IANCULE MARE Nr.

70 / IUNIE 2021

RAPORT DE ACTIVITATE AL SOCIETĂŢII

CULTURAL-PATRIOTICE „AVRAM IANCU” DIN ROMÂNIA
PE ANUL 2020

Am încheiat un an foarte dificil şi atipic din cauza Pandemiei de

Coronavirus - COVID-19. Deşi am început anul foarte promiţător, cu
manifestări din primele zile ale Noului An, am fost nevoiţi să amânăm sau
să anulăm multe dintre activităţile pe care am fi dorit să le realizam în
2020, datorită Stării de Urgenţă declarată pe întreg teritoriul României,
urmare a infecţiei cu virusul Star-Cov-2. Noi ne-am dorit un an în care să
desfăşurăm o serie de activităţi ştiinţifice şi culturale sub semnul
manifestărilor dedicate Centenarului Tratatului de Pace de la Trianon
(Paris, 4 iunie 1920), pe care le-am îndeplinit doar parţial (8 materiale Rev.
„Iancule Mare”, nr. 69).
Prima manifestare a anului am realizat-o în filiala Tg. Mureş, cea mai activă filială a Societăţii, cu
activităţi cultural-patriotice organizate în fiecare săptămână. La Tg. Mureş am lansat cartea editată de
Societatea Avram Iancu; „100 de ani de administraţie românească la Cluj-Napoca”. Am găsit o filială
puternică, cu membrii de calitate, personalităţi culturale, medicale şi educaţionale reprezentative pentru
comunitatea locală, care, în număr mare, au participat la această lansare şi care au primit cu foarte mare
interes cartea realizata de cercetătorul dr. în Istorie Vasile Lechinţan, secretarul general al Societăţii „Avram
Iancu”, în prezent vicepreşedinte.
În a doua parte a lunii ianuarie, am organizat la Cluj-Napoca, Adunarea Generală a Filialei unde am
prezentat Raportul de activitate pe anul 2019 şi am ales noul preşedinte al filialei în persoana domnului Ioan
Sima, primvicepreşedinte Vasile Şt. Tutula, secretar general Avram Ardelean.
La începutul lunii februarie o delegaţiei a Biroului Executiv Naţional a participat la manifestările
aniversare organizate de colegii din filiala Beiuş, ocazionate de împlinirea a 15 ani de la reînfiinţarea filialei,
care are peste 280 de membri, majoritatea tineri, elevi, liceeni, dar şi învăţători, profesori, preoţi, ingineri.
Este o filială, oarecum independentă, bine condusă şi coordonată de preşedintele Viorel Ianc.
În 9 februarie am organizat prima manifestare amplă, la Casa de Cultură a Studenţilor, cu participarea
a aproximativ 1.000 de persoane, spectacolul de promovare a proiectului de restaurare a Mocăniţei pe Valea
Arieşului. Cu această ocazie am reuşit strângerea unor donaţii în valoare de 10.000 lei pentru acest proiect şi
aducerea în atenţia locuitorilor municipiului Cluj-Napoca a importanţei Mocăniţei de pe Valea Arieşului în
dezvoltarea Ţării Moţilor în perioada 1912-1994, iar acum pentru promovarea turismului rural şi cunoaşterea
istoriei şi tradiţiilor moţeşti.
Prima şedinţă a Biroului Executiv Naţional, din cele 4 propuse a se realiza anual, a fost organizată cu
prilejul comemorării eroilor Horea, Cloşca şi Crişan. Şi de această dată au fost prezenţi reprezentanţii celor
mai active filiale, în total de 21 de filiale, şi au lipsit reprezentanţii majorităţii filialelor din ţară, din motive de
neînţeles.
Balul Moţilor, una dintre cele mai importante manifestări anuale organizate de Societate la Cluj-
Napoca a avut o participare maximală şi una specială. Pentru prima dată a participat şi primarul Emil Boc. Cu
această ocazie a fost lansată şi cartea prof. Dr. Ioan Todea: „Transilvania vatra neamului românesc: Horea
jertfa românilor ardeleni pentru ţară, neam şi credinţă în 1784-1785”.
Comemorarea eroilor Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan şi prof. dr. Ioan Theodor Stan s-a făcut, ca în
fiecare an, la Mănăstirea Râmeţ, în duminica imediat următoare Balului Moţilor. Şi aici au participat puţine
filiale, doar 11. Deja lumea era speriată de Pandemia COVID-19 în desfăşurare. La acest parastas au fost
pomenite cele 67 de personalităţi de seamă din Societate, trecute în eternitate.
În luna martie am depus un proiect de activităţi cultural-patriotice la Primăria Cluj-Napoca, obţinând
o finanţare de 50.000 de lei pentru proiectele Societăţii. Din păcate, din cauza condiţionărilor şi limitărilor
impuse de Starea de Urgenţă am fost nevoiţi să renunţăm la finanţare, fiind în imposibilitatea organizării şi
derulării proiectelor conform standardelor propuse şi finanţate.

1
 IANCULE MARE Nr. 70

În 4 iunie, la Carei, în prezenţa mai multor filiale zonale am sărbătorit Ziua Tratatului de la Trianon, la
monumentul lui Avram Iancu, proaspăt restaurat la iniţiativa Despărţământului Carei a Asociaţiunii Astra,
preşedinte ing. Daniela Ciuta împreună cu soţul său şi Consiliul Director al Despărţământului Carei.
Monumentul a fost resfinţit. Au fost prezente circa 150 de persoane.
În 10.06.2020 în organizarea Filialei Mărişel „Pelaghia Roşu” şi a Biroului Executiv al Societăţii am
comemorat eroina Pelaghia Roşu, la împlinirea a 150 de ani de la moartea sa. Au fost prezente 5 filiale şi o
delegaţie din partea conducerii Societăţii Cultural-Ştiinţifice „Virtus Romana Rediviva” Cluj-Napoca,
preşedinte colonel (r.) Ioan Cârcu, primarii comunelor: Mărişel, Beliş, Gilău şi Măguri Răcătău.
În 27 iunie, în organizarea filialei Câmpeni am omagiat eroul Avram Iancu la casa natală din Vidra de
Sus, prilej cu care am lansat şi numărul 68 al revistei „Iancule Mare”. Organizatorul principal din zonă a fost
Filiala Câmpeni, condusă de preşedintele Ioan Viorel Sicoe.
În luna iulie nu am reuşit să organizăm sărbătoarea tradiţională de la Crucea Iancului şi nici cea de a
doua şedinţă a Biroului Executiv Naţional, aşa cum am organizat în 2019. În schimb am reuşit să depunem
spre finanţare la Primăria Cluj-Napoca alte cinci proiecte culturale pentru care am obţinut o finanţare de
25.000 lei.
În luna august 2020 ne-am despărţit de preşedintele de onoare a Societăţii Avram Iancu, Ioan Bâtea,
un preşedinte care a făcut atât de multe pentru Societate. Răpus de boală şi de bătrâneţe, s-a dus la cele
veşnice în 29.08.2020. Filialele Satu-Mare, Baia-Mare, Scărişoara şi Carei s-au învrednicit să-i organizeze o
înmormântare solemnă în curtea mănăstirii din Scărişoara Nouă. Din partea Consiliului Naţional au participat:
preşedintele Tiberiu Groza, prof. Victor Bercea preşedinte de onoare, Ioan Tuhuţiu, primvicepreşedinte şi
preşedinte al Filialei Baia Mare, Mircea Dobra, preşedintele Filialei Satu Mare, alţi membri din aceste filiale.
În 4 septembrie, tot în colaborare cu filialele din Cluj-Napoca şi Turda, am realizat simpozionul „Moţii
- făuritori de istorie naţională” în memorabila sală „Reduta” a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, cu
participarea I.P.S. Mitropolit Andrei şi a directorului Institutului de Istorie „George Bariţiu”, prof. univ. dr.
Ioan Bolovan.
În 10 septembrie, la Ţebea, în organizarea filialei Brad s-a desfăşurat comemorarea Eroului Naţional
Avram Iancu şi cea de a treia şedinţă a Biroului Executiv Naţional. Cu acest prilej s-au sărbătorit o parte dintre
colegii care au aniversat în 2020 vârste rotunde de 55, 60, 65 şi 70 de ani. Au fost chiar mai mulţi colegi
sărbătoriţi şi ne-am bucurat de acest moment, îndeosebi în condiţiile de Pandemie când este nevoie de
socializare şi comunicare.
În 11 octombrie am realizat în colaborare cu filiala Cluj-Napoca, a doua ediţie a manifestării „Marşul
Recunoştinţei” dedicat în acest an eliberării Clujului, în 1944. A fost singura manifestare organizată în centrul
Clujului, în ultimele luni.
Simpozionul „Mocăniţa - trecut, prezent şi viitor în Ţara Moţilor” s-a desfăşurat în perioada de
maximă explozie a pandemiei, cu doar 20 de participanţi, dar a fost bine că s-a desfăşurat. Asta este cel mai
important lucru şi concluziile la care s-a ajuns referitor la refacerea căii ferate a Mocăniţei pe tot traseul de
pe Valea Arieşului sunt pozitive. Sperăm însă, în ajutorul Primăriilor, primarilor şi consilierilor locali.
În luna noiembrie s-a editat numărul 69 al revistei „Iancule Mare”, de această dată într-un număr
dublu de exemplare, 500 de bucăţi, ce vor fi distribuite în filiale în luna ianuarie 2021.
Nu am reusit să organizăm, deşi ne-am dorit foarte mult, o nouă ediţie a Festivalului Naţional „Colind
Iancului”, cea de-a XXVI-a, şi, cu acest prilej, şi cea de a patra şedinţă anuală a Biroului Executiv Naţional.
Ambele s-au datorat coficientului extrem de mare de infectare cu virusul Sars Cov-2, ajuns între 7-9%.
Ca în fiecare an am realizat calendare de birou şi calendare de buzunar cu personalizarea Societăţii
„Avram Iancu”. Ele vor ajunge în filiale, odată cu numărul 69 al revistei „Iancule Mare”.
În anul pe care l-am încheiat trebuie să evidenţiez activitatea filialelor din Târgu Mureş, Câmpeni,
Baia Mare, Satu Mare, Brad, Beiuş, Cluj-Napoca, Bucureşti, Timişoara, Oradea, Mărişel, Sălciua şi Turda
pentru activităţile desfăşurate şi să le mulţumesc pentru colaborarea oferită.
Din păcate cele mai multe filiale nu s-au învrednicit nici măcar să răspundă la mesajele trimise către
ei, prin e-mail, decum să ne propună proiecte cultural-patriotice. Asta trebuie să le dea de gândit
preşedinţilor acestor filiale. Să analizeze singuri dacă sunt utili în fruntea filialelor sau dacă ar trebui să facă
un pas în spate şi să promoveze la conducerea filialei persoane dornice să facă treabă în cadrul Societăţii
Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România.
Sper ca anul 2021 să fie unul mai bogat în activităţi, în toate filialele Societăţii şi să reuşim să ne
revedem în număr cât mai mare la activităţile organizate în filiale şi la şedinţele Biroului Executiv Naţional.
2
 IANCULE MARE Nr. 70

 Activităţi şi măsuri imediate

1. Înaintarea la Consiliul Naţional al Societăţii a Raportului de activitate al preşedinţilor de filiale şi

secretari generali pe anul 2021.
Termen: 1 martie 2021
2. Trimiterea în contul Societăţii a sumei de 500 lei (cotizaţie pe anul 2020/filială). Vor înainta această
sumă filialelor care nu şi-au achitat cotizaţia în 2019 şi 2020.
Termen: 10 februarie 2021
3. Preşedinţii de filiale îşi vor revedea evidenţa nominală a membrilor existenţi la data de 01.02.2021.
- Stabilirea Programului de activităţi cultural-educative şi artistice pentru anul 2021
Termen: 1 februarie 2021
4. Omagierea lui Horea, Cloşca şi Crişan în toate filialele Societăţii. Depunerea de coroane de flori la
monumentele acestora: 27-28.02.2021.
- Participarea la PARASTASUL de la Mănăstirea Râmeţ, care va avea loc duminică, 28 februarie 2021,
începând cu ora 9.
5. Preşedinţii de filiale care nu mai doresc să îndeplinească această funcţie îi rog să-şi înainteze cerere
în scris până la 15 martie a.c. pentru a fi înlocuiţi. Le propunem să-şi găsească cel puţin 3 membri de bază
pentru funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general (interimari), iar în lunile mai, iunie să se
organizeze Adunări de Dări de Seamă şi Alegeri.
Termen: 15 martie 2021
6. Înaintarea de propuneri (în scris) pentru Programul de activităţi al Consiliului Naţional pe 2021.
Termen: 15 februarie 2021
7. Înaintarea la Consiliul Naţional al Societăţii a listei de monografii scrise şi tipărite în ultimii 10-15
ani, în aria de răspundere şi cuprindere a fiecărei filialei.
- Nominalizarea monografiilor în lucru pentru localităţi: sate, comune, oraşe, şcoli, biserici, instituţii
de cultură ce vor apare în următorii 3 ani (2021-2023)
Termen: 15 februarie 2021

Preşedintele Societăţii Cultural-Patriotice Secretar general

„Avram Iancu” din România Prof. dr. colonel (r.) Vasile Şt. TUTULA
Prof. Tiberiu GROZA

RAPORT DE ACTIVITATE
08.01.2020 SIMPOZION 100 DE ADMINISTRAŢIE ROMÂNEASCĂ … LA FILIALA TG. MUREŞ
23. 01. 2020 ADUNARE GENERALĂ ŞI ALEGERI LA FILIALA CLUJ-NAPOCA
02.02.2020 ANIVERSARE FILIALA BEIUŞ – 15 ani de la reînfiinţare
06.02.2020 CONSILIUL DE CONDUCERE AL FILIALEI CLUJ-NAPOCA: Reorganizarea pe comisii şi
compartimente de lucru
09.02.2020 SPECTACOL CARITABIL – „MOCĂNIŢA DE PE ARIEŞ”: Casa de Cultură al Studenţilor din
Cluj-Napoca
28.02.2020 COMEMORARE HOREA, CLOŞCA, CRIŞAN; Depuneri de coroane de flori
28.02. 2020 ŞEDINŢA BIROULUI EXECUTIV NAŢIONAL: Pregătirea Balului Moţilor (Hotel Napoca)
29.02.2020 BALUL MOŢILOR (Restaurant Hotel Napoca: 355 persoane)
29.02.2020 LANSARE CARTE: RĂSCOALA LUI HOREA, CLOŞCA şi CRIŞAN, autor prof. dr. Ioan Todea
01.03.2020 PARASTAS LA MĂNĂSTIREA RÂMEŢ: Horea, Cloşca, Crişan, Avram Iancu, prof. dr. Ioan
Theodor Stan
14.04.2020 DISTRIBUIT PE E-MAIL COMPONENŢA CONSILIULUI NAŢIONAL+DEPARTAMENTE
15.04.2020 DISTRIBUIT PE E-MAIL COMPONENŢA CONSILIULUI NAŢIONAL+BIROU EXECUTIV

3
 IANCULE MARE Nr. 70

17.04.2020 TRANSMIS FELICITARE DE SFINTELE PAŞTI

04.06.2020 ZIUA TRATATULUI DE LA TRIANON- CAREI: 100 de ani de la semnarea acestuia (Paris);
Resfinţirea Monumentului lui Avram Iancu de la Carei
04.06.2020 S-a distribuit formularul 230 către filiale
10.06.2020 COMEMORARE PELAGHIA ROŞU -150 de ani de la moarte (Mărişel, jud. Cluj)
25. 06. 2020 S-a editat Revista „Iancule Mare” - nr. 68
27 iunie OMAGIEREA LUI AVRAM IANCU la Vidra de Sus
24 iulie S-a depus proiectul „MOŢII, FĂURITORI DE ISTORIE NAŢIONALĂ”, la Primăria Mun. Cluj-
Napoca
10. 08. 2020 Refăcut buget „MOŢII, FĂURITORI DE ISTORIE NAŢIONALĂ” la Primăria Mun. Cluj-Napoca
14.08.2020 S-a semnat contractul: „MOŢII, FĂURITORI DE ISTORIE NAŢIONALĂ” la Primăria Mun. Cluj-
Napoca
29.08.2020 Înmormântarea lui Ioan Bâtea, al 3-lea Preşedinte de Onoare al Societăţii, Scărişoara
Nouă, jud. Satu Mare
10.09.2020 ŞEDINŢA BIROULUI EXECUTIV NAŢIONAL la ŢEBEA; Activităţi Ţebea, Mănăstirea Crişan,
Brad, Baia de Criş, Crişan (fostă localitatea Vaca), Târnava de Criş, Criscior.
03.09.2020 Emisiune la Radio „Renaşterea”
03.09.2020 Emisiune la Radio România - Lada de zestre
01.09.2020 Comunicat de presă Simpozion
04.09.2020 Simpozion „MOŢII, FĂURITORI DE ISTORIE NAŢIONALĂ” la Muzeul Etnografic al
Transilvaniei
noiembrie S-a editat revista „Iancule Mare” - nr. 69
11.10.2020 Marşul Recunoştinţei: în cinstea eroilor şi ostaşilor români care au eliberat la 11
octombrie 1944 oraşul Cluj; Marş prin oraş, depuneri de coroane de flori şi evocate
istorică la Monumentul şi Cimitirul Eroilor din str. Calea Turzii
23.10.2020 Simpozion „Mocăniţa - trecut prezent şi viitor în Ţara Moţilor”
decembrie Tipărirea de calendare Societatea „Avram Iancu”, pentru anul 2021

TOTAL: 29 de activităţi

4
 IANCULE MARE Nr. 70

CE FACE POSTERITATEA?

TIBERIU GROZA

Ne pregătim să comemorăm anul viitor 150 de ani de la moartea eroului

național Avram Iancu. Peste alți doi ani vom sărbători Bicentenarul nașterii
sale. Este momentul potrivit să analizăm ce a făcut posteritatea pentru marele
erou? Cum i-a cinstit faptele de arme, personalitatea, jertfa sa pentru binele
neamului românesc, pentru libertatea, dreptatea și fericirea românilor? În
calitate de președinte al Societății Cultural-Patriotice ”Avram Iancu” din
România, mă încumet să ofer următorul răspuns: dacă în timpul vieții sale
contemporaneitatea l-a iubit, admirat, găzduit și cântat, luptând și murind
alături de el, pentru a-i îndeplini visurile de libertate și dorința de fericire
pentru neamul său, posteritatea nu s-a lăsat mai prejos și, admirându-l și
cinstindu-l mereu, așa cum se cuvine, au împlinit toate dorințele și aspirațiile
eroului. La mai puțin de 100 de ani de la nașterea sa și la mai puțin de 50 de
ani de la moartea sa, neamul său de moți își câștigă libertatea, demnitatea și
unitatea prin înfrângerea și desființarea imperiului austro-ungar, răzbunând
umilințele îndurate de erou din partea împăratului Franz Josef.
Ce mai frumoasă recunoștință putea fi adusă eroului decât împlinirea idealului său arzător de dreptate,
libertate și demnitate a românilor transilvăneni? Ce mai frumoasă cinstire putea fi adusă eroului Avram Iancu și
înaintașilor lui, Horea, Cloșca și Crișan, decât înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, a tuturor provinciilor românești
în România Mare? Nu cred că poate exista o altă recunoștință mai frumoasă.
Și nu numai atât. De-a lungul celor 100 de ani de la împlinirea idealurilor lui Avram Iancu, posteritatea i-a
cinstit cum se cuvine faptele și i-a împlinit testamentul. Românii transilvăneni au “academii de drepturi” în
marile orașe ale Transilvaniei: la Alba Iulia, Sibiu, Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Oradea, Timișoara și Arad. Fiii
moților, nepoții Iancului, se școlesc în cele mai prestigioase universități din Europa, de la Paris, Roma,
Bruxelles, Londra, Berlin etc. S-au înființat chiar universități ce-i poartă numele, regimente, batalioane, școli,
licee, fundații și asociații. S-au ridicat numeroase statui în cinstea sa în vechile orașe în care, mai înainte,
românii nu aveau voie să intre, orașe în care eroul național Avram Iancu și-a făcut studiile, a înflăcărat oaștea
țărănească, și-a dus bătăliile, a trecut și poposit în drumurile sale către Viena. Poate nici o altă personalitate
românească nu are mai multe statui ridicate decât Avram Iancu. Bustul său este la mare cinste în Parlamentul
României, în Casa Poporului. În centrul orașului ce găzduia cândva Dieta Transilvaniei, cea care refuza să
acorde drepturi naționale românilor din Transilvania, are înălțată cea mai măreață statuie, în piața ce-i poartă
numele, ridicată de Societatea Cultural-Patriotică ”Avram Iancu”, de 30 de ani. La statuia sa, înălțată precum
Columna lui Traian, se desfășoară în fiecare an Festivalul Național “Colind Iancului”, manifestările de Ziua
Națională a României, Ziua Culturii Naționale, “Ziua Tricolorului” și focurile de artificii de Ziua Unirii. În cinstea
să se desfășoară mari serbări populare la Turda, Oradea, Brad, Țebea și la “Crucea Iancului”, la Mărișel.
Localitatea natală, Vidra de Sus, îi poartă în cinste numele. Casa părintească a eroului a devenit casă
memorială, muzeu și loc de pelerinaj. S-au editat două ample monografii dedicate lui Avram Iancu și
numeroase cărți, piese de teatru, poezii. Cele două mari monografii vor fi reeditate în câte 10.000 de
exemplare. Monografia realizată de Iosif Sterca-Șuluțiu și cea a lui Silviu Dragomir vor fi reeditate în acești
ani, până la celebrarea Bicentenarului nașterii sale (2024).
La Cluj-Napoca, aeroportul internațional îi poartă numele și-l face cunoscut în toată lumea. Prin toate
acestea posteritatea le împlinește visurile, deopotrivă, lui Iosif Sterca-Șuluțiu și lui Avram Iancu, iar noi,
urmașii lor, împreună cu istoricii, scriitorii și poeții, îi cântăm numele și-i cinstim memoria.
Trăiască în veșnicie duhul lui Iancu!

5
 IANCULE MARE Nr. 70

EDUCAȚIA PATRIOTICĂ ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ –

TEMEI AL IUBIRII UNIVERSALE
ACADEMICIAN PROF. UNIV. DR. IOAN-AUREL POP

Ioan-Aurel Pop: ”Conferința ținută în parohia Tăuți (preot paroh Florin Parasca), comuna Florești (jud.
Cluj), în aer liber, în 19 iunie 2020, cu respectarea regulilor de distanțare fizică și cu o tendință de mare
apropiere spirituală. A fost de față IPS Andrei, mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului”.

Nu am să înțeleg niciodată de ce „patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare și chiar de dispreț și de ce

„patrioții” sunt repudiați astăzi, în anumite medii, ca fiind „naționaliști”. Veți spune că și pe vremea lui
Caragiale era așa, numai că atunci, gluma era glumă, iar țara era țară. Generația lui Caragiale – incluzându-l
aici pe dramaturgul însuși – a construit România Întregită.
Îmi vin în minte mereu, de câte ori aud astfel de remarci fără noimă, cuvintele lui Ion Creangă, din
„Amintiri”: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din
Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu
ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă
ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul
copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”. Nu numai că le-am citit și recitit mereu, dar le-am auzit
și rostite de Mihail Sadoveanu, cu vocea sa inconfundabilă, păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii
Române. De curând, mi-a fost dat să aud – pe fondul crizei provocate de un act violent și tragic, de rasism, din
Statele Unite – că nici Creangă și nici Sadoveanu, neaplicând principiile „corectitudinii politice”, nu mai sunt
actuali și că ar trebui ocoliți. Bine că, deocamdată, nu-i condamnăm post mortem!
Creangă vorbește despre bucuria copilăriei petrecute în familie și cu familia: „Și, Doamne, frumos era pe
atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele
megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de
parcă era toată lumea a mea! Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în
tulburarea sa. Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a
se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a
îndrepta vremea și vremea se îndrepta după râsul meu…”.
Universul familiei era dublat de universul satului, patria cea mică, iar temeiurile educației se puneau în
aceste universuri. În familie, se învățau primele noțiuni despre viață, credința și cuviința, dar, mai presus de
toate, cum să deosebești binele de rău, cum să ocolești răul, ca să faci binele. Natural, copiii nu reușeau de la
început să facă asta, dar atâta repetau până când reușeau. În familie învățau limba, obârșia moșilor, cutuma,
6
 IANCULE MARE Nr. 70

tradiția, rânduiala locului și multe altele. Veți spune că lucrurile s-au schimbat mult azi, în era digitalizării, că
familia și satul nu mai au aceeași coeziune, dar ce bine este pentru suflet să știm cum a fost odată! Poate
descoperim în acea atmosferă – care le poate părea unora idilică – anumite constante, potrivite să fie
activate astăzi.
Școala adâncea această educație începută în familie, prin inocularea în mințile tinere a cunoștințelor
sistematice despre țară și despre lume. Între aceste cunoștințe, un loc important era rezervat datelor despre
România și despre poporul român. Școala, mai ales prin disciplinele numite identitare – limba și literatura
română, istoria, latina, geografia, religia etc. – construia și înnobila conștiințe. Și ce oameni au ieșit din aceste
școli, din moment ce au onorat catedre universitare de pe toate meridianele lumii, ducând cu ei mesajul
acestui popor de la Dunăre, de la Carpați, de la Crișuri și de la Nistru! Ceva s-a rupt între timp din coarda
sensibilă a națiunii române, iar pierderea aceasta s-a produs, în parte măcar, prin pervertirea educației.
Rușinea pe care o resimt mulți intelectuali subțiri și rafinați, când vine vorba de România, de identitatea
românească, de unitatea noastră politică, de ideea conservării valorilor naționale, de Eminescu și de Creangă
(unul ajuns „cadavru în debara”, iar celălalt prea „țărănos, regional și arhaic”), de „calofilul” Coșbuc și de
„naționalistul” Goga etc., ne plasează ca entitate etnică, ca națiune și ca țară într-un loc obscur, demn de
compătimire și de dispreț. De altminteri, străinii veniți în ospeție pe la noi ne confirmă mereu răul pe care ni-l
facem singuri noi, românii. Răul acesta nu poate fi egalat de denigrările niciunui străin, de nicio altă cârtire,
de niciun denunț făcut de inamicii externi pe la înaltele curți europene și euro-atlantice (cum li se zice acum).
Nu este vorba aici de critica criticii! Că ne criticăm singuri este foarte bine, numai că ne criticăm fără să
punem nimic în locul relelor (reale ori imaginare) constatate și o facem cu o patimă demnă de o cauză mai
bună. Ne autoflagelăm cu sete, cu înverșunare și cu ură față de țara aceasta, față de poporul acesta, față de
tot și de toate de pe la noi. Se conturează astfel o hidoasă auto-lehamite generală față de lumea noastră
românească.
Ceea ce este mai trist este că nu a fost așa mereu! Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu
se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se înjoseau în limbaj colorat (la asta suntem campioni
și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru
țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim
cele sfinte”, iar între acestea se aflau și țara și națiunea. Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică –
care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective – ci din viața noastră bisericească, greu
încercată și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel
de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al
națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan
Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de
episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și
ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh),
ierarhii celor două biserici românești din Ardeal și liderii laici de ambele confesiuni – deși nu se iubeau deloc,
ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte – au fost împreună, uniți în asumarea
rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior.
Diferendele erau normale, dar până la țară și la națiune.
Azi ne prezentăm, din păcate, lumii, drept epigoni jalnici, antagonici, gata de bârfe mărunte și de
delațiuni, de minciuni și de teribilisme, de contrafaceri și de șmecherii. Mai mult, ne mândrim cu răul făcut
semenilor, ca indivizi și colectivități, ne exhibăm – sub masca dreptății și sub pretextul onestității – veninul,
scoatem mereu la lumină urdori și întunecimi, combatem orice inițiativă de bine, tocăm mărunt până și
ultimele instituții în care dezorientații români mai au o brumă de încredere. „Iarna vrajbei noastre” se
prelungește – prin ingeniozitate românească – sine die, încât nu mai vedem nicio salvare.
În această atmosferă încărcată de nemernicie, vin să vorbesc eu, cel din urmă menit, despre nevoia
educației chibzuite, din nou. Dar nu cred că se poate altminteri, fiindcă prea multe auzim și vedem despre
hăul țării, ca să nu ne pese. Aflăm în fiecare zi lucruri năucitoare, de genul: trecutul ne este maculat și
mincinos redat; provinciile istorice ne despart și nu ne unesc; diferențele regionale dintre români sunt și
genetice (bazate pe ADN!); prezentul este catastrofic; tinerii nu pot studia și nu se pot realiza decât afară; a te
pune în serviciul acestei țări este o crimă; în România, doar hoții prosperă; imnul național este prost; ziua
națională este nepotrivită; limba română este bună numai pentru înjurături; viitorul devine pe zi ce trece tot
mai sumbru etc. În acest cadru, a îndemna la luciditate și la schimbări în bine apare, pentru unii falși profeți,
drept dovadă de ramolisment și de sechele comuniste. Din toate acestea, spectatorii atenți, subiecții, adică
7
 IANCULE MARE Nr. 70

românii de rând, nu pot înțelege decât un singur lucru: că vine apocalipsa și nu avem altceva mai bun de făcut
decât să lăsăm totul baltă, să ne luăm lumea în cap, „să ne mutăm în altă țară” (ca-n „Oltul”, de Octavian
Goga). Cu alte cuvinte, lumea noastră românească este iremediabil rea, atât de rea încât – vorba unei femei
simple, de la țară, evocate de un mare actor – „mă mir că dimineața se mai face ziuă”! Poate nu suntem
demni decât de veșnicul întuneric care va să ne lovească nu peste mult.
Cu toate acestea, dacă mai există educație (educație vie și nu făcută prin aparate) pe lumea aceasta,
popoarele și patriile trebuie să fie cunoscute și prețuite. Aceasta înseamnă că „treaba” patrioților este încă de
mare actualitate. Ce poate să însemne concret aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se
pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci
marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de
anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din
ignoranță și inconsistență logică.
Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au
brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine
scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept
„carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat
declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în
numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc. Oare se cuvine ca, pentru
asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația?
A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de
propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre
naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea
superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noțiunea de naționalism,
care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un
naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții.
Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă
mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni – valori intrate în cotidian și considerate eterne –
au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.
Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar
spiritul național – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea
inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia,
Ungaria, Cehia etc. Eu nu laud neapărat aceste „reînvieri”, pentru că ele, dacă nu există vigilența instituțiilor
democrației, pot deveni primejdioase. Dar sunt dator să constat că națiunile nu sunt (ca și popoarele care le
stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități
organice, create de Dumnezeu, de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu
este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice
liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului.
Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul
fără altul.
În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează
cele două principii – universal și național –, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale.
Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează.
Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor
celorlalte națiuni în cadrul concertului – destul de distonant în acest moment – al Europei și al lumii. Servind
națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori
mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o
comuniune globală.
Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că prin matematică,
fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face educație, ci că se transmit doar cunoștințe. Fals!
Orice profesor, prin orice disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta. Dacă este așa –
și așa este – oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest lucru și să facem educație bună, responsabilă,
utilă pentru țară și pentru lume? Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât
cele bune.

8
 IANCULE MARE Nr. 70

Disciplinele școlare clasice sunt valabile, pentru că sunt verificate de experiența istorică. Nu este nevoie
de discipline noi, din cel puțin câteva motive: vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii;
introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la
câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică,
economică, bancară, de nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să devină
materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conținuturi în materiile existente. De când
este lumea, educatorii i-au învățat pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum
să se primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum să mănânce etc., fără ca
pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze și de alte discipline decât cele consacrate.
Disciplinele de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale. Fără ele nu se poate face școală, adică
pregătire pentru viață. Dar haideți să nu renunțăm la umanioare și să nu acuzăm științele sociale de toate
relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.! Pe
lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim
pietre peste pietre.
Limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție pe care
numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile și nici catastrofele naturale. Iar
istoria este viața noastră, fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut. Ca
sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintași. De ce s-o acoperim de ignoranță?
Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de
rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu ne simțim ca vițelul la poarta nouă,
ci să recunoaștem, să prețuim, să știm. Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem
școală serioasă? Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie continuată și valorificată.
Să-i prețuim mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos și pentru că ei sunt profesorii de
mâine. O să ziceți că nu toți elevii se fac profesori! E drept și nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenți
trebuie să fie, măcar pentru o vreme, și profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni. Elevul este o
mlădiță, iar mlădițele trebuie ocrotite. Cel mai ușor lucru pentru un șef (iar profesorul este un fel de șef,
fiindcă dirijează un grup) este ispita de a fi ironic, orgolios, rău, vindicativ. Evident, la școală, neștiința ori alte
abateri se cuvin sancționate, dar cu generozitate, seninătate și blândețe. Elevul este maturul in nuce și de el
trebuie să avem grijă. Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice pentru întreaga
viață a celui aflat în formare în momentul agresiunii verbale. Trebuie, firește, să-i cinstim și pe părinții
elevilor, deoarece ei le-au dat naștere elevilor noștri, ei sunt foști elevi și ei veghează ca răsadul să devină
ființă matură în întreagă. Să avem grijă și de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale
(cine le-ar da?) și nici averi materiale. Unde ați văzut profesor bogat, bogat în sens propriu, nu cu niște bani
puși deoparte pentru bătrânețe? Profesorii nu pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se
mulțumesc cu un „Bună ziua!”, cu binețea firească. Iar dacă cel care dă binețe mai adaugă și vorba magică
„Mi-ați fost profesoară!”, ori „Mi-ați fost profesor!”, atunci omul de la catedră nu mai are nevoie de nimic. Își
oprește un nod în gât și merge mai departe, poate adus ușor de spate, dar cu o lumină în ochi care face să fie
înnobilat ca de o aură cerească. Dascălii și elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la școli de
mare tradiție pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții. Clădirile au rostul lor, au valoarea
și au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult. Să le spunem tinerilor că locul românilor este în
România, că avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe. Corifeii generației Marii Uniri aveau locuri de
muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în alte centre din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la
București, ori la Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor. Ei ne-au învățat – cum ar fi spus
Vasile Pârvan – „datoria vieții noastre”. Școala transmite virtuți și valori – dincolo de cunoștințe – dar
transmite mai ales încredere și speranță.
Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea. Iar cei care, acum un secol, au făcut
România Întregită au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, și mai multă
speranță și mai mare încredere, chiar și atunci când totul părea pierdut. Secretul reușitei lor a fost munca, în
acord cu vechiul adagiu latin, uitat astăzi: „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (Nihil homini
natura, sine magno labore, dat).
Ar fi bine să le urmăm pilda întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii și să construim,
nu să dărâmăm. Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe tineri că educația, școala, cultura, credința sunt
cheia succesului, nu averea, învârteala, șmecheria și minciuna. Înaintea plăcerii și a confortului, trebuie puse
munca și stăruința, iar înaintea egoismului, trebuie să stea dăruirea pentru aproapele nostru. Numai că, din
9
 IANCULE MARE Nr. 70

această dăruire generală, nu ne putem exclude valorile noastre de români, fiindcă, dacă nu mai suntem
români, nu vom fi nimic decât frunze în bătaia vântului.
Părinții și dascălii trebuie să-i învețe pe copii enorm de multe lucruri care țin de esența noastră umană,
dar unul nu poate lipsi dintre ele: iubirea de neam, de strămoși, de valori, fără de care nu avem cum să
înțelegem și să iubim alte neamuri și alte valori și nici omenirea în ansamblul ei. Orice pădure trăiește prin
arborii ei, așa cum lumea globală există prin concertul națiunilor sale. Să facem ca „muzica” acestui concert
să aibă acorduri divine, capabile să exprime „Oda bucuriei”!

200 DE ANI DE LA REVOLUŢIA CONDUSĂ DE

TUDOR VLADIMIRESCU
(1821-2021)

VASILE ŞT. TUTULA

 Cauzele revoluţiei

Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu nu a fost întâm-

plătoare. Ea îşi are sorgintea în instalarea de către Poarta Otomană în Moldova
(1716) şi Ţara Românească (1719) a regimurilor fanariote, prin înlăturarea
domnitorilor pământeni şi aducerea din Fanar a unor domnitori străini de neamul
românesc, puşi pe biruri, chiverniseală şi realizarea unor averi foarte mari, prin
exploatarea ţăranilor clăcaşi, zilieri şi şerbi, lipsiţi de pământ şi bunurile cele
trebuincioase vieţii de familie, creşterea la maximum a sistemului fiscal de taxe,
biruri şi impozite greu de plătit.
Întreaga economie a Ţărilor Române se caracteriza ca şi în secolul XVIII pe o
agricultură bazată pe sistemul de arenzi înrobitoare pentru a-i mulţumi pe marii
boieri, stăpânitori a unor moşii şi domenii întinse. Ţăranii clăcaşi şi jeleri se
descurcau destul de greu cu comercializarea produselor agricole, care se vindeau
la preţuri mici, o bună parte luând drumul spre Imperiul Otoman la preţuri
derizorii.

10
 IANCULE MARE Nr. 70

Zilele de clacă, de muncă gratuită pe domeniile boiereşti au crescut de la 12 zile anual, până la 18-20 de
zile. Pe multe moşii, claca a fost convertită în bani, în condiţiile în care banii erau foarte puţini, iar scumpetea
era foarte mare. Mijloacele agricole necesare lucrării pământului erau puţine şi rudimentare. Se practica o
agricultură de supravieţuire în masă, excepţie făcând domeniile boiereşti şi mănăstireşti.
Boierii aveau dreptul să-şi organizeze bâlciuri (târguri) pe domeniile (moşiile) lor, fără a plăti taxe şi
impozite.
Ţăranii, atât cei liberi, cât şi independenţi erau supuşi la dări şi taxe, mereu crescânde. Ţăranii liberi
reprezentau 30% din numărul total, numai că datorită despuierii şi plăţii birurilor, o parte dintre ei deveneau
„birnici”, dependenţi de marii boieri şi de obligaţia de a presta gratuit zilele de clacă, pentru a nu-şi pierde micile
loturi de pământ.
Ţăranii dependenţi, denumiţi „scutelnici” erau într-o situaţie asemănătoare iobagilor din Transilvania,
lipsiţi de dreptul de proprietate şi dreptul de moştenire.
Pandurii din judeţele Gorj şi Mehedinţi, care au fost scutiţi de dări şi impozite, urmare a încadrării lor ca
oşteni, se vedeau şi ei ameninţaţi, să fie readuşi în poziţia de „birnici”.
Mulţimea de abuzuri ale administraţiei, corupţia, silniciile slujbaşilor şi ale stăpânilor de moşii au creat o
stare de insecuritate a oamenilor, a avutului şi persoanei lor. La acestea se adăugau desele incursiuni ale cetelor
paşei din Vidin, Pasvanoglu, atacau şi jefuiau aşezări de pe zone întinse din Oltenia. Urmare acestei stări de
lucruri, haiducia a devenit o formă de rezistenţă şi de răzbunare împotriva nelegiuirilor de tot felul.
Economia Ţărilor Române, una predominant agrară. Era dominată de relaţii feudale anacronice, urmare a
abuzurilor interne şi externe, a rivalităţii celor trei imperii vecine: otoman, ţarist şi habsburgic în lupta lor pentru
dominaţie şi expansiune în sud-estul Europei. Concomitent a avut loc o declanşare a crizei „problemei
orientale”, urmare a acţiunilor Imperiului Otoman după 1699 şi 1718, când acesta bate oarecum în retragere,
iar Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic, Marea Britanie, Franţa etc. pun în discuţie lupta pentru preluarea
„moştenirii” acestui imperiu decadent şi neiubit de europeni şi mai ales de popoarele din sud-estul Europei şi
Balcani. La fel ca şi în secolul al XVIII-lea, Ţările Române au continuat să fie „un teatru de operaţii militare”
purtate între cele trei imperii: otoman, ţarist şi habsburgic de a exploata şi supune cele trei Principate Române
la: rechiziţii forţate, corvezi şi impozite foarte mari, încălcări şi distrugeri de bunuri materiale uriaşe.
Regimurile fanariote care au condus la excluderea din domnie a domnitorilor şi voievozilor români, prin
aducerea unor domnitori străini, instruiţi în „Fanar” au avut un caracter nefast asupra istoriei românilor, prin
pierderi teritoriale semnificative, cu urmări negative până în epocile modernă şi contemporană: la 1775 a fost
pierdută Bucovina („ţara codrilor de fagi”), fiind smulsă prin şantaj din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare şi
cedată Imperiului Habsburgic, iar la 1812, Basarabia în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat prin
Pacea de la Bucureşti (din 16/28 mai 1812), teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost încorporat de Imperiul ţarist,
teritoriu ce n-a făcut niciodată parte din Rusia, teritoriu ce a aparţinut DACIEI, apoi a Ţării Moldovei, aflat şi azi
în dispută politică între Bucureşti şi Moscova. Rusia a impus pacea de la Bucureşti (1812), profitând de
slăbiciunea regimurilor fanariote din Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, a lipsei armatei române, una
foarte slabă.
În timpul regimurilor fanariote Ţările Române de la est şi sud de Carpaţi, nu aveau dreptul să dispună de o
armată proprie, puternică spre a se apăra, ci doar de o gardă de arnăuţi de circa 3.500 oameni pentru apărarea
domnitorului impus, administraţiei centrale şi locale, a unor familii boiereşti. A dispărut în această perioadă
simţul şi spiritul militar al românilor de a avea o armată puternică cu care să riposteze împotriva pericolelor
externe.
Prin Hatişeriful din 1802, Imperiul Otoman a impus Ţărilor Române, Moldova şi Ţara Românească o
suzeranitate brutală şi apăsătoare economică şi comercială, prin: tributul anual către Poartă, mereu în creştere,
sistemul murdar de cumpărare a domniilor şi ale unor funcţii la nivel central, rechiziţiile forţate şi monopolul
comercial care au condus la sleirea economică a celor două ţări. Dincolo peste Carpaţi, habsburgii promovau
aceeaşi politică economică de valorificare a bogăţiilor solului şi subsolului, de menţinere a privilegiilor nobililor
unguri, saşi şi secui, de menţinere a unui sistem iobăgesc dur, de impunere a limbii germane în administraţie şi
armată, iar în administraţie a limbii maghiare.

 Declanşarea şi programul revoluţiei

În timp ce la Bucureşti se stingea din viaţă, în condiţii puţin lămurite, ultimul domn fanariot al Ţării
Româneşti, Alexandru Şuţu, Tudor Vladimirescu, fostul comandant de panduri, aflat la Bucureşti, pleacă spre

11
 IANCULE MARE Nr. 70

judeţele Gorj şi Mehedinţi cu o ceată de apropiaţi şi camarazi loiali, hotărâţi să ridice poporul la luptă pentru
înlăturarea din ţară a jugului fanariot. Reuşeşte să ridice la luptă, circa 5.000-8.000 de oameni, pe care-i
înseamnă să treacă la fapte.

 Cine este Domnul Tudor?

De origine era moşnean din Vladimir, judeţul Gorj, născut pe la 1780. De tânăr s-a ridicat prin forţe proprii
pe treapta micii boierimi, fiind sluger a deţinut unele slujbe la Cloşani, unde era vătaf de plai. S-a îndeletnicit cu
negoţul, mai ales cu cel de vite. A fost un oştean destoinic, bun luptător, participând voluntar, în calitate de
comandant al unor unităţi de panduri, în războaiele ruso-turce, drept pentru care a fost distins cu ordine
militare ruseşti.
Se manifesta direct între oameni ca o fire dârză şi întreprinzătoare, scurt la vorbă, dar hotărât în fapte, un
patriot cum îşi zicea singur, care a cugetat mult la nevoile celor mulţi, năpăstuiţi şi obidiţi de soartă. Era profund
îngrijorat de soarta ţării, susţinând în mai multe rânduri: „Patria este norodul, iară nu tagma jefuitorilor!” Este
un adevăr perfect valabil şi azi, în 2021, deoarece corupţia după 1990 a crescut la cote alarmante.
Era împotriva stăpânirii tiranice care a dus Ţara Românească într-o stare gravă. Nu-i suporta pe fanarioţi,
care în marea lor majoritate erau corupţi şi necinstiţi cu poporul de rând. Se manifesta direct pentru schimbarea
lor şi venirea la conducerea Ţării Româneşti a domnitorilor pământeni. Nu-i suporta pe turci care se amestecau
în treburile administraţiei, puşi pe căpătuială şi tot felul de peşcheşuri (cadouri), atunci când era vorba de
numirea în funcţie a unor români. A acuzat în mai multe rânduri atitudinea necuviincioasă a paşei Pasvanoglu de
Vidin pentru incursiunile, prădăciunile şi jafurile făcute de trupele din subordine în Oltenia, mai ales în Dolj,
Mehedinţi şi Gorj.
Şi-a întemeiat relaţii de încredere cu dregătorii din judeţele oltene, punându-şi bazele unei mici armate de
panduri, pregătindu-se din 1820 pentru aprinderea flăcării revoltei.
La 23 ianuarie 1821, la Padeş, Tudor Vladimirescu lansează vestita sa „Proclamaţie către ţară”, către tot
norodul omenesc, „ori de ce neam ar fi”, cerându-i să se răscoale împotriva tuturor asupritorilor. Conţinutul
social şi economic al Proclamaţiei, reflectat prin precizările referitoare la jertfirea averilor „rău agonisite” şi în
mod necinstit, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, obligarea acestora de a plăti taxe, dări şi impozite, dreptate şi
slobozenie, redobândirea de către ţărani a drepturilor de proprietate şi moştenire, au condus la adeziunea
entuziastă a poporului de rând la revoluţie, inclusiv a micilor meşteşugari, micilor boieri şi ţăranilor „birnici” şi
dependenţi, denumiţi „scutelnici”, inclusiv a ţăranilor liberi, negustorilor şi altor locuitori, care nu aveau
legătură cu fanarioţii.
La Padeş a fost o adevărată Adunare a poporului, adunându-se câteva mii de ţărani din 51 de sare din
Oltenia. În documentul „Cererile norodului românesc”, redactat în februarie 1821, sunt expuse revendicările
care trebuiau să se producă imediat pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a soartei celor oropsiţi.
Se cerea imperativ ca dregătoriile ţării, respectiv funcţiile atât în aparatul de stat, cât şi cele bisericeşti să
nu se mai vândă, ci să se obţină pe merit.
Se cerea fixarea a patru dări pe an, la câte trei luni pentru a se uşura strângerea impozitelor; se prevedeau
măsuri pentru înlesnirea comerţului intern şi extern, prin desfiinţarea vămilor; programul susţinea desfiinţarea
unor privilegii boiereşti; reînfiinţarea armatei naţionale; „ţara să fie vrednică a-şi face şi a ţine patru mii de
ostaşi panduri cu căpeteniile lor şi două mii de arnăuţi scutiţi de toate dările şi cu leafă uşoară...”.
Programul „Cererile norodului românesc” avea ca obiectiv principal „îndepărtarea regimului fanariot şi
redobândirea dreptăţilor ţării”.

 Scurtă cronologie privind Eteria şi Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

şi uciderea sa
 23 februarie/7 martie: Alexandru Ipsilanti adresează o Proclamaţie către locuitorii Moldovei,
asigurându-i că în cazul în care vor intra turcii în ţară, eteriştii îi vor înfrunta pe turci pentru a-i apăra.
 1 martie/13 martie: eteriştii grupaţi în mişcarea „Eteria” încep deplasarea spre Ţara Românească, ceea
ce-l determină pe Tudor să se îndrepte cu forţele sale spre Bucureşti.
 23 februarie/7 martie: are loc masacrarea turcilor din Iaşi. Aceeaşi soartă au avut-o şi turcii din Galaţi
(21 februarie/5 martie).
 24 februarie/8 martie: Domnul Moldovei, Mihai Şuţu solicită ţarului Rusiei, Aleksandru I Pavlovici care
se afla la Congresul de la Laibach (Ljubljana) să trimită un corp de oaste rus în Moldova pentru a potoli
12
 IANCULE MARE Nr. 70

răzmeriţele împotriva fanarioţilor şi a turcilor. Ţarul Rusiei a dezavuat mişcarea Eteria şi mişcarea revoluţionară
a lui Tudor.
 28 februarie/12 martie: Tudor Vladimirescu îşi deplasează oastea spre Slatina pe 2 coloane: coloana
principală, incluzând şi efectivele din tabăra de la Ţânţăreni, în frunte cu domnul Tudor, trece prin Otetelişu
(3/15 martie) şi ajunge la Slatina (6/18 martie 1821); a doua coloană, formată din arnăuţii de la Coţofeni, se
uneşte cu pandurii lui Solomon, la 4/16 martie se îndreaptă spre Slatina. La Slatina cele două coloane se unesc
la 6/18 martie 1821, îndreptându-se spre Capitală. Efectivul armatei lui Tudor era de circa 8.000 oameni, dintre
care 6.0000 de pedestraşi şi 2.000 de călăreţi.
În aceeaşi zi Congresul Sfintei Alianţe de la Congresul de la Laibach au condamnat cele două mişcări
revoluţionare. Drept pentru care o serie de mari boieri, ataşaţi de fanarioţi: Grigore Brâncoveanu, Grigore
Ghica, Barbu Văcărescu şi alţi mari boieri s-au refugiat la Braşov.
 3/15 martie: Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei lansează o Proclamaţie către locuitorii Ţării
Româneşti care îi cheamă pe români să se înroleze în armata sa şi să sprijine inclusiv lupta de emancipare a
grecilor de sub dominaţia Porţii Otomane.
 10/22 martie: Oastea de panduri a lui Tudor Vladimirescu începe marşul de la Slatina la Bucureşti. După
6 zile (16/28 martie), oastea lui Tudor ajunge la Bolintin-Vale, unde Tudor lansează o Proclamaţie către locuitorii
Bucureştiului chemându-i să se solidarizeze cu mişcarea condusă de el.
 19/31 martie: Tudor îşi aşează tabăra la Cotroceni.
 20 martie/1 aprilie: Tudor Vladimirescu adresează o Proclamaţie către locuitorii Bucureştiului şi o alta
către cei din judeţe (23 martie/4 aprilie) pentru a se ridica la luptă, datorită „pierderii privileghiurilor noastre şi
jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri”.
 30 martie/11 aprilie: Are loc la Bucureşti o întrevedere între Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti,
în care apar o serie de divergenţe privind participarea la acţiunile de la sud de Dunăre, unde generalul Ipsilanti
dorea declanşarea unei răscoale antiotomane. Tudor s-a angajat să sprijine trecerea eteriştilor la sudul Dunării,
dar a refuzat să se angajeze într-o luptă inegală cu Imperiul Otoman. Între timp, paşalele turceşti îşi
concentrează trupele la Vidin, Silistra, Giurgiu, Călăraşi, Calafat şi Brăila, gata să invadeze Ţara Românească şi
Moldova.
 1 mai 1821-sept. 1822: Începe invadarea şi ocuparea celor două Ţări Române.
 3/15 aprilie: Alexandru Ipsilanti îşi adună trupele şi tabăra de la Colentina (Bucureşti) şi se retrage la
Târgovişte.
 Sfârşitul lunii aprilie 1821: Au loc tratative între Tudor Vladimirescu şi paşalele (generalii turci) de la
Dunăre: Vidin, Silistra şi Brăila, cerându-le să nu intre în cele 2 Ţări Române, să le respecte suzeranitatea şi
autonomia, să le garanteze integritatea teritorială, aşa cum s-a stabilit în Capitulaţiile stabilite în secolele XV-
XVIII de către locuitorii şi voievozii români; Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab ş.a.,
cerând abolirea regimului fanariot, reinstalarea domnitorilor autohtoni.
 La 15/27 mai 1821: După lungi ezitări, Tudor Vladimirescu îşi ridică tabăra de la Cotroceni, îndreptându-
se cu oastea sa prin Piteşti, spre nord-vestul Olteniei, unde urma să se continue lupta.
 18/30 mai: La Goleşti are loc o nouă întâlnire între Tudor Vladimirescu şi comandanţii eterişti; au loc noi
tratative cu Ipsilanti şi Iordache Olimpiotul, soldate cu un eşec, deoarece Tudor a refuzat să se subordoneze
Eteriei cu oastea pandurilor, fiind de acord să lupte împotriva turcilor, numai dacă aceştia îl vor ataca.
 21 mai/2 iunie: Se pune la cale un complot din partea Eteriei, Tudor Vladimirescu fiind acuzat de
„legături ascunse cu turcii”. Este ridicat din tabăra de la Goleşti de către Iordache Olimpiotul şi predat lui
Alexandru Ipsilanti.
 26 mai/2 iunie: Are loc lupta inegală de la Zăvideni, în care pandurii lui Ioan Solomon sunt înfrânţi de
otomani. Pandurii care reuşesc să iasă din încercuire se retrag spre Râmnicu Vâlcea. Ioan Solomon aflând de
uciderea lui Tudor, refuză să se supună lui Alexandru Ipsilanti, trecând în Transilvania.
 27 mai/8 iunie 1821: După ce este trădat de căpitanii săi, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, Vasile
Caravia, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti „este ucis pe iazul Mori-i lângă Târgovişte de eterişti din porunca lui
Caravia” (trădătorul, unul din cei trei trădători s.n.). Arnăuţii i-au înfipt suliţele în spate, Tudor fiind lipsit de
apărare. Începe destrămarea oastei lui Tudor, pandurii, circa 4.000-5.000 se retrag spre Oltenia, reuşind să
treacă Oltul pe la Vultureşti, ocupând poziţii de luptă lângă Drăgăşani, pandurii fiind învinşi de otomani. O altă
luptă se dă la Slobozia, lângă Târgu Jiu unde sunt capturaţi: Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor şi căpitanul
Ghiţă Haiducul şi duşi în Imperiul Otoman, unde au dispărut fără urmă.

13
 IANCULE MARE Nr. 70

 7 iunie/19 iunie: Are loc lupta de la Drăgăşani, unde trupele de panduri şi eterişti sunt învinse. O altă
parte a trupelor eteriste care s-au retras spre Moldova au fost învinse la Sculeni şi mănăstirea Secu, în
octombrie 1821.

 Ecoul Revoluţiei de la 1821 în Transilvania

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu la 1821 a avut un puternic ecou şi în Transilvania, unde Imperiul
Habsburgic a dus o politică de pauperizare a ţăranilor români, majoritatea lor fiind iobagi, unde domina o
fiscalitate la fel de puternică ca şi la sud de Carpaţi, dar unde vârfurile nobiliare, în special ungurii, dar şi saşii şi
secuii într-un număr mai mic, beneficiau de tot felul de privilegii, existente de pe timpul Diplomei Leopoldine (4
decembrie 1691), dar mai ales a împărătesei Maria Tereza. Alături de iobagii români erau şi o categorie socială
la fel de oropsită, cea a zilierilor, care trebuiau să lucreze săptămânal 3-4 zile pe moşiile (domeniile) nobiliare.
Ţăranii români din Transilvania cei mai mulţi şi crunt exploataţi au aflat despre Proclamaţia prezentată la Padeş
de Domnul Tudor, pe care-l numeau „crăiuţ”, respectiv „Todoraş” al nostru de peste Munţi, care va veni la ei
„să facă dreptate” împotriva nelegiuirilor nobiliare şi a actelor emise de Curtea de la Viena. Ei, românii, credeau
că „crăiuţul Todoraş” va veni în Transilvania, după ce „va mântui lucrul cu boierii” în Ţara Românească şi
fanarioţii trimişi din Fanar de Imperiul Otoman.
Ideile şi programul Proclamaţiei de la Padeş (23 ianuarie 1821) şi Cererile norodului românesc au ajuns la
urechile ţăranilor, meşteşugarilor, micilor negustori din Ţara Haţegului, Caraş-Severin, Ţara Făgăraşului până
spre centrul Transilvaniei şi în zona Munţilor Apuseni, unde „purtători de cuvânt” erau preoţii români, mulţi
dintre ei ajunşi în poziţia de iobăgire, dar şi comercianţii ce făceau schimburi de mărfuri la sud de Carpaţi, în
Ţara Românească.
Românii din Transilvania vedeau în acţiunile lui Tudor o cale spre împlinirea dorinţelor lor naţionale şi de
scăpare de politica dură de fiscalitate dusă de nobili şi Curtea de la Viena, drept pentru care românii ardeleni,
după 27 de ani, la 1848, pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, au scandat în cor: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”,
deviză şi vis ce se va împlini la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, prin Unirea cea Mare cu Ţara Mamă – România.

 Urmările Revoluţiei de la 1821

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a dat o grea lovitură Imperiului Otoman. Timp de peste un an
Moldova şi Ţara Românească au fost menţinute sub ocupaţia militară a armatelor turceşti, Turcia fiind puterea
suzerană. Cele două ţări au fost guvernate de comisari militari mai bine de un an, o parte dintre ei abuzivi şi puşi
pe jafuri şi îmbogăţire. Au fost dislocaţi în Moldova şi Ţara Românească peste 20.000 de militari turci,
nepregătiţi şi necunoscători ai problemelor administrative şi tradiţiilor specifice neamului nostru.
În lunile mai-iunie 1821, Poarta Otomană şi-a retras armata de ocupaţie, făcând loc administraţiei
autohtone şi conducătorilor locali, desemnaţi de locuitorii oraşelor şi satelor. Rusia a făcut presiuni asupra Porţii
Otomane să-şi retragă trupele din cele două ţări, să li se acorde o autonomie economică şi socială, inclusiv pe
linie de învăţământ şi în domeniul bisericesc, unde să nu se mai amestece, şi să nu mai impună obligativitatea
limbii greceşti. Românul ardelean Gheorghe Lazăr ajuns la Bucureşti, a cerut degrecizarea limbii şi introducerea
peste tot a limbii române.
La 1 iulie 1822, Poarta Otomană numeşte ca domni, în Moldova, pe Ioniţă Sandu Sturdza, iar în Ţara
Românească, pe Grigore Dimitrie Ghica, amândoi autohtoni.
Între ideile Revoluţiei condusă de Domnul Tudor au circulat multe idei naţionale, între care amintim:
Unirea celor două Ţări Române; „să dispară frontiera impusă de pe Milcov, care desparte fraţii de fraţi s.n.”;
ideea realizării Daciei Mari „în care să fie lăcuitori” şi românii din Transilvania, idee ce va îmbrăca simbolul
DACOROMANIEI de la 1848-1849 şi dorinţa arzătoare de unire, de ieşire de sub tutela celor trei imperii
asupritoare, hrăpăreţe şi dominatoare (habsburgic, ţarist, otoman) ce au adoptat sute de ani strategia şi tactica
„DIVIDE ET IMPERA!”, adică „Dezbină şi stăpâneşte!”
În 1826, în urma păcii de la Akermann (Cetatea Albă), domnitorii români în Moldova şi Ţara Românească
erau aleşi pe o durată de 7 ani numiţi de Divan, format numai din domnitorii autohtoni (pământeni s.n.).
În 1829, în urma Tratatului de pace de la Adrianopol (septembrie 1829), navigaţia pe Dunăre este
declarată liberă. Grecia este recunoscută ca autonomă, iar în 1830 îşi declară independenţa. Turcia este obligată
de Rusia să-şi distrugă cetăţile din raialele de pe Dunăre; Turnu, Giurgiu, Ruse şi Brăila şi să le restituie Ţării
Româneşti aceste localităţi.

14
 IANCULE MARE Nr. 70

După Revoluţia de la 1821, cele două Ţări Române intră treptat pe calea dezvoltării relaţiilor capitaliste în
industrie, agricultură, comerţ, meşteşuguri, devenind tot mai independente faţă de pofta de cuceriri ale Rusiei
ţariste şi Porţii Otomane.
Sentimentul naţional pentru Unire dintre cele două Ţări Româneşti devine tot mai profund şi sincer, care
va conduce la 1859 la Unirea Principatelor Române sub domnia glorioasă a lui Alexandru Ioan Cuza. Era un pas
mare spre Marea Unire, după ce la 1877-1878, România şi-a câştigat independenţa faţă de Imperiul Otoman.

TUDOR VLADIMIRESCU (1780-1821)

FLORIN ALEMAN

Tudor Vladimirescu (portret de Theodor Aman după

moartea lui Tudor, bazat pe mărturiile Pandurilor)

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821

Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării
Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul
Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

 Biografie

S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), într-o familie de moșneni.

A învățat carte și limba greacă în casa boierului aromân Ioniță
Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul
băiat administrator de moșie și care l-a întrebuințat în afacerile de
negoț, mai ales la exportul de vite.
Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de
pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba
lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu
obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din
1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de
cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o
va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada
Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui
Ioniță Glogoveanu), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița.
Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se
dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că
garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de
la Cerneți și îi luase toate bucatele.
Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de
hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica
poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să
înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.

15
 IANCULE MARE Nr. 70

 ”Cererile norodului românesc” (17 ianuarie 1821)

Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu
la 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind
acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme.
Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.
Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic
mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.
Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe
sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim
din anul 1802. Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul,
iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.
Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu
totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum
și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și
întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și
oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de
către domnul Caragea.[…]
Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să
nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.
Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci
numai care va fi destoinic și unde face trebuință.
Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin
chezășie că nu va face jaf.
Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.
Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți
scutelnicii.
Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul,
fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.
Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți,
scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.
Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.
Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și
lefile să le fie ușoare.
Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.
Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar
a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.
(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, coord. A. Oțetea), I, București)

Tudor Vladimirescu trecand Oltul

16
 IANCULE MARE Nr. 70

A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având
drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a
speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre
cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge
s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum
nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în
permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce
suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.
 Proclamația de la Padeș (23 ianuarie s.n./4 februarie 1821 s.v.)
“Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate!
Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!
Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul
de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui!
Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până
când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?
Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că
bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul.
Până nu vine iarna, primăvară nu se face!
Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!
Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim
bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!
Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din
căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi
lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!
Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu
furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru
binele și folosul a toată țara.
Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne
ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.
Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de
casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău
agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al
acelora să să ia pentru folosul de obște!”

Tudor Vladimirescu și pandurii săi la București (1821)

17
 IANCULE MARE Nr. 70

Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din
capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“.
Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese
dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului
Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în
teatru de război. Pe 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu intra în Bucureşti, ţinând în mână o pâine mare, semn
al păcii şi belşugului. Până pe 23 martie, a continuat tratativele cu boierii, finalizate cu două documente. În
primul rând, mitropolitul ţării, episcopii de Argeş şi Buzău, împreună cu alţi 53 de dregători, îi dau lui Tudor o
„carte de adeverire”, în care afirmă că: „pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi
vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”.
La rândul său, Tudor dă un „jurământ” scris prin care se angajează să recunoască ca reprezentant legal al
ţării „vremelnica ocârmuire” (practic, boierii rămaşi în Bucureşti), în care figura centrală era marele vistier
Alexandru Filipescu-Vulpe. În realitate, „vremelnica ocârmuire” reprezenta aparenţa puterii, iar Tudor –
realitatea ei. Sau, cum sugestiv nota cronicarul Dobrescu: „Tudor era poruncitor ţării”.
Mişcarea lui Tudor Vladimirescu (de fapt, un război, având în vedere strategia şi regulile militare după care
s-a desfăşurat) începuse pe 23 ianuarie 1821 la Padeş, unde el a citit celebra proclamaţie. Pe 28 februarie, Tudor
a părăsit tabăra de la Ţânţăreni, pornind în marş către Bucureşti. Între timp, cópii ale Prclamaţiei de la Padeş au
fost trimise în toată Oltenia, fapt care a contribuit la o masivă adeziune a populaţiei la mişcarea iniţiată de el. În
zilele de 16 şi 20 martie, înainte de intrarea sa “oficială” în Capitală, Tudor Vladimirescu a adresat locuitorilor
Bucureştiului, acelaşi mesaj:

 „Proclamaţia către bucureşteni” (16 martie 1821)

„Către toţi locuitorii din oraşiul Bucureştilor, parte bisericească şi mirenească, boierească şi negustorească,
şi către tot norodul. Pricinile care m-au silit a apuca armele, sânt: pierderea privilegiurilor noastre şi jafurile cele
nesuferite care le pătimea fraţii noştri. Mai naintea intrării mele în Bucureşti, cu cale am socotit să vă vestesc
mai întâi ca din partea norodului uitare de istov celor mai nainte lucrate; şi să vă chiem pe toţi ca să vă uniţi cu
norodul şi să lucraţi cu toţii dinpreună obşteasca fericire, făr’ de care norocire în parte nu poate fi.
Fraţilor! Câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dv. sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că
sunteţi părţi ale unui neam; şi că, câte bunătăţi aveţi, sânt resplătiri din partea neamului către strămoşii noştrii
pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să
uităm patimele cele dobitoceşti şi vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici a ne numi
neam. Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai unia maici, să lucrăm cu toţii împreună,
fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre.
Vericarele va îndrăzni a face cea mai mică împotrivire în lucrarea acestei naşteri de al doilea, unul ca acela,
fraţilor, să se pedepsească cumplit ca să cunoască adevăraţii patrioţi şi osârdia celor ce voiesc a sluji patriei cu
dreptate şi făr’de vicleşug, cu cale am găsit a se întări legătura cea de obşte pentru binele norodului şi prin
jurământ, care să şi trimite ca să-l iscăliţi, adeveraţii fii ai patriei.”

 Uciderea lui Tudor

Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la
21 mai Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de
colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca dușman
pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I pentru merite deosebite în
executarea de hărți militare.

 Rude
Tudor Vladimirescu a avut un frate (Papa) și o soră (Constandina) ai căror descendenți trăiesc și în ziua de
azi în Oltenia.

 Legende
Destinul lui tragic, romanțat desigur, a devenit (în 1962) sursă de inspirație pentru scenaristul Mihnea
Gheorghiu și regizorul Lucian Bratu, care au realizat un lung metraj artistic cu Emanoil Petruț în rolul titular.
18
 IANCULE MARE Nr. 70

LECŢIE DESPRE ROMÂNIA DE LA UN PREOT SAS!

EGINALD SCHLATTNER1

„Ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte

Dumnezeu după nume”. „Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul
creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti.
Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră
comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu
ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august
1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În
septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau
două ore de limbă română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a.” Cu aceste
cuvinte şi-a întâmpinat preotul şi scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica
din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din
Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult în străinătate
decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania şi Elveţia, dar şi
din Spania şi Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România. După
marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-şi îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu
stoicism tristeţea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Roşia (Rothberg) „doar pentru Dumnezeu şi pentru
mine, de unul singur, şi cu mulţi îngeri”. Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc în comună, doar preotul şi câteodată
preoteasa, mai trec pragul sfântului lăcaş.
Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are în jurul ei livezi de meri şi pâlcuri de stejari şi de brazi, înălţându-se
către cer în mijlocul satului. Străjuită de tei seculari, casa parohială este, la rândul ei, un monument: ea
„împarte” veacurile în două - la sud, „aripa tânără” de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici şi-a găsit
familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467), loc de vieţuire şi de slujire
pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă şi de creaţie literară. Când se retrage să-şi scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe
romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

„N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”

- Se spune că vorbele cu care l-aţi întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară
asupra delegaţiei germane. În fapt, ce mesaj le-aţi transmis înalţilor oaspeţi?
- Am dorit să le demonstrez că românii sunt europeni prin vocaţie şi ţinută, că această ţară vine din istorie
cu "acquis"-ul comunitar însuşit, pe care-l şi depăşeşte la capitolul toleranţă faţă de minorităţi. Zic: „Herr
Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam româneşte. Tata îmi atârnase o tăbliţă de gât pe care
scria: Acest băiat se numeşte Eginald Norbert Schlattner şi nu ştie româneşte. Dacă se pierde, vă rog să-l predaţi
pe strada Eminescu 5, contra recompensă”. Şi am spus: „Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a
plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de două ori suma plătită pentru
câinele nostru, Litvinov, când şi el se rătăcise. Mă aşteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult...”.
În această metaforă anecdotică este ceva care defineşte spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani,
caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti. Mă doare inima când observ că, în străinătate, România este
percepută numai prin stradă, şi anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă... E
mult prea puţin! S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ţinut o conferinţă de presă
despre România, organizată de Ambasada Austriei. S-a apropiat un ataşat de presă oarecare şi mi-a şoptit: „N-ai
voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odată, în Polonia, la o
conferinţă internaţională, am luat cuvântul în încheiere şi am spus: „În mod regretabil, de patru zile vorbiţi
despre identitatea Europei, şi două lucruri nu le-am auzit - cuvântul Dumnezeu şi cuvântul România!”.
- La Academia Evanghelică din Sibiu se vorbeşte că, printre altele, i-aţi ţinut ministrului federal o adevărată
disertaţie despre învăţământul multicultural din România. Este adevărat?

1
Preot şi scriitor sas din Roşia, jud. Sibiu
19
 IANCULE MARE Nr. 70

- I-am prezentat, spre exemplu, situaţia abecedarelor. Zic: „Herr Bundesminister, mesajul României către
Europa Unită este următorul - la noi în ţară, abecedarul se tipăreşte în peste zece limbi!”. Şi fiindcă ştiu că unui
german trebuie să-i traduci în sistemul lui de concepţie ceea ce înseamnă acest enunţ, am fost şi mai explicit:
„Asta înseamnă că la noi în ţară există tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea
românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic
în Europa!”. Fiindcă am presupus că nici acuma nu îşi poate imagina ce înseamnă cele zece sisteme şcolare, cu
limba de predare neromânească, i-am spus: „Dacă dumneavoastră doriţi ca pe cele două fete ale
dumneavoastră să le trimiteţi în Germania la o şcoală cu limba de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu
puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanta sau la Babadag, unde există numai câteva mii de turci, şi acolo pot să
termine liceul şi să dea şi bacalaureatul în limba turcă”. Şi, deoarece nici acuma încă nu eram sigur dacă putea
să-şi imagineze, i-am spus următorul lucru: „Herr Bundesminister, dacă întrebaţi aici, la Sibiu, o copiliţă de etnie
română (că românii au descoperit acum şcolile germane), dacă o întrebaţi, zic, pe Rodica Popescu: - Drăguţă, în
ce clasă eşti? - În clasa a IV-a. - Unde? - La Liceul „Brukenthal”. - Şi ce limbă străină înveţi? Răspunde: limba
română... Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au
gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.

„Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european”

- Prin succesul cărţilor dumneavoastră sunteţi un cetăţean român gata integrat în Comunitatea Europeană.
Din perspectiva mult mai largă pe care o aveţi, ce calităţi ale poporului nostru credeţi că vor influenţa pozitiv
familia europeană în care ne pregătim să intrăm?
- Dimensiunea bizantină. Sunt convins că o ţară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit
viaţa spirituală a Europei Occidentale. Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european. Când domnul
Andrei Pleşu a spus că în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit, mă întreb ce a dorit să
spună. Suspiciunea mea este că românii, când zic „european”, se gândesc la stilul de viaţă materială şi mentală
din Europa de Vest, prelungit până în America. Mulţi dintre ei cred că trebuie să adoptăm şi să imităm acest stil,
această formă de viaţă, această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului catolic şi
protestant. De aceea, când citesc că Andrei Pleşu a descoperit că în fiecare român zace un european, sper că n-a
avut în minte modelul antropologic vestic; sper că are şi el această viziune autentică a omului ortodox. Eu, ca
unul care 70 de ani a convieţuit cu românii, ştiu că religiozitatea mistică a românilor a creat o relaţie specială cu
Dumnezeu şi care are toate şansele, sper din inima, să revigoreze creştinismul apusean.
- Grecia ortodoxă este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să influenţeze Apusul catolic şi
protestant?
- Pentru că Grecia, aşa cred, nu e prezentă prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu
merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-şi rupă pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: România, alături de
Bulgaria mai mică, va duce în Vest şi acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual şi
spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe cărţi în care a încercat să definească
această punte între creştinismul occidental şi cel răsăritean, găsind că rugăciunea este cea care transcende
graniţele dintre Est şi Vest.

„Sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă”
- În marşul forţat al României către Europa Unită, s-ar părea că ţăranii vor avea cel mai mult de îndurat.
Locuiţi între ţărani, le ascultaţi spovedania pe româneşte, le daţi sfaturi creştineşti. Ce le spuneţi despre UE?
- Despre ţărani pot să spun numai ceea ce sper. Sunt şi eu îngrozit de aceste cerceluşe din urechile vacilor;
sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă, după soi şi după
culoare - ceva de neconceput. Sper că românul nostru se va sustrage unor reglementări şi unor regularizări
absurde. Sper că, totuşi, va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre care, din ţinut în ţinut, oglindeşte ceva
din prezenţa lui Dumnezeu hic et nunc (aici şi acum - n.r.) şi îşi va păstra individualitatea ei scoasă din timp. Am
observat că, şi după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea ţăranii la cap ce şi cum să facă, pământurile tot
se lucrează. Deşi tinerii fii şi fiice de ţărani care frecventează şcolile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginşi, cu
muzica asta infernală din combine etc., în timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuţele
la câmp, la săpat şi recoltat. Sper că această atmosfera va rămâne, iar prezenţa lor în sat va dăinui. Să nu uităm
că la noi lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătoreşte cu alai pe uliţa satului, se mai adună
la parastase, iar familia mai este adăpost şi refugiu, nu este atomizată ca în Apus.
20
 IANCULE MARE Nr. 70

- Credeţi că satul va putea rămâne sat, iar ţăranul, ţăran?

- Satul va rămâne matca spiritualităţii româneşti ortodoxe - care va fi o completare salutară la
spiritualitatea occidentală. Cei care vin din Vest, şi vin tot mai mulţi investitori şi turişti, descoperă viaţa de la
ţară şi rămân uluiţi că mai există aşa ceva pe lume. În Occident, visele lui Stalin şi ale lui Ceausescu de a reduce
diferenţa dintre oraş şi sat, sunt deja o realitate... Şi atunci, vin germanii, austriecii şi alţii, şi ce zic ei: „Ce vedem
noi aici, în România? Vedem un băiat călare pe un cal care galopează prin mijlocul satului... Vedem două fete
care merg pe drum, una cu mâna trecută peste umărul celeilalte... Vedem doi băieţi care se joacă de-a calul şi
vizitiul, folosind drept hăţuri o sfoară... Vedem că te duci pe uliţă şi eşti deja în mijlocul vieţii...”. Ceea ce eu
completez: nu mă poate trimite soţia în vecini după lapte, că, până când viu înapoi, s-a acrit; trebuie să stau de
vorbă, să povestesc cu fiecare sătean, chiar dacă l-am văzut numai ieri. Aici totul devine eveniment: dispariţia
liliacului alb, trilul ciocârliei care urcă la cer, orăcăitul broaştelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care
trebuie să sapi o groapă ca pentru împăratul. După mine, viaţa firească este numai la ţară, unde şi ploaia îmi
este apropiată.
- Credeţi că această viziune plină de mister cotidian asupra vieţii îi va preface, îi va schimba şi pe fraţii noştri
europeni din Vest?
- Nu ştiu în ce măsură toate acestea vor avea o înrâurire asupra stilului lor de viaţă, a spiritului de a
concepe lumea şi cerul, dar ştiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat în care vieţuiesc, de
perceperea vieţii numai prin televizor. Sunt convins că această inerţie pozitivă a unor forme de viaţă rurală din
România, tradiţiile satelor româneşti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale în aşa fel încât unul de
acolo să nu mai fugă până în India sau până în Nepal în căutarea sacralităţii, găsind-o la noi. Faptul că
sacralitatea pătrunde zilnic în profan în satele din România va fi, cred, perceput şi de fraţii noştri din Vest.
Este tragic că saşii au părăsit această ţară şi au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele
două lumi adiacente. Cred că noi, saşii, puteam trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români, unguri, sârbi,
evrei şi ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din ţară!
- Vă rog să-mi permiteţi o ultimă întrebare: de ce n-aţi plecat, totuşi, în Germania, părinte Schlattner?
- De data aceasta un răspuns scurt şi concis: pentru că ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici.
Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume.

2 NOIEMBRIE 1784 – 28 FEBRUARIE 1785 –

236 DE ANI DE LA MIŞCAREA REVOLUŢIONARĂ DIN TRANSILVANIA
CONDUSĂ DE HOREA, CLOŞCA ŞI CRIŞAN
IOAN TODEA

Răscoala şi Revoluţia ţărănimii din Transilvania din 1784-1785 constituie

evenimente cruciale ale istoriei noastre. Ele au deschis perioada transformărilor
revoluţionare a societăţii româneşti, prevestind o lume aşezată pe temeliile epocii
moderne a istoriei.
Anul acesta se împlinesc 235 de ani de la acest eveniment şi de la supliciul
conducătorilor săi, Horea, Cloşca şi Crişan.
Recunoscând însemnătatea lor în istorie, la 21 iulie 2020 Camera Deputaţilor şi
Senatul României au adoptat Legea pentru declararea personajelor istorice, Horea,
Cloşca şi Crişan, martiri şi eroi ai naţiunii române, pe baza căreia Preşedintele
României a semnat un Decret privind promulgarea acestei Legi. Ambele documente
au fost publicate în Monitorul Oficial al României din 22 iulie 2020.1
Azi şi în viitor se cuvine să ne plecăm în faţa memoriei lui Horea, Cloşca şi Crişan.

21
 IANCULE MARE Nr. 70

Să ne aducem aminte, an de an, cu evlavie de aceşti eroi ai neamului nostru, care prin jertfa lor şi a celor ce i-au
urmat ne-au scăpat de robia nobililor feudali maghiari, saşi şi secui, de excesele la care erau supuşi strămoşii
noştri vreme de mai multe sute de ani. Stau mărturie în acest sens documentele istorice din care rezultă cu
claritate faptul că în acele secole „domnii feudali susţineau că familiile de iobagi sunt proprietatea lor ca şi vitele
domestice pe care le înjugă, le înhamă, le folosesc oricând şi oricum le place. Aşa se explică fuga a sute de familii
de iobagi, când aveau posibilitatea, peste fruntariile ţării.”2
Pornind de la aceste considerente revista noastră va publica în acest număr şi în cele următoare câteva
studii din care rezultă valoarea istorică a mişcării revoluţionare din 1784-1785 şi a conducătorilor săi.

 Răscoală ori revoluţie a fost în 1784-1785?

Înainte de a ne exprima în acest sens e necesar să aruncăm o scurtă privire asupra esenţei conceptelor de
evoluţie, răscoală (revoltă) şi revoluţie, după care, retrospectiv, să urmărim modul în care a fost catalogat
conceptual mişcarea lui Horea de câţiva istorici români, care au publicat lucrări despre acest însemnat
eveniment.
Evoluţia este o transformare, o dezvoltare lentă, în care fenomenele se succed într-un ritm egal, discursiv,
principiul cauzalităţii operând în mod evident şi continuu. Răscoala este o răzvrătire spontană şi neorganizată a
ţărănimii oprimate; revoltă; răzmeriţă. Revoluţia reprezintă un ansamblu de transformări radicale în sensul
progresului istoric, prin care se realizează trecerea de la o epocă istorică la alta, superioară celei anterioare sub
raportul dezvoltării generale. Atât răscoala (revolta), cât şi revoluţia, apar ca fenomene spontane, izbucniri
vulcanice, fapt care a motivat - multă vreme - confuzia dintre ele, răscoala fiind considerată tot un fenomen
revoluţionar, tot o revoluţie.
Astăzi revoluţia se deosebeşte de răscoală atât pe verticală, cât şi pe orizontala acţiunilor ei: spre deosebire
de răscoală, revoluţia depăşeşte structurile economice şi sociale, ridicându-se până la suprastructura politică;
revoluţia implică răsturnarea unei ordini politice vechi şi înlocuirea ei prin alta nouă. Revoluţionarii au, ori ar
trebui să aibă, o strategie şi o tactică de urmat, o concepţie social-politică clar conturată în conştiinţa lor. Pe
plan orizontal, revoluţia nu poate rămâne locală, regională: ea cuprinde întreaga arie a unui stat.
Din alt punct de vedere, răscoala se deosebeşte de revoluţie prin lipsa de organizare, prin absenţa unei
strategii militare şi politice.
Privind retrospectiv, mai întâi mişcarea lui Horea s-a numit revoluţie (vezi Nicolae Densuşianu,
Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785, Bucureşti, 1884). La fel o numeşte şi un alt istoric,
Ştefan Meteş, din moment ce îşi intitulează lucrarea Lămuriri noi privitoare la Revoluţia lui Horia, Sibiu, 1933.
Ioan Lupaş o numeşte mai întâi revoluţie (Revoluţia lui Horea, Cluj-1921), apoi răscoală (Răscoala ţăranilor din
Transilvania la anul 1784), Cluj-1934, iar David Prodan – deşi îşi intitulează lucrarea sa în două volume, Răscoala
lui Horea, publicată în 1984 -, recunoaşte mişcării lui Horea un atribut superior aceluia de simplă răscoală
ţărănească, apreciind-o a fi „marea revoluţie dezlănţuită”3 şi aceasta tocmai la sfârşitul vol.II al cărţii sale. Ştefan
Pascu, în eseul său, intitulat Revoluţia populară de sub conducerea lui Horea, scris tot în 1984, declară fără
echivoc că în 1784 în Transilvania „a fost cea dintâi revoluţie românească pentru dreptate socială şi naţională a
epocii moderne, căreia-i va urma, la trei decenii şi jumătate, în 1821, cea din Ţara Românească, de sub
conducerea lui Tudor Vladimirescu.4
La baza acestei afirmaţii se află faptul în sine potrivit căruia revolta ţărănimii române din 1784 a marcat
lovitura frontală dată feudalismului din spaţiul transilvano-ungar. Într-adevăr, prin patenta imperială din 22
august 1785, structura fundamentală a societăţii feudale şi relaţiile social-politice dintre cele două clase în luptă
- ţărănimea şi nobilimea -, erau formal abolite: „Condiţia iobăgească - prevedea patenta lui Iosif al II-lea - în
sensul obligaţiei perpetue şi legării de glie, pentru viitor se desfiinţează şi de acum încolo nici numele de
«iobag» în acest sens nu se mai întrebuinţează …” Printr-o serie de alte dispoziţii ţărănimea capătă şi alte
drepturi, care, dacă ar fi fost corect aplicate, urmau să o scoată de sub regimul feudal. „Astfel - conchide acad.
D. Prodan - de fructul sângeroasei lupte de clasă a iobăgimii române a beneficiat întreaga iobăgime din Ungaria
şi Transilvania.”
În plan orizontal, pornită din Zarand şi Ţara Moţilor, aria de răspândire a Răscoalei şi Revoluţiei lui Horea se
extinde de la Curechiu, Brad, Abrud, Câmpeni până la Deva, din apropierea Hunedoarei şi Turdei până spre
Bihor şi Maramureş şi dinspre Arad până spre Sibiu, Cluj, Sighişoara, Tg.Mureş, scaunele secuieşti şi Ţara Bârsei.
Cu alte cuvinte ea a cuprins, fie direct, fie indirect, aproape întreaga Transilvanie şi o bună parte din nordul
Banatului.

22
 IANCULE MARE Nr. 70

Deci, răscoală ori revoluţie a fost în Transilvania în toamna târzie a anului 1784? Răspunsul nostru este şi
una şi alta. De-a lungul timpului istoricii au oscilat între aceşti termeni. Unii au numit evenimentul revoluţie, alţii
răscoală, alţii război civil, iar alţii mişcare revoluţionară ori mişcare populară.
Începând însă din 11 noiembrie, când a fost adresat nobilimii asediate în cetatea Devei Ultimatul lui Horea,
„răscoala s-a transformat în revoluţie deoarece acţiunea spontană a ţărănimii s-a prefăcut într-o luptă cu
obiective revoluţionare ce urmăreau transformarea radicală a societăţii prevestind o lume aşezată pe noi
temelii”.5
Aceste obiective, formulate neaşteptat de clar, hotărât şi deschis, în Ultimat, erau următoarele:
1. Ca nobilul comitat şi toţi posesorii săi să pună jurământ pe cruce, cu toate odraslele lor;
2. Ca nobilime mai mult să nu fie, ci fiecare unde poate primi o slujbă împărătească, din aceea să trăiască;
3. Ca nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moşiile nobiliare;
4. Ca şi ei să fie plătitori de dare tot aşa ca poporul contribuabil de rând;
5. Ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând, potrivit poruncii împăratului, ce va urma.
6. Dacă comitele şi Tabla comitatului împreună cu nobilii posesori se învoiesc la acestea, le făgăduiesc pace,
în semnul căreia cer să ridice atât pe cetate, cât şi pe la capetele oraşului Deva şi pe alte locuri, pe prăjini cât
mai lungi, steaguri albe.
Drept termen, trimişii fixează, din porunca lui Horea, ziua de 14 noiembrie, duminică, seara, iar răspunsul
să fie trimis popii Dănilă din Crişcior, altfel ameninţă să nimicească oraşul.6
Aşadar Ultimatul lui Horea cuprinde condiţii politice, economice şi sociale; el cerea cu hotărâre desfiinţarea
nobilimii ca clasă, împărţirea pământului ţărănimii iobage, impozite plătite şi de nobili şi chiar jurământ pe cruce
că vor realiza acest program. Erau ţinte programatice care defineau ţelurile ţărănimii în revoluţie.
Rezultă că ţărănimii şi lui Horea, Cloşca şi Crişan le revin meritul de a fi deschis procesul dezrobirii, al
emancipării poporului român chiar din temeliile sale prin exproprierea expropriatorilor.
Acestea erau obiectivele ţărănimii în revoluţie, dorinţa unanimă a răsculaţilor, rumegată îndelung de
fiecare dintre ei după cum îl ajută mintea, mărturisită uneori făţiş de căpeteniile mai luminate, cum a făcut
Horea în Ultimatul adresat nobilimii din Deva şi prin ei, întregii nobilimi maghiare, secuieşti şi săseşti; cum
declara Crişan, alt căpitan al revoluţiei: „românii să nu mai fie iobagi”; sau cum mărturisea o altă căpetenie,
Ignat Urs: „de acum încolo nu vor mai îngădui în ţară nici nobili unguri, nici slujbaşi ai comitatului, nici ai
moşiilor… deoarece Horea va face să fie numiţi alţi slujbaşi în locul lor”, iar într-un număr însemnat de localităţi,
atât Crişan, cât şi Horea, au şi făcut-o, schimbând juzii domneşti şi numind în locul lor fruntaşi ai mişcării
revoluţionare.
De la început ţăranii au urmărit realizarea acestui program, cel mai radical din vremea aceea în Europa, ale
cărui obiective au fost înfăptuite în perioada următoare în câteva etape, atât în Transilvania, cât şi în Ţara
Românească şi Moldova.
Judecând de pe poziţiile antifeudale ale burghezului revoluţionar francez, în scrisoarea anonimă adresată
împăratului Iosif al II-lea, intitulată Seconde lettre d'un défenseur du peuple a l'empereur Joseph II, iacobinul
Jacques Pierre Brissot, dârzul apărător al ţărănimii răsculate din Transilvania, referindu-se la Ultimatul lui Horea,
se întreabă: „Există ceva mai raţional, mai firesc, decât toate aceste propuneri? Printr-al doilea [obiectiv din
Ultimat] se seca pentru totdeauna izvorul asupririi, stârpindu-se nobilimea. Fiindcă trebuie să fim convinşi că ea
nu poate exista decât cu servitute şi pentru nenorocul societăţii.”
Revoluţia lui Horea a avut loc după revoluţia din Anglia (1642-1649), în urma căreia, printr-un îndârjit
război civil, la conducerea societăţii engleze a venit o nouă clasă, burghezia, iar pământurile aristocraţilor au fost
confiscate şi, cu cinci ani înaintea Revoluţiei din Franţa, unde la 4 august 1789 Adunarea Constituantă a votat
desfiinţarea privilegiilor feudale.
Prin urmare Programul Revoluţiei lui Horea şi Revoluţia franceză, a cărei lozincă a fost „Libertate, Egalitate,
Fraternitate”, au dat o puternică lovitură orânduirii feudale. Diferenţa dintre ele constă în aceea că prin
Programul său, Revoluţia lui Horea a cerut ferm desfiinţarea nobilimii ca clasă socială şi în teritoriul ocupat din
Zarand, Ţara Moţilor etc. a şi trecut la realizarea acestui deziderat iar revoluţia franceză a transformat în
realitate această teză, după ce mai întâi burghezia triumfase în Anglia.
De aceea putem afirma că prin Revoluţia lui Horea din 1784, noi, românii, am contribuit la progresul social-
politic al Europei şi în mod firesc ne putem mândri cu această realitate social politică.
Revoluţia lui Horea a constituit în acelaşi timp şi „prima afirmare violentă a conştiinţei de sine a poporului
român din Transilvania”. Aşa se explică schimbarea profundă ce s-a produs în mentalul colectiv a ţărănimii
iobage şi a altor categorii sociale.
23
 IANCULE MARE Nr. 70

Mai notăm faptul că masele ţărăneşti dezlănţuite la începutul lunii noiembrie 1784, în nevoia lor firească
de a avea un conducător, l-au învestit pe Horea cu toate atribuţiile şi virtuţiile liderului. În numele lui, la ordinele
lui se desfăşoară totul de la începutul şi până la sfârşitul mişcării populare.
Aceste trăsături îndreptăţesc caracterizarea evenimentelor din 1784 mai mult decât o răscoală ţărănească,
fie ea şi mare. A fost cea dintâi revoluţie românească pentru dreptate socială şi naţională a epocii moderne. Au
urmat revoluţiile din 1821 şi 1848/1849, care au pus bazele programului de înfăptuire a României moderne.
În concluzie, marea ridicare la luptă a ţărănimii care a cuprins Zarandul, o mare parte din comitatele Albei,
Hunedoarei, Aradului, Clujului, Sibiului, înglobând vechile „ţări” româneşti ale crişenilor, moţilor, Haţegului şi
valea Mureşului, până dincolo de Alba Iulia , desfăşurate spre sfârşitul anului 1784 a avut două etape:
Etapa I - răscoală -, marcată de începutul ei în Zarand, la Curechiu, în 2 noiembrie şi de luptele ce au urmat
cu nobilimea maghiară până în ziua de 10 ale aceleiaşi luni;
Etapa II - revoluţie -, 11 noiembrie-14 decembrie, declanşată de Ultimatul lui Horea din 11 noiembrie,
adresat nobilimii asediate în cetatea Devei şi întregii nobilimi din Transilvania, înlăturarea în teritoriile cucerite
de răsculaţi a administraţiei maghiare şi austriece şi numirea în locul ei a administraţiei româneşti, iar în final
desfiinţarea şerbiei şi alte măsuri reformatoare luate de împăratul Iosif al II-lea ca urmare a acestei mişcări
revoluţionare.
Aşadar, în teritoriul aflat sub autoritatea lor, horenii au trecut, practic, la organizarea românească a
spaţiului cuprins prin crearea unui embrion de aparat de stat popular - ţărănesc al „Craiului” Horea. Pe lângă
vicecomitele Zarandului, Adam Pag, au fost numiţi juzi săteşti şi juraţi.”7
Alegeri sau numiri de noi juzi, juraţi şi gornici în locul celor alungaţi a avut loc şi la Câmpeni, Vidra, Râul
Mare, Secătura, Albac, Scărişoara. De asemenea, au fost numiţi căpitani şi căprari care conduceau nemijlocit
acţiunile revoluţionare ale ţărănimii. La Câmpeni: Toader Berindei, Toader Şoică, căpitani numiţi de Horea. La
Vidra: Petru Goia, căpitan numit şi jurat de Horea, Iacob Todea, căpitan mare al lui Horea, Toma Gligor, Pavel
Bocu, Tulea Nicula, Petru Nicula. Din Ponorel: Ion Vârtan, căpitan numit de Horea cu diplomă (!). Cel puţin aşa se
afirmă, Ilie Bursu, Filip Drăgoi. Din Secătura: Ursu Joldeş. Din Râul Mare: Florea Juncu Nicula, Nuţu Todea al lui
Ţilă, Todor Lazăr. Din Albac: George al lui Nistor, Gheorghiţă Nicula, preot. Din Scărişoara: Niculae Pleşa, Vasile
Giurgiu, Niculae Tafe, Igă Crângu, Densuşianu. Şi vor mai fi fost şi alţii.8
În teritoriul eliberat de sub unguri trecătorile şi căile de acces au fost blocate. S-au înfiinţat posturi fixe în
cadrul unui sistem bine pus la punct, de pază şi control al drumurilor şi localităţilor. Civililor li s-au eliberat
„paşapoarte” româneşti de liberă trecere, scrise de preoţi cu „litere bătrâne” (chirilice) în numele căpitanilor
locali. Toţi cei ce se împotriveau, toţi cei ce şovăiau, erau aspru pedepsiţi.
În spiritul doctrinei egalitariste, concepută de populaţia majoritară (iobagi români), nobilii au fost
„românizaţi” prin deposedare de avere, trecere la ortodoxie şi căsătorii mixte.
Într-o lume a violenţei în care ţăranul iobag român fusese torturat în temniţe sau ucis la bunul plac al
nobililor, ajuns liber prin arme, el era gata acum să-şi apere libertatea scump cucerită, inclusiv prin teroare
revoluţionară.
„Dacă procesul de egalizare socială (implicit naţională) ar fi evoluat sau nu spre radicalizare nu putem şti
deoarece el a fost cu brutalitate întrerupt de intervenţia Habsburgilor în calitate de «mediatori». Erau direct
interesaţi deoarece crearea unui stat românesc independent, ce se voia în accepţiunea rapoartelor vremii un nou
«regat al Daciei» cu un «rege» (rex) român în persoana «Craiului» Horea, ar fi dus la pierderea celei mai bogate
provincii imperiale şi la anihilarea întregii strategii a Vienei în sud-estul Europei.”9
Organizarea administrativ-teritorială românească a teritoriului ocupat, atât în Zarand cât şi în Ţara Moţilor,
Valea Mureşului şi în alte zone ale Transilvaniei, vorbeşte de la sine de transformarea încă din prima decadă a
lunii noiembrie 1784 a răscoalei în revoluţie, proces ce se va amplifica în perioada imediat următoare.
Unii istorici, pornind de la titlul cărţii lui David Prodan, Răscoala lui Horea, afirmă că în acel an, în
Transilvania, a fost exclusiv o răscoală, şi nu revoluţie. Ne opunem acestei teze pe baza următoarelor
argumente. Primul: studiind valoroasa sa lucrare, constatăm că autorul nu absolutizează această teză din
moment ce, referindu-se la marea ridicare la luptă a ţărănimii din 1784, la sfârşitul vol. II, formulează sintagme
de genul „acţiune revoluţionară”, „program revoluţionar”, „proces revoluţionar”, iar cu privire la conducătorii
mişcării „treimea revoluţionară”. Apoi în finalul acestui volum el numeşte evenimentul „Marea Revoluţie
dezlănţuită.”10 […] evident în noiembrie-decembrie 1784.
Cel de-al doilea argument porneşte de la epoca totalitară în care David Prodan şi-a publicat cartea (1984).
Ȋn acei ani nu era agreat conceptul de revoluţie, care se acorda unor evenimente istorice, iar D. Prodan n-a

24
 IANCULE MARE Nr. 70

riscat. Acesta este, credem noi, unul dintre motivele pentru care el şi-a intitulat cartea sa Răscoala lui Horea şi
nu Revoluţia lui Horea.
Revoluţia începe a se desfăşura din momentul în care epoca de până atunci intră în ceea ce numim criză
de sistem, când schema, soluţiile, încorsetările respectivei epoci nu mai pot asigura «calea liberă», pe toate
planurile, forţelor vii ale societăţii, continuu promotoare ale unor idei noi şi idealuri superioare, ale unor practici
mai eficiente, forţe care nu mai suportă nedreptăţi economico-sociale şi politice, obstrucţionări ale spiritului,
agravate prin efectele lor negative. De necesitatea unor înnoiri devin conştienţi, cu timpul, şi cei legaţi puternic
de realităţile epocii intrate în criza de sistem, tocmai sub presiunea vizibilă a acestei crize, dar, de regulă – istoria
a arătat – puţini au fost în stare să ia iniţiativa înnoirilor, iar atunci când au făcut-o, au promovat soluţii
partizane, le-a fost greu, până la imposibil, să cedeze din avantajele şi privilegiile de până atunci, în principal în
ceea ce priveşte averea şi puterea. De aici, angajarea, la nivelul societăţii, a unor dispute, care devin tot mai
violente, a unor frământări sociale, ajungându-se adesea până la insurecţia/lupta armată a forţelor interesate şi
hotărâte să aşeze societatea pe alte temelii, superioare celor de până atunci. Evident, nu pe «ruinele» sau pe
«cenuşa» societăţii de până atunci, cu alcătuirile ei, ci menţinând tot ceea ce se dovedeşte a fi un bun câştigat,
util în noua construcţie socială.
Se înţelege că această transformare radicală a societăţii, care a fost numită, în istorie, revoluţie, a fost şi
rămâne un proces de durată – proces istoric revoluţionar – care începe atunci când apar, în societate, într-un
«compartiment» sau altul al acesteia, contradicţiile ireconciliabile între vechi şi nou, continuă cu extinderea lor
treptată la nivelul întregii societăţi, acutizându-se – cu alte cuvinte, devenind violente – şi se încheie prin
rezolvarea lor, când societatea se aşează pe temelii noi sub toate aspectele – repetăm: prin menţinerea a ceea
ce a fost apreciat ca pozitiv din vechiul sistem. Dacă în efortul de rezolvare a contradicţiilor, între forţele aflate
în dispută nu se ajunge la o înţelegere, mai ales în ceea ce priveşte proprietatea (averea) şi puterea, atunci
rezolvarea rămâne a se decide prin insurecţie/luptă armată, care se integrează, evident, în cadrul procesului
revoluţionar.”11
„Revoluţia, ca proces istoric real, incluzând sau nu şi una sau câteva insurecţii armate trebuie considerată
ca un proces istoric progresist, de transformări radicale, iar ca urmare a acestora, aducător de bunăstare
generală într-un timp relativ scurt, după ce liniştea în ţară a fost asigurată şi respectivele reforme finalizate.
Dimpotrivă, sărăcirea populaţiei, ca şi reluarea în forţă a polarizării negative în societate, dovedesc
implementarea superficială a reformelor preconizate, implementare „de imagine”, trădarea programului în
fond, a speranţelor puse de popor în noua putere. De aici, îndoiala în caracterizarea ca revoluţie a evenimentelor
petrecute, neîncrederea multora chiar în revoluţie ca fenomen istoric progresist – iar ca urmare necesitatea unei
noi acţiuni revoluţionare pentru corectarea „orbitei” pe care noua putere a plasat societatea.”12
Teoreticienii marxişti acceptaseră burghezia ca singura clasă gânditoare şi conducătoare a revoluţiilor
„burgheze”, pentru ei, în trecerea la orânduirea socialistă, în perspectiva comunistă, clasa gânditoare şi
conducătoare a noii revoluţii socialiste, nu putea fi decât proletariatul urban şi rural, numit, la derută şi exclusiv
clasă muncitoare, ca şi când „restul” poporului nu muncea. „Cum să gândească sau să înfăptuiască o revoluţie
ţăranii, neproletarizaţi, când gândul lor este la proprietate, iar proprietatea, pentru marxişti, reprezintă… un
furt! De aici, sub presiunea Programului partidului comunist din 1975, etichetarea oficială „definitivă” a
„momentului”1784: răscoală! A fost, e drept, şi o „inerţie ştiinţifică” a celui mai atent cercetător al acestui
„moment” istoric, cu opera sa monumentală intitulată Răscoala lui Horea (aşa o numise de când îşi susţinuse
doctoratul), acad. David Prodan – care a oferit, astfel, tezei marxiste argumentul de autoritate ştiinţifică – dar
era, evident, şi presiunea acestui, atunci foarte temut, program al partidului unic.”13
În concluzie, teza noastră, potrivit căreia în 1784 în Transilvania - sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan
-, a avut loc realmente o revoluţie, se bazează în principal pe următoarele argumente:
1. Urmare a multiplelor cauze care au precedat-o, răscoala izbucnită în 2 noiembrie 1784 în satul Curechiu
din Zarand a fost expresia unei situaţii revoluţionare, obiectivele sale majore economice, sociale şi naţionale
împletindu-se organic;
2. Începând din 11 noiembrie, când a fost adresat nobilimii asediate în cetatea Devei Ultimatul lui Horea,
răscoala s-a transformat în revoluţie deoarece revolta ţărănimii s-a prefăcut într-o luptă călăuzită de un
program care cuprindea obiective revoluţionare ce urmăreau desfiinţarea nobilimii ca clasă şi a iobăgiei,
schimbarea radicală a societăţii feudale din Transilvania într-o orânduire aşezată pe principii moderne;
3. Ȋn plan politic Horea, Cloşca şi Crişan urmăreau „extinderea revoluţiei în toată Transilvania”, înlăturarea
„domniei maghiare” şi crearea unui stat românesc în cadrul „casei austriece”, condus şi „administrat numai de
funcţionari de naţionalitate română”.
25
 IANCULE MARE Nr. 70

4. În spiritul doctrinei egalitariste, în teritoriul ocupat de miile de răsculaţi, Horea, Cloşca şi Crişan au
realizat acte de guvernământ, răsplătind o parte dintre ţărani cu pământ şi alte bunuri, ori „românizând” o parte
din populaţia maghiară, germană şi chiar evreiască prin trecerea lor la ortodoxie şi căsătorii mixte ale iobagilor
români cu femei maghiare;
5. Răscoala, iar apoi revoluţia, fie direct, fie indirect, a cuprins aproape două treimi din Transilvania,
extinzându-se de la Curechiu, Brad, Abrud, Câmpeni până la Deva şi lunca Mureşului, din apropierea Albei Iulia,
Hunedoarei, Sibiului şi Clujului, până spre Turda, Sighişoara, Tg. Mureş, Arad, Bihor şi Maramureş;
6. Într-o parte însemnată a acestui teritoriu, conducătorii revoluţiei, după înlăturarea autorităţilor
nobiliare (comiţi, vicecomiţi, juzi etc.) au numit în fruntea localităţilor propriii juzi şi căpitani şi astfel au trecut la
organizarea românească a localităţilor prin crearea unui „embrion” de aparat de stat popular – ţărănesc al
„Crăişorului” Horea, proces care urma să continue, iar în final, conform declaraţiilor lui Cloşca şi Crişan, „întreg
Ardealul va fi administrat numai de funcţionari români numiţi de căpitanii revoluţiei”.
7. Conducerea răscoalei, iar apoi a revoluţiei, a fost realizată de către „treimea revoluţionară” în frunte cu
„Crăişorul Horea”, iar pe plan local de către juzii, căpitanii, vicecăpitanii şi căpitanii de cete numiţi de Horea,
Cloşca şi Crişan ori aleşi de popor din rândul său şi confirmaţi de „treimea revoluţionară”;
8. Teza noastră cu privire la transformarea răscoalei în revoluţie include şi măsurile reformatoare pe care
a fost nevoit să le ia, în sprijinul ţărănimii, împăratul Iosif al II-lea în Transilvania, după înfrângerea revoluţiei.
Dintre ele amintim desfiinţarea şerbiei în 22 august 1785, la care adăugăm destituirea unor conducători de
comitate, demiterea generalului Preiss din fruntea trupelor imperiale ale Transilvaniei şi a guvernatorului
Transilvaniei, Samuel Brukenthal.
9. Cea dintâi revoluţie a ţărănimii din istoria românilor a fost învinsă nu de nobilimea maghiară împotriva
căreia pornise lupta, ci în urma intervenţiei, în sprijinul nobilimii, a armatei imperiale austriece împotriva căreia
Horea nu voia să lupte. La aceasta se adăugau atitudinea trădătoare a episcopului ortodox Ghedeon Nichitici şi
venirea iernii. Din aceste considerente în 14 decembrie 1784 primul căpitan, Horea, a decis încetarea luptei şi
reluarea ei în primăvara anului următor;
10. Revoluţia lui Horea a constituit un însemnat eveniment istoric în viaţa poporului român. Răsculaţii, mai
ales conducătorii, au întrezărit forme concrete de organizare a societăţii viitoare, chiar dacă ele nu erau încă
suficient de clar formulate. Ea a atras atenţia diplomaţiei şi conducătorilor europeni asupra problemei
româneşti în întreaga ei complexitate, a deşteptat şi întărit, dincoace şi dincolo de Carpaţi, ideea solidarităţii
naţionale şi a trezit interesul internaţional pentru soluţionarea dificultăţilor cu care se confruntau românii din
Transilvania.
Cu demonstrarea caracterului de revoluţie a mişcării din 1784-1785 în cele cinci planuri: politic, economic,
social, confesional şi naţional -, demonstraţie absolut obligatorie pentru istoriografia noastră contemporană - şi
de aici sublinierea importanţei deosebite a acestuia pentru istoria naţională – redăm istoriografiei, fie şi atât de
târziu – valoarea pe care a avut-o, iar lui Horea, Cloşca şi Crişan întregirea personalităţii lor.
Din lirica cultă cel mai bine scoate în evidenţă transformarea răscoalei în revoluţie în 1784 poetul Aron
Cotruş în poezia sa Horia:
de jos şi-ai despicat în două istoria,
te-ai ridicat, pietros, viforos, ţăran de cremene
pentru moţi, cum n-a fost altul să-ţi semene,
pentru cei săraci şi goi, pentru toţi... Horia! …
[…]
Afirmaţia poetului potrivit căreia „şi-ai despicat în două istoria”, se referă la saltul Transilvaniei, prin
această mişcare revoluţionară, de la epoca feudală în care se afla la epoca modernă a istoriei. Sigur, acest salt
nu s-a realizat integral în 1784/1785. Atunci însă s-a declanşat, iar apoi a continuat în etape în anii ce au urmat,
finalizându-se în timpul şi după Revoluţia din Transilvania din 1848-1849.

Note:
1
Monitorul Oficial al României, Partea I, Anul 188 (XXXII) – Nr.647, miercuri, 22 iulie 2020, p.1-3.
2
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 100.
3
D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. II, ediţie nouă, revăzută, edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 721.
4
Ȋn Istoriografia mişcării lui Horea de la sfârşitul lucrării noastre, se poate urmări cum au numit acest eveniment diverşi
autori începând din 1860 şi până azi.
26
 IANCULE MARE Nr. 70
5
Ioan Todea, Caracterul şi semnificaţia Răscoalei şi Revoluţiei lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784-1785, în: Dacoromânia,
nr. 84, Alba Iulia, 2017, p. 35.
6
Nic. Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785, Bucureşti, 1884, p. 196-198. Apud Nicolae
Edroiu, Răscoala lui Horea (1784-1785), în: Istoria Românilor, vol. VI, Academia Română, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2002,
p. 559.
7
Mircea Dogaru, Necunoscuţii „Horea”, „Cloşca” şi „Crişan”, edit. Glykom & Fortuna-2003, p. 29-30.
8
D. Prodan, op.cit., vol. I, p. 418.
9
Mircea Dogaru, op.cit., p. 30.
10
D. Prodan, op.cit., p. 714; 718; 719; 721.
11
G. D. Iscru, Conceptul de revoluţie, în: Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei - surse info-
documentare (ediţie nouă, revăzută şi completată), edit. Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 39-42.
12
Ibidem, p. 40-41.
13
Ibidem, p. 41-42.

SĂ-I COMEMORĂM, SĂ-I IUBIM, SĂ-I URMĂM!

IOAN VIOREL SICOE

De jos, te-ai ridicat, pietros,

viforos pentru moți,
pentru cei săraci și goi
pentru toți.
Și-ai despicat în două istoria,
țăran de cremene
Cum n-a fost altul să-ți semene,
Horea
(Aron Cotruș)

Istoria poporului român este bogată în evenimente, țara a fost brăzdată de-a
lungul și de-a latul său de puternice lupte pentru independență și unitate națională,
pentru dreptate și o viață mai bună. Aceste evenimente și momente au dat naștere
la eroi pe care istoria, neamul nostru român îi așează la loc de frunte.
Sărbătorirea, aniversarea sau comemorarea acestor evenimente din istoria
poporului român, a personalităților care și-au adus o contribuție majoră unității și
independenței noastre naționale, este obligația noastră, pentru toți cei de azi, cât și
pentru cei de mâine. Nu avem dreptul să uităm trecutul, care trebuie să dea
prezentului bucurie și înțelepciune pentru generațiile de azi și viitoare. În acest
context se încadrează marele moment din istoria moților - Răscoala condusă de
Horea, Cloșca și Crișan - eveniment de la care, în cursul acestei luni februarie se
împlinesc 237 ani. Flacăra răscoalei a pornit la 24 mai 1782 la târgul de la Câmpeni,
unde Horea împreună cu câțiva ortaci au spart butoaiele cu vin și țuică ale arendașilor armeni, care aveau în
aceea perioadă monopolul vânzării de băuturi alcoolice în Munții Apuseni. Desigur cauzele răscoalei au fost
mult mai profunde, printre care se aflau starea de iobăgie a moților. În Dicționarul Limbii Române, „iobag”
înseamnă stăpânul feudal, obligat să facă acestuia prestări în muncă, atât cu brațele cât și cu animalele și este
legat de pământ, fără drept de strămutare. Numărul zilelor de muncă ale iobagilor ajunsese la 4 pe săptămână.
Nu se mai putea, ajunsese „lațul la gât”.
În aceste condiții, Horea împuternicit de moți a fost de patru ori la Viena, la curtea împărătească, respectiv
în anii 1778, 1780, 1782 și aprilie 1784, pentru a cere drepturile moților săi: eliberarea de iobăgie,

27
 IANCULE MARE Nr. 70

împroprietărirea cu pământ, pășuni și păduri, care fuseseră din moși-strămoși ale moților. Aceste revendicări nu
au fost satisfăcute, fapt pentru care în luna octombrie 1784 a început răscoala condusă de Horea, Cloșca și
Crișan, care a cuprins localități importante din Țara Moților, iar luptele s-au dat la Blăjeni, Bucium, Curechiu,
Tibru, Brad, Sălciua, Lupșa, Râmeț, obținându-se succese importante. Răscoala a fost sistată în decembrie 1784,
Horea adresânde-se țăranilor să se întoarcă la casele lor. Răscoala urma să reînceapă în primăvara anului 1785,
dar nu a mai avut loc, s-a trecut la condamnarea conducătorilor acestui important moment al istoriei țăranilor
din Munții Apuseni.
Horea împreună cu Cloșca s-au ascuns în pădurea Scorocetului din munții Gilăului. Au fost trădați și prinși
de către gornici de pădure pentru suma de 300 galbeni. Horea și Cloșca au fost prinși la 27 decembrie 1784, iar
Crișan în ianuarie 1785. Ei au fost duși la închisoarea de la Alba Iulia, urmând apoi cumplitul proces, iar la 28
februarie 1785 a avut loc supliciul lui Horea și Cloșca. Crișan s-a spânzurat cu nojițele de la opinci. Primul a fost
tras pe roată Cloșca și apoi Horea. Atunci au fost aduși forțat la Alba Iulia un număr important de țărani din
munții Apuseni, pentru a participa și a vedea modul barbar în care au fost zdrobiți cu roata Horea și Cloșca.
Ultimele cuvinte ale lui Horea au fost „Mor pentru popor!”. Răscoala s-a bucurat de un larg ecou pe plan intern
și internațional. Moților li se acordă libertatea pământului, desființarea iobăgiei și a legării de glie, dreptul la
învățătură.
Perioada premergătoare răscoalei, desfășurarea, cât și momentele importante ale acestui eveniment al
istoriei noastre naționale, a moților și a poporului român au fost pe larg reprezentate de către istorici și oameni
de știință. Aici se pot aminti academicienii Ștefan Pascu, Ion Aurel Pop – actualul președinte al Academiei
Române, Nicolae Edroiu, David Prodan, Nicolae Densușanu Ioan Lupaș, Ioan Bolavan, cât și un număr important
de cercetători de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia.
Actul criminal de la 28 februarie 1785 este prezentat cum nu se poate mai bine de către scriitorul Nichita
Stănescu în poemul dedicat acestui eveniment: „Nu curge din el ceea ce vrei să curgă/Nu moare în el ceea ce
vrei să moară din el/Roata îi rupe carnea/Roata îi rupe osul/Roata îi rupe sângele/I-am jupuit pielea/I-am smuls
pielea/I-am smuls limba/Lucrăm la el întruna. El încă măcar, nu se începe/Nu se începe, Împărate. Horea
trăiește, Horea va dăinui peste veacuri.”
Este demn de remarcat faptul că conducătorii răscoalei au fost declarați martiri și eroi naționali. Moții au
primit cu bucurie și satisfacție legea adoptată de Parlamentul României din 21 iulie 2020 pentru declararea
personajelor istorice Horea, Cloșca și Crișan, martiri și eroi ai națiunii române pentru rolul, curajul, eroismul și
sacrificiul lor din timpul răscoalei țărănești din anul 1784. În același timp, președintele României prin decretul
398/21 iulie 2020 a promulgat Legea pentru declararea persoanelor istorice Horea, Cloșca și Crișan ca martiri și
eroi ai națiunii române. Dorim și cu acest prilej să mulțumim celor care și-au adus aportul la susținerea acestei
legi, deputatului Corneliu Olar și scriitorului Laurean Stănchescu, care au depus proiecte susținute de
argumente, așa cum spunea deputatul Olar la comemorarea a 233 de ani de la Supliciul din 28 februarie 1785:
„Se vorbește prea puțin despre ceea ce a însemat răscoala de 1784 pentru România și Europa, se vorbește prea
puțin despre cât de mare erou a fost Horea, iată de ce propun ca el să fie declarat Erou Național”.
Se cuvine ca acum, când ne bucurăm de aceste legi, să subliniem faptul că moții au știut și și-au respectat
eroii, că au fost sărbătoriți și comemorați în diversele perioade ale istoriei noastre naționale. Astfel la
sărbătorirea a 200 de ani de la răscoala de 1784, în satul Fericet, locul de naștere al lui Horea, a fost construită
casa memorială, ca de altfel și casa de la Cărpiniș pentru Cloșca. Demn de remarcat este faptul că lângă casa
memorială transformată în muzeu s-a ridicat și bustul lui Horea de către Primăria din localitate, iar la Cărpiniș, în
vara anului 1984, la inaugurarea casei lui Cloșca a fost pus în valoare și bustul acestuia. Aici au fost prezenți
peste 1.000 participanți din Cărpiniș, Roșia Montană, Abrud, Câmpeni, Bistra, Ciuruleasa și Bucium. Un moment
de mândrie l-a constituit faptul că regretatul muzeograf Panfil Albu a adus la Cărpiniș o grindă pe care a donat-o
casei memoriale. La acest remarcabil eveniment a fost prezent și academicianul Ștefan Pascu, care în cazul
simpozionului „Moții păstrători de istorie” a subliniat rolul și locul acestora în istoria Transilvaniei și a României.
Este o realitate ce spun moșii și strămoșii noștrii că este foarte important ce lăsăm pentru prezent și viitor.
Acționând în acest spirit patriotic, în anul 2015 s-a realizat la Complexul Muzeal din Avram Iancu o bibliotecă
documentară cu peste 4.500 volume având drept generic Revoluția de la 1848 și Avram Iancu, iar în localitatea
Sălciua o bibliotecă „Moții realizatori și păstrători de istorie” cu aproape 2.500 volume, documente istorice și
etnografice, meritul principal fiind al scriitorului Valer Gligan și tot aici este aplasat în fața primăriei bustul lui
Avram Iancu, care de altfel se găsește și în localitățile Abrud, Vidra, Ocoliș, Gârda și Poiana Vadului. Fără îndoială
aici trebuie să amintim și muzeul istoric și etnografic, ca de altfel și grupul statuar al lui Horea, Cloșca și Crișan
realizat de Consiliul Local și Primăria Albac.
28
 IANCULE MARE Nr. 70

Orașul Câmpeni, capitala de suflet a Țării Moților, de asemenea beneficiază de beciul lui Horea,
transformat în 1989 în muzeu, statuia ecvestră și muzeul istoric „Avram Iancu” ce sunt puse în valoare prin
acțiunile permanente ce se realizează aici.
Acum, când comemorăm 236 de ani de supliciul lui Horea, Cloșca și Crișan, poate mai mult ca oricând
trebuie să dăm dovadă de un adevărat patriotism. Pe bună dreptate se spune „Când este greu și învingi
satisfacțiile sunt mult mai mari”. Am făcut această subliniere prin faptul că ne aflăm într-o periadă grea, dificilă,
determinată de această epidemie. Chiar și în aceste condiții, acțiunile noastre pentru cinstirea celor care s-au
jerfit pentru neam și țară nu trebuie să lipsească. Realizarea acestui obiectiv a fost și rămâne un deziderat
important al filialei Câmpeni a Societății „Avram Iancu” împreună cu Asociațiunea Astra, cu factorii educaționali
școală, biserică și administrații locale, vom pune și în viitor un accent important pentru prezentarea
importantelor evenimente istorice, aceste nobile idealuri pentru care au luptat Horea, Cloșca, Crișan și Avram
Iancu de independență și unitatea națională pe care trebuie să-i cinstim, să-i respectăm și să-i urmăm.

BECIUL LUI HOREA DIN CÂMPENI

24 Mai este o zi foarte importantă din istoria Moților, a Transilvaniei și a patriei noastre România. La 24 mai
1782 în acest beci de la Câmpeni moții au aprins flacăra răscoalei condusă de Horea, Cloșca și Crișan din anii
1784-1785.
Aici, în acest spațiu, s-a declanșat o adevărată răzvrătire a moților, prilejuită de târgul ce s-a organizat aici,
care corespundea cu zilele premergătoare Rusaliilor. De fapt acest târg a devenit tradițional pentru Țara
Moților. În aceea zi, Horea împreună cu câțiva ortaci au spart buțile cu vin și țuică ale arendașilor armeni care
aveau monopolul absolut vânzării de băuturi alcoolice în zona Munților Apuseni, iar moții nu mai puteau să își
vândă produsele lor tradiționale țuică, mied și acoviță. După evenimentul de la Câmpeni, Horea a început să
pregătească moții pentru a-și cere dreptate. Ei erauadevărați iobagi lipsiți de drepturi, având doar obligația de a
munci pentru stăpânii lor, în condiții deosebit de grele.
Acest spațiu a fost transformat în anul 1998 într-un adevărat muzeu. El are o lungime de 27 metri, o lățime
de 5,5 metri și o înălțime de 3 metri. Aici se află documente foarte importante ale răscoalei conduse de Horea,
Cloșca și Crișan. În cele 8 vitrine sunt expuse materiale care prezintă cauzele răscoalei, desfășurarea ei,
drepturile câștigate de moți, rolul și locul lui Horea în acest important eveniment realizat de moți pentru
libertate și dreptate socială. Nu lipsesc documentele care evocă cruntul episod de condamnare și executare la
28 februarie 1785 a lui Horea și Cloșca de la Alba Iulia. Merită să prezentăm și lucrarea de artă plastică realizată
de profesoara Livia Bar, născută în orașul Câmpeni, actualmente profesor la Liceul de Arte „Regina Maria” din
Alba Iulia. Lucrarea redă pe o suprafață de 12 mp pe Horea, Cloșca și Crișan în dimensiuni aproape naturale,
folosindu-se tehnica „Szgraffito”- sculptură în piatră, care îi reprezintă cu adevărat pe martirii și eroii moților.
29
 IANCULE MARE Nr. 70

În exterior se află placa comemorativă pusă pe acest edificiu prin care este grefat în marmură „În acest loc
s-a produs la 1782 incidentul sângeros care a fost preludiul răscoalei de la 1784 condusă de Horea,Cloșca și
Crișan”, iar în interior placa „În acest loc s-a produs în 24 mai 1782 revolta moților, preludiu al revoluției de la
1784-1785 condusă de Horea, Cloșca și Crișan.”
La propunerea Societății „Avram Iancu”- filiala Câmpeni și Asociațiunii ASTRA, Consiliul Local și Primăria
Horea cu primarul Marin Nicola precum și Primăria Câmpeni cu primarul Cristian Dan Pașca au primit cu
satisfacție propunerea noastră de a realiza în perioada următoare câte o placă comemorativă cu următorul
conținut: “HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN-MARTIRI ȘI EROI ai națiunii ROMÂNE”, acestea găsindu-și locul pe
frontispiciul Casei Memoriale din satul Fericet și la Beciul lui Horea din Câmpeni. Cu această ocazie, dorim să
mulțumim tuturor celor care au susținut realizarea acestui deziderat, pe care l-au promovat istoricii David
Prodan, Nicolae Edroiu și Ștefan Pascu, legea fiind adoptată de Parlamentul României și promulgată de
președintele Klaus Iohannis în luna iulie 2020.
Merită să subliniem faptul că aici se organizează de către Societatea „Avram Iancu”, Asociațiunea ASTRA și
instituțiile de cultură din orașul Câmpeni - biblioteca, muzeu și casa de cultură - importante și necesare acțiuni
educative. Anual, pe 28 februarie se realizează Evocarea istorică „Horea-mândru împărat”, prin care sunt
rememorate principalele momente din istoria Țării Moților. Istorici și oameni de cultură susțin expuneri, se
realizează expoziții foto-documentare precum și parastasul de pomenire a eroilor Horea, Cloșca, Crișan și Avram
Iancu. Iată de ce acum, la 24 mai, când sărbătorim evenimentele petrecute acum 239 ani, trebuie să fim mândri
de trecut, să prețuim în prezent și pe viitor rolul pe care moții l-au avut în istoria zbuciumată a României, aceștia
fiind prezenți cu un Program cu adevărat patriotic pe Câmpia Libertății de la Blaj în mai 1848, cât și la Alba Iulia
la 1 decembrie 1918, cu prilejul Unirii Transilvaniei cu România.
Monumentele și locurile istorice sunt adevărate mărturii ale luptei poporului nostru pentru independență
și unitate națională, pe care trebuie să le promovăm și să le îngrijim, ele fiind adevărate lecții de istorie. Noi cei
din Țara Moților ne mândrim prin faptul că în această minunată zonă se păstrează în multe localități - Câmpeni,
Abrud, Baia de Arieș, Avram Iancu, Vidra, Albac, Horea, Bucium, Ciuruleasa, Sălciua, Sohodol, Lupșa, Ocoliș,
Poșaga, Gârda, Scărișoara și Arieșeni - adevărate edificii istorice. Și tot aici se află expoziții etnografice,
adevărate muzee, ce reprezintă tradițiile, obiceiurile și datinile din aceste localități.
Ne bucură demersurile făcute de Consiliul Local și primăria Câmpeni pentru a fi declarate monumente
istorice Beciul lui Horea și clădirea unde se află muzeul și biblioteca orășenească. Suntem convinși că există
toate condițiile pentru a se realiza acest deziderat. Ele trebuie să își găsească adevăratul loc în Patrimoniul
Cultural Național al României.

30
 IANCULE MARE Nr. 70

VASILE ALECSANDRI,
REGELE POEZIEI ROMÂNEȘTI – 200 DE ANI DE LA NAȘTERE
(1821-2021)

ALEXANDRU-GRIGORE PISOSCHI

 Familia, înrudirile și studiile

Vasile Alecsandri, mare poet, numit în epocă „rege al poeziei românești”, a fost
revoluționar pașoptist, om politic și diplomat, pe lângă activitatea literară. S-a născut
la 21 iulie 1821 în împrejurimile Bacăului, fiind refugiat din cauza răzmeriței
eteriștilor. Mama sa a născut în căruță, păzită de patru slugi înarmate, iar tatăl său
având culcușul sub căruță [2, p. 280]. Părinții poetului și omului politic au fost Vasile
Alecsandri care a urcat treptele boierești de la rangul de medelnicer la acela de
vornic, ajungând și foarte bogat, iar soția sa Elena Cozoni provenea dintr-o familie de
boiernași de origine greacă, fiind fiica pitarului D. Cozoni și al Anthiței. Tatăl pitarului
D. Cozoni era Gheorghe Cozoni Grecul din București Bunicul patern al poetului și
omului politic Vasile Alecsandri, pe nume Mihalachi Alecsandru sau Alecsandri,
sluger, a fost căsătorit cu sora șetrarului Iordache Alecsandri, dvorean din Basarabia.
În 1784 Mihalachi Alecsandri, sameș la Epitropie, care s-a ocupat de luarea în arendă a diferite activități. Acesta
are ca fii, pe lângă Vasile, tatăl poetului, pe Safta (d. 1817), căsătorită I- cu Vasile Mitrea și II- cu Pavel Duca, pe
Catinca (n.circa 1799,d.1871, Iași), căsătorită cu Iordache Brănișteanu,fratele Mariei Brănișteanu căsătorită cu
stolnicul Costache Pisoski. Mihalachi Alecsandri a avut ca soră a soției sale pe Maria, căsătorită Costache Cuza.
Vasile Alecsandri, n. 1 ian.1783 și d. 3 aug. 1854, inmormântat la Biserica Sf. Spiridon, Iași, vameș la 1812, spătar
la 1826, vornic la 1840 căsătorit cu Elena Cozoni sunt părinții poetului Vasile, care a mai avut trei surori, dintre
care cea mai importantă a fost Catinca, căsătorită I- cu aga Costache Voinescu și II- cu unionistul Costache Rolla
și un frate, Iancu Alecsandri, n. 30 dec.1826, d. 27 mai 1884, Paris, agent diplomatic la Paris, 1860-1866 [4, vol I,
p. 56-61].
Privind rudele, pe mai departe, cităm dintr-o anchetă a Tribunalului Iași privind moștenirea colonelului
Iancu Brănișteanu și rudele lui Alecsandri. Înainte de apariția volumului I și II al „Enciclopediei familiilor
boierești...” [4], autorul articolului a cunoscut acest act, în copie, fiind arătat de actorul Ștefan Cristian
Pisoschi/Pisoski (Teatrul National din Cluj-Napoca, Teatrul Nottara – București și Teatrul Municipal Ploiești, în
final, crainic la postul Radio Europa Liberă) în anii 80 ai secolului trecut, acest fapt datorându-se studierii de
catre autorul articolului a genealogiei familiei. Stefan Cristian Pisoski este descendentul direct din fratele col.
Nicolae Pisoski (adjutant al lui Vodă Cuza), Vasile. Atât Nicolae cât și Vasile sunt fii stolnicului Costache Pisoski
căsătorit cu Maria Brănișteanu, fiica paharnicului, la 1829, Ion (Iancu) Brănișteanu din Botoșani. De menționat
este faptul că Maria Brănișteanu, căsătorită cu stolnicul Costache Pisoski, are un frate Iordache (1782-1855),
agă, spătar, apoi vornic, căsătorit cu Catinca Alecsandri (1799-1871), sora tatălui poetului [8, p. 355].
La mijlocul lunii septembrie a anului 1891, secția I a Tribunalului din Iași deschide succesiunea Colonel Ioan
Gh. Brănișteanu, decedat la Paris. Averea era considerabilă, testament nu exista, iar colonelul nu avusese copii,
astfel încât moștenirea urma să fie împărțită între veri și nepoți, proporțional cu gradul de înrudire cu răposatul.
Între cei înscriși pentru masa succesorală sunt: Euharia Duca, a cărei mamă era născută Alecsandri, în calitate de
vară primară și moștenitoarea cea mai apropiată (bunica dinspre tată a lui I. Gh. Duca, viitorul om politic, la acea
dată în vârstă de 12 ani), apoi rudele din Botoșani, Vasile Pisoschi, Zenaida Pisoschi și Anastasia Cocută;
urmează Teodosia Pisoschi din Botoșani, generalul Pillat din Focșani și d-na Ecaterina Cervinvodali din Basarabia
(născută Pisoschi, care cer să fie audiați de Tribunal, precum și martorii Dumitru Țațomir, Mihai Rizu, Iorgu și
Iancu Iorga pentru stabilirea gradului lor de înrudire. Cei doi Iorga erau nepoți de frate ai paharnicului Ioniță
Brănișteanu, precum și unchii lui Nicolae Iorga, marele istoric, atunci în vârstă de 20 de ani. De menționat este
faptul că urmașii col. Nicolae Pisoski nu s-au înscris la masa succesorală.

31
 IANCULE MARE Nr. 70

Lucru curios, din dosar au fost sustrase actele poetului

Vasile Alecsandri și ale fiicei sale Marie, precum și actele soției
acestuia, Paulina, născută Lukasievici. În ultimul moment, d-na
de Malherbe, născută Iancu Alecsandri, își revendică partea de
moștenire. Deși locuia la Paris, unde a murit col. Brănișteanu,
nu era la curent cu decesul acestuia, nu l-a frecventat, și nu și-a
vizitat rudele române. Era născută în Franța, din mamă
franceză (Noemi Guillard) și căsătorită cu un francez, Henri de
Malherbe de Salienne.
Vasile Alecsandri, viitorul poet și om politic, își desfășoară
studiile la început acasă cu Gherman Vida, arhimandrit și
profesor, nobil roman din Maramureș, cu studii la Pesta, n. sf.
sec. XVIII, d. 1853 Iași. În 1827 era în Iași profesor al lui
Alecsandri, al lui M. Kogălniceanu, și Al. I. Cuza ; a fost profesor
de Latină și Elină la Seminarul de la Socola-Iași și la un colegiu
particular din Iași, director al Tipografiei Mitropolitane,
bibliotecar și duhovnic al Mitropoliei.
După această etapă, Alecsandri este trimis la pensionul
francez din Iași al lui Cuènim și, în sfârșit, este trimis la Paris, cu
diligența (21 de zile), având tovarăși de drum pe Al. I. Cuza,
Nicolae Docan și viitorul pictor Negulici. Alecsandri, în 1835, își
trece bacalaureatul és lettres cu strălucire. Urmează o perioadă
la Facultatea de medicină, la îndemnul tatălui, după care s-a
retras, s-a înscris la Drept, dar nici aici nu a terminat. Se întoarce în țară, trecând prin Italia, care îl va inspira în
cțteva din compozițiile proprii.

 Activitatea literară și politică

În 1840, V. Alecsandri este numit, împreună cu M. Kogălniceanu și C. Negruzzi pentru luarea conducerii
Teatrului Românesc din Iași, căruia îi vor da o nouă organizare și îi vor crea un vast repertoriu de piese originale.
În 1842, V. Alecsandri călătorește în Munții Moldovei și descoperă valoarea artistică a creației populare, iar
în 1844, împreună cu M. Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul „Propășirea” în care publică versuri din
ciclul „Doine și Lăcrămioare” și piesa de teatru „Iorgu de la Sadagura”. În 1845, cu ocazia seratelor de la
Mânjina, o cunoaște pe sora prietenului său Costache Negri, Elena, de care se îndrăgostește, dar care moare
timpuriu (1847) și căreia îi dedică poezia „Steluța” și întreg ciclul de „Lăcrămioare”.
V. Alecsandri este fruntaș al Revoluției de la 1848 din Moldova, revoluție cu caracter pașnic. La 27 martie
1848 ia parte la întrunirea revoluționarilor de la Hotelul Petersburg din Iași unde s-a adoptat o petiție în 18
puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza. Petiția a fost redactată de V. Alecsandri. După înfrângerea
revoluției, poetul se exilează, plecând la Brașov, la Blaj, unde participă la Marea Adunare a Românilor, apoi în
Bucovina, făcând parte din Comitetul revoluționar de la Cernăuți (exilații fiind sprijiniți de familia de mari
patrioți Hurmuzachi) care la a 30 iulie 1848 adresează un Memoriu lui Suleiman Pașa cu nr. 11, care în numele
patriei acuză pe Mihail Sturdza de trădarea patriei sale, chiar și a Înaltei Porți, numindu-l „hiară” încoronată.
Semnează între alții, Basile Ghika, C. Negri, V. Alecsandri, I. Alecsandri, A Russo, L. A. Rosetti, N. Pisosky
(conform Cornelia Bodea, „Mărturii, 1848 la români”, Edit. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1982, vol. I, p.
642-645). V. Alecsandri pleaca apoi la Paris, unde scoate revista „România viitoare”. Împreună cu Alecu Russo, și
N. Bălcescu vizitează Sudul Franței, Germania, Anglia, Spania, Maroc și alte țări și în cele din urmă se întoarce în
țară. În 1855 V. Alecsandri se îndrăgostește de Paulina Lukasievici (1840-1921) cu care are o fiică Marie, n. circa
1857.
Deputat unionist face propagandă și susține Unirea Principatelor, refuzând chiar să candideze la tronul
Moldovei. După ce a condus numeroase misiuni diplomatice ca ministru de Externe al Moldovei (1858-1859) iar
după Unire este numit ministru de Externe al Principatelor Unite (1859-1860 și al Regatului României la Paris
(1885-1890). Remite scrisori diplomatice ale domnitorului Al. I. Cuza unor personalități importante ale Europei
și poartă convorbiri cu împăratul Napoleon al III-lea, cu regele Sardiniei Victor Emanuel al II-lea, cu Malmesbury,
ministrul englez de externe, cu ministrul de externe al Franței Walewski și cu ambasadorul Rusiei la Paris, Pavel

32
 IANCULE MARE Nr. 70

Kiseleff. Napoleon al III-lea a promis Principatelor Unite 10000 de puști, 12 piese de artilerie și un credit de 12
milioane de franci. Din punct de vedere literar, Vasile Alecsandri a fost un deschizător de drumuri în domeniu. A
contribuit la fondarea și dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie
populară românească, cu un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale ca și în
stimularea folcloristicii. Balade („Cântice bătrânești”), influențat de folclor („Doine și lăcrămioare”). A evocat in
ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat faptele de vitejie din Războiul de
Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația
dramatică însumează monoloage („Cânticele comice”), comedii satirizând atmosfera și moravurile epocii („Iorgu
de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițele” ș.a.), drame din istoria națională sau antică („Despot Vodă”,
„Fântâna Blanduziei”, „Ovidiu” și o feerie („Sânziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O
plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiera din Florența”) și satirice („Istoria unui
galbân și a unei parale”), schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”), încercări de roman
(„Dridri”, „Mărgărita”), Toate creațiile sale sunt expresia unei personalități de structură clasică. A fost membru
fondator al Academiei Române (1867), în 1882 fiind ales președinte al secției de literatură. A fost unul dintre cei
mai respectați membri ai Asociației Junimea (1874). În anul 1878 Vasile Alecsandri este primul scriitor român
premiat în străinătate. Acest mare succes era consemnat când României nu i se recunoscuse independența.
Concursul de poezie desfășurat în orașul Montpellier a declarat câștigătoare poezia „Cântecul gintei latine” de
V. Alecsandri, ca „cea mai frumoasă creație”, autorul primind o cupă de argint ca recompensă. Juriul, din care
făcea parte și poetul francez Frèdèric Mistral, el însuși concurent pentru premiu, dă locul I poetului român.
Ecoul în România a acestei reușite a fost fantastic. In sala Teatrului Național din București, Alecsandri a fost
sărbătorit printr-un banchet la care au participat 500 de persoane. La fel s-a procedat și la Teatrul Național din
Iași. La toate aceste onoruri, Alecsandri a răspuns cu modestia sa caracteristică:
„A fi poet e favoarea soartei, însă să fi poet aclamat..., aceasta e o favoare dintre cele mai rari din lume.
Toate aceste laude...toate aceste simțăminte patriotice ce exprimați, dați-mi voie să nu iau din ele decât o
mică parte și celelalte să le revărs către țara mea, către România, căci suntem datori cu tot ce ne bucură și ne
interesează...”
Vestea primirii premiului a ajuns și la prietenul și ruda lui Alecsandri, Nicolae Pisoski care îi trimite o
felicitare. Alecsandri, răspunde (din care citez câteva versuri): „Frate Pisoski / A tale versuri prietenoase /În al
meu suflet au deșteptat / Simțiri plăcute, simțiri duioase / Ș-un dor de viață îndelungat ” Și mai departe: „Zvârle
în aer sus pălăria / Împodobită cu scumpe flori / Și strigă: Vivat! căci România / E-ncoronată de a ei surori!” [1,
vol. X, p. 423, 424].
În anul 1881, cu ocazia înălțării României la rangul de regat, Vasile Alecsandri scrie versurile pentru imnul
național. Compoziția muzicală a imnului datează din 1862 și se cânta fără versuri. Carol I, ca principe domnitor a
preluat acest imn, compus de Eduard Hubsch (1825- 1894) pe când era locotenent de muzică militară în vremea
lui Cuza Vodă. Cu acest imn, fără versuri, este întâmpinat țarul Alexandru I al Rusiei de către principele domnitor
al României, Carol I la Poradim, în teatrul de operații din sudul Dunării. Vasile Alexandri îi trimite o scrisoare lui
Eduard Hubsch, cu versurile, propinându-i o variantă a două versuri [1, vol X, p.750-752]. După instituirea
regatului, imnul devine imn regal, folosit de România până inclusiv în anul 1947.

 „Regina poetă” și „regele poeziei românești”

Așa erau cunoscuți în epocă regina Elisabeta, cu numele de poetă Carmen Sylva și poetul national de pe
atunci, Vasile Alecsandri. Dintre artiștii și poeții contemporani cu regina Elisabeta, în special trei erau priviți ca
fiind aceia care exprimă caracterul românesc cel mai bine în operele lor: Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu și
George Enescu. Astfel, regina scrie într-o scrisoare din februarie 1900 către George Enescu: „Grigorescu a expus
niște minunate tablouri. I-am spus că trei români au înțeles această minunată țară: el, Vasile Alecsandri și al
treilea e încă foarte tânăr și se numește George Enescu”. Pe cele trei personalități, Alecsandri, Grigorescu și
Enescu regina poetă le include în edițiile ei de carte germane, prin dedicații, traduceri de poezie și prin ilustrații
de carte în combinație cu subiectele cărților ei. V. Alecsandri s-a bucurat să fie numit prieten și sfătuitor literar al
reginei poete, el fiind foarte îndrăgit în epocă. Era un om plăcut, bun povestitor, răbdător cu interlocutorii și ne
putem explica astfel reușitele sale diplomatice, mai ales că el cultiva prieteniile reprezentanților țărilor
europene. Volumul lui Alecsandri „Ostașii noștri” (1878), închinat eroismului ostașilor români, a fost foarte
apreciat de perechea princiară. Din acest volum, regina poetă a tradus în germană poezia „Peneș Curcanul” și l-
a publicat în 1881 în volumul „Rumanische Diehtungen” („Poezii românești”). V. Alecsandri a compus versurile

33
 IANCULE MARE Nr. 70

„Imnului regal” și a încurajat-o pe regina Elisabeta în activitatea ei literară și artistică. Astfel lui Alecsandri i se
datorează în mare parte cunoștințele despre legendele și poeziile populare românești. Regina îi dedică volumul
ei „Durch die Jahrhunderte” („De prin veacuri”), publicat în Germania în 1885: „Prea iubitului și stimatului
nostru poet Vasile Alecsandri, neobositului culegător de poezie populară românească”. Volumul se dorește a
ilustra istoria și legendele românilor de la Decebal la Carol I. Alecsandri a povestit reginei și anturajului ei de
doamne și domnișoare de onoare, între care și Elena Văcărescu, atât de frumos încât toate erau captivate.
Regina Elisabeta află de decesul poetului în străinătate, în timpul unei cure de sănătate în Marea Britanie.
Regina îi scrie lui Carol I în 6 sept. 1890: „Vestea despre moartea lui Alecsandri ne-a provocat lacrimi fierbinți și
mie și Elenei [Văcărescu]”, iar 16 ani mai târziu, în 5 septembrie 1916, regina Elisabeta mărturisește: Dar eu l-am
îndrăgit pe Alecsandri mai mult decât toți ceilalți! Mi-e cu neputință să iau o poezie a lui în mână fără să-mi
curgă lacrimile! Îmi lipsește în orice ceas al vieții!”.
Se pune întrebarea: Eminescu, l-a urât pe Alecsandri?
Nici pe departe! Lucrul acesta se vede din poezia „Epigonii”
unde îl apreciază!
Vasile Alecsandri a fost înmormântat cu toate onorurile
în mausoleul de lângă conacul de la Mircești, construit intre
1925-1927. Inițial V. Alecsandri a fost înmormântat într-un
colț al grădinii casei și apoi reînhumat în mausoleu. Acolo au
fost aduși și părinții săi, iar soția sa Paulina se odihneşte
lângă poet.

 Recunoașteri ale românilor de peste Prut

În anul 1997, la Chișinău, în fața Bibliotecii Naționale a

Republicii Moldova, a fost dezvelită statuia poetului clasic și
omului politic Vasile Alecsandri realizată de sculptorul Ion
Zderciuc. Sculptura este turnată în bronz și îl reprezintă pe
poet, în picioare, cu toată statura, ținând bastonul în mâna
dreaptă. Tot în Chișinău este o strada care poartă amintirea
numelui poetului și omului politic.

Mausoleul de la Mirceşti

Bibliografie selectivă:
1. Alecsandri Vasile, Opere-corespondență, vol. IX (1861-1870); vol. X (1871-
1881), Editura Minerva, București, 1982, 1985, ediții îngrijite, traduceri, note și
indici de Marta Anineanu;
2. Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Editura Minerva, București, 1986;
3. Predescu Lucian, Enciclopedia României, Editura Cugetarea, București,
1940 și Editurile Saeculum și Vestala, București, 1999, ediție anastatică;
4. Sturdza Dim. Mihai, coordonator și coautor, Enciclopedia familiilor
boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și
biografică, vol. I , 2004 și vol. II, 2011, Editura Simetria București;
5. Zimmermann Silvia Irina, Dr., Regina poetă și Regele poeziei românești,
Centrul de cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied
(www.carmensylva-fwa.de);
6. x x x, Dicționar enciclopedic, vol. I (A-C), Editura Enciclopedică, București,
1993.

34
 IANCULE MARE Nr. 70

200 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI IOAN BUTEANU –

PREFECT AL LEGIUNII ZARANDULUI
SILVIU RAŢIU

Asemeni conducătorilor moților și ca al zecilor de mii de luptători români,

destinul lui Ioan Buteanu a fost unul tragic, pe care însă cu siguranță și l-a asumat
odată intrat în lupta anti ungară și l-a trăit cu demnitate până la capăt, când în
fatidica zi de 23 mai 1849 și-a aflat sfârșitul, care însă l-a trecut în nemurire.
Născut în 12 mai 1821, în Sighetu Marmației2, an în care Tudor Vladimirescu
răsculase țara împotriva „tagmei jefuitorilor”, Ioan Buteanu pare să se fi deprins
încă din leagăn cu dorința arzătoare de luptă pentru drepturile și libertățile
românilor, iar asemeni lui Tudor Vladimirescu și viața lui Ioan Buteanu avea să
urmeze același curs zbuciumat, aflându-și același sfârșit dramatic. Ioan Buteanu
provenea dintr-o familie cu origini nobile de prin părțile Sighetului, tatăl era
funcționar de județ având o bună situație materială. Ioan Buteanu a urmat
studiile liceale și universitare de Drept la Carei, Zagreb și Pesta.
Mama sa vitregă susținea pe bună dreptate Buteanu „suferea de boala
românismului”, sentiment pe care l-a manifestat încă din timpul liceului, când
pasionat fiind de istoria Romei, și-a întrebat profesorul ungur, dacă a mai rămas
cineva din nobila viță a romanilor. Răspunsul profesorului ar fi fost: „Da,mai sunteți voi, românii!” Acest
sentiment patriotic și l-a dezvoltat după ce la Zagreb, în Croația i-a cunoscut pe localnicii naționaliști, iar la Blaj,
în „Mica Romă”, a fost sfătuit de un înțelept profesor: „Fiul meu, toate sunt bune câte le-ai învățat de la croați;
află însă că pozițiunea și toate împrejurările noastre diferă foarte mult de ale croaților. Diferența principală este
că, pe când croații vor să păstreze ceea ce au până astăzi, noi, românii, avem a ne recâștiga cele răpite de
secole. Va veni însă timpul și pentru noi, el nici nu este așa departe. Să-l așteptăm preparându-ne liniștiți. Iară
dumneata, dacă vrei să reintri în sânul națiunii noastre și să-i fi în adevăr folositor, du-te la Pesta, învață
drepturile, că noi avem mare trebuință de legiști. Dară să-ți înveți și limba maternă perfect, căci dacă vrei să le
ajuți românilor, trebuie să le vorbești în limba lor.3
După absolvirea studiilor, a practicat o vreme avocatura în Maramureș, plecând apoi în Ardeal, în Munții
Apuseni. S-a stabilit la Abrud, unde își desfășoară în continuare activitatea juridică, prin profesia sa punându-se
la dispoziția moților hărțuiți de fiscalitate și împovărați de corvezi. Aceasta fiind prima formă prin care Buteanu
începe lupta pentru redobândirea drepturilor românilor asupriți.
Datorită spiritului organizatoric prin care s-a distins, Ioan Buteanu
a fost numit administrator al comitatului Zarand, de către generalul
comandant Anton Puchner. Această funcție i-a asigurat nemijlocite și
frecvente contacte cu locuitorii năpăstuiți ai munților. Cunoscând bine
soarta moților, Buteanu se angajează pentru apărarea aspirațiilor
acestora, intrând în luptă deîndată ce au izbucnit flăcările revoluției
române din anul 1848. Pătruns de „boala românismului”, pronunțându-
se cu vehemență în apărarea românilor, Buteanu a fost arestat de două
ori, ceea ce l-a determinat pe tatăl său să îl dezmoștenească. Își
părăsește familia și se implică trup și suflet în febra luptei.
Buteanu (foto) a fost unul dintre principalii fruntași ai adunărilor
populare din Abrud, Câmpeni și Bistra din aprilie 1848 și principal
conducător al primei Adunări Naționale de la Blaj, din 18/30 aprilie
1848, la care a participat împreună cu Avram Iancu. La Marea Adunare

2
Aceasta este data reală a nașterii, cf. cercetărilor făcute de Vasile Iuga, Președintele Societății ”Dragoș Vodă Pro
Maramureș”, în urma cărora a editat o carte distinctă cu întreaga sa familie.
3
Silviu Dragomir, Ioan Buteanu – Prefectul Zarandului în anii 1848–49, Edit. Casei Școalelor, București, 1928.
35
 IANCULE MARE Nr. 70

Națională din 3/15 mai, a avut un rol deosebit în însuflețirea maselor. Fiind ferm în acțiuni și neclintit în dorința
dobândirii drepturilor și libertăților pentru confrați, Comitetul Național Român din Sibiu l-a numit prefect al
Legiunii Zarand.
În calitate de prefect, Buteanu s-a remarcat mai întâi prin operațiunile de dezarmare a maghiarilor din zona
Huedin – Lacul Negru, împiedicându-i pe aceștia să înainteze din Ungaria spre Cluj. Și-a adus apoi oastea la
Teiuș, de unde, împreună cu celelalte trupe românești a înaintat spre Aiud și mai departe, urmând cursul râului
Mureș. Ioan Buteanu s-a distins în bătălia de apărare a Munților Apuseni, „cetatea aurului”, maghiarii
considerându-l un mare instigator și autorulmoral al rezistenței țărănești de la Mihalț. A înființa în calitate de
prefect al Zarandului Legiunea a-III-a Crișeni.
La începutul lunii noiembrie 1848, prima expediție a ungurilor în Zarand, începe din Arad. Buteanu era deja
angajat în lupte aprige cu ungurii pe Valea Mureșului. Munții Apuseni erau apărați de Avram Iancu, Ioan Șuluțiu,
Nicolai Moldovan, Alexandru Chendi, N. Bengescu, Ioan Nobili, Simion Balint, Axente Sever și de mulți alți români.
Au fost trimiși în zona Zarandului tribunii Alexandru Chendi, Ioan Nobili și Aviron Telechi. Alexandru Chendi a
preluat la Hălmagiu conducerea cetelor de țărani, așezându-și tabăra la Gura-Văii.
În drumul lor, conduși de maiorul Gaal, 250 de oameni din Arad, 100 de husari și 00 de gardițti din Bihor, bine
înarmați și instruiți, săvârșesc la 7 noimbrie 1848 multe atrocități: la Iosășel-Gurahonț spânzură mai mulți preoți și
primari români (Grovan Simion – preot în Gurahonț; Pavel Farcaș – preot în Pleșcuța, Iinesie Grovan – preot în
Acinta; primarul Buda Ivan din Iosășel; Iancu din Feniș; Halm Vrenti din Dulcele și primarul din Zeldiș) și atacă
tabăra românească. Slab înarmați cu lănci și puține puști, oastea română nu poate rezista, iar ungurii incendiază
satele Gurahonț, Acinta, Pleșcuța și Buciova, înaintând spre Hălmagiu pe care-l bombardează. Pentru a-l feri de
dezastru, Alexandru Chendi se hotărăște să predea orașul, purtând tratative cu comisarul civic al armatei
maghiare. Chendi a fost declarat prizonier al maghiarilor și spânzurat împreună cu doi preoți, iar doi cârciumari au
fost împușcați lângă podul Băneștilor, loc pe care hălmăgenii l-a marcat cu o cruce ascunsă sub pod.
Românii, în drumul lor spre Baia de Criș, i-au atacat pe ungurii care au incendiat satele Poienari și Hălmăgel
și au luat mai mulți prizonieri, între care preoții Jude Zenovie din Poienari, Adam Șuba din Strâmba, Imău Petru
din Brotuna și Traian Moga din Ținutul Hălmagiului.
La Târnova, 3000 de țărani aflați sub conducerea ofițerilor austrieci, au fost atacați prin surprindere și ca
urmare a trădării ofițerului austriac Mihailovici, peste 1220 de oameni au sfârșit pe câmpul de luptă. După intrarea
maiorului Gaal în Baia de Criș, drumul către Brad este presărat cu victime ale ungurilor, printre care Ioan Nobili și
Zelica și căpitanii Mihailoviciu și Moga. A rămas in viață doar Aviron Telechi, care în încercarea de apărare a
Bradului este nevoid să se retragp spre Valea Bradului. Ungurii jefuiesc localități și săvârșesc multe crime, dar sunt
nevoiți să părăsească în grabă Bradul, deoarece Buteanu ajutat de o trupă imperială era pe urmele loc. La 14
noiembrie, Buteanu sosește la Baia de Criș, unde își găsește tribunii atârnând încă în furci și cadavre neîngropate
zăcând pretutindeni. Soldații maiorului Gall rămași în Hălmagiu s-au retras în tabăra de la Iosășel. Românii sunt din
nou abandonați de către trupele imperiale.Căpitantul Ioanovici nedorind să rămână în Bradul devastat, irosește
momentul prielnic de alungare a ungurilor de la Iosășel, lăsându-l singur pe Buteanu cu legiunea sa de țărani.
O nouă expediție a ungurilor începe la jumătatea lunii ianuarie 1849. Aceștia pornesc din Arad cu două
coloane pe Valea Mureșului și pe Valea Crișului Alb. La 19 ianuarie 1849, conduși de maiorul Beke, 3500 de unguri
înarmați cu 6 tunuri îl întâlnesc pe Buteanu la Hălmagiu. Buteanu dispunea de 150 de pușcași și cete de lăncieri,
lupta fiind inegală, românii au fost înfrânți iar ungurii au ocupat Hălmagiul. Luând prizonier un căpitan ungur,
Buteanu se retrage spre Arieș unde și-a așezat tabăra. Ungurii înaintează cu greu spre Brad, fiind hărțuiți de
români, ajung abia la 25 ianuarie, iar la 16 februarie părăsesc Zarandul înaintând spre Deva. La 20 februarie 1849,
sosește în Zarand o trupă numeroasă condusă de Csutak Calaman, alcătuită din 2600 de soldați care dispuneau de
5 tunuri și 56 cai de călărit. Aflat în tabăra de la Arieș, Buteanu cere ajutoare, fiind sprijinit de Avram Iancu, dispune
de 600 de pușcași și de 3 tunuri de cireș. Imperialii l-au trimis la Zarand pe maiorul Csernoievics cu unități din
regimentele românești de graniță.
La 7 martie 1849, se afla la Baia de Criș o armată alcătuită din 4960 de oameni, căreia i se alătură legiunile lui
Buteanu, Dobra și Solomon, cu speranța că vor putea ține piept ungurilor. La 8 martie, Buteanu se pregătește să
atace trupele maiorului Csutak pentru eliberarea Hălmagiului, însă constată că Csernoievics își retrage trupele prin
Baia de Criș spre Deva. Părăsit din nou de imperiali, Buteanu se retrage la Bucel de unde dirijează hărțuirea lui
Csutak. Avram Iancu nota în raportul său: „Pasurile muntene din comitatul Zarand le apără prefectul Buteanu,

36
 IANCULE MARE / IUNIE 2021 Nr. 70

bărbat pre cât luminat, pre atât nepregetătoriu, acesta se bătu trei luni întregi (ianuarie, februarie, martie) cu
insurgenții din toate laturile și eu trebuia să-l ajut neîncetat cu trupe proaspete.4”
Comitatul Zarandului, cu toată vitejia și jertfele lăncierilor români, în luna martie 1849, căzuse în mâinile
dușmanilor. Ioan Buteanu a fost nevoit să se retragă, însă la 9 aprilie a declanșat un atac asupra Bradului. Lovit
fiind din spate de o armată numeroasă, prefectul Zarandului nu a reușit să elibereze Bradul de sub ocupația
maghiară, fiind nevoit să se retragă în adâncul munților. Retrasă în interiorul munților, oastea lui Buteanu trăia
drama relatată de prefectul însuți: „Trădați de către toată lumea, uitați și părăsiți viețuiam în munți întru-o deplină
neștiință despre starea lucrurilor în afară. Dușmanii își încordau toate puterile, necruțând nici o jertfă spre a
străbate înlăuntrul munților, pentru că ei știau prea bine și o mărturiseau pe față că cetatea Alba Carolina nu va
putea cădea în mâinile lor până când munții nu vor deveni în a lor potestate.”5
Munții Apuseni nu au putut fi cuceriși prin luptă directă. Conduși de Avram Iancu și ceilalți prefecți, moții au
apărat cu îndârjire „cetatea aurului”. În acest timp, la Pesta, Kossuth Lajos și consilierii săi au făurit diabolicul plan
de pătrundere prin intermediul tratativelor în inima munților: „...făcu planul (...) a ocupa vreun punct sigur în
miezul munților, cu aceasta a atrage pe combatanți de la margini înlăuntru, a slăbi linia de cordon și așa a deschide
din toate părțile drumul printre munți; negocierea să fie numai de mască pentru acest plan”6.
La 19 aprilie 1849, deputatul filomaghiar Ioan Dragoș, trimite prefecților Ioan Buteanu și Avram Iancu o
scrisoare prin care îi invita la o conferință „spre a ne înțelege cu binele.” Lui Avram Iancu, scrisoarea primită îi
trezește suspiciuni. Iancu pleacă la Abrud pentru a se consulta cu Axente Sever, exprimându-și convingerea că
„sub acele conferințe poată că zace cu totul altceva”.7
La 4 aprilie 1849, la Mihăileni a avut loc o întâlnire între Ioan Dragoș și delegația compusă din Avram Iancu,
Ioan Buteanu, Petru Dobra, Nicolae Vlăduțiu, Ioan Boeriu și mulți alți români. Această conferință nu s-a soldat
însă cu rezultatele scontate de Ioan Dragoș. A fost organizată încă o astfel de întâlnire, la data de 3 mai 1849, în
aceeași casă din Mihăileni. În cadrul întâlnirii, Dragoș le-a citit celor prezenți conținutul manifestului semnat de
Kossuth la Debrețin la data de 26 aprilie 1849 care impunea românilor depunerea armelor în schimbul unei
promisiuni perfide. Neobținând nici de această dată rezultatul așteptat, cu toții s-au deplasat la Abrud, unde la
data de 4 mai 1849 a fost organizată o nouă conferință În cadrul căreia s-a hotărât „pacea cu ungurii.” O altă
întâlnire a fost organizată la data de 6 mai în biserica reformată din Abrud. Temperatura acestei conferințe a
fost de-a dreptul „viforoasă”, culminând cererea imperioasă adresată românilor de a depune armele. Românii
află de înaintarea drupelor maghiare spre Abrud, aceasta fiind dovada clară a convingerii lui Avram Iancu asupra
misiunii viclene pe care a avut-o Dragoș în munți. Kossuth nu a dorit pacea cu ungurii, tratativele purtate au
constituit o metodă de asigurare a timpului necesar pentru pătrunderea în Apuseni.
Consecințele acestui vicleșug au fost: năvălirea maiorului Hatvani în Abrud, în fruntea unei armate de 1500
de oameni, dotați cu 3 tunuri; alianța cu năvălitorii a ungurilor din Abrud (aprox. 500 erau chiar
înarmați);dezarmarea tuturor românilor din oraș; arestarea lui Ioan Buteanu și Petru Dobra; împușcarea
tribunului Molnar; împușcarea lui Petru Dobra și fuga lui Hatvani din Abrud.
Referitor la capturarea lui Ioan Buteanu, prefectul Vasile Macariu Moldovan nota în memoriile sale: „Pe
Buteanu ferecat în lanțuri l-a pus Hatvani pe roatele dinainte ale tunului și l-au dus cu sine.”8 În aceste note,
Vasile Macariu Moldovan descrie și momentul morții bravului prefect de Zarand: „După ce Hatvani s-a retras
învins în prima luptă din Zarand, el – cum am zis – a dus cu sine și pe Buteanu. Ajungând în Baia de Criș, a fost
pus în captivitate. După ce Hatvani a pierdut și a doua luptă, el îl luă din Baia de Criș și îl duse mai departe cu
sine spre Ungaria. Ajungând la Iosaș, în granița ce desparte Ardealul de Ungaria, Hatvani a lăsat ca pe generalul
și viteazul prefect Ioan Buteanu să-l spânzure. Aceasta s-a și întâmplat în ziua fatală de 23 mai 1849.
Din gură în gură a zburat faima acestei barbarii aui Hatvani până la noi, întristându-ne pe toți și admirând
rezoluțiunea cu care – se zice a murit Buteanu. Ultima lui grăire a fost: Mor liniștit, căci a mea moarte este
răzbunată de ajuns prin cele două pierderi totale ale ungurilor la Abrud.”9 Prefectul se referea la cele două
bătălii pe care le pierduse maiorul Hatvani în faţa moţilor la Abrud în mod consecutiv în luna mai 1849, cu
pierderi dezastruoase pentru unguri în oameni, armament şi echipament, dar mai ales în oameni.

4
Ioan Ranca, Avram Iancu, Edit. Zalmoxis, 1996.
5
Ibidem.
6
Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997.
7
Ibidem.
8
Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997.
9
Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997.
37
 IANCULE MARE / IUNIE 2021 Nr. 70

Uciderea lui Ioan Buteanu prin spânzurare a fost hotărâtă după o noapte de petrecere. Se spune că
prefectul Zarandului, cu câteva clipe înainte de a trece spre veșnicie, a aruncat punga cu galbeni la picioarele lui
Hatvani, sfidând orgoliul bețiv al ungurului: „Luați-o, tâlharilor, pentru asta luptați voi, nu pentru libertăți!”.
După rostirea acestor cuvinte, Buteanu și-a pus singur funia de gât pentru a nu-l atinge mână de dușman. Odată
cu Buteanu, au fost executați și alți români: preotul din Iosaș și Iosășel, precum și trei țărani cu țundre negre,
aduși de Hatvani probabil din zona Hălmagiului.

După moartea lui Ioan Buteanu, comanda Legiunii Zarandului a fost preluată de Mihai Andreica.
Conform unei însemnări găsită în biblioteca protopopului Traian Moger, bazată pe declarațiile unor martori
oculari, în afară de Buteanu ceilalți condamnați au rămas mai mult de o săptămână în furci, trupul neînsuflețit al
prefectului fiind coborât mai repede prin curajul țăranului Ioan Coste din Iosaș, care l-a îngropat la numai câțiva
pași de locul execuției. Înmormântarea creștinească, în cimitirul din Gurahonț, a osemintelor lui Ioan Buteanu a
avut loc la comemorarea a douăzeci de an de la moartea sa, la 20 septembrie 1869. Reînhumarea s-a făcut cu
onoruri deosebite, în prezenţa unei mari mulţimi de oameni şi a foştilor camarazi de arme, foştii prefecţi Avram
Iancu, Simion Balint, Axente Sever şi alţii. Cu această ocazie s-a ridicat şi un monument pe locul martirajului său,
monument care se păstrează până în zilele noastre şi care poate fi văzut în acelaşi loc în care a fost amplasat
acum 140 ani. Pe crucea din piatră se putea descifra următorul text: „Ici sunt osemintele fericitului Ioan
Buteanu, unul dinte martirii națiunei române, ucisu perfidamente în an 1849, ziua 23 luna maiu.”
În anul 1924, osemintele prefectului Ioan Buteanu au fost strămutate la Țebea, în Panteonul Moților, unde
își doarme somnul de veci alături de bunul său prieten Avram Iancu, în cimitirul din curtea bisericii ortodoxe din
Ţebea.
Sacrificiul lui Ioan Buteanu constituie o mare jertfă a românilor transilvăneni pe altarul libertății naționale.
Exemplul a înflăcărat de-a lungul timpului dăruirea în luptă a miilor de urmași care și-au dedicat viața efortului
de afirmare și menținere a demnității românești. Azi, amintirea eroilor Ioan Buteanu, Avram Iancu, Simion
Balint, Axente Sever, Petru Dobra, Vasile Macariu Moldovan, Constantin Romanu Vivu și a tuturor luptătorilor
pentru drepturile și libertățile românilor trebuie păstrată și mereu reîmprospătată în sufletele și conștiința
tuturor generațiilor, pentru stimularea sentimentelor patriotice.
Chiar dacă într-o altă formă și prin alte căi, lupta pentru afirmarea identității și păstrarea demnității
românești continuă și astăzi.

38
IANCULE MARE Nr. 70

LA MORMÂNTUL LUI AVRAM IANCU

Spre tristul tău mormânt eu pasul mi-l îndrept
Simțind fiori în suflet, emoție în piept,
Iertare vin să îți cer, mărite Crăișor,
Căci până azi neîmplinit ți-e al vieții unic dor.

Tristețea ce m-abundă abia mi-o stăpânesc

Mă-nvăluie tăcerea deși vreau să-ți vorbesc
Să-ți spun că vremuri tulburi pândesc asupra țării
Se va porni furtuna din negri nori ai trădării.

Pornit dinspre apus, vuiește tot mai tare

Sălbaticul austru cu dor de dezbinare
Incurabila molimă a dezrădăcinării
Începe a germina chiar din inima țării.

Azi unica speranță care ne mai rămâne,

Ești tu, întregitorul legiunilor române,
La apelul tău de luptă românii de oriunde,
Însetați de dreptate, „Prezent!” îți vor răspunde.

Și în fruntea oștirii, mergând pe un ager cal,

Pe culmea biruinței să așezi al nostru Ardeal
Din Țebea pânăla Blaj să auzim cornul sunând,
Nevoie e de tine, azi mai mult ca oricând.

IOAN OROS ALIAS RUSU

(1824 – 1909)
EMINENT FIU AL MELEAGURILOR MUREȘENE

IOAN BERȚA

La peste jumătate de veac de la publicarea lor prin osârdia

eminentului cărturar mureșean dr. Ioan Ranca – pe atunci director al
Arhivelor Statului din Târgu Mureș, - ”Memoriile” marelui revoluționar
patriot Ioan Oros alias Rusu mențin treaz interesul cercetătorilor
trecutului românesc precum și al publicului iubitor de istorie.
Scrise la vârsta senectuții, memoriile lui Ioan Oros au izvorât din
dorința de a oferi cititorului o imagine cât mai reală, mai adevărată a
evenimentelor, conștient fiind, totodată, că nici calitatea de martor
ocular nu conferă prin ea însăși, garanția prezentării adevărului
evenimentelor la care, în această calitate a participat din momentul
izbucnirii Revoluției române de la 1848, până la începutul secolului XX,
participant nu doar ca martor ocular, ci, mai ales, ca persoană activă
integrat în fluxul acestora.
39
 IANCULE MARE Nr. 70

”Memoriile” eminentului vizionar și luptător pașoptist oferă o

paletă largă și amănunțită de întâmplări, de la cele mai importante până
la cele care, aparent, sunt nesemnificative, care însă își dobândesc sensul
doar integrate ansamblului evenimentelor la care memorialistul a
participat.
Autorul amintitelor însemnări a fost o prezență activă și
responsabilă în majoritatea zonelor fierbinți ale revoluției românilor
ardeleni. De aceea, aceste memorii reprezintă, în continuare, un
document de primă importanță pentru cercetătorii perioadei respective.
Autorul ”Memoriilor” a văzut lumina zilei la 20 februarie/ 4 martie
1824, cu câteva luni înaintea nașterii lui Avram Iancu, celui căruia, îi va
deveni peste timp, unul dintre cei mai apropiați tovarăși de idei și acțiune
revoluționară, patriotică – în Vidrasău, localitate situată în apropierea
orașului Târgu Mureș. Fiul preotului ortodox din Vidrasău, parcurge
primele trepte școlare la Mătrici, apoi urmează cursurile gimnaziului
romano-catolic din Târgu Mureș, iar după cursurile liceale la Liceul Piariștilor din Cluj, revine pe meleagurile
mureșene pentru a urma cursurile Liceului reformat din Târgu-Mureș unde studiază dreptul. În 1847 devine
cancelist (practicant) la Tabla Regească (Tribunalul suprem al Transilvaniei) din Târgu Mureș, împreună cu alți
tineri, între care Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Samuel Poruțiu ș.a.
Născut într-o familie românească cu vechi antecedente nobiliare, autorul ”Memoriilor”” își afirma cu
mândrie națională originile sale ca un argument în plus a autohtoniei românești a Ardealului.
Declanșarea Revoluției a impus elitei românești din Transilvania o intensă activitate de clarificare
ideologică, tactică, de conturare a obiectivelor de bază ale programului național. În acest context istoric
deosebit de complex, dominat de îndreptățite speranțe, dar și de numeroase incertitudini, elita românească,
restrânsă ca număr, valoroasă calitativ, alcătuită în majoritate de tineri, s-a aflat la post, situându-se la
înălțimea comandamentelor istoriei. Între acești tineri revoluționari patrioți s-a aflat în permanență și
mureșanul Ioan Oros.
Primul document programatic cu care debutează Revoluția română în Ardeal, care tranșează definitiv
și se delimitează obiectivele revoluționare românești de cele maghiare îl constituie manifestul sugestiv
intitulat ”Provocațiune” elaborat de profesorul Simion Bărnuțiu. Ideea de bază a acestui document o
constituie respingerea hotărâtă a proiectului unguresc al unirii Transilvaniei cu Ungaria, documentul făcând
un fierbinte apel la solidaritate și unitate națională a tuturor românilor. ”Ungurii – se arată în apel – ne
cheamă pe români la unire... Ascultați dară strănepoți ai romanilor. Aceea care se cere să cugete și să
gândească astăzi tot românul, fie popă, fie nobil, ostaș, cetățean sau sătean, ascultați... Ascultați. Să cere
astăzi să răspundă ungurilor, secuilor și sașilor ! Noi, românii nu vrem până atunci de unirea asta cu voi,
ungurii, a vorbi până când se va repune din nou românii la vrednicia aceea politică de care ați dezbrăcat voi
ungurii, secuii și sașii. Voi ați făcut asupra nației noastre cum v-a plăcut, ați pus Aprobatele (colecție de legi)
cum că noi românii, nația cea mai veche a Ardealului, e numai suferită, ați scos până astăzi din toate
dregătoriile cele mai înalte. Fără nație, republica e numai un despotism afurisit, ștergerea iobăgiei, nația
română ca nație română, congres național...”
Ideile manifestului bărnuțan au fost asumate din clipa însăși a lansării lor, de către tânărul patriot
revoluționar Ioan Oros, deoarece ele rezonau profund cu sufletul său de român ardelean. ”Eu din parte-mi -
nota Oros în memoriile sale - am fost întotdeauna în contra uniunii, pentru că prevedeam pericolul ce avea
să urmeze asupra noastră din uniune și pentru aceea n-am subscris chestionata petiție a tinerimii maghiaro-
secuie nici sub descrisele condițiuni ale lui Papiu Ilarian, pe lângă toate, am fost provocat să o subscriu; eu
însă le-am răspuns că sub nici o condițiune nu subscriu pentru că nu doresc și nu vroiesc uniunea.”
Ziua de 25 martie a fost deci hotărâtoare în ceea ce privește delimitarea obiectivelor urmărite de
români și cele ale ungurilor. Ungurii păreau destul de grăbiți, dispuși chiar la atitudini agresive, gândind că a
sosit momentul oportun pentru maghiarizarea tuturor românilor ardeleni, pe bază de tabel, fie și printr-o
simplă semnătură obținută prin forță și prin aceasta să împace ideile novatoare, generoase ale epocii
moderne cu draconicele și învechitele Aprobate și Compilate de sorginte medievală.
”Când a vorbit Papiu – își amintea Ioan Oros – stăteam în spatele lui și uitându-se îndărăpt, mi-a zis:
”stai frate în spatele meu, că apoi voi vorbi fără frică”. ”La 25 martie – nota Istoricul Silviu Dragomir,
tinerimea maghiară organizează o manifestație patriotică pentru a slăvi proclamarea libertății. Primind
40
 IANCULE MARE Nr. 70

invitație, canceliștii români se duc și ei la adunarea din palatul Curții de Apel. Li se cere să-și dea adeziunea la
memoriul prezentat de canceliști maghiari Memoriul canceliștilor din Târgu Mureș, redactat încă din 22
martie, era adresat împăratului din Viena. Acoperit de semnături, a fost prezentat, în 24 martie și primarului
din Târgu Mureș. Semnăturile se vor fi cules la repezeală în toiul agitației care s-a produs după sosirea
veștilor din Pesta. Nouă canceliști români, între care Papiu Ilarian, Samuel Poruțiu și Avram Iancu, duși de
valul însuflețirii dezlănțuite, își dau semnătura (...)”
La această întâlnire tensionată, față de declarația lui Poruțiu care își condiționa semnătura de
recunoaștere a românilor ca națiune politică independentă, a venit imediat replica lui Urhaz, care, ca de
obicei, identifica etnia cu cetățenia: ”Dumneata ai semnat, doar. Dumneata, concetățene Poruțiu, ești de-
acum ungur”.
La începutul lui aprilie, Aron Pumnul a lansat și el un document programatic deosebit de important,
impunând în conștiința publică românească ideea necesității convocării unei adunări naționale, singurul for
având dreptul de a hotărî soarta românilor ardeleni.
La Adunarea națională din 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertății de la Blaj, în prezența miilor de
participanți, între liderii români se afla și neobositul Ioan Oros.
Din toamna anului 1848, îl regăsim pe Ioan Oros activând în calitate de subprefect în Legiunea a III-a
sub conducerea lui Vasile Moldovan, participând la confruntările militare desfășurate împotriva atrocităților
trupelor ungare.
În perioada postrevoluționară, Ioan Oros, deși urmărit de autorități, nu și-a încetat activitatea pusă în
slujba neamului său, participând, direct sau indirect, cu trupul și sufletul, la evenimentele ce au urmat. Scurta
perioadă a regimului liberal a dat o nouă speranță românilor. Ales în comitatul Cetatea de Baltă, ca deputat
în Dieta românească de la Sibiu, Oros a contribuit cu ideea și fapta la adoptarea legilor privind egala
îndreptățire a națiunii și limbii române.
Din păcate, ca și în cazul altor patrioți români, Ioan Oros nu a ajuns să se bucure de evenimentul
apoteotic al istoriei românilor – Marea noastră Unire și iubire de la 1 decembrie 1918, la înfăptuirea căreia a
contribuit din plin în timpul vieții, deoarece eminentul patriot a trecut cu un deceniu înainte la cele veșnice.
Recitind ”Memoriile” lui Ioan Oros, ne-am amintit cuvintele inspirate ale filosofului Vasile Băncilă
privind semnificația Ardealului în spiritualitatea românilor de pretutindeni, ”Ardealul cuprinde sensul
originarității noastre”. Într-adevăr, toate marile evenimente ale istoriei românilor care și-au avut epicentrul în
spațiul românesc intracarpatic, și-au transmis undele de șoc în întreg teritoriul de trăire și simțire
românească. ”Ardealul – arăta același gânditor – ocupă un loc de masivă eminență etnică, în așa măsură încât
nu ne putem înțelege pe noi ca neam, dacă nu înțelegem Ardealul.”
La toate acestea, aș adăuga, ceea ce de fapt se înțelege de la sine, că Ardealul, ca stare de spirit, ca
spațiu genetic românesc se afirmă în eternitate prin vrednicii săi locuitori. Prin eroii și martirii neamului, între
care, nu în cele din urmă, s-a afirmat plenar personalitatea eminentului patriot Ioan Oros alias Rusu.
La inițiativa și pe cheltuiala domnului Ioan Berța, fiu al satului Vidrasău și înflăcărat patriot, în 1980
s-au început demersuri la oficialitățile din acele timpuri, în vederea amplasării unui monument întru
nemurirea și amintirea perpetuă a tribunului Ioan Oros alias Rusu, și prin aceasta și a tuturor eroilor
neamului.
Procedura obținerii amplasării unui monument în vremurile acelea erau foarte complicate. Fiind totul
supercentralizat, trebuiau aprobări de la foruri județene de resort (Consiliul Culturii și Educației Socialiste din
Județul Mureș) până la nivel de stat (de filieră) de la așa numitul Cabinet 2 a conducătorului statului.
Cu toate insistențele, solicitările noastre erau respinse sub diferite motive (pretexte, de fapt). Trebuia
justificat foarte bine, cu argumente solide, proveniența bronzului, material din care s-a turnat bustul
tribunului, și care era aproximativ 150 kg. Pentru a fi în ton cu vrerea oficialităților, am colectat obiecte din
bronz, cu caracter religios în speță ca să dea bine: cupe, candele, cruci, foraibăre, clanțe, mânere, sfeșnice,
etc.
Acestea erau adunate și fotografiate pentru a se vedea clar ce reprezintă și adăugate la dosarul
solicitării. Tot bronzul trebuia să fie din materiale refolosibile, reciclabile – deșeuri cu alte cuvinte.
Aceste materiale – deșeuri, erau folosite și la alte busturi, ca dovadă a provenienței, dar așezate altfel
(într-o grămadă haotic) și apoi fotografiate.
Bustul a fost realizat în mărime naturală de către artistul Iuliu Togănel, din Târgu Mureș, om devotat
cauzei naționale. Împreună am realizat mai multe busturi ce s-au amplasat în locuri adecvate din țară:

41
 IANCULE MARE Nr. 70

Topârceanu (Topârcea), Petru Pavel Aron (Blaj), Ioan Oros (Vidrasău), Iosif Hodoș (Band), Vasile Moldovan
(Chirileu, jud. Mureș).
De asemenea, acest artist, a realizat pentru cimitirele eroilor neamului din județul Mureș – semne de
căpătâi amplasate în aceste cimitire, reprezentând segmente de „Coloana infinitului”. Precizez că toate
amplasările de monumente erau realizate în cadru festiv. Deci și atunci, în acea „epocă” s-au omagiat și
respectat eroii neamului.
În 1986, împreună cu doi consăteni am amenajat locul (săpat fundație, turnat fundație din beton) și
apoi la Întreprinderea de prefabricate Ungheni (județul Mureș) – director Budișcă, s-a turnat soclul care s-a
montat în locul amenajat și pe care într-o dimineață (de vară) la ora 5:00, am fixat cu artistul Togănel
bustul tribunului Oros și tot ansamblul (soclu și bust) a fost acoperit cu o folie transparentă de nylon.
Toate lucrările necesare amplasării bustului, au fost făcute sub directa supraveghere și participare a
sculptorului Iuliu Togănel, de asemenea și toate schițele și desenele necesare acestei lucrări.
Cu toate insistențele noastre, la forurile competente, nu am obținut aprobare de amplasare a
monumentului.
Cu toate restricțiile epocii și a momentului, în 10 decembrie 1989, duminica la ora 11:00 am dezvelit
bustul tribunului Ioan Oros alias Rusu – amplasat în fața (incinta) clădirii Școlii elementare (gimnaziale) de
VIII clase din Vidrasău, locul de baștină al tribunului (și al meu).
Acum începe hora! Pentru manifestarea de dezvelire am solicitat aprobarea Primăriei (Consiliul Local)
Ungheni, cum era procedura. Primarul de atunci, tov. Gurghian – un om cerebral și cu bun simț dar și bine
orientat ne-a refuzat elegant și cu surdină, dar fără să se opună: „ – Faceți domnule Berța, ce vă dictează
inima! Eu nu mă opun.”
Au fost invitați și secretar org. P.C.R. din comună, secretar cu propaganda (fostă colegă de clasă în
liceu), secretar al comunei, dar toți m-au sfătuit să nu se organizeze manifestarea de dezvelire a bustului. Am
rugat preotul din sat, ca după Liturghie, să îndrume enoriașii la locul desfășurării activității. Preot, de altfel
libertin în activități. El nu ținea cont de „canoanele secretarilor de partid – P.C.R.” și era atașat enoriașilor,
făcând chiar în fiecare sâmbătă, după masă, religie cu copiii de la școală, cu toți copiii, în biserică; preotul
Lazăr Ioan.
La ora stabilită, 11:00, în 10 decembrie 1989, în fața Școlii din Vidrasău (grădinița din fața școlii), lângă
monumentul cu bustul tribunului Ioan Oros alias Rusu au fost prezenți: Ioan Berța – organizator, Ioan Ranca
– Director Arhivele Statului, Dimitrie Poptămaș – Director Biblioteca Județeană Mureș, Mircea Mihail – șef
secție Biblioteca Județeană Mureș, Cioica Nicolae – șef arhivă P.C.R. – Consiliul Județean P.C.R., Rus Sabin –
secretar UTC - Întreprinderea Metalotehnica Târgu Mureș și colaborator al nostru și consătean cu sculptorul
Togănel Iuliu.
Ca asistență, un singur cetățean-trecător care din mers a întrebat dacă „se dă de mâncare și de băut”,
după aceasta și a plecat fără să aștepte răspuns.
Manifestarea a fost condusă de Ioan Berța și a început (fără asistență), cu intonarea Imnului de Stat de
către cei prezenți și o alocuțiune a amfitrionului. Apoi a luat cuvântul prof. dr. Ioan Ranca, vorbind despre
însemnătatea momentului 1848 și rolul tribunului în acest război de eliberare națională a românilor.
Dimitrie Poptămaș a vorbit despre desfășurarea evenimentelor din 1848 pe meleaguri mureșene,
Mircea Mihail a vorbit despre importanța memorialisticii în redarea evenimentelor istorice din acea vreme
pentru înțelegerea contemporanilor. Cioica Nicolae, ca fiu al Apusenilor (Lupșa) a adus spiritul moților,
descriind atmosfera efervescentă din acele vremuri, ce a cuprins Țara de Piatră. Rus Sabin a vorbit despre
implicarea tineretului și rolul lor în desfășurarea evenimentelor revoluționare din 1848 – 1849.
În încheiere, Ioan Berța a făcut un apel mobilizator cu îndemnul „Deșteaptă-te române” și „Nu uita că
ești român”.
După toate acestea, la locuința familiei Berța Ioan din Vidrasău (a părinților mei), mama mea, Emilia, o
excepțională bucătăreasă și destoinică țărancă româncă, stăpâna casei, a pregătit musafirilor o „masă”
(amiază) specifică locului, casei și începutului geros al iernii. Meniu: un aperitiv generos – slănină, ceapă,
salată de vinete, brânză de oaie, apoi tradiționala supă cu tăiței (din carne de gâscă), friptură de gâscă cu sos
de roșii, desert – „cremă de zahăr ars”. S-a servit de băut: țuică de prună și vin (făcut în casă) de smochine (un
deliciu). S-a servit chiar și cafea (trimisă de fratele meu, Octavian, trăitor în București și pe unde îl trimitea
țara, la fel și smochinele). A doua zi a început calvarul. Fiind sesizate organele de partid – P.C.R, județene de
către secretarul cu propaganda, de la comuna Ungheni, din care făcea parte și satul Vidrasău, am fost
convocat la Comitetul Județean P.C.R. – Mureș pentru a da explicații pentru organizarea de manifestație
42
 IANCULE MARE Nr. 70

publică neautorizată, amplasarea neautorizată de monumente și proveniența materialelor din care s-a
confecționat ansamblul monumentului (soclul și bustul).
În acest timp în țară începuseră manifestările „revoluționare” de la Timișoara și Brașov, dar în țară nu
se știa nimic. Totul era ținut în ascuns.
Am fost convocați în Palatul Culturii din Târgu Mureș toți propagandiștii din județul Mureș pentru a se
prelucra situația din țară, printr-o informare partinică și apoi să aderăm la un comunicat potrivnic și un
dezacord cu cei din Timișoara și în partea a doua a convocării să se prelucreze și cazul de indisciplină al
domnului Berța Ioan în legătură cu amplasarea monumentului la Vidrasău.
După intrarea noastră în Sala Palatului Culturii, s-au închis toate ușile, fără nicio posibilitate de ieșire
sau comunicare cu exteriorul. Cunoscând ordinea de zi care a fost prezentată la începutul „ședinței”, știam ce
urmează după pauză, timp în care nimeni nu a ieșit din sală, am reușit să mă sustrag supravegherii și am
rugat femeia de serviciu, care asigura curățenia și bufetul (cafea, apă, sucuri) să îmi arate pe unde intră artiștii
(protagoniștii) în scenă. Nebănuind scopul întrebării și totuși supusă pentru că aveam o funcție publică –
Președintele Cooperativei de Consum din comuna Gheorghe Doja (județul Mureș) a fost foarte binevoitoare
și pe neobservate am plecat pe ușa deschisă de domnia sa.
Am plecat la domnul Ranca Ioan, care era directorul Arhivelor Statului din Județul Mureș care m-a
sfătuit să dispar, să mă ascund, să nu fiu găsit. Am reușit să mă fac nevăzut printre oameni, chiar dacă prin
funcția pe care o dețineam, aveam responsabilități publice strâns legate de nevoile cetățenilor din comună.
Pentru oricine întreba de prezența mea, răspunsul era invariabil: „Este pe teren”.
În zadar, secretarul județean cu propaganda a insistat să mă găsească, așa cum a fost hotărât de
conducerea P.C.R a județului Mureș și să mă judece prin Colegiul de Partid P.C.R și Comisia de disciplină și
apoi să mă defere justiției pentru fi și judecat și condamnat pentru:
- organizarea de manifestare publică neautorizată
- amplasarea de monumente fără autorizarea statului
- sustragerea de materiale (bronz și ciment) din avutul obștesc, cum am fost acuzat în Colegiul de
partid pentru că Pronia cerească a horărât altfel.
S-au precipitat evenimentele și cei porniți să clarifice „cazul Berța” au fost prinși în alte acțiuni și apoi
preocupați să-și salveze „pielea” nu au mai avut timp și putere să soluționeze acest caz după canoanele
sistemului existent. Ca o ironie a sorții în noaptea „despărțirii apelor” eram ofițer de serviciu în comuna
Gheorghe Doja – comună cu 2/3 unguri și 1/3 români și țigani, evenimentele nu m-au afectat, pentru că
comportamentul meu anterior au lăsat „îngerii păzitori” ai mei să aibă grijă de soarta mea. În zilele
următoare, când s-au așezat lucrurile într-o altă ordine, am fost ocrotit și susținut de oameni verticali și
recunoscători (subalterni, preotul romano – catolic din comună), conștienți că numai fiind raționali putem
judeca și face lucrurile să decurgă favorabil nouă tuturor.
Zonă pregnant ungurească (maghiarizați de-a lungul timpului) dar la confluența cu zonă puternic
românească – comuna Ungheni au îndreptat evenimentele pe un alt drum. De teama noastră, a românilor și
pentru că nu le-a reușit scenariul făcut, povestea cu târgul (socoteala) aici în zonă nu au avut curajul (ungurii)
să se manifeste. În acele zile, femeile, în special, plângeau și le întrebam de ce plâng. Răspundeau că vin
românii să-i omoare. Păi eu sunt român și nu am omorât niciun ungur. Dumneavoastră sunteți altceva,
răspundeau.
Au fost înverșunați dar fricoși. Am văzut și eu „fugarii” reîntorși să agite spiritele și să organizeze
represalii antiromânești. Am fost și eu amenințat, dar teama lor că nu vor reuși să-și ducă planul la îndeplinire
și lașitatea de care dau dovadă ori de câte ori (în istorie) sunt în cumpănă, în situații critice și cei care îi agită
(conduc) șovăiesc, rămân descumpăniți și îi copleșește eșecul.
Reacția noastră, a românilor nu fost pe măsura așteptărilor și planurilor lor.
În general, atunci și aici a fost o oarecare acalmie și apoi încet-încet s-au așezat altfel lucrurile.
După aceste evenimente am ajuns președinte de CAP în satul natal, unde erau numai români, dar care
erau dominați de o altfel de turbulență, mai periculoasă, distructivă.
Ape tulburi, învolburate, ne-au prins și pe noi în undele lor distructive și ne-au dus în direcția
prăpăstioasă în care a mers România.
De aici, am ajuns în 15.09.1990 la Finanțe, de unde am ieșit la pensie în 2015. Dar despre evenimentele
acelor vremuri vor scrie iarăși alți neavizați poate, și iarăși istoria noastră va fi mistificată, scrisă de străini
neamului și gliei străbune.
Dar nădejdea este în Dumnezeu.
43
 IANCULE MARE Nr. 70

200 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI AXENTE SEVER –

PREFECTUL LEGIUNII I-A ”BLĂJANA”
SILVIU RAŢIU

Născut la 15 aprilie 1821, în satul Frâua (atestată documentar din

anul 1305), Ioan Axente Sever a fost cel dintâi fiu al lui Iacob Baciu și
Anei (născută Maxim) – iobagi. Până la vârsta de 10 ani, își petrece
copilăria în satul natal, unde a absolvit clasele primare. După
învățătura elementară, a studiat la Blaj - cetatea luminiștilor români de
la confluența celor două Târnave, apoi urmează cursurile gimnaziului
catolic „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, absolvind cu calificativul „Eminens”,
remarcându-se îndeosebi la istorie și științe umaniste. În anul 1840 se
reîntoarce la Blaj, unde studiază filosofia și teologia, avândul profesor
pe Simion Bărnuțiu.
Student eminent, vorbitor de limbă maghiară, germană și latină,
cu vibrantă simțire pentru neamul românesc, Axente Sever, s-a alătură
fără nicio ezitare grupului de intelectuali care în frunte cu Simion
Bărnuțiu, s-au împotrivit în perioada 1842 – 1845, Hotărârii Dietei de la
Cluj de introducere a limbii maghiare ca limbă oficială în Transilvania.
În anul 1847, la îndemnul lui August Treboniu, Axente Sever împreună
cu fratele său, Gheorghe pleacă la București, unde a predat limba
română și latină la Colegiul Sfântu Sava. Devine membru al societății secrete „Frăția” (înființată de Nicolae
Bălcescu, Ion Chica și Christian Tell), fiind unul dintre cei mai activi organizatori ai revoluției din București.
Nemulțumirile românilor transilvăneni au răbufnit ca urmare a aprobării de către împăratul Ferdinand a cererii
maghiarilor, de la 15 martie 1848 de alipire a Transilvaniei la Ungaria și obligativitatea iobagilor de a munci 104
zile pe an pentru stăpân. În cadrul Au început astfel protestele intelectualilor împotriva deciziei împăratului. În
cadrul acestor proteste care au aprins flacăra revoluției, Axente Seve împreună cu prietenul și colegul său
Constantin Romanu Vivu, și-a asumat rolul de „comisar de propagandă” propovăduind în împrejurimile
Bucureștilor și în Oltenia „noua evanghelie de libertate”. La 11 iunie 1848, se afla printre declanșatorii revoluției
din București, alături membrii societății secrete „Frăția. S-a implicat intens tot timpul cât a durat „republica
munteană”, ideile sale diseminându-le nemijlocit cu prilejul întâlnirilor cu țăranii din județul Ilfov sau prin
intermediul publicației „Naționalul” ce apărea la Craiova. La jumătatea lunii august 1848 s-a reîntors în
Transilvania, începându-și și aici activitatea de revoluționar prin sensibilizarea maselor de români, îndemnați să
pornească la eliberarea membrilor Comitatului Național Român din Sibiu care fuseseră arestați. S-a remarcat,
de asemenea în acțiunea de organizare și desfășurare a adunării de protest de la Orlat, lângă Sibiu din 29
august/10 septembrie 1848 și a întâlnirilor reprezentanților celor 80 de comune situate pe teritoriul grăniceresc
român nr. 1, care s-au pronunțat contra unirii Transilvaniei cu Ungaria.
La scurt timp, împreună cu Iovian Brad și cu un detașament de 500 de tineri înarmați, a Axente Sever a
plecat spre Blaj unde a participat alături de 60.000 de oameni, la cea de-a treia Adunare Națională a românilor,
care a denunțat actul samavolnic prin care la 17/29 mai 1848 – dieta din Cluj hotărâse unirea Transilvaniei cu
Ungaria. Rolul principal al lui Axente Sever în cadrul Adunării Naționale a fost de instruire a tineretului înrolat în
oastea populară. Datorită conduitei din timpul Adunării (dar și din evenimentele anterioare acesteia), fermității
caracterului său, Axente Sever a fost numit prefect al Legiunii I Blăjana, care conform cercetătorilor, fost cea mai
mare dintre formațiunile militare românești din Transilvania anilor 1848-1849 și a avut un larg câmp de acțiune:
văile Mureșului și Târnavei, cu tabăra la Ciumbrud și Sâncrai, cu un efectiv de 10000 de oameni recrutați din
peste 100 de localități.
Ca prefect al Legiunii I Blăjana din oastea Iancului, Axente Sever s-a dedicat în totalitate luptei pentru
dezrobirea națională și socială a românilor din Ardeal. În proclamația din 5/17 octombrie, prefectul le poruncea
oamenilor săi: „...persoana și averea oricui e sfântă și nimeni să nu cuteze a o vătăma, ci chiar a o apăra după

44
 IANCULE MARE Nr. 70

putință...”. Numirea lui Axente Sever în funcția de prefect al Legiunii I Blăjana a reprezentat începutul celei mai
glorioase perioade a vieții lui, perioada de comandant în cadrul armatei revoluționare populare.
Dintre acțiunile deosebite prin care s-a remarcat Legiunea I Blăjana sunt: dezarmarea gărzilor nobiliare din
Uioara, Ciumbrud, Sâncrai Cricău, Aiud, Turda, Cluj, Ocna Sibiului și alte localități; lupte de hărțuire și de
angajament direct cu armatele cotropitoare conduse se generalul Bem, după intervenția acestora în
Transilvania, desfășurate pe o largă arie teritorială (de la Blaj, la poalele Munților Apuseni, de la Deva la Sibiu);
apărarea orașului Aiud în ianuarie 1849; blocarea intrărilor în Munții Apuseni.
„Încadrați în dispozitivul rezistenței naționale din Munții Apuseni” cum precizează autorii lucrării „Bărbați ai
datoriei 1848 – 1849”10, legiunea lui Axente Sever a cooperat cu cea comandată de Avram Iancu. Ocupând la
15/22 martie 1849, importanta poziție strategică de la Coșlar, ea a apărat vadurile Târnavei și Mureșului, defileul
Gura Ursului și a participat activ la luptele împotriva trupelor lui Hatvani, contribuind la zdrobirea și respingerea
acestora din munți, în mai 1849. La 17/29 mai 1849, Legiunea I Blăjana a străpuns încercuirea trupelor vrăjmașe
din jurul cetății Alba Iulia, Axente Sever reușind să intre, în fruntea lăncierilor săi, în fortăreața asediată. Prin
acțiunea vijelioasă de la 15/27 1849 a celor 2000 de lăncieri ai săi, s-a pus capăt asediului de luni de zile al cetății.
Legiunea I Blăjana, condusă de Axente Sever a participat la luptele de la Orăștie, Geoagiu și Deva.
La sfârșitul revoluției transilvane, Axente Sever nu a depus armele de luptător, însă în loc de
binemeritatele recompense, a fost judecat și arestat de mai multe ori la Sibiu, Bistrița și Cluj.
Prezența lui va fi marcată, în rândul românilor, cu speranță întru izbăvirea lor național, cu diferite ocazii. La
21 iulie 1852 îl întâmpină pe împăratul Austriei, Francisc Iosif, alat în vizită în Ardeal, pe Muntele Găina și îl va
însoți la Sibiu. Cu acest prilej Axente Sever a fost decorat cu medaliile austriece "Crucea de aur cu coroană
pentru merite” şi "Franz Joseph" clasa a III-a, precum şi cu ordinul militar rusesc "Sfânta Ana", clasa a III-a, pe
care le-a acceptat spre de osebire de anul 1850 când a refuzat o decorație imperială, considerând că drepturile
fundamentale ale românilor nu erau respectate.
În anul 1859, anul Unirii Principatelor, Axente Sever se afla la Abrud, implicat într-un proces care-i adaugă
noi „răni morale”, după cum îi scria prietenului său D. Moldovan la 11 aprilie 1859.
La 10 mai 1860, înflăcăratul luptător pentru drepturile politice, naționale și sociale ale românilor din
Transilvania, Axente Sever împreună cu alți fruntași semnează petiția prin care solicita guvernatorului
Transilvaniei aprobarea pentru crearea asociației românești ASTRA. Un an mai târziu, la 4 noiembrie 1861,
alături de Andrei Șaguna, Axente Sever a fost ales membru al Comitetului statoriu pentru organizarea activității
ASTREI. A participat alături de mitropolitul Suluțiu și de alte personalități ale vremii, în cadrul delegației de la
Viena, unde a desfășurat intensa activitate de susținere a cauzei românești. În perioada 1863-1865 ca deputat al
Salinelor Uioarei, în Dieta de la Sibiu, a susținut cu cerbicie înflăcărată cauza neamului său. S-a manifestat în
sensul credinței lui consacrate în prejma și după pactul dualist din 1867. La 26 septembrie 2872, la două
săptămâni după trecerea în eternitatea a lui Avram Iancu, Axente Sever organizează la Cricău un parastas în
memoria eroului național. În fața sutelor de săteni îndurerați, Axente Sever a reamintit rolul lui Iancu în lupta de
la Cricău din perioada 28-29 octombrie 1848, la locul numit Pârâul Ciungăului.
Axente Sever s-a entuziasmat odată cu toți românii transilvăneni la intrarea țării de peste munți în Războiul
de Neatârnare și a jubilat cu toată ființa lui la câștigarea acestuia, soldat prin cucerirea independenței de stat a
României, încât sub impulsul actului din 1877-1878 a elaborat chiar „un plan militar de eliberare a Transilvaniei
și de unire a acesteia cu patria mamă.”11 Acest plan de eliberare a fost elaborat la Circău și cuprindea detalii
privind sprijinirea acțiunilor militare de către întreaga populație românească.
Supărat de neadevărurile scrise e baronul Ștefan Kemény în Cartea Neagră (A Fekete Könyv), publicată în
anul 1895 în mai multe numere ale ziarului Magyararszóg din Budapesta, Axente Sever scrie cartea Răspuns la
„Cartea Neagră”. Această carte a fost publicată la Brașov, în ajunul Crăciunului din anul 1896 din dorința de a
restabili adevărul istoric și de a înlătura minicunile și calomniile cuprinse în Cartea Neagră.
Conduita exemplară a lui Axente Sever a fost caracterizată admirabil de către marele savant istoric român
Nicolae Iorga astfel: „ A fost printre cei care s-au luptat în Munții Apuseni. Și, când valurile tulburate se potoliră,
a fost iarăși printre aceia cari au răspins orice răsplată personală din partea împăratului, cerând numai pentru
toți ai săi, frați de sânge și ostașii săi în luptă pentru drepturi și demnitate, o stare de lucruri nouă și despăgubiri

10
Dr. Maria Totu, Petre Florea, Paul Abrudan, Bărbați ai datoriei 1848 – 1849 – mic dicționar, București 1984.
11
Dr. Maria Totu, Petre Florea, Paul Abrudan, Bărbați ai datoriei 1848 – 1849 – mic dicționar, București 1984.
45
 IANCULE MARE Nr. 70

pentru toate cele îndurate (...) Era printre uriașii fulgerați cari nu vreau să se târască pe brânci după ce
străbătuseră biruitori pe culmi.”12
Spre sfârșitul anului 1900, starea de sănătate a lui Axente se înrăutățește, fapt care l-a determinat să-și
zăvorască adeziunea la faptele urmașilor tineri între pereții spitalului săsesc din Brașov unde s-a și stins la 13
august 1906, mărturisindu-și-o, probabil, numai în rarele întâlniri avute cu Ioan Moldovan, canonicul de la Blaj,
ucenicul și prietenul lui Timotei Cipariu. Axente Sever a fost înmormântat alături de alți mari intelectuali români
transilvăneni, în curtea Bisericii „Sfinții Arhangheli” din Blaj, numită și Biserica Grecilor (de la macedo-românii
care trăiau în orașele Imperiului Austriac). În semn de respect pentru faptele lui, locuitorii satului Frâua au
redenumit satul după numele prestigiosului său fiu: Axente Sever.

ZIUA INTERNAȚONALĂ A FAMILIEI

MIORIŢA SĂTEANU13

În fiecare an, la 15 mai, printr-o rezoluţie, din anul 1993, a Adunării

Generale a Organizației Națiunilor Unite, se sărbătoreşte Ziua
Internaţională a Familiei. Obiectivul principal al marcării acestei zile este
accentuarea rolului familiei şi promovarea valorilor acesteia, egalitatea,
dragostea, respectul şi împărţirea echitabilă a responsabilităţilor casnice.

 Bunul Dumnezeu să binecuvânteze familiile noastre

Aceasta pentru că „Familia” este o comunitate intimă de viaţă şi

iubire sau un sanctuar al vieţii, leagăn al iubirii şi motiv de bucurie şi
speranţă pentru întreaga lume. În acest context, cu îndreptățită gândire,
dorința noastră de a cere „Binecuvântarea familiilor noastre” se va înscrie
în aprecierile și recunoștința tuturor națiunilor, subliniind valoarea și
importanța familiei, familie care se sărbătorește anual la data de 15 Mai,
ca zi consacrată Familiei, pentru a sublinia că „Familia” s-a dovedit a fi una din cele mai vechi și stabile forme de
comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.
Familiile din societatea contemporană, au suferit în ultimele decenii transformări profunde. Schimbările
care au intervenit în interiorul ei sunt atât de importante, încât și termenul de familie a devenit tot mai
ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de cele caracteristice generaţiilor precedente. (cupluri de
lesbiene, homosexuali).
Dinamismul puternic al structurii și funcţiilor familiei pot apărea uneori surprinzătoare și mai mult decât
atât, sunt în permanentă schimbare, aceasta datorită nivelului social și de educaţie al familiei diferit, precum și
al modului personal, individual de concepţie a vieţii de familie.
Schimbările politice, sociale, culturale și economice din societatea actuală au fost însoţite și de schimbări în
sfera familiei. Cea mai spectaculoasă schimbare a fost trecerea de la familia traditională la o diversitate de
modele numite „de familie” – alternative, bazate pe un climat social permisiv, prin înţelegerea foarte diferită a
libertăţii individuale
Familia tradiţională – cuplul conjugal căsătorit – conform procedurilor legale, încetează să mai fie modelul
dominant? Am intrat într-o etapă de „revoluţie personală” care scoate în evidenţă individul- dorinţa individului,
satisfacţiile personale ale individului, iar afectivitatea și dragostea sunt raportate la nivelul de trai, la veniturile
proprii și dorinţa de independenţă faţă de legile nescrise ale unei relaţii de căsătorie, între bărbat și femeie!.

12
Nicolae Iorga, Oameni Cari au fost, ediția 1975.
13
Președinte onorific „Uniunea Femeilor”. Membră în Forumul Ecumenic al Femeilor Creștine din România.
46
 IANCULE MARE Nr. 70

De asemenea, procesul de modernizare, de industrializare, exodul rural, modificarea relaţiilor de

proprietate, au condus la modificarea componenţei fundamentale a familiei. Duși de val modelul tradiţional s-a
înlocuit și au apărut: familiile monoparentale, relaţiile de cuplu (concubinaj)- fără forme legale, care se fac și se
desfac după dorinţa indivizilor.
Copiii care sunt rodul acestor relaţii de cupluri întâmplătoare, sunt victime nevinovate, derutate, frustraţi,
dar – ceea ce este și mai grav, este că aceştia reprezintă generaţia promotoare a relaţiilor provizorii și în afara
cuplurilor stabile, copii care preiau modelul părinţilor.
Este dificil de răspuns la întrebarea, dacă familia românească este în prezent modernă sau tradiţională?
Erodarea valorilor tradiţionale este evidentă și pătrunderea concepţiilor liberatine în ceea ce priveşte
funcţionarea familiei este mai mult „gălăgioasă, zgomotoasă” decât foarte răspândită, preluată serios și
puternic promovată în rândul tineretului de cercuri interesate, dubioase, decadente, unele fără orizont și
rațiune.
Dar este cert faptul că, familia este posesoara tradiţiilor și a valorilor naţionale. După cum sunt indici care
scot deja la iveală un adevăr, faptul că instituţia familiei este amenințată, prin împrumut de afară, al unor
comportamente deviante: lesbiene, homosexuali, promovați pe unele canele media, fie din interes pecuniar, fie
din prostia goanei după senzațional, cu scop de a destabiliza familia tradițională. Că asistăm la declinul
căsătoriei şi la destrămarea familiilor, este statistic dovedit. Fenomenul este global, iar România nu se află într-o
situaţie mai privilegiată (vezi amânarea căsătoriilor din motiv Covid).
Familia nu trebuie să fie *un moft* sau un stil de viață diferit de tradiția națională străveche? Subliniez că
RĂUL, acele nenorociri ale timpurilor noastre care macină, asemenea infiltraţiilor, mucegaiului şi ruginii, pilonii
civilizaţiei moderne – familia şi căsnicia –, nenorociri pe care le numim „anti-valori ale familiei”, sau păcate, în
cheie religioasă. Anti-valori care tind să năruie, să prăbuşească civilizaţia noastră, RĂUL major fiind: avortul,
adulterul soţului, al soţiei sau al ambilor.
Alte anti-valori familiale sunt separarea soţilor şi, respectiv, divorţul, cu grave repercursiuni. Se proliferează
tot mai mult în ultima vreme, precum buruienile, moda concubinajului, altfel zis coabitarea sau convieţuirea
bărbat-femeie fără a fi căsătoriţi.
Traficul de persoane reprezintă un eşec al societăţii de astăzi. Persoana umană este considerată şi tratată
ca o marfă. Dar traficul de persoane reprezintă şi un eşec al familiei de astăzi.
Sărăcia, familiile destrămate, plecarea unuia sau a ambilor părinţi la muncă în străinătate, excluziunea
socială sunt tot atâţia factori de vulnerabilitate în faţa stabilității familiei
Este foarte important pentru
generațiile viitoare să definească un
răspuns la marea întrebare a acestui
început de mileniu: Familia, încotro?

Duminică, 15 mai 2021, Oradea.

Sanctuarul eparhial al Maicii
Domnului.
Biserica greco catolică Adormirea
Maicii Domnului.
Sfânta Fecioara Maria în mijlocul
familiei contemporane

În acest lăcaş de cult cu o

încărcătura spirituală impresionantă,
mă cuprinde un sentiment de sme-
renie şi de evlavie, de admiraţie pen-
tru statuia şi icoanele care prezintă
pe Sfânta Maria – Maica Domnului,
Maica iubitoare, Maica îndrumă-
toare, Maica ocrotitoare a tuturor
credincioşilor şi aceasta îmi dă sigu-
ranţa că, toate gândurile de credinţă,
le dedic Sfintei Fecioare Maria pentru
47
 IANCULE MARE Nr. 70

virtuţile Ei, pentru toată dăruirea și toată privirea ocrotitoare şi permanentă oferită familiei, copiilor, mamelor,
taților și bunicilor lor.
Multitudinea sentimentelor care se cuibăresc și răscolesc sufletele celor care se roagă cu evlavie către
Sfânta Fecioara Maria, alcătuiesc însăşi existenţa tuturor credincioşilor şi dorinţa lor de a trăi în armonie, bună
înţelegere, respect și fericire, fiecare în familia întemeiată pe dragoste BINECUVÂNTEAZĂ DOAMNE FAMILIILE
NOASTRE!
Este dorinţa pe care, o adresăm către Cerul Înalt al Împărăţiei lui Dumnezeu, spre Isus Mântuitorul, fiul lui
Dumnezeu şi a Sfintei Fecioare Maria – logodnica neprihănită a Sfântului Iosif, care împreună ne oferă existenţa
şi exemplul Sfintei Familii.
SFÂNTA FAMILIE DIN NAZARET se defineşte SFÂNTĂ pentru că a trăit:
 într-o desăvârşită curăţenie sufletească;
 în virtutea smereniei;
 în ascultarea și păstrarea poruncilor Dumnezeieşti, ale Sfintei Biserici;
 în harul de a face fapte creştineşti prin iubire faţă de cel de aproape;
 în tăria în încercări şi a răbdării creştineşti în suferinţe și necazuri;
 în tăria credinţei, pentru „a plăcea lui Dumnezeu”;
 în spiritul evlaviei şi a rugăciunii de mulţumire și recunoştinţă faţă de Dumnezeu;
 în flacăra sfintei iubiri, iubire care nu trebuie să fie înăbuşită de patimi și păcate.
Orice familie, orice părinte şi orice copil se regăsesc şi se oglindesc în familia Sfântă din Nazaret, și mai ales
în Sfânta Fecioara Maria, pe care Dumnezeu însuşi ne-a oferit-o ca model de viaţă, ca loc de fericire şi speranţă
de trăire în comuniune şi binecuvântare pe acest pământ.
Familia, întemeiată şi desăvârşită de Părintele Ceresc, ca leagăn sacru al vieții, sanctuar al iubirii, şcoala cea
mai importantă a vieții, familia, are în mijlocul ei pe Sfânta Fecioară Maria, dătătoare de viaţă a pruncului ISUS,
în urma căreia s-a constituit Familia din Nazaret, model de conduită, de iubire, de respect şi educare creştină a
membrilor familiei contemporane.
Familia este o parte principală a creaţiei lui Dumnezeu, în scopul de unire, formare, dragoste și procreere.
Familia este responsabilă în faţă lui Dumnezeu şi există pentru îndeplinirea scopurilor Sale în lume.
Cea dintâi familie s-a întemeiat în Rai, având ca preot și martor pe însuși Dumnezeu. „Și a făcut Dumnezeu
pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe bărbat și a făcut-o și pe femeie. Și Dumnezeu i-a
binecuvântat, zicând: «creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul» (Gen. 1: 27-28).
Se poate considera și defini astfel că: Familia este o comunitate intimă de viaţă şi iubire sau un sanctuar al
vieţii, leagăn al iubirii şi motiv de bucurie şi speranţă pentru întreaga lume.
Măreţia evenimentului din această zi, 15 MAI – ZIUA INTERNAȚIONALĂ A FAMILIEI este amplasată în
mijlocul celei mai frumoase luni calendaristice, dintre lunile de primăvară – respectiv LUNA MAI – lună care este
dedicată Sfintei Fecioare Maria.
Și astfel ne dă convingerea că întemeierea și dezvoltarea unei familii pământeşti se aseamănă cu
fenomenele naturale ale acestei luni, în care natura întreagă se trezeşte, învie, renaşte și se naşte pentru a
înfrumuseţa tot cea ce ne înconjoară pentru a confirma faptul că a sosit LUNA MAI, lună în care Sfânta Fecioară
Maria, coboară din Rai:
În valea Iria
În luna lui Mai
Fecioara Maria
Coboară din Rai

În această lună, omenirea credincioasă se roagă cu evlavie către Preacurata Maria, Împărăteasa Cerurilor și
al Universului și înalță spre Împărăția Domnului toate dorințele și mai ales mulțumirile dobândite, mulțumiri
pentru ocrotire SA și darurile deosebite primite, în întreaga noastră, viață pământească.
Familiile din societatea contemporană, au suferit în ultimele decenii transfor-mări profunde. Schimbările
care au intervenit în interiorul ei sunt atât de importante, încât și termenul de familie a devenit tot mai
ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de cele caracteristice generațiilor precedente,
tradiționale.
În acest contex, cu îndreptăţită gândire, dorinţa noastră de a cere „Binecuvântarea familiilor noastre” se va
înscrie în aprecierile privind valoarea şi importanţa familiei, a cărei susţinere o avem de la Sfânta Fecioară
Maria, care ne numeşte, Copilaşii Ei,

48
 IANCULE MARE Nr. 70

Aceasta pentru că este Mama noastră, este îndrumătoarea noastră în viaţa de familie, este cea care ascultă
rugăciunile noastre atunci când avem un obstacol de trecut.
Preacuratei Fecioare Maria Îi încredinţăm dorinţa noastră de a vindeca boala de care suferă membrii
familie. Îngenunchiem în faţa Sfintei Fecioare Maria cu smerenie și credinţă, pentru a-i oferii mulţumirile
noastre. Ne închinăm cu evlavie, preamărind toate darurile și toată binecuvântarea dată familiilor noastre și
pentru un răspuns bun pentru iertarea păcatelor noastre. Să ne rugăm împreună astăzi pentru toate familiile
din întreaga lume...

RUGĂCIUNE
O Maică Preasfântă și Pururea Fecioară, care te-ai născut și ai crescut în credinţă și evlavie, acceptând întru
totul voinţa Bunului Dumnezeu, te-ai oferit ca jertfă de arderea iubirii Dumnezeieşti și fără stricăciune, ai dăruit
omenirii, la ceas de sărbătoare, cel mai de preț FIU, unul născut ISUS CRISTOS prin care ai adus pe pământ
Lumina cea adevărată, pe cel care este CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAŢA.
Tie, O Maică Preasfântă și Binecuvântată, ne închinăm cu smeremie, către Tine ne rugăm să deschizi Poarta
Cerului prin care gândul sufletului nostru să ajungă la inima Ta neprihănită, pentru a primi bogăţia bunătăţilor
faptelor Tale, iar izvorul îmbelşugat al iubirii Tale de mamă, să se reverse supra noastră, a credincioşilor cu
dragoste, ca o cascadă tămăduitoare si binefăcătoare a cugetelor si trupurilor noastre.
Întăreşte-ne O Maică a lui Dumnezeu cu puterea TA, luminează întunecimea minţilor noastre și deschide-
ne calea spre credinţă ca să te mărim pe Tine cea plină de har, Împărăteasa Cerului
Rămâi cu noi, Sfântă Fecioară, pentru că vrem să fim mereu cu Tine în suflet
Rămâi cu noi, Sfăntă Maria, ca să ne recunoaştem și să ne îndreptăm greşelile
Rămâi cu noi, O dulce Mamă Maria,
comoara plină de daruri pentru a ne aprinde în suflet focul dragostei și al înţelepciunii
Rămâi cu noi, O Maică Pururea Fecioară
și ajută-ne să rămânem și noi veşnic alături de Tine pentru a-l Preamări pe Fiul Tău,
împodobeşte sufletul nostru cu astfel de daruri și virtuţi ca să fie întotdeauna plăcute Fiului Tău
Dumnezeiesc pentru a câstiga mântuirea și viaţă veşnică în Împărăţia Cerurilor.
„BINECUVÂNTEAZĂ DOAMNE FAMILIILE NOASTRE”
AMIN!
E Mai, e Mai, e luna Mai
Christos ne cheamă la Altar
E Mai, e Mai, e luna Mai
Răspundem toţi la a SA chemare!

49
 IANCULE MARE Nr. 70

UN MOMENT DE UNITATE ŞI CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ

A MOŢILOR ZĂRĂNDENI DIN ANUL 1905
VIOREL VULTURAR

În luna ianuarie 1905, la Baia de Criș au avut loc alegerile pentru funcția de
deputat dietal. Lupta s-a dat între românul Vasile Damian și ungurul Hollaky. Chiar
dacă eram sub dominația austro-maghiară, românii, și de data aceasta, au obținut
victoria în lupta lor de emancipare națională.
În lucrarea Alegerea protopopului Vasile Damian de deputat dietal la Baia de
Criș în 26 și 27 ianuarie 1905, Tipografia Nouă, Orăștie, 1905, se arată că: ,,Miercuri,
în 25 ianuarie 1905, orășelul Brad era într-o fierbere demnă de cele mai importante
sărbători naționale. A sosit știrea că 1000 de alegători vin dinspre Crișcior și toți
atâția din drumul dinspre Băița. Ca o furtună strigătele de însuflețire dinspre Crișcior
și o trupă admirabilă de aproape de 1000 de fruntași țărani din Dupăpiatră, Blăjeni,
Buceș, Stănija, Mihăileni, Zdrapți, Crișcior, s.a., intră în Brad pe marșul muzicilor de
clarinete și fluiere, în frunte cu preoții și primarii lor, toți cu frunză verde de brad, și
pe o ramură de brad, o tablă frumos împodobită și cu numele - Vasile Damian, deputatul nostru.ˮ
Toți țăranii au fost găzduiți pe la familiile de români din Brad. În dimineața zilei de 26 ianuarie, adunându-se
cu toții în piață, au plecat rânduri – rânduri cu muzicile și cu multă bucurie spre Baia de Criș.
Votarea a început la ora 9 dimineața cu alegătorii din Dupăpiatră. Vrednicilor pietreni, cu 262 de alegători, li
s-a acordat prioritate la vot, nu numai pentru că aveau o delegație numeroasă, ci și pentru că era cea mai
zgomotoasă, bine organizată, îmbrăcați în costume moțești cu șube, ceea ce impunea un respect deosebit. Au
votat preoții întâi, apoi bătrânii, unul câte unul. Domol, cum e firea moțului, intrau în sală și la toate răstirile
patriotice și strigătele președinților, răspundeau hotărât și bărbătește Vasile Damian.
Dupăpiatra, deși se află la o distanță de 40 km de Baia de Criș, totuși au venit la vot și 11 bătrâni trecuți de 70
de ani și se situează pe locul III, cu 262 de alegători, după Brad cu 446, Blăjeni cu 337, (Crișcior cu 117, Baia de Criș
cu 90, Țebea cu 90, Șesuri cu 51, Ormindea cu 85, Băița cu 41, etc.) (cf. op. cit. Alegerea deputatului Vasile Damian
... pag. 12 – 13).
Alegerile au avut loc pe un ger puternic, pe care oamenii au fost nevoiți să-l suporte 36 de ore. Pe lângă frig
oamenii mai răbdau și de foame sau chiar de sete. Organizatorii alegerilor, ungurii, susținători ai canditatului lor,
exercitau presiuni asupra românilor pentru a nu vota cu candidatul lor, Vasile Damian, dar nici această metodă de
cumpărare a voturilor nu a ținut. Conflictul dintre susținătorii celor doi candidați s-a extins pe toată durata
alegerilor, fiind gata să treacă chiar la bătaie de către sătenii din Dupăpiatră.
Cu toate chinurile și necazurile îndurate de români, ei au așteptat rezultatul alegerilor jucând și cântând ca la
nuntă. ,,Bucuria a fost atât de mare că nu se poate scrieˮ- așa cum declara un fruntaș al românilor.
Pietrenii, deși votaseră primii și erau cei mai îndepărtați de Baia de Criș, nu au plecat acasă până la
pronunțarea rezultatului. Vineri seara, pe la ora 19, s-a strigat cu voce tare: ,,Total voturi = 3556, din care 2811
pentru românul Vasile Damian și 745 pentru ungurul Hollaky.ˮ (cf. op. cit.pag 30). Bucuria a fost de nedescris:
strigăte, îmbrățișări, felicitări, urări de bine, la mulți ani, Trăiască România! Un bătrân țăran de la Dupăpiatră zice:
,,Sunt trecuți 40 de ani de când merg la alegeri. Doamne mulțămimu-ți că românul a învins! Doamne mulțămimu-ți
că am trăit și aceste zile de libertate!ˮ Și la acest moment istoric Dupăpiatra a participat cu un număr
impresionant de alegători, aduși de la 40 km distanță, cu zeci de căruțe și călăreți, pe un ger năpraznic, și îndurând
multe necazuri. Motivul principal pentru care moții zărăndeni au ales pe protopopul Vasile Damian a fost acela că
în lupta dintre un român și un ungur era de neconceput să fie ales un străin, mai ales că era ungur și aceștia
asupreau poporul român. Din punct de vedere religios, candidatul român trebuia să fie ales pentru că era ortodox,
ca toți moții și nu catolic, ca ungurul.
Vasile Damian era un om de cultură, cu înalte studii de teologie la Sibiu și filosofie la Viena, iar ca funcție, era
protopop ortodox al Bradului, pe când ungurul Hollaky, era un oarecare funcționar maghiar. Nicolae Iorga îl
numește pe protopopul Damian: ,,Preot între preoți, luptător între luptători.ˮ

50
 IANCULE MARE Nr. 70

Românii au rezistat și au votat cum le-a dictat conștiința, nesocotind amenințările organelor din administrație
maghiară, nu s-au temut de persecuțiile la care urmau să fie supuși după alegeri. Pe de altă parte, românii nu au
crezut în promisiunile ungurilor și n-au acceptat acele ,,daruriˮ pentru cei care votau cu ungurul, așa cum s-a
întâmplat la Blăjeni, Luncoiu de Jos, Dupăpiatră, Curechiu, Rovina, Brotuna, Tomești, Hărțăgani, Ciungani și în alte
locuri. Un moț al locului explică victoria românilor din aceste alegeri ,,prin legătura de neam a acestui poporˮ.
Românii prin unitate, voință și dârzenie au învins în decursul istoriei.
Așa cum spune titlul articolului, am prezentat doar un moment strălucit din lupta moților zărăndeni împotriva
asupritorului ungur, care a avut loc acum 116 ani. Românul nu uită! El ține minte această lecție de înalt patriotism,
de aceea o transmitem urmașilor, urmașilor noștri! Și dacă e vorba de istorie, patrie, românism, se cuvine să aduc
muțumirile moților Domnului prof. dr., colonel clujean Vasile Tutula, fiindcă prin Domnia sa au fost publicate multe
articole despre lupta moților pentru dreptate, pentru apărarea gliei strămoșești, al limbii române și a religiei
creștin-ortodoxe. Se știe că dl. prof.univ. dr. Vasile Tutula este fiu de român năsăudean, cu studii superioare. A
obținut înaltul titlu științific de doctor în istorie și pentru activitatea sa deosebită ca profesor de istorie și ofițer
activ cu gradul de colonel, a obținut multe distincții, premii, medalii. A publicat sute de articole în presă și multe
cărți cu conținut patriotic, istoric și militar.

UN MEMORIU DIN 1942 AL ASOCIAŢIEI REFUGIAŢILOR

ŞI EXPULZAŢILOR DIN TRANSILVANIA DE NORD –
SECŢIA TURDA ÎNAINTAT COMISIEI GERMANO-ITALIENE
(PARTEA A II-A: URMARE DIN NUMĂRUL 69/2020 – DOCUMENTE INEDITE)

VASILE LECHINŢAN

 Pauperizarea Românilor robiţi în Transilvania de Nord

Un alt mijloc folosit de unguri pentru ca să schimbe structura etnică şi

economică a Transilvaniei de Nord, este pauperizarea românilor. Guvernanţii
unguri, prin aceasta vor să ajungă trei scopuri:
1.) Supunerea economică a românilor şi aducerea lor în stare de sclăvie;
2.) O mai uşoară şi mai rapidă maghiarizare a românilor prin despuierea
lor de orice bunuri şi libertăţi, presupunând că nu vor emigra cu toţii în ţara
lieră;
3.) Îmbogăţirea fără muncă a claselor sociale ungureşti - aşa cum au făcut-
o şi strămoşii lor în cursul veacurilor – prin rapturi şi crime.
Iată, din declaraţiile refugiaţilor, metodele puse în aplicare pentru
ajungerea acestor scopuri:

1. Jafuri săvârşite de soldaţi, jandarmi, grăniceri sau bande de civili, cari lucrează nestingherit.

În Judeţul Cluj
1. Comuna Bonţida (32). Refugiatului Panciu Vasile, armata ungară, în Sept. 1940, i-a jefuit întreg localul de
prăvălie. La reclamaţia lui, ofiţerul comandant i-a spus, că dacă nu-i place, n’are decât să treacă graniţa.
2. Comuna Borşa (83). Refugiatul Broscoiu Ioan, în noaptea de 8 Iunie a fost jefuit, împreună cu soţii lui de
refugiu, Moldovan Petru şi Pârvan Gheorghe, la punctul de trecere Pata de către grănicerii unguri.
3. Comuna Hida (5). Refugiata Sâmpetran Maria, în noaptea de 2 Iunie 1942, a fost jefuită la graniţă, punctul

51
 IANCULE MARE Nr. 70

Morlaca, jud. Cluj, de către o bandă de contrabandişti şi jefuitori.

4. Comuna Jucul de Mijloc (85). Refugiatul Săvan Miron din comuna Gostila jud. Someş, a fost jefuit el şi soţia
lui de o bandă organizată de jefuitori din comuna Jucul de Mijloc. Acest jaf în stil mare s’a săvârşit în ziua de 18
Iunie 1942.

Judeţul Someş
5. Comuna Dumbrăviţa (105). Refugiatul Pugna Ioan, venind spre graniţă, între comunele Budacelnic14 şi
Ţagu, a fost atacat, bătut şi jefuit de o bandă înarmată, conducătorul bandei era în uniformă militară cu trei stele,
dar îmbrăcat cu o manta civilă.

Judeţul Sălaj
6. Comuna Hurez (13). Refugiatul Cubleşan Grigore, din Traniş, jud. Cluj, relatează că locuitorii români din
Hurez, jud. Sălaj, au cumpărat 2 vagoane cucuruz în Ungaria, l-au adus până în Oradea şi aici, când să-l încarce pe
care pentru a-l transporta acasă la Hurez, autorităţile maghiare le-au confiscat cucuruzul, rămânând ei şi fără
cucuruz şi fără bani.
7. Comuna Brebi (23). Refugiatul Taloş Chelemen, în 24 Mai 1942, la punctul de trecere Feleac, a fost jefuit de
grănicerii unguri.
8. Comuna Tihău (47). Refugiatul Coziş Ioan, a fost jefuit în 1940 Sept. de tot ce a avut în casă, de către
soldaţii unguri. În 5 Iunie 1942, la punctul de trecere Dezmir, a fost jefuit de grănicerii unguri.

Judeţul Năsăud
9. Comuna Bistriţa (86), refugiatul Cepănariu Victor ne povesteşte, cum în noaptea de 10/11 Iunie, la pichetul
unguresc dela Galaţiu15 a fost jefuit şi apoi trecut peste graniţă.

Judeţul Satumare
10. Comuna Ancuţa16 (69). Refugiatul Chendereş Ioan, în ziua de 12 Iunie 1942 pe la comuna Gârdău17, a fost
prins de jandarmi, bătut crunt şi jefuit de toată averea.
11. Comuna Dob18, colonia Paulian (18). Refugiatul Sima Ioan a fost jefuit în Cluj de civili de rufărie în valoare
de peste 200 mii lei.

Judeţul Târnava
12. Comuna Dealul Frumos19 (108). Refugiatul Giurgea Floarea, în 16 Iunie 1942, a fost jefuită de grănicerii
dela postul fix din Dezmir.

2. Izgoniri din case şi averi. Deportări peste graniţă. Colonizări de unguri; prin izgonirea românilor.

În Judeţul Cluj
1. Comuna Valea Drăganului (81). Notarul comunei, în 3 Aprilie 1942, confiscă refugiatului Joca Vasile
brevetul de comerţ, licenţa de beuturi şi debitul de tutun şi îl izgoneşte din casă, şi instalează pe ungurul Kovács
Károly.
2. Comuna Vânători (46). Refugiatul Golban Avram relatează, că în comună au fost colonizați 6 familii
ungurești, iar familiile românești au fost strâmtorate într’o singură cameră.

În Județul Someș
3. Comuna Dăbâceni (14). Refugiații: Chinda Grigore, Roman Victor, Gliga Viorel, Bucșa Gheorghe, Mateiașiu
Gavrilă, povestesc cum ei au fost treziți în noaptea de 17/18 Mai, siliți să se îmbrace, apoi deportați cu trenu, de
către jandarmii unguri, până la punctul de frontieră Tunel20, unde au fost predați grănicerilor unguri, iar aceștia i-

14
Azi, Budeşti, BN.
15
Azi, Galaţii Bistriţei, BN.
16
Denumire transcrisă greşit, inexistentă în nomenclatorul localităţilor din Transilvania.
17
Azi, Gârdani, com. Sălsig, MM.
18
Doba, SM.
19
Azi, în comuna Merghindeal, SB.
20
Haltă de cale ferată între Boju şî Cojocna, CJ.
52
 IANCULE MARE Nr. 70

au silit să treacă noaptea frontiera în România.

4. Comuna Devecerii Mari21 (27). Refugiatul Rotar Ioan, în ziua de 10 Iunie 1942, a fost ridicat de jandarmii
unguri, bătut, deportat la Feldioara, predat grănicerilor unguri, cari l-au forțat să treacă granița în România.
5. Comuna Cuzdrioara (72, 76). Refugiatul Urian Ioan, i-a fost rechiziționată casa, după ce el a fost bătut, așa
că a trebuit să stea în grajd.
Moldovan Augustin, refugiat din Cuzdrioara, ne informează că familiile lui Mureșan Teodoru lui Drișca și a
femeii Duma Victoria, au fost izgonite din case, și în casele lor băgați unguri coloniști veniți din Ungaria. Aceasta s’a
făcut în 25 Iunie 1942 de către notar și jandarmi.
Tot refugiatul Moldovan Augustin ne informează, că în comuna Cuzdrioara, din 850 familii, numai 50 familii
au fost ungurești. Anul acesta însă, autoritățile au mai adus încă 50 familii de ungur din Ungaria și i-au colonizat pe
moșiile românilor, iar ca locuințe le-au dat tot în casele românești, restrângând pe români într’o singură cameră.
6. Comuna Aluniș (53). Refugiata Pop Ana din Pruneni, jud. Someș, relatează că un țăran din comuna Aluniș,
Someș, prin 15-16 Mai 1942, a fost bătut și deportat de jandarmii din Iclodul Mare, pentru că nu a voit să-și
evacueze casa proprie în beneficiul feciorului notarului de acolo.
7. Comuna Calna (109). Refugiatul Domșa Cornel, spune că sătenii Petric Ioan, I. Domșa Dumitru, Domșa Ioan,
Domșa Constantin, Mureșan Andrei, Vădean Ioan, Petric Ioan, Il. Petric Petre, Domșa Vasile, Muntean Petru și alți
41 de români au cumpărat prin bună învoială dela ungurul Lazăr din Dej, o moșie, pe care au și plătit-o, prin Iulie
1939. Acum ungurul i-a dat în judecată. Sentința judecătorească le-a luat locul, l-a dat ungurului Lazăr, care trebuie
să le restituie banii în 30 de ani.

În Județul Sălaj
8. Comuna Firminiș (63). Refugiatul Porumb Alexandru relatează, că autoritățile au confiscat pășunea
comunală și au dat-o comunei ungurești Crișeni, comuna românească Firminiș nu are unde să-și pască vitele, iar
ungurii din Crișeni au două pășuni. Porumb Teodor fost subnotar în era românească a intervenit la autorități să se
restitue pășunea. Sub învinuirea de agitație a fost deținut și deportat, nici azi nu se știe unde.
9. Comuna Moftinul Mic (18). Refugiatul Sima Ioan și un fecior a lui însurat, au fost izgoniți din case și de pe
moșie fără nici un motiv și au trebuit să se refugieze în România.

În Județul Mureș
10. Comuna Râciu (31). Refugiatul Hozoș Avram ne informează că autoritățile maghiare au adus în comuna
Râciu 18 familii ungurești și i-a așezat în casele și averile românilor plecați în România sau alungați din casele lor cu
forța, cum este cazul cu Radian Gheorghe și alții.

În Județul Năsăud
11. Comuna Dipșa (23). Refugiatul Moldovan Vasile ne informează că, autoritățile au confiscat locul de
biserică cumpărat prin bună învoială acum patru ani.
12. Comuna Tolgheș22 (113). Refugiatul Iliș Vasile ne informează că, în 14 Februarie 1942, ungurii au adus în
comună 30 familii ungurești din Ungaria. Acești unguri au fost băgați în casele românilor strâmtorându-i. Românii
sunt obligați să le și dea de mâncare, iar românii, când cer primarului rația de alimente, acesta le spune: „Mergeţi
în ţara valahă, aici nu aveţi nici un drept”.
În comună, românii aveau o cooperativă, autorităţile ungureşti au luat-o dela ei şi au dat-o pe mâna
ungurilor.
La fel s’au făcut colonizări cu unguri şi în comunele Rimeţ23 şi Mireşul Mare.

În Judeţul Cluj
13. Comuna Dragu (24). Refugiatul Inţe Ioan spune că autorităţile ungureşti au confiscat păşunea comunală
pe seama grofului din localitate.

În judeţul Someş
14. Comuna Feleac (68). Refugiatul Bulica Vasile, lucrând cu mai mulţi români pe şantierele căilor ferate în
Măgheruş24, le-a fost interzis să vorbească româneşte. Mai mulţi muncitori au protestat, spunând că în România
21
Diviciorii Mari, com. Sânmartin, CJ.
22
Tulghieş, azi, com. Mireşu Mare, MM.
23
Remeţi pe Someş, azi, com. Mireşu Mare, MM.
24
Şieu-Măgheruş, BN.
53
 IANCULE MARE Nr. 70

ungurilor li să lasă libertatea să vorbească în limba lor. Un număr de 15 muncitori români a fost deţinut, legaţi şi
deportaţi de jandarmi, nu se ştie unde.

3. Confiscări de brevete, eliminări din lucru

Negustorilor şi meseriaşilor de naţionalitate română, li s’a luat brevetul, livretul de lucru, licenţa etc. sub
motiv că se schimbă în ungureşte, dar nu le-au mai eliberat pentru români. Aceştia îşi pot exercita dreptul de a
munci, numai dacă îşi maghiarizează numele şi trec la religie reformată.
În Judeţul Cluj
1. Comuna Cubleşul Someşan25 (3). Refugiatul Lungu Ioan, autorităţile i-au confiscat brevetul.
2. Comuna Agârbiciu (16). Refugiatul Marincuş David, din cauză că nu a avut unde să lucreze, nu a putut
câştiga nici atât ca să plătească raţia de făină. Românii nu capătă de lucru.
3. Comuna Bonţida (32). Refugiatului Panciu Vasile i s-a luat brevetul de comerţ.
4. Comuna Valea Drăganului (81). Refugiatului J[…]26 Ilie, i s’a luat brevetul comercial, licenţa de beuturi şi
debitul de tutun, a fost izgonit din local şi pus în locul lui un ungur.
5. Comuna Luna de Sus (110). Lui Mureşan Vasile, măcelar, i s’a luat brevetul şi ca să şi-l recapete, a fost
invitat să-şi maghiarizeze numele şi să treacă la religia reformată.
În Judeţul Someş
6. Comuna Mănăşture27 (12). Refugiatul Topan Ioan a fost transferat în Ungaria în condiţiuni materiale aşa de
rele încât nu a putut trăi.
7. Comuna Libotin (35). Budea Teodor ne informează că românii nu capătă lucru nicăiri pe simplul motiv că
sunt români, se spune că au avut destul de lucru sub regimul românesc.
8. Comuna Cuzdrioara (73), Bogdan Gavrilă a fost minat din serviciul CF ungare pe motiv că e român.
În Judeţul Sălaj
9. Comuna Tihău (47). Lui Coziş Ioan i s’a luat brevetul în Mai 1942.
În Judeţul Năsăud
10. Comuna Lechinţa (71). Refugiatului Zăgrean Vasile, pantofar, i s’a refuzat brevetul de lucru.
11. Comuna Măgurele (79). Nicoară Ioachim, cojocar, nu a putut obţine brevet de lucru.

În Judeţul Mureş
12. Comuna Crăeşti28 (52). Refugiatei Scarlat Elena, autorităţile au refuzat să-i elibereze carte de servitoare.
Acestea sunt numai cazurile recente şi acele cari fac parte dintr’un număr mic de declaraţii ale refugiaţilor.

4. Confiscări şi rechiziţii de rufărie şi îmbrăcăminte şi de vite pentru carne.

Autorităţile administrative ungureşti, asistate de jandarmi, au cutreerat casele gospodarilor români, şi au

rechiziţionat contra plată, sau au luat fără plată şi fără să dea măcar chitanţă sau adică au confiscat rufărie de pat şi
de corp, şi în special au fost luate cusăturile naţionale româneşti şi ţesăturile de scoarţe, despuind casele românilor
de specificul lor naţional şi pauperizând astfel şi materialiceşte pe ţăranii români. Cazurile luate din declaraţii sunt
tipice, dar nu unice. Ţinuturi întregi au fost jefuite în felul acesta de ce e mai românesc: produsele industriei
casnice.
O altă lovitură dată românilor este aceia a rechiziţionării pe preţ maximal a vitelor mari de carne, rechiziţie ce
se face numai la români. Şi rechiziţia, în cadrele ei normale, este o măsură economică necesară vremurilor. Dar
atunci când se aruncă pe comunele româneşti o impunere de 7 vite, statul nu le plăteşte, ci este o comună
obligată să le plătească prin aruncuş (repartiţie) de toţi locuitorii comunei. Acest mijloc de rechiziţie este echivalent
cu haraciul impus de învingător în timp de răsboiu, în ţară streină.

25
Cubleşu Someşan, azi, com. Panticeu, CJ.
26
Margine de pagină multiplicată greşit, cu tăietura cuvintelor.
27
Mănăşturel, azi com. Cuzdrioara, CJ.
28
Crăieşti, MS.
54
 IANCULE MARE Nr. 70

Rufărie şi haine
1. Comuna Vânători (46), jud. Cluj. Refugiatul Golban Avram, ne informează că în Octomvrie 1941, jandarmii
au adunat haine de pat şi de corp, şi anume: pături, scoarţe, cearşafuri, perini, fuste, zadii şi ştergare. Au lăsat
oamenilor numai câte o garnitură de fiecare, iar din schimburi câte două. Rufăria adunată a fost dată în parte
ungurilor colonizaţi acolo în comună, parte au fost duse şi încărcate în tren. Nu s’a plătit nimic pentru ele şi nici
revers, sau notă nu s’a făcut de ele.
2. Comuna Buteasa, Jud. Satumare29 (50). Refugiaţii Tămaş şi Nichita ne relatează că în această comună s’au
rechiziţionat toate obiectele de îmbrăcăminte din lână, apoi rufăre de pat, şi anume: scoarţe şi feţe de masă din
lână, cearşafuri, perini, ştergare, sumane, cioareci, etc. Obiectele au fost plătite în pengö, cu preţuri foarte mici.
Vite mari pentru carne
1. Comuna Dolu, jud. Cluj (75). Refugiata Ilea Veronica spune că în luna Iulie, comuna Dolu (130 de fumuri
numai români) a fost impusă cu două vite mari, pe cari comuna le-a cumpărat din târg.
2. Comuna Pruneni, jud. Someş (53). În 17 Mai au rechiziţionat vaci.
3. Comuna Gâlgău, jud. Sălaj (49). În 22 Iunie au rechiziţionat 7 vite mari, comuna le plăteşte prin repartiţie cu
1,40 F kg viu.
4. Comuna Derşida Mică (54), jud. Sălaj. Au rechiziţionat 7 vite mari, pe cari le-a plătit comuna prin repartiţie.
Aici au mai rechiziţionat şi rufărie, pături, cearşafuri, perini, acoperitoare de pat, feţe de masă etc., toate din
lână, din pături au lăsat numai o singură bucată de familie.
5. Comuna Firminiş, jud. Sălaj (63). În 15 Iunie au rechiziţionat 4 vaci pe cari le-a plătit comuna prin aruncuş.
6. Comuna Odeşti jud. Sălaj (65). Au rechiziţionat vite dela 4 români, urmând să le plătească mai târziu.
7. Comuna Buteasa, jud. Satumare (50). Au rechiziţionat 7 vite mari, pe cari le-a plătit comuna cu preţ
maximal.

5. Reintroducerea iobăgiei

Deşi suntem în secolul al XX-lea, şi Ungaria şi poporul maghiar se consideră pe sine ca o ţară şi un popor
civilizat, totuşi factorii răspunzători tolerează introducerea iobăgiei.
1. Comuna Trăsnea, jud. Sălaj. Refugiatul Gogu Ioan, avocat, ne informează în declaraţia sa (45) că ţăranii
români din satele din jur sunt forţaţi să facă diferite corvoade de cărăuşie pentru instituţii şi particulari, pe lângă o
remuneraţie de batjocură, astfel se plătea, pentru 18 km cu 50 filer, iar mai la urmă cu 3 Pengö. Românii sunt
amendaţi mereu pentru orice lucruri imaginare.
2. Comuna Jucul de Mijloc (106) jud. Cluj. În 5 Iunie 1942, s’a publicat, că de aici înainte, românii sunt obligaţi
să lucreze 3 zile la săptămână pământul Statului.

III. Hetacomba românilor robiţi. Dansul macabru al instinctelor unui popor în Europa Centrală

Dansul macabru al instinctelor poporului maghiar, după 3 ani de „răsuflare” şi „ospăţ” al urei lui, nu a încetat
câtuşi de puţin30, ci continuă, parcă tot cu mai mare furie.
După hetacombele dela Ip, Trăznea, etc. săvârşite de armatele maghiare, distrugerea vieţilor româneşti
continuă cu o perseverenţă demnă de alte fapte. Acum, instinctul sălbăticiilor a trecut în sadism. Şi astăzi, dacă
jandarmul, grănicerul sau soldatul ungur nu mai asasinează în masă pe românii rămaşi în robie, ei ştiu să-i
extermine în grupuri mici sau individual cu o voluptate sadică. Ei îşi chinuesc victimele, le maltratează, dansează şi
chiue în jurul lor şile silesc prin diferite torturi să rostească sentinţe umilitoare asupra poporului român şi a
conducătorilor lui, şi apoi, de cele mai multe ori, victimele sunt asasinate prin spintecare şi apoi împuşcare.
Un popor, în mijlocul Europei şi în plin mijloc al veacului al 20-lea, este, trăeşte şi î-şi afirmă existenţa prin
fapte de vitejie a soldaţilor armatei lui, ca aceia din noaptea de 20 Iunie 1942, săvârşită la punctul de trecere

29
Buteasa, azi com. Şomcuta Mare, MM.
30
Vezi: Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României septembrie 1940 - octombrie 1944,
Ion Ardeleanu; Gheorghe Bodea; Mihai Fatu; Oliver Lustig; Mircea Muşat; Ludovic Vajda, Edit. politică, Bucureşti, 1985; Vasile
Lechinţan, Procesul criminalilor de război de la lp, Treznea, Huedin, Mureşenii de Câmpie şi din alte localităţi sălăjene. Sentinţa
din 13 martie 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj, în “Acta Musei Porolissensis”, XVII, Zalău, 1993, p. 271 – 306.
55
 IANCULE MARE Nr. 70

„Bogdăneasa” din Valea Vişagului, (46), unde grănicerii unguri au sărit cu strigătul răsboinic de „Huraaaa…” asupra
septagenarului român Lungu Ioan din Vânători jud. Cluj, îl spintecă cu baionetele şi apoi îl împuşcă. Şi doar, bietul
bătrân era înarmat cu 7 kilograme de făină, pe care o aducea către casă ca să-şi astâmpere foamea.
Sunt fapte vitejeşti, vrednice de cei ce le comit. Dar e bine, să ştie toată lumea, că acest popor există şi îi sunt
tolerate faptele lui civilizatoare, iată aceste fapte:

1. Bătăi, schingiuiri, torturi, asasinate şi închisori

În Judeţul Cluj
1. Comuna Cubleşul de Someş31 (3). Soldaţi din armata ungurească ridică, în Sept. 1940, pe Vancea Grigore şi
Covaci Gheorghe sunt ridicaţi noaptea, duşi, legaţi la ochi, în pădure şi, cu împuşcături de armă, intimidaţi să le dea
bani. Şi fiindcă Vancea Grigore nu are de unde să le dea banii, îi bătut omul aşa de crunt, încât a înebunit.
2. Comuna Hida (5). În ziua de 26 Mai, Jandarmii unguri prind pe femeia Sâmpetran Maria, o bat aşa de crunt,
încât femeia zace în pat o săptămână. Fomeia intenţiona să se refugieze.
3. Comuna Dezmir (15). În luna aprilie, flăcăii români Chifor Gheorghe şi Morcian Ioan, pentru că au cântat
româneşte, grănicerii unguri de la pichetul Dezmir şi un detectiv, îi duc noaptea la marginea satului, aci, dupăce
plutonierul de grăniceri îi intimidează cu revorverul în mână, îi bat pe ambi până la sânge.
4. Comuna Borşa (37). În iarna anului 1941 au fost crunt bătuţi mai mulţi ţărani.
5. Comuna Vânători (46). Refugiatul Golban Avram, în 18 Mai 1942 a fost bătut până la sânge de jandarmi şi
apoi a stat ascuns prin pădure. Vina lui este că a protestat de ce nu i-se dă raţia de făină în întregime.
În seara zilei de 20 Iunie 1942, grănicerii unguri au asasinat cu baioneta şi au împuşcat apoi pe bătrânul Lungu
Ioan, care venea pe potecă prin pădure cu 7 kg de făină.
Aceşti grăniceri unguri, aşezaţi la pândă, au împuşcat de la distanţă pe alţi 2 români, cari au mers să-l ridice pe
Lungu şi să-l ducă în casă.
6. Comuna Aluniş (55). Refugiatul Florea Gavrilă e răpit de grănicerii unguri de pe locul său de lângă graniţă,
dus pe teritoriul unguresc, bătut crunt şi batjocorit, apoi trecut din nou pe teritoriul românesc.
7. Comuna Mănăştiur (59). Pe refugiatul Gheorghiţă Gheorghe, în dat de 22 Iunie 1942, l-au căutat jandarmii
acasă la părinţi. Fiindcă părinţii nu au spus unde se ascunde, ei au fost bătuţi.
8. Comuna Borşa (83). În seara zilei de 2 Iunie 1942, tinerii Broscoiu Ioan, Moldovan Petru, Pârvan Gheorghe,
au fost bătuți de jandarmi, legați și duși la tribunalul Cluj. Găsiți nevinovați, au fost puși în libertate, jandarmii i-au
prins din nou și i-au bătut, ei au fugit în România.
9. Comuna Jucul de Mijloc (106). Baciu Ioan și Turbuțan Traian au fost bătuți de jandarmi, tot așa și Chira
Irina, pentrucă în 5 Iunie nu s’au prezentat la muncă pentru stat.
10. Comuna Traniș (13). Pașcalău Gheorghe a fost bătut, fiind desbrăcat în pielea goală, apoi spânzurat de
grindă și iar bătut. Victimei i s’a smuls părul de pe cap cu cleștele.
11. Comuna Măcicașul Unguresc32 (77). Jandarmii unguri au bătut de jandarmii unguri atât de rău, încât după
o suferință pe pat de 5 luni, a murit.

În Județul Someș
12. Comuna Mănășturel (11). Pe refugiatul Țopan Ioan, în noaptea de 8/9 Iunie, grănicerii del punctul Dezmir,
l-au urmărit și pe teritoriul românesc, unde l-au lovit cu armele în cap, dar l-au nimerit greșit. El a căzut în
nesimțire.
13. Comuna Devecerii Mari33 (27). Refugiatul Rotar Ioan în seara zilei de 10 Iunie 1942, a fost ridicat de
jandarmi, fără motiv declarat, deportat la grănicerii din Feldioara, bătut din nou și aruncat peste graniță.
14. Comuna Aluniș (53). Un țăran a fost bătut crunt de jandarmii din Iclod și deportat, încât nu i se cunoaște
urma, pentrucă a refuzat să-și părăsească casa și să o lase feciorului notarului.
15. Comuna Cuzdrioara (72, 73). Refugiații Urian Ioan și Bogdan Gavrilă, pentru vina de a fi periculoși Statului
Ungar, au fost bătuți de jandarmi, maltratați și închiși.
16. Comuna Cășeiu (21). A fost împușcat pe la spate, de un soldat ungur, în gara Cășeiu (Someș), tânărul

31
Cubleşu Someşan, azi, com. Panticeu, CJ.
32
Azi, Măcicaşu, com. Chinteni, CJ.
33
Diviciorii Mari, azi com. Sânmartin, CJ.
56
 IANCULE MARE Nr. 70

român Câmpian Cornel, din Sigău34, care era printre călători. Fapta a fost săvârșită fără motiv, din snobism vitejesc.
17. Comuna Divicerii Mari35 (27). Rotar Gavrilă a fost omorât de ungurul Szabo Làszlo, pe simplul motiv că e
român.
18. Comuna Nușfalău (Nușeni) (41). În Mai 1942, un țăran român din Maramureș a coborât în țară pentru a-și
câștiga ceva de ale hranei pentru copii înfometați. Niște țărani unguri l-au atacat cu furci de fier și l-au bătut, așa că
în scurt timp a murit în spitalul din Dej. A se vedea și declarația lui Moldovan Teofil (95).
19. Comuna Feleac (68. Tânărul cfrist Bulică Vasile, relatează cum, jandarmii unguri, în Aprilie 1942, au legat și
deportat, în loc încă necunoscut, pe 15 muncitori de cale ferată români, pentrucă au protestat contra dispoziției să
nu vorbească românește.
20. Comuna Gârbou (101). Refugiatul Vaida Ioan a cumpărat 10 kg cucuruz. Îl prind jandarmii unguri, îl leagă
cu mâinile la genunchi, îl spânzură de grindă, îl bat la corp și tălpi, și când cade în nesimțire îl slobod jos, îl stropesc
cu apă, iar când î-și revine e împuns cu baioneta în burtă.

În Județul Sălaj
21. Comuna Mal (42). În 28 Decemvrie 1941, jandarmii arestează pe tânărul Peșteleu Ioan măcelar, sub
învinuirea că e șpion, deoarece găsește la el un jurnal din timpul cedării, e dus la Budapesta și executat în Ianuarie
1942.
22. Comuna Cozniciul de sus (44). Hecșan Petru e bătut de jandarmi la Rusalii în 1942, pentru că a cumpărat
cereale.
23. Comuna Băița (48). Prin Iunie 1942 au fost bătuți mai mulți tineri.
24. Comuna Agrij (57). Refugiatul Goia Ilie, fiind minier, am reclamat rația de hrană reglementară. Inginerul
șef, ungur, în loc de hrană, l’a bătut.
25. Comuna Firminiș (63). Porumb Teodor, ajutor de notar, a fost arestat și deportat în loc necunoscut, sub
învinuire de agitație, pentru că a intervenit, ca locuitorilor să li se retrocedeze pășunea confiscată de unguri.
26. Comuna Merșid (67). Buruian Ana, refugiată, relatează că un funcționar dela notariatul comunei de sub
stăpânirea românească a fost condamnat la 2 ani închisoare și închis, pentrucă în cursul exercitării funcțiunii sale,
sub români, a sechestrat lucruri dela unguri restanțieri cu impozitele.
27. Comuna Căuaș (88). Refugiatul Țoca Vasile ne relatează că preotul gr. cat. Egreanu Augustin a fost arestat
trei zile la jandarmi, că el ar fi fost bătut și că a stat sub arest domiciliar 3 luni.
28. Comuna Ulmeni (97). Chiș Teodor a fost bătut pentru că din cauza foamei a refuzat să care el și numai el,
nisip la un pichet.
29. Comuna Coznicul de Sus (44). În Sept. 1940, a fost bătut. El și încă vreo 350 de săteni au fost ridicați și duși
la pădure ca să fie împușcați, dar în cele din urmă, honvezii au împușcat numai 5 din ei și s’au cărat.
30. Comuna Derșida Mică (54). În Aprilie 1942, Zahan Niculae din Bobota (Sălaj) de meserie croitor, a fost
prins de grăniceri la Ciucea, când voia să treacă în România. Dus la Budapesta, a fost spânzurat.
31. Comuna Bălan (62). În 9 Sept. 1940 a fost omorât soțul femeii Ciglezan Floarea de soldații unguri.
32. Comuna Firminiș (63). Refugiatul Porumb Alexandru relatează cum, în Sept. 1940, între Hida și Drag, au
fost împușcați 11 români.
33. Comuna Trăznea și Agrij (102, 103). Evenimentele dureroase din Sept. 194036.

În Județul Năsăud
34. Comuna Rebrișoara (7). Jandarmi din Divicerul mic37 au prins și bătut până la sânge pe Mâț Niculae fără
motiv.
35. Comuna Sălcuța (70). Refugiatul Bungărdean Ioan relatează că a fost bătut Gravu Avram, a fost bătut de
jandarmi pentru că a fost arătat ca un fel de agent al românilor.
36. Comuna Rebrișoara (7) (ca sus).

34
Şigău, azi com. Jichişu de Jos, CJ.
35
Diviciorii Mari, azi com. Sânmartin, CJ.
36
Vezi supra, nota 47.
37
Diviciorii Mici, azi, com. Sânmartin, CJ.
57
 IANCULE MARE Nr. 70

În Județul Satumare
37. Comuna Varaiud38 (39). Refugiatul Uța Ioan e bătut de jandarmi și batjocorit.
38. Comuna Acați39 (69). În Aprilie 1952, jandarmii unguri au prins și bătut grav pe: Mesaroș Vasile, Iuță
Gheorghe, Chendereș Vasile, Chendereș Victor, pe motiv că ei ar fi mânjit coroana ungară la școală.
39. Comuna Piru (74). Moldovan Dumitru, refugiat relatează că în 4 Iunie 1942, un plutonier ne-a dat ordin să
cântăm ungurește, însă nu am știut. Ne-a bătut. Un soldat de naționalitate română a fost legat cu mâinile la spate
și atârnat de stâlp, pentru că a îmbrăcat niște ciorapi de lână, cari să-i învelească picioarele goale.
40. Comuna Hideaga40 (93). Tineri români bătuți pentrucă au căzut pe brazdă, trăgând în jug.
41. Comuna Crucișor (19). Învățătorul din Crucișor, în 1941, a venit cu pașaport să-și aducă familia în țară. El a
fost arestat în Valea lui Mihai, bătut, maltratat și tăiat de jandarmi. A murit în spitalul din Carei. Martorul Frâncu
Gheorghe l’a văzut la înmormântare cum era tăiat.
42. Comuna Viile Sătmarului (80). Refugiatul Pop Vasile, în 18 Aprilie 1942, a fost prins de jandarmi, fiindcă a
refuzat să intre ca voluntar în armata ungară. A fost legat la stâlp cu mâinile legate la spate și spânzurat de
subsuori, timp de 5 zile, și zilnic stropit cu apă rece de mai multe ori. Supliciul începea dimineața la ora 6 și ținea
până la ora 18, iar noaptea era închis în beciu. După 2 săptămâni ce a fost lăsat liber, a fost prins și bătut din nou 2
zile, iar în 10 Iunie 1942, când a voit să-și cumpere ceva de ale mâncării a fost bătut în piață de un polițist.
43. Comuna Hideaga (104). Vereș Niculae, refugiat, povestește cum prin 18-20 Iunie, s’a prezentat în comuna
Mogoșești, jud. Satumare o comisie de ofițeri și subofițeri unguri, cari au sculat noaptea din pat pe toți premilitarii,
i-au bătut și i-au silit să iscălească declarații că ei nu au tras în jug la plug și la grapă și că nu au fost bătuți.

În Județul Mureș
44. Comuna Urmeniș (98). Refugiatul Blaga Alexandru relatează că la centrul de premilitărie din Reghin a
văzut, cum în 27 Ianuarie 1942, comandantul premilitarilor a bătut pe un premilitar român așa de rău, încât a
rămas în nesimțire, pentru motivul că a venit cu cămașa scoasă din pantaloni.
45. Comuna Voinicei41 (90). La 6 August 1942, o expediție de trei camioane de jandarmi au bătut îngrozitor
peste patruzeci de români, între cari și preotul Nicola Augustin și învățătorul Fleșeru, cari au fost maltratați în așa
hal, că au zăcut 2 săptămâni. Învățătorul Fleșeru, înainte de asta a mai fost bătut de jandarmi pentru vina de a fi
fost sub regimul românesc comandantul șoimilor din comună.
46. Comuna Socolul de Câmpie (92). În Februarie 1942, săteanul Sabău Ioan, a fost întâlnit pe drum de 12
honvezi și bătut crunt, pentru vina că nu a salutat ungurește, iar pe copil l-au lovit cu bocanci în falcă, că bietul
copil a rămas cu falca mutată din loc.
47. Comuna Teaca (99). În toamna anului 1940, vreo 30 de români din comună au fost arestați și ținuți închiși
5 săptămâni într-o casă, fără ca să știe de ce și fără ca cineva să-i întrebe ceva.

În Județul Târnava Mare

48. Comuna Dealul Frumos (108). În 11 Iunie 1942, refugiata Giurgea Floarea a fost prinsă, bătută și dusă la
consiliul de răsboiu din Cluj. Soțul ei a fost închis, iar ei i s’a dat drumul peste frontieră. Ei au fost prinși pe hotarul
Clujului la punctul „Becaș” 42, când au voit să treacă frontiera.

2. Români, tineri „levantiști”, prinși în jug la plug și grapă

Barbarie, pe care numai evul mediu al năvălirii barbarilor o mai cunosc, iar istoria amintește de ea cu oroare.

În Județul Cluj
1. Comuna Hida (40). Refugiatul Al. Ardeleanu. În 9 Aprilie 1942, premilitarii români au fost prinși la grape și
au grăpat cu ei 4 jugăre. Tinerii români, cari dădeau pe brazdă de oboseală erau bătuți cu bâta de comandantul
Székely V. și siliți să treacă mai departe.

38
Vărai, azi, com. Valea Chioarului, MM.
39
Amaţi, azi com. Păuleşti, SM.
40
Azi com. Satulung, MM.
41
Voiniceni, azi com. Ceuaşu de Câmpie, MS.
42
Azi, cartier al Clujului, spre Feleacu.
58
 IANCULE MARE Nr. 70

În Județul Sălaj
2. Comuna Hideaga (104). În 16 Iunie 1942, tinerii premilitari au fost prinși la care și siliți să care pământ.

În Județul Someș
3. Comuna Dumbrăvița (103). În luna Mai, 108 premilitar români au fost înjugați la grape și la tăvălugi.
Instructorul Kovács Károly îi mână cu biciul ca pe vite, iar premilitarii unguri urcă pe grapă ca să fie mai greu de
tras, și își bat joc de români cu strigăte de „valah puturos”.

În Județul Satumare
4. Comuna Preluca Veche43 (20). În Mai 1942, leventiștii români au fost prinși la plug și la grapă și mânați cu
bâte. Cei ce cădeau pe brazdă erau bătuți și siliți să se ridice și să tragă mai departe.
5. Comuna Brebeni44 (29). În Aprilie 1942, premilitarii români au fost prinși la grapă și au grăpat timp de 7 ore.
6. Comuna Viile Sătmarului (80). În 13 și 18 Aprilie, premilitarii români au fot prinși la 12 grape și au grăpat
dela ora 14 la ora 18. Cei care cădeau pe brazdă erau bătuți de comandanți.
7. Comuna Colțirea (87). În zilele de 3 și 10 Iunie au fost înjugați la plug toți premilitarii români, au tăiat brazde
din grădina grofului, au cărat brazdele, și iar au tăiat, pentru a nivela grădina. Și aici, comandantul lovea cu bâta pe
cei ce cădeau de oboseală.
8. Comuna Hideaga (93). Premilitarii români au fost înjugați la plug și au arat împreună cu cei din Mogoșoaia.
Au arat. Cei ce cădeau pe brazdă de oboseală erau bătuți cu bâtele.

IV. Schimbarea artificială a structurii etnice a Transilvaniei de Nord

Stăpânitorilor unguri din Transilvania de Nord, nu le trebuie români. Ei vor o Ungarie a Sfântului Ștefan, dar
fără români. Dar pământul e locuit de români și asta îi tulbură în visurile lor imperialiste.
Omorurile, bătăile, schinjuirile, torturile, izgonirile și închisorile nu au fost în stare, în 2 ani, să curăță „aerul
sfânt unguresc” al Transilvaniei de Nord.
Curaj! Ungurii au și alte metode. Dacă ei în așa scurt timp nu au reușit să schimbe fondul etnic al Transilvaniei
de Nord, îl schimbă ei în formă. Metodele sunt puse în aplicare, iată-le!

1. Îndrumări oficiale peste graniță.

- bătăi și schinjuiri pentru folosirea vorbei și a portului românesc.
- silnicii pentru maghiarizarea de nume și trecere la religia reformată.

În Județul Cluj
1. Comuna Cojocna (9). Apahidean Vasile relatează, că în luna Februarie 1942, mai mulți români au fost trimiși
în concediu din concentrare cu ordinul ca să se reîntoarcă cu nume maghiarizat și cu religie reformată.
2. Comuna Răscruci (81). Părțoc Ștefan a fost lăsat în concediu dela armată cu ordinul să-și maghiarizeze
numele, promițându-i că îl vor lăsa de tot acasă.
3. Comuna Dăbâca (89). Refugiatul Mureșanu Ioan ne informează, că la cercul de recrutare din Gherla îi
cheamă pe români și le ordonă să-și maghiarizeze numele și să treacă la religia reformată. Din Dăbâca nu a trecut
nimeni, însă din comunele Chendru45, Luger46 și Morog47, știe că au trecut mai mulți.
4. Comuna Luna de Sus (110). Mureșan Vasile măcelar a fost deținut 5 zile și zilnic bătut, pentru că la
insistența autorităților a refuzat să se maghiarizeze. A fost judecat la internare în lagăr, a reușit însă să fugă de sub
pază și s’a refugiat.
5. Comuna Almaș48 (114). Covaci Ioan, angajat la Calea ferată a refuzat să-și maghiarizeze numele și religia, a
fost dat în judecată și condamnat la 7 luni închisoare.
6. Comuna Borșa (83). Broscoiu Ioan în 8 Iunie, dupăce a fost jefuit de grănicerii unguri dela punctul Dezmir, a

43
Azi, com. Copalnic-Mănăştur, MM.
44
Azi, com. Cerneşti, MM.
45
Probabil Luna de Jos, azi, com. Dăbâca, CJ.
46
Lujerdiu, azi, com. Corneşti, CJ.
47
Morău, azi, com. Corneşti, CJ.
48
Azi, Almaşu, SJ.
59
 IANCULE MARE Nr. 70

fost condus de ei peste graniță.

La premilitărie au fost bătuți mai mulți tineri pentrucă nu știu ungurește.
7. Comuna Cluj (51). În Octombrie 1941, a fost bătută Ilieș Florica, pentrucă a vorbit pe stradă românește.

În Județul Someș
8. Comuna Recea Cristur (60). Cosma Ioan în 17 Mai trebuia să se reîntoarcă la regiment din concediu cu
numele și religia maghiarizat. El de frică, fiindcă nu a voit să o facă, a dezertat în România.
9. Comuna Cuzdrioara (73, 72). Primarul din această comună cere românilor să se maghiarizeze pentru a li se
da rația de făină.
Primarul și notarul comunei, la cererea românilor să li se dea rația de făină, le spune: „Dacă nu vă place aici,
mergeți la Antonescu, Valahi Puturoși”.
10. Comuna Bonțida jud. Cluj (32). Panciu Vasile a refuzat să se facă ungur și de aceia i s’a luat brevetul de
negustor.
11. Comuna Răzbuneni (10). Onofrei Vasile a fost solicitat să se maghiarizeze și atunci va primi alimente
întocmai ca și ungurii.
12. Comuna Bezded (94). Prodan Pavel, împreună cu Marchiș Ioan din Cerniuc49 (Someș), au dezertat,
deoarece nu au voit să se maghiarizeze, fiind trimiși pentru aceasta în 2 Iunie acasă din Kasa.
13. Comuna Livada (8). Grănicerii dela acest pichet i-au luat lui Apahidean Gheorghe 10 Pengö pentru că l-au
trecut granița.
14. Comuna Mănășturel (12). În 5 Iunie, prefectul ungur din Dej îndrumă în România 4 femei.
15. Comuna Dăbâca (89). Notarul comunei trimite pe românii înfometați în România.
16. Comuna Șoimuș (22). Croitoresei Socaciu Florica, din răzbunare, jandarmii i-au tăiat părul.
17. Comuna Vima Mare50 (36). În 15 Martie 1942, Ionescu Grigore ii bătut la premilitărie, pentru că nu a știut
ungurește. El spune că un alt premilitar român, pe care îl cheamă Gheorghe, numele de familie nu-l știe, a murit
din bătaie, tot pentru acest motiv.
18. Comuna Sicul de Sus51 (100). Buzea Teodor e bătut de jandarm fiindcă nu l-a salutat pe ungurește.
19. Comuna Dumbrăvița (105). Pe Pugna Ion l-a bătut un jandarm fiindcă a vorbit românește.
20. Comuna Iclodul Mare52 (107). În 5 Mai 1942, Inoanu Valer a fost bătut 5 zile și dus la tribunalul Dej, fiindcă
la el s’a găsit tricolor românesc.

În Județul Sălaj
21. Comuna Căuaș (88). Premilitarii români sunt duși numai la biserica reformată și sunt îndemnați să se
maghiarizeze.
22. Comuna Gențiu53 (84). Refugiata Pop Irina ne informează că preotul gr.cat. din Căuaș (jud. Sălaj) e mereu
înjurat de jandarmi pentru că încă nu trece în România.
23. Comuna Băița54 (31). Premilitarul Blidar Alexa a fost bătut și călcat în picioare de jandarmul Pișki Istfan
(16.VI.1942), pentru că a purtat cămașa afară din pantaloni.
25. Comuna Ulmeni (97), Chiș Teodor a fost bătut de un ungur pe simplul motiv că e român.
26. Comuna Brebi (111). Premilitarii de aici sunt bătuți de instructor fiindcă nu știu ungurește.

În Județul Năsăud
27. Comuna Dipșa (23). Primarul comunei trimite pe români în România, când îi cer rația de făină.
În luna Mai 1942, jandarmii unguri au tuns fetele de român. Acest lucru l’au făcut și în comunele din jur. În
comuna Șirițel55, o fată fiind tunsă a înebunit, alta s’a smuls din mâna jandarmilor și și-a fracturat mâna.
28. Comuna Bistrița (86). În noaptea de 10/11 Iunie 1942, Cepănaru din Bistrița a fost prins de grănicerii
unguri din Galațiu56 și după ce a fost jefuit a fost condus de ei peste graniță.

49
Cernuc, azi, com. Gârbou, SJ.
50
Azi, sat al com. Vima Mică, MM.
51
Suciu de Sus, azi, jud. MM.
52
Iclod, azi, jud. CJ.
53
Ghenci, azi, com Căuaş, SM.
54
Azi, Băiţa de sub Codru, MM.
55
Sărăţel, azi, com. Şieu-Măgheruş, BN.
56
Galaţii Bistriţei, BN.
60
 IANCULE MARE Nr. 70

În Județul Satumare
29. Comuna Baia Mare (112). Ceferistul Bontoș Mihaiu a fost invitat de primarul orașului să-și maghiarizeze
numele. A refuzat. În 18 Iunie 1942 a fost prins de poliție și bătut.
30. Comuna Varaiud57 (39). Când românii cer făină, notarul din acel sat le spune: „Mergeți la păscut” și
„Mergeți în România că vă dă de mâncare și vă pune în cancelarie”.
31. Comuna Viile Sătmarului (80). Premilitarii români, ca distincție de înjosire, sunt siliți să poarte banderolă
galbenă ca jidovii.
32. Comuna Băița (61). Cotuna Vasile, pentru că a avut în timpul stăpânirii românești atitudine românească, a
fost bătut, maltratat și închis.
32. Comuna Brebeni (29). Premilitarii sunt bătuți pentru că nu știu vorbi ungurește.
33. Comuna Piru (74). Moldovan Dumitru a fost bătut, pentru că în armată nu a știut ungurește, el a dezertat.
34. Comuna Baia Mare (112). Bontoș Mihai ne relatează că comandantul leventiștilor, Sarosy Laszlo a bătut și
închis în închisoare pe mai mulți români, pentru că nu au știut să cânte ungurește.

În Județul Mureș
35. Comuna Râciu (31). Premilitarul Șerban Iacob și la și la mai mulți alții le-au tăiat cămeșile pentru că le
poartă înafară de pantaloni și pentru că sunt cusute cu motive.
34. Comuna Socolul de Câmpie (92). În Februarie 1942, Săbău Ioan și fiul său au fost bătuți, pentru că nu au
știut să răspundă unor unguri pe ungurește.
35. Comuna Derșida Mică (Sălaj) (54). Instructorii dela premilitărie bat pe români, fiindcă nu știu ungurește și
fiindcă nu dansează ungurește.
36. Comuna Teaca (99). Notarul comunei trimite pe români în România, când ei î-și reclamă rația de făină.
37. Comuna Urmeniș (98). Refugiatul Blaga Alexandru relatează că, în Reghin, în 27 ianuarie 1942, a fost bătut
un premilitar român așa de rău, încât a rămas în nesimțire, pentru vina de a fi purtat cămașa afară de pantaloni.
38. Comuna Șopteriu (34). Instructorul premilitar a bătut crunt pe premilitarul Budeleșan Petru și a jucat cu
picioarele pe el fiindcă nu știe ungurește.

2. Intelectualii sunt persecutați, iar cele sfinte pângărite.

1. Comuna Trăznea, jud. Sălaj. Gogu Ion, avocat ne informează că intelectualii români în teritoriul
Transilvaniei de Nord, sunt tratați scurt și fără obiectivitate (45).
2. Comuna Gențiu jud. Sălaj. Preotul Murgu Vasile e batjocorit de unguri (84).
3. Comuna Căuaș jud. Sălaj. Preotul gr.cat. Egreanu Augustin a fost arestat de jandarmi, bătut și înjurat.
Jandarmii strigă după el: „Câine bătrân” și „Bandă comunistă” (88).
4. Comuna Voiniceni, jud. Mureș. În 6 August 1941, preotul Nicola Augustin și învățătorul Flășeriu, împreună
cu încă vre-o 30 de țărani, au fost crunt bătuți la corp și tălpi, de către o expediție de jandarmi veniți în comună cu
trei camioane. Ei au zăcut 2 săptămâni, apoi au trecut în România (90).
5. Comuna Trăznea jud. Sălaj. Gogu Ioan, avocat, relatează, că în luna Iunie 1942 au confiscat toate aparatele
de radio dela români, iar preoților li s’a luat congrus și preoteselor pensia (45).
Sunt chemați la concentrare numai românii, ei sunt trimiși pe front (70). Ungurii sunt ținuți acasă.
6. Comuna Gențiu (Sălaj) (84). Refugiata Pop Irina ne informează, că preotul din sat a fost solicitat de notar în
mai multe rânduri să înlocuiască inscripția românească de pe cruce cu alta ungurească. El a refuzat. Ungurii au
acoperit atunci inscripția de pe cruce cu murdării.
Cele expuse în acest memoriu sunt cuprinse în plângerile date în 114 de declarații, luate în luna Mai și Iunie
1942, refugiaților, de către Biroul Cenzurei Militare Cluj-Turda.

… și în acest timp, mormântul Transilvaniei de Nord se adâncește tot mai mult!

Șeful Cenzurei Militare Cluj-Turda, Colonel în rez. Șiara Ionel (ss.)

Secretar Văleanu Ion, profesor (ss.)

57
Vărai, azi, com. Valea Chioarului, MM.
61
 IANCULE MARE Nr. 70

PERSONALITĂȚI ȘI FAMILII ROMÂNE DIN ARDEAL,

ARISTOCRATE ALE SPADEI ȘI SPIRITULUI.
SIMION RAMONȚIANU, DOCTOR MEDIC, MARE SPRIJINITOR
AL STUDENȚIMII ROMÂNE DIN ARDEAL ÎN VREMURI DE
RESTRIȘTE, PE NEDREPT UITAT
ALEXANDRU-GRIGORE PISOSCHI

Motto: „...ca să-ți redobândești drepturile și să sfărâmi fierele serviei și lanțurile provincialismului, nu
este destul să suspini după libertate, ci trebuie s-o simți, s-o iubești, să fii cu dânsa un trup și un suflet, să fii
erou sau jertfă și s-o aperi cu cugetul, cu energia, cu curajul, cu virtutea și perseverența cea mai deplină!”
C. A. Rosetti

Am ales acest motto, citat de Enea Hodoș [1], care se potrivește cel mai bine acestui articol înscris cu
onoare în genericul sau deviza privind ciclul de articole referitoare la personalități și familii române din Ardeal,
aristocrate ale spadei și spiritului.
Conform Lucian Predescu [2, pag. 715], doctorul Simion Ramonțai (sic!) [Ramonțianu] s-a născut în anul
1761 în Someșfalău, lângă Cluj [ azi devenit cartier al Clujului, numit Someșeni], urmează Facultatea de
Medicină la Pesta (10 iulie 1801). Enea Hodoș precizează că doctoratul și l-a luat la Viena [1, capitolul 4]. După
terminarea facultății, precizează E. Hodoș, a practicat medicina la Brașov și a părăsit acest oraș în urma
intoleranței medicilor neromâni, plecând în Moldova unde a fost bine primit (1816). Aici a făcut avere frumoasă
din practicarea medicinei. „După războiul ruso-turc din 1828 – 1829, Ramonțianu cuprins de dorul Ardealului, s-
a statorit (sic!) la Cluj sprijinind cu vorba și cu fapta tinerimea școlară din acel oraș. S’a mutat apoi la Viena,
unde în August 1837 a fost cercetat [vizitat] de G. Bariț care a aflat că Ramonțianu făcuse un testament în
favoarea studenților Români din Transilvania. Pe cât își aduce aminte Bariț, era vorba de un testament de 54 mii
florini m.c. ca fiind în fundație, ale cărei venite anuale să formeze burse pentru studenții Români fără deosebire
de confesiunea religioasă. Guvernul de la Cluj și Cancelaria Transilvană din Viena n’au aprobat ultima dorință a
generosului donator, ci de repețite ori i-au refuzat cererea spunându-i că bursele din fondurile sale să fie date la
tinerii din Transilvania, fără distincție de naționalitate, va să zică și sașilor și ungurilor, de orice confesiune – deși
toți aceștia își aveau fondurile lor, de unde Românii erau excluși. Cu multă durere sufletească, bătrânul testator,
slăbit de boală, își schimbă testamentul, așa cum vrea Guvernul de la Cluj și îl înaintează spre aprobare. Dar, în
curând părându-i rău de schimbarea făcută, anulează al doilea testament și face al treilea restabilind textul din
primul testament. Executor al ultimei sale voințe numește pe Capitlul Bisericii Catedrale din Blaj. După moartea
testatorului, guvernul atacă testamentul ultim și cere numai al doilea testament să aibă valoare legală. Procesul
pornit de Guvern și Blaj durează până după revoluție, fără a se da sentința definitivă. Blajul, în situația politică
schimbătoare, n’a mai așteptat, și a început să împartă burse ramonțiene și să îngrijească de sporirea
capitalului, care nu mă înșel –scrie Bariț– trece astăzi [în 1881] peste 100.000 florini, valoare austriacă” [1,
capitolul 4].
Conform Enea Hodoș [1, pag. 7], după revoluția din 1848-1849 Iosif Hodoș și vărul său Papiu Ilarian,
împreună cu fostul profesor de la Blaj, Simion Bărnuțiu se hotărăsc să-și continue studiile la Universitatea din
Viena, cu o bursă de 300 de florini m.c. pe an din fundația Simeon Ramonțianu administrată de Consistoriul de
la Blaj. După o perioadă de studii la Viena, studenții se hotărăsc să continue studiile la Universitatea din Padova
pentru a învăța acolo și cunoaște țara soră de gintă latină. Autoritatea guvernului transilvan era contra studiilor
la Padova, așa că au sistat bursele până la revenirea studenților la Viena, așa că au fost nevoiți să trăiască în
condiții foarte grele, numai din ajutoarele primite de la protopopul Simion Balinth și bani trimiși de acasă. Cu
ajutorul bursei romanțiane, cu bani trimiși de acasă și de la Simion Balinth, cei trei si-au terminat studiile.
Conform Bariț, citat de Enea Hodoș [1]: „În Ianuarie 1854 (constată un act al Colegiului Profesoral din Viena de

62
 IANCULE MARE Nr. 70

la 9 Ianuarie 1854 nr. 312) li s’a numărat dintr’odată lui Papiu și Hodoș câte 375 de florini m.c. ca burse
romanțiane”. După întoarcerea celor trei de la studii a fost o mare bucurie în familiile Balinth și Hodoș.
Mergând în urmă, privind înaintașii doctorului Simion Ramonțianu, cităm din Enea Hodoș [1, capitolul 4] :
,,Momente din viața lui Romanțianu ne dă Bariț în periodicul Observatorul nr. 71 din 1881, unde se arată că
Simion Ramonțianu, de origine din comunele Dezmir și Copand [lângă Turda, azi Copăceni] e născut din familie
de nobili înrudită cu familiile Lemenyi și Balinth. A luat doctoratul la Viena”.
Mergând pe șirul documentelor, observăm din lucrarea lui Ioan Cavaler de Pușcariu [3] conform
,,Conscripțiilor de la anul 1862 și alte colecțiuni” că înaintașii familiei se trag, ca și multe alte familii române de
intelectuali din preoți, având numele inițial de Pop sau Papp, acești păstrători ai tradițiilor, conștiinței naționale
și limbii române. Astfel, putem cita din Tractul Farago [Fărăgău, MS]:
- Papp sau Ramantzai de Ramantza în comuna Kozma [Cozma, MS] – 1 patrifamilie. De un sânge cu familia
Ramantziana din Milașu Mare [ Milaș, BN]. Pentru statul științei, se înseamnă și aceia că posesiunea Kozmatelke
[Cozma, MS] din timp neștiut au fostu dăruită lui Ladislau Krainich de Also-Oroszi [Urișiu de Jos, MS] încă înainte
de domnia lui Gabriel Bathori, fii lui Krainich Ladislau, toți căzând în bătălie, donațuinea possessiunei s’au
întorsu și peste două fete, care li-au avutu, dintre care una a fostu muierea lui Prolukai Ladislau, așia după
acelea două fete a pomenitului Krainich, s’au înmulțitu, nobili veniți aici din toate părțile [3, pag. 75] ;
- Papp de Ramantza (familia Ramantziana) în comuna Milașu Mare [Milaș, BN, cu armales – scrisoare de
înobilare de la] Michaelu Apafi din castrul Radnoth [Iernut, MS] 1676, die 4 Iulii – șase patrifamilii. Fostu mare
bărbat doctoru [Simion] Ramantzai nu e din această familie. [Autorul acestui articol consideră ca afirmația este
greșită. A se vedea faptul că sunt din aceiași comună și au aceiași dată de înobilare cu următoarea familie citată,
ibidem];
- Romantzai de Romantza, cu diplomă de înobilare de la M. Apafi din 3 și 4 Iulii 1676 având armale pe scut
albastru [de fapt, corect heraldic, azur] șiepte dealuri pe care stă o lebădă cu piciorul [drept] ridicat țienând un
condei. Din această familie se trage fericitul fondatore Simeonu Ramantzai, doctor în medicină. În Szind
[Săndulești, CJ]– 3, în Kozma [Cozma, MS]-1 în Milașu Mare [Milaș, BN] – 6, în Muraly [Oroiu de Câmpie, MS] – 1
patrifamilie. Romantzai Ioanu, paroch în Sând” [3, pag. 337]. Considerăm ca este necesar să explicam
reprezentarea sau mobila heraldică din blazonul prezentat. Conform Clare Gibson ,,Semne și simboluri”, Editura
Aquila’93, Oradea, 1998, pag.113, lebăda este asociată cu lumina, grația, puritatea, dragostea, solitudinea,
poezia, muzica și sinceritatea. În mitologia greco-romană, lebăda era sacră pentru Apollo, zeul zilei, al luminii, al
artelor, al profeției, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor personificare a Soarelui. În
creștinism simboliza pe Fecioara Maria iar celții credeau că lebedele sunt zeități solare binevoitoare. În ce
privește faptul că ține un condei, ne arată faptul că cei din familie sunt luminători prin știință de carte/cultură.
Studiind lucrarea [4. „Șemantismul veneratului cler...”], găsim personalități ale Bisericii Române Unite cu
Roma (Greco-Catolice). Din seria Capitularilor de la înființarea Capitulului episcopesc, acum mitropolitan, până
în prezent (1900) găsim la pagina 695, cu biografia la pagina 69 pe preotul membru al Capitlului Simeon Crainic
de Also-Oroszi, descendent din familia Ramamtzai de Ramantza. S-a născut în anul 1770, în ziua de 23 august, în
comuna Habic din comitatul Mureș-Turda, azi comuna Petelea, sat Habic, județul Mureș, din părinți nobili. A
studiat parte la părinții Franciscani din Mikhaza, azi Călugăreni, județul Mureș, parte la Mureș-Oșorhei. Studiile
medii și teologice le-a terminat la Blaj. Îndată după hirotonie a fost dispus de paroh la Alba-Iulia-Lipoveni și de
protopop al districtului Albei-Iulii, în care post a funcționat 17 ani cu mult zel și cu mult succes. La 10 mai 1823 a
fost numit din partea episcopului fondator în calitate de canonic-teolog. A ajuns până la demnitatea de
prepozit. A trecut la cele veșnice la 30 martie 1855 în etate de 78 de ani și a fost înmormântat în cimitirul de
lângă biserica parohială din Blaj.
Ramonțan Ioan născut în Șardul Unguresc (sat, comuna Sanpaul, judetul Cluj) la 6 septembrie 1860 .
Studiile gimnaziale le-a făcut la Cluj. Cursurile teologice în Seminarul domestic, terminate la 1887. Căsătorit.
Hirotonit la 11 noiembrie 1888 la Blaj. Denumit la 22 septembrie 1889 ca administrator parohial în Petelea, azi
în județul Mureș, iar din anul 1890, administrator parohial în Gârbăul Unguresc cu parohie veche, biserică din
lemn din anul 1848. Școală din piatră din anul 1869. Școlari 74, feciori 36, fete 38. Administrator parohial
Onoratul Domn Ioan Ramonțan, Docente Alexandru Filipan, Cantor Toan Pârvu. În matricolă 557 greco-catolici.
Ramonțan Romul, născut la Berchiș, azi Borzești, județul Cluj. Studii gimnaziale la Cluj, susținând examenul
de maturitate în anul 1883. Cursurile teologice la Seminarul de la Blaj, terminând în 1887. Căsătorit. Hirotonit la
Blaj la 27 august și tot atunci denumit administrator parohial în Sând unde va funcționa până la 16 mai 1889,
când prin decretul cu nr. 2343 a fost numit paroh în Mărgău, azi în județul Cluj, având 1855 enoriași greco-
catolici. Biserică din piatră de la 1810, cu hramul Înălțarea Domnului nostru Isus Christos. Casă parohială din
63
 IANCULE MARE Nr. 70

lemn reparată și lărgită. Școală din piatră. Școlari 142, feciori 80, fete 62. Paroh O.D. Romul Ramonțan, Învățător
D. Ioan Mangu, Învățătoare Domnișoara Mariți Moldovan, Cantor Georgiu Poptean, Curator primar Georgiu
Poptean.
Doctorul Simion Ramonțianu, stabilit la Viena din 1839, trece la Domnul la 7 decembrie 1844, în vârstă de
83 de ani [2, pag. 715]. Foștii studenți nu l-au uitat. L-au uitat cei de azi.
Prin acest modest articol aducem un omagiu celui care a fost și a rămas un binefăcător în luminarea
tinerimii române din vremea sa, tinerime care si-a adus aportul pe mai departe.

Bibliografie:
1. Hodoș Enea, O viață de luptă, suferință și nădejde – însemnări biografice, Tipografia Oct. L. Veștemean, Sibiu, fără
an, lucrare intrată în Biblioteca Universității din Cluj cu nr. 4100/1941;
2. Predescu Lucian, Enciclopedia României. Material românesc. Oameni și înfăptuiri”, Editura Cugetarea, București,
1940, ediția I ; Edit. „Saeculum L. O.” și „Vestala”, București, 1999, ediția a II-a anastatică;
3. Pușcariu, Ioan, Cavaler de, Date istorice privitoare la familiile nobile române”, volumele I și II, cu prefață de
prof.univ.dr. Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei Române, Ediția a II-a, Edit. Societății Culturale Pro-
Maramureș ,,Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2003;
4. x x x x, Șemantismul veneratului cler al Archidiecesei Mitropolitane Greco-Catolice de Alba-Iulia și Făgăraș, pre Anul
Domnului 1900, de la Sfânta Unire 200, Tipografia Seminariului Archidiecesan, Blaș, 1900;
5. Gibson Clare, Semne și simboluri, Edit. Aquila ’93, Oradea, 1998.

VASILE STOICA – 132 DE ANI DE LA NAȘTERE ȘI 105 ANI

DE LA PRIMA EDIȚIE A CĂRȚII „SUFERINȚELE DIN ARDEAL”
NICOLAE JURCA

Vasile Stoica s-a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut studiile liceale
la Sibiu și Brașov, iar cele universitare la Budapesta, Paris și București, devenind
licențiat în litere. După terminarea studiilor, la 24 de ani, a funcționat ca profesor la
Sibiu, în perioada 1913-1914, iar apoi ca redactor la cotidianul Românul din Arad
până la începutul Primului Război Mondial, când tânărul sublocotenent a fost
mobilizat în armata austro-ungară, dar nu a putut suporta acest fapt și a trecut în
România, unde s-a alăturat lui Take Ionescu și N. Filipescu, care militau pentru ca
România să se alăture Antantei. A fost un om de o vastă cultură, un poliglot
desăvârșit, vorbind fluent nu mai puțin de 14 limbi străine. El s-a impus și ca luptător,
prin faptă și scris, în acțiunea pentru fondarea și, după aceea, pentru recunoașterea
internațională și consacrarea României Mari. El a contribuit la redactarea
proclamațiilor către țară și Armată lansate de regele Ferdinand, cu prilejul intrării României, în august 1916, în
gloriosul Război al Unității Naționale din 1916-1919.
Vasile Stoica s-a înrolat voluntar în armată, distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu
Virtutea Militară. A fost rănit și operat în mai multe rânduri, la Iași.
În aprilie 1917, potrivit deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu și a Marelui Cartier General Român, Vasile
Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile Lucaciu, președintele Ligii Culturale și cu preotul Ion Moța, în SUA, pentru a
prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acțiunea României în Războiul Mondial, iar în continuare
pentru propagandă în folosul cauzei naționale. A acționat pentru reunirea voluntarilor transilvăneni din Lumea
Nouă dispuși să lupte în cadrul unei legiuni aflate sub drapel american pe frontul din Franța, adunând peste 15.000
de oameni.

64
 IANCULE MARE Nr. 70

Vasile Stoica a desfășurat o intensă activitate în calitate de

colaborator al unor celebre cotidiene nord-americane, cum ar fi: The New
York Times, The Washington Post, The New York Herald Tribune, The New
Republic, The Literature Digest. Datorită prestigiului dobândit, la începutul
lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de Robert Lansing, liderul
Departamentului de Stat al SUA și de N. Baker, titularul Apărării, pentru
ca la confluența anilor 1917-1918 să efectueze un amplu turneu de
conferințe, un prilej fericit de a angaja discuții cu viitorul președinte
Woodrow Wilson ori cu unii dintre “moștrii sacri” ai presei nord-
americane de la The Washington Post și The New York Times. În
activitatea sa, Vasile Stoica a beneficiat și de susținerea Legației României
înființate la Washington, sub conducerea dr. Constantin Angelescu. În
această perioadă a stabilit strânse raporturi cu viitorii lideri ai
Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei (Thomas Masaryc, Ignacy Jan
Paderewski, H. Hincovici). Aceste contacte au fost extinse până la cel mai
înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, când la 20 septembrie 1918, Vasile Stoica
fiind primit odată cu Masaryc, Paderewski și Hincovici de către șeful
executivului de la Washington, nimeni altul decât președintele Woodrow Wilson.
În urma străduințelor sale sistematice și necontenite, la 5 iulie 1918 s-a fondat Liga Națională a Românilor din
America, al cărui președinte a fost ales, iar la 13 septembrie Liga va fuziona cu Comitetul Național Român din
Transilvania și Bucovina, fondat la Paris în 13 aprilie 1918, sub președinția lui Traian Vuia.
Datorită prestigiului de care se bucura, Vasile Stoica a fost convocat, în februarie 1919, la Paris, ca membru al
Delegației României la Versailles. Invitația a fost făcută de către premierul Ionel I.C. Brătianu, care l-a numit
ofițerul său de legătură cu delegațiile britanică și americană din capitala Franței. În acest fel, Vasile Stoica a
debutat propriu-zis în activitatea diplomatică, care, cu scurte dar motivate întreruperi, se va prelungi până în
noiembrie 1947, când la conducerea Ministerului Afacerilor Străine a venit Ana Pauker, care a dezafectat Centrala
de “elementele burghezo-moșierești”, aducând “noi cadre diplomatice” – comuniști români și minoritari, cu toții
agenți și unelte la dispoziția URSS, puterea ocupantă a momentului în România. În îndelungata sa activitate
diplomatică a îndeplinit numeroase și însemnate funcții de răspundere cum ar fi: ministru al României, succesiv în
Albania (1930-1932), în Bulgaria (1932-1936) și în Țările Baltice (1937-1939), cel dintâi ambasador român în Turcia
(1939-1940), subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naționale (4 martie – 14 septembrie 1940), ambasador
la Haga (1946-1947) și concomitent, delegat la Conferința Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946).
În ciuda experienței sale diplomatice enorme, a meritelor sale netăgăduite și a calităților sale de excepție
probate pe parcursul anilor în serviciul țării, după 1947 nu va mai fi trimis în vreo misiune în străinătate.
În fapt, alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse peste un sfert de veac
strălucire, nu reprezenta altceva decât începutul infernului, întrucât
pentru Vasile Stoica au urmat șase ani de închisoare (1948-1954), trei ani
de vremelnică “libertate” succedată de o nouă condamnare de zece ani
de temniță grea. A murit la Jilava, la 27 iulie 1959, potrivit certificatului de
deces seria M, nr. 047968.
Vasile Stoica scria într-o declarație a sa astfel despre idealurile
fundamentale ale sale și ale generației sale strălucite: “Am trăit modest,
dar demn, sunt un om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera
de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin
muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-
am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al
carierei mele convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de
importantă”. În aceiași termeni vorbește despre preocupările lui Vasile
Stoica și Pamfil Șeicaru, care spune: “era din ce în ce mai prins de
problemele de politică externă. N. Titulescu îl avea ca un prețios
colaborator, fiind însărcinat să urmărească toate publicațiile ungurești,
cărți, reviste, ziare, din care făcea fișe. Mediul de la Externe nu-l
transformase, însă rămăsese aceeași fire deschisă, naturală, o inteligență
clară, orientându-se cu siguranță în complexul problemelor
65
 IANCULE MARE Nr. 70

internaționale, ajutat fiind de sârguincioasa sa lectură”.

În afară de rezultatele sale remarcabile pe tărâmul activității diplomatice, Vasile Stoica a desfășurat și o
bogată și variată activitate publicistică consacrată în special problemei naționale esențiale pentru românii de
pretutindeni în epoca Primului Război Mondial: Habsburgii și România (1915), Suferințele din Ardeal (1916),
Basarabia, Dobrodja (1919), În America pentru cauza Românilor (1926), Problema propagandei (1937) și
materialele pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine pentru participarea României la Conferința Păcii de
la Paris (1946). Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai cuprinzătoare și amănunțită este lucrarea Suferințele din
Ardeal, care a înregistrat patru ediții, prima fiind în 1916.
Vasile Stoica a motivat necesitatea cărții și i-a explicat structura, iar la final descoperind că “faptele grăiesc
destul de lămurit”, a anexat o amplă cronologie, cu titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităților ungurești (iunie
1897 – aprilie 1913) după care Vasile Stoica trage concluzia, cu deplină îndreptățire, că pentru acea perioadă,
“Stăpânirea ungurească și nemțească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturor în aceste zile fără
seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile
de care dispunem. Din jertfele avutului și sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică,
ale cărei hotare, de la apele Nistrului până în pustele Tisei, vor cuprinde pe toți cei ce vorbesc dulcea noastră limbă
românească”.
Vasile Stoica afirmă că “mișcarea unui stat național, care are de revendicat ținuturi de la vecinii săi vrășmași
în decursul vremurilor, nu poate avea decât o singură direcție, aceea de a-și dezrobi frații. Iar datoria sa morală și
interesul său vital cere să mântuiască întâi pe cei amenințați cu stârpirea. Un observator al mișcării sufletești din
România se poate convinge că poporul nostru în sufletul său și-a fixat direcțiunea sa politică și aceasta nu poate fi
decât una – lupta împotriva imperiului ungaro-habsburgic”. Dar o atitudine politică așa de mândră și hotărâtă nu
este rezultatul unor împrejurări vremelnice, ci este al unui întreg trecut, al unor veacuri întregi de suferință și
zbucium. Dar să nu uităm mai ales cuvintele așa des repetate ale unui fruntaș ardelean că “drepturile nu se capătă,
ci se iau cu forța și că cererile noastre, oricât de juste ar fi ele, numai atunci vor fi ascultate, când vom dovedi că
putem fi periculoși.”
Vasile Stoica și-a structurat lucrarea Suferințele din Ardeal în 7 capitole, specificând faptul că:
În aranjarea materialului istoric și social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult
priceperea frământărilor din diferitele veacuri.
Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci in luptele noastre cu ungurismul:
I. De la venirea Ungurilor pană la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul și părțile lui
ungurene se despart de restul Ungariei, transformându–se în principat;
II. 1526–1599, de la întemeierea principatului pană la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;
III. 1599–1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor și sosirea stăpânirii
Habsburgilor în Ardeal;
IV. 1691–1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluția lui Horia;
V. 1784–1848, de la revoluția lui Horia până la revoluția din 1848;
VI. 1848–1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluționari până la împăcarea lor cu împăratul;
VII. 1867–1914, de la ajungerea noastră iarăși sub biciul șovinismului unguresc până la izbucnirea uriașului
război de astăzi.
Capitolul I (până în anul 1526)
În acest capitol autorul arată că pe pământul Ardealului a fost stăpân neamul românesc veacuri de-a
rândul până ce năvălitorii unguri stabiliți în Câmpia Panoniei trec Tisa și încep să pătrundă de-a lungul Crișului și
Mureșului în Ardeal, unde atacă comunitățile locale organizate în cnezate. Începând cu veacul al XI-lea și până în
anul 1526, când la Mohaci, armatele lui Soliman zdrobiră puterea neamului unguresc, statul maghiar s-a
consolidat permanent sub domnia diferiților regi maghiari.

Capitolul II (1526-1599)
După nenorocirea de la Mohaci, în Ungaria se întâmplă schimbări mari. Regele murise. Vestul țării alege
domnitor pe Ferdinand I din familia Habsburg, iar estul, a cărui putere este Ardealul, îl recunoaște ca domn pe
voievodul său de până atunci, pe Ioan Zapolya. În această perioadă, atât ungurii cât și sașii din Ardeal încearcă,
prin toate metodele, să convertească populația majoritar românească, de religie ortodoxă, să treacă la religia
lor catolică, luterană și calvină. Biserica ortodoxă, deși avea cel mai mare număr de credincioși, în fața legilor
ungurești nu exista, nu avea niciun drept și nicio importanță, iar în 1576, Dieta consfințește prin lege că
“națiunea română nu are niciun drept politic, că e streină cu religia ei cu tot și e admisă în țară numai vremelnic,
66
 IANCULE MARE Nr. 70

până când îi va plăcea principelui și staturilor regnicolare (nobililor și reprezentanților orășenești) – usque ad
beneplacitum principis et regnicolarum”.

Capitolul III
În prima parte a acestui capitol sunt scoase în evidență acțiunile întreprinse de Voievodul Mihai Viteazul
pentru a uni pe toți românii din Muntenia, Ardeal și Moldova într-o singură țară puternică. Vasile Stoica spune
că atunci când vorbim de Mihai Vodă Viteazul, îl pomenim ca pe domnitorul care a realizat acea unitate a celor
trei țări românești, care de atunci încoace este pururea în mințile noastre. Mihai Viteazul, afirmă autorul, și-a
dat seama, mai mult decât oricare dintre domnitorii noștri, că Ardealul este centrul unui neam, este o cetate
fără seamăn și că numai stăpânind aici, vor putea fi neatârnate cele două principate, care se întind de la poalele
Carpaților spre Dunăre și Nistru. El știe că independența țărilor românești este în stăpânirea Ardealului și vede
lămurit că un stat, în al cărui centru este această cetate, va pune răgaz oricăror năvăliri de peste Dunăre și
Nistru. Scopul fiind pe deplin atins, cele trei țări erau unite nu printr-o alianță ci sub același domnitor. Astfel, în
luna mai 1600, marele voievod primește în cetatea Sucevei jurământul de credință și spune cu mândrie că este
domn al “Țării Românești, Ardealului și Moldovei”, care țări surori, după cum spune el soliilor săi, sunt “baștele
și aparatura a toată creștinătatea”. Dar unitatea celor trei țări românești a fost de scurtă durată, intrând pe rol
diplomația vieneză a Habsburgilor, care în palatele împăratului Rudolf II pun la cale moartea lui Mihai, care se
înfăptuiește la 9 august 1601, când ucigașii trimiși de Basta și de boierii unguri îi sting viața, curmând cel mai
măreț plan politic chibzuit de mintea românească.
Vasile Stoica spune că “Mihai este ca un meteor: luminează o clipă, fascinează mințile cu strălucirea lui și
apoi se stinge deodată tocmai ca amintirea lui să fie cu atât mai durabilă”.
Întâmplările anilor 1600 și 1601 nu au rămas fără efect asupra conducătorilor unguri din Ardeal. Înainte de
toate interzic orice contact între românii din Ardeal cu cei din Principate. În data de 25 octombrie Dieta ținută la
Letfalău decretă: Fiindcă stricăciunea și pericolul au venit din cele două țări române, nimenea să nu mai poată
merge în cele două țări române. Dacă va merge cineva, acela să-și piarză capul și bunurile. Nici popă românesc
să nu mai poată intra niciodată din cele două țări române în Ardeal, iar călugării cei românești să fie izgoniți din
toată țara. Scopul este vădit. Văzură primejdia și caută acum cu orice mijloace s-o înlăture săpând prăpastie
care să despartă în două neamul românesc.

Capitolul IV (1599-1691)
În acest capitol, Vasile Stoica prezintă evenimentele istorice, politice și diplomatice care s-au perindat în
Ardeal pe o perioadă istorică de 92 de ani. După lupta de la Mohaci, Ferdinand I de Austria ajunge Rege al
Ungariei vestice, înglobând această țară în conglomeratul imperiului german.
După înfrângerea turcilor și încheierea păcii de la Carlovitz, aceștia renunță la teritoriile ungurești și la
Ardeal, pun garnizoane și îl iau definitiv în stăpânirea lor. Ardealul nu are nicio legătură organică cu Ungaria
propriu-zisă. Este o provincie autonomă, care întocmai ca Ungaria, face parte din marele imperiu german.
Pentru a stăpâni mai bine populația românească, habsburgii încep propaganda pentru aducerea acestora la
biserica Romei. Dar ungurii nu au încredere în români chiar dacă aceștia trec la religia lor, spunând că “aceștia
oricât ar fi de mulți nu pot fi numiți o națiune, căci sunt numai o gloată de țărani, iobagi cu toții, vagabonzi,
fugari, semibarbari, dacă nu barbari cu totul, aplecați la toate relele și crimele, dușmani ai catolicilor și a legii
catolice, și dacă ar putea, ar fi cei mai mari prigonitori ai acestei legi”. Oricâte jalbe au fost trimise la Curtea de la
Viena, aceasta nu rezolva nimic, pe toate le dirija către Dieta de la Cluj, care de cele mai multe ori lua măsuri de
pedepsire a petiționarilor.

Capitolul V (1784-1848)
Perioada istorică ce definește acest capitol scoate în evidență îndărătnicia nobilimii maghiare împotriva
dispozițiilor de la Viena și zădărnicirea îndeplinirii acestora. Viena știe că între români și nobilimea ungurească
din Ardeal este o ură profundă (Împăratul Franz Iosif II). După ce vreme de 100 de ani ne-a robit și ne-a dat
întotdeauna pe mâinile dietei ungurești de la Cluj, acum se hotărăște să ne ridice drept sperietori în fața
ungurilor, pentru înfrângerea atotputerniciei nemeșești, Austria ne întrebuințează pe noi, românii. Interesul
românilor, întâmplător, se întâlnea de această dată cu interesul Vienei. În aceste condiții, cercurile vieneze
pregătesc metodic o răscoală împotriva ungurilor. Diferiților fruntași ai țărănimii din Ardeal, cum era Nicola Ursu
numit Horea, care mergeau la Viena cu jalbe, li se dădeau asigurări că împăratul ar vrea să facă tot binele pentru
poporul românesc, dar ungurii sunt de vină că nu-i îndeplinesc poruncile. Li se spunea că chiar împăratul s-ar
67
 IANCULE MARE Nr. 70

bucura dacă românii s-ar ridica odată și și-ar înfrânge stăpânii. Răscoala izbucni în 1784 în munții Apuseni, având
în fruntea ei trei vrednici țărani, adevărate personalități ale românismului chinuit de unguri: Nicola Ursu, numit
Horea, Gheorghe Marcu, numit Crișan și Ion Oargă, numit Cloșca. Scopul Vienei era atins, boierimea ungurească
a fost înfrântă. Acum interesul dinastiei era ca mișcarea, după ce și-a îndeplinit misiunea, să dispară.
Răscoala trezită de oamenii împăratului fu înăbușită de armatele aceluiași împărat către care se
adresaseră cu adâncă încredere atâția ani de-a rândul. Conducătorii răscoalei, Horea și Cloșca au fost osândiți la
moarte prin tragere pe roată, iar Crișan s-a spânzurat în închisoarea de la Alba Iulia. În anul morții sale, 1790,
Iosif II publică a sa Revocatio ordinationum, prin care restituie nobilimii ungare tot ce avusese înainte.
Vasile Stoica arată că sub influența marilor mișcări revoluționare din Franța, după 1791, se face primul pas
pentru înlăturarea neînțelegerilor confesionale și afirmarea neamului nostru ca un popor întreg, puternic și pe
care dezbinarea de credință nu-l poate slăbi. În anul 1791, fruntașii românilor de atunci transmit un memoriu
adresat împăratului, memoriu cunoscut sub numele de Supplex Libellus Valachorum, în care, pe baze istorice
bine documentate pentru acele vremuri, cer dreptate pentru neamul românesc. Prin puternica lui documentare
și prin postulatele pe care le formulează, acesta e baza programului nostru național, dezvoltat de atunci
încoace, an de an, până în anul 1848.
Împăratul, după veche metodă, nu dă niciun răspuns, ci trimite memoriul dietei ungurești de la Cluj, care
hotărăște că “Vlahilor nu li se pot îngădui drepturi și libertăți cetățenești mai multe și mai mari de cum are
acum, fără a se sgudui constituția și fără a se călca legile țării în districtele națiunii secuiești și în comitatele
nobililor. Constituția patriei acesteia recunoaște numai trei națiuni: națiunea ungară din comitate, cea secuiască
din districtele secuiești și cea săsească din districtele săsești.”
În Ardeal se introduce limba maghiară pretutindeni, în școli, în justiție, în administrație.

Capitolul VI (1848-1867)
La începutul anului 1848 mișcarea revoluționară din Franța, care a răsturnat regatul și a introdus republica,
s-a răspândit îndată în Europa. În data de 15 martie, la Budapesta, sunt mișcări puternice, unde tineretul, în
frunte cu poetul Petöfi declară libertatea tiparului, năvălește asupra închisorilor și eliberează deținuții politici. În
această zi de 15 martie, împăratul Ferdinand V a primit o delegație a dietei ungare, în frunte cu Kossuth, care îi
aduse la cunoștință dorințele neamului unguresc și ale dietei. Împăratul se învoi la toate cererile și propunerile
lor și numi un guvern responsabil. Dieta condusă de acești revoluționari puse temelii noi vieții statului ungar.
Dieta decretă că Ardealul se unește pentru totdeauna cu Ungaria.
Intelectualii români își dădură seama de gravitatea situației și se mobilizară pentru organizarea unei mari
adunări, care s-a ținut la Blaj în data de 3 mai 1848. În munții Apuseni se alcătuiesc legiuni după modelul roman,
se numesc în fruntea lor prefecți și tribuni. Aceste legiuni apără cu vitejie Munții Apuseni de pătrunderea
armatei ungare trimise de Kossuth.
Când tânărul împărat Franz Josef s-a văzut strâmtorat de unguri, multe a promis românilor din Ardeal, dar
când a scăpat de primejdie și s-a văzut iarăși stăpân pe situație, habsburgii și diplomații vienezi puțin le mai pasă
de suferințele bieților români.

Capitolul VII (1867-1914)

Acest ultim capitol, care se extinde pe 67 de pagini, prezintă împăcarea definitivă, la data de 27 iunie 1867,
între Curtea de la Viena și unguri, care se finalizează prin încoronarea împăratului Franz Josef și ca rege al
Ungariei. De la această dată se dezlănțuie în ungurime un puternic curent șovinist. Visurile lor imperialiste cresc
și cer nimicirea tuturor acelora care mai îndrăznesc să vorbească altă limbă decât cea ungurească, amenințând
în parlamentul din Budapesta că vom fi distruși ca pieile Roșii din America de Nord, dacă nu ne vom supune.
Înțelegerea dintre unguri și împărat a adus populația românească într-o stare umilitoare. În legea
naționalităților se precizează că nu există în statul ungar decât o singură națiune politică, cea ungară, iar
neamurile neungurești sunt unguri cu buze streine. Chiar împăratul spune în anul 1879 că românii să se poarte
cu cea mai mare supunere față de legile statului ungar și să fie cetățeni credincioși acestui stat. Ungurilor li se
lasă de acum deplină libertate față de noi, pot să ne chinuie și să ne ungurizeze după bunul lor plac. În toate
școlile primare din Ardeal se declară limba maghiară ca studiu obligatoriu, începe deci maghiarizarea prin
școală. Prigonirea românilor din Ardeal a crescut în intensitate, luând cele mai crunte și perfide forme până
când “Ardealul cu toate pământurile românești de sub stăpânirea ungurească și austriacă, cu Banatul, cu
Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureșul și Bucovina vor fi eliberate și împreunate cu România de azi,
alcătuind astfel laolaltă un mare și puternic Stat Românesc independent și democratic”.
68
 IANCULE MARE Nr. 70

În încheierea lucrării Suferințele din Ardeal, Vasile Stoica a adăugat o listă cu fărădelegile săvârșite de
justiția și administrația ungurească, începând cu anul 1897, precizând că “faptele ce înșir sunt numai o mică și
foarte neînsemnată parte din marea mulțime de fărădelegi, că dacă s-ar prezenta toate, ar da rezultate
înspăimântătoare. Numărul celor trecute sub tăcere e cu mult mai mare”.

Bibliografie selectivă:
Vasile Stoica - Suferințele din Ardeal
Prof. univ. Dr. Gheorghe Buzatu – Vasile Stoica. Diplomație și propagandă
Acad. Ștefan Pascu – Cuvânt întregitor

CÂTEVA DATE DESPRE BIOGRAFIA LUI GRIGORE MOISIL.

MATEMATICIANUL... ŞI INFORMATICIANUL!

ALEXANDRU GRIGORE PISOSCHI

S-a născut la Tulcea pe 10 ianuarie 1906. Străbunicul său, Grigore Moisil

(foto) (1814-1891), a fost paroh la Năsăud și vicar episcopal greco-catolic
pentru ținutul Rodnei, unul din întemeietorii primului liceu românesc din
Năsăud. Tatăl său, Constantin Moisil (1867-1958), a fost profesor de istorie,
arheolog, numismat, directorul Cabinetului Numismatic al Academiei și
membru de onoare al Academiei Române. Mama sa, Elena (1863-1949) a fost
institutoare la Tulcea, apoi directoarea școlii „Maidanul Dulapului”, azi Școala
Nr. 74 „Ienăchiță Văcărescu” din București.
Sora sa, Florica Moisil, a fost mama profesoarei Zoe Petre, decan al
Facultății de Istorie a Universității din București, iar fratele său, George C.
Moisil (1917-1989) a fost profesor la Catedra de fizică a Institutului/
Universității Politehnic(e) București.
A fost căsătorit cu Viorica (n. Constante) Moisil, sora artistului plastic Lena Constante.[8]
Urmează școala primară la București, iar studii liceale la Vaslui (Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu) și
București (liceul Spiru Haret) între anii 1916-1922.
În anul 1923 intră ca student la Facultatea de Matematică la Universitatea din București. Părinții săi sunt
însă de părere ca o persoană cu aptitudinile lui matematice trebuie neapărat să devină inginer. În anul 1924
intră ca student la Politehnică, secția construcții, deşi o chemare mai puternică îl menține legat de Facultatea de
Matematică, unde îi are ca profesori pe Dimitrie Pompeiu, mentorul său, Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu,
Anton Davidoglu. Așa se face că Grigore C. Moisil a fost în același timp student al Politehnicii și al Universității
din București. Interesul pentru matematică devine prioritar astfel că în anul 1929 părăsește Politehnica, deși
trecuse deja toate examenele din primii trei ani și se afla student în anul IV. Dar în același an își susține teza de
doctorat în matematică Mecanica analitică a sistemelor continue, în fața unei comisii conduse de Gheorghe
Țițeica și având ca membri pe Dimitrie Pompeiu și pe Anton Davidoglu. Această teză este publicată, tot în 1929,
la editura Gauthier-Villars din Paris și va fi apreciată de savanții Vito Volterra, Tullio Levi-Civita, Paul Lévy.[9]
În 1930 pleacă la Paris, unde studiază la Sorbona cu mari matematicieni și participă intens la viața științifică
cu note remarcate de profesori. În anul 1931 susține examenul de docență, cu lucrarea Sur une classe de
systèmes d'équations aux dérivées partielles de la Physique mathématique. Pleacă la Roma cu o bursă de studii
Rockefeller, și studiază între 1931 și 1932 cu matematicianul Vito Volterra.

69
 IANCULE MARE Nr. 70

 Moisil la masa de lucru

În 1932 se reîntoarce în țară, unde devine profesor
provizoriu la Universitatea din Iași în 1932, apoi
Conferențiar universitar în 1935, și Profesor universitar în
1939. Locuiește timp de 10 ani în Iași, legat în mod
deosebit de profesorul Alexandru Myller și de biblioteca
creată de acesta. Ține primul curs de algebră modernă
din România, „Logica și teoria demonstrației”, la
Universitatea din Iași. În paralel începe un șir de lucrări
despre logicile matematicianului polonez Jan Łukasiewicz.
Cercetările sale de logică au stat la baza unei puternice
școli de matematică în țară și peste hotare (Argentina, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria)În perioada ieșeană
realizează o operă fecundă cu idei inovatoare în care se întrezărește concepția lui despre matematică și tehnica
lui personală de mânuire a instrumentului matematic, făcând apropieri între idei foarte îndepărtate, utilizând
noțiuni din domenii complet deosebite.
În perioada ieșeană deasemenea publică lucrări în domeniile mecanicii, analizei matematice, geometriei,
algebrei și logicii matematice. A extins în spațiul cu mai multe dimensiuni derivata areolară a lui Pompeiu și a
studiat funcțiile monogene de o variabilă hipercomplexă, cu aplicații la mecanică. A introdus algebre numite de
el Łukasiewicz trivalente și polivalente (numite astăzi algebre Łukasiewicz-Moisil) și le-a întrebuințat în logica și
în studiul circuitelor de comutație. A elaborat metode noi de analiză și sinteză a automatelor finite și a avut
contribuții valoroase în domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate.
În 1941 un post de profesor universitar devine disponibil la Universitatea din București. Patru remarcabili
matematicieni români se înscriu la concurs: Gheorghe Vrănceanu, Dan Barbilian, Miron Nicolescu, și Grigore
Moisil. Deși doar Vrănceanu, cel mai senior dintre ei, este inițial selectat, Moisil convinge Ministrul Educației că
are în față o ocazie rară de a dezvolta cercetarea matematică din România. În consecință, Ministerul Educației
crează patru posturi de profesor la Universitatea din București, și îi angajează pe toți patru. Moisil își ia în
primire postul în anul academic 1941-1942.
În anii 1940-1950 publică intensiv în domeniul circuitelor electronice.
Între 1946-1948 este numit ambasador al României la Ankara. În perioada în care a fost staționat în Turcia,
a ținut o serie de prelegeri matematice la Universitatea din Istanbul și la Universitatea Tehnica din Istanbul. În
1948, revine la Universitatea din București.
În anii 1950 devine pasionat de domeniul informaticii. Pe vremea aceea, dicționarul oficial de filosofie,
tradus din limba rusă și publicat în 1953, descria domeniul ciberneticii ca "o știință burgheză reacționară
îndreptată împotriva clasei muncitoare". În ciuda acestei atitudini guvernamentale, Moisil și-a folosit influența
științifică să încurajeze oamenii de știință români în studiul domeniului calculatoarelor. În această perioadă
publică încercări Vechi Si Noi în Logica Neoclasica [New and Old Approaches in Neoclassic Logic], 1953; Teoria
Algebrica a Mecanismelor Automate [Algebraic Theory of Automata], 1959; și Circuite cu Tranzistori
[Transistorized Circuits], 1961. Aceste cărți au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în rusă și cehă.
Moisil a sprijinit realizarea primelor calculatoare românești, contribuind la instalarea primului calculator de
construcție românească în 1957 la Institutul de Fizică Atomică. În aceeași perioadă Moisil a avut și inițiativa
importantă de a crea un Centru de Calcul la Universitatea din București. Astfel, Universitatea din București a
devenit una dintre primele zece universități din lume care aveau un centru de calcul.
A avut contribuții remarcabile la dezvoltarea informaticii și la formarea primelor generații de
informaticieni. În anii 1960, a început să țină cursuri de logică
matematică și la alte facultăți din afara Universității din București,
inclusiv la Politehnica din București, de unde a recrutat și a pregatit
inițial ca cercetători pe viitorii oameni de știință Paul Cristea, Petre
Dimo, Ion Filotti, și Gheorghe Mărâi. De asemenea, Moisil este cel care
a avut ideea introducerii liceelor și facultăților de informatică în
România, idee pusă în practică de prietenul său Mircea Malița,
Ministru al Învățământului.
Viața sa dedicată matematicii și informaticii l-a consacrat ca un
extraordinar om de știință și profesor. Era înzestrat cu un deosebit

70
 IANCULE MARE Nr. 70

simț al umorului.[6] Există multe vorbe de duh și anecdote cu Moisil. Multe se găsesc în cărțile pe care le-a scris,
sau în cele care s-au scris despre el.
A fost membru al Academiei Române (din 1948),[12] al Academiei din Bologna și al Institutului Internațional
de Filosofie. A fost laureat al Premiului de Stat al Republicii Populare Române și i s-a decernat în 1964, prin
decret al Consiliului de Stat, titlul ”Om de știință emerit”.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România[13] începând cu 21 decembrie 1935 și
membru titular începând cu 3 iunie 1941[13].
Ca membru al Academiei Române, în 1969-1971 a intrat în conflict cu familia dictatorului comunist român,
când Moisil s-a opus în mod deschis („Hai să fim serioși”) admiterii în academie a soției dictatorului. În secvență
rapidă, a fost scos la pensie, iar grupul său de cercetare a fost dezmembrat.
În aprilie 1973, profesorul Grigore Moisil a plecat însoțit de soția lui, Viorica Moisil, într-o călătorie de o
lună și jumătate în Canada și Statele Unite ale Americii, pentru a ține un șir de conferințe. A fost invitat, ca în
alte dăți, la universități de renume pentru a vorbi despre subiectul său preferat: logică matematică. [11] În timpul
acestei călătorii, pe 21 mai 1973, după ce vizitase o expoziție de artă eschimosă la Ottawa, a decedat subit, la 67
de ani.[6]
În 1996, societatea internaţională a inginerilor în electronică IEEE i-a acordat distincția rară de Computer
Pioneer Award (post-mortem).[15]

FILIALA HUEDIN –
una dintre cele mai valoroase în scrierea şi editarea de
monografii de localităţi, biserici, şcoli şi instituţii, ale unor
personalităţi şi oameni de seamă
VASILE ŞT. TUTULA

Încă de la înfiinţarea Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România

(20.04.1992), prima conducere a Biroului Executiv Naţional şi Consiliului Naţional au
făcut apel la preşedinţii de filiale şi subfiliale de a atrage profesorii de istorie,
geografie, de limba şi literatura română, cercetători şi istorici din marile oraşe, dar
îndeosebi din zona rurală, de a trece la documentare şi cercetarea în arhive pentru
scrierea monografiilor istorico-culturale şi etnografice, adevărate oglinzi ale istoriei şi
civilizaţiei orăşeneşti sau rurale. Ne referim la monografiile de localităţi, şcoli, biserici
şi alte instituţii importante, societăţi comerciale, societăţi S.A., inclusiv S.R.L.
În acest sens, Consiliul Naţional a emis cel puţin 2-3 modele de cuprins şi
problematica studierii şi valorificării arhivelor, a potenţialului documentar din fiecare
zonă şi localitate. Au fost emise o serie de ipoteze de lucru în scrierea de monografii,
folosirea în documentare a chestiunilor de istorie orală.
Nicolae Șteiu
S-au prezentat şi o serie de monografii scrise şi tipărite, după 1995, îndeosebi în revista „Iancule
Mare”, prezentarea unor monografii, urmate de scurte concluzii, păreri, sugestii şi propuneri.
Sunt şi unele progrese, dar trebuie să recunoaştem că este un domeniu în care este enorm de mult
de lucru. Sunt destule localităţi care nici la această dată nu au monografii, studii monografice, ori măcar o
schiţă monografică.
...Şi totuşi, sunt câteva filiale care au trecut la fapte, întreprinzând măsuri „de Sisif”. Vom prezenta
aici „cazul şi situaţia” Filialei Huedin, care poate fi dată de exemplu şi model.

71
 IANCULE MARE Nr. 70

Până în prezent, prin intermediul membrilor Filialei Huedin: prof. Nicolae Şteiu, care este un adevărat
campion, prof. Horea-Dorin Matiş, prof. Carmen-Cornelia Stânean, prof. dr. Cristian-Claudiu Filip, prof.
Cristian Dascălu ş.a. au reuşit să scrie şi să publice 12 monografii de localităţi: Bologa pe treptele istoriei
(2008); Morlaca, satul de la poalele Măgurii (2009); Huedinul şi împrejurimile lui (2011); Alunişu, satul de sub
Horaiţa Vlădesei (2013); Beliş. Frumuseţea Apusenilor (2013), în colaborare cu prof. dr. Cristian-Claudiu Filip;
Splendoarea Gilăului, ediţia a III-a (2015); Bociu – satul amintirilor (2017); Bedeciu – satul nostru de suflet,
ediţia a II-a, coautor Ioan Bota (2018); Mărişelul la Centenarul Marii Uniri, prof. N. Şteiu, în colaborare cu
prof. Ioan Mariş (2018); Iuriu de Câmpie – icoana sufletului părinţilor (2019); Lunca Vişagului. Istorie,
obiceiuri, tradiţii (2020); Hodişu – satul inimilor noastre (2021).
Au fost întocmite următoarele monografii de personalităţi: Protopopul Aurel Munteanu, erou şi
martir al Neamului, ediţia a II-a (2009); Ioan Potra. Mărturii echilibrate (2019), fost primar al comunei Bologa,
trimis la Canal, care a scris şi un jurnal interesant; Marea Unire. Contribuţii din zona Huedinului (2019), autori
şi coautori: Cristian-Claudiu Filip (autor şi coordonator), Horea-Dorin Matiş, Carmen-Cornelia Stânean, ediţia
a II-a (2019), colaborator: Gheorghe Negru, prefaţă Valentin Şerdan-Orga.
Trebuie să reţinem că încă suntem la început de drum privind scrierea de monografii de familie, unde
nu stăm bine deloc, comparativ cu statele occidentale, ţări, precum: Franţa, Marea Britanie, Germania,
Spania, Italia ş.a. FELICITĂM conducerea Filialei Huedin, pe dl. profesor Nicolae Şteiu, preşedintele filialei
Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” , pe domnii profesori: Cristian-Claudiu Filip, Horea-Dorin Matiş,
Carmen-Cornelia Stânean. Ce bine ar fi dacă şi alte filiale ar trece la fapte, îndeosebi în zona rurală, unde este
un front uriaş de muncă. Pe primul plan trebuie puse în acest scop valorificarea arhivelor naţionale de la
nivelul judeţelor, memoriile unor veterani de război, da mai ales presa vremii.
Pentru a cunoaşte situaţia din întregul areal al Munţilor Apuseni, vom reveni cu noi mărturii
documentare, spre a înţelege că scrierea monografiilor este un izvor nesecat şi de mare importanţă
economico-socială şi cultural-ştiinţifică, pentru a dezvoltarea încrederii între diferitele comunităţi şi a
promova tradiţiile româneşti: dansurile populare, portul popular, cântecul şi jocurile din bătrâni, dar mai ales
obiceiurile şi tradiţiile de peste an: Crăciunul şi Anul Nou; Pluguşorul; pregătirea bradului de Crăciun, cele
specifice Sărbătorilor de Paşti, Rusalii, şi îndeosebi de a promova credinţa străbună, spiritualitatea
românească, dragostea şi respectul faţă de înaintaşi şi Eroii Neamului, inclusiv de promovare a scrisului prin
poezie, proză, teatru, operă.

IN MEMORIAM EUGEN GOIA

(1940-2021)

La data de 12 februarie 2021 a trecut la cele veşnice preot protopop

Eugen Goia, născut la 26 aprilie 1940, „din pământul sfânt al Munţilor Apuseni,
în oraşul Câmpeni, inima şi capitala Ţării Moţilor, fiul a doi părinţi vrednici,
Irimie şi Elena” – aşa, cum îi plăcea să spună din suflet şi convingere, fiind legat
în întreaga sa viaţă de faptele şi istoria lui Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu,
prefecţilor, viceprefecţilor, tribunilor şi centurionilor, zecile de mii de ostaşi,
care la 1848-1849 au constituit Oastea ţărănească, făcând din Apuseni un
bastion şi un Pantheon de netrecut şi de neînvins.
Eugen Goia a fost şi este cunoscut în zonă ca un preot, dăruit celor
mulţi, plin de har şi dar, care nu s-a dezlipit niciodată de moţii săi, un om de
aleasă cultură istorică, religioasă şi spirituală, un publicist activ, care a dăltuit
multe caractere, un exemplu de comportament, cinste şi demnitate, cumpătat
în vorbă şi în suflet. L-am cunoscut destul de bine. Îţi făcea plăcere să-l asculţi şi

72
 IANCULE MARE Nr. 70

să-i înţelegi preocupările sale faţă de cuvântul scris, faţă de tradiţiile moţeşti, portul popular şi meşteşugurile
locale ţărăneşti, locuinţa sa fiind plină de asemenea nestemate şi podoabe.
Şcoala elementară (clasele I-IV) şi Şcoala Generală (clasele V-VII) le-a absolvit în oraşul Câmpeni,
localitatea sa de baştină. S-a înscris apoi la examene, unde a fost admis, urmând Seminarul Teologic din Cluj-
Napoca şi Institutul Teologic din Sibiu. A fost licenţiat în Teologie fiind hirotonit de către I.P.S. Teofil
Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, ca preot în Parohia Sălciua de Sus, judeţul Alba, în
1965. În anul 1964 s-a căsătorit cu Livia Moldovan, asistentă medicală, care i-a fost mereu alături.
Din 1965 până în 1972 şi-a desfăşurat activitatea ca preot la parohia Sălciua de Sus, jud. Alba, unde s-
au născut cele două fiice: Adriana devenită farmacistă şi Corina care a îmbrăcat haina de inginer, care i-au
bucurat viaţa prin aducerea pe lume a celor patru nepoţi. În 1972, la cererea sa a fost mutat la parohia
Sohodol, de lângă Câmpeni, unul dintre cele 7 Sohodoale ale României, unde a păstorit până în 2001, când la
cererea sa, a fost pensionat.
A fost membru fondator al Filialei Câmpeni şi Președinte de Onoare al Subfilialei Sohodol ale
Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România. S-a manifestat ca un preot deosebit, un teolog de
excepţie, un om de înaltă cultură şi un publicist activ, drept pentru care I.P.S. Andrei Andrecuţ, Arhiepiscopul
Arhiepiscopiei Alba Iuliei i-a acordat înalta distincţie a Bisericii Ortodoxe Române de „iconom stavrofor”, cu
dreptul de a purta brâu roşu cu cruce.
A scris peste 100 de studii şi articole pe care le-a adunat şi publicat în 5 cărţi distincte: Ţara Moţilor –
vatră de istorie şi spiritualitate românească, Edit. Clusium, Cluj-Napoca, 2000; Cuvânt şi suflet românesc, Edit.
Gutenberg, Arad, 2003; Memoria pământului românesc, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006; Mănăstiri şi
duhovnici din Ţara Moţilor, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008; Biografii luminoase cu preoţi de altă dată în
Ţara Moţilor, Edit. Reîntregirea , Alba Iulia, 2012. A fost răsplătit cu titlul de Preşedinte de Onoare al Filialei
Sohodol.
A fost corespondent şi a publicat activ la revista „Iancule Mare, unde a fost prezent în perioada 1996-
2015 cu 31 de studii şi articole cu referinţă la Horea, Cloşca, Crişan, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, locurile
pline de istorie şi oamenii din Ţara Moţilor, preoţi şi duhovnici, personalităţi de seamă ale zonei: Simion
Pantea-Sălciuanul; mitropolitul Andrei Şaguna, primul preşedinte al ASTREI; omul de istorie şi cultură Titus
Furdui; prof. univ. dr. Ioan Theodor Stan, primul preşedinte al Societăţii „Avram Iancu” născut în Sohodolul
Câmpeniului; învăţătorul Costea Teodor; preotul Nicolae Raţiu; moţul erou şi martir de la 1784, Nicolae
Nicoară-Bârla; preotul Grigore Sima al lui Ioan de la Cărpiniş, despre medicina populară; prefectul Simion
Balint de la Roşia Montană; locurile dragi şi istorice de la Vidra de Sus, azi Avram Iancu, Muntele Găina,
Panteonul de la Ţebea, monumentele de la Câmpeni, Abrud, Brad, Zlatna, Baia de Criş, Albac, Horea, Cărpiniş,
Crişan (fosta localitate Vaca), Sălciua şi din alte localităţi şi locuri istorice din zona Munților Apuseni.
Acestea sunt studii şi articole de mai mică sau mare anvergură, care includ aspecte deosebite, tratate
cu mult discernământ şi dragoste, respect şi recunoştinţă, referitoare la zona Munţilor Apuseni, ce vor
rămâne peste vremuri mărturii elocvente despre dăinuirea noastră bimilenară a poporului şi naţiunii române,
dovezi de necontestat despre identitatea naţională, tradiţiile, obiceiurile, cântecele şi dansurile populare.
Membrii Consiliului Naţional al Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România, ai Biroului
Executiv Naţional apreciază în mod deosebit munca şi activitatea preotului stavrofor Eugen Goia, pentru tot
ceea ce a făcut în slujba credincioşilor şi naţiunii noastre şi suntem convinşi că EL va rămâne un exemplu de
mare şi profund om de cultură pentru Ţara Moţilor la care a ţinut foarte mult preamărind-o prin pana
scrisului său darnic şi plin de smerenie pentru ridicarea cultural-economică, educaţională, spiritual creştină şi
socială a acestui spaţiu mioritic al României, preamărind munca şi faptele bune, zbaterile moţilor după 1918
de a-şi ridica şcoli şi de a-şi şcoli pruncii şi a-i trimite la studii înalte. Din acest punct de vedere, părintele
stavrofor Eugen Goia a fost un MARE OM pentru oameni, un creştin evlavios şi respectat de multă lume, de
toţi cei ce l-au cunoscut, militând pentru dragoste, adevăr, respect, bună cuviinţă şi cultivarea la copii de la
vârsta fragedă (13-15 ani) a cultului şi respectului muncii, a creşterii şi ridicării oamenilor prin muncă cinstită,
corectă şi bună înţelegere, aşa cum a încercat să transmită aceste sentimente şi convingeri şi celor patru
nepoţi ale fiicelor sale, Adriana şi Corina.
Suntem alături de familia greu încercată, de soţia dânsului, doamna Livia Goia, născută Moldovan
pentru a depăşi aceste momente de grea încercare, îndemnând familia răposatului să ţină aproape de
Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu”, iar tot ceea ce a adunat părintele Goia în munca sa de o viaţă,
să devină un mic muzeu de tradiţii şi obiceiuri moţeşti, o sursă de inspiraţie şi apreciere pentru alte familii.

73
 IANCULE MARE Nr. 70

Omagiu, respect şi recunoştinţă pentru ceea ce a făcut şi împlinit în viaţa sa din această lume,
condoleanţe soţiei sale, doamna Livia şi familiei sale. Îi vom păstra în veşnicie chipul său de moţ convins,
harnic şi plin de dar şi har.
Dumnezeu să îl aibă în paza sa şi să îl odihnească în pace!

Biroul Executiv Naţional al

Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România
Preşedinte, Secretar general,
prof. Tiberiu GROZA Prof. dr. Vasile Şt. TUTULA

POVESTEA UNEI SPERANŢE

NICOLAE IUGA

Unele poveşti, mai cu seamă cele adevărate, aşa cum e cazul tragediei de
la Târnava de Criş, încep, ca să fie înţelese pe deplin, cu un epilog.
...Era anul 1848, an în care întreaga Europa fierbea în chinurile naşterii
unei noi lumi, una a libertăţii naţionale şi a dreptăţii sociale. În focul luptelor
duse de oastea lui Avram Iancu pentru emanciparea şi mântuirea neamului,
balanţa s-a inclinat de mai multe ori spre răsunătoare victorii precum cele 3
bătălii de la Abrud şi cea de la Cheia-Dupăpiatră, dar şi spre înfrângeri dureroase
precum cea de la Târnava de Criş, al cărei sfârşit a adus moarte eroica pentru
peste 1198 de suflete de lăncieri moţi.
Au fost adunaţi în tabără pe câmpul dintre satele Târnava de Criş şi
Brotuna cca 3000 de ţărani-ostaşi în seara zilei de 8 noiembrie 1848 aşteptând
porunca de apărare a văii Crişului Alb şi de intrare în luptă, acolo unde nevoile
din mersul revoluţiei o cereau. Dintr-o regretabilă greşeală, ungurii invadatori află despre situaţia şi
amplasarea taberei şi se apropie dinspre Gurahonţ-Hălmagiu, ascunşi de întuneric şi de vegetaţia de pe malul
Crişului Alb şi îi atacă pe ostaşii nepregătiţi pentru un atac. A fost un adevărat masacru şi speriat de ce se
întâmplă acolo, copilul de 12 ani al clopotarului bisericii din Târnava de Criş, Ionel Boldiş, se duce şi trage
clopotele a pericol. Ungurii îl atacă şi îl ucid mişeleşte în tinda bisericii unde trăgea clopotele. Câmpul pe care
se desfăşura crâncena încleştare avea într-o margine crescuta o salcie mare care a fost folosită ca mică redută
de apărare şi pentru că mulţi moţi au fost omorâţi lângă acea salcie trunchiul ei se înroşise de sângele vărsat.
De atunci acel loc se numeşte şi în ziua de azi „La Salcia Roşie”. Odată povestit începutul şi tragicul sfârşit al
acestui episod din lupta revoluţionarilor şi din zbuciumul populaţiei zărăndene, se cuvine să revenim în zilele
noastre unde să arătăm cititorului ce am făcut noi, cum am ridicat cei de azi fapta lor pe verticala nemuririi şi
mai cu seamă că suntem hotărâţi să facem în perioada imediat următoare.
Pe parcursul anilor acest episod dramatic nu a fost uitat definitiv, ci a fost trecut într-o oarecare
preocupare secundară. Dar, iată, cu peste 10 ani în urmă intelectualitatea comunei Vaţa de Jos, în fruntea
căreia s-a ilustrat profesorul de geografie Nicolae Cristea, au determinat autorităţile locale să facă ceea ce de
fapt trebuia făcut de la bun început. Cu înţelegerea lor a evenimentului şi cu posibilităţile lor limitate, au
ridicat în curtea magazinului şi a birtului sătesc o cruce din marmură, modestă din toate punctele de vedere.
Parastasul anual încă se desfăşoară încă în condiţii precare cu public asistent înşirat pe marginea drumului
european E 79, cu riscuri majore de a se întâmpla o nenorocire şi cu zgomotul maşinilor grele care fac
aproape imposibil să se audă slujba preoţilor sau cuvântările oficialilor.

74
 IANCULE MARE Nr. 70

Din septembrie 2009 de când Filiala „Avram Iancu” din Brad şi-a reluat practic activitatea, am început
să invitam diverse personalităţi din ţară [generali, ofiţeri, scriitori, oficiali judeţeni, redactori şefi şi directori
de ziare şi reviste la nivel naţional, etc] cu speranţa că cineva se angajează să ne sprijine să schimbăm această
stare de lucruri şi să facem pentru cele peste 1198 de suflete pierite în ziua de 8 noiembrie 1848 merită ceva
mai mult decât o cruce în curtea birtului. Dincolo de indiferenţa celor din zonă, refractari iniţial la însăşi
participarea filialei acolo la depuneri de coroane, ne-am lovit şi de opacitatea şi lipsa de implicare din partea
tuturor, inclusiv a celor de la care ne-am fi aşteptat la o implicare majoră. După revenirea în oraş a dlui
general de brigadă de vânători de munte VASILE BÂREA de la postul său de general de brigadă de vânători din
zona Covasnei şi Harghitei, care ne-a onorat, la invitaţia semnatarului acestei lucrări, să ne fie preşedinte de
onoare, dl general a aflat în timp despre tragedia de la Târnava de Criş, la fel ca şi mine dealtfel, şi mi s-a aliat
cu hotărâre pentru schimbarea stării de fapt de acolo.
Odată cu schimbările survenite în rândurile autorităţii locale şi nu numai, unde primăria comunei a
fost câştigată detaşat de secretarul filialei noastre pe numele lui IOAN LIVIU LINTA ni s-au deschis noi
posibilităţi, noi facilităţi. Apoi dl preşedinte al Societăţii Naţionale „Avram Iancu”, profesorul TIBERIU GROZA
s-a ataşat cu concreteţe ideii noastre şi ca prim pas a adus personal de la Cluj un reputat arhitect care şi-a
luat datele necesare din teren, iar primăria comunală a trimis prompt ridicările topometrice, astfel ca în
perioada lunii iunie-începutul lunii iulie, anul curent, vom opta pentru una din variantele supuse aprobării
Comitetului de Iniţiativă, închegat de noi. Aceasta este descrisă succint povestea unei speranţe care va aduce
peste timp o mulţumire şi o recunoaştere suis generis a celor ucişi în acea fatidică zi de 8 noiembrie 1848,
una din cele mai mari tragedii conform aprecierii marelui istoric Silviu Dragomir. Opera plastică care se va
ridica şi care va fi amplasată în faţa bisericii săteşti celei noi şi în imediata apropiere a vechii biserici,
monument istoric, martoră a dramaticelor întâmplări descrise, va face cinste sătenilor, din cele peste 30 de
localităţi a celor căzuţi, va face onoare bisericii strămoşeşti şi într-un înalt grad autorităţilor locale, care cu
toţii vor binemerita, alături de membrii filialei şi ai Consiliului Naţional al Societăţii Cultural-Patriotice „Avram
Iancu” implicaţi, să-şi vadă numele încrustat în memoria şi în sufletul celor de azi şi a celor de mâine, dar şi în
MEMORIAM în granitul MONUMENTULUI. Din cei 1198 căzuţi atunci, avem numele şi prenumele a 283 de
oameni din 30 localităţi din zonă a căror nume ar merita a fi încrustate pe plăci distincte.
Am credinţa nestrămutată că de această dată nu va mai exista un „nu se poate” şi că fiecare vom face
toate eforturile pentru a dovedi contemporanilor noştri dar şi viitorimii că suntem urmaşii acelor viteji a căror
sânge vărsat la „Salcia Roşie” stă la fundamentul zidirii noastre ca oameni, ca moţi, ca buni români.

75
 IANCULE MARE Nr. 70

MARTORUL SPECTACULOS AL UNEI LUMI TUMULTUOASE.

DOR TRANSILVAN, CRONICĂ DE CÂNT ȘI JOC

RADU VIDA

Recentul album fotografic al acestui vestit ansamblu folcloric scrie cu lumină

o cronică de cânt și joc. Acest corpus vizual rememorează 25 de ani de activitate
intensă a unui grup ce a descifrat și oferit publicului de pe toate meridianele
globului, frumusețea artei populare românești. În spatele fiecărei secvențe
fotografice se ascund mesaje de o rară profunzime, întregul constituindu-se într-o
veritabilă cronică a unor fapte și întâmplări de neuitat.
Memoria aparatului de fotografiat a reținut instantanee ce vorbesc în
semiotica imaginii viu colorate clipele de înălțătoare creație artistică, dansul,
cântul, costumele, orchestrația și elementele de fundal ale unui decor specific fiind
subordonate nesfârșitului colorit al sufletului românesc, suprapunând
ancestralului folcloric, identitatea în stratificare și evoluție a noului. Și acesta din
urmă, perfect integrat în suflul general al trăirilor complexe, adevărate.
Celor 1000 de cuvinte din vestita țâpuritură ce ar fi înlocuite de o singură imagine fotografică, li se adaugă
marele efort al întreținerii și promovării valorilor autentice a culturii noastre populare, munca asiduă a generații
și generații de dansatori, cântăreți și instrumentişti pentru a menține ștacheta spectacolelor la cele mai înalte
cote.
Rămân gravate în pixelii pentru o a doua viață, chipurile celor care au
întreținut vie flacăra acestui ansamblu – directorul general al Companiei de
Transport Public Cluj, ing. Liviu Neag, și directorul artistic al ansamblului
Tiberiu Groza. Sunt surprinse momente ale recunoașterii interne și
internaționale a valorii deosebite a ceea ce au făcut componenţii acestui grup
folcloric. Și, nu în ultimul rând, blitz-ul sau lumina naturală au căzut asupra
unora din instantaneele ce au adus glorie generaţiilor succesive de artiști,
„înregimentați” întru promovarea generozității, frumosului și armoniei
dătătoare de bucurii. Este o sinteză, am putea spune, o adevărată succesiune
iconografică și iconologică a unei realități artistice, ca desfășurare epică a
acestor mesageri culturali de excepție.
O remarcă: hălăduind vreme de un sfert de veac pe
trei continente, ansamblul folcloric „Dor Transilvan”, ce a
preluat și cheia portativului înaintașilor de la „Rapsodia
Somesană”, au participat cu succes la peste 94 de
festivaluri internaționale, nenumărate apariţii pe scene de
prestigiu din țară, emisiuni tv, spectacol susținut simultan
pe două continente și, desigur, o audiență ce numără
milioane și milioane de semeni. Dar mai presus de toate,
ansamblul a rămas mereu tânăr. Se vede asta în
instantaneele de peste ani, chiar dacă chipurile unora
dintre componenții ansamblului au încărunțit, sufletul le-a
rămas tot atât de tânăr și întreprinzător ca în primii ani de
activitate. Și încă ceva: fotografiile respectă principiile de compoziție, paternurile vizuale respectând, în general,
regulile treimilor, diagonalele și liniile forte, iar tehnicile fotografice, chiar dacă intuitive, se subordonează
principiilor creative, transmițând un mesaj vizual clar, lipsit de ambiguități.
Dacă la toate acestea completăm că albumul fotografic se adaugă altor repere de video și filmotecă, avem
imaginea preocupării constante a celor care au inițiat și întreținut acest minunat și perpeetu act artistic, în a
imortaliza istoria, faptele și reperele noastre folclorice, nemurind, asemenea stelelor îngrămădite la poalele
ceriului, tot ce este mai valoros, peren sensibil în trăirile artistice ale acestui popor străvechi.
76
IANCULE MARE Nr. 70

77
IANCULE MARE Nr. 70

78
IANCULE MARE
POEȚI ȘI POEZII
HORIA BĂDESCU
AMINTIREA IANCULUI
Să intrăm în cetate ca-n odăile lunii,
în care de somn înveliţi sunt străbunii,
să ne punem pe inimă mâinile
cu care ne-ntinde istoria pâinile!
Să intrăm în cetate ca-n odăile morţii,
noi cei răstigniţi peste spiţele roţii,
să ne-adunăm carnea, oasele, sângele
pe care sufletul nostru le-ar plânge-le!
Să intrăm în cetate ca-n odăile vântului,
să trecem degetele peste fluiera sfântului
Iancu, să se-audă cântecul lui întomnat
în care maicile noastre ne-au îmbrăcat!
Să intrăm în cetate ca-n odăile graiului,
să ne punem cuviinţă peste cânepa straiului,
noi morţii, noi viii, noi cei nenăscuţi
în care Ardealul pe gură-l săruţi!
TRANSILVANIA
Transilvanie, vis păduros
în care ne-a crescut din carne grâul,
cu trupul nostru eşti podită jos,
prin oasele din noi îţi curge râul.
79
Nr. 70
Ai tăi de-o mie de eternităţi,
ne-aduşi şi ne veniţi din nicio parte,
din carnea noastră ţi-am zidit cetăţi
să te putem veghea şi după moarte,
ai tăi ’nainte de-a ne fi născut,
a noastră dusă dincolo de viaţă,
te naşte-n fiecare dimineaţă
al limbii noastre veşnic început.
ELEGIE
PENTRU CAPUL MĂRIEI SALE
MIHAI VODĂ
Roşie-i ţărâna Turzii, a îngenunchiat văzduhul,
cade lacrima luminii într-un suflet de copil,
vine viscolind pe apa Transilvaniilor duhul
celui fără de odihnă, îngerului Mihail.
Trupu-i, descăpăţânatul, are iarba catedrală,
roua morţilor înfloare pe mormânt necunoscut,
oasele Măriei Sale le sărută cu sfială
numai vântul care plânge praznicul neînceput.
Privegheaţi! Sună la Dealu clopotul a bătălie,
fulgeră din moarte ochii-i, cerurile sunt de sânge,
noapte capul lui e steaua răsărită în tărie
către care se înalţă nălucirea mâinii stânge.
Capul lui e capul nostru, umbra lui ne înfăşoară
şi cuprinde în durere tot pământul românesc,
ni se cască pe grumazuri pentru-a nu ştiu câta oară
ochiul sângelui, pecete pe jertfelnicul domnesc.
Capul lui e stea polară când se-nvârtea roata lumii,
barda lunii îi aşteapă braţul binecuvântat,
pohta cea pohtit ne leagă sufletul de soarta humii
întru care toţi ai noştri au murit şi-au înviat!
IANCULE MARE
MIRCEA DORIN ISTRATE
ALINT ȘI LEAC
Măritul, pusu-mi-a în minte
Un bob de har, ca în cuvinte
Să rostuiesc un vers frumos,
Ce să-nfioare cu folos
Un suflet bun și norocos.
Eu, doar îngân niște cuvinte,
El, Sufletul, le ține minte
Și pune-n ele-nfiorare,
Și aripă pentru visare,
Și-a inimilor lăcrimare.
Eu, doar vă spun ce încă simt
Și niciodată nu vă mint,
Le dau ca dar, la toți ce vor
Le simtă cum ar fi a lor,
Le facă gând, înălțător.
Eu doar vă port prin lumi de vis,
Prin ceruri largi, prin paradis,
Apoi de-acolo vă cobor
În lumea noastră, unde mor
În patimi arse și în dor.
* Sacâz pe-arcuș viorii de poet,
Eu doar rămân ce-am fost, poet,
Ce scot cuvinte din sipet,
În vers le pun apoi, ca voi
Le-aveți ca sprijin la nevoi
Să nu-mi rămâneți triști și goi.
* Ce va schimba lumescul în mai bine.
Fii tu acela-n zi de zi
Citind a mele poezii,
Alint de-acolo să îmi iei
Și leac la toate ce le vrei,
80
Nr. 70
Și fă din ele înălțare
Clipitei, pe a vieții cale.
PLĂMADĂ DE POET
Mă risipește Doamne când m-oi duce
Din lumea noastră tot un deal și-o vale,
Nu în ulcele puse în uluce
Și nici în oale bune de sarmale,
Ci pune-mă pe-a inimilor strună
La toți acei frumoși ce se iubesc,
Să facă lumea asta mult mai bună
Cu voia Ta, Mărite, din ceresc.
Și fă să fiu un veșnic foc-văpaie
În toți acei ce țara și-o-ndrăgesc,
Să pun tărie-n neam, să nu se-ndoaie,
Când pentru ea aceștia se jertfesc.
Și cât rămâne Doamne, Tu mă pune
Să poată el mai bine a vă spune
În vers sublim, ce-ar spune un profet.
De-așa vei risipi în larga lume
Pe toți poeții ce-s chemați la Tine,
Vei înmii dulceața faptei bune
Poeții lumii sunt acea oștire
Ce ți-ai ales-o Tu, și-n dăruit,
Ceresc le-ai pus să sibă în simțire
Să-mi poată face omul fericit.
 IANCULE MARE Nr. 70

Frate bun a fost cu codrul ce mereu l-a ocrotit,

Și le-ai mai dat din Tine har divin,
Plămadă însfințită să îmi fie,
Din arsul lor în doruri și în chin,
Ei să îmi nască vers de poezie.
JERTFITORUL NOSTRU NEAM
Și cu muntele de-o seamă, că păscutu-l-a mereu,
Cu ogorul său ce-n veacuri cât a fost mi l-a hrănit
Să rămână-n aste luturi, fie cât o fi de greu.
Aibă-n el statornicie și a vremii neuitare
A-nsfințit țărâna asta tot cu suflete lumești,
Pomenească-se de dânsul cât a fost în fală mare
În a cronicelor file, în Columne și-n povești.

Sub a cerului lumină, înroit sub mândre stele, S-a luptat cu cei puternici pentru sfânta-i libertate,
Însfințindu-se-n răstimpuri în virtute și în gând, În a calului copite l-au călcat năvălitorii,
Neamul nostru cel jertfelnic, a trecut prin vremuri grele Sângeratu-mi-a-n războaie pentru sfânta lui dreptate,
Și-a răzbit pe humă fie, trăitor tot rând la rând. Dând ca vamă a sa viață, pentru ea, viața țării.

Pusu-l-a aici Măritul să se facă veșnicie, Ăsta-i neamul meu jertfelnic, robitor pe astă humă
Să îmi nască-n veacuri semeni din Adamică sămânță, Ce-a știut că sfânta țară, înainte-i la mai toate,
Gura lui de Rai visată, în lumescul ăst să-i fie Ea e pentru noi ce trecem, veșnicita noastră mumă,
De-o avea în el tărie și visare și credință. Ce ți-o dau icoană-ți fie, când m-oi duce, drag nepoate.

SANDU CĂTINEAN

Iubirea mea nestinsă

ARDEALUL – DRAGOSTEA MEA îmi răscoleşte doruri
iar Someşul, prin vaduri
Ce mult iubesc Ardealul
îmi poartă dulci fioruri
din Țara Transilvană!
oriunde-n lume fi-voi
În ţara-aceasta sfântă
ca să mă-ntorc mă cheamă
din mijloc de Carpaţi
mi-e vatra strămoșească
Păduri cu cetini grele
iar brazii toți mi-s fraţi
ce-mi poartă-a mele vise
îmi spun că doar aicea
Cărări mistuitoare
mi-s porţile deschise
mă cheamă printre cetini
iar munții mei albaștri
îmi fi-vor veșnic prieteni
81
IANCULE MARE Nr. 70

Prin văile albastre ”Strigarea” se-ntinde pe ape de munte

bătând cărări alpine Strivind coborâșuri cu albii-nspumate
îmi regăsesc trăirea Purcede-nspre poale, tinzând spre câmpie
ce dragostea mi-o ține... Venind la-ntâlnirea cu firi destrămate

Când viața m-adânceşte De secole aspre, acestui pământ

prin norii de furtună Dușmanii voit-au să-i frângă menirea
un dor nestins mă arde Dar ”Strigătu”-acesta, ce trece vuind
și-n mine-un geamăt sună… Redatu-i-a luptei mereu, strălucirea

Un muget greu, de teamă Căci ”Strigătu”-acesta nu-i fieștecine

din Munţii Apuseni Ci-i vocea din peșteri a celor străbuni
străbate-ntreaga-mi ființă Când arde pârjolul... și țarina geme
vorbindu-mi de vicleni… Coboară din munte... și face minuni...

E lumea-aceasta nouă Aceasta-i ”Strigarea” ce-o vrem noi acuma

prin care mă frământ Acei ce cu dragul iubim ăst pământ
ce nu-nțelege rostul Veniți, ca cinstire să dăm la străbuni
acestui vechi pământ… Urmându-le Calea, acum... și-n mormânt!...

Și-atunci sub cetini ninse

îmi port dureri şi dor
și strig la moți să-l scoale DUREREA ROMÂNULUI
pe Crăişorul lor…
Noi românii-am cam uitat
Ce-nsemnează-un om de stat
Că le-am pus la tâlhari stele
CHEMAREA STRĂBUNILOR Și-am ales numai lichele
Peste tot numai tâlhari
Se-aude adesea prin munți, o ”Strigare” Ba mai mici, ba foarte mari
Ce mugetă tainic pe vârfuri de brazi Peste tot numai minciună
Pe piscuri se-aruncă, coboară în vale Mulți suntem fără-o zi bună
Dușmanii-ngrozindu-și și-n ziua de azi De când bunii nu-s stăpâni
Suntem stână fără câini
Din peșteri adânce plutește pe stânci Iar certând pe cei de-afară
Și cade în hăuri, stârnind tulburare Mai mult suntem de ocară
Iar cerbii din goană se-opresc, tremurând Geaba plângem că ne-atacă
Privind înspre piscuri cu mare mirare Și țări mici ne cam provoacă
Că nu-i nimenea de vină
Un lup îi răspunde, urlând ancestral Că-ai noști tâlhari ne termină!
Iar ”Marea Strigare” mai tare se-avântă
Vuiește-o poteca pe-o coastă de deal Noi românii-alegem hoții
Iar vulturii-n ceruri se-apucă și cântă Ce ne-alungă patrioții
Iar când cerem socoteală
Pâraiele urlă și câmpul se zbate Ne acuză de scrânteală
Când ”Marea Strigare” îi cheamă pe rând Și ne spun că le-am dat girul
Iar moții se-ncruntă, visând răzbunare Ca să-și umple ei chimirul
Vitejii chemându-și în tulnic, și-n gând Și ne spun că le-am dat dreptul
Și să fure-am dat acceptul
Din grote se-aud, apoi, alte voci
Iar corul acesta se înalță-n-spre cer De-asta-acum ne râd în nas
Din veacuri de veacuri această ”Strigare” Și ne duc la parastas
La dușmani le este un mare mister Ca să pomenim, vezi bine
Doar pe cine le convine...
82
IANCULE MARE
Nu pe Iancu, pe Ștefan
Nici pe-un tată de orfan
Ci pe cocalari cu faimă
Ce-abia limba ne-o îngaimă...
Vai de tine Românie!
Și de cei plini de mânie
După ce că-i viața scurtă
Mai ne-o ducem și ”pe burtă”
Și la tâlhari ne-nchinăm
În loc să-i ”exterminăm”
Și le cântăm osanale
Mama lor de haimanale!
ION MĂRGINEANU
VITRALII STOARSE ÎN CUVÂNT
BALADĂ ÎNTÂRZIATĂ
Floare, tu, dragostea mea,
vara m-ar lua cu ea -
aripă la cingătoare
s-o spăl seara la picioare,
să-i aduc piatra merinde
ca izvor ce n-o cuprinde,
şi-o pasăre cântătoare
când beau puii din răcoare.
Să dormim pe-un druţ de zare,
eu să mor precum se moare,
să mă pună la batistă
rod de floare dalbă, tristă.
Ea să bată ceru-n cuie –
sânge-n rugăciuni s-o puie!
83
Nr. 70
C-am ajuns la noi în țară
Să fim lumii de ocară
Că-ntr-o țară-așa bogată
”Ursul trece, câinii latră”
Iar românu-i fără tată
Și cu țarina spurcată
De tot felul de bandiți
Mama lor de parveniți!
C-acei ce ne duc destinul
N-au vreo grijă cu românul
Nici cu țara, cu strămoșii
Doar cu banul... Ticăloșii!
CERNĂUŢI –
Treci graniţa spre Cernăuţi –
Şi n-ai mai fost şi ai fi vrut,
În teaca literei te muţi
Cu pas mâlos de tragic Prut.
Visezi să prinzi un Cernăuţi –
Pumn de Arone strâns, durut.
Limba Română-i mototol –
Sul vechi cu cearcăn în nisip –
Unsă aievea de-un pârjol –
Corb ciugulind-o-n fel şi chip.
Storci arbori ce se dau de gol
Şi scuipă străpezit nisip.
Şi-un paloş desfrunzind mister
Spală picioarele şi bea
Din podul palmei casnic cer,
Sărută - voal lacrima ta,
Prin care umblă un boier:
Cel Mare, Sfânt - culcuş de stea.
Şi sar cuvinte din pământ,
Şi Semnul Crucii le-nvecină,
Deschid vitralii în cuvânt,
Şi-un glas de dulce Bucovină
Prea obosit, dar nu înfrânt
Auzi făcându-se lumină.
Laşi ochiul să se încovoaie
Pe vechi clădiri şi-abecedare
IANCULE MARE
Şi trupu-i fruct de îşi înmoaie
Capricii puse-n calendare.
Iuţeşti prin draperii de ploaie
Lozinci cu straie prea murdare.
Şi ţi se pare că-i firescu
Să sorbi alei cu biblic tei
Frate cu domnul Eminescu,
Înlănţuit prin dacici zei
Din sânge tot ce-i omenescu
Creşte destoinic pui de lei.
ELENA-VALERIA CIURA
VIS DE PRIMĂVARĂ
Rozariul primăverii - un cais
înalţă-n slăvi splendori de flori.
Cum să priveşti fără fiori,
Că e poveste crezi, că trăieşti vis!
Roz diafan, balsam pe gene ninse
De ani trecuţi prin multe primăveri,
Pândit de albinuţe cu nectar atinse
Caisul delicat deschide ceru-n seri.
Coboară liniştea peste livada vie,
Spre dimineaţă, ce solistă va sosi!
Ne va-mbăta cu trilul-melodie,
Iar florile pe toţi ne-or adormi!
84
Nr. 70
Şi-n trena gri de Cernăuţi,
Ca într-un tragic muşuroi,
Storci sufletul şi-apoi îl muţi
Limba română-n cald şuvoi,
Hrănindu-te cu Cernăuţi –
Povestea crucii dintre noi.
21 martie 2001, ora 6,30 - Cernăuţi.
Scrisă în casa prietenului meu Vasile Tărâţeanu
Când tăcerea era văl de mireasă.
Poate Ei Doi vor sta lângă tulpină,
Vor fredona-n suspine vechiul cânt –
În timp ce luna, cu blânda-i lumină,
Va ţese peste ei un auriu veşmânt!
ANIVERSARE
Te laşi pe mâna unor vechi amici,
ce îţi promit marea cu sarea,
în scârţâitul inimii pitici,
în vorba vechilor mitici,
confunzi şi tu cu adevăr eroarea!
Ai scris un verb cu litere de-o şchioapă
tresaltă toţi,
aplauze peste poate!
Spre capăt de alee, ce zornăie de voci,
râd pe-ntrecute prietenii netoţi,
nu c-ar fi ei deştepţii
de lume adulaţi,
dar ştiu să-nceapă intrigi –
de codru apăraţi!
Pe tort aniversar de scrie „La mulţi ani!”,
ghiceşte adevărul pitit în cel slogan!
Ei doresc, desigur, mulţi ani să mai trăieşti,
succesul tău - mândria lor, neam de şnapani...
În fiecare zi, o, Doamne, de ce oare
un altul, şi iar altul din prieteni faci duşmani?
IANCULE MARE Nr. 70

IULIAN PATCA

Şi din cenuşa ei
s-ar înălţa.

Şi nici nu ştii
cât mi-e de dor
Să te aud
şi să te văd –
Iluzie
pierdută în decor,
Fantasmă irosită în
prăpăd.

Atât îmi este

MĂRTURISIRE dor de noi
Încât sunt trist
O, cât îmi eşti şi când mi-e bine
de aproape! Şj ofuri
Nici nu ştiu cum, despre amândoi
şi nici cât, Vor mai veni
Că-mi vine să ne dezbine.
să mă las de toate –
Zilnic fără tine Iubirea mea-i
mi-e frig şi urât. nemuritoare,
Din recuzita
Atâta mă arde unui zeu,
dorul de tine Ca aripa
Încât o clipă, ce vrea să zboare
dacă te-aş vedea, Din flacăra
Iubirea s-ar topi lui Prometeu.
în mine

RODICA FERCANA

POEMUL UNIRII
De la mândrii traci,
Burebista şi Decebal ne-au lăsat
Un neam mare de geto-daci
Pe-al cărui pământ existăm neîncetat.
Ţărişoare Româneşti,
Toţi străinii v-au „pohtit":
De la plaiuri ardeleneşti
Ce sub talpă străină s-au chinuit,
La cele din sud de Carpaţi,
Dar mereu locuite de aceiaşi fraţi,

85
IANCULE MARE
Unde Basarab I strânse oaste-n jur
Şi-nvinse pe Carol Robert de Anjou.
Nici Mircea cel Bătrân nu avu odihnă bine,
Apărându-şi Ţara de turci şi la Rovine.
La fel, Ştefan - Măritul voievod
Care-n zeci de lupte-şi purta oastea,
Apăra tihna moldavului norod,
Hăcuind lifte ce aduceau năpasta.
Pe urmă, Mihai Viteazul - Întâiul
Întregitor de neam român,
În visul aşteptat uni şi Ardealul,
Dar mişeii nu-l voiau stăpân.
Cu stindardul Unirii în suflet,
În ianuarie '859 făcură înc-un pas
De întregire a gliei strămoşeşti
Electorii din Bucureşti, mai reţinuţi în cuget,
Dar presaţi trei zile de popor
Ales-au tot pe Cuza al Moldovei domnitor
Peste o Românie c-un singur Drapel-Tricolor.
Şi transilvănenii, cu simţire
Continuat-au în creuzetul inimii
Să fiarbă molcom dor de alipire
La Ţara-mamă, ei botezându-şi copiii
În aceeaşi românească limbă
Şi-n straie înflorate de duminică.
Doar în '918 veniră zilele de măreţie,
Când o Basarabie şi-o Bucovină
Ne-aduceau în ochi luciri de semeţie.
Ele, sub stema Regatului au venit,
Lujeri la ai crinului tulpină,
Şi-o horă de Unire au învârtit
Pe marea glie străbună.
Sute de ani, întreţinut-au fraţii
Clocotul ce-a revărsat
Pe sfântul Câmp al Libertăţii
Toată nădejdea ce ardelenii-au adunat.
Şi românii, în aceleşi an, laolaltă,
Din nou la Alba s-au unit.
La-Ntâi Decembrie, ca altădată,
Străbuna glie şi-au întregit,
În România Mare - gând năzuit,
Stat recunoscut pe-a lumii hartă;
Astfel, Marea Unire s-a înfăptuit,
Cu bucuria visului împlinit.
Bat clopotele Albei, prelung,
Ecoul lor stăruind îndelung.
Şi sub rege, Ferdinand-Întregitorul,
Începe cu nădejde viitorul!
Dar năpasta nu ne-a ocolit,
Şi după, doar un scurt răgaz,
Ca vijelia războiul s-a pornit,
Rupând al omenirii zăgaz.
Cu dureri adânci suspină
Tot românul în pasul său,
86
Nr. 70
N-are cui of-ul să-i spună,
Decât lui bunul Dumnezeu.
Poate s-a-ndura odată
De acest popor prea urgisit,
Să-i şteargă lacrima ce-adastă
Într-al genei colţ, înţepenit.
Tara aceasta minunată
E mereu la ochi înrourată,
Că de pe salba mărgărită
Două perle lipsă o lasă ne-ntregită!
Dar PÂNĂ CÂND?
Stăruie la patrioţi un gând.
De ce cârmacii, toţi o spun,
S-au oprit la jumătate drum,
Ezitând a trece pragul,
Şi n-au întregit şiragul
La momentul oportun?!
Am rămas aşa, să ne-amăgim,
Peste Prut c-un pod de flori,
Atunci când împreună vrem să fim,
Şi cari se ofilesc pân-a doua zi în zori.
În vest putem călători,
Netrebuindu-ne paşaport,
Dar la cele două surori,
Fără el, treci Prutul doar „mort”!
Dar va veni şi timpul
Când un singur Tricolor-drapel
Va găsi momentul
Să fluture spre azurul-cer.
Şi-atunci, peste zile ades’ visate,
Glia Daciei străbune
Va germina seminţele
De bucurii îndelung aşteptate,
Să dea roade bune,
Spre a ne împlini dorinţele...
REBREANU – TITAN UNIVERSAL
Rebreanu - astru în constelaţia titanilor
Răsărit din cerul năsăudean,
Cu inima în sufletul ţăranilor
Din plai târlişuan, prislopan ori măierean.
Cu un Ion, ager din fire,
Trudind brazda s-o răstoarne,
Cu a sa patimă de pământ,
Purtându-şi boii să-l întoarne;
Şi tot cu o patimă de-o iubire
Ce-i dusese în mormânt,
Ori cu simţământ dureros încercat
La vederea spânzuraţilor din neam
Cari lupta împotriva fraţilor au refuzat,
IANCULE MARE
Dar prislopanul le-aduse nemurire în roman.
Rebreanu - romancier monumental,
Din pleiada marilor creatori,
Ai lăsat spiritul tău universal
GHEORGHE MOLDOVAN
ROMÂNIA, ȚARĂ ALEASĂ
România țară aleasă
Este loc la toți de casă.
Suntem gazdă deosebită
Musafirii de merită.
Cu turcii n-am vrut să fim
Nici alți dușmani nu iubim,
C-au venit și au plecat
Tot românii au cedat.
Nu mai cedăm nici un pas
Apărăm tot ce-a rămas,
C-am cedat și-am tot lăsat
Hoții nu s-au săturat.
Vrem Moldova înapoi
Că-i luată de la noi,
C-avem un gând ce-l iubim
România s-o-ntregim.
Nu vrem vărsare de sânge
Dar putem spune c-ajunge,
Ca să ne batjocorească
România strămoșească.
Am tot spus și voi mai spune
Cine vrea să plece-n lume,
Că români eu nu-i găsesc
Pe cei ce o părăsesc!
87
Nr. 70
Moştenire naţiei române,
Rubin lucitor între valori.
ROMÂNIE, ROMÂNIE
Românie, Românie!
Cât de dragă-mi ești tu mie,
Nu pot spune în cuvinte
Ce simt când pe tin’ te minte.
Că te mint feciorii tăi
Pentru valută și lei,
Să trăiască ei mai bine
Vai! Românie de tine.
Șapte ani noi am răbdat
Pentru nu știu a cui păcat,
Și speranța ni s-a dus
Ca și soarele-n apus
Vrem doar o rază de soare
Pentru “România Mare”,
Ca să trăim fericiți
Strânși în brâul tău uniți.
Avram Iancu n-are somn
C-am uitat că ne-a fost Domn,
Țepeș se zbate-n mormânt
Pentru tâlharii ce sunt.
Șapte Țepeși de-ar veni
Și tot n-ar putea răzbi,
Că trădarea-i foarte tare
De la cel mic, la cel mare.
Ne-a rămas numai credința
Ce ne-aduce biruința,
Ea ne-aduce mângâiere
Și ne vă scapă de rele.
Să sperăm că într-o zi
Noi cu toții te-om iubi,
Vom iubi ca ceva sfânt
Dreptatea pe-acest Pământ.
 IANCULE MARE Nr. 70

IN MEMORIAM ILEANA VULPESCU

„La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniţă, am tras şi aceste concluzii

despre lumea-n care trăim.
Pământul, socot, este ori un loc de ispăşire ori o colonie penitenciară a altei
lumi, iar noi, orişicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat
viaţă, atunci s-o trăiesc.
Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viaţă nu
mi-aş dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.
Am trăit până la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism şi, din
1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulţime de nepoţei ai
Kominternului. Bine, un bine pentru toată lumea, n-a fost niciodată-n România şi
nicăieri pe Pământ. Nu mi-a fost drag internaţionalismul comunist, nu mi-e drag
nici internaţionalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat
sifilisului şi blenoragiei. Mă-ntristează să văd că, în comparaţie cu politica,
bordelul este o mănăstire. Că învăţământul este o parodie, că-n spitale trebuie
să-ţi aduci şi tifon de-acasă. La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul. Cultura a ajuns o aventură
individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de râs şi de plâns.
Ce fac eu ? Mă uit cum fuge timpul. Viaţa m-a-nvăţat să râd cu măsură şi să-mi economisesc lacrimile. Dacă
într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi şi m-ar comenta, aş dori să se refere doar la ceea ce-am scris. N-am
nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viaţa cât se poate de banală, deşi n-am trăit-o-n dorul lelii.
La 80 de ani, le urez tuturor (şi mai ales celor tineri) să-şi întărească vârtos cocoaşa, să-şi poarte cu
demnitate crucea şi să se bucure de fiecare clipă ca şi când ar fi ultima."

***

Azi, un nume greu din literatura română a trecut pragul

către eternitate. Cărțile sale l-au trecut demult, dar acum s-a dus și
autoarea. Peste nouă zile, Ileana Vulpescu ar fi împlinit 89 de ani.
Născută pe 21 mai 1932, la Bratovoeşti, judeţul Dolj, Ileana
Vulpescu a fost prozatoare şi traducătoare, membră a Uniunii
Scriitorilor. Licenţiată în Litere la Universitatea din Bucureşti, a
lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei Române şi a semnat
traduceri din limbile engleză, franceză şi spaniolă. Este autoarea a
numeroase romane, volume de proză scurtă, piese de teatru, dar şi
repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. A semnat
versiuni în limba franceză din literatura modernă şi din cea
contemporană românească.
Cel mai cunoscut titlu semnat de Vulpescu este Arta
conversaţiei, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediţii
multiple. A debutat în revista Familia, în 1966, cu povestirea
Scrisoare către un necunoscut. În 1963, a debutat editorial cu o traducere din limba franceză a unui roman
scris de Andre Wurmser. Prima carte a sa, un volum de schiţe, nuvele şi scurte piese de teatru, intitulată
Ş.a.m.d. a fost lansată în 1969. A urmat romanul Rămas bun (1975) care a fost premiat cu Premiul Asociaţiei
Scriitorilor din Bucureşti (1976).
Scriitoarea era cetățean de onoare al Capitalei, al Craiovei și al altor două comune, iar una dintre cele
mai importante distincții primite este Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler, în semn de
“înaltă apreciere pentru întreaga carieră pusă în slujba culturii, pentru contribuţia remarcabilă avută la
creşterea valorii literaturii române contemporane, pentru traducerile prin care a deschis iubitorilor de carte
noi posibilităţi de a lua contact cu literatura universală”.

88
 IANCULE MARE Nr. 70

APRECIERE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

LIGYA DIACONESCU

Ben Todica / Radio Australia-PREMIUL World Book of Records –

LONDON UK-acordat LIGYEI DIACONESCU/ Revista STARPRESS.
Au fost 5 ( cinci) CATEGORII, cate un premiu pentru fiecare categorie:
Ştiinţă, Medicină, Economie, Cultură şi Turism.
La CULTURĂ - au fost 4 nominalizări. LIGYA DIACONESCU a fost
câştigătoare!
LIGYA DIACONESCU - Mulţumesc din suflet pentru apreciere si
premiu! O surpriză neaşteptată, care mă determina să continuu activitatea
începută şi în 2021. Prima recunoaştere din acest an.
Mulţumesc Bunului Dumnezeu că e mereu alături de mine!
MULŢUMESC SCRIITORILOR COLABORATORI - PĂRTASI la realizarea
ANTOLOGIEI PREMIATE!- Antologiei LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ -
STARPRESS - în anul coronavirusului, 2020.
Corina Sujdea has been recognized and appreciated by World Book of
Records-London (UK) for spreading a spirit of positivity and hope during these testing times of Corona
Pandemic. Your effort being a silent warrior in Covid-19 combat is commendable.
These efforts and works are also being included in the STAR-2020 EDITION being published during the
lockdown period.
My Respected Ligya Diaconescu
www.worldbookofrecords.uk
www.santoshshukla.com
Respectul meu a fost recunoscut și apreciat de World Book of Records-Londra (Marea Britanie) pentru
răspândirea unui spirit de pozitivitate și speranță în aceste momente de testare a Corona Pandemie. Efortul tău
fiind un războinic tăcut în lupta Covid-19 este lăudabil. Aceste eforturi și lucrări sunt incluse și în EDIȚIA STAR-
2020 publicată în perioada de blocare. Respectul meu, Ligya Diaconescu
www.worldbookofrecords.ukwww.santoshshukla.com
www.worldbookofrecords.uk
www.santoshshukla.com
http://bentodica.blogspot.com/.../premiul-world-book-of..

89
 IANCULE MARE Nr. 70

RECENZII
NICOLAE BACIU,
YALTA. CEDAREA ROMÂNIEI CĂTRE RUŞI
EDITURA ORIZONTURI, BUCUREŞTI, 2019

VASILE ŞT. TUTULA

O lucrare de mare interes, construită îndeosebi pe

documente de arhivă, în special din Arhivele de la Londra
şi Washington a apărut sub semnătura lui Nicolae Baciu,
care: “După ce a scăpat din naufragiul istoric al Ţării sale şi
din zece puşcării comuniste, autorul cărţii de faţă a
împărtăşit, în volumul “Des geâles d’Anna Pauker aux
prisons de Tito”, evenimentele şi experienţele pe care le
trăise. Această carte destinată străinilor a fost scrisă în
franţuzeşte şi rostul ei era să denunţe cotropirea
României de către ruşi, care abuzând de forţa lor militară
şi (credea el) interpretând cu „rea-credinţă” acordurile
internaţionale la care subscriseseră, au răstignit România,
au crucificat poporul român”.58
Lucrarea este structurată în 35 capitole în care
autorul aduce dovezi incontestabile pe bază de
documente de arhivă privind tragedia României între
1939-1947, cedarea acesteia sferei de influenţă sovietică,
la fel ca şi Bulgaria, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia,
Polonia şi Albania (până în 1968), când s-a retras din
structurile Tratatului de la Varşovia, neacceptând
invadarea Cehoslovaciei de către U.R.S.S. şi cele 4 state
aliate: Bulgaria, Ungaria, R.D. Germania şi Polonia.
România a refuzat să participe în august 1968 la invadarea
Cehoslovaciei. Istoria i-a dat dreptate, deoarece a
procedat corect.
Nicolae Baciu, un mare luptător pentru adevăr
precizează că: „Lucrarea de faţă este cu totul altceva. Ea a
fost scrisă în româneşte, fiind destinată în primul rând
românilor. Prezentul volum arată că ruşii au cerut România de la Hitler, încă din anul 1939. Apoi, în 1941, Stalin
a cerut-o şi lui Churchil şi Roosevelt. Aceştia i-au făgăduit-o în 1942 şi 1943, ca să i-o ofere definitiv la 9
octombrie 1944, la Moscova. România a fost vândută la Moscova, nu la Yalta, şi nu în 1945, ci în 1941 şi în
octombrie 1944. Cartea de faţă - menţionează autorul – se bazează, în primul rând, pe documente ultrasecrete
din arhivele de la Washington şi Londra”.59
Pe baza documentelor scoase la iveală după 30 de ani (Washington) şi 35 de ani (Londra), autorul printr-o
„muncă de albină, aducătoare de polen şi miere”, după luni şi luni de documentare, fotografiere şi cercetare,
punându-le „cap la cap” cu alte studii şi documente publicate în ţările occidentale, Germania, Franţa, dar şi în
S.U.A., Canada şi Marea Britanie, autorul a ajuns la concluzia că: „Volumul de faţă este un document copleşitor,
un rechizitoriu în faţa istoriei cu privire la damnaţiunea neamului românesc. Machiavelismul, cinismul,

58
Cf. Nicolae Baciu, Yalta. Cedarea României către ruşi, Edit. Orizonturi, Bucureşti, 2019, p. 7.
59
Ibidem, p. 8
90
 IANCULE MARE Nr. 70

necinstea, minciuna sau prostia sunt denunţate fără menajamente, fără frică. Bisturiul este împlântat până-n
prăsele în adevărul scabros şi infam”.60 În lumina acestor documente se vede cum soarta României era decisă,
încă din 1939, deci încă de la declanşarea războiului. O altă concluzie la fel de şocantă este cea referitoare la
poziţia României faţă de război: „Indiferent dacă intra sau nu în război, indiferent dacă lupta alături de Hitler sau
alături de Stalin, de puterile aliate sau împotriva lor, soarta României era pecetluită. Fie că se oprea la Nistru, fie
că soldatul român murea eroic şi nevinovat în faţa Stalingradului sau în Cuban, România urma să intre în orbita
comunismului şi să devină stat satelit al Uniunii Sovietice”.61
Nicolae Baciu ne mai destăinuie un amănunt semnificativ că nu este implicat în politică şi „nu aparţine
niciunui partid politic din România, nefiind ataşat niciunui clan politic din exil, ci numai ideilor româneşti şi
românismului, reprezentat de valoroşi şi curajoşi români, autorul s-a abţinut timp de 32 de ani de la orice
polemică între români. El găseşte dăunătoare intereselor neamului lupta fraticidă a exilului”.62
În capitolul întâi, Nicolae Baciu consideră că poporul român a avut, are şi va avea un loc important în
istoria Europei, fiind aşezat geografic la răspântia marilor interese dintre Occident şi Orient, dintre Europa şi
Orient, dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, la confluenţa a trei mari imperii: habsburgic, austro-ungar, ţarist
şi otoman care au făcut mult rău românilor între 1350-1947 punându-l în situaţii grele, unele de ameninţare cu
dispariţia fiinţei naţionale, aşa cum s-a întâmplat între 1917-1918, când ostaşii români au rezistat în „triunghiul
morţii”, alături de conducerea statală, reînviind din cenuşă în 1918, precum pasărea Phoenix. Autorul,
bineînţeles exagerând, consideră că acest spaţiu este foarte disputat, marile puteri şi imperii urmărindu-şi
fiecare propriile interese, acest spaţiu geografic ar fi „un blestem istoric pentru poporul român”.63 La fel
apreciază şi momentele anilor 1940-1941, când România a fost supusă la trei rapturi teritoriale: pierderea
Ardealului de Nord (30 august 1940), pierderea Cadrilaterului (7 septembrie 1940), a Basarabiei şi Bucovinei de
Nord (26 iunie 1940).
Apreciază că în istorie am avut şi avem nevoie de spirite de bărbaţi puternici, dându-i exemplu pe Mihai
Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza, dar şi pe mareşalul Ion Antonescu pentru că a avut curajul să anihileze pentru 3
ani (1941-1944) pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 între Germania hitleristă şi U.R.S.S. „Prin
acordul Ribbentrop-Molotov (articolul 3 al protocolului secret), România era dată pe mâna ruşilor încă de la 23
august 1939. Prima victimă a acestei înţelegeri dintre Hitler şi Stalin a fost Polonia, iar după ea a venit rândul
României. În urma ultimatumului de la 26 iunie 1940, sub ameninţarea războiului şi sub presiunea hitleristă,
România a cedat Basarabia şi Bucovina de Nord, străvechi provincii româneşti, locuite de români. Peste 3
milioane şi jumătate de români sunt înstrăinaţi. O suprafaţă de 51.000 de km2 sunt smulşi din teritoriul
românesc”.64
Prin pierderea Cadrilaterului, România a pierdut 400.000 de locuitori români şi 7.000 de km2 de pământ
străbun al fostei Dacii (bulgarii au sosit în spaţiul de azi, al fostei Dacii la anii 650, iar în anul 671 d.Hr. au
constituit ţaratul bulgar sub Asparuhov. Prin pierderea Ardealului de Nord (circa 11 judeţe) s-au pierdut
2.667.000 de locuitori, din care 50,2% români, 37% unguri, 5,7% evrei şi 2,8% germani. O suprafaţă de 43.492
km2 a fost încorporată la Ungaria horthystă.
Din documentele de arhivă depistate de Nicolae Baciu reiese că Roosevelt şi Churchill ştiau încă din 1941
de pretenţiile şi cererile lui Stalin către cei doi şefi de stat pe motivul că: „Rusia cere guverne prietene la
frontierele apusene”, lucru ce reiese dintr-un document semnat de ambasadorul Standley, în 1941 şi expediat la
Washington. La acestea se adăugau şi „nemulţumirile” U.R.S.S. care nu a recunoscut şi nu a semnat în 1919-
1920 documentele prin care Basarabia şi Bucovina s-au unit în mod democratic cu România. Desigur, acest fapt
era „o ridicare a mingii la fileu”, deoarece atât Polonia cât şi România nu reprezentau niciun pericol pentru
U.R.S.S., iar ele nu puteau fi taxate ca state adverse sau „neprietene”, ca să devină apoi „state satelite” ale
U.R.S.S. În acest sens, Stalin a făcut şi o serie de propuneri lui Churchill pentru împărţirea Europei, lucru pe care
cei doi l-au făcut la 9 octombrie 1944, se pare că fără ştirea F.D. Roosevelt, care era bolnav.
W. Churchill a sosit la Moscova în după amiaza zilei de 9 octombrie 1944. „La zece seara, am avut prima
noastră întrevedere importantă la Kremlin. Nu erau prezenţi decât Stalin, Molotov, Eden, maiorul Birse şi Pavlov,
ca interpreţi. După ce am discutat şi convenit să invităm pe polonezi, cum momentul era propice pentru

60
Ibidem, p. 9.
61
Ibidem.
62
Ibidem, p. 10.
63
Ibidem, p. 12-19.
64
Ibidem, p. 14-15.
91
 IANCULE MARE Nr. 70

business, am zis: «Hai să aranjăm afacerile noastre în Balcani. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce-ai
spune dacă ţi-ar reveni 90 la sută predominance, control, în România, iar noi am avea 90% of the say, control, în
Grecia, şi am merge 50/50 în Iugoslavia?»”.65 Aşadar, pentru Churchill şi Stalin, România, Balcanii, aflăm că erau
„o afacere”. Practic, tonul l-a dat în discuţii Churchill, şi nu Stalin. El a deschis şi „pus pe tapet” subiectul. Acest
lucru reiese din „Memoriile de război, volumul 6”, pagina 196 şi următoarele.66
În volumul său, Nicolae Baciu oferă cititorilor „jumătatea de coală” pe care sunt înscrise procentele. „În
timp ce propunerea mea era tradusă, am luat o jumătate de coală şi am scris:

 România 90%
Ceilalţi 10%

 Grecia

Marea Britanie 90%

(în acord cu U.S.)

 Iugoslavia 50/50%

 Ungaria 50/50%

 Bulgaria
Rusia 75%
Ceilalţi 25%

Am împins această hârtie lui Stalin, care, între timp asculta traducerea. A urmat o scurtă pauză. Apoi,
Stalin a luat creionul său albastru, a făcut un mare văzut (sub formă de „V” s.n.) şi mi-a restituit coala.
Totul s-a tranşat în mai puţin decât ar fi fost necesar să te aşezi pe un scaun”.67
Aşadar, este vorba de o jumătate de coală de hârtie, şi nu de un „şerveţel”, cum s-a scris în mai multe
lucrări până acum.
Problema sferelor de influenţă în centrul şi sud-estul Europei a fost pusă în discuţie în luna august 1943 la
întâlnirea dintre ambasadorii Anthony Eden (Marea Britanie) şi ambasadorul rus Maiski, care fără niciun fel de
jenă, i-a spus ambasadorului englez: „După război, mi-a spus Maiski, vom dispune fiecare dintre noi de o sferă
de influenţă în Europa: U.R.S.S. la Răsărit, anglo-americanii la Apus”. Anthony Eden i-a răspuns că şi „el gândea
la fel” (pagina 408), aspect consemnat şi recunoscut şi în memoriile lui W. Churchill, inclusiv de acelaşi
ambasador în „The Reckoning”. Deci, ce putem să spunem, acum la peste 75 de ani de la încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial, că marile puteri nu-şi schimbau cu aproape nimic grija pentru sferele lor de influenţă,
care au făcut ca România să rămână sub influenţă sovietică până în 1990. De abia din 1990 sfera relaţiilor de
influenţă se va schimba. Pentru o cât mai certă fidelitate, N. Baciu ne oferă şi o copie după „jumătatea de coală”
scrisă de W. Churchill cu procentele de influenţă în ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est, stabilite de către
Marea Britanie şi U.R.S.S.
Autorul aduce cititorilor date interesante în Capitolul 4: Roosevelt îi oferă lui Stalin încă din 1943 Europa de
Răsărit; Capitolul 8: Aceşti bolnavi care ne guvernează; Capitolul 9: Un bolnav la Casa Albă, un muribund la
Yalta; Capitolul 10: De când era bolnav Churchill; Capitolul 11: Capitularea necondiţionată; Capitolul 12:
Încercările României de a ieşi din Război (tratativele purtate de către delegaţii României la: Stockholm, Cairo,
Ankara, Madrid, Londra, Lisabona, toate fără niciun rezultat, căci „zarurile erau aruncate”, iar sferele de
influenţă stabilite s.n.); Capitolul 19: Semnarea capitulării necondiţionate (12 septembrie 1944, la Moscova de
către România cu Marea Britanie, S.U.A. şi U.R.S.S.); Capitolul 18: Actul de la 23 August 1944; Capitolul 20:
Churchill n-are nicio simpatie pentru România; Capitolul 23: Maniu îi cere lui Churchill să spună adevărul (real,
omul politic român a fost indus în eroare, iar după ce sovieticii vor ocupa România, până în iunie 1958, Maniu va
fi trimis în puşcăria de la Sighetu Marmaţiei pentru a tăcea definitiv s.n.); Capitolul 26: Yalta? Yalta sunt eu,

65
Apud N. Baciu, Yalta. Cedarea României către ruşi, Edit. Orizonturi, Bucureşti, 2019, p. 193.
66
Ibidem, p. 192-193
67
Ibidem, p. 193-194 (Capitolul 22).
92
 IANCULE MARE Nr. 70

răspunde Vîşinsky; Capitolul 27: Ultimul discurs al lui Roosevelt; Capitolul 29: Tratatul de Pace de la Paris68
(1946-1947, României nu i s-a recunoscut statutul de stat cobeligerant, fiind nevoită să plătească U.R.S.S. mari
despăgubiri de război; între timp sovieticii până la 30 decembrie 1947 au schimbat întreg regimul politic din
România, cu asentimentul şi tăcerea sau „lacrimile de crocodil” (expresia autorului s.n.) ale ambasadorilor Marii
Britanii şi S.U.A. Aşa au procedat aceştia între 1944-1953, după care din 1965 lucrurile s-au mai schimbat.
Volumul lui Nicolae Baciu (333 pagini) se încheie cu Capitolul 35: În loc de concluzii, în care el apreciază că
cei doi oameni politici au fost „trădătorii şi vânzătorii României” la ruşi între 1941-1944, fără ca oamenii politici
să afle adevărul în timpul vieţii lor, iar mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru că a
îndrăznit să readucă ACASĂ, la România Basarabia şi Bucovina de Nord.
Acesta este punctul de vedere al autorului, întemeiat pe un număr foarte mare de argumente şi
documente, peste 50, reieşite din arhivele pe care le-a parcurs la Londra şi Washington, în peste 30 de ani de
cercetări şi căutări febrile. Este de apreciat că nu s-a dat învins. Nicolae Baciu a învins, iar noi ne bucurăm să
aflăm adevărul istoric destul de dur şi crud.
Autorul îşi încheie lucrarea făcând apel la politica românească şi oamenii politici români, la fiecare bun
cetăţean român: „În formularea politicii care trebuie urmată, trebuie să se înţeleagă că lupta pentru dezrobirea
României din lanţurile moscovite e o datorie a tuturor românilor din Exil şi din Ţară. Dumnezeu să ajute Neamul
românesc crucificat.
New York, noiembrie 1982”.69
Pentru înţelegerea şi descifrarea multor aspecte şi detalii înscrise în volum, autorul ne oferă la finele cărţii
un bogat „Tablou Cronologic (1939-1953)”, conferind lucrării o documentare cât mai amplă.

CRISTIAN-CLAUDIU FILIP, HOREA-DORIN MATEŞ,

CARMEN-CORNELIA STÂNEAN,
Marea Unire. Contribuţii din zona Huedinului,
Edit. Argonaut, 2019

VASILE ŞT. TUTULA

Orice carte este binevenită pe lume, mai ales dacă aduce date şi informaţii inedite, ori are o notă de
originalitate şi o abordare privită din mai multe unghiuri, din care cititorul să se bucure şi să fie mulţumit de
ceea ce i-au oferit autorii.
Aceasta ar fi o scurtă apreciere a mea asupra acestei lucrări care m-a încântat prin felul cum este
scrisă, dar mai ales bogata şi vasta documentare, oferirea de informaţii mai puţin cunoscute până acum, chiar
dacă s-au scurs peste o sută de ani de la acest măreţ eveniment. Cartea de faţă: „Marea Unire. Contribuţii
din zona Huedinului”, format B.5, 313 pagini, Edit. Argonaut, 2019, este o reuşită. Este întocmită în ordine
cronologică, temeinic sistematizată, şi cu o bogăţie de informaţie ştiinţifică şi arhivistică.
Reţinem din cuprinsul volumului următoarele capitole: cap. 1: Contextul internaţional al realizării
Marii Uniri; cap. 2: Unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România; cap. 3: Astra, liantul românilor din jurul
Huedinului; cap. 4: Deportări din zona Huedinului; cap. 5: Jertfa de la Beliş; cap. 6: Formarea Consiliilor şi
Gărzilor Naţionale Române; cap. 7: Delegaţi şi participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia;
cap. 8: Marea Unire şi frontul de la Ciucea; cap. 9: Eroi combatanţi din Primul Război Mondial (1914-1918).

68
Ibidem, p. 35-268.
69
Ibidem, p. 329.
93
 IANCULE MARE Nr. 70

În cel de-al 10-lea capitol sunt prezentaţi eroii şi

combatanţii din Primul Război Mondial (1914-1918) sunt
prezentaţi aceştia nominal din arealul geografic al Huedinului
din 40 localităţi, în ordine: Comuna Aghireşu, Dâncu, Ticu,
Comuna Almaşu, Băbiu, Mesteacăn, Stana, Comuna Beliş,
Comuna Călăţele, Călăţele, Văleni, Comuna Căpuşu Mare,
Păniceni, Comuna Ciucea, Ciucea, Vânători, Comuna Gârbău,
Gârbău, Corneşti, Comuna Gilău, Gilău, Someşu Rece,
Comuna Izvoru Crişului, Nadăşu, Comuna Mănăstireni,
Mănăstireni, Mănăşturu Românesc, Bedeciu, Comuna
Mărgău, Mărgău, Bociu, Răchiţele, Comuna Mărişel, Mărişel,
Comuna Negreni, Negreni, Bucea, Comuna Poieni, Poieni,
Bologa, Hodişu, Tranișu, Valea Drăganului, Comuna Râşca,
Râşca, Comuna Sânpaul, Sânpaul. De menţionat că o serie de
sate, cătune şi crânguri nu apar, din 2 motive: unele nu erau
existente la 1918, celelalte existau, dar nu în organizarea
administrativă a anului 1918.
În capitolul 10: este prezentată Georgeta Velican, soția
primarului Alba Iulia, o gazdă primitoare, pentru sute de
participanți – cu amintiri referitoare la evenimentele din 1918
de la Alba Iulia; capitolul 11: Activităţi la Centenarul Marii
Uniri (1918-2018); Capitolul 12: Biografii şi destine: delegaţii;
10 la număr: Ioan Boca (1892-1987), Graţian Capătă, Iosif Costea (1879-?), Ioan Irimieş (1878-?), Aurel
Munteanu (1882-1940), Dumitru Păltineanu (1886-1963), Andrei Pop (1860-1924), Simion Pop (1890-
1919), Traian Şuteu (1884-?).
În acelaşi capitol sunt prezentaţi prin biografii interesante cei participanţi: Petru Brudaşcă, Vasile
Ferghete (1874-1937), Avram Martin (1902-1990), Gheorghe Negru (1882-1939), Vasile L. Pop (1860-
1930), Dumitru Potra, Ioan Potra (1890-1971), Ştefan Stana, Iuliu Truţia (1865-1954).
Capitolul 13 cuprinde 6 anexe cu referinţe foarte concrete privind Convocarea Marii Adunări
Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie (st.v.)/1 decembrie 1918 (st.n.); Rezoluţiunea Adunării
Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie (st.v.)/1 decembrie 1918 (st.n.); Lege asupra Unirii Transilvaniei,
Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Vechiul Regat al României; Declaraţia lui Ion I.C.
Brătianu la primirea delegaţiei transilvănene (corect, ardelene s.n.) cu Actul Unirii de la 1918, la Bucureşti;
Procese-Verbale, rapoarte, declaraţii; Proces-Verbal de preluare a Judecătoriei Huedin.
În capitolul 14: sunt incluse abrevieri şi bibliografie (p. 275-287); lista ilustraţiilor (p. 287-293), care
este una bogată şi sugestivă; circa 200 de imagini (iconografie, fotografii).
Volumul se încheie cu un Caleidoscop foto şi vizual ce cuprinde fotografii, scheme şi imagini în 52
de panorame despre Huedin în secolele XIX-începutul secolului XX, până la 1920.
Cei trei autori, prof. dr. Cristian-Claudiu Filip (şi coordonator), prof. Horea-Sorin Mateş, prof.
Carmen-Cornelia Stânean merită din plin FELICITĂRILE NOASTRE, ale Biroului Executiv Naţional al Societăţii
Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România, pentru că au adus cititorilor aspecte şi lucruri mai puţin
cunoscute prin rolul Huedinului, a împrejurimilor sale în realizarea la 1918 a Unirii cu Ţara Mamă, România,
punând capăt celor 51 de ani (1867-1918) de împilare şi supunere faţă de tristul dualism austro-ungar ce va
deveni un muribund, cu „picioarele de lut”, iar pe ruinele sale, vor renaşte statele naţionale: Austria,
Ungaria, Cehoslovacia, Italia, Iugoslavia, Polonia, România.
Acest volum sperăm să fie o sursă de inspiraţie şi pentru alte filiale din subordinea Societăţii
Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România, un îndemn la autodepăşire şi la cinstirea localităţilor
noastre, în special din zona rurală a Munţilor Apuseni, unde este un front uriaş de cercetare şi valorificare a
trecutului şi prezentului, pentru ridicarea economico-socială şi culturală a administraţiei locale, şcolilor,
bisericilor şi altor instituţii specifice.

94
 IANCULE MARE Nr. 70

VASILE LECHINŢAN, ISTORIC, SCRIITOR, OM AL CETĂŢII

Coordonatori: dr. Ioan Lăcătuşu şi prof. Vasile Stancu

Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020

VASILE ŞT. TUTULA

Un volum amplu, temeinic documentat a fost editat nu demult la

Editura Eurocarpatica din Sf. Gheorghe în cinstea istoricului, scriitorului
Vasile Lechinţan şi om al Cetăţii noastre, care se numeşte România.
Valorosul volum omagial este consacrat lui Vasile Lechinţan la
împlinirea şi aniversarea vârstei de 70 de ani, muncii sale de cercetare, în
calitate de arhivist şi istoric la Arhivele Naţionale ale judeţului Cluj, unde
a lucrat efectiv între februarie 1989 şi 2014, circa 25 de ani, clădindu-şi
printr-o muncă efervescentă şi plină de dăruire, un „palat al Muzei
CLIO”, făcându-se cunoscut multor personalităţi şi instituţii, prin
condeiul său ferm, chibzuit, iar uneori neiertător şi acid împotriva
falsificatorilor istoriei, ori scrierii acesteia după anumite canoane
medievale, de demult apuse.
Volumul aniversativ, unul mare ca întindere, format B.5,
cuprinde 619 pagini. Acesta a fost conceput, grupat, sistematizat şi oferit
urmare a unei munci migăloase de către coordonatorii: prof. dr. Ioan Lăcătuşu şi prof. Vasile Stancu din Sf.
Gheorghe, prieteni buni şi istorici harnici la mai multe cărţi, cu Vasile Lechinţan în slujba neamului românesc
şi al bunei convieţuiri cu cetăţenii din zonă: secui ungurizaţi, unguri, rromi, saşi şi alte minorităţi din judeţele
Harghita şi Covasna, unde este nevoie de mai mult bun simţ, respect reciproc pentru o bună convieţuire, prin
respectarea Constituţiei României, a legilor ţării, contracarea unor atitudini, concepţii şi mentalităţi
iredentiste promovate de forţe ostile ţării noastre. Colegiul de redacţie al revistei „Iancule Mare” şi
conducerea Consiliului Naţional al Societăţii „Avram Iancu” aduc mulţumiri celor 2 coordonatori.
Volumul se deschide cu o Prefaţă semnată de Ioan Lăcătuşu şi Vasile Stanciu. Este grupat pe 10
capitole, care se armonizează şi se completează între ele: Cap. I: Repere bibliografice; Cap. II: Mesaje; Cap. III:
Interviuri; Cap. IV: Studii şi articole (p. 153-291); Cap. V: Activitate civică; Cap. VI: Vasile Lechinţan în mass-
media online; Cap. VII: Jurnal Vasile Lechinţan; Cap. VIII: Din articolele semnate de Vasile Lechinţan, apărute
în presa din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş; Cap. IX: Dedicaţii primite pe cărţi; Cap. X: Iconografie.
Cartea se încheie cu volumele apărute în colecţia „Profesioniştii noştri”, la Editura Eurocarpatica şi o
Prefaţă (rezumat – Abstract) în limba engleză: p. 617-619.
Au transmis Mesaje de felicitare prezentate integral în volum (p. 47-119): I.P.S. Ioan Selejan, P.S.
Andrei Moldovan, prof. univ. dr. Mircea Popa, Onufrie Vinţeler, Ana Grama, Ioan Sabău-Pop, Alexandru
Moraru, Ioan Mârza, Alexandru Matei, prof. dr. colonel (r.) Vasile Şt. Tutula, Violeta P. Popescu, Mihaela
Aionesei, Florin Bengean, Adrian Deheleanu, Dan Tanasă, Ioan Lăcătuşu.
În capitolul III este un amplu interviu, inedit în felul său: „Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan”
şi 5 interviuri cu publicistul Ion Longin Popescu, publicate în periodicul „Formula AS”.
În capitolul IV (p. 153-290) i-au consacrat studii şi articole interesante, unele inedite, în ordine: Ela
Cosma, Daniela Deteşan, Elena Mihu, Florin Bengean, Mirela Popa-Andrei, Laurenţiu Mera, Traian Rus, Vasile
Şt. Tutula, Adrian Deheleanu, Anton Coşa, Vasile Stancu, Ioan Lăcătuşu.
Capitolul V este dedicat activităţii civice: corespondenţă pe e-mailuri, intervenţii pe Facebook (p. 291-
388), iar capitolul VI cuprinde detalii despre: „Vasile Lechinţan în mass-media online” (p. 391-438) şi capitolul
VII : „Jurnal Vasile Lechinţan” (p. 439-516).

95
 IANCULE MARE Nr. 70

În capitolul VIII sunt cuprinse 7 articole

semnate de Vasile Lechinţan, apărute în presa
din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş,
referitoare la manualul „Istoria secuilor” – un
manual distorsionat, plin de greşeli şi
neadevăruri, un manual provocatori, scris cu
rea credinţă şi voinţă, un manual fals cu iz
iredentist şi provocator, care mistifică
adevărul istoric, începând cu colonizarea
secuilor ca oameni de pază în Evul Mediu, la
limită cu Moldova; exclusivismul unguresc la
1848-1849; viaţa cotidiană a românilor din
Gheorgheni în perioada interbelică; adevărul
despre adevăratul proprietar al Liceului
„Unirea” din Tg. Mureş; retrocedările dubioase
a 2 clădiri din Odorheiu Secuiesc şi Tg. Mureş,
construite din bani publici în 1905-1910,
însuşite abuziv de administraţiile locale, doar
în interesul secuilor ungurizaţi, încălcându-se
grosolan adevărul istoric; contestarea aşa-zisei
„Istorii a Ţinutului Secuiesc” de către 2
cercetători şi istorici români (vezi p. 539-541)
etc. Capitolul IX cuprinde o serie de dedicaţii
înscrise pe cărţi, cu referinţe la istoricul Vasile
Lechinţan, activitatea şi opera sa remarcabilă
din perioada 1991-2019.
Capitolul X „Iconografie” cuprinde:
fotografii de familie, imagini dragi şi scumpe
cu colegi şi prieteni adevăraţi şi sinceri (93
fotografii).
Despre acest volum pentru cei ce-l vor citi vor înţelege multe aspecte ale istoriei noastre naţionale,
lupta românilor pentru dreptate şi adevăr de la UNIO TRIUM NATIONUM (1438-1918), inclusiv suferinţele din
epoca contemporană, îndeosebi odiosuzl şi tristul dictat fascist de la Viena (30 august 1940), inclusiv lipsa de
loialitate şi sinceritate a unor lideri, să le zicem „politici”, dar şi istorici, pe care Vasile Lechinţan i-a încondeiat
spre a fi cunoscuţi de generaţiile de azi şi de mâine, luând atitudine fermă şi oportună în presă (periodice) şi
la o serie de televiziuni.
Sincere felicitări coordonatorilor: prof. dr. Ioan Lăcătuşu şi prof. Vasile Stancu că s-au gândit şi l-au
ajutat pe Vasile Lechinţan să-şi vadă un vis împlinit, deoarece EL MERITĂ, căci aproape anual a sprijinit
acţiunile cultural-ştiinţifice ale Centrului European de Studii Covasna-Harghita, celelalte asociaţii şi fundaţii ce
trudesc aici, în condiţiile în care românii sunt minoritari, de multe ori discreditaţi de administraţiile locale,
urmare a unui iredentism făţiş din partea unor persoane, puţine la număr cu o gândire şi mentalitate, demne
de Evul Mediu. Masa mare a secuilor ungurizaţi în schimb îşi văd de treabă, o bună parte colaborând şi trăind
printr-o bună convieţuire cu românii minoritari din Harghita şi Covasna.
SINCERE FELICITĂRI!, domnule Vasile Lechinţan şi să fie la fel de valoros şi bun colaborator, la
împlinirea vârstei de 70 de ani, urări de noi împliniri în scrisul istorică. Încă o dată, un sincer LA MULŢI ANI!

96
 IANCULE MARE Nr. 70

IOAN URSU, DE CE A INTRAT ROMÂNIA ÎN RĂZBOI /

POURQUOI LA ROMANIE A FAIT LA GUERRE,
EDITURA „GUTENBERG UNIVERS”, ARAD, 2020

VASILE ŞT. TUTULA

O lucrare inedită în peisajul românesc în cinstea

Centenarului Marii Uniri (1918-2018), ajunsă la ediţia a
II-a, intitulată „De ce a intrat România în război”, autor
istoricul Ioan Ursu, fost membru al Academiei Române, a
fost editată la Editura „Gutenberg Univers” din Arad, la
finele lui 2020, 340 pagini, format A.5.
Volumul este inedit în sensul că reprezintă o
traducere din limba franceză „Pourquoi la Romanie a
fait la guerre”, apărută la Editura „Bergotten Books”, în
Paris; Edition Payot et Cie, 11 ediţii publicate între 1918-
2014, în 3 limbi, la 52 centre de librării.
Acest volum a fost scris de marele istoric Ioan Ursu în 1918 în limba franceză pentru a demasca politica
agresivă şi făţişă a dualismului austro-ungar (1867-1918) asupra românilor din Ardeal, de maghiarizare forţată a
românilor, considerându-i „o naţiune de mâna a doua”, fără drepturi politice şi economico-sociale, de înglobare
a acestora „în naţiunea maghiară”, una, chipurile superioară şi „civilizatoare”, o teză falsă şi ipocrită cu iz fascist,
care va fi promovată după 1920 de amiralul fără flotă, Miklós Horthy, un fascist notoriu din cauza căruia circa
500.000 de români au trebuit să se refugieze în România, la sud de graniţa impusă prin şantaj şi forţă.
Lucrarea a fost difuzată şi la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) pentru ca delegaţiile străine să
cunoască starea de lucruri din Transilvania, situaţia dramatică la care au fost supuşi românii din Transilvania de
către stările privilegiate, grupate în anacronica congregaţie tiranică „UNIO TRIO NATIONUM”, procesul de
maghiarizare forţată a românilor în perioada tristului dualism austro-ungar (1867-1918).
Meritul apariţiei acestei lucrări aparţine profesoarei Ana Andrei care a făcut între 2017-2018 traducerea
din limba franceză în limba română, prof. dr. colonel (r.) Vasile Şt. Tutula şi colonel (r.) Horea Gana care au
asigurat documentarea, biografia şi bibliografia, precum şi un amplu „Argument” (p. 11-49) la care a participat şi
generalul-maior (r.) Vasile-Ionel Heredea. Acesta s-a implicat pecuniar şi la asigurarea sponsorizării volumului
care a fost foarte bine primit de cititori, ajungându-se în 2020 la ediţia a II-a. La ediţia a II-a, „Cuvânt înainte” este
semnat de prof. univ. dr. Corneliu Pădurean. Au mai contribuit dr. ing. Ovidiu Gana (tehnoredactare), Sorin Duna
(copertă). Ediţia a II-a cuprinde şi o notă semnată de Vasile-Ionel Heredea.
Volumul semnat de istoricul academician Ioan Ursu este grupat în 14 capitole şi 48 subcapitole şi un număr
de 49 Anexe, fotografii şi hărţi, care conferă o notă de originalitate lucrării, o parte dintre ele fiind preluate din
cartea: „Biografia unei conştiinţe – Ioan Ursu”, autori Ioana Ursu, Dumitru Preda, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1987, iar o altă parte incluse de colectivul de redactare şi tehnoredactare.
Cele 14 capitole au următorul conţinut: Cap. I: Contrastele dintre interesele politice ale Austro-Ungariei şi
cele ale României; Cap. II: Drepturile istorice ale românilor asupra Transilvaniei şi Bucovinei; Cap. III: Drepturile
etnice asupra Transilvaniei, Crişanei, Banatului şi Maramureşului; Cap. IV: Pericolul german: cucerirea pieţei
româneşti; rolul băncilor germane; rolul agenţilor (spionilor s.n.) germani; Cap. V: Raţiunile de stat: graniţele;
problema Dunării; Cap. VI: Atentatele ungurilor la viaţa românilor din Transilvania (cu 30 subcapitole, asupra
cărora vom reveni s.n.); Cap. VII: Situaţia românilor din Ungaria în ajunul războiului actual (cu 8 subcapitole);
Cap. VIII: Atentatele germanilor la viaţa românilor din Bucovina; Cap. IX: Unitatea de suflet şi politica
tradiţională a românilor; Cap. X: Afinitatea României cu Franţa şi Italia; Cap. XI: Scopurile Aliaţilor (cu 3
subcapitole); Cap. XII: Intervenţia României: rolul jucat de românii asupriţi din Austro-Ungaria; intrarea în
acţiune; Cap. XIII: Concluzii; Cap. XIV: Bibliografie (sunt incluse 202 titluri de cărţi şi autorii români şi străini70, care

70
Apud Ioan Ursu, op. cit., p. 281-284.
97
 IANCULE MARE Nr. 70

până în 1918 le-au publicat la Editura Payot din Paris, în care sunt referinţe privind istoria zbuciumată a românilor
ardeleni).
În Capitolul I este prezentată politica duplicitară promovată de dualismul austro-ungar, de Viena şi
Budapesta, în 1908 şi 1912-1913 împotriva României, dar şi faţă de Serbia prin susţinerea a două teze false:
„Bulgaria Mare” şi „Ungaria Mare”, concomitent cu înăsprirea relaţiilor împotriva celor peste 4 milioane de români
ardeleni, asupriţi de către unguri, politica acestora de maghiarizare forţată a românilor prin luarea unor măsuri
diabolice. Lucrurile s-au complicat între 1892-1895, prin procesul Memorandiştilor, când problema românilor din
Ardeal a devenit o problemă europeană, în care multe state europene au luat o atitudine fermă împotriva
măsurilor punitive ale Budapestei şi Vienei. Ba mai mult, în 1908, Imperiul austro-ungar a anexat Bosnia şi
Herţegovina, încălcând o serie de tratate internaţionale. Unde s-a ajuns? Se ştie. În 1912-1913 Austro-Ungaria a
urmărit să determine România pentru a intra în război împotriva Serbiei. A provocat Bulgaria şi Turcia pentru a
ataca România, încercând s-o introducă în relaţii diplomatice nefavorabile cu Rusia, neieşindu-i jocurile, faţă de
Rusia, Grecia şi chiar Turcia, în a domina una din „cheile” strâmtorii Bosfor-Dardanele, pentru a controla comerţul
între Marea Mediterană, Egee şi Marea Neagră. Acest joc nu i-a reuşit Austro-Ungariei.
Crearea acestei stări de tensiune în perioada 1908-1914 a determinat ca o parte a politicienilor români să se
îndepărteze de prevederile tratatului încheiat în 1883, denumit „casus foederis”. Prima care s-a dezis de acest
tratat a fost Italia la 23 mai 1915 care va declara război Austro-Ungariei. La 3 august 1916, România pentru a-şi
atinge scopurile şi unitatea naţională a trecut de partea Antantei, lucru hotărât în Consiliul de Coroană de la Sinaia,
în 3 august 1916.
Starea de tensiune produsă în Balcani de către Austro-Ungaria, atacurile politice la adresa Serbiei vor
conduce la gravul atentat de la Sarajevo din 15/28 iunie 1914 în urma căruia prinţul moştenitor la tronul imperial,
principele Ferdinand şi soţia sa Sofia au fost asasinaţi. Acesta a fost folosit drept pretext pentru declanşarea în lanţ
a Primului Război Mondial. La declanşarea Primului Război Mondial au avut un rol nefast: „marele vinovat,
împăratul Wilhelm II (...) care era tipul lui Caligula, crescut la şcoala de grandoare politică a lui Bismark”, care „era
dominat de realizarea visului său blestemat de dominaţie universală”.71 Se credea mai mult decât un Zeus, arogant
şi ameninţător, considerându-se „alesul lui Dumnezeu”, iar, al „împăratului Wilhelm, reprezentantul lui pe
pământ!”72 Acestuia i s-a adăugat principalul complice, contele ungur Ştefan Tisza, devenit prim-ministru.
În abordarea temei privind drepturile istorice ale românilor asupra Transilvaniei şi Bucovinei, istoricul Ioan
Ursu susţine cu dovezi că: „Cel mai vechi stat pe care îl face cunoscut istoria, în ţinuturile locuite de români, îşi
avea centrul în Transilvania şi frontierele sale erau aproximativ aceleaşi cu cele ale românismului de azi. Era
celebrul Stat al Dacilor, care datorită incursiunilor lor repetate în Imperiul Roman, constituiră o gravă
ameninţare pentru securitatea malului drept al Dunării de Jos”.73
DACIA, menţionată şi de primul istoric al omenirii, Herodot, îi menţionează hotarele pe care acum sunt
patru state: România, Bulgaria, o parte din fosta Iugoslavie, iar la vest, Ungaria, unde este menţionată de istorici
o parte semnificativă a Daciei Panonice. Neşansa Daciei ca teritoriu a fost afectată grav de sosirea bulgarilor la
671 d.Hr. sub Asparuhov, apoi a slavilor de sud (sec. VIII-mijlocul secolului IX), iar la 895-896, de sosirea
triburilor ugrice, care au venit cu triburile finice; la Lvovul de azi finicii au luat spre nord, punând bazele statului
feudal Finlanda. A doua lovitură primită de Dacia, inclusiv alte state şi regiuni din Europa (Germania, Galia,
Hispania etc.) au fost invaziile goţilor, hunilor, gepizilor, avarilor, ungurilor şi pecenegilor, ultimele două mult
mai slabe ca efect şi urmări. Ungurii, la sosirea lor din Asia în Europa, erau păgâni. Au fost creştinaţi de abia la
anul 1000 d.Hr., în timpul lui Ştefan (István) cel Sfânt (997-1038), rege din 25 decembrie 1001.
Cât priveşte ungurii: „Aceştia din urmă reuşiră să fondeze un stat în câmpiile situate între Dunăre şi Tisa.
Era un popor oportunist, organizat pentru jaful din care trăiau, în timp ce urmaşii colonilor lui Traian şi daco-geţii
romanizaţi, hrănindu-se din munca lor, nu erau înarmaţi pentru apărare. Aşa se explică faptul că, în lupta
seculară dintre aceşti barbari turanici şi români, aceştia din urmă au fost învinşi”.74 Aşa cum se ştie, ungurii, prin
strămoşii lor, au venit în Europa din Asia din zona Munţilor Urali şi Altai, estul Stepei Kalmuce, unde sunt
menţionaţi, de abia în 651 d.Hr. Ungurii aparţin populaţiilor turce şi uralo-altaice. Ei au ajuns în Europa în 895-
896 d.Hr., trecând Carpaţii Păduroşi, prin pasul Verecke (pasul ungurilor s.n.) debuşând în Câmpia Panonică,
iniţial în zona Tokay, unde au pus bazele cetăţii Ungului, de la această cetate derivă şi numele ţării de Ungaria

71
Ion Rusu Abrudeanu, Pacostea rusească, Editura Vicovia, Bacău, 2014, p. 11-15.
72
Ibidem, p. 16-23.
73
Cf. Ioan Ursu, op. cit., p. 67.
74
Ibidem, p. 67-68.
98
 IANCULE MARE Nr. 70

(Hungaria pe hărţile medievale şi moderne s.n.). Ei nu au nimic comun cu hunii, care au fost în Panonia cu circa
450 de ani în urmă de a veni ungurii (376-454 d.Hr.). Ungurii nu au nicio legătură cu hunii. Nu se poate dovedi
din punct de vedere istoric.
Istoricul Ioan Ursu aduce dovezi de mare valoare privind drepturile istorice ale românilor, a României
asupra Transilvaniei şi Bucovinei, ambele pământuri româneşti. În Transilvania, Burebista şi Decebal au avut
capitala şi centrul politico-administrativ în zona Munţilor Orăştie – Sarmisegetuza, celelalte cetăţi de apărare a
regatului, a capitalei acesteia: Blidaru, Piatra Roşie, Grădiştea Muncelului. Alt argument sunt zecile şi sutele de
tezaure de aur şi argint, ceramică geto-dacică, obiecte de cult, opaiţe, brăţări, pandative.
Este menţionat rolul pe care l-au avut domnitorii Ţării Româneşti şi a Moldovei, care au avut proprietăţi în
Ardeal: Ştefan cel Mare şi fii lui, Bogdan al III-lea şi Petru Rareş, Cetatea Ciceului cu 65 de sate, Cetatea de Baltă
cu cele 7 sate, episcopiile de la Vad şi Feleac, Cetăţile Rodna şi Bistriţa, Mircea cel Bătrân, cetatea Bologa din
zona Meseşului, Cetatea Voievozi care a aparţinut domnitorului Constantin Cantacuzino, Ţara Făgăraşului, Ţara
Oltului şi Amlaşul sub domnia glorioasă a lui Constantin Brâncoveanu. Mihai Viteazul care a pus bazele
Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia, ridicarea bisericii din Lujerdiu (jud. Cluj).
Un rol important în menţinerea unităţii statale a fost faptul că pe toată durata secolului al XVII-lea
Mitropolia Transilvaniei a rămas subordonată religios şi administrativ Bisericii din Ţara Românească, respectiv la
Bucureşti şi la mitropolitul şi „exarhul plaiurilor” de la Târgovişte.
Ioan Ursu demască rolul negativ al Habsburgilor, care după 1691 au încercat şi au reuşit să scindeze
Biserica Română din Ardeal între 1697-1701: în 2 Biserici, cea ortodoxă şi cea greco-catolică. Această scindare s-
a produs în timpul domniei împăratului Leopold I (1657-1705) cărora românilor greco-catolici li s-a promis
„marea cu sarea”, că vor avea şi beneficia de aceleaşi drepturi ca şi bisericile de religie receptă (recunoscute
s.n.), ceea ce nu s-a petrecut decât parţial, doar după 1780, începând cu domnia împăratului Iosif al II-lea (1780-
1790). Începând cu 1 decembrie 1948, Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată din ordinul lui Stalin. La fel s-a
întâmplat şi cu Biserica Greco-Catolică din Slovacia şi Ucraina, fiind şi ele desfiinţate.
„Viena a comis o crimă la fel de mare faţă de români şi în ce priveşte Bucovina, crimă care este consecinţa
uneia la fel de odioasă: împărţirea Poloniei, prin care Austria obţinu Galiţia. Dar cum pofta vine mâncând,
Austria râvnea de asemenea la o parte din Moldova, pe atunci tributară turcilor. Ea ceru Porţii un colţ din
pământul moldovenesc destinat să servească comunicării dintre Transilvania şi Galiţia. Acest motiv nu era decât
un pretext, căci exista deja o cale veche, devenită istorică, care lega cele două ţări”.75 Domnitorul Moldovei,
Grigore Ghica al III-lea s-a opus, dar a plătit cu capul, fiind ucis în palatul de la Iaşi.
Austria a ocupat Bucovina în 1774, trimiţând aici trupe numeroase. Prin Convenţia din 7 mai 1775 printr-o
înţelegere oneroasă cu Poarta care a primit şi cadouri, Bucovina a intrat în compunerea Imperiului Habsburgic.
A treia mare trădare a Austriei faţă de românii din Transilvania s-a petrecut după Revoluţia de la 1848-
1849, când românii au luptat alături de austrieci, aceştia garantându-le autonomia şi folosirea limbii române,
căzând atunci peste 40.000 de români: „Dar ca recompensă a acestor sacrificii, care costară viaţa a mai mult de
40.000 de români, ei au fost victimele trădării Vienei care, în 1867, îi vându pe fidelii săi români duşmanilor
împotriva cărora luptară în 1848 pentru a salva dinastia”.76 În 1867, Austria împreună cu Ungaria au pus bazele
dualismului austro-ungar, un regim tiranic care a urmărit sucombarea românilor şi a celorlalte naţionalităţi
nemaghiare, imperiu plin de abuzuri, atrocităţi şi crime, care la 1918 s-a dezmembrat. Trădătorul şi mincinosul
de împărat austriac l-a trădat până şi pe Avram Iancu, tribunii săi, luptătorii şi militarii români din Regimentele
de Grăniceri de la Năsăud şi Orlat (R.2 Gr.-Năsăud; R.1 Gr.-Orlat), după ce i-au alungat pe ungurii honvezi, sosiţi
să cucerească Transilvania în frunte cu generalul polonez mercenar Iosif Bem.
De fapt, prima mare trădare a fost la 4 decembrie 1691, când împăratul a sancţionat Diploma Leopoldină,
bine prevăzută cu enorme privilegii pentru vârfurile nobiliare ungureşti, săseşti şi secuieşti din Transilvania,
făcând o mare greşeală pe care au recunoscut-o târziu, doar parţial şi numai între ei, fără a anula diploma
respectivă, menţinută ca valabilă până la 1848-1849, când în sfârşit Curtea de la Viena s-a convins de
„fidelitatea” ungurilor şi a Ungariei. Şi ce să vezi! În 1867 s-au împăcat, dar în dauna românilor, slovacilor,
croaţilor, sârbilor şi altor naţionalităţi. Şi-au dat mâna, căci erau de aceeaşi religie: romano-catolici.
Un loc aparte îl reprezintă argumentele aduse privind drepturile istorice şi etnice asupra Transilvaniei,
Crişanei, Banatului şi Maramureşului. Istoricul Ioan Ursu oferă datele recensămintelor oficiale ale acestor
regiuni, părţi componente ale Ardealului şi României din perioada 1840-1910 prin cele 10 tabele, în care

75
Cf. Ioan Ursu, De ce a intrat România în război, ediţia a II-a, Edit. „Gutenberg Univers”, Arad, 2020, p. 70.
76
Ibidem, p. 82.
99
 IANCULE MARE Nr. 70

românii reprezentau două treimi din populaţie. Cifrele dovedesc lumii întregi că românii reprezentau în 1910
peste 4 milioane de locuitori, ungurii cu secuii la un loc doar 1.684.575 locuitori, saşii (germanii): 686.918
locuitori, evreii = 233.717 locuitori, sârbii = 287.300 locuitori, slovacii = 51.000 locuitori, ruteni = 164.694
locuitori, alţii = 112.609 locuitori.
Într-un capitol distinct (capitolul IV, paginile 87-96), este prezentat „Pericolul german” pentru România:
cucerirea pieţei româneşti de către firmele şi societăţile germane; rolul şi influenţa băncilor germane înainte de
Primul Război Mondial; promovarea şi susţinerea agenţilor şi spionilor germani, care după 1885 au fost tot mai
activi în România pentru a culege date şi informaţii despre economia românească, evoluţia şi dezvoltarea
întreprinderilor româneşti, organizarea şi funcţionarea comerţului exterior etc.
Din momentul în care „Germania a devenit un puternic stat industrializat, ea a constituit un serios pericol
pentru independenţa economică a statului latin din Carpaţi. Pentru a reuşi să-şi hrănească populaţia, care din
1871 până în 1913, în 32 de ani, trecu de la 41 la 67 milioane de locuitori, Germania a trebuit să-şi intensifice
schimbările sale, adică să producă din ce în ce mai multe mărfuri, ca să-şi procure hrană şi materii prime.”77
Profitând de prezenţa pe tronul României a lui Carol I, cu idei şi mentalităţi progermane, Germania lui
Wilhelm al II-lea şi-a înfipt adânc „afacerile în producţia de petrol românesc pe Societatea de export „Steaua
Română” a petrolului românesc, care avea în 1915 un capital de 112.000.000 lei a fost condusă de Deutsche
Petroleum Aktien Gesselschafft din Berlin şi a fost înfiinţată cu concursul băncilor germane. Cu ajutorul
acestora, nemţii au devenit adevăraţii stăpâni ai industriei petroliere şi au reuşit să monopolizeze toate marile
întreprinderi”.78 Ţara a fost împânzită după 1890 de spioni germani, îndeosebi după ce: „Germanii au forţat
România să încheie în 1877 un Tratat de comerţ defavorabil dezvoltării sale economice şi foarte favorabil
Germaniei, care obţinu clauza naţiunii celei mai favorizate”.79 România a fost împânzită de tot felul de agenţii
economice, multe cu dublu rol, adică de spionaj, cu consulate germane în marile oraşe „care studiau metodic
punctele slabe ale organizării ţării, caracterele oamenilor politici, punctul lor slab şi observau cu atenţie cele ale
patrioţilor români care încercau să pună în practică mijloacele de a asigura independenţa ţării. Ei şi-au procurat
informaţii despre Armată şi Organele de Stat, găsind mijloacele necesare pentru coruperea oamenilor politici şi
funcţionarilor publici”.80 Între anii 1906-1910, Germania s-a aflat pe primul loc pe piaţa economică din România
în schimbările economice, cu o valoare în medie de 138.696.000 lei. Să ne reamintim că firmele germane au fost
foarte mult implicate în construcţia căilor ferate, obţinând sume oneroase, multe nemeritate, aşa cum reiese
din „afacerea Strousberg”, ridicând datoria publică a României, în 1876, la sumă foarte mare: 581.700.000 lei
aur, care a efectuat lucrările cu mare întârziere pe cei circa 1.300 km.
Iată cum aprecia istoricul Ioan Ursu trimişii naţiunii germane şi comportamentul în general al germanilor
preocupaţi doar de propriile interese: „Nu există o altă naţiune care să aibă, într-o aşa de mare măsură, un
caracter dublu (respectiv duplicitar s.n.), când e vorba de propria ţară sau de o ţară străină. În realitate, neamţul
are o dublă morală. Virtuos şi cinstit în raporturile cu compatrioţii săi şi diabolic şi fără scrupule cu străinii în
mijlocul cărora îşi îndeplineşte sarcinile sale”.81 Este suficient să ne reamintim comportamentul generalilor,
ofiţerilor şi trupelor germane în România, în perioada noiembrie 1916-noiembrie 1918, când au comis multe
abuzuri şi chiar crime, impunând în Oltenia şi Muntenia un regim de teroare poliţienească, inclusiv asupra
populaţiei civile.
În plus, Germania a dus o politică făţişă faţă de România, după ce aceasta a trecut la 15/16 august 1916 de
partea Antantei. De asemenea a dus o politică duplicitară faţă de Bulgaria şi Turcia pentru a folosi forţele
militare ale celor două state, cu scopul de a ataca România, din sudul Dunării şi Dobrogea, ceea ce de fapt s-a şi
petrecut. În complicitate cu Gruparea Junilor Turci a încercat să intre în posesia strâmtorilor Bosfor şi Dardanale,
pentru a-şi întări poziţia în Marea Neagră şi Marea Mediterană. Din păcate, nu au reuşit.
Într-un alt capitol, nr. V sunt prezentate „raţiunile de stat” în noile condiţii după ce românii se vor uni într-
un singur stat naţional unitar, în care să se aibă în atenţie: 1. Graniţele; 2. Problema Dunării; prin scoaterea ei
de sub controlul Austro-Ungariei, dreptul României asupra apelor teritoriale ale Dunării şi a malului stâng al
fluviului82, inclusiv dreptul de a impozita şi taxa navele străine care circulau pe fluviu.

77
Ibidem, p. 87.
78
Apud Ioan Ursu, op. cit., p. 89.
79
Ibidem, p. 87-88.
80
Ibidem, p. 90.
81
Ibidem, p. 90-91.
82
Ibidem, capitolul V, p. 97-107.
100
 IANCULE MARE Nr. 70

Prima măsură pe care o vedea academicianul istoric Ioan Ursu era ca: „Alături de drepturi istorice şi etnice
asupra Transilvaniei şi mai ales datoria de a elibera de sub jugul maghiar mai mult de 4 milioane de români,
raţiunile de stat au contribuit într-o largă măsură la intrarea în acţiune a României. Era imperios nevoie pentru
ca întreg regimul de ocupaţie unguresc (din Ardeal), care era un adevărat jug de exploatare a românilor să fie
înlăturat, să se organizeze alegeri democratice libere, iar partidele politice româneşti să se poată manifesta. El
prevedea schimbarea întregii administraţii ungureşti, impusă prin forţa poliţiei şi jandarmeriei, a unui sistem
poliţienesc agresiv şi oprimator să fie în totalitate eliminat, trecându-se la oficializarea limbii române în întreaga
administraţie locală. Românii au fost obligaţi, în mod forţat să înveţe limba maghiară.”
Autorul reţine în acelaşi timp configuraţia hărţii actuale a României (înainte de Marea Unire s.n.), care
avea „o configuraţie stranie, cu două coarne, care n-a fost decât o creaţie tranzitorie operată în 1859 prin Unirea
incompletă a vechilor Principate ale Valachiei şi Moldovei”.83 Această „formă de corn a României, cu totul
primejdios în ceea ce priveşte apărarea şi foarte puţin propice pentru a asigura ţării o dezvoltare normală”.84 În
cazul unui atac, România putea fi strangulată şi ruptă în două, în condiţiile în care în spaţiul intra şi extracarpatic
al Ardealului erau peste 4.000.000 de români supuşi unei exploatări nemiloase. De fapt aşa au şi atacat trupele
austro-germane în 1916-1917, urmărind ruperea României în două. Atacul principal al Armatei a 9-a germane s-
a dat dinspre Braşov spre Valea Prahovei pentru a captura zona petrolieră şi Bucureştiul, capitala ţării,
concomitent cu pătrunderi masive pe Valea Jiului, Oltului şi prin pasul Bran-Rucăr. Şi totuşi, românii au rezistat,
agăţându-se de Carpaţii de Curbură, de Carpaţii Orientali şi Subcarpaţii Moldovei. Un rol major l-a avut Divizia
15 Infanterie, denumită „Divizia de Fier”, comandată de generalul Eremia Grigorescu, care a lansat îndemnul:
„PE AICI NU SE TRECE!”, blocând definitiv pasul Oituz şi accesul spre centrul Moldovei. S-a reuşit astfel din
moment să se îndepărteze „pericolul care ameninţa să facă prizonieri pe rege, Guvernul şi toată Armata
Valahiei”.85 Am adăuga inclusiv Parlamentul, deputaţii şi senatorii. Unul dintre capitolele cele mai dense, cap. VI,
pag. 109-165. Are nu mai puţin de 30 subcapitole, aducându-se o mulţime de argumente şi dovezi privind:
„Atentatele ungurilor la viaţa românilor”, care este şi titlul respectivului capitol.
Vom menţiona doar o parte dintre atentatele produse de elitele ungureşti împotriva românilor din Ardeal
între 1438-1918. În rândul atentatelor, istoricul Ioan Ursu menţionează: 1. Constituirea Ligii străinilor (hospites)
veniţi în Transilvania împotriva românilor autohtoni: „UNIO TRIO NATIONUM” – un fel de ligă a privilegiaţilor şi
abuzurilor; 2. Persecuţiile împotriva românilor ortodocşi din partea calviniştilor unguri; 3. Dezmoştenirea
românilor, anularea drepturilor lor la moştenire şi proprietate, şi includerea lor în rândul masei mari de iobagi,
circa 80%, aspect petrecut între 1438-1848, continuând cu forme neoliberale şi de tip nobiliar din partea
grofilor, îndeosebi unguri, dar şi saşi secui, până în 1918; 4. Eforturile făcute de Habsburgi, Curtea de la Viena
împreună cu Biserica Romano-Catolică vieneză de a sfărâma între 1697-1701 unitatea spirituală şi religioasă a
românilor ardeleni, prin înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, unite cu Roma; 5. Lipsa de respect şi nerecunoştinţă
a Habsburgilor faţă de cei 40.000 de români care şi-au dat viaţa la 1848-1849; 6. Trădarea şi vinderea românilor
din Transilvania la 1867, Budapestei şi anihilarea vieţii lor politice în Parlamentul de la Budapesta; 7. Lansarea în
Parlamentul de la Budapesta a aşa-zisei „Legi a Naţionalităţilor” – doar, de ochii lumii, căci ea nu s-a pus
niciodată în practică – „o lege rămasă literă moartă”86; 8. A fost pus în aplicare „un sistem electoral unic în lume,
bazat pe inegalitatea claselor şi a censului. Astfel, în timp ce nobilii şi secuii sunt scutiţi, censul este foarte ridicat
pentru burghezi şi ţărani (...) pentru Transilvania s-a adoptat un regim de excepţie, pentru care legea cere un
cens de 9 ori mai mare decât în alte provincii”.87 Scopul acestui program era ca să intre cât mai puţini români în
Parlamentul budapestan. Acest sistem electoral a afectat grav participarea la alegeri şi la vot a naţionalităţilor
nemaghiare. „În Ungaria dreptul de vot era acordat tuturor proprietarilor cu 9 pogoane de pământ, în
Transilvania, doar proprietarii cu mai mult de 70 de pogoane obţin acest drept”.88 Era o discriminare uriaşă şi de
neînţeles, un abuz teribil.
9. Prima lovitură dată şcolilor româneşti, în 1879 prin Legea Trefort prin care în toate şcolile româneşti era
introdusă ca obligatorie limba maghiară, acestea fiind întreţinute prin banii românilor. Majoritatea erau şcoli

83
Ibidem, p. 97-98.
84
Ibidem.
85
Ibidem, p. 98.
86
Ibidem, p. 137. Acest lucru a fost mărturisit în Parlamentul de la Budapesta, în 1886 de către deputatul Mocsáry şi
numeroase ziare ungureşti.
87
Ibidem, p. 138.
88
Ibidem, p. 138.
101
 IANCULE MARE Nr. 70

confesionale, întreţinute de obştile locale româneşti, de Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolice Română, Unită cu
Roma. Şcolile ungureşti şi săseşti erau finanţate de statul dualist.
Loviturile au continuat cu Legea grădiniţelor, legea emisă de Apponyi şi alte măsuri abuzive pentru
maghiarizarea forţată a numelor româneşti, denumirilor la oraşe, comune şi sate.
10. Un alt moment negativ asupra vieţii românilor ardeleni au fost că aceştia „cu moartea în suflet, se
vedeau (şi simţeau s.n.) părăsiţi de fraţii lor buni şi liberi (de peste Munţi s.n.) şi rămâneau fără apărători pentru
a-şi susţine revendicările”.89 Practic, Regatul României, fondat la 1881 şi-a luat mâna de pe ei, nemaiajutându-i.
Motivul şi cauza a fost intrarea României în 1883 în Tripla Alianţă, aşa-numitul „casus foederis”. Românii
ardeleni intră în cea mai sumbră, crudă şi tristă perioadă de deznaţionalizare.
Românii ardeleni totuşi au avut o serie de licăriri: Unirea sub Mihai Viteazul (1600-1601); Răscoala pentru
drepturi şi libertăţi sociale, scuturarea iobăgiei şi a cruntei exploatări fiind nevoie la 1784-1785 de prezenţa lui
Horea, Cloşca şi Crişan, de martirajul lor, urmate de o mulţime de petiţii, de Supplex Libellus Valachorum (1791);
Revoluţia română de la 1848-1849 cu deviza: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”; sosirea unei flăcări luminoase de
peste Carpaţi, Unirea de la 1859 sub Alexandru Ioan Cuza (1859); războiul de la 1877-1878 şi cucerirea
independenţei de stat de către România, fiind un semn bun pentru românii ardeleni; declanşarea Mişcării
Memorandiste (1892-1895) şi abuzivul proces al acestora care a condus la zeci de ani de închisoare, fără ca
românii să fie îngenunchiaţi.
Mişcarea Memorandistă a condus la renaşterea unităţii morale şi intelectuale a românilor din cele două
părţi ale Carpaţilor. La aceasta a contribuit şi trecerea Partidului Naţional Român, înfiinţat la 1881, de la
mişcarea pasivistă, la politica „acţiunii”, la cea activistă, şi îndeosebi colaborarea cu partidele româneşti de
peste Carpaţi, dar şi o serie de asociaţii şi fundaţii culturale, în frunte cu Asociaţiunea ASTRA. Procesul
Memorandumului a avut un răsunet mare în România, dar şi în multe ţări ale Europei, chestiunea românilor
ardeleni devenind o chestiune europeană.
În subcapitole distincte sunt prezentate alte drame suferite de românii ardeleni: maghiarizarea şcolilor
româneşti (subcapitol 25; p. 150-152); persecuţiile împotriva bisericilor româneşti (subcapitol 26; pag. 152-153);
colonizările de unguri aduşi din Ungaria între 1890-1897 în mai multe comitate (judeţe) din Banat, Transilvania:
Caraş-Severin, Timiş, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Someş, Mureş ş.a.
În subcapitolul 30 sunt prezentate: „Barbariile maghiare contra intelectualilor şi ţăranilor români” (pag.
155-164). Sunt redate cu lux de amănunte 44 de „acte de sălbăticie” împotriva românilor: arestări, bătăi,
schingiuiri, procese de presă urmate de ani sau luni de puşcărie, amenzi uriaşe, omoruri, condamnări la
închisoare (generalul Traian Doda a fost condamnat la 2 ani de închisoare şi o amendă uriaşă), procese
împotriva ziarelor româneşti, a ziariştilor şi publiciştilor români de la „Gazeta Transilvaniei”, „Tribuna”, „Tribuna
de Arad”, „Tribuna de Sibiu”, o serie de membri marcanţi ai Asociaţiunii ASTRA au fost trimişi în închisori.
Am redat doar o parte infimă din datele şi informaţiile cuprinse în acest volum, care este un rechizitoriu
aspru la adresa tristului şi putredului imperiu austro-ungar, care a făcut atacuri dese şi repetate la adresa celor
peste 4 milioane de români ardeleni.
În capitolul XIII, intitulat „Concluzie”, istoricul Ioan Ursu aduce în discuţie eforturile şi sacrificiile făcute de
Armata Română, care pentru a doua oară în noiembrie 1918 va intra în Ardeal, la cererea expresă a Consiliului
Naţional Român Central iniţial, cu sediul la Arad, apoi Alba Iulia, pentru a apăra Marea Unire, decisă democratic
şi plebiscitar de Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Prin Unirea României cu
„Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina şi Basarabia, România îşi va câştiga hotarele naturale,
formate de vechile limite ale DACIEI, adică Tisa, Dunărea şi Nistru şi va avea ca centru Podişul Transilvaniei,
destinat de natură să servească de centru a unui Stat la Dunărea de Jos”.90 Este aici, într-adevăr, corola de
lumină, de izbândă şi împlinire a poporului român, Armatei Române, care au condus între 1916-1918, la
RENAŞTEREA din cenuşă a DACIEI, chiar dacă pe un teritoriu cu mult mai mic decât cel menţionat de Herodot în
„Historiile” sale, care va crea noul stat ROMÂNIA MARE – ROMÂNIA DE DREPT, recunoscută juridic prin Tratatul
de Pace de la Paris din 1919-1920 (4 iunie), ca un act de dreptate istorică.

89
Ibidem, p. 144.
90
Apud Ioan Ursu, op. cit., p. 258.
102
 IANCULE MARE Nr. 70

MONOGRAFIA COMUNEI DUPĂPIATRĂ –

ȚARA DE PIATRĂ A MOȚILOR, ROMÂNIA (FI-VA) MARE
ŞTEFANA MAXIMILIANA

Lucrarea domnului profesor

Vulturar Viorel este prima abordare de
perspectivă monografică a localității
Dupăpiatră, ce coincide cu anul Cente-
narului României Mari. Profundul
patriotism și iubirea față de satul natal,
se pot desprinde din fiecare idee a
prezentei lucrări.
Paginile monografiei îndeamnă
cititorul la o călătorie în spații și timpuri
greu încercate, fiind o mărturie despre
această așezare cu vechi și adânci Viorel Vulturar
rădăcini în existența poporului nostru,
în credința, ocupațiile și obiceiurile sale. Autorul și-a propus, mai întâi, un tablou istoric al localității, așa cum reiese
din documentele cu referință directă la cei care au viețuit aici, încercând, pe cât posibil, o cât de sugestivă
reconstituire a existenței lor. Acest lucru a fost posibil datorită spiritului nesupus, liber de prejudecăți și complexe,
care sfidează spectrul cenzurii, așa cum au făcut-o și marii eroi ai moților: Horea și Avram Iancu. Aici, s-a valorificat
o întreagă experiență didactică, ce are ca rezultat preocuparea domnului profesor de a transmite generațiilor
următoare nemărginitul partiotism. Punerea în scenă a istoriei, așa cum a fost ea, și, în special, a evenimentelor
care au marcat satul Dupăpiatră, și nu numai, s-a dorit a fi într-o manieră clară, care să fie bine înțeleasă de tânăra
generație și de omul de rând, căruia îi este dedicată. Trebuie menționat faptul că toate observațiile se bazează pe
documente reale păstrate cu sfințenie, timp de șase decenii, după cum afirmă autorul, căci: ,,Trecutul nu poate fi
schimbatˮ. Dificultățile unui asememenea demers, nu au fost puține, căci monografia este ,,un studiu de adâncime
și amploare care tinde a epuiza tot ce este de spus în jurul unui subiect; cea mai pretențioasă formă de contribuție
exegetică și documentare, implicând din partea autorului nu numai erudiție, dar și o viziune critică, în măsură a
duce la o valorificare a lucrurilor în adevărata și întreaga lor semnificație.ˮ (Dicționar de termeni literari, Editura
Academiei, București, 1976. p. 282).

103
 IANCULE MARE Nr. 70

Paginile monografiei oferă o imagine exhausivă a trecutului tumultuos, rezultat al capacității autorului de a
păstra vii în memorie rădăcinile pământești și spirituale ale acestei vetre românești.
Parcurgând rândurile cu real interes pot afirma că principala calitate a cărții este faptul că autorul se
individualizează în peisajul monografic, jucând rolul unui apărător consecvent al istoriei. În același sens, se poate
observa în actul creației parcurgerea a trei mari etape: una de colecționare și stabilire a surselor, a doua de
decantare și filtrare a informației și o a treia de punere în valoare.
Domnul profesor Viorel Vulturar, datorită talentului pedagogic a reușit să ne ofere o lucrare amplă, cu
caracter patriotic și naționalist, o lucrare documentată, cu o viziune originală, conturând o imagine personalizată a
satului din Țara Moților, astfel continuând să țină vie flacăra iubirii de neam.
Urmând un drum presărat cu obstacole existențiale, bază a principiilor clare ale autorului, iată, s-a împlinit un
vis, și anume, de a lăsa urmașilor cea mai de preț comoară: istoria într-o carte. Cu siguranță, această carte este
unul dintre cele mai prețioase daruri culturale oferite comunității din Dupăpiatră. Glasul și mesajul unor astfel de
oameni trebuie ascultat … E un dar. Istoria are și un rol terapeutic pentru esența noastră, nu-i așa? Orice tulburare
se poate stăvili prin sinceritatea gândului înalt, care unește poporul, și nu îl dezbină (niciodată). Și satul acesta, ca
toate celelalte sate de pe cuprinsul patriei noastre a avut istoria lui și merită ca cei de azi să o cunoască. Consider
că, domnul profesor Viorel Vulturar a valorificat cu succes trecutul tumultos al satului Dupăpiatră, fiind un istoric
cu vocație și vădit orientat spre a reașeza valorile la locul lor ce li se cuvine, cu dreaptă măsură și dreaptă judecată.
Iată, dovada clară că: ,,dacă îți acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă
și nepătimașă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcționează. Șarpanta lumii încă ține. Mai
există încă oameni întregi, tradiții vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conține mirodenii subtile,
cu efect anesteziantˮ, după cum afirmă marele om de cultură, Andrei Pleșu în lucrarea ,,Despre frumusețea uitată
a viețiiˮ. Astfel de mirodenii se pot întâlni în rândul pietrenilor.

IOAN CONDOR,
TRANSILVANIA – PĂMÂNT ŞI NEAM ROMÂNESC,
Edit. Grai şi suflet – Cultura Naţională, Colecţia DacoRomânia, Bucureşti, 2020

VASILE ŞT. TUTULA

La finele anului trecut, prof. univ. dr. Ioan Condor, preşedintele Filialei Bucureşti a Societăţii Cultural-
Patriotice „Avram Iancu” din România, ne oferă această frumoasă şi binevenită carte de istorie, rod al
cercetărilor sale ştiinţifice şi demersurilor publicistice din 2014 până în prezent la revista „Valahia – Dacia
Nemuritoare”, care îl are ca director coordonator pe Vasile (Cristi) Cristescu, revistă ce apare în Capitala
României, o revistă care reacţionează diferitelor teze şi teorii false la adresa istoriei românilor, a României în
special, unele cu scop denigrator.
Lucrarea înmănunchează: „multe, foarte multe ore de muncă voluntară au fost dedicate acestui studiu
ştiinţific şi celor 42 de studii şi articole” publicate din 2014 până la apariţia volumului, ce însumează 227 de
pagini, format A.5, în care a inclus şi o serie de materiale iconografice: fotografii, hărţi ş.a.
Am studiat cu atenţie această lucrare şi am rămas impresionat de valoarea ei documentară, de bogatul
aparat critic, şi îndeosebi de ideile şi tezele valoroase ce le susţine pe bază de argumente şi dovezi istorice. Este
utilizată în acest sens prin citate opera marilor istorici: Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Gheorghe Iscru,
Nicolae Iorga, Alexandru Vulpe, Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Dumitru Berciu, Dan Ghinea, Horia C. Matei,
Florin Constantiniu ş.a. Sunt incluse şi unele teze prezentate la Congresele de dacologie, în special a lui
Napoleon Săvescu (unele discutabile, unele valoroase ale Marijei Gimbutas), dar şi a unor istorici şi geografi
străini consacraţi: Milton G. Lehrer, Emmanuel de Martone, Dennis Deletant, Keith Hitchins.

104
 IANCULE MARE Nr. 70

Lucrarea este bine grupată şi sistematizată din punct de

vedere cronologic. Era bine ca aceasta să fie grupată pe capitole şi
subcapitole, pe epoci istorice. De asemenea, ar fi fost necesară
existenţa unui capitol despre rolul Unirii de la 1859 şi influenţa
acesteia asupra românilor ardeleni.
Volumul cuprinde 17 capitole şi 14 subcapitole, fără a fi
numerotate. În partea a doua sunt prezentate în sinteză
conţinutul celor 6 simpozioane, activităţile desfăşurate în cinstea
Centenarului Marii Uniri (p. 211-217), un comunicat de presă şi
nominalizarea la Premiile Naţionale a personalităţilor deceniului
2010-2020 din România, a prof. univ. dr. Ioan Condor, premiu
acordat la 1 decembrie 2018 de către ECO-EUROPA, Romanian
Biographic Institute. Autorul acestei cărţi cu tematică istorică a
fost inclus în Dicţionarul Personalităţilor din România. Biografii
contemporane, ediţia 2017, pag. 122. Era bine ca prefaţa cărţii să
fie semnată de un istoric, iar autorul să fi venit cu un „Argument”.
Desigur, este un punct de vedere, dar care ar fi oferit mai multe
dovezi de specialitate.
Subiectul cărţii este centrat pe Transilvania, în accepţiunea
istorică (Banat, Crişana, Maramureş şi Transilvania propriu-zisă:
podişul şi câmpia), fiind tratate pe larg istoria, chestiunile
economico-sociale, cele de ordin demografic, religios şi cultural,
îndeosebi marile mişcări de la 1784-1785 şi 1848-1849. În primele
6 studii sunt prezentate: componentele tradiţionale ale
teritoriului; bogăţiile solului şi subsolului; conservarea şi
protejarea bogăţiilor naturale; oraşe transilvănene – scurt istoric;
istoria Transilvaniei – cronologie. Sunt 30 de pagini dense, pline
de date şi informaţii privind rolul acestui spaţiu geografic în care
s-a plămădit sufletul şi limba română, temelia neamului
românesc. Capitolul 7 (după numărătoarea mea s.n.) se adresează
unei teme fundamentale: „Strămoşii noştri. Originea, formarea şi
continuitatea neamului românesc – cronologie”.
Este foarte bine şi amplu dezbătută istoria dacilor în
subcapitolele: condiţiile de viaţă ale omului; arienii, tracii; dacii –
consideraţii introductive; dacii – vitejii noştri strămoşi; dacii: de la
Burebista la Decebal; statul dac condus de regele Decebal; dacii:
stăpânirea romană în Dacia (106-270 d.Hr.); dacii – dacii liberi;
dacii - prima perioadă a năvălirilor barbare; dacii – a doua
perioadă a năvălirilor barbare. Este un capitol dens, de 56 pagini,
bine documentat şi argumentat cu multe trimiteri la aparatul
critic (103-188).
Era util ca subiectul să fie mai bine decelat şi grupat în două
părţi distincte: DACIA TRAIANĂ (106-271/274) şi DACIA LIBERĂ. Următoarele 5 capitole sunt consacrate:
întemeierii Voievodatului Transilvaniei; creştinarea românilor; limba noastră şi scrierea de la Tărtăria, cea mai
veche din lume, o chestiune foarte mult dezbătută de istoricii din Europa.
Autorul, prof. univ. dr. Ioan Condor, un mare iubitor al istoriei poporului român, un bun patriot revine în
continuare cu alte trei capitole de substanţă: Continuitatea dacilor şi românilor pe teritoriul României;
Originea Voievodatului la români şi individualitatea istorică a Transilvaniei, respectiv; Fazele istorice în
evoluţia Transilvaniei: faza prenatală a statului transilvan, faza ducatelor şi voievodatului transilvan, faza
principatului şi a marelui principat transilvan. Autorul aduce dovezi temeinice privind rolul obştilor săteşti, al
sfatului bătrânilor, cnezilor şi juzilor în conducere aşa numitor „ţări”: Ţara Codrului, Ţara Maramureşului, Ţara
Bihorului, Ţara Moţilor, Ţara Beiuşului, Ţara Abrudului, Ţara Zarandului, Ţara Năsăudului, Ţara Haţegului, Ţara
Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Târnavelor etc., unde legea românească – „jux valahicum” – a fost dominantă
între secolele XV-XIX, iar populaţia românească era într-o majoritate zdrobitoare. Un capitol distinct este
105
 IANCULE MARE Nr. 70

acordat Răscoalei din 1784-1785, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, pe care autorul o consideră „o revoluţie
populară”, teză care a nu a fost însuşită de Academia Română, după apariţia unor lucrări semnate de istoricii
Ştefan Pascu, Nicolae Edroiu, N. Densuşianu, prof. dr. Ioan Todea ş.a. De fapt, autorul excelează între „răscoală”
şi „revoluţie”. Cert este că iobăgia nu a fost desfiinţată, ci s-a adâncit după 1790. Cât priveşte „sentinţa unică din
istoria omenirii”, trebuie ştiut că frângerea cu roata au suferit în afară de Horea şi Cloşca, Tănase Todoran
(Salva, 12 noiembrie 1763), Petru Seghedinaţ, frânt cu roata la Pecica, lângă Arad. Alte 22 de condamnări pe
baza Codului Theresian au fost prevăzute pentru alţi locuitori ai Munţilor Apuseni.
Un capitol distinct este destinat Eroului Naţional Român, Avram Iancu în Revoluţia Română de la 1848-
1849 în salvarea Transilvaniei de a fi unită prin forţa armelor de către „corifeii” lui Kossuth şi generalul Iosif,
la origine polonez care au invadat ţara, ajungându-se la un război civil crunt şi lupte teribile între cele două
armate, care au condus la uciderea a peste 40.000 de români şi distrugerea din temelii a peste 230 de
localităţi, care au fost incendiate sau bombardate.
După secole de robie şi împilare nemeritată, la 4 martie 1849, naţiunea română a fost recunoscută ca a
patra naţiune a Ardealului, dintotdeauna românesc. De asemenea, peste 22 ani (1849-1866), limba română a
învins în dauna limbii maghiare. După 424 de ani (1438-1863) s-a ajuns la primele alegeri cât de cât libere, iar
Dieta Transilvaniei a devenit una majoritară românească. A se vedea în acest sens lucrarea istoricului Simion
Retegan.
Actul Marii Uniri din 1918 şi recunoaşterii internaţionale prin Tratatul de Pace de la Trianon (3 iunie
1920) este un alt capitol substanţial, care merită a fi studiat (p. 196-203). Este prezentată o parte dintre
tratativele purtate de cele Patru Mari Puteri cu viitoarele state naţionale întregite pentru triumful păcii, după
dezmembrarea imperiului austro-ungar, care au făcut mult rău celor 10 naţiuni şi alte naţionalităţi împilate,
aspecte dezbătute pe larg la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920).
Analizând multitudinea de idei, aspecte şi fapte istorice, apreciez că acest volum a însemnat pentru
Domnul prof. univ. dr. Ioan Condor multă muncă şi dăruire, în condiţiile în care a intrat pe „un teren nou”,
diferit de cel al pregătirii sale profesionale într-o evoluţie ascendentă: avocat, consilier juridic, judecător,
preşedinte de judecătorie, consilier juridic şef – 16 ani, la Ministerul Finanţelor -, consilier parlamentar în
Camera Deputaţilor, consilier de conturi şi preşedinte al Curţii de Conturi a României, domeniu în care a
publicat 30 de cărţi de specialitate, zeci şi zeci de studii şi articole.
Respectul nostru pentru efortul făcut, dăruirea sa în ale istoriei, în care Muza Clio i-a fost aproape,
inclusiv în paginile revistei „Valahia – Dacia Nemuritoare”. Multă sănătate, bucurii şi vă rog să primiţi
felicitările noastre pentru această carte, cu sentimente de respect şi recunoştinţă.

PORTRET DE DASCĂL: BUCEA AVRAM LA 70 ANI

„COPILUL DE TRUPĂ” AL SOCIETĂȚII
VASILE ŞT. TUTULA

Bucea Avram (foto) s-a născut la 7 octombrie 1950, fiul lui Avram și Sofia, în istorica localitate Bistra,
județul Alba, una dintre cele mai întinse comune ca teritoriu din zonele montane cu 34 de sate arondate
(cătune, crânguri), comuna tribunului Vasile Ladislau-Fodor, fost căpitan în Oastea Iancului, a compozitorului
și-a rapsodul moților Nicodim Ganea și a episcopului greco-catolic Petru Pavel Aron de Bistra, întemeietorul
Şcolilor românești din Blaj.
Avram Bucea de profesie învățător, odată cu absolvirea Liceului Pedagogic din Abrud, a satisfăcut stagiul
militar un an și patru luni. Revine în satul natal învățând copii carte din satele Durăști (16 ani) Gârde și Bistra-
centru timp de 43 de ani. Acum este pensionar.

106
 IANCULE MARE Nr. 70

În anul 1976 s-a căsătorit cu Medrea Maria din

comuna Mogoș de profesie învățătoare întemeindu-și o
familie sănătoasă și demnă; Bogdan, Marian și Iuliana
sunt urmașii familiei Bucea.
A fost o persoană cuprinsă în activități educative și
social-culturale. A condus organizația de tineret (utc) din
acea vreme a fost lider de sindicat, director de școală (I-
IV) membru al corului țărănesc din comună. A înființat și
condus mici grupuri folclorice cu elevii și tinerii. Știind să
cânte la vioară a făcut parte din taraful Căminului
Cultural Bistra, din taraful Liceului pedagogic Abrud
(dansuri momente-vesele) și al Casei de cultură din
Câmpeni.
Este membru fondator, „copil de trupă”, al grupului
de intelectuali din Apuseni care au militat pentru
înființarea Societății „Avram Iancu din România” (Cluj
Napoca). Regretatul profesor Bud Vasile, președintele
filialei „Avram Iancu” din Câmpeni (1992), prima filială
înființată în Țara Moților l-a desemnat membru fondator
chiar de la constituire.
Filiala din comuna Bistra a fost înființată la
04.12.1995, Avram Bucea fiind ales primvicepreședinte,
iar după un an preia funcția de președinte în locul lui
Mureşan Ioan. Activitatea filialei s-a axat pe manifestări
de cinstire a trecutului nostru local și național.
În fiecare an a marcat evenimentele: 24 ianuarie, 28
februarie, 8 martie şi 25 octombrie, Serbările de la: După Piatră, Muntele Găina şi Serbările de la Țebea.
A organizat simpozioane, recitaluri de poezie, colocvii programe artistice şi educative, iar la încheiere se
intonau cântecele: Marșul lui Iancu și Marșul Societății „Avram Iancu”, unele dintre ele, comune cu filialele
din Câmpeni și Baia de Arieș. Alături de alți membrii ai societății, președinți de filiale membrii ai Consiliului
Național ai Societății „Avram Iancu” a participat peste 25 de ani la activități: dezvelire de plăci comemorative,
constituire de filiale și dezvelire de statui ale Crăișorului, împreună cu: Ioan Teodor Stan, Vasile Bud, Laura
Buzd, Nicolae N. Oprean, Lazăr Morcan, Ioan Ceama; parlamentarii Cornel Olaru, Valeriu Tabără, Vasile Şt.
Tutula, Vasile Plaţa, Vasile Lecinţan, Victor Bercea, Constantin Sicoe, Radu Pleşa, Radu Crişan, Ioan Teoc, Emil
Crişan, Mraiste Gh. Moţ, Ioan Bâtea, Ioan Cărăşel, Vasile Todea, Gheorghe Giurgiu, Claudiu Volcov, Ioan
Viorel Sicoe, Nicolae Jurca şi alţi membri la dezvelirea statuilor din Cluj-Napoca, Vidra, Poiana Vadului, Turda,
Baia de Arieş, Abrud, Muntele Găina, Casa Iancului şi în alte locuri; la dezvelirea plăcilor de la: Sohodol,
Câmpeni, Abrud, Bistra, Vidra de Sus, Horia, Baia de Arieş. Acestea sunt doar un mic şi modest gest de
omagiere a înaintaşilor, pe care generaţia tânără să-i cunoască.

 Încercarea de prindere şi ucidere a lui Horea la Bistra

Cauza pentru care a luptat Horea a fost a tuturor românilor din Ardeal înrobiți, urgisiți, batjocoriți de
silnicii străine – lupta pentru libertate. Pașii l-au purtat pe Horea prin satele moțești pentru a se întâlni și
sfătui cu cei obidiți și lipsiți de drepturi în munții lor.
Spunea iobagilor și reușea să se facă înțeles că are puteri primite de la Majestatea Sa să stăpânească
nobilimea și să elibereze pe țărani de serviciile domnești.
Autoritățile civile și militare din acea vreme au încercat și uneori au reușit să îl prindă pe Horea fără
vărsare de sânge, însă a fost eliberat de căpitanii lui și de țărani. O primă încercare de prindere și chiar
ucidere a lui Horea a fost în luna octombrie 31-1 noiembrie 1784 la Curechi. A fost confundat cu Crișan, care
reușește să fugă.
Pe 8 noiembrie 1784 Horea este prins la Bucium, dar este eliberat de Dandea, căpitan în oastea sa și de
mulțimea țăranilor buciumani. La 10 noiembrie s-a încercat uciderea lui Horea la Bistra, însă acțiunea s-a
soldat cu un eșec.

107
 IANCULE MARE Nr. 70

În 16 noiembrie 1784 are loc încercarea de prindere la Sălciua, apoi la Câmpeni pe 21 noiembrie, dar
Horea reușește să scape.
În urma vânzării și trădării de concetăţenii săi din Fericet, Horea este prins la 27 decembrie 1784. Este
dus la Alba Iulia întemnițat, judecat și ucis prin frângerea cu roata, cea mai crudă pedeapsă a Codului
terezian. Pe 10 noiembrie 1784 în comuna Bistra se afla Crișan care pregătea venirea lui Horea ce avea să
le vorbească țăranilor și să-i cheme la răscoală.
Având informații că primarul comunei, popa și un gornic sunt împotriva răscoalei și țin cu domnii, i-au
arestat şi predat autorităţilor habsburgice. Fiul gornicului pe numele său Marcu Ursu aflând de arestările
făcute și știind că și tatăl său e arestat pune la cale un plan să-l împuște pe Horea.
Între timp din ordinul lui Horea, arestații sunt eliberați. Pentru ducerea planului la bun sfârșit, fiul
gornicului l-a așteptat lângă o casă pe unde Horea trebuia să treacă. Atunci când tânărul era gata să apese
pe trăgaciul puștii, un prieten i-a turnat vin în locul unde era praful de pușcă și acesta nu a mai luat foc. Așa
a reușit Horea să scape de moarte la Bistra.
Horea! Horea! Horea! Să-i preţuim şi să-i respectăm pe Horea, Cloşca şi Crişan care s-au ridicat la
luptă pentru drepturi sociale şi libertatea românilor. De jos s-a ridicat Horea: drept, pietros, viforos, pentru
moți pentru cei săraci și goi, pentru toți din neamul lui şi a despicat în două istoria de țăran de cremene,
cum n-a fost altul să-ți semene – ne spune poetul Aron Cotruş. Horea! Horea! Horea! Peste munți și peste
văi / Horea și Iancu sunt aici cu noi / Iancu a purtat de mic prin munte / Doina cea cu lacrimi multe. / I -a
lăsat-o moștenire / Horea tulnic de iubire.
În cei 43 de ani, dascălul Avram Bucea şi-a îndeplinit cu cinste misiunea de educator, de cultivare a
dragostei şi respectului faţă de înaintaşii neamului nostru, mai ales faţă de Horea, Cloşca, Crişan, Avram
Iancu, dar şi cei cu amplă semnificaţie pentru naţiunea română, gândindu-ne la: Burebista, Decebal, Gelu,
Glad, Menumorut, Bogdan Vodă, Basarab I, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu,
Tănase Todoran, faţă de Memorandiştii condamnaţi la Cluj.
„În calitate de dascăl şi preşedinte al Filialei Bistra, m-am străduit şi eu şi soţia, şi ea învăţătoare să-i
învăţăm aşa cum trebuie alfabetul, scrisul şi cititul, abecedarul şi aritmetica, dragostea faţă de limba
română, geografia şi istoria României, care este un absolut normal şi foarte necesar pentru copii de 7 -11
ani ca să cunoască lumea, ceea ce îi înconjoară, respectul şi recunoştinţa faţă de înaintaşi, faţă de Eroii
Neamului Românesc din cele două războaie mondiale.
Sunt uimit când văd că pe internet, Facebook apar tot felul de neisprăviţi şi ageamii, care cer cu
neruşinare ca istoria şi geografia să fie scoase din manualele şcolare, inclusiv liceale. Numai nişte oameni
„fără scaun la cap” pot emite asemenea idei, de fapt tâmpenii şi prostii. După mine, istoria şi geografia
sunt două obiecte de bază pentru a cunoaşte în spaţiu şi timp România, Europa şi alte continente.
Ambele obiecte contribuie la apropierea şi cunoaşterea dintre popoare şi naţiuni, conduce la respectul
reciproc, la dezvoltarea spiritului umanist şi de comunicare între toţi locuitorii Mapamondului, indiferent de
culoarea pielii, de sex, religie şi vârstă.
În ceea ce mă priveşte, consider că nu trebuie să primim tot felul de sfaturi din afară, că noi românii
suntem o naţiune înţeleaptă, care ştim să respectăm şi să apreciem istoria altor naţiuni, spre binele
general. Nu trebuie să le luăm nici de bune, căci sunt lansate cu anumite scopuri.
În calitate de preşedinte al Filialei Bistra voi acţiona în continuare cu acelaşi devotament şi dăruire
pentru îndeplinirea Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România, pentru a menţine treaz
spiritul de veghe şi ajuta tinerele generaţii pentru un trai mai bun, pentru linişte, pace şi progres.”
Iată gândurile unui dascăl de ţară, care ţine sus făclia unităţii şi concordei, care se consideră încă
„copilul de trupă” al Societăţii „Avram Iancu”, care, deşi trecut de 70 de ani „este pe baricade”, la datorie.
Îi dorim multă sănătate, bucurii, împliniri şi un sincer „La Mulţi Ani!”.

108
 IANCULE MARE Nr. 70

SOCIETATEA CULTURAL-PATRIOTICĂ
„AVRAM IANCU” DIN ROMÂNIA

COMUNICAT

Societatea Cultural-Patriotică ”Avram Iancu” din România și

Despărţământul Cluj al Astrei au luat la cunoştinţă de metodele
perfide al UDMR-ului de a câştiga victorii contra României prin
numeroasele proiecte de legi pe care le-a întocmit şi prin care a
obţinut şi vrea în continuare să obţină cât mai multe beneficii
materiale şi politice, cu sprijinul Ungariei. Nu ne referim aici la
proiectul de lege, deja cunoscut, de autonomie teritorială şi de
atac la adresa statului naţional român unitar, proiect
anticonstituţional şi e de mirare cum de a fost înregistrat la
Parlamentul României, nici la Legea privind aprobarea Codului
Administrativ. Ne referim la încă două proiecte de legi care sunt
pe rol la Parlament şi care pot fi oricând aprobate din
necunoştinţă de cauză, dat fiind faptul că în Parlamentul României sunt numeroşi analfabeţi politic. Unul dintre
proiecte este cel înregistrat sub numărul pl 535 pentru modicarea Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000 privind
retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. Acest proiect, dacă ar fi
aprobat, ar însemna ca uriaşe averi ale fondurilor tereziene, care nu au fost niciodată în proprietatea cultului
romano-catolic, dintr-o semnătură de condei ar fi date în proprietate - nu retrocedate, că termenul nu este
deloc corect - cultului romano-catolic din România şi toate palatele liceelor foste în administrarea romano-
catolicilor ar reveni, acum printr-o lege a României - că doară numai proiectul este al UDMR - romano-
catolicilor. Acest proiect pl 535 prevede la capitolul 1e că se consideră că au aparţinut cultelor religioase din
România “imobile (construcţii şi terenuri) care au fost proprietatea unor fonduri...”, deci se recunoaşte că n-au
fost proprietatea cultului respectiv, dar acum, în mod extrem de abuziv – numai comuniştii îndrăzneau să facă
ce voiau ei cu proprietatea cuiva - să se şteargă proprietatea fondurilor şi să se împroprietărească cu miliarde de
lei, cu sute şi sute de hectare de pământ arabil şi păduri, cu imobile numeroase, desigur, cultul romano-catolic
din România. Ce stat serios din lume distruge o proprietate a cuiva, printr-o lege, şi o dă altcuiva, în mod abuziv
şi complet arbitrar? Iată, aşadar, până unde merge ofensiva UDMR-ului în România! Fondurile tereziene, cu
averi imense, au fost cea mai mare deturnare de fonduri publice făcute de Statusul Romano-Catolic din
Transilvania de la 1867 până la 1948. În proiectul de lege ele apar cu titlul nevinovat de fonduri. Instituţia
Parlamentului României, ca una dintre marile instituţii ale statului român, este folosită, iată, de UDMR, ca
instrument pentru a lovi în cele mai mari interese ale ţării şi în demnitatea naţiunii noastre!
Celălalt proiect de lege fabricat de UDMR şi înregistrat la Parlamentul României, este cel înregistrat cu nr.
pl 896 şi are expunerea de motive em 896 prin care UDMR-ul vrea pur şi simplu să lovească în instituţia
Arhivelor Naţionale ale României, să dezmembreze această nobilă formă de reprezentare a statului român.
Perfidia UDMR-ului duce până acolo încât nici nu s-a consultat cu cultele româneşti dacă vreau şi ele să
dezmembreze Arhivele Naţionale şi dacă au spaţiu ca tone întregi de arhive să fie duse pe aiurea ca să se
distrugă, numai pentru că aşa vrea UDMR –ul. A se vedea includerea retrocedării imobilelor, cu tot cu averea
mobilă, inclusiv arhivele, cărţile de la marile biblioteci naţionale şi picturile, chiar dacă nu mai sunt în acel
imobil, se scrie că-s “transportate în altă locaţie”, nu se spune clar că-s la Arhivele Naţionale, la biblioteci şi
muzee. Aceste arhive conţin documente extrem de preţioase despre trecutul românilor transilvăneni, nu numai
despre cultele maghiare de odinioară, românii din sate întregi româneşti erau iobagi la culte maghiare în
trecutul istoric atât de întunecat.
Atragem atenţia, cu respect, Guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei României să nu fie nicidecum
aprobate aceste proiecte-pumnal contra României, contra intereselor noastre naţionale.
Cluj-Napoca, 15 mai 2020

109
 IANCULE MARE Nr. 70

SUB SEMNUL LUI GOGA: DOUĂ DEBUTURI LITERARE

MIRCEA POPA

Moartea poetului O.Goga, survenită în mai 1938, a produs o mare

consternare și jale printre românii care l-au cunoscut sau i–au citit și
îndrăgit versurile. Peste țară s-a întins un imens lințoliu de reculegere și
pietate, declararea de doliu național prilejuind presei noastre și
publicațiilor vremii, numeroase articole cu caracter funerar, evocări,
amintiri, treceri în revistă a vieții și activității sale. Omagierea poetului s-a
făcut la scară națională, cu o pregătire somptuoasă și special, niciun alt
scriitor de până la el nu s-a bucurat de un asemenea funeralii naționale, la
care a luat parte guvernul, Acad emia, scriitorii, jurnaliștii, oamenii
bisericii și ai vieții școlare. Corpul neînsuflețit al poetului a fost dus de la
Ciucea la București unde i s-a pregătit o înmormântare pompoasă, la care
au luat parte atât notabilitățile țării, cât și o mulțime de lume diversă,
admiratori și public după care a fost adus din nou la Ciucea, așezat într-o
criptă specială până la terminarea Panteonului lucrat de Veturia Goga.
Evenimentul a prilejuit și debutul a doi tineri elevi. Unul de la Liceul
„G. Barițiu” din Cluj, Petre Bucșa, și celălalt, Teodor Boșca de la un liceu
din Tg. Mureș. Cel dintâi și-a publicat poezia numită La moartea lui Octavian Goga, în revista școlii, numită
„Luceafărul”, și celălalt, Teodor Boșca, și-a trimis poezia la „Universul literar” din capitală. Reproducem în
continuare cele două poezii de debut:

LA MOARTEA LUI GOGA Plugari bătrâni cu fața stinsă

DE PETRE BUCȘA Vin să îți plângă azi plecarea
Și cei ce i-ai cântat în versuri
Îmbracă-ți munții azi în doliu Și le-ai simțit îndurerarea.
Câmpiile ți le cernește,
Să-l plângi-n tânguiri de clopot Te plâng și apele în murmur
Pe cel ce azi te părăsește. Te plâng și florile cîmpeii
Iar fetele cu fluturi negri
Ți se mai duce încă un suflet Cernut-au pe-astăzi poala iei
Ardealule cu dureri multe
Pe drumul tău cel de pe urmă
Ce ți-a cântat întreg amarul
Cu flori îți plânge primăvara
Și a știut să te asculte.
Te plângem toți cei ce rămâne
Ardealul-ntreg și ntreagă țara!
Unde-i Laie cu vioara
Încă-un cântec să-ți mai zică? C-a murit și Laie Chioru
Cel mai trist și cel din urmă Și vecinul Nicolae
„-Foaie verde, foaie mică!” Și Anuța crâșmărița
Cea cu pletele bălaie.
Acum vezi și tu, poete,
Cântăreț al altor vremuri
Ce gândindu-te la ele
Te-ntristezi și te cutremuri.

110
IANCULE MARE
LA MOARTEA LUI
OCTAVIAN GOGA
TEODOR BOȘCA
cl. V-a, în „Universul literar”,
1938, nr. 190 (16 iulie), p. 4
Cu părul împletit în flori
Frumoasa primăvară
Sosit-a ca de-atâtea ori
Pe plaiul nostru iară.
Venind din zări de necuprins
Senine și albastre
Un văl de jale a întins
Deasupra țării noastre.
În loc de cânt, azi suspinăm
În dangăte de clopot
Carpații fruntea și-o închin
Și codrii plâng în hohot.
Și plânge Oltul peste stânci
Croindu-și largă cale,
Ducând în undele-i adânc
Atâta plâns și jale.
Cu creasta lui de uriaș
Sub cerul plin de sânge
Din Dorna până-n Făgăraș
Ardealul-n hohot plânge.
O, pleacă-ți capul tău semeț
Ardeal bătrân în pace!
Te-ai stins maestre cântăreț
Și glasul lirei tace...
111
Nr. 70
Te-ai stins tu, aprig luptător
Ca un apus de soare
Ca steaua când dispare-n zori
Când soarele răsare.
O, câte doruri ne-a cântat
A lirei tale strune
Cu glasul lor înfiorat,
Proroc de vremuri bune.
În versul tău senin, duios,
Se tânguia ciobanul
Scrâșnind sub jugul nemilos
Când își doinea aleanul.
Se frământa întregul neam
Și suspina Ardealul
Și Oltu-n drum spre Bărăgan
Vuia, rupându-și malul.
Tu mori cu cugetu-mpăcat
În țara pentru care
Atâta vreme a luptat
Să-o vezi în largi hotare.
Azi visul tău e împlinit
Pâraiele de sânge
O nouă țară-au plămădit
Și moartea ea ți-o plânge.
Tu n-ai știut odihna ce-i
Dar pleci spre altă zare
Și vei afla în sânul ei,
Suprema ușurare.
Tu dormi în vechiul tău castel
Și-i liniște deplină,
În jurul tău, încetinel,
Doar preoții se-nchină.
IANCULE MARE Nr. 70

OASPEȚI CLUJENI, MEMBRII AI SOCIETĂȚII CULTURAL-PATRIOTICE

”AVRAM IANCU”, ÎN VIZITĂ DE DOCUMENTARE LA ROMÂNII DIN
JUDEȚELE COVASNA ȘI HARGHITA

IOAN LĂCĂTUȘU

În zilele de 12 și 13 iunie a.c., un grup format din 50 de membri ai

Societății cultural-patriotice ”Avram Iancu” din Cluj Napoca, condus de
președintele acesteia, dl. Tiberiu Groza, s-a aflat într-o vizită de documentare
în județele Covasna și Harghita. Acțiunea, având binecuvântarea PS Andrei,
Episcop al Covasnei și Harghitei, face parte din proiectul ”Români pentru
români”, de solidaritate a românilor de pretutindeni cu românii din județele
Covasna și Harghita și este începutul unei colaborări de durată a societății
menționate cu românii din cele două județe.

112
 IANCULE MARE Nr. 70

În cele două zile, oaspeții clujeni au vizitat instituții de cultură și spiritualitate ortodoxă din cele două
județe (Mânăstirea ”Adormirea Maicii Domnului” de la Izvoru Mureșului, Biserica ”Sf. Andrei” din Miercurea
Ciuc, Biserica ”Înălțarea Domnului” – Covasna, Catedrala Ortodoxă din Sf. Gheorghe), au depus coroane de
flori și au susținut scurte programe de cântece patriotice la Monumentul Ostașului Român din Miercurea
Ciuc, Monumentul Ostașului Român din Covasna și la grupul statuar ”Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe.
La Mânăstirea de la Izvoru Mureșului și la Muzeul Spiritualității Românești din Sf. Gheorghe au avut
loc întâlniri cu reprezentanții asociațiilor cultural-creștine membre ale Forumului Civic al Românilor din
Covasna, Harghita și Mureș, respectiv Teodor Dobrean, președintele Forumului, Pr. Elisei FlorinVatamanu și
Marcel Voaideș din Gheorgheni, Adreana și Ștefan Teslovan din M. Ciuc, Georgeta Bucur din Volșobeni, Ioan
Lăcătușu, Maria Peligrad, Rodica Pârvan, Doru Decebal Feldiorean, Maria Bularca, Nica Florica și Andrei
Cochior din Sf. Gheorghe, preot Ovidiu Măciucă și Ioan Luca din Covasna.
În cadrul acestor întâlniri a avut loc un util schimb de experiență pe linia generalizării exemplelor de
bună practică în inițierea și implementarea proiectelor culturale, științifice și civice; reprezentanții românilor
din cele două județe au prezentat principalele probleme cu care se confruntă aceștia pentru asigurarea
dăinuirii românești în mediul multietnic și pluriconfesional al județelor menționate și au formulat o serie de
propuneri privind sprijinul pe care membrii puternicei societăți cultural-patriotice ”Avram Iancu” din Cluj
Napoca și a filialelor acesteia din întreaga țară pot să îl acorde bisericilor ortodoxe, școlilor în limba română și
instituțiilor și asociațiilor de cultură românească și unităților administrativ-teritoriale din cele două județe, în
cadrul unor parteneriate care urmează să fie încheiate între unități administrativ-teritoriale, instituții și
asociații culturale.

Oaspeții au dăruit volume și publicații editate de Societatea cultural-patriotică ”Avram Iancu” din Cluj
Napoca iar editura Eurocarpatica a donat bibliotecii societății un număr de 150 de volume și publicații
referitoare la istoria, cultura și spiritualitatea românilor din Arcul Intracarpatic.

113
IANCULE MARE Nr. 70 / IUNIE 2021

DIN ACTIVITATEA
SOCIETĂȚII CULTURAL-PATRIOTICE ”AVRAM IANCU”

Ziua Unirii la Cluj-Napoca

114
IANCULE MARE Nr. 70

115
IANCULE MARE Nr. 70

Beiuș

116
IANCULE MARE Nr. 70

117
 IANCULE MARE Nr. 70

Comemorare Horea, Cloșca și Crișan – 237 de ani de la frângerea cu roata

118
IANCULE MARE Nr. 70

119
IANCULE MARE Nr. 70

120
IANCULE MARE Nr. 70

Comemorarea Eroilor la Mănăstirea Râmeț

121
IANCULE MARE Nr. 70

Mănăstirea Tăuți – Florești, jud. Cluj

122
IANCULE MARE Nr. 70

Aniversare Filiala Cluj-Napoca

123
IANCULE MARE Nr. 70

124
IANCULE MARE Nr. 70

Omagiere Mihai Viteazul – 421 de ani de la Unirea Țărilor Române

125
IANCULE MARE Nr. 70

126
IANCULE MARE Nr. 70

10 iunie - Ziua Eroilor, omagierea Pelaghiei Roșu

a moților și moațelor care au luptat la Mărișel

127
IANCULE MARE Nr. 70

128
IANCULE MARE Nr. 70

Miercurea Ciuc, Covasna și Sfântu Gheorghe

La Monumentul Ostașului Român din Miercurea Ciuc

La statuia lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe

129
IANCULE MARE Nr. 70

La statuia lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe

Ședință cu Asociațiile românilor din Covasna

130
IANCULE MARE Nr. 70

Ședință cu Asociațiile românilor din Covasna

Delegația clujeană în fața catedralei Sfântul Gheorghe

131
IANCULE MARE Nr. 70

Oradea, 24 iunie 2021

132
IANCULE MARE Nr. 70 / IUNIE 2021

CĂRȚI ȘI REVISTE DONATE SOCIETĂȚII

133
IANCULE MARE Nr. 70

134
IANCULE MARE Nr. 70

135
IANCULE MARE Nr. 70 / IUNIE 2021

136
 IANCULE MARE Nr. 70 / IUNIE 2021

CUPRINS

RAPORT DE ACTIVITATE AL SOCIETĂŢII CULTURAL-PATRIOTICE „AVRAM IANCU” DIN ROMÂNIA

PE ANUL 2020............................................................................................................................................ 1
TIBERIU GROZA - CE FACE POSTERITATEA? ........................................................................................................ 5
IOAN-AUREL POP - EDUCAȚIA PATRIOTICĂ ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ – TEMEI AL IUBIRII UNIVERSALE ............. 6
VASILE ŞT. TUTULA - 200 DE ANI DE LA REVOLUŢIA CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU .......................... 10
FLORIN ALEMAN - TUDOR VLADIMIRESCU (1780-1821).................................................................................. 15
EGINALD SCHLATTNER - LECŢIE DESPRE ROMÂNIA DE LA UN PREOT SAS! .................................................... 19
IOAN TODEA - 2 NOIEMBRIE 1784 – 28 FEBRUARIE 1785 – 236 DE ANI DE LA MIŞCAREA REVOLUŢIONARĂ
DIN TRANSILVANIA CONDUSĂ DE HOREA, CLOŞCA ŞI CRIŞAN .............................................................. 21
IOAN VIOREL SICOE - SĂ-I COMEMORĂM, SĂ-I IUBIM, SĂ-I URMĂM! ............................................................ 27
IOAN VIOREL SICOE - BECIUL LUI HOREA DIN CÂMPENI .................................................................................. 29
ALEXANDRU-GRIGORE PISOSCHI - VASILE ALECSANDRI, REGELE POEZIEI ROMÂNEȘTI – 200 DE ANI
DE LA NAȘTERE ....................................................................................................................................... 31
SILVIU RAŢIU - 200 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI IOAN BUTEANU – PREFECT AL LEGIUNII ZARANDULUI .... 35
IOAN BERȚA - IOAN OROS ALIAS RUSU, EMINENT FIU AL MELEAGURILOR MUREȘENE .............................. 39
SILVIU RAŢIU - 200 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI AXENTE SEVER – PREFECTUL LEGIUNII I-A ”BLĂJANA” ..... 44
MIORIŢA SĂTEANU - ZIUA INTERNAȚONALĂ A FAMILIEI ................................................................................. 46
VIOREL VULTURAR - UN MOMENT DE UNITATE ŞI CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ A MOŢILOR ZĂRĂNDENI
DIN ANUL 1905 ....................................................................................................................................... 50
VASILE LECHINŢAN - UN MEMORIU DIN 1942 AL ASOCIAŢIEI REFUGIAŢILOR ŞI EXPULZAŢILOR DIN
TRANSILVANIA DE NORD – SECŢIA TURDA ÎNAINTAT COMISIEI GERMANO-ITALIENE (PARTEA II) .... 51
ALEXANDRU-GRIGORE PISOSCHI - PERSONALITĂȚI ȘI FAMILII ROMÂNE DIN ARDEAL, ARISTOCRATE
ALE SPADEI ȘI SPIRITULUI. SIMION RAMONȚIANU, DOCTOR MEDIC, MARE SPRIJINITOR AL
STUDENȚIMII ROMÂNE DIN ARDEAL ÎN VREMURI DE RESTRIȘTE, PE NEDREPT UITAT ....................... 62
NICOLAE JURCA - VASILE STOICA – 132 DE ANI DE LA NAȘTERE ȘI 105 ANI DE LA PRIMA EDIȚIE
A CĂRȚII „SUFERINȚELE DIN ARDEAL”.................................................................................................... 64
ALEXANDRU GRIGORE PISOSCHI - CÂTEVA DATE DESPRE BIOGRAFIA LUI GRIGORE MOISIL.
MATEMATICIANUL... ŞI INFORMATICIANUL! ......................................................................................... 69
VASILE ŞT. TUTULA - FILIALA HUEDIN – UNA DINTRE CELE MAI VALOROASE ÎN SCRIEREA ŞI EDITAREA
DE MONOGRAFII DE LOCALITĂŢI, BISERICI, ŞCOLI ŞI INSTITUŢII, ALE UNOR PERSONALITĂŢI
ŞI OAMENI DE SEAMĂ............................................................................................................................. 71
IN MEMORIAM EUGEN GOIA (1940-2021) ....................................................................................................... 72
NICOLAE IUGA - POVESTEA UNEI SPERANŢE .................................................................................................... 74
RADU VIDA - MARTORUL SPECTACULOS AL UNEI LUMI TUMULTUOASE. DOR TRANSILVAN,
CRONICĂ DE CÂNT ȘI JOC........................................................................................................................ 76
POEȚI ȘI POEZII:
HORIA BĂDESCU ..................................................................................................................................... 79
MIRCEA DORIN ISTRATE ......................................................................................................................... 80
SANDU CĂTINEAN ................................................................................................................................... 81
ION MĂRGINEANU .................................................................................................................................. 83
ELENA-VALERIA CIURA ............................................................................................................................ 84

137
 IANCULE MARE Nr. 70 / IUNIE 2021

IULIAN PATCA .......................................................................................................................................... 85

RODICA FERCANA .................................................................................................................................... 85
GHEORGHE MOLDOVAN ........................................................................................................................ 87
IN MEMORIAM ILEANA VULPESCU.................................................................................................................... 88
LIGYA DIACONESCU - APRECIERE ȘI RECUNOȘTINȚĂ........................................................................................ 89
RECENZII
VASILE ŞT. TUTULA - NICOLAE BACIU, YALTA. CEDAREA ROMÂNIEI CĂTRE RUŞI ................................ 99
VASILE ŞT. TUTULA - CRISTIAN-CLAUDIU FILIP, HOREA-DORIN MATEŞ, CARMEN-CORNELIA
STÂNEAN, MAREA UNIRE. CONTRIBUŢII DIN ZONA HUEDINULUI ............................................. 93
VASILE ŞT. TUTULA - VASILE LECHINŢAN, ISTORIC, SCRIITOR, OM AL CETĂŢII...................................... 95
VASILE ŞT. TUTULA - IOAN URSU, DE CE A INTRAT ROMÂNIA ÎN RĂZBOI / POURQUOI LA
ROMANIE A FAIT LA GUERRE ....................................................................................................... 97
ŞTEFANA MAXIMILIANA - MONOGRAFIA COMUNEI DUPĂPIATRĂ – ȚARA DE PIATRĂ A MOȚILOR,
ROMÂNIA (FI-VA) MARE .............................................................................................................103
VASILE ŞT. TUTULA - IOAN CONDOR, TRANSILVANIA – PĂMÂNT ŞI NEAM ROMÂNESC....................104
VASILE ŞT. TUTULA - PORTRET DE DASCĂL: BUCEA AVRAM LA 70 ANI. „COPILUL DE TRUPĂ” AL
SOCIETĂȚII ...................................................................................................................................106
SOCIETATEA CULTURAL-PATRIOTICĂ „AVRAM IANCU” DIN ROMÂNIA – COMUNICAT .....................109
MIRCEA POPA - SUB SEMNUL LUI GOGA: DOUĂ DEBUTURI LITERARE ...............................................110
IOAN LĂCĂTUȘU - OASPEȚI CLUJENI, MEMBRII AI SOCIETĂȚII CULTURAL-PATRIOTICE
”AVRAM IANCU”, ÎN VIZITĂ DE DOCUMENTARE LA ROMÂNII DIN JUDEȚELE COVASNA
ȘI HARGHITA ...............................................................................................................................112
DIN ACTIVITATEA SOCIETĂȚII CULTURAL-PATRIOTICE ”AVRAM IANCU” ...................................................114
CĂRȚI ȘI REVISTE PRIMITE ȘI DONATE SOCIETĂȚII ........................................................................................133

138