început să ţes.
MC – Vă mai amintiţi dacă, pe drumurile
de transhumanţă, erau cântece ale ciobanilor,
un folclor specific acestei ocupaţii?
MB – Da, era un cântec, „Pe drumul
Banatului”: „Pe drumul Banatului / Trec oile
baciului, măi! / Hai, hai, trec oile baciului, măi! /
Toate-s mândre şi cornute / Şi cu lăsături pe
frunte, măi! / Hai, hai, au mâncat la grâne multe!
/ Cât îi Banatul de mare / Trei feluri de drumuri
are, / Trei feluri de drumuri are, măi, măi! / Unul
e drumul de piatră, / De circulă lumea toată. /
Unu-i drumul de pământ, / De trec ciobanii
cântând, măi! / Hai, hai, De trec ciobanii cântând,
măi! / Unu-i drum cel de fier / De trece trenul pe
el, măi! Şi mi-aduce cărţile de la toate fetele,
măi!”
[...] Iulia Banciu, fata băiatului meu, cântă muzică
populară! Am învăţat-o, i-am spus cântece multe,
că a înregistrat tot! Şi-acuma îmi place să o aud!
MC – Mă întreb dacă, în transhumanţă
fiind, mai aveaţi timp de biserică, de o slujbă,
de o rugăciune...
SB – Când veneam acasă, de ne schimbam,
mai mergeam la biserică.
MB – Când am fost în Banat, cu gospodărie,
cu toată familia, atuncea am fost aproape de sat,
am aşezat casa lângă sat, şi mergeam la biserică.
Mergeam, un pic mai târziu, după ce gătam cu
brânza, dar mergeam...
MC – Ştiu de la alţi oieri despre spovedania
la brad a acestora...
MB – Am auzit, dar nu ştiu de asta. Când
ascult anumite întâmplări de demult, când au fost
unii oameni pe dealuri, şi-n singurătăţi, aşa,
auzeam povestind.
MC – Dar despre cioban care să guste
muguri...
MB – Da, în loc de Paşti! Muguri de salcă. Şi
noi am... Am fost acolo, la un sat, aproape de un
sat, şi nu am putut să mergem la Înviere; şi am
strâns muguri, şi am luat în loc de Paşti! N-am
putut, n-am avut cum să mergem la Înviere.
Muguri mici de salcă, nu de altceva.
MC – Au fost cazuri când tovarăşi de
transhumanţă de-ai dumneavoastră au avut
nevoie de a fi îngrijiţi, lecuiţi, pe parcurs?
MB – Nu. Dacă se zice că a fost bine-
sănătos, şi dacă i-o durut burta, sau capul, se
descântau cu cărbuni, dar altceva, nu. Să nu fie
deocheat. Şi la copii, făceam de multe ori
[descântec], acasă.
SB – Dacă se-mbolnăvea, în prima comună
anunţam, venea Salvarea. Oricum, nu-l lăsai aşa...
MB – În afara hranei reci, cunoşteaţi totuşi
şi o reţetă de gătit, în transhumanţă?
SB – Făceam mămăligă caldă şi cu sloi.
Aveam bucătăria, acolo...
99
MB – Încălzit sloiul!
MC – Faţă de această transhumanţă din
trecu, cum stau lucrurile acum cu oieritul?
SB – S-a schimbat mult. Acum nu mai poţi
merge în transhumanţă, că te omoară maşinile!
Atuncea nu vedeai atâtea maşini, vedeai două-trei
pe zi...
MB – Nu mergeam pe autostradă!
SB – Nu mai merge în transhumanţă nimeni,
acuma...
MB – Ba mai mere. Mere...
MC – Atunci cum reuşesc, asemenea oieri?
Duc oile cu maşinile?
SB – Acuma s-au stabilit, care, unde... şi stau
acolo, vară, iarnă... Nu mai umblă. Acuma, că se
mută unul, dintr-o parte într-altă, nu ştiu când, le
pune la tren, dacă e distanţa mare. Sau cu
maşinile. Pe jos nu mai merg.
MC – Ce atitudine au tinerii de azi ai
Tilişcăi faţă de această ocupaţie tradiţională?
SB – Nu le mai place la oi la niciunul,
acuma... Vor [să fie] domni...
MB – În alte locuri, se mai ţine portul,
obiceiurile de demult. La noi, de doi ani, nu s-au
mai băgat nici cu „Junii”... (Din toate comunele,
vin la Sălişte şi fac...) Numai la noi, la Tilişca, o
comună mare... Nu ştiu de ce, nu ştiu... Nu se mai
îmbracă în costumul cel frumos, popular...
MC – Ce se va întâmpla cu oile, atunci?
Vor fi vândute? Vor fi preluate de alţi ciobani?
SB – Depinde. De la ăi bătrâni, rămân la
alţii, tineri. Care mai are un băiat, care, cum... Ca
să se prăpade toate oile, nu...
MB – Şi-au găsit acuma terenuri în toate
părţile, în Banat, în Dobrogea, unde, unde, şi stau
acolo.
SB – Acuma, se dau subvenţii... Mai demult,
atunci, nu aveau oamenii mii de oi...
MC – Ştiu că există o „Asociaţie a
Oierilor” la primăria locală. Are vreun rol în
viaţa oierilor din Tilişca?
SB – Nu, nu. Ei între ei, să se descurce, nu
au cu ceilalţi [conlucrare]...

100
 TOMA HODOŞ
(Tilişca, nr. 179)

Marin Constantin – Ce vârstă aveţi,

Domnule Hodoş ?
Toma Hodoş – 73.
MC – De la ce vârstă aţi învăţat prima
dată oieritul?
TH – Vreo 12 ani.. Mergeam şi eu, ca orice
copil, pe-acolo... Ajutor, ca un boitar; era un om
mai în vârstă cu mine, şi-i eram ajutorul...
MC – Dar la mulsoarea oilor...?
TH – Păi, cam de la 17 ani, cred; mai
înainte n-am muls, că aveam un frate mai mare,
[la fel] ca oricine... TH – Cum să nu?!
MC – Era turma părinţilor MC – Cum reuşeaţi să vă orientaţi?
dumneavoastră, probabil. TH – Era foarte uşor, că... ori cunoaşteam
TH – Da, a părinţilor noştri, şi mai făceam locul, din an în an, sau – dacă nu cunoşteam –
tovărăşie, cu alţii. „Asociaţie”, cum mai întrebam pe cineva, ne întâlneam cu ceva...
s-ar zice acum. persoane necunoscute, întrebam în ce direcţie să o
MC – Câte oi treceau prin mâinile luăm...
dumneavoastră, la o mulsoare? MC – Alţi oieri de pe-aici mi-au zis că se
TH – Aicea, la fânaţe, treceau cam câte orientau şi după stele...
140 de oi; aici, când văram, la colibi. TH – Da, o ţâră după stele, mai puţin...
MC – Nu era obositor? MC – Pe aceste drumuri de transhumanţă,
TH – Nu, nu simţeam! v-aţi întâlnit şi cu animale sălbatice?
MC – Dar în transhumanţă, la drum, când TH – Da, cu lupi. Mai atacau, dar lătrau
aţi pornit prima dată? câinii... Sau, altădată, nici nu simţeau câinii, şi
TH – Păi, pe la 12 ani. venea noapte unul, se speriau oile şi simţeam că e
MC – Atât de devreme? lup acolo... E mai periculos ursul.
TH – A fost greu, dar.... MC – De ce?
MC – În ce regiune a ţării noastre aţi TH – Păi se zice că e un animal care... n-
ajuns cu oile? are frică, aşa, cum să vă spun... Şi el se fereşte de
TH – Prima dată am mers aicea, în judeţul oameni, dar ursul – dacă îţi ia o oaie – nu pleacă
Alba, pe la Bălcaci [?]. Pe urmă, am mai mers pe aşa uşor de la... carne, cum s-ar zice, de la
la Gherla, judeţul Cluj. animal... Nu prea pleacă. Dacă-l chiuie bine, să ai
MC – Cât dura un asemenea drum de câini buni, îi poţi scoate...
transhumanţă? MC – Aţi avut deci şi pierderi de acest fel.
TH – Dura cam zece zile, până la Deva. Au fost cazuri când oile dumneavoastră, aflate
MC – Domnule Hodoş, era un drum în transhumanţă sau la văratic, să se
parcurs pe jos? îmbolnăvească, să sufere de ceva?
TH – Da. TH – Nu. Cât am fost la munte, n-am avut
MC – Care era momentul plecării? îmbolnăviri cu animale... Dacă se mai îmbolnăvea
TH – Cam pe la 1 octombrie. câte una, mai făceam şi noi ceva: să-i dăm de
MC – Până când rămâneaţi acolo cu oile? sânge, de gălbinare... Altceva, nu. Şi mai făceam
TH – Stăteam acolo aproape până pe la tratamentul... baie la oi, pentru râie.
Crăciun, aproape de Anul Nou. Când da zăpada, MC – Spuneaţi că rămâneaţi la oi şi în
când da gerul, ne retrăgeam la fânaţele noastre, perioada sărbătorilor.
aici. TH – Nu se ţinea cont că sunt sărbători...
MC – Stăteaţi acolo sub cerul liber, sau Dacă era momentul să stai la vale... la câmp,
aveaţi anumite adăposturi? rămâneam acolo. Am fost şi-n Banat, tot aşa, în
TH – Nu, sub cer... transhumanţă...
MC – Călătoreaţi şi pe timp de noapte? MC – Când se întâmpla fătarea oilor?

101
TH – Începea cam din 15 februarie. Când
bătea câte-un vânt, ne trăgeam la un stuf, la un
canal, unde era puţin mai adăpost...
MC – Dar mieii nou-născuţi, rezistau
atunci, în toiul iernii?
TH – Mieii... care şedea oaia bine pe ei,
sufla, îi adăpostea, se încălzeau lângă oaie... Pe
cei de care nu vedeau oile de ei, îi mai ţineam în
cojoc, până se zvântau, până se uscau...
MC – În transhumanţă, porneaţi probabil
mai mulţi tovarăşi...
TH – Da.
MC – Aveaţi turma dumneavoastră
proprie, poate după căsătorie...
TH – Da, da...
MC – Cum vă deosebeaţi această turmă
de cele ale „asociaţilor” de transhumanţă, să
nu confundaţi oile între ele?
TH – Le cunoşteam... În primul rând,
aveam semne şi la urechi... Al doilea lucru... nu
ştiu cum să vă explic: cum vă cunosc pe
dumneavoastră, că sunteţi deosebit de omul ăsta,
aşa deosebeam şi...
MC – Bănuiesc că aveaţi sute de oi, nu?
Reuşeaţi să le memoraţi figura, fiecăreia?
TH – Da!
MC – Cât priveşte semnele de la urechile
animalelor?
TH – Fiecare aveam semnul nostru, la
urechile [oilor]... Eventual... de se întâmpla să nu
cunoşti o oaie, te uitai la semnul ei; aveam semnul
nostru, fiecare, la ureche...
MC – Erau semne imaginate de
dumneavoastră, sau aparţineau gospodăriei
proprii, de mai multă vreme?
TH – Păi de la părinţi le-am avut.
MC – Prin urmare, o dată cu turma,
moşteneaţi şi semnele de proprietate...
TH – Da, da.
MC – Când vă întorceaţi cu oile acasă?
TH – Cum să vă spun... Vreo trei ani am
mers pe la Cluj (la Gherla, cum v-am spus), pe
urmă ne-am mutat... ne-am dus în transhumanţă
în Banat. Pe urmă, nu mai veneam iarna, înapoi,
să le iernăm aici... Le fătam acolo, dar când am
fost la Cluj, le fătam pe oi aici, la fânaţele noastre.
MC – Care era următoarea etapă, după ce
reveneaţi primăvara din transhumanţă?
TH – Pentru [păşunatul] pe timp de vară,
la fânaţe, aici. cumpăram aici locul de la vecini,
pentru oile cu lapte. Iar sterpele, le duceam la
munte.
MC – La oricare munte?
TH – Nu, ne duceam la primărie, şi
primarul ne planifica cum hotăra comitetul din
primărie, „Bă, ăla şi ăla intră pe muntele cutare!”
MC – Primăria organiza o licitaţie pentru
aceşti munţi?
TH – Era aceeaşi taxă... nu era o
concurenţă, cum să vă spun, pe orice munte...
Deci primăria ne repartiza pe munte.
MC – Când urcaţi pe munte?
TH – La sfârşitul lunii lui mai şi începutul
lunii iunie... Oile trebuiau tunse înainte de 1 iunie.
Deci de pe la 15 mai până la sfârşitul lui mai,
erau tunse. Tunsoarea mieilor se făcea după o
lună de zile, la munte.
MC – Acolo, pe munte, aţi fost şi baci?
TH – Să vă spun sincer, chiar baci n-am
fost. Am fost şi la mânzări [oile cu lapte], Baci
erau puşi cei mai în vârstă, oameni de la 40 de
ani în sus, aşa: ăştia erau bacii, de făceau brânză.
Eu numai le îngrijeam, le mulgeam, când eram la
mânzări. Când eram la sterpe, le îngrijeam... eram
doi inşi, un om mare [în vârstă], şi un băiat.
MC – Luaţi parte la fabricarea brânzei, la
prelucrarea laptelui?
TH – Da, mai ajutam pe baci.
MC – Care erau principalele feluri de
brânză preparate la stâna unde munceaţi
dumneavoastră?
TH – Să vă spun sincer, la munte se făcea
înainte brânză de burduf. Se făcea prima dată
caşul (cum se numeşte), se lăsa zece zile... se
dospea, şi pe urmă intra în frământat. Îl băgam
prin maşina de carne, sau era.... altceva, „crestău”
spunem noi, unde se frământa brânza. Un fel de
lemn... de băţ, cu dinţi, şi pe ăla frământau
[caşul].
MC – Din ce fel de lemn erau
confecţionate aceste unelte sau dispozitive?
TH – De brad. Nu era mai bun ca altul, dar
la munte nu era alt lemn decât brad.
MC – În afară de brânza de burduf, ce alte
specialităţi din lapte erau produse la stână?
TH – Se mai făcea din zer, nişte urdă. Se
mai făcea şi telemea, dar noi, tilişcanii, cât am
fost la munte, făceam mai mult brânză de burduf.
MC – Cum aduceaţi aceste preparate
pastorale de pe munte, în sat?
TH – Le transportam cu caii şi cu măgarii.
Nu erau drumurile ca acum; trebuia să pui pe
măgari şi plecai!
MC – Când lua sfârşit această activitate
pastorală de vară, de la munte
TH – Sezonul de vară se încheia cam pe la
4 – 5, 10 septembrie, coboram la vale...
102
MC – Atunci, practic, dezintalaţi stâna şi
reveneaţi în sat...
TH – Veneam la fânaţe, nu în sat; nu
aveam ce face cu animalele în sat! Mai stăteam o
lună de zile aici, la fânaţe, de la 1 septembrie
până la 1 octombrie, şi pe urmă... jos [în
câmpie]...
MC – În transhumanţă, sau pe munte,
aveaţi şi tovarăşi ce ştiau cânta din fluier?
Dumneavoastră înşivă simţeaţi nevoia să
cântaţi, la oi fiind?
TH – Mai erau unii, dar... mai puţini... Mai
cântam câteodată şi noi, când ne venea poftă,
aşa... când aveam „inimă bună”, cum s-ar zice!
Când n-aveam necazuri, bineînţeles, când eram
dispuşi... Dacă aveam necazuri, probleme, nevoi
de la unul şi-altul, desigur că nu aveam poftă de
cântat!
MC – Existau sărbători ale sătenilor oieri
din Tilişca?
TH – Se mai făcea, câteodată, aicea-n sat:
festivalul. În `80 s-a făcut festival aici, la noi...
MC – Nu era un eveniment anual?
TH – Nu, nu... Nu ştiu cum a picat [în
1980], nu ştiu la câţi ani se făcea...
MC – În afara produselor din lapte, lâna
avea un preţ, o valoare, pentru
dumneavoastră?
TH – Şi normal că da, era plătită...
MC – În afară de piaţă, lâna era folosită şi
pentru vestimentaţia locală?
TH – Se făceau cioareci, bluză din lână,
pentru noi, bărbaţii... Prima dată se lucra în casă,
se făcea... „război”, cum ziceam noi... Pe urmă, le
duceau [ţesăturile] la chiuă [pivă], pe gura
râului...
MC – Domnule Hodoş, în comparaţie cu
trecutul, oieritul din zilele noastre este acelaşi?
TH – Nu mai este acuma, s-a schimbat cu
mult...
MC – În ce sens?
TH – În primul rând, nu se mai dă voi ca ei
[oierii activi] să umble în transhumanţă... Dacă
vrei să muţi [oile] de la ţară la munte, numai cu
transport de maşină, transportul auto. Nu mai e
voie să mergi [cu turmele] pe jos...
MC – Aud că alţi săteni din Tilişca îşi
stabilesc reşedinţe în alte zone – în Banat, în
Bărăgan... Cum reuşesc acest lucru, îşi schimbă
domiciliul acolo?
TH – Păi şi noi am fost în cazul ăsta... Am
fost prima dată, am rămas la colectiv, pe urmă
am cumpărat o casă, acolo...
MC – Unde?
TH – În Banat. Ne-am cumpărat o casă,
ne-am stabilit acolo... Păi dacă am ajuns la o
etate, de n-am mai avut putere să le mai ţinem,
le-am vândut, oile... Am ţinut până-n 2010 şi noi...
Soţia Domnului Hodoş – În urmă cu 40 de
ani, am plecat de-aici, de la Tilişca, în Banat. Ne-
am angajat la colectiv, şi am plecat cu turma
mică, cu mai puţine oi. Era pe timpul lui
Ceauşescu; de-acolo am pornit şi cu ani de
pensie... Fiind aicea, particulari, nu-ţi dădea, aşa
[drepturi de pensionare], am fost angajaţi acolo,
şi timp de 40 de ani, ne-am stabilit în Banat...
TH – Prima dată, am fost în
transhumanţă... Pe urmă, ne-am stabilit acolo. Am
mai vândut din oi, că aşa a fost treaba... Ne-am
stabilit acolo, nişte ani., şi pe urmă ne-am mutat
aici.
Soţia Domnului Hodoş – În `75, de atuncea
am rămas în Banat. În `73, ne-am căsătorit, şi-n
`75 ne-am stabilit în Banat, unde am stat până-n
2010; am fost cu oieritul de-acolo... Timp de 38
de ani. Copiii aicea i-am dat la şcoală...
TH – Dar noi am rămas acolo, cu
animalele.
MC – Trebuia să încheiaţi anumite
contracte cu fermele de acolo?
Soţia Domnului Hodoş – Nu, până la
revoluţie, noi am fost angajaţi la CAP. De la
Revoluţie, în `89-`91, s-a terminat cu colectivele.
Noi eram angajaţi la colectiv. Pe urmă, ne-am
cumpărat o casă... [Înainte] Stăteam pe la
gospodăriile colective, nu aveai casa ta,
proprietate...
MC – Am observat o Asociaţie a Oierilor,
lângă primărie. Vă ajută cu ceva?
TH – Pe noi, nu...
Soţia Domnului Hodoş – Din câte-am auzit
de la televizor, te-ar ajuta să vinzi produsele, sau...
poate chiar pentru fondurile astea...
TH – Dar oamenii nu prea-s de acord, cum
aud eu... Că unii trăiesc, şi unii muncesc, şi acolo!...
Unii trăiesc la birou şi dau comandă, vă daţi
seama... Acuma, statul vrea ca fermierii să fie cât
mai... strânşi, să fie o cooperaţie, ceva... Şi aşa
că... mai bine erau mai mici [fermieri], pentru că
oamenii îşi ştiu munca şi se mulţumesc cu cât au...
MC – Care este atitudinea tineretului
tilişcan? Continuă acesta oieritul?
TH – Uite: băieţii care scapă din şcoală nu
mai merg la oi... Sunt de mai merg la şcoli, sunt şi
de stau... la jocuri...
MC – Este o ocupaţie prea grea pentru
tinerii de astăzi?
103
Nepotul lui TH (~ 16 ani) – Tata s-a
ocupat cu oile, iar eu m-am învăţat de mic la oi;
de-atunci, îmi place...
Soţia Domnului Hodoş – El, de la 12 ani,
mulge; şi are înclinaţie!
TH – Noi am vrea să mai meargă la şcoală,
şi de-i place cioban...
Nepoata lui TH (~ 16 ani) – Acum
majoritatea tinerilor înceracă să facă o facultate
care să îmbine cele două, ca agronomia sau
medicina veterinară, după aia încearcă să le
îmbine pe-amândouă, într-un fel... Cunosc multe
cazuri de părinţi care şi-au dat copiii la facultate,
dar tot în domeniul ăsta (agronomia, medicina
veterinară...), apropiat de munca pe care o fac;
după aia, ei se gândesc în viitor la o asociaţie, la o
firmă, să deschidă ceva...
TH – Dacă are o şcoală făcută, te gândeşti
că-l duce minte să facă şi altceva, deci să fie... mai
intelectual!

104
 TOMA MICLĂUŞ
(Tilişca, nr. 522)

Marin Constantin - Domnule Toma

Miclăuş, de la ce vârstă aţi învăţat oieritul?
Toma Miclăuş - De când am fost de
14 ani… De atunci, de când am scăpat de şcoală,
am plecat cioban. Până la 14 ani, când eram de
şapte clase, vara megeam la strungă: dădeam
[oile] în strungă, mai umblam cu oile...
MC - Dar când aţi început să mulgeţi oile?
TM - De la 16 ani.
MC - Era o muncă dificilă?
TM - Eram tineri, atunci... Ţi-era drag, vroiai MC - Presupun că, la plecare, luaţi cu
să mulgi, care mai de care să mulgem... dumneavoastră provizii, straie de schimb...
MC - Câte oi treceau astfel prin mâna Cum vă transportaţi întreg acest bagaj?
dumneavoastră? TM - Când plecam de-acasă, aveam
TM - Acuma, depinde... Prima dată, mai măgarii... băgam în desagi, într-o pereche: slănină,
puţine. După aceea, au trecut şi 200 - 250 de oi, brânză; într-o pereche, făină; într-o pereche, obiele
că n-aveai ce face, erai singur... [haine diverse] ce aveam... Şi plecam...! Când se
MC - Aceste oi erau ale părinţilor? găta, ne mai aduceam de-acasă, mai cumpăram
TM - Da. pâine şi făină... Brânza şi slănina, de acasă.
MC - Când aţi pornit mai întâi în MC - Măgarii erau animalele
transhumanţă, Domnule Miclăuş? dumneavoastră de povară...
TM - Pot să spun că, de când am fost de 17 TM - Măgarii erau „taxi”-urile noastre!
– 18 ani, am plecat... Boitar. Aveam doi mai mari MC - Cât dura un asemenea drum de
ca mine, şi eu boitar, printre ei! Pe mine mă transhumanţă?
puneam să caut lemne, să aduc apă... TM - Dacă mă credeţi... plecam spre
MC - Această transhumanţă începea... Dragalina, Ciulniţa pe-acolo, în judeţul Călăraşi...
TM - Prin septembrie: 15-20 [ale lunii]... Ne făceam cam în jur de o lună.
adunam [mai mulţi tovarăşi], până MC - Era o călătorie pe jos, probabil.
m-am ridicat o ţâră şi eu; după aceea, am plecat TM - Tot pe jos, de când plecam până
şi singur. ajungeam...
Doamna Câmpean [526] - ... şi-a făcut MC - Nu transportaţi oile şi cu trenul?
târla lui. TM - Ultima dată, nu s-a mai dat
MC - Atunci când porneaţi la drum, fiecare posibilitatea aşa, să mergem pe jos. Le mai
din tovarăşii dumneavoastră îşi avea turma duceam şi cu trenul. Iarna, când erau vremuri rele,
proprie. Câte oi ajungeau să compună cioporul de nu puteam ierna pe-acolo, le puneam la tren,
comun? de le aduceam.
TM - Când eram cu transhumanţa, prima MC - Acolo în câmpie, oricum, iarna era
dată am plecat pe-aici, pe Ardeal - Câmpia Turzii mai blândă.
(pe la Turda), Târgu Mureş - ... făceam vreo 500
TM - Era altă treabă: era recoltă, nu ca
[de oi], nu mai multe! Dar de când am plecat pe
aicea...
Bărăgan, făceam câte 1000 – 1200, tot un cârd...
MC - Cum reuşeaţi atunci să nu vă MC - Acolo, aveaţi probabil şi adăposturi
confundaţi oile cu cu cele ale asociaţilor? proprii...
TM - Aveam semnul meu, la urechile [oilor]. TM - Aveam cojocul şi câte-un nylon pe cap!
Le şi cunoşteam! [Semnele] din moşi-strămoşi, Când ningea, dădeam zăpada cu piciorul într-o
aşa [transmise]... Când înţărcam mieluşeii, de parte, şi ne puneam acolo, jos...
ţineam noi de prăsilă, făceam semne la ureche; MC - Cum dormeaţi, totuşi, cum vă
fiecare, semnul nostru: el semnul lui, eu semnul încălzeaţi?
meu, se deosebeau... Se mai şi nimereau semnele, TM - Stam acolo, cu cojocul, de ne lua dracul!
dar le cunoşteam. MC - Cum vă pregăteaţi mâncarea, atunci?

105
TM - Aveam un „aragaz” la noi... cu trei
lemne: două aşa, şi unul aşa! Acolo puneam
ceaunul... Megeam pe marginea drumului, pe
lângă calea ferată... ştiţi, dumnevoastră: cu
lemnele, cam greu... Rupeam creanga, veneam,
mai suflam în mâini, şi aprindeam focul şi făceam
câte o ţâră de mâncare...
MC - Care era baza alimentaţiei
dumneavoastră?
TM - Brânză, slănină, oi, pastrama... Mai
făceai câte-un ceai, câte-o tocană de cartofi...
După posibilitate, după cum era timpul: dacă era
[soare] ca astăzi, îţi dădea mâna; dacă era un
viscol din ăla, nu ne mai trebuia [gătit]...
Mâncam... şi cu „linge troaca”...
MC - Rămâneaţi la oi şi în perioada
sărbătorilor de iarnă?
TM - Dacă eram mai mulţi, mai făceam cu
rândul. Dacă erai doar tu cu copiii, veneau copiii
[acasă] şi trebuia să stai tu, acolo... Nu puteai
veni tu, să-i ţii pe ei acolo.
MC - În luna februarie, cum suntem şi
acum, am înţeles că avea loc fătarea oilor...
TM - Când eram în transhumanţă, ne
pregăteam şi ne aranjam pe malul Ialomiţei, pe la
Privighetoarea, prin pădurile alea; pe-acolo ne
băgam la adăpost, şi acolo le fătam, la păduri...
MC - Nu era prea frig pentru miei?
TM - Dacă era adăpost, nu bătea vântul aşa
tare, aşa le fătam: afară. N-aveam altă
posibilitate.
MC - În transhumanţă, sau vara la munte,
aţi întâlnit şi animale sălbatice?
TM - Ne mai găseam naşul în munte cu el
[cu ursul], că noi eram în patria lui! Trebuia să
mergi la pădure, şi acolo te mai întâlneai cu el, iar
noaptea mai venea el la noi, că nu-i era ruşine!
Lupul, dacă nu se dădeau câinii, apoi venea şi el,
şi făcea praf... Ursul venea aşa, mai... nesimţit!
Fără câini, n-ai ce face la munte... De exemplu, eu
am stat aproape 20 de ani pe Dragalina, în jurul
Călăraşiului. Acuma, s-or iscat şi pe acolo... şacali:
vin în grup, aşa, câte opt - zece, sunt o ţâră mai
mari ca vulpile; ăia, dacă n-ai câini şi ţi-au intrat în
oi, praf ţi le fac! Degeaba ţii câinele legat, acolo la
târlă; vin şacalii la oi, tu ce faci?
MC - Nu pot să-mi explic acest lucru,
„şacali”... Deci nu sunt lupi...
TM - Nu-s lupi, aşa le spune: „şacali”. Îs
veniţi de la bulgari. Acum 26 de ani, am fost pe
frontieră cu bulgarii, până la Viroaga [judeţul
Constanţa]. Şi atunci am auzit de „şacali”. După
aceea, au apărut şacalii de la bulgari. Îi cunosc,
dăi naibii!
MC - Probabil că sunt o altă specie, de
câini sălbatici...
TM - ... Sunt o specie mai mare ca vulpile,
dar fără coadă; îs cu coada numai atâta... Tot
culoarea vulpilor, tot aşa urechile, merg tot în
grup, noaptea, când se adună... Încep a mieuna,
de zici că fac... copiii de la grădiniţă! Şi stau în
vizuini de vulpi, nu stau aşa...
MC - Domnule Miclăuş, presupun că aţi
călătorit cu oile şi pe timp de noapte...
TM - Mergeam mult şi noaptea, că... erau
tablagiii ăştia, atunci, pe timpul ăla [înainte de
1989]... Şi era şi aşa, că „n-ai voie în judeţul ăla”,
„n-ai voie în judeţul cutare”... Plecam noaptea,
mergeam într-un timp mai mult noaptea, iar ziua
stăteam ca mistreţii, într-o pădure... „Eu vreu să
ajung dimineaţa în Sibiu”, „Vreu nu vreu, trebuie
să ajung în punctul cutare, să stau liniştit...”
Noaptea plecam de-acolo, în alt loc... Asta
făceam, fără GPS ne descurcam!
MC - Chiar aşa: fără GPS, cum puteaţi
urma drumul? Vă orientaţi după poziţia
astrelor pe cer, după mersul lunii...?
TM - Să ne orientăm aşa, pe teren? Geaba
ne uitam în sus, trebuia să avem spiritul nostru:
reperul ăla, drumul ăsta, direcţia asta... Mă uitam
aşa [pe cer], când nu aveam ceas, „Măi, cât ar
fi...?” Să nu se facă ziuă, să ne prindă românii!
MC - S-a întâmplat vreodată ca, pe
drumurile de transhumanţă, sau vara la munte,
unele oi de-ale dumneavoastră să se
îmbolnăvească, să sufere de ceva, şi să
trebuiască să le vindecaţi acolo, pe loc?
TM - Se mai întâmpla, că mai şchiopăta câte
una, sau se înţepa... Cum ziceam noi, se făcea
„slujerul” [?]: se curăţa frumos, de-i răsuflam un
fel de... coptură (ce-i ieşea din unghie)... Sau de
„răsfug negru”, aşa ceva... boli de-astea oiereşti!
MC - Cunoaşteaţi oare şi „leacuri băbeşti”
în acest scop?
TM - Tăiam aici, de la ochi, ziceam că-i „de
gălbinare”, şi-i dădeam sânge. [...] Astea erau
leacurile: băbeşti...
MC - Atunci când vă întoceaţi acasă...
TM - Mergeam încet-încet, făceam o lună şi
ceva, şi ajungeam înapoi, la Tilişca...
Pavel Câmpean - ... trebuia să se facă iarbă,
până ajungeau aici.
MC - La întoarcerea din transhumanţă,
primăvara, aţi avut tovarăşi care obişnuiau să
guste salca, salcia?
TM - Da... Eram undeva, în transhumanţă, şi
se nimerea Paştile, iar noi eram pe drum, nu
meream la biserică, să ne dea Paşti... Apoi, aşa
106
auzeam din moşi-strămoşi, „să iei [în asemenea
cazuri] muguri de salcă”... în loc de Paşti. Asta am
auzit-o şi eu, dar... nu cred că am „picat-o”!
MC - ... Ajungeaţi la Tilişca, poate că prin
aprilie, sau în mai...
TM - Cam prin mai...
MC - Vă pregăteaţi atunci pentru urcarea
la munte.
TM - Le tundeam, făceam ceva...
„manipulare” [triere] la miei... După aceea,
pregătitul la munte, văratul... Mulgeam, făceam
brânză, asta era...
MC - Alegeaţi muntele pe care îl doreaţi,
era o repartiţie din partea primăriei?
TM - De unde, cum ne puteam descurca. Eu,
cam pe Sălişte, m-am descurcat [cu păşunatul],
cât am fost eu pe munte. Îmi plăcea să cam fiu
singur. Aicea, când meream la noi, în timpurile
alea, erau [mai mulţi] tovarăşi, iar mie nu-mi
plăcea. La Sălişte, meream şi-mi luam câte-un
munte mai potrivit, mai mic... Aşa era treaba, şi
stăteam eu cu gospodăria mea.
MC - Acolo, la vărat, aţi fost cumva şi baci?
TM - Acuma, noi făceam brânza, cu soţia,
copiii... Soţia făcea când nu eram eu, eu făceam
când nu era la [la stână]...
MC - Ce sortimente de brânză produceaţi?
TM - Vara, până către toamnă, făeam
telemeaua. După aceea, făceam o ţâră de caş şi o
făceam „brânză de burduf”, cum se spune.
MC - Este o diferenţă de reţetă sau
compoziţie între telemea şi brânza de burduf?
TM - Pentru brânza de burduf, se face caşul,
se lasă la dospit, după aceea se dă prin maşina
de [tocat] carne... Se sară după gust (să nu fie
nici sărată, nici nesărată, că de nu-i sărată
[corespunzător], nu stă...), şi-apoi se bagă la
beşici... şi se papă!
MC - Cât despre telemea...
TM - Telemeaua, îi dădeam cheagul, o
puneam pe crintă, făceam... în trei ore, trebuia s-o
tai, şi după aceea, o puneam la putină. Când o
coboram la vale, ori o vindeam, dusă la piaţă, ori
veneau... „samsarii”! Veneau şi ţi-o luau de-acasă!
MC - Cum o coboraţi „la vale”? Aveaţi
animale de tracţiune?
TM - Aveam cal, căruţă, până la drumul de
maşină; de acolo, o încărcam, că atunea erau
[maşini] ARO cu remorci... Coboram cu ARO cu
remorca.
MC - Nu se fărâmiţa brânza?
TM - Nu... Doamne-fereşte, [numai] dacă te
răsturnai cu remorca pe drum!
Doamna Câmpean [526] - ... atunci
făceam la putini, capace... De-alea erau mai
demult, acuma nu mai...
TM - ... s-a modernizat, cu sacii de nylon!
Deja, acolo dacă se răstoarnă, se duce dracu`!
MC - Aceste putini, sau crinta... erau din
lemn?
TM - Tot din lemn de brad; şi crinta, acum
douăzeci şi ceva de ani... Acuma, toate s-au
modernizat: din inox, din tablă... Şi găleţile, mai
demult, erau din lemn, dar acuma... din aluminiu.
MC - Lemnul era bun pentru depozitarea
produselor pastorale, asigura un gust calitativ
al acestora?
TM - Asta nu ştiu... Întrebaţi pe cumnat
[Pavel Câmpean], e mai bătrân...
Doamna Câmpean [526] - Pentru a sta
brânza, în putina de brad... În butoi, nu stă ca în
putină...
MC - Dar lâna oilor dumneavoastră, avea
un preţ convenabil?
TM - Avea, căci dacă strângeam lâna pe doi
ani, şi o vindeam, cumpăram un ARO! Acuma,
dacă iau la muiere... şi mai am şi fete, s-au dus
dracu` banii de pe lână!
MC - Atât de mult a scăzut valoarea
acestui produs...
TM - Da, acuma dacă fac socoteala cu
tunzătorii, când tund oile, jumate le-o dau
tunzătorilor, jumate îmi rămâne mie... Jumate-
jumate se pune...
MC - Această lână era bună şi pentru
portul dumneavoastră popular?
TM - Era, şi se căra în Maramureş pentru
haine, şi la Cisnădie, [la] fabricile mari de covoare.
Şi poate or fi fost şi-n alte locuri din ţară, pe care
noi nu ştim... Era căutată.
Doamna Câmpean [526] -... covoare
[carpete] la pereţi, aşa, făceam, ţeseam în
război.
TM - ... Dacă ai fete, n-ai bani să le cumperi
[cele necesare ca zestre]...
Cât o trăit... Răposatul [Ceauşescu], o
fost bine... După ce fu Răposatu`, s-au dat dracu`
toate!
MC - Ştiu că în timpul acelui regim, vi se
cerea să încheiaţi contracte cu statul...
TM - Păi, atuncea făceam... contracte de
lână, de brânză, de miei, de oi, de porc... Acuma,
ce folos, acuma nu mai mere nimic... Tu îţi vindeai
brânza ta, plecai în transhumanţa ta; acuma, nu
mai poţi, gata! Nu-i mai bine acum ca atunci...
MC - Acele contracte erau obligatorii.
107
TM - Da. Acuma, dacă ai ceva... te duci şi
împarţi cu armata... „Băi, dai!”
MC - Domnule Miclăuş, în transhumanţă
sau la vărat, aveaţi şi tovarăşi ce ştiau cânta din
fluier anumite cântece, ale oierilor?
TM - Apoi, să ştii că noi n-am prea fost
cântăreţi! Asta nu mi-o plăcut!
MC - În comparaţie cu această
transhumanţă din trecut, de acum câteva zeci
de ani, în prezent lucturile s-au schimbat în
oieritul tilişcan?
TM - S-au schimbat toate: s-au schimbat şi
animalele, ne-am schimbat şi noi... Atuncea
ziceam „că-i rău”, dar rămâneau pe câmpuri şire
întregi de coceni, tocături, una, alta... Acuma,
vine... bagă „Gloria” [combina agricolă], bagă-n
urmă plugul... Vin acum „Gloriile” alea de nu mai
lasă nici tocătura... o face de zice că „se îngraşă
pământul”, şi s-au dus toate. Atuncea, era o
sfeclă, o soia, una, alta; oile erau oi...
MC - Pe vremea aceea [înainte de 1989],
pământul era al statului, puteaţi merge în
transhumanţă. Acum, după ce pământurile au
fost înapoiate oamenilor, transhumanţa nu mai
este posibilă?
TM - Atunci era pâmântul statului, era un
preşedinte de CAP, un brigadier; la ferme, un
director, un inginer-şef... Te duceai la ei, te învoiau,
te lăsau pe „rebuturile” ce rămâneau după
recoltare. Până la arat, te lăsau liniştit [cu
păşunatul]. Acuma nu mai e ce-o fost, s-or dus
alea...
... Acuma, proprietarii de pământuri sunt
mari bancheri! Toţi şmecherii de la Bucureşti care
au prins pământuri, sute de hactare, pun din ăia
[de pază]... cu puşca şi cagula, şi-ăia aşa dau
roată... Dacă te prind... Dacă ai noroc să te
înţelegi, să te lase până ară, bine; dacă nu, stai şi
te uiţi... N-ai ce căuta pe pământul lor.
MC - Aşadar, deşi transhumanţa nu este
oficial interzisă, nu o mai puteţi face practic...
TM - Nu se mai poate, din cauză că au ieşit
toţi şmecherii, toţi patronii... nu mai stau de vorbă
cu tine. Atuncea [înainte de 1989], unui director
sau inginer-şef, îi trebuia ceva, acolo, îi dădeai...
făceai, vorba aceea [o înţelegere]...
MC - Am observat că există în sat o
„Asociaţie a Oierilor”... Înseamnă ceva pentru
dumneavoastră?
TM - Aia, vă spun drept, nu pot să ştiu... Noi
nu suntem aici, în zonă [cu păşunatul oilor], iar
eu cred că această asociaţie nu ne ajută cu nimic.
De-ar fi o asociaţie care să te ajute, adică... să
facă legătură cu exporturile, să dai mieluşeii, să
dai babele [oile bătrâne], să dai lâna, să dai
produsele... Ei, dacă-ţi trebuie un act, te întreabă
„Ai plătit la Asociaţie?” [Altfel] nu-ţi dau actul...
Restul, nimica...
MC - Am auzit recent că guvernul este
dispus să acorde subvenţii la crescătorii de
animale, cum sunteţi şi dumneavoastră, cu
condiţia ca oierii să-şi le ducă oile în
transhumanţă cu camioanele...
TM - Acuma nu se mai poate în
transhumanţă, că-s maşini multe... Fiecare ne-
am... localizat; eu am un băiat (chiar acum am
vorbit cu el) între Pipera şi Voluntari [cu oile, în
judeţul Ilfov], pe unde vine autostrada [A2];
stadionul de la Voluntari e chiar acolo.
MC - Lângă Bucureşti.
TM - Da. Nu mai putem [altfel], că aicea, la
Bucureşti, oamenii-s altfel, că nu mai sunt animale
[multe], aşa, şi mai merem, după ce recoltează
grâul, le scoatem pe mirişti... Merem la director, la
şeful de asociaţie [a fermierilor locali], „Măi, mă
laşi? Nu mă laşi, stau acasă la mine...” Cu
transhumanţa, nu mai putem...
MC - Prin urmare, oierii din Mărginime au
a-şi cumpăra locuinţe în Câmpia Română...
TM - Acuma, suntem stabiliţi, avem buletine
de Constanţa, suntem... în regulă, ne-am schimbat
şi buletinele, şi tot...
MC - Totuşi, deşi vă schimbaţi domiciliul,
păstraţi şi casa din Tilişca...
TM - Aicea stăm, venim ca musafiri în
staţiune! Acolo, într-un sat, pe lână Băneasa de
Constanţa, am un fecior, şi la un alt sat, o fată;
ne-am cumpărat şi o ţâră de pământ, căşi [case]
ca şi aicea, totul în regulă...
MC - Acolo, în Dobrogea, sunt şi oieri
aromâni, „machedoni”. Vă întâlniţi cu ei?
TM - Da, cum să nu...
MC - Şi ei sunt, după câte ştiu, specializaţi
în oierit...
TM - Îs, dar nu prea. Machedonii ăştia, de pe
lângă Bucureşti, sunt [specializaţi], dar ăia, din
Dobrogea, nu... Machedonii din jurul Bucureştiului,
ăştia-s „experţi” şi-n brânză,
şi-n păstrămuri, şi-n toate treburile [oiereşti]...
Dar ăia de-acolo [din Dobrogea], îs mai
cârpaci...
MC - Îi vedeţi pe aceşti machedoni, sau ei
vă văd pe dumneavoastră, ca pe nişte rivali?
TM - Ştiţi cum o fost treaba: când ne-am dus
prima dată, ne-am dus... ca cum umblă ţiganii cu
corturile! Cam toţi, aşa eram văzuţi... Acuma,
dacă ne-am cumpărat căşi [case], ne-am...
108
localizat, nu mai are nimeni ceva cu noi... Suntem
localnici, domnule!
MC - Domnule Miclăuş, cum sunt tinerii
din zilele noastre faţă de dumneavoastră, cel
care aţi început munca la oi pe la 14 ani?
TM - Acum, ăştia când merg la oi, nu mai
cunosc oile... Câte unul la sută [doar]... Îi trimit
[părinţii] la şcoală, fac liceul, după aceea merg la
facultate, ce ştiu eu. Se pomeneşte că se-nsoară şi
habar n-are [de meserie]...
MC - Putem vorbi atunci de un abandon al
oieritului, al transhumanţei?
TM - Nu-i mare lucru! Ăştia [guvernanţii], cu
legile ce le dau, şi miniştrii ăşia ce spun că ne dau
şapte euro subvenţie de oaie, şi ni i–ar da în
2017, în loc de 2016... Pe pământ, ne-ar da iar
subvenţie de 300 de lei [per hectar]... dacă le-ar
da la timp! De exemplu, subvenţia asta, ăştia 300
de lei puţini, de i-ar da în luna lui noiembrie,
taman în decembrie... să-şi cumpere omul porumb
şi...
... Atuncea [înainte de 1989], nu ştiu, un
miel... mama dracu`, şi mai făceai un ban! Acuma,
„să ajute omul”; nu e niciun ajutor, e numai
bătaie de joc!
... Până acuma [în februarie], vindeam
mieii [în Dobrogea], pe la Ţăndărei, pe la
[Mihail] Kogălniceanu; era plin de străini, făceai
un bănuţ pe ei... Acuma, te rogi şi cu bătrânele
[oi], şi cu mieii... Când îi ţii toată vara, şi îţi dau
şase lei – şapte lei pe kilu` de carne-n viu, faceţi
socoteala! Brânza, iar, stai cu ea şi de rogi de ei;
nu mai ai loc în Bucureşti, că e plin de „samsari”...
Toţi negustorii, toate magazinele, vin, cumpără de
la noi, mere-n Bucureşti, la hala aia mare, la
mare... Şi noi, rămânem cu ele [produse
nevândute]... Vine de afară multă... Noi, cam
abandonăm...
Mai avem noroc, noi, care suntem aici, în
jurul Bucureştiului, că... te mai deccurci, mai tai
oile şi le bagi la carmangerie: doi lei, sau trei lei,
kilu` de carne... Şi dacă te duci, vine Fiscul să-i dai
atâta; porumb, dacă vrei, trebuie să cumperi, dai
atâta... Noi, dacă facem socoteala...
Ciobani, nu prea-i mai găsim, şi [pentru]
ciobanii ăştia... ne vine Garda asta, a dracului,
începe: „I-ai făcut carte de muncă...?” Dar când
să-i fac carte de muncă?! Azi l-ai adus, peste-o
săptămână s-a dus... Dacă facem socoteala până
la urmă, tot venitul, noi rămânem cu munca, iar
venit nu ne mai rămâne... Dacă ar mere şi
brânza, dac`ar mere o ţâră şi lâna, şi mieluşeii
ăştia, [măcar] cu zece lei / kilu`, tot am mai
răsufla... Aşa, toate...

109
 VASILE BANCIU
(Tilişca, nr. 57)

Marin Constantin – Ce vârstă aveţi,

Domnule Banciu?
Vasile Banciu – Eu, 80...
MC – La ce etate aţi învăţat prima data
ciobănia, oieritul?
VB – Când am fost mic... Aşa am crescut, cu
oile... De când am fost de-a [clasa] patra...
MC – Păşteaţi oile părinţilor. Cum puteaţi
face această muncă la 10-12 ani?
VB – Dam oile la uşă... Să se mulgă oile.
Spălam găleţile, mai aduceam câte un pic de
apă... Făceam ce puteam. Şi mai mergeam şi cu mai puneam aici, la şold... Mâncare luam de-
oile. acasă: brânza, slana, şi ne mai găteam un
MC – Când aţi început să mulgeţi oile? mălai...Tot timpul trebuia să ai bani, nu puteai
VB – La 14 ani. pleca [altminteri]. Am plecat câţiva ani – vreo
MC – Câte oi treceau prin mâinile zece ani - până-n Deltă, aproape de Poieni; eram
dumneavoastră, la o mulsoare? în transhumanţă: ne duceam toamna, şi
primăvara ne înturnam, prin aprilie, aproape de 1
VB – Cam 150 - 200... Atâta mulgea
mai.
ciobanul, până să se obişnuiască.
MC – Era obositor... MC – Cum rezistaţi acolo, pe timp de
VB – Prima dată era foarte obositor, până te iarnă?
obişnuiai. VB – Dacă te îmbrăcai bine...
MC – Când aţi pornit prima dată la drum, MC – Cum vă găteaţi?
în transhumanţă? VB – Afară! Tăiam trei beţe, puneam
VB – Pe la 15-16 ani. ceaunul... Mămăligă, brânză, mai găteam şi
MC – Era turma familiei... carne... Brânza trebuia să o ai, ne aduceam de-
VB – Da, ne împreunam cu altcineva, şi făceam acasă. Făceam câte o lună de zile [stagiul în
o turmă [mare]... Nu erau aşa multe oi, atunci... transhumanţă] şi apoi ne mai schimbam, noi
MC – Era vorba de rude ale între noi. Aveam câte un cioban străin, şi noi –
dumneavoastră, probabil. doi-trei inşi. Ne schimbam noi între noi, veneam şi
VB – Da, rude, sau cu cine puteai face ne făceam treburile şi acasă., şi ne înturnam la o
[întovărăşirea]. Cu cine te puteai înţelege, ăla era lună înapoi. În timpul fătatului, stăteam toţi lângă
ăl mai bun neam! Poate de multe ori e mai bun ele, în februarie.
un [tovarăş] străin, decât neamul; un vecin MC – Era încă iarnă, oile fătau în
cumsecade e mai bun ca un frate. Te ajutai adăposturi, sau pe câmp?
[astfel] ca şi cu un frate. VB – Pe câmp, cumpăram boabe, porumb...
MC – În regiuni aţi mers cu oile? Câte un cocean, rămăşiţe de la pomi [ca hrană a
VB – Am ajuns cu oile până la Banat, ne animalelor]. Sau iarbă necosită... Dacă le dădeai
duceam şi veneam cu ele... Toamna ne duceam, boabe, [oile] se descurcau. Dacă era câte o
primăvara veneam. zăpadă mare, trebuia să cumperi nutreţ: fân... Ce
MC – În ce moment al anului plecaţi? găseai. Dacă nu era zăpadă, câmpul era al
VB – În octombrie. nostru.
MC – Cât timp dura un asemenea drum de MC – Dar mieilor nu le era frig?
transhumanţă, Domnule Banciu? VB – Nu, nu... Mai mureau, mai şi traiau!
VB – Făceam până în Banat o lună de zile. Când otrăveau câmpurile (cum a făcut
MC – Cum reuşeaţi să transportaţi până Ceauşescu), atunci mureau multe oi, aoleu!...
acolo cele necesare: provizii, haine...? MC – Aveaţi şi pierderi...
VB – Le luam pe noi; o lună de zile nu ne VB – Aveam, că ne săturam de toate
mai schimbam! Aveam obiele [învelitoare de belitele... Nu aveam unde vinde cărnurile [de oi],
picioare]: le puneam [să se usuce] la măgari, le era greu. Totuşi era bine atuncea că se plătea

110
lâna oillor, brânza, pieile... Acum e cam prost cu
astea: piele n-ai cui [vinde], lâna n-ai cui... Mai
demult, cu lâna [vândută] scoteai oile din iarnă,
ţineai familia, ne descurcam altfel cu treburile
astea. Acuma e foarte prost, lâna nu se mai dă (e
ieftină), pieile – atât cât ai grămada de piei – nu
ai cui da... Sunt ieftine, nici sarea cât ai pus pe
piei [nu echivalează ca bani]... Şi pică oile, cu
toate medicamentele, tot mor...
MC – În transhumanţă fiind, cum vindecaţi
oile bolnave? Cum reuşeaţi să le puneţi pe
picioare?
VB – Cu cuţitul: era „medicamentul” cel mai
bun! Dacă trăia, bine, dacă nu (v-am spus), cu
cuţitul, să nu o mânci moartă... Când vroiai să
mânci o carne ca lumea, atunci când nu mai
putea merge, o tăiai.
MC – Nu aveaţi leacuri pentru ele...
VB – Atuncea nu prea erau. Şi acuma,
degeaba le dai; numai în leacuri le ţinem, atâtea
medicamente, că nu ştii ce să le mai dai; nu mai
ştii care-s [medicamentele] bune.
MC – Dar atunci când oile erau muşcate
de vreun animal sălbatic, sau de vreun şarpe...
VB – S-a mai întâmplat!
MC – ... ştiaţi anumite descântece pentru
ele?
VB – Nu, noi nu avem [asemenea
mijloace].
MC – Domnule Banciu, pe drumurile de
transhumanţă aţi întâlnit şi animale sălbatice?
VB – Aici, la munte. În transhumanţă, nu
prea aveam. Au mai fost întâmplări, turbări... Am
păţit într-un an, un câine (nu ştiu de la ce) a
muşcat câteva oi, şi a turbat oaia... Şi făceau... ca
berbecii, când mârlesc oile, cam în felul ăla:
bâlbâiau. Şi atunci, a trebuit să le zvârlim, să le
ardem...
MC – Aţi spus că prin aprilie, sau la
început de mai, reveneaţi cu oile în sat.
VB – Da.
MC – Urma atunci o altă etapă.
VB – Trebuiau găzduiţi mieii; pe care-i
înţărcam, îi înţărcam, pe care îi puteam vinde, îi
vindeam... Şi ne apucam de muls. Pe care îi
puteam, îi dam la ţurcane [oile cu lapte], pe care
nu, îi urcam la munte [la turna de „sterpe”], pe
la Cindrel.
MC – Aveaţi acolo păşuni închiriate?
VB – De la Sfat, da.
MC – Cât timp rămâneaţi pe munte,
acolo?
VB – Ieşeam la 1 iunie, până în septembrie.
MC – Era perioada văraticului.
VB – Da, după aceea veneam în jos, la
fâneaţă, până în octombrie, după care plecam
prin ţară. De sus în jos... Care în Banat, care în
Dobrogea, care în Bărăgan... Plecau oamenii în
transhumanţă.
MC – Dumneavoastră aţi ajuns astfel şi
până-n Dobrogea?
VB – Da, la Negru Vodă.
MC – Era mai uşor de ierant, acolo?
VB – Da, la noi, aicea, e mai greu. Uite-
acuma, în timpul iernii, e mai greu. Vara, da, e
mai „domneşte”, mai cumsecade, vremea... În alţi
ani, era zăpada mare, domnule...
MC – Prin urmare, eraţi nevoit să mergeţi
cu oile în câmpie. Acolo nu aveaţi colibe sau
saivane...
VB – Un sac de nylon îl puneam peste
cojoc... Trebuia să ai cojocul bun. Şi obiele bune.
MC – Atunci când porneaţi împreună în
transhumanţă cu alţi săteni, unii rude, alţii nu...
VB – Şi-aşa, şi-aşa, cum puteam.
MC – ... cum izbuteaţi să nu vă confundaţi
oile?
VB – Aveam semne, la urechea oilor.
MC – Semnele dumneavoastră proprii.
VB – Da!
MC – Erau nişte semne născocite de
dumneavoastră, sau le aveaţi de mai multă
vreme?
VB – De copii, părinţii ne dădeau oi. Ziceam:
„să-mi fac semn!”, „oaia [aceea] e a mea!”
MC – Erau semne şi ale părinţilor?
VB – Făceam aparte. Când te făceai mai
mare, când se-apropia căsătoria, îţi făceai semn,
aparte, tăiai un pic din ureche, cum vroiai, dar să
nu se lovească la fel unul [frate] cu altul... Aia
căutam noi, să nu se lovească unul cu altul. Unul
făcea aşa, altul... în fine, din bătrâni...
MC – La stână, pe timpul verii, aţi fost şi
baci?
VB – Da.
MC – Ce atribuţii aveaţi astfel?
VB – Trebuia să mulgi oile, şi să fii curat...
Veneai să dai cheag, şi de miel, de viţel, şi
cumpărat de la stat. Trebuia să le prepari: după
ce se usca, cu un pic de apă domoală, înmuiai
bine, strecurai printr-un tifon, sau printr-o
strecurătoare... Vedeai cât cheag trebuie la atâta
lapte (o lingură, două, trei-patru...), atâta lapte,
atâta cheag. Prima dată trebuia să încerci: până
făceai o mămăligă, trebuia să se închege laptele.
MC – Ce fel de brânzeturi preparaţi la
stână?
VB – Telemeaua, caşul., urda...
111
MC – Cum se face telemeaua?
VB – Telemeaua este aparte de caş. O luai
cu o lingură din cazan, până se găta; puneai o
cârpă, un tifon, până se scurgea, şi o puneai în
crintă, [cutie din lemn] cu o găurice într-un colţ,
unde se scurgea zerul. Şi la urmă o tăiai, cu
cuţitul. La urmă, venea sarea; după ce o gătai, o
puneai în saramură. Făceai saramura... să stea oul
deasupra; de nu, se îmbăloşa. Acolo, în crinta aia,
aveam linii şi o scoteai una de alta, ieşea formatul,
frumos.
MC – Brânza de burduf era pregătită altfel.
VB – Da. Aia, după ce se închega [caşul], îl
zdrobeai bine, până ce se cocoloşea. După aceea,
puneai cârpa... tifonul ăla, îl cuprindeai, şi-l puneai
iar în crinta aia unde se face telemeaua. Acolo-l
făceai încet-încet, pe urmă îl puneai într-un cui, în
sedilă, până se zvânta. După aceea, îl puneai pe o
poliţă, să se dospească caşul, stătea câte o
săptămână; apoi îl băgai la brânză.
MC – Burduful îl făceaţi din...
VB – Din pieile de oaie, sau de vită, sau de
porc... [...] Un kilogram se sare, la 40 de kile de
brânză de caş. Iar la urdă, pe jumătate. Adică... o
ferie, o litră sau o jumătate de kil, dai la 40 de
kile.
MC – Spuneaţi mai devreme că, altădată, şi
lâna era importantă pentru dumneavoastră.
VB – Căutată. Atunci, se făcea caiere, se
făcea sfétere1... Erau maşini care o torceau; făceai
ce [piese de vestimentaţie] vroiai... Şi plecai în
lume: la Sibiu, la Bucureşti, la Ploieşti, să o vinzi.
Pieile, tot aşa: le lucrai, le argăseai... Le întindeai,
le curăţai, şi te duceai cu ele până în Moldova, să
tot faci banul... Acolo, în Moldova, este locul... mai
iernat, mai frig iarna; se făcea „mesadă”,
îmbrăcăminte aparte... Vara, [lumea] o da jos, şi
iarna o punea... Punea bumbac, material pe
ambele părţi ale pieii, şi o folosea şi-aşa, şi aşa.
Iarna, puneau pielea de miel, şi vara se lua, umbla
numai cu haina.... Aveau bumbi. Acolo ne luam
piei de astrahan, pentru căciuli...
MC – Probabil că lâna era folosită şi
pentru ţesăturile din zona dumneavoastră...
1
sféter, sfetere, (sfetăr), s.n. – (reg.) Pulovăr gros
de lână. Prin extensie, a primit numele de sfeter și
lecricul confecționat din pănură de lână albă
scămoșată (Dăncuș, 2010). – Din eng. sweater,
pătruns în lb. germ. din Friesland, dar și în
terminologia germană și austriacă a modei din anii
’20; azi cuvântul nu se mai utilizează în limba
germană (Țurcanu, 2005); cf. sveter (< eng. sweater)
(dexonline.ro)
VB – Da, din moşi-strămoşi, din femeie-n
femeie...
MC – Domnule Banciu, în transhumanţa,
sau la văratic, aveaţi tovarăşi ce ştiau cânta din
fluier?
VB – Mai cântau... Unul cu gura, unul cu
fluierul...
MC – Existau şi dansuri ale oierilor?
VB – S-au dus şi alea... Acuma, cu
străinătatea... Era dans frumos, aicea... Iarna te
băgai... cu „Junii” (se spunea), se îmbrăcau
frumos, cu biţuşci de miel, şi haine albe, frumos...
Când veneam acasă, cu feciorii, făceam jocuri,
frumos, la cămin... Amu, s-o zăpăcit lumea...
MC – În zilele noastre, oieritul mai este
continuat în Mărginimea Sibiului? Mai sunt
oieri?
VB – Mai sunt, dar nu mai umblă...
MC – Atunci unde îşi pasc oile, prin partea
locului?
VB – Au umplut lumea: şi-n Banat, şi-n
Dobrogea... Îs rămaşi acolo. Unde s-au putut lipi,
au găsit [gospodării] acolo... Unul colo, unul colo,
îs mulţi... Au plecat, au umplut lumea... Unii, cum
e acuma, în străinătate, vezi pe toate câmpurile
numai oi...
MC – Asemenea oieri mai păstrează
legătura cu Tilişca?
VB – Da, vin... Îşi fac [în alte regiuni]
saivane, câte o căsuţă, şi de venit, vin tot aici,
unde-s născuţi... În timpul sărbătorilor, se trag la
sat, fiecare.
MC – Altminteri, nu-şi mai duc oile în
transhumanţă...
VB – Înainte, le mai duceam şi cu trenul. Am
mai mers şi cu trenul: şi în Banat, şi în Bărăgan,
sau în Dobrogea, şi ne înturnam... Prima dată, nu
stam pe iarnă acolo, veneam aici, aveam fân aici,
le puneam [în tren] şi le aduceam până aici, la
Sălişte. Nu era scump transportul, aşa... Acum
am auzit că nu se mai poate, este scump...
MC – Deci pe atunci puteaţi încărca toată
turma într-o garnitură de tren...
VB – Da, da. 50-60, şi o sută [de oi] într-un
vagon. Şi 120, în vagoane din alea, lungi.
MC – Am observat aici, la Primăria din
Tilişca, o „Asociaţie a Oierilor”. Faceţi parte
din ea?
VB – Băiatul.
MC – Această asociaţie vă ajută cu ceva,
spre pildă în obţinerea de subvenţii?
VB – Vai de lume! Eu n-am fost în Asociaţie.
MC – Am auzit că Ministerul Agriculturii
vrea să acorde subvennţii de 7 euro pe cap de
112
animal pentru cei ce merg în transhumanţă, cu
condiţia ca oile să fie duse cu camioanele, nu
pe jos.
VB – Da, se poate şi cu maşinile... Atunci
erau duse cu trenul, acum cu maşini din alea
mari.
MC – Vorbeaţi de feciorul
dumneavoastră... El este plecat acum la drum?
VB – E aici [în împrejurimile satului].
MC – Am vrut să vă întreb despre
tineretul local, în general. Mai continuă
transhumanţa?
VB – Aoleu... nimic! Oamenii fac „pe
domnii”, care cu şcoala... Ale noastre... dau lâna la
tundător... [Celui] Care le tunde, lâna nu-i
trebuie, îi trebuie bani. Apoi... e bătaie de joc cu
lâna şi cu pieile. Şi s-or făcut negustori peste
negustori, iar de noi – care avem oi – îşi bat joc.
Nu le mai putem ţine, nu rentează: nu scoţi cât
dai. Nu mai ai cu cine mulge oile, nu mai ai cu
cine le păzi; nu mai vine nimeni la oi. Am tot
umblat după ciobani, şi nu mai găseşti, nu mai
vine nimeni de-amu... au rămas ciobanii de râs...
MC – Altădată de unde veneau aceşti
ciobani, de unde îi găseaţi?
VB – De unde puteam! Şi acuma o altă
prostie: la Sfaturi, se dă la oamenii necăjiţi
„ajutorul social”; nu mai prinzi unul să te ajute la
ceva...
MC – Am crezut ca Asociaţia de aici vă
reprezintă interesele, vă susţine...
VB – Ar trebui, dar nu-i întărită ţara asta...
N-am făcut Asociaţia cum a făcut Ceauşescu... Au
votat „Asociaţia”, care au fost particulari, au fost
particulari.... Cu Ceauşescu, ce-am făcut: am dat
contractele de-alea mari, viaţa mi-am mâncat-o
atuncea, am fost ani mulţi în Banat, m-am dus,
am venit, şi-acum nu ne dă nimic pe treaba aia.
MC – Deşi aţi avut contracte obligatorii cu
statul, înainte de 1990.
VB – Da: lână, brânză, carne, porci... Ce-mi
dă mie, [statul]: 400 [Lei, pensie], şi la muiere,
tot 400... Nici medicamentele [nu pot fi astfel
plătite]: bătaie de joc... E am dat şi 800 de piei la
stat, lâna toată de pe oi... Atuncea se plătea, şi
pieile, şi lâna, te mai necăjeai, te duceai la piaţă
[...]

113
 VASILE BRATU
(Tilişca, nr. 301)

Marin Constantin – Ce vârstă aveţi, Domnule

Bratu?
Vasile Bratu – 80 de ani!
MC – La ce vârstă aţi început prima dată
activitatea la stână?
VB – Pă ce să vă spun: pe la 10-12 ani, 15
ani, aşa ceva... La părinţi am fost, ei tot oieri au
fost. Şi-apoi... de când ne-am ridicat, tineret, tot
[în] meseria asta am fost...
MC – Ce putea face un copil de 10 ani la
stână?
VB – Să ştiţi că la 10 ani (când am început),
umblam cu oile, dam în strungă (să se mulgă oile,
cum să vă spun). La 14-15 ani, mulgeam la oi... MC – Baciul era un fel de şef sau „vătaf” al
Până pe la 20 ani, pe-acilea [muncă în ciobanilor?
împrejurimile satului], după aceea... am făcut şi VB – Era un fel de... om mai în etate, cum să
armată... vă spun...
MC – Câte oi treceau prin mâinile MC – Era necesară experienţa...
dumneavoastră, la mulsoare?
VB – Da. Prima dată, cum să vă spun, ai fost
VB – Păi, până la 100 de oi. După aceea,
cioban la sterpe, că n-aveai de muls, şi după nişte
mulgeam şi 150, 200...
ani, aşa, pe la 20 de ani, erai la mânzări [oi cu
MC – După ce aţi fost strungar, şi după ce lapte]. După aceea, baci pe la 25-30 de ani,
v-aţi obişnuit cu mulsoarea oilor, aţi devenit aşa...
cumva şi baci?
MC – Ce rasă de oi aveaţi?
VB – Şi baci, da.
VB – Numai ţurcane.
MC – Care erau atribuţiile unui baci?
MC – Sunt mai productive ca altele?
VB – Închegam laptele, curăţenie [la stână]...
VB – Mai rezistente. După locurile noastre,
Trebuia multă spălătură, curăţenie, la brânză.
erau mai rezistente ţurcanele.
Făceam caş, făceam telemea; la început, făceam
caş, să ştiţi. Caşul îl strângeam aşa, în mâini, îl MC – Domnule Bratu, când aţi pornit
făceam brânză de burduf; aveam crintă, storceam prima dată în transhumanţă?
caşul acolo bine, îl lăsam de se dospea, şi îl băgam VB – Pe la 20 de ani, meream...
în burduf – în piele de oaie, aşa-i spuneam la noi. MC – Mergeaţi cu turma părinţilor.
Aşa se făcea, şi după aceea, ce ştiu eu cum, după VB – Da, ceilalţi [tovarăşi de drum] erau
nişte ani, s-a mai ridicat lumea, făceam telemea. mai mari ca mine, până la 20 de ani.
Telemeaua o făceam altfel, nu ca pe caş, aşa; o MC – Eraţi tot un fel de ajutor.
băgam la putini (cu sare, cu saramură...), din lemn VB – Da, la noi se spune la ăl mai mare,
de brad. „vătaf”, şi la ăl mai mic „boitar”. De la 25 de ani,
MC – Ieşea mai bună telemeaua din aşa, „vătaf” ni se spunea.
asemenea recipiente din lemn? MC – Mergeaţi la drum cu rudele, sau...
VB – Da! Acum, [oile] sunt mulse în găleţi VB – Cu cine te potriveai. Tot cu oameni de
de tablă; noi, numai în găleţi de lemn mulgeam. sat mereai, cu neamuri, cu străini: indiferent...
Din lemn, de ce (aşa şi era): mulgeam laptele şi-i După cum te potriveai.
dădeam cheag de când îl mulgeam (cheag de la MC – În ce direcţii, sau către ce regiuni, aţi
oaie); iar lemnul ţinea laptele cald. Cum e acuma, călătorit astfel?
[găleţi de] tablă, aia ţine mai rece, nu ţine aşa, VB – Prima dată, am plecat pe Ardeal:
ştiţi... Şi părinţii noştri când făceau [telemeaua], Târnava Mică, Târnava Mare, Târgu Mureş...
ieşea mai bună din [vase din] lemn, decât din După aceea, după nişte ani, când s-or schimbat
tabla asta... Acuma sunt cazane mari, de tablă, treburile, am mers în transhumanţă în Banat,
aşa... Timişoara, Arad...

114
MC – Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă?
VB – Păi meream... 15-20 de zile. Numai pe
jos.
MC – Nu foloseaţi atelaje...
VB – Nu. După aceea, când am mers în
Bărăgan (şi acolo am fost), am mers cu trenul; era
transportul mai ieftin. După aceea, când s-or
adunat nişte ani, s-a scumpit transportul, şi-am
început a veni pe jos. Meream până-n Bărăgan,
Dobrogea...
MC – Acolo, rămâneaţi pe toată perioada
iernii.
VB – Da. Şi primăvara veneam înapoi.
MC – Dar când era momentul plecării?
VB – Prin octombrie. Orişicând, şi spre Banat,
în momentul ăla plecam, prin octombrie.
MC – Ajunşi în Banat, sau în Dobrogea, vă
stabileaţi acolo „tabăra”...
VB – Acolo ne stabileam pe unde puteam!
Pe unde ştiam, pe unde puteam, iernam pe acolo.
MC – Era iarna mai blândă acolo, puteaţi
ţine oile afară.
VB – Aşa, tot afară, sub cerul liber: în câmp.
MC – Dar dumeavoastră, oamenii, unde vă
adăposteaţi, cum vă încălzeaţi?
VB – Să ştiţi că tot afară stăteam! Aveam pe
măgari tot ceea ce ne trebuia pentru mâncare.
Luam [cele necesare] de pe măgari, făceam
focul, unde ajungeam, unde puteam; de găseam
un lemn, un pom, făceam mămăligă... Numai pe
măgari [erau ţinute alimentele].
MC – Câţi măgari aveaţi
dumneavoastră?
VB – Trei-patru, şi cinci... Mă rog...
MC – Dar cioporul de oi cât avea?
VB – La început, 500-600, cam aşa.
MC – Deci pentru un asemenea şeptel
erau necesari 4-5 măgari...
VB – Da, trei-patru câini... Câinii erau
definitiv [cu oile], iar oamenii (cât nu începeau
oile a făta), eram cam trei inşi.
MC – Oile fătau tot la câmpie...
VB – Da, prin 15-20 februarie, către 1
martie, fătau.
MC – Nu le era frig, mieilor?
VB – După cum era temperatura, se mai
întâmpla de mai îngheţau... Cum să vă spun: erau
ierni mai blânde, erau ierni mai grele, şi în tot
felul. Dar tot afară fătau.
MC – Mieii rămâneau acolo până la
întoarcere.
VB – Da.
MC – Întoarcerea era tot pe jos?
VB – Tot pe jos, da. Întoarcerea era către...
pe la 1 mai, puteam ajunge acasă.
MC – Domnule Bratu, cum vă orientaţi pe
aceste drumuri de oieri? Aveaţi anumite
repere?
VB – Cum să vă spun: pe unde era [drumul]
mai drept, pe unde nu erau sate, mai ocoleam
satele. Şi şoselele mari. De exemplu, dacă
meream anul ăsta în Banat, ocoleam oraşele,
satele mai mari... [Pe] Drumurile care nu erau
umblate de maşini, ştiţi... Ocoleam.
MC – S-a întâmplat ca, în transhumanţă, să
întâmpinaţi probleme deosebite?
VB – S-a mai întâmplat... Erai cu oile, le lăsai
pe unde nu trebuia...
MC – Era nevoie să vă înţelegeţi cu
localnicii...
VB – Da, te împăcai, unde te lăsau; unde
nu...
MC – Ce ne puteţi spune despre animalele
sălbatice? Le-aţi întâlnit?
VB – Da. Uite, când eram pe Târnăvuri, cum
v-am spus, pe-aci, pe ardeal, erau lighioane: lupi.
În Banat, când meream, nu erau lupi. Şi-n
Bărăgan, tot la fel; în Dobrogea, acolo, erau prăsiţi
nişte „şacali” (le spuneam), cum să vă spun, erau
nici lupi, nici vulpi: erau aşa, între ele...
MC – ... o specie intermediară.
VB – Aşa! Le spuneam „şacali”, care sunt şi-
acum în Dobrogea.
MC – Sunt înrudiţi cu lupii, probabil.
Animale de pradă...
cu VB – Da.
MC – Cum le făceaţi faţă?
VB – Numai cu cânii. Şi noi, dar numai cu
cânii, fără de care nu făceai nimica. Nu puteai
fără câni.
MC – Alte animale sălbatice?
VB – Vara, la munte, ursul. Numai la munte.
MC – Ea mai pericolos ursul decât lupul?
VB – Pe o parte mai periculos, pe de alta,
nu; cum să vă spun, cu ursul nu poţi să stai, chiar
când câni buni să ai. Lupul fugea mai tare. Ursul
mai făcea... chiar şi pe ciobani îi mai trântea...
MC – În transhumanţă fiind, erau situaţii în
care oile dumneavoastră (unele dintre ele) se
îmbolnăveau?
VB – Da. Ştiam noi... le tăiam pe la ochi, de
gălbinare, cu mâna noastră... Se umflau, le
sângeram, le dădeam sângele pe nas...
MC – Erau anumite cereale pe care nu le
puteau consuma?
VB – Da, nu le puteai trata, adică... ştiam
noi, ciobanii, ce să facem, nu să le ducem la
115
doctori veterinari. Le vindecam, noi! Se întâmpla
de le şi tăiam! De exemplu, se umflau de porumb,
dădeau de tocătură... Rapiţă, trifoaie... era iarba
bună, de mâncau multă, de se umflau...
MC – Erau deci cazuri când trebuia să le şi
sacrificaţi....
VB – Da, multe nu le puteai scăpa.
MC – Cunoşteaţi şi descântece de
vindecare, de exemplu atunci cţnd o oaie era
muşcată de un şarpe...
VB – Se mai întâmpla, la uger la muşca.
Era.... nu viperă, de la muşca, era nevăstuica! Le
muşca, şi trebuia să le speli tot cu piele de
nevăstuică, cu lapte le spălam pe buză, aşa, şi
scăpau, să ştiţi... Nu prea aveam piele [de
nevăstuică], să o purtăm cu noi, pe măgari, aşa...
Aveam acasă. Era un leac aşa, băbesc: tot cu piele
de nevăstuică se spăla... Era mai rar, dar se
întâmpla.
MC – Aţi menţionat adineaori crinta,
putinele... Ce alte unelte mai avea un baci la
stână?
VB – Era un ol tot de lemn, unde puneam
saramura, unde puneam bucăţile de telemea, şi
de-acolo le băgam la putini...
MC – Sunt unelte pe care le foloseaţi la
văratic...
VB – Da, pe timpul verii. Toamna, le spălai şi
le puneai bine, şi le foloseai ani de zile.
MC – Acest păstorit pe durata verii avea
loc în împrejurimile satului...
VB – Da, erau munţii comunali. De exemplu,
într-o vară mergeam într-un munte, într-o altă
vară, în alt munte... După aceea, chiar în anii de
pe urmă, noi am avut fânaţe, aicea, la Tilişca;
fânaţe ale noastre, părinteşti. Tatăl meu (ca să vă
spun cinstit) a avut pământ foarte mult, şi pe ăla
era fânaţul nostru. Nu chiar sus, mai sub munte:
la fânaţe, unde se coseau. Făceam fân pentru
iarnă. Să vă mai spun şi altceva: mai la început,
veneam şi aicea, de iernam aicea cu oile, să ştiţi.
Au fost şi ierni aşa. Mergeam către Târnăvuri, mai
pe aproape, şi veneam la iernat aicea. Aveam
colibi, de le avem şi-acuma, grajduri („saivane”, le
spuneam noi). Şi numai acum, ultimii ani, la
treizeci şi ceva de ani (vârsta mea) am început a
merge în Banat. Şi-n Oltenia am fost (la Calafat),
şi-n Muntenia.... În toată ţara am fost.
MC – Asta, după ce v-aţi întemeiat propria
familie.
VB – Aşa, după ce ne-am căsătorit, am
început a pleca în Banat, în Oltenia, în Bărăgan, în
Dobrogea... Copiii mei, acuma, îs rămaşi în
Dobrogea.
MC – Şi la ora asta...
VB – Da. Am doi băieţi, şi-s rămaşi cu
meseria asta în Dobrogea, vară-iarnă...
MC – Atunci când mergeaţi în
transhumanţă însoţit şi de alţi săteni...
VB – ... după cum ne nimeream!
MC – ... Presupun că turmele se
amestecau.
VB – Când plecam, cum v-am spus, 500-500
de oi, le ţineam mai bine [astfel].
MC – Cum deosebeaţi oile dumneavoastră
de ale altora?
VB – Aveam semn la ureche, [pentru]
fiecare oaie.
MC – Erau semne inventate de
dumneavoastră înşivă?
VB – Nu, de exemplu tata a avut semnul
ăsta, la ureche, cum s-ar spune, eu am avut
acelaşi semn, şi tot aşa l-am ţinut...
MC – La rândul dumneavoastră, l-aţi
transmis către...
VB – Da, şi la copii, acum, tot la fel, ăsta
semn la ureche. Şi le mai şi boiam, câte-o boială,
aşa, una roşie, una neagră, aşa... Le mai şi boiam,
dar aia ţinea numai până le tundeai, ştii, dar
semnul la ureche era cât trăia oaia.
MC – În afara brânzeturilor pe care le-aţi
amintit, lâna avea o valoare pentru
dumneavoastră?
VB – Era foarte importantă, în timpul ăla,
atunci [înainte de 1990], acuma e pe nimic, nu
se mai plăteşte. Dar atunci lâna se plătea foarte
bine. Ca să vă explic aşa, cum era pe atunci lâna
şi brânza: era şi brânza [preţioasă], dar cam cu
lâna scoteai oile din iarnă, scoteai cheltuielile...
Dacă aveai brânza, erai bine, dar cu aia [lâna]
scoteai venitul oii... Dar acum lâna e ieftină,
ieftină, nu s-ar mai scoate [cheltuielile], ştiţi şi
dumneavoastră. Acuma, din lână nu plăteşti nici
tunzătorii, dacă vin oamenii să-ţi tundă oaia, îi mai
scump: plăteşti cam cât face lâna... Dar atunci,
era lâna foarte bine plătită.
MC – Această lână, în afară de a fi fost bine
plătită, era folosită şi pentru îmbrăcămintea
ciobanilor?
VB – Da. Făceam (de exemplu) cioareci din
lână, straie de lână, se folosea tare pentru casă,
toate din lână... Iarăşi, făceam cojoace din piele de
oaie, umblam iarna cu ele, nu puteai sta [altfel, la
oi].
MC – Deci aceste piese de vestimentaţie
erau făcute în sat, nu cumpărate.
VB – Erau făcute de femei, acasă; cojoacele
erau făcute de oameni tot de ciobani [cojocari]...
116
MC – La drum fiind, poate şi în perioada
sărbătorilor...
VB – Da, stam. Ne mai schimbam, când nu,
stăteam...
MC – Mai puteaţi atunci ajunge pe la o
biserică, la vreo rugăciune...
VB – Nu mergeam...
MC – Nu vi se făcea dor, pur şi simplu, de
casă, de cei drgai?
VB – Nu! Ştiam, atuncea, aşa, şi ne plăcea
meseria, ca să vă spun drept... Îţi plăcea să-ţi faci
oi mai multe, şi să-ţi faci gospodărie... Asta a fost,
cum să vă spun, un... obicei, ca să ai oi, şi nu
oricine stă la treburi de-astea... Dar noi, care am
fost... pasionaţi tare de oi, să-ţi faci căşi [case],
treburi de-astea, ne-a plăcut... Ne-a plăcut.
MC – Pe atunci, dumneavoastră – sau
tovarăşii de drum – cunoşteaţi anumite
cântece sau balade de-ale ciobanilor...?
VB – Da! Eu nu ştiu, dar era care cântau
fluierul... Ăştia erau puţini, noi n-am învăţat, dar
erau... Când ne întâlneam, de exemplu, cu tilişcani
de-ăştia, în transhumanţă, ţi-era dor, mai mereai
prin câte-un sat, sau te cunoşteai cu străini... Erau
poienari în transhumanţă, jinari din ăştia,
novăceni, te întâlneai şi-ţi era drag, „Pe unde-ai
fost, tu ce-ai făcut...?”
MC – Unii consăteni tilişcani mi-au vorbit
de crucea bradului... Aţi auzit de aşa ceva?
VB – Nu, cum să vă spun: în ţara asta,
fiecare are obiceiul lui, ştiţi... Erau şi la [regiunea]
Braşov, cu transhumanţa, eu n-am ştiu de „crucea
bradului”...
MC – Aţi avut însoţitori pe care să-i fi
văzut gustând muguri de salcă?
VB – Da, era la Paşti. Dacă nu aveam Paşti,
luam muguri de salcă! Când înmugurea salca,
primăvara, luam un mugure de salcă în gură, în
loc de Paşti... Asta era: dacă nu puteai să mergi la
o biserică, să iei Paşti, luai un mugur de salcă.
MC – Domnule Bratu, la văratic (atunci
când eraţi baci), sau poate şi pe drumurile
transhumanţei, aveaţi o anumită reţetă de
mâncare, vă găteaţi ceva anume?
VB – Ştiţi ce era la bază? Mămăliga era
zilnică, şi brânza. Şi când se întâmpla cu o oaie,
rar când se gătea carnea, că nu ne lăcomeam să
tăiem oile sănătoase, dar se mai întâmpla (cum v-
am spus). Din cinci-şase sute de oi, se mai
întâmpla una, ori de un lup stricată, ori de iarbă...
Noi pregăteam carnea, de stătea... „sloi”, îi
spuneam noi, adică fierbeam carnea şi seul ei,
dacă era oaia bună, îşi lăsa grăsime în seu, şi îl
luai aşa, cum ai lua o pâine, aşa, şi-l aveam de-
încălzeam din el, şi mâncam. Tot noi îl pregăteam,
nu altcineva.
MC – În zilele noastre, oieritul este la fel la
Tilişca?
VB – Tot acelaşi lucru este, dar nu mai este
transhumanţă, îs toţi pe loc, acuma... Acuma,
majoritatea nu mai pleacă pe jos în
transhumanţă, îs toţi cam... Cum să vă spun:
Mărginimea asta a cam umplut ţara, şi care pe
unde a fost, pe-acolo s-o „colocărit”. Şi-a
cumpărat pământ, şi-a făcut o casă, de stau pe
loc, care pe unde a fost, toţi s-au pripăşit pe-acolo.
Cam de la Revoluţie încoace.
MC – Este mai simplu, mai comod, astfel?
VB – Mai uşor! În ce condiţii stau ciobanii
acuma, noi când am fost în transhumanţa, nu
erau condiţiile astea...
MC – Chiar şi feciorii dumneavoastră din
Dobrogea, locuiesc acum acolo...
VB – Da, stau acolo. Şi-au făcut de casă în
sat, şi au gospodărie acolo... Îs de la Medgidia
spre Negru Vodă, chiar spre graniţă cu Bulgaria:
pe-acolo s-au aşezat.
MC – Deci această transhumanţă „pe jos”
nu mai este de actualitate.
VB – [Oierii] Nu mai umblă acuma. Stau pe
loc, vară-iarnă, acolo stau. Vin cu maşinile, acuma.
Turma nu mai pleacă.
MC – Am auzit de subvenţiile Ministerului
Agricultorilor pentru oieri, astfel încaât aceştia
să-şi transporte oile în camioane...
VB – Or mai fi şi de-aia care se mai duc, dar
să ştiţi că [majoritatea] cam stau pe loc... Mai vin
pe jos, uite chiar am un cuscru care vine vara; are
nişte munţi aici, numai cu sterpele, vine la munte,
cu maşinile le aduce. Mai sunt, cu maşinile, care
vara le aduc la munte, şi toamna le duc înapoi.
Dar la noi nu mai vin, băieţii. Au mai adus
berbecii, băieţii mei, vara, aici, dar nu la munte,
[ci] unde avem noi fânaţele; că acolo, în
Dobrogea, sunt călduri mari, şi făceau viermi, aşa,
ştiţi... Era mai vreu de ţinut vara acolo, şi mi-i
aduceau vara aicea, la munte. Îi aduceau cu
maşina lor, au maşină mare, şi-i aduceau aici, îi
duceau înapoi... I-au mai adus pe berbeci.
MC – Am observat, aici, la primărie, o
Asociaţie a Oierilor din Tilişca. Faceţi parte
din ea?
VB – Noi, nu.
MC – Dar această asociaţie are vreun rol
în oieritul local?
VB – Da, are. E un preşedinte pus, care, ce
ştiu eu, cu subvenţia pe care le-o dă,
administrează, să aibă baia făcută, cum le facem
117
toţi, toamna, baie la oi, pentru râie... Mai sunt
ceva [oieri asociaţi], aici în jurul Sibiului.
MC – Pot face parte din asociaţie şi cei ce
locuiesc altundeva?
VB – Da, dacă locuieşti în Banat, tu ai
asociaţie, dacă locuieşti în Dobrogea... oriunde eşti,
acolo ai asociaţie.
MC – Domnule Bratu, ce atitudine au
tinerii din Tilişca faţă de transhumanţă?
Continuă ei, această ocupaţie?
VB – Să ştiţi că am nepoţi care s-au luat de
meseria asta. Un nepot a făcut liceul, acuma face
facultatea [la „fără frecvenţă”], şi-i la oi! Acuma
se cere şcoală şi la ciobani, să ştiţi. Înainte făceam
patru clase, dar acuma li se cere şcoală... Tot la
meseria asta [vin], care-s din tată-n fiu... Mai sunt
şi aşa, care fac şcoală.
MC – Cei care continuă îşi dau seama,
probabil, că meseria are un viitor. Nu le e
ruşine...
VB – Nu e ceva ruşinos să fii cioban! Să vă
spun: când eram în armată, erau mai deştepţi
ciobanii ca acei ţărani de la plug, sau de la
coasă... Ciobanii cum erau mai deştepţi: erau mai
umblaţi prin lume, mai multă experienţă. Ştiai
ţara, cunoşteai ţara... Umblând, te deştepţi, te
face [astfel] munca şi treaba, aşa... Numai să-ţi
placă, şi să nu munceşti degeaba!

118
POIANA SIBIULUI

119
 CONSTANTIN BANU
(Poiana Sibiului, nr. 1119)
Marin Constantin - Domnule Banu, vă
mai amintiţi când aţi fost prima dată cu oile ?
Constantin Banu - În 1932 [născut în
anul 1920]! La 12 ani. Nu puteam... decât să dau
la strungă. Dar de la 12 ani, am fost cioban.
MC - Pe atunci, păşteaţi oile părinţilor,
sau...
CB - Şi ale satului.
MC - Aveaţi şi fraţi la stână?
CB - Aveam fraţi mai mulţi, sigur: am fost
şapte fraţi (cinci fraţi şi două surori).
MC - În ce regiuni aţi mers cu oile?
CB - Prima dată, am fost în Moldova, la
Ghidigeni [judeţul Vaslui], aproape de Bârlad. Pe
urmă, am fost la Ciortolom [judeţul Vaslui], acolo
am stat 10 ani, pe moşie boierească... La moşia
lui Florescu. Înainte de război. Când a venit
războiul, acolo m-a găsit, la Ciortolom, comuna
Criveşti. Asta a fost înainte, până să fac [armata].
Cătănie, eu am făcut pe timpul războiului.
MC - Unde aţi fost cu armata?
CB - Cătănia am făcut-o la Bârlad, la
[Regimentul] 23 Artilerie (am fost tunar). Am
scăpat de Cotul Donului, că a plecat regimentul cu
recruţi cu tot (a fost prima dată cu recruţi în `42);
toamna [1942] a plecat regimentul la Cotul
Donului. A mai rămas aci... zis de „[Divizia] a
doua”; întâi şi trei au plecat pe front; eu făceam
parte din partea a treia... La Artilerie; unu şi trei
erau cu Infanteria. Eu am scăpat, că am fost cel
mai bun din baterie...
Aveam nişte tunuri noi, de „100”,
„Škoda”. S-a înfiinţat un centru de instrucţie,
acolo, la Bârlad, din patru regimente de artilerie;
era şi un locotenent, neamţ, venit aci. Cei care au
venit, din regimente, nu au avut tunuri de-alea, şi
nu ştiau regulamentul la tunuri... Deci am rămas
trei din Divizia a Treia, din Regimentele 7, 8 şi 9
de Artilerie; câte unul din fiecare baterie (din
Bateria a Şaptea, am rămas eu).
Am rămas instructor, şi pe urmă, am
plecat cu recruţii, iar pe front... Venea frontul
înapoi, era frontul pe Nipru. În spatele frontului,
am fost oprit la Alexandovsk [Zaporizhia, Sud-
estul Ucrainei, pe Nipru]; acolo mi s-a umflat un
picior... Domnul căpitan: „Du-te la infirmerie!” M-
am dus la infirmerie; când m-a văzut un
locotenent, acolo, m-a pus să plec la Odessa, la
spital. „Cum să plec, domnule locotenent, că eu
am avut secţia a doua în primire: armament,
cazarmament... şi câte, câte... Cum să trăiesc eu,
la spital?!” La Odessa, la spital, era un doctor, m-a
băgat acolo; venea la noi în fiecare dimineaţă, „Ce
faci, Costică, ce te doare...?” Iacătă-l într-o zi, cu
un colonel, cu doi-trei după el. (Eu am mai fost
bolnav la piciorul ăsta şi de-acasă). Dar eu n-am
spus că am vrut să merg pe front... Eu citeam
cărţi... de la Alexandru Macedon şi până în
prezent, la Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu...
eu am fost cu istoria. Am citit şi cărţi bisericeşti. Le
ştiam pe toate...
M-am dus în fiecare vară la Techirghiol,
în 40 de ani... La început, atuncea, mă duceam pe
malul mării. Şi într-un grup de oameni, acolo –
inginer, popă, profesor, avocat... – am discutat,
aveam curaj să mă bag în ei... „Care e cea mai
răsunătoare victorie a lui Napoleon?” Nu ştia nici
unul... Atunci, m-am băgat între ei: „Domnilor,
vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră! Nu vă
supăraţi pe mine, eu sunt cioban... Ştiu cinci clase
primare, nu mai mult. Vreţi să vă spun care a fost
cea mai răsunătoare victorie a lui Napoleon?” A
zis unul dintre ei, popa: „Ia zi, dom’le, ce ştii
dumneata?” „Cea mai răsunătoare victorie a lui
Napoleon a fost [la] Austerlitz... 2 Decembrie
1805!” Au rămas, toţi, încremeniţi! „Dar de unde
ştii, dom’le?!” „Am citit!” [...]
... Mai departe, tot am fost cioban, la noi
la stână; mai aveam şi oi adunate, dar [în
principal] cu oile noastre...
MC - Domnule Banu, care era programul
de zi al oieritului dumneavoastră, vara?
CB - Dimineaţa, mulgeam oile. Mâncam şi
plecam cu ele. Veneam la 12:00, le mulgeam,
mâncam, mai stam un pic, şi plecam iară cu ele.
Seara, veneam la şase; le băgam la strungă,
mulgeam, şi iar mai plecam pâna la 10:00... Pe
urmă, veneam şi ne culcam, şi tot aşa făceam în
fiecare dimineaţă.
MC - Pe unde aţi mai ajuns cu oile
dumneavoastră?
120
CB - După ce am fost catană în Basarabia,
am fost acolo [cu oile] [în Moldova], zece ani.
Au fost tata şi ceilalţi fraţi... de la Iargara
[Republica Moldova, Raionul Leova] mai încolo,
nu mai ştiu cum
i-o zis la satul ăla, că eu am stat puţin pe-acolo
(eu eram catană)... De-acolo am plecat, apoi am
venit în Muntenia... A venit războiul, în ’44. Ne-am
oprit la Călăraşi, în Baltă la Călăraşi...
MC - Eraţi acolo cu oile dumneavoastră?
CB - Erau oile noastre. Am fost cu trei fraţii...
Unul din fraţi, n-a mai venit de pe front; a fost cu
patru ani mai mare ca mine, el a rămas la Cotul
Donului, la Stalingrad: n-a mai venit de-acolo... Un
colonel i-a dus la Stalingrad; lumea fugea de la
Cotul Donului... Un ticălos de colonel i-a pus să se
ducă la Volga, să cânte „Volgă, Volgă, dai de
vodcă!” La Stalingrad, erau nemţii... dar erau...
concentraţi, că au venit ruşii... Americanii le-au dat
ruşilor nişte tancuri groaznice... Mi-a spus mie, un
segent de la Cotul Donului (a văzut că vine
tancul)... [Era] lovitura a şaptea... Aveam... cam cu
patru şi cu cinci era tragerea, ghiuleaua... Iar cu a
şaptea se făcea praf, cel mai tare... Sergentul a
văzut că ăştia nu trag bine, că era ochitor... M-am
pus eu acolo... nu mai scăpăra şi se oprea tancul,
nimic nu-i mai făcea faţă, aşa blindaj a avut de
grozav, ruşii, atunci, de le-au dat americanii...
MC - Domnule Banu, dumneavoastră
rămâneaţi cu oile acolo, în Balta Călăraşului, şi
pe timp de vară, şi pe timp de iarnă?
CB - Şi pe vară, şi pe iarnă... Nu ne-am mai
întors niciodată cu oile [la Poiana]. Acolo am stat
tot timpul, cât am avut oi... Am fost pe la Mihai
Bravu, către Giurgiu, pe-acolo... Ne-au scos de-
acolo, au venit unele colective, au făcute ferme,
pe-acolo.... Era un poligon cătănesc, al armatei:
am stat acolo cât am mai putut, şi când n-am mai
putut, eu am plecat şi-am venit acasă... M-am
apucat de negustorie; aveam patru copii, aveam
greutăţi aci... Trebuia să fac ceva...
MC - Ce fel de oi aveaţi dumneavoastră pe
vremea aceea?
CB - Ţigăi, [cu] lâna mai specială, mai de
calitate ca ţurcana... Oaia ţurcană are lâna mai
tare ca oaia ţigaie. Era mai... călducă, lâna oilor
ţurcane, la munte. Ori noi, acolo pe jos, spre
mare... era altul, aerul: de-aia, ţigăi...
MC - Pe vremea aceea, aveaţi obligaţii în
cote către stat?
CB - Da! Aveam cote... am pensia de pe
urma cotelor. Numai [că] am pensie mică.
Erau întâi [cotele în] miei. După aceea,
se tăiau mieii, şi venea brânza. Se tundeau oile,
vindeai lâna, mulgeai oile până toamna. Toamna
până primăvara, numai iernai; n-aveai ce mai da
toamna, de când se găta, n-aveai de ce mai
mulge... Şi-n toţi anii, aşa.
MC - Iernatul se făcea pe islazul comunal?
CB - Eram prin Baltă, era islazul Sfatului
[popular]; nu era comunal, era al statului. Pe
urmă, a venit ferma şi a semnat porumb, şi
culegeau soldaţii, porumbul; mai rămânea porumb
pe-acolo, dar ciocanii [tulpinele] nu-i tăia nimeni;
şi-apoi, ne băgam noi cu oile, toamna, şi toată
iarna stam acolo, în porumbiştea aia, până
primăvara.
MC - Aveaţi colibe, saivane?
CB - Apoi... aveam cum aveam, câte o ţâră
de colibă, ce mai aveam, ce nu mai aveam... În
sfârşit, am fost în toate felurile, şi cu colibă... Cât
am stat, întâi, acolo la Călăraşi, aveam lucru ca
lumea, colibă ca lumea, tot într-un loc, sigur că
da...
MC - Cum vă protejaţi de frigul iernii?
Aveaţi haine groase?
CB - Aveam şi de una, şi de alta... Aveam de
toate, acolo: şi haine groase, şi haine subţiri...
Îintâi, aveam cojocul... Eu făceam cojocul, din piei.
MC - Deci eraţi şi cojocar!
CB - Nu eram „cojocar”, dar îl puteam face.
Tata – Dumnezeu să-l ierte! – făcea cojoc, şi-apoi
am învăţat şi noi. Dar nici el n-a fost cojocar, tot
aşa a fost şi el [oier]... Trebuia să te înveţi să-ţi
faci cojocul: cine să-ţi tot facă?!
MC - Domnule Banu, care era hrana
dumneavoastră, ce vă găteaţi, la oi fiind?
CB - În primul rând, era brânza. Dacă...
murea câte-o oaie, o făceam tocan; o fierbeam în
seul ei. O adunam în ceva [...] şi-apoi mâncam
cam aşa ceva, Dumnezeule... trebuia să mânci.
MC - Aţi întâlnit în transhumanţă şi
animale sălbatice, animale de pradă?
CB - Lupii, vulpile... Lupii veneau şi când am
fost în Moldova, şi-n Basarabia; şi-aci [în
Muntenia] venea lupul. Nu-l vedeai, că venea
noaptea. Aveam câini şi se luau după el...
MC - Dar în situaţiile în care oi de-ale
dumneavoastră se îmbolnăveau, cum le
vindecaţi?
CB - Prima dată, îi lăsai sânge, pe nişte găuri,
aicea [la cap]... Dacă era de fiere, se întindea... şi
cu jar îi frigeam buricul, de fiere... Dacă erau boli
mai serioase... venea doctorul, le făcea injecţii...
MC - Domnule Banu, când începea fătarea
oilor dumneavoastră?
CB - Pe la 1 aprilie. Mai aveam... făceam
adăposturi cu stuf, până fătau oile... Stam acolo...
121
MC - Şi primăvara, şi vara?
CB - Tot acolo, da. Unde stăteam, acolo
fătam oile. Pe urmă plecam de-acolo, dacă nu mai
puteam sta pe vară. Ne duceam la Mihai Bravu
[judeţul Giurgiu]...
MC - Acolo erau păşunile de vară.
CB - Da. Mai eram câteodată şi asociaţi, au
mai fost, că au venit comuniştii ăştia cu necazuri
mari pe noi, cu cote peste cote... Trebuia să dai
cotele, să faci, să dregi... Oile se împuţinau şi nu
mai puteai creşte miei. Că nu mai aveai ce face cu
alde maică-sa, dar şi cu mielul... Îl tăiai! Oile se
împuţinau, mai mureau. Şi-apoi ne asociam, mai
cu unul, mai cu altul: aşa făceam.
MC - În asemenea situaţii în care vă
întovărăşeaţi cu alţi oieri, cum deosebeaţi oile?
CB - Eu aveam semn la oi: la ureche! Un
singur semn pentru noi; fiecare avea semnul lui.
MC - Iar fraţii dumneavoastră...?
CB - Şi ei aveau semnele lor, separat. Fiecare
frate a avut semnul lui.
MC - Aceste semne de identificare a oilor
erau preluate de la părintele dumneavoastră?
CB - Păi de la el au fost, prima dată; pe
urmă, s-au făcut... dintr-una, într-alta... Am mai
cumpărat, mă rog. În sfârşit...
MC - Domnule Banu, ce fel de brânzeturi
fabricaţi dumneavoastră, vara, la stână?
CB - Telemeaua! Mulgeam oile, încălzeam
[laptele], aveam cazan acolo; puneai cheagul...
MC - Era cheag cumpărat?
CB - Da. Mai făceam de la miei de-ăştia, cruzi.
Dar cel mai mult, praf cumpărat: îl pregăteai după
cum scria pe cutie! La 10 kile de lapte, era într-un fel
[o anumită proporţie], la 20 de kile, altul, şi aşa
mai departe. Aveam o crintă...
MC - O cutie din lemn...
CB - Da. Şi-aici pe crintă, două scânduri, tot
aşa, pregătite, şi peste ele o pânză... Luai de-acolo
[din cazan], când se închega, şi puneai aici, pe
pânza aia... Şi cu cuţitul tăiai mărunt, adunat...
Curgea zerul, acolo, jos (era şi ceva, acolo, unde
să curgă zerul). Legam şi puneam o plasă pe el, şi
o piatră... ca să se strângă, pe el, acolo. Iar când
nu mai curgea nimic [zer], acolo, desfăceam şi
tăiam marginile, deasupra... Legam iară, şi un
pietroi mai mare! Aveam un loc cu saramură,
făcut de sare... Veneam şi cu cuţitul... tot linie,
tăiam feliile [de brânză] la fel. Şi le băgam acolo
[la saramură]. Şi când venea altă [serie], luam
[feliile sărate] şi le băgam în putină. Aveam
putini din lemn de brad.
MC - Era mai bun lemnul de brad, ca alte
esenţe?
CB - Aşa erau: numai de brad.
MC - Lâna oilor dumneavoastră era
importantă? Avea ea o valoare pentru oieri?
CB - Sigur că avea! Mai târziu, veneam cu
lâna acasă, şi s-a făcut fabrică de... torcea lâna. O
torceam acolo şi ne duceam cu ea prin târguri: la
Cluj, la Târgu Mureş, la Baia Mare, la Satu
Mare... Apoi ne duceam prin Moldova: la Bacău,
la Câmpulung Moldovenesc, la Dorohoi... Umblam
prin toată lumea... că numai aşa se putea trăi.
MC - Domnule Banu, umblaţi în toată ţara
cu lâna sau cu branza oilor dumneavoastră...
CB - Cu brânza, la Bucureşti!
MC - ...În acelaşi timp, aţi avut locuinţă
permanentă în Poiana Sibiului.
CB - Când m-am însurat, a fost aici casa
muierii. Am venit aici... stau aici [la adresa
actuală] de 60 de ani.
MC - În transhumanţă fiind,
dumneavoastră obişnuiaţi să cântaţi cu fluierul?
CB - Nu prea ştiam [cu fluierul], ştiam să
cânt cu gura! Şi am învăţat poezii, şi acuma le
spun la monument [Monumentul Eroilor], la
Ziua Eroilor...
MC - Aceste poezii vorbesc şi despre oieri
şi viaţa pastorală?
CB - Nu, [ci] de Războiul din `77...
„Rugămintea cea din urmă”, de George Coşbuc...
MC - Dată fiind ocupaţia dumneavoastră –
transhumanţa în câmpie – aveaţi timp să
participaţi la nedei, la sărbătorile pastorale din
Mărginimea Sibiului?
CB - Dacă aveai timp, veneai; dacă nu,
trebuia să stai acolo, la treabă. Dar mai veneam,
când ne rânduiam. Veneam cu rândul, aşa, ne
potriveam... aveam câte-un cioban (atunci erau
ciobani şi ascultare...)
MC - De unde erau de fel aceşti ciobani ai
dumneavoastră?
CB - De acolo, de unde eram noi [cu oile la
iernat]. Erau ăia... nu de la Vaideeni... erau ăia
mai buni numai de la Baia de Aramă [judeţul
Mehedinţi], de-acolo, din locurile alea de sub
munte... Ei, de felul lor, erau ciobani, că era
sărăcie pe unde stau ei, pe-acolo... Şi plecau
ciobani, de când erau mai mărişori, plecau şi erau
tot ciobani. Ăia erau mai buni ca orişice altul
cioban...
Erau ciobani şi de pe-acolo [din câmpie],
dar erau mai hoţi, mai şi furau... Ăia [din Baia de
Aramă] earu mai serioşi. Erau departe [de
locurile de baştină], nu puteau fura, că n-aveau
unde duce...
122
MC - Domnule Banu, aţi lucrat ca oier sau
cioban, şi pentru CAP?
CB - Nu, n-am lucrat.
MC - Aţi stat cu oile proprii mai tot
timpul, acolo, în Bărăgan...
CB - Da. În toate [zonele] unde-am fost,
acolo am stat, ne-am [şi] mutat... Spre Dobrogea
am tot fost, cel mai mult...
MC - Acolo, în Dobrogea, aţi întâlnit şi
oieri aromâni, machedoni?
CB - Da, da... Ăia erau negustori, s-au făcut
negustori, dăi dracu’, ăia au cumpărat brânza de
la stână.
MC - Aceşti machedoni erau şi oieri?
CB - Au fost, aveau şi ei stâna lor.
MC - Domnule Banu v-aţi întors până la
urmă cu turma dumneavoastră la Poiana...
CB - Nu m-am mai întors [cu oile]; aici, am
cumpărat alte oi.
MC - Şi atunci, păşteaţi prin partea locului
aceste oi?
CB - Da, aicea, era stână pe-acolo, le dam la
târlă... Eu aveam alte treburi.
MC - Ce ne puteţi spune despre oieritul
poienarilor din prezent? Continuă ei, această
ocupaţie?
CB - Da, este şi acuma oierit, cum să nu...
Am băiatul... a fost bun tare [la învăţătură], şi l-
am făcut inginer silvic. Am băiat inginer silvic, la
Sebeş; stă acolo şi are pădurile alea pe Valea
Sebeşului, pe dincolo... E şef de ocol.
MC - În schimb, el nu a mai continuat
oieritul...
CB - El... cu treburile lui, inginer pe-aci [prin
zonă], cât a stat la mine-n casă... Şi aici au fost
păduri, pădurari, şi câte şi câte... şi trebuia şef [de
ocol silvic] aici; el a venit întâi. Pe urmă s-a dus
acolo... a înaintat şi el în grad, tot inginer!

123
 CONSTANTIN VULCAN
(Poiana Sibiului, nr. 1063)
Marin Constantin - Domnule Vulcan,
la ce vârstă aţi început să practicaţi
oieritul?
Constantin Vulcan - La 11 ani [născut în
anul 1925]. Am făcut patru clase primare şi
am plecat la oi.
MC - Eraţi încă un copil. Ce puteaţi
face pe atunci la stână?
CV - De întors oile de dincoace, de
dincolo, şi aşa mai departe!
MC - Acele oi, erau ale părinţilor
dumneavoastră? Mai aveaţi fraţi?
CV - Da. Mai am încă cinci fraţi. Toţi au
aceeaşi meserie.
MC - Iar dumneavoastră, ciobănaş
fiind...
CV - Cum să spun... în cazul meu, mă
trimiteau la nişte miei... Pe altul, îl trimiteau la
oi mulgătoare; pe altul, la [oi] sterpe, şi aşa
mai departe... Noi făceam acolo [păstorit],
cât eram pe loc [în împrejurimile satului]...
În timp de stăteam de mulgeam oile, eram pe
munţi, pe-aci, şi stăteam pe loc. Dar am fost
duşi şi-n Cadrilater, la Balcic, la Bazargic... Cu
oile la bulgari, acolo, unde au luat bulgarii
două judeţe: Cadrilaterul...
Am fost duşi şi-n Basarabia... tot cu
oile: pe jos ne-am dus de-aici, până acolo [în
Cadrilater]; pe jos ne-am dus şi până-n
Basarabia...
Şi pe urmă, în Banat: tot Banatul am
umblat...
MC - Câţi ani aveaţi când aţi pornit
prima dată în transhumanţă?
CV - La 12 ani... la 13 ani am fost...
Toamna plecam, şi până primăvara... Pe la 20
septembrie... La noi, este un târg la 19
septembrie, şi-atuncea coborau ciobanii şi
plecau, în toate părţile...
MC - Cum transportaţi cele necesare?
CV - Pe măgari! Aveam 3-4 măgari; acolo
puneam ceaune, acolo puneam... de băgam
apă... Lemne găseam pe drum şi făceam o
ţâră de foc, puneam mălai... Aveam mălai,
aveam nişte brânză, şi aia era [hrana
cotidiană]... La noi, era dimineaţa.... brânză
cu
mă
măl
igă,
la
ami
ază
brâ
nză
cu
mă
măl
igă,
sea
ra... brânză cu mămăligă... Tot aceeaşi
mâncare era. Numai dacă-ţi cădea o oaie, să
zicem aşa (era bolnavă, şi-o tăiai), aia o
făceam pastramă sau „sloi”, cum îi spuneam
noi, ciobanii... Fierbeam [carnea de oaie] aşa,
numai în seul ei, şi băgam în burta oii;
înturnam burta pe dos, spălam bine, şi acolo
se închega; şi-apoi tăiam aşa din el, aşa, şi
mai încălzeam... Asta era mâncarea...!
MC - Aţi spus că uneori câte-o oaie mai
„cădea”... Se îmbolnăvea, era vreo molimă?
CV - Nu, ea n-avea nimic, cum să spun
eu... mânca mai lacomă, apuca într-o rapiţă
(că de rapiţă, se umflă oile!) Şi se umfla şi o
tăiam; pe urmă, o mâncam noi.
MC - Altminteri, aveaţi anumite leacuri
din bătrâni sau medicamente spre a pune
oile pe picioare?
CV - Nu. Singurul leac pe care l-am avut,
când am fost băiat de 14 ani, sau aşa ceva, a
fost un medicament, „Acaprin”... Era un leac...
de dimineaţa, când ne sculam şi băgam oile-n
strungă, să le mulgem... oilea alea stăteau
aşa, cum să spun... cu părul zburlit pe faţă; şi
când o prindeai de-aici, de la uger, ardea ca
focul... Dacă nu-i făceai... aia [Acaprin],
imediat, [oaia bolnavă] murea; pe-aia nici n-o
mâncam.
MC - Cunoşteaţi şi anumite plante,
tămăduitoare?
CV - Nu. Ăla [medicamentul Acaprin] a
venit din Germania, dragă. Nemţii au făcut
„Acaprinul” ăla, nu ştiu din cel l-au făcut ei
(habar n-am eu de asta), şi-i făceam [oii]
injecţia sub piele, aicea-aşa, la încovoială... Noi
124
aveam seringă, noi făceam injecţia: noi eram
doctorii! Pe-atuncea nu era [medic] veterinar.
MC - Au fost situaţii când, în
transhumanţă fiind, aţi întâlnit animale
sălbatice, de pradă?
CV - Păi da’ cum să nu?! Lupii, mai ales
lupii; urşii, mai puţin, că... vă spun eu cum era:
pe la munte, pe-acolo, pe urşi îi otrăveau...
Tot ciobanii. Din cauză că [urşii] tăbărau şi
omorau, poate, 100 de oi... Şi ciobanii puneau
otravă pe nişte carne, şi o puneau mai
departe, aşa, iar [urşii] dădeau peste ea, o
mâncau şi mureau.
Dar lupii, nu: pe-ăia nu puteai... Ne
mai murea câte-un miel, câteodată... îl
găseam mort, dimineaţa, [acolo] unde
dormeau oile; şi-l puneam aşa, în nişte ţepuşe,
să stea în picioare, ca şi când ar fi stat în
picioare (dar el era mort!), iar lupii – ai
dracului! – nu-l mâncau! Îl puneam la cărări,
aşa, să-l mănânce, şi nu-l mâncau! Mai
mâncau şi ei, dar nu...
Iar acum, cu toate astea, s-a interzis
vânatul urşilor, al lupilor care distrug toate
vitele... iar ei [autorităţile] interzic [vânatul]:
asta e lege?!
MC - Cum făceaţi pe atunci faţă
animalelor sălbatice?
CV - Cu câinii! Dar acum [autorităţile]
spun ca să ţii doi câini la 1000 de oi în
munte! Păi [pe] toate ţi le mănâncă
[animalele sălbatice]: nu-ţi rămâne niciuna!
Eu nu mai am oi, dar vreau să spun: nu-i
ajută legile pe ciobani sub nicio formă!
MC - Domnule Vulcan, spuneaţi că –
împreună cu asinii – călătoreaţi în
transhumanţă. Pe jos?
CV - Pe jos, numai pe jos.
MC - Cât dura un asemenea drum al
oilor?
CV - Să-ţi spun acuma... am venit pe jos
din Basarabia până aicea, în Poiana: 13
săptămâni! Atâta am făcut...
MC - Nu era obositor?
CV - Era, dar ce era să facem...? Eram
băiat de 18... 19... 20 de ani, şi aşa aveam
barba! Nebărbierit, netuns: vai şi amar! Aşa a
fost atunci, ciobănia asta. Plecai c-un rând de
haine şi nu te schimbai... două luni, trei... Erau
tot rupte, pe-aicea, hainele, şi nu te schimbai,
că n-aveai unde să te schimbi. Nu te duceai
să-ţi cumperi haine, ca acuma. Acuma,
ciobanii trăiesc altfel. Dar atuncea... vai şi
amar!
MC - Se întâmpla să călătoriţi şi pe timp
de noapte?
CV - Da. Mai mult noaptea... Vă spun eu
de ce: ca să ne putem băga colo, ori dincolo,
într-un grâu, sau ceva... să mânânce oile, că
erau grânele... ştii, aşa, mici...
MC - Cum reuşeaţi să ţineţi drumul în
cursul nopţii, cum vă orientaţi?
CV - Noi ştiam... Aveam „hartă”: ăsta-i
drumul care pleacă din Poiana Sibiului... Sibiu
→ Făgăraş... Făgraş → Braşov... Braşov →
Cheia, Ploieşti... Mă rog, ne duceam fiecare
aşa cum... aveam o „hartă” cu noi, şi deja
după ce am trecut o dată pe acelaşi drum,
cunoşteai toată zona aia.
MC - Vă întreb acest lucru întrucât unii
oieri locali mi-au spus că ei ţineau seama
de poziţia stelelor pe cer...
CV - Şi de aia, da. Dar mai mult, ştiai
drumul, „harta”. Stelele-s stele! Stelele te pot
înşela... steaua e tot acolo, dar... o puteai
„cârmi”, că nu mai ţineai direcţia stelei... Sau
era [o stea] nouă, şi nu puteai să o cunoşti...
Dacă ai mers o dată pe drumul ăsta...
erau ciobanii care erau mai în etate, au mai
mers pe aceeaşi cărare, pe acelaşi drum – din
Poiană până în Banat, din Poiană până-n
Cadrilater, până-n Bazargic, până unde se
duceau ei, fiecare... pe Bărăgan... Asta era
transhumanţa... De toamna, de la Târgul
Poienii, de la 19-20 septembrie, plecau
oamenii şi se duceau... Amarul lor...
MC - Am uitat să vă întreb dacă oile
dumneavoastră erau ţurcane sau ţigăi...
CV - Şi ţigăi, şi ţurcane! Puteai merge [cu
ele] şi la munte, am mers şi cu ţurcane... ţigăi
la munte. Rezistau şi la munte. Dar mai bine
rezista ţurcana, la munte.
MC - Domnule Vulcan, cum vă
adăposteaţi pe timp de iarnă, la oi fiind, în
toate aceste regiuni? Care era „casa”
dumneavoastră?
CV - Zăpada! Cerul... Aia era „casa”
noastră. Noi eram toţi cu cojoacele, îmbrăcaţi,
şi aşa ne culcam – cam cum ar fi aicea-n drum
-, iar dimineaţa atâta era zăpada, peste noi!
125
MC - Nu aveaţi totuşi o colibă sau un
saivan?
CV - Nimic, nimic... Eram într-un an la
Constanţa; aveam nişte frunze de varză, după
ce [localnicii] au recoltat varza, am
cumpărat nişte frunze de varză de la piaţa
oraşului, sau cum se numea atuncea. Şi aşa
dormeam cu oile pe partea asta de drum...
Dincoace erau casele şi drumul, iar dincolo
era varza... Noi dormeam acolo, iar oamenii
se duceau la serviciu; treceau pe lângă noi,
cum ai trece aşa... era drumul... Şi noi ne
sculam, ne scuturam aşa, cu cojoacele, iar
oamenii-şi făceau cruce! „Păi oamenii ăştia nu
îngheaţă în zăpadă, aci?!”
MC - Purtaţi şi cizme?
CV - Nu erau cizme, atunci; nu erau
cizme de cauciuc... [ci] opinci! Dar aveam
obiele ţesute, groase, pe care le luam în
opinci, şi rezistam...
MC - Aceste straie de iarnă –
cojoacele, obielele... – erau cumpărate?
CV - Nu, toate [erau] de la noi, de-aicea,
din comună.
MC - În acele drumeţii de
transhumanţă, închiriaţi terenurile de
iernat în câmpie de la fermele colective
sau primăriile locale?
CV - Atunci nu erau [ferme] colective;
erau numai oamenii proprietari. Erau boieri ce
aveau 1000 de hectare, 2000... 3000, în
Dobrogea. Şi te duceai la boierul ăla, ca să...
Dădea zăpadă mare, nu puteai să poţi
paşte... Cumpărai o şiră de paie, cumpărai
grăunţe de la ăla... că avea hambare de
grăunţe, tot... Şi de-acolo, aşa trăiam... Oile
stătau pe loc, că le dădeam paie cât era
zăpadă; când nu mai era zăpadă, plecam.
Iară ne-apuca zăpada, iară stam...
MC - Atunci când era Crăciunul, sau o
altă mare sărbătoare, puteaţi pleca acasă?
CV - Nimic, numai cu oile... Mai plecau
părinţi de-ai noştri, [cei] care erau mai în
etate, se mai duceau până acasă. Dar altfel,
nu plecau nici ei. Tot lângă oi stăteam.
MC - Domnule Vulcan, aţi spus că
aveaţi mai mulţi fraţi, şi ei oieri. Plecaţi în
transhumanţă cu turmele proprii...
CV - Da.
MC - Cum făceaţi atunci să identificaţi
oile, spre a nu le confunda?
CV - Le aveam însemnate, fiecare: semn
la ureche. Aveam la urechea [oilor proprii]
semnul meu, ălalalt avea semnul lui, ălalalt
avea semnul lui... fiecare avea semnul lui, la
ureche.
MC - Aceste semne erau moştenite de
la părinţi?
CV - Da. Le tăiai urechea. Altul făcea o
„pişcătură”, aicea; altul, făcea un „cârliguţ”...
În fine, erau mai multe semne, [din] care
puteai să-ţi faci câte vrei!
MC - Iar dumneavoastră şi fraţii, aţi
preluat întocmai aceste semne de la
părinţi?
CV - Fiecare, după cum a vrut el. Adică,
dacă el a vrut să-şi facă alt semn, şi-a putut
face alt semn, nu era o problemă!
MC - Ce ne puteţi spune despre fătarea
oilor?
CV - Atuncea, trebuia să stăm pe loc.
Primăvara... după februarie, începeau să fete,
oile. Stăteam [la fătare] din februarie, până
prin martie, aşa... Şi-apoi ne scoteau afară
după islazuri (că învoiam... contractam câte-
un islaz, la o comună). Şi-atuncea, spuneau
„Să-i daţi drumul!” Şi-apoi plecam cu oile.
Plecam cu mieii mici; aveam ţol făcut, pătură,
cam cum e ăsta, să vă arăt... Uite: aveam,
aşa, făcut ţolul, cusut aicea, aicea, aicea şi
aicea... Şi băgam [acolo] mieii ăia mici, care
nu puteau merge; şi-i puneam pe măgari.
Până ajungeam într-un loc, stăteau o ţâră oile,
scoteam mieii de-acolo, îi dădeam la mamele
lor, sugeau, şi pe urmă îi luam şi-i puneam
iară [în ţol]... După două-trei zile, ei plecau
[mergeau]; nu mai aveam atâtea [oi] de
fătat, atuncea, erau puţine... Pe toţi măgarii,
aveam ţoluri din astea făcute şi cusute, ca să
punem mieii...
MC - Aţi spus că aţi ajuns cu oile până
în Cadrilater... Erau pe-acolo şi oieri
aromâni?
CV - Erau macedoneni pe-acolo, destui...
Ăia aveau oi multe, negre... Majoritatea erau
negre şi, cum să spun eu, erau „stogoş”
[varietate rezultată din încrucișarea oilor
ţigaie şi ţurcană] nici ţigaie, nici ţurcană. Un
126
fel de corcitură, aşa; şi [oierii aromâni]
aveau mai mult [oi] negre.
MC - Aţi colaborat cu ei? Eraţi rivali...?
CV - Eram prieteni, nu erau oameni răi.
Stăteam cu ei de vorbă, n-aveam treabă. Ei
aveau un lucru: primăvara, când fătau oile, ei
[oierii aromâni] nu dădeau drumul la miei,
afară; ei aveau saivane. Numai la oi le
dădeau drumul. Dar noi trebuia să plecăm cu
ele... stam prin zăpadă, ne sculam prin
ploaie... La noi nu era nimica, [nu erau]
adăposturi.
MC - O dată cu venirea primăverii, vă
întorceaţi cu oile la Poiana.
CV - Prin martie plecam acasă, şi la 1
mai eram aicea. Ieşeam la munte.
MC - Dacă sărbătoarea Învierii
Domnului vă prindea pe drum, de unde
luaţi Paştele?
CV - Nu luam de nicăieri, dragă... Luam
câte-un mugur de pom... Când dădea, atunci,
primii muguri, luai un mugur din ăla, îl mâncai
şi ziceai că e „Paşte”... Era amar... mugurul
ăla nu poate fi dulce, dar mâncam şi noi,
ziceam că „Am luat Paştile!” Nu te aştepta
nimeni cu Paşti, să-ţi dea pască, ca şi cum te-
ai fi dus la o biserică... În biserică era toată
lumea curată... tu erai murdar, plin de apă...
Trebuia să te cureţi, să te duci... Luai un
mugur, şi cu mugurul ăla ziceam că „am luat
şi noi Paştile”...
MC - Ajungeaţi la Poiană. Apoi?
CV - În timp de trei zile, trebuia să-ţi
tunzi oile. Nu te lăsau [autorităţile] mai
mult, aicea, în comună, că veneau mai mulţi
[oieri din transhumanţă]... Au fost 250.000
de oi în comuna Poiana, Înainte de... când nu
au fost comuniştii. Nu toate au fost aicea, în
comună, dar [aparţineau] de ciobani de aici,
din Poiana. Am fost cioban şi-n Dobrogea, am
fost şi în Moldova, am fost şi pe malul
Prutului, cu oile... Câte am păţit în 91 de ani,
nu mai pot să spun la nimeni...
MC - La urcarea pe munte, închiriaţi
oile de la Primărie?
CV - Da.
MC - De unul singur, sau împreună cu
alţi oieri localnici?
CV - Eram mai mulţi, dar fiecare era cu
oile lui. Vasăzică... aveam o stână... cum ar fi
casa mea până dincolo, la grădină: stână
mare. Aicea, dumneata aveai un cârlig unde
făceai focul; dincolo, alt cârlig (făcea alt
stăpân, focul); câte cinci-şase... şapte cârlige
erau într-o stână. Şapte stăpâni, fiecare cu
oile lui; el şi le mulgea pe-ale lui, eu mi le
mulgeam pe-ale mele, şi aşa mai departe.
MC - Aţi fost şi baci, domnule Vulcan?
Ce fel de sortimente de brânză ieşeau din
mâinile dumneavoastră, în acest caz?
CV - Am fost! Înainte, făceam brânză de
burduf. Şi după... să zic aşa, nu eram
căsătorit, a început [să se fabrice mai ales]
telemeaua, şi-atunci făceam telemea; nu o
făceam cum se face acuma: era ceva aşa,
mărunt [?], puneam cârpa pe crintă zis, şi-i
da un gust bun...
Brânza de burduf e mai grasă şi mai
nesărată; aia nu se ţine prea mult, trebuie să
o vinzi. Dar telemeaua o poţi ţine de anul
ăsta până la anul, şi n-are nimic, dacă-i
schimbi saramura.
MC - Brânza de burduf era pregătită în
burduf de...
CV - De oaie. Cum să spun eu: cădea o
oaie, o tăiam; o luam cu picioarele, aşa, cu
totul, „burduf”... adică nu tăiam aşa, pe burtă,
să-i desfacem picioarele, [ci] o scoteam aşa...
Şi-apoi, la capul ălalalt, coseam acolo,
dincoace la fel, şi aşa era un burduf de oaie,
de 40-50 de kile... Acolo, [era] băgată
brânza. Dar întâi bărbieream... cum să spun,
rădeam aşa, lâna... pe partea asta băgam
[brânza], nu pe partea unde e... înăuntru.
Bărbieream lâna, şi pe partea aia băgam
brânza.
MC - Am vrut să vă întreb dacă
foloseaţi cheag cumpărat...
CV - Nu, numai de miel, sau de viţel.
Înainte, de erau cheaguri [din comerţ]; pe
atunci, nu aducea nimeni cheaguri de prin
Franţa şi de pe nu ştiu unde... Noi ne
pregăteam cheagurile.
MC - Unde depozitaţi aceste
brânzeturi, în vase din lemn?
CV - În putini.
MC - Cum coboraţi de pe munte
aceste recipiente cu brânză?
CV - Pe cai. Aia de burduf, era îndesată
ca lumea, n-avea cum să se desfacă, dar pe-
127
aia nu o băgam în putini. Burduful îl băgai în
desagi, îl puneai pe cal şi veneai cu el acasă.
Dar, după un timp, nu prea s-a mai făcut
brânză de burduf la noi. La noi, s-a făcut mai
mult telemea.
MC - Aş dori să mai ştiu dacă, în
transhumanţă fiind, sau la vărat, aţi luat
parte cumva şi la nedei sau alte sărbători
ale oierilor... Existau asemenea obiceiuri în
vremea dumneavoastră?
CV - Da, erau pe munţi... Pe Munţii
Lotrului, acolo se adunau ciobanii...
MC - De unde veneau aceşti oameni,
din Mărginimea Sibiului?
CV - De prin toate... şi de prin Gorj, de-
acolo, de pe munţii ăia; se adunau acolo, sute
de ciobani. Şi-apoi se îmbătau... şi ieşeau nişte
bătai de-alea, din care... nu-i mai putea opri
nimeni!
MC - În cadrul acestor sărbători, erau
şi dansuri sau cântece ale ciobanilor?
CV - Da, da! Gorjenii ăştia, din Gorj...
ăştia se potriveau cu noi şi la jocuri, şi la
cântece. De-aicea, din Mărginimea Sibiului,
s-au dus [au migrat] mulţi în Regat.
MC - Aveaţi şi tovarăşi oieri ce ştiau să
cânte din fluier?
CV - Da, era plin! Erau tot cu fluierele de
păcurar... Ce era să facă toată ziua, un
cioban singur?! Sta în vârful muntelui... cânta
şi el din fluieră, ce dracu’ era să facă?! Nu
erau fete, nu era nimic... se distra el, singurel,
aşa...!
MC - Domnule Vulcan, am înţeles că –
înainte de 1990 – aveaţi anumite cote sau
dări obligatorii către stat... Aceste cote
erau stabilite pe cap de animal, sau...
CV - După cum vroia statul! Statul punea
cote. Am fost dus la Chrislic, judeţul
Constanţa, lângă Pazarlia... Eram băiat de 18
ani. Şi-o venit într-o dimineaţă, primarul, cu
doi ruşi: „Costică, numeri 100 de oi!” (Eu,
când am făcut contractul, am greşit eu, că am
scris „750 de oi”, sau „800 de oi”, pe numele
meu). Eu n-am ştiuu că vine cineva, să-mi
ceară mie 100 de oi, că-s eu „marele
chiabur”, sau nu ştiu ce... Au venit, şi eu m-am
luat cu el [cu primarul] în gură, am fost şi
mai aspru un pic; aşa a fost felul meu... Şi-am
zis, „Bine, dom’ primar, cum...? Ce-s oile
numai ale mele?” Ai noştri fraţi, erau trei pe
front... Zice către mine, primarul: „Taci,
Costică, că te împuşcă ruşii!” Am băgat nişte
oi – sterpele – în strungă, şi am numărat 100
de oi; la 100 m-am oprit, le-au luat de la
urmă şi-au plecat. Mi-au dat un bilet... fără
niciun fel de valoare: nu mi-au dat nicun fel
de leu... N-au trecut două săptămâni (eram
băiat de 18 ani, şi toţi fraţii erau pe front,
tată-meu nu mai era, era mort), şi au venit –
tot de la primărie - să dau doi boi. „Eu n-am
boi, dom’le!” Acuma, eu, la Sfatul ăla, acolo,
la primăria aia, eu aveam cele mai multe oi,
că eram cioban venit de la Sibiu. Ăia
[localnicii] aveau câte 10, 15, câte 20 [de
oi]; nu-i puteau pune pe-ăia [să contribuie],
îl puneau pe Vulcan! Că „Să mă duc să
cumpăr doi boi, de unde-oi ştii!” M-am dus în
Gogialac, tot în judeţul Constanţa; era un om
bătrân, acolo (tot de la noi, om mai în etate,
Dumitru). Când m-a văzut, zice „Ce faci, măi
Costică?”, „Nea Dumitre, uite, m-au pus să
dau doi boi!” A înjurat şi el, ca şi mine... „Bine,
măi, tu n-ai boi...!”, „Uite, m-au pus să
cumpăr doi boi!”, „Băi (zice), sunt doi boi, aici,
în târg.” (Era târg, în Gogialac, atunci, în ziua
aia când m-am dus). Dar zice „Îs grei, mă,
Costică...” (omul îmi da sfat că trebuie să dau
mult pe ei). „Nea Dumitre (zic eu), trebuie
să-i duc... să-i dau, gata! De unde, de neunde,
eu trebuie să cumpăr doi boi, să-i dau! Hai,
dumneata, cu mine în târg, şi să faci
dumneata, târgul! Iar când ţi-oi face eu semn
« Atâta! », gata!” Am zis, „Eu-s băiat tânăr, şi
râd oamenii ăia mai bătrâni de mine...”
([Cei] care aveau boii). „Cine ştie cât îmi vor
cere mie, pe dumneata te văd om mai în
etate!” Am luat boii, erau legaţi amândoi cu
aţă, i-a dus omul [Dumitru], şi eu cu biciul, în
urmă, să dau după ei. Să-i ducem la bază
(era bază în Gogialac, acolo). Când am ajuns
la bază, era aşa – precum camera asta -,
aşa... pusă mai sus, eram noi, oamenii, jos...
Şi-au ieşit trei inşi de-acolo, parcă acuma îi
văd... „Uite-aşa să aduceţi voi, cum aduce
ciobanul ăsta... Pe toţi vă băgăm în puşcărie!”
Aşa o zis... Erau oameni cu câte-o văcuţă de
100 de kile, şi nu vroiau să le ia [animalele].
Mie, mi-au luat boii, mi-au dat iar o... fiţuşcă
128
scrisă, cu aia am rămas; nu mi-a dat nimeni
niciun leu – nici pe oi, nici pe boi, pe nimica...
MC - Deci vi le-au confiscat, pur şi
simplu...
CV - Nu „confiscate”; ziceau că „pentru
armistiţiu”! După ce-or venit ruşii, că atunci
mi-au luat oile. Le-au luat, şi-au fost bune-
luate! Nu le-am mai văzut nici azi, cum am
zis... că nici nu vreau să le mai văd, că m-am
săturat...! Şi-apoi am dat cote: lână
(totdeauna, lână...), miei de cotă, cutare... of,
dacă mi-aduc aminte, dragă, îmi vine
câteodată să urlu, aşa...
MC - Pe atunci, lâna...
CV - Era căutată, da. Mai ales, ţigaia;
ţigaia era căutată, că era la Azuga o fabrică
[„Postavul”] de stofă de haină, de pantaloni;
era cea mai bună stofă şi din [lână] merinos,
şi de-ăştia [ţigaie]... Dintr-alea se făceau
stofele alea bune, acuma nu mai e nimic.
Toate fabricile, toate alea s-au stricat, nu mai
e nimic...
MC - Domnule Vulcan, faţă de aceste
realităţi din trecut, cum este oieritul
poienarilor în prezent?
CV - E mai greu, acuma, pentru că
[oierilor] nu li se mai caută nimica. Până
acum doi ani, a fost mai bine. Acuma, nu.
Când a fost colectivul, a fost foarte bine
pentru ciobani: atunci se făceau câte 20-30
de căse în comuna Poiana; toate căsele pe
care le-ai văzut, făcute cu etaj, alea-s făcute
tot de când au fost comuniştii... Cu toate că
erau cote destule... Erau colectivele, şi la
colectiv era un preşedinte, ăla... tăia,
spânzura: „Du-te pe unde vrei tu!” Asta era!
Acuma, omul tunde lâna, plăteşte pe
altul 4-5 lei să tundă o oaie, şi lui i-o plăteşte
[clientul] cu 50 de bani [per kilogram]...
Nici pe-aia nu o ia oricine; sunt oameni care
cumpără lână la noi cu 50 de bani /
kilogramul, dom’le! Mieii erau plătiţi, înainte,
cu 20 [lei] şi ceva kilogramul de carne;
acuma, îţi dau 6-7 lei pe kilogramul de carne
[în] viu... Nu li se mai plăteşte [oierilor]
nimica. Brânza s-a făcut... „geambaşi” de-
ăştia, cum să spun eu... speculanţi, se vorbesc,
vin aici, în Poiană, să cumpere brânză.
Înainte, ne duceam noi cu brânza şi ne-o
vindeam. Acuma, sunt nişte comercianţi care
au luat toate mesele dintr-o piaţă, din
Bucureşti, sau şi-au făcut chioşcuri, şi nu mai
poţi să te duci să ţi-o vinzi... Apăi, îţi dau cât
vor ei. Nu se mai caută nici aia [brânza]. Se
duc şi o vând în Bucureşti cu cât vor ei, dar nu
e a lor: ăştia-s „geambaşi”.
MC - Domnule Vulcan, a existat în
trecut în Poiana vreo asociaţie sau
întovărăşire a oierilor locali?
CV - A fost întovărăşire, de când au venit
comuniştii. Dar noi tot aveam oile noastre. Am
dat şi oi la întovărăşire, tot noi: unul, două;
unul, nouă; unul, zece... Şi-au făcut şi ei [cei
întovărăşiţi]... aveau o stână aici, pe islazul
comunei. Dar noi [prorietarii de oi] ne
duceam la munte.
Atunci a fost o întovărăşire în toată
comuna Poiana. Noi am dat oile, ei nu ni le-au
plătit, nu... nimica, s-au tot folosit de ele. Dar
ce era la mine, dacă avei 700-800 de oi, şi
dădeai două [la întovărăşire]...
MC - Dar tineretul din Poiana, continuă
acesta, transhumanţa?
CV - Au continuat-o... dar acuma, s-au
făcut toţi „boieri”, cum să-ţi spun eu,
dumitale... Înainte, era o singură maşină,
dragul meu, din Poiană, care făcea cursă
[spre] Sibiu; atâta era... maşină în Poiana.
Acuma-s... câte trei-patru la o casă. S-au
modernizat!
MC - „Modernizarea” înseamnă că...
CV - ... că a mers bine, până acuma! Dar
nu ştiu acuma dacă le mai mere bine! Eu cred
că nu le mai mere: părerea mea! Eu am 91
de ani. Se dau bani la un om de 30 de ani,
cum să spun eu... „ajutor social”! Bine, dom’le,
du-te dumneata prin Poiana, şi vezi că
şanţurile alea nu le face nimeni; de ce nu pun
oamenii ăia [asistaţi social] să facă şanţuri,
să facă 60-70 de ore, să lucre! Nimeni nu-i
pune să facă nimica, dom’le, şi stau toţi la
soare şi habar n-au, nu se duc să lucre pentru
700-800 [lei] pe lună... Că zice că mai bine îi
dă 130 lei, şi stă acasă! De-aia n-avem noi!
Şi toţi... cu pensii fără drepturi...
Majoritatea! Eu n-am pensie; am [doar] 37
de lei pensie, dragul meu... Din armată (am
fost pe timpul comuniştilor la mină). Şi atât
mi-au dat; în loc să-mi dea din 22 septembrie,
mi-au dat din 14 ianuarie; [pe] alea [restul
129
lunilor], le-am făcut gratis... Am făcut un an
şi jumătate, la mină. (Am fost la tancuri,
sergent de tancuri. Am plecat acasă la nuntă,
la un frate al meu. M-au pedepsit, şi m-au dat
la mină...) M-am dus înapoi, nu m-au prins
(au venit să mă prindă; am avut un şef de
post care m-a cunoscut, şi ăla mi-a spus, „Mă,
du-te! Du-te şi te prezintă tu, până nu te
prind!”) M-am dus, m-am prezentat... În
fine...!

130
 DUMITRU BAJA
(Poiana Sibiului, nr. 48)
Marin Constantin - Domnule Baja, aţi
fost în trecut în transhumanţă...
Dumitru Baja – În tinereţe. De mic copil, mă
duceam vara la stână, când eram în şcoala
primară, şi de-atuncea am practicat meseria asta.
Mergeam la munte şi dădeam în strungă,
mergeam şi cu oile... Ne sculam dimineaţa, de pe
la [ora] 4...
MC - Aţi deprins această ocupaţie de la
părinţi?
DB - Da: de la moşu’, de la părinţi, de la
bunici... Am avut şi fraţi, şi surori...
MC - Copil fiind, luaţi parte şi la mulsoarea
oilor?
DB - Când eram copil, nu am muls până pe
la vârsta de 16 ani. De la 15-16 ani în sus, ne-am
învăţat la muls. Mergeam şi cu oile, le şi mulgeam:
făceam toată ciobănia...
MC - Aceste oi, erau ţurcane, erau ţigăi...?
DB - Pe timpul ăla, erau ţurcane.
MC - Câţi ani aveaţi când aţi pornit prima
dată la drum, în transhumanţă?
DB - La 15 ani. După ce am terminat şcoala
primară, am plecat la drum... Eu eram mai mic şi
erau alţii mai mari care conduceau turma.
MC - Când începea această deplasare?
DB - Plecam [în transhumanţă] când
coboram de la munte, după 15 septembrie... În
jurul lui 1 octombrie, [oierii] plecau, puneau toate
alimentele pe măgari, şi... o luau la vale!
MC - Măgarii erau...
Doamna Baja - ... bucătaria şi cămara
[oierilor transhumanţi]!
DB - Acolo, pe măgari, aveam ceaunele,
vasele care ne trebuiau să facem mămăligă şi să
încălzim nişte carne, ce-aveam [ca provizii]...
MC - Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă, Domnule Baja?
DB - Cam şapte luni, până la 1 mai. Pe la 1
mai, ne prezentam aici, înapoi... Mergeam
câteodată toată iarna, nu eram stabili.
MC - Deci nu mergeaţi într-un singur loc
de iernat.
DB - Nu, nu. Ne duceam, ocoleam... De
exemplu, dacă plecam de-aici, meream către
Târgu Mureş, de acolo o luam către Satu Mare;
de acolo, o luam către Oradea şi Arad. Aşa ne
trecea toată iarna...
MC - Aşadar, regiunea dumneavoastră de
transhumanţă era Transilvania...
DB - Da: Transilvania şi Banat.
MC - Nu şi în Câmpia Română sau în
Dobrogea?
DB - Acolo n-am fost niciodată.
MC - Aceste trasee de transhumanţă le
parcurgeaţi pe jos?
DB - Numai pe jos. Mergeam pe drumurile
naţionale, pe drumuri judeţene; nu meream peste
câmp. Dar ne opream ici-colo; dacă găseam [loc
de păşunat], stăteam o săptămână... o lună, apoi
iar plecam, şi tot aşa.
MC - Cum vă strecuraţi cu oile, pe
drumurile naţionale sau judeţene, printre maşini?
DB - Pe timpul ăla, erau puţine maşini, nu
era atâta [trafic]... Acuma, nu se mai poate
merge pe drum, nici nu-i voie, din cauza maşinilor.
MC - Cât despre proprietarii de
pământuri, de grădini, de păduri...?
DB - Păi, atuncea ştiau şi ei că... „Uite, trec
ciobanii!”, şi unde găseam... De exemplu, dacă
găseam [loc de păşunat] la un sat, şi ne
înţelegeam cu primăria şi cu cetăţenii, ne lăsau să
stăm acolo, o lună-două... cât era mâncare la oi.
MC - Încheiaţi şi contracte cu primăriile
locale?
DB - Mai făceam şi contracte. În [jur de] 1
februarie, oile începeau să fete, în curs de o lună
de zile. Când începeau să fete oile, ne stabileam
undeva cam o lună-jumate, până când prindeau
mieii... şi se măreau o ţâră; după aceea, după 1
aprilie, plecam iară.
MC - Fiind iarnă şi frig, cum reuşeaţi să
protejaţi mieii?
DB - Păi, rasa asta ţurcană era mai
rezistentă, şi [oile cu mieii] rezistau şi afară,
chiar dacă ningea, dacă ploua... Dacă aveai un
adăpost aşa... o pădure, sau un deal, o groapă,
unde va să nu bată vântul, ele rezistau acolo.
MC - Domnule Baja, călătoreaţi cumva cu
oile dumneavoastră şi pe timp de noapte?
131
DB - Nu. Noaptea, ne adunam undeva, ne
odihneam, dormeam... Iar peste zi, mergeam
poate cinci-şase kilometri, dar cu oile mâncând pe
lângă drum, şi tot aşa...
MC - Au fost situaţii în care oile să se
îmbolnăvească, să sufere de ceva...?
DB - Erau şi cazuri când se mai îmbolnăvea
câte una...
MC - În asemenea împrejurări, cunoşteaţi
anumite leacuri sau medicamente?
DB - Când plecam toamna, [oile] erau tratate.
Era făcută baie pentru râie, cum era atunci. Pentru
gălbează, le dădeam nişte doctorii de la veterinar...
Iar pe iarnă, nu se... Câte una, aşa, dacă se întâmpla
şi mânca ceva, se îneca, o tăiam şi până la urmă, o
tăiam şi-o mâncam. Dacă era carne mai multă,
găseai undeva şi-o vindeai.
MC - Am uitat să vă întreb dacă aveaţi şi
tovarăşi de transhumanţă...
DB - Păi, te asociai aşa cu un cumnat sau cu
un prieten, şi erai într-o turmă cam de 500-600
de oi: trei-patru stăpâni. Pe timpul ăla, erau oi mai
puţine ca acuma, că nu erau condiţii să le ţii aşa.
MC - Cum procedaţi spre a identifica oile
dumneavoastră printre cele ale asociaţilor?
DB - Dacă eram tot timpul lângă ele, le
cunoşteam, majoritatea, aşa... Dar aveam un
semn la urechea [oilor], fiecare: eu aveam un
semn, fratele avea alt semn... Aveam [câte] o
„scobitură”, aci, la ureche, la fiecare [stăpân]
diferită...
Doamna Baja - Le tăia de la [de când erau]
miei...
DB - De când erau miei-micuţi, îi făceam
semnul ăla: ăsta-i al meu, tu-l faci pe-al tău...
MC - Domnule Baja, la iernat fiind, cum vă
adăposteaţi de frig? Aveaţi colibă, saivan?
DB - Dormeam în zăpadă, în cojoc... Erau
multe cazuri când făta o oaie, iar mielului îi era
frig, îl băgam în cojoc, lângă mine, acolo, şi-l
încălzeam. După aia, îi dădeam să sugă de la mă-
sa, şi-şi revenea, mielul...
MC - Dar dumneavoastră înşivă, nu
simţeaţi nevoia unui foc, să vă încălziţi?
DB - Păi foc făceam, seara, până când
făceam mâncare. Atâta... că nu „focăiam” noi,
toată noaptea...
MC - În afara cojocului, purtaţi şi altă
îmbrăcăminte specială pentru sezonul rece?
DB - Nu aveam nimic... Ne puneam cu
cojocul ăla, în zăpadă, undeva, la un răzor, şi uite-
aşa dormeam, numai să nu fi bătut vântul...
MC - Astfel de straie erau cumpărate sau
proveneau din sat, din gospodăria proprie?
DB - Cojoacele le făceam de la pieile oilor
noastre: le argăseam şi le coseam, aici le... Nu le
confecţiona nimeni, special; aci, în casă...
MC - În cursul transhumanţei, aveaţi răgaz
spre a merge la biserică, sau să petreceţi
marile sărbători?
DB - Păi, dacă eram – de exemplu – trei-
patru tovarăşi, eu cu frate-meu, cu un prieten sau
cu un cumnat, eu veneam de Crăciun, acasă; el
venea de Paşti... Ne schimbam, aşa, între noi. Dar
unul dintre noi, sau doi, trebuiau să fie tot timpul
acolo, şi aveam şi un cioban străin, angajat, pe
care-l plăteam; ăla stătea toată iarna [cu oile]
dar noi ne schimbam.
MC - Iar atunci când vă prindea Paştele pe
drum...
DB - Păi de multe ori, eram aproape de un
sat, acolo, undeva, mergeam şi noi şi ne luam
Paştile.
Doamna Baja - Sau câte-un mugur!
DB - ... Am avut cazuri multe, când în loc de
Paşti, luam mugur de salcă, de ce pom găseai...!
Ăla era Paştele! Îţi făceai o cruce, ziceai „Doamne
ajută!”, şi gata!
MC - La întoarcerea în sat, vă pregăteaţi
de urcarea la munte...
DB - Majoritatea veneam aici şi tundeam
oile. După ce le tundeam, mai vindeam mieii, şi
ieşeam cu oile la munte, sus. După 20 mai.
MC - Păşunile montane erau închiriate de
la Primărie? Cum procedaţi pe atunci?
DB - Era, de exemplu... Poiana avea vreo
cinci munţi şi îi închiria de la Primărie. Ne
repartiza de la Primărie, „Uite, tu şi tu... mergi în
muntele cutare...” După cum ne înţelegeam acolo,
la Primărie.
MC - Deci eraţi, şi la munte, mai mulţi
„stăpâni” asociaţi.
DB - Da.
MC - Aceşti munţi sunt în imediata
vecinătate a satului, sau la o anumită distanţă?
DB - Erau la o distanţă de făceai o zi... o
jumătate de zi, călare, până acolo, la Cindrelul
(sus), şi de-acolo mai departe, la Obârşia Lotrului.
MC - Pe munte aveaţi o stână a
dumneavoastră, amenajată ca atare?
DB - Acolo era o stână mare, făcută de ani
de zile, care era stabilă; când te duceai acolo, era
stâna gata, doar făceai curăţenie şi te instalai
acolo. Iar la strungă aveam acolo, făcut
[acoperiş] ca să nu ne plouă: [facilităţi] din
astea...
MC - Domnule Baja, aţi fost cumva şi baci,
în cursul văratului?
132
DB - Apoi, pregătesc [brânza] mai mult
femeile [din Poiana]; eu, [doar] în cazuri
excepţionale
MC - În Poiana, doamnele sunt cele
responsabile cu prepararea brânzeturilor?
DB - Da, ele-s cu brânza, ele-s cu curăţenia
[la stână]; vara la stână, ele făceau toate...
Doamna Baja - Făceau şi ei [bărbaţii locali],
când plecam noi.
MC - Care erau sortimentele de brânză
pregătite la stâna dumneavoastră?
DB - Când eram copil, atunci se făcea la
munte numai brânză de burduf. Şi urda: după ce
făceai caşul, fiebeai şi urda. După aceea, a ieşit
telemeaua. Mai demult, aicea în Ardeal, nu exista
telemea; că la telemeaua asta îi spune şi „brânză
de Brăila”: acolo s-a înfiinţat întâi, telemeaua. Şi
aşa-i ziceau, „brânză de Brăila”. Şi-apoi s-a extins,
acuma toată lumea face telemea.
MC - Cum depozitaţi acolo, pe munte,
aceste produse pastorale - brânza de burduf,
telemeaua, urda...?
DB - Brânza de burduf – de-aia i se zicea
[astfel] - se băga în burduf de oaie. Iar
telemeaua, o băgam în putini de brad.
MC - Se păstrează mai bine astfel?
DB - Aşa de ţine. După ce umpleai butoiul,
puneai saramură; tot timpul să fie saramură peste
brânză.
MC - Cum coboraţi aceste butoaie cu
brânză? Aveaţi anumite vehicule sau animale?
DB - Atunci, mai înainte, erau nişte butoaie
mai mici; le coboram pe cai, pe şaua cailor. După
aceea, s-au făcut drumuri peste tot, deja au ajuns
maşinile pe la toate stânile, aproape de stână, şi
oamenii aduc [brânza] cu maşinile...
MC - Lâna ţurcanelor avea o importanţă
economică pentru dumneavostră?
DB - Da. Şi ţurcana, şi mai ales ţigaia –
făcea firul ăla care se torcea la maşinile de tors.
Se vindea bine-n piaţă...
MC - Să înţeleg că nu întotdeauna a fost aşa?
DB - Acuma, lâna e... bătaie de joc, pe
preţuri de nimica... Nu se mai face ban pe lână.
MC - Domnule Baja, în transhumanţă sau
la vărat, aţi întâlnit şi animale de pradă?
DB - Da: am întâlnit lupul, ursul... toate
animalele sălbatice! Aveam câini care erau
pregătiţi pentru treaba asta. Mai răpeau
[prădătorii] câte-o oaie, două...
MC - În cursul activităţii dumneavoastră de
oier, aţi cunoscut şi cântece specific pastorale?
Dumneavoastră sau tovarăşii pe care i-aţi avut,
ştiaţi să cântaţi la fluier?
DB - Primăvara, e lucru mai mult, ciobanii şi
băciţele, mai obosiţi... Vara la stână, începând din
iulie încolo, se puneau seara şi cântau din fliuieră...
Şi jucau „Haţegana”, „Învârtite”.... jocurile
populare care se joacă aicea, în zona asta a
Sibiului
MC - Aţi participat cumva şi la nedei,
sărbătorile pastorale de pe munte?
DB - Da. Se ţineau într-un loc, îi spune
„Poiana muierii”; acolo se făcea nedeie la Sânziene
(era o sărbătoare...), şi la Obârşia Lotrului [judeţul
Vâlcea], la Voineasa (în sus, pe Lotru).
MC - Acolo erau prezenţi deopotrivă
mărgineni ca dumneavoastră, şi novăceni?
DB - Da. Novăceni [din Novaci, judeţul
Vâlcea] şi de la Petroşani, „jieni” le spunea. Acolo
se întâlneau munţii aşa... cei de la Regat cu ăştia
din Ardeal şi cu ăia de la Petroşani, şi-acolo se
strângeau toţi la nedeie.
MC - Domnule Baja, în comparaţi cu
această transhumanţă din trecut, cum este
oieritul poienarilor din zilele noastre? Care
este viitorul acestei ocupaţii la Poiana?
DB - Acuma, la munte [oierii locali] nu prea
mai merg. Toţi poenarii s-au instalat în Deltă şi în
Banat. Şi la Bihor, şi la Satu Mare... care, unde şi-
au găsit şi şi-au făcut acolo rânduială. [În
regiunile amintite] Unii şi-au cumpărat pâmânt,
alţii închiriază păşunile. La munte mai merg prea
puţine oi, sterpe... S-a pustiit...
MC - Aceşti consăteni ai dumneavoastră se
stabilesc în asemenea zone cu familiile lor?
DB - Da, şi-au făcut [acolo] căsi [case] mai
ca lumea, şi... în fine. Altă treabă... e o ciobănie
mai „domnească”, o ţâră! Acuma, în loc de
măgari, au maşini, şi [astfel de oieri] merg numai
cu maşinile!
MC - Totuşi, ei îşi păstrează şi casele din
Poiana Sibiului.
DB - Da. Fiecare, dacă-s stabiliţi acolo, au o
casă în Poiana, şi la sărbători... Se cam căsătoresc
aici, băieţi şi fete, localnici din Poiana.
MC - Există o asociaţie sau „obşte” a
oierilor poienari?
DB - Este unul în Banat, acolo...
Doamna Baja - Este o asociaţie...
MC - Are această asociaţie un rol în
oieritul consătenilor dumneavoastră? Se ajută
între ei, membrii acesteia?
DB - Da, se ajută. Unii au făcut şi o fabrică
de-asta de brânzeturi, unde-s asociaţi mai mulţi,
acolo... Iar dacă este vorba de a merge la
Bucureşti, după nişte drepturi [ale fermierilor],
tot ei...
133
MC - Tot ei organizează?
DB - Da, da.
MC - Dar generaţiile mai tinere din Poiana,
beneficiază în vreun fel de subvenţii pentru
această meserie, din partea guvernului sau a
Uniunii Europene?
DB - Acuma, da: iau subvenţii pentru oi, dacă
au teren, iau şi pentru teren... Noi nu luăm...
Doamna Baja - De 20 de ani n-am mai fost la
oi. Nici copii n-avem la oi...

134
 DUMITRU DOBROTĂ
(Poiana Sibiului, nr. 441)

Dumitru Dobrotă - ... şi dintr-o

întâmplare, [locuitorii comunei Poiana Sibiului]
au rămas fără moşie. Ăstora [celor din Jina] le-au
dat moşiile [austriecii], şi de-atunci au rămas cu
ele. Şi animalele astea... noi am fost nevoiţi să
facem transhumanţa: bătrânii noştri se duceau la
Balta [Brăilei]...
Marin Constantin - Domnule Dobrotă,
ne vorbiţi de faptul că jinarii au primit cândva
doi ani de zile; după aia, au venit ruşii înapoi. Şi
pământ, pe vremea împărăţiei habsburgice...
noroc cu bunul Dumnezeu că [autorităţile
DD - [În anii] Mariei Tereza [1740-1780].
române] i-au oprit la Iaşi, că-i prindeau pe toţi
MC - ... din acest motiv (spuneţi
acolo, cu oile... Dar atât au plecat de rapid, de-au
dumneavoastră), poienarii au trebuit să plece
lăsat mieii închişi în oboare, că nu puteau fugi cu
în transhumanţă; ei nu au avut pământ precum
mieii; cu oile, mereau şi ziua, şi noaptea, dar mieii
jinarii.
erau mici... Au scăpat şi au venit dincoace [de
DD - Au fost dezertori, într-un cuvânt aşa;
Carpaţi]...
ăştia [poienarii] nu s-au prezentat [la
Eu numai pe vară am fost (că eram de
regimentele grănicereşti austriece]. Aşa [jinarii]
10 ani), şi iarna veneam acasă, dar fraţi au fost
ce era: se duceau şi ei pe munte, şi făceau un
acolo [în Basarabia]. În două veri, am fost în
serviciu [de pază a frontierei], aşa... lucru de
Basarabia, şi după aceea, am trecut dincoace...
nimic. Dar poienarii nu au vrut; ei s-au stabilit în
Dincoace, ne-am dus spre Munţii Făgăraşului,
partea aia, [spre] Novaci, că ei acolo se duceau
atunci chiar când au venit ruşii; ne-am ferit de ei
cu oile, acolo, la Baltă... Aici, din câte am înţeles
acolo, prin stâncile alea... După aia, în `47 şi `47,
eu, veneau cu paşaport, aduceau lâna, dădeau la
a fost seceta aia grozavă. Moldovenii au vândut
Cisnădie; după aceea, se duceau dincolo [de
vitele cu totul, că n-aveau cu ce le ţine. Şi în
munţi, în Ţara Românească].
comunele respective, găseai păşuni, că n-avea cine
MC - Domnule Dobrotă, de la ce vârstă aţi
le ocupa... Ne-am dus la Iaşi şi, cu nişte jidani, am
învăţat oieritul?
găsit nişte păşuni acolo, şi-am stat încă cinci ani în
DD - Prima dată, m-am dus cu tăicuţu’ la
Moldova, şi vara, şi iarna.
stână, în trocuţă, pe cal, legat călare... După aia,
MC - Aţi trăit aceste întâmplări înainte de
am continuat, pe timp de vară, până
armată.
m-am mărit o ţâră [acum are 84 de ani]... Vara
DD - Păi atunci am fost cam de 15 ani,
ne duceam la stână, la munte; iarna, stam acasă.
aşa...15-16 ani. Ne-om ţinut acolo şi vara, şi iarna;
Şi-apoi, de la 10 ani, ai mei s-au dus în Basarabia
după aceea... după un timp, oamenii au fost duşi
şi m-au dus şi pe mine, acolo...
după vite, prin Ardeal, s-au ocupat păşunile şi am
MC - În ce condiţii au mers părinţii
venit înapoi. Ne-am dus la poligon [construit] de
dumneavoastră în Basarabia, Domnule
ruşi, la Timişoara, am stat şi-acolo, doi ani. După
Dobrotă?
aceea, ne-am dus la Cincu (acolo a fost poligon
DD - Ei [părinţii] s-au dus, când s-au dus
de-ăsta, românesc [judeţul Braşov]); am stat şi
ruşii încolo [dincolo de Nistru]... Basarabia a fost
acolo vreo patru-cinci ani. Pe urmă, a luat
ocupată de ruşi; după aceea, au plecat românii
[terenul] Gostatul şi ne-a scos de-acolo. Ne-am
peste ei, cu nemţii, până la Stalingrad, acolo... Ai
retras în comună la noi şi mergeam la munte.
noştri, cu transhumanţa [au mers] ... acolo, au
Iarna ne duceam la Baia Mare (acolo era
rămas nişte sate pustii de tot, dar sate organizate,
cunoştinţa noastră, care arenda păşuni), iar vara
că (după câte am înţeles eu), ei [localnicii] au
veneam şi ne duceam la munte.
fost tot cam nemţi... Nemţii ăştia îs mai gospodari.
MC - Când aţi pornit întâia dată la drum,
După câte mi-au spus fraţii, ei au lăsat tot
cu turma proprie?
(porumb în pod, în grădină, nerecoltat); iar ei
DD - Da, cu fraţii, ei au fost mai mari... În
[părinţii] s-au dus şi-au apucat cu oile, şi au stat
`46, am pornit de-aicea de-acasă, şi ne-am dus pe
la Braşov, iar de la Braşov am mers la Baia Mare,

135
le-am [oile] iernat acolo, şi după aceea am venit...
ne-am retras iar aici, în comună la noi, şi ne
duceam la munte, asta era „stabilitatea” noastră,
atuncea...
MC - Domnule Dobrotă, când începea un
asemenea drum de transhumanţă, în ce lună?
DD - Plecam cam pe la 1 octombrie, şi
veneam pe la 1 mai. Că mai dura câteva zile
înainte, câteva zile după... nu era un [program]
fix: cum veneai primăvara, sau toamna, le duceam
tot păscând, la cunoştinţele noastre de la Baia
Mare, Satu Mare; aveam cunoştinţe, acolo, aveam
legătură şi cu primăriile respective, de puteam
arenda păşunea, să ne lase pe timp de iarnă.
Stăteam până la 1 aprilie, până atuncea era sub
contract cu primăria. La 1 aprilie, plecam şi
făceam o lună de zile... transhumanţa asta, până
ajungeam aici [la Poiana]. Aicea, stam patru-cinci
zile, o săptămână, le tundeam, se ducea zăpada
la munte, şi ieşeam [cu oile] la munte...
MC - În transhumanţă, mergeaţi pe jos sau
cu anumite utilaje de transport?
DD - Nu exista pe-atuncea atâtea maşini...
Puteam rezista la drum (acum n-am mai putea
rezista... că e atâta putere de maşină, te-ar
călca...) Atunci nu erau maşini; o luam pe
drumurile astea, mai ferite de circulaţie, aşa...
Atuncea, aveam de la Turda, şoseaua asta mai
principală, dar aici, n-aveam [drumuri asfaltate]
peste Munţii Apuseni... Mai aveam probleme şi cu
oameni mai răi... Poate şi noi mai greşeam,
câteodată, la păşuni... Dar aşa, peste munte [...]
până la Alba Iulia, şi de la Alba Iulia, în două
nopţi, eram acasă.
MC - Proprietarii de pământuri sau de
păduri se împotriveau la trecerea oilor
dumneavoastră?
DD - Proprietarii de pământuri... Se mai
făceau şi pagube, dar mai erau şi oameni răi...
învăţaţi la bani! [Cel] care era serios... [considera
că] poate au plecat oile fără mine, cădeai la pace
cu el, îi dădeai ceva.
MC - În aceste drumuri de transhumanţă,
aţi întâlnit şi animale sălbatice?
DD - Cu lupii, mai adesea, la drum... Şi la
munte, cu ursul. Aicea, în „sectorul” [regiunea]
ăsta, cam cu lupii, ce mai aveam pagube de pe
urma lor. Mai erau [şi] porci sălbatici, dar atunci,
nu prea, acum se înmulţesc mai tare... Lupii erau
o problemă... Dacă nu aveai de grijă, şi nu aveai
câini... trebuia să fii cu ochii-n patru. Se mai
întâmpla şi-aşa, că te mai culcai, neştiind că
[lupii] veneau peste tine, dau de ele [oi] singure...
Erau oameni buni, ardelenii ăştia, îţi mai dădeau
câte-un kil de vin, nu ştiu ce... Se chinuiau, săracii
ciobani, de frig, se mai culcau... nu era mare lucru
să o păţească!
MC - Aveaţi turme de ţurcane sau de ţigăi?
DD - Ţurcane, numai ţurcane: îs mai
rezistente la frig, la transhumanţa asta... În satul
nostru, au fost două „partide”, cum s-ar spune:
noi eram „ţurcănari”, iar ăştia care au fost în
Dobrogea, aveau ţigăi, dar ei erau stabili acolo...
după treabă, nu ştiu... au cumpărat pământuri, s-
au organizat acolo,
s-au ţinut mai „domnoşi” o ţâră... Noi eram mai
„sălbatici, aşa...
MC - Mergând cu oile la drum, s-a
întâmplat ca unele dintre ele să se
îmbolnăvească, să sufere de vreo molimă?
DD - Dom’le, nu era atâta boală, ca acuma!
Atâta ştiam, toamna să le dăm leacuri de
gălbează, nişte „gogoşi”... Mai găseai păşunat din
ăsta... unde zăcea apa.
Acuma, mă uit la băieţii ăştia [ciobani],
„Măi, voi le ţineţi numai pe perfuzii, fir-ar ale
dracu’ !” Îţi făceai o datorie, toamna, ştii... nu era
întotdeauna, poate, gălbează, dar îţi făceai
datoria... Şi nu era nici râie, atâta... Înainte, pe-
atuncea, mai găseam de-aia... leşie de tutun, pe
care o cumpăram de prin magazine, dar
[altminteri] o făceam noi din steregoaie, un fel de
iarbă de-aia... buruienoasă, de creştea vara la
munte, îi scoteai rădăcina şi-o fierbeai, cu apa
aia... Dar nu erau atâţia microbi, dom’le, ca
acuma! Eu cred că microbii ăştia [apar] din cauza
la saivane, [oile] stau în saivane, în balegă...
La munte, [oile] stau la păşune, tot în loc
frumos; chiar dacă era ploaie, le mutai... Acuma,
le bagă într-un saivan de-ăla, acolo sunt „fierte”...
Doamna Dobrotă - Cine a mai ştiut de
căpuşe?! Acuma, [oile] mor de căpuşe...
DD - Am avut destule... pe cap, pe picioare...
Au fost cazuri când un om [cioban] s-a îmbolnăvit
[din cauza căpuşelor]... N-a băgat de seamă de
căpuşe, şi după aia s-a infectat la picior; de doi-
trei ani, tot urmează nişte tratament.
MC - Cunoşteaţi şi tratamente din bătrâni,
„băbeşti”, pentru oile dumneavoastră bolnave?
DD - Când orbea un pic... vedeai că ochiul
[oii] se albea (făcea un fel de albeaţă, şi nu mai
vedea). [Atunci] Smulgeai păr de la un câine, îl
trăgeai în ac, şi-l băgai aicea-n ureche... unde era
o vână, cum să spun... o arteră; trăgeai [acul] [în
aşa fel] ca să-i rămâie părul acolo, în ureche...
Sau, când megeai la câmp, aci, dai
păşuni cu lucernă sau cu trifoi, şi [oaia] mânca...
lăcomeşte (cum s-ar spune!), vedeai că suflă, şi o
136
împungeai cu acul în nas, îi... dădeai un pumn, îi
turna sângele, se scutura un pic... şi nu mai avea
nici pe dracu’!
MC - Călătoreaţi şi noaptea cu oile
dumneavoastră, Domnule Dobrotă?
DD - Păi da! De exemplu, dacă plecai de-
aicea, mai megeai şi noaptea până ajungeai la
locul destinaţiei... Cum fost noi la Baia Mare, sau
Satu Mare, mergeai [astfel]... Mai erau sate pe
care trebuia să le treci pe noapte. Când am fost
la Baia Mare, era un sat de ţigani [...]; erau nişte
ţigani, dom’le, acolo, [că] numai noaptea
treceai... mare atenţie, când treceai... doi-trei de-
ăia, dă-i dracu’, d[ăde]au peste tine, cu copii, ne
împrăştiam... Mai mergeam şi noaptea, da.
MC - Pe timp de noapte, ţineaţi seama şi
de poziţia stelelor pe cer?
DD - Da! [...] Acuma, încoace, mai aveam
câte-un ceas... Atuncea, te uitai: a răsărit
„Rariţa”, sau „Carul Mic”, „Carul Mare”, sau
„Luceafărul”: sunt anumite stele, mai principale!
Vedeai: cam pe la miezul nopţii, mai pe la trei, la
patru... aproape să apună, e ziuă: o întindeai!
MC - Domnule Dobrotă, aţi spus că
mergeaţi în transhumanţă mai mulţi fraţi...
DD - Păi da, cam fiecare familie avea turma
sa. Se mai uneau şi ceva neamuri, sau ceva
cunoştinţe, aşa, dacă era om serios: aci, la noi,
trebuia să ai o dreptate, dom’le... Nu numai să te
întâlneşti cu unul, să tragi pe ăla... Luai nişte fân,
ăla nu era pe bază de chitanţă; luai nişte pâine,
sau mâncare... brânză, sau ce... alimente, [acel
tovarăş] era de omenie; îl ştiai, ca să te poţi
socoti cu tovarăşul tău, trebuia să fie omenos...
Că dacă-l observai că nu e om de treabă, [ci[ de
ceartă, îl lăsai dracu’, al doilea an nu te mai
duceai cu el. [Un asemenea tovarăş] Se mai
apuca de prostii, mai vindea câte-o oaie; sau
erau nervoşi... mai omorau câte una [oaie], erau
fel şi fel de oameni... se enervau, vai de mine! Te
cam ţineai aşa, de familia ta...
MC - În situaţii de acest fel, cu turme
reunite, cum vă identificaţi propriile oi?
DD - Păi fiecare aveai semnul tău, la
urechea [oii], aşa, care se ştia... Fiecare aveai...
făcut la ureche, cunoşteai, dă’l dracu’... nu se
putea... Mai şi mureau... de exemplu, o lua lupul,
ca fiecare... îţi părea rău de animalul tău; când
te duceai acolo, „Mi-a mâncat-o!”, o pipăiai la
ureche: „Măi, e a mea, fir’ar al dracu’!”
MC - Domnule Dobrotă, o dată ajuns la
locul de iernat, aveaţi acolo anumite
adăposturi – colibe, saivane...?
DD - N-am avut. Mai trăgeam în câte-o
margine de pădure, că era mai adăpost, sau în
mărăcini de-ăştia, sau în câte-o groapă... Era
câteodată de ningea: seara, era senin, dimineaţa
te pomeneai cu zăpada până-n genunchi... Le
puneai aşa, deoparte [oile], ori dacă le lăsai aşa...
baltă, neglijate, dimineaţa nu le mai găseai...
Ningea până la brâu...
MC - Cum rezistaţi, în aceste condiţii?
DD - Dom’le, pot să spun... [că] erai cu
cojocul şi cu îmbrăcăminte bună, de-asta... făcută
din lână... Cât am fost tânăr, pot să spun că n-am
avut aşa, o boală [afară doar]... că am răcit, aşa...
Dar totuşi trebuia să avem grijă: făceam focul, ne
mai încălzeam, mai puneam lemne pe foc, te
desculţai, mai uscai o ţâră obielele... Încă înainte
nu existau cizme de cauciuc; erai cu opinci...
Dom’le, în câte-o noapte, când ploua, şi cu
zăpadă... nu mergeai doi paşi, şi erai ud la
picioare... Toată noaptea te uitai peste ele; trăgeai
într-un loc şi făceai focul... era mai greu, dar eram
oameni sănătoşi... Nu era atâta boală ca acum!
Mâncai brânză... Dacă murea câte-o oaie, o
făceai tocan, sloi, puneai acolo, în ceaun... Mai te
duceai prin sat, pe-acolo, căpătai câte-un ceaun
de murături, şi-o mânai înainte...
MC - Straiele de lână de care aţi vorbit,
cojocul, opincile... erau cumpărate, erau din
sat?
DD - Erau de-aici, le făceau femeile noastre.
Nu cumpăram nimica. Acuma, încoace [au
apărut] „negriturile” astea... Aveam cioareci de
lână; pe timp de iarnă, de aicea [de la brâu] în
jos, mai trăgeai un rând de-ăştia... de cioreci pe
tine; obiele de lână, făcute tot... tot de [femeile
localnice]... Nu erau femeile ca acuma, să n-aibă
ţesătură... Atuncea, se duceau la lână, ori ţeseau
la război... Aici, în sat la noi, erau câteva femei
croitorese, lucrau ele [piese vestimentare]... o
lună, două, trei...
MC - Cum vă transportaţi în transhumanţă
cele necesare: hrana, straiele...?
DD - Aveam măgari, cu samarul pe ei, şăi
(cum s-ar spune) pe ei, aveai desagii, tot... Pe un
măgar, puneai leguma, pe altul, puneai alte
[alimente]... Când ajungeai aşa, într-un loc mai
liber, oile erau sătule, dădeai jos [cele necesare
gătitului], făceai focul, căutai în desagi, puneai
ceva la ceaun... făina [de porumb] (aveai acolo
toate socotelile...), puneai şi făceai mămăligă, aia
era [hrana]. Nu maşină, nu nimic... totul puneam
pe măgari.
Doamna Dobrotă - Şi-acuma, băieţii noştri
se duc [în transhumanţă] cu măgarii!
137
DD - La noi, aici, am mai făcut o
transhumanţă pe la Cluj, pe-acolo [feciorii] îs cu
ele... Se mai duc pe la Baia Mare (avem
cunoştinţe bune, acolo, oameni serioşi), mai stau
câte două-trei luni pe iarnă, acolo... Se duc în
transhumanţă, cu măgarii...
MC - Aţi amintit câte ceva şi despre hrana
dumneavoastră în transhumanţă...
DD - Cu carnea era în felul următor: dacă
oaia era grasă; dacă nu, în cel mai rău caz, mai
cumpărai nişte unsoare... Dacă ai găsit-o [oaie]
moartă, nu mai exista să o mănânci: la câini şi
atât! Dacă era bolnavă, o tăiai şi-o fierbeai; aveai
căldarea aia, acolo, o căldare mare; o fierbeai
bine, bine, bine... şi după aceea, ai spălat burta...
stomacul, l-ai întors,
l-ai umflat un pic, aşa, şi ai băgat... burta aia,
fiartă aşa... După un timp, la un ceas-două, se
săra... închega, ca o sare, cum s-ar spune; şi când
era nevoie să faci mâncare, tăiai câte-o feliuţă...
câţi oameni erai (ori erai doi, ori erai cinci-şase,
mai mulţi...) Mai tăiai câte-un cartof, nu ştiu ce, şi
cu mămăligă: înmuiai acolo, nu era fărcuţă
[furculiţă], nu era lingură...
Înainte, atuncea, se făcea brânză de
burduf; aia sta aşa... în desagi, mai tăiam câte-o
felie, mai mâncai câte-o ţâră de carne, mai
făceai... câteodată, mai fiebeai câte-o fasole...
Bătrânii noştri spuneau că, înainte, mai ţineau şi
post; noi n-am apucat treburile astea, dar bătrânii
[...] oaia o fierbeau, dar nu o mâncau, că era
post (mai făceau fasole)...
MC - Domnule Dobrotă, cum petreceaţi
sărbătorile de iarnă? Tot la oi?
DD - Când erai fecior, veneau bătrânii, te mai
schimbau, ori lăsau ciobanii (dacă aveai nişte
oameni de încredere, ştii...) Dacă nu, aveai fraţii.
De exemplu, eu aveam fraţii, ei cam stau pe-
acasă, iar când erau sărbătorile, veneau şi mă
schimbau, mai petreceam perioada
[sărbătorilor], nu stam tot acolo... De Crăciun,
restul nu... M-am însurat, m-am dus şi n-am avut
ocazia să mai viu...
Doamna Dobrotă - ... Până la Paşti!
DD - Şi era gata să nu viu nici de Paşti, că
aveam un frate, vrea să meargă către Târgu
Mureş, ca să pască, nu ştiu ce...
MC - Dar atunci când vă prindea Paştile pe
drum, cu oile...?
DD - Mânai înainte, nu le puteai lăsa în
drum, în perioada asta cam ne prindea la drum...
N-aveai posibilităţi să vii, dom’le, că nu le
puteai lăsa... Era pe grâne... socoteli, circulaţie...
cine dracu’ sta cu ele, să viu acasă?! Atuncea, tot
mai găseai câte-un om mai serios: erau ăştia din
Regat, de pe la Novaci, din Vâlcea, erau oameni
serioşi, dar cu moldovenii ăştia, să ştii că n-ai curaj
să laşi [oile]... Şi că se-apucă de vândut, se-apucă
de vândut; dar se îmbată, ăsta-i obiceiul lor,
dom’le... Şi te iau şi pe tine [autorităţile], că
[ciobanul beat] se duce prin sat pe-acolo, face
deranj cu oamenii...
MC - Deci nu mai puteaţi gusta Paştile...
DD - Dacă era ca anul ăsta... mai era pe la 1
mai, Paştile, te grăbeai că nu aveai unde sta... Dar
nu că „Mă duc [acasă] de Paşti!” Dar dacă aveai
unde sta, nu te grăbeai că... Paştile, „Dă-i să
meragă oile, să ajung de Paşte!”
Se petrecea şi pe timp de vară, dacă te
duceai la munte, erau fete de-astea tinere, făceai
chefuri pe-acolo, jocuri... În toate sărbătorile,
veneai de la munte, acasă...
... Nedeie era pe unde-am fost noi, la
Obârşia Lotrului [judeţul Vâlcea] şi la Poiana
Muierii [judeţul Alba]... Acolo de la un scandal... nu
s-a mai ţinut [nedeie]. La Poiana Muierii, se ţinea la
Sânziene; era o poiană frumoasă acolo, faină,
veneau [participanţi] şi din partea Regatului, şi din
partea Ardealului, şi jieni de pe la Petroşani. Pot să
spun că... erau tot felul de nebuni: se îmbătau, se
băteau şi de-atunci nu s-a mai ţinut. S-au dus la
Obârşia Lotrului; acolo, un sătean avea o ţâră de
bufet... de cârciumă, se petrecea... Veneau femeile,
fetele, băcile... mai jucau... Se mai apucau şi-
atuncea la bătaie, dar... totuşi, dacă vrei să cauţi
scandal, îl găseşti mintenaş!
MC - Prin urmare, au existat sărbători ale
oierilor, cu dansuri şi cântece specifice.
Dumnevoastră, de pildă, sau tovarăşii
dumneavoastră, ştiaţi cânta la fluier?
DD - Eu n-am apucat să învăţ; şi-asta e o
îndemânare... n-am apucat. Erau din ăştia, vreo
câţiva din Poiana, de cântau frumos. Aveai
ciobani... jinarii ăştia, fiecare cioban se străduia să
înveţe să cânte cu fluiera... Era şi dibăcie, că dacă
n-aveai dibăcie, nu te puteai... Ca orişice lucru.
MC - Domnule Dobrotă, când începea
fătarea oilor?
DD - La noi, era o organizare... le băgai
berbecii în 20... 25 septembrie, astea erau zilele
ca să fete la data respectivă, nu lăsai berbecii
[oricum] şi după aceea, dacă plecai, fătau [oile]
toată ziua, câte una... Nu! Atuncea ştiai, te trăgeai
(cum am spus) la Baia Mare, făceai un contract
cu comuna sau primăria respectivă, să te lase o
lună [de zile]... pe timpul fătatului; ţi-au fătat oile,
ţi s-au mărit o ţâră mieii... Era 1 aprilie; dacă
aveai baftă să fete bine, că nici astea nu erau la
138
fel, în tot anul... Câteodată, fătau mai bine; în
decurs de trei săptămâni, terminai, se măreau
mieii şi mânai la drum. Altădată, te prindea şi de
nu fătau, [ci] fătau la drum; îl puneai [mielul] pe
măgar, dă-l dracu’, aşa într-un ţol, acolo, cu nişte
străişoare, îl dădeai să sugă, îl puneai pe măgar,
şi... mână mai departe! Şi cât stăteai un pic, să
faci mâncare, îl dădeai la oiţă, de sugea şi el o
ţâră, pân’ se împuterea... o zi-două, trei, după
aceea o mânai, încet, aşa...
MC - Aceste contracte de care vorbiţi
trebuia a fi fost încheiate la fiecare iernat, nu?
DD - Da, acolo, pentru păşunat; şi stabileai...
cum te puteai înţelege, stabileai... atâta şi atâta,
nu erau toţi [primarii] la fel, să fie o taxă la fel...
După cum erau de... recunoscători, te mai lăsau,
aşa... Primăvara, le mai dădeai câte-un miel, mai
câte-un pic de brânză...
MC - Când vă întorceaţi la Poiana?
DD - Plecam la 1 aprilie, şi la 1 mai, până la
10 de mai, veneam acasă. Le tundeai... Atuncea,
nu te lăsau [autorităţile]; acuma, poţi să stai
toată vara... Atuncea, stăteai trei zile acasă, şi
paznicii te scoteau din hotar; atuncea, [sătenii]
semănau cartofi, făceau fânul (fiecare cetăţean
avea câte-o văcuţă, pentru copii: erau copii... din
belşug, câte 7-8 la fiecare casă; acuma... câte
unul-doi). Aveau cai; mai opreau câte-un cal de-
ăsta, pentru casă, iar restul, aveau câte 20-30 de
prăsile... mai făceai câte-un ban... Aveau prietenii
de-ăştia; fătau [oile], se duceau de Sfântul Ilie...
era un târg la Haţeg, un târg unde veneau de-
ăştia, din Munţii Apuseni, erau numai cai de
munte... cal şi de 4-5 ani, nu i-ai pus căpăstrul în
cap... Îl învăţau ăia, aveau ei socotelile lor, de-i
învăţau... după cum munceau la pădure, sau în
agricultură... De-astea făceau oamenii, pentru
traiul vieţii.
MC - Urcarea oilor la munte când se
petrecea?
DD - De la 1 – 10 de mai, până la Sfântul
Constantin. Urcai la munte, aduceai... herghelia
(cum s-ar spune), cai de-ăştia... cinci, zece... ai pus
şăile pe ei, bagajele [cu ceea] ce-ţi trebuia acolo,
pentru munte (făină şi câte, şi câte... şi haine, te
duceai la stână cu... toată dumnezeirea, cu copii...)
După ce te stabileai, până pe 20 septembrie nu
plecai de-acolo; atunci era târg mare aici, la noi,
19-20 septembrie. Nu coborau toţi, dar totuşi mai
coborau cu oi, bătrâni de-ăştia, de le vindeau şi
cumpărau răşinărenii ăştia (că ei erau mari
măcelari). Şi mai băgau ciobani, că atunci găseau
ciobanii; unul pleca de la tine, se băga la altul, şi
te organizai... Mai stăteai până către 1 octombrie,
şi se strica vremea şi la munte, nu mai puteai sta,
că ningea... Ba mai veneau şi lighioanele astea:
toamna, ştiau că pleci, tăbărau mai tare pe tine,
să dea zor...
MC - Urcarea la munte pentru văratul
oilor, se făcea pe nişte munţi închiriaţi de la
primărie.
DD - Da. Comuna Poiana avea câţiva munţi,
pe care nu aveau loc toţi... toată comuna. Şi se
mai duceau pe la Vaideeni, prin toate comunele
[subcarpatice] se închiriau [păşuni], că ăia poate
nu aveau animale, şi închiriau.
... Cum am spus, atuncea când au venit
ruşii, ne-am dus tocmai în Munţii Făgăraşului, a
fost o cumună pe la Tigheşti [?], avea comuna
munte, acolo, şi-am plătit cât am plătit, am
închiriat, şi am stat până toamna. Asta, aici,
comuna [Poiana] are doar vreo cinci-şase munţi.
Totuşi, pe atunci nu erau atâtea animale ca
acuma.
MC - Aceşti munţi comunali erau probabil
împărţiţi între oierii locali.
DD - Da: la câte-o stână, te adunai câte trei-
patru gazde.
MC - Fiecare cu turma sa?
DD - ... cu strunguţa lui, cu turma... Se mai
uneau şi între ei, dacă cădeau la o înţelegere cu
cineva, de era un om mai serios. Şi le mulgea
fiecare la uşa lui, adică animalul tău, ţi-l mulgeai
tu, dar [oile] erau amestecate. Sau dacă nu, îşi
făcea [fiecare] strunguliţa lui, dar sta în stână,
acolo, la adăpost...
MC - Domnule Dobrotă, aţi fost cumva şi
baci?
DD - Nu, aicea, la noi... cu aşa ceva, nu m-
am ocupat. Femeile, se ştia: ori aveai nevasta
[băciţă], ori – daca ai îmbătrânit – aveai o fiică,
socoteli... Nu, nu mi-a plăcut... Tilişcanii, ei erau
cei care ieşeau la munte; tilişcanele nu ieşeau la
munte, să facă brânză; ele erau în sat, jos, să facă
fânul (trăgeau fân, [îl] uscau pentru iarnă...) Dar
la noi, duceai femeile [la stână], în câte-o vară,
cum te nimereai, după cum era muntele de mare,
atâta ocupau animalele, erau şi cinci-şase gazde.
Erau fete, mai făceai jocuri, se mai îndrăgosteau...!
Tineretul!
MC - Care erau principalele sortimente de
brânză pe care le producea stâna
dumneavoastră?
DD - Atuncea, înainte, se făcea brânză de
burduf. Acuma... încoace, încoace, cam de când
au venit ruşii, se făcea asta... telemeaua asta...
e mai spornică, mai sărată; aia [brânza de
burduf] se făcea mai greu şi mai cu cheltuială.
139
La un om sărac, nu-i da mâna să-şi cumpere
brânză de burduf... Şi-acuma, de exemplu
[brânza de burduf] e 40-50 lei kilogramul, dă-l
dracu’! Dar atuncea, [brânza de burduf] se
făcea, era mai ieftină. De exemplu, cum am
fost noi, pe munţii ăştia, aci, la „Carpatina”
(aşa-i spunea, [societate care] închiriau
pădurile şi tăiau; veneau maramureşeni, de-ăia,
ei erau meşteri de pădure); şi-apoi o duceai
[brânza de burduf] şi-o vindeai la ăia, acolo,
cumpărau pentru muncitorii lor, acolo... Te rugai
de ei ca să ţi-o cumpere...
MC - Brânza de burduf are o compoziţie
aparte, este mai grasă ca alte brânzeturi?
DD - E mai grasă, şi mai spornică; mai
bună... Era bună, dă-o dracului! Dacă vroiai să
faci un cadou la un avocat, să-i duci un burduşel
de brânză, în zona asta, aicea...
Aia de burduf se făcea în felul următor:
dintr-o oaie, i-ai luat pielea, îi smulgeai lâna, toată
lâna o rădeai cu cuţitul, şi... făceai după cum
vroiai, aşa, după câtă, ce greutate: îl mai tăiai
[burduful], îl făceai de 3-4 kilograme, sau de 5-6,
după cum îţi părea ţie, dar îl făceai aşa... cum să
spun eu, mai... potrivit, ca să-l poţi aduce... Că-l
aduceai pe cai, acasă...
Acuma, de când a apărut telemeaua
asta, s-au făcut putinile; o băgai în putini de-alea
mai potrivite (nu puteai în de-alea... cum sunt
putinile astea mari, de acuma; nu puteai pune pe
cal, două putini de-alea, că-l deşelai); erau mai
potrivite... câte 20 de kilograme [putina], două
putini , şi plecai de-acolo; dar plecai mai mulţi
tovaraşi, ca să te ajuţi unul cu altul... Mergeai
aşa... 4-5 ore, pe plai (cum s-ar spune), pe drum,
şi unde găseai nişte locuri de stau caii, găseai
iarbă, dai jos [putinele], mâncai, caii păşteau un
pic aşa, câte-o oră-două... Ai pus bagajul, şi...
mână mai departe! Plecai cam dimineaţa, şi nu
ajungeai ziua; o noapte o făceai pe drum, pe-
acolo... Era departe, nu puteai mâna forţat...
MC - Înainte de 1990, în socialism, aveaţi
de plătit cote obligatorii către stat, nu?
DD - Dom’le, atunci nu erau aşa impozite
ca acuma. Nu te silea nici dracu’! Acuma,
încoace, comuniştii au pus un fel de impozit...
Acuma au luat-o cu altul, ăştia... cu venitul...
trebuie să-ţi vină banii prin bancă, ca să ştie ei
cât ai luat tu, şi-apoi să-ţi vie ţie, impozitul ăla...
Dar atunci [în socialism], nici dracu’ nu ştia de
impozit!
MC - În prezent, oierii din Poiana
benefiziază de subvenţii guvernamentale sau
europene?
DD - Da, acuma da. Dacă [oile] sunt
înregistrate cu crotale, cu ăla declarat, aşa,
controlat... Că or mai fii unii [cu oi
neînregistrate], nu ştiu, dar [oierii actuali]
trebuie să fie la curent cu aşa ceva.
MC - „Crotaliile” sunt plăcuţele de
înregistrare?
DD - Nişte plăcuţe... doctorul veterinar le
pune la ureche [oilor], şi cu ăla [se] ştie cam ce
număr de oi ai, sau cât îs de tinere, sau nu ştiu
ce... Ei ştiu după venit, cam cât consideră că faci
brânză, miei... o cam dau tare pe noi acum... Nu
trebuie prea multă minte... nişte treburi, aşa, de
„venit”, de nu ştiu ce... Nu te poţi potrivi, unul
[proprietar de oi] cu altul. De exemplu, în iarna
asta, n-a fost zăpadă; ai făcut un pic de...
scuteală, că nu le-ai dat la oi [mult nutreţ, ci au
putut paşte]... Dar când se pune o zăpadă mare,
el ştie că... te-ai dus la om, ai luat o claie de fân,
cu nu ştiu ce [cost], porumbul cu nu ştiu cât...
Faci un consum mare, şi cu atât îţi vine şi
impozit...
Pănă acum, a fost lumea încurajată
[economic], dar s-a stricat, dom’le, te
descurajează...
MC - Domnule Dobrotă, a existat aici, în
Poiana, vreo asociaţie sau întovărăşire a
oierilor?
DD - Da, noi avem şi acuma o asociaţie, la
Baia Mare.
Doamna Dobrotă - Noi, atuncea [...] cu
întovărăşirea aia...
DD - Atunci, era cu colectivele [socialiste]...
MC - Dar acum, consătenii dumneavoastră
sunt reuniţi într-o formă de asociere?
DD - Este şi aici [în Poiana] o asociaţie, dar
noi aparţinem de acolo, le-am declarat acolo [la
Baia Mare]; acolo, facem faţă mai mult.
MC - Ce ne puteţi spune tineret, despre
viitorul oieritului din Poiana, Domnule
Dobrotă?
DD - Dom’le, înainte o făceai [meseria],
măcar că aveai turma, stai cioban, nu ştiu ce... Dar
acuma, tineretul... la şcoală... Nu cred că mai
durează mult, că tineretul nu mai este [implicat în
oierit], nu mai stă cioban... Înainte, nu mai ţineai
cont [de alte alegeri profesionale]... Că aveai
1000 de oi, stai cioban, acolo... de-ţi urla capul! Nu-
ţi da mâna să plăteşti pe alţii, dar acuma... e mai
proastă treaba: nu-l mai prinzi la oi... Tineretul, cu
distracţii, socoteli... Aşa că, dacă-i mai dau şi cu
impozite, să ştii că [oieritul] nu... o să mai ducă
mult! Ei şi-au înmulţit oile, şi-acuma...
140
Doamna Dobrotă - Când erau copiii noştri,
dădeau în strungă, făceau treabă de mici... Acuma,
nu se scoală, „Nu, mamaie! Nu în strungă!”...
DD - Eu, de când am fost de şase ani, am
avut fraţii concentraţi, s-au dus pe front, şi ştiu că
mă sculau la strungă, la [ora] 6 dimineaţa! Şi-
adormeam în strungă, acolo, câteodată; strigau la
mine, „Hai, mă, copile!”
MC - Acum s-au scchimbat lucrurile...
DD - De trăit, trăim „mai bine”, acum, dar...
nu ştiu cât o ţine, traiul ăsta...
Doamna Dobrotă - Cât le-ar mere aşa, nu
ştiu...! Eu cred că se distruge [oieritul], până la
urmă...
DD - Că îi iau cu impozite, cu socoteli...
S-au „domnit” [tinerii], dom’le, într-un cuvânt, nu
mai vor să facă [oierit], [ci]... lux, haine de tot
felul...

141
 GHEORGHE ŞUFANĂ
(Poiana Sibiului, nr. 870)
Marin Constantin - Domnule Şufană, de
la ce vârstă aţi început oieritul?
Gheorghe Şufană - De când am gătat
şcoala! Din 1945, m-am dus la oi. Aveam 13 ani.
Eram în clasa a VI-a. De obicei, la noi, primăvara
ne duceau la oi.
Umblam cu oile... Mai târziu, am dat şi în
strungă. Prima oară, m-am dus [în
transhumanţă] la Bordei Verde [judeţul Brăila];
acolo aveam nişte miei [în grijă]... Erau ruşii în
ţară, veneau la stână, ne luau oile cu maşina;
aveau români în maşină, ne luau oile şi veneau cu
ele. În `45 asta a fost... [Ruşii] profitau de ocazie
şi veneau de ne luau oile.
Şi-apoi, ne-am mutat undeva, la o mirişte,
la un boier, îi spunea Lupescu (era tot lângă
Bordei Verde). Ăla avea grâu semănat, acolo,
umblam prin mirişte, să-i dăm nişte brânză, să
umblăm cu oile acolo... A doua zi, oamenii din
sat... i-au luat toată recolta... Au tăiat oamenii
[cerealele] şi l-au lăsat fără bucate. [Pe] Boierul
Lupescu... nu l-am mai văzut nici astăzi...
Şi-apoi, de-acolo am plecat în Insula
Mare a Brăilei [Balta Brăilei], am stat acolo vreo
şapte-opt ani. Din `45, toamna...
MC - Aş vrea să ştiu dacă aţi moştenit
această meserie de la părinţi... Ei au fost tot
oieri?
GŞ - Tata, şi străbunicul... Am fost şase fraţi...
N-am plecat la drum [în transhumanţă],
ne-am mutat de-aicea până la Sibiu, sau de la
Sibiu [...] la Braşov... Ne-am mutat de la un loc la
altul. Când în satul ăsta nu mai aveam loc [de
păşunat], ne mutam la Gârbova [judeţul Alba],
sau la Miercurea [Sibiului]... Atât am făcut
„transhumanţă”... Cum au făcut ăştia în Banat:
ăştia-s „ţurcănarii”... Eu am fost „ţigănar”!
Ţurcănarii urcă la munte, vara, aicea, şi se duc
toamna în Banat. Iar primăvara, veneau. Eu n-am
venit aicea, niciodată; acolo am stat cu ele [cu
oile, la vărat şi iernat], acolo le-am vândut. După
aia, am venit aicea, în Ardeal, în `87, dar oile le-
am vândut acolo. Iar aicea, am prăsit mai puţine.
În `87, am stat la Oradea.
MC - Atunci când aţi fost în zona Brăilei,
părinţii dumneavoastră aveau acolo păşuni
închiriate?
GŞ - Aveau păşuni, de la comună, sigur că
da; păşuni de la cumună, ne învoia comuna, iar
când nu ne mai lăsa, ne mutam în altă comună,
că aşa era situaţia: nu eram stăpâni! Aveam şi
animale, şi... sunt oameni: dacă se uneau, oamenii,
zice „Dă-l afară, că-i de la Sibiu!” [şi] „Du-te la
Sibiu!” Zic: „Mă duc la Sibiu, dar oile astea aici
le-am făcut, nu la Sibiu!”
MC - Pe asemenea terenuri, păşunaţi pe
timp de iarnă, sub cerul liber?
GŞ - Da, da. Iarna, veneam în Bărăgan, unde
spun... la Brăila, acolo. Stăteam pe câmp cu ele;
când începea să vină zăpada, intram cu ele în sat.
Era vântul puternic, şi ne termina... Erau nişte
viscole, cu zăpada cât casele! Am mers într-o
iarnă, în `52... eram într-o pădure, acolo; ne-a luat
adăpostul, s-a troienit adăpostul cu zăpadă. În
fine, am plecat...
MC - În afară de a păzi oile, aţi fost şi baci
la stână?
GŞ - Dar ce n-am fost?! Toate le-am făcut: şi
baci, şi mulgător, şi le-am păzit... [vreme de] 40
de ani... Din `45... până-n `87, cât e?! 40 şi ceva
de ani.
MC - Domnule Şufană, ce sortimente de
brânză făceaţi dumneavoastră la stână?
GŞ - Telemea făceam. Dădeam cheag;
aveam o lingură de-aia, de tablă, luam cu lingura,
puneam pe crintă... pe cârpă, acolo... Îl
[strângeam] aşa, de câteva ori, şi el se scurgea în
voie, iar când era gata de scurs, tăiam [laptele
închegat] feliuţe pătrate... aveam liniile alea, de 1
metru, şi-l băgam în saramură. La două zile, îl
scoteam din saramură şi-l băgam în putină;
puneam sare şi aşezam la putină...
MC - Şi crinta, şi putina erau din lemn?
GŞ - Din lemn, da: putine de brad. Crinta era
de tablă.
MC - Cheagul de care vorbeaţi, era
cumpărat, sau...
GŞ - Cheagurile, la început, atunci, erau şi de
miel, dar în ultimul timp, luam şi de la magazine; era
un cheag special; luam la kilogram, cutii de un kil.
142
MC - La iernat fiind cu oile, la şes, aveaţi
colibe în care să vă adăpostiţi?
GŞ - Aveam colibe, dar iarna nu puteam sta
în câmp; era iarna grea acolo, de-aceea v-am
spus... Am stat o vreme, şi ne-au scos; eram la o
pădure, era zăpada... aşa [de mare]... Ne-am...
demoralizat, şi-am plecat cu oile-n sat, acolo; am
plecat eu cu sania (cu nişte oi fătate, în sanie), şi
am ajuns la [ora] 9 seara. Am mers la o
plantaţie; păşunea era lângă o lizieră, şi la drumul
ăla, acolo, s-au făcut nişte troiene de doi metri, a
băgat zăpada... „Hai, că e seară!” M-am dat jos,
am mânat caii, s-a făcut... până-n burtă, zăpada!
Am sărit din sanie (că eram tânăr), am luat
hăţurile-n faţă, şi-am tras şi caii după mine...
Sania, acolo am lăsat-o... Şi m-am dus în sat pe
jos. La marginea satului, m-am pomenit cu
[cineva], „Ce faci, măi, bărbate?” „Uite, să vin în
sat, că m-a prins zăpada la pădure...” Era o
gazdă acolo, unde şedeam. Zice: „Du-te pe
dincolo, că e zăpada mare, şi nu ai pe unde să
intri!” Am ocolit pe şosea, m-am dus, am intrat la
el, şi am băgat caii, acolo; avea un şopron... Zic,
„Găsim nişte coceni, să pun la oi?” „Lasă, că
punem, fii fără grijă!” Eu, când am intrat în casă,
cu [hainele] alea îngheţate pe mine, n-am putut
să mai ies; am rămas în casă, acolo... Le-a pus
mâncare la oi, au mâncat oile... Dimineaţa – era
13 martie – a dat un soare cald... de s-a topit
zăpada, de ziceai că... e Marea Neagră pe-acolo!
În câteva zile, s-a dus zăpada.
M-am dus înapoi în pădure [...], cu
sterpele. Şi umblam cu sterpele; era martie. A
dat o căldură, în câteva zile nu mai era nicio
zăpadă... Eram pe măgar, şi umblam prin
pădure; nu era voie, mă mai fugărea pădurarul,
iar intram... Şi-apoi, am rămas şi-au fătat oile-n
sat.
MC - Cu ce vă îmbrăcaţi pe timp de
iarnă? Aveaţi... cioareci, cojoc?
GŞ - Aveam... Ăştia, ţurcănarii, care
mergeau în partea asta, la munte, purtau
cioareci, îi prindea primăvara... haine nespălate,
negre ca... Eu am fost mai curat: am fost
„ţigănar”; eu, care am fost în Bărăgan, am avut
[oi] ţigăi.
MC - Deci oile „ţigăi” pasc la şes...
GŞ - Erau la şes; nu merge ţigaia la
munte... [ci] La şes, la locuri drepte, care ne
conveneau nouă. Eu n-am fost la munte
niciodată.
MC - Fătarea oilor se întâmpla în
februarie... martie, nu?
GŞ - În martie.
MC - Nu era încă frig pentru miei? Cum
îi protejaţi?
GŞ - În martie, era mai către primăvară, ziua
mai mare... Era zi de căldură. Cum era norocul!
Odată, într-un an, a dat o zăpadă pe 13 martie, şi
ne-au fătat 60 de mânzări! Au murit mieii... Eram
acolo, în sat, la unul în curte, avea un saivan rău...
băgam acolo mielul cu oaia, nu-i mai găseam
[teferi]... îi găseam morţi. Am rămas cu 60 de oi
sterpe... Am ieşit la aerodrom, [în judeţul] Brăila...
Dacă se topise zăpada, am plecat, că era greu în
sat.
Noi căutam nutreţ, şi unde găseam, ne
„localizam” acolo: „Măi, omule, iau... îţi dau cât
am nevoie...” Sau porumb. Când dădea zăpadă,
duceam oile acolo, le dădeam de mâncare... Dacă
aveam stână acolo, duceam oile şi şedeam într-o
colibă, acolo...
Doamna Şufană - Acuma, trăiesc bine [cei] care-
s la stână: au curent, au casă... de toate. Când am
fost noi, am fost necăjiţi, că stăteam la câte-o
salcie, cu copii cu tot, şi-aveam câte-o surlă de
stuf, de făceam brânza... Vai de noi!
GŞ - La [comuna] Pisica, vis-a-vis de Galaţi...
era o baltă, acolo. Pe Braţul Chilia, era o ecluza,
acolo. Pe noi ne-au scos [cu oile], aveau treabă
cu noi, că eram sibieni... M-am dus dimineaţa pe
la Cooperativă [...] „Uite, dom’le, nu mă primeşte
cu oile mele!” M-am dus la stână, tractorul era
acolo... I-am zis să mă lase-n pace: „Pleacă, mă,
unde să mă duc cu oile acuma?!” Ne luau de la
urmă, cu pădurarii, cu tractoriştii... Pe Braţul
Chilia, era o ecluză, acolo. Am trecut ecluza, şi ne-
au lăsat [la păşunatul hibernal]. După aceea, am
plătit tractor, ne-am dus bagajul în sat. Eu am
plecat cu ei la Pisica. Erau nişte vapoare ale firmei
„Dunărea Mare”; aveau bac din ăla, mare... Am
băgat oile pe bac, tot ce-am avut, şi m-am dus cu
ele în Deltă, acolo. Erau numai ruşi, acolo; un sat...
de la Padina [judeţul Buzău ?], cu 800 de
familii... „Ce vă uitaţi, măi...?” Am intrat noaptea
cu oile într-o pădure acolo, că erau oile cam
flămânde... Am făcut un foc mare. Vine pădurarul,
noaptea: „Băi, ieşiţi cu ele [din pădure]!” „Unde
să ies, lasă-mă în pace! Nu ies cu ele până la
ziuă!” Ziua, am ieşit cu ele pe la marginea
pădurii, şi am stat pe-acolo... 20-30 de ani, am
trăit bine, acolo, din peşte.. Pe un kil de telemea,
luam nouă kile de peşte! Era crap frumos, venea
pescarul, alegeam... Acuma... un kil de brânză
[pentru] un kil de peşte: nu ne mai convine!
Eu nu mai sunt la brânză, îs acasă, am
ieşit la pensie. Am lucrat acolo, mult... Venea
pescarul cu sacul de peşte, îl turna jos: „Alege-ţi
143
peşte!” Alegeam [ceea] ce-mi plăcea: asta-i
treaba!
MC - În aceste deplasări cu oile, ale
dumneavoastră, aţi întâlnit şi animale sălbatice?
GŞ - Am mai văzut lup. Dar urs, nu. Lup...
venea, dar rar. Aveam câini: câte 7-8 câini... Eram
în Insula Mare a Brăilei; e arat, acolo... Seara,
aduceam oile în târlă, că [lupii] ne atacau. Oile
se sperie; odată mi-a luat [lupul] o oaie... câinii,
după el, mi-a scos-o... [însă lupul] a gâtuit-o...
Noaptea, în 3-4 locuri urlau lupii; săreau câinii,
unul colo şi unul colo...
MC - Domnule Şufană, erau cazuri când oi
de-ale dumneavoastră sufereau de vreo boală?
GŞ - Se mai întâmpla: cârceagul
[Babesioza], răsfugul [Mamita gangrenoasă]...
Dar le tratam, [cu medicamente] de la farmacie.
Dacă le ia răsfugul, au pierdut laptele; iese puroi
din ţâţe, nu mai iese laptele... Rămân sterpe:
pagubă mare... Cârceagul era în Dobrogea, şi prin
Dobrogea am umblat... Am fost destul [acolo]...
MC - Umblaţi doar cu turma
dumneavoastră, sau împreună şi cu alţi săteni?
GŞ - [Cu] Fraţii...
MC - Deci nu în vreo întovărăşire cu alţi
oieri din Poiana.
GŞ - Nu.
MC - Cum reuşeaţi să vă deosebiţi oile, să
le confundaţi cu ale celorlalţi fraţi?
GŞ - Le însemnam, la ureche [oilor]...
MC - Aceste semne erau moştenite de la
părinţi?
GŞ - Nu... A rămas fiecare cu semnul său.
Le însemnai. Şi când vindeai ceva, împărţeai
banii după cap de oaie: „Semnele aste-a ale cui
îs?” Şi la cheltuieli, tot aşa.
MC - Aţi amintit mai devreme de
telemea... Dar jintiţă...? Dar unt?
GŞ - Jintiţă, făceam. Fierbeam zerul, şi era
[obţinută] jintiţa. Untul se făcea la munte.
Ăştia, la munte, nu făceau telemea, pe vremuri.
Puneau laptele să se prindă, luau [grăsimea] şi
făceau unt. Făceau caş... ei ştiu [ceea] ce
făceau; eu n-am fost la munte, niciodată. Am
fost [cu oile] pe-aicea, dar nu am fost la
munte.
MC - Dar lâna oilor dumneavoastră era
importantă?
GŞ - Lâna o luau comuniştii, dar acum e...
gunoi. Am băiatul la oi... Comuniştii luau tot: era
„godina”, 23 [lei], era... al doilea rând, 44, şi
„spaca [?]”, 50... Acuma, e bătaie de joc... N-o
mai ia nimeni acum, nici turcii... Nu ştiu, nu le
convine...
MC - Când tundeaţi lâna oilor, la
începutul verii...?
GŞ - Aveam un prieten în sat, care venea şi o
lua de-acuma...
Doamna Şufană - Ştiţi cu cât se vinde lâna,
acum? Cu 10 lei [kilogramul]... O iau turcii.
GŞ - Pomană! Iar ca să tunzi o oaie, trebuie
să dai 25 lei... Le tundem că trebuie să le tundem,
dar nu e rentabil.
Doamna Şufană - Acuma, s-au lăsat mulţi
[săteni] de oi. Au fost subvenţiile astea, şi-au mai
primit [asemenea] subvenţii. Că dacă nu, n-aveau
ce mânca! Şi-acuma, n-au primit oamenii
subvenţii, nici acuma, anul ăsta...
MC - Aceste subvenţii sunt acordate pe
cap de animal?
GŞ - Pe cap de oaie, da. Şi la pământ, iar,
dau subvenţie, pe hectar. Le dau când vor ei
[autorităţile], nu le-au dat nici acuma [luna mai],
şi tot mint mereu...
Doamna Şufană - Am o fată: nu are pământ
mult, nici oi. Şi nu le-a venit subvenţie, deloc... Am
o fată la liceu la Sibiu; bărbatul e la oi; fata
astalaltă e aici. Şi n-au bani, că subvenţia nu i-o
venit... Oare ce fac oamenii [aceştia]?!
MC - Presupun că, în deplasările
dumneavoastră de oier prin ţară, aţi călătorit
şi noaptea.
GŞ - Mai umblam şi noaptea, sigur. Mai ales
dacă [ziua] era cald... [Noaptea] era răcoare.
MC - Cum vă orientaţi, în această situaţie?
GŞ - Ştiam... ştiam, de ziua: nu plecam aşa,
aiurea... Vedeam situaţia, terenul... „Măi, e bine
aicea... E loc de mâncare...? Hai să mergem!” Şi
într-o noapte, „dispăream” acolo...
MC - Vă întreb acest lucru întrucât unii
săteni de-ai dumneavoastră mi-au povestit
cum urmau ei drumul după stele...
GŞ - De acord, asta: după stele, pe ce parte
să o iei: către Jina, sau către Dobârca... Apăi, era
„Carul Mare”... la păşune, să ştii ce mâncă oaia...
Alea-s puncte cardinale: să ştii în ce parte să o iei,
să nu te rătăceşti. Dar... nu prea am avut nevoie
de treaba asta, că erau drumuri... Şi aveam cai şi
căruţă, la târlă: doi cai buni, cu ăia aduceam
pâine, mălai... când era nevoie şi ce era la stână,
cu cai şi căruţă. Acuma, [oierii] au maşini... la oi,
acolo!
MC - Domnule Şufană, cum reuşeaţi să vă
gătiţi, la oi fiind?
GŞ - Făceam mâncare, noi, sigur că da.
Tăiam porc... Aveam găini, ouă... Lapte,
dimineaţa... Aveam miei. Nu prea cumpăram
mâncare. Vara, de la 1 mai, veneau femeile acolo
144
[şi găteau], plecau la 1 octombrie... Eram toţi
acolo: mulgeam, mâncam... Iarna, stăteam noi
pe-acasă, aveam ciobani... Acum, nu mai găseşti
ciobani: dai cu puşca după ei!
MC - „Ciobanii” erau cei angajaţi de oieri
ca dumneavoastră.
GŞ - Da, acuma nu se mai angajează; vin să
le dai câteva sute de lei, şi pleacă... Nu poţi să
mai ţii oamenii... Bătrânii nu mai pot; e greu...
Doamna Şufană - Acuma e scumpă mâncarea;
toate alea-s scumpe. Mai demult, ne ajungeam
mai tare cu banii, dar acum îi greu... Mai ales noi,
bătrânii...
GŞ - Acuma, banii-s fără valoare: i-ai luat şi
se duc nicăieri...
MC - Am dorit să vă întreb şi despre felul
în care petreceaţi marile sărbători... Veneaţi
acasă, de la oi, la Crăciun, sau la Paşte?
GŞ - Nu... Mai meream pe la Paşte, să luăm
Paşti, dar n-aveam timp de biserică... Veneam
acasă, întotdeauna, la sărbători: la Paşte, la
Crăciun... De la Paşti, nu mai veneam, că aveam
treabă cu oile, la muls... Dacă nu mai mulgeam,
de la 1 octombrie... noiembrie, decembrie,
ianuarie, februarie, martie... cinci luni de zile, eram
liberi, era mai uşor... Ciobanii [angajaţi
permanent], veneam [la oi], vedeam ce trebuie,
iar veneam, iar plecam...
MC - Fiind cu oile, cum procuraţi Paştile?
GŞ - De la biserica [locală], ne duceam ziua,
şi luam Paştile... nu puteai mere chiar pe noapte,
aşa [Noaptea Învierii]...
MC - Ce puteţi spune despre nedei? Aţi
luat parte la asemenea sărbători?
GŞ - Nedeile se făceau aicea, la munte... Noi
[oierii „ţigănari”] eram străini, nu aveam treabă
cu gagicile! Noi ne vedeam de oi... Ăştia [oierii
„ţurcănari”] mai făceau nedei, pe la colibe [pe
munte]... Dar noi, nu... eram în sat străin, toţi
[localnicii] se uitau... mulţi ziceau „Du-te, bă, în
Ardeal, ce mai stai aici?” (Nouă ne ziceau
„unguri”.) Dar noi nu eram unguri; eram mai
români ca ei!
MC - Domnule Şufană, în comparaţie cu
oieritul din trecut, cum mai este acum viaţa
crescătorilor de oi din Poiana? Se schimbă
această ocupaţie? Care sunt alegerile
tineretului?
GŞ - S-a schimbat tineretul: nu mai merg
[tinerii] la oi.
MC - Mai preiau tinerii poienari meseria
de la părinţi, aşa cum aţi făcut dumneavoastră?
GŞ - S-a gătat asta, acuma... Tineretul:
maşina şi gagicile! Nu le mai trebuie oi, acuma. La
oi, e mizerie, e muncă, singurătate... Acuma, fac
părinţii... mai obosesc... o să dispară oieritul!
MC - Ce fac aceşti oameni? Îşi vând
turmele, pur şi simplu?
GŞ - Le vând şi sunt mulţi care-au plecat
şoferi, pe TIR-uri... Au lăsat oile şi un pic de
păşune, lângă mine; a cumpărat un italian, a arat
păşunea şi a vândut oile! (Au fost doi băieţi cu
bătrânul; bătrânul a venit acasă, băieţii s-au dus
pe TIR... Băieţii fac şcoală ca să plimbe pe TIR...
Înainte, erau toţi la oi, ăştia.)
MC - Aici, în Poiana, există vreo formă de
asociere a oierilor locali?
GŞ - Acuma, nu e. Înainte, cu comuniştii, a
fost [ceea] ce făceau chiaburii... N-o ţinut mult,
le-o vândut. S-o stricat... Noi am stat în Bărăgan,
din `45 până-n `87. În `87, am venit în Ardeal,
am stat şi-aicea, la Cluj (la Ciurila, la un CAP,
acolo...) Era lupăraie, acolo, intrau [lupii] ziua şi-n
sat... Am stat acolo până or căzut comuniştii, în
`89; am stat cu un nepot...
MC - Deşi aţi fost plecat cu oile atâtea
decenii în Bărăgan, aţi păstrat locuinţa din
Poiana.
GŞ - Aveam casă aicea. Femeile
[poienarilor], veneau toamna aici, acasă, şi
stăteau până primăvara. Iar noi veneam la
sărbători, la Crăciun; la Paşti, nu prea veneam, că
aveam treabă la oi, cu mulsul... şi nu ne convenea
să venim din Bărăgan, să lăsăm oile nemulse...
MC - Deci nu reveneaţi acasă cu turmele,
şi nu închiriaţi muntele...
GŞ - Veneam cu trenul, nu se mişca nimic
[oi] de-acolo. Noi n-am mers la munte, niciodată;
noi am stat la ţară: vara eram la mirişte (aşa era),
toamna eram la porumbişte... Cum culegeau
[localnicii] porumbul, băgam oile pe coceni, pe-
acolo.
MC - Oierii poienari nu beneficiază de
subvenţii guvernamentale sau europene?
GŞ - [Autorităţile] Nu ne-ajută cu nimic.
Numai poveşti, [ceea] ce se aude la televizor...
Dau ceva subvenţie, acuma, dar o dau când vor
ei... Când mori, atuncea dau! Iar acuma, viaţa e
foarte grea, după anii ăştia... Lâna e gunoi...
Înainte, când aveai lâna, aveai şi bani. Le tunzi că
trebuie să le tunzi, dar nu îţi mai convine... 30 de
lei de oaie, cer [tunzătorii]... poate 20 face...
145
 GHEORGHE VONICA
(Poiana Sibiului, nr. 50)

Marin Constantin - Domnule Vonica, de

la ce vârstă aţi învăţat dumneavoastră ocupaţia
de oier?
Gheorghe Vonica - Am început de la 11
ani. În primul an, n-am făcut mare lucru, dar în al
doilea an... am şi început să mulg la oi. Am mers
şi cu oile, bineînţeles... Prima dată, am primit de la
părinţi, de la ciobani... cum se merge cu oile, să le
păstorim: aşa ceva...
MC - Cam câte oi treceau prin mâinile
dumneavoastră, la o asemenea mulsoare?
GV - Nu prea multe, acolo, în Dobrogea, la
Peştera, unde-am fost... am stat noi. Treceau în jur
de 400-500, aşa, per total... Şi eram mai mulţi
[ciobani].
MC - Acolo, în Dobrogea, aţi mers cu oile
părinţilor? Aţi învăţat oieritul „din tată-n fiu”?
GV - Da, da... Erau [cu oile] şi părinţii mei,
era şi fratele meu... Restul, nu; noi am fost opt
fraţi, dar numai doi am [fost la oi]...
MC - Aţi mers cu oile până ce aţi plecat
militar...
GV - Da, şi am continuat şi după armată.
MC - Probabil că atunci v-aţi întemeiat
propria dumneavoastră turmă.
GV - Chiar după [armată], nu. Eu am fost
[la oi] cu fratele, şi am ţinut aşa, câţiva ani, până
ce ne-am căsătorit, şi el şi eu... am fost împreună
[în transhumanţă]...
MC - Ţineaţi oile laolaltă.
GV - Laolaltă, da...
MC - Aceasta, împreună şi cu alţi oieri din
Mărginimea Sibiului?
GV - Nu, nu... Am fost numai noi...
MC - Vă aflaţi cu oile în câmpie pe durata
iernii...
GV - Pe durata iernii, şi pe durata verii! În
acelaşi loc.
MC - Totuşi, v-aţi păstrat locuinţa
permanentă în Poiana Sibiului.
GV - Da, bineînţeles. Chiar aici m-am născut,
uitaţi: vis-a-vis de curtea noastră [actuală]... acolo
a fost casa părintească.
MC - Aţi avut locuinţă şi în Dobrogea?
GV - Nu, la [comuna] Peştera [judeţul
Constanţa] nu. Închiriam terenul de la primărie;
închiriam, plăteam taxa de păşune, şi stăteam cu
ele, unde ne delimitau păşunea.
MC - Domnule Vonica, aţi fost păstor, aţi
muls oile... Aţi fost şi baci?
GV - Noi făceam toate treburile, acolo...
MC - Ce sortimente de brânză produceaţi,
în aceste condiţii?
GV - „Telemea de Dobrogea”, aşa de
numea! Reţeta e cam aceeaşi cu cea din Ardeal şi
din toată ţara, doar că (în unele cazuri) mai
puneam şi chimen, deasupra, nu înăuntru;
puneam pe cârpa care... [sedila]...
MC - Iar cheagul..?
GV - Cheagul [era] de viţel şi de miel; erau
cheaguri naturale, nu praf... În afară de telemea,
mai făceam urda; în rest, alte produse nu făceam.
Mai făceam, toamna, lapte gros... şi nişte caş! Dar
numai toamna, făceam caşul.
MC - În continuare, aveaţi de păscut oile şi
pe timp de iarnă.
GV - Iarnă-vară, iarnă-vară, iarnă-vară...
şedeam cu ele. Iar când era zăpadă foarte mare,
stam cu ele pe loc.
MC - Cum vă adăposteaţi de frig, atunci?
GV - Cum să vă spun eu: în Dobrogea, toată
lumea care avea oi, făcea bordeie. Deci... în
bordeie stam, vară-iarnă! Făceam brânza, vara...
[Bordeiul era] acoperit cu pământ şi ţinea destul
de rece, vara, şi iarna, cald.
MC - Ce veşmânt purtaţi pe timp de iarnă?
GV - Cojocul! Cojocul, atâta tot! Pe dedesupt,
purtam cioareci, iar pe deasupra, pantaloni, că
era foarte rece în Dobrogea, iarna, cu viscole şi cu
zăpadă multă...
MC - Aceste straie erau cumpărate, sau...
GV - Erau făcute [în gospodărie]...
Doamna Vonica - Erau din pânză ţesută-n casă,
de la lână.
GV - Noi am avut oi ţigăi, în Dobrogea..
MC - Deci nu ţurcane. Este vreo diferenţă
între aceste rase ovine în calitatea laptelui sau
a brânzei?

146
GV - Nu-i niciun fel de diferenţă, în afară de
lână! Lâna la ţurcană este mai groasă la fir, şi mai
lungă. La ţigaie, e foarte fină, şi mai scurtă.
MC - Dumneavoastră aveaţi ţigăi întrucât
eraţi la oi în Dobrogea.
GV - Da, bineînţeles.
Doamna Vonica - Vara, le place răcoarea la
ţurcane, la munte...
MC - Se întâmpla uneori ca una sau mai
multe din aceste oi ale dumneavoastră să se
îmbolnăvească, să sufere de ceva?
GV - În Dobrogea, vara... aşa se numea:
„cârceag”1. De multe ori... se îmbolnăveau, oile;
dar aveam seringă... ace, şi un medicament (îmi
scapă numele, acuma...)
MC - Domnule Vonica, ce este cârceagul?
GV - Cârceagul era o boală... părerea mea:
ca frigurile la om. În Dobrogea, după ce am fost
de câţiva ani... am fost [suferit] de friguri,
atuncea... Mă luau [frigurile] într-o zi, tot la ora
aia, şi într-una [într-o altă zi], nu. Şi, după mine,
aceea cred că era la oi, friguri... Altfel, în termeni
medicali, nu ştiu cum i se zicea.
MC - Cum combăteaţi această boală?
GV - Aveam acul şi seringa, la stână, şi
medicamentul, şi le făceam [oilor] injecţie în
coate...
MC - Cunoşteaţi cumva şi leacuri din
bătrâni, spre a vindeca oile, în asemenea
cazuri?
GV - Păi, de exemplu, când credeam noi că
se întâmplă ceva, îi dădeam de sânge, la bot
(înţepam cu acul, în câteva locuri).
MC - Acesta era, deci, „tratamentul”! Se
puneau oile într-adevăr pe picioare?
GV - Da’ bineînţeles! Ăsta era un tratament
ciobănesc!
MC - Acolo, în Dobrogea, unde aţi
practicat oieritul, aţi întâlnit şi animale
sălbatice?
GV - Da’ cum să nu?! Trebuia să fim atenţi...
Acolo se vorbeşte de lupi, nu de altceva. Veneau,
şi ei omoară tot [ceea] ce prind... Aveam câini
buni, şi era mare lucru ăsta, pentru noi; nu se
prea apropiau.
MC - Făceau pagube mari printre oi, lupii?
GV - Nu: câte una-două, aşa... Nu ştiu dacă
moartă, sau gâtuită (o prindea de gât). Aşa se
vorbea că, dacă intrau, lupii omorau până la 80
de oi; un lup [doar]! El mânca dintr-una, nu din
toate; dar omora până la 80 de oi; le [ataca] la
1
Cârgeag = boală a vitelor şi oilor cand se umflă de
prea multă iarbă sau trifoi (dexonline.ro).
gât, ţinta lui, când intra [între oi] era la gât, nu
de burtă, ori de [altceva]...
MC - Aveaţi mulţi câini ciobăneşti?
GV - Aveam câini ciobăneşti. Cum să vă zic,
nu neapărat o rasă de câini. Dar de la căţelele ce
le aveam, căutam căţeii (câte doi-trei căţei; aveam
câte şase-şapte câini). Fără ei, ce făceam?!
MC - Erau câini dresaţi special pentru...?
GV - Nu „dresaţi”, cum să vă spun, [ci] câini
care să apere [turma]... Ei îşi făceau „meseria”:
instinctul lor era ca să apere turma... Aşa ştiau!
MC - În Dobrogea fiind cu oile, aţi intrat în
contact şi cu oieri aromâni, machedoni?
GV - Erau în Dobrogea, machedoni; mai
puţine oi, ţineau ei. Dar ca să fim aproape cu
stâna, niciodată.
MC - Vă întreb acest lucru deoarece
aromânii sunt şi ei oieri renumiţi...
GV - Da, ştim. Telemeaua, mi se pare că ei
[au produs-o, mai întâi]; ei, şi grecii.
MC - Este vorba de specialitatea feta?
Doamna Vonica - După câte ştiu, „feta” e
[brânză] de capră. Ştiu foarte puţin, dar aşa...
MC - Dumneavoastră nu aţi avut şi capre,
în turme...
GV - Nu, nu... Niciodată!
MC - Aţi avut o concurenţă pe piaţă, din
partea acestor oieri aromâni?
GV - În Dobrogea, nicodată. Produsul îl
aduceam în Bucureşti, la negustori.
MC - Aţi avut şi tovarăşi consăteni ce se
deplasau cu oile în alte regiuni?
GV - Erau [din cei care] se duceau în partea
Dunării [judeţul Tulcea], aşa... Se duceau acolo şi
tăiau salcie, iarna.
MC - Dumneavoastră aţi practicat oieritul
doar în Dobrogea.
Doamna Vonica - Noi, acolo, da... Transhumanţa
asta e cam urâtă; să mergi zi şi noapte şi să
dormi pe unde poţi, şi în ploaie: cum dă
Dumnezeu...
MC - Având oile împreună cu fratele
dumneavoastră, poate şi cu alţi asociaţi, cum
reuşeaţi să le distingeţi pe cele proprii?
GV - Noi nu le-am avut separat niciodată.
Toate erau ale noastre! Cei care erau asociaţi,
aşa, trebuiau să aibă semnul lor, fiecare aparte.
MC - Ceea ce la dumneavoastră nu a fost
cazul.
Doamna Vonica - Nu... În comun le păşteau, în
comun vedeau de ele, şi împărţeau la urmă...
atâta să vină la unul, atâta la altul, nu era
deosebire. Era asociaţie familială şi se lucra în
familie.
147
MC - Ce ne puteţi spune despre stâna
dumneavoastră din câmpie, ca atare?
GV - V-am spus: acolo iernam, în bordei.
Făceam bordeiul de aşa natură... săpam puţin în
pământ, şi îl acopeream prima dată cu trestie, cu
paie, şi pe urmă cu pământ. V-am spus că
[bordeiul] vara ţinea răcoare, şi iarna ţinea cald.
Bineînţeles că, [acolo] unde mulgeam oile, aveam
comarnic.
MC - Aceste oi ale dumneavoastră, fratelui şi
părinţilor nu erau şi în grija unor ciobani?
GV - Ba da, ciobani am avut. Am avut caz...
când au fost şi din Dobrogea, de-acolo. Ajutoare
trebuiau... ca la fiecare stână: fără ciobani nu cred
că...
MC - Cunoaşteţi cumva şi cântece sau
dansuri specifice comunităţii dumneavoastră de
oieri?
GV - De toate ştiu din alea... din jurul Sibiului şi
de la Poiana noastră: „învârtite”, „haţegane”şi tot
felul de... „Rupta”... Cum să vă spun eu: cred că am
un pic de ureche muzicală!
Doamna Vonica - I-a plăcut să cânte! Cu fluierul
nu, [ci] cu gura! Îşi aduce el aminte cum cântau
bătrânii!
GV - Nu-i mare lucru: „Cui dai, Doamne,
binele? / Cui dai, Doamne, binele? / La omul ca
câinele... / La omul ca câinele...”
Doamna Vonica - ... „La omul bun ca fraga / Îi dai
[răul] cu grămada!”
MC - Unii oieri din regiunea dumneavoastră
mi-au vorbit de nedei, sărbători ale ciobanilor...
GV - Nedeie, da. În Dobrogea, de exemplu, la
Sfântul Dumitru, [sătenii localnici] se adunau la
Medgidia şi-i spuneau la sărbătoarea aia „Panair”...
Toată lumea se ducea la „Panair”2.
MC - Cum decurgea această sărbătoare: cu
cântece, dansuri...?
GV - Nu erau dansuri, dar se întâlnea lumea
acolo, de prin toate satele. Şi se duceau cu căruţele,
bineînţeles... Şi-apoi, făceau întrecere cu căruţele, cu
caii, asta era!
MC - Aţi avut, la stâna dumneavoastră, şi
animale de tracţiune?
GV - Am avut cai şi căruţă, bineînţeles! Doi cai
am avut, şi căruţă, dobrogeană...
MC - Alţi oieri mi-au vorbit de măgari...
GV - Şi noi, în Dobrogea, am avut măgar...
măcar că nu-l foloseam (dacă nu plecam în
transhumanţă), dar aveam măgar.
2
Adrian Ilie, „Panairul de la Medgidia”, în A. D. s.n.,
IX, Constanţa, 2006-2008, pp. 77-85.
MC - La oi fiind, în ţinuturile dobrogene,
cum vă găteaţi, Domnule Vonica?
GV - Acolo, toată lumea făcea focul cu
ciorlani şi cu pir. Ce însemna asta: ciorlanii se
făceau cu o vară înainte, se făceau nişte vălătuci
mari, îi făceam grămadă...
Doamna Vonica - Erau un fel de spini.
GV - ... şi pirul ăla era [după] cum arau
oamenii, pe urmă dădeau cu grapa, se aduneau
rânduri, aşa, şi noi mergeam şi... [adunam]. Unde
puneam mâncarea, era o groapă unde puneam
ceaunul, şi aicea băgam focul...
MC - Era un fel de mâncare preferat de
oieri ca dumneavoastră, acolo?
GV - Nu prea! Brânza şi jintiţa...
Doamna Vonica - Mai făceau tocan!
GV - Făceam toamna, sloi de oaie. Cred că
aveam în toate iernile, până primăvara.
MC - Care erau „ingredientele” unui
asemenea sloi?
GV - Seul era primul lucru! Seul de la rinichi
şi de pe burtă; îl prăjeam un pic, şi pe urmă
băgam carnea, lăsam până se fierbea carnea şi
era foarte bun.
Doamna Vonica - Fierbea, pe urmă se prăjea, şi
rămânea aşa, cu totul, ca şi cum ar fi în untură...
GV - Rămânea fix cât se lega... Tăiam şi
puneam în ceaunel...!
MC - Domnule Vonica, în comparaţie cu
acest oierit din trecut, acum lucrurile sunt la
fel, sau se schimbă...?
GV - E diferenţă mare! De zece ani, nu mai
avem oi. Am venit aici, la [vârsta de] pensie. Eu,
ultimii ani, am fost cioban la colectiv, la Deva.
MC - În Dobrogea aţi lucrat şi la CAP?
GV - Eram cu oile noastre.
Doamna Vonica - Atuncea nu era colectiv.
GV - Am stat la colectiv, la Deva, [vreme
de] 27 de ani. Aveam cotă de lapte, cotă de
miei... Adică, cum să vă spun eu, contract: atâta
să dai la suta de oi, miei... Brânza, atâta de oaie...
MC - Aţi auzit cumva să existe vreo
asociaţie a oierilor poienari?
GV - Aşa am înţeles, că sunt mai multe,
chiar: vreo două-trei la Poiana. Nu ştim cam ce rol
au asociaţiile astea, dar cred că [oierii actuali] au
şi obligaţia de a face asociaţie.
Doamna Vonica - Acuma, fiecare cu stâna,
separat.
GV - De exemplu, în Bihor au unii, în judeţul
Arad, alţii, în judeţul Timiş, alţii... Aşa ştim de la ei;
noi nu am avut aşa ceva.
MC - Oierii din Poiana beneficiază în
prezent de subvenţii pentru activitatea lor?
148
Doamna Vonica - După ce am plecat noi de la oi,
au început subvenţiile! Noi n-am avut parte de
aşa ceva!
MC - Dar pentru cei care le primesc acum,
asemenea subvenţii sunt utile?
GV - E un ajutor mare pentru ei.
MC - Aceste ajutoare sunt acordate pe cap
de animal?
GV - Pe cap de animal, bineînţeles, aşa se
vorbeşte. Noi, v-am spus, n-am primit aşa ceva...
MC - Dar tineretul din Poiana preia munca
de oieri, o duce mai departe?
GV - Da, mai preiau. Sau, cum să vă spun...
majoritatea [tinerilor] o preiau. [Cei] care au
părinţii stână, merg şi ei, bineînţeles.
MC - În cazul dumneavoastră, aveţi feciori
oieri?
GV - Nu. Avem doi băieţi, amândoi au făcut
şcoală. Avem şi o fată, care a fost căsătorită după
un cioban, dar din păcate nu mai avem ginere...

149
 ION DĂNCILĂ
(Poiana Sibiului, nr. 601 A)
Marin Constantin - Domnule Dăncilă, de
la ce vârstă aţi deprins păstoritul?
Ion Dăncilă - Când eram de 14 ani, am
început să plecăm cu oile... Plecam pe-aici, de la
Poiană, de pe munţii noştri, de-aicea, pe la 1
octombrie, şi stăteam toată iarna în partea aia,
spre Careii Mari [Carei, judeţul Satu Mare],
Oradea... Plecam cu ele pe-acolo şi stăteam toată
iarna. Iar primăvara, pe la întâi aprilie, veneam
înapoi cu ele; stăteam cu ele, le fătam acolo, pe
unde luam o păşune, pe lângă Careii Mari, şi
după aia plecam. Ne învoiam pe păşuni numai
până la întâi aprilie, când plecam cu ele înapoi,
către Poiana Sibiului. Veneam, şi pe la 15-20 de
mai, ieşeam cu ele la munte. Aicea [în
împrejurimile satului] nu erau păşuni, să le
păşunăm în jurul satului; oamenii aveau vaci, iar
noi cu oile, trebuia să ieşim la munte. Aşa ne
petreceam noi: şedeam un sezon la munte, până
pe la 1 octombrie; atunci plecam iar în
transhumanţă cu ele.
MC - Câţi ani aveaţi când aţi mers prima
dată la stână, cu părinţii?
ID - Păi, micuţi meream... Cam de la 14 ani:
cunoşteam să „ciobănim” şi noi, să facem treabă
pe-acolo... Pe noi, de exemplu, ne duceau de
micuţi, de ieşeam la munte, de la etatea de 3-4
ani, ne scoteau la munte, pe-acolo... Trebuia să
stăm cu părinţii, că părinţii trebuiau să iasă cu oile
la munte, şi nu ne puteau lăsa [acasă], n-aveam
bunici care să stea cu noi...
MC - Ce anume puteaţi face, copil fiind, la
stână?
ID - Prima dată, dădeam în strungă. Până la
etatea de 13-14 ani, nu puteam mulge, că nu
aveam putere, aşa... De pe la 14 ani, începeam să
învăţam să mulgem. După aia, am lucrat în
continuare, până la adânci bătrâneţe, că acuma,
no... am o etate de 81 de ani, m-am îmbolnăvit şi
nu mai pot...
MC - Atunci când aţi învăţat să mulgeţi,
cam câte oi treceau prin mâinile
dumneavoastră?
ID - Păi aveam câte o turmă de 400 – 500
de oi cu lapte. Trebuia să mulgi cam 150 de oi, la
un mulgător; 150 de oi era datoria la un cioban...
Prima dată, noi mulgeam mai încet; mulgeau
bătrânii mai mult.
MC - Eraţi singurul copil al părinţilor
dumneavoastră?
ID - Am avut o soră, dar ea a murit... Vara,
[soar] mă ajuta, când era la brânză; la etatea de
16 ani, s-a învăţat să mulgă, şi mulgea şi ea...
MC - Aici, la Poiana, doamnele erau băciţe.
ID - Da. Ele făceau brânza, şi mâncare ne
făceau... Spălau hainele... vedeau de gospodărie...
MC - Aţi devenit cumva şi baci, Domnule
Dancilă?
ID - Când am fost mai în etate, am făcut şi
pe baciul... Când am mai îmbătrânit... Cât am fost
tânăr, nu mă puneau să fac brânză, că făceau
femeile. De la o etate, mai făceam aşa, câte
două-trei săptămâni şi brânza, dacă pleca nevasta
până acasă (după ce m-am căsătorit), rămâneam
eu, ca baci, la stână, cu ciobanii acolo... şi făceam
de mâncare, vedeam de gospodărie stânei, acolo.
MC - Ciobanii erau angajaţi ai
dumneavoastră?
ID - Ciobanii erau oameni angajaţi.
MC - Ce sortimente de brânză ieşeau din
mâinile dumneavoastră sau ale soţiei?
ID - Prima dată, când ieşeam cu oile la
munte, cam făceam brânză de burduf. După aia,
am început să facem telemea. Adică... un timp
oarecare, n-am mai circulat aşa, cu oile, c-o venit
CAP-urile, şi s-au schimbat lucrurile. Nu mai
puteam să ţinem atâtea oi, ci trebuia să ne mai
angajăm şi la câte un CAP. Am mai stat şi prin
judeţul Bihor, la câte un CAP; acolo, făceam
telemeaua.
MC - Ce ne puteţi spune despre brânza de
burduf?
ID - Era ca un fel de caşcaval. Înainte, la
munte, nu se prea făcea telemeaua. Acuma,
încoace, se mai făcea telemea, dar mai târziu...
Chiar înainte, când am început noi să mergem la
munte, atuncea făceam numai brânza de burduf.
O coboram mai uşor cu caii de la munte, că
atuncea nu puteai să o iei cu căruţa, cu maşina,
150
pe munte... Acolo, puneam burduful pe cai;
coboram tot bagajul pe cai. Atuncea, aşa erau
timpurile: nu se prea făcea telemea, aşa, nu era
obişnuită lumea cu telemeaua; nu era
posibilitate să faci telemeaua la munte. Dar
între timp, am început să facem şi la munte,
telemeaua. Şi-apoi, în ultimul timp, ne-am
obişnuit cu ea: telemeaua e mai căutată, în
toate părţile: şi în partea Bucureştiului, Cluj... în
toate părţile ţării... Brânza de burduf e şi mai
scumpă – dublu faţă de telemea – iar omului
nu-i prea convine, că aia e mai scumpă decât
caşcavalul! Şi nu prea e obişnuită lumea
[clientela din alte regiuni], aşa, cu brânză de
burduf.
MC - Cum închegaţi laptele?
ID - Acuma au ieşit [pe piaţă] nişte
prafuri cu care se încheagă [laptele]. Înainte,
când eram mai tineri, când ieşeam pe la munte,
[laptele] se închega cu nişte cheag de viţel, sau
de miel; de miel sau de viţel, era cel mai special
[cheag], mai ales viţelul...
MC - Acest cheag îl pregăteaţi
dumneavoastră?
ID - Când se tăia viţelul... nu trebuia să
mănânce nici viţelul, nici mielul, iarbă... Dacă
mânca iarbă, nu mai era bun, cheagul, că îşi lua
puterea... Cheagul are un fel de brânză, acolo...
Şi în cheagul ăla se punea, la noi, noaptea, nişte
apă călduţă, se lăsa acolo o noapte, să sfărâma
bine-bine brânza din cheag (cheagul ăla avea o
pieliţă pe el, de ţinea brânza, acolo). Se lăsa o
noapte de se înmuia bine, şi după aia, se
sfărâma bine, se strecura, şi cu cheag din ăla,
atuncea se închega laptele. Între timp, a ieşit
acuma nişte cheag-praf, în magazine.
MC - Domnule Dăncilă, când începea
drumul dumneavoastră de trasnhumanţă?
ID - La 1 octombrie, noi plecam în
transhumanţă cu oile, în ce direcţie găseam
păşune: o luam spre Satu Mare, sau Bihor,
Arad, sau Timişoara. Plecam la 1 octombrie de
aicea şi făceam cam o lună de zile, o lună şi
ceva, până ajungeam acolo. Şi acolo găseam o
păşune, ne luam o păşune, stăteam pe-acolo,
iernam, le fătam primăvara acolo; ne lăsau
păşunile până la 1 aprilie. La 1 aprilie, nu ne
mai lăsau [autorităţile locale], că erau date
păşunile la oameni [localnici], oamenii aveau
vite (păşunile erau ale comunei, ale oamenilor
care aveau vite, pe atunci).
MC - Când porneaţi la drum, aveaţi doar
turma proprie, sau mergeaţi şi cu nişte
asociaţi?
ID - Păi ne asociam cu cineva, aşa, câte doi-
trei inşi, şi plecam aşa, cu oile... Plecam la 1
octombrie de aici, de la Poiana, sau pe munţii ăştia,
pe unde eram şi ajungeam acolo [la locul de
iernat] după o lună, o lună-jumătate, şi toată iarna
stăteam pe-acolo. Iar primăvara, la 1 aprilie,
veneam la Poiana, înapoi, să ieşim cu ele la munte,
vara. Înainte, nu te lăsau cu oile pe păşuni, la ţară,
că oamenii aveau animale...
MC - Aceste drumuri de transhumanţă le
parcurgeaţi pe jos, sau...
ID - Pe jos! Când plecam cu oile, făceam câte
o turmă de 400-500 de oi, erau câte trei ciobani la
ele, plecau oile pe jos până acolo; făceam, cum
spun, câte o lună, o lună-jumătate... Nu ne
grăbeam, să ajungem prea repede: cum se zice, să
treacă timpul, acolo...
MC - Cum vă transportaţi, atunci, cele
necesare... hrana, hainele de schimb...?
ID - Aveam câte patru-cinci măgari. Acolo, noi
ţineam făină [de porumb], de aveam câte zece
săptămâni – două săptămâni (făceam mămăligă,
acolo...) Când pica câte-o oaie, făceam câte-o
pastramă, sau un tocan... Cam în felul ăsta. Şi când
veneam acasă, de ne schimbam de sărbători,
veneam cu trenul; plecam cu trenul de-acolo, şi
veneam cu trenul până la Sibiu, iar de la Sibiu, erau
autobuzele care veneau până la Poiana.
MC - Pe drumurile transhumanţei, aţi
întâlnit şi animale sălbatice, care să vă atace
oile?
ID - Păi da, că erau lupi... de la un timp (erau
câte 4-5), se numeau „haitic de lupi”, şi ăştia te
atacau... Noi, ce făceam: aveam câte 4-5 câini
buni, pe care îi creşteam la oi, şi ştiau să păzească,
noaptea. Când auzeam că se sperie oile, o dată...
săream în picioare, ne uitam şi anunţam câinii, ne
dădeam cu putere la câini, să se bată mai tare cu
ei [cu lupii], şi-i împrăştiam...
Aicea, la munte, era şi urs; vara, ne ataca
şi ursul... Dar în partea aia, pe Ardeal, erau numai
lupi; ursul nu era, numai la munte era. Aşa că mai
păţeam...
MC - Au fost situaţii în care oile
dumneavoastră să se îmbolnăvească, să sufere
de ceva?
ID - Mai erau şi-atuncea boli, dar le tratam
cu injecţie... diferite injecţii, depinde de ce boală
apărea. Erau şi atunci nişte boli: era gălbeaza, era
câte-o ciroză, apărea şi vărsatul. Erau boli din aste,
grave, care trebuiau tratate neapărat, cu
tratamente...
MC - Cunoşteaţi şi leacuri din bătrâni pe
care să le folosiţi în a trata oile bolnave?
151
ID - Ştiţi, le mai tratam şi cu lucruri băbeşti,
cu leacuri de-astea „băbeşti”, cum se zice... De
exemplu, dacă o oaie sângera... vedeai că e
balonată, umflată, o înţepam cu acul prin nas, de-i
picura nişte sânge, şi ea se dezumfla. Sau avea
ceva cu splina, sau anumite boli pe care le
puteam tratat cu leacuri băbeşti...
MC - Spuneaţi că un drum de
transhumanţă putea dura mai multe
săptămâni...
ID - Da, cum spun: plecam de-acolo la 1
aprilie şi nu ajungeam aicea până în 15-20 de
mai... Că la munte era zăpadă, şi nu te puteai
duce cu ele la munte. Trebuia să stăm [cu oile]
pe unde putem, ca să crească iarba, să se ducă
zăpada de la munte.
MC - Presupun că erau cazuri când eraţi
nevoit să călătoriţi şi noaptea.
ID - Da, trebuia să mergem şi noaptea...
când aveam ceva de urgenţă, să ajungem undeva,
mergeam şi noaptea...
MC - Cum reuşeaţi să „ţineţi” drumul? Vă
ajutaţi de lumina stelelor...?
ID - Ştiţi care era treaba: dacă o luam către
o şosea, de aicea... Arad, sau Timişoara, Oradea...
noi ştiam drumul... Pe câmp, arătură, sau pe alte
drumuri, noi eram obişnuiţi şi cunoşteam toate
punctele principale... Şi când plecam cu oile cu
miei, de oboseau mieii, pe la Satu Mare, noi ştiam
punctele unde, noaptea, să putem să dormim şi
să se odihnească şi oile, să facem şi noi un pic de
mâncare, acolo, nişte mămăligă (ne obişnuiam cu
mămăliga de mâncam mai mult, că nu prea era
pâine, atuncea, pe timpurile alea...)
MC - Puteaţi călători lesne pe şosele? Nu
aveaţi discuţii cu şoferii?
ID - Atuncea nu prea erau maşini; erau
maşini puţine. Ştiţi cu îi: ne feream de şoseaua
asta, Oradea - Cluj (numai aici era asfalt), pe-aci
nu prea circulam, că erau maşini mai multe.
Atunci, într-un sat dacă vedeai o maşină, avea
cineva o maşină... nu ca acuma, la toată poarta...
maşini. Atunci, ca să ne încurce circulaţia
maşinilor... nu prea aveam probleme.
MC - Dar proprietarii de pământuri, sau
de păduri, se împotriveau trecerii turmelor?
ID - Mai aveam necazuri, domnule! Venea
cineva, de exemplu, când intram într-un sat, de te
prindea pe păşuni: „Ce cauţi aicea? E păşunea
voastră?!” Veneau câte cinci oameni, duceam
oile-n sat, şi trebuia să plătim la primărie, cât era
taxa, acolo! Dar nu aveam ce face...
MC - Pentru locul de iernat, trebuia
probabil să plătiţi la fel.
ID - Acolo, ne duceam, vorbeam cu primarul
comunei, şi făceam un contract – de la „data D”
la „data D” -, şi atunci noi trebuia să respectăm
contractul. Le băgam în hotar, atunci, puneau
anumite puncte să nu facem pagubă pe hotar, să
nu umblăm prin grâu, sau să facem anumite
pagube, stricăciuni... Răspundeai de pagubă, dacă
erai cu contract în păşunea aia. Şi stam acolo, nu
mai aveam bai, până plecam, ştiţi; eram învoiţi cu
contract. La 1 aprilie, veneau oamenii [locului],
ne ziceau „Dom’le, uite-acuma contractul s-a
împlinit, direcţia Sibiu!”
MC - În satul respectiv, vă stabileaţi
„tabăra”, nu-i aşa? Acolo vă ridicaţi colibele,
stâna...
ID - Acolo nu făceam colibă, că stam pe
păşune, aşa, sub cerul liber, aşa... Dădeam jos
bagajul, ne spălam, şi stăteam acolo... toată ziua,
cu bagajele-n spate...
MC - Atunci cum vă încălzeaţi, cum vă
găteaţi...?
ID - Păi, mai făceam câte-un foc. Ne
trăgeam la câte-o pădurice, şi făceam focul, ne
făceam mâncare afară, sub cerul liber... Ne
uscam obielele la foc; erau ploi şi zăpezi mari...
MC - Purtaţi cojoace, straie din lână?
ID - Fiecare cioban avea cojocul lui... Aveam
cojoace lungi, dormeam cu ele, că altfel nu
puteam dormi afară, fără cojoacele astea...
Cojoacele astea erau călduroase...
MC - Aceste veşminte făceau parte din
portul dumneavoastră popular?
ID - Atuncea, eram îmbrăcat cu costum
popular. Aveam ţoale [ţoluri din lână] din astea,
pe fieştecare măgar, acopeream... aveam nişte
desagi pe măgari. Ţolul ăsta îl puneam pe nişte
desagi din ăia, care erau cu alimentele noastre, şi
dacă aveam nişte haine (o cămaşă, sau nişte
pantaloni, să ne schimbăm...) Cojocul era continuu
în spinare, că nu-l lăsam din spinare, numai
[atunci] când era mai cald, toamna, când nu era
frig...
MC - Domnule Dăncilă, ce anume vă
găteaţi, în transhumanţă... „sub cerul liber”
fiind?
ID - Noi aveam un fel de crăcăni (trei beţe,
aşa...) Şi-acolo aveam două ceaune: într-unul
pregăteam carnea, şi-ntr-unul făceam mămăliga.
Şi asta era mâncarea noastră. Acolo, făceam o
mămăligă, iar dacă aveam carne, puneam nişte
carne într-un ceaun, îl sfârâiam bine, acolo... Dacă
nu, făceam şi un fel de tocan, sau pastramă; ori
pastrama o puneam în frigări, şi-o frigeam la foc
când făceam mămăliga... Tocanul ăla, îl puneam
152
în ceaunel şi se încălzea el, acolo, în seul lui (se
făcea tocan de oaie, în seul ei, cu grăsime, [după]
cum era oaia de grasă). Şi mâncam acolo. După
aia, mai făceam... când aveam timp, după ce
ajungeam pe un loc, acolo, ne stabileam
pe-acolo... mai cumpăram nişte fasole, câte-un
cartof, pregăteam acolo anumite mâncă[ru]ri de-
astea... Nu puteai mânca tot [ceea ce oierii şi-ar
fi dorit]. Dar principalul era bânza, şi carnea, şi
mai făceam şi-un cartof, şi-o fasole... când aveam
timp. Când nu, gata: făceam o mămăliguţă cu
nişte carne, nişte brânză, acolo, şi gata: hai la
drum!
MC - Probabil că petreceaţi la oi şi marile
sărbători – Crăciunul, Paştele...
ID - Da, că noi făceam cu rândul, ne mai
rânduiam... Venea [acasă] o dată unul de Crăciun,
unul venea de Bobotează – că nu puteam pleca
toţi! Ne mai rânduiam, aşa, de făceam sărbătorile,
veneam şi noi acasă, aicea, la Poiană, să ne
petrecem aci sărbătorile, cu părinţi, cu neamuri...
Şi-apoi, ne rânduiam aşa, că nu puteai lăsa turma
acolo, numai cu nişte străini, aşa că...
De Paşti, eram cam pe drum de munte
cu oile, în transhumanţă, că plecam cu ele de
unde eram (Arad, sau Timişoara, Satu Mare...),
plecam cu ele încoace, şi ne prindea Paştele pe
drum. Nu prea puteam face Paştele acasă;
trebuia să stăm când veneam cu oile, erau oile
fătate, cu miei, şi trebuia să venim cu ele la
drum... Şi nu puteam să plecăm de sărbători, de
Paşte... eram în transhumanţă.
MC - Deci nu puteaţi ajunge la biserică.
ID - N-aveam timp... Ne duceam, când era
Paştele, la o biserică în apropiere, ne duceam să
luăm Paşti... Când eram aproape de un sat. Dar
dacă nimeream în mijloc de câmp, luam un
mugur de salcă... Asta am obişnuit de la bătrâni...
Fiind departe de sat, acolo, nu cunoşti pe nimeni,
luai un mugur de salcă...
MC - Când se întâmpla fătarea oilor?
ID - Pe la 15 februarie – 20... cam atuncea
era „programul” de fătare a oilor. De pe la 15-20
de februarie, până la 1 aprilie trebuiau să cam
fete, ele, multe, că eram stabiliţi acolo, şi le fătam
atuncea, când plecam pe drum. Şi pe drum, mai
fătau, aproape în toată ziua câte una... poate
aveam 50 de oi de fătat [astfel]. Făta oaia, îl dam
[pe miel] să sugă, îl puneam pe măgari (aveam,
aşa, făcute nişte săculeţe, de băgam [mieii fătaţi];
nu puteau merge, la două-trei zile, îl puneam
într-un săculeţ, pe măgar, acolo...!
MC - Nu aveaţi saivane sau alte adăposturi,
în asemenea cazuri?
ID - Nu, nu aveam nimica. Noi plecam de la
1 octombrie, sub cerul liber, până ieşeam la
munte, prin 20 de mai. Casa era... cerul liber.
MC - Aşadar, la început de aprilie, se
încheia păşunatul de iarnă al oilor
dumneavoastră.
ID - Da. La 1 aprilie, se împlinea contractul
pe care-l aveam cu primăria de acolo, şi atuncea
trebuia să plecăm înapoi, către casă, că nu ne mai
lăsa nimeni pe-acolo... Oamenii aveau pământurile
lor, aveau multe animale... Pe urmă, s-au făcut
colectivizările şi nu te mai lăsa nimeni să mai stai
pe pământurile lor; şi-aşa aveam necazuri, că ne
mai... luau la mână, ne mai certam cu ei, ne mai
loveau...!
MC - Fiind mai mulţi asociaţi în oierit, cum
distingeaţi oile, să nu le confundaţi? Şi cum
ţineaţi evidenţa brânzei?
ID - De exemplu, dacă erai doi-trei fraţi
(erau [din cei] care aveau fraţi mai mulţi), avea
fiecare semnul lui la oaie, la ureche. Unul avea o
„pişcătură” (făcută aşa... tăiată urechea), unul
avea făcut ca un fel de „cârlig”; diferite semne
erau... Şi-apoi, îşi ştia fieştecare, chiar dacă le
mulgeam într-o strungă, toate, se făcea brânza
într-un loc; atuncea, ştiam: „Măi, eu am avut 200
de oi cu lapte...” Era brânza după [numărul
oilor]... Împărţeam. S-a făcut atâta brânză, eu
iau [...] atâtea kile de brânză...
MC - În afară de lapte şi brânză, lâna oilor
dumneavoastră era importantă?
ID - Era scumpă, lâna, atuncea, că era
căutată... Era o fabrică mare la Cisnădie, veneau
nişte negustori de-ăştia care erau cunoştinţe cu
fabrica, veneau şi ne plăteau lâna... După un timp,
a venit comunismul, predai o cotă de lână la DGA-
uri [?]: „Ai 500 de oi. Trebuie să predai două kile
de lână, de oaie!” S-a mai schimbat, pe parcursul
vieţii mele... am prins şi transhumanţa, am prins şi
şi alte „sezoane”: au venit cotele, impozitele...
MC - Domnule Dăncilă, aţi cunoscut în
viaţa dumneavoastră pastorală şi cântece
oiereşti?
ID - Erau [din cei] care ştiau cânta cu
fluiera. Unii ştiau cânta din gură, alţii cântau cu
fluiera... Nu are toată lumea darul ăla de a cânta
cu fluiera, sau cu gura, ştiţi... Erau cei cărora le
plăcea să joace, anumite jocuri populare...
MC - Am auzit că la Poiana erau organizate
nedei, sărbătoari ale oierilor...
ID - Da, se ţineau, şi se făceau petreceri,
atuncea, înainte... De 1 mai, se făcea o petrecere
aicea, acolo muzică, tineretul, oamenii... Făceau
153
câte-un grătar pe-acolo, petreceau, aduceau
băutură: petreceau oamenii în diferite feluri...
MC - După ce reveneaţi din transhumanţă,
urcaţi la munte, la începutul verii...
ID - Da, ieşeam la munte. Când veneam din
transhumanţă cu oile, veneam aicea la Poiană; aici
aveam dreptul să stăm trei zile. În astea trei zile,
trebuia să tundem oile, să ne aranjăm treburile, şi
după aia să ne ducem la păşunea repartizată la
munte, acolo. Şi-apoi ieşeam la munte, acolo, cu
oile tunse, gata; dacă ieşeai cu oile netunse la
munte, acolo le tundeai mai rău, şi mereai prin
păduri cu ele, pe-acolo, ele se trăgeau la râu... Nu
era ceva... bine, să mergi cu ele netunse, acolo...
Le tundeam aicea, la Poiană, lăsam lâna aici,
acasă, şi după aia ieşeam cu ele sus, la munte.
MC - Aceste păşuni montane vă
aparţineau? Erau repartizate de primărie?
ID - Le închiria primăria: „Ai dreptul pe
muntele cutare!” Are aci vreo şase munţi, comuna
asta, şi-apoi [autorităţile] ne repartizau:
„Muntele cutare... cutare, atât!” Băgau atâtea
animale după cât era muntele de mare. Plăteam
şi pe-acolo [în transhumanţă] păşunile, plăteam
şi pe-aicea, vara... Întotdeauna plăteam, şi
atuncea...!
MC - Şi la munte aveaţi asociaţi în păşunat?
ID - Păi acolo, de exemplu, ne băga câte
cinci-şase [oieri], fiecare cu turma lui. Dacă
veneau oamenii aicea [din transhumanţă] şi nu
aveau unde se duce cu oile, trebuia să le dea...
primăria trebuia să le dea păşunatul la animale.
Nu putea să-i lase [în afara păşunatului
montan], că aicea, în jurul comunei, oamenii
aveau vaci, atuncea, şi nu era voie să stai cu oile:
numai la munte le scotea; nu le lăsau aicea, în
jurul satului (erau vaci multe, ale oamenilor).
Ţineau o vacă, două, aci...
MC - Pe munte, rămâneaţi la vărat până în
septembrie, când coboraţi turmele.
ID - Da. Programul era aşa: cam după 19
septembrie, [oile] se înturnau aici, la Poiană;
toată ciobănimea... toţi ciobanii din jurul ăsta
veneau la târgul ăla. Şi atunci, veneau [cei] care
mai are nevoie să se angajeze, mai veneau
ciobani de-ăştia, străini. Şi atunci, [oierii locali]
mai băgau câte-un cioban, se aranjau cu oile; câte
unii [ce] nu aveau măgari, îşi cumpărau... Se
aranjau toate treburile, se pregăteau [oierii] şi la
1 octombrie, trebuiau să plece cu oile în
transhumanţă.
MC - Domnule Dăncilă, în prezent
poienarii continuă transhumanţa?
ID - Nu mai este voie, acuma. Pe şoselele
mari sunt multe maşini, acum; nu mai poţi merge
cu oile pe nicio şosea, că-i plin de maşini, nu mai
poţi circula [cu turmele]. Şi nici voie nu e să mai
mergi, că [autorităţile] zic că „încurci circulaţia”.
Şi-acuma, chiar dacă vrei să muţi oile... de
exemplu, dacă eu vreau să găsesc o păşune la
Arad, sau la Timişoara, sau la Satu Mare, trebuie
să închiriezi o maşină – un TIR de-ăla, să bagi
400-500 de oi... Nu te prea lasă [altfel]. [Abia]
Dacă mai sunt patru-cinci familii de-aici, din
Poiană, care mai merg [în transhumanţă], dar
numai ei ştiu cum se duc... Nu-i voie, acum, să
mai mergi pe şosele.
MC - În aceste condiţii, tineretul din
Poiana Sibiului mai preia această ocupaţie
tradiţională, sau se orientează către alte
profesiuni?
ID - [Cei] care-s ciobani, se ţin de ciobănie.
Dar ştiţi care e treaba: tineretul din Poiana s-a
cam stabilit [altundeva]... că şi-a cumpărat sau a
închiriat păşuni, a făcut câte-un contract de 10-20
de ani de păşune, la Timişoara, la Arad... care pe
unde o prins şi unde şi-or cumpărat şi păşunea
lor, şi-acum nu mai face transhumanţă, tineretul
ăsta; majoritatea [oierilor] au, stau pe loc, nu
mai vin la Poiană să iasă la munte... La munte, ies
şi-acuma numai nişte oi sterpe, care nu se mai
mulg; numai alea mai ies, vara; restul, nu mai... Şi-
aşa că tineretul de-acuma îs toţi [stabiliţi în alte
regiuni]. Eu am o fată cu un băiat la Timişoara; şi
a rămas la Timişoara, acolo, are casă cumpărată
în sat, le-a dat primăria [locală] păşune acolo, şi
stau acolo.
MC - Mai vin, probabil, la marile
sărbători...
ID - Au fost de Paşti, acuma, trei zile... Au
maşină, s-au pus în maşină, şi-au plecat! Asta e...
154
 ION DĂNCILĂ
(Poiana Sibiului, nr. 607)

Marin Constantin - Domnule Dăncilă,

aveţi 91 de ani [născut în anul 1925]! Aţi fost
în viaţă la drum, în transhumanţă... Când aţi
învăţat prima dată această meserie?
Ion Dăncilă - Am plecat... aveam cai,
atuncea. Avea bietu’ tatu 14 cai. Iarna, stăteam în
Balta Călăraşului, la Cocargea / Kokarca
[Pietreni, judeţul Constanţa].... cum să-i zic la
oraşul ăla de-acolo. Şi la Brăila am fost. La
Călăraşi am fost, întâi am fost la cai; am stat doi
ani. După aceea, m-am dus la oi, că eram numai
de 12 ani. Am fost şi-n Basarabia. Doamna Dăncilă - Era cu familia toată
Când am fost de 17 ani, eu am plecat cu [la oi, în Bărăgan]. Se ducea cu caii. Spune cum
sterpele – „noatimi”, cum ziceam noi. Mieii de mereai! Cu copii merea; legaţi pe cai, şi el o mers
vară îi ţineam separat. Mai eram şi cu un frate al [astfel]. Aşa se ducea la munte, de-atunci, de
lui tatu’. Ei mă mânau pe mine, cu un văr mai mic mici...
ca mine, de 15 ani (e mort, acuma; s-a însurat ID - Când [copiii] erau mici, [părinţii] îi
aicea, dar s-o dus către Timişoara, pe-acolo o înfăşurau în două pături. Dacă erau doi [copii],
murit, acuma...) puneau... cumpene, pe cal, pe [cei] care erau
MC - Cu ce aţi început munca de păstor? mici...
ID - Păi, dacă am fost la tată-meu, de la 5-6 MC - Domnule Dăncilă, când începea un
ani am dat în strungă, să le mulgă... De mic am drum de transhumanţă? În ce moment al
început. Am avut fraţi... Tatăl meu a avut anului?
„târlişoară” de oi, zicem noi. A avut 500-600 de ID - Bunăoară, plecam de toamna, [pe] la 1
oi, atuncea. Şi eu m-am lipit de el. Că apoi el, octombrie, şi veneam primăvara.
până-n urmă, a avut nişte cai sperioşi, şi or fugit Doamna Dăncilă - În septembrie, era
cu el, cu căruţa, cu nişte coceni – „bârâi” [?], cum Târgul Poienii (cum se zicea)... Din 15 septembrie,
le zice -, să le dea nutreţ la oi. Eram în Dobrogea. coborau în jos [cu oile, de la munte], mai în jos,
Şi-or fugit caii cu el, şi că acolo, la munte, începea deja să ningă.
i-or rupt spinarea, spatele... Şi 14 ani o stat pe Coborau, şi la 1 octombrie plecau la drum.
pat... Şi eu i-am între... ţinut oile, şi pe-ale lui, şi MC - Când porneaţi în transhumanţă,
pe-ale mele, până-o murit. 14 ani o stat pe pat. aveaţi asociaţi dintre săteni?
Dar eu m-am ţinut, am avut ambiţie să le ţin. ID - Nu, particulari...
Doamna Dăncilă - Spune câţi ani ai stat Doamna Dăncilă - Familia.
la oi, cât n-ai venit acasă... MC - Probabil că aveaţi mai multe sute de
ID - Păi, 20 de ani; 7 ani n-am văzut oi în grijă.
Poiana! Nu veneam cu oile aicea. Eram prin ID - Aveam până la mia de oi; n-am avut
Dobrogea. Pe la Câmpulung Muscel... Aveam mai multe, atuncea.
munţii, vara acolo, văram, şi iarna ne duceam în MC - Era un drum făcut pe jos, sau şi cu
Bărăgan. trenul sau cu maşina?
Doamna Dăncilă - În Baltă [Brăilei]... ID - Numai pe jos. Numai când veneam
MC - Erau oile dumneavoastră, ale acasă [cu trenul sau cu maşina]...
părinţilor... Doamna Dăncilă - El mergea în fruntea
ID - Ale noastre. oilor, şi ciobanii dau după ele! Dar de mers, nu a
MC - Eraţi la stână şi cu fraţii mers nici doi kilometri cu ceva [vehicul]: doar pe
dumneavoastră, vă ajutaţi cu ei în munca asta? jos.
ID - Fraţii... numai unul am avut, că-i mort, MC - Cât dura un asemenea drum de
săracul, a fost cu 11 ani mai înainte ca mine, şi-i transhumanţă?
mort; de 40 de ani îi mort. ID - Era câtodată de nu stam la biserică, n-
aveam [răgaz], nu ne mai învoiau [autorităţile

155
comunale], când au fost comuniştii, că... nu ştiu MC - Aceste straie – cojocul, cioraceii,
ce: eram persecutaţi, că avem atâtea oi... tuslugii – erau lucrate aici, în sat, sau
MC - Trebuia să mergeţi din loc în loc, nu cumpărate?
vă puteaţi stabili stâna undeva... Doamna Dăncilă - Nu cumpăra nimeni,
ID - Da. Le-am ţinut [în aşa fel ca], să le nimica... Noi, femeile doar, ţeseam şi lucram
putem ţine... Cei mai mulţi [oieri locali] s-au dus [ţesut] de mână. Acum, nu mai ţese nimeni, nu
pe la colective; eu nu m-am dus nicăieri. mai lucră nimeni...
Doamna Dăncilă - Atuncea [Ion Dăncilă] ID - Acum s-au „domnit” şi-aicea, s-a
a rămas mai cu puţine: trebuia să dăm cote, schimbat [societatea] de nu mai poţi...
contracte... Doamna Dăncilă - Acuma, [localnicii din
MC - Erau obligaţiile vremii, faţă de stat. Poiana] trăiesc bine, că nu îndură [ceea] ce am
ID - Erau, erau... Eu m-am menţinut [în îndurat noi.
oieritul privat], dar alţii... ID - [Autorităţile] Le-au dat cote, le-au dat
Doamna Dăncilă - Nu s-au menţinut [în subvenţii... Mie, nu mi-au dat nimica, numai...
oieritul privat] cinci.... din toată comuna asta! poze! Dar am rezistat...
Când au terminat cu oile [foştii oieri privaţi], au MC - Domnule Dăncilă, aţi fost cumva şi
tot vândul la ele, că nu le mai puteau ţine, nu le baci în viaţa dumneavoastră de oier?
mai puteau ierna, nu le mai puteau prăsi, nu... Doamna Dăncilă - Nu, nu a fost baci:
nimic. Le-au băgat la colective, ciobanii ăia (au eram noi! Noi, femeile! Primăvara, ne duceam
început colectivele). Dar noi încă ne-am ţinut, ne- acolo, la munte; acolo, cam era la munte, stână
am ţinut după ele, cu greu, aşa... cum am putut. făcută... ploua, cum era... Aveam [la stână] un
ID - Am fost [cu oile] şi în Basarabia, şi în pat, crinta de făcut brânza, găleţi după noi
Moldova [românească], pe-aci pe la Iaşi, Săbeni... ([ceea] ce puteam duce pe cal); şi mâncare, şi
Acolo am fost mai mult. Am apucat nişte păşuni, îmbrăcăminte... ce puteam duce pe câţiva cai
şi făceam o ţâră de brânză mai multă ca la ce-i aveam.
munte. Că la munte... 4-5 kile, mai multă ID - Pe cai, pe măgari...
[brânză] nu puteai face. MC - Erau animalele dumneavoastră de
MC - În Basarabia, aţi ajuns probabil pe transport.
când această provincie aparţinea României. ID - ... de transhumanţă. Că fără măgari,
ID - Păi... doi-trei ani. n-am putut ieşi. Acuma, în urmă, caii ni i-au furat;
Doamna Dăncilă - Acolo s-o dus după ce- până să vând oile, cinci cai mi i-au furat. Nişte cai
o trecut frontul, înapoi [după 1941]. Dar a fost am avut acuma...
[ulterior] în Moldova, între Iaşi şi Dorohoi. MC - Ce fel de brânzeturi prepara o băciţă
MC - O dată ajunşi la locul de iernat, că la stână?
amenajaţi acolo colibe, saivane...? Doamna Dăncilă - Înainte, făceam
ID - Nu prea făceam! brânză de burduf, pentru că era foarte greu cu
Doamna Dăncilă - ... Ha, ha, ha! Nimic, transportul, şi aia se transporta mai uşor. Cu cai şi
nimic, nimic! La câte-un mărăcine, îşi punea cu măgari. Pe urmă, n-a mai mers brânza de
bagajul (îţi spun eu cum era, că... săracul, e mai burduf, aşa de mult.
bătrân ca mine cu atâţia ani!), după aceea făcea ID - Aveam desagi...
un pic de... cotlon [?], aşa, ca să poată face focul, Doamna Dăncilă - Şi pe cai, şi pe măgari.
aduna lemne, şi dormea prin zăpadă... ... După aceea, la urmă, am făcut
MC - Sub cerul liber. telemea.
Doamna Dăncilă - ... Şi pe ploaie, şi pe MC - Telemeaua este mai uşor de pregătit,
soare, şi pe ninsoare... N-a avut nici pelerină, nici sau mai rentabilă...?
îmbrăcăminte, mai mult decât cojocul. ID - Iasă mai multă, telemeau, ca [brânza
ID - ... De când am vândut oile, cojocul îl de burduf]...
mai am şi-acuma! Doamna Dăncilă - Ziceam că iasă mai
MC - În afara cojocului, aveaţi probabil şi multă [telemea] din lapte, ca [brânza de
cămaşa şi pantalonii specifici portului popular... burduf]... Dar era greu cu transportul, foarte greu.
Doamna Dăncilă - Da, aşa se purta Trebuia să o pui în nişte putini mici, că nu o
atuncea. Erau cioareci de lână. Şi mai trăgea şi puteai pune în putini de-astea, mari... Trebuia să
peste ei, iarna câteodată... tuslugi (peste cioareci, ocoleşti: era mai greu. Dar... aşa am dat, cum or
până pe-aicea aşa, în jos). venit!

156
MC - Aceste putini erau din lemn sau din se întâmpla ca unele din acestea să sufere de
plastic? ceva, să se îmbolnăvească?
Doamna Dăncilă - Nu, nu era plastic, ID - Se îmbolnăvea [câte o oaie]: o tăiam!
atunci. Erau [putini] din lemn. Nici nu ştiu dacă N-aveam la cine-o vinde (dacă era bolnavă, nu ţi-o
era ceva de plastic. lua nimeni).
MC - Spre a închega laptele, ce fel de MC - Nu cunoşteaţi leacuri care să le
cheag foloseaţi? vindece?
Doamna Dăncilă - Cheag de miel şi de Doamna Dăncilă - Erau alea... capsulele
viţel. Dar viţel, nu prea aveam (cumpăram, aşa, de gălbează. Nu preau erau, nici atunci. Atunci
de prin sate). Şi-acum, până în ultimul timp, tot cu aşa era: dacă murea, era bună moartă! Nu erau
din ăla [cheag de miel şi de viţel] închegam. medicamente...
MC - Adică miei nou-născuţi, pe care ID - Eu n-am apucat să nu găsesc
îi sacrificaţi în acest scop. medicamente, dar înainte mea, apucau de se
ID - Da, miei pe care îi sacrificam. Dincolo îmbolnăveau... murea tot cârdul! Mie nu mi-or
[de acest lucru], nu... mieii îi ţineam de prăsilă. murit, şi au fost medicamente: n-am stat să nu
MC - În afară de brânză, lâna oilor găsesc.
dumneavoastră avea vreo însemnătate? MC - Cunoşteaţi, în asemenea cazuri,
Doamna Dăncilă - Lâna era baza traiului! descântece pentru oile bolnave?
S-o plătit bine, lâna, atunci [înainte de 1989], Doamna Dăncilă - Nu cu din alea! Nu
pentru că erau fabrici peste tot locul! am crezut în descântece de-astea... Avea
ID - Era la Cisnădie, aicea... pricepere, că să-i lase de sânge, când [oaia] era
Doamna Dăncilă - ... erau de pături, de bolnavă, o înţepa şi-i lăsa de sânge, şi se
haine... şi se căuta. Acuma, în ultimul timp, e înzdrăvenea.
bătaie de joc, [ceea] ce e cu lâna... Nici tunsul la MC - Presupun că eraţi nevoit să călătoriţi
o oaie – dacă ţi-o tunde cineva – nu-l poţi plăti. cu oile şi noaptea... Cum vă orientaţi?
ID - Şi la particulari, te duceai în piaţă, o ID - Mergeam pe drumuri, nu erau oprite,
vindeai... ca acuma... Mergeam pe unde vream, şi prin
Doamna Dăncilă - Noi aveam ţurcane. La Bucureşti treceam. Dar treceam noaptea! [...]
Cisnădie, [se cerea] mai mult lâna ţigaie care era După cum ştiam...
pe la ţară... Şi la Orlat, era maşină [fabrică Doamna Dăncilă - Ştia drumul; dacă de
textilă]. Ăştialalţi, mai înainte, care erau cu lână mici au mers, cu alţii mai mari, a învăţat!
ţigaie (se făceau stofele cele mai scumpe), se MC - Aţi întâlnit şi animale sălbatice?
duceau la [fabrica textilă de la] Azuga; s-a Doamna Dăncilă - Vai de mine: alea
terminat, acum... ne-au... „topit” destul!
ID - Am avut ţurcane de-astea, cu lâna mai ID - S-a mai întâmplat... Urşi, vulpi... La
lungă. munte, era urs; la vale, era lupul... Era şi la munte,
MC - Lâna ţigaie era mai fină? s-au făcut lupi, mai încoace. Înainte, parcă nu
Doamna Dăncilă - Era mai fină, da. erau aşa, lupi.
MC - Dar în ceea ce priveşte brânza, era Doamna Dăncilă - Sunt, că i-au mai
vreo diferenţă între ţurcană şi ţigaie? împuşcat, şi ei s-au întins peste tot locul, pe unde
Doamna Dăncilă - La brânză, nu, dar la au găsut hrană.
lână era, şi nu putea rezista oaia ţigaie la munte. MC - Cum izbuteaţi să le faceţi faţă?
ID - Rezista mai greu... ID - Aveam câini.
Doamna Dăncilă - Nu putea rezista! Nu Doamna Dăncilă - Numai cu câinii! Dar
puteai să prăseşti din ele; [rar] dacă trecea un veneau peste noi, de multe ori...
an, trecea cumva, aşa... dar nu le pria la [climă] ID - Era ursul!
rece, la munte. Ţurcana mergea bine! Doamna Dăncilă - Vai de mine! Am fugit
ID - Primăvara, minteni... îi creştea lâna la destul după ei, peste văi, noaptea, să-i prindem,
ţurcană, după ce o tundeai, şi era mai tare. să scoatem [oile]...
Doamna Dăncilă - Dacă mai venea ID - Ursul ia una-două, şi pleacă. Dar lupul...
câte-o vreme rece, ele se „îmbrăcau” un pic... Doamna Dăncilă - ... face prăpăd!
MC - Domnule Dăncilă, mergând cu oile în ID - [Lupul] Le trânteşte pe toate, dacă are
transhumanţă zile sau săptămâni de-a rândul, timp: le omoară pe toate, şi-apoi se-apucă să
mănânce! Are boala asta...!

157
MC - Stând luni de-a rândul cu oile-n
câmpie, cum vă găteaţi?
Doamna Dăncilă - Foarte greu! Făcea...
avea pe măgari, întotdeauna, „crăcăni” (aşa le
ziceam noi), în trei părţi, aşa... Alea erau legate pe
măgari, întotdeauna. Şi când venea timpul de
mâncare şi când puteau (că nu mâncau „la timp”,
la oră [fixă]), [ci] aşa cum stăteau oile, cum
aveau de mâncare...
ID - Că dacă nu, nu stam... Dacă eram în
câmp...
Doamna Dăncilă - Atuncea, puneau
crăcănile, făceau foc... Unul se ducea după lemne,
unul după apă... pe unde găsea! În câmp, vă daţi
seama... Atât era de greu. Aprindeau focul, şi
făceau mămăligă. Brânza de la ei [din
„meniul”oierilor] nu s-a gătat niciodată...! Când
vedeau că se gată, venea unul de ducea înapoi,
brânză...
Vara, făceam mâncare, că erau femeile
la stână; făceam mâncare, dimineaţa, la amiază...
Dimineaţa, făceam mămăligă, cu brânză, cu lapte
şi cu smântână. La amiază, făceam ciorbă de
ceva, şi dacă mai aveam ceva, mai aveam, dacă
nu, era ciorba! Iar seara, iară, lapte, brânză... Şi
aşa trecea [văratul]!
MC - Aceste alimente sau provizii le
transportaţi tot aşa, cu calul, cu măgarul...?
Doamna Dăncilă - Păi nu, că le făceam
acolo, şi-acolo le [şi] mâncam! O viaţă chinuită, o
fost ciobănia...
ID - Le făceam pe loc, acolo... Ne duceam
cu caii la pieţe, vara. Bunăoară, am fost pe la
Câmpulung – Muscel, înainte. Eu cu tatu
coboram, şi eu, dar [părintele] cobora totdeauna,
la săptămână... cobora la piaţă. Şi-apoi aducea
pâine, aducea [provizii], că nu aveai... Era
„medicament”, pâinea, atunci, odată, la munte.
Doamna Dăncilă - Când nu era pâine, se
mânca mămăligă multă! Dar era sănătoasă! Că
erau mai sănătoşi, ciobanii, ca aceia ce mâncau
bunătăţi! Aşa, cât erau de necăjiţi... Am fost destul
de necăjiţi, cu copiii după noi. Ne duceam la
munte, la ţară (unde aveam [loc de păşunat]),
peste tot locul, cu toţi [membrii familiei] după
noi...! De mici! Dacă treceau şase săptămâni de
când năşteam, era destul: meream le stână...
pentru că n-avea cine îi ajuta. Noi, femeile, trebuia
să-i ajutăm [pe soţii-oieri].
MC - La şcoală cum ajungeau, copiii
„ciobănaşi”?
Doamna Dăncilă - La şcoală... făceau
şcoală până când se termina aicea [programul
şcolii], dar aicea [în Poiana] întotdeauna se
termina mai devreme, şi începea mai târziu. Iar
când eram la ţară [în alte regiuni], de găseam
locuri [de păşunat] la ţară să stăm – până n-o
fost colectivizat ca lumea -, atuncea îi luam [pe
copii] după noi, şi acolo unde stam, învăţau în
comuna aceea. Dar terminau şcoala! Am copii
care n-au terminat aicea, la Poiana (au început şi
făcut multă şcoală la Poiană, dar n-am putut
să-i las).
MC - Domnule Dăncilă, cum reuşeaţi să
traversaţi şoselele fără a vă accidenta oile?
ID - Mi s-o mai întâmplat, de s-o mai băgat
câte unu-n oi, de ne-o omorât odată şepte... La
alţii, o omorât [în asemenea situaţii] şi 30! La
mine nu s-o întâmplat chiar aşa.
MC - Probabil că pe atunci pământurile
arabile şi pădurile aparţineau toate, statului...
Doamna Dăncilă - Erau toate ale statului,
da!
MC - Din acest motiv, vă era poate mai
uşor să treceţi cu turmele, ca acum...
Doamna Dăncilă - Foarte uşor era!
ID - Acum îmi pare că [oierii] nu mai pot
pe drumuri, că-s multe maşini.
Doamna Dăncilă - Au făcut experienţă
pentru treaba asta, când eram noi acolo, a venit
un inginer şi a dat voie să lăsăm oile într-o parte
de pădure, cu voia lui... Şi într-o parte [de
pădure], nu! Şi cu mult a crescut mai bine tot
puietul, [acolo] unde-au păscut oile! Pentru că
oile nu mâncau puietul, a crescut, şi-n astalaltă [s-
]a înăbuşit, şi n-a crescut! Cum a gândit, şi
gândeşte acuma, lumea, ca să nu se apropie
[turmele], că strică pădurea: nu-i drept! Cât au
iarbă, oile nu mănâncă [puietul pomicol].
Acuma, când era ploaie şi când
[pădurea] era mică de tot, atuncea îngrijeam, dar
după ce creştea, aşa un lăstar, puteam merge,
că...
ID - ... nu mai făceau [oile] pagubă!
MC - În transhumanţă fiind, aveaţi timp să
mergeţi şi la biserică?
Doamna Dăncilă - Nu...! Ei nu mergeau.
Noi, acasă, iarna (stam acasă toată iarna, noi,
femeile, cu copiii mici), după ce coborau ei de la
munte. Noi mergeam, şi mergem [la biserică] şi
acuma.
MC - Şi atunci, când venea Crăciunul, sau
Paştele, dumneavoastră eraţi tot cu oile?
ID, Doamna Dăncilă - Da, da, cu oile...
Doamna Dăncilă - Se duceau pe drum,
mereau pe drum, şi unde era o biserică, [ID] se
ducea şi cerea Paşte, acolo, la preotul de
orişiunde. Atâta... altceva, nu mânca masă de
158
Paşti, nici nu aveau altceva. Se putea câteodată
nici să nu ia [Paşti]; luau [în schimb] muguri de
salcă... Dacă te apropiai de un sat, în timpul
Paştilor, orişicine îţi da Paşte!
MC - Când venea fătarea oilor?
ID - Eu, înainte, băgam berbecii mai târziu;
acuma, se bagă mai repede [toamna], ca să nu
fie în iarnă când fată. Cam stăteam pe loc [în
transhumanţă], o lună de zile...
Doamna Dăncilă - Cobora de la munte
mai jos [în septembrie], şi atuncea era...
montarea, că atuncea năşteau oile [în martie].
Stau un pic şi pe-aicea, pe lângă comună...
ID - [Fătarea] Nu începea până-n martie.
Mai înainte, atuncea, părinţii noştri nu băgau
berbecii chiar până la Sfântul Dumitru. Eu i-am
băgat mai repede o ţâră.
Doamna Dăncilă - ... ca să fete mai
târziu, pentru mersul [turmelor] pe drum. Era
foarte greu cu mieii, să fete [oile] şi tu nu aveai
loc, n-aveai păşune, n-aveai casă: nu aveai nimic...
MC - Iar mieii nou-născuţi îi duceaţi...
Doamna Dăncilă - În desagi! Aveam
desagi „cu buzunare” (aşa ziceam noi). Cât erau
mici, o zi...
ID - Erau câte 30-40, 50 [de miei] pe zi, şi
nu puteai ţine [mult pe măgari]... Atuncea
stăteam pe loc, o lună de zile...
Doamna Dăncilă - Când erau chiar în toi
[la fătare]... trebuia să stea. Dar înţelegea
orişicine şi spunea unde stai...
ID - Mă duceam la o comună, unde
cunoşteam...
Doamna Dăncilă - ... şi ne lăsa, cinci-zece
zile...
ID - Nu zece [zile], o lună de zile!
MC - După fătarea oilor, se apropia
vremea când trebuia să porniţi spre casă...
ID - Da, plecam...
Doamna Dăncilă - Veneam acasă, în
Poiană, aicea, tundeam oile... După aceea, lua
drumul [muntelui], că nu puteai sta aicea, că aicea
era comuna... [plină] numai de oi: nu aveai loc...
ID - Nu aveam loc aicea-n Poiană, [ci] la
munte... N-am prea stat, aicea... Noi nu veneam
[la Poiana] nici primăvara, le tundeam pe la
Câmpulung, pe la Iaşi...
Doamna Dăncilă - Asta, demult, când a
fost el tânăr... Avem... 60 şi vreo patru de ani,
căsnicie, amândoi! Dar atunci, aşa s-au tuns oile.
(Eu vorbesc de când am fost noi [căsătoriţi], nu
de când a fost el mic!)
MC - La munte, locul de păşunat [estival]
îl închiriaţi de la Primărie?
Doamna Dăncilă - Da, de la Primărie:
numai aşa se dau munţii. Avea şi comuna noastră
munţi, dar nu încăpeau toţi, şi se duceau... către
Gorj, pe unde găseau locuri... Altfel, nu veneau...
ID - Noi am fost [la vărat] şi pe la Buzău,
pe Valea Buzăului.
MC - Prin urmare, văratul însemna tot
transhumanţă; nu păşteaţi oile în jurul satului...
Doamna Dăncilă - Nu! Numai în
transhumanţă mergea... Câţi kilometri o făcut
omul ăsta pe jos, nu se poate spune: ocolea toată
lumea, nu ştiu de câte ori! Pentru că... [ID] era
numai pe jos!
MC - Văratul oilor dumneavoastră dura
probabil până în septembrie.
Doamna Dăncilă - Da, până-n
septembrie, cel mult.
ID - Până-n 15 septembrie, la munte.
MC - Şi aceste locuri de vărat în alte
regiuni erau închiriate prin contract?
Doamna Dăncilă - Păi da, că luam munţii
de iarna. Iarna, se licitau munţii şi luam... ştia
fiecare, unde se duce...
MC - Plăteaţi aşadar din vreme locul de
păşunat...
Doamna Dăncilă - Da, plăteam integral
[pentru] toată vara, şi veneam la munte aşa,
unde ne repartizau...
MC - Domnule Dăncilă, Doamna Dăncilă,
poate că această viaţă în transhumanţă era
adeseori şi... plictisitoare. Cum vă petreceaţi
timpul, pe lângă îngrijirea zilnică a oilor?
ID - Dar nu mai întrebam, că dacă am fost
învăţat aşa... puneam pe măgari, „Haide, bă!”
MC - Obişnuiaţi să şi cântaţi pe drumul
oilor? Ştiaţi cântece ale ciobanilor?
ID - Eu am avut fluieră...
Doamna Dăncilă - Pe drum, nu cântau
prea mult. Dac-avea câte-o fluieră, unul, ce ştiu
eu.. Dar n-aveau timp de ascultat [cântece]... Era
programul aşa fel că... tot minutul şi toată ora, să
ştii ce să faci... Nu era noapte, nu era zi... şi
noapte, şi zi, trebuia să ai programul de a pleca
cu ele.
De multe ori, nu găseai iarbă; aşa veneau
locurile, că doar nu-s toate locurile... [astfel încăt]
le puteai mânca [paşte oile]: ori erau holde, ori
era ceva... şi trebuia să treci printre ele, fără să le
laşi... Şi când ajungeai, erau flămânde. Noaptea,
trebuia să te duci înainte, ca să găseşti iarbă.
ID - Trebuia [ca] şi noaptea, le mai
porneam o ţâră. Mai mâncau şi noaptea, că aşa
erau învăţate... De nu, plecau singure; te lăsau
culcat!
159
MC - Cunoaşteţi anumite poveşti sau Doamna Dăncilă - Nu... Acuma, cine are
legende despre oieri şi viaţa ciobănească? Sau pământ, îi foarte bine... Dar lucrul cel mai prost
nu aveaţi timp de aşa ceva...? pe care l-au făcut românaşii noştri, a fost că au
ID - Nu prea aveam... vândut pământul la străini. Acum... trebuie să te
Doamna Dăncilă - Iarna, da. Se făcea: duci în genunchi, să te pleci la ei [la străini], să-ţi
noi, femeile, şi când mai veneau ei [soţii oieri], şi dea loc... Să [poată] să-ţi închirieze, străinii, locul,
când mai avea timp câte unul, [să vină] „după da: ştiau să ia ţara un ban pentru chirie, dar nu
legumă”(cum ziceam noi), după mâncare... Da, se să-l vândă... A rămas ţara noastră de râsul lumii...
întruneau... foarte bine, la cârciumă, şi discutau Păi, din tot pământul ţării, ce mai aveam noi?!
fiecare ce-au păţit, ce-or să facă, cum le-o mers... MC - Ştiţi ceva de vreo asociaţie a oierilor,
Asta era după-masa... în Poiana, astăzi?
ID - Alţii... se nimereau şi oameni de-ăia, de Doamna Dăncilă - A fost...
se legau de tine-n drum, că... nu ştiu ce, că „Ce ID - Eu am un băiat, şi-a cumpărat, are luat
cauţi?”... aci, pe la Lugoj (şi-o luat nişte pământ, de la
MC - Dar sărbători ale oierilor...? oameni). Are pământ, şi le ţine [oile] pe
Doamna Dăncilă - Da, de sărbători mai pământul lui, acuma. Dar am un ginere, e
veneau. Cel puţin, şeful! Că ăştialalţi se rânduiau aproape de el, care e cu mine, aicea; ăsta nu are
cum vroiau ei: unii veneau la nişte sărbători, unii [pământ propriu]...
veneau să facă fân MC - Am auzit de existenţa unor forme de
ID - Pe copii [tineri], trebuia să-i laşi. ajutor (guvernamentale şi europene), pentru
Doamna Dăncilă - Copiii veneau oieri...
întotdeauna de sărbători. Lăsai om [la oi], şi Doamna Dăncilă - Da: asta i-a „săltat”
veneau. pe mulţi, de şi-au cumpărat pământ, de-or
MC - Ştiţi ceva despre nedei, sărbătorile înmulţit oile, şi-a fost foarte bine.
pastorale? ID - S-au dat şi pentru pământ, şi pentru oi,
ID - La munte, era cu nedeile... subvenţii.
Doamna Dăncilă - Nu făceau nedei în Doamna Dăncilă - Noi n-am luat de la
comună. Se făceau adunări, mergeau cu cântece nimeni, un leu! Numai am dat! [Ceea] Ce cereau
de-astea, de sărbătoare: de Crăciun, de... Cu [autorităţile], d[ăde]am! Ne ţineam... ca şi cu
„Craii”, cu „Zorile”... Mai ales băieţii: îmbrăcaţi cu dinţii, numai să ne ţinem meseria şi oile!... Pentru
cojoace, cu haine româneşti. Era un cântec al lor, noi, oile au fost... toată lumea asta! Şi [chiar]
„Zorile”; se duceau la fete, se trânteau jos, cu dacă n-am putut face o avere, şi dacă n-am putut
„biţuşele” pe ei, în zăpadă, aşa, şi-acolo cântau, şi- trăi bine.. am mâncat după ele...
apoi le deschideau...
MC - Am vrut să vă întreb dacă, la
păşunatul montan, aveaţi cumva asociaţi... Sau
mergeaţi fiecare doar cu turma proprie?
Doamna Dăncilă - Cam fiecare. Mai erau
[din cei] care aveau mai puţine, nu puteau [altfel].
MC - Cum făceaţi să nu confundaţi
turmele? Aveaţi semnele dumneavoastră?
Doamna Dăncilă - Da, toţi aveau semnul lor.
ID - Eu am avut [oile] ale lui tata, ale
fratelui...
Doamna Dăncilă - Dar şi băieţii purtau
semnele. Dacă (să zic aşa) tocmeai un cioban, şi
avea şi el câteva oi, ştiai că e cioban bun... trebuia
să ştii de semnul lui, care e, şi să ţii rânduială de
fiecare semn.
MC - Domnule Dăncilă şi Doamna Dăncilă,
în comparaţie cu ceea ce a fost transhumanţa
altădată, această ocupaţie mai are viitor la
Poiana?

160
 ION DOBROTĂ
(Poiana Sibiului, nr. 527

Marin Constantin - Domnule Dobrotă,

la ce vârstă aţi început oieritul?
Ion Dobrotă - La munte, din `45, cu
părinţii. Am fost aicea, pe Munţii Lotrului;
bineînţeles, vara. Toamna, veneam aicea la şcoală.
[Acest oierit] Până în `51.
MC - Câţi ani aveaţi în 1945?
ID - Păi, în `45 aveam şapte ani.
MC - Ce putea face un ciobănaş de şapte
ani la stână?
ID - Dădeam în strungă! Asta era...
începutul: dădeam în strungă, câteodată mai
mergeam şi cu oile (dar mai rar, că eram totuşi
mic). Şi-atuncea, din `51 mergeam cu oile; aveam
vreo 13 ani (din `38 [născut]). Mergeam la
munte, cu oile.
În `51, prima dată când am plecat cu ele
în partea Zalăului, ştiu că m-au dus părinţii acolo,
şi am venit cu oile aicea, la munte (în Munţii
Lotrului). Şi-apoi, de-atuncea, am fost şi-n partea
Satu Mare – Carei, în `56, `57, `58, până-n `60.
MC - Aşadar aşa aţi început transhumanţa.
ID - În transhumanţă, am plecat la vârsta de
13 ani.
MC - În ce direcţie?
ID - Prima dată, am fost în partea Zalăului,
în Sălaj. Dar asta numai un an. Şi atunci, am fost
lângă Salonta [judeţul Bihor], după [care] am
venit primăvara, încoace, şi am plecat toamna, în
Satu Mare – Carei. Acolo am mers patru – cinci
ani, iarna. Ne duceam toamna, stăteam acolo
pentru iarnă; primăvara, venea, încoace [la
Poiana].
MC - Când era momentul calendaristic al
plecării la drum?
ID - În jurul lui 1 octombrie. Şi veneam în
jurul lui 1 mai.
MC - Cât dura pe drum un asemenea
parcurs de transhumanţă?
ID - Circa o lună. Câteodată, mai făceam şi
două [luni], încolo [spre locurile de iernat]. Dar
încoace plecam întotdeauna cam pe la 1 aprilie, şi
ajungeam la 1 mai.,
MC - Domnule Dobrită, era vorba de o
transhumanţă pe jos...
ID - Pe jos, da.
MC - Cum transportaţi, în aceste condiţii,
cele necesare?
ID - Pe măgari! Aveam câte patru – cinci
măgari (depinde care [oier], cum...), şi ei ne
duceau şi hrana, şi îmbrăcămintea. Măgarii erau
„mijlocul de transport”.
MC - Cum reuşeaţi să mânaţi turmele
dumneavoastră, poate de câteva sute de oi...
ID - Da, da.
MC - ... peste pământurile agricole, sau
prin păduri?
ID - Era foarte greu, mai ales primăvara.
Toamna... mm, [era] mai potrivit, că nu erau
culturile [agricole], dar primăvara erau grânele,
erau trifoaiele destul de mari, şi era un calvar...
MC - Dar şoferii? Erau şi ei o problemă
pentru dumneavoastră?
ID - Atunci nu erau aşa multe maşini. Erau
foarte puţine... Mergeam, de exemplu... o luam
pe-aicea, pe la Bistriţa, Baia Mare: foarte puţine
maşini. Acuma, şi să vrei să mergi [cu oile], nu
poţi. Nu poţi, că-s atâtea maşini... Nici nu e voie,
dar nici n-ai putea.
Doamna Dobrotă - ... Nu mergeai tot pe
asfalt! De la Sebeş până aicea, mergeai pe partea
astalaltă...
ID - Depinde de la caz la caz. Mai
şi ocoleam, mai prin păduri, dar mai mult
mergeam pe şosea.
MC - Oile pot dăuna pădurilor?
ID - Pot produce pagube, plantaţiilor.
Plantaţiillor, da, dar pădurilor, nu: n-are ce să facă
oaia în pădure, să strice.
MC - Călătoreaţi cu oile şi pe timp de
noapte?
ID - Nu prea, mai puţin... [În asemenea
cazuri] Cunoşteam drumul, aproape... ca şi cu
ochii închişi. Tot cam pe acelaşi drum ne duceam.
Dacă, de exemplu, mergeam la Carei (cum v-am
spus); e o comună dincolo de Carei, Tireac. Cinci
ani, am fost acolo, iarna. Dar ne duceam... vorba
aia: şi oile, până la urmă, ştiau! Eram la câte o
răscruce de drum, iar dacă le dam pace, ele,
săracele, ştiau drumul!
MC - Acolo închiraţi terenurile de iernat,?

161
ID - Erau păşuni. Le închiriam de-acolo, de
la primăriile care erau, şi când da zăpada,
cumpăram de-acolo, de la oameni din sat, coceni
de-ăştia de porumb, cum să le zic: tulei...
Cumpăram porumb, şi plecam când era la 1
martie; [oile] începeau să fete, până la 1 aprilie.
La 1 aprilie... 5 aprilie, plecam, că nu ne mai
dădeau voie, acolo.
MC - La locul de iernat, vă amenajaţi
anumite colibe, saivane...?
ID - Nu... Eventual, mai făceam câteodată,
câte-o „perdea” (aşa-i spuneam) din stuf: un pic,
aşa, cât îi casa asta, puneam ca să nu bată
vântul (băteau vânturi acolo, multe, şi trebuia să
ne facem focul...)
MC - Cum vă adăposteaţi de frig, totuşi?
ID - Aveam cojoacele, aveam „cioareci”
(cum le spuneam), de lână, buni; opinci (care erau
„la putere”, în timpul ăla). M-am trezit de multe
ori, mai ales fiind mai tânăr; mă culcam,
dimineaţa era zăpada [tot]una [cu ciobanii]! Ne
sculam, ne scuturam pe cojoc, şi...
MC - Nu răceaţi, în aceste condiţii?
ID - Nu, nu. Şi erau destule ori - că
mămăligă mâncam -, mâncam mămăliga
îngheţată, ştiţi... Îngheţa, dar ne părea bine să
putem sta undeva, ca să putem mânca.
MC - În afară de mămăligă, ce
mai cuprindea „meniul” dumneavoastră?
ID - De bază, era brânza (telemea). Mai
era şi urdă, slănină - foarte puţină, că atuncea, de
exemplu, aproape fiecare familie... Acuma, să vă
spun aşa, fiecare taie doi, trei porci; atunci se tăia
unul, maximum doi, şi nu se-ajungeau: foarte,
foarte puţinică [slănină] aveam.
MC - Cât despre hrana caldă...?
ID - Când şi când, mai făceam câte-o
ciorbă... Dacă se mai ivea câte-o oaie, o tăiam;
primăvara, un miel... Acolo [la iernat], cât eram
pe loc, mai făceam câte-o fasole, să zicem. Dar
când eram în transhumanţă, „la drum”, atunci nu
puteam să stăm, să facem o ciorbă, că nu ne lăsa
nimeni [cu oile]; trebuia să-ţi continui drumul...
MC - Pe aceste drumuri de transhumanţă,
aţi înâlnit şi animale sălbatice, de pradă?
ID - Ne întâlneam cu lupi, şi toamna, şi
primăvara – dar mai mult când eram pe lângă
păduri. De exemplu, acolo unde mergeam, la
Carei, nu era lup, n-aveam grijă, dar vara, când
veneam aici... De fapt, am mai fost şi la Cincu
[judeţul Braşov], la poligon, acolo iar era lup; urs,
nu. Dar când mergeam la munte (că am fost şi
aicea, pe Munţii Lotrulu; am fost şi pe Munţii
Făgăraşului...), acolo era urs, venea urs...
MC - Erau lupii mai periculoşi ca urşii, sau
invers?
ID - Păi, pentru om, mai periculos e ursul!
Dacă venea şi lua o oaie, şi încercai să te bagi
către el, puteai să ai probleme; n-am avut, ce să
zic, dar de văzut, l-am văzut destul... Venea destul
[de des]!
MC - Pagube importante v-au făcut la oi,
aceste sălbăticiuni?
ID - Nu, nu... O singură dată (asta a fost în
`51), eram acolo lângă localitatea Hodod (ţin
minte), judeţul Satu Mare... Au venit într-o noapte
(era chiar noaptea de Anul Nou), au venit nişte
lupi – o haită – ni le-or împrăştiat, şi vreo 40 [de
oi] ni le-or distrus.
MC - Pe acest drum al oilor, se mai întâmpla
ca unele din oile dumneavoastră se sufere de
ceva, să se îmbolnăvească?
ID - Mai era câte una şchioapă... Sau şi altă
boală. La munte, tineretul [ciobanii tineri] aveam
mioarele; alea mai căpiau, câte una, şi atunci
trebuia s-o tai, vasăzică era o boală [pentru] care
n-aveam ce... Am încercat, le-am făcut operaţie,
dar până la urmă n-am reuşit; [acea oaie] a mai
trăit o săptămână, o lună... şi a trebuit să o tai...
MC - Ştiaţi „leacuri băbeşti”, foloseaţi
medicamente moderne...?
ID - Nu. De exemplu, pentru râie, foloseam
la munte un fel de „steregoaie”1 (este şi-acuma);
scoteam rădăcina aia, o fierbeam, că atuncea nu
erau medicamentele astea – „Entomoxan”... – ce
se foloseşte acum pentru râie. Atuncea, fierbeam
aia [steregoaia] pentru râie. Altfel, mai aveam...
dacă era o oaie mai bolnavă, vedeam că îi
bolnavă... spânzul: îi trăgeam la piept: făceam aşa
cu un ac, şi-i băgam o bucăţică de spânz, o lăsam
acolo o zi, după [care] o trăgeam afară; ziceam
că „trage răutatea”. Cât trăgea [de fapt]...!
MC - Bănuiesc că fătarea oile avea loc în
cursul iernii...
ID - Da, cam pe la 1 martie.
MC - Fiind încă frig, cum protejaţi mieii
nou-născuţi?
ID - V-am povestit: făceam o „perdea” [de
stuf], şi pe [mieii] cei mai mici, îi mai băgam
acolo. Sau ne trăgeam lângă o pădurice, ca să fie
[oile] apărate de vânt. Asta era după ce era
mielul fătat: 4-5 zile... Chiar în `57, în 9 de martie
(eram acolo, la Carei), şi o dat o zăpadă... (În 9
1
Strigoáĭe și stirigoáĭe f., pl. oĭ (orig. neșt.). O
plantă liliacee veninoasă (veratrum album)
întrebuințată ca emetic, purgativ, antispazmodic,
provocator de strănutare ș. a. [...] – Și steregoaĭe,
sterigoaĭe și stirigoĭ. (dexonline.ro)
162
martie, noi ţinem [sărbătoarea celor] 40 de
Mucenici, de-aia ţin minte...) De-aia nu prea am
păţit, şi nici de-atunci: aşa o dat o zăpadă de 20
de centimetri... Noi eram pe câmp acolo, şi-atunci
a trebuit să ne tragem la [un] sat, să le
cumpărăm [oilor] iarăşi nutreţ, că n-aveau ce să
mănânce... Am cumpărat şi tulei de-ăia, am
cumpărat lucernă, le-am dat, şi asta ne-a ţinut o
săptămână, acolo, lângă sat... După aceea,
[zăpada] s-o dus, şi am continuat. Atuncea, totuşi,
ne-au murit vreo 30—40 de miei, de-ăştia mici...
Aşa a fost vremea de urâtă...
MC - Din cauza frigului.
ID - Din cauza frigului şi zăpezii.
MC - Aş dori să ştiu dacă, în transhumanţă,
mergeaţi doar cu turma proprie (a
dumneavoastră sau a părinţilor), sau şi cu alţi
asociaţi, consăteni?
ID - La început, am mers cu turma noastră.
După aia, în fine... din anumite motive, tata s-a
îmbolnăvit, şi am mers şi cu alţii... nişte veri.
MC - Fiind turmele reunite, în asemenea
cazuri, cum distingeaţi oile dumneavoastră de
ale acestor veri?
ID - Aveam semne la urechi [ale oilor].
Aveam... unul „şuiată”, altul „cârlig”, altul
„pişcătură”... aşa le ziceam noi, şi fiecare aveam
semnul nostru. Toamna, când plecam [la drum],
eram cu verii ăia... erau mai mulţi fraţi, şi noi
eram trei fraţi, şi le „buiam”. Cum să vă spun: le
buiam toate, o turmă... Aveam câte două turme,
de 400-500, şi le buiam cu vopsea de-asta, mai
mult un roşu închis... Le deosebeam pe semne la
urechi: asta era.
MC - Deci turma comună era marcată cu
vopsea, însă în cadrul turmei fiecare avea
semnul său.
ID - Da. Că aveam 20 [de oi], 30, 100, sau
200... fiecare aveam semnul lui. Iar semnul ăsta
se ţinea de când era [cineva] mic până... bătrân.
MC - Aşadar, erau nişte semne preluate
„din bătrâni”...
ID - Da, da... De la părinţi îl aveam; cred că,
la rândul lor, ei îl aveau de la părinţii lor.
MC - Aţi transmis şi dumneavoastră
asemenea semne către copii?
ID - Da!
Doamna Dobrotă - La un băiat, [un
anumit semn] la o ureche; la celălalt...
ID - Ştiţi cum îi: noi, asta o ştiam, de mici.
Acuma, copiii nu prea mai au grija oilor; a
transhumanţei, nici vorbă! Dar noi, aşa am crescut
în familie, şi-aşa ştiam; aşa am continuat... Acuma,
ce să vă spun: mai târziu, am ajuns pe la CAP-uri,
că s-a cam... strâns, şi cu transhumanţa... Dar în
tot cazul, asta se transmitea din tată-n fiu. Şi noi,
avem doi băieţi şi o fată; fata e la Sibiu (a făcut
facultatea, mă rog...) Băieţii-s la oi, amândoi! Îs în
partea Aradului... judeţul Arad, amândoi; au oi,
şi-au cumpărat pământ, vasăzică, s-au stabilit
pe-acolo... Au aicea case, fiecare.
MC - Domnule Dobrotă, o dată cu
revenirea turmelor dumneavoastră din
transhumanţă, staţionaţi cu ele în sat?
ID - Veneam şi la Poiană, şi-atuncea le
tundeam, şi ieşeam pe-aicea, pe Munţii Lotrului;
ăştia erau munţi comunali. Comuna are şase
munţi.
MC - Erau munţi închiriţi de la comună?
ID - Da. Acuma-s mai multe oi, aici, cum să
vă spun... Atuncea, nu erau atâtea oi, şi eram mai
mulţi asociaţi. De exemplu, la o stână (era stâna
făcută de comună), erau şi patru-cinci „gazde”,
familii. Şi umblam şi în pădure, şi la [teren de
păşunat] gol... Au fost [cazuri] de am mai mers şi
la poligon, la Cincu [judeţul Braşov]; se închiria,
poligonul, plăteai o taxă oareşicare; stam acolo cu
oile cu lapte. Cu oile sterpe, mergeam pe Munţii
Făgăraşului. Şi [cu] mieii, bineînţeles; după ce îi
înţărcam, cam prin luna mai, pe la sfârşit,
înţărcam mieii, şi-atunci mergeam cu ei acolo, la
Munţii Făgăraşului.
MC - Aceste „gazde” reprezentau oierii
proprietari, cu mai multe târle pe un munte,
nu?
ID - În Munţii Făgăraşului (de exemplu), nu;
erau numai mioarele... mioare, şi mieii... miei, la
mai mulţi [proprietari]; erau câte 1000 în turmă.
Nu puteai, acolo, să le faci mai multe turme, de-
aia zic: era locul [închiriat], nu puteai... În schimb,
pe Munţii ăştia ai Lotrului, aicea fiecare era cu
turma lui: mică, mare, cum era...
MC - Am uitat să vă întreb dacă turmele
dumneavoastră erau formate din oi ţurcane sau
din ţigăi...
ID - Ţurcane, numai ţurcane. Mai mult era
la câmpie, ţigaia... Aicea, numai pură ţurcană.
MC - Aţi amintit de tunsoarea oilor;
aceasta avea loc în sat sau la munte?
ID - Aicea, la Poiană, le tundeam. Şi-atuncea
plecam la munte.
MC - Acolo, la munte, era probabil
amenajată stâna dumneavoastră.
ID - Era stâna comună. Rari [erau cei] care
aveau stâna lor. Dar era o stână mare,
bineînţeles, şi aveai fiecare, „porţia” ta acolo,
cârligul tău... Că pe mijlocul stânii, se făcea focul,
şi-aveai un cârlig de lemn pe care fiebeai acolo,
163
făceai mămăliga (că-n timpul ăla, pâinea nu prea
exista, mai ales la munte...)
MC - Esta adevărat că focul stânii nu se
stingea toată vara?
ID - Cam toată vara! Nu se prea stingea,
[...] că se fiebea zerul, se făcea o ciorbă, o
mămăligă...
MC - Am auzit că în alte regiuni, ca
Maramureşul, acest foc este denumit focul viu,
tocmai pentru că nu se stinge pe durata
văratului...
ID - La noi, nu [această denumire].
MC - Domnule Dobrotă, în afară de a
îngriji oile, aţi fost cumva şi baci? Aţi pregătit
brânza la stână?
ID - Mai puţin. La muls, eram de la 14-15
ani... Dar [pentru a pregăti] brânza, femeile erau
[băciţe]. Ştiam să o facem; în lipsa lor, o dată, de
două... ştiam, vasăzică tehnica asta, a făcutului
brânzei. Dar noi, la Poiană... foarte puţin se
ocupau bărbaţii [cu pregătirea brânzei]. La
Poiană, băciţele erau... La Tilişca, [este] altfel...
MC - Care erau principalele sortimente de
brânză pe care le produceaţi dumneavoastră?
ID - Când eram la munte, se făcea telemea,
se făcea şi brânză de burduf, şi urdă. Şi jintiţă!
Dar asta, jintiţa... [era] pentru moment, nu se
păstra...
MC - Cheagul era cumpărat?
ID - Nu! Cheagul era din rânză de miel, din
stomacul mielului, sau de ied. Sau iepure. Ăsta ştiu
că era mai tare, cheagul de iepure şi de miel; dar
mai mult de miel. Dacă un miel se tăia, se
încerca, şi cheagul îl făceam din miel.
MC - Care din aceste preparate era de
„calitate superioară”: telemeaua sau brânza de
burduf?
ID - Cum să vă spun: brânza de burduf e
mai calitativă, dar şi iasă mai puţină. Telemeaua...
depinde şi asta după cum îi făcută... Acuma, şi
care... dacă mai iasă la munte... Iară mă întorc la
tilişcani: ei mai fac brânză [de burduf]; şi
Răşinariul... La Poiană, nu; mai încearcă să mai
facă şi băieţii noştri, toamna, dar nu iasă ca la
munte. La munte, e laptele mai slab un pic, şi iasă
brânza de burduf cu mult mai bună.
MC - Pe lângă aceste brânzeturi,
cunoşteaţi să pregătiţi şi produse din carne de
oaie sau de miel?
ID - Atuncea, mai făceam din oaie,
pastramă. Şi-acuma se face, dar în cantităţi mai
mari, şi pentru comercializare.
MC - În trecut, pastrama era produsă doar
pentru consumul propriu al oierilor?
ID - Da. Şi se [mai] făcea, bineînţeles,
„sloiul”. Atuncea, nu erau frigidere, şi la munte
(mai ales) nu era nici curent. Dar se făcea un
„sloi”, sau o „pastramă”: astea se păstrau mai
mult.
MC - Ce ne puteţi spune despre lâna oilor
dumneavoastră?
ID - Lâna [ţurcanelor] era mai groasă, mai
lungi firele, dar – cum să vă spun... – era căutată.
De exemplu, omul tundea oile, şi cu lâna aproape
că şi le scotea din iarnă, cheltuielile [oilor]... pe
când acuma, e dezastru... Nimeni nu le-ar mai
tunde, dar trebuie să le tundă că se pun căldurile,
şi nu... Dar [nu există] niciun beneficiu pentru
lână...
MC - Domnule Dobrotă, fiind cu oile în
transhumanţă, sau la vărat, mai aveaţi timp şi
de biserică?
ID - Nu prea, foarte puţin... Atâta ajungeam
(în transhumanţă, nici vorbă...) când eram acasă,
că nu stam tot timpul [la oi]; ne mai schimbam.
Iar când veneam acasă, atuncea mergeam la
biserică. De la munte, nici vorbă...
MC - Dar atunci când venea Paştele...?
ID - Atunci ne duceam şi noi la biserică... ca
oamenii, şi luam Paşti. Eventual, mai primeam de
la oamenii din comună ouă (că noi aveam
posibilitatea să ne înroşim ouă); mai primeam
cozonac...
MC - Dar la nedei, sărbătorile ale
ciobanilor de pe munţi, aveaţi timp să
participaţi?
ID - Altădată, aici pe Munţii Lotrului, se
făcea nedeie, la Sfântul Ilie. Era acolo un munte –
„Poiana Muierii”, îi spunea – şi atuncea se
strângeau ciobanii din Tilişca, din Jina, din Şugag;
veneau şi de peste munte: de la Novaci, de pe la
Vaideeni. Şi-atuncea erau [nedeile]. Că aproape în
fiecare an ne ducem pe-acolo, aşa... în „excursie”.
Era o poiană frumoasă, şi-atuncea veneau
[ciobanii] cu tot felul de astea... băuturi... Jucau,
se mai şi băteau!
MC - Se mai ţine încă această nedeie?
ID - Nu. S-au pornit acum vreo patru ani, tot
acolo, pe locul ăla, de la Petroşani (de la Lonea); şi
până la urmă, au fost nişte neînţelegeri, şi de-aia,
anul trecut nu s-a mai făcut...
MC - Existau cântece ale ciobanilor?
Dumneavoastră, de pildă, ştiaţi cânta din
fluier?
ID - Eu, nu... Chit că taică-meu cânta din
fluier. Noi (cum v-am spus) am fost trei fraţi, dar
niciunul [nu ştie cânta]. Dar erau... Chiar şi nişte
leaturi de-ale mele, ştiau; însă ăla e un dar, de
164
sus, ştiţi, ca să cânţi cu fluiera... Că încercam... am MC - În socialism, pe vremea activităţii
spart destule fluiere! Dar dacă nu ai darul ăla, dumneavoastre de oier, erau acordate
nu...! asemenea ajutoare de stat pentru oieri?
MC - Domnule Dobrotă, în comparaţie cu ID - Nu. Atunci trebuia numai să dăm,
această transhumanţă din trecut, generaţiile cotele! Erau cote la oi, la miei, la brânză, la lână...
zilelor noastre din Poiana continuă tradiţia porci... Erau cotele obligatorii...
oieritului?
ID - În prezent, fiecare are... S-au cam
stabilit acolo unde-au găsit... de cuviinţă, şi unde
şi-au găsit şi păşune. De exemplu, băiatul nost ăl
mai mic e la Lipova Băi [judeţul Arad], nu ştiu
dacă cunoaşteţi... Acolo e un poligon militar, şi l-a
închiriat; de 15 ani e acolo. În plus, a luat o fermă
şi a cumpărat şi pământul (a cumpărat pământ,
de lângă...) Băiatul ăl mai mare e dincolo de Arad,
pe graniţă, la Turnu [judeţul Arad]; el şi o
închiriat acolo, şi-o cumpărat şi el ceva pământ, şi
s-o stabilit acolo (adică nu definitiv); dar are [loc
de păşunat], nu mai umblă...
MC - ... în transhumanţă. Au locuinţe
permanent acolo.
ID - Da, da...
MC - Totodată, păstrează şi casele din
Poiana...
ID - Da` sigur! Păi familiile [celor doi fii]
sunt aicea, iarna. Vara, se duc cu copii, cu ce au...
cu nevestele, dar toamna vin aici, acasă. Acolo se
duc vara pentru preparatul brânzei (cum v-am
spus), dar numai telemea fac. Telemea şi urdă.
Doar toamna mai încearcă câte-un pic de brânză
de burduf, dar – cum v-am povestit – nu prea
iasă... strălucită! Şi pentru familie, nu [pentru
negoţ]. Mai înainte, se făcea (de exemplu, la
Tilişca, la Răşinari...), se face [brânză de burduf]
de vânzare.
MC - Există la Poiana, sau a existat
vreodată, vreo asociaţie sau obşte a oierilor?
ID - A fost într-un timp, dar demult, o
asociaţie, dar nu prea... n-a mers.
MC - Şi atunci, oierii din zilele noastre
beneficiază de ajutoare sau subvenţii din
partea guvernului ţării, sau a Uniunii
Europene?
ID - Da. De exemplu, [acolo] unde sunt
băieţii noştri, în Arad şi cam în toate judeţele, au
asociaţii, şi-s membri ai asociaţiei, acolo, şi sigur,
beneficiază de subvenţii şi la pământ, şi pentru
animale: pe cap de animal şi pe hectar (pe care îl
are în proprietate).
MC - Deci există forme de stimulare a
producătorilor ovini.
ID - Da: asta nu v-aş putea spune cât, cum...
Noi ne mai ducem doar în vizită.

165
 ION FURTUNĂ
(Poiana Sibiului, nr. 754)
Marin Constantin - Domnule Furtună,
aţi fost multă vreme un oier al satului Poiana.
Aveţi vârsta de 81 de ani [născut în anul 1935];
câţi ani aveaţi atunci când aţi început această
meserie?
Ion Furtună - La 13 ani am plecat...
Până-n `52, am fost, zi de zi; şi după aceea, dar
aşa, mai [rar]... Am gătat cu oile mele. S-a făcut
Colectivul; m-am dus la colectiv. Iar am făcut oi,
după ce s-o stricat [CAP-ul], în `91. Şi-acuma
avem oi.
MC - La 13 ani, aţi mers cu oile părinţilor
dumneavoastră?
IF - Nu. Am fost dus cioban la altul. Eu n-
am avut tată (am fost lăsat de taică-meu de când
am fost de şase luni). N-am avut [oi], am plecat
la altul străin. Tocmai în Moldova am fost, la
malul Prutului; [vreme de] trei ani de zile, nu am
venit acasă.
MC - Deci aţi fost mai întâi un [cioban]
angajat.
IF - Da, da... Şi după aceea, am devenit... cu
oi. Apoi le-am vândut. Când s-a făcut CAP-ul,
m-am dus la CAP.
MC - Domnule Furtună, ce putea învăţa un
ciobănaş de 13 ani?
IF - Păi, dacă avea minte, învăţa! Trebuia să
asculte de ăi mai bătrâni: „Bă, copile, du-te colo...
Bă, copile, du-te dincolo... Bă, copile, fă aia, fă
aia... Du-te după apă, adu, fă mămăligă... Pune pe
măgari, dă jos de pe măgari... Hai să mergem, c-
or plecat oile...!”
MC - Tot pe atunci aţi început să mulgeţi
oile?
IF - La muls, prin `50... Adică, stai! Nu mai
ţin minte când m-am învăţat la muls... `48... `50...
prin `52 m-am învăţat la muls, să mulg... Cât
aveam atuncea: din `35...
MC - Aveaţi 17 ani. Deci de la 13 ani la 17
ani, aţi păzit oile, probabil...
IF - Da! Şi după aceea, în continuare. Le şi
mulgeam.
MC - Câte oi treceau prin mâinile
dumneavoastră, la o mulsoare?
IF - Depinde câţi [ciobani] erai...
Câteodată, câte 150, câteodată câte 200... La oi,
dacă eşti cinci ciobani... (Poţi spune că numai
patru, că unu-i tot [absent]: ori pleacă, ori vine...
Asta e.
MC - Nu era obositor să mulgeţi atâtea oi?
IF - Cum să nu fie?! Le mulgeam de trei ori.
Dimineaţa, la 4: „Deşteptarea, copile!” Seara,
mulgeam, [apoi] plecam iară cu ele, să mănânce.
Veneai pe la 12:00 [amiaza], [iar] pe la 1:00... la
3:00... 4:00, la strungă! Da, a fost foarte, foarte
amărâtă... o viaţă foarte amară!
După ce ne-am dus la CAP, acolo a fost
mai altfel; nu te lăsau cu oile... Am fost şi la
GOSTAT [Gospodăria Agricolă de Stat]...
MC - Când v-aţi făcut prima turmă
proprie?
IF - Păi... după `90!
MC - Abia după Revoluţie?! Până atunci aţi
fost doar angajat [la oi]...
IF - Până în `64, am fost tot cioban. După
aia, din `64, m-am dus la Colectiv,
m-am însurat în `65... şi ne-am dus la CAP. În
judeţul Cluj. Aicea [la Poiana] e pustiu, domnule...
aicea e un sat [despre] care poţi să zici că... d-
aci, din centru, până-n capul satului, nu sunt 20
de familii [rezident]; restul, îs toţi duşi [în alte
regiuni]! Noi, ăştia bătrâni... puturoşi de-ăştia,
care nu mai avem [oi]...!
MC - Dar atunci când aţi mers la drum,
erau săteni [proprietari] cu oile din sat de-aici,
sau din alte zone ale ţării?
IF - Nu... Păi plecai de aici, sau de unde
erai..., cu oile, plecai pe la Satu Mare, Timişoara...
pe unde, care-încotro...
MC - Prin ce lună a anului plecaţi în
transhumanţă?
IF - Păi, cam pe la 1 octombrie. Şi atâta te
lăsau pe-acolo [în locurile de iernat]: până la 1
aprilie. La 1 aprilie, plecai la munte... Să pleci,
gata! De la Satu Mare, de la Carei... Care, pe
unde putea să se ducă.
MC - Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă?
IF - Cam o lună.
MC - Călătoreaţi pe jos?
IF - Da!
MC - Fără utilaje sau mijloace de
transport?
166
IF - Nu... Măgarii! Plecai... azi, noaptea asta,
poate dormeai în Poiană; la noapte [următoare],
poate dormeai în Sălişte, sau poate că dormeai în
Cristian [judeţul Sibiu]... Depinde cum te mâna
drumul. Nu mereai iute: trebuia să şi mânce,
animalele...!
MC - Domnule Furtună, cu ce vă duceaţi
cele necesare: haine, provizii...?
IF - Hainele... [erau cele de] pe tine, atât!
De toamna până primăvara, aproape că mai
veneai o dată, de Anul Nou: atâta... O dată te
primeneai, toamna, când plecai la 1 octombrie, şi
poate mai veneai la 1 mai, când... lăsai alea
[hainele] jos, că nu mai erau de treabă: aruncate!
Mai erau şi păduchi!
... Şi alimentele, cu măgarii: patru-cinci
măgari. Acolo aveai făină, brânză, aveai carne...
Unde stăteai [pe traseu], aveai lemne, apă...
Mâncarea: mămăligă! Poate veneau oamenii
[sătenii locali], şi te scoteau: „Hai, mă, plecaţi la
munte...!”
MC - Cum reuşeaţi să mergeţi cu oile
dumneavoastră pe şosele?
IF - Atuncea, nu era ca acuma. Puteai
merge şi pe la Sibiu... Eu am fost pe la Bradu,
aicea... Puteai merge cum vrei, că nu erau atâtea
autobuze, maşini... Aveai certificat de la medicul
veterinar, animalele sănătoase... „Unde mergi?”
„La Satu Mare!” Sau la Carei, sau la Arad, sau la
Timişoara: depinde... Unde mereai într-un an, cam
acolo mergeai [în continuare]... Dacă aveai loc
de „bună ziua!”, ştii... Că şi acolo, dacă nu aveai
loc de „bună ziua”, la anu` nu te mai duceai!
MC - Dar proprietarii de grădini, de
pământuri, de păduri, nu vă împiedicau să
treceţi?
IF - Da’ cum să nu?! Te luau... „Bă, iar aţi
venit?! A nins la munte?” Plecai de la 1
octombrie... „A nins, măi omule, ce să fac?!” „Hai,
dăi drumul, că şi noi avem animale! Mână!” Unii
erau mai buni, alţii erau mai... Depinde!
MC - Aţi întâlnit şi animale sălbatice pe
drumurile de transhumanţă?
IF - Asta nu era bai, că aveam câini...
Plecam cu câini, păi da’ cum [altfel]? Le puneam
lemne la gât [jujeu]; hai că, la munte, nu aveai
treabă, dar aicea [în câmpie], era vânătoare. Păi
nimereai undeva, şi [dacă] era [câinele] fără
jujeu, îl împuşca! Să aibă 30 [centimetri]
lungimea, 30 la vale... (Nu puneam de 30, că
picioarele [câinilor] erau diferite...) Mai împuşcau
[câini ciobăneşti] şi cu jujeu, că... na!
MC - Altminteri, au fost cazuri în care
sălbăticiunile să vă facă pagubă în oi?
IF - Nu... Mai era la munte, ursul, ştii... Mai
era [câte] unul de-ăla, bătrân: n-aveai cum să dai
în el, că se dădea la om! Mai `nainte, mai puşcau,
ciobanii, câte unul... Dar nu mai e [astfel], gata!
MC - La locul de iernat (Satu Mare,
Arad...), închiriaţi păşunile de la primăriile
locale?
IF - Da. Cu Sfatul [popular] aveam treabă
(până n-o fost CAP-ul)... După aceea, mergeai la
CAP... După ce s-or făcut CAP-urile, or rămas prea
puţini [oieri] cu transhumanţa, că toţi... au vândut
oamenii [oile], şi s-au băgat la CAP; nu mai
puteai... că te „strângeau” toţi, bine, pe toate
părţile... Nu mai puteai merge... Aicea, la noi, au
mai fost patru, [cei] care mergeau; veneau
primăvara aici, toamna plecau. Şi anul ăsta,
numai unul o mai venit... Restul, şi-au găsit [locuri
permanente de păşunat], şi n-au mai...
MC - Deci s-au stabilit altundeva.
IF - Da, s-au stabilit acolo cu tot...
MC - O dată ce închiriaţi locul de iernat,
puteaţi rămâne acolo liniştit, toată iarna...
IF - Da. Acolo, n-avea nimeni treabă cu tine,
până la 1 martie, sau 10-15 martie (până când
aveai contractul. N-aveai treabă cu nimeni.
MC - Vă puteaţi astfel amenaja colibe,
saivane...?
IF - Nimic! Sub cerul... Acolo le păzeai,
acolo te ploua, acolo te ningea...
MC - Cum vă pregăteaţi hrana, în aceste
condiţii?
IF - Făceam mămăligă, să mâncăm! Cu
cojoacele pe noi, luam o bucată de mămăligă...
„Bă, vezi c-au plecat oile! Fugi...!” Până veneai
înapoi, mămăliga era gata! Luau toţi câte o
bucată – că erau şapte-opt inşi -... O bucată de
mămăligă şi de brânză, m-am dus să întorc oile, şi
când am venit, pune pe măgar şi plecăm!
Mămăligă... După aceea, a mai fost şi
pită; dar pe timpurile lui tăticu’, îţi dădea pită
numai la cartelă... Carnea o aveai de la animal, de
la oi; mai pica câte-o oaie, mai nu ştiu ce... Carne
nu duceai lipsă, că picau, câte una; ba una, de
una, ba una, de alta...
MC - Cum vă protejaţi de frig?
IF - Cu cojoacele. Aveam [şi] iţari de-ăia
ţesuţi... După aia, s-au demodat! A fost port
românesc: cămaşă, cioareci... Peste cioareci, mai
aveai d’icea pân’icea... din ăia mai vechi, trăgeai
pe tine, să fie [strânşi] aicea, la picioare... La ăia,
le zicea „târlici”!
MC - Aceste piese de costumaţie populară
– cojocul, ciorecii, cămaşa, târlicii... – erau ţesute
în sat, la casele poienarilor?
167
IF - Da.
MC - Pe drumurile de transhumanţă,
călătoreaţi şi noaptea?
IF - Era câteodată de ne mai nimeream şi
noaptea. Noaptea era mai bine... că nu vedea
nimeni când treci!
MC - Cum făceaţi atunci să nu vă rătăciţi?
IF - Nu era de „rătăcit”... Când ai fost copil,
era unul mai bătrân, ştii, care „Bă, vezi că
noaptea asta...” În cazul întâmplător în care
dormea vreunul – erai copil, tânăr... – „Bă, vezi că
acolo tragem, dimineaţa!... În capul Poienii, sau
către Dobârca, sau către încolo, tragem... Trecem
satul, noaptea sta, şi acolo stăm, dimineaţa.”
MC - Vă uitaţi cumva pe bolta cerească,
după anumite stele...?
IF - Păi da! Te orientai: „Măi, cam aşa... în
partea aia! Sau încolo...” Foarte greu a fost... O
viaţă foarte amară!
MC - Domnule Furtună, în cursul acestor
preumblări de oier, se întâmpla câteodată ca
una sau mai multe din oile dumneavoastră să
sufere de ceva, să se îmbolnăvească?
IF - Da, cum să nu?! Primăvara, mai ales, că
primăvara era mai bai! Că [oaia] mânca câte-o
buruiană, şi-odată vedeai că se umflă... N-o lăsai
să moară: o tăiai!
MC - Nu existau pe atunci medicamente
sau leacuri?
IF - Erau. Atuncea erau numai... de râie, că
nu era oaie şchioapă, sau ceva să-i fie, pe atunci,
pe timpurile alea; nu existau oi [bolnave]... Nu
mai ştiu de când o venit „şchiopul” la oi. Că se
înţepa o oaie într-un mărăcine, sau într-un cui,
ceva... Dar în rest, ca să-i cadă unghea, ca acuma,
nu se exista... Sau dacă venea stăpânul; le spălam
de râie... cu mahoarcă de tutun! Sau cu
steregoaie.
MC - Deci foloseaţi şi asemenea metode...
IF - Aveam un bidon cu mahoarcă;
încălzeam apă în ceaun, şi făceam într-o sticlă, şi-
o prindeai [pe oaie]... „Băi, asta are râie!” O
vedeai... ori cu coarnele, ori (cum e acuma)... aşa
face cu piciorul... şi-acolo ştii că-i bai! O prindeam,
o frecam bine, şi-i puneam cu sticla... Da` unde-i
puneam, ajungea... aia nu mai rămânea... Acum
au ieşit alte prostii, după ce am fost la CAP...
MC - Atunci când mergeaţi în
transhumanţă, eraţi însoţit şi de alţi săteni, cu
turmele lor?
IF - Păi da... Erau [din cei] care aveau 500-
600 ale lui! Aia aveau doi ciobani, sau trei, sau
avea un băiat, copil de-al lui; depinde... Şi plecau....
MC - Cum ştiaţi să deosebiţi şi să
recunoaşteţi oile dumneavoastră printre ale
altor oieri?
IF - [Oile] Erau însemnate la urechi.
Fieştecare.... fieştecare târlă avea [semne]: unul
avea tăiat în faţă, altul în spate... Unul, „fărcuţă”;
unul, „pişcătură la stânga”; altul, „ţăncuş [?] la
dreapta”... Aşa era. Iar dacă se amestecau, le
găseai.
Sau dacă erai la ele, şi-ţi plăcea: numai
dacă-ţi place... să fii cioban, sau să fii inginer, sau
să fii director... Sau să fii şofer; nu la toată lumea
îi place de meseria lui... Nici nouă nu ne-o plăcut
de meserie; a fost foarte mizerabilă, dar a fost şi
bănoasă! A fost şi amărâtă, că au venit cotele:
dacă aveai 29 de oi, nu dădeai impozit şi cotă la
stat; dacă aveai 31... [cota era de] 100 de kile
carne de vită, 20 de [kile] de porc. Aşa era! Sau,
după aceea, impozit.
Apoi, eu, după ce m-am mutat la CAP,
aveam doi copii la şcoală. Şi aveam aicea un
primar, a fost ţigan (taică-său e fierar, dar ţigan de-
ăla, mai....) Şi m-a chemat odată la Sfat. (Eu aveam
la CAP, oile mele, recensate acolo unde-am fost...
Acolo, nu ştiai că vine... revizia, sau nu ştiu ce...
„Dom’le, numărăm: plusul se înregistrează, minusul
se plăteşte!” (Aşa spuneau de la început). Dădeai
declaraţie: „Câte oi ai? Ai atâtea...” „Toate-s ale
CAP-ului!” Mă cheamă la Primărie, mă duc acolo;
aveam contractul în buzunar. „Bună dimineaţa!”
„Tovarăşul Furtună, ştii de ce te-am chemat? Ai
copii la şcoală?” Zic: „Am o fată!” (Că băiatul era
gata [absolvent]). Şi azi-dimineaţă, când o plecat,
a zis: „Tată, dă-mi două lemne, să duc la şcoală, că
n-avem lemne!” „Cum n-aveţi lemne?!” (Şi eu am
făcut şcoală. Şcoala, Sfatul, Poliţia, Poşta... ăştia
totdeauna aveau lemne, date de stat.) „Am adus
lemne de la Cluj, şi i-am dat la fată, să ducă la
şcoală, să încălzească, Domn’ Primar!” [...] „Uite-
aici, am atâtea oi...” Şi restul (că aşa scria în ăla
[registru])... „Ai atâtea, restul se confiscă!” „Bine,
mi le-aţi confiscat; ale voastre să fie!” A fost foarte
greu...
MC - Domnule Furtună, când avea loc
fătarea oilor?
IF - Fătarea oilor începea cam din 15
februarie. De multe ori, se întâmpla de plecai cu
multe nefătate, şi fătau pe drum... Puneai [mieii]
pe măgari... Aveam făcute nişte trăişti, nişte alea,
pe măgar, şi puneai... l-agăţai [pe miel] acolo,
mereai, unde stăteai un pic, dădeai mielul un pic
la oaie, să sugă... Când plecai, îl puneai iară [pe
măgar], până se învăţa să meargă un pic, două-
trei zile.
168
MC - Aveaţi timp, în transhumanţă fiind, să
mai ajungeţi şi la sărbătorile din sat?
IF - Nu... N-am fost niciodată! N-aveam
timp de biserică... Unde să pleci?! Acuma, era la 1
mai; erai venit, dar tot nu te duceai... Dar se
duceau stăpânii, mai se duceau ei, dar [cei] care
erau slugi...? Nu se duceau, ei trebuiau să plece cu
oile...
MC - După ce reveneaţi în sat...
IF - La munte, nu ieşeam până în 20, 20 şi
ceva de mai... Oile le tundeam aici, la Poiană. Te
duceai cu ele tunse [la vărat].
MC - Aceşti munţi de păşunat, erau
închiriaţi de la Primărie?
IF - Da, de la Primărie... [Am] plătit atâtea
oi... Erau atâtea oi intrate pe muntele cutare:
1000, sau 500... 800, după cum era muntele de...
La pădure, aveai cu alţii, treabă... cu pădurarii, cu
Ocolul... Altfel, îţi făceau proces.
[...] Acolo [pe munte] era stână, făcută.
MC - Domnule Furtună, aţi fost cumva şi
baci, la văratul oilor la munte?
IF - Nu. Erau femeile [cele] care fabricau
brânza.
MC - Soţia dumneavoastră?
IF - Nu, nu eram însurat!
Doamna Furtună - El, după ce s-o
căsătorit, n-o mai mers [cu oile] la munte. De la
vârsta de 13 ani, a plecat la altul [ca angajat],
pentru că a fost singur la părinţi; mama a fost
divorţată... El a trebuit să ia... să-şi facă bani...
MC - În aceste condiţii, dumneavoastră
ştiţi totuşi să preparaţi sortimente de brânză
specifice Mărginimii Sibiului?
IF - Cum să nu?! Am învăţat după ce
m-am dus la CAP; a trebuit să facem noi, brânza,
că acolo am fost noi, şefi, şi-am avut [pe] alţii,
ciobani care-au fost angajaţi.
MC - Care era principalul fel de brânză pe
care îl pregăteaţi pe atunci?
Doamna Furtună - Telemeaua, că e
renumită peste tot!
IF - Mulgi oile, strecori [laptele], dai cheag...
MC - Cheagul era cumpărat?
IF - Mai înainte, se făcea cheag de miel, din
rânză de la miel. Mielul ce nu mânca [încă] iarbă,
avea un cheag, avea acolo... în stomac. Şi-ălă se
punea, când îl tăiai; se punea sare, şi îl băgai în
apă domoală, Îl strecurai, şi cu ăla îi „dădeai
cheag”; vedeai cât îi de tare: dădeai o linguriţă, nu
se închega... Îi dăm două! Depinde... După aia, au
ieşit nişte prafuri de-astea...
Doamna Furtună - Făceai probă, prima
dată: puneai să vezi cât cheag
MC - O dată închegat, laptele era pus într-
un recipient...
IF - Era o crintă de lemn, înainte; acuma e
de inox... Majoritatea au acum de inox. Şi se pune
tifon, se pune acolo... se taie, se leagă, iar se taie
[laptele închegat]... până vezi că nu prea mai
curge zer din ea [din crintă]. Îl scoteai bucăţi, şi-l
băgai la saramură; acolo, îl laşi de-acuma şi până
diseară: [până când] să stea oul deasupra!
Doamna Furtună - ... douăsprezece ore!
IF - ... şi îl aşezi la putină. Aveam un inginer;
eu eram cioban (eram la GOSTAT). Şi „oul la
saramură”; am zis către muiere: „Ţi-am zis să nu
mai laşi găina să intre [la saramură]!” El:
„Tovarăşu’, se îmbolnăvesc oamenii!” Am zis:
„Domn’ inginer, cum crezi dumneata că a ouat
găina, acolo?!” „Păi da’ de ce?” „Ăla e « stasu’ »
la brânză! Dumneata, când mânci brânză...!”
MC - Mai erau şi alte specialităţi de
brânzeturi?
IF - Da! La munte se făcea (mai înainte,
până nu m-am dus eu) „brânză de burduf”.
Doamna Furtună - Şi-acuma se face! Tot
timpul se face brânza de burduf...
IF - Şi-acuma se face. Aicea la noi, nu prea...
Doamna Furtună - [Pentru brânza de
burduf] În loc de telemea, faci caşul. Se face,
pentru casă. Dar pentru piaţă, [nu]...
MC - Telemeaua are o mai mare căutare?
Doamna Furtună - E căutată şi brânza de
burduf, dar [este mai perisabilă]... în termen de
valabilitate...
IF - ... e mai scumpă! La un kil de telemea,
nu faci 400 de grame de [brânză de], burduf...
Doamna Furtună - Pe urmă, urda se
face... Se face caşcaval din oaie, dacă vrei pentru
casă...
MC - Cum aduceaţi în sat de pe munte,
aceste specialităţi de brânză?
IF - Pe cai! Erau putini puse pe cai, legate...
aduse aici. Sau mai era în Regat, la Novaci,
acolo... erau de-ăia cu boii de munte, ştii, nişte
de-ăia mai mici... Făceau carul, cu roţile mari,
înainte, nu cele mici...
Doamna Furtună - Când coborau la vale,
să nu se ducă brânza în jos...
IF - Şi tăiau de pe brad, şi făceau
[platformă] pentru zece putini... Scheletul erau
roţile...
Doamna Furtună - Atuncea, nu erau saci
[din nylon]; [brânza] se păstra direct în putină
din brad; căpăta şi brânza un gust...
IF - Erau putinele mai mici, [..] pe cal...
[Altminteri] erau de 60 de kile [putina]; două,
169
120 de kile! Nu le puteai ridica, nu că nu le ducea
calul...
Doamna Furtună - Că nu puteai să le
duci! Era greu şi pentru cal, atâţia kilometri, să vii
cu ele în spate...
IF - Apăi, aveau două şăi pe ei... Plecau
[oierii] seara de la munte, şi mereau ca de-aicea
până la Rod [aproximativ, cinci kilometri];
acolo, stau jos, cu caii, mâncau... Dimineaţa, iar...
Nu era numai unul, [ci] patru-cinci inşi: când
puneau [putinile] pe cai, puneau şi la ăla, şi la
ăla... Puneau şi plecau în şir, unul după altul...
Toamna, când veneau iar, bacea venea cu porcii,
oamenii cu caii; alţii, cu oi la târg... [Oile] care
erau bătrâne, le aduceau la târg, înainte de 19
septembrie (când e târgul la noi), să le vândă... Şi-
apoi, se pregăteau, şi pe la 1 octombrie... tai-o [în
transhumanţă]!
MC - Acolo, la munte, aveaţi şi tovarăşi ce
ştiau cânta, poate şi din fluier?
IF - Da, că la munte, [oierii] mai făceau
joc... Erau câte trei-patru băciţe, într-o stână; erau
fete, feciori... Mereau, mai făceau joc, şi ei... Dacă
plecai dimineaţa de la munte, după amiaza la trei
erai în Poiană; fără întrerupere, mâncare din
mers... Pe jos, cu opincile... mână, copile! Stăteai
duminica la horă, iar luni... tai-o la deal!
MC - Domnule Furtună, ştiţi ce sunt
nedeile? Aţi luat parte vreodată la aşa ceva?
IF - Erau la Poiana Muierii, la [Munţii]
Lotru[lui]... Erau la Sfântu’ Ilie, la Poiana Muierii,
din `47 până... acum trei ani... [De atunci] n-a
mai fost nedeie. Atunci, s-au bătut „pe moarte şi
pe viaţă”, novăcenii, cu poienarii, cu jinarii!
Regăţenii cu ăştialalţi...
S-au bătut! S-a spus: „No, de-acum, nu mai facem
nedeie!”
... Acum, trei-patru ani, [a fost zvon că]
se va face nedeie, în Poiana Muierii, la Sfântul
Ilie... (Ştiam că, la Sfântul Ilie, întotdeauna...) Ne-
am dus la munte; am fost vreo şase inşi. Au fost
mai mulţi [localnici], dar noi – cu maşina – am
fost vreo şase inşi. Ne-am dus pe la Vârful lui
Petru, pe-acolo: „Hai să mergem în Poiana
Muierii!” (Fără să mai ştiu eu că e nedeie).
Mergând pe drum, este o pădure; pe la mijlocul
pădurii, este un izvor bun. Am oprit: „Hai să bem
apă... Să luăm apă!” (Nu mai era mult până în
Poiana [Muierii]). O maşină coboară la vale; nişte
domni: „Mergeţi la nedeie?” Aaa! „Am zis către
ăştialalţi). Dar era cam pe... gata, cam pe
terminat...
E fain la munte: e bine... La munte,
acuma, o iei cam de la început: la ţară, cam de la
1 martie (iarba şi astea... [păşunatul]). De multe
ori, am ieşit când nu era fir de iarbă verde...
MC - În comparaţie cu oieritul despre care
ne-aţi povestit, cum stau lucurile în prezent?
Continuă poienarii această ocupaţie
tradiţională?
IF - Nu mai e, nu... Oamenii şi-au făcut
[ferme] pe la ţară [în alte regiuni]... De la noi,
de-aici din Poiană, au mai fost patru inşi, care
plecau [în transhumanţă]. Acuma, numai doi...
Unul e venit [cu oile înapoi în sat], dar restul nu
mai... Şi-au găsit [alte locuri de păşunat
permanent]...
MC - Nu mai este voie ca oierii să plece în
transhumanţă?
IF - Nu mai pot merge: numai noaptea, şi
prin păduri... Să poţi merge cu o turmă de oi pe
asfalt?! Atâtea [maşini]... Nu se mai poate,
domnu’!
MC - Ce ne puteţi spune despre tinerii din
zilele noastre? Practică şi ei transhumanţa, la
rândul lor, sau îşi aleg alte meserii?
IF - Apăi, nu mai... Acum, nu mai e
[transhumanţă], am spus: nici tineri, nici
[generaţii mai vârstnice]... Toţi copiii merg la
liceu... De la liceu, [unii] merg la oi!
MC - Nu există vreo asociaţie a oierilor
din Poiana, prin care aceştia să se ajute?
IF - Este, acum, asociaţie (cum au făcut
ăştia, acuma, mai mulţi [săteni]). Nu în Poiana;
la Sibiu (nu ştiu unde au făcut asociaţia). Alţii-s
pe la Cluj... care, pe unde ştiu că aparţin... Eu,
acum... are fiu-meu... noi suntem la Cluj, şi
aparţinem de Asociaţia de la Zalău (suntem
chiar în limita judeţului, ştii...) Chiar în Zalău,
acolo aparţine [asociaţie]... Au mers acum la
Bucureşti [la protestul oierilor, din ianuarie
2016], cu subvenţiile, cu astea... cu treburi. S-a
minţit, dom’le! Atuncea s-au dat atâţia bani;
acuma, le-au tăiat [subvenţiile], nu ştiu ce
vrea, guvernul ăsta!
N-am făcut politică niciodată. Eram la
CAP; tot venea secretarul [de partid]:
„Tovarăşu’, de ce nu-ţi schimbi părerea?”
„Domnu’ Onofrei, eu îs cioban, dom’le! Poate
vin la vreo şedinţă [de partid], vorbesc
vreodată o prostie, mă legaţi dracului!” După
Revoluţie, [ex-secretarul de partid] se bagă
vânzător la un magazin de-astea... de undiţe, de
cizme, de treburi de-astea... Mă bag acolo, şi
eu, să... nu ştiu ce. Dăm mâna: „Ce faci,
tovarăşu’ Onofrei? Mă înscrii în partid?!” Ha,
ha, ha! „Lasă-te dracului!”, zice! N-am avut ce
face, că aşa a fost legea, aşa a fost lumea...
170
MC - Aţi amintit de subvenţii... Sunt
asemenea forme de ajutor pentru oieri, de la
guvern sau de la Uniunea Europeană?
IF - Da, subvenţii la oi... Şi la pământ, la
[cei] care au pământ, pentru ăştia se dau...
S-au dat 48 [lei] pe cap de oaie; acuma, numai
28: au tăiat... Nu ştiu câţi euro, [sunt alocaţi] de
oaie. Numai acuma i-or băgat [virat]; că au fost
de două ori duşi la Bucureşti, ciobanii... I-au luat
poliţia... „Noi vrem să stăm de vorbă cu prim-
ministrul! Să vină aici, să ne spuie: ne dau sau nu
ne dau [subvenţii], că, dacă nu, îl scoatem cu
totul...” N-a ieşit [prim-ministrul], să stea de
vorbă cu ei... De ce n-a ieşit...?
Dom’le, prea mult s-a furat în România
asta... Acuma, ai văzut, majoritatea îs candidaţi de
primari! Toţi, cu dosare [penale]! În primul rând,
şi tovarăşul... Domnul Iohannis! (Că el a avut
dosar: na!) A fost primar în Sibiu; eu am crezut
aşa (că-s mai „prost cioban”) că, dacă vine un
neamţ, o să fie mai bine, dar...)

171
 ION MUNTEAN
(Poiana Sibiului, nr. 221)

Marin Constantin - Domnule Muntean,

de la ce vârstă aţi învăţat oieritul?
Ion Muntean - De la 14 ani, am fost
tot cu oile [născut în anul 1938]... Cu părinţii. Am
dat în strungă, după aia am muls... Toamna, am
plecat cu ele [în transhumanţă]...
MC - Cam câte oi treceau prin mâinile
dumneavoastră, la o mulsoare?
IM - Mulgeam câteodată câte-o sută, o sută
şi cincizeci... Depinde.
MC - Câţi ani aveaţi când aţi pornit mai
întâi la drum?
IM - Am plecat la 14 ani; prima dată, am
fost la Pecica.
MC - Aţi ajuns cumva şi dincolo de
Carpaţi?
IM - N-am fost. Numai aici, în Transilvania:
Oradea... până la Arad, înapoi... Satu Mare...
Încolo, n-am fost...
MC - În ce moment al anului porneaţi
astfel cu oile?
IM - Cam pe la 1 octombrie... prin 15 de
octombrie, atuncea... Plecam toamna de-aici, şi ne
înturnam primăvara. Ne mai schimbam, unul pe
altul... Pe jos, în continuu...
MC - Câte zile vă trebuiau să ajungeţi la
destinaţie?
IM - Apăi... nu plecam la o „destinaţie”! Azi,
stăteam aicea, mâine, la Jina... Că nu erau ferme,
ca acuma, să zici că „te-aşezi la o fermă”... Ne
mutam: azi, stăteam aicea, mâine, la Miercurea...
MC - Domnule Muntean, era dificil să
mergeţi cu turmele printre proprietăţi agricole
sau păduri?
IM - Nu ne întreba nimeni! Acuma, nu poţi
[pătrunde] la păduri, nu te mai lasă, proprietarii...
şi de pe la ocoluri... De vreo 12 ani, nu te mai
lasă... Asta ştiu eu, că am fost cu ele prin pădure.
Acuma nu le mai am, că le-am vândut; nu mai
sunt în stare de ele...
MC - În asemenea drumuri
transhumanţă, mergeaţi doar cu oile proprii,
sau...
IM - Cu fraţii şi cu oile părinţilor: părinteşti...
Alţii (n-aveau fraţi), se împreunau cu alţii, tot din
sat...
MC - Cum reuşeaţi atunci să vă
recunoaşteţi oile proprii, astfel încât să nu le
confundaţi cu cele ale fraţilor?
IM - Aveam semn la urechi [oilor]; fiecare,
aveam semnul nostru.
MC - Era acelaşi semn cu cele ale
părinţilor?
IM - Altul semn...
MC - Şi feciorii dumneavoastră...?
IM - Au fost şi la oi, dar de acum doi ani, nu
mai...
MC - În transhumanţă fiind, aţi întâlnit şi
animale sălbatice?
IM - Lupi. Aicea, e... [altitudine de] munte,
dar la ţară e lupul. Dacă dădea de oi singure,
omora 50-60, sau 100... Dacă erau oile singure,
nu le mânca, până nu le omora. Dacă nu, lua una
şi-o mânca (dacă noi nu ştiam...)
Dacă ştiam că este lup, aveam grijă;
dormeam pe rând... Eram tot lângă ele.
MC - Ajuns cu oile dumneavoastră la locul
de iernat, aveaţi acolo un adăpost, un saivan...?
IM - N-aveam nimica! În câmp...! Cu noi nu
era o problemă; era poate mai greu de oi, dar
noi... dacă ploua, ploua, dacă nu, făceam focul.
MC - Cu ce straie vă îmbăcaţi, spre a
rezista frigului?
IM - Cu cojocul! Mai demult, la noi, aicea, se
purtau cioareci, de lână. Eu nu i-am prins,
„cioarecii” (cum le spunem noi). Eu... de când am
fost [la oi]... în pantaloni, de-ăştia de care purtăm
şi-acuma.
MC - ... Cizme de cauciuc?
IM - Mai demult, se purtau opinci; şi eu le-
de am prins. Dar când plecai... dădeai în baltă, erai
ud! Ne uscam [la foc], plecam de-aci, şi iar ne
udam!
Aveam măgari, puneam bagajele pe
măgari, mâncare ce ne trebuia... De unde ne
trebuiau [alte alimente], ne duceam şi
cumpăram, le aduceam aci, la noi; puneam pe
măgari, luam mai multe, odată...
MC - Care vă era principalul fel de
mâncare, cu oile fiind?

172
IM - Aveam brânză, luam slănină de-aicea,
când plecam... Mai pica... câte o oaie, o luam de-o
făceam – cum spunem noi – „tocan” sau
„pastramă”...
MC - Deci hrană rece, mai ales...
IM - Făceam [hrană gătită], dar mai mult
rece. Şi dacă făceam un tocan, se face din seu de
oaie, îl fierbi, şi din ăla poţi să mănânci, rece, că n-
ai nimic; ăla e foarte bun!
MC - Domnule Muntean, se întâmpla ca
oile dumneavoastră să sufere de vreo molimă?
IM - Atunci, mai demult, nu erau atâtea boli,
câte-s acum! Le dădeam [medicamente] pentru
gălbează. Şi le mai dădeam o dată, până nu
începeau să fete, cu şase săptămâni înainte, până
nu fătau (că nu era bine să la dai atuncea, că
aruncă mielul). Le dădeam [medicamente]
toamna, când plecam de-aicea, sau poate că
mergeam o lună de zile. De-aicea [din Poiana] nu
luau gălbează! La câmp, acolo [oile] găsesc
gălbează...
MC - Le administraţi medicamente sau
„leacuri din bătrâni”?
IM - N-am prins [leacuri]... Le dădeam, dar
altfel de... buruiană, aşa, dar dacă era bolnavă... E
un fel de... floare de-asta; scoţi rădăcina, şi din
rădăcina aia... o tragi în ureche sau în coate... Bagi
un ac, şi în urma acului, bagi [seva plantei]... Şi
aia scăpa [oaia bolnavă]...
MC - Călătoreaţi cu oile dumneavoastră şi
pe timp de noapte?
IM - Şi noaptea umblam...
MC - Cum izbuteaţi să nu vă rătăciţi?
Puteaţi urma drumul potrivit?
IM - Ne duceam ziua: „Mă, merem în cutare
loc!” Şi era şi timp când ne rătăceam; [atunci]
când era câte-o ceaţă, a fost de... atâta de
învârteam şi tot acolo picam! Am păţit şi de-asta...
MC - Ţineaţi seama, în aceste situaţii, şi de
poziţia stelelor pe cer?
IM - Da, mai erau stele... acuma, cred că nu
mai ştiu! Vă spun că nu mai ştiu, că... nu ne mai
uităm după aşa ceva!
MC - Domnule Muntean, la câte o
sărbătoare – Crăciunul, de exemplu... –
petreceaţi la oi, sau veneaţi acasă?
IM - Veneam acasă, dacă ne puteam
schimba; dacă nu, stăteam acolo.
MC - Cu oile...
IM - Da. Altădată, venea frate-meu şi mă
schimba, veneam acasă... Altădată, făceam acolo,
Crăciunul... De Paşti, n-am fost aci, vreodată...
MC - Şi atunci, cum primeaţi Paştele?
IM - Cu oile... nu mai umblă nimeni după
Paşti! Luam un mugur de salcă, şi ăla era
„Paştele” nostru...
MC - Cum făceaţi atunci când venea
fătarea oilor?
IM - Luam o păşune, şi acolo le fătam, în
termen de... aşa ne dădeau, până la 1 martie,
adică... la sfârşitul lui martie.
MC - Era încă iarnă, probabil... Cum
protejaţi mieii nou-născuţi?
IM - Aaa... erau ţurcani, de-ăştia mai iuţi,
mai altfel... Ăia ţigăi, îs mai... periculoşi, mor mai
repede.
MC - Oile ţurcane sunt mai rezistente la
frig...
IM - Da, şi mieii... Dacă-l făta [oaia], mielul
[ţurcan] imediat se scula şi sugea. N-aveam
probleme: [mielul hrănit] nu mai cade jos.
MC - Se ţine după oaie...
IM - Nu umblam departe; eram pe păşune,
acolo le fătam.
MC - Aceste păşuni de iernat, ţineau de
primăriile locale din zona Aradului sau
Oradea?
IM - Cum era atuncea [înainte de 1990],
erau Colectivele... Şi [terenurile] ţineau de
colectiv, plăteam acolo. Nu ne lăsau să le fătăm,
numai, să nu plătim nimic. Plăteam la colectiv.
MC - O dată ce plăteaţi, puteaţi ierna oile
liniştit.
IM - În termen de două luni de zile, nu
aveam [probleme]... Dacă nu ieşeam noi [la
expirarea „termenului”], veneau ei şi ne
spuneau: „No... până acuma! De-aicea încolo, vă
duceţi...”
MC - Când vă întorceaţi cu turmele acasă,
la Poiana?
IM - Apăi, ajungeam pe la 1 mai, prin 15 de
mai... Plecam de la Oradea, meream prin
[judeţul] Satu Mare, Cluj, Turda... şi treceam
încoace.
MC - Şoferii vă puneau în dificultate?
IM - Nu era problemă. Acuma-i periculos, că
e circulaţie mare...
Am vorbit cu ăştia... Acuma, din sat de la
noi, mai sunt trei inşi care mai circulă [în
transhumanţă]; le mai aduc şi cu maşinile, prin
locuri... drumuri aşa, ferite... Nu le mai dau voie
[autorităţile], şi nu mai pot... Ai trecut [pe şosea]
cu o turmă de oi, trebuie să stea maşinile...
MC - O dată ce ajungeaţi cu oile la Poiana,
ce urma în programul dumneavoastră de
lucru?
173
IM - Le tundeam, înţărcam mieii şi urcam [la
munte]. Ieşeam pe munţii noştri, care ţineau de
comuna noastră.
MC - Aceşti „munţi” de vărat erau
închiriaţi de la primărie?
IM - Da. Eram mai mulţi [proprietari de
oi]. Fiecare avea strunga lui: noi, acolo, ălalalt,
dincolo... Fiecare, cu treaba lui, acolo...
MC - Cât dura acest vărat?
IM - Cam prin jumate de septembrie,
coboram, că acolo se [strica vremea]... Mai
stăteam treo-patru, cinci zile, o săptămână, poate,
şi plecam [la drum]...
MC - Domnule Muntean, aţi fost cumva şi
baci, la stâna de pe munte?
IM - Am fost, dar muierile-s cu băcitul... Am
lucrat şi noi [bărbaţii], când n-aveam încotro, dar
ele erau cu [prepararea brânzei]...
MC - Care erau principalele sortimente de
brânză produse la stâna dumneavoastră?
IM - Telemeua. Mai demult (până-n noi), se
făcea şi brânză de burduf
MC - Era vreo diferenţă de preţ sau de
calitate între aceste brânzeturi?
IM - Aia „de burduf” era şi mai scumpă, şi
mai bună... adică, depinde: nu le place la fiecare...
Doamna Muntean - Era mai uşor, mai cu
câştig a fost telemeaua... Se lucra mai uşor,
laptele. Că la brânza de burduf, trebuia să coacă,
trebuia să frămânţi [caşul], după aceea... Era
timpul rău, la munte, nu putea... (Trebuia să
fermenteze... nu fermenta, caşul)...
IM - ... Am făcut şi urdă.
MC - Pentru asemenea produse, închegaţi
laptele cu un cheag cumpărat?
IM - L-am făcut şi noi, din miel: rânza (dacă
tăiai un miel, până nu mânca iarbă)...
Mai încoace, îl cumpăram.
MC - Brânza astfel închegată, era mai bună,
mai gustoasă, mai sănătoasă...?
IM - Parcă era mai bună...
MC - Aceste brânzeturi erau depozitate în
recipiente din lemn, sau...
IM - Din brad. Mai bine stăteau în lemn de
brad, ca în fag.
MC - Cum coboraţi aceste vase cu brânză,
de pe munte?
IM - Mai demult, coboram cu caii... Acum,
din timpurile astea, este drum... să te tot duci şi cu
maşinile. Atuncea [în trecut]... numai cu caii:
aveam câte cinci-şase cai... Nu puteai pune nici
butoaie mari, [ci] de-alea potrivite, aşa...
MC - Pregăteaţi cumva şi specialităţi din
carne de oaie?
IM - Păi, carnea... nu era ca acum (când se
duce într-alte părţi...) Mergeam cu ele [produse
din carne ovină] ... [la pieţele din] Piteşti,
Ploieşti; luam de-aci şi duceam pe-acolo, de
vindeam...
MC - Cât despre lâna oilor
dumneavoastră...?
IM - Acum nu mai are niciun preţ...
MC - În trecut, avea...
IM - Da. Scoteai oile din iarnă numai pe
lână. Acuma, nu mai e nimic... Mai ales anul ăsta,
îmi pare că [lâna] e pe nimica!
MC - Domnule Muntean, la stâna de la
munte, sau în transhumanţă, dumneavoastră
sau tovarăşi de drum, ştiaţi cumva să cântaţi
din fluier, sau vocal, cântece ale oierilor?
IM - Din fluier, unii... se ocupau, dar eu n-am
învăţat!
MC - Dar la sărbători ale ciobanilor, la
nedei, aţi participat?
IM - N-am prins... Se făceau pe Lotru.
MC - În comparaţie cu trannshumanţa de
altădată, cum este în zilele noastre oieritul de
la Poiana, Domnule Muntean?
IM - Acuma... nu prea mai sunt [oieri
transhumanţi] aici... Aicea, [oierii] au coborât pe
la Arad, pe la Oradea, pe Bărăgan, pe Baltă, pe-
acolo... Oi prea puţine sunt aici.
MC - Din ce cauză? Nu se mai pot deplasa
oierii de aici, ca în trecut?
IM - E mai bine, că... dacă nu ma pleci pe
drum., că acum nu mai e de plecat... Circulaţia
asta...
MC - Înseamnă că oieri din Poiana au
locuinţe altundeva, acum...
IM - Da, acolo... Nu mai vin. Mai vin [la
locuinţele din Poiana], dar nu prea... mai mult
stau pe-acolo.
MC - A existat vreodată vreo „obşte” sau
asociaţie a oierilor din Poiana?
IM - Nu.
MC - În perioada socialistă, aveaţi „cote”
sau obligaţii către stat?
IM - Da, aveai contract făcut... Trebuia să
dai o oaie, sau două, sau trei, sau patru... şi
primeai [drept de păşunat montan]...
[Procentual din] Câte oi aveai date [declarate],
dar... poate că nu erau trecute toate! Erau multe
treburi, atunci...!
MC - În prezent, crescătorii locali de oi
primesc subvenţii pentru munca lor?
IM - Da, pe cap de animal... Pân’or dat, că
după aia... [autorităţile] s-au sucit invers! Şi de-
aici încolo... apăi, cât o ţinea...
174
MC - Cât despre tineretul din Poiana
Sibiului, continuă acesta tradiţia oieritului?
IM - Ăştia tineri, nu prea mai stau [la oi]...
Sunt maşini, acum [de transport]... Dacă mai
găseşti, tot ciobani aşa se bagă; vin moldoveni, din
partea Moldovei, de-acolo... Dar tineretul nost, nu
mai stă la oi... Ăia s-au învăţat cu maşina, se suie
în maşină, vine acasă, se duce înapoi [la turma
din altă regiune]... Or merge şi ei, acum, ce-or
face [altceva]?!

175
 ION MUNTEAN
(Poiana Sibiului, nr. 577 A)
Marin Constantin - Domnule Muntean,
aţi fost un oier la drum, mulţi ani de-a rândul...
Ion Muntean - Am fost, asta am
făcut... Viaţa asta, aşa am petrecut...
MC - Oieritul a fost meseria
dumneavoastră de o viaţă.
IM - Da. Şi din părinţi, din moşi-strămoşi...
MC - De la ce vârstă aţi mers la oi?
IM - Păi da... eu, de la şase ani... Am fost şi
la [vârsta de] patru ani, în Basarabia. Părinţii lui
taică-meu, au fost în Basarabia, în `44. Eu îs din
`38, aveam cinci-şase ani... şi ţin minte mai multe
treburi, eu, de acolo, că eram copil, ca de
dincoace! Mi-or intrat în minte!
MC - Domnule Muntean, ce putea face un
copil de şase la stână? Cu ce aţi început?
IM - Nu puteam face nimica! Ne duceau
acolo, că acolo era gospodăria; mergea maică-
mea [băciţă] şi vara acolo stăteam.... Dădeam
oile la strungă... Pe urmă, a trebuit... în `45,
parcă... Când s-o dus războiul încolo?
MC - Astăzi, 9 mai, se aniversează
împlinirea a 70 de ani de la capitularea
Germaniei!
IM - Da! 70 de ani, vasăzică... În `43, s-o
dus taică-meu. Când s-o dus războiul încolo... în
Basarabia, au fost şvabi; au fost evacuaţi,
s-au dus în Germania. Şi cât o stat războiul, au
fost părinţii cu oile acolo; au fost în Dobrogea, şi
imediat au trecut în Basarabia. Au stat doi ani de
zile, sau doi ani şi jumătate... Pe urmă, când a
venit frontul încoace, au fugit înapoi, şi iarăşi s-au
oprin prin Dobrogea! Au stat în Bararabia cât s-o
ţinut războiul la Odesa.
MC - Erau păşunile bune în Basarabia?
IM - Erau, că au rămas casele pustii, câmpul
pustiu... A fost bine [pentru oierit], că s-au dus
nemţii... şvabii, au plecat numai cu hainele de pe
ei, şi-au lăsat podurile pline de toate cerealele,
magaziile, porumbarele... socoteli de-astea. Şi-
apoi, eu ţin minte multe treburi de-acolo, cât am
stat în Basarabia, că două veri, parcă, am fost eu
în Basarabia (numai vara).
Aicea, de pe timpul ăsta (pe la 1 mai), şi
până cel târziu la 1 noiembrie, până prin
octombrie, satul e pustiu, că [localnicii] se duc la
stână; atuncea înţarcă oile, le mulg, în perioada
asta. Şi iarna, vin acasă, cu copiii la şcoală,
femeile stau [acasă]; numai bărbaţii îs duşi cu oile
[în transhumanţă].
MC - Domnule Muntean, aţi început
aşadar prin a da oile la strungă... Ce altceva
trebuia să mai înveţe un ciobănaş?
IM - Când eşti tânăr, atuncea le prinzi pe
toate: [ceea] ce trebuie să faci la stână, toate
trebuie să le prinzi, atuncea... Atuncea le prinzi
mai bine ca bătrânii... Iar dacă te obişnuieşti de
tânăr, nu îţi e urât nici bătrân; dar dacă nu
practici de tânăr, şi eşti [devii] mai bătrân, nu te
mai duci... că ţi-e urât...
MC - Dumneavoastră aţi învăţat să mulgeţi
oile aşa tânăr fiind?
IM - De la 13 ani! Şi (cum spunem noi) am
fost în transhumanţă, de când... am scăpat de am
făcut şapte clase, şi de atunci am fost la oi. Şi
iarna, şi vara: vara, la stână, iarna, în
transhumanţă... cum a fost. Acuma, nu mai este,
că [oierii] s-au... localizat toţi, bine, pe loc şi...
Primăvara, veneam pe munte. Că erau şi
colectivele. Când am scăpat eu [de şcoală], în
`52, atuncea or început colectivele.
Dar noi, atuncea, un timp (până prin
`59), am fost tot pe Dobrogea [cu oile]. Când o
venit taică-meau din Basarabia, până în `59, am
fost tot pe Dobrogea şi în `59, Partidul...
comuniştii (pot să zic asta...), ne-au confiscat oile,
primăvara... În Raionul Feteşti (erau raioane...)
MC - Câte oi au fost confiscate, luate
părinţilor dumneavoastră, atunci?
IM - Aproape... peste 600; nu mai ţin
minte... Către 700, între 600 şi 700 de bucăţi. În
Ziua de Sfinţii Constantin şi Elena, ni le-or ridicat...
Jumătate ni le-au plătit cu 150 de lei / oaia, cu
mielul lângă ea, netunsă, ne-nimica... Jumătate. Şi
[cealaltă] jumătate, ne-au băgat motiv – că
atuncea erau obligaţii -, iar taică-meu, să nu
devină „chiabur”, a împărţit [oile] pe mai multe
nume, şi fiecare nume avea „obligaţii”. Eu aveam
atuncea 20 - 21 de ani. Şi a pus şi pe mine, câte
or pus, taică-meu şi o mătuşă (o soră de-a lui
mămica, care a tot fost... vara, era permanent
bace, făcea brânza)... Eu, de-atuncea, din
176
Basarabia, totdeauna mă duceam cu ea [cu
mătuşa], că îi „e urât”, şi mă duceam cu ea la
stână (mai aveam două surori, mai mari ca mine;
atuncea, în timpul ăla, fetele rămâneau cu
mămica, că mai avea copii în urmă, rămâneau
aici, acasă; pe mine, mă trimitea la oi, cu mătuşa
aia). Şi a avut şi mătuşa aia, pe nume, nişte oi. În
orişice caz, jumătate... peste 300 ni le-au
confiscat. Şi [autorităţile] ne-or dat şi-n judecată,
şi făceam şi închisoare, la Canal, dar am avut
noroc. (Asta a fost prin mai, de Ziua Sfântului
Constantin...) În 23 august, noroc că a venit
graţierea, şi am scăpat de închisoare. Că dacă nu,
şi eu, şi taică-meu, şi mătuşa aia, ne duceam la
închisoare pentru că... a rămas... era „obligaţie”:
te-ai dus cu vita, acolo [la centru de colectare a
„cotelor”], sau cu oaia... Erau şi de vacă, şi de oi,
şi de porci, erau cotele... Şi a rămas: cântăreşti
vita [de exemplu]... dacă de porc, au rămas trei
kilograme, de oaie poate au rămas 30 de
kilograme [...] deodată, valoarea la [cele] trei
obligaţii a fost restanţă de 59 kile de carne. Şi au
zis că am „sabotat statul”, şi ni le-au confiscat, ne-
au dat şi-n judecată... Noroc cu 23 august, că ne-
au graţiat; [altfel], făceam şi închisoare, câtă ne
dădea.
MC - Deci dumneavoastră aţi deprins
oieritul în familie...
IM - Din moşi-strămoşi.
MC - Atunci când aţi pornit în
transhumanţă, aţi mers împreună cu fraţii, sau...
IM - Eu am fost cel mai mare [dintre fraţi].
Cu oamenii... că aveam oameni la oi, aveam
ciobani. Aveam ciobani cu oi, aveam tovarăşi, şi
am fost şi eu... printre ei, pe-acolo.
MC - Când începea un drum de
transhumanţă, Domnule Muntean? În ce
moment al anului?
IM - Păi, după 1 octombrie, gata: eram
plecaţi, că la munte cădea bruma, nu mai era
mâncare. De la 1 octombrie, până prin mai, erai
tot călător... până prin vremea asta, la întâiul de
mai, până prin 10-15 mai.
MC - Ce direcţie urmaţi cu oile
dumneavoastră?
IM - În Apus! Ori că o luai către Baia Mare,
ori către Oradea, ori coborai la Arad, ori către
Timişoara... în partea aia: acolo era iarna mai
blândă, şi... era timpul altfel, nu [ca] aicea, la
munte.
MC - Dar în Câmpia Română, în
Dobrogea...?
IM - În Dobrogea, am fost până-n `59,
permanent, acolo... În Dobrogea, în `59, toamna,
ne-am cumpărat nişte oi, eu cu un frate mai mic
ca mine cu trei ani; le-am cumpărat de-aicea, de
la Poiană, şi-au fost cu ele... au vărat un an
(cetăţenii ăştia ai noşti...) la Târgul Lăpuş, către
Baia Mare... Şi de-acolo am ridicat oile, de la
Târgul Lăpuş. Din `59, tot încoace [în „Apus”]
ne-am învârtit.
MC - Câte săptămâni dura un asemenea
drum de transhumanţă?
IM - Păi... depinde după cum era
posibilitatea: dacă găseai mâncare cu oile,
mergeai mai încet, dacă nu, te mâna drumul şi te
duceai până unde găseai, şi cădeai de acord cu
cineva (te „învoia”, după cum era vorba între noi).
Te învoiau [autorităţile locale], stăteai acolo o
lună, două, trei... sau toată iarna, dacă puteai sta;
dacă nu, te mutai într-altă parte, unde puteai...
MC - Prin urmare, treceau câteva
săptămâni bune până ajungeaţi la destinaţie.
IM - Da, da. Cam trei săptămâni, că dacă
plecai de-aicea până pe la Oradea, cam trei
săptămâni.
MC - Era un drum parcurs pe jos, sau...
IM - Numai pe jos! Pe măgari şi pe jos...
[Măgarii] Erau, cum să spun... „vehiculele”
noastre, pe care purtam mâncarea şi [ceea] ce ne
trebuia (cojoacele... când le puneam pe noi, când
nu, le puneam pe ei...)
MC - Ce alimente duceaţi cu
dumneavoastră? Cu ce vă aprovizionaţi?
IM - Tot cu... de-ale oilor. Mai luai
zarzavaturi, aşa, că nu mâncam [doar produse
ovine]; porc, oaie... Tot felul de brânzeturi: „de
burduf”... Ce aveam: ne gospodăream, noi...
MC - Vă găteaţi singuri, pe drum?
IM - Da, da... Opream (trebuia să opreşti, că
ţi-era foame!) de două ori pe zi: dimineaţa şi
seara. Făceai mămăligă, dădeai jos [proviziile] de
pe măgari, mâncai... Dacă te culcai un pic, te
culcai, şi pe urmă plecai iară: depinde după
împrejurări.
MC - Ajungeaţi în sfârşit la destinaţie, în
locul ales...
IM - „Destinaţia” nu era... La prea puţini, era
„destinaţie”, la [cei] care se cunoşteau, aveau
cunoştinţe, dar plecai... că nu mai puteai trăi
aicea, [până] unde găseai... Dacă, de exemplu, de
duceai pe la Cluj: găseai ceva [loc de păşunat] şi
cădeai de acord cu ăsta... stăteai cât stăteai, cât
aveai mâncare, şi pe urmă iară plecai... Mulţi
plecau de-aicea către Târgu Mureş; făceau
„roată” şi pe urmă coborau către Oradea şi către
Satu Mare.
177
MC - Acolo unde găseaţi terenuri agricole, le
închiriaţi de la primăriile locale?
IM - Atuncea erau comunişti: cu ingineri, cu un
CAP, cu o fermă... Era altul fel; acuma-i prost!
Acuma-i prost, că-s particulari; atuncea, era mai
bine: cădeai de acord...
MC - Vă înţelegeaţi mai uşor cu oamenii...
IM - Da. Nu mai trebuia să te înţelegeţi cu
atâţia, [ci numai] cu un şef de fermă, cu un şef de
colectiv... cădeai de acord, şi era altfel. Acuma-s... o
mie şi o sută de stăpâni!
MC - Erau situaţii în care călătoreaţi cu
turmele şi noaptea?
IM - Da. De multe ori, oraşele... punctele
principale, la îngrămădeală [aglomeraţie]... numai
noaptea.
MC - Cum reuşeaţi să nu vă rătăciţi? Ştiaţi
drumul dinainte, cum vă orientaţi?
IM - „La nevoie..”. cum îi vorba: „te sui şi în
patul altuia”! Ha, ha, ha! Aşa că nevoia ne făcea
să...
MC - Unii oieri, consăteni de-ai
dumneavoastră, mi-au spus că ţineau seama de
stele...
IM - Da, da... Aia [deoarece]... nu erau
ceasuri, nu erau radiouri... Te uitai [pe cer]: „Băi,
cam atâta mai este până la ziuă!” Socoteli, treburi
de-astea... Cunoşteai şi pe cer; cum am spus, de
nevoie te învăţai în tot felul... Nevoia te face să te
descurci.
MC - Dar proprietarii de pământuri, de
grădini, de păduri... vă creau dificultăţi?
IM - Câteodată... aoleu! În câte-o zi, dădeai de
necazuri de două-trei ori, în fiecare sat; în altă zi
[nu]... Depinde după împrejurări, după oameni, şi
după câte toate... Aveam [dificultăţi] în tot felul;
aveam zile de era bine, aveam zile... din balamuc în
balamuc, treceai...!
MC - ... Şoferii?
IM - Nu prea erau şoferi, atunci. Şi [cu] şoferii,
am avut [probleme]; nu ştiu să vă spun bine... în
`70... au omorât un cioban, la Bucegi, aicea, lângă
Alba Iulia. Era cu oile, şi cam ceaţă, dimineaţa, a
venit un autobuz, şi [pe] ciobanul din spate, a trecut
peste el... Eu eram în faţă, şi [şoferul] a trecut peste
el; l-a omorât. Prin `70 şi cinci, şi şase, cam aşa, nu
mai ţin minte; a omorât ciobanul, din spatele oilor. L-
au luat [autorităţile], l-au dus la morgă... A fost
întâmplarea.
MC - Domnule Muntean, se întâmpla ca pe
drumurile de transhumanţă, una sau mai multe
din oile dumneavoastră să sufere de ceva, să
se îmbolnăvească...?
IM - Da, da... Fel de fel de cazuri: dacă ne
puteam opri, ne opream, iar dacă se îmbolnăvea
[oaia], o tăiam, o jupuiam, o puneam pe măgar...
În viaţă... şi-acasă, peste câte tot dai, d-apăi când
eşti călător... Te descurcai după cum puteai...
MC - Aveaţi anumite leacuri din bătrâni, în
asemenea situaţii?
IM - Atuncea, nu erau prea multe boli, şi nu
erau nici prea multe medicamente... De la
Revoluţie, încoace [au apărut medicamente, mai
ales]. Dar nici nu mai mor oile, ca înainte.
Atuncea [în trecut], ce era: erau pastilele de
gălbează (de două-trei, patru ori pe an... în fine,
după cum vedeam că trebuie... Dar, de la
Revoluţie, încoace, au ieşit medicamentele, şi nici
oile nu mai mor, ca înainte...
MC - Am uitat să vă întreb ce rasă de oi
aveaţi...
IM - Ţurcane. Pe Dobrogea, am avut ţigăi.
Aicea [În Transilvania], ne-am dat după loc. Am
cumpărat tot ţigăi, dar din ţigăi, am făcut ţurcane
[prin încrucişare]. Am vândut berbecii-ţigăi, şi-am
băgat [berbeci] ţurcăni, şi-apoi... s-au prefăcut!
MC - Ţurcanele erau oi mai rezistente
pentru clima de aici?
IM - Da, mai durabile... şi nici aşa gingaşe...
Mai iuţi, şi la drum, şi la toate alea... E rasa mai
preferată pentru Ardeal.
MC - Există şi o diferenţă la brânză şi la
lână, între cele două rase de oi?
IM - Cum să nu?! Oaia, din ce are lâna mai
rară, din lapte aşa e mai bună... [Aceea] Care e
cu lâna mai deasă, e cu lapte mai puţin. Desimea
lânii: ţigaia e cu lâna deasă; ţurcana e mai rară
[la lână]... Capra, de ce are lapte mai bun: pentru
că e lâna mai rară.
MC - Cum vă adăposteaţi la locurile de
iernat, Domnule Muntean?
IM - Atuncea, pe timpul ăla, nu erau nici
cizme de cauciuc, nu erau nici nyloane... saci de
nylon... [Ciobanii erau] În cojoc, în opinci. Aşa
stăteai, toată iarna, toată primăvara... Pe urmă,
au ieşit cizmele, sacii (îi puneai ca pe un capişon,
să nu te plouă după cap...) Atuncea nu erau nici
una, nici alta...
MC - Cum vă încălzeaţi, în aceste condiţii?
IM - Cojocul ciobănesc: ăla era casa... În
fiecare seară, dacă erai ud, te desculţai, te uscai
la picioare... Asta e.
MC - Aceste straie erau cumpărate, sau...?
IM - Atuncea, toate se făceau din mână,
[sau la] război.... Acuma, pulovere [din comerţ],
tricouri... nu mai vezi pe unul cu pulover din lână,
178
făcut... Alea [straiele din trecut], se lipeau şi te
tine, ţineau şi de cald... Acuma, totul e din comerţ.
MC - În transhumanţă, mergeaţi cu oile
dumneavoastră, şi cu cele ale fratelui, sau
porneaţi împreună şi cu alţi săteni?
IM - Mergea cam toată lumea. Depinde
după posibilităţi... [Cel] care avea, pleca cu turma
lui, cu oamenii lui; [cel] care n-avea [ciobani
angajaţi], se întovărăşeau doi-trei...
MC - În cazul unor astfel de întovărăşiri,
cum vă deosebeaţi oile proprii?
IM - Prin semne: fiecare oaie are semne la
ureche. Fiecare [oier] îşi avea semnul [pe] care îl
dorea el, la toate oile lui. Îl luai de la bătrâni; oaia
nu mai mărea urechea... tot urechea aia era!
MC - Când venea fătarea oilor?
IM - De prin 15 - 20 de februarie, cam aşa.
Păi, trebuiau să fete, că la 1 aprilie [urma
plecarea oierilor spre casă]... Se împrimăvăra,
semănau [localnicii] pe câmp... Păşunile, le
opreau pentru vitele lor, pentru vărat, fânaţele,
pentru cosit... Şi-aşa că... te mânau, până la 1
aprilie. [Cei] care te lăsau până la 10 aprilie, oh...
erai foarte mulţumit! Şi trebuia să pleci, să vii la
munte, că îşi opreau oamenii [păşunile], să se
gospodărească pentru ei.
MC - În aceste condiţii, cum protejaţi mieii
nou-născuţi?
IM - Cum să...? Îi lăsam să sugă, şi-i... lăsam
în paza oii! Oaia vedea de el; se scula, sugea... De
ce căutam ţurcana: ţigaia era mai pretenţioasă,
brânza mai moale... Dar ţurcana, dacă-i dădeai să
sugă, se scutura mielul, imediat se scula în
picioare...
Până în `71 - `72, am mers tot în Apus...
Şi din `71 - `72, am făcut 18 ierni numai în
Bărăgan. Tot Bărăganul: de la Călăraşi, până la
Brăila, până la Urziceni... Lehliu, aşa,... Cam de la
Lehliu, încolo, către Dunăre, am stat mai mult. Am
trecut şi mai încoace, dar... Pe unde puteam. Şi în
`87 sau `88, am fost o iarnă pe Bărăganul Mare.
Atuncea, era şi cu restricţiile la maşini (cu
„numărul par”... „impar”); şi ne-a prins oile la
Mizil. Eu am fost [şi] angajat: am stat 22 de ani
la un CAP, lângă Făgăraş, în satul Calbor; aveam
grijă şi de oile CAP-ului. Pe ale mele, nu le puteam
ţine aici, că nu era nutreţ. Iar în fătat, le aduceam
întotdeauna pe-aici, pe lângă Făgăraş; era
Poligonul de la Cincu, de eu mai cătam de
stăteam până prin 20 de aprilie, prin Poligon, cu
armata... mă rog! Şi pe unde puteam, pe-aici, pe
lângă Făgăraş, ca să fiu aproape şi de ale [oile]
CAP-ului, să le supraveghez mai bine... În fătat,
atuncea e „campania”, atuncea e... sporul, dacă
se prind mieii, să fete ele... Şi le-am adus; a fost o
iarnă (v-am spus) de prin ianuarie, de prin 2 – 3
ianuarie, o nins, o nins zăpadă... Şi nu s-a luat
până prin 20 de martie. Le-am adus [oile] cu
vagoanele la Făgăraş. Eram sub... lângă o pădure,
cu ale mele, că nu le puteam apropia de ale CAP-
ului, [care] erau în saivane, era rânduială... Şi era
ger de [–] 28 – 30 de grade [Celsius]; şi era un
activist de partid, dar nu lângă Calbor (era mai
departe de comuna asta). Eu m-am plasat cu oile
[acolo] unde am găsit nutreţ – că nu te lăsau nici
să cumperi nutreţ, că nu le-ajunge la CAP-işti, şi
socoteli de-astea! Ca să mă „gospodăresc” eu, să-
mi alimentez oile. Ţin minte, că eram lângă oi., şi
a trecut (cum erau activiştii de partid), a trecut
într-o dimineaţă, pe la 10:00, şi a oprit maşina; eu
eram în deal, lângă o pădure, şi pe jos era drumul:
„Băi, nea Munteanule, cu natalitatea... cum stai,
băi?” „Bine, domnu’...” Şi afară, sub cerul liber, le-
am fătat... Era gerul... – 28 -30 de grade... Aşa
ger a fost, atuncea, în martie...
MC - O dată ce porneaţi cu turmele spre
casă, în aprilie, în cât timp ajungeaţi acasă?
IM - Păi, dacă plecai direct, atuncea noi
făceam... da` acuma, şi timpul s-o schimbat...
Atuncea, şi la 1 mai, încă, am venit de două ori în
viaţă, am venit cu oile pe-aicea, pe la Poiană. Şi
nu găseau oile să mănânce; nu erau nici muguri...
erau primăverile târzii, reci. Dar te suceai, te
învârteai... nu puteai veni până în jurul lui 1 mai.
Şi nu veneam în Poiana [cu oile], veneam unde
aveam [unde oile puteau paşte]; că doar n-am
trăit în Poiana, deloc, nici vară, nici iarnă, nicicum;
unde aveam păşunatul, ca să stăm pe vară, acolo
ne duceam, nu veneam aici.
MC - Deja vă pregăteaţi pentru vărat. Vă
tundeaţi oile, înainte sau după urcarea la munte?
IM - Depinde după... Cum e şi acum:
oamenii ar tunde oile, dar e timp ploios; nu pot.
Făceai pe bucăţele ce trebuia...
MC - Pentru vărat, alegeaţi anumiţi munţi,
îi închiriaţi...?
IM - [Acolo] Unde găseai. Mai ales cum era
cu CAP-urile, atuncea, ele... GOSTAT-urile aveau
prioritate. Şi pe urmă, particularii. Dar ne ataşam
pe lângă [CAP-uri], că n-aveau oameni de
meserie, iar pe noi ne primeau. Nouă ne trebuia,
că n-aveam loc. Cu ei ne ataşam, ne duceam, ne...
aliam, aşa, cumva... Cădeam de acord.
MC - Pentru a obţine locurile de vărat, la
munte, participaţi la o licitaţie?
IM - Nu era, ca acum, o licitaţie [ci] o
înţelegere... Te duceai, căutai... te căutau ei
179
autorităţile] pe tine... Atunci, nu ştiau cum să te
cuprindă...
MC - O dată obţinut locul de vărat, vă
amenajaţi acolo o stână?
IM - Stânele pe munte, îs cam... făcute, şi nu
în fiecare an. Şi-apoi, te duceai, toate stânele erau
[disponibile]... alegeai.
MC - Domnule Muntean, aţi fost cumva şi
baci în cursul activităţii dumneavoastră de
oier?
IM - Le-am făcut pe toate. Femeile făceau
brânza. Ai fost cioban, ca într-o casă: faci [ceea]
ce-ţi trebuie! Ai fost şi cu oile, ai fost şi la o stână...
La o stână, îţi trebuie multe, că acolo-n munte, n-
ai nimica... Îţi trebuie să duci, să aduci... Ba făceai
brânza, [apoi] să o aduci [în sat]... Multe...
MC - Ce fel de sortimente de brânză erau
produse la stâna dumneavoastră?
IM - Orişice fel! Ştim să facem şi putem face:
şi telemea, şi caş, şi „burduf.”
MC - Brânza de burduf este mai căutată
decât alte brânzeturi?
IM - Şi „burduful”... dar nu se obişnuieşte
[pentru piaţă]. Mai ales atuncea, dincolo de
munţi, nu prea, prin `70... Acuma, s-a [extins],
dincolo: Bucureşti, Brăila, Craiova... Telemeaua era
[mai căutată]: Ploieşti, Târgovişte... Mai mult
telemea, se făcea. Se făcea şi „burduf”, dar aicea,
în partea asta, dincoace de munţi [în Mărginimea
Sibiului], se căuta mai bine...
MC - Brânza de burduf se caracteriza
printr-o mai mare densitate, decât telemeaua?
IM - ... [Brânza] băgată în burduf, în pielea
oii, în coajă de brad... De-aia şi zice... Frământată
şi băgată-n burduf.
MC - Brânza de burduf este mai scumpă...
IM - Cum să nu?1 Un kilogram de brânză
de burduf face aproape cât două de telemea... Nu
chiar două kile, dar un kil şi jumate de telemea...
abia de face [preţul pentru] un kil de burduf, mă
înţelegeţi...
MC - Unde depozitaţi brânza de burduf sau
telemeaua?
IM - Atuncea, sub comunism, nu trebuia să o
depozitezi, că veneau [clienţi] la stână, din oraşe,
de departe...! Acuma, [brânza] trebuie depozitată!
MC - Ce fel de cheag foloseaţi în
prepararea brânzeturilor?
IM - Atuncea, mai înainte... de când ştiu eu,
şi-n `40, şi-n `50, era [folosit] cheag praf... Dar
nici nu era atâta pe piaţă, nici nu-i dădeai
importanţă. [Se folosea şi] Cheag de oi, cheag de
porc, cheag de viţel... făceai, gospodăreai... Dar
acuma, încoace... numai cheag praf, din comerţ.
MC - Prelucraţi cumva şi carne de oaie,
sub formă de pastramă, de exemplu?
IM - Aia, făceam... Înainte, nu era aşa...
import, să aducă [produse din carne]... Nu erau
[pe piaţă] atâtea calităţi de carne. Nu era nici
export, aşa [de carne]... Acum, oile bătrâne,
„reformele” îţi sunt luate [achiziţionate] şi trimise
la export... Atuncea, nu era nimica. Le vindeai pe
piaţă, toamna, şi dacă nu puteai... le făceai
pastramă! Le vindeai în cursul iernii. Şi am făcut
pastramă, „reformele”, oile bătrâne...
MC - Cât despre lână, aceasta este
importantă în munca dumneavoastră?
IM - Ooo... Apăi, şi-acum ar fi, dar n-are
căutare... Atuncea, până-n Revoluţie... tot flocuţu’ îl
adunai, că avea căutare! Pieile, iar aveau
căutare... Acuma, o piele nu se mai vinde... nu se
mai cumpără, lâna... pe nimica... Mulţi îi dau foc,
dar... nici nu arde...! Îs treburile întortocheate.
MC - Domnule Muntean, fiind plecat atâta
vreme cu oile, mai aveaţi răgazul de a merge la
vreo sărbătoare, de Crăciun sau de Paşti, de
exemplu?
IM - După posibilităţi. Le mai făceam.
Acuma, stăm mai mult, dar atuncea [în trecut]
veneam... Atunci, însă, îţi trebuiau bani, îţi trebuia
mâncare... ne alimentam numai de acasă. Ba
fugeai după hrană, ba fugeai după bani! Şi te
întorceai repede. Atuncea, şi banul... trebuia să-l
faci tu, că atuncea, tu trebuia să-ţi vinzi mieii, tu
trebuia să-ţi vinzi pastrama, tu trebuia să-ţi vinzi
lâna: mergeai prin pieţe... Trebuia să-ţi faci bani.
Tu te gospodăreai.
MC - Şi atunci, cum primeaţi Paştele, la o
sărbătoare a Învierii ca aceasta de acum?
IM - Când eram plecaţi pe drum... rareori
puteai lipsi de acolo [de la oi]. Şi [drept
„Paşte”]... mugurul de salcă! Dimineaţa de
Înviere, luai un mugur de salcă... şi asta ziceai că-i
pască! Da: luai un mugur de salcă, şi aveai
conştiinţa că ai luat pască.
MC - Au existat sărbători ale ciobanilor –
nedeie -, aţi luat parte la aşa ceva?
IM - Depinde după regiuni. La Poiană, aicea,
nu prea, că [sătenii locali] se duceau pe munţi,
se făceau nedei la Sfântul Ilie, la Sfântă Mărie...
Se-adunau de pe toţi munţii. Se făceau, depinde şi
de localităţi... Şi pe Moldova, [mărginenii] au fost
cu oile, până la Rădăuţi, pe-acolo, [oieri] de la noi
din sat... Acolo erau alte obiceiuri; făceai după
toate obiceiurile...
MC - Oierii consăteni de-ai
dumneavoastră, sau dumneavoastră înşivă,
180
cunoşteaţi cântece păstoreşti, sau ştiaţi cânta loc. Aia nu mai este transhumanţă: şi iarnă, şi
la fluier? vară, [ei] sunt acolo. Băiatul e în judeţul Arad (pe
IM - Şi ăsta e un talent, de la Dumnezeu lângă Lipova), iar fata e pe lângă Lugoj (judeţul
dat... [Cel] Care are telent, s-a învăţat şi cu Timiş).
fluiera... Eu, cât am fost mic (v-am spus că am
fost [la oi] de la patru ani... cinci ani, toată vara,
taică-meu a avut vite, şi-mi cumpăra câte două-
trei fluiere, dar eu... ca un catâr, n-am putut... Şi le
spărgeam, că mă ambiţionam, dădeam cu ele... Şi
mai scotea câte una [o „fluieră”]: „Mă, da` cu
asta te-nveţi!”
MC - Domnule Muntean, în comparaţie cu
acest oierit de altădată, cum stau lucrurile în
prezent? Continuă practica transhumanţei în
viaţa poienarilor? Este vreo diferenţă faţă de
trecut?
IM - Este, pentru că eşti mai pe loc... Nu mai
te frămânţi atâta: dacă eşti pe loc [cu oile], îţi
aduni nutreţ de vara... Sunt destui, acuma, ce fac
şi agricultură: au şi pământ, au şi porumb... Te
gospodăreşti pe loc. E o mare diferenţă...
MC - Deci nu mai este vorba în zilele
noastre de un păstorit la mare distanţă de
casă...
IM - Da, da... Îs în toată ţara, poienari de-ai
noştri: la Tulcea... pe la Satu Mare, şi dincolo, pe
la Craiova, sunt de-ai noştri (de-aicea din Jina, din
Poiana...): s-au „localizat”... Sunt destui [cei] care
au gospodării bune, aproape ca fermele... cum
erau fermele, înainte.
MC - Există oare şi o asociaţie a oierilor
din Poiana?
IM - Sunt asociaţii (nu din Poiana), aşa... pe
loc: la Arad e asociaţie, la Timişoara e asociaţie, la
Oradea, la Cluj. Pe regiuni.
MC - Aceste asociaţii au un rol în accesarea
subvenţiilor pentru producătorii ovini?
IM - [Ceea] Ce nu ştiu, nu răspund, că eu
de 13 ani, n-am mai fost [la oi]. Eu am lăsat
[oile] la copii (am o fată şi un băiat)... Din 2003,
eu am abandonat; le-am lăsat lor, am împărţit
egal, şi la unul şi la altul... Eu nu mai beneficiez,
nici nu mă mai interesează... cum iei, cât iei...
[Doar] din auzite, aşa... Tot aud că nu le-au dat
[copiilor moştenitori] subvenţia pe zootehnie, şi
aşteaptă (luna asta, mai), să le dea...
MC - Pe cap de animal...
IM - Da.
MC - Aţi vorbit despre copiii
dumneavoastră... În general, puteţi spune dacă
tineretul din Poiana continuă transhumanţa?
IM - Acuma, nu se mai numeşte
„transhumanţă”: poţi să zici că oieritul continuă.
Pe loc! Şi băiatul, şi fata îs de 20 de ani într-un

181
 ION SIMION
(Poiana Sibiului, nr. 871)
Marin Constantin - Domnule Simion,
aveţi vârsta de 78 de ani [născut în anul
1938]... Câţi ani aveaţi atunci când aţi început
să practicaţi oieritul?
Ion Simion - 12 ani!
MC - Aţi deprins această meserie de la
părinţi?
IS - Da: din moşi-strămoşi... Mergeam cu
oile, cu alt „şef”, mai bătrân, nu direct... Ei
mulgeau oile, şi eu dădeam la uşă; nu mă puneau
pe mine la muls, că nu eram în stare să...
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră?
IS - Da, şi erau asociaţi nişte unchi... Aşa
se asociau, că erau oi puţine. A fost atunci,
după război; le-au luat [oile] în timpul
războiului, nu ştiu ce... 100-150 de oi aveam.
MC - Când aţi pornit prima dată în
transhumanţă?
IS - La 12 ani! Am mers la şcoală până pe
la [clasa] a treia, sau a patra, când m-au luat
[în transhumanţă]. Nemergând la şcoală,
fugind de la şcoală. Tata a fost la Arad, cu oile.
M-a dus în luna martie, acolo... începutul lui
aprilie... M-a dus la comuna Şiman (judeţul
Arad), şi de-acolo nu putea să vină direct – de
la Şiman până aicea – trebuia să urce la munte,
iar la munte era zăpadă. Şi m-a luat, mergând
încet cu oile, am făcut traseul Oradea – Cluj –
Sibiu. La vârsta de 12 ani.
MC - Era un traseu făcut pe jos?
IS - Pe jos! Trebuia să ne încălţăm cu
opinci de cauciuc... Nu erau cizme. [Cei] care
aveau opinci de piele... erau mai bune. Erau
nişte opincari ce făceau [opinci] din roţile de
motocicletă! Mergând pe drum, ne opăream la
picior, ne stricam... Te udai, n-aveai unde să te
desculţi... încălţat, zi şi noapte, mi-amintesc că
nu mai puteam merge... Mă usturau, îmi
îngheţau picioarele atâta, şi nu mai puteam.
Tata zicea: „Te-ai udat? Hai, desculţă-te!” Mă
mai freca cu câte o mână de sare pe picioare...
pe talpa piciorului, ca să... în fine, se mai
„argăseşte” pielea... Atâta mă ustura, de
săream în sus! Şi-apoi, de-aicea [Poiana],
urcam la munte...
MC - Domnule Simion, când porneaţi cu
turmele dumneavoastră în transhumanţă?
IS - Depinde: când ieşeau la munte, sau la
câmp?
MC - Atunci când mergeaţi „la câmp”...
IS - Pe la 1 octombrie. Se încheia mulsul, şi
atuncea coboram de la munte. Se strica şi
vremea, nu ştiu ce, şi în jurul lui 20 septembrie...
[înceta văratul] Din cauză că plecau băciţele.
Vara, în satele astea erau, ca şi acuma, numai
bătrâni... Tineretul tot, era dus la munte. La vârsta
de trei luni, m-au scos la stână în Parâng – acolo
se duceau cu oile... Vă spun: de la un văr al meu,
am găsit (acum câţiva ani) o carte poştală... Vărul
ăsta era militar (atunci era în `38...), nu se vorbea
ca acuma, nu erau telefoane; la armată, nu-i lăsa
să scrie decât carte poştală. A murit vărul ăsta, n-
a avut pe nimeni (n-a fost căsătorit)... Stând într-o
noapte la priveghi în casă, toată noaptea, am
căutat... am găsit cartea poştală; pe maică-mea o
chema „Nuţa”; şi scria, se văita în carte „Nu ştiu
Nuţa ce va face, că muntele este departe, copilul
este mic...” De-acolo şi până aicea, cu caii
călărind, am făcut două zile... Nu ştiu dacă aţi
umblat în zona Parângului.
MC - Cu ce vă transportaţi cele necesare
până la stână?
IS - Cu caii! Nu era altceva [mijloc de
transport]; erau caii... Iar pe noi [copiii], ne
băgau în desagi! Puşi peste cai, peste şa, că nu ne
puteau duce. În anumite locuri, era zăpadă,
nămeţi, cum există şi-acuma, şi ne dădeau jos, să
nu se afunde caii-n zăpadă, să cadă pe noi şi să
ne omoare; până treceau 20-30 de metri,
[părinţii] ne luau în spate, în desagi, de pe cai (ne
dădeau jos). Nu era peste tot zăpadă acoperită,
cum e şi acuma. Am [„Dacia”] Papuc-ul ăla, vara
mă mai duc pe Transalpina, mă uit la hartă, mă
tot uit... unde m-au dus, atunci...
MC - În transhumanţă, porneaţi doar cu
oile proprii, sau şi cu alţi asociaţi locali?
IS - Erau şi alţii... Făceau turmele de 400...
600 [de oi]; nu aveam atâtea oi ca [părinţii] să
fie singuri, şi se asociau cu alţii (veri, fraţi... nu ştiu
ce, cum erau): „Hai, bă, toţi!” Plecau ei, mai
182
băgau câte-un „ciorâng” (cum le spune, în termeni
populari [ciobanilor care duc oile la strungă]),
unul-doi, cum era, şi mergeam cu ei.
MC - Cum reuşeaţi, în asemenea situaţii,
să identificaţi oile, să nu le confundaţi...?
IS - Fiecare avea semnul lui, la urechea
[oii], diferite: „pişcătură”, „şuiată”, „cârlig”, şi aşa
mai departe le numeau... „Fărcuţă”...
MC - Erau semne născocite de
dumneavoastră, sau preluate din bătrâni?
IS - Tata a avut semnul ăsta, eu ţin semnul
lui. Ei, da` eram doi fraţi, sau trei, patru... Şi
atunci, la semnul ăla – „originar”, cum s-ar spune
– mai adăugam încă un semn, să se ştie că [oaia]
e a mea, sau a lui, care e oaia...
MC - Aceste semne le transmiteţi cumva şi
copiilor?
IS - N-am avut copii, dar alţii le-au transmis.
Eu, nu.
MC - În ce condiţii puteaţi străbate munţii,
dealurile, câmpiile unde erau, poate,
proprietăţi ale agricultorilor?
IS - Oile le păşunam... mai şi
„clandestin”(cum se spune!), mai noaptea... dar şi
ziua. Când era recoltare pe câmp, nu-ţi mai avea
omul grijă... Mai făcea câte unul gură: „Băi,
scoate-le afară, ce le bagi la mine?” Aşa erau,
perioadele [de recoltă], la timpul ăla...
MC - Cât despre maşinile de pe şosele?
IS - Nu era circulaţie, dom’le! Pe drumul
naţional 1 (îmi amintesc, că puneam sare la oi, tot
lingeau...), şi rar când venea câte-o maşină.
Lingea, turma de oi, mânca sarea de pe asfalt...
MC - Domnule Simion, aţi spus că păşunaţi
oile şi noaptea... Cum ţineaţi drumul, nu vă
rătăceaţi, în asemenea împrejurări?
IS - Îl ştiai oricum.. Dintr-unu-n altul, se
transmitea... De exemplu, ai fost anul ăsta pe-
acolo, ai trecut [cu oile] pe-acolo, ştiai treburi,
socoteli... Pe urmă, mergeam şi eu cu dumneata,
anul ăsta; la anul, poate că nu mai erai
dumneata, era altul, dar pe mine mă avea ca
„ghid” (să spunem aşa), dacă mă cunoştea el. Au
fost şi-atuncea perioade când [autorităţile] nu te
lăsau; îmi aminteasc că am trecut de la Marginea
(la Făget), am trecut peste dealuri (pe la
Pădureni), şi am venit în ţinutul Hunedoarei; am
coborât pe la Hunedoara, şi am ieşit pe la
Simeria, pe-acolo...
MC - Ţineaţi seama cumva şi de poziţia
astrelor pe cer?
IS - Bine, astea, pe cer, mai ales iarna, când
era frig: „A răsărit Rariţa!” „Ăla e Carul Mare!”
„Ăla e Carul Mic!”... diferite [constelaţii]... „Aia e
Steaua polară!”, „Aia e Găinuşa!” Mă rog,
stelele... te tot uitai noaptea după ele. Nu erau
ceasuri! Era lucru mare, cine avea un ceas,
atuncea, era... lux! Cioban... „bărbat”, cum s-ar
spune! Şi după aia, zice „Măi, a răsărit Luceafărul
de Ziuă, nu mai este mult până la ziuă! Hai să
mergem, hai să plecăm cu oile!”
MC - O dată ajunşi la „locul de destinaţie”
- de iernat – vă amenajaţi un adăpost, colibă
sau saivan?
IS - De unde?! Mai era câte-un grajd de boi,
de vară (de la ăştia [CAP]), dar - mai ales când a
început colectivizarea - nu te mai apropiai: [doar]
să te înscrii la Colectiv, [...] Nu te mai lăsau [în
adăposturile CAP] decât cu 15 oi, ăsta era
„stas”-ul! Cum să mă înscriu eu, să dau oile acolo,
la Colectiv?! Şi-apoi, în ultimul timp, după ce s-au
aşezat lucrurile, te lăsau şi cu mai multe oi, şi
singuri ne-am dus la Colectiv... Fără a fi forţaţi.
Unora, în timpul colectivizării, le-au luat
oile; au venit [autorităţile] şi le-au luat turma
întreagă: „Rămâi cioban [angajat la CAP], dacă
vrei; dacă nu.. du-te la Sibiu, sau unde ştii! Dar
oile îs ale noastre! ”
MC - Aceste locuri de iernat aparţineau
comunei de acolo... Le închiriaţi de la primărie.
IS - Da, da.
MC - În schimb, trebuia să le daţi...
IS - Bani! Ţin minte că, odată, la Şiman, au
luat în anul ăla (când am fost eu, în primul an)...
au înfiinţat Colectiva, acolo... Iar şefii au făcut o
masă mare: „A luat fiinţă [CAP]...”, nu ştiu ce,
membrii Colectivei, şi dădeau nu ştiu câte oi, de le
tăiau, că n-au avut: „Hai să mergem la ciobani!”
Le-or plătit, nu le-or plătit, ce ştiu eu... asta nu
cunosc.
MC - În felul acesta, ciobanii şi-au asigurat
liniştea pentru iernat...
IS - Da: cât au stat acolo, în cutare loc...
După ce au plecat, au mai avut neplăceri...
MC - Domnule Simion, cum vă încălzeaţi
pe durata acestui păşunat de iarnă?
IS - În cojoc! Cojoacele ciobăneşti... bundele
alea mari... Şi pe urmă, jucam... ştiţi?! Încă (îmi
amintesc), aveam un şef într-un an; da zăpadă
(erau ierni, nu ca acuma...) Venea ăla (poate
intenţionat, sau învăţat de tata: „Măi, ai grijă de
copilul ăsta!”), şi noaptea, lui îi era grig, şi ne
scula. Nu vream, noi stăteam ciuciţi, în cojoc,
acolo... şi ne mai dădea şi câte-o bâtă: „Scoală,
mă!” „Nu mă scol, lasă...” (te încălzeai acolo,
cumva, stăteai ciucit). Şi ne mai dădea câte-o bâtă
pe spate: „Măi, eu nu mai pot de frig, şi tu spui că
nu ţi-e frig...? Ia scoală, mă, şi dă roată!” Şi te
183
plimbai, roată... în cerc, „în sens giratoriu”, aşa,
după oi... Tot jucai pe-acolo, nu ştiu ce, iar te
puneai jos... Nu aveai lemne [de foc].
MC - În afara acestor cojoace, purtaţi şi alte
straie mai groase?
IS - Da, de pănură de lână, şi mai aveam
câte-o bituşă (îi spuneam), cojoc [scurt], şi luai
cojocul ăl mare peste el, de-l „dublai”, să punem
aşa... Iar peste pantaloni, mai aveam... alţii,
trăgeam (sau de lână, tricotaţi, sau de pănură), le
spuneam „turluci”, îi „dublam” la picioare...
MC - Aceste veşminte – cojocul, bituşa,
turlucii... – erau cumpărate, sau aduse de-acasă?
IS - Nu... De-acasă, ţesute! Iarna, toată
iarna, femeile ţeseau. Nu erau, ca acum,
nyloane... nu ştiu ce... Păi da’, se purtau aicea...
„rochii” (cum le spunem noi) de lână; le ţeseau,
femeile, şi se purtau... Iar vara, la munte, toate
femeile erau cu opinci, că nu aveau cu ce se
încălţa (mai umblă şi aicea [în sat] cu opinci)...
MC - Domnule Simion, aţi întâlnit şi
animale sălbatice, cu oile fiind?
IS - Da, mi-au ieşit [în cale] vulpi, lupi,
urşi... Aveam câini, şi-i puneam... „Hăi, ţine... nu
ştiu ce...”
MC - Au fost cazuri în care asemenea
sălbăticiuni să vă fi produs pagube importante?
IS - De câte ori... vai de mine! Mai ales
lupul (că era şi ursul, le omora la munte, că numai
sus la munte stătea ursul). Lupul stătea şi la ţară
[în câmpie]”: el le omora [pe] toate, dacă nu
săreai...! Ţin minte că, [atunci] când am trecut de
la Făget la Hunedoara, era rău... tare, de lupi... Şi
într-o noapte, le-am culcat noi [pe oi], le-am
strâns într-o văgăună, aşa; acolo am făcut focul,
erau lemne, şi toată noaptea... am puşcat cu
cărbuni. Vasăzică, luam cărbuni aprinşi din foc (ţin
minte), şi suflam nişte apă pe el, îl lua cu muchia
şi pocănea tare (cât zgomot făcea, pocănea, să
nu se arunce lupii-n ele; dar în special primăvara,
[pe] mieii îi mâncau mai tare. Luau şi oile, dar pe
ăştia [pe miei, mai ales]...
MC - Aş dori să aflu şi dacă, în
transhumanţă, sau la munte, oi de-ale
dumneavoastră sufereau de ceva, se
îmbolnăveau...?
IS - Se îmbolnăveau şi-atunci, dar erau altfel
de boli, iar acum au ieşit alte boli. Şi altfel de
tratamente le făceam atuncea, şi-acuma le facem
alte tratamente...
Vă spun la una [o boală] de vărsat: oaia
făcea pe ea nişte bube roşii. Îmi amintesc că
aveam nouă ani, atunci. Într-un munte, acolo, la o
stână, turma unuia s-a îmbolnăvit. Nu eram cu el,
dar la aceeaşi păşune... La altă colibă, altă stână,
avea el. Copil fiind, de nouă ani, ne-am dus şi noi
acolo, să vedem cum le tratează. Ce făcea,
bătrânul ăla: cu un ac (zicea că „e de argint”), a
luat o mioară şi a tăiat-o la ureche - vena de la
ureche -, ce ştiu eu... Şi trece acul ăla, cu o aţă,
prin sângele de la mioară, vasăzică... Venea o altă
oaie, stătea la uşă acolo, şi şi el trăgea [acul] prin
ureche, că zicea „să iasă boala la toate, odată”,
să treacă peste ele
MC - Avea vreun efect acest tratament,
într-adevăr?
IS - Avea, că nu făcea [altminteri]...
MC - Domnule Simion, în câmpie cu oile
fiind, veneau şi sărbătorile de iarnă... Vă
întorceaţi atunci acasă, sau rămâneaţi tot la oi?
IS - Ne mai schimbam, eu cu altul, sau mai
venea cineva, un înlocuitor, [astfel încât] o
săptămână, să-mi dea drumul, acasă: „băiat
tânăr”, nu ştiu ce...! Dar nu prea veneam până la
armată. Veneai de la armată, te strângeai, toţi...
[Şi] când am fost „recrut”, cum se spunea,
atuncea, cu ordinele în pălărie, nu ştiu ce... Că
veneam acasă puţin, o zi-două... Ne-am
fotografiat (să vă arăt fotografia!) Uite-aici, de
când am fost în cojoace... Atuncea, eram de 20 de
ani; ăsta era tot „leatul”, cum spunem noi: toţi de-
o seamă.
MC - Când se întâmpla fătarea oilor?
IS - Era... „dirijată”, cum să spun: noi dam
drumul la berbeci la data cutare, în septembrie,
[astfel încât] atuncea [la un termen precis, în
februarie] să înceapă fătarea... Erau unele [oi],
(„stricate”, le spunea...), scăpau în timpul verii
berbecii-n oi, şi montau una, două, trei... şi asta
era! Şi-apoi, mai fătau şi astea; spuneam că-s
„stricate din berbeci” (se spunea în termeni
populari)... „Măi” (ziceau) „am stricate... Au
început să fete: am scăpat berbecii, astă-vară, de
două ori...” Şi oile se montau, şi-n timpul ăla.
Oile fătau pe la 15 februarie, cam aşa
ceva...
MC - Cum protejaţi de frig, mieii nou-
născuţi?
IS - Îi încălzeam la foc!
MC - O dată ce venea primăvara şi
culturile agricole, urma să porniţi spre casă...
Când vă puneaţi turma în mişcare spre a
reveni la Poiana?
IS - Cam pe la 1 aprilie. Plecai de la Arad,
sau Oradea, unde iernai, că nu te mai lăsau,
consiliile populare, primăriile (cum erau atunci):
„Plecaţi, ca să se facă iarbă pentru vaci!” Erau
vaci, nu ca acuma: toate [satele] pustii... În
184
comuna noastră, au fost 800 de vaci; acuma nu
ştiu dacă mai sunt 30... Este un fermier, ăla are
vreo 20; mai este una-două, trei... Vacile miros,
[produc] murdărie... Cine le mai mulge?!
MC - Cu oile, veneaţi până în comună?
IS - Da! Când veneam, de dădeam de la
Turda încoace, trebuia să anunţi la primărie că vii.
Şi erau paznici pe câmp, te aşteptau la capul
hotarului; acolo, le mai dădeai şi lor ce le mai
dădeai (un kil de vin, două-trei...) Dacă nu,
[aceştia] „Hai, hai, hai!”, şi te treceau hotarul lor.
Dacă veneai seara, te înţelegeai cu ei, „Mă, nu
mă laşi la noapte pe islazul ăla?” (cunoşteam
păşunea aia, acolo...) Îi dădeai cât îi dădeai, şi te
lăsa să-i bagi oile. Dar ce se întâmpla: îl obligai şi
pe el, „Mă laşi acolo cu oile, şi stai lângă mine!
Nu te duce acasă!” Că se ducea acasă, şi-n timpul
nopţii veneau alţii: „Ăla n-au fost paznic, dom’le!
Cine te-o băgat aicea?! Noi suntem paznici!”
Veneau şi te băgau la groapă! Dacă stătea el [cel
dintâi paznic] de faţă, nu mai veneau!
MC - Oile dumneavoastră ce rasă erau?
IS - Ţurcane, numai ţurcane. E o oaie mai
sălbatică [rezistentă la frig].
MC - Aveau lâna mai lungă?
IS - Lâna, de 25-30 de centimetri... după
cum erau şi întreţinute.
Veneam aicea, primăvara pe la 1 mai, iar
aici nu te lăsau să umbli [cu oile].... Aicea era
păşunea celor 800 de vaci. Trebuia să le
înregistrezi la primărie, „Dom’le, am sosit cu oile
trei zile!” Până le tundeai; a treia zi, „Hai, pleacă,
du-te cu ele la munte!” Păşunea era repartizată:
„aia e pentru oile care vin din transhumanţă!”
MC - Pentru acest păstorit era organizată
o licitaţie a păşunilor?
IS - Aicea nu s-a făcut treaba asta, că se
ştia. Numai pe munte, sus: păşunea alpină.
[Pentru] Acolo se făcea licitaţie. Vorbeai cu ăştia
[cu alţi oieri asociaţi], unul lua tot [muntele],
„Dom’le, păşunea cutare e de atâtea animale.”
(De capete de animale de oi). Te asociai doi-trei
[oieri], „Băi, merg şi eu! Gata, la primărie plătesc
şi eu cât...” (Contractul). Dădeai, şi cutare mere în
cutare loc, cutare în... Mai erau şi certuri, acolo...
MC - Stâna era comună, adică aparţinea
tuturor.
IS - Da.
MC - Şi atunci, reuneaţi oile la păscut, la
mulsoare...?
IS - Nu. Câţi mereai acolo, [fiecare] făceai
separat. Dacă vreai cu ăsta, dacă nu... îţi făceai
cioporul tău, le aveai separate [oile], strunga ta,
acolo, lângă o margine de pădure, între păşuni... Şi
un pat de stână. Stânile erau mari de 15 metri,
unul avea [stâna] făcută mai mare... Şi într-un
colţ de stână, de exemplu, aici era masa; patul
ăsta e al meu; patul ăla de colo e al cutărui
proprietar... Iar focul se făcea pe mijloc, focul
deschis... Aicea erau nişte nişte cârlige de-alea,
de lemn, le urcai, le coborai... Puneai la foc,
acolo, vasele de pământ (nu erau aşa, oale...) Şi
fiebeai varză, acolo, ciorbă...
Iar toamna, când plecai de-acolo, erau
trocile alea, de urdit... de smântânit laptele, că
nu aveai atâta lapte să faci zilnic, ci la două zile,
la trei... că acolo era frig. [Era la stână şi] O
brânzărie (noi îi spuneam „celar”), unde aveam
crinta de făcut brânza sau caşul. Puneai pe alea
[pe cârlige], astăzi, şi mâine, dacă închegai, le
smântâneai. Şi strângeai „smoala” [smântâna] în
vase de lemn, că nu erau de fier, [pe] atunci... O
dată pe săptămână, o băteam cu „mâtca”,
[accesoriu] din lemn...
Pâine nu era; rar, când veneam acasă, şi
mai aduceam [de acolo] câte-o pâine... Iar
femeile care erau atuncea la stână, îmi amintesc
că o pitulau... Ce făceau: peste o săptămână,
coborau cu brânza de-acolo, cu bărbatul, să
aducă făină de mălai; cumpărau porumb (că la
noi, nu exista făină de mălai la prăvălie)... Aicea-
n sus au fost mori de apă, şi te duceai la ele, şi
măcinai acolo o noapte întreagă (depinde cât
[porumb] aveai). Şi când [băciţele] scoteau
untul, ţin minte că ne dădeau câte o bucăţică de
pâine, şi aia înflorită tare, cum era... era bună!
Ne dădeau un pic de unt, să punem... Atâta era
de bun, dom’le... E o realitate: la munte, mănânci
mai mult ca aici, eu văd [acest lucru]
actualmente! Aerul ăla tare, nu ştiu ce, curentul...
îţi făceau foame, dom’le!
MC - La stână fiind, aţi fost şi baci?
IS - Da!
MC - Ce fel de brânzeturi fabricaţi acolo?
IS - Telemea şi „de burduf” (îi spunem
noi). Brânza de burduf, actualmente, e 35 lei /
kilogramul, pe piaţă. O băgam în băşici de-alea
(erau şi de porc, dar puţine)... Oile care mureau,
le rădeam părul de pe ele... le „bărbieream”, cu
şefii [de stână], că eu eram mai tânăr; în
[burduf de oaie] de-alea; tăiau nişte petice [din
pielea oii], coseau nişte băşici, o îndesau
[brânza] bine, acolo, o frământau în ciubere de
lemn şi „brânzari”, unde zdrobeau bine caşul.
Când se cocea (vasăzică, nu crud [caşul], [ci]
copt bine...), îl frământau acolo, îl sărau după
gust, şi îl băgau în băşicile alea...
MC - Iar telemeua...?
185
IS - Telemeau se face altfel: se bagă în
saramură (vasăzică, „procedeul” ei „de
fabricaţie”), şi pe urmă o aşezau în putini: un
rând de brânză, un rând de sare (nu era
[obişnuit] să se bage în saci, ca acuma), [ci în]
putini de lemn, [care] mai curgeau... Singurul care
era [altfel], o căldare de aramă, de urdeau:
scoteau [obţineau] urdă sau jintiţă... La foc, când
încălzeai [laptele] aşa, puţin, erau căldări cu trei
picioare, [pe care] le puneai acolo, lângă foc. Iar
toamna, când plecai de-acolo, vasele alea – troci -
nu le mai puteai coborî aicea; căutam undeva,
mai ascuns, să nu le spargă alţii, să nu le rupă (în
pădure, un brad stufos, le băgai sub crengile
alea...) Şi primăvara, le găseai acolo, chiar dacă nu
te duceai la stâna aia, [şi] aveai altă stână, te
duceai în cutare loc la acea stână „Băi, lasă-le
acolo!” Te duceai cu caii, le legai pe cai şi le luai
de-acolo.
MC - Laptele îl închegaţi cu un cheag
cumpărat, sau...?
IS - Era rânză de miel şi de viţel. Când tăiau
viţelul (viţel de lapte, bineînţeles), băgau o mână
de sare în el şi-l puneau se se usce, vasăzică... Se
vindeau [asemenea viţei]. Şi mielul... când mai
fătau oi; acuma-i ţin, nu ştiu ce, îi îngraşă... Zice:
„Bă, mielul ăla are două săptămâni: ăla e bun de
cheag! Vasăzică, socotim mai mult, că îl ia pentru
cheag.” (Se vindeau, pe pieţe chiar).
MC - Domnule Simion, atunci când (la
întoarcere, primăvara) vă prindea sărbătoarea
Învierii Domnului pe drum, de unde vă
procuraţi Paştele?
IS - De unde?! Mugur de salcă! Asta era:
ziceai „Hristos a înviat!” Poate mai mereau câte
unii într-un sat, să mai aducă [Paşte], mergeai, nu
mergeai... Luau un kil-două de vin, aduceau şefii,
„Să bem un pahar de vin, şi noi!” Rupeai dintr-o
ramură de salcă, un mugur, şi-l înghiţeai, cu o
cruce „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”,
răspundeau ceilalţi...
MC - Aţi participat cumva la sărbători ale
ciobanilor, la nedei?
IS - Da, se făcea pe munţi, nedeie... La
Poiana Muierii [judeţul Alba], în trei judeţe e
asta; acolo se făceau odată nedeile, petrecerile
alea mari... Şi la Obârşia Lotrului [judeţul
Vâlcea]; pe-acolo merge Transalpina. Şi-apoi, să
vezi ce se băteau acolo, toţi ciobanii, veneau de pe
la toate stânele cu băciţele, şi se îmbătau... Ba că
[unuia] i-a luat cândva o oaie, ba că i-a mâncat
păşunea; şi se luau [la ceartă]... Şi era acolo, la
Obârşia Lotrului, un cabanier, „Moş Ghişe” i se
spunea, împroprietărit după primul război
mondial (i-a fost dat acolo teren şi pădure), şi el
făcuse o cabană... o crâşmă, acolo... Şi bătrânu’
dracu’ se băga cu bâta între ei, dar nimeni nu
dădea în el, că, de la un timp. nu le mai dădea
băutură... „Mereţi, dracului, acasă, v-aţi îmbătat,
fir-aţi ai dracu’!” (îi înjura, nu ştiu ce...) „Moş
Ghişe (zice), mai dă un pic de rachiu!” (Era ţuică
de-aia slabă... ce ştiu eu ce mai băgau în ea, dar
nu erau chimicale ca acuma...) Dar este o
buruiană pe munte – lipan –, seamănă cu „Coada
vacii”, nu-i mare diferenţă, dar totuşi era o
diferenţă... Şi-apoi ziceau că bagă [lipan], şi-apoi
le era rău, se îmbolnăveau, o zi-două... „Fir-ar al
dracu’, Ghişă, cu lipanul lui! Nu mai beau... veac!”
MC - Existau aceste „sărbători” şi dansuri
populare, specifice oierilor?
IS - Erau alea... „Învârtita”, „Jiana”,
„Haţegana” (aşa le spuneau, atunci...) Cântau din
fluier!
MC - Dumneavoastră aţi cântat astfel?
IS - Nu! E un „dar” şi ăsta! N-am învăţat să
cânt.
...Şi să mai spun de Moş Ghişe: toată ziua
nu lăsa ţoiu’ [pahar] din mână! Era în etate, faţă
de mine. Mai ieşeau şi atunci turişti pe-acolo; erau
[din cei] care-l cunoşteau şi mergeau la el, jucau
table şi cărţi... Ţoiu’ din mână nu lăsa, şi-i înjura
pe toţi! Dar pe el nu se mânia nimeni... Şi-apoi,
făcea către [unul din „clienţi”], „Te duci să îmi
prinzi vreo trei-patru juveţi!” („Juveţi” se spunea la
păstrăvi; erau păstrăvi atunci, acum nu mai sunt,
pe pâraie...) „Mă duc, dom’le, mă duc! Dar mai
pune un ţoi [pahar]...” Lua undiţa şi pleca pe
baltă... Prindea cinci - şase [păstrăvi], venea cu ei,
„Ţi-am adus! Atâta te costă!” Şi-i dădea să-i frigă,
prăjească, să-i facă... „Ei, mai pune un ţoi!” Aşa că
tot gusta, nu lăsa din mână... toată ziua era cu
ţoiul... Gusta un pic, gusta... Aşa era Moş Ghişe!
MC - Domnule Simion, cea mai mare parte
a activităţii dumneavoastră de oieri s-a
desfăşurat înainte de 1989. Aveaţi pe atunci
anumite cote de produse, de achitat către stat?
IS - De-atuncea le-au pus... de când au venit
la putere, comuniştii... Îmi amintesc că, tot acolo,
la Obârşia Lotrului, am fost la o stână, aşa
(undeva, pe un deal, într-o pădure...) Şi [oieri
locali] au trecut pe Transalpina (că era şi-
atuncea, „Drumul Regelui”, cum îi spune). Ce să
facă, le luau ruşii, oile: le mâncau, le tăiau la
unităţi, nu ştiu ce...! Şi ţin minte că, acolo,
deasupra,
într-o pădure, au făcut un staul, şi acolo le-au
băgat [pe oi]; le-au închis, au băgat caii, câinii,
tot... Numai unul de la stână n-a luat brânza,
186
bagajul, ce-a avut de acolo... a rămas să vadă:
vine cineva pe la stână? Şi ţin minte că n-a venit;
au trecut pe şosea, nu ştiu ce, dar pe-ăilalţi i-au
prins! I-au prins acolo, le-au luat oile; au trecut
două-trei zile şi se-auzea... puşcat, armata cu
căruţele, că nu mai puteau duce caii lor... Dacă
vedeau nişte cai, gata: îi prindeau!
MC - Aceste cote presupuneau încheierea
unui contract cu statul?
IS - Ai atâtea oi... dai atâtea [cote]...
Trebuia să dai... Veneau ăştia de la primărie...
MC - În schimb, eraţi lăsat să vă faceţi
meseria...
IS - Da.
MC - Domnule Simion, în comparaţie cu
acest oierit din trecut, acum proprietarii de oi
din Poiana beneficiază de subvenţii pentru
munca lor?
IS - Eu nu mai am oi, de când s-a stricat
Colectivul... Dar mă mai mân cu ei; cică cheltuie
bani, nu ştiu ce... Deşi [autorităţile] le dau
subvenţii, nu-i obligă nimeni cu nimica... Le mai
spun la ăştia: „Băi, noi am ţinut oi, şi nu ne-au dat
[ajutoare]! Iar voi vă văitaţi acum că e rău?! (Noi
am ţinut oi şi-atuncea [în socialism], când mai
multe, când mai puţine, deşi ne luau cote, învoiau
lumea: lână, brânză, carne de oaie, cum se
spunea: „la atâtea oi...” Acuma, [oierii] aruncă
lâna, nu mai trebuie la nimeni... Era o avere [lâna,
în trecut]: aveai 1000 de kile de lână, spălată...
ridicai nişte căşi [case] cu banii de pe ea. Acuma,
o aruncă; o dau gratis numai să le tundă oile, că
oile trebuie tunse. Şi nu o iau nici gratis, ţiganii:
„Dom’le, nouă ne dai banii!”
MC - În aceste condiţii, oieritul de la
Poiana Sibiului va continua? Tineretul local
menţine tradiţia transhumanţei?
IS - Nu. Are „viitor” [în sensul] că s-au
stabilit mulţi [poienari] pe Banat: mai şi-au
cumpărat pământ, mai arendă, şi-au făcut căşi...
Aicea vor rămâne... case de vacanţă! Deja au
rămas, şi cu timpul va fi pustiu... Vor veni băieşii
ăştia de la Jina – „ţigani”, cum le spunem noi – şi
vor ocupa... Aicea, în comună, sunt 200 de căşi de
vânzare, şi nu le ia nimeni... Cel puţin 200!
MC - Deci puteţi spune că se depopulează
Poiana?
IS - Da! Deja s-a depopulat...

187
 ION ŞUFANĂ
(Poiana Sibiului, nr. 1166)
Marin Constantin - Domnule Şufană,
sunteţi un om cu experienţă în oierit...
Ion Şufana - Dragul meu, băiatul
meu e în Dobrogea, şi are şi el vreo 2000 de oi; îl
doare capul... „Tăticule, nu le mai ţin [oile]. Ţin o
mie [de oi, doar], mă doare că nu mai am cu
cine le face treburile... Cei pe care îl găseşti... toate
„panaramele”, le dai banii, stau o săptămână [la
oi] după ce le-ai dat banii, apoi se duc dracu’! Ce
să facă poliţia?! N-ai cum să-i iei de-acasă... ”
Ce se întâmplă: dând drumul [circulaţiei
internaţionale a forţei de muncă], or plecat, şi
nemaiavând natalitate [în ţară]... şi din cauza
asta. Înainte, la noi în sat, nu era casă să nu aibă
patru copii, în Ardeal, dom’le! Acuma... un copil,
doi... Tu, dacă n-ai copii... Şi-acuma a ieşit şi
„modelul” ăsta: de ce să-l mai ţin, îl dau să se
facă inginer...? Nu mai au [localnicii] moştenitori,
dom’le!
MC - Acum aveţi 87 de ani [născut în anul
1929]. Când aţi început munca de crescător
de oi?
IŞ - Dom’le, ca să fiu cert, am fost şase
copii la părinţi: trei băieţi şi trei fete. Taică-meu a
avut fermă de oi, au fost puţini în sat ca el, [în]
perioada până-n `40.... În `40, l-a luat pe front,
a vândut oile. Noi eram copii mici, eu aveam 11
ani; cu cine să le ţină?! L-a luat, nu l-a dus pe
front, a fost pe-aci... În fine, a fost „perioada”
[de încorporare] aproape, l-or lăsat la vatră.
Dacă le-a vândut, s-a dus la un negustor, Titi
Dragomirescu (unul care s-a ocupat cu
negustoria). Fiindcă nu erau, cum să spun eu,
legile care sunt acuma. Şi-atuncea erau legi să
plăteşti o dare, dar acuma... cum te vede că faci
ceva, gata: Fiscul se pune pe tine. Şi omul, pierde
curaj, nu mai face... Iar ăla [negustorul] ce-a
făcut: „Uite, măi, Şufi!” (El vindea miei; era
negustor de miei, bucureştean... Unul,
Dragomirescu, era renumit în Bucureşti)
„Cumpără 1000 de oi, tu; fă rost de oi, eu îţi
dau bani: 300 ale tale, 700 ale mele!” Au stat
[asociaţi] trei ani, au intrat discuţii între ei, iar
tata a rămas [aparte]. Şi negustorul a mai ţinut
oi. Iar taică-meu a ajuns de-a avut târlă de oi. A
fost iarna aia grea, în `47; [tatăl] le-a vândut de
frică: era fără bani (el a plecat cu 300 de oi de-
acolo, dar oile trebuiau hrănite), şi cheltuiei...
şase copii, acasă, se ţineau greu, dom’le...
MC - Aveaţi 11 ani: un mic ciobănaş... Ce
puteaţi face dumneavoastră pe atunci?
IŞ - Noi am fost şase copii. Dacă pe taică-
meu l-a luat pe front şi-a dat oile, pe urmă dacă l-
au lăsat la vatră şi a venit, o intrat la ăsta... Pe
mine, mama m-a dat la o mătuşă la Turda, la
prăvălie... Am învăţat bine la şcoală, şi [urma] să
fac şi liceul comercial (atuncea era [Liceul]
Teoretic „Mircea” şi [liceul] seral, să înveţi o
meserie; atâtea erau, nu atâtea prostii cum sunt
acuma...) Am făcut şase clase, şi m-au luat la oi în
`47, că a fost o iarnă grea (vara a fost în `46; ca
după război, nu s-a arat, nu s-a făcut astea
[culturile agricole]...) A dat o zăpadă, aşa, şi au
început să moară oile, nu numai lui [tatăl], [ci] la
toţi [cei] care erau în Insula Brăilei... Şi el [tatăl],
[de teamă] că-i moare oile, a vândut 400: o
greşeală a făcut! Avea ciobani buni şi avea oi, dar
îi era frică să nu rămână iară sărac. Când a auzit
biata mamă (aveam un unchi care era şef de ocol
la Turda), i-au dat lacrimile... S-a necăjit... M-au
dat la liceu, am făcut şase clase. M-au luat la oi.
Eram doi fraţi; fratele meu mai mic a terminat
liceul, facultatea...
Dar mulţumesc lui Dumnezeu: uite,
copilul meu are 1000... 2000 de oi, şi le vinde, nu
le mai ţine... Chiar aseară am vorbit: „Tăticule, ţin
[doar] 500-600, nu mai... Toţi golanii, toţi
prăpădiţii, le dai banii, fug... Nu le dai bani, pleacă
cu oile, le vând... Ce să le faci? Nu mai am de
ce...” Au ieşit... exportul ăsta de oameni, e
adevărat, câştigă: omu-i liber... De ce se duc acolo,
că nu e natalitate... Aşa concep eu. La noi,
românii, nu ştiu... ăia mai săraci, necăjiţi, să aibă
copii... Dumnezeu le rezolvă...
MC - Domnule Şufană, când aţi pornit
prima dată în transhumanţă?
188
IŞ - Dom’le am plecat la oi în `47, după
iarna aia grea. Taică-meu a vândut 400 [de oi], i-
au mai rămas 300. M-a luat şi pe mine. [Tatăl] a
fost [un oier] stabil. „Transhumanţă” nu se
[cheamă] pentru cei care sunt stabili, acolo;
transhumanţa o fac ţurcănarii, care au oile la
munte, şi pleacă iarna să le ierneze în Bărăgan
sau în Banat.
Restricţii au fost şi atuncea, cu drumurile
astea şi [cu] unde te duci cu ele [cu turmele].
Găseai o fermă, cum să mă exprim... trăiai prin
înţelegere, printr-o „atenţie”... Sau plăteai ceva la
IAS-uri: rămâneau „ciocani” [ştiuleţi de porumb],
pe câmp, şi rămâneai... umblai pe câmp, cu
transhumanţa asta. A fost economia ţării, şi
economia omului... Fiindcă adunau porumburile
tot mai târziu, rămâneau ciocani pe câmp, trebuia
un fermier (te lăsa el şi cu bani mai puţini; era şi
el mulţumit, că pleca, nu mai discuia
porumbiştea...)
Sau [oierii transhumanţi] se duceau în
Baltă, pe la Călăraşi, pe la Brăila, şi tăiau la salcie;
salcia se tăia de la Crăciun.
MC - Aşadar în 1947 aţi pornit cu oile
părintelui dumneavoastră, în Dobrogea...
IŞ - Nu, am trăit la Călăraşi. Eram la o
gazdă care avea un băiat a cărui familie, toată,
mergea la oi, la Călăraşi. Acolo am fost. Şi a vorbit
gazda noastră (care avea un [alt] băiat tot la
liceul comercial), zice: „Măi, de ce eşti prost, şi
stai la oi?!” „Nu pot să spun, că-n sat la mine,
stau bine...” Şi el [feciorul gazdei], un contabil a
ieşit. [...] Cum să spun: şi [la] „domnii” ăştia, mai
mult predomină o distracţie, cum să spun: nu pun
„osul” la treabă...
Pe când eu am tăiat şi salcie la oi,
iarna, în Baltă la Călăraşi, şi a fost foarte bună
salcia pentru oi (era criză de porumb, cum va fi
la vară... Mai stăm la televizor: sunt ploi foarte
mult, [însă] va fi o vară uscată, Cereale,
porumb... nu se fac.) Şi concluzia mea: nu
[trebuia a] exporta porumb, sau exportă
străinii ăştia, care au cumpărat sau închiriat
pământ la noi în ţară... Fiindcă, dom’le,
trebuie... „spânzuraţi”, ăi de sus! Dă-i utilaje,
ţăranului... Sunt şi oameni care muncesc; tot
românii muncesc la ăştia! Uite: eu am 10
hectare în Bărăgan, la Călăraşi, şi tot românul
munceşte: el e numai coordonator [nu şi
proprietar], tractorist, el e pe combină, pentru
ce, dom’le?! Nu putea în ţară [ca proprietarii
români să] se îmbogăţea[scă] şi la noi...? Aşa,
au dat pământurile, [şi] ne dau 900 de kile la
hectar...
MC - Atunci când aţi ajuns în Bărăgan, oile
dumneavoastră erau ţurcane?
IŞ - Nu, erau ţigăi. Taică-meu, acolo... vezi
matale [o fotografie], ăla e taică-meu, ăla [alt
personaj] e fratele lui, şi eu sunt aşa...
[Fotografia] Asta e făcută în `34: acolo e taică-
meu şi maică-mea, au avut trei cârduri de oi
(unul, sterpele, şi două de mânzări). A venit
primarul, şi a luat şi el... a făcut şi el o fotografie
[identică], acolo, în primărie. Au stat bine
[părinţii, ca oieri], domnule, dar în lumea asta e
şi urcuş, şi coborâş...
MC - Ţigăile erau oi adaptate climei de
câmpie...
IŞ - [Ţigăile] Trăiau în Regat. Ţurcana nu
trăieşte în Regat; trăieşte, dar fără randament...
MC - Este vreo diferenţă între aceste rase
de oi în calitatea brânzei?
IŞ - Nu, brânza tot aşa e: e în raport cu
iarba pe care o mănâncă... Asta e la brânză: dacă
[oaia] are iarbă grasă, brânza e grasă; dacă are
iarbă... mai seacă (vă daţi seama), iese lapte mai
puţin, şi brânza... mai seacă, fără unt în ea...
MC - Acolo, în zona Călăraşi...
IŞ - La [comuna C.A.] Rosetti!
MC - ... aţi stat permanent cu oile
dumneavoastră... Nu reveneaţi după iarnă cu
oile la Poiana...
IŞ - Nu, dragul meu, Oile rămâneau acolo,
noi (familia), veneam acasă. Eu, din `47, n-am
mai venit acasă, până-n armată. În armată, am
ajuns comandant de unitate, dom’le! E adevărat
că nu erau atâţia copii la şcoală; erau toţi ţăranii
[la muncile câmpului]... A venit comunismul, i-a
făcut pe toţi „domni”, ce i-a făcut... s-a dus
dracului economia ţării!
MC - Atunci când a venit comunismul,
dumneavoastră aţi fost afectat direct?
IŞ - Au venit cotele... Mulţi s-au lipsit de ele
[de oi], nu le-au mai ţinut... În special, în Regat n-
au mai ţinut oi. S-au pus cote mari; tu, dacă erai
mocan, de la munte... vedeai de ele, le [curăţai ]
de corneţi [plante], dar ei [crescătorii locali de
oi] le lăsau să se umple de corneţi, se duceau
acolo, la I.C.I.L. [Intreprinderea de
Comercializare şi Industraializare a Laptelui,
înainte de 1989], „Cine să le descorneţeze, mă?!”
MC - O dată ce achitaţi aceste cote, vă
puteaţi desfăşura nestingherit activitatea.
IŞ - Au fost oameni care... N-am mâncat
numai noi; am convenit cu dânşii, „Üite, măi, am
recoltat acolo: du-te şi mănâncă!” Mâncau şi ei
[lucrătorii instituţiilor agricole locale] o bucată
de brânză; sau le tăiai o oaie, fiindcă trebuiau să
189
facă de mâncare la salariaţi: nu era tehnica...
mecanică de acum... Şi veneau, „Taie şi nouă [o
oaie]... Paşte pe acolo, pe unde am recoltat
porumbul, au rămas boabe...” Că nu era nici...
cum să spun, tehnica asta de a recolta porumbul:
rămâneau boabe pe câmp, mai rămâneau
ştiuleţi... Şi omul era de înţeles. Pe urmă, îi dădeai
şi-o putină de brânză, să dea la muncitori, că...
[efortul] manual era atunci, înainte... Acuma, cu
tehnica asta, n-ai ce căuta, că nu rămâne o boabă
pe câmp! S-au schimbat lucrurile, dom’le!
MC - Probabil că atunci, aveaţi acolo, în
câmpie, loc de iernat permanent şi locuinţă...
IŞ - N-am avut... Aveam bordei în Baltă:
eram cu toţii, ne culcam acolo, dar eu dormeam
afară, lângă oi... În Baltă, nu erau lupi cum e
aicea, la munte; aicea, [ciobanii] trebuie să steie
[de veghe], când se sperie oile, sau se dau câinii
tare; dacă nu te scoli, ţi-au luat o oaie, sau două...
Sau [lupii] intră în cârd, se sperie oile şi trântesc
30 - 40 de oi... [Oieritul] e o meserie grea!
MC - Să înţeleg că nu aţi avut probleme
deosebite cu animalele sălbatice?
IŞ - Dragă, în Bărăgan nu sunt... Se
întâmplă în Bărăgan că vine o haită de lupi...
trecătoare, poate într-un an, o dată... Dar nu am
pomenit să am [pierderi de oi, din acest
motiv]... E drept că nici n-am lăsat băţul de lângă
ele; dorm foarte uşor... plecau oile, simţeam că
pleacă; că eram cu un cioban sau cu doi, îi lăsam
să doarmă: „Lasă, că mă duc eu cu ele!” Şi-aveam
câinii... am avut, dom’le: „meseriaşi”, cum se
spune... Să ştiţi de la mine: orice... dacă nu te
trage burta să faci treabă, nu faci... Uite, ţi-am
spus că copilul meu are 2000 de oi: îl doare
capul! [Ciobanul angajat] Vine, mănâncă bine,
doarme, îi dă banii – 1500 [lei] pe lună -,
băutură, şi [zice]: „Dă-mi nişte bani, să trimit
acasă! Dă-mi să-i trimit eu!” Îi dă banii, pleacă,
vine înapoi, mai... ciordeşte [?] ceva, şi se duce
dracu’! Du-te la poliţie: ce să-i facă?!
MC - Aţi spus că vă adăposteaţi în bordeie...
Cum vă încălzeaţi, în aceste condiţii?
IŞ - Ascultă, dragă: pe timp de iarnă,
făceam focul, afară. Vara, când venea familia
(mama, cu copiii, că am fost şase copii [fraţi şi
surori])... se culcau în bordei, acolo! Adevărat că
erau ţânţari; închideau, puneau plase, dădeau cu
spray-uri, dar dimineaţa era plin de boli... ţânţari...
MC - Acest bordei era o locuinţă săpată în
pământ?
IŞ - În pământ, era acoperită cu pământ...
Era cald. Dar de multe ori pe urmă, vara, aveam
poloage1... [cu] tifon, căsui ca să încapă două
persoane: erau patru pari, desupra, nylon, paralel
[extremităţile laterale] nylon, şi dormeam fără
grijă, că nu erau ţânţari!
Vara e cald, dom’le, în Bărăgan... Aveam
puse paie, pe dedesupt, ţol, aduceam din sat... Noi
am trăit omeneşte, dom’le... Aveam gazdă ce avea
şi el 20-30 de kile [cotă de brânză], luam noi
bani, îi dădeam brânză... Mai avea şi el rudă, ne
duceam, „Măi, uite... o căruţă de paie! Îţi
convine?” „Bine, mă Nelule, îţi dau două-trei!” Au
fost oameni... Să ştii de la mine: toţi sibienii,
indiferent că-s în Banat..., caută să trăiască într-o
armonie cu locatarii [localnicii] de acolo...
MC - Domnule Şufană, acolo, în zona
Călăraşilor, eraţi doar cu turma sau cârdul
familiei dumneavoastră, sau împreună şi cu alţi
oieri din Poiana?
IŞ - Mai erau unii, Vonica, [li] le spunea lor,
dar erau separaţi cu turma lor.
MC - Nu amestecaţi oile...
IŞ - Nu, nu... Fieştecare cu [turma
proprie].
MC - Dumneavoastră vi se spunea mocani;
veneaţi din Mărginimea Sibiului...
IŞ - Da, prin tradiţie...
MC - Eu ştiu că în sud-estul României (în
Călăraşi sau Dobrogea), sunt şi oieri aromâni,
machedoni...
IŞ - Sunt şi acuma, dracului... Li se spune
„machedoni”. Ei prea puţini mai au oi.
Machedonii ăştia au fost [în] Dobrogea, şi puţin
pe Călăraşi, Brăila; dar puţin sunt [în zonele
amintite]. Ăi mai mulţi sunt în [judeţul] Călăraşi.
Acuma... eu am umblat mult, dom’le...
După ce m-am făcut mare, [l-] am avut [pe]
frate-meu, care e mai mic cu doi ani; a făcut
facultatea. Am unul [frate] mai mic, care a rămas
la oi, fără să mai facă şcoală (a făcut casă la
copii...) Cu oile, acuma, ce mai sunt sibieni, în
Deltă. Şi mai e băiatul meu, care e la Rahmanu
[judeţul Tulcea]; mai e iară [în acelaşi sat], un
tilişcan şi un poienar.
1
Pológ, poloage, s. n. 1. (Pop.) Cantitate de iarbă
(sau de alte plante) cosită dintr-o singură mișcare
de coasă; mănunchi de fân sau de grâu secerat
(care urmează să fie adunat sau legat în snopi). ◊
Expr. (Adverbial) A sta (sau a zăcea, a cădea) polog
= a sta (sau a zăcea, a cădea) grămadă. 2. (Reg.)
Întoarcere sau împrăștiere a fânului cosit (pentru a
se usca). 3. (Reg.) Iarbă bună de cosit. – Din bg., sb.
polog (dexonline.ro).
190
MC - Dar acei machedoni... puteaţi
conlucra cu ei, sau vă erau rivali...?
IŞ - Nu, dragă, n-aveam treabă... Nu ne-am
certat cu nimeni. Noi [oierii sibieni] am fost
domni. Şi să ştii de la mine că erau Ocolurile
Silvice; ştiau că noi nu dăm drumul la oi prin
plantaţie, să stricăm. Dacă era salcie mare, ce
erau să strice [oile]?! N-aveai ce strica. Şi eu am
tăiat vreo trei ani salcie la oi, cu ciobanii, acolo,
dar alţii... lacomi, sau nu-s de meserie, pleacă oile
fără ei, strică recolta, sau strică puieţii prin
pădure... şi nu-i admit. Dar tu, dacă ai trăit pe-
acolo, şi te ştiu că eşti om serios, te lăsau să paşti.
MC - Domnule Şufană, aţi trăit astfel o
viaţă de familie, la stână... Aţi fost cumva şi
baci?
IŞ - Toate le-am făcut! Şi baci, şi urdă fiartă,
[pe] toate le-am făcut! Fiindcă nu poţi să fii şef
sau „patron” de târlă, dacă nu-i ştii pe-ăia de jos...
MC - Care erau specialităţile de brânză pe
care dumneavoastră le fabricaţi?
IŞ - Dom’le, ce se întâmplă: se făceau în jur
de 6-7 kile de brânză pe oaie. Dacă era o vară
bună, fără ploi multe, şi înţărcai [mieii] din
primăvară, făceai şi opt kile. Dar cum au fost
ani... Ginerele meu are şi el 2000 de oi (e în
Banat, pe la Cernei, pe-acolo), a făcut patru kile
de brânză [pe oaie], anul trecut; o vară uscată...
MC - Deci producţia poate să scadă, de la
un an la altul...
IŞ - Sigur că da. Dacă nu te-ajută timpul,
poţi să ai tu... mama ciobanului!
MC - Această brânză este telemea?
IŞ - Numai telemea. Acuma, [cu] tehnica
asta la nivelul ăsta... mare, a ieşit o... cum să mă
exprim: au ieşit nişte răcitoare. Unul are poate
numai 500 de mânzări [oi cu lapte], altul are
poate 800... Şi ca să nu mai închege seara la ele,
să facă un căşuleţ - jumate, îl face mai bine
dimineaţa, mai mare, şi nu mai pierde noaptea
lângă el. Că el, caşul, vine... de trei ori să-l tai, ca
să [se] scurgă zerul din el, pe urmă să-l
împachetezi... Te scoli, te uiţi... greutatea care a
fost pe el n-a fost strânsă bine, rămâne într-o
parte; o parte rămâne mai groasă, şi nu se
încadrează la putină... Şi zic aşa: şi un nepot, şi un
cumnat şi-au cumpărat de-astea [răcitoare]: bagă
laptele la răcit, şi n-au treabă până dimineaţa.
MC - Cât despre urdă sau brânza de
burduf?
IŞ - Nu, brânză de burduf... Pentru noi
[doar] am făcut. Urda e foarte simplu [de
produs]: se strânge zerul de la telemea sau de la
brânza de burduf, şi când ajungi să să umple
cazanul (în raport după oile [pe] care le ai), îl pui
şi fierbi... Dar dacă e criză de lemne, cum am
avut eu în Bărăgan, nu se făcea; mai bine ţineai
nişte porci, dădeai [zerul] la porci, le dădeai
porumb mai puţin şi tot acolo ieşeai.
MC - Era vorba de un cheag cumpărat,
sau...?
IŞ - De la miel. Erau miei de se întâmpla de
mai picau, sau trăiau zece zile şi nu mâncau
iarbă... îl luai cu „chişca”2 lui (că era „brânză”
acolo, adunată...), îl băgai în nişte apă şi-l puneai
la soare, fermenta şi cu ăla dădeai... Pe urmă, au
ieşit [în comerţ] prafurile astea... cheagul, erau
foarte scumpe... Noi am fost oameni... „maleabili”,
cum s-ar spune, înţelegi: cu cheagurile astea, sau
[cei care] îs mai economi, fac [încheagă] cu
miel...
MC - Lâna oilor ţigăi ce le păşteaţi, era şi
ea importantă pentru dumneavoastră?
IŞ - Da, era căutată. În special, când au fost
comuniştii, se aduna toată. Cotele de la oi... O
tundeai [oaia], şi toată ţi-o luau [achizitorii de
lână]. Acuma, [preţul de achiziţie]... batjocură!
MC - Cotele de produse – şi cele
referitoare la lână – erau stabilite prin
contract cu statul?
IŞ - Nu, dragă, te obliga statul să dai! Câte
oi [deţinute de proprietari, în raport cu care]:
atâtea dai la cotract, atâţia miei, şi patru kile de
brânză [pe cap de oaie]... Nu uit cât voi trăi: era
11 lei [kilogramul]. Dom’le, au fost şi timpuri
bune, dar nu se băgau aşa... Toţi au fost oameni,
dar nu se pronunţau... nu veneau să ţi le numere...
Veneau, „Ţi le numărăm...” Depindea de Sfat
[Primărie]. Cu Sfatul... erau şi ei mulţumiţi, că-şi
făceau planul cu noi (noi nu eram intraţi în
recensamântul la oi); le număram, dar noi
aparţineam de Poiana Sibiului. Era Sfat, dom’le,
aveau şi ei nevoie: aveau musafiri, trebuia să le
pună o bucată de brânză... Oamenii se descurcau,
dom’le... Dar să ştiţi de la mine: e păcat de ţara
asta... Pleacă toţi afară din ţară, şi nu ai cu cine
mai face oi[erit]... Şi s-au „boierit” toţi: le dau
ajutoare sociale la toate „panaramele”, ce se pot
duce la oi să muncească (mâncarea e asigurată),
dar... „Ce, mă duc eu la oi?!”
... Ce se întâmplă, dragă: să-ţi dau un alt
exemplu... Porumbul se vinde cu 10 lei / feldera3...
2
Chíșcă chiște, s. f. (Reg.) Caltaboș făcut din
stomacul sau din intestinele porcului, umplute cu
carne tocată și cu păsat. ♦ (Adverbial) Plin, îndesat
până la refuz. – Din ucr. kyška. (dexonline.ro)
3
Férdelă, ferdele, s. f. (Reg.) Măsură de capacitate
pentru cereale, egală cu circa 20 de litri; p. ext.
191
declară [Fiscului], ce să câştige [proprietarul
agricol], domnule? Înainte, era export de brânză,
I.C.I.L.-ul o exporta... Toate s-au dereglat.... Cât o
fost şi Ceauşescu, o vindea [producţia de
brânză]... dracu’ ştie ce făcea, [...] pieţe... Eu
vindeam brânză la Piaţa Naţiunii, când mă
duceam, negustorul ăsta, Titi Dragomirescu, îmi
rezerva acolo; vindeam câte patru butoaie [cu
brânză] într-o zi!
MC - Nu am înţeles exact dacă mergeaţi
cu oile la distanţe mari, peste munţi şi câmpii...
IŞ - Eu nu m-am dus aşa. Numai ţurcănarii
s-au dus [în transhumanţă]. Taică-meu a fost cu
oile la Azuga; fotografia asta e luată de la Azuga:
acela cu haină neagră pe dânsul, tata i-o
cumpărat 600 de oi, [însă] s-o lăsat de oi, fiindcă
nevastă-sa era mai... a fost meseriaşă, şi atunci
avea puţine staule de oi. [Personajul deschis] şi-a
deschis o cârciumă în Azuga; a mers foarte bine, a
avut doi băieţi şi două fete...
[...] Şi eu am avut maşină de tuns, după
ce mi-am dat oile; am cumpărat-o de la unul, care
s-a îmbolnăvit şi a vândut-o... Am un băiat care a
făcut facultatea, şi e în Sibiu; a fost coleg cu
Carabulea, director de la Cisnădie. A venit în vizită
pe la noi, şi-o văzut [maşina de tuns oile]: „Ce
stai tu cu asta, stai că-ţi dau eu una, mare, mă!”
Nu o costat nici mult... Am avut noroc, că am
ţinut-o, şi când am văzut că nu mai umblă lumea
cu lână... i-am dat-o [lâna], unuia, să facă
covoare, tot la Cisnădie. Ăla, săracu’ a dat... a
făcut pături din astea... în prostie, a băgat
[distribuit] prin Moldova, prin Brăila... numai să-
şi scoată banii; şi a murit de supărare, păcat de
el!...
MC - Atunci când tatăl dumneavoastră a
cumpărat oile de la Azuga, a mers apoi în
câmpie, pe jos?
IŞ - Nu, dragă, de la Azuga i le-a luat... El
era la Azuga; nu erau atâtea sate... Nu erau
atâtea sate, nu era atâta lume umblată... Şi
puneau [cele necesare] pe măgar, şi pleca cu ele
[cu oile] în Bărăgan, la iernat. Pleca de la Azuga...
ce, erau atâtea maşini, nebunii...? Acuma, şi să
vrei, nu poţi mere pe şosea. Atuncea, câte erau...
patru-cinci maşini, dom’le! Pe jos se ducea, pe jos
venea: fătau oile şi venea cu mieii... Acuma e
nebunie... Mai ales de când au venit comuniştii, s-
au înmulţit maşinile, şi nimeni nu mai pleacă pe
conținutul acestei măsuri. [Var.: félderă s. f.] – Din
săs. Fyrdel (dexonline.ro)
jos. Uite, cât e comuna noastră... nu mai sunt
[oieri transhumanţi] în Bărăgan; mai sunt unii-n
Deltă, sibieni (băiatul meu, şi încă doi inşi, care-s a
Rahmanu, judeţul Tulcea), şi restul [localnicilor
poienari], toţi îs în Banat. (În Banat, e clima mai
dulce, nu-s viscole; în Bărăgan îs viscole de-astea...)
MC - În cazul acestor deplasări cu turmele,
se întâmpla ca una sau mai multe din oile
dumneavoastră să se îmbolnăvească, să sufere
de vreo molimă?
IŞ - Nu erau atâtea boli, dom’le... Eu am
fost la oi, acolo [în Bărăgan], şi nu erau atâtea
boli. E adevărat, se făcea de cârceag4, primăvara
le făceam injectat. Dar nici nu mureau atâtea oi,
dom’le, nu erau atâtea boli ce sunt acuma... Te
rog să mă crezi că atâta te obligă [autorităţile]
să le faci injecţii, dar... vine ordinul să-ţi facă
doctorul, el trebuie să facă [administreze
tratamentul]....
MC - Ştiaţi cumva şi leacuri din bătrâni, spre
a vă pune oile bolnave pe picioare?
IŞ - De cârceag, era boala cea mai deasă...
Injecţii de cârceag: aveai fiole, aveai seringă, îi
făceai o seringă de-aia la oaie, şi scăpa! (Dacă o
vedeai atuncea... în clipă [imediat], maxim a doua
zi; dacă treceau trei zile peste ea, nu mai...)
MC - Domnule Şufană, aţi mers la oi doar
cu părintele şi fraţii...
IŞ - De când m-am dus la oi, numai eu cu
taică-meu... Pe urmă a venit şi frate-meu, ăsta mai
mic...
MC - Cum izbuteaţi, atunci, să vă
identificaţi oile proprii, spre a nu le confunda?
IŞ - Păi le cunoşti, măi române! Te uiţi un
om, te uiţi la ele, dacă-l ştii pe taică-său... „Uite,
mă, [oaia] asta e a lui ăla!” Aşa se cunoaşte oaia.
Aveai la ureche, [în]semnate, sigur că da.
Fiindcă poate te întâlneai, şi rămânea o oaie... sau
se „rupeau” oile, [le] amestecai cu careva... Aşa,
dacă le aveai însemnate la ureche, nu... Dar ca să
cunoşti oile [pe] care le ai tu... erau şi [din cele
pe] care nu le cunoşteai. „Uite, mă, asta e oaia
mea!” Asta... o cheamă „meserie”, domnule! Eu
am 87 de ani, şi acuma de şapte ani sunt pe-
acasă. E copilul acolo [cu oile], „Măi, copile, ţine
[doar] o mie de oi şi stai liniştit!” „Tăticule, eu le
vând pe toate, nu mai...” „Ce faci, măi, dacă le
4
Cârceág n., pl. inuz. urĭ (vsl. hrŭčĭgŭ. Bărb. Ind.
246. V. horcăĭ). O boală a oilor (și altor vite)
cauzată de un parazit microscopic (piroplasma) care
atacă globulele roșiĭ ale sîngeluĭ și care se transmite
pin împunsăturile căpușilor. Se vindecă prin
injecțiunĭ. (dexonline.ro)
192
vinzi?! Banii se cheltuiesc, îmbătrâneşti şi rămâi
sărac...!”
MC - La stână fiind, acolo, în zona
Călăraşilor, cum vă pregăteaţi masa? Aveaţi
anumite „bucate” specifice vieţii de oier?
IŞ - Ce să facem...? [Înainte de 1990] Se
dădea pâine pe cartelă; rar când puteai... mai
dădeai câte-o bucată de brânză la ăla... Era pâine
pe cote. Ce făceam: mămăligă, cu o bucată de
brânză, jintiţă... O fasole făceai... Mai aduceai şi
două-trei verze. Când se întâmpla, mai mureau
[oile]. Asta era mâncarea, dom’le! A fost greu,
dar a trecut...
MC - Domnule Şufană, în cursul activităţii
dumneavoastră de oier, aveaţi timp şi de
biserică?
IŞ - Nu m-am prea dus! Când am fost aici,
acasă, mă duc, dar de multe ori, dacă vezi şi
„minunile” astea, parcă te... De multe ori... şi
bătrâneţea te scârbeşte, de undeva... Prea mare
lăcomie şi [la] preoţii ăştia: numai bani, bani să
dea omul!
MC - Iar în situaţiile în care, de
sărbătoarea Învierii Domnului, eraţi cu oile...?
IŞ - Ne duceam, unul, în sat, şi aduceam
paşte de la biserică; o cană ne luam, şi toţi
[primeam] paşte.
MC - Aţi luat parte cumva la sărbători ale
ciobanilor, precum nedeile?
IŞ - Nu prea m-am dus... Sunt unii care s-au
dus... cum să spun, au plecat cu o bază materială
mai... bine, dar eu am plecat pe 15 oi pe an,
cioban la oi... Şi-a trebuit să „strâng din piele”, ca
să m-ajung... M-a ajutat Domnezeu, am [ceea]
ce-mi trebuie, băiatul (cum ţi-am spus), n-a fost ca
mine, să plece pe 15 oi, şi m-am ajuns... Am [şi]
băiatul care e-n Sibiu, e inginer; are un magazin,
şi se zbate... A cumpărat nişte pământ, [şi vreo]
cinci-şase vaci, găini... „Băi, ce-ţi trebuie ţie, lucrul
ăsta?!” Microbul...!
MC - Domnule Şufană, fiind atâtea vreme
la oi, simţeaţi nevoia – dumneavoastră sau
tovarăşii de muncă – să cântaţi, din gură sau la
fluier?
IŞ - Am avut un cioban care cânta cu
fluierul, din Vaideeni. Şi taică-meu cânta bine... A
venit de pe front, cât a fost cu târla, mai venea
câte-un bătrân, aşa: cânta câte-o „jienească”... S-a
dus...
MC - În comparaţie cu această viaţă
pastorală din trecut, care „s-a dus”, mai putem
vorbi acum de continuarea tradiţiilor oieritului
la Poiana?
IŞ - Transhumanţa, dragul meu, nu mai e: s-
a terminat, în toată ţara... Că mere unul în judeţul
ăla, şi are relaţii acolo, dar... s-a terminat să mai
puie pe măgar! Asta e legea! S-au stabilit toţi pe
unde sunt [plecaţi cu oile], şi în Banat, şi în
Bărăgan, şi în Dobrogea, [cei] care sunt în Deltă...
[Altminteri] s-a terminat cu transhumanţa; nu
mai ai cu cine te duce, dom’le... Pe drum [cu
oile], poate dai de belea, o maşină... Tu ai plecat
[cu turma] acolo, ai lăsat ciobanul lângă oi... „Bă,
nu vinzi o oaie?” „Cât îmi dai...?” „Ia 300 [de
lei]” „Dă banii!” A întins-o şi el [ciobanul
angajat], te-a lăsat cu ele, baltă!
MC - Este mai greu astăzi cu oile, poate şi
din pricina proprietarilor de pământuri sau de
păduri...
IŞ - Uite, dragă, ce e: [este dificil] cu mâna
de lucru, în primul rând. În al doilea rând, nu se
mai vând produsele. Ce se întâmplă, dragă: lâna
[ca preţ] e o batjocură! Ţurcana nu se mai ia;
doar ţigaia. Cu trei lei / kilu’ [de lână], dom’le?!
Tu plăteşti cinci lei de tuns, şi o dai cu... trei kile,
de oaie... Brânza tot mai... pişcă. Mieii: opt lei pe
kilu’ de carne de miel?! Nu mai e, dom’le, [ceea]
ce-a fost înainte... Parcă lumea... Nu pot să-mi dau
seama!
MC - Dar nu există o asociaţie a oierilor
din Poiana, prin care aceştia să se ajute
reciproc, să-şi promoveze interesele...?
IŞ - Ce interese?
MC - De exemplu, cele legate de
obţinerea subvenţiilor pentru crescătorii de
o...
IŞ - Au încercat odată, unii să facă, şi
n-au făcut nimic! Uite, dom’le, şi-acuma... A fost
perioada cu comuniştii, cum a fost, dar [în
prezent] nu-i niciun pic de ajutor, dom’le... Se duc
[oierii] la Bucureşti [să protesteze]. Uite: ginere-
meu, are şi el o groază de oi, [şi trebuia ca]
impozite, de două ori să le plătească... E „distrus”
şi el... „Le vând, dar ce mă fac?!” (Are şi el doi
copii...) „De ce să mă iau? Să plec afară?!”
Fiindcă, dragul meu, la noi în ţară, nu ştiu:
industria noastră, cred că... se duce dracu’, şi asta!
Produsul [oierilor] a ajuns la o...
saturaţie! Înainte, se căutau pieile; [oierii] au
terminat pieile, cum iau pielea de pe miel, cum o
aruncă... Şi înainte, era lumea dezbrăcată...
Acuma, s-a ajuns! Şi nu mai e natalitate, dom’le!
MC - Ca atare, mai există un viitor pentru
tinerii poienari interesaţi în oierit?
IŞ - Nu prea se vede, din lipsă de mână de
lucru. Fiindcă, să asculţi matale de la mine: înainte
nu erau ţigani la oi! (Când era până-n război, şi
193
după război). Erau [români] argeşeni şi
câmpulungeni, ciobani la oameni. Erau lucrurile...
mai sărace. Ardelenii erau în special [mai
înstăriţi]; şi la ei au fost Vaideenii, târlaşi de oi,
dar cei mai târlaşi, au fost poienarii şi tilişcanii,
uneori. Acuma, au văzut şi satele din jurul Sibiului,
că se mere mai bine cu ele, şi pot ţine acolo, 100-
200 de oi... Dar, ca să ţii 400, 500, sau 1000 de
oi, pe lângă sat trebuie să ai islaz... Iarna, de ce le
duceau în Bărăgan: n-aveau mijloace, toamna, să
recolteze... Recoltau prumbul, manual, dar ca să
taie ciocanii... îi lăsau dracu’ pe câmp! Te învoiai
acolo, şi tremurai până te găseau... dracii, acolo,
pe câmp, cu oile. A fost greu, dom’le: uite, am
piciorul degerat, degetele la picior: de pe
Bărăgan...
Dom’le, şi copiii mei... au destule oi, şi nu
au cu cine le păzi...

194
 ION VONICA
(Poiana Sibiului, nr. 485)
Marin Constantin - Domnule Vonica,
care este numele dumneavoastră complet?
Ion Vonica - Mă numesc Ion
Vonica Măliţeanu. Numele meu a fost „Maliţiu”.
La 18 ani [născut în anul 1936], am fost înfiat pe
numele bunicului... din bătrâni, să nu fac armata!
Şi m-am transformat în „Vonica”, după numele
mamei!
MC - Aş dori să ştiu când aţi început prima
dată ocupaţia de oier...
IV - Cam prin `40-`41, ţin eu minte... Eram
la Turcoaia, lângă Carcaliu (judeţul Tulcea).
Părinţii mei au plecat cu oile în Basarabia; de
atuncea ţin minte... Eu am fost în Barasabia, cu
oile.
MC - Ce vârstă aveaţi pe atunci?
IV - Păi, vreo 5 – 6 ani... Ştiu unde era
strunga noastră, unde era a lui bunicu’. Bunicu’ a
mers [în Barasabia] cu carul cu boi, cu vreo 10-
15 vaci, cu vreo 1000 de oi... După aia, a venit
războiul, [cu] ruşii înapoi... Eu zic că într-o iarnă
am fost, în comuna Berezina, judeţul Cetatea
Albă.
Atuncea, erau plecaţi saşii, şi-au rămas
câmpurile pustii, porumbul necules... Vara, ştiu că
am fost pe dealuri (nu ştiu anul, exact; oricum,
când erau ruşii duşi încolo...), am cules struguri de
pe vii, care erau părăsite... Noi, copii, am intrat în
case săseşti, de unde plecaseră saşii, şi-am stat o
vară. Mai veneam la şcoală, la Poiana Sibiului, de-
acolo, din Berezina... După aia, a venit războiul
înapoi, şi [ruşii] ne-au fugărit în Ţară...
Noi, copiii, am plecat acasă. În `45, nu
ne-am mai dus la Brăila, la oi; în Basarabia, nu
mai era [posibil]... A născut maică-mea un frate,
şi-n `46, ne-am dus iar înapoi la Brăila, aşa, la oi,
acolo... (Am vrut să spun: când s-a însurat taică-
meu, în `34, el a avut oi ţurcane, aicea, tot în
transhumanţă, şi bunicul meu le-a avut în
Dobrogea, în `49). Era atuncea, pe timpul ăla,
cârceag1. (A fost în Mangalia, a avut o căsuţă
cumpărată, provizoriu). Şi i-au murit – din 1500
de oi – i-au murit de cârceag, cam 60%... Era
1
Cîrceág n., pl. inuz. urĭ (vsl. hrŭčĭgŭ. Bărb. Ind.
246. V. horcăĭ). O boală a oilor (și altor vite)
cauzată de un parazit microscopic (piroplasma) care
atacă globulele roșiĭ ale sîngeluĭ și care se transmite
prin împunsăturile căpușilor. Se vindecă prin
injecțiunĭ. (dexonline.ro)
„
cârceag”, aşa se spunea... [Bunicul] Era în Bălţile
Brăilei; a venit prima dată la Carcaliu, în judeţul
Tulcea; după aia a trecut Dunărea, în partea
Brăilei (unde e Insula Mare a Brăilei, acuma). Nu
a mers niciodată în transhumanţă de la Brăila la
Poiana, dar a mers pe-acolo în transhumanţă, de
la Brăila la Călăraşi; au fătat acolo oile, odată, în
Pasul Borcea (între Borcea şi Dunărea Mare). De-
acolo, am venit prin transhumanţă la poligon la
Galaţi; asta a fost în `58, când plecau ruşii...
Iarna, rămâneau oile acolo, toate oile, cu taică-
meu şi ciobanii ce-aveau; noi, copiii, veneam la
şcoală, la Poiana. Eram cinci copii [fraţi].
Primăvara, mama îşi lua cloşca cu puii, cu copii, cu
desagi... coboram la gară, la Sibiu, şi stăteam
până toamna, prin părţile Brăilei, prin împrejur
pe-acolo...
MC - Deci aveaţi cinci-şase ani, când aţi
mers prima dată cu oile...
IV - La oi, vara... Am fost bolnav; eu aveam
vreo patru anişori, prin `40... Ţin minte, că râdeau
după aia, unchieşii [?] ăştia... „Ce-ai, Nelule?!”
(Eram bolnav de friguri... Erau friguri, pe timpul
ăla.) „Ce să am... Am friguri...” („Friguri” îi spunea
la boală, atunci). Şi-apoi, noi am fost [cu oile]
prin împrejurul Brăilei, pe câmpuri pe-acolo; nu
aveam nici saivan, nicio palmă de pământ... Nu
aveam nimic! Prin bălţi, tăiam salcie la oi, atuncea.
Ţin minte că-n `52, când s-au schimbat
banii, am fost la Buzău, la varză... Ne-am dus în
transhumanţă de la Brăila la Buzău, pe-acolo, pe
unde se vinde varză. După aia, am fost [din nou]
prin părţile Brăilei.
MC - Domiciliul dumneavoastră a fost, în
toţi acei ani, la Poiana...
IV - Da.
MC - Prin locurile pe unde mergeaţi cu
oile, aveaţi o locuinţă?
IV - Nu, făceam un bordei, vara, din stuf,
din papură... Şi dacă era problemă, nu mai era
iarbă, era secetă (nu prea mai erau păşuni, pe
195
timpuri...); atunci, ne duceam şi de cinci-şase ori...
stricam bordeiul, şi ne mutam la 50 de kilometri,
la 60; nu erau munţi, pe-acolo... Dar când era
secetă pe la Brăila, pe păşuni, ne duceam [cu
oile], pe toamnă, când se trăgea apa din Balta
Brăilei. Dar noi, tot timpul, am ţinut oile pe lângă
Brăila, până-n Călăraşi, până-n Galaţi, pe poligon,
şi până la Padina, în judeţul Tulcea.
Acolo [în Padina] ne-am dus în `79,
primăvara, [când] s-a încheiat Balta Brăilei de
îndiguit, de desţelenit, au pus-o în producţie... Iar
noi, pe 1 mai, am urcat oile în vapoare, şi ne-am
dus la Padina, în judeţul Tulcea (în Deltă). Acolo
am mai stat încă... până-n `85; s-a defrişat şi-
acolo, au fost canale, ecluze prin care scoteau stuf
pentru Chiscani (la Brăila); pe urmă s-a predat
[terenul] pentru agricultură, s-au defrişat canale...
Ne-au scos şi de acolo. Noi, în `85, le-am vândut
[oile] toamna... Am venit la Poiana cu totul, fără
oi, numai cu banii... Am făcut [achiziţionat] nişte
maşini de tors lână... De-atuncea, am mai adus
nişte berbecuţi de rasă, că-i aveam cu Direcţia
Agricolă „pentru rasă”... Îi ţineam în fiecare an
pentru rasă, şi-i vindeam... Venea un Centru de
selecţie, de la Bucureşti, îi selecta, şi-i vindeam [...]
cât era lâna, şi centrul respectiv îi repartiza la...
Au dat berbecuţi de selecţie la Reghin, unde era
un centru de berbeci, la Braşov... În toamna lui
`86, am dat ultimii berbecuţi de selecţie, şi de-
atuncea n-am mai avut oi; m-am oprit acasă...
Sunt pesnionar.
MC - Domnule Vonica, în ce moment al
anului porneaţi cu oile în transhumanţă?
IV - Noi stam în jurul Brăilei. Primăvara, pe
la 1 mai, ne opream din transhumanţă pe o
păşune, unde ne dădea Direcţia Agricolă. Şi
stăteam până-n octombrie, când pundeam pe
măgari, iar... În octombrie, stricam „şandramaua”
de stuf, cu un obor acolo, în care le mulgeam şi
plecam pe câmp: prin bălţile mari ale Brăilei, am
tăiat (prin `49-`50)... le-am scos [oile, din iarnă]
numai cu salcie (tăiam de la doi metri coroana
salciei, şi mâncau ele, mugurul...) O parte din
poienari, am fost acolo: de la Giurgiu, de la
Borcea, până-n Bălţile Brăilei... Am fost numai
poienari, să luăm salcie; nu eram opriţi, aşa (erai
numai obligat să tai de la doi metri, [ca atunci]
când vine apa şi inundă, să nu acopere, [şi] să nu
mai dea lăstarul).
Ăştia de la Poiana, plecau [în
transhumanţă]... coborau (şi eu am fost, copil
[fiind] la nişte unchi, atuncea, în `45)... Coborau
aşa, la 20 septembrie, la Târgul Poienii, de la
munte, cu porci, cu vaca, acasă, aici, la Poiana...
Iar oile plecau pe-aci, la vale, şi ajungeau până la
Timişoara, Cluj, Harghita... [în] toate [direcţiile]...
Unii plecau spre Tulcea, la mare, unii plecau spre
Banat... Dar noi am avut oi ţigăi, am fost numai la
şes, numai... [către] Brăila, Basarabia (doi ani), şi
până-n fundul Deltei, Galaţi... Malina, poligoane...
Pe la Călăraşi şi la Borcea, până la Buzău...
De la 12 ani până la 19, eu nu am
dormit sub acoperiş, dacă mă credeţi...! Nu ştiu
când a fost o zăpadă mare... Uite, şi-acuma am
urechea asta, e tare, aicea... Ne-au scos de la o
şiră de paie, de-acolo, unde eram, la Zagna
Vădeni – între Galaţi şi Brăila – ne-a luat oile,
viforul, şi noroc că am ajuns, oile erau ajunse într-
un sat, şi sub vânt, trei inşi ne pierdeam de vifor,
abia am ajuns; dacă [pe] unul ne lua frigul, acolo
muream, nu mai aveam cum [scăpa]! Trei... nu ne
vedeam, aşa era de vifor, „Băi, unde eşti...?” Aşa
ne vântura, eram cu cojocul... Şi-am ajuns în oraş...
Taică-meu a venit să ne aducă pâine, acolo între
Zagna şi Vădeni, şi nu a mai ajuns la gară, la tren,
înapoi; era cu opincile şi i-au degerat degetele...
[Cu] varză acră s-a tratat! (A fost în `56, o
zăpadă, nu mai ţin minte chiar aşa...)
MC - Am auzit că în 1954 a fost o iarnă
grea în Bucureşti...
IV - Cred că atuncea, da. Am mers în Balta
Brăilei, că nu era îndiguită; am trecut Dunărea pe
gheaţă, şi-am mers pe gheaţă până la gura
Siretului... Dunărea era scăzută, îngheţată;
treceau maşini; şi am trecut la Ghecet, prin
dreptul Ghecetului, de pe gheaţă, şi am luat-o pe
partea stângă, cu oile, până la Gura Siretului, şi
acolo am intrat la nişte şire de paie (de la un
GOSTAT, am cumpărat nişte şiri de paie, că a dat
zăpada aia mare...)
Eu, prin clasa a V-a, la 12 ani [şi]
juma[ta]te, în martie, m-a luat taică-meu şi m-a
dus la oi, în Balta Brăilei, şi-am fost buni-duşi... N-
am mai venit până la recrutare. (În `49,
primăvara, am plecat (în martie), şi la Poiana,
acasă, am mai venit la recrutare, la 19 ani). Şapte
ani, nu am văzut Poiana; mi se păreau nişte străzi
înguste, cu bolovani, cu bălegi de vaci... Şi am
recrutat aici. De-atuncea, veneam de sărbători, o
săptămână.
Restul [ca mod de viaţă]... pe măgari...
Nu vă spun din auzite; astea, eu [le] am trăit!
MC - Este vorba de o „ucenicie” pastorală,
alături de părinţii dumneavoastră...
IV - Da, taică-meu. Şi eu, ca băiat, mai
aveam încă un cioban. Taică-meu nu prea stătea
pe lângă oi (mai acasă, mai venea, mai pleca...)
Când era cazul de fătat, mai venea şi el; toţi,
196
acolo (trebuiau oameni mai mulţi). [...] În fine,
când stricam „şandramaua” în octombrie, când nu
le mai mulgeam, puneam [bagajele] pe măgari, şi
plecam pe câmpuri...
Cum zic, de la Brăila la Călăraşi...
Treceam [Dunărea], le fătam acolo. Vara, plecam
spre Brăila; stăteam cinci-şase luni (din martie
până-n octombrie) într-un bordei, sau pe la
dedesuptul sălciei... făceam o căşerie acolo, din
papură şi din stuf. Iar toamna, stricam
„şmecheria” şi plecam, iarna, pe măgar... Pe
câmpuri.
MC - Măgarii erau animalele
dumneavoastră de tracţiune...
IV - Nu aveam căruţă. Aveam şei, numai, şi
aveam desagii acolo; aveam doi măgari, şi pe unul
aveam alimente (circa 10-12 kilograme de mălai,
într-un săculeţ; într-un [alt] săculeţ, aveam iară
brânză...) Tăiam câte-o oaie, o făceam „sloi” şi o
puneam iar acolo... Aveam două ceaune, unul
mare şi unul mic. De obicei, eu avem şi câte-o
furculiţă; înainte, mâncam cu mâna, aşa... Acolo
[la locul de iernat] găseam nişte vreascuri, aşa,
de ciocani... Când nu găseam o plantaţie, să
rupem nişte uscături... cu resturi de vegetaţie,
făceam o mămăligă... Găseam câte-o furtună pe
câmp, înnădeam, că aveam aţă cu care legam pe
măgari, crăcănile (aveam trei crăcăni făcute din
lemn, legate lângă ceaunele), înnădeam de
spatele de la măgar, şi la cinci-şase... opt metri, pe
câmp, găseam o fântână, scoteam cu ceaunul,
apă, făceam mămăligă... şi poate nu era scoasă
apă, ani de zile, de acolo...! Şi plecam mai
departe.
MC - Toate acestea se petreceau în anii
copilăriei dumneavoastră.
IV - De la 12 ani, până la recrutare, şi după
aia [armată], iară... Nu am venit deloc acasă; am
stat numai pe câmpuri, şapte ani. Dar la 28 de
ani, m-am căsătorit, deja, şi aveam alte... Nu mai
mergeam noi [cu oile] chiar noaptea; eram mai
un fel de... şef de turmă, aşa... Însă transhumanţă
am făcut până-n toamna lui `85, când am avut
oile la Piatra Neamţ, la o gospodărie de partid;
am vândut [atunci] cam 1500 de oi...
MC - Era turma familiei dumneavoastră.
IV - Da, taică-meu şi... dar tăică-meu se
retrăsese, eram numai eu cu un frate. Când le-am
vândut la Gospodăria de partid, a venit un delegat
de-acolo, le-a văzut, am făcut preţul, am mers la
Direcţia Agricolă din Piatra Neamţ... Nu le mai
puteam ţine, că la Padina, acolo în Deltă,
[terenul] s-a dat agriculturii... nu mai era loc
pentru noi, păşune... Şi în `85, toamna, înainte de
Crăciun, le-am cărat cu TIR-urile de la Piatra
Neamţ; am vândut la Gospodăria aia, 1500 de oi.
Ştiu că am luat 4 milioane jumate, pe timpul ăla.
MC - Aţi spus că, la un moment dat, aţi
devenit şef de turmă... Eraţi ca atare un baci?
IV - Păi... după ce m-am căsătorit, la 30 şi
ceva de ani, nu mai stăteam eu pe... măgari,
stăteau alţii... Eram însurat şi eu, aveam copii, mai
veneam acasă, la Poiana, o săptămână... [Apoi]
Fugeam iar acolo [la oi], să văd ce fac... „Baciul”
erau... soţiile: mama mergea primăvara, în martie-
aprilie, când înţărcau [oile], şi mai venea toamna,
în octombrie. Eu, când am început şcoala (în `41
sau `42, nu mai ştiu)... am venit toamna, în 20
octombrie, şi copiii... leaturile mele, erau [la]
grădiniţă... Eu nu ştiam [decât] după două luni, că
s-a început şcoala... Şi seara, mi-a arătat taică-meu
pe o tăbliţă, să fac linii drepte, pe un caiet... atât. Şi
dimineaţa, mi-a dat şi mie un secoteluţ...
cumpărase probabil o tăbliţă (aşa-i zicea), şi aia, şi
aia... Şi m-am dus şi eu la şcoala; eram ca un...
„chiţiroi” între copii ce erau de o lună se zile la
şcoală, ce făcuseră grădiniţă... Eu n-am fost nicio zi
la grădiniţă. Nici n-am ajuns în septembrie, când
începea şcoala. Prin Bălţile Brăilei, pe-acolo pe unde
pleca maică-mea, n-au mai muls oile, şi-a luat copii
mai mici, mai mari (aveam o soră mai mare), şi-am
venit şi eu la şcoală... Am făcut cinci clase, până-n
`49, primăvara.
MC - Am înţeles de la alţi oieri că un tânăr
„ciobănaş” trebuia să îndeplinească mai multe
roluri... De pildă, cel de boitar...
IV - Da, da... Păi „boitar” eu am fost, prima
dată... Pe urmă, era unul „vătaf”, ăla era
conducător şi „sef”, [era] şi normal... Când
înnoptam să facem mămăligă, eram cam trei la
cârd: boitarul e cel mai mic, [apoi] unul după ăla
mare, şi [vătaful]... El stătea după oi, să nu plece, şi
noi – unul după altul –... unul, înnodam funiile (să
scoatem dintr-o fântână, apă), altul aduna vreascuri
după plantaţii, şi făceam mămăligă! Mămăligă cu
tocan, brânză... puneam acolo, mâncam toţi, [apoi]
puneam pe măgari, şi plecam mai departe, unde
era iarbă... Nu stăteam într-un loc.
Bine, erau cazuri (mai târziu, încoace),
[în] care stăteam tot pe... fugărit, prin Insula Mare
[a Brăilei], pe-acolo, ascunşi, prin [...] stuf. Fermierii
nu aveau voie să ne învoiască, şi legam măgarii...
mai erau pâlcuri de stuf... Am trăit [ani în
transhumanţă], de când tăiam salcia de la doi
metri, şi până s-a dat în folosinţă, în `69, când a
fost ultima evacuare, de [pentru] agricultură, de
am fugit în Deltă... Am stat ascunşi, pe-acolo, pe
câmpuri, cum am putut...
197
 Dar mai demult, în `56, [satul] era încă
necolectivizat... Era întovărăşire, şi aveau oamenii
câte-un hectar-două, arate cu caii, cu plug... Iar
noi stăteam, iarna, pe urmă... adunau ciocanii (îi
duceau acasă), şi mai rămânea câte-o frunză, aşa,
pe câmp... Iar primăvara, ne trăgeam undeva,
într-o păşune, şi fătam [oile]; le dădeam porumb
la oi. Dacă venea o zăpadă mare, [în] primul sat
în care ne băgam, acolo, de vifor... dacă venea
vifor, acoperea casele... Crivăţul ăla, acoperea... Iar
noi, sub sat, mai la adăpost... ne trăgeam pe
lângă o grădină, şi cumpăram nutreţ. Dar nu
stăteam [mai mult de]... două-cinci zile, cât ţinea
zăpada. Iar fugeam pe câmpuri, că nu aveam
nutreţ, n-aveam saivane, n-aveam nimica...
În `45 (aveam nouă ani), mi-a născut
mama un frăţior, şi nu m-am mai dus acolo, la
Brăila. Erau nişte unchi ai mei, fraţi cu taică-meu...
Copil fiind, m-am dus la munte aici, am văzut cum
e la munte... Acolo, am stat vreo două-trei
săptămâni. Erau surorile lui taică-meu, acolo, băci;
erau un frate neînsurat, care erau [oi] sterpe
(erau mai departe, sterpele, la munte). (Sterpele
erau mieii şi mioarele cu un an înainte, că
[acestea] nu stăteau pe lângă stână, să mănânce
iarba; fiind sterpe, nemulgătoare, le duceam la alt
munte, al doilea munte, acolo). Am fost în
Muntele Piatra Albă (aşa-i spunea). Şi erau doi
ciobani [angajaţi] care umblau cu mânzările [oi
cu lapte]; le mulgeau, iar surorile lui taică-meu (în
jur de 20 de ani, aveau atunci), făceau [munca
de] băci. Am fost cu unchiul ăsta care era la
sterpe, şi am adunat „prisacan”2 [?] (nu ştiu cum
îi spunea, o buruiană, aşa...), şi o frecam [...] pe
sare, ca un fel de tratament, şi le dădea la miei, la
sterpe... în `45, a fost asta. O buruiană adunată
de pe munte, sarea era bolovan, [şi] printre două
lespezi o făcea cu buruiana aia, o făcea ca sarea
de mâncare; o punea, „pumn”, aşa, împrăştiată
pe pietre, şi o mâncau sterpele, şi ca sare, şi ca un
tratament...
Doamna Maria Vonica - Lumea înţelege [prin]
„baci”, „stăpânul oilor”: nu! La noi, asta se spune
[celui] care face brânza; ăla e baciul! Deci când
se vorbeşte la noi despre baci, se vorbeşte despre
persoana care prepară laptele: ăla e baciul!
IV - ... Iar la noi, la Poiană, femeile erau
baci! La Tilişca, erau bărbaţii. La Poiana, noi nu
făceam fân; nu puteam să iernăm aici. Erau
numai familii, aici; oile nu le aduceam niciodată.
2
Prisăcán s.n. (reg.) plantă erbacee cu tulpină
înaltă, cu flori roșii-purpurii și cu fructe sub formă
de capsulă [...] (dexonline.ro)
Ăştia cu ţurcanele le aduceau, treceau la munte, şi
înapoi. Dar la noi [poienarii], femeile mulgeau,
majoritatea [erau] băcile, şi cu ciobanii, dar
brânza o făceau numai băcile. Noi, aicea, când
am fost în `45, la mătuşi şi la unchii ăştia doi,
puneau [laptele] în nişte troci, le împânzeau
acolo, luau „smoala” [smântâna], băteau într-un
bidon, untul, luau laptele, îi închegau şi-l făceau
brânză de burduf. Rădeau pielea de oaie; o luau
„burduf”, numai picioarele le scoteau, [...] şi
băgau brânza, acolo. Şi la sterpe, tot aşa: jintiţa o
duceau... în traistă de burduf (în piele de oaie: în
loc de sticle, de nylon şi orice bidonaş...); burduful,
făcut din piele de oaie, legate picioarele, răzuite
de păr, ăla... în munte, acolo.
MC - Ce este jintiţa?
IV - Se dă laptelui, cheag în cazan; după 20
de minute, o jumătate de oră... se încheagă, şi-
atunci îl fărâmi şi-l pui pe o crintă, cam aşa, într-o
pânză. Zerul curge aici, în capăt, în cazan...
(Găleţi de aramă, aveam la munte). Se fierbe cu
foc, şi iasă jintiţa, un fel de caş...
Urda se face din jintiţă. În cazan...
căldarea aia de aramă, de 50 de kile, după ce
[laptele] fierbe de dă [în] clocote, iasă aşa... [de]
două degete, o „brânză”: jintiţa. Aia se băgată în
altă strecurătoare, şi o pune şi o agaţă... Urda
rămâne [aparte], jintiţa se bagă-n căldări, să se
răcească, o mănânci... Şi se acreşte.
MC - Alte specialităţi din lapte...?
IV - Noi, acolo, la Brăila, făceam numai
telemea, în putini... în butoaie. Aicea, la munte, se
făcea brânză de burduf. Se făcea şi telemea, şi
brânză de burduf. Asta era în `45, [atunci] am
fost eu la munte. După aia, s-au retras toţi la
colectiv [CAP], nu mai veneau la munte...
Poienarii s-au dus pe-acolo [la şes], au luat oile-n
primire de la colective; aveau contracte, le dădeau
cam 5-10 kile de brânză (cât se tocmeau cu
ăia)... Le dădeau şi lor, toamna, produse: grâu,
porumb... Aveau voie să ţină acolo oi [proprii],
mai puţine, la început; mai târziu, ţineau 10% (le
dădea voie colectivul, să ţină). S-au gătat şi
colectivele, în `89... `92-`93...
MC - Domnule Vonica, în transhumanţă
fiind, aţi întâlnit şi animale sălbatice?
IV - Numai lupi. Veneau, aveam câini buni...
Urşi, nu erau [la şes]. Vulpile nu ne atacau...
Singuri, lupii... Eram pe poligon, la Galaţi; toată
lumea ştie de un mare poligon, la Malina); nici nu
se însera bine, [şi] erau lupii pe noi... Era o
pădure, Gârboavele, aşa-i spunea (către Galaţi,
către Vânători, acolo... Odaia, era un sat, într-o
groapă...) Nu [se] însera, şi erau lupii pe noi.
198
 În transhumanţă, aveam aşa: fiecare
câte-un cojoc de ţurcană, cu lâna afară. Aveam
cioareci de-ăia, pe dedesupt. Dar când am fost eu,
luam pantaloni de-ăştia, negri, peste cioareci (ca
să ţină mai cald)... Nici vorbă nu era de cizme;
aveam „văluiele” (obiele, le spunea), ţesute de
mama, acasă, din lână... şi în opinci; cizme nu
erau niciun fel, până încoace, după `50, au
început să apară cizme de cauciuc. Ne zvântam
la foc, făceam doi paşi... şi ne udam, deja! Aşa,
dormeam în cojoc. Nu aveam nici măcar o mână
de paie; de unde să avem?! Aveam doi măgari.
Eram doi sau trei inşi. Pe unul [măgar], puneam
cojoacele; pe unul, puneam desagii cu mălai şi cu
brânză, şi cu tocan, [ceea] ce aveam acolo... un
ceaunel pentru mămăligă, un ceaunel pentru felul
doi... Brânza şi [gătit]... când puteam; mai
mâncam şi mămăligă îngheţată, că nu aveai [de
ales].... Când era zăpada, şi ningea... crivăţul ăla,
pe Bărăganul ăla, ne-a omorât... Aşa am trăit.
După aia, ne-am mai „civilizat”... S-a mai
defrişat Balta Brăilei... Când au făcut digul...?
Doamna Vonica - În `64, când am venit eu prima
dată, se lucra la dig, la Ghecet.
IV - În Insula Mare [a Brăilei], s-a făcut
digul în `63, aşa ceva... S-a făcut agricultură.
Toate sălciiile pe care le tăiam noi, pentru
mâncare, le-au scos cu chiroanele, le-au făcut şir,
au putrezit, şi s-au luat de agricultură... Noi am
trecut [Dunărea] după aia, între Ghecet şi Zaclău
[Comuna I.C. Brătianu] din Tulcea, şi de-acolo,
am ajuns în Deltă.
Doamna Vonica - Copiii i-am crescut acolo, pe
toţi: şi-s toţi ca brazii!
MC - Aţi amintit de straiele pe care le
purtaţi, la oi fiind: cojocul, cioarecii... Erau cumva
cumpărate de dumneavoastră, erau lucrate în
sat...?
IV - Erau făcute de noi. Nu era crom,
atunci; vara, la stână, [pieile de oi] le argăseam
cu tărâţe de grâu, şi-n zer. Se înmuiau, se
tăbăceau, dar nu ţineau la ploaie... Ţi-l uda
[cojocul], nu puteai să te pui jos, că te lua apa, şi
era musai să stai şi o noapte întreagă, băţ! Proptit
într-un băţ, aşa, ca să [se] scurgă apa. Dacă te
puneai jos, te lua apa pe dedesupt, te uda, şi
obligat erai să stai toată noaptea-n picioare. A
doua zi, dacă dădea soarele, te zvântai şi mai
departe...
Doamna Vonica - Toate hainele le făceam noi!
Fiecare ştia să facă... femeile, toate ştiau! Pânza
pentru hainele ciobăneşti, o ţeseam noi, femeile, în
casă!
IV - Pe vremea aia, avea război [de ţesut]
în casă, taată lumea!
Atuncea, când eram copil mic, toată
lumea avea vaci, trăiam cu vaci, acasă; şi-apoi,
lângă sobă era viţelul, adus la căldură; sub pat,
era o cloşcă cu pui...! Vaca o trimiteam la munte,
când plecam noi la Brăila, prin părţile Brăilei; iar
cloşca o lua mama şi cei cinci copii, la gară la
Sibiu. Ne duceam prin martie... din aprilie şi până
toamna, când nu mai mulgeam oile, nu mai
veneam acasă. Pe câmpuri, pe-acolo, stăteam...
MC - În afară de brânză, şi lâna avea un rol
important, aşadar, în viaţa dumneavoastră.
IV - Da, da... Păi, cu lâna scoteam oile din
iarnă, atunci. Era foarte, foarte căutată, lâna. A
noastră, era ţigaie. O aduceam acasă; mai avea
ciulini, puneam femeile de îi scoteau...
Când eram eu copil mic, era maşină de
tors lână, la Râul Sadului. O duceam pe mama cu
caii la gară la Olt, [...] şi de-acolo lua trenul, şi
după o săptămână, îmi dădea telegramă... Mama
se ducea cu ea la Cluj, vindea 10-15 kile, şi mai
trimitea şi la taică-meu, la oi, bani, şi ţinea casa,
cu lână toarsă... Aşa era atunci. După aia, ne-am
„modernizat”... Prima maşină (un IMS cu pânză),
am cumpărat-o în `75; aveam 39 de ani, am luat
carnetul... Mă duceam cu el în Deltă, la Brăila...
MC - Deci vă era de folos în munca de
oier...
IV - Mai târziu. Asta a fost în `75. În
Basarabia, am fost în `40 sau `41, şi când mi-am
luat prima maşină... în `75! Deci, după 35 de ani,
pot să zic!
MC - Mergând astfel cu oile, în Basarabia
sau în Insula Mare a Brăilei, călătoreaţi cumva
şi noaptea?
IV - Da, sigur că da...
MC - Vă orientaţi cumva şi după poziţia
stelelor pe cer?
IV - Da, da, bineînţeles! Şi vara, când
umblam la păşune... Cine avea ceas?! „Carul
Mare”, „Carul Mic”... Şi dinspre ziuă... cum îi
spunea uneia [constalaţii]... ca greblele, aşa...
„Rariţele”!
Doamna Vonica - „Rariţele”, [...], „Crucea”...
IV - „Crucea”, da, era deasupra! Şi pe la
3:00, aşa, ieşea „Luceafărul de Ziuă”, [la] care ne
retrăgeam în zori, de pe câmpuri, să mulgem oile
la stână. După cer, luna... Când era senin. Când
era nouă, vedeam şi noi...
MC - Pentru a ţine evidenţa oilor sau a
brânzei, foloseaţi cumva un instrument din
lemn?
199
IV - Nu, când am fost eu, nu-l mai aveam...
Când [părintele] număra [oilr] la uşă, făcea o
creastă [crestătură] la 10 oi. Sau când tundeam
oile, însemnam pe-un lemn. Dar mai încoace, nu,
n-am mai avut.
Toamna era „răscolul”. Eram doi-trei
tovarăşi, la noi nu se adunau oile din sat. Noi,
numai oile noastre le-am avut; nu aveam treabă
cu satul, cu altul străin. Noi, ce rămănea,
împărţeam la familie; nu mai ştiu aşa... Nu aveam
o condică...
Doamna Vonica - Ca semne, îşi făceau bătrânii
semn... în unghie; ştiau când ajunge semnul
aicea... Nu-şi tăiau unghia [până când]...
IV - Da, că „fată oile”... Când dădeau
berbecii... făceau cu briceagul; când ieşea aicea, că
unghia creşte încontinuu, atuncea trebuiau să fete
oile... Sau făta vaca: aşa ceva... Dar eu nu... Cu
unghia ştiu că-mi făceam, dar eram mai târziu,
spre „civilizaţie”...
MC - Domnule Vonica, fiind cu oile la
drum, cum vă petreceaţi marile sărbători,
Crăciunul sau Paştele...?
IV - La oi, noi nu am avut [sărbători]...
Dacă eu, de la 12 [ani] la 19, la recrutare, nu am
văzut Poiana, dacă mă credeţi... Deci nu am
văzut-o...! Mama, cu ăştia mai mici, venea acasă,
în octombrie. Iar eu, de la 12-13... 15 ani, până la
19, mă suiam pe măgar în octombrie... Mă
dădeam în fiecare seară jos, unde ajungeam;
stăteam pe un câmp şi o lună. Dar chiar dacă
stăteam la aceeaşi vatră, unde făceam focul, după
ce ne sculam, dimineaţa, şi mâncam, puneam tot
pe măgar. Nu puteam să lăsăm jos, ne mâncau
câinii [priviziile]; veneau alţii, ne furau... Deci
toată „casa” noastră, era [astfel transportată]...
MC - Nu simţeaţi totuşi nevoia, în condiţii
ca acestea, să ajungeţi la biserică?
IV - Ne era dor de casă... Nespălaţi...
Primăvara, ne primeneam; rămâneam poate
numai cu o mânecă de cămaşă... Jegul de şase
luni, nu aveam unde [spăla]... Încălzeam un pic de
apă de mămăligă, şi cu apă încălzită acolo... ne
spălam un pic cu ea... Dar nu era vorbă de sat, să
tragem în sat... Cămaşa pe care o [luai] în
octombrie, nu ştiu dacă o mai schimbai vreodată!
Până la 19 ani, la recrutare... După aia, mă
făcusem mare, mai veneam şi eu: mă lăsa tăică-
meu [de la oi], două săptămâni, cel mult, o
săptămână... Şi dacă era cazul că da zăpadă,
fugeam înapoi... Şi gata!
MC - Unii oieri din Mărginime mi-au vorbit
de crucea bradului... Ştiţi ceva în acest sens?
Doamna Vonica - Da, şi dacă vă uitaţi (că aici e
pădure de brazi): dacă vă uitaţi în vârf, apare ca o
cruce... Aşa creşte. Cu cât e bradul mai înalt la
vârf, se vede mai bine „crucea bradului”. Aia
însemnează „crucea bradului”.
IV - O perioadă, aşa, până prin `52 - `53,
ierni întregi, numai cu salcie [erau hrănite oile]..
Erau păduri pustii, scădea apa, şi eu tăiam de la
doi metri (ne dădea voie Ocolul, ne învoia); cădea
tulpina, curăţam... făceam aşa, şiruri-şiruri, ca să
poată intra oile [în pădure], mâncau mugurul tot,
şi dimineaţa cojeam... erau crengile ca mâna, aşa,
de trei centimetri grosime, albe, cojite... Aia
[mugurii de salcie] era şi „porumbul”, şi
„nutreţul”...
MC - Aceşti muguri de salcie (sau poate şi
de alte soiuri de arbori)...
IV - Numai de salcie era bună... Plopul, mai
puţin; mai cojeam şi plop, dar nu era...
MC - Alţi oieri locali mi-au vorbit despre
muguri de salcie ca un fel de „cuminecătură”...
IV - Cum să spun... aşa, în loc de pască,
luam mugurul la salcie; rupeam o creangă cu
muguri, şi luam... Dar într-un an (ţin minte), am
fost izolat, nu am avut nicidecum ouă [roşii] sau
Paşte... [sau] o zi ca sâmbăta, sau duminica
Paştelui... A fost, aşa, o situaţie... (În `49, eram la
Ghecet, pe Grindul Caraorman [?]); n-a venit
nimeni, apa venea, ne îngrămădea, am fost rămas
acolo cu vreo 150 de oi; taică-meu trecuse
Dunărea, la Vădeni; am fost izolat, n-am avut
[cum sărbători Paştele]... Vecinii plecaseră toţi,
că-i inunda apa... Dar, chiar mămăligă... n-am dus
[lipsă], să mor de foame... Doamne-fereşte! N-am
prea avut nici brânză, nici mălai...
MC - Aţi amintit de mămăligă, de sloi...
IV - „Tocan”, aşa-i spuneam noi, poienarii. Îl
făceam [sloiul] din carne de oaie; tăim o oaie,
grasă să fie, şi îl făceam în ceaun, acolo, în[tr-un]
ceaun mai mare; burta o spălam bine, şi o
întorceam. Unde era să-l bagi, că n-aveam crătiţi
sau ceaun, să se închege şi pe urmă să-l
încălzeşti... Şi-l băgam în burta aia; era obligatoriu
să încapă toată oaia, în burta aia. Nu puneam
apă de loc, în carnea tocată cu seu, trebuia să
aibă seu... Fierbea şi băgam în aia [în burta
„întoarsă”], şi aia se închega calup; dintr-aia,
erau puse (cum am spus) într-o desagă, sloiul,
brânza, într-o [altă] desagă era mălaiul...
Ţin minte, în `51, s-a făcut un aerodrom
la Ianca [judeţul Brăila], un traseu militar [...];
dacă vreţi să mă credeţi (ţin minte cât oi fi!), [a
fost] prima dată când am mâncat pâine după ce-
am plecat de-acasă (eram după 12 ani, nu ştiu...
200
câţi ani aveam în `51... îmi pare cam vreo 13...
15 ani, am mâncat-o la Ianca, în orăşel; şi erau
brutari, bucătărese, femei din sat, şi prima pâine,
când am dat de pâine, în `51, ne dădeau [...] de
la armată, de la aerodrom de-acolo (ruşi, ce
erau...) Pâine neagră ca tăciunea! Prima dată,
acolo am găsit pâine, la Ianca, furată de la popota
militară a aviaţiei!
MC - Altă „reţetă” sau specialitatea din
bucătăria dumneavoastră pastorală?
IV - Tocanul ăla, dar aveam mai încoace,
întotdeauna, ceapă şi cartofi. Iar peste ăla [sloi]
când îl tăiam din burta aia, calup, aşa, tăiam o
ceapă-două (dacă aveam, dacă nu, una mai
puţină...), şi doi-trei cartofi. Aveam şi un castronel,
cu care înnăbuşeam ceaunelul ăla, cel mic de
„felul doi”, puneam capac şi era foarte bun, cu
ceapa aia şi cu cartofii, peste tocanul ăla...
Făceam şi ciorbă, pe crăcan, că aveam carne
proaspătă (că mai mureau oi, de intoxicaţie, bune
de mâncare...); şi când puteam şi aveam lemne,
făceam [ciorbă]: carne de oaie, tăiam două cepe,
nu morcovi şi de-ăstea [alte condimente]...
Câţiva cartofi sau fasole, mai fierbeam.
Nu ţineam post, niciodată n-am ţinut...
Nu se obişnuia, cum am auzit pe alţii, că erau
boierii, înainte, că (înainte de război) dădeau
măsline cu numărat, de post... Noi
n-am apucat timpurile alea, să ţinem post.
MC - V-aţi referit mai devreme la acele
situaţii în care oi de-ale dumneavoastră se
îmbolnăveau...
IV - Da, de cârgeag. Cum îi spunea la serul
ăla, cu care făceam injecţii de cârceag...
„Acaprin”! Când mi-au murit oi mai multe... prin
`60. Prin `59 - `60, primăvara, [oile] se
îmbolnăveau de boala asta, de cârceag, şi era deja
serul ăla, „Acaprin”, nişte fiole. Şi dacă o vedeai...
o cunoşteai că i se asprea părul pe faţă, bătea din
urechi, şi-i ardea pulpa [oii]. Şi dacă-i făceai
imediat, dimineaţa, seara, câte o injecţie (aveam
seringă), scăpa, se dezgălbenea. Şi dacă n-aveai
tratament, unele mureau deja; se îngălbenea
pielea pe ea, şi murea.
MC - În afara acestor injecţii, cunoşteaţi
cumva şi leacuri din bătrâni, în asemenea cazuri?
IV - Da: prima mişcare... aveam un ac la
noi, iar dacă nu, cu un băţ pe nări, îi dădeam de
sânge... Altceva n-aveam ([ceea] ce-am prins eu,
din `50 încoace, când eram mai „mărişor”, cum s-
ar zice...) Şi eu, dacă m-am tăiat, aicea... [...], mă
împungeam cu un ac, şi curgea [sângele]... În
ureche, îi mai făceam aşa [oii bolnave] o gaură,
şi aşa o frecam, să-i curgă sânge...
[În] Altele... „băbeşti”, noi nu credeam,
că „nevăstuia ia laptele”, nu! Nu credeam în aşa
ceva. Mai puneau [bătrâni] pe la vaci o furcă [de
tors] cu caierul [de lână], cu fulgi, să fugă
nevăstuica, să nu ia laptele la vacă! Noi n-am
crezut niciodată... Sunt [din] cei care mai credeau
în de-astea, dar noi, în familia noastră, nu.
MC - ... Descântece pentru oi?
IV - Nu, nu... „Descântecul” era asta: îi
dădeai de sânge... Dacă-şi rupea piciorul, [erau
puşi] nişte scândurele, acolo, şi cu nişte aţă, i-l
legai...
MC - Domnule Vonica, ştiţi cumva vreun
cântec din viaţa de oier?
IV - Nu am avut [talent] nici cu cântecul,
nici cu fluiera, nici... două clape, de ce să mint...?
Pe-aici, pe la munte, noi eram rari, acolo... o
stâna; nu erau vecini, să te duci la nedei... Aicea-i
spunea „nedeie”. Nu ştiu să spun despre
[sărbătorile de la] munte... Noi aşa eram, rari...
nu aveam prieteni...
Se ducea taică-meu la oraş, cu brânză,
[şi] ne-aducea de toate: roşii, mâncare... Ultimul
timp (prin `85, încoace...), nu mai exista să n-
avem zahăr la măgar: făceam ceaiuri (cafea, nu!)
Pâine, aveam tot timpul, şuncă... Nu mai eram,
[cum] se mânca odată, numai mămăligă şi
tocan... sau chiar, câteodată, fără tocan, numai
brânză, cu o ceapă... Ne „civilizasem”, oricum...
Ne îndulceam cât de cât, dimineaţa; mai ales, ne
duceam la oraş şi veneam... aduceam două-trei
sticle de vin. Sau aduceam o vadră [?] de vin,
când eram aproape de Crăciun: ne mai
„dedulceam” şi noi!
MC - Fiind atâta vreme cu oile, obişnuiaţi
cu tovarăţii de muncă, să vă spuneţi basme sau
legende despre ciobani şi felul lor de a fi?
IV - Nu... Unora, le plăceau cântecele... Cum
să spun... noi am fost aşa: un fel de muncă brută,
să facem ceva... În `60... (în `59, e făcută prima
casă, aici; eu îs [născut] în `36, la 24 de ani deja
aveam loc cumpărat pentru casă, şi o casă cu trei
camere – când m-am însurat -, la 29 de ani). Deci
n-am fost... din vechi, cu plete, sau ceva... Am fost
mai civilizaţi, să facem pe-acolo, să ne puteam
face o casă, aicea, o situaţie... Am şi făcut-o şi,
mai târziu, am şi beneficiat de ea.
MC - Domnule Vonica, în prezent mai este
păstrată tradiţia transhumanţei la Poiana? Mai
are un viitor, această ocupaţie?
IV - Nu... Acuma, chiar aicea, sunt în jur de
2000-3000 de oi; toamna [proprietarii] le ţin
[pe] toate, aicea, şi le încarcă în TIR-uri, le duc la
Cluj, la Oradea... nu prea departe. Nu ştiu, nu
201
prea am fost în partea asta. Şi-acuma, de o lună,
au adus cu TIR-ul înapoi iară, oile, fătate, cu mieii,
le-au dat jos în capul comunei, aici. Până acum
câţiva ani, [localnicii] plecau [în transhumanţă],
dar cu probleme... Nu mai puteau traversa o
şosea de asfalt; s-au întâmplat accidente, le-au
omorât câte 30-40 de oi...
Acum 50 de ani, mergeam noi (se zicem)
pe şosea, treceam... Când am trecut pe la
Hârşova, la Vadul Oii, am trecut cu 1000 de oi pe
pod... În `69, nu era podul [de] la Hârşova. Era
un bac, cu care am trecut, cu maşina; am tăiat
mieii în Deltă, şi
i-am adus la Bucureşti, de Paşti. Cu o maşină de
la CAP (nu era transport... nu era IRTA...) Şi ştiu
că am trecut cu bacul, în `69, la Hârşova, de la
Tulcea – din Deltă, de-acolo, de la Padina, la
Periprava (unde-a fost puşcăria – şi am adus
mieii. După aia, am mers şi pe podul de la
Hârşova – Vadu Oii; aduceam din Deltă... nu ne
lăsau să tăiem „reforma” de oi [oile bătrâne]...
Aveam ARO cu remorcă, prin `80;
„reforma” o aduceam de la Padina, din Deltă,
până la Cugir, aicea ne lăsa, şi vindeam oi
„reformate” [pe] care le aduceam cu un ARO...
Puneam, prima dată, 17... 20 de oi; şapte
puneam în ARO, şi vreo 17 în remorcă... N-aveam
unde le vinde, că nu se căuta carnea de oaie... [...]
Pe la Făgăraş, pe la Victoria, până la Cugir, de le
lăsam cinci într-un sat... să le putem [vinde]...
MC - Deci transhumanţa pe jos a încetat...
IV - Nu mai este... Acuma, poienarii au deja
locurile lor, au pământuri în jur de 100 de
hectare, de 20, proprietăţi... Acolo unde am fost
noi, în Delta Dunării, acuma-s poienari, să zic
aşa... vreo 10 familii, care au câte trei-patru mii
de oi... [Sunt] doi fraţi, aşa, ce au concesionat
locul de la stat, pe 10 ani, pe 20 de ani...
Fac şi agricultură, acum, poienarii care au
umblat cu transhumanţa, acum 30... 35 de ani,
au tractoare mari, le vin subvenţii... Seamănă şi
porumb, îşi fac cerealele... Ţin câte două-trei mii
de berbecuţi îngrăşaţi, pe care îi dau la export... Îs
locali, acolo [în zonele agricole]...
MC - Locuiesc permanent acolo?
IV - Nu, casele le au tot în Poiană, dar acolo
au tras curent, au camere frigorifice... Dar toţi au
familie în Poiana. Vara se duc... Acuma [în luna
mai] îs plecaţi. Vin mai des, acum; trag Jeep-ul în
faţa stânii... Dacă au un prieten... un botez, vin din
Deltă cu ARO (vin, duminica, la botez, şi luni
pleacă înapoi, în Deltă, cu ARO-uri bune şi [alte]
maşini bune...)
MC - Este vorba de subvenţii
guvernamentale sau de la Uniunea Europeană...
IV - Ştiu că-s, dar eu n-am apucat subvenţii.
Când eram eu [oier], dădeam numai cote: aveam
500 de kile de carne să dau, cumpăram un
tăuraş de 200, mai dădeam şi 20 de oi, un porc,
doi... Ne făcea [statul socialist] contract... Nu
mai ştiu în ce an (cam prin `84), aveam şi noi
şase porci; eram vis-à-vis de Ghecet, în Piscul
Turcului (în Insula Mare a Brăilei), şi a venit o
remorcă de la primărie (cred că de la Chiscani);
nu eram acolo, şi ne-au încărcat toţi şase porcii în
remorcă, nu ne-a lăsat niciunul de mâncare... I-au
dus la „contract”, la abator la Brăila! Şi ne-am
cumpărat şi noi un porc de Crăciun, că ne-au luat
fără să ne întrebe, fără...
MC - Ştiu cumva dacă, în prezent, oile sunt
„microcipate”?
IV - Acuma, toată oaia e băgată pe
calculator! Eu nu ştiu, n-am mai apucat, dar am
un nepot cu care mai vorbesc: îi tot pus la punct,
cu vaccinuri... la doctorul veterinar... Nu poţi să
mişti! Mai scapă, mai aşa... [câte o oaie] pierde
câte-o crotalie, dar pune alta... Îs băgate pe
calculatoare... şi-s toate bine... la punct! Se dau
subvenţii...
MC - ... Cu condiţia asta.
IV - Da.
MC - Dar tineretul zilelor noastre,
continuă oieritul?
IV - Nu prea... Nu mai sunt [ciobani] de
meserie; acuma, oile se ţin cu „boschetari” (aşa le
spune!): îi iau din gară, stau o lună-două, beţivi...
Prin `40 - `50, erau foarte puţine oi. Şi
erau [oieri] asociaţi: unul avea 100, unul avea
50, se duceau cu ele la munte, şi fiecare la
strungă, îşi mulgea oaia lui. Aveau semn, la
păşune le întovărăşeau, şi când le băgau la
strungă, erau copii mulţi... doi-trei, aveau timp...
Acuma, ca să mulgi 2000 de oi, sunt mai mulţi
[asociaţi]... Fiecare oaie... au fost date la
automatizări, şi la lucruri de-astea! Era [un] timp
când [proprietarii] aveau foarte puţine [oi], şi
într-o singură stână, stăteau patru-cinci familii, cu
câte doi-trei... cinci copii. [...] Acuma, e „boierie”,
nu mai este aşa ceva...
MC - În trecut, dumneavoastră aţi avut la
oi un asemenea semn, al gospodăriei proprii...
IV - Aveam la ureche, fiecare tovarăş de-
acolo... Taică-meu a avut un semn la ureche, când
erau mai mulţi, dar noi – când ne-am făcut mari
– nu mai aveam semn la ureche: erau urechile
întregi, şi aveam o „danga” a noastră, un „M” –
„Măliţeanu”- pe care-l puneam cu smoală sau
202
ceva [pe blana oilor], iar produsul îl împărţeam
frăţeşte, cu taică-meu şi cu frate-meu, la 1500 de
oi; [ceea] ce rămânea, scriam acolo, pe un caiet:
„Pentru cutare, am luat 3000 [lei]!” „Pentru
cutare, am luat cinci [mii lei]!” Şi-atuncea, „Eu
am luat mai mult...”, înţelegeţi cum îi, că eram
civilizaţi... Şi ce rămânea, împărţeam. Dar nu prea
rămânea, că lână o ducea acasă, o spăla, o torcea
pentru iarnă, pentru copii, şi pentru oi, să le dea
porumb... Brânza, vara, la piaţă, mai aveai
ciobani, o vindeai, şi uite-aşa am trecut...
Dar acum, la bătrâneţe, pot să spun că o
duc foarte bine: cum am spus, în `85, după ce le-
am vândut, am luat maşini [de tors], am fost la
cooperativă cu ele, am plătit tot... şi am şi eu
acum vreo 520 lei pensie... Am tot ce-mi trebuie,
dar... n-am [mai] fost la şcoală, am numai patru
clase; o clasă am făcut-o în comuna Mălina [?], şi
nu era o lege, atuncea, să poţi completa studiile
până-ntr-a opta...
După Revoluţie, am mai crescut berbecuţi
şi i-am dus la turci, la Constanţa... Am mai ţinut oi
pân’ acum vreo 10 ani (300-400 de oi), dar cu
transhumanţa am gătat din `85, toamna. Şi cu
oile.
MC - Vă mai amintiţi semnul tatălui
dumneavoastră?
IV - Da: un „cârlig”, aşa-i spunea. Uite-aşa
era: la partea dreaptă... Bunicul meu avea aşa,
aicea, tăiată urechea, şi aicea scos un pătrat...
Asta mai rămănea, urechea...
Altul [semn] era... „pişcătură la dreapta”;
altul avea „şuiată”, uite-aşa era tăiată urechea,
„şuiată la stânga”, în faţă... Asta îi zice
„ciontătură”, [în urechea] stânga, şi asta,
„pişcătură patrată”, stânga înapoi... Şi asta e
„pişcătură faţă, stânga”.

203
 NICOLAE FÂNTÂNĂ
(Poiana Sibiului, 1065)
Marin Constantin - Domnule Fântână,
aveţi acum vârsta de 85 de ani [născut în anul
1931]... Câţi ani aveaţi când aţi început
oieritul?
Nicolae Fântână - De la 14 ani. Meseria asta o
am de la tata, că tata tot cioban a fost...
MC - Ce puteaţi face la stână, la o vârstă
atât de timpurie?
NF - Păi, puteam face multe: am umblat
după oi, după cai, măgari...
MC - Luaţi parte şi la mulsoarea oilor?
NF - Sigur, de două ori pe zi. Şi de trei... La
14 ani, te învăţai la muls...
MC - Probabil că oile aparţineau părintelui
dumneavoastră.
NF - Da.
MC - Mergeaţi la oi şi cu fraţi de-ai
dumneavoastră?
NF - Ei erau [cu turmele] aparte. Nu mai
trăiesc...
MC - Deci nu vă confundaţi oile, unii cu
ceilalţi...
NF - [Oile] Îs însemnate la urechi!
MC - Când mergeaţi împreună, vă ajutaţi,
vă supravegheaţi oile reciproc, presupun.
Elena Fântână - Când erau amestecate oile, da.
Dar le mai şi alegeau. Că erau multe, şi se mai şi
alegeau...
MC - Ce rasă de oi aveaţi pe atunci?
NF - Numai ţurcane au fost aici, în satul
ăsta; astea ţineam aici, potrivite regiunii. Nu avea
nimeni ţigăi [în Poiana].
MC - În transhumanţă, când aţi pornit
prima dată?
NF - La 14 ani, dom’le! Că de la 11 am
fost... că n-am avut mamă, şi mă mai duceam cu
oile... Noi mergeam [în transhumanţă] încoace, la
Ardeal. Ori la Mureş, ori o luam pe dincolo, peste
păduri, ori o luam către Teiuş [judeţul Alba], în
sus... Meream cam de toamna, până primăvara!
Eram tot pe drum... [...] Până când începeau oile
să fete, că atuncea trebuia să [staţionezi].
MC - Unde iernaţi, în ce regiune?
NF - Păi tot acolo unde puteam, mai jos [la
şes], dar nu ne prea lăsau, atunci. Erau ai
dracului, că au intrat comuniştii peste noi...! [Prin]
Judeţele Baia Mare, Oradea, Cluj...
MC - Când începea un asemenea drum de
transhumanţă?
NF - Păi, toamna, când se găta iarba la
munte, după 20 septembrie. Cam la 1 octombrie.
Că acolo, la munte, dau brumele; nu mai puteam
sta, că vine ursul...
MC - Mergeaţi pe jos, sau...?
NF - Păi, mergeam [pe jos], că noi căutam
iarbă, nu căutam loc [anume]... Loc nu ne dădea
nimeni. Şi noi ne duceam cu oile unde ştiam că e
de păscut, pe unde ştiam
că-s terenurile... Şi [câte o oaie] o mai lua şi
peste câmp [de cultură agricolă], ca... proasta,
aşa!
MC - Călătoreaţi cumva şi pe timp de
noapte?
NF - Şi noaptea, mergeai... că era musai:
când trebuia să treci un pod, sau trebuia să treci
de un oraş... atuncea, trebuia să meri: cine te
vedea, noaptea?!
MC - Eraţi nevoit să treceţi cu oile şi peste
prorietăţi agricole?
EF - Treceau, da... Ieşeau „jutarii”, înainte...
Paznicii de câmp... Să te ferească, să nu se bage
vreo oaie... Nu era ca acum, cu maşinile [de
transportat oi]; acuma, [oierii] se suie în maşini,
şi pleacă...
MC - Dar circulaţia maşinilor, nu era o
problemă pentru turmele dumneavoastră?
NF - Nu erau atâtea maşini [ca în
prezent]... Şi stăteau maşinile, până treceai tu cu
oile... Acuma, eu zic că – să fi pe drum – te-ar
omorî, cât îs de nervoşi... Oh, Doamne!
MC - Păşunile de iernat, le închiriaţi de la
primăriile locale?
NF - De la primărie... era secţia agricolă; îţi
dădea un bon, acolo... o foaie, „să plăteşti... atâta
de oaie, şi stai până la 1 aprilie.” Şi-apoi [nu ştiai]
că te lasă până la 1 aprilie... Te lăsau pe dracu’,
că [de fapt] nu te lăsau!
MC - Pe drumul de transhumanţă, aţi
întâlnit şi animale sălbatice?
204
NF - Da, cu lupii! Nu erau atâţia, dă-i dracu! Dumnezeu! Cu un băieş [cioban rudar] de la
Luau pentru ei, nu pentru mine! Aicea, nu coboară Jina, atâta, şi cu băiatul ăl mare, le-am adus la
ursul, jos [la câmpie]; la munte, este ursul. Poiana.
MC - Cum vă apăraţi de lupi? MC - Mă întreb cum puteaţi duce cu
NF - Cu câinii, fugeau după ei [după lupi]! dumneavoastră copii, când erau încă mici...
Te mai apărai, mai şi luau... luau de unde este! EF - Îi legam... în strai, cum zicem noi; îi
MC - Se întâmpla uneori ca vreuna din oile puneam pe cal, şi-i duceam, unul pe-o parte, unul
dumneavoastră să se îmbolnăvească? pe-o parte... Ne duceam la stână... Stâna era din
NF - Se întâmpla cu mai multe, nu numai cu bârne, şi astupam [...] să nu mai bată vântul, că
una! Mai mureau din ele... ne mai şi ningea, venea zăpada...
MC - În asemenea cazuri, foloseaţi MC - Când începeau oile să fete?
medicamente sau leacuri din bătrâni? EF - În 10 februarie. Atuncea stăteau [popas].
NF - Dacă luai medicamente, da, dacă nu, o Frig era... [Mieii] care erau mai rebegiţi, îi mai băgau
înţepam la gât... şi prin cojoace... Dumnezeu ştie ce făceau... Mai
MC - Cum vă adăposteaţi la locul de dormeau şi cu ei; îi puneau lângă ei, acolo...
iernat? NF - [Erau cazuri când] Te-ntorceai peste
NF - Puneam fundul în omăt! Te trăgeau la o el, şi-l omorai!
pădure... Te desculţai la picioare, îţi uscai MC - Fiind cu oile la drum, atâtea luni, mai
obielele... puteaţi ajunge la biserică?
MC - Straiele pe care le purtaţi erau NF - Atuncea, erai în producţie! Nu...
cumpărate, sau... EF - Nici poveste, Doamne... Nu puteau lipsi
NF - Îi făcea muierea aicea, [din] pânză ca de lângă oi; cum să le lase?!
lumea, ţesută, lână... MC - Şi atunci, când venea Paştele (de
MC - Cum vă transportaţi cele necesare, exemplu), cum făceaţi?
pe drumurile transhumanţei? EF - Care putea, venea acasă; care nu, sta la
NF - Ne lăsau şi pe noi pe trenuri, măcar că oi... Ce să facă... Era câte unul de-l lăsau să vie,
eram ciobani! dar rămâneau ăştialalţi [restul ciobanilor],
EF - Pe măgari, atâta: plecau de toamna, acolo...
până primăvara, pe măgari! Când venea MC - Cum primeau Paştele, în aceste
primăvara, desfăceai în desagi... ţi-era silă să scoţi condiţii?
de-acolo, dacă măncai, nu ştiu... brânză, slănină. EF - Căpătau prin sate, le mai dădeau,
MC - Dumneavoastră, l-aţi însoţit probabil oamenii, ieşeau...
pe Domnul Nicolae, la oi... MC - Când se întorceau turmele din
EF - L-am însoţit... de 51 de ani! transhumanţă?
MC - Mi-aţi putea spune cum îşi pregăteau EF - Pe la 1 mai, ajungeau...
oierii, hrana, fiind în transhumanţă? NF - Într-o lună de zile [de drum], eram
EF - În ceaun! Aveau ceaun, cu crăcăni... aici. Până atuncea, dădea iarba şi-aici. Şi dacă
Tăbărau acolo [într-un anumit loc], lasau... veneam aici [mai devreme, cu oile] n-aveam ce
stăteau cu oile, făceau focul, şi-apoi puneau de face...
mămăligă... Dacă aveau un tocan de oaie, puneau MC - Apoi, urma tunsul oilor...
tocan; dacă nu, tăiau slănină... Măncau toţi, ce să EF - Da, şi ne luam la munte...
facă... Că am fost şi eu pe drum, şi câţi [ciobani] MC - Urcaţi aşadar la munte, pentru vărat.
erau... Dam roată, acolo, şi-am stat două zile, că Aceşti munţi cu păşuni erau închiriaţi de la
mi-era silă... cum să mânc cu atâiţia ciobani şi primărie?
copii...? Pe-urmă, m-a răzbit foamea, şi-am EF - Da, de la Sfat.
mâncat... puţin, după aia! MC - Acolo, la munte, dumneavoastră
MC - În transhumanţă, aveaţi angajaţi eraţi băciţă... Ce fel de brânzeturi produceaţi?
ciobani? EF - Telemea. Era mai căutată atuncea, ca
EF - Păi dacă aveam, aveam... Dacă nu, am brânza de burduf. Se căuta mai bine, pe timpul
mers şi eu, de la Turda, cu băiatul ăl mai mare, ăla. Şi te lăsau în pieţe, la Bucureşti te duceai cu
[care] a fost scăpat, atunci, de şcoală... El ea... Se păstra mai bine. La brânza de burduf,
[Nicolae Fântână] a fost bolnav, în spital, şi a fost trebuie lucru, trebuie să fii „special”, acolo...!
musai... De la Turda, până la Poiana, am venit cu MC - Laptele îl închegaţi cu...
oile pe jos, şi eu... Şi ploua... vai, să te ferească EF - Cu cheag de miel, da.

205
MC - Muntele unde păşteau oile
dumneavoastră, pe durata verii, aparţinea mai
multor oieri?
EF - Da... Eram patru gazde, într-o stână...
Eram într-un colţ, o gazdă; aicea, alta... aicea,
alta... Cu copii fiecare... Şi cu focul în mijlocul
stânii. Fiecare [oier] cu focul [propriu]. Fiecare,
cu strunga, fiecare cu troaca1...
MC - Cât dura văratul oilor?
EF - Până toamna, în septembrie... La 19
septembrie, atunci... Aşteptam [cu nerăbdare] să
vină timpul ăla! Eram sătui!
MC - În ce depozitaţi telemeaua?
EF - În putini de brad. O coboram şi pe cai...
Vai! Puneau o putină de-o parte, alta, de altă
[parte], pe cal...
NF - ... Legate cu lanţuri!
EF - Şi te puneau să ţii, să cobori cu calul, cu
brânza... Caii se slăbeau... se suceau... Oh,
Doamne, a fost necaz, destul...!
MC - Aş dori să mai ştiu dacă, ocupaţi fiind
cu oieritul, mai aveaţi răgaz şi pentru
sărbători...
EF - Apăi, când eram acasă. Când veneam
toamna, iarna... Veneam, [consătenii] se
căsătoreau, făceau nunţi... Se făcea horă...
MC - Ce îmi puteţi spune despre lâna oilor
dumneavoastră?
EF - Avea valoare, da. Atuncea, nu vedeai...
un floc de lână, aruncat pe drum. Toată lâna o
adunai, şi se căuta. O spălam, o făceam caier, şi
ne duceam cu ea pe Moldova, în Bucureşti, cu
caier, şi se vindea... Ne făceam [cele necesare],
pe bani... Când am făcut casă, aicea, pe lână am
făcut-o. [Cei] Care aveau, oamenii, lână, aveau
ceva [venit], dar acuma lâna e bătaie de joc...
Acum, să o arunce...
MC - În trecutul pe care mi l-aţi descris, în
perioada socialistă, eraţi obligaţi în a plăti către
stat anumite cote în produse pastorale?
EF - Erau, dar să ştiţi că în perioada aia s-a
făcut... că toată códina2 de la oi, o adunam şi ne
1
Troacă f. Tr. 1. albie în care se dă de mâncare
porcilor [...]Covată, albie, copaĭe, postavă (scobită
dintr’un trunchĭ orĭ făcută din scîndurĭ) p. diferite
uzurĭ (de plămădit, de dat mîncare saŭ apă vitelor ș.
a.). Carapace, țest: broască cu troacă. Serbia. Tivdă
de ținut apă. – În nord și treŭcă, pl. ĭ (germ. dial.
trucke = truhe, sipet, mlat. trucca, d. lat. truncus,
trunchĭ) în sud și teĭcă, pl. ĭ. [...] (dexonline.ro)
2
Códina,codini, s. f. (Pop.). 1. Lână de calitate
inferioară, tunsă de pe capul, picioarele și coada
oilor [...] (dexonline.ro)
scăpa de cota pe care o aveam de lână! Iar asta
[lâna] ne duceam şi ne făceam [resursă] de bani.
Şi pieile erau căutate; ne duceam cu ele şi le
vindeam. Dar acuma, vin turcii [afacerişti] şi îşi
bat joc... Nu iei pe lână cât dai pe tuns... Tunsul la
oaie e 3 lei, iar pe kilul de lână, auzi că-ţi dau 50
de bani! Na... ţine oi!
A fost... de o sută de ori mai bine când au
fost comuniştii, ca acuma!
MC - Am auzit că, acum, sunt totuşi
acordate anumite ajutoare sau subvenţii de la
stat...
EF - Păi... când le dau?! Că ăştia
[autorităţile curente] n-au dat nimica! Sunt
ajutoare, dar pe care ei le fură! Ăştialalţi, ce fac?!
Atuncea [înainte de 1990], n-am avut ajutoare,
dar ne-am descurcat; s-a plătit lâna, s-au plătit
pieile, brânza... te-ai dus cu ea, şi-ai făcut un leu!
Dar acuma, n-ai cu ce ţine oi, că pe asta [lâna]
de la oi, tu nu faci niciun leu! Numai să dai la
negustori, să câştige ei...
MC - Dar dumneavoastră nu aţi încercat să
vă vindeţi singuri produsele?
EF - Păi nu mai ai loc de ei, că au ocupat
tot, ei... Dar atuncea, era, că te duceai în
Bucureşti, şi-aveai [loc de vânzare]: în Piaţa
Naţiunii, în Obor, în toate pieţele... Şi-aveai loc, şi
vindeai, dar acuma-s ocupate, peste tot...
MC - Domnule Fântână, Doamna Fântână,
ce puteţi să-mi spuneţi despre viitorul
oieritului de la Poiana, despre atitudinea
tineretului local, în acest sens...
EF - Destul de slab... că dacă nu se plăteşte
nimica, [pe] tineret nu-l mai trage burta...
NF - Dar nu mai ţin oi, că n-are rost... De ce
să le ţină...?
NF - După ce să necăjească, să-şi... mănânce
viaţa lângă ele, dacă nu se plăteşte?!
MC - Eu credeam că, pentru
dumneavoastră, poienarii, oile reprezintă un
fel de „moşie” sau avut, pe care să vă bazaţi în
continuare...
EF - Ne-am bazat pe ele, până acuma, dar
acuma cu legile astea, nu te mai poţi baza...
N-aveam nevoie de subvenţii... Să ne fi
lăsat în pieţe, liniştiţi, să ne vindem lâna, să ne
vindem brânza, piele... Să fi lăsat cum a fost
înainte, că n-aveam nevoie de subvenţiile lor,
deloc!
MC - Dumneavoastră aveţi feciori, ei merg
la oi?
EF - Avem... Îs la oi, ce să facă...? Dar până
când, nu ştiu...
MC - În ce regiune sunt acum?
206
EF - La Arad. Stau acolo [permanent], că
acuma, dacă te duci în transhumanţă, îţi iau
[autorităţile] oile, toate! Cu ce plăteşti? [Doar]
cu maşinile [mai pot fi transportate oile]. Dacă
vor să le transport dintr-un loc, într-altul... cu TIR-
ul, că pe jos nu-i vorbă...
MC - Feciorii dumneavostră locuiesc acum
în zona Aradului... Păstrează şi casele din
Poiana?
EF - Le păstrează, până acuma! Dar au
mutaţie acolo! Nu te lasă nici acolo, fără mutaţie...

207
 NICOLAE BANU
(Poiana Sibiului, nr. 328)
Marin Constantin - Domnule Banu, aveţi
76 de ani [născut în anul 1940]... Când v-aţi
început viaţa de oier?
Nicolae Banu - Am terminat şcoala – patru
clase... – în `53, şi de-acolo am plecat... m-a dat
mama, cioban, la Sâi [?] [judeţul Satu Mare]; şi-a
zis ca să viu toamna, înapoi... Dar eu, când am
plecat, am zis că nu mai viu, că stau acolo!
Toamna, [mama] a venit după mine, şi n-am vrut
să viu acasă! Şi, pe toamnă, am pus pe măgar
[hrană şi straie], şi-am plecat din Balta Mare a
Brăilei (când ne-au scos [la desecare], în
Moldova... Şi-am plecat, pe drum, acolo, cât am
stat, că a venit o iarnă grea, şi-am intrat într-un
sat, la Cuca [judeţul Galaţi], şi-acolo am iernat,
până au fătat oile, şi de-acolo iar am pus pe
măgari, şi-am venit tot în Baltă...
Şi-am stat cât am stat şi-acolo, şi iară ne-
au scos, şi-am ieşit la câmp, pe la Victoria
[judeţul Brăila], Berteşti – Victoria; şi-am stat pe
vară, acolo, şi tot aşa le-am petrecut, de colo-
colo... Vara, trebuia să mai stai pe loc, dacă aveai
unde, ca să mulgi o ţâră, să faci o ţâră de lapte,
de brânză... Şi-apoi am stat tot în partea aia, a
Brăilei. Şi către Bărăgan, acolo, iar am stat mult...
Şi au început colectivizările. Eram pe
câmp; toamna, erau numai oameni refugiaţi, ca să
nu-i prindă, să se înscrie la Colectiv [CAP] şi să-i
bată, ce ştiu cum o fost atunci... Şi când veneam
noaptea cu oile prin ştiuleţi, prin porumbişte, se
speriau oile, şi se dădeau câinii... Când se dădeau
câinii... om, acolo! Câte doi... Unul şi doi... „Spune,
nene, ce mai prin sat, că eu, uite, am fugit din sat,
să nu mă prindă, să mă bată... Să nu mă înscrie la
Colectiv!” Şi-aşa a durat până în `59. Prin `59, a
venit o boală... [febra] aftoasă! Şi nu ne mai
lăsau, că am vrut să plecăm de-acolo, să venim în
Ardeal. Şi n-ai avut voie să ieşi din judeţ, a trebuit
să stai acolo, n-ai mai avut ce face... A venit o
firmă, şi am vândut oile. Dar firma a luat numai oi
mari, şi am rămas numai cu 100 de „noatimi”;
dar ce să faci ei, că-i puneam şi pe-ăia pe tren, şi
veneam acasă...
MC - Ce înseamnă noatimi?
NB - „Miei din vara asta”! Pe urmă, nu mai e
miel, e „noatim”, aşa-i spune, mioriţă... Şi i-am
vândut unuia, acolo; i-a dat tata, unuia, că eu
eram... na [copil]! I-a dat tata, unuia care avea
bani... [la] primăvară; s-a împăcat cu el, la 150 de
lei, cum era atuncea... „Hai să-ţi dau banii...
Primăvara!” A venit primăvara, a venit vara, a
venit toamna... n-a mai dat! N-am mai dat niciun
ban. Banii ăia, erau [cât] trei kile de lână....
Atuncea, era 50 de lei, un kil de lână. [...] Şi-a
rămas [„clientul”] cu noatimii, gratuit! S-a mai
judecat tata cu el, dar degeaba... Nu zicea că nu
dă banii, [ci] că „Ţi-i dau!” Dar când?!
MC - Deci a fost o pierdere, atunci, pentru
dumneavoastră...
NB - O pierdere, da, destul de mare! Dar,
dacă am venit acasă, în Ardeal, aicea, ce să
facem?... O firmă, GOSTAT, aşa-i spunea, angaja
ciobani; plătea 700 [lei], mi se pare, pe lună (nu
mai ţin minte). Şi ne-am dus, ciobani la firmă,
dar... fără inimă bună...!
MC - Eraţi un angajat, acum, nu mai aveaţi
oile proprii.
NB - Nu mai... Ne-a dat, firma, dreptul să
ţinem şapte oi de persoană. De-apoi, am lucrat
acolo până-n `62... `63, cam aşa ceva... În `62,
mi-a venit ordin de încorporare, şi-am plecat în
armată. Dacă-am plecat în armată, mai aveam un
frate mai mare... Ce să întâmpla: dacă am vândut
oile, el – mai mare – a fost militar în Brăila. Zice:
„Băi, faceţi ce vreţi, cum puteţi, că eu la oi, nu mai
viu! Când mă eliberez, mă duc unde găsesc...” Şi
s-a dus şi ăla, săracu’... la mină, în Valea Jiului. De-
apoi, a slăbit... bine, erau minele grele, atuncea,
pe timpul ăla...
MC - Domnule Banu, aţi spus mai devreme
că aţi început munca de cioban după ce aţi
terminat ciclul şcolar primar... Aveaţi pe atunci
în grijă oile părintelui dumneavoastră?
NB - Da, şi ale noastre... Eram tovarăşi...
[cum ai fi] matale, de exemplu... Mata ai avut
200 de oi, eu am avut 150-200, sau 300, şi ne-
am unit doi inşi. Ne-am unit cu unul, Ilie Pigu, tot
din Poiana; cu ăla, am plecat în Moldova, am stat
cât am stat, şi pe urmă ne-am despărţit şi de el.
Şi-am stat câţiva ani, singur, că nu ştiu cum a fost,
208
atuncea (n-am găsit loc pentru oile toate)... Şi-
apoi, a venit colectivul, şi-am rămas fără oi...
MC - Ce puteaţi face – un ciobănaş de 12-
13 ani – la stână?
NB - Auuu...! Dădeam oile la strungă... Întâi,
le mulgeau, ciobanii... mă rog, părinţii, cine erau,
şi de-acolo, plecam cu sterpele. Aveam două
cârduri: unul de sterpe, şi unul de [mânzări, oi
cu lapte]... Şi plecam cu ele... porneală, şi ziua,
şi noaptea, până la 12:00 – 1:00, noaptea... Aşa
era pe partea aia [în judeţul Brăila]: era plin de
ţânţari, călduri mari, ziua nu prea păşteam
(păşteam mai mult noaptea).
MC - Când aţi început să mulgeţi oile?
NB - Cam la 13 ani, m-am învăţat... La 13-
14 ani... Mă lega tata, la comarnic, acolo, că...
fugeau oile cu mine! Ha, ha, ha... să nu fugă oile
cu mine, mă sculam de pe scaun...! Am avut
ambiţie, şi-am învăţat să mulg! Cam pe la 13 ani
jumate, 14 ani: cam aşa.
MC - Câte oi puteaţi mulge pe atunci?
NB - Păi... 30-40, câte puteam, că...
MC - Oboseaţi...
NB - Oboseam, şi [trebuia] să le mulgi ca
lumea... Erau treburi...
MC - Ce rasă de oi aveaţi?
NB - Ţigăi am avut acolo [în Balta Brăilei]...
MC - Ţigăile erau mai bine adaptate la
clima de câmpie?
NB - La ţurcane, nu prea la merge în
Bărăgan, la şes; mai mult, le merge la munte.
MC - Domnule Banu, cam când începea
un drum de transhumanţă? În ce luna a
anului?
NB - Păi, cam prin noiembrie – decembrie...
Plecam la drum, din [judeţul] Brăila, de exemplu
către Buzău, sau către Ialomiţa, partea ailaltă...
Urziceni. Şi tot aşa... Când am venit [la Poiana],
am mers şi de-aicea, am mers în Bărăgan, peste
munţi, aşa, dar numai doi ani, atât.
MC - Era un drum parcurs pe jos?
NB - Pe jos... Cu hrana pe măgar! Şi când
mai era [nevoi de] ceva, mai te duceai prin sate,
mai luai o pită, cumpărai ceva... o legumă, ceva...
MC - Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă?
NB - Făceai cam o lună jumate, două luni...
MC - Porneaţi la drum doar cu turma
proprie, sau a părintelui dumneavoastră?
NB - Da, şi cu [cei] care eram...
MC - Cu tovarăşii... tot din Poiana?
NB - Da.
MC - Era dificil să circulaţi cu turmele pe
drumurile publice?
NB - Pe timpul ăla, nu era circulaţie. Era
rară... Aveam lanterne, când veneau maşinile.
Unde erai, n-aveai [altă] posibilitate, mereai pe
şosele; unde nu, meream pe câmp. Ne cam
păzeam de şosele. Treceam de-aicea, dincolo, dar
ca să mergi numai pe şosea, nu meream...
MC - Proprietarii de pământuri sau de
păduri, erau împotriva transhumanţei?
NB - Nu prea... De exemplu, primăvara,
când veneai cu ele, erau grâne. Şi veneau oamenii
la tine, „Băi, nene! Dau şi eu ceva! Bagă oile
colea, să tundă grâul!” Grâul şi orzul. Ei, îi părea
bine, omului, că-i „tundea”, şi îndesa [câmpurile
cultivate]; că oaia calcă aici, calcă acolo, şi culcă
[grânele]... Şi mai dădeu oamenii de mâncare,
mai dădeau de băut, numai să stai o zi, două,
trei... pe locurile lor, pe-acolo... Ei, dar acuma [în
prezent], dacă te prind, nu ştiu cum o fi! Să te
prindă cu ele-n grâu?! Porumbul era păzit,
recoltele astea... Dar de grâu, puteai să mănânci
toată iarna pe grâu, că nu ziceau... Şi-apoi ieşea
un grâu... că nu se făcea [doar] atât, [ci] se făcea
atât, iar spicul, ca lumea...
MC - La locul de iernat... nu era frig,
pentru dumneavoastră? Cum vă adăposteaţi,
aveaţi colibe şi saivane?
NB - Când eram către fătat, trăgeam în câte-
o margine de sat, şi cumpăram nutreţ de la
oameni (veneau oamenii, şi aduceau nutreţ...
numai să aibă la cine vinde, şi porumb, ştuleţi...
acolo erau ştiuleţi, mai mult, nu era fân, ca în
Ardeal, aici...) Şi îţi dădea, omul, o cameră acolo,
ca să-ţi faci de mâncare, ce ştiu eu ce... Dar eu,
dacă eram mai mic şi... mai amărât, mai
dormeam şi-n casă. Ăştialalţi [tovarăşii] dormeau
în cojoc, afară... Nu erau oile închise, acolo...
[stăteau] ele, că ştiau că au de mâncare...
MC - Aceste cojoace ciobăneşti erau
cumpărate?
NB - Făcute de noi! Cojoace [pe] care le
purtai şi ziua, ce erau mai mici, [şi] cojoace de
dormit, care erau până jos... Puneai bâta,
împlântai bâta aicea [la piept], şi cu capul... cu
ochii zgâiţi la oi...!
MC - Domnule Banu, cum vă găteaţi, la oi
fiind? Care era hrana dumneavoastră de zi cu
zi?
NB - Aveam mămăligă, pe timpul ăla;
făceam mămăligă, şi brânză, ceapă... Mai tăiam
câte-o oaie... şi făceam „tocan”, cum îi spune la
noi, tocan de oaie... Îl încălzeai, o ţâră, în ceaun
şi... de-acolea, mâncam toţi! [...] Mai făceam şi
câte-o zeamă, de ştiu şi eu ce... „Hai să stăm
209
aicea... două zile!” Făceam câte-un ceaun de
zeamă, aşa...
MC - Călătoreaţi cumva cu turmele
dumneavoastră şi pe timp de noapte?
NB - Mergeam şi noaptea, că erau locuri
unde trebuia să mergi... [astfel] Erau localităţi în
care [ca oier] n-aveai voie.
MC - Cum reuşeaţi să ţineţi drumul drept,
în asemenea împrejurări?
NB - Păi... te informai de ziua! „Băi, ăsta e
drumul care trebuie să meargă la Sibiu! Şi pe-
aici... pe-aici merem, de ziua...!”
MC - Cum vă orientaţi, după poziţia
stelelor...?
NB - Păi şi după stele, după... „Car”, după
mai multe... Şi după lună, „Asta e către răsărit,
către apus... Către miazăzi, către miazănoapte...”
Şi după vânt; pe-acolo [la şes, în Bărăgan], bătea
mult crivăţul... Iar dacă începea crivăţul să bată şi
veneau câţiva fulgi de zăpadă, trebuia să vii.... că
acolo era numai câmp, n-avea ce opri vântul...
Numai câmp. Şi când venea zăpada mai mare,
apoi... ori te trăgeai la o pădure, ori la un sat. Că,
dacă te lua crivăţul şi te lua viforul, te băga-n
canale... te omora, acolo! Nu pe tine, pe animale...
Am păţit destule...
MC - Printre aceste „păţanii” ale
dumneavoastră, au fost şi întâlniri cu animale
sălbatice?
NB - Da, da... Aveam câini. Dădea lupul;
acolo [la şes] nu era urs, [ci] numai lupi... Mai lua
câte una, dar o cam scoteau câinii... Câinii şi
ciobanii.
MC - Aceşti lupi atacau în haită?
NB - Erau şi [în] haită, erau... tot felul! Venea
şi câte unul... În februarie, era căţeleala lor; atunci
umblau, bată-i norocul, umblau [în] haite! Haitic,
câte 10-20, în haită...
MC - Domnule Banu, se întâmpla ca – în
transhumanţă – unele din oile dumneavoastră
să se îmbolnăvească?
NB - Da!
MC - Cum procedaţi, în asemenea cazuri?
Le administraţi leacuri sau medicamente?
NB - Nu erau medicamente, ca acuma. Erau
medicamente de gălbează, şi nu ştiu de mai ce...
Cea care nu scăpa, o tăiam! O tăiam şi-o făceam
tocan, sau „sloi” (cum îi zice). Nu le lăsam
moarte; le mâncam noi! Şi dacă [era cazul], le
mai vindeam prin sat, pe la oameni. „Băi... carne
de oaie!”(Erau... morţi după carne de oaie!)
MC - Cunoaşteaţi anumite plante
tămăduitoare, în situaţii de acest fel?
NB - Cum le zicea la rădăcinile alea de le
băgam în urechea [oii]? Nu-i pot zice acuma! Era
o plantă, numai rădăcina era bună; şi o ţipai
[administrai] în vena urechii, o băgai... Spânz! Şi
ăla [o dată administrat]... îi cădea urechea; ăla
ajuta, nu mult... foarte mult, mai mult ca
medicamentele.
MC - Domnule Banu, veneau sărbătorile
de iarnă; unde la petreceaţi, la oi? Sau veneaţi
acasă?
NB - Şi lăsai oile singure?! Acolo erau... şi
Paştele, şi Crăciunul! Unde să le faci?... Mai veneai
acasă, dar la un an, la doi... Mai venea mama, pe-
acolo. Tata era tot acolo... Se mai „ţipa”
[călătorea] şi el până acasă, dar venea înapoi.
MC - Când fătau oile?
NB - Era prin martie. Trăgeam la câte-o
pădure, şi-acolo le fătam. Chiar dacă venea un
vifor, o zăpadă, una, alta, pădurea ţinea adăpost.
Şi făceam... „caraulă”, când fătau... Curăţai mielul,
frumos, de... apa aia, ce avea pe el, îl aplecai,
sugea... Dacă apuca o ţâră de hrană, apoi se
scula, imediat...
MC - Când venea Paştele, vă prindea cu
oile pe drum?
NB - Păi... depinde cum era şi Paştele! Că la
noi, Paştele e o dată în aprilie, o dată prin mai...
De Paşti, făceam în aşa fel să fim într-un loc, mai
stabili... Mai tăiam şi miei, să-i vindem! (Să faci o
ţâr’ de lapte, şi pieile...)
MC - Primeaţi şi Paştele de la biserică?
NB - Mai fugeam câte unu-n sat, şi lua
Paştele de la biserică.
MC - Unde mergeaţi la văratul oilor?
NB - Tot în Bărăgan, tot în partea aia...
Numai şes, la munte nu ieşeam, că muntele era
departe. Trebuia să vii în Ardeal, ca să... Către
Buzău, către Moldova...
Era mai bine la ţară [la şes], făceai oi
mai bune, că e altă iarbă, mai grasă ca la munte.
[Îs] oile mai sănătoase la munte, dar iarba e
mai... seacă, decât la ţară...
MC - Acolo, în Bărăgan, închiriaţi păşunile
pentru oieritul estival?
NB - Da, de la Sfatul popular. Cum să zic: n-
aveau animale, şi-aveau teren. Şi ne dădeau teren,
acolo.
MC - În asemenea cazuri, închiriaţi
terenurile împreună cu alţi asociaţi?
NB - Da. Erau, că... matale închiriai partea
asta, eu închiriam partea asta[laltă]... Eram şi
câte trei-patru pe un loc... pe o „rază” a
comunei...
210
MC - Iar aceşti tovarăşi de oierit îşi aveau
fiecare turma sa, stâna proprie.
NB - Da: el îşi făcea brânza lui, tu îţi făceai
brânza ta... Că de exemplu, eu eram aicea, şi
dumneata, la trei-patru kilometri de mine, sau la
doi... Fiecare, cu treburile lor...
MC - Domnul Banu, în transhumanţă sau la
văratul oilor, cum ştiaţi să identificaţi oile
proprii, astfel încât să nu le confundaţi cu ale
altor oieri?
NB - Păi, tu-ţi aveai oile însemnate la urechi!
Matale aveai un semn, eu, alt semn... Una. Şi-a
doua: eu le buiam să zicem... în greabăn1, sau în
spate, şi matale le buiai în cap... Buiaua aia nu
putea [fi identică] cu a dumitale, ştiţi...
MC - Aceste semne erau inventate de
dumneavoastră, sau învăţate de la părinţi?
NB - Păi... de la părinţi. De exemplu, matale
aveai „bărburatură”[?], cum se zice; eu aveam
„pişcătură”, sau „fărculiţă”... Diferite semne la
ureche, pe care le făceai. „Băi, [oaia] asta e a
mea!” „Păi... stai să o vedem!” Şi când te uitai la
ureche, „Cum să fie a ta...?” (Poate se mai
amestecau). „Uite semnul aicea!” Ha, ha, ha1
MC - Aţi spus că încă de la 12-13 ani, aţi
fost la stână; aţi învăţat astfel să păziţi oile, să
le mulgeţi... Dar baci aţi fost?
NB - Ca să îngheg, eu?
MC - Să închegaţi, să produceţi brânza...
NB - Nu... Mai făceam când era tata dus în
sat, câteodată: „Bă! Vezi că am dat cheag la
lapte, şi plec!” Puneam [laptele închegat] pe
crintă, şi îl legam în alea [sedilă]... Şi-apoi venea
[părintele]... Am făcut şi eu brânză, cum să zic...
Dar ca să fiu [baci] o vară întreagă, nu...
MC - Cheagul despre care vorbiţi, era
cumpărat, sau...
NB - Nu, era cheagul făcut din miei, din
rânza [stomacul] mieilor. Când tăiai mielul, şi
avea rânză ca lumea... cheag, cum se spune,
băgai sare în el, şi-l agăţai, de se zvânta. Iar când
îl foloseai, îl luai, îl băgai într-un ceaun... spălai,
strecurai bine, pe urmă-l dizolvai, şi-l băgai în
sticle. Şi băgai la... atâtea kile de lapte, atâtea
linguri [de cheag].
MC - Domnule Banu, care erau acele
brânzeturi pe care dumneavoastră ştiaţi să le
faceţi?
NB - Noi, acolo, făceam numai telemeaua şi
urda. Nu făceam brânză de burduf. (Brânza de
1
Greábăn, grebeni, s. m. și grebene, s. n. (La
animale, mai ales la cai, boi, vaci; la pl. cu valoare de
sg.) Partea mai ridicată din șira spinării, la
împreunarea spetelor (dexonline.ro)
burduf ce se mai făcea, [era] pentru casă). Nu
renta, cum să zic, să faci brânză de burduf, s-o
vinzi...
De exemplu, la un kil de brânză de
burduf, făceai aproape o jumate de telemea.
MC - Brânza de burduf era mai
consistentă...
NB - Da. Trebuia să-l laşi [caşul] să se usuce
ca lumea, pe când brânza de telemea, o băgai la
putină... stătea mai umedă, cum să zic... În
saramură, cum s-ar zice.
MC - Dar urda?
NB - Urda o fierbeai şi o băgai în... cârpe, pe
urmă o storceai bine, şi o agăţai; se scurgea o zi-
două, o lăsai... curgea de tot, zerul ăla din ea. Pe
urmă, o aduceai la vânzare...
MC - Era o brânză mai moale, nu?
NB - Mai moale şi nu atât de gustoasă ca
brânza, cum să spun... Mai seacă, o ţâră...
MC - Unde păstraţi telemeaua şi urda, pe
timp de vară?
NB - Aveam putini, în putini le băgam... Când
eram pe Bărăgan, erau călduri mari; aveam
bordeie, şi băgam putina-n bordei (acolo, era mai
rece). Când era putina plină cu brânză, băgai
saramură peste ea, o înfundai bine, şi acolo o
ţineai, până... îi venea rândul la vânzare!
MC - După ce se termina văratul...
NB - Mai stăteai ce mai stăteai pe-acolo, se
găta, pe urmă plecai unde găseai iarbă mai bună,
[în] transhumanţă...
MC - Domnule Banu, ocupat fiind cu acest
oierit, mai găseaţi timp şi pentru sărbători ale
ciobanilor, pentru nedei şi dansuri populare...?
NB - Păi după ce am scăpat de armată, mai
veneam şi pe-acasă, mai mergeam la joc, jucam
cu nevastă-mea, cu... gagici!
MC - Aveaţi tovarăşi care ştiau să cânte la
fluier? Sau poate chiar dumneavoastră...
NB - Eu ştiam [cânta] din fluier, cum să nu?!
Am învăţat la oi, acolo... Am învăţat la şcoală, mai
mult. Pe urmă, cu fluiera la oi... toată ziua, câte o
„jienească”, câte o... [Ceea] Ce ştiai!
MC - Atunci, în acei ani – 1970 - 1980... –
trebuia să plătiţi statului anumite „cote” de
produse pastorale?
NB - Trebuia să dai cotă de brânză, de lapte,
de lână... Cotă de carne! Erai obligat, şi acolo [la
şes], şi aicea... Dacă aveai 10 găini, trebuia să dai...
atâtea ouă! Ha, ha, ha! Aşa era pe timpurile alea!
MC - Aceste cote erau în funcţie de...
NB - ... De numărul [a] ce aveai: de câte oi
aveai, de câte găini, mă rog... câte vaci aveai... Aşa
a fost pe timpurile alea...
211
MC - De exemplu, la 100 de oi, cât trebuia
să daţi?
NB - Nu mai ţin minte cât era [cota] de
oaie... 1 kilogram de lână... Nu mai ţin minte.
[Statul] ţi-o plătea, dar o plătea mai aşa, mai
[slab]... Şi [pentru] orice cotă, îţi dădea ceva pe
ea, nu ţi-o lua degeaba.
MC - Lâna era valoroasă, era importantă
pentru dumneavoastră?
NB - Pe timpurile alea, lâna era plătită bine.
Acuma, nu mai e...
MC - Era plătită de cine? De către stat, o
puteaţi vinde statului?
NB - Da. Era plătită bine de stat: de fabrici...
Fabricile o luau, făceau covoare...
MC - Domnule Banu, ce-mi puteţi spune
despre atitudinea tineretului de astăzi faţă de
oierit? Credeţi că va putea continua această
ocupaţie în comuna dumneavoastră?
NB - Păi, poate, dar aicea e cam greu de
iernat, că... e iarnă multă, şi nutreţul trebuie să-l
aduci de la vale. Dar tineretul e mai mult plecat
prin Bărăgan, în Dobrogea, îs plecaţi în Banat,
foarte mulţi... [Cei] care mai sunt „tineret”, că
mulţi s-au cam lăsat de animale...
MC - Asemenea oieri plecaţi prin Bărăgan
sau prin Banat, mai practică transhumanţa?
NB - Sunt stabili, acolo... Nu mai e
[posibilitatea] de transhumanţă, acuma... Iar
dacă merg în transhumanţă, la ora actuală, merg
cu maşinile, le îmbarcă în maşini...
MC - Nu le mai transportă pe jos...
NB - Nu, pentru că nu mai pot: îs arăturile
ale oamenilor, de-ale... cum să zic, fermierilor
străini... Că noi, românii, nu prea avem fermieri!
Că nu suntem în stare să le ţinem [pământurile],
să facem o fermă... Mai bine, mergem pe dincolo
[prin străinătate], şi vin, ăia [străinii] de-acolo, şi
lucrează pământul în ţara românească... Că-l
lucrează, ce îi fac... e a-l lui, mă rog!
MC - În ceea ce vă priveşte, aţi beneficiat
de ajutoare sau subvenţii pentru oierit?
NB - Nu, n-am apucat să iau subvenţii, că nu
se dădeau subvenţii pe timpul ăla [înainte de
1990]...
MC - În prezent, sunt acordate, totuşi...
NB - Sunt, dar oile, eu am puţine, acuma...
[Cei] care au, nu ştiu, cred că iau subvenţii...

212
 NICOLAE DOBROTĂ
(Poiana Sibiului, nr. 356)

Marin Constantin - Ce vârstă aveţi

dumneavoastră, Domnule Dobrotă?
Nicolae Dobrotă - Am 80 [născut în
anul 1936]... fără trei luni!
MC - Aţi fost ani de-a rândul, oier... Când
aţi început această meserie?
ND - De la 10 ani! Tata a fost, ca şi mine...
din tată-fiu, cioban. Noi, copiii, aşa ne-am născut;
am fost patru fraţi şi două surori. Am mers şi la
şcoală, aici, în comună... [Însă] Noi am crescut
oi... avem şi-acuma 2000 de oi, ale băiatului... Aşa
atuncea, pe timpurile alea... mai mult [cu]
am învăţat, dom’le, şi copilul ăst, băiatul meu (are
meseria asta. Ne duceam la munte, primăvara,
38 de ani), aşa a crescut, ca şi mine [cioban]. Şi
prin mai, iar toamna, „se cobora de la munte”
dacă a crescut pe meseria asta, vasăzică... e
(aşa se spunea). Coboram de la munte; aveam un
destoinic şi are animale. A crescut şi el [la oi] de
târg al comunei, aici (care e şi acuma). Un târg al
la 10 ani; îl puneam la treabă, că bătrânii ăştia,
comunei, la 19 septembrie; atuncea coborau toţi
care eram, puneau la treabă, copiii... Nu ca
[oierii locali] din munţi. Şi-atuncea, noi ne
acuma, dom’le!
duceam şi la şcoală!
MC - Şi fraţii dumneavoastră au fost oieri?
Acolo, în munte, cum să vă spun... trăiam
ND - Da, am învăţat să umblăm cu oile, în
liniştiţi, într-un fel... Nu erau nici aparate de radio,
toate felurile...
nu era nimica, numai din poveşti, bătrâni de-ăştia,
MC - Când aţi început să mulgeţi oile?
ce ne povesteau, acolo... erau stâne multe, acolo.
ND - Pe la 14 ani. Pentru că, pe oi, trebuia să
Şi cu soţia, de când ne-am căsătorit, cu
le ţii un pic [la mulsoare]; dacă nu aveai un pic
noi a fost, în munte. Iarna, nu!
de putere... Datoria la oi [la mulsoare] [era] cam
Maria Dobrotă - Am stat... nu prea mult timp;
o sută de oi, de persoană. Vasăzică, dacă-s 300
câţiva ani, după aia, ne-am schimbat...
de oi, trebuie trei oameni. D-apoi, unul mulge mai
MC - Eraţi pe atunci un copil de zece ani...
bine, unul [mai puţin]... Aşa e regula.
Ce puteaţi face la stână?
MC - Nu era obositor – ciobănaş fiind – să
ND - Să dau în strungă, acolo, la oi; aşa se
mulgeţi atâtea oi?
numeşte, „strungar”. Ăştia mici, nu puteai să
ND - Noi aşa eram crescuţi şi învăţaţi, să le
mulgi oile... Trebuiau mânate, oile, la uşă; cine le
pară bine la părinţi! Că „pot să fac şi eu ceva”!
mâna: copiii! Asta era, că nu-i convenea omului
Acuma nu ştiu, copiii ăştia... Ştiu să trăiască aşa,
[proprietarului de oi] să ţină un om mare
mai... „desfrânat”, nu ştiu cum să vă spun... Şi
[cioban] să dea acolo; ăştia mulgeau toţi, treburi
cresc fără ca să aibă o dragoste de muncă,
de-astea... Şi umblam şi cu oile, adică de la 10
dom’le!
ani, nu; dar de la 12 ani, se ştia, dom’le: umblam.
MC - Domnule Dobrotă, când aţi pornit
Şi copiii noştri, aşa au crescut. Am două
prim dată la drum, în transhumanţă?
fete: pe-amândouă, la vârsta de 14 ani, le-am pus
ND - În transhumanţă, eu am pornit de la 14
la muls, la oi, când am fost... Şi învăţate să facă
ani. Plecam toamna de-aicea; şapte luni nu
tot [ceea] ce trebuia: brânză, cum se făceau
veneam acasă, de-acolo de unde mergeam... pe la
treburile, atuncea... La 16-17 ani, erau... cu
Carei (Satu Mare)... Acolo, iernam cu oile, pentru
„diplomă”!
că sunt terenuri mai... călduroase... Se iernau oile
MC - Eraţi astfel şi păstor...
mai uşor, ca la noi, aicea (ca aici ninge timpuriu,
ND - „Păstori” (cum se numeşte) erau
[iar] primăvara se deprimăvărează mai târziu...)
oameni mai în vârstă. Se numesc „ciobani”, nu
Din cauza asta, ne-am mutat şi acuma,
păstori; că păstori sunt şi de vaci, de porci, şi de
de când e cu regimul ăsta, cu democraţia.
toate... Dar ăştia de la oi, se numesc „ciobani”,
Mergeam înainte, acolo, şi iernam. Făceam
dom’le. Şi-acum sunt... Eu şi-acuma am oi...
transhumanţa de-aicea până acolo, şi-napoi. Iar
Eu am fost la Satu Mare, cu băiatul;
acum, ne-am luat terenuri, acolo, şi oile noastre
avem pământ, acolo, avem teren, saivane... Avem
acolo stau, pe pământul nostru. Avem pământ

213
cumpărat; am adus oameni, şi ne-au făcut...
rânduieli, saivane, treburi de-astea, şi acolo [oile]
stau în continuu... Noi ne ducem la ele, mai ales
băiatul (când vine, stă cam două zile... trei zile),
dar mai mult stă acolo. Nu că munceşte (are
destulă muncă, acuma are şi agricultură), dar
avem oameni străini [angajaţi din alte regiuni],
iar ăia dacă nu stai între ei, acolo, să-i „dirijezi”,
ăia nu-ţi fac treabă...
MC - Deci trebuie să-i supravegheaţi...
ND - Trebuie... ca directorul unei firme: să-i
„dirijezi”, să rezişti, să ai oameni buni, ca să ai un
venit după ele.
MC - Domnule Dobrotă, în afară de Satu
Mare, aţi „umblat” şi în alte regiuni ale ţării?
ND - Am fost, dar mai puţin. Aici a fost
terenul nost... Am fost şi la Arad, mai puţin...
MC - Cât dura un asemenea drum de
transhumanţă?
ND - Vasăzică, făceam de-aicea până la
Carei o lună de zile, dus, şi o lună, întors! Dar...
şapte luni, oile noastre nu erau aici. Acolo, aveam
vorbit cu oamenii (găzdacii la terenuri, acolo,
păşune, ce găseam), şi ne stăteau oile în continuu,
acolo, până la 1 aprilie; ăsta era „programul”. Pe
urmă, aşteptam să mai crească iarba, oamenilor
[locali] le trebuiau păşunile, aveau animale, şi
asta a fost viaţa... Şi făceam iar o lună de zile, de-
acolo, până [la Poiana]...
MC - O lună de zile... pe jos?
ND - Pe jos, cu oile, veneam de la Carei, pe la
Zalău, Cluj... în fine, ocoleam cât se putea,
oraşele. Dar făceam transhumanţa asta; trebuia
să trecem apele; cum era Mureşul; Mureşul ăsta
trebuia să-l trecem pe unde erau poduri; aşa vine
el pe-aici, prin Ardeal, se duce către Arad, [şi]
trebuia să-l trecem de multe ori.
MC - Nu foloseaţi trenul sau camioane,
pentru transportarea oilor?
ND - Atuncea, nu. Nu exista decât
transhumanţa pe jos. Asta era...
Domnule, acuma avem maşină; nu eu,
băiatul (eu nu am făcut şcoala de şoferi)... Am
avut ARO, şi acuma avem două-trei maşini... Dar
eu n-am învăţat, atuncea, pe timpul meu, şcoala
de şoferi. Nu că eram [unul care] să nu pot... dar
începusem să nu mai aud bine, acuma sunt şi
surd... Şi mergeam cu trenul, noi... Mă duceam cu
oile la [ciobanii] care erau acolo [la locul de
iernat], îi lăsam oile. „stabilite” unde erau, şi
veneam cu trenul până acasă; făceam treburile şi
aicea...
Şi-atuncea, pe timpurile alea, mergeam şi
cu marfa noastră, de la oi. De exemplu, lâna de la
oi o vindeam pe Moldova, pentru că acolo,
moldovenii aveau iernile mai grele, şi ăia aşa erau
învăţaţi, îmbrăcaţi... Ei nu mergeau cu maşini, nu
ştiu ce... Iar pieile de miel, moldovenii le făceau
cojocele. Şi la noi se făceau, aicea, dar mai bine
[pieile] erau plătite acolo. Dacă nu ştiai să te
descurci, să-ţi vinzi marfa ce ai, nu puteai să
rezişti...
MC - În ce moment al anului plecaţi la
drum cu oile?
ND - Toamna, până la întâi octombrie.
MC - Porneaţi doar cu turma proprie sau
împreună şi cu alţi tovarăşi de oierit?
ND - Ne angajam, dom’le, ciobani la oi. Nu
puteam să le păzim singuri, dacă aveam 400-500
de oi, sau 1000... Angajam oameni, dar ei nu erau
capabili de treaba asta, ca să nu aibă [nevoie]
să-i conduci... Asta era treaba. Şi ei stăteau la oi,
pe-acolo, pe unde aveam noi vorbit cu oamenii;
acolo, vedeau de ele, dar să facă o transhumanţă,
la drum, pe ei nu puteai să-i laşi, fără o
conducere...
MC - Cum vă duceaţi cele necesare,
precum straiele sau hrana?
ND - Păi aveam măgarii, dom’le! Aveam
măgari care, în continuu, erau încărcaţi cu bagaje:
alimente ce-ţi trebuiau de mâncare, brânză,
slănină... în fine, [ceea] ce-ţi trebuia... Şi pe câte
unul, puneam haine de schimb; vasăzică, cum
erau desagii, aşa, puşi [pe măgari], unul era
pentru schimbul de haine. Şi toţi [ciobanii] aveau
cojoace, de dormeau în ele; noaptea, nu se culcau
în casă...
MC - Prin urmare, dormeaţi sub cerul
liber...
ND - Noi dormeam afară, lângă oaie,
domnule...
MC - Cu cine vă întovărăşeaţi, dintre
săteni?
ND - Dom’le, erau şi de-ăştia care aveau oi
mai puţine, care se întovărăşeau câte trei-patru,
cinci, după cum aveau [oi]; făceau o turmă, şi
băgau oile cu rândul, ăştia... [Cei] care aveai câte
500-600 de oi, numai ale mele de erau, nu
puteam să n-am doi-trei oameni pe care-i
plăteam.
MC - Erau angajaţii dumneavoastră.
ND - Angajaţi de mine: eu le dădeam hrană,
în fine... haine de schimb, cojoace... Că ei veneau...
ca ei, de-aia veneau, că trebuiau să muncească...
Şi nu aveau... „dispoziţii” [cele necesare], prin
părţile lor. Mai cu seamă, olteni şi moldoveni: ăştia
erau ciobanii la noi. Erau obişnuiţi, oamenii. Venea
214
la stăpânul cutare, sau stăpânul cutare, că-i mai
„de treabă”... Asta era, aşa am trăit...
MC - Domnule Dobrotă, aţi fost cumva şi
baci?
ND - Eu, dom’le, nu am făcut băcie, adică eu
mi-am văzut, ca stăpân, de treburi; aduceam
[ceea] ce le trebuie [ciobanilor], dar ca baci – de
făcea brânza – [era] soţia. Ea făcea, cu fete, cum
le-am avut. Sau, în caz contrar, că nu putea
merge soţia, angajai tot o femeie, care se ocupa
de laptele oilor, de făcea ce trebuie, brânza... în
fine, [ceea] ce trebuia făcut acolo, la stână. Şi
hrana la ciobani; ei plecau dimineaţa, veneau
numai la mulsul oilor... Se mulgeau oile, dimineaţa,
la ora 4:00, şi la 4:00 după masă (iar, se mulgeau
cam o oră, cât făceau... în fine, asta era), şi le
trebuia şi lor [ciobanilor] hrană, nu puteau să
trăiască numai cu mâncare [rece], le trebuia
hrană cam cum se face la casele oamenilor: o
ciorbă...
MC - În aceste condiţii, dumneavoastră
ştiţi să pregătiţi brânzeturile?
ND - Domnule, eu ştiu s-o pregătesc... [dar]
mai cu seamă, ştiu s-o vând, înţelegeţi?! N-o
făceam eu, ele o făceau; dar chiar dacă era cazul,
ştiam să fac şi eu, brânza, acolo... Dar mai mult,
mergeam prin pieţe: eu am fost în pieţe şi la
Bucureşti – Obor, Matache... -, toate pieţele le
cunosc, de la vârsta de 15-16 ani! Puneam
brânza noastră, telemeaua, când mai luam putini,
o puneam la tren aicea, de la Miercurea (acolo, o
căruţă duceam, că nu erau maşini), şi spuneai...
„Staţia Bucureşti!” (la Gara de Nord, cum era...);
şi o scoteai de-acolo [la Bucureşti], o duceai în
piaţă, şi stăteau s-o vinzi, că-ţi trebuia banii, şi
rosturi... Şi [telemeaua] era mai căutată.
MC - Ce feluri de brânză obişnuiaţi să
produceţi?
ND - Noi făceam telemeaua şi brânza de
burduf; [la] brânza de burduf, se făcea caşul;
caşul se lăsa la dospit... în fine, cum trebuia făcut,
se freca [mărunţea], se săra şi se băga în piele
de oaie. (Piele de lână rasă bine-bine, curată...)
Mai băga lumea, [caş] şi prin beşici de porci, sau
[după cum] mai auzeam – pe la Braşov, ăia... –
că mai băgau în coajă de brad; noi nu făceam aşa
ceva; hai, că-n beşică [se mai obişnuia]... dar mai
mult, în pielea oii. Că, dacă aveam oi multe,
vasăzică aveam [piei] în ce să facem, să pregătim
[caşul]...
MC - Cât despre telemea...?
ND - Telemeaua, o băgam în putini, iar
brânza de burduf în asta [piele de oaie]... Se
făcea urdă, smântână... Prima dată, atuncea, când
am fost eu copil [la oi], se făcea şi unt, de la
lapte... Dar noi, ăştia care eram ciobani, am
renunţat la unt, pentru că trăgeai untul, brânza
nu mai avea gustul ce-l avea laptele de la oi, de la
muls... Îl strecurai, cum îl făceai, îi dădeai cheag, şi
ăla era... brânza-brânză, dom’le, cu grăsime... Iar
baciul trebuia să aibă un pic de experienţă...
Trebuia să fie curăţenie [la stână], asta era cea
mai mare [condiţie]... Că laptele – nu numai de
oi, de [ori]ce ar fi... – dacă nu-i curăţenie unde se
lucrează, nu iasă bine: se dospeşte, se acreşte...
Trebuia o curăţenie... exemplară, dom’le!
MC - Ce fel de cheag foloseaţi?
ND - Atuncea, când eram noi [la oi]...
cheagul de miel; cum era: mieii, până să mănânce
iarbă, [celor] care se tăiau, aşa, li se oprea rânza
[stomacul] aia, cheagul... aia era principalul, când
sugea mielul de la mă-sa lui, acolo, aia se făcea
aşa... sta în rânza lui, acolo, ca un fel de...
„brânză”, aşa, se făceau nişte cocoloaşe, aşa. Şi
ăla era cheagul bun; tăiai mielul, îi dădeai sare la
ăla, şi-l puneai la uscat, cheagul (de multe ori, îl
puneai şi-n fum, ca să fie uscat bine), până se
„congela” el... Pe urmă, au ieşit cheaguri de-astea
[în comerţ], cum se lucrează şi-acuma:
cheaguri... prafuri, cred că mai multe străine.
MC - Ce ne puteţi spune despre lâna oilor
dumneavoastră?
ND - Păi, lâna, dom’le, avea o valoare...
Acuma, nicio valoare nu mai are, dar atuncea, pe
timpuri, lâna asta era îmbrăcămintea omului, că-şi
făcea un pullover, [sau nişte] „cioareci”, pantaloni
([cum li] se spunea în meseria noastră) mai
strâmţi, [din postav] ţesut la război. Din lână,
mai mult ţigaie, că lâna ţurcană era mai aspră,
mai lungă...
MC - Oile dumneavoastră erau ţigăi sau
ţurcane?
ND - Noi aveam rasă ţurcană. Şi umblam cu
ea [cu lâna] prin Moldova... cum să spun, avea o
valoare, lâna. Acuma, o ajuns lâna o bătaie de joc!
Copilul meu are 2000 de oi, acolo unde suntem
noi, ale noastre, şi a tuns 1000 [dintre ele]; cu
maşinile le tundem. Mai mult l-a costat plata
pentru tuns, decât [ceea ce] a luat pe ea, pe
lână... Dar eu nu ştiu, în România asta, ce a
devenit... viaţa asta, ca să se arunce, dom’le, lâna
la gunoi... Ai tuns oaia, ai dat-o într-o râpă...
MC - Aţi spus mai devreme că un drum de
transhumanţă dura şi o lună...
ND - O lună, dus până acolo [la locul de
iernat]; acolo, stăteam cinci [luni], stăteam pe
loc, şi o lună, înapoi. La 1 aprilie plecam de-acolo,
de pe loc, de unde eram, şi făceam transhumanţa
215
până la întâi de mai. Că era o zi-două, la deal, la
vale, aia... de...
MC - Pe aceste drumuri, aţi întâmit şi
animale sălbatice?
ND - Atunci, pe timpurile alea, erau lupi
mulţi; cei mai mulţi, lupi... peste tot. De exemplu,
era acolo, pe la Zalău (poate cunoaşteţi
terenurile), dom’le... era o lupărie, aşa, de ţi-era
frică! Atuncea, oamenii umplau şi-acolo pe jos, şi
noaptea... Să ştiţi că ne duceam cu trenul; şi dacă
era o gară de-aia, mai micuţă, trebuia să meargă
omul 2-3 kilometri până acasă, nu putea să stea
până dimineaţa, murea de frig [în gară]... Dar pe
tren era căldură. Şi urlau lupii, de ţi-era frică să
circuli pe jos. De exemplu, noi când veneam de la
Carei, de-acolo, cu trenul (veneam pe la Cluj, Alba
Iulia... în fine, şi ajungeam la Gara Miercurea,
aicea e; ajungeam către noapte, şi plecam către
casă... pentru că aşa era viaţa! Şi eram îmbrăcaţi
cu cojoace, nu umblam în laibere4 [?] de-asta, aşa,
aveam noi îmbrăcăminte... Dar haina ce o aveam
de dormeam cu ea, la oi, afară, cu aia plecam...
Pe tren, se mai ferea, lumea, că totuşi avea un
miros, mai de fum, mai de... Şi plecam, de
veneam, dom’le, de la Miercurea (dacă-am venit
seara în gară, eu n-am sta până dimineaţa, în ea,
acolo)... 12 kilometri! Dar acolo se dau lupii...
Eram băiat aşa... la 17-18 ani, şi-am plecat cu
încă un om mai în vârstă, acasă... Venise din
Dobârca. Mergeam nu pe şosea; în multe locuri,
era scurtături (că şoseaua era făcută-n curbe...) Şi-
am întâlnit, dom’le, haita de lupi, urlând, cum stau
ei, aşa...! Şi era lună, îi vedeam, lupii (cum eram
noi pe poteca aia, un pic mai sus, cum era
poteca... Era zăpadă, dar făcută potecă, pentru că
circula multă lume). Şi ne-am uitat... Omul ăla nu
avea un chibrit, ceva... Dar aveam la mine băţul
ăla, de cioban; ăla nu avea. Şi am fost îndărătul
lupilor; eram la distanţă cam de 100 de metri, de
poteca asta... După ce am trecut de ei, au coborât
în poteca noastră... (Nu m-am uitat...) Şi veneau
pe potecă, aşa, după noi, la o distanţă de 50 de
metri! Şi ne-a răzbit frica, dom’le! Noroc că era
cimitirul nostru, aproape, de la Poiana; comuna
noastră; avem un cimitir, acolo. Şi lupii, după noi!
Şi-aşa ne mânau, că nu ştiam care să trecem
înainte, şi în urmă! După ce am ieşit la locul [?]
cimitirului (acolo, era o persoană care... acolo
4
Láibăr, laibăre, s. n. 1. (Pop.) Haină țărănească
(de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și
de obicei fără mâneci; lăibărac. 2. (Reg.) Manta
lungă și largă pe care o purtau în trecut boierii și
negustorii. – Din săs. leibel (dexonline.ro)
locuia, întreţinea...) Şi mai ne-am revenit, am stat
aşa, un pic... Ei s-au dus aşa, e un deal după
cimitir, şi au început să urle din nou. [...] Nu i-am
numărat; erau aşa mulţi, haită... Şi-am scăpat de
ei; când am venit acasă, nu puteam nici vorbi,
dom’le! Pentru că se întâmplau multe... Auzeai,
ştiai că erau lupi... Nu era vânătoare, nu-i
împuşca; nu ştiu de ce dracu’!
Acolo, la munte, nu prea erau lupi
(stăteau mai mult la terenuri de-astea, joase...);
erau şi iarna, animale pe câmpuri. Şi acolo [la
munte], era ursul; acolo, era mai mult de lucru,
de la ursul ăla, care era; ăla venea, dom’le, şi lua
oaia, şi dacă te dădeai către el, venea şi te lua şi
pe tine! De multe, [ursul] intra în oi, lua o oaie,
[şi] se ducea dracului!
[...] Erau capre de-alea negre, care erau
ţancuri de-alea, în munţi, unde nu se putea sui
lupul sau ursul, să le atace. [...] Pe urmă au venit
ăştia... de la oraş, au ieşit arme de-alea, cu lunete,
şi le împuşcau; şi puşcaşii nu puteau să le ia,
cădeau... că erau munţii ăia... ierburoşi, şi s-a mai
şi interzis, vasăzică... vânatul. Că ei trăgeau un
cartuş de la distanţă, capra se răsturna în nişte
ţancuri de-alea, nu putea intra nici sălbăticunile
astea – urs, lup, sau ce dracu’ era...
MC - Mergând cu oile la drum, aveaţi
dificultăţi cu şoferii?
ND - Noi căutam şosele pe care nu prea
erau [maşini], drumuri de-astea, mai de pământ,
că nu puteai merge [altfel]. Era asfaltul ăsta...
Bucureşti – Oradea, erau maşini. Dar atunci, nu
erau maşini multe... Şoferii aveau un respect:
ajungeau în faţa oilor, din faţă, [şi] opreau. Asta
era. Şi din spate, [cel] care veneau... un băiat, un
cioban, ceva, le făcea [şoferilor] loc, vasăzică
mergea înaintea maşinii şi le ferea [pe oi], de
trecea [maşina], se respecta treaba asta...
În transhumanţă, fiecare om avea
meseria lui! [Pentru] O turmă de oi, dacă o
aduceai pe drumuri, trebuiau patru oameni: unul
ţinea la margine (că acolo era grâu, că era
drumul...), doi în faţa lor (că trebuia să le ţină aşa,
mai nu ştiu ce...), şi altul de la urmă... Dacă
veneau maşini, şi le prindea din spate, făceau
rău... [Cei] care veneau [cu maşinile], ne
respectau, dom’le... Tractor, ce era..., stătea pân’
treceau [turmele]...
Acuma, lumea a mai... cum e...
democraţia, nu ştiu să explic... acum, n-ai mai
putea circula [cu oile] pe drum. Noi nici nu
circulăm, dacă le avem acolo [în judeţul Satu
mare] de atâţia ani.
216
MC - Cât despre proprietarii de
pământuri, de grădini...?
ND - Păi, dom’le, era lumea altfel... mai cu
credinţă, cum să vă spun... Şi noi, ca ciobani, nu
făceam pagube, feream terenul [cultivat]...
Numai în terenul unde [cultivatorii] recoltau
porumbul, tăiau cocenii, rămânea pentru arat, sau
o mirişte... le lăsam noi [pe oi], nu să stăm acolo,
[ci] trebuia să le laşi să pască ceva, că dacă nu,
nu le puteai duce flămânde, pe drum... Aşa era
viaţa.
MC - Oile pot afecta pădurile, pot face
pagube însemnate acolo?
ND - Puteau face pagube, [dar] le ţineam...
Căutam aşa, drumuri mai scurte şi drumuri
necirculate de maşini... Cunoşteam terenurile,
aşa...
MC - Călătoreaţi şi noaptea, cu oile?
ND - Mai erau cazuri, şi noaptea: dacă
treceai prin oraşe de-astea ca Ocna Mureşului,
Turda, Câmpia Turzii... dom’le trebuia să... nu
puteai trece, pe zi. Una, pentru că... oile sunt
libere, noi, când treceam [cu turmele], făceam
murdărie... Şi mai mult, noaptea, după ce se
opreau un pic, oamenii, în linişte... treceai acolo,
câte trei-patru ore, după cum era oraşul de mare.
Şi pe unde puteai, că nu puteai să te bagi ziua;
că... ronduri de flori, treburi de-astea... trebuiau
ferite, că nu puteam trece [oricum] cu oile, cum
se fac pe lângă drumuri, flori, să facem praf,
acolo... Asta era o lege!
MC - Cum vă orientaţi pe timp de noapte,
astfel încât să ţineţi drumul drept?
ND - Păi dom’le, cum era lumea, atuncea, ne
orientam... pe sus, după stele, dom’le! Că era
„Găinuşa”, că era „Carul Mic”, „Carul Mare”... eh,
treburi de-astea! Şi noi cunoşteam, că e „Carul
Mic”, „Carul Mare”, care cum trebuia să iese, că
unul ieşea mai la ziuă, altul nu ştiu ce... după
„Luceafărul de la ziuă”... Şi erau oameni, de-ăştia
mai vechi, atunci, după uitatul lui... ducea ceasul,
la minut, foarte bine! Aşa au crescut. Pentru că,
atuncea, nu aveai în stână, acolo, unde locuiai, n-
aveai un ceas. Erau, mai mult, ceasuri de-astea...
cu coarde, cu limbă de-aia, de nu ştiu ce... ceasuri
puţine, şi s-a învăţat lumea aşa.
MC - Au fost situaţii în care oile vi s-au
îmbolnăvit, sau când v-aţi confruntat cu
molime?
ND - Dom’le, ştii care e treaba: ciobanul care
era [cu adevărat] cioban, ăla era [şi] ... doctor
veterinar, dom’le! Vasăzică, eu, aşa – ca stăpân –
cum am fost, dacă aruncam ochii peste turma
mea, şi era o oaie bolnavă, eu o vedeam imediat!
Şi ştiam să-i fac leacul!
MC - Erau leacuri din bătrâni, sau...
ND - Leacuri bătrâneşti, [pe] care le-am
petrecut... le-am învăţat de la părinţi, moşi... Şi noi
le făceam leacul, dom’le, la fix! Dacă era
[în]sângerată, cu acul îi tăiam, la sânge, nu ştiu
ce... Dacă era de gălbinare, îi tăiam [pieliţa] la
ochi, gălbinarea aia, cum e icterul, sau cum se
numeşte... Aia era foarte periculoasă, gălbinarea;
dacă nu-i tăiai la ochi, şi cu nişte lână neagră,
cânepă... nu ştiu ce, imediat murea animalul! Da-i
făceai, leacul ăsta, şi-o scăpai la fix! La splină,
aveai un ac mai mare sau o sulă în buzunar, ştiai
cum să-i dai la splina ei, acolo, la a treia coastă,
iar când băgai acul, acolo, aşa făcea, acul, cum
era splina oii... Şi aia era „medicamentul”!
Dacă o vedeai [pe oaie] că nu
mănâncă... erau unele de se... coceau, dom’le, că
au călcat-o alţii, şi i se coceau plămânii, i se lipeau
plămânii de coaste... ăleia, noi îi spuneam
„coaptă”; se fierbea apă fierbinte, în clocot, şi-i
ardeam urechea (vârful urechii), o băgam în apa
aia, de ieşea părul de pe ea... şi vârful cozii, [îl]
băgai în apa aia fierbinte, şi trăgeai ca să se
smulgă lâna... Şi-i băgai o mână de sare, pe gât,
aşa, forţat, cum îi căscai gura, şi se umfla [timp
de] trei dimineţi... Suflai pe nările ei, puneai botul
şi suflai, de o făceai să... plesnească, aşa...
Vasăzică, umflătura asta şi apa aia fiartă... oaia
cred că se umfla şi i se dezlipeau plămânii...
Păi acuma... doctorul veterinar vine cu
nişte injecţii, pac... s-a făcut! Nu are... „diploma”
ce-o avem noi! Dar nu ştiau toţi ciobanii, [ci] un
om mai în vârstă, învăţat din tată-n fiu... Mă uit în
cartea asta: toate medicamentele oilor, toate...
minunile, puse în ea, acolo (eu am cetit-o mult).
Vasăzică, se scriu aici, în cartea asta, tot lucruri
bătrâneşti. Uite, ăla, ciobanul ăla, e din Cisnădie,
de lângă Novaci; şi el (aşa e spus în carte, şi aşa
trebuie să fie), el îşi făcea nişte caiete, aşa, în
fiecare an, [despre] ce-o păţit în transhumanţă...
A avut un prieteni din Braşov; ăla o făcut cartea
după caietele lui; nu putea să ţină minte tot
[ceea] ce o păţit el.
MC - Domnule Dobrotă, o dată ce
ajungeaţi cu turmele la câmpie, după o lună de
zile de mers pe drum, luaţi legătura cu
primăria locală, sau...?
ND - Dacă erau terenuri ale oamenilor,
dădeam ceva la oameni. Şi dacă era păşune
comunală, primăria dispunea de ea; şi-i plăteai
ceva: „Dom’le, stau cinci luni la dumneavoastră!”
„Păi, plăteşte!” Te înţelegeai cu ei... aşa, nu aveau
217
taxă fixă. „Băi, omule, stai la noi, umbli pe
terenurile noastre când se ia recolta, să nu faci
pagube!” (Pagube dacă se făceau, ne trăgeau la
răspundere, pentru că mai erau şi de-ăştia –
călători care mai circulau, şi puteau face
[pagube]...) Trebuia să fim atenţi, noi, pe hotarul
ăla, dom’le, unde eram, să nu circule alţii, să ne
facă pagube, să avem neplăceri... Şi am stat,
fiecare, unde vorbeam acolo, cu oamenii...
Şi eu am fost, 40 de ani, la o comună,
acolo, lângă Carei. Mă cunoşteau... din tată-n fiu,
copiii... Le-am purtat respectul, şi altfel eram
văzut, dom’le, în sat, acolo... Iarna, cumpăram
porumb la oi, şi le cumpăram şi furaje, după cum
era iarna. Omul îşi tăia cocenii din câmp, dacă nu
avea vite, nu ştiu ce, veneau ciobanii şi-i
cumpărau... Oamenii [localnici] aveau avantaj pe
treaba asta; nu erau maşini, să meargă toţi la
piaţă... Uite, luam de-acasă, pe măgari, ori cum
lucram noi... Acolo se vindea porumbul cu [...]
suta de kilograme, erau nişte măsuri [şi] de 75 de
kile... în fine, după cum se vindea.
MC - La iernat, aveaţi colibe, saivane...?
Cum vă adăposteaţi?
ND - Mai făceam câte-o colibuţă, unde
stăteai, iarna... Lăsai bagajul ăla, că nu mai suiai
pe măgari, acolo unde stăteai... Nu prea erau...
dispoziţii [condiţii] de a face colibuţă... prima
dată când eram [la oi], nu era hârtie de-asta de
carton... [ci] nişte stuf, nişte paie, acoperite,
treburi de-astea... Erau casele acoperite cu paie, la
multă lume, şi cu trestie... D-apoi tu, în câmp,
acolo, era cam grea viaţa...
MC - Cum vă descurcaţi atunci când
ploua?
ND - Domnule, când ploua, ploua! Cu cojocul
pe noi, ploua, se zvânta... Dacă era să faci şi tu
un pic de foc, seara, să te usuci, şi o mâncare
caldă, că... trebuia să ne facem mâncarea, noi (că
n-aveam femei cu noi); acolo, toţi erau învăţaţi să
facă o tocăniţă de carne, o ciorbă de fasole... Ştiau
toţi să facă de mâncare, care, cum rânduiai
treaba, aşa...
MC - Aveaţi cu dumneavoastră şi
alimentele necesare...
ND - Aveam, dom’le! Dacă nu aveam provizii,
nu stătea un străin, care venea la mine [ca
angajat]: omul nu venea să ducă... foamea, la
treburile mele, acolo. Omul, [...] îl plăteai, şi
mâncare trebuia să-i dai.: pe el nu-l interesa cum
mă descurc eu... Trebuia să fie omul hrănit, că era
[la muncă] afară. Se mânca multă carne de oaie,
făceam „sloi” (cum se numeşte), carnea fiertă în
seul oii... Se făcea o pastramă: se scoteau oasele,
mai dădeai un pic de sare, îi mai dădeai cu nişte
usturoi, şi se usca... Aşa am trăit.
MC - În timpul marilor sărbători, puteaţi
ajunge la biserică?
ND - Dom’le, ciobanii nu mergeau [la
biserică]... Eu, ca stăpân, nu veneam de Paşti,
primăvara... trebuia să stau cu ciobanii, erau oile
în transhumanţă... De Crăciun şi Anul Nou, de-
astea, cam veneam acasă, cu trenul, până ne-am
cumpărat pe urmă, ARO... Dar am avut, pe urmă,
ARO, mulţi ani, era treaba altfel: erau şi maşini
bune, pentru noi, intrau şi pe câmp... Te descurcai
mai bine. Dar nu mergeam cu maşina după oi!
Vasăzică, să merg cu maşina, cu bagajele...
Bagajele, pe măgari. Ne aduceam de-acasă cu
maşina tot ce ne trebuia. Alimente, de-astea, că
făină de mămăliga sa pâinea, de-acolo se
cumpărau, şi ceapă, cartofi... Noi trebuia să
luăm... slănină, tăiai porci, aicea.
MC - De unde primeaţi Paştile, atunci când
eraţi la drum?
ND - Paştele, cum: ne duceam şi noi la o
biserică, ori pe unde am fi fost, cu cana şi ne
dădeau şi nouă, Paşti; nu să stai la slujbă, că nu
puteai... Ne duceam câte unul, cu o cană, acolo, la
slujbă, sau... mai mult, când socoteai că s-a
terminat slujba, şi îţi dădeau oamenii, Paşte,
pentru câte persoane, acolo...
Şi făceam noi, aşa, în câmp, acolo: tăiam
un miel, treburi... Dar nu ca să petreci, sau să nu
ştiu ce... să te îmbeţi! Erau oile, erai cu ele în
transhumanţă, dom’le... Nu trebuia să bei... cum
beau acuma, unii, de cad în cap! Beam un pahar-
două de vin, sau de pălincă, cum era... dar nu le
dădeam voie la ciobani să bea în prostie, că
„Gata, e Paştele!” „Dă-ne, nene, că...” Le dam,
dar aşa... organizat.
MC - Când fătau oile dumneavoastră,
Domnule Dobrotă?
ND - În luna lui februarie.
MC - Deci eraţi încă la iernat, în câmpie...
ND - Acolo fătau. Băgam [toamna] berbecii
între ele, la montă, şi noi ştiam exact ziua [de
fătare]: când s-au băgat berbecii în turma de oi, şi
ziua când trebuia să înceapă fătatul. O oaie ţinea
[sarcina] cinci luni fără cinci zile, ştiu la fix! Şi
după aia, dura cam o lună de zile, până fătau
[toate oile]; şi atuncea, eram pe loc, acolo. Mai
trebuia un pic de adăpost la animale, că mieii
ăştia erau rezistenţi, ai noştri, dar totuşi... să nu
bată vântul; [trebuie] ocrotiţi, atuncea când erau
din fătare. După ce se uscau un pic, nu mai aveau
probleme de vânt.
218
MC - Când ajungeaţi cu oile înapoi, la
Poiana Sibiului?
ND - Noi veneam cam la 1 mai... 3-4 [mai],
atuncea. Atuncea, într-o săptămână... veneam cu
ele, le tundeam... Aici, la comuna noastră, nu
puteam să stăm cu turmele de oi; terenurile astea
erau pentru fân; păşunile ce le aveam la
comună... comuna asta avea poate vreo 700-800
de vaci. Atuncea, dacă nu erau... frigidere, dom’le,
aproape... majoritatea [poenarilor], acasă, aveau
o văcuţă; aia trebuia să aibă păşune de vară, iar
terenurile erau toate cosite... Aşa era lumea.
Acuma, iei lapte [din comerţ]... congelat, cum îl
iei... Atuncea, mulgeai vaca, aveai lapte; n-o
mulgeai... n-aveai, cumpărai de la vecinul, cumva.
Aşa era lumea învăţată.
MC - După ce tundeaţi oile, le urcaţi la
munte?
ND - Da, da, le urcam la munte. Noi aveam
munţii ăştia, ai noştri, aicea – Şerbota, cum se
numeşte... Munţii Carpaţi! Cununile de munţi.
Aveam vreo şase-şapte munţi ai comunei... ai
primăriei: ăştia erau munţi comunali (aşa erau
daţi de obşti). Şi la comuna noastră, dacă era
comună mare, a fost comună bogată... nu
încăpeau animalele pe munţii noştri. Se închiriau
[păşuni montane] de prin toate [regiunile]: de
prin Gorj...
Erau obştile... că erau comune – cum
erau Novaciul sau Cisnădia – dădeau câte 20 de
munţi, daţi de la stat... „Obşti” se numeau, şi era
venitul comunei [respective], „obştile” astea... De
exemplu, dacă ne duceam şi închiriam un munte
de la ei, plăteam cât ne înţelegeam cu oamenii,
iar comuna făceau... biserici, şcoală, drumuri... Nu
ca să împartă oamenii [localnici], banii! Aşa a
fost lumea. Aici scrie de comunele astea, care
aveau... Cisnădia... 24 de munţi! Şi-apoi, munţii
ăştia (asta o ştiu eu, din copilărie) aveau hotarele
lor: unii, pe izvoarele de apă, şi unii, pe culmile
munţilor... Astea erau hotarele munţilor. Muntele
cutare (cum avea denumirea)... izvorul ăsta... care
are hotar... Şi pe culmi, pe vârfurile munţilor,
aveau hotarele lor.
MC - Acolo, pe asemenea păşuni de vărat,
mergeaţi probabil împreună şi cu turmele altor
săteni...
ND - Fiecare aveam turmele [proprii], dar
fiecare aveai închiriat muntele tău.
MC - Deci nu se amestecau turmele.
ND - Dacă eu eram la un munte, [ce]
trebuia completat cu 1000 de oi, sau 1500 de oi,
şi nu le aveam, eu, toate... ne întovărăşeam – doi-
trei [oieri] – şi luam muntele ăsta. Ăştia „doi-
trei”, păşteam în muntele ce era cu hotarele
[sale]. Toţi ăştia păşteau colectiv, toţi [cei] care
erai... Şi în stâna aia, care era făcută, stăteai [la
vărat] câte trei-patru familii. Erau stâni mari,
făcute din brad, acoperite cu şindilă, şi se făcea
focul pe mijlocul stânei [...]; şi se făcea aşa... să nu
se stingă focul din vatra aia, de primăvara până
toamna, dom’le! Trebuiau să consume lemne... de-
apoi, erau lemne, pe munţii ăia, că nu erau
maşini, să ducă uscăturile...
MC - În cazul acestor întovărăşiri, cum vă
identificaţi oile, spre a nu le confunda cu ale
celorlalţi tovarăşi?
ND - Păi, oile nu le ţineam [amestecate];
fiecare, turma noastră... Numai că păşteam
păşunea, toţi. Dar eu, dacă aveam 500 de oi, era
turma mea, împărţită în muntele unde se păşteau
sterpele, şi unde se păşteau oile ce erau cu lapte...
[ce] trebuiau mai pe jos, mai la adăposturi, cum
să spun... Şi grosul, mieii ăştia, de-i ştiam...
MC - Altminteri, oile dumneavoastră erau
însemnate cumva?
ND - Păi oile noastre aveau semnul lor.
Fiecare stăpân, la ureche, avea un semn al lui. De
exemplu, tata ne-a făcut nouă, fiecăruia, semn;
eram patru fraţi, copii... „Semnul ăsta e-al tău...
Ăsta... ăsta...” Şi ne dădea toamna oi, de la tata,
la „Care, cum ai făcut servici!” (Aşa socotea, că...
la ăla mai mic, nu-i dădea ca la ăsta mai mare... )
Şi când ai ajuns om la un 20 de ani, sau cât ai
ajuns, cu turmă de oi; [erau oile] împreunate, toţi
[fraţii], dar ştiai: „Asta e a mea! Asta e a lui...
ăstălalt...”, şi aşa mai departe.
MC - Aşadar, fiecare frate îşi avea semnul
său distinctiv asupra turmei proprii...
ND - Fiecare. Am copilaşul ăsta (un nepoţel),
acuma e la noi aicea, că ei [feciorii lui ND] au
rosturile lor, dar sunt duşi amândoi acolo, la Satu
Mare, şi i-au făcut astă-toamnă... astă-iarnă, i-au
însemnat 20 de mieluţe! Eu nu mai am oi, ale
mele, la băiatul meu. Şi i-au făcut [nepotului]
semnul [pe] care-l aveam eu; şi copilul ştie că „E
semnul lui bunicul!” Am zis că „Bă, uite... a făcut
tătică-tău, semnul meu! Să ai grijă de el, că e
semn cu noroc!” Ha, ha, ha! Copilul se uită...
... Ăştia [tinerii de azi] se uită... nu mai
sunt aşa, activi de meseria asta, cum eram noi...
MC - Domnule Dobrotă, tineretul zilelor
noastre mai continuă tradiţia transhumanţei?
ND - Transhumanţa... nu mai umblă lumea,
gata: s-a terminat cu ea...! Omenii s-au stabilit toţi,
care pe unde au putut... Au fost nişte legi mai
aspre, pe timpuri, mai cu seamă ale lui
Ceauşescu; toate treburile erau [atunci] pe
219
distrugere... [prin] Colectiv, fermă... Însă eu şi cu
fraţii mei... nu am fost în Colectiv [CAP]. Eu, cât
au fost timpurile alea de grele, eu mi-am ţinut
turma mea, cum am putut... Cu toate... modelele
lor de a ne „dresa”, nu m-am lăsat, dom’le! Că
mi-au fost [oile] dragi, şi aşa am crescut...
MC - Cât despre noua generaţie – copiii,
nepoţii dumneavoastră – vor menţine ei
oieritul?
ND - Apoi, copiii ăştia ai mei... unul l-am
crescut [oier]; unul e domn... e inginer în Sibiu (şi
ăsta, nu-i cu mine, are casa lui...) Ăsta al meu, e
crescut de mine şi [pe vremea] când făceam
transhumanţă. Cum să vă spun: are alltă...
rânduială de a ţine un animal.
Acuma, [tinerii locali] cresc, tată-său
descurcă treaba, şi el [feciorul], când să-l lase cu
treaba lui, el... nimic, m-aţi înţeles?... Crescut în...
târla lui tată-său, acolo, „Lasă-l, să trăiască bine!”
Nu trebuia aşa, dom’le, crescut, omul...! Să fie un
pic... să ştie şi bun, şi rău... ăla, iasă om! Apoi...
care nu mai ştie de capul lui, că-i ia maşină de la
18 ani, o maşină nu ştiu ce, şi el nu-i în stare să
[cumpere] benzina aia, care o consumă, să se
descurce, nu din banii lui tată-său... Ăla nu iasă
om, dom’le...
MC - Acum sunt subvenţii acordate
crescătorilor de oi... Beneficiaţi de aşa ceva?
ND - Da, cu subvenţiile ne-am descurcat bine.
[Subvenţii] Şi după pământ, şi după animale.
Până acum, au mers subvenţiile astea bine, că au
înaintat lumea, subvenţiile... La un agricultor, dacă
ai avut pământul tău, ai luat o subvenţie şi ai
fost... cum să spun, mulţumit, adică ai putut să-ţi
faci treburile cu subvenţia aia şi cu agricultura.
De exemplu, băiatul meu: avem pământ,
dom’le, acolo (400 de hectare de pământ,
cumpărat), [pentru] oi... După ce
s-a terminat cu Revoluţia, a început să se dea
pământurile la oameni, [feciorul] l-a cumpărat,
pentru că – unde suntem noi, acolo – copiii
oamenilor mai înstăriţi, bătrâni... au fugit în lume,
dom’le! (Copiii acestor oameni înstăriţi, ce aveau
un 20 de hectare de pământ, sau 10, pe timpul
comunist, şi tineretul... s-a dus prin lume, dom’le,
prin toată lumea...) Iar băiatul meu a cumpărat
pământ, atunci, şi a umblat... a luat de la
primărie... „Cutare din sat... numărul cutare,
bătrânul cutare, are copii, are pământ...?” „Are 10
hectare!” Pământul a fost luat la Colectiv, pe
urmă li s-a dat pământul, şi [feciorul] a umblat
de-a cumpărat pământul.
MC - Cum sunt acordate aceste subvenţii,
pe ce criterii?
ND - Pe cap de animal şi pe hectarul de
pământ. Acuma, să ştiţi că nici nu prea mai sunt
aşa... bine informat, băiatul se descurcă... Am şi eu
într-un loc, un pic de pământ, vreo 30 de
hectare... Tot el umblă cu oile... D-apoi,
[autorităţile] îmi dau nişte subvenţii... cât îmi dau,
atâta iau, şi... bună ziua!
MC - A existat sau există încă la Poiana
vreo asociaţie a oierilor locali, cu care să vă
ajutaţi?
ND - Aicea la noi, am avut Întovărăşire
(atuncea, când a fost colectivul). Au făcut
Întovărăşie de oi; li s-a luat pământurile la oameni,
aicea... Şi eu am [loturi de pământ] pe-aicea aşa,
şi pe din sus de sat, moştenire de la părinţi, fânaţ
de puteam să ţin o vacă-două, sau un cal, ce-
aveam, atunci... Şi ni le-au luat, unde-au fost
locurile mai bune; nu te-au întrebat, „pentru oile
Întovărăşiei!” „Întovărăşia” asta... ce-a fost: nişte
hoţi! Ne-au obligat... „Ai 100 de oi?” „Da!” „Dai 5
oi la Întovărăşie!”, fără de... alea ce le-ai dat tu,
lor, nu aveai niciun fel de venit, că ai dat... numai
că ai dat [oi] la Întovărăşie! Au făcut ăştia, hoţii,
aicea, la noi în comună, de nu mai putea ţine
omul o vacă... Unde-a fost păşunea mai bună, au
„întovărăşit”... au făcut un saivan, acolo... Şi-apoi,
au desfiinţat, când o venit timpul... până să
termine cu Ceauşescu; într-o noapte, au fugit cu
oile Întovărăşiei! Că le-a fost frică, „Dom’le, vine
cutare, a avut cinci oi [la Întovărăşie], le ia!” Şi le-
au dus ei; unde, ei ştiu, [cei] care erau şefi,
atuncea, nu cu vreun venit, că au [ar fi] luat bani,
nu mai ştiu... Şi-au avut saivan care-a rămas al
nimănui... Şefii ăia, care-au fost, l-au stricat şi l-au
dus acasă, materiale... şi s-a terminat... Iar
pământul se lua, ce erau [loturi] mai bune pe
lângă sat, cică „pentru oile Întovărăşiei!” Am făcut
şi fân, pentru Întovărăşie; te obligau: „Dom’le,
dumneata eşti om cu stare! Trebuie să coseşti
pentru Întovărăşie atâta fân!” Obligatoriu! Şi-apoi,
îmi dădeau acolo, un hectar, sau cât îmi dădeau,
după cum mă considerau că..., să-l şi fac
[cosesc], să-l fac şi fân! Şi ei îl duceau, gata făcut,
la Întovărăşie...
220
 NICOLAE PRODAN
(Poiana Sibiului, nr. 1064)
Marin Constantin - Domnule Prodan,
aveţi etatea de 70 de ani [născut în anul
1946]... În trecut, aţi fost la drum, în
transhumanţă. Mi-aţi putea spune în ce regiuni
aţi ajuns cu oile dumneavoastră?
Nicolae Prodan - Am început transhumanţa în
Moldova, la 12 ani (în `58), pe la Dorohoi, pe la
Trestiana... Aparţinea de Regiunea Iaşi.
MC - Ce puteaţi face la oi, la această vârstă
de copil?
NP - Dam în strungă, să mulgă ăilalţi! Mai
meream cu oile, cu altul [cioban], cu unul în
vârstă; nu putea fugi [după oi] ca noi, să nu se
ducă oile în semănături. Mă rog... eram de ajutor.
MC - Erau oile familiei, ale părintelui
dumneavoastră?
NP - Da, şi cu un cumnat de-al lui. Erau... zis
aşa, neamurile, atuncea când m-am dus eu (în
`58 şi-n `59). În `60, au început colectivizările, şi
le-au cam luat [oile], s-au împărţit pe la
colective...
MC - Când aţi început să mulgeţi oile? Tot
copil fiind?
NP - Da, la 14 ani.
MC - Câte oi treceau prin mâinile
dumneavoastră, la o mulsoare?
NP - Păi... sub 200: 150-189... Ajungeau
cam la 200...
MC - Nu era obositor pentru un copil?
NP - Totuşi, eram... destul de solid! Eram şi
cu fraţii... Dar atuncea când s-a întâmplat, deja nu
mai eram [în transhumanţă]; v-am spus că s-a
terminat, în `60, primăvara. S-au făcut CAP-urile
şi m-am angajat la un CAP, la oile CAP-ului,
„specialist” (cum scria în statul de plată).
MC - Acest lucru însemna că nu mai
puteaţi avea turma dumneavoastră proprie?
NP - N-am mai avut [turmă proprie] până-
n `68. Am stat acolo [la CAP] opt ani.
MC - Deci aţi lucrat la CAP cu oile de
acolo.
NP - Da, cu familia, [timp de] opt ani, până-
n `68. Am fost la un CAP la Olari, lângă Sântana,
în regiunea Crişana. Şi în `68, iar am cumpărat oi,
şi am plecat din nou în transhumanţă.
MC - Turma proprie, v-aţi constituit-o
prima dată după armată, nu?
NP - Da, da, cum să nu?!
MC - Probabil că v-aţi alcătuit turma în
raport şi cu momentul căsătoriei...
NP - Păi da, că atunci m-am dus în Apuseni,
numai cu turma mea. Din `76, am avut numai
turma mea, n-am fost asociat cu nimeni.
MC - Domnule Prodan, când începea un
asemenea drum de transhumanţă?
NP - Păi plecam de-aicea cam la 1 octombrie
(să zic); până-n 10 octombrie, cam plecau toţi
[oierii transhumanţi]. Nu mai au oi în jurul
comunei. Că aici coboram de la munte. În 20
septembrie, coborau cu oile din munte, pe hotar...
aici, aproape de comună. Atuncea, aicea le
îmbăiam; aveam baie în capătul comunei, cum
meri către Jina; acolo îmbăiam tot satul, oile, de
râie.
MC - Era o deparazitare.
NP - Da. Şi porneam la drum...
MC - Împreună cu fraţii, sau cu asociaţi din
sat?
NP - Eram cu fraţii, şi cu asociaţi... că
toamna, ne mai asociam... Vara, eram singuri;
mergeam în munte cu oile sterpe şi cu mieii. Eram
în Retezat.
MC - Oile dumneavoastră, cele cu care
mergeaţi la drum, erau ţigăi sau ţurcane?
NP - Ţurcane. La munte, îs multe ploi, şi
reci... Iar [la] oile ţigăi... [se] îmbibă apă în lână, şi
se usucă foarte greu. [La] Astea ţurcane, e lâna
mai fină, se scurge apa... şi într-o oră, suntem
uscaţi... Pe când oile merinos... ţigăi, îs moi, îs fine,
nu se scurge apa... se uscă greu; se şi îmbolnăvesc
mai repede, că stau mai mult, ude. Şi iarna, [oile
ţigai] se uscă greu, frig, îngheaţă lâna pe ele.
MC - Cele două rase diferă şi la calitatea
brânzei?
NP - Nu prea e o diferenţă... Cu ţigăile, am
spus, dacă era frig, producţia era... mai mică, dacă
erau ude...
MC - Ţigaie e acelaşi lucru cu merinos?
NP - Nu! Cât am stat la colectiv, aveam [oi]
merinos. Alea-s altceva, îs mai dese la lână... mai
fine la lână... trebuiau să le ferească de ploaie.
221
[...] Nu era voie să le plouă; când ploua, [trebuia]
să fugim cu ele în saivan.
MC - Porneaţi la drum cu oile... Câte zile
sau săptămâni făceaţi până la destinaţie?
NP - Păi, ca să vă spun aşa, corect, nu prea
ne grăbeam să ajungem repede, că nu aveam
unde... Noi găseam de închiriat numai în perioada
de iarnă; şi asta era în ianuarie – februarie, când
trebuiau să fete oile. De obicei, nouă ne închiriau
păşunile [de iernat] [acolo] unde erau vacile,
vara.
MC - Pe islazul comunal, probabil.
NP - Da, exact... Unde erau vacile, vara; în
septembrie... octombrie, când cădea bruma, nu le
mai dădeau drumul, vacilor. Şi erau timpuri mai
bune, de mai creştea iarbă încă; atuncea stăteam
pe loc, până atuncea eram tot în transhumanţă,
meream în toate zonele, unde găseam iarbă. Nu
plecam [direct] de la Poiană... plecam din partea
aia, o luam către Alba, peste dealuri, peste păduri,
şi ieşeam direct la Borod, lângă Oradea... Ieşeam
în câmp, şi acolo găseam ba o tocătură de... unde
a fost cules porumbul, ba ogorul cu iarbă, ori
[unde] a fost sfeclă... Cum puteam.
MC - Aceste păşuni de iernat, erau
închiriate de la primăriile locale?
NP - De la Sfatul Popular, da. Dar numai
până ln 20 martie... 1 aprilie, cel târziu, ne
făceau...
MC - ... Contract?
NP - Da. Atuncea, trebuia să plecăm înapoi.
Uneori, ne lăsau până prin 5 [aprilie], dacă nu
era chiar aşa... se împrimăvăra mai rău [mai
târziu], dar trebuia să pleci. Să vii încoace, adică.
MC - Aţi spus că ajungeaţi cu oile până
către Oradea...
NP - Am fost şi în [judeţul] Satu Mare,
[zona] Baia Mare
MC - Dar în Câmpia Română, în Bărăgan...
aţi ajuns cu oile?
NP - Nu. Tata o fost, el o făcut... Balta; când
mergea în transhumanţă, el mergea în Baltă.
Numai după Primul Război Mondial (şi de fapt,
după `30) a început să meargă [cu oile] în
Ardeal. Că până atuncea, cum ştiţi, Transilvania
aparţinea de Austro-Ungaria. Ai noştri, prin munţi,
coborau în partea ailaltă, se duceau în Baltă... Nu-
i lăsa, probabil [în Transilvania], sau nu ştiu ce...
De-aia, şi comuna aia... orăşel, Novaciul, îs
poienari, rămaşi... nemaiveniţi dincoace de munte.
Iar la Vaideeni, îs jinari. Ăia veneau din Baltă; nu
au mai trecut, toţi, munţii, înapoi, să vie în Ardeal:
au rămas dincolo de munte. Că aici, între noi şi
[Novaci], faci două zile, aşa... pe jos, sau călare,
până treversezi munţii, peste... până treci în
partea ailaltă.
MC - Cum vă transportaţi cele necesare –
hrana, straiele... – în transhumanţă fiind?
NP - Numai pe măgari! Aveam doi-trei
măgari, patru... cum ne trebuia, puneam... într-o
parte, brânza, într-o parte mălaiul de mămăligă,
într-o desagă... Haine nu luam cu noi, [ci] numai
[ceea] ce-aveam pe noi. Când era prea cald, mai
punem şi cojocul pe măgari, că era prea cald, de
ne încălzeam, şi mai puneam aşa, peste...
MC - Călătoreaţi şi noaptea cu turmele
dumneavoastră?
NP - Mai călătoream, mai ales [atunci] când
trebuia să traversăm oraşe. Ştiţi, mai ales
primăvara, că primăvara nu mai puteai să mergi
peste dealuri şi peste câmpuri, că deja începeau
culturile [agricole], şi trebuia să cam ţii o şosea
oarecare. Şi la oraşe, nu prea ne lăsa poliţia;
urmăream [ca atare] să trecem noaptea, să
ajungem seara în capul oraşului, să ajungem
noaptea, pe la 12:00, pe la 1:00, să traversăm.
Aveam lanterne, în caz de maşini; toţi aveam
lanterne.
MC - Agricultorii sau pădurarii vă creau
dificultăţi pe traseu?
NP - Atuncea, nu. Bineînţeles, şi noi ştiam –
când erau plantaţii - , că dacă stricau oile o
plantaţie, vă daţi seama... Cum era prin Banat,
pe-acolo, era o plantaţie de salcâm; şi iarna, mai
ales, oile îl decojesc, mâncă coaja de pe el... Dacă
se întâmpla [aşa ceva], aveai probleme... trebuia
să plăteşti.
MC - Călătorind noaptea, cum ţineaţi
drumul? Nu vă rătăceaţi?
NP - Nu... N-aveam cum să ne „rătăcim”, că
n-avea să te trimiteată singur, [ci] după cei care
au mai fost... Noaptea, mai ales pe unde aveam
traseul mai des... Dacă mă duceai cu maşina şi
mă lăsai într-un drum, fără să văd kilometrajul,
îmi dam seama în jur, pe unde am umblat, cam
unde mă aflu... Ştiai pe unde să o iei, să ocoleşti
un sat, adică... peste câmpuri, aşa, să te duci...
Ieşeai, într-o noapte... într-al treilea judeţ!
MC - Poziţia stelelor pe cer era un reper
pentru dumneavoastră, pe aceste drumuri?
NP - Nu, absolut deloc! Pentru noi, [repere]
erau, de exemplu, unele lumini, luminile oraşelor...
Sau, mă rog, cum era în Bihor, ardea sonda la
Marghita, o vedeai de la... sute de kilometri!
MC - Ştiaţi, astfel, pe unde vă aflaţi...
NP - Păi, nu eram... ca să nu ştim, că noi nu
înaintam mai mult de 10-15 kilometri pe zi. Oile
merg încet, şi mergeau păscând... Primăvara, era
222
un pic mai greu, că trebuia să cam ţinem drumul,
deja începeau culturile, erau culturi [agricole], şi
mai umblau maşini, trebuia să le faci loc la
maşini... Era multă alergătură, primăvara: trebuia
să alergi la grâu, că se băgau mieii în grâu, în
orz... Nici nu-ţi vine să le mai povesteşti...!
MC - Când ajungeaţi la locul de iernat,
cum vă adăposteaţi – dumneavoastră, oile... - ?
Aveaţi anumite colibe?
NP - N-aveam niciun fel de colibă! Atâta: cu
cojocul în spate, făcut din cinci-şase piei de oaie...
Ăla era, şi ziua şi noaptea, cu ăla dormeai, cu ăla
era şi-n ploaie... Când chiar ploua tare, mai
aruncai un sac de nylon şi-l puneai pe cap, peste
cojoc...
MC - Aveaţi cizme din cauciuc?
NP - Numai cizme de cauciuc... Iar când era
aşa, de nu era noroi, avea opincile pe măgari, cu
obiele, când era ger, aşa...
MC - Aceste piese de vestimentaţie –
cojocul, opincile... – erau cumpărate, sau le
aveaţi de-acasă, din Poiana?
NP - Erau de-ale noastre, de-acasă făcute...
Cioareci de lână, ţesuţi... Pot să vă arăt, avem şi-
acuma...
MC - Cum vă găteaţi, cum vă pregăteaţi
hrana?
NP - Păi... o mare hrană nu făceam, să ştiţi!
Ceai... Ciorbă nu făceam... Când stăteam pe loc,
mai făceam poate câte-o ciorbă, dar în rest, nu...
[Doar] Mămăligă, brânză, tocan, sloi de oaie (ăla
era făcut... o oaie, toată, topită, făcută-n ceaun; şi
de-acolo, puneai în ceaun, şi se topea, în seul ei,
şi-acolo mai puneai nişte cartofi, sau ce mai
puneai, dacă nu, mâncai cu mămăligă, cu
brânză...
Am păţit că trebuia să aruncăm
mămăliga, că fierbea pe foc, şi-a venit
preşedintele colectivului [CAP] şi inginerii; nu ne-
au lăsat să fierbem mămăliga! Am aruncat, să
plecăm... Primăvara, când veneam... Iarna,
meream pe câmp, peste dealuri... Nu prea aveam
legătura cu ei... Dar primăvara, trebuia să fii pe
drum, şi-apoi erai tot în ochii lor. Şi opreai într-un
loc, undeva, să-ţi faci de mâncare, că erai
flămând... Am păţit... că a trebuit să aruncăm...
Fierbea mămăliga, să mănânci... şi-ăla, cu poliţia...!
Apoi, am plecat fără buletine [de
identitate], că ne lua [Poliţia] buletinul, să ne-
amendeze... Nouă... ne părea bine că lua; ziceau
că mergem după ele, nu ne mai duceam...!
MC - Vi le aduceau tot ei?
NP - Nu, că noi eram pe drum, unde să-l
aducă?! Îl trimiteau aicea, la poliţia de la Poiană,
cu amendă de 50 de lei, că nu am luat buletinele!
Noi nu puteam... Ei îţi luau buletinul, şi noi eram
pe drum; trebuia să mergi după el la poliţie, că
el... nu ştiu ce program avea. „De ce să merg la
poliţie? Ai ceva cu mine?! Dă-mi, dom’le
[buletinul]... Îţi trebuie 50 de lei? Să vin mâine, că
zici tu? Eu mă duc pe jos [cu oile], să vedem...”
În ziua aia când să mă duc la poliţie, eu poate
eram la Dobârca... Se lua cineva [autorităţi] de
noi, „Buletinu!”, „E la poliţie, dom’le! Sună şi
vezi!”
MC - Domnule Prodan, în transhumanţă
fiind, v-aţi confruntat şi cu animale sălbatice?
NP - Da, foarte mult! Mai ales vara,
că eu, vara (cum v-am spus) meream cu sterpele,
că eram mai tânăr; n-aveam familie, atuncea (nu
eram căsătorit). La oile care se mulgeau,
rămâneau ăştia cu familii (frate-meu, sau...) Noi,
ăştia care eram mai tineri, de 25-26 de ani,
necăsătoriţi, noi stăteam cu oile-n [Munţii]
Retezat (plecam prin 20 mai, către 1 iunie...)
Cam din 20 mai, de aicea [de la Poiana], cu
multe... cu câte 1000-2000 de sterpe, ne duceam
în Munţii Retezatului. Şi-apoi, traversai toţi munţii,
de-aicea până la Caransebeş (că ştiţi, Retezatu e
în Haţeg, deasupra Haţegului, pe-acolo...)
Treceam toţi munţii ăştia, pe la Cugir, peste
Şureanu, ieşeam la Petroşani, şi-apoi erau munţii
ăilalţi, în partea ailaltă... Şi în sat, când eram în
Retezat (în Câmpu lui Neag [judeţul
Hunedoara]), aveam om, acolo, la gazde (fiecare
avea o gazdă, acolo, undeva...), unde – dacă se
întâmpla ceva, acasă, o... moarte, sau..., să trimită
cineva [mesaj], nu erau telefoane ca acuma!)
Aveai fieştecare o gazdă, în zonă, în satul unde
erai, mai apropiat...
MC - Un om de legătură.
NC - Da. Şi-apoi dacă se întâmpla ceva,
murea cineva, un neam mai apropiat... sau se
întâmpla ceva acasă, trimitea pe cineva, vorbă...
ăla te anunţa... Că altfel n-aveai de unde să ştii...
Şi-apoi, acolo [în Retezat] am păţit...
Acolo, venea ursul. Şi lup era, dar lupul nu prea
venea aşa noaptea; el, ziua venea, mai mult. Că el
te pândea ziua, pândea aşa... O scoteau, câinii
[pe oaie], dar trebuia să o sacrifici; nu mai trăia,
dacă au rupt-o la gât...
MC - Lupii atacau în haită, sau...?
NP - Numai iarna veneau în haită. Nu
i-am văzut aşa, [atacând] în „haită”... Ei erau...
mai departe, aşa 5-6, îi auzeai doar cum urlau, se
apropiau (să zicem) la un kilometru sau jumătate,
şi se puneau pe urlat. Dar nu prea umblă, ei, aşa
[în haită], [ci] câte doi-trei, aşa...
223
MC - Dar urşii? Reprezentau ei un pericol
pe timpul văratului?
NP - Numai câte-un urs care era (cum zicem
noi) aşa, „dârz”... Dacă apuca de prindea oaia,
ştii, te luptai cu el să o scoţi, de multe ori, o lăsa şi
se lua după tine! Iar dacă te prindea, te şi
„gherănea”, te şi...
MC - Era întărâtat...
NP - Da. Dacă auzeau cânii sau simţeai,
până n-au prins-o oaia, atuncea puteai să [lupţi]
cu cânii... îl înturnai. Dar după ce o apuca, era
mai greu, că nu mai vroia să o lase, ştiţi, se lupta
şi cu noi, şi cu cânii! Puteai să... dădeam cu
bolovani, puteai să dai cu... bâta, în el, dar n-aveai
curaj, că imediat...
MC - Se întâmpla ca – în transhumanţă sau
la vărat – una sau mai multe din oile
dumneavoastră se se îmbolnăvească?
NP - Apăi, se mai îmbolnăvea aşa, câte una,
din anumite ierburi... Se „sângera” (cum ziceam
noi); şi-apoi, pe-aia o vedeai că gemea, uşor... Şi-
atuncea, îi dădeai „de sânge”; îi frecai bine nasul;
aveam un ac mare, şi-i găureai nasul, până ce-i
pleca sângele, atuncea... Că, dacă era sângele
negru, sigur că din cauza asta era „sângerată”...
Pe-aia, dacă nu o înţepai, nu mai scăpa; cum o
înţepai, se aerisea...
MC - Sângele îşi relua circulaţia...
NP - Da. Dar era negru, sângele...
MC - Cunoşteaţi anumite plante
tămăduitoare, în asemenea cazuri?
NP - Nu pentru asta, [ci] pentru altă boală;
de fapt, era spânzul. Dacă era bolnavă la
plămâni, [...] era [planta tămăduitoare] spânzul.
Mă rog, e aşa... o buruiană, iar din rădăcină ( e
mai groasă, aşa, dar nu chiar... e aşa, cam ca un...
cui!), e o rădăcină aşa, mai lemnoasă... Şi-apoi, îl
scoteai cu rădăcina, şi ăla se usca, şi...
Sau dacă avea albeaţă la ochi, atunci, îi
trăgeai păr în ureche, cu acul (are două vene la
ureche, şi-l trăgeai printr-o venă de-aia, cu păr de
câine, sau eventual spânz), şi-i trăgea răutatea din
ochi, se limpezea, deci vedea). Aia, albeaţa aia, se
făcea mult, şi la miei... după ce-i înţărcai, după ce-
i luai de la lapte, începeau să „tânjească” (cum
zicem noi); îi puneai, îi trăgeai păr în ureche, în
venă... Bineînţeles, i se umfla urechea, ştii... că
trăgea răutatea din ochi, dar se limpezea la ochi,
şi vedea.
Spânzul îl mai trăgeai în coadă, când
[oaia] era aşa, bolnavă, avea la piept... cu asta, cu
plămânii... „astm”, cum se zice... [Spânzul] I-l
trăgeai în coadă, sub coadă, în piele, îi băgai un
pic de spânz, o jumătate de centimetru...) Şi-acolo,
iară, trăgea toată răutatea din corp, în coadă.
Dar, dacă [boala] era prea agravată, unele [oi]
nu rezistau; [spânzul] era prea puternic, şi dacă
nu rezistau, se mai întâmpla să moară. Pentru
asta [afecţiunea pulmonară], mai era însă şi
altceva: fiebeam apă în ceaun, şi opăream vârful
urechii, şi coada, ştii... Şi o umflai pe nas, cu aer,
[îi] băteai bine pieptul, să se dezlipească plămânii
de pe coaste, şi... dacă nu era prea târziu, iar [îşi]
revenea. Ele... ba se loveau de ceva, ba le loveau
un berbec cu capul (mai ales când se mârleau...
când se montau), mai dădeau cu capul, se mai
băteau berbecii, să sară...
MC - Când începeau oile să fete?
NP - Păi, de regulă cam în 15 februarie. Ar fi
fost mai bine să înceapă cam la 1 martie; nu era
aşa periculos, că totuşi se îndulcea timpul... Dar
întrucât nu ne lăsau [mai mult timp la iernat],
[oile] trebuiau să cam fie fătate, cu toate
riscurile... Trebuiau să cam fete toţi mieii, în 20
martie, aproape... Mai erau [din cele] care fătau
pe drum, şi-i mai puneam [mieii] pe măgari...
Puneam câte cinci-şase miei pe măgari, [pe] cei
care nu puteau merge, unde trebuia să mergem
noi... Erai toată noaptea... făceam (cum zicem
noi), „caraulă” (făceam cu rândul, toată noaptea,
pentru ele), „dacă nu putea făta asta”, „dacă nu
se scula mielul”; principalul era... cănd fată, să-l
curăţ [pe miel] bine [...], şi să-i dau să sugă. Şi
să-l pun undeva, să nu bată vântul, deci să fie la
adăpost. Că dacă-l prindea frigul, şi nu-i dădeai să
sugă, imediat, nu mai sugea. Îl lua frigul şi nu
mai... [Pe] ăla trebuia să-l bagi în cojoc, lângă
tine, ca să mai sugă...
MC - Trebuia să-l protejaţi...
NP - Da. Numai că... n-aveam saivan, nu
aveam nimica... N-aveam colibe, n-aveam nimica.
Nu ploua, să... nu te plouă; nu ningea, să nu te
ningă, să ştiţi, de toamna până primăvara. N-
aveai unde stai, absolut... Doar când era de
Crăciun, de sărbători, pe noi, ăştia, care eram mai
tineri, aşa (nu eram căsătoriţi), ne schimbau ăştia
mai bătrâni. Ne lăsau pe noi, de Crăciun, să
venim acasă, şi la noi, nunţile se fac iarna. Şi
veneam prin 20 decembrie, ca până prin 10 -15
ianuarie... mai prindeam şi câte două-trei nunţi...
Şi-apoi, până ajungeam cu oile, primăvara în mai,
nu mai [revenea în sat]...
MC - Vă prinde Paştile pe drum...
NP - Pe unde veneam, dacă se nimerea în
dimineaţa de Paşti, mergeam – unul dintre noi –
la o biserică dintr-un sat... indiferent în ce sat;
luam Paşti, dimineaţa, când se dădea, şi luam toţi.
224
 ...Dacă n-aveam, ştiţi... luam câte-un
mugur, „Christos a înviat!” Erau înmuguriţi ăştia...
spinii, şi anumite [alte specii]... ăla era Paştele!
MC - În jurul lui 20 martie (spuneaţi)
începeaţi a vă pregăti întoarcerea acasă, la
Poiana...
NP - Da. Cam pe la 1 mai [sosirea la
Poiana Sibiului]... Eu, când le-am fătat, am fost la
Turţ şi la Gherţa Mare, judeţul Satu Mare... De-
acolo, până aicea... cu mieii nu puteai merge mai
mult de 10-12 [kilometri], mai ales atunci când
mieii erau mici. Meream încet... Nu ne grăbeam,
că aicea nu era iarbă; ajungeam la 1 mai, şi aicea
nu era iarbă să mănânce... Cât puteam, veneam
încet, să nu ajungem repede, că ştiam... că nu ne
aşteaptă florile, aicea!
MC - Credeam că vă era dor de casă...!
NP - Ne era nouă dor, dar atuncea era
destul de greu şi aicea, că era plin de oi. Dacă
iernau aicea, primăvara plecau, care încotro, şi
veneau aicea [înapoi], le tundeau... şi-n stradă,
tundeau, în toate părţile, toate străzile erau cu oi,
tunzători...
Prima dată, se tundeau oile [înainte de
urcarea la munte]. Dacă [oile] urcă cu lână,
după aceea le cari cu caii şi cu măgarii... Şi s-ar fi
dus oamenii două-trei zile până acolo [la păşunea
estivală], să tundă oile. Poate nici nu găseai
tunzători; dar aicea [în sat], veneau băieşii ăştia,
ei le tundeau mai mult (avem aici nişte ţigani,
câteva familii, în capăt... băieşi), ăia tundeau oile.
MC - Lâna oilor era importantă pentru
dumneavoastră?
NP - Foarte importantă, că atuncea se
plătea. Chiar şi în `89, era 153 de lei kilu’ de
lână!
MC - Atât de mult?!
NP - Da. De pe o oaie, scoteai pe lână ca şi
pe brânză, bani.
MC - Iar acum este... cât, kilogramul de
lână?
NP - Doi lei, doi lei [şi] cincinzeci! Bătaie de
joc... Acuma, cred că e 5 lei tunsul, şi pe lână nu
iei [mai mult]... Ea [lâna unei oi] are trei kile...
Lâna toată, o dai la tuns!
Acuma, nu mai am oi, că m-am
îmbolnăvit când am fost de 61 de ani... 62,
aproape; le-am vândut, le-am dat. Urmaşi nu am
la oi; fetele-s farmaciste.
MC - Păşunile de vărat le închiriaţi de la
primărie? Era organziată o lictaţie în acest
sens?
NP - Da, se făcea şi o licitaţie, mai ales la
noi, aicea, la Poiana. Numai că eu nu am prea
fost în munţii noştri, ai Poienei, că eu am mai luat
păşuni [de vară] în Munţii Turzii, cum zicem noi:
în Munţii Apuseni (nişte păşuni de la localnicii de
acolo, ce aveau păşuni particulare... E un munte
acolo, la Boc, pe la Valea Ierii... Aveau câte şapte-
opt... zece hectare ale lor, ştiţi, mai pe la pădure,
aşa; şi-apoi, închiriam de la oameni).
MC - Deci mergeaţi în transhumanţă şi
pentru păşunatul de vară!
NP - Tot în transhumanţă, da. Văram, cum v-
am spus... cu sterpele, mergeam în Retezat, până-
n septembrie.
MC - Pe aceste păşuni estivale, eraţi mai
mulţi stăpâni, proprietari de oi?
NP - Acolo, eram chiar mulţi, că erau... se
strângeau (ţin minte, aşa...) cred că erau cel puţin
15-20 de stâne, adică de proprietari, cum să zic,
la câte 2000 de miei... de mioare, oi sterpe. Şi-
apoi, ăştia care erau aicea, în jurul satului, aicea,
toţi le trimiteau [mioarele] ca să fie [oi] mai
puţine, în păşunatul care care l-aveau, ştiţi... Să nu
pună oameni [ciobani angajaţi] aparte... deci, să
fie oameni mai puţini. Că acolo mergeau oameni
cu 1500 – 2000 de miei; erai doi inşi [ciobani].
Acolo erau munţi mari, largi... câte 4000 de oi, pe
un munte.
MC - Fiecare îşi avea sâna proprie, strunga
proprie...
NP - Da, la oile cu lapte, dar acolo erau
toate la un loc.
MC - În asemenea situaţii în care, în
transhumanţă sau la vărat fiind, mergeaţi la oi
împreună cu mai mulţi asociaţi, sau tovarăşi,
cum reuşeaţi să vă identificaţi oile proprii,
astfel încât să nu le confundaţi cu ale vecinului,
sau ale fratelui...?
NP - Păi, numai prin semne, la urechi...
Aveam semne, fiecare; nu erau doi cu un semn,
[din cei] cu care te asociai; fieştecare...
MC - Erau semne... născocite de
dumneavoastră, sau...
NP - Ei... aşa le-am moştenit... Mai adăugai,
ceva... De exemplu, noi am fost trei fraţi (unul a
murit, mai suntem doi). Şi toţi aveam „cârlig” la
stânga, în spate; şi mai aveam câte-o „pişcătură”
în plus, la aialaltă ureche.
MC - Deci aveaţi un semn în comun...
NP - Comun era „cârlig la stânga”. Şi
„pişcătura”: la mine era în faţă, la dreapta, la
fratele meu (ăla mai mare), era „pişcătura” în
spate, tot la dreapta, şi la ălalaltu’ frate, era
„pişcătura” [şi] cu „cârligul”, una în faţă. Deci la
stânga era „cârlig”- „cârligul” era comun – şi el
mai avea o „pişcătură”, tot la stânga!
225
MC - Părintele dumneavoastră a avut cârlig
sau pişcătură?
NP - El a avut semnul meu! Tot „cârligul” l-a
avut şi el, da. Dar el mai avea în plus (că mai era
cu alţi cumnaţi de-ai lui, şi cu alte rude) de
„pişcătură”... adică avea „pişcătura” (semnul
meu), dar mai avea şi „fărcuţă”: şi la dreapta...
Aia a adăugat-o în plus, că el a fost [la oi] cu
cumnaţii lui, cu neamurile lui, cu alţii...
MC - Domnule Prodan, la văratul oilor
fiind, dumneavoastră aţi avut cumva şi rolul de
baci? Aţi preparat brânzeturi?
NP - Păi... făceam brânză, dar mai puţin.
Plecam cu oile, mai mult. Nevasta...
MC - Doamnele erau băciţele...
NP - Ele făceau brânza... Noi, de muls,
mulgeam, şi ele mai mult, cu brânza. Am făcut
brânză, destulă! Mai ales când am fost la Colectiv
[CAP}, dar aşa, la stână, ele se ocupau cu
brânza; noi eram cu oile, şi cu altele (mutatul
oboarelor şi al staulelor, să nu se facă noroi,
curăţitul...)
MC - Care erau principalele sortimente de
brânză produse la stâna dumneavoastră?
NP - Numai telemea, făceam noi. Făceam
caş sau [brânză de] burduf, numai pentru noi,
aşa... toamna, mai către... Nu de vânzare, pentru
noi, făceam. De vânzare, numai telemeua...
MC - Obţineaţi mai multă telemea dintr-o
anumită cantitate de lapte, decât burduf?
NP - Da, da... De exemplu, din patru
kilograme de lapte, iasă un kilogram de brânză
telemea. La caş [pentru brânza de burduf], îţi
trebuie cinci-şase kilograme, cinci jumate... (căci
caşul vine... stors forţat, nu se scurge lent, ca
telemeaua... Ăla [caşul] trebuie forţat, să iasă bine
zerul din el, pentru a nu se acri... Trebuia să-l
storci bine, să n-aibă zer, pe când telemeaua o
băgai în butoi, şi sarea... ea [telemeaua] se
întărea în saramură, şi nu mai curgea zerul, nu se
întâmpla nimic... Asta de burduf se iuţeşte, dacă
rămâne cu zerul în ea (zerul se acreşte).
MC - Telemeaua o depozitaţi pe munte în
recipiente din lemn?
NP - Da, în butoaie de brad.
MC - Se păstra mai bine, astfel?
NP - Se şi păstra mai bine, şi ele [butoaiele]
erau mai uşoare... Mai erau butoaie şi de fag, sau nu
ştiu ce, dar alea nu prea... erau bune, pentru... Erau
şi goale, grele, că erau alt lemn, erau şi alt format...
deci erau făcute [ca] alt model, că nu puteai să legi
două [butoaie], pe cal sau pe măgar...
MC - Astfel coboraţi de pe munte,
butoaiele cu telemea?
NC - Da, dar unde se putea, mai urca [un]
car cu boi... Erau nişte piedici [la car] aşa, mari...
Puneau câte 10 butoaie, şi pe pantă, la vale,
împiedicau toate roţile la car, şi puneau şi lanţ sub
roată (ca să nu se ducă carul...) Şi coborai... încet,
aşa! Unde nu (acum vă spun de la alţii, ştiţi...), [în
alte locuri], nu se puteau băga boii... ăia puneau
[telemeaua] în putini mai mici.
MC - Produceaţi cumva şi specialităţi din
carnea oilor, precum pastrama?
NP - Pastramă făceam, dar tot aşa [pentru
consum propriu]. Mai făceam, ca să o vindem,
toamna, din oi bătrâne... [Carnea] O puneai în
sare, cu usturoi sau cu ceva, când o sărai... şi după
aceea, când să o duci să o vinzi, o spălai bine şi o
uscai (ştiţi, să usce la vânt...), şi stătea aşa. Dar
[pe] aia o făceam numai aşa, din câte-o oaie pe
care trebuia să o tai, sau toamna... „reformele”...
cam trebuia să le scoatem, să le vindem; dacă nu,
de regulă... tăiam şi vindeam carne, în pieţe, ştiţi...
Eu, de exemplu, mergeam mult în Piaţa Simeria,
că eram [cu oile] aproape de oraşul Simeria, şi
[în] Hunedoara... Nu că vindeam „reformele” în
piaţă...
MC - Reformele erau oile bătrâne?
NP - Da, oile bătrâne care deja pierduseră
dinţii, şi nu mai... Şi-apoi, dacă nu reuşeai să le
vinzi... să nu-ţi „faci de lucru”, adică... Ca să faci
pastramă, trebuia să scoţi toate oasele, era de
lucru: să sărezi... Nouă... ne era mai uşor să o
tăiem, s-o vindem, cu kilogramul, ştiţi...
MC - Domnule Prodan, în aceste condiţii
în care – şi iarna, şi primăvara – eraţi cu oile,
mai aveaţi timp pentru sărbători?...
NP - Nu, nu... Numai când veneam iarna,
acasă. Sau când aveam câte-o nuntă, în neam, te
schimba cineva, să poţi să vii; venea un înlocuitor,
ca să poţi să pleci, că nu puteai [altfel]; cineva te
înlocuia, să poţi veni în data respectivă. Venea,
ştia unde eşti... De fapt, ştiai din scrisori, sau... mai
târziu, era Centrală [telefonică], aici, în Poiana,
şi-apoi dădeai de unde erai, telefon, anunţai aci, şi
îţi fixa la ce oră... Şi-apoi venea nevasta, sau
cineva din familie, şi vorbeai la telefon, de unde
erai... de la Oradea, de la Marghita, de la Arad...
[Sau] Te duceai la Poştă şi (dacă era Oficiu), ţi-o
primea [solicitarea] şi de pe azi, pe mâine... la
12 ore, sau nu ştiu ce. Dacă nu era Oficiu,
atuncea, numai la 48 de ore [se făcea
programare], să aibă timp să trimită
[telegramă].
MC - Ne-aţi vorbit despre oierit în
socialism... Aveaţi, pe atunci, obligaţii în
produse, către stat?
226
NP - Da. Păi, atuncea, cum eram... mai
înainte, când am plecat în Moldova (eram
particular complet...), atuncea aveau contracte,
părinţii: de oi, de vaci... de carne de vacă...
MC - Cum erau calculate aceste
„contracte”? După numărul de oi?
NP - Atuncea, era altfel decât vă spun eu, de
când eram noi copii... Că părinţii au fost băgaţi la
„chiaburi” (cum se zicea atunci); erau trei feluri
de „chiaburi” băgaţi... Mă rog. Şi atunci au fixat
cote [proporţional cu averea „chiaburilor”]:
„atâta dai... carne de oaie”, „dar porc,” „dai
carne de vită”. În anii de [dinainte] de Revoluţie,
aveai [alt fel de] contracte, erai obligat... De
exemplu, dăduseră ei [autorităţile] aşa, o lege, că
„din cinci miei, să dai doi la contract”... „să dai
două kilograme de brânză la contract, pe cap de
oaie”...
MC - Dar în prezent, oierii de la Poiana
mai au asemenea obligaţii către stat?
NP - Acuma, nu! Eu am prins numai un an
cu subvenţiile... Eu n-am mai prins; m-am
îmbolnăvit, şi am vândut oile. Şi în primul an, când
au început [oile] să fete, au venit [reprezentanţi
ai autorităţilor] să le „cerceleze”; şi nu au
„cercelat” toţi [oierii locali] mieii, au „cercelat” ;
numai vreo 250... Trebuia să le pui... cercei la
miei, să dea subvenţii. Au venit doctorii, cu
„cerceii”, nu ştiu ce... Mă gândeam, „Pe urmă...
cum îi scoţi?!” (Că nu mai puteai să-i vinzi!)

227
 NICOLAE ŞUFANĂ
(Poiana Sibiului, nr. 397)
Marin Constantin - Domnule Şufană,
sunteţi un bătrân oier din Poiana Sibiului; în
trecut, aţi mers cu oile în transhumanţă?
Nicolae Şufană - Să vă spun realitatea, că... într-
adevăr, ştiu ce e transhumanţa, dar eu – de când
am plecat, în `51 – am plecat în Baltă la Călăraşi
[Balta Ialomiţei], în Ialomiţa... Şi de-acolo, prea
puţin făceam transhumanţa, între... (Acolo, e o
insulă, în faţa Călăraşului, Borcea, cum îi spunea).
Şi ieşeam, ne duceam până pe la Urziceni, pe o
perioadă de două luni. Nu făceam transhumanţa
pe care o fac ăştia, „localnicii” [din Poiana] care
toamna plecau, primăvara (când veneau) se
duceau la munte. Noi eram mai mult stabili, acolo.
Prea puţin am făcut transhumanţă.
MC - Deci, la fel ca fratele dumneavoastră
Ion Şufană, eraţi cu oile tot timpul în acea
regiune din Sudul României, în Balta Ialomiţei
şi în Dobrogea...
NŞ - De la Bucureşti, de la poligon (Mihai
Bravu, judeţul Giurgiu), cu arăturile... în timpurile
alea în care ne mai ţineam noi, că suntem
„particulari”, până am ajuns în Deltă, la Tulcea.
Şi-acolo, am stat vreo 30 de ani. [La] 1 octombrie,
plecam în Dobrogea, pentru hrănirea oilor, că în
Deltă n-aveai... era numai stuf. Şi la 1 de martie,
veneam înapoi. Asta era transhumanţa: octombrie,
noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie: astea
cinci luni, în care stăteam pe câmp, în Dobrogea.
Şi eu, şi frate-meu... Eram vreo 10-11 familii [de
oieri], care făceam treaba asta. Şi, după-un timp,
când s-a dat pe agricultură, Delta, n-am mai făcut
[transhumanţă], câţiva ani de zile...
MC - Domnule Şufană, aveţi acum 79 de
ani [născut în anul 1937]... Câţi ani aveaţi când
aţi început oieritul?
NŞ - Am o nepoată care a împlinit 14 ani,
acum câteva zile. Eu, la 14 ani, eram pe Bărăgan.
Oile... cum erau locurile la oameni, atunci: o
bucată era cu grâu, una cu porumb, una... nu este
arată, şi toată ziua, noi făceam [ciobănie] -
printre recolte – şi ne ţineam la 14 ani... Aşa o
fost lumea; până la 20 de ani, eu n-am ştiu ce e
casa, n-am ştiu ce e lumea... Vă daţi seama că
şapte ani...
După ce-am făcut armata, am fost doi
ani la Bicaz [?] la muncă, şi după aceea, iară trei-
patru ani [la oi]... Eu n-am ştiut ce e lumea asta
până pe la vreo 25-26 de ani...
MC - Aţi fost tot timpul la oi.
NŞ - Numai la oi, şi numai la oi! Mai am doi
fraţi şi surorile, trei... dar [pe] ei, părinţii
i-au dat la şcoală; pe mine, n-au putut să mă mai
dea, că n-avea cine să-i ajute... Dar [ceea] ce-o
fost, atuncea, şi ce e acuma, e diferenţă ca de la
cer la pământ, domnu’ meu... E departe!
Acuma, nu mai e omenie, nu mai sunt
[cei] şapte ani de-acasă, nu mai e credinţă (că şi
asta, poate, pe undeva... ne mai ţine-n frâu).
Televizorul şi telefoanele astea... Ca să-şi ajute
părinţi, copiii care-s acuma... ăştia care-s sub 25
de ani, nu ştiu dacă or mai merge treburile bune...
„Să aibă bani!” (părinţii), că nu mai atuncea e
bine, dacă au bani, se descurcă; dacă nu, nu ştiu...
MC - Spuneaţi mai devreme că, la 14 ani,
aţi început ciobănia; aţi pornit atunci în
Dobrogea?
NŞ - Am început, da’ muncă! N-am fost cu
ele d-ici, nu, nu... Părinţii noşti – ai mei şi ai lui
frate-meu, toată familia noastră... am fost în
Bărăgan. Acolo, au crescut oile, acolo le-au făcut,
şi noi... acolo ne-am dus. De la Bucureşti, încoace,
n-am fost nici cu oile, nici cu nimic... Adică,
[atunci] când veneam (cum v-am spus, şapte ani
n-am fost acasă).
MC - Asta înseamnă că aveaţi locuinţe
permanente în Bărăgan?
NŞ - Nu, nu... Noi, atuncea, pe timp de
iarnă, asta era „locuinţa”: un cojoc pe care-l
aveam în spate... Acuma, rar mai poartă
[ciobanii], aşa ceva. Mentalitatea... aşa erau
timpurile, aşa au fost părinţii.
MC - Cum vă adăposteaţi atunci de frig?
NŞ - Dom’le, atuncea... nu erau aparate de
filmat... (Mă refer... iarna, că vara, toată lumea
era „deşteaptă”, zis...) Acuma, sunt cizme,
pelerine, câte-un sac de nylon în cap... [În trecut]
Cojoacele alea (ţurcanele alea, cu lâna lungă) le-
aveam în spate; şi permanent, pe timp de iarnă,
aia era „casa”, n-aveam nimic adăpost: afară
228
dormeam! Încă, părinţii... atuncea, la 14-15 ani...
un an-doi, până la 15-16 ani, nu mă lăsau să
dorm într-o colibă făcută din stuf; mă trimiteau la
oi, trânteam băţul în pământ, cum să vă spun, şi
să pui capul aicea, ca să nu plece oile undeva; oile
n-aveau nicăieri, să se ducă... Şi (mă refer la
„locuinţă”), în `54, la 17 ani – a fost iarna aia,
grea – eram vreo cinci-şase bărbaţi, între care eu
eram mai mic, restul, toţi erau la 30 şi... Atât era
de frig, noaptea, mă trezeam şi mă desculţam (că
erau opinci, nu era altceva); şi luam căciula din
cap, că eu... cojocul [pe] care-l aveam, [mi-] era
până la genunchi, aici... Luam căciula din cap,
atâta mi-era de frig... că băgam picioarele-n
căciulă, că mă desculţam... şi ori [îmi] ieşeau
picioarele, ori capul! Şi-acuma, nu mă mai miră
faptul că mă doare capul, mă doare după cap,
mă dor umerii, mă doare spatele... şi lucruri de
felul ăsta...
Aicea [în Mărginimea Sibiului] tot o fost
clima mult mai bună ca [în] Bărăganul... (În
Bărăgan, bătea viscolul, acum nu mai bate, ne-am
schimbat şi noi, s-a schimbat şi clima..., dar acolo,
când bătea crivăţul ăla, se ştia, că aşa era vorba:
„Bate de două ori pe an: din toamnă-n până-n
primăvară, şi de primăvara, până toamna!” Aici, a
fost clima mai blândă; şi pe-atuncea, era greu
destul, ca şi pentru noi: [oierii] plecau toamna, d-
icea, şi veneau primăvara... Era greu.
MC - Am crezut că, în regiunile de care
vorbiţi, aveaţi totuşi o locuinţă, fie şi
provizorie...
NŞ - Dar nu puteai, că nu stăteai nicăieri; ca
să stai două zile într-un loc, nu puteai! Trebuia să
te duci după hrana oilor; te duceai de colo-colo...
Acuma, dacă le spunem [tinerilor]... (Hai, că
băieţii [lui NŞ] au apucat şi ei ceva). Dar la
nepoţi, dacă le spunem ce-o fost înainte, li se pare
[că] „Aţi fost proşti... sau nebuni!” Ca să le spui
realitatea, [ceea] ce vă spui eu, acum,
dumneavoastră...
Într-adevăr, poate şi soarta, şi norocul...
frate-meu nu prea... A apucat şi el [oieritul în
câmpie], dar de pe la 19 ani... 20, că a făcut
liceul... Nu a apucat, cum să zic... un necaz aşa
mai tare, cum l-am tras eu. Dar poate aşa mi-a
fost norocul meu!
MC - Domnule Şufană, cum vă găteaţi, în
aceste condiţii? Cum vă asiguraţi hrana?
NŞ - De exemplu, când stăteam, de eram
stabili... Pâinea era un lux, atunci când am plecat
eu, prin `50 şi ceva, până prin `60... Aveam
mălaiul... Mai ales, în primii doi-trei ani, era
sărăcie; ne cam ţineam cu... marmelada aia: aia
era mâncare „de bază”, mămăligă cu
marmeladă! Când se nimerea aia de pere, de la
prăvălie... Că nici aia, mă rog... aia de pere mai
era cum mai era; aia de prune, era moale şi acră,
dar mâncai, că
n-aveai [altceva]... Aia şi brânză. De multe ori, le
tot spun la copiii ăştia, că acum, într-adevăr, au şi
oi mai multe... nu trece o săptămână, [şi] o oaie
bolnavă, o taie, mă rog, se întâmplă ceva, şi
carnea nu li se prea gată! Atunci, erau oi mai
puţine; nu că ne rugam, dar aproape eram
bucuroşi dacă, rar, tăiam câte-o oaie... Şi asta era:
brânză şi mămăligă. Făceam [mămăligă] când
eram stabili, când era o ţâră de adăpost; când
eram în câmp, dacă eram doi-trei, atuncea se
făcea focul, şi noi stăteam cu cojoacele... aşa, să
nu bată vântul, ca să facem mămăliga!
În `51, când am plecat, atuncea (eram
copil, la 14 ani...), mâncam dimineaţa, cum vă
spun, brânză, mămăligă şi marmelada aia... a
naibii, şi până seara, nu mai stăteam, leşinam că...
unde să mai faci... Şi ce să mânca, mâncai;
mămăliga care mai rămânea, o dădeau la câini!
Şi-atâta mi-era foame la amiază (că la amiază,
întotdeauna, [ciobanii] se mai liniştesc, mai stau
şi ei...) A fost greu, într-adevăr, perioada aia... Şi
nu numai eu; toată generaţia asta a fost...
MC - Aşadar, văratul şi iernatul oilor
dumneavoastră se petreceau în câmpie.
NŞ - Da. De exemplu, am fost la Călăraşi, de
la Călăraşi, am venit în poligon (vă spun
[referitor la] în timp de vară). Şi de la Călăraşi,
câţiva ani după aceea, ne-am dus în Deltă,
„baza” acolo era, v-am spus eram 10-11 familii...
Era familia toată; erau şi femeile, făceau
mâncare, ne ajutau la muncă, la toate astea...
MC - Aceste terenuri de păşunat la şes,
erau închiriate de la localnici?
Doamna Şufană - De la Sfat...
NŞ - Numai închiriate. În timp de iarnă, nu,
că umblam [din loc în loc]... Poligonul, închiriam
de la Armată; la Călăraşi, de la fermă, că ferma
avea... satul, sau Ocolul [loturile agricole], în
Deltă, de la primării...
MC - Oile dumneavoastră erau ţurcane,
erau ţigăi...?
NŞ - Ţigăi! Numai ţigăi, de când m-am dus...
Ţurcanele, numai aicea la munte; acolo... de la
Bucureşti, încolo, unde-au fost o parte din
poienarii ăştia, îs numai ţigăi, în zona aia...
MC - Există vreo diferenţă între ţigaie şi
ţurcană la calitatea brânzei, la lână...?
NŞ - La lapte, nu cred. Am mai avut câteva
[ţurcane], am mai cumpărat într-un timp, dar nu,
229
nu [vreo diferenţă]... La lână, sunt perioade, ca
acum doi-trei... cinci ani, [când] se căuta ţurcană,
[şi] nu se căuta ţigaie! După aceea, s-a căutat
ţigaie, nu s-a mai căutat ţurcană; acum, nu se mai
caută niciuna! Adevărul e... [că] nu e un avantaj
[particular], nici la una, nici la alta; acelaşi...
Depinde de traiul lor... Dacă ai zece oi ţurcăni, şi
zece ţigăi, şi pasc în acelaşi loc, nu e diferenţă...
Alea [ţurcanele], vin un pic mai... sălbatice, mai
tari la... climă, mai iuţi. Ăştia [ţigăile] în momentul
când (să zicem) ai 100 de oi, şi ai jumate ţigăi,
jumate ţurcăni, şi le numeri, pleacă pe câmp...
Când au trecut ţurcanele, prima dată, şi când au
venit ţigăile [la urmă], ştii că au trecut toate oile;
[ţigăile] sunt mai moi, mai... dar avantajul nu-i
niciunul...
MC - Acolo, în zonele de câmpie, aţi mers
doar cu turma familiei, a părinţilor
dumneavoastră, sau împreună şi cu alţi oieri
sau consăteni asociaţi?
NŞ - Noi am fost numai cu familia noastră,
dar... cum să vă spun, mai ales în poligon la Mihai
Bravu, şi la Călăraşi, mai întâi am fost două-trei
familii, dar în Deltă (cum aţi văzut) eram şi 11
familii: unul pe-aicea, unul pe unde-i frate-meu, cu
târla... zis, cu familia (n-aveam nicio
amestecătură, unul cu altul)... Singur [singura
dată], primăvara, când am fost în Deltă, de
aduceam porumb, de la câmp... atuncea ne
asociam toţi, şi aduceam cu bacul sau vaporul
(cum era, acolo, în Deltă, că altfel n-aveai cum să
alimentezi, numai cu vaporul sau şalupa, cu un
vas de-ăla, aduceam...)
MC - Dar nu amestecaţi oile...
NŞ - Nu, nu... asta nu. Fiecare îşi ţinea
rânduiala lui, fiecare avea [stâna proprie]...
MC - Domnule Şufană, cum aţi avut tot
timpul locuinţă permanentă la Poiana, probabil
că veneaţi aici periodic, de exemplu la marile
sărbători...
NŞ - Acuma vin, dar atuncea nu puteam! De-
acolo, nu veneam... De exemplu, primăvara, când
terminau copiii şcoala, noi stăteam acolo, nu
veneam aşa cum fac acuma [copiii], una-două, se
suie pe maşină, pleacă... Primăvara, veneau copiii.;
când terminau şcoala, femeia şi copiii, puneau
bagajul, găini... ce mâncare aveam, la tren;
aduceau căruţa la Miercurea, de-acolo puneau la
tren... Noi trebuia să fim în gară la Bucureşti, să
mutăm [bagajele] la trenul de Tulcea... Mută aia,
fugi dincolo, să prindem vapor la Tulcea... Intram
în baltă, şi până toamna... atât! Mai ieşeam de
vindeam brânza, sau mieii, dar restul... nu erau
sărbători, nu era nimica...
MC - Aţi întâlnit, la oi fiind în Dobrogea
sau în Deltă, şi animale sălbatice?
Doamna Şufană - Câte-un porc mistreţ...
NŞ - Când ne-au dat afară din poligon, de-
acolo [din zona Mihai Bravu], am fost şi la
munte, în toamnă... Aveam norocul că, unde am
găsit noi un loc, eram în mijloc, şi pe margini,
roată, erau alte oi. Şi când venea ursul, dădeai
peste ei [peste alţi proprietari de oi]! Dacă
veneau la noi, câini n-aveam învăţaţi pentru
animale sălbatice... Noi nu prea aveam rânduială,
că am stat cam două luni, aşa, la munte...
MC - Au fost cazuri când oi de-ale
dumneavoastră au suferit de vreo molimă, de
vreo boală? Cum procedaţi?
NŞ - Domnu’ meu, înainte erau două-trei
boli. Prima dată, dacă o lovea ciobanul sau
stăpânul, [se] zicea că murea sau se îmbolnăvea.
Mai era de fiere, [când] o ardeam la buric... Sau
[când] se „sângera”, le găuream urechile. Acuma,
ce spun copiii... - că eu, de vreo şapte-opt ani, n-
am mai fost la oi - ... câte boli sunt acuma, nu pot
să le dea de cap! Noi ştiam... momentul: când ai
văzut oaia cu urechile blegi, avea cârceagul, sau
[când] era „sângerată”, ştiai. Dar nu erau atâtea
boli... Şi nici tratament: cine făcea atunci...?
MC - Şi atunci, foloseaţi leacurile din
bătrâni?
NŞ - Medicamente nu foloseam noi, numai...
Doamna Şufană - ... La gălbează!
NŞ - la gălbează, dar noi n-am avut... Singur
[doar] la cârceag1 (aşa-i spuneam noi la boala
asta), era „Acaprin”-ul, care era la prăvălie. Dar
restul, nu... nu era boală... Şi cum e acuma,
„şchiopul”2... nu ştiu cum, aşa cum e la oameni,
1
Cârceág n., pl. inuz. urĭ (vsl. hrŭčĭgŭ.[...] O boală
a oilor (și altor vite) cauzată de un parazit
microscopic (piroplasma) care atacă globulele roșiĭ
ale sîngeluĭ și care se transmite pin împunsăturile
căpușilor. Se vindecă prin injecțiunĭ. (dexonline.ro)
2
Şchiopul oilor. Boala este produsă de un
germen anaerob, Dichelobacter nodosus, anterior
cunoscut sub numele de Fusiformis nodosus, singur
sau în asociaţie cu alţi germeni anaerobi, dintre
care foarte frecvent implicat fiind Fusobacterium
necrophorum. Boala mai este cunoscută şi sub
numele de pododermatita gangrenoasa,
pododermatita purulenta, pododermatita
necrobacilara, panaritiul sau şchiopul oilor. [...]
Ovinele din rasa Merinos sunt cele mai sensibile,
iar la temperatura de peste 10°C, frecvenţa bolii
este mai mare. [...] Principalele modificări, în
ordinea apariţiei, sunt: congestie şi necroza
superficială a tegumentului interdigital; exsudat
lipicios, urât mirositor interdigital; şchiopătura,
230
cancerul, aşa e şi „şchiopul”, de nu poate să-i dea
de leac, sub nicio formă... Nu era atunci, nu era...
Şi acum... mai încoace, era „răsfulgul”3, de le
făceam toamna şi primăvara, după ce fătau oile.
Atâta era. Dar asta, mai încoace; atunci, când am
plecat, nu era nici... dar nu se îmbolnăveau,
atunci; nu ştiu, erau oile mai sănătoase...
MC - Ştiu că în Dobrogea erau şi oieri
aromâni, sau machedoni...
NŞ - Cum să zic... Ăia nu ţineau oi mai
multe... 100, 200... dar, cum să zic... meseriaşi
[oieri], dar aveau şi negustoria... În primii ani, nu
pot să zic, că nu prea am fost [cu brânza la
piaţă], că aicea, la Bucureşti, după... încoace, s-au
aciuat... Noi le ziceam „machedoni”. Dar buni
meseriaşi. Şi nu ţineau, ca noi, mieii până se
măreau, două luni, ori îi înţărcam, ori îi duceam la
Bucureşti; ei îi vindeau când era piaţa bună, şi
mulgeau oile cu o lună-două, înaintea noastră. În
schimb... negustoroşi! Între ei, erau... cum să vă
spun...
Doamna Şufană - ...uniţi!
NŞ - ... o legătură mult mai bună între ei, ca
noi, românii... Erau mult mai apropiaţi, unul de
altul; se ajutau, sub orice formă. Şi pe noi ne
ajutau, faţă de cât... îi ajutam noi pe ei! Mult
mai...
MC - Sortimentele lor de brânză erau
aceleaşi, sau aveau propriile lor specialităţi?
NŞ - Nu, tot aceleaşi... În schimb, ei s-au
ridicat... Acuma, prea puţini mai sunt cu oile, au
intrat în comerţ, sau... ştie-i Sfântu’! Rar mai sunt
cu oile, rar, numai...
Şi la noi, dacă... acuma, ar zice că dau
subvenţia asta, că zice... [drept criterii de
acordare] carne, ori miel, ori brânza, ori
subvenţia... nu ştiu câţi poienari, tilişcani sau
sibieni, să mai ţină oi; că nu pot, e o cheltuială
foarte mare, aud de la copii... Nu ştiu.
MC - Domnule Şufană, atunci când (după
armată) v-aţi constituit turma proprie, aţi
rămânere în urma turmei; necroza pielii la
joncţiunea cu cutia de corn; erodarea ţesuturilor
adiacente şi a membranei cheratogene (fig. 30);
exongularea totală sau parţială; refuzul deplasării;
concomitent, la cazurile grave, se constată tulburări
în starea generală şi ale marilor funcţii; anorexie;
scăderea sau sistarea secreţiei lactate; deprecierea
calităţii lânii; slăbire până la cahexie.
(www.creeaza.com)
3
Răsfulg n. 1. umflătura ugerului (boală la oi);
răsfulg sec, când le piere laptele și slăbesc la trup
[...]. (dexonline.ro)
devenit şi baci? Aţi participat astfel – în familie
- la producerea brânzei?
NŞ - Noi făceam treaba asta, soţia...
Doamna Şufană - Noi mulgeam, noi o fabricam
[brânza], noi o vindeam!
MC - Am înţeles că la Tilişca, doamnele nu
luau parte la această muncă...
Doamna Şufană - Poate că acuma, că... s-au
„domnit”, dar înainte făceau şi ele!
MC - Ce sortimente de brânză ieşeau din
mâinile dumneavoastră?
NŞ - Numai telemeaua, făceam, atât. Că
alţii, de fac brânză de burduf, numai la munte...
La ţară (cum zicem noi că eram „la ţară” în
Bărăgan, în Deltă...), numai telemea; altceva nu
puteai face. Era căldură mare, nu puteai să...
Eram cu mic, cu mare, şi copiii dădeau în
strungă, mulgeam... Acuma, [generaţiile mai
tinere de oieri] s-au mai „domnit”, s-au mai... nu
prea mai fac treabă...
MC - Laptele îl procesaţi cu un cheag
cumpărat, sau...?
Doamna Şufană - Numai [cheag din] miel!
NŞ - Numai miel. Cât o fi de adevărat... cum, din
ce se face acuma, cheagul, dar noi, primăvara,
când se tăiau mieii, [de la cel] care era mai crud,
adică... mai tineri, mieii... opream cheagurile. Câte
cinci-zece... [pe] care găseam, că cheagurile... mă
refer că el [mielul] avea... cheagul ăla, ce se
aduna în stomacul lui. Îl aduncam, îl puneam într-
o putină sau într-un vas, până dospea; după
aceea, îl strecuram o dată, de două, de nouă...
până rămânea curat. Dar nu aveam probleme cu
brânza, ca să dospească...
Acuma, cu tot praful lor... nu ştiu, o fi din
climă, o fi din iarbă, din cheag... mare bătaie de
cap!
MC - Brânza telemea o depozitaţi în
anumite recipiente...
NŞ - Numai putini. Nu erau nici saci de
nylon. Mai ales în primii ani, atuncea, prea puţină
[brânză] rămânea, că trebuia să o dăm la
contract (cum era atunci). Prea puţină... Şi într-o zi
se duceau, părinţii, într-una, nu, sau la două zile...
depinde de câtă brânză se aduna. De vânzare,
prea puţină rămânea. Atuncea [înainte de 1990],
într-adevăr, erau contracte şi de miei, şi de
brânză, şi de lapte... Iar dacă mai rămânea, se
duceau la piaţă, părinţii...
MC - Aceste „contracte” preupuneau
achitarea unor cote de produse către stat?
NŞ - Da, da... De exemplu, în Deltă nu te
lăsau să treci [cu brânza spre vânzare]... Că
numai la Galaţi sau Brăila, trebuia să vinzi
231
brânza... nu că „trebuia”, acolo se vindea, că la
Tulcea, erau machedoni, eram noi... nu se vindea;
erau mai multe oi... Şi oraşul... e mai mic, Tulcea,
ca Galaţi. Şi la bac, nu te lăsau, până nu-ţi achitai,
îţi dădeau de la ei [adeverinţă], cum ai dat mieii
[...]; de la I.C.I.L. [Întreprinderea de
Comercializare şi Industrializare a Laptelui] îţi
dădeau iar, că ţi-ai achitat contractul, după aceea,
te lăsau. Dar prea puţină [brânză] rămânea...
MC - Ce ne puteţi spune despre lâna oilor
dumneavoastră?
NŞ - Lâna ne salva; asta a fost salvarea
noastră, atuncea, până acum... 25 de ani (cum
zice toată lumea asta!) Lâna era... cum e euro,
acuma, sau dolarul! Era de bază, era căutată...
adică valoarea banului pe care-l luam pe lână, ne
scotea... de uitam de necazul ce-l trăgeam... Că
toţi banii, sau [ceea] ce vedeţi, aicea, în Poiană,
casele astea care s-au făcut, prea puţine s-au
făcut acum de 25 de ani; poate, din zece, una...
Restul, cu banii de pe lână şi de pe piei, până la
Ceauşescu. Poate şi banii aveau valoare mai
mare... dam lâna şi pieile... Acuma, pieile... nici n-
avem ce face cu ele...
MC - Când fătau oile dumneavoastră?
NŞ - Nu ca acuma, că acuma... fată şi de
sărbători! Atuncea... 1 martie, 5-10 martie. Fătau
mult mai [spre sfârşitul iernii]... Că noi eram
plecaţi [în transhumanţă]. Acuma, dacă [oierii
locali] au saivane, şi nu mai pleacă nicăieri, fată...
când vor ei! Noi, atunci, nu puteam, că – dacă
eram pe câmp, şi nu aveam adăpost, nimica... –
trebuia să calculezi să fete când intram [în
Deltă]... Dacă eram în Dobrogea sau în Bărăgan,
nu ne întorceam înapoi în Deltă, [în] 5-10 de
martie era clima, totuşi, mai... binişoară. Era stuf
acolo, în sfârşit...
MC - Cum protejaţi de frig mieii nou-
născuţi?
NŞ - Păi cum să vă spun, era [vremea] în tot
felul. Dădeau câte-o ploaie de-aia, îi luam [pe
miei], în înveleam în saci, sau pe unde mai aveam
de adăpost... Dar era afară... nu aveam nimic,
nimic... Fiind stuful, ani de zile, frunza când îi
cădea, se făcea un... pat, acolo, de nu purta noroi,
sau apă-n el... Dar nu ştiu... cum să zic, mielul
dacă – două-trei zile – a apucat [să sugă], şi oaia
are lapte, l-ai salvat. Chiar dacă mai dă un frig...
Acuma, toţi şi-au făcut căşi [case], cu saivane, cu
adăpost...
MC - Domnule Şufană, fiind cu oile atâţia
ani, şi pe timp de vară, şi iarna, mai puteaţi
ajunge la biserică? Simţeaţi nevoia de a întâlni
un preot?
NŞ - Aia, exclus!
MC - Iar atunci când vă prindea Paştele la
drum?
NŞ - Dacă mă nimeream la oi, mâncam...
frunze de salcă!
Doamna Şufană - În loc de Paşte!
NŞ - ... Ăla era „Paştele” nostru... Rar s-a
întâmplat aşa, să nu fim la oi, familia... Că trebuia
să tăiem miei, să-i ducem la Bucureşti, mai târziu,
încoace...
MC - Ştiţi cumva de existenţa anumitor
sărbători ale ciobanilor, nedeile?
Doamna Şufană - Erau, dar la noi, în Baltă, acolo,
nu erau...
NŞ - Le ţineam noi, acolo... de exemplu, când
era o sărbătoare, să nu lucrăm... De Moşi, sau
alte... Tunsul, mulsul şi făcutul brânzei, trebuiau
[îndeplinite], indiferent de sărbători... Restul,
sărbători ce mai erau, le ţineam, nu lucram multe
[treburi, pe] care le puteam face şi a doua zi.
Cum să vă spun... acolo, în Deltă, erau
sărbători [precum] Sfinţii Constantin şi Elena,
Sfântul Ilie... [atunci când] ne adunam toţi...
Veneau autorităţi de la sat, de la Padina... se
chefuiau... Atâta era... Muzică, nu s-a nimerit...
Era unul care mai cânta din fluier; restul, din câţi
eram acolo, nu ştia niciunul să cânte...
MC - Domnule Şufană, în comparaţie cu
acest oierit din trecut, despre care ne-aţi
povestit, cum stau lucrurile în prezent la
Poiana Sibiului? Mai continuă aici, tradiţia
transhumanţei?
NŞ - În momentul de faţă, nu se mai poate
face transhumanţă. Nu că nu ne mai lasă
autorităţile, dar e problemă că pământul, acuma,
se ştie al cui e... Unul [cultivator] care n-a
semănat, te lasă să treci, dacă e islaz şi (cum e
aici) nu e fân, dar restul... De exemplu, [acolo]
unde este băiatul şi ginerele (că mai am un băiat
în Deltă; ginerele e dincoace de Timişoara, băiatul
e dincolo); şi ce-i jur-împrejur, sunt străini, au
cumpărat pământul... Şi nu te lasă (că-s acolo,
vecini), că-i mirişte, că-i arat, că-i nearat – nu te
lasă să calci pe pământul lui. Doar îs acolo, se
cunosc, îi spune, „Te prind, îţi fac... îţi dreg...!”
Şi-atuncea, unul – ca să plece d-icea, să
ducă la Baia Mare... – nu poate, n-are cum... E
cineva, de le-o adus [oile] cu maşinile; poate să le
mai... păcălească, mai merge noaptea, dar greu,
greu... Nu mai pot, nu... Şi ca să le duci până la
Satu Mare, cu maşinile (poate mai găsesc, or fi
particulari, găsesc câte unul de-i lasă)... toamna,
mai merge, că n-are miel, oaia; dar primăvara, să
232
le aduci încărcate-n maşini, cu mieii... e bătaie de
joc, de oi...
MC - Ştiţi cumva dacă a existat vreodată la
Poiana vreo asociaţie a oierilor locali, o obşte?
NŞ - Înainte ([ceea] ce s-a făcut aicea-n sat,
mă refer...), s-a făcut o bancă, la care şi tata a
fost... cum s-ar zice „acţionar”, sau mă rog, la
banca asta – Banca „Mielul”, nu ştiu... Restul,
asociaţie... eu n-am fost, la Colectiv n-am fost...
MC - Oierii locali – precum feciorii sau
ginerele dumneavoastră – beneficiază de
subvenţii din partea autorităţilor, în munca
lor?
NŞ - Să vă spun prima dată... [despre] care
eu nu-s de acord, subvenţia asta trebuia să ne-o
dea... nouă, la bătrâni, că noi am dus necazul!
Într-adevăr, le dau [subvenţii], că a fost un chin
mare; majoritatea din zece - din zece, opt [oieri
localnici] - acuma-n primăvară, erau cu banii...
cum să spun, nu [chiar] la „zero”, şi aşteptau să
le dea subvenţia! Trebuia să le-o dea de o lună de
zile, o lună şi ceva; acuma, mi-a spus băiatul că
le-ar fi dat. E un ajutor foarte mare, că-s nişte
cheltuieli enorme, la oi: cu atâtea boli (doctoriile
astea), cu personalul [pe] care îl ai la oi... Greu se
luptă!
MC - Aceste subvenţii sunt acordate pe
cap de animal? Există cumva o condiţie legată
de distanţa ce trebuie parcursă de oierii
transhumanţi?
NŞ - Eu nu ştiu cum să vă spun...
Doamna Şufană - Dacă ai zece [oi], pentru zece
îţi dau subvenţia; dacă ai 100, pentru 100... Câte
ai!
NŞ - După [criteriul numărului de] oi, nu
se pune problema că ai „multe” sau „puţine”. La
pământ, e o problemă, că dacă e arat, semănat,
sau e de păşune, sau se pune să-l cureţi... mă rog,
sunt mai multe obligaţii. Dar la oi, nu... Într-
adevăr, cine are [doar] 50 de oi, nu se duce să-şi
facă [obţinerea aprobărilor], câte acte trebuie...

233
JINA

234
 BOGDĂNEL DUMITRU
(Jina, nr. 1159)
Marin Constantin - Domnule Dumitru,
sunteţi unul dintre oierii activi de la Jina, la
vârsta dumneavoastră de 63 de ani [născut în
anul 1953]... Când aţi început această meserie,
sau când aţi mers mai întâi în transhumanţă?
Bogdănel Dumitru - De la 15 ani!
Transhumanţa... de la 16-17 ani, am făcut
transhumanţă.
MC - Ce puteaţi face la stână, la o vârstă
atât de fragedă?
BD - Să mulgem oile... Brânza o făceau
femeile, că noi nu... La noi [în Jina], bărbaţii nu
[participă la perpararea brânzei]. De la 16-17
ani, să spun, am început să mulg eu, normal... Dar
de păzit [oile], le-am păzit de la şapte-opt ani, că
am fost... oi am avut.
MC - Bănuiesc că erau oile părinţilor
dumneavoastră...
BD - Da, da... Erau mai puţine, nu cum îs
acum, că aşa au fost timpurile... Au fost timpuri
grele, când am fost noi mici.
MC - Aveaţi pe atunci oi ţurcane, oi ţigăi?
BD - Oi ţurcane, [sunt] mai rezistente la frig,
la... mâncare, la orice: Îs mai rezistente ca ţigăile.
Aveam şi câte trei-patru ţigăi... pentru sfetere1!
MC - Era vreo diferenţă între ţurcane şi
ţigăi în calitatea brânzei sau a lânii?
BD - Nu puteam ştii de brânză; tot aceeaşi...
N-am separat-o [între cele două rase].
MC - Domnule Dumitru, aţi pornit la 17
ani la drum doar cu oile dumnavoastră?
BD - Cu oile noastre, şi mai ne împreunam şi
cu alţii; [pe] atunci, ne asociam mai mulţi, că erau
oi puţine, la oameni.
MC - Câte oi se adunau astfel, într-o
turmă comună?
BD - 700-800!
MC - Cum recunoşteaţi, în aceste condiţii,
oile proprii?
BD - Atunci le deosebeam, că aveam mai
puţine şi le deosebeam. Acum, le deosebim numai
prin semne... Semnul meu, îl am în ureche, în
amândouă urechile [oilor]...
1
Sféter, sfetere, (sfetăr), s.n. – (reg.) Pulovăr gros
de lână. Prin extensie, a primit numele de sfeter și
lecricul confecționat din pănură de lână albă
scămoșată [...] – Din eng. sweater, pătruns în lb.
germ. din Friesland, dar și în terminologia germană
și austriacă a modei din anii ’20 [...] (dexonline.ro)
MC - Aceste semne erau moştenite, sau
născocite de dumneavoastră?
BD - Eu, după ce m-am căsătorit, mi-am
făcut alt semn. Aveam semnul meu, că mai avea
şi tata, atuncea, şi–apoi nu puteam [păstra] tot
un semn.
MC - În ce direcţii sau regiuni ajungeaţi cu
oile, Domnule Dumitru?
BD - Valea lui Mihai, vasăzică... am făcut-o
vreo 10-11 ierni... În Bihor.
MC - Aţi ajuns cumva cu turmele
dumneavoastră şi în Banat, sau în Câmpia
Română?
BD - Nu. Aici, în zona asta [Bihor] am făcut.
MC - În ce moment al anului începea acest
drum de transhumanţă?
BD - În octombrie, porneam încolo, şi în mai
veneam înapoi... adică, în mai ne prezentam
acasă!
MC - Cât dura un asemenea parcurs?
Foloseaţi camioane pentru transportul oilor?
BD - O lună de zile. Ce camioane?! Cu
măgarii [pentru a fi duse]... cojoacele şi
mâncarea! Alimentele: unt, brânză, slănină...
„Bucătăria” era pe măgari!
MC - Aveaţi şi preparate din carne?
BD - Carne de porc mai puneam, dar „baza”
era untul, brânza... Făină de mămăligă... Făceam
focul, puneam crăcănile, şi făceam de mâncare...
MC - Presupun că mergeaţi în
transhumanţă cu oieri mai bătrâni...
BD - Şi normal, că ăi mai bătrâni trebuia să
te înveţe... La început, am mers cu tata – fie
iertat! – şi după o anumită vârstă, nu a mai
trebuit, că am învăţat traseele...
MC - Călătoreaţi şi pe timp de noapte?
BD - Cum să nu, călătoream şi noaptea:
unde trebuia să treci un orăşel, ceva... treceai pe
noapte, că pe ziuă, era circulaţie mare, nu puteai
trece de maşini...
MC - Pe aceste trasee de transhumanţă, aţi
întâlnit şi animale sălbatice?
235
BD - Ne-am întâlnit cu lupul, am avut
probleme... Aveai câini, aveai de grijă...Mai pierea
câte una, mai venea [lupul], mai apuca... mai
rupea câte una-două, trei... că sălbăticiunile-s
săbăticiuni... Se nimereşte şi-n haită, şi numai câte
unul. La om nu se dau!
MC - În transhumanţă fiind, s-a întâmplat
ca oi de-ale dumneavoastră să se
îmbolnăvească?
BD - Nu prea... Astea de la noi, de la munte,
astea-s oi sănătoase! Că mai pierea câte una...
pier oamenii...!
MC - Ajunşi la locul de iernat, vă amenajaţi
cumva o stână?
BD - Făceam o ţâră de adăpost, să facem
focul, să facem de mâncare...
MC - Dar oile, le ţineaţi într-un saivan?
BD - Nu...
MC - Cum păstraţi legătura cu cei de-
acasă, în perioada iernatului?
BD - Atunci erau fixuri [telefoane fixe],
vorbeai la două-trei săptămâni, la telefon, nu
vorbeai ca acuma: toată ziua, în continuu! Şi era
mai bine, atunci!
MC - De ce, nu vi se făcea dor de familie,
de cei de-acasă?
BD - Nu, că ne mai schimbam, mai veneam
şi acasă. Nu stăteam... chiar [toată iarna] tot
acolo; eram mai mulţi, şi ne schimbam.
MC - De exemplu, la sărbătorile de
iarnă...?
BD - De toate sărbătorile, nu puteam veni,
că ne... perindam. Dar eu, mai mult... sărbătorile
le-am făcut la oi! Îi lăsam pe ăştia, tineri, că aşa...
Şi eu... nu ştiu bine, dar de vreo şapte-opt ani, ei
n-am mai fost de Crăciun, acasă!... De Crăciun,
[şi] de Anul Nou...
MC - Când venea fătatul oilor?
BD - După 1 februrarie; de 10 februarie.
Noi, adăposturi la animalele astea, n-am avut.
MC - Cum protejaţi mieii de frig, atunci?
BD - Mai şi mureau, mai şi rămâneau! Erau
[miei] care se sculau la zece minute [de la fătat];
[îl] ţipa [făta] oaia, şi se scula în picioare! Era
[din miei] care era mai moale, la o jumătate de
an...
MC - Domnule Dumitru, când începeaţi să
vă pregătiţi de întoarcerea acasă?
BD - Către 1 aprilie. Se ştia: să pregătim
măgarii, bagajele, şi... către casă!
MC - Vi se cerea acest lucru de către
primăria locală, sau...
BD - Da, aveam contracte şi cu ăia de-acolo,
cu primăria; pe la 1 aprilie [autorităţile], opreau
păşunile unde stăteam în timpul iernii. Înainte,
când a fost colectivul [CAP], făceai [contract] cu
Colectivul.
MC - Deci aţi activat ca oier şi în perioada
de dinainte de 1990...
BD - Păi... cum dracu’?! Jumătate [din anii
de oierit], am prins şi Colectivul! Jumătate din
viaţă!
MC - Drumul înapoi urma probabil acelaşi
traseu, şi poate că dura cam tot atât...
BD - Când veneai, trei săptămâni... o lună,
atât făceai... Nu poţi să ştii precis, că nu era...
MC - Oricum, nu vă grăbeaţi.
BD - Nu. Veneam lejer!
MC - Atunci cănd venea Paştele, mergeaţi
la o biserică?
BD - Ne-a prins de multe ori... Ne duceam...
oricum făceam, de Paşti, luam Paşte! Şi astă
primăvară, că doar nu am fost ajunşi cu ele acasă,
de Paşte... Am sunat un prieten, şi m-a aşteptat cu
Paşte... cu prăjituri, cu ouă roşii!
MC - O dată ajuns cu oile la Jina, le
păşteaţi aici, pe hotarul satului?
BD - Mai demult, veneam aicea, dar acum...
de câţiva ani, mă duc direct la stână. Nu mai vin
cu ele [în sat].
MC - Aveţi propriile locuri de păşunat?
BD - Da, proprietate...
MC - Închiriaţi totuşi şi păşuni la munte,
pentru văratul oilor?
BD - Cum să nu? Sterpele-s pe munte... De
la primărie...
MC - Pentru a obţine aceste păşuni de la
primărie, a fost necesar (sau poate că mai este
încă) să încheiaţi anumite contracte cu statul?
BD - Acuma, nu. Înainte de Revoluţie, au fost
contracte.
MC - Erau obligatorii, aceste contracte”
BD - Erau. După câte animale aveai: oi, miei,
porc... [Contracte pentru] brânză, lână...
Dacă nu, îţi dădeau amendă, nu te
primeau în munte.
MC - Eraţi singur la păşunea montană,
obţinută cu acordul primăriei?
BD - Nu... Atuncea eram mulţi... Atuncea, pe
timpul ăla, erau şi oi cu lapte, erau şi vaci pe
munte.... Acum, după Revoluţie, nu cred că au mai
mers [pe munte] oi cu lapte, vaci [deopotrivă]...
Au mai mers câţiva ani, după Revoluţie; nu mai
mere... praf de oaie cu lapte, în munte, acuma...
S-au dus mulţi [oieri poienari] în ţară...
MC - Probabil că, înainte de urcarea pe
munte, tundeaţi oile... Era importantă lâna
pentru dumneavoastră?
236
BD - Cum să nu... Pe timpul lui Ceauşescu, BD - Subvenţiile... [sunt] altă treabă.
lâna a fost plătită. Acuma, e lână... pe toate Asociaţia n-are treabă cu subvenţiile.
şanţurile... toate canalele-s pline de lână! Nu MC - Le obţineţi individual, pe baza
plăteşti tunzătorii cu preţul [pe] care-l capeţi pe numărului de animale?
lână! Dar trebuie să le tunzi, nu le poţi lăsa aşa... BD - Da, fiecare câte ai... Asociaţia ia
MC - Acolo, pe munte, dumneavoastră vă subvenţia după munţi şi pe baza aia ne ajută.
ocupaţi şi cu prepararea brânzei? MC - După părerea dumneavoastră,
BD - Bacea e cu brânza. Eu... nu mă ştiu la transhumanţa de la Jina are un viitor?
brânză. Mai mânc... câteodată, dar de făcut, nu! BD - Nu cred. Mult nu cred că mai
MC - Care sunt sortimentele de brânză continuă... Nu se mai poate. Nu prea mai ai unde
produse de oile dumneavoastră? mere... Mulţi s-au lăsat de treaba asta, puţini mai
BD - Acuma, pentru piaţă, facem telemea. sunt la oi care mai fac transhumanţă...
De burduf, facem numai pentru noi, pentru
familie. Brânza de burduf e mai... cu pretenţii!
MC - Unde păstraţi telemeaua, pe munte?
BD - În putini de lemn.
MC - Cum coborâţi în sat aceste putini?
BD - Cu căruţa, cu maşina... Vii încet...
MC - Domnule Dumitru, ştiţi cumva dacă
jinarii – consăteni de-ai dumneavoastră – s-au
stabilit în alte localităţi, la sud de Carpaţi?
BD - Sunt plecaţi în Novaci, în Vaideeni...
Când or plecat şi de ce, nu ştiu...
MC - Asemenea persoane sunt înrudite cu
locuitori actuali din Jina?
BD - Sunt, că... porecla care e aicea-n Jina, e
şi-acolo! De ce-or fi fugit d-aicea şi s-au dus
dincolo [de Carpaţi], nu ştiu...
MC - Domnule Dumitru, când coboraţi cu
oile de la munte?
BD - Trei luni, atâta stăteam pe munte: iunie,
iulie, august... De prin 14 iunie, până-n 14
septembrie. Le mai coborâm lângă sat numai
când le facem baie. Acolo unde stăm pe vară,
acolo le ţinem [în păşunat]. Nu le mai înturnăm:
îs numai grădini, numai vaci...
MC - După aceea, vă pregăteaţi pentru un
nou drum de transhumanţă...
BD - Da, pentru plecatul în ţară...
MC - Deci continuaţi acest oierit la
distanţă...
BD - Cum să nu...
MC - Văd că aveţi feciori care sunt şi ei
implicaţi în această activitate. Credeţi că mai
are un viitor, oieritul de la Jina?
BD - Nu ştiu... E greu. Nu mai este plătită
nici marfa, nu mai găseşti nici oameni care să
meargă cu tine în transhumanţă...
MC - Domnule Dumitru, există o asociaţie
a oierilor de la Jina, faceţi parte din ea?
BD - Da, ne ajută: ne-au curăţat munţii, ne-
au făcut drumuri... Ne dă medicamente...
MC - Vă ajută această asociaţie şi în
accesarea subvenţiilor pentru oierit?

237
 DAN PAVEL
(Jina, nr. 661)
Marin Constantin - Domnule Pavel, aveţi
experienţă în practica transhumanţei, la vârsta
dumneavoastră de 78 de ani [născut în anul
1938]... Când aţi început această muncă?
Dan Pavel - De la şapte ani!... De când am
fost mic, m-au pus părinţii după oi. De la şapte
ani tot la ele am fost... până acuma, de vreo 10
ani, [când] n-am mai putut.
MC - Ce putea face un ciobănaş de şapte
ani la oi?
DP - Le păzeam. Stăteam şi mă uitam peste
ele, acolo, şi în caz că venea lupul, zbieram! Aşa
am fost învăţat de la părinţi: „Zbiară, c-apoi lupul
fuge... Îl ajung câinii...”
MC - Dar la mulsoarea oilor...?
DP - Când am început, am fost de 15 ani.
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră, îi
ajutaţi în munca de zi cu zi?
DP - Da, oile la părinţi. Am fost şapte fraţi.
Noi eram cu oile, stăteam cu ele, le păzeam...
Părinţii vedeau de lapte, mai mulgeam cu ei, şi
[părinţii despre el]... „Poate creşte!”
MC - Oi ţurcane, oi ţigăi...?
DP - Erau ţurcane, da... Mai rezistente la
frig, la ploaie... La iarnă, la zăpadă...
MC - Domnule Pavel, când aţi pornit prima
dată în transhumanţă?
DP - Păi, cam în jur la 20 de ani. Cu oile la
părinţi am fost înainte. După aceea, m-am
căsătorit, şi-am plecat cu-ale mele. Până acum,
când m-am lăsat, am tot fost în tranhumanţă...
Toamna şi primăvara.
MC - În ce zone aţi ajuns cu oile
dumneavoastră?
DP - De-aicea, din judeţul Sibiu, până în
judeţul Arad. Iarna, am mai stat pe la Oradea, pe
la Carei... În Banat mai mergeam, stăteam câte o
lună de zile pe-acolo, găseam mâncare, şi plecam
înapoi. La Crăciun, veneam cu ele acasă. Atuncea
era voie, puteam merge pe şosele; nu erau maşini
ca acuma... Acuma nu se mai poate.
MC - Nu aţi ajuns şi peste munţi, în
Bărăgan?
DP - Nu, în partea aia n-am fost. Am fost cu
brânză, dar nu cu oi!
MC - Cam câte săptămâni dura un
asemenea drum de transhumanţă?
DP - O lună, până către Arad...
MC - Era o transhumanţă făcută cu
camioanele, cu trenul...?
DP - Nu, pe jos... Ne da doctorul certificat,
că-s oile sănătoase...
Aveam măgari... Îi pregăteau muierile de-
aicea... Ăia ne „alimentau”. Şi-apoi, din când în
când, mai fugeam câte unul, acasă, după
mâncare... Că eram tot câte doi, şi trei, şi patru
[oieri asociaţi]; nu eram singur. Toţi erau cu oile
lor, fiecare.
MC - Oile acestor tovarăşi se
transhumanţă erau ţinute laolaltă?
DP - Da. Făceam câte-o turmă de 300-400...
MC - Cum vă recunoşteaţi oile, în aceste
condiţii?
DP - Le cunoşteam ca pe oameni! Cum
cunosc pe oameni, aşa cunoşteam şi oile... Pe
unele, le mai [scăpam], dar le cunoşteam noi, pe
deasupra; când le-alegeam, fiecare prindea oaia
lui...
MC - Deci nu le confundaţi!
DP - Nu... Rar când se schimba una, dar nu...
nu se întâmpla.
MC - Le marcaţi într-un anumit fel, totuşi?
DP - Da, erau la urechi... Toate erau cu
urechile tăiate, cu foarfeca, şi făcut semn... La
unul, îi spuneam „cârlig”, la unul îi spuneam
„fărcuţă”, la unul îi spuneam „chişcătură”...
MC - Aceste semne erau moştenite de la
părinţi, sau născocite de dumneavoastră...?
DP - Nu, moştenite... Dar când m-am
căsătorit, am mai schimbat... am mai făcut un
semn, ca să nu fie la fel cu ale lui tata.
MC - Şi fraţii dumneavoastră aveau semne
de acest fel?
DP - Da, da... Fiecare... cetăţean avea semnul
lui!
MC - Domnule Pavel, o dată ce vă puneaţi
în mişcare cu turma dumneavoastră, ce traseu
urmaţi? Aveaţi anumite repere în teritoriu?
238
DP - Da. Făceam traseul de la doctoru”
[veterinar] de-aici... Ziceam: „Uite, merem pe
Mureş la vale, merem până la Arad, în judeţul
Arad; de-acolo, trecem în Oradea, sau trecem în
Carei...”
MC - Mergeaţi şi pe timp de noapte?
DP - Mergeam şi noaptea, destul! Prin oraşe
mari, cam noaptea puteam trece. Şi-n păduri...
MC - Cum reuşeaţi să... nu vă rătăciţi, în
asemenea situaţii?
DP - Niciodată nu te pierzi cu oile; şi dacă te
pierzi, ieşi undeva! Ne înţelegeam, noi între noi,
că... „Acuma, mergem până-n satul ăla! Dormim
în satul ăla, şi către ziuă, plecăm...” (Trebuia să te
duci, să le hrăneşti [oile]... să le dai iarbă). Aveam
necaz cu oamenii, că oile mâncau iarba, şi
stricau...
MC - Deci trebuia să feriţi culturile
agricole.
DP - Da, da... Se întâmpla de strica altul
[oier], era înaintea ta, strica... şi picai tu, vinovat!
MC - Pe aceste drumuri de transhumanţă,
v-aţi întâlnit şi cu animale de pradă?
DP - Cu lupi, mamă-mamă...! Se ţipau
[aruncau] noaptea, şi luau [oile], nu ştiam... Dar
şi dacă ştiam, o omorau imediat... Apoi, aicea la
noi, am avut [întâlniri] cu ursul! [Cu] doi-trei câni
buni, se duceau lupii, fugeau de... numai... (Dacă
eram şi noi!)
MC - Domnule Pavel, cum procedaţi
atunci când una din oile dumneavoastră
suferea de ceva sau se îmbolnăvea?
DP - O tăiam şi-o mâncam! O puneam la
ceaun, şi-o mâncam...
Ei, [pe cea] care vădeam că [nu era
bolnavă grav], îi mai lăsam de sânge, o mai
lecuiam, o înţepam cu acul în spate – „de splină”,
îi spunem... Tot mai sângera câte una (mânca mai
mult), îi lăsam de sânge din gură, sau din ureche,
tăiam o ţâră...
MC - Cunoşteaţi anumite leacuri din
bătrâni?
DP - Nu prea, numai leacuri de gălbează, le
dădeam... Acuma, le dau toate... că acuma îs
toate bolile în România! Atuncea nu erau; leacuri
de gălbează le dădeam, erau nişte găluşte mici,
aşa, le băgam la fiecare oaie câte una.
MC - La locurile de iernat unde ajungeaţi,
rămâneaţi pe toată durata anotimpului rece?
DP - Stăteam câteodată şi pe iarnă, că
plecam de-aicea, iarna nu le mai aduceam... Dar
altădată, veneam înapoi (mergeam [în
transhumanţă] până către decembrie, aşa, şi ne
întorceam, veneam cu ele la fân... Pe la Crăciun,
eram cu ele aicea, după Crăciun...
MC - Aveaţi anumite adăposturi amenajate
la locurile de iernat de la şes?
DP - Nu. În câmp, aşa, acolo... Şi noi eram în
câmp, cu ele.
MC - Cum vă protejaţi de frig, în aceste
condiţii?
DP - Aveam cojoace bune... Cojocul ăla ţine
de cald; tot cu cojocul...
MC - Aceste cojoace era făcute de...
DP - De oameni [cojocari] de-aicea, din piei
de oi. De la oile noastre. Când se întâmpla de una
bună de frigea, o tăiam, şi pielea aia o făceam
cojoc!
MC - Erau impermeabile la ploaie, aceste
cojoace?
DP - Pe lână, deasupra, [apa] se scurgea, nu
pătrundea deloc. Puteai să dormi pe zăpadă cu el,
că era moale!
MC - Cum vă pregăteaţi hrana?
DP - Făceam mămăligă, cu unt, brânză...
Carne de pe la porc, duceam de-acasă... Mai câte-
o oaie pica mereu...!
MC - Nu şi mâncare caldă?
DP - Nu... Opream oile aci, luam de pe
măgar [cele necesare] şi făceam focul, şi
pregăteam. O dată, făceam mămăliga şi... băgam
ori carne, ori...
MC - Domnule Pavel, erau şi cazuri când
petreceaţi sărbătorile, la oi fiind?
DP - Da... Am [făcut] de multe ori...
sărbătorile şi praznicul, Crăciunul, cu ele, pe-
acolo... Aşa era meseria!
MC - Când începea fătatul oilor?
DP - Pe la 1 februarie. Se mai întâmpla, de
câte ori da câte-un frig mare... îi băgam [pe mieii
nou-născuţi] în cojoc! Când îl făta atuncea, până
se usca, îl băgam în cojoc, şi-l ţineam în cojoc.
După aceea, îl dam să sugă; după ce sugea,
apuca şi el... curaj, şi gata: băga ceva căldură la
burtă...
MC - Oile fătau sub cerul liber, pur şi
simplu?
DP - Da, da... Ţurcanele, da. Dar ţigăile-s
mai rele de frig; alea... [le] mor mieii... Şi la astea
[la ţurcane] mai mor, dar tot nu e chiar aşa.
MC - După ce fătau oile, iar mieii se
puneau pe picioare, probabil că vă pregăteaţi
pentru întoarcerea acasă...
DP - Stam acolo [la locurile de iernat] până
pe la 1 aprilie. Atuncea începea iarba, cu care se
puteau hrăni. Că iarna, le dădeam mâncare:
cucuruz...
239
MC - Cum era drumul de întoarcere?
DP - Primăvara, era ziua mare: meream mai
mult. (Toamna, mai stăteam cu oile, că erau
numai ele, fără miei; mai stăteam cu ele... câte-o
săptămână, stam aicea, după aceea, ne mutam,
unde mai găseam o ţâră de păşune, iară...)
MC - Se întâmpla să vă prindă şi Paştele pe
drum?
DP - Cum să nu?! S-a întâmplat de am luat
mugur din pom... De multe ori, ne-am tras într-un
sat, dimineaţa puteam anunţa la biserică, şi ne
dădea Paştele...
MC - O dată ce ajungeaţi înapoi la Jina...
DP - Când veneam aicea, la 1 mai, stăteam
până toamna, până pe la 1 noiembrie: atuncea
plecam la vale. Aveam terenul meu, la colibă.
MC - Înainte de a începe văratul, tundeaţi
oile?
DP - Le tundeam la colibă! Acolo [la munte]
avem colibă... ca şi căşile, aici [în sat]! Acolo
aveam şi „sălaş” (aşa-i spuneam noi) pentru oi, de
le băgam în sălaş când se întâmpla de ningea, şi
ele erau tunse, şi le-adăposteam acolo... Şi-acolo
eram cu femeia, cu copilul; eu am avut două
femei, şi-amândouă au murit, şi acuma-s singur...
MC - Domnule Pavel, stâna de pe munte
era închiriată de la primăria din Jina?
DP - Erau stânele, la munte acolo, numite:
astea e „Stâna domnilor”, asta e „Marginea”, aia
e „Îngropată”, aia e „Ungureţu...” Şi-apoi, eu mă
duceam la Sfat, pe mine să mă-nscrie în
„Ungureţ”: mă înscria acolo, cu câte oi am, şi
plăteam. Plăteam de bucată [oaie].
MC - Acolo, pe munte, mergeaţi împreună
cu alţi oieri locali?
DP - Da, făceam ciopoare mari, de 1000
[de oi]... Şi doi inşi, atâta, două persoane
rămâneau [cu oile]; unul mai bătrân, unul mai
tânăr – care ştia o ţâră cu ele...
MC - Dar la stână, cine rămânea să
pregătească brânza?
DP - Femeile. La munte, acolo, tot femeile,
ele au făcut brânza... Bărbaţii-s cu oile şi cu
câmpu’, că ei veneau şi-şi făceau fân, acasă... (Că
pe iarnă, doar nu le duceam în toţi anii, la vale;
câteodată, rămâneam cu ele aicea).
MC - Care erau principalele sortimente de
brânză produse la stâna dumneavoastră?
DP - Telemea de oaie, brânză de burduf...
unt...
Brânza de burduf se stoarce mai tare
[caşul], şi e şi mai bună, şi foarte sănătoasă; aia e
vreo 50 [lei / kilogramul]...
MC - Ca să închegaţi laptele, foloseaţi un...
DP - Cheag natural. Mai aveam câte unul de
pe la miei, când mai tăiam câte unul de două
săptămâni, până nu mânca, de făceam cheagul...
Mai câte-un viţel, c-am mai avut şi vaci. Până
acuma-ncoace, acuma s-or dat prafurile astea, au
ieşit prafurile astea, cu de-alea închegam...
MC - Cum se prepară telemeua?
DP - În crintă, în tifoane, aşa... O pui în
scândurele, şi de-acolo, după ce a stat o jumătate
de zi şi s-a scurs zerul din ea, o aşezi într-o putină
de-asta, din lemn de brad, pui capacul şi... cu ea
la Bucureşti! Bradul îi dă gust bun la brânză. O
băgam În sac din ăsta, de nylon, sacul îl băgam în
butoi, şi-apoi sacul îl legam bine la gură, şi...
MC - Domnule Pavel, ştiţi cumva când şi
cum au fost atribuite aceste locuri de păşunat
– de pe hotarul Jinei, sau de pe munte - ?
DP - Aia... de când ne-am născut noi, a fost
proprietate la oameni. De la război, de-atuncea,
nu ştiu cum s-a repartizat... S-au mai dat şi nişte
păduri la oameni, dar eu nu ştiu [de] atuncea...
Nici n-am fost, atunci. Dar proprietatea oamenilor
a fost, proprietate e şi-acuma.
MC - Este vorba de aşa-numitele
„composesorate”?
DP - Da, composesorate. E şi pădure,
proprietate [individuală].
MC - Aveţi cunoştinţă în ce condiţii şi când
au fost înfăptuite aceste împroprietăriri?
DP - Asta a fost demult... Maria Tereza, aia...
nu ştiu cum a împărţit graniţa peste munţii noştri,
aicea, şi la ăştia din munte de-aicea, le-o
repartizat nişte păduri. I-o ajutat. Şi-apoi s-o tras
neamul: dacă la curtea asta, au fost neamuri de-
acolo, apoi s-au tras şi ne-au dat şi nouă, am
urmat noi, viitorii...
MC - Mi-aţi putea spune dacă locuitori de-
ai Jinei au trecut munţii spre a întemeia alte
aşezări, în regiunile sub-carpatice?
DP - Da, da... Au trecut munţii-n Novaci.
Satele alea, tot neam de-aicea, din comuna asta...
Ei totdeauna, vin la festival [la Jina], ai noştri merg
la festival la ei; se ţin ca... de-al treila rând de
oameni, înainte...
MC - Ştiţi dacă jinarii şi novăcenii (de pildă)
participau deoportivă la sărbători ale
ciobanilor precum nedeile?
DP - Nu ştiu... Pe la o petrecere, aşa, la câte-
o nedeie, veneau şi ăia la noi, şi-ai noştri se
duceau – fluieraşii, numai, 10-20 de persoane...
Şi-apoi se găseau cu numele, de exemplu
„Iordan”, se găseau şi-acolo: Iordan, Bârsan... Se
vedeau bine, că ştiau că [provin] de-un neam,
odată.. Numa asta a fost înainte, n-am prea ştiut
240
eu, am fost mai tineri, atuncea... În `44... `46, nu pe-aicea care-s curăţiţi, vine subvenţie; de la
ştiu. subvenţie, [membrii asociaţiei] iau medicamente
MC - Domnule Pavel, în raport cu acest la oi (din banii subvenţiei).
oierit din trecut, despre care ne-aţi povestit,
în prezent creşterea oilor la Jina s-a menţinut
aceeaşi, sau s-a schimbat cumva?
DP - S-a schimbat: când or fost comuniştii, a
fost una, şi acuma e alta. Atuncea, aveau [oile],
Colectivele, erau ale Colectivelor; nu prea puteam
ţine mai multe... Acuma, [oierii locali] ţin câte o
mie, două [de oi] au câte-o turmă... (La un
particular, la un om...)
MC - Înseamnă că oieritul continuă să fie
rentabil...
DP - Da. Şi animalele trăiesc mai bine
acuma, ca atunci. Când au fost comuniştii, s-a
lucrat tot pământul [în formă cooperativizată]...
MC - Oierii din zilele noastre merg în
transhumanţă cum făceaţi dumneavoastră?
DP - Nu mai merg, amu... Nu mai pot să
meargă de maşini...
MC - Şi atunci?
DP - Şi-au cumpărat pământ pe-acolo [în
regiunile de iernat], care pe unde s-au aşezat...
„Aici am cumpărat, în satul ăsta, tot în satul ăsta
stau!” Ăi mai mulţi de la noi din Jina îs în Banat,
cu casa... Şi eu am casă, acolo, în Banat: băiatul, e
la oi, acolo (are multe: are o mie şi nu ştiu câte...)
MC - Păstraţi astfel şi reşedinţa din Jina,
aveţi şi casă în Banat... Când vă revedeţi cu
feciorul, de sărbători?
DP - Ne ducem mereu... Şi eu mă duc la
băiat, mai stau vreo două-trei săptămâni pe-acolo.
Păi dacă-s singur... Numai... nu pot să-l ajut,
fiindcă-s bătrân...
MC - Aşadar, tineretul de la Jina duce mai
departe această tradiţie a oieritului...
DP - Da, da... S-au dus mulţi în Banat, şi-au
cumpărat pământ acolo, şi s-au stabilit... Tot cu oi.
MC - Deosebirea ar fi că oierii nu mai
pornesc acum în transhumanţă...
DP - Nu mai merg... Mai sunt două-trei
turme care pleacă de-aicea... E foarte greu,
acuma, cu maşinile, că s-au înmulţit maşinile...
MC - Este interezis din punct de vedere
legal a te mai deplasa cu oile în transhumanţă?
DP - E cam interzis... Nu mai e voie cu ele
pe şosea. Apoi, [oile] mai dau prin culturi...
MC - A existat o asociaţie a oierilor din
Jina?
DP - Este şi-acuma.
MC - Această asociaţie contribuie cu ceva
în sprijinirea oieritului local?
DP - Îi mai ajută că... [în cazul] munţii

241
 DUMITRU GHEORGHIOI
(Jina, nr. 229)

Marin Constantin - Domnule

Gheorghioi, sunteţi un bătrân oier din Jina, în
vărstă de 76 de ani [născut în anul 1940]...
Când aţi învăţat această meserie?
Dumitru Gheorghioi - De când am fost de
şase ani, am fost tot după oi. Mânam [oile] la
strungă, dădeam după ele să le mulgă... Şi te
puneau să meri şi după oi [la păscut]. Câteodată
singur, câteodată câte doi...
MC - Este vorba de oile părinţilor
dumneavoastră, probabil. DG - Un timp, au fost moştenite. După
DG - Da. Şi de la alţii, că [oierii] erau aceea, când m-am căsătorit, eu mi-am făcut
împreunaţi. Numai ţurcane. semnul aparte.
MC - Ţurcanele sunt o rasă ovină mai MC - Aveţi şi fraţi, Domnule Gheorghioi?
răspândită în Mărginime? Şi ei au fost tot oieri?
DG - Mai rezistente la ploi, la... câte toate. DG - Am avut, da. Tot...
Ţigăile-s mai gingaşe... Dacă aveai [abia] două MC - Au avut şi ei asemenea semne?
sau trei ţigăi, de lână sterpe)... DG - Nu...
MC - Mai ţineţi minte când aţi început să Doamna Gheorghioi - Şi ei le-au schimbat,
mulgeţi oile? după ce s-au căsătorit...
DG - Pe la vreo 13-14 ani, am muls. În `53 şi DG - Şi ei le-au schimbat, aparte... Nu le mai
`54, am muls. cunoşteai... adică, le cunoşteai, nu zic nu! Dar erai
MC - Presupun că, la început, mergeaţi cu precis, „Mă, uite semnul ăsta! E [oaia] a mea!”
oile pe hotarul satului... Tot aşa le cunoşteam...
DG - Da. MC - Când începea drumul de
MC - În transhumanţă aţi pornit prima dată transhumanţă?
înainte de armată, sau... DG - Pe la 1 octombrie. Câteodată, plecam
DG - Înainte, dar şi după. Am mers nouă zile înainte de 19 septembrie.
şi nouă nopţi, până la Timişoara, că nu era voie... MC - Domnule Gheorghioi, o dată ce
MC - Mergeaţi astfel zile şi săptămâni de-a încărcaţi bagajele pe asini, porneaţi cu oile la
rândul, cu oile. drum... Călătoreaţi doar ziua, sau şi noaptea?
DG - Numai pe jos!
Doamna Gheorghioi - Cu oile şi cu măgarii, DG - Într-un timp, călătoream numai
cu bagajele pe măgari! noaptea. Nu era voie în judeţul Timiş; te prindeau,
MC - Măgarii erau animalele [şi] te îmbarcau la tren... Aia a fost mai încoace,
dumneavoastră de transport... dar înainte, a fost mai binişor...
DG - Da, aveam [pe măgari] desagii cu MC - Cum vă descurcaţi pe şosele, erau
mâncare, ţolul, cojocul... multe maşini?
MC - Porneaţi la drum doar cu oile proprii DG - Nu. Am venit de la Caracal, pe Valea
sau şi cu alţi asociaţi? Oltului, cu ele... Mereai şi pe şosele, unde nu
DG - Eram cam câte trei inşi la ele, şi aveam puteai [altfel]... Mereai. Şi pe culmile dealurilor,
câte 700-800... pe unde puteam...
MC - Cum vă recunoşteaţi oile, atunci? MC - Trebuia să evitaţi culturile agricole.
DG - Păi... fiecare aveam semnul lui, la DG - Da, trebuia să păzeşti, să îngrijeşti... Iar
ureche, şi fiecare cum venea... Eu, cu ăla cu oile la capetele tarlalelor, sau la alt sat, te aşteptau
rele, nu mă împreunam; mă împreunam cu ăla cu paznicii! De când o fost voie, trebuia să anunţi;
care îmi convenea şi mie... Şi la ăla, de mine! anunţai Consiliul popular, Consiliul popular
MC - Aceste semne crestate pe urechile trimitea paznicii, şi anunţa Consiliul ălalalt
oilor, erau moştenite, sau... popular... din „Poiana”, cum ar fi... Când ajungeai
acolo, te opreau ăia, la alt sat...

242
MC - Nu aveaţi cum trece neobservaţi.
DG - Nu, nu prea!
MC - Atunci când călătoreaţi noaptea, cum
reuşeaţi să nu vă rătăciţi? Ce repere urmaţi?
DG - Ştiam rândul: „Mâine-seară, trebuie să
fim în cutare loc. Acolo, găsim lemne... apă la un
izvor, sau acolo este fântână...” Sau, dacă ştiam
că nu găsim apă, luam apă din sat; aveam... îi
spuneam „tibică” [?], un vas mare din lemn, şi
băgam apa acolo (mereau cam 10 kile), şi legam
pe măgari; şi aveam apă până mâine...
MC - Un sătean de la Jina mi-a spus că
folosea măgarii ca să-ţi usuce obielele...
DG - Şi asta e adevărat! Lua ţoalele de pe el,
rămânea-n pielea goală, şi puneam obiala acolo...
îi spuneam „şaua”, şi se usca... de la temperatura
măgarului!
Doamna Gheorghioi - Se usca de la căldura
lui; dacă era vremea [umedă], nu le puteau usca
[altfel]...
MC - În aceste condiţii, cum vă găteaţi
hrana de zi cu zi?
Doamna Gheorghioi - Dacă puteau, o
pregăteau, dacă nu, mâncau şi [hrană] rece...
DG - Mâncam... cum să spun, unt şi brânză!
Şi mămăligă, şi nişte slănină... Cumpăram nişte
pită (dar nu câte una, cumpăram câte trei-patru,
ca să avem...)
MC - ... Produse din carne?
DG - Dacă se întâmpla o oaie bolnavă, o
tăiam şi o făceam „sloi”, sau pastramă. Pe timpul
ăla, nu scoteau oasele [oii]; se tăiau bucăţi, aşa,
frumos... Tăiai... întâi seul... grăsimea aia, în ceaun;
după aceaa, băgai carnea acolo. Iar dacă aveam
un usturoi, două [căpăţâni]... era bun şi ăla! Aşa
pregăteam. Dar acuma, încoace... sunt scoase
oasele, şi-l faci mai bine... Ăla se păstrează.
Doamna Gheorghioi - Se sleieşte... Se face
ca mămăliga... Ca o pită.
MC - De-aia se numeşte „sloi”, că se
„sleieşte”!
DG - Da! Ha, ha, ha!
MC - În situaţii în care, aşa cum aţi spus, oi
de-ale dumneavoastră se îmbolnăveau, aveaţi
anumite medicamente spre a le pune pe
picioare?
DG - Nu se ştia de medicamente, [pe]
atunci, [ci de leacuri] băbeşti. Dacă era de
gălbinare, trebuia să-i dai de-ici de la ochi
[pieliţa], trebuia să-i tai aşa... Dacă era
„sângerată” – vedeai că suflă – o înţepam la nas
cu un ac, de cura sângele (un sânge cam negru...);
o frecai bine pe bot, şi se întâmpla de i-a mai
trecut!
MC - Cunoşteaşi cumva şi plante
tămăduitoare?
Doamna Gheorghioi - Era spânzul, mai
devreme...
DG - Spânzul... se rădea coada, sau în
piept... se umfla pieptul, [la oaia] care vedeai că
nu „cântă” bine... Şi erau altele de se băteau la
burtă, vedeai că nu e sănătoasă, o „jeream” [?]
cu crăcana... cu un fier ars, pe nas, uite-aşa,
frumos, o puneam jos, şi-i făceam un fel de
cruce... Într-o lună de zile, se îndrepta oaia!
MC - Aţi întâlnit şi animale sălbatice pe
drumurile de transhumanţă?
Doamna Gheorghioi - Erau porci...
DG - Mai erau mistreţi, da.
Doamna Gheorghioi - Şi câte-un lup, câte-un
urs, pe undeva...
DG - Pe la munte.
MC - Domnule Gheorghioi, plecat fiind
pentru mai multe luni de-acasă, cum păstraţi
legătura cu cei dragi, cu familia?
DG - Mai veneam la câte-o lună, ne mai
schimbam.
Doamna Gheorghioi - Îşi dădeau rândul
[cei] care erau cu oi: o lună fac eu, după aceea,
vii tu şi fac eu o lună...
MC - Veneau sărbătorile de iarnă... Se
întâmpla să le petreceţi la oi?
DG - S-o întâmplat... Musai! Dacă toamna
eram trei [tovarăşi de oierit], până-n
sărbătorile de iarnă... atunceam rămâneam cam
doi. Şi-atunci, stăteau unii de Crăciun, după
aceea, veneau alţii doi, de Anul Nou... Stăteau
până la Sfântul Ion, şi se întorceau la treabă!
MC - Când începea fătatul oilor?
DG - Care, de cum băgau [toamna] berbecii
între oi. Cam prin 10 februarie, trebuiau să fete.
Înainte vreme, se ştia la 1 martie. După cum...
ambiţia omului!
MC - Era aşadar încă iarnă, încă frig...
Unde fătau oile?
DG - În câmp, afară!
MC - Nu aţi avut saivane sau alte
adăposturi?
DG - Nu, nu am avut...
MC - Şi atunci, cum supravieţuiau mieii?
DG - Vă spun eu cum: făceam... îi spunea,
„caraulă”! În timpul fătării, toată noaptea stam
câte unul... dar nu toată noaptea, [ci] stăteai
două ore, te sculam pe tine, „Hai, măi, stai şi tu
două ore!” Că făta oaia, era frig de-i îngheţau
urechile! Trebuia să apleci [mielul], să sugă;
sugea, trăgeai speranţă că trăieşte...
243
MC - Nu-i trebuiau mielului mai mult de DG - Jina [vatra satului originar] nu a fost
câteva zile, să poată merge... aici. La capătul Jinei, dincolo de părâu, dar nu ştiu
DG - ... Două ceasuri bune! Când fătau, stam cum îi zice...
pe loc [cu turma]. Eram cam învoiţi [cu MC - Şi s-a mutat aici, vatra satului, sau
autorităţile locale]... La câte-un islaz... Dam cum?
porumb la oi. DG - Da. [Se] Zice că Jina a fost numai
Doamna Gheorghioi - Se învoiau undeva, pădure. Şi fânaţe s-au dat la care, cum o putut
plăteau şi stăteau acolo... curăţa. Au curăţit terenul, şi-apoi au rămas
MC - Aceste locuri de iernat erau proprietari. Aşa am auzit.
închiriate? MC - Dar composesoratele...?
DG - Da, [de la] Consilul local sau CAP-uri... DG - Nu s-a ştiut... Acuma sunt. Eu n-am ştiu
Ne lăsau până la întâi martie. Atuncea, mai până-acum de vreo patru ani...
făceam cumva... şi ne mai lăsau încă zece zile! Doamna Gheorghioi - Nu s-a ştiut până
După aceea, trebuia să plecăm... Trebuia să acuma-ncoace de „composesorat”...
crească iarba la oi, la vaci [animalele MC - Cum au ajuns unii locuitori ai satului
localnicilor]. Şi-apoi, mai ocoleam... pe unde Jina să se stabilească peste munţi?
puteam, ca să nu venim acasă, că aici... nu da DG - Da, la Vaideeni. Eu cred că tot în timpul
iarba până la 1 mai! războiului a fost... în `17... mai mult, nu ştiu. Nu
MC - Deci... nu vă grăbeaţi să reveniţi! au plecat, care, cum... au plecat tot... cuminţi; au
DG - Aoleu... dar n-aveam unde sta! trecut cu caii, peste munţi, dincolo, şi-apoi s-au
MC - Nu era posibil să aveţi otavă, aici, instalat acolo... Înainte, le zicea „Vaideei”; acuma
pentru hrana oilor pe timpul iernei? le zice „Vaideeni”... Dar [în prezent] e mai tare
DG - Dacă aveam mai puţinele, mai făceam. [mai dezvoltată] Vaideeni, ca Jina!
După cum au oamenii înstăriţi, terenul... Care nu... MC - Domnule Gheorghioi, tundeaţi oile
MC - Ajungeaţi la Jina înainte sau după înainte de urcarea la munte?
Paşti? DG - Da, le tundeam. Până-n 20 de mai,
DG - Numai o dată am venit pe 17 aprilie trebuiau să fie tunse.
(că aşa s-a nimerit!); dar restul, până după 7-8 MC - Era importantă lâna oilor pentru
mai n-am venit. dumneavoastră?
MC - Când vă prindea pe drum, DG - Da, se plătea bine. Cu banii de pe lână,
sărbătoarea Învierii Domnului, cum făceaţi, vă scoteai oaia din iarnă!
lipseaţi de Paşte...? Doamna Gheorghioi - Dam contracte de
DG - Nu. Ne duceam la cineva-n sat, şi lână [cu statul]... Miei, oi... Vaci!
ceream! Şi ne-a dat! Aşa o fost. Mai meream şi DG - Erai obligat! Nu ne înscria la munte
pe-acasă, cu [după] ceva mâncare, şi ne aduceam [altfel]! Nu puteai urca, sus, la munte... Erau
Paşte (la noi, se da şi înainte, cu patru-cinci zile...) munţii comunei, nu erau proprietatea noastră. La
Doamna Gheorghioi - Seara se dă pască, doi ani, trebuia să dai un porc...
[atunci] când se duc oamenii la colibi... se duc Doamna Gheorghioi - Aveam, nu aveam, să
oamenii la oi, şi... se dă! tăiem [porc] la copii...!
MC - Ajungeaţi la Jina, unde rămâneaţi DG - Dacă aveai 100 de oi, trebuia să dai
probabil cu oile pe hotarul satului... toamna 10 oi, şi 10 miei, primăvara, la contract.
DG - Aicea, rămâneam până prin 11-12, 13 Asta era legea. Nu le spuneai pe toate, veneau
mai... Apoi ne scoteau... Hotarul nostru e împărţit [autorităţile, şi] ţi le numărau...
în două. Sus, sunt alte colibi... Doamna Gheorghioi - Câte kile de lână se
MC - Aceste locuri de hotar erau dădea de oaie?
moştenite, vă aparţineau ca atare? DG - Un kil jumate! Şi brânză, iar un kil
DG - Proprietate. Dar nu umblam numai în jumate.
terenul meu. Eu veneam în terenul dânsului, Doamna Gheorghioi - Bineînţeles că ne
ălalalt în al meu: prin rotaţie... Aşa era atunci. Nu plăteau, dar mai ieftin ca piaţa...
erau îngrădite; şănţuleţe [?] de cartofi, atâta... MC - Atunci când vă înscriaţi la primărie
Acum, cam fiecare, e [proprietar] particular... pentru păşunatul montan, vă alegeaţi muntele
MC - Domnule Gheorghioi, ştiţi cumva – dorit, sau...?
poate, din bătrâni – cum a fost împroprietărită DG - Se cam ştia unde ai tot fost!
Jina, pe timpuri?

244
MC - Mergeaţi la acest vărat împreună cu străini, că poienarii nu prea stau ei [cu oile], că
alţi asociaţi? ei sunt cam „domnoşi”...
DG - Da. MC - Domnule Gheorghioi, ce feluri de
MC - În asemenea cazuri, oile erau brânză erau produse de oile dumneavoastră?
strânse laolaltă? DG - Păi, până la Sfântă Mărie, se ştia că se
DG - Da, cele cu lapte. Erau cele cu lapte, face telemea.
un cârd de 400-500, [apoi] un cârd de mioare... Doamna Gheorghioi - Mai demult, demult,
oi sterpe, de 400-500, şi un cârd de miei, până nici nu se făcea telemea. [Ci doar] Caş şi
la 1000-1200... Locul [de vărat] al mânzărilor brânză de burduf.
era aparte, al mioarelor, aparte, şi mieii erau DG - Cu 50-60 de ani în urmă, se făcea
chiar pe vârf. numai caş. De la Sfântă-Măria încoace, se făcea
MC - Acolo, pe munte, aveaţi stâna brânză de burduf, se mai făcea nişte unt... Se
proprie, sau o împărţeaţi cu alţi oieri? punea, seara, laptele în nişte troci [...].
DG - Stâna aparţinea de secţia agricolă [a MC - Laptele era închegat cu un cheag din
primăriei]. comerţ, sau...
MC - Cum ştiaţi, atunci, cât lapte sau câtă DG - Atuncea nu era [cheag] praf; [ci[ de
brânză vi se cuvine? miel, de viţel...
DG - Fiecare le mulgeam... treaba noastră! MC - Obţineaţi astfel o brânză mai
După câte oi aveai. Fiecare şi le mulgea pe-ale calitativă?
lui. Doamna Gheorghioi - Tot aşa se vorbeşte,
Doamna Gheorghioi - La o stână, se adunau că [astfel] e mai bună...
mai mulţi stăpâni. La o bace, cum se spune; DG - Mi-aţi putea descrie cum pregăteaţi
mulgea, 160-170 [de oi], o femeie... Nu avea brânza de burduf?
unul (mai demult) atâtea oi. Şi-apoi erau câte Doamna Gheorghioi - Laptele era mai cald,
trei-patru stăpâni; o bace, la unii, una, la alţii... şi când îi dădeai cheagul pentru caş. Şi-atuncea,
erau câte patru-cinci [băciţe] într-o stână. trebuie să-l storci până... nu mai iasă nimic! Stors
MC - Aceste bace erau soţiile bine, bine, şi pui acolo, un bolovan mare pe el, să
dumneavoastră, ale stăpânilor... stea de zi până mâine...
DG - Da. Sau poate că era alta, plătită, o DG - În crintă!
femeie mai bătrână... Doamna Gheorghioi - După aceea, îl pui pe
Doamna Gheorghioi - Înainte vreme, veneau o masă, aşa, frumos... unul peste altul, toată ziua
şi fetele, săracele... În tot felul; fost lumea trebuie şters, trebuie curăţat, să nu se
necăjită... „înflorească”, să nu... vie vreo muscă! Şi când îi
MC - Bacele erau cele care se ocupau de dospit (când îl rupi, aşa se face... trebuie să se
treburile stânei... de prepararea defacă numai în nişte p[ică]turele, aşa, frumos...)
brânzeturilor. Când se deface aşa, ştii... precis că e brânza
DG - Da, [şi] de mâncarea la ciobani, bună.
mâncare pentru noi... Mâncare la porci; mai MC - Burduful era din...
aveam trei-patru vaci... DG - Piele de oaie. Acuma, încoace, se bagă
Doamna Gheorghioi - Fiecare [stăpân] şi-n beşici...
ducea câte-un porc-doi, să-i ţină la stână, acolo, Doamna Gheorghioi - După nişte ani de
că ziceau că are zer... zile, noi n-am mai băgat în piele de oaie, că
MC - Iar dumneavoastră, stăpânii, rădeam la piei [multă vreme]... Şi-apoi,
mergeaţi cu oile sau poate la piaţă... cumpăram beşici.
Doamna Gheorghioi - Erau câte doi ciobani, MC - Am auzit că se foloseşte în acest
plătiţi... scop şi scoarţa de copac...
DG - Erau plătiţi. Poate că eu n-am făcut DG - Pe-aici nu se face [astfel]; pe la Bran,
ciobănie la munte, o vară-două, trei... încolo, se face [în scoarţă] de brad. La noi, nu.
MC - Aceşti ciobani angajaţi, erau de la MC - Cât priveşte telemeaua, aceasta
Jina, sau... necesită o cantitate mai mică de lapte?
DG - Din sat. A mai fost şi câte unul, străin, Doamna Gheorghioi - Mai puţin un pic, ca
la câte unul [stăpân] mai înstărit; aveau câte un la caş. Nu că e mai simplu... Dar nu ai ce face cu
[cioban] străin... Poienarii au mulţi din ăştia, atâta brânză de burduf, de la munte... Că, mai
demult, făceam numai pentru noi: să mâncăm,

245
atâta... Acuma, telemea, că-s oi multe, la închiriat patronii, au cumpărat o grămadă de
fiecare... au oi multe, că faci banii... teren, şi-ăia nu te mai lasă... Şi poate că [noul
MC - Cum depozitaţi pe munte, proprietar]... are plătit un inginer, cine ştie din ce
telemeaua? ţară îi, şi inginerul vine la tine: „Ce cauţi, aici, pe
Doamna Gheorghioi - În putini de lemn se locul meu?!” Dar tu nu ştii că-i al lui... Pagube nu
păstra, mai înainte vreme. Să fie încheiate bine, se se mai fac [în culturile agricole] ... Doamne-
punea capacul, saramura, şi-apoi sta cu un miros fereşte, să adormi, cumva, să plece [oile]...
de-ăla de brad... foarte fain! Îi dădea un gust bun. MC - Sunt jinari care s-au stabilit acum
MC - Câte kilograme de telemea intrau prin alte regiuni?
într-o asemenea putină? DG - Sunt... Păi au până la 2000 de oi. Cei
Doamna Gheorghioi - Păi, după cum era mai mulţi îs în Arad şi Bihor. Şi în Banat... în Timiş,
putina: de la 45 până către 55, şi 60... sunt.
DG - Avem una, aci, cred că are în jur la 60! MC - Au locuinţe cumpărate acolo?
MC - Cum coboraţi atunci aceste DG - Da, da. Şi au şi teren. Ăia nu mai fac
recipiente de pe munte? transhumanţa, nu... V-am spus: din Jina, cinci-şase
Doamna Gheorghioi - Înainte-vreme, pe cai- cârduri mai pleacă... Ăia îs toţi aicea, în Arad şi
călări... Bihor.
DG - Nu erau putini de-astea mari! Erau mai MC - Există o asociaţie a oierilor din Jina,
mici, că – din două de-alea – dacă opreai una! ajută ea cu ceva pe oierii locali?
Doamna Gheorghioi - N-aveai cum să le duci DG - Este... A ajutat, că a făcut drumuri pe
cu caii, mari şi grele, aşa, pe cai, călare... munte, sus, să poţi mere... A mai reparat câte o
DG - Mai ales, poienarii plecau de la munte, fântână-două... E asociaţie şi la [crescătorii de]
seara ajungeau într-un loc, şi ailaltă seară vaci! Uite, aci aveam o fântână, s-a făcut capacul
ajungeau acasă! şi altele... cu [sprijin pentru] asociaţia de la vaci.
MC - Este adevărat că foloseaţi şi boi MC - Ştiţi cumva dacă oierii locali – cei
pentru asemenea transporturi? care încă mai sunt activi – primesc subvenţii
Doamna Gheorghioi - Acuma, mai încoace, pentru munca lor din partea autorităţilor?
că s-au făcut drumuri pe lângă apă; acuma, DG - Da. Acum un an sau doi, s-a dat 45 lei /
încoace [oierii locali] le-au adus cu maşina... bucata [pe cap de animal]...
DG - Drumuri forestiere... MC - Tineretul din Jina menţine un interes
Doamna Gheorghioi - ... Băgam până-n pentru creşterea oilor?
izvor, cu măgarii, săracii, cu o săniuţă... (Foarte DG - Nu mai prea... Numai o fată avem la
chinuită, lumea o fost la noi.) Şi-apoi, de-acolo, oi...
încărcam pe maşină. Doamna Gheorghioi - Şi un băiat nu vrea să
MC - Când coboraţi cu turmele de pe se mai ducă... nicio nevoie, dar să se mai ducă cu
munte? oile... E greu...
DG - Înainte vreme, se cobora în 12-13, 15
septembrie... Şi-apoi după aceea, nu ne-am mai
lăsat Ocolul (că aveam plătită şi la Ocolo,
pădurea...) Şi nu ne mai lăsa Ocolul, pentru
vânat... Şi-a trebuit să plecăm prin 7-8
septembrie. Şi-apoi veneam pe hotarul de sus, şi
stăteam acolo până pe la 1 octombrie, către 4
octombrie; după aceea, ne lăsau pe hotarul de jos.
MC - Iar apoi plecaţi...
DG - Care, încotro [în transhumanţă]...
MC - Faţă de acest oierit din trecut, mai
continuă oare tradiţia transhumanţei de la Jina
şi în zilele noastre?
Doamna Gheorghioi - Nu prea mai merg
aşa, la drum...
DG - Acuma, [oierii locali] cam stau pe loc.
Din Jina, numai vreo patru-cinci [oieri] mai merg
la locul lor. Nu se mai poate merge, că... au

246
 DUMITRU STROE
(Jina, nr. 396)
Marin Constantin - Domnule Stroe,
sunteţi un oier din Jina, experimentat în
transhumanţă, la vârsta de 84 de ani [născut în
anul 1932]...
Dumitru Stroe - N-am mai fost acuma [cu
oile]... mai demult de 10 ani...
N-am mers încolo, către Bărăgan; aici am mers,
către Banat, către Cluj... prin părţile astea pe-
aicea... Ne-am învăţat aşa... să ştiţi că era greu: ne
trezeam noaptea cu ele pe-acolo, să mâncă [oile]
una-alta, prin grădini, se mai băga [oile], mai
stricau, ne prindeau [proprietarii]... plăteam,
după aceea de... ne săreau ochii! Bătaie n-am
luat, dar au fost unii de au luat şi bătaie; s-or
băgat, i-au văzut pe-acolo, trecând cu oile, şi-au
luat şi bătaie! Dacă nu s-au înţeles cu oamenii...
„Mă, am făcut... pe urmă, trebuie să recunosc şi
gata!”
... Mergeam cu oile la munte... acolo
eram cinci-şase, şepte prieteni... Fiecare avea câte
150-160 de oi... Şi noi mulgeam. Ciobanul sta la
uşă, acolo; erau făcute uşi mai multe [la
mulsoare], poate că aţi văzut...
MC - Domnule Stroe, la ce vârstă aţi
deprins prima dată această meserie?
DS - De la opt ani am fost, tot la oi! Şi
fluiera am avut-o, n-o lăsam... Şi-acuma, eu-s la
echipa [comunală] de fluieraşi! Nu mai e niciunul
mai bătrân ca mine; ăştialalţi... tot mai mici, au
70 şi ceva de ani; eu am 84! Tot mai mici... şi-am
mers... Mi-a fost drag [fluierul], mi-a plăcut foarte
mult!
MC - Ce puteaţi face – un mic ciobănaş de
opt ani... – la stână?
DS - Am fost tot la munţi... Am fost cu lupi,
urşi, laolaltă, şi să ştiţi că nu mi-era frică nici de
urs!
Mergeam cu oile şi le scoteam din
strungă, domnule! Le scoteam din strungă, că le
mulgeam! De când am fost de 15-16 ani, de-
atunci m-am pus la muls...
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră?
DS - Nu, erau la mai mulţi [stăpâni]. Eu,
după ce m-am însurat... Amu’, necasta mi-a murit;
cât am avut nevastă, am avut câte 240-250 de oi,
am avut copii; după ce ne-am căsătorit copiii, le-
am dat zestre, şi am mai rămas cu puţine... Le-am
mai ţinut câţiva ani, după aceea le-am vândut, şi-
am prăsit vaci. Am ţinut vite.
MC - Deci, la început, părinţii
dumneavoastră nu au avut o turmă proprie, a
lor...
DS - Au avut, dar puţine... Tatăl meu a fost
cu picior de lemn, din război... iar când am fost de
opt ani, a murit... 35-37 de oi, atâtea a avut... o
vacă (o junincă), un cal, şi mai lua câte-un taur de
la comună, de-l ţinea (îl plăteau, după el... Îl
îngrijea, pe iarnă, şi vara îl ducea pe munte...)
La 17-18 ani, m-am dus cioban la alţii,
până m-am înălţat [?]... M-am dus cioban, ce să
fac, că eram săraci, mama a rămas cu patru
copii... Şi era greu în timpul ăla, din `39, de când
s-a început mobilizarea, a fost foarte greu, până’n
`44, când s-o terminat cu războiul... Am fost tot
prin străini, la unul şi la altul, ne plăteau... [dar]
nu ne plăteau aşa bine, cum se plătesc [ciobanii]
acum! Dar, în fine, stam... ne părea bine! Că nu te
ţineau... Erau destui [ciobani], atuncea, erau
destui copii... şi nu ştiam cum să fac treaba, ca să
mă ţie, omul! Dar eram bucuros, că ăla – cine
era... – îi plăcea de mine: eram iute şi ascultător,
n-am umblat cu hoţii de-astea... Că asta, mama
ne-a învăţat de mici: „Să nu furaţi! Dacă ai numai
două oi, taie de-a ta, nu fura! Şi să ştii că foarte
bine ne-a învăţat, mama...
MC - Oile pe care le îngrijeaţi pe atunci,
era ţurcane, erau ţigăi...?
DS - Ţurcane, ţurcane... Tot ţurcane! Aicea,
la noi, alea rezistau, vasăzică... Alea... merinoase,
alea, bieţile [bercile?] alea, numai la ţară [la şes];
aicea, nu le mere bine... Ţurcane, oi ţurcane...
Eu am avut oile mele după ce m-am
însurat, am prăsit... Şi până atunci am avut, dar
eu am tot fost pe la alţii... Aveam câte 30-40,
50... dar mă băgam cioban la ăla [un stăpân], şi
mă ţinea cu oi cu tot. Şi-apoi, după ce m-am
căsătorit, am avut copii... am prăsit turme; am
mai mers şi pe la CAP, am stat pe la CAP... am
247
prăsit oile, şi după aia, am venit cu ele acasă; nu
mai aveam voie, că aveam peste 250 [oi] , nu
mai puteam [rămâne] nici la CAP-uri. Şi-am venit
de la CAP-uri, şi-apoi ne-împreunam, câte trei sau
patru inşi, aşa, câţi puteam... şi făceam câte 500-
600 [oi].
Şi-apoi, plecam cu ele [în transhumanţă],
la vale, aşa, toamna... Şi primăvara, cam către
sfârşitul lui martie, către 1 aprilie, iar plecam cu
ele, la vale... Că da iarba mai bine ca aicea, şi la
miei le merea mai bine. Dar toamna, când
veneam, plecam cu ele... ne duceam, d[ăde]am
roată, dom’le, pe la Timişoara, veneam pe la Cluj,
până la Anul Nou... Nu stam tot într-un loc...
MC - Domnule Stroe, când aţi pornit
prima dată în transhumanţă?
DS - Auzi... de când am fost mic! Era altul
mai mare, dar... meream şi eu...! De la 14 ani, am
mers după ele, toamna... Dar pe iarnă, veneam cu
ele la nutreţ, aicea. Meream cu ele [în
transhumanţă], dar eram copil şi-adormeam, şi...
mai luam şi bătaie, că adormeam! Domnule, să
ştii că era foarte greu! Mă gândeam, destul...
„Mă, poate că dacă trăia tata, poate că nu
păţeam...” De multe ori, plângeam; eram necăjit,
meream noaptea cu ele [...], şi erau noroaie... pe-
atuncea, nu aveam cizme, [ci] opinci, dom’le!
Opinci şi cioareci... Şi mergeam cu ele, numai prin
„porneală”, că nu ziua, noaptea mâncau! Ziua,
stam pe unde puteam, prin câte-o pădure...
Noaptea, mâncau oile. Dimineaţa la [ora] 6:00
veneam cu ele, ne trăgeam într-o pădure, şi
dormeam acolo! Numai când aveam hotar pe-
aicea, plătit, atuncea era altă socoteală. Dar tot
trebuia să le pornim noaptea, pe unde puteam...
MC - Dar prin pădure, nu se împotriveau...
pădurarii?
DS - Auzi, mai închideau şi ei ochii,
câteodată, ştii... pe unde era cazul...! Dar unde
erau plantaţii, nu intram cu ele... Că ne spuneau şi
ei [pădurarii], pe unde... ne lăsau, când erau
brăduţii mai mari. Dar când erau puieţii mici, nu!
Că aveau ei necaz, dom’le! Şi îţi trăgeau un
proces... au făcut destui şi puşcărie! Eu n-am făcut
proces, dar au făcut – din ciobani – puşcărie... Pe
timpul lui Ceauşescu, [unii ciobani] au făcut
puşcărie, că s-au băgat [cu oile] prin plantaţii
[...], s-au judecat, şi au făcut puşcărie! Puieţii ăia
mici... Dacă erau puieţii mai mari, şi-ajungeai cu
pădurarii [la o înţelegere]... Erau şi ei în tot felul!
Erau şi pădurari mai buni, [de] se puteau
descurca şi ei pe la Ocol, câte unii...
MC - Erau maşini pe şosele; cum vă
descurcaţi cu turmele?
DS - Ce maşini să fie, dom’le...? Eu când am
fost de 10 ani, la noi era numai unul, avea aicea o
maşină de-asta mare... era roşie! Nu erau maşini!
Aveam măgari, cai... ăştia transportau toate alea!
Şi la munte: meream, duceam pe cai, putina aia
mare, căldare, ceaun... puneam, şi duceam la
munte! Acuma, meri cu maşina până la stână,
dom’le! S-au făcut drumuri pe toate izvoarele...
meri până la munte! Meream cu porcii pe jos,
dom’le; plecam de-aicea la [ora] 3:00, dimineaţa,
şi meream până pe munţii ăia... Dar îi mânam!
Ajungeam pe la 6:00 [seara], dar îi mânam!
Acuma, nimeni... nu i-ai mai putea mâna... Îi pun
în maşină, şi-i duc, dar nu prea... că oi la munte,
nu mai merg; numai sterpe... De-astea cu lapte,
nu mai merg; astea, pe-aici la vale, în sat, pe unde
pot...
MC - Până în ce regiuni ajungeaţi cu oile în
transhumanţă, Domnule Stroe?
DS - Aicea în jos, către Cluj, către Arad,
Timişoara... În partea Lugojului, mai puţin, dar în
partea Timişoarei... Aicea-n partea asta, eu n-am
fost, către Dobrogea, către Bărăgan, pe-aicea n-
am fost deloc. Am fost şi-aicea, către Făgăraş, în
partea asta, iară...
Şi-apoi, plecam cu ele, dom’le, înainte de
Sfântu Dumitru, în octombrie... Plecam cu ele, şi-
apoi – dacă nu ningea – stam până după Crăciun,
[când] veneam cu ele după nutreţ, aicea, pe la
Anul Nou. Se cosea, se făcea fân... Acuma, nu mai
cosesc, dom’le; [doar] puţini care-au mai cosit pe-
aicea... Moşiile pe la deal... nu s-a ales nimica de
ele...
MC - Pe aceste drumuri de transhumanţă,
aţi întâlnit şi animale sălbatice?
DS - Da, [însă] aveam câini... Mai vedeam –
dar rar – căprioare de-astea, şi cerbi... dar fugeau
printre câini! Veneau şi capre de-alea... roşii, aicea,
când am fost către Arad; le vedeam şi ziua, pe
holdă (că ne trăgeam ziua-n pădure, şi-apoi
vedeam dimineaţa, caprele, pe-acolo, pe holdă...)
Şi câte 30-40...de capre! Dar de-alea cam negre,
aşa, erau... Nu erau de-astea cum îs aici, la noi îs
gălbui, cam roşii...
MC - Dar animale de pradă, care să vă
atace turmele...?
DS - Numai lupii şi urşii: ăştia ne prăpădeau,
la munte... Acuma, e mai grozav, domnule! Atunci,
nu erau urşi atâţia; acuma, s-au înmulţit urşii...
ferească Dumnezeu! E prăpăd, şi nu e voie să-i
împuşte, dom’le... Rar când e vreo autorizaţie... (A
venit un neamţ, de-a împuşcat unul [urs], acum
doi-trei ani, şi l-a adus aicea, de i-o luat pielea...)
S-or înmulţit urşii dom’le, şi porcii ăştia, sălbatici...
248
Şi ăştia-s periculoşi, îs foarte periculoşi... Aştia
pradă tot!
MC - Cum vă apăraţi de lupi? Probabil că
atacau în haită...
DS - Vasăzică, [atunci’] când vine o haită de
lupi, de-aia... ăia-s periculoşi, când vin mai mulţi...
Ei urlă, şi dacă ştii pe unde vin, trebuie să fii
atent... Şi [pe] câini, mi i-or mâncat, auzi, când îs
mulţi, iarna! S-or băgat câinii la ei, şi i-or prins, i-or
rupt şi i-or mâncat... Îs foarte periculoşi. Dar
acuma, nu s-a mai întâmplat demult, să ne
mănânce câinii, aşa, dar erau haite, veneau
mulţi... pe noi ne-au scos din târnaţ5... cum aveam
noi, afară, la foc s-au băgat, pe iarnă, erau
viscole... Februarie, atunci e luna lor, atunci îs
periculoşi...
MC - Este luna de împerechere a lupilor.
DS - Da, e luna lor, atuncea se căţelesc... Şi
la urs se dau... Şi la om – mai ales la haina
militară! Auzi, a venit un om bătrân, de la noi, în
concediu... adică, n-a fost bătrân; el a fost
concentrat [pe front], şi a venit... pe jos, a venit
pe noapte; şi când a fost din[spre] Poiana, aicea-
n sus, la „Gunoaie” (cum îi spunem noi), între
Poiana şi Jina, i-au ieşit nişte lupi în cale! Era şi
cam ger, şi gheaţă cu zăpadă... A avut noroc, că a
avut o cutie de chibrituri; când aprindea chibritul,
[lupii] se fereau! Tot să se bage... şi [omul] a
apucat de s-a apărat şi s-a apropiat, aicea [de
Jina]... Acum, n-au mai fost aşa [lupi mulţi], nu
ştiu cum erau atuncea, şi-n timpul războiului, de
erau aşa periculoşi, dom’le!
MC - Domnule Stroe, pe aceste drumuri
de transhumanţă, oi de-ale dumneavoastră
sufereau de ceva, se îmbolnăveau...? Aveaţi
medicamente? Cum procedeaţi?
DS - Da, dom’le, de la doctor... Era un fel de
boală... gălbează de-aia... Era cam periculoasă...
Dar luam [medicamente] de la doctor, şi le
d[ăde]am, dimineaţa, pe nemâncate, şi trebuiau
să stea două ore, să nu mănânce nimic; erau nişte
capsule de-alea - aşa, ca o prună -, de-alea le
băgam pe gât. Era foarte greu, dom’le; o prindeai,
aşa, băgai cu degetul şi te mai muşca... Eram
dibaci...
MC - Cunoşteaţi şi leacuri din bătrâni?
DS - Da, da... Înainte, le făceam un fel de
„făină” [?], aşa... medicament [?], aşa, şi le mai
d[ăde]am, le băgam la oi, aşa... Înainte, nu erau
[medicamente] , mureau oile...... dar acuma, dom’le
sunt medicamente şi pentru oi, şi pentru vite...
1
Tàrnaț n. Mold. Tr. prispă, balcon. [Ung.
TORNÁC, tindă] (dexonline.ro)
MC - Domnule Stroe, atunci când vă
„împreunaţi”, mai mulţi „inşi”, în
transhumanţă, oile acestor asociaţi erau
laolaltă?
DS - Da., dar fiecare le aveam însemnate la
urechi, şi încă, vopsite... (Unul avea [oile] vopsite
cu roşu, altul cu verde...) Şi noi le cunoşteam: le
făceam semn la urechi; unul, făcea o „pişcătură”,
altul, un semn diferit, şi le cunoşteam.
MC - Aceste semne erau o moştenire de
la părinţi?
DS - Da, da, da... Aşa s-a moştenit de când
ştiu eu, aşa erau, [cu] semnul ăla... Le cunoşteai,
dar nu le puteai cunoaşte pe toate! Dar aşa,
dacă erau însemnate...
MC - Aţi avut şi alţi fraţi cu
dumneavoastră, la oi?
DS - Dacă tata a murit, mama a rămas
tânără [văduvă], au rămas vreo 300 de oi, iar
mama le-a vândut; vreo 10 oi au mai rămas... Eu
eram copil, mă duceam la unul şi la altul [ca
păstor], şi le luam şi pe-alea cu mine, acolo,
unde era turma... Şi-apoi, după ce m-am mărit
oleacă, le-am prăsit. Frate-meu a fost la CAP,
vreo 18 ani... Era obositor, a avut vreo 350-400
de oi; le-a ţinut, că şi-a văzut de treabă; a mers
CAP-ul bine, şi le-a ţinut... Amu, frate-meu îi mort
de vreo patru ani; numai eu mai îs...
MC - Acest frate avea acelaşi semn ca
dumneavoastră, la urechea oilor?
DS - Eu aveam aparte, şi el avea alt
[semn]. Şi vopseaua, iară [diferită]... Dar ni le
cunoşteam, dom’le, le cunoşteam, că dacă noi
[...] aia aveam în cap...!
MC - La drum, mergeaţi pe jos, cu turmele
dumneavoastră?
DS - Pe jos... Numai acuma, de câţiva ani,
[cei] care le duceau departe... nu mai au voie
[din partea autorităţilor]... Şi-acuma mai
pleacă [cu oile], dar tot stau ascunşi, aşa, prin
păduri, pe unde pot mere... Că [autorităţile] nu
mai dau voie [oierilor], dom’le, pe jos... Dar
atuncea meream numai pe jos! Poate că
meream azi, 20 de kilometri; mâncau undeva
pe-acolo, noaptea, ne trăgeam într-o pădure;
noaptea, iară, plecam cu ele [după păşuni], şi
nu ne grăbeam noi, aşa... ca să treacă timpul, nu
ne grăbeam, aşa, să ne ducem [pur şi simplu],
nu!
MC - Cum vă protejaţi de frig sau de ploi,
aveaţi o îmbrăcăminte anume?
DS - Cojoc, şi-acuma, de când au ieşit nylon-
ele astea, tăiam un sac, îl făceam [glugă]... şi-l
249
puneam aşa-n cap, şi-l legam cu „şuchicurile” [?]6
de la lână... Dar înainte, nu: pălărie şi căciulă! Ne
ploua pe după cap, şi noroc bun...... Şi opinci,
iţari... cioreci de-ăia!
MC - Aceste straie – cojocul, iţarii, pălăria,
opincile... – erau cumpărate, sau...
DS - Auzi, cumpăram piele de-aia de vită, şi
le făceam noi!
MC - Este vorba aşadar de o vestimentaţie
lucrată în sat...
DS - Ştii ce îmbrăcăminte aveam: aveam un
pulover de-ăla, cojocul, şi... noroc bun! Şi pălării
de-astea mici [clopuri]; acuma, au ieşit pălării
mari, nu mai cură apa... [Cu] Pălăriile alea mici,
cura apa... aveam tot plin de apă...! Eu nu ştiu
cum trăiau oamenii înainte, de erau mai sănătoşi
ca acuma! Erau mai sănătoşi, domn’le ... Eu mă
mir cum de-am ajuns la atâţia ani... Mă rog la
Dumnezeu! Eu, cât am fost de necăjit, de [la
vârsta de] opt ani! Am luat şi bătaie, şi plin de
apă... Picioarele nu mă dor de loc, dar obosesc
când urc la deal, de-aicea, de la piept... La 84 de
ani...
MC - Poate că, în trecut, şi hrana
oamenilor era mai sănătoasă...
DS - Auzi aicea: să ştii că traiurile astea bune
scurtă viaţa, dom’le... Uite, la noi, au murit oameni
din ăştia, tineri, din cauza cărnăriilor ăstora,
grăsimilor ăstora... Înainte, şi moşii noştri, şi
părinţii noştri, când erau cu oile la vale, aicea,
aveau un hârdău [?] de-ăla (cum îi spunem noi),
de lemn făcut, aşa, desfăcut în două: aicea băgau
fasole, şi-aicea, varză tăiată mărunt (ţineau post,
atuncea, şi erau mai sănătoşi, aomenii...)
MC - Cum vă găteaţi, la oi fiind, Domnule
Stroe?
DS - Asta era mâncarea la mine: unt şi
brânză! Şi mămăligă! Pâne... numai acuma,
încoace, dar nu mâncam niciun... „sendviş” de
pâne, cât am fost copil mic: nu vedeam pânea,
[ci] mămăligă... lapte... Mai făceam ciorbă, una,
alta... Mai câte-o carne: se îmbolnăvea câte-o
oaie, o tăiam, făceam mâncare, zeamă... şi de-
astea...
MC - Deci nu aveaţi prea des mâncare
gătită...
DS - Făceau bacele [la vărat]... Dar [cei]
care erau la sterpe, îşi făceau ei!
[La drum] asta: unt şi brânză, făceam
mămăligă... Mâncam de două ori pe zi, atât.
MC - La locurile de iernat, aveaţi saivane
sau alte adăposturi pentru oi?
2
Şughiá, Şughiéz, vb. I (reg.; despre bucăţi de lemn,
de piele) a subţia (dexonline.ro).
DS - Acuma, [oierii] au, dar atuncea, nu
aveam nimic! Prin pădure, domnule: [oile] fătau
în pădure, acolo... Acuma, au şi saivane, şi-au
făcut pe-acolo... Dar înainte, eram în păduri; acolo
fătau, când fătau oile în martie: le dădeam la o
pădure, le luam porumb, acolo, le dădeam
porumb în pădure! Feream cu piciorul frunza,
zăpada, le puneam şi adunau [porumbul]...
mâncau de nu rămânea nicio boabă... Şi mieii, îi
fătau în pădure, acolo... Acuma, au saivane... au
cumpărat saivane de pe la CAP-uri, au saivane, nu
mai este cum era acum... 70 de ani! [...] Atuncea,
tot sub cer, dom’le... de când plecam toamna, în
octombrie, şi până veneam, la Bobotează, după
Sfântul Ion... Numai sub cer; cojocul, tot în spate...
[Cei] Care erau cu ele pe-acolo, de
ieranu pe-acolo, apucau la câte-un stuf din ăla, la
adăpost, acolo... şi acolo stau, dom’le.. Le ningea
câte-o zăpadă, şi uite... nu mureau, aşa! Le
cumpărau porumb, şi...
MC - Terenurile de iernat aparţineau
CAP-urilor locale? Sătenii din partea locului vă
învoiau cu oile pe păşunile lor?
DS - Păi da, [cei] care iernau pe-acolo, se-
aşezau printr-un loc, pe-acolo; vorbeau... luau pe-
acolo, cumpărau un teren, şi le iernau; luau
pământ, şi le ţineau acolo. Înainte de 1 aprilie, îi
scoteau, plecau. Şi-apoi plecau, de acolo din
Banat, făceau trei săptămâni până aici, pe jos. Şi
o lună... că nu se grăbeau, ştii, să se facă iarbă
(aicea, la noi, se făcea iarba târziu). Aicea, până
la 1 mai, nu se făcea iarba.
MC - Domnule Stroe, mergând cu oile
atâtea săptămâni pe jos, călătoreaţi cumva şi
noaptea?
DS - Şi noaptea mai meream; noaptea,
[oile] cam mâncau, le băgam [în holde] de
mâncau...
MC - Dar cum reuşeaţi să păstraţi drumul,
să nu vă rătăciţi...? Cum vă orientaţi?
DS - Ştiam cum ştiu ăia cu avionul... din
busolă, aşa cunoşteam şi noi, şi noaptea: toate
drumurile, toate satele, dom’le! Nu era problemă...
MC - Am discutat acest aspect şi cu oierii
tilişcani...
DS - Sunt pe la Moldova Nouă [judeţul
Caraş Severin], pe-acolo, tilişcani, îs prin Banat,
prin toate părţile...
Noi ştiam [traseul], dar pe timpurile
alea, ne cam feream... ne trăgeam pe unde
puteam. Mai ales cum e acuma: la drumul mare,
[ca oier] n-ai ce căuta! Te şi amendează...
Atunci, înainte, nu erau atâtea maşini, dom’le...
Erau şi-atuncea, dar acuma... e grozăvie!
250
MC - Atunci când, în aprilie, reluaţi drumul
spre casă, începeau culturile agricole...
DS - Primăvara era bine, când veneam
încoace, că erau holde... şi mieii ne scăpau pe
holde, n-aveam ce le face, dom’le! Mieii rămâneau
pe holdă, şi-apoi ne depărtam aşa... poate şi 500
de metri, până se înturnau mieii şi veneau la oi...
N-aveam ce le face la miei, dom’le; trebuia să-i...
omori, numai aşa!
MC - Am vrut să vă mai întreb şi, dacă
şedeaţi cu oile cinci-şase luni, cum păstraţi
legătura cu familia, cu soţia, cu cei dragi...?
DS - Mai erau şi altele pe-acolo! Îmi vedeam
de treabă, nu...! Tot scriam câte-o carte
[scrisoare], şi cartea aia poate la două
săptămâni ajungea acasă, să o citească... Scriam
câte-o carte şi o băgam la poştă, pe acolo; băga
câte-o carte, şi nevasta mea, şi ştia unde să o
bage la comuna cutare... Ne duceam, şi numai de
acolo [de la poştă] o primeam, numai aşa...
Acuma, cu telefoanele astea... oho!
MC - Domnule Stroe, la oi fiind, cum
trăiaţi marile sărbători precum Crăciunul sau
Paştele?
DS - Auzi, la Crăciun, a fost [cazul] de am
mâncat mămăligă! Şi la Paşte, a fost... de-am luat
muguri de-ăia, de pom, în loc de Paşte; n-am avut
[cum] să luăm Paşte..
MC - O dată ce ajungeaţi cu oile înapoi la
Jina...
DS - Da, Când veneam cu ele aici, la vale,
după 1 mai ajungeam cu ele, aicea, ca să se facă
iarba... Dacă stam aicea, stam cinci săptămâni, şi-
apoi le scoteam la munte, sus: le duceam acolo...
MC - Aceşti munţi aparţineau comunei
dumneavoastră?
DS - Da, ai comunei. Meream şi ne înscriam
cu oile, şi plăteam la Sfat.
MC - Plăteaţi după numărul de oi?
DS - Da, da, că nu te băgau, dacă nu era
muntele [atribuit]...
MC - Iar pe un asemenea munte de vărat
oile, eraţi probabil mai mulţi stăpâni...
DS - Mai mulţi, da... Este un munte mare,
acolo... erau 2000 de oi (câte o mie şi ceva de
sterpe, şi 700-800 de mânzări). Mânzările, erau
aparte, mai jos, unde mai erau tăieturi... una, alta,
iar sterpele erau mai la vârf, sus, la munte.
MC - Domnule Stroe, ştiţi de existenţa
composesoratelor – proprietăţi asupra pădurii
– în comuna dumneavoastră? Aţi beneficiat de
aşa ceva?
DS - Eu, acuma, nu mai am, că nu mai am
nimica! I-am dat la copil... Am fost proprietar. Am
pădure, acolo... Am avut de la părinţi, a fost
rămas, şi-apoi ne-au [autorităţile] dat bani, pe
pădure...
MC - Cunoaşteţi originea aceastor forme
de proprietate asupra pădurilor locale?
DS - Aici, [Jina] a fost stăpânită de Ungaria.
Şi mulţi de-ai noştri, au fugit atuncea, pe timpuri;
au trecut munţii, şi s-au aşezat acolo [în Regatul
României]. Şi tot nume de-ale noastre [sunt în
aşezări sub-carpatice]... „Străulea”, „Stroe”,
„Bebeşelea”... Ei s-au aşezat acolo, dom’le, într-o
comună, acolo, la Băbeni [judeţul Vâlcea], s-au
aşezat 11 familii, acolo... Şi-acuma, noi merem cu
fluieraşii, acolo, că... dacă tot fraţi suntem... E
oraş, acolo, dom’le... Şi la Polovragi, Baia de Fier,
Novaci... Şi Vaideeni, se trage tot de-aici, de la
noi... Şi la Corbii de Piatră au mai fost.
MC - De ce au plecat peste munţi, aceşti
oameni?
DS - Au fugit... nu le-a plăcut, şi-au fugit de-
aicea! Au fugit de-aicea, cum au fost cu ungurii,
atuncea, şi-au trecut munţii... Aşa ziceau, atuncea,
[că] „au trecut în România”! Aici era Austro-
Ungaria. Acum, când noi ne mai întâlneam cu de-
ăia, încoace, prin Banat, pe-aicea, ăia... novăcenii,
ne ziceau nouă, „Hai noroc, măi Ungurene!” Aşa
ne ziceau... Ne întâlneam...
MC - Vă amintiţi dacă jinarii, novăcenii, sau
cei de la Băbeni sau Polovragi, ori Vaideeni...
au participat la sărbători comune numite
nedei?
DS - Da, că noi am mers la Vaideeni, la
Polovragi, la Băbeni, am mers când se fac
festivaluri pe-acolo... Şi-apoi, noi meream, că eu
am fost în echipa de fluieraşi; nu mai suntem,
acuma... numai vreo 10 inşi... În 1948, s-a
înfiinţat... asta, [formaţia] cu fluieraşii; erau 40...
mai mult, de fluieraşi, dom’le! Au mers la
Bucureşti; două săptămâni, i-au ţinut acolo! Au şi
câştigat acolo [un premiu], nu ştiu ce le-o dat... ai
noştri, au fost primii, jinarii! Şi-apoi, după aceea,
prin `53-`54, s-au mai format şi alte [ansambluri
de] fluieraşi... Dar ai noştri au fost primii!
MC - Domnule Stroe, înainte de a vă urca
oile la munte, le tundeaţi?
DS - Da, da... le tundeam aicea, jos [în sat],
dom’le... După ce veneam cu ele de la ţară, în
mai... prin 10-15 mai, ne-apucam şi le tundeam,
şi... noroc bun! Creştea o ţâră lâna, până ieşeam
la munte, că la munte erau ploile mai reci, mai
ningea câte-o ţâră de zăpadă... Şi le tundeam
aicea. Atuncea, se plătea şi lâna, dom’le... Acuma,
nu se mai plăteşte nimica! Aud: ţii omul la tuns, şi
lâna nu face cât îi dai la tunzător...
251
 Aici, la Cisnădie, lângă Sibiu, era fabrică
[de prelucrare a lânei]; erau saşii... veneau şi
cumpărau lâna... Nu erau atâtea oi, nici aicea; au
fost trei-patru inşi, care au avut câte 200-300 [de
oi]... [În rest, doar] 20, 30-40 de oi, aşa... Aveau
boi, au fost boi mulţi, la noi; acum, nu mai sunt
deloc... Atunci, erau câte trei-patru, cinci perechi
de boi... Şi cai... nici cai, nu mai sunt acum; puţini,
s-au împuţinat... Acuma, maşini, dom’le! Maşini,
tractoare... nu ştiu ce...!
MC - Cât şedeaţi la munte? Cât dura acest
păşunat pe timp de vară?
DS - Noi, la munte... ăştia ai noştri, stam
cam trei luni. Ăştia de la Poiana, stau patru luni,
că ei n-aveau teren, aci; ei n-au teren deloc... Ei şi
când veneau... numai le ţineau pe-aci [în
împrejurimile satului], pe unde puteau, până le
tundeau; veneau, apăreau... azi, pe-aci, la vale,
mâine îşi luau tunzători, le băgau pe-acolo, pe
unde puteau, şi le tundeau, le dădeau drumul... şi-
apoi, făceau câte-o săptămână, la munte, ei
atuncea... Mereau cu caii... femei, mulgeau
[oile]... le băgau (cum era pe-aci, pe la noi) la
colibi; făceau din nişte brad, acolo [celarul stânei],
le mulgeau, dau cheag şi făceau caş, şi ploua... vai
de noi! Erau necăjite, femeile, atuncea, de minune;
acuma-s... cucoane, dom’le! Au fost necăjiţi părinţii
noştri, moşii noştri...
MC - Domnule Stroe, dumneavoastră aţi
fost şi baci la stână?
DS - Eu n-am fost baci. Eu, numai cioban, şi-
am muls... Noi aveam băci... erau băci, fete, şi
erau şi femei bătrâne; ele mulgeau, făceau
brânza, ne făceau mâncare, nouă; fiecare [bace]
erau treaba lor, nu era laolaltă, laptele. Aicea,
erau trei băci, fiecare avea [câte] 150-160 de oi
şi două-trei vaci; [fiecare] şi le mulgea pe-ale ei,
făcea brânza ei...
MC - Ca atare, fiecare bace ţinea evidenţa
laptelui sau a brânzei proprii...
DS - Da. Şi-apoi, şi noi, ciobanii, mâncam...
dacă aveam 130 sau 150 de oi, socoteam atâtea
oi, şi... atâtea zile mâncam la bacea aia; după
aceea, ne mutam la aialaltă bace.
MC - Dumneavoastră ştiţi să prelucraţi
laptele şi să pregătiţi brânzeturile locale?
DS - Cunosc, am mai facut şi eu, de la vaci...
după ce n-am mai avut oi... Îi dam cheag la lapte,
şi după... o oră şi ceva, după ce se încheagă, îl
ţârîi, dar numai cinci minute îi dau pace... El
[laptele închegat] se lasă jos, acolo, şi-apoi strâng
caş... Şi telemeaua [după ce se dă cheag], iară, o
pui în crintă, o acoperi tot, şi-apoi o tragi... aşa,
dar nu o storci; tragi un pic, aşa, colţurile, şi-i dai
pace, aşa, se întoarce pe rând, aşa... Că, dacă-i
dai zor, iasă grăsimea, şi nu mai iasă grasă, aşa...
Acuma [la Jina], mai mult se face
telemea, ca brânză de burduf. Brânza de burduf
se găseşte acuma pe-aicea, la Răşinari; este un
festival, acolo... Şi la noi a fost aicea, brânză de
burduf, când a fost festivalul, acuma [la sfârşit de
iulie]...
Dar mai mult telemeaua se lucrează
acuma. Ştii de când? Eu, atuncea, n-am avut aşa...
se făcea tot brânză de burduf, şi-atunci. Dar nu se
înţărcau mieii, până târziu... Acum, [oierii locali]
fac brânză de-asta, telemea, duc la Bucureşti, şi în
toate părţile... Telemea! Brânza de burduf, nu
prea mere... Mai este, la festivaluri de-astea...
MC - Aţi fost cumva şi negustor de
brânză?
DS - Nu, eu n-am fost... Noi am vândut-o...
când a fost pe timpul lui Ceauşescu, atuncea, s-a
mai dus, nevasta-mea, cu brânză de-asta... La
Bucureşti, numai o dată a fost, dar s-a dus pe la
Ploieşti... cu butoaie de-alea, şi o vândut... Atuncea,
veneau şi pensionari, dom’le, de pe la Vrancea, la
noi, după brânză... Dar eu n-am... [făcut] negoţ,
ca să cumpăr brânză de la alţii, şi să duc... Nu.
Copilul [feciorul lui DS] a mai cumpărat, dar el
are şi vaci multe...
MC - Domnule Stroe, cum ţineaţi evidenţa
laptelui sau a brânzei, la stâna de la munte, dat
fiind că acolo eraţi mai mulţi „inşi” asociaţi?
DS - Aveam o stână mare, dom’le... poate că
era de 20 de metri, lungă... Şi largă... Era
despărţită în două. Atuncea erau troci; puneam
trocile.... de făceam unt, aşa era atuncea... Acuma,
nu: cum îl mulgi, îi dau cheag!
Fiecare avea bacea lui, şi le mulgeam...
Nu eram laolaltă. Nu era ca primăvara, pe la
CAP-uri: dacă aveai 1000 de oi, le mulgeai toate o
dată... Acolo, la munte, fiecare aveam câte 150-
160 de oi, cam atâtea; n-aveam mai multe, că nu
le puteam mulge... Şi câte două-trei, sau patru
vaci... Şi-apoi, amestecam cu ăla de vacă, şi-aşa
făceam la munte... Stam trei luni la munte, şi
după aceea, coboram, jos... aicea.
MC - Domnule Stroe, cum îşi organizează
munca, oierii de la Jina, în zilele noastre?
Alcătuiesc ei oare o asociaţie?
DS - Îs puţine [oi] aicea, de le ţin iarna [la
Jina]. Dar cei care le ţin pe-aicea, au saivane
făcute, mari... Le fac [oilor] nutreţ, le dau
porumb, dom’le...
MC - În prezent, oieritul de la Jina s-a
schimbat faţă de cum a fost în trecutul
dumneavoastră?
252
DS - Nu mai e cum a fost acum 20-30 de
ani... S-au schimbat treburile... Şi când o fost
Ceauşescu, n-a fost rău, auzi... Că tot ne duceam
[în transhumanţă], erau ferme... mai plăteam,
una-alta, dar tot... Acuma, dom’le, nu mai ai voie
pe şosea cu oile... Nu-ţi dă voie poliţia, te-
amendează... Şi-acum, [cei] care le duc pe Banat,
pe-acolo, mulţi le pun pe... autocare
[autocamioane] de-alea mari, de le duc... Sunt
[încă] doi-trei inşi, de le duc pe jos; numai ei ştiu
cum le-apucă pe-acolo, merg prin pădure...
MC - Tineretul din Jina continuă această
tradiţie a oieritului?
DS - Ăştia, tineri, nu... Nu le mai place, aşa...
Şi nu mai găseşti, acuma, nici ciobani... [Cei] Care
au oi multe, nu mai găsesc ciobani; oamenii ăi
buni, s-or dus prin alte ţări, şi-au rămas... beţivani
de-ăştia, hoţi! Vin, stau o lună de zile, dacă poate,
te fură, şi se duce... Nu-l mai vezi! E foarte greu,
acuma; nu mai găseşti oameni cumsecade,
dom’le!
MC - Pe vremea dumneavoastră, aveaţi
ciobani angajaţi şi din alte regiuni?
DS - Erau, mai aveau şi din alte părţi, [cei]
care aveau oi mai multe. Dar [mai ales] erau de
la noi de-aci, cam de la noi... Puţini erau din alte
părţi. A fost unul, de eram vecin cu el, acolo, la
colibă... Ăla a avut un cioban de la Corbi [judeţul
Argeş]; ştiu că l-a avut mult pe-ăla de la Corbi,
cioban. Dar [în rest]... tot de-aicea, de pe la noi...
Poienarii – ăştia de la Poiană – aveau tot
străini [ciobani]; şi-apoi, de-aia Poiana
s-o... corcit; în Poiana, îs tot vinituri, din toate
părţile... Au avut ciobani, şi au măritat fata [cu
asemenea ciobani alogeni]. Ăştia [poienarii] tot
cu străinii au ţinut! Aveau vătaf, dom’le de 15-20
de ani; aveau nădejde în el! Ăluia Îi dădeau banii,
pe mâna lui, ăla comanda tot, ăla avea de-
ăştialalţi [ciobani alogeni], şi-apoi bătea la ei!
Ăştia-ai noşti, nu; ăştia, prea puţini
[aveau ciobani „vinituri”]... Au fost trei-patru inşi
care aveau 200... până la 300 de oi; nu aveau,
atunci... Puţine... Acuma, au, şi-aici [îs] mulţi care
au... Noi nu mai avem oi, mai demult... Nici copiii,
nu...

253
 GHEORGHE MORARIU
(Jina, nr. 770)

Marin Constantin - Domnule Morariu,

aveţi – la vârsta dumneavoastră de 67 de ani
[născut în anul 1949] – experienţă în practica
transhumanţei... Când aţi început de fapt să
mergeţi la oi?
Gheorghe Morariu - De nouă ani, am
plecat la oi. La munte, am fost prima oară.
MC - Ce puteaţi face, copil fiind, în această
muncă?
GM - Mergeam cu oile şi dădeam în strungă!
Dădeam la uşă [la mulsoare]...
MC - Oile aparţineau unor...
GM - [Oieri] Particulari... Oamenii se
strângeau mai mulţi [la vărat]... se întovărăşeau
mai mulţi. Făceam un cârd de oi, şi eram doi, la
ele. Şi erau femeile, [care] făceau brânza...
MC - Erau oi ale părinţilor dumneavoastră?
GM - Da, şi ale altuia, străin.
MC - Oi ţurcane, oi ţigăi...?
GM - Da, oi ţurcane erau, acum 50 de ani...
Lâna [ţurcanelor] e de se scurge apa de pe ele...
(Lâna ţurcanelor e mai lungă). Alealalte – ţigăi
mici, cum spuneam - ... stătea mult apa în lână; şi-
acolo, la munte, e frig. Şi iarna în ţară, iară: n-
aveam saivane [pentru adăpostirea oilor]...
MC - Domnule Morariu, când porneaţi în
transhumanţă?
GM - Cam la întâi octombrie, ăl mai mult...
Puneam pe măgari, bagajele... mâncarea, cum se
zice: cojoacele şi mâncarea... Tot ce trebuia, acolo
era pus: pe ei... Şi plecam în ţară.
MC - Turmele erau ale părinţilor?
GM - Da, [şi] ale părinţilor. Ne întovăreşeam
câte trei-patru, după câte aveai oile de multe...
Plecam toamna, pe la întâi octombrie; şi veneam
după întâi mai.
MC - Mai ţineţi minte câţi ani aveaţi când
aţi pornit prima dată la drum?
GM - 17 ani.
MC - Aceşti tovarăşi de transhumanţă, erau
rude de-ale dumneavoastră?
GM - Eu, cu frate-meu, cu cuscrul... Cu
neamurile! Mai erau şi străini, dar cam neamurile,
plecam mai mult...
MC - Presupun că oile tuturor formau o
turmă mare...
GM - Da: 600-700...
MC - Cum le deosebeaţi atunci, astfel încât
să… nu le confundaţi?
GM - Erau însemnate la urechi, şi vopsite!
Unul, vopsite pe spate, unul, pe greabăn1, unul la
mijlocul spatelui...
MC - Deci aveaţi, fiecare, semnul său
propriu...
GM - Aparte, da.
MC - Era vorba de un semn purtat şi de
tatăl dumneavoastră?
GM - Da: moştenire...
MC - Dar fratele dumneavoastră?
GM - Avea alt semn, să nu se... Acuma, noi le
cunoşteam şi fără semn! Fiecare, cunoşteai oaia
ta... Erau însemnate pentru că le dădeai poate cu
alţii, într-alt an, la munte. Şi fiecare om, aici în sat,
avea semnul lui, la ureche... Şi vopseaua, pe ele...
MC - Domnule Morariu, o dată ce vă
puneaţi turma în mişcare, pe la 1 octombrie,
cam câte zile sau săptămâni făceaţi pe drum?
GM - Păi, tot timpul eram pe drum! Nu
dădeam jos [bagajele] de pe măgari...
[altminteri] numai când ne era foame! În timpul
fătatului... când fătau oile, atuncea ne...
„localizam”, cum erau atunci, mai demult,
colectivele... fermele; vorbeam cu primarul, cu
inginerii, [autorităţile] ce erau.. „Băi, ne lăsaţi şi
nouă, bucata asta de teren...?” [Pe urmă] Plecam
către casă...
MC - Unde vă „localizaţi”, în ce regiuni?
GM - Unde găseam, dom’le: Satu Mare,
Timişoara... Arad... Am fost şi la Craiova... Am
trecut peste munţi.
MC - Aţi ajuns cumva şi în Bărăgan?
GM - În Bărăgan, eu n-am fost; acolo nu am
fost niciodată.
MC - Călătoreaţi pe jos, sau cu
camioanele...?
1
Greábăn, grebeni, s. m. și grebene, s. n. (La
animale, mai ales la cai, boi, vaci; la pl. cu valoare de
sg.) Partea mai ridicată din șira spinării, la
împreunarea spetelor (dexonline.ro)

254
GM - Nu, pe jos... Ţineam şi şoseaua, dar noi
mergeam tot peste câmpuri... că aşa era treaba!
MC - Am auzit pe alţi oieri că îşi duceau
oile în transhumanţă şi cu trenul...
GM - Le mai duceau şi cu trenul, în Baltă
[Balta Brăilei]. Dar puţini...
MC - Călătoreaţi cumva şi pe timp de
noapte?
GM - Da, şi pe lumină... Zi şi noapte!
MC - Cum reuşeaţi atunci să vă orientaţi,
să nu vă rătăciţi?
GM - [Erau obţinute] Informaţii de la
oameni, de prin sate: „Vrem să merem în cutare
loc... Pe unde putem lua... mai scurt?” Ne
informau şi oamenii... Anul ăsta, ai fost în partea
asta; la anul, poate că nu mai mergi pe-acolo, că
dacă mereai pe-acolo, ştiai treaba... Ne cam
schimbam [rutele] că... erau „ticăloşi”, oamenii...
nu te sufereau, ce să mai...
MC - Vă referiţi la pădurari, la
agricultori...?
GM - Şi la agricultori, şi la pădurari, că te
vedeau în transhumanţă: nu erai de-acolo... Asta
e, că ziceau că „ciobanii strică recoltele”! Ha, ha,
ha!
MC - Alţi oieri mi-au spus că ţineau seama
şi de poziţia stelelor pe cer...
GM - Aia, când era vremea... de exemplu, se
schimba timpul, [orientarea se făcea] după
asfinţitul soarelui, după stele... Dar tot ăi mai în
vârstă; cum eram noi, tineri, nu prea cunoşteam...
După vânt... după multe treburi, mai cunoşteau,
dar nu toţi.
MC - Aveaţi probleme cu maşinile, pe
şosele?
GM - Nu prea aveam, ştii de ce: atuncea erau
puţine. Mă aveai, că... na! Dar nu prea aşa... prin
oraşe, te mai lua poliţia, că tu nu ştiai cum să
ocoleşti... De multe ori, te trezeai [cu oile] în
centru! Şi normal, că... animalul – ştiţi
dumneavoastră – face mizerie, că aşa-i treaba...
MC - Aţi întâlnit, cu oile fiind, şi animale
sălbatice?
GM - De toate felurile! Urşi, lupi, căprioare,
mistreţi, tot [ceea] ce să... Dar nu aveam noi
treabă cu ele; noi aveam câinii noşti, nu... Aicea, la
noi la munte, mai aveai [dificultăţi], câteodată,
dar restul... în ţară, nu... că nu erau „îndrăzneţi”,
ca ăştia, şi noi ne mai feream de păduri, aşa,
unde ştiam că-i mai pericol, aşa...
MC - Ajungeaţi la locul de iernat... Acolo
aveaţi anumite adăposturi pentru
dumneavoastră, sau pentru animale?
GM - Nimic, dom’le: în câmp! Mai făceam
câte-o colibă, ca să ţinem şi noi mâncarea acolo,
că atuncea nu o mai ţineam pe măgari, până
fătau oile... Am îngrămădit [?] nişte lemne, aşa,
împrejmuite [?] cu nişte nyloane, şi-atât: folie... ca
să nu te plouă... La munte, tot mai aveai câte-o
colibuţă, aşa; dar tot pentru mâncare, că noi nu
dormim înăuntru, că trebuia să dormi afară, lângă
areapă2, lângă oi... că veneau animale sălbatice.
„Areapa oilor”, aşa se zice.
MC - Cum vă pregăteaţi masa, în aceste
condiţii?
GM - Făceam focul, aveam „crăcăni” (cum
zicem noi) - trei fiare, aşa... –, agăţam [ceaunul]
de cârlig, şi făceam focul [dedesupt]... mâncam,
jos acolo... Când eram stabili, mâncam acolo:
făceam o măsuţă, acolo... o nimica toată!
MC - Ce anume găteaţi?
GM - Mâncarea o pregăteai... ce să
pregăteşti?... Făceam, cum era la noi, aicea (în
alte sate, nu era aşa): unt şi brânză, serveai acolo,
băgai brânză, mâncai... Carne de oaie... Noi nu
făceam ciorbe, la drum, [ci] mai cartofi fripţi,
astea ce se făceau mai repede... Că n-aveai timp
să fierbi la ciorbe... Mai o frigaie, o pastramă...
Cum [se întâmplă cu oile]... cad, una e pe picior,
una e bolnavă... Nu le duceai a le vinde; le mâncai
tu, le pregăteai aci, ţi le făceai tu... Mâncai, acolo.
Pâine... „Tatăl nostru”, de multe ori...! Aşa era
timpul, aşa era ciobănia, cum s-ar zice...
MC - Cum procedaţi atunci când oi de-ale
dumneavoastră se îmbolnăveau?
GM - Mai era... că se „sângerau” un pic,
trebuia să dai drumul la sânge, de prin nas, de pe
la urechi... Dacă era de gălbinare, [îi] tăiai [oii]
ceva din ochi, aşa, dacă era boală de gălbinare; că
se cunoştea: se îngălbeneau venele la ochi... Tăiai
un pic de acolo, şi o învăluiai într-o frunză de
iarbă, verde, şi i-o băgai pe gât, s-o mânce; aşa
erau „leacurile băbeşti”!
MC - Printre asemenea „leacuri”,
Domnule Morariu, existau şi plante
tămăduitoare?
GM - Erau şi plante. De exemplu, mai
demult, era un fel de... i se zice „steregoaie”
[Veratrum album, mătrăguna]; o fierbeai, şi [cu]
zeama aia, spălai oaia, de boala aia [gălbează]...
MC - Domnule Morariu, cum păstraţi
legătura cu cei dragi, în transhumanţă fiind?
GM - Era greu de tot! [Prin] O telegramă
(cum era atunci), sau prin scrisori... Sau mai
2
Areápă f., pl. epe (var. din aripă). Vest. Aripa
(laturea) unei turme în trîmbă (în mers)
(dexonline.ro)
255
veneai după ceva, acasă, să le dau bani, să ne
dea mâncare... câte unul, mai fugeai de-acolo [de
la oi], de azi până mâine, n-aveai ce face!
MC - Am vrut să vă întreb unde petreceaţi
marile sărbători: Crăciunul, Paştele...
GM - Acolo [la oi]! Mai veneai, dar tot mai
rar, că nu te lăsau (dacă tu erai ăl mai mic,
trebuia să vie ăl mai bătrân, până acasă, la
muiere, la copii...)
MC - Atunci când ajungeaţi la locul de
iernat, închiriaţi păşunea de la autorităţile
locale?
GM - Da, de la CAP sau de la GOSTAT. Câte
trei luni, că nu stăteai mai mult. Atâta te instruiau,
„Bă, să nu strici recoltele!” Nu puteai să stai şi să
strici recoltele, n-aveai cum...
MC - După sărbători, urma fătatul oilor?
GM - Da, cam de la întâi februarie, începeau
să fete. Numai noi ştiam cum era vremea... dar n-
aveai ce face: asta ne era meseria!
MC - Unde fătau oile dumneavoastră?
GM - În câmp, acolo: jos, pe iarbă! Pe
zăpadă... cum da Dumnezeu!
MC - Şi nu mureau mieii?
GM - Păi nu, că eram lângă ei! Când îl făta
oaia, îl storceai bine de... apa aia de pe el, şi-l
dădeai să sugă; el, dacă-l dădeai să sugă, [fiind]
laptele cald, el era cald... imediat se ridica în
picioare, că aşa le era soiul, dom’le! Ăştia erau
mai iuţi, că de aceea nu ţineam noi ţigăi sau birci3
(alea, dacă fătau în câmp, tot vii... mureau, că ele
erau aproape... în pielea goală!)
MC - Cât timp îi lua unui miel să se pună
pe picioare?
GM - În zece minute, dacă vedeai de el,
pleca. De multe ori, [îi] îngheţa... codiţa, zeama
aia de cum venea din mumă-sa, îngheţa de frig...
Da’ dacă el apuca de sugea, n-aveai treabă.
Acuma, cum să zic, tot mai mureau din ei, că aşa
era treaba... Făceai ca la... planton, când era în
timpul fătatului; trebuia să faci planton, ca la
armată!
MC - Trebuia să-i supravegheaţi.
3 noi), şi de-acolo – la 14-15 iunie – trebuia să ieşi
Berc (beárcă), adj. – Cu coada scurtă sau fără
coadă. Probabil din v. germ. brecha (› germ. Bruch
„fragment”, fr. brèche, de unde sp. brecha), prin
intermediul unui cuvînt sl. pe care nu îl cunoaștem;
cf. sb., bg. birka „oaie cu lînă creață”, ceh. birka
„oaie obișnuită”, pol. bierka „oaie fără coadă” [...]
care ar putea foarte bine proveni din [...] lat.
*brevicus (‹ brevis). – Der. bercă, s.f. (oaie cu lînă
creață și scurtă); bîrcă, s.f. (oaie cu lînă creață);
bîrcaci, s.m. (cioban) (webdex.ro)
GM - Da, când făta oaia, trebuia să fii
prezent, că dacă nu, până se sculau, din zăpadă,
de-acolo, nu se mai sculau... neam!
MC - Domnule Morariu, în a doua parte a
lunii martie începeaţi pregătirile de plecare...
GM - Da, către 3 aprilie, trebuia să părăseşti
[locul de iernat]. Începea a da un pic iarba, mai
ales în ţară (cum mere vorba...), şi trebuia să pleci,
că aşa erai vorbit de când te-au lăsat [la iernat].
MC - O dată ce „ridicaţi tabăra”, făceaţi
drumul invers către casă...
GM - Da, înapoi: ori pe unde te-ai dus, ori
mai schimbai ruta, că... erau multe oi plecate în
transhumanţă, atunci.
MC - Probabil că nu vă grăbeaţi foarte
tare...
GM - Nu ne grăbeam, că aicea era mai rău:
aicea, n-aveai ce căuta până la întâi mai (că
[oile] nu aveau ce mânca).
MC - Vă prindea Paştele pe drum?
GM - De multe ori... Vindeam mieii prin oraşe,
pe-acolo... Că aşa se vindeau, atunci, nu-i luau
firmele, ca acuma... Îi vindeai în piaţă, la...
cetăţeni, la oameni...
MC - Aveaţi de unde primi Paştele, în
noaptea Învierii Domnului?
GM - Da’ de unde?... Ştii care era treaba:
puteai să iei, dar... nu prea ne interesam, că eram
tineri... Dar puteai să iei, că doar te puteai duce
într-un sat, şi cereai... în cel mai rău caz, de la
părintele! Dar neglijeam; spun că aşa este, aşa
erau treburile atuncea...
MC - Ajuns la Jina, cu tovarăşii
dumneavoastră, turma cea mare se desfăcea...
GM - Fiecare îşi lua animalul lui.
MC - Vă păşteaţi apoi oile proprii în
hotarul satului?
GM - Le păşteam până în 15 mai, aici. Din
15 mai, ieşeai la munte. Atunci, la noi, se
terminau şi şcoala; la noi, se termină mai repede,
şcoala, cu 10 zile (plecau copiii la munte, n-avea
cine mai sta cu ei... Părinţii ieşeau la deal).
Se oprea, aici, [loc de fâneţe] pentru
coasă: „hotarul de jos” (aşa-i zicea), pentru furaje.
Trebuia să ieşi la munte, „la colibă” (cum zicem
chiar sus la munte, la Cindrelul! În jurul
Cindrelului, erau numai munţi pentru animale;
vara, acolo stăteai, trei luni: iunie, iulie şi august...
Cam de la întâi septembrie, [oierii] începeau a
coborî la hotarul de sus; după aceea, la hotarul de
jos, aicea: când se începea şcoala, coborau iar aici,
în hotarul ăsta...
256
MC - Locurile de la colibe erau proprietate
moştenită a dumneavoastră?
GM - Da, moştenire de la părinţi. [Cel] Care
n-avea – de exemplu, vecinul poate nu avea
animale – închiriai, îi dădeai ceva la om, şi mâncai
şi pe [păşunea] a lui; dacă nu aveai. Dacă nu,
trebuia să-ţi ţii animalele în locuri [proprii]. Dar
atuncea, mai demult, nu se ţinea [seama]: umblai
care, pe unde da Dumnezeu!
MC - Aceste locuri nu erau deci îngrădite.
GM - Nu, nu... Atâta era îngrădit, ce avea
semnănat... doi cartofi sau un strat de ceapă. Atât.
Restul nu era îngrădit ca acuma.
MC - Domnule Morariu, daţi-mi voie să vă
întreb dacă ştiţi ceva despre jinari care s-au
stabilit peste munţi...
GM - Da: în Novaci, Vaideeni... Încă în
Vaideeni, îs cei mai mulţi, duşi de-aici... Îs mulţi cu
numele, care sunt la ora actuală aici, îs mulţi şi-
acolo... Atuncea, când o fost cu... Regatul, cum se
zice. Ei s-or dus acolo, au găsit acolo... au plecat
din dealul ăsta rău!
MC - Au plecat doar din cauza climei de
aici, au fost şi alte motive?
GM - Aia n-o mai ştiu!
MC - Dar cei de la Vaideeni, sunt înrudiţi
cu locuitorii Jinei?
GM - Sunt... că au neamuri aici! Şi-ăştia de-
aici, au neamuri acolo, dar tot mai puţini, că
bătrânii... îs de mult, s-au cam... Şi-ăştia tineri nu
mai ştiu de neamuri, şi de...
MC - Există sărbători pe care jinari să le
petreacă împreună cu cei de la Vaideeni?
GM - Vin... Şi-acum au fost, la 1 august... La
30 iulie, a fost festivalul de pe muntele din Jina, şi-
atunci au venit, care de pe unde-au putut, că e
festival mare: a 46-a ediţie, a fost acum!
MC - Domnule Morariu, după 15 iunie,
urcaţi cu oile la munte pe nişte locuri de
păşunat închiriate de la primăria locală...
GM - ... Ale comunei... Da, da. Tu, plăteai
muntele...
MC - Pentru a obţine acces la aceste
păşuni montane, înainte de 1990 trebuia să
achitaţi anumite „cote” sau obligaţii către stat?
GM - Da, înainte de Revoluţie, cum a fost
atuncea... aveai contracte de miei, de oi, de lână,
de brânză... Şi de ouă! Şi de... orice! Că dacă n-
aveai contractele alea, n-aveai ce căuta la Sfat să-
ţi dea [păşune de vărat]... Şi-acolo, era om
[funcţionar] responsabil de munte. Ăla se ducea
la Sfat: „Câte oi... Atâta [este] capacitatea
muntelui! Atâţi bani trebuie să dai!” Şi-apoi el, îşi
făcea... fiţuica, şi tu trebuia să plăteşti toamna...
Că toamna, după ce veneai de la munte, te
strângeai – toţi [cei] care au fost pe munte – la o
casă, la „arăndaş [rândaş]” (cum se zicea...) Şi
făceai cheltuiala [pe cap] de animal...
MC - Deci, raportat la numărul de oi,
plăteaţi...
GM - ... muntele! Muntele şi cheltuielile:
ciobanii şi... mai un proces, mai un pădurar... Cum
era atunci... cum e şi-acuma!
MC - Înainte de a vă urca oile pe munte,
probabil că le tundeaţi.
GM - Da! Lâna atunci era plătită. O dădeai la
DGA [Direcţia de Gospodărie Agricolă]; ţi-o
plătea deci statul, atuncea, pe timpul ăla... Era
statul. Atunci, [preţul de achiziţie al lânei] merea
bine. Dar acum... ce mai mere bine?!
MC - Acolo, la munte, vă strângeaţi
probabil mai mulţi proprietari de oi.
GM - Da, mai mulţi...
MC - „Stăpâni”?
GM - Da. Şi unul era şeful nostru, al tuturor.
MC - Cum se numea acest „şef”, vătaf?
GM - „Arăndaş”! Vătaful era... de exemplu,
noi – dacă eram doi [ciobani] la oi, sau trei... –
era unul mai bătrân dintre noi: ăla era vătaful.
Dar la munte, la oamenii ăia adunaţi acolo, ca o
întovărăşire (noi îi ziceam „întovărăşire”), era
unul... el se interesa de toate alea: şi de ciobani, şi
de bace (că erau băci, la munte, acolo; erau, de
făceau brânza, femei, la noi...) Câte trei-patru,
cinci [băci], cât erau oile de multe; se puneau 150
de oi de femeie, de „bace”, ca să le mulgă ele –
că ele mulgeau! Ciobanii dădeau în strungă, atât!
Şi păşteau [oile]. Ele [băcile, se mai ocupau şi de]
mâncare şi... brânza.
MC - Care erau principalele brânzeturi
produse de oile dumneavoastră?
GM - Atuncea se făcea caş; nu era ieşită
brânza telemea (mai târziu o ieşit). Atunci se
făcea caş, se dospea caşul, şi [se] făcea brânză
de burduf. Iar aia se împărţea toamna: „Atâtea
zile de brânză de burduf au ieşti... Tu ai atâtea oi,
atâta îţi vine...” Şi unt, [tot ceea] ce se făcea...
MC - Brânza de burduf presupunea un efort
mai mare de preparare?
GM - Era lucrul mai mult ca la asta ce se
face acuma, telemeaua...
MC - Intra mai mult lapte pentru...
GM - Da! Erau cam şase kile de lapte la un
kilogram de caş. La telemeaua asta, intră patru.
MC - Deci brânza de burduf este mai
consistentă.
GM - E şi mai scumpă, că e mai mult lapte!
Cu mult, încă... Şi primăvara, laptele e mai slab;
257
pe la mijlocul verii, încolo, se mai îngroaşă până primăvara. La drum, nu plecau toţi: [cei]
laptele... care aveau mai multe [oi], plecau [în
MC - Telemeaua o depozitaţi în anumite transhumanţă], [iar cei] care aveau mai puţine,
recipiente din lemn? le ţineau pe-aici (îşi făceau furaje, vara).
GM - Da: butoaie... Un butoi rotund, aşa – MC - Domnule Morariu, mai ţineţi minte
putina –, o aşezam acolo, patru-cinci rânduri, câţi ani aţi mers în transhumanţă?
aşa... GM - Păi, cum să zic eu... până prin `80!
MC - Câte kilograme avea o asemenea După aceea, am gătat cu transhumanţa. Mereau
putină? oi în tranhumanţă, dar noi... m-am însurat, m-am
GM - Păi, cam 50 de kile. Atunci, era cam dus la colective!
30-32... Erau de-alea de fag, „ghiluţe” [?] nu erau MC - În comparaţie cu această
[recipiente] de ICIL [Întreprinderea de transhumanţă din trecut, cum este oieritul în
Comercializare şi Industrializare a Laptelui]. zilele noastre la Jina? S-a schimbat ceva?
Acuma [oierii], s-au învăţat cu butoaiele mari, GM - S-a schimbat... că transhumanţa nu mai
merg cu 60-70 de kile de brânză... este! Puţini de tot: îi poţi număra pe degete [pe
MC - Cum coboraţi de pe munte putini de cei] care mai merg în transhumanţă...
30 de kilograme? MC - Din ce cauză?
GM - Cu caii: cu şeile! Puneai două de-alea, GM - Şi cu circulaţia asta [rutieră] mare...
aplecate... pe o parte [şi pe alta, a calului], şi Nu mai sunt terenuri, că – dacă nu mai este
coborai la vale! [Cu] Alea [se] cobora mai greu. colectiv [CAP] – omul şi-a luat terenul. Unde să o
Acuma, în ultimul timp, nu prea se mai duceau ţii [turma], omul nu te lasă...
[oierii locali] la munte cu astea [oile] cu lapte... MC - Dar tineretul de la Jina, păstrează
Mai încoace o ţâră, s-au făcut drumuri forestiere acesta tradiţia oieritului de aici?
pe toate părţile! Şi drumuri pentru păduri, şi GM - Puţini, dom’le...
turism... Acuma, [oierii] merg cu maşinile, mai MC - Cât despre feciorii dumneavoastră?
ales cu tractoarele, până la stână, [acolo] unde GM - Ei îs tot la oi, dar nu cu transhumanţa...
meream eu cu caii şi cu măgarii, cu şeile... Acuma, Şi-au cumpărat pământ, îs de 20 de ani lângă
se duce cu maşina! Lugoj, au rămas copiii acolo... Acolo stau.
MC - Atunci nu se putea astfel... Doamna Morariu - Au apartament în
GM - Nu era vorbă... Dar nici nu prea erau oraş, în Lugoj...
tractoare... La pădure, [cel] care trăgea... trăgea MC - În acelaşi timp, păstraţi şi locuinţa de
cu calul, lemnul, până la drumul de maşină! la Jina.
Acuma, trag cu troliul din vârful muntelui, GM - Da... Păi noi, bătrânii, nu mai merem
coboară... Tractoare... s-a modernizat, România acolo! Copiii, văd că nu şi-au schimbat
asta... Toată lumea asta...! [ocupaţia]...
MC - Când se încheia văratul, păşunatul Doamna Morariu - Nu mai suntem de oi,
oilor pe timp de vară? am terminat cu oile... [Cei] Care au fost de pe
GM - La munte, în 15 septembrie, [sătenii] timpurile alea, nu prea au mai rămas la oi...
erau cu oile coborâte. Păşunea nu se găta, dar GM - Nu prea mai mere nimeni la oi [din
coborau cu ele la colibi, cum zicem noi. La munte, noile generaţii]... La şcoală... Fac ce pot!
era frig; cădea bruma, acolo începea să îngheţe Doamna Morariu - [Feciorii] Au făcut
apa... liceul, tot ca să aibă şcoală, că uite şi la oi... au
MC - Bruma era un pericol pentru oi? nevoie de acte, de câte toate... Dacă n-au şcoală...
GM - Şi normal că era! Tu trebuia să le dai GM - ... nu-ţi face nimeni un proiect, ce vrei
drumul [la păscut] după ce se ducea bruma. să faci...
MC - Aşadar, în jurul lui 15 septembrie, Doamna Morariu - Dar copiii din ziua de
jinarii reveneau în sat. azi, nu mai rămân la oi...
GM - Trebuiau să coboare cu vitele acasă, că MC - Ştiţi cumva dacă există o asociaţie a
mereau copiii la şcoală. Copilul... unul mai mare, oierilor la Jina?
zici că rămâne singur, dar ăia mici?! GM - Da, acuma încoace [după 1990]...
MC - La coborârea de a munte, păşteaţi MC - Această asociaţie are un rol în
din nou oile pe hotarul satului? organizare oieritului local? Ajută cu ceva pe
GM - Da, până plecau la drum. Aicea [pe oieri?
hotarul satului] nu se mai oprea [păşunatul],

258
Doamna Morariu - Ei, nu prea îi mai
ajută, pentru că... preşedintele asociaţiei face
pentru el...
GM - Le mai dau... Ştiţi cu îi: trebuie să fii
înscris în asociaţie, că-ţi trebuie nişte hârtii
[documente de oierit], şi dacă nu eşti în
asociaţie, nu ţi le face nimeni! Trebuie să-ţi
iscălească preşedintele de asociaţie... Nişte
regulamente...
Doamna Morariu - [Sunt] nişte condiţii,
cu subvenţiile, cu astea...
MC - Asociaţia se implică în închirierea
păşunilor montane?
GM - Păi, cum să zic... se mai interesează şi
preşedintele, dar munţii, acuma, cum se cumpără
munţii... [Cei] care au mai rămas cu oile în Jina...
oamenii au munţii de zeci de ani; iar ei îl iau tot
aşa de la Sfat... Dar cu ceva, îi mai ajută... cu
nimica toată! Şi cu subvenţiile astea, dacă nu eşti
înscris în Asociaţie, tu tot la ea trebuie să plăteşti...
leul ăla, de oaie; trebuie să te inscrii, că dacă nu,
nu-ţi fac ăştia de la APIA [Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură], subvenţiile...
MC - Nu sunt şi subvenţii individuale?
GM - Sunt, dar trebuie să fii înscris acolo...

259
 ION DĂNULEŢIU
(Jina, nr. 1028)
Marin Constantin - Domnule Dănuleţiu,
aveţi acum etatea de 85 de ani [născut în anul
1931], şi o bogată experienţă în
transhumanţă... Mi-aţi putea spune când aţi
început munca de oier?
Ion Dănuleţiu - Eu am mai lucrat şi la pădure.
Aşa era aicea: toţi lucram la pădure, jinarii... Nu
numai eu. Pe urmă, am mers în armată (am prins
trei ani de armată). După ce-am venit, m-am
căsătorit, şi-apoi... ne-am apucat cu oile.
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră?
ID - Da. Am fost cu părinţii, dar ei erau mai
în etate... În fine, eu am prăsit oi după ce m-am
căsătorit. Din `57...
MC - Care au fost primele activităţi de la
stână pe care le-aţi deprins?
ID - Meream cu oile la muls, făceam
brânza...
MC - Păşteaţi oile prin părţile locului, sau
mergeaţi în transhumanţă?
ID - Mergeam în transhumanţă, şi-apoi
veneam înapoi! Numai primăvara şi toamna, am
fost în transhumanţă. Iarna, veneam [la Jina], că
făceam nutreţ, şi veneam acasă...
MC - În ce moment al anului porneaţi cu
oile la drum?
ID - La începutul lui octombrie. Noi plecam
aicea, în direcţia Cluj, Cojocna [judeţul Cluj]....
Arad... Pe la Oradea, am mai iernat.
MC - Cât de mare era turma
dumneavoastră, în asemenea cazuri?
ID - Păi, de la 600-700 [de oi] în sus! Ne
mai împreunam [cu alţi oieri]. Atunci, prin anii
ăia, nu erau [mari proprietari de oi]... cam
aveau suta [de oi]. Dar acuma, cum au ăştia, au
mii de oi! Apoi, ne făceam doi-trei tovarăşi, şi
plecam în transhumanţă.
MC - Aveaţi şi ajutoare sau ciobani
angajaţi, în transhumanţă?
ID - Mai aveam, câte unul-doi, de prin
Moldova...
MC - Mergând împreună cu asemenea
tovarăşi, cum vă deosebeaţi oile proprii?
ID - Aşa, cu semnul... Şi boite: unul, era [ci
oile] boite în şale, altul era... boite după cap, altul,
în mijlocul spatelui, altul, cu negru şi cu roşu...
MC - Aceste semne erau moştenite, sau...
ID - Ştii cum îi: semnele de la noi, erau
moştenite de la... ei [socri], că eu am fost măritat
în curtea lor!
MC - Prin urmare, era semnul gospodăriei
în care aţi intrat prin căsătorie...
ID - De la ei, da. Noi am stat mai jos, unde
ne-am întâlnit, şi-apoi am cumpărat la ăştia, aici.
MC - S-a întâmplat să trebuiască să găsiţi
vreo oaie rătăcită, cu ajutorul acestor semne?
ID - Da’ cum?! Acuma, s-a întâmplat că
poate a fost o şchioapă, sau poate s-a băgat
undeva, într-o movilă [?]. S-a întâmplat la asta, la
tată-său lui Ionică Ciobanul: a fost cu ele în
transhumanţă, şi [oile] au apucat la nişte ghinde
din alea, la o pădure; şi el le-o dat drumul la apă...
Şi vreo 70, au murit; adică, le-au tăiat ei şi le-au
băgat la pastramă... (Mai demult: ar fi vreo 10 ani
de-atuncea).
MC - Cât dura un drum de transhumanţă,
Domnule Dănuleţiu?
ID - Păi, după cum era şi [timpul]: plecam
în octombrie, [apoi, pe durata] noiembrie,
decembrie... Şi-apoi, prin ianuarie, veneam pe
deal, că prin februarie, începeau oile să fete.
MC - La drum fiind, mergeaţi pe jos sau cu
maşinile?
ID - Dragul meu, pe atunci nu era maşină!
Mergeam de-aicea pân’ la Oradea, dar nu dam
de trei maşini! Mergeam pe asfalt, dar acuma...
din pădure, în pădure, că nu mai pot [oierii,
altfel]...
MC - Deci nu aţi dus oile cu trenul sau cu
camioanele...
ID - Nu. Înainte, acum 23-24 de ani, ne-
am... „localizat” la Lugoj; am cumpărat o casă
acolo, aveam păşunatul închiriat, şi-acolo am stat
20 de ani. Acum patru ani, le-am vândut [oile],
cu casă, cu tot, iar feciorul cu care am fost, acolo,
este acum la un complex, la Gearmata Mare
[judeţul Timiş] (au un complex de miei, acolo);
şi-apăi, adună mieii, acolo, îi tratează, şi la urmă îi
duc (vin [clienţi] de printr-alte ţări...)
260
MC - Cum ţineaţi drumul? Aveaţi anumite
repere, cum vă orientaţi?
ID - Plecam cu câte unul care cam ştia
[drumul]; era câte un om mai vechi, şi-apoi, ăla
ştia.
MC - Aveaţi dificultăţi de parcurs, cu
agricultorii sau cu pădurarii?
ID - Nu prea, ştii cum: noaptea le porneam.
Ziua, cam stam... de dormeam! Ziua, cam stam
pe loc.
MC - Cum vă transportaţi cele necesare,
Domnule Dănuleţiu? Mă refer la provizii sau la
îmbrăcăminte...
ID - Acuma, de îmbrăcăminte... ne
îmbrăcam de-acasă! Aveam cojoace... Apoi, de
mâncare, când se-apropia [termenul de
aprovizionare], mai venea unul, acasă; dacă nu,
mai cumpăram...
MC - Şi cum duceaţi pe drum bagajele?
ID - Pe măgari! Aveam câte trei-patru
măgari.
MC - Cum vă găteaţi, în transhumanţă
fiind?
ID - Păi... cum puteam! Meream... ajungeam
undeva, seara, sau ziua... dimineaţa, când ne
trăgeam la un colţ de pădure, şi-apoi acolo
făceam mămăligă, brânză... Unt şi brânză: asta
era mâncarea ciobanului!
MC - Cât priveşte hrana gătită?
ID - Mai cumpăram noi, ba macaroane,
[ba] cartofi... Făceam câte-o ciorbă. Altfel, era
untul şi brânza. Aia, brânză de burduf...
MC - Cum vă adăposteaţi de ploaie sau
zăpadă?
ID - Acoperişul ne era cerul...!
MC - Nu vă era frig, nu răceaţi...? Cum vă
descurcaţi?
ID - Ştii cum îi: eram... dedaţi cu atmosfera
aia... Dacă eram tot în aer liber...
MC - O dată ajuns la locul de iernat,
închiriaţi păşunile de la autorităţile locale?
ID - Nu, nu se dau [astfel]. Înainte,
închiriam pe-aicea, la [judeţul] Braşov... cum să
vă spun, înainte, după război. Atuncea, meream şi
închiriam păşunatul de pe la sate de-astea, de pe-
aicea, primăvara, toamna...
MC - Acolo unde iernaţi, vă instalaţi şi
stâna?
ID - Aicea. Şi ăştia, acum, transhumanţa o
fac, dar stâna o au la colibi...
MC - Cum vă petreceaţi sărbătorile de
iarnă, tot la oi?
ID - N-aveam sărbători! N-aveam nici Paşti...
În loc de Paşti, mai luam câte-un mugur de pom...
MC - Pe drumul de transhumanţă, sau la
locurile de iernat, aţi întâlnit şi animale
sălbatice?
ID - Nu prea, la vale, nu... Cât am fost în
transhumanţă, n-am avut aşa, necazuri... Dar
aicea [pe munţii din jurul satului], îs necazurile
alea mari! [Urşii] Le mâncau porcii, la oameni; au
trebuit să coboare cu ei, de la colibă... Noi, aicea,
avem fânaţe şi la 40 de kilometri [de sat], are
omul... Dar acuma, şi--au luat mulţi... la vale. Au
rămas „paradite”... Cum să spun, avea grajdul, şi
avea o gaură, de 50 x 50 de centimetri; şi s-a
băgat ursul pe-acolo, de-a scos porcul!
MC - Cum scăpaţi atunci de aceste
sălbăticiuni?
ID - Cum dracu’ să scapi de ursul ăsta?!
Numai cu bolovani, dacă dai după el... Dacă poţi,
de nu... dacă-i la mâncare, acolo, la hoit... apăi, se
dă la tine!
MC - Domnule Dănuleţiu, atunci când
începeau să fete oile, aveaţi un adăpost pentru
ele?
ID - La colibă, când mergeam, de veneam
acasă. Dar la vale, când am iernat pe la Oradea,
sub cerul liber! Era... cum să vă spun, ca o lizieră,
aşa, ca nişte spini, cum le spunem noi... Şi-apoi,
acolo fătam, pe lângă spinii ăia pe-acolo... Şi-
apoi... îi duceam [pe miei] în altă parte...
MC - Nu era prea frig pentru miei, cum îi
protejaţi?
ID - Ştii cum: erau oile bune! După ce-l făta,
[oaia] se da pe el, acolo, îl lingea... noi, fiecare,
eram printre ele; ne dam rând... Când făta, prima
dată îl aplecam [pe miel] la oaie, să sugă. Şi-apoi
după aceea, îl lingea oaia şi nu mai avea
probleme...
MC - Oile dumneavoastră ce rasă erau?
ID - Erau ţurcane.
MC - Straiele pe care le purtaţi la drum,
erau lucrate aici în sat, din lâna acestor oi?
ID - Da, da... [...] Cioarecii erau din ăsta
[postav], de-l ducea la pivă şi-l bătea... Îi făceau
groşi, şi-apoi cu de-aia [la oi]; dar acuma, nu mai
umblă nimeni...
MC - După fătatul oilor, vă pregăteaţi de
întoarcerea acasă... Ajungeaţi înapoi de Paşti?
ID - Tot cam după Paşti, că de Paşti, stam
de mai vindeam mieii, la piaţă. Atuncea, [negoţul]
era slobod, dar îi adună [pe oierii vânzători de
miei] pe la complexuri...
MC - Mergeaţi cumva şi cu brânza la piaţă?
ID - Le mulgeam. Făceam câte 60—70 de
oi cu lapte, şi-apoi le mulgeam, şi mergeam cu
261
brânza la piaţă. Pe unde apucam... pe la Deva, pe
unde eram... mai aproape de oraş.
MC - Dumneavoastră înşivă vindeaţi
brânza la piaţă?
ID - Nu, unul dintre ciobani. Eram tot câte
trei, la un cârd.
MC - După ce ajungeaţi la Jina, vă
pregăteaţi de urcarea la munte...
ID - Da, la munte. Noi aveam trei hotare;
[în prima partea a lui mai] hotarul de jos... La
12-13 mai, ieşeam în hotarul de sus; şi-acolo, în
15 iunie, ieşeam la munte.
MC - Aţi fost cumva şi baci la stână,
Domnule Dănuleţiu?
ID - Nu. La stână, erau muierile, femei...
Anume: aveau câte 140-150 de oi de la mulgeau,
şi câte două-trei vaci. Şi-apoi, se adunau şi câte
şapte-opt femei la o stână. Atunci se făcea brânză
de burduf.
MC - Dumneavoastră ştiţi să faceţi acest
sortiment de brânză?
ID - Da’ cum?! Mulgi oile, dai cheag la lapte;
după ce se încheagă, faci caşul, şi-l pui la dospit
(după cum îi timpul, ştii, după cum îi de cald: vreo
trei-patru zile, o săptămână...) Şi-apoi, [bacele]
aveau un lemn, tot crestat (ăla, mai demult...) Şi-
apoi, îl ţirăia [îl mărunţeau, şi-l băgau în burduf
de oaie.
MC - Dar brânza telemea...?
ID - Aia se lucrează la crintă, la cutie... Ştii
cum e: laptele e şi după păşune, gras: dacă e
păşune bună, şi laptele e bun. Dacă [păşunea] e
mai searbădă, aşa, laptele nu putea să fie [de
calitate].
MC - Cum izbuteaţi să aduceţi în sat,
această brânză produsă pe munte?
ID - Cu căruţa, cu caii.
MC - Înainte a o duce, depozitaţi brânza în
recipiente din lemn?
ID - Telemeaua, da. Acuma văd că o bagă în
saci de nylon, şi-apoi o bagă-n putini. Dar înainte,
o băgau drept în putină! Şi-apoi, ca şi în ziua de
astăzi, erau negustori de-ăştia, care o cumpărau,
şi-apoi se duceau cu ea. Mai mergeam şi noi [la
piaţă]; cei care aveam familie mai mare, apoi am
mers pe la Petroşani şi pe la Hunedoara...
MC - Aceşti negustori erau din Jina, sau
din alte părţi?
ID - Înainte, erau de-aici de la Poiana.
Acuma, se duc ai noşti de cumpără de la Poiana!
Îs mulţi [oieri locali] acum, de nu mai fac
brânză; lasă mieii să sugă... până nu mai sug, ei,
şi le mai mulg de fac două-trei putini de brânză,
de mâncare; şi-apoi, mieii îi duc la complex...
MC - Domnule Dănuleţiu, vara la stână,
sau poate în transhumanţă se întâmpla ca oi
de-ale dumneavoastră să se îmbolnăvească?
ID - Ştii, era [o boală] de-i spunea „vărsat”;
ieşea ca nişte bube... Atâta se ştia. Şi gălbeaza: le
mai dam [oilor] leacuri de gălbează. Erau
capsule pentru gălbează; pe alea, le cumpăram şi
le băgam noi: le dădeam [oilor] pe gât. Dar
acuma, ne-au înnebunit cu tratarea [tratamentul
oilor]... Acum, au ieşit injecţii...
MC - În trecut, era necesară aprobarea
primăriei pentru a duce oile în transhumanţă?
ID - Era nevoie de cetificat de la doctorul
[veterinar]... cum că animalele-s sănătoase. Şi
acolo [în certificat] menţiona pe ce rută vrei să
mergi. Punea ruta, de aicea la... Făget [judeţul
Timiş], în fine... Lugoj. De la Lugoj, poate mergeai
la Arad, sau Timişoara...
MC - Domnule Dănuleţiu, în prezent
transhumanţa mai este practicată la Jina?
ID - Nu se mai poate, dom’le, că acuma îmi
pare că [oierii mărigineni] au fost chemaţi la
Bucureşti, la o manifestaţie, acolo... Că ăştia
[autorităţile] nu mai protejează animalele
[productive]; protejează sălbăticiunile! La noi,
dacă te-apuci şi împuşti un urs, şi te-au prins...
mai bine să... omori un om, că-ţi dau 15 ani de
închisoare, şi... salut! Dar pentru ăla [urs], îţi dau
o amendă de te ustură pielea, şi te bagă şi pe
viaţă...
MC - Dar tinerii de la Jina? Duc ei mai
departe această tradiţie a oieritului?
ID - Da’ de unde?! Acum, la şcoală... Nu mai
continuă [oieritul], tineretul de azi, aşa ceva...
Numai aştia – Ionică Ciobanu’, Bogdănel
Lupescu... – şi mai sunt vreo trei-patru, care se
ocupă.
MC - Domnule Dănuleţiu, ce puteţi spune
despre această meserie, după o viaţă de oier?
Are încă un viitor, creşterea oilor la Jina?
ID - Ştii cum îi? Meseria asta e fără pensie...
MC - Nu aveţi pensie?
ID - Am, că am lucrat la CAP; am fost la
complexul de miei, şi de acolo, am... [doar] 400
[de lei], dar îs buni şi-ăia! La transhumanţă, la
astea... nu-ţi pune nimeni [vechime], nu-ţi fac
[carte de muncă]... Dar acuma, eşti obligat: dacă
ai ţinut un cioban, trebuie să-l angajezi [cu
documente legale], să-i faci carte de muncă!
MC - Ceea ce nu era cazul, altădată...
ID - Atuncea, nu era aşa ceva. Dar acuma,
alt... bai!
MC - În comparaţie cu oieritul din trecut,
dinainte de 1990 sau din primii ani de după
262
Revoluţie, această ocupaţie mai este astăzi
rentabilă pentru proprietarii de oi de la Jina?
ID - Ştii cum îi, [oierii locali] mai practică,
dar... nu prea, că e cam bai! Lâna-i... mai deloc,
nu e plătită. [În trecut, oierii] mereau la...
Săpânţa [judeţul Maramureş] cu ea; veneau de
pe-acolo de-o cumpărau... Dar acuma, sunt din
ăştia de o mai cumpără, şi-apoi... vai de plata aia
[pe] care ţi-o dau!

263
 ION IANCU
(Jina, nr. 745)
Marin Constantin - Domnule Iancu, mai
ţineţi minte când aţi început munca de păstor?
Ion Iancu - Păi ţin... Cam de la 10 ani.
MC - Ce putea face un copil de 10 ani,
cum eraţi dumneavoastră pe atunci, la oi?
II - Îl mânau părinţii să stea cu ele, pe
câmp... Atuncea, numai pentru aia, [oierit] trăiau!
Părinţii noştri s-au ocupat cu vite, cu oi, cu de-
astea... Şi [pe] noi... ne-au pus de mici la aşa ceva.
MC - Eraţi, probabil, împreună cu mai
mulţi fraţi...
II - Noi am fost nouă fraţi! Toţi am făcut
[oierit], pe timpul ăla...
MC - Aţi participat, copil fiind, şi la
mulsoarea oilor?
II - Da... Sunt mulţi ani de-atuncea, dar
[din aceeaşi perioadă de „ucenicie”] am fost la
mulsul oilor.
MC - Nu era o muncă obositoare, pentru
un copil?
II - Era, dar de acolo ne hrăneam! N-
aveam altă sursă de hrană... În rest, mai
semănam pe câmp, ceva cartofi, ceva grâu, orz...
de-astea ce se făceau pe-aici... Cu de-alea se
ocupau, oamenii, pe timpul ăla...
MC - Oile dumneavoastră erau ţurcane,
erau ţigăi?
II - Erau ţurcane... [Sunt] mai rentabile,
aicea, pe munţi. Rezistente la ploi, la ninsori, la
zăpezi... Mai rezistente, alea ţurcane. De-apăi,
toamna plecam cu ele, meream până la
Timişoara; le iernam pe-acolo; primăvara, veneam
înapoi.
MC - Când începea un asemenea drum de
transhumanţă, Domnule Iancu?
II - Prin 10 octombrie. Şi veneam prin 10
mai...
Ne împreunam câte cinci-şase [tovarăşi
în transhumanţă]. Făceam o turmă şi păzeam cu
rândul. Meream ... cum aveam „casa pe măgari”
(cum se zice), că aveam măgari, şi puneam
ţoalele, acolo... Făceam orice trebuia [ca oier],
înseram... stam acolo, făceam mămăligă, mâncam
cu o ţâră de brânză, cu ce puteam; aşa era mai
demult. Acuma s-a schimbat...
MC - Câţi ani aveaţi când aţi pornit prima
dată în transhumanţă?
II - Păi, cam [la vârsta] de vreo 16-17 ani...
Dar plecam... când altul conducea, ştii, care era
mai bătrân; mă lua şi pe mine (mă dădeau
părinţii).
MC - Porneaţi aşadar la drum, cu oile şi
măgarii...
II - Da, da... Acolo, aveam ţoalele, acolo
aveam cojocul... Unde înseram, adunam vreo două
gâtejuri1 de lemne, făceam mămăligă... Unde
găseam o fântână, luam apă într-un bidon, o
puneam pe măgar, şi [acolo] unde stam, acolo ne
făceam mâncare. Dimineaţa, iar la drum!
MC - Domnule Iancu, find mai mulţi
tovarăşi de transhumanţă, cu oile cuprinse într-
o singură turmă, cum reuşeaţi să vă deosebiţi
oile proprii?
II - Aveam semn la urechi! Fiecare [tovarăş]
îşi avea semnul lui: aia „crestată”, altul, într-o
parte, altul, într-alta... Fiecare. Şi le mai şi buiam:
buială, pe spate, vopsite...
MC - Aceste semne crestate pe urechile
oilor, erau moştenite, sau...
II - Da, aşa aveau şi părinţii. N-aveam toţi
la fel: unii însemnau urechea în faţă, altul, în
spate... Făceau diferite semne.
MC - Aţi spus că aveaţi mai mulţi fraţi... Şi
ei aveau acelaşi semn ca dumneavoastră?
II - Nu. Fiecare, după ce s-a căsătorit,
s-a mai dus [la gospodăria proprie], fiecare avea
semnul lui! Ca să ştie fiecare câte [oi] are. Prima
oară, când veneau [din transhumanţă], făceau
socoteala, cât cheltuiau cu ele pe drum (că făceai
cheltuială... na, îi mai lăsau ici-colo, să păşuneze,
trebuia să mai dai câte ceva...)
MC - Câte zile dura un drum de
transhumanţă?
1
Gătéj și gîtéj n., pl. e (cp. cu vsl. gatĭ, grămadă,
rus. gatĭ, zăgaz; sîrb. gat, ung. gát). Vreascurĭ, crăngĭ
[!] uscate adunate p. Foc (dexonline.ro)
264
II - De-aicea până la Timişoara, cam trei
săptămâni. Tot pe jos am mers, aşa meream, mai
demult...
MC - Nu şi cu maşinile?
II - Nu! Atuncea, nici nu erau maşini, ca
acuma... Era câte una, nu era poveste... Tot pe jos
meream, pe drumuri... mai meream şi pe drumuri
de piatră, da’ meream şi pe şosea, destul...
MC - Aţi mers şi în alte regiuni, în afară de
Timişoara?
II - Am mers pe la Zalău, pe la Satu
Mare... Ne mutam, ştii: doi-trei ani, meream pe la
Timişoara, doi-trei ani, pe la Satu Mare...
MC - Domnule Iancu, cum vă pregăteaţi
mâncarea în transhumanţă?
II - Aveam două ceaune: într-unul făceam
mămăligă, şi într-unul făceam mai o tocană de
cartofi... mai aveam... cu brânză, cu unt. Numai
atâta aveam, şi un bidon de apă. Aia ne era toată
„vesela”! Din ceaun, mâncam. Mămăliga o
puneam pe masă... acolo jos, pe iarbă, şi de-acolo
tăiam toţi, şi mâncam!
MC - Aveaţi şi produse din carne?
II - Aveam, că mai tăiam câteodată o oaie,
mai făceam câte-un „sloi”, dar... tot mai rar, că îţi
părea rău de ele, să le distrugi... că aveam puţine,
nu aveam aşa multe, ca [oierii de] acuma...
MC - Cum găteaţi un sloi?
II - Îl fierbeam într-un ceaun mare, cu seu
de la oaie (seul se fierbea), şi de-acolo îl scoteam
iar pe masă, aşa... jos, şi după ce se răcea, îl
băgam la desagă, şi meream mai departe! Şi unde
ne opream, îl luam de pe măgar, jos... Când meri
acuma cu maşina, staţionezi şi... ăla [sloiul] îl iei
din maşină, cum îl luam noi, atuncea, de pe
măgar!
Mai aveam şi o ţâră de brânză, acolo...
Na, ca [atunci] când mereai tot pe jos. Trebuia
mâncare, nu găseai oriunde să cumperi, ca
acuma... Acuma, găseşti!
MC - Se întâmpla uneori ca oi de-ale
dumneavoastră să sufere de ceva, să se
îmbolnăvească?
II - Da. Destule ori, da... S-a întâmplat de
multe ori: una mai murea, alta... dacă era de o
boală diferită, de nu ne pricepeam, o tăiam şi o
dam la câni: n-o mâncam. Dar [pe aceea pe
care] o ştiam noi, sângera sau, din alte... se
îmbolnăvea de mâncare, o tăiam noi, şi-o făceam
sloi...
MC - Cunoşteaţi anumite leacuri, în
asemenea cazuri?
II - Apăi, îi mai tăiam din ureche, îi mai
tăiam din coadă... cam aşa! Îi mai dădeam
câteodată, la câte una... ştevie din aia, i-o dam cu
lapte... Cam aşa, nu prea se ştia de medicamente.
MC - Ajuns la locurile de iernat, închiriaţi
păşunile de la primăriile locale?
II - Îl închiriam noi, că atuncea, pe timpurile
alea, erau colective [CAP-uri], erau ferme de-
alea mari, şi vorbeam cu câte-un inginer de-acolo.
După ce luau recolta de pe teren, ne lăsau;
plăteam câte ceva, şi ne lăsau, de stam cu ele pe-
acolo... Pe timp de iarnă: închiriam pe două luni,
sau pe trei-patru, cât ne închiriau, şi plăteam ce
se cuvenea, acolo (cât ne luau pentru iernat).
MC - Aţi întâlnit cumva şi sălbăticiuni pe
drumurile de transhumanţă?
II - Apăi, s-a mai întâmplat... ba cu un lup,
ba cu un urs... Cu lupul, mereu ne întâlneam!
Trebuia să stai... tot ca o cătană, lângă ele, că
venea şi le răpea, se mai întâmpla... Dar nu tare,
ca aicea, la munte. Aicea, când veneam, aicea...
venea ursul în toată naopatea, şi ne mânca
[oile]... Aşa se... perinda lumea, mai demult...
MC - În afară de a le păzi, cum izbuteaţi să
scăpaţi de aceste animale de pradă? Cu câinii?
II - Cu câini, şi noi... că eram câte trei, la o
turmă. Mai meream şi câte doi, dar [mai ales]
câte trei, meream, de-aicea până acolo, într-o
turmă. Unul, merea înaintea lor, altul, în urmă,
altul, mai da pe... de lături, să nu se bage [oile] în
grâu, la cutare sau la altul... Cam aşa.
MC - Domnule Iancu, au fost situaţii în
care aţi fost nevoit să petreceţi sărbătorile la
oi?
II - De multe ori, de multe ori... Şi Paştele, l-
am mâncat pe drum... Mâncam câte o ţâră de...
frunză de salcă, în loc de Paşti! S-o întâmplat
[astfel] de multe ori, că nu dădeai prin sate, erai
tot pe câmp; erai cam... fugitiv, aşa! Aşa era mai
demult...
MC - Când venea fătatul oilor?
II - Prin februarie, cam aşa. De la întâi
februarie, [oile] tot fătau până la întâi mai [?],
câte una, aşa... Mai fătau şi mai multe, dar cele
mai multe... fătau câte una, până la întâi mai.
MC - Atunci când oile fătau în februarie,
fiind încă frig, cum protejaţi mieii?
II - Mai băgam, atunci, pe-ăi mici, în ţoale,
în cojoc... acolo se zbiceau, cât erau uzi... După
aceea, se trezeau şi mergeau după oaie! De mici,
atuncea... Apăi... nu era [mult timp, iarnă], după
februarie, venea martie, şi se mai încălzea timpul,
o ţâră; [fătatul] nu era chiar în puterea iernei...
MC - O dată cu împrimăvărarea, vă
pregăteaţi de întoarcerea acasă...
265
II - Da, tot aşa veneam, pe drum... Tot pe
jos veneam până acasă, şi aicea mai stam pe
fânaţele noastre, cât mai stam, şi după aia, le
duceam la munte.
MC - Înainte de urcarea la munte, vă
tundeaţi oile?
II - Da, veneam în sat, aci... Aveam
pământuri aicea, mai puţine (altul avea mai
multe, altul, mai puţine, atuncea...) Le tundeam, le
pregăteam, şi meream la munte...
Şi-apăi, acolo stam până în septembrie;
după aia, coboram...
MC - Lâna oile dumneavoastră era
„preţioasă” pe atunci?
II - Tot avea valoare, atuncea, faţă de
acuma... Nu mult, dar avea ceva [valoare] şi
lâna...
MC - Terenurile pe care mergeaţi la varăt,
erau proprietatea dumneavoastră?
II - Aicea, lângă sat, erau ale noastre;
plăteam pentru ele impozit, la Sfat. Dar la munte,
plăteam [o taxă], munţii erau ai comunei. Îi
închiriam de la comună.
MC - După numărul de oi?
II - Păi, cam aşa era pus: un munte, 1000
de oi, altul, 500 de oi, altul... 2000, după cum era
de mare, muntele.
MC - Acolo, pe un munte, eraţi mai mulţi
proprietari de oi.
II - Mai mulţi, puneam [oile] laolaltă, toţi,
şi stăteam câte doi-trei, acolo, pe vară, pentru ele.
MC - Revin la locurile înstăpânite de
dumneavoastră pe hotarul satului... Aceste
păşuni vă aparţineau din tată-n fiu?
II - Da, au fost... [...] la Şerbota, la
Gungurezu [platouri ale Munţilor Cibinului /
Candrel], au fost...
MC - În legătură cu împroprietărirea
jinarilor, am aflat din sat ceva despre
stăpânirea austro-ungară în regiune...
II - Au fost austro-ungari, aicea... Acum vreo
10 ani, tata spunea că erau sub comanda lor. Cu
câte oi meream, că era graniţa pe la munte, şi
câte oi treceam pe la o graniţă, pe-aci, o zis că că
atâtea trebuiau să aducă [nu mai multe], să nu
le treacă dincolo, în România, cum aveau mai
demult.
MC - În Regat.
II - ... În Regat. Era cam rău, atuncea, pe
timpul ăla, când erau ungurii; dar eu – după ce...
mai târziu, de am fost de 15-16 ani – n-au mai
fost, treburile alea. Dar spunea tata că aşa au
fost.
MC - Şi atunci, cum au ajuns jinarii să
întemeieze aşezări peste munţi?
II - Cum să ajungă... că a fost război,
atuncea, pe timpul ăla, şi slujeau [în armata
imperială]. [Autorităţile austro-ungare] Nu îi
lăsau să treacă dincolo [în Regatul României]. Şi
[pe cei] care treceau, nu-i mai lăsau să vină
înapoi. Iar dacă-i lăsau, nu mai veneau ei, aicea, în
Austro-Ungaria. Treceau în România, cum se zicea
mai demult... Şi-au înfiinţat sate pe-acolo... Sate de
peste munte, de la Vaideeni şi Băbeni...
MC - Novacii?
II - Novacii şi ăştia, sunt tot neam de jinari
şi de poienari, acolo.
MC - Înseamnă că jinarii sunt înrudiţi cu
locuitorii acestor sate sub-carpatice...
II - Şi-acuma, mai sunt neamuri pe-acolo,
de le zice ca aicea, la Jina. Nume de-astea...
„Bârsan” sau „Străulea”... Sau „Iancu”!
MC - Domnule Iancu, o dată ce urcaţi oile
la munte, vă ocupaţi şi de producerea brânzei?
II - O pregăteam acolo, pe loc. Mulgeam
laptele şi acolo o făceam.
Ştii ce, mai demult, [oierii locali] făceau
brânză de burduf. Laptele îl mulgeau seara, şi îl
puneau peste troci, aşa; îl „smoleau”, şi dimineaţa
luau „smoala” [smântâna], şi făceau unt. Iar
laptele, îl închegau de dimineaţa, şi făceau caş. Şi-
apoi făceau brânză de burduf. Dar era puţin
[lapte], că... iarbă de munte, nu prea...
MC - Apoi a urmat telemeaua?
II - După aia, mai într-un târziu...
[Telemeaua] iasă mai multă, că brânza... caşul,
trebuia să-l storci tare... Asta [telemeaua] o laşi
mai nestoarsă; dar e bună şi asta! E mai cu zer în
ea, dar se stoarce pe aragaz; nu cum e caşul...
(Caşul îl presari aşa, într-un vas...)
MC - La închegarea laptelui, foloseaţi un
cheag natural, sau...
II - Numai de miel. De miel, de viţel... Nu
se foloseau, ca acuma, toate „otrăvurile”... Adică,
ce ştiu din ce-s făcute, că nu poţi să ştii... Tot cam
din chimicale or fi!
MC - Acolo, pe munte, oile cu lapte –
mânzările – păşteau alături de cele sterpe?
II - Nu. Fiecare [proprietar] avea mieii,
deoparte, mioarele, deoparte, mânzările, de altă...
Fiecare [turmă] îşi avea păşunile sale.
MC - Domnule Iancu, ştiţi ceva despre
nedei, sărbătorile tradiţionale ale ciobanilor?
II - Se mai făceau, toamna... În zile
anumite, aşa... La sărbători, duminicile...
[Ciobanii] aveau fluier, cântau cu fluierul, nu
aveau... casetofoane, sau „minuni” de-astea, care
266
apar acuma... Nu era nici televizor în sat; nici II - Nu era aşa ceva, nici nu da la nimeni
curent [electric] n-a fost aicea... subvenţii, nu... nimica!
MC - Am vrut să vă întreb cât de greu vă
era, atâtea luni fiind departe de familie...
II - Mai greu de-aşa, nu se putea, dar nu
aveai ce face, că aia era... traiul vieţii... Era musai!
MC - Cum păstraţi legătura cu cei dragi?
II - Cam greu! Mai era telefon, dar te
duceai la centrală... Şi-acuma mai sunt centrale
de-astea de telefonie. Te duceai şi-ţi da...
rezultatul: „Numai mâne să vii!” Şi îţi da [astfel]
legătura cu casa, nu ca acuma, că... apeşi şi
[deja] vorbeşti! Era destul de greu... Tot mereai
prin sate, ca să [obţii legătură telefonică]... Nu
prea aveai legături cu aşa ceva...
MC - Domnule Iancu, la sfârşitul văratului,
vă întorceaţi cu oile în sat...
II - Ne întorceam; după aceea, mai stam o
lună de zile aicea, şi plecam... Prin septembrie, cel
mai târziu [la început de octombrie], plecam la
transhumanţă... Acolo [la şes] nu ninge ca aicea
[la Jina]; aicea, ninge curând...
MC - În comparaţie cu această
transhumanţă din trecut, mai continuă acum
tradiţia oieritului de la Jina?
II - Nu mai continuă... că tare s-au dus,
unii: s-au aşezat pe-acolo [în câmpie]. Mai sunt şi
pe aicea, puţine [oi]... Nu mai pot mere cu ele, ca
atuncea... S-au înmulţit maşinile; nu vezi că... nu
mai merg maşinile pe drum, nu [mai] încap... dar
să mai meargă cu oi... S-au dat locuri (că trebuia
să treci apa cutare, şi nu puteai trece)... Acum, nu
mai poţi trece cu oile, gata! Traversezi strada de-
aci până aci, dar nu să mai mergi pe şosea...
MC - Dar tineretul din zilele noastre, preia
creşterea oilor de la părinţi?
II - Nu o mai iau... până-i lumea, aicea...
Mai sunt care o mai iau, dar [sunt] stabiliţi prin
ţară, şi-au căutat păşuni pe-acolo, şi gata, nu mai
[practică transhumanţa]...
MC - Sau stabilit cu locuinţele în alte
regiuni?
II - Alte locuinţe, în alte sate... Au rămas
satele pustii, că oamenii... tineretul s-a dus în alte
ţări... Dacă-au rămas pustii, s-au dus din ăştia
[inclusiv oieri jinari], de-au mai ocupat
terenurile, de mai stau pe-acolo, cu oi... Cam aşa.
MC - Există o asociaţie a oierilor la Jina,
ajută aceasta cumva pe oierii locali?
II - Păi mai este, pentru subvenţii... Şi
asociaţie [a crescătorilor] de vaci; este, cum să
nu...
MC - Şi pe vremea dumneavoastră era o
asemenea asociaţie?

267
 ION MOGA
(Jina, nr. 834)
Marin Constantin - Domnule Moga,
sunteţi un oier din Jina, în vârstă de 62 de ani
[născut în anul 1954]...
Mi-aţi putea spune la ce vârstă aţi
început această ocupaţie?
Ion Moga - De copil! De când eram copil,
în clasa a III-a, a IV-a, am fost la oi... cum se făcea
atuncea la munţi, dădeam în strungă... [Ceea] Ce
puteam şi noi să facem, pe vară... (Pe iarnă,
plecau bătrânii, părinţii, cu ele în transhumanţă,
până terminam noi şcoala...)
MC - Câţi ani aveaţi când munceaţi astfel,
ca strungar?
IM - Păi, şapte-opt ani; am fost strungar
până am terminat clasa a VIII-a. Mânam oile la
muls, la strungă, le scoteam din strungă; dădeam
de mâncare la porci, ajutam acolo, pe la stână...
Mai aduceam lemne, pentru stână... Bineînţeles,
nu singur, [ci împreună] cu... cei ai stânei, care
erau: „bacea” (cum se spunea la femeia care
făcea brânza), [cu] toţi, acolo...
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră?
IM - Erau ale unchilor mei. [Şi] Ale părinţilor
(o parte din ele). Erau adunate mai multe în cârd,
că aşa era atuncea. Şi plus de asta, am mai fost...
încoace, prin `70, la CAP, la oile CAP-ului;
îngrijeam oile CAP-ului, plus ale noastre, restul...
MC - Oile dumneavoastră erau de rasă
ţurcană, sau...
IM - Ţurcană, cel mai mult ţurcană. Erau şi
ţigăi, dar mai puţine; pentru treburile casnice, aşa,
numa’...
MC - Ţurcanele au lâna mai...
IM - ...Lungă, şi multă, da! Ţigaia are [lâna]
mai bătută, mai măruntă, şi mai fină. Dar nu din
cauza la [calitatea textilă a] lână ţineau [jinarii]
ţurcanele; ţurcanele erau mai rezistente... la
intemperii, la ploi, la vânt, la zăpadă... Ţigăile, de
multe ori, cam... dădeau... chix; când era câte-un
ger de-ăla şi... udeală, mai şi mureau...
MC - Dar calitatea laptelui şi a brânzei...
IM - E aceeaşi, nu e nicio diferenţă. Poate
ţurcanele au ceva mai mult lapte...
MC - Domnule Moga, când aţi pornit
prima dată la drum, în transhumanţă?
IM - La 16-17 ani! La drum, să vă spun, eu
am fost mai puţin; am fost două zile-trei, până au
ajuns la loc [de iernat], acolo, şi pe urmă m-am
întors acasă. Erau ciobanii, bătrânii... [cei] care
stăteau pe iarnă, cu ele, acolo.
MC - În ce lună a anului începea un
asemenea drum de transhumanţă?
IM - Păi, transhumanţa începea toamna.
După ce se slobozea hotarul, la sfârşitul lui
octombrie, [în] noiembrie, plecau în ţară: unii,
spre Banat, spre Timişoara, unii, spre Bărăgan...
MC - Era un drum parcurs pe jos, sau...
IM - Pe jos, numai pe jos... Meream câte
două săptămâni, până-n Banat, sau până-n
Bărăgan.
MC - Cum vă transportaţi cele necesare,
în aceste condiţii?
IM - Cu măgarii, pe vremea respectivă!
MC - Nu existau camioane?
IM - Existau, de stat, dar încoace... după
`78-`80, mai existau maşini. Dar pe drum, cu oile,
mereai tot numai cu măgarii. Şi venea cineva în
urmă, cu bagajele, şi le ducea la destinaţie, unde
te stabileai [pentru iernat].
MC - Au fost cazuri în care v-aţi dus oile
cu trenul, în transhumanţă?
IM - Nu, noi n-am transportat cu trenul,
niciodată. Eventual, cu maşinile, acuma, mai
încoace, după ce s-a mai oprit [transhumanţa pe
jos], după Revoluţie, nu mai dădeau
[autorităţile] voie să mai mergem pe jos, în unele
localităţi. Erai obligat să iei maşini, să le transporţi
[oile] cu maşinile.
S-o mărit circulaţia, era circulaţia mai
mare, cu multe maşini...
MC - Pe acest parcurs al oilor, agricultorii
sau pădurarii se împotriveau trecerii turmelor?
IM - De multe ori, da. Dar într-un timp, nu
mergeam fără să înştiinţăm: ajungeam la
marginea unei comune, opream turma la o
margine de sat, se ducea unul dintre ciobani –
şeful – şi vorbea cu primarul... cu oficialii din
comuna respectivă, şi ne mai învoiau să trecem pe
păşunatul lor. Alţii, ne mai lăsau chiar şi să stăm,
o zi-două...
268
MC - În ce direcţie mergeaţi cu oile, către
care regiuni ale ţării?
IM - Către Banat, cel mai mult. Banat, Târgu
Mureş (Iernut [Radnót, judeţul Mureş])... Unii, în
partea aia, spre Cluj (dar mai puţini); cei mai
mulţi, [către] Banat...
MC - Nu aţi ajuns şi în Dobrogea?
IM - Au mai mers de la noi, cârduri... Dar noi
n-am mers niciodată în Dobrogea; numai în
partea asta [Banat] mergeam...
MC - Ce mărime aveau un asemenea cârd
de oi în transhumanţă?
IM - 400-500, chiar şi 600 [de oi]; erau
câte doi-trei ciobani la un cârd.
MC - Ciobanii erau proprietarii acestor
turme?
IM - Nu neapărat toţi. Erau şi plătiţi,
oameni, angajaţi ciobani.
MC - Eraţi mai mulţi săteni, reuniţi la un
drum de transhumanţă?
IM - Da, în general, da... Se adunau mai
mulţi săteni: unul avea 100-200 [oi], altul... 100-
200, şi făceau cârduri, ca să se poată ajuta. Iar în
momentul în care ajungeam pe loc, unde
mergeam – că aveam hotare cumpărate, în jos [la
şes]... plătite cât de cât; acolo achiziţionam fân,
porumb, să avem pentru iarnă... Şi-aveam, le
fătam, de obicei, acolo, şi pe urmă – primăvara, la
sfârşitul lui aprilie, după 20 aprilie... – plecam
încoace.
MC - Acesta era „calendarul”
fenomenului...
IM - Da. Pe la 1 mai, trebuia să ajungem
aicea.
MC - Fiind mai mulţi „tovarăşi” de
transhumanţă, cum reuşeaţi să vă distingeţi
oile, să nu le confundaţi?
IM - Fiecare are semnul lui: [oile sunt]
însemnate la ureche, de [când erau] miel, când îl
fată... Unul are „pişcătură” (cum îi spune) la
urechea stângă-n spate; altul are „fărcuţă” la
urechea dreaptă... Mai demult, nu erau nici
crotalii, ca acuma, să-i zici că-i pui [aşa ceva];
acum eşti obligat să pui crotalii, că nu te mai lasă
veterinarul: după numărul de crotalii [înregistrate
de cineva], se plătesc acuma subvenţiile...
MC - Deci fiecare oaie este acum...
IM - ... înregistrată, da. În momentul când
dispare... o taie, trebuie să iei crotalul şi să-l
prezinţi la doctor (ştie ce să-ţi scadă, de-acolo...)
MC - Călătoreaţi cu oile şi noaptea?
IM - Şi ziua, şi noaptea. Dacă era prea cald,
cam stăteam într-o pădure, la locuri [umbroase]...
că nu le puteai mâna, că nu mergeau [cald fiind].
MC - Cum reuşeaţi să vă orientaţi, pe timp
de noapte?
IM - Acuma, no... mergând-mergând, atâta
timp, ştiau bătrânii... ştiau toate locurile!
MC - Aţi întâlnit pe aceste trasee ale oilor,
şi animale sălbatice?
IM - De multe ori, nu numai o dată. Erau
păduri, cum erau spre Târgu Mureş, partea aia;
aicea spre Aiud, Cluj... erau foarte mulţi lupi.
Trebuia să fii foarte atent. Mai ales noaptea,
seara, când ploua... te atacau... Noi aveam câini.
MC - Domnule Moga, aţi trăit situaţii în
care oi de-ale dumneavoastră să se
îmbolnăvească?
IM - Cum să nu?! În general, mai apucau...
jos, erau trifoaie, lucernă, şi mai apucau pe-acolo,
mâncau aşa... lăcomeşte, cum se spune, se mai
umflau, şi mai mureau, dintre ele. Le tăiam, n-
aveam ce le face.
MC - Nu aveaţi la îndemână medicamente
sau leacuri?
IM - Nu erau, pe vremea aia. [Ciobanii] Le
mai înţepau la splină, de mai dezumflau, [că]
plesneau! Unele scăpau, unele... nu scăpau!
[Cele] Pe care le tăiau, le băgau la butori (le
făceau pastramă, sare pe ele...) Ăştia, dădeau
telefoane, acasă, dintr-o comună; nu erau
telefoane, ca acuma, să dai telefon de unde eşti!
Trebuia să intri într-o comună, la Poştă sau...
undeva, şi dădeai telefon, acasă; trimiteau o
maşină, sau pe cineva: „Ne-au murit 10... sau 20
de oi! Veniţi şi luaţi pieile, şi alea...” Venea o
maşină, şi le lua.
MC - Acolo, la locul de iernat, închiriaţi
păşunile de la primăriile locale?
IM - Da. Şi de la oameni, că mai demult nu-
ţi avea nimeni, grija; erau bucuroşi că mergi...
Acuma, nu te mai lasă (deja, fiecare om are
parcela lui). Nu mai sunt (cum era la CAP, mai
demult) un loc mai mare, să depindă [de] numai
unul... Nu ştii la cine să ceri [acces], acuma!
MC - La aceste locuri de păşunat pe timp
de iarnă, aveaţi anumite adăposturi pentru oi?
IM - Tot mai erau, la câte-un CAP (nu aveau
oi, aveau vaci). Găseam câte-un saivan, care era
pentru păşunatul de vară; nu era nimeni, şi pe-
acolo stăteam. Dacă nu, la marginea unei păduri,
ne mai făceam adăpost... nişte porţi din laţ, şi-
acolo stăteam. În remorci, băgam mieii, cu
prelată, cu tot... [pe cei] care erau mici-fătaţi,
atuncea când era câte-un ger, de-ăla...
MC - Cum vă găteaţi, în transhumanţă
fiind, Domnule Moga?
269
IM - Păi, pe drum, la faţa locului! Când se
însera, undeva, găseam un loc mai larg, la o
margine de pădure, sau ne opream [în câmp],
făceam focul, crăcănile, ceaunul... şi acolo făceam
[mâncare]... Bine, mai aveam şi mâncare rece:
pâine, slănină, brânză, nu ştiu ce... În general,
când făceam aşa... o tocană de cartofi, sau mai
pica câte-o oaie, acolo făceam... pe loc.
MC - Nu aveaţi o mâncare gătită, propriu-
zis...
IM - Mai făceam câte-o ciorbă, când
stăteam mai mult. Dar când mergeam pe drum,
n-aveai timp să stai, să faci ciorbă... Singura
[hrană] gătită, ce mai era... mai pica câte-o oaie,
câte-un miel, ceva, îl tăiam, făceam ce făceam... îl
afumam un pic, îl puneam într-o pânză sau faţă
de masă, şi îl puneam pe măgar, în traistă... Mai
făceam alta, mai încolo, mai departe, a doua
oară...
MC - În ce localităţi ajungeaţi în Banat?
IM - Păi, treceam pe lângă... ocoleam
localităţile, [pe] unde puteam. Unde nu, mai
mergeam şi pe şosea, câte 10-15 kilometri...
MC - Dar în ce parte a Banatului iernaţi?
IM - Caransebeş, Iazu, Obreja.. în părţile
alea, acolo... Unii, mai aici, pe la Cluj, pe la Târgu
Mureş (la Iernut) mai stăteau... Pe la Luduşul de
Mureş, la fabrica aia de zahăr; pe iarnă, mai luau
de-acolo boască de-aia, de la fabrică...
MC - Cum vă protejaţi de frig? Aveaţi
anumite straie adaptate temperaturilor reci?
IM - În haine groase, cojoace, bocanci ca
lumea (mai demult, opinci, dar eu n-am purtat, să
zic aşa). Şi cizme de cauciuc... Tăiam din pături
din alea de lână, groase, făceam... [obiele],
umblam, când ne opream, ne descălţam, ne
uscam (aveam alte, uscate; ne schimbam).
MC - Cojoacele erau făcute din blana oilor
dumneavoastră?
IM - Da. Adunam pieile, le duceam la
meseriaşi [cojocari] care le tăbăceau şi le coseau.
Şi bunicul meu a fost cojocar.
MC - De sărbători, veneaţi acasă, sau
rămâneaţi cu oile?
IM - Păi, în general, cu oile rămâneau
„pedepsiţi” ăi care erau mai bătrâni! Tineretului,
de obicei, le mai dădea drumul, chiar de sărbători.
Când începea fătatul [oilor], nu mai puteai să vii
acasă. După 15 ianuarie, încolo, începeau să
fete; atuncea, trebuia să fii mai mulţi, făceam
„caraulă” (cum se zice)... „planton”, noaptea (unii
dormeau, unul stătea treaz: ca la armată!) Nu
puteai să le laşi aşa...
MC - Când începea fătatul oilor?
IM - Acuma, depinde [de] cum [oierii]
puneau berbecii [la oi], toamna. Se orientau după
Paşti: dacă Paştele cădea mai repede – cum a fost
şi anul ăsta – băgau berbecii mai repede, toamna.
Dacă nu, mai târziu. Cam după 15 ianuarie...15-
20 ianuarie, începeau să fete.
MC - Era deci iarnă, era încă frig... Cum
protejaţi mieii, în aceste condiţii?
IM - Dacă aveam grajduri, puneam mieii
acolo, o zi-două, până se uscau, până îi lingea
oaia, până sugeau (că mulţi erau „amărâţi”, nu
sugeau... Trebuia să prinzi oaia, să-l apleci, să-l
pui să sugă de câteva ori, ca să apuce putere...)
Multe [oi] aveau doi, era oaia mai slăbuţă, nu
avea lapte pentru amândoi... Zbierau [acei miei]
de foame, îi mai puneam la alta, nu stăteau... Ştiţi
cum e cu asta...
MC - Presupun că vindeaţi o parte din
aceşti miei...
IM - Acuma, când se apropia Paştele... Dar
numai atuncea. Normal, când înţărcau, înţărcau
200-300, nu puteai să dai cinci miei, iar oile
rămâneau sterpe... (Nu poţi să te-apuci să mulgi
dintr-un cârd numai cinci oi). Faci în aşa fel [de] le
grupai: care erau fătate mai demult, dădeai... o
tură de 200-300 de miei, sau 200... cât erau, şi
[pe] celelalte, trebuia să te apuci să le mulgi, din
momentul în care ai dat mieii. Iar [cele] care
aveau doi... mai era la câte una, de îl lua un lup,
sau ceva, şi avea numai unul; îi puneai alt miel;
trebuia legată, ţinută, să se înveţe cu el, până-l
lua; câteva zile, îţi dădea de lucru...
MC - După fătarea mieilor, porneaţi cu
oile spre casă; probabil că vă prindea şi Paştele
pe drum. Au fost cazuri în care să petreceţi
Paştele la oi?
IM - Aia, de multe ori... Dar depinde cum era
Paştele: dacă era mai devreme, a mai fost de
eram pe drum, şi veneam încoace... Noroc bun,
biserica! Biserica, [atunci] când veneai aicea, nu
mai... [Cei] care erau la oi, trebuiau să fie... nu
puteau pleca de-acolo... N-aveai cum, dacă erai
pe traseu.
MC - O dată întorşi în sat, începeaţi
pregătirea pentru...
IM - ... urcatul la munte, da.
MC - Înainte de asta, cred că venea tunsul
oilor...
IM - De obicei, tunsul – acuma, mai noi, şi
atuncea, dacă era timpul mai bun, că mai era
câte-o primăvară ploiasă... – mai întârziam cu
tunsul. Dar dacă era timp bun şi aveai adăpost
pentru ele (că fiecare şi le alegea pe-alea lui, în
momentul în care veneai de din jos... Atuncea erau
270
mai puţine, şi de închis), se apucau de le tundeau,
nu le mai duceau la munte, sus, netunse. Că pe
urmă trebuia să le aduci lâna înapoi, de-acolo, şi
trebuiau oameni la tuns...
MC - Lâna era importantă pentru
dumneavoastră?
IM - ... avea valoare! Pe vremea aia, înainte
de Revoluţie, dacă aveai la o casă obişnuită (o
casă cu trei camere...), podul plin de lână, aia mai
era încă o... curte, cum se zice: cumpărai la un
copil încă o casă... Mai bine zis, cu lâna plăteai
toate cheltuielile oii: tunsul, transhumanţa,
mâncarea pe iarnă...
Acuma, cu lâna nu mai plăteşti nimic;
trebuie să dai bani în plus, ca să le tunzi... Banii
nu-i mai scoţi. Le tunzi numai că ţi-e ruşine de
oameni, şi trebuie tunse... [Lâna] Nu o mai ia
nimeni. Câţiva ani, după Revoluţie, ne-au luat-o
turcii (mai spălată, şi nespălată...); acuma, nu o
mai ia nimeni... E bătai de joc cu lâna, acuma: dai
5 lei de tuns la o oaie, şi ţi-o iau turcii cu 2 lei sau
2,5 lei... Găseşti şi lână aruncată! Nu mai vorbim
dacă meri jos [la şes], sunt mărăcini şi sunt
„ciulinate”, nu ţi-o ia nici dracu’, nici nu se uită la
ea!
Acum, nu mai găseşti lână la nimeni, cum
era pe vremuri: podurile [caselor] „înţepenite” de
lână... Avea valoare: v-am spus, cu un pod de lână,
putea să-şi cumpere orice maşină, pe vremea
aia... Nu mai vorbesc dacă cumpăra o casă!
MC - Urcaţi la munte... oriunde, sau...
IM - Păi fiecare, între timp, iarna, cam
vorbeau: dacă aveau sus (cum e aicea, la jinari)
au mult teren „la colibi”, se urca la vecinul:
„Vecine, tu urci acolo?” „Eu nu urc, că nu mai am
oile, le-am vândut!” Sau „Băieţii mei cu oile, au
rămas în Banat!” Te înţelegeai la preţ, şi-ţi dădea
şi „moşia” lor (cum se zice). Şi luai câte trei-patru
[moşii] la un loc, ca să ai teren mai mult. (Ca să
stai numai la unul singur... mai rar, nu prea sunt
aşa: dacă îs 300-400 de oi, n-ai unde să le ţii, o
vară întreagă aicea...)
Vecinii, în general, care nu lucrează [cu
oile, la Jina], care rămân în Banat, de exemplu
(că mulţi şi-au cumpărat terenuri, acolo, şi-au
rămas acolo)... „Da, tu, ce faci, măi vecine?... Tu
mai vii la colibă, la munte, anul ăsta?” „Nu mai
vin, mă...” „Păi nu mi-o dai miei?” „Ţi-o dau: îţi
dau atâta... Sau îţi dau atâta... Ne înţelegem. Te
duci şi-o păşunezi [moşia], că şi-aşa nu vine
nimenea, acolo...” Şi luam de la unul, una, de la
ălalalt, altă, dar dacă eram mai mulţi acolo, şi
dacă era pârâu, şi trecea moşia dincolo, ne
înţelegeam cu ăia, [de] dincolo: restul îl luau ăia..
Ca să ai, cât de cât, grupat, să fie la un loc, tot
[terenul închiriat]...
MC - Acesta era probabil...
IM - Hotarul de jos... Cam în 10 mai se urcă.
Şi la munte, la munte, cam după 25 mai. La
munte, sus, la altitudine: sterpele, în general.
Acuma, ăştia cu mânzările, [oile] care îs cu lapte,
nu prea le mai duc sus; duc mai mult sterpele.
Mieii – „noatimi” -, ăştia fără lapte, îi duc acolo.
Celelalte, ai căror miei fuseseră tăiaţi,
rămâneau acasă [pe păşuni de joasă altitudine].
MC - Domnule Moga, dumneavoastră
participaţi şi la producerea brânzei, la stâna de
pe munte?
IM - Acuma, în general, la noi, la Jina,
femeile fac brânza. În unele locuri, cum e la
Tilişca, sunt baci: fac bărbaţii [brânza], nu femeile
(femeile nici nu merg la munte [la Tilişca]). Dar
la noi, mere familia [la stână], [cei] care merg cu
oile, merg şi cu femei şi cu copii... cu oi, porci, ce
au acolo...
MC - Ce fel de brânzeturi erau produse de
oile dumneavoastră?
IM - De ani de zile, erau unele stâne ce nu
aveau drumuri, să porţi merge cu maşina; făceau
mai mult caş şi brânză de burduf. Acuma, mai
nou, profitând de drumurile forestiere din păduri,
cam la toate stânele poţi să mergi cu maşina. [Ca
atare] S-au „lansat” toţi pe telemea; fac caş
numai toamna, pentru ei, ca să aibă pe iarnă,
brânză de burduf.
MC - Brânza de burduf este mai
consistentă...
IM - Caş, lăsat la dospit, la copt; pe urmă, îl
dau prin maşina de tocat, îl frământă cu sare, şi-i
„brânză de burduf”.
MC - De burduf de oaie...
IM - Da. Fac şi [brânză] de vacă; brânza
cea mai bună, dacă este amestecată, este şi de
vacă, nu numai de oaie.
MC - Cheagul pe care îl foloseaţi...?
IM - Cheagul era natural, pe vremea aia, din
rânză de viţel, de miei. De exemplu, tăiam mieii...
Aveam la câte 50-60... 100 de oi, care erau cele
mai frumoase ţurcăni, băgam berbeci Karakul,
pentru căciuli; şi-ăia [mieii rezultaţi] îi ţineai
două-trei zile, şi-i tăiai... Iar toată rânza la ăia,
rămânea pentru cheag. (Cum fac răşinărenii; la
noi nu prea, mai puţin... Dar la Răşinari, aşa fac,
că ei sunt... cei mai puternici din ţară cu piei de
Astrahan, pentru căciuli; şi moldovenii, în
general...)
MC - Dar telemeaua...
271
IM - [Telemeaua] E mai uşor de ţinut, să o
păstrezi mai bine; brânza de burduf nu ai unde-o
păstra, la munte... Trebuie să o duci la rece,
undeva într-o pivniţă. Telemeaua vine băgată-n
saramură, în butoaie...
MC - Butoaie din lemn?
IM - Şi din lemn, acuma bagă şi din plastic.
Mai nou, acuma, se pun saci de plastic, închişi...
ermetic, legaţi bine, saramură...
MC - Cum coboraţi de pe munte aceste
butoaie cu brânză?
IM - Acuma, cu maşini, închiriai o maşină,
dacă n-aveai... Unde puteau, unde nu, mereau
căruţele... carele, până la un drum.
MC - Domnule Moga, vara, la stână, sau pe
drumurile transhumanţei, dumneavoastră sau
unii din tovarăşii de oierit, obişnuiaţi să cântaţi
la fluier?
IM - Mai puţini sunt din ăia care cântă... Mai
cântau [unii], cum să nu cânte?! Seara, mai ales,
pe loc, acolo... Acuma, au mai învăţat... Avem aici
în comună pe secretarul de la primărie, ce s-a mai
ocupat de copii, de-o făcut formaţie de fluieraşi... Îi
i-a de la şcoală (clasa a I-a, a II-a...), cântă de...
MC - Ştiţi ceva de sărbători specifice
grupurilor de oieri din Jina?
IM - Păi, peste an... Sfântă Măria,
Schimbarea la Faţă... Sân Petru şi Pavel... Când
erai la munte, se adunau seara acolo, vecini de la
o stână, la două... Mai cântau, mai jucau... Aşa
era mai demult; acuma, s-au cam pierdut, toate...
MC - În comparaţie cu acest oierit din
trecut, cum este acum creşterea oilor la Jina?
Este la fel de... profitabilă, de pildă?
IM - Este, dar din ce trece... e tot mai grea!
Nu mai găseşti oameni; oamenii buni care erau
ciobani vestiţi... nu contează că-i dai 3000 sau
3500 [lei]; ai nădejde-m el, poţi să-l laşi [cu oile].
Ăştia [pe] care-i găseşti, îs numai... ciurucuri, îi
găseşti prin gară, vine, stă o săptămână-două, mai
şi fură; când pleacă, îţi ia un cojoc, sau ceva, şi se
duce dracu’, n-ai de unde-i mai lua... Şi-i tot mai
greu. Copiii, tineretul, nu prea mai stau la oi; e o
muncă grea, asta...
MC - Şi atunci, în opinia dumneavoastră,
această meseria are viitor la Jina?
IM - După pererea mea, cu timpul... dispare!
Îi numeri pe degete... Aicea-n Jina, erau pe
vremuri – prin `70-`80 – peste 60.000 de oi, la
recensământ. Acuma, nu ştiu dacă mai sunt 20-
25 [de mii]...
MC - Există oare vreo asociaţie a
crescătorilor de oi din Jina?
IM - Bine, asociaţie există, s-au înscris [oieri]
la asociaţie, dar... mare lucru, nu te ajută cu
nimic... Atât ajută, că a dat subvenţie
[guvernamentală], asta îi mai ţine pe oameni
[implicaţi în oierit]... Dar anul ăsta, nu ştiu ce a
făcut [guvernul], că nu prea a dat... Mai puţin.
Nici la pământ, nu a dat la toţi...
E o muncă foarte dificilă [oieritul]. Zi-
lumină, aicea ai de lucru: dimineaţa, când te scoli,
mulgi (la 4:00 – 5:00, dimineaţa)... (La munte,
când erau locurile bune, trebuia să le mulgi de trei
ori, o perioadă.) Mulge-le seara, pe urmă dă-le
drumul, seara (ca să fie mâncate, că dacă nu,
dimineaţa de unde îţi dădeau lapte?!)
MC - Existau anumite obligaţii sau „cote”
faţă de stat, altădată, la Jina?
IM - Cum să nu: contract de miei, exista. Aia,
totdeauna a fost. Acuma, ţii „preţurile pieţei”; îţi
plăteau cam cum vroiau ei, dar ce să faci, trebuia
să faci...
MC - Dar în prezent, cei care mai merg în
transhumanţă...
IM - Nu prea mai merg... [Cei] care mai
merg, [merg] pe-aici, pe-aproape: până la
Mediaş, până pe la Aiud... Nu ştiu cine le duce cu
maşinile. Nu mai au voie [cu oile pe şosea], şi
oamenii... mai bine le pun pe maşini (închiriază
două maşini [auto-camioane] şi la duc). Le
trebuie oameni [ciobani], să meargă pe drum...
Acolo, pe loc, se descurcă şi doi inşi cu un cârd de
600-700... dar pe drum, nu poţi, că meri printre
culturi, prin sate... Nu poţi. Noaptea, cât mai
mergi câte-o porţiune pe şosele; trebuie să ai
lanternă ([altminteri] vine, se bagă câte-o
maşină-n ele, le omoară, s-a mai întâmplat...)
MC - Sunt oieri din Jina care îşi fac sau
cumpără case în alte regiuni?
IM - Da, sunt foarte mulţi, acuma: mai ales,
în partea Banatului, pe la Oradea... Au cumpărat
terenuri pe-acolo, după ce şi-au vândut terenurile
de pe-aici; [cei] care au fost isteţi, şi-au avut ceva
bani, au cumpărat teren [în alte regiuni], şi-
acuma şi-au făcut case, acolo: el [oierul] are pe
buletin [domciliul] acolo, nevastă-sa are aicea
(deci n-au părăsit nici Jina, încă, de tot... Au copii).
MC - Deci asemenea consăteni de-ai
dumneavoastră îşi păstrează şi reşedinţa de
aici...
IM - Da, dar stau acolo, pe vară. Am veri
care-s pe la Valea lui Mihai, în Bihor; la Curtuişeni,
acolo, îs vreo patru-cinci, are unul... vreo 2000 de
oi, la ora actuală. Ăia nu mai vin deloc aicea; şi
iarna, şi vara, tot acolo stau, au teren cumpărat...
272
 ION MOGA
(Satul Dobra, nr. 111,
Comuna Şugag,
Judeţul Alba)

Marin Constantin - Domnule Moga,

aveţi 81 de ani [născut în anul 1935]; locuiţi
aici, la Dobra, la câţiva kilometri de Jina. În
trecut, aţi practicat transhumanţa... De la ce
vârstă aţi învăţat oieritul?
Ion Moga - Cam de la 12 ani.
MC - Este vorba de stâna şi turma
părinţilor dumneavoastră?
IM - Păi da, că unul avea 70 de oi,
IM - Da. Păzeam [oile] şi dădeam în
unul,120... Apăi, se ajungea cam în jurul a 300-
strungă, la vârsta aia, că... mai mult, n-aveai
400 [de oi], o turmă. Plecam cam trei inşi, cu ele,
putere. Dar nu era cioban... Ciobanul-şef era unul
în transhumanţă.
mai în vârstă, dar de obicei lua şi el câte-un copil
MC - Cum reuşeaţi atunci să distingeţi oile
cu el, pe vară, ca să-l ajute...
proprii, să nu le confundaţi cu ale asociaţilor?
MC - Când aţi început să mulgeţi oile, sau
IM - Păi, prin două [modalităţi]... O dată,
să vă specializaţi în această meserie?
buite (dam cu vopsea: unul în greabăn1, cum se
IM - Apoi, după 15-16 ani, aşa...
spune, altul în mijlocul spinării, altul în şele...) Şi
MC - Ce rasă erau oile dumneavoastră?
mai era semn la ureche, că ăla nu putea...
IM - Ţurcane, [îs] mai rezistente [decât
dispărea, ăla; de când erau miei, făceau acolo cu
ţigăile]... la precipitaţii, la toate... Parcă şi carnea
briceagul... fiecare, la ureche o dâră, îi ziceau
era mai bună! Că m-am referit la carne, să ştiţi că
„pişcătură”, sau „cioantă”...
diferă mult [oile]... crescute la munte şi [cele]
MC - Era deci un semn unic, al
crescute la ţară... La ţară, [carnea oilor] e mai
dumneavoastră...
grasă, şi are gust mai altfel...
IM - Da.
MC - Domnule Moga, când v-aţi făcut
MC - Îl moşteneaţi, ca atare, de la părinţi?
propria dumneavoastră turmă?
IM - Se cam moştenea, dar eu, dacă mă
IM - După ce m-am căsătorit, în 1960. La
despărţeam de tată, trebuia să am semnul meu.
25 de ani. [Atunci] M-am şi despărţit de părinţi;
Chit că le ţineam cu el laolaltă, dar... erau ale
ei au rămas cu a lor [turmă], eu cu familia mea.
mele!
MC - Aţi avut şi fraţi, cu ale lor turme?
MC - În ce direcţie sau regiuni vă duceaţi
IM - La mine, părinţii au divorţat. Din partea
oile în transhumanţă?
mamei, au fost vreo 10 fraţi; ei nu
IM - Eu am mers mai mult aici, prin... jurul
s-au ocupat cu oieritul. Numai eu m-am ocupat cu
Ardealului: pe Târgu Mureş, am mers o dată... am
oieritul, cu tata, că aşa o fost el...
dat roată şi pe la Cluj, am venit pe la Apahida...
MC - Domnule Moga, când aţi pornit
MC - Aţi ajuns cumva şi în Banat sau în
prima data la drum, în transhumanţă?
Dobrogea?
IM - Păi, în transhumanţă, am plecat deja cu
IM - Nu, nu, că noi veneam... făceam trei...
oile lui tata, înainte de armată... Era gospodăria lui
două luni, acolo, sau ceva, [şi] după Crăciun,
tata: el era şef! Dar meream cu alţii (mă asociam
veneam la fân, aici. Dar erau [din cei] care
aşa, cu oile lui tata).
iernau... Poienarii iernau acolo (ei nu aveau
MC - Aceşti „asociaţi” erau probabil
fânaţe).
consăteni de-ai dumneavoastră, de aici, de la
MC - Cum vă transportaţi cele necesare
Dobra...
(straiele, hrana), în transhumanţă, Domnule
IM - Cam cu rude se făceau [întovărăşirile
Moga?
la oi], între ei...
MC - Presupun că, în asemenea cazuri, 1
alcătuiaţi o singură turmă, cu rudele Greábăn, grebeni, s. m. și grebene, s. n. (La
animale, mai ales la cai, boi, vaci; la pl. cu valoare de
dumneavoastră.
sg.) Partea mai ridicată din șira spinării, la
împreunarea spetelor (dexonline.ro)

273
IM - Pe doi, sau trei măgari: „mijloc de
transport”!
Prin sate, meream şi cumpăram porumb,
de meream la moară... Dacă se întâmpla de [mai
stăteam] zece zile... două săptămâni, luam două
ferdele2 de grâu, duceam la moară, [apoi]
duceam la o femeie serioasă, şi ne făcea pâine.
MC - Cât este o „ferdelă” de grâu?
IM - Acuma este 12 lei, dar atuncea era 50-
60 de lei...
MC - Dar ca unitate de măsură a cantităţii
de grâu?
IM - O ferdelă (sau o baniţă) are 20 de litri
şi [sau] 15 kilograme...
MC - Cele ce ne-aţi menţionat reprezintă
probabil „baza” alimentaţiei dumneavoastră.
IM - Cum zicem... leguma, brânza şi cu
untul, alea le cam luam de-aicea, de-acasă.
MC - Ce vă găteaţi, din asemenea
ingrediente, atunci când vă aflaţi la drum?
IM - Mămăliga, varza şi untul: astea erau
„baza”. Nu erau, ca acuma, atâtea alimente în
magazine, să cumperi salamuri...
MC - Ca atare, vă găteaţi (poate) la faţa
locului, nu puteaţi să vă păstraţi mâncarea şi
pentru a doua zi...
IM - Nu, nu... Mâncam cam de două ori pe
zi, aia se ştia. Făceam, dimineaţa mămăliga; mai
gustam pe la amiază, ceva; şi seara, mai gustam...
MC - Dar carne, produse din carne...?
IM - Păi, carne.. dacă murea o oaie, sau era
bolnavă, ştiu că... n-o dădeam la câini! Făceam
„sloi”, acolo, din ea. În fine..
[Sloiul] E o tradiţie, asta: cred că de când
s-a format... omul şi oaia! Tăiai carne, bucăţi ( eu
vă spun din trecut...), ca la tocană; fierbeai [apoi]
până ziceai că-i fiartă, se lua [carnea] de pe os;
[o] lăsai să răcească în ceaun; după aia, încălzeai
(frumos, aşa...) ceaunul, până ce se răcea, se
„sleia” în jurul flăcării de foc, aşa; după aia, îl
turnai pe o masă, pe ce-aveai, acolo... Se răcea, şi
sta aşa, rece. Şi tăiam din el, aşa [felii]... Dar
acuma, să vă spui mai nou, acuma (oamenii s-au
mai „civilizat”!): acum, taie oaia şi o fac bucăţi
[...] să o fiarbă în bucăţi mari; şi, după ce-i fiartă,
o jupoaie de pe oase, [...] şi o taie bucăţele
(frumos , aşa...), o bagă-n ceaun, iară să fiarbă, cu
seul ăla, şi-apoi se sleieşte, şi atunci taie din ea ca
2
Ferdelă: Veche unitate de masă, echivalând cu 16
cofe; 1/4 găleată de Ardeal (o găleată are 80 litri în
cazul cerealelor) adică aproximativ 20 litri
(Transilvania)(ro.wikipedia.org)
din mămăligă. Aşa, cu oasele [nu se putea]... S-a
mai civilizat, lumea!
MC - Când începea un asemenea drum de
transhumanţă?
IM - Păi, cam în jurul lui... după 1
septembrie, pe la mijlocul lui octombrie, aşa... şi
până la sfârşitul lui octombrie... În jurul a două
luni, aşa, două luni [şi] jumate, când se găta
păşunea, aici.
MC - Câte zile sau săptămâni făceaţi până
la locul de iernat?
IM - Nu iernam; mergeam... unde găseam
păşune. Când stăteam o săptămână, vorbeam cu
primarul sau cu nişte paznici, să stăm vreo 10
zile; după aia, mai departe...
MC - Pentru transportarea oilor, foloseaţi
cumva camioane sau tren?
IM - Nu... Revin: erau din cei care mereau în
jurul la comunele astea; mereau, făceau contract,
şi mereau acolo... fix, pe locurile lor stăteau... Dar
aşa se vorbea: „Măi, ăştia au plecat la drum!”
MC - Domnule Moga, pe traseele ce le
urmaţi din loc în loc, cu oile, în această zonă a
arcului carpatic, au fost cazuri în care să
întâlniţi animale sălbatice?
IM - Lupii, erau la vale [la şes]... Aicea, la
noi, la munte, îi ursul; la câmpie, ursul... mai rar,
nu prea. Lupii, cu ăia mai aveam bai...
MC - Cum vă descurcaţi, în asemenea
situaţii?
IM - Pe baza câinilor: câinii erau primii...
prevăzători! Plus că, noaptea, dacă eram trei
[ciobani], doi dormeam, şi unul... „schimbul 3”,
de noapte (ca la armată: „schimbul 1”, „2”, şi
„3”)! Să le păzim [oile]; poate plecau, şi
rămâneai adormit, acolo; te trezeai...
MC - Aţi avut pagube importante, din
pricina sălbăticiunilor?
IM - Nu, câte una, aşa...
MC - Se întâmpla uneori ca oi de-ale
dumnevoastră să se îmbolnăvească?
IM - Mai mureu, aşa, dar n-am avut
[pierderi] „în masă”, aşa... Acuma, că mai era
una [bolnavă], ce era să-i faci...?
MC - Şi atunci, foloseaţi medicamente sau
leacuri din bătrâni?
IM - Apăi, ce mai ştiam noi, „băbeşte”, aşa...
Nu era ca acuma, medici [veterinari] prin toate
satele...
MC - Ce anume puteaţi vindeca „băbeşte”,
astfel încât să puneţi o oaie pe picioare?
IM - De exemplu, mai venea „şchiopul”
[pododermatita infecţioasă]: mai dădeam cu
piatră vânătă (ştiam aşa). Mai ştiam că o crestam
274
sub limbă, sau tăiam din ureche, cu briceagul,
până curgea sânge, apoi îi dam de trei ori... îi
băgam în gură, sângele ăla, Şi o mai umflam (dar
nu aveam, ca acuma... pompă de bicicletă!); îi
suflam gura, până se făcea... bună (că se ziceau
că s-au prins plămânii de coaste). Cam astea erau
[remediile]...
MC - Domnule Moga, ajungeaţi cu oile
într-un anumit loc, în care şedeaţi o zi-două,
poate o săptămână... În această situaţie, vă
înţelegeaţi cu primăriile locale, sau cu sătenii...?
IM - Cu paznicul, aşa... Mereai toamna,
târziu, recolte nu mai rămâneau... nimic. Ăsta
[paznicul] spunea să nu faci pagubă, să nu laşi
pe grâne (mai scăpam [oile], câteodată!)
MC - Acolo unde vă opreaţi să paşteţi oile,
în cursul lunilor reci, aveaţi anumite
adăposturi, sau...
IM - Nu, [ci] unde înseram... ca ăştia cu
cortul! Le mai dădeam drumul, noaptea [la
păscut]...
MC - Şi rezistau la frig, în aceste condiţii,
oile dumneavoastră?
IM - Oile?! Nu rezistam noi [precum] ele...
mai ales ţurcanele...
MC - Cum vă apăraţi atunci
dumneavoastră înşivă de frig?
IM - Cojocul! Atuncea, nu erau nylone de-
astea... că bune ar fi fost!
MC - Cojoacele de care vorbiţi erau
cumpărate, erau făcute la Dobra?
IM - Aveam oameni, aici, care le făceau;
duceam noi piei, şi le făceau, oameni... speciali!
MC - Aveaţi deci cojocari în sat...
IM - Da.
MC - Domnule Moga, aţi spus că
rămâneaţi cu turmele în transhumanţă până la
sărbătorile de iarnă.
IM - Da, poate până după sărbători: cum
era iarna.
MC - Prin urmare, erau cazuri în care
petreceaţi Crăciunul sau Anul Nou la oi, fără
să veniţi acasă, la familii...
IM - Da, da, acolo...
MC - Nu vă era greu, astfel?
IM - Cum să nu fie: erai şi fecior, şi... curvar!
MC - Cum îi revedeaţi, totuşi, pe cei dragi?
IM - Când veneai, te întâlneai... Cu trenul! Să
vă spun o poveste: m-am învoit cu colegii (am fost
trei inşi), „Băi, de Crăciun, mă lăsaţi să mă duc
acasă!” Mă credeţi, nu mă credeţi, am venit cu
trenul până-n Sebeş, de pe Târgu Mureş; şi din
Sebeş, am venit pe jos [până la Dobra], că nu
era autobuz! Toată noaptea, am venit [pe jos], şi
la ziuă, am fost aici. Am venit, m-am culcat, m-am
spălat, şi pe la 12:00, am fost în Jina, la joc!
Atuncea, aveam forţă, nu ca acuma!
MC - Domnule Moga, când venea fătatul
oilor?
IM - În jurul lui 1 martie. [După] Cum le
băgai berbecii, toamna, ştiţi... socoteai, „Cam pe-
atuncea...” Cum avea şi omul, fân...
MC - Cât dura gestaţia la o oaie?
IM - 21 de săptămâni, cam aşa.
MC - Aşadar, aveaţi în vedere ca fătatul să
nu depăşească luna martie...
IM - Da, că era vorba de fân, de cutare...
Sigur, mă şi gândeam: „Măi, cam aşa...”
MC - Probabil că era încă frig, la fătarea
mieilor... Cum îi protejaţi, până se puneau pe
picioare?
IM - Greu... că se mai întâmpla de îngheţa.
Dacă nu te sculai de 10 ori pe noapte, să te duci
în sălaş, acolo, îl găseai [pe miel] lângă mă-sa,
îngheţat gata! Trebuia să fii tot... sentinelă!
MC - Când ştiaţi că urma să vă întoarceţi
acasă? Atunci când se împrimăvăra?
IM - Ştiţi cum era: plecam toamna, veneam
în jurul Crăciunului, sau după Crăciun; după aia,
stăteam... martie, aprilie, [şi] spre sfârşitul lui
aprilie, mai plecam iar un pic. Că aicea, era iarnă,
era muntele-munte, dar la ţară, da iarba mai
repede. Până la 1 mai, trebuia să fii aici, că te
scoteau de la ţară [de la păşunatul la şes]; nu te
mai lăsau pe-acolo. Dădeau recoltele, nu mai...
MC - Aţi petrecut cumva şi Paştele la oi,
Domnule Moga?
IM - Paştele se mută... Mai era câteodată [la
oi], că era Paştele mai timpuriu.
MC - Şi atunci, ajungeaţi şi la biserică?
IM - De unde biserică?1 Stăteam lângă ele,
acolo...
MC - Ajuns la Dobra, cât mai dura până vă
urcaţi oile la munte?
IM - Păi stăteam aici, până prin 10 mai,
aicea, jos... Din 10 mai până prin 15 iunie, urcam
partea a II-a de hotar, ştiţi... În 15 iunie, le
duceam la munte, la munţii alpini, până în 10
septembrie. Trei luni, stăteam la munte.
MC - Hotarul de jos, vă aparţinea, prin
loturi ale proprietarilor de oi?
IM - Proprietatea comunei. Se cam ştia că
oamenii ţineau muntele; era un şef de munte,
acolo, care discuta cu primăria. „Trebuia să dai
atâţia bani...” Noi dam de oaie, cât se [cu]venea.
MC - Plăteaţi primăriei o taxă în raport cu
numărul de oi deţinut.
275
IM - Da, şi numărul de oi în raport cu cât
ţinea muntele, să zic aşa: nu puteai să bagi într-un
munte care are capacitatea de 500 [oi], 1000...
Se întâmpla şi asta... de băgai şi 1500, două-trei
cârduri... Erau munţi, cum era Şerbota; acolo
mereau patru cârduri de oi: două de mânzări (cu
lapte), mioare şi miei... Erau acolo în jur la 3000
de oi, era un munte mare...
MC - Tunsoarea oilor era înainte sau după
ce urcaţi pe munte?
IM - Aicea, în hotarul [de] partea a II-a,
aicea... [În] luna mai - începutul lui iunie, atunci se
tundeau. Atuncea [înainte de 1990], lâna era...
„valută”! Acuma, nu... Atuncea, omul punea lâna
în pod, îngrijea de ea, şi la un necesar, vindea o
ţâră de lână şi lua nişte bani. Acuma [lâna] nu
mai are importaţă... Atunci, la mijlocul verii, se
tundeau mioarele – se zicea „tuşinat”3 – că n-
aveau oamenii, bani, şi le mai tundeau o dată (de
două ori pe an), şi vindeau [lâna] la poienari (ei se
ocupau cu...)
MC - Domnule Moga, la munte fiind cu
oile dumneavoastră, eraţi şi baci? Luaţi parte la
pregătirea brânzei?
IM - Nu, chiar eu, nu... Veneam la vale, [de]
făceam fân. Dar erau [săteni] care nu aveau
pământ, şi se mai ocupau: ciobani. Şi băcile:
femeile erau băci şi bărbaţii erau ciobani. Era o
rânduială, aşa... Bacea trebuia să aibă în jur la
130-140 de oi, să mulgă (mai era câte una care
avea câte 150-160, în fine...)
MC - Soţia dumneavoastră a fost o
asemenea bace?
IM - Nu. Asta [vecina] din faţa mea, a fost
băciţă, numai cât a stat la noi [în hotarul
satului], dar acolo, la munte, nu.
MC - Aş dori să ştiu care erau
sortimentele de brânză produse de oile
dumneavoastră.
IM - Mai înainte, se ştia să se facă brânză
de burduf, caş: îl ţineau la dospit o săptămână,
zece zile, şi după aia îl făceau mărunt-mărunt...
Atuncea, nu se ştia nimic de maşină [de tocat];
era un lemn făcut special [crestău]. O sărau, şi o
băgau în burduf.
Acum, mai încoace, a apărut telemeaua,
şi-apoi [oierii locali] se ocupă de telemea. Aia, se
dă tot aşa, cheag, şi se pune pe crintă, acolo, pe o
masă mare, [cu o pânză] de tifon, să se scurgă;
se băga la saramură; de azi pe mâine, o ţineau
3
Tuşiná, tușinez, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. A tunde
oile pe sub pântece şi între picioarele dinapoi,
pentru a uşura mulsul şi suptul mieilor
(dexonline.ro)
într-un „uluc”4 (îi zicea) cu saramură, o băgau şi o
aşezau la butoi: un rând de sare, un rând de
[bucăţi de] telemea, apoi punea saramură care
ţinea oul (aia era [proba de salinitate])! (Eu vă
spun [despre reţeta] din trecut! Eu ştiu şi acum
cum e...)
MC - Brânza de burduf este mai
consistentă...
IM - Da, şi când plecam cu oile, jos [la
câmpie]; brânza [de burduf] era [de bază],
telemeaua e mai pretenţioasă... tot să stea în
sare. Dar brânza de burduf, şi untul, rezistau.
MC - Dar telemeaua este o brânză mai
„comercială” decât cea de burduf?
IM - Acuma e aşa; atunci [în anii `50-`70],
nu... Se ştia numai de brânza de burduf, era
baza...
MC - Dumneavoastră ajungeaţi şi la piaţă,
sau distribuiaţi brânza către alţii?
IM - Către alţii, n-am fost negustor, aşa... Nu
mi-o plăcut: am încecat de două-trei ori, nu mi-o
mers!
MC - În legătură cu terenurile de folosinţă
pastorală pe timp de vară... În comuna
dumneavoastră, nu a existat composesorat?
IM - Cum să nu... dar composesoratul este
numai la pădure.
Aicea, la Jina, nu mi-aduc aminte; numai
la Şugag ştiu un munte, l-a cumpărat Moga din
Căpâlna, a fost vorba că a fost „muntele lui
Moga”, proprietate...
MC - Din cele ce ştiţi din bătrâni, aţi auzit
cumva de o împroprietărire a oamenilor din
regiune, pe vremea monarhiei austriece?
IM - Da. Comuna Jina a fost poate cea mai
mare comună din ţară, de grăniceri... Şi-acuma se
văd, pe vârf pe-acolo, tranşeele... Ştiţi a fost [...]
regiment de grăniceri, la Orlat; acolo a fost
Regimentul I, parcă, şi-n comuna Jina a fost
Compania a V-a... (Nu ştiu chiar exact).
MC - Din acest motiv, jinarii au fost
răsplătiţi...
IM - Le-au dat munţi... până către Gorj,
încolo, [...] limită cu Gorjul, cred...
MC - Domnule Moga, ocupat fiind cu
oieritul, mai aveaţi răgaz şi pentru sărbători ale
ciobanilor?
IM - Mai făceam...! Se restrângeau
[localnicii], rămâneau ăi mai bătrâni, cu copiii!
Erau cu „Junii”, la sărbători (că eu mai mult în
4
Ulúc, uluce, s. n. 1. Jgheab făcut din scânduri ori
scobit într-un trunchi de copac sau în piatră, din
care se adapă vitele sau în care li se pune nutrețul.
[...] Din tc. oluk (dexonline.ro)
276
Jina am [locuit], şi nevasta e din Jina; am luat MC - Este o formă de asistenţă din
nevastă de la Jina, şi ca să nu mai fiu dator, le-am partea...
dat fata!) IM - ... Uniunii Europene.
MC - Aţi participat şi la vreo nedeie MC - Continuă oare, tineretul de la
organizată pe munţii din jur? Dobra, această tradiţie a oieritului?
IM - Cum să nu?! Se făceau, aci, primăvara, IM - Aicea, puţin... Dacă-s [oieri] dobreni şi
în mai, [şi] la sărbători: la Sânziene, la Ispas... Şi se duc în [zona] Oradea...
duminicile, [localnicii] jucau pe dealul ăla, pe-
acolo... Cu fluiera: aia era muzica!
Jucau acolo, erau... cu „mândra”, şi cu
„badea”, şi cu „băciţa”!
MC - Ştiaţi cânta la fluier?
IM - Nu, am încercat, dar nu am reuşit! Mi-
era necaz că nu pot învăţa...
MC - Domnule Moga, faţă de acest oierit
despre care ne-aţi povestit, cum este în
prezent creşterea oilor în satul dumneavoastră
şi în zonă?
IM - Apăi... atunci, sta omul şi cu 20-30, 30-
40 [oi]... Acuma, care are 200-300, care nu... n-
are deloc! [Cei] Care nu s-au băgat pe la servicii,
nu ştiu cum, şi care se mai ocupă cu oi.
MC - Dar sătenii din Dobra sau cei din
Jina, mai merg oare în transhumanţă?
IM - Nu mai merg, că nu-i mai lasă
[autorităţile], pe şoselele astea, aglomerate...
Când se duc... într-un loc, undeva, aşa stabili, [şi]
le duc cu camioanele... Iar dacă merg, merg aşa...
prin păduri, să ajungă...
MC - Sunt oieri ce-şi duc turmele cu
trenul?
IM - Cu trenul, nu, dar cu camioanele astea,
mari, făcute cu etaj...
MC - Cunoaşteţi localnici care să se fi
stabilit cu oile lor, în alte regiuni?
IM - Oho... se duc... Oradea, Banat, Satu
Mare... Sunt de au [acolo] 300-400 de hectare...
Alţii, câştigă banii acolo, şi vin de fac [noi
locuinţe]; aţi văzut în Jina! Au „palate” în Jina, şi
câştigă... nu numai în Banat, [ci] în Italia, Spania,
vin şi investesc banii...
MC - Ştiţi cumva dacă la Dobra există o
asociaţie a oierilor?
IM - Este în Şugag, şi a oilor, şi de vaci. Noi
aparţinem de ei [administrativ], de Şugag.
MC - Sunt de ajutor, aceste asociaţii,
pentru crescătorii locali?
IM - Ajută. Eu, acum, nu mai am animale, nu
am mai putut... Dar sunt bine [oierii asociaţi]...
MC - Asemenea oieri beneficiază de
subvenţii pentru transhumanţă?
IM - Nu pentru transhumanţă; [sunt]
subvenţiile care se dau acuma, pe cap de animal
(de oaie), de suprafaţă...

277
 ION PAMFILOIU
(Jina, nr. 733)

Marin Constantin - Domnule Pamfiloiu,

sunteţi un bătrân oier de la Jina, cu experienţă
în practica transhumanţei. Născut fiind în anul
1936, când aţi început această muncă?
Ion Pamfiloiu - Ei... când am fost de 14 ani!
MC - Ce puteaţi face, copil fiind, la stână?
IP - Nu la stână... Şi la stână, dar [mai ales]
în jos, pe câmpie... Să paştem oile pe câmpie, în
transhumanţă.
MC - Înainte de asta, probabil că aţi mers
cu oile, aici: în hotarul comunei.
IP - Da, sigur. Mulgeam oile, le tundeam...
Şi meream cu ele pe păşune. Era sus, la noi,
fâneaţă; şi pe fâneaţă păşteam oile, până-n 15
iunie. În 15 iunie, ieşeam la munte, [în]
apropierea Cindrelului, pe-acolo. Şi stam acolo
până în 15 septembrie: trei luni de zile...
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră?
IP - Ale părinţilor, până la 27 de ani, când
m-am căsătorit. Atunci, am luat partea mea de la
tata, oile, şi... m-am „profilat” eu singur, pe oile
mele...
MC - Oi ţurcane, oi ţigăi...?
IP - Ţurcane, numai cu lână lungă... Îs
rezistente pentru ploaie, pentru vânt, aşa...
MC - După ce v-aţi făcut turma proprie, aţi
avut şi ciobani angajaţi?
IP - Am avut şi angajaţi... Numai de-aicea,
din Jina. Dar mai mult noi...
MC - Domnule Pamfiloiu, când aţi pornit
prima dată la drum, în transhumanţă?
IP - În 1950, la 14 ani. Eram cu oile
părinţilor până când am... devenit eu, cu oile mele,
cu familia mea... În 1964, m-am căsătorit şi mi-au
dat părinţii, zestre: oi, pământ şi... ce-au putut!
MC - În transhumanţă, aveaţi „asociaţi”,
sau...
IP - Da, eram câte trei asociaţi. Noi, trei
ciobani, aveam fiecare câte-un măgar, de purtam
merinde... Purtam alimente pe el, şi obielele se
nimereau ude, poate, seara... Ce făceam: luam
şaua de pe măgar, şi obânca1, şi puneam obielele,
acolo...
MC - Să se usuce!
IP - Da. Şi dacă le lăsai de ieri-seară, până
mâine seară, erau uscate, gata!
1 proveneau din satul dumnevoastră?
Ibâncă,ibânci, s. f. (Regional) Țol, pătură care se
așterne de obicei pe spinarea cailor (dexonline.ro)
MC - Probabil că oile le aveaţi laolaltă cu
ciobanii asociaţi...
IP - Erau amestecate, cu tovarăşii ăştia...
MC - Cum vă recunoşteaţi atunci propriile
oi?
IP - Ooo! Aveam semne la urechi!
Bunăoară, eu – după ce m-am căsătorit – aveam
tăiat din vârful urechii, aşa... puţin, şi înainte, şi
[invers], iară puţin... Îi ziceam [semnului],
înainte, „cioantă”, şi după aia, „pişcătură înainte
şi-ndărăt”: aia era semnul meu...
MC - Părinţii dumneavoastră aveau un
semn diferit?
IP - Da: aveau „pişcătură” aicea, şi
„pişcătură”... tăiată din ureche, aşa, puţin...
MC - În ce direcţie, sau către ce regiuni
mergeaţi cu oile?
IP - Ei... cunosc în jurul Timişoarei... Aradul,
Oradea... Şi în Ardeal, aicea, Târgu Mureş.
MC - Nu aţi ajuns şi în Bărăgan?
IP - Nu, nu în Bărăgan. Noi, în Ardeal, în
Banat... şi-aşa.
MC - Câte zile făceaţi pe drum?
IP - Ei, până ajungeam la Timişoara... două
săptămâni.
MC - Mergeaţi şi cu camioanele, sau...
IP - Numai pe jos: pe lână drum, pe... raza
drumului, aşa, se păşteau oile...
MC - Nu era obositor acest drum, pentru
un copil de 14 ani?
IP - Era, dar... totuşi, te mai dădeai jos, un
pic...
MC - Cum dormeaţi, cum vă odihneaţi, în
aceste condiţii?
IP - În cojoc, şi ne lăsam jos... Când ploua,
aveam pătură de lână: o puneam peste noi, aşa,
când dormeam. Şi ziua, umblam cu pătura pe noi;
ploua pe pătură şi [apa] se scura jos...
MC - Aceste cojoace erau cumpărate, sau

278
IP - Din proprietatea noastră: din pieile de lemn, băgam mielul acolo, îl tăvăleam acolo, şi
oi [pe] care le tăiam. Le băgam la tăbăcit, şi le când îl scoteam, cădeau toţi purecii ăştia!
dam la maistori, de le... La cojocari. MC - Înainte de a porni cu oile în
MC - Iar păturile...? transhumanţă, le aplicaţi un tratament de
IP - Din fir de lână, şi ţesute în război; deparazitare?
femeile le făceau. Toată iarna, erau femeile cu IP - Nu, [doar] coarnele: le tăiam coarnele.
războiul în casă... Ţeseau pantaloni („cioareci”, (Că se întorc oile, cu capul, şi se smulg
cum se zice la noi), şi desagi pentru cai, de [coarnele]).
purtam bagajele pe cai, vara la munte. MC - Locurile de iernat din Banat, acolo
MC - Pe drumul de transhumanţă, aţi unde ajungeaţi dumneavoastră, erau închiriate
întâlnit şi animale de pradă? de la primăriile locale?
IP - Ne mai întâlneam cu lupi. Şi cu oameni IP - Ale CAP-ului erau, le închiriam.
răi! Eu eram (cum se zice la noi) „vătaful”, şeful MC - Rămâneaţi aşadar cu oile acolo pe
turmei. Numai înaintea oilor, mergeam... toată durata iernei...
(Ăştialalţi, mai mici, pe lângă oi). Apăi, mă IP - Da: pe la Bazoşul Nou, Bazoşul Vechi;
întâlneam cu oameni răi, cu oameni buni... pe la Şandra, Uihei [judeţul Timiş]... Lugoj.
Oameni răi, „Ăi, ce laşi oile aicea, băi, pe imaşul MC - În aceste localităţi, oile
meu...?!” Oamenii buni îţi spuneau traseul: „Uite, dumneavoastră aveau adăposturi, saivane...?
pe-aicea, aşa... şi aşa...” IP - Nu! Numai afară, fiindcă erau
Cu lupii, aveam câini: erau simţitori, rezistente, cu lâna lungă... În pădure! Le scoteam,
câinii, când... prin miros, se trezeau câinii, şi afară, seara, de păşunau, şi dimineaţa le băgam
lătrau. Atuncea, când lătrau câinii, ne sculam şi în pădure (erau stejarii... ghindă, mâncau oile,
noi, şi... hau! ghindă).
MC - Domnule Pamfiloiu, care era MC - Tot în pădure fătau oile?
mâncarea dumneavoastră de zi cu zi, la oi IP - În pădure. Ca şi căprioarele sălbatice!
fiind? Era zăpadă, era greu...
IP - În fiecare dimineaţă, şi în fiecare seară, MC - Cum protejaţi atunci mieii de frig?
făceam mămăliguţă. Şi tocan de oaie, sau IP - Când îi fătau oile, mieii aveau un pic de
mâncam brânză, cu mămăligă caldă; mâncam lână... Îi lingea, oaia, aşa, şi se uscau... De era cât
numai mămăligă caldă... de frig, în pădure e adăpost, în pădure e bine...
MC - Dar bucate din carne? MC - După câteva zile, aceşti miei puteau
IP - Tăiam... de bunăvoie, oaia! Da, aşa merge cu oile, la drum?
aliment aveam... IP - Da.
MC - Se întâmpla uneori ca oi de-ale MC - Când porneaţi spre casă, Domnule
dumneavoastră să se îmbolnăvească? Pamfilou?
IP - Da, [mai] şi mureau! Murea oaia, dacă IP - Pe la întâi aprilie, şi ajungeam către
se îmbolnăvea, dar [pe] aia, n-o consumam. întâi mai, acasă. Fiindcă la noi, numai la întâi mai
MC - Aveaţi în asemenea cazuri anumite e dată iarba, aicea, în zonă... (În Mărginimea
medicamente sau leacuri din bătrâni? Sibiului, aici).
IP - Leacuri din bătrâni: îi lăsam de sânge (o MC - Erau primejdioase aceste drumuri,
înţepam de bot, ieşea sângele din nări...) Asta Domnule Pamfiloiu? Din pricina maşinilor...?
era... Şi [medicamente] de gălbează. IP - Nu erau maşini ca acuma; [erau] mai
MC - Cunoşteaţi anumite plante puţine maşini. Dar erau oameni răi, de ne
tămăduitoare? alungau... Adică, paznicii de câmp.
IP - Da: rădăcină de şteghie [steregoaie?], MC - Sărbătorile de iarnă le petrceaţi tot
le fierbeam [oilor]. Şi de „cârcei”; nu ştiu dacă vă la oi?
daţi seama cum devin „cârceii”: un fel de... pureci, IP - Numai la oi! Crăciunul, Boboteaza...
mai mărişori. Ce făceam: fiebeam steregoaie, numai la oi. Stam lângă oi.
lungeam zeama aia, şi într-un uluc2 mare de MC - Şi Paştele...?
IP - Dacă era Paştele mai târziu, eram
veniţi acasă. Dacă nu, tot aşa, şi Paştele: tot pe
2
Ulúc, uluce, s. n. 1. Jgheab făcut din scânduri ori drum, venind încoace, de la Timişoara...
scobit într-un trunchi de copac sau în piatră, din MC - O dată înapoiaţi la Jina, vă pregăteaţi
care se adapă vitele sau în care li se pune nutrețul probabil pentru urcarea la munte.
[...]. (dexonline.ro)

279
IP - Da. Stăteam pe lângă comună, pe-
aicea, poate şi o lună de zile. Le păşteam pe
hotarul satului. Le tundeam, vedeam de ele bine,
înţărcam mieluţele. Le alegeam de altă parte,
mieluţele, şi mamele lor urmau la muls. Şi-apoi, la
15 iunie, ieşeam la munte.
MC - Cele care urmau la muls, erau
mânzările...
IP - Mânzările, da.
MC - Am vrut să ştiu dacă locurile de
păşunat de pe hotarul Jinei, erau proprietatea
dumnevoastră, a oierilor dn sat?
IP - Erau proprietatea oamenilor, de-a
valma: pe unde vream, duceam [oile]...
MC - Domnule Pamfiloiu, mai ţineţi minte
din bătrâni de când a fost împroprietărită Jina?
IP - Ehei... Adică, bunicii noştri?
MC - Da, de când au primit ei pământuri,
de la...
IP - De la austro-ungari. Cum să zic eu, să
mă gândesc bine... În 1700! Atuncea, la noi erau
catolicii... Şi din cauza religiei, au emigrat peste
munte, dincolo: străbunici ai noştri... În Băbeni,
Vaideeni. În 1700. Sunt şi-acuma în Băbeni, nume
din Jina: „Bărzan”, „Bărbuş”...
MC - Iar cei care au rămas, au primit
pământuri...
IP - Da, de la Maria Tereza, au primit
pământul şi păduri. Ce făceau oamenii: acolo, în
mijlocul pădurii, tăiau arbori şi şi-au făcut... un pic
de colibă, acolo. Şi coseau, făceau fân pentru
iarnă. Aşa se gospodăreau, atunci...
MC - Atunci când urcaţi la vărat, după 15
iunie, eraţi la fel, mai mulţi tovarăşi, pe munte?
IP - Da, da... Eram asociaţi. Erau mai multe
stâne [pe munte]... Apăi, fiecare munte avea
stâna lui – stâna proprietarilor [de oi] – şi locul
pentru mioare, şi loc pentru miei, aparte aşa. Nu
se amestecau, unii cu alţii.
MC - Deci la mulsoare, fiecare îşi mulgea
oile proprii.
IP - Da.
MC - La munte cu oile fiind,
dumneavoastră aţi pregătit şi brânza?
IP - Nu, la noi, femeile – băci - pregăteau...
Ele mulgeau şi oile, şi numaidecât, erau la o
turmă doi ciobani: unul (cum se zice) „vătaf”, altul
mai mic, „ajutor”...
MC - Care erau principalele soiuri de
brânză produse de la oile dumneavoastră?
IP - Brânza de burduf era prima. Şi mai
într-un târziu, se făcea şi telemeaua. Brânza de
burduf vine mai „zbicită”, mai uscată ca
telemeaua. Telemeaua vine în apă, în saramură...
apă cu sare. Aşa se proceda.
MC - Burduful era de oaie?
IP - Da, în piele de oaie. Bunăoară,
jumătate pielea de oaie, o tăiai şi o rădeai bine,
cu... în formă de brici. O rădeai bine, şi-apoi
femeile care erau acolo, băci, le opăreau bine..
Dar numai de oi [sănătoase]; dacă era bolnavă
oaia, o tăia, pielea aia [era folosită], nu...
mortăciunea!
MC - Cheagul pe care-l foloseaţi, era
cumpărat?
IP - Nu, numai în proprietate... De miel sau
viţel. Nici porc nu era...
MC - Cât despre telemea, aceasta era
pregătită în...
IP - În putini de brad, lemn de brad... Apăi,
era putina de 25 de kilograme, una; a doua, iară
[de] 25, şi puneam pe cai, pa şa: câte 50-60 de
kilograme de brânză telemea. Şi-aşa, veneam cu
ea acasă.
MC - Lemnul de brad asigura acestei
brânze un gust mai deosebit?
IP - Da, lemnul cela de brad... Aşa o brânză
bună...!
Şi brânza de burduf se ţinea acolo, la
stână: era un pat înalt, aşa, şi sub pat, acolo,
[brânza de burduf] se ţinea numa’ în cetină de
brad, acoperită cu cetina de brad, şi dedesupt,
iară... Şi ieşea o brânză bună... aoleu, Doamne!
MC - Dar produse din carne?
IP - Făceam sloi: tocan. În fiecare an, facem;
şi-acuma!
Ce facem: tăiem oaia, şi după ce o tăiem,
îi luam burduful, şi scoatem din ea... astea, maţele
şi stomacul. Şi o tăiem mărunt, pe o masă, aşa
(cu toporul, tăiem mărunt...), şi o băgăm la fiert cu
apă; cu puţină apă... Şi când este fiartă, se curăţă
carnea de pe oase; o băgăm cu os cu tot, la fiert,
acolo, în cazan... Că oasele au o gelatină, şi iasă
gelatina aia în carne... Şi aşa că o fierbem, şi o
lăsăm în ceaun, de seara până dimineaţa; se
sleieşte, acolo, iar dimineaţa o încălzim ca pe
mămăligă, un pic, şi o răsturnăm pe o masă. Şi-
apăi... ca o [forma la o] mămăligă!
MC - Domnule Pamfiloiu, când se încheia
păşunatul de vară al oilor dumneavoastră?
IP - În 15 septembrie.
MC - Atunci, coboraţi cu turmele de la
munte...
IP - Ia, dar nu chiar lângă sat. „La colibă”,
cum zicem noi. În 15 septembrie. Şi în 15
octombrie, coboram lângă sat.
280
MC - Apoi vă pregăteaţi pentru un nou
drum de transhumanţă...
IP - Da, da...
MC - Domnule Pamfiloiu, cum păstraţi
legătura cu cei dragi, plecat fiind la drum...
Cum comunicaţi?
IP - Nu „comunicam”... N-aveai cum!
[Afară doar că] Meream la un punct poştal, la
telefoane, şi dam telefon, acasă... Dar unde... că
numai primăria avea telefon! Ne cunoşteau, [cei]
de la primărie... „Uite, îs cutare... Vreau să spui la
părinţi, aşa şi aşa...” „Da, da!” (ne cunoşteau!)
MC - Vi se făcea dor de casă, de cei
dragi...?
IP - Apăi... dragi, dar... trebuia să stai lângă
oi!
MC - Ce părere aveţi, Domnule Pamfiloiu:
mai continuă în prezent această tradiţie a
oieritului, la Jina?
IP - Acuma, nu mai... Puţini, 10% mai sunt
[cei] care pleacă în transhumanţă...
MC - Şi restul...?
IP - Restul, ce fac: rămân, cumpără porumb,
şi le dau [oilor] pe păşune, fân şi porumb... Alţii,
cei mai mulţi, se duc... au plecat în transhumanţă,
şi-au cumpărat case în Banat.
MC - Deci stau acolo, permanent...
IP - Da. Îi mai uşor [astfel], la om... Stau
acolo, care prin Oltenia, care prin Bărăgan, care
prin Banat...
MC - Există cumva o asociaţie a oierilor
din Jina, în zilele noastre?
IP - Există, dar nu ştiu cine-s [membri]...
Tot omul îşi vede de proprietatea lui...
MC - Sunt localnici care spun că membrii
acestei asociaţii primesc subvenţii pentru
creşterea oilor...
IP - Da, da: primesc oamenii care au oi,
subvenţie. Noi avem vaci. Fiindcă, acum – la 80
de ani – cum să mai îngrijeşti oi?!
MC - Domnule Pamfiloiu, tineretul de la
Jina preia această ocupaţie?
IP - Puţini, nu prea... Puţini, fiindcă... e greu
a mai ţine oi, că plouă, ninge, cutare... Iar tineretul
s-a profilat pe meserii, pe oraş…

281
 ION SAVU
(Jina, nr. 1036)

Marin Constantin - Domnule Savu,

sunteţi un oier care aţi practicat multă vreme
transhumanţa. Câţi ani aveaţi când aţi început
să mergeţi la oi?
Ion Savu - Păi, pe la 15 ani... Şi eu, cu
alţii, mai bătrâni, prima dată...
MC - Aceşti oameni „mai bătrâni” erau
părinţii dumneavoastră?
IS - Da.
MC - Ce rasă de oi aveaţi, împreună cu
părinţii, pe atunci?
IS -Ţurcane... Erau mai rezistente, iarna...
MC - Domnule Savu, tot pe la 15 ani aţi
pornit în transhumanţă?
IS -Da. Prin [judeţele] Mureş, Satu Mare,
Arad... Şi în Bărăgan am fost, la [comuna] Dor
Mărunt [judeţul Călăraşi], într-o iarnă...
MC - Aţi fost, prin urmare, deseori în
transhumanţă...
IS -Da, până acum la bătrâneţe, când nu
am mai putut...
MC - La început, aţi mers cu oile
părinţilor?
IS - Păi mai întâi, cu ale părinţilor. După
aceea, mi-am făcut şi eu [turmă]...
MC - Aveaţi şi însoţitori, tovarăşi, în
transhumanţă?
IS - Aveam, da. Şi din sat, [dar] mai mult
străini...
MC - Cum deosebeaţi oile dumneavoastră
de ale acestor asociaţi?
IS - Păi... le ştiam aşa, din cap...! Dacă
vedeam un miel, de când îl făta până murea, pe
ăla îl „înregistram”! Îl ştiam, la ce oaie...
MC - În rest, ţineaţi seama de anumite
semne distinctive ale animalelor?
IS - Mai aveam şi la ureche, câte-un semn.
Semnele, astea... le-am lăsat [aplicat] noi, după
ce am intrat ca proprietar. Un semn, aşa...
MC - ... Altfel decât al părintelui
dumneavoastră?
IS - Altul, da.
MC - Domnule Savu, aţi menţionat
drumurile dumneavoastră de transhumanţă, în
diverse regiuni ale ţării noastre. Când începea
şi cât dura un asemenea drum?
IS - Păi plecam toamna, pe la întâi
octombrie, şi mai veneam în 15 mai. În
transhumanţă stam, toată iarna... Mai cumpăram
aşa, resturi [de vegetaţie] ce rămâneau pe
câmp...
Depinde unde iernam: până-n Bărăgan... făceam
vreo două luni, până-n [judeţul] Călăraşi... Mai
găseam păşuni... Nu meream noi... chiar foarte
tare!
MC - Cum duceaţi în transhumanţă cele
necesare: straiele, hrana...?
IS - Pe patru măgari! Pe jos, atunci, că nu
erau maşini aici, în Jina... În timpul ăla, când eram
de 20 de ani, nu era maşină, aicea-n sat...
MC - Cum păstraţi legătura cu cei de-
acasă, pe durata acestor deplasări?
IS - Mai erau [telefoane publice] la Poştă,
şi aici la noi...
MC - Pe unde puteaţi merge cu turmele?
Pe şosele, prin păduri...?
IS - Şi prin pădure, şi pe câmp... pe drumuri
de câmp...
MC - Cum reacţionau oamenii de la şes,
sătenii din câmpie, atunci când treceaţi cu
turmele dumneavoastră? Vă ajutau, vă
încurcau?
IS - Nu ne încurcau... nici noi nu încurcam,
dacă nu stricam nimica... Aveam grijă de animale.
MC - Domnule Savu, cum vă pregăteaţi
hrana, la oi fiind?
IS - Cumpăram şi atunci, de la magazine...
Luam făină de mămăligă, mai luam şi pâine...
MC - Pe asemenea drumuri de
transhumanţă, v-aţi întâlnit şi cu animalele
sălbatice?
IS - Am mai întâlnit: lupi, urşi... Mai ne şi
luau câte-o oaie, mai le şi păzeam... aveam grijă
să nu le ia...
MC - Acolo, la locurile de iernat, închiriaţi
păşunile de la autorităţile locale?
IS - De la CAP, mai mult... Şi la GOSTAT...
MC - Încheiaţi cu asemenea oficiali o
înţelegere, un contract...?

282
IS -Făceam, da. Până-n primăvară. IS - Da, cu alea care erau fără miei, de nu
MC - Plăteaţi prin acest contract, spre a fi făceau... „Noatimi”.
lăsaţi să paşteţi oile în cursul iernei? MC - Acolo, la stâna de pe munte, vă
IS - Da. ocupaţi cumva şi cu prepararea brânzei?
MC - Se întâmpla ca oi de-ale IS - Da.
dumneavoastră să se îmbolnăvească? MC - Care erau principalele brânzeturi
IS - Se mai întâmpla, da... Mureau, [le] produse de la oile dumneavoastră?
dădeam la câini! IS -Telemeaua... Mai către toamnă, făceam
MC - Nu aveaţi medicamente pentru oi, pe şi [brânză de burduf], pentru noi, aşa...
atunci? MC - Iar telemeaua, mai mult pentru
IS - Nu aveam... piaţă...?
MC - Domnule Savu, petreceaţi cumva IS - Da. Şi astăzi este [căutată]...
sărbătorile de iarnă tot... la oi? MC - Cheagul pe care îl foloseaţi era
IS - Păi da’ unde?! Nu le puteam lăsa singure. cumpărat?
MC - Când venea fătatul oilor IS -Atuncea, pe timpuri, [erau] cheaguri de
dumneavoastră, Domnule Savu? miel, de viţel... Atuncea, nu prea era de-ăsta [din
IS - Pe la întâi de martie. În câmp, acolo, pe comerţ], prafuri de-astea, la cutie... Mai greu se
lângă o pădure... Aveam grijă oile de miei! găseau.
MC - Urma apoi întoarcerea MC - Telemeaua o depozitaţi în anumite
dumneavoastră acasă... butoaie...?
IS - Când începea iarba să dea... IS - Da, [putini] din brad.
MC - Cât dura acest drum de întoarcere a MC - Se păstra mai bine brânza în astfel de
turmelor din transhumanţă? recipiente?
IS - O lună, o lună-jumate, două luni... Pe IS - Da, mai bine...
islazuri [ale comunelor]... MC - Cum coboraţi de pe munte putinile
MC - Atunci când, de sărbătoarea Învierii dumneavoastră cu brânză?
Domnului, eraţi încă pe drum, cu oile, de IS - Dar nu eram... chiar sus, de tot...
unde luaţi Paştele? Coboram cu căruţa, cu ce puteam. Acuma, au
IS - Mai căpătam de la oameni din sat, făcut drumuri pe toţi munţii, poţi să mergi [cu
aşa... Noi n-aveam timp să merem la biserică... maşina]...
MC - Când ajungeaţi înapoi la Jina? MC - Domnule Savu, ştiţi cumva din bătrâni
IS - În 15 mai, până-n 20 mai... despre cum a fost împroprietărită Jina?
MC - Puteaţi paşte oile pe lângă sat? IS -Nu ştiu... Jina, cam de... 800 de ani, e
IS - Da, aici, pe hotarul Jinei, unde puteam... dată denumirea comunei, aşa...
MC - Este vorba de locuri de păşunat MC - Este adevărat că locuitori de-ai Jinei
moştenite, sau... au trecut munţii şi s-au stabilit în alte regiuni?
IS - Da, eram proprietari. IS - E adăvărat, că au trecut... cu
MC - Iar pe aceste locuri de hotar mergeaţi războaiele, şi-au rămas pe-acolo: prin Băbeni,
şi cu oile cu lapte, şi cu mioarele, laolaltă? Vaideeni...
IS - Nu, [pe] alea sterpe le duceam la Ca şi acuma, [se duc] în toate ţările...
munte, mai sus. MC - Domnule Savu, în comparaţie cu
MC - Înainte de urcarea pe munte, acest oierit din trecut, are un viitor acum
tundeaţi oile? creşterea oilor de la Jina?
IS - Le tundeam, da, când ajungeam aicea, IS - Nu ştiu, nu prea mai are acuma...
acasă... Le tundeam. Tineretul nu prea se mai ţine de oi, acuma; se
MC - Lâna oilor conta pentru ocupă cu maşini, cu business, cu alte treburi...
dumneavoastră, o puteaţi valorifica? MC - Există o asociaţie a oierilor din Jina?
IS - Era, atuncea [înainte de 1990]... IS - Da, o „tovărăşie”, aşa... Acum, [oierii]
Aveam contracte cu statul. le ţin mai uşor, le dau subvenţii pe animale... Când
MC - Aveaţi asemenea contracte, cu statul, eram eu, de-aveam oi, nu ne-ajuta nimeni...
şi pentru alte produse oiereşti? MC - Aceste subvenţii sunt acordate doar
IS - Nu prea... le mulgeam aicea, la munte. membrilor asociaţiei?
MC - După acest păşunat în hotarul IS -Primesc toţi [cei] care au animale...
satului, urcaţi cu oile la munte, deci...

283
 ION STROE
(Jina, nr. 384)

Marin Constantin - Domnule Stroe,

sunteţi un oier din Jina, încă activ la cei 57 de
ani ai dumneavoastră [născut în anul 1959]...
Aţi mers în trecut în transhumanţă...
Ion Stroe - Când am avut [oi]; acuma am
vite... Nu mai putem: n-a mai mers transhumanţa,
o fost mai greu...
MC - Aş dori să ştiu mai întâi când aţi
învăţat meseria de cioban...
IS - De copil mic., am crescut... tot la oi, de
când cu părinţii... Şi altceva, nu... Tot la oi. De la 13-
15 ani, de-atuncea ştiu că... n-am mai ieşit de la ele...
[Copil fiind] Mergeam cu oile, dădeam
[oile] la strungă, părinţii le mulgeau...
MC - Erau obositoare aceste munci,
pentru un copil cum eraţi pe atunci?
IS - Aşa erau timpurile, atuncea! Le făceam
că... nu ştiam şi „mi-ar plăcea”, ştiţi...!
MC - Oile pe care le îngrijeaţi erau ale
părinţilor?
IS - Da, au fost ale părinţilor. De la 15 ani,
am plecat pe la Colective, că aşa era pe atunci, cu
IAS-uri, colective [CAP-uri]...
MC - Ştiu că nu a existat un CAP în
comuna dumneavoastră.
IS - La noi la Jina, n-a fost Colectiv. (A fost
zonă de munte...) Noi mergeam pe la colective din
Banat, la oile CAP-ului... Aşa se spunea atuncea,
pe timpul lui Ceauşescu.
MC - În acest caz, păşteaţi oile acolo, nu le
duceaţi la drum...
IS - Da, acolo stăteam tot timpul. Şi acolo,
era zonă sub poale de munţi, iar vara le mai
duceam la munte.
MC - Când aţi pornit prima dată în
transhumanţă?
IS - Când am fost la CAP, am mers tot pe
jos cu oile, de aici... Şi cu oile, şi... aveam măgari...
Şi cu calul! Că am mers cu părinţii, şi... Nu erau
atâtea maşini, ca acuma.
MC - Măgarii şi caii erau „utilajele”
dumneavoastră...
IS - În transhumanţă, mergeam numai cu
măgarii. Numai când mergeam la CAP, am mai
luat şi calul...
MC - Când începea un drum de
transhumanţă?
IS - Toamna, după întâi octombrie,
porneam... Ne împreunam mai mulţi, trei-patru
inşi... Care, cum aveau [turme], ştiţi...
MC - Probabil că reuneaţi turmele tuturor
într-un singur ciopor...
IS - Da: făceam câte 700-800 [de oi]... Se
făcea „ciopor”, aşa se zicea. Mergeam câte trei
inşi cu ele.
MC - Cum vă deosebeaţi oile proprii într-
o asemenea turmă comună?
IS - Păi nu, că aveam fiecare semnul său...
semnul nost... Fiecare avea semnul la ureche, ştiţi:
unul avea „pişcătură”, altul avea „fărcuţă”, cum
se spunea... Altul, „cârlig”... Astea toate, erau un
semn [particular]...
Doamna Stroe - Buială!
IS - Şi altceva: fiecare le avea vopsite...
„buite”.. Le buiam cu vopsea, ca pe şale, pe
greabăn, în mijlocul spatelui; fiecare avea o
deosebită buială. Se mai nimereau de erau... tot
într-o buială, unul cu altul, dar aveau semnul la
ureche...
MC - Aceste semne erau născocite de
dumneavoastră, sau moştenite de la părinţi?
IS - Păi, aşa le aveau părinţii, şi de la
părinţi, noi ţineam toţi, aşa... moştenire!
MC - În cazul dumneavoastră, este vorba
de semnul Domnului Dumitru Stroe...
IS - Da!
MC - Dânsul a avut cumva şi un alt fecior?
IS - A avut numai doi băieţi.
MC - Iar fratele a moştenit acelaşi semn,
sau...
IS - Păi... el a lucrat mai puţin... lui nu i-a
prea plăcut, aşa, la oi!
MC - Plecând cu turmele în jurul lui1
octombrie, câte zile făceaţi până să ajungeţi la
destinaţie?
IS - No... păi mergeam în tot felul;
„destinaţie” fixă nu aveam... Seara asta, stăteam
aicea... Unde se însera, sau unde vedeam că
putem sta, stăteam, dacă ne lăsau oamenii...
Dacă nu, mergeam mai departe... Şi asta făceam
până începeau oile a făta. Tot pe drum, ştiţi...
După aceea, când începeau a făta, ne...

284
„ocalizam”, undeva, acolo, unde puteam să le
putem făta. Că nu mai puteam să pornim cu ele
[gestante]...
MC - Mergeaţi aşadar „tot pe jos”... Nu
foloseaţi camioane?
IS - Nu, tot pe jos, cu măgarii... Cojoacele...
Chiar mai demult, mergeau cu opincile (eu n-am
prins)...
Doamna Stroe - ... Mâncarea pe măgari:
brânza de burduf... Toate cele: carnea din oală, nu
lipsea, sloiul...
IS - [Sloiul] Era când [ciobanii tăiau] câte-
o oaie... Făceam cu usturoi, puneam pe grătar
[carnea de oaie, în seu], după aia se răcea, şi
apoi ne tăiam [necesarul]...
MC - Domnule Stroe, aţi avut neplăceri cu
animalele sălbatice, în transhumanţă fiind?
IS - Mai aveam, şi pe drum, aşa... În ţară,
după ce porneam de-aicea, era lupul. La munte, e
şi ursul, ştiţi... Şi-aicea în comună, jos aicea, mai
vine...
Doamna Stroe - ... scoate porcii din coteţ!
IS - Îs porcii la colibi, cum avem noi: colibi...
N-aveam ce face... dar aveam câini! Acuma, nu
mai sunt nici câini buni, s-au pierdut... Mai demult,
erau câini... dacă aveai doi-trei câini, aveai bază în
ei! Rar mai găseşti câini buni, acuma...
MC - Au fost situaţii în care oi de-ale
dumneavostră să se îmbolnăvească?
IS - Odată, îşi rupea [câte] una piciorul, de
nu mai putea merge... O tăiam; dacă găseam la
cine să o dăm, o dădeam; dacă nu... [...] o făceam
pastramă, o ţineam două-trei zile (condimentam),
şi – unde făceam focul – o puneam pe crăcăni,
acolo, şi se făcea, se frigea... După aia, mâncai din
ea.
Dacă se întâmpla de erau mai multe
[bolnave], ne-aveam ce face...
MC - Nu foloseaţi medicamente sau leacuri
din bătrâni?
IS - Mai demult... nu se dădeau atâtea
medicamente [oilor]... Acuma, s-au iscat toate
bolile...
Doamna Stroe - De gălbează, atât: le dădeam
de două ori pe an: toamna şi primăvara...
MC - Domnule Stroe, cum vă adăposteaţi
în transhumanţă?
Doamna Stroe - Sub cerul liber!
IS - Făceam focul, [acolo] unde găseam
lemne, bineînţeles! Cojocul în spate, şi ne puneam
câte-o gluguş în spate (un nylon legat de cojoc)...
MC - Cojoacele erau...
IS - De lână ţurcană, de lână mare... Avem
cojocari în sat.
Ţurcana, se scurge apa pe ea, şi cojocul
se face din lână ţurcană... Mai sunt [oieri] de mai
ţin ţigaie (la noi aicea, nu prea sunt...), dar pentru
cojoc, lâna ţurcană este [preferabilă]... Acuma, nu
mai ai ce face cu lâna; nu scoţi banii pe care îi de
la tuns, de pe oaie... Dai oaia să o tundă, dar nu
găseşti ca să lâna, ci [numai] să o tundă. Mai
demult, cu lâna de pe oaie, iernai oaia... Acuma,
n-ai ce face cu ea.
MC - Există vreo diferenţă în calitatea
laptelui sau a brânzei, între cele două rase de
oi?
IS - Nu era diferenţă, aşa... Poate că
[laptele] de ţigaie e un gust... mai gras un pic... Şi
depinde de iarbă, de teren... Uite, brânza de la
ţară vine la un fel... şi aia de la munte, e mai
bună...
Doamna Stroe - Depinde de timpul în care o
faci, depinde după cum o şi lucrezi...
MC - Acolo, în Banat, terenurile de iernat
aparţineau CAP-urilor?
IS - Ale CAP-urilor (când erau...), ale
comunelor, primăriilor, aşa... Erau ferme...
MC - Pe durata iernatului, ţineaţi oile în
saivane, sau...
IS - Nu, sub cerul liber... Acuma [oierii] au,
se duc la vale [la şes], au saivane...
Mai stăteam într-o margine de pădure;
aia era „saivanul”... Într-o pădure. Căutai pe unde
era păşunat, şi era [şi] pădure... În pădure, era
„saivan”, adăpost, aşa era...
MC - Unde petreceaţi sărbătorile de iarnă,
Domnule Stroe? Tot la oi...?
IS - Pe unde eram, acolo le făceam... După
cum era şi Paştele!
Doamna Stroe - Am născut băiatul, şi [IS] era
în transhumanţă: n-a venit!
IS - ... Nu le puteam lăsa! Ne duceam pe-
acolo, unde era o biserică, şi într-o cană luam
„păscuţă”, şi aduceam la târlă... (Aşa ziceam, „la
târlă”, la oi...) Ne duceam câte unul [după Paşte],
şi ne dădea, unde eram... Pe la Baia Mare... ne-
am dus acolo, Paştele a fost pe 4 aprilie sau în 7
(nu mai ştiu chiar bine), şi-apoi am pornit de-
acolo, că acolo am stat pe iarnă, într-o pădure, în
marginea la pădure...
MC - Când începea fătatul oilor?
IS - După întâi februarie, mai demult.
Acuma... [oile] fată de toamna, de prin noiembrie,
decembrie... în tot felul. Acuma,
s-au schimbat treburile. Mai demult... băgau
oamenii berbecii [de toamna], şi nu-i lăsau până
[astfel încât] după întâi februarie, să fete... Nu
fătau până atuncea. Dar acuma, dacă oamenii
285
stau pe loc, ştiţi, le fată în tot felul... Acuma,
găseşti miei în decembrie... Atuncea, nu erau
[astfel]; rar unde găseai, la o fermă, ceva... la
ferme de-alea mari...
MC - Atunci când oile fătau în februarie,
era încă iarnă, încă frig... Cum protejaţi mieii?
IS - Păi mielul, când îl făta, oaia îl lingea... se
scula el, şi-l aplecam [să sugă]... Mai era câte una
de nu-l îngrijea... Dar le cam dădeam pace, ştiţi,
că dacă umblam printre ele, se speriau şi nu... Şi-
apoi, dimineaţa, mai stăteam şi după ele, aşa;
dacă vedeai că fată, îl dădeam [pe miel] să sugă,
atuncea, şi-i dădeam pace... Şi-apoi, se scula el,
căpăta putere, după ce sugea un pic... Oaia
ţurcană. Dar oaia ţigaie, aia nu rezista în câmpul
liber... Mai puţine. (Mai erau câte unele, dar alea
erau ale colectivelor, ale CAP-urilor; la ferme, erau
bircile1... La noi la munte, ele nu prea rezistă, că e
timpul mai ploios, mai...)
MC - Când începea să se împrimăvăreze,
vă pregăteaţi de plecare spre casă...
IS - Da. De pe întâi aprilie, porneam.
MC - Începeau culturile agricole...
IS - Da, şi-apoi trebuia... Porneam, şi-apoi
până-n 10 mai... veneam iar, înapoi [la Jina]. Pe
unde puteam... „îndelungam”, să nu ajungem
repede cu ele, acasă (că la noi, dădea iarba
târziu).
MC - Ajunşi în sat, tundeaţi oile, înainte de
urcarea pe munte...
IS - Da, le tundeam. Veneam acasă, şi după
aceea, le mai tundeam acasă, aci; apoi, mai
ieşeam la colibă (la 30 de kilometri, din sat în
sus...); aveam [locuri de păşunat] care, unde
avea, ştiţi... Că aşa era, atuncea. Şi le mai
tundeam şi-acolo. Şi-apoi, ne întorceam aici, mai
spălam şi lâna... Acuma, nu mai e... Le scoteam
acolo, şi-apoi spălam lâna, o aduceam în sat, şi
după aia, o mai vindeam...
Sau... aveam cotele, contract, la stat,
atuncea... Aveam [drept cote] la 10 oi, o oaie şi
un miel; şi s-a mai făcut de mai dădeam şi doi
miei, câteodată. Şi porc... Atuncea, trebuia să dai,
contracte... Ne plăteau, la contracte; era mai
1 [păşuni], în hotarul nost, fiecare...
Bắrcă, (bercă, bârcă), s.f. – (reg.) Oaie cu lâna
creață și măruntă: „Să-mi cumpere bârcă neagră, /
Să-mi cos o chemeșă neagră” (P. Bilțiu, 1990: 191).
♦ (onom.) Bărcan, nume de familie, provenit dintr-
un supranume sau poreclă, cu sensul inițial de „(om
cu păr) creț” (73 persoane cu acest nume, în
Maramureș, în 2007). – Et. nec. (MDA); probabil
din v. germ. brecha (< germ. Bruch „fragment”),
prin intermediul unui cuv. sl. (DER); cf. srb. birka
„oaie cu lâna creață” [...] (dexonline.ro)
ieftin, dar ne dădeau... ni le plăteau. Dar atuncea
aveai la cine da [produsele pastorale].
Şi restul [lânii] o vindeam, ştiţi... Atuncea,
se căutau toate alea: şi o brânză, dacă te duceai
cu ea la piaţă, o dădeai... Acuma, tot mai greu...
Atuncea, era un preţ: dacă te duceai în Timişoara,
era 24-26 [lei / kilogramul], cum a fost; te
duceai în Bucureşti, tot preţul ăla era, oriunde te-
ai fi dus, era preţul ăla, atuncea, mai demult.
Acuma, nu mai ştii, că e într-un loc un preţ, într-un
loc, altul...
MC - Pentru păşunile de vară, de la munte,
aveaţi de plătit la primărie?
IS - Păi, trebuia la primărie... atuncea, erau
care mai şi mai care, să meargă la munte, să
apuce; se sculau de la 4:00, şi mergeau de
stăteau la primărie până veneau ei [oficialii] la
8:00... Se făcea coadă, ca să apuce [oierii locali]
să se înscrie la munte... Iar când se înscriau, se
anunţa că „de atuncea, [persoana respectivă] se
înscrie!” Şi-apoi trebuia să stai la rând, care...
unde [la ce munte] vrei să te înscrii... Atuncea,
mereau poate că... 30-40 de inşi într-un munte.
Acuma... merge unul, sau doi inşi... Că acuma au
oi, le-au înmulţit; [cei] care au, au; care nu, nu au!
Nu mai este ca demult, că [unul] are 50, [altul]
100 de oi... Acuma, [sunt din cei care] au 400-
500, 1000 [de oi]... În tot felul!
MC - Mergeaţi aşadar mai mulţi tovarăşi de
oierit pe munte, după cum vă înţelegeaţi.
IS - Da, şi [oierii jinari] tocmeau ciobanii.
Care cum se înţelegeau: „Eu vreau să mă înscriu
în muntele cutare!” Dacă nu mai avea loc acolo, şi
până-i venea lui rândul, se înscria într-altul, nu
conta... Şi după ce se înscriau (era o valoare de
animale, în munte), apoi se organizau [cei] care
s-au înscris, şi tocmeau ciobani.
MC - Aceşti ciobani erau din alte regiuni
ale ţării?
IS - Nu, tot de aicea; [fiecare oier] îşi
băgau oile lor, băgau tot ciobani [locali]...
MC - Pe aceşti munţi unde mergeaţi la
vărat, aveaţi şi păşuni în proprietate personală?
IS - Munţii erau ai comunei, sus la munte...
Doamna Stroe - Restul, aveam ale noastre
MC - Domnule Stroe, ştiţi cumva din
bătrâni despre cum a fost împrorietărită Jina?
IS - Da, de când o fost... de pe timpul cu
Ungaria...
MC - Austro-Ungaria?
IS - Austro-Ungaria, aşa ceva! Nu ştiu... tot
auzeam şi eu din bătrâni... Eu aşa ştiu, cum îi
acuma.
286
MC - Au existat composesorate în trecut
la Jina, există şi acum...?
IS - Acuma, există: acuma, s-au dat
[retrocedat] composesorate la oameni...
Composesor de pădure, vreau să zic... Dar astea
s-au dat atuncea, de pe [timpuri], la moşii... stră...
moşii noştri! De când o fost cu războiul; şi-apoi le-
au dat că a fost graniţa [Imperiului
Habsburgic]... Graniţa, aicea, de la munte, la
noi... şi-acuma, dacă mergi pe munte, pe creastă,
se mai vede câte-un stâlp, de la Rudari la deal, de
la Padina către Muncel... Acolo o fost graniţa.
Doamna Stroe - Era Regimentul [de
grăniceri]...
IS - Acolo era târgul de animale, acolo se
făcea; cum e acuma, la noi nu se face, că e Târgul
de la Poiana. Atuncea, se făcea târgul... nu ştiu,
prin septembrie, acolo, la munte. Acolo era târgul,
chiar în graniţă...
MC - Aceste composesorate erau forme
de proprietate indivuală asupra pădurii?
IS - Nu ştiu cum le-o dat, la unii... străbunicii
noştri.
Doamna Stroe - Când or fost CAP-urile...
Colectivele, li s-au luat pământurile şi pădurile, de
[către] stat; şi acuma, [..., localnicii au făcut
demersul] să le dea înapoi.
MC - Domnule Stroe cât dura această
perioadă de vărat sau păşunat la munte?
IS - Cam trei luni, iasă de pe la întâi iunie,
şi-apoi până... care, cum. Poate este unul care are
muntele ăsta, şi cheltuielile... Mai demult, atuncea,
[oierii] ieşeau în 14 iunie, aşa era: în 14 iunie,
ieşeau cu oile cu lapte. Acum, dacă nu mai merg
aşa, [cu oile] cu lapte (rar, câte unul mai merge),
iasă mai iute cu sterpele, ştiţi... Acuma, merg cam
numai sterpele; câte unul, doi mai merg cu alea
cu lapte [la munte]. Restul, stau mai pe la ţară,
mai pe jos [în hotarul satului]... că avem
terenurile noastre, ştiţi... Dau terenul de la unul, la
ălalalt, iau terenul şi stau acolo [...]; şi sterpele, le
duc la munte.
Şi-apoi, în timpul ăla, [oierii locali]
făceau brânză, la munte, acolo... Făceau... ce ştiu
eu cum socoteau ei... un punct (că aşa ziceau la o
„jumătate de kil”, mai demult, bătrânii, la o
jumătate de kilogram, îi ziceau „punct”... Un
„punct de unt”, ce ştiu eu cum socoteau ei... „de
oaie”), brânză, iară, nu ştiu câtă ieşea, o
împărţeau, şi-apoi... Făceau brânză numai „de
burduf”, atuncea...
MC - Dumneavoastră aţi fost şi baci, aţi
pregătit şi brânza?
IS - Am fost la noi, adică la părinţi, dar la
altul, străin, aşa, n-am fost. Chiar la munte, n-am
fost; am fost numai la oile noastre.
MC - Care au fost principalele brânzeturi
pe care le fabricaţi?
IS - Păi, acuma... cam telemea.
Doamna Stroe - Telemea, caşul, brânza de
burduf... Brânza de burduf scade jumătate [prin
stoarcerea caşului]... (La brânza de burduf, se
face [mai întâi] caş.)
Acuma, în timpurile astea, brânza
[„comercială”]... nici nu ştii din ce e făcută, iar
brânza bună, [unii clienţi] spun că nu e bună...
[Alţi producători de brânză] O dau cu 7-8 lei
[pentru un kilogram]; eu nu pot să o dau cu 7-8
lei, că nu iasă brânză [de calitate, în aport cu
preţul laptelui]...
IS - ...Telemeaua o bagi la butoi, şi stă cu
sare... Şi-aialaltă se păstrează... Brânza de burduf
iasă mai puţină.
MC - Deci trebuie mai mult lapte pentru
mai puţină brânză, de acest fel...
IS - Da, iasă mai puţin, că aia [caşul pentru
burduf] se stoarce bine-bine... Se face [mai întâi]
caşul, se dospeşte... se coace, şi după aia se
frământă. Mai demult, se dădea [mărunţea] pe
„crestău” (aşa-i ziceam), un lemn de-ăla, era totul,
creste... ca firezul [ferăstrău], aşa; şi-apoi, se
dădea caşul prin ăla...
Doamna Stroe - Caşul, trebuie să-l ţii la
dospit 10-12 zile... Până nu se dospeşte, nu iasă
[brânza de burduf]...
MC - Pe câtă vreme la telemea...
IS - Telemeaua, ai făcut-o, ai băgat-o în
saramură... După ce mai stă [astfel], ea îşi face o
grăsime, aşa... devine alt gust, mai grasă.
Doamna Stroe - Dacă o pui pe masă,
proaspătă, zici că n-are grăsime... După două luni de
zile, îi simţi grăsimea, stând la sare, la murat, acolo...
MC - Unde depozitaţi această brânză, la
stână?
IS - Aveam butoaie, atuncea, din lemn... Nu
se băgau în saci de plastic, nu erau plastice... Era
altceva... O făceam, şi o băgam în butoaie de
lemn. Şi-apoi toamna, o coboram cu căruţele...
Erau carele cu boi. Atunci, fiecare [proprietar de
oi] avea... Câte unii, dacă aveau câte-o pereche
de boi, aveau... şi o pereche de juninci... Mai
demult. Acuma, nu mai găseşti, nu mai sunt...
Acuma, „boii” îs tractoarele: au ajuns în locul la
boi.... Asta-i acuma la noi!
MC - Domnule Stroe, în transhumanţă sau
la văratul oilor la munte, aveaţi tovarăşi ce ştiau
cânta la fluier?
287
IS - Da, atuncea cam cântau... majoritatea,
cu fluiera! Şi când erau cu oile şi cântau cu fluiera,
parcă... şi la oi le plăcea, parcă păşteau altfel,
când auzeau sunetul ăla de fluier...! Acuma, puţini
mai sunt, nu prea mai sunt [oieri fluieraşi], se
pierde obiceiul...
MC - Existau la Jina sărbători ale oierilor?
IS - Erau în sat, duminica sau la câte-o zi de
sărbătoare; în toată duminica, era joc... horă...
Jucau fetele, feciorii...
Doamna Stroe - „Junii”, în haine româneşti...
MC - Domnule Stroe, aceşti tineri de care
vorbiţi mai continuă în zilele noastre tradiţia
oieritului de la Jina?
IS - Mai sunt, dar... tineretul se cam
pierde... Probabil, au mai umblat prin ţară, prin
lume... Atuncea, se ştiau la oi! Dacă erai crescut la
oi, aveai animale, ştiai... Acuma, tineretul... Ai
animale, dar [tinerii] se duc într-altă parte, cu
serviciul, şcoala... Atuncea, nu ştiau atâta şcoală,
ca acuma! Acuma, fac 12... 14-15 clase...
Atuncea, făceau opt clase, dacă nu, făceau şase,
cum îi puteau lăsa părinţii.
MC - Ştiţi ceva de existenţa unei asociaţii a
oierilor din Jina?
IS - Este, da.
MC - Are aceasta vreun rol în organizarea
oieritului local?
IS - Au fost date subvenţii, de prin 2006-
2007, până anul ăsta [2016]; acum nu ştiu... Unii,
zic că le-au intrat, alţii [nu]...

288
 MARIA DRAGOMIR
(Jina, nr. 308)
Marin Constantin - Doamna Dragomir,
aţi fost în viaţă o bace, specialistă în pregătirea
brânzeturilor la stână... De la ce vârstă aţi
învăţat această meserie?
Maria Dragomir - La 12-13 ani, am învăţat, la
oi... La vaci, mai devreme am devreme am muls,
dar la oi, aşa să zic: cam la 12 ani, am muls şi
oile...
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră?
MD - Da. N-aveam multe: până-n 100 de oi.
MC - Ce puteaţi face, copilă fiind, la oi?
MD - Păi, treburile care... trebuiau!
Dimineaţa, eram prima care mergea la strungă;
mulgeam oile, şi-apoi veneam de dădeam cheag la
lapte şi făceam brânza. Pe timpul ăla, când am
fost eu tânără, mulgeam oile şi la amiază! Acum,
nu mai mulge nimeni [oile] la amiază, de trei ori
pe zi; acuma, le mulg doar de două ori (dimineaţa
şi seara)...
MC - Oile pe care atunci le mulgeaţi, erau
ţurcane, erau ţigăi...?
MD - Ţurcane: [ sunt] mai rezistente la o
comună de munte, să zicem... Pe timpul meu,
erau ierni grele, foarte grele... Când eram eu fată,
erau nişte zăpezi şi pe la colibă [...] (Acum, nu
mai sunt...) Din cauza aia, oamenii nu prea ţineau
ţigăi, ţineau până-n zece; restul, ţurcane...
MC - Firul de lâna al oilor ţurcane este
mai...
MD - Da, e mai trainic. Lâna ţurcană era mai
tare, mai traincă, să zic... Lucram, spălam lâna,
torceam, puneam pe război, ţeseam ţoale, straie,
şi văluri [obiele] la ciobani, să se învăluie, că
umplau cu cizme (şi cu opinci, umblau, pe timpul
meu...)
MC - Aşadar, îmbrăcămintea ciobanilor era
lucată mai ales în sat, aici...
MD - V-am spus: [lână] ţesută din lână
ţurcană, torceam şi făceam cioareci... Erau
sfetere, erau ţundere [?], erau laibăre... Când
eram eu, de-am lucrat o ţâră, de eram fată 12-13
ani, nu găseai să cumperi un material să faci o
fustă sau o bluză ca lumea... că, na, de la 14 ani,
am mers la joc... Iar la colibe, acolo, eram cu
opinci...
MC - Aveaţi cumva război de ţesut,
Doamna Dragomir?
MD - Eu şi-acuma îl am! Am ţesut destul...
MC - Aţi învăţat cumva să ţeseţi astfel de
la mama dumneavoastră?
MD - Da.
MC - Tot de la mamă, aţi deprins şi
modelele ornamentale ale ţesăturilor
populare?
MD - Modelele le născoceam! Eu am fost
cam... gingaşă: numai dacă era ceva frumos,
lucram... trebuia să-ţi placă, lucrul...
MC - Mi-aţi putea spune dacă rude de-ale
dumneavoastră au mers în transhumanţă?
MD - Soţul a fost, dar până ne-am căsătorit.
După ce ne-am căsătorit, nu s-o mai dus. Înainte
a fost, da, până ne-am căsătorit.
MC - Vă amintiţi în ce regiuni ajungea
astfel cu oile?
MD - Să ştiţi că nu prea departe mergeau, pe
timpul ăla al nostru, când am fost noi... Se
duceau... zicea că „Am luat hotarul!” Luau pe la
Daia, pe la Braşov, pe la Gârbova... Era până-n
Sebeş. Şi Miercurea [Sibiului].... Era un teren al
comunei, al consiliului, [pe] care [autorităţile]
puteau să-l dea, să meargă oamenii, să stea până
când dădea la noi, iarba (la noi, dădea iarba mai
târziu, primăvara: până-n mai). Stăteau pe-acolo
[în „hotar”], şi-atuncea ieşeau aicea, sus, ca să
aibă oaia ce mânca. Dar prea puţini se duceau [în
transhumanţă]; mai mult se gospodăreau aci...
După ce ne-am căsătorit noi, atuncea a
început lumea mai mult să meargă pe Banat...
Era Colectivul [CAP], se duceau pe la colectiv,
foarte mulţi... Şi noi am fost, iarăşi, la colectiv:
angajaţi, meream acolo cu oile noastre...
MC - În acelaşi timp, păzeaţi şi oile CAP-
ului?
MD - Da, [şi] ale Colectivului... Noi am fost
pe lângă Lugoj, la un colectiv; am stat şase ani.
MC - Din cele ce vi s-a spus, soţul sau
tovarăşii lui de oierit, mergeau pe jos, sau cu
camioanele?
MD - Mai mult, cred, mergeau pe lângă
[şosele]... Pe jos. Ştiau de se mai duceau şi prin
289
pădure; era mai câte-o cărare, mai pe scurtătură...
ca să ajungă. Nu mereau pe drum, pe asfalt; mai
demult, nici nu era asfalt... Chiar strada principală
[a localităţii], dacă era făcută, era drum de
piatră, cum s-ar zice...
MC - Câte zile sau săptămâni îi lua soţului
dumneavoastră să ajungă cu turma la
destinaţie?
MD - Păi, cum să zic... chiar după ce ne-am
luat, primăvara (să nu mint!), atunci a fost dus -
eu nu ştiu până unde a ajuns! - ... cam trei
săptămâni, eu cred. Şi luna [dura] făceau, când
plecau încoace [la întoarcere]. Erau mai departe
[de zona Mărginimii Sibiului]... Acuma, nu mai
ştiu chiar unde-a fost...
MC - Mă întreb cum îşi ducea soţul
dumneavoastră cele necesare în transhumanţă:
straiele, alimentele...
MD - Pe măgari! Au fost trei persoane care
au plecat cu oile, şi au avut trei măgari! (A fost
Dumitru..., din capul satului; ăla nu mai este, e
decedat; şi soţul meu; unul nu mai ştiu... şi-ăla e
mort, că de-aia nu mai ţiu minte!) Trei tovarăşi
care au avut oi, le-au adunat şi s-au dus la drum,
atuncea...
MC - Adunate împreună, turmele acestor
tovarăşi alcătuiau un ciopor...
MD - Da, un ciopor!
MC - Cum reuşeau atunci, aceşti asociaţi,
să-şi deosebească oile, astfel încât să nu le
confunde?
MD - Erau însemnate: fiecare avea semnul
lor, la ureche... Al nost semn era „fărcuţa”, aşa-i
zicea... Şi buite: unele [oi] erau [vopsite] în
grebeni1, unele în mijlocuri... spatele, şi unele-n
şele... Deci erau trei buieli... Şi depinde [culoarea
buielii]: care vrea culoarea, unele erau roşu, unele
erau negru, altele, maroniu... Care, cum, dar era
semn...
MC - Semnele crestate pe urechile oilor
erau moştenite sau născocite, în acest caz: de
soţul dumneavoastră?
MD - Păi soţul aşa a avut, dar părinţii... socrii
mei, n-au avut oi. Şi ei [soţul şi fraţii săi], din ce
s-or mărit, s-au dus ciobani: s-au dus slugi, şi-au
făcut oi, şi şi-a însemnat semnul lui... Fiecare şi-a
însemnat semnul. Eu ştiu? Poate că şi de la părinţi
au fost [din cei] care au avut oi, dar părinţii
[soţului]... ăştia, socrii mei, n-au avut.
1
Greabăn sn [At: GANE, ap. TDRG / V: greb~,
greben / Pl: ~e, (înv) ~beni / E: vsl грєбєнъ] 1
Regiune a corpului unor animale (mari) situată între
gât și spinare. [...] (dexonline.ro)
MC - Deci soţul dumneavoastră a avut
nişte fraţi...
MD - Da, a avut.
MC - Şi fiecare dintre ei, şi-a făcut un semn
propriu la urechile oilor...
MD - Da, separate. Dar eu nu le ştiu.
MC - Pe aceste drumuri de transhumanţă,
soţul dumneavoastră a întâlnit şi sălbăticiuni?
MD - Mai erau lupi... Când am fost bace
(eram fată), la Vâş [?] al lui Păcoaie, acolo ... a
venit lupul şi ne-a luat doi măgari. Şi înainte de a
merge eu la munte, a fost un lup turbat, de a
muşcat pe nişte oameni... Şi animale [oi], atuncea
a muşcat, lupul ăla turbat! Aicea la noi, spre
Dobra şi mai la munte, sus, acolo... L-au prins şi l-
au omorât, [pe] lupul ăla, ciobanii....
MC - S-a întâmplat vreodată ca oi de-ale
dumneavostră să se îmbolnăvească?
MD -Era „răsfulg”2 (aşa se zicea) [pe] care
[oile] o făceau la uger; era o boală foarte
periculoasă, şi nu le mai trecea: le pica ugerul! Şi
mureau, până la urmă... Îs două feluri: de le dai
medicamente, şi o rădăcină (care se găseşte tot la
munte)... şi rădăcina aia, le dădeam [în] făină...
tărâţe de-astea, şi le trecea... Dar ăsta era un
răsfulg [tratabil]... Dar ăla era un răsfulg foarte
periculos: mureau animalele la oameni... Nu mai
ştiu, ce tratamente de-astea, de la medic...
MC - Doamna Dragomir, atunci când soţul
dumneavoastră pornea la drum (la fel ca alţi
oieri din Jina), dumneavoastră şi celelalte
doamne din sat rămâneaţi acasă...
MD - Da!
MC - Cum păstraţi legătura, în aceste
condiţii?
MD - Iarna, în 12 ianuarie, noi ne-am
căsătorit; soţul meu a plecat în martie la drum. Şi
n-a venit (la noi, pe vremea, la Paşti [cei] care s-
au căsătorit, strângeau vase; neamurile care au
fost la nuntă, ne aduceau câte-un vas: găleată,
cratiţă... care, ce vroiau...) Şi soţul meu n-o venit,
că n-o putut să ajungă (a ajuns [doar] până-n
Sebeş). Eu am strâns vase, singură... Şi el numai
noaptea, deci... a doua zi, dimineaţa, o ajuns
acasă...
Se mai ducea la... erau pe la Consiliu
[primăriile locale] , pe-acolo, telefoane, şi de-
acolo mai suna... Dar... scrisori: astea erau,
scrisori... sau un bileţel [prin cineva], asta era...
2
Răsfulg n. 1. umflătura ugerului (boală la oi);
răsfulg sec, când le piere laptele și slăbesc la trup
[...] (dexonline.ro)
290
MC - Cum petrecea atunci soţul
dumneavoastră o mare sărbătoare, precum
Paştele?
MD - Păi la Paşte, eu am plâns, când am
strâns vase, singură, că era ceva... [când] venea
lumea, te duceai, te puneai la masă şi mâncai... Şi
eu eram singură, şi mi-o fost foarte greu, dar aşa
o fost: n-o putut... N-o putut lăsa pe ceilalţi doi
tovarăşi, ca să vie...
MC - Când începea fătatul oilor?
MD - Păi începeau de prin ianuarie, de pe la
întâi februarie... Plecau la drum [de întoarcere] şi
mai erau [oi] de fătat...
MC - Şi atunci, fiind încă iarnă şi frig, cum
protejau mieii?
MD - Foarte greu, că trebuia să stea... Se
potriveausă fie [cu turmele] la câte-o pădure, să
fie undeva mai la adăpost.
MC - Nu aveau saivane amenajate pentru...
MD - Nu... Că mai prindeau ei (că am şi
văzut pe la noi), aşa... sălaşe, poate, să zic
bănăţenii, „sălaşe”, dar foarte rar prindeau, că
erau şi pe-acolo [proprietari]... Dacă intrau
undeva, la om, şi stricau, trebuiau să plătească...
Se fereau cât puteau să nu facă pagube.
MC - Am vrut să vă întreb şi despre
atitudinea agriculturilor sau pădurarilor locali,
la trecerea turmelor...
MD - Păi au mai avut [neînţelegeri]... Cu
pădurarii, nu prea aveau ei, că nu le stricau
[plantaţiile de puieţi], aşa... Dar dacă era un om
particular, şi îi stricau, şi îi prindea, trebuiau să-i
plătească. Dar ca să-i bage la puşcărie, nu...
Amendă, aşa, le dădeau, că aşa era treaba:
trebuiau să plătească paguba!
MC - Pe vremea aceea, această deplasare a
turmelor de oi era îngreunată de maşini?
MD - Era, dar nu ca acuma! Acuma, preferă
foarte mulţi [oieri]... s-au dus şi şi-au cumpărat
pe-acolo [în Banat]... După ce s-au desfiinţat
colectivele, au rămas câte saivane, şi câte terenuri
pe-acolo, şi-au cumpărat [loc], şi s-au stabilit
acolo... Nu mai vin [în transhumanţă], că era
foarte greu cu mersul şi totul... Puţini – nu ştiu
dacă mai sunt zece inşi... – care vin [astfel]; de
exemplu, Lupescu, al lui Martin, Adrian, ăla... n-o
mai venit (oamenii şi-au cumpărat pe-acolo, case...
şi stau mai bine.) E foarte greu, acuma...
MC - Doamna Dragomir, soţul
dumneavoastră ajungea probabil cu oile la Jina
după Paşti...
MD - Depinde cum era şi Paştele... Da, după
întâi mai, în orice caz.
MC - Urmau, după aceea, pregătirile
pentru urcarea oilor la munte...
MD - La colibi, deocamdată erau la colibi.
După aia, la munte... După ce ieşeam de la colibă,
le tundeam şi înţărcam mieii, mieluţele... [Cele
pe] Care le ţineam pentru prăsilă, le înţărcam; iar
ce erau berbecuţi, [pe] ăia îi vindeam.
MC - Aceste mieluţe înţărcate se numeau
cumva noatimi?
MD - Da! Toamna, se numeau „noatimi”!
MC - Terenurile de păşunat de la colibi şi
de la munte erau ale dumneavoastră sau ale
comunei?
MD - La colibi, da, erau ale noastre
[păşunile]... Fiecare, aveam proprietatea
noastră... de la părinţi şi de la bunici. Se mai
vindeau, cumpăram; dacă era de la neam şi te
înţelegeai, cumpăram... Noi am cumpărat: muma
mea... mama mea a cumpărat de la un frate de-al
ei, când el s-a căsătorit nu aici, în Jina, s-a
căsătorit în judeţul Alba; el şi-a vândut moşia, şi a
cumpărat-o, mama mea...
MC - Pe aceşti munţi ai satului
dumneavoastră, oile urcate la vărat erau
reunite cu turmele altor tovarăşi, sau...
MD - Da, da.. Când am fost prima dată, am
fost numai doi [tovarăşi]: Vâş[?] al lui Păcoaie şi
cu un frate de-al bărbatului meu, care a fost
căsătorit cu fata la al lui Păcoaie... Ei au avut oi
multe. Eu am fost bace la aceşti doi...
MC - Deci era o singură bace la două sau
mai multe turme...
MD - Păi eu am avut atunci 180 de oi pe
care le-am muls eu... Şi cinci vaci! Şi a fost Maria
lui Ologu’, cu ea am fost atuncea, prima dată... Ea
a fost la Mircea, şi eu am fost la Vâş[?] al lui
Păcoaie şi la Aurel (la cumnatu’...)
MC - În afară de mulsoare, ce alte atribuţii
aveaţi ca bace, Doamnă Dragomir?
MD - Păi aveai stăpânii [proprietari de oi]
ăia, şi stăpânii când veneau, trebuia să le dai... să
le faci smântână, să le faci balmoş3... Când
veneau acasă, trebuia să le faci [găteşti] varză...
[...] Nu mai puteam de dormit...
Când închegam [...], puneam laptele...
era un „celar” (aşa se zice), cu troci de-alea de
lemn (cum e masa asta: era făcut aşa, rotund, şi
era fiecare troacă, pusă acolo...) Puneam laptele
acolo, şi dimineaţa (după ce veneam de la
3
Bálmoş s. n. (Reg.) Mâncare ciobănească făcută
din caș dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt) cu
puțin mălai. [Var.: bálmuș s. n.] – Cf. magh.
bálmos. (dexonline.ro)
291
strungă), îl „smoleam”... scoteam unt, şi-apoi îl
încălzeam şi-i dădeam cheag. Şi-apoi făceam şi
jintiţă, şi urdă, şi brânză... Şi te sileai să faci cât
mai bine, să fie stăpânii mulţumiţi!
MC - Care erau principalele sortimente de
brânză pe care le făceaţi dumneavoastră?
MD -Telemeaua... Şi, mai la urmă (când mai
eram cam o lună de zile să venim [de la vărat],
făceam şi caşul. Era ieşitul muntelui în 14 iunie, şi
în 14 septembrie, coboram.
MC -... Brânza de burduf?
MD - Păi... asta-i: caşul se cocea; după aceea,
îl dădeam prin maşină [de tocat]... dar nu era
[mai demult] maşină, [ci] aveam un lemn de-ăla
– „crestău” -, şi pe ăla ţirăiam caşul, îl săram şi-l
îndesam în piele de oaie! Piele de oaie rasă, [...]
coseam şi făceam „burduf”, aşa se zicea. Şi
făceam brânza [de burduf]. Aia stătea... o ţineam
un an de zile.
MC - Ştiu că brânza de burduf – fiind mai
consistentă – este şi mai scumpă... Care este
de fapt brânza cea mai căutată pe piaţă,
telemeaua sau brânza de burduf?
MD - Pe vremea aia, era tot brânza de
burduf. Din păcate, asta e foarte greu de
[pregătit]: trebuie să fie caşul stors bine, copt
bine, să fie îndesat bine-bine...
MC - Unde depozitaţi telemeaua, la munte
fiind?
MD - În butoaie; pe vremea aceea, când am
fost eu, nu băga nimeni [brânza] în saci. Erau
butoaie cu capace! Încheiate, făcute de brad, cu
cercuri bune,[...] le duceam la pârâu, acolo, la
şipot (unde se încheiau bine), şi nu curgeau. După
ce le umpleai, era un capac... se desfăcea cercul
ăla de deasupra, şi puneau capacul... Nu se strica.
Trebuia să fie saramura să dea peste capacul
ăla... Acuma nu mai are nimeni capace de-alea;
au saci de nylon, şi când e gata, vine sacul... sucit,
şi nu mai iese brânza... Deci, să nu îşi facă
[brânza] „floare”; îşi face o mâzgă, aşa, pe
deasupra; aia îi dă un gust la brânză... Că – dacă
cumpără cineva, gustă, şi nu-i bună, n-o
cumpără...
MC - În ce recipiente credeţi că se păstra
brânza mai bună: în butoaie sau în saci?
MD - Păi... o ieşit metoda asta... mai bună, cu
sacii! Mai înainte, nu erau, nu ştiau [oierii]... Mai
bine se păstrează acuma-n saci. Tot în butoi pui
[sacii], că dacă nu, nu stă [brânza]...
MC - Cum reuşeaţi să coborâţi de pe
munte brânza astfel depozitată?
MD - Păi, dacă erau putinele alea, cu caii...
Băgate câte două putini... în desagi, şi puse pe
cal... Unde era (ce v-am spus acuma, prima dată),
era [pe] Valea Cibinului, acolo, o ţâră de drum
mai bunişor... puteam merge cu căruţa. Şi puneau
putinele pe un „târş” (aşa se spunea [piedică la
căruţă?]), doi-trei oameni, coborau acolo, şi pe
căruţă le puneau. Acuma, merg cu maşina până
la stână... le încarci de la stână, de la colibă... Era
foarte greu, [altădată], cu transportul, de la
atâtea colibe...
Erau putini mai micuţe, le puneau în
desagi, pe cai... Caii şi căruţele... Când am fost eu
[bace] la Vâş al lui Păcoaie, era la Cibăn, acolo... o
„tăietură”, aşa (a fost o pădure, au tăiat-o, şi-a
rămas o „tăietură”, aşa se zice, numa’ cioatele...)
Şi de-acolo au făcut o cărare; şi pe cărarea aia, cu
târşii, au coborât până-n drum la Cibăn; acolo, au
pus [putinele cu brânză] pe căruţă...
MC - Doamnă Dragomir, aţi cunoscut la
stână persoane care să ştie cânta, la oi fiind?
MD - Ciobanii care ştiau, cântau cu fluiera;
băciţele care aveau glas, cântau cu gura... Cântam
destul! Jucam acolo! Luau câte o uşă de la stână,
o puneau jos, să fie pod [de dans], nu pe
pământ... că pe pământ, se împiedicau! Şi cu
opinci; aveam opinci de meream, nu ca acuma...
MC - Doamna Dragomir, aţi auzit din
bătrâni despre cum a fost împroprietărită Jina?
MD - Auzeam pe bunica mea şi pe mama
mea, că era [regimul politic] austro-ungar, aşa
ziceau... După ce a murit tatăl meu, mama mea a
trebuit să dea în judecată, să scoată ce i-o dat de
zestre tatălui meu (eu nu eram nici născută;
mama era gravidă cu mine, când tatăl meu a
murit; a fost o boală, un tifos... A murit tata, şi la
două săptămâni, [i-] a murit şi un frate) Mama
mea nu a mai stat aici, s-a dus la părinţii ei, şi ei
au dat în judecată să scoată partea care i-au dat-
o de zestre... Iar toate actele care le-ai scris
atunci, îs scrise în ungureşte... Eu m-am născut în
`33; în `32 a murit tata, toamna; eram la Plasa
Miercurea, aşa-i zicea...
Ana Domnariu - Pe vremea aia, i-au
împroprietărit cu munţi şi păduri; Jina are actele
pe trei judeţe; de atunci a rămas pădure [ca
proprietate individuală]...
MD - ... le-o dat pădure, de se numeşte
acuma „composesoratul”... Ştiu că i-o dat atunci,
la bunicul meu... a rămas de la bunicul, din partea
lui tata, şi de la bunica (tot din partea lui tata), şi
de la părinţii bunicii mele... Composesorat.
MC - Acest composesorat este acum pe
numele dumneavoastră?
MD - Acuma, da! Fiecare avea; era un act, la
Consilu, şi acolo s-au găsit toţi [cei] care au avut...
292
Noi, după aceea, ne-am dus şi-am căutat, şi ne-
am găsit...
MC - Doamna Dragomir, ştiţi cumva dacă
locuitorii satului Vaideeni sunt înrudiţi cu
jinarii?
MD - Cică... de-aicea au plecat!
Ana Domnariu - Pentru că s-au făcut presiuni să
treacă la credinţa catolică. N-au acceptat, şi-
atuncea au plecat peste munte...
MC - Am auzit de existenţa unor sărbători
reunite de cei de la Vaideeni şi de la Jina...
MD - Festivaluri... că se mai întâlneau... Se
duceau şi-ai noştri la ei, şi ei veneau... Dar acuma,
parcă s-au mai depărtat; nu ştiu... nu mai ţin
legătura...
MC - Doamna Dragomir, aveţi cumva
feciori care au devenit oieri la rândul lor?
MD - Eu am numai o fată; s-a dus un pic la
oi, pe la colective... După aia, el [soţul] s-a
angajat, e pădurar, şi nu s-au mai ţinut de oi...
MC - Dar tineretul din Jina, în general
vorbind... continuă acesta tradiţia oieritului?
MD - Foarte puţini... Îs [din cei] care au fost
părinţi cu oi, au oi şi-acuma, şi... nu vor fetele să
se mai căsătorească după ciobani! Că trebuie să
se ducă la oraş, să se ducă la Bucureşti, la
[vândut] brânză, şi uite-aşa...
Ana Domnariu - Dar totuşi, finul dumitale...
băieţii au rămas, şi continuă [oieritul]...
MD - Da, mai sunt câţiva, dar tot mai puţini...

293
 MARIA STERP
(Jina, nr. 591)
Marin Constantin - Doamna Sterp, la cei
75 de ani ai dumneavoastră [născută în anul
1941], aveţi o experienţă bogată în oierit...
Maria Sterp - Aşa m-am născut. Chiar am zis
cuiva că „M-am născut între oi”! Nu chiar, dar...
între oi, că aşa au avut părinţii... Mi-a plăcut şi
şcoala, dar n-am putut lăsa obiceiurile din sat, ca
să plec [mai departe] la şcoală...
De mică, asta a fost ocupaţia părinţilor.
Şi cu ele [cu oile] stam, când eram copil, că
aduceau mieii (în colibele unde stăteam, acolo sus,
când fătau [oile], că era rece, era frig, şi în colibă
îl aduceau [pe mielul nouă-născut], acolo...) Şi
chiar şi după aceea, şi când am fost de copilă, şi
după ce m-am măritat, cu copiii mei, tot aşa i-am
crescut...
MC - La ce vârstă, sau cât de copilă eraţi,
atunci când aţi mers la stână, prima oară?
MS - La noi, la stână, la munte, mai sus,
era... spuneam, „La colibi”; totdeauna, aveam vite,
oi... Şi iarna stăteam, destule ori, acolo, la colibă.
Dar la munte, chiar la stâna de sus, pe munte,
ieşeam din 14 iunie, până-n 14 septembrie: aia
era locul unde stăteau ciobanii şi băciţele; părinţii
şi ăştialalţi stăpâni, veneau acasă şi-şi vedeau de
fân şi de toate cele, şi rămâneau acolo [la stână],
ciobanii şi băciţele care făceau produsele de la oi...
MC - La încheierea acestei perioade de
vărat, probabil că soţul dumnevoastră pornea
în transhumanţă...
MS - Mergea toamna; după ce veneau oile
de la munte, stăteau pe hotarul nostru, până la...
Aveau date anume: până la Sfânta Paraschiva [14
octombrie], stăteau la colibă, sus, după aia
veneau pe lângă sat, şi-apoi plecau în
transhumanţă... Mergeau la drum, de-aicea
până... „Ne ducem la drum!”, aşa ziceau ei, aşa
era vorba... „La drum”, cu oile.
MC - În ce direcţie, sau către care regiuni,
se îndreptau oierii, în această „drumeţie”?
MS - [Cei] Care aveau oi mai multe, de erau
oameni mai înstăriţi, le duceau în Bărăgan; le-au
mai dus prin Banat, prin Crişana se duceau cu
ele... [Cei] Care aveau mai puţinele, se întorceau
în jurul nostru, aicea... pe sate, pe la păduri, pe la
ghinde; şi oricât, era mai jos (comuna noastră era
cea mai înaltă [1000 metri altitudine]), şi
coborau [la altitudini mai joase]... Şi „încurcau”
[astfel] timpul până la Crăciun, în jurul
sărbătorilor [de iarnă]; atunci veneau cu ele
înapoi la nutreţul pe care îl făceau în vară, părinţii.
MC - Soţul dumneavoastră a umblat cu
turmele sale către regiuni mai îndepărtate?
MS - Nu, tot pe-aicea, mai aproape... Mai
demult, nu aveau oi multe, cum [oierii actuali] au
acuma... Fiecare om avea până la 100 de oi; şi-
apoi se împreunau mai mulţi, şi mereau...
tocmeau ciobani, la ele.
MC - Oile soţului dumneavoastră
reprezentau o moştenire de familie?
MS - Da, de la părinţi; aşa, fiecare ştia...
Când m-am luat eu cu soţul, le-au ars sălaşele şi
au avut multe necazuri, şi nu prea a avut oi,
atunci... Mi-or mai dat [părinţii] şi mie,
i-au dat şi lui, ceva oi, ne-am căpătat la „cinste”,
că atuncea se dădeau la „cinste”, la miri (la
nuntă)... Oamenii, la „cinste”, dădeau bani, cât
dădeau acolo, şi ca semn că ne dau câte-o
mieluşea, dădeau câte-o bucăţică de pâine, şi aia
se numea că dau şi câte-o mieluşea! Ştiu că am
adunat, atunci, vreo 15-16 miele, aşa... Cu [ceea]
ce am mai avut noi, ne-am făcut şi noi un cârdişor
bunişor!
MC - Acest cârd era formaţi din ţurcane,
sau...
MS - Noi, cam ţurcane... Că [mai] aveam
două-trei ţigăi pentru lână (că era mai fină, mai
făceam un sfeter1 sau ceva, aşa... Sau dacă mai
ţeseam...)
MC - Ce era un sfeter?
MS - Sfetere de-asta de lână, ce le lucram
din lână, o torceam din lâna ţigaie...
MC - Laptele sau brânza oilor ţurcane erau
de aceeaşi calitate cu ale ţigăilor?
MS - Da. Dar astea [ţurcanele] erau mai
rezistente la frig... Că la noi aicea, dacă o fost sus,
[clima] era mai altfel ca într-altă parte.
1
Sféter,sfetere, (sfetăr), s.n. – (reg.) Pulovăr gros
de lână. Prin extensie, a primit numele de sfeterși
lecricul confecționat din pănură de lână albă
scămoșată (Dăncuș, 2010). – Din eng. Sweater [...]
(dexonline.ro)
294
MC - Împreună cu alţi tovarăşi, soţul
dumneavoastră reunea oile într-un ciopor?
MS - Da, un „ciopor”: făceau până la 800 de
oi, aşa, se adunau, şi stăteau câte trei ciobani, la
ele... Apoi, îşi dădeau rând, oamenii de mereau:
„Acum, mă duc eu, cu ăla şi cu ăla... După aia,
vine ăla, când îi vine rândul, sau ăla...”
Şi bucate, iarăşi socoteau: atâta de oaie...
„Eu dau [nu mai ştiu!] de 10 oi, un kilogram de
brânză, unt...” Şi alea erau şi mâncarea cu ei:
merindea... (Atunci, mai demult, nu se găsea să
cumperi ce vrei, de unde vrei...) Erau oameni
bătrâni care vroiau să ţină post, şi fierbeau acolo,
fasole bătută şi câte un budău cu varză... Luau
oamenii cu ei [asemenea „bucate”], unde
stăteau acolo, făceau focul şi încălzeau... [Pe]
Alea, le mâncau şi reci...
MC - Acesta era „meniul” ciobanilor în
transhumanţă...
MS - Da. Untul, mai mult (la noi, se face
mult unt). Se făcea, că acuma nu se mai face; se
face brânză telemea. Dar atunci se făcea brânză
de burduf, şi se scotea untul (făceam smântânica,
şi scoteam untul...) Aia era mâncarea, cu
mămăligă: fierbeau untul, puneau caş, şi era
mâncarea gata!
MC - Ajungând să alcătuiască un ciopor,
cum făceau oierii întovărăşiţi să-şi recunoască
oile şi să nu le confunde?
MS - Fiecare om [proprietar de oi] avea
buiala lui şi semnul lui, la ureche... Era, de
exemplu, „cârlig”... Cât am fost la părinţi, aveau
„fârcuţă” la urechea dreaptă, şi „cârlig” la
stânga... Şi „cârligul” era de două feluri: „cârlig” în
faţă, şi „cârlig” înapoi (se tăia din ureche, aşa, un
colţ, şi-i spunea „cârlig”; iar dacă faceau
„fârcuţă”, tăiau aşa, şi rămâneau două [colţuri]).
MC - Atunci când erau mai mulţi fraţi,
fiecare îşi avea un semn propriu la oi?
MS - Şi fraţii mai aveau deosebire, dacă nu
erau toţi laolaltă, la părinţi (dacă erau
necăsătoriţi, erau toţi în semnul părintelui; după
ce se căsătoreau, fiecare îşi lua semnul lui). Iar
dacă nu se puteau deosebi (că nu erau atâtea
semne câte să aibă [fiecare oier, în mod
distinct], era buiala, şi mai era ceva: alţii făceau
gaură în ureche; alţii, „ţăncuş”, îi ziceau... Altul,
făcea [un asemenea semn] chiar lângă cap, ştiţi...
Altul făcea mai la vârful urechii... Fiecare, ceva
deosebit era... că se cunoşteau.
MC - Aceste drumuri de transhumanţă sau
de iernat, erau făcute pe jos sau cu anumite
mijloace de transport?
MS - Pe jos, tot pe jos... Încărcau bieţii măgari
cu merinde, şi când gătau, se duceau [după
provizii locale]... (Bine, când se duceau la ei
[cineva cu aprovizionare], se ducea cu maşinile,
cu cursele, cum să zic eu... (Le luau [proviziile]
dintr-o parte, într-alta, că nu erau ca acuma
maşină, să ia cineva... Acuma, oricine se poate
duce... că sunt câte trei-patru maşini la fiecare
casă; atuncea, nu erau două maşini în sat!)
MC - La această trecere a oilor la drum,
agricultorii sau pădurarii locali se împotriveau?
MS - Mai aveau şi necazuri din astea, dacă,
na... le mai scăpau oile [în terenurile agricole],
le mai lăsau şi cu voia, mai apucau pe la
oameni...) Totuşi, ma demult... parcă nu erau aşa
de răi, oamenii...
MC - Călătoreau oierii cu turmele lor şi pe
timp de noapte?
MS - Da, mergeau destule ori: trebuiau să
treacă dintr-un sat într-altul, şi deci mergeau
noaptea. Atunci nu erau probleme... chiar prea
mari, că nu erau maşini, atâtea... Acuma, nu mai
poţi merge pe lângă drum, că e maşină [după] de
maşină...
MC - Cum se orientau oierii în aceste
deplasări nocturne? Aveau anumite repere...?
MS - Păi ştiau: erau ciobani din tată-n fiu, şi
transmiteau de la unul, la altul, ştiau ei...
MC - În transhumanţă sau la vărat, soţul
dumneavoastră sau dumneavoastră înşivă, aţi
întâlnit animale sălbatice?
MS - Sigur că da! Toată noaptea, stăteai
„caraulă”(aşa ziceam: „caraulă”!) De strajă, cum
să zic... Stam acolo, cu lupul, cu ursul... cu toate
aveam necaz. Ştiu că am lăsat copiii; rămâneam
singuri, că bărbatul pleca (că trebuiau şi pe-acasă,
lucruri şi nu ştiu ce...) Ne-am făcut stâna la coliba
noastră, în muntele nost; nu ne-am mai dus la
munte, sus; am stat, rămâneam cu copiii... Copiii
îmi dădeau în strungă, mulgeam, făceam brânza,
dormeam la ele [la oi]...
Ştiu că odată, noi am avut în marginea
pădurii, aşa, coliba, şi oile de la strungă au plecat
către pădure; şi-am zis, „Măi, lăsaţi-le până-n
marginea pădurii; le scoteam mai sus, că se ducea
apa... roua mai repede, că nu era prea bine să
mânce pe rouă, că se stricau şi oile... Şi ştiu c-o
venit ursul; fetele au auzit... „Ce se aude, ca un
cal...?” Erau micuţe, stăteau acolo... Au auzit
numa’ tropotind, acolo... Cum s-au uitat, ele
s-au uitat într-o parte; ursul a venit din cea parte,
şi a luat berbecele (şi numai un berbece am avut,
între oi!) Fetele au venit fuga după mine:
„Mămică, nu ştiu ce-o venit, că se ducea cu o
295
oaie, tot aşa îi făcea coada!” (Ursul a luat-o, s-a
sculat în două picioare, şi a luat-o aşa, în picioare,
a plecat cu oaia...) M-am dus acolo: oile toate
zbierau, „Du-te, oaie...” Mă uitam, le cunoşteam
pe toate; zic: „Berbecele nu-i!” Mai târziu, a venit
soţul de-acasă, şi i-o găsit pielea [berbecelui]
lângă drum, că ursul îi ia pielea, ca omul... „Ce-ai
păţit?” „Asta am păţit-o, şi gata!”
Şi am fost la Colectiv, la Ludoş [judeţul
Sibiu], aicea, aproape... Iarăşi am rămas singură,
cu copiii (erau mari, se duceau la baluri prin satele
alea); şi-am rămas la oi, acolo... Iară, mi-a sărit
lupul între oi, mi-a gâtuit o oaie, şi au scos-o câinii,
au sărit... Am zbierat eu, şi lupul a lăsat-o. Oaia,
cum a rămas gâtuită, avea mirosul ăla de lup, şi
nu se mai putea apropia [de turmă]; în genunchi,
şi cum putea, merea după oi, şi oile fugeau...
Toată noaptea, trebuia să stai acolo...
MC - Au fost cazuri în care oi de-ale
dumneavoastră să se îmbolnăvească?
MS - Da, „răsfulg”2 îi zicea la o boală: li se
împietrea [oilor] ugerul şi nu mai aveau lapte...
Erau mai multe boli, aşa...
MC - Aveaţi în asemenea situaţii,
medicamente sau leacuri din bătrâni?
MS - Leacuri... Răsfulgul, nu ştiu... Erau
ciobanii care au fost toată vara pe munte; ştiau de
unde să culeagă... Culegeau spânz... Şi ghindura:
aia nu ştiu de unde o luau (era un fel de
medicament; le făcea şi le da în sare, ghindură, la
oi (aşa-i ziceau: „ghindură”, apăi... nu ştiu...)
MC - Cum era administrat spânzul?
MS - Spânzul... când aveau oi... le păreau că-
s bolnave şi nu le mere bine; la noatimi (mieii de
un an), şi la toate, le trăgeau spânz în coadă: câte
o bucăţică de spânz, de un centimetru, le trăgea
în coadă, sau în ureche...
MC - Aflaţi în transhumanţă, oierii –
printre care şi soţul dumneavoastră –
rămâneau acolo pe toată perioada iernei, sau
veneau de sărbători (să zicem) acasă...?
MS - Dacă veneau cu oile, veneau; dacă nu,
se schimbau la rând: cineva trebuia să stea... Nu
puteau veni [acasă] toţi... „N-aveau Paşti, n-aveau
Crăciun: le făceau mergând pe drum...!”
MC - Atunci când îi prindea Paştele la
drum, cum făceau...?
MS - Păi se duceau în sat, în satele unde
erau, şi îşi luau [Paşti], le dădeau de-acolo, de
unde erau... de-aveau şi pentru ei...
2
Răsfulg n. 1. umflătura ugerului (boală la oi);
răsfulg sec, când le piere laptele și slăbesc la trup;
2.Bot. dalac (frunzele plantei se întrebuințează în
contra răsfulgului) [...]. (dexonline.ro)
MC - Unde-şi adăposteau oile, ciobani, la
iernat fiind? Aveau anumite saivane?
MS - Când era perioada fătatului oilor,
găseau undeva, la cineva: plăteau şi găseau câte-
un saivan, câte ceva, unde le... „oblojeau” un pic...
Trebuia să fie cumva. Aici, acasă, [cei] care
veneau cu ele – v-am spus că mulţi veneau cu ele,
înapoi, [cei] care mergeau aicea, mai pe-aproape;
veneau cu ele la colibi, Şi-apoi, acolo aveam
sălaşuri, aveam grajduri, le ţineam... Şi, mai
demult, nu aveau aşa multe [oi]; rar, [cei] care
aveau până la 200 de oi... Păi, acuma îs... [cu]
miile...
MC - Fătatul oilor avea loc probabil pe
timp de iarnă, încă...
MS - Da, da: prin martie.
MC - În aceste condiţii, mieii erau protejaţi
cumva, sau oierii îi aşteptau pe loc, să se mai
ridice, să poată umbla singuri...?
MS - Păi da, că [îi] fătau devreme, şi se
ridicau un pic. Oamenii îi ţineau... le făceau ţărcuş
anume... ţarc, aşa, şi îi ajutau cu otavă... Băgau
oile şi sugeau, după aia le dădeau făină [de
porumb], le dădeau otavă. Şi-apoi când plecau cu
ele, iară plecau cu caii şi căruţele cu otavă, cu fân,
le dădeau pe drum până ajungeau unde da iarba,
mai jos...
MC - Atunci când se împrimăvăra, era
iarăşi o dată calendaristică importantă, de
plecare a oierilor spre casă, cu turmele lor?
MS - Cam prin aprilie, prin 10 aprilie, că nu-i
mai lăsau, că oamenii, acolo, dau mai iute [la
muncile agricole], şi veneau aicea; uneori, [la
Jina] era dată iarba, de nu mai trebuia să le dea...
Alteori, era [vremea astfel] că trebuia să le dea şi
nutreţ, şi-acasă, după ce veneau... Şi de multe ori,
aicea, dacă-i sus, ningea până la Rusalii, aproape!
Şi după ce ieşeau la munte, în iunie, câteodată
mai ningea... Oamenii erau pregătiţi, totdeauna...
MC - Tunsoarea oilor o făceaţi înainte de
ieşirea la munte?
MS - Da, înainte de a le duce la munte,
[oile] erau tunse; tundeau oile, spălau lâna,
oamenii, că atuncea se... achiziţiona, se cumpăra,
sau cum să zic... Era de valoare, lâna... Dar
acuma... noroc bun!
MC - Pentru acest păşunat de vară,
platourile montane erau închiriate de la
primărie?
MS - Da. Se duceau oamenii [la primărie] ca
să se înscrie. Erau câţiva munţi ai noştri. Oamenii
se duceau: „Eu vreau acolo!” Şi cu ortacul ăla, cu
ăla, cu ăla... se ştiau ei, aşa, [cei] care erau, de
mergeau... Şi se întovărăşeau, toţi. Apăi, erau câte
296
doi, şi trei, stăpâni la o bace (că o bace mulgea
până la 200 de oi, o bace vrednică...) Şi aveau şi
câte cinci-şase vaci cu lapte, că oamenii duceau şi
vacile, ţineau şi vitele, le duceau [la stână]...
MC - Care erau principalele sortimente de
brânză pe care dumneavoastră – ca bace – le
pregăteaţi?
MS - Caşul, brânza de burduf (tot de caş,
făcută...) Făceam smântână închegată, ca să ai
mâncare acolo, la ciobani (închegam smântâna, îi
d[ăde]am cheag, ca la caş; o strângeam un pic şi
o lăsam aşa, şi-apoi se cocea... se dospea. Pe
urmă, fierbea în cratiţă până lăsa unt, şi...
mămăliga, aia era baza... „Pâine aveai, n-aveai,
mămăliga se ştia”!
MC - Cât despre brânza de burduf...?
MS - Păi trebuia să fii atent cu caşul...
Storceam bine de zer, să nu rămână cu zer... Îl
lăsai la dospit, îl spălai în toată ziua cu apă
caldă... Pe urmă, cum nu aveam (cum e acum)
maşini de-astea de [tocat], să ţârâie caşul... era
crestău, făcut din lemn, pe care se dădea caşul, şi
băgam brânza [caşul mărunţit] în burduf, în piele
de oaie... Pieile se rădeau, se spălau bine; în
burduf, acolo, sta cel mai bine, brânza.. Aici, la
noi, numai aşa
s-o făcut. Am văzut în unele părţi, că băgau
[brânza], în scoarţă de brad şi... în câte toate,
brânză de burduf, sau în putini; la noi, aşa: în piei
de oaie...
MC - ... Telemeaua?
MS - Mai demult, nu prea se făcea chiar aşa,
telemea, dar acuma se face, se bagă la butoaie.
Mai demult, era numai în [recipiente din] lemn;
acuma, cu saci de nylon... Lumea a tot... avansat!
MC - Din cele ce ştiţi dumneavoastră din
bătrâni, din tradiţia satului, cum a fost
împroprietărită Jina altădată, pe vremea
monarhiei austriece?
MS - Să ştiţi că asta n-o ştiu... Ştiu că or
primit munţi, că de-aia... că au fost [soldaţi]
concentraţi, nu ştiu eu, le-au dat nişte
[proprietăţi]...
MC - Este vorba de regimentele de graniţă,
probabil.
MS - Da, au fost aici, la noi; auzeam pe
părinţi, dar nu le ştiu aşa bine... Se găsesc
[asemenea informaţii] prin cărţile astea, făcute
de cei mai de demult, dar eu nu le ştiu aşa bine...
Dar ştiu că munţii li s-or dat... că de-aia am auzit
[că]... „au luptat părinţii, până ce-or câştigat
munţii”!
MC - Mi s-a spus că, în trecut, unii dintre
locuitorii Jinei au trecut munţii spre a se
stabili...
MS - ... În Vaideeni, la Băbeni.
MC - Sunt „fiii Jinei’, ca să spun aşa...
MS - Da, chiar dacă... Acuma, la festivalul
ăsta care s-a ţinut la noi [la sfârşit de iulie], au
venit de la Vaideeni (că s-a făcut un festival cu
„Junii Sibiului”, şi cu nu ştiu ce...) Şi n-a mai fost
sărbătoarea aia a oierilor, „strângerea fiilor la
vatra strămoşească”... Au venit Vaideeni, şi pe
mine mă cunosc, aşa, mai mult... „Aţi venit şi
dumneavoastră...!”
(M-am dus la ei). „Da, am venit, doamnă...” Şi-au
umplut ochii de lacrimi... „Am venit, că noi am
venit acasă! Ne lasă să cântăm, ori nu ne lasă...
noi plecăm împăcaţi, că am fost acasă...” Şi-apoi,
i-au lăsat de or cântat...
MC - Au memoria satului de baştină...
MS - Da, [pe] ei... îi ştim că de aicea-s
plecaţi...
MC - Sunt cântece sau balade specifice
jinarilor, şi pe care cei de la Vaideeni le
păstrează, la rândul lor?
MS - Da... Toate le-au luat, toate obiceiurile
sunt... alandala [amestecate între cele două
sate]... Îs toate de la toţi!
MC - Costumele populare sunt identice în
Jina şi Vaideeni?
MS - Da. Totuşi, un pic se deosebesc... Se
deosebesc şi aicea, că suntem în zona Sibiului: şi
Jina de Poiana, şi Tilişca, şi Săliştea... Fiecare îşi
are ceva specific al lui, de-l cunoşti: „No... ăla-i de
la Sălişte... Aia e Sibielul...” Aia e... Ştiţi, are ceva
[specific]...
MC - Dumneavoastră înşivă cunoaşteţi de
la stână anumite cântece ale păstorilor locali?
Există un folclor al Jinei?
MS - Da, le-am cunoscut, şi le cântau mai
demult... Este cu „Tăierea” (cum îi ziceam noi,
când coborau [oierii] de la munte, îi ziceam
„Tăierea”...): „Drăguţă Sântă Mărie...” (Că de la
Sântă mărie plecau...), „Drăguţă Sântă Mărie, /
Nu lăsa toamna să vie! / Iaca, toamna o venit, /
Vârfurile au îngălbenit, / Bătătura oilor, / şi podina
[?] sterpelor...” Eu am şi cules unele...
MC - Doamna Sterp, în comparaţie cu
ceea ce ne-aţi povestit despre oieritul jinarilor
de altădată, în prezent mai continuă aici
această tradiţie a transhumanţei?
MS - Mai se silesc, dar numai câţiva mai
sunt... Puţini... Toţi s-au lăsat [în rest]... Numai
câţiva care au oi multe; şi [cei] care nu, au luat
vaci, ţin mulţi acuma numai vite, vaci...
297
MC - Le pot paşte mai uşor, probabil...
MS - Da, le ţin acilea, acasă, nu mai pleacă
cu ele... [Pe] Unele le ţin la o colibă... Dar îs
puţini... Foarte mulţi au plecat, care... peste
graniţă, care... unde-au văzut cu ochii, care... la
Bucureşti.
MC - Există cumva o asociaţie a oierilor
din Jina?
MS - Da.
MC - Are un rol, această asociaţie, în
întrajutorarea oierilor locali?
MS - Au fost şi ajutoarele, dar noi acuma, de
vreo 15 ani, n-am mai fost printre ei, cum să zic...
Soţul meu a murit, îs singură; noi n-am mai avut
oi acuma, în ultimul timp... Avem patru copii,
fiecare s-au dus la casa lor şi au învăţat şcoală, au
plecat de-acasă, şi n-am mai avut cu ce ne mai
ocupa [în oierit] nici noi... Iar în ultimul timp, am
fost şi noi la colectiv; de când s-a spart colectivele,
am plecat şi noi...
MC - Care este atitudinea tineretului din
Jina, în general vorbind, vis-à-vis de oierit? Se
orientează noile generaţii către alte meserii?
MS - Nu mai ştiu... În tot cazul, omul se duce
înainte; până unde ajunge... nu ştiu!
Noroc bun! Nu se mai duce un copil la
oi... Toată ziua stătea cu un clăţău de oi, un
copilaş mic, el aşa era învăţat: cu fluierul în gură,
cu bâta în mână, şi cânele lângă el, şi măgarul
între oi.. Acuma, cine mai ştie: copiii se dau cu
rolele prin sat...!

298
 MARIA TOADER
(Jina, nr. 433)
Marin Constantin - Doamna Toader,
dumneavoastră aveţi experienţă de viaţă în
munca de bace... Aţi deprins de copilă această
meserie?
Maria Toader - Păi... să zicem aşa, de pe la
10-11 ani, aşa... Am muls vaci, am închegat
[laptele]... Până la vreo 14-15 ani, n-am fost la
oi... Am învăţat acasă să mulg, să fac brânza, de
la vaci. Şi după ce-am terminat şcoala, m-am
ocupat mai mult de brânză...
MC - Părinţii dumneavoastră au avut vaci
sau oi?
MT - Au avut vaci. Şi oi, au avut ei, dar au
avut mai puţine, că aşa a fost mai demult... Dar
eu, după ce m-am făcut mai mare, de la 14 ani,
m-am dus la alţii, care au avut oi [mai multe]; m-
am dus pe bani! Aia înseamnă „bace”, nu acasă!
Acasă, eşti la tine, faci cum vrei, [însă] acolo
unde-s oi multe, aia înseamnă „bace” (unde-s
400-500... 800... 1000), nu aşa, că mulgi 30-40
de oi: aia nu-i bace!
MC - Soţul dumneavoastră a fost oier, a
mers în transhumanţă?
MT - Da. Ne-am luat amândoi, şi ne-am
dus... am stat vreo 14 ani, în jurul Lugoşului, în
judeţul Timiş... La CAP, şi am avut şi noi, ceva oi...
Am fost la CAP, am avut contract făcut; an după
an, tot aşa... Noi ne-am luat amândoi, şi după ce
ne-am luat... de ce să ne apucăm?! (Aşa a fost la
noi...) Ne-am dus, ne-am căutat un CAP, şi ne-am
aşezat acolo. Ne-am dus acolo... cum aţi venit
dumneavoastră la mine, înţelegeţi?... Cu hainele de
pe noi, şi [ceea] ce am avut, ne-a rămas aicea,
şi... am început „de la zero” să ne facem [ceea]
ce ne trebuie... De la căsătorie. Şi acolo, CAP-ul ne
plătea: ne dădea bani, ne dădea bucate, ne-a dat
casă să locuim, ne-a dat saivan (să ţinem oile
lor)... Prima dată, [oile CAP-ului] au fost vreo
400-500, după aia le-au mai înmulţit...
MC - Soţul dumnevoastră era tot din Jina?
MT - Tot. Ion Toader. Am stat 10 ani într-un
sat [de lângă Lugoj], la oi... Şi-aveam şi noi ceva
oi. Noi vedeam de oile ce trebuia să le ţină [CAP-
ul local]...
MC - Acolo, în Banat, la oi fiind, aţi stat şi
pe timp de vară, şi pe timp de iarnă?
MT - Am stat, ce să facem... că, dacă...
n-am avut casă, n-am avut masă, unde să venim
[la Jina]?! Părinţii nu ne-au mai putut ţine; a
trebuit să ne interesăm [de muncă]... Şi plus de
aia, am avut copii; şi copiii ne-au mers la şcoală,
acolo [în Banat]...
MC - În acest timp, aţi menţinut şi locuinţa
de la Jina...
MT - Cum să vă spun... de aicea, nu ne-am
mutat cu domiciliul, să fim numai acolo... Noi ne-
am mutat pe timpul... să lucrăm, n-am fost siguri
că stăm acolo... Că de-aia ne-am luat casă aici!
MC - Doamna Toader, cum decurgea
munca dumneavoastră – în familie – la oi, în
Banat? Soţul dumneavoastră, presupun,
mergea cu oile la păşune...
MT - El mergea şi cu oile, şi am mai băgat şi
oameni de ajutor, că la 400-500 de oi, 600...
700, nu poţi să faci numai unul... Eu am fost
femeie [la stână], am avut copii; eu am văzut de
stână, de casă... De ce-o a trebuit acasă, mâncare,
la stână... Am avut şi oameni [angajaţi]. El [soţul]
o mers şi cu oile, s-o dus şi cu treburi.
MC - Prin urmare, aţi avut şi ciobani
angajaţi.
MT - Amu, cum ne-am tocmit cu ei: unul a
stat mai mult, altul, mai puţin, după cum ne-am
tocmit cu ei. Tot aşa, venetici. Că localnici de-ar fi
fost, dom’le, nu ne băgau pe noi [ciobani]; dar la
ăia nu le-a plăcut la oi... nici să le fi dat de
pomană!
MC - Dumneavoastră vă pricepeaţi în
îngrijirea oilor...
MT - Asta ne-a fost meseria, noi... alta nu am
ştiut! Ce să ştim noi [altceva]... Aşa a fost aici, la
noi.
MC - Ce fel de oi îngrijea soţul
dumneavoastră?
MT - Aveam şi aşa, şi aşa... Noi aveam... ale
noastre erau ţurcane; şi ei [CAP] ai avut şi birci1.
Erau amestecate.
1
Berc (beárcă), adj. – Cu coada scurtă sau fără
coadă. Probabil din v. germ. brecha (› germ. Bruch
„fragment”, fr. brèche, de unde sp. brecha), prin
intermediul unui cuvînt sl. pe care nu îl cunoaștem;
299
MC - Fiind la stână, ce fel de brânzeturi
preparaţi dumnevoastră, Doamna Toader?
MT - Păi... mai mult, am făcut telemea. Am
mai făcut şi caş, dar mai puţin. Telemea făceam
mai multă. Şi telemeua se dădea la I.C.I.L.
[Întreprinderea de Comercializare şi
Industrializare a Laptelui]. Aşa era atuncea: se
strângea brânza de la CAP-uri, toată, la Lugoj, la
I.C.I.L. Acolo erau nişte magazii de-alea, mari;
vagoane de brânză se strângeau, de la toate
colectivele. Dacă era brânza bună! Dacă nu, nu ţi-
o lua! Trebuia să faci brânză de calitatea, că,
dacă nu, o plăteai! O plăteai la CAP; apăi... stăteai
[la oi] degeaba...
O dădeam [astfel] la contract, că noi
aveam contract să o dăm – opt-nouă kilograme
de oaie - la CAP. Iar CAP-ul, cu Ion al meu, se
ducea cu căruţă (atuncea, nu erau maşini...),
mereau 20 de kilometri cu brânza, la Lugoj. Se
ducea să o predea la I.C.I.L., dar merea şi
ciobanul, nu numai brigadierul...
MC - Cum se face telemeaua?
MT - Păi cum se face: laptele să nu fie
searbăd2, să fie cum l-ai muls, nesmântânit (fără
să iei smântâna de pe el), adică... [atunci] când îl
mulgi, să-i deai cheag. Şi-acolo [la stână] este... îi
spuneam noi... „crintă”, aşa, o ladă cam cât îi uşa
de mare, de tablă; şi acolo puneam [brânza
închegată], şi o tăiam de multe ori, până se scura
zerul. Şi-atunci, după ce tăiam bucăţi, o puneam
la capăt, totuşi să se mai scură zerul din ea
(pentru că, dacă nu se scură cum se cade, brânza
se acreşte, şi nu-i bună...) Ai văzut dumneata, că
este [telemea] de se şi sfarmă, este şi [din cea]
bună ca lumea... trebuie să te ocupi de ea, dacă
vrei să faci lucru ca lumea.
MC - Ce fel de cheag foloseaţi?
MT - Mai demult, foloseam [cheag] de
rânză, dom’le, de miel, când am fost tineri. De
miel, de viţel... Nu era praf de-ăsta... Şi-apoi, după
cf. sb., bg. birka „oaie cu lînă creață”, ceh. birka
„oaie obișnuită”, pol. bierka „oaie fără coadă”
(Cihac, II, 481), care ar putea foarte bine proveni
din rom. (DAR). După Bogrea, Dacor., I, 257, din
lat. *brevicus (< brevis). – Der. bercă, s. f. (oaie cu
lînă creață și scurtă); bîrcă, s. f. (oaie cu lînă creață);
bîrcaci, s. m. (cioban). (dexonline.ro)
2
Seárbăd, -ă,serbezi, -de, adj. 1. (Despre alimente)
Fără gust, nesărat, fad; (despre gustul alimentelor)
nedefinit, insipid; leșios. 2. Fig. Plictisitor, monoton,
fără colorit (artistic). 3. (Despre oameni) Palid la
față; fără vlagă, veștejit. – Et. nec. (dexonline.ro)
un timp, căpătam de la I.C.I.L. [cheag din
comerţ], nu era ca acuma, prin magazine... Noi
am fost de-atâţia ani, dom’le, şi nu se găsea
[cheag] praf, ca acuma, în magazine... Noi din
rânză făceam cheag.
MC - Unde depozitaţi această telemea, pe
atunci?
MT - Când strângeam câte 10 putini, o
depozitam la stână (că aveam rânduială...) Şi
când se strângea [telemea] de o căruţă, o
duceam la I.C.I.L. Şi mai dădeau şi la oameni, la
normă: la zi de muncă... Aveam un contract cu
ăia, la I.C.I.L., şi restul [de telemea produsă]
lăsau şi la oameni, se împărţea... Mie mi-au dat
un tabel, şi eu ştiam: ăsta are două kile, ăsta are
trei, ăsta are patru... Veneau cu tabelul la mine,
iar eu după tabel, dădeam brânza la oamenii din
sat...
MC - Putinile erau din lemn?
MT - Când am fost noi tineri, da... Nu erau,
dom’le, nici saci din nylon, ca acuma...
MC - Erau din...
MT - Brad, da.
MC - Credeţi că brânza se păstra mai bine
în asemenea recipiente? Era brânza mai
gustoasă, în aceste condiţii?
MT - Cum să vă spun... nu din cauza aia, dar
nu erau plastice ca acuma, nu s-a ştiut de plastic...
Nici cizme de gumă n-am avut... Şi ciobanii,
umblau cu opinci... Aşa a fost, atuncea... Şi n-
aveam nici saci; că ne necăjeam când curgeau...
Că alea [putinele], de la un loc, se găuresc; dar
dacă e sac, sacul nu lasă [să se scurgă]... Dar nu
că „stă mai bine în putină, ca în sac”! Sacul nu-i
dă niciun gust la brânză, să [se] strice... E, din
contră, mai curată! Că din putina aia, dumneata
îţi dai seama, că bagi de câteva ori... ea îşi capătă
gust [neplăcut]... Să tot speli la ea, să speli, să
speli... Dar totuşi, bradul... lemnul îşi prinde gust.
Acuma, cu sacii, nu...!
MC - Ce ne puteţi spune despre caş şi
brânza de burduf?
MT - Aia se face mai greu ca asta. Aci, la
vale, nu se face, dom’le... Aicea, la noi, se face, la
munte... Şi mai făceam şi pentru noi, ca să avem
pentru casă. Dar brânza bună se face la munte,
dom’le...
Aia... caşul, trebuie făcut altfel, nu
telemea, pe crintă... Tot aşa se dă cheag; după ce
se încheagă, trebuie să-l ţârâi [caşul], să-l
zdrobeşti bine-bine, cu mâna. Şi-atuncea, îl laşi un
sfert de ceas, să se aşeze, să iasă zerul deasupra
(el se-aşează... grămadă, jos...) Atunci, atâta să-l
dibăceşti, atâta să-l întorni, până când îl faci
300
roată-roată, în fundul... la vasul ăla, care stă cu
laptele, să-i dai cheag... Şi-atunci, cu cârpa (te bagi
cu cârpa, mereuţ... mereuţ!), ca să-l iei de-aicea,
să se ia în cârpă... Şi-atuncea îl iei, îl pui pe crinta
asta, şi-apoi cu mâna... să-l strângi, atâta trebuie
strâns... să nu mai rămână „neam” de zer în el!
Dacă îl storceam, şi-l puneam la scurs, el se
scurgea, rămânea rotund... Dragul meu, trebuie
să-l ţii şapte-opt zile la dospit; nu poţi să faci nimic
cu el atuncea, proaspăt... Trebuie să-l ţii 7-8 zile...
şi până la 10 (depinde cât îi de mare), ca să se
stoarcă mai iute, cum să zic, să fie mai bun... să
se „coacă” mai iute (noi aşa spunem: că se
„coace”). Puneam apă fiartă (fierbeam apă-n
căldare de aramă), puneam pe el: când îl luam
de-acolo, de-l puneam pe crintă, „ţipam”
[puneam] apă fiartă pe el, atuncea... Îl adunam
şi-l strângeam bine... După aceea, desfăceam
cârpa, iar „ţïpam” apă fiertă, iar îl adunam... ca
să se stoarcă zerul mai bine. (Că nu iasă brânza
bună, dacă nu-i stors zerul din ea). Trebuie tot
zerul [stors...] La telemea, mai rămâne şi zer, că
el se scură altfel... Şi dacă o bagi în saramură, îşi
trage zerul, iasă zerul din ea, dacă o pui în apă
sărată („saramură”, spunem noi), când o iei de pe
crintă, iasă... Dar caşul, nu: trebuie să scoţi tot din
el şi să-l storci bine, şi-atuncea iasă brânza bună...
Dacă nu-i stors zerul ca lumea, nu iasă brânza
bună, dom’le!
Aşa se făcea înainte, dar acuma... ştii
cum am făcut? Că eu, dacă am fost atâta la stână
(v-o fi spus careva...)
MC - Chiar aşa: câţi ani aţi fost la stână,
Doamna Toader?
MT - O, Doamne... Am fost numai la alţii, la
străini... la poienarii ăştia (ei sunt cu ciopoare de
oi...) Numai la ăştia am fost 30 de veri. Şi atunci
[înainte de 1990] am fost la CAP, vreo 14 veri...
Una a fost la ăştia [la poienari], vreau să vă
spun, şi alta a fost la CAP... Acolo am fost la mine;
am făcut aşa cum am ştiu eu; când am fost la
altul, a trebuit să ascult de comanda lui... Cum au
comandat ei, aşa am făcut
MC - Care „comandă” a fost mai uşoară a
celor de la CAP, sau a poienarilor?
MT - CAP-ul nu se amesteca la brânză; [pe]
ei, nu-i interesa, mă interesa pe mine, să fie
brânza bună, să nu mă fac de ruşine: să mă duc
cu ea la I.C.I.L., şi să mă trimită cu ea acasă... Aia
a fost... fala mea: eu trebuia să mă interesez de
ea. Aicea, la poienari... şi aicea, nu că te... dar
totuşi: dacă-ţi comandă să faci aşa ori aşa, trebuie
să faci cum îţi spun ei... Dar nu că au fost
[severi]... Brânza tot aşa a trebuit să se facă,
dom’le: dacă ai făcut-o bună la tine, şi la altul
trebuie să o faci bună... Numai... ştiţi cum îi: la
alţii eşti mai cu teamă, nu eşti ca la tine... Pot să
vă spun că [cei] care-s la ei [pe cont propriu],
nu fac cum am făcut eu, la poienari... (Şi cu
curăţenia, şi cu mâncarea, şi cu câte şi mai câte...)
Că ăştia-s foarte pretenţioşi, dom’le: te plătesc cu
simbrie bună, dar şi pretind! Trebuie [lucrat la
stână] aşa „cum scrie la carte”!
MC - Unde anume lucraţi la stânele
poienarilor? Pe munţii învecinaţi?
MT - Nu, eu n-am fost la munte! Am fost în
judeţul Arad: am fost 14 veri... şi cu cinci veri, am
fost 19 veri la Şiria, lângă Arad... Acolo am fost cu
oile, da; acolo au fost mutate, oile lor... Ei s-au
aşezat, dar proprietarul... ăsta, unde am fost eu
14 veri, ăsta a avut oile lui, am fost la oile lui. Şi
cinci [veri], am fost la ginerele lui (tot acolo, în
păşunea aia, într-altul loc...) Dar ăia n-au fost la
CAP; ăia au fost numai cu stâna lor: ei au păscut
oile pe unde au putut, prin pădure... Vara, când
erau miriştile, ne duceam... am fost şi pe la Tilişca,
am fost şi pe la Sântana [judeţul Arad], am fost
şi aici... lângă Şiria, Pâncota... Am fost pe toate
hotarele alea, le cunosc, dom’le... Ne mutau la
mirişti: unde era mirişte mai bună, unde erau
trifoaie... Ca să mânce oile, că primăvara le ţineau
pe-acolo, pe la munte, şi era mai rău (le duceau
prin pădure...)
În tot cazul, [cel] care nu merge la altul
(îţi spun dumitale, ca să ştii!), nici nu ştie multe!
Să ştiţi că una e acasă – rostul tău -, şi alta e
când mergi la altul: mai vezi multe, şi înveţi...
MC - Am uitat să vă întreb despre caş...
MT - Păi caşul ăla stors, [despre] care
v-am spus eu, de l-am stors şi l-am ţinut 7-8... 9
zile, îl puneam şi mă uitam la el: toată ziua mă
uitam, şi-l ştergeam, să rămână curat-curat, că
dacă nu, se mai scurgea câte-o ţâră din el, ştii...
Trebuia şters bine, şi curăţat. Atunci când era
gata, când socoteam că-i... el făcea „găoci”, găuri,
aşa... atuncea era pentru făcut brânză. Nu-l
făceam tot (acuma, îl grămădesc tot...) Numai
[caşul] care era cu „găoci”, care era crescut, se
făcea brânza [de burduf]... Şi brânza, cum o
făceam: îl curăţam de coaje, şi-l dădeam prin
maşina de măcinat. Şi îl turnam într-un bazin
mare (aveam anume...), şi acolo, îl frământam ca
pe pâine, şi cu sare... Mă apucam acolo de el, şi îl
frământam bine, şi-atuncea îl băgam în piei de
oaie.
Eu n-am prea făcut aşa, că ăştia... gazda
asta a mea, ei făceau numai pentru ei, brânză de
burduf (nu făceau de vânzare). Iar ei aduceau...
301
beşici de-astea, de animale, aduceau de la abator.
Şi ştii ce a mai ieşit acuma, mai încoace: sunt de-
astea... de plastic, ca pentru... salam, nişte „maţe”
de-astea... Ştiu că băgam în ele cu... ăla de făcut
cârnaţi, cu „cârnăţarul” ăla (poate aţi văzut!) Cu
ăla băgam [caş] în ele, şi îndesam bine... Atâta
trebuie îndesat, [încât] nu trebuie absolut nimica...
să aibă aer; trebuie să fie îndesat bine. Că dacă
rămâne aer, „înfloreşte”: tai brânza, şi o găseşti
„înflorită”!
MC - În deplasările despre care mi-aţi
vorbit (cele din judeţul Arad), aţi fost tot cu
soţul?
MT - Dom’le, n-am fost cu el. Dacă ne-am
lăsat de la CAP, el a fost cam bolnăvicios, şi
s-a angajat aicea pe Dobra [judeţul Alba], şi eu
m-am dus, vara; iarna, am stat acasă, cu copiii, şi
vara m-am dus [la stână]... Iarna, mă mai pricep
la maşina de cusut, mai cos... Şi el [soţul] s-a
angajat aicea, pe Dobra, şi a mai rămas, ce-a mai
lucrat... A fost cam bolnăvicios, n-a mai putut să
mai alerge pe-acolo, după oi... Iar eu vara mă
duceam, şi iarna stăteam acasă cu copiii, şi mai
lucram la maşină...
MC - Doamna Toader, aţi spus la un
moment dat că aţi avut şi oi de-ale
dumneavoastră...
MT - Păi, când am fost pe-acolo, la CAP-uri,
am avut, da.
MC - Aceste oi erau amestecate cu cele
ale CAP-urilor?
MT - Cum să nu?!
MC - Şi atunci, cum le deosebeaţi pe cele
proprii?
MT - Acuma, dom’le, oile la fiecare are semn
la ureche. Şi le mai şi buiau; aveau buială, şi le
mai buiau, ştii...
MC - Semnele de care vorbiţi aparţinuseră
părinţilor soţului dumneavoastră?
MT - Da. El o avut, când o fost băiat: a
ciobănit, şi a avut oi... O grămadă de oi, da; şi
dintr-alea, şi-o prăsit. Şi-apoi când s-a angajat, a
trebuit să le vindem, că n-a mai avut cine să le
mai ţină (băieţi n-am avut; am avut patru fete,
dom’le, şi cu fetele... ce să poţi să faci la oi?!)
Numai un băiat am avut; el a fost cel mai mic, şi
mi-a murit la 17 ani... Am avut numai fete, şi de-
aia ne-am lăsat de oi, că dacă aveam băieţi,
[soţul] se ajuta cu băieţii... Dar aşa, singur, n-a
mai putut să se „lupte”; şi asta a fost treaba...
MC - La stână fiind atâtea veri, în Banat sau
Crişana, aţi întâlnit şi animale sălbatice?
MT - Păi, ca să vă spun drept, eu... nu, că eu
am fost acasă [la stână]; ciobanii... Că ştiţi cum îi:
bacea răspunde... e „stăpână” la stână; ciobanii îs
stăpâni pe oi: aia e grija lor! Eu cu oile n-am
umblat... Că eu am avut destul: să fac mâncare la
vreo 10 inşi, să fac brânză (câte două-trei putini
de brânză pe zi...) Eu n-am avut timp să mă duc
cu oile; nu m-am băgat, bace, pe cioban...
Aşa, am mai văzut şi eu, mai pe departe:
se mai ţipa [arunca] prin cârd, pe-acolo, câte-o
lighioană de-asta, dar [ciobanii] au câini şi le
scoate... Ciobanii-s atenţi, că de-aia-s plătiţi!
MC - Dumneavoastră pregăteaţi deci şi
mâncarea la ciobani...
MT - Păi da’, sigur: tot ce s-a ţinut de stână!
Şi mulgeam în continuu...
Ne aducea [aproviziona], [cel cu] care
am vorbit, de am mers [bace]; el venea cu
mâncare, ne întreba ce e la stână, „Ce este, ce
trebuie...?” Şi omul se interesa de păşune, se
interesa de oi, se interesa să ne facă banii (că
erau atâţia ciobani...) Şi el [stăpânul] numai bine
umbla... poate mai mult ca ciobanii, până să facă
un salariu la atâţia, şi mâncare (că, la atâţia
oameni, trebuie mâncare...)
MC - Dumneavoastră şi soţul eraţi direct
responsabili de ciobani, la CAP...
MT - Da. Acolo, noi am făcut mâncare; pe
noi ne interesa să plătim şi ciobanii...
MC - Doamna Toader, rămâneaţi la stână
şi în timpul sărbătorilor de peste an?
MT - N-am prea venit acasă, dom’le... Ca să
spun drept: înainte, nu erau maşini, atâtea... Copii,
am avut... No, unde să pleci din Banat şi să vii
pentru Crăciun, de iarnă... Nu prea erau – când
am fost noi, tineri – nici curse [de transport
public] aicea, în sat... Veneam până-n Şugag, şi
de-acolo veneam acasă, pe coasta râului... Păi
unde să mai vii, de acolo?! Nu prea veneam... Mai
rar, rar... (După ce-au mai crescut copiii). Ne-am
luat casă [în Jina], şi am mai venit iarna, cu copiii,
acasă... Atuncea, el [soţul], rămânea cu băieţii...
cu ciobanii, acolo...
MC - Poate ar trebui să vă întreb şi dacă ai
dumneavoastră copii au mers cu regularitate la
şcoală.
MT - Cum să nu?! Când au fost mai mici, i-
am mai dat [la şcoală] acolo, când am fost la
CAP (acolo [în Banat] i-am născut, dar după ce-
au crescut mai mari, au venit aicea, iarna, dacă
ne-am luat casă) Eu am avut noroc că am avut pe
mama, săraca (e moartă, de vreo 13 ani...); şi eu,
şi dacă am fost la stână de am mai văzut de
treabă, acolo, mama a îngrijit aicea, copiii
(fetele)... Copii au făcut toţi 10 clase, că aşa se
făcea, atuncea; aicea [la şcoală] i-am dat [pe]
302
toţi, după aia au mers la Sălişte, le-am plătit
[transportul]...
MC - Aşadar, nu aţi avut de la început casă
în Jina...
MT - Păi nu, că v-am spus... Am avut... cum ai
venit dumneata la mine, aşa am avut când ne-am
luat... Atunci, nu era ca acum, să... le dea
[tinerilor căsătoriţi] maşini, case, şi toate alea; le
fac câte un ospăţ mare [de nuntă] şi, după aia,
nu durează un an şi se despart! De sătui, de
îmbuibaţi...! Noi n-am avut unde sta; ne-am
interesat să stăm acolo [la oi, în Banat], să ne
facem casă... (Noi am cumpărat căşile, aici...) La
noi aşa a fost: o dată ce te-ai căsătorit, n-aveai
cum sta pe spatele la părinţi; o trebuit să te duci,
să-ţi câştigi traiul, şi să-ţi faci [ceea] ce-ţi trebuie...
Asta o fost, înainte...
MC - Soţul dumneavoastră a umblat cu
oile la o depărtare mare de casă sau de stână?
MT - Nu... Ca să steie... pe câmpi, nu. Am
fost la CAP, şi după aia, el s-a angajat; avea acolo,
stăteau [...] şi venea casă (vineri, sâmbătă... venea
acasă. Şi-apoi, luni se ducea iară...) Nu ca să se
ducă departe, aşa, nu (cât am fost amândoi la
oi)... Acuma, după aia, iaca... primăvara, ne
duceam, până toamna... După aia, duse oile la
cine e, şi gata...
MC - Era astfel o deplasare limitată, cu
nişte oi ale celui ce vă angaja...
MT - Da, tot la ăla la care am fost... Eu,
dacă-am apucat la ăla, n-am fost 30 de veri
[doar la un stăpân]... Am mai fost şi la alţii... Şi la
Poiana, aicea, am mai fost două veri (din jos de
Poiana, acolo)... Că şi-aici se ţin oi.
MC - Acolo unde au ei loc de hotar,
probabil.
MT - Da. Erau şi oile satului, şi oile lor. Îmi
partea de din jos, este păşunat; şi aicea am fost
doi ani, în două veri.
MC - Dumneavoastră aţi avut şi locuri
proprii de păşunat, pe hotarul Jinei?
MT - Am avut. Dar noi n-am putut să ţinem...
n-am avut, aşa, pământ mult, ca să ţinem
animale. Şi a fost bine, că uite: el s-a dus acolo [în
Banat], am căpătat după copii... cum se spune,
„alocaţie”; şi uite, de una... a fost bine, că am
primit şi eu ceva după el [pensie de urmaş]... Şi
de la CAP ne plăteau, ne dădeau; iacă, am şi eu,
acuma, banii ăia care-i dau acuma: 400 [de lei,
pensie]... Eu de la ăştia, de la poienari, n-am
căpătat nicio pensie, dar el – dacă, după aia, s-a
angajat – a avut şi alocaţia copiilor, şi i-a venit şi
pensie; dar el n-a trăit mult, săracul, să ia pensie...
MC - Dintre cele patru fiice ale
dumneavoastră, a continuat vreuna viaţa de
bace?
MT - Au fost! Toate...
MC - Deci au învăţat meseria
dumneavoastră...
MT - Au învăţat, ştiu meseria, dar nu şi-au
luat ciobani! N-au mai vrut, s-au săturat: a fost
greu pentru ele, şi n-au mai vrut să fie [bace]... Şi-
au găsit băieţi cu serviciu; iaca, am două [fiice] în
Banat, acolo, la Bârzava; una e la Făgăraş (aia a
fost cu serviciu, la abator: a fost măcelar, acolo...);
mai am una aci, la Tilişca (am şi-aici o fată); el a
fost maistor... Cum să zic, nu s-au dus ca să fie pe
câmp, să fie la stână...
MC - A devenit oieritul o muncă mult prea
dificilă pentru noile generaţii de la Jina? Va mai
continua oare, tradiţia transhumanţei de aici?
MT - Nu ştiu ce să vă spun... Totuşi, oamenii
[localnicii] stau destul de bine, dar îi baiul că
tineretului de astăzi nu îi mai place, dom’le... Nu
mai sunt nici [mulţi] copii, că înainte erau şi 10...
12, în casă! Şi-acuma, nu mai au mai mult de
unul-doi... Omul, sigur că şi-i protejează, nu se mai
duc de-aicea la Arad, pe drum, cu oile... Nu le mai
mână până acolo. Ăsta-i baiul, mai mult: populaţia
a scăzut, iar tineretului de astăzi nu-i mai place să
meargă la ciobănie, asta-i... Mai sunt, dar mai
puţini, [cei] care se ţin cu oile lor, şi cu părinţii lor,
da... Dar ca să meargă [ciobani angajaţi] la altul,
nu mai merg! Mai „bine”, uite, se duc... trec
graniţa, nu ştiu pe unde, că fac bine, că fac rău,
câştigă, nu câştigă, dar aicea nu le mai place să
meargă cu oile...
303
 NICOLAE MORARIU
(Jina, nr. 900)

Marin Constantin - Domnule Morariu, la

cei 64 de ani ai dumneavoastră [născut în anul
1952], sunteţi încă activ în munca de oier.
Când aţi început această meserie?
Nicolae Morariu - Asta de mic, de la 14-
15 ani... Şi mulgeam, şi le păzeam, oile... Dam la
strungă... Toate le făceam!
MC - Copil fiind pe atunci, probabil că
mergeaţi la stână, vara, în vacanţă...
NM - Până la 16 ani. După 16 ani, am plecat MC - Atunci când porneaţi în
în tanshumanţă... transhumanţă, călătoreaţi doar cu turma
MC - Este adevărat că la Jina copiii iau proprie, sau...
vacanţă mai devreme, spre a-şi ajuta părinţii la NM - Ne însoţeam mai mulţi: trei sau patru...
oi? MC - Alcătuiaţi astfel o mare turmă cu oile
NM - Da, da! tuturor celor asociaţi.
MC - Iar oile aparţineau părinţilor, aţi NM - Da, sau chiar două turme... Depinde.
învăţat munca „din tată-n fiu”? MC - Cum vă recunoşteaţi oile, în aceste
NM - Da, exact aşa am început... condiţii?
MC - Oile dumneavoastră, pe atunci, erau NM - Le ştiam pe fiecare: aveau semnele lor,
ţurcane, erau ţigăi...? la urechi... Le ştiam de mici...
NM - Oi ţurcane am avut tot timpul. Îs mai MC - Erau semne născocite de
rezistente la zona asta de munte, asta este... Şi dumneavoastră, sau moştenite?
iarna, fără saivane... NM - De la părinţi, au fost. Şi-acuma, le
MC - Altminteri, calitatea laptelui este poartă copiii mei, semnele [pe] care le am eu.
identică între cele două specii de oi, nu? MC - Câte zile sau săptămâni mergeaţi
NM - Cred că da... Ţigăi, n-am avut.. Numai până la destinaţie?
ţurcane. NM - Depinde de unde a fost destinaţia: şi o
MC - Când aţi pornit prima dată la drum, lună, şi trei săptămâni... Şi mai mult.
în transhumanţă? Doamna Morariu - Când plecau,
NM - Asta a fost în `69. „destinaţia” era... [acolo] unde se opreau!
MC - Către ce direcţii sau regiuni v-aţi MC - Mergeaţi cu turmele de-a lungul
îndreptat? drumurilor, treceaţi şi prin păduri...?
NM - Prima dată, am fost în Bihor. Bihor şi NM - Şi pe şosele, şi prin păduri... după cum
Arad (între Arad şi Bihor). era şi timpul... Nu era circulaţie ca acuma.
MC - Iar în Banat, aţi ajuns cumva? Doamna Morariu - Nu erau maşini aşa
NM - Am ajuns după `70... multe...
MC - Dar peste munţi, în Bărăgan, în Balta MC - Agricultorii sau pădurarii erau...
Brăilei...? încântaţi la vederea dumneavoastră?
NM - Asta am fost după Revoluţie, în `93. Am NM - Erau „încântaţi” când plecam! După
fost şi în Bărăgan, o singură dată am fost... situaţie, unde eram...
MC - Domnule Morariu, era o MC - Exista riscul unor pagube pentru
transhumanţă cu camioanele, sau pe jos? culturile agricole?
NM - De unde camioane?! Pe jos! Cu măgarii, NM - Nu neapărat: se putea găsi loc [de
cu câinii, cu tot ce trebuia... păşunat] fără să păgubească, să nu facă [oile]
MC - Duceaţi pe măgari, bagajele... nimic...
lucrurile necesare. MC - La locul de iernat, încheiaţi un fel de
NM - Mâncarea, [ceea] ce trebuia, contract cu autorităţile locale?
cojoacele... NM - Da, închiriam păşune de la CAP. De
obicei, CAP-urile le duceau pe-ale lor, iarna, în
saivan, şi ne închiriau nouă, păşunea. Şi mai

304
rămâneau pe câmp, tulei1 netăiaţi, aşa, la
porumb...
MC - Pentru aceste păşuni închiriate,
plăteaţi o sumă?
NM - Da, trebuia să... De la întâi decembrie,
până la întâi aprilie, asta era: ne „localizam”.
MC - Pe aceste drumuri de transhumanţă,
aţi întâlnit şi animale sălbatice?
NM - Am avut şi lupi, am avut... şi oameni
mai răi ca lupii: hoţi!
Lupii mai erau... periculoşi. Eram obosiţi,
câini aveam mai puţini, la drum... (Nu puteai să
cari atâţia câini: n-aveam mâncare...)
MC - Cum atacau aceşti lupi, în haită sau
individual...?
NM - Depinde, şi mai mulţi, şi unul... În
special noaptea, asta era... Pentru noi n-a fost un
pericol; doar pentru animale (că nu păgubeau...)
MC - Au fost situaţii în care oi de-ale
dumneavoastră să se îmbolnăvească?
NM - Nu prea aveam necazuri... Erau tratate
[oile], înainte, nu prea aveam... Nu era ca acuma;
atuncea, le dădeam [medicamente] de două ori
pe an, şi gata... Le mai tratam noi: le lăsam „de
sânge”, înţepături...
MC - Se puneau pe picioare, în felul ăsta?
NM - [Cea] Care se punea, se punea; [pe
cea] care nu... o sacrificam imediat! Ce era să
facem?!
MC - Cum vă pregăteaţi hrana, cu oile
fiind, Domnule Morariu?
NM - Păi nu făceam prea multe feluri de
mâncare! Făceam „sloi”, făceam pastramă... [În
cazul sloiului] Fierbeam carnea de oaie, în seul ei;
se menţinea, mai ales pe perioadă de iarnă...
Aveam „frigiderul” de la natură!
MC - Cum vă adăposteaţi? Aveaţi colibe,
saivane...?
NM - Aveam cojocul, atât, pe măgar;
aşternut, aveam... zăpada, mai groasă, mai
subţire...
MC - V-aţi putut păstra sănătatea, în
aceste condiţii, nu v-aţi resimţit?
NM - Atuncea, nu, dar cred că avem acuma,
[probleme] cu sănătatea...
MC - În transhumanţă fiind, în Banat,
Transilvania sau în Bărăgan, mai puteaţi
petrece sărbătorile de iarnă?
NM - Bineînţeles: acolo, lângă oi! Mai făceam
câte-un rând, câte unul, câte doi [spre a merge
1
Tuléi (-ie), s. n. – [...] Cocean, ciocălău, pănușă
de porumb. – Var. Trans. tulea. Mold. tiuleu, tiulei
(dexonline.ro)
acasă]; [pe] unul, lăsam de Crăciun, pe altul, de
Anul Nou...
MC - Cum păstraţi legătura cu familia? Nu
existau pe atunci telefoane mobile...
NM - ... [Existau telefoane] Fixe, dar nici
alea nu erau pe-aici [la Jina], nu aveau cabină; nu
avea oricine, la fiecare casă; nu a fost loc în
centrală, la început... Mai sunam pe la vecini, pe
la Poştă... Dădeam „preaviz”, de azi pe mâine, ca
să ştie...
MC - Transhumanţa a reprezentat o
încercare deosebită pentru viaţa
dumneavoastră de familie...
NM - Era şi plăcere, era şi ambiţie...! Din `69,
până-n `93, am fost [în transhumanţă]...
MC - Aţi amintit de Bărăgan, acolo unde
aţi ajuns în 1993. Cu trenul?
NM - Aicea, nu; tot pe jos am mers. Într-un
singur an, le-am dus cu trenul, aicea [în
Transilvania], când le-am dus la Satu Mare,
Carei... O singură dată am folosit trenul.
MC - Tot în cursul iernatului, venea fătatul
oilor...
NM - Da. Asta se întâmpla pe la mijlocul lui
februarie.
MC - Era încă frig... Cum protejaţi mieii
nou-născuţi?
NM - Păi... nu trebuiau ţinuţi prea mult.
Aveam în pădure, adăpost... căutam să fie o vale
mai adâncă. De vânt, îi păzeam; de zăpadă, nu.
Să nu-i bată vântul, asta era... De-asta ţineam
ţurcane, că ele rezistau; ţigăile n-ar fi rezistat
acolo...
MC - Mieii nou-născuţi se puneau imediat
pe picioare, sau...
NM - În cinci minute, erau sus! Sugeau, şi
gata!
MC - O dată cu împrimăvărarea, vă
întorceaţi la Jina...
NM - Făceam returul... Înapoi, da. Nu ne
grăbeam, că stăteam să se mai încălzeacă... Erau
mieii mai mici, trebuia să mai stai...
MC - Pe acest drum de întoarcere, aţi
petrecut oare şi Paştele?
NM - Mi s-o întâmplat de multe ori... Depinde
cum era Paştele: în aprilie, sau în [mai]... Până la
întâi mai n-aveam ce căuta aici, că nu era iarbă,
să ajungem aici...
MC - De unde primeaţi pasca, sau... vă
lipseaţi de ea?
NM - Ne mai lipseam, [sau] mergeam în sat
la o biserică; se mai găsea...
MC - O dată ajuns la Jina, urcaţi cu oile la
munte, sau le păşteaţi în hotarul satului?
305
NM - Avem terenurile noastre, aicea, păşunea
noastră, şi... vara, la munte, [la] păşunea
comunală.
MC - Aceste terenuri de care vorbiţi, erau
moştenite?
NM - De la părinţi, da. Şi mai închiriam şi de
la alţii (de la vecini, de la rude...), care nu aveau
animale; le închiriam noi.
MC - Le păşteaţi astfel până la începutul
verii, probabil...
NM - Până în 15 iunie. Aici, avem două
terenuri: în hotarul de jos, în apropiere de sat
(astea erau până în 15 mai, maxim... 12-15 mai,
asta era perioada când...); şi partea asta, mai sus:
acolo, până la 15 iunie.
MC - Tundeaţi oile în aceeaşi perioadă?
NM - Da, până la 15 iunie, trebuiau să fie
tunse.
MC - În cursul activităţii dumneavoastră de
oier, lâna oilor pe care le-aţi stăpânit era
importantă?
NM - A fost foarte bine, atuncea, până-n `90;
şi după `90, încă. Mă rog, câţiva ani. Dar acuma...
e aruncată de toată lumea.
MC - Unde puteaţi distribui lâna oilor
dumneavoastră?
NM - Păi se ducea... mult am dus la Săpânţa,
în Maramureş (acolo se făceau cergi); o spălam, o
făceam caiere... Ca şi la stat (aveam contract).
MC - Înainte de a vă urca oile la munte,
trebuia să închiriaţi aceaste „păşuni comunale”.
NM - De la primărie, da.
MC - Pentru a putea închiria asemenea
munţi, vi se cerea în trecut să achitaţi statului
anumite „cote” de produse?
NM - Da, da: să ai contract pe oi, miei, porc;
lână, brânză... toate erau [impuse]. Ca să
primeşti păşune, trebuia să ai toate [obligaţiile
achitate]...
MC - Fără de care...
NM - N-aveai loc în munte! Astea
[„contractele”] au fost între `75-`80... `90. Ăştia
15 ani, au fost cei mai... cu contracte. Înainte, a
fost mai lejer cu pic...
MC - În trecut, a existat o întovărăşire sau
o asociaţie a oierilor din Jina?
NM - A fost, [vreme de ] 3-4 ani, dar n-o
rezistat... Eram copil încă, aveam vreo 10 ani,
când s-o înfiinţat o „tovărăşie” şi s-o desfiinţat; 3-
4, 5 ani, nu cred că a rezistat mai mult... Cât îmi
amintesc.
MC - În zilele noastre, oierii sunt reuniţi în
vreo asociaţie?
NM - Este o asociaţie a oierilor, dar... pe
hârtie, doar, e asociaţia asta...
MC - Această asociaţie are vreun rol în
închierea păşunilor de vărat?
NM - Aia... puţin, cu închiriatul; fiecare, cu
turma lui; [asociaţia] nu are vreun amestec...
MC - Dar subvenţiile pe care oierii le iau,
depind de apartenenţa acestora la asociaţie?
NM - Nu depinde de nimeni! Pe bază de
crotalii, când îl iei de la doctor; pe propria
răspundere...
MC - Aceste „crotalii” înlocuiesc acum
semnele de altădată?
NM - Da. Încă mai am şi semne, că...
MC - Pe durata văratului la munte, aveaţi şi
tovarăşi de păşunat?
NM - Da, acolo ne asociam mai mulţi, la
munte... Angajam doi ciobani, tot de-aici [din
Jina].
MC - Dumneavoastră aţi luat parte la
preparea brânzei, acolo, la munte fiind?
NM - Au fost ani în care am fost [baci]; într-
alţi ani, n-am mai fost...
Înainte de căsătorie, făceam eu ciobănie;
părinţii mei stăteau aici, acasă, făceau fân, [ccea]
ce trebuia, [cu] vitele... Eu stăteam la munte. (Dar
de obicei, am stat mai mult la sterpe). Şi la
mânzări [oi cu lapte] am fost, dar mai mult la
sterpe... La mânzări, mergeau familiile – soţ,
soţie...
MC - Care erau principalele sortimente de
brânză pe care le produceau oile
dumneavoastră?
NM - La munte, să făcea telemeaua, unt, şi
brânza de burduf (caşul, bineînţeles, că din caş se
făcea brânza de burduf).
MC - Brânza de burduf este o specialitate
ce se fabrică mai rar, mai greu...?
NM - Se face şi mai greu, şi e mai puţină...
Nu se consumă aşa, multă... E o perioadă (mai
mult, în toamnă), când se face asta. De pe la
Sfântă Mărie, cum e acuma, începea să se facă
brânza de burduf.
MC - Iar până atunci, telemeaua?
NM - Telemeaua, da.
MC - Cheagul pe care îl folosiţi este
natural, sau...
NM - [Brânza de burduf şi telemeaua] Se
făceau cu cheag de miel. Se tăiau mieii ăia mici
(până la două săptămâni, maximum).
MC - Foloseaţi acest cheag în lipsa altui
produs, din comerţ, sau calitatea brânzei cerea
un cheag natural?
306
NM - Nici nu prea găseam cheag-praf, cum Aramă... de Fier (pare-mi-se!)... Şi Corbii de Piatră,
este acuma, şi se zicea că era mai bun ăla (mai care mi se par tot de-aicea, plecaţi.
ales, numai de-ăla foloseam la brânza de burduf). MC - Aceste sate de la sud de Carpaţi sunt
MC - Burduf în piele de oaie? aşadar înrudite cu Jina.
NM - De oaie, da! NM - Da.
MC - Telemeaua o depozitaţi în... MC - Există legături între jinari şi locuitorii
NM - În putini de lemn, de brad... Atuncea, satelor amintite?
nici nu se găseau [recipiente] din plastic... Şi tot NM - Este acum, cu... serbările astea, se duc
mai bine stă [telemeaua] în brad, ca... În de-alea [jinarii, acolo], mai vin [şi ei] pe la noi...
se punea, şi pe munte (când eram asociaţi), se MC - În comparaţie cu transhumanţa
împărţea toamna, după numărul de oi. despre care mi-aţi vorbit, în prezent oieritul
MC - Ce capacitate are o asemenea din Jina este la fel, se schimbă întrucâtva...?
putină? NM - S-a mai schimbat, acuma... În loc de
NM - Acuma, depinde: sunt şi mai mari, şi măgari, acuma-s maşini, mai multe...
mai mici... Până la 50 de kilograme, cam aşa... Nu se mai plăteşte, nu se mai câştigă!
MC - Cum coboraţi de pe munte aceste MC - Şi atunci, tineretul din Jina continuă
putini cu brânză? această tradiţie a oieritului?
NM - La început, a fost greu; se coborau pe NM - Prea puţin...
şei, pe cai; trebuia să fie mai mici, vasele, ca să le Doamna Morariu - Sunt fermele mari,
putem... Înainte, cu boii... cu sănii din lemn, făcute unde să mai meargă...? Răspunzi de pământul
aşa, numa’ pentru brânza aia... Pe urmă, au omului... Nu mai merge! Ăsta-i baiul!
început să ajungă TAB-urile pe munte, şi cu ele...
MC - Când se încheia păşunatul montan?
NM - La început, o fost până în 15
septembrie. De la 15 iunie la 15 septembrie, asta
era: o perioadă de trei luni. Până se ridicau de-
aicea, fâneţele, se coseau, se curăţau, şi atuncea
[turmele] veneau mai jos...
MC - Apoi reîncepea calendarul
transhumanţei.
NM - Da, toamna – vara... După întâi
octombrie...
MC - Domnule Morariu, mai ţineţi minte,
din bătrâni, despre când a fost împroprietărită
Jina?
NM - Nu ştiu treaba asta... În timpul reginei
Maria Tereza... Asta, numai din auzite, că nu
cunosc! Se spunea că, [atunci] când o fost război,
unii mergeau şi păzeau graniţa aicea...
MC - „Regimentele grănicereşti”...
NM - Aşa, aşa...
MC - Drept răsplată, autorităţile
habsburgice le-au dat...
NM - Le-au dat pădure, terenuri...
MC - Cum se face atunci că, dintre jinari,
au fost unii ce au preferat să treacă peste
munţi şi să-şi întemeieze sate, acolo?
NM - Asta, cât am auzit eu... au plecat când
au ocupat ungurii, Ardealul, aicea... Treceau
graniţa, peste munte...
MC - Care sunt aceste sate, le ştiţi cumva?
NM - Păi, sunt câteva în Gorj, în Vaideeni... în
[judeţul] Vâlcea... Vaideeni-ul, Novaciul, Baia de

307
 PAVEL CUNTAN
(Jina, nr. 1190)

Marin Constantin - Domnule Cunţan,

dumneavoastră aţi fost plecat cu oile la drum,
multă vreme...
Pavel Cunţan - De la 13 ani... Am învăţat să
muncim... indiferent [de vreme]: prin ploaie, prin
viscol... În realitate, munca noastră... s-a dus pe
„apa sâmbetei”, pentru că tineretul din ziua de
azi, nu mai lucrează nimic. Nimic! Numai să se
facă „domni”, studenţi...
Eu, când am fost de 13 ani, am fost pe
muntele Dealul de Groapă, îi spune Orăştie, cu
600 de oi cu lapte, [pe] care le păzeam singur.
Ziua.
MC - Erau oile părinţilor dumneavoastră,
probabil.
PC - Nu, alea au fost oi de la Mintia, de
lângă Deva. Am fost cioban la oi, acolo, şi m-am
dus cu ele pe munte. Şi eu le păzeam singur.
MC - Erau oile comunei de acolo?
PC - Ale satului de acolo, Mintia. Ne-o scos
cu ele... ne-au dat păşunea pe munte, la Orăştie,
pe Dealul de Groapă, aşa-i spunea...
MC - Nu aveaţi deci şi turma părinţilor...
PC - Atuncea, n-aveam... Aveau, părinţii; noi
am fost opt fraţi la părinţi, şi noi am avut oi, dar
eu m-am dus slugă, m-am dus cioban... În
continuu, eu am fost cioban, slugă; de la 13 ani,
eu am plecat, am fost tot în străini...
MC - Ce rase de oi păşteaţi pe atunci?
PC - Păi... cam amestecate: şi ţurcane, şi
ţigăi... Era ţigaie pentru lână de lucru, mai moale...
MC - Aţi pornit şi în transhumanţă cu oile
de la Mintia?
PC - Cu alea, nu; cu ale noastre, proprietatea
noastră, a părinţilor. Eu de la 13 ani am început,
şi aşa am continuat până am fost după armată...
tot aşa am fost, „pe drum”: vara la munte, cioban,
pe munţi pe-acolo; iarna, la drum, în
transhumanţă, pe la Oradea, Timişoara... În toate
părţile am fost.
MC - Aţi ajuns cumva şi în Bărăgan?
PC - Nu, acolo n-am fost. În partea aia, n-
am fost; numai cu armata... am fost pe-acolo!
MC - Domnule Cunţan, când începea un
asemena drum de transhumanţă?
PC - Păi, de exemplu... pe la întâi
octombrie... sfârşitul lui octombrie, [cel] târziu...
Plecam.
MC - Porneaţi doar cu oile
dumneavoastră, sau şi cu alţi tovarăşi...
PC - Eram asociaţi: doi, sau trei, după câte oi
aveam. Ne făceam turmă, de 600-700, 800 [oi].
MC - Cum vă recunoşteaţi oile proprii
într-o asemenea mare turmă?
PC - Păi, le cunoşteam... aşa cum mă cunosc
pe mine, cum să nu?! Le cunoşteam... oaie cu
oaie! Miel cu miel, la fiecare oaie, când făta, cum
să nu...
MC - Ţineaţi seama şi de anumite semne
distinctive?
PC - Aveam şi semne, da. Aveam la urechea
stângă, noi, semn la oile noastre... două „pişcături”
(se spunea), tăiate în ureche... Deci... ai scos atâta,
rămânea un pic de-ăsta [două degete, deschise
în unghi de 45°], şi se cunoştea: „Ăsta e semnul
meu!” (Două „pişcături”, la stânga...)
MC - Fraţii dumneavoastră au acelaşi
semn?
PC - Noi, la părinţi, [am avut] acelaşi semn,
fiecare.
MC - Ulterior, ei şi-au adăugat alte semne
de acest fel?
PC - Acuma, bine... a mai făcut altul, încă o
„pişcătură” în faţă... la altă ureche, sau i-a tăiat
[oii] din vârful urechii, aicea, o „fărculiţă”...
Fiecare şi-a făcut...
MC - Cum mergeaţi cu aceste turme, pe
jos sau cu trenul sau camioane?
PC - Nu, nu... Cu trenul, mergeam să ducem
mâncare, restul... cu oile şi cu măgarii! Un an de
zile, toată toamna, toată iarna, erai pe drum [pe
jos]...
MC - Măgarii erau animalele
dumneavoastră de povară...
PC - Da, ne duceam mâncarea cu ei... Ce
aveam [hrană, straie...], pe el se punea: pe
măgar.

308
MC - Cam câte zile călătoreaţi astfel, până
la destinaţie?
PC - Acuma, cum să spui... cam o lună de
zile, până ajungea, acolo...
MC - Călătoreaţi ziua sau noaptea?
PC - Şi ziua, şi noaptea, după cum era
circulaţia: unde trebuia să treci o şosea, trebuia să
treci noaptea, că era circulaţie... Ştiam drumul: de-
aici, până acolo... trebuia să mergi pe noapte.
MC - Era aşadar circulaţie auto intensă şi
pe atunci...
PC - Nu ca acuma, dar totuşi era! Unde erau
comune mai dese, un oraş, trebuia să treci...
MC - Cum izbuteaţi... să nu vă rătăciţi?
Cunoşteaţi drumul, urmaţi anumite repere...?
PC - Cunoşteam... dacă am crescut pe câmp,
cu oile... Cunoşteam peste tot, prin păduri... Pe
unde nimeream, pe-acolo ştiam! Veneam de la
Lugoş până la Dobra, peste păduri, şi de-acolo...
până la Hunedoara, dincoace (primăvara, când
veneam, că era mai greu: erau recolte...)
MC - Prin aceste păduri, aţi întâlnit şi
animale sălbatice?
PC - Nu prea am avut, nu... Atuncea, nu
erau aşa ca acuma... Acuma, îs pericolase...
animale, pe noi, că ăştia [autorităţile] nu mai ştiu
ce să mai facă, [doar] să ţie aniamele sălbatice;
acum, ne distrug complet!
MC - Cum vă adăposteaţi atunci când, pe
drum, vă mai prindea câte-o zăpadă sau o
ploaie...? Cum vă protejaţi de frig?
PC - Cu cojocul, cu bunda, cum se spune...
Cojoc din piele de oaie. Alea erau „casa” noastră:
nu era mai cald aici [în casă], ca în cojocul ăla!
Trebuia să-l protejezi, să nu-l uzi...
MC - Aceste cojoace erau cumpărate, sau
erau lucrate aici, în sat?
PC - Da, făcute de maistori [cojocari], care
erau în comună... Cioareci de-aia de lână, ăia erau
făcute de bunici, de mamele noastre (cum se
făcea mai demult)... Opinci, că nu erau cizme
atunci, în timpul ăla (cizmele, acu’, încoace, au
ieşit...)
MC - Cum vă găteaţi, în aceste condiţii?
PC - Păi, mâncarea... aveai tot pe măgari,
acolo, [ceea] ce-ţi trebuia... Opreai, unde...
stăteai... făceai focul, puneai ceaunul la „crăcăni”,
acolo... Puneai de mămăligă, brânză, carne... ce se
întâmpla, ce era: pierea câte-o oaie... În câmp,
acolo. Câteodată, mai stam şi cu cojoacele-n cap,
deasupra, să nu plouă, în ceaun, acolo, pe
mămăligă...! Ca să o poţi face! Că ploua,
câteodată, de... nu vedeai, şi ningea... Doamne-
fereşte! Numai noi ştim...
MC - Erau situaţii în care oi de-ale
dumneavostră să se îmbolnăvească? Cum
procedaţi?
PC - Se mai întâmpla: se... „splinau”, le
înţepam de splină, între coapse, aci... Altele se mai
„sângerau”; le înţepam la bot, de slobozeam
sângele, sau tăiam şi din ureche... Mai multe
treburi... Câte una, cum se spunea, se îmbolnăvea
de plămâni; fierbeam apă-n ceaun, băgam două
pietre... aşa [cât pumnul], în ceaun (înroşite-n foc,
pietrele...), şi-i băgam coada [oii bolnave] atât [o
palmă] în apă, acolo... După aia, o făceai bine: îi
trăgea tot răul ăla din ea... Aşa era atuncea...
MC - ... Plante tămăduitoare?
PC - Foloseam spânzul... Se găseşte la
munte, pe munte, sus; iar la câmpie, să găseşte
primăvara, până la Sfântu Gheorghe... Ăla iar era
bun: îi trăgeai de răceală (îi băgam ori în ureche,
ori în coadă, i-l trăgeam, aici... şi ăla trăgea mult,
răceala...)
MC - Domnule Cunţan, ajunşi la locul de
iernat, închiriaţi păşunile de la primăriile
locale?
PC - Păi atuncea, la tinereţea mea, de la
primărie... Mai Încoace un pic, de la CAP... (Când
am fost tineri, atunci nu erau colective, încă...) Şi-
apăi, la primărie: cereai un hotar, acolo, la o
comună, până primăvara, până îţi dădeau voie să
fii acolo cu ele...
MC - Şi în schimb...
PC - Le dădeam bani! Le dădeam bani la
comună; la bugetul comunei, le trebuiau bani,
nişte bani... „Vindem aia, vindem aia...”, şi ei îşi
trăgeau bani la comună... Asta era. Stăteam acolo,
ne dădeau păşune acolo, de toamna până
primăvara...
MC - Acolo, în câmpie, la iernat... aveaţi
colibe, saivane pentru a vă adăposti?
PC - Nu aveam... ne trăgeam la o pădure, la
o margine de pădure, într-o vale, undeva...
adăpostită, aşa, să nu bată vântul, aşa... Stam
acolo...
MC - Şi când venea fătatul oilor?
PC - Acolo, în câmp... N-aveam aşa ceva,
adăpost pentru ele...
MC - Şi atunci, când fătau oile, mieii
supravieţuiau...?
PC - D-apăi... noi, ce făceam: toată ziua,
toată noaptea umblam printre ele... Fătau,
imediat... îl storceai în mână, să-l zbiceşti, nu ştiu
ce... să sugă! Îi dădeam [la oi] să sugă; acuma, de
sugeau, nu mai aveam treabă...
MC - Deci nu le trebuiau mult timp să
meargă pe picioarele lor...
309
PC - Atunci plecau, îi lăsai din mână! Aici era
interesul: să sugă...
MC - Fiind cu oile la iernat, mai puteaţi
ajunge acasă la sărbătorile de iarnă?
PC - Păi, mai veneam, că ne schimbam; dacă
erai trei inşi, patru inşi... câţi erai, doi veneau
acasă, doi rămâneau acolo... Unul venea de
Crăciun, altul de Anul Nou: te schimbai... Dar mai
veneai, ne făceam rând, ca fiecare...
MC - Domnule Cunţan, atunci când vi se
făcea dor de cei dragi, cum comunicaţi cu ei?
PC - Apăi, plecai... erai bun plecat! Prin
telefon, la Poştă... Nu erau telefoane [mobile], ca
acuma... Te duceai la Poştă. Nu era nici telefon
acasă; chemai [membrii familiei] de la Poştă,
venea Poşta şi-l chema pe el de-acasă, să vorbeşti,
că nu erau telefoane [mobile], atuncea, pe timpul
ăla, acasă... Acuma, încoace, au ieşit astea...
MC - O dată cu împrimăvărarea, vă
pregăteaţi de plecare spre casă, după cum era
şi înţelegerea cu CAP-ul...
PC - Normal, că ieşea recolta în câmp; nu te
[mai] lăsau...
MC - Dar după ce „ridicaţi tabăra”,
dumneavoastră nu vă grăbeaţi totuşi să
ajungeţi acasă.
PC - Păi, cât mai târziu, că aicea, la noi,
primăvara e foarte întârziată... Cât puteai să vii
pe la întâi mai, după întâi mai, atuncea... Veneai
aici, nu era nimic; aicea, rar când dă iarba mai din
timp... După întâi mai, atuncea începe
[păşunatul] şi aici...
MC - Probabil că petreceaţi şi Paştele pe
drum...
PC - Şi normal, că Paştele vine câteodată în
aprilie... Eram pe drum...
MC - Cum primeaţi Paştele, atunci?
PC - Atuncea... te duceai, că erai pe drum, te
duceai la biserică, sau la un om... Îl întrebai,
[dacă] a adus o pască... [Sau] Te duceai la
biserică, rezolvai problema... Sau, dacă nu, luam
un mugure de frunză... Ăla, se ştia... dacă nu erai
[la biserică] să iei pască...
MC - Domnule Cunţan, o dată ajuns la
Jina, mai rămâneaţi cu oile în vatra satului?
PC - Păi... până în 15 mai, cam atunci se
oprea hotarul, şi ieşeam sus la munte... Tot pe
hotarul Jinei. Aici [în hotarul de jos], se opreşte
pentru lucru, pentru coasă, aşa era...
MC - Acolo erau loturile dumneavoastră
familiale.
PC - Da, da... Plus că, după aia, ne duceam
la munte; prin 15 iunie, ieşeam sus, la munte: la
Gropata, Cindrel, la Şerbota, Gungurezu... la
munţii ăia pe-acolo, cu oile... Şi sus, acolo, lucrau
moşiile, terenul pentru fân, vara... Dar de la un
timp încoace, nu l-au mai lucrat...
MC - Era necesar să închiriaţi păşunile
montane de la primărie.
PC - De la primărie; erau munţi ai comunei...
De exemplu, dacă mergeam într-un munte, zece
familii (cum s-ar spune), că acolo erau munţii mari
(erau câte 1000-1500, 2000 de oi, pe un munte
de-ăla, ştiţi...) Şi atunci, se plătea la comună, aci,
cât se plătea de oaie.
MC - Alţi oieri mi-au spus că li se cerea,
pentru accesul la asemenea păşuni de la
munte, să achite anumite „cote” de produse
către stat...
PC - Acuma, au fost alte [timpuri]... A
trebuit să faci contract de porc, contract de miel,
contract de oi... Multe cereau atunci
[autorităţile], pe timpul comunismului, atuncea.
Erai obligat să dai; plus că mai dădeai... am dat şi
câte doi porci (unul, [pe] care trebuia să-l dai
pentru tine, şi unul, pentru munte: nu te-înscriau
în munte, dacă nu-l dădeai, nu te lăsau în
munte...)
MC - Înainte de urcarea oilor la munte, le
tundeaţi?
PC - Da, le tundeam; în mai, până la 1 iunie,
trebuiau să fie tunse; după aia, mereai la munte.
MC - Era importantă lâna oilor
dumneavoastră?
PC - Aia a fost... ne-a salvat pe noi: lâna!
Dacă aveai lână, aveai [ceea] ce-ţi trebuie-n casă!
Restul – brânza – se trecea, aşa, dar lâna o
păstrai. O spălai, o puneai în pod (era podul plin
de lână), şi când aveai nevoie de nişte bani, că se
vindea, se cumpăra... La Săpânţa, la Bucureşti, la
Ploieşti, [acolo] unde te-ai fi dus cu ea... La
Bucureşti... toată lumea, cumpăra lână, în
continuu, să-şi facă haine... Plus că mai meream la
Săpânţa (la Maramureş), mai meream, localnicii
făceau de-alea...
MC - ... Cergi.
PC - Da! Şi-apoi, veneau cu ele în Bucureşti,
în toată România le vindeau...
MC - Acolo, la munte, aveaţi locuri de
păşunat diferite între categoriile de oi?
PC - Da, [acolo] unde erau oile cu lapte,
erau... oile cu lapte, şi vacile cu lapte. [Acolo]
Unde era locul pentru miei, era locul pentru miei,
iar mioarele (care au fost miei anul trecut) erau
cârd separat. Fiecare [turmă] era cu locul ei,
separat...
MC - Eraţi mai mulţi proprietari de oi, pe
un munte...
310
PC - Da, erau „stăpâni” pe muntele ăla, de
făceai până la 3000 de oi, se împărţeau pe
muntele ăla: miei, mioare, oi cu lapte, vaci... Erai
câte zece persoane, 10-15, după cum, care, câte
oi aveai.
MC - Şi atunci, la mulsoarea oilor, vă
mulgeaţi fiecare turma proprie, sau...
PC - Nu. Noi le mulgeam... de exemplu, noi
dacă aveam şase [turme] de mânzări (oi cu
lapte), erau patru „băci” (cum s-ar spune), femei,
care lucrau brânza. Fiecare avea oile ei, până le
150 de oi, pe care le mulgea ea, o femeia. Şi-apoi,
alea erau însemnate, fiecare (o însemnai pe lână,
cu un pic de vopsea): asta mergea la bacea
cutare, [cealaltă oaie] la bacea cutare... Fiecare
[oaie] se îndrepta spre uşa strungii, unde fiecare
avea... Şi-apoi, ele (femeile) lucrau brânza; noi, cu
oile... Noi ne duceam cu oile la păşune, prin
munte, prin pădure... Noaptea, vedeam de ele...
Noi nu aveam treabă cu brânza, la stână, [ci]
femeile...
MC - Aşadar, dumneavoastră nu participaţi
la fabricare brânzeturilor...
PC - Acuma, dacă era necesar, şi noi
făceam... tot acelaşi lucru [brânză], făceam şi
noi... [Însă, în principiu] Noi mergeam cu oile,
eram doi inşi la cârd... la turma de oi, ne duceam
prin pădure, nu veneam până seara, la [ora]
4:00, la muls...
MC - Care erau soiurile de brânză
produse de la laptele oilor dumneavoastră?
PC - Păi, atuncea... brânză de burduf, unt se
făcea... Şi telemea, mai târziu, într-un timp mai
încoace... Mai demult, astea se făceau: caşul (din
caş se făcea brânza de burduf). Laptele... era ca
la stână, acolo: [bacele] îi luau smântâna, şi
făceau unt, pentru mâncare...
MC - Cheagul era natural, sau cumpărat?
PC - Numai cheag de miel sau de viţel, asta
foloseam, atât; nu era de-ăsta... Te pregăteai
pentru cheag: făta oaia doi miei: unu-l lăsai, altul...
îl tăiai, să opreşti cheagul... Cheag de miel şi de
viţel.
MC - Brânza de burduf presupunea un
procedeu de preparare mai complex?
PC - Ea era... în sensul că se zvânta; făceai
caşul; trebuia să-ţi faci timp.... îl lăsai o
săptămână, aşa, să-l întorci, să-l speli, să-l cureţi,
ştiţi... Ca să „coacă”... până când îşi făcea el, nişte
„găoace” prin el, pe-acolo; îl puneai la dospit, şi
când era gata, îl frământai aşa, ca şi cum l-ai
băga în maşină [de tocat]: îl ţirăiai... Se frământa,
îi puneai sare cât trebuie (după gust). [Apoi] Îl
tăiai, ţirăiai (îl făceau pe „crestău”, aşa-i zicea)...
Nu erau maşini [de tocat] ca acuma... Se punea,
atuncea, în căldarea de aramă [spre a fi
mărunţit])... Făceai... coseai burduf (din piele de
oaie, se făcea...
MC - Câte zile dura tot acest proces?
PC - De-aia v-am spus: cam la o săptămână,
la un caş... După cum se făcea: [cel] care-i de
astăzi, n-o fost copt ca ăla de-alaltăieri, îl lăsai pe-
ăla de zi, şi-l băgai [la burduf] pe-ălalalt...
MC - Cât priveşte telemeaua...
PC - Telemeaua se face în crintă; tot atâta
lapte intră, numai... îi altul, lucrul... Aia se face
altcum, se lucrează în crintă, acolo; ai făcut-o
bucăţi, şi-ai băgat-o în saramură; după ce s-o
sărat, mâine o iei din saramură, şi o bagi la butoi...
De brad. De-alea [putini], avem şi-acuma...
MC - Asemenea putini asigură brânzei un
gust mai bun?
PC - Şi normal, dacă e lemn de brad!
MC - Cam câte kilograme de telemea intră
într-un asemenea putinei?
PC - Păi acuma... după cum erau de mari,
făcute: 50-60... până la 65... Cam aci.
MC - Fiind atât de mari, cum coboraţi
aceste putini de pe munte?
PC - Cum să vă spun: aveam vase ceva mai
mici, la 30 de kilograme, aşa, câte una, ştiţi... Şi-
apăi umpleam două de-alea, şi le puneam pe cal
(pe şa, pe spatele calului). Şi după ce veneam
acasă, puneam [telemeaua] în putina aia mare...
Cu timpul, s-au făcut drumuri... am mers cu
căruţele...
MC - Când se încheia acest păşunat de
vară, Domnule Cunţan?
PC - Păi, la 14 septembrie. Veneam pe
hotarul comunei; mai stăteam o lună, cât stăteam
aci, şi plecam... pe jos [în transhumanţă, la
câmpie]!
MC - Domnule Cunţan, ştiţi – poate, din
bătrâni - despre când şi cum a fost
împroprietărită Jina?
PC - Nu...
MC - Cumva, pe timpurile Imperiului
austriac?
PC - Atuncea, ni s-a dat un munte – Almaşul,
se spune... – l-o dat la moşii şi strămoşii noştri,
când a fost graniţa pe-aicea, cu Austro-Ungaria...
cu România, cum se spune... Oamenii noştri au
fost de pază, pe frontieră, pe-aci, şi-apoi le-a dat
un munte (Maria Tereza, ce ştiu eu...), Muntele
Almaşul... Cam 2000 de oi, merg în muntele ăla,
în timpul verii... Şi mai multe de 2000.
MC - Pe vremea aceea, existau
composesorate?
311
PC - Da, au fost demult... PC - Da, da... Mai sunt şi [din cei] care nu
MC - Dacă jinarii au fost astfel le mai păstrează, dar mulţi le păstrează [casele],
împroprietăriţi, cum se face că unii dintre ei au aici...
plecat peste munţi, la sud de Carpaţi?
PC - Păi, atuncea... cu Austro-Ungaria.,
oamenii s-au dus, au „trecut vârfu’”, cum se
spune, au trecut peste munţi, în Regat...
MC - Au întemeiat acolo propriile lor
aşezări...
PC - Da: Vaideeni, din Jina; Novacii, de la
Poiana, şi aşa... Ăştia, poienarii şi jinarii, au trecut:
ei au fost pe graniţă... N-au mai putut suporta; s-
au dus cu copii, cu tot... peste munţi.
MC - Locuitorii Jinei şi cei de la Vaideeni
se cunosc, păstrează legături între ei?
PC - Se cunosc, vin oamenii... De exemplu, la
nedeile astea, la festivaluri... Poartă acelaşi nume:
„Străulea”, cutare... „Moga”, acelaşi... Se
întâlnesc, oamenii, îşi mai povestesc: „Uite, pe
mine mă cheamă aşa...” „Pe mine, mă cheamă
aşa: [avem] acelaşi nume!”
MC - Domnule Cunţan, faţă de cele ce mi-
aţi povestit despre transhumanţă, oieritul de la
Jina mai este la fel şi în prezent?
PC - Nu mai este... Îi gata cu oieritul, s-a
gătat, ce să mai... [Mai sunt] Câteva turme de
oi... Nu le mai pot ţine, oamenii... Jos, în câmpie,
nu te mai lasă să le duci; cu maşini, cu „minuni”
de-astea... cu prostii, nu te mai lasă nimeni, că s-a
vândut pământul... Aşa e treaba: ne-a vândut
toată „sudoarea” României, la unii, ăia au pus
stăpânire pe România, şi noi... Asta e treaba la
noi: s-a vândut, şi se vinde, ţara noastră...
MC - Nu există la Jina o asociaţie a
oierilor, care să vă reprezinte interesele?
PC - Este, dar ce... „asociaţie”: asta este că...
te-ai asociat aşa, tu, pentru nişte bani europeni,
dar încolo... nu te ajută cu nimica, o asociaţie... Că
nu-ţi permite nimeni, nicăierea [deplasarea
turmelor de oi], s-a terminat... Nu-ţi acceptă,
degeaba, că „faci tu”... Astea-s nişte politici ale lor
care ne-au distrus complet!
MC - Dar tineretul din Jina, nu mai
continuă creşterea oilor?
PC - Nu mai, nu... S-a rărit... puţin, puţin.
Foarte puţin! S-au dus prin străinătate... Care mai
sunt, sunt jos, la câmpie, [de au] părinţii pe-
acolo... Prin Timiş, Oradea... prin toate, pe unde
au putut oamenii... S-au aşezat, nu mai vin aici cu
oi, cu nimic... Mulţi sunt pe-acolo de nu mai vin
pe-aicea...
MC - Îşi mai păstrează aceşti oieri casele
de la Jina?

312
 SIMION VINGĂRZAN
(Jina, nr. 1223)
Marin Constantin - Domnule Vingărzan,
aţi fost mulţi ani la oi, în transhumanţă... Ce
vârstă aveţi acum?
Simion Vingărzan - Acum am 76 de ani;
din `40 născut...
De când am fost de şase ani, am fost tot
după ele... Tatu a ciobănit la munte, la oameni,
[timp de] 42 de veri (cum e acuma, pe vară...)
Trei luni la munte, pe an... Dar a ciobănit 42 de
veri... de ani de zile! Aici, în munţii jinarilor, la
munte, pe la oameni...
Dar acuma, nu mai mere nimeni, acolo,
în pădurile alea, că-s numai sălbăticiuni acolo: lupi,
urşi... Nu se mai duce tineretul, acolo, că nu-i
place... Au şi maşini; mai demult nu erau maşini...
Eu ştiu când a venit autobuzul în Jina (eram a III-
a... a IV-a [clasă]); fugeam după autobuz (când s-
a dat drumul de la Sibiu, la Sebeş). Atuncea s-a
făcut [linia de] de autobuz...
MC - Erau deci oile tatălui
dumneavoastră...
SV - Da. A fost [cioban] la oameni... Noi n-
am avut [multe oi, ci]... puţine: ale noastre, câte
50 de oi. Că n-am avut pământ să le ţinem pe
iarnă...
MC - Domnule Vingărzan, când aţi început
să mulgeţi oile?
SV - Păi, de când am fost de 12 ani! De-
atuncea m-am învăţat...
MC - Iar la drum, în transhumanţă, aţi
pornit...
SV - Apăi, la drum... tot cam de-atuncea: de
copil... Trebuia să fug după ele, să le adunăm, să
le facem; nu le puteam lăsa „rupte”, că se
pierdeau oile, şi mieii... Şi dădeam mieii la oile
lor... Şi-acolo e un lucru: dacă nu e mielul lângă
oaie, nu mai mulgi oaia [aceea], stârpeşte de
lapte; nu mai poţi mulge nimic, gata! Sau oaia cu
un miel: trebuie să mulgi oaia, să mulgi lapte şi să
faci brânză...
Eu am venit de la Carei când o murit
Ceauşescu. Am venit cu 70 de oi ale noastre, [pe]
care [apoi] le-am avut aici... de la Marghita
[judeţul Bihor], de lângă Carei, de-acolo, pe jos,
cu desagii la spate...
MC - Aţi ajuns în transhumanţă până la
Carei?
SV - Da, am fost trecut de Carei vreo 60 de
kilometri; până în graniţă cu ungurii, am fost...
MC - Era o deplasare doar pe jos, sau...
SV - Pe jos, da... Nu erau maşini, să le ia, să
le punem acolo... Nu, meream tot pe jos...
MC - Călătoreaţi doar ziua, sau şi noaptea?
SV - Păi, în... tot felul, după cum era şi
aglomeraţie, pe-acolo... Nu puteai să stai numai
într-un loc; nu te lăsau oamenii de-acolo... Trebuia
să mâni pe drum, pe marginea drumului, aşa... Eu
tot aşa am mers, şi-aşa am şi venit... Şi am luat
[rămas] pe loc, de au fătat oile, mieii, acolo; şi
cucuruz am luat, şi fân, şi trifoi, de le-am dat de
mâncare, să nu moară...! Să putem ţine mieii la
ele, cu lapte... Ăştia-s o... „dobândă”, ceva, câştig
după ele... Că dacă [mieii] mor, n-ai ce face... o
lăsai dracu’ încolo, şi-o tăiai... Am mai lăsat prin
pădure, aşa; se îmbolnăvea câte una, şi nu
merea... Şi-o lăsam dracului, nu-i luam nici pielea...
acolo, să o mănânce ciorile!
MC - Domnule Vingărzan, mergeaţi în
transhumanţă cu oile altor stăpâni, sau cu ale
dumneavoastră?
SV - [Cu] Oile oamenilor, şi am avut şi noi,
cum să nu... Ca să putem câştiga ceva!
MC - Aceste oi erau ţurcane, erau ţigăi...?
SV - Păi, noi am avut oi ţurcane, nu ţigăi...
(N-am avut birci1, ţigăi de-alea: alea... numai în
saivane le place! La ferme, la Colective...) Noi am
avut ţurcane, şi la munte, şi pe drum; şi pe iarnă,
pe zăpadă... Iar când fătam, [le] dădeam mieii, îi
aplecam, şi le duceam prin păduri, la adăposturi,
ca să se usuce mieii... de floacele alea, că – dacă
nu – degerau, îngheţau cu floacele pe ei... şi
1
Berc (beárcă), adj. – Cu coada scurtă sau fără
coadă. Probabil din v. germ. brecha (› germ. Bruch
„fragment”, fr. brèche, de unde sp. brecha), prin
intermediul unui cuvînt sl. pe care nu îl cunoaștem;
cf. sb., bg. birka „oaie cu lînă creață”, ceh. birka
„oaie obișnuită”, pol. bierka „oaie fără coadă”
(Cihac, II, 481), care ar putea foarte bine proveni
din rom. (DAR). După Bogrea, Dacor., I, 257, din
lat. *brevicus (< brevis). – Der. bercă, s. f. (oaie cu
lînă creață și scurtă); bîrcă, s. f. (oaie cu lînă creață);
bîrcaci, s. m. (cioban). (dexonline.ro)
313
murea mielul, şi nu mai sugea [la] oaie, dacă
îngheţa rău! Cu „scroaiele” [?], sugeau mieii, oiele
alea ţurcane, cu scroaiele pe ei...!
De la Carei, am venit... mi-au degerat
picioarele; eu, şi-acuma, de 35 de ani, de când
piciorul drept, de la călcâi... cură apă... S-au
„năpârlit”şi picioarele de ger... Şi tot n-am plecat
de lângă ele; m-am dus la nişte unguri, să-mi dea
nişte cizme şi nişte zdrenţe... să mă învălui cu ele,
la craci!
MC - Am vrut să vă întreb cum vă
îmbrăcaţi, cum vă încălţaţi, pe drumul de
transhumanţă.
SV - Ăăă... Uscam obielele pe măgari, că n-
aveam lemne, pe la Carei; acolo, uscam obielele
pe măgari, [după care] le luam de pe măgari şi
ne învăluiam la picioare.
MC - Cum vă încălzeaţi, în aceste condiţii?
SV - Păi, aveam cojocul [din blană de oaie]:
fără ăla, nu poţi sta lângă oi, nu... Degeri, mori de
frig... Să tot mâni, că... dacă-i ger...! Dacă n-ai
cojoc, nu poţi sta lângă oi, [şi fără de] măgari, cu
făina, cu mămăliga... Dacă mânci, îi bine; şi oaia,
dacă mâncă ea, [celelalte] se-aducă, grămadă, şi
merg mai grămadă... Când îs flămânde, îs...
nebune: pleacă, nici nu se uită: dau peste om şi se
duc, ca să mânce ceva!
MC - Dar dumneavoastră cum vă
pregăteaţi mâncarea?
SV - Păi, din comune... cumpăram cucuruz,
măcinam... Făină de mămăligă! Mai găseam la
unguri (aduceau de prin gară), cumpărau aşchiţe...
placaje; şi-apoi, le ceream de la om. Şi ne dădeau,
de-o mămăligă, două...
MC - Domnule Vingărzan, în transhumanţă
fiind, aţi întâlnit şi animale sălbatice?
SV - Am întâlnit prin păduri, capre, ciute...
Fugeau! Nu le făceam nimica, nu le prindeau
câinii (n-aveam câini: câte doi, aşa... Dar nu le
puteau prinde, pe-alea...)
MC - Erau şi animale care vă atacau oile?
SV - Păi erau urşii, erau lupi... Şi... [pe] omul,
ataca, le ia, le rupe, se duce şi fuge cu ele...
Am păţit şi-aşa: s-au rupt oile, la Huedin,
lângă Cluj, acolo (120 de oi, cu noatimi [mioare,
oile sterpe], cu tot); şi 40 [dintre ele], le-au luat
oamenii, şi le-au tăiat în şuri, şi n-am mai găsit...
[afară de] numai 80; şi le-am adunat pe-ale 80,
iar pe-alealte, le-am găsit prin grajduri, prin şuri,
prin beciuri, prin căşi... Şi-apoi, le-am găsit [pe]
toate oile: şi tăiate, şi netăiate! Am păţit şi-aşa!
(Au fost rupte de noaptea, prin pădure, pe-acolo,
pe unde-am mers cu ele, vreo 1700, de la
oameni, oile, de-aicea, din Jina). Am fost la
cooperativă [CAP], acolo, la Carei; ei [CAP-ul] n-
aveau – pe vară – loc, acolo. Şi-apoi, le-au adus în
munţii noştri, aicea... Şi-apoi, pe iarnă, după ce-au
cules porumbul... tuleii, am mers cu oile, acolo, să
le iernăm [la Carei], că acolo era cucuruzul... Şi le
dădeam ca să poţi ţine miei; erau şi [oi] ale
cooperativei, da...
Şi [în acel context], am păţit de s-or
rupt oile pe noapte, şi n-am ştiut nimica... Şi n-a
spus nimeni! Numai am văzut, când om ieşit din
pădurile alea, la Cluj... mă gândesc că-s mai
puţine! Ia să le număr; m-am dat pe lângă un
şanţ, aşa, pe lângă pădure, să vedem: cam toate-
s?! 120 de oi... nimic! Ne-am înturnat acolo: nu le-
am găsit... Am mers până la Carei, la [satul]
Andrid, acolo [...] Acolo erau trifoaie... Şi ne-am
rugat la un inginer, liniştit... cum a fost el, să ne
lase acolo, că „Noi avem nişte oi pierdute... rupte,
şi trebuie să le găsim, că-s multe: 120 de oi...” (Cu
noatimi, cu tot). Şi am găsit 40, pe la oameni prin
sat, tăiate; iar restul 80, le-am adus între ele, aci
(au fost ale oamenilor, de-aci din sat, şi ale
cooperativei). No, am avut voie acolo; ne-au dat
de mâncare... pită de-aia, coaptă-n ţest, colac de-
ăla mare...
MC - DomnuleVingărzan, atunci când vă
aflaţi la drum, s-a întâmplat ca oi de-ale
dumneavoastră se se îmbolnăvească?
SV - Nu: deloc nu-s bolnave, mâncă de...
pârlesc! Numai să aibă să roadă, domnu’...
N-am avut oi betege, n-am avut de-alea... Au mai
fost şchioape [oi bolnave de pododermatită
infecţioasă] – ştii, s-au opărit între unghii - dar le-
am tratat, le-am pus... cremă de-aia, unsori, şi le-a
trecut... (Să se zvinte, ştii, între unghii, şi-apoi
mere bine...) Eu le lecui, nu le las să moară!
Găseam la farmacie, de-astea... de puneam la oi;
ne dădeau, cum să nu... Ca să le salvăm! Un om,
şi o cooperativă, şi o fermă... nu ne-au pus
[angajat] să le mâncăm, oile, să le vindem, să nu
mai ştie... Sau să le frigem, să le mâncăm: nu!
[Ci] Să le ţinem, să le mulgă... să aibă
[proprietarii] „dobândă” după ele, miel...
MC - Acolo, în zona Carei, încheiaţi o
înţelegere cu CAP-ul local, să vă lase la iernat?
SV - Păi cum să nu?! Un contract; nu ne
duceam neînvoiţi! Nu cu furturile, nu, nu... Mie cu
furtul, nu-mi trebuie... nimic, nimic. Nu ne merea
cu de-alea... Nici prin pădure: ne întâlneam cu
pădurari, oameni care ne cunoşteau; şi-apăi ne
lăsau de treceam, aşa, [ci oile] mâncând, şi ne
duceam la locul nostru...
Pe unde-am fost, eu n-am plătit nicio mia,
cât am ciobănit, până acuma, la 75 de ani, când
314
m-au durut picioarele... Că şi eu am avut 100 de
oi, şi le-am prăsit din ele, de la tatu... Mi-o dat el,
nişte miele amărâte; d’apoi, eu le-am făcut oi
bune, cu miei după ele, s-au prăsit, şi aşa am
trăit...
MC - Domnule Vingărzan, atunci când
porneaţi în transhumanţă, aveaţi mai mulţi
tovarăşi?
SV - Mai mulţi: patru-cinci, şase inşi... Păi da,
la ajutor...
MC - În aceste cazuri, oile celor asociaţi se
amesteacu?
SV - Se amestecau, dar... oaia cu mielul se
înţeleg; ei se cunosc prin miros! Şi o mumă, uite,
cu un copil: îşi cunoaşte copilul cum plânge, şi cum
vorbeşte... Eu cunosc vecinii pe-aicea, care, cum
vorbesc! Aşa şi o oaie, şi o vită... Vezi, o vacă vine
acasă: „rage” viţelul, îl cunoaşte... Şi o oaie, tot
aşa: ea zbiară, el zbiară... Ea-şi cunoaşte...
sunetul. Şi ai un clopoţel, pe cârd; acel clopoţel, nu
se nimereşte la un cârd ca la altul: le auzi, şi dacă
le pierd (de adorm...), auzi clopoţelul şi te duci
acolo, la ele... iute! Păi eu am păţit şi-aşa: am
legat oaie de mine, noaptea (am făcut „caraulă”,
că trebuia să faci: erau oameni, erau grădini... );
oaia, nu vine acasă, se duce... se pierd, toate, fie
cât de multe... Se pierd, unele pe colo, unele pe
dincolo...
MC - Dar dumnevoastră, vă cunoşteaţi
oile?
SV - Le cunoşteam, că aveam vopseaua, de
le trăgeam un semn pe ele... Şi aveau semn la
urechi. De la oameni. Şi de la cooperativă, aveau
crotalii... Aşa s-a pomenit.
MC - Dumneavoastră aţi avut asemenea
semne la oile proprii?
SV - Da, da: la oile noastre, am avut semnul
nostru. Şi buiala; le-am buit, buiala noastră,
semnul nostru... Şi nu-mi trebuia de la altul... Se
nimerea buiala, se nimerea semnul, dar
cunoşteam oaia!
MC - Semnele de la urechi, le-aţi moştenit
de la tată?
SV - Şi de la moş... Şi de la moş, semnul...
De la bătrâni, din bătrâni... tot aşa, cum s-a
crescut pe-aci... Aşa a fost, la noi, aicea, pe munţii
ăştia...
MC - Aţi avut şi fraţi, Domnule Vingărzan?
SV - Am un frate şi eu, pe Banat. Nu mai
vine acasă, că a fost la poienari, slujbaş [la oi], de
când a fost de şapte ani; acasă, aici, nu a mai
venit. Doar eu cu ai noştri... cu nişte surori, am
stat aici. Eu m-am tras, mai mult, aicea [la Jina];
el a fost tot cu poienarii: a fost vreo... 50 de ani!
Şi-acuma e, cu copilul lui, pe Banat, pe la
Timişoara (pe la Poieni, pe la Cruceni, pe-acolo, în
graniţa cu Serbia). Stă acolo, nu aici, la munte
(aicea nu-i place...)
I-am dat nişte oi, când o murit tata; şi-apoi, a zis
că el, aici, în pădurile astea, nu poate trăi cu oile...
Că din capul satului, de-aicea, din şes de-acolo,
până la colibi, pe-acolo... numai pădure, meri; pe
izvoare şi prin pădure... El, când ajunge la o
colibă, el nu mai are nicio oaie... cu „gădinile”
[sălbăticiuni] alea după el!
MC - Şi fratele dumneavoastră are un
asemenea semn, crestat la urechile oilor sale?
SV - Ia, ia... are, are: semnul lui. Era aparte.
Şi eu am fost aparte de tata. Eu am fost cu oile în
simbrie, de la munte, şi de pe Banat; şi e semnul
meu. Nu al tatălui: tatu avea [pe] al lui.
MC - Domnule Vingărzan, petreceaţi la oi
marile sărbători, Crăciunul, Paştele...?
SV - Păi, nu puteai pleca de lângă ele:
stăteai acolo, lângă ele... Nu veneam acasă; nu
aveam ce căuta aicea...
MC - Şi atunci, de unde primeaţi Paştele, la
oi fiind?
SV - Păi... stam unii lângă oi, şi unii meream
la biserică, şi luam Paştele... Aşa făceam, cum să
nu, ne rânduiam...
MC - O dată cu împrimăvărarea, vă
pregăteaţi de întoarcerea acasă...
SV - Păi, toamna meream la vale, şi
primăvara ieşeam la deal... Dar cumpăram
porumb, acolo, unde aveam... să stăm pe loc, cu
oile, acolo... Şi-apoi mereai pe drum, d`ici până
acolo... Nu le luam cu maşinile: „A, le năduşi, şi le
omori, şi-s flămânde...” Oaia, când e flămândă,
mâncă toate buruienile...
... Primăvara ieşeam la deal, că aicea era
omăt şi viscol, pe dealurile astea, prin munţii
ăştia... Aici, nu poţi ţine oi [iarna], că le... năduşe
viscolul, şi mor de ger... La Banat, e porumbul şi
orz, şi fân, şi tulei, şi de-alea... E altfel de trai. Şi
numai patru luni [de iarnă], dar aicea... opt luni
de zile trebuie să le dai de mâncare, în dealurile şi
munţii ăştia răi... Aicea, cetină nu mâncă [oile],
aia nu ţine de foame...! Şi mor de aia, degeaba-i
verde...
MC - V-aţi păscut oile şi în hotarul satului,
aici, la Jina?
SV - Ia, ia... Acuşi, se slobod fânaţele; trebuie
să vie toate vitele de pe colibi... Lângă sat, aici.
Erau aicea fânaţe, după aceea ieşeam la
colibă [după 15 mai], stam acolo [până la 14
iunie], şi-apoi după aia, ieşeam la munte, sus... A
fost din bătrâni, aşa; acum nu mai este: acum
315
[oierii locali] sunt împrăştiaţi tot de-a rândul... Pe
Banat, sunt şi pe-aicea [în împrejurilmile
satului]... S-au împrăştiat, ca şi cu maşinile astea...
Se duc în străinătate; când o fost cu Ceauşescu,
nu lăsa nicio maşină în străinătate. [...] Ce bătaie
băgau în ei, grănicerii... (Că eu am fost pe la
Cruceni, pe la poienari, pe-acolo, cu grăniceri...)
Acuma, nu-i voie să mai bată!
MC - Domnule Vingărzan, ce brânzeturi
produceaţi atunci când păşteaţi oile pe munţii
Jinei?
SV - Mai demult, din bătrâni, se făcea unt şi
brânză de burduf, cum fac orlăţenii şi gurenii
[Orlat şi Gura Râului, judeţul Sibiu]; ăştia, aşa
fac brânza. Dar telemeaua e de la olteni, sărătura
aceea...! (Ca s-o mânce cu ceapă, primăvara, şi cu
usturoi, cu de-alea!)
MC - Cum preparaţi brânza de burduf?
SV - Păi, caşul... zvântat. Se se dospească, şi-
apoi o ştergi fain, să nu bată musca... să se bage
goanga, acolo... nu, nu! Faci şi untul, tot aşa: pui
sare (că sarea ţine, de nu se bagă [musca])
MC - Din ce făceaţi burduful?
SV - Din piele de oaie: bărbieream lâna şi
băgam acolo, brânza. Aşa era mai demult.
Acuma... mulge oaie, dau cheag şi fac telemeaua,
şi [o duce] [la vânzare]; în două zile, nu mai este
nicio bucată de telemea...
MC - Pe vremea dumneavoastră, cheagul
era natural, sau...
SV - Păi, era de la oi... de la miei, şi de la
capre... de la iezi. Şi de la viţei. Erau cheaguri la
târguri, mai demult. Acuma-s... la cutie: bagi două
linguriţe de-alea, sau o linguriţă, şi gata... Mesteci
bine laptele, şi peste o jumătate de ceas, îi gata,
făcut... După aia, îl pui pe cârpă, îl tai fain, şi
iasă...
MC - Aţi pregătit şi brânză telemea?
SV - Eu ştiu face telemea, numa’ să am
cheag bun şi să stai pe loc, nu pe drum, cu laptele
pe drum... Nu! E greu, cu laptele pe drum: plouă,
lucru slab, nu le poţi mulge...
[Pentru telemea] Mulgeai oaia, şi-apoi îi
dădeai cheag, şi se făcea... Mai demult, erau
ciubere, [făcute de] ciubărari de-ăia... (Ce ştiu eu,
de unde erau ei veniţi...) Erau hurdoaie de-alea de
lemn... Şi ţigani cu linguri de lemn... Tatu şi mama
au mâncat cu linguri de lemn. Acuma...
[oamenilor] nici cu de-alea faine nu le place!
MC - Păstrată în astfel de vase din lemn,
brânza este mai calitativă?
SV - Brânza... telemeaua, iasă mai bună în
butoaie [de lemn], ca-n plastice. Bradu-i sănătos,
lemn sănătos, bradul, pe orişiunde... Nu vezi, şi la
casă: pun lemn de brad, sau de salcâm (tare, să
ţie...) Aşa e şi o doagă, la un butoi... Şi-acuma fac,
ciubărari de-ăia... Dar doagele alea de butoaie, îs
cele mai bune de brad. Nu de alte [esenţe]: de
gorun, sau de fag... Nu, nu... de brad, alea-s cele
mai bune: ţin brânza bună, şi mai bună ca [în
recipiente] plastice.
MC - Cum coboraţi brânza de pe munte,
Domnule Vingărzan?
SV - Ooo... Cu caii şi cu măgarii! Şi
mâncarea tot aşa! Aşa a fost... Aicea, la noi, au
fost 600 de perechi de boi, când am fost eu mic,
la şcoală (că eu am numa’ patru clase, nu mai
mult, că am fost tot la oi: nu
m-a lăsat tata de la oi, deloc! Numai cu el, să
câştigăm ceva, să ne putem hrăni, toţi...)
MC - Când coboraţi de la munte, cu
brânza, cu oile...?
SV - Ia, când cădeau brumele la munte,
coboram mai jos, tot mai jos... ca să nu
îmbrumăm, oile, să moară... Că bruma aia le arde,
ca sarea... Am păţit şi-aşa: din sare, moare oaia, şi
din brumă, tot aşa: pospai2 de-ăla, de bate din
gură, aşa tremură, şi n-ai ce-i mai face... Trebuie
să avem grijă de brume, de îngheţături de-alea...
[Oile] Trebuie să fie sătule de iarbă, de uscătură;
să mănânce tulei uscaţi, iarbă uscată... Le dai la o
coastă, să fie zvântată, nu prin ape şi prin gheţuri,
nu... Eu ştiu cum să umblu cu oile, mie nu mi-au
murit oi... aşa, de pospai... Dacă [oaia] e
înbrumată, e pospai de-ăla, de tremură, şi cade
jos, moare... N-ai ce-i mai face... [O] Dai la ţigani,
s-o mânce ţiganii!
MC - Domnule Vingăzan, aş vrea să mai
ştiu despre trecutul comunei dumneavoastră...
SV - Atuncea erau ţesături, erau opinci...
Ţesături de războaie... muierile, cum făceau haine,
ţundre3 de-alea, cioareci cum erau mai demult...
Acuma, uite ce haine! Atuncea, erau opinci... Nici
cizme n-au fost; numai opinci, eu am purtat
opinci, dă-le-n turbă! Am purtat opinci cu nituri,
2
Pospái s. n. 1. Pulbere fină de făină produsă în
timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe
toate obiectele din moară; p. ext. pulbere albă. A
nins ușor – parcă ar fi curs puțintel pospai de zahăr.
[...] 2. Strat subțire care acoperă un obiect. Cel
dinții omăt moale sta pe brădetul neclintit deasupra, și
pe cărări era numai un pospai subțire. [...]
(Dexonline.ro)
3
Ţúndră, țundre, s. f. (Reg.) Haină țărănească,
largă și lungă până la genunchi, făcută din dimie și
tivită pe margini și pe la cusături cu găitane; zeghe,
suman. – Din magh. condra. (Dexonline.ro)
316
pe-aicea, aşa, şi cu scoabe mari; mă învăluiam cu
obielele şi cu nojiţele [cureluşe]...
[...] Eu n-am fost pe-atuncea [înainte de
război], dar spunea mama... (Eu nu ştiu niciun
moş; am avut doi moşi... bătrâni, dar au murit în
război)... Povestea mama cum au murit ei prin
război, şi au căpătat ajutoare, să poată creşte
copiii (cartelă, ştii, zahăr şi de-astea... ulei, cum
capătă ţiganii, acuma!) I-au ajutat, da... Dar pe
moşi, nu-i ştiu deloc; au murit în războaie... Eu am
făcut armată, dar - Doamne-păzeşte! - să nu fie
[război]...
MC - Am auzit că unii jinari au trecut
munţii şi s-au stabilit acolo...
SV - Din Jina... se trag [cei din] Vaideeni, şi
poienarii... în Novaci, acolo... Prin păduri, că eu
ştiu: n-au fost drumuri ca acuma... Ceauşescu a
făcut drumurile astea, pe toate izvoarele, pe
munţi pe la Petroşani... Eu n-am umblat pe-acolo,
pe la Novaci, dar Ceauşescu a făcut drumuri pe
toate izvoarele! Şi-acuma, [autorităţile] au făcut
un asfalt pe la Petroşani, pe la Novaci... Ce ştiu eu
pe unde se întâlneşte: pe la Arad...
MC - De ce au ajuns consăteni de-ai
dumneavoastră la Vaideeni?
SV - Au fugit de război, atuncea... De când o
fost... ce ştiu eu cum o fost de greu, eu nu ştiu...
Atuncea, cu războaiele, a fost greu: numai cu caii,
numai cu... Ce ştiu cum a fost...? N-au fost maşini,
ca acuma... Sau tunuri (cum se face la
Hunedoara), tot felul de armament... Am fost o
perioadă cu puşca mitralieră (250 de cartuşe), un
an jumate [serviciul militar], eu ştiu să trag!
MC - Domnule Vingărzan, credeţi că
oieritul de la Jina va continua?
SV - Păi... „vitele, dacă se gată, se gată şi
zeama din blid”! Numai apă... fără oase, n-are
gust; trebuie să pui ceva, acolo; de-aia merem la
alimentară, să iei un salam, să iei... ceva dulce,
ceva bun... Că numai apă goală, nu-i bună cu pită,
deloc, numai pită goală sau coleaşă4 goală... Tot
să „ungi” cu ceva...
MC - Dar tinerii de astăzi păstrează
această îndeletnicire
SV - Ciobănitul? Păi, unii se ţin, dar unii, nu...
Au plecat prin străinătate, ce ştiu eu pe unde se
tot duc, eu nu ştiu, n-am umblat... Numa’ cu oile,
umbli pe munţii, prin păduri; trebuie să mânce
4
Coleáşă, coleșe, s. f. (Reg.) Mămăligă (moale). ♦
Un fel de terci făcut din făină de grâu fiartă sau
prăjită în unt sau în untură. – Din sb. kuliješ, bg.
Kulijaša (Dexonline.ro)
ceva, pe la pădure, că sunt joarde5, unde nu-i
iarbă, şi este secărie6, buruianuri de-astea... Şi ele
mănâncă, caută, cu picioarele... Meream iarna şi-n
pădure, la ghindă (la Sărmăşag, lângă Carei,
acolo...)
MC - Ştiţi ceva de existenţa unei asociaţii a
oierilor din Jina?
SV - O fost, la noi, aicea, mai [î]nainte, când
o fost cu colectivul: „întovărăşie” (au dat oamenii
câte patru oi, patru miei); s-o făcut „cooperativă
de întovărăşie”, ştii... Am fost trei ani, la alea... Am
mers cu mieii la munte, primăvara, la Gungurez,
acolo, [cu] vreo 3000 de miei (de la oameni, câte
patru oi şi patru miei, cu lână pe ele; le-au tuns şi
au dus oile la munte, să le mulgă, şi mieii i-au dus
să stea aparte, acolo, la munte, să fie înţărcaţi)...
De-apăi, acolo le-am dus; o săptămână am tot
mers, cum îs ei... „Haida, haida...!” Până am
apucat acolo; acolo, a crescut iarba, şi... au
mâncat ca găinile, de-acolo... Şi-apăi, am ales [pe
cele] care erau miele faine, de prăsilă... şi
berbecuţi faini [...] Apoi, [autorităţile
cooperativei] i-au dus pe la Hunedoara, când o
fost cu colectivele alea [...]
I-au mâncat vâltanii, erau vâltani de-aia
mari... erete, de luau un miel şi fugea cu el în
gheare... Îţi părea că-i om, pe-acolo... Şi lua câte-o
oaie, ca... pe-o găină, o ducea... în turbă! N-aveai
ce face... Vâltani de-ăia mari, de munte... ereţi de-
ăia mari ca omul... Lua mielul, se ducea cu el pe
sus, se ducea-n turbă, ca [şi] cu o găină! Păi tot
aveam grijă, aveam grijă cu tata, să nu ne mai ia
miei de-ăia, mici... (Aveam miei de-ăia mici, şi-apăi
de-ăia luau, ca pe o găină, şi se duceau cu ei!)
MC - Domnule Vingărzan, vă mai amintiţi
semnele de pe urechile oilor dumneavoastră?
SV - Cum să nu... Păi, [pe] alea nu le uit
niciodată! Nu uit, cum o avut tatu, semnu’, de la
mama, de la moşu... Au avut semne, cum să nu...
Noi, când am mers cu oile la munte, am fost
fiecare stăpân, cu semnul lui la oi. [...] La noi, au
fost... numai aicea, aşa... Aici e urechea, nu? Aşa,
aicea, la tatu, o „pişcătură” la dreapta; şi la
mama, au fost două de-astea, tot la dreapta...
Uite-aşa: la mama au fost două [„pişcături”], şi la
noi, una...
MC - Deci dumneavoastră aţi moştenit
semnul tatălui...
SV - Tot pe-ale lui tatu... Că aicea [la
gospodăria numărul 1123] am tras... Eu nu am
5
Joárdă, joarde, s. f. 1. Nuia lungă, subțire și
flexibilă; vargă, jordie (Dexonline.ro)
6
Secăríște, secăríști, s.f. (reg.) 1. câmp semănat cu
secară. 2. miriște de secară (Dexonline.ro)
317
fost căsătorit. Dacă eram căsătorit, era bine! Că
aveam viitor, şi era mai bine... Dar aşa, îs singur...
Mai am o soră (e pe „la colibă”, pe-acolo, cu două
vaci). Acuma, nu mai am oi, niciuna... Dacă mai
am vreuna, o tai şi-o mânc, ca pe găină! Că n-o
pot ţinea; o pierd din curte, n-o mai prind...
MC - Fratele dumneavoastră (cel din
Banat), a avut tot aşa, o pişcătură?
SV - Nu, el are „cârlig”, la dreapta; uite-aşa:
aicea-i tăiată, aşa, pe jumătate: „cârlig”. Ăsta-i
semnul lui frate-meu; ăsta e al lui tata al meu;
ăsta e al lui mama bătrână. Aşa au fost. Şi am
avut [oi] puţine; n-am avut cu sutele... Acuma,
unii au mii de oi, prin Banat, nu la munte (acolo le
cresc, nu le mai aduc încoace). Îs [şi] pe la Carei,
pe la Satu Mare... Nu mai sunt oameni [localnici
în oierit], nu mai are cine lucra pământul... Aicea,
or îngrămădit [îngrădit] pădurile, şi nu mai au
[oile] ce mânca, aşa...

318
 TOADER CONSTANTIN
(Jina, nr. 380)

Marin Constantin - Domnule

Constantin, sunteţi un oier de la Jina, în vârstă
de 87 de ani, cu experienţă în practica
transhumanţei...
Toader Constantin - Îs din `29 născut...
MC - De când aţi învăţat această meserie?
TC - De când am fost copil mic... Părinţii mei
aveau oi, şi-apăi am fost după oi... [La] 14 ani...
15 ani, cam aşa.
MC - Ce fel de munci făceaţi pe atunci, la
stână?
TC - Acuma, făceam în felul următor: iarbă
la oi, să fie bună; să aibă lapte, să le mulgi, să TC - Păi acuma... erau însemnate la urechi!
[poţi] face brânză... Semn la urechi, şi buiala pe spate...
MC - Fiind oile părinţilor, aţi moştenit MC - Care dintre fraţi moştenea semnul
oieritul din tată-n fiu... părintesc?
TC - Ia, ia! TC - Fiecare [frate] îşi făcea semnul lui.
MC - Aceste oi erau ţurcane sau ţigăi? MC - Domnule Constantin, câte zile sau
TC - Ţurcane, nu ţigăi... Ţigăi, n-aveam săptămâni dura un asemenea drum de
niciuna...[Doar] Ţurcane, pentru munte... transhumanţă?
MC - Câţi ani aveaţi când aţi pornit prima TC -Şi o lună de zile dura, fiindcă... nu ne
dată la drum, în transhumanţă? grăbeam, ştii... Ca să fie oile bune, să mânce, să
TC - Păi, am fost [în vârstă] de vreo 16 ani... treacă timpul [necesar pentru păşunat]...
Cu oile la părinţii mei. MC - Pe unde călătoreaţi cu oile
Dumitru Stroe - [Şi] De când ai fost la dumneavoastră? Pe şosele, pe câmpii?
poienari... TC - Şi pe şosea; nu era nicio maşină [pe
MC - Aţi mers doar cu oile părinţilor, sau atunci]. Şi mai meream şi pe câmp, de nu mai
împreună şi cu alţi asociaţi? meream pe drum...
TC - Nu, nu: numai [cu] ale noastre. Dumitru Stroe - Unde vedeam ziua, păşune,
MC - În ce regiune ajungeaţi cu turma, noaptea... ne băgam cu ele! Şi mâncau noaptea.
unde iernaţi oile? Până dimineaţa, la [ora] 6:00 – 7:00, să nu ne
TC - Păi, tot pe la vale... Meream până pe prindă!
Banat... MC - Prin urmare, aţi călătorit şi noaptea...
Dumitru Stroe - Până la Timişoara! Din TC - Păi da?! Şi noaptea... Unde vedeam
octombrie, plecau ai noştri... Unii, iernau cu ele pe- anume, stăteam pe noapte, acolo... (Unde vedeam
acolo, alţii, veneau pe-acasă [pe durata iernei]... că e rânduială, să mănânce oile, teren pentru oi...
TC - ... Toamna plecam, când... venea iarna, Stăteam, toată noaptea.)
şi ne duceam cu ele... Pe jos. Aveam câte doi MC - Nu vă... rătăceaţi, pe timp de noapte?
măgari, şi-apoi puneam bagajele: şi mâncăr[ur]ile, TC - Nu! Ne informam...
şi hainele... În desagi, pe măgari. MC - Cum vă „informaţi”, sau cum păstraţi
MC - Mergeaţi cu părintele doar, sau aţi legătura cu cei de-acasă?
avut şi fraţi? TC - Meream câte unul [din ciobani] la ăi
TC - Cum să nu, am avut şi fraţi, da... Am de-acasă, şi ăi de-acasă veneau să ne anunţe...
fost nouă fraţi! MC - Cum vă pregăteaţi masa, la drum
MC - Aţi mers în transhumanţă împreună fiind?
cu aceşti fraţi şi după ce v-aţi căsătorit? TC - Seara! Brânză, unt... Câte-o carne [de
TC - Mai porneam, sigur... oaie] mai apărea... Fierbeam [carnea de oaie],
MC - Cum vă deosebeaţi oile de cele ale într-o căldare mare, acolo... Şi-apoi, el [sloiul] se
fraţilor? încheagă.

319
MC - Domnule Constantin, cum procedaţi Dumitru Stroe - Erau mai mulţi stăpâni, la
atunci când (poate) se întâmpla ca oi de-ale stână; ciobani erau numai doi... Erau 700-800 [de
dumneavoastră să se îmbolnăvească? oi]...
TC - Se mai întâmpla... Îi făceai MC - Ce soiuri de brânză obţineaţi de la
[administrare] medicamente, pe la cap, pe la oile dumneavoastră?
burtă... Şi [pe] care nu [se vindeca], o tăiai! TC - Se făcea brânză de burduf; aia era mai
MC - Pentru iernat, închiriaţi păşunile de la bună... Se făcea caşul, se punea la copt... de se
primăriile locale, sau... cocea; şi-apăi, îl tăiai mărunt, [îl] ţirăiai, şi-apoi îl
TC - Păi da... băgai într-o piele, ceva, de făceai burduf...
MC - Unde vă adăposteaţi cu oile, pe timp Dumitru Stroe - Atunci nu erau beşici [din
de iarnă? comerţ], dom’le; era pielea de la oaie, o
TC - La marginea pădurii... rădeam... şi făceam beşici de-alea, de 7-8... 10
MC - Acolo dormeaţi şi dumneavoastră? kile...
TC - Acolo, unde [altundeva]?! MC - Cheagul pe care îl foloseaţi era
MC - Atunci când veneau sărbătorile de cumpărat, era „natural”?
iarnă, puteaţi merge acasă? TC - Era natural, de la oi...
TC - Nu meream... Nu puteai mere; trebuia Dumitru Stroe - Cheag se făcea din rânză de
să stai lângă ele. miel; atuncea, nu era praf, ca acuma... Din rânză
Dumitru Stroe - N-aveam sărbători... de miel... la două săptămâni; dacă-l tăiai, tot aşa...
MC - Când avea loc fătatul oilor? rânza, băgai sare acolo, puneai la uscat, şi după
TC - Prin martie, de cu primăvară... ce se usca, îl puneam într-o oală... mai băgam
MC - Probabil că era încă frig... Cum nişte sare, lăsam câteva zile, şi-apoi se făcea
protejaţi mieii? cheag bun, dom’le...
TC - Îi băgam la adăpost, undeva... Te băgai MC - Dar telemea? Produceaţi şi aşa ceva?
unde era adăpost [la margine de pădure], unde TC - Nu prea se făcea telemea... Nu o lua
era locul aşezat. nimeni!
MC - Când vă întorceaţi din transhumanţă, MC - Cum coboraţi brânza de pe munte?
Domnule Constantin? TC - Cu caii! Aveam cai, căruţă...
TC - În primăvară, în luna lui mai, ajungeam MC - Domnule Constantin, ştiţi cumva –
înapoi [la Jina]... Mai stăteam şi [în hotarul din bătrâni - despre cum şi când a fost
satului], şi urcam [apoi] la munte... împroprietărită Jina?
MC - Aveaţi locuri de păşunat moştenite TC - Erau ungurii, proprietari...
de la părinţi, în hotarul satului? MC - Dar de ce unii jinari au trecut cândva
TC - Da! peste munţi, şi au întemeiat noi sate acolo?
MC - La munte, urcaţi şi cu oile cu lapte, şi TC - Dacă au vrut aşa...!
cu cele nemulgătoare? Dumitru Stroe - Nu le-a plăcut să stea... [Erau]
TC - Cu toate... Sterpele, separat; cele cu Ungurii aci, şi mai bine... au trecut în România;
lapte, iară separat... aşa se zicea, atuncea: „Acolo e România!” Aicea,
MC - Înainte de a urca la munte, tundeaţi Austro-Ungaria... Ungaria, îi spunea... „Ungureni”,
oile? ne spune nouă, aicea... Dar atunci, acolo era
TC - Păi, cam tunse... Mai tundeam şi după România: peste munţi... În Regat.
aia... MC - Când coboraţi cu oile de la munte?
Dumitru Stroe - Le tundeam [mai ales] aicea, TC - Păi... toamna! În septembrie, da...
jos, nu la munte... MC - Apoi, vă pregăteaţi pentru o nouă
MC - Lâna oilor era importantă pentru plecare în transhumanţă...
dumneavoastră, pe atunci? TC - Păi?! Trebuia!...
TC - Păi da, sigur... Se lua, se cumpăra, şi-ţi MC - Domnule Constantin, copiii
luai banii pe lână... Uite-acuma: nu o mai ia dumneavoastră au continuat oieritul?
nimeni, nu mai dă nimeni nimic, pe ea... Îi lucru TC - Au continuat, unii; şi unii au învăţat alte
slab, acuma... meserii... Am avut şase feciori şi şase fete:
MC - Acolo, la munte, dumneavoastră aţi doisprezece copii am avut! 12 [copii] am
participat cumva şi la prepararea crescut... Toţi îs căsătoriţi, îs la treaba lor... Dar
brânzeturilor? acum nu mai vin pe la mine, nu-mi mai au grija...
TC - Acuma, aveam grijă de oi... Ei au treburile lor, rânduiala lor...

320
MC - Dintre aceşti 12 copii, câţi au preluat
munca de oier?
TC - Păi, nu toţi... Au învăţat alte meserii, nu
cu oi...
Dumitru Stroe - Numai unul are oi...
MC - După părerea dumneavoastră, va mai
continua această tradiţie a transhumanţei?
TC - Cred că va mai continua, să se ţină oi...
Dumitru Stroe - S-au dus mulţi la vale [la
şes],aicea-s puţine oi... Dar şi aicea, au câte 400-
500... 700, ăia aicea le ţin... Dar câteva familii,
numa’... [În rest], s-au dus toţi la vale, au
cumpărat [pământuri] de pe la ferme, de pe la
colective... Şi au oi, acolo, câte 2000-3000 de oi!
Au prăsit, dom’le, înainte nu erau... Erau puţine oi;
că erau boi, cai (lucrau la pădure, oamenii, aicea).

321
 VASILE DOGARU
(Jina, nr. 436)
Marin Constantin - Domnule Dogaru,
sunteţi un om cu experienţă în transhumanţă...
Când a început viaţa dumneavoastră de oier?
Vasile Dogaru - Am fost [la oi] de la
şapte ani...
MC - Ce puteaţi face la o vârstă atât de
timpurie, la oi?
VD - Mergeam cu oile, dam în strungă...
Dimineaţa, de la 4:00 - 5:00, ştiţi... Aşa era în
toată ziua...
MC - Ce fel de oi aveaţi, dumneavoastră
sau părinţii, pe atunci?
VD - Ţurcane, nu ţigăi... Acuma [în primele
decenii postbelice], de când s-au făcut
Colectivele, [cele două rase de oi] s-au mai
corcit... Dar [în trecut], erau ţurcane [doar]. Alea
[ţigăile], nu rezistă la munte.
MC - Ţurcanele sunt mai rezistente la...
VD - La frig, la ploi, la astea... Când plouă, pe
astea [ţurcane, apa] se scurge; pe când aia –
ţigaia – e ca... vata! O săptămână, nu se uscă, dar
asta [ţurcana] se scutură o dată, nu apucă ploaia
la spinarea ei, aşa...
MC - La ce vârstă aţi pornit prima dată în
transhumanţă?
VD - Păi, să fi avut vreo 14 – 15 ani... Cu
[turma] părinţilor, şi ne alcătuiam mai mulţi;
făceam o turmă şi plecam.
MC - Eraţi, astfel, mai mulţi asociaţi...
VD - Rude, prieteni... Atuncea, nu erau multe
oi, ca acuma. Avea fiecare familie, cinci -zece oi,
până cel mult 100... Ne alcătuiam, trei – patru
inşi, făceam [o turmă de] 400 – 500... ne
duceam... Scriam cărţi [telegrame], că nu erau
telefoane; şi ne înţelegeam de-aci: „Mă, eu îmi fac
rândul la [sărbătoarea de] Înviere! După aia, vine
ălalalt!” Cu rândul.
MC - Mergând mai mulţi inşi cu oile
amestecate, cum ştiaţi să deosebiţi oile, astfel
încât să nu le confundaţi...?
VD - Foarte uşor! Le buiam (aveam, fiecare,
buiaua lui); plus de aia, aveam şi semne la urechi.
MC - Erau semne preluate de la părinţii
dumneavoastră?
VD - Da, da...
MC - Printre aceşti tovarăşi
transhumanţă, aţi avut şi fraţi?
VD - Am avut de-ăi mai mari, dar ei au cam
plecat; au fost duşi slugi la alţii... Au fost şi ei [la
oi], la rândul lor, când erau mai mici; când au fost
mai mari, le-a dat drumul... [ca] slugi... Am fost
opt [fraţi]. După mine, a mai fost unul, care a
continuat [oieritul]; au am plecat la şcoala
profesională (m-au dat părinţii); după aia, m-am
dus la catane... La Buzău am făcut, la aviaţie.
După armată, am practicat meseria de tractorist...
(Am învăţat trei ani, mecanică agricolă).
Prin `70, m-am căsătorit. Am stat vreo
şapte-opt ani la oi. După aia, m-am lăsat de oi,
mi-am cumpărat aicea casă...
MC - Şi cu turmele...? Aţi mai păstrat
totuşi nişte oi?
VD - A mai fost un frate de-al meu [oier].
Eu n-am avut [oi în proprietate], au fost ale
părinţilor. După ce m-am căsătorit, am mai
practicat; nevasta n-a avut [o altă meserie], a
stat la oi. Am lăsat meseria [de tractorist, şi] am
plecat la oi, la CAP!
MC - Domnule Dogaru, când începea un
asemenea drum de transhumanţă?
VD - Prin luna septembrie, aşa, în 20
septembrie, coborau [oierii] de la munte, aicea,
la sat, le făceam [oilor] câte-o baie, şi pe urmă,
către 1 octombrie, luam ţara...
MC - Era o baie pentru deparazitare.
VD -Da, pentru râie.
MC - În ce direcţii, sau în ce regiuni
mergeaţi cu turmele dumneavoastră?
VD - Păi, eu cam în partea Banatului. Alţii
plecau prin Bărăgan. Alţii, prin Bihor.
Mânam, mânam... ne mai feream... „Băi,
pe-aicea nu-i voi, pe-acolo nu-i voie...!” Erau şi
colectivele, pe-atuncea... Apăi, cu miliţia... te mai
de loveau!
MC - Probabil că vi se cerea să evitaţi
plantaţiile sau pădurile...
VD - Ne băgam şi prin pădure; mai ales,
iarna, în fătat; acolo era mai adăpost ca în
322
câmpul liber... Eu n-am fost [des, în
transhumanţă], am fost de vreo două ori, aşa...
După aia, m-au dat părinţii la o şcoală
profesională.
MC - Deci nu aţi mai continuat
transhumanţa.
VD -Transhumanţa, nu, dar la oi am fost, la
CAP, ani de zile. În Banat.
MC - Câtă vreme aţi mers cu la drum, aţi
folosit trenul sau camionele pentru oi?
VD -Nu, nici poveste! Tot pe jos! De toamna,
când plecai, şi până veneai, numai pe jos; meream
cu rândul... Făceam câte două săptămâni, o lună...
Unii, eram câte doi; după aia, mereau alţii doi...
Ţineam rândul, până către Paşti, până
primăvara... În fătat, ne adunam cam toţi...
MC - Acolo, în Banat, la locurile de iernat,
închiriaţi terenurile de autorităţi, sau...
VD - În chirie,de la CAP, de la GOSTAT, ne
înţelegeam... Erau terenuri, mai „colţişaguri” [?]
aşa, unde nici nu coseau, nici nu era pentru
agricultură... Stăteam acolo [la iernat]... Ziceam
că acolo era iarna mai uşoară.
MC - Pe durata iernatului, vă adăposteaţi
în colibe sau în saivane?
VD - Ei, nevoie! Sub cer...
MC - Cum vă încălzeaţi, cum rezistaţi la
ploi, la frig, în aceste condiţii?
VD - [Cu] Foc, mămăligă, brânză... Aveam
nişte prelate... ne făceam o ţâră de..., să poţi să
pregăteşti să mânci, nu ştiu cum să... Dar de
multe ori, brişca, şi... mână!
MC - Vă găteaţi cumva şi carne?
VD - Făceam... De-ici de-acasă, le pregăteam
[felurile de mâncare]! Făceam câte-un tocan de-
ăla de oaie, fiebeam [carnea] bine, numai în seul
ei, în grăsimea ei... Nu cu apă, [nici] cu alte
[ingrediente]; nimic, numai un pic de sare dacă
băgam, în rest... nimic, absolut! Nu ceapă, nu
ingrediente, nimic... Se fierbea bine, după aia se
făcea [lua forma] exact cum îi pâinea. Şi-apoi
numai [doar ce] tăiai din el, aşa... Se putea
mânca şi rece, cu mămăligă caldă (şi cu mămăligă
rece, cum vrei!) Îl puteai pune şi în ceaun; se
topea şi se încălzea. Aia... brânza şi ăla [tocan]...
Slănină... Şi de-ale porcului: cârnat...
MC - Aş vrea să mai ştiu cum vă duceaţi
cele necesare (hrana, straiele...), pe drum?
VD - Măgarii!
MC - Domnule Dogaru, aţi întâlnit şi
animale sălbatice, pe aceste drumuri de
transhumanţă?
VD -Oho! Şi mistreţi, şi lupi, şi vulpi, şi
iepuri... Lupii ne mai pişcau, câteodată. Aveam
grijă, şi noaptea (de la o vreme, aşa), mai făceam
„caraulă” (aşa se zicea); te hodini, două ceasuri,
[nu] te culci... [ci] stai în bâtă, acolo: ai grijă...
Dacă dormeai, amândoi [ciobanii tovarăşi]...
buştean, te trezeai... [că] „Au mâncat oile!”
MC - Lupii atacau în haite? Erau
primejdioşi pentru turma dumneavoastră?
VD - Erau, că în februarie era luna lor: se
împerecheau, îi auzeai şi urlând! Mai ales aicea,
la noi [în împrejurimile satului]...
MC - La drum fiind, cu oile, cunoşteaţi bine
traseul, îl urmaţi oare şi pe timp de noapte?
VD - Se mai întâmpla şi noaptea, mai
meream... La mai băgam şi noi [pe oi], să le mai
săturăm (ele erau flâmânde); şi-apoi ieşeam, să
nu ne prindă [cultivatorii]!
MC - Domnule Dogaru, cum izbuteaţi să
vă orientaţi, noaptea, cu oile dumneavoastră?
Aveaţi anumite repere?
VD - Aveam... Atuncea, şi eu eram copil, dar
auzeam pe câte unul, mai bătrân, care a mers de
mai multe ori [cu oile], şi spunea: „Bă, mergeam
până acolo... şi acolo stăm!” Mergeam un pic
înapoi, ca să nu ne ia urma, şi-apoi ne duceam
într-altă parte, că [proprietarii de pământuri] se
luau după turmă, după oi... Noi ştiam pe unde
merem...
MC - Erau situaţii în care oi de-ale
dumneavoastră să se îmbolnăvească, să
înfruntaţi riscul unei molime?
VD -Se mai întâmpla, că... no! Mai ales
primăvara, sau şi toamna, cănd veneau de la CAP-
uri, mai dădeau ăia cu [erbicide], şi nu ştiai...
erbicidau, sau cine ştie ce-i aia... dădeau cu azot...
Primăvara, mâncau toate buruienile, aşa... Se mai
întâmpla, dar pe vremea aia, aşa, când eram eu
mic, nu se ştia de-atâtea [boli], ca acuma...
MC - Cunoşteaţi anumite medicamente
sau leacuri din bătrâni, pentru a vă pune oile pe
picioare, în asemenea cazuri?
VD - Când eram eu, atuncea, erau „găluşte”
de-alea, pentru gălbează; le dădeam [oilor]
toamna şi primăvara. Până nu înţărcau mieii, le
dădeam... repetam: le dădeam o dată, şi la nouă
zile, le mai dam o dată, şi ăla era... tratamentul.
În caz că [mai apăreau probleme],
aveam un fel de... de demult, bătrânii, aşa-i
spuneau: spânz; cu sula, le făceam în coadă, cu
un fir de aţă, aş, le băgam spânz de-ăla, aşa (care
era cam aşa, de vreo doi-trei centimetri, îl
trăgeam în coadă...
MC - Şi se vindecau... în felul acesta?
VD - Se vindeca... i se umfla coada, dar
scoteam afară ăla [spânzul], nu-l lăsam acolo...
323
Celelalte boli, cum sunt acuma... fie de la stomac,
fie de la plămâni... nu au fost atuncea... Nici râie
n-am avut [la oi], până nu au venit Colectivele
astea, au adus nişte oi din alea... australiene... Şi-
apoi, noi, cu transhumanţa [fiind], oile au prins
[râie]... când am mers acolo, de la alea, pe urma
lor... Până atuncea, nu ştiam de râie.
MC - Domnule Dogaru, marile sărbători –
Crăciunul, Paştele... – v-au prins cu oile?
VD -Acuma... m-au mai prins şi acolo...
M-a prins poate Crăciunul, sau a venit altul
[cioban] de Crăciun, m-a lăsat liber pe mine;
stătea el acolo, şi eu la alte sărbători...
MC - Când avea loc fătatul mieilor?
VD - Cam după 20 februarie, începeau să
fete... Până către 1 martie, în două sătămâni
bune, trebuiau să cam fete toate; mai rămâneau
[câteva] aşa...
MC - Era încă iarnă, încă frig... Oile
dumneavoastră fătau sub cerul liber?
VD - În pădure, la o roată de spini, aşa, unde
era mai adăpost... Cam stam pe loc, atuncea,
când fătau oile. Nu umblam cu mieii; cum să te
duci... Stam pe loc, până când gătau cu fătatul;
după aia, zburdau o ţâră mieii... hai!
MC - Cum protejaţi mieii nou-născuţi, în
aceste condiţii?
VD - Când fătau, atuncea, prindeam oaia...
dacă nu putea să fete, o ajutam... Îl aplecam [pe
miel], îi dădeam să sugă... până se învăţa, o ţâră;
după aia, sugea el, singur! Îl urmăreai... poate că
o mioară sărea după el, îl găseai flămând...
Trebuia să iei mielul cu mâna... Ştiai, „Măi, ăsta-i
mielul lui aia, nu prea a avut grijă de el!” O
prindeam, o legam, legam mielul după ea, să nu
se piardă...
MC - O dată cu împrimăvărarea, vă
pregăteaţi de întoarcere acasă...
VD - Când se făcea primăvara, şi era iarbă,
era traiul nostru...
MC - Era iarbă acolo, în Banat...
VD - Până ajungeam, se făcea şi-aicea.
Potriveam aşa, „Măi, când ajung acolo...”
MC - Când ajungeaţi înapoi la Jina?
VD - Pe la sfârşitul lui aprilie, 1 mai...
MC - Deci vă prindea şi Paştele pe drum...
VD - Când aveai oi, n-aveai sărbători... Nu se
ştia de... N-aveai cum! Nu le poţi lăsa, să te duci
la popa!
MC - Ajunşi la Jina, fiecare dintre
dumneavoastră îşi urca turma la munte...
VD - Urcam pe unde-aveam noi colibele, pe-
ici la deal, că se oprea hotarul [Jinei] pe munte
aista... Urcam acolo, mai stăteam... (Asta se
întâmpla prin 10 mai, ne scoteau acolo, la colibi).
De acolo, pe la 1 iunie... mai la munte, la stâne...
Acolo, iară, se strângeau la fiecare stână, câte
500-600, 700 de oi... Erau la alea sute de oi,
depinde... 7-8, 10 stăpâni; apoi erau baci, ciobani,
boitari...
MC - Aceste locuri de păşunat de pe
hotarul satului, sau de la munte, erau ale Jinei?
VD - Ale comunei. Primăria dirija munţii. La
fiecare stână, era un şef – îi zicea „rândaş” -, care
era şeful stânei respective. Rândaşul era cu
primăria, făcea [ceea] ce trebuia... [felul în care]
plăteau oamenii care de la stână (plăteau
păşunatul de la munte).
MC - La Jina, a existat composesorat?
VD - Este... Până la Revoluţie, cine a avut
composesorat?... Ştiu că spunea, tata, că are
pădure, nu ştiu unde, pe-acolo; şi-au luat-o
comuniştii!
MC - Păşunile închiriate de la primărie,
composesoratele (sau rămăşiţele acestora) au
reprezentat proprietăţi primite de jinari, pe
timpuri, din partea monarhiei austriece?
VD - Am auzit şi eu... [Se] spunea că, pe
vremea în care [Jina] a fost „comună
grănicerească” (era graniţa pe-acolo, prin munţi...,
[pe când] era Austro-Ungaria); ştiu şi eu de la
bătrâni...
MC - În legătură cu păşunatul de la
munte...
VD - Eu la munte n-am fost. Am fost vreo
trei ani, aşa, în transhumanţă, după aia am fost la
şcoală, să nu mă... mai ţină la oi! Dar tot de la oi
am câştigat mai bine ca de la serviciu...
MC - Am vrut să vă întreb despre cum
lucraţi la stână, în cursul văratului...
VD - Am fost [totuşi] într-o vară la o stână...
eram boitar. Aveam vreo 11 ani, 12... Era un timp
cu ploaie, ca acuma, primăvara, când am mers
acolo, şi-o venit ursul! Eram între ele, între oi, la
un brad, acolo... A venit ursul într-o noapte, şi oile
au trecut peste mine, m-au călcat, m-au lovit... N-
am putut să mă scol de-acolo; au trecut toate
peste mine!
MC - Ce fel de sortimente de brânză erau
produse la stâna dumneavoastră?
VD - Erau băcile [cele] care făceau
[brânzeturile] la stână. Când am fost eu la stână,
pe timpul ăla, nu se ştia de brânză telemea, [ci]
numai de brânză de burduf... Şi unt, făceau acolo.
MC - Mai ştiţi cum se făcea brânza de
burduf?
VD - Păi, se dădea cheagul, din rânza
mielului... Era un ciubăr (cum ziceam), de lemn; şi
324
găleţile de muls, erau tot din lemn de brad (făcute VD - Sunt [descendenţi ai jinarilor] pe la
de meseriaşi). Erau troci în care se punea laptele. Vaideeni, pe acolo; îmi pare că şi pe la Novaci...
Fiecare bace avea trocile ei, şi oile ei de muls; [Sunt[ de mai demult; am auzit şi eu, li se spune
după ce găta cu mulsul, strecurau... [laptele, îl] şi-acuma [Ungureni], se ştie că sunt, poartă nume
puneau în troci, acolo; îl lăsau... se făcea [precum jinarii]. Şi pe la Polovragi [judeţul
smântâna pe deasupra, aia o adunau cu... un fel Gorj], sunt... Poate că au fost plecaţi în
de polonic, o strângea în hârdău, şi făceau untul... transhumanţă, şi n-au mai venit, au rămas acolo...
După aia, amesteca ălalalt lapte, îi dădea cheag, S-au căsătorit pe-acolo... Nevoia ştie... cum
şi după ce se închega, îl storceau, îl [puneau] în vremurile au fost...
sedilă... în tifon (nu era tifon, atunci; erau un fel de MC - În comparaţie cu transhumanţa
cârpă, mai rezistentă); făceau caşul, îl mai ţineau despre care ne-aţi vorbit, cum este acum
la strecurat, după aia îl mai puneau pe nişte oieritul de la Jina, Domnule Dogaru?
poliţe, aşa, şi se învechea, se „cocea” (aşa ziceau). VD - Cum să vă spun... Eu am fost tot în
După ce se cocea, era un lemn – „crestău” – Banat... Acuma, de la Revoluţie, am avut copii, s-
frecau [caşul] cu el, ca un sul, aşa... [îl] au căsătorit; au rămas ei cu ele... Sunt la pensie...
frământau, aşa, şi pe urmă, în piele de oaie MC - Deci tineretul zilelor noastre
(bărbiereau lâna de pe ea, o făceau ca laptele...), continuă această tradiţie pastorală.
aşa ca un săculeţ, îl băgau [caşul], îndesau acolo... VD - Acuma, continuă... [cei] care n-au
MC - Cât despre telemea? plecat la oraş, în altă meserie; cu asta [oieritul]
VD - Era... încă mai dificil de făcut ca brânza se ocupă... Mai sunt şi bătrâni care şi-acuma, tot
de burduf... Şi aia [telemeaua], dacă nu ai grijă, cu ele se ocupă... Aici, la Jina, nu-s... fabrici, nu e
nu ştii s-o faci, apoi... se dospeşte, se acreşte... nu nimic; cu ele se ocupă: cu vaci, cu oi...
o mai cumpără nimeni! MC - Există oare la Jina o Asociaţie a
MC -Trebuie lăsată la maturat...? Oierilor sau a crescătorilor locali de animale?
VD - De când o pui pe crinta aia, acolo, şi VD -Este, da: pentru oi, pentru vaci... Acuma,
până se maturează, trebuie să ai grijă: să-i cum am mai vorbit şi eu, cu unii, cu alţii, îi mai
schimbi saramura... Şi noi mâncăm şi proaspătă, bine [în asociaţie]; îi mai ajută, în toate privinţele.
şi veche... şi oamenii [cumpărători], tot aşa: „De Încă şi la munte, [pentru cei] care merg, a
care vrei?” „Proaspătă... Sau din aia mai cumpărat Asociaţia, rulote din alea... care [oferă]
bătrână...” Care, cum... Trebuie ţinută cât mai la o ţâră de adăpost.
răcoare, într-o încăpere la răcoare, că altfel...
MC - Domnule Dogaru, cum coboraţi
brânza de pe munte?
VD - Depinde de zonele unde eram... [În
unele], nu puteam mere cu carele cu boi... Aveam
putini mai mici, aşa, şi le puneam pe cai (aveam
trei-patru cai). O duceam şi la piaţă; treceam
munţii dincolo, pe la Petroşani... Bătrânii, nu eu!
MC - În aceste condiţii, mai aveaţi timp şi
pentru sărbători, Domnule Dogaru? De pildă,
nedeile, acele sărbători ale ciobanilor...
VD - Nu era ca acuma, cum se face la noi,
peste vară, „Ziua Ciobanului”... Atuncea, veneau
ciobanii de la o stână, la alta; veneau, cântau cu
fluiera, jucau... Aveau grijă de băci!
MC - Dumneavoastră ştiaţi cânta la fluier?
VD - Tata-l meu – fie iertat! – ne cânta,
nouă, să jucăm! Cânta seara cu fluiera, jucam
până ne venea somnul! Am plecat, n-am putut să
învăţ...
MC - Domnule Dogaru, aveţi ştire despre
consăteni de-ai dumneavoastră stabiliţi peste
munţi, de pildă la Vaideeni, în judeţul Vâlcea?

325
 NUMĂRĂTOAREA OILOR ÎN MĂRGINIMEA SIBIULUI*

În trei comunități de sate din Mărginimea Sibiului (Tilișca, Poiana Sibiului și Jina), toate
renumite pentru practica transhumanței, gestionarea proprietății pastorale folosește un
sistem cutumiar de contabilizare a turmelor fiecărui oier local. Interesul antropologic al unui
astfel de sistem constă în natura sa intergenerațională, cu implicații importante pentru studiul
transmiterii culturale în cadrul structurilor locale și relațiilor locale de rudenie.
Textul de faţă este redactat ca o contribuţie etnografică românească la studiul
antropologic al transmiterii culturale. Am reflectat recent asupra relevanţei pe care mai
multe tipuri de artefacte – ceramica, icoanele, ouăle încondeiate, ţesăturile populare... - o au
în constituirea unor tradiţii strămoşeşti ca „tipare evolutive” ale comunităţilor rurale
româneşti sau etnic-minoritare din ţara noastră. Am susţinut atunci că „[...] asemenea
documente pot fi investigate mai departe în ipoteza unor caractere culturale, susceptibile de
a conţine şi exprima peste timp elemente ale unei identităţi reziliente a grupului originar, în
pofida transformărilor istorice ale descendenţilor săi”1.
În paginile următoare, vom avea în vedere transmisibilitatea unor trăsături culturale
semnificative pentru menţinerea şi perpetuarea oieritului sud-transilvănean de-a lungul mai
multor generaţii. În acord cu terminologia de specialitate, vom desemna asemenea trăsături
drept nişte caractere care, depinzând de amplitudinea temporală şi socială a „semnalului
filogenetic” pe care acestea îl poartă, pot fi ancestrale (caractere însemnate cu roşu în
continuare, cu o frecvenţă prelungită pe durata mai multor generaţii şi grupuri înrudite), şi
derivate (cu o frecvenţă documentată doar de la o generaţie la alta). În anumite situaţii, vom
descrie şi analogii între tipuri agnatice şi cognatice de înrudire.

INVENTARUL SEMNELOR PASTORALE DE PROPRIETATE

ÎN TILIŞCA, POIANA SIBIULUI ŞI JINA

În articolul pe care l-am citat (vezi Nota 25), m-am referit – printre celelalte evidenţe
etnografice ale transmiterii culturale – şi la semnele de proprietate pastorală ale neamurilor
din satul Tilişca (judeţul Sibiu), relevând atunci trăsăturile „contabiliceşti” şi succesorale ale
unor asemenea „iscălituri” populare. Despre economia pastorală a acestei comunităţi
româneşti sub-carpatice am scris pe larg cu alte prilejuri2. Fără a relua aici datele lucrărilor
menţionate, să spunem doar că (în cursul unei cercetări recente3) am avut în vedere, alături
de alte aspecte ale oieritului transhumant din Mărginimea Sibiului, şi practica însemnării oilor

*
Articol publicat într-o variantă extinsă, cu titlul Marin Constantin, „Numărătoarea oilor în Mărginimea Sibiului.
Introducere în studiul transmiterii culturale”, în revista Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin
Brăiloiu”, tomul 29, 2018, pp. 227-248.
1
Marin Constantin, Introducere în caracterizarea ancestrală a culturilor etnografice din România, în Andrei Kozma.
Cristiana Glavce, Constantin Bălăceanu-Stolnici (coordonatori), „Antropologie şi Mediu”, Colecţia „Zilele
Rainer”, Bucureşi, Editura Niculescu, 2014, p. 346-363.
2
Marin Constantin, Capitalism and Transhumance. A Comparison of Three Pastoral Ecotypes in Europe (1950-2000)
[Capitalism şi transhumanţă: o comparaţie a trei ecotipuri pastorale din Europa], „New Europe College
Yearbook”, 2004, p. 57-116; Marin Constantin, Etnografia satului transilvănean Tilişca. Monografism şi holism în
antropologia culturală a unei comunităţi pastorale româneşti, Bucureştii, Editura Etnologică, 2013.
3
Marin Constantin, Archive Files of Transylvanian Transhumance (proiect susţinut de Fundaţia Firebird pentru
Cercetarea Antropologică), 2015-2016,

326
prin crestături executate pe urechile acestora, aşa cum această tehnică a fost şi încă mai este
întrebuinţată la Tilişca, la Poiana Sibiului şi la Jina.
Mărturiile a 60 de interlocutori din aceste centre binecunoscute ale transhumanţei
din Carpaţi ne-au ajutat să întocmim un mic „inventar” al semnelor pastorale locale (Fig. 1),
fără a pretinde nicidecum că bilanţul nostru ar putea cuprinde întreaga bogăţie a acestei
creativităţi grafice tradiţionale. În aşteptarea unui adaos de informaţie în această privinţă de la
alte cercetări complementare cu cea de faţă, să contemplăm tabloul provizoriu al
distinctivităţii avutului ovin printre tilişcani, poienari şi jinari.

Fig. I:
Reprezentări ale semnelor pastorale de proprietate
în Tilişca, Poiana Sibiului şi Jina (2016)

Înaintea altor consideraţii, precizăm că atât terminologia semnelor reproduse mai sus,
cât şi design-ul corespunzător acestora sunt întâlnite în toate cele trei aşezări examinate de
noi, încadrându-se din acest punct de vedere într-un „tipar” regional al specializării
multiseculare în păstorit a sătenilor mărgineni. Asemenea „configurări” de linii şi forme pot
particulariza o familie sau neam (aceasta fiind funcţia lor practică), dar liniile sau formele
respective sunt reluate şi combinate în nenumărate variaţiuni ce nu pot fi însuşite în hotarele
unei singure comunităţi (aşa cum se poate întâmpla cu anumite modele decorative textile).
Localnicii confirmă „permutabilitatea” inepuizabilă a sistemului lor de clasificare a mărcilor de
proprietate ovină. În formularea bâtrânului oier Constantin Vulcan din Poiana Sibiului,

„Aveam însemnate [oile], fiecare: semn la ureche. Aveam la urechea [oilor proprii] semnul
meu, ălalalt avea semnul lui, ălalalt avea semnul lui... fiecare avea semnul lui, la ureche. Le tăiai
urechea. Altul făcea o pişcătură, aicea; altul, făcea un cârliguţ... În fine, erau mai multe semne,
[din] care puteai să-ţi faci câte vrei! Fiecare, după cum a vrut el. Adică, dacă el a vrut să-şi facă
alt semn, şi-a putut face alt semn, nu era o problemă!”

Ca o ilustrare a acestor spuse, semnul lui Constantin Vulcan (un cârlig, la urechea
dreaptă a oii) este preluat doar de unul dintre cei patru fii ai săi (însă la urechea stângă!), în
vreme ce un alt frate are drept semn o pişcătură, iar ultimii doi fraţi, câte o fărcuţă (unul, la
urechea dreaptă, şi celalălat, la urechea stângă...) (Fig. 2).

327
 Fig. 2:
Semnele de proprietate ale familiei Vulcan (Poiana Sibiului, nr. 1063)

Este apoi de reţinut faptul că mărcile tradiţionale de proprietate sunt gestionate (şi
conservate ca atare) la nivelul familiilor sau gospodăriilor de oieri, aparţinând aşadar
„patrimoniului” lor privat, şi nu administraţiei publice (aşa cum este cazul cu „crotaliile”
folosite în prezent ca mijloc de identificare a oilor ca bun impozabil). Prin urmare, semnele
pastorale reglementează nişte relaţii sociale şi economice din interiorul grupurilor
genealogice locale, precum şi între acestea, însă nu în raport cu autorităţile de stat şi în afara
legislaţiei oficiale. Cu alte cuvinte, reprezentările pe care oierii le fac pe urechile propriilor
animale au un caracter cutumiar, evocând fie „litera şi spiritul” unui drept arhaic de dinaintea
organizării statale româneşti, fie „instrumentarul” şi „probatoriul” unor procedee empirice
de soluţionare a „pricinilor” ivite zi de zi în aproprierea, în posesia sau în înstrăinarea
turmelor de oi.

CARACTERE MOŞTENITE
ÎN TRANSMITEREA CULTURALĂ INTERGENERAŢIONALĂ
DIN TILIŞCA, POIANA SIBIULUI ŞI JINA

Orice prezentare concisă a practicii însemnării urechilor oilor în Mărginimea Sibiului

va evidenţia funcţia de identificare şi diferenţiere a acesteia, precum şi originea sa
strămoşească. În cuvintele lui Toma Miclăuş din Tilişca,

„Aveam semnul meu, la urechile [oilor]. Le şi cunoşteam! [Semnele] din moşi-strămoşi, aşa
[transmise]... Când înţărcam mieluşeii, de ţineam noi de prăsilă, făceam semne la ureche;
fiecare, semnul nostru: el semnul lui, eu semnul meu, se deosebea... Se mai şi nimereau
semnele, dar le cunoşteam.”

Interlocutorul nostru subliniază caracterul personal al acestor mărci, precum şi o

aptitudine „mnemotehnică” în a discerne (fără mijlocirea vreunui „gestionar” local) între
semnele proprii şi cele ale altui oier. Interesul „cărţii de vizită” a lui Toma Miclăuş (Fig. 3)
constă în chiar particularităţile de „predare – primire” a unor asemenea „grafeme” de la
părinte către cei doi fii. Pot fi astfel observate în cele de mai jos atât o trăsătură „ancestrală”
(cârligul sau obiada), preluată doar de unul din fiii lui Toma Miclăuş, cât şi nişte caractere
„derivate” ale fiecăruia dintre fraţi în comparaţie cu tatăl lor (fărcuţa şi, respectiv, şuiata); o

328
altă trăsătură – pişcătura, deşi preluată şi ea de la părinte de unul dintre feciori – se
deosebeşte de cârlig prin aceea că este crestată de fiu la urechea dreaptă, nu la cea stângă, ca
în situaţia tatălui:

Fig. 3:
Semnele de proprietate ale familiei Miclăuş (Tilişca, nr. 522)

Deşi „inventarea” unuia sau altuia din grupurile de semne pastorale răspunde în mod
preponderent unei exigenţe de diferenţiere ce vizează în primul rând pe fraţi, există totuşi
posibilitatea ca fiii unui proprietar de oi să preia aidoma nişte mărci părinteşti. În familia
Cunţan din Jina (potrivit lui Pavel Cunţan, de la gospodăria nr. 1190), cei doi fraţi menţin
astfel nealterate caracterele ancestrale (Fig. 4), fără ca acest lucru să afecteze treburile de la
stână ale vreunuia dintre ei:

„Aveam la urechea stângă, noi, semn la oile noastre... două pişcături (se spunea), tăiate în
ureche... Deci... ai scos atâta, rămânea un pic de-ăsta [două degete, deschise în unghi de 45°],
şi se cunoştea: „Ăsta e semnul meu!” (Două pişcături, la stânga...) Noi, la părinţi, [am avut]
acelaşi semn, fiecare [frate]...”

Fig. 4:
Semnele de proprietate ale familiei Cunţan (Jina, nr. 1190)

329
 Cel mai adesea, oierii mărgineni insistă asupra calităţii intergeneraţionale a însemnelor
pastorale proprii, ca o mărturie a experienţei lor îndelungate dar şi a conlucrării şi
solidarităţii lor familiale de durată într-o asemenea muncă. Iată, spre pildă, modul în care
datina amintită este explicată „tehnic” şi atribuită social în gospodăria Banciu din Tilişca:

„Aveam semne, la urechea oilor. De copii, părinţii ne dădeau oi. Ziceam: « Să-mi fac semn! »,
« Oaia [aceea] e a mea! » Când te făceai mai mare, când se-apropia căsătoria, îţi făceai semn,
aparte, tăiai un pic din ureche, cum vroiai, dar să nu se lovească la fel unul [frate] cu altul. Aia
căutam noi, să nu se lovească unul cu altul. Unul făcea aşa, altul... în fine, din bătrâni...”

În diagrama corespunzătoare mărturiei de faţă (Fig. 5), un caracter ancestral –

pişcătura la urechea dreaptă a oii – este preluat de Vasile Banciu de la bunicul său patern şi,
totodată, încredinţat de acesta către fiul său; pişcătura este şi un semn al unchiului patern al
lui Vasile Banciu); în sfârşit, Vasile Banciu şi al său fecior împart o pişcătură la urechea stângă
a oilor proprii, ceea ce devine un caracter derivat în raport cu celelalte rude.

Fig. 5:
Semnele de proprietate ale familiei Banciu (Tilişca, nr. 57)

Într-un alt caz (tot în Tilişca), Vasile Bratu evocă astfel linia agnatică de moştenire a
turmelor, de la bunic pănă la feciorii săi:

„Aveam semn la ureche, [pentru] fiecare oaie. […] Tata a avut semnul ăsta, la ureche, cum s-
ar spune, eu am avut acelaşi semn, şi tot aşa l-am ţinut... şi la copii, acum, tot la fel, ăsta semn
la ureche. Şi le mai şi boiam, câte-o boială, aşa, una roşie, una neagră, aşa... Le mai şi boiam,
dar aia [vopseaua] ţinea numai până le tundeai, ştii; semnul la ureche era cât trăia oaia.”

Şi de această dată, reprezentarea grafică a unui atare ataşament ocupaţional relevă

prezenţa aceleiaşi trăsături – pişcătura – la bunicul patern, ego (Vasile Bratu), fratele acestuia,
şi unul dintre fiii ego-ului. Singurul caracter derivat din lista referenţilor amintiţi este o obiadă

330
ce defineşte pe celălalt fiu al ego-ului (Fig. 6). Ca o observaţie privind funcţia diferenţială a
acestor mărci, ego-ul preia pişcătura de la urechea dreaptă a oilor tatălui său, adăugându-şi o
nouă pişcătură (= caracter derivat), la urechea stângă (spre deosebire de fratele său, ce
rămâne doar cu pişcătura dintâi). În continuare, ego-ul încredinţează unuia dintre fii, pişcăturile
de la ambele urechi, ceea ce face din ele deopotrivă nişte caractere ancestrale.

Fig. 6:
Semnele de proprietate ale familiei Bratu (Tilişca, nr. 301)

Deşi perpetuarea semnelor pastorale de proprietate este însoţită cu regularitate de

modificarea unora dintre ele de la o generaţie la alta, se poate întâmpla totuşi ca acelaşi
caracter ancestral – unul singur! - să fie transmis intact între părinţi şi fii. Acesta este cazul
unei familii Dobrotă din Poiana Sibiului, cu al său însemn succesoral - pişcătura la ambele
urechi ale oilor – păstrat întocmai, de la bunic la ai săi doi nepoţi (Fig. 7). Dumitru Dobrotă –
părinte al celor doi fii – descrie astfel unul din acele (ne)cazuri care impun oierilor locali
controlul riguros al mărcilor proprii:

„Fiecare aveai semnul tău, la ureche [oii], aşa, care se ştia... Fiecare aveai... făcut la ureche,
cunoşteai, dă’l dracu’... nu se putea... Mai şi mureau... de exemplu, o lua lupul, ca fiecare... îţi
părea rău de animalul tău; când te duceai acolo, „Mi-a mâncat-o!”, o pipăiai la ureche: « Măi, e
a mea, fir’ar al dracu’!»”

O asemenea împrejurare este poate concludentă pentru importanţa conferită de

proprietarii de oi conservării pe termen lung a ceea ce devine mărturie a însăşi calităţii lor
patrimoniale.

331
 Fig. 7:
Semnele de proprietate ale familiei Dobrotă (Poiana Sibiului, nr. 441)

Retenţia unui caracter ancestral este nu doar rezultatul unui proces neîntrerupt de
concedare şi preluare între generaţii, ci şi al unei „recuperări” atunci când – la nivelul unui
anumit „leat” – acel caracter va fi fost (aparent) abandonat. Este ceea ce explică
reprezentantul unei alte familii Dobrotă din Poiana Sibiului, referindu-se la (re)utilizarea
semnului pastoral în devenirea a patru generaţii:

„Păi oile noastre aveau semnul lor. Fiecare stăpân, la ureche, avea un semn al lui. De exemplu,
tata ne-a făcut nouă, fiecăruia, semn; eram patru fraţi, copii... « Semnul ăsta e-al tău... » Am
copilaşul ăsta (un nepoţel), acuma e la noi aicea, că ei [feciorii lui ND] au rosturile lor, dar
sunt duşi amândoi acolo, la Satu Mare, şi i-au făcut astă-toamnă... astă-iarnă, i-au însemnat 20
de mieluţe! Eu nu mai am oi, ale mele, la băiatul meu. Şi i-au făcut [nepotului] semnul [pe]
care-l aveam eu; şi copilul ştie că « E semnul lui bunicul! » Am zis că « Bă, uite... a făcut tătică-
tău, semnul meu! Să ai grijă de el, că e semn cu noroc! »”

În expunerea sa, Nicolae Dobrotă accentuează atât rolul patern într-o „investire”
succesorală („Semnul ăsta e-al tău...”) ce trebuie să mulţumească patru fraţi, cât şi rolul
aproape „curatorial” al unui nepot care află astfel că „E semnul lui bunicul!” – un cârlig la
urechea stângă a oilor - şi că, de aceea, trebuie să aibă „grijă de el” (Fig. 8). Acest fapt survine
în condiţiile în care feciorii lui Nicolae Dobrotă îşi au „rosturile lor”, tot oiereşti; semnul pe
care unul dintre aceştia îl conservă este o fărcuţă împărtăşită doar cu unul dintre unchi, însă
un caracter derivat faţă de cârligul părintesc.

332
 Fig. 8:
Semnele de proprietate ale familiei Dobrotă (Poiana Sibiului, nr. 356)

Din cele arătate, transmiterea intergeneraţională a semnelor de proprietate afirmă

prin definiţie autoritatea principiului agnatic în aceea că un caracter ancestral reflectă o linie
masculină şi îndeobşte patrilocală de succesiune a numelui şi bunurilor gospodăreşti.
Preluarea aceluiaşi semn de proprietate de la ambii părinţi nu poate fi altfel decât
excepţională, ca bunăoară în situaţia descrisă de Simion Vingărzan din Jina:

„Păi, [pe semnele] alea nu le uit niciodată! Nu uit, cum o avut tatu, semnu’, de la mama, de la
moşu... Au avut semne, cum să nu... Noi, când am mers cu oile la munte, am fost fiecare
stăpân, cu semnul lui la oi. [...] La noi, au fost... numai aicea, aşa... Aici e urechea, nu? Aşa,
aicea, la tatu, o pişcătură la dreapta; şi la mama, au fost două de-astea, tot la dreapta... Uite-
aşa: la mama au fost două [pişcături], şi la noi, una...”

Datele lui Simion Vingărzan conferă o importanţă „memorială” egală moştenirii

paterne şi materne a unei pişcături plasată în partea inferioară a lobului urechii stângi a oilor,
spre deosebire de o altă pişcătură, crestată la colţul aceleiaşi urechi (Fig. 9),

333
 Fig. 9:
Semnele de proprietate ale familiei Vingărzan (Jina, nr. 1223)

precum şi de un caracter derivat – un cârlig – însuşit de un frate al interlocutorului

nostru; dat fiind aportul cognatic al celei dintâi pişcături, aceasta devine un caracter ancestral
bilateral.
Cel mai adesea, „transferul” mărcilor pastorale de la părinţi către ai lor descendenţi
urmează, aşa cum am arătat, un sens patriliniar consfinţit ca atare prin căsătorie şi menţinut
ori schimbat în acord cu genul moştenitorilor. Potrivit Mariei Sterp din Jina,

„Fiecare om [proprietar de oi] avea buiala lui şi semnul lui, la ureche... Era, de exemplu,
cârlig... Cât am fost la părinţi, aveau fârcuţă la urechea dreaptă, şi cârlig la stânga... Şi cârligul era
de două feluri: cârlig în faţă, şi cârlig înapoi (se tăia din ureche, aşa, un colţ, şi-i spunea cârlig; iar
dacă faceau fărcuţă, tăiau aşa, şi rămâneau două [colţuri]). Şi fraţii mai aveau deosebire, dacă
nu erau toţi laolaltă, la părinţi (dacă erau necăsătoriţi, erau toţi în semnul părintelui; după ce
se căsătoreau, fiecare îşi lua semnul lui).”

O naraţiune ca aceasta exprimă cu claritate rostul genealogic asumat de „executorii”

actului succesoral ce implică încredinţarea şeptelului unei familii sau unui neam. După cum
rezultă din imaginea asociată precizărilor Mariei Sterp (Fig. 9), continuitatea grafică a pişcăturii
şi şuiatei caracterizează pe soţului acesteia şi pe tatălui său, fără a coincide cu vreunul din
semnele familiei dintâi a interlocutoarei noastre (cârligul şi fărcuţa). În acest fel, cât am fost la
părinţi enunţă pur şi simplu (în cuvintele Mariei Sterp) regimul pre-marital al reprezentării
proprietăţii pastorale, înlocuit după căsătorie de un alt repertoriu „auctorial”, cel al familiei
soţului.

334
 Fig. 10:
Semnele de proprietate ale familiei Sterp (Jina, nr. 591)

Circulaţia de ordin agnatic a însemnelor avutului pastoral poate fi restrânsă la doar

doi referenţi intergeneraţionali, diferenţiaţi astfel nu doar faţă de rudele cognatice, ci şi faţă
de ascendenţa patriliniară mai veche. Ion Munteanu din Poiana Sibiului cuprinde în aceeaşi
mărturie şi dreptul fiecărui „stăpân” de turme în a-şi marca oile după propria-i alegere, şi
faptul că, în principiu, este vorba de o cutumă strămoşească:

„Fiecare oaie are semne la ureche. Fiecare [oier] îşi avea semnul [pe] care îl dorea el, la toate
oile lui. Îl luai de la bătrâni; oaia nu mai mărea urechea... tot urechea aia era!”

Într-adevăr, o asemenea „pecete” – pişcătura la urechea stângă – uneşte aici doar pe

tată şi fiu, o dată ce oile acestora nu mai reproduc şuiata bunicului patern, aşa cum nu reţin
pişcătura la urechea dreaptă şi cârligul unui ginere al tatălui (Fig. 10).

Fig. 11:
Semnele de proprietate ale familiei Muntean (Poiana Sibiului, nr. 577 A)

335
 TRANSMITEREA CULTURALĂ INTERGENERAŢIONALĂ
LA NIVELUL ALTOR FORME DE ÎNRUDIRE
DIN TILIŞCA, POIANA SIBIULUI ŞI JINA

În cele discutate anterior, ne-am referit în principal la cadrul paternal → filial al

transmiterii culturale în comunităţile de oieri din Mărginimea Sibiului. Dat fiind că acest
proces are implicaţii parentale mai largi, este necesar să luăm în considerare şi alte relaţii de
rudenie, ale căror trăsături pot întregi înţelegerea tehnicilor populare de identificare a
turmelor de oi printre tilişcani, poienari şi jinari. Vom avea în vedere, ca atare, exemple
privind raporturile dintre fraţi, dintre veri, dintre unchi şi nepoţi, precum şi un caz de
adopţie – din perspectiva semnelor pastorale de proprietate.
Am constatat deja (vezi Fig. 2) maniera în care mai mulţi fraţi hotărăsc să-şi distingă
turmele, unii faţă de ceilalţi, şi cu toţii în raport cu părintele lor. Dincolo de particularitatea
unei asemenea situaţii, diferenţierea fraţilor din familiile mărginene ţine seama în mod
obişnuit de persistenţa unui / unor caractere ancestrale, în principiu la nivelul acelui frate
moştenitor al gospodăriei părinteşti. Uneori, recunoaşterea acestei calităţi succesorale pare
contradictorie în narativitate şi, respectiv, practica efectivă, aşa cum se întâmplă în cazul lui
Dan Pavel din Jina:

„Cunoşteam [oile] ca pe oameni! Cum cunosc pe oameni, aşa cunoşteam şi oile... Pe unele, le
mai [scăpam], dar le cunoşteam noi, pe deasupra; când le alegeam, fiecare prindea oaia lui...
Toate erau cu urechile tăiate, cu foarfeca, şi făcut semn... La unul, îi spuneam cârlig, la unul îi
spuneam fărcuţă, la unul îi spuneam pişcătură... Când m-am căsătorit, am mai schimbat... am
mai făcut un semn, ca să nu fie la fel cu ale lui tata.”

În reconstituirea grafică a însemnelor familiei sale, Dan Pavel indică totuşi (în ceea ce-l
priveşte) menţinerea fidelă a caracterelor paterne – fărcuţa şi cârligul -, diminuate sau
modificate de ai săi fraţi (dintre care al doilea mai păstrează doar cârligul, adăugându-şi două
pişcături, pe când cel de-al treilea îşi marchează oile cu doi ţăncuşi) (Fig. 12).

Fig. 12:
Semnele de proprietate ale familiei Pavel (Jina, nr. 661)

Altcumva, proporţia dintre fraţii ce aleg să conserve caracterele paterne este egală cu
cea a fraţilor „non-succesori”, bunăoară în familia Şufană din Poiana Sibiului:

336
 Fig. 13:
Semnele de proprietate ale familiei Şufană (Poiana Sibiului, nr. 870)

Trei dintre cei şase fraţi Şufană duc aşadar mai departe barburatura din bătrâni,
crestată la urechea dreaptă jos a oilor lor, ceea ce nu este cazul unui al patrulea frate (a cărui
barburatură este situată la urechea dreaptă sus), şi nici al ultimilor doi fraţi (cu ale lor fărcuţă
şi, respectiv, pişcătură) (Fig. 13). Autorul acestei „însemnări” (Gheorghe Şufană) subliniază
funcţiile productive (comerciale) ale adoptării cutumei de către fraţii săi şi de către sine
însuşi:

„A rămas fiecare cu semnul său. Le însemnai. Şi când vindeai ceva, împărţeai banii după cap de
oaie: « Semnele aste-a ale cui îs? » Şi la cheltuieli, tot aşa.”

Mărturia lui Ioan Câmpean din Tilişca conturează, şi ea, problematica împărţirii
turmei părinteşti între fraţi, pe măsura căsătoriei fiecăruia dintre aceştia.

„Meseria oilor... [Este] Ceea ce am învăţat de la tata. Tata o fost bătrân – că eu am fost
ultimul băiat, al şaselea copil al lui tata! Cinci fraţi. Până ne-om însurat, am fost toţi laolaltă.
După ce ne-om însurat [individualizare a turmei], eu am fost cel mai mic dintre fraţi.”

În reprezentarea acestei „ieşiri din indiviziune”, interlocutorul nostru enumeră o

seamă de caractere ancestrale (împlântătura şi pişcătura, în cazul uneia din familiile Câmpean,
obiada şi împlântătura, în cazul celeilalte, înrudită cu cea dintâi), dar şi particularitatea unui
caracter aparent derivat (pişcătura de la gospodăria cu numărul 52), dar care coincide cu
pişcăturile de la gospodăriile 526 şi 46, crestate şi ele la urechea stângă a oilor). Ioan
Câmpean păstrează astfel nu doar semnul părintesc (obiada), ci şi un semn al unchiului său
patern şi verişorului său de gradul I (Fig. 14).

Fig. 14:
Semnele de proprietate ale familiei Câmpean (Tilişca, nr. 75)

337
 Am descris mai devreme şi alte situaţii de similitudine a marcajului de proprietate
între ego şi unchiul patern (vezi Fig. 4 şi Fig. 5), ceea ce ilustrează funcţionalitatea acestui
model de conlucrare între gospodării pastorale înrudite. Precizările narative despre
distinctivitatea semnelor pastorale nu pot eluda realitatea unei asemenea „articulaţii”
productive a familiilor de oieri dintr-un neam. În cuvintele lui Ion Iancu din Jina,

„Aveam semn la urechi! Fiecare [tovarăş de oierit] îşi avea semnul lui: aia, crestată, altul, într-o
parte, altul, într-alta... Fiecare. Şi le mai şi buiam: buială, pe spate, vopsite... Aşa aveau şi
părinţii. N-aveam toţi la fel: unii însemnau urechea în faţă, altul, în spate... Făceau diferite
semne. Fiecare, după ce s-a căsătorit, s-a mai dus [la gospodăria proprie], fiecare avea semnul
lui! Ca să ştie fiecare câte are.”

Dincolo de particularităţile grafice individuale, interlocutorul nostru susţine că acelaşi

set de caractere ancestrale – câte o pişcătură şi o fărcuţă, crestate la aceleaşi urechi – sunt
împărtăşite de ego şi cu tatăl său, şi cu unchiul său patern (Fig. 15).

Fig. 15:
Semnele de proprietate ale familiei Iancu (Jina, nr. 745)

Cu toate acestea, în asemenea exemple, este vorba nu atât de vreo structură

„avunculară” specială, prin care unchiul patern să suplinească rolul tatălui, sau să se substituie
acestuia, cât de expresia simbolică a unor necesităţi de organizare sau administrare a
şeptelului în cadrul unui neam.
Am notat, printre cazurile întâlnite în teren, şi o situaţie de adopţie în care descrierea
preluării semnelor de proprietate ovină nu diferă cu nimic de o filiaţie obişnuită:

„După armată, la 23-24 de ani. tatăl meu s-a îmbolnăvit, atunci, şi am rămas cu semnul lui.”

Interlocutorul nostru - Dumitru Popa din Tilişca - se referă la acest act succesoral cu
precizări similare cu ale multor altora din oierii locali („înstăpânirea” turmei părinteşti la
începuturile maturizării, după întoarcerea din armată, şi atunci când tatăl nu mai poate
munci). Deosebirea constă în biografia aparte a lui Dumitru Popa, în aceea că el moşteneşte

338
pe tatăl său adoptiv şi gospodăria acestuia, nu pe tatăl natural (încă prezent ca referent al
genealogiei de faţă) (Fig. 16).

Fig. 16:
Semnele de proprietate ale familiei Popa (Tilişca, nr. 276).

CONCLUZII

În temeiul datelor etnografice de la Tilişca, Poiana Sibiului şi Jina, putem susţine (ca o
constatare provizorie, deschisă viitoarelor cercetări în domeniu) caracterul regional al
practicii însemnelor pastorale de proprietate din Mărginimea Sibiului, mai degrabă decât un
specific sătesc al acestei cutume. Altfel spus, oierii mărgineni împărtăşesc grafia şi
terminologia unor mărci patrimoniale care (prin modalităţi inepuizabile de dispunere)
diferenţiază nu atât comunităţi rurale, cât familii şi rubedenii locale, oglindind astfel chiar
tabloul relaţiilor parentale de acolo. Faptul că, în pofida restrângerii aplicabilităţii lor în sfera
vieţii private familiale şi inter-familiale (nu şi „obşteşti”), semnele pastorale pot contribui la
configurarea unui „profil” etnografic zonal este probabil folositor în cartografierea arealurilor
culturale, alături de alte forme de cultură populară convenite într-o anumită regiune, cum
sunt (în cazul de faţă, al mărginenilor) portul „naţional” şi endogamia sud-transilvană4.
Lectura cazurilor prezentate în cele de mai sus arată în mod concludent cum
transmiterea „din tată-n fiu” a unuia sau altuia din semnele de identificare ovină este însoţită
(mai mereu) de apariţia sau „inventarea” unor noi caractere – ca un reflex al transformărilor
rudeniei şi şeptelului asociat acesteia. Dintr-un atare punct de vedere, „conservatismul”
generaţiilor pastorale nu poate fi absolut, dat fiind că turmele încredinţate sau moştenite de
acestea nu pot rămâne de-a pururi în posesia nealterată a unui singur grup familial sau
genealogic. Dincolo de raportul oscilant între „ancestral” şi „derivat”, ceea ce ni se pare
efectiv este interesul localnicilor în „trasabilitatea” caracterelor proprii, legitimată de
autoritatea principiului agnatic, fie prin referenţialitate patrimonială restrânsă (Fig. 10) sau

4
Pentru particularitatile etnografice ale portului popular din Marginimea Sibiului, vezi Ilie Moise, Horst Klusch,
Portul popular din judetul Sibiu, Centrul judetean de indrumare a creatiei populare si a miscarii artistice de masa,
Sibiu, 1978. Aspecte ale orientarii endogamice in Marginimea Sibiului au fost descrise in Vasile V. Caramelea,
„Consideratii demografic-antropologice asupra migraţiunilor populaţiei din Mărginimea Sibiului. Rezultatele
cercetărilor din satul Tilişca, Probleme de Antropologie, Editura Academiei Române, Bucureşti, Vol. 6, 1961, pp.
157-178.

339
extinsă prin recuperarea caracterului ancestral (Fig. 8), fie prin chiar moştenirea gospodăriei,
nu a „sângelui” (în situaţia adopţiei) (Fig. 16), etc. Prin asemenea „amprente”, oierii mărgineni
îşi lasă sau recunosc o „urmă” genealogică în ramificaţiile greu de desluşit (altminteri) ale
rubedeniilor şi ciopoarelor locale, reconstituind în acest fel o devenire socială şi economică
deopotrivă.
Traiectoriile caracterelor pastorale în timp sunt susceptibile (cel puţin ca o ipoteză de
lucru) de a lăsa să se întrevadă – ca pe un fel de vestigiu abia conturat – memoria unor
grupuri genealogice mai largi decât neamurile istoriei recente. Am consemnat mai devreme
situaţii precum succesiunea filială identică a fraţilor (Fig. 4), prezenţa aceleiaşi trăsături la
bunicul patern, ego, fratele acestuia, şi unul dintre fiii ego-ului (Fig. 6), menţinerea unui
caracter ancestral unic între părinţi şi fii (Fig. 7) şi retenţia unui / unor caractere ancestrale
chiar în condiţiile diferenţierii dintre fraţi şi ale modificărilor grafice operate de aceştia (Fig.
12). Este de presupus ca asemenea întrebuinţări ale semnelor oiereşti să indice punctul în
care referenţialitatea etnografică directă a acestora în interiorul unei singure familii sau al
unui singur neam, până la un predecesor apropiat, este substituită printr-o referenţialitate
mai amplă, aceea a mai multor neamuri înrudite.

340