Fam Carianopol PDF

An. III, nr.
7 (29), iulie 2014 MEMORIA OLTULUI
MEMORIA OLTULUI
Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor
Anul III, nr.7 (29), Iulie 2014
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redactie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, Nicolae
Scurtu, Dumitru Botar, Jeana Pătru, Al.Chirilă
Stanciu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian.
Planşele noastre:
1.Scriitorul Mircea Damian , imagine din tinereţe oferită nouă de către dl. Nicolae Mătuşa, fratele
scriitorului.
2 Poetul Virgil Carianopol.
3.Sus: Liderul liberal I.G. Duca la Caracal.
Jos: Simpatizanţi romanaţeni ai extremei drepte în perioada interbelică.
4. Monumentul eroilor din Clocociov.
CUPRINS
1. Nicolae Scurtu- Inscripţii.Virgil Carianopol şi revista ,,Ateneu”………………………/ 2
2. Ion Andreiţă- Obolul dragostei de ţară…………………………………………..……../ 7
3. Puiu Stoiculescu- Cadrilaterul caracalean (II)………………………….……………../ 11
4. Calendarul Memoriei Oltului……………………………………………...…………. / 21
5. Viorel Dianu- O amintire luminoasă………………………………………………….../23
6. dr. Aurelia Grosu- Boierii din Brâncoveni (I)………………………………………… /30
7. Ion D. Tîlvănoiu- Din corespondenţa inedită a lui Mircea Damian (I) …………...….../41
8. Pia Alimăneşteanu- Sub ocupaţia germană (III)…………...…………………………./ 53
9. 100 de ani de la moartea profesorului Nicolae Dobrescu………………….…………../59
10. Jeana Pătru- Cronică de familie. Familia Stoicea din Stoieneşti-Olt ……………......./65
11. Dumitru Ceauşu- Un diplomat român prin furtuna unui secol prea lung (VI) ………/ 71
12. Dumitru Botar- Cu bastonul prin Caracalul de altădată (II) ……………………......./ 88
13. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi ……./91
14. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Eroi şi monumente din Olt şi
Romanaţi. Monumentul eroilor din Clocociov…………………………………….……./ 92
15. Valeriu Ciurea- Nicolae M. Nica, omul-flacără……….……………………………../ 95
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218
0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. III, nr.7 (29), iulie 2014 MEMORIA OLTULUI
Inscripţii
VIRGIL CARIANOPOL ŞI REVISTA „ATENEU“
Nicolae Scurtu
Biografia poetului, eseistului şi memorialistului Virgil Carianopol (1908–1984) se

augmentează cu noi şi preţioase informaţii de istorie literară ce se găsesc în literatura
epistolară, precum şi în mărturiile şi confesiunile unora dintre contemporanii săi.
Poetul Virgil Carianopol, autorul unei opere însemnate, a pendulat, iniţial, între
avangardism şi tradiţionalism,
aşa cum reiese din lectura
cărţilor sale.
Premiat şi publicat de
Fundaţiile Regale pentru
Literatură şi Artă1, receptat cu
exigenţă de E. Lovinescu2 şi G.
Călinescu3, inclus în unele
antologii, Virgil Carianopol s-a
impus ca un excelent creator de
imagini poetice.
Ion Larian Postolache, Radu Gyr şi Virgil Carianopol Graţie unor nedorite
în 1956 (imagini din arhiva d-lui D. Botar). incidente biografice a dus o
existenţă discretă şi, adesea,
marginală, exersându-se, într-o linişte desăvârşită, în arta de a crea metafore şi simboluri,
precum şi insolite imagini literare.
Literatura sa epistolară se cuvine a fi cercetată, adnotată şi publicată întrucât vom
cunoaşte, în profunzime, omul şi creatorul, care par a fi intrat într-un nepermis con de
umbră.
Revelatoare, pentru moment, sunt epistolele trimise poetului Radu Cârneci (n.
1928), redactor-şef şi coordonatorul revistei Ateneu în perioada 1964–1972.
Din aceste epistole aflăm că Virgil Carianopol a publicat în prestigioasa revistă din
Bacău nouă poezii şi, în acelaşi timp, era colaborator al revistei Glasul Patriei, publicaţie
destinată românilor din diaspora.
În revista Glasul Patriei
întâlnim şi câteva colaborări, cu
poezii, ale lui Radu Cârneci. Unele
dintre ele fiind modificate chiar de
Virgil Carianopol deoarece nu puteau
trece de cenzură.
Remarcabile sunt şi
informaţiile privitoare la Valeriu
Anania şi publicaţiile sale din
C. Carianopol, D. Nicolcioiu, Virgil Carianopol,
America, revista Credinţa şi
Mircea Stănculescu, D.Botar la mormântul lui
Almanahul Credinţei.
Gogu Carianopol din Caracal (13 iunie 1973).
*
Bucureşti, 27 oct[ombrie] 1965
Respectat tovarăşe Cârneci,
Încep cu mulţumirile care vă sunt dator pentru poezia publicată4 în Ateneu.

Până la vârsta mea, nu am simţit încă atâta bucurie ca acum şi aş putea să adaog că
nici chiar atunci când mi-au apărut volumele de poezii, sau când am fost premiat de
Fundaţiile Regale pentru Literatură şi Societatea Scriitorilor Români.
Vă sunt dator, recunoştinţă atât d[umnea]v[oa]stră cât şi maestrului Botez5.
Mi-aţi redat aripile pe care le aveam altădată şi ale căror rădăcini de abia le mai
simţeam în umeri. Cu alte cuvinte, m-aţi făcut fericit şi acest fapt n-am să-l uit niciodată.
Să ştiţi că sunt un om cinstit. Drumul pe care merg, este drumul d[umnea]v[oa]stră
şi al patriei noastre noi.
Nu înţeleg să mă abat în afară, nici o miime de milimetru. Ce-aţi făcut pentru
mine, d[umnea]v[oa]stră şi maestrul Botez, nu a făcut nimeni.
Profund recunoscător, vă mulţumesc încă o dată pentru această zi atât de
însemnată în viaţa mea şi vă rog, în continuare, să nu mă uitaţi.
Dacă credeţi, pot scrie şi cronică literară şi cronică măruntă. De asemenea, dacă vă
pot fi util la Bucureşti, cu ceva, vă stau oricând la dispoziţie.
O revistă ca Ateneu face cinste oricărui scriitor de la noi şi poate merge chiar în
străinătate cu fruntea sus.
Materialul bogat, documentarea bine pusă la punct, cronica măruntă, vie şi de
actualitate fac din Ateneu o revistă de frunte.
Mulţumesc, de asemenea, şi întregului colectiv de redacţie.
Cu salutări tovărăşeşti,
Virgil Carianopol
P.S.
Pentru orice corespondenţă, vă trimit şi adresa mea: Virgil Carianopol, Str[ada]
Mierlei, nr. 15, Raionul 30 Decembrie, Bucureşti, Telefon 11.0399.
Buc[ureşti], 30 octombrie 1968
Iubite domnule Cârneci,
Am primit scrisoarea şi poezia trimisă6. M-am bucurat mult atât pentru

d[umnea]v[oa]stră, cât şi pentru mine, iar odată cu noi amândoi şi pentru tov[arăşul] Nedic
Lemnaru.
Poezia este în adevăr excepţională dar a trebuit totuşi să-i facem conform cererilor
de sus, unele retuşări. Spre exemplu: În loc de: Sunt templu-n sfântă-aurărie/ Căci toate
tainele-ţi adun, am spus: Eşti raiul meu de-aurărie/ În care tainele-mi adun.
Aci a trebuit să scot cuvântul templu şi mai ales sfânt, care se mai repetă şi în
strofa a doua.
În loc de: Otravă dulce şi descânt, am zis: Lumină dulce şi descânt, iar în loc de:
Cu foc de vatră şi mormânt, am spus: Cu foc de vatră şi cuvânt.
Acum aş vrea să vă lămuresc că acele cuvinte schimbate, mi-am permis să le
schimb eu în locul d[omniei voa]stre pentru că poezia merge imediat la tipar şi cuvintele
acelea nu s-au scris niciodată în Glasul Patriei.
N-aş vrea să mă înjuraţi sau să vă supăraţi pe
mine. În orice altă revistă din ţară, merge aşa cum aţi
scris-o d[umnea]v[oa]stră, la noi, însă, nu.
Eu am înţeles poezia d[umnea]v[oa]stră, dar
conducerea nu. În aceste condiţiuni, imediat cum va
apare gazeta, v-o voi trimite recomandat.
Vă alătur şi eu trei poezii7 deşi mai am una, aci,
la d[umnea]v[oa]stră, la tov[arăşul] Genaru, dată la Iaşi.
Poate, poate, voi putea apărea şi eu, o dată măcar, la
Ateneu, cu două, trei poezii.
Din partea mea şi a soţiei mele, atât
d[umnea]v[oa]stră, cât şi admirabilei d[umnea]v[oa]stră
soţii, respectuoase salutări. Nedic Lemnaru de abia
aşteaptă să vadă ce veţi scrie8 despre el.
Cu respect,
Virgil Carianopol
N.B.
Cred că pe data de 10 noiembrie am să vă pot trimite revista.
V.C.
Bucureşti, 23 iunie 1969
După îndelunga
d[umnea]v[oa]stră tăcere,
nu v-aş fi deranjat cu aceste
rânduri, dacă nu m-aş fi
gândit la cele ce vorbeam,
nu cu mult înainte.
În Glasul Patriei
din 20 mai v-am publicat o
poezie9 de care nu cred că
ştiţi, bineînţeles fără o
strofă, care nu mergea la
noi. Fraţii Virgil şi C-tin Carianopol la mormântul părinţilor din
În acelaşi timp am cimitirul nr.1 din Caracal (13 iunie 1973).
veste pentru d[umnea]v[oa]stră, de peste ocean. Aveţi la mine revista Credinţa10, în care
v-au apărut patru poezii şi un exemplar din Almanahul Credinţei, trimise de părintele
Valeriu Anania.
Nu vi le pot trimite cu poşta de teamă că se vor pierde. Aştept ca în trecere prin
Bucureşti să le luaţi de la mine de acasă: Str[ada] Mierlei, nr. 15, sectorul I, prin
Dorobanţi, lângă restaurantul Perla. Telefon 110399.
În zilele de 27–30 iunie sunt plecat de acasă. De asemenea, în zilele 5–8 iulie.
Vă doresc multă sănătate şi sărut mâna d[oam]nei Cârneci.
Virgil Carianopol
Bucureşti, 26 sept[embrie] 1969
Str[ada] Mierlei, nr. 15

Vă trimit poeziile despre care am vorbit. Sunt mai multe, dar am trimis aşa ca
dumneavoastră să aveţi de unde alege11.
Aş fi fericit dacă, atunci când îmi veţi trimite scrisoarea despre care era vorba şi
poeziile pentru Glasul Patriei, mi-aţi spune şi ce poezii, din cele trimise, aţi reţinut pentru
Ateneu.
În tot cazul, eu aştept şi una şi alta şi mai ales cât de curând.
Vă doresc sănătate şi sărut mâna doamnei.
Virgil Carianopol
Bucureşti, 2 decembrie 1971
Aşa după cum mi-aţi spus, la telefon, vă trimit un ciclu de poezii12, din care
d[umneavoa]stră urmează să alegeţi ce vă place.
Toate cele de faţă fac parte din vol[umul] Viorile vârstei13, în curs de apariţie la
Ed[itura] Eminescu.
Mă grăbesc să le trimit ca atunci când vom vorbi la telefon să pot afla şi poeziile
care v-au plăcut sau nu.
Eu chiar astăzi pornesc spre Glasul Patriei, să-l întreb, sau dacă nu să aflu ce
spune redactorul şef.
Mulţumindu-vă pentru tot, vă rog să transmiteţi doamnei d[umneavoa]stră, din
partea mea şi a soţiei mele, cele mai calde urări de sănătate, care urări vi le adresăm şi
d[umneavoa]stră.
Cu deosebit respect,
Virgil Carianopol
Bucureşti, 4 sept[embrie] 1972
Vă răspund tocmai acum la darul făcut de d[umneavoa]stră în luna august, pentru că nu

am fost până acum în Bucureşti. A fost binevenit şi încurajator, simţind, astfel, gestul unui
poet la care ţin şi pe care îl respect.
Ceea ce voiam, însă, să vă spun, o problemă mai arzătoare, este aceea privind pe
tov[arăşul] Romeo Creţu, redactorul şef de la Glasul Patriei.
D[omnia]sa are, aci, la d[umneavoa]stră un material14 despre care mi-aţi spus la
telefon, că va apare în luna mai şi n-a apărut. M-a rugat d[omnia] sa să vă întreb ce este cu
el. Mai apare? Nu mai apare?
Omul este contrariat, mai ales acum, când d[omnia] sa a devenit şi redactorul cu
propaganda românească şi peste hotare.
Eu cred şi vă rog să-i daţi un răspuns personal d[omniei] sale, iar dacă nu să-mi
răspundeţi mie să-i spun ce s-a întâmplat. Vă ştiu un om de curaj şi de mare atitudine şi de
aceea cred că nu veţi lăsa fără răspuns această rugăminte.
Vă mai pot trimite şi eu câteva poezii?
Sărut mâna doamnei Cârneci, iar d[umneavoa]stră vă doresc multă sănătate şi cât
mai multe succese literare.
Cu deosebit respect,
Virgil Carianopol
Note
• Originalele acestor epistole, inedite, se află în biblioteca poetului Radu Cârneci din
Bucureşti.
1. Virgil Carianopol ~ Scrisori către plante. Poezii. Bucureşti, Fundaţia pentru

Literatură şi Artă „Regele Carol II“, 1936, 103 pagini. (Scriitori români contemporani).
2. E. Lovinescu ~ Virgil Carianopol în Istoria literaturii române contemporane
1900–1937. Bucureşti, Editura Librăriei Socec, [1937], p. 181. (Poezia extremistă. Alţi
poeţi), unde Virgil Carianopol a menţionat cu plachetele Flori de spini (1931), Poeme
(1933) şi Un ocean, o frunte în exil (1934).
3. G. Călinescu ~ Virgil Carianopol în Istoria literaturii române de la origini până
în prezent. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 855
(Eseseniniştii).
4. Virgil Carianopol ~ Acela va rămâne în Ateneu, 2, nr. 10, octombrie 1965, p. 8.
5. Pentru publicarea poeziilor lui Virgil Carianopol în revista Ateneu intervine cu
proverbiala bonomie şi Demostene Botez.
6. Radu Cârneci ~ Ţară cu dor în Glasul Patriei, 14, nr. 4 (475), 1 februarie 1969,
p. 3, col. 3, mijloc.
7. Virgil Carianopol ~ Târziu în Ateneu, 5, nr. 12, decembrie 1968, p. 4.
8. În revista Ateneu nu s-a publicat nici o menţiune critică despre Nedic Lemnaru.
9. Lipseşte acest număr din revista Glasul Patriei de la Biblioteca Academiei
Române.
10. Radu Cârneci ~ Poem cu strămoşi, Cântec sub stemă, Vom fi şi noi..., Iarna
colindelor în Credinţa, 19, nr. 3, martie 1969, p. 2, col. 2-3, sus. (Poeme).
11. Virgil Carianopol ~ Iubitei, Moara în Ateneu, 6, nr. 12, decembrie 1969, p. 10.
12. Virgil Carianopol ~ Cântec, Hangiu, Continuitate în Ateneu, 9, nr. 2, februarie
1972, p. 11.
13. Virgil Carianopol ~ Viorile vârstei. [Versuri]. Bucureşti, Editura Eminescu,
[1972], 148 pagini + 1 f. portr.
14. Nu i s-a publicat acest material din motive care, momentan, ne scapă.
Obolul dragostei de ţară

Ion Andreiţă
Scriitorul şi gazetarul Ion Andreiţă (n.Perieţi, jud. Olt la 13 iunie 1939) continuă amintirile
sale (Memoria Oltului 17, 20, 22/2013 ; 25, 26, 27, 28/2014) din anii studenţiei. În acei ani,
învăţătura se îmbina cu practica agricolă în orezăriile agriculturii socialiste. Fragmentele
încredinţate redacţiei noastre vor forma volumul ,,Mătura de pelin’’ ce va fi lansat joi 24
iulie 2014, ora 17:30 la Centrul Cultural ,,J-L- Calderon’’ din Bucureşti.
Anul I de studenţie se târăşte încet, anapoda, pe coridoarele Facultăţii, ca primul an de

armată, în cizme prea mari şi cu masca pe figură. Dar activitatea politică începe să dea din
aripi, ca un pui care învaţă să zboare. Se înfiinţează organizaţii UTM, AS, se alcătuiesc
comitete de conducere. Ion Marcovici face parte din organizaţia de partid a cadrelor
didactice. Şi asta se vede şi în notele de la examene. La fel, Radu Păduraru, venit (şi el) din
producţie: din internatul unei şcoli profesionale din Câmpina, unde fusese pedagog, alături
de Ion Lăncrănjan, viitorul scriitor. Tot din producţie, tovarăşi, vine şi Bucur Chiriac, din
vânjosul mediu petrolier prahovean; funcţionar la Muzeul din Ploieşti, sub îndrumarea
unui mare spirit, Nicolae Simache, a cărui memorie o va gratula mai târziu, în articole şi
cuvântări. Gheorghe Florian vine direct din Munţi; se pare (se şoptea) că pe-acolo trăsese
cu arma. Să mai fi fost câţiva membri de partid, pe care nu mi-i mai amintesc. În perioada
studenţiei mele erau foarte puţini – veniţi, mai mult sau mai puţin, din producţie – iar pe
parcurs, din rândul studenţilor nu se primea aproape deloc. Ei au primit funcţiile de
conducere: la UTM, la Asociaţia Studenţilor; ei şi câţiva care roiau pe lângă ei: unii cu
armata făcută, alţii după alte criterii. Fete, mai rar.
Cum spuneam, târâş-grăpiş, înaintam. Se cristalizează grupuri de prietenii, ies în
evidenţă personalităţi în formare: Gheorghe Frâncu – rămas, după absolvire, asistent
universitar; Gelu Ionescu – idem, fugit mai târziu la „Europa Liberă”; Toni Carageani –
idem, plecat cu bursă în Italia şi nemaiîntorcându-se (nu din vina lui, ci din a celor ce nu
voiseră să-i prelungească şederea doctorală) a făcut o strălucită carieră universitară la
Napoli şi Roma; Sorin Movileanu – specializat în Lingvistică, pierde postul de asistent, dar
ajunge (!?!) redactor (apoi director) la Editura de Artă „Meridiane”; Nicolae N. Nicolae
(altul, decât „actorul”) – pierzând şi el postul de asistent, ajunge ziarist la Ploieşti, apoi
redactor şef la Buzău. Alţi colegi s-au reliefat treptat, pe parcursul anilor de studii (între ei
numărându-se imbatabilul critic literar Mihai Ungheanu, scriitorul de sorginte transilvană
Gheorghe Suciu şi Nicolae I. Nicolae – acteur raté – devenit profesor de aleasă vocaţie,
coautor, alături de criticul şi universitarul Nicolae Manolescu, al manualului de Literatură
Română Contemporană pentru clasa a XII-a liceală; iar după Revoluţie, demnitar în
Ministerul Învăţământului şi Inspector General Şcolar pe Capitală).
Tot acum se impune colegul Titi Enache – fost student la Teatru; coleg cu Florin
Piersic – nimerit de mai mulţi ani la Filologie; ultimul mare reprezentant al boemei
studenţeşti, şeful „Catedrei de Holistică” (pe care o împărţea frăţeşte cu grecul Hristos
Ziatas şi, ceva mai apoi, cu viitorul scriitor Gheorghe Gibă (Gibescu).
…Şi anul trecu. Derutantul an 1958/1959. Mă uit în carnetul de student – şi parcă
nu-mi este ruşine (pe cât m-aş fi aşteptat să-mi crape obrazul). Semestrul I: Introducere în
literatură – prof. George Macovescu – 8; Introducere în studiul limbii române – prof.
Valeria Guţu – 8; Tehnica cercetării ştiinţifice – prof. Aurel Nicolescu – 7. Semestrul II:
Introducere în studiul limbii române – prof. Valeria Guţu – 6; Introducere în lingvistică –
prof. Alexandru Ionescu – 7; Istoria literaturii vechi – prof. Mitu Grosu – 6; Socialism
ştiinţific – prof. Florian Radu – 8; Literatură universală – prof. Edgar Papu – 7; ALA
(Apărarea locală antiaeriană) – prof. indescifrabil, noi îi spuneam Tătărâm; se pare, inginer
militar – 8 (toamna, la restanţă, 14.IX.59, după o vară cu cântec, când era să fiu dat afară
din Facultate).
În ultima zi de curs, şedinţă mare: tot anul I Română – 200 de studenţi – la care se
alătură şi anul I Limbi Străine – alţi 200. Răspundem la chemarea ţării: muncă patriotică.
Cuvântări înflăcărate, aplauze prelungite, angajamente.
A doua zi, ne întâlnim, la Gară, vreo 150 de băieţi şi fete, alături de dascăli:
asistenţii universitari (cu drept de predare) Ion Petrică, Ion Rotaru, Ion Diaconescu. Alături
de noi, Dumitru (Puiu) Iliescu, student în penultimul an la Medicină, venit să-şi facă
practica în producţie pe seama eventualelor noastre îmbolnăviri.
Trenul ne debarcă în gara Bucu, undeva, pe lângă Slobozia colegului Mihai
Ungheanu. De aici, nişte camioane ne hurducă până la destinaţie: IAS Mărculeşti – o
frumoasă întreprindere agricolă de stat, care cultiva mai multe mii de hectare cu, în
principal: porumb, grâu, floarea soarelui, vie, port-altoi pentru vie – şi orez, luciu de apă
cât vezi cu ochii. Pe lângă obişnuiţii muncitori, permanenţi şi sezonieri, trudeau câteva sute
de militari şi deţinuţi. La care ne asociam, dintr-o imensă dragoste de patrie, noi, studenţii
– pentru 21 de zile.
S-au amenajat nişte magazii, parter-etaj, cu găuri mari, decupate, pe post de
ferestre. Pe jos: paie de la un capăt la altul. Peste paie: pături şi prelate întinse bine, ţintuite
din loc în loc cu cuie. Acestea erau paturile. Nu ştiu dacă era şi ceva de acoperit; nici n-ar
fi avut rost, în zăpuşeala Bărăganului. Două magazii pentru băieţi; trei magazii pentru fete
(erau mai multe).
A doua zi, după un instructaj sumar: inginerul şef, doi adjuncţi, nişte tehnicieni –
direcţia orezărie. Cineva adusese şi un steag, dar a dispărut repede. Orezărie – pentru că
aşa optaseră bravele noastre cadre universitare, care ne însoţeau. Lucrările din orezărie se
plăteau bine (nu nouă, studenţilor) şi politrucii noştri dascăli voiau să iasă primii pe
Universitate.
Munca la orezărie, privită de departe, pare simplă. Şi chiar frumoasă, dacă priveşti
o fotografie chinezească. Dacă te apropii, însă, este iadul pe pământ. Parcela respectivă –
câteva sute de metri lungime şi tot pe-atâta lăţime – boltuită cu maluri, avea la fund un
strat gros de nămol, în care piciorul de scufunda până mai sus de gleznă. Urma un metru de
apă urâtă, neagră, înnegrită de nămolul răvăşit de paşii noştri. Planta de orez se ridica o
palmă deasupra apei. Papura şi, pe alocuri, trestia erau mai înalte decât noi. Iar noi trebuia
să smulgem această papură şi s-o depunem pe maluri. Înaintam greu, fiecare pe lăţimea
metrului său. Când scoteai piciorul din nămol, ca să-l împingi un pas mai departe, întâi îl
ridicai cât mai sus, la suprafaţa apei, scuturai cele câteva lipitori, care nu avuseseră vreme
să-şi înfigă bine ventuzele în carne.
Pasul – şi lipitorile, pasul – şi lipitorile; un ritual cadenţat, dintr-un drum triumfal
spre victorie. Un ritual repetat zi de zi. De noi, studenţii – băieţi şi fete – şi de deţinuţi.
Militarii erau protejaţi; lucrau la câmp: porumb, vie etc.
Dimineaţa, la ora 8, după o masă consistentă (salam, salam, salam) eram la
orezărie. Toţi în slip. Fetele aveau şi sutien. Atacam. Apa era rece, soarele înfierbântat –
diferenţa de temperatură ne turmenta.
La 4 după-amiază abandonam lucrul. Ne întorceam la bază, în coloană
dezordonată, cale de un kilometru-doi. Două cişmele ne curăţeau de mizerie, ne înviorau.
„Doctorul” Puiu Iliescu ne inspecta atent, să nu ne fi rănit, cumva, de tinichelele şi alte
fiare, uitate pe fundul apei. Apoi, masa; bogată, îndestulătoare: ciorbe, mâncăruri, fripturi.
Eram bine hrăniţi; IAS-ul câştiga şi el bine, cu munca noastră. După acest prânz târziu –
liber, de voie până a doua zi dimineaţă.
Învioraţi (tinereţea!) după-amiezele ni le petreceam pe un improvizat teren de
fotbal. Seara, obosiţi, cu genunchii zdreliţi (iar grijă pentru doctor!) ne adunam pe un
platou rotund din beton, care avea în mijloc un par – şi-n par, un bec chior. Nu ştiu de unde
apărea muzica; vreun magnetofon, ceva – sau de la staţia unităţii. Şi începea dansul; cine
ştia, cine putea, cine avea curajul (cine nu – vorba cântecului – mai rămânea). Ţânţarii, roi
– că nu mai nimereai să-ţi strângi partenera în braţe ori să te scarpini de nenorocitele de
înţepături.
Din când în când, câte o pereche dispărea din raza de lumină, invadând în negrul
nopţii. Între cei mai „harnici”, profesorul Rotaru, care făcuse un coup de foudre pentru o
colegă brunetă de la Arabă (amică bună cu altă „arăboaică”, viitoare nevastă a lui Petre
Roman). Faima acestui amor a continuat şi în Facultate, mulţi ani, devenind celebru; atât
ca invidie, cât şi ca bârfă.
Uneori, ni se dădea film. Unul chiar proaspăt, care rula pe ecranele bucureştene:
„Fata în negru”, cam aşa ceva, grecesc – în care era vorba, pe cât mi-aduc aminte, despre
înecaţi.
Duminica nu munceam. Sâmbăta până la prânz, da, dar duminica deloc. Duminica
făceam plajă – de parcă nu ne-ar fi ajuns săptămâna de arsură pe plantaţia de orez. Ialomiţa
curgea la câteva sute de metri de noi. Nisip fin, coborâre lină spre apă; rivieră în toată
regula. Cei care ştiau să înoate trăiau o adevărată plăcere în apele vălurite şi adânci ale
fluviului. Fetele se aţineau mai pe margine, bălăcindu-se ca raţele, făcând o gălăgie
teribilă. Rula, o colegă de la Limbi Străine, Secţia Greacă, înota bine, între băieţi, pe firul
apei.
…Şi vine un val. Apoi încă unul. Şi după el altul, şi altul. Mari, repezi, vijelioase
– valurile. Ţipete, alergări, spaimă – sub ploaia care cade din senin, stingând totul cu
ropotul ei.
Rezultatul nenorocitei noastre plaje: trei colege salvate; Rula n-a mai putut fi
găsită. Şi Bebe Iuga, colegul nostru de la Constanţa, distrus sufleteşte: abia se născuse idila
dintre ei.
Filmul bate viaţa; viaţa continuă.
A doua zi, luni, nu s-a ieşit pe plantaţie. Fiecare, de capul lui – şi nici unul nu-şi
găsea locul. Dascălii fuseseră chemaţi la nu ştiu ce autorităţi, să raporteze.
Marţi – înapoi, la lipitori. Pasul – şi lipitoarea, pasul – şi lipitoarea; socialismul
înainta victorios.
Într-una din după-amiezele cu fotbal, doctorul Puiu Iliescu constată, la câţiva
dintre noi, că rănile dădeau semne de cangrenă. Eram vreo cinci-şase. Ne duce la
Dispensarul medical din comună şi ne vaccinează antitetanos. Cu toţii facem o dură boală a
serului: umflături cât nuca pe tot corpul şi mâncărimi irezistibile. Eu, mai cu moţ, fac şi
hepatită (gălbinare). „De la ac, Jeane, de la ac!” – mă consolează, peste o lună de zile, la
spital, doctorul; rămăsesem prieteni.
În octombrie, reîntorşi la Facultate, ni se comunică – oficial, cu tam-tam şi lozinci
– că formaţia noastră a câştigat, într-adevăr, locul I pe Universitate.
De Rula cea înghiţită de ape, de cele trei colege abia smulse valurilor – nici o
vorbă. Hepatita mea? – floare la ureche!
În vacanţa anului II, aceiaşi bravi însoţitori ne-au propus aceeaşi adresă: Orezăria
Mărculeşti. De data asta, însă, nu se mai merge aşa, alandala. Ci pe bază de cerere scrisă şi
semnată manu propriu. Nu s-au mai încumetat toţi, dar am rămas destui pe listă.
Aceeaşi muncă, acelaşi program, aceleaşi obiceiuri.
Aceeaşi cotă de sacrificiu: colegului Ion Butnaru (gazetarul de mai târziu de la
„Informaţia Bucureştiului”) datorită diferenţelor mari de temperatură – apa rece, soarele
fierbinte – i-a plesnit un vas de sânge pe creier. Comă. Norocul lui: acelaşi doctor Puiu
Iliescu, care timp de şase ceasuri, până la Bucureşti, a reuşit să-i lege limba şi să i-o ţină
afară din gură, să nu se înece. Celălalt noroc: profesorul Arseni, care, după trei luni de
comă, a reuşit o performantă intervenţie
chirurgicală pe creier, pacientul fiind şi astăzi în
viaţă.
Alte performanţe: formaţia Filologie a
câştigat, din nou, locul I pe Universitate. Ion
Petrică a primit o funcţie mai mare la Asociaţia
Studenţilor. Ion Diaconescu a fost promovat
secretar de partid pe Facultate. Ion Rotaru şi-a
înfipt şi mai puternic pintenii în amorul brunet,
arăbesc.
Ion Andreiţă
Luni, 12 august 2013
La Negoeşti
Cadrilaterul caracalean (II)
Puiu Stoiculescu
Continuăm în acest număr evocarea cadrilaterului caracalean (Memoria Oltului 27/2014),

loc de promenadă şi important vad comercial al Caracalului de odinioară, cu negustori
amabili şi clienţi subţiri, cu clădiri de patrimoniu şi parfum de epocă.
Altă stradă cobora direct spre hală şi piaţă. Hala, monument istoric, de patrimoniu,
foarte inteligent şi profesional concepută, era aşezată chiar deasupra pârâului unde se
arunca tot ce era de aruncat. În piaţă mai erau vreo două cârciumi, Dioşteanu şi altul.
Berăria lui Culiţă Gligor era o berărie unde veneau oameni mai subţiri. Patronul Culiţă era
un bonom, cu puţină burtică, foarte sociabil şi plăcut. Era o atmosferă nu de cârciumă, mai
distinsă, puteai bea o halbă cu un prieten într-o atmosferă liniştită şi plăcută. Servea chiar
el. În acea perioadă nu se vindea bere la sticle sau cutii cilindrice ca acum, ci se servea din
butoaie de stejar adevărat (ulterior au apărut butoaiele metalice) la halbă, ½ l, ţap - 300ml,
regală – 200ml. El ducea dorul fratelui pe care l-am cunoscut ca elev la Ioniţă Asan, cu
vreo 5 promoţii deasupra mea, tânăr, zvelt, frumos, foarte inteligent – îmi plăcea foarte
mult, deşi nu m-am apropiat în vreun fel de el – diferenţa de vârstă era o cauză - a reuşit
foarte bine la Facultatea de Geologie din Bucureşti. Fiind foarte bine cotat, a fost trimis să
studieze în Germania (apăruse războiul). A venit o singură dată în uniformă militară
germană (celebra culoare verde petrol), probabil că în acea perioadă universităţile germane
au fost militarizate. De atunci n-a mai venit, comunicaţiile fiind imposibile. Când Culiţă ne
vedea pe noi tinerii, i se umpleau ochii de lacrimi cu gândul la fratele lui. Acesta avea un
viitor strălucit. Nu ştiu nimic ce s-a întâmplat cu el. Era excepţional. Mi-era tare drag, de la
distanţă.
Descriu împrejurimile Cadrilaterului în sensul acelor de la ceasornic. Secanta
pomenită, strada dreaptă din dreptul Hotelului Minerva mergea spre apus, coborând spre
pârâu. Pe ea era şi cercul militar unde aveau loc serate dansate. În perioada interbelică
ofiţerii aveau patru feluri de uniforme: 1. cea de la cazarmă; 2. cea de oraş, când ofiţerul
pleca la plimbare pe Cadrilater sau în
Parc; 3. marea ţinută era diferită uneori
total de cele anterioare. Avea altă
culoare, chipiul era şi el diferit. În
cavalerie în loc de chipiu era o căciulă
specială din blană de jder(?) cu pampon,
ofiţerii de jandarmi aveau un dolman
bleumarin, cu branndemburguri, superb;
4. ţinuta de seară, cu un fel de frac fără
Defilarea Regimentului 19 Romanaţi la 100 de
coadă, cu pantaloni de altă culoare decât
ani de la înfiinţarea regimentului (1930).
kaki. Regele Ferdinand prefera marea ţinută de cavalerie cu acea căciulă menţionată, cu
pampon. Cu ea a trecut în revistă garda de onoare în 1924 împreună cu regele George V la
Londra când a făcut o vizită primită cu un fast maximal. În aceeaşi uniformă se îmbrăca şi
Mareşalul Averescu – cavalerist, uniformă mult mai impozantă decât cea de infanterist cu
care era îmbrăcat mareşalul Prezan. Cu ocazia vizitei regelui Ferdinand la Londra, la
uniforma civilă – vizitarea diverselor obiective – regele a purtat melon. Regele Carol II
avea foarte multe uniforme de mare ţinută, peste care de multe ori punea şi pelerina
Ordinului Mihai Viteazul, de mare efect. Aşa a fost îmbrăcat în 1938 când a fost primit de
lordul primar al Londrei. Ofiţerii erau bine plătiţi, dar poziţia lor socială era foarte
costisitoare. De asta când un ofiţer se căsătorea, mireasa trebuia sa aibă dotă. Erau şi unele
interdicţii: un ofiţer n-avea voie să poarte servietă sau umbrelă, nu putea mânca la orice
restaurant, mai ales cârciumă ş.a. Pe strada care plecă
din Cadrilater trecând prin faţa Primăriei şi Prefecturii,
pe dreapta (nord) erau cele două instituţii, din care
prefectura avea o arhitectură foarte frumoasă, cu un
părculeţ în spate. Strada traversa strada ce cobora de la
teatru. Exact vizavi era restaurantul OPRIŞ. Un
restaurant foarte important şi foarte solicitat, având un
mare debit de clienţi, locali dar mai ales ,,provinciali”
(veniţi din satele din judeţ). Opriş făcuse un ,,loc de
parcare” mare pentru trăsuri, şarete, căruţe cu cai. Aici
se deshămau caii şi aveau iesle foarte lungă, unde
mâncau fâneaţă uscată. Învăţătorul, preotul sau boierul
6 aprilie 1938: Regele Carol II
plecau liniştiţi după treburi, mai ales că toate primit de col. Pavel Florescu-
instituţiile erau aproape. Peste drum Prefectura şi prefectul de Romanaţi - la
Primăria, în Cadrilater, şi pe Strada Mare găsea Caracal.
absolut tot ce aveau nevoie, restaurantul avea o poziţie
optimă. La acest restaurant eu am mâncat pentru prima
dată “jimbla”, pâine foarte albă, un alt gust, nu spun mai
bun, decât pâinea pe care o mâncam zilnic, făcută la ţăst.
Avea şi o terasă mare acoperită, care primea foarte mulţi
clienţi. Am văzut aici personalităţi politice care luau
masa, recunoscute de tata. Regret, dar nu-mi amintesc
nimic de vreo mâncare deosebită “mâncarea casei” ş.a...
Alături de el, lipit, mergând spre teatru, era alt
restaurant, al lui Muşat, care nu avea garaj şi nici faima
lui Opriş. Acest Muşat avea un băiat ce a făcut medicina
la Cluj, de care nu mai ştiu nimic. Această stradă, care
Ioan C. Uţă, mare negustor (1919). trecea prin faţa Primăriei şi Prefecturii avea
vizavi magazine cu parter şi etaj.
Acele ceasornicului merg. Inaintând spre nord se deschidea din faţa Cadrilaterului
o stradă care la un moment dat se bifurca. Una mergea spre parc, pe lângă teatru, la sud,
alta mergea spre Strada Potroseni (la nord de teatru). De pe ea am văzut la un moment dat
o defilare militară, venind spre Cadrilater, în fruntea căreia era tata, concentrat, locotenent,
comandantul P.S. (partea sedentară) a Regimentului 19 Infanterie. La începutul străzii a
apărut la un moment dat o dublă construcţie simetrică, două blocuri gemene, care se
întindeau în spate, spre deal, cubiste de culoare bej, arhitectura neobişnuită pentru Caracal,
care avea şi apartamente de închiriat. Aşa ceva nu se mai pomenise în Caracal, să stai cu
chirie la bloc! Proprietarul era o persoană total necunoscută caracalenilor, pe nume UŢĂ,
care a cutremurat sistemul social caracalean, introducând sistemul de comerţ cerealier ,,en
gros”. Până atunci boierii vindeau grâul, tone, din magazie adus de ţărani în curtea
boierului. Acesta din curtea boierului era luat de cerealişti şi dus la tren în vagoane
speciale, câtă neghină, ce greutate are etc. Avea un cabinet la parterul unuia din blocuri,
creând o nouă etapă între boieri şi ţărani, colectarea grâului “en gros” cum nu se mai
obişnuise. Cine era acest UŢĂ? Apăruse din neant, nu era cunoscut în Caracal, nu era
caracalean. De unde bani să facă două blocuri şi afaceri mari cu grâu? Gurile rele au spus
că s-ar fi făcut în Dolj o fabrică de bani falşi cu care s-a îmbogăţit peste noapte o serie de
persoane. Ca persoană fizică era mic de statură (circa 1,65 m), foarte brunet, îmbrăcat
corect, costum gri închis, fără prieteni sau relaţii cu localnicii. Locuia într-o casă la
începutul Potrosenilor, banală pe dinafara, fără a putea deduce dimensiunea ei în
profunzime. Avea unul sau doi băieţi din care unul ştiu că era elev la liceul comercial. Ce
s-a întâmplat ulterior cu această familie nu mai ştiu nimic nici de bine nici de rău.
Trecem mai departe, la strada de la nord-est a Cadrilaterului care pleca spre gară.
În toate oraşele de provincie cu gară, chiar oraşe mari, edilii au construit un bulevard de la
gară, care era la periferia oraşului, până în centru. Aşa a fost şi la Caracal. Bulevardul
Gării, foarte lung şi drept de la gară
până la intersecţia cu strada Negru
Vodă, unde colonelul Florescu avea
o căsuţă foarte drăguţă (se vede şi
azi), bulevardul cotea stânga şi
trecea pe lângă biserica cu toţi
sfinţii pe dreapta şi frumoasa casă
Găiseanu (fost viceprimar) pe
stânga, apoi se oprea într-o stradă
dreaptă, ce ducea direct în piaţa
Cadrilaterului. Această ultimă
porţiune de stradă ce dădea în Cadrilater Gara din Caracal în 1917.
avea câteva magazine pe dreapta (nord) în care era şi marea librărie a lui Făget. El era un
bun comerciant. De librărie se ocupa soţia, el se ocupa de restaurante (cred că avea două,
din care unul era cel din Parc). Pe stânga era o măcelărie condusă de un sas, o cofetărie a
unui albanez şi o croitorie a d-lui Calciu, om foarte fin, generos, prieten cu tata. El era
croitorul nostru, ne făcea costume şi pe
datorie, avea şi stofe fine diverse, nemaifiind
obligaţi să cumpărăm stofe din altă parte.
După acest tur al stelei cu şase raze,
revin la Cadrilater care a fost ca un
psihosocio-electromagnet. Pe el oamenii
mergeau agale, vorbeau, dialogau, nu se
opreau, se mergea fără limită de timp. N-am
văzut pe cineva grăbit sau să se uite la ceas.
Era ocupat în primul rând de localnici dar şi
Librăria lui Mihai Făget.
străinii făceau acelaşi lucru. Toţi preşedinţii
de comisii de bacalauret se plimbau pe el, mai ales că hotelul era peste drum.
Spre deosebire de alte oraşe, Bucureşti-Calea Victoriei, Craiova-Strada Unirii,
Câmpulung Muscel-Bulevardul Pardon, Braşov, Iaşi, unde nu exista un cadrilater (aproape
rotund) şi după ce parcurgeai traseul, trebuia să te întorci, la Caracal te puteai învârti la
infinit (tourner rond), fără să faci un efort de întoarcere. Aceasta se întâmpla doar dacă te
întâlneai cu un prieten care mergea în sens invers şi atunci unul din doi trebuia să se
întoarcă. Aici, Cadrilaterul “a observat” printre multe altele şi schimbările vârstei. Foşti
elevi deveneau studenţi sau elevi de şcoli militare, mândri de uniforma lor, aşteptaţi de
mândruţele credincioase, încă eleve, (îi ştiam şi îi cunoşteam pe toţi). Ajunşi ofiţeri îşi
făceau o uniformă mai alături de cea reglementara, doar pentru Cadrilater, şapca în loc să
fie circulară era puţin elipsoidala, mai ridicată puţin în faţă, cozorocul ceva mai lung,
modificări făcute de ceaprazari talentaţi. Pantalonii de culoare puţin mai deschisă decât
vestonul kaki, care intrau în cizmele bine lustruite (aşa purta şi Mareşalul Antonescu).
Uneori aveau şi cravaşa. De aia preferau să meargă singuri să fie văzuţi de toată lumea şi
mai ales de mamele de fete care-i apreciau cum ar fi ca gineri (numai mamă să nu fii). În
acest fel l-am urmărit pe un coleg, mult mai mare ca promoţie, fiu de colonel, el fiind mic,
cum a evoluat, cum a ajuns sublocotenent, semăna foarte mult cu tatăl său, colonel
pensionar, tot mic. Am auzit recent că a ajuns general decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.
Bravo lui! A mai avut un frate mai mic, cu vreo doi ani mai sus decât mine, pe care l-am
luat în corul de colindători creat de mine. După liceu ştiu că a făcut medicina la Cluj.
Tot dintre militari îmi amintesc de un fost elev L.I.A. care a făcut medicina
militară. Era un băiat fin, delicat, blând, plăcut. Cred că nu era caracalean. Pentru
caracaleani, provincialii erau cei din afara oraşului, din satele din judeţul Romanaţi care
făcuseră liceul în Caracal. Veneau mai rar pe Cadrilater, se cunoşteau după mers.
Caracalenii aveau un mers specific care-i diferenţia de “stranieri”. Poate exagerez dar n-are
importanţă. El avea prietenă o fată mică la înălţime, colegă de generaţie cu mine, o
cunoşteam foarte bine şi care i-a fost
foarte credincioasă. N-am văzut-o
niciodată cu alt băiat.
Pe vremea tinereţii mele, în
Caracal, era un obicei, băieţii cu băieţii,
fetele cu fetele. În această perioadă n-am
cunoscut decât doi băieţi care făceau
cuplu.
Medicul militar de care am vorbit
a evoluat foarte frumos şi a ajuns la
Spitalul Militar din Oradea, un spital
Trei imagini ale Liceului Ioniţă Asan.
foarte mare şi bun profesional. L-am
întâlnit acolo, unde am făcut armata, un an şi jumătate, unde ni se ţineau şi cursuri de
medicină militară, prim ajutor, mică chirurgie ş.a. Printre profesori a fost şi el. Ştia de
mine, cine sunt eu. A fost o întâlnire foarte plăcută, deşi el era un distins ofiţer iar eu
soldat. Dintre elevii liceului, unul a ajuns general medic. Când medicii militari intrau în
cabinet, se dezbrăcau în general total, punându-şi jachetă, pantaloni şi pantofi albi. Alţii îşi
puneau doar jachete albe. Hainele le
puneau în dulapul personal, pe care îl
avea orice medic. Acesta îşi punea într-un
cuier pom, la vedere, vestonul cu epoleţii,
cu stea de general. Nu îl punea în dulap.
Imaginase o operaţie care nu era eficientă
(era chirurg) şi totuşi o făcea cu
încăpăţânare. Când un căpitan, operat de
el, se plângea că nu i-au dispărut durerile,
el îi răspundea că operaţia a reuşit dar că
durerile sunt în capul lui. Căpitanul
pacient când vedea vestonul de general, nu mai avea curajul să-l contrazică.
Am aflat acestea de la un coleg, ajuns medic colonel, directorul Policlinicii MAI,
la care veneau bolnavii operaţi şi i se plângeau. Generalul a terminat trist, odată cu Pacepa,
a fost degradat şi a ajuns medic la închisoarea Jilava.
Un alt fost elev L.I.A. a făcut Farmacia Militară. Aceştia aveau chipiu culoarea
verde închis caracteristic farmaciei, spre deosebire de verde deschis care era la grăniceri.
La medicii militari era culoarea vişinie. Era înalt, mergea ţanţoş pe Cadrilater, foarte falnic.
Am auzit că ar fi ajuns farmacist militar şef. L-am întîlnit la Bucureşti. Era îmbrăcat
într-un costum militar elegant cu grad de colonel. Printre elevii deveniţi militari a fost şi al
doilea fiu al profesorului Eftimescu, pare-mi-se la antiaeriană.
Un alt iubitor de plimbare pe Cadrilater a fost şi elevul Nicolae Paul Mihail, căruia
noi îi spuneam Nicu Mihail. În acea perioadă unii elevi deveneau vedete pentru diverse
motive: buni fotbalişti, buni dansatori ş.a. Nicu Mihail era considerat intelectual. Citea
mult, discuta mult. El făcea un cuplu binecunoscut cu un coleg mai înalt cu un cap decât el,
cu ţinuta relativ rigidă, un fel de Castor şi Pollux cum îi botezase Eugen Lovinescu pe
Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, care se aveau ca fraţii. Tot aşa şi cu Nicu Mihail
(se plimbau prin Cadrilater, nu-mi amintesc de ei prin parc), în care timp Nicu vorbea şi
gesticula mereu iar prietenul său îl asculta. A urmat apoi Şcoala Militară de Jandarmi care
pe lângă dezavantajul că după trei ani în loc de doi cât era la celelalte şcoli militare când
ieşeai ofiţer, erai şi absolvent a trei ani de drept şi după încă un an ieşeai avocat.
Tot dintre elevii strălucitori ai liceului, mult mai mare decât mine, Nicuşor Saftu,
care a ajuns profesor la Liceul German din Bucureşti, a iniţiat primul un concurs radio-
difuzat, un fel de “Cine ştie câştigă” care a avut un mare succes. Se ţinea Duminica,
aşteptat şi ascultat cu “sufletul la gură” de milioane de oameni. Era un eveniment
“nepolitic”, culturalizant, entuziasmant, plăcut. La un moment dat el a dispărut complet.
Concursul l-au continuat alţii, dar nu atât
de strălucitori ca el.
Toţi despre care am vorbit şi voi
mai vorbi au fost “cadrilateri”.
Din galeria vedetelor n-au lipsit
cei ai familiei Prica. Au fost doi băieţi şi o
fată. Cel mai în vârstă, burtos, actor foarte
talentat, pe care l-am văzut prima oară
când am dat examenul de admitere la Lic.
Ioniţă Asan. În curtea liceului, el şi cu alţii cântau nişte scheciuri care se refereau şi la
profesorii liceului. El avea ceva din celebrul comediant Mircea Crişan (sau invers). Era
secondat de fratele lui mai mic ca vârstă, mai înalt, bărbat bine. Au avut şi o soră din
promoţia mea.
La categoria militari exista un cuplu vedetă. El maior, ea frumoasă, foarte blondă
(vopsită), de aceeaşi înălţime cu el, mergeau la braţ, ea în stânga lui, ca el să poată saluta
cu dreapta, în ritm aproximativ militar. Nu se opreau şi nu discutau cu nimeni, parcă
mergeau în defilare. Erau nelipsiţi din Cadrilater. Locuiau pe Bulevardul Gării. Mai era un
locotenent de administraţie. Chipiul lor avea culoare roz-violet. Era un foarte bun fotbalist,
(se jucau foarte multe partide de fotbal la care participau şi echipe militare). Era prieten cu
o fată foarte drăguţă care locuia pe o străduţă ce pleca din Bulevardul Gării, după ce treci,
spre gară, de strada Plevnei. Pe ea n-am mai văzut-o niciodată singură prin oraş. Pe el l-am
reîntâlnit, colonel, la înmormântarea unui unchi de-al meu, tot colonel, la cimitirul
Ghencea Militar unde el a vorbit despre decedat.
Printre personalităţile oraşului, se plimba pe Cadrilater şi domnul Veleanu, prefect sau fost,
mic, puţin burtos, drăguţ ca fizionomie, care locuia pe strada Libertăţii. Avea două fete.
Cea mai mare, băieţoasă, cea mică, fină, drăguţă, ambele scunde ca şi tatăl lor. A mai
existat un domn care avea pe cartea de vizită sub nume (nu-l mai spun) scris: “viitor
viceprimar”. Idee care ar putea trece în capitolul “Minunile Caracalului”.
O altă mare vedetă era şi doctorul Coteţ, fost primar, elegant, burtos, mergând cu
baston, care avea un cabinet medical cu reputaţie, situat destul de central. Foarte des se
plimba pe Cadrilater un distins domn Ciocănescu, înalt, frumos, elegant, care îţi făcea
plăcere să-l vezi. Era şi foarte civilizat. În general mergea însoţit de fata sa, tot frumoasă,
înaltă, se potrivea cu tatăl său. Un distins dentist, Blebea, era văzut uneori plimbându-se
singur, cu o figură blândă, fină. În sala de aşteptare a cabinetului său (în centru), se
întâlneau mulţi cunoscuţi care aşteptau destul de mult până la
tratarea definitivă a cariei dentare.
La un moment dat, a apărut pe Cadrilater o figură
bizară, un domn înalt, mustăcioară, îmbrăcat mai aparte, cu o
pălărie mai deosebită, având ceva din pictorul spaniol Salvador
Dali, se chema „MAGNIFICENŢIUS”, avea şi o tolbă cu el.
Am aflat despre el că desena perfect orice bancnotă. Statul ştia
asta şi i se permisese să facă un număr limitat de bancnote pe
an pentru uz personal! Obiceiul caracalean băieţii cu băieţii şi
fetele cu fetele a fost schimbat în mentalitate, fără efect totuşi
Magnificenţius, unchiul foarte mare de tinerii refugiaţi din Basarabia şi Moldova
pictorului Marius (1943-1944). Ei mergeau împreună, făceau serate, tot parcul
Bunescu. era plin de ei împreună. Dintre caracaleni erau doar vreo două
sau trei cupluri de tineri (elevi). Îmi amintesc de un băiat foarte drăguţ, cu vreo trei
promoţii deasupra mea care întotdeauna se plimba cu o fată frumoasă. Nu l-am văzut
plimbându-se cu băieţii niciodată. Pe de altă parte n-am ştiut niciodată cine era fata aceea.
La un moment dat, era în ultimele două clase, avea un costum gri deschis, bine croit, dar
care avea pe partea din spate a hainei „pecetea” unei maşini de călcat, uitate pe haină când
a fost călcată! În acel loc, haina în loc de gri deschis era puţin maro, locul unde fusese arsă
haina. Am auzit că ar fi făcut medicina la Cluj şi apoi ar fi devenit medic şef al serviciului
medical al pompierilor. Pe lângă cupluri, grupuri, pe Cadrilater se plimbau şi persoane
feminine singure. Nu pot omite fiinţele feminine care s-au plimbat şi s-au chemat Julieta,
Isolda, Euridice, Albertina, Margherita şi de ce nu şi Ileana, şi multe altele. Îţi făcea
plăcere să le vezi, să le întâlneşti, mergând în sens opus, de zeci de ori din 7 în 7 minute
(timp în care se făcea ocolul cadrilaterului). Iau ca simbol doar două, o fată de circa 20 de
ani, înaltă 1,85 m, blondă, păr scurt de culoarea grâului copt, ochi albaştri, rochie foarte
bine croită, până sub genunchi, lungimea ideală, care mergea – există o importanţă estetică
a mersului, la Curtea Marii Britanii se dau lecţii de mers la sexul feminin – cu corpul drept
dar nu rigid, cu paşii mişcaţi plăcut – există şi o estetică a mişcării paşilor - vezi mersul
japonezelor. Era o statuie mobilă, nerigidă, urmaşă a urmaşelor Afroditei (nu a Evei
deoarece nu ştiu cum arăta aceasta), mergea singură, netimidă, nesperiată, foarte naturală,
o operă de artă mobilă pe trotuarul Cadrilaterului. O alta tot singură pe care eu am
botezat-o „Lebăda”, înaltă tot de 1,85 m, şatenă, cu un profil de lebădă, o frumuseţe aparte,
de circa 30 de ani, avea şi un mers de lebădă parcă aluneca pe trotuar. Nu am văzut-o
niciodată cu altă persoană. Emana un mister şi o atracţie deosebită (orice mister generează
o atracţie). Era nelipsită sărbătorile de pe cadrilater. Întrerup prezentarea fiicelor Evei,
deoarece mi-ar lua un volum de scriitură.
Oamenii pot fi împărţiţi în două şi după capacitatea de a dialoga. Cu unii poţi, cu
alţii nu poţi dialoga. Din cei cu care am dialogat foarte mult pe Cadrilater era un băiat, Ion
Stoicescu, cu o promoţie mai mică decât mine, inteligent, instruit, cultivat, cu care m-am
rotit de multe ori. Am auzit că iniţial s-a înscris la Drept apoi la Medicină şi că ar fi murit
repede după intrarea în Facultate. Un altul, Nae Mîţulescu, elev la Liceul Comercial, cu
una, două generaţii sub mine, înalt, blond, frumos, cu care am petrecut de asemenea multe
ore de discuţii foarte interesante, care nu au avut niciodată conţinut politic şi nota bene,
Europa şi Lumea erau în plin război! El avea o surioară clasa a II-III-a (VI-VII-a) căreia îi
plăcea plimbarea, se plimba cu prietenele sale. Avea un grad de cochetărie. Purta basca
mai ridicată în faţă. Şi cu Radu Şerban m-am plimbat pe Cadrilater. Era cu o clasă mai mic
decât mine. El venea mai rar. Întâi că studia pianul, cu multe exerciţii date de doamna
profesoară Dinu, de la liceul de fete, soţie de general, care a avut doi copii. O fată ce a
făcut Conservatorul şi apoi a ajuns în corul Filarmonicii George Enescu (am întâlnit-o
deseori la concerte) şi un băiat mai mic, drăguţ, cu gropiţe în obraji. În 1941 am colaborat
cu Radu chiar la un scheci muzical. Atunci s-a introdus încă o limbă străină în programul
de liceu, germana sau italiana opţional, intrasem politic în axa Roma-Berlin. La germană a
fost folosit profesorul Vasile Olexiuc care preda greaca şi latina. La italiană au fost aduşi
doi profesori din Italia, un domn şi o domnişoară. Ea s-a căsătorit cu Dan Borcescu, a făcut
doi copii iar după război a plecat în Italia cu copiii. Profesorul de italiană a făcut un fel de
serbare cu diverse programe printre care şi un scheci muzical în care ne-a folosit pe noi,
Radu Şerban cu pianul iar eu cu muzica şi notele, citeam şi scriam foarte bine şi uşor
partituri muzicale. Radu era handicapat de o miopie extremă pe care a transmis-o şi fiului
său, tot Radu botezat. Acesta era poet şi a compus numeroase texte pentru cântecele scrise
de Radu senior. Fiul avea o asemenea miopie încât nu vedea la doi metri. Lucra la o revistă
literară fiind exploatat de directorul revistei. Radu senior a avut şi o soră, mai mare, tot cu
ochelari, care a făcut medicina la Cluj. Toţi au moştenit miopia de la tatăl lor, un distins
învăţător.
O perioadă foarte fastă pentru mine a fost apariţia tinerilor refugiaţi din Basarabia
şi Moldova. Aceştia, cu care m-am împrietenit, cunoşteau şi multă muzică, citeau şi ei
partituri astfel că eram în largul meu. Am citat mai înainte câţiva. Acum vorbesc de Boris
Boicu, basarabean, cu o surioară foarte frumoasă, care cânta la violoncel, contrabas şi…
ferăstrău. La ferăstrău a cântat şi pe scena liceului Ioniţă Asan. Era un băiat înalt, frumos,
foarte plăcut. A ajuns prim solist la contrabas la Filarmonica George Enescu. La Ateneu
l-am întâlnit de nenumărate ori. A fost foarte bun prieten şi coleg cu Vladimir Orlov, ajuns
şi el violoncelist şi prim solist la partida de violoncel al Filarmonicii George Enescu.
Dar cel cu care am dialogat cel mai mult a fost GOGULEŢ (Ioaniţoiu Gheorghe
Florentin) cu care am fost coleg de bancă la liceu, de Facultate şi vecini pe strada Plevnei,
el la nr. 28 şi eu la nr. 32 fiind despărţiţi doar de o singură casă. Ne plimbam aproape
zilnic, eu aveam o libertate totală de la părinţi. Nu m-au întrebat niciodată unde am fost, ce
am făcut. La Goguleţ era invers, părinţii lui erau foarte anxioşi. Dacă el pleca de acasă ei
veneau să vadă dacă am plecat şi eu. Atunci erau liniştiţi. Dacă eu eram acasă se îngrijorau
şi mergeau în Cadrilater întrebând în stânga şi-n dreapta: - Unde este Goguleţ, n-aţi văzut
pe Goguleţ? Cu el dialogul nu se termina pe Cadrilater, continua pe trotuarul din faţa
caselor. Începeam în poarta mea. Când să ne despărţim, îl însoţeam până la poarta lui (20
m distanţă). Acolo continuam dialogul. În final am hotărât să nu mai stăm în faţa porţilor
noastre ci în faţa casei dintre casele noastre, la mijloc. Eram celebri, toată lumea, toată
strada ştia şi cunoştea stilul nostru. Noi atunci descopeream lumea, în miile de ore (nu
exagerez) de dialog, discutam şi cunoşteam noţiuni abstracte, unele inspirate de cursurile
ţinute de profesori, altele plecate de la noi. Îmi amintesc că la un moment dat am discutat
zilnic cel puţin două ore, timp de o săptămână, doar două noţiuni: subiectiv şi obiectiv, cu
asta ne pierdeam noi timpul, nu cu manele, disco, droguri, nici nu fumam.
Despre evoluţia şi sfârşitul lui nu povestesc, este atât de trist încât merită un
capitol aparte. A fost un om extraordinar de fin, bun şi generos.
CADRILATERUL CARACALEAN ŞI DELTA DUNĂRII
Ce legătură poate fi între cele două realităţi? Din punct de vedere topografic sau
geometric, niciuna. Delta este aproximativ triunghiulară, iar Cadrilaterul are formă încă
neomologată de geometrie, elipsoidocirculară secantată. Cuvântul deltă vine de la litera
grecească delta care are forma triunghiulară. Aşa este şi Delta Nilului şi alte delte. Delta
Dunării este creaţia Dunării. Cu mii de ani în urmă acolo unde este Delta şi lacurile Razim,
Zmeica, Goloviţa şi Sinoe era un mare golf al Mării Negre. Dunărea tace şi face, tot
aducând aluviuni a înaintat în mare născând delta iar fundul golfului s-a ridicat şi a barat
marea, născându-se lacurile anunţate, care acum sunt cu apă dulce adusă de Dunăre. În
deltă, acum, oricine poate vedea cum se NAŞTE şi CREŞTE pământul. Plecând de la
Sulina spre Tulcea, chiar de la început, intri într-o zonă „entre chien et loup” („se îngână
ziua cu noaptea”) în care, în anumite locuri, apa este adâncă de 5 cm iar pământul de 2 cm!
Adâncimea apei se vede atunci când o superbă egretă stă într-un picior. Mergând spre
Tulcea, pământul creşte 5, 10, 15 – 50 de centimetri. Devine mal prin creştere, astfel că pe
malul braţului Sulina, la Gorgova pământul atinge uimitoarea înălţime de 2 cm, un mal
înalt pe care Gorgovenii îşi ridică lotca, o „parchează”, ea este căruţa lor. Aici începe
asemănarea cu Cadrilaterul caracalean. Dacă în deltă se naşte şi creşte pământul, pe
Cadrilaterul nostru au crescut fiinţele umane caracalene de la elevi, studenţi, profesori,
profesori universitari, academicieni sau elevi de şcoală militară, ofiţeri, generali. Pe
Cadrilater a crescut sub ochii săi toată spiritualitatea caracaleană, începând de la 15 ani sau
poate mai devreme. Creştere dar de ce nu şi naştere ca la deltă? Mai mult ca sigur că aici
s-au înfiripat idile care au dus la căsătorii cu naştere obligată. Legătura cu Cadrilaterul nu
s-a terminat. Aceşti puberi, adolescenţi, ajunşi mari, foarte mari, şi-au stabilit reşedinţe la
Sibiu, Oradea, Iaşi, New York ş.a.m.d. duc dorul Cadrilaterului. În vacanţă vin să-şi vadă
părinţii. Cu această ocazie, profită şi fac şi o plimbare pe Cadrilaterul lor iubit.
Cadrilaterul caracalean a funcţionat ca un psihosocio-electromagnet. Te atrăgea,
devenea un viciu plăcut, dar fără nocivitatea oricărui viciu. Începând cu fiziologia –
mişcarea – atât de recomandată la televizor, continuând cu întâlnirile cu prietenii, atunci
lumea nu-şi băga capul în televizor sau pe internet când creierul – fără nici o tentă politică
– este manipulat după voia celor ce au frâiele social-politice, discuţii interminabile
continuate în zilele următoare – şi facerea de noi cunoştinţe (ca pe plajă), creşterea
sociabilităţii liniştite chiar în cazul discuţiilor contradictorii, AGORA în adevăratul sens al
cuvântului. Mai era încă ceva, acolo apărea câte o fiinţă plăcută, floare, zână, mai în vârstă,
mai tânără ce-ţi atrăgea plăcut privirea. Dacă observai că merge în acelaşi sens cu tine, te
întorceai 180 de grade şi aveai prilejul s-o vezi din 7 în 7 minute, ritmic, timp în care
accepta sau nu privirea ta. Se crea o stare psihică, plăcută, pozitivă, generatoare de idei,
creativitate. Despărţirea de Cadrilater era plină de ceva diafan care te îndemna să revii.
Dar pe acest Cadrilater nu s-au plimbat numai personalităţi caracalene ci şi
„stranieri” de talie mondială, vezi Enescu, mai mult ca sigur ş.a. Dacă n-am dreptate, să
fiu contrazis!
Epilog:
A fost un vis prea
frumos ca să fie adevărat şi
durabil.
22.03.2014
P.S. Ceva tulburător: În toţi anii

pe care i-am petrecut pe
Cadrilater, de la pubertate până
la vârsta adultă, nu am văzut
niciodată un profesor singur, cu
soţia sau cu familia la o
Cadrilaterul într-o imagine de epocă. asemenea plimbare. Nu comentez!
➢5 iulie 1516, Neagoe Basarab întăreşte celor trei fraţi Buzeşti (Vlad, Dumitru, Balica)
Calendarul Memoriei Oltului – Iulie
moşia lui Albu de la Căluiu de Sus.

➢19 iulie 1593, prima atestare documentară a satului Perieţi .
➢ 24 iulie 1648, m. la Strejeşti Radu Buzescu, mare ban.
➢2 iulie 1713, Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu, ridică crucea de la Patriarhie.
➢21 iulie 1718, prin pacea de la Passarowitz, Oltenia este cedată Austriei.
➢12 iulie 1720, Doamna Maria, văduva lui Constantin Brâncoveanu pune o candelă pe
mormântul voievodului de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Datorită
inscripţiei de pe candelă cunoaştem locul de veci al domnitorului martir.
➢ 4 iulie 1734, începe construirea bisericii Pleşoiu, ctitori Radu si Dumitraşcu Pleşoianu.
➢ 1 iulie 1751, asezamântul lui Matei Morunglav pentru schitul Şerbaneşti
Morunglav (Memoria Oltului nr. 8/2012).
➢ 1 iulie 1815, Ioan Caragea dă o carte de iertare haiducului Iancu Jianu.
➢ 20 iulie 1818, începe construirea Bisericii Tuturor Sfinţilor din Caracal.
➢ 28 iulie 1857, n. Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi, (Memoria Oltului nr.5, 6/2012
si 11/2013) .
➢ 12 iulie 1864, n.Aurel Cetăţeanu, fost profesor la gimnaziul Radu Greceanu.
➢ 5 iulie 1868, n. G. Poboran la Slatina, institutor (Memoria Oltului nr.10/2012, 11, 12,
16/2013) .
➢ 13 iulie 1871, n. Al. Bogdan Piteşti, a avut la Vlaici un conac şi o colecţie de tablouri.
➢ 20 iulie 1874, n.istoricul N. Dobrescu, membru al Academiei Române la Celei
(Memoria Oltului nr.16/2013)
➢ 3 iulie 1876, m. Radu Şapcă, înmormântat la mănăstirea Brâncoveni.
➢ 7 iulie 1881, n. la Fălcoiu prof. univ.Amza Jianu, medic.
➢ iulie 1883, apare la Caracal „Vocea Romanaţului”, director I. Bibian.
➢ 25 iulie 1883, n. la Tufeni publicistul Anastasie Negulescu (m. 1935).
➢ 20 iulie 1886, apare la Caracal „Buletinul Romanaţiului” transformat în „Vulturul”.
➢ 25 iulie 1886, n. la Mihăieşti de Sus Ioan I. Băldescu, senator P.N.L.de Olt în 1933.
➢ 25 iulie 1890, m. gazetarul N.T.Orăşanu. Este înmormântat la Chiţeasca- Olt.
➢ ă
14 iulie 1895, n. Barbu Slătineanu, ceramist, fiul lui Al. Sl tineanu.
➢ 14 iulie 1896, se pune piatra de temelie a Teatrului National din Caracal (arhitect Franz
Bilek).
➢ iulie 1899, atentatele de la Slatina prilejuite de candidatura lui Al. Bogdan Piteşti
(Memoria Oltului nr. 9/2012) .
➢ 6 iulie 1902, n. la Brastavăţu aviatorul Octav Oculeanu (Memoria Oltului nr.5/2012).
➢ 19 iulie 1904, dr. Badea Cireşeanu porneşte într-o călătorie la Locurile Sfinte.
➢ ă
1 iulie 1905n. la Scărişoara dr. în medicin Haralambie Teodoru.
➢ 8 iulie 1906, Elena Cornetti lasă prin testament o parte din moşia Olari pentru şcoala de
muzică din Craiova.
➢2 iulie 1908, n. Valentin Georgescu la Corabia, dr. în drept, membru al Academiei
Române.
➢7 iulie 1909, m. Mihai Bibian, fost primar al Caracalului.
➢ 30 iulie 1909, n.Silvan Ionescu, grafician, la Dobrun.
➢14 iulie 1910, m.dr. deputat Al . Stăncescu.
➢13 iulie 1912, o delegaţie a Comisiunii Monumentelor Istorice (N.Iorga, I.Kalinderu)
vizitează mănăstirea Brâncoveni- Romanaţi.
➢10 iulie 1915, m. istoricul N. Dobrescu, nenbru corespondent al Academiei Române.
➢19 iulie 1914, m. la Laussane- Elveţia Take Protopopescu (n. Poboru 1850).
➢15 iulie 1919, m. dr. Badea Cireşeanu (n. Spineni), autorul „Tezaurului Liturgic”.(M.O.
nr.2/2012)
➢20 iulie 1922, n. dr. Ana Conea, soţia geografului oltean Ion Conea.
➢1 iulie 1923, O. Goga si Al. Averescu sunt la Caracal unde O. Goga devine liderul
filialei Romanaţi a P. Poporului.
➢3 iulie 1923, n. prozatorul Nicolae Paul Mihail la Caracal.
➢14 iulie 1924, fabrica de cherestea „Carpatina”este mistuită de incendiu.
➢31 iulie 1924, n. la Bălăneşti-Olt Georgeta Rădulescu-Dulgheru, editor şi traducător.
➢8 iulie 1926, n. actriţa caracaleană Beatrice Augusta Biega.
➢2 iulie 1927, inaugurarea Monumentului Eroilor din Caracal (M.O. nr.14/2013).
➢6 iulie 1927, N. Titulescu devine pentru prima oară ministru de externe.
➢15 iulie 1927 , ziarul „Vremea Nouă” anunta moartea lui I. G. Sfinţescu, autorul
,,Dicţionarului Geografic al judeţului Romanaţi ‘’.
➢iulie 1928, apare la Caracal ,,Buletinul Camerei de comerţ şi industrie”.
➢25 iulie 1932, O. Goga se află în campanie electorală în judeţul Romanaţi.
➢28 iulie 1935 , n. scriitorul Nicolae Fulga la Albeşti-Poboru.
➢22 iulie 1936, n. la Dranovăţu conf. univ.Vasile Sandu , filolog.
➢9 iulie 1937, n. la Slatina dr. în filologie Florin Mihăilescu.
➢15 iulie 1938, n. la Ianca Olt comentatorul sportiv Sebastian Domozina.
➢6 iulie 1939, n. Strejeşti prof. dr. Marin Florescu, istoric, arhivist.
➢19 iulie 1939, n. la Slatina Caius Traian Dragomir, dr. în ştiinţe medicale şi fost
ambasador al României la Paris.
➢ 26 iulie 1939, n. poetul Cezar Baltag. Face şcoala primară la Profa- Spineni.
➢27 iulie 1939, n. Anton Vătăşescu la Slatina (fost ministru în guvernul Roman).
➢10 iulie 1941, m. preotul N. Bârzeanu (n. Bârza la 24 mai 1860).
➢20-28 iulie 1942 , Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu face o călătorie misionară în
Transnistria sfinţind mai multe biserici.
➢3 iulie 1943, Ion Marian, mare proprietar la Piatra Olt devine ministru al agriculturii şi
domeniilor.
➢16 iulie 1943, la 150 de ani de la zidirea catedralei Ionaşcu au loc festivităţi la care
participă şi MariaAntonescu.
➢5 iulie 1944, n. la Slatina poetul si publicistul Paul Dogaru (m.8 apr. 2012).
➢16 iulie 1944, dezvelirea monumentului eroilor din Cilieni.
➢23 iulie 1951, n. la Corabia sculptorul Emilian Nuţu.
➢23 iulie 1953, n. la Cireaşov poetul si ziaristul C-tin Sorescu.
➢8 iulie 1956, m. scriitorul Damian Stănoiu (n. Dobrotinet 3 apr. 1893, M.O. nr.
14/2013).
➢14 iulie 1958, m. C-tin Nicola, istoric, epigramist (n.1885, Tătuleşti).
➢25 iulie 1967, m. la Bucuresti g-ral Gh. Marinescu (n. 1892 Caracal).
➢8 iulie 1968, m. Petre Pandrea, filosof (n. 1904 Balş).
➢16 iulie 1980, ia fiinţă Muzeul Câmpiei Boianului de la Drăgăneşti –Olt, prin strădania
lui Traian Zorzoliu.
➢18 iulie 1982, m. pr. protoereu Ion Ciobanu (n. Izvor - Romanaţi la 1 iunie 1923).
➢25 iulie 1984, m. la Colonesti poetul Petre Popescu.
➢6 iulie 1985, m. g-ral Florian P. Vlad (n. la Vişina Veche), fost director al Spitalului
Militar din Bucureşti.
➢26 iulie 1995, m. la Bucuresti prof. dr. C-tin Atanasiu (n. Corabia 2 sept. 1927).
O amintire luminoasă
Viorel Dianu
La sfârşitul anilor nouăzeci (s-ar putea spune chiar:
la sfârşit de secol XX), l-am cunoscut şi a avut loc prietenia
mea fulgurantă cu poetul Anghel Dumbrăveanu. Eu eram
atunci profesor la Colegiul Naţional Radu Greceanu din
Slatina, pe o catedră de Limba şi literatura română pe care o
obţinusem prin concurs încă din anul 1972 şi pe care am
profesat până în 2002, între timp mai funcţionând şi la Liceul
Metalurgic şi Liceul Textil. După atâţia ani de profesorat în
acest oraş şi mai ales fiindcă locuiam în Slatina, eram
considerat de multă lume autohton, deşi eu mă născusem la
16 iunie 1944 în Bârsoiu-Stoileşti, judeţul Vâlcea, iar liceul îl
absolvisem la Alexandru Lahovari. Fiindcă, paralel cu
profesoratul, scriam şi publicam cărţi, în presa locală eram de
asemenea denumit autor slătinean. Dau aceste detalii pentru a
mă pune în balanţă cu Anghel Dumbrăveanu, care era cu adevărat originar din Olt, născut
la 21 noiembrie 1933 în Dobroteasa. El era vasăzică legat structural de judeţ, afectiv mai
cu seamă de Liceul Radu Greceanu, la care a urmat câteva clase înainte de a se muta la
Timişoara, unde a absolvit Şcoala Pedagogică de Băieţi în anul 1953. Deci afecţiunea dintre
noi s-a clădit pe această bază: amândoi „olteni” şi, îndeosebi, „greceni”.
Prima întâlnire a avut loc la un Salon de carte de la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde
am făcut doar cunoştinţa şi am schimbat puţine cuvinte, dar promiţătoare. Revenind a doua
oară la Slatina, ne-am reîntâlnit, am conversat mai mult şi am schimbat cărţi cu autografe.
Era un bărbat frumos, înalt, brunet, cu păr bogat şi buclat, cu chip luminat, arbora un
zâmbet fin şi avea vorba molcomă şi dulce. Era înzestrat cu virtuţi de prieten şi îmi plăcea,
pentru că eram dotat însumi cu vocaţia prieteniei. Preumblându-mă eu adeseori pe la
Bucureşti, pentru a mă preocupa de soarta publicării
cărţilor mele, îl întâlnesc o dată la Ministerul Culturii,
unde stăm de vorbă vreo două ore, când el îmi propune să
scot o revistă de cultură a Judeţului Olt, sugerându-mi că
ar agrea ideea de a îndeplini responsabilitatea de Redactor-
şef. Imediat după Revoluţie, eu dimpreună cu prietenii
slătineni, iubitori de literatură, sub conducerea lui
Constantin Dumitrache, redactasem revista „Agora
cultural-literară”, care a dăinuit vreo 4-5 numere, iar
singur am mai scos apoi o publicaţie efemeră, „Universul
didactic”, care nu a supravieţuit decât două numere.
Lipseau cu desăvârşire mijloacele materiale pentru
asemenea lucruri atunci, ca şi acum. Aşadar mă lecuisem
de râvna de a mai face vreo
încercare pe acest plan.
Anghel Dumbrăveanu.
Prin vara anului 1997, Preşedintele Consiliul
Judeţean Olt şi Prefectul Oltului îmi propun şi insistă ca eu
să primesc funcţia de Consilier-şef al Inspectoratului
Judeţean de Cultură. Fiindcă nu-mi plăcea să refuz abrupt,
am tratat problema cu delicateţe. De altfel, am mai fost
momit, în perioada slătineană, fie cu funcţia de director al
unui liceu, sau cu cea de inspector şcolar în cadrul
Inspectoratului Judeţean, sau chiar să candidez pe un scaun
de senator din partea Partidului Alianţei Civice. Toate
aceste propuneri le-am tratat cu condescendenţă, fără să fiu
tentat în realitate câtuşi de puţin de ele. Eu nutream ca vis
suprem scrisul, căruia voiam să-i dedic cu predilecţie
timpul, iar din postura de profesor puteam cel mai bine să
mi-l realizez.
Prin urmare, când îl întâlnesc din nou pe Anghel
Dumbrăveanu la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, unde avea loc o
lansare de carte, îi şoptesc şi de propunerea slătinenilor de a merge şef la Cultură. El s-a
luminat la faţă şi a mărturisit că ar fi bucuros să primesc, gândindu-se că această funcţie ar
facilita mai multe colaborări culturale dintre noi. Deci să fac pasul. În gândul meu: pasul
înapoi. L-am asigurat că şi ca profesor la Radu Greceanu, precum şi ca scriitor, pot să
aranjez destule activităţi care să-l antreneze.
Ca atare, în peregrinările lui cu treburi prin ţară, când avea trecere prin Slatina nu
mă ocolea niciodată, anunţându-mă în prealabil.
Bucureşti, 15 septembrie 1997
Stimate Domnule Dianu,
În drum spre Oradea, unde am participat la Festivalul Internaţional de Poezie (ediţia
inaugurală), am oprit la Ploieşti, unde m-a invitat cel mai tânăr editor al meu (cea de a
41-a carte a mea, după cum a subliniat el, la o cafea, este opera lui sau şi a lui). I-am
lăsat, deci, un exemplar pentru Dvs. („Diamantul de întuneric” n.n.), pentru că a avut şi
iniţiativa de a oferi, înainte de a face difuzarea obişnuită, posibilitatea celor ce au în grijă
bibliotecile publice sau şcolare, de a-şi asigura exemplarele pe care le pot comanda
pentru aceste importante focare de cultură. (…)
Dacă vă interesează, putem face o întâlnire la Liceul „Radu Greceanu”, sub
auspiciile Dvs. Eu plec în 17 octombrie la Belgrad, la cea de a 34-a ediţie a Întâlnirilor
din octombrie, o manifestare literară prestigioasă, la care am mai participat în câteva
rânduri. Deci, în cazul în care putem face această „întâlnire literară”, cea mai potrivită
dată ar fi 15 octombrie a. c. (aş aduce şi câteva exemplare, cu bunăvoinţa editorilor),
pentru ca în aceeaşi seară (mai bine zis, în seara aceleiaşi zile) să pot pleca spre
Timişoara.
De fapt, am uitat să adaug, la Oradea m-a mai aşteptat o carte abia apărută, o
ediţie bilingvă, a cărei traducere engleză îi aparţine lui Marcel Corniş Pope (orădean,
plecat de la Universitatea din Timişoara, acum profesor la Universitatea de Stat din
Carolina de Sud) şi Robert J. Word, profesor la Universitatea de Stat din Iowa, unde am
poposit şi eu, în periplul american, din 1988. Cartea se numeşte Lacrima timpului / The
tear of Time, iar editura – Cogito! (Vă dau aceste detalii, pentru că vă ştiu f. preocupat şi
f. bine informat în „treburile” astea.)
Ar fi bine să faceţi invitaţia (dacă se pune problema) cât mai repede, acum aveţi
toată puterea – şi în plan decizional – pentru a mă putea programa eu, printre atâtea
solicitări mai mărunte, poate, dar obligatorii. Adresa la Muzeul Literaturii Române Bd.
Dacia 12, iar acasă, la Timişoara, Str. E. Ungureanu 3.
Vă felicit mult, sincer şi încântat, pentru noul dvs. roman („Înălţarea” n.n.) şi vă
îmbrăţişez cu dragoste,
A. Dumbrăveanu
Întâlnirea cu elevii a avut loc, într-un cadru mai restrâns, iar masa am servit-o la cantina
liceului, unde mi-a arătat radios şi cartea în ediţie bilingvă editată la Oradea. Anghel
Dumbrăveanu se învârtea în sfere înalte şi galopa pe cai mari. Din 1969 până la Revoluţie
fusese secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara şi făcuse parte din Consiliul de
conducere şi Biroul Uniunii Scriitorilor. În 1982 primise Premiul U. S., iar în 1997 pe al
Academiei Române. Era autor a peste 40 de cărţi. Enorm. Creaţia lui era tradusă şi
publicată în numeroase limbi: sârbă, germană, maghiară, suedeză, italiană, franceză,
engleză. Iarăşi uluitor. Un exemplu: în 1992 îi apăruse o carte la New-York Selected
Poems of Anghel Dumbrăveanu in Romanian and English – Love and Winter. Între 1993-
1994 ocupase funcţia de Director în Ministerul Culturii, iar din 1993 se angajase la Muzeul
Naţional al Literaturii Române. Mă simţeam flatat să stau la masă cu el. Îmi impunea
îndeosebi prin faptul că era mai în vârstă decât mine cu zece, chiar unsprezece ani.
Peste iarnă a avut loc o întrevedere tranzitorie, când l-am luat de la Piatra-Olt cu maşina şi
am servit masa la Restaurantul fostului hotel al Partidului, unde a şi înnoptat. După care a
urmat o pauză.
Timişoara 24 ianuarie 1998, Stimate Domnule Dianu,
Vă răspund cu mare întârziere pentru că, după revenirea la Timişoara şi după o
călătorie în Iugoslavia, unde am participat la o ediţie (a 34-a) a Întâlnirilor din
Octombrie, un fel de colocvii internaţionale de recunoscut prestigiu, am căzut în braţele
unei lungi (dar nu prea rebele) viroze, care şi-a dat mâna cu alte afecţiuni (nici ele grave),
scoţându-mă dintr-o normalitate prielnică scrisului. Se pare că la toate astea a concurat şi
oboseala drumurilor şi neaşezărilor de aproape un deceniu. (…)
Aici, am făcut o întâlnire cu studenţii, la Universitatea de Vest, cu participarea
lui Adam Puslojic, unul din împricinaţii în cartea „Belgradul în cinci prieteni”, a lui
Nichita. Întâlnirea de la Timişoara a fost titrată, în gazeta locală, „Timişoara în doi
prieteni”, pentru că eram numai doi, din cei cinci.
Adam pregăteşte o nouă (mai amplă decât cele anterioare) carte de traduceri
din stihurile mele, cu care carte mă dăruieşte la 65! Mulţam, la fel!
„Diamantul de întuneric” neintrând în circuitul librăriilor, pot trata cu editorul,
dacă ideea este productivă, să trimitem zece exemplare la Slatina (pe numele Dvs.), pentru
bibliotecile liceelor sau pentru vreun eventual amator. Tirajul este mic! Având în vedere
că exemplarul Dvs. va fi în colet, vi l-aş trimite Dvs. (coletul), iar în răspunsul de primire
a propunerii îmi faceţi şi invitaţia care poate fi în 2 sau 3 (mai bine!) martie, eu venind
dinspre Bucureşti şi eventual plecând seara sau noaptea, ca să nu complicăm încurcăturile
şi să ne ferim de popularul şpriţ (dar în defavoarea depănării adevăratei întâlniri, cu
evocări cu tot!)
Nu lungesc povestea, să nu vă iau din timpul preţios. Faceţi Dvs. cum credeţi şi
vă rog să-mi daţi de veste în timp util.
Vă felicit din nou pentru „Înălţarea” şi vă urez inspiraţie, putere de muncă,
succese, sănătate şi fericire întregii Dvs. familii,
A.Dumbrăveanu
Îi răspund repede, aceasta fiind singura epistolă pe care i-am trimis-o, sau căreia îi
păstrez ciorna.
Slatina, 6 februarie 1998
Stimate Domnule Dumbrăveanu,
Am primit cu bucurie scrisoarea Dv. şi sper ca rândurile mele de răspuns să fie
primite cu aceleaşi sentimente de Dv.
Accept cu drag amândouă propunerile din scrisoare. Trimiteţi pe adresa mea
20 de exemplare din cartea „Diamantul de întuneric”, fiindcă nădăjduiesc să găsesc
amatori pentru ele. Iar în legătură cu întâlnirea, ea poate avea loc fie pe 2, fie pe 3 martie,
cum vă convine Dv. Dacă va fi pe 2 martie, în acea zi noi avem Cerc pedagogic, adică o
reuniune a profesorilor de română din judeţ, iar tema de atunci ar putea fi schimbată şi
vom dedica întâlnirea noastră sărbătoririi Dv., a celor 65 foarte rodnici şi frumoşi ani de
viaţă. Dacă va fi pe 3 martie, atunci vom realiza manifestarea cu elevii liceului. Important
e ca noi să cunoaştem din timp opţiunea Dv.
Fie iertată scurtimea scrisorii mele, gândindu-ne că ne vom destăinui în toate
cele cu ocazia apropiatei noastre întâlniri. Aştept cărţile şi răspunsul,
Cu deosebită preţuire, V. Dianu
Îmi răspunde la o săptămână:
Timişoara, 12 februarie 1998
Dialogul nostru epistolar riscă să ia proporţii. Vă mulţumesc pentru
promptitudinea cu care mi-aţi răspuns şi pt. nobleţea cu care aţi tratat cestiunea.
Propunerile Dvs. sunt generoase, mă bucură şi sper să găsim o soluţie (…) să vin la
Slatina după Festivalul Internaţional de poezie „Nichita Stănescu”. Evident, totul e O.K.,
voi veni, dar rămâne să precizăm data la care să poposesc la Slatina, în aşa fel încât să nu
fac două drumuri.
Luna februarie este blocată de o călătorie la Sibiu (cu Adam Puslojic, Sava
Ignatovic şi Radomir Andric), de unde e posibil s-o iau spre Bucureşti (cu nişte treburi),
dar în 26 februarie sunt preşedintele juriului unui Concurs Naţional de Poezie „George
Suru”, la Caransebeş. (…)
Din scrisoarea Dvs. am înţeles că lunea aveţi un cerc pedagogic (prima zi de luni
din fiecare lună?). Un asemenea context mă onora, dar poate că vom mai avea o
asemenea şansă, mai târziu. Deci cea de a doua alternativă la care vă referiţi are
valenţele şi farmecul ei, aşa încât voi fi încântat să ne reîntâlnim la liceul nostru.
Eu vă trimit coletul cu cărţi şi aştept să-mi comunicaţi cum aţi decis, iar eu vă
voi face cunoscut cu ce tren voi veni, astfel încât să ne putem întâlni în condiţii prielnice.
Poate vă aduc şi cartea de poezii inedite a lui Nichita, pe care tocmai o duc la
tipografie.
Vă mulţumesc şi vă îmbrăţişez cu toată dragostea,
A. Dumbrăveanu
Pe 17 martie (după cum autentifică jurnalul meu) se desfăşoară o întâlnire fastuoasă în

amfiteatrul plin cu elevi şi profesori al Colegiului Naţional Radu Greceanu, cu care ocazie
el citeşte poezii, deapănă amintiri şi răspunde la întrebări, iar eu îi fac o amplă prezentare,
omagiindu-l pentru vârsta de 65 de ani pe care avea s-o împlinească în noiembrie.
Manifestarea se va comenta şi pe postul local de televiziune Novel, iar seara îl voi avea pe
Anghel Dumbrăveanu oaspete acasă, unde soţia mea Eleonora se va dovedi o gazdă
măiastră.
Timişoara, 2 aprilie 1998

Mai întâi, vă mulţumesc pentru nobleţea cu care m-aţi primit la Slatina,
momentul nocturn impresionându-mă cu asupra de măsură, mai ales că fusesem prins în
condiţii meteorologice imprevizibile.
I-am telefonat, din Bucureşti, Domnului Mircea Tomuş care, după cum v-am spus,
osteneşte la elaborarea unei lucrări despre romanul românesc contemporan. Aşteaptă cu
mult interes „Înălţarea” Dvs. pe adresa: Str. Samuel Brukenthal nr. 69, Avrig, Jud. Sibiu,
unde îşi are reşedinţa şi de unde face drumurile la Universitatea „Lucian Blaga” din
Sibiu.
Am vorbit şi cu directorul Editurii Helicon şi al celei mai mari tipografii din
Timişoara şi aşteaptă „Iubirile alese”. Dacă trimiteţi şi pentru mine un exemplar, mi se
pare util să le trimiteţi în acelaşi colet, dar, dacă vi se pare că e mai potrivit să le trimiteţi
separat, aveţi adresa lui: Ioan Iancu, S.C. ”Helicon” Banat S.A., 1900 Timişoara, Calea
Aradului, 1 (Telefon 056.200307). În condiţiile tot mai accesibile
ale Căilor Ferate, într-adevăr invitarea mea nu se mai pune. Dacă mă voi nimeri la
Bucureşti, în zilele acelea, şi dacă, în plicul/coletul cu cartea îmi spuneţi când are loc
evenimentul, s-ar schimba datele problemei şi mi-ar face plăcere să vin, mai ales dacă
intră în calcul o „Dacie”, ca data trecută. După cum,
desigur, aţi observat, în ultimele ore de la Slatina, aveam sentimentul că timpul, prin cine
ştie ce miracol, nu mai curge. Când voi mai trece prin Slatina, voi scrie câte ceva pe
cărţile pe care vi le-am oferit. Omagii
distinse Doamnei Dumneavoastră, urându-vă mult succes în tot ce întreprindeţi, în
literatură şi la celebrul nostru liceu,
A. Dumbrăveanu
Peste câţiva ani, răstimp în care s-a aşternut o tăcere, primesc de la el un mic
colet, în care se afla şi o scrisoare.
Timişoara 13. 01. 2002
Domnule prof. Dianu,
Vă trimit, cu întârziere, o carte care n-a găsit alt titlu

decât „Viaţa de fiecare zi a poetului”, pentru
Dumneavoastră, pentru Doamna Dumneavoastră şi pentru
cei ce vă ascultă, de la catedră, ca să-i lăsaţi în lumină
nouă, pe moştenitori.
Vă invit să ne trimiteţi o lucrare literară, pentru
revista citată pe plicul poştal prin numele Fundaţiei
„Rostirea Românească”.
Este preferabil ca lucrarea pe care v-o aştept să
fie de 5-7 pagini dactilografiate. Sau mai scurtă.
Mă gândesc adesea la drumul meu la Slatina şi
la întâlnirea cu şcolarii liceului prin care am făcut primii
paşi către scrisul literar – „Radu Greceanu”…
Sper că sunteţi toţi, ai Dumneavoastră, în condiţii
bune şi prosperi.
Cu toată dragostea,
A. Dumbrăveanu
Cartea „Viaţa de fiecare zi a poetului” purta următoarea dedicaţie:

Prietenului Viorel Dianu – această carte răsărită din locurile în care Domnia Sa
păstoreşte generaţii de viitor, la Liceul „Radu Greceanu”…
Cu dragoste,
A. Dumbrăveanu
13 ianuarie 2002,
Timişoara
În acele momente de ianuarie 2002, eu cu soţia şi fiii nu numai că nu ne aflam în

„condiţii bune şi prosperi”, dar aveam să trecem urgent şi printr-o mare tragedie: moartea
fiului nostru cel mare, Cristian-Mihail. În vara aceluiaşi an ne vom muta din Slatina la
Bucureşti.
Relaţia mea frumoasă cu Anghel Dumbrăveanu a durat din păcate puţin, iar
frumosul a rămas la Slatina.
Anghel Dumbrăveanu se va stinge din viaţă la Timişoara pe 12 mai 2013, în
vârstă de (aproape) 80 de
ani.
Acum, recitind scrisorile
de odinioară primite de la
el, care mărturisesc
despre scurta noastră
prietenie, dar o prietenie
autentică, mi s-au
înseninat gândurile de o
luminoasă amintire, sub
care auspicii am scris
rândurile de mai sus.
Emil Giurgiuca, Vlaicu Bârna, Anghel Dumbrăveanu,
Laurenţiu Fulga, Mircea Zaciu, Ana Blandiana, Mircea
Dinescu, Dorin Tudoran, Mircea Sântimbreanu şi Marta
Petreu la o festivitate.
2014- Anul Constantin Brâncoveanu

BOIERII DIN BRÂNCOVENI (I)
dr. Aurelia Grosu
cercetător ştiinţific Muzeul Judeţean Olt
Vechimea satului Brâncoveni

La jumătatea distanţei dintre Slatina şi Caracal, de-a lungul unei antice rute de
circulaţie – drumul roman - intrat în legendă drept Calea Domnului de Rouă, se află
localitatea Brâncoveni.
Veche proprietate a mai marilor boieri Craiovescu şi mai apoi a Brâncovenilor,
continuatori ai celor dintâi, Brâncovenii toţi adună în cartea neamului pilduitoare fapte de
istorie şi credinţă creştină.
Numele aşezării, asociat cu cel al boierilor Brâncoveni, a iscat felurite ipoteze în
care legenda se împleteşte cu adevărul. Pentru unii cărturari vechimea neamului porneşte
odată cu întemeierea Ţării Româneşti, „boierii cei bătrâni” stăpânind moşia Brâncoveni
„de strămoşie încă din descălecătura ţării”1. Genealogistul Cantacuzinilor, marele ban
Mihai Cantacuzino, coboară vechimea familiei Brâncovenilor în stirpea princiară sârbă
1
Ştefan D. Grecianu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu Grecianu vel logofăt, Bucureşti,
1906, p. 257-258.
Brancovici „şi din stricarea limbii s-a numit de români Brâncoveni”2. După alţii, numele
ar veni de la primul stăpân al moşiei, moşul Brancu sau poate Bran, cel de la care
Dobrovoe pârcălabul a cumpărat jumătate din satul Brâncoveni, aşa cum reiese din
hrisovul emis de Neagoe Basarab în 1518, mai 3. Până nu de mult, în localitatea
Brâncoveni se folosea frecvent toponimicul de „valea Brancului”, iar un fir de apă era
cunoscut sub numele de pârâul Brancovo3.
Existenţa neamului nostru se reazemă pe temelia satului, statornicit în locuri
favorabile vieţii umane, fie în văi mai la adăpost de bătaia vântului, fie pe terasele râurilor
ferite de inundaţii şi, mai ales, în locuri unde existau posibilităţi de apărare naturală.
Întemeierea satului medieval Brâncoveni este cu mult anterioară primei sale
menţiuni documentare, un aspect general al satelor din spaţiul românesc. În straturile mai
adânci ale localităţii găsim urme de locuire încă din preistorie, a căror existenţă este
probată arheologic până la atestările cuprinse în hrisoave şi cărţi emise de cancelariile
domneşti.
În secolul al XV-lea, satul Brâncoveni apare în stăpânirea boierilor Craioveşti, o
veritabilă dinastie care a marcat profund istoria şi cultura Ţării Româneşti.
În timpul domniei lui Vlad Călugărul (1482-1495), Barbu mare ban al Craiovei
(călugărit cu numele de Pahomie), Pârvu mare vornic (primul în sfatul ţării), Danciu comis
(fratele jupaniţei Rada, Doamna lui Vlad Călugărul Voievod) şi Radu postelnic4, dăruiesc
satul Brâncoveni mănăstirii Bistriţa, necropolă a familiei. Dania fraţilor Craioveşti este
întărită prin hrisovul dat de Vlad Călugărul în anul bisericesc 1491, sept.1 – 1492, aug.31,
act ce reprezintă şi prima menţiune documentară a satului Brâncoveni: „Bunilor şi
credincioşilor şi preacinstiţilor, puternicilor jupan Barbului al Craiovei şi cu fraţii lui:
jupan Părvul şi Danciul şi Radul, carei au rădicat din temelie întru tot cinstit ce iaste mai
sus zis hram, la răul ce se chiamă Bistriţa şi au înfrumuseţat cum se cade şi au adaos sate
anume...şi Brîncovenii toţ<i>”5.
Brâncoveni – sat de cămin al boierilor din Brâncoveni

Neagoe Basarab, fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu, domn al Ţării Româneşti
între 1512-1521, ia satul Brâncoveni de la mănăstirea Bistriţa şi îl include în domeniul
domnesc (fără a se preciza împrejurările). Mai apoi, Neagoe Basarab dăruieşte jumătate din
satele Brâncoveni şi Baia (Baia de Aramă) ca zestre jupânesei Neacşa, fiica lui Harvat din
Grozeşti prim sfetnic al voievodului6, la căsătoria acesteia cu Dobrovoe pârcălabul „pentru
2
N. Iorga, Genealogia Cantacuzinilor de marele ban Mihai Cantacuzino, Bucureşti, 1902, p. 70.
3
Virgil Drăghiceanu, Curţile domneşti brâncoveneşti. IV. Curţi şi conace fărâmate, în „Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice”, 1911, IV, p. 53.
4
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),
Bucureşti, 1971, p. 17-19; familia lui Harvat, boier de origine croată, s-a bucurat de încrederea şi milostenia
voievodului Neagoe Basarab fiind probabil căsătorit cu o membră a Craioveştilor.
5
Documente privind istoria Romîniei, B, veacul XIII, XIV şi XV, doc. 213, p. 206.
6
N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători..., p. 63.
slujba ce a slujit domnii mele”; cealaltă jumătate din Brâncoveni este cumpărată de
Dobrovoe de la Bran7. Dania este întărită de Neagoe Basarab prin hrisovul emis la 3 mai
1518 şi astfel satul Brâncoveni trece în domeniul boierilor din Brâncoveni, de unde îşi vor
lua şi numele: „Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele fetii jupînului
Harvat logofătul, jupînesii Neacşa şi feciorilor ei, cîţi Dumnezeu îi va dărui, ca să fie ei
Brîncovenii toţi şi cu morile şi cu viile, pentru că jumătate din Brîncoveni am dat domniia
mea jupînesii Neacşa, fata jupînului Harvat logofăt şi bărbatului ei, jupînul Dobrovoe
pîrcălabul, iar altă jumătate din Brîncoveni o au cumpărat-o jupîn Dobrovoe pîrcălabul
de la Bran drept 3 000 aspri gata”8.
La moartea lui, Dobrovoe pârcălabul a socotit ca jumătatea lui şi a jupânesei
Neacşa din satul Baia să fie dăruite mănăstirii Tismana, Neacşa primind în schimb partea
lui Dobrovoe din Brâncoveni. Pe lângă moşia Brâncoveni, cu morile şi cu viile, domnul îi
întăreşte şi „casile de la Brâncoveni”, menţionate pentru prima dată în documentul din 3
mai 1518, însă cu siguranţă construite anterior anului 1518. Satul de cămin al boierilor din
Brâncoveni se va transmite din generaţie în generaţie pe linia directă de urmaşi, în virtutea
principiului masculinităţii. Când nu vor fi urmaşi, satul de temei al neamului va fi lăsat
nepoţilor pentru a rămâne în familie. Aşa a procedat Matei Basarab, care, neavând urmaşi
den trupul său, îl declară moştenitor pe nepotul Preda Brâncoveanu, bunicul patern al lui
Constantin Brâncoveanu.
După moartea lui Dobrovoe, Neacşa se recăsătoreşte cu Peia, boier de origine
sârbă, mare portar în Sfatul Ţării, ucis de Vlad Vintilă în anul 15349. Fiica lor, Calea,
apare menţionată în mai multe hrisoave domneşti de întărire a unor proprietăţi alături de
Peia şi Neacşa, subliniindu-se calitatea de moştenitoare a averii părinţilor. În acest sens,
aducem în discuţie documentul din 10 iunie 1529, prin care Moise voievod întăreşte
„boierului domniei mele jupan Peia portarul şi jupînesii lui Neacşa şi fata lor Calea şi fiii
moşie în Epoteşti”10. Calea mai apare stăpână la Studina, Recica, Odobeşti (Dâmboviţa),
acesta din urmă reîntărit în urma unei judecăţi „pentrucă le este veche şi dreaptă ocină şi
dedină a jupaniţei Neacşa de la maica ei Maria...”11.
Calea se căsătoreşte cu Detco din Izvorani şi Brâncoveni, nepot de fiu al banului
Deatco din Izvorani, rudă cu Craioveştii. Astfel, Detco reintra prin căsătorie în posesia
satului deţinut de înaintaşii săi cu o jumătate de secol în urmă. Ca peste tot în Evul Mediu,
căsătoria era o asociere de interese. Relaţiile de familie se întemeiau pe solidarităţi,
însumate păstrării neştirbite a averii şi ascensiunii în demnităţi, aflate în relaţie de
condiţionare reciprocă.
7
Probabil că este vorba de Bran postelnicul din Polovraci, care alături de alţi boieri este trimis de
Neagoe Basarab să stabilească hotarul dintre Ţara Românească şi Transilvania (Documenta Romaniae
Historica, B, II, doc. 194, p. 377).
8
DRH, B, II, doc. 171, p. 328.
9
10
DRH, B, III, doc. 81, p. 133.
11
DIR, B, veacul XVI, II, doc. 145, p. 289.
Marele armaş Detco a fost un dregător devotat voievodului Radu Paisie, care îi
dăruieşte pentru slujbă dreaptă şi credincioasă. Ne oprim asupra hrisovului din 15 iunie
1543 prin care Radu Paisie îi întăreşte „jupanului Detco marele armaş şi soacrei lui
Neacşa şi jupaniţei lui Calea” toate satele, bălţile şi ţiganii aflate în proprietatea familiei
ca moştenire, pe cele cumpărate de Detco, precum şi daniile pentru serviciile aduse
domniei12. Pentru a descifra mai bine înţelesul pe care îl avea proprietatea funciară în
legitimarea unei familii boiereşti, precizăm că 16 din satele întărite prin acest hrisov vor
constitui nucleu central al domeniului aflat în proprietatea Brâncovenilor până în secolul al
XIX-lea, deci vreme de 300 de ani, soartă pe care nu a avut-o nici un alt domeniu boieresc.
Faptul că Matei Basarab a pus să se zugrăvească în pronaosul de la Arnota portretele Calei
şi ale lui Detco arată că domnul îi socotea drept întemeietorii familiei sale, a boierilor din
Brâncoveni.
Jupâneasa Calea supravieţuieşte aproape două decenii morţii soţului ei, Detco.
Într-o perioadă dominată de războaie şi invazii străine, molime devastatoare, văduvia era
un fenomen frecvent. Starea de văduvie atrăgea după sine modificarea statutului soţiei,
devenind capul familiei.
Jupâneasa Calea din Brâncoveni, cum apare în documente, s-a îndârjit să ţie rangul
şi averea familiei. Este nevoită să facă faţă multor pricini legate de proprietăţi, judecate în
faţa domnului şi a divanului domnesc. Aducând vechi cărţi de moştenire, hrisoave
domneşti de întărire ori zapisuri de cumpărare, jupaniţa Calea reuşeşte să păstreze
neştirbită averea familiei. I se reîntăresc părţile revendicate într-o vreme traversată de o
acută criză boierească provocată de masivele confiscări de moşii înfăptuite în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea.
Pentru apărarea intereselor şi poziţiei familiei, jupâneasa Calea îl va lua alături pe
nepotul Danciu, căruia îi acordă depline puteri asupra satului ei, adică Brâncoveni13. Calea
moare ante sau în anul 1582, luând în considerare hrisovul datat 1582, sept.1 – 1583, iulie
prin care Mihnea Turcitul întăreşte dania pe care o face, înainte de moarte, mănăstirii
Brâncoveni, act ce reprezintă prima atestare documentară a sfântului locaş.
Maria, fiica lui Detco şi a Calei, se căsătoreşte cu Vâlsan din Caracal, fiul Margăi
şi a lui Marcea, mare postelnic în vremea lui Vlad vodă cel Tânăr (1510-1512)14. Marga
era fiica marelui vornic Pârvu Craiovescu şi soră cu voievodul Neagoe Basarab. În unele
documente apare numită „Marga cea bătrână” pentru a o deosebi de „Marga din
Caracal”, una din fetele lui Matei, fratele lui Vâlsan. Cei doi fraţi, Matei şi Vâlsan, aveau
case şi curţi la Caracal, veche proprietate a Craioveştilor.
Maria şi Vâlsan au trei copii: Danciu (tatăl viitorului domn Matei Basarab), Datco
şi Radu, menţionaţi întâia oară în 1573, iunie 25. Ne referim la hrisovul de întărire al
12
DRH, B, doc. 144, p. 179-180.
13
DRH, B, VI, doc. 77, p. 98.
14
daniei „jupînesei Mariia din Caracal şi cu feciorii miei Danciu postelnic şi jupan Datco şi
jupan Radu postelnicu” făcut lui Stepan mare clucer, căruia îi dăruiau jumătate din satul
Perişor15.
Danciu şi Radu vor avea un rol important în ascensiunea boierilor din Brâncoveni.
Danciu, menţionat în unele documente Danciu din Brâncoveni, ceea ce înseamnă că avea
reşedinţa aici, precum bunica sa maternă Calea din Brâncoveni. Însurat cu Stanca, din
puternicul neam al boierilor din Hotărani16 a avut trei copii: Barbu postelnic, Matei agă,
ajuns domn sub numele de Matei Basarab şi Calea, măritată cu marele ban al lui Mihai
Viteazul, Calotă din Lipov şi apoi cu Stanciu, mare paharnic în timpul lui Radu Şerban, cu
care se înrudea17.
Pentru că au
fost adversari ai
„Mihneştilor” şi
partizani ai ramurii
dinastice reprezentată
Trei imagini ale curţilor brâncoveneşti în 1723 (după Weiss).
de Pătraşcu cel Bun,
Danciu împreună cu fratele său Radu, sunt nevoiţi să pribegească în Transilvania; revin în
timpul domniei lui Petru Cercel (1583-1585), când Danciu apare în sfat ca mare armaş.
Începând cu data de 1 iunie 1591, în domnia lui Ştefan Surdu, Danciu este atestat ca mare
vornic în sfatul ţării, titlu scris în unele documente şi pe piatra de mormânt. Moare în
Transilvania pe când îndeplinea o solie la curtea din Alba Iulia, probabil în anul 1595 după
opinia lui N. Iorga18. Pioasa Doamna Stanca a lui Mihai Viteazul se îngrijeşte de
înmormântarea lui Danciu la biserica din Alba Iulia, ctitorită de voievodul unificator; va fi
deshumat şi reînhumat la mănăstirea Arnota prin grija fiului său, Matei Basarab, în al 17-
lea an de domnie, care a refăcut din temelie vechea biserică de lemn ridicată de Danciu.
Datoriile făcute în Transilvania de Danciu şi de fratele său Radu, ajunse la 70 000
aspri, sunt plătite de David postelnicul, ginerele lui Radu. Primeşte în schimb de la
jupâneasa lui Danciu, Stanca, jumătate din moşia Brâncoveni, tranzacţie întărită prin
hrisovul domnesc din 15 iunie 1597 în urma hotărârii luată de şase boieri tocmelnici19. De
acum, moşia Brâncoveni se împarte în două şi va fi stăpânită de ramura lui Danciu mare
vornic şi de cea a lui David postelnic, intrat în neamul boierilor din Brâncoveni prin
căsătoria cu Maria, fiica lui Radu postelnic şi a Neacşei din familia Goleştilor20. Maria şi
David postelnic au împreună trei copii, numindu-l pe Preda Brâncoveanu, bunicul patern al
15
DIR, B, veacul XVI, IV, doc. 116, p. 112.
16
În acest sens, a se vedea Ştefan Andreescu, Ascendenţa maternă a lui Matei vodă Basarab, în
„Arhiva genealogică”, 1996, 3-4, p. 197-203.
17
N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători..., p. 40, 49, 243.
18
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I -1, Bucureşti, 1905, p. 203.
19
DRH, B, XI, doc. 236, p. 314.
20
viitorului domn Constantin Brâncoveanu.
De la Danciu, casele şi satul Brâncoveni au trecut în stăpânirea fiului său Matei,
care a locuit înainte de domnie la Brâncoveni, ca şi multă vreme în timpul domniei.
Cariera de boier a lui Matei din Brâncoveni este aşezată şi liniştită. După ce apare
cu titlul onorific de postelnic21, vreme de aproape 20 de ani (1608-1627) deţine dregătoria
de paharnic şi este trecut frecvent în documente ca martor. În timpul domniei lui
Alexandru Iliaş, ocupă o treaptă mai înaltă în ierarhia boierească, aceea de mare agă22,
Leon Tomşa dându-i în plus „judeţul Romanaţilor ca să-l ţie de birărie”. Deşi era boier
dintr-o veche familie, nu a ajuns mare dregător într-o epocă în care dregătoriile erau
încredinţate cu predilecţie unor favoriţi domneşti aduşi de peste Dunăre.
Sub greutatea birurilor impuse de Leon vodă, fruntea boierimii oltene
(răspunzătoare de strângerea
dărilor din judeţe) pribegeşte
în Transilvania unde urma să
pregătească înlăturarea lui
Leon Tomşa „pentru ca să ne
luăm ţara şi să scoatem
grecii şi duşmanii care au
spart casele noastre”23. Printre boieri se afla şi Matei aga din Brâncoveni, care va ajunge
conducătorul boierilor pribegi, acţiune temerară încheiată cu urcarea lui pe tronul Ţării
Româneşti. Ca domn îşi ia numele de Basarab, de la marele neam băsărăbesc, subliniind
descendenţa din Craioveşti şi înrudirea cu Neagoe Basarab. În lunga sa domnie de aproape
22 de ani (1632-1654), a fost un domn bun şi drept, întrunind calităţile reprezentative ale
domnului de ţară.
La o dată greu de stabilit (oricum înainte de 1630), Matei din Brâncoveni s-a
căsătorit cu Elina, sora lui Udrişte Năsturel, scriitor de hrisoave, logofăt de taină folosit de
domn în diferite misiuni24. Înzestrată cu aleasă cultură, Doamna Elina l-a secondat pe
voievodul Matei Basarab cu mult tact, încurajând activitatea culturală a epocii în calitate
de „patroană literară”, cum o numeşte N. Iorga.
Deoarece nu a avut urmaşi, Matei Basarab declară moştenitori pe nepoţii săi Stana
şi Preda Brâncoveanu, pentru a păstra averea în familie. Mitropolitul Grigore al
Ungrovlahiei întăreşte la 29 martie 1635, hotărârea domnului de a lăsa nepoţilor „...toate
moşiile şi satele mării sale...care au avut măria sa de moşie, de la cinstiiţi şi răposaţi moşi
şi strămoşi, căci milostivul Dumnezeu mării sale nu i-au dat cocon den trupul mării
21
idem, Matei Basarab, Bucureşti, 1988, p. 14.
22
DRH, B, XXII, doc. 41, p. 80.
23
N. Stoicescu, Matei Basarab, p. 16-17.
24
P.V. Năsturel, Istoricul leagănului Năsturelilor, în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”, X
(1909), p. 200-232.
sale...nici altă rubedenie mai aproape n-au avut măria sa”25. În virtutea principiului
masculinităţii care excludea fetele căsătorite de la orice succesiune în concurenţă cu fraţii,
Preda Brâncoveanu a fost principalul beneficiar al averilor unchiului său. Pe timpul când
era mare spătar, Preda apare proprietar în peste 24 de sate, într-unele stăpânind împreună
cu Matei Basarab, în altele cumpărate de la domn, acţiune ce însemna de fapt o întărire a
dreptului de succesiune26.
Încă din timpul domniei, cea mai mare parte a averii funciare a lui Matei Basarab a
intrat în patrimoniul unor mănăstiri, mai ales a acelora pe care le-a ctitorit, le-a refăcut s-au
le-a completat. S-a calculat că, din numărul total de 101 danii, mănăstirile au primit 76;
restul au fost făcute unor boieri, curteni, slujitori pentru dreaptă şi credincioasă slujbă. Ne
oprim asupra a două documente ce relevă un aspect aparte: miluirea în urma convertirii la
ortodoxie a unor supuşi de un alt rit sau de o altă „lege”. Gheorghe căpitan de unguri este
dăruit cu satul Stănceşti (Teleorman) „pentru slujbă dreaptă şi credincioasă pe care a
slujit-o domniei mele şi ţării, unde a fost treaba şi porunca domniei mele şi am făcut
domnia mea şi pomană de l-am botezat şi a venit din întuneric la lumină, la legea
creştină”. Pe Tănase al II-lea postelnic „om străin de altă ţară şi de lege ovreiască...l-am
botezat, l-am scos de la întuneric la lumină în legea creştină...şi l-am cununat domnia
mea”, dăruindu-i siliştea Ueşti (Teleorman)27. Subliniem preocuparea lui Matei Basarab de
a păstra întreg domeniul moştenit de la strămoşi, daniile fiind făcute din satele cumpărate
(87 în total) sau din cele confiscate pentru hiclenie. I-au mai rămas 28 de moşii (sate, părţi
de sate, case, ocine, vii, livezi, bălţi, heleşteie, vaduri de moară) dintre care 16 le avea
moştenire şi 7 erau domneşti.
Satul
Brâncoveni apare
menţionat în mai
multe documente
ca sat domnesc,
iar casele domniei
sale de la
Brâncoveni devin curte domnească de unde se emiteau acte, se judecau pricini de
proprietate în faţa domnitorului şi a marelui divan. Astfel, la 28 mai 1635 Matei Basarab
întăreşte lui Petre slugerul ocină în satul Ostra, în urma unei judecăţi „în satul domniei
mele în Brâncoveni”; alte hrisoave cuprind formularea „înaintea domniei mele în marele
divan de la Brâncoveni”28.
Neamul Brâncovenilor se continuă cu Preda Brâncoveanu, unul dintre cei mai
25
DRH, B, XXV, doc. 40, p. 50.
26
Iolanda Micu, Radu Lungu, Domeniul lui Matei Basarab, în „Revista de Istorie”, 1982, 12, p. 1317-
1318.
27
Ibidem, p. 1318-1319.
28
DRH, B, XXV,
însemnaţi dregători ridicaţi din această familie şi cel mai bogat boier al vremii29.
Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei, descriind în memorialul
său de călătorie uimitoarele bogăţii ale lui Preda Brâncoveanu, îl consideră „foarte bogat
şi fără pereche, atât în această (ţară), cât şi în altă ţară”. Însă tot Paul de Alep este
impresionat de marea lui credinţă creştină: „Dar este foarte milostiv cu călugării şi cu
săracii şi e bucuros să clădească biserici şi mănăstiri şi să contribuie la întreţinerea
clerului. Lui îi place să construiască biserici, făcându-le cele mai bogate danii în boi, oi,
cai, albine, gospodării, mori, robi”30.
Căsătorit cu Păuna, fiica marelui vornic Papa Greceanu, a avut doi copii: Papa,
tatăl lui Constantin Brâncoveanu şi Ancuţa, căsătorită cu postelnicul Iordache
Pârşcoveanu, din familia boierilor de la Pârşcoveni de Romanaţi.
După ce timp de 36 de ani a fost „un stâlp mare care a sprijinit toate nevoile
31
ţării” este ucis la Târgovişte de Mihnea al III-lea (ante dec. 1658) pentru „hiclenie”.
Cronica menţionează în chip special că domnul „au trimis pre Dincă vel armaş, sârbul, de
olac, de au omorât pă Preda Brâncoveanu vel ban în casele domneşti, în
Târgovişte”...nefiind vinovaţi nimic”32.
Papa Brâncoveanu se căsătoreşte cu Stanca din împărătescul neam al
Cantacuzinilor. Au împreună trei copii: Constantin, Matei şi Barbu. Papa moare de tânăr,
măcelărit de seimenii răsculaţi, în 15 martie 1655. Înmormântat la Mitropolia Bucureştilor
va fi reînhumat în anul 1668 la mănăstirea Brâncoveni,
împreună cu Preda Brâncoveanu, adus de la Târgovişte, prin
grija jupânesei Stanca.
Rămasă văduvă, Stanca îşi formează copiii în mediul
rafinat şi erudit al familiei Cantacuzino, cu ajutorul fraţilor ei
Constantin Cantacuzino stolnicul, Mihai Cantacuzino mare
spătar şi Şerban vodă Cantacuzino. La început, rudele
cantacuzine l-au ajutat pe Constantin să ocupe dregătorii şi să
urce pe scara slujbelor, socotind că îl pot manevra cu uşurinţă.
Misiunile de seamă încredinţate de Şerban Cantacuzino la
Istanbul, Viena, Transilvania l-au familiarizat pe Constantin
Brâncoveanu cu secretele complicatelor iţe politice, o bună
şcoală pregătitoare în vederea ocupării tronului.
Domneşte în Ţara Românească în perioada 1688-1714.
Gospodar şi chibzuit, călăuzit de o profundă credinţă întru
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Constantin Brâncoveanu Matei Basarab.
29
Ilie Chiriţă, Preda Brâncoveanu, în „Arhivele Olteniei”, !932, XI, p. 37-46.
30
Călători străine despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 215-217.
31
Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică C. Greceanu şi D.
Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 134.
32
Ibidem, p. 150.
simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc.
Căsătorit cu Maria (Marica), nepoata lui Antonie vodă din Popeşti, a avut un
număr însemnat de copii – patru fii şi şapte fete – primele două, Stanca şi Maria, născute
înainte de ocuparea tronului.
Satul Brâncoveni beneficiază din nou, în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu, de statutul de sat domnesc, unele mărturii documentare numindu-l târg. Aşa
apare în harta Ţării Româneşti întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, tipărită în
limba greacă la Padova în anul 170033, iar Paul de Alep vizitând satul Brâncoveni în august
1657 îl numise tot târg34.
În rarele clipe de linişte, domnul Constantin Brâncoveanu venea în casa „Mării
Sale la Brâncoveni” mergând şi la „mănăstirea noastră”35 din vale unde fuseseră
reînhumaţi, prin osteneala mult încercatei sale mame şi a lui, Papa Brâncoveanu şi fratele
său Barbu, mort de tânăr la Constantinopol, unde era capuchehaie. Şi tot aici o va
înmormânta şi pe mama sa, Stanca, aşa cum îşi dorise, pentru a fi uniţi şi în viaţa de apoi.
În anul 1706, anul în care se căsătoreşte fiul cel mare, Constantin, domnul
Constantin Brâncoveanu împarte averea mobilă şi imobilă celor nouă copii. Încă din 1674,
lui Constantin Brâncoveanu îi este întărită stăpânirea peste satele şi moşiile bunicului său
Preda pentru că acestea veneau de la strămoşii lui. El este singurul succesor al averilor
brâncoveneşti în condiţiile în care Barbu şi Matei au murit înainte de a fi căsătoriţi, deci
fără urmaşi.
Moşia Brâncoveni revine fiilor după cum
urmează:
Lui Constantin îi revine a patra parte,
jumătate din via din deal, iar rumânii tot a patra
parte „afară de case, iar case să îşi facă în
Brâncoveni, unde va vrea în sat”. Lui
Ştefan îi revine a patra parte şi cealaltă jumătate
de vie, a patra parte din rumâni „afară de case, iar
case să îşi facă în Brâncoveni, unde va vrea în
sat”.
Lui Radu îi revine a patra parte şi cu
rumânii iar a patra parte „şi cu casele de piatră ale
lui Matei voievod. Iar curtea cu tote dichisele şi cu
foişorul cel de piatră din vie şi cu viile, împrejur, jumătate”. Constantin Brâncoveanu.
Lui Matei îi revine a patra parte şi cu rumânii iar a patra parte „şi cu casele de
piatră cele vechi. Iar curtea şi tote dichisele ei şi cu foişorul cel de piatră din vie şi cu
33
C.C. Giurescu, Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, în „Revista istorică română”, 1943, XIII,
fasc. I, p. 11.
34
Călători străini despre ţările române, VI, p. 215.
35
Ştefan D. Grecianu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu Grecianu vel logofăt, p. 60.
viile, împrejur, jumătate”36.
Procedând la o analiză sumară a textului prezentat, desprindem câteva idei. Este
evident că domnul Constantin Brâncoveanu continuă linia urmărită de înaintaşi, potrivit
căreia moşia Brâncoveni, scaunul principal al familiei, se transmite din generaţie în
generaţie pe ramura directă de urmaşi. Feciorii lui urmau să-şi aibă reşedinţa la
Brâncoveni, Radu şi Matei primind casele şi curţile, iar Constantin şi Ştefan să ridice case
în părţile primite din moşia Brâncoveni, pe ce loc vor dori.
Urzeli şi intrigi din afara şi dinăuntru ţării – printre care erau şi rude de-ale sale
apropiate, Cantacuzini chiar, doritori de tronul ţării – aduc firmanul turcesc de mazilire al
domnului Constantin Brâncoveanu.
Pe 15 august 1714, în ziua prăznuirii marii sărbători creştine Adormirea Maicii
Domnului, au fost decapitaţi, după luni de chinuri muceniceşti, într-o mică piaţă din
Istanbul credinciosul său sfetnic Ienăchiţă Văcărescu, apoi mândrii săi feciori – Constantin
(31 ani), Ştefan, Radu, Matei (11 ani) – şi la urmă nefericitul Constantin Brâncoveanu.
Înainte ca iataganul ucigător al gâdelui să le rostogolească capetele, Brâncoveanu întărit de
marea lui credinţă şi râvnă creştină grăieşte coconilor: „Fii mei, aveţi curaj! Am pierdut tot
ce aveam pe lumea aceasta pămîntească. Nu ne-au mai rămas decît sufletele; să nu le
pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mîntuitorului Hristos. Să spălăm păcatele
noastre cu sîngele nostru”37.
În viaţă rămân, în afara mamei crunt lovite, cinci fete şi un nepot – Constantin –
singurul menit a duce mai departe numele brâncovenesc. După trei ani de exil aspru, prin
mijlocirea noului domn al Ţării Româneşti Ioan Mavrocordat, Maria Brâncoveanu s-a
putut întoarce „acolo unde fusese Doamnă”. Îndurerată şi strâmtorată de lipsuri (întreaga
avere a familiei fusese confiscată de sultan), Maria Brâncoveanu nu îşi găseşte liniştea
până când nu aduce în ţară rămăşiţele pământeşti ale soţului ei pentru a săvârşi îndatoririle
creştineşti. Abia în anul 1720, în mare taină reuşeşte să îl înmormânteze, nu la ctitoria de la
Hurezi unde Brâncoveanu îşi pregătise mormânt frumos din marmură ci la biserica Sf.
Gheorghe Nou, ctitoria bucureşteană a ei şi a măritului domn.
Fiul lui Constantin (feciorul cel mare al lui Constantin Brâncoveanu vodă) şi al
Aniţei Balş, botezat tot Constantin se căsătoreşte cu Maria Coslegianu, nepoata spătarului
Mihai Cantacuzino38, un semn de iertare şi împăcare prin taina sfântă a căsătoriei. Doamna
Marica Brâncoveanu obţinuse, înainte de moartea sa petrecută în 1729, introducerea
nepotului ei în depline drepturi succesorale, ca singurul moştenitor, aşa cum fusese cu
mulţi ani în urmă însuşi bunicul său voievodul şi stră-bunicul său Preda vornicul.
Constantin III Brâncoveanu reuşeşte să refacă puterea economică a neamului său
36
Ibidem, p. 271, 273, 274, 276.
37
Ilie Chiriţă, Urmaşii lui Brâncoveanu Vodă, XI, 1932, p. 303-318.
38
Dan Berindei, Urmaşii lui Constantin Brâncoveanu şi locul lor în societatea românească. Genealogie
şi istorie, în „Constantin Brâncoveanu” (coord. Florin Constantiniu şi Paul Cernovodeanu), Bucureşti, 1989, p.
275-276.
prin strângerea în mâinile sale a unei părţi însemnate a marii averi imobile brâncoveneşti,
ca şi din cea mobilă scăpată de urgia otomană. În decursul vieţii a ocupat succesiv mai
multe dregătorii, inclusiv cea de mare ban. La vârsta de 35 de ani, dăruieşte mănăstirii Sf.
Gheorghe Nou din Bucureşti moşia de la Puturoasa din judeţul Olt pentru „oasele
fericiţilor lor întru pomenire moşilor şi a tot neamul meu că sânt astrucate acolo”. Moare
în anul 1762, fiii săi Nicolae şi Manolache urcând, ca şi tatăl lor, treptele ierarhiei până la
cea de mare ban; Nicolae pentru întâia oară în 1788, iar Manolache în 1801. De la Nicolae
Brâncoveanu, pentru că cei doi copii ai săi mor de tineri, moşia Brâncoveni este moştenită
de Grigore Brâncoveanu, fiul lui Mihalache şi al Zoiţei, fiica lui Dimitrie Sturdza.
Grigore Brâncoveanu, ajuns şi el mare ban, a fost o personalitate politică şi
culturală de prim rang a epocii39. S-a căsătorit cu Elisabeta (Safta) Balş care a dovedit
multă chibzuială în administrarea imensei averii lăsată de soţul ei. Ea va întemeia un mare
spital, chiar în preajma curţilor sale din inima Bucureştilor şi a bisericii Domniţa Bălaşa, al
cărei prim ctitor a fost cea de-a şasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Spitalul brâncovenesc, cel mai utilat şi modern spital al Capitalei din prima jumătate a
secolului al XIX-lea datorită imenselor venituri lăsate de Safta Brâncoveanu, va fi
spulberat de buldozere în 29 martie 1984 după 150 ani de existenţă glorioasă.
Banul Grigore Brâncoveanu este ultimul Brâncoveanu pe linie masculină. În anul
1824, neavând urmaşi, Grigore Brâncoveanu a adoptat pe nepoata de soră a soţiei sale, Zoe
Mavrocordat care se va căsători cu Gheorghe Bibescu, viitorul domn al Ţării Româneşti.
Fiul lor Grigore Bibescu se va bucura de atenţia specială a lui Grigore Brâncoveanu. Prin
actul din 27 august 1828 hotăra ca Grigore Bibescu, ce purta numele său de botez fiindu-i
naş, să aibă „voia de a se numi şi iscăli Brâncoveanu...pentru pomenirea acestei vechi
familii”40 dăruindu-i şi moşia Brâncoveni, temeiul din vechime al familiei.
În primăvara anului 1832 Grigore Brâncoveanu se stinge din viaţă şi este
înmormântat la 30 aprilie la biserica Sf. Gheorghe Nou, alături de Constantin Brâncoveanu
şi Maria Brâncoveanu. Episcopul Ilarion al Argeşului cuvântează o frumoasă predică, din
care reţinem: „Lăcaşul acesta – adică Sf. Gheorghe Nou – în care oasele lui Vodă
Brâncoveanu şi ale familiei sale odihnescu-se de atâţia ani, astăzi – adică 30 aprilie 1832
– au ieşit din mormânt ca să primească în braţe pe cel din urmă moştenitor al lor şi să-l ia
împreună cu dânşii lăcuitoriu în lăcaşul lor”41.
Astfel, la 30 aprilie 1832 se stinge ultimul urmaş din vechiul şi puternicul neam al
Brâncovenilor, marcat de atâtea evenimente tragice. Însă continuitatea neamului este
asigurată şi astăzi de ramura Brâncovenilor adoptivi, dar şi pe linia altor descendenţi
înrudiţi prin alianţe matrimoniale cu alte mari familii boiereşti române ori greceşti sau cu
familii din nobilimea şi burghezia franceză (Caraman-Chimay, Ney, Montesquiou,
39
Ilie Chiriţă, Ultimii boieri brâncoveni, în „Arhivele Olteniei”, 1933, XII, p. 52-64.
40
Emil Vârtosu, Ion Vârtosu, Aşezăminte brâncoveneşti. O sută de ani de la înfiinţare 1838-1938,
Bucureşti, 1938, p. 437.
41
Ilie Chiriţă, în „Arhivele Olteniei”, XII, 1933, p. 204.
Courval, Rochemonteiy, Fould).
Conform Catagrafiei din anul 1832, de la banul Grigore Brâncoveanu moşia
Brâncoveni trece în proprietatea soţiei sale Safta (arendaş Petrache Constantin). După
moartea Saftei în anul 1857 la mănăstirea Văratec unde se călugărise moşia a trecut
stăpânirea prinţului Grigore Basarab Brâncoveanu, căsătorit cu Rachel (Rallou) Mussurus
Paşa, fiica ambasadorului Turciei la Londra. Au împreună trei copii: Mihai-Constantin
Basarab Brâncoveanu, Ana Elisabeta, căsătorită Mathieu conte de Noailles (Ana de
Noailles, celebră poetă premiată de Academia franceză pentru literatură şi de alte
prestigioase foruri) şi Ecaterina Elena, căsătorită cu Alexandre prinţ de Caraman-Chimay.
Prin legea rurală din 1864 pe moşia Brâncoveni (ce cuprindea 7622 pogoane), au
fost împroprietărite 325 de familii cu 2724 pogoane. După înfăptuirea reformei agrare,
moşia Brâncoveni se învecina la nord cu moşia Piatra, la est cu moşia Coteana-Ipoteşti de
care e despărţită de râul Olt, la vest cu moşiile Greci, Văleni, Şopârliţa42.
Moşia Brâncoveni a rămas în proprietatea prinţului Grigore Basarab Brâncoveanu
până 15 octombrie 1886 când moare la Paris. În testamentul redactat în limba română cu o
traducere franceză preciza că dorea să fie înmormântat „în Ţara Românească, patria mea,
fără pompă şi ceremonie” (va fi înmormântat în cimitirul Şerban vodă); fiului său îi
recomanda „să înveţe să-şi cunoască ţara, a o iubi şi a o sluji”43.
În baza Decretului-lege din anul 1918 şi a legii agrare din 1921 din moşia
Brâncoveni au fost expropriate 1312 ha44.
Ca deputat în Parlamentul României, Mihai-
Constantin Basarab Brâncoveanu a rostit o
cuvântare de susţinere a exproprierii, onorându-şi
numele atât de des întâlnit în cronica ţării, dar şi
răscumpărând multe din inconsecvenţele sale
politice: „Brâncoveanu nu a ţinut un discurs
propriu-zis, a făcut mai mult o declaraţie, dar o
declaraţie care era profund impresionantă. El era la
epoca aceea cel mai mare latifundiar din ţară.
Stăpânea 80 000 pogoane arabile, şi ce pământ,
cele mai frumoase, cele mai rodnice moşii din valea
Dunării, proprietăţi cari îi veneau în linie directă de
la Constantin Vodă Brâncoveanu. Când a declarat
că face cu inimă uşoară sacrificiul acestor imense
averi în interesul ţărănimii care constituie temelia Principele Constantin Mihai
acestei ţări şi care îi apără astăzi atât de vitejeşte Basarab Brâncoveanu.
42
Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt (A-F), Craiova, 2009, p. 74.
43
Familii boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, (coord. şi coautor Mihai Dim. Sturza), II,
Bucureşti, 2012, p. 322.
44
supra, nota 41.
hotarele, mărturisesc că Brâncoveanu m-a mişcat şi că l-am găsit mai elocvent decât toţi
retorii cu declamaţiunile lor meşteşugite şi toţi marii oratori proprietari de idei”45.
Urmaşii lui Constantin Brâncovenu au continuat şi în primele decenii ale secolului
XX să aibă un loc important în societatea românească.
La 15 august 1714 a fost curmată existenţa domnului şi a fiilor săi, dar nu a putut
fi curmată existenţa unui puternic şi rezistent neam.
Din corespondenţa inedită a lui Mircea Damian (I)

Ion Tîlvănoiu
Despre viaţa şi activitatea scriitorului şi gazetarului oltean Mircea Damian (1899-

1948) ne-am mai ocupat (Memoria Oltului nr. 13, 14/2013). Pentru întregirea
biografiei scriitorului este necesară cunoaşterea corespondenţei care ni s-a păstrat în
diferite colecţii publice sau private. Avem astfel posibilitatea de a cunoaşte aspecte
intime ale vieţii de familie, preocupările din tinereţe ale autorului, aspecte ale vieţii de
detenţie ori din lumea scriitoricească. Redăm în acest număr un prim set de 16
scrisori ale lui Mircea Damian, urmând a continua în numărul viitor.
[1] [Bucureşti] 19. VII. 937.

Dragă domnişoară Zoe [1]
Se-nţelege că mi s-au comunicat duminică
toate infamiile care circulă prin sat pe socoteala
neveste-mi. Pentru a doua oară sunt pângărit şi
terfelit în ce am mai scump, de propria mea familie
pe care am scos-o din izână, pe care am ajutat-o cum
am putut, de unde am avut, de unde n-am avut. Nu
mai vorbesc de Fiţa, la care ţineam ca la propriul
meu copil, şi care a răspândit toate acele svonuri
infame. Te ştiu inimoasă, dragă Zoe, şi te bănuesc
femee, cred , cu alte cuvinte că îţi dai socoteala ce
înseamnă la o femeie onoarea şi cinstea. Poţi să
înţelegi uşor aşadar situaţia neveste-mi şi starea ei
sufletească create de aceste svonuri. Mai ales că e şi
Mircea Damian (imagine din bolnavă, iar doctorul i-a recomandat odihnă şi
colecţiile Muzeului Literaturii linişte.
Române din Bucureşti).
45
I.G. Duca, Amintiri politice, II, München, 1981, p. 197, apud Familii boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească, p. 347.
Te rog din suflet să te duci în fiecare zi pe la ea [2], să staţi cât mai mult
împreună şi, fără a mai discuta acele svonuri monstruoase, s-o îndemni să fie liniştită şi să
se odihnească. Te rog, Zoe, să fii lângă ea, fiindcă eu am treburi la Bucureşti [3] şi nu am
pe altcineva. Sunt atât de singur, atât de chinuit. Viaţa a fost prea crudă cu mine, prea
lipsită de bucurii, prea aspră.Sunt foarte ostenit iar sufletul mi-e plin de scârbă.
Nădăjduiesc , aşadar, în prietenia şi în prietenia d-tale de femee şi de om. Eu îţi mulţumesc
foarte mult dinainte, şi te asigur că n-am să uit niciodată.
Te rog să transmiţi doamnei omagiile mele, şi d-lui Dumitrescu o strângere de
mână din partea unui mare nefericit.
Cu sănătate, Mircea Damian.
[Scrisoarea se află în arhiva Ion Tîlvănoiu şi a fost descoperită între documentele

rămase de la învăţătorul I.S.Dumitrescu din Izvoru-Romanaţi. Pe plic, adresa
expeditorului : Mircea Damian, Biserica Enei, 14, Bucureşti.]
Note : 1.Scrisoarea este adresată domnişoarei Zoe Dumitrescu, fiica învăţătorului Ioan S.
Dumitrescu din Izvoru, fostul învăţător din clasele primare al scriitorului.
2. Mircea Damian construise în 1934 o casă în Izvoru pe locul casei părinteşti. A
vândut-o în 1942 familiei Bodescu, ulterior a fost demolată.
3.În vara-toamna anului 1937, Mircea Damian a scos volumul memorialistic
,,Gheorghe I. Marin” (republicat în 1946 sub titlul ,,Viaţa unui băiat de ţară”) şi a fost
implicat alături de gazetarii de la ,,Lumea Românească’’ (C.Clonaru, L. Kalustian, Zaharia
Stancu, Geo Bogza) în polemica cu Stelian Popescu, directorul ziarului ,,Universul”. În
acelaşi an, articolele sale din această campanie au apărut în broşura intitulată ,,Stelian
Popescu din toate punctele de vedere”).
[2]
[Bucureşti 6 sept. 941
Bătrânul meu dascăl,
Ce să-ţi fac, dacă singur spui c-ai îmbătrânit. Nu trebuia s-o faci. Sau nu trebuia să
recunoşti…
Am primit scrisoarea d-tale împreună cu lunga plângere a d-şoarei Zoe. Şi am mai
primit de la Zoe încă vreo 3 c[ărţi] p[oştale] tot cu plângeri, cu reclamaţiuni, cu lămuriri. Şi
nu ştiu de ce. Pentru că nici Petrică[1], nici Jan [2] când au fost p-aici n-au bârfit-o. Poate
c-ar fi avut de gând, dar eu le-am interzis de multă vreme să mai îmi vină cu fel de fel de
vorbe. Că or fi spus ceva lui Zoe acolo şi că Zoe le-o fi răspuns cum se cuvine, eu nu ştiu,
şi să spui drept că nici nu mă interesează. Sunt cu totul sătul de rude şi de Izvor [3] Am
pierdut acolo prea mulţi bani, am băgat prea mult suflet şi m-am ales cu ce ştiţi.
Aşa că i-aş rămâne foarte îndatorat d-şoarei Zoe dacă nu mi-ar mai scrie nimic
despre toate lucrurile astea. Îi cunosc prea bine, şi cea mai mare dorinţă a mea, visul meu,
idealul meu aş putea spune, este acela de a tăia orice punte materială cu Isvorul şi cu acele
infame rubedenii pentru care am făcut atâtea, şi care s-au purtat faţă de noi precum se ştie.
Atât şi odată pentru totdeauna (în sfârşit!) cu chestiile astea.
În ceea ce priveşte mobila , se pare că am fixat preţuri cam ridicate. Eu am socotit
aşa: jumătatea preţului pieţei. Am impresia însă că Zoe crede că vreau să câştig la …tărâţe.
Şi ca să nu mai lungim vorba pentru nişte fleacuri, iată: reduc cifra la 20000. Saltelele însă
nu le dau, pentru că ne trebuie nouă. Zoe să le păstreze până când o putea să ni le trimită la
Bucureşti. Dacă, în sfârşit, şi preţul ăsta i se pare ridicat,- să le evalueze ea, pentru că la
urma urmelor eu nu ştiu în ce stare se află . Mi-ar fi făcut plăcere să i le dăruiesc, dar îţi
spun drept că eu însumi stau cam prost astăzi. Aşa că să scadă din suma la care evaluează
lucrurile ceea ce a cheltuit cu bunica [4]. Şi să ne trimită restul prin mandat poştal.
Şi acum în ceeace priveşte via şi casa.
Vreau să le vând cât se poate de repede, ca s’ m’ ştiu rupt definitiv de cloaca
d-acolo. Dacă vreţi să le cumpăraţi , aş fi fericit [să] vi le vând dvs. Ne-am înţelege noi din
preţ. Zoe spune că de casă n-ar avea nevoie. Bine. Dar găsiţi-mi un cumpărător urmând ca
via să o cumpăraţi dvs. Aranjează cu avocatul să scoată o copie de pe testament şi să facă
diligenţele necesare.
Zoe să nu mai stăruie ca să vină unul din noi la Izvor căci nu vom mai călca
niciodată pe acolo. Prea sunt scârbit. D-aia spuneam să vină ea la Bucureşti sau chiar d-ta,
ca să aranjăm pe larg. Repet: Vreau să lichidez urgent [subliniat în text].
Altfel, noi suntem sănătoşi. Procesul meu [5] este în continuare la 25 sept. Îl voi
câştiga. Ziarul [6] îl voi scoate în curând. Pe d-ta nu te mai întreb ce faci pentru că ştiu…
Te rog să transmiţi doamnei omagiile mele respectuoase şi călduroase salutări din
partea neveste-mi, lui Zoe o strângere de mână, orătăniilor şi câinilor salutări amicale iar
dumitale, pe lângă sentimentele pe care le cunoşti, marea mea părere de rău că nu te pot
vedea.
Mircea Damian.
[Scrisoarea se află în arhiva Ion Tîlvănoiu şi a fost descoperită între documentele rămase
de la învăţătorul I.S.Dumitrescu din Izvoru. Pe plic, adresa expeditorului: Mircea Damian,
str. Doamnei, Bucureşti].
Note. 1.Petre Mătuşa, fratele mai mic al scriitorului.

2. Răduţ David (Jane), nepotul scriitorului, fiul surorii sale, Niculina. Aceasta s-a
căsătorit în Izvoru-Romanaţi cu Marin Răduţ având copii pe Jan şi Ilie (mort pe front
la Iaşi în 1944). Un fiu al lui Jane Răduţ este Vasile Răduţ, profesorul de limba română
care pentru prima oară mi-a vorbit despre Mircea Damian pe când eram elev.
3. Relaţiile reci cu familia l-au determinat pe scriitor să rupă orice legătură cu satul
natal în 1942 când a vândut casa.
4. Mircea Damian adusese să aibă grijă de casă pe mama soţiei sale. Soţia sa era
Piroşka Damian (Piri) cu care a avut un fiu, Dan Damian.
5. Este vorba despre procesul pe care Nichifor Crainic, ministrul propagandei, îl
intentase scriitorului. Mircea Damian îi trimisese o telegramă de protest acestuia la
suspendarea ziarului său ,,Bucureşti” în mai 1941 pe care ministrul o găsise jignitoare
întrucât îi aducea aminte de viaţa sa imorală. Scriitorul a pierdut procesul fiind
condamnat la un an de închisoare din care a executat 9 luni în trei închisori. Din
această experienţă a rezultat volumul ,,Rogojina” (1945).
6. Este vorba despre ziarul ,,Fapta” pe care Mircea Damian l-a scos la Bucureşti
mai întâi săptămânal, apoi zilnic de la 25 februarie 1943 până la 4 martie 1948 (1018
numere).
[3]Domnule director,
Subsemnatul Mircea Damian din comuna Izvor, jud. Romanaţi, actualmente
domiciliat în Bucureşti, str. Biserica Enei, nr.14, dorind ca fiul meu Damian Dan Ion
din clasa II primară să fie preparat în familie , vă rog să binevoiţi a-l înscrie în
registrele şcolare , pentru ca la finele anului să dea examen de cl.[asa] II-a primară.
Cu stimă, Mircea Damian.
[Cerere adresată învăţătorului Ioan S. Dumitrescu din Izvoru. Se păstrează la D.J.A.N.

Olt, Fond Şcoala Izvoru. Deasupra rezoluţia: ,,Primită la 10 sept. 1936 şi înregistrată
sub nr. 3/IX/936. Director, Ioan Dumitrscu].
[4] Buc[ureşti], 11. IX. 929

Iubite nene Costache [1]
Primit-am scrisoarea d-tale, şi m-am bucurat foarte. Bucuria mea a fost şi mai
mare, văzând c-am primit-o normal, adică după ce a fost scrisă, francată şi expediată,
iar nu cum soseşti d-ta de la Craiova, cu o zi înainte de a fi plecat,- şi te-napoiezi cu
trei ceasuri înainte de a fi sosit…
Spui că daseşi ordine să pregătească mâncare ca pentru un flămând şi baie ca
pentru un nespălat? Nene Costache, în ceea ce priveşte mâncarea , este foarte adevărat
că nu-i prevăzută în capitol fie în bugetul meu. Fiindcă, precum foarte bine spunea un
poet francez, pe nume Cazaban [2] , a mânca e imoral. De aceea, eu mănânc o dată şi
jumătate pe zi. Cu baia te-nşeli însă. Locuiesc într-o casă unde baia este obligatorie de
două ori pe săptămână. Eu fac baie numai o dată pe săptămână sau la două săptămâni
odată, pentru că apa mă gâdilă, iar duşul rece, în loc să mă calmeze, mă scoate mai rău
din ţâţâni….
Bag de seamă că ocoleşti voit un capitol care mă interesează: Nu vorbeşti nimic
despre volum [3]. De aceea mă voi osteni până la Craiova, sâmbătă. Şi voi rămâne
acolo până duminică dimineaţa. Vreau să văd cu ochii mei ,,personali” pe domnişoara
şi prima coală tipărită din volum.
Plec din Bucureşti, va să zică, sâmbătă dimineaţa la 8:40 şi voi sosi la Craiova
probabil la 2, bărbierit şi nemâncat…
Până atunci, te vizitez în fotografie cu haine noi , cu privire cruntă şi cu
demilavalieră boţită.
Săru’mâna, Mircea Damian.
. P.S.
Fotografia costă un pol. Mi-l vei da sâmbătă… Dealtminteri, prevăd că am să uit la
Bucureşti portmoneul…
[Originalul acestei scrisori se păstrează la D.J.A.N. Dolj].
Note:1.Scrisoarea este adresată lui C. Ş.Făgeţel, directorul revistei ,,Ramuri” din

Craiova, revistă la care a colaborat şi Mircea Damian.
2. Aluzie la faptul că poetul Al. Cazaban tocmai călătorise în Franţa.
3. Volumul de debut ,,Eu sau frate-meu” de Mircea Damian a părut în 1929 la
Editura Ramuri din Craiova.
[5] Buc. 6 IX. 929.

Iubite nene Costache,
Mai întâi şi mai întâi de toate, doresc ca mica mea epistolie…
Ia ascultă nene? Ce-nseamnă , mă rog , jocul acesta d-a v-aţi ascunselea? Soseşti în
Bucureşti la ora 5, eu telefonez la ora 5:10, şi mi se spune c-ai plecat înapoi, la 4 [1].
Apoi mi se mai spune că vii joi de dimineaţă . Eu telefonez sau întreb ,,prin viu grai”
personal joi după masă, şi mi se spune c-ai plecat miercuri dar că te-ntorci, etc…
Nene Costache, ai început să devii misterios şi interesant. Lucrul ăsta mă
amuzează dar mă şi-nfurie. Pentru că, mai întâi, vreau să te văd; al doilea vreau să te
văd;iar al treilea vreau să te văd. D-ta vii însă şi pleci exact cu cinci minute mai înainte
de a sosi în Bucureşti , apoi revii marţi şi pleci cu o zi mai înainte, după prânz…
Ţi-am mai trimis o scrisoare-telegramă , la care n-ai catadicsit să răspunzi , fiind,
desigur, prea ocupat cu editura şi cu grădina, şi, hotărât!- cu volumul meu. Ce-i cu el?
Ştii, fiindcă veni vorba! Eu spun la toată lumea, sub jurământ, că volumul va apare în
vitrine la sfârşitul acestei luni.
Nene Costache, te aştept. Te aştept să vii la Bucureşti cum veneai de obicei, adică
să soseşti aici la patru ceasuri după ce ai plecat din Craiova, nu cu patru ceasuri mai
înainte, nici să soseşti joia şi să pleci înapoi miercurea. Ţin să vorbesc neapărat cu d-ta
în cursul săptămânii care începe de luni (ţine minte!). Atât.
Eu sunt bine, merci, scriu un pogon de hârtie pe zi, gândesc cinci pogoane şi-mi
rămâne timp să dorm de-a curmezişul patului, să mă sperii când îmi văd în oglindă
chipul, să urlu, să nechez şi să fac ca măgarii, să mă plimb pe Calea Victoriei şi să fiu
nelipsit de la Capşa… [2]
Vino te rog, vino măcar cu o oră înainte de a te întoarce.
Te salut până la pământ, ca pe un prieten şi ca pe un fenomen.
Respectuoase sărutări de mâini pe-acasă.
Mircea Damian.
Note:1. Remarcăm umorul absurd, ,,umorul american”, specific prozei umoristice a lui
Mircea Damian din anii tinereţii..
2. Cafeneaua scriitorilor de unde Mircea Damian era nelipsit. O descriere a vieţii
de la Capşa, des citată astăzi, ne-a lăsat scriitorul în volumul ,,Bucureşti”, apărut în
1935.
[6] Buc. 4. VII. 929.

Iubite nene Costache,
Uite-o!... Uite poliţa…
Dralex [1] a pus însă scadenţa la 15 octombrie, fiindcă la 15 septembrie este încă
vacanţă şi-i va fi greu s-achite procentele. Te roagă să-i comunici şi lui banca la care o
scontezi. Cât despre restul de 20000, mi-a spus că va face tot posibilul să ţi-i achite,
cum va putea, chiar până în toamnă. Atât.
Transmite, mă rog d-tale, omagiile mele respectuoase doamnei. Iar … urâtei d-tale
fiice, cu ochi de drac şi cu inteligenţă foarte oltenească , îi sărut amândouă mâinile.
În sfârşit, pe d-ta, nene Costache şi domnule tot, te salut cu dragostea cu care saluţi
un tată, un frate şi un prieten.
Mircea Damian.
Note:1. Al. Drăgulescu (Dralex), gazetar, directorul publicaţiei ,,Cronica politică şi

parlamentară” la care Mircea Damian colabora în această perioadă şi în care a publicat
mai multe scrisori deschise adresate principelui regent Nicolae, fapt ce a dus la
condamnarea scriitorului la o detenţie de 75 de zile la închisoarea Văcăreşti. Din
această experienţă a rezultat volumul ,,Celula nr. 13”.
[7] Societatea Scriitorilor Români

Bucureşti, 14.VI. 1929, Bulevardul Elisabeta,4 [Antet]
Crăp!!
Mircea Damian.
[Originalul acestei scrisori a lui Mircea Damian către C.Ş.Făgeţel se păstrează la
D.J.A.N. Dolj].
[8] .
Buc. 10.VII. 929.
Stimate domnule Ibrăileanu,
Am publicat în revista ,,Adevărul Literar” o anchetă: ,,Problema cărţii”, cu
răspunsurile editorilor mai principali din ţară [1]. Dorind s-avem şi cuvântul fruntaşilor
scrisului românesc în această chestiune, - vă rog, în numele ,,Adevărului Literar”, să-
mi daţi şi dvs. un răspuns la întrebarea următoare: Cum credeţi că se poate soluţiona
problema cărţii? Răspunsul vă rog foarte insistent şi foarte frumos, - să-l trimiteţi cât
mai curând cu putinţă pe adresa ,,Adevărul Literar”.
Foarte încredinţat că ne veţi satisface, vă rog, domnule Ibrăileanau, să primiţi
încredinţarea stimei mele.
Mircea Damian
[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai

Eminescu” din Iaşi].
Note:1. La această anchetă apărută în mai-iunie 1929 în ,,Adevărul literar şi artistic”,

au răspuns editorii : Ioaniţiu (Ed. Cartea Românească”) , S. Benvenisti (,,Ancora”), S.
Ciornei (,,Naţionala”), Feder (,,Alcalay”), Rudinescu (,,Socec”), I.Clopoţel,
C.Ş.Făgeţel (,,Ramuri”). Aceasta era una dintre anchetele literare iniţiate de Mircea
Damian. Au urmat şi altele la care au răspuns scriitori, apărute în ,,Ultima oră” (,,Ce
senzaţie aveţi dvs. cei din generaţia tânără când alţii se proclamă într-una şi mai
tânără?”, 31 martie 1929), ,,Vremea” (,,Credeţi că este necesar s-avem un minister al
artelor?”, 9 mai 1929; ,,Sunteţi pentru sau contra concesionării Teatrului Naţional?”,
16 mai 1929; ,,Ce trebuie să facă statul pentru intensificarea culturii româneşti?”, 30
mai 1929; ,,Credeţi că Arcul de Triumf trebuie dărâmat sau refăcut?”, 6 iunie 1929;
,,Credeţi că scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi?”, 27 iunie 1929, 4 iulie
1929 şi 11 iulie 1929; ) sau ,,Gazeta Literară” (,,Moralitatea în artă”, ianuarie 1929).
[9] 21.X.931
Stimate domnule Cezar Petrescu,
Aveţi, desigur, cunoştinţă , că de la 1 octombrie sunt închis la Văcăreşti pentru
executarea mandatului cu pricina. [1]
Arestarea s-a produs atât de pe neaşteptate (abia venisem de la ţară unde am stat
două luni), încât m-a surprins complect nepregătit. Familia mea (soţia şi un copil de
trei ani, părinţii şi doi fraţi minori) se găseşte la ţară în Romanaţi cu desăvârşire lipsită
de mijloace. Iar de când mă aflu aici, nu a venit nimeni să mă vadă, nimeni nu s-a
interesat de mine. Am făcut o cerere de ajutor la Societatea Scriitorilor încă de acum 2
săptămâni. Am revenit cu 3 scrisori pe lângă d. Rebreanu [2], dar n-a catadicsit să-mi
dea nici un răspuns.
Sunt deznădăjduit şi singur. Situaţiunea mea aici şi pedeapsa în sine mă sinchiseşte
puţin de tot. Am nevoi puţine şi relativ eftine. Dar gândul la familia care nu are
literalmente ce să mănânce ,- mă înnebuneşte.
Ştiu că sunteţi camarad bun, domnule Cezar Petrescu. Mi-aţi dovedit-o odată. Vă
rog mult să nu mă lăsaţi în împrejurarea de faţă. Vă încredinţez că o lună de zile după
ce mă liberez, voi avea grijă să mă achit faţă de dvs. Posed la Dej două imobile după
soţie [3]. Voi vinde unul cu orice preţ şi voi începe ceva.
Aştept de la dvs. un răspuns şi un sprijin.
Cel dintotdeauna, Mircea Damian.
P.S. Poate aveţi ,,Întunecare”? [4] Mi-aţi făgăduit-o cândva. Rog a mi-o trimite
prin aducător sau a-i da un bon s-o ia de la librărie.
[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai

Eminescu” din Iaşi].
Note: 1.La 1 octombrie 1931 Mircea Damian era încarcerat după ce pierduse procesul
cu principele regent Nicolae. Acesta îl acuzase pe scriitor de les-maiestate după
publicarea mai multor scrisori deschise. Principele Nicolae pălmuise în plină stradă un
franzelar de lux pe nume Damian pentru că nu se dăduse la o parte din faţa maşinii
sale. Procesul a creat vâlvă în epocă şi Mircea Damian a devenit cunoscut.
2. Preşedintele S.S.R.
3. Soţia scriitorului, Piroşka (Piri) Beckza era din Dej şi scriitorul a cunoscut-o în
perioada 1925-1927 pe când activa la Bistriţa (unde a condus revista ,,Zări Senine”) şi
Dej ( unde a fost redactor la ziarul ,,Someşul”).
4. Roman de Cezar Petrescu.
[10] 30. 10. 931, Închisoarea Văcăreşti

Stimate domnule colonel şi iubite nene Nicule, [1]
De la 1 octombrie mă aflu închis la Văcăreşti, pentru executarea mandatului cu
pricina [2]. Inutil să mai spun cum trăiesc şi mai cu deosebire cum trăieşte familia
mea. E o tragedie cumplită.
Te ştiu om bun şi camarad excelent. M-ai ajutat o dată. Nu poţi să mai găseşti
ceva? Ai suferit şi d-ta, ai îndurat lipsuri şi prigoniri. Ştii deci ce înseamnă astfel de
viaţă. Te rog mult.
Cel dintotdeauna, Mircea Damian.
[Originalul acestei scrisori se află la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti].
Note:1.Scrisoare adresată lui N.M.Condiescu.
2. Mircea Damian se afla arestat în urma procesului de les- maiestate intentat de
prinţul regent Nicolae.
[11] 18. VI. 929.

Onorate domnule profesor, [1]
Mai întîi, vă rog să mă iertaţi că vă deranjez. Dar poate vi se-ntâmplă ceva bani.
Crăp! Vă rog frumos şi insistent să-mi daţi 1000 de lei fiindcă zilele astea vă mai dau o
schiţă. Vă rog să nu mă lăsaţi, că la noapte nu am unde să dorm.
Cu mulţumiri şi distinse salutări,
Mircea Damian
Note: 1.Scrisoare adresată criticului Mihail Dragomirescu, directorul revistei

,,Falanga” la care a colaborat şi Mircea Damian.
[12] 4.VII. 935.

Dragă domnule Carandino, [1]
În ,,Facla” de eri, a apărut răspunsul meu la ancheta ,,De ce scrieţi?”, precedat de o
introducere foarte emoţionantă a prietenului C.I. Şiclovanu.[2] La sfârşitul răspunsului ,
prietenul Şiclovanu mai adaugă şi câteva rânduri de încheiere, foarte emoţionante şi ele,
dar cu desăvârşire încuiate. După ce le-am citit o dată , mi-am spus că ar fi bine să le
recitesc . Pe urmă le-am citit a treia oară. Dar tot n-am înţeles nimic. Am întrebat şi pe
alţii: nimic. Şi acum te întreb pe d-ta: ce a vrut să spună prietenul Şiclovanu? Că d-ta nu se
poate să nu ştii. Lucraţi doar în aceeaşi redacţie şi vă cunoaşteţi. Te rog aşadar să mă
lămureşti, ca să-i mulţumesc lui Şiclovanu sau să-l înjur, dacă înjurătură este încheierea
aceea. Cu
nelinişte, al d-tale
Mircea Damian,
[Originalul acestei scrisori se păstrează la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti].
Note: 1.N. Carandino, ziarist.

2. C.I. Şiclovanu, ziarist, prieten cu Mircea Damian din redacţia ,,Universului
Literar” (1928), ulterior a colaborat la revista ,,Pumnul” scoasă de Mircea Damian în
1932.
[13] 24. II. 934

Dragă domnule Şuluţiu,[1]
Acum 2-3 zile te-am mai rugat prin dl. George A. Petre [2] să.mi trimiţi cronica
literară pentru ,,Vitrina” ce va apărea la 10 martie [3]. Sper că d-sa ţi-a spus şi că d-ta
te vei fi executat. În cazul când părintele, ocupat prea mult cu Dumnezeu şi cu Garda
de Fier [4] ar fi uitat, îţi comunic prin dl. Samarineanu rugămintea de a-mi face
cronica. Doresc să am cât mai curând posibil manuscrisele. Doresc ca manuscrisul să
fie- când trebuie- un adevărat rechizitor. Cer lucrul acesta fiindcă am băgat de seamă
că atunci când vrei, poţi să fii dat dracului. Aşa.
În aşteptarea materiei te rog să primeşti cele de cuviinţă, şi să transmiţi părintelui
poet şi gardist (aşa am auzit) salutările mele foarte cum se cuvine.
Mircea Damian.
Adresa mea: Mircea Damian, Str. Bolintineanu, nr. 3, Bucureşti, I.
[Originalul acestei scrisori se păstrează

la Muzeul Literaturii Române din
Bucureşti].
Note:1.Octav Şuluţiu, critic literar, a

semnat cronici literare şi a avut rubrica
,,Săptămâna ideilor” în revista ,,Vitrina
Literară” condusă de Mircea Damian.
2. George A. Petre, poet.
3. Revista ,,Vitrina Literară” a
apărut în două serii, mai întâi între 21
octombrie- 18 noiembrie 1929 (5 numere) şi apoi între 11 martie-22 aprilie 1934 (6
numere).
4. Denumirea sub care mişcarea legionară a activat ca partid.
5.G. M. Samarineanu, scriitor, animator al vieţii culturale orădene, redactor-şef al
revistei ,,Familia”, seria a II-a (1926-1929), seria a III-a (1934-1940) şi seria a IV-a
(1941-1944).
[14] 12. III. 930

Dragă prietene, [1]
Ne înţelesesem să formulez câteva puncte referitoare la sufletul meu şi la felul meu
de a fi, pentru comunicarea ce ai de gând s-o faci asupra volumului ,,Eu sau frate-
meu”, - la institutul de literatură. N-am făcut nimic, de teamă să nu fac prea mult. Am
vrut în nenumărate rânduri să te iau de-o parte şi să stăm de vorbă, omeneşte. Dar
ocolesc întotdeauna spovedaniile pentru motivul foarte simplu că în loc să-mi uşureze
sufletul , mi-l îngreuiază şi mi-l scârbeşte.
O să mă crezi? De trei ori pe zi simt pornirea, foarte hotărâtă, să mă sinucid într-un
fel sau altul. Caut oamenii şi fug de oameni.Sunt veşnic plictisit, furios şi trist. Mai
ales trist. Simt, - m-auzi?- simt tristeţea cum sfâşie ceva în mine, probabil sufletul.
Plâng foarte adesea ca un beţiv sau ca un copil, iar noaptea mă îngrozeşte. A, noaptea!
Am vise groaznice, mă trezesc asudat şi tremurând, etc. Într-un cuvânt: sunt un om
foarte nenorocit, deşi s-a găsit, închipuieşte-ţi, o femeie care să mă iubească enorm. Şi
pe care o iubesc, vezi bine. Degeaba însă. Viaţa şi oamenii şi Dumnezeu şi Eternitatea
mi se par atât de searbăde, încât n-aş vrea nici să mor, nici să trăiesc. Pricepi grozăvia
dilemei?!
Dealtminteri am credinţa c-o să isprăvesc la balamuc , unde, după părerea mea ,
trebuie s-o isprăvească toţi oamenii cu mintea întreagă.
Foarte prieten, Mircea Damian.
P.S. De zece ani mă căznesc să învăţ să râd şi să beau. Zadarnic. Râsul meu e
rânjet.
Note: 1.Scrisoare adresată lui George Dorul Dumitrescu.
[15] Domnule coleg, [1]

La alegerile de noi membri, care au loc astăzi, vi se înfăţişează d.C. Kiriţescu. Îl
cunoaşteţi. Ne îngăduim totuşi să vă reamintim câteva din atitudinile sale faţă de
Societatea noastră, faţă de scriitori şi de cartea literară.
1. Ca autor al unei ,,Istorii” a războiului [2], scrisă cu elanul moral al
necombatantului, a denunţat vindictei publice pe romancierii frontului , îndrăznind să
asimileze operile lor cu cărţile de ponegrire a Ţării noastre scoase de inamic.
2. Ca director general al învăţământului secundar, îndreptăţit doar să reglementeze
frecventarea spectacolelor de către tineretul şcolar, a reuşit să îndepărteze de pe
programul Teatrului Naţional piesele celor mai buni autori dramatici români.
3. Ca membru în comisia de cenzură a filmelor , a schilodit cele mai frumoase
realizări de artă.
4. Ca cenzor al moralităţii în artă , a veştejit distincţia pe care Domnia Voastră aţi
acordat-o ,,Rusoaicei”, romanul mult regretatului nostru confrate Gib I. Mihăescu.
5. În sfârşit, acest stâlp al culturii ,,dirijate”, a înfiinţat un index al scrisului nostru
contemporan, interzicând bibliotecilor şcolare achiziţionarea aproape a tuturor operelor
literare reprezentative de astăzi.
Intrarea d-ui Kiriţescu în Societatea noastră, ar însemna acceptarea unei tutele
înjositoare. Suntem încredinţaţi că nu veţi îngădui pălmuirea demnităţii noastre de
scriitori şi de oameni. D. C. Kiriţescu e liber să întemeieze un anti- S.S.R. , dar nu are
ce căuta în mijlocul nostru. Facem apel la spiritul d-voastră de colegialitate şi la
conştiinţa d-voastră profesională, spre a solidariza corpul nostru scriitoricesc şi a-l feri
de concesiuni umilitoare şi de promiscuităţi.
Deci: Nici un vot pentru d. Kiriţescu!
[Semnat] Şerban Cioculescu, Mircea Damian, Zaharia Stancu. [3]
Note: 1. Apel adresat scriitorilor în mai 1936. Originalul se păstrează la Muzeul

Literaturii Române din Bucureşti.
2. Constantin Kiriţescu este autorul lucrării ,,Istoria războiului pentru întregirea
României: 1916-1919”, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1921.
3. Alegerile de noi membri în S.S.R. au avut loc la 3 mai 1936 iar C. Kiriţescu nu a
fost primit, cu 26 voturi pentru şi 49 contra, după cum rezultă din mai multe surse
(,,Jurnalul” lui Octav Şuluţiu sau ,, Sburătorul, agende literare”, vol. 4, de E.
Lovinescu).
[16] 2. VII. 47.

Bibiţă, [1]
Sunt foarte nemulţumit de ziarul de astăzi, care nu face cât de puţin cinste unui
vechi secretar de redacţie. Mai întâi de toate nu are nici o ştire; este cu desăvârşire sec.
Ceea ce e mai grav este faptul că suntem singurul ziar care nu avem ştirea cu grâul
venit din U.R.S.S. Nu avem măcar unele din ştirile oarecum senzaţionale, cum ar fi
falsul de la Ministerul Aprovizionării, apărută în ziarele de eri, etc. Pe scurt: e o ruşine
care doresc să nu se mai repete. Şi încă ceva. Atunci când e multă publicitate, nu se
intră în pag. a II-a, care de cele mai multe ori conţine nişte tâmpenii. Deocamdată,
te-am amendat cu 200000 lei.
P.S. De ce nu a apărut nimic în legătură cu adunarea femeilor antifasciste?
M[ircea] D[amian ]
[Bilet scris pe o filă de caiet cu

antetul ,,Fapta. Director. Mircea
Damian”. Originalul se află la
Muzeul Literaturii Române din
Bucureşti].
Note:1.Bibiţă Constantinescu,
secretar de redacţie la ziarul
,,Fapta”, care lucrase şi în alte
redacţii între care la ,,Facla” lui Ion
Mircea Damian, M.Gh. Samarineanu, Ion
Vinea până în 1940.
Minulescu, Ludovic Dauş, Octav Şuluţiu,
George A. Petre, Vladimir Nicoară şi Ion Th.
Ilea la o şezătoare literară la Oradea (1933).
Sub ocupaţie germană (III)
Pia Alimăneşteanu
La un secol de la declanşarea Primului Război Mondial, gândul ne duce către

momentele de restrişte prin care a trecut poporul român în timpul conflagraţiei mondiale.
Dintre acestea, un episod de grea încercare a fost reprezentat de regimul ocupaţiei
ocupaţiei militare
germane, impus asupra a două treimi din teritoriul României.
Tratativele secrete purtate cu Antanta în anii neutralităţii, de către guvernul liberal
condus de Ion I. C. (Ionel) Brătianu, s-
s-au concretizat prin tratatul din 4/17 august 1916
1916 – un
adevărat certificat de naştere al României întregite – în care patru mari puteri ale lumii
(Franţa, Anglia, Rusia şi Italia) recunoşteau drepturile legitime ale statului român asupra
provinciilor româneşti din Austro-
Austro-Ungaria. Intrarea României în
război, zece zile mai târziu, a fost întâmpinată cu entuziasm de
către românii transilvăneni, cu gândul la mult aşteptata
eliberare. Din păcate, ofensiva română victorioasă din
Transilvania a fost umbrită rapid de înfrângerea de la Turtucaia
şi de atacurile
atacurile austro-
austro-germane care au străpuns trecătorile
Carpaţilor Meridionali. Iminenţa ocupării Capitalei, de către
trupele conduse de feldmareşalul von Mackensen, a determinat
autorităţile române, familia regală, armata şi o parte a
locuitorilor să se retragă în Moldova. Două treimi din teritoriul
ţării au căzut sub ocupaţia inamicului, suportând un regim de
Pia Alimăneşteanu. ocupaţie germană foarte sever. Intrarea
armatei lui Mackensen în Bucureşti, la 23 noiembrie 1916, a fost un moment greu,
emoţionant, perceput în modul cel mai profund de către societatea românească. Asupra
Capitalei au fost ridicate, încă de la început, pretenţii drastice referitoare la aprovizionarea
trupelor şi rechiziţionarea caselor, automobilelor, alimentelor, etc. Aspecte relevante din
perioada ocupaţiei
ocupaţiei germane au fost surprinse, în Bucureşti, de către sora cea mai mică a
lui Ionel Brătianu, Pia (căsătorită Alimăneşteanu) în ale sale “Însemnări din timpul
(1872--1962) a fost
ocupaţiei germane”, volum publicat în 1929. Pia Alimăneşteanu (1872
căsătorită cu Alexandru
Alexandru Alimăneşteanu, membru al renumitei familii din satul oltean
Alimăneşti (“Memoria Oltului” nr.22/dec. 2013). Continuăm, în acest număr al revistei,
redarea conţinutului interesantului jurnal, dedicat, aşa cum apare scris pe pagina a doua,
“Memoriei mamei
mamei mele, Pia I. C. Brătianu şi fratelui meu Ion I. C. Brătianu”.
Florea Cristina, Şcoala Gimnazială Oporelu
12 Decembrie [1916]. Crăciunul nemţesc este astăzi sărbătorit de colonia statelor aliate cu
ifos. Negăsind brazi în piaţă, au pus să se taie 500 din Parcul Carol şi au ameninţat că de
nu le vor ajunge, nu vor cruţa nici celelalte grădini. Chef şi mese în toate casele
încartierate. D. Emil Petrescu, foarte abătut, a venit spre seară să ne vestească disolvarea
consiliului comunal. Cel nou este alcătuit din: Verzea, Primar; Al. Darvari; J. Berindei,
arhitect; Prager; Dustman; Paul Theodorescu; Oscar Niculescu.
Se germanizează toate – Prin biserici, Mitropolitul a oprit de a se mai pomeni de
numele familiei regale. Calea Victoriei, unde am trecut să zăresc pe Doctorul Cantacuzino
la fereastra din mansardele Otelului Imperial, era înţesată cu străini şi soldaţi. Firmele
prăvăliilor au început să fie scrise jumătate pe româneşte, jumătate pe nemţeşte. Se
schimbă numele hotelurilor în “Zum Kronprinz” şi altele. Noi trebue să le primim toate şi
să le înghiţim. Am poftă uneori să mă răsvrătesc, să le spun pe faţă ce gândesc de ei... dar
va veni şi ziua aceia! Răbdare!
14 Decembrie. Pentru ce au dat drumul Doctorului Cantacuzino, lui Pillat şi la alţi
şease, închizând unsprezece în loc, nu o înţelege nimeni. Ceeace ştiu este că ieri la orele
douăsprezece, ne-am pomenit cu ei impresionaţi de sistemul celular în care trăiseră timp de
douăsprezece zile şi care-i demoralizase grozav. Nici ceasornicul nu li se lăsase şi dacă
n’ar fi avut în timpul zilei pe acela al Palatului în faţa ochilor, ar fi trăit ca orbii. La
comănduiri cea dintâi întrebare fusese : - “Dacă sunt rude cu Primul Ministru Brătianu “.
După ce li s’au luat numele şi adresa, au fost duşi în subsol, într’o cameră locuită de soldaţi
pe care cârcâiau insectele. De acolo pe jos, urmaţi de soldaţi, la Hotel Imperial, li s’au luat
toţi banii şi au fost închişi fiecare într’o
chiliuţă în care nu puteau face 6-7 paşi.
Mâncarea le-o trecea soldatul pe uşe.
N’aveau voie să deschidă fereastra decât
dimineaţa, pe când li se curăţa odaia şi în
acest timp erau păziţi în coridor de
sentinele. De altfel aceştia ar fi fost mai
omenoşi cu internaţii, dacă ofiţerii nu ar fi
fost aşa de îndârjiţi şi grosolani în special
cu ai noştri. Numele de Brătianu – spunea Pia (n. Brătianu) şi soţul său, deputatul de
o autoritate română – făcea să li se ridice Olt Al. Alimăneşteanu, liderul P.N.L. Olt.
părul pe cap.
15 Decembrie. Azi gazeta m’a îngrijorat. Comunicatul relatează că germanii ar fi
înaintat spre Râmnicul – Sărat, 17 km, luând 7.000 prizonieri ruşi şi 24 mitraliere. Se pare
că în clipa aceasta armata română s’a retras dincolo de linia Focşani, de oarece numele ei
nu este menţionat nicăieri. Sunt atâtea inexactităţi şi contraziceri în ştirile ce le dau, încât
nu ştii ce să crezi. Vestesc printre altele că lui Joffre i s’ar fi luat comandamentul şi că toţi
primii miniştrii ţărilor aliate sunt întruniţi la Londra. Printre ei ar fi şi al României. Aş vrea
să fi ieşit puţin şi Ionel din ţară să-şi schimbe cursul gândurilor. Îmi amintesc deseori când
mă gândesc la el, printre clipele dureroase ale vremurilor din urmă, acelea petrecute în
cancelaria de jos, în strada Lascăr Catargi. Când părăsind consiliul de miniştri, venise să
telefoneze la cartierul General pentru a şti care este situaţia precisă, deoarece printre colegi
exista divergenţă de păreri, unii găsiau că trebue plecat imediat fiind pericol să fie prins de
vrăşmaşi, alţii erau de părere că, plecând prea din vreme, ar alarma populaţia şi că deci ar fi
o laşitate. Erau clipe istorice, dar grozave. După o lungă aşteptare, cartierul sfătui să nu
plece. Nu este nici o primejdie, spunea el... Două zile în urmă pleca el însuş spre Ploeşti.
16 Decembrie. Sărbătorile de Crăciun ale noastre şi anul nou, sunt suprimate prin faptul
că de poimâine înainte este 1 ianuarie stil nou şi se unifică calendarul. Pe de oparte îmi
pare bine să nu mai avem sărbători anul acesta, pe de altă parte mi se pare o jignire la
adresa Românilor să nu se ţină seama de dreptul lor. Dar dreptul lor sună acum ca o vorbă
ironică. Pe străzi stă afişat pretutindeni numele cantinelor, la care se poate alimenta singură
populaţia ţărilor aliate. Eri ni s’a spus de la minister de Domnul Crăsnaru, că moşiile
proprietarilor trecuţi în Moldova vor fi vândute la ţărani şi banii trimişi în Germania.
Deasemenea proprietăţile urbane. Li se dau şease luni pentru unele, trei pentru altele, de
răgaz să se întoarcă proprietarii, de voesc să le păstreze. De unde s’ar reîntoarce şi cum ar
afla această măsură?
Guvernatorul Von Tulff de Schepe şi de Weidenbach locueşte în palatul Suţu.
Neplăcându-i mobila guvernatorului german, au hotărât să cheltuiască 80.000 lei spre a o
înlocui în contul statului român. De aci înainte militarii vor plăti în bancnote emise de
Banca Generală, care la reîntoarcerea guvernului român nu vor mai fi valabile, fiind scoase
ilegal. Mai mult: deoarece România nu va putea plăti indemnizarea de răsboi, de nu ştiu
câte miliarde, cerută de statele aliate centrale, se stabileşte aci un ministru al agriculturii
care va stoarce timp de 15 ani bogăţiile pământului spre a-şi scoate el însuşi indemnizarea,
iar Dunărea va fi ocupată tot de ei, fiindcă nu stau de loc la îndoială că victoria va fi a lor.
Iată perspectiva ce ne aşteaptă! Toate acestea din isvor oficial, iar nu născociri de
mahala. Unde eşti, cronicare Niculce, să plângi biata ţară a Munteniei, cum ai plâns pe
vremuri pe a Moldovei, cotropită de vrăjmaşii sălbateci şi poate mai puţini ca cei de azi?
3 Ianuarie 1917. Azi noapte am fost trezită din somn de răcnete şi vaete, când mai
apropiate, când mai depărtate şi după câteva momente de nedumerire, mi-am dat seama că
erau răcnetele sergenţilor şi vaetele mulţimei, luptând la brutăria din strada Sălciilor să
capete o pâine.
De câteva zile de când se resimte oraşul de mobilizarea şi rechiziţionarea alimentelor de
către germani, mă frământă gândul să deschidem cantine pentru populaţia săracă. La spital
nu mai putem face nimic. Lily Fălcoianu, care acum are direcţiunea, ne spune să nu mai
revenim, căci aducem ura asupra lor, prin numele ce purtăm. Dânsa nu face decât să-i
laude, să le spună că Românii sunt toţi hoţi, bine că pun Germanii regulă în ţară. Un băiat,
Ion, pe care-l creşte, fiindcă a descoperit un mare talent de pictor la el, - o mustră mereu şi-
îi este silă când o aude vorbind astfel de ţara ei. Eu însu-mi cu toată iubirea ce am avut-o
până azi pentru ea, mă face să o evit constatând cât de puţin sâmţ românesc are.
Dar nici de cantine nu ne putem apuca. Suntem prea deochiate ca să nu periclităm şi
această operă. Că vrăşmaşul are ură împotriva familiei Brătianu, aceasta mă mândreşte.
Ceeace mă răsvrăteşte însă este să văd alături de ei pe Românii germanofili, care pun pe
deasupra iubirei de ţară ura pentru adversarul politic. Cum mai pot exista partide politice în
timp de răsboi?
P. Carp spunea mai deunăzi că chipul cum au fost trataţi internaţii din Ialomiţa ne-a
făcut de ruşine în faţa Europei şi că deci bine au făcut Germanii de au închis pe români.
La minister, unde se întrunesc Germanofilii şi îşi petrec vremea vorbind de rău pe
compatrioţii lor şi lăudând pe asupritor, au ajuns în aşa grad de inconştienţă în cât au
desgustat şi pe Germani. Unul chiar spunea deunăzi : “Mă desgustă Românii aceştia, care
se ploconesc în faţa noastră, a vrăşmaşului”. Am aflat pentru ce a fost liberat Costache. L’a
cerut P. Carp fiindcă nora lui aşteaptă un copil şi are nevoe de îngrijirile sale. Aceasta arăta
că, pe mulţi ar putea scăpa dacă ar voi, dar nu vrea.
4 Ianuarie 1917. Am sărit treisprezece zile din calendar şi iată-ne la 4 Ianuarie. Totuş în
spital, pe Luni, se pregăteşte steaua şi vicleimul.
Eri a fost evacuarea spitalului Liei cu zorul. Au venit peste doamnele cari începuseră
evacuarea, le-au dat afară, le-au împins, neîngăduindu-le măcar să-şi ia geanta cu bani şi
bluzele de infirmiere, nici măcar pălăriile din cuier. Toate acestea desigur ca să pună mâna
pe tot materialul Crucei Roşii.
La orele 9½ au sosit la noi acasă doi ofiţeri şi un civil evreu. Au chemat pe Sabina în
sala de aşteptare şi cel mai gradat, aşezându-se în faţă-i, îi declara cu obrăznicie: ”Eu sunt
şeful poliţiei şi am venit să vă arestez”. “Pentru ce?” a întrebat dânsa. “Pentrucă aţi scris o
protestare împotriva noastră.” Sabina, înţelegând că era vorba de Didina Cantacuzino, -
vecina noastră – i-a spus că se înşeală. Atunci au lăsat-o sub pază unuia din tovarăşii săi,
cu ordinul să nu iasă din odaie şi s’a dus după informaţiuni alături, la Grigore Cantacuzino.
S’a reîntors peste câteva clipe dar n’a intrat, cum s’ar fi cuvenit, să facă scuze de greşeală.
A trimis numai răspuns celui ce rămăsese în casă să-şi părăsească postul. Am aflat în urmă
că s’au dus la Ortodoxie să ridice pe Didina Cantacuzino. Mult însă n’o va ţine, căci vor
descoperi că este soţia lui Gr. Cantacuzino.
Dar toate acestea sunt nimicuri pe
lângă ceea-ce s’o fi petrecând dincolo de
Milcov. Lipsa de ştiri este un adevărat
chin. Chinul este însă şi mai mare când se
răspândeşte o veste rea, căci numai cele
rele se răspândesc, ca astă seară una: că
un aeroplan ar fi bombardat la Iaşi casa
lui Vintilă Brătianu. Nu am mai spus-o
Pia şi Sarmiza (n. Brătianu) la
nimănui, deşi ştiu că asemenea ştiri nu pot
înmormântarea lui Ionel Brătianu (1927). trece până la noi, tot mă nelinişteşte.
5 Ianuarie. Singur cuvântul
“angoisse” poate tălmăci ce resimţi în anumite clipe, în aşteptarea unei nenorociri
prevăzute sau neprevăzute de care ţi se pare că ai un presimţimânt. Mare curaj au aceia
care, fie prin cărturărese fie prin spirite, fie prin visuri, cred a cunoaşte viitorul. Dacă ai şti
dinainte toate nenorocirile ce le vei întâmpina în viaţă, îmi pare că puţini ar duce-o până la
capăt. Pe mine mă apucase acea “angoisse” în urma unor comunicate germane. După
prânz, spre a o înlătura, am luat harta României şi a Transilvaniei şi comunicatul în mână,
am căutat satele unde se dădeau ultimele lupte. Am descoperit înmărmurită că Germanii
înaintaseră în Putna prin două puncte, pe la Milcov şi pe la Şuşiţa. În curând, cunoscându-
le acum forţele, neîncetat mărite, în luna aceasta va fi luată linia Focşani – Nămoloasa. Ce
urmări puteai trage de cât că, odată trecută, vor înnainta cu repeziciune către Iaşi. De aci
perspectiva unui nou exod al guvernului, al populaţiei, al armatei, prin stepele Rusiei, în
timpul iernei...
6 Ianuarie. Printre Germanofili, care revoltă populaţia, este un caz patologic. Este un
ministru plenipotenţiar, Pisoski, pus în neactivitate de la declararea războiului, fiindcă nu a
voit să se reîntoarcă în ţară cu misiunea română, ca şi ministrul nostru la Berlin, Alexandru
Beldiman. Pisoski şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti cu vrăjmaşii. Nu sunt mese ale
nobleţei germane şi austriace la care să nu ia parte, iar cei ce-l cunosc de aproape spun că-i
cetesc pe faţă după cum este, vesel sau trist, dacă îi merge rău sau bine armatei române. O
singură dorinţă are, ca Moldova să cadă mai repede sub ocrotirea puterilor centrale.
Mă întreb uneori, când văd asemenea mentalităţi, pentru ce îşi pierde câte unul trăit în
străinătate aşa repede naţionalitatea, pe când ţăranul din teritoriile asuprite atât în
Transilvania cât şi în Basarabia, până şi în Macedonia şi chiar cei colonizaţi prin Caucaz,
cu toate sforţările, îşi păstrează neatins simţământul de patrie. Ionel spunea într’o zi foarte
bine că noi avem diplomaţie foarte slabă, fiindcă diplomaţii noştri, după câtva timp, se
identifică cu ţara în care trăesc şi da pildă pe Beldiman la Berlin, pe Rosetti Solescu la
Petersburg şi atâţia alţii.
Eu cred că de vină este şi creşterea ce se dă copilului, fie trimiţându-l de mic în
străinătate, fie auzind părinţii care critică tot ce este în ţară şi laudă tot ce este străin. De
s’ar schimba această mentalitate după răsboi, ar fi un mare bine. Clasa de sus este imitată
de cea de jos întotdeauna şi pildele rele nu ar trebui să ne vie tocmai de la cei deştepţi şi
cărturari.
În toate cazurile, oricare ar fi legăturile ce le are un om cu străinătatea, nu este ertat ca
el să şi le păstreze cu poporul care îţi urmăreşte armata şi îţi sleeşte pământul. Şi ne sleeşte
în aşa chip încât ne întrebăm, uneori cu spaimă, ce va mânca populaţia săracă peste câtăva
vreme.
Cinci zile n’au scos pâine, de Crăciun dând brutarilor făină numai pentru trei zile.
Carne nu a fost zece zile. Germanele şi Evreicele capătă de toate şi dacă nu capătă, fură. La
Dinu Brătianu, nemţoaica pe care au lăsat-o să păzească casa terorizează sevitoarea
româncă, vinde lucrurile de prin casă, aduce de la ţară alimente furnizate pe nimic şi le
vinde pe preţuri întreite. Germanele se plimbă acum neruşinate la braţul ofiţerilor şi
soldaţilor, în blănurile de samur, rechiziţionate din casele stăpânilor. Bulgarii se plâng în
toate părţile, că şi pe ei, deşi ţară aliată, îi storc şi-i duc tot în Germania.
24 Decembrie [1916]. Ajunul Crăciunului.[La insistenţele înaltului cler român pe lângă
feldmareşalul von Mackensen, reforma calendarului a fost amânată]. La spital, doamnele,
în jurul unei mese, pregăteau săculeţele cu covrigi, mere, nuci şi tutun pentru răniţi.
Râdeau şi vorbeau. Eu nu am putut sta mult cu ele. Perspectiva sărbătorilor îmi este prea
dureroasă. Nici nu vreau să ştiu, să-mi amintesc de vremurile când ne strângeam cu toţii
mari şi mici la uşa dormitorului mamei, de strigam: “Bună dimineaţa”. Am hotărât între
noi să nu schimbăm nimic din traiul obişnuit. Să încercăm să uităm trecutul.
25 Decembrie. “Idiotul” lui Dostoevski, pe care în timp normal l-aş fi găsit o carte
bolnăvicioasă, şi pe care l’aşi fi cetit cu greutate, deşi cu admiraţie, în aceste două zile m’a
fermecat. N’am lăsat cartea din mână până n’am sfârşit-o, şi când am sfârşit-o mi-a părut
rău, fiindcă reveneam la realitate.
Nimic nou pe ziua de azi decât, fără să ni-l mărturisim unul altuia, eram fiecare în parte
cuprinşi de “spleen” şi ziua a trecut mai încet ca de obicei.
26 Decembrie. Comunicatul, mai bun, deoarece vorbeşte de ofensiva rusă pe frontul
Focşani şi sosesc răniţi peste răniţi germani. Ai noştri mor pe câmp.
La spital a fost sărbătorit Crăciunul cu steaua şi Vicleimul. A cântat corul, a oficiat
preotul. Eu nu m’am dus.
27 Decembrie. S’au luat Focşanii prin lupte îndârjite. Ruşii pare că luptă alături de ai
noştri. Vor putea oare să-i oprească, când pe fiecare zi vin forţe noi din Transilvania şi de
peste Dunăre? Azi a sosit un prizonier român din Ploeşti, fugar îmi închipui. A istorisit
grozăvenii de traiul prizonierilor. Nu au ce mânca: o pâine la 5 zile, un taler cu varză la
şapte inşi şi printre ei s’a întins şi holera. Suferinţele lor nu se pot uşura ca în Occident,
prin intervenţia ţărilor neutre. Noi suntem înconjuraţi de jur împrejur de aliaţii puterilor
centrale, iar miniştrilor Olandez şi al Statelor-Unite li se contestează orice amestec, sub
cuvânt că erau acreditaţi lângă guvernul român după declararea războiului.
Cu privire la bombele şi otrava ascunse în subsolul legaţiunei germane, destinate
oamenilor politici, se poate spune că aceste bombe şi bomboanele otrăvite depuse la ţară şi
prin oraşe de supuşii Kaiserului vor rămâne printre dovezile cele mai convingătoare de
sentimentele monstruoase nutrite de înalta cultură în timpul răsboiului.
Dealtminteri, de când sunt aici, pe fiecare zi dau noi probe de ce pot, nemaiţinând seamă
de devastările pricinuite, nu de Bulgari, cum o pretind, ci de ei cu consimţământul
ofiţerilor de toate gradele. Moşiile dintr’un capăt la celălalt al ţărei, casele ţăranilor şi
bisericile au fost jefuite. Din biserici au făcut grajduri.
La Florica, sub cuvânt că este acolo mormântul lui I. C. Brătianu, sfătuitorul Regelui
Carol, au rechiziţionat şi furat tot ce au putut, însă pe sub ascuns. Au stabilit acolo o etapă
a regiunei, etapă austriacă din fericire, de oarece Austriacii au lăsat pretutindeni amintiri
mai bune. Nu mă pot obişnui cu faptul că mormântul tatii este acum în mâinile
vrăjmaşului.
29 Decembrie. Sunt printre Românii, care lucrează cu guvernul, două categorii. Întâia:
cei care văd într’însul prietenul, mijlocul prin care poate deţine frânele puterii. Ei se pun în
serviciul vrăjmaşului cu platitudine, fericiţi. Pe aceştia îi despreţuesc şi dacă n’ar fi
Români şi nu mi-aş reaminti neîncetat că trebue să fim uniţi în nenorocire mai mult ca
oricând, i-aş urî mai straşnic decât pe duşmani.
A doua categorie: sunt acei cari lucrează cu Germanii, suferă, se simt umiliţi şi răsvrătiţi
de chipul cum sunt trataţi, atât ei cât şi populaţia civilă, pe care o ajută cât pot şi se
sacrifică pentru ea. Acestora le admir abnegaţia.
Iată ce gândiam ieri când, întrunindu-se la noi mai
mulţi din cei de categoria a doua îşi istoriseau păsurile şi
umilinţele. De pildă consilierilor comunali nu le este
îngăduit să stea jos pe scaun, când vorbesc cu un simplu
soldat german. Trebue să stea în picioare în faţa lui.
Primarul oraşului, numit şi ales de ministerul actual,
a fost în aşa chip înjurat şi apostrofat de generalul
guvernator Stolzenberg, fără nici un motiv, încât – spunea –
că în viaţa lui nu plânsese cum a plâns în ziua aceia. Cu
prefectul poliţiei aceeaş purtare, încât şi-a dat demisia şi nu a
retras-o până nu i s’au făcut scuze. Mai este un fapt, care le
taie puterea de luptă: este desăvârşita abstracţie ce fac de
traiul populaţiei civile, deşi prin gazetă tot vorbesc de bunăvoinţa guvernământului pentru
clasa de jos. Dacă nu ar fi funcţionari români, care să lupte cu slabele lor mijloace
împotriva lor, n’am avea nici alimente, nici lumină, nici căldură.
(va urma)
100 de ani de la moartea profesorului Nicolae Dobrescu
Profesorul Nicolae Dobrescu, reprezentant de seamă al învăţământului universitar teologic

românesc, întâiul profesor de Istoria Bisericii
Române de la Facultatea de teologie din Bucureşti şi
autor a numeroase studii de istorie originale şi
temeinice (Memoria Oltului 15/2013 şi 27/2014)
înceta din viaţă la 10 iulie 1914 (stil vechi) când încă
nu împlinise 40 de ani. Dispariţia sa prematură a fost
regretată de toţi cei care l-au cunoscut, Nicolae
Iorga notând că ,,Ştiinţa românească pierde pe unul
din reprezentanţii săi cei mai de seamă din generaţia
tânără”. Redăm pentru cititorii noştri câteva
materiale apărute în prestigioase publicaţii
bisericeşti, toate evidenţiind calităţile marelui istoric
oltean.
N. Dobrescu .
În primele zile ale acestei luni s-a stins din viaţă în fragedă vârstă , N. Dobrescu, profesorul
de la Facultatea noastră de teologie. Cine ar fi crezut vreodată că tânărul acesta voinic şi
plin de vieaţă să se ducă aşa de repede dintre noi? E
păcat, dar nu putem să intrăm în tainele Providenţei. N.
Dobrescu era un distins profesor la Facultatea de
teologie şi un mare cunoscător al trecutului nostru
bisericesc. A muncit zi cu zi, căci viaţa lui n-a fost decât
muncă şi a biruit. E dureros numai, că n-a putut nici el
nici noi să ne bucurăm de plenitudinea roadelor muncii
lui pe terenul istoriei bisericii naţionale.
Mi-a fost şcolar şi am apreciat însuşirile lui
intelectuale şi morale. L-am avut câtăva vreme secretar
al meu la şcoalele Societăţii pentru Învăţătura Poporului
Român. S-a retras, spunându-mi frumos, că i se ia prea N. Dobrescu.
mult din timp şi că el trebuie să muncească numai pentru
cultura lui personală. Da, a muncit şi era o podoabă a corpului profesoral dela facultatea de
teologie. Academia Română îl alesese membru corespondent şi cu siguranţă că ajungea şi
membru activ.
N. Dobrescu a publicat destul pe terenul istoriei bisericii noastre şi era pregătit să publice
neîncetat. În timpul din urmă publicase şi un manual de istoria bisericii universale pentru
seminarii.E cea mai concisă şi ştiinţifică din câte s-au publicat până acum. Mi-a adus-o
personal şi o păstrez ca cea mai frumoasă amintire.
Cu câteva zile înainte de a-şi da sfârşitul am primit o carte de vizită din parte-i cu 6
rânduri, prin care-mi recomanda cu toată căldura să ajut tipărirea unei lucrări a tânărului
licenţiat în teologie D. Furtună. L-am satisfăcut şi consider şi aceasta pe lângă multe altele,
ca o pioasă amintire. Iată acum câteva rânduri publicate de dl. Furtună în ,,Neamul
Românesc” nr. 28, anul al IX-lea. Le public fiindcă dl. Furtună i-a cunoscut sufletul,
priceperea şi activitatea, fiind în apropierea lui: ,, N-am crezut niciunul, acum o lună în
urmă, cu prilejul vizitei de rămas bun ce-i făceam în calitate de licenţiat în teologie, că
profesorul bun, profesorul erudit, profesorul nostru tânăr, în floarea vârstei, d. Dobrescu,
ne va părăsi în curând. Cuvinte drepte şi sincere şi pline de nădejde s-au rostit atunci şi
din partea noastră cari îl priviam cu ochi îndureraţi, cum stă pe patul durerii crude, şi din
partea lui- inimă superioară şi curată,- care ne mângâia cu aceeaşi energie, însemnând,
cu mâna-i îngălbenită, departe, în zare, calea pe care credea mai bine că trebuie să
apucăm. Nu s-a ţinut de cuvânt; acela care impunea prin statura lui uriaşă, prin puterea
lui de muncă neobişnuită, ca şi prin tăria construcţiei fizice, a trebuit să se plece înaintea
unei netrebnice şi necruţătoare boli (cancerul la stomac) care i-a şi pus capăt zilelor, după
ce un an întreg l-a chinuit fără milă. Un an şi jumătate în urmă, la moartea regretatului
istoric C. Erbiceanu, când, printre alţii, era de faţă, petrecându-şi înaintaşul în
specialitate şi în bunătatea sufletului, şi N. Dobrescu,- oare ar fi putut vrede cineva că aşa
de curând pământul liniştii de veci îl va cere şi pe dânsul? Nu, căci aşa este judecata
omenească; ea nu poate merge decât foarte puţin mai departe de ce vede. Şi totuşi nu s-a
aşezat bine ţărâna care a căzut peste sicriul lui Gârleanu, şi alt rând de ţărână face să
sune sicriul unui alt muncitor harnic, pe alt tărâm, dar din aceeaşi generaţie,- sicriul care
depărtează pentru totdeauna dintre noi pe profesorul N. Dobrescu dela Facultatea de
Teologie , membru corespondent al Academiei Române.. Un om cult, energic,de autoritate,
având în urma sa greutăţi mari, pe care le-a biruit, şi o trudă fără samăn, pusă în slujba
ştiinţii, bucurându-se în timpul din urmă de mare vază în faţa oamenilor noştri învăţaţi,
cari îi admirau contribuţiile, de o reală valoare în domeniul obiectului său,- N. Dobrescu
a înălţat din praf Istoria Bisericii Române la Facultatea de Teologie din Bucureşti . E, prin
urmare, cazul unui profesor care îşi creează şi-şi dezvoltă necontenit obiectul pe care îl
predă studenţilor. Şi astfel, muncind zi de zi, clipă de clipă, fiind înarmat cu toate
cunoştinţele şi însuşirile necesare în ramura sa, mai mult decât oricine la noi, având un
spirit critic fără pereche şi o seninătate nepărtinetoare, cum se găseşte numai la istoricii
fruntaşi; următor real al şcolii d.lui N. Iorga în istorie, care era pomenit de către dânsul
cu pietate şi în ultimele clipe,- nu-i de mirare că N. Dobrescu, deşi încă aşa de tânăr, era
privit drept cel mai autorizat cunoscător şi dezvoltător al istoriei Bisericii Româneşti la
noi. De aceea era considerat în lumea ştiinţifică. De aceea îl iubeau studenţii săi. De
aceea, cred, toată lumea intelectuală mai nouă care l-a cunoscut, se cutremură în clipele
acestea primind vestea haină şi neaşteptată a morţii aceluia care a stabilit originile
Mitropoliilor noastre, a urmărit istoricul bisericii noastre în secolul al XV-lea, a schiţat un
plan nou în ceea ce priveşte acest studiu ., a lămurit istoria Bisericii Române în Oltenia,
ca şi în epoca mai nouă, contemporană şi altele, precizând în toate rolul mare, naţional,
pe care l-au avut în trecut ierarhii noştri valoroşi – ctitori de limbă, artişti, luptători,
cuvântători, oameni de moralitate superioară,- ca şi umilii preoţi din oraşe şi sate, oameni
simpli şi puţin cărturari, dar totdeauna credincioşi sinceri şi înfăţişând atâta lumină în
graiul lor către Dumnezeu, ca să arunce măcar o rază peste întunericul ce domnea în
neamul nostru pe atunci.... Cu astfel de cercetări s-a ocupat N. Dobrescu; nu e locul aici
să-i arătăm mai amănunţit valoarea pe tărâmul istoriei Bisericii noastre, care- sunt sigur-
şi-ar fi aflat în el omul de ştiinţă pe care-l dorea d. V. Pârvan, când vorbea în discursul de
recepţie de la Academia Română. Dar un lucru ţin să amintesc celor în drept: N.
Dobrescu, în timpul din urmă, când de pe patul de moarte îşi întindea mâna tremurândă
spre a sfârşi şi corecturile la cutare carte didactică de Istorie a Bisericii Universale pentru
seminarii, era dintre acei oameni, puţini, care, ocupându-se cu ştiinţa aduc lucruri nouă,-
şi de aceea ştiu bine că lasă unele materiale istorice şi studii neisprăvite, de valoare.
Măcar consiliul profesoral al Facultăţii de Teologie ar trebui să vegheze ca să fie
încredinţate toate acestea ori Academiei Române, ori unei persoane înţelegătoare. Iar
dacă frumoasa, interesanta bibliotecă a lui N. Dobrescu, strânsă cu atâta jertfă de un om
pornit de jos şi trăit în sărăcie, ar ajunge ca şi valoroasa bibliotecă a lui Erbiceanu,
deunăzi, pe mâni impie de streini,- ce am avea dreptul să zicem? Cursurile sale, sub
controlul unei persoane indicate, vor trebui tipărite. Ne oprim aici. Căci lacrima unuia
dintre mulţii elevi ai lui N. Dobrescu devine din ce în ce mai fierbinte, când şi acela citeşte
din nou, cu durere, notiţa întristătoare din ziare şi când mai ales, începusem a vorbi de
gânduri şi scrieri neisprăvite, care astăzi se uită cu jale la stăpânul lor neînsufleţit, blând
şi palid, cu lumânările aprinse la căpătâiu- primul semn poate al nemuririi şi veşnicei
pomeniri... Suflet mare şi bun! Fiindcă n-am gândit că viaţa noastră de acum o lună va fi
ultimul rămas-bun ce ţi l-ai luat, fără vreme şi fără îndurare dela studenţii cursurilor tale,
de aceea iartă-ne că suntem în colţurile noastre depărtate cine ştie unde, tocmai acum
când în sunetul trist al clopotelor pe care atât de mult le-ai iubit şi le-ai descris, fugi dintre
noi, vai, pentru totdeauna, trecând în sfântul lăcaş al umbrelor.”
Nu eram în ţară când şi-a dat sfârşitul N. Dobrescu şi am aflat tocmai târziu.L-am
plâns însă cu lacrimi calde pentrucă i-am apreciat cultura şi activitatea, pentrucă l-am iubit.
Pierderea lui lasă un mare gol în rândul teologilor anume pregătiţi ca el. Să-i fie ţărâna
uşoară şi să dea Dumnezeu, să aibă urmaş vrednic de el.
G...
(Apărut în ,,Biserica Ortodoxă Română”, an. XXXVIII, nr.4, iunie-iulie 1914, p. 383-386).
Profesorul N. Dobrescu s-a născut în ziua de 20 iulie 1874, în comuna Celei, lângă
celebra davă dacică Sucidava, judeţul Romanaţi, din părinţi ţărani. Numele său de familie a
fost Dobre D. Diaconu, schimbându-i-se numele în Dobrescu în şcoala primară pe care a
terminat-o în comuna natală. S-a înscris la Seminarul Central din Bucureşti, în 1888, având
aptitudini muzicale şi dragoste pentru studiul istoriei, absolvindu-l la 29 iunie 1896. În
acelaşi timp a urmat şi cursul liceal, terminat în 1898. Cu toate că sătenii îl aşteptau să vină
preot în satul său, tânărul absolut între premianţi se înscrie la facultatea de teologie din
Bucureşti şi la Facultatea de Litere de la aceeaşi universitate. Dând dovadă de o voinţă
aleasă ajutată de o inteligenţă deosebită, el reuşeşte să se remarce ca o stea a promoţiei şi
obţine licenţa în teologie la 11 iunie 1902 şi licenţa în litere la 24 octombrie 1902. În
acelaşi an, 1902 i se oferă o bursă la universitatea din Viena, specializându-se în studiile
istorice, unde obţine şi diploma de doctor, la 3 aprilie 1905. Atras, ca toţi tinerii studioşi ai
sfârşitului de secol XIX, de celebritatea Universităţii din Cernăuţi, Nicolae Dobrescu se
înscrie la Catedra istorică, la cursurile de istorie bisericească predate de Eusebiu Popovici
la Facultatea de teologie. Maestrul a rămas uluit de pregătirea noului ucenic, pe care l-a
pus să predea. În acelaşi timp, Nicolae Dobrescu audiază cursurile de istoria dogmelor şi
unele prelegeri de Teologie protestantă de la aceeaşi Universitate. Cunoscut şi recomandat
ca un element de excepţie, cu o aleasă ţinută morală, Nicolae Dobrescu, solicitat de
conducerea Universităţii, a venit în Bucureşti, unde a fost numit, la 1 noiembrie 1906,
suplinitor la Catedra de Istorie a Bisericii Române, profesor agregat la 9 mai 1907 şi
agregat definitiv la 1 noiembrie 1907. La 9 iulie 1911, i s-a recunoscut titlul de profesor la
Catedra de Istorie a Bisericii Române. A alcătuit un curs şi a publicat numeroase studii cu
o tematică variată. Apreciat de Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, prieten devotat al lui
Nicolae Titulescu, Nicolae Dobrescu va face parte din elita istoricilor români, fiind
cunoscut şi peste hotare. Dar nu a ajuns să dea cât putea şi nici să pună în valoare tot ceea
ce acumulase. Profesorul Nicolae Dobrescu, spre stupefacţia tuturor, trece hotarele acestei
vieţi la 10 iulie 1914, fiind plâns de colegi şi jeluit de ucenici şi foştii studenţi. Sobru,
elegant în gesturi, manierat în comportare, profund credincios, el a lăsat catedrei de Istoria
Bisericii Române un material bogat şi cercetări inedite, scrisul său dovedind precizie,
pasiune şi talent.
(Pr. Z. Alexandru, Studii şi articole, Rev. ,,Mitropolia Olteniei”, Anul XXXVIII, Nr. 4,
iulie-august 1986).
“Cu mare durere sufletească vestim şi noi moartea atât de

timpurie a iubitului nostru profesor de la Facultatea de
Teologie, N. Dobrescu, întâmplată la 10 iulie a.c. Şi e cu atât
mai tristă vestea aceasta, cu cât
stingerea din viaţa-i aşa de scurtă
a profesorului Dobrescu nu
înseamnă numai pierderea unui
om care şi-a făcut din muncă
idealul întregei sale vieţi, dar
înseamnă pierderea unei nădejdi
îndreptăţite, ce o pusese tânăra
generaţie teologică în el, nădejdie, întărită de dorinţa lui
străduitoare pentru îndrumarea în spre mai bine a multor
chestiuni bisericeşti de la ordinea zilei. Cu el se duce şi
istoricul de preţ al Bisericei noastre, singurul şi cel mai
conştiincios istoric la istoriei Bisericei Româneşti.
Fiu de sătean, născut în comuna Celei-Romanaţi-în anul 1874, Nicolae Dobrescu
dispunând de o voinţă şi de o putere de muncă cum rar ţi-e dat să vezi, şi-a câştigat în
Apusul European o largă şi solidă cultură, specializându-se de timpuriu pe terenul istoriei
bisericei româneşti. Întors în ţară în anul 1906, când s-a înfiinţat catedra specială de istoria
Bisericei române la Facultatea teologică, Dobrescu cu multă greutate a putut ocupa locul
de profesor universitar, având să lupte cu moravurile întronate la noi, când este vorba a se
încredinţa cuiva un post însemnat. Aici, în acest înalt post, în faţa studenţilor în Teologie, a
avut el posibilitatea-pe care a împlinit-o cu o rară scrupulozitate-ca să grăiască pildele mari
de jertfă ce le întrupează trecutul glorios al Bisericei noastre. Cursul său ţinut, se distinge
prin un lux de date documentare, prin o logică uimitoare şi prin o claritate de expunere care
trăda o muncă cu adevărat titanic făcută pentru descifrarea documentelor. Muncii acesteia i
se datoreşte şi faptul că a putut să creeze în tineretul teologic, un curent, de cărturărie
bisericească în specialitatea istoriei Bisericei române, curent care arăta în Dobrescu un
istoric şi profesorul de o reală valoare, făcând cinste nu numai Facultăţii de Teologie-
fericită în această alegere-dar ori cărei facultăţi ştiinţifice.
Când eruditul său dascăl- dl. profesor N. Iorga- a deschis cursurile de vară de la
Vălenii de Munte, Dobrescu a crezut de datoria lui, ca în timpul de odihnă al celorlalţi, el
să dezvăluie în faţa auditorilor adunaţi de pretutindeni, fâşii luminoase din trecutul mare al
Bisericei noastre naţionale, care a fost cândva conducătoarea neamului nostru în toate
privinţele şi să arate prin mărimea trecutului micimea prezentului. Numeroase broşuri şi
studii apărute ca: Studii de istoria Bisericei române contemporane-1905, Fragmente din
istoria Bisericei române-1905, Întemeierea mitropoliilor şi celor dintâi mănăstiri-1906,
Istoria bisericei române din Oltenia-1906, Episcopul Melchisedec-1907, Defectuozitatea
alegerii episcopilor şi mitropoliţilor la noi-1909, Andrei Baron de Şaguna-1909, Antim
Ivireanul-1910, Rolul Bisericei în trecutul românesc-1909, Istoria Bisericei române sec.
XV-1910, Istoria Bisericei române pentru şcoalele secundare-1912, etc., etc, precum şi
diversele articole publicate în Revista ortodoxă la a cărei înfiinţare a luat parte activă, în
Biserica ortodoxă română, în Convorbiri literare, dovedesc în mod palpabil munca
profesorului Dobrescu. Evocând trecutul de muncă, de jertfă, de cărturărie al Bisericei
noastre, el a ţinut să demonstreze tuturor că rosturile şi sublimele învăţături ale credinţei
noastre, au oţelit neamul şi au păstrat întreg sufletul românesc şi că deci e o mare datorie a
vremii, revenirea Bisericei în rosturile ei fireşti. După atâta muncă, în plină putere de viaţă-
la 40 de ani neîmpliniţi, sărmanul nostru profesor, piere pentru totdeauna în urma unei
amare suferinţi; şi duce cu el în mormântu-i rece, toată această uriaşă muncă migăloasă,
duce cu el toate jertfele, toată truda făcută ce şi-o impusese, toată nădejdea noastră a celor
care l-am iubit şi care vedeam în el pe istoricul Bisericei noastre.
În muncă şi în jertfă se rezumă viaţa iubitului nostru profesor, Nicolae Dobrescu,
în muncă tăcută fără reclamă şi pusă în serviciul unei cauze mari, pentru care oamenii
Bisericei îi datorează mult. Şi tot lipsită de zgomot, tăcută şi tristă, i-a fost şi moartea. Prea
puţine ziare i-au înregistrat stingerea lui, şi aceasta la faptele diverse; puţinii prieteni s-au
risipit şi ei ca oile lui Israil din preajma trupului neînsufleţit al lui Nicolae Dobrescu. Fie
ca cel puţin, amintirea duioasă pe care mormântu-i proaspăt o răscoleşte în sufletele celor
ce l-au preţuit şi cunoscut, amintirea aceea ce ne urmăreşte, când chipul iubit dispare de
aici, dintre noi, pentru totdeauna , să pice lacrimi de recunoştinţă pentru cel ce a muncit
atât de mult şi-a jertfit viaţa numai cărţilor şi a slujit mai mult, ca atâţia alţii, Bisericei
noastre. Fie-i veşnică amintirea!”
( Adevărul Bisericesc, Revista Societăţii “Frăţia” a preoţilor din Eparhia Argeş,
Anul III, nr. 6-7, din iunie-iulie 1914).
Cronică
Cronică de familie: familia Stoicea din Stoeneşti-
Stoeneşti-Olt
Pătru Jeana, Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Motto: “Nea Culiţă, moara e a noastră de astăzi, nu mai e a ta!”
La circa 12 km est de Caracal se află localitatea Stoeneşti1, situată pe malul drept

al Oltului, reşedinţă de plasă în perioada postbelică. Stoeneştii, ca mai toate localităţile de
pe valea Oltului, poartă amprenta istoriei. Atestarea documentară datează din secolul al
XVI-lea, numele localităţii
provenind, după cum spun
legendele locului, de la unul
dintre oştenii voievodului
Mihai Viteazul, Popa Stoica din
Fărcaşele2. Ceea ce
individualizează localitatea este
componenţa etnică a
localnicilor. Astfel, începând
din secolul al XIX-lea, s-a
Planul noii vetre a satului Stoeneşti, după
petrecut un fenomen de
reforma agrară din 1921
strămutare etnică, de la sud la
nord de Dunăre. Atunci, bulgari şi
sârbi au fugit din calea turcilor şi s-au aşezat în ţinuturile româneşti (astăzi, uliţele satului
Stoeneşti poartă denumiri specifice: Bulgarilor, Sârbilor). Numele de familie, dar şi cele
de botez poartă amprenta slavismului. Multe nume de botez au trecut în clasa numelor de
familie, unele neschimbate, altele derivate, cu sufixe. Cum numele de familie poate fi
comun mai multor persoane, s-a simţit nevoia unei forme de plural. În limbile slave, care,
cu excepţia bulgarei şi a macedonenei, nu prezintă articol, pluralul se formează, cu ajutorul
desinenţelor, de la substantivele comune.
Astfel, se întâlnesc formele bulgăresti
Ivanovi, Stankovi pentru a substitui “familia
Ivanov”etc. În limba română, apar utilizate
desinenţele de plural la numele de familie:
Ioneştii. Unele nume primite din slavă cu
desinenţa –a au fost interpretate, de E.
Petrovici, ca patronime feminine: Cneja,
Couia, Orlea, Oslea, Voia, Vâlcea, Vrancea
etc. Patronimele cu sufix compus: -cea / -
cu+ea: Doncea, Marcea, Mincea, Oancea, Fabrica de cherestea a Societăţii
Stancea, Stoicea au la bază numele: Carpatica, din Stoeneşti, important
Don(cu), Marcu, Mincu, On(cu), Stan(cu), obiectiv industrial în zonă, 1928
Stoi(ca) etc., cunoscând această transformare
datorită, probabil, obiceiului diacilor de a folosi genitivul slav patronimic, de origine
diplomatică, în locul genitivului românesc în: -ei, -lui. Legenda familiei a cărei istorie o
evoc în acest material spune că tatăl lui Moş Micu a venit din Bulgaria. Erau patru fraţi, dar
la nord de fluviu au reuşit să treacă decât trei: doi băieţi şi o faţă. Locul pe unde au trecut
Dunărea a fost Islazul. Au construit un pod umblător, pe el puneau câte 5 vaci pe care le
treceau fluviul. Posibil ca, la origine, numele Stoicea să fi fost Stoicicov. Fenomenul
transferului de populaţie de la sud la nord de Dunăre a fost destul de frecvent – nu numai
în Oltenia –, populaţie de origine
bulgărească întâlnind şi în localităţile
Coteana (judeţul Olt), Vlădila (fostul judeţ
Romanaţi).
Interlocutorul meu, căruia am să-i

deconspir numele ceva mai târziu,
vorbeşte cu mare admiraţie despre lumea
apusă a satului: oameni gospodari care Podul de la Stoeneşti distrus de trupele
dezvoltaseră un adevărat cult pentru române în retragere în 1916.
pământ. De altminteri, valorile pe care
ţăranul român le avea în suflet şi minte, sunt şi aici: credinţa, familia şi pământul. Dacă în
trecutul istoric satul a fost locuit de ţărani dependenţi, satul făcând parte din moşia lui
Vodă Mihai, aceştia, treptat, şi-au răscumpărat loturile de pământ şi le-au extins, în urma
reformelor agrare înfăptuite de Cuza sau Ferdinand. S-au ridicat familii de ţarani mijlocaşi
şi fruntaşi, prin cumpărări de pământ. S-au construit mori, s-au deschis cârciumi, băcănii,
dărac de lână, cazan de ţuică, brutărie, fabrică de sifoane. De asemenea, în Stoeneşti exista
o fabrică de cherestea deschisă de un anume Gaillac, cumpărată, mai târziu, de Societatea
Carpatica. În vara anului 1928 a fost distrusă de un puternic incendiu3.
În aceeaşi localitate a funcţionat şi o fabrică de cărămidă, ca să nu mai vorbim
despre înzestrarea gospodăriilor particulare cu inventarul agricol necesar lucrării
pământului: plug, car, grapă, maşină de treierat, secerătoare, semănătoare, prăşitoare-
înainte de declanşarea colectivizării, în Stoeneşti existau 12 batoze!4 La loc de frunte se
situau gospodăriile familiilor: Ignat Velescu, Vălea Ion, Nicolae Trifu, Iacob şi Constantin
Stoicea.
Multe familii din Stoeneşti s-au ridicat economic în perioadele ante- şi interbelică,
profitând de curentul progresist promovat de liberali: Prin noi înşine! Este şi povestea
familiei Stoicea, o familie obişnuită din localitatea Stoeneşti, dar care s-a încadrat în acest
tablou de început de veac.
Documentele de care ne-am folosit provin
din două tipuri de surse: orale (interviuri luate
membrilor familiei Stoicea) şi arhivistice (arhiva
familiei, Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană
Olt, Slatina, Arhivele Naţionale ). Ştefan Stoicea5,
descendentul uneia dintre ramurile familiei,
consideră că provenienţa numelui de familie ar fi
Batoză la lucru. bulgărească (n.a. slavă). Cu aproximativ 150 de
ani în urmă, primul membru al familiei Stoicea,
de care îşi aminteşte, a fost Moş Micu. Acesta moştenise, de la tatăl său, câteva hectare de
pământ pe care le–a vândut şi şi-a deschis una dintre puţinele cârciumi de la vremea aceea.
Cu multă muncă şi răbdare, el reuşeşte să construiască celor 2 fii ai săi, Căne şi Naţu, o
casă cu 8 camere, 4 camere unuia, 4 camere celuilalt şi să le cumpere câteva pogoane de
pământ pe care avea să le împartă celor doi, pământ cumpărat dintr-o localitate apropiată
de Stoeneşti-Comanca; pământul făcea parte din domeniul mănăstirilor vâlcene, acestea
având moşii pe valea Oltului.
Unul dintre cei doi fii ai lui Moş Micu, Hristea/Căne (căsătorit cu Maria, de loc din
Deveselu), a avut 11 copii: cinci fete – Petra, căsătorită cu Iorgu Trifu; Tina, căsătorită cu
preotul Vişănescu din Gostavăţ; Lica, căsătorită cu Petrică, în Coteana; Lena, căsătorită cu
Aristide Voicu, în Scărişoara; Ana, căsătorită în Caracal, cu
Economu- plus şase băieţi: Constantin, căsătorit cu Petra din
Scărişoara; Nicolae/Culiţă, căsătorit cu Constanţa din
Radomireşti; Iancu, căsătorit cu Ştefana; Teodor/Tudorel –
aviator, s-a mutat la Mediaş; Florea/Floriţă, cel stabilit în
Focşani, în perioada de început a regimului comunist a ocupat
funcţia de secretar de partid şi Gheorghe, domiciliat în
Bucureşti, a lucrat la Fabrica de avioane, civil. Va lua parte la
Situaţia categoriilor construirea aerodromului de la Deveselu, în cadrul echipei de
de gospodării, experţi venită de la Bucureşti. Ultimii trei băieţi au luptat pe
Stoeneşti, 1951
front, în primul război mondial, fiind împroprietăriţi, de către
statul român, cu câte 10 pogoane fiecare6, pământ expropriat din
moşia lui Constantin Brâncoveanu7. Ceilalţi trei băieţi au rămas în sat, sporindu-şi averile
în mod cinstit.
Nicolae (vom folosi, în continuare, Culiţă) Stoicea, spirit întreprinzător, a vândut
pământul pe care era proprietar şi a construit, în sat, o moară, împreună cu unul dintre
cumnaţii săi: Iorgu Trifu.Ultimul a pus la dispoziţie pământul, dar cel care se ocupa mai
mult de moară era Culiţă, cumnatul său, venitul fiind împărţit în mod echitabil între cei
doi.
Afacerea s-a dovedit a fi prosperă, cu atât mai mult cu cât, zona fiind cerealieră,
ţăranii, din sat, dar şi din apropiere, aveau nevoie de o moară, nemaifiind alta în zonă.
Dovadă că lucrurile au decurs bine, Culiţă
a mai construit o moară în localitatea
Radomireşti, de unde era soţia sa. La
căsătoriile celor doi fii, fiecare a primit
câte o moară: Victor pe cea din Stoeneşti,
Constantin/Tică pe cea din Radomireşti -
localitate aflată în partea stângă a Oltului;
Stoeneştiul se află în partea dreaptă sau,
altfel spus, Radomireştiul se afla în Moara construită de Nicolae Stoicea şi
judeţul istoric Olt, în vreme ce Iorgu Trifu.
Stoeneştiul- în fostul judeţ Romanaţi.
Naţionalizarea din 11 iunie 1948 va confisca cele două mori care vor fi trecute, abuziv, în
proprietatea statului. După 1990, fiind revendicate, cele două mori au revenit celor doi
proprietari de drept (în prezent au alţi proprietari, fiind vândute de către cei doi fraţi,
deoarece ei nu mai locuiau, demult, în cele două localităţi).
Iacob/Iancu Stoicea (n. 1896- d. 1982), frate cu Nicolae Stoicea, s-a căsătorit cu
Ştefana, o femeie care provenea dintr-o familie destul de înstărită pe vremea aceea, de loc
din Gostavăţu, o comună vecină cu Stoeneştiul. Aceasta a primit la căsătorie, de la tatăl
său, 5 hectare care s-au adăugat celor 35 pe care le avea Iancu, adunându-se la un loc 40 de
ha pământ arabil, plus alte 20 pogoane, deci 10 ha, de pădure în lunca Oltului. Cei doi soţi
au întemeiat o familie frumoasă în Stoeneşti, născându-li-se 5 copii, 4 băieţi şi o fată, dar
unul dintre băieţi va muri la vârsta de 6 ani, rămânând Ştefan (n. 1931), Gica (n. 1933),
Florea (n. 1935) şi Constantin/Titi (n. 1939). Iancu Stoicea a
construit o mică fabrică de cărămidă, în apropierea lotului
forestier. În ziua de 1 aprilie 1938, un sat din apropierea
Caracalului – Dioşti (azi aparţine de judeţul Dolj) - a ars,
transformând în scrum multe case ale localnicilor (case
construite din paiantă sau chirpici, acoperite cu paie sau cu
coceni). Sătenii, îndureraţi, au împuternicit o delegaţie care să
meargă la regele Carol al II-lea şi să-i ceară sprijin. Prin
Fundaţia Culturală “Principele Carol”, satul Dioşti a fost
reconstruit ca sat model, lucrările fiind coordonate de Dimitrie
Iacob/Iancu Stoicea şi
Gusti şi Gheorghe Focşa. La reconstruirea satului Dioşti au
familia sa.
participat şi locuitori ai Romanaţiului, printre care şi Iacob
Stoicea. Având fabrică de cărămidă, acesta s-a angajat, faţă
de rege, că va produce cărămida necesară pentru construirea
caselor din Dioşti
Din relatările lui Ştefan Stoicea, am aflat că toate
casele construite în satul Dioşti au folosit cărămizi aduse de
la fabrica tatălui său; acestea erau încărcate de voluntarii din
Fărcaşele şi Stoeneşti, în maşini trimise de la Bucureşti de
regele Carol al II-lea, şi descărcate la Dioşti de voluntarii din Document cu caracter
Caracal.Un alt amănunt foarte important legat de această fiscal care atestă
micro-fabrică este acela că Iacob Stoicea avea grijă şi îşi existenţa fabricii de
nota într-un caiet (câteva foi cusute cu aţă) pe toţi cei care cărămidă.
cumpărau cărămidă, trecând, în acest carneţel, numele,
cantitatea, suma şi semnătura. Cu banii câştigaţi de pe urma cărămizilor vândute, el a
cumpărat pământul fraţilor Teodor, Florea şi Gheorghe, ajungând la 40 de hectare.
Gospodăria era înzestrată cu inventarul agricol necesar lucrării pământului, inclusiv
batoză; animale – vaci, bivoliţe, oi (în jur de 100).
Aceasta este cartea de vizită a familiei Stoicea, până la venirea comuniştilor la
putere. O familie muncitoare, cu simţ practic, care dezvoltă o atitudine de mici
întreprinzători.
În 1940, Iacob a fost concentrat, dar, nemaiavând vârsta pentru a fi trimis în linia
întâi, a servit în armată ca sanitar. Ştefan, fiul cel mare, un copil, pe atunci, de numai 9 ani,
a rămas cu întreaga gospodărie, ceilalţi fraţi fiind mai mici decât el. Greutăţile războiului
au determinat familia să vândă din oi, numărul lor ajungând la 30 din 100, iar o bună parte
din pământ a fost dat pentru a fi lucrat în parte ( o parte revenea proprietarilor şi două părţi
lucrătorilor).
Reforma agrară din 1945 nu a afectat familia lui Iacob Stoicea, pentru că
pământul avut în proprietate nu depăşea 50 de ha.
Reforma agrară din 1945 avea să fie, de fapt, o încercare reuşită, a celor care au
impus-o, de a produce dezordine, agitaţie, tabere în lumea satelor; de o parte erau cei care
îşi pierdeau pământul, de altă parte cei care erau împroprietăriţi. Şi lucrurile nu aveau să
rămână aşa...
Odată cu declanşarea colectivizării, şi în comuna Stoeneşti a luat fiinţă un G.A.C.
G.A.C-ul din Stoeneşti s-a numit Unirea (sic!). Primii care s-au trecut au fost ţăranii săraci
şi muncitorii agricoli. În perioada imediat următoare înfiinţării acestui G.A.C., a început
propaganda. Cei înscrişi primeau produse
agricole, fiind aduşi acasă cu căruţele însoţite de
lăutari. De partea cealaltă, cei care erau sceptici
faţă de un regim care aducea la un loc pe cei
care muncesc alături de cei care doresc, doar,
să ia de la cei care muncesc,aşa a început era
cotelor. Era o formă de a te convinge de bună
voie şi nesilit de nimeni să te înscrii în marea
Casă din Dioşti construită cu gospodărie colectivă. Familia Stoicea, ca multe
cărămidă fabricată la Stoeneşti. alte familii care trecuseră prin două războaie
mondiale şi munciseră din greu pentru a strânge
avere, avea de trecut, în albumul de familie, suferinţele unui regim cu chip de monstru. Din
cauza neputinţei de a plăti cota de lână, Iancu Stoicea a fost închis un an, timp în care a
lucrat la liniile ferate din localitatea Deveselu (lângă Caracal). Pentru că situaţia depăşea,
cu mult, posibilităţile familiei, iar cotele deveneau tot mai mari, Ştefan, însoţit de mama sa,
a donat, printr-un proces verbal, Primăriei din localitate, 31 de ha, rămânându-i familiei
numai 9 ha (în ajun, familia fusese atenţionată de Florea, secretarul de partid stabilit la
Focşani, că trebuie să scape de surplusul de pământ care depăşeşte 10 ha!).
Copiii lui Iacob, ajunşi la vârsta şcolarizării, vor simţi, şi ei, rigorile unui regim
care dacă nu eşti de acord cu el, sigur eşti împotriva lui.
Mai întâi, Georgeta, după ce a absolvit şcoala primară în
sat, a mers la liceul pedagogic din Caracal, unde a mai
făcut alte 4 clase. În ultima clasă de liceu, înaintea celei de
a doua probe de examen, a fost scoasă în faţa clasei,
împreună cu alţi 6 elevi, şi toţi au fost exmatriculaţi, pe
motiv că au origine nesănătoasă, adică erau copii de
chiaburi. A plecat la Câmpina, la un unchi – acesta stătea
în gazdă într-o casă cu două camere, împreună cu soţia şi
trei copii-, a lucrat un timp pe şantier, după care şi-a
continuat studiile liceale şi facultatea. Aceeaşi soartă a
împărtăşit-o şi un alt frate, Florea, care va fi înfiat de către
unul dintre fraţii tatălui, tocmai pentru a pleca din sat, a i
se pierde urma şi a-şi continua studiile. În concluzie, din 4 Ştefan şi Ana Stoicea.
fraţi câţi au fost la părinţi, trei s-au rupt de sat şi s-au
mutat la Câmpina şi numai Ştefan a rămas să înfrunte colectivul. Paşii i-au purtat prin
ţară, un frate a venit în Craiova, alţi doi s-au stabilit în Târgu Jiu. Azi mai trăiesc doar
Ştefan şi Georgeta, ceilalţi doi fraţi fiind decedaţi.
Un alt Stoicea - Constantin, fiul lui Nicolae/Culiţă, stabilit în comuna
Radomireşti/Olt, proprietarul a 4,5 ha şi al unei mori, în 1952 a fost arestat, motivul-
agitaţie publică, şi închis la Jilava până în mai 1953, când a
fost eliberat.
Revenind la Ştefan Stoicea, cel care a rămas în
Stoeneşti, a făcut 7 clase la şcoala din sat; în 1957, s-a
căsătorit cu o fată, tot din Stoeneşti, Stan Ana. Familia
Stoicea s-a opus înscrierii în colectiv, a trecut cu greu zodia
cancerului (perioada cotelor), iar după 1953 a trebuit să
treacă printr-o altă momeală a regimului: întovărăşirile. În
Stoeneşti, întovărăşirea care a luat fiinţă în 1953 s-a numit
Tudor Vladimirescu. Şi de data aceasta, familia s-a opus şi a
Fişa matricolă penală a
fost mutată cu pământul departe de sat: 8 ha la Măgura
Mare şi 1 ha la Băbiciu (5 şi, respectiv, 10 km distanţă de
lui Constantin N.
Stoeneşti). Situaţia era una fericită! Multe familii, aflate în
Stoicea.
aceeaşi situaţie, erau trimise la distanţă şi mai mare, fiind
purtate de la Ana la Caiafa, fără să-şi poată recupera pământul. Se lăsa omul păgubaş şi
renunţa să-şi mai caute dreptatea, într-un regim care tocmai dreptate nu făcea. Se apropia
încheierea colectivizării; bătut, ameninţat verbal, Ştefan s-a înscris în G.A.C., printre
ultimii din sat; a adus în proprietatea colectivă un car, 2 boi, 2 cai, plug, prăşitoare, grapă.
Ar mai fi ţinut animalele, dar, neavând ce să le mai dea să mănânce, a renunţat şi la ele.
Ce s-a întâmplat cu familia Stoicea, cea care cu
aproape 150 de ani în urmă începuse să construiască o
gospădărie model? Unii au devenit plugari, mai târziu ţărani
cooperatori, robi pe propriul pământ; alţii s-au pierdut prin
lume, la fel ca mulţi, căutând să se rupă de rădăcinile
viguroase, dar considerate nesănătoase de către regimul
comunist. Ceea ce timpul, dar mai ales regimul comunist, nu
au putut să şteargă au fost faptele acestei familii, întipărite în
sufletul şi mintea celor care au cunoscut familia. Cea mai
clară dovadă a perenităţii numelui Stoicea, indiferent de
regim, este pomenirea lui Iacob pe pisania Bisericii Sf Mare
Mucenic Dimitrie, ridicată în 1938 în satul Dioşti, ca
recunoştinţă faţă de sprijinul adus la reconstruirea acestei
localităţi mistuite de foc. Biserica Sf. Dimitrie, Dioşti
1 Stoenesti, com. rur., pl. Oltul de jos, jud. Romanaţi, formată din satul cu acelaşi nume, situată la gura Tesluiului, lângă Olt,
peste care se află un pod pe cablu, la est de Caracal. În cuprinsul comunei se află ruinele drumului care trece prin central
satului, ce merge de la Izlaz spre Romula, numit Drumul lui Traian, după Marele dicţionar geografic al României, vol V,
George Ioan Lahovari, p. 470, Bucureşti, 1902.
2.Popa Stoica din Fărcaşe a fost oştean în armata lui Mihai Viteazul; legătura cu voievodul muntean era făcută prin fraţii
Buzeşti care veneau destul de des în Fărcaşe. Legendele spun că după moartea fiului său, Pârvu, într-o bătălie cu turcii dată la
Izbiceni, Popa Stoica a lăsat rasa preoţească şi s-a angajat în lupta antiotomană (după Ion Eremia, Popa Stoica, Editura
Militară, Bucureşti, 1971
3
Ştefan Ricman, Monografia judeţului Romanaţi, Editura Ramuri S.A.//Institutul de Arte grafice//Craiova, ediţie facsimil,
Caracal, 2011, p. 301-302
4
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Olt, Sfatul Popular Raional Caracal, secţia secretariat – Tabele cu chiaburi din
raionul Caracal, ds. 32/1951, f. 1-2
5
Ştefan Stoicea, pensionar, 84 ani, Stoeneşti (interviuri luate în anii 2010 şi 2014)
6
Reforma agrară din 1921 limita marea proprietate la 100 ha, iar ţăranilor care luptaseră pe front, orfanilor şi văduvelor de
război le întregea lotul de 5 ha, în limita existenţei de pământ în perimetrul localităţii respective;
7
Prinţul Basarab Brâncoveanu s-a născut pe 1 octombrie 1875, la Amphion-les-Bains, în Savoia - Franţa. A fost botezat
Mihai - în onoarea naşului său, prinţul Mihail Sturdza al Modovei care îi era şi unchi din partea mamei, şi Constantin - în
onoarea ilustrului strămoş căruia îi purta numele şi titlurile, Constantin Brăncoveanu, suveran al Ţării Româneşti între 1688-
1714. Şi-a făcut educaţia în Franţa, unde a studiat Filosofia şi Literele. Şi, deşi născut şi crescut în străinătate, nu a uitat
niciodată că este român. În 1900, la numai 25 de ani, prinţul Brâncoveanu era cel mai bogat proprietar funciar din România şi
unul dintre primii cinci cei mai bogaţi oameni din România. Cu doi ani înainte îl moştenise şi pe vărul său primar, Alexandru
Filipescu, care îi lăsase, printre bunurile imobiliare, reşedinţa sa din parcul Filipescu. In anii ‘20 se va concentra mai mult pe
administrarea pământurilor rămase: Brâncoveni (sediul familiei încă din 1518, în judeţul Romanaţi), Rastu şi Boureni (Dolj;
mosia Rastu aparţinea de 500 de ani familiei), Momiceni şi Coteana (Olt), Breaza (Prahova), Tiutu (Romanaţi), Obileşti,
Ştefăneşti şi Săruleşti (Ilfov), Letea Veche (Vlaşca). Încearcă să compenseze pierderea câtorva moşii, practicând agricultura
intensivă şi ajungând să deţină câteva dintre cele mai mari şi mai eficiente ferme-model din România. La sfârşitul anilor ’30,
însă, câteva plasamente financiare neinspirate erodează finanţele averii Brâncoveanu, iar prinţul e nevoit să ipotecheze şi,
apoi, să vândă Vila Brâncoveanu. După 1989, urmaşii lui Basarab Brâncoveanu au revendicat proprietăţile rămase. Au
câştigat în instanţă, după un proces ce a durat mai bine de 5 ani, conacul de Floreşti-Stoeneşti care a fost vândut, apoi, unei
societăţi italiene. Conacul de la Breaza a fost vândut şi el, iar o parte din moşia de acolo a fost donată municipiului Breaza.
Un diplomat român prin furtuna unui secol prea lung (VI)
Dumitru Ceauşu
Şi uite aşa am ajuns să punem punctul final la textul tratatului. Ba nu. Era să mint. A mai
fost ceva. Din nou “prietenul” meu Szenasy îmi mai pregătise încă o surpriză: textul notei
de subsol conţinând rezerva la recomandarea 1201 era scris cu litere minuscule încât,
practic era ilizibil. Cred că, dacă ar fi putut l-ar fi scris pe muchia paginii. Bineînţeles că, la
protestele mele, a acceptat ca şi acest text să fie imprimat cu acelaşi fel de caractere ca
restul tratatului. Când, în septembrie 1996, am fost chemat de la Paris să prezint, spre
semnare, mapa cu textul tratatului am fost extrem de fericit. Dacă mi-aduc bine aminte, în
cadrul ceremoniei de la Timişoara, când a fost semnat tratatul, parcă s-au zis şi câteva
cuvinte de mulţumire la adresa celor doi negociatori. A fost bine, pentru că atunci când, în
1991, a fost semnat tratatul cu Germania, pe care tot eu îl negociasem, nici nu am fost
invitat la ceremonia de semnare, cu ocazia vizitei la Bucureşti a lui Hans Dietrich
Genscher.
++++
Multă bătaie de cap ne-a dat şi clarificarea situaţiei juridice a Tratatului de
prietenie şi asistenţă mutuală cu fosta URSS. Când s-a destrămat Uniunea Sovietică, la
finele lui 1991, Federaţia Rusă s-a declarat succesoarea la toate convenţiile şi tratatele
încheiate de defuncta Uniune. Ulterior, am avut consultări, la nivel de directori ai
direcţiilor Tratate, pentru clarificarea situaţiei convenţiilor româno-sovietice. Ruşii au
pretins că şi tratatul de prietenie din 1970 este încă în vigoare şi că va rămâne valabil până
la denunţarea lui conform clauzelor finale pe care le conţinea, adică printr-o notificare
transmisă pe cale diplomatică cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate de
cinci ani. Dacă nu se notifica denunţarea lui, tratatul îşi prelungea automat valabilitatea pe
o nouă perioadă de cinci ani. Întrucât în noiembrie 1995 expira perioada de valabilitate de
cinci ani, trebuia ca, până în noiembrie 1994, să denunţăm acest tratat. În consecinţă, am
pregătit un memorandum adresat preşedintelui Ion Iliescu, cu propunerea de a aproba ca
Ministerul de Externe să denunţe tratatul printr-o notificare adresată Federaţiei Ruse.
Memorandumul a zăcut la Preşedinţie luni de zile, iar data fatidică (cred că era 5 sau 6
noiembrie) se apropia. Când am văzut că ministrul Meleşcanu nu face nimic pentru a
obţine aprobarea preşedintelui, l-am informat pe şeful opoziţiei, Emil Constantinescu
despre pericolul de a vedea prelungit cu încă cinci ani tratatul de asistenţă mutuală cu
Rusia, ceea ce ar fi fost foarte grav în condiţiile candidaturii noastre la NATO şi la
Uniunea Europeană. Constantinescu a dat o declaraţie fulminantă, atrăgând atenţia să nu se
ajungă la o asemenea situaţie. Iliescu şi Meleşcanu, care se aflau la Marrakes, în Maroc
pentru o conferinţă GATT, au acceptat să se facă o notificare în care să se susţină că acest
tratat a devenit caduc şi că nu se mai poate aplica. Ei nu au acceptat însă să se declare
oficial că România îl denunţă, în conformitate cu clauza din tratat care prevedea această
modalitate de încetare a valabilităţii sale. Notificarea adresată ambasadei Rusiei la
Bucureşti a fost mult timp contestată de partea rusă care susţinea că nu a fost făcută în
cuvenită formă. Nu ştiu până la urmă cum s-a încheiat această controversă, deoarece am
plecat de la conducerea direcţiei Tratate.
++++
În 1994, scotocind prin arhiva tratatelor pentru a face lista acordurilor încheiate cu
fosta URSS, arhivistul a dat şi peste un document extrem de sensibil. Este vorba de acordul
încheiat cred că în 1967, prin care România lui Ceauşescu se angaja să pună la dispoziţia
Uniunii Sovietice aeroporturile, porturile şi alte facilităţi terestre, în cazul unor operaţiuni
militare declanşate ca urmare a punerii în aplicare a clauzelor de asistenţă militară din
Tratatul de la Varşovia. Acordul, ţinut secret, a fost prelungit în 1976, pe un termen
nelimitat. Noi, cei din Direcţia Tratate, l-am pus pe lista acordurilor caduce şi le-am
prezentat ruşilor o propunere în acest sens. Spre marea noastră surpriză, ruşii nu au fost de
acord şi au propus ca acestă convenţie să fie trecută pe lista acordurilor încă în vigoare, şi
care urmau să-şi piardă valabilitatea printr-o înţelegere bilaterală. Cu alte cuvinte, acest
acord rămânea în vigoare atâta timp cât ruşii considerau că este necesar. În această situaţie,
am înaintat preşedintelui Iliescu propunerea ca România să denunţe în cuvenită formă
acest acord anacronic. Spre surprinderea mea, lucrarea s-a întors de la preşedinţie fără nici
o indicaţie. Am repetat propunerea după câtva timp, dar nu am primit nici un răspuns.
Problema a rămas nerezolvată iar eu am plecat la Paris, la ambasadă. Ulterior, am aflat că
în cadrul unei dezbateri televizate, în noiembrie 1996, Emil Constantinescu, candidat la
preşedinţie, a exhibat copia unui document pe care Ministerul de Externe l-a înaintat
preşedintelui Iliescu, în 1996, cu propunerea de a aproba denunţarea convenţiei din 1967
şi pe care Iliescu nu îl aprobase. În anul 2000, când a izbucnit scandalul cu documentele
referitoare la “firul roşu” (legătura telefonică secretizată între Bucureşti şi Moscova),
Meleşcanu m-a acuzat că eu am fost acela care a sustras aceste documente de la MAE
pentru a le da lui Emil Constantinescu. Am cerut să fiu audiat de Comisiile de politică
externă ale Parlamentului pentru a pune lucrurile la punct. Meleşcanu nu s-a prezentat în
faţa comisiilor. Eu am răspuns la toate întrebărilor membrilor comisiilor, subliniind că nu
am scos niciodată vreun document intern din MAE şi că nu am fost eu acela care a dat lui
Emil Constantinescu documentul pe care l-a folosit în campania electorală din 1996. De
altfel, nici nu aş fi putut să-l dau deoarece, începând cu data de 1septembrie 1996 mă aflam
la ambasada română din Paris. Comisiile au luat act de dezminţirile mele şi au stabilit că îl
vor audia şi pe Meleşcanu, dar această audiere nu a mai avut loc. Ceea ce m-a surprins în
acest incident a fost faptul că nimeni nu s-a scandalizat pentru faptul că Ion Iliescu a
menţinut un acord în vigoare cu ruşii, extrem de compromiţător pentru ţara noastră, şi că
au vrut să păstreze legăturile telefonice speciale cu Rusia, la fel ca pe vremea regimului
comunist. În schimb, mulţi s-au scandalizat că un document compromiţător pentru Iliescu a
fost divulgat presei. Este evident că scandalul cu documentele “firului roşu” a fost pregătit
şi declanşat de echipa de consilierii a preşedintelui Constantinescu, ca parte a luptei din
campania electorală 2000. Acţiunea făcea parte dintr-un “pachet” care includea şi
“afacerea Adrian Costea.
Retrospectiv, nu cred că aş putea să aduc elemente noi de informare care să
infirme concluziile la care au ajuns anchetele ziaristice din acea epocă. Mulţi au crezut sau
au bănuit că eu, ca ambasador la Paris, aş fi fost la curent cu pregătirea acestui scandal.
Realitatea, tristă dintr-un anumit unghi de vedere, este că nu am ştiut nimic despre “cazul”
Adrian Costea. Pare incredibil, dar eu, ca ambasador, nu am ştiut că acest om există, până
nu a izbucnit scandalul din presă. La fel de incredibil este şi faptul că acest domn, timp de
trei ani şi jumătate, cât am fost ambasador la Paris, nu m-a vizitat niciodată, nu mi-a dat un
telefon şi nu a participat la nici o recepţie sau altă manifestare la ambasadă. Un alt element
care sugerează rolul pe care acest Costea l-a avut în Franţa, legăturile lui “oculte” cu
“serviciile” române şi franceze, este faptul că preşedintele Constantinescu şi consilierii lui
nu m-au informat despre numirea lui Costea ca “ambasador cu împuterniciri speciale” în
Franţa şi că, în această calitate, acesta este autorizat să facă demersuri oficiale pe lângă
miniştri şi alte oficialităţi franceze. Prima dată am aflat despre existenţa acestui emisar
misterios când mi-a telefonat consilierul diplomatic al unui ministru francez, rugându-mă
să-i confirm dacă patalamaua cu care îl înzestrase Constantinescu pe Costea este autentică,
cu alte cuvinte să-i spun dacă nu cumva este un impostor. Am telefonat la Cotroceni, de
unde cineva autorizat mi-a spus să-i comunic demnitarului francez că acest Costea “a avut
dar nu mai are mandat din partea preşedintelui României”. Scandalul din presă se
declanşase deja şi Costea nu mai era un personaj onorabil. Abia atunci am aflat cum se
numeşte acest al doilea “ambasador” al României în Franţa. Ca să vă faceţi o idee de
încrederea pe care o avea în mine preşedintele Constantinescu, mai amintesc un alt mic
incident. Imediat ce am ajuns ambasador la Paris, am primit un telefon de la ambasadorul
Radu Boroianu, de la Berna, care m-a rugat să-i aranjez o întâlnire, la Paris, cu un
reprezentant al industriaşului Lagardere, pentru a discuta, din însărcinarea preşedintelui
Constantinescu, un proiect important de colaborare bilaterală. Boroianu s-a întâlnit cu
omul lui Lagardere, însă pe mine nu m-a invitat la întâlnire şi nu mi-a spus nimic despre ce
au discutat. Am prezentat un raport scris preşedintelui Constantinescu. De atunci n-am mai
auzit nimic despre acest proiect iar Boroianu nu m-a mai rugat să-i aranjez vreo întâlnire la
Paris.
Noiembrie 1996. Povestea a început la sfârşitul lui noiembrie 1996. Era duminică.
Ieri m-am întors de la Geneva, unde am muncit două săptămâni în contul Naţiunilor Unite.
A doua zi, 1 Decembrie, era ziua naţională. Pregătirile pentru marea recepţie erau în toi.
De aceea, în această zi de 1 Decembrie m-am dus la birou, în cancelaria ambasadei care
este situată în acelaşi imobil în care se găsesc apartamentele pentru personalul instituţiei.
Pe la orele nouă dimineaţa, am coborât, deci, la primul etaj, la birou. Aici mi-am făcut de
lucru timp de o oră şi jumătate pentru a vedea corespondenţa care se acumulase în cele
două săptămâni de absenţă. După ce am terminat, am ieşit din birou, trecând prin biroul
secretarelor. Acolo am făcut cunoştinţă cu o persoană, o tânără femeie, care mi s-a
prezentat: ,,Sunt Cornelia, noua dv. colegă. Am sosit de la Bucureşti acum zece zile”. Era
toată numai surâs. Părul ei era tuns a la garcon, ca ţepii unui arici. Cornelia a început prin
a-mi spune că este foarte fericită că începe munca la ambasadă având coleg o persoană
având vasta mea experienţă profesională. Şi-a exprimat dorinţa de a fi ajutată, de a fi
ghidată, ţinând seama de puţinătatea experienţei sale profesionale. Întâlnirea a fost scurtă,
fiecare grăbindu-se să părăsească biroul secretarelor pentru a nu le deranja.
++++
Au trecut aproape doi ani de atunci. Privesc pe fereastra locuinţei mele către o altă
fereastră. Nu se vede lumina, noapte fiind. Privesc acea fereastră în fiecare seară, în fiecare
noapte, de mai bine de un an. Chiar şi în dimineţile de iarnă când este încă întuneric. Dacă
este lumină, sunt aproape liniştit. Ea este acolo… Ea nu este plecată altundeva, în oraş,
într-o altă casă, într-o altă cameră, cu alte persoane, cu un bărbat, cu un mascul. Privesc pe
fereastră ca să văd maşina verde parcată în curtea ambasadei. Într-o seară, maşina nu mai
era acolo. Inima mi s-a strâns, şi m-a apucat greaţa… Dis-de-dimineaţă, ca de obicei, fac
turul pe jos împrejurul ambasadei. Maşina era parcată pe o străduţă în apropiere, într-un
loc în care eu nu puteam să o văd. În seara aceasta, maşina este în curte, însă fereastra
rămâne întunecată. Când m-am întors, am remarcat că şi fereastra dinspre stradă era tot
întunecată. Cornelia nu era acasă. Cu siguranţă era cu altcineva. A doua zi, am revăzut-o
către orele 10,30 când a coborât în curte. Am văzut-o verificând portierele maşinii. Era
îmbrăcată pentru oraş. Şi, de atunci, nu s-a mai întors. De câteva ori, am fost tentat să-i
telefonez pentru a o invita la o plimbare cu maşina. Împreună cu fiica mea şi prietena ei.
Am vrut să o invit la parada modei chineze. M-am abţinut cu mare efort. De nenumărate
ori pe seară, privesc către fereastra din cealaltă extremitate a curţii. Nu sunt nici o sută de
metri până acolo. Sufletul meu, inima mea rămân suspendate peste grădina care ne
desparte, printre ramurile platanilor seculari, sub cerul înstelat sau întunecat.
Astăzi, Cornelia a intrat în biroul meu pentru a-mi relata ce a făcut în cursul
dimineţii. Am întrebat-o: “Când te vei mărita”? „Sunt deja logodită, mi-a răspuns. Aţi
văzut inelul de logodnă”! Da, îl remarcasem de când se întorsese din vacanţă. „Ţi-am pus
întrebarea ca să nu-ţi mai fac invitaţii la concert. Însă cine este fericitul logodnic?” Evită
să-mi răspundă. Îmi reproşează că, în 1997, i-am întârziat cu 4 luni căsătoria. „Cum aşa,
doar tu mi-ai spus că vroiai să rupi cu acel bărbat, care nici nu era divorţat”? Neagă
adevărul. Sau a fost adevărat, însă atunci a făcut-o intenţionat pentru a mă seduce ca o
„allumeuse”, şi a obţine astfel câteva avantaje materiale, în primul rând o locuinţă mai
bună la ambasadă. Nu o acuz, însă ea ştie care este adevărul, un adevăr care o culpabiliza.
„Mă urâţi, îmi reproşează ea. Din cauza faptului că v-am respins cererea în căsătorie! Se
vede pe faţa dv.! Ieri când ne-am întâlnit la recepţia de la unguri, colega mea slovacă a
remarcat acest lucru! Mi-a pus întrebarea, oare este aşa tot timpul?” ,, Cum, aşa?” I-am
replicat. ,,Nu ştiu”, mi-a răspuns! Are dreptate. De fiecare dată când îi remarc prezenţa, de
departe sau de aproape, devin încordat, crispat. Iau o înfăţişare de om nefericit, deoarece ar
trebui să-i spun că sunt fericit, că o iubesc încă, că aş dori să-i strâng mâinile, să o
îmbrăţişez, aşa cum făceam cu doi ani în urmă. Ea nu vrea nici măcar să-mi dea mâna,
protocolar, pentru a ne saluta a la roumaine. Este ca un arici… Îi spun că în curând voi
reveni în ţară, acasă, că voi părăsi postul la Paris, pentru totdeauna. Îmi replică: „Să nu-mi
spuneţi că din cauza mea, pentru că nu vă voi crede! Îmi spuneţi asta ca să mă faceţi să
înţeleg că eu nu am ce căuta în această ambasadă. Vreţi să mă pedepsiţi, sau să daţi
semnalul celorlalţi ca să mă persecute. Aşa cum au făcut-o toată iarna. Nu aşteaptă decât
asta”! Cum să o fac să înţeleagă că nu este adevărat, că am încetat să o văd în biroul meu
pentru a putea să mă detaşez de ea, pentru a o uita un pic, pentru a-mi uşura „mon
chagrin”, suferinţa. Cum să o fac să înţeleagă că am eşuat şi că nu pot să mă apropii de o
altă femeie, că o iubesc. I-am explicat, în urmă cu cinci luni, că am rupt legătura cu tânăra
femeie venită de la Bucureşti pentru că mi-am dat seama că, chiar căsătorit, voi părăsi
orice altă femeie la cel mai mic gest de acceptare din partea sa. Cum să fac să înţeleagă?
Nu vrea să înţeleagă, pentru că ar însemna să se autoacuze, recunoscând că m-a minţit, că a
profitat de slăbiciunile mele… Că nu este decât o „allumeuse”.
………………………………………………………………………………
Este frumos astăzi, o zi de noiembrie. Sunt încă la Paris. Plec la Geneva cu maşina.
Poate pentru totdeauna. În dimineaţa asta, am revăzut filmul ,,Pacientul englez”. M-am
lăsat transpus de nostalgie. Să iubeşti o femeie… pentru totdeauna, în mod definitiv,
irevocabil, din tot sufletul, în fiecare zi, în fiecare minut. Să iubeşti fără speranţă. Pacientul
englez o iubea. Şi ea la fel, Katherine. Dar de ce a părăsit-o, rănită fiind, pentru a încerca
să-i aducă ajutor? De ce n-a rămas el lângă ea, să sufere lângă ea, să moară lângă ea? El ar
fi trebuit să ştie că, fără ea, viaţa lui va fi un coşmar, că, în fiecare zi, o parte a sufletului
său, o parte din trupul său vor arde, până în ultima zi din viaţa sa. De ce să trăieşti încă
câteva luni sau câţiva ani numai pentru a suferi, pentru a simţi cum îţi arde inima, pentru a
trăi un coşmar? Fiecare om care iubeşte o femeie, fără speranţă, este un „pacient englez”
pentru restul vieţii sale…
Martie 1964. Nu mai luam masa de prânz la cantina Combustibilul. Mi se mărise
salariul de secretar III şi îmi permiteam să plătesc meniul fix de la pensiunea Bulevard, vis
– a – vis de librăria Eminescu. Meniul costa 12 lei şi includea şi un desert. Într-o zi, pe la
patru şi jumătate, după ce terminasem masa, am ieşit din local şi m-am oprit în faţa uşii,
nehotărât încotro să o apuc: spre casă, la dreapta, sau spre Cişmigiu, la stânga. Am ezitat
câteva secunde. O fată s-a oprit în faţa mea şi mi-a dat bună ziua. Văzând faţa mea mirată,
mi-a spus: ,,sunt Simoneti, ne-am cunoscut în decembrie trecut la reuniunea de la lacto-
barul de pe Calea Victoriei”. Aşa era. Pe 21 decembrie 1963, un grup de tineri din minister
organizaseră o reuniune tovărăşească la un local de alimentaţie publică care fusese rezervat
pentru noi. Milca, profesoara noastră de franceză, adusese două studente de la Facultatea
de Limbi Străine. Una dintre ele a fost Simoneti. Era ziua ei de naştere. Am dansat şi cu ea
şi mi-a plăcut. Fata şi dansul. Am vrut să o conduc până la ea acasă, însă mi-a luat-o altul
înainte şi, cu părere de rău, am cedat. Uitasem de ea şi, dacă nu ar fi dat ea de mine,
probabil că drumurile noastre nu s-au mai fi încrucişat. Dar hazardul a făcut să ezit, timp
de câteva secunde, în faţa acelei uşi, la acea oră, pentru ca Simoneti, viitoarea mea soţie, să
mă abordeze şi să rămână în viaţa mea până la moarte.
În februarie 1997, am participat la sărbătorirea, la ADIRI, a unui distins şi erudit
diplomat. Împlinea vârsta de 70 de ani. Am spus şi eu câteva cuvinte, ca reprezentant al
conducerii ministerului. Am reţinut o frază spusă de cel sărbătorit: Viaţa omului, cursul
acesteia, este determinat, pentru câte o treime, de imperativul îndeplinirii datoriei, de ceea
ce stabileşti prin convenţie cu ceilalţi oameni şi de hazard. Atunci mi-am adus aminte de
hazardul care a vrut ca în acea zi de martie să o reîntâlnesc pe Simoneti. Hazardul mi-a
impus să aştept câteva secunde în faţa uşii. Fără acele clipe de ezitare, nu ar fi existat
Petrică, expresie a suferinţei pure, nevinovate, durabile, definitive, eterne… Nici datoria
împlinită timp de 40 de ani, nici actele mele de voinţă impuse altora sau acceptate de
aceştia nu au putut cu nimic schimba consecinţele programate ale unui moment de hazard
din viaţa mea.
10 decembrie 1998. O altă iarnă la Paris, cea de-a treia. M-am reîntors de la
Geneva. Acelaşi traseu ca acum doi ani, acelaşi orar şi medie orară. Dar câtă diferenţă. Ar
fi trebuit să-mi închei viaţa acum doi ani. Într-un accident sau în vreun alt fel. Aş fi murit
fericit… Acum doi ani aveam speranţe, proiecte. Nu eram îndrăgostit de nimeni. Eram pe
punctul de a mă întoarce la Bucureşti pentru o nouă experienţă profesională. Însă soarta a
vrut altfel. Într-o zi, Cornelia a bătut la uşa mea pentru a-mi oferi o bucată de salam de
Sibiu, iar eu am comis eroarea de a-l accepta. Două zile mai târziu, am invitat-o să luăm
masa la mine. Fiica mea era prezentă. Din acest moment m-am îmbolnăvit de dragoste.
Ne-am plimbat pe malurile Senei, pe lângă Trocadero. Într-o sâmbătă, era 13 decembrie,
fiica mea cu o prietenă a dorit să viziteze cimitirul Montparnasse. Le-am dus cu maşina
până acolo. Era şi Cornelia în maşină. Le-am lăsat acolo, pe fiica mea şi prietena ei, iar noi
am plecat să „flanăm” prin Paris, pe malurile Senei. I-am pus întrebări precise: sunteţi
logodită? Există în prezent cineva în viaţa dv.? Sau care vă aşteaptă la Bucureşti?
Răspunsurile au fost toate negative. Bineînţeles că fusese cineva în viaţa ei, dar cu acesta
legăturile au fost demult rupte. Ar fi fost totuşi o persoană care îi telefonează, care s-ar găsi
în străinătate. În continuare, ea mi-a povestit toate istoriile pe care le-a trăit cu diferiţi
bărbaţi, începând cu un domn înstărit care ar fi sedus-o, ar fi lăsat-o însărcinată fără să se
preocupe de urmări. A trebuit să avorteze. Următorul a fost un sârb, care a trebuit să se
întoarcă în ţara lui. După care unul sau alţi doi bărbaţi, indivizi fără importanţă. Unul din ei
era impotent. Şi, apoi, un leit motiv: bărbaţi în vârstă care o curtau tot timpul. Şefi ierarhici
de la serviciu care o presau să se culce cu ei. Bărbaţi căsătoriţi. Tuturor le purta ranchiună.
Dacă ajungeţi într-o funcţie importantă la minister, vă rog să-i pedepsiţi. Mi-a repetat acest
lucru de câteva ori în cele patru luni care au urmat, subliniind că toţi aceşti bărbaţi au
făcut-o să sufere. Din acea zi ne-am plimbat în fiecare seară. Intram în cafenele, serveam
câte o pizza sau beam câte o cafea. În ziua în care, la Sorbona, a avut loc un colocviu
despre Mircea Eliade, am plecat de acolo pe furiş, însoţiţi de domnişoara Cucu care voia să
vadă un film. Maşina de serviciu ne-a lăsat aproape de centre Beaubourg şi aproape ne-am
rătăcit în marile spaţii subterane. Mă văd şi acum stând la coadă ca să cumpăr bilete de
intrare la film. Rula, într-una din săli, un film „La femme mode d’emploi”. Domnişoara
Cucu gândea, am avut eu impresia, că este un film porno. Nimic din asta! Ne-am întors la
ambasadă cu metroul. A fost prima şi ultima dată când, ca diplomat la Paris, am luat
metroul. La 15 decembrie am mers la facultatea de drept de la Universitatea Paris IX
pentru o conferinţă asupra negocierii tratatului cu Ungaria. M-a însoţit buna mea colegă,
consilier cultural. Am avut trac, ca întotdeauna şi n-am îndrăznit să o invit şi pe Cornelia.
Două zile mai târziu, era 17 decembrie, i-am scris prima mea scrisoare, în care m-am
confesat că m-am îndrăgostit de ea. Cred că i-am mai scris, în următoarele trei săptămâni,
încă 10 scrisori. Nu i le-am dat imediat. Le-am ţinut, primele 5-6, vreo săptămână. Când
am plecat la Budapesta, la finele lui decembrie, ca să mă văd cu noul ministru de externe,
i-am dat Corneliei primele 5-6 scrisori ca să le citească, dacă este curioasă. A fost, şi mi-a
spus că a plâns după ce le-a citit. Toate aceste scrisori mi-au fost returnate imediat ce au
fost citite. În luna martie următor, le-am înmânat mamei Corneliei pentru a-i demonstra cât
de mult o iubesc pe fiica sa. Până la urmă, totul a fost în zadar. Singurul argument contra
cererii mele în căsătorie a fost diferenţa de vârstă dintre noi. Sunt doar cu doi ani mai tânăr
decât părinţii ei.
Mă apropii de acest caiet cu teamă. A scrie înseamnă a sângera, a deschide rana.
Gândurile mele se învârt în jurul unei obsesii. Se apropie Crăciunul. Ploaia cade de azi
noapte. Încerc să rămân în contact cu actualitatea. Clinton este impeached. La Belgrad,
rachetele cad ca meteoriţii. Nu ies din casă. Încerc trucul folosit de alţii. Să înnegresc
femeia pe care o iubesc, să-i găsesc defecte. Să mă conving că ea este urâtă, că nu are nici
o calitate, că este o incapabilă şi o ingrată. Însă gândurile mele se învârt în jurul ei, zi şi
noapte, în cursul călătoriilor mele, oriunde aş fi şi orice aş face, orice mi s-ar întâmpla.
M-am dus la aeroport pentru a o întâmpina pe Nadia, în tranzit de la Strasbourg către
Bucureşti… Îmi vorbeşte despre copiii săi, despre fiul ei care tocmai s-a însurat, en prive,
în absenţa tuturor, pentru a le face o surpriză prietenilor săi. Însă jurnaliştii au aflat şi i-au
stricat surpriza… Nora Nadiei este o metisă româno-indoneziană. Cuscrul este un diplomat
la ambasada Indoneziei la Bucureşti, în post de vreo 30 de ani.
Am găsit la Monoprix, acum câteva zile, un CD cu “Le plus grand opera du
monde”. Celălalt exemplar, pe care îl cumpărasem cu un an în urmă, l-am făcut cadou
domnişoarei D. Ea îl ascultă la Bucureşti, eu la Paris. Aceeaşi muzică, nu aceleaşi gânduri.
I-am scris o ilustrată din Geneva. Drumurile noastre s-au încrucişat, voiajul nostru comun a
fost foarte scurt, din cauza cui? Din cauza mea, a lui Gabi sau a domnişoarei D.?
În fiecare zi, începând cu 30 noiembrie, rememorez zilele trăite, acum doi ani, cu
Cornelia. Din 17 noiembrie, când i-am scris prima scrisoare, când i-am mai scris alte 20,
aici la Paris sau la Bucureşti. Le-a citit pe toate şi mi le-a înapoiat, pe cele de la Paris. Pe
cele pe care i le-am trimis din Bucureşti, poate le-a păstrat, cel puţin pe unele.
În ianuarie 1997, am revenit la Bucureşti pentru a-mi lua în primire noul post în
minister. Am revenit la Paris, cu treburi oficiale, la finele lui ianuarie, apoi la începutul lui
martie. De fiecare dată, Cornelia nu înceta să-mi spună că ţine la mine şi că este gata să se
căsătorească cu mine. Ultima dată a fost pe 7 sau 8 martie. M-a invitat la ea în apartament.
A vrut să se convingă că, în ciuda diferenţei de vârstă, putem fi parteneri conjugali. Mai
târziu, mi-am dat seama că n-a fost sinceră. În toată această perioadă, primea telefoane de
la Berna, apeluri disperate de la un tânăr diplomat cu care trăise la Bucureşti, însă tipul nu
divorţase încă. Ea i-a vorbit despre ce ni s-a întâmplat, iar tânărul a făcut o criză. Acesta a
bulversat-o, temându-se ca tânărul ar putea să-şi pună capăt zilelor. Într-una din acele
nopţi, am avut un coşmar. A început ca un vis în care Cornelia era ca o regină, pe un tron.
Eu m-am apropiat de ea. A întins mâna şi m-a chemat, în franceză: ,,Viens, mon
ambassadeur”! Iar visul s-a transformat în coşmar. Era că o scenă dintr-un film de desene
animate: o vietate îmbătrânită, diminuată, ca o insectă, aşezată pe un sol prăfuit, smulgea
fire de buruieni uscate, buruieni rezistente la secetă care cred că nu se întâlnesc decât la noi
în ţară: pirul. Iar această fiinţă stranie aştepta pe cineva ca să poată muri. Iar cel pe care îl
aştepta eram eu. Şi eu m-am apropiat de ea, această fiinţă fiind o femeie, domnişoara
Cornelia. M-am aşezat lângă ea, am luat-o de mână. Deîndată, a căzut, a scos un suspin şi
s-a fragmentat ca o mumie ajunsă în stadiul de ţărână. Iar eu m-am fărâmiţat la fel, alături
de ea. Două mici grămăjoare de ţărână, unite pentru veşnicie. Într-o zi, i-am povestit
Corneliei acest vis, dar numai până la coşmarul cu cele două figurine de lut. Nu m-a lăsat,
în ciuda tentativelor mele repetate, să-i povestesc coşmarul. Visul din prima scenă cu
regina şi ambasadorul s-a realizat şase luni mai târziu când am sosit la Paris ca ambasador.
Între timp, ea mă refuzase, definitiv şi fără putinţă de apel, ca soţ. Între timp, la finele lui
martie, aflându-mă la Bucureşti, am telefonat părinţilor Corneliei, la Ploieşti. Am vorbit cu
tatăl său. Luând drept pretext faptul că ziua următoare voi face o călătorie spre Sinaia,
mi-am exprimat dorinţa de a le face o vizită, la întoarcerea de la Sinaia. Au acceptat
autoinvitaţia mea şi mi-au fixat orele cinci după amiaza.
Iulie 1949. Sângera. Degetul inelar de la mâna stângă sângera şi durerea era
atroce. Mi-l tăiasem cu secera. Mă găseam pe un câmp de grâu, sub un soare torid, undeva
în câmpia valahă, într-o după amiază de iulie. Fusese un an al vacilor slabe. O secetă
prelungită, începută după Paşti, aproape distrusese complet recolta de grâu. Înalte de
douăzeci de centimetri, rare şi cocârjate, firele de grâu erau înecate în buruienile uscate,
pline de spini, răutăcioase. Pământul se întărise, iar pietrişul solid încastrat în sol făcea să
sară secerile cale îl loveau în încercarea de a tăia firele firave de grâu. Praful şi tăciunii de
mălură parazită îmi intrau în nări, în gură şi în plămâni. Mă sufocam şi nu aveam nici o
speranţă să scap de această muncă penibilă, de acest mod de viaţă, să scap destinului care
mă condamnase să trăiesc, în vârstă de 12 ani, ca un sclav.
++++
Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, acelaşi deget sângera din nou. Încercasem să
deschid o stridie folosindu-mă de un cuţit de masă. Cuţitul alunecase tăindu-mi vârful
degetului inelar de la mâna stângă. Mă găseam la Caracas, într-un hotel modern unde erau
cazate delegaţiile la conferinţa dreptului mării. În seara aceleiaşi zile am aflat că soţia
avortase un făt de şapte luni. Era un copil aşteptat de şapte ani. Cu risipirea acestei
speranţe de a deveni părinte, mi s-a terminat tinereţea, la 37 de ani. Restul vieţii nu a fost
decât un efort permanent de supravieţuire, de a face faţă necazurilor cotidiene. A aştepta
ziua următoare, a te abţine să-ţi faci proiecte pe termen lung, pentru că nu ştiam niciodată
ce necaz urmează. Să-ţi dai seama că timpul trece, că nu mai ai mare lucru să faci, să
aştepţi din partea celorlalţi să-ţi facă un hatâr, sau să te dea la o parte…Din nou sângerez.
Zece zile după ce am scris rândurile care preced. De regulă, îţi faci rău la mâna stângă
folosindu-te de mâna dreaptă. De data aceasta, am fost victima unui alt gen de accident.
Am ajuns cu întârziere la Opera Comique, în momentul când suna de începerea
spectacolului. Era Carmen, dirijat de Lawrence Foster care îmi dăduse două bilete de
favoare. Însoţeam o doamnă care se găsea întâmplător la Paris. La intrarea în sală, am
constatat că fotoliile noastre erau ocupate, însă alte două erau libere. Unul din fotolii, cel
pe care mă aşezasem eu, era defect. Şezutul său era înclinat într-o parte, ceea ce îl făcea
incomod. În antract, am încercat să-l repar, ridicând şezutul cu mâna dreaptă. Nenorocire!
Am atins cu vârful degetului mijlociu de la mâna dreaptă un cui foarte ascuţit care mi-a
sfâşiat carnea până la os. Am strâns puternic mâna şi am căutat medicul de serviciu care nu
mi-a făcut mare lucru. Revenit în sală, am constatat că invitata mea o alertase pe doamna
Foster care sosise în antract. Săraca de ea, se agita, se scuza. Persoana care îmi ocupase
locul se scuza şi ea. Un amic al d-nei Foster, medic, s-a oferit să mă îngrijească. A trebuit
să merg la spital, la urgenţe pentru o sutură, o injecţie antitetanos…Iar eu mă gândeam la
Cornelia, pe care aş fi vrut să o invit la acest spectacol. Oare unde era? Oricum, ea m-ar fi
refuzat. Ca de obicei. Era în vizită. La cine? Îmi spusese că intenţiona să-i ofere gazdei un
CD cu muzică românească. Şi flori. Mi-am imaginat că a fost o femeie. Poate mama unui
bărbat care o invitase să o cunoască pe viitoarea soacră… Cine ştie?
3 ianuarie 1999. Dragă Cornelia, Îţi scriu aşa cum făceam acum doi ani, mânat de
aceleaşi sentimente, însă de data aceasta fără nici o speranţă. Atunci, de ce ţi-aş mai scrie?
Pentru ce să-ţi tulbur viaţa liniştită, acum la început de an? Să fie răutate din partea mea?
Cred că o fac din disperare. Am încercat să scap din starea de vrajă în care am intrat în
mod voluntar. Am încercat să mă consolez lângă alte femei, de care aş fi dorit să mă
îndrăgostesc, însă totul a fost în zadar. Am încercat să te demonetizez în sufletul şi în
mintea mea, zicându-mi că eşti urâtă, rea, egoistă şi multe altele. Dar fără nici un rezultat.
Tu rămâi fixată în mintea mea, în sufletul meu, în gândurile mele. Te caut mereu şi te
regăsesc cu ochii minţii deîndată ce mă trezesc dimineaţa. Aştept să te reîntâlnesc, dar nu
reuşesc decât foarte rar. Te aştept zilnic în biroul meu, sperând că vei veni, constrânsă de
activităţile tale de rutină. Dar tu nu o faci decât foarte rar. Seara, privesc de la ferestrele
mele către fereastra de la sala de baie de la tine şi mă bucur când văd lumina. Mă bucur de
fiecare dată când văd maşina verde, în curte sau pe stradă. Dimpotrivă, sunt trist şi
deprimat când maşina ta nu se vede, sau când lumina gălbuie de la fereastra ta nu se mai
aprinde, nici seara nici noaptea. În unele zile, mai ales sărbătorile, îmi vine să ridic
receptorul şi să-ţi telefonez, însă nu am curajul să o fac după ce m-ai certat odată când
ţi-am telefonat. Doi ani s-au scurs din ziua cea mai neagră din viaţa mea, ziua de 13 aprilie
1997. În acea zi te-am căutat la telefon tot timpul, toată noaptea, fără rezultate. Nu voi uita
nici ziua următoare, 14 aprilie, şi nici cuvintele pe care mi le-ai spus, tot ceea ce ţi-am zis,
lacrimile vărsate, lacrimi pe care nu le-am mai vărsat de la moartea mamei mele. În acea
zi, mi-am dat seama că o mare nenorocire s-a abătut peste mine, o nenorocire care îşi va
pune amprenta pe tot restul vieţii mele. Şi aşa a fost. Discuţia pe care am avut-o cu tatăl tău
a fost edificatoare. El mi-a spus fără menajamente că decizia de a abandona proiectul
căsătoriei noastre a fost luată de toţi trei, că nu este o decizie numai a părinţilor tăi, şi că
aceasta este irevocabilă. De ce oare îţi reamintesc toate acestea? Se pare că sunt mai multe
explicaţii. Una din ele este că eu sper totuşi că vei reveni asupra acestei decizii. O altă
explicaţie este aceea că resimt nevoia să-mi verific gândurile, să evaluez ceea ce s-a
întâmplat acum doi ani, ca să pot să mă liniştesc, să mă resemnez pentru totdeauna. O
întrebare rămasă fără răspuns este aceea de a şti de ce mi-ai căutat compania, de ce ai
acceptat să-ţi fac curte, de ce mi-ai făcut avansuri şi m-ai încurajat în întreaga mea
atitudine faţă de tine. Mi-ai reproşat că din cauza mea ai pierdut şansa să te măriţi. Iar eu
mă întreb de ce între timp nu te-ai măritat? Faptul că te văd singură, îmi întreţine
sentimentele, mă împiedică să abandonez ideea că într-o zi tu ai putea totuşi să mă accepţi.
De fapt, ceea ce a făcut situaţia şi mai dificilă, a mea şi a ta, este această situaţie de
coabitare profesională care ne-a obligat să rămânem aproape, în mod fizic, şi ne-a
constrâns să ne vedem, să ne vorbim. Dacă am fi fost departe unul de altul, cred că aş fi
putut să rup cercul de vrajă care mă ţine captiv. Această idee, de a pune distanţă între noi,
mă preocupă de aproape un an. Am făcut deja o primă tentativă în luna februarie anul
trecut, de a reveni în ţară, însă nu am reuşit. Îmi propun să încerc încă o dată. Am scris deja
o scrisoare şefului cel mare, însă nu am avut curajul să o expediez. Sper să o fac în curând.
Zilele acestea, primele zile ale anului, am rămas acasă aproape tot timpul. Dimineţile, am
făcut câte o mică ieşire, de câte 40 de minute, în vecinătate. Deîndată ce mă găsesc pe
străzile pe care le-am parcurs împreună, tot cheful meu de a mă plimba dispare. Ţi-am spus
deja că de fiecare dată când trec, în maşina de serviciu, podul Alma, sau când apuc pe
şosea de-a lungul Senei închid ochii pentru a nu mai vedea “les bateaux mouches”. Închid
ochii, sufăr şi aş vrea să nu mai exist. Inima mi se stânge când aud pronunţat numele unei
străzi, al unui bulevard, numele unui oraş de la noi, care, toate îmi aduc aminte de tine.
Oriunde m-aş afla, la birou, pe stradă, mi se strânge inima când adulmec un anumit
parfum ce pluteşte în aer şi-mi aduce aminte de tine. Este un fel de a trăi ceea ce mi-a mai
rămas din viaţă, ceea ce a rămas dintr-o mare dragoste. Va fi ea, oare, ultima? Resturile
unei dragoste nenaturale dar posibile, sinceră, definitivă şi eternă. Să mă gândesc la tine, să
doresc să te revăd, să simt impulsul de a-ţi atinge mâna, să te privesc, pierdut, atunci când
tu îmi vorbeşti, asta însemnă să trăieşti restul unei mari dragoste. Ironia sorţii a făcut ca o
altă fiinţă umană, o altă femeie, aceea despre care ţi-am vorbit, să nutrească aceleaşi
sentimente faţă de mine, cu aceeaşi pasiune, acelaşi succes şi aceleaşi rezultate ca ale mele.
Iar când văd cât de zadarnice sunt eforturile acestei femei de a mă cuceri, cât de penibile
sunt avansurile, scrisorile sale, o duzină, apelurile ei telefonice şi cât de insensibil rămân
eu la toate acestea, atunci îmi dau seama că şi eu aş putea cădea în acelaşi ridicol faţă de
tine. Iar acest gând mă determină să abandonez orice tentativă, orice speranţă. Dacă şi tu
eşti pentru mine ceea ce sunt eu pentru doamna D., atunci, într-adevăr, este inutil, nu mai
are nici-un sens să-mi spun că te iubesc, sau că fără tine viaţa nu mai are nici un sens să
fie trăită… Ştiu că această scrisoare îţi va displace, la fel cum scrisorile d-nei D. îmi
provoacă neplăcere. Încă din iulie 1997, m-ai sfătuit să nu-ţi mai scriu. Ţi-am urmat acest
sfat, însă am simţit nevoia să-ţi scriu o ultimă scrisoare, pe care, foarte probabil, nu vei
avea ocazia să o citeşti. S-ar putea chiar să o rup, fără să ţi-o arăt. Această scrisoare nu va
fi, deci, decât un solilocviu în faţa amintirilor mele, a obsesiilor mele. Mama ta m-a
ameninţat, acum doi ani, că scrisorile pe care ţi le-am trimis ea le păstrează pentru a le
divulga, în caz de nevoie, adică dacă eu mă voi purta urât cu tine. Sper că tu eşti conştientă
că nu mi-e deloc ruşine din cauza acestor scrisori, a conţinutului lor şi că nu-mi este teamă
de consecinţele publicării lor. Tot ceea ce am scris în aceste scrisori nu este decât purul
adevăr, o fidelă descriere a sentimentelor care înmugureau în inima mea. Dacă poţi, te rog
să recuperezi de la mama ta toate aceste scrisori şi să mi le restitui, cel puţin în xerocopie.
Aş dori să le încorporez într-un roman de dragoste pe care am intenţia să-l scriu, atunci
când flacăra din inima mea se va fi stins, sau cel puţin ea nu va mai arde cu aceeaşi forţă ca
astăzi. Chiar şi această scrisoare, dacă totuşi îţi va parveni, te rog să mi-o restitui cu semnul
V. Şi, pentru a mă ajuta să intru într-o stare de normalitate, încearcă să-mi faci un duş rece,
loveşte-mă cu o vorbă, spune-mi că eşti deja logodită şi că te vei căsători în curând, în vara
viitoare. Spune-mi că de fiecare dată când eu nu văd lumină la fereastra ta, tu eşti împreună
cu logodnicul tău, că tu eşti fericită cu dragostea ta şi că orice încercare din partea mea de
a-ţi tulbura fericirea este o dovadă că îţi vreau răul, că nu te iubesc! Spune-mi că sunt
bătrân, urât şi insuportabil şi că aş face mai bine să mă ocup de copiii mei, de nenorocirile
mele… Spune-mi tot ceea ce îţi vine la gură, dar spune-o odată şi fă ceva pentru a mă
vindeca definitiv, pentru a mă elibera din vrăjitoria în care tu m-ai afundat acum doi ani!
Început de nou secol. La o extremă, rozătoare, retrase în cuiburi, în cotloane
dosnice, ronţăie în siguranţă. Ca şoarecii care ronţăie grăunţe furate de pe câmp, din
hambare, din copaia şi din strachina săracului. Tot aşa rozătoare bipede toacă în linişte
banii din salarii grase şi privesc la televizor oameni flămânzi, infestaţi de microbul
libertăţii şi dreptăţii. Din când în când, se opresc din ronţăit; un tremur vag, de nelinişte, le
cutremură fiinţa. Apoi, şi cu mai multă aplicaţie, fac ceea ce au făcut o viaţă. Ronţăie. Că
doar de aceea au luptat pentru un guvern democratic încă din 1945, pentru reforma
monetară, pentru naţionalizare şi cooperativizare. Pe câmpul ars de un soare torid, o femeie
în vârstă, ştirbă, slabă şi murdară, a ridicat sapa să lovească un bolovan uscat care
împiedica un cuib de fire de porumb să crească. Se retrage apoi la umbra unui păr pădureţ
şi scoate din coşniţă un drob de mămăligă şi oala cu dovlecei fierţi. Vântul jucăuş, de iunie
presară praf în strachină. Femeia frământă, în palmele crăpate, dumicaţi de mămăligă şi
priveşte în gol spre câmpul peste care joacă valuri de căldură.
Iunie 2022. Percep un scâncet reprimat ce nu aşteaptă ajutor, foşnetul moliilor ce
se hrănesc din stofa smochingului meu vechi de un sfert de veac. Ascult cum nu se
întâmplă nimic. Neuronii sunt în repaus, se odihnesc. Legăturile dintre cuvinte s-au topit.
Cuvintele, singure, pe monocristalele vii sclipesc în direcţii diferite, scurte imagini grăbite.
Nu mai reuşesc să se lege între ele. Privesc, rotindu-mi ochii. Prin ei se proiectează pe
ecranul atmosferic, ca prin două proiectoare ce caută pe cer obiectul zburător, imagini
înregistrate pe neuroni. Se suprapun pe tavan, pe pereţi, pe florile tapetului. Am rămas eu,
singur, să golesc relicvele unor imagini adunate de decenii şi imprimate strâmb, confuz, pe
monocristalele vii, în suferinţă. Le proiectez în aer ca să se topească în atmosfera rarefiată.
Conul meu de realitate devine un vid care nu se topeşte de restul universului. Golul creat
nu mai are nici o rezonanţă. El fuzionează cu întregul. Imaginile trag după ele firele din a
căror încrucişare şi torsionare rezultă suportul material, dar efemer, al senzaţiilor
dureroase, de existenţă. Iar bacteriile anaerobe încep să se activeze cu aviditate…
Septembrie 1989. M-am hotărât să-mi dezmorţesc picioarele şi să-mi amorţesc
sufletul. Pe la orele opt seara am pornit spre faleză. Era pustiu. Se lăsase ceaţa. Nu se mai
vedea marea, dar se auzea zgomotul valurilor care se rostogolea pe nisipul plin de scoici.
Înaintam pe poteca care şerpuieşte pe creasta falezei. Singur. Cu un aparat de luat imagini,
în mişcarea ritmică a paşilor. În raza celor 50 de metri, cât permitea ceaţa, pe partea
dreaptă, pe litoral, imaginile intrau în vizor, se apropiau şi se depărtau în ceaţă. De la o
vreme, au apărut şi ele, conturându-se tot mai clar în raza mea vizuală. Se deplasau în
ritmul paşilor mei. Erau făpturi având consistenţa ceţei, dar bine conturate. Le-am întrebat,
,,cine sunteţi voi?” „Noi suntem iluziile tale, mai vechi şi mai noi”, mi-au răspuns încet,
murmurat. „Dar ce căutaţi aici?”. „Te-am văzut singur. Gândurile tale ne-au chemat. Ne
bucurăm că te vedem”. ”Dar de ce v-aţi aliniat aşa, ca la paradă?”. Mi-a răspuns cea de
lângă mine. „Ne-am aşezat aşa, în ordinea vechimii. Eu sunt cea mai nouă, cea mai
recentă”. Una câte una au dispărut indiferente în ceaţă. Cea din urmă, de lângă mine, a
întors capul, m-a privit. În ceaţă, s-au făcut două spărturi prin care s-a văzut cerul limpede.
“Aşteptaţi-mă să vin cu voi”. “Opreşte-te”, mi-a strigat ultima! “Vei călca în ceaţă. Tu nu
eşti încă imponderabil. Nu poţi veni cu noi!” ,, Dar unde plecaţi? De ce vă grăbiţi?” ,, Noi
plecăm în lumea noastră, a umbrelor şi a ceţii! - Tu nu rămâi singur. Mai este cineva care
ştie că exişti, sau că ai existat. Cineva despre care şi tu speri că există. Se gândeşte la tine
de mult timp. De mult timp, te aşteaptă, chiar!’’ ,,Dar ce este, tot iluzie?’’ ,,Nu, este
făptură!’’ ,,Şi cum o găsesc?’’ ,, Aşteaptă răsăritul soarelui. Coboară la marginea mării şi
caută-i urmele pe nisipul proaspăt spălat de valuri!’’ ,, Şi care-mi va fi răsplata?’’ ,, Vei
căpăta iluzia eternităţii.’’ ,, Iar de nu o voi găsi, care-mi va fi osânda?’’ ,, Vei sta de veghe
în nopţile cu lună plină. Iar în celelalte o vei visa!’’
Noiembrie 1989. Să mori ca o melodie compusă pe trei octave, să mori în acelaşi
timp de trei ori. Să mori tu, cel care eşti, şi tu, care n-ai fi putut fi, şi cel care ai fi vrut să
fii. Să mori simultan, la trei vârste diferite: tu, cel care eşti, la maturitate deplină, să mori
tot tu, dar care n-ai fi putut fi, la vârsta senectuţii, şi să mori şi tu, care ai fi putut fi, dar la
vărsta fragedă a adolescenţei. Să mori pentru trei, de trei ori în acelaşi timp, dar şi în timpi
diferiţi. Să mori tu, cel care eşti, pentru că eşti conştient că nu mai poţi fi cel care ai fi putut
să fii. Să mori, acum la maturitate, pentru că-l vezi murind pe adolescentul care ţi-ar fi
putut continua viaţa. Să mori tot tu, pentru că nu-l poţi ajuta. Să mori a treia oară pentru cel
care ţi-a dat viaţa, pe care tu o vei lăsa să se stingă, pe a lui şi pe a urmaşului tău. Să mori
de durere, să mori de nepăsare, să mori cu dorinţă de viaţă. Să mori pentru tine că vrei, dar
şi pentru cel ce nu vrea- deşi nu mai are de unde trăi, şi să mori şi pentru cel care nu ştie că
ar fi putut să mai trăiască!
Septembrie 1952. Într-o zi de septembrie, pe la mijlocul secolului trecut, am
participat la o tentativă de furt de struguri. La un moment dat, mă găseam întins, cu faţa în
sus, pe o răriţătură, într-un lan de porumb. Priveam la un păianjen mic şi negru care atârna
de o frunză de porumb îmbătrânită, încercând să repare pânza stricată de intruşi. Un roi de
musculiţe dansa peste lanul de porumb în lumina aurie a sfârşitului de septembrie. Eram
într-o aşteptare plină de încordare. Ceilalţi copii, toţi între 13 şi 15 ani, şedeau ghemuiţi
printre rândurile de porumb. Dintre ei, doi plecaseră de zece minute în recunoaştere, la
marginea lanului de porumb care se învecina cu via fermei de stat. Strugurii erau copţi.
Porniţi din mahalaua învecinată, plănuiserăm să şterpelim struguri. Eram aproape o duzină
de copii. Fiecare se dotase cu câte un săculeţ, o sacoşă şi chiar coşniţe. Prudenţa şi teama
erau explicabile, via fiind păzită straşnic de câţiva oameni răi. La un moment dat, liniştea
fuse ruptă de un strigăt strident, urmat imediat de un tropot de cal. “Vine paznicul călare”,
strigă cineva şi toţi am rupt-o la fugă printre rândurile de porumb. Eu am fost ultimul pe
picioare. În spate se auzea tropotul calului tot mai aproape. Îngrozit am accelerat fuga.
Săculeţul, băgat pe cracul pantalonilor şi prins sub curea, mă jena în fuga mea disperată.
După cincizeci de metri, sacul scăpă de sub curea şi începu să iasă din cracul pantalonilor,
jenându-mă şi mai mult. Simţeam răsuflarea calului în spatele meu. Tot mai îngrozit, mi-l
imaginam cum, după ce mă va ajunge din urmă, mă va călca sub copite. Într-o sforţare
disperată, am accelerat şi mai mult fuga. Sacul ieşise pe trei sferturi din pantaloni. Am
călcat pe el şi m-am lungit pe burtă la trei metri în faţă. Am sărit imediat în picioare şi am
reluat fuga uşurat de sacul care se pierduse. Cineva în spate urla sub loviturile de bici date
de paznic. Am continuat să fug prin mijlocul tarlalei de porumb. După câteva minute,
mi-am dat seama că nu se mai auzea tropotul calului. Am încetinit sprintul şi am continuat
să alerg maşinal îndreptându-mă spre marginea dinspre oraş a tarlalei. Eram singur, toţi
ceilalţi copii se răspândiseră care încotro. Am ajuns epuizat la calea ferată Bucureşti-
Constanţa care continua limita de nord a mahalalei Andronache, şi m-am îndreptat, de-a
lungul căii ferate, spre lacul format de stăvilarul de pe pârâul Săulei care se vărsa în
Colentina în apropierea fostei fabrici de cărămidă denumită pe timpuri “Schimdt”.
Îmbrăcat, m-am aruncat în apa călduţă a lacului şi m-am lăst plutind pe faţa liniştită a apei,
sub privirea indiferentă a celorlalţi copii din mahala. ”Cred că am stabilit record mondial
pe 5 km”, le-am spus copiilor. După un timp, îşi arată faţa şi alţi participanţi la “expediţia”
către via fermei de stat. Între ei, ”Tăşti”, mai scund de statură, dar mai în vârstă decât
ceilalţi, iniţiatorul şi plănuitorul expediţiei, purta pe braţe şi pe faţă semnele biciului
paznicului viei. El era cel ajuns din urmă de către călăreţ, iar aceasta se întâmplase pentru
că Tăşti se împiedicase şi el de sacul cu care spera să se întoarcă plin cu struguri. Împreună
cu vărul Nelu, după ce ne-am zvântat cămăşile şi pantalonii, ne-am îmbrăcat şi ne
pregăteam să plecăm acasă. ”Arde-l pe ţăran c-a cerut pământ pe Bărăgan”, strigă unul mai
citadin ca mine cu 2-3 ani. ”Arde-o şi pe mă-ta că ţăranul şi-a dat cota”, îi răspunse Nelu
care, fiind orăşean de la 3 ani, se crezu dator să-i ia apărarea, mie care venisem de curând
în Bucureşti, de la ţară. ”Bă ţărane, spală-ţi mămăliga de pe dinţi”, continuă agresorul
verbal, punând mâna pe un retevei. De când venisem la oraş, eram ţinta atacului verbal, al
insultelor unui mic grup de ”bagabonţi”, cum îi califica unchiul meu, Neica Onică.
Ostilitatea copiilor din cartier, colegi cu mine la şcoala elementară, se explica şi prin faptul
că îi uimilisem cu cunoştinţele mele şcolare, cât şi prin îmbrăcămintea mea ţărănească,
improvizată de mama. Venisem în Bucureşti în iarna lui 50, îmbrăcat cu un pantalon făcut
dintr-un sac de poştă, scos la reformă la Poşta Centrală şi sustras de tatăl meu care ajunsese
manipulant de materiale la magazia unde, de 7 ani, magazioner era tot Toth. La gură, sacul
avea ţesut tricolorul românesc, iar eu mă străduisem în zadar să acopăr culorile cu cerneală.
Prima dată, îmbrăcasem aceşti pantaloni cu doi ani în urmă, de Sântămăria mică
când îl însoţisem pe unchiul mamei, Ioniţă Târtoman, la târgul de la Urluieni. Nu mai ţin
minte ce a vrut să cumpere de la târg unchiul mamei, dar călătoria a fost foarte tristă,
bătrânul neavând nimic să-mi spună. La târg, Gârţoman cel bătrân mai vindea încă
limonadă în sticle cu bile în umflătura din gâtul sticlei… Distracţia mea la târg a fost să
beau o limonadă cu sifon. Bani de dat în ”tiribombă” nu am avut. M-am uitat cu jind la
flăcăii şi fetele care se hârjoneau în aer, în tiribomba cu lanţuri. Flăcăii îşi făceau vânt cu
scaunul, aplecându-se în afară, apoi se apropiau de scaunul alăturat unde se afla fata curtată
şi îi făce vânt acesteia, dându-i scaunului o mişcare de rotaţie, care o făcea pe ocupantă să
chiţcăie de emoţiile plăcerii. La înapoiere, pe drumul spre casă, ne-a prins din urmă o
brişcă cu cai, alergând ca nebunii, cu băieţi şi fete ţipând şi plângând. ”L-au tăiat pe băiatul
lui Martin”. Mai târziu, am aflat că Martin era faimosul căluşar din Coloneşti sau Negreni
care în 1935 jucase căluşul cu ceata lui, la Londra. Brişca cu caii biciuiţi s-a pierdut în
zarea apusului roşiatic de septembrie, cu fetele ţipând şi bocind pe flăcăul rănit. După ce
am urcat dealul de la Zuvelcaţi, cu râpa abrupt de pe lângă drum, am ajuns în locul numit
de cei din satul meu ”în vale la bordeie”. Am suit din nou un deluşor, după care drumul de
ţară se lăsa lin spre ”mocirlivu” şi de acolo se întindea drumul în pantă uşoară către apa
Vedei cea limpede în care se vedeau şi noaptea, la lumina felinarelor, murgoi cenuşii
bătând vesel cu capul apa din susul râului.
Şi astăzi, când îmi amintesc scena, mă întreb dacă tânărul înjunghiat a scăpat cu
viaţă.
Dar pantalonii mei cei alburii, din pânză de cânepă, croiţi din sacul de scrisori ai
bătrânei Poşte Centrale, nu mai erau demult pantaloni. După ce venisem în Bucureşti,
mama, rămasă la ţară, îmi ţesuse şi îmi cususe un costum din lână cu urzeală din tort de
cânepă, vopsit cu coji de nucă din nucul mătuşii Filoftia, cea rămasă văduvă în primul
război mondial. După ce am intrat în poseseia noului costum, am dezmembrat pantalonii
făcuţi din sac poştal şi, din cei doi craci, am confecţionat doi săculeţi cu care aduceam
porumb de la ţară şi mergeam să-l macin la moara de la Ştefăneşti. Acum, unul din saci
zăcea undeva pe porumbiştea încă neculeasă de la Pipera. Împreună cu vărul meu Nelu şi
cu Tăşti, m-am îndreptat spre casă, în cartierul Andronache. Se apropia seara dar aerul era
cald. La intersecţia străzii marginea cu Mărăşeşti, se adunaseră ”golanii” cartierului şi
jucau barbut. Se tolăniseră lângă coşmelia ţiganului, pusă chiar în marginea imtersecţiei.
”Para-ndărăt ce vine” strigă unul, iar altul răspundea ”merg la pace”. Ne-am aşezat lângă
jucători. Copiii mai mici jucau “rişca” sau “tigăiţe”. La un moment dat, se făcu linişte şi
jocul se întrerupse. Dinspre strada Floriţă Ion îşi făcuse apariţia faimosul Noiu, încălţat cu
pantofi roşii cu catarame galbene, pantaloni ”malagamba”, afişând o frizură cu creastă,
unsă din belşug cu briantină. Călca atent pe cărămizile puse pe marginea străzii ne-pavate
care, pe vreme de ploaie se transforma în mocirlă. Fără o vorbă, Noiu se aşeză pe zăbunul
unuia mai mic şi începu să joace barbut. După o oră îi ”curăţase” pe toţi. S-a sculat şi s-a
pregătit să plece în ”oraş”, unde, la cinema Apollo rula filmul “Patriotul” în două serii
23 august 2003. Azi, după mai bine de jumătate de secol, am fost din nou în
cartierul copilăriei mele, în Andronache. Duminică fiind, am pregătit mâncare pentru
Petrică. Pe la orele zece şi jumătate, eram pregătit de plecare la căminul-spital. Am trecut
prin piaţă de unde am cumpărat doi pepeni mari pentru colegii lui Petrică. Am fost şi
miercurea trecută pe la Petrică şi l-am găsit sub perfuzii. Fusese bolnav, vomase mult şi se
deshidratase. Deja era mai bine, aşa că i-am dat să mănânce ceva, nu prea mult, fiind sub
perfuzie. Astăzi era foarte bine. A mâncat tot ce i-am adus. Am mai stat puţin ca să prind
câteva din muştele care invadaseră salonul. Pe la orele 11 şi un sfert am plecat. Pe drum,
mi-am amintit de vărul meu Nelu, înmormântat în cimitirul Andronache, la câteva sute de
metri de căminul-spital unde se află Petrică. M-am abătut pe acolo, în ideea de a-i pune o
lumânare la mormânt. Administratorul cimitirului avea un plan al mormintelor, nu şi cu
repertoriul alfabetic cu titularii acestora. L-am întrebat cam care erau limitele cimitirului de
prin 1956. În partea de lângă calea ferată, a fost răspunsul lui. M-am plimbat un ceas prin
cimitir, în speranţa că voi putea, totuşi, găsi mormântul lui Nelu. Încercare zadarnică! Am
renunţat şi am pornit spre străzile copilăriei mele. Le aveam în memorie, numele lor fiind
schimbat. Ştiam numai că Mărăşeşti, unde am locuit eu timp de un deceniu, se numeşte
acum Menţiunii. Cea mai neîngrijită dintre străzile din anii 50, fostă Marginii, acum se
numeşte strada Cornişei. Este, împreună cu o altă stradă care dă în Şoseaua Ştefăneşti,
singurele străzi asfaltate din tot cartierul. Duce până în poarta cimitirului. Celelalte străzi
sunt desfundate, pline de bălţi cu apă stătută, verzuie. M-am gândit că autorităţile au
asfaltat străzile care duc spre cimitir, pentru ca morţii, cel puţin pe ultimul lor drum, să
simtă că au trăit, totuşi, într-un oraş. Privind străzile desfundate, mi-am adus aminte de
cavourile, monumentele funerare şi alte edificii din cimitir. Sunt acolo sute de mii de tone
de beton, fier şi marmură. Au fost ridicate cu cheltuială mare de cei îngropaţi acolo sau de
rudele acestora. Cred că dacă numai jumătate din banii cheltuiţi cu aceste cavouri şi
monumente ar fi fost folosiţi pentru asfaltarea străzilor, cartierul ar fi putut arăta ca orice
cartier dintr-un oraş civilizat. În America majoritatea locurilor de veci sunt standardizate,
iar monumentele funerare sunt modeste. Oamenii şi municipalităţile preferă să cheltuie
banii pentru o viaţă mai bună pe pământ. Românii noştri preferă să trăiască în mizerie, dar
să aibă un monument funerar demn de invidia vecinilor. Confruntat cu rezultatele acestor
deşertăciuni omeneşti, mi-am reînnoit hotărârea ca cenuşa sufletului meu să zacă sub un
pom în grădina casei părinteşti.
August 1952. E caniculă de două luni. Porumbul s-a copt, este bun de cules. Pe la sfârşitul
lunii, am început culesul. A venit şi unchiul Mite de la Ursoaia. Cu mama şi cu surorile
suntem cinci persoane. Este penibil să culegi porumbul pe caniculă. Printre rândurile de
porumb înalt, aerul stagnează, este înăbuşitor. Transpiraţia curge şiroaie pe tot corpul.
Coşurile cu care cărăm ştiuleţii la căruţă sunt grele pentru un copil de 15 ani. Ceilalţi par să
nu realizeze că sunt doar un copil, fără nici un antrenament. Mă zoresc să duc coşurile
încărcate sau să culeg ştiuleţi. Ştiuleţii dunt mari iar mâinile mele-mici, fără putere. Mă
gândesc la o baie rece în lacul Săuleide lângă Colentina. Şi o rup la fugă prin porumb, către
sat. Mite-după mine. Sunt iute la fugă, ca un iepure. Nu mă prinde şi renunţă. Ajung acasă,
intru înăuntre printre zăbrelele de la fereastră. Cu valijoara şi cei 25 de lei pe care îi aveam
puşi de-o parte, pornesc către gară, dar nu la Corbu, ci la Sineşti, peste deal. Mi-a fost frică
să nu vină cineva din familie după mine la gară. Din Sineşti, trenul costa 25 de lei şi nu 23,
cât costa din Corbu, aşa că am rămas fără bani de tramvai. Din Gara de Nord, am pornit pe
jos, cu valiza în mână, către cartierul Andronache, cale de 10 km. Ajuns în staţie la Obor,
aştept pe peron să apară vreo cunoştinţă pentru a împrumuta 25 de bani de tramvai. După o
vreme, a apărut un băiat din cartier care, din fericire pentru mine, mai avea câţiva bănişori.
Aşa am ajuns acasă la mătuşa din Andronache, rupt de oboseală şi flămând. Ziua
următoare eram pe malul lacului. Nu m-am gândit de loc la cei rămaşi acasă care au trebuit
să culeagă porumb în locul meu. La acea vârstă a egoismului, era greu să te gândeşti şi la
alţii. M-am gândit peste câţiva ani, mă gândesc şi acum, dar la ce bun. Am fost şi am
rămas un egoist.
Noiembrie 1952. Am ajuns la şcoală pe la orele opt. În timpul orelor de curs, am
aflat că se va merge la cules de bumbac într-o comună de lângă Bucureşti. Plecarea era
imediat după terminarea orelor de clasă. M-am prezentat şi eu în curtea liceului. Ne-am
adunat câteva sute de elevi, de la mai multe şcoli din zonă. Pe la orele patru după amiaza,
am pornit pe jos către Gara de Est, unde am ajuns după o oră de marş. Am mai aşteptat
timp de un ceas până s-a format garnituara de tren cu care trebuia să călătorim până la gara
Brăneşti, unde urma să muncim. Foamea deja începuse să ne roadă stomacul. În tren,
colegul Simion întindea tacticos magiun de struguri pe felii de pâine neagră. Apoi le mânca
tacticos. Mie îmi curgeau balele iar maţele îmi cântau pe mai multe voci. Eu nu aveam
nimic de mâncare. Am ajuns pe înnoptate la Brăneşti. Ne-au cazat în nişte case nelocuite
unde am dormit pe jos, pe paie, înveliţi cu pături de cazarmă. Nu ne-au dat nimic de
mâncare. A doua zi, am primit câte o felie de pâine goală şi nimic mai altceva. Am plecat
pe câmp, la cules de bumbac. Munca nu era grea, dar foamea făcuse din noi o haită de
câini hămesiţi.
CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ (II)
D. Botar
Nu am aşteptat mult, şi din ceaţa amintirilor se desprind două umbre, despre care
astăzi nu mai pomeneşte nimeni, dar parcă intenţionat le-am chemat pentru întâmplările
hazlii în care au fost implicaţi sau pentru reclamele lor deosebit de siropoase.
Iată-l pe Ştefan Ricman, care avea o renumită cramă la
via lui, (fostă Demetrian), care în preajma sărbătorilor de iarnă (
în 1940) trimite la ziarul ,,Romanaţiul” acest anunţ reclamă) în
ton cu sărbătorile creştineşti: ,, Vin,- sfintele sărbători/ Vin,-
onomastici, petreceri/ Vin /împăcările creştineşti/ Vin –uitările
necazurilor,toate într-un pahar de vin/ blond- ca geana lunei /
Profiriu – ca surâsul zorilor/ Dulce ca o mângâiere/ Ţuica-
excelentă, pentru cine vrea s-o facă lată/ Vânzare permanentă-cu
preţul de en-gros”.
Imediat se apropie cu paşi mărunţi ca de vată şi Ilie
Căprescu, proprietarul magazinului de pielărie şi încălţăminte din
Ştefan Ricman. zona Cadrilaterului, care mă atenţionează să nu uit de necazul lui,
pe perioada cât a fost concentrat: ,,Aduc la cunoştinţa onoratei mele clientele că fiind
concentrat 65 de zile, am lipsit din magazin şi în acest timp s-au servit clienţilor din greşală
pantofi desperecheaţi, adică ambii de un picior. Pentru a îndrepta această greşală ce
păgubeşte deopotrivă pe client ca şi pe mine, care am rămas cu pantofii desperecheaţi, rog
onorata clientelă să vină cu pantofii la magazin pentru a-i împerechea. Pentru acest serviciu
mulţumesc cu anticipaţie ”.
Bucuros că am scăpat de aceste umbre,mă aud strigat de cineva . Când mă uit mai bine
era George Enescu, care venise special în Caracal( ian. 1941), după ce concertase de vreo
cinci ori în oraş, pentru că cineva îl anunţase că în oraş este o vioară Stradivarius de
vânzare.Am rămas uluit, dar imediat a scos din buzunarul de la piept al hainei ziarul
ROMANAŢUL, nr. 2-3/ 7 ian. 1941, în care am citit următorul anunţ: ,, A apărut în
Caracal un Stradivarius. Subsemnatul Dumitru Neagu din Caracal, strada Gh. Asachi, nr.
9, fac cunoscut că am de vânzare cu preţ convenabil, una vioară originală, marca Antonios
Stradivarius, din anul 1734.”
Nu ştiu cum s-au derulat evenimentele în continuare , dar faptul că era un Stradivarius
în Caracal de vânzare l-am evocat în amintirile mele cu marele George Enescu, care cu
adevărat ar fi venit dacă ar fi ştiut.
Încercând să dau timpul înapoi, apelez tot la ceaşca de cafea
condimentată cu amintiri, peste care colbul vremii s-a aşternut nemilos.
Că reclama este sufletul comerţlui o ştiau şi cei din Caracal în perioada
interbelică, nu ştiai unde să te mai duci, să poposeşti la o bere
“Bragadiru” sau la un vin de Drăgăşani alături de fel de fel de grătare cu
mici, fleici sau antricoate de primă calitate.
Prin anul 1940, restaurante de categoria întâia erau doar FĂGET şi

BUŢĂNESCU, dar nici celelalte nu erau mai prejos, concurenţa fiind
acerbă, într-un orăşel reşedinţă de judeţ, care prin 1930 avea circa 15000
de locuitori. Tot felul de reclame care mai de care mai incitante, atractive Mihai Făget.
se puteau citi în presa caracaleană, clientul putea să facă o alegere pe cinste, mai ales când
era vorba de un patron ca PETRE ROŞU, care prin ROMANAŢUL / 30 mai 1940 ne invita
la restaurantul lui: “Mare eveniment la POMUL VERDE – CARACAL. Nu ajunge
deseusele, dansatoarele şi jazzul în grădina restaurantului de mai sus. Mai vine şi
ZAVAIDOC. Acum ţin-te brânză să nu te rupi. Se mai pot servi fripturi la discreţie și
băuturi fără egal. Încercaţi să vedeţi diferenţa de acum, faţă de cei care au făcut
negustorime în trecut. Cine nu e mulţumit e rugat să reclame la PETRE ROŞU la fața
locului.”Acest Petre Roşu a fost renumit în Caracal şi Romanaţi pentru inegalabilii mititei
şi cel mai bun grătar, nimeni nu a reuşit să-i afle reţeta, a murit fără să divulge cuiva
secretul lui.
Tot în acest ziar, la Mica Publicitate, un anunț de
actualitate şi astăzi: “Mi-am pierdut nevasta. Cine mi-o aduce va
primi pe soacră-mea drept recompensă”.
Dacă erai în trecere prin Caracal, sau în drum de la
serviciu spre casă puteai să-ţi potoleşti “setea” la Bodega
GAMBRINUS, la piață, patron CULIŢĂ GLIGOR, personaj
legendar al Caracalului, despre care şi astăzi unii care i-au fost
contemporani, vorbesc cu respect, CULIŢĂ fiind un negustor
autentic, dar şi o figură pitorească, pentru cele 120 de kg pe care
cu greu şi le purta pe străzile oraşului. Bodega lui era frecventată
de ofițerii Reg. 2 Călăraşi pe care autobuzul cu care veneau de la
cazarmă îi lăsa în apropiere. Haită bătrână, CULIŢĂ oferea din
partea casei o măslină şi o bere, apoi urmau comenzile din care
nu lipsea salamul de Sibiu, cel mai bun din oraş, patronul fiind de fapt din acel loc. Bodega
era anunţată ca singura din oraş unde se găsesc gustări bune, un vin minunat de Târnava şi
un patron afabil şi iubit de clienţi. Circula deja prin oraş un frumos catren despre vestitul
CULIŢĂ : ,,Ca să-ţi treacă de sughiţ/ Să te duci să bei un spriţ/ Frunzuliţă foi de viţă/ Să
îl bei la ……NICULIŢĂ.’’
Nu puţini erau aceia care poposeau prin 1939-40 și la magazinul asortat al lui Teodor
Vlădescu, aflat la Şipotul Encii, în casele Ion Spiridonescu ( Țarălungă), asortat cu tot
felul de băuturi şi mâncăruri deosebite, proaspete şi bine servite. Invitaţia patronului era
destul de interesantă şi sinceră. “Până mai ieri am fost un simplu om muncitor şi
consumator şi ştiu cum se aruncau la preţ alţi negustori. Astăzi sunt negustor şi m-am
hotărât să vând cu preţuri de aşa natură încât să ajungă tot săracul, de aceia rog prietenii şi
cunoscuţii să mă încurajeze. Cu stimă, TEODOR VLĂDESCU, Proprietarul automobilului
de piaţă (turism) cu nr. 259.”
Înainte, prin 1927-1928, în centrul oraşului funcţiona Restaurantul şi Berăria – D.
MARINESCU – unde în fiecare seară erau prezenţi simpaticii artişti – soţii JORA – cu un
program divers şi bogat. De remarcat faimoasa revistă “NEICA BACUS, cu BÂZDÂCURI
şi FÂSTÂCURI”, iar orchestra era sub conduserea simpaticului TĂNĂSICĂ. Mai târziu
aici vine şi comicul POLIDOR, era o atmosferă de vis, seri de neuitat, mâncarea era ”ca la
mama acasă.”
Ziarul SORCOVA din 1923, face o reală descriere lui ALFONSO DORIGO, patronul
unei cârnăţării Moderne, deschisă pe B-dul Pârâului care punea la dispoziţia clienţilor
cele mai proaspete şi delicioase mezeluri şi cărnuri crude.
Patronul Dorigo, preciza că în corpul fabricii era amenajată o afumătoare specială pe
care o punea la dispoziţia publicului. Pentru desfacere avea şi un magazin pe strada
Principele Carol I, transportul de la fabrică la magazine pe timp de iarnă făcându-se cu
sania trasă de câini. Tot el avea şi un magazin de coloniale-banane, roşcove, portocale, al
căror miros se simţea şi pe stradă.
Figură demnă de reţinut a Caracalul interbelic a fost ceasornicarul şi bijutierul
ZAHARIA HORIA, un profesionist în meseria lui. În anul 1932, el adresează, prin
intermediul ziarului VREMEA un apel către clienţii săi, care au adus ceasuri şi bijuterii la
reparat şi nu au mai venit să le ridice, deşi au trecut şase luni şi chiar un an de când stau la
el : ”Fac apel la toţi cei care se află în această situaţie să vină să-şi ridice bijuteriile, în caz
contrar mă consider descărcat de orice constrângere”.
Tot ca să mai zâmbim puţin, citim în SORCOVA din 15-18 I. 1923, următoarea ştire :
”În ianuarie 1923, trebuia să aibă loc la Prefectură o întrunire, aşteptându-se prezenţa a
optzeci de persoane, dar au venit doar patru. Redacţia ziarului, pe fază, comentează acest
fapt astfel: ,,Din optzeci, veniră numai patru/ Ca să formeze un comitet/ Ar fi venit optzeci
în loc de patru/ Dacă ar fi fost vorba de un banchet.’’
Presa era foarte bine reprezentată în perioada interbelică, putând fi procurată de la
chioşcuri, atât cea locală cât şi cea centrală, Caracalul având o viaţă politică tumultuoasă şi
una culturală interesantă, ce se regăsea în paginile acestor publicaţii. Se citea intens,
intelectualii şi boierii dornici de ştiri şi evenimente cumpărau în fiecare zi presa, presa
fiind alături la o cafea şi la o ţigară dimineaţa, sau în linişte seara de la serviciu.Vorbind
despre presa caracaleană nu putem trece peste figura unui personaj pitoresc al Caracalului
de altădată: LAMBE. Numele adevărat era Haralambie Grozăvescu, locuia pe strada
Traian, de unde venea în fiecare dimineaţă cu un carton port-ziar în care avea :
UNIVERSUL, CURENTUL, FURNICA etc, trecea prin toate cârciumile, cafenelele şi
magazinele unde lăsa ziare, acest lucru îl făcea până seara, nu se ducea acasă la masă, ziua
mânca din mers. Bani avea, i se lăsa totdeauna mai mult decât costa ziarul iar unii deşi
treceau pe lângă chioşcuri îşi făcuseră un obicei de a cumpăra numai de la el. Avea
clientela lui, căreia îi ducea ziarul acasă, fiind apreciat pentru punctualitate; deşi prezenţa
lui inspira compasiune, fiind bolnav de picioare, iar pasul lui mărunt nu depăşea 15-20 cm.
S-a cununat la biserica MAICA DOMNULUI, “fiecare boier i-a trimis câte o trăsură,
în total 40, ca ginere a avut papion, iar nunta a făcut-o în parc la FĂGET. Cum era firesc,
treptat a fost dat uitării şi nimeni nu a mai vorbit despre el, dar în ROMANAŢIUL / nr. 1.
Din 1. I. 1938, găsim aceste frumoase versuri care amintesc de cel care a fost LAMBE:
,,LAMBE aleargă ziua toată/ Pâinea zilnică să-şi scoată/ Răspândind cultură LAMBE/
Cu tremurătoare gambe/ Îşi iuţeşte bietul mersul/ Să ne vândă “UNIVESUL”/ I-a albit
sărmanul părul/ Tot
strigându-şi
“ADEVĂRUL”/ Prin
zăpezi, prin ploi, prin
grindini/ LAMBE, este
pretutindeni”.
Alte fapte cu şi despre
oamenii Caracalului
Din presa caracaleană de altădată…
interbelic, cu altă ocazie.
Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi
Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
ŞCOALA ROMANAŢULUI, revista Asociaţiei Învăţătorilor şi Învăţătoarelor din

Romanaţi (,,Revistă de cultură profesională”). De la 1 ianuarie 1939 apare cu subtitlul:
,,Organ de cultură generală şi profesională”. Apare la Caracal de la 1 ianuarie 1937 până în
aprilie 1940, lunar. Redacţia şi administraţia la sediul Asociaţiei Învăţătorilor din
Romanaţi, abonament anual 100 lei, pentru instituţii 250 lei, abonament de sprijin 500 lei.
Tipografia şi legătoria de cărţi ,,Unirea”, Caracal. Într-un cuvânt înainte se precizează :
,,Apariţia unei noi reviste didactice, în aceste timpuri şi în judeţul Romanaţi , ca organ al
Asociaţiei Învăţătorilor Romanaţeni , impune o explicare. (...)Aici, la Romanaţi, s-a
înfiripat şi s-a închegat una din cele mai solidare asociaţii învăţătoreşti judeţene, care are o
mare Bancă, o frumoasă Bibliotecă pedagogică şi care a strâns fondurile necesare unui
Cămin învăţătoresc. Avem şi noi factorii noştri activi , muncitorii noştri neobosiţi şi încă
multe, foarte multe energii latente , nepuse la contribuţie. Mai avem şi foarte multă muncă-
muncă şcolară şi mai ales extraşcolară , închisă între patru ziduri, ori nepusă în forma
cuvenită şi ca atare ignorată şi irosită. D-apoi în domeniul gândirii? Câte idei, câte gânduri
bune, câte suferinţe şi piedici, câte nevoi de informaţie şi de lămurire , câte nevoi de
exprimare a unor dorinţi, a unei mulţumiri? (...) Şi astfel, lipsa unei reviste ,,a noastre” ,
locale, care să reflecteze în mod critic realitatea ce ne
înconjoară, manifestările şi realizările noastre , luptele,
bucuriile şi poate chiar înfrângerile noastre şi eroii noştri, un
tot unitar al gândurilor şi ideilor ce ne însufleţesc- a devenit
din ce în ce mai simţită de toţi. (...) Revista noastră apare ca o
oglindă de apă curgătoare , limpede ca şi cristalul. ’’
Cuprinde articole didactice, pe teme de educaţie,
spicuiri din publicaţii pedagogice, cântece şcolare, umor. Sunt
ilustrate rezultate ale muncii învăţătorilor, lecţii model, se
evidenţiază importanţa şezătorilor culturale pentru săteni şi
elevi, se dau îndrumări pentru folosirea de metode noi în
predarea citit-scrisului , a matematicii, a ştiinţelor. În
nr.10/dec 1937 (an.I) descoperim semnăturile lui Vasile
Enescu, Const. T. Manolescu (înv. Morunglav), D.M. Staicu (Găneasa), Alexie Chesnoiu
(Fărcaşele) iar Teodosie Predăţeanu (Brastavăţu) face o recenzie elogioasă volumului
,,Învăţătorii”, de B.Iordan (,,Este singura operă de până azi , din care se desprinde lămurit
viaţa plină de mizerii şi tot cortegiul de piedici pe care le întâmpină învăţătorul în lunga şi
spinoasa lui carieră. Citind acest roman , nu poţi parcurge paginile sale fără a simţi în
suflet o adâncă mâhnire şi o puternică revoltă pentru felul cum este tratată şcoala şi
slujitorul ei. Când învăţătorul stă în apărarea ei , toţi ceilalţi dau atac pentru a-i micşora
puterea şi a ei, dar mai mult a lui , a învăţătorului. Nu poţi termina acest roman, oglindă, în
care se poate vedea viaţa şi zbuciumul oricărui învăţător, fără să nu-ţi zboare gândurile
departe , cât mai departe , la acei colegi care şi-au luat posturi în ţinuturile alipite , prin
satele minoritare , retribuiţi cu batjocoritoarea leafă de 1600 de lei şi care cer încă mâncare
şi îmbrăcăminte de la părinţii lor. Eroul în jurul căruia se învârteşte întreaga acţiune din
,,Învăţătorii”, este oricare învăţător de azi şi pentru aceasta ar trebui să fie cunoscută de
întreaga învăţătorime”). Acelaşi autor laudă într-un nr. din 1939 ambiţia lui Neda
Marinescu născut în com. Grădini-Romanaţi care după o activitate rodnică la şcolile din
Izlaz, Brâncoveni şi Brastavăţu ca învăţător , a ajuns profesor universitar la Paris unde este
stabilit de 14 ani (,,Învăţătorii şi gloria”). În nr. 5-6/mai –iun. 1939 găsim un articol
comemorativ la 50 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, semnat de prof. Gh.
Constantinescu. Acelaşi ,semnează în nr.1-2/ian.-febr. 1940 un articol comemorativ la
centenarul naşterii lui Titu Maiorescu. Profesorul Crăciun Pătru analizează în nr. 3-
4/martie-aprilie 1940 opera lui Ion Creangă. În acelaşi număr, D.Ciocârlan are contribuţia
,,Scriitori români”.
Alţi colaboratori: P.Vlad, Mih. Truică, Alex. Predeţeanu, Florea Rădulescu, Marin
Fota, Gh. Constantinescu, Crăciun Pătru, Alexie Chesnoiu, Gh.Marin, Gh. Dumitrescu,
Şt.Ionescu, I.Borangic.
(B.A.R. P.I.16 938,F. 18x12 cm)
Bibl. ,,Publicaţii din perioada interbelică”, de Paul Lică ,în ,,ROMANAŢIUL”,
nr.47/martie 1991, p.2 ; ,,Rânduri scrise fără să vreau: ŞCOALA ROMANAŢULUI”, de
Alex. Şt. Predeţeanu, în ,,ROMANAŢUL ŞI OLTUL” an. VII,nr.15-16/30 apr. 1942, p.3.
Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Monumentul eroilor din cartierul Clocociov.
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul situat în cartierul Clocociov-Slatina, jud. Olt a fost ridicat în

amintirea eroilor din primul război mondial. Este amplasat pe strada Mănăstirii, cu intrare
de pe Strada Banului. Este lucrat din piatră masivă de munte, având aspect de obelisc.
Postamentul realizat din ciment, are dimensiunile de 0,90 x 0,90 m. Soclul la partea din
mijloc şi vârf prezintă următoarele dimensiuni: 0, 40 x 0,40m şi 0,30x 0,30 m. Înălţimea
este de 3 m plus vulturul de deasupra, 0,5 m. Autorul Monumentului : G. Bianchi-Slatina.
Scene pe monument: o cruce, o cască militară, iar în vârf un vultur cu aripile deschise şi
aşezat pe o sferă, a fost realizat tot din piatră de munte. Monumentul este împrejmuit cu
grilaj din fier. Cu toate că străzile cartierului Clocociov au fost modernizate în urma unor
investiţii serioase din partea administraţiei locale, gardul monumentului nu a fost reparat
încă (2014), acesta fiind deformat pe două laturi în urma unui accident rutier ce a avut loc
după anul 2012 . Construcţia este alcătuită 3 corpuri având dimensiuni diferite, toate
prezentând brâuri ornamentale. Ultimul bloc al monumentului se încheie printr-un frumos
capitel decorat cu elemente florale. Pe latura principală a monumentului este trecut
Comitetul iniţiator (primul corp din piatră), mai
sus sunt alte înscrisuri, respectiv numele autorului
şi un altul cu următorul enunţ: ,, Acest monument
se ridică în amintirea Eroilor din satul Clocociov
şi Mah[alaua]. Caloianca morţi pentru patrie în
răsboiul pentru reîntregirea neamului 1916-1918’’
(al doilea corp), iar pe ultimul segment al
monumentului, deasupra căruia tronează vulturul,
este scris: ,, Nu pângeţi eroii’’. Pe
laturile dinspre apus şi răsărit ale monumentului,
blocul de la mijloc, se găsesc două medalioane în
centrul cărora se află sculptate în relief însemne
ostăşeşti: casca militară şi două săbii încrucişate.
Ahitectonica monumentului eroilor din cartierul
slătinean Clocociov prezintă asemănări cu cea a
monumentului
din satul Turia,
com. Valea Mare, autorul fiind acelaşi- G. Bianchi.
În ziarul Democraţia Oltului din 1 august 1922,
Anul IV, Nr. 38, apare o reclamă în care meşterul pietrar
Giovani Bianchi anunţa publicul că în atelierul său de
pietrărie, strada Vintilă Vodă Nr. 2 din Slatina se
executau două monumente pentru eroi, unul pentru
comuna Dumitreşti şi un altul pentru comuna Clocociov,
ambele construcţii având înălţimea de 3,50 m şi cu
vultur deasupra.
Eroii din primul război mondial:
1. Iotu Dumitru 9. Dumitru N. Scarlat

2. Iotu Vasile 10. Iancu Stancu
3. Costea Micu 11. Radu I. Chiriac
4. Vasile Marin 12. C-tin F. Trâistaru
5. Florea Geru 13. C-tin V. Grigorie
6. Ştefan O. Buţă 14. Nicolae D. Grigorie
7. Naidin Petre 15. Nae R. Olteanu
8. Nicolae I. Dogaru 16. Velcu Stancu
17. Alex. D. Voicu 56. Vagner Ion
18. Ilie Fofâsnac 57. Sandu Marin
19. Tudor Anghel 58. Văcaru Nicolae
20. Pantelim. Pavel 59. Ion T. Smarandache
21. Ion St. Toporan 60. Petre Niţulescu
22. Marin Guşatu 61. C-tinescu Vasile
23. Blaje Iordan 62. Tănase I. Vâlvoi
24. Marin Bută 63. Fierăscu Mihai
25. Marin Alex. 64. Badea Burciu
26. Badea Călin 65. Ghe. Budrescu
27. Duţu Ilie 66. Dumitru C. D-tru
28. Niţă Smarand Manea Marin 67. Savu R. Mendre
29. Dumitru Minoiu 68. Zavelcă Ilie
30. Anton Cioplan
31. D-tru Dogaru Comitetul Iniţiator:
32. C-tin R. Voicu-Caporal 1. Ion Neacşu
33. D-tru L. Trâistaru-Caporal 2. C-tin I Neacşu
34. Boiangiu C-tin-Plut. Maj. 3. Vasile Vâlceleanu
35. Nic. C. Suseală 4. C-tin T. D-tru
36. Pătraşcu Ion 5. Th. Lăzărescu
37. Mihalache St. Mincu 6. Ioniţă Georgescu
38. Banciu Stoian 7. Alex. Georgescu-Nanu
39. Tudor O. Buta 8. Marin P. Iliescu
40. Fănică I. Tucmeanu 9. Ion Marin
41. Marin I. Meleanca 10. Tudor Niţă
42. Ion V. Corbeanu 11. Gheorghe Fudulu
43. C-tin C. Corbeanu 12. Marin Banu
44. Mihai Ciobanu-Caporal 13. Gh. N. Calotescu
45. Bădica Ion 14. Truică Grigorie
46. Tudor M. Linguriţă 15. Costică Gh. Şuşeală
47. Costache Marin 16. Nic. Gh. Costache
48. D-tru Paraschiv 17. Lambre Blaje
49. Tudor Cismaru 18. D-tru Brabete
50. C-tin Linguriţă 19. C. Beliţoiu
51. Clăntan C-tin 20. Costică Dumitrescu
52. Anghel D. Fofâsnac 21. Nic. Rizea
53. D-tru M. Budrescu 22. Petrică P. Manea
54. Savu N. Fofâsnac 23. Ion Motroc
55. C-tin C. Găină 24. Marin C. Linguriţă
25. Petre M. Calotă 33. Joe Ogrezeanu
26. Linguriţă Costache 34. Ghe. Vasilescu
27. Tache Marinescu 35. Petrică M. Camen
28. C. Rădulescu 36. Gh. N. Diaconu
29. Lisei Mitre 37. Costea Ilie
30. Ioniţă Petre 38. Ilie F. Dumitru
31. Radu Petre 39. Ilie Gh. Popescu
32. Grigorie C-tin 40. Ilie Istrate
Nicolae M. Nica, omul-flacără

Valeru Ciurea
Marţi 8 iulie 2014, creatorul popular Nicolae M. Nica, OMUL care a ars ca o
flacără puternică, s-a stins.
Cu câţiva ani în urmă am avut
privilegiul să îmi fie încredinţat de către nea
Nica şi de către Nuţa Cantemir - fiica
acestuia, manuscrisul carţii „Ciochia
fermecată“ care reprezintă povestea vieţii
sale, carte pe care am editat-o şi pe care am
tipărit-o la Editura tradiţiioltene.ro a
Centrului Judeţean pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale Olt.
„Povestea vieţii lui nea Nica, fapte
de viaţă şi de moarte, împănată cu aventura
învăţării diverselor meşteşuguri pe care el a
reuşit, de-a lungul vieţii sa le stăpânească
pentru a-şi croi un rost în viaţă se constituie într-o adevărată carte de învăţătură pentru
oricine mai crede în patriotism, în onestitate, în dăruire, în altruism, în dragoste. Nea Nica
s-a regăsit, de fiecare dată, după fiecare lovitură a
vieţii, numai şi numai datorită muncii, meşteşugurilor
învăţate pe care, în timp, s-a străduit să le ridice la rang
de artă”.
Am rostit aceste cuvinte la lansarea cărţii
„Ciochia fermecată“ pe care i-am făcut-o maestrului
cadou la împlinirea vârstei de nouăzeci şi cinci de ani.
Nu este singura carte semnată de Nicolae M.
Nica de care m-am ocupat. Au mai fost şi altele. La fel
cum în arhiva mea video sunt câteva ore de întâmplări
şi mărturii spuse de acesta.
La împlinirea vârstei de nouăzeci şi şapte de
ani am fost din nou alături de el. Îi era necaz că nu mai
putea să lucreze. Spunea că mai are multe de făcut, lucruri începute şi neterminate sau
altele încă neîncepute.
În viaţa lui pamânteană, nea Nica nu a cunoscut odihna. O va cunoaşte, poate,
dincolo, într-o altă viaţă, într-o altă dimensiune.
Despre Nicolae M. Nica se pot scrie de acum încolo tomuri întregi, despre cum a
încercat el să înţeleagă viaţa şi universul şi să le transpună în sculptură, fie ea în lemn, în
os sau în cuvinte. Despre cum i-au fost puse piedici şi despre cum nu a fost ajutat, el care a
fost de un altruism dus până la extrem faţă de ceilalţi. Despre cum a fost în stare să îşi
sacrifice viaţa pentru ţara şi pentru ideile sale despre libertate, patriotism şi dăruire. Despre
cei mulţi care veneau să se fotografieze cu el dar care nu au făcut sau nu au putut să facă
nimic pentru a-l sprijini în dorinţa sa de a lăsa ceva în urmă.
Eu, Valeru Ciurea sunt fericit că l-am cunoscut şi că i-am fost aproape.
Notă biografică:
Nicolae M. Nica s-a născut în anul 1917, în satul Chilia, comuna Fageţel. Nea Nica - un
veritabil artist popular, un sculptor de excepţie - şi-a dedicat toată viaţa înfiinţării în comuna natală a
unui muzeu unic în partea asta de lume.
Era născut la 7 februarie 1917 într-o familie de ţărani harnici, parinţii săi Marin şi Floarea,
oferindu-i ca repere în viaţă: cinstea, omenia şi cultul muncii.
A fost încorporat pentru efectuarea stagiului militar în martie 1939 şi a participat direct la
Campania din Est având gradul militar de sergent. A lăcrimat de emoţie la trecerea Prutului şi
eliberarea Basarabiei.
La 24 noiembrie 1943, cu ocazia luptelor de la Melitopol a fost declarat dispărut de război.
A căzut prizonier şi a trebuit să lupte pentru viaţă şi demnitate umană în iadul lagărelor ruseşti.
La 25 mai 1948 a fost eliberat din prizonierat şi a revenit în ţară. Între 1959-1962 a urmat
cursurile Şcolii Populare de Artă din Piteşti, specializarea sculptură. După 1965 s-a dedicat
activităţii de cercetare şi colecţionare a unor vestigii istorice din satul natal, fiind cel care a înfiinţat
la 1 iunie 1979 Muzeul Sătesc din Chilia, contribuind în mod direct la salvarea patrimoniului istoric
şi etnografic din nordul judeţului Olt, meşterul considerând că ,,Muzeul e scutul care apără istoria
neamului”.
Nicolae Nica era un cititor fidel şi aprig susţinător al revistei Magazin Istoric, numele său
regăsindu-se printre colaboratorii revistei (M.I. 11/1993; 5/1997; 1/2009).
A fost fondatorul Fundaţiei Culturale „Nicolae M. Nica”, prin intermediul căreia a fost
preocupat de înfiinţarea unei biblioteci şcolare şi iniţierea unor cursuri de arte şi meserii pentru
tineri (sculptura în lemn, ţesut-cusut) în comuna Fageţelu, judetul Olt.
În anul 2006 a fost declarat „Cetăţean de Onoare” al judeţului Olt.
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii,
nr.96, tel. 0724219925; 0728057172; e-mail: tilvanoiu.ionel@yahoo.com.

Fam Carianopol PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fam Carianopol PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. III, nr.

7 (29), iulie 2014 MEMORIA OLTULUI

ISSN 2284 – 7766

Biografia poetului, eseistului şi memorialistului Virgil Carianopol (1908–1984) se

Respectat tovarăşe Cârneci,

Încep cu mulţumirile care vă sunt dator pentru poezia publicată4 în Ateneu.

Buc[ureşti], 30 octombrie 1968

Iubite domnule Cârneci,

Am primit scrisoarea şi poezia trimisă6. M-am bucurat mult atât pentru

Bucureşti, 23 iunie 1969

Respectat tovarăşe Cârneci,

Bucureşti, 26 sept[embrie] 1969

Str[ada] Mierlei, nr. 15

Bucureşti, 2 decembrie 1971

Respectat tovarăşe Cârneci,

Bucureşti, 4 sept[embrie] 1972

Respectat tovarăşe Cârneci,

Vă răspund tocmai acum la darul făcut de d[umneavoa]stră în luna august, pentru că nu

1. Virgil Carianopol ~ Scrisori către plante. Poezii. Bucureşti, Fundaţia pentru

Obolul dragostei de ţară

Anul I de studenţie se târăşte încet, anapoda, pe coridoarele Facultăţii, ca primul an de

Continuăm în acest număr evocarea cadrilaterului caracalean (Memoria Oltului 27/2014),

CADRILATERUL CARACALEAN ŞI DELTA DUNĂRII

P.S. Ceva tulburător: În toţi anii

moşia lui Albu de la Căluiu de Sus.

Pe 17 martie (după cum autentifică jurnalul meu) se desfăşoară o întâlnire fastuoasă în

Timişoara, 2 aprilie 1998

Vă trimit, cu întârziere, o carte care n-a găsit alt titlu

Cartea „Viaţa de fiecare zi a poetului” purta următoarea dedicaţie:

În acele momente de ianuarie 2002, eu cu soţia şi fiii nu numai că nu ne aflam în

2014- Anul Constantin Brâncoveanu

Vechimea satului Brâncoveni

Brâncoveni – sat de cămin al boierilor din Brâncoveni

Din corespondenţa inedită a lui Mircea Damian (I)

Despre viaţa şi activitatea scriitorului şi gazetarului oltean Mircea Damian (1899-

[1] [Bucureşti] 19. VII. 937.

[Scrisoarea se află în arhiva Ion Tîlvănoiu şi a fost descoperită între documentele

Note. 1.Petre Mătuşa, fratele mai mic al scriitorului.

[Cerere adresată învăţătorului Ioan S. Dumitrescu din Izvoru. Se păstrează la D.J.A.N.

[4] Buc[ureşti], 11. IX. 929

[Originalul acestei scrisori se păstrează la D.J.A.N. Dolj].

Note:1.Scrisoarea este adresată lui C. Ş.Făgeţel, directorul revistei ,,Ramuri” din

[5] Buc. 6 IX. 929.

[Originalul acestei scrisori se păstrează la D.J.A.N. Dolj].

[6] Buc. 4. VII. 929.

[Originalul acestei scrisori se păstrează la D.J.A.N. Dolj].

Note:1. Al. Drăgulescu (Dralex), gazetar, directorul publicaţiei ,,Cronica politică şi

[7] Societatea Scriitorilor Români

[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai

Note:1. La această anchetă apărută în mai-iunie 1929 în ,,Adevărul literar şi artistic”,

[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai

[10] 30. 10. 931, Închisoarea Văcăreşti

[Originalul acestei scrisori se află la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti].

[11] 18. VI. 929.

[Originalul acestei scrisori se află la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti].

Note: 1.Scrisoare adresată criticului Mihail Dragomirescu, directorul revistei

[12] 4.VII. 935.

[Originalul acestei scrisori se păstrează la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti].

Note: 1.N. Carandino, ziarist.

[13] 24. II. 934

[Originalul acestei scrisori se păstrează

Note:1.Octav Şuluţiu, critic literar, a

[14] 12. III. 930