THÈSE DE DOCTORAT

de l’Université Paris Sciences et Lettres 

Préparée dans le cadre d’une cotutelle entre

L’Ecole des hautes études en sciences sociales
et l’Université de Bucarest

Le monarchisme carliste dans la Roumanie des années 1930 :

autoritarisme, nationalisme et modernisation

Ecole doctorale n°286

ECOLE DOCTORALE DE L’EHESS

Spécialité Études politiques

COMPOSITION DU JURY :

Mme. BRAD-CHISACOF Lia

IESEE, Académie Roumaine, Rapporteur 

Mme. LIVADĂ Ligia

Université de Bucarest, Rapporteur 

M. CARP Radu
Soutenue par Doru Adrian Université de Bucarest, President du jury
LIXANDRU M. AUDOIN-ROUZEAU Stéphane
le 09 janvier 2018 EHESS, Membre du jury
h
Dirigée par Stéphane AUDOIN- M. PROCHASSON Christophe
ROUZEAU et Florin ȚURCANU EHESS, Membre du jury
(co-directeur de thèse)
M. ȚURCANU Florin
h Université de Bucarest, Membre du jury

Mme. LIVADĂ Ligia

Université de Bucarest, Membre du jury
—2—
 Această teză este dedicată domnilor
profesori Florin Țurcanu și Stéphane
Audoin-Rouzeau

—3—
 R E Z U M AT Ș I C U V I N T E - C H E I E

Rezumat
Prezenta teză este dedicată analizei naturii practicilor politice și culturale generate în jurul
persoanei regelui Carol al II-lea (1930-1940). Cercetând un bogat material documentar referitor la
România interbelică și la felul cum se manifestă acum ascensiunea autoritarismului monarhist
carlist, am încercat să evidențiem trăsăturile originale ale unei mișcări politice antiliberale mai
puțin cunoscută în mediul academic românesc și european. Așa se face că, demonstrând limitele
interpretării care prezintă acest fenomen ca fiind generat în primul rând de voința unui singur
individ (respectiv a lui Carol), am încercat să contribuim la reînnoirea reflecției cu privire la felul
cum au fost popularizate și practicate în România interbelică o suită remarcabilă de idei despre
guvernare și modernizare.
Altfel, la baza investigației noastre s-au aflat trei interese de cercetare. Mai întâi, acela de a
înțelege maniera în care ideile avansate de rege și de partizanii săi sunt diseminate în societatea
românească. În al doilea rând, acela de a explica centralitatea monarhiei în proiectul național
inventat de carliști. În fine, în al treilea rând, acela de a descrie și explica metodele prin care
carliștii modelează societatea românească. Propunem astfel o reevaluare a celor două decenii
interbelice care precedă regimul autoritar prin prisma a trei elemente-cheie: prăbușirea încrederii
populare în parlamentarism, radicalizarea naționalismului etnic românesc și ascensiunea
autoritarismului monarhic. Cele trei aspecte nu sunt discutate în capitole separate ci analizate
simultan și încorporate într-un studiu unitar.
Am încercat să răspundem astfel unor întrebări fundamentale referitoare la relația dintre
naționalism, intelectuali, monarhie și procesul de modernizare a României, explorând parcursul
politic și acțiunile politice ale principelui (respectiv regelui) Carol și ale partizanilor săi, începând
de la sfârșitul Primului Război Mondial și până în anul 1940. Teza noastră este deci în egală
măsură una cronologică, de vreme ce am structurat-o inclusiv pornind de la o serie de secvențe
istorice care se succed.
Analiza propriu-zisă a carlismului, căreia îi dedicăm opt capitole, este precedată însă de o
secțiune teoretică introductivă, centrată îndeosebi asupra fixarea cadrelor metodologice care
ghidează studiul nostru. Am enumerat aici motivațiile de ordin personal și academic care ne-au
determinat să începem demersul nostru științific, precum și lacunele existente în cercetarea
românească și străină cu privire la carlism, lacune pe care am încercat să le ameliorăm. Ne-am
referit astfel nu doar la segmentele cronologice care ne structurează cercetarea, ci am încercat în
egală măsură să definim și să schițăm parcursul teoretic al carlismului, principalul concept cu care
operăm în teza noastră. Așa se face că am analizat carlismul ca pe o mișcare politică modernă
centrată pe o ideologie palingenezică, una în egală măsură naționalistă și monarhistă,
antiparlamentară și antiliberală, cu o concepție autoritară asupra politicului și a statului și creatoare
a unui regim politic ce se inspiră într-o manieră generoasă din regimurile fasciste italian și german,
inclusiv în maniera în care estetizează politicul. În această definiție (incompletă și provizorie, ca
orice definiție) am încercat să încorporăm cele mai importante trăsături ale mișcării politice pe
care o studiem.

—4—
 Ulterior, în același capitol introductiv am supus unei exegeze scrierile din perioada 1940-
2016 referitoare la persoana lui Carol al II-lea și la domnia sa. Pentru a simplifica acest demers,
le-am explorat însă pornind de la trei categorii cronologice distincte: perioada regimului condus
de Ion Antonescu (1940-1944), anii de instaurare și de dictatură a regimului comunist în România
(1944-1989) și epoca post-comunistă (1990-2016). Am ajuns astfel la concluzia că cercetătorii s-au
interesat mai ales de aspecte legate de tarele vieții sale personale ori de ambițiile sale politice
dictatoriale, uneori exagerate, fără însă a explora și a explica prea mult ideologia și natura
practicilor mișcării politice monarhiste, eșuând să plaseze monarhia reprezentată de Carol într-o
perspectivă ideologică, istorică și culturală mai largă decât cea a unei simple perspective politice.
În continuare, în paginile următoare am expus perspectiva noastră de cercetare, respectiv ipoteza,
ideile și conceptele fundamentale ale studiului nostru. Pe scurt, premisa centrală a acestui studiu
are la bază ideea potrivit căreia carlismul se cuvine a fi înțeles ca o mișcare politică cu o ideologie
ce propune o formulă de modernitate politică înfăptuită prin reforme naționaliste destinate a fi
realizate prin intermediul unei monarhii autoritare. Altfel, secțiunea introductivă se încheie printr-o
examinare a corpusului de surse folosite pentru a ne dezvolta argumentația.
Pornind de la premisa că ideile, normele și practicile care stau la baza regimului autoritar
din anii 1938-1940 se configurează anterior, chiar de la începutul perioadei interbelice, am
demarat expunerea noastră printr-o analiză a primei jumătăți a anilor douăzeci. Astfel,
CAPITOLUL 1 este destinat a evidenția importanța pe care reconfigurarea granițelor statului
român după Primul Război Mondial o are în procesul de naștere a unei ideologii a monarhismului
autoritar. Am explorat așadar « preistoria » carlismului pornind atât de la noul cadru politic
generat după acest conflict cât și de la o serie de aspecte legate de dezbaterea intelectuală care
preocupă acum pe câțiva dintre cei mai notorii monarhiști români, îndeosebi integrarea noilor
provincii (Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia) în Vechiul Regat și de naționalizarea
culturală a maselor țărănești. În egală măsură, însă, am examinat inclusiv maniera în care aceștia
încurajează ascensiunea antiparlamentarismului precum și felul cum se produce autonomizarea
politică a persoanei principelui moștenitor Carol.
Comportamentul acestuia din timpul Primului Război Mondial nu se constituise nici pe
departe într-un model de patriotism. Temperament instabil, Carol dezertează din armată și se
căsătorească în august 1918 (la Odessa) cu Ioana Lambrino (fiica unui ofițer de stat-major), nu
înainte de a renunța la calitatea sa de prinț moștenitor. Acest episod diminuează popularitatea lui
Carol, însă, din fericire pentru monarhiști, mariajul morganatic este anulat în scurt timp de un
tribunal românesc. În plus, această dramă este din ce în ce mai neglijată odată cu sfârșitul
războiului. Crearea României Mari sporește prestigiul monarhiei, reprezentată acum de regele
Ferdinand. Așa se face că inclusiv popularitatea prințului moștenitor este acum în creștere. La
începutul anilor 1920, căsătoria acestuia cu Elena (fiica regelui Constantin al Greciei) și nașterea
fiului lor Mihai au un impact favorabil asupra opiniei publice. Cele două evenimente consolidează
nu doar popularitatea monarhiei, ci și pe cea a lui Carol.
Prințul se afirmă acum ca o persoană capabilă să dirijeze curând o veritabilă acțiune de
întărire politică și culturală a națiunii. În această privință, cea mai importantă inițiativă asociată
cu persoana sa este legată de acțiunile Fundației Culturale Regale « Principele Carol » (creată în
1922), așezământ care proclamă o renaștere națională prin cultură. Am examinat astfel nu doar
felul în care Carol se individualizează acum ca actor politic, ci și maniera în care acesta este
perceput ori colaborează cu o serie de partizani ai săi precum Mihail Manoilescu, Nicolae Iorga,
Nichifor Crainic, Cezar Petrescu ori Pamfil Șeicaru.
Am încercat astfel atât să explicăm de ce naționalismul și autoritarismul monarhist converg
progresiv către persoana prințului Carol, cât și să prezentăm felul cum carliștii își fac cunoscute
încă de pe acum convingerile lor antidemocratice și revendică un rol politic distinct, derivat din
statutul lor de intelectuali: acela de « creatori » ai unei noi ordini, într-un nou context național –
România Mare. Altfel spus, felul cum prezența lor pe terenul jurnalismului politic contribuie la
nașterea unei noi culturi politice a naționalismului românesc, una centrată pe antiliberalism,
antiparlamentarism și monarhism autoritar. În această privință, am avut în vedere inclusiv

—5—
influența pe care mișcarea politică de la « Action Française » o exercită acum asupra
naționaliștilor români. Carlismul este întreținut de criticile unor jurnaliști-intelectuali care susțin
ideea potrivit căreia în România este nevoie de o regalitate capabilă să se constituie într-o
alternativă politică la tarele parlamentarismului.
Progresiv, se formează astfel nu doar o antantă între monarhie și intelectuali, ci și o
veritabilă opoziție între intelectuali și partidele politice. Întrucât această categorie socială este ce
acare forjează progresiv fundamentele ideologice ale carlismului, am considerat că mijloacele de
persuasiune pe care le întrebuințează merită explorate cu atenție. Desigur, intelectualii urmăresc
în primul rând satisfacerea propriilor lor interese, respectiv propriile lori dei sau proiecte de
reformă politică și socială, însă ceea ce merită reținut în această privință este faptul că prințul
Carol este destinat să le ofere sprijin. În schimb, principele moștenitor (devenit ulterior rege)
urmează să se sprijine pe suportul lor ideologic. Această alianță, adică cea dintre intelectuali și
Carol, va deveni din ce în ce mai evidentă în anii treizeci.
În altă ordine de idei, încheiem această secțiune a tezei printr-o serie de concluzii, în care
susținem că fenomenul politic și ideologic pe care îl studiem (și anume carlismul) nu trebuie înțeles
neapărat ca o consecință inevitabilă a formării României Mari. Din contră, arătăm că prin
studierea inclusiv a primei jumătăți a anilor 1920 am încercat mai degrabă să identificăm factorii
care prepară ascensiunea politică a lui Carol, respectiv componentele matricei ideologice a
carlismului.
CAPITOLUL 2, în schimb, este centrat asupra perioadei cuprinsă între momentul
renunțării lui Carol la statutul de prinț moștenitor (31 decembrie 1925) și « Restaurația » din 8
iunie 1930. Mișcarea politică pe care o studiem se forjează progresiv, de-a lungul a nu puține
episoade dramatice. În această privință, nu trebuie neglijate tarele vieții personale a prințului. În
această perioadă, acestea schimbă într-o manieră fundamentală itinerariul său politic. Mariajul
dintre Carol și Elena se deteriorează rapid, din cauza unei relații amoroase pe care prințul
moștenitor o are acum cu Elena Lupescu, fiica unui farmacist evreu botezat din Iași. Așa se face că
la sfârșitul anului 1935 acesta profită de o călătorie pe care o face în Marea Britanie pentru a-și
întâlni amanta și refuză să se mai întoarcă în România. În plus, Carol renunță inclusiv la calitatea
sa de prinț moștenitor, în favoarea fiului său Mihai, decizie acceptată în mod oficial de autoritățile
române în ziua de 4 ianuarie 1926. Carol pleacă voluntar în exil împreună cu Elena Lupescu,
alătură de care se stabilește în Franța, unde poartă numele de Carol Caraiman.
În a doua jumătate a anilor 1930, monarhia românească traversează o veritabilă criză.
Stabilitatea acestei instituții este pusă în pericol nu doar de gestul lui Carol (1926), ci și de
moartea regelui Ferdinand I (1927) și de instaurarea în același an a unei Regențe. Compusă din
prințul Nicolae (fratele lui Carol), de patriarhul Miron Cristea și de Gheorghe Buzdugan
(președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție), această instituție nu se bucură însă de
credibilitate.
De fapt, evenimentele politice prezentate mai sus provoacă o stare de neliniște și
nemulțumire în rândul a numeroși naționaliști. Așa se face că în acest capitol am analizat acțiunile
politice ale prințului și ale partizanilor săi din anii 1926-1930, precum și contextul politic și
ideologic care pregătește revenirea lui Carol în România. Am examinat mai întâi strategiile
întrebuințate de acesta în exil pentru a-și spori influența politică în România, iar ulterior am
explorat acțiunile simpatizanților săi, ale carliștilor, adică ale celor pentru care readucerea sa în
România și întronarea sa devin acum obiective politice esențiale. Persoana prințului este din nou
proiectată ca o alternativă la tarele parlamentarismului autohton. În această privință, am acordat
o atenție deosebită inițiativelor carliste derulate de economistul Mihail Manoilescu și de filosoful
Nae Ionescu.
Până la moartea regelui Ferdinand (iulie 1927), « chestiunea Carol » rămâne un subiect
tabu în dezbaterea jurnalistică și politică. Totuși, vara anului 1927 coincide cu o schimbare
esențială nu doar a atitudinii politice a carliștilor, ci și a prințului însuși. Acesta forjează de acum
înainte un veritabil activism dedicat « Restaurației »: nu doar adresează românilor proclamații și
manifeste naționaliste, ci revendică explicit inclusiv tronul României. În egală măsură, Carol își

—6—
constituie o rețea de persoane loiale (atât în străinătate cât și în România) destinate să îi
popularizeze și să îi susțină cauza.
Ulterior, am încercat să răspundem la o serie de întrebări fundamentale privitoare la
natura politică și ideologică a carlismului din acești ani, pentru a explica și înțelege condițiile în
care mișcarea monarhistă se constituie ca o veritabilă forță politică orientată din nou și explicit
împotriva statu quo-ului. Ideologia antiparlamentară și naționalistă țesută în jurul persoanei lui
Carol nu dispare odată cu plecarea acestuia în exil. Din contră, carlismul este redinamizat ca
urmare a trei factori esențiali: moartea regelui Ferdinand, lipsa de credibilitate a Regenței și criza
economică de la sfârșitul anilor 1920. În această secțiune a tezei am încercat să examinăm felul
cum ideologia carlistă continuă să fie coagulată de către Carol și susținătorii săi ca o alternativă
la modelul parlamentar de guvernare practicat acum în România.
Lipsa de credibilitate a Regenței (de fapt, atacurile dirijate contra acestei instituții
echivalează cu o propagandă favorabilă prințului), absența unei veritabile opoziții anticarliste,
antiparlamentarismul și revendicările naționaliste ale intelectualilor, efectele crizei economice, toți
acești factori vor crea contextul favorabil revenirii lui Carol în România, care se produce în iunie
1930.
În continuare, următoarele două capitole sunt dedicate analizei primilor șapte ani și
jumătate (1930-1937) din domnia lui Carol al II-lea, adică perioadei care precede instaurarea
regimului monarhiei autoritare. Astfel, în CAPITOLUL 3 am examinat primii trei ani și jumătate
de domnie carlistă, mai precis intervalul de timp cuprins între Restaurația din 8 iunie 1930 și
sfârșitul anului 1933. În primul rând, am investigat maniera în care se produce revenirea prințului
în România (în ziua de 6 iunie) și întronarea sa. Deși Constituția din 1923 nu prevede posibilitatea
de a-și deposeda fiul de puterea monarhică, în ziua de 8 iunie 1930 Carol este proclamat Rege de
către Camera Deputaților. De acum înainte, Mihai devine prinț moștenitor și poartă titlul onorific
de « Mare Voevod de Alba-Iulia ». Faptul că « Restaurația » se petrece rapid se numără printre cei
mai importanți factori care facilitează succesul cauzei carliste. Acest episod « eroic » durează doar
trei zile. În al doilea rând, am analizat felul în care Carol joacă atunci rolul de Salvator. În iunie
1930, mitul « Carol » beneficiază în România un mediu propice. « Anomia » politică a deceniului
anterior, criza economică, tarele parlamentarismului și ale Regenței, fiecare dintre acești factori
forjează acum condițiile psihologice favorabile nașterii unui cult popular al omului providențial,
dovedit atât de reacția opiniei publice românești (sesizabilă inclusiv prin corespondența pe care
Carol II o primește acum) cât și de atitudinea partizanilor săi. Pe scurt, noul rege este promovat
acum în prim-planul politicii românești ca un lider carismatic capabil să consolideze România
Mare.
În continuare, am discutat cele mai importante provocări de ordin național pe care
monarhul este nevoit să le înfrunte acum, precum și felul în care acesta reacționează pentru a-și
legitima acțiunile și a-și întări puterea politică. Am examinat felul în care Carol II este nevoit să
acționeze ca șef de stat în funcție de o serie de provocări de ordin național, pe care le-am încadrat
în mod simbolic în categoria forțelor centrifuge. În această privință, se conturează acum trei mari
dificultăți de rezolvat: chestiunea parlamentarismului, integrarea noilor provincii și radicalismul
politic reprezentat de fascismul Garzii de Fier și de bolșevism. Regele și naționaliștii monarhiști
demonstrează în mod constant o preocupare particulară pentru fiecare dintre aceste chestiuni.
De fapt, există o relație extrem de strânsă între acțiunile regelui și cadrul național în care
acesta își desfășoară existența. Așa se face că am putut observa faptul că problemele fundamentale
ale statului se constituie în egală măsură inclusiv în provocări de maximă importanță adresate
monarhului. Monarhismul naționalist se configurează de-a lungul întregului deceniu prin raportare
la problemele structurale ale României Mari (fie ele de ordin geopolitic, politic, ideologic, social
sau cultural), fapt care îl determină pe Carol II să schițeze gradual un « proiect » național centrat
pe ideea unității, a continuității, a consensului și a primatului culturii. Am încercat astfel să
demonstrăm faptul că suveranul întrebuințează încă de la începutul domniei sale o serie de
strategii clare în această privință. Împotriva forțelor centrifuge, Carol II consolidează imaginea

—7—
unei monarhii ce acționează ca garant al unității naționale, una care asigură atât dinamismul și
continuitatea procesului de guvernare cât și reforme culturale.
Atenția noastră s-a focalizat astfel asupra manierei în care Carol II își depășește statutul de
monarh constituțional prin implicarea sa în activitatea de guvernare și prin aparițiile sale din
spațiul public; potrivit ideologiei carliste, reformele necesare națiunii române nu ar putea fi
concretizate decât dacă suveranul iese cu adevărat în evidență ca un veritabil conducător, simbol
al efortului colectiv și punct de convergență a din ce în ce mai multe domenii de activitate națională
« constructivă ».
În această privință am analizat strategiile politice ale carlismului cultural, adică politicile
culturale naționale derulate sub conducerea și în numele monarhiei. Carol II înființează,
patronează sau finanțează acum numeroși intelectuali ori așezăminte culturale românești, într-o
asemenea măsură încât partizanii săi se referă deseori la el ca la un « Rege al culturii » sau «
Voevod al culturii ». Prin inițiativele sale, acesta își arogă statutul de principal vector al culturii
naționale într-o perioadă de puternice revendicări naționaliste. În egală măsură, un trebuie
neglijat nici faptul că acesta continuă o strategie consacrată deja anterior, și anume în prima
jumătate a anilor 1920. În acest deceniu, carlismul cultural este destinat a fi înțeles ca o contribuție
a monarhiei la cultura națională iar în această privință am examinat îndeosebi activitatea
Fundațiilor Culturale Regale. După perioada de acalmie din timpul exilului lui Carol, acest
așezământ își dinamizează activitatea progresiv, începând cu anul 1930. F.C.R. încurajează ori
organizează nu doar activitatea Căminelor culturale de la sate, ci și producția de carte românească
ori inițiative culturale dintre cele mai diverse în orașe (cea mai cunoscută dintre ele rămâne
„Săptămâna Cărții”). Nu lipsit de importanță este faptul că fiecare dintre secțiunile Fundațiilor
este pusă sub directa conducere a suveranului, care aprobă personal regulamentele de funcționare
precum și cele mai importante decizii executive.
În fine, am încheiat acest capitol printr-o secțiune dedicată analizei acțiunilor politice și a
ideilor vehiculate de cei mai vizibili partizani ai monarhului. Fie ei intelectuali, oameni politici sau
militari, carliștii, adică partizanii lui Carol, susțin o concentrare a puterii orientată către persoana
monarhului dar luptă în egală măsură și împotriva forțelor centrifuge amintite de noi mai sus. Ca și
în anii trecuți, carliștii se remarcă prin antiparlamentarismul lor. În egală măsură însă, aceștia
proclamă inclusiv o politică a naționalismului cultural, modernizarea satelor ori soluții pentru
integrarea națională a noilor provincii. Pe scurt, monarhiști precum Mihai Manoilescu, Nichifor
Crainic, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Pamfil Șeicaru ori Dimitrie Gusti avansează cu orice preț
reforma, fie ea politică, socială sau economică. În textul nostru, discutăm revendicările lor în
relație cu monarhul pentru că de cele mai multe ori aceste reforme sunt destinate a fi înfăptuite
prin intermediul unui șef, indentificat de numeroși partizani ai unei guvernări de mână forte cu
persoana lui Carol.
Acesta devine eroul incontestabil al anului 1930 iar persoana sa capătă rapid o autoritate
semnificativă în luarea deciziilor politice. Totuși, deși se vehiculează acum numeroase planuri și
promisiuni legate de domnia sa, acțiunile sale din anii 1930-1933 sunt destul de prudente în
comparație cu anii următori. Am putut observa faptul că după cum proiectul național carlist se
articulează progresiv, tot la fel și imaginea sa de șef și de reformator se configurează într-o
manieră graduală. Prima etapă de analiză cronologică a domniei carliste se încheie la sfârșitul
anului 1933, odată cu radicalizarea mișcării politice antiliberale din România, respectiv odată cu
asasinarea prim-ministrului național-liberal I.G. Duca de către trei membri ai grupării fasciste
Garda de Fier. Acest eveniment, care îngrijorează atât pe monarh cât și pe elitele tradiționale,
anunță o nouă fază de dezvoltare a monarhismului carlist.
Așa se face că începând cu anul 1934 în România se produce în cazul regelui o puternică
accelerare a procesului de personalizare a puterii, un proces care se traduce inclusiv prin
derularea a numeroase reforme: inițiate fie de Carol II fie în numele monarhiei. De fapt,
CAPITOLUL 4 este dedicat tocmai explorării parcursului politic și ideologic al mișcării
monarhiste din anii 1934-1937, o perioadă destul de unitară din punct de vedere politic. Ia naștere
acum o situație fără precedent în România interbelică: un partid politic reușește să își ducă până la

—8—
capăt mandatul de guvernare; este vorba despre Partidul Național-Liberal, reprezentant al
burgheziei și birocrației din Vechiul Regat. Bineînțeles, colaborând cu regele, a cărui influență
politică asupra guvernelor este în creștere.
Am început această secțiune a tezei prin evidențierea dimensiunii geografice a analizei
noastre, respectiv a manierei în care carliștii percep relația dintre capitală și regiunile României
Mari, ori, altfel spus, dintre București și noile provincii. În această perioadă se discută deseori
despre relația existentă între centru și periferii ori despre chestiunea specificităților regionale
neglijate, criticându-se eșecurile administrative pe care oamenii politici din Vechiul Regat le-ar fi
generat după război în noile provincii. Pentru a combate aceste tendințe, percepute ca centrifuge,
carliștii utilizează un discurs integrator, promovând centralismul, naționalismul și monarhismul
pentru a consolida noul stat creat după Primul Război Mondial. În acest context am putut observa
nașterea unui cult al Capitalei, ca o contrapondere la imaginea preponderent negativă pe care
administrația centrală o capătă acum. Ne-am axat în primul rând asupra manifestării celei mai
vizibile a acestui cult, respectiv asupra « Lunii Bucureștilor », organizată începând cu 1935 în
perioada 9 mai – 9 iunie și pusă sub semnul monarhiei.
În continuare, am investigat felul în care se produce procesul de personalizare a puterii.
Carol II rămâne totuși principalul actor al vieții politice, dacă nu măcar actorul politic ale cărui
acțiuni sunt cel mai mult observate și dezbătute. Puterea sa continuă să sporească. Acesta se
implică din ce în ce mai mult în luarea deciziilor de guvernare, în crearea legilor ori a proiectelor
de reformă sau în procesul de numire a unor persoane în fruntea instituțiilor statului. Probleme
dintre cele mai diverse, de la chestiuni economice și sociale până la apărarea frontierelor, ar fi
trebuit să-și găsească acum soluționarea prin intermediul monarhiei.
Carlismul evoluează și capătă o dinamică specifică în jurul unor teme de propagandă și
practică particulare. Carol II joacă în egală măsură un doar rolul « Șefului » autoritar ori al «
Reformatorului », ci și pe acela de « Străjer al frontierelor », de « Rege al tinerilor » ori de « Rege
al țăranilor ». Această din urmă imagine se numără printre cele mai vehiculate reprezentări ale
suveranului și este legată atât de o serie de acțiuni pe care suveranul le desfășoară în folosul
acestei categorii sociale prin intermediul Fundațiilor Culturale Regale și al Institutului Social
Român cât și de felul cum acesta interacționează cu această categorie socială.
Ulterior, am discutat conceptul de inginerie socială în legătură cu analiza ideilor și a
practicilor reformatoare avansate de monarh și de carliști. În anii 1934-1937, proiectele de
inginerie socială devin un pilon din ce în ce mai evident al ideologiei mișcării politice pe care o
studiem, fiind promovate de carliști ca o componentă în același timp firească și necesară a
procesului de modernizare. În studiul nostru avem în vedere îndeosebi activitatea Institutului Social
Român și a Fundațiilor Culturale Regale (ambele așezăminte sunt conduse acum de sociologul
carlist Dimitrie Gusti), precum și proiectele de sistematizare a capitalei și de încadrare a tinerilor.
Acest din urmă aspect preocupă în mod particular pe rege și pe monarhiști. Potrivit
acestora, rezolvarea problemei încadrării tineretului, respectiv deturnarea atenției lor de la
atracția reprezentată de fascismul Gărzii de Fier, ar fi putut fi posibilă doar odată ce această
categorie socială va fi integrată în structurile unui stat reformat, capabil să o educe în spiritul
naționalismului și al idealismului. În această privință am analizat activitatea și țelurile organizației
Straja Țării (înființată în 1934) și a echipelor regale, care începând din același an merg la sate
pentru a studia comunitățile rurale și a presta diferite munci în folosul lor.
De fapt, fiecare reformă carlistă se dorește a fi în același timp monarhistă și naționalistă,
iar acest lucru se aplică și carlismului cultural, următorul subiect pe care îl discutăm în acest
capitol. Inițiativele culturale monarhice cresc la rândul lor în intensitate începând cu anul 1934.
Carol II acționează în continuare ca un veritabil mecena iar difuzarea culturii naționale românești
la sate este interpretată de regaliști ca o veritabilă ofensivă culturală desfășurată în afara
implicării partidelor politice.
În fine, în ultima parte a acestui capitol am realizat o analiză a acțiunilor celor mai
importanți carliști (fie ei intelectuali, oameni politici ori militari), încercând să schițăm o scurtă
biografie politică și intelectuală a celor mai importanți dintre ei. Carlismul nu este doar produsul

—9—
activismului politic al regelui, ci și rezultatul acțiunilor adepților săi. În această privință, ne-am
focalizat atenția îndeosebi asupra manierei în care Carol II și partizanii săi încearcă să legitimeze
un model de guvernare fasonat din ce în ce mai mult de un proces de concentrare a puterii și să
inventeze relația dintre o comunitate (națională) și conducătorul ei.
Am încheiat această secțiune explicând faptul că în România o asemenea desfășurare de
acțiuni făcute în spiritul autorității și al naționalismului nu se petrece izolat de ascensiunea
regimurilor autoritare în Europa și că fiecare dintre reformele carliste din acești ani anunță, într-o
anumită măsură, reformele din perioada regimului autoritar. În a doua jumătate a anilor 1930,
cultura politică românească devine din ce în ce mai mult animată de colectivism și de himera unui
conducător ideal.
CAPITOLUL 5 reprezintă cea mai complexă parte a tezei, de fapt o analiză a ideologiei
oficiale și a reformelor instituționale din timpul celor doi ani și jumătate de existență a regimului
autoritar carlist (10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940). Deși cercetarea noastră explorează
ideologia și cele mai importante acțiuni politice ale lui Carol și ale partizanilor săi de-a lungul
întregii perioade interbelice, anii 1938-1940 beneficiază totuși de o atenție particulară în această
privință.
Pentru a înțelege mai bine acțiunile politice care pun bazele propriu-zise ale acestui regim,
începem analiza noastră printr-o prezentare a contextului politic care precede instaurarea
autoritarismului, respectiv cel legat de alegerile de la sfârșitul anului 1937 și de scurta guvernare a
Partidului Național-Creștin de la începutul anului 1938, numit de Carol II la conducerea României
după ce niciunul dintre partidele politice nu reușise anterior să dobândească 40 % din voturi,
pragul minim pentru dobândirea unei majorități parlamentare.
Ulterior, examinăm maniera în care instaurat noul edificiu politic, precum și primele
reforme destinate să reorganizeze instituțiile fundamentale ale statului. În ziua de 10 februarie
1938, activitatea partidelor politice este interzisă printr-o lovitură de stat iar regele anunță
pregătirea unei noi constituții, adoptată printr-un plebiscit în ziua de 27 februarie. Stăpânit de un
veritabil elan reformator, instaurarea noului regim coincide nu doar cu o colaborare din ce în ce
mai strânsă a unor așezăminte carliste precum Straja Țării, Institutul Social Român ori Fundațiile
Culturale Regale, ci și cu crearea unui partid unic (denumit Frontul Renașterii Naționale) și cu
introducerea corporatismului și a unei reforme administrative care împarte România în 10 regiuni
denumite ținuturi.
În continuarea acestei analize, formulăm câteva ipoteze cu privire la natura regimului
autoritar carlist plecând de la o analiză a ideologiei, a propagandei și a practicilor politice
consacrate acum, dar investigăm totodată și felul cum se manifestă în acești ani personalizarea
puterii, proces care rămâne, totuși, cea mai vizibilă trăsătură politică a carlismului românesc.
Analizând îndeosebi istoria sensibilă a carlismului, sesizabilă prin intermediul corespondenței
regale, am ajuns la concluzia că monarhul se bucură acum de o popularitate apreciabilă. Pentru
numeroși români, acesta îndeplinește o funcție esențială, respectiv aceea de arbitru suprem al vieții
politice și de conducător capabil să intervină la nevoie în administrația statului pentru a-i suplini
carențele.
Pe de altă parte, abordăm inclusiv felul cum se încearcă legitimarea autoritarismului regal.
De exemplu, în secțiunea următoare discutăm trei dintre cele mai vehiculate ipostaze ale
monarhului, și anume acelea de « Străjer al frontierelor », de « Rege al țăranilor » și de « Voevod
». Regimul autoritar se sprijină acum pe un veritabil conglomerat de elemente ideologice.
La sfârșitul anilor 1930, Carol II devine din ce în ce mai puțin un Rege și din ce în ce mai
mult un Șef, imitând într-o manieră fidelă modelul consacrat acum în Europa, fie că este vorba de
state totalitare (Germania – Hitler; Italia – Mussolini) ori autoritare (Portugalia – Salazar; Spania
– Franco; Grecia – Metaxas). În această privință, am evidențiat inclusiv eclectismul care
caracterizează ideologia și practica politică a acestui rege. Carol II acționează nu doar în calitate
de « Rege al țăranilor », « Rege străjer », « Rege al culturii », « Rege al tinerilor » sau « Voevod »,
ci îndeplinește în același timp sarcina de veritabil șef care imită șefii fasciști, încurajând în mod
constant fascizarea regimului său. Am remarcat astfel din acest punct de vedere un amestec

— 10 —
particular de vechi și nou, respective de tradiție (a se vedea raporturile sale cu Biserica ortodoxă
ori chiar cu țăranii și satele) și modernitate (în această privință am putea menționa atât
filofascismul său cât și faptul că susține numeroase proiecte destinate să modernizeze România).
Pe de altă parte, în același capitol am explorat inclusiv politicile consacrate încadrării
tineretului ori felul cum se practică ingineria socială. Noul regim pretinde a fi orientat temeinic
tinerii pe direcția unui efort dedicat consolidării comunității naționale din care fac parte.
Activitatea străjeriei și a echipelor regale sporește în intensitate, ca și numărul indivizilor implicați
în aceste organizații în care cultul națiunii și al monarhiei este îmbinat cu o pedagogie centrată pe
tradiție și morala ortodoxă. Altfel, ingineria socială este justificată în egală măsură prin
necesitatea de a surmonta tarele birocrației și a problemelor sociale și culturale generate de
fărâmițarea și slaba productivitate a proprietăților rurale. Am considerat astfel că ingineria
socială carlistă ar putea fi cel mai bine înțeleasă atunci când avem în vedere politicile carliste
destínate satelor. O asemenea abordate ne-a determinat să ne concentrăm atenția asupra
eforturilor depuse acum de regim pentru organizarea unor sate-model.
Ingineria socială carlistă nu se manifestă totuși doar la sate ori în ceea ce privește
încadrarea tinerilor. De aceea în studiul nostru am discutat inclusiv popularitatea planurilor
naționale (fie ele anuale sau cincinale) ori introducerea economiei dirijate ori proiectele de
sistematizare a orașelor. Regele și partizanii săi gândesc un proces de reconstrucție a statului și a
societății aplicat aproape ca un demers științific. De aceea propaganda prezintă reformele dirijate
de Carol al II-lea un ca pe niște acțiuni făcute întâmplător, ci ca pe niște inițiative temeinice,
fundamental deosebite de improvizația și oportunismul politic specifice parlamentarismului.
În altă ordine de idei, următorul subcapitol discută relația existentă între monarhie, stat și
Biserica ortodoxă, discutate de noi ca un caz interesant de sacralizare a politicului în Europa
anilor 1930. Nu am abordat această alianță ca pe o veritabilă religie politică, ci mai degrabă ca pe
o fuziune între sfera politicului și un tip particular de sacralizare ecleziastică. Am studiat astfel
raporturile dintre rege și Biserica ortodoxă precum și felul cum regimul carlist utilizează ortodoxia
pentru a-și legitima autoritatea. Din contră, am ajuns la concluzia că acest lucru nu înseamnă
neapărat o subordonare etatistă a acestui așezământ. Până la urmă, beneficiile sunt reciproce. Am
încercat astfel să demonstrăm că în cadrul acestei colaborări inclusiv statul poate fi gândit ca un
instrument folosit de Biserică pentru a-și atinge propriile țeluri.
În subcapitolul următor am analizat politicile carlismului cultural din acești ani, observând
maniera în care acestea se configurează din ce în ce mai mult ca un naționalism cultural al
statului, unul care se face în numele monarhiei. Vrem să spunem că devine evident faptul că prin
intermediul Fundațiilor Culturale Regale se practică politici culturale prin care masele sunt
naționalizate. Naționalismul românesc și monarhismul carlist se îmbină și în această privință.
Această observație a devenit cu atât mai utilă în cercetarea noastră atunci când am analizat
naționalismul regimului autoritar în legătură cu un concept particular, și anume acela de
românizare. Pe scurt, pentru naționaliștii români a româniza înseamnă a etniciza, a imprima un
specific românesc și a dobândi superioritatea economică și demografică a românilor în spații încă
necucerite ale teritoriului național (în orașele multietnice, în comerțul și industria dominate de
străini sau în regiuni de graniță sau multietnice). Ceea ce numim românizare reprezintă în esență o
luptă pentru spațiu, îndreptată împotriva « străinilor » din interiorul României.
Nu trebuie neglijat faptul că partizanii regelui sunt în același timp și partizani ai
românizării. De-a lungul acestui deceniu, această exigență inundă paginile publicațiilor dirijate de
monarhiști precum Pamfil Șeicaru (« Curentul »), Nicolae Iorga (« Neamul românesc »), Mihail
Manoilescu (« Lumea Nouă ») ori Cezar Petrescu (« România »). Pentru acești intelectuali, noul
regim este destinat să furnizeze cadrele necesare pentru a răspunde acestui deziderat. Așa se face
că relația dintre românizare și carlism devine din ce în ce mai evidentă în timpul regimului
autoritar de la sfârșitul deceniului. Dacă în anii 1918-1917 românizarea este vizibilă îndeosebi la
nivelul discursului, regimul carlist o asociază cu politici instituționale, cărora le cade pradă în
primul rând populația de origine evreiască.

— 11 —
 Altfel, secțiunea următoare continuă o analiză începută în capitolul anterior, respectiv cea
legată de dinamica existentă între administrația centrală și noile provincii integrate regatului
României după Primul Război Mondial, respectiv de strategiile utilizate de către elitele bucureștene
(ori, mai precis, de către cele din Vechiul Regat) pentru a-și păstra influența politică inclusiv în
timpul dictaturii regale. Odată raportat la această chestiune, carlismul se manifestă în anii 1938-
1940 ca o veritabilă « fabrică » a consensului național. Pe lângă explorarea unor chestiuni legate
de reprezentativitatea elitelor regionale la guvernare, am analizat inclusiv maniera în care regele
și carliștii manipulează discursul unității naționale ori felul cum unele practici politice ale
regimului favorizează centralismul.
Acest lucru ne-a ajutat în egală măsură să explorăm și să înțelegem acțiunile celor mai
importanți actori ai carlismului din acești ani, respectiv relația existentă acum între monarh și
intelectuali ori anumite personalități politice și militare. Am urmărit să corectăm astfel tendința
istoriografică ce face ca mișcarea politică monarhistă și regimul autoritar pe care îl generează să
fie percepute aproape exclusiv ca o creație personală a regelui. Înglobând și alți actori în analiza
dinamicii politice, sociale și culturale din acești ani, am putut identifica mai bine, credem noi,
așteptările care se pun în noua ordine carlistă. Până la urmă, partizanii ideologici ai acesui
așezământ politic urmăresc să își concretizeze propriile lor așteptări, fie ele de ordin politic,
economic, social, cultural ori chiar estetic. Pentru a ne facilita exegeza, am împărțit pe cei mai
vizibili partizani ai monarhului în două categorii analitice: intelectuali și elite tradiționale.
În scimb, încheiem acest capitol propunând o serie de interpretări privitoare la factorii care
generează prăbușirea progresivă a autorității monarhului și a regimului său în vara anului 1940.
Mitul « Carol » își pierde rapid din eficacitate odată cu pierderile teritoriale pe care România
Mare le suferă acum. La sfârșitul lunii iunie, ca urmare a unui ultimatum sovietic, statul român
cedează fără luptă U.R.S.S.-ului Basarabia și nordul Bucovinei. România renunță ulterior la
garanțiile diplomatice anglo-franceze pentru a se apropia de Axa Roma-Berlin, sperând astfel să
beneficieze de sprijin german în eventualitatea unui alt atac revizionist. În ciuda acestei inițiative,
Ungaria reușește să ocupe nordul Transilvaniei două luni mai târziu, atunci când Germania
nazistă și Italia fascistă impun românilor acceptarea « Dictatului de la Viena », în ziua de 30
august. Tocmai acest eveniment generează prăbușirea iremediabilă a regimului carlist. Dintre
noile provincii dobândite după Primul Război Mondial, Transilvania este cea mai valorizată.
Acceptarea « Dictatului de la Viena » de către autoritățile românești este momentul care pune
capăt domniei lui Carol al II-lea. Abdicarea sa din 6 septembrie nu mai reprezintă decât o
formalitate.
Am putea identifica noutatea analizei noastre în faptul că am interpretat procesul de
destructurare ideologică a carlismului în relație cu administrația statului carlist. Am sugerat astfel
că pierderile teritoriale sunt determinate nu doar de factori geopolitici, ci și de lipsa de eficacitate
și de credibilitate a birocrației românești din aceste regiuni, considerând că acest aspect trebuie
înțeles și investigat inclusiv în relație cu una dintre promisiunile neonorate ale regimului instaurat
în 1938, și anume aceea de a moderniza și credibiliza administrația. Ulterior, analizăm pe scurt
schimbarea de regim politic de la începutul lunii septembrie 1940, respectiv felul cum se face
trecerea de la monarhia autoritară carlistă la așa-numitul stat « național-legionar » condus de
generalul Ion Antonescu într-un condominiu cu Garda de Fier.
În continuare, secțiunile 6, 7 și 8 sunt capitole tematice, construite pornind de la o exegeză
centrată asupra întregului deceniu de domnie a lui Carol al II-lea și destinate în egală măsură să
situeze carlismul într-o perspectivă regională (respectiv europeană) mult mai amplă, facilitând
astfel înțelegerea manierei în care se produce transferul internațional de idei.
Utilizând un demers comparativ de interpretare, în CAPITOLUL 6 analizăm mimetismul
politic practicat de către monarhiștii români și propunem o posibilă integrare a carlismului în
familia fascismelor și « para-fascismelor » europene. În primul rând, am analizat originile și
dezvoltarea curentului ideologic italofil înainte de a explora felul în care este practicat mimetismul
în timpul regimului autoritar. Am examinat relațiile instituționale din exterior ale regimului și felul

— 12 —
în care se produce difuziunea ideilor și concretizarea lor în contextul românesc; atât prin raportare
la Italia mussoliniană, cât și în relație cu Germania nazistă.
În cercetarea noastră am urmărit manifestările acestui fenomen raportându-l în primul rând
la Italia fascistă, care pentru numeroși naționaliști români dintre cele două războaie mondiale
devine un veritabil exemplu de urmat. În România, fascinația pentru fascismul italian este în
același timp una politică, intelectuală și culturală. Pentru admiratorii săi români, Italia de atunci
reprezintă o veritabilă națiune transfigurată, tărâm al ordinii și al muncii creatoare. Totuși, nu
trebuie neglijat faptul că la sfârșitul anilor 1930 creșterea schimburilor economice cu Germania
implică și sporirea raporturilor culturale și ideologice. Așa se face că am putut observa faptul că
actorii regimului autoritar carlist caută și găsesc surse de inspirație inclusiv în național-socialism,
îndeosebi în ceea ce privește propaganda și antisemitismul rasist practicat aici.
Această analiză nu reprezintă un studiu comparativ între carlism și alte ideologii autoritare
ori totalitare din Europa acestei perioade, ci un demers destinat a explica modul în care regimul
politic din România anilor 1938-1940 se inspiră din exterior pentru a-și practica propria ideologie.
Deși nu am neglijat referințele legate de perioada anterioară anului 1938, analiza noastră
este axată în primul rând asupra autoritarismului de la sfârșitul deceniului, atunci când fenomenul
mimetismului devine din ce în ce mai vizibil. Monarhismul carlist pare că devine acum un al doilea
fascism à la roumaine, după cel al Gărzii de Fier. În legătură cu acest aspect, am urmărit astfel
felul cum se manifestă cultul șefului și cum regimul monarhic fondează un partid unic, adoptă
corporatismul și proclamă statul totalitar (în vara anului 1940). În egală măsură am examinat însă
și legăturile existente între așezămintele carliste de propagandă și încadrare a indivizilor
(Ministerul Propagandei, Straja Țării, organizația « Muncă și Voe Bună », etc.) și cele similare din
Italia (MINCULPOP, Opera Nazionale Balilla, Opera Nazionale Dopolavoro) și Germania
(Reichministerium für Volksaufklärung und Propaganda, Hitlerjugend, Kraft durch Freude) ori
modul în care carlismul se apropie de fascism prin estetizarea politicului (am avut în vedere mai
ales folosirea salutului roman, a uniformei, a arhitecturii monumentale neoclasice, a expozițiilor
sau a jurămintelor de fidelitate față de șef) și tendința de militarizare a societății (influența politică
a armatei devine din ce în ce mai puternică iar uniforma se generalizează printre membrii
guvernului, ai partidului unic și ai străjeriei).
În fine, în ultima parte a acestei secțiuni am formulat o serie de întrebări mai ample cu
privire la natura mimetismului carlist (fie el politic, ideologic, estetic, economic sau cultural).
Faptul de a explora monarhismul românesc inclusiv într-un context politic european ne ajută să
înțelegem faptul că procesul de personalizare carlistă a puterii și regimul autoritar monarhist
instaurat în România nu pot fi explicate pur și simplu ca un rezultat arbitrar al ambițiilor personale
ale lui Carol al II-lea. Din contră, naționalismul monarhist ar putea fi mai bine înțeles odată ce
este investigat în contextul valului de schimbări socio-politice și culturale care traversează Europa
dintre cele două războaie mondiale și care stabilește cadrele favorabile pentru ascensiunea
proiectelor politice de « regenerare națională » prin metode antiliberale.
În altă ordine de idei, CAPITOLUL 7 este consacrat fenomenului de estetizare a politicului,
respectiv examinării practicilor culturale și a reprezentărilor estetice care permit monarhiei să
penetreze în acest deceniu spațiul public. Începem această parte a tezei, centrată îndeosebi asupra
celei de-a doua jumătăți a anilor 1930, printr-o analiză a felului cum estetizarea politicului se
manifestă prin generalizarea progresivă a uniformei, a salutului roman și a jurămintelor de
fidelitate față de rege, după care ne concentrăm asupra preocupării particulare pe care actorii
regimului autoritar o dovedesc pentru arhitectură, piețe monumentale și expoziții. Am putut obseva
că acest tip particular de estetizare (centrat în același timp pe ideea națională și pe persoana
monarhului) se cristalizează într-o manieră progresivă. La începutul deceniului, este sesizabil mai
ales în cadrul ceremoniilor cu caracter național, la care participă împreună monarhia și Biserica
ortodoxă. Ulterior, crește în intensitate în anii 1934-1935 (odată cu adoptarea salutului roman,
înființarea străjeriei ori crearea unor expoziții periodice precum « Luna Bucureștilor » ori «
Săptămâna Cărții »), pentru a atinge apoi apogeul în timpul regimului autoritar. Odată instaurat în
1938, acesta încearcă să sacralizeze monarhia, națiunea și statul inclusiv printr-o estetizare a

— 13 —
politicului. Am investigat astfel felul cum regimul autoritar întrebuințează arhitectura, planurile
urbanistice, expozițiile și concursurile sportive în scopuri ideologice, explicând pentru fiecare
dintre aceste direcții de cercetare inclusiv conținutul lor politic carlist. Fiecare dintre inițiativele
de acest gen este pusă sub patronajul lui Carol al II-lea (ori este influențată de implicarea
personală a monarhului) și poate fi gândită în egală măsură ca un simptom mai larg al
fenomenului de personalizare a puterii.
De altfel, Carol II însuși dovedește un simț estetic deosebit de pronunțat, de unde și
pasiunea sa remarcabilă pentru forme și imagini ori pentru gesturi simbolice și discursuri.
Pasiunea sa estetică nu se rezumă la timbre, uniforme și decorații, ci privește inclusiv defilările,
ceremoniile ori expozițiile iar în această privință am explorat numeroase mărturii care dovedesc
implicarea personală a monarhului în aceste chestiuni.
Ulterior, în a treia parte a capitolului estetizarea politicului este investigată într-un context
mai larg, mai precis în legătură cu procesul de naționalizare a maselor, pe care îl inserăm printre
cele mai importante deziderate moderne ale proiectului carlist. Folosind un cadru analitic
consacrat de George L. Mosse, potrivit căruia integrarea maselor într-o politică de tip național
este însoțită și se desăvârșește printr-o estetizare a politicului, am examinat maniera în care
sărbătorile naționale și politicile carliste ce au drept țel încadrarea indivizilor presupun inclusiv o
socializare (politică) națională.
Nu ne-am propus să realizăm o analiză exhaustivă a felului în care regele și monarhiștii
utilizează estetizarea politicului, ci mai degrabă să schițăm liniile generale ale acestui proces,
pentru a-l insera în continuare în sfera mult mai largă a modernității proiectului carlist. Studiind
estetizarea carlistă a politicului am încercat să evidențiem nu doar ideologia regimului și
anxietățile sale, ci și să formulăm întrebări teoretice mult mai largi cu privire la natura acestei
mișcări politice antiliberale.
Această idee ne trimite cu gândul la CAPITOLUL 8 al tezei noastre, în care am examinat
felul în care discursul și practicile reformatoare ale carliștilor sunt legitimate și modelate pornind
de la un mit al regenerării naționale dirijate de monarhie, mit utilizat ca sursă de inspirație pentru
o nouă formulă de modernitate politică. Am divizat analiza noastră în cinci părți.
Mai întâi am prezentat contextul național în care se desfășoară ideologia palingenezică
monarhistă, argumentând faptul că antiparlamentarismul și consecințele războiului se numără
printre cei mai importanți factori care generează acum în România Mare o popularitate deosebită
a ideii de a reînnoi națiunea și statul prin metode autoritare. Monarhiștii dotează carlismul cu o
vocație politică națională iar acest lucru se manifestă constant prin ideea de a înfăptui o
regenerare națională prin intermediul monarhiei. Așa se face că de-a lungul întregului deceniu
vectorii carlismului proclamă neîncetat schimbarea, respectiv un proiect de înnoire națională pe
care doar Carol al II-lea ar fi fost capabil să îl dirijeze. Această idee traversează frecvent scrierile
partizanilor regelui. Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu Dimitrie Gusti ori Pamfil
Șeicaru, de pildă, fiecare dintre ei își îndreaptă proiectele reformatoare către persoana lui Carol.
În continuare, am analizat reformele realizate în anii 1930 în numele monarhiei pornind de
la conceptul de palingeneză politică propus de cercetătorul britanic Roger Griffin, focalizându-ne
atenția asupra dezvoltării ideologiei « statului nou » și asupra practicilor generate de partizanii
săi. Am explicat astfel cum inițiativele politice, culturale ori sociale ale regelui (activitatea
Fundațiilor Culturale Regale la sate, încadrarea tineretului, instaurarea unui regim autoritar, etc.)
sunt avansate în acest deceniu ca un veritabil proiect de palingenezie națională, al cărui țel
esențial ar fi fost acela de a ajuta națiunea română să facă față mai bine provocărilor modernității
(fie ele de ordin politic, cultural, economic sau social).
Am demonstrat astfel faptul că atât pentru carliști cât și pentru propagandă anul 1938 este
gândit ca o veritabilă bornă a acestui proces, într-o asemenea manieră încât carliștii proclamă în
mod concertat instaurarea « statului nou ». Dovada ar fi reprezentată nu doar de activitatea
Fundațiilor Culturale Regale, a străjeriei ori a echipelor regale, ci și de eforturile pentru a
moderniza armata sau capitala ori chiar de faptul de a fi pus bazele unui regim autoritar, împreună
cu întreaga suită de reforme pe care însoțește această acțiune: adoptarea unei noi Constituții și a

— 14 —
corporatismului, crearea unui partid unic, etc. Imaginea-cheie prin care este reprezentată acum
România este aceea a unui vast șantier: așa se face că toți membrii națiunii ar fi lucrat împreună
pentru crearea « României noi ».
Printre aspectele pe care le-am analizat în această privință se numără inclusiv grija
particulară pe care actorii noului regim o demonstrează pentru practici biopolitice, respectiv
pentru igiena membrilor națiunii. Discursul carlist vehiculează progresiv nu doar ideea « statului
nou », ci și pe cea a « omului nou ». Împotriva decadenței și a degenerării, se proclamă vigoarea și
grija pentru « igienă » și « sănătate », aspecte care se numără totdeauna printre atribuțiilor unor
așezăminte carliste ca Fundațiile Culturale Regale, Straja Țării, Frontul Renașterii Naționale ori
organizația « Muncă și Voe Bună ».
Altfel, în ultima parte a acestei secțiuni am discutat felul în care Carol II joacă acum rolul
de reformator social, respectiv de principal arhitect al « statului nou ». În această privință am
analizat, de pildă, discursul său referitor la dezideratul palingenezei naționale, grija sa pentru
igiena națiunii precum și maniera în care se implică în procesul de reamenajare urbanistică a
Bucureștiului. De fapt, într-o manieră simbolică, metamorfoza Capitalei este comparată de
propaganda carlistă cu metamorfoza întregului stat. Prin intermediul reformelor pe care le
desfășoară de-a lungul deceniului, Carol II pretinde la rândul lui a fi inițiat un proces de re-
construcție a statului.
Am încheiat acest ultim capitol propunând câteva interpretări legate de specificul
modernizator al proiectului carlist, respectiv de felul cum acest naționalism modernist de factură
monarhică nu doar proclamă, ci și încearcă să forjeze vitalitatea, unitatea și identitatea unei
comunități moderne, națiunea română, gândită ca un corp politic.
La finalul tezei, concluziile discută într-o secțiune separată cele mai importante aspecte
legate de monarhismul carlist așa cum derivă din cercetarea pe care am desfășurat-o asupra celor
două decenii interbelice. Reamintim faptul că perspectiva noastră analitică are în vedere
semnificația reformelor modernizatoare, a simbolurilor, a esteticii și a patosului în practica
politică generată în jurul persoanei lui Carol. În continuare, argumentăm faptul că sfârșitul anilor
1930 carlismul se prezintă ca o veritabilă sinteză a mai multor ideologii politice. Monarhismul,
naționalismul, autoritarismul, fascismul, fiecare dintre ele converg către un proiect politic național
ce se dorește a fi concretizat sub conducerea lui Carol. În egală măsură, propunem inclusiv o serie
de interpretări cu privire la efectele reformelor întreprinse acum în numele monarhiei reprezentate
de Carol al II-lea, precum și câteva posibile axe de cercetare ulterioare.
Carlismul se cuvine a fi înțeles în același timp ca o mișcare politică și ca o ideologie. În anii
treizeci, monarhul și susținătorii săi încearcă într-o manieră progresivă să legitimeze un model
antiliberal de guvernare pornind de la necesitatea de a recrea, de a reinventa comunitatea politică
românească în afara parlamentarismului. Într-un context istoric și geografic particular – România
Mare – se forjează în jurul regelui o veritabilă ideologie a autoritarismului, a naționalismului și a
modernizării.

Cuvinte-cheie: autoritarism, carlism, modernism, modernizare, monarhism, naționalism,

România interbelică.

— 15 —
 RÉSUMÉ ET MOTS CLÉS

Résumé
Notre recherche porte sur la nature des pratiques politiques et culturelles développées
autour de la personne du roi Carol II de Roumanie1. Nous avons examiné la montée de
l’autoritarisme monarchique, afin de mettre en évidence les caractéristiques originales d’un
mouvement politique antilibéral peu connu. L’historiographie roumaine, par exemple, très
dynamique dans le domaine de l’autoritarisme de l’entre-deux-guerres, s’est pourtant très peu
intéressée jusqu’à présent à ce phénomène politique, envisagé d’abord comme le résultat de la
volonté d’un seul individu (c’est-à-dire de Carol).
Nous avons essayé de répondre à une série de questions fondamentales liées à la nature
moderne et nationale du monarchisme carliste de cette époque, en explorant le parcours politique
et les actions politiques du prince Carol (devenu ensuite roi) et de ses partisans dans la période
1918-1940. Notre recherche est donc en même temps une recherche chronologique, parce que
celle-ci est structurée y compris à partir d’une série de séquences historiques qui se succèdent.
Les huit chapitres dédiés à l’analyse des années 1918-1940 sont toutefois précédés par une
INTRODUCTION qui porte sur les cadres méthodologiques de notre étude, ainsi que sur une
analyse du corpus de sources utilisées pour développer notre argumentation. Dans cette partie de
la thèse nous avons discuté d’abord les lacunes existantes dans la recherche roumaine et étrangère
liée au carlisme, les étapes chronologiques qui façonnent notre étude, mais aussi la nature
conceptuelle du terme „carlisme”. Nous avons ainsi envisagé le carlisme comme un mouvement
politique moderne, à la fois nationaliste et monarchiste, antiparlementaire et antilibéral, avec une
conception autoritaire sur le politique, doté d’une idéologie palingénésique et fondateur d’un régime
politique qui imite généreusement les régimes fascistes italien et allemand, y compris en ce qui
concerne l’esthétisation du politique. Autrement dit, pour reprendre l’hypothèse centrale de cette
recherche, il faut comprendre le carlisme comme un mouvement politique qui propose une formule
de modernité politique mise en place à travers des réformes nationalistes dirigées par une monarchie
autoritaire.
Les chercheurs se sont intéressés d’abord aux aspects liés à la vie intime de Carol et à ses
ambitions politiques dictatoriales (souvent exagérées), sans explorer et expliquer davantage la
dynamique du mouvement politique monarchiste. Par contre, nous croyons qu’il faut placer la
monarchie représentée par Carol II dans une perspective idéologique, historique et culturelle
beaucoup plus large que celle d’une simple analyse politique.
Dans les années trente, le monarque et ses partisans essayent graduellement de légitimer un
modèle de gouvernement à partir de la nécessité de recréer, de réinventer la communauté politique
roumaine en dehors du parlementarisme. Dans un contexte historique et géographique particulier –
celui de la Grande Roumanie – on forge autour de lui une véritable idéologie de l’autoritarisme, du
nationalisme et de la modernisation.

1
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (1893-1953), roi de la Roumanie sous le nom de Carol II entre 8 juin 1930 et 6
septembre 1940.

— 16 —
 Nous commençons notre exposé avec une analyse de la première moitié des années vingt. Le
premier chapitre explore ainsi la « préhistoire » du carlisme roumain à partir du nouveau cadre
politique généré au lendemain de la Première Guerre Mondiale et de quelques aspects liés au débat
intellectuel qui préoccupe les plus remarquables monarchistes roumains. Plus exactement, nous
examinons la façon dont ils encouragent la montée de l’antiparlementarisme et l’autonomisation
politique de la personne du prince héritier Carol. Ensuite, le deuxième chapitre analyse la période
comprise entre la renonciation du Carol au statut de prince héritier (31 décembre 1925) et la «
Restauration » de 8 juin 1930. À cet égard, notre attention est centrée surtout sur l’activisme
politique du Carol (alors en exil en France) et de ses partisans de Roumanie. Dès 1927, à cause de
la mort du roi Ferdinand, la Roumanie est dirigée par une Régence. Les « carlistes » forment
maintenant un mouvement politique puissant, orienté explicitement contre le statu quo. Par contre,
dans les deux chapitres suivants nous analysons les premières sept années (1930-1937) du règne de
Carol II, c’est-à-dire la période qui précède la mise en place de sa dictature. On essaie de saisir la
mesure dans laquelle la Restauration engendre un véritable changement politique. Premièrement,
nous discutons l’épisode du retour de Carol en Roumanie et la manière dont il joue le rôle du
Sauveur. Deuxièmement, nous examinons les plus importants défis nationaux qui façonnent les
initiatives du monarque et de ses collaborateurs. Parallèlement avec le processus de
personnalisation du pouvoir, ceux-ci génèrent alors de nombreuses réformes destinées à
moderniser la nation et l’État. Cependant, le cinquième chapitre reste la plus complexe partie de la
thèse. Celle-ci est dédiée à l’analyse du régime autoritaire des années 1938-1940, examiné surtout
en relation avec l’idéologie officielle et les réformes institutionnelles pratiquées alors. Même si
notre recherche explore l’idéologie et les plus importantes initiatives du roi et des carlistes pendant
toute la période de l’entre-deux-guerres, les années 1938-1940 bénéficient toutefois d’une attention
particulière. À cet égard, il faut également préciser qu’à travers ces deux décennies le mouvement
politique qui fait l’objet de notre étude traverse plusieurs étapes de développement et cela façonne
y compris la variété et l’intensité du monarchisme proclamées par le contingent d’acteurs qui
anime le carlisme.
Autrement, la dernière partie de la thèse est composée de trois chapitres thématiques. En
utilisant une approche comparative, le sixième chapitre analyse le mimétisme politique pratiqué
par les monarchistes roumains et vise ainsi à proposer une possible intégration du carlisme dans la
famille des fascismes et des « para-fascismes » européennes. Le fait d’envisager le carlisme y
compris dans un contexte politique européen nous aide à mieux comprendre le fait que le processus
de personnalisation carliste du pouvoir et le régime autoritaire monarchiste établit en Roumanie ne
peuvent être expliqués simplement comme un résultat arbitraire des ambitions personnelles de
Carol II. Par contre, le nationalisme monarchique peut être mieux saisi une fois analysé dans le
cadre de la vague des bouleversements sociopolitiques et culturels qui traverse l’Europe de l’entre-
deux-guerres et qui établit les cadres favorables pour la montée des projets politiques de «
régénération nationale » à travers des méthodes antilibérales. La plupart des carlistes sont
visiblement attirés alors par l’Italie fasciste ou bien par l’Allemagne nazie. Ensuite, le septième
chapitre est consacré au phénomène d’esthétisation du politique, c’est-à-dire à la manière de
laquelle les rituels politiques diffusent dans les années 1930 le nationalisme et
l’autoritarisme monarchique dans l’espace publique. Le carlisme englobe non seulement
l’idéologie et la pratique politique, mais aussi la mise en scène. Cela nous ramène au dernier
chapitre de notre thèse, où nous analysons comment le discours et les pratiques réformatrices des
carlistes sont centrées autour d’un mythe de la régénération nationale dirigée par la monarchie,
mythe utilisé comme source d’inspiration pour une nouvelle forme de modernité politique.

Les origines des pratiques politiques et culturelles antilibérales liées au règne du roi Carol
II (1930-1940) se trouvent dans la décennie qui précède ce règne. De nombreux intellectuels
inventent alors sa personne comme une possible solution politique antiparlementaire destinée à
moderniser l’État et la nation roumaine. On y constate ainsi la naissance d’un cadre favorable à
l’autonomisation politique de la figure du prince Carol et ce contexte est lié de façon étroite à la

— 17 —
manière dont l’État-nation roumain subit une reconfiguration fondamentale à la fin de la Grande
Guerre. Le rattachement de la Transylvanie, de la Bessarabie, de la Bucovine et du Banat à
l’Ancien Royaume suppose maintenant des problèmes d’intégration nationale entièrement
nouveaux. En même temps, comme nous allons démontrer ensuite, les nationalistes antilibéraux
nourrissent constamment une idéologie qui proclame la nécessité d’avoir un chef autoritaire
destiné par ses actions à faciliter le processus de formation de l’État national. Le carlisme des
années 1930 est précédé par le carlisme des années 1920.
Dans le CHAPITRE 1 nous explorons d’abord deux des plus importantes défis de ce
nouveau contexte national, à savoir celles liées à l’intégration des nouvelles provinces et à la
nationalisation culturelle des masses paysannes. Deuxièmement, on discute la nouvelle culture
politique du nationalisme roumain. À cet égard, nous nous sommes attardés y compris sur
l’influence exercée alors sur les monarchistes roumains par le mouvement politique de l’« Action
Française ». Troisièmement, nous analysons la manière dont Carol est perçu par ses partisans et
dont il se remarque comme un acteur politique dans la première moitié de cette décennie1. Nous ne
voulons pas soutenir que le phénomène politique et idéologique que nous étudions (c’est-à-dire le
carlisme) représente une conséquence inévitable de la création de la Grande Roumanie. Par
contre, nous essayons plutôt d’identifier les facteurs qui préparent la montée politique de Carol,
c’est-à-dire les composantes de la matrice idéologique du carlisme.
La reconfiguration majeure des frontières politiques qui suit la Grande Guerre se trouve
parmi les plus importants facteurs qui préparent la montée des nationalismes en Europe Centrale et
Orientale. L’expérience de ce conflit est vécue par les nationalistes de cette région comme un
véritable évènement régénérateur. En discutant le cas de la Grande Roumanie, Irina Livezeanu
remarque le fait que la mise en place de l’unité politique nationale2 n’est que le début d’un autre
lent processus d’unification. Du coup, l’intégration des nouvelles provinces et la gestion des défis
liés à leur diversité ethnolinguistique et confessionnelle pousse l’État et les intellectuels
nationalistes à initier des stratégies culturelles et éducatives de mobilisation nationale3. Le
processus d’unification s’avère souvent très difficile. L’intégration nationale de ces régions
suppose alors des défis entièrement nouveaux pour la bureaucratie roumaine. Voilà brièvement le
cadre qui pousse les intellectuels nationalistes à repenser la nature et la fonction historique de la
nation roumaine.
Dans notre étude, le concept de nationalisme culturel se réfère notamment à la
nationalisation des ethniques roumains, c’est-à-dire à leur intégration culturelle dans une politique
nationale moderne. Cette question acquiert dans la Grande Roumanie un sens particulier. Les
Roumains représentent alors une catégorie sociale majoritairement rurale et parmi eux il y a de
nombreux illettrés. En 1930, par exemple, seulement 57 % des citoyens de la Grande Roumanie
savent lire et écrire. Si dans les villes leur proportion atteint le seuil de 77,3 %, alors aux villages
la situation est beaucoup plus grave. Juste 51,1 % des paysans ont bénéficié de cette forme
d’instruction élémentaire4. Dans les deux décennies de l’entre-deux-guerres le nationalisme
culturel devient le vecteur des nombreuses publications.
Avancé souvent comme un contrepoids aux tares du parlementarisme, le nationalisme
culturel trouve son expression idéologique dans l’idée de l’État culturel, défini par les nationalistes
monarchistes comme un État destiné à faire de ses politiques culturelles la principale
préoccupation de ceux qui gouvernent5. Les écrivains Cezar Petrescu et Emanoil Bucuța

1
Plus précisément jusqu’en 1926, quand il renonce à son statut de prince héritier.
2
C’est-à-dire le rattachement de la Transylvanie, de la Bessarabie, de la Bucovine et du Banat à l’Ancien Royaume.
3
Irina LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 24. Pour
l’édition en anglais, voir : Irina LIVEZEANU, Cultural Politics in Greater Romania : regionalism, nation building
and ethnic struggle 1918-1930, Ithaca, Cornell University Press, 1995.
4
Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 143.
5
Voir : Nichifor CRAINIC, „Literatură şi politică”, Hiena, anul II, nr. 1, 20 iunie 1920, pp. 9-10 ; Emanoil BUCUȚA,
„Cetatea Minervei”, Ideea europeană, anul V, nr. 120, iunie 1923, pp. 1-2 ; Cezar PETRESCU, „Impozitul cultural”,
Cuvântul, anul I, nr. 15, 22 noiembrie 1924, p. 1.

— 18 —
proclament franchement la nécessité de mener des « offensives culturelles »1. À cet égard, ce sont
les nouvelles provinces qui se contentent d’une attention particulière.
Le lendemain de la guerre, l’alphabétisation et la l’instruction culturelle et professionnelle
des paysans roumains des nouvelles provinces est considérée comme une condition indispensable
pour offrir à ceux-ci la possibilité de s’émanciper et de surmonter le statut de citoyens de second
rang qu’ils avaient eu dans les anciens empires russe et austro-hongrois. La supériorité
économique des minorités et leur forte présence dans les villes de la Bessarabie, de la Bucovine, de
la Transylvanie et du Banat sont des facteurs qui provoquent l’inquiétude de nombreux
nationalistes roumains2. On proclame alors des réformes destinées à faciliter leur instruction. La
résistance face au prestige de la culture hongroise, allemande ou russe pourrait se produire
uniquement par des gros investissements faits dans le domaine de l’éducation et par une forte
politique de diffusion du livre et d’augmentation du nombre des bibliothèques.
Les minorités représentent alors l’altérité qui renforce la mythologie nationaliste roumaine.
Ce nationalisme acquiert des nouvelles caractéristiques avec la reconfiguration des frontières
politiques qui suit la guerre. Le plus souvent, les rapports entre les Roumains et les non-Roumains
est perçu dans le cadre d’une concurrence, d’une « lutte » dans la sphère de la culture3. Pour
l’écrivain et le théologien Nichifor Crainic, par exemple, les minorités sont maintenant le plus
important défi et « danger intérieur »4. En comparaison avec l’Ancien Royaume, la Grande
Roumanie est un État beaucoup plus hétérogène du point de vue ethnique, religieux et linguistique.
Si dans l’Ancien Royaume les minorités représentaient moins de 8 % de la totalité des habitants, la
Grande Roumanie englobe alors presque 30% de minoritaires désignés comme étrangers dans le
langage commun. Également, le rattachement des nouvelles régions change aussi l’équilibre
urbain-rural, cette fois-ci en défaveur des ethniques Roumains. Si avant la guerre trois quarts de la
population urbaine était roumaine, en Transylvanie, Banat, Bessarabie et en Bucovine celle-ci
forme alors environ 30 % du nombre des habitants. Par contre, les Roumains constituent la
majorité de la population rurale, dont le pourcentage varie à travers la période de l’entre-deux-
guerres autour du seuil de 80 %5. Du coup, le paysan roumain est vu comme le dénominateur
commun de toutes les régions du pays. Avancé comme symbole de la nation et allié de l’État, il est
encouragé à s’éduquer, à migrer vers les villes et à s’infiltrer dans la bureaucratie et dans la
bourgeoisie6. Les nationalistes proclament l’instruction des paysans et leur préparation pour ce
qu’ils saisissent comme un véritable combat culturel et économique contre les minorités.
Le discours de nombreux intellectuels est dominé par l’idée de la revanche, conçue comme
une réponse face aux politiques discriminatoires qui avaient été menées contre les Roumains par
les administrations des empires défunts. Irina Livezeanu explique le nationalisme culturel des
intellectuels comme une tentative de suppléer la faiblesse de la société civile (voir urbaine)
roumaine par une politique culturelle active7. Cependant, ce n’est pas l’absence des projets qui
augmente le mécontentement des nationalistes, mais la manque de moyens pour leur mise en place.
À cet égard, c’est le parlementarisme qui est rendu coupable. Des monarchistes comme l’historien
Nicolae Iorga ou l’écrivain Cezar Petrescu accusent souvent les conséquences malheureuses des
politiques culturelles mal administrées par la bureaucratie roumaine8.
1
Voir : Emanoil BUCUȚA, „Prietenii dicţionarului”, Gândirea, anul VI, nr. 2, 1926, pp. 27-29 ; Cezar PETRESCU,
„Politică şi cultură”, Cuvântul, anul II, nr. 326, 5 decembrie 1925, pp. 1-2.
2
Voir, par exemple : Pamfil ȘEICARU, „Dobitocii !”, Hiena, anul II, nr. 18, 17 octombrie 1920, pp. 1-2.
3
À cet égard, George Bacaloglu (directeur de la revue Cele Trei Crişuri) s’exprime de la manière suivante : « Nous
sommes dans une lutte culturelle avec toutes les minorités de notre pays ». Voir : George BACALOGLU, „Criza
cărţii româneşti”, Cele Trei Crişuri, anul III, nr. 13, septembrie 1922, p. 194.
4
Nichifor CRAINIC, „Ţăranul model”, Cuvântul, anul II, nr. 53, 11 ianuarie 1925, p. 1.
5
Sabin MANUILĂ, Dumitru C. GEORGESCU, « Populația României », in Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti,
Imprimeria Naţională, 1938, pp. 133-160.
6
Irina LIVEZEANU, op. cit.
7
Ibidem, p. 349.
8
Voir : Nicolae IORGA, „Al cui e Cernăuțiul ?”, Neamul românesc, anul XIX, nr. 162, 23 iulie 1924, p. 1 ;
„Românizarea oraşelor noastre. O declaraţiune a d-lui prof. N. Iorga”, Neamul românesc, anul XX, nr. 95, 29 aprilie
1925, p. 4 ; Cezar PETRESCU, „Coloniştii lui Traian !”, Cuvântul, anul I, nr. 19, 27 noiembrie 1924, p. 1.

— 19 —
 L’« État culturel » est ainsi projeté comme une alternative au parlementarisme et aux
problèmes d’intégration nationale rencontrés dans les nouvelles provinces. Donc, sa fonction n’est
pas seulement culturelle, mais également économique et politique. La question de l’épanouissement
de la culture nationale devient une composante fondamentale de la nouvelle culture politique du
nationalisme roumaine, centrée maintenant sur l’antiparlementarisme et le monarchisme.
Parmi les hypothèses de notre étude il y a l’idée selon laquelle non seulement les années
1930 peuvent être perçues comme une époque de crise pour le parlementarisme roumain, mais
également la décennie antérieure. Hans-Christian Maner a identifié la genèse de cette crise dans la
période qui précède la Grande Guerre, plus exactement aux origines du processus de création de
l’État roumain moderne1. Il est vrai que jusqu’à la fin de la Première Guerre Mondiale la pratique
parlementaire reste surtout l’apanage des élites conservatrices et de la bourgeoisie. Ensuite, même
l’introduction du vote universel aura un impact limité sur la démocratisation.
Certainement, on ne doit pas négliger la naissance des nouvelles formations politiques et la
mise en difficulté des anciens partis. Si le Parti National-Libéral (représentant de la bourgeoisie et
de la bureaucratie de l’Ancien Royaume) réussit à garder l’influence d’antan, cela ne s’applique
pas au Parti Conservateur, qui disparait graduellement suite à la réforme agraire qui diminue le
pouvoir économique des grands propriétaires terriens. En échange, en 1918 on y voit la création
d’un Parti Paysan mais aussi de la Ligue du Peuple (Liga Poporului), groupe politique forgé
autour de la personne charismatique du général Alexandru Averescu. Enfin, en 1926 le Parti
Paysan fusionne avec le Parti National des Roumains de Transylvanie pour donner naissance au
Parti National Paysan, un des plus importants partis sur la scène politique de l’entre-deux-guerres.
Par contre, la vie politique des années vingt est touchée par un degré assez élevé d’instabilité2,
d’autant plus que les anciennes élites acceptent le parlementarisme uniquement dans la mesure où
elles peuvent le contrôler et garder ainsi leur domination.
Les aspects présentés plus haut ont poussé les chercheurs à remarquer que la société
roumaine ne possède pas alors les fondements d’un régime démocratique fonctionnel. Selon Armin
Heinen, le vote universel fut promis par le roi Ferdinand plutôt à partir des besoins de sécurité
nationale dans le contexte de la Grande Guerre et de l’éclatement de la révolution bolchévique. On
ne peut pas parler donc d’un véritable corps électoral, organisé, conscient de soi et doté d’une
vraie maturité politique3. D’une part, la reforme agraire ainsi que l’introduction du vote universel
et la croissance du nombre des partis politiques convergent sans doute vers un certain phénomène
de démocratisation du politique. De l’autre part, la prévarication, la corruption de l’administration
et les violences déployées autour des élections persistent parmi les défauts de la culture politique
roumaine. La plupart des dirigeants de cette époque continuent à exercer ce qu’Armin Heinen
désigne comme un style de gouvernement « semi-autoritaire »4. La légitimité de leurs actions
politiques est mise à l’examen. Le désaccord frappant entre le texte de la nouvelle Constitution de
1923 et sa pratique pourrait ainsi être envisagée parmi les plus importants facteurs qui
encouragent l’antiparlementarisme roumain5.
Voilà brièvement les cadres générales où se déploie maintenant la critique de la démocratie.
Par contre, ce qui nous attire l’attention par rapport à notre sujet c’est le fait que de nombreux

1
Hans-Christian MANER, Parlamentarismul în România (1930-1940), Bucureşti, editura Enciclopedică, 2004, pp. 17-
29. Pour l’édition allemande, voir : Hans-Christian MANER, Parlamentarismus in Rumänien (1930-1940) :
demokratie im autoritären Umfeld, München, R. Oldenburg, 1997.
2
Jusqu’en 1926, en dehors des Conseils de Ministres du général Artur Văitoianu (septembre-novembre 1919) et
d’Alexandru Vaida-Voevod (décembre 1919 – mars 1920), à la tête de l’État se succèdent les partis dirigés par
Alexandru Averescu (La Ligue du Peuple ; mars 1920 – décembre 1921), Take Ionescu (Parti Conservateur-
Démocrate ; décembre 1921 – janvier 1922) ou Ion I.C. Brătianu (Parti National-Libéral ; janvier 1922 – mars 1926).
3
Armin HEINEN, Legiunea Arhanghelul Mihail mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema
fascismului internaţional, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 43. Pour l’édition allemande, voir : Armin HEINEN, Die
Legion „Erzengel Michael” in Rumänien : soziale bewegung und politische organisation. Ein beitrag zum problem
des internationales faschismus, München, R. Oldenbourg, 1986.
4
Ibidem, p. 28.
5
Ibidem, p. 46.

— 20 —
monarchistes montrent leurs convictions antidémocrates. Ceux-ci revendiquent alors un rôle
politique distinct, dérivé de leur statut d’intellectuels. Selon Florin Țurcanu, leur présence
constante sur le terrain du journalisme politique engendre une nouvelle culture politique du
nationalisme roumain, centrée sur l’antilibéralisme, l’antiparlementarisme et le monarchisme
autoritaire1.
Le culte de la monarchie s’insère maintenant parmi les sujets préférés de nombreuses
publications. Le carlisme est ainsi nourri par les critiques de certains journalistes-intellectuels qui
soutiennent l’idée selon laquelle il faut avoir une royauté capable de constituer une alternative aux
tares du parlementarisme. À cette époque, les quotidiens « Cuvântul »(« Le Verbe ») et « Neamul
românesc » (« La Nation Roumaine ») deviennent des véritables tribunes du monarchisme. Le fait
que les partisans de la « Couronne » sont des journalistes et qu’ils pratiquent en même temps un
discours antiparlementaire et monarchiste s’avère d’être plein de sens. Leurs actions trahissent une
forme particulière de mimétisme politique. Celle-ci se manifeste par rapport à l’Action Française,
mouvement politique qui connait maintenant son apogée en France.
Quoique ce groupe monarchiste, antirépublicaine et antiparlementaire fût connu par l’élite
aristocratique roumaine même avant 1914, la véritable diffusion de son modèle en Roumanie ne
date pourtant qu’après 1918. Il s’agit d’une période qui coïncide avec l’« âge d’or » de sa
popularité en France (1918-1927)2. De nombreux nationalistes roumains commencent à s’inspirer
des articles et des livres de Charles Maurras, le leader de l’Action Française. D’ailleurs,
l’actualité française est souvent débattue alors dans la presse roumaine et les actions de Maurras
ne représentent pas une exception3.
Les historiens voient le « génie » de Maurras dans le fait d’avoir enrichi l’idéologie de la
droite française avec une doctrine cohérente. Selon Maurras, le nationalisme français aurait pu
s’achever uniquement par une restauration monarchique4. À cet égard, sa logique est assez simple.
La Révolution Française est rendue coupable pour avoir détruit l’« harmonie » de l’Ancien Régime
et pour avoir créé un état d’« anarchie » (une autre appellation donnée à l’individualisme libéral)
sous la forme d’une république parlementaire confisquée par l’« oligarchie » de ce qu’il considère
comme étant « les quatre états confédérés » : les protestants, les Juifs, les francs-maçons et les «
métèques » (c’est-à-dire les étrangers qui auraient « parasité » la France). Pour surmonter cette «
usurpation », Maurras propose une renaissance nationale de la France centrée sur la nécessité de
restaurer la monarchie. Cette institution est destinée à diriger la lutte contre les quatre « états
confédérées », envisagés comme des véritables agents de dissolution par rapport à la nation
française5. Il oppose ainsi un régime d’autorité monarchique à la république parlementaire. Celui-
ci serait ainsi le seul capable à garantir le consensus national et à générer la stabilité et la
continuité du gouvernement6.
En Roumanie, les admirateurs du Maurras imitent ses théories d’une telle manière qu’ils
avancent eux aussi l’idée d’une monarchie destinée à forger le progrès de la nation et opposée au
parlementarisme et aux « agents » qui auraient créé les conditions favorables pour la « dissolution
» de l’unité nationale (ici, ce sont les politiciens et les minorités nationales qui deviennent les boucs
émissaires). Les partis politiques sont accusés d’avoir perpétué une administration corruptible et
inefficace et avoir déstabilisé ainsi même l’édifice de l’État. En Roumanie, les idées politiques de
l’Action Française façonnent d’une manière évidente le discours sur la monarchie, la démocratie et

1
Florin ȚURCANU, « Néotraditionalisme et politique dans la Roumanie des années vingt », Revue des études sud-est
européennes, Bucarest, 1997, tome XXXV, nr. 1-2, pp. 77-86.
2
Michel WINOCK, « L’Action Française », in Michel WINOCK (ed.), Histoire de l’extrême droite en France, Paris,
Éditions du Seuil, 1993, pp. 153-154 ; Alain-Gérard SLAMA, « Les théoriciens de la droite. De Bonald à Maurras »,
in La droite depuis 1789. Les hommes, les idées, les réseaux, Paris, Éditions du Seuil, 1995, pp. 135-146.
3
Voir : Florin ȚURCANU, « Représentations de la France politique dans l’opinion roumaine pendant l’entre-deux-
guerres », New Europe College Yearbook, 2004-2005, pp. 353-390.
4
Alain-Gérard SLAMA, « Les théoriciens de la droite. De Bonald à Maurras », in La droite depuis 1789. Les hommes,
les idées, les réseaux, Paris, Éditions du Seuil, 1995, pp. 135-146.
5
Michel WINOCK, op.cit., pp. 153-154.
6
Ibidem, p. 131.

— 21 —
le nationalisme et les partisans de Carol y trouvent une véritable source d’inspiration. La façon
dont le nationalisme monarchiste converge progressivement vers la personne du prince constitue le
sujet de la deuxième partie de notre chapitre.
Carol est né en 1893. La naissance du premier fils de du prince héritier Ferdinand1 et de la
future reine Marie2 est accueillie avec beaucoup d’enthousiasme par l’opinion publique roumaine.
Le fait qu’il est baptisé dans le rite orthodoxe augmente l’image positive d’une monarchie vue dans
le royaume roumain comme un facteur de stabilité et de prestige3. Sa qualité de prince représente
donc le facteur essentiel qui détermine la manière dont l’image publique de Carol est forgée. Avant
la Grande Guerre cette image est diffusée par la propagande surtout par les moyens de
l’iconographie qui met à profit la jeunesse du prince4 et l’insère dans le cadre de la famille royale
comme personnage destiné à garantir la continuité de la dynastie. Le prince connait très bien son
pays, qu’il parcourt à travers de nombreux voyages. Autrement, il participe à l’activité de
nombreuses associations culturelles ou sportives. En 1915, par exemple, il mit les bases de
l’Association des Scouts Roumains (Asociația Cercetașilor Români)5. Bien qu’il ne semble pas
s’encadrer dans la typologie du « prince guerrier », après avoir fini le service militaire (1909)
Carol participe (plutôt symboliquement) à la Seconde Guerre Balkanique. En 1912, il accompagne
l’armée roumaine en Bulgarie. Dans les années suivantes, le roi Ferdinand Ier lui confère tant le
poste de commandant de l’aviation militaire que celui de chef des troupes de chasseurs alpins et de
la marine6. D’ailleurs, Carol porte dès son enfance tant l’uniforme militaire que le costume paysan
roumain. Cette dernière représentation s’avère être très suggestive, parce qu’elle est liée à
l’identité roumaine du prince. À la différence de ses prédécesseurs, Carol Ier (1866-1914) et
Ferdinand Ier (1914-1927), celui-ci n’est pas seulement baptisé dans la confession orthodoxe, mais
il parle le roumain et se considère Roumain.
Par contre, son comportement pendant la Première Guerre Mondiale n’est pas un modèle
de patriotisme. Son tempérament fluctuant et sa faiblesse pour les femmes et les divertissements le
poussent à quitter son poste de l’armée et à se marier en août 1918 (à Odessa) avec Ioana
Lambrino (la fille d’un officier de l’état-major), juste après avoir renoncé soudainement à son
statut de prince héritier. Heureusement pour les monarchistes, ce mariage morganatique sera
finalement annulé l’année suivante par un tribunal roumain7. Cet épisode diminue sans doute la
popularité de Carol. Cependant, il ne faut pas négliger le fait que ce drame est toutefois de plus en
plus négligé au lendemain de la guerre. La création de la Grande Roumanie augmente le prestige
de la monarchie, représentée alors par le roi Ferdinand.
On dirait que même la popularité du prince héritier est en plein essor au début des années
vingt. De nombreux établissements ou espaces publics (rues, parcs, places publiques) portent alors
son nom. En 1921, par exemple, on ouvre à Oradea, ville notable de l’ouest transylvain8 le

1
Fils de Léopold (1835-1905), prince de Hohenzollern Sigmaringen, et d’Antonia de Portugal (1845-1913), il est le
neveu du roi Carol Ier de Roumanie (1866-1914). En 1866, il est proclamé héritier du trône roumain par son oncle.
Ensuite, Ferdinand deviendra roi de Roumanie (1914-1927). Voir : Eugen WOLBE, Ferdinand I der Begrunder
Grossrumaniens : ein Lebensbild, Locarno/Leipzig, Verbano, 1938.
2
Marie Alexandra Victoria d’Edimbourg (1875-1938) est la fille d’Alfred de Saxe-Cobourg et Gotha, duc
d’Edimbourg, et de la grande-duchesse Maria-Alexandrovna de Russie. Voir : Guy GAUTHIER, Missy, reine de
Roumanie, Paris, France-Empire, 1994 ; Hannah PAKULA, The Last Romantic : A Biography of Queen Marie of
Roumania, London, Weidenfeld & Nicolson, 1984.
3
Voir : Edda BINDER-IIJIMA, « Creating Legitimacy: The Romanian Elite and the Acceptance of Monarchical Rule
», in Tassos ANASTASSIADIS, Nathalie CLAYER (eds), Society, Politics and State Formation in Southeastern
Europe During the 19th Century, Athens, Alpha Bank Historical Archives, 2011, pp. 182-198.
4
À cet égard, voir : Codrin ȘTEFĂNESCU, Silviu N. DRAGOMIR, Familia regală în vechi cărți poștale ilustrate,
București, Arvin Press, 2007.
5
Voir : Gheorghe D. MUGUR, O școală de împuternicire, București, Stabilimentul de Arte Grafice « Energia », 1916.
6
Jean PERETZ, Carol II. Roi de Roumanie, Bucarest, Imprimerie „La Grande Roumanie”, 1932, pp. 12-13.
7
Maria BUCUR, « Carol II of Romania », in Bernd J. FISCHER (ed.), Balkan Strongmen: Dictators and Authoritarian
Rulers of South Eastern Europe, London, Hurst & Company, 2006, p. 94.
8
Une importante ville de Transylvanie, située proche de la frontière avec la Hongrie.

— 22 —
restaurant « Principele Carol » (Le Prince Carol)1. Bien entendu, il s’agit d’une notoriété positive
fabriquée en bonne partie par la propagande dynastique. Par contre, on ne doit pas négliger
l’impact public de deux épisodes majeurs de sa vie. En 1921 le prince se marie avec Elena (fille du
roi Constantin Ier de Grèce) avec laquelle il aura un fils, Mihai, né dans la même année. Les deux
évènements vont consolider non seulement la popularité de la dynastie, mais également celle de
Carol.
À cette époque, il s’affirme comme une personne capable de diriger bientôt une véritable
action d’affermissement politique et culturel du pays. En 1920, à Blaj2, il se réfère explicitement à
sa génération comme étant celle destinée à concrétiser ce desideratum. Du coup, la Fondation
Culturelle Royale « Principele Carol » devient alors la plus importante démarche associée avec sa
personne. Créé en 1922 suite à une initiative de Carol (présenté souvent comme son « Fondateur
»3), cet établissement proclame une renaissance nationale par de la culture. Il y a une relation très
étroite entre la nouvelle fondation dirigée par le pédagogue Gheorghe D. Mugur et la construction
d’une nouvelle image de la culture nationale4. À son ouverture, Carol promet précisément le
renforcement de l’unité nationale par la culture5. Le même cadre national se trouve donc à la base
de cette action.
L’activité de la Fondation Culturelle « Principele Carol » se concrétise maintenant par la
création de Foyers Culturels6, de bibliothèques, d’imprimeries, de musées ou d’expositions. Ses
activistes initient aux villages des réformes sanitaires mais y organisent aussi des écoles spéciales
destinées à l’instruction des paysans. La fondation princière est munie y compris d’une « section
cinématographique » moderne et d’un train privée qui facilite le déplacement de ses activistes7.
Pourtant, la plupart des efforts sont menés vers la diffusion du livre. Pour Carol lui-même le livre
représente le plus important « outil de travail »8.
On peut distinguer maintenant trois spécificités particulières de cet établissement : la
personnalisation carliste de ses actions, le spécifique national de ses activités culturelles et
l’attention particulière accordée aux villages. D’une manière plus ou moins directe, Carol essaye
donc d’agir face à une série de revendications nationales qui sont non seulement culturelles, mais
aussi politiques. D’une façon ou d’une autre, il défend lui-aussi le projet de l’« État culturel ». En
proclamant la culture nationale comme fondement de l’État roumain9, le prince gagne la sympathie
de nombreux intellectuels. Ce fait forge une véritable entente idéologique entre Carol et des
personnages comme l’historien Nicolae Iorga, l’économiste Mihail Manoilescu, le journaliste
Pamfil Șeicaru ou les écrivains Nichifor Crainic et Cezar Petrescu. À travers des textes publiés
dans le quotidien « Cuvântul » (« Le Verbe »), Șeicaru, Crainic et Petrescu envisagent
explicitement la personne du prince comme une alternative destinée à contrecarrer le
parlementarisme roumain10. Également, il ne faut pas négliger le fait que ces personnages ont leurs
propres attentes culturelles, dérivées de leur statut social et culturel particulier. À cet égard, Florin
Țurcanu a remarqué le fait qu’ils forgent une opposition idéologique entre culture et
parlementarisme, voir une incompatibilité entre les besoins (culturels) des intellectuels et de la

1
Gândirea, anul I, nr. 3, 1 iunie 1921, coperta a IV-a.
2
Ville de Transylvanie.
3
Fundaţia Culturală Principele Carol 1922-1925, Bucureşti, Fundaţia Culturală « Principele Carol », 1926, p. 4.
4
Voir : Statutul şi legea Fundaţiei Culturale Principele Carol şi Regulamentul Căminelor Culturale, Bucureşti,
Fundaţia Culturală « Principele Carol », 1923.
5
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 577, f. 48.
6
Voir : Gheorghe D. MUGUR, Nichifor CRAINIC, Vasile VOICULESCU, Căminul Cultural. Îndreptar pentru
conducătorii culturii la sate, Bucureşti, Fundaţia Culturală « Principele Carol », 1924.
7
Les activités liées à cet établissement culturel sont présentées dans le livre: Fundaţia Culturală Principele Carol 1922-
1925, Bucureşti, Fundaţia Culturală « Principele Carol », 1926.
8
Albina. Revistă enciclopedică populară, anul XXI, nr. 16-17, 7-14 mai 1922, p. 259.
9
Ibidem.
10
Voir, par exemple : Pamfil ȘEICARU, „Biata cultură românească”, Cuvântul, anul II, nr. 112, 22 martie 1925, p. 1 ;
Idem, „Interviewul Principelui Carol”, Cuvântul, anul II, nr. 335, 16 decembrie 1925, p. 1 ; Nichifor CRAINIC,
„Sacrificiul enigmatic”, Cuvântul, anul III, nr. 349, 6 ianuarie 1926, p. 1 ; Cezar PETRESCU, „Cel care a plecat”,
Cuvântul, anul III, nr. 349, 6 ianuarie 1926, p. 1.

— 23 —
société roumaine et la démocratie1. Ce système politique est mis en examen pour ses lacunes
structurelles concernant la créativité culturelle, l’acte culturel étant vu par ces intellectuels et
journalistes de droite comme un acte essentiellement individualiste et aristocratique2.
Se cristallise ainsi non seulement une entente entre monarchie et intellectuels, mais aussi
une véritable opposition entre intellectuels et partis politiques. Dans un nouveau contexte national
– la Grande Roumanie – les intellectuels revendiquent un rôle politique distinct, celui de créateurs
d’un nouvel ordre. Cette catégorie sociale forge progressivement les fondements idéologiques du
carlisme et les moyens de persuasion qu’ils emploient méritent d’être analysés attentivement. Les
intellectuels veulent satisfaire ou matérialiser leurs propres intérêts, voir leurs propres idées ou
projets de réforme politique et sociale et à cet égard Carol est destiné à leur offrir son soutien. En
échange, le prince (devenu ensuite roi) va s’appuier sur leur support idéologique. L’alliance entre
le prince et les intellectuels deviendra de plus en plus évidente dans les années 1930.
L’idée de l’État culturel, la question des minorités et les nouvelles ambitions des
intellectuels nationalistes sont étroitement liées à la critique de la démocratie et au monarchisme.
Toutes ces quatre composantes forment les cadres favorables pour le développement d’une
idéologie carliste particulière, dont les piliers sont le monarchisme, le nationalisme et
l’antiparlementarisme.
Le mouvement politique carliste se forge pourtant d’une manière progressive, à travers de
nombreux épisodes dramatiques. À cet égard, il ne faut pas négliger les tares de la vie personnelle
du prince. Celles-ci vont changer radicalement son itinéraire politique. Le développement du
carlisme dans la seconde moitié de la décennie représente le sujet du chapitre suivant.

En 1925, au sein de la famille royale roumaine se passent des évènements totalement

imprévus par les partisans du prince. Ceux-ci sont liés à la vie personnelle de Carol et nous
intéressent dans la mesure où façonne d’une manière décisive la doctrine et la pratique
monarchiste de la seconde moitié de cette décennie. Le mariage entre Carol et Elena se détériore
rapidement à cause d’une relation amoureuse que le prince à maintenant avec Elena Lupescu, la
fille d’un pharmacien juif baptisé3. Du coup, le prince profite d’un voyage fait en Angleterre pour
rencontrer son amante et refuse de revenir en Roumanie. Ensuite, Carol envoie à son père une
lettre dans laquelle il fait connaitre son désir de renoncer définitivement à sa qualité de prince
héritier au profit de son fils Mihai. Le 4 janvier 1926, l’inévitable se produit. Les autorités
roumaines acceptent officiellement sa renonciation. Carol part ainsi volontairement en exile avec
Elena Lupescu. Ils vivent en France (à Neuilly-sur-Seine), où il porte le nom de Carol Caraiman.
Par contre, en Roumanie, sa fondation culturelle portera dès maintenant le nom de son fils. Les
activités de cet établissement seront toutefois visiblement diminuées4.
Dans la seconde moitié des années vingt, la monarchie roumaine traverse une véritable
crise. La stabilité de cette institution est mise en danger non seulement par le geste de Carol
(1926), mais aussi par la mort du roi Ferdinand (1927) et par la mise en place d’une Régence
(suite à l’âge mineur du roi Mihai). Composée du prince Nicolae (le frère de Carol), le patriarche
Miron Cristea et Gheorghe Buzdugan (le président de la Haute Cour de Cassation et Justice), la
Régence n’a pas toutefois de crédibilité. Cette institution est ébranlée y compris par la mort de
Buzdugan (octobre 1929) et par la façon controversée dont on a nommé son successeur, Constantin
Sărățeanu. De nombreux gens le regardent plutôt comme un instrument politique du Parti
National-Paysan, alors à la tête du gouvernement. Voilà les évènements politiques qui provoquent
un état d’inquiétude parmi les nationalistes. Certains militaires ou intellectuels tel que le
philosophe Nae Ionescu, l’économiste Mihail Manoilescu ou l’écrivain Nichifor Crainic avancent
progressivement l’idée de ramener Carol en Roumanie et de l’introniser. Ils projettent ainsi de
nouveau la personne du prince comme une alternative aux tares du parlementarisme autochtone.

1
Florin ȚURCANU, op. cit., pp. 80-80.
2
Ibidem, p. 82.
3
Il s’agit d’une famille originaire de la ville moldave de Iași.
4
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 628, ff. 1-2.

— 24 —
Le manque de crédibilité de la Régence (les attaques dirigées contre cette institution sont
l’équivalent d’une propagande favorable au prince) et d’une véritable opposition anticarliste, la
critique intellectuelle du statu quo, les effets de la crise économique, tous ces facteurs vont créer un
contexte favorable au retour de Carol, qui se produit en juin 1930.
Dans le CHAPITRE 2 nous discutons les activités du prince et de ses partisans pendant les
années 1926-1930, ainsi que le contexte politique et idéologique qui prépare le retour de Carol.
Premièrement, nous analysons les stratégies employées par celui-ci pour augmenter son influence
politique en Roumanie. Deuxièmement, nous explorons les actions de ses sympathisants, les
carlistes, c’est-à-dire de ceux qui font de son couronnement leur principal objectif politique. À cet
égard, nous avons accordé une attention particulière à deux personnages : Mihail Manoilescu et
Nae Ionescu. Ensuite, nous nous interrogeons la nature politique et idéologique du carlisme de ces
années. Ce mouvement monarchiste s’avère êre une véritable force orientée vers le renversement de
l’establishment politique.
Notre analyse est donc centrée sur la nature du carlisme des années 1926-1930. En
Roumanie, il y a alors trois partis qui se succèdent à la tête de l’État : La Ligue du Peuple dirigée
par le général Alexandru Averescu (mars 1926 – juin 1927), le Parti National-Libéral (juin 1927 –
décembre 1928) et le Parti National-Paysan (décembre 1928 – avril 1931). Si la domination des
national-libéraux (la plus importante formation politique de cette décennie) est profondément
touchée par la mort de Ion I.C. Brătianu (novembre 1927), leur leader incontestable, alors à la fin
des années vingt on constate y compris la chute de la popularité du Parti National-Paysan. Cela est
due tant aux échecs de ses politiques de gouvernement qu’aux effets de la crise économique.
Pourtant, le véritable évènement qui se trouve à l’origine de l’activisme carliste de ces années est
la mort du roi Ferdinand Ier (juillet 1927). C’est uniquement à partir de ce moment qu’une partie
de l’opinion publique, les partisans de Carol et le prince lui-même mettent de plus en plus leurs
espoirs dans une possible « Restauration », perçue comme le remède d’une double crise : politique
et économique.
Jusqu’à la mort du roi Ferdinand (juillet 1927), « la question Carol » reste un sujet tabou
dans le débat journalistique et politique. L’état de siège et la censure sont destinés alors à
décourager tous les gens qui veulent critiquer la Régence ou discuter n’importe quel sujet lié à
l’ancien prince héritier. Les autorités de l’État engendrent ainsi une anxiété qui pousse les adeptes
de Carol à forger une narration particulière. Ils tentent progressivement de convaincre l’opinion
publique à penser que les raisons qui ont déterminé le prince à quitter le pays ont été beaucoup
plus complexes que celles avancées par le discours officiel. Ils trouvent ainsi la source principale
de l’exile de Carol dans la peur et le mécontentement du premier ministre national-libéral Ion I.C.
Brătianu face à la hausse supposée de popularité du prince. Bref, Carol aurait mis en question
l’autorité politique de plus en plus large qu’avait acquise Brătianu. À la différence de ses
prédécesseurs, Carol ne se montrerait pas comme une personne influençable et il serait donc
constamment soumis à la surveillance de la « Siguranța »1 et aux pressions politiques du
Parti National-Libéral. En conséquence, il aurait choisi l’exile dès qu’il était devenu « dégouté »
par la « politique politicienne » de ce parti. Voilà une théorie carliste destinée à expliquer la
renonciation de Carol à sa qualité d’héritier du trône. Cette théorie deviendra officielle pendant la
décennie suivante, quand la propagande monarchiste fait l’éloge des « souffrances » et de la
combativité du prince pendant les années 1926-19302.
En réalité, Carol choisit volontairement son exile et son statut de persona non-grata. À
travers ses premiers dix-huit mois d’exile il semble être content avec la vie qu’il mène en Europe
occidentale à coté d’Elena Lupescu. Toutefois, l’été de l’année 1927 coïncide avec un changement

1
En traduction la « Sûreté », c’est-à-dire les services de renseignements de l’État.
2
Voir : Dionisie NOBILESCU, Restauraţia, Editura Librăriei Lepage, Cluj, 1930 ; Jean PERETZ, Carol II. Roi de
Roumanie, Bucarest, Imprimerie « La Grande Roumanie », 1932 ; M.I. COSTIAN, Regele Carol II şi partidele
politice, Bucureşti, Tipografia Lupta, 1933 ; Gabriel MARINESCU, Ion MODREANU, Constantin BURUIANĂ,
Carol al II-lea Regele Românilor. Cinci ani de domnie 8 iunie 1930 – 8 iunie 1935, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice Eminescu, 1935.

— 25 —
fondamental de son attitude politique. Si avant la mort de son père il fut assez réservé à chaque
prise de position, dès maintenant il fait preuve d’un véritable activisme consacré à la «
Restauration ». À partir de ce moment, Carol joue un nouveau rôle.
Son activisme se manifeste dans les sphères les plus diverses. Premièrement, il adresse aux
Roumains des manifestes destinés à populariser sa cause et son nationalisme1. Chacun de ces textes
possède un contenu politique explicite. Carol revendique le droit de répondre à un possible « appel
» et d’intervenir pour redresser la situation de la Roumanie. Il fait des déclarations où il
revendique d’une manière plus ou moins directe même le trône du Royaume de la Roumanie.
Deuxièmement, le prince constitue son propre réseau de personnes loyales (de carlistes). Ces
personnages soutiennent tous sa cause mais jouent également le rôle d’informateurs. Carol est
alors une personne bien informée sur ce qui se passe dans son pays natal.
Au fur et à mesure que le temps passe, une « Restauration » devient pour celui-ci de plus en
plus possible. À cet égard, dans l’année qui précède son retour en Roumanie Carol fait de
nombreux plans. Dans une série de notes personnelles qui datent de 1929 il évoque non seulement
les tares de la Régence, mais élabore également des courtes biographies des hommes politiques et
réfléchit sur les provinces et les institutions destinées à recevoir une attention particulière dès qu’il
deviendra roi de la Roumanie. En même temps, le prince planifie la mise en place de nouvelles
institutions. Ainsi, on trouve parmi ses préoccupations les villages et les paysans, les nouvelles
provinces et l’armée, mais aussi le manque d’« autorité » dans la vie politique2. Le monarchisme de
Carol se déploie graduellement et proclame la « Restauration » comme un but plus ou moins
immédiat. Parallèlement, ses actions sont doublées et renforcées par l’activité des carlistes, c’est-à-
dire de ses partisans.
L’invention politique du personnage Carol survit à son exile et acquiert des traits nouveaux.
La mort du roi Ferdinand et la crise économique vont augmenter tant le nombre de ses adeptes que
leur dynamisme. Parmi eux, on peut distinguer maintenant deux catégories : les intellectuels et les
militaires.
Les mécontentements liés aux tares de la Régence et au faible niveau de modernisation des
équipements de l’armée déterminent alors une orientation carliste de nombreux généraux, colonels
ou officiers. Le culte de l’autorité, de l’ordre et du chef trouve une soupape dans le mouvement
monarchiste qui perçoit le prince comme un possible antidote pour toutes ces difficultés. Entre
Carol et une partie des élites militaires il y a maintenant des relations assez cordiales3 et cela
contribue d’une manière fondamentale à la légitimation de ses actions et finalement à son retour en
Roumanie.
En revanche, le monarchisme des intellectuels est encore façonné par le canon idéologique
maurrasien, centré sur le nationalisme et l’antiparlementarisme. L’impérative de la solidarité
nationale s’affirme ainsi parallèlement avec la montée du monarchisme carliste. Parmi les plus
importantes initiatives carlistes déroulées contre le statu quo sont celles de Mihail Manoilescu et de
Nae Ionescu.
En même temps économiste, ingénieur et journaliste, Manoilescu est parmi les plus
productifs intellectuels roumains de l’entre-deux-guerres. Pour lui, Carol est avant tout un
représentant de la monarchie, institution qu’il associe avec la stabilité et la continuité politique.
Manoilescu est rapidement impressioné par son intelligence et ses qualités de leader après l’avoir
visité plusieurs fois en France. Il commence ainsi à envisager Carol comme une « nécessité
nationale », le seul moyen disponible pour mettre fin à la « tyrannie » des partis politiques4. Animés
par un but commun, Manoilescu et le prince communiquent facilement à travers leurs rencontres et
leur correspondance.

1
Voir, par exemple : Neamul românesc, anul XXII, nr. 171, 7 noiembrie 1927, pp. 1-2 ; ANIC, fond Casa Regală, vol.
III: Carol Caraiman 1926-1930, dosar 5/1928, f. 1 ; Idem, dosar 6/1928, ff. 1-4.
2
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 174/1929, ff. 1-23.
3
On trouve toujours les militaires parmi ses correspondants. Voir : Vezi: ANIC, fond Casa Regală, vol. III: Carol
Caraiman, dosarele 7/1928, 3/1929, 5/1929, 1/1930, 3/1930.
4
Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. I, Bucureşti, editura Enciclopedică, 1993, pp. 104-106.

— 26 —
 Le carlisme de Manoilescu produit d’abord une propagande favorable au prince. Par
exemple, en 1927 il prépare à coté de l’écrivain Nichifor Crainic la publication d’un journal «
nationaliste et carliste ». Intitulé « Crai Nou » (« Roi Nouveau »), le journal fait explicitement
référence à la régénération nationale destinée à débuter une fois Carol intronisé. « Crai Nou »
symbolise ainsi pour Manoilescu « le signe d’une autre ère », c’est-à-dire la « croyance » dans une
« nouvelle destinée » pour la nation roumaine. L’apparition de cette gazette est toutefois suspendue
à cause de l’arrestation temporaire de Manoilescu. En novembre de la même année, Mihail
Manoilescu est impliqué dans un procès politique, étant accusé par le gouvernement de Ion I.C.
Brătianu d’avoir conspiré contre la « sécurité de l’État » à travers son activité carliste1. Ce procès
se déroule dans un contexte favorable aux partisans de Carol parce qu’il offre à l’opposition
l’opportunité de forger un front commun contre le gouvernement du Parti National Libéral. De
nombreuses personnalités politiques dénoncent tout à tour l’illégalité de l’arrestation. Ainsi, le 14
novembre 1927 Manoilescu est acquitté par le Conseil de Guerre. La sentence démontre donc
encore une fois la popularité de Carol parmi les militaires. Cet épisode accroit l’enthousiasme
politique des carlistes.
Le nombre des partisans du prince augmente graduellement. Le mouvement politique créé
en faveur de Carol mobilise de plus en plus les intellectuels qui veulent renverser la domination
politique du Parti National Libéral et mettre les bases de ce qu’ils considèrent comme une véritable
renaissance politique de la Roumanie. À cet égard, nous avons accordé une attention particulière
aux actions carlistes du philosophe Nae Ionescu. Conférencier à la Faculté de Lettres et
Philosophie de l’Université de Bucarest, celui-ci s’intègre d’une manière progressive dans le
groupe des journalistes monarchistes de « Cuvântul » (« Le Verbe »), quotidien où il acquiert alors
un succès considérable. À coté de Manoilescu, Nae Ionescu se montre parmi les carlistes les plus
acharnés. Quoique sa série d’articles favorables au prince est saisissable surtout pour les années
1929 et 1930, il n’est pas moins important de remarquer que celle-ci est précédée et préparée en
1927 et 1928 par de nombreux textes nationalistes et antiparlementaires dans lesquels il critique
tant le gouvernement du P.N.L. que l’institution de la Régence.
Bref, Ionescu oppose la royauté plénière au parlementarisme et à l’institution « hybride » de
la Régence, proclamant la monarchie comme établissement fondamental d’un État « nouveau »2. Il
imagine ainsi un système politique où le roi est destiné à être en même temps représentant
symbolique de la nation et « chef » de l’État3. En se référant explicitement à cet égard à la
personne de Carol4, il rejet la légitimité de l’acte de 4 janvier 1926, qu’il accuse d’avoir provoqué
en Roumanie une grave « crise » de l’« autorité »5. Selon Nae Ionescu, l’autorité de l’État dépend
d’une manière inséparable de l’autorité de la monarchie6. Ce monarchiste invente donc une
véritable idéologie de la « Restauration ». Cette « Restauration » est présentée comme le seul
évènement qui pourrait neutraliser les « forces centrifuges » qui menacent alors la nation
roumaine7. Dans les premiers mois de l’année 1930 un retour de Carol semble être imminent. Du
coup, Nae Ionescu encourage franchement les dirigeants du Parti National-Paysan8 de faire venir
en Roumanie l’ancien prince-héritier9.

1
Il transporte alors une série de lettres envoyées par le prince aux cinq dirigeants de partis politiques. Voir aussi : « The
Manoilescu Trial », Advocate of Peace through Justice, vol. 89, nr. 12, December 1927, pp. 669-670.
2
Nae IONESCU, „Datoria de azi”, Cuvântul, anul V, nr. 1606, 10 octombrie 1929, p. 1.
3
Idem, „Etapele libertăţii”, Cuvântul, anul IV, nr. 1270, 3 noiembrie 1928, p. 1.
4
Idem, „Sub specie historiae”, Cuvântul, anul VI, nr. 1709, 24 ianuarie 1930, p. 1.
5
Idem, „Sângele apă nu se face”, Cuvântul, anul V, nr. 1558, 23 august 1929, p. 1 ; Idem, „Datoria cea mare”,
Cuvântul, anul V, nr. 1518, 14 iulie 1929, p. 1.
6
Idem, „Datoria cea mare”, Cuvântul, anul V, nr. 1518, 14 iulie 1929, p. 1 ; Idem, „Dinastie – Monarhie”, Cuvântul,
anul VI, nr. 1818, 16 mai 1930, p. 1.
7
Idem, „Puterea centrală”, Cuvântul, anul V, nr. 1527, 23 iulie 1929, p. 1.
8
Ce parti arrive au pouvoir en novembre 1928.
9
Idem, „Între imperativele istoriei şi aventură”, Cuvântul, anul VI, nr. 1688, 2 ian 1930, p. 1 ; Idem, „« Anticarlişti »,
mâna sus !”, Cuvântul, anul VI, nr. 1813, 10 mai 1930, p. 1.

— 27 —
 L’idéologie et la pratique du monarchisme se superposent chez de nombreux carlistes avec
le métier de journaliste et à cet égard le philosophe Nae Ionescu représente peut-être l’exemple le
plus remarquable. Par contre, si l’on compare avec d’autres carlistes, celui-ci n’est pas un adepte
de Charles Maurras. Il ne confesse pas une admiration particulière pour le leader de l’Action
Française et son argumentation ne suit pas le « canon » maurrassien que nous avons mentionné.
Toutefois, les carlistes transforment alors la critique du statu quo dans un discours favorable à la «
Restauration ». Ils forgent un véritable mouvement politique contestataire dont le succès ne va pas
tarder à arriver.
Jusqu’à la fin de l’année 1928, la critique du statu quo vaut la critique du Parti National-
Libéral, celui qui domine les gouvernements des années 1920-19281. À cet égard, Keith Hitchins
observe que le centralisme administratif et le prolongement des tares propres à la culture politique
de l’Ancien Royaume engendrent alors de nombreux mécontentements. On y constate ainsi la
montée d’une oligarchie financière et bureaucratique qui n’hésite pas à utiliser son pouvoir pour
limiter les initiatives locales2. Par contre, non seulement les gouvernements des national-libéraux
sont accusés par les monarchistes, mais aussi ceux de la Ligue du Peuple (mars 1926 – juin 1927)
et du Parti National-Paysan (qui débute en décembre 1928).
Le carlisme se montre alors comme un courant d’opinion qui avance l’idée de ramener le
prince en Roumanie et de l’introniser. Ce courant englobe donc des idées et des actions
appartenant aux personnes qui soutiennent la cause politique de Carol. À cette époque, il y a
beaucoup de monarchistes qui présentent leur mouvement comme une force animée par une
croyance politique véritable. Ainsi, dans une lettre envoyée au prince le professeur Marin
Chirițescu-Arva se présente comme un « dévoué croyant » de la cause carliste, attendant
simplement de la part de celui-ci la « main salvatrice » destinée à montrer à la nation roumaine « la
route de la rédemption »3. Par contre, Nichifor Crainic voit en Mihail Manoilescu un « martyr », à
la suite des activités monarchistes déroulées par ce dernier et des persecutions qu’elles lui attirent4.
Enfin, Manoilescu parle à son tour d’une « confession de foi carliste »5 ou sur « la conversion de
Nae Ionescu au carlisme »6. Un véritable pathos traverse ses écrits sur le prince. Pour ce
monarchiste, la personne de Carol influence d’une manière fondamentale non seulement l’histoire
de la Roumanie de l’entre-deux-guerres, mais aussi sa propre existence. Dans les mémoires qu’il
écrit à la fin de la Seconde Guerre Mondiale, Manoilescu confesse de la manière suivante son
attachement monarchiste : « mon combat pour Carol et les expériences que nous avons partagé
forment le plus important facteur qui a façonné ma destinée »7. À la fin des années vingt, la
présence de Carol est réellement souhaité en Roumanie et sa personne engendre l’intérêt et
l’imagination politique de nombreux intellectuels désireux d’assister à un changement essentiel de
l’establishment.
Le dynamisme du mouvement carliste est également le résultat du fait que ses acteurs
s’identifient avec une force politique destinée à aider la Roumanie à surmonter une crise à la fois
politique et économique. En se considérant eux-mêmes des carlistes, ils promettent un pays stable
et beaucoup plus fort. On peut y trouver l’idée centrale qui augmente graduellement leur succès
politique. Ainsi, la question du retour du prince devient un sujet de plus en plus débattu à partir de
juillet 1927, c’est-à-dire après la mort du roi Ferdinand, ce qui conduit dans la première moitié de
l’année 1930 à l’idée qu’une intronisation de Carol est de plus en plus probable. Celui-ci est
envisagé de plus en plus comme une possible solution politique, à une époque où les méthodes
autoritaires de gouvernement sont assez populaires. Par contre, la Régence est souvent perçue par
l’opinion publique comme un établissement qui manque d’autorité. En fait, la « Restauration » est

1
Ce parti se trouve au pouvoir dans les périodes janvier 1922 – mars 1926 et juin 1927 – décembre 1928.
2
Keith HITCHINS, Ionel Brătianu, London, Haus Publishing, 2011, pp. 137-138.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 2/1928, ff. 10-11.
4
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Bucureşti, Casa Editorială « Gândirea », 1991, p. 207.
5
Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. I, Bucureşti, editura Enciclopedică, 1993, p. 112.
6
Ibidem, p. 171.
7
Ibidem, p. 95.

— 28 —
préparée y compris par l’accumulation des hésitations des membres de la Régence eux-mêmes, qui
ne prononcent pas franchement leur position politique vis-à-vis de Carol.
On dirait même que dans les mois qui précèdent la « Restauration » de 8 juin 1930 il y a un
accord tacite parmi les hommes politiques et dans l’opinion publique sur le retour de Carol en
Roumanie. Le nom du prince est prononcé de plus en plus souvent tant dans les milieux populaires
que dans les rangs des élites. Quand il se réfère à l’état d’esprit de cette période, le diplomate
Raoul Bossy parle d’un « sentiment d’incertitude qui se généralise » et d’une Roumanie qui «
ressemble de plus en plus à un navire sans pilote, porté en dérive par le vent »1. Carol est ainsi de
plus en plus souvent encouragé à jouer le rôle de Sauveur. En juin 1930, celui-ci utilise un faux
passeport émis par la légation roumaine de Paris et voyage sous le nom d’Eugen Nicolae en
Allemagne, en Autriche, en Yougoslavie et en Hongrie2. C’est la trajectoire qui le ramène en
Roumanie.

L’idéologie antiparlementaire et nationaliste tissée autour de la personne de Carol ne

s’évanouit pas avec son exile. Le carlisme est redynamisé tant par la mort du roi Ferdinand que
par l’impopularité de la Régence et par la crise économique. Il est engendré par ses vecteurs (le roi
et ses partisans) comme une idéologie alternative au modèle de gouvernement pratiqué alors. Le
monarchisme, les revendications nationalistes et l’antiparlementarisme deviennent donc les trois
composantes idéologiques qui préparent la Restauration de 8 juin 1930. Cet épisode est discuté
dans le chapitre suivant, centré sur les premières années du règne de Carol II.

Dans la première moitié de l’année 1930, il y a en Roumanie un contexte très favorable au

retour de Carol, retour envisagé comme un fait en même temps nécessaire et inévitable. La
Restauration semble être accueillie avec confiance par une bonne partie de l’opinion publique3. Le
pays est profondément touché non seulement par la crise économique mondiale, mais également
par le manque de cohésion et de crédibilité du gouvernement agrarien. Les deux aspects sont
exacerbés et déformés par la propagande carliste, qui propose alors un remaniement de
l’establishment. La Restauration est associée avec un fort désir de changement. Voilà le contexte
dont le prince arrive en Roumanie le 6 juin 1930.
Le CHAPITRE 3 est centré sur les premières années de règne carliste, plus précisément sur
la période englobée entre la Restauration de 8 juin 1930 et le début de l’année 1934. Nous
explorons d’abord la manière dont se produit le retour du prince en Roumanie et son intronisation.
Deuxièmement, nous analysons la façon dont Carol joue alors le rôle de Sauveur. Troisièmement,
on discute les plus importantes défis qui mettent en difficulté le nouveau règne ainsi que la manière
dont le monarque agit pour légitimer ses actions et augmenter son influence politique. Celui-ci
esquisse graduellement un « projet » national centré sur l’idée de l’unité, du consensus et de la
primauté de la culture. Finalement, nous finissons le chapitre par une analyse des actions
politiques et des idées véhiculées par les plus visibles partisans du monarque.
Devenu roi le 8 juin 19304 sous le nom de Carol II, celui-ci s’adapte d’une manière
surprenante à la vie politique roumaine, dominée ces années par les national-paysans. Jusqu’à la
fin de l’année 1933, la suprématie politique de ce parti est interrompue uniquement par ce qu’à été
considéré comme un gouvernement d’« union nationale » (avril 1931 – juin 1932), dirigée par
l’historien monarchiste Nicolae Iorga (leader du Parti Nationaliste Démocrate) et par Constantin
Argetoianu (ancien cadre non seulement du Parti Conservateur et de la Ligue du Peuple, mais
aussi du P.N.L.). Cependant, ce sont les national-libéraux qui gagnent les élections de décembre
1933. Sous la présidence d’Ion G. Duca, cette formation politique est alors beaucoup plus

1
Raoul BOSSY, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), vol. I, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 160.
2
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar I 18 / 1930, f. 1.
3
À cet égard, voir une série de documents d’archive qui mettent en évidence l’état d’esprit de la population par rapport
au retour du prince exilé (ANIC, fond Casa Regală. Diverse (1912-1949), dosar 5/1930).
4
La date de 8 juin sera célébrée pendant toute cette décennie comme fête de la Restauration.

— 29 —
expérimentée que ses adversaires et se présente comme un véritable parti de l’ordre. Le P.N.L.
gagne 51 % des votes et se prépare pour un nouveau gouvernement.
Sur un autre plan il est important de discuter la montée d’une nouvelle organisation
politique. Créée en 1927 sous le nom de « Legiunea Arhanghelului Mihail » (La Légion de
l’Archange Michel) et dirigée par le « Capitaine » (Căpitanul) Corneliu Zelea-Codreanu, celle-ci
devient à travers cette décennie le plus important mouvement fasciste de l’Europe Orientale. Les «
légionnaires » (c’est-à-dire les membres de la Légion) promettent à leur tour une Roumanie «
nouvelle ». Leurs idéologues proclament ainsi d’une manière explicite l’« État nouveau » et l’«
homme nouveau »1. À cet égard, ils développent progressivement une contestation radicale centrée
sur le nationalisme, l’antiparlementarisme et l’antisémitisme2.
En 1930, la Légion change son nom et devient la « Garde de Fer » (Garda de Fier). Dès
maintenant, ce parti fasciste se remarque y compris par un activisme orienté vers les masses. Les
premières cinq années de l’existence de la Garde de Fer coïncident avec une période de
stabilisation et de croissance graduelle de sa popularité3, surtout dans les villages. Les prêtres et
les instituteurs y sont les meilleurs vecteurs du fascisme en raison des frustrations sociales et
idéologiques qui leur étaient propres au vu de l’évolution de la civilisation urbaine et de leur statut
social fragile4. Son ascension politique rapide et son radicalisme déterminent le roi et les élites
conservatrices à percevoir la Garde de Fer comme un nationalisme concurrent, véritable groupe
politique révolutionnaire capable de mettre en danger leur autorité. Comme nous allons essayer de
démontrer, la montée de cette formation politique façonne à plusieurs égards le monarchisme
carliste.
Par contre, l’objet de notre étude n’est pas l’évolution de la vie politique roumaine dans les
années trente. Ce chapitre est dédié surtout à l’analyse des actions de Carol II et du corpus
idéologique déployé par ses partisans. Comme auparavant, les carlistes se remarquent par leur
critique antiparlementaire. Cependant, ils proclament aussi une politique de nationalisme culturel,
la modernisation des villages et des solutions pour l’intégration nationale des nouvelles provinces.
Bref, les monarchistes proclament à tout prix la réforme, soit-elle politique, culturelle et sociale.
On demande constamment la réforme de l’État et de la société pour mieux répondre aux défis de la
modernité. Dans notre texte, nous discutons ces revendications en relation avec la personne de
Carol parce que le plus souvent ces réformes sont destinées à trouver leur point commun dans le
1
Voir : Valentin SĂNDULESCU, « Fascism and Its Quest for the „New Man”: The Case of the Romanian Legionary
Movement », Studia Hebraica, nr. 4, 2004, pp. 349–61 ; Radu IOANID, « The Sacralised Politics of the Romanian
Iron Guard », Totalitarian Movements and Political Religions, vol. 5, nr. 3, 2004, pp. 419–453 ; Rebecca HAYNES,
« Work Camps, Commerce, and the Education of the „New Man” in the Romanian Legionary Movement », The
Historical Journal, 51, nr. 4, 2008, pp. 943-967 ; Mircea PLATON, « The Iron Guard and the „Modern State”. Iron
Guard Leaders Vasile Marin and Ion I. Moţa, and the „New European Order” », Fascism, anul I, nr. 1, 2012, pp. 65-
90.
2
Voir : Armin HEINEN, op. cit. ; Radu IOANID, The Sword of the Archangel: Fascist Ideology in Romania, Boulder,
East European Monographs, 1990 ; Leon VOLOVICI, Nationalist Ideology and Antisemitism: the case of Romanian
intellectuals in the 1930s, Oxford, Pergamon Press, 1991 ; Francisco VEIGA, op. cit. ; Irina LIVEZEANU, op. cit. ;
Zigu ORNEA, The Romanian Extreme-Right: the nineteen thirties, Boulder, East European Monographs, 1999 ;
Constantin IORDACHI, « Godʼs chosen warriors: Romantic palingenesis, militarism and fascism in modern Romania
», in Comparative Fascist Studies: New Perspectives, edited by Constantin IORDACHI, Routledge, London, 2009 ;
Valentin SĂNDULESCU, « Fascism and Its Quest for the „New Man” : The Case of the Romanian Legionary
Movement », Studia Hebraica, nr. 4, 2004 ; Idem, « Sacralised Politics in Action: the 1937 Burial of the Romanian
Legionary Leaders Ion Moța and Vasile Marin », in Mattew FELDMAN, Marius TURDA, Tudor GEORGESCU
(eds), Clerical Fascism in Interwar Europe, Routledge, London, 2008 ; Rebecca HAYNES, « Work Camps,
Commerce, and the Education of the „New Man” in the Romanian Legionary Movement », The Historical Journal,
51, nr. 4, 2008 ; Mircea PLATON, « The Iron Guard and the „Modern State”. Iron Guard Leaders Vasile Marin and
Ion I. Moţa, and the „New European Order” », Fascism, anul I, nr. 1, 2012 ; Traian SANDU, Un fascisme roumain :
histoire de la Garde de Fer, Paris, Perrin, 2014 ; Roland CLARK, Holy Legionary Youth: Fascist Activism in
Interwar Romania, Ithaca, Cornell University Press, 2015.
3
Si la Garde de Fer gagne moins de deux pourcent des votes aux elections de 1931 (n’étant pas capable d’être
représentée au gouvernement), celle-ci obtient cinq sièges au parlement une année plus tard. Voir : Zeev BARBU, «
Rumania », in European Fascism, edited by S. J. WOOLF, London, Weidenfeld and Nicolson, 1970, p. 160.
4
Traian SANDU, Un fascisme roumain : histoire de la Garde de Fer, Paris, Perrin, 2014, p. 28.

— 30 —
principe du chef. La réforme nationale devrait être faite sous la direction d’un chef, identifié par
une partie des partisans d’un gouvernement fort avec la personne de Carol.
Quoique la Constitution de 1923 ne prévoit pas la possibilité de déposséder son fils du
pouvoir monarchique1, le 8 juin 1930 Carol est proclamé Roi par la Chambre des Députés. Dès
maintenant, Mihai devient prince héritier. Le fait que la Restauration se déroule d’une manière très
rapide compte parmi les plus importants facteurs qui facilitent le succès de la cause carliste. Cet
épisode « héroïque » ne dure que trois jours. Ceux qui gouvernent alors la Roumanie ne semblent
pas du tout être surpris. Tant le ministre des Affaires Intérieures Alexandru Vaida-Voevod que le
premier ministre Iuliu Maniu avaient été personnellement informés par la Sûreté de l’État sur
l’arrivée de Carol quelques jours auparavant2. En présentant la contribution des élites politiques,
des intellectuels ou des militaires à la mise en place de la Restauration on ne veut pas négliger les
actions de Carol. En fin de compte, il est le plus important acteur de la Restauration. Son
intelligence et son courage pèsent alors d’une manière décisive.
Carol acquiert le trône de la Roumanie parce que sa personne est associée avec l’idée de
changement. À cet égard, il ne faut pas négliger le fait que le discours monarchiste de cette époque
devient de plus en plus un discours palingénésique. La mise en place d’une palingénésie nationale
devient progressivement la promesse politique essentielle du nouveau roi et on peut y voir une des
plus importantes causes de la chute rapide de la Régence. Carol II est perçu comme un dirigeant
capable de mobiliser l’enthousiasme collectif au bénéfice de la nation. En juin 1930, celui-ci joue le
rôle du Sauveur.
Il est vrai que le nouveau roi était arrivé audacieusement en Roumanie en pleine crise
économique et politique pour balayer la perspective d’un avenir incertain. Selon le discours
carliste, il renforce l’institution de la monarchie et la continuité de la dynastie, tant perturbés par
l’interrègne de la Régence. Par les initiatives qu’il promet, une nouvelle époque semble se
préfigurer sous son règne, celle d’une véritable renaissance politique et culturelle.
Les messages de la propagande et des intellectuels monarchistes sont assez claires: Carol
réussit à écarter le danger de l’« anarchie » et de s’imposer comme un symbole de l’unité nationale
et de l’autorité à la tête de l’État3. Présenté alors comme un véritable Sauveur « envoyé par la
Providence », le seul capable à « bien diriger le navire de l’État », le jeune souverain est
constamment associé avec la « rédemption », l’« espoir », la « résurrection » ou bien avec un
« Messie »4. En juin 1930, le mythe « Carol » trouve un milieu propice en Roumanie. L’« anomie »
politique de la décennie antérieure, la crise économique, les tares du parlementarisme et de la
Régence, chacun de ces facteurs forgent les conditions psychologiques favorables à la naissance
d’un culte populaire de l’homme providentiel. Carol est avancé par ses partisans comme un leader
charismatique destiné à consolider la Grande Roumanie.
En fait, il joue dans un drame qui englobe alors tous les ingrédients du modèle théorisé par
Raoul Girardet. Il y a, premièrement, le temps de l’attente et de l’appel de sa personne, qui précède
la Restauration, celui ou se forme et se diffuse l’image d’un Sauveur désiré, cristallisant autour
d’elle l’expression collective d’un ensemble, le plus souvent confus, d’espoirs, de nostalgies et de
rêve. Deuxièmement, on y retrouve le temps de la présence, du Sauveur qui surgit enfin, celui où le
cours de l’histoire est en train de s’accomplir5.

1
Constituţiunea promulgată cu decretul Regal No. 1.360 din 28 martie 1923 şi publicată în Monitorul Oficial No. 282
din 29 martie 1923, Bucureşti, 1923, p. 16.
2
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Cluj-Napoca, Dacia, 1998, p. 158.
3
Voir, par exemple : R. LAZĂR, Pagini de glorie. Salvatorul, Bucureşti, Tipografia România Mare, 1930 ; Dionisie
NOBILESCU, op. cit.; Viaţa şi faptele M.S. Regelui Carol al II-lea cel drept, Bucureşti, Tipografia Modernă, 1931 ;
M.S. Regele Carol II în lumina misticii populare, Bucureşti, 1932 ; M.I. COSTIAN, op. cit.; Nicolae IORGA, Doi ani
de Restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Vălenii-de-Munte, Tipografia « Datina Românească », 1932, p. 9 ;
Grigore GAFENCU, Însemnări politice 1929-1939, Bucureşti, Humanitas, p. 184.
4
Voir : R. LAZĂR, op. cit., p. 5 ; România Eroică, anul XII, nr. 6-7, iunie-iulie 1930, p. 18 ; România Eroică, anul XII,
nr. 5-7, mai-iulie 1931, p. 1 ; Viaţa şi faptele M.S. Regelui Carol al II-lea cel drept, Bucureşti, Tipografia Modernă,
1931, pp. 6-7 ; M.S. Regele Carol II în lumina misticii populare, Bucureşti, 1932 ; M.I. COSTIAN, op. cit., p. 28, 30.
5
Raoul GIRARDET, Mythes et mythologies politiques, Paris, Seuil, 1986, p. 72.

— 31 —
 Il faut comprendre le statut de Sauveur de ce roi non seulement comme un produit des
actions des carlistes et de la propagande, mais également comme une perception générée par des
attentes populaires véritables. À cet égard, nous avons parcouru la correspondance reçue par le
monarque. Dès juin 1930, le nouveau roi reçoit un nombre considérable de lettres
d’encouragement. Des gens issus des couches sociales les plus diverses comptent parmi les
expéditeurs qui demandent au monarque de renforcer et améliorer l’état de la nation1. Les lettres
envoyées à Carol II nous ont permis de mieux saisir son image dans l’opinion publique.
On dirait qu’un véritable imaginaire politique est né autour de Carol II. Selon Girardet, il
faut comprendre l’homme providentiel comme un personnage symbolique par lequel on exprime
une vision cohérente et « complète » d’un destin collectif. Autour de lui se cristallise en même
temps l’émotion, l’attente, l’espoir et l’adhésion à une cause particulière2. En Roumanie, la
Restauration coïncide avec le sentiment populaire d’un « nouveau commencement ». On attend
alors le début d’une nouvelle ère politique, une ère de l’ordre et de l’autorité.
Cependant, Carol II doit agir comme chef d’État en fonction d’une série de défis d’ordre
national. Nous avons encadré ces défis dans la catégorie des forces centrifuges. Il y a maintenant
trois grandes difficultés à résoudre : la question du parlementarisme, l’intégration des nouvelles
provinces et le radicalisme politique représenté par la Garde de Fer et le bolchévisme. Le roi et les
nationalistes monarchistes montrent constamment une préoccupation particulière pour chacune de
ces questions.
En fait, il y a une relation très étroite entre les actions du roi et le cadre national dans
lequel il agit ; les problèmes fondamentaux de l’État sont également des défis adressés au
monarque. Il ne faut pas négliger le fait que le monarchisme nationaliste (ou bien le nationalisme
monarchiste) se forge à travers toute la décennie par rapport aux problèmes structurelles de la
Grande Roumanie (soit-ils d’ordre géopolitique, politique, idéologique, économique, social ou
culturel). Pour légitimer et renforcer son statut politique, Carol II est ainsi obligé d’esquisser un
projet national associé à l’image de la monarchie. Analysée dans une perspective de longue durée
(c’est-à-dire dans le cadre temporel de son règne – les années trente), la période 1930-1933
pourrait être envisagée plutôt comme un temps de préparation. Le roi renforce attentivement et
graduellement son statut politique. Toutefois, le souverain utilise dès le début de son règne des
stratégies assez claires à cet égard. D’une manière plus ou moins directe, Carol II proclame contre
les forces centrifuges présentées ci-dessus l’unité nationale, une monarchie qui assure le
dynamisme et la continuité au gouvernement, mais aussi des réformes culturelles. Du coup, celui-ci
reprend souvent dans ses discours le thème de l’unité nationale, mais une « unité » forgée
notamment « autour du trône »3.
Ce souverain joue également le rôle d’un monarque très présent et accessible dans l’espace
public. Au moins il se veut beaucoup plus visible et moins gêné par sa résidence que ses
prédécesseurs. Mobile et impliqué dans la vie de sa nation, il voyage dès juin 1930 dans toutes les
provinces de la Grande Roumanie. Comme dans la première moitié des années vingt (avant son
départ en exil), Carol tient souvent des discours, visite des lycées et des universités ou participe à
l’inauguration des monuments dédiés aux soldats tombés dans la Grande Guerre. Mais il inspecte
aussi des unités militaires et assiste à la consécration d’une dizaine d’églises orthodoxes. Enfin, le
même souverain est présent personnellement à l’ouverture d’établissements industriels, d’aéroports
ou d’instituts de recherche scientifique4. Bien entendu, quand on analyse les documents liés à la
contribution royale dans la sphère politique, économique, culturelle ou spirituelle il est souvent
difficile de distinguer la vérité ou la mystification. L’image d’un souverain dévoué à sa nation est
également une représentation façonnéé par la propagande. En 1932, par exemple, une biographie

1
Voir : ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 681 ; Idem, dosar 696 ; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III:
Carol al II-lea, dosar 5/1930 ; Idem, dosar 39/1930 ; Idem, dosar 147/1930 ; Idem, dosar 155/1930.
2
Raoul GIRARDET, op. cit., p. 70.
3
À cet égard, voir le volume qui englobe les discours royales des années 1930-1934 : Cuvântările Regelui Carol II,
1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II », Bucureşti, 1940.
4
Voir : ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 644.

— 32 —
officielle de Carol II présente tout simplement le roi comme étant « le premier fonctionnaire de
l’État »1. Toujours informé sur l’actualité et les réalités roumaines, le roi travaillerait plus de 12
heures par jour2. Selon les carlistes, l’activisme particulier du monarque (en même temps réalité et
création de la propagande) ne serait qu’une preuve de la vocation réformatrice partagée alors par
ce chef d’État3.
En ce qui concerne la promesse de la continuité politique, celle-ci est mise en évidence par
rapport à deux aspects. Premièrement, on précise le fait que les carlistes discutent toujours la
Restauration en antithèse avec le manque de continuité des années de gouvernement de la Régence.
Selon le monarchiste Nae Ionescu, « la garantie de la continuité » est parmi les plus précieux gains
politiques conquis par l’intronisation de Carol4. Deuxièmement, il faut dire que le règne de ce roi
est avancé aussi comme une époque destinée à renouer la série des règnes glorieux de ses
prédécesseurs : Carol Ier (1866-1914) et Ferdinand Ier (1914-1927). Bien sûr, le prince Mihai est
à son tour insérée dans cette narration comme un garant de la stabilité politique de la nation. Au
lendemain de la Restauration, celui-ci acquiert une titulature inédite : il devient « Grande Voïvode
d’Alba-Iulia » (sorte de „Prince de Wales” roumain)5. Par son nom, Michel, ainsi que par son titre
de Grand Voïvode, on souligne encore une fois l’enracinement des Hohenzollerns dans le sol
roumain et la continuité d’une tradition princière moldo-valaque qui remonte au Moyen Age.
Cette dynastie se veut toujours représentée dans un cadre national roumain. Mihai est ainsi
destiné à continuer un projet national commencé par Carol Ier et Ferdinand Ier et retracé par
Carol II dans le contexte des années trente. Selon un des récits les plus mis en avant par la
propagande, la Roumanie moderne est également une création de la dynastie de Hohenzollern et
chaque roi incarné une période essentielle du passé national récent. Si Carol Ier reste le principal
artisan de l’indépendance de l’État et de la mise en place des institutions modernes, alors son
successeur Ferdinand Ier a le mérite d’avoir créé la Grande Roumanie par la manière dont il agit
pendant la Première Guerre Mondiale. Ensuite, Carol II est destiné d’achever l’œuvre de ses
prédécesseurs, c’est-à-dire de consolider et de moderniser la Grande Roumanie6 tout comme le «
Grand Voïvode » Mihai devra continuer la mission nationale de son père.
Quand il se réfère au rôle que la monarchie joue dans la pratique du parlementarisme
roumain de l’entre-deux-guerres, le philosophe Mircea Vulcănescu, ancien étudiant et
collaborateur du carliste Nae Ionescu, emploie le terme d’« arbitrage ». En considérant la
démocratie comme un régime qui n’est pas « propre » à la Roumanie, celui-ci constate le fait que
tous les gouvernements « tombent » au « Palais »7. Il faut toutefois envisager le phénomène de la
concentration du pouvoir en même temps comme un résultat de la volonté autoritaire de Carol et
comme un processus engendré de bas en haut. Le roi s’adapte d’une manière remarquable à la
culture politique roumaine mais répond aussi à une revendication populaire qui mérite d’être
analysée.
La mise en place des attentes liées à Carol II concerne directement la manière dont il
dépasse son statut de monarque constitutionnel. Ainsi, les réformes qu’il promet ne pourraient être
concrétisées que s’il joue le rôle de véritable dirigeant, symbole de l’effort collectif et point de
convergence pour de plus en plus domaines d’activité nationale « constructive ». À cet égard, nous

1
Jean PERETZ, Carol II. Roi de Roumanie, Bucarest, Imprimerie « La Grande Roumanie », 1932, p. 45.
2
Ibidem, p. 42.
3
À cet égard, voir le témoignage d’Alexandru Vaida-Voevod, ancien premier ministre national-paysan et ensuite
conseiller royal à la fin des années trente (Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Cluj-Napoca, Dacia,
1998, p. 159).
4
Nae IONESCU, „Creditul lor”, Cuvântul, anul VI, 5 iulie 1930, p. 1.
5
Alba-Iulia – ville de Transylvanie où, en 1600, le prince valaque Michel le Brave se fait couronné comme
dirigeant de la Valachie, de la Transylvanie et de la Moldavie, après avoir réussi à unifier ces trois principautés
qui se trouvent à l'origine de la Roumanie moderne.
6
À cet égard, voir un article écrit par le géographe Ion Simionescu (Ion SIMIONESCU, „Cei trei Regi”, Cele Trei
Crişuri, nr. 5-6, mai-iunie 1931, p. 54) ou bien un livre de l’écrivain Cezar Petrescu (Cezar PETRESCU, Cei trei
Regi, București, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », 1935).
7
Mircea VULCĂNESCU, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 56-57.

— 33 —
avons exploré les stratégies politiques du carlisme culturel, c’est-à-dire les politiques culturelles
nationales déroulées sous le signe de la monarchie.
Pendant cette décennie, Carol II accorde un soutien généreux aux intellectuels et aux
établissements culturels roumains. Cela se passe d’une telle manière qu’on se réfère souvent à sa
personne en utilisant des titulatures tel que le « Roi de la Culture » ou le « Voïvode de la Culture ».
Par ses initiatives, celui-ci s’arroge le statut de principal vecteur de la culture nationale dans une
période de fortes revendications nationalistes. Cependant, il ne faut pas oublier que l’activisme
culturel du roi continue la stratégie qu’il utilise antérieurement, c’est-a-dire dans la première
moitié des années vingt.
D’autre part, on a pu observer que même le débat sur l’« État culturel » s’inscrit dans une
continuité semblable1. Le nationalisme culturel reste parmi les sujets les plus débattus et nombreux
de ceux qui proclament l’« État culturel » sont des monarchistes. Après l’avoir imaginé au début
des années 19202, l’écrivain carliste Emanoil Bucuța reprend le concept d’« État culturel » une
décennie plus tard. Celui-ci mit d’une manière explicite cet idéal en relation avec la personne de
Carol II. Nous apprenons ainsi que l’« État culturel » a été « toujours présent dans la pensée du
Souverain »3. À cet égard, tant Bucuța que les journalistes Perpessicius4 ou Petru Comarnescu5 font
directement référence au rôle joué par le monarque. La Restauration dynamise réellement les
discussions sur l’« État culturel ». De nombreux intellectuels voient en Carol un souverain
intelligent et ambitieux, capable de soutenir leurs projets de réforme culturelle.
Il est vrai que le roi érige, patronne ou finance alors de nombreux établissements culturels.
Celui-ci joue le rôle du visionnaire, formulant et encourageant des initiatives les plus diverses. À
cette époque, le carlisme culturel este destiné à être envisagé comme une contribution de la
monarchie à la culture nationale et à cet égard les Fondations Culturelles Royales (F.C.R.)
représentent l’outil le plus important.
En comparaison avec la seconde moitié des années trente, l’activité de cet établissement6 est
assez restreinte pendant ces premières années de règne du monarque. De nombreuses Foyers
Culturels rencontrent des difficultés financières et la relation entre le siège central des F.C.R. et les
régions semble de se faire avec beaucoup de difficultés7. Le roi explique cette stagnation en se
référant aux problèmes générés par la crise économique mondiale8. Toutefois, après la période
d’accalmie due à l‘exile de Carol les Fondations Culturelles Royales traversent un processus de
renforcement, bien que celui-ci se déroule d’une manière progressive. Les Fondations du roi
encouragent ou organisent constamment non seulement l’activité des Foyers Culturels aux villages
(ainsi que leur mise en place dans les endroits où ces entreprises culturelles n’existent pas encore),
mais aussi des actions culturelles les plus diverses dans les villes.

1
Voir, par exemple : Emanoil BUCUȚA, „Adunarea ASTREI”, Boabe de grâu, anul III, nr. 10, octombrie 1932, p. 498
; PERPESSICIUS, „Politica culturii şi noul regim”, Cuvântul, anul VII, 1 mai 1930, p. 1 ; Idem, „Statul cultural”,
Cuvântul, anul VIII, 23 noiembrie 1932, p. 1 ; Nicolae DAVIDESCU, „Stat cultural. Un apel al revistei « Gândirea
»”, Cuvântul, anul VII, 11 octombrie 1931, p. 1 ; Petru COMARNESCU, „Note în jurul congresului ASTREI”,
Vremea, anul VI, nr. 305, 17 septembrie 1933, p. 3 ; Dragoş PROTOPOPESCU, „Spre Statul cultural”, Calendarul,
anul I, 16 septembrie 1932, p. 1 ; Nicolae IORGA, „Statul cultural”, Neamul românesc, anul XXVIII, 5 iunie 1933, p.
1 ; Dimitrie GUSTI, « Politica culturii şi statul cultural », in Politica culturii : 30 de prelegeri publice şi comunicări
organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, 1931, p. 476-486 ; Idem, „Statul cultural”, România literară, nr. 40,
19 noiembrie 1932, p. 1 ; Apostol D. CULEA, „Spre satul cultural”, România literară, nr. 40, 19 noiembrie 1932, p.
1-2.
2
Emanoil BUCUȚA, „Cetatea Minervei”, Ideea europeană, anul V, nr. 120, 3-10 iunie 1923, p. 2.
3
Idem, „Adunarea ASTREI”, Boabe de grâu, anul III, nr. 10, octombrie 1932, p. 498.
4
PERPESSICIUS, „Statul cultural”, Cuvântul, anul VIII, 23 noiembrie 1932, p. 1.
5
Petru COMARNESCU, „Note în jurul congresului ASTREI”, Vremea, anul VI, nr. 305, 17 septembrie 1933, p. 3.
6
Pour un manuel pratique destiné alors aux activistes culturels impliqués dans la vie des Fondations Culturelles Royales
voir : Gheorghe D. MUGUR, Vasile VOICULESCU, Cartea misionarului. Îndreptar cultural, Craiova, Scrisul
Românesc, 1930.
7
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 6/1931.
8
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Bucureşti, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II
», 1940, p. 118.

— 34 —
 Cependant, nous croyons qu’il faut comprendre le carlisme culturel non seulement comme
une création du roi ou des élites, mais également comme le résultat d’une dynamique générée de
bas en haut. Le siège central des Fondations Culturelles Royales se confronte maintenant avec de
nombreuses demandes de soutien (surtout en ce qui concerne la dotation des bibliothèques).
Parallèlement, il y a de nombreux activistes culturels (instituteurs, prêtres, etc.) qui se remarquent
par leur enthousiasme. Ceux-ci luttent contre toutes sortes de privations pour créer des Foyers
Culturels et les affilier à la fondation du monarque1. L’institution du « Foyer Culturel » jouit alors
d’une très grande popularité.
Pour mieux comprendre la mesure où cette popularité culturelle est partagée aussi par le
monarque, nous avons exploré les actions culturelles dirigées en personne par Carol II. Il ne faut
pas négliger le fait que l’image de « Roi de la Culture » est en même temps une création du
discours monarchiste des carlistes et une conséquence des actions de Carol. Le statut de « Roi » ou
de « Voïvode » de la culture roumaine n’est pas seulement un statut attribué au monarque par ses
partisans, mais aussi une qualité assumée personnellement par Carol. Le souverain se présente lui-
même comme tel dès l’été 1930. À l’occasion de quelques discours prononcés d’une manière
successive dans la seconde moitié de cette année, Carol II s’engage explicitement de devenir « un
Voïvode de la culture roumaine »2. Ensuite, par le soutien qu’il accorde aux intellectuels, aux
écrivains ou aux artistes le roi joue le rôle d’un véritable mécène. Du coup, les demandes «
culturelles » adressées alors au Carol II ne cessent de se multiplier. Les écrivains, les musiciens ou
les dramaturges prétendent constamment l’aide du souverain ou expriment leur reconnaissance
pour le soutien déjà reçu3. Même les universitaires s’intègrent progressivement dans cette équation.
Sextil Puşcariu (académicien et professeur de philologie à l’Université de Cluj), par exemple, prie
le souverain de patronner la démarche scientifique qui a pour but l’édition d’un Atlas Linguistique
de la Roumanie4. De la même façon, Alexandru Rosetti (professeur à la Faculté de Lettres de
l’Université de Bucarest) sollicite le soutien royal pour la mise en place d’un Institut d’Études
Orientales à Bucarest. Cette institution est destinée alors non seulement être soutenue par Carol II,
mais aussi porter le nom du roi5. Autrement, le directeur du Musée Ethnographique de Cluj espère
que « le Roi de la Culture » va intervenir auprès du gouvernement pour assurer une hausse de
salaires pour son personnel scientifique. Romulus Vuia envisage lui aussi le patronage royal pour
l’établissement qu’il dirige6.
Cependant, il ne faut pas négliger que l’enthousiasme culturel de ces années est engendré
aussi par les initiatives du monarque. À cet égard, l’année 1933 marque d’une manière assez
importante l’histoire du carlisme culturel. Carol II fonde alors l’« Union de Fondations Culturelles
Royales de la Roumanie », en fait une institution qui englobe la Fondation Culturelle Royale «
Principele Carol », la Fondation pour Littérature et Art « Regele Carol II », la Fondation
Universitaire « Carol I », ainsi que la Fondation et l’Institut de Recherches Scientifiques « Regele
Carol II » de Cluj. Chacun de ces établissements est mis sous la direction du souverain et
administré selon un règlement sanctionné personnellement par celui-ci7. Carol II et ses partisans
initient maintenant de nombreux projets culturels. Le Palais Culturel « Regele Carol al II-lea » ne
sera jamais bâti. Par contre, en 1933 on organise la première édition de la « Semaine du Livre »
(Săptămâna Cărții) et on commence l’édition d’une revue particulière destinée aux paysans. Conçue
comme une fête du livre et de la culture, la « Semaine du Livre » est mise en place partout dans le
pays (en mai ou en juin). En même temps exposition et marché du livre, cette entreprise se veut être

1
Voir, par exemple : ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 6/1931, ff. 2-30.
2
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 632, f. 26 ; Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II », Bucureşti, 1940, p. 32, 46.
3
ANIC, fond Carol II. Arhiva personală, dosar II 14/1930, ff. 1-2 ; Idem, dosar II 28/1933, f. 1; ANIC, fond Casa
Regală. Oficiale, vol. III, Carol II, dosar 11/1932, f. 1 ; Idem, dosar 12/1932, ff. 1-2; ANIC, fond Casa Regală.
Miscelanee, dosar 671/1931, ff. 1-3.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 12/1930, ff. 2-3.
5
Idem, dosar 23/1933, ff. 1-8.
6
Idem, dosar 171/1933, ff. 2-3.
7
Monitorul Oficial, anul CI, nr. 88, 14 aprilie 1933, p. 2590-2591.

— 35 —
une autre preuve de l’activisme culturel du monarque. En même temps, le premier numéro de la
revue « Albina » (L’Abeille) parait en septembre. Le nationalisme, le monarchisme, l’orthodoxie et
le culte de la tradition deviennent rapidement les fondements idéologiques de cette publication «
paysanne » destinée à faciliter la continuation de la « nationalisation » de la Grande Roumanie.
Par ces démarches culturelles, la monarchie tente d’enrichir son propre projet politique. En
soutenant et en mobilisant les intellectuels et les activistes culturels nationalistes, Carol II
transforme cette institution dans un véritable vecteur du nationalisme culturel. Il faut donc
comprendre le carlisme culturel comme une dynamique engendrée en même temps par le roi et par
une catégorie d’individus qui sont en même temps nationalistes et monarchistes.
Par contre, les adversaires du roi parlent alors de la mise en place d’une camarilla,
envisagée comme une coterie formée autour du souverain et faite coupable pour avoir influençé de
façon néfaste ses actions. Composée par Elena Lupescu (la concubine du monarque), Mihail
Manoilescu, Nae Ionescu, Constantin Dumitrescu (secrétaire personnel du souverain, qui gère y
compris la correspondance royale), par des banquiers (Aristide Blank, directeur de la banque
„Marmorosch-Blank”), des industriels (Nicolae Malaxa, propriétaire de l’usine „Malaxa”, ou Max
Auschnitt, administrateur de la „Reșița”, géant de l’industrie métallurgique roumaine), des
militaires (le général Paul Angelescu, les colonels Gabriel Marinescu et Paul Teodorescu) ou des
franc-maçons1, ce groupe devient rapidement la cible des forces politiques les plus diverses, soit
qu’on parle des démocrates – comme Iuliu Maniu, président du Parti National-Paysan2 – ou des
fascistes de la Garde de Fer3. Les légionnaires de la Garde de Fer partagent eux aussi le
monarchisme. Cette organisation politique a été le premier mouvement de masse pro-monarchiste
qui a soutenu ouvertement Carol à l’occasion de son retour en Roumanie4. Toutefois, leur
attachement pour l’institution de la royauté devient de plus en plus incompatible avec la personne
de Carol II, envisagé progressivement comme un souverain attiré par l’autoritarisme, accablé par
sa camarilla et allié des représentants de la politique politicienne, avec lesquels il collabore. Les
anticarlistes (sans être absolument antimonarchistes) denonçent ensemble la camarilla et
contribuent ainsi à la création d’une véritable mythologie politique autour de l’entourage du
monarque.
Cependant, il ne faut pas négliger que même les monarchistes reconnaissent qu'une clique
de familiers du roi exerce une influence démesurée sur le gouvernement5. À cet égard, le diplomate
Grigore Gafencu fait une distinction entre les « bons » amis du souverain, c’est-à-dire les
militaires, et la « mauvaise » partie de son entourage, voir les « civils »6. Bien que la camarilla
reste un sujet tabou dans le débat public, les rumeurs sur l’entourage du roi et sur l’influence
politique qu’il exerce à cette époque n’ont jamais cessé d’être véhiculées. Même Nichifor Crainic
critique cet entourage7. En 1933, celui-ci s’éloigne plus ou moins du roi pour se rapprocher
temporairement de la Garde de Fer.
Il est vrai que le monarque acquiert rapidement une grande autorité dans la prise de
décisions politiques. À cet égard, il y a de nombreux acteurs politiques qui nous font croire que les

1
À cet égard, voir : Bogdan BUCUR, Jean Pangal: documente inedite 1932-1942, București, RAO, 2016.
2
Voir : Iuliu MANIU, Cauzele prăbușirii fostului regim, București, Tipografia Universul, 1940.
3
Voir, par exemple : Mihail POLIHRONIADE, „Afacerea Blank”, Axa, anul II, nr. 6, 5 februarie 1933, p. 3; Horia
SIMA, Istoria Mișcării Legionare, București, Metafora, 2003, pp. 95-97.
4
Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of Romania »,
The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, p. 110.
5
Voir : Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea a
VIII-a, Bucureşti, Machiavelli, 1997, p. 67-84, 99, 132 ; Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I,
Bucureşti, Casa Editorială « Gândirea », 1991, p. 216, 234-235, 251 ; Grigore GAFENCU, Însemnări politice 1929-
1939, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 17, 36, 59, 281 ; Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. II, București, editura
Enciclopedică, 1993, p. 244-245, 255, 274. Pour une opinion contraire aux anticarlistes, voir : Alexandru VAIDA-
VOEVOD, Memorii, vol. III, Cluj-Napoca, Dacia, 1998, p. 192.
6
Grigore GAFENCU, op. cit., p. 17.
7
Nichifor CRAINIC, „Ţara regelui Wieder şi a reginei Duduia”, Calendarul, anul II, 16 noiembrie 1933, p. 1.

— 36 —
problèmes essentiels sont réglés surtout dans le bureau du roi1. Carol II ne se réfère pas par hasard
aux gouvernements de la Roumanie comme à « ses » gouvernements2. Non seulement il collabore
avec chaque cabinet, mais il confirme également et remplace les ministres ou les directeurs de la
Banque Nationale3. En 1931, par exemple, ce dernier poste est attribué précisément au carliste
Mihail Manoilescu. La même année, la dignité de chef de la Sûreté de l’État aurait été proposée au
philosophe monarchiste Nae Ionescu4.
Cela nous ramène à la dernière partie de notre chapitre, qui est dédiée à une analyse du
parcours politique et idéologique des plus importants acteurs du carlisme. On ne doit pas négliger
le fait que tant l’idéologie que la pratique du monarchisme sont le produit des individus, soient-ils
intellectuels, hommes politiques ou militaires. Bref, les carlistes sont les partisans du roi Carol II.
Ils soutiennent une concentration du pouvoir orientée vers la personne du monarque mais ils luttent
également contre les forces centrifuges discutées par nous plus haut.
Quand il se réfère aux carlistes, l’homme politique transylvain Alexandru Vaida-Voevod
décrie ces gens comme « des doctrinaires qui se contentaient de pouvoir étaler devant le Roi leurs
plans destinés à apporter le bonheur au pays et au monarque »5. À cette époque, de nombreux
intellectuels espèrent pouvoir matérialiser leurs propres idées de réforme politique et sociale par
l’intermède de la monarchie.
On a pu ainsi constater que de nombreux carlistes pratiquent le monarchisme à travers des
périodiques fondées et dirigées personnellement par eux-mêmes. Comme auparavant (c’est-à-dire
comme dans les années vingt), le monarchisme carliste se manifeste également comme un
phénomène journalistique. Du coup, à coté de Cuvântul (« Le Verbe »), Neamul românesc (« La
Nation roumaine »), Calendarul (« Le Calendrier ») ou Curentul (« Le Courant »), on a pu observer
une forte orientation monarchiste y compris par l’intermédiaire des revues Boabe de grâu (« Grains
de blé ») d’Emanoil Bucuţa, Lumea Nouă (« Le Monde Nouveau ») de Mihail Manoilescu ou
Vremea (« Le Temps ») des frères Constantin et Vladimir Donescu. La figure du roi y est
popularisée constamment. Ainsi, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Nicolae Iorga, Pamfil Şeicaru
ou Nichifor Crainic publient souvent des textes qui alimentent la montée du monarchisme
autoritaire. Par exemple, les jours de 10 mai (l’anniversaire de l’indépendence et la fête nationale
du royaume), 8 juin (la fête de la Restauration) ou 15 octombre (l’anniversaire du roi) sont parmi
les occasions les plus souvent utilisées pour confesser leur foi monarchiste.
Par contre, hormis les intellectuels, les militaires et les hommes politiques forment eux-aussi
la colonne vertébrale des acteurs du carlisme. En ce qui concerne les militaires, il ne faut pas
négliger le rôle joué par les officiers dans l’épisode de la Restauration. Selon le patriarche Miron
Cristea, le diplomate Raoul Bossy ou Stelian Popescu (directeur du quotidien Universul), le retour
de Carol en 1930 aurait été surtout l’œuvre des militaires6. Cette relation se consolide dans les
années suivantes et cela contribue d’une manière importante à l’accroissement des tendances
autoritaires du monarchisme carliste. De l’autre part, parmi les hommes politiques royalistes les
plus visibles il y a Nicolae Iorga7, Mihail Manoilescu8, Dimitrie Gusti9 ou Valer Pop. Ce dernier est
un juriste transylvain qui collabore étroitement avec Carol et qui occupe en 1932 le poste de
ministre de la Justice.
1
Voir, par exemple : Alexandru VAIDA-VOEVOD, op. cit., p. 160 ; Nicolae IORGA, Memorii, vol. VI, București,
editura « Naţională » S. Ciornei, pp. 79-80 ; Victor SLĂVESCU, Note şi însemnări zilnice, vol. I, Bucureşti, editura
Enciclopedică, 1996, p. 53 ; Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de
ieri, vol. IX, Bucureşti, Machiavelli, 1997, p. 143, 434.
2
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II
», 1940, p. 134.
3
Voir : Grigore GAFENCU, op. cit., p. 139 ; Constantin ARGETOIANU, op.cit., pp. 279-280 ; ANIC, fond Casa
Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 32/1930 ; Idem, dosar 64/1932, ff. 1-2 ; Idem, dosar 154/1931, f. 33.
4
Mircea VULCĂNESCU, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 67
5
Alexandru VAIDA-VOEVOD, op. cit., p. 197.
6
Voir : Stelian POPESCU, Amintiri, Bucureşti, Albatros, 2000., p. 136; Raoul BOSSY, op. cit., p. 167.
7
Il devient alors même premier ministre de la Roumanie (avril 1931 – mai 1932).
8
Ministre de l’Industrie et du Commerce en 1931.
9
Ministre de l’Instruction publique dans les années 1932-1933.

— 37 —
 Les partisans du roi appartiennent en même temps aux catégories sociales et
professionnelles les plus diverses. Les activistes des Fondations Culturelles Royales, le géographe
Simion Mehedinţi, le sculpteur Oscar Han, les écrivains Octavian Goga ou Emanoil Bucuţa sont
tous unis par leur foi monarchique. Au début de son règne, Carol II ne manque pas de soutien
politique et idéologique. Le roi est présenté de plus en plus comme un dirigeant capable de
répondre à une série d’attentes populaires. Cependant, il faut rappeler que la censure et la
propagande ont la tendance de couvrir toute critique à l’adresse de la monarchie. À l’exception de
la Garde de Fer et les agrariens dirigés par Iuliu Maniu, une véritable opposition anticarliste tarde
à se constituer.

Carol est le héros incontestable de l’année 1930 et sa personne acquiert graduellement un

rôle de premier plan sur la scène politique roumaine. La Restauration anéantit le provisorat
politique de la Régence et le roi promet un projet cohérent de renforcement et de modernisation de
l’État. Quoiqu’il y a de nombreux plans et promesses liés à sa personne, ses actions des années
1930-1933 sont assez prudentes. Le projet national carliste s’articule progressivement. Son image
de chef et de réformateur se forge d’une manière graduelle. Mircea Vulcănescu a été plutôt inspiré
quand il a interprété le début de la décennie carliste comme une période où « on prépare le passage
de l’absolutisme aux apparences démocratiques modernes de Ion I.C. Brătianu à l’absolutisme à
l’arôme de Renaissance italienne de Carol II »1. Il est vrai que les années 1930-1933 représentent
plutôt une rampe de lancement pour la montée du monarchisme des années suivantes.
En Roumanie, la radicalisation du mouvement antilibérale de la fin de l’année 19332
annonce une nouvelle phase du monarchisme carliste. Cependant, il ne faut pas négliger l’arrivée
au pouvoir des nazis en Allemagne ou l’anniversaire (1932) de dix années d’existence du régime
fasciste italien. Le contexte politique européen est attentivement suivi en Roumanie et tous ces
évènements vont façonner d’une manière ou d’une autre les actions du roi et de ses partisans. Dès
1934 on constate en Roumanie une forte augmentation du processus de personnalisation du
pouvoir. Cela va se traduire également par la mise en place à de nombreuses réformes initiées par
le roi ou au nom de la monarchie. À partir des initiatives destinées à moderniser les villages ou
encadrer la jeunesse et jusqu’aux plans pour restructurer la ville de Bucarest, on y déploie un
véritable chantier de travail. Dans la seconde moitié des années trente, la culture politique
roumaine devient de plus en plus animée par le collectivisme et la chimère d’un dirigeant idéal.

Le CHAPITRE 4 est dédié à l’exploration des années 1934-1937, examinées à partir du

développement politique et idéologique du mouvement monarchiste qui fait l’objet de notre étude.
Nous commençons cette section de la thèse par une mise en évidence de la dimension géographique
de notre analyse, voir sur la manière dont les carlistes perçoivent la relation entre la capitale et les
régions de la Grande Roumanie, ou mieux entre Bucarest et les nouvelles provinces. Ensuite, nous
examinons la façon dont se produit (par rapport à Carol II) le processus de personnalisation du
pouvoir. À cet égard, dans le troisième sous-chapitre nous explorons une des plus véhiculées
représentations du roi – celle de « Roi de paysans ». Quatrièmement, nous discutons le concept
d’ingénierie sociale en relation avec l’analyse des idées et des pratiques réformistes avancées par
le monarque et les carlistes. Du coup, les sections suivantes sont dédiées à la recherche des
initiatives monarchiques consacrées à la culture nationale et à l’encadrement de la jeunesse. La
dernière partie du chapitre représente une analyse des actions des plus importants carlistes,
fussent-ils intellectuels, hommes politiques ou militaires. Le carlisme de cette époque n’est pas
seulement le produit de l’activisme politique du roi, mais en même temps le résultat de l’activisme
politique et idéologique de ses adeptes. À cet égard, nous nous sommes intéressés surtout à la façon
dont le roi et ses partisans essayent de légitimer un gouvernement façonné de plus en plus par un

1
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 62.
2
En décembre, le premier ministre Ion G. Duca est assassiné par un groupe de trois membres de la Garde de Fer sur le
quai de la gare de Sinaia (ville située au nord-ouest du département de Prahova, en Valachie).

— 38 —
processus de concentration du pouvoir et d’inventer la relation entre une communauté (nationale)
et son dirigeant.
Les années 1934-1937 représentent une période assez unitaire du point de vue politique – ce
caractère est favorisé par la fin de la crise économique. Une situation sans précédent dans la
Roumanie de l’entre-deux-guerres se manifeste alors. Un parti politique réussit à mener jusqu’au
bout son mandat de gouvernement : il s’agit du Parti National-Libéral, représentant de la
bourgeoisie et de la bureaucratie du Vieux Royaume. Bien entendu, en collaborant avec le roi, dont
l’influence politique sur les gouvernements s’accroît. Il s’agit d’ailleurs d’une étape qui précède
l’instauration du régime autoritaire en février 1938.
Le centralisme administratif et la mise en place des politiques économiques protectionnistes
censées défendre et encourager l’industrie nationale caractérisent le gouvernement de Gheorghe
Tătărescu, alors dirigeant du Parti National-Libéral. En perpétuant des pratiques spécifiques aux
gouvernements national-libéraux de la décennie précédente, ils utilisent constamment lʼétat de
siège et la censure1 comme instruments de gouvernement. La corruption et la prévarication restent
des pratiques courantes en Roumanie. Elles vont de pair avec une économie de la faveur illégale
créée par la multiplication des petits chefs, nommés ou confirmés par le centre.
Parallèlement, la rhétorique politique antiparlementaire se radicalise. On parle souvent de
la nécessité d’avoir un gouvernement autoritaire, qui devrait être constitué en dehors des partis
politiques. Avec des hommes instruits et crédibles, un tel gouvernement aurait ensuite modifié la
Constitution de lʼÉtat pour donner ainsi à la nation un meilleur système d’administration.
Au début, nous avons essayé d’encadrer le carlisme dans le contexte d’une dynamique
particulière existante entre la capitale et les diverses régions du pays, entre Bucarest et les
nouvelles provinces de la Grande Roumanie. Nous avons vu comment, dans les années précédentes,
les carlistes se remarquent comme les plus ardents critiques de ce qu’ils considèrent être le danger
du régionalisme, en exacerbant la critique orientée vers les tares de l’administration centrale et les
groups d’intérêt de la capitale. Iuliu Maniu (le leader des nationaux-paysans) et ses collaborateurs
agrariens deviennent à cet égard les personnes les plus visées par les attaques des nationalistes
monarchistes. Par les textes qu’ils publient dans les journaux transylvains Patria (« La Patrie », à
Cluj) ou Vestul (« l’Ouest », à Timișoara), ils comptent parmi les rares individus capables de créer
alors une véritable opposition face aux déficiences de l’administration bucarestoise et de la
monarchie, une opposition qui mérite d’être saisie y compris dans le contexte d’une participation
négligeable des élites régionales aux gouvernements de l’entre-deux-guerres2. À cette époque, on
parle souvent de la relation entre le centre et les périphéries ou sur la question de la spécificité
régionale négligée, en montrant les échecs administratifs que les hommes politiques du Vieux
Royaume auraient provoqués dans les nouvelles provinces après la Grande Guerre. Pour
combattre ces tendances, vues comme centrifuges, les carlistes utilisent un discours intégrateur.
Centralisme, nationalisme et monarchisme, voilà ce qu’ils proposent pour achever le nouvel État
créé après la Grande Guerre.
Dans ce contexte, on a pu voir la naissance d’un culte de la Capitale, comme un contrepoids
à la mauvaise image de l’administration centrale dans les années de l’après-guerre, surtout dans
les nouvelles provinces. La manifestation la plus visible de ce culte sera « Luna Bucureștilor » (Le
Mois de Bucarest), fête qui se déroule chaque année du 9 mai au 9 juin, à partir de 1935.
Conscients de l’enjeu politique de cette manifestation, les organisateurs la mettent sous le
patronage de Carol II. Comme cela se passe dans d’autres domaines, le monarque montre son
volontarisme. Proche collaborateur de chaque maire bucarestois, on l’associe du point de vue
politique et esthétique avec « Le Mois de Bucarest », qui devienne ainsi une fête du carlisme. Au fur
et à mesure que le temps passe, Carol II s’implique dans la prise de décisions concernant les
réformes urbanistiques par lesquelles on essaye de repenser et de remodeler la ville. À cet égard, le

1
Les deux sont établies dès le mois de janvier 1934 et gardées pendant toutes ces années.
2
Voir aussi : Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of
Romania », The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, pp. 105-134.

— 39 —
roi visite souvent les chantiers, ou il examine l’avancée des travaux et donne des conseils1. En fin
de compte, Carol II est la personne qui « approuve » les plans destinés à systématiser la ville de
Bucarest2.
En fait, on peut constater alors une véritable montée de l’idéologie monarchiste
antilibérale. On a vu comment pendant l’été de l’année 1930 Carol II joue le rôle du Sauveur.
Alors, sa popularité est appréciable. Il est difficile de dire si cela s’accroît ou diminue dans les
années suivantes. De toute façon, dans la période 1934-1937 la personnalisation du pouvoir (c’est-
à-dire une concentration progressive d’attributs dans la personne du monarque) est de plus en plus
visible. Ce processus se déroule graduellement et, comme on l’a vu, ses racines idéologiques se
trouvent dans la décennie précédente. Carol II se différencie d’une manière évidente par rapport à
ses prédécesseurs, Carol I (1866-1914) et Ferdinand I (1914-1927). Pour le roi et pour ses
partisans, la monarchie est destinée alors à dépasser les cadres constitutionnels qui gènent son
pouvoir éxécutive. Ainsi, ce souverain devrait remplir non seulement les fonctions de symbole de
l’unité de l’État et d’« arbitre » de la vie politique parlementaire, mais en même temps celle
d’institution destinée à renforcer à la fois les pouvoirs de l’État et le processus de modernisation du
pays.
Tandis que les antilibéraux trouvent la cause de tous les maux dans l’existence d’un État
dépourvu d’autorité, le jeune Carol propose parallèlement son propre « projet », unificateur et
intégrateur. Comme toujours, il se montre soucieux pour toutes les affaires considérées comme
ayant une importance nationale.
Autrement, en parcourant les sources sur cette période, on a remarque l’existence de deux
catégories notables d’anticarlistes. Il y a, premièrement, l’opposition politique groupée autour de
Iuliu Maniu, celle que nous l’avons déjà mentionée. Ce leader transylvain du parti national-paysan
se montre un des critiques les plus acharnés de la camarilla, de la vie privée et des affaires du roi,
tout comme les fascistes de la Garde de Fer3. L’organisation dirigée par le « Capitaine » Corneliu
Zelea-Codreanu bénéficie alors y compris du soutien de l’universitaire Nae Ionescu, philosophe qui
s’éloigne progressivement de l’entourage royal à partir de 1932. Celui-ci devient alors un véritable
« idéologue » de ce mouvement politique4. Parmi les facteurs qui contribuent à ce changement de
direction il y a, par exemple, sa visite en Allemagne nazie (1933) ou l’arrivée au pouvoir des
nationaux-libéraux (1934), considérés par cet intellectuel comme des représentants de l’ancienne «
politique politicienne ». Les actions politiques de Carol II se situent de plus en plus en
contradiction avec les convictions de Nae Ionescu. Si le roi semble plutôt s’adapter au statu quo, la
pensée politique de celui-ci se radicalise graduellement après 19305.
En 1933, le radicalisme politique de la Garde de Fer inquiète de plus en plus le roi, les
élites conservatrices et les autorités de l’État6 et ce désaccord naît souvent des conflits entre les «
légionnaires » et la police ou la gendarmerie. Cela se passe d’une telle manière qu’à la fin de
l’année cette organisation est mise hors la loi, juste avant les éléctions. L’interdiction,
accompagnée d’une dure répression, entraîna ensuite l’assassinat du Premier ministre national-
libéral Ion G. Duca par les fascistes roumains. Celui-ci devient ainsi la victime d’un complot
organisé par la Garde de Fer.

1
Voir, par exemple : „Luna Bucureștilor 1936”, Urbanismul, anul XIII, nr. 3-4, martie-aprilie 1936, p. 146 ; Albina,
anul XXXIX, nr. 15, 10 aprilie 1936, p. 15.
2
Voir : Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor: considerații și rezultate, București, Tipografia de Artă și
Editură Leopold Geller, 1935, p. 2, 11, 12; Arhitectura, nr. 5, aprilie 1936, p. 24.
3
Voir aussi : Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of
Romania », The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, pp. 105-134.
4
À cet égard, voir le témoignage de Mircea Eliade (Mircea ELIADE, Memorii 1907-1960, Humanitas, 1997, p. 340).
5
Voir aussi : Mihai SEBE, Nae Ionescu – de la mystique de la monarchie à la mobilisation totalitaire, thèse de
doctorat, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, 2012.
6
Entre 1924 et 1937, par exemple, les membres de cette organisation politique ont commis onze assassinats, dont les
victimes ont été notamment des personnalités politiques. Voir : Zeev BARBU, « Rumania », in European Fascism,
edited by S. J. WOOLF, London, Weidenfeld and Nicolson, 1970, p. 158.

— 40 —
 Toutefois, la répression de l’État n’étouffe pas la montée du mouvement fasciste. Par contre,
ses effectifs connaissent une croissance considérable. Si aux origines la Garde de Fer a été
envisagé par ses fondateurs comme une organisation qui devait englober maximum 3.000 membres,
en 1937 (après dix années d’existence) il y en avait 270.000 membres enrôlés1. En 1934 les «
légionnaires » forment un nouveau parti, dénommé « Tout Pour le Pays » (Totul Pentru Țară), en
intensifiant également leur propagande et leur activisme politique2. Avec un nouveau siège (« La
Maison Verte » – « Casa Verde » – est inauguré en 1936), un nouveau journal (« L’annonciation »
– « Buna Vestire ») et des camps de jeunesse déployées dans toutes les départements de la Grande
Roumanie3, la Garde de Fer connaît maintenant le véritable apogée de sa popularité, notamment en
1937. L’événement le plus exploité par la propagande fasciste est lié à la mort des deux
représentants de l’élite légionnaire dans la guerre civile d’Espagne, tombés en janvier du côté
franquiste. La Garde de Fer organise des funérailles nationales pour Ion I. Moța et Vasile Marin.
La cérémonie de leur enterrement est mise en scène d’une manière spectaculaire4, fait qui
augmente de plus le capital de sympathie pour la « Légion » parmi l’opinion publique roumaine.
Par contre, cette démonstration de force engendre la rupture décisive entre la monarchie et
la Garde de Fer. À la fin de février, Carol II rencontre le « Capitaine » Corneliu Zelea-Codreanu
pour lui demander de lui céder le contrôle de son mouvement en échange de sa nomination au poste
de Premier ministre, mais celui-ci refuse5.
En dehors de la Garde de Fer et du groupe agrarien dirigé par Iuliu Maniu les adversaires
du roi sont difficilement repérables. Il est vrai que la censure interdit toute insulte à l’adresse de la
monarchie. Simultanément, les carlistes réussissent à être très présents dans le débat public, mêlant
nationalisme et monarchisme. La correspondance du roi nous montre un nombre insignifiant de
lettres dont le contenu porte des critiques à l’adresse de la Couronne. Par contre, les lettres qu’il
reçoit indiquent une popularité croissante. On y ajoute la propagande monarchiste, vecteur
important de l’image d’un roi qui gouverne, d’un véritable réformateur social et mécène. Malgré
les critiques portées contre sa vie intime, Carol II est vu par beaucoup des gens comme une
garantie de l’ordre et de la fortification de la nation.
Dans les textes précédents, nous avons vu comment les carlistes (intellectuels, hommes
politiques) essayent de forger à travers leur discours, une dichotomie entre le roi et les partis
politiques, entre le roi et ce qu’ils appellent politicianism (politique politicienne). Le roi serait un
véritable moyen pour dynamiser et renforcer la nation. Il assume des initiatives politiques et
culturelles salutaires, il montre une bonne maîtrise de soi, mais aussi l’enthousiasme et
l’optimisme. Les Roumains ne devraient que se grouper, étroitement unis, autour du Trône. À
l’inverse, l’autre camp est représenté comme un exemple d’administration inefficace et de
discontinuité dans l’œuvre de gouvernement. Générateur de violence, le système des partis
politiques est décrit par ses adversaires comme un obstacle pour chaque initiative nationaliste. Sa
popularité diminue progressivement. On considère que sa chute est inévitable.
Cependant, le roi collabore étroitement avec les partis politiques. Ses pratiques s’intègrent
très bien dans la culture et les pratiques politiques roumaines. C’est ce que nous montrent les
mémoires et les journaux intimes des participants à la vie politique, la correspondance du
1
Constantin IORDACHI, « Godʼs chosen warriors: Romantic palingenesis, militarism and fascism in modern Romania
», in Comparative Fascist Studies: New Perspectives, edited by Constantin IORDACHI, London, Routledge, 2009, p.
345.
2
En 1936 on assiste à la création du « Corps des Travailleurs Légionaires » (« Corpul Muncitoresc Legionar »), destiné
à l’encadrement des ouvriers.
3
Rebecca HAYNES, « Work Camps, Commerce, and the Education of the « New Man » in the Romanian Legionary
Movement », The Historical Journal, 51, nr. 4, 2008, pp. 943-967.
4
Voir : SĂNDULESCU, Valentin, « Sacralised Politics in Action: the 1937 Burial of the Romanian Legionary Leaders
Ion Moța and Vasile Marin », in Mattew FELDMAN, Marius TURDA, Tudor GEORGESCU (eds), Clerical Fascism
in Interwar Europe, Routledge, London, 2008, pp. 259-269.
5
Traian SANDU, « Le conflit entre fascisme et monarchisme en Roumanie : données structurelles et grandes étapes,
1934-1938 », in La périphérie du fascisme. Spécification d’un modèle fasciste au sein de sociétés agraires : le cas de
l’Europe centrale entre les deux guerres, sous la direction de Catherine HOREL, Traian SANDU, Fritz TAUBERT,
Cahiers de la Nouvelle Europe, Paris, L’Harmattan, 2005, pp. 102-103.

— 41 —
monarque, les documents des autorités de l’État, la manière dont les gouvernements agissent et se
succèdent ou bien les apparitions publiques de ces deux catégories d’acteurs.
Carol II reste néanmoins le principal acteur de la vie politique, sinon, au moins l’acteur
dont les actions politiques sont les plus observées et débattues. Comme nous avons déjà dit, son
pouvoir s’accroît. Selon une mentalité généralisée maintenant, si une personne veut résoudre un
certain problème ou se sent lésé par les institutions de l’État, il n’a rien à faire que de s’adresser
au roi. Répandue tant parmi les gens ordinaires que parmi les hommes politiques, les
intellectuels et les militaires, cet usage fait qu’on demande à Carol II le soutien pas seulement pour
des démarches culturelles, mais aussi pour supprimer la censure, pour modifier les lois, changer
les gouvernements ou même écarter les partis politiques. On lui envoie différents projets et rapports
par lesquelles on demande son opinion ou son approbation, soit quʼil sʼagit de lʼéducation de la
jeunesse, de la défense nationale, de lʼéglise orthodoxe ou de la construction des bâtiments publics.
Ses conseils sont attendus. Voilà le roi présidant des congrès des enseignants ou des agriculteurs.
Avec Dimitrie Gusti, président des Fondations Culturelles Royales, il collabore non seulement en
ce qui concerne l’activité de cette institution, mais aussi pour organiser la participation de la
Roumanie aux expositions internationales. Gusti est toujours le commisaire général de telles
manifestations, nommé par le roi.
Ainsi on observe comment Carol II se mêle de plus en plus dans la prise des décisions du
gouvernement, dans la création des lois, des projets de réforme, ou quand il s’agit de nommer des
responsables à la tête des institutions de l’État. Les problèmes les plus urgents qui concernent la
nation roumaine devraient trouver leur solution avec l’aide de la monarchie. À cet égard, la
personnalisation du pouvoir devient de plus en plus évidente quand nous explorons une image
particulière de Carol, voir celle de « Gardien des frontières ». Celle-ci compte parmi les
représentations les plus popularisées du monarque. Il ne faut pas oublier que parmi les facteurs qui
façonnent de plus en plus le carlisme il y a l’idée de comprendre la Grande Roumanie comme une «
cité assiégée ». Peut-être à la fois idée et sentiment, on peut examiner son développement graduel,
dans un contexte géopolitique assez compliqué. Constamment entretenue par le discours
nationaliste, cette perception est déterminée surtout par le révisionnisme mené à l’égard des
frontières de la Grande Roumanie par trois sur six des États voisins. Il s’agit de l’Union Soviétique,
de la Bulgarie et de la Hongrie. On y ajoute la méfiance envers les minorités nationales. La
dotation de l’armée et la défense des frontières – voilà deux leitmotivs du discours des
gouvernements de l’époque.
Par rapport à ce véritable complexe national, le roi est projeté comme le plus important
Străjer (Gardien) de la nation roumaine. Selon les carlistes, il peut et il veut maintenir les
frontières de la Grande Roumanie. Il s’agit d’une représentation qui s’enracine en même temps
dans l’arsenal idéologique de la propagande de l’État. Ainsi, le monarque aurait dû non seulement
achever la construction de la nation et sa modernisation, mais aussi garder ses frontières. Il prend
aussi cette mission, il joue son rôle. Le roi attire souvent l’attention sur les ennemies de la nation,
ennemies de l’extérieur ou de l’intérieur. L’organisation Straja Țării (La Garde du Pays) a pour
but non seulement l’encadrement de la jeunesse, mais en même temps un caractère défensif
clairement affirmé, d’où son nom. Carol II fait de la dotation de l’armée un objectif personnel
primordial. Il y a ensuite sa relation très étroite avec les militaires et surtout avec l’aviation, qui
s’est montrée parmi les plus efficaces armes dans la Grande Guerre. De plus, une chaîne de
fortifications qui s’étend sur 300 km faite de long de la frontière avec la Hongrie porte maintenant
son nom : c’est « La Ligne Carol II ».
Le carlisme évolue et prend une dynamique spécifique autour de quelques thèmes de
propagande et pratiques particulières. Carol II n’est pas seulement le « Chef » autoritaire, le «
Réformateur » ou le « Gardien des frontières », mais aussi le « Roi des paysans ». À cette époque,
le caractère majoritairement paysan de la société roumaine influence visiblement le carlisme tout
comme la tradition qui donne une place centrale à la figure du paysan dans la culture nationale à
partir de la seconde moitié du 19e siècle. À partir de Barrington Moore Jr. et jusqu’à nos jours, il y
a une tradition de recherche assez prolifique sur les relations existantes entre les paysans et les

— 42 —
idéologies autoritaires, respectivement le fascisme1. La Grande Roumanie pourrait se montrer
comme une étude de cas original. Parmi ses habitants, 79,9 % vivent, en 1930, à la campagne2. Les
Roumains y représentent plus de trois quarts – 75,3 % de la population paysanne3.
Progressivement, dès la fin de la Grande Guerre on forge une identité nationale qui identifie de
plus en plus la roumanité avec le paysan et avec une image idéalisée du village roumain – matrice
de la nation, dépositaire des vertus et des valeurs nationales. En même temps, l’introduction du
suffrage universel augmente l’importance politique des paysans. Ainsi, en théorie, ils devraient
jouer dans la Roumanie de l’entre-deux-guerres un rôle politique beaucoup plus important
qu’auparavant.
Le rapprochement symbolique entre le roi et les paysans s’inscrit dans une suite d’actions
de la dynastie de Hohenzollern. Par exemple, les reines Élisabeth et Marie promouvaient l’art
paysan roumain. Ensuite, le roi Ferdinand était associé à la réforme agraire. En 1918, celui-ci
signe le décret qui engendre une réforme agraire nationale, mise en place dès 1921. Ainsi que nous
avons pu observer dans le chapitre introductif, l’idée de l’alliance entre Carol et les paysans
Roumains n’est pas nouvelle. C’était parmi les thèmes préférées du discours carliste de la décennie
précédente, qui mettait l’accent sur les bienfaits que l’activité de ses Fondations auraient eu pour
la l’affranchissement culturel et économique de cette couche sociale.
La première personne rencontrée par Carol dès son retour en Roumanie en 1930 aurait été
une paysanne. Une défection de l’avion force le pilot à atterrir sur un pré du département de Bihor,
en Transylvanie. Là, il est accueilli par Maria Modura, qui lui apporte un orgelet d’eau. Ensuite,
les deux parlent. Pendant toute la décennie suivante, l’épisode est amplement exploité par la
propagande carliste. Il envoie à l’idée de la nécessité et de l’utilité d’avoir un rapport naturel et
direct entre le paysan et le monarque, qui devrait être profitable aux deux parties.
Ensuite, le fait que des paysans se trouvent parmi les correspondants du roi pourrait être vu
comme un fait lié à cette manière intéressante de « démocratiser » la relation politique entre les
masses et le pouvoir monarchique. L’image est donné d’une relation étroite entre le symbole
suprême du gouvernement et ceux qui sont gouvernés. Les hommages, les doléances et les
suggestions adrésées au roi sont assez diverses. Celles-ci portent tant sur des questions
économiques (les paysans demandent souvent des soutiens financiers), sociales (on discute les
difficultés qui pesent sur les villages) ou politiques (liées surtout aux tares de l’administration et du
parlementarisme)4 et le langage utilisé par les auteurs des lettres est très familier. Ce monarque
roumain, orthodoxe et autoritaire semble compter alors sur un soutien populaire considérable.
Le thème de propagande qui projette le monarque comme « le Roi des paysans » s’enracine
rapidement dans la culture politique roumaine. Pour de nombreux nationalistes antilibéraux, l’idée
s’avère très attractive. On ouvre ainsi la perspective à la fois d’émanciper les villages et
d’organiser politiquement ces communautés au détriment et en dehors de l’activité des partis
politiques. Nombreux sont ceux qui formulent l’impératif de la solidarité qui doit exister entre la
monarchie et les paysans. Progressivement, on invente le projet d’un État roumain à la fois
autoritaire, monarchique et paysan, qui va à l’encontre du régime des partis politiques, dépeint
comme impuissant et gaspilleur d’énergies nationales. Cette idée se moule sur une tradition
intellectuelle solidement enracinée dans la société roumaine. Des le XIXème siècle, la partie

1
Barrington MOORE Jr., Social Origins of Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the Making of the
Modern World, Boston, Beacon Press, 1967 ; Robert O. PAXTON, Le temps des chemises vertes : révoltes
paysannes et fascisme rural, 1929-1939, Paris, Seuil, 1996 ; Michael MANN, Fascists, Cambridge, Cambridge
University Press, 2004 ; Paul PASTEUR, Les États autoritaires en Europe, 1919-1945, Paris, Armand Colin,
2007 ; Deborah TOSCHI, Il paesaggio rurale : cinema e cultura contadina nell’Italia fascista, Milano, V&P,
2009 ; Agriculture in the Age of Fascism : Authoritarian Technocracy and Rural Modernization, edited by
Lourenzo Fernández PRIETO, Juan PAN-MONTOJO and Miguel CABO, Turnhout, Brepols Publishers, 2014.
2
Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 155.
3
Ibidem, p. 148.
4
Voir, par exemple : ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 139/1934 ; Idem, dosar 34/1935 ;
Idem, dosar 146/1936 ; Idem, dosar 95/1937.

— 43 —
traditionaliste de l’intelligentsia s’assurait une belle position dans le débat concernant le model
national de développement à suivre.
C’est le mérite de Carol II de saisir cette affinité traditionaliste des intellectuels
nationalistes. Bien que beaucoup d’acteurs politiques se soient montrés préoccupés par la question
de la modernisation des villages, le roi semble être le seul qui prépare un projet cohérent à cet
égard. Il déroule une série d’actions au profit de cette catégorie sociale, liées à l’activité des
Fondations Culturelles Royales et de l’Institut Social Roumain (dirigé par Dimitrie Gusti), une
activité centrée à peu près exclusivement sur les villages. Le roi augmente le budget de ces
établissements et encourage l’accroissement du nombre d’activistes culturels, de Maisons
Culturelles et des publications destinées aux paysans. En même temps, il visite parfois les villages
et participe également avec les paysans aux différents congrès qui portent sur l’économie rurale ou
sur l’activité de ses fondations à la campagne.
Cette représentation doit permettre au roi d’accroître son pouvoir et de légitimer ses
actions. Une telle image devait servir comme symbole de cohérence sociale et politique : d’une
part, un monarque qui non seulement se présente, mais en même temps agit comme défenseur des
intérêts de la paysannerie, donc de la majorité de la population ; d’autre part, une couche sociale
monarchiste, nationaliste et considérée comme dépositaire de la spécificité ethnique et nationale.
Les particularités paysannes (démographiques et culturelles) de la Grande Roumanie déterminent
d’une manière fondamentale le visage du carlisme. Après la Première Guerre Mondiale, les
paysans sont destinés à devenir beaucoup plus visibles qu’ils n’étaient avant ce conflit et à cet
égard le mouvement monarchiste leur promet du soutien.
Ce soutien devrait se concrétiser à travers des reformes. Cela nous ramène au thème de la
section suivante, ou nous discutons la manière de laquelle les carlistes avancent l’ingénierie
sociale, présentée comme une composante naturelle et nécessaire de la modernité et du processus
de modernisation (politique et culturelle). Durant cette décennie, l’ingénierie sociale carliste est
préparée et précédée par une importante action symbolique : le recensement de la population fait
en 1930, le seul déroulé dans la Grande Roumanie. Comme dans le cas de tous les États, parmi les
fonctions d’une telle activité il y a aussi celle de faciliter l’ingénierie sociale.
Nous concevons l’ingénierie sociale dans le cas du carlisme comme étant le planning, c’est-
à-dire la planification de la sphère du social, de la vie des hommes ou au moins de certains aspects
de leur existence. Selon Karl Popper, l’ingénierie sociale (utopique) prétend planifier
rationnellement l’ensemble d’une société, malgré le fait que les gouvernants sont toujours loin de
disposer des connaissances factuelles nécessaires pour la réussite d’une telle entreprise. Popper
présente cette tentative comme une initiative faite pour créer un État idéal, à partir d’un projet de
la société vue comme un ensemble et qui réclame un gouvernement centralisé1. D’autres auteurs, tel
Roger Griffin2 ou John M. Jordan3 associent cette pratique avec les politiques modernistes menées
par les États de cette époque. Le modernisme se déploie alors en Roumanie comme une véritable
force idéologique. L’historienne Maria Bucur à montré à la fois ses enjeux politiques et
biologiques4.
On observe comment à partir de ces années l’ingénierie sociale devient une partie
composante de l’idéologie que nous étudions. Comment se manifeste-t-elle ? Nous avons pu suivre
dans notre recherche l’activité de l’Institut Social Roumain (dirigé par le sociologue carliste
Dimitrie Gusti et dont le président honorifique est le roi) ; l’encadrement de la jeunesse ; l’activité
de l’école roumaine de sociologie (Maisons Culturelles et équipes royales d’étudiants travaillant et
menant des recherches dans les villages) ; les projets de systématisation de la capitale roumaine. À

1
Karl R. POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I, Bucureşti, Humanitas, 2005, pp. 212-219.
2
Roger GRIFFIN, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Basingstoke,
Palgrave MacMillan, 2007, p. 184.
3
John M. JORDAN, Machine-Age Ideology: Social Engineering and American Liberalism, 1911-1939, Chapel
Hill, University of North Carolina Press, 1994, p. 282.
4
Maria BUCUR, Eugenics and Modernization in Interwar Roumania, Pittsburgh, University of Pittsburgh
Press, 2010.

— 44 —
côté d’autres réformes connexes, toutes ces actions semblent annoncer, d’une certaine façon, les
mesures suivantes, des années du régime autoritaire.
Quelle originalité peut-on déceler dans l’ingénierie sociale carliste ? Peut-être le fait
qu’elle n’est pas associée avec la technologie ou qu’elle se tourne plutôt vers les villages. Par
exemple, l’école roumaine de sociologie dirigée par Dimitrie Gusti propose une « sociologia
militans », selon son expression, orientée en premier lieu vers la connaissance de la vie rurale,
c’est-à-dire une sociologie qui voulait non seulement étudier, mais aussi transformer les
communautés rurales. Seules les investigations monographiques auraient pu permettre la mise-en-
place de la réforme sociale. La monographie sociologique constituerait ainsi une science de la
nation, science, en même temps, de constatation, d’explication, d’appréciation et de directive. Une
telle sociologie comprendrait non seulement la connaissance, mais aussi la réforme sociale et
l’action culturelle. Dans la Roumanie carliste, l’idée de l’ordre se manifeste aussi à travers
l’ingénierie sociale et à cet égard nous avons exploré surtout l’attention accordée par le roi et par
ses partisans à l’encadrement de la jeunesse.
À cette époque, la question de l’encadrement de la jeunesse se trouve parmi les thèmes les
plus débattus dans la presse nationaliste. Les jeunes sont vus comme un facteur capable de
dynamiser la nation. Les carlistes sont parmi les plus intéressés par ce sujet. Selon eux, le problème
de l’encadrement de la jeunesse trouverait une solution une fois que cette catégorie qu’est la
jeunesse sera intégrée dans un État reformé, capable d’assurer son éducation dans l’esprit du
nationalisme et de l’idéalisme.
Cette fois aussi, c’est vers le roi que convergent beaucoup de demandes et de plans, dès le 8
Juin 1930, le jour de la Restauration : conseils, suggestions, doléances, projets biopolitiques ou
pédagogiques dont les auteurs sont des intellectuels, des personnalités politiques, des médecins, des
universitaires ou des étudiants. Voilà l’historien Nicolae Iorga proposant aux jeunes le
monarchisme et le nationalisme carliste1. Pour accomplir sa mission historique, écrit le carliste
Mihail Manoilescu, le monarque devrait impérativement s’appuyer sur les jeunes. Carol II n’est
pas présenté seulement comme « Le Roi de la jeunesse », mais aussi comme « Le Roi des enfants »
et un roi « pédagogue ». Chaque année, la fête de la Restauration fournit aux carlistes l’occasion
de faire l’éloge de la relation étroite qui existerait entre Carol II et les jeunes Roumains. Les «
Faucons » de Transylvanie et les « Archers » de Bucovine, des organisations nationalistes
régionales faites pour encadrer la jeunesse, offrent au roi la fonction de dirigeant symbolique de
leurs associations.
Carol II réagit. Ses initiatives éblouissent et convainquent. Ainsi, à partir de 1934, on y voit
en Roumanie la naissance de la Straja Țării (La Garde du Pays) ou la création en 1934 d’équipes
royales d’étudiants, qui devraient aller dans les villages pour les étudier et pour y travailler. La
fête de la Restauration est célébrée aussi comme Jour de la Jeunesse. Le monarque interagit
souvent avec les jeunes Roumains. On peut voir dans de nombreuses photos de propagande le roi à
côté de străjeri ou parmi ceux qui travaillent pour la modernisation des villages. Straja Țării, dont
le chef suprême est Carol II, reste toutefois l’organisation la plus importante. À la fois nationaliste,
monarchiste et orthodoxe, celle-ci encourage parmi les jeunes aussi bien le sport que le travail
dans les villages, le culte des héros et une participation active aux fêtes nationales.
Progressivement, Carol II et ses partisans offrent aux jeunes une alternative à la tentation
représentée par le nationalisme fasciste de la Garde de Fer. Contrairement aux légionnaires (nom
donné aux membres de cette organisation fasciste), ces organisations de jeunesse d’inspiration
carliste étaient censées offrir aux jeunes encadrés dans le carlisme une direction authentique et
constructive pour mener la lutte pour la solidarité nationale.
Parallèlement, le roi s’occupe soigneusement de l’éducation de son propre fils Michel. Né
en 1921, Michel se contente d’une représentation assez similaire avec l’image du monarque. Il
reçoit une éducation nationale. Il voyage beaucoup dans la Grande Roumanie et connaît très bien
son pays et ses habitants. Sa personne bénéficie d’une représentation semblable à l’image du

1
Nicolae IORGA, Sensul tradiţional al monarhiei, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1934, pp. 50-52.

— 45 —
monarque. Tel son père, il est très sociable, n’importe le milieu d’où viennent les personnes qu’il
rencontre. Par exemple, il aime lui-aussi les paysans. Le prince étudie et travaille à côté des gens
de son âge, sélectionnés par Carol II de diverses couches sociales, et même parmi les minorités.
Comme dans le cas du roi, il montre sa religiosité orthodoxe, une confession liée à l’identité
nationale dans le discours nationaliste de l’époque1. Roi et prince, père et fils, les deux sont
représentés par les carlistes comme un modèle de roumanisation. Michel devrait assurer à la fois la
continuité de la dynastie et du projet national commencé et tracé par Carol.
En fait, chaque initiative carliste est à la fois monarchiste et nationaliste. Ces deux
coordonnées fondamentales forgent ainsi y compris le carlisme culturel, qui acquiert une
dynamique particulière à partir de 1934. Dès maintenant, l’« État culturel » tant débattu en
Roumanie semble devoir se concrétiser. Beaucoup d’intellectuels et de militants qui proclament une
plus forte diffusion de la culture aux villages envisagent les initiatives culturelles du roi comme une
véritable offensive culturelle2 menée en dehors des partis politiques.
Il y a une relation étroite entre l’idée de participation à la vie politique de la nation et le
carlisme culturel. L’introduction du vote universel en 1918 aurait dû être accompagnée aussi dʼune
politique intense pour apporter la culture aux masses. Il s’agissait notamment des villages, où
l’analphabétisme touchait des cotes assez élevées. En 1930, seulement 57 % des citoyens Roumains
étaient alphabétisés. Si dans les villes leur proportion était de 77,3 %, à la campagne on touche à
peine le niveau de 51,3 %3. En même temps, comme nous avons essayé de démontrer avant, les
politiques culturelles carlistes s’inscrivent aussi dans les efforts pour mener une action de nation-
building. Comme à peu près tous les pays de la région, l’État roumain était alors une entité
hétérogène. Les nouvelles provinces acquises par le Vieux Royaume après les traités de paix lui ont
apporté une diversité de communautés linguistiques et religieuses, avec leurs traditions
particulières. Pour unifier un pareil ensemble, ou au moins les populations roumanophones, mais
aussi pour avoir des citoyens loyaux, il fallait nationaliser les masses et consolider l’ensemble de la
nation politique4. Selon George L. Mosse, le nationalisme doit être associé avec (ou représenter) ce
qu’il appelle mass politics, la participation active du peuple à la pratique des mythes et des
symboles nationaux5. Evidemment, selon les nationalistes Roumains, il fallait faire cela autour de
l’ethnie roumaine, numériquement majoritaire.
Le carlisme culturel représente aussi une dynamique engendrée de bas en haut. En suivant
la correspondance du roi, on a pu remarquer une croissance progressive du nombre de demandes
envoyées par des intellectuels, des artistes, des prêtres de campagne ou mêmes des paysans où on
lui sollicite le soutien pour diverses initiatives culturelles. On lui propose d’accepter le patronage
d’institutions culturelles. Si une personne ou un groupe, animés par des initiatives culturelles
nationales, disposaient de ressources insuffisantes pour leur entreprise, alors on demandait le
soutien du roi – voilà une façon de penser qui se répand de plus en plus. Chaque fois, comme nous
avons observé souvent, le monarque réagit aussi à certaines revendications. Prenons-nous
l’exemple de la politique de diffusion du livre menée par le carlisme culturel. Le Ministère de la
Culture et les intellectuels nationalistes ne sont pas les seuls qui proclament une telle action. Dès
1930, vers les Fondations Culturelles Royales convergent des milliers de demandes qui sollicitent
l’envoi des livres dans les villages de la Grande Roumanie (et, surtout, dans les nouvelles
provinces). Ces exigences sont formulées par les instituteurs et les prêtres de campagne, sinon par
les paysans eux-mêmes. Les ressources des fondations royales semblent être insuffisantes pour

1
Les images qui montrent le monarque ou l’héritier du trône baissant l’Évangile orthodoxe ou participant aux
messes sont parmi les plus popularisées représentations de la propagande.
2
Selon une expression très souvent employée par ceux qui proclament la nécessité de renforcer les politiques
culturelles de l’État roumain.
3
Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 143.
4
Le livre de Irina Livezeanu traite ce sujet en relation avec le contexte des années 1920. Voir : Irina
LIVEZEANU, Cultural Politics in Greater Roumania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1919-
1930, Ithaca, Cornell University Press, 2000.
5
George L. MOSSE, « Mass Politics and the Political Liturgy of Nationalism », in Nationalism. The Nature and
Evolution of an Idea, edited by Eugene KAMENKA, London, Edward Arnold Publishers, 1976, pp. 39-47.

— 46 —
couvrir la multitude des projets et de demandes, qui augment de plus en plus. Leurs publications
s’épuisent rapidement.
Le roi agit comme un véritable mécène. En ce qui concerne les directions dans lesquelles le
carlisme culturel se déroule maintenant, il faut mentionner surtout l’activité des Fondations
Culturelles Royales, les manifestations culturelles dans les villes et les villages, le soutien pour la
création des Foyers culturels, mais aussi la politique de diffusion du livre. Toutes ces actions
augmentent l’enthousiasme et la confiance des partisans du roi. On lui rend hommages pour son
rôle de mécène. L’expression de Roi de la Culture ou de Voïvode de la Culture s’enracine dans le
langage des carlistes et, généralement, des personnes qui parlent du rôle culturel du monarque.
L’emploi du terme « voïvode » n’est pas accidentel. Il nous envoie à une culture et un
langage politique médiéval. Dès 1930 Carol II promet qu’il sera un nouveau Constantin
Brâncoveanu de la culture roumaine, cette fois-ci une culture nationale, allusion faite à
l’épanouissement culturel de l’époque de ce prince valaque (1688-1714). Cette représentation
abonde dans les textes de propagande, ainsi que se trouve aussi dans les manuels scolaires.
Simultanément, les carlistes et la propagande vulgarisent les initiatives culturelles du roi. La
particularité essentielle serait le fait que ces actions sont représentées et avancées comme étant
carlistes, c’est-à-dire qu’elles sont associées avec la personne du monarque, elles sont placées sous
l’égide de Carol II. Par exemple, dans chaque Maison culturelle on y pratique une pédagogie à la
fois nationaliste et monarchiste.
Dans les années 1934-1937 le carlisme culturel se contente d’une forte propagande et le roi
réussit ainsi à mobiliser un grand nombre d’individus et de communautés. Ce sont les acteurs du
carlisme, qui font l’objet de la dernière section de ce chapitre, où nous avons suivi le parcours
personnel des plus visibles et actifs partisans du monarque pour essayer ensuite d’esquisser une
courte biographie politique et intellectuelle de chacun d’entre eux. En dehors d’une communauté
assez nombreuse d’individus qui confessent le carlisme, par leurs discours et par leurs actions, les
plus importants acteurs de cette idéologie nous semblent appartenir à quelques catégories bien
déterminées. Ainsi, il y a les intellectuels, les hommes politiques et les militaires.
La plupart des carlistes de la période précedente s’affirment encore comme partisans du
roi. Une seule exception notable : l’universitaire et le philosophe Nae Ionescu, ancien défenseur de
la Restauration à la fin des années 1920. Mentor pour beaucoup d’étudiants, parmi lesquelles
Mircea Eliade ou Emil Cioran, il s’éloigne progressivement de 1932 de l’entourage du monarque et
s’approche de plus en plus de la Garde de Fer.
Les intellectuels sont les carlistes les plus visibles et les plus présentes dans le débat d’idées.
Il y a les journalistes maurrassiens (tel Pamfil Șeicaru ou Cezar Petrescu) ou les activistes des
Fondations Culturelles Royales, dont le président est le sociologue Dimitrie Gusti, toujours proche
collaborateur du roi. Carol II compte aussi sur le soutien idéologique de Nichifor Crainic, peut-
être le plus actif partisan du nationalisme ethnique, mais aussi de l’économiste et de l’ingénieur
Mihail Manoilescu, alors à la fois théoricien du parti unique et du corporatisme1. Il ne faut pas
oublier l’historien Nicolae Iorga. Chacun d’entre eux écrit dans ces années de nombreux articles
où ils font à la fois l’éloge de l’autorité et de la personne du roi et de ses actions.
Toujours proches du monarque, les militaires confessent constamment leur fidélité au
Trône. Ils se trouvent toujours parmi les correspondents de Carol II. D’autant plus que le roi se
montre comme le défenseur des intérêts de l’armée. Les militaires sont ses « camarades »2.
Par contre, moins visibles dans le discours publique, les hommes politiques se récrutent le
plus souvent parmi les membres de l’élite traditionnelle peu attaché à la pratique parlementaire et
méfiante à l’égard de tout changement radical (ou révolutionnaire) du statu quo. Nous avons pu

1
Il écrit maintenant ses deux « chef-d’œuvre », assez connues et débattues tant en Roumanie qu’à l’étranger :
Mihail MANOILESCU, Le parti unique : institution politiques des régimes nouveaux, Paris, Les Œuvres
Françaises, 1936 ; Idem, Le siècle du corporatisme : doctrine du corporatisme intégral et pur, Paris, Librairie
Félix Alcan, 1934.
2
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, București, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 202.

— 47 —
observer que la plupart des hommes politiques carlistes provient du Vieux Royaume. Le carlisme
c’est l’idéologie du centre, comme nous allons voir ensuite aussi dans les années suivantes.
Symboliquement, les nouvelles provinces (la Transylvanie, la Bucovine et la Bessarabie) sont
représentés par trois hommes politiques carlistes : Valer Pop, Ion Nistor et Ion Inculeț. Ils
collaborent étroitement avec le monarque et chacun s’érige en délégué de sa région. Avec un
discours à la fois nationaliste, monarchiste et intégrateur, ces trois acteurs cherchent à couvrir
toute opposition régionale et mimer le consensus : un consensus qui devrait absolument être fait
autour du roi.

Comme auparavant, nous avons exploré les archives, les images et une série de publications
qui se montrent parmi les bastions les plus solides des projets autoritaires et du nationalisme
pratiqué en passant par le filtre monarchique. On a pu ainsi observer la continuité du discours qui
soutient la concentration du pouvoir, présentée comme un processus naturel et nécessaire. Carol II
est représenté par ses partisans comme un arbitre, dont le pouvoir doit inévitablement s’accroître.
Pour mieux tamiser le parcours du carlisme dans le cadre des années 1934-1937, nous
avons fini ce chapitre en expliquant qu’un tel déroulement d’actions faites dans l’esprit du
nationalisme et de l’autorité n’est pas isolé de ce qui se passe sur le continent. Parallèlement, on y
voit la montée des régimes autoritaires. Comme on a pu voir, l’Italie fasciste, particulièrement,
représente un modèle pour les nationalistes Roumains. Mais ce n’est pas seulement le cas italien
qui compte dans cette équation. Il y a un intérêt pour Salazar et ses réformes, menées par l’homme
fort du Portugal en tant que Premier ministre à partir de 1932. L’année suivante, Hitler fonde
officiellement le Troisième Reich et Engelbert Dolfuss transforme l’État autrichien en une
dictature. En 1934, des régimes autoritaires sont instaurés en Bulgarie, en Estonie ou en Lettonie.
Deux années plus tard, la politique de lʼÉtat grec se tourne elle-aussi vers lʼautoritarisme. Il ne
faut pas oublier d’autres événements, tel la remilitarisation de la Rhénanie, le début de la guerre
civile espagnole en 1936 ou, plus proche, l’assassinat du roi Alexandre de Yougoslavie, en 1934.
Ce dernier fait présente un intérêt particulier pour les Roumains, parce qu’il touche un État assez
semblable avec la Grande Roumanie. Outre le fait que le roi Carol II est le beau-frère du roi
Alexandre (marié à une des sœurs du monarque roumain), il existe quelques autres points
communs : un ensemble politique hétérogène, un roi encore jeune, avancé comme symbole
intégrateur et comme vecteur réformateur, la difficulté de souder les régions, la lutte avec les forces
centrifuges. Il y a, ensuite, la question du mouvement fasciste de la Garde de Fer. Les légionnaires
sont perçus par les autorités de l’État comme un nationalisme concurrent, sinon comme une
organisation anarchiste. En même temps, leurs actions donnent aux beaucoup des gens l’image
d’un État dont les institutions sont faibles et inefficaces et pas fortes et crédibles, comme ils
auraient voulu d’être.
Il y a beaucoup d’espoirs liés au mandat politique des national-libéraux (janvier 1934 –
décembre 1937). Malgré leur propagande, ces gouvernants perpétuent les anciennes tares de
l’administration et ils sont accablés par le vague de mécontentements et de critiques
antiparlementaires. Mihail Manoilescu et Constantin A. Donescu (redacteur de la revue « Vremea
» – « Le Temps »), par exemple, proclament d’une manière explicite l’utilité d’une « dictature » ou
d’un régime autoritaire pour la Grande Roumanie1. Les publications carlistes deviennent
progressivement des véritables « laboratoires idéologiques » de l’État autoritaire et du
nationalisme pratique par un filtre monarchique. Dans les pages de « Curentul » (Le Courant),
Pamfil Șeicaru propose franchement la « pédagogie politique » de la monarchie représentée par
Carol II comme alternative à l’héritage « phanariote » de la culture politique roumaine2, en
promouvant ainsi l’image idéalisée d’un souverain décrit comme un vrai « timonier de l’État »3. En
Roumanie, on y sent un état d’attente, on revendique de nouveau l’homme providentiel, une

1
Voir : Mihail MANOILESCU, „Dictatura romană”, Lumea Nouă, nr. 7, iulie 1934, p. 394 ; Constantin A. DONESCU,
„Dictatură? Cu cine?”, Vremea, anul VII, 3 iunie 1934, p. 3.
2
Pamfil ȘEICARU, „Condiția esențială a biruinței”, Curentul, anul VII, 11 iunie 1934, p. 1.
3
Idem, „Meseria de Rege”, Curentul, anul VII, 27 iunie 1934, p. 1.

— 48 —
personne qui pourrait s’imposer et mettre fin au désordre démocratique. On anticipe ainsi les
événements de l’année 1938.

Le CHAPITRE 5 représente une étude des plus importantes idées et pratiques générées
autour de la monarchie à travers les deux années et demi d’existence du régime autoritaire carliste
(10 février 1938 – 6 septembre 1940). Au début, nous examinons la manière dans laquelle se
produit la mise en place du nouvel édifice politique ainsi que les premières réformes destinées à
réorganiser les institutions fondamentales de l’État. Dans le deuxième sous-chapitre, nous
discutons la nature du régime autoritaire carliste à partir des aspects liés à l’idéologie, à la
propagande et à la pratique politique. Ensuite, la troisième section est dédiée à l’analyse du
phénomène de personnalisation du pouvoir, qui est éclairé y compris en relation avec les plus
véhiculées représentations du monarque, projeté à la fois comme « Gardien des frontières », « Roi
des paysans » et « Voïvode ». Par contre, les deux sections suivantes explorent les politiques
consacrées à l’encadrement de la jeunesse et la façon dont le nouveau régime pratique l’ingénierie
sociale. Autrement, les sous-chapitres 7, 8 et 9 discutent graduellement les rapports entre la
monarchie, l’État et l’Église orthodoxe, les initiatives culturelles carlistes, mais aussi la manière de
laquelle le régime autoritaire agit face aux plus ardentes revendications populaires nationalistes.
Ensuite nous analysons la dynamique existante entre l’administration centrale et les nouvelles
provinces mais également les stratégies utilisées par les élites bucarestoises (plus exactement par
celles du Vieux Royaume) pour garder leur influence politique y compris pendant la dictature.
Enfin, dans les deux dernières parties du chapitre nous allons explorer les actions des plus
importantes figures du carlisme pendant ces années, afin de proposer une série d’interprétations
concernant les facteurs qui pendant l’été 1940 engendrent la chute du régime et de l’autorité du
monarque.
Jusqu’à présent nous avons essayé de reconstituer les cadres généraux du développement
idéologique du carlisme, depuis son début (que nous avons pu identifier le lendemain de la Grande
Guerre) et jusqu’à l’année 1938, quand ce mouvement (à la fois politique et idéologique) réussit à
acquérir le monopole du gouvernement dans la Grande Roumanie. Nous avons accordé une
attention particulière à l’histoire des idées et à l’histoire intellectuelle, en essayant de comprendre
Carol II dans son époque. Nous avons suivi les idées les plus débattus dans les textes des
intellectuels nationalistes ainsi que les revendications que ceux-ci formulent, pour tenter de les
comprendre et de les problématiser en relation avec l’image de Carol, de sa personne et des
attentes qui se placent en lui.
Pour reprendre le fil de la narration précédente, on précise qu’à l’occasion des élections de
la fin de l’année 1937, aucun des partis politiques ne réussit à obtenir 40 % des voix, le seuil
nécessaire pour s’assurer d’une majorité parlementaire :

Les résultats des élections de décembre 19371

PARTI VOIX
National-Libéral 35,92 %

National-Paysan 20,40 %

Tout pour le Pays (Garde de Fer) 15,58 %

National-Chrétien 9,15 %.

1
Vezi: Kurt W. TREPTOW, « Alegerile din decembrie 1937 și instaurarea dictaturii regale », in România și al doilea
Război Mondial, Centrul de Studii Românești, Iași, 1996.

— 49 —
Étant donnée cette situation et selon l’usage, le roi doit confier la formation du gouvernement à un
de ces partis jusqu’à l’organisation de nouvelles élections.
Ce qui mériterait d’être signalé est la montée de la Garde de Fer parmi les préférences de
l’électorat, ce qui inquiète le roi et ses collaborateurs. Le monarque lui-même parle d’un coup
d’État qui aurait été préparé par cette organisation fasciste, qu’il associe avec « le complet
renversement de l’ordre social et de notre politique extérieure traditionnelle »1. Pour lui, ainsi que
pour les élites traditionnelles (avec lesquelles il collabore d’ailleurs étroitement pendant le
gouvernement national-libéral de Gheorghe Tătărescu (janvier 1934 – novembre 1937)), les
légionnaires représentent une forme dangereuse de radicalisme politique. Armand Călinescu
(1893-1939), ancien ministre de l’Intérieur et adversaire acharné des légionnaires, les condamne
pour le caractère « révolutionnaire » de leur mouvement. Leur triomphe aurait représenté une «
catastrophe » pour la Grande Roumanie2.
Par contre, il faut voir également dans quelle mesure le changement de régime qui se
produira ensuite, le 10 février 1938, est-il déterminé par cette crainte. Pourquoi le 28 décembre
1937 Carol II offre-t-il au Parti National-Chrétien (P.N.C.) le mandat de former le gouvernement ?
Parmi les partis nationalistes, la coalition d’Octavian Goga3 et d’Alexandru C. Cuza4 montre le
plus grand acharnement quand il s’agit de proclamer les desideratas nationalistes, plus exactement
la roumanisation dont nous allons parler ensuite. Comme il l’écrit dans son journal, le monarque
fait ce choix pour contrer la montée de la Garde de Fer, pour compromettre l’extrémisme et
préparer, avec ses partisans, la suppression du parlementarisme. Du coup, Carol II se rend compte
que ce gouvernement « ne durera pas » et qu’ensuite il sera « libre à prendre des mesures plus fortes
pour affranchir le pays et la monarchie de la tyrannie des partis politiques »5. Malgré le fait que les
deux dirigeants du P.N.C. ne cessent de promettre des réformes économiques et sociales en faveur
des Roumains ethniques, leur mandat devient plutôt le règne de l’arbitraire et des abus. Souvent,
les lanciers (roum. lăncierii; groupes paramilitaires du P.N.C.) déchaînent des violences
antisémites dans les régions peuplées par une forte population juive (en Bessarabie, en Bucovine ou
en Moldavie), mais aussi à Bucarest.
Carol II et ses partisans croient ainsi avoir atteint leur but, c’est-à-dire celui de
compromettre le parlementarisme. L’âge des partis politiques semble être arrivé à sa fin. Le
discours antidémocratique connaît déjà une radicalisation à la fin de l’année 1937. L’ordre tant
désiré et proclamé n’aurait pas pu être réalisé que par un changement radical du statu quo.
Il est probable que beaucoup de gens voient maintenant le roi comme la seule personne
capable de trancher le nœud gordien et d’instaurer l’ordre. Comme nous avons vu, les carlistes
avaient déjà répandu l’idée selon laquelle le parlementarisme gène les bonnes intentions
réformatrices du monarque. Un pays comme la Grande Roumanie, se souvient Nichifor Craïnic6,
était mené à cette époque dans un « état de ruine » par une « démocratie parasitaire »7. L’idée
d’instaurer un régime autoritaire pour souder la communauté nationale, formulée d’une façon plus
ou moins directe ou explicite, s’enracine de plus en plus dans le discours de nombreux acteurs
politiques et intellectuels.

1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune: însemnări zilnice 1904-1939, vol. I,
București, Silex, 1995, p. 150, 151, 232.
2
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, București, Humanitas, 1990, p. 372.
3
Octavian Goga (1881-1938): poète et publiciste transylvain, il se fait connu avant et pendant la Grande Guerre par
l’activisme qu’il mène en faveur de la cause nationale ; après 1918, il s’affirme dans les pages de son revue Țara
noastră (Notre Pays), mais aussi sur la scène politique de la Grande Roumanie.
4
Alexandru C. Cuza (1957-1947) : homme politique et professeur d’économie à l’Université de Iași (la plus importante
ville de Moldavie) il se fait connu pour l’antisémitisme qu’il professe, dès la fin du XIXe siècle.
5
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune: însemnări zilnice 1904-1939, vol. I,
București, Silex, 1995, pp. 232-234.
6
À la fois écrivain, journaliste et théologien, grand partisan de la roumanisation, Crainic est connu comme un
théoricien de l’État orthodoxe et ethnocratique. Voir : Nichifor CRAINIC, Ortodoxie și etnocrație, București,
Cugetarea, 1938 ; Idem, Puncte cardinale în haos, București, Cugetarea, 1938.
7
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Bucureşti, Casa Editorială « Gândirea », 1991, p. 240.

— 50 —
 En fait, le court gouvernement de P.N.C. (28 décembre 1937 – 10 février 1938) ne semble
être qu’un épisode qui précède la mise en place de la monarchie autoritaire. Il ne faut pas négliger
le fait qu’il existe cinq carlistes parmi les personnes qui détiennent alors des postes ministériels :
Armand Călinescu (ministre de l’Intérieur), Istrate Micescu (Affaires Étrangères), Ion Gigurtu
(Industrie et Commerce), Ioan Lupaș (Ministère des Cultes et des Arts), ainsi que le médecin
Gheorghe Banu (Travail, Santé et Assistance Sociale). Tous seront des personnages visibles et
actifs pendant le régime des années suivantes.
Le 10 février 1938, l’inévitable se produit. Par un coup dʼÉtat, l’activité des partis
politiques est interdite. Les acteurs de ce changement, parmi lesquels le roi s’affirme comme
personnage principal, annoncent la rupture par rapport à l’ancien régime. Ensuite, ils s’emparent
d’une rhétorique antiparlementaire et communiquent la préparation d’une nouvelle constitution.
À cet égard, nous suggérons qu’il faut comprendre cet événement non pas simplement
comme une réponse à la montée du fascisme représenté par la Garde de Fer, mais plutôt comme un
« couronnement », comme un véritable parachèvement des revendications (idéologiques)
accumulées autour du carlisme pendant deux décennies. L’écrasement des vestiges de l’État
parlementaire et l’instauration d’une monarchie autoritaire apporte une rupture, mais s’inscrit
aussi dans une continuité du discours carliste. Parmi les partisans de Carol, nombre d’entre eux se
remarquent comme une avant-garde des idées antiparlementaires et antilibérales depuis le début de
la décennie précédante. Si on inscrit le changement de régime dans la longue durée de la politique
roumaine, cette action nous ne paraît pas comme un geste imprévu et anachronique, comme un
caprice individuel du monarque, mais plutôt comme le résultat plus ou moins prévisible de la
montée de l’autoritarisme monarchique.
Selon le discours officiel, le nouveau régime est une véritable époque du consensus
national : sur le pays tout entier aurait régné l’harmonie, une harmonie assurée par une autorité
suprême, personnifiée par le roi. On a écarté les luttes parlementaires, ainsi que les conflits de
classe. Ensuite, l’administration serait devenue efficace et crédible, une fois affranchie de la
tyrannie des intérêts privés. Les résultats du plébiscite organisé pour la validation de la nouvelle
constitution étaient censés confirmer cette image confectionnée de toute pièce. Officiellement il n’y
a que 5.483 sur les 4.297.581 votants qui se prononcent contre la nouvelle constitution1.
Le nouveau régime se présente comme étant habité par un réel élan réformateur. Les années
du nouvel ordre coïncident avec une collaboration de plus en plus étroite entre les établissements
carlistes (les Fondations Culturelles Royales, la Straja Țării (La Garde du Pays, organisation pour
l’encadrement la jeunesse), l’Institut Social Roumain, etc.), alors en plein essor. On veut montrer le
changement, on veut déployer le rythme nouveau tant proclamé. Les gouvernants promettent les
réformes qui vont faire oublier la proverbiale torpeur et inefficacité de la bureaucratie roumaine.
La première réforme importante sera la mise en place d’une autre constitution. Promulguée le 27
février 1938, la nouvelle loi fondamentale proclame la primauté de la monarchie comme institution
de gouvernement (le roi devient « Capul Statului », c’est-à-dire « Le Chef de l’État »), ainsi que la
« primauté » de la nation face aux intérêts « individuels » des citoyens2.
L’élan réformateur se manifeste aussi par la création d’un parti unique (Le Front de la
Renaissance Nationale) ou par la mise en œuvre du corporatisme et d’une réorganisation
administrative qui partage la Grande Roumanie en dix nouvelles régions (appelées avec une
résonance volontairement archaïsante ținuturi (pl.) / ținut (sing.)). La propagande ne cesse
d’avancer les « offensives » du nouvel État, fussent-elles culturelles, sanitaires ou agricoles. On
projette une image à la fois de stabilité et de progrès, on veut donner l’impression d’un dynamisme,
d’une force d’accomplissement qui aurait laissé en arrière la paralysie spécifique aux cabinets de
l’ère parlementaire. On observe ainsi un fleuve d’articles parus dans la presse carliste qui essaient
de montrer la vitalité du régime : une armée bien équipée, de nouveaux édifices publics et des
investissements dans l’infrastructure (le canal « Le Roi Carol II » allait relier la ville de Bucarest
au Danube), des villages électrifiés et munis de bibliothèques et de médecins, ainsi que des
1
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 48, 27 februarie 1938, p. 1106.
2
Constituțiunea « Regele Carol II », Tipografia „Lupta”, București, 1938, p. 10, 15.

— 51 —
outillages pour une agriculture moderne. Ensuite, on montre les réformes qui ont pour but la
roumanisation (on encourage l’enseignement professionnel, le commerce et l’industrie roumaines)
ou une meilleure vie pour les travailleurs (pour les encadrer, mais à la fois les contrôler et les
nationaliser, on a crée l’établissement « Muncă și Voe Bună » (Travail et Joie)). Dans le domaine
économique, la Grande Roumanie devient de plus en plus un État dirigiste. Soit qu’on parle des
plans annuels ou quinquennales, la planification économique est alors très à la mode.
Selon l’expression « Le Roi, la Nation, le Travail et la Foi » (« Regele, Națiunea, Munca și
Credința ») le slogan-clé du régime, le carlisme aurait maintenant le mérite de mettre chacun à sa
place et de mobiliser les membres de la communauté, étroitement unis autour du Trône, en
direction du travail pour le progrès de la nation. D’ailleurs, le culte du travail se trouve parmi les
thèmes dominants du discours des autorités. Premièrement, on montre le monarque comme l’acteur
qui, avec une énergie inépuisable, en travaillant jour et nuit, déploie tous ses efforts pour servir
l’intérêt national. Non seulement pour le ministre du Travail, Mihail Ralea, mais aussi pour ses
autres adulateurs, le roi est « Le Premier Travailleur du Pays »1.
Cependant, le parti unique et le corporatisme devaient représenter les plus importants
vecteurs de la modernité politique et économique engendré par le régime. C’est à la fin de l’année
1938 qu’on enregistre la création du Front de la Renaissance Nationale2. Dans l’analyse que nous
faisons, notre attention porte moins sur le fonctionnement de cet établissement que sur la tentative
d’inventer idéologiquement le Front (qui deviendra en juin 1940 « Le Parti de la Nation » (Partidul
Națiunii)), de le munir d’une idéologie particulière. Malgré le fait que ses effectifs augmentent
rapidement, il nous semble cependant qu’il ne s’agit pas d’un véritable processus de sédimentation
institutionnelle entre ses multiples manifestations (locales, sociales, psychologiques et
idéologiques). Par contre, le F.R.N. a le mérite d’avoir créé assez rapidement un réseau national
de surveillance et de contrôle de la population. Le régime l’utilise aussi comme un instrument
bureaucratique. Ses organisations régionales dressent différents rapports et statistiques (politiques,
sociales, démographiques ou économiques) destinées au centre3.
La devise officielle du parti unique est : « Le Roi, la Nation, le Travail et la Foi ». On lance
constamment des appels à l’unité nationale et au dévouement monarchique, mais aussi aux valeurs
traditionnelles tels que la famille et l’église. Les symboles avancés alors nous envoient souvent à
l’idée du consensus national. La multitude des images qui présentent les foules participantes aux
manifestations du F.R.N. n’auraient-ils pour but exactement de remplir ce rôle, c’est-à-dire de
mimer le consensus, qui en réalité reste encore un desideratum ? Le manque d’efficacité
idéologique du parti unique ainsi que la quête de consensus du régime, semblent être confirmés par
la transformation du F.R.N. en ce qu’on appelle Le Parti de la Nation (Partidul Națiunii), en juin
1940. Ainsi, on garde la devise, les anciens emblèmes et uniformes, mais cette fois on présente
l’organisation comme un parti « unique » et « totalitaire »4. Comment peut-on interpréter ce
changement ? Nous avançons l’hypothèse selon laquelle dans la Roumanie de l’année 1940, plus
qu’une réalité, le totalitarisme témoigne plutôt de la tendance du carlisme à pratiquer des
politiques de plus en plus autoritaires, ainsi que la volonté des dirigeants de montrer un
gouvernement dominé par un ethos dynamique. Emilio Gentile définit le totalitarisme comme une
expérience, plutôt qu’un régime. L’historien italien met en relief le caractère dynamique du
totalitarisme comme processus continu, qu’on ne saurait tenir pour achevé à aucun stade
particulier de sa réalisation5. Bernard Bruneteau a lui-aussi souligné le fait que le type « idéal » du
totalitarisme ne se confond jamais avec la réalité des totalitarismes6. Il ne faut pas oublier que dès
juillet 1940 la Roumanie s’aligne officiellement au nouvel ordre politique représenté par l’Axe
1
Mihail RALEA, „Sărbătoarea muncii”, Cele trei Crișuri, anul XX, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1939, p. 168;
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 202/1938, f. 230.
2
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 293, 16 decembrie 1938, p. 5972.
3
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 18, f. 11.
4
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 142, 22 iunie 1940, p. 3122.
5
Emilio GENTILE, Qu’est-ce que le fascisme ? Histoire et interprétation, Paris, Gallimard, 2004, pp. 115-116.
6
Bernard BRUNETEAU, L’âge totalitaire: idées reçues sur le totalitarisme, Paris, Éditions Le Cavalier Bleu, 2010, p.
12.

— 52 —
Rome-Berlin. Mais à la différence de l’Italie fasciste ou de l’Allemagne nazie, le régime carliste ne
semble pas avoir les instruments, la culture politique et les ressources humaines nécessaires pour
pratiquer le totalitarisme qu’il prétend représenter.
En ce qui concerne la réforme corporatiste, nous discutons l’action de doter le F.R.N. d’un
parlement corporatif partagé dans les trois catégories professionnelles imaginées par le régime :
agriculture et travail manuel, industrie et commerce, travail intellectuel. Il ne faut pas négliger le
fait qu’on trouve des carlistes parmi les plus acharnés partisans du corporatisme. C’est le cas de
Mihail Manoilescu ou de Nichifor Crainic. Pour le roi lui-même le corporatisme représente « une
voie nouvelle », une voie à suivre, qui aura le mérite d’englober beaucoup plus de membres de la
nation au gouvernement de l’État, y compris parmi les paysans, les intellectuels, ou les petits
industriels ou commerçants1. On dirait que la mise en place de cette réforme témoigne tant du
mimétisme politique pratiqué par le carlisme (dont nous allons parler dans le sixième chapitre),
que de ce que Paul Pasteur présente comme étant « le rêve corporatiste » des années 1930, un idéal
qui « plonge ses racines dans une vision mythique du Moyen Age, époque bénie dans laquelle trois
ordres assuraient à chacun sa place dans une société hiérarchisée »2. C’est la représentation de la
communauté holistique, organique, naturelle, qui mène ces États vers l’exercice corporatiste3.
Également, il ne faut pas négliger que la modérnité d’un régime politique est mise en evidence y
compris selon le critère de la représentation et qu’à cet égard le corporatisme carliste devrait aussi
encourager l’activisme politique des citoyens.
Ensuite, nous posons des questions sur la nature du régime autoritaire carliste, sur les
continuités par rapport à l’époque parlementaire, mais aussi sur les ruptures qu’il engendre. Est-ce
qu’il s’agit d’une dictature ou simplement d’un régime autoritaire ? Qu’est-ce que le « régime
d’autorité » dont parlent les acteurs du nouvel ordre ? Qu’est-ce qu’on entend par « le nouveau
État autoritaire roumain »4, envisagé comme résultat d’une « révolution royale » réalisée « d’en
haut en bas »5 ? Est-ce qu’il s’agit d’une dictature au sens classique (c’est-à-dire romain) du
terme ? Est-ce que nous pouvons vraiment parler d’un gouvernement dont le pouvoir absolu est
temporairement exercé par un chef, de ce que le penseur allemand Carl Schmitt définit comme « un
état juridiquement exceptionnelle » 6 ? Quoiqu’on justifie l’action du monarque en février 1938 par
un contexte politique (mais aussi géopolitique) troublé et qu’il y avait probablement de nombreux
Roumains qui considéraient le nouveau régime comme un gouvernement temporaire, Carol II et les
autres acteurs principales du régime ne le présentent pas ainsi. Un retour aux anciens cadres
parlementaires n’est jamais envisagé. C’est à partir de cette question que nous avons analysé la
mesure dans laquelle les carlistes arrivent à opérer un changement effectif par rapport à la période
précédente ou leurs actions s’inscrivent plus ou moins dans une continuité de la culture politique
roumaine des années trente.
Il est vrai que l’autorité est alors théorisée et ensuite exercée par Carol II et son régime
d’une manière particulière. Une première remarque serait liée au fait que le roi gouverne plutôt en
condominium avec les élites traditionnelles. Comme dans le cas des années 1930-1938, ces élites
sont toujours préparées à apporter leur soutien au carlisme si elles réussissent en échange à garder
leur influence et leurs privilèges. Il est vrai aussi que cette couche sociale emploie le carlisme pour
éloigner les masses de la séduction du radicalisme (soit qu’on parle de la Garde de Fer ou du
communisme). D’ailleurs, à peu près tous les changements majeurs institutionnalisées par le
régime partent du centre et sont décidées à la suite des débats qui ont lieu entre le monarque et les

1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 312.
2
Paul PASTEUR, Les États autoritaires en Europe, 1919-1945, Paris, Armand Colin, 2007, p. 56.
3
Johann CHAPOUTOT, Fascisme, nazisme et régimes autoritaires en Europe 1918-1945, Paris, Presses Universitaires
de France, 2013, p. 131.
4
România, anul I, nr. 132, 11 octombrie 1938, p. 3.
5
România, anul II, nr. 571, 31 decembrie 1939, p. 3 ; Theodor VLĂDESCU, Frontul Renașterii Naționale. Origina și
doctrina, București, Imprimeriile « Adeverul », 1939, pp. 17-18.
6
Carl SCHMITT, Dictatorship: from the origin of the modern concept of sovereignty to proletarian class struggle,
Cambridge, Polity Press, 2014, p. XXX.

— 53 —
élites traditionnelles (à commencer par les articles de la Constitution de 1938 et jusqu’aux
réformes concernant l’armée, la culture, le sport ou l’agriculture).
En même temps on ne veut par dissocier Carol II d’une volonté autoritaire qui le caractérise
toutefois (si le roi Ferdinand I (1914-1927) et la reine Marie préféraient comme résidence le Palais
Cotroceni (situé alors en marge de la ville de Bucarest), Carol II s’installe dans le centre de la
capitale, sur la Calea Victoriei). Bien que ce dirigeant ne s’avère pas être un tyran véritable, au
même degré que certains de ses homologues européens à cette époque, pourtant dès 1930 ses
actions politiques sont l’objet d’un fort processus de personnalisation du pouvoir, qui se déroule au
détriment du parlementarisme. Carol II partage des convictions politiques antilibérales et
antiparlementaires. Il ne contredit jamais le discours antidémocrate des carlistes et fait lui aussi
l’éloge de l’autorité. Le voilà en 1938 louant son régime exactement pour avoir enfin instauré l’«
autorité » dans l’État1.
Dans le cas du carlisme, la personnalisation du pouvoir débute le jour de la Restauration (8
juin 1930) et s’arrête au moment des premières pertes territoriales de l’été 1940 (dès le 28 juin
1940, la Bessarabie et la Bucovine du Nord sont annexée sans conflit armé par l’Union Soviétique).
Ultérieurement, elle suit un cours régressif. La personnalisation du pouvoir représente, peut-être,
le plus important, le plus visible des visages du carlisme. Selon Albert Mabileau, ce processus se
caractérise à la fois par une concentration est une personnification du pouvoir. Il s’agit plutôt d’un
phénomène extérieur à l’autorité en elle-même, qui permet au pouvoir de s’incarner dans la
personne de son détenteur – réel ou supposé – aux regards de l’opinion publique2. Comment est-ce
que la personnalisation du pouvoir se manifeste-t-elle dans le cas du roi roumain ?
Avant tout, il faut tenir compte que, devenu roi dès le 8 juin 1930, Carol sait (comme aucun
autre monarque de la Roumanie moderne ne l’a fait) profiter de son statut royal mais aussi de sa
popularité de sauveur. En pleine crise économique et politique (la Régence dure depuis 1927),
l’audacieux Carol arrive de manière foudroyante en Roumanie, le 6 juin 1930. Il balaie la
perspective d’un avenir incertain. Selon le discours carliste, il renforce l’institution de la
monarchie et la continuité de la dynastie, tant perturbés par l’interrègne de la Régence. Par les
initiatives qu’il promet, une nouvelle époque semble se préfigurer sous son règne, celle d’une
véritable renaissance politique et culturelle.
En 1930, Carol II aurait mit fin à un état inquiétant d’ « anarchie », selon la propagande
officielle. Le mythe de l’homme providentiel est renforcé par son courage de venir en Roumanie
d’une manière clandestine, spectaculaire (en avion – symbole de la modernité) et dangereuse, en
traversant les Carpates pendant la nuit. Voici un drame qui englobe alors tous les ingrédients du
modèle théorisé par Raoul Girardet. Il y a, premièrement, le temps de l’attente et de l’appel de sa
personne, qui précède la Restauration, celui ou se forme et se diffuse l’image d’un Sauveur désiré,
cristallisant autour d’elle l’expression collective d’un ensemble, le plus souvent confus, d’espoirs,
de nostalgies et de rêves. Deuxièmement, on y retrouve le temps du Sauveur qui surgit enfin, celui
où le cours de l’histoire est en train de s’’accomplir3.
D’ailleurs, Carol II joue le rôle du Sauveur pas seulement en 1930, mais aussi en 1938. Il se
présente comme tel dans la proclamation qu’il prononce le 10 février, à l’occasion du coup d’État4.
Alors, Carol II parle de sa « volonté » de « sauver la Grande Roumanie », présentant ses actions
comme un « affranchissement » du pays des « intérêts étroits des partis politiques »5.
L’article 30 de la nouvelle Constitution pourrait être considéré comme étant le plus
symbolique exemple des effets (cette fois législatifs) de cette personnalisation du pouvoir. Comme
nous avons mentionné plus haut, le roi devient, selon cet article, le Chef de l’État (Capul Statului).
1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 408.
2
Albert MABILEAU, « La personnalisation du pouvoir et ses problèmes », in Léo HAMON, Albert MABILEAU (ed.),
La personnalisation du pouvoir, Paris, Presses Universitaires de France 1964, p. 12.
3
Raoul GIRARDET, Mythes et mythologies politiques, Paris, Seuil, 1986, p. 72.
4
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 306.
5
Idem, p. 306, 311, 314.

— 54 —
En quelle mesure cette formule idéale est-elle conforme à la réalité ? On dirait plutôt que cette
expression a pour but surtout de mettre en évidence le rôle central que la monarchie acquiert à la
fois dans l’exercice du pouvoir et dans l’univers symbolique du nouvel ordre. Il est aussi vrai que
ce n’est qu’avec le soutien royal qu’on obtient les plus importantes fonctions dans l’appareil de
l’État, qu’il s’agisse du président du Conseil des Ministres, du gouverneur de la Banque Nationale
ou du directeur de la Société Nationale de Radiodiffusion1. En fin de compte, c’est avec les mêmes
personnages que le monarque pratique un véritable patronage d’actes de corruption2. Cependant,
Carol II n’est pas un autocrate. Entre le pouvoir personnel et la personnalisation du pouvoir il y a
toujours un décalage3. Le plus souvent, il discute les réformes avec les acteurs du régime. Par
exemple, il connait personnellement chacun des nouveaux préfets des județe (départements)4. Tous
sont des militaires (des colonels, plus précisément) avec lesquels il discute5. Également, il modifie
avec Armand Călinescu (le ministre de l’Intérieur) le statut du parti unique, document considéré
par le roi comme « pas très bien élaboré »6. Ensuite, on retrouve le souverain au cours de l’année
1940 en train de discuter successivement avec ses ministres et ses militaires sur les questions les
plus diverses, tel la modernisation des hôpitaux, l’activité des écoles militaires, l’état de
l’agriculture ou les fortifications destinées à défendre les frontières7.
Il ne faut pas oublier le fait que pour de nombreux Roumains le roi remplit à ce moment-là
une fonction essentielle, celle d’arbitre suprême vers lequel convergent les demandes et les attentes
des membres de la nation. C’est ce que nous montre l’histoire sensible du carlisme, saisissable à
partir de la riche correspondance que le monarque reçoit, y compris de la part des gens ordinaires.
Comme nous avons essayé de montrer auparavant, la personnalisation du pouvoir est entretenue
aussi à la suite d’une dynamique engendrée de bas en haut. Les lettres destinées au roi nous font
voir cette perception particulière. Parmi ses correspondants, beaucoup sont ceux qui envisagent sa
personne comme un véritable arbitre suprême, capable d’intervenir dans l’administration de l’État
pour suppléer à ses carences. Un grand nombre de requêtes lui sont adressées pour le prier de
solutionner des questions parmi les plus diverses. Par exemple quelques paysans qui veulent que le
roi intervient pour la réduction des taxes sur les outillages agricoles, le véritable fardeau qui aurait
empêché la modernisation de l’agriculture8 et une association de syndicats d’agriculteurs
s’adressant au souverain pour une demande semblable : il faut absolument réduire la fiscalité,
considérée excessive9. Un meunier sollicite un rencontre personnelle avec le monarque pour
discuter les problèmes qui pèsent sur son domaine d’activité10 et les cartographes qui travaillent
dans les institutions de l’État témoignent à Carol II de leur mécontentement par rapport aux
salaires qu’ils reçoivent11. À cette époque, de nombreux citoyens partagent le sens de la hiérarchie
et la culture du chef. Ce véritable attrait pour l’autorité d’un chef va de pair avec une culture
politique qui encourage le conformisme. En Roumanie, les deux vont s’articuler de plus en plus
dans ce que Théodore Adorno appelle « le syndrome autoritaire »12.

1
Valeriu POP, Amintiri politice, București, Vestala, 1999, p. 203 ; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II,
dosar 13/1938, f. 5.
2
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. V, București, Machiavelli, 2002, p. 64 ; Victor SLĂVESCU, Note
și însemnări zilnice, vol. II, București, editura Enciclopedică, 1996, p. 262.
3
Albert MABILEAU, « De la notion de personnalisation aux recherches sur le pouvoir », in Léo HAMON, Albert
MABILEAU (ed.), La personnalisation du pouvoir, Paris, Presses Universitaires de France, 1964, p. 444.
4
Județ (sing.) ; județe (pl.).
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 212/1938, f. 134, 146, 149.
6
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I,
București, Curtea Veche, 2003, p. 341.
7
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1939-1940, vol. II,
București, Curtea Veche, 2003, pp. 134-138.
8
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 1/1939, ff. 1-4.
9
Idem, dosar 7/1939.
10
Idem, dosar 11/1939, ff. 1-5.
11
Idem, dosar 27/1939, ff. 1-7.
12
Théodore W. ADORNO, Études sur la personnalité autoritaire, Paris, Éditions Allia, 2007, pp. 394-400.

— 55 —
 Autrement, l’antiparlementarisme et l’antilibéralisme des acteurs sont centrés maintenant
sur l’idée que l’ordre tant désiré a pu être mise en œuvre seulement par la suppression des partis
politiques et en assurant la primauté de la collectivité face aux intérêts individuels. Il est important
de discuter cette logique et de suivre ses effets d’autant plus qu’on a pu observer que la rhétorique
antilibérale domine alors le discours des carlistes. Pour Mihail Ralea, le ministre du Travail, le
nouveau régime se fonde clairement sur une conception « anti-individualiste » de la politique,
justifiée par les efforts menés contre les « luttes fratricides » de l’époque parlementaire, remplacées
maintenant par le respect de la « hiérarchie » et de l’« autorité »1. Un autre personnage, Dimitrie
Gusti, directeur des Fondations Culturelles Royales, préconise une réforme qui va « obliger » les
jeunes universitaires de faire un stage à la fois de travail et de pratique dans les équipes royales
avant de recevoir leur diplômes2.
Pour comprendre l’autoritarisme carliste de cette époque, il faut tenir compte du fait que les
gouvernants projettent une vision organique de la société (et, ensuite, de la nation), qui rejette tout
corps étranger ou opposition. On a pu remarquer toute une série d’obsessions idéologiques des
institutions répressives. Seul le régime a le droit de juger de ce qui est mal ou bien par rapport à la
communauté nationale. Toute critique ou dissidence est rapidement et impitoyablement punie. Il ne
faut pas oublier qu’on présente la Grande Roumanie comme une nation dont l’unité serait menacée
par des ennemis, à la fois de l’intérieur (la Garde de Fer, les minorités, le communisme, le
régionalisme, les sectes néo-protestantes3) et de l’extérieur (les révisionnismes hongrois et bulgare,
le régime soviétique, lui aussi révisionniste). Ce sont notamment les fascistes qui subissent
maintenant une répression violente.
La mise en place de la dictature royale est bientôt suivie par l’arrestation de Codreanu, qui
subit un procès truqué. Celui-ci est accusé d’outrage contre un ministre en fonction (il insulte
l’historien monarchiste Nicolae Iorga, alors conseiller royal) mais aussi d’avoir conspiré avec des
« puissances étrangères » (plus précisément avec l’Allemagne nazie4) pour renverser l’ordre
politique existante. En fait, en 1938, la plupart de l’élite de la Garde de Fer est enfermée. Parmi les
« légionnaires », des milliers sont alors imprissonés5. Ensuite, la même année, en novembre,
quelques-uns de ses plus importants membres, y compris son chef, Corneliu Zelea-Codreanu, seront
assassinés après avoir été accusés de vouloir s’évader. La mort de Codreanu affaiblit visiblement
la Garde de Fer, dont l’activité se déroule dès maintenant en pleine clandestinité. Horia Sima, un
jeune professeur de philosophie dans la ville de Lugoj6, devient alors le leader (souvent contesté) du
mouvement fasciste roumain7.
Par ces actions, les carlistes essaient d’avancer l’idée de l’État fort. On y ajoute le fait que
l’article 15 de la nouvelle Constitution prévoit la peine capitale pour certaines infractions (par
exemple, pour les attentats menés contre les membres de la famille royale ou les « dignitaires de
l’État »)8. Et on l’applique vraiment : le 21 septembre 1939, les 9 assassins du ministre de
l’Intérieur Armand Călinescu (tous membres de la Garde de Fer) sont exécutés exactement à
l’endroit où ils ont commis leur crime.
En même temps, la dimension autoritaire se montre aussi par le fait que, dès ses premiers
mois d’existence, le nouveau régime assaillit la société d’un nombre sans fin de réglementations.
1
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosar 734, f. 2.
2
Dimitrie GUSTI, « Știința națiunii », in Enciclopedia României, vol. I, București, Imprimeria Națională, 1938, p. 30.
3
En juillet 1939, par exemple, l’activité de la plupart des cultes néo-protestantes est mise hors de la loi. Voir :
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 161, 15 iulie 1939, pp. 4455-4457.
4
Les accusateurs essaient non seulement de montrer les liens entre le Troisième Reich et les « légionnaires »
roumains, mais denoncent aussi le fait qu’en ce qui concerne la politique extérieure la Garde de Fer proclamait
explicitement la nécessité d’une alliance avec l’Allemagne nazie et l’Italie fasciste.
5
Zeev BARBU, « Rumania », in European Fascism, edited by S. J. WOOLF, London, Weidenfeld and Nicolson, 1970,
pp. 160-161 ; Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II
of Romania », The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, p. 127.
6
Ville située dans le sud-ouest de la Roumanie.
7
Armin HEINEN, Legiunea Arhanghelul Mihail, mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la problema
fascismului internaţional, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 356.
8
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 118, 24 mai 1939, pp. 3298-3299.

— 56 —
La censure se durcit et on commence à soumettre au contrôle même l’horaire d’ouverture des
magasins. Du point de vue économique, l’État affiche de plus en plus son interventionnisme (il
règle les prix, mais fonde également des banques pour l’industrialisation et la mise en valeur des
produits agricoles ou des institutions pour contrôler la vente et l’achat des terrains agricoles)1.
Symboliquement, tandis que le parlementarisme est anéanti, on commence les travaux pour la
construction du nouveau bâtiment du Ministère de l’Intérieur. Projeté selon les plans de
l’architecte Paul Smărăndescu, il s’agit d’un édifice imposant, qui se remarque par sa
monumentalité2. L’autorité du régime régime est avancée y compris sur le plan esthétique.
À travers la période des années trente, il y a de nombreuses techniques de propagande
utilisées pour légitimer la montée de l’autoritarisme royal. Dans le quatrième sous-chapitre nous
discutons trois des plus véhiculées hypostases du monarque, représenté à la fois comme « Gardien
des frontières », « Roi des paysans » et « Voïvode ». L’idée d’utiliser de telles images et formules
comme instruments de légitimation politique élargit nos possibilités de mieux comprendre la façon
dont le régime autoritaire tente de s’appuyer sur un véritable conglomérat d’éléments idéologiques.
La première de ces images, celle de « Gardien des frontières » est liée au fait de
comprendre la Grande Roumanie comme une « cité assiégée », selon une expression consacrée par
Jean Delumeau3, une idée qui se répand de plus en plus à la fin de cette décennie. Le plus important
facteur qui engendre une telle représentation c’est peut-être la montée du révisionnisme.
Parallèlement avec l’occupation des nouveaux territoires par le Troisième Reich allemand et par
l’Italie fasciste, l’Union Soviétique, la Hongrie et la Bulgarie, voisins de la Roumanie, prétendent à
leur tour des rectifications territoriales au frais de la Roumanie. À ce défi extérieur, le régime
ajoute les peurs qui concernent les ennemis de l’intérieur. Minorités nationales, fascistes,
socialistes, communistes, les membres des sectes religieuses, anarchistes, espions et irrédentistes,
tous représentent dans les rapports de la Siguranța (la Sûreté de l’État) des menaces réelles ou
imaginaires. Ce sont les forces centrifuges.
Dans ce contexte, Carol II est poussé par la propagande comme un symbole à la fois de
l’unité et de la défense nationale. On perpétue ainsi cette image en attribuant au monarque le rôle
de « Gardien de la Nation »4 et de « sentinelle vigilante des frontières du pays »5. « Le bras du Roi
protège la Bessarabie » – on dit aux soldats concentrés à la frontière avec l’Union Soviétique dans
une brochure de propagande6. Ainsi, quand il s’agit de la défense des frontières, la vulgate du
discours officielle est assez claire : il s’assume l’entière responsabilité de garder les cadres de
l’État-nation7. De nombreuses narrations le présente comme un véritable roi-soldat. Il faudrait
comprendre qu’il dirige son armée pas seulement de manière symbolique, mais d’une façon
effective, comme un véritable chef militaire, qui se préoccupe sans cesse de l’instruire, de l’équiper
et de la moderniser. Carol II lui-même se présente comme un « Chef de l’armée », proclamant la
solidarité nationale autour de la monarchie comme une prémisse nécessaire pour accomplir le but
de la défense nationale8. Dans un petit volume de 1940 contenant une série des discours du roi et
intitulé d’une façon suggestive « La défense de nos frontières » (« Apărarea hotarelor noastre »), il y
a quelques termes qu’il reprend constamment : garde, surveillance, défense nationale, frontières,
unité nationale 9…
1
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Presă internă, dosar 14/1926-1936, f. 337 ; Monitorul Oficial, anul
CVII, nr. 120, 26 mai 1939, pp. 3340-3342 ; Idem, nr. 143, 24 iunie 1939, pp. 4061-4068 ; Monitorul Oficial, anul
CVII, nr. 136, 16 iunie 1939, pp. 3896-3903.
2
Le bâtiment sera fini en 1950.
3
Jean DELUMEAU, La peur en Occident: XIV-XVIIIe siècles, une cité assiégée, Paris, Fayard, 1978.
4
Gheorghe Florin HODINĂUANU, Frontul Renașterii Naționale din punct de vedere istoric, psihologic și politic,
București, Tipografia ziarului Universul, 1940, p. 8.
5
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 18, f. 66.
6
Porunci Regale. Culegere din cuvântările M.S. Regelui Carol al II-lea, București, 1940, p. 13.
7
Să ne iubim Țara, Regele și Neamul. Cuvinte către ostași, București, 1940, p. 5.
8
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 428 ; ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 975.
9
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Apărarea hotarelor noastre, București, Biblioteca Frontului Renașterii
Naționale, 1940.

— 57 —
 D’autres actions et pratiques sont étroitement liées à cette représentation. Il ne faut pas
oublier que les străjeri (littéralement, gardiens – la encore le terme est volontairement archaïsant)1
sont, premièrement, les « gardiens des frontières » (« străjerii granițelor »)2. Ensuite, cette fonction
défensive de la monarchie devrait être montrée aussi par la construction de ce qu’on appelle « La
Ligne Carol II » (Linia Carol II), une expression utilisée pour désigner un ensemble de
fortifications défensives faites à la frontière avec la Hongrie. Sur une distance d’environ 300
kilomètres, des casemates et d’autres types de fortifications devaient contribuer à mieux défendre la
frontière de l’Ouest une fois la guerre arrivée. « La Ligne Carol II », dont les travaux commencent
en 1937, compte maintenant parmi les plus grandes lignes fortifiées défensives de l’Europe,
rappellant les célèbres lignes « Siegfried » ou « Maginot »3.
En ce qui concerne l’image de « Roi des paysans », Carol II semble se distinguer aussi à cet
égard dans le paysage politique européen des années trente. Nous avons montré déjà dans les
derniers chapitres les données qui font de la Grande Roumanie une nation paysanne. Cette
particularité pré-moderne se montre progressivement parmi les facteurs décisifs qui engendrent et
perpétuent à la fois l’idéologie et la culture politique du carlisme. Selon le recensement de 1930,
78,9 % de la population vit à la campagne. Huit années plus tard, les spécialistes estiment le
nombre des paysans à 81,9 %4. On y ajoute le problème de l’analphabétisme : en 1939, seuls 54,3
% des Roumains savent lire et écrire5.
Dans un tel contexte l’État de la monarchie autoritaire montre ses efforts pour « redresser
les villages » (selon une expression très répandue à l’époque). Premièrement, les Foyers Culturels
de Fondations Culturelles Royales devaient être mise en place (autant que possible) au centre des
villages. À côté de l’Église orthodoxe et du monument consacré aux héros de la localité tombés
dans la Grande guerre voire, plus rarement, dans la Guerre d’indépendance de 1877-1878, le foyer
culturel participait à un sort d’axis mundi pour les communautés rurales, un système de trois
institutions qui avait pour but de rythmer leur existence. Deuxièmement, la propagande ne cesse
pas de populariser le souci du nouveau régime pour la modernisation de l’infrastructure et de
l’agriculture, ainsi que pour la mise en œuvre des réformes sanitaires. Troisièmement, il ne faut pas
négliger l’activité des équipes royales et des străjeri. Les deux catégories des jeunes travaillent
eux-aussi dans les villages. Toutes ces actions se font, selon le monarque, en ayant un seul but : « le
redressement des villages »6.
Comme dans les années précédentes, ce Roi des paysans n’est pas éloigné de ses sujets,
mais il va à leur rencontre. Par exemple, à l’occasion des fêtes de la Restauration (8 Juin), il
rencontre de nouveau Maria Modura7 en 1938 et 1939, la femme qui réitère chaque fois le geste fait
huit années auparavant, en lui offrant un orgelet d’eau8. Toutefois, la mise en scène la plus
popularisée se passe dans un village du département de Romanați, au sud du pays. Là, en avril
1938, un incendie détruit une bonne partie de la localité. Au lendemain de la tragédie, Carol II se

1
Les membres de la Straja Țării (La Garde du Pays), l’organisation monarchiste pour l’encadrement de la jeunesse.
2
România, anul III, nr. 611, 11 februarie 1940, p. 7.
3
Pour plusieurs détails sur « La Ligne Carol II » et sur les rapports militaires de cette période entre la Roumanie et la
Hongrie, voir: Mihály BALÁZS, Roman véderő Magyarország ellen: a Károly-vonal [Les forces militaires
roumaines contre la Hongrie: La Ligne Carol], Budapest, Nagy Magyarország Könyvek, 2010 ; Constantin
MOȘINCAT, Politica de apărare a vestului României (1930-1940), vol. I-II, Oradea, TIPO MC, 2007.
4
Sabin MANUILĂ, Dumitru C. GEORGESCU, « Populația României », in Enciclopedia României, vol. I, București,
Imprimeria Națională, 1938, pp. 135-137.
5
George BANU, « La politique medico-sociale », in La vie rurale en Roumanie: XIVe congrès international de
sociologie : Bucarest 1940, Bucarest, Imprimeria Națională, 1940, p. 155.
6
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 405.
7
La première personne que Carol II l’aurait rencontrée à l’occasion de son retour en Roumanie, en 1930. Une défection
de son avion force le pilot à atterrir sur un pré du département de Bihor, en Transylvanie. Là, il est accueilli par cette
femme, qui lui apporte un orgelet d’eau. Ensuite, les deux parlent. Pendant toute la décennie suivante, l’épisode est
amplement exploité par la propagande carliste.
8
Ilustrațiunea română, anul X, nr. 25, miercuri, 15 iunie 1938, p. 3 ; Realitatea ilustrată, anul XIII, nr. 647, 13 iunie
1939, p. 3.

— 58 —
présente au lieu du désastre. Il visite les maisons affectées, il encourage les paysans et il parle avec
eux. Le roi distribue personnellement de l’argent et promet ensuite son soutien.
Ces rencontres ne sont pas des cas isolés. Ce monarque généreux et populaire participe y
compris au Congrès Annuel des Maisons Culturelles. Organisé à Bucarest dès 1938, cette
manifestation ressemble environ 5.000 paysans arrivés de toutes les coins de la Grande Roumanie.
Plus, l’image d’un souverain accessible est également renforcée par le contenu de la
correspondance royale. Les paysans comptent toujours parmi les expéditeurs1. Ces pratiques (à la
fois culturelles et politiques) s’inscrivent parmi les véritables particularités du carlisme.
Enfin, l’image de « Voïvode » est liée à la manière dans laquelle le caractère du monarque,
son autoritarisme, ses fortes relations avec l’armée et l’église orthodoxe, sa qualité de mécène,
ainsi que son rapprochement envers les paysans, représentent chacun des aspects exploités
idéologiquement de telle manière qu’on arrive à percevoir Carol II comme un dirigeant qui ne fait
que perpétuer une culture politique autochtone, présentée comme étant de souche médiévale. Bref,
l’image idéale serait celle du prince valaque ou même du basileus byzantin. Pour de nombreux
gens, il remplit une condition essentielle, étant à la fois chef autoritaire et collaborateur de l’Église
orthodoxe, comme nous allons voir ensuite. Le rapprochement se montre séduisant. On met en
évidence l’autorité, la discipline et la hiérarchie qui auraient distingué la « symphonie byzantine »
dont parle le théologien Serge Boulgakov2. Bien sur, on expérimente alors sa réactualisation
moderne, faite pour le contexte roumain des années trente du vingtième siècle.
Dans le cadre européen de cette époque, la monarchie représentée par Carol II s’avère
assez atypique. Bien que du point de vue politique les monarchies sont par excellence le produit des
époques pré-modernes3, celle-ci se montre dynamique et autoritaire, et pas apathique,
conservatrice, ou partisane du statu quo démocratique, comme les monarchies constitutionnelles. À
cet égard, une preuve révélatrice pourrait être la manière de laquelle cette institution ne se résume
pas d’être un symbole de la nation (un parmi d’autres), mais elle devient un vecteur actif du
nationalisme roumain (beaucoup plus qu’à l’époque de Carol I ou de Ferdinand I).
À la fin des années 1930, Carol II devient de moins en moins un Roi et de plus en plus un
Chef, en suivant d’une manière fidèle le modèle consacré alors en Europe, soit qu’il s’agit des
États totalitaires (Allemagne – Hitler ; Italie – Mussolini) ou autoritaires (Portugal – Salazar ;
Espagne – Franco ; Grèce – Metaxás). De ce point de vue, il faut également distinguer l’éclectisme
qui caractérise l’idéologie et la pratique politique du roi. Celui-ci agit non seulement en qualité de
« Roi des paysans », « Gardien des frontières », « Roi de la culture », « Roi des jeunes » ou «
Voïvode », mais remplit en même temps la tâche de véritable chef qui imite les chefs fascistes, en
encourageant constamment la fascisation de son régime4. On peut y remarquer un mélange assez
particulier d’ancien et de nouveau, voir de tradition (par exemple, ses rapports avec l’Église
orthodoxe ou bien avec les paysans et les villages) et de modernité (à cet égard on peut mentionner
à la fois son philo-fascisme et la façon dont il soutient de nombreux projets destinés à moderniser le
pays).
Comme dans les années précédentes, l’idéologie carliste projette non seulement l’image
d’un roi fortement attaché aux paysans, à l’église ou à la défense des frontières, mais aussi le lien

1
Il est difficile de saisir le nombre plus ou moins exact de lettres reçues par Carol II, parce que celles-ci ne sont pas
systématisées et se trouvent dans plusieurs dossiers d’archive, souvent parmi d’autres documents liés à la maison
royale. Nous estimons qu’il y a quelques milliers de telles lettres, envoyées surtout au début de son règne et ensuite
durant la période du régime autoritaire. La correspondence « populaire » du monarque mérite d’être mieux explorée
par les chercheurs. L’analyse du grand nombre de lettres reçues par Carol II enrichit notre image sur la popularité
dont jouissait ce dirigeant à l’époque.
2
Serge BOULGAKOV, L’Orthodoxie. Essai sur la doctrine de l’Église, Lausanne, Éditions L’Âge de l’Homme, 1980,
pp. 175-182. À voir aussi : Emilio GENTILE, Pour ou contre César ? Les religions chrétiennes face aux
totalitarismes, Paris, Aubier, 2013.
3
À cet égard, voir : Roland MOUSNIER, La monarchie absolue en Europe : du Ve siècle à nos jours, Paris, Presses
Universitaires de France, 1982
4
À cet égard, voir le sixième chapitre de la thèse.

— 59 —
indissoluble qu’aurait existé entre la jeunesse et la monarchie. Ce n’est que sous la direction du roi
les jeunes pourraient s’orienter vers un véritable travail mené pour la communauté nationale.
Outre la propagande, nous avons centré notre attention sur l’activité de la Garde du Pays,
encouragée alors par des nouvelles lois. En 1938, cette organisation acquiert le monopôle de
l’encadrement et de l’éducation de tous les jeunes âgés entre 7 et 21 ans1. Ensuite, ses effectifs
augmentent rapidement. Si en 1934 (sa première année d’existence) soixante-dix unités groupaient
15.000 de membres, quatre années plus tard 8.400 unités englobent 2.100.000 d’individus. Si en
1934 seulement 169 instructeurs étaient formés, alors en 1938 il y a 14.000 instructeurs pour les
străjeri (parmi lesquels on compte 10.000 d’instituteurs des villages)2. La montée de la politique
carliste pour la jeunesse ne s’arrête pas ici. En 1940, leur nombre s’est à peu près doublé :
4.030.348 gardiens (străjeri) déploient leur activité dans la Grande Roumanie3.
Il ne faut pas oublier l’activité de ce qu’on appelle les équipes royales. Comme nous avons
montré dans le dernier chapitre, il s’agit de jeunes groupés et guidés par les Fondations Culturelles
Royales pour travailler dans les villages, à la fois pour y faire des recherches et pour les
moderniser. Le carlisme montre sa tendance d’accaparement y compris dans ce cas. Dès novembre
1938, la mise en œuvre de la loi du « Service Social » prévoit un stage obligatoire de pratique dans
les équipes royales pour tous les étudiants de la Grande Roumanie, stage qui doit être absolument
parcouru avant de recevoir leur diplôme4.
Les deux stratégies carlistes pour la jeunesse vont de pair. Ils ont pour but de montrer des
communautés enthousiastes qui s’éduquent et qui travaillent d’une manière solidaire et
harmonieuse au bénéfice de la nation. Les străjeri et les équipiers auraient ainsi trouvé la « bonne
» direction pour orienter leur idéalisme, en pratiquant à la fois le culte de la nation et de la
monarchie, à laquelle on y ajoute une pédagogie centrée sur la tradition et la morale orthodoxe.
Le sixième sous-chapitre explore la question de l’ingénierie sociale, une pratique qui
s’avère être alors parmi les plus populaires idées qui animent les gouvernants. Selon le discours
officiel, le grand enjeu serait celui d’imposer l’ordre dans un État longtemps perçu comme étant en
proie au désordre. Par exemple, par l’ingénierie sociale on essaie de surmonter les tares de la
bureaucratie ou les problèmes sociales et culturelles engendrés par l’émiettement et la faible
productivité des propriétés rurales.
Nous suggérons que l’ingénierie sociale peut être mieux comprise si nous envisageons les
politiques carlistes dans les campagnes. Une telle approche nous a conduit à centrer notre
attention sur les efforts que le régime fait alors pour organiser des villages-modèle. Les autorités
locales, les Fondations Culturelles Royales et l’Institut Social Roumain (dirigé par le même
Dimitrie Gusti) travaillent ensemble pour créer de telles localités dans chaque județ (département).
Une fois un village modernisé selon les attentes des initiateurs du programme, il devait servir
comme exemple pour les autres localités. La modernisation carliste se fait aussi par l’imitation.
Dans ces années, la propagande se focalise sur un village du sud du pays (en Valachie),
dans un contexte particulier5. Le 1er avril 1938, Dioști est frappé par un incendie qui détruit une
bonne partie de sa surface habitée. Au lendemain de la tragédie, Carol II se rend en personne sur
les lieux et, à la suite de cette visite royale, la refonte du village est mise sous la direction de ses
Fondations Culturelles Royales. Les habitations devaient ainsi être reconstruites à l’écart de
l’ancien village6. Pour un ancien activiste qui a participé à cette entreprise, ce qu’il appelle «

1
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 144, 27 iunie 1938, p. 3084 ; Idem, nr. 292, 15 decembrie 1938, p. 5942.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 78/1938, ff. 101-102.
3
Curentul, anul XIII, 17 ianuarie 1940, p. 2.
4
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 242, 18 octombrie 1938, pp. 4952-4954.
5
C. PĂTRU, „Locuințele din satul de moșneni Dioști – Romanați”, Sociologie românească, anul III, nr. 4-6, aprilie-
iunie 1938, pp. 214-221 ; „Satul viitorului : Dioști”, România, anul I, nr. 1, 2 iunie 1938, p. 1 ; „Satul Dioști – un sat
model”, Căminul Cultural, anul IV, nr. 5-6, mai-iunie 1938, p. 176 ; „Dioşti, satul model”, Ilustrațiunea română, anul
X, nr. 41, miercuri, 5 octombrie 1938, p. 5.
6
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 45/1939, f. 53.

— 60 —
l’expériment Dioști » aurait été la première tentative du groupe dirigé par Dimitrie Gusti pour
construire un « village modèle »1.
Ainsi, on y déploie rapidement un véritable chantier. On bati des maisons, des étables, des
dépôts pour les céréales, des ponts, on creuse des puits. Ensuite, on reconstruit 10 km de route,
cette fois aligné et pavé, à côté de travaux de canalisation et d’électrification. Par contre, on ne
veut pas « urbaniser » le village. C’est le spécifique de l’art paysanne régionale qui compte dans la
mise en œuvre esthétique des maisons et des fermes. Dès qu’on arrive au centre du village, on y
trouve ses institutions représentatives : l’Église orthodoxe, le Foyers Culturel des fondations
royales, l’école et le Monument des Héros. À côté, un dispensaire, une pharmacie et le bain public,
ainsi que les bâtiments administratifs (la mairie, le notariat, la poste, la gendarmerie) et le marché.
D’une manière symbolique, au milieu de la place centrale on prépare l’édification de la statue du
monarque, en tant que « Bâtisseur de Dioști »2.
Cette démarche nous intéresse notamment parce qu’elle se déroule exactement selon le
modèle de Gusti. Premièrement, les activistes des Fondations font des investigations sur le terrain.
Leurs enquêtes (démographiques, économiques, culturelles, historiques, esthétiques, sanitaires)
sont minutieusement menées. Deuxièmement, en utilisant les résultats des recherches, on fait des
plans et des projets de systématisation. Ensuite, c’est le temps du travail effectif : autorités de
l’État, technocrates des Fondations Culturelles Royales, paysans, équipes royales et străjeri,
collaborent tous ensemble pour la reconstruction du village3. L’initiative offre aux carlistes encore
un prétexte pour faire l’éloge du « principe scientifique » qu’aurait été pratiqué ici par la nouvelle
administration de l’État4.
Cette expérience nous permet d’observer comment le régime met en pratique ses plans
d’ingénierie sociale, connectés à la fois au carlisme culturel et à l’image de Carol II comme « Roi
des paysans ». Selon la propagande, la reconstruction du village de Dioști devait représenter
symboliquement la reconstruction de l’État entier. En même temps, elle nous montre une possible
vision carliste (au moins esthétique) sur la façon dont un village modèle devait être.
Cependant, l’ingénierie sociale carliste ne se manifeste pas uniquement aux villages. Elle
peut être saisie aussi si on discute la forte popularisation de l’idée du plan national (soit-il annuel
ou bien quinquennal), la mise en place de l’économie dirigée ou l’action de systématisation des
villes. Du point de vue idéologique, cette forte volonté de planification s’intègre à a l’image de
l’ordre mis en avant par le carlisme. En même temps, il faut comprendre le plan aussi comme un
instrument pour encadrer et mobiliser la population.
Il est vrai que le régime prétend se centrer sur une certaine philosophie sociale, théorisée
également par les intellectuels carlistes partisans de l’ingénierie sociale. Le changement politique
de février 1938 engendre l’optimisme chez le sociologue Dimitrie Gusti ou chez l’économiste
Mihail Manoilescu. Pour Gusti, le rôle des établissements qu’il dirige (les Fondations Culturelles
Royales et l’Institut Social Roumain) n’est pas seulement d’« étudier » le pays, mais également de
le « transformer »5. Quant à Manoilescu, le culte de l’ingénieur et de la « science de l’organisation
», ou bien de l’ingénieur comme organisateur, sont chez lui des thèmes essentiels qui forment sa
conception sur la manière dont un État doit être gouverné6.
Pourquoi désigner cette ingénierie sociale comme étant carliste ? Nous suggérons deux
réponses. Premièrement, on la met en place au nom du roi, sous le signe de la figure de Carol II. Le
discours carliste cherche à créer une relation indissociable entre le monarque et l’idée de réforme.

1
Henri H. STAHL, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, București, Minerva, 1981, p.
321.
2
Lorin POPESCU, « Acolo unde s-au ostenit echipierii Fundației Regale Principele Carol », In Sate și echipe,
București, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », 1939, p. 14.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 17/1939, ff. 21-29 ; România, anul II, nr. 238, 28 ianuarie
1939, p. 9.
4
Dragoș VRÂNCEANU, „Satul model și principiul științific”, Curentul, anul XI, 19 mai 1938, p. 1.
5
ANIC, fond Fundația Culturală Regală. Centrala (1921-1946), dosar 100/1938, f. 8.
6
Mihail MANOILESCU, Curs de științe economice, organizare și raționalizare, Școala Politehnică Regele Carol II,
București, 1934 ; Idem, Ideea de plan economic național, Imprimeria Națională, București, 1938.

— 61 —
Deuxièmement, le souverain lui-même joue le rôle du réformateur social. Il ne faut pas oublier que
l’entière décennie carliste est présentée par la propagande comme un véritable âge des réformes (à
partir du carlisme culturel, de l’encadrement de la jeunesse ou de la modernisation de l’armée et
jusqu’aux politiques menées en faveur des villages ou l’octroi d’une nouvelle constitution).
N’oublions-pas, c’est le roi qui est le Chef (Capul) de cet État autoritaire et interventionniste.
Les acteurs du carlisme pensent ce processus de reconstruction de l’État et de la société à
peu près comme une démarche scientifique. Les réformes dirigées par Carol II n’auraient pas été
faites par hasard, mais en opposition avec l’improvisation et l’opportunisme politique spécifiques
au parlementarisme. À l’époque, ces activités de social gardening montrent la montée du pouvoir
des États1. Pour les vecteurs qui les animent, elles ne seraient qu’une nécessité et une expression
normale d’un État vraiment moderne. D’ailleurs, ce rapprochement entre l’ingénierie sociale et la
monarchie roumaine des années trente nous pousse à réfléchir davantage sur le carlisme comme
formule de modernité politique.
Par contre, les relations entre le régime autoritaire carliste et l’église orthodoxe mettent
plutôt en évidence sa dimension traditionaliste. Toutefois, ces relations méritent d’être explorées
comme un cas intéressant de sacralisation du politique dans l’Europe des années trente. Bien sur, il
ne s’agit pas d’une véritable religion politique, phénomène qui, selon Emilio Gentile, se manifeste
comme totalitaire et radicalement exclusiviste par rapport aux autres religions et idéologies
politiques2, mais plutôt d’une alliance, d’une fusion entre le champ du politique et une sacralisation
ecclésiastique particulière. Outre la traditionnelle consécration ecclésiastique de la monarchie
comme institution, le carlisme utilise l’orthodoxie comme un moyen pour légitimer son pouvoir.
Depuis peu de temps, les chercheurs ont commencé progressivement à étudier la manière
dont l’Église orthodoxe roumaine agit face à l’impact de la modernisation et de la sécularisation,
ainsi qu’à la montée concertée de l’autoritarisme et des revendications nationalistes3.
Premièrement, il faut dire qu’une séparation véritable entre l’État roumain moderne et
l’Église orthodoxe n’a jamais existé. À l’époque que nous étudions, les deux institutions collaborent
étroitement. Dès 1925 l’Église orthodoxe s’assure le statut d’église « dominante » dans l’État
roumain, à partir du fait qu’elle représente la confession de la majorité des Roumains. Ensuite, ce
statut est réaffirmé par la nouvelle Constitution de février 1938. Il s’agit, d’ailleurs, d’une
institution très présente dans la Roumanie carliste4. Pendant ces années, deux personnes occupent
le siège patriarcal : Miron Cristea (jusqu’au moment de sa mort, en juillet 1939) et Nicodim
Munteanu (à partir de juillet 1939). Pourquoi Miron Cristea devient-il le chef du premier
gouvernement de la Roumanie carliste, formé dès mars 1938 ? On peut envisager ce fait comme un
aboutissement normal, qui ne fait que confirmer l’influence de plus en plus forte que cette
institution acquiert dans la Roumanie d’après-guerre et, plus particulièrement, dans les années
trente. Les deux décennies coïncident avec un programme prolifique de construction d’églises, dont
l’attention porte notamment sur les nouvelles provinces. Ensuite, on voit la croissance du nombre
des prêtres et des éparchies orthodoxes ; on y ajoute la création de facultés de théologie orthodoxe,
d’académies et de séminaires théologiques, ainsi que des différentes associations orthodoxes.
Également, l’Église se remarque toujours comme un vecteur très actif dans le cadre des cérémonies
ayant un caractère national. Généralement, elle est très visible dans l’espace public.
Quels sont les rapports entre le roi et l’Église orthodoxe ? Premièrement, le roi cultive une
relation assez proche avec de nombreux prélats, confirmée à la fois par sa correspondance et son
journal. Il y a, ensuite, son discours. Pour Carol II, l’Église orthodoxe c’est l’Église « de nos

1
Roger GRIFFIN, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, London, Palgrave
MacMillan, 2007, p. 184.
2
Emilio GENTILE, Politics as Religion, Princeton, Princeton University Press, 2006, pp. XV-XVI.
3
Voir : Mirel BĂNICĂ, Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ʼ30, Iași, Polirom, 2007. Lucian N.
LEUȘTEAN, « The Political Control of Orthodoxy in the Construction of the Romanian State, 1859–1918 »,
European History Quarterly, vol. 37, nr. 1, 2007, pp. 61–80; Idem, « „For the Glory of Romanians”: Orthodoxy and
Nationalism in Greater Romania, 1918–1945 », Nationalities Papers, vol. 35, nr. 4, 2007, pp. 717-742.
4
Monitorul Oficial, anul XCIV, nr. 97, 6 mai 1925, p. 4993 ; Constituțiunea Regele Carol II, București, Tipografia
„Lupta”, 1938, p. 13.

— 62 —
ancêtres »1. Il se montre fière d’avoir été « né et élevé orthodoxe »2, ce qui le distingue de ses deux
devanciers sur le trône roumain, nés catholiques. Sans se considérer très « concerné » par le
dogme, il se présente toutefois comme « un véritable croyant »3. Le voilà participant aux plus
importantes messes de l’année, quand il communie et se confesse4. Une telle théâtralité est
renforcée par son discours : dès le premier jour du nouveau régime il invoque l’aide divin en
soutien du royaume qu’il dirige5.
Nous discernons toutefois la manière dont le carlisme englobe l’Église orthodoxe dans son
idéologie et dans ses pratiques politiques et culturelles en utilisant en même temps cette institution
comme un instrument de lutte contre les forces centrifuges que nous avons mentionné plus haut.
Le régime carliste offre à l’Église orthodoxe la possibilité de s’affirmer vraiment comme
une présence dominante (allusion faite à la façon dont la Constitution présente son statut) dans la
Grande Roumanie. Ceci est valable non seulement du point de vue religieux, mais aussi du point de
vue culturel. Il faut comprendre l’orthodoxie tant dans sa dimension dogmatique et cléricale, qu’à
travers les pratiques culturelles qu’elle suppose. Ainsi, on ne doit pas être étonnés par sa forte
présence dans l’activité de la Straja Țării et des équipes royales. La jeunesse carliste est en même
temps une jeunesse orthodoxe. Ensuite, le régime autoritaire soutient la construction des églises
dans les nouvelles provinces. Le monarque, les évêques et les autorités, mènent tous ensemble une
action de nationalisation de ces régions également par l’orthodoxie. Aux frontières, on construit
non pas uniquement des fortifications, mais aussi des églises orthodoxes6.
Comment expliquer ces actions ? Le théologien russe Serghei Bulgakov utilise le terme de «
symphonie » pour décrire les rapports entre l’État et l’Église à Byzance7. La tradition byzantine,
qui nie toute opposition entre le pouvoir spirituel et le pouvoir temporel, aurait longtemps fécondé
la culture politique des principautés qui vont former la Roumanie moderne au milieu du XIXe
siècle. Il s’agit d’une thèse défendue même par un carliste, l’historien Nicolae Iorga, dans un livre
qu’il avait publié en 1935 sous un titre suggestif : « Byzance après Byzance »8. Du coup, le nouvel
ordre carliste se veut être une réincarnation de la « symphonie byzantine » et certains apologistes
du régime n’hésitent pas à parler de la mise en place d’un véritable « État autoritaire orthodoxe »9.
Pour le régime carliste, l’Église orthodoxe compte parmi les plus importants vecteurs du
nationalisme. Par contre, ce fait ne signifie pas nécessairement une subordination étatiste de cet
établissement. En fin de compte, les bénéfices sont réciproques. Dans le cadre de cette relation,
l’État peut être envisagé également comme un instrument utilisé par l’Église pour atteindre ses
propres buts. Cependant, il ne faut pas négliger le fait que l’activisme politique du clergé orthodoxe
ne se résume pas au nationalisme avancé par l’État (soit-il monarchiste ou pas). Dans les années
qui précèdent la mise en place du régime autoritaire une partie de ce clergé montre un attachement
particulier y compris pour l’idéologie et la pratique fasciste de la Garde de Fer10.
1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 304.
2
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II
», 1940, p. 389.
3
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I,
București, Curtea Veche, 2003, p. 319.
4
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 98, 25 aprilie 1940, p. 2042 ; CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între
datorie și pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I, București, Curtea Veche, 2003, p. 319.
5
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 308.
6
ANIC, fond Ministerul Culturii și Artelor, dosar 84/1938, f. 107 ; Idem, dosar 75/1939, f. 67, 69.
7
Serge BOULGAKOV, op. cit., pp. 175-182.
8
Nicolae IORGA, Byzance après Byzance. Continuation de la vie byzantine, Bucarest, Édition de l’Institut d’études
byzantines, 1935.
9
Theodor VLĂDESCU, Frontul Renașterii Naționale. Origina și doctrina, București, Imprimeriile « Adeverul », 1939,
p. 23.
10
À cet égard, voir : Mirel BĂNICĂ, Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ʼ30, Iași, Polirom, 2007 ;
Valentin SĂNDULESCU, « Sacralised Politics in Action: the 1937 Burial of the Romanian Legionary Leaders Ion
Moța and Vasile Marin », in Mattew FELDMAN, Marius TURDA, Tudor GEORGESCU (eds), Clerical Fascism in
Interwar Europe, Routledge, London, 2008, pp. 47-57.

— 63 —
 En continuant l’analyse antérieure, dans le huitième sous-chapitre nous analysons la façon
dont le carlisme culturel devient de plus en plus un nationalisme culturel de l’État, mais qui se fait
au nom de la monarchie. Il est de plus en plus évident qu’à travers les Fondations Culturelles
Royales on pratique des politiques culturelles par lesquelles les masses sont nationalisées. Les
publications destinées aux paysans (les livres de la série « Cartea Satului » (« Le Livre du Village
») ou les revues « Albina » (« L’abeille ») et « România satelor » (« La Roumanie des villages »)
comptent parmi les instruments utilisés dans ce processus, dans lequel la figure du roi remplit le
rôle de symbole intégrateur.
Nous croyons que cela s’applique également pour les « Cămine Culturale » (Foyers
Culturels) et, généralement, pour l’ensemble de la politique du livre menée par le carlisme culturel.
Prenons le cas d’une démarche comme l’Encyclopédie de la Roumanie1, une autre initiative
ambitieuse qui se concrétise maintenant sous le patronage royal. Il s’agit, selon Dimitrie Gusti
(directeur des Fondations Culturelles Royales et directeur de cette entreprise), d’une encyclopédie
nationale. C’est la Nation qui est mise au centre de tous les articles qui la composent2. Nous
suggérons l’existence d’une forte relation symbolique entre cet ouvrage et le carlisme.
L’Encylopédie de la Roumanie, par exemple, est envisagée comme une œuvre de l’État culturel
carliste. Ainsi, l’attention des auteurs se concentre particulièrement sur la Roumanie des années
trente, sur la Roumanie du roi Carol II.
Le monarque soutient alors de nombreuses initiatives culturelles. Cependant, les Foyers
Culturels restent l’institution centrale du projet carliste. À la fin de la décennie, leur nombre est en
pleine croissance. Le Foyer Culturel est envisagé non seulement comme un facteur qui doit faciliter
la modernisation des villages, mais aussi comme un vecteur destiné à solidariser les communautés
paysannes par une pédagogie nationale (voir nationaliste) et monarchiste. Le nationalisme
roumain et le monarchisme carliste se mèlent de nouveau y compris à cet égard.
Du coup, pour mieux placer notre analyse dans son contexte historique, on tente de mieux
comprendre la relation entre le monarchisme carliste et le nationalisme roumain à partir d’un
concept particulier, celui de « românizare » (roumanisation). Bref, pour les nationalistes,
roumaniser vaudrait ethniciser, donner une spécificité roumaine et acquérir la supériorité
économique et démographique des Roumains dans des espaces pas encore conquis du territoire
national (villes multiethniques, commerce et industrie dominés par « étrangers » – nom donné dans
le langage commun de l’époque aux membres des minorités nationales – ou régions frontalières ou
multiethniques). Ce qu’on appelle la roumanisation représente peut-être une lutte pour l’espace,
tournée d’abord contre les étrangers de l’intérieur du pays.
Après la Grande Guerre, l’idée de la communauté ethnique acquiert en Roumanie une
importance particulière et nombreux sont ceux qui l’utilisent comme pivot d’orientation politique.
Du coup, la question de la roumanisation est souvent débattue dans la première moitié des années
1920, quand les nationalistes roumains proclament la nécessité de la mise en œuvre de
colonisations ou de mesures qui auraient assuré une primauté démographique, économique et
culturelle véritable des Roumains dans les nouvelles provinces. Un tel desideratum traverse les
préoccupations des nationalistes Roumains depuis la fin de la Grande Guerre et jusqu’à la fin de la
Seconde Guerre Mondiale. Il s’agit d’un sujet qui influence beaucoup la façon dont on invente et on
construit la communauté nationale roumaine. En même temps, les gouvernants l’utilisent pour
légitimer leurs actions et accroître leur influence.
À cette époque, le parlementarisme est montré du doigt comme le principal facteur qui
aurait empêché un véritable déploiement des Roumains face aux minorités, dans la Grande
Roumanie. On envisage avec celles-ci un rapport de concurrence, de lutte dans la sphère de
l’économie, de la culture ; bref, une lutte pour l’espace national. Elles se contentent encore d’une
supériorité économique et démographique dans les villes des nouvelles provinces. Le discours

1
Enciclopedia României paraîtra en quatre volumes, dès 1938 et jusqu’en 1943. Les trois premièrs tomes seront edités
pendant le règne de Carol II.
2
Dimitrie GUSTI, « O enciclopedie românească », in Enciclopedia României, vol. I, București, Imprimeria Națională,
1938, p. VIII.

— 64 —
nationaliste roumain est souvent dominé par l’idée de revanche, pour répondre ainsi aux politiques
discriminatoires appliquées dans le passé contre les Roumains par les administrations des anciens
empires russe et austro-hongrois. On observe la question de la roumanisation (à la fois
économique, démographique et culturelle) parmi les symptômes les plus visibles de la
radicalisation du discours politique en Roumanie à partir du milieu des années 1930.
Le slogan « La Roumanie aux Roumains ! », qui fait carrière à cette époque, semble ne pas
être unique dans le paysage européen. En France du début du siècle, pendant l’affaire Dreyfuss, les
antisémites Français proclamaient eux-aussi : « La France aux Français ! »1. Paul Pasteur nous
montre comment des débats similaires ont lieu dans la période de l’entre-deux-guerres en Hongrie,
en Yougoslavie, en Pologne ou en Lettonie. Ainsi, les nationalistes hongrois dénoncent le « capital
étranger » et l’influence des Juifs hongrois2. Dans la Yougoslavie, l’hégémonie serbe, ce qu’on
appelle à l’époque « serbisation », est dénoncée par les autres peuples, notamment par les Croates
et les Slovènes3. Les nationalistes lettons, face à l’influence économiques des Allemands, des Russes
et des Juifs, proclament alors leur but : parvenir à une « Lettonie lettone ». Leur slogan est tout à
fait semblable : « La Lettonie aux Lettons ! ». Ensuite, en Pologne, les politiques démographiques,
économiques et linguistiques de « polonisation » menées par l’État après la Grande Guerre
engendrent des tensions avec les Allemands et les Juifs, mais aussi avec les Ukrainiens et les
Biélorusses4. Nous avons identifié une exigence similaire même parmi les nationalistes Ukrainiens.
Pendant la Seconde Guerre Mondiale, beaucoup d’entre eux collaborent avec l’Allemagne nazie
pour concrétiser leur slogan : « L’Ukraine aux Ukrainiens ! »5.
En Roumanie, dès 1934 a lieu la mise en œuvre d’une loi contre le capital étranger. Elle
prévoit, pour chaque entreprise, d’avoir au moins 80 %, respectivement 50 % travailleurs
Roumains (en fonction de la catégorie de personnel employé)6. Le plus souvent, à cause de la
corruption qui semble régner dans les institutions de lʼÉtat, la loi est éludée, elle ne sʼapplique pas
vraiment. Parallèlement, on observe la montée des revendications nationalistes. Ainsi, trois années
plus tard, on y voit une autre loi, légiférée pour la protection du travail national. Toutes les
entreprises doivent préciser par écrit l’origine ethnique de chaque salarié. Ensuite, chaque
entreprise de la Grande Roumanie devrait avoir au moins 75 % de Roumains dans son personnel,
pour chaque catégorie de salariés7.
Quelques mois seulement après la mise en œuvre de cette loi, qui était censée élever le statut
économique des Roumains, la volonté de roumaniser éclate a la fin de l’année 1937. On y voit une
initiative abrupte de quelques barreaux d’avocats Roumains, qui commencent à marginaliser et
ensuite à exclure leurs collègues Juifs en dehors de ces associations. Ces actions s’avèrent être des
pas graduels qui annoncent les politiques nationalistes du régime des années suivantes.
Il y a alors une montée concertée du nationalisme et de l’autoritarisme, une méfiance à
l’égard du parlementarisme, qui aurait manqué de résoudre le problème des revendications
nationalistes.
Carol II, de plus en plus projeté comme administrateur et chef de l’État, doit réagir. Malgré
le fait qu’il choisit attentivement les phrases qu’il utilise pour parler des minorités, il se montre
nationaliste dans son discours. Par exemple, il affirme constamment la nécessite d’assurer la
primauté de la nation roumaine dans le cadre de la Grande Roumanie. Il se présente lui-même
comme Roumain : par naissance, par son caractère et sa religion. Certainement, son nationalisme
fait partie du rôle qu’il doit jouer. D’où, peut-être, sa préoccupation particulière pour la mise-en-

1
Pierre BIRNBAUM, « La France aux Français » : histoire des haines nationalistes, Paris, Éditions du Seuil, 2006, p.
233.
2
Paul PASTEUR, Les États autoritaires en Europe, 1919-1945, Paris, Armand Colin, 2007, p. 28.
3
Ibidem, p. 175.
4
Ibidem, p. 32.
5
David R. MARPLES, « Stepan Bandera : In Search of a Ukraine for Ukrainians », in In the Shadow of Hitler.
Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca HAYNES and Martyn RADY, London,
I.B. Tauris, 2011, p. 237.
6
Monitorul Oficial, anul CII, 16 iulie 1934, p. 4618.
7
„O protecţie efectivă a muncii naţionale”, Neamul românesc, anul XXXII, 13 martie 1937, p. 2.

— 65 —
scène, pour les gestes et les discours, pour l’esthétique généralement, que nous allons discuter dans
un chapitre distinct.
En tout cas, la relation entre roumanisation et carlisme deviendra de plus en plus évidente
pendant le régime autoritaire des années 1938-1940. Si dans la période 1918-1938 la
roumanisation est visible surtout au niveau du discours, le régime carliste réussit à l’associer avec
des politiques institutionnelles, comme nous allons voir. En février 1938 l’idéologie de la
roumanisation était déjà présente. Il fallait seulement la mettre en pratique.
Premièrement, la Constitution de 27 Février promette d’assurer « la primauté de l’élément
roumain ». Les acteurs qui débattent les textes de l’acte fondamental semblent être particulièrement
préoccupés par cet aspect1. La Constitution est octroyée dans le contexte de la montée des
revendications nationalistes, que le carlisme se doit de satisfaire. Ainsi, la manière dont on formule
certains articles nous fait entendre que non pas tous les « citoyens roumains » appartenaient à la «
nation roumaine ». On fait une distinction entre les « citoyens » roumains et la vraie nation
roumaine, alors imaginée (pour reprendre le terme utilisé par l’historien Benedict Anderson2) de
manière prépondérante selon des critères ethniques3.
Ensuite, on a pu observer comment les partisans du roi sont en même temps les acteurs de la
roumanisation. Comme auparavant, cette exigence inonde y compris les pages des leurs
publications (« La Roumanie » (« România ») de Cezar Petrescu, « Le Monde Nouveau » («
Lumea Nouă ») de Mihail Manoilescu, « Le Courant » (« Curentul ») de Pamfil Șeicaru ou « La
Nation Roumaine » (« Neamul Românesc ») de Nicolae Iorga). Pour ces intellectuels et
journalistes, le nouveau régime fournit les cadres pour la solution de ce problème.
Pour les intellectuels nationalistes, de même que pour les autorités et les technocrates du
régime, un État qui n’est pas roumanisé est le synonyme de lʼÉtat qui manque d’autorité. Des
termes et des expressions tel que roumanisation, nationalisation, la primauté de l’élément roumain,
le travail roumain ou la Roumanie roumaine prolifèrent dans leur discours. Progressivement, la
bureaucratie du régime ajuste et légitime ses actions aussi à partir de ce desideratum. Ainsi, nous
apprenons que parmi les principes qui guident l’activité du parti unique il y a aussi celui de la «
protection du travail national »4. Comme nous avons précisé antérieurement, le grand enjeu de la
roumanisation est à la fois démographique et économique. Face aux minorités ethniques et aux «
étrangers » qui se trouvent à l’intérieur de l’État national, il fallait absolument encourager la
présence et l’activité des Roumains.
Pendant ces années, ce nationalisme ethnique se manifeste dans les domaines les plus
divers. On agit graduellement pour la roumanisation de la presse, des barreaux, des syndicats, du
corps d’ingénieurs et de professeurs, du commerce, des institutions, des noms de localités, des
cinémas ou de l’équipe nationale de football5. Mihail Ghelmegeanu, le ministre des Travaux
Publics, annonce avec fierté que sous son ministériat les contrats pour la modernisation de
l’infrastructure ont été signés seulement avec des entreprises « roumaines »6. Cependant, les
autorités font des contrôles pour vérifier la mise en œuvre des mesures pour l’encouragement du «

1
Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII, Bucureşti, editura « Naţională » S. Ciornei, 1939, p. 461 ; Alexandru VAIDA-
VOEVOD, Memorii, vol. III, Cluj-Napoca, Dacia, 1998, p. 200, 204.
2
Benedict ANDERSON, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London, Verso,
2006.
3
Constituțiunea « Regele Carol II », Tipografia „Lupta”, București, 1938, p. 14.
4
Țară nouă prin munca tuturor, București, Biblioteca Frontului Renașterii Naționale, 1938, p. 73.
5
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 24/1938, f. 108 ; Idem, dosar 433/1940, f. 5 ; ANIC, fond Casa
Regală. Diverse, dosar 6/1938, ff. 1-8 ; „Românizarea și naționalizarea sindicatelor profesionale din România”,
Curentul, anul XI, 12 februarie 1938, p. 9 ; „Membri radiați pe data de 18 mai 1938”, Buletinul A.G.I.R., anul XX, nr.
6, iunie 1938, p. 157 ; „Legea de stimulare și ocrotire a muncii inginerilor români”, Buletinul A.G.I.R., anul XX, nr. 8,
august 1938, p. 193 ; Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 201, 31 august 1940, pp. 4937-4938 ; „A început opera de
românizare a meseriilor”, Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 22, 30 ianuarie 1938, p. 3; România, anul III, nr. 784, 4
august 1940, p. 13; „Românizarea cinematografelor”, Neamul românesc, anul XXXV, nr. 152, 14 iulie 1940, p. 2;
Lumea Nouă, anul VII, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1938, pp. 41-42.
6
„Politica și realizările în domeniul drumurilor. Concepția și înfăptuirile realizate de domnul ministru Ghelmegeanu”,
Curentul, anul XII, 23 decembrie 1939, p. 3.

— 66 —
travail national ». Déjà les Roumains « ethniques » se voient assurée une majorité numérique dans
les industries qui touchent directement la défense nationale1.
Le parti unique se roumanise lui aussi progressivement. Les statuts de 1940 du Parti de la
Nation (Partidul Națiunii) vont interdire aux Juifs de s’inscrire dans cette organisation2. Il ne s’agit
pas d’une mesure parmi les autres lois antisémites adoptées pendant le régime autoritaire.
Premièrement, en 1939 on finit de vérifier la citoyenneté des Juifs de la Grande Roumanie,
démarche qui débute pendant l’éphémère gouvernement de P.N.C, en janvier 19383. À la base de
cette action il y avait l’idée selon laquelle la plupart des Juifs réfugiés en Roumanie au lendemain
de la Grande Guerre aurait réussi à obtenir frauduleusement la citoyenneté roumaine. 225.222 sur
617.396 personnes passées par ce processus (c’est-à-dire 36,5 %) seront touchées. Ils vont perdre
leur statut de citoyens roumains4. Ce fait est riche de significations. Une fois entrés dans la
catégorie juridique des étrangers, on leur applique automatiquement les lois pour « la protection
du travail national » et pour « l’utilisation du personnel roumain dans les entreprises », adoptées
graduellement en 1934 et 1937.
À la suite de ces actions, en août 1940, d’autres lois antisémites touchent toute la population
juive, partagée en trois catégories juridiques. Beaucoup de Juifs sont interdits de mener des
activités dans l’administration, dans le commerce ou dans l’enseignement. En imitant la législation
raciale nazie dans l’espoir de faire plaisir à Hitler, on a même interdit, à l’été 1940, les mariages
mixtes entre Roumains et Juifs5.
Pour de nombreux nationalistes, les Juifs de la Grande Roumanie représentent alors une
catégorie dont la présence affaiblit politiquement et économiquement la nation roumaine. Comme
cela se passe souvent dans les discours du même type, l’ennemi de l’intérieur est désigné comme
étant beaucoup plus dangereux que celui qui se trouve hors de la communauté. Les autorités
incluent alors les Juifs parmi les plus importants vecteurs de la propagande communiste6. Il ne faut
pas oublier que le fait d’avoir formulé et appliqué une législation antisémite est favorisé aussi par
contexte de l’été 1940. Avec la chute de la Grande Roumanie, on cherche des boucs émissaires. À
cette époque, la tradition idéologique de l’antisémitisme roumain est perpétuée et parachevée. Le
régime ne tarde pas d’appliquer les mesures qu’il proclame. Des centaines de Juifs sont éliminés
des institutions de l’État et le discours antisémite devient de plus en plus présent dans la
propagande7.
Toutefois, l’antisémitisme n’épuise pas la question de la roumanisation. Il représente
seulement un des symptômes d’un désir plus urgent, celui d’ethniciser et d’homogénéiser autant
que possible ce qu’on imagine comme étant l’espace national roumain.
Comment est-ce que le monarque se situe-t-il par rapport à ce contexte ? Selon le discours
officiel, c’est lui qui dirige toute cette œuvre de roumanisation. On affirme toujours que les plus
importantes réformes qui ont pour but l’émancipation économique et sociale des Roumains procède
de la volonté du souverain. À cet égard, on tient absolument à présenter les documents les plus

1
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 254/1939, f. 73 ; „Noi norme în ce privește utilizarea
personalului românesc în întreprinderi”, Curentul, anul XII, 24 decembrie 1939, p. 4.
2
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 866, f. 4.
3
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 56, 9 martie 1938, pp. 1311-1325.
4
Lya BENJAMIN, « Naţionalism şi antisemitism în legislaţia regimului autoritar al regelui Carol al II-lea », Studia et
Acta Historiae Judaeorum Romaniae, nr. 4, 1999, p. 211.
5
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 183, 9 august 1940, pp. 4079-4088 ; Idem, nr. 201, 31 august 1940, pp. 4937-4938.
6
ANIC, fond Frontul Renașteri Naționale, dosar 8, f. 4 ; Idem, dosar 282, f. 272.
7
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosar 814, f. 100 ; „Medici și farmaciști evrei destituiți de
la Ministerul Sănătății”, Curentul, anul XIII, 7 august 1940, p. 2 ; „Îndepărtarea funcționarilor evrei de la Ministerul
Agriculturii și Domeniilor”, România, anul III, nr. 799, 19 august 1940, p. 13 ; „Evrei îndepărtați din învățământ”,
România, anul III, nr. 806, 26 august 1940, p. 5; „Situația evreilor în învățământul de toate grádele”, România, anul
III, nr. 811, 30 august 1940, p. 5.

— 67 —
importantes, y compris les lois antisémites, comme étant « signés » et « renforcés » par le roi1. Il est
vrai que, avant des les approuver, Carol II discute les projets de loi avec ses ministres2.
D’ailleurs, le monarque ne pouvait pas se montrer autrement qu’un partisan de la
roumanisation. En répondant à ces revendications il réussit à la fois à augmenter son pouvoir et sa
popularité. Ainsi, le voilà discutant avec le ministre de l’Education Nationale « la nécessité de
mieux préparer les éléments roumains de telle sorte qu’ils puissent lutter et remplacer les éléments
étrangers »3. Ensuite, avec le gouverneur de la Banque Nationale, il décide des mesures pour «
roumaniser » l’usine « Reșița », géant de l’industrie métallurgique du Banat (région située au sud-
ouest de la Roumanie)4. Cependant, il ne faut pas négliger son discours nationaliste. Carol II
défend les « droits ethniques » des Roumains5. Quand il parle de la Constitution de 27 Février, acte
qui porte souvent son nom (elle est aussi désignée comme « La Constitution Carol II »), le roi la
présente comme un document qui protège « la suprématie de la Nation roumaine »6.
Cependant, il est vrai que l’administration carliste (et, généralement, celle de la Grande
Roumanie) est souvent incapable de mener jusqu’au but les mesures de roumanisation qu’elle
proclame ou légifère. Les minorités, y compris les Juifs, profitent souvent de sa corruptibilité et de
sa fluidité. Toutefois, l’improvisation administrative trouve parfois son contraire dans la violence et
dans le radicalisme. Du coup, dans la période 1918-1944 les moyens pour la mise en œuvre de la
roumanisation varient considérablement : à partir de faibles colonisations initiées dans les années
vingt jusqu’aux lois pour la « protection du travail national » de 1934 et 1937 ou aux échanges de
population7 et nettoyage ethnique8.
Nous défendons l’utilité du concept de roumanisation comme instrument d’analyse. Il nous
aide à mieux saisir non seulement la manière dont on trace à cette époque les frontières de
l’identité nationale et de l’altérité, mais aussi la façon dont Carol II devient y compris à cet égard
un vecteur du nationalisme roumain. La roumanisation mobilise des individus et des communautés.
Également, c’est par cette doléance qu’on a souvent légitimé des politiques de gouvernement. C’est
peut-être le meilleur exemple pour montrer ce fort mélange de monarchisme et de nationalisme qui
distingue le carlisme dans le paysage européen de l’époque. Carol II n’est pas un souverain
apathique, simple dirigeant symbolyque de l’État-nation. Il participe à la mise en place des plus
importantes revendications nationalistes, devenant ainsi un véritable chef politique pour son
peuple.
La section suivante continue une analyse commencée dans le chapitre antérieur, à voir celle
de la relation entre Bucarest et les nouvelles provinces, entre le centre et les périphéries. Par
rapport à cette question, le carlisme semble se manifester dans les années 1938-1940 comme une
véritable fabrique du consensus national. On peut lier ce thème à la centralité que l’idée de
l’unanimité acquiert dans le carlisme, d’où l’anathémisation du pluralisme et des dissidences. Nous
essayons ainsi de voir comment le carlisme manipule le discours de l’unité nationale mais aussi
comment les pratiques du régime qu’il engendre favorisent le centralisme.
À cette époque, la diffusion de la culture politique de l’Ancien Royaume dans les nouvelles
provinces se fait avec difficulté. Si les carlistes proclament leur respect pour l’Ancien Royaume à

1
„Solemnitatea de la Cernăuți. S-a inaugurat Banca de Nord. Cuvântările domnilor miniștri Mitiță Constantinescu și
rezident Alexianu”, Curentul, anul XII, 17 ianuarie 1939, p. 12; România, anul II, nr. 230, 20 ianuarie 1939, p. 7 ;
România satelor, anul III, nr. 109, 18 august 1940, p. 1; ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 841, f. 2, 14.
2
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1939-1940, vol. II,
București, Curtea Veche, 2003, p. 229.
3
Ibidem, p. 47.
4
Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II, București, editura Enciclopedică, 1996, p. 410.
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 34/1938, f. 52.
6
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 42, 20 februarie 1938, p. 954.
7
En septembre 1940, lʼÉtat roumain cède à la Bulgarie le sud de la Dobroudja. Une fois le traité signé, les Bulgares du
nord de la région (77.000 environ) gagnent la Bulgarie et la population roumaine du sud (106.534) est obligée à son
tour de passer au nord, en Roumanie (Vladimir TREBICI, « Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940:
bilanț demografic », Studii și cercetări socio-umane, nr. 1, 1996, p. 22).
8
Le régime de Ion Antonescu est fait coupable pour la mort de 250.000 Juifs (Dennis DELETANT, Hitler’s Forgotten
Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, London, Palgrave Macmillan, 2006, p. 4).

— 68 —
cause du rôle que celui-ci a joué dans la création de la Grande Roumanie, les pratiques politiques
du centre provoquent de nombreux mécontentements dans les nouvelles provinces rattachées en
1918-1919, au fur et à mesure qu’elles se déploient sur le territoire national. La participation des
élites régionales au gouvernement est négligeable, y compris pendant le régime autoritaire de
1938-1940. Les Transylvains sont contrariés par le fait qu’ils sont peu employés dans les fonctions
exécutives importantes. On parle du fait que la majorité des colonels qui possèdent la fonction de
préfet sont des regățeni (c’est-à-dire qu’ils sont originaires de l’Ancien Royaume)1. Ce n’est pas
une surprise. Le contingent des représentants de l’Ancien Royaume domine les gouvernements des
années 1938-1940 et garde toujours les postes-clé de l’administration et dans l’armée. Par
exemple, parmi les 19 membres du premier gouvernement carliste, deux seulement sont originaires
des nouvelles provinces : le patriarche Miron Cristea et Alexandru Vaida-Voevod2. D’ailleurs, le
plus souvent, lorsqu’un représentant de ces régions se retrouve au premier-plan de la scène
politique, on lui offre une fonction honorifique ou sans trop de responsabilités.
Quelles sont alors les stratégies utilisées par les carlistes pour masquer cette tension ?
Premièrement, notre attention a été attirée par le discours que le régime utilise. Les
carlistes cultivent une rhétorique qui avance d’une façon concertée le nationalisme, le centralisme
et le monarchisme. Progressivement, cette rhétorique prendra de plus en plus de relief une fois
alimentée par les avancées du révisionnisme en Europe Centrale et par le déclenchement de la
guerre mondiale. Il faut en même temps prendre en compte le fait que les carlistes sont les
adversaires du pluralisme politique. Quiconque exprime une critique ou une suggestion de réforme
par rapport au nouveau régime est toute de suite classé comme ennemi de l’État national. De même
que pendant la période précedente on répond aux critiques orientées contre le centralisme et les
tares de l’administration par des accusations de bolchévisme ou de régionalisme. Toute opposition
(verbale) par rapport aux politiques du centre montrerait le régionalisme de l’auteur, un danger
pour la nation dans sa lutte permanente contre ses ennemis de l’intérieur et de l’extérieur.
Deuxièmement, le monarchisme est avancé par les acteurs du carlisme autoritaire comme
un vecteur qui unit les divers éléments du corps national et se situe en même temps au-delà de toute
différence régionale. Comme nous l’avons vu, c’est le carlisme qui initie des nouvelles politiques
pour nationaliser les masses3, plus exactement les paysans, la jeunesse, les ouvriers … On montre
toujours en éxergue la réussite de telles actions. Le ministère de l’Agriculture organise des
excursions dans la Grande Roumanie pour quelques milliers des paysans, une expérience ayant
pour but à la fois la « connaissance » du pays et le renforcement de la « fraternité roumaine »4.
À la suite, nous parlons de la réforme administrative faite par le régime. Dès aout 1938, la
Grande Roumanie est partagée en dix nouvelles régions (ținuturi – pl. ; ținut – sing.). Comme toutes
les réformes fondamentales de ces années, celle-ci et faite également au nom du roi. Chaque ținut
est dirigé par un résident royal, nommé par le monarque. À l’occasion de leur mise en fonction, ils
jurent fidélité à Carol II5. En fait, il s’agit des représentants du roi, d’où leur nom de résidents. La
charge symbolique de cette réforme este assez forte, parce qu’on proclame la décentralisation tant
désirée, il y a deux décennies. Au contraire, les promesses par rapport à l’auto-administration des
nouvelles régions sont loin de la réalité. Il est difficile de dire comment on pratique alors la
décentralisation. On dirait même que le centralisme s’accroit par rapport à l’époque antérieure. La
mise en œuvre des ținuturi représente plutôt une façade, un « ersatz » de fédéralisme. Bientôt, il est
de plus en plus évident que la réforme administrative n’a pas été faite pour l’efficacité de
l’administration ou de l’économie. Le but a été de mieux servir aux besoins de contrôle du centre,
fait trahi, d’ailleurs, par la façon dont les représentants de l’Ancien Royaume sont favorisés quand
1
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. V, București, Machiavelli, 2002, p. 166.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 227/1938, f. 4.
3
Selon le concept employé par George L. Mosse (voir : George L. MOSSE, The Nationalization of the Masses.
Political Symbolism and Mass Movements in Germany from the Napoleonic Wars through the Third Reich, New
York, Howard Fertig, 1975). Nous parlerons davantage sur cette question dans un des chapitres suivants, qui portera
sur l’esthétisation carliste du politique.
4
România, anul II, nr. 369, 10 iunie 1939, p. 9.
5
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 187, 14 august 1938, pp. 3772-3833.

— 69 —
on distribue les postes. En 1939, par exemple, le Directorat1 du Front de la Renaissance Nationale
est formé par 15 bucarestois et uniquement 9 personnes nées hors de la capitale2. Le Conseil
Supérieur National du parti unique comprend alors 119 personnes originaires de l’Ancien
Royaume (parmi lesquelles 99 bucarestois) et seulement 54 représentants des nouvelles provinces
(Transylvanie et Banat – 46 ; Bessarabie – 5 ; Bucovine – 3)3.
Outre le discours qui mêle monarchisme et unité nationale, l’éloge des politiques de
nationalisation des masses ou de la réforme administrative, la propagande « travaille » sans
interruption à l’image de la capitale. On essai ainsi d’inventer pour la ville de Bucarest une
nouvelle identité politique, esthétique et culturelle. La fête du « Mois de Bucarest » (Luna
Bucureștilor, organisée chaque année de 9 mai au 9 juin) montre une métropole qui aurait traversé
un véritable processus de régénération et de modernisation pendant le règne de Carol II. Il ne
s’agit pas simplement d’une exposition ordinaire, mais d’une suite de manifestations culturelles
toujours idéologiquement exploitées et encadrées dans une dimension nationale. On montre une
capitale fondamentalement différente de celle des années 1920. Entre Carol II et le nouveau
Bucarest il y a une relation étroite. Le monarque symbolise l’idée de la capitale transfigurée.
D’ailleurs, la figure du roi est placée en avant comme le principal vecteur du « Mois de Bucarest »,
fête destinée non pas tellement aux habitants de la capitale qu’aux citoyens de la Grande
Roumanie, qui sont encouragés à visiter et à connaître alors le cœur et le cerveau de la nation (on
leur accorde des facilités pour le transport et le logement, ainsi que pour d’autres loisirs).
L’analyse des pratiques administratives de l’État roumain en relation avec la montée de
l’autoritarisme monarchique nous a permis de diversifier les méthodes de recherche destinées à
faciliter la manière dans laquelle se déroule alors le processus de nation-building. À cet égard, la
dynamique existente entre la capitale (voir l’Ancien Royaume) et les nouvelles provinces façonne
d’une manière considerable le nationalisme monarchique. Il ne faut pas négliger que la dissolution
du régime carliste est due y compris au fait que cet édifice politique ne réussit pas à bien gestionner
la lutte contre les forces centrifuges qui deviennent les cibles de la propagande.
Enfin, dans le dernier sous-chapitre nous examinons la relation qu’existe alors entre le
monarque et certaines personnalités roumaines de cette époque. Nous voudrions corriger la
tendance historiographique qui fait qu’on perçoit le carlisme et le régime autoritaire qu’il
engendre à peu près exclusivement comme une création personnelle du roi. Les ambitions
autoritaires de Carol restent la cible des historiens tant à l’époque communiste4 qu’après la chute
du totalitarisme en Roumanie5. En englobant aussi d’autres acteurs dans le paysage politique et
culturel de ces années, nous pouvons mieux identifier les attentes placées dans le nouvel ordre
carliste. En quelle mesure ses partisans idéologiques réussiront-ils de concrétiser leurs attentes,
soient-elles politiques, culturelles, économiques ou esthétiques ?
Pour faciliter notre analyse, nous avons partagé les partisans du monarque en deux
catégories : les intellectuels (respectivement les intellectuels-journalistes) et les élites
traditionnelles. En 1938, les catégories sur lesquelles porte notamment notre analyse (intellectuels,

1
Assemblée consultative du parti unique.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 23/1939, f. 2.
3
Idem, dosar 24/1939, ff. 4-7.
4
Voir, par exemple : Lucrețiu PĂTRĂȘCANU, Sub trei dictaturi, București, Forum, 1944 ; Isac LUDO, Regele
Palaelibus, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957 ; Alexandru Gheorghe SAVU, Dictatura regală
1938-1940, Bucureşti, editura Politică, 1970 ; Ioan SCURTU, Iulian CÂRȚÂNĂ, Curs de istoria contemporană a
României. Dictatura Regală (1938-1940), Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1980 ; Florea
NEDELCU, De la Restauraţie la Dictatura regală. Din viaţa politică a României 1930-1938, Cluj-Napoca, Dacia,
1981.
5
Voir : Ion MAMINA, Monarhia constituțională în România: enciclopedie politică 1866-1938, București, editura
Enciclopedică, 2000 ; Ioan SCURTU, Istoria României în timpul celor patru regi, vol. IV: Carol al II-lea, București,
editura Enciclopedică, 2004 ; Radu Florian BRUJA, Carol al II-lea şi partidul unic: Frontul Renaşterii Naţionale,
Iaşi, Junimea, 2006 ; Petre ȚURLEA, Partidul unui rege: Frontul Renașterii Naționale, București, editura
Enciclopedică, 2006 ; Niculae CRISTEA, Imaginea publică a monarhiei în România 1866-1947, București,
Cavallioti, 2011 ; Florian GRECU, Construcția unui partid unic: Frontul Renașterii Naționale, București, editura
Enciclopedică, 2012.

— 70 —
élites traditionnelles, militaires) rejettent le parlementarisme non seulement à cause de la
corruption et du désastre administratif qu’il aurait généré, mais aussi du au fait que ses pratiques
auraient divisé la nation en classes antagonistes.
En ce qui concerne les intellectuels, il faut rappeler que la Roumanie des années 1938-1940
est aussi une création de leur carlisme idéologique. Il s’agit d’un courant intellectuel né au début
des années 1920 qui est entretenu et (ré)inventé constamment pendant deux décennies.
Quelle a été l’influence du discours des intellectuels carlistes sur les politiques du régime ?
Comment est-ce que ces personnages se sont impliqués dans les structures du régime ? Quel enjeu
a déterminé le roi à mobiliser les intellectuels ? Voilà quelques questions qui ont guidé notre
recherche sur ce terrain.
C’est la configuration politique et idéologique du nouveau régime qui nous permet de saisir
une relation particulière entre carlisme et intellectuels. Comme dans le cas des années qui
précédent l’instauration de la dictature de Carol II, nous avons suivi des trajectoires personnelles,
en observant comment la monarchie autoritaire offre à certains d’entre eux de mettre en pratique
leurs idées ou au moins de les voir concrétisées par le nouveau régime lui-même. En revanche, ces
intellectuels doivent tenir publiquement un discours permanent de légitimation idéologique du
régime.
Le plus souvent, il s’agit d’acteurs qui s’affichent comme partisans du roi et qui en même
temps réussissent à concrétiser plus ou moins leurs attentes idéologiques dans le cadre du nouveau
régime. Parmi les cas les plus représentatives il y a Mihail Manoilescu et Nichifor Crainic. Par ses
actions de l’année 1938, Carol II semble inaugurer exactement le type d’État qu’ils ont sans cesse
apellé de leurs vœux pendant la période précédente : un État à la fois autoritaire (et, ensuite,
totalitaire) et corporatiste, ethnocratique et orthodoxe ; un État muni d’un parti unique et dirigée
par un chef1.
Ensuite, on a pu observer la prépondérance du modèle maurassien de l’intellectuel-
journaliste antiparlementaire et monarchiste, consacré parmi les partisans du roi dès le début de la
décennie précédente2. Manoilescu et Crainic eux-mêmes sont des publicistes prolifiques (chacun
dirige sa propre revue : « Le Monde Nouveau » (« Lumea Nouă »), respectivement « La Pensée »
(« Gândirea »). Mais à côté de ces deux acteurs, il y en a d’autres personnages connus, tel Pamfil
Șeicaru (journaliste et rédacteur du quotidien « Le Courant » (« Curentul ») ou Cezar Petrescu (un
écrivain très apprécié à l’époque, à la fois le directeur du journal « La Roumanie » (« România »),
l’organe officiel du régime).
Outre la catégorie examinée ci-dessus, les membres des élites traditionnelles deviennent
eux-aussi de plus en plus visibles3. Si les intellectuels-journalistes représentent plutôt la source
vitale de dynamisme idéologique, les élites traditionnelles – littéraires, universitaires, scientifiques
– ont la tâche de légitimer le régime ainsi que de gouverner effectivement.
Les dictatures de l’Europe des années trente ont été des régimes autoritaires personnalisés
autour de la figure d’un chef. Toutefois, ces dirigeants ont besoin d’institutions et d’élites pour
gouverner, dont le rôle est souvent sous-estimé. Pour prévenir l’usurpation de leur autorité et la
mise en cause de la légitimité de leurs actions, ils doivent toujours collaborer, négocier et faire des
concessions aux élites traditionnelles. Cette coopération a fait souvent l’objet d’étude des historiens
et des politistes. Le chercheur Paul H. Lewis a remarqué comment dans tous les autoritarismes «
latins » de cette époque (l’Italie fasciste, l’Espagne de Franco et le Portugal de Salazar) les
dirigeants ont largement collaboré avec les élites traditionnelles. Leur but aurait été de garder à la
fois l’influence et le contrôle dont ils se contentaient avant le phénomène de « mass politics » (qu’il
1
Mihail MANOILESCU, Le siècle du corporatisme: doctrine du corporatisme intégral et pur, Paris, Librairie Félix
Alcan, 1936 ; Idem, Le parti unique: institution politique des régimes nouveaux, Paris, Les Oeuvres Françaises, 1936;
Nichifor CRAINIC, Ortodoxie și etnocrație, București, Cugetarea, 1938; Idem, Programul statului etnocratic,
București, Tipografia Ziarului Universul, 1938.
2
Florin ȚURCANU, « Néotraditionalisme et politique dans la Roumanie des années vingt », Revue des études sud-est
européennes, tome XXXV, nr. 1-2, 1997, pp. 84-85.
3
Voir : Doru Adrian LIXANDRU, « O dictatură în condominiu? Elitele tradiționale și monarhia în timpul regimului
autoritar din România anilor 1938-1940 », Revista istorică, tom XXVI, nr. 3–4, 2015, pp. 311-321.

— 71 —
définit comme « l’entrée des masses en politique ») généré par les bouleversements de la Grande
Guerre1. En ce qui concerne les cas de l’Europe de l’Est, Martin Blinkhorn a pu même parler de «
establishment dictatorships » pour montrer le degré d’influence des élites traditionnelles dans la
mise en place et ensuite dans le fonctionnement des régimes autoritaires de cette époque2.
Comment cette dynamique ce manifeste-t-elle dans le cas du carlisme ? Pourquoi est-ce
qu’il y a des universitaires, des industriels, des militaires, des magistrats ou des clercs qui
soutiennent le nouveau régime ?
Dans ce chapitre, nous avons avancé l’idée selon laquelle le carlisme n’est pas seulement
une création des intellectuels, mais peut-être envisagé également comme un phénomène politique
généré par les élites conservatrices. Cela se passe graduellement, à partir du moment de la
Restauration (8 juin 1930). Pour la couche national-conservatrice qui se montre comme étant
partisane du monarque, le charisme de Carol n’a jamais été un facteur décisif, même si elle fait
l’éloge de ses qualités et lui confère le rôle d’arbitre suprême sur la scène politique. On dirait
plutôt que des motifs d’ordre purement pragmatique ont déterminé une telle couche sociale de
soutenir le carlisme.
Premièrement, nous avons réfléchi sur la relation qu’existe entre Carol II et cette catégorie
dans les années qui précèdent le régime autoritaire. On a pu voir ainsi comment au début de cette
décennie leur légitimité est mise en danger, conséquence de la montée de l’idéologie
antiparlementaire et de la Garde de Fer, mais aussi à cause de la crise économique et de ce qu’on
a perçu comme étant les échecs successifs des gouvernements des années 1920. C’est dans ce
contexte que Carol II se montre comme un personnage qui pourrait offrir à ces élites traditionnelles
une solution à la crise qu’ils traversent. Plus exactement, on a progressivement édifié un système de
gouvernement centré sur la personnalisation du pouvoir dans lequel c’est le roi qui prend la tâche
de réformer la société et d’assurer le consensus national. Les élites traditionnelles cherchent à
garder leurs positions dominantes en collaborant avec le monarque, même dans le cadre d’un
régime autoritaire dont il sera le véritable chef. De l’autre côté, Carol II a besoin de leur soutien
pour maintenir et consolider son pouvoir, même en jouant le rôle du dictateur. Nous suggérons
qu’il faut tenir compte de cette approche pour mieux comprendre l’entente créé entre les élites
traditionnelles et le monarque, tant au début des années 1930 qu’à la fin de cette décennie.
Deuxièmement, nous nous concentrons sur la période 1938-1940, quand l’influence et le
poids des élites traditionnelles devient de plus en plus évidentes. Pour prouver cela, il faut juste
suivre la profession et le statut social des personnes qui forment alors les gouvernements carlistes
et les Conseils de Couronne3, ainsi que les statuts et les itinéraires de ceux qui possèdent la
fonction de résident royal (gouverneur des nouvelles régions créées après la réforme administrative
de 1938).
Prenons l’exemple du premier gouvernement carliste. À l’exception du patriarche Miron
Cristea, tous ses membres ont occupé des fonctions politiques pendant les années antérieures. À
partir de ce fait, on peut les considérer également comme des représentants de l’ancien régime que
le carlisme autoritaire remplace en 1938. À cet égard, il faut aussi mentionner le fait que seuls les
hommes politiques carlistes appartenant à l’ancienne élite parlementaire ont la possibilité de
continuer leur carrière politique. Les agrariens groupés autour de Iuliu Maniu ou les nationaux-
libéraux dirigés par Constantin I. C. Brătianu ne s’encadrent pas dans les structures du nouveau
régime, bien qu’ils soient eux-aussi des représentants de l’ancienne « politique politicienne ».
Ensuite, du point de vue professionnel (un prélat orthodoxe, des militaires, des médecins, des
universitaires, des juristes, des ingénieurs ou des économistes) et à partir de la moyenne d’âge, ces
acteurs peuvent être associés à une catégorie sociale conservatrice. C’est ce que nous voudrions à
la fois illustrer et analyser : le rôle joué par une couche national-conservatrice moins inclinée vers

1
Paul H. LEWIS, Latin Fascist Elites : the Mussolini, Franco and Salazar Regimes, Westport, Praeger Publishers,
2002, p. 199.
2
Martin BLINKHORN, Fascism and the Right in Europe, 1919-1945, London, Longman, 2000, p. 51.
3
Il s’agit d’un organisme créé en mars 1938 dont les membres collaborent officiellement avec le roi dans la prise des
plus importantes décisions de gouvernement (Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 75, 31 martie 1938, p. 1640).

— 72 —
des expérimentations politiques radicales. Comment peut-on expliquer autrement le soutien
accordé au régime par des universitaires tel Constantin C. Giurescu (historien), Istrate Micescu,
Ion V. Gruia (juristes) ou Constantin Rădulescu-Motru (philosophe) ?
Dans le même chapitre, nous avons examiné le parcours individuel de certains acteurs (le
patriarche Miron Cristea, les universitaires Nicolae Iorga (historien) et Dimitrie Gusti (sociologue)
ou l’industriel Ion Gigurtu) ainsi que le rôle joué par les militaires dans le discours, dans la mise
en œuvre de la législation et dans les pratiques institutionnelles. Par exemple, on a pu remarquer
une présence de plus en plus visible des militaires dans l’espace publique et dans le mécanisme de
prise des décisions de gouvernement. Il ne faut pas oublier que les préfets des départements
(județe) sont tous des militaires. Cette présence a déterminé l’historien Christophe Midan de parler
d’une militarisation progressive de la société1. Selon Henry L. Roberts, même si l’armée joue dans
la culture politique de la Grande Roumanie un rôle moins important que dans les autres pays
balkaniques, cependant cette institution semble être toujours prête à intervenir comme un garant de
l’ordre. Dans des périodes de crise ou de transition, on y voit souvent un général à la tête du
gouvernement. En suivant l’interprétation de Roberts, la dictature du général Antonescu n’aurait
représenté que le point culminant de l’implication de l’armée dans la vie politique2.
Il est vrai que, par leur présence, les militaires renforcent la dimension autoritaire du
régime. On facilite ainsi le contrôle de la vie des citoyens mais aussi la suppression rapide de toute
contestation. À côté de l’Église orthodoxe, l’armée contribue d’une manière essentielle à la
légitimation et à la continuité du régime.
Cependant, il faut préciser que les catégories présentées plus haut n’épuisent pas la
diversité du groupe des carlistes. Par exemple, on a pu observer une remarquable hétérogénéité
professionnelle des autres acteurs qui le composent. Des architectes, des écrivains, des pédagogues
ou des activistes culturels arrivent à occuper des fonctions dans l’appareil du nouveau régime. Un
discours carliste peut faciliter alors la mobilité sociale. Le fait d’avoir fait l’éloge de la personne
du monarque et de ses actions apporte souvent des privilèges. Par exemple, un poste dans le cadre
de l’État carliste, qui assez souvent subventionne et soutient ces acteurs.
Le parcours du carlisme dans ses derniers mois d’existence fait l’objet de la section
suivante, où nous nous posons des questions sur les causes qui ont déterminé sa chute, en analysant
en même temps surtout le processus de déstructuration idéologique du régime qu’il a engendré.
Si on a pu observer comment le sauveur de 1930 devient l’homme providentiel de 1938,
alors pendant l’été de l’année 1940 le roi a de nouveau la possibilité de jouer son rôle. Cette fois,
dans un drame différent, mais dont l’action se déroule sur la même scène, c’est-à-dire dans le
même cadre national. Malgré le déclenchement de la guerre, l’anniversaire de dix années de
Restauration (8 Juin 1930 – 8 Juin 1940) ne semble pas préfigurer le parcours du carlisme dans les
semaines et les mois suivants. L’état d’esprit est favorable au monarque. Certainement, les
festivités et les hommages qui lui sont destinés alors sont bien orchestrés par ses partisans et par
l’appareil de propagande. Cependant, ce n’est pas moins vrai que de nombreux Roumains les
perçoivent à la foi comme un facteur et un symbole de l’unité nationale. Une guerre avec les États
voisins révisionnistes (l’Union Soviétique, la Hongrie, la Bulgarie) semble être imminente. Par
rapport à sa qualité de dirigeant, beaucoup de gens ordinaires lui envoient des lettres pour
l’encourager et montrer leur fidélité3.
Toutefois, face à la guerre et aux pertes territoriales infligées à la Grande Roumanie, le
mythe Carol perd rapidement son efficacité. Dans cette partie de la thèse, nous suivons brièvement
les étapes de sa chute.
Ainsi, fin juin 1940, l’inévitable se produit. Suite à un ultimatum adressé par l’U.R.S.S.,
l’État roumain cède aux soviétiques la Bessarabie et le nord de la Bucovine. Ensuite, la Roumanie
renonce aux garanties diplomatiques anglo-françaises et se retire de la Société des Nations pour se
rapprocher progressivement du camp de l’Axe en espérant de gagner la bienveillance d’Hitler,

1
Christophe MIDAN, Carol al II-lea și teroarea istoriei 1930-1940, București, editura Militară, 2007, p. 6.
2
Henry L. ROBERTS, Rumania. Political Problems of an Agrarian State, Hamden, Archon Books, 1969, p. 92.
3
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 32/1940.

— 73 —
maître du continent européen. Malgré cela, le nord de la Transylvanie est occupé par la Hongrie
deux mois plus tard, suite à ce qu’on appelle « le Diktat Vienne » : le 30 aout 1940, à Vienne,
l’Allemagne nazie et l’Italie fasciste imposent aux Roumains de céder près de la moitié de la
Transylvanie. L’altérnative aurait été une guerre avec l’Allemagne et la Hongrie. De plus, le 7
septembre, suite à deux semaines de négociations diplomatiques, la Roumanie rétrocède à la
Bulgarie le sud de la Dobroudja (le « Quadrilatère » – région occupée par les Roumains en 1913, à
la suite de la Seconde Guerre Balkanique).
Un tiers du territoire de la Roumanie est cédé à ses voisins révisionnistes en 1940 sans
aucune opposition, et la population du pays baisse de 19.9 millions à 13.3 millions d’habitants1. De
surcroît, dans les territoires cédés à l’URSS et à la Hongrie la majorité de la population est
roumanophone. Les Roumains représentent plus de la moitié des habitants passés alors sous la
jurisdiction de l’Union Soviétique (2.020.000 Roumains sur 3.776.000 habitants) et de la Hongrie
(1.315.000 Roumains sur 2.600.000 habitants)2. Des trains remplis de réfugiés en provenance
surtout de Bessarabie et de Bucovine du Nord augmentent le sentiment d’une catastrophe
nationale. Cependant, c’est la journée de 30 août 1940 qui engendre la chute irrémédiable du
carlisme, au moment où le régime consent de céder une partie de la Transylvanie. Parmi les
nouvelles provinces acquises après la Grande Guerre, c’est l’espace le plus valorisé. C’est le
Diktat de Vienne qui mit fin au règne de Carol II. Son abdication (le 6 septembre) représente juste
une formalité. Il ne réussit pas à accomplir sa mission, celle de « gardien » des frontières et se
dépouille en même temps de son image de chef d’une armée avec laquelle sa figure avait été
constamment associée pendant son règne. C’est cette incapacité qui pousse l’ancien carliste
Nichifor Crainic à accuser le roi de la manière suivante : « Le monarque n’est pas une chouette sur
la maison, attendant la proie et présageant un malheur, mais le faucon perçant, qui regarde
attentivement les frontières. Entre le monarque et la frontière il y a une relation inséparable. L’un se
maintient par l’autre. Une fois la frontière est rompue, l’incapacité du gardien se dévoile »3.
Pour surmonter les défis de l’été 1940 le roi fait alors appel même aux fascistes de la Garde
de Fer. Carol II rencontre Horia Sima (le nouveau chef de ce mouvement politique) le 18 juin 1940,
juste avant la reconfiguration du parti unique (le 22 juin, le Front de la Renaissance Nationale
devient le Parti de la Nation). Du coup, Sima reçoit bientôt le poste de sous-secrétaire au ministère
des Cultes et des Arts et les légionnaires sont appellés à entrer dans le nouveau parti4. L’historien
Traian Sandu explique justement cette alliance par le désir du roi et de ses collaborateurs de
faciliter le rapprochement de l’Allemagne nazie. Celle-ci est mise en place officiellement le 2
juillet, juste après la perte de la Bessarabie et du nord de la Bucovine5. Le nouveau gouvernement
germanophile dirigé par le grand industriel Ion Gigurtu (nommé le 3 juillet) englobe trois
dignitaires légionnaires : Horia Sima (ministre au Cultes et Arts), Vasile Noveanu (ministère de
l’Inventaire des Biens Publics) et Augustin Bideanu (sous-secrétaire aux Finances). Toutefois,
l’entente entre les fascistes et le monarque n’est pas du tout durable. Sima prétend au roi un
gouvernement dominé par les légionnaires et, n’étant pas satisfait par Carol II, présenta sa
démission (le 6 juillet)6.
Autrement, dans notre étude nous avons analysé les événements de l’été 1940 aussi en
relation avec l’administration de l’État carliste. Nous suggérons ainsi que les pertes territoriales
sont déterminées à la fois par des raisons géopolitiques et par le manque d’efficacité et de
crédibilité de la bureaucratie roumaine dans ces régions. L’évacuation de l’administration, de

1
Mark AXWORTHY, Cornel SCAFEȘ, Cristian CRĂCIUNOIU, Third Axis, Fourth Ally. Romanian Armed Forces in
the European War, 1941-1945, London, Arms and Armour, 1995, p. 17.
2
Voir : Anton GOLOPENȚIA, « Populația teritoriilor românești desprinse în 1940 », in Anton GOLOPENȚIA, Opere
complete, vol. II, București, Univers enciclopedic, 2002, pp. 547-562.
3
Nichifor CRAINIC, „Revoluția legionară”, Gândirea, anul XIX, nr. 8, octombrie 1940, p. 521.
4
Traian SANDU, Un fascisme roumain: histoire de la Garde de Fer, Paris, Perrin, 2014, pp. 187-188.
5
Ibidem, p. 188.
6
Ibidem, p. 189.

— 74 —
l’armée et d’une partie de la population se passe souvent en désordre et de manière humiliante1, ce
qui ne semble pas se produire seulement à cause de la pression du temps. À cet égard, un
personnage anonyme qui écrit le 10 juillet (après la perte de la Bessarabie et du nord de la
Bucovine) au secrétaire particulier du roi lui donne alors un verdict assez suggestif : « Maintenant
on voit que notre administration a été déplorable pendant toutes ces années »2.
Nous suggérons ensuite qu’il faut mettre cet aspect en relation avec la promesse
inaccomplie du nouveau régime de moderniser et de crédibiliser l’administration. Comme
auparavant, l’administration des années 1938-1940 semble être dominée par le népotisme et la
corruption. Souvent, les lois s’appliquent d’une manière préférentielle et subjective. L’affairisme et
la corruption dominent l’État autoritaire carliste, et Carol II ne représente pas une exception.
Celui-ci peut facilement disposer de ressources de l’État. Il cultive une très proche relation avec
des industriels comme Max Auschnit et Nicolae Malaxa. Bref, cette véritable plaie qu’est la
corruption semble être assez répandue, en commençant par la monarchie et l’armée et en allant
jusqu’au ministère de la Propagande, à la police bucarestoise, à la Société nationale de
radiodiffusion ou au journal officiel « România »3.
Les années du régime autoritaire, comme la période précédente et celle qui suivra4 sont en
même temps des périodes de mauvais fonctionnement bureaucratique, de clientélisme et de
corruption. Nous nous posons ainsi la question : comment est-ce que ces tares influent sur la mise
en place du carlisme et, ensuite, sur sa chute ?
La dernière partie de cette section est dédiée à une brève analyse du changement de régime.
Dans les derniers jours de son règne, on voit comment Carol II suspend la Constitution de 27
Février 1938 et nomme le général Ion Antonescu5 comme chef du gouvernement. Juridiquement, on
accorde au général « des pouvoirs complets à la direction de l’État roumain »6. Cette fois-ci, c’est
Antonescu qui joue le rôle du Sauveur. Après l’abdication de Carol II (le 7 septembre), il gouverna
en s’appuyant sur la Garde de Fer fasciste, qu’il éliminera du gouvernement en janvier 1941. Ion
Antonescu prend le titre de Conducător (dirigeant, chef) de l’État et fit participer la Roumanie à la
guerre contre l’Union Soviétique, ce qui lui permet de reprendre deux provinces cédées en 1940 :
la Bessarabie et le nord de la Bucovine. Jusqu’en 1944, le rôle du roi Michel, le successeur de
Carol, reste plutôt symbolique7.
Le nouveau gouvernement d’Antonescu supprime rapidement les principaux établissements
dé l’ancien régime carliste (le Parti de la Nation, la Straja Țării ou l’organisation « Joie et Travail
»)8. Carol II part en exil. Après un court séjour en Suisse, il vivra en Portugal jusqu’à sa mort, en
1953. En Roumanie, la chute de sa popularité est alors irréversible. L’historien Lucian Boia parle
d’un véritable contre-mythe qui se développe dès maintenant par rapport à son image : « Son
contre-mythe s’avère d’être aussi forte que le mythe qui l’a amené en Roumanie en 1930 et qui a
contribué ensuite à la montée de ses pouvoirs. Après son abdication de 1940, il est de plus en plus

1
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 253, vol. I, f. 254 ; ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale –
Informații, dosar 814, ff. 5-6 ; ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 954, ff. 23-25.
2
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 12/1940, f. 3.
3
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. II, București, Machiavelli, 1999, p. 155 ; Idem, Însemnări zilnice,
vol. IV, București, Machiavelli, 2002, p. 175 ; Idem, Însemnări zilnice, vol. V, București, Machiavelli, 2002, p. 192;
Idem, Însemnări zilnice, vol. VIII, București, Machiavelli, 2007, p. 70 ; Armand CĂLINESCU, Însemnări politice
1916-1939, București, Humanitas, 1990, p. 405 ; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 89/1939;
Idem, dosar 77/1939.
4
Pour une analyse des années de la Seconde Guerre Mondiale, voir : Dennis DELETANT, Hitler’s Forgotten Ally. Ion
Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, London, Palgrave Macmillan, 2006, pp. 69-101.
5
Ion Antonescu (1882-1946), chef d’état-major de l’armée en 1933, il fut ministre de la Guerre en 1938. Ce général se
contente alors d’une grande popularité parmi les militaires.
6
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 205, 5 septembrie 1940, p. 5058.
7
Pour une analyse du parcours politique et du régime d’Ion Antonescu, voir : Dennis DELETANT, Hitler’s Forgotten
Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, London, Palgrave Macmillan, 2006; Idem, « Ion Antonescu:
The Paradoxes of His Regime 1940-1944 », in In the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and
Eastern Europe, edited by Rebecca HAYNES and Martyn RADY, London, I.B. Tauris, 2011, pp. 278-294.
8
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 208, 8 septembrie 1940, p. 5294 ; Idem, nr. 210, 10 septembrie 1940, p. 5306.

— 75 —
montré comme un roi aventurier, dévergondé et profiteur, principal responsable pour la dégradation
de la démocratie roumaine, et pas du tout comme le bâtisseur d’une Roumanie nouvelle.
Généralement, même dans le discours monarchiste on passe rapidement sur sa personnalité, en
faisant une distinction entre la gallérie complète des quatre rois de la Roumanie moderne et leur
gallérie idéale, réduite en fait au trois : Carol Ier (1866-1914), Ferdinand Ier (1914-1927) et Michel
(1927-1930 ; 1940-1947) »1.
Pendant l’été 1940, les fondements idéologiques du monarchisme carliste se décomposent
définitivement. D’une manière plus ou moins paradoxale, le régime politique de la monarchie
autoritaire se désintègre parallelement avec la Grande Roumanie, l’État-nation que le roi Carol II
et ses partisans promettaient de moderniser et de défendre.

Nous finissons le chapitre qui porte sur le régime autoritaire par une réflexion sur les
facteurs qui ont déterminé le changement de régime de 1938, le passage de la monarchie
constitutionnelle à la monarchie autoritaire, ainsi que sur la façon dont on a ensuite pratiqué la
mise en place de l’idéologie carliste. Le changement de régime est aussi motivé par l’existence d’un
contexte historique troublé. Révisionnisme, communisme, difficultés économiques, radicalismes
politiques comme celui de la Garde de Fer ou « conspiration juive », tous ces facteurs encouragent
la mentalité selon laquelle l’État démocratique n’est plus capable d’assurer les cadres pour la
modernisation et la défense de la Grande Roumanie. Il faut préciser qu’en 1938 l’Allemagne nazie
élargit son territoire par l’Anschluss et l’occupation de la région sudète de la Tchécoslolvaquie.
Une année plus tard, l’Italie fasciste occupe à son tour l’Albanie et, en Espagne, les nationalistes
de Franco gagnent la guerre civile contre les républicains. L’alternative d’un gouvernement
autoritaire devient de plus en plus à la mode, elle semble de plus en plus moderne et attrayante.
Comme nous l’avons vu, la Roumanie n’échappe pas à cette vague antilibérale. L’autoritarisme y
sera longtemps pratiqué, et c’est le carlisme qui inaugure la succession de 50 années de régimes
politiques antilibérales qui ne s’achèvera qu’en 1989.

Si jusqu’ici nous avons pu trouver au carlisme une certaine spécificité idéologique

nationale, ce n’est pas moins vrai que des idées et des institutions extérieures à la Grande
Roumanie s’avèrent être des véritables sources d’inspiration. D’ailleurs, la sensibilité mimétique
du carlisme est visible dès la décennie antérieure. Dans le premier chapitre, nous avons pu
observer l’admiration montrée par les partisans du prince Carol à l’égard du mouvement politique
de l’« Action Française ». À partir des années vingt, de nombreux carlistes adoptent
progressivement le modèle de l’intellectuel-journaliste consacré alors par Charles Maurras, le
leader de l’Action Française2. Ils avancent d’une manière concertée un discours monarchiste,
antiparlementaire et parfois antisémite assez semblable au canon maurrassien. Cependant, le
mimétisme carliste devient de plus en plus visible dans la deuxième partie de la décennie suivante,
parallèlement à la montée de l’autoritarisme monarchique. Comme nous allons essayer de montrer
ensuite, un nouveau modèle séduit les carlistes. Il s’agit du modèle fasciste.
Dans le CHAPITRE 6 nous analysons premièrement les origines et le développement du
courant idéologique italophile pour explorer ensuite la façon dont est pratiqué le mimétisme
pendant le régime autoritaire. Nous allons ainsi investiguer les relations institutionnelles
extérieures de ce régime et la manière de laquelle se produit la diffusion des idées et leur mise en
place ; non seulement par rapport avec l’Italie mussoliniene, mais aussi en relation avec
l’Allemagne nazie. Enfin, dans la dernière partie de cette section nous avons formulé une série de
questions plus amples sur la nature du mimétisme carliste (fut-il politique, idéologique, esthétique,
économique ou culturel).
Dans notre recherche, nous avons suivi les manifestations de ce phénomène surtout par
rapport à l’Italie fasciste. Pour de nombreux nationalistes roumains de l’entre-deux-guerres, cette

1
Lucian BOIA, Istorie și mit în conștiința românească, București, Humanitas, 2006, p. 332.
2
Florin ȚURCANU, « Néotraditionalisme et politique dans la Roumanie des années vingt », Revue des études sud-est
européennes, Bucarest, 1997, tome XXXV, nr. 1-2, pp. 77-86.

— 76 —
nation devient un véritable exemple à suivre. Le fait que le modèle français n’est plus attractif dans
le nouveau cadre de la Grande Roumanie est scellé par le carliste Mihail Manoilescu, dans un
article qu’il publie en 1938. L’auteur explique ce changement de direction par le fait qu’à la
différence de l’Italie et de l’Allemagne, la France n’a pas réussi à créer le plus grand desiderata de
l’époque, c’est-à-dire « un style » politique « nouveau » et « original », qui pourrait offrir des
solutions aux défis politiques, culturelles et économiques de la modernité1. L’Italie et l’Allemagne
deviennent alors des modèles de palingénésie nationale. D’ailleurs, les carlistes les présentent
souvent comme l’« Italie nouvelle » et l’« Allemagne nouvelle »2.
Il n’y a probablement pas d’autres pays où le fascisme italien est si attentivement examiné
comme en Roumanie. La mise en place de ce régime politique polarise le débat des idées en
Roumanie de telle manière que les textes écrits sur l’Italie inondent les publications roumaines de
l’entre-deux-guerres. À cette époque, les italophiles agissent constamment pour renforcer les
relations entre les deux nations latines. On voit ainsi dans la Grande Roumanie la naissance de
nombreuses associations culturelles et revues italophiles3. En même temps, il ne faut pas négliger le
fait que l’anti-bolchévisme roumain trouve dans le fascisme un pilier idéologique assez fort. Si pour
la Grande Roumanie c’est l’Union Soviétique qui représente maintenant l’altérité, le contre-
modèle, alors l’Italie fasciste serait le contraire. D’ailleurs, dans la préface de la traduction
roumaine de livre de Vincenzo Meletti sur la « civilisation fasciste », le carliste Nicolae Iorga
oppose le fascisme à la menace bolchévique4. En Roumanie, la fascination pour le fascisme italien
est à la fois politique, intellectuelle et culturelle. Pour ses admirateurs Roumains, l’Italie de cette
époque s’avère être une véritable nation transfigurée, pays de l’ordre et du travail créateur.
Bien entendu, le philo-fascisme n’est pas un phénomène limité à la Roumanie. Mussolini
gagne tôt l’admiration d’Adolf Hitler, le chef de parti national-socialiste allemand. Au début des
années 1920, Hitler possède un portrait du Duce dans son bureau de Munich. Une année après la «
marche sur Rome », Hitler essaye de renverser le gouvernement bavarois par un putsch (en
novembre 1923). Ensuite, Mussolini a ses disciples Portugais, Espagnols, Autrichiens ou Français.
En France, en Belgique, mais aussi en Hollande et en Grande Bretagne on assiste à la création des
mouvements qui identifient volontairement leurs idées et leurs postulats avec celles du fascisme
italien5. En fait, c’est Mussolini qui est le premier dictateur de la période de l’entre-deux-guerres et
de nombreux dirigeants autoritaires de cette époque vont s’inspirer des pratiques consacrées par
celui connu alors comme le « Duce6 ».
Notre analyse porte notamment sur les années du régime autoritaire carliste, quand le
mimétisme auquel s’adonne celui-ci devient de plus en plus visible. Cependant, pour enrichir notre
étude, nous avons essayé de ne pas négliger les références à la période antérieure. Si l’année 1938
marque le début du nouvel ordre, comment le mimétisme est-il pratiqué ? Pourquoi la Roumanie
carliste semble devenir de plus en plus un deuxième fascisme à la roumaine, après celui de la
Garde de Fer ? Voilà deux questions qui ont guidé notre recherche.
Premièrement, il faut dire que le mimétisme institutionnel et idéologique s’intensifie
progressivement et qu’il est saisissable pendant toute l’existence du régime. Chronologiquement, le
premier moment qui semble trahir sa sensibilité mimétique c’est la mise en place d’un plébiscite
national pour ratifier la Constitution autoritaire de 27 Février 1938. Dans les années 1920 et 1930,

1
Mihail MANOILESCU, „Sterilitatea ideologică a Franței postbelice”, Lumea Nouă, nr. 7-10, iulie-octombrie 1938,
pp. 195-198.
2
Voir : Nichifor CRAINIC, „Imperialismul latin”, Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 25, 14 mai 1936, p. 2 ; Idem, „Rasă și
religiune”, Gândirea, nr. 2, februarie 1935, pp. 57-66 ; Mihail MANOILESCU, „Într-o tabară de muncă, în Germania
nouă”, Lumea Nouă, nr. 5, mai 1936, pp. 219-223.
3
Parmi les plus importantes il y a : Roma: revistă de cultură italiană (1921-1933) et Studii italiene (1934-1943).
4
Nicolae IORGA, „Prefață” la Vincenzo MELETTI, Civilizația fascistă, București, Tiparul Oltenia, 1931, p. 3.
5
Johann CHAPOUTOT, Fascisme, nazisme et régimes autoritaires en Europe 1918-1945, Paris, Presses Universitaires
de France, 2013, p. 136.
6
Voir : The Cult of the Duce: Mussolini and the Italians, edited by Stephen GUNDLE, Christopher DUGGAN and
Giuliana PIERI, Manchester, Manchester University Press, 2013.

— 77 —
une telle pratique est souvent utilisée dans l’Italie fasciste et dans l’Allemagne nazie pour légitimer
les plus importantes réformes de l’État autoritaire1.
Deuxièmement, le carlisme fonde un parti unique et adopte le corporatisme pour
l’organiser. Selon Antonio Costa Pinto, le corporatisme peut être envisage parmi les plus important
facteurs qui trahiront le mimétisme des dictatures de l’entre-deux-guerres2.
Troisièmement, le culte du chef connaît alors en Roumanie une forte augmentation. Par
l’article 30 de la nouvelle Constitution, le roi devient le « Chef de l’État » (Capul Statului)3.
Coïncidence ou pas, les statuts du Parti National Fasciste adoptés la même année désignent
Mussolini avec le même titre. Le « Duce » est appelé alors « Il Capo », c’est-à-dire le « Chef » du
P.N.F.4.
Quatrièmement, en juin 1940, selon la mode consacrée en Italie et en Allemagne, le
carlisme proclame la mise en place de l’État totalitaire. La dictature du parti unique par
l’intermède de l’État et la dictature du chef sont alors deux aspects fondamentaux du nouvel
autoritarisme.
En même temps, le carlisme se rapproche du fascisme aussi par la forte esthétisation du
politique et par la tendance de militariser la société (l’influence politique de l’armée devient de
plus en plus forte et l’uniforme se généralise parmi les membres du gouvernement, du parti unique
ou de la Straja Țării).
Il ne faut pas oublier les relations institutionnelles nouées par la Straja Țării, le Ministère
de la Propagande et l’organisation « Travail et Joie » avec des établissements similaires italiens
(MINCULPOP, Opera Nazionale Balilla, Opera Nazionale Dopolavoro) et allemands (RMVP
(Reichministerium für Volksaufklärung und Propaganda), Hitlerjugend, Kraft durch Freude)5.
Prenons, par exemple, la structure constituée pour encadrer les travailleurs. Créée en août 1938 6, «
Travail et Joie » trahit le mimétisme même par son nom. « Lavoro e Gioia » (Travail et Joie) et «
Kraft durch Freude » (Force par la Joie) son les noms donnés aux structures analogues en Italie et
en Allemagne. Le résultat de leur activité se montre relativement attractif. En Italie, Dopolavoro
représente non seulement le plus important instrument pour contrôler les travailleurs, mais aussi la
plus importante formule pour encadrer les individus7. En 1940, celle-ci englobe environ 4 millions
de membres8.

1
Voir : Ralph JESSEN, Hedwig RICHTER (eds), Voting for Hitler and Stalin. Elections Under 20th Century
Dictatorships, Frankfurt, Campus Verlag, 2011.
2
António Costa PINTO, The Nature of Fascism Revisited, New York, Columbia University Press, 2012., p. 125.
3
Constituțiunea « Regele Carol II », București, Tipografia „Lupta”, 1938, p. 10.
4
Emilio GENTILE, Qu’est-ce que le fascisme? Histoire et interprétation, Paris, Gallimard, 2004, p. 256.
5
Voir : Straja Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, București, Vremea, 1940, pp. 177-226 ; Straja Țării: buletin,
anul I, nr. 7-8, iulie-august 1938, pp. 157-159 ; Idem, anul I, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1938, pp. 13-14 ; Idem,
anul I, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1938, pp. 44-45, 122-124 ; Idem, anul III, nr. 2, februarie 1940, pp. 10-12 ;
România, anul I, nr. 71, 11 august 1938, p. 9 ; Idem, anul II, nr. 357, 29 mai 1939, p. 15 ; Monitorul Oficial, anul
CVIII, nr. 44, 22 februarie 1940, pp. 782 ; Eusebie VICOL, „Am fost în Italia Ducelui”, Cele trei Crișuri, anul XXI,
nr. 1-2, martie-aprilie 1940, p. 61 ; Cele trei Crișuri, anul XXI, nr. 5-6, mai-iunie 1940, pp. 99-100 ; ANIC, fond Casa
Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 13/1940, ff. 1-3 ; ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale –
Cinematografie, dosar 15 /1940, ff. 29, 47 ; ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 36, f. 1 ; ANIC, fond
Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 20/1938, f. 62 ; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, volumul al III-lea: Carol
II, dosar 127/1939, ff. 101-104 ; ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 2409, ff. 8-9 ;
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 254/1939, f. 152 ; ANIC, fond Ministerul Muncii, Sănătății și
Ocrotirilor Sociale, dosar 1182/1938, f. 43 ; Idem, dosar 1184/1938, f. 20 ; Idem, dosar 980/1939, f. 11 ; Mihail
RALEA, « Munca în noul regim », in Era nouă, București, Asociația Publiciștilor Români, 1938, pp. 7-8 ; Stavri
CUNESCU, « Muncă și Voe Bună », in Muncă și Voe Bună: folosirea timpului liber al muncitorilor, București,
Imprimeria Națională, 1938, pp. 12-13 ; CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune.
Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I, București, Curtea Veche, 2003, p. 265 ; Ibidem, p, 274.
6
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 179, 5 august 1938, p. 3602.
7
Emilio GENTILE, Qu’est-ce que le fascisme? Histoire et interprétation, Paris, Gallimard, 2004, p. 286.
8
Victoria DE GRAZIA, « Dopolavoro », in Dizionario del fascismo, a cura di Victoria DE GRAZIA e Sergio
LUZZATTO, volume primo, Torino, Einaudi, 2005, p. 444.

— 78 —
 Par contre, les camps de travail destinés aux jeunes et encouragés y compris par le carlisme
représentent maintenant une pratique largement répandue en Europe. Nés le lendemain de la
guerre, ces formes de socialisation sont souvent utilisées par les États autoritaires à la fois pour
des buts économiques et pour l’encadrement idéologique de la jeunesse1. Il est difficile de saisir
dans quelle mesure le carlisme pratique le mimétisme à cet égard.
Nos recherches nous poussent à affirmer que les formes de mimétisme présentées ci-dessus
sont pratiquées surtout par rapport à l’Italie fasciste. Cependant, il ne faut pas négliger le fait que
l’augmentation des échanges économiques entre l’État roumain et le Troisième Reich implique
alors aussi des rapports culturels et un rapprochement idéologique. Ainsi, on a pu observer
comment les acteurs du régime autoritaire carliste cherchent à trouver une source d’inspiration
dans les techniques employées alors par la propagande allemande2. Par exemple, les films
allemands deviennent de plus en plus appréciés3. D’ailleurs, quand la réalisatrice Leni Riefenstahl
visite la Roumanie en février 1939, elle est accueillie avec beaucoup d’enthousiasme par les
autorités4. Ensuite, à cause du même rapprochement roumano-allemand, l’antisémitisme roumain
commence à se fonder de plus en plus aussi sur des bases raciales. Ce fait est d’abord visible dans
le discours des acteurs du régime. Même Carol II proclame alors « le renforcement de la race
roumaine » comme une nécessité urgente pour faire face aux dangers qui auraient menacé la
nation5. Deuxièmement, nous rappelons le fait que la législation antisémite introduite en 1940 imite
les lois similaires appliquées déjà en Allemagne et en Italie6. À cet égard, le mimétisme se
matérialise y compris par l’ouverture à Bucarest d’un Institut Scientifique Allemand et d’un Institut
d’Anthropologie7. Le dernier, organisé auprès de la Faculté de Médicine, mit à la disposition des
étudiants une collection de 5.000 crânes pour étudier du point de vue « anthropologique » la nation
roumaine8.
En revanche, la réforme administrative qui partage la Grande Roumanie en dix nouvelles
régions (ținuturi) s’inspire clairement d’une réforme similaire faite en 1929 dans la Yougoslavie
voisine par le roi Alexandre. Là, les anciens départements (oblasti) sont remplacés par neuf
nouvelles provinces (banovine), auxquelles on ajoute un district qui englobe la capitale Belgrade et
ses environs. Comme chacune de ces banovine, les ținuturi roumains portent le nom de leur
principale rivière, à l’exception de celui qui englobe la ville de Bucarest. Ensuite, si chaque
banovina yougoslave est dirigée par un « représentant du gouvernement royal » (ban), de la même
manière les nouvelles unités administratives roumains ont à leur tête un « résident royal » (rezident
regal)9.
Il faut toutefois préciser le fait que le mimétisme est cependant un phénomène largement
répandu parmi les régimes fascistes et autoritaires de cette époque. D’ailleurs, l’Allemagne nazie
s’inspire massivement de programmes sociaux et d’infrastructure pratiqués dans l’Italie fasciste.
Imitateur de Mussolini, Hitler lance en 1934 un ambitieux programme de construction des «
Reichsautobahnen », les autoroutes du Reich qui font suite aux « autostrade » italiennes. Ensuite,
ce n’est qu’après un voyage fait en Italie que Robert Ley (dirigeant du Front allemand du travail –

1
Voir : Kenneth HOLLAND, Youth in European Labor Camps: A Report to the American Youth Commission,
Washington, D.C., American Council on Education, 1939 ; Kiran Klaus PATEL, Soldiers of Labor. Labor Service in
Nazi Germany and New Deal America, 1933-1945, Cambridge, Cambridge University Press, 2005.
2
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 812, ff. 1, 2, 34, 37, 60 ; Ion D. SUCHIANU, « Locul cinematografului în
organizația noastră », in Muncă și Voe Bună: folosirea timpului liber al muncitorilor, București, Imprimeria
Națională, 1938, p. 71.
3
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Cinematografie, dosar 3/1939.
4
Voir : ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 2546, f. 1 ; Idem, dosar 2291; Neamul
românesc, anul XXXIV, nr. 36, 16 februarie 1939, p. 2.
5
Cité en : Simion MEHEDINȚI, Învățătorul în Straja Țării, București, Cugetarea, 1938, p. 7.
6
Voir : Lya BENJAMIN, « Naţionalism şi antisemitism în legislaţia regimului autoritar al regelui Carol al II-lea »,
Studia et Acta Historiae Judaeorum Romaniae, nr. 4, 1999., pp. 208-219.
7
Curentul, anul XIII, 9 aprilie 1940, p. 3.
8
Idem, anul XIII, 22 iunie 1940, p. 3.
9
Christian Axboe NIELSEN, Making Yugoslavs: Identity in King Aleksandar’s Yugoslavia, Toronto, University of
Toronto Press, 2014, pp. 100-107.

— 79 —
Deutsche Arbeitsfront) mit en 1933 les bases de Kraft durch Freude, l’organisation nazie pour
l’encadrement des travailleurs1. Non seulement les allemands imitent progressivement le modèle
italien de l’Opera Nazionale Dopolavoro (crée en 1925), mais aussi des États autoritaires comme
le Portugal (Fundação nacional para a alegria no trabalho), la Grèce (Ergasia estia) ou l’Espagne
(Educación y descanso)2. En revanche, le régime de Mussolini s’inspire de l’expérience politique de
Gabrielle D’Annunzio à Fiume sur l’esthétisation du politique3 ou de l’épisode de la Révolution
Française quand il adopte un nouveau calendrier. Ainsi, le moment de l’arrivée au pouvoir des «
chemises noirs » (1922) est consacré officiellement comme lé début d’une « nouvelle ère » pour la
nation italienne (ANNO I)4. En revanche, en 1938, c’est la législation raciale créée dans le
Troisième Reich qui sert à son tour comme modèle aux fascistes Italiens quand ceux-ci adoptent
une politique antisémite5.
Cependant, dans la seconde moitié des années trente, la Roumanie carliste semble s’aligner
graduellement sur le « nouvel ordre » fasciste non seulement du point de vue politique et
idéologique, mais aussi esthétique. Il ne faut pas oublier que l’existence du carlisme coïncide avec
l’ « âge d’or » de l’esthétisation du politique et de la propagande.
Ainsi, en suivant ce qui se passe en Italie et en Allemagne, les autorités du régime saisissent
l’extraordinaire potentiel communicatif de l’esthétisation du politique. Le carlisme se représente
alors comme une dictature du pathos, en s’appropriant y compris le « style »6 fasciste de
gouvernement. Il ne faut pas négliger le fait que le fascisme exerce maintenant aussi une séduction
sensible, manifestée par ce que Johann Chapoutot appelle un « ethos » particulier, rendu visible
par la rhétorique et le décor7. D’ailleurs, des historiens comme George L. Mosse8, Stanley G.
Payne9, Simonetta Falasca-Zamponi10 ou Emilio Gentile11 inscrivent l’esthétisation du politique
parmi les traits standard du fascisme. Pour définir les fascismes européens, Mary Ann Frese Witt
propose même le concept de « aesthetic fascism », à côté d’autres caractéristiques génériques12.
Par rapport à l’esthétique fasciste, le mimétisme carliste devient visible par l’usage et la
généralisation du salut romain, de l’uniforme, de l’architecture monumentale ou du serment de
fidélité fait au chef. Sans soutenir que ces coutumes s’inspirent directement du dehors du pays, ce
n’est pas moins important le fait qu’elles deviennent une pratique courante dans le cadre des
fascismes européens. Par exemple, dans la liturgie fasciste le rituel du serment occupe une place
essentielle dès ses débuts13. En ce qui concerne l’usage du salut romain1 dans la Roumanie carliste,
1
Johann CHAPOUTOT, Fascisme, nazisme et régimes autoritaires en Europe 1918-1945, Paris, Presses Universitaires
de France, 2013, p. 198.
2
Victoria DE GRAZIA, op. cit., p. 446.
3
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Paris, Perrin, 2002,
pp. 43-44 ; Claudia SALARIS, À la fête de la Révolution: artistes et libertaires avec D’Annunzio à Fiume, Monaco,
Éditions du Rocher, 2006, pp. 21-22 ; George L. MOSSE, « The Poet and the Exercise of Political Power: Gabrielle
DʼAnnunzio », Yearbook of Comparative and General Literature, Indiana University, vol. 22, 1973, p. 33, 39; Idem,
Confronting the Nation: Jewish and Western Nationalism, Hanover, Brandeis University Press, 1993, pp. 79-80;
Michael A. LEDEEN, The First Duce: D'Annunzio at Fiume, Baltimore, The John Hopkins University Press, 1977,
pp. VII-VIII.
4
George L. MOSSE, La révolution fasciste. Vers une théorie générale du fascisme, Paris, Seuil, 2003, p. 115.
5
Voir : Marie-Anne MATARD-BONUCCI, L’Italie fasciste et la persecution des Juifs, Paris, Presses Universitaires de
France, 2012.
6
Selon l’expression utilisée par l’historien Alexander J. De Grand. Voir : Alexander J. DE GRAND, Fascist Italy and
Nazi Germany. The ‘fascist’ style of rule, London, Routledge, 2004, pp. 117-122.
7
Johann CHAPOUTOT, Fascisme, nazisme et régimes autoritaires en Europe 1918-1945, Paris, Presses Universitaires
de France, 2013, p. 3.
8
George L. MOSSE, La révolution fasciste. Vers une théorie générale du fascisme, Paris, Seuil, 2003.
9
Stanley G. PAYNE, A History of Fascism, 1914-1945, London, Routledge, 1995, pp. 12-13.
10
Simonetta FALASCA-ZAMPONI, Fascist Spectacle: the Aesthetics of Politics in Mussoliniʼs Italy, Berkeley,
University of California Press, 1997.
11
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Paris, Perrin, 2002.
12
Mary Ann Frese WITT, The Search for Modern Tragedy: Aesthetic Fascism in Italy and France, Ithaca, Cornell
University Press, 2001, p. 232.
13
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Paris, 2002, Perrin,
p. 57.

— 80 —
ce geste semble se généraliser progressivement à partir de 1934. Il était déjà utilisé par les
membres de la Garde de Fer, mais à partir du milieu de cette décennie il est emploie de plus en
plus souvent par les străjeri, par le souverain lui-même, et, ensuite, par les membres du parti
unique. Dans la Roumanie carliste, le salut romain est institutionnalisé dès le 1er janvier 19392.
Par rapport au même plan esthétique, nous parlons aussi de la stratégie de communication
des messages politiques par l’architecture. L’architecture moderniste s’épanouit dans la Roumanie
des années trente (surtout à Bucarest3) et de nombreux historiens de l’architecture ont remarqué
l’influence des formules néoclassiques consacrées alors en Italie et en Allemagne4. Par exemple, à
l’Exposition « Travail et Joie » de 1939 les organisateurs adoptent une architecture monumentale
visiblement influencée par le style fasciste italien. Ce style totalitaire, qui frappe à la fois par sa
monumentalité néoclassique et sa simplicité, devrait exprimer alors les nouvelles valeurs étiques et
esthétiques de l’autorité et du nationalisme roumain.
On peut dire que le régime carliste se rapproche du fascisme y compris par la façon dont il
emploie les expositions pour des buts politiques et idéologiques. Prenons l’exemple de l’exposition
« Travail et Joie » de 1939, dont la mise en scène se montre révélatrice non seulement par la
manière dont on montre le prestige de la monarchie et de l’État roumain « renouvelé » mais en
même temps par le fait qu’on essaye de projeter l’image d’une Grande Roumanie bien intégrée
dans le nouvel ordre des régimes totalitaires et autoritaires. À Bucarest, l’Italie et l’Allemagne sont
les invités les plus importants. Après le pavilion de la Roumanie, leurs pavillons occupent les
espaces les plus larges. Cette exposition remplit à la fois une fonction idéologique et pédagogique.
On s’inspire des manifestations semblables du fascisme italien et du national-socialisme allemand.
L’esthétisation du politique, la théâtralité, l’attention particulière accordé aux formes et aux
symboles, la primauté de la communauté organique (totalitaire) sur l’individu, voilà quelques
représentations qui révèlent le mimétisme pratiqué par les organisateurs5.
À travers cette époque, les régimes politique d’Italie et de l’Allemagne ont un impact majeur
sur les mouvements nationalistes et autoritaires européennes y compris grâce aux performances
qu’ils montrent dans la sphère de l’esthétisation du politique. Le fascisme séduit parce qu’il
propose un type de gouvernement dont l’esthétisation du politique sert en même temps comme
instrument pour nationaliser les masses.
Comment peut-on expliquer cette dimension ou visage « fasciste » du carlisme ? Martin
Blinkhorn parle de l’existence d’une « contagion fasciste » (fascist contagion)6 dans l’Europe de
cette époque, en incluant Carol II dans la catégorie des « imitateurs fascisants » (fascist imitators),
à côté de personnages comme Franco (Espagne), Metaxas (Grèce), Smetona (Lituanie), Salazar
(Portugal) ou le maréchal Pétain (France)7. Par contre, le politologue Juan Linz désigne les
régimes tels que celui de Carol II comme une forme de « pseudo-fascisme »8, alors que Roger
Griffin les considère une forme de « Ersatz fascism » ou de « para-fascisme ». Le dernier définit le
« para-fascisme » comme une forme de conservatisme autocratique qui imite seulement «

1
Allert TILMAN, Le salut allemand. Histoire d’un geste funeste, Paris, Éditions Jacqueline Chambon, 2006; Martin M.
WINKLER, The Roman Salute: Cinema, History, Ideology, Columbus, The Ohio State University Press, 2009.
2
Voir : Curentul, anul XII, 4 ianuarie 1939, p. 11.
3
Voir : Luminița MACHEDON, Ernie SCOFFHAM, Romanian Modernism. The Architecture of Bucharest, 1920-
1940, New York, Massachusetts Institute of Technology Press, 1999; Modern Architecture in Interbellum Romania,
București, NOI Media Print, 2013; București, anii 1920 – 1940. Între avangardă și modernism, București, Simetria,
1994; Carmen POPESCU (coord.), (Dis)Continuităţi. Fragmente de modernitate românească în prima jumătate a
secolului al 20-lea, Bucureşti, Simetria, 2010.
4
Luminița MACHEDON, Florin MACHEDON, « Arhitectura modernă din România în perioada 1920-1940 », in
București, anii 1920 - 1940. Între avangardă și modernism, București, Simetria, 1994, p. 84.
5
Voir : Expoziția Internațională « Muncă și Voe Bună »: călăuză, București, Atelierele Luceafărul S.A., 1939; ANIC,
fond Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, dosar 1192/1938.
6
Martin BLINKHORN, Fascism and the Right in Europe, 1919-1945, London, Longman, 2000, p. 42.
7
Ibidem, p. 110.
8
Juan LINZ, Régimes totalitaires et autoritaires, Paris, Armand Colin, 2006, p. 22.

— 81 —
partiellement » l’appareil institutionnel et le « style » de gouvernement du fascisme italien ou du
nazisme allemand (à voir : le parti unique, l’encadrement de la jeunesse, le culte du chef, le
corporatisme ou la rhétorique qui promet l’accomplissement d’une palingénésie nationale)1. Griffin
propose l’emploi de l’expression « para-fascisme » dont le préfixe « para- » dénote une altération,
une corruption, une simulation du fascisme « réel »2. Selon son modèle d’interprétation, le carlisme
ne représenterait pas une forme de fascisme parce qu’il ne poursuit vraiment pas le but de créer
une nouvelle communauté nationale par une transformation radicale des structures politiques,
idéologiques et sociales existantes. À la différence des régimes comme celui de la Roumanie des
années 1938-1940, le fascisme est une forme d’ultranationalisme véritablement centrée sur le
mythe de la mort et de la renaissance, de la décadence et du renouvellement, mythe qui propose une
transformation « totale » et « radicale » du « statu quo »3.
En bon droit on dirait que le réformisme carliste manque le dynamisme révolutionnaire
spécifique à l’Allemagne nazie ou à l’Italie fasciste, qu’il tente d’imiter. Prenons l’exemple du parti
unique. Dans le cas des dictatures comme celles instaurées par le carlisme, il ne représente pas,
comme en Italie ou en Allemagne, le plus important instrument de l’État autoritaire, mais
seulement une institution de gouvernement parmi d’autres4. Certains auteurs ont défini ce type de
mimétisme en utilisant le concept de « hybridation » pour expliquer le processus par lequel des
idées, des discours, des expérimentations institutionnelles ou des décisions politiques nées dans un
certain espace vont influencer les actions des individus et des communautés appartenant à d’autres
espaces d’une telle manière qu’elles subissent une « modification » suite à leur « mise en place
dans un contexte différent »5.
Premièrement, il y a de nombreuses raisons qui nous poussent à envisager le régime carliste
en même temps comme une expérimentation des élites traditionnelles basée sur une appropriation
sélective des pratiques consacrées alors en Italie et en Allemagne. C’est justement cette «
appropriation sélective » de coutumes fascistes qui, selon Aristotle Kallis, aurait différencié le
fascisme des régimes comme celui créé par le carlisme6. Ainsi, plutôt que d’offrir une « voie
nouvelle » véritable, les vecteurs de ces autoritarismes auraient préféré davantage le maintien du
statu quo7, d’où l’accent que le carlisme mit sur l’importance de la tradition (soit-elle religieuse,
monarchique ou paysanne).
Une autre interprétation qui mérite également d’être discutée serait celle de Dylan Riley.
Par rapport à la Roumanie de Carol II, Riley parle d’un « statism fascism », c’est-à-dire d’un
régime fasciste produit par l’État, en opposition avec celui généré « de bas en haut » par un
mouvement politique autonome (comme c’est le cas en Italie et en Allemagne)8. Nous croyons qu’il
faut bien réfléchir sur l’opinion de cet auteur, qui considère le régime autoritaire dont le chef est
alors Carol II n’est pas simplement une dictature prophylactique destinée à sauver la Roumanie de
la menace représenté par la Garde de Fer, mais un essai évident d’imposer un régime fasciste « de
haut en bas » (from above)9. En même temps, il ne faut pas négliger le fait que ce n’est pas facile

1
Roger GRIFFIN, « Staging the Nationʼs Rebirth: The Politics of Aesthetics of Performance in the Context of Fascist
Studies », in Günther BERGHAUS (ed.), Fascism and Theatre. Comparative Studies on the Aesthetics and Politics of
Performance in Europe 1925-1945, Oxford, Berghahn Books, 1996, p. 19.
2
Roger GRIFFIN, « Foreword », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking Fascism and
Dictatorship in Europe, London, Palgrave Macmillan, 2014., p. IX.
3
Idem, The Nature of Fascism, London, Routledge, 1991, pp. 165, 166, 196.
4
António Costa PINTO, The Nature of Fascism Revisited, New York, Columbia University Press, 2012., p. 91.
5
António Costa PINTO, Aristotle KALLIS, « Introduction », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds),
Rethinking Fascism and Dictatorship in Europe, London, Palgrave Macmillan, 2014, p. 5
6
Aristotle KALLIS, « „Fascism”, „Para-fascism” and „Fascistization”: On the Similarities of Three Conceptual
Categories », European History Quarterly, volume 33, nr. 2, 2003, p. 220, 243.
7
Robert O. PAXTON, The Anathomy of Fascism, New York, Alfred A. Knopf, 2004, pp. 216-217.
8
Dylan RILEY, The Civic Foundations of Fascism in Europe: Italy, Spain and Romania, 1870-1945, Baltimore, Johns
Hopkins University Press, 2010, p. 113.
9
Ibidem, p. 142.

— 82 —
d’évaluer le succès ou la viabilité du projet carliste puisque son existence a pris fin très tôt à cause
du déclenchement de la guerre et de la chute de la Grande Roumanie1.
Troisièmement, nous formulons une autre question qui nous pousse à réfléchir : comment
expliquer l’ethos à la fois réformiste, autoritaire et nationaliste affiché de plus en plus par le
carlisme dans la seconde moitié des années trente ? Comme nous avons essayé de montrer, il est né
aussi dans un contexte « roumain » particulier, indépendamment de la montée des fascismes
européens, bien qu’il présente de nombreuses ressemblances avec la vision du monde partagée par
ces mouvements politiques. Par rapport à cette question, l’historien Johann Chapoutot nous fournit
une interprétation intéressante. Ainsi, sans essayer de définir le fascisme, cet auteur préfère
discuter plutôt de l’existence d’une « culture fasciste » exprimée par un certain état d’esprit et une
certaine attitude, par ce qu’il appelle un « ethos ». C’est cet « ethos » qui suppose une « vision du
monde », c’est-à-dire un rapport particulier au temps, au corps, à l’autre et à la communauté qui
serait propre au fascisme et aux fascismes italien et allemand. Cette vision sur le monde et sur le
temps, ce rapport particulier à soi-même et à l’altérité c’est ce que Chapoutot définit comme
culture fasciste. Elle réponde aux défis et aux doutes générées dans le cadre des sociétés
déstructurées par les bouleversements apportées par le XIXème siècle et par la Grande Guerre, à
une époque ou de nombreux européens cherchent de nouvelles valeurs et de nouveaux idéaux, ainsi
qu’un nouveau sentiment d’appartenance à la communauté2. À cet égard, nous croyons que les
chercheurs peuvent analyser le carlisme aussi à partir de cette théorie sur la « culture fasciste ».

Ce chapitre ne représente pas une étude comparative entre le carlisme et d’autres

idéologies autoritaires ou totalitaires de l’Europe de cette époque, mais il porte sur la façon dont le
régime politique de la Roumanie de la fin des années trente s’inspire de l’extérieur pour pratiquer
sa propre idéologie. Il nous reste ensuite à analyser l’esthétisation carliste du politique et les
pratiques politiques palingénésiques professées par les monarchistes roumains.

Le CHAPITRE 7 explore le phénomène d’esthétisation du politique en relation avec la

montée du mouvement monarchiste. Centrée surtout sur la seconde moitié des années trente, cette
analyse vise premièrement la manière de laquelle l’esthétisation du politique se manifeste par la
généralisation progressive de l’uniforme, du salut romain et des serments de fidélité faites au roi.
Deuxièmement, nous analysons la préoccupation particulière montrée par les acteurs du régime
autoritaire pour l’architecture, les places monumentales et les expositions. Ensuite, dans la
troisième partie du chapitre l’esthétisation du politique est analysée dans un contexte plus large,
plus exactement en relation avec le processus de nationalisation des masses. Celui-ci se trouve
parmi les plus importants enjeux modernes du projet carliste. Ce chapitre est donc dédié à
l’analyse d’une série de pratiques culturelles utilisées par les vecteurs du monarchisme autoritaire
pour legitimer leur pouvoir et projeter à travers une esthétique pratiquée sur plusieurs plans le
consensus national tant proclamé.
Quand il se réfère au style de gouvernement des régimes fascistes, Walter Benjamin parle
d’une « esthétisation » du politique3. Certainement, le régime politique de la Roumanie des années
1938-1940 n’est pas fasciste. Cependant, il se montre de plus en plus fasciste et cela se passe y
compris par un processus d’esthétisation du politique. À travers notre recherche, nous avons pu
observer souvent le fait que le carlisme accorde une attention particulière au rituel et qu’il essaye
de pratiquer à la fois une persuasion par les formes et les représentations visuelles. À cette époque,
on alloue de nombreuses ressources pour les cérémonies et les défilés, mais aussi pour les
expositions ou les édifices monumentaux. On y ajoute la préoccupation particulière du roi pour les
discours et les gestes symboliques, ainsi que la présence de plus en plus importante de l’Église

1
Ibidem, p. 146.
2
Johann CHAPOUTOT, Fascisme, nazisme et régimes autoritaires en Europe 1918-1945, Paris, Presses Universitaires
de France, 2013, pp. 124-125.
3
Walter BENJAMIN, « The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction », in Walter BENJAMIN,
Illuminations, edited and with an Introduction by Hannah ARENDT, New York, Schocken Books, 2007, p. 241.

— 83 —
orthodoxe dans le cadre des cérémonies nationales, avec toute l’opulence du rituel, des costumes et
des ornements qu’elle partage. L’Église offre ainsi à la royauté une recharge sacrale, en tenant
compte du fait que la monarchie représente par définition le sacré1. En s’affichant à côté de
l’Église orthodoxe dans l’espace public, Carol II cherche à raffermir sa propre sacralité.
Pendant la décennie carliste, les cérémonies mettent en évidence la fonction pédagogique de
l’État et des institutions comme la monarchie, l’armée ou l’église orthodoxe. Certainement, Carol
II est toujours le point de référence, mais la mise en scène montre aussi la collaboration étroite
qu’existe alors entre la monarchie et ces deux institutions-clé du régime. On montre ainsi cette
relation à la fois pour célébrer la stabilité du présent et légitimer les actions futures.
Il y a de nombreux aspects qui nous poussent à mieux réfléchir sur la relation entre le
carlisme et la théâtralisation du politique, un phénomène qui attire souvent l’attention des
contemporains. Voilà un fragment du journal de Grigore Gafencu, homme politique et ministre des
Affaires Extérieures à la fin des années trente :

« Dans la vitrine de « Julietta » (atelier photo de Bucarest, à la fois atelier photo officiel de la Maison
Royale de Roumanie – n.n.) il y six photos. Le Roi Carol II en six uniformes différents. Au milieu, le voilà
dans un uniforme de type « Kaiser Guillaume II » – casque, épaulettes, lacets, pantalons, bottes … Un dieu,
pas de la guerre, certainement, peut être ni de l’armée, mais, en tout cas, de l’uniforme.
Le rythme nouveau ? Nouvelles épaulettes, nouvelles décorations, nouvelles bottes. Peut-être il y
aura aussi des hommes nouveaux et des nouveaux accomplissements. Qui pourrait savoir ? En tout cas, il y a
trop de photos »2.

Ce témoignage est important et nous le prenons comme point de départ de notre exposée. Il ne faut
pas négliger que dans la Roumanie de cette décennie, les représentations du roi (photos, peintures,
bustes, etc.) se déroulent progressivement dans l’espace public. Les idées et les messages peuvent
être exprimées aussi autrement que par les mots et le politique utilise souvent les images, les gestes,
les cérémonies ou l’architecture. À cet égard, le carlisme déploie (surtout dans la seconde moitié
des années trente) une véritable « visual culture », considérée par Stanley G. Payne comme une
caractéristique fondamentale des fascismes européennes de cette époque3. Quel est le rôle joué par
l’esthétisation du politique dans la Roumanie du roi Carol II ?
Nous ne nous proposons pas de faire une analyse exhaustive de la façon dont le carlisme
utilise l’esthétisation du politique, mais d’esquisser les lignes générales de ce processus, pour
essayer ensuite de l’envisager au sein de la question plus large de la modernité du projet carliste.
Dans ce chapitre, on explore un répertoire de pratiques culturelles utilisé par la monarchie
autoritaire pour légitimer son gouvernement et projeter (esthétiquement) le consensus national tant
proclamé.
Premièrement, il faut dire que cette esthétisation (centrée à la fois sur l’idée nationale et la
personne du monarque) se crystalise d’une manière progressive. Au début de la décennie, elle est
visible surtout dans le cadre des cérémonies ayant un caractère national, où participent ensemble
la monarchie et l’église orthodoxe. Ensuite, elle monte en intensité dans les années 1934-1935
(avec l’adoption du salut romain, la fondation de la Straja Țării ou la création des expositions
annuelles régulières comme « Le Mois de Bucarest » ou « Le Mois du Livre »), pour atteindre son
apogée pendant le régime autoritaire. Une fois inauguré en février 1938, on essaye alors de
sacraliser la monarchie, la nation et l’État y compris par une esthétisation du politique.

1
Voir : James George FRAZER, The Golden Bough : a study in comparative religion, London, Macmillan, 1900 ; Ernst
KANTOROWICZ, The Kingʼs Two Bodies : a study in mediaeval political theology, Princeton, Princeton University
Press, 1957 ; Marc BLOCH, Les rois thaumaturges : étude sur le caractère surnaturel attribué à la puissance royale
particulièrement en France et en Angleterre, Paris, Gallimard, 1987.
2
Grigore GAFENCU, Însemnări politice 1929-1939, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 18.
3
Stanley G. PAYNE, A History of Fascism, 1914-1945, London, Routledge, 1995, pp. 12-13.

— 84 —
 Tous les régimes politiques recourent plus ou moins à ce que Mabel Berezin appelle « une
politique des symboles » pour orchestrer la dimension affective de la citoyenneté1. Dans le cas du
carlisme, l’État de la monarchie autoritaire s’appuie non seulement sur les ressources offertes par
l’appareil répressif et sur la distribution des postes aux fidèles de la monarchie, mais il utilise
également les ressources symboliques, voir la mise en scène des fêtes nationales et des cérémonies
publiques, les expositions ou la généralisation progressive du salut romain et des uniformes, sans
oublier l’attention accordée à l’architecture et à la tentative de mettre en place un nouveau
calendrier.
À partir des études de George Lachman Mosse sur la « nationalisation » des masses2 et
jusqu’aux recherches d’Emilio Gentile sur la « sacralisation » de la politique3 ou aux analyses des
autres auteurs sur le style politique de l’Italie mussolinienne4 ou de l’Allemagne nazie5, les
chercheurs ont considéré les rituels de l’espace public parmi les plus importantes véhicules utilisés
pour communiquer un certain sens politique. On ne doit pas négliger les rassemblements de foules,
les cérémonies, les défilés, les uniformes, l’architecture, les concours, les expositions, les vœux ou
les saluts officiels, parce que toutes celles-ci supposent une expérience politique6.
Il faut d’abord tenir compte du fait que le monarque lui-même semble d’être un personnage
de l’âge baroque. Sa capacité de théâtraliser ses actions se situe parmi ses plus importantes
qualités politiques. D’ailleurs, Carol II se considère lui-même comme étant alors le principal «
acteur » politique, à la différence de la décennie précédente, quand il n’aurait été qu’un simple «
spectateur » des événements7.
Le roi montre un sens esthétique assez prononcé, d’où sa passion remarquable pour les
formes et les images, pour les gestes symboliques et les discours. On peut facilement lui appliquer
l’interprétation de Jean-Marie Cotteret, qui considère que le pouvoir appartient « aux plus
apparents »8. Par exemple, il est reconnu armi les plus importants collectionneurs de timbres du
monde. Selon le témoignage du premier ministre de l’Économie de son règne, au lendemain de la
Restauration le monarque était plutôt préoccupé de choisir la nouvelle série de timbres que par les
affaires concernant l’économie nationale, gravement affectée alors par la Grande Dépression9.
D’ailleurs, Carol II change les uniformes de l’armée et introduit des nouvelles décorations dès juin

1
Mabel BEREZIN, Making the Fascist Self. The Political Culture of Interwar Italy, Ithaca, Cornell University Press,
1997, p. 26
2
George L. MOSSE, The Nationalization of the Masses. Political Symbolism and Mass Movements in Germany from
the Napoleonic Wars through the Third Reich, New York, Howard Fertig, 1975 ; Idem, Confronting the Nation:
Jewish and Western Nationalism, Hanover, Brandeis University Press, 1993 ; Idem, La révolution fasciste. Vers une
théorie générale du fascisme, Paris, Seuil, 2003.
3
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Paris, Perrin, 2002;
Idem, Politics as Religion, Princeton, Princeton University Press, 2006.
4
Simonetta FALASCA-ZAMPONI, Fascist Spectacle : the Aesthetics of Power in Mussoliniʼs Italy, Berkeley,
University of California Press, 1997 ; Marla Susan STONE, The Patron State. Culture and Politics in Fascist Italy,
Princeton, Princeton University Press, 1998 ; Mary Ann Frese WITT, The Search for Modern Tragedy : Aesthetic
Fascism in Italy and France, Ithaca, Cornell University Press, 2001 ; Mabel BEREZIN, Making the Fascist Self. The
Political Culture of Interwar Italy, Ithaca, Cornell University Press, 1997.
5
Nadine ROSSOL, Performing the Nation in Interwar Germany. Sport, Spectacle and Political Symbolism, 1926-1936,
London, Palgrave Macmillan, 2010 ; Peter REICHEL, La fascination du nazisme, Paris, Odile Jacob, 2011 ; Andrew
RAWSON, Showcasing the Third Reich. The Nuremberg Rallies, Kent, Spellmount Publishers, 2012.
6
Pour la relation entre politique et esthétique dans les régimes autoritaires et fascistes des années trente, voir aussi : Art
and Power: Europe under the Dictators 1930-1945, London, Hayward Gallery, 1995 ; Günther BERGHAUS (ed.),
Fascism and Theatre. Comparative Studies on the Aesthetics and Politics of Performance in Europe 1925-1945,
Oxford, Berghahn Books, 1996 ; L’homme nouveau dans l’Europe fasciste (1922-1945). Entre dictature et
totalitarisme, sous la direction de Marie-Anne MATARD-BONUCCI et Pierre MILZA, Paris, Fayard, 2004 ; Jeffrey
T. SCHNAPP, Les vagues révolutionnaires. L’art de l’affiche politique 1914-1989, Paris, Skira, 2005 ; Daphné
BOLZ, Les arènes totalitaires: fascisme, nazisme et propagande sportive. Hitler, Mussolini et les jeux du stade, Paris,
CNRS, 2007.
7
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I,
București, Silex, 1995, p. 149.
8
Jean-Marie COTTERET, Gouverner, c’est paraître, Paris, Presses Universitaires de France, 2002, p. 7.
9
Ion RĂDUCANU, Din amintirile unui septuagenar, București, editura Enciclopedică, 2001, p. 174.

— 85 —
19301. Sa passion esthétique ne se résume pas aux timbres, uniformes et décorations, mais concerne
aussi les défilés, les cérémonies ou les expositions. Plusieurs témoins montrent l’engagement du
monarque dans la mise en place de toutes ces actions2. Le plus souvent, Carol II établit lui-même le
modèle des uniformes, des timbres, des décorations ou des cartes postales3 ou la création de
l’Office National de Tourisme comme instrument de propagande4. On discute avec lui y compris la
structure des expositions (soient-elles nationales ou internationales)5 ou le programme des fêtes
nationales6.
En étudiant le style politique carliste, on a pu remarquer une attention de plus en plus
importante accordée à l’uniforme, au salut romain, mais aussi au serment de fidélité fait par
rapport à la personne du roi.
Dans ce chapitre on aborde le rôle joué alors par le port de l’uniforme, qui était censé
faciliter l’encadrement des masses. Le monarque et les autorités de l’État semblent être assez
préoccupés par cette question7. Il faut préciser qu’en dehors les militaires, l’uniforme est répandu
graduellement parmi les membres du gouvernement et du parti unique, mais aussi parmi les străjeri
et les fonctionnaires. Parfois, elle est portée aussi par les équipes royales.
Deuxièmement, nous explorons la question du salut romain. Ce geste est de plus en plus
utilisé à partir des années 1934-1935, avant d’être généralisé et officialisé pendant la dictature.
Carol II semble l’utiliser pour la première fois en 19348. Dans la même année, le salut romain
aurait été adoptée aussi par la Straja Țării9. Deux années plus tard, l’historien Nicolae Iorga,
toujours proche collaborateur du roi, est salué par le monarque d’une manière « romaine ».
Accidentellement ou pas, les deux discutent alors sur les ambitions impériales de l’Italie fasciste10.
Pendant le régime autoritaire, le salut romain est utilisé comme un vecteur symbolique pour
exprimer une discipline et une solidarité nouvelles. Son usage devient obligatoire pour les străjeri
en 193811 et ensuite, dès le 1er janvier 1939, pour tous les « dignitaires » de l’État, les membres du
Front de la Renaissance Nationale et les fonctionnaires publics12. L’automne de la même année,
une fois encadrés dans une organisation dénommé le « Front National Estudiantin » (Frontul

1
Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. I, Bucureşti, editura Enciclopedică, 1993, p. 258.
2
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I, Silex,
București, 1995, p. 187, 193, 194, 228 ; Idem, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I, București,
Curtea Veche, 2003, p. 246, 247, 267, 341, 342, 347 ; Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1939-1940,
vol. II, București, Curtea Veche, 2003, p. 158 ; Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II, București,
editura Enciclopedică, 1996, p. 405 ; Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, București, Machiavelli,
2002, p. 39 ; Idem, Însemnări zilnice, vol. VI, Machiavelli, București, 2003, pp. 22-23.
3
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar II/61, f. 1 ; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II,
dosar 141/1939 ; Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Cluj-Napoca, Dacia, 1998, p. 190 ; Constantin
ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. I, București, Machiavelli, 1998, p. 459 ; Idem, Însemnări zilnice, vol. II,
București, Machiavelli, 1999, p. 251.
4
România: revista Oficiului Național de Turism, anul III, nr. 2, februarie 1938, p. 25.
5
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale – Propagandă, dosar 1780/1936, f. 1 ; Idem, dosar 2116, f. 26 ; ANIC,
fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 113/1938, f. 1, 20 ; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol
II, dosar 30/1937, f. 1, 6 ; Idem, dosar 130/1936, f. 1 ; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946),
dosar 100/1938, f. 1 ; CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice
1904-1939, vol. I, București, Silex, 1995, p. 155.
6
Valeriu POP, Amintiri politice, București, Vestala, 1999, p. 59 ; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II,
dosar 127/1939, ff. 136-138 ; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 37/1938, f. 63.
7
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 254/1939, f. 166 ; ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale,
dosar 20, f. 55-56 ; Idem, dosar 141, ff. 186-187 ; Idem, dosar 788, f. 14.
8
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, București, Humanitas, 1990, p. 219.
9
Voir : Filaret DOBOȘ, Arcașii. Gânduri și fapte din Țara de Sus, Cernăuți, Tipografia Cernăuțeanu Teodot, 1940, p.
127.
10
Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII, București, editura « Naţională » S. Ciornei, 1938, p. 319.
11
Teofil SIDOROVICI, Straja Țării: circulara-directivă nr. 1, București, Tipografia « Bucovina » I.E. Torouțiu, 1938,
p. 55 ; ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 591, f. 59.
12
Voir : „Noua uniformă a miniștrilor. A fost introdus salutul roman”, Curentul, anul XII, 4 ianuarie 1939, p. 11 ;
Legea Frontului Renașterii Naționale, București, Imprimeria Națională, 1940.

— 86 —
Național Studențesc), les étudiants sont obligés eux-aussi de l’adopter1. Le régime cherche toutefois
à accrocher un trait originel au salut romain, qui en Roumanie est accompagné aussi par le vœu «
Sănătate ! » (Santé !). « Sănătate ! » est un salut protocolaire, mais aussi un appel symbolique. Il
est fait au nom du roi est part de la monarchie pour renouveler et guérir une entière nation. En
même temps, son usage devait permettre à repérer l’approbation ou la réserve par rapport au
régime carliste.
L’esthétisation carliste du politique ne se fait pas seulement par les uniformes et le salut
romain, mais aussi par la généralisation progressive des serments collectifs et publics. Ce
phénomène est fort important, d’autant plus que les serments sont prêtés à la personne du
monarque. Le fait de prêter serment de fidélité au monarque, d’une manière solennelle et dans un
espace public, acquiert dans les années 1938-1940 une importance particulière. Le régime
autoritaire fait des efforts pour institutionnaliser cette pratique, appliquée alors à de plus en plus
catégories sociales (militaires, anciens combattants2, membres du gouvernement ou du parti
unique3, résidents royaux4, fonctionnaires de l’État5, instituteurs6, agents de la Sureté7, prêtres8,
étudiants9 ou străjeri10). On y ajoute le clergé et le corps enseignant appartenant aux minorités
nationales. Pour ceux-ci, le serment de fidélité fait au roi serait à la fois une preuve de loyauté par
rapport à l’État roumain11. Souvent, cette pratique est sacralisée par la présence des prêtres
orthodoxes.
Dans le même chapitre, nous suggérons que le rapprochement symbolique entre carlisme et
esthétique peut être saisi y compris à travers l’architecture. Dans les régimes totalitaires ou
autoritaires des années trente, l’architecture est souvent employée comme outil de persuasion
idéologique, c’est-à-dire pour légitimer et renforcer le pouvoir des gouvernants12. Par rapport à la
Roumanie, l’historienne Cathérine Durandin a légitimement remarqué le fait que la ville de
Bucarest se dote assez rapidement d’une architecture monumentale impressionnante (voir : le
palais Royal situé sur la Calea Victoriei, les nouveaux bâtiments des ministères des Affaires
Étrangères ou de l’Intérieur, ainsi que les édifices de l’École Supérieure de Guerre et des Chemins
de Fer Roumaines). À partir de 1935, l’État cherche de plus en plus à construire ses édifices
publics dans une manière conforme à son désir de montrer à la fois l’autorité de ses institutions et
la fierté nationale13. C’est dans ce contexte que les carlistes commencent à discuter la
nécessité d’inventer un style architectural « Carol II »14. Envisagé comme étant à la fois
1
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 242, 19 octombrie 1939, pp. 5873-5874.
2
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 633/1930, f. 1 ; Ilustrațiunea română, anul X, nr. 6, miercuri, 2 februarie
1938, p. 2 ; Albina, anul XLI, nr. 5, 4 februarie 1938, p. 80.
3
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 976, f. 3.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 229/1938, f. 2, 4, 7.
5
ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 75/1939, f. 33.
6
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 256, 4 noiembrie 1939, p. 6147.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 368/1938, f. 6.
8
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 240/1939, f. 104.
9
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 242, 19 octombrie 1939, pp. 5873-5874.
10
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 885, f. 30 ; Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 144, 27 iunie 1938, p. 3084 ;
Teofil SIDOROVICI, Aurel S. GOIA, Carnetul străjerului, București, editura Socec & Co., 1940, p. 17.
11
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 143, 25 iunie 1938, p. 3020 ; Idem, anul CVII, nr. 75, 29 martie 1939, p. 1620 ;
Idem, anul CVII, nr. 256, 4 noiembrie 1939, pp. 6137-6154.
12
Voir : Emilio GENTILE, Fascismo di Pietra, Laterza, Roma, 2007 ; Robert R. TAYLOR, The Word in Stone : the
Role of Architecture in National Socialist Ideology, Berkeley, University of California Press, 1974 ; Alexander
SCOBIE, Hitlerʼs State Architecture : the Impact of Classical Antiquity, Pennsylvania State University Press, 1990 ;
Piere BOUDON, « L’architecture des années 30 ou l’inversion des signes », In Régine ROBIN (dir.), Masses et
culture de masse dans les années trente, Paris, Les Éditions Ouvrières, 1991, pp. 135-162 ; Franco BORSI, L’ordre
monumental. Europe 1929-1939, Paris, Hazan, 1986 ; Art and Power: Europe under the Dictators 1930-1945,
London, Hayward Gallery, 1995 ; Barbara MILLER-LANE, Architecture and Politics in Germany 1918-1945,
Harvard, Harvard University Press, 1968 ; Miguel ABENSOUR, De la compacité. Architectures et regimes
totalitaires, Saint-Herblain, Sens & Tonka, 1997.
13
Cathérine DURANDIN, Bucarest. Mémoires et promenades, Paris, Éditions Hesse, 2000, p. 185.
14
Pour le débat concernant le style architectural « Carol II », voir : Petre ANTONESCU, „Un răspuns”, Cele trei
Crișuri, anul XIX, nr. 5-6, mai-iunie 1938, p. 89 ; „Arhitectura orașelor noastre. Un răspuns al domnului arhitect

— 87 —
monumental, moderniste et néoclassique, son but aurait été le même, c’est-à-dire la mise en place
des bâtiments publics qui devaient exposer aux regards le pouvoir et la dynamique d’un État
renouvelé par la monarchie.
À cet égard, nous avons exploré la dimension urbanistique de l’esthétisation carliste du
politique aussi par rapport aux politiques envisagées pour aménager ou réaménager les plus
importantes places publiques de la capitale : « la Place de la Victoire » (Piața Victoriei), « la Place
du Palais Royal » (Piața Palatului Regal) et « 8 Juin » (dédiée à la Restauration). Ainsi, on a pu
observer comment le carlisme cherche progressivement dans la seconde moitié des années trente
d’utiliser ces espaces pour accomplir ses buts idéologiques.
Premièrement, il faut dire que pour chacune d’entre elles est envisagé la mise en place
d’une statue équestre (véritable symbole du pouvoir) représentant les trois rois « créateurs » de la
Roumanie moderne. Celle de Carol Ier le « Fondateur », souverain placé aux origines de la
Roumanie moderne, est destinée à la Place du Palais Royal et celle de Ferdinand l’« Unificateur »1
à la Place de la Victoire. Finalement, la statue de Carol II le « Consolidateur » (c’est-à-dire le «
consolidateur » de la nation roumaine dans les nouveaux cadres de la Grande Roumanie) devait
être située dans la Place 8 Juin2. Les premières deux projets seront concrétisés, mais pas le
troisième. L’aménagement de la Place 8 Juin est ajournée à cause du déclenchement de la guerre.
Cependant, c’est la Place du Palais Royal qui devient dans la seconde moitié des années
trente l’espace le plus important pour la théâtralisation du politique. Située au centre de la ville,
juste devant la résidence de Carol II, on y déroule les parades militaires et tous les autres défilés et
manifestations organisées à l’occasion des fêtes nationales. D’ailleurs, les autorités montrent une
préoccupation particulière pour le réaménagement de cet endroit3. Sa géographie symbolique est
alors en plein changement : on élargit l’espace et on commence les travaux pour le nouveau
bâtiment du Ministère de l’Intérieur, qui va encadrer la place à côté du Palais Royal, de l’Athénée
Roumain et du siège des Fondations Culturelles Royales. Ensuite, en mai 1939, on y choisit
l’emplacement pour la statue équestre du Carol Ier. Œuvre du sculpteur croate Ivan Mestrović,
celle-ci est inaugurée à l’occasion du centenaire de la naissance du premier roi de la Roumanie
moderne (1839-1939).
Par contre, la Place « 8 Juin » est alors toujours en cours d’aménagement. Inaugurée à
l’occasion de la Restauration de 1936 sur l’endroit de l’ancienne Place de la Nation, celle-ci
devrait être la première place monumentale véritable de la capitale. Imaginée par des architectes
comme Duiliu Marcu et Gheorghe M. Cantacuzino comme un espace destiné aux « plus importantes
cortèges, cérémonies et parades »4, la place 8 Juin devrait servir à la fois comme lieu
d’emplacement pour les nouveaux établissements des Fondations Culturelles Royales ou de l’Opéra
Roumaine5. Ensuite, sa charge symbolique aurait été mise en évidence par des différents édifices
décoratifs. Par exemple, si le centre de la place est réservé à la statue de Carol II, alors à côté de

Petre Antonescu, rector al Academiei de Arhitectură”, Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 135, 24 iunie 1938, p. 1 ;
Ion D. ENESCU, „Stil Regele Carol II”, Arhitectura, nr. 2/1939, pp. 4-5 ; Idem, Arhitectura, Renașterea Națională:
Stilul Regele Carol al II-lea, București, Imprimeria Națională, 1940 ; Petre ANTONESCU, Pentru un stil « Regele
Carol II » în arhitectura românească, București, Imprimeria Națională, 1938; Idem, Renașterea arhitecturii
românești, București, Imprimeria Națională, 1939; Olga GRECEANU, Renașterea picturii naționale, București,
Imprimeria Națională, 1939 ; Constantin C. BRĂIESKU, Considerațiuni asupra arhitecturii românești de azi,
București, Imprimeria Națională, 1940.
1
L’allusion est faite au rôle qu’il avait joué dans la création de la Grande Roumanie.
2
Voir : Urbanismul, anul XIV, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1937 ; România, anul II, nr. 245, 4 februarie 1939, p. 4.
3
Voir : ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 166/1939, ff. 115-116 ; A. MUNTE, „Bucureştii în
prefacere. Un oraş nou se înalţă din vechile aspecte”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr. 641, 2 mai 1939, p. 6, 17 ;
România. Revista Oficiului Național de Turism, anul IV, nr. 12, decembrie 1939, pp. 30-31.
4
Primăria Municipiului București, Planul director de sistematizare al Municipiului București, București, editura
Institutului Urbanistic al României, 1934, p. 68.
5
Voir : „Amenajarea Pieţei 8 Iunie”, Neamul românesc, anul XXXII, 24 martie 1937, p. 4 ; „Piaţa 8 Iunie”, Neamul
românesc, anul XXXII, 20 august 1937, p. 2 ; Urbanismul, anul XIV, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1937.

— 88 —
celle-ci huit statues allégoriques sont destinées à représenter les provinces « sœurs » de la Grande
Roumanie (la Valachie, la Moldavie, la Dobroudja, l’Olténie, la Bucovine, la Bessarabie, le
Transylvanie et le Banat)1. Bien que les travaux pour son aménagement commencent dès 1936 et
qu’ils sont largement popularisé à l’époque, celle-ci reste plutôt au stade de projet jusqu’à la chute
du carlisme. Les initiatives supposées par son édification s’avèrent d’être trop coûteuses, surtout
dans le contexte du déclenchement de la guerre.
La Place « 8 Juin » se montre toutefois parmi les plus intéressantes inventions idéologiques
du carlisme. Pour mieux comprendre le sujet que nous étudions, nous croyons qu’il faut envisager
aussi la façon dont le régime autoritaire cherche à inventer une image de l’ordre et de
l’omnipotence y compris par une visibilité esthétique.
Cependant, la mise en scène du carlisme se fait aussi à travers des expositions et diverses
compétitions sportives. Le règne de Carol II semble être un véritable « âge d’or » non seulement
par rapport aux expositions nationales, mais aussi en ce qui concerne la participation de la
Roumanie aux expositions internationales.
L’accroissement du nombre des expositions commence à la moitié au milieu de la décennie,
pour atteindre ensuite son apogée dans les années du régime autoritaire. Une attention particulière
est accordé au Mois de Bucarest et au Mois du Livre, mais aussi à l’Exposition Internationale «
Travail et Joie », organisée à Bucarest en 1939. Toutefois, celles-ci n’épuisent pas la question des
expositions carlistes. Elles sont en même temps une pratique des străjeri2 et des équipes royales3,
mais le monarque inaugure, visite et patronne aussi des expositions de l’industrie ou du sport4, de
l’agriculture5, des transports6 ou du tourisme7. Carol II lui-même partage une vraie passion pour
ces manifestations. En 1938, par exemple, il envisage même la mise en place d’une grande
exposition destinée à montrer « tout » ce qui s’est réalisé dans la Grande Roumanie après la
Grande Guerre8.
Deuxièmement, en ce qui concerne les compétitions sportives et les concours organisées
sous le signe de la monarchie, celles-ci ne cessent pas de proliférer. Pendant le régime autoritaire,
on organise non seulement la « Coupe du Roi Carol II » (football), le Grand Prix de l’Aviation «
Carol II », la Coupe de la Restauration (cyclisme) ou le Prix Royal (hippisme), mais aussi le Grand
Prix National pour le Tourisme « Le Roi Carol II » ou le Concours National du Blé. À la fin de ce
dernier, le monarque accorde personnellement des prix aux meilleurs agriculteurs du pays9.
Toutes ces actions possèdent un contenu politique carliste. Chacune est mise sous le
patronage du roi et peut être envisagée à la fois comme un symptôme plus large du phénomène de
personnalisation du pouvoir.
Nous essayons d’analyser brièvement la participation de la Roumanie carliste aux plus
grandes expositions internationales des années trente – Bruxelles (1935), Paris (1937) et New York
(1939)10. Premièrement, il faut préciser qu’à la différence d’autres nations, la Roumanie de Carol

1
„Piaţă monumentală în Capitală”, Realitatea ilustrată, anul XII, nr. 579, 23 februarie 1938, p. 5.
2
Voir : Straja Țării – 8 Iunie 1938 : prima expoziție a muncii străjerești, Direcția Generală a Propagandei, București,
1938 ; Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 130, 9 iunie 1939, p. 3672 ; „Suveranul a inaugurat marți prima expoziție a
Străjii Țării”, Curentul, anul XI, 10 iunie 1938, p. 3.
3
Voir : A III-a expoziție a Echipelor Regale studențești: catalog, București, Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », 1937 ; Catalogul Echipelor Regale Studențești, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București,
1935, p. 4 ; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 8/1938, ff. 27-29.
4
Oficiul Național de Educație Fizică, Expoziția demonstrativă a educației fizice 8 iunie – 8 iulie 1934: catalogul
oficial, București, 1934, p. 6.
5
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 71, 24 martie 1939, p. 1506
6
Idem, nr. 132, 12 iunie 1939, p. 3708.
7
România: revista Oficiului Național de Turism, anul II, nr. 5, mai 1937, p. 22.
8
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 2116, f. 26.
9
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 26, 2 februarie 1938, p. 695.
10
Voir aussi: Laurențiu VLAD, « Images de lʼidentité. La Roumanie de Carol II aux expositions universelles », In
Pouvoirs et mentalités: textes réunis par Laurențiu Vlad à la mémoire du proffeseur Alexandru Duțu, Bucarest,
Éditions Babel, 1999, pp. 137-155 ; Idem, Imagini ale identității naționale: România și expozițiile universale de la
Paris 1867-1937, București, Meridiane, 2001.

— 89 —
II y est constamment présente1. À cette époque, l’État roumain dépense de nombreuses ressources
pour projeter l’image d’une nation à la fois régénérée et centrée autour de la monarchie.
D’ailleurs, le monarque s’implique chaque fois dans la mise en place des pavillons roumains, en
collaborant étroitement avec le sociologue Dimitrie Gusti (directeur des Fondations Culturelles
Royales), alors commissaire général des délégations roumaines. C’est le roi qui approuve le projet
architectural pour l’exposition de Bruxelles2 ou les peintures destinées à être exposées à Paris3.
En fait, la mise en place des pavillons roumains semblent être de plus en plus confiées aux
Fondations Culturelles Royales4. À Bruxelles (1935), Paris (1937) et New York (1939), la
monarchie et ses initiatives (les Fondations Culturelles Royales, la Straja Țării, les politiques
destinées aux villages et aux paysans, etc.) dominent l’image générale de la Grande Roumanie et
les représentations du roi (statues et bustes monumentales) jouissent toujours d’une place centrale.
Prenons l’exemple de l’exposition de New York, dont le thème est « La construction du monde de
demain » (« Building the World of Tomorrow »). Dans le pavillon roumain, une fresque exécutée
sur un mur nous montre le monarque au milieu d’un groupe d’intellectuels, de paysans et de
travailleurs, peut-être une allusion faite aux « forces productives » de la nation. Parmi tous ces
acteurs, le roi serre la main d’un paysan, signe de la fraternité qui unit Carol II et cette couche
sociale mais aussi du souci que le monarque aurait montré pour sa nation paysanne5.
Une autre direction de notre recherche est liée à la façon dont ce phénomène d’esthétisation
du politique peut être envisagé aussi dans le cadre d’un projet politique conçu pour nationaliser les
masses. Selon George L. Mosse, la nationalisation des masses, c’est-à-dire leur intégration dans
une politique nationale, est accompagnée et s’achève par une esthétisation du politique. Mosse
inscrit ce processus dans une perspective à la longue durée, qui aurait commencé avec la
Révolution française, mais qui se poursuit avec les guerres antinapoléoniennes, les révolutions de
1848, la Grande Guerre et ensuite avec le nouveau nationalisme qui se déploie en Europe6.
Comment cette question pourrait être posée par rapport au cas qui nous préoccupe, celui de
la Grande Roumanie, où il faut inventer de nouvelles formes de socialisation pour éduquer et
intégrer les masses dans le mécanisme de l’État national ? Comment intégrer et nationaliser les
nouvelles provinces (la Transylvanie, le Bessarabie, la Bucovine, le sud de la Dobroudja), dont la
superficie totale dépasse l’étendue du Vieux Royaume ? Voilà quelques défis qui supposent y
compris une nouvelle lutte des symboles.
Dans ce contexte, le drapeau roumain et la monarchie se montrent dès le lendemain de la
guerre parmi les plus importants vecteurs symboliques utilisés pour rapprocher le centre et la
périphérie, le Bucarest et les différentes régions qui forment maintenant la Grande Roumanie. Il
s’agit d’un rapprochement symbolique constamment utilisé par le carlisme. Dans les années 1930,
le culte de la monarchie est souvent associé au culte du drapeau. On précise le fait que l’hymne
officiel de la monarchie c’est en même temps l’hymne national7 et que le drapeau est honoré par les
străjeri ou par les équipes royales. Parfois, à l’occasion de différentes cérémonies au caractère
national, il est sanctifié par les prêtres orthodoxes. Nous soulignons aussi le fait que les politiques
carlistes qui ont pour but l’encadrement des individus sont à la fois des pratiques destinées à
nationaliser ses membres. La Straja Țării (La Garde du Pays), les équipes royales, le Front de la
1
Voir : John E. FINDLING (ed.), Historical Dictionary of Worldʼs Fairs and Expositions, 1851-1988, Westport,
Greenwood Press, 1990 ; Brigitte SCHROEDER-GUDEHUS, Anne RASMUSSEN, Les fastes du progrès. Le guide
des Expositions Universelles 1851-1992, Paris, Flammarion, 1992.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol III: Carol II, dosar 130/1936, f. 1 ; Constantin C. MOȘINSCHI, « Pavilionul
României la Expoziția din Bruxelles », Arhitectura, nr. 3, octombrie 1935, p. 13.
3
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I,
București, Silex, 1995, p. 155.
4
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 12/1936 ; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar
30/1937, f. 1, 6 ; Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 112, 18 mai 1938, p. 2413 ; ANIC, fond Fundațiile Culturale
Regale. Centrala (1921-1946), dosar 8/1938, p. 17, 18, 79, 81, 83, 107, 109 ; Idem, dosar 100/1938, f. 1.
5
Pour une reproduction de cette image, voir: Cele Trei Crișuri, nr. 7-8, iulie-august 1939, p. 141.
6
Voir: George L. MOSSE, The Nationalization of the Masses. Political Symbolism and Mass Movements in Germany
from the Napoleonic Wars through the Third Reich, New York, Howard Fertig, 1975.
7
Le texte est intitulé: « Trăiască Regele! » (Vive le Roi!).

— 90 —
Renaissance Nationale, l’organisation « Travail et Joie », auxquelles on y ajoute l’activité des
Foyers Culturels (Cămine Culturale), toutes celles-ci proposent à la fois une socialisation
(politique) nationale.
À cette époque, le carlisme doit répondre y compris au défi de forger le nationalisme dans
l’espace public. D’ailleurs, parmi les plus grandes promesses de la Restauration il y a aussi la
création d’une véritable fraternité nationale autour de la monarchie. Contre ses ennemies, la
nation en marche doit absolument mettre en scène sa solidarité dans l’espace public.
Le carlisme réinvente ainsi y compris le calendrier des fêtes nationales. Le calendrier est
envisagé alors comme un véritable outil pour façonner le temps. Dès 1931 l’État institutionnalise le
jour de la Restauration (8 juin) parmi les fêtes nationales1, auxquelles on y ajoute dans les années
du régime autoritaire l’anniversaire de la nouvelle Constitution (27 février) ou l’anniversaire du
monarque (16 octobre). Ainsi, parmi les fêtes religieuses habituelles qui rythment la vie de cette
société encore massivement paysanne sont insérées d’une manière progressive de plus en plus
anniversaires liées à l’histoire nationale et à la monarchie. À côté du jour de l’An, du Baptême de
Christ (6 janvier), de Pâques, de Pentecôte et de Noël, les paysans et la jeunesse roumaine sont
encouragés à bien respecter aussi le 24 janvier (l’union de la Valachie et de la Moldavie – 24
janvier 1859), le 27 février (la promulgation de la nouvelle Constitution – 27 février 1938), le 14
mars (14 mars 1881 – le Principauté de la Roumanie devient le Royaume de la Roumanie), le 10
mai (l’indépendance du Royaume – 10 mai 1877, après la guerre russo-roumano-turque), la
commémoration des héros de la nation (qui coïncide toujours avec le Pentecôte), le 8 juin (la
Restauration), le 16 octobre (l’anniversaire de Carol II), le 25 octobre (l’anniversaire du prince
Michel) ou le 1 décembre (l’Union de 1918)2.

Les fêtes nationales les plus importantes dans la Roumanie du roi Carol II

DATE SIGNIFICATION

27 février La promulgation de la nouvelle Constitution

10 mai L’Indépendance du Royaume de la Roumanie

8 juin La Restauration

16 octombre L’aniversaire du roi

1 décembre La Grande Union (Marea Unire) de 1918

Toutefois, parmi les fêtes nationales de la décennie carliste, c’est l’anniversaire de la

Restauration (8 Juin) qui acquiert progressivement une importance particulière. Dès l’année 1930-
1931, celle-ci est rapidement insérée dans les manuels scolaires. Centrée sur un événement du
passé récent et commémorée chaque année dans l’espace publique, elle nous montre des pratiques
rituelles étroitement liées en même temps à la nation et à la monarchie.
La Restauration, avec toute sa liturgie politique, devait traduire la mise en place du nouvel
ordre. La monarchie est projetée alors comme le facteur essentiel qui aurait réussi à la fois sauver
la nation roumaine et orienter celle-ci sur la voie de la régénération. Ce jour-là, les commerces et

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1930, ff. 89.
2
Calendarul România Satelor, București, 1939, p. 31 ; Almanahul străjerilor 1940, Bucureşti, editura Librăriei Socec
& Co., S.A., 1940, p. 82.

— 91 —
les institutions de l’État sont fermés. Sauf un court programme déroulé dans les écoles, où, le
matin, les instituteurs parlent solennellement aux élèves de la dynastie et du roi1.
Sa fonction pédagogique et idéologique est figurée alors par une mise en scène qui inclut
défilés, discours, messes religieuses, serments de fidélité au monarque, manifestations sportives,
expositions ou congrès des Foyers Culturels. Toutefois, les célébrations sont focalisées sur la figure
du chef. Chaque participant à ces actions doit exprimer d’une façon ou d’une autre sa
reconnaissance et son dévouement au « Sauveur de la Roumanie ». Par la narration et la
commémoration répétée de cet événement fondateur, on projette l’image d’une communauté
nationale solidaire et étroitement liée à la monarchie. Les fêtes de la Restauration sont projetées
comme fêtes de l’unité nationale. Par la façon dont cet anniversaire est mis en scène, on combatte
tout régionalisme ou division de classe.
Comme Maria Bucur2, nous avons pu nous constater l’implication personnelle du roi dans
l’organisation de cet anniversaire. Carol II approuve personnellement le programme des
manifestations dédiées à la Restauration3. Parmi les fêtes nationales, l’anniversaire de son
couronnement est pour lui la plus chère. D’ailleurs, le plafond d’un vestibule du Palais Royal est
décoré d’une peinture représentant « la Restauration », œuvre de l’artiste D. Stoica4. Dans cette
décennie, l’importance accordée par le roi et par les autorités à l’anniversaire de la Restauration
dépasse largement l’attention montrée pour la fête nationale officielle, celle de 10 mai.
Il ne faut pas négliger le fait que dans les années 1930 les masses sont mobilisées comme
acteur politique pour la première fois dans l’histoire de la Roumanie. Chaque fête de la nation ou
de la monarchie (ou les deux à la fois) devient une occasion pour rassembler des individus dans
l’espace public.
Une attention particulière est accordée aux défilés, dont les acteurs les plus
privilégiées (par leur présence et leur nombre) sont les militaires, les paysans et la jeunesse. Dans
les années 1938-1940 on y ajoute les membres du parti unique ou les membres de l’organisation «
Travail et Joie ». Les militaires, les paysans, les jeunes, les membres du parti unique, les
travailleurs et les fonctionnaires, défilent tous, successivement, devant le roi. Le clergé orthodoxe
est lui aussi présent, mais l’attention est focalisé sur le chef, esthétisé et glorifié par son uniforme et
son sceptre, par sa présence sur un cheval ou dans une tribune particulièrement aménagée.
On y ajoute le fait que, dans la seconde moitié des années trente, c’est la Place du Palais
Royal qui s’impose comme la scène principale de la théâtralisation du politique. D’ailleurs, le plus
important défilé passe devant la résidence du roi, où est aménagée une tribune spéciale destinée au
monarque. Chaque catégorie qui défile devant le monarque représente maintenant un groupe
nationalisé. Les militaires, les paysans, les jeunes, les membres du parti unique ou les travailleurs,
chacun d’entre eux porte le drapeau national. Par le souci accordé à l’esthétisation du politique, le
carlisme cherche à cultiver l’illusion de l’ordre et du consensus national.
À travers notre recherche nous avons pu observer comment la nationalisation carliste est
particulièrement centrée sur deux catégories d’acteurs : les paysans et la jeunesse. Pour se situer
au-delà de toute critique ou dissidence, la monarchie s’associe avec ces deux catégories nationales
par son discours et ses politiques sociales et culturelles. On essaye constamment de réinventer leur
rôle dans l’espace public. À partir de 1935, des milliers des străjeri font des démonstrations de
gymnastique, de danses nationales ou défilent dans leurs costumes devant le roi et sous sa
commande5. Toutefois, peut être la plus importante composante du rituel carliste est la présence des
paysans. Ramenés de toutes les régions de la Grande Roumanie et vêtus de leurs costumes

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 156/1930, f. 8 ; ANIC, fond Președinția Consiliului de
Miniștri, dosar 15/1933, f. 210 ; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 100/1938, ff.
14-15.
2
Maria BUCUR, Heroes and Victims : Remembering War in Twentieth-Century Romania, Bloomington, Indiana
University Press, 2009, p. 113.
3
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 37/1938, f. 63; Idem, dosar 100/1938, ff. 14-15.
4
Grigore IONESCU, București: ghid istoric și artistic, București, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II
», 1938, pp. 39-40.
5
Voir : Straja Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, București, Vremea, 1940.

— 92 —
traditionnels, ils doivent créer un sentiment à la fois d’émotion et de communion politique. La
Grande Roumanie reste encore une nation paysanne. Environ 80 % de ses habitants vivent à la
campagne et la plupart d’entre eux sont Roumains. Pour le carlisme, les corps des paysans
représentent une ressource humaine et symbolique précieuse, constamment mobilisée et utilisée à
des fins idéologiques.
Cette mise en scène a pour but de projeter l’image d’une foule fraternisée, mobilisée et
forgée dans le cadre d’un mécanisme centré sur le monarchisme et le nationalisme. En même
temps, le carlisme montre aussi sa volonté de monopoliser le nationalisme. Bref, un nationalisme
officiel cherche d’exclure les nationalismes qui ne sont pas reconnus, surtout celui de la Garde de
Fer, présenté comme anti-systémique et donc dangereux pour la stabilité et l’unité nationale
instaurées avec la mise en place du nouveau régime. Cependant, il ne s’agit pas simplement de «
démonstrations de force contre la Garde de Fer », comme certains auteurs les ont considérées 1. Il
faut tenir compte du fait que l’engagement des individus et des masses dans ces actions au
caractère national fait partie d’un style politique nouveau, largement répandu alors en Europe et
propre aux régimes autoritaires.
Il s’agit d’une formule moderne de communication et de socialisation politique
antiparlementaire, c’est-à-dire une pratique opposée à celle proposée par la démocratie
représentative. Selon Günther Berghaus, celle-ci offre aux gouvernantes l’avantage de pouvoir à la
fois transmettre des messages politiques dans une manière située apparemment en dehors de la
sphère du politique et offrir aux participants la possibilité d’expérimenter la communion avec les
autres membres de la communauté politique auquel ils appartient2. Le régime carliste propose ainsi
comme style politique une relation directe entre le dirigeant et ses sujets, en évitant les institutions
intermédiaires de la démocratie parlementaire. Si le parlementarisme est accusé d’avoir réduit
l’individu à un simple chiffre, la nouvelle politique, pour reprendre une expression théorisée et
utilisée par George L. Mosse3, lui offre au moins l’illusion de participer politiquement à la vie de sa
communauté nationale. La souveraineté populaire est alors mise en scène. La nouvelle politique est
une pratique antiparlementaire qui encourage l’esthétisation du politique et l’interaction directe
comme ciment idéologique de la nation4. Par la nouvelle politique, le régime carliste transforme les
spectateurs en acteurs.
Par contre, Benedict Anderson envisage la nation surtout comme une communauté
imaginée5. Peut-on envisager toute cette esthétisation du politique comme étant destinée à offrir les
preuves tangibles de la nouvelle communauté politique engendrée par le carlisme ? Certainement,
ces rituels participatifs engendrent inévitablement une certaine idée sur l’ordre et sur l’hiérarchie,
en suggérant d’une manière plus ou moins directe une vision particulière sur ce qui est permis ou
pas. Ils s’inscrivent dans le cadre d’une pédagogie politique nationale. En même temps, ils sont
destinés aussi à dynamiser et à renforcer l’unité nationale, consacrée du point de vue politique par
la création de la Grande Roumanie à la fin de la Grande Guerre. Il faut infuser parmi les
participants et les spectateurs le sentiment d’appartenance à une communauté nationale. La
dimension politique ainsi que les pratiques culturelles liées à l’esthétisation carliste du politique
restent encore un sujet à explorer.

Les questions discutées ci-dessus nous poussent à nous interroger davantage sur la nature
du carlisme. Est-ce qu’on peut parler d’une véritable « liturgie politique » (pour reprendre un

1
Antonio MOMOC, Capcanele politice ale sociologiei interbelice: școala gustiană între carlism și legionarism,
București, Curtea Veche, 2012, p. 202.
2
Günther BERGHAUS, « Introduction », In Günther BERGHAUS (ed.), Fascism and Theatre. Comparative Studies on
the Aesthetics and Politics of Performance in Europe 1925-1945, Oxford, Berghahn Books, 1996, p. 5.
3
George L. MOSSE, The Nationalization of the Masses. Political Symbolism and Mass Movements in Germany from
the Napoleonic Wars through the Third Reich, New York, Howard Fertig, 1975, pp. 1-20.
4
Ibidem, p. 4.
5
Benedict ANDERSON, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London, Verso,
2006, pp. 5-7.

— 93 —
terme utilisé par Claude Rivière1) associée au monarchisme roumain des années trente ? En fin de
compte, les thèmes idéologiques principaux du carlisme sont tous insérés dans une série de rituels
et de représentations visuelles qui devraient engendrer à la fois une loyauté par rapport à la
personne du monarque et un sentiment d’appartenance à la communauté nationale roumaine.
L’étude des cérémonies, des expositions, de l’architecture ou des gestes symboliques nous
facilite non seulement la compréhension du style politique du carlisme, mais aussi les facteurs qui
ont contribué à cette époque à la montée de l’autoritarisme. Selon George L. Mosse, la popularité
des régimes politiques autoritaires augmente non seulement suite à la crise économique, mais aussi
parce que celles-ci (à la différence des démocraties parlementaires) emploient à foison
l’esthétisation du politique (Mosse utilise lui-aussi le terme de « liturgie politique » (political
liturgy) pour forger (et/ou mimer) un consensus à l’intérieur de la nation2. Cela pourrait être aussi
le cas du carlisme. Dans la Roumanie des années trente, l’esthétisation du politique sous le signe
de la monarchie représente en même temps un véhicule destiné à solidariser une communauté et a
forger un consensus. C’est le monarque qui est projeté comme un symbole de l’unité nationale et
comme un garant de la stabilité et de la continuité politique. Parmi les plus importantes et visibles
conséquences de la Restauration de 8 juin 1930 il y a aussi la mise en place d’une liturgie politique
particulière, dont le message essentiel serait lié à la fondation d’un ordre nouveau. Selon Claude
Rivière, tout cérémonial politiquement organisé à pour but de traduire l’ordre existant3.
Nous finissons ce chapitre par une suggestion: l’esthétisation carliste du politique nécessite
une étude plus approfondie. Premièrement, parce qu’elle mit en évidence non seulement les
préoccupations idéologiques du régime, mais aussi ses anxiétés. Deuxièmement, parce que son
analyse nous permet de formuler des questions théoriques plus larges concernant même la nature
de ces mouvements politiques antilibéraux.

Le CHAPITRE 8 représente une étude qui a pour but de montrer le carlisme en tant que
formule de modernité politique expérimentée dans la Roumanie des années trente4. Notre analyse
est divisée en cinq parties. Après une courte présentation du contexte national où se déploie
l’idéologie monarchiste, nous explorons la nature des pratiques modernistes carlistes à partir du
concept de palingénésie politique proposé par le chercheur britannique Roger Griffin5. Ensuite,
nous examinons les réformes matérialisées dans les années trente au nom de la monarchie, en
focalisant notre attention sur le développement de l’idéologie de l’ « État nouveau » et sur les
pratiques générées par ses partisans. Par contre, dans la dernière partie de cette section nous
discutons la façon dont Carol II joue alors le rôle de réformateur social, afin de proposer quelques
interprétations liées à la spécificité modernisatrice du projet carliste.
À la base de cette étude thématique il y a une question : pourquoi le carlisme proclame-t-il
constamment la Restauration comme un véritable événement fondateur, montré comme « un signe
de l’âge nouveau »6 ? Comment peut-on expliquer l’importance de l’idée de renaissance nationale à
travers le carlisme ? Roger Griffin définit la palingénésie politique comme l’aspiration de créer un
nouvel ordre suite à une période perçue comme étant celle du déclin ou de la décadence7. En même
temps, il encadre les mouvements politiques et idéologiques tel que le carlisme dans une catégorie

1
Claude RIVIÈRE, Les liturgies politiques, Paris, Presses Universitaires de France, 1988.
2
George L. MOSSE, Confronting the Nation : Jewish and Western Nationalism, Hanover, Brandeis University Press,
1993, p. 40.
3
Claude RIVIÈRE, op. cit., p. 163.
4
Voir aussi : Doru Adrian LIXANDRU, « Le monarchisme comme idéologie de la palingénésie nationale dans la
Roumanie des années trente », Studia Politica, vol. XVI, nr. 3, 2016, pp. 313-330.
5
Voir surtout : Roger GRIFFIN, The Nature of Fascism, London, Routledge, 1991 ; Idem, Modernism and Fascism.
The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, London, Palgrave Macmillan, 2007.
6
Albina, anul XLII, nr. 40, 20 octombrie 1939, p. 633.
7
Roger GRIFFIN, The Nature of Fascism, London, Routledge, 1991, pp. 32-36.

— 94 —
de formes conservatrices de « modernisme »1 social-politique, pour les différencier ainsi des
variantes radicales comme le nazisme allemand ou le fascisme italien2.
Dans notre recherche, nous avons pu observer que le carlisme se dote d’une vocation
politique nationale et que celle-ci se manifeste y compris par l’idée ou le mythe de la régénération
nationale à travers la monarchie. L’idée de renouveau acquiert progressivement une centralité
dans l’idéologie du carlisme. À travers toute la décennie, on proclame sans cesse une volonté de
changement, un projet de palingénésie nationale que seul Carol aurait été capable de diriger.
Nous considérons que les origines de cette idée remontent à la fin des années 1920, dans le
mouvement politique et intellectuel qui projette et invente la personne de Carol comme une solution
pour surmonter une double crise : à la fois politique et économique. Ensuite, la montée du carlisme
se concrétise par l’intronisation de Carol (1930) et par la mise en place d’un régime autoritaire
monarchiste (1938). Comme nous avons essayé de montrer, jusqu’en 1938, les partisans du roi
parlent toujours d’une crise structurelle du parlementarisme, en accusant l’incapacité des partis
politiques à réformer l’État et à moderniser la société. Parallèlement, les initiatives politiques,
culturelles et sociales du roi (l’activité des Fondations Culturelles Royales dans les villages,
l’encadrement de la jeunesse, la mise en place d’un régime autoritaire, etc.) sont avancées par le
discours idéologique comme un véritable projet de palingénésie. Leur but aurait été d’aider la
nation roumaine à mieux répondre aux défis (politiques, culturelles et sociales) de la modernité.
Nous ne voulons pas affirmer que le carlisme est une forme de « modernisme », mais plutôt
qu’il se montre ainsi, d’où l’idée que la dynamisation du projet national serait redevenue possible
grâce à la Restauration. À partir de 8 juin 1930, le carlisme idéologique aurait engendré ce que
Roger Griffin appelle « the sense of a beginning »3, c’est-à-dire l’idée selon laquelle sous le règne
de ce roi on peut initier une véritable renaissance politique, culturelle et économique. En
opposition avec l’état d’anomie des années vingt, le carlisme promet une nouvelle Roumanie, digne
du statut territorial acquis après la guerre. Comme toute forme de modernité politique, le carlisme
se rapporte toujours à une période de décadence. Ainsi, à partir de 1930, les carlistes cherchent
progressivement à intégrer les initiatives du roi dans le cadre d’un projet national cohérent, opposé
à l’image de la Grande Roumanie de la seconde moitié des années 1920, présentée de manière
exagérée comme un pays écrasé par l’instabilité politique et économique. Ensuite, à partir de 1938,
le carlisme idéologique dresse le même réquisitoire contre toute la période d’après-guerre (1918-
1938), décrite comme une époque de lutte héroïque contre un parlementarisme dommageable.
Inévitablement, la décadence est toujours associée avec l’espoir de renouveau, de rénovation, de
refonte. Selon la logique « moderniste », c’est la renaissance qui suit à la dégradation4. Par contre,
on peut y trouver un paradoxe assez intéressant : on accuse souvent la décadence et la dégradation,
malgré le fait que la Roumanie est alors une nation plutôt jeune.
Premièrement, il faut dire qu’à travers les réformes qu’elle déploie tout au long de la
décennie, la monarchie prétend avoir initié un processus de ré-construction de l’État. Pour mieux
placer cette idée dans son contexte historique, nous soulignons le fait que parmi les plus
importantes revendications des intellectuels nationalistes il y a celle d’une réforme fondamentale
de l’État. Cette idée traverse non seulement les écrits des idéologues fascistes de la Garde de Fer
(Corneliu Zelea-Codreanu, Ion I. Moța, Vasile Marin ou Mihail Polihroniade) mais aussi les textes
des partisans du roi. Comme nous avons déjà remarqué, l’économiste Mihail Manoilescu,
l’écrivain Nichifor Crainic, le philosophe Nae Ionescu ou le journaliste Pamfil Șeicaru mettent

1
Au lieu du terme « modernisme », employé par des auteurs anglo-saxons tel Griffin, nous allons utiliser ensuite le
concept de « modernité politique », beaucoup plus convenable à la langue française.
2
Roger GRIFFIN, « Political Modernism and the Cultural Production of „Personalities of the Right” in Inter-War
Europe », in In the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca
HAYNES and Martyn RADY, London, I.B. Tauris, 2011, p. 32.
3
Voir: Roger GRIFFIN, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, London,
Palgrave Macmillan, 2007.
4
Voir: Marshall BERMAN, All that is Solid Melts into Air. The Experience of Modernity, London, Verso, 1982 ; David
WEIR, Decadence and the Making of Modernism, Amherst, University of Massachusetts Press, 1996.

— 95 —
graduellement leurs attentes de réforme dans la personne de Carol. Les convictions monarchistes
unissent alors beaucoup de supporters de la renaissance nationale.
Bien que la sortie de guerre de ces deux pays soit très différente1, le cadre idéologique
roumain de cette époque est très semblable au contexte italien de la même période. En fait, notre
recherche s’inspire d’un livre écrit par l’historien italien Emilio Gentile. Dans le volume « Il mito
dello Stato nuovo. Dal radicalismo nazionale al fascismo », Gentile analyse non seulement la façon
dont les intellectuels nationalistes avancent le mythe de l’État nouveau comme solution pour ce
qu’ils perçoivent comme étant une crise du parlementarisme dans l’Italie des premières décennies
du XXème siècle, mais aussi la manière dont les idées de palingénésie véhiculées par des
personnages comme Giovanni Papini, F. T. Marinetti, Alfredo Rocco ou Giuseppe Bottai vont être
pratiquées pendant le régime fasciste de Mussolini2. De la même façon qu’en Italie,
l’antiparlementarisme et les conséquences de la guerre se montrent parmi les plus importants
facteurs qui engendrent dans la Grande Roumanie le recours à l’idée de renouveler l’État à travers
des méthodes autoritaires. Certainement, cela se passe selon les lignes d’une narration
particulière. Après la guerre, la création de la Grande Roumanie aurait supposé une
reconfiguration des pratiques politiques, conforme au nouveau cadre national et à ses défis :
l’intégration des nouvelles provinces, la gestion de la question des minorités nationales, la
modernisation des villages ou l’éducation nationaliste des jeunes générations. Si de nombreux
acteurs montrent dès la première moitié des années 1920 leur mécontentement par rapport au
manque de réformes, c’est la crise économique de 1929 (à laquelle on y ajoute la crise de la
monarchie à la suite de la mort du roi Ferdinand Ier (1914-1927) et de la mise en place d’une
régence) qui fait resurgir les désirs de rénovation. La Grande Dépression, écrit George L. Mosse,
représente partout en Europe l’événement qui donne une nouvelle impulsion aux idées de «
renouveau » national3. Il ne faut pas négliger le fait que la Restauration se produit juste à l’apogée
de cette crise économique.
Par rapport au carlisme, l’économiste et l’ingénieur Mihail Manoilescu se montre alors
comme un véritable « architecte » de l’« État nouveau ». À la fois théoricien du parti unique et du
corporatisme4, son discours est souvent traversé par le thème de la palingénésie nationale.
D’ailleurs, « Le Monde Nouveau » (Lumea Nouă) est le titre donné à la revue qu’il fonde en 1932.
Proche collaborateur de Carol II (surtout au début et à la fin de son règne), Manoilescu proclame
franchement en 1934 la nécessité de « transfigurer l’État roumain » et de construire l’« État
nouveau » et la « nouvelle société »5. Le nouvel édifice devra absolument mettre fin à la «
discontinuité » politique et aux « désordres » engendrés par le parlementarisme6. Ainsi, Manoilescu
imagine progressivement un État corporatiste, où la vie politique sera dominée par deux
institutions : « le Roi » et « le Parlement Corporatif »7, en voyant en Carol II la personne capable
de mener une œuvre de « redressement », c’est-à-dire une personne capable de pouvoir générer les

1
Si la superficie de l’État roumain passe de 138.000 km² à 295.049 km² (voir : Enciclopedia României, vol. I,
Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 133), après la Grande Guerre de 1914-1918 les Italiens reprochent aux
Alliés de ne pas leur accorder les territoires promis à Londres en 1915 en échange de son entrée en guerre à leurs
côtés. Les nationalistes italiens parlent alors de la « victoire mutilée » (vittoria mutilata) (voir : James H. BURGZYN,
The Legend of the Mutilated Victory: Italy, the Great War, and the Paris Peace Conference, 1915-1919, Westport,
Greenwood Press, 1993).
2
Emilio GENTILE, Il mito dello Stato nuovo. Dal radicalismo nazionale al fascismo, Bari, Editori Laterza, 1999. Voir
aussi la première édition: Il mito dello Stato nuovo dallʼantigiolittismo al fascismo, Bari, Editori Laterza, 1982.
3
George L. MOSSE, Confronting the Nation: Jewish and Western Nationalism, Hanover, Brandeis University Press,
1993, p. 29.
4
Il écrit maintenant ses deux « chef-d’œuvre », assez connues et débattues tant en Roumanie qu’à l’étranger :
Mihail MANOILESCU, Le parti unique : institution politiques des régimes nouveaux, Paris, Les Œuvres
Françaises, 1936 ; Idem, Le siècle du corporatisme : doctrine du corporatisme intégral et pur, Paris, Librairie
Félix Alcan, 1934.
5
Tendințele tinerei generații: două conferințe de Mircea Vulcănescu și Mihail Manoilescu, București, Tipografia
Ziarului Universul, 1934, p. 30.
6
Ordinea, anul IV, 6 februarie 1935, p. 5.
7
Mihail MANOILESCU, România, Stat corporativ, Bucureşti, Tipografia Modernă, 1933, p. 5.

— 96 —
réformes destinées à poser les bases d’une « nouvelle ère » pour la nation roumaine1. Selon
Manoilescu, la personne du leader est, avant tout, une représentation. Le « chef » est à la fois
l’incorporation du « mythe » et le symbole de la « nouvelle ère »2.
Tant pour les carlistes comme Manoilescu que pour la propagande, l’année 1938 marque
une véritable borne dans le processus de palingénésie nationale, et cela se passe d’une telle
manière qu’on proclame alors franchement la mise en place de l’« État nouveau »3. La preuve
serait non seulement l’activité des Fondations Culturelles Royales, de la Straja Țării et des équipes
royales, mais aussi les efforts pour moderniser l’armée ou la capitale et, enfin, même le fait d’avoir
fondé un régime autoritaire, avec toute sa série de réformes (une nouvelle Constitution, la création
d’un parti unique, la mise en place du corporatisme, etc.).
L’image-clé par laquelle on représente alors la Roumanie carliste est celle d’un vaste
chantier. Tous les membres de la nation sont censés travailler ensemble pour créer « la Roumanie
nouvelle ». Par exemple, « Țară nouă prin munca tuturor » (« Un nouveau pays par le travail de tous
») c’est le titre d’une brochure de propagande distribuée en quelques dizaines de milliers
d’exemplaires4. Le culte du travail avancé alors par le régime est justifié y compris par le besoin
d’accomplir la palingénésie nationale tant proclamée. D’ailleurs, le pays renouvelé par l’impulsion
donnée par de la monarchie est constamment projeté à travers les expositions. Bien entendu, ces
expositions montrent plutôt une Roumanie virtuelle. À travers les années trente, ce type d’initiatives
sont largement utilisées comme une preuve du renouvellement national. Le Musée du Village
Roumain, le Mois de Bucarest, le Mois du Livre, les expositions des străjeri (les membres de la
Straja Țării) ou des équipes royales, l’exposition « Travail et Joie » de 1939 ou les pavillons
roumains des expositions internationales, toutes ces manifestations devraient être envisagées à la
fois comme expositions de la « Nouvelle Roumanie » : chacune d’entre elles montre surtout les
réformes faites pendant la décennie carliste. À Bucarest, le Musée du Village Roumain et les
équipes royales mettent en évidence des fermes-modèle et des villages modernisés par le travail des
Fondations Culturelles Royales5, tandis que les expositions des străjeri présentent une jeune
génération transfigurée grâce à l’éducation nationaliste et monarchiste qu’elle reçoit6.
Progressivement, le discours carliste véhicule non seulement l’idée de l’« État nouveau »,
mais aussi celle de l’« homme nouveau ». On veut alors « régénérer » la nation par « un nouveau
type de Roumain »7. À cet égard, c’est la figure du străjer qu’on avance le plus souvent. Former un
« citoyen achevé » – voilà le but de l’organisation Straja Țării (La Garde du Pays), dirigée alors
par Teofil Sidorovici8. À la fois orthodoxe, attaché à la nation, au roi et à la tradition, avec un
esprit vif et un corps fortifié par le sport, la doctrine partagée et pratiquée par la Straja Țării

1
Idem, Memorii, vol. II, București, editura Enciclopedică, 1993, p. 370.
2
Idem, Le parti unique : institution politique des régimes nouveaux, Paris, Les Oeuvres Françaises, 1936, p. 138.
3
Voir : România, anul I, nr. 134, 13 octombrie 1938, p. 1 ; România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 15 ; România
satelor, anul III, nr. 89, 17 martie 1940, p. 6 ; Nichifor CRAINIC, „Copilărie și sfințenie”, Gândirea, anul XVII, nr.
1, ianuarie 1938, p. 1 ; Mihail RALEA, « Munca în noul regim », in Era nouă, București, Asociația Publiciștilor
Români, 1938, p. 8 ; Gheorghe ALEXIANU, « Regimul electoral în România », in Enciclopedia României, vol. I,
București, Imprimeria Națională, 1938, p. 244 ; Armand CĂLINESCU, Noul regim, București, Imprimeria Națională,
1939 ; Armand CĂLINESCU, « Discurs rostit la instalarea Rezidentului Regal al Ținutului Sucevei », in Un an de
Constituție nouă în Ținutul Suceava : sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Cernăuți, Tiparul Mitropolitul
Silvestru, 1939, pp. 11-12; Idem, Noul regim, București, Imprimeria Națională, 1939, p. 103 ; Pamfil ȘEICARU,
„Constituția muncitorilor”, Curentul, anul XI, 2 martie 1938, p. 12 ; Idem, „Cadru nou, dar și viață nouă”, Curentul,
anul XI, 3 iunie 1938, p. 12 ; Idem, „Acțiuni de transfigurare a Statului”, Curentul, anul XII, 13 ianuarie 1939, p. 12.
4
Țară nouă prin munca tuturor, București, Biblioteca Frontului Renașterii Naționale, 1938.
5
Voir : A III-a expoziție a Echipelor Regale studențești: catalog, București, Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », 1937.
6
Voir : Straja Țării – 8 Iunie 1938 : prima expoziție a muncii străjerești, Direcția Generală a Propagandei, București,
1938.
7
Voir : „Înnoirea țării prin tineretul Regelui. Regenerarea unei țări”, Curentul, anul XII, 9 iunie 1939, p. 7 ; Cezar
PETRESCU, „Străjeria și Dinastia română”, Straja Țării: buletin, anul I, nr. 7-8, iulie-august 1938, pp. 48-50 ; Anton
GOLOPENȚIA, „Creșterea nouă a tineretului”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 640-642.
8
Teofil SIDOROVICI, „M.S. Regele, Marele Străjer al Țării, Ctitorul, Îndrumătorul și Supremul Comandant”, in Straja
Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, București, Vremea, 1940, p. 28.

— 97 —
donnerait naissance à l’« homme nouveau », associé par Sidorovici à « l’homme héroïque de la
Roumanie de demain »1. Le carlisme semble déployer maintenant ce que Ioan Stanomir considère à
être un véritable « imaginaire de la régénération »2. Quand il analyse la manière dont Carol II est
perçu à cette époque, l’historien Lucian Boia observe lui-aussi le fait que ce roi avait été largement
associé avec une « promesse palingénésique »3. Comment expliquer ce discours palingénésique ?
Pourquoi le parti unique est-il dénommé comme « Le Front de la Renaissance Nationale » (Frontul
Renașterii Naționale) et présenté par la propagande comme un « instrument politique régénérateur
»4 ? (d’ailleurs, « Âge nouveau » c’est le nom donné à l’hymne du F.R.N.5).
Parmi les aspects qui nous mènent à mieux réfléchir sur la nature moderne du régime
carliste il y a également le souci particulier montré par ses acteurs et ses institutions à l’hygiène de
la nation. Parmi les termes qui deviennent maintenant les leitmotifs du discours carliste il y a aussi
le mot « santé » (sănătate). À partir du sociologue Dimitrie Gusti6 ou du ministre de l’Intérieur
Armand Călinescu7 et jusqu’au journaliste Pamfil Șeicaru8 et Teofil Sidorovici9, comandant de la
Straja Țării, la « santé » de la nation occupe toujours une place importante parmi les soucis des
partisans du roi. Il ne faut pas oublier que le salut romain (généralisé dans la seconde moitié des
années trente) est accompagné dans le carlisme par le souhait « Santé ! » (Sănătate !). Nous nous
posons ainsi la question suivante : en quelle mesure le carlisme peut être envisagé comme une
forme de modernité poltiique y compris par le souci montré pour le corps ? Premièrement, pour le
corps de la nation. Deuxièmement, pour le corps des individus qui la composent. Contre la
décadence et la dégénérescence, on proclame la vigueur et le souci pour l’« hygiène » et la « santé
», qui se trouve toujours parmi les attributions des établissements carlistes comme les Foyers
Culturels10, la Straja Țării11, les équipes royales12, le Front de la Renaissance Nationale13 ou
l’organisation « Joie et Travail »14. Ensuite, on précise le fait que parmi les plus popularisées
actions du régime des années 1938-1940 il y a ses réformes sanitaires, menées surtout aux villages.
On y ajoute le fait que les idées eugénistes pénètrent alors de plus en plus le programme des

1
Teofil SIDOROVICI, Ion MANOLESCU, « Straja Țării », in Enciclopedia României, vol. I, București, Imprimeria
Națională, 1938, p. 489.
2
Ioan STANOMIR, « Constituţie, Coroană şi ţară. Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940 »,
Studia Politica, anul III, nr. 1, ianuarie 2003, p. 93.
3
Lucian BOIA, Istorie și mit în conștiința românească, București, Humanitas, 2006, pp. 329-330.
4
România, anul III, nr. 628, 28 februarie 1940, p. 6.
5
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 28, f. 47.
6
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale – Centrala (1921-1946), dosar 3/1936, f. 5, 47, 53, 54.
7
Armand CĂLINESCU, « Discurs rostit la instalarea Rezidentului Regal al Ținutului Sucevei », in Un an de
Constituție nouă în Ținutul Suceava : sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Cernăuți, Tiparul Mitropolitul
Silvestru, 1939, p. 12.
8
Pamfil ȘEICARU, „O lege a regenerării etnice”, Curentul, anul III, 24 iunie 1930, p. 1 ; Idem, „Lupta pentru sănătatea
nației”, Curentul, anul XI, 30 iulie 1938, pp. 1-2.
9
Teofil SIDOROVICI, Marin GEORGESCU, Sub poală de codru verde, București, Tipografia « Bucovina » I.E.
Torouțiu, 1940, p. 11, 16.
10
Voir : Sabin MANUILĂ, „Organizarea sănătății în cadrele căminului cultural”, Căminul Cultural, anul II, nr. 10,
octombrie 1936 ; Statut pentru funcționarea căminelor culturale, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1937, p. 3, 5 ; Îndrumător al muncii culturale la sate, ediția a II-a, București, Fundația Culturală Regală «
Principele Carol », 1937, 26, 31, 96, 97.
11
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 78/1938, ff. 101-102 ; Monitorul Oficial, anul CVI, nr.
292, 15 decembrie 1938, pp. 5942-5947 ; Idem, anul CVI, nr. 229, 3 octombrie 1938, pp. 4624-4625 ; Carnet Școlar
1938-1939, București, 1938, p. 10.
12
Voir : Echipe studențești la sate: program de lucru și rezultate. Întâiul an: 1934, București, Fundația Culturală
Regală « Principele Carol », 1935, pp. 19-25; Ion APOSTOL, Mărturisirile unui echipier, București, Fundația
Culturală Regală « Principele Carol », 1939, pp. 26-27 ; Henri H. STAHL, Câteva lămuriri despre Serviciul Social
pentru tineretul universitar din țară, București, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », 1939, pp. 15-18.
13
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 157, f. 90-91.
14
ANIC, fond Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, dosar 1182/1938, f. 70.

— 98 —
institutions dirigées par Dimitrie Gusti (les Fondations Culturelles Royales et l’Institut Social
Roumain)1.
C’est dans ce contexte que le souverain joue le rôle de principal architecte de l’« État
nouveau ». Carol II essaye de se montrer comme un roi moderne. Sa qualité de réformateur
politique et social aurait été renforcée par sa passion pour les automobiles, l’aviation ou la
cinématographie. Il se présente lui-même comme faisant partie de la « nouvelle génération »2.
D’ailleurs, une analyse attentive de ses discours frappe l’observateur par la fréquence de mots liés
à l’idée de palingénésie nationale, surtout dans la seconde moitié des années 19303. Dès 1934 le
monarque proclame « la renaissance nationale »4, pour présenter ensuite (en 1935) la Garde du
Pays (Straja Țării) comme une force destiné à préparer « la Roumanie nouvelle »5. La Straja Țării,
les équipes royales et les foyers culturels représentent pour Carol II un seul mouvement de «
régénération nationale »6. Pour mobiliser les individus et les masses autour de la monarchie, un
pathos « moderniste » traverse toujours son discours, visible y compris par le souci qu’il montre
lui-aussi pour la « santé » de la nation. Le salut « Sănătate ! » (« Santé ! ») s’installe
progressivement dans son discours à partir de 19347. Pour Carol II, « Sănătate ! » c’est le salut de
la « génération nouvelle »8.
Par rapport à la modernité carliste, ce chapitre explore aussi l’image du monarque
bâtisseur, une image qui est parmi les plus popularisées représentations de la propagande. Ainsi,
les idéaux de régénération du régime se veulent exprimées y compris dans les plans de
réaménagement urbanistique de la capitale. Symboliquement, le roi aurait été la personne qui «
ratifie » les plans à travers lesquels on veut rebâtir la ville de Bucarest9. Ainsi, on lui reconait non
seulement la capacité de diagnostiquer les problèmes de la ville, mais aussi celle de la transformer.
Carol II cultive cette image dans l’espace public. Par exemple, il est présent sur les chantiers, où il
observe attentivement les progrès des travaux et demande des informations10. Ensuite, à travers
toute la décennie, il est toujours présent à l’inauguration des plus importants édifices et travaux
édilitaires. Toutes ces actions sont projetées de telle manière que le roi finit par être associé alors
avec les démarches faites par les autorités pour moderniser la ville. D’une manière symbolique, la
métamorphose de la capitale est comparée avec la métamorphose de l’État dans son ensemble.

Voilà quelques aspects qui nous poussent à mieux réfléchir sur la dimension palingénésique
de l’idéologie carliste. Nous avons été encouragés dans notre démarche par des chercheurs comme

1
Voir : Roumanie: monographie élaborée par le Service Social, București, Imprimeria Națională, 1939 ; Dimitrie
GUSTI, Problema sociologiei: sistem și metodă. Trei comunicări, București, Imprimeria Națională, 1940.
2
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 244.
3
Voir: Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I-II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele
Carol II », 1940.
4
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II
», 1940, p. 382.
5
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 40.
6
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 48, 82, 233 ; Cartea Echipelor, București, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », 1939, p. 23 ;
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, București, Curtea
Veche, 2003, pp. 263-264.
7
Voir: Cuvântările Regelui Carol II: 1930-1940, volumele I-II, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele
Carol II », Bucureşti, 1940.
8
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol
II », 1940, p. 253.
9
Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor: considerații și rezultate, București, Tipografia de Artă și Editură
Leopold Geller, 1935, p. 2, 11, 12 ; „Membrii Consiliului Municipal la M.S. Regele”, Neamul românesc, anul XXX,
13 mai 1935, p. 2 ; Curentul, anul XI, 28 aprilie 1938, p. 7.
10
Urbanismul, anul XIII, nr. 3-4, martie-aprilie 1936, p. 146 ; „M.S. Regele a vizitat lucrările ce se fac în Bucureşti”,
Albina, anul XXXIX, nr. 15, 10 aprilie 1936, p. 15 ; Arhitectura, nr. 5, aprilie 1936, p. 24 ; „Suveranul a inspectat
marți lucrările de înfrumusețare a Cetății Sale de Scaun”, Curentul, anul XII, 1 decembrie 1939, p. 1.

— 99 —
Roger Griffin, qui privilégie l’étude de l’ascension des personnages comme Carol II et du contexte
dans lequel ils aboutissent à incarner des variantes autoritaires et nationalistes de « modernisme
politique » (political modernism)1. Par contre, l’historien italien Emilio Gentile considère que
toutes les idéologies qui se définissent à partir d’un mythe régénérateur ont la tendance de devenir
soit des « religions civiques » (identifiées par cet auteur avec les régimes démocratiques), soit des «
religions politiques » (typiques aux régimes totalitaires)2. Il nous reste à comprendre dans quelle
mesure le carlisme peut être encadré à l’intérieur de cette typologie.
Il est vrai que du point de vue idéologique les carlistes mettent l’accent sur un conglomérat
de thèmes traditionnels et révolutionnaires, mais tous englobés dans un cadre politique à la fois
national et monarchique. Ainsi, des thèmes tels que le passé national, la tradition paysanne,
l’orthodoxie ou la stabilité coexistent avec des idées comme la régénération, l’homme nouveau,
l’État nouveau ou l’eugénisme.
Les carlistes légitiment leur façon de gouvernement à partir de la nécessité de recréer, de
réinventer la communauté politique en dehors du parlementarisme et du contractualisme
démocratique, dans le contexte historique et culturel des années 1930. Du point de vue idéologique,
ce nationalisme moderniste d’expression monarchique proclame comme but de forger la vitalité,
l’unité et l’identité d’une communauté moderne, la nation roumaine, envisagée comme un corps
politique3. C’est ainsi que cette société majoritairement paysanne, donc traditionnelle, devrait
mieux faire face aux défis de la modernité.

Nous croyons que le carlisme offre un terrain de recherche intéressant pour ceux qui
veulent mieux saisir la façon dont les idées sur la modernisation et le progrès ont été pratiquées
dans la Grande Roumanie. Le terrain de recherche reste ouvert pour une analyse plus détaillée de
la nature et de la fonction palingénésique du discours et des pratiques carlistes.
À la fin de la thèse, les conclusions discutent brièvement les plus importants aspects liés au
monarchisme carliste tel qu’ils dérivent de l’analyse que nous avons menée sur les deux décennies
de l’entre-deux-guerres. Nous proposons en même temps quelques interprétations liées aux effets
des réformes entreprises au nom de la monarchie représentée par Carol II ainsi qu’une série de
futurs axes de recherche.

Mots clés: autoritarisme, carlisme, modernisation, monarchisme, nationalisme, Roumanie de

l’entre-deux-guerres.

1
Roger GRIFFIN, « Political Modernism and the Cultural Production of „Personalities of the Right” in Inter-War
Europe », in In the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca
HAYNES and Martyn RADY, London, I.B. Tauris, 2011, p. 35.
2
Emilio GENTILE, « The Myth of National Regeneration in Italy: From Modernist Avant-Garde to Fascism », in
Fascist Visions. Art and Ideology in France and Italy, edited by Mattew AFFRON and Mark ANTLIFF, Princeton,
Princeton University Press, 1997, p. 27.
3
Voir : Diane LAMOUREUX, « Corps politique », in Dictionnaire du corps, Paris, Presses Universitaires de France,
2007, pp. 248-252.

— 100 —
 ABSTRACT AND KEYWORDS

Abstract
The scholarship on interwar Romania has rarely explored the relationship between
monarchism, nationalism and modernisation, especially under King Carol II (1930-1940). This
research reveals the limits of the main strands of work on monarchical authoritarianism by
showing that this phenomenon should be understood not only as the result of the kingʼs will, but in
a more wider historical and ideological context. We tried to make a contribution to the debate over
some fundamental ideas about government and modernisation in interwar Romania by examining
both the ideology and the political career of the king and of his supporters. Therefore, the central
argument of our study is that the Romanian carolism should be understood as a political movement
which advocates a modern political project meant to be accomplished through nationalist reforms
led by an authoritarian monarchy.
The main chapters of our thesis focus on how the carolist ideology and the carolist political
practice developed in the 1920ʼs and 1930ʼs have been grounded on the idea of a ruler destined to
lead an endeavour of national regeneration. The official propaganda and the Kingʼs supporters
have always presented the monarch’s political, cultural or social initiatives as being oriented
towards achieving this goal. In order to explore the way in which the rise of monarchical
authoritarianism is legitimized by modernist ideas and practices, this research applies a conceptual
framework related with the study of the history of political ideas in an attempt to understand the
nature of the symbiosis between monarchism and projects of national renewal in 1930ʼs Romania.

Keywords: authoritarianism; carolism; interwar Romania; modernisation; modernism;

monarchism; nationalism.

— 101 —
 T A B L A D E M AT E R I I

Lista tabelelor

1. Evoluția numărului Căminelor culturale afiliate Fundației Culturale Regale « Principele

Carol » în anii 1934-1937 246

2. Distribuția numerică pe regiuni a Căminelor culturale afiliate Fundației Culturale

Regale « Principele Carol » în anul 1937 247

3. Rezultatele alegerilor electorale din decembrie 1937 260

4. Activități străjerești în „Săptămâna Restaurației” 299

5. Situația Căminelor culturale la sfârșitul anului 1938 319-320

6. Cele mai importante sărbători naționale în România regelui Carol al II-lea 397

DEDICAȚIE 3

REZUMAT ȘI CUVINTE-CHEIE 4

RÉSUMÉ ET MOTS CLÉS 16

ABSTRACT AND KEYWORDS 101

LISTA TABELELOR 102

TABLA DE MATERII 102

TABLE DES MATIÈRES 107

— 102 —
 INTRODUCERE 112

I PENTRU O TEORIE A TEMPORALITĂȚII CARLISMULUI 115

II CE ESTE « CARLISMUL » ? PARCURSUL TEORETIC AL UNUI CONCEPT 116

III STADIUL CERCETĂRII ASUPRA CARLISMULUI 120

IV PERSPECTIVA DE CERCETARE : IPOTEZĂ, IDEI ȘI CONCEPTE 129

1. Ipoteza de cercetare 131

2. Reformă și modernizare 132

3. Un context național nou : România Mare 132

4. Pentru un studiu de istorie a ideilor 134

5. Ideologie 136

6. Carlismul ca « tip ideal » 139

V CORPUSUL DE SURSE 140

CAPITOLUL 1 : ORIGINILE IDEOLOGICE ALE CARLISMULUI 145

I ROMÂNIA MARE : PROVOCĂRILE UNUI NOU CONTEXT NAȚIONAL 145

II INTELECTUALII ȘI NOUA CULTURĂ POLITICĂ : DE LA ANTIPARLAMENTARISM LA

MONARHISMUL DE TIP MAURASSIAN 149

III CAROL CA « PRINCIPE AL CULTURII » ȘI ALTERNATIVĂ ANTIPARLAMENTARĂ :

INVENTAREA UNUI PERSONAJ POLITIC 155

CAPITOLUL 2 : LUPTA PENTRU CAROL 1926-1930. DE LA EXIL LA «

RESTAURAȚIE » 163

I MONARHISMUL UNUI PRINCIPE EXILAT 164

II ACTIVITATEA CARLIȘTILOR DIN ROMÂNIA : IDEOLOGIE ȘI STRATEGII 167

III « CUVÂNTUL » CARLIST AL LUI NAE IONESCU 170

— 103 —
 IV « CARLISM », « CARLIȘTI » ȘI « ANTICARLIȘTI » 173

V CARLISMUL CA MIȘCARE ANTI-SISTEMICĂ : PRELUDIU LA « RESTAURAȚIE » 176

CAPITOLUL 3 : SPERANȚE, PROVOCĂRI ȘI PROIECTE.

ANII DE DEBUT AI UNEI DOMNII CU VOCAȚIE REFORMATOARE 1930-1933 180

I « RESTAURAȚIA » : PRACTICĂ ȘI IDEOLOGIE 182

II OMUL PROVIDENȚIAL 186

III CARLISMUL ȘI PROVOCAREA « FORȚELOR CENTRIFUGE » 189

IV PRACTICA POLITICĂ ȘI PROIECTELE MONARHIEI ÎN ANII 1930-1933 195

V REVIRIMENTUL CARLISMULUI CULTURAL 201

VI ACTORII CARLISMULUI (1930-1933) 208

CAPITOLUL 4 : DRUMUL SPRE REGIMUL AUTORITAR. ASCENSIUNEA

AUTORITARISMULUI ȘI NAȚIONALISMULUI MONARHIC 1934-1937 218

I CAPITALA, REGIUNILE ȘI NOILE PROVINCII 219

II PERSONALIZAREA PUTERII 222

III « REGELE ȚĂRANILOR » 226

IV REFORMA CA INGINERIE SOCIALĂ 232

V ÎNCADRAREA TINERETULUI 235

VI CARLISMUL CULTURAL 244

VII ACTORII CARLISMULUI (1934-1937) 251

CAPITOLUL 5 : ROMÂNIA MARE CARLISTĂ 1938-1940 260

I NOUL REGIM : SUPRIMAREA PARLAMENTARISMULUI ȘI PRIMELE SALE REFORME

FUNDAMENTALE 263

II NATURA REGIMULUI AUTORITAR CARLIST 272

— 104 —
 III O PERSONALIZARE CARLISTĂ A PUTERII 280

IV « REGE STRĂJER », « REGE AL ȚĂRANILOR », « VOEVOD » : IPOSTAZE ALE

MONARHULUI, IPOSTAZE ALE PERSONALIZĂRII PUTERII 286

V ROMÂNIA LUI CAROL AL II-LEA : O NAȚIUNE DINAMIZATĂ DE TINERET ? 296

VI AUTORITARISM ȘI INGINERIE SOCIALĂ 305

VII UN STAT AUTORITAR ORTODOX 311

VIII CARLISMUL CULTURAL : INIȚIATIVE 316

IX « ROMÂNIA A ROMÂNILOR ! ». MONARHISMUL ȘI REVENDICĂRILE

NAȚIONALISTE 321

X CARLISMUL CA IDEOLOGIE A CENTRULUI. LUPTA CONTRA « FORȚELOR

CENTRIFUGE » 336

XI ACTORII CARLISMULUI AUTORITAR (1938-1940) 345

XII PRĂBUȘIREA CARLISMULUI AUTORITAR (IUNIE – SEPTEMBRIE 1940) 359

CAPITOLUL 6 : UN MONARHISM « FASCIST ». CARLISM ȘI MIMETISM POLITIC

367

I CARLISM ȘI ITALOFILIE 368

II PRACTICA MIMETISMULUI ÎN ANII REGIMULUI AUTORITAR 371

III CARLISM ȘI GERMANOFILIE 375

IV ESTETIZAREA « FASCISTĂ » A POLITICULUI. PENTRU UN « STIL » FASCIST AL

CARLISMULUI 377

V « CARLISM », « PARA-FASCISM », SAU « HIBRIDIZARE » POLITICĂ ? 379

CAPITOLUL 7 : ESTETIZAREA CARLISTĂ A POLITICULUI CA INSTRUMENT DE

NAȚIONALIZARE A MASELOR 383

I UNIFORMA, SALUTUL ROMAN ȘI JURĂMINTELE DE FIDELITATE FAȚĂ DE REGE

386

— 105 —
 II ARHITECTURA ȘI PIEȚELE MONUMENTALE 388

III EXPOZIȚIILE 391

IV STRATEGII ESTETICE DE NAȚIONALIZARE A MASELOR 395

CAPITOLUL 8 : MONARHISMUL CARLIST CA IDEOLOGIE A PALINGENEZEI

NAȚIONALE 403

I IDEEA « STATULUI NOU ». DE LA ANTIPARLAMENTARISM LA CARLISM 405

II « ȚARA, UN VAST ȘANTIER ». EXPERIMENTAREA « STATULUI NOU » (1938-1940)

407

III CARLISM, MODERNISM ȘI BIOPOLITICĂ 412

IV CAROL II : REFORMATOR SOCIAL ȘI « REGE AL RENAȘTERII NAȚIONALE » 415

CONCLUZIE GENERALĂ 422

BIBLIOGRAFIE 427

ANEXE 467

INDEX GENERAL 494

— 106 —
 T A B L E D E S M AT I È R E S

Tables des tableaux

1. L’évolution des Foyers culturels dirigés par la Fondation Culturelle Royale « Principele
Carol » dans les années 1934-1937 246

2. La distribution régionale des Foyers culturels dirigés par la Fondation Culturelle Royale
« Principele Carol » en 1937 247

3. Les résultats des élections de décembre 1937 260

4. Activités menées par la Straja Țării pendant „La Semaine de la Restauration” 299

5. Les Foyers culturels à la fin de l’année 1938 319-320

6. Les fêtes nationales les plus importantes dans la Roumanie du roi Carol II 397

DÉDICACE 3

REZUMAT ȘI CUVINTE-CHEIE 4

RÉSUMÉ ET MOTS CLÉS 16

ABSTRACT AND KEYWORDS 101

LISTA TABELELOR 102

TABLA DE MATERII 102

TABLE DES MATIÈRES 107

— 107 —
 INTRODUCTION 112

I POUR UNE THÉORIE DE LA TEMPORALITÉ DU CARLISME 115

II QU’EST-CE QUE LE « CARLISME » ? LE PARCOURS THÉORIQUE D’UN CONCEPT

116

III L’ETAT DE LA RECHERCHE SUR LE CARLISME 120

IV LA PERSPECTIVE DE RECHERCHE : HYPOTHÈSE, IDÉES ET CONCEPTS 129

1. L’hypothèse de recherche 131

2. Réforme et modernisation 132

3. Un contexte national nouveau : la Grande Roumanie 132

4. Pour une étude d’histoire des idées 134

5. Idéologie 136

6. Le carlisme comme « type idéal » 139

V LES SOURCES 140

CHAPITRE 1 : LES ORIGINES IDÉOLOGIQUES DU CARLISME 145

I LA GRANDE ROUMANIE : LES DÉFI D’UN NOUVEAU CONTEXTE NATIONAL 145

II LES INTELLECTUELS ET LA NOUVELLE CULTURE POLITIQUE. DE

L’ANTIPARLEMENTARISME AU MONARCHISME DE TYPE MAURASSIAN 149

III CAROL COMME « PRINCE DE LA CULTURE » ET ALTERNATIVE

ANTIPARLEMENTAIRE : L’INVENTION D’UN PERSONNAGE POLITIQUE 155

CHAPITRE 2 : LA LUTTE POUR CAROL 1926-1930. DE L’EXILE À LA «

RESTAURATION » 163

I LE MONARCHISME D’UN PRINCE EXILE 164

II L’ACTIVITÉ DES CARLISTES DE ROUMANIE : IDÉOLOGIE ET STRATÉGIES 167

III LE « VERBE » CARLISTE DE NAE IONESCU 170

— 108 —
 IV « CARLISME », « CARLISTES » ET « ANTICARLISTES » 173

V LE CARLISME COMME MOUVEMENT ANTI-SYSTÈME : PRÉLUDE À LA «

RESTAURATION » 176

CHAPITRE 3 : ESPOIRS, DÉFIS ET PROJETS. LE DÉBUT D’UN RÈGNE

RÉFORMATEUR 1930-1933 180

I LA « RESTAURATION » : PRATIQUE ET IDÉOLOGIE 182

II L’HOMME PROVIDENTIEL 186

III LE CARLISME ET LE DÉFI DES « FORCES CENTRIFUGES » 189

IV LA PRATIQUE POLITIQUE ET LES PROJETS DE LA MONARCHIE DANS LES

ANNÉES 1930-1933 195

V LE REVIRIMENT DU CARLISME CULTUREL 201

VI LES ACTEURS DU CARLISME (1930-1933) 208

CHAPITRE 4 : LE CHEMIN VERS LE RÉGIME AUTORITAIRE. LA MONTÉE DE

L’AUTORITARISME ET DU NATIONALISME MONARCHIQUE 1934-1937 218

I LA CAPITALE, LES RÉGIONS ET LES NOUVELLES PROVINCES 219

II LA PERSONNALISATION DU POUVOIR 222

III « LE ROI DES PAYSANS » 226

IV LA RÉFORME COMME INGÉNIERIE SOCIALE 232

V L’ENCADREMENT DE LA JEUNESSE 235

VI LE CARLISME CULTUREL 244

VII LES ACTEURS DU CARLISME (1934-1937) 251

CHAPITRE 5 : LA GRANDE ROUMANIE CARLISTE 1938-1940 260

I LE NOUVEAU RÉGIME : LA SUPRESSION DU PARLEMENTARISME ET SES

PREMIÈRES RÉFORMES FONDAMENTALES 263

— 109 —
 II LA NATURE RÉGIME AUTORITAIRE CARLISTE 272

III UNE PERSONNALISATION CARLISTE DU POUVOIR 280

IV « GARDIEN DES FRONTIÈRES », « ROI DES PAYSANS », « VOÏVODE » :

REPRÉSENTATIONS DU MONARQUE, REPRÉSENTATIONS DE LA PERSONNALISATION DU
POUVOIR 286

V LA ROUMANIE DE CAROL II : UNE NATION DYNAMISÉE PAR LA JEUNESSE ? 296

VI AUTORITARISME ET INGÉNIERIE SOCIALE 305

VII UN ÉTAT AUTORITARE ORTHODOXE 311

VIII LE CARLISME CULTUREL : INITIATIVES 316

IX « LA ROUMANIE AUX ROUMAINS ! ». LE MONARCHISME ET LES

REVENDICATIONS NATIONALISTES 321

X LE CARLISME COMME IDÉOLOGIE DU CENTRE. LA LUTTE CONTRE LES «

FORCES CENTRIFUGES » 336

XI LES ACTEURS DU CARLISME AUTORITAIRE (1938-1940) 345

XII LA CHUTE DU CARLISME AUTORITAIRE (JUIN – SEPTEMBRE 1940) 359

CHAPITRE 6 : UN MONARCHISME « FASCISTE ». CARLISME ET MIMÉTISME

POLITIQUE 367

I CARLISME ET ITALOPHILIE 368

II LE MIMÉTISME DANS LES ANNÉES DU RÉGIME AUTORITAIRE 371

III CARLISME ET GERMANOPHILIE 375

IV L’ESTHÉTISATION « FASCISTE » DU POLITIQUE. POUR UN STYLE « FASCISTE »

DU CARLISME 377

V « CARLISME », « PARA-FASCISME », OU « HYBRIDATION » POLITIQUE ? 379

CHAPITRE 7 : LA MISE EN SCÈNE CARLISTE. ESTHÉTISATION DU POLITIQUE

ET NATIONALISATION DES MASSES 383

— 110 —
 I L’UNIFORME, LE SALUT ROMAIN ET LES SERMENTS DE FIDÉLITÉ FAITES AU ROI
386

II L’ARCHITECTURE ET LES PLACES MONUMENTALES 388

III LES EXPOSITIONS 391

IV STRATÉGIES ESTHÉTIQUES DESTINÉES À NATIONALISER LES MASSES 395

CHAPITRE 8 : LE MONARCHISME CARLISTE COMME IDÉOLOGIE DE LA

PALINGÉNÉSIE NATIONALE 403

I L’IDÉES DE « L’ÉTAT NOUVEAU ». DE L’ANTIPARLEMENTARISME AU CARLISME

405

II « LA ROUMANIE, UN VASTE CHANTIER ». LA MISE EN PLACE DE L’« ÉTAT

NOUVEAU » (1938-1940) 407

III CARLISME, MODERNISME ET BIOPOLITIQUE 412

IV CAROL II : RÉFORMATEUR SOCIAL ET « ROI DE LA RENAISSANCE NATIONALE »

415

CONCLUSION GÉNÉRALE 422

BIBLIOGRAPHIE 427

ANNEXES 467

INDEX GÉNÉRAL 494

— 111 —
 INTRODUCERE

Multe dintre întrebările privitoare la relația dintre naționalism, intelectuali, monarhie și

ideea de modernitate politică pe care le ridic în această teză s-au născut ca urmare a unei
explorări îndelungate a istoriei intelectuale a României interbelice, cercetare materializată, printre
altele, printr-o lucrare de licență și una de dizertație (ambele susținute la Facultatea de Istorie a
Universității din București) dedicate analizei ideilor politice promovate de doi gânditori notorii ai
acestei perioade (Ernest Bernea, respectiv Mihail Manoilescu).
De-a lungul acestui demers intelectual am resimțit deseori o frustrare față de absența din
istoriografie a unor studii detaliate asupra naturii inițiativelor reformatoare realizate în anii
treizeci de regele Carol al II-lea (1930-1940) și de partizanii săi. Cum se face că acțiunile unei
persoane atât de prezente și de influente din punct de vedere politic au primit o atât de puțină
atenție din partea cercetătorilor ? Tendința lor de a neglija specificul și originalitatea reformelor
carliste și de a percepe ascensiunea autoritarismului monarhic ca fiind rodul aproape exclusiv al
ambițiilor personale ale lui Carol și ale camarilei sale a funcționat în această privință ca un
veritabil catalizator. Curiozitatea mea cu privire la natura ideologiei și a practicilor carliste m-a
direcționat către biblioteci și arhive și m-a ajutat să creez ceea ce sper să fie considerat ca fiind un
studiu nuanțat și interesant asupra unei perioade cruciale din istoria națiunii române și a
naționalismului românesc.
Monarhismul românesc din anii treizeci este unul deosebit de original. Pe de o parte, prin
caracterul extrem de flamboiant al lui Carol al II-lea și prin maniera în care acest suveran își
joacă rolul de reformator. Pe de altă parte, prin felul în care mișcarea politică fundamentată de
rege și de susținătorii săi reușește să aspire revendicări naționale (respectiv naționaliste) dintre
cele mai diverse. După cum vom încerca să demonstrăm în continuare, monarhia reprezentată de
Carol al II-lea nu rămâne doar un simbol al națiunii (cum a fost, poate, cazul predecesorilor săi –
Carol I (1866-1914), Ferdinand I (1914-1927) – ori a urmașului său – Mihai I (1940-1947)), ci
devine inclusiv un veritabil vector al naționalismului românesc. Și încă unul dintre cei mai
importanți. Am putea găsi aici una dintre cele mai importante originalități ale acestei cercetări.
În egală măsură, unul dintre factorii care ne-au sporit determinarea de a cerceta carlismul
este legat de maniera în care persoana regelui Carol al II-lea a rămas în memoria colectivă. Există
nenumărate surse (îndeosebi corespondența regală) care dovedesc popularitatea remarcabilă de
care acest monarh se bucură de-a lungul anilor 1930. În mod paradoxal, pe cât de popular și de
prezent a fost în acest deceniu pe atât de impopular și de absent a devenit odată cu destrămarea
teritorială a României Mari și abdicarea sa din septembrie 1940.
Absența memoriei în ceea ce privește acțiunile acestui rege este într-adevăr frapantă. Făcut
vinovat pentru destrămarea României Mari din anul 1940, Carol al II-lea devine un subiect tabu nu
doar în cercetarea științifică, ci și în rândul opiniei publice românești. Atunci când îi sunt analizate
acțiunile, reprezentările cu privire la persoana sa sunt de cele mai multe ori extrem de
contradictorii. Fie i se scot în evidență meritele avute în modernizarea României și în sprijinirea
culturii naționale, fie este aspru acuzat pentru tarele vieții sale personale și pentru incapacitatea de
a dirija o rezistență armată în vara anului 1940. Memoria este totdeauna selectivă, mai ales atunci

— 112 —
când este vorba despre națiuni ori personalități politice. Ideea familiară despre Carol rămâne
totuși una potrivit căreia acesta a fost pur și simplu un afemeiat, un dictator, un reacționar și un
mason.
O asemenea interpretare se cuvine a fi reexaminată. Mai degrabă sugerăm că ar trebui
explicat de ce dintre toți regii României moderne1 doar în jurul lui Carol al II-lea se naște o
veritabilă mișcare politică animată de ambiții în același timp monarhiste, autoritare și naționaliste.
Propunerea noastră de a reexamina acțiunile lui Carol și ale mișcării politice monarhiste din
România anilor treizeci nu are drept țel reabilitatea imaginii acestuia și a susținătorilor săi.
Judecățile de ordin moral ori politic sunt incompatibile cu etica pe care o presupune o cercetare
academică. Din contră, ceea ce proclamăm este utilitatea științifică a unei cercetări destinată să
analizeze puternicul melanj de monarhism și naționalism care caracterizează ideologia și practica
politică generate în jurul acestui conducător. Într-adevăr, demonstrând limitele interpretării care
prezintă ascensiunea autoritarismului monarhist ca fiind generată în primul rând de voința unui
singur individ (respectiv a lui Carol) putem crea condițiile pentru reînnoirea reflecției cu privire la
felul cum au fost popularizate și practicate în România interbelică o suită remarcabilă de idei
despre guvernare, modernizare și naționalism.
Prin această cercetare dorim să aducem o contribuție la studiul ideologiei și a practicilor
politice generate în jurul lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (1897-1953), fiu al regelui
Ferdinand I al României (1914-1927) devenit el însuși monarh în perioada 8 iunie 1930 – 6
septembrie 1940. Din punct de vedere cronologic, ne concentrăm asupra perioadei cuprinsă între
finele Primului Război Mondial și sfârșitul domniei acestui suveran, care se consumă în primele
zile ale lunii septembrie 1940. Intenționăm astfel să oferim o primă sinteză asupra unei teme care
ar putea interesa în egală măsură publicul larg și pe politologi, pe istorici ori pe sociologi. Suntem
astfel de părere că prin complexitatea sa și prin instrumentele conceptuale care îl fasonează studiul
nostru marchează o diferență semnificativă în comparație cu maniera în care majoritatea
cercetătorilor au abordat până acum monarhismul carlist. Suntem în egală măsură încrezători că,
odată ce va fi publicată sub forma unei cărți, teza noastră va contribui mai mult sau mai puțin la
reîmprospătarea și îmbogățirea dezbaterii privitoare la România interbelică.
Interpretările despre carlism ca ideologie și mișcare politică trebuie revizuite. Dinamica
monarhismului carlist este una puțin cunoscută și dezbătută în istoriografia românească. Anii
treizeci încă nu au fost analizați pornind de la impactul pe care ideologia și inițiativele
reformatoare generate Carol II și partizanii săi îl au asupra societății românești. Percepția
generală despre carlism a fost influențată într-o manieră decisivă de tarele vieții personale a lui
Carol ori de istoriografia anticarlistă din timpul regimului comunist. Prea puțină atenție a fost
acordată atracției politice pe care monarhia reprezentată de acest rege o exercită în anii treizeci în
rândul unei bune părți a elitelor și a populației. Până acum, istoricii și politologii au abordat
eșafodajul ideologic al autoritarismului carlist ca fiind în primul rând un rezultat al propagandei.
Am putea să ne întrebăm în mod legitim dacă aceste probleme nu derivă tocmai dintr-o cunoaștere
improprie a istoriei și practicilor (politice, sociale ori culturale) asociate monarhiei, instituție care
în acest deceniu se constituie într-o componentă fundamentală a procesului de construcție a
națiunii și a statului. Cercetătorii ori, într-un sens mai larg, persoanele interesate de cunoaștere, se
mulțumesc din ce în ce mai puțin cu explicații care converg în jurul « marilor oameni » și al
manierei în care aceștia au influențat cursul istoriei de sus în jos. Este nevoie de puncte de vedere
și de analize mult mai nuanțate, mai convingătoare și mai moderne pentru a înțelege felul în care
sunt generate, vehiculate și practicate ideile despre modernizare și progres.
Prezentând aici ceea ce ne propunem să realizăm prin această teză, ar fi prudent să
spunem, în egală măsură, inclusiv ceea ce nu ne propunem. Nu încercăm să oferim cititorului o
istorie « completă » a ideologiei și practicilor monarhiste asociate persoanei lui Carol, cu atât mai
puțin a domniei acestuia, a activității școlii gustiene de sociologie, a străjeriei, a propagandei
monarhiste sau a partidului unic. În fine, acest studiu nu este menit să investigheze cultul

1
Carol I (1866-1914); Ferdinand I (1914-1927); Mihai I (1927-1930; 1940-1947).

— 113 —
personalității lui Carol al II-lea, deși recunoaștem că istoriografia merită îmbogățită cu o analiză a
acestui subiect.
Având în vedere natura sa monografică, această teză nici nu analizează în detaliu contextul
politic în care are are loc ascensiunea naționalismului autoritar carlist. Pentru studii mai
aprofundate centrate asupra acestui context, cititorul poate consulta lucrări publicate anterior,
precum cele scrise de Keith Hitchins1, Irina Livezeanu2, Sorin Alexandrescu3, Armin Heinen4 sau
Zigu Ornea5.
Ne-am străduit să ne exersăm încontinuu maniera de redactare, adică să scriem pe cât
posibil neîntrerupt, de-a lungul întregii cercetări. Numai astfel ne-am putut îmbunătăți calitatea
scrisului și am putut spera ca la sfârșitul școlii doctorale să redactăm un text util, interesant și
lizibil. Așa se face că una dintre chestiunile care ne-au preocupat în mod particular a fost aceea a
stilului. Drumul de la gândirea unei idei ori a unei interpretări și până la așternerea ei în scris este
unul destul de dificil de parcurs. În această privință, de mare ajutor ne-au fost cărțile lui Joseph M.
Williams6 și Eric Hayot7. Pe de altă parte, însușirea a numeroase orientări metodologice de
investigare și analiză conceptuală deosebit de utile pentru studiul nostru ne-a fost facilitată de
lectura volumelor scrise de Patrick Dunleavy8, Howard S. Becker9 ori Barry White10.
Planul inițial al tezei a suferit în mod inevitabil modificări substanțiale. Deși am putut oferi
răspunsuri posibile dilemelor noastre inițiale legate de natura carlismului într-o manieră
progresivă, pe măsură ce am explorat sursele în profunzime, nu trebuie neglijat faptul că fiecare
alegere presupune un proces de excludere, unul care se manifestă, firește, inclusiv în sfera
cercetării academice. Am încercat să ne lărgim orizontul cunoașterii inclusiv potrivit unor criterii
și preocupări personale iar această cercetare reflectă fără îndoială acest lucru. Așa se face că
există nu puține teme asociate monarhismului carlist care nu sunt analizate în această teză. Decizia
de a restrânge aria de cercetare a fost determinată aproape exclusiv de limita de timp, spațiu și
energie.
Cercetarea și redactarea tezei a presupus sacrificarea unei cantități enorme de timp. Acest
lucru a influențat într-o manieră neașteptată unele aspecte ale existenței noastre. Inițial am gândit
scrierea tezei în totalitate în limba franceză. Din păcate, acest lucru nu a fost posibil. Ne-ar mai
trebui măcar un an și jumătate pentru a face acest lucru, însă regulile universitare și diferite alte
constrângeri (fie ele de ordin material ori personal) nu ne permit acest lucru. Într-o manieră
progresivă, carlismul s-a dovedit a fi un subiect mult mai complex decât părea la începutul școlii
doctorale, respectiv atunci când am întocmit proiectul inițial de cercetare. Pe de o parte, am avut
posibilitatea să ne vedem confirmate ipotezele inițiale. Pe de altă parte, însă, a fost nevoie de un
efort aproape dublu decât cel preconizat la începutul cercetării pentru a parcurge sumedenia de
surse menite să ne faciliteze înțelegerea acestui subiect și prezentarea sa (în scris) într-o formă
academică. Le cerem scuze profesorilor coordonatori pentru limitele cercetării noastre și pentru
această amânare frustrantă, dar inevitabilă.
Orice studiu despre un subiect atât de controversat și de vast precum ideologia și practica
monarhismului din România anilor 1930 trebuie însă să specifice de la început principalele sale
premise și limite. În egală măsură, din punct de vedere metodologic trebuie făcută o distincție între
1
Keith HITCHINS, România 1866-1947, Humanitas, București, 1998.
2
Irina LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998..
3
Sorin ALEXANDRESCU, Paradoxul român, Univers, București, 1998.
4
Armin HEINEN, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la
problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1999.
5
Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Eminescu, Bucureşti, 1980; Idem, Anii treizeci:
extrema dreaptă românească, ediția a patra, Cartea Românească, București, 2015.
6
Joseph M. WILLIAMS, Style. Lessons in Clarity and Grace, Longman, New York, 2006.
7
Eric HAYOT, The Elements of Academic Style, Columbia University Press, New York, 2014.
8
Patrick DUNLEAVY, Authoring a PhD. How to plan, draft, write and finish a doctoral thesis or dissertation,
Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2003.
9
Howard S. BECKER, Écrire les sciences sociales, Économica, Paris, 2004.
10
Barry WHITE, Mapping your thesis. The comprehensive manual of theories and techniques for masters and
doctoral research, ACER Press, Camberwell, 2011.

— 114 —
metoda generală de studiu pe care am utilizat-o și diversele metode specifice pe care le-am aplicat
în paralel.

I — PENTRU O TEORIE A TEMPORALITĂȚII CARLISMULUI

Pentru a facilita înțelegerea parcursului mișcării politice pe care o studiem, l-am supus
unui demers de segmentare cronologică. Teza noastră este deci în egală măsură una cronologică,
de vreme ce am structurat-o inclusiv pornind de la o serie de secvențe istorice care se succed. Așa
se face că anii 1920-1940 sunt împărțiți în studiul nostru în cinci perioade istorice distincte,
marcate fiecare (dintr-o perspectivă carlistă, bineînțeles) de diferite evenimente care le delimitează
și le influențează. În această privință merită precizat inclusiv faptul că multiplele perioade de
dezvoltare traversate de mișcarea politică care face obiectul studiului nostru fasonează inclusiv
varietatea și intensitatea monarhismului profesat de contingentul de actori care o animă.
1. 1920-1926 – Prima dintre cele cinci etape înglobează cea dintâi parte a anilor 1920 și
este determinată într-o manieră fundamentală de crearea României Mari și de dezbaterea de idei
cu privire la provocările pe care trebuie să le înfrunte noul stat național român. Iată pe scurt
contextul în care o serie de intelectuali inventează persoana lui Carol ca posibilă soluție
antiparlamentară pentru rezolvarea acestori provocări. Ideea unei monarhii înțeleasă ca vector
activ al naționalismului românesc în noul cadru politic de după război se naște în această
perioadă. Această etapă cronologică se încheie în ultima zi a anului 1925, atunci când principele
Carol renunță la calitatea sa de moștenitor la tron și decide să plece în străinătate împreună cu
amanta sa, Elena Lupescu.
2. 1926-1930 – A doua perioadă începe la 4 ianuarie 1926 (atunci când se acceptă în mod
oficial actul renunțării la tron) și se termină odată cu revenirea lui Carol în România și întronarea
sa, în ziua de 8 iunie 1930. Paradoxal, Carol urcă pe tron după fiul său. Acest interval de timp este
marcat de activismul politic al lui Carol (din exil) și al susținătorilor săi din țară. Acest activism
este sesizabil îndeosebi odată cu moartea regelui Ferdinand (1927) și instaurarea unei Regențe,
dar este întărit inclusiv de criza economică de la sfârșitul deceniului.
3. 1930-1933 – A treia perioadă debutează odată cu Restaurația din 8 iunie 1930 și durează
până la sfârșitul anului 1933, atunci când prim-ministrul național-liberal Ion G. Duca devine
victima unui asasinat înfăptuit de trei membri ai Gărzii de Fier. De-a lungul acestei perioade de
început de domnie Carol II joacă rolul omului providențial și încearcă să schițeze un proiect
național centrat în jurul monarhiei.
4. 1934-1937 – După asasinarea lui I.G. Duca începe o veritabilă perioadă a consensului.
În comparație cu perioadele anterioare și cu cele care le succedă, anii 1934-1937 par a fi în
România o epocă de stabilitate politică și socială, una în care monarhia colaborează îndeaproape
cu elitele politice național-liberale, aflate acum la guvernare. Carol al II-lea nu trece însă în planul
secund al scenei politice. Din contră. Implicarea sa și reformele făcute în numele instituției pe care
o reprezintă sunt în creștere. Liniștea aparentă a consensului este spulberată însă de rezultatele
alegerilor din decembrie 1937 și de instaurarea unui regim autoritar în ziua de 10 februarie a
anului următor.
5. 1938-1940 – Ultima perioadă este reprezentată de fapt de anii regimului autoritar,
încadrați din punct de vedere cronologic de ziua când are loc lovitura de stat (10 februarie 1938) și
de momentul abdicării lui Carol al II-lea (6 septembrie 1940). În acest interval de timp România
traversează o serie de schimbări fundamentale odată ce se face trecerea de la parlamentarism la un
regim centrat pe un partid unic, respectiv de la o constituție democratică la una autoritară.
Iată, pe scurt, etapele cronologice fundamentale ale ascensiunii carlismului, ale cărui
veritabile borne politice rămân, desigur, anii 1930 (atunci când se produce Restaurația) și 1940
(momentul prăbușirii regimului autoritar și al abdicării regelui). Fiecare dintre aceste perioade
este determinată de un eveniment fundamental: renunțarea lui Carol la calitatea de principe

— 115 —
moștenitor (1926), Restaurația (1930), asasinarea prim-ministrului I.G. Duca (1933), instaurarea
regimului autoritar (1938) și abdicarea regelui (1940). Carlismul este fasonat nu doar de indivizi
ori de idei, ci și de evenimente. Acestea captează rapid atenția opiniei publice, care configurează la
rândul ei acțiunile mișcării politice monarhiste.
În egală măsură merită reținut și faptul că dacă regimul autoritar carlist a durat doar doi
ani și jumătate, nu înseamnă că cele aproximativ două decenii interbelice care îl precedă și îl
pregătesc sunt mai puțin interesante și utile pentru înțelegerea naturii naționalismului monarhist
din România anilor 1930. Din contră, analiza lor ne oferă o bună oportunitate metodologică pentru
a sesiza și a înțelege mai bine atât factorii care l-au generat cât și schimbările și variațiile politice
și ideologice care îi influențează parcursul.
Dimensiunea temporală a carlismului este una deosebit de interesantă. Deși acțiunile
mișcării monarhiste sunt sesizabile progresiv de-a lungul a două decenii (de la începutul anilor
douăzeci până în anul 1940), regimul autoritar pe care îl generează durează doar doi ani și
jumătate. Deși nu este unul foarte îndelungat, acest interval de timp este însă extrem de bogat în
experimente de natură politică, socială și culturală. În egală măsură, anii 1938-1940 sunt
importanți și pentru că ideologia carlismului devine una oficială. Regele și susținătorii săi își arogă
monopolul guvernării României Mari, spre deosebire de anii 1920, când carliștii forjează mai
degrabă o mișcare politică anti-sistemică, ori de perioada 1930-1937, când tendințele autoritare
ale monarhismului sunt frânate de cadrele parlamentarismului.
În cercetarea noastră, această periodizare a carlismului s-a dovedit a fi extrem de
folositoare, întrucât ne-a ajutat să ordonăm și să analizăm un flux de acțiuni și de evenimente care
altfel ar fi fost mult mai dificil de explorat și de prezentat într-o manieră (sperăm noi) coerentă și
atractivă.

II — CE ESTE « CARLISMUL » ? PARCURSUL TEORETIC AL UNUI CONCEPT

Reflectând asupra posibilelor metode analitice de explorare și înțelegere a temei pe care o

studiem, ne-am gândit într-un mod poate inevitabil la un termen pe care l-am întâlnit deseori în
sursele pe care le-am explorat, și anume acela de carlism. Proiectul monarhist este menit a se
desăvârși prin intermediul lui Carol, însă este mult mai complex decât persoana sa și acțiunile sale.
De aceea cercetarea noastră se focalizează nu asupra persoanei regelui, ci asupra carlismului. Pe
scurt, am încercat să analizăm carlismul ca pe o mișcare politică dotată cu o ideologie ce susține în
același timp crearea unei imagini pozitive a lui Carol și sporirea atribuțiilor sale politice. Carlismul
este însă în egală măsură o mișcare politică ce înglobează o pleiadă de actori: nu doar pe monarh,
ci inclusiv diverși intelectuali (Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Mihail Manoilescu,
Nichifor Crainic, Emanoil Bucuța), oameni politici (Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu, Valer
Pop, Ion Inculeț), jurnaliști (Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu, Constantin A. Donescu), militari,
clerici (Miron Cristea) sau tehnocrați (în timpul regimului autoritar). În fine, carlismul este forjat
ca o ideologie și ca o mișcare politică destinată sau învestită să desăvârșească un proces care este
în același timp unul de nation-building1 și de state-building2. Unui asemenea țel i-ar fi fost dedicate
politicile culturale și sociale făcute sub semnul monarhiei (Căminele culturale, politica de
răspândire a cărții, activitatea Institutului Social Român și a echipelor regale la sate, încadrarea
tineretului, etc.) precum și, în ultimă instanță, instaurarea unui regim autoritar, cu întreaga sa
suită de reforme (partidul unic, reforma administrativă, corporatismul, etc.).
Atunci când ne referim la carlism vrem să spunem că gândim mișcarea politică și ideologia
create în jurul persoanei lui Carol ca pe o structură. În cazul nostru, această structură ar putea fi
definită ca un set de procese și actori aflați într-o relație de interdependență și colaborare pentru

1
Vezi: Eric KAUFMANN, « Nation-Building », in Athena S. LEOUSSI (ed.), Encyclopaedia of Nationalism,
Transaction Publishers, New Jersey, 2001, pp. 208-210.
2
Vezi: John BREUILLY, Nationalism and the State, Manchester University Press, Manchester, 1993.

— 116 —
îndeplinirea unui țel comun. Am încercat astfel să examinăm acțiunile politice ale lui Carol al II-
lea în epoca sa, pornind de la investigarea istoriei intelectuale românești din perioada interbelică
în legătură cu practicile politice și culturale asociate monarhiei. Altfel spus, carlismul ar însemna,
pe scurt, înțelegerea persoanei lui Carol și a acțiunilor sale politice în epoca sa.
Așa se face că tema particulară în jurul căruia ne-am construit proiectul de teză este un
concept, carlismul, asociat unui spațiu concret și unei temporalități concrete, România interbelică.
Iată, pe scurt, referințele « reale » și specifice care stau la baza subiectului pe care îl investigăm
din punct de vedere empiric.
Carlismul este o mișcare politică modernă, în egală măsură naționalistă și monarhistă,
antiparlamentară și antiliberală, cu o concepție autoritară asupra politicului și a statului, cu o
ideologie palingenezică și creatoare a unui regim politic ce se inspiră într-o manieră generoasă din
regimurile fasciste italian și german, inclusiv în maniera în care estetizează politicul. Iată o definiție
care, deși incompletă (ca orice definiție) și provizorie, încorporează cele mai importante trăsături
ale mișcării politice pe care o studiem. Chiar dacă nu acoperă « toate » aspectele carlismului,
suntem de părere că ne facilitează totuși înțelegerea acestui fenomen.
Conceptul de carlism s-a dovedit a fi extrem de util în cercetarea noastră. Deși este rareori
folosit de către rege ori de către partizanii săi pentru a descrie propriul lor activism politic, acest
termen este înzestrat, totuși, cu o istorie aparte, fiind folosit încă din anii douăzeci atât de
susținători și de adversari ai regelui, cât și de observatori exteriori sau de cercetători.
Am putut identifica originile acestui concept în a doua jumătate a anilor 1920, atunci când
în contextul morții regelui Ferdinand (1927) și al instaurării unei regențe din ce în ce mai mulți
români devin partizani ai ideii de a readuce în România pe principele Carol și de a-l întrona. În
memoriile sale, Nichifor Crainic vorbește despre trecutul său « carlist »1. Crainic, afirmă cu
mândrie faptul că este « carlist »2, prin a fi « carlist » înţelegând « a fi partizan al Prinţului » (Carol
– n.n.)3. Descriind atmosfera politică din România anului 1927, acesta se referă la felul cum «
carlismul era la ordinea zilei », încercând astfel să explice popularitatea de care se bucură Carol
odată cu moartea regelui Ferdinand4. Aflăm astfel că național-liberalii (aflați acum la guvernare)
ar fi încercat cu orice preț să suprime « carlismul »5. La sfârșitul anilor douăzeci, Carol este dorit
în România iar persoana sa stârnește interesul și imaginația politică a numeroși intelectuali
dornici să asiste la o schimbare a statu quo-ului. Într-o lucrare de propagandă monarhistă
publicată în 1932, se vorbește nu întâmplător despre « prigoana » îndreptată în anii 1928-1930
împotriva « carliștilor »6. Conceptul de carlism se bucură acum de o popularitate aparte7. Grigore
Gafencu ne spune că readucerea lui Carol în România și întronarea sa este pregătită inclusiv de «
propaganda carlistă » din armată8. E vorba despre un fel de epocă « eroică » a monarhiștilor care
susțin pe Carol, ale căror eforturi vor fi răsplătite prin Restaurația din 1930.
Pe scurt, a fi carlist înseamnă a fi partizan al lui Carol. La sfârșitul anilor 1920, de pildă,
Constantin C. Giurescu definește carlismul ca un curent de opinie care promovează ideea revenirii
lui Carol în România, răspândit atât în rândul oamenilor politici cât şi în armată9. Forța
monarhiștilor este dată inclusiv de faptul că se identifică cu o mișcare politică aparte, una
destinată să scoată România din criza politică și economică pe care ar fi traversat-o. Uneori, ei
înșiși se consideră a fi carliști. Actorii monarhismului carlist promit o Românie mai stabilă și mai

1
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 235.
2
Ibidem, p. 193.
3
Ibidem, p. 192.
4
Ibidem, p. 226.
5
Ibidem, p. 214.
6
M.S. Regele Carol II în lumina misticii populare, Bucureşti, 1932, p. 29.
7
Pentru o perspectivă marxistă asupra mișcării politice carliste din acești ani, vezi: I. PODPOLNICU, „Carlism sau
republică?”, Lupta de clasă, nr. 4-5, iunie 1927, pp. 16-25, apud Ion POPESCU-PUȚURI, Augustin DEAC (coord.),
Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani: antologie, editura Politică, București, 1968, pp. 303-306. Pentru
mai multe detalii și argumente, vezi și secțiunea a 4-a din capitolul II al tezei noastre.
8
Grigore GAFENCU, Însemnări politice 1929-1939, Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 15-16.
9
Constantin C. GIURESCU, Amintiri, ALL, Bucureşti, 2000, p. 191.

— 117 —
puternică iar această promisiune reprezintă impulsul ideologic central care sporește succesul lor
politic la sfârșitul anilor 1920 și în deceniul următor.
La numai câteva zile după Restaurația din 8 iunie 1930, un jurnalist de la « Curentul »
asociază pur și simplu termenul « carlist » cu acela de « monarhist », adică de partizan al unei
monarhii ereditare reprezentate de Carol1. În schimb, doi ani mai târziu, generalul Arthur
Văitoianu îi transmite regelui faptul că nu mai e « carlist » și că rămâne doar « monarhist »2. Din
această exprimare deducem faptul că a fi « carlist » înseamnă pentru Văitoianu mai mult decât a fi
« monarhist », înseamnă în primul rând o simpatie ori o susținere politică față de persoana lui
Carol.
Altfel, în 1936, diplomatul ardelean Viorel Virgil Tilea îl asigură pe suveran de faptul că o
bună parte din populația din Transilvania și Banat este « carlistă »3. Carol al II-lea ar fi fost, deci,
popular în aceste regiuni, însă, firește, nu « toți » românii sunt partizani ai acestui monarh. Am
putea deci încadra adversarii săi în categoria « anticarliștilor ». În 1935, de pildă, scriitorul
monarhist Ion Sân-Georgiu (informator al lui Carol II) asociază explicit cercurile politice care
roiesc în jurul național-țărănistului Iuliu Maniu și a filosofului Nae Ionescu (apropiat acum de
Garda de Fier) cu un « front anticarlist »4.
În acești ani, persoana lui Carol suscită numeroase pasiuni politice iar în anul 1938 este
instaurat în numele său un regim autoritar. La un an după schimbarea de regim, un anume M.
Chetreanu din Bucureşti scrie regelui pentru a-i prezenta un proiect doctrinar al « Carlismului » și
al mijloacelor destinate să faciliteze înfăptuirea unui « stat ideal ». De fapt, autorul acestui text
imaginează entuziast un « stat carlist », pe care îl asociază explicit cu un « stat totalitar »5. Din
contră, idealismul monarhiștilor nu exclude oportunismul. Odată cu Restaurația, în jurul tânărului
rege se ţes numaidecât felurite ambiţii şi intrigi politice6.
În altă ordine de idei, un observator contemporan precum Grigore Gafencu ne face
cunoscut faptul că pierderile teritoriale din vara anului 1940 generează în România o atmosfera
politică « anticarlistă »7. Ca urmare a destrămării teritoriale a României Mari, autoritatea și
popularitatea lui Carol al II-lea se prăbușesc într-o manieră rapidă și iremediabilă. Acesta abdică
în ziua de 6 septembrie 1940.
Conceptul de « carlism » supraviețuiește totuși abdicării lui Carol și prăbușirii regimului pe
care îl conduce. Într-o carte pe care o publică în anul 1944, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu
supune unei examinări critice « dictatura carlistă »8, respectiv « regimul carlist »9. De fapt, analiza
lui Pătrășcanu precedă și anunță interpretările marxiste ale termenului din timpul regimului
comunist (1947-1989).
Deși « carlismul » este uneori folosit ca un concept analitic de către istoricii marxiști din
această perioadă, de fiecare dată este înzestrat cu o conotație negativă sau peiorativă. Termenul
apare deseori în scrierile lui Alexandru Gheorghe Savu, pentru care « carlismul » se configurează
la sfârșitul anilor 1920 ca « un curent extrem de neomogen, cuprinzând elemente și grupuri
burghezo-moșierești de cele mai diverse orientări, care acționau în general fără legătură unele cu
altele, suspectându-se reciproc și dorind fiecare în parte să devină principali profitori în
eventualitatea realizării planurilor de aducere a lui Carol pe tronul României »10. Același cercetător

1
Ion DIMITRESCU, „Carliști?”, Curentul, 12 iunie 1930, p. 1.
2
Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 43.
3
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 775, f. 4.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 6/1935, ff. 7, 8, 48.
5
Idem, dosar 196/1938, vol. III, ff. 5-11.
6
În această privință, vezi: Grigore GAFENCU, op. cit., pp. 180-181; Raoul BOSSY, Amintiri din viaţa diplomatică
(1918-1940), vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 172; Nichifor CRAINIC, op. cit., p. 215.
7
Grigore GAFENCU, Jurnal, vol. I, Pro Historia, București, 2006, p. 10.
8
Lucrețiu PĂTRĂȘCANU, Sub trei dictaturi, Forum, București, 1944, pp. 5-6.
9
Ibidem, p. 139, 150.
10
Alexandru Gheorghe SAVU, Dictatura regală 1938-1940, editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 38.

— 118 —
numește « carliști » pe partizanii lui Carol1 și se referă la regimul autoritar ca la o « dictatură
carlistă »2 ori la Frontul Renașterii Naționale ca la un « partid unic carlist »3.
Pe de altă parte, Ioan Scurtu discută despre propaganda făcută de « carliști » în ajunul
Restaurației din 8 iunie 19304 ori descrie schimbarea de regim din 10 februarie 1938 ca pe o «
lovitură de stat carlistă »5. În schimb, Florea Nedelcu folosește un limbaj mult mai părtinitor,
acuzând explicit « cercurile politice reacționare carliste »6 și « monarhia reacționară carlistă »7. În
perioada comunistă, carlismul este interpretat ca o forță politică antipopulară și antidemocratică
generată de interesele burgheziei, una care reușește să impună la sfârșitul anilor treizeci în
România un « regim carlist »8. Altfel, într-o carte pe care o publică în 1969 în Statele Unite,
istoricul american Henry Roberts discută despre anii treizeci ca despre o eră « carlistă » (a Carolist
period)9 iar despre regimul autoritar de la sfârșitul acestui deceniu ca despre o « dictatură carlistă »
(a carolist dictatorship)10.
Odată cu căderea regimului comunist, istoricii și politologii interesați de România
interbelică conferă la rândul lor un specific carlist practicilor asociate monarhiei reprezentate de
Carol al II-lea. Lilly Marcou intitulează „Carlismul” capitolul în care se referă la activismul
politic al monarhului și al susținătorilor săi din perioada care precede Restaurația11 iar Dilan Riley
vorbește despre « proiectul carlist » (the Carolist project)12 ori despre « dictatura carlistă » (the
Carolist dictatorship)13. După 1990, nu puțini cercetători prezintă dictatura regală din anii 1938-
1940 ca fiind un « regim carlist »14, unul centrat pe o « constituție carlistă »15, pe un « autoritarism

1
Ibidem, p. 43.
2
Ibidem, p. 455.
3
Alexandru Gheorghe SAVU, Sistemul partidelor politice din România: 1919-1940, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976, p. 164.
4
Ioan SCURTU, « Acțiuni de opoziție ale unor partide și grupări politice burgheze față de tendințele dictatoriale ale
regelui Carol al II-lea (iunie 1930 – februarie 1938) », Revista de istorie, anul 31, nr. 3, 1978, p. 388.
5
Ibidem, p. 414.
6
Florea NEDELCU, De la Restauraţie la Dictatura regală. Din viaţa politică a României 1930-1938, Dacia, Cluj-
Napoca, 1981, p. 12.
7
Ibidem, p. 22.
8
Mircea MUȘAT, Ion ARDELEANU, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1986, p. 920; Idem, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1988, p. VII, 787, 790, 1311.
9
Henry L. ROBERTS, Rumania. Political Problems of an Agrarian State, Archon Books, Hamden, 1969, p. 187.
10
Ibidem, p. 202.
11
Vezi: Lilly MARCOU, Carol al II-lea al României: regele trădat, Corint, București, 2003, pp. 144-170.
12
Dylan RILEY, The Civic Foundations of Fascism in Europe: Italy, Spain and Romania, 1870-1945, Johns Hopkins
University Press, Baltimore, 2010, p. 148.
13
Ibidem, p. 148.
14
Lya BENJAMIN, « Naţionalism şi antisemitism în legislaţia regimului autoritar al regelui Carol al II-lea », Studia et
Acta Historiae Judaeorum Romaniae, nr. 4, 1999, p. 208; Cristian SANDACHE, « Autoritate și spiritualitate în
tipologia regimului carlist », in Studii şi articole de istoria artei, Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2001, p. 287,
292; Florin MÜLLER, « Totalitarismul interbelic românesc: către o hermeneutică a normalității », Analele
Universității București: Istorie, anul LI, 2002, p. 108; Idem, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944,
Editura Universității din București, București, 2006, p. 183, 193, 244; Ioan STANOMIR, « Constituţie, Coroană şi
ţară. Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940 », Studia Politica, anul III, nr. 1, ianuarie 2003,
p. 85; Ioan SCURTU, Istoria României în timpul celor patru regi, vol. IV: Carol al II-lea, editura Enciclopedică,
București, 2004, p. 287; Radu Florian BRUJA, Carol al II-lea şi partidul unic: Frontul Renaşterii Naţionale,
Junimea, Iaşi, 2006, p. 197, 199, 249, 250; Florian GRECU, Construcția unui partid unic: Frontul Renașterii
Naționale, editura Enciclopedică, București, 2012, p. 133.
15
Lya BENJAMIN, op. cit., p. 208; Cristian SANDACHE, op. cit., p. 290.

— 119 —
carlist »1 și pe un « partid unic carlist »2. Unii dintre ei discută despre perioada 1930-1940 ca
despre un « deceniu carlist »3 și despre România acestor ani ca despre o « Românie carlistă »4.
« Carlismul » înglobează așadar idei și acțiuni ale unor persoane care susțin cauza politică
a prințului Carol. Prin sonoritatea lui, utilizatorii săi acestui termen emit, într-o manieră mai mult
sau mai puțin directă ori mai mult sau mai puțin explicită, pretenția de a-l înscrie în categoria „-
ismelor” europene, respectiv a unor ideologii politice moderne precum liberalismul, socialismul,
fascismul, comunismul, bolșevismul ori anarhismul.
Am analizat și prezentat carlismul ca pe o structură inclusiv pentru că suntem de părere că
ideile despre naționalism, autoritate și modernizare vehiculate în România interbelică ar putea fi
mai bine înțelese odată încadrate într-un ansamblu ideologic centrat asupra monarhiei și a
așteptărilor politice și culturale care converg către această instituție. Carlismul se constituie astfel
în egală măsură într-un instrument conceptual de analiză și într-un obiect propriu-zis de cercetare.
Printre dezideratele studiului nostru se numără inclusiv acela de a propune (dacă nu de a
consacra) acest concept ca instrument de înțelegere și de interpretare a naționalismului și
autoritarismului monarhic din România anilor 1930.

III — STADIUL CERCETĂRII ASUPRA CARLISMULUI

Până acum, istoriografia axată asupra României interbelice a studiat foarte puțin
naționalismul românesc în legătură cu persoana regelui Carol al II-lea și cu rolul politic pe care
acesta îl îndeplinește acum. Acest lucru nu înseamnă, desigur, faptul că temele care sunt legate de
practica și ideologia carlismului au fost ignorate complet. Totuși, reexaminarea monarhismului
carlist nu reprezintă o sarcină ușoară, de vreme ce persoana lui Carol a devenit după 1940
obiectul unor grave acuze de ordin moral și național.
Pentru a introduce cititorul în sfera cercetării legate de subiectul pe care îl studiem, este
necesară deci o scurtă analiză a manierei în care acțiunile politice ale regelui Carol al II-lea au
fost înțelese până acum de către cercetători. Pentru a simplifica acest demers, am explorat felul
cum carlismul a fost analizat și abordat de către posteritate pornind de la trei categorii cronologice
distincte: perioada regimului condus de Ion Antonescu (1940-1944), anii de instaurare și de
dictatură a regimului comunist în România (1944-1989) și epoca post-comunistă (1990-2016).
1. 1940-1944 – Cu greu am putea nega faptul că o bună parte din istoriografia românească
urmează într-o manieră uimitor de fidelă tocmai linia de interpretare morală pe care Iuliu Maniu o
formulează la adresa lui Carol al II-lea și a regimului său într-o broșură pe care o publică în
toamna anului 1940, la scurt timp după abdicarea acestui monarh. Maniu pune tarele regimului
carlist pe seama vieții personale a regelui și a influenței pe care camarila ar fi exercitat-o pe seama
acestuia. Acești doi factori ar fi generat la conducerea statului « decădere morală » și « corupțiune
»5 iar în ultimă instanță incapacitatea statului național de a răspunde provocărilor geopolitice din
vara anului 1940. Potrivit narațiunii popularizate de președintele Partidului Național-Țărănesc,
Carol ar fi dus de-a lungul anilor 1930 o luptă neîncetată împotriva parlamentarismului pentru
instaurarea și consolidarea unui regim « personal », înlăturând progresiv de la guvernare
persoanele integre din punct de vedere moral și profesional pentru « a putea da liber curs
închinărilor sale autocratice și pasiunilor sale personale, exploatate de o clică de favoriți fără
scrupule de moralitate și de patriotism ». Așa se face că « în cadrul acestui regim autocratic, țara a

1
Florin MÜLLER, « Totalitarismul interbelic românesc: către o hermeneutică a normalității », Analele Universității
București: Istorie, anul LI, 2002, p. 107; Idem, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, Editura
Universității din București, București, 2006, p. 192.
2
Florian GRECU, « Partidul-Stat sub Carol al II-lea. Studiu de caz: Ministerul Frontului Renașterii Naționale, 1938-
1940 », Arhivele totalitarismului, anul XXIII, nr. 1-2, 2015, p. 52.
3
Radu Florian BRUJA, op. cit., p. 114.
4
Sorin ALEXANDRESCU, Paradoxul român, Univers, București, 1998, p. 126.
5
Iuliu MANIU, Cauzele prăbușirii fostului regim, Tipografia Universul, București, 1940, p. 3.

— 120 —
fost aruncată în mâinile plutocrației exploatatoare, care a călcat în picioare toate considerațiunile de
dreptate socială, a pauperizat țara și, la adăpost de orice control public, a jefuit fără milă banul
public. Cetățeanul s-a văzut lipsit de orice apărare legală, justiția fiind transformată într-o instituție
dependentă de puterea executivă. Iar în ordinea externă, printr-o politică incoerentă, care a deșteptat
neîncredere în toate statele, a dus la izolarea totală a țării, tocmai într-un moment în care am fi avut
mai multă nevoie de acest sprijin prietenesc »1.
Critica lui Iuliu Maniu se aseamănă izbitor de mult inclusiv cu cele ale adversarilor săi
ideologici din această perioadă, fie că este vorba despre legionari sau despre regimul condus de
Ion Antonescu. Imediat după abdicare și părăsirea României la începutul lunii septembrie 1940,
Carol ajunge să fie ținta unor acuze dintre cele mai diverse iar în istoriografie persoana sa devine
un subiect tabu. În 1941, de pildă, autoritățile inițiază o anchetă destinată să investigheze fraudele
din avutul public pe care acest monarh le-ar fi săvârșit2 iar un manual școlar din anul următor nu
pomenește nimic despre domnia regelui Carol al II-lea. În paginile în care discută despre România
Mare, respectiv despre România anilor 1930, istoricul Petre P. Panaitescu nu face nicio referire la
acest suveran. După ce amintește de moartea regelui Ferdinand (1927), Panaitescu se referă
imediat numai la intrarea României în al Doilea Război Mondial (1941) și la faptul că la
conducerea statului se află acum regele Mihai (prezentat ca « nepot al regelui Ferdinand ») și
mareșalul Ion Antonescu3. În altă ordine de idei, în aceeași perioadă apar în Marea Britanie două
volume biografice despre Carol: una scrisă de baroneasa Helena von der Hoven4 iar cealaltă de
jurnalistul Alexander Easterman5, ambele fără vreo valoare științifică sau documentară deosebită.
2. 1944-1989 – De-a lungul celor peste patru decenii de comunism sunt publicate nu puține
studii despre România lui Carol al II-lea. Aproape fiecare dintre aceste texte se raportează, într-o
manieră marxistă, la « lupta de clasă » ce ar fi existat între monarhie și grupurile de interese care
gravitează în jurul ei, pe de o parte, și « masele populare », pe de altă parte. Acest lucru a avut
drept consecință cristalizarea unor interpretări discutabile, neacademice, care nu au fost supuse
unei critici istoriografice ori științifice veritabile și care au influențat, mai mult sau mai puțin,
inclusiv studiile de după 1990 consacrate monarhiei reprezentate de Carol.
Prima analiză marxistă de acest gen aparține lui Lucrețiu Pătrășcanu. În cartea intitulată «
Sub trei dictaturi » (apărută în 1944 și reeditată ulterior în 1945 și 1970), Pătrășcanu
investighează succesiv cele trei regimuri politice autoritare pe care românii le experimentează între
anii 1938 și 1944, propunându-și să discute cauzele de natură economică și socială care pun
bazele dictaturilor « carlistă », « legionară » și « antonesciană »6. Atunci când se referă la «
dictatura regală », acest autor constată că « toate puterile în stat » erau concentrate în mâna
suveranului7 și că aceasta a avut drept țel în primul rând protejarea intereselor marilor proprietari
și a unei oligarhii industriale, financiare și bancare8, mai precis « omnipotența unui pumn de
capitaliști monopoliști » (în care inserează inclusiv pe Carol al II-lea)9 care se folosesc de stat
pentru a-și satisface interesele financiare10. Așa se face că programul de înzestrare a armatei, de
pildă, n-ar fi reprezentat nimic mai mult decât un mijloc de îmbogățire pentru « oamenii de afaceri
ai dictaturii regale »11.
Analiza lui Lucrețiu Pătrășcanu anunță linia de interpretare generală a istoriografiei
comuniste din deceniile următoare, atunci când autoritarismul carlist este asociat cu interesele

1
Ibidem, p. 4.
2
Vezi: Ion POPESCU-PUȚURI, Augustin DEAC (coord.), Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani:
antologie, editura Politică, București, 1968, pp. 563-631.
3
Petre P. PANAITESCU, Istoria românilor pentru clasa a VIII-a secundară, Scrisul Românesc, Craiova, 1942, p. 325.
4
Helena von der HOVEN, King Carol of Romania. The authorised biography, Hutchinson & co., London, 1940.
5
Alexander Levvey EASTERMAN, King Carol, Hitler and Lupescu, Victor Gollancz, London, 1942.
6
Lucrețiu PĂTRĂȘCANU, op. cit., pp. 5-6.
7
Ibidem, p. 7.
8
Ibidem, p. 8.
9
Ibidem, p. 26.
10
Ibidem, pp. 25-29.
11
Ibidem. p. 166.

— 121 —
burgheziei « exploatatoare » ori ale « imperialiștilor » străini și acuzat ca urmare a caracterului
său « reacționar »1. Așa se face că autorii manualului școlar de istorie a Republicii Populare
Române din 1956 pun întreaga perioadă a anilor treizeci sub semnul luptei de clasă. Carol al II-lea
este prezentat drept « unul dintre cei mai mari fabricanți și moșieri »2 iar dictatura instaurată în
numele său ca fiind una « fascistă », înzestrată cu o Constituție « de tip fascist » și generatoare a
numeroase « măsuri fasciste » care « au înăsprit exploatarea clasei muncitoare »3. Altfel, un an mai
târziu apare prima ediție a unui roman satiric scris de Isac Ludo despre viața politică din România
anilor treizeci, a cărui acțiune se învârte în jurul personalității lui Carol al II-lea și a rolului politic
pe care acest monarh îl joacă acum4.
Literatura de specialitate despre carlism sporește în anii următori, însă calitatea sa
științifică lasă în continuare de dorit. Unii autori își propun să demonstreze consecințele « negative
» pe care ascensiunea autoritarismului o are asupra « clasei muncitoare »5 iar alții analizează și
acuză explicit afacerismul lui Carol al II-lea și al anturajului său6. Camarila regală devine din ce
în ce mai des obiectul de atenție al cercetătorilor. În opinia lui Ioan Scurtu, « camarila » reprezintă
în anii treizeci un grup alcătuit din « oameni politici de o coloratură diversă, care nu puteau spera la
o ascensiune rapidă în cadrele partidelor existente, din afaceriști veroși, animați de o adâncă sete de
dominație și îmbogățire » care « urmărea să conducă din umbră întreaga viață economică și social-
politică a României, să lichideze regimul parlamentar-constituțional existent și să introducă
dictatura lui Carol al II-lea »7. Pentru acest istoric, regimul autoritar din anii 1938-1940 este nici
mai mult nici mai puțin decât « exponentul marii burghezii industriale și al marii burghezii
financiare »8.
Fiecare lucrare de istorie sau de analiză politică apărută acum trebuie să se conformeze în
mod inevitabil rigorilor cenzurii și dogmelor ideologice avansate de partidul comunist. Inclusiv o
serie de antologii de texte și documente despre regii României moderne care datează de dinainte de
instaurarea regimului comunist apărute în anii 1960 și 1970. Fie că e vorba despre documente de
arhivă emise de autorități, de documente personale aparținâng membrilor dinastiei de
Hohenzollern ori de articole de presă sau fragmente din memoriile unor protagoniști ai vieții
politice, fiecare dintre ele sunt prezentate, interpretate și reproduse într-o manieră vădit
antimonarhică9. Volumul intitulat « Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani », de pildă,
este publicat în 1968 sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă

1
Vezi, de pildă: Teodor BUGNARIU, Laszlo BÁNYAI, « Trădarea Transilvaniei de către Carol I și Carol al II-lea de
Hohenzollern în ajunul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial », Studii. Revistă de istorie, anul VII, nr. 1-2,
1954, pp. 107-122; Theodor NECȘA, « Criza dinastică din 1926-1930 », Studii. Revistă de istorie, anul X, nr. 6,
1957, pp. 39-64; Viorica MOISUC, « Unele date noi cu privire la situația maselor populare în perioada 1938-1940 »,
Studii. Revistă de istorie, anul XVII, nr. 6, 1964, pp. 1325-1340; Alexandru Gheorghe SAVU, « Carol al II-lea și
partidele burghezo-moșierești », Studii. Revistă de istorie, anul 20, nr. 2, 1967, pp. 325-346; « Cu privire la trăsăturile
regimului politic din România în perioada 1918-1944 », Revista de istorie, anul XXVII, nr. 5, 1974; Ioan SCURTU, «
Acțiuni de opoziție ale unor partide și grupări politice burgheze față de tendințele dictatoriale ale regelui Carol al II-
lea (iunie 1930 – februarie 1938) », Revista de istorie, anul 31, nr. 3, 1978.
2
Mihail ROLLER (coord.), Istoria R.P.R.: manual pentru învățământul mediu, Editura de Stat Didactică și Pedagogică,
București, 1956, p. 670.
3
Ibidem, p. 667.
4
Isac LUDO, Regele Palaelibus, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957.
5
Gheorghe ȚUȚUI, Mircea POPA, Hohenzollernii în România, editura Politică, București, 1962.
6
Costin MURGESCU, Casa Regală și afacerile cu devize, editura Academiei Republicii Socialiste România, București,
1970. Vezi și: Costin MURGESCU, « Caracterul prădalnic al dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Unele operații
cu devize ale fostei case regale între anii 1935-1940 », Studii. Revistă de istorie, anul XI, nr. 4, 1958, pp. 95-120.
7
Ioan SCURTU, « Acțiuni de opoziție ale unor partide și grupări politice burgheze față de tendințele dictatoriale ale
regelui Carol al II-lea (iunie 1930 – februarie 1938) », Revista de istorie, anul 31, nr. 3, 1978, p. 391.
8
Ioan SCURTU, Iulian CÂRȚÂNĂ, Curs de istoria contemporană a României. Dictatura Regală (1938-1940),
Tipografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1980, pp. 27-28.
9
Alexandru GÂRNEAȚĂ, Adevărata istorie a unei monarhii: familia Hohenzollern, Cartea Românească, București,
1966; Ion POPESCU-PUȚURI, Augustin DEAC (coord.), Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani:
antologie, editura Politică, București, 1968; Virgiliu ENE (ed.), Adevărul despre regi: scrieri din literatura română
antimonarhică, Ion Creangă, București, 1977; Eugen TEODORU, Din scrinurile regilor, Junimea, Iași, 1979.

— 122 —
Comitetul Central al Partidului Comunist Român. În cel mai pur stil marxist, editorii se referă la
monarhie ca la o instituție care servește interesele « clasei exploatatoare » și ale « capitalului străin
»1 iar la Carol al II-lea ca la un rege stăpânit de o deosebită « sete de îmbogățire »2.
Cea mai amplă analiză a monarhismului carlist este produsă totuși de istoricul Alexandru
Gheorghe Savu, într-o carte publicată în anul 19703. Volumul intitulat « Dictatura regală 1938-
1940 » se află însă în perfectă congruență cu istoriografia timpului său, de vreme ce autorul
explică ascensiunea autoritarismului din anii treizeci prin aceleași ambiții « dictatoriale » ale lui
Carol al II-lea4, ale cărui interese ar fi fost strâns legate de cele ale « claselor dominante »,
respectiv ale « oligarhiei financiare » și ale « marii moșierimi ». Așa se face că principala funcție a
monarhiei ar fi fost « aceea de a înăbuși lupta maselor și de a asigura perpetuarea ordinii bazate pe
exploatarea omului de către om »5. În fine, Savu perpetuează la rândul lui seria de atacuri
personale la adresa lui Carol II, pe care îl înfățișează ca pe « un om de o rapacitate neobișnuită, de
o încăpățânare și viclenie diabolică, egocentrist și lipsit de cel mai elementar simț de loialitate, cu o
înclinație bolnăvicioasă spre desfrâu și aventură, nestăpânit și nestatornic, laș, meschin, manifestând
o repulsie înnăscută față de masele populare, reacționar până în măduva oaselor și cu apucături de
despot oriental »6. Același autor scrie câțiva ani mai târziu o carte în care analizează (tot dintr-o
perspectivă marxistă, desigur) parlamentarismul românesc dintre cele două războaie mondiale.
Atunci când se referă la deceniul de domnie a lui Carol al II-lea, acest volum publicat în 1976 reia
o bună parte din interpretările avansate anterior. Astfel aflăm că regele a transformat monarhia
într-un « centru de distrugere a forțelor politice care se afirmau ca apărătoare ale sistemului
democratic parlamentar »7.
Ulterior, la începutul anilor 1980 lui Florea Nedelcu îi este publicată o lucrare
asemănătoare ca dimensiuni cu cea a lui Alexandru Gheorghe Savu, una prin care acesta emite
aceeași pretenție de a analiza din punct de vedere politic deceniul carlist8. Autoritatea pe care o
dobândise atunci suveranul este explicată de acest istoric prin « mașinațiunile » monarhiei și ale «
cercurilor reacționare grupate în jurul palatului » iar Carol al II-lea este prezentat ca un om politic
« avid de putere și îmbogățire prin orice mijloace și cunoscut simpatizant al regimurilor „de mână
forte” »9. Totuși, în ciuda reluării acelorași clișee istoriografice marxiste, în ultimul deceniu de
existență a regimului comunist interpretările analitice devin mai variate în comparație cu cele din
deceniile anterioare. Florea Nedelcu, de pildă, prezintă regimul autoritar din anii 1938-1940 nu
numai ca « o dictatură personală a regelui Carol al II-lea cu trăsături reacționare și antidemocratice
», ci și ca pe « o reacție împotriva tentativelor de instaurare a unei dictaturi totalitare de către Garda
de Fier »10. În egală măsură, autorii unei ample lucrări de sinteză asupra României interbelice
apărută succesiv în anii 1986 și 1988 nu mai pun Restaurația din 1930 și schimbarea de regim din
1938 aproape exclusiv pe seama monarhului și a oligarhiei din România, ci se referă inclusiv la
implicarea unor « forțe conservatoare » precum armata ori biserica ortodoxă11. Mircea Mușat și
Ion Ardeleanu încearcă astfel să formuleze interpretări mai nuanțate în legătură cu autoritarismul
monarhic, pe care îl problematizează, de pildă, inclusiv în legătură cu slaba popularitate de care

1
Ion POPESCU-PUȚURI, Augustin DEAC (coord.), Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani: antologie,
editura Politică, București, 1968, p. 5.
2
Ibidem, p. 7.
3
Alexandru Gheorghe SAVU, Dictatura regală 1938-1940, editura Politică, Bucureşti, 1970.
4
Ibidem, p. 25.
5
Ibidem, p. 29.
6
Ibidem, p. 31.
7
Alexandru Gheorghe SAVU, Sistemul partidelor politice din România: 1919-1940, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976, p. 38.
8
Florea NEDELCU, De la Restauraţie la Dictatura regală. Din viaţa politică a României 1930-1938, Dacia, Cluj-
Napoca, 1981.
9
Ibidem, pp. 7-8.
10
Ibidem, pp. 392-393.
11
Mircea MUȘAT, Ion ARDELEANU, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1986, p. 925.

— 123 —
parlamentarismul se bucură în anii treizeci în rândul opiniei publice1. Lucrarea acestor doi istorici
reprezintă ultimul studiu mai vast apărut înainte de prăbușirea regimului comunist, la sfârșitul
anului 1989. În altă ordine de idei, doi opozanți ai regimului comunist aflați în exil în Occident
interpretează la rândul lor într-o manieră critică tarele domniei lui Carol al II-lea. Jurnalistul
Pamfil Şeicaru, pe de o parte, deși contestă existenţa unui plan iniţial al lui Carol de a instaura în
1930 o « dictatură »2 este totuși de părere că acest monarh a urmărit consecvent de-a lungul
întregului său deceniu de domnie « dislocarea »3 și « fărâmițarea » partidelor4. În schimb, Horia
Sima, fostul conducător al Gărzii de Fier din timpul statului național-legionar (septembrie 1940 –
ianuarie 1941) publică în 1977 ceea ce se dorește a fi o istorie scrisă dintr-o perspectivă «
legionară » asupra regimului carlist din anii 1938-19405.
3. 1990-2016 – În România, prăbușirea regimului comunist începând cu sfârșitul anului
1989 este însoțită de desființarea cenzurii și de accesul progresiv la arhive. Cercetătorilor
interesați de epoca dintre cele două războaie mondiale li se deschid noi perspective de analiză și
astfel apar nu puține lucrări de sinteză utile despre unele teme politice sau ideologice care
marchează într-o manieră fundamentală această perioadă6. Deși cercetătorii din domeniul
științelor sociale încă nu au studiat istoria și dinamica politică ori ideologică a mișcării monarhiste
carliste într-o manieră asemănătoare cu cea în care au fost studiate organizațiile comuniste (aflate
acum în ilegalitate7) ori gruparea politică fascistă a Gărzii de Fier8, interesul față de regii
României moderne9, respectiv față de monarhia reprezentată de Carol al II-lea crește totuși în mod
substanțial în comparație cu deceniile anterioare.
1
Mircea MUȘAT, Ion ARDELEANU, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1988, pp. 787-788.
2
Pamfil ŞEICARU, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist, vol. II, Carpații, Madrid, 1963, p. 237.
3
Ibidem, p. 167.
4
Ibidem, p. 237.
5
Horia SIMA, Sfârșitul unei domnii sângeroase, editura Mișcării Legionare, Madrid, 1977.
6
Vezi, de pildă: Keith HITCHINS, România 1866-1947, Humanitas, București, 1998; Sorin ALEXANDRESCU,
Paradoxul român, Univers, București, 1998; Irina LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-
1930, Humanitas, Bucureşti, 1998; Hans-Christian MANER, Parlamentarismul în România 1930-1940, editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2004; Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005;
Lucian BOIA, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas, București, 2011.
7
În această privință, vezi: Vladimir TISMĂNEANU, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Univers, București, 1995; Idem,
Stalinism pentru eternitate: o istorie politică a comunismului românesc, Polirom, Iași, 2005; Stelian TĂNASE,
Clienții luʼ tanti Varvara: istorii clandestine, Humanitas, București, 2008; Costin FENEȘAN, Sub steag străin:
comuniștii și Partidul Comunist din România în arhiva Kominternului (1919-1924), editura Enciclopedică, București,
2011.
8
Vezi: Radu IOANID, The Sword of the Archangel: Fascist Ideology in Romania, CO: East European Monographs,
Boulder, 1990; Francisco VEIGA, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ediția a doua, Humanitas, București, 1995; Leon
VOLOVICI, Ideologia naționalistă și „problema evreiască”, Humanitas, București, 1995; Irina LIVEZEANU,
Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998; Armin HEINEN, Legiunea
„Arhanghelul Mihail”, mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la problema fascismului internaţional,
Humanitas, Bucureşti, 1999; Radu IOANID, « The Sacralised Politics of the Romanian Iron Guard », Totalitarian
Movements and Political Religions, vol. 5, nr. 3, 2004; Constantin IORDACHI, Charisma, Politics and Violence: The
Legion „Archangel Michael” in Inter-war Romania, Program on East European Cultures and Societies, Trondheim,
2004; Idem, « Godʼs chosen warriors: Romantic palingenesis, militarism and fascism in modern Romania », in
Comparative Fascist Studies: New Perspectives, edited by Constantin IORDACHI, Routledge, London, 2009;
Valentin SĂNDULESCU, « Fascism and Its Quest for the „New Man”: The Case of the Romanian Legionary
Movement », Studia Hebraica, nr. 4, 2004; Idem, « Sacralised Politics in Action: the 1937 Burial of the Romanian
Legionary Leaders Ion Moța and Vasile Marin », in Mattew FELDMAN, Marius TURDA, Tudor GEORGESCU
(eds), Clerical Fascism in Interwar Europe, Routledge, London, 2008; Rebecca HAYNES, « Work Camps,
Commerce, and the Education of the „New Man” in the Romanian Legionary Movement », The Historical Journal,
51, nr. 4, 2008; Mircea PLATON, « The Iron Guard and the „Modern State”. Iron Guard Leaders Vasile Marin and
Ion I. Moţa, and the „New European Order” », Fascism, anul I, nr. 1, 2012; Traian SANDU, Un fascisme roumain:
histoire de la Garde de Fer, Perrin, Paris, 2014 ; Zigu ORNEA, Anii treizeci: extrema dreaptă românească, ediția a
patra, Cartea Românească, București, 2015; Roland CLARK, Sfântă tinerețe legionară: activismul fascist în România
interbelică, Polirom, Iași, 2015.
9
Vezi, de pildă: Ioan SCURTU, Monarhia în România 1866-1947, Danubius, București, 1991; Idem, Criza dinastică
din România (1925-1930), editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; Valentin HOSSU-LONGIN, Monarhia

— 124 —
 Printre studiile recente explicit consacrate carlismului regăsim de pildă analize care se
concentrează fie asupra legislației care stă la baza regimului autoritar din anii 1938-19401 sau
asupra relațiilor dintre monarhie și armată2, intelectuali3 ori școala de sociologie condusă de
Dimitrie Gusti4. În schimb, unii autori au încercat (într-o manieră neconvingătoare, credem noi) fie
să analizeze ideologia monarhistă creată în jurul acestui suveran5, fie să exploreze imaginea
publică a lui Carol al II-lea. Așa se face că într-un un studiu de imagologie mai mult sau mai puțin
inovator consacrat regilor României moderne, Niculae Cristea analizează inclusiv o serie de
trăsături contradictorii care ar fi configurat personalitatea Carol al II-lea6, fără a fi însă capabil să
evite judecăți de ordin politic și moral la adresa acestuia7. Acest autor critică fără opreliști «
putregaiul » regimului carlist, un regim « de interese personale, din care făceau parte mari oligarhi
financiaro-industriali și parteneri de afaceri »8, ajungând pur și simplu la concluzia că « istoria
modernă și contemporană a României a oferit Europei (doar – n.n.) doi lideri de necontestat, ctitori
de țară nouă: Carol I și Ferdinand I »9. Asemenea afirmații, deși sunt formulate într-o carte
publicată în anul 2011, nu ar trebui să ne surprindă. După cum vom încerca să demonstrăm în
continuare, multe dintre studiile apărute după 1990 rămân tributare interpretărilor istoriografice
anterioare. Sorin Alexandrescu ori Keith Hitchins se inspiră acum din volumele scrise anterior de
Florea Nedelcu și Alexandru Gheorghe Savu despre « dictatura regală »10, ceea ce dovedește lipsa
unor studii academice temeinice despre carlism. Hitchins, de pildă, analizează « dictatura regală »
în primul rând ca pe un rezultat al ambițiilor personale ale lui Carol al II-lea, ca pe o creație
aproape exclusivă a acestui monarh11.
Să analizăm, de exemplu, cele mai consistente studii dedicate carlismului, și anume textele
consacrate explorării partidului unic creat la sfârșitul anilor treizeci. Mecanismul Frontul
Renașterii Naționale (devenit Partidul Națiunii în iunie 1940) a fost investigat succesiv de istorici și
politologi precum Florin Müller12, Radu Florian Bruja13, Petre Țurlea14 ori Florian Grecu1, care au

românească, Litera, București, 1994; Andrei PIPPIDI, România regilor, Litera, București, 1994; Ion MAMINA,
Monarhia constituțională în România: enciclopedie politică 1866-1938, editura Enciclopedică, București, 2000;
Idem, Regalitatea în România 1866-1947, Compania, București, 2004; Niculae CRISTEA, Imaginea publică a
monarhiei în România 1866-1947, Cavallioti, București, 2011; Liviu BRĂTESCU, Ștefania CIUBOTARU (coord.),
Monarhia în România – o evaluare. Politică, memorie și patrimoniu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2012.
1
Vezi: Lya BENJAMIN, « Naţionalism şi antisemitism în legislaţia regimului autoritar al regelui Carol al II-lea »,
Studia et Acta Historiae Judaeorum Romaniae, nr. 4, 1999, pp. 208-219; Ioan STANOMIR, « Geneza unui regim
autoritar. Constituţia din 1938 », Studia Politica, anul I, nr. 2, februarie 2001, pp. 367-385; Idem, « Constituţie,
Coroană şi ţară. Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940 », Studia Politica, anul III, nr. 1,
ianuarie 2003., pp. 85-112.
2
Cristophe MIDAN, Carol al II-lea şi teroarea istoriei 1930-1940, editura Militară, Bucureşti, 2008.
3
Lucian BOIA, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas, București, 2011, pp.
112-157.
4
Antonio MOMOC, Capcanele politice ale sociologiei interbelice: şcoala gustiană între carlism şi legionarism,
Curtea Veche, Bucureşti, 2012.
5
Adrian Majuru situează „mitul României veșnice” în centrul acestei ideologii, însă fără a defini în vreun fel acest
„mit”. Vezi: Adrian MAJURU, « Regele Carol al II-lea și mitul „României veșnice” », in Liviu BRĂTESCU,
Ștefania CIUBOTARU (coord.), Monarhia în România – o evaluare. Politică, memorie și patrimoniu, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, pp. 321-338.
6
Niculae CRISTEA, Imaginea publică a monarhiei în România 1866-1947, Cavallioti, București, 2011, pp. 145-186.
7
Ibidem, p. 33.
8
Ibidem, p. 35.
9
Ibidem, p. 39.
10
Vezi: Keith HITCHINS, op. cit., pp. 414-417; Sorin ALEXANDRESCU, op. cit., pp. 138-139.
11
Keith HITCHINS, op. cit., pp. 415-418.
12
Florin MÜLLER, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, Editura Universității din București, București,
2006, pp. 192-276.
13
Radu Florian BRUJA, Carol al II-lea şi partidul unic: Frontul Renaşterii Naţionale, Junimea, Iaşi, 2006.
14
Petre ȚURLEA, Partidul unui rege: Frontul Renașterii Naționale, editura Enciclopedică, București, 2006.

— 125 —
examinat în profunzime felul cum funcționează acest așezământ politic și propaganda pe care se
sprijină. Efortul pe care l-au depus pare însă a fi mai degrabă descriptiv decât analitic iar exegeza
unora dintre ei este deseori înzestrată cu interpretări neacademice ori acuze formulate împotriva
lui Carol al II-lea. După ce condamnă pe rege pentru că ar fi « lovit » de-a lungul anilor treizeci în
partidele politice2, Radu Bruja apreciază Straja Țării datorită faptului că « a fost singura instituție
carlistă care a avut un efect pozitiv », întrucât s-ar fi dovedit « o școală educativă eficientă »3. În
egală măsură am putea pune lesne sub semnul întrebării afirmația împărtășită de Petre Țurlea și
Florian Grecu potrivit căreia Carol II ar fi concentrat în mâinile sale « toate puterile » în stat4. Din
contră, după cum am încercat să demonstrăm într-un studiu publicat recent, monarhul colaborează
din plin cu elitele tradiționale, într-o asemenea măsură încât în ceea ce privește anii regimului
autoritar am putea vorbi pe bună dreptate despre crearea unui veritabil condominiu între aceste
două categorii de actori5. Altfel, textul lui Petre Țurlea abundă în interpretări neștiințifice (termeni
precum putere, stat, patrie, țară ori istorie sunt scriși cu majusculă) și părtinitoare la adresa lui
Carol, prezentat ca un om politic care « visase » la instaurarea unei « dictaturi » încă din
momentul revenirii sale în țară, în 19306. Printre altele, acest rege ar fi vinovat de faptul de a fi
introdus în România « sistemul generalizat al asasinatului politic, fără judecată »7. Într-o manieră
asemănătoare, Florian Grecu consideră gestul regelui de a desființa partidele politice ca fiind unul
« impardonabil »8. În fine, ceea ce dorim să evidențiem este că numeroși cercetători se erijează, ca
și înainte de 1989, în postura de judecători ai vieții personale a lui Carol și a ambițiilor autoritare
ale acestuia, pe care, după părerea noastră, le exacerbează deseori9. Asemenea abordări încă mai
« parazitează » exegeza destinată să sporească cunoașterea naturii politice și ideologice a
monarhismului carlist.
Cercetătorii interesați să găsească o coerență doctrinară acestui fenomen nu au înțeles prea
multe despre natura stilului politic și a activismului monarhiștilor iar astfel au tras concluzii
hazardate, potrivit cărora « în timp ce se înfrupta din belșug din bugetul statului, în primul rând din
fondurile destinate armatei, Carol al II-lea nu înceta să țină discursuri despre cinste, corectitudine,
despre forța de granit a oștirii române și despre hotărârea ei de a apăra fiecare palmă din pământul

1
Florian GRECU, Construcția unui partid unic: Frontul Renașterii Naționale, editura Enciclopedică, București, 2012.
Vezi și: Florian GRECU, « Partidul-Stat sub Carol al II-lea. Studiu de caz: Ministerul Frontului Renașterii Naționale,
1938-1940 », Arhivele totalitarismului, anul XXIII, nr. 1-2, 2015, pp. 38-57.
2
Radu Florian BRUJA, op. cit., p. 250.
3
Ibidem, p. 258.
4
Petre ȚURLEA, op. cit., p. 6; Florian GRECU, Construcția unui partid unic: Frontul Renașterii Naționale, editura
Enciclopedică, București, 2012, p. 11, 43.
5
În această privință, vezi articolul nostru: Doru Adrian LIXANDRU, « O dictatură în condominiu? Elitele tradiționale
și monarhia în timpul regimului autoritar din România anilor 1938-1940 », Revista istorică, tom XXVI, nr. 3–4, 2015,
p. 311-321.
6
Petre ȚURLEA, op. cit., p. 6.
7
Ibidem. Într-o carte despre Carol al II-lea și camarila regală publicată în 2010, Țurlea afirmă franc faptul că: «
Instaurarea Dictaturii Regale în februarie 1938 a însemnat și victoria deplină a Camarilei asupra societății
românești. Acum numai voința regelui conta, conform acesteia era condusă Țara, iar regele era dirijat de Elena
Lupescu (este vorba despre concubina acestuia; Carol divorțase în 1928 de soția sa Elena, cu care are un fiu, Mihai,
născut în 1921 – n.n.) ». Vezi: Petre ȚURLEA, Carol al II-lea și Camarila Regală, Semne, București, 2010, p. 306.
8
Florian GRECU, Construcția unui partid unic: Frontul Renașterii Naționale, editura Enciclopedică, București, 2012,
p. 30.
9
Vezi inclusiv: Kurt W. TREPTOW, « Politica regală și alegerile din 1937-1938 », in Studii şi articole de istoria artei,
Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2001, p. 277; Cristian SANDACHE, op. cit., p. 291; Stelian NEAGOE, « Notă
asupra ediției », in Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 5; Florin
CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român, ediția a treia, Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 318,
357; Ștefania CIUBOTARU, « Aspecte ale vieții cotidiene la Curtea regelui Mihai I: venituri și cheltuieli (1940-
1947) », in Liviu BRĂTESCU, Ștefania CIUBOTARU (coord.), Monarhia în România – o evaluare. Politică,
memorie și patrimoniu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, p. 149.

— 126 —
țării »1. Această remarcă aparține istoricului Ioan Scurtu, unul dintre vechii exponenți ai
istoriografiei comuniste despre România dintre cele două războaie mondiale care își continuă
activitatea după 1990. Scurtu consacră două monografii monarhiei din România2 dar scrie și o
carte despre criza dinastică din a doua jumătate a anilor 1920 provocată de renunțarea lui Carol
la calitatea de principe moștenitor3. Sunt simple istorii politice, care reiau aceleași clișee
interpretative legate de carlism. Așa se face că din aceste volume aflăm că « amestecul regelui în
viața politică a provocat reacții negative »4 și că « pe măsură ce situația României se degrada, regele
Carol al II-lea acționa cu tot mai multă hotărâre pentru a-și spori averea »5. Desigur, criticând
aceste luări de poziție nu încercăm să negăm coruptibilitatea regelui ori a elitelor regimului
autoritar sau afacerile (ilegale) care poartă deseori pecetea monarhului și a unora dintre membrii
anturajului său, teme pe care noi înșine le evidențiem într-unul din capitolele tezei noastre. Totuși,
suntem de părere că dinamica monarhismului carlist (înțeleasă în egală măsură ca ideologie și ca
practică) nu poate fi înțeleasă și explicată dacă este rezumată la asemenea chestiuni și inserată în
cadrele analitice ale unei simple istorii politice, care domină cercetarea românească cu privire la
anii treizeci analizați în legătură cu persoana regelui Carol al II-lea6.
Deși se înscriu la rândul lor în aceeași paradigmă, istoricii din străinătate par a formula
totuși interpretări mai nuanțate și mai bine adaptate eticii cercetării academice. Hans-Christian
Maner, de pildă, este de părere că regele nu ar fi plănuit într-un mod sistematic instaurarea unei
guvernări autoritare și că schimbarea de regim din februarie 1938 se datorează mai degrabă unui
context istoric tensionat, respectiv tarelor parlamentarismului românesc și a prăbușirii încrederii
populare în această practică politică7. Altfel, într-o lucrare de istorie politică a domniei lui Carol
al II-lea (care reprezintă de fapt editarea unei forme îmbogățite a unui memoriu de master susținut
în 2003 la Universitatea din Nantes) Matthieu Boisdron evidențiază printre factorii care
favorizează ascensiunea autoritarismului monarhic nu doar ambițiile politice antidemocratice ale
regelui, ci și contextul geopolitic european complicat ori implicarea armatei în viața politică8. Fără
a fi inserate în analize complexe a mecanismelor politice care întrețin monarhismul autoritar,
explicații de genul celor formulate Maner, Boisdron și Maria Bucur constituie însă pași importanți
spre diversificarea metodelor de investigație a carlismului. Într-un studiu publicat în 2006, această
din urmă autoare explorează într-o manieră inedită diferite aspecte ale personalității lui Carol
(ambițiile sale autoritare, pasiunea sa pentru lux și fastul ceremoniilor, calitatea sa de protector al
satelor și al culturii ori relația cu Elena Lupescu) în legătură cu contextul (istoric, politic, cultural,
social și economic) în care acesta acționează9.

1
Ioan SCURTU, Istoria României în timpul celor patru regi, vol. IV: Carol al II-lea, editura Enciclopedică, București,
2004, p. 296.
2
Idem, Monarhia în România 1866-1947, Danubius, București, 1991; Idem, Istoria României în timpul celor patru
regi, vol. I-IV, editura Enciclopedică, București, 2004.
3
Idem, Criza dinastică din România (1925-1930), editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
4
Ibidem, p. 270.
5
Ioan SCURTU, Istoria României în timpul celor patru regi, vol. IV: Carol al II-lea, editura Enciclopedică, București,
2004, p. 292.
6
Vezi și: Ioan SCURTU, Istoria României în timpul celor patru regi, vol. IV: Carol al II-lea, editura Enciclopedică,
București, 2004; Idem, « Regimul de autoritate monarhică (februarie 1938 – septembrie 1940) », in Academia
Română, Istoria românilor, vol. VIII, editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 391-422; Andreas HILLGRUBER,
Hitler, regele Carol și mareșalul Antonescu: relațiile româno-germane 1938-1944, Humanitas, București, 2007;
Costel COROBAN, « Playboy King ? The Political Thought of Carol II of Romania between Idealism and Realism
before World War II », Revista istorică, anul XXIII, nr. 3-4, 2012, pp. 355-373.
7
Hans-Christian MANER, Parlamentarismul în România 1930-1940, editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 395.
Vezi și: Hans-Christian MANER, « Regele Carol al II-lea. Monarhia în declin ? », in Liviu BRĂTESCU, Ștefania
CIUBOTARU (coord.), Monarhia în România – o evaluare. Politică, memorie și patrimoniu, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, pp. 339-350.
8
Matthieu BOISDRON, La Roumanie des années trente. De l’avènement de Carol II au démembrement du royaume
(1930-1940), Éditions Anovi, Parçay-sur-Vienne, 2007.
9
Maria BUCUR, « Carol II of Romania », in Bernd J. FISCHER (ed.), Balkan Strongmen: Dictators and Authoritarian
Rulers of South Eastern Europe, Hurst & Company, London, 2006, pp. 87-117.

— 127 —
 Pe de altă parte, după 1990 se scriu și texte favorabile lui Carol1 ori există inclusiv
încercări de reabilitare a imaginii acestuia2. În anul 2002, Lilly Marcou publică în Franța un
volum intitulat « Regele trădat: Carol al II-lea al României »3. Această autoare prezintă persoana
și inițiativele lui Carol într-o manieră mai degrabă pozitivă iar în această privință titlul cărții este
cât se poate de sugestiv. De pildă, pune tarele vieții personale a acestuia în primul rând pe seama
educației nepotrivite pe care prințul (devenit ulterior rege) ar fi primit-o în copilărie și
adolescență4.
În altă ordine de idei, un observator interesat de carlism ar putea fi lesne surprins de
numărul extrem de mare de publicații neacademice apărute după abdicarea și moartea lui Carol al
II-lea, majoritatea publicate ori traduse în limba română după 1990. Cele mai multe dintre ele
abordează viața amoroasă a monarhhului, respectiv controversata sa relație cu Elena Lupescu5.
Dintre aceste volume, cea mai cunoscută și mai influentă rămâne poate cartea americanului Paul
Quinlan (profesor de istorie la Providence College, o universitate din Rhode Island), intitulată
explicit « Regele playboy ». Scrisă într-un stil jurnalistic, cartea este publicată în 2001 la una
dintre cele mai mari edituri din România6 și retipărită în 2008, probabil ca urmare a succesului de
care se bucurase anterior7. Altfel, diferite aspecte legate de viața intimă, de personalitatea și de
inițiativele politice și sociale ale lui Carol al II-lea sunt discutate de istorici și jurnaliști în trei
reviste de popularizare apărute succesiv în anii 2000, 2008 și 20118.
Majoritatea problemelor și a temelor examinate până acum în producția istoriografică în
legătură cu domnia lui Carol al II-lea rămân în afara unei anchete consacrate în mod specific (sau
explicit) carlismului (înțeles în maniera în care l-am problematizat în paginile anterioare, ca o
formulă de modernitate politică centrată în jurul ideii și practicii de reformă). Totodată, este cât se
poate de evident faptul că cele mai multe dintre interpretările prezentate mai sus nu rezultă dintr-o

1
Vezi, de pildă: Andrei PIPPIDI, România regilor, Litera, București, 1994, pp. 41-42.
2
Vezi: Adrian CIOROIANU, « Un nedreptățit: regele Carol al II-lea al României », in Liviu BRĂTESCU, Ștefania
CIUBOTARU (coord.), Monarhia în România – o evaluare. Politică, memorie și patrimoniu, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, pp. 314-420; PAUL al României, Carol al II-lea, rege al României, Holding
Reporter, București, 1991; PAUL al României, Un omagiu regal pentru România adus de stră-nepotul M.S. Regele
Ferdinand, vol. I, Bucureşti, 2012; CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, În zodia Satanei. Reflecțiuni
asupra politicii internaționale, Universitaria, București, 1994. Acest ultim volum reprezintă o inițiativă a fiului lui
Mircea Lambrino, urmașul născut ca urmare a unei căsătorii morganatice dintre Carol și Ioana Lambrino consumată
în timpul Primului Război Mondial. Este vorba despre o antologie de texte scrise de Carol al II-lea în legătură cu
diferite chestiuni geopolitice care privesc Europa anilor 1918-1945.
3
Lilly MARCOU, Le roi trahi: Carol II de Roumanie, Pygmalion, Paris, 2002.
4
Cartea a fost publicată în limba română în două ediții succesive. Vezi: Lilly MARCOU, Regele trădat: Carol al II-lea
al României, Corint, București, 2003; Idem, Carol al II-lea al României: regele trădat, Corint Books, București,
2015.
5
Helena von der HOVEN, King Carol of Romania. The authorised biography, Hutchinson & co., London, 1940;
Alexander Levvey EASTERMAN, King Carol, Hitler and Lupescu, Victor Gollancz, London, 1942; Joachim Von
KÜRENBERG, Carol II und Madame Lupescu, Athenäum-Verlag, Bonn, 1952; Alice-Leone MOATS, Lupescu. The
story of a royal love affair, Henry Holt and Company, New York, 1955; Barbara CARTLAND, The scandalous life of
King Carol, Frederick Muller Ltd., London, 1957; Neagu COSMA, Culisele palatului regal. Un aventurier pe tron:
Carol al II-lea, Globus, București, 1990; Gabriel PERREUX, Amorurile principelui Carol de Hohenzollern, Omnes,
București, 1991; Barbara CARTLAND, Viața scandaloasă a regelui Carol, Sturion, București, 1992; Pamfil
ȘEICARU, Vulpea roșcată: roman, Jurnalul Literar, București, 1996; Martha SOLON, Amorurile unui rege, Tess-
Express, București, 1997; Joana DAMASCHIN, Pasiuni și crime regale: viața aventuroasă a regelui Carol al II-lea
și crimele sale, Junimea Română, Târgoviște, 1998; Cristian SANDACHE, Viața publică și intimă a lui Carol al II-
lea, Paideia, București, 1998; Gheorghe BODEA, Regele Carol al II-lea: destinul unui pribeag, Dacia, Cluj-Napoca,
2000; Joachim Von KÜRENBERG, Carol al II-lea și doamna Lupescu, editura Științifică, București, 2000; Paul D.
QUINLAN, Regele playboy: Carol al II-lea al României, Humanitas, București, 2001; Ștefan FLORESCU, Afacerea
Carol, Lumea Magazin, București, 2003. Pentru o mărturie a regelui Mihai (fiul lui Carol al II-lea) despre Elena
Lupescu vezi: Mircea CIOBANU, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1997, pp. 127-131.
6
Paul D. QUINLAN, op. cit..
7
Idem, Regele playboy: Carol al II-lea al României, Humanitas, București, 2008.
8
Vezi: Carol II: rege, dictator, mecena, playboy (Dosarele istoriei, anul V, nr. 5, mai 2000); Carol al II-lea,
precursorul lui Ceauşescu (supliment al cotidianului Jurnalul Naţional, 18 august 2008); Carol al II-lea, un rege
nedreptățit? (Istorie și civilizație, anul III, nr. 17, februarie 2011).

— 128 —
cunoaștere aprofundată a istoriei, a mecanismului ideologic și a dinamicii mișcării politice
monarhiste. Una dintre dovezile acestei carențe documentare este faptul că autorii ale căror scrieri
le-am discutat nu includ în studiile lor nicio analiză specifică a mimetismului filofascist carlist, a
estetizării carliste a politicului ori a naturii moderne a reformelor practicate în anii treizeci în
numele monarhiei. De exemplu, nu dispunem până acum de o lucrare de sinteză care să fie
comparabilă, prin temeinicia abordării științifice, volumului « Legiunea „Arhanghelul Mihail” »
scris de Armin Heinen despre Garda de Fier1 ori cărții lui Hans-Christian Maner despre
parlamentarismul din anii 19302 sau studiului Mariei Bucur centrat asupra mișcării eugeniste
românești din perioada interbelică3.
În ciuda importanței politice de care Carol II se bucură în anii treizeci, începând de la
prăbușirea regimului autoritar carlist (1940) și până astăzi observatorii și cercetătorii s-au
interesat mai ales de aspecte legate de tarele vieții sale personale ori de ambițiile sale politice
dictatoriale, uneori exagerate, fără însă a explora și a explica prea mult ideologia și natura
practicilor mișcării politice monarhiste. A afirma faptul că ascensiunea autoritarismului monarhic
reprezintă aproape exclusiv rodul acțiunilor lui Carol și că naționalismul acestuia și al partizanilor
săi a fost unul instrumentalizat aproape exclusiv în scopuri « personale » nu explică prea multe
lucruri. Suntem astfel de părere că e necesar să se propună noi interpretări pentru a explica
factorii care generează în România interbelică politici autoritare și naționaliste centrate în jurul
monarhiei, raporturile dintre elitele carliste și mase, natura regimului din anii 1938-1940, precum
și locul său printre formele de autoritarism modern practicate în România (respectiv în Europa).
Deși perioada interbelică reprezintă reprezintă una dintre cele mai studiate epoci din
istoria României, suntem de părere că majoritatea cercetătorilor au eșuat în a se angaja critic într-
o analiză a carlismului care să plaseze monarhia reprezentată de Carol într-o perspectivă
ideologică, istorică și culturală mai largă decât cea a unei simple perspective politice. Acest lucru
contrastează flagrant cu atenția de care a beneficiat până acum, de pildă, mișcarea politică
fascistă reprezentată de Garda de Fier.

IV — PERSPECTIVA DE CERCETARE : IPOTEZĂ, IDEI ȘI CONCEPTE

Cercetarea noastră examinează deci maniera în care cele mai importante idei despre
naționalism și modele de dezvoltare converg în anii treizeci către monarhia reprezentată de Carol
al II-lea. În egală măsură, ne propunem să explorăm carlismul inclusiv pornind de la o parte din
vasta bibliografie recentă despre fascismul european, plasând astfel subiectul pe care îl studiem
într-un context geografic și geopolitic mai larg.
Trei interese de cercetare stau la baza investigației noastre. Mai întâi, acela de a înțelege
maniera în care ideile avansate de rege și de partizanii săi sunt diseminate în societatea
românească. În al doilea rând, acela de a explica centralitatea monarhiei în proiectul național
inventat de carliști. În fine, în al treilea rând, acela de a descrie și explica metodele prin care
carliștii modelează societatea românească. Propunem astfel o reevaluare a celor două decenii
interbelice care precedă regimul autoritar prin prisma a trei elemente-cheie: prăbușirea încrederii
populare în parlamentarism, radicalizarea naționalismului etnic românesc și ascensiunea
autoritarismului monarhic. Cele trei aspecte nu sunt discutate în capitole separate ci analizate
simultan și încorporate într-un studiu unitar.
Interesul de ordin biografic pentru detaliile privitoare la viața lui Carol și la personalitatea
sa eclectică (explorate în detaliu în nenumărate scrieri, mai mult sau mai puțin științifice) nu este
suficient pentru a explica popularitatea remarcabilă de care acesta se bucură în anumite perioade
ori influența politică pe care ajunge să o posede în anii treizeci. Din contră, prin cercetarea

1
Armin HEINEN, op. cit..
2
Hans-Christian MANER, Parlamentarismul în România (1930-1940), editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
3
Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005.

— 129 —
noastră ne propunem să facem un pas tocmai în această direcție. Studiul nostru nu se focalizează
deci exclusiv asupra persoanei lui Carol, ci mai degrabă asupra ideilor și așteptărilor care converg
spre instituția pe care o reprezintă, respectiv asupra procesului prin care partizanii săi și
propaganda carlistă îi construiesc imaginea diseminată ulterior în spațiul public. Cu alte cuvinte,
ne axăm mai puțin asupra a ceea ce Carol al II-lea a fost în realitate și mai mult asupra felului cum
este perceput și reprezentat de către români și de către partizanii săi. Există, în această privință,
trei centre de interes care modelează cercetarea noastră, indisociabil legate între: contextul
național și istoric în care se produce ascensiunea mișcării monarhiste, construcția imaginii lui
Carol și receptarea sa în spațiul public. Ne-am interesat deci mai puțin de persoana lui Carol cât
de imaginea acestuia și de ideologia generată în jurul său și a instituției pe care o reprezintă.
Acesta este totuși cea mai importantă figură politică din România anilor treizeci, un regat în care
monarhul dispune de largi competențe ca urmare a felului în care sunt elaborate Constituțiile din
1866 și 1923. În această privință sistemul politic este caracterizat de un dezechilibru în favoarea
executivului.
Deși la cumpăna anilor 1925-1926 renunță la calitatea de principe moștenitor pentru a
pleca în străinătate cu Elena Lupescu (amanta sa), moartea regelui Ferdinand (1927), lipsa de
credibilitate a Regenței instaurate ca urmare a minoratului lui Mihai1 și criza economică de la
sfârșitul anilor douăzeci pregătesc terenul pentru revenirea sa în România. Din ce în ce mai mulți
români sunt în căutarea unui om providențial capabil să restaureze ordinea. Carol este proiectat ca
un agent al salvării naționale și întronat.
Imaginea lui Carol devine de acum înainte obiectul unei atenții particulare. Personalitatea
sa puternică și stilul său îl fac să devină ținta unor mari așteptări, dacă nu mesianice măcar foarte
intense. Cu greu am putea nega faptul că acest personaj este perceput de mulți români ca
reprezentant al unui tip particular de « justiție populară », purtător de cuvânt și apărător al
oamenilor simpli, dar și încarnare a unei acțiuni energice și necesare împotriva tarelor
parlamentarismului românesc pentru a face să triumfe « ordinea publică ». Unul dintre factorii
care generează adeziune populară față de carlism este tocmai mitul șefului, proiectat asupra Carol.
Truditor neobosit pentru interesele națiunii pe care o conduce, acesta ar fi fost menit să satisfacă
dorința de autoritate și de ordine existentă printre români. De el se leagă acum numeroase
așteptări iar acesta încearcă să le răspundă, jucându-și rolul și încercând să-și legitimeze influența
și puterea politică prin inițiative naționale (respectiv naționaliste).
Așa se face că unul dintre marile atuuri ale monarhiei reprezentate de Carol a fost faptul că
a reușit să aspire câteva dintre cele mai importante deziderate ale naționaliștilor români, atât de
des vehiculate în publicațiile din perioada 1920-1940. Există câteva teme generice asociate
partizanilor naționalismului și modernismului pe care cu greu le-am putea exclude din rândul
fundamentelor ideologice care generează și întrețin mișcarea politică pe care o studiem. Începând
de la sfârșitul anilor 1920 și până în 1940 suveranul și partizanii săi își prezintă acțiunile ca pe o
veritabilă luptă dusă pentru modernizarea și apărarea României împotriva unei întregi suite de
inamici interni și externi. Concretizarea consensului proclamat în mod oficial și represiunea
dizidenților reprezintă două fețe ale aceleiași monede, fiecare dintre ele fiind configurate ca
instrumente de control social.
Depășind cadrele unei simple analize politice ori istorice, ne focalizăm atenția în primul
rând asupra aspectului euristic al carlismului, respectiv asupra a ceea ce vectorii săi inventează și
aduc nou și inedit în cadrul politic românesc și european din anii treizeci. Autoritarismul și
propaganda folosite ca tipare analitice pot schița cadrele politice generale ale României carliste,
dar nu pot evidenția și nici explica din punct de vedere teoretic întreaga complexitate a practicilor
naționalismului monarhist. Pentru a înțelege originile, dinamica și practica regimului autoritar
este deci necesară o analiză a parcursului, a ideologiei și a naturii practicilor mișcării politice
care furnizează cadrele necesare cuceririi monopolului guvernării în România și concretizării unei
experiențe politice autoritare în România anilor treizeci.
1
Născut în 1921, Mihai este fiul lui Carol și al Elenei. Fiică a regelui Constantin I al Greciei, aceasta se căsătorește cu
Carol în același an.

— 130 —
 Am urmărit astfel maniera în care monarhiștii înțeleg, dezbat, avansează și practică de-a
lungul perioadei interbelice o serie de idei precum autoritatea, monarhia, modernizarea ori
naționalismul. În această privință am abordat carlismul ca pe o structură de idei și practici care se
dezvoltă și interacționează într-un context național particular. Încercând să determine
fundamentele ideologice și practicile naționalismului monarhist din România interbelică, această
cercetare se înscrie în perspectiva unei analize de istorie a ideilor și ideologiilor politice. Înainte
de a fi abordat ca o mișcare politică, carlismul se cuvine a fi înțeles ca o ideologie. Pe de altă
parte, pentru a ne ușura analiza și a o face mai coerentă am întrebuințat în egală măsură metoda
biografică pentru a investiga parcursul actorilor monarhismului autoritar ori concepte și
instrumente analitice aparținând științei politice și sociologiei. Acest lucru înseamnă că are un
caracter interdisciplinar, deși se configurează în primul rând ca un studiu de istorie a ideilor.
Rămâne ca cititorii să decidă în ce măsură intenția noastră de a practica pluridisciplinaritatea a
fost una reușită.
Fără a aspira să devină o analiză completă și exhaustivă a monarhismului românesc din
anii treizeci, acest studiu reprezintă monografia unei mișcări politice și a unui regim autoritar
abordate prin prisma ideilor care le fundamentează și a naturii moderne a practicilor pe care se
sprijină. O asemenea abordare a carlismului nu există încă în sfera academică românească ori
străină.
Explorând principalele fundamente ale mitului Carol, încercăm să prezentăm bazele pe care
s-a construit ideologia autoritarismului și naționalismului monarhic și maniera în care a fost
popularizată și practicată. Altfel spus, urmărim să scoatem în evidență elementele centrale ale
dinamicii ideologiei și practicilor carliste, pentru a sugera ulterior interpretări și explicații cu
privire la implicațiile pe care acțiunile mișcării politice monarhiste le are asupra societății
românești.

1. Ipoteza de cercetare
Această cercetare este una de istorie a ideilor, scrisă de un tânăr cercetător preocupat să își
sporească cunoașterea în complexa sferă a științelor sociale. Ne propunem să explorăm originile
intelectuale ale unei mișcări politice, nașterea sa și parcursul său ideologic și politic în România
dintre cele două războaie mondiale, precum și factorii care au stat la baza succesului și a
prăbușirii sale.
Studiul nostru este ghidat de o serie de întrebări clasice:
1. Ce a fost carlismul ?
2. Cine au fost carliștii ? Cum s-au manifestat aceștia prin raportare la rege și la comunitatea
națională cu care se identifică ?
3. Cum au influențat (ori modelat) carliștii societatea românească ?
4. În ce fel a fost facilitată ascensiunea autoritarismului monarhic de un sprijin popular ?
5. Care au fost factorii care au generat nașterea, ascensiunea și prăbușirea carlismului ?
Totuși, premisa centrală a acestui studiu are la bază ideea potrivit căreia carlismul se
cuvine a fi înțeles ca o mișcare politică animată de o ideologie care propune o formulă de
modernitate politică înfăptuită prin reforme naționaliste destinate a fi realizate prin intermediul unei
monarhii autoritare. Pe scurt, carlismul este avansat de actorii săi ca un exercițiu modern de state-
building și nation-building. Această perspectivă analitică are în vedere semnificația reformelor
modernizatoare, a simbolurilor, a esteticii și a patosului în practica politică generată în jurul
persoanei lui Carol. Am încercat să ne personalizăm demersul printr-o întrebare fundamentală
creată în jurul unor dileme intelectuale ori a unor paradoxuri, și nu printr-una destinată pur și
simplu să umple niște « goluri » în cercetarea legată de România interbelică.
Am analizat astfel carlismul pornind de la trei perspective teoretice:
- ca o ideologie (altfel spus, ca un corpus de idei);
- ca o mișcare politică;
- ca un regim politic (respectiv ca un sistem de guvernare).

— 131 —
 Carlismul nu generează ori nu înseamnă doar o ideologie sau doar o mișcare politică ori
doar un regim politic, ci se cuvine a fi înțeles mai degrabă în termenii unei metamorfoze. Așa se
face că actorii carlismului fac deseori trecerea de la ideologie la practica politică, prin
materializarea (respectiv concretizarea) ideilor pe care le proclamă, după cum la sfârșitul anilor
treizeci mișcarea politică pe care o formează instaurează un regim politic, dobândind monopolul
guvernării în România Mare. Tocmai acest proces și implicațiile sale au dictat structura tezei și ne-
au determinat să ne preocupăm mai puțin de definirea carlismului și mai mult de trasarea unor
cadre teoretice și metodologice destinate să faciliteze înțelegerea și o examinare mai detaliată a
specificului modern al manifestărilor sale.

2. Reformă și modernizare
Către principiul conducătorului converg acum nu doar proiecte legate de construcția
națiunii și a statului, ci și numeroase idei cu privire la felul cum s-ar putea concretiza o veritabilă
palingeneză națională sub conducerea unui șef. Sugerăm că am putea dobândi o cunoaștere sporită
a frustrărilor intelectualilor carliști generate de tarele parlamentarismului românesc și de
incapacitatea lor de a-și materializa ideile dacă am reconceptualiza antiliberalismul monarhist pe
care îl profesează pornind de la maniera în care aceștia îl asociază cu o veritabilă luptă împotriva
decadenței: statul ar fi trebuit reformat nu doar în ceea ce privește infrastructura, economia sau
instituțiile politice, ci și în termeni de educație, politici culturale și sănătate publică.
Așa se face că dacă ar fi să alegem un fir teoretic central al tezei, atunci acesta ar fi legat
de felul în care Carol și partizanii săi discută, proclamă și practică dintr-o perspectivă națională
ideea de reformă. Reforma statului și a societății – iată, pe scurt, cel mai important deziderat
proclamat de carliști. Aceștia își însușesc astfel două dintre ideile motrice ale modernității politice:
națiunea și reforma.
Explorând ideologia proiectului național carlist și manifestările sale am încercat să
înțelegem o mișcare politică modernă remarcabilă prin forța ei. Alexandru Vaida-Voevod remarcă
pe bună dreptate că « Regele Carol II a fost un prototip al epocii sale », respectiv faptul că « era
condus de râvna nepotolită de reformator »1. Până la urmă, în vara anului 1940 (înainte de
pierderile teritoriale care generează prăbușirea sa progresivă) regimul pe care îl conduce
desfășoară în România un veritabil șantier. Guvernanții sunt stăpâniți acum de un veritabil etos
modernizator, materializat într-o multitudine de proiecte, extrem de variate ca teren de acțiune: de
la planuri cincinale și sistematizări ale orașelor până la proiecte biopolitice ori de naționalizare a
resurselor statului pe criterii etnice. După cum vom încerca să demonstrăm în studiul nostru, se
configurează acum un veritabil model carlist de modernitate. Oricât de diferite ar fi programele de
inginerie socială pe care le propun, acestea sunt unite de amestecul de naționalism și monarhism
prin care sunt justificate.
Suntem astfel de părere că ideologia și practicile politice pe care le analizăm ar trebui
evaluate și gândite inclusiv prin prisma modernității lor. O asemenea abordare ne facilitează atât
evitarea reprezentărilor ori interpretărilor construite într-o manieră superficială și fără o
investigare prea profundă a surselor cât și înlăturarea riscului de a oferi răspunsuri « vechi » la
întrebări « noi », inedite.

3. Un context național nou : România Mare

Atunci când ne-am referit la statul național român am preferat de cele mai multe ori să
folosim expresia « România Mare » în loc de « România » sau « România interbelică », pentru a
sublinia mai bine importanța cadrului politic, cultural, temporal și spațial în care acționează
personajele ale căror idei am încercat să le înțelegem și să le prezentăm. De fapt, unul dintre
factorii care ne-au motivat în mod suplimentar a fost tocmai posibilitatea de a explora dinamica
naționalismului românesc din această perioadă. Am încercat să punem sub semnul întrebării
interpretarea potrivit căreia autoritarismul monarhic este aproape exclusiv rodul acțiunilor

1
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 192.

— 132 —
personale ale monarhului. Parcursul politic și acțiunile lui Carol merită a fi analizate în cadrul
unui climat politic extrem de complex, unul fasonat atât de Primul Război Mondial, de crearea
României Mari și de criza economică cât și de radicalizarea naționalismului românesc, de
ascensiunea totalitarismelor fasciste italian și german și a bolșevismului ori de declanșarea celui
de-al Doilea Război Mondial.
Suntem de părere că antiliberalismul forjat în numele regelui (atât înainte cât și în timpul
regimului autoritar) se cuvine a fi înțeles atât ca o creație a monarhului și a unor intelectuali,
oameni politici și militari monarhiști cât și ca un fenomen istoric generat și întreținut de un context
istoric particular. Activismul politic al lui Carol al II-lea și al partizanilor săi nu este izolat de
contextul național în care trăiesc. Din contră, situația geopolitică, cultura politică, diversitatea
etno-lingvistică și structurile sociale ale României Mari configurează în mod decisiv maniera în
care se manifestă acest activism. Nu trebuie neglijat faptul că originile monarhismului carlist se
află la începutul anilor 1920, atunci când naționalismul se combină cu monarhismul într-un nou
context național: România Mare.
Ideile și practicile asociate acestei ideologiii sunt vehiculate inclusiv ca un răspuns
conștient la tarele parlamentarismului din această perioadă, ca o cruciadă împotriva « decadenței
» reprezentate de parlamentarism. Votul universal este instituit încă din anul 1918 însă alegerile
sunt manipulate de către elitele politice și potentații locali. Așa se face că prin manipularea fără
scrupule a alegerilor partidele politice devalorizează într-o manieră progresivă și inevitabilă
tocmai conceptul de democrație reprezentativă, pornind de la care își legitimează activitatea.
România interbelică este o națiune profund pre-modernă și agrară iar cultura sa politică nu diferă
prea mult de cea practicată în Vechiul Regat înainte de Primul Război Mondial, chiar dacă
mecanismele sale « balcanice » devin mai puțin omogene odată cu integrarea în statul național a
regiunilor care au aparținut fostelor imperii austro-ungar (Transilvania, Banatul, Bucovina) și rus
(Basarabia). Grosso modo, România interbelică rămâne (ca și Vechiul Regat) sub controlul elitelor
tradiționale (ori conservatoare), care acceptă cadrele democrației liberale doar în măsura în care
le pot controla.
Mișcarea politică monarhistă își asumă sarcina de a construi națiunea și de a naționaliza
noile provincii, provocări care ar fi necesitat intervenția unei elite eroice, devotate și capabile, în
frunte cu regele, să își asume responsabilitatea politică de a le înfrunta. Carliștii își propun să
unifice, să armonizeze și să integreze un ansamblu politic eterogen. În încercarea noastră de a
decodifica discursul monarhist generat în jurul persoanei lui Carol în perioada 1920-1940, am
urmărit ramificațiile sale ideologice și am ajuns la concluzia că în acest caz naționalismul și
monarhismul nu ar trebui separate în mod artificial, ba din contră, abordate împreună ca două
componente intrinseci ale aceleiași variante de modernitate politică și culturală. În opinia noastră,
legătura dintre naționalism și monarhism este înrădăcinată nu doar în temele avansate de
propagandă și de partizanii lui Carol, ci în egală măsură în așteptări populare veritabile legate de
persoana acestui monarh. Rezultatul este o ideologie care operează ca o forță integratoare care
proclamă unitatea și suveranitatea națiunii române etnice într-un mod antiliberal și cultural
specific.
România Mare, așa cum este cel mai adesea denumită, cuprinde acum între granițele ei
aproape 30 % etnici neromâni1. Se situează astfel la jumătatea distanței dintre un stat național și o
colectivitate politică multinațională. Contrar discursului naționalist românesc din această epocă,
acest stat este unul care se confruntă în nu puține privințe cu o lipsă de unitate. Fiecare dintre
regiunile care îl formează poartă cu sine o moștenire imperială specifică: otomană (în Vechiul
Regat), austro-ungară (în Banat, Transilvania sau Bucovina) și țaristă (în Basarabia). Aceste
regiuni au traversat istorii diferite și prezintă diferențe semnificative nu doar în privința modului de
viață al locuitorilor, ci și atunci când vine vorba de nivelul de diversitate etno-lingvistică și
religioasă, de alfabetizare ori de industrializare.

1
Vezi: Sabin MANUILĂ, Dumitru C. GEORGESCU, « Populația României », in Enciclopedia României, vol. I,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, pp. 133-160.

— 133 —
 Natura politică, geografică, culturală și demografică a acestui stat este una deosebit de
interesantă. În comparație cu suprafața Vechiului Regat, de numai 138.000 km², noua Românie se
întinde acum pe 295.049 km² 1. Totuși, nu este vorba pur și simplu de o extensie a Vechiului Regat
și nici de o entitate politică nouă, creată odată cu hotărârile tratatelor de pace care urmează
Primului Război Mondial (cum este cazul Poloniei ori Cehoslovaciei). În această privință se
aseamănă izbitor de mult cu regatul vecin sârbo-croato-sloven. Ca și în Iugoslavia vecină, ia
naștere o dinamică aparte între centru și regiuni, respectiv între București și cultura politică a
Vechiului Regat, pe de o parte, și noile provincii integrate statului român după război, o relație
care după părerea noastră ar merita mai multă atenție din partea cercetătorilor.
În aceeași ordine de idei, se creează acum o veritabilă obsesie în legătură cu apărarea
integrității teritoriale a statului și a națiunii față de forțele « centrifuge » care ar fi amenințat să le
fragmenteze unitatea. Etnicii români se configurează acum ca o comunitate care se redefinește și
care se simte amenințată de minoritățile naționale din interiorul statului, respectiv ca o comunitate
aflată în căutarea unor mituri și a unor simboluri unificatoare și integratoare iar monarhia este
unul dintre ele. Temerile naționaliștilor români sunt generate nu doar de această chestiune
identitară internă, de sentimentul unei incompatibilități fundamentale între « noi » și « ei ». Locația
geografică a României Mari o face vulnerabilă față de revizionismul concertat al Ungariei, Uniunii
Sovietice și Bulgariei, care revendică fiecare diferite teritorii ale statului național român. Se
generează astfel o luptă înverșunată pentru spațiu. În rândul naționaliștilor se creează nu
întâmplător o veritabilă obsesie vis-à-vis de chestiunea apărării granițelor. Spațiul și teritoriul
reprezintă instrumente ideologice deosebit de puternice iar actorii carlismului nu ezită să le
întrebuințeze.

4. Pentru un studiu de istorie a ideilor

În ce context se nasc ideile carliștilor ? Din ce izvoare se alimentează ? Fiecare idee are un
trecut, deci fiecare idee are o istorie. Pornind de la această premisă am început cercetarea noastră
prin a studia inclusiv contextul istoric, dezbaterea de idei și mentalitățile politice din cele două
decenii care precedă instaurarea regimului autoritar (1938). Până la urmă, intelectualii sunt cei
care făuresc fundamentele ideologice ale carlismului iar mijloacele de persuasiune pe care le
utilizează merită analizate cu atenție.
În ciuda istoriei extrem de complexe a acestei formule de monarhism antiliberal, ideile
actorilor săi despre naționalism, autoritate și modernitate ar putea fi reduse la o serie de
deziderate esențiale:
1. opunerea unui stat autoritar parlamentarismului
2. reformarea statului prin instaurarea unui regim autoritar condus de Carol
3. naționalizarea regiunilor care compun România Mare
4. modernizarea națiunii, însă prin metode inspirate din regimurile fasciste italian și german și prin
păstrarea specificului său țărănesc.
În explorarea contribuției pe care intelectualii o au în generarea și vehicularea carlismului
ne-am inspirat din metodele de analiză întrebuințate de autori precum A. James Gregor2, Emilio
Gentile3, Zeev Sternhell4 ori Walter Adamson5. Concentrându-se în studiile lor asupra Italiei din
prima jumătate a secolului al XX-lea, fiecare dintre ei a demonstrat într-o manieră remarcabilă
felul cum diverse idei despre palingeneză națională avansate anterior de intelectuali ajung să fie
practicate ulterior în timpul regimului fascist mussolinian. Chiar dacă ne-a ocupat o parte
1
Vezi: Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 133.
2
Anthony James GREGOR, Mussolini’s Intellectuals. Fascist Social and Political Thought, Princeton University Press,
New Jersey, 2005.
3
Emilio GENTILE, Il mito dello Stato nuovo. Dal radicalismo nazionale al fascismo, Editori Laterza, Bari, 1999; vezi
și: Alfredo Rocco: dalla crisi del parlamentarismo alla construzione dello Stato nuovo, A cura di Emilio GENTILE,
Fulco LANCHESTER, Alessandra TARQUINI, Carocci editore, Roma, 2010.
4
Zeev STERNHELL, Mario SZNAJDER, Maia ASHERI, Naissance de l’idéologie fasciste, Fayard, Paris, 1989.
5
Walter L. ADAMSON, Avant-Garde Florence, From Modernism to Fascism, Harvard University Press,
Massachusetts, 1993.

— 134 —
însemnată din timpul alocat studiului nostru, studierea dezbaterii de idei din România interbelică s-
a dovedit un exercițiu extrem de util. Pe de o parte, pentru că ne-a ajutat să înțelegem și să
explicăm mai bine subiectul pe care îl studiem. Pe de altă parte, pentru că ne determină să ne
punem întrebări cu privire la măsura în care este posibilă construcția unor istorii ale unor idei
pornind de la studiul cuvintelor folosite (al discursului) și al implicațiilor pe care acestea le au în
realitate, respectiv asupra felului cum se concretizează, cum se materializează. Între carlism și cele
mai răspândite idei politice și culturale din perioada interbelică nu există o ruptură. Din contră.
În această privință, una dintre întrebările fundamentale ale cercetării noastre este legată de
maniera în care intelectualii carliști reușesc până la urmă să își vadă concretizate (mai mult sau
mai puțin) ideile pe care le proclamă. Așa se face că am analizat nu doar dezbaterea de idei din
această perioadă, ci și proiectele și practicile generate de ideologia carlistă, discutând simultan
sau succesiv contrastul sau concordanța între idei și implementarea lor. Suntem de părere că
subiectul pe care îl studiem poate fi înțeles în primul rând pornind de la problema mai generală
privitoare la relația existentă între idei, pe de o parte, și materializarea lor, pe de altă parte. Cu
alte cuvinte, între popularizarea (respectiv dezbaterea și promovarea) ideilor și practica lor.
Preluând o teorie a lui Arthur Lovejoy, un clasic al literaturii de specialitate, studiul istoriei
ideilor este centrat înainte de toate asupra felului în care anumite idei se manifestă în gândirea
colectivă și în existența unor mari grupuri de persoane, și nu doar în doctrinele sau convingerile
personale ale unui grup restrâns de gânditori sau scriitori eminenți. Istoria ideilor, ca disciplină a
științelor sociale, este deci axată îndeosebi asupra manierei în care anumite idei ajung să se bucure
de o largă difuziune în rândul maselor1.
La baza fiecărei acțiuni conștiente stă o idee. Ideea precedă deci acțiunea. O asemenea
premisă teoretică elementară ne-a determinat să acordăm o atenție particulară ideilor vehiculate
de rege și de carliști înainte de a analiza acțiunile lor politice. În aceste două decenii, carliștii nu
formează o organizație politică propriu-zisă, un bloc politic animat de un program uniform. În
schimb, ceea ce ne-a pus de la început pe gânduri este faptul că între acești indivizi există totuși o
afinitate ideologică remarcabilă și că fiecare dintre ei leagă ideile pe care le proclamă de
principiul șefului, pe care îl identifică în persoana lui Carol. Deși fluidă din punct de vedere
organizațional, această mișcare politică se dovedește a fi totuși extrem de unitară atunci când vine
vorba de a împlini dezideratele pe care le proclamă prin intermediul unui proces de personalizare
a puterii.
Întreaga ideologie și practică a monarhismului din acest deceniu se fundamentează pe
acțiunile unor indivizi, ale unor actori. De aceea ne-am străduit să explorăm și să explicăm
legăturile existente între rege și partizanii săi, maniera în care aceștia vehiculează ideile pe care le
proclamă și felul în care aceste idei se concretizează în diferite practici și reprezentări ori se
răsfrâng asupra existenței indivizilor care formează națiunea română. Analiza textelor și acțiunilor
lor reprezintă îndeosebi subiectul ultimelor secțiuni ale capitolelor 3, 4 și 5, centrate asupra
evaluării gradului și a naturii implicării monarhiste a celor mai importanți și vizibili carliști din
spațiul public. În această privință, nu trebuie neglijat faptul că monarhiștii se manifestă atât prin
discurs și diverse practici politice, sociale ori culturale cât și prin oportunism. Până la urmă,
actorii oricărui regim politic dovedesc o anumită doză de improvizaţie, de adaptare, de
oportunism.
În perioada cuprinsă între sfârșitul Primului Război Mondial și destrămarea României Mari
ca urmare a pierderilor teritoriale suferite în vara anului 1940, intelectualii îndeplinesc un rol
fundamental în procesul de construcție a carlismului. Între aceste două categorii de actori,
monarhia și intelectualii, se creează acum o legătură extrem de strânsă, una în jurul căreia
pivotează întregul eșafodaj ideologic al monarhismului carlist.

1
Arthur O. LOVEJOY, « The Study of the History of Ideas », in The History of Ideas. An Introduction to Method,
edited by Preston KING, Billing & Son Ltd., Worcester, 1983, pp. 193-194.

— 135 —
 5. Ideologie
Înainte de carlismul propriu-zis, există însă o ideologie a carlismului. Orice mișcare
politică ori regim politic își revendică și își legitimează acțiunile pornind de la o anumită ideologie.
Carliștii vehiculează la rândul lor în mod constant o serie de idei esențiale privitoare la misiunea
națională a monarhiei, la calitatea de Salvator al națiunii pe care o îndeplinește Carol al II-lea ori
la necesitatea reformării statului și a modernizării națiunii prin metode autoritare. De-a lungul
acestor două decenii, partizanii lui Carol dovedesc o preocupare particulară pentru ordine, pe care
o opun dezordinii ce ar fi fost generate de parlamentarism. Această ordine este destinată a se
concretiza într-o formulă autoritară, chiar totalitară, bazată în nu puține privințe pe modelul fascist
de modernitate consacrat acum în Italia și Germania. În această privință avem în vedere
centralitatea conceptului de ideologie în cercetarea noastră.
« Ideologia » reprezintă un termen analitic pe care îl folosim pentru a descrie, a înțelege și
a explica numeroasele idei și practici politice ori culturale asociate acum monarhiei. Pentru
mișcările politice autoritare și totalitare, ideologiile reprezintă o sursă de legitimitate
indispensabilă, întrucât oferă șefului și elitei care guvernează sensul misiunii lor.
Nu împărtășim însă interpretarea marxistă potrivit căreia ideologia este întrebuințată mai
degrabă în scopuri propagandistice1. Așa se face că am întrebuințat acest concept politic pornind
în primul rând de la specificul său modern. Dacă printre autorii care s-au preocupat până acum de
analiza acestui subiect pare a exista o unanimitate de opinii în această privință, nu se întâmplă
același lucru atunci când vine vorba despre definirea ideologiei, concept în legătură cu care s-au
avansat până acum nenumărate definiții2. În opinia antropologului Clifford Geertz, funcția
ideologiei este aceea de a face posibilă o politică autonomă prin avansarea unor idei care îi
conferă autoritate și sens3. Alți autori, în schimb, se referă la ideologii ca la sisteme de idei care ne
spun pur și simplu ceea ce ar trebui să facem și să ne dorim, precum și felul în care putem atinge
aceste țeluri4. David Kettler, de pildă, le definește ca fiind constelații de credințe și idei cu
încărcătură simbolică prin care lumea este prezentată, interpretată și evaluată într-un fel menit să
modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze și să justifice anumite modalități sau direcții de

1
Emmet KENNEDY, « „Ideology” from Destutt de Tracy to Marx », Journal of the History of Ideas, vol. 40, 1979, nr.
3, pp. 365-368.
2
Vezi, de pildă: Karl MANNHEIM, Ideology and Utopia, Routledge & Kegan Paul, London, 1960; Daniel BELL, The
End of Ideology: On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, The Free Press, New York, 1965; Patrick
CORBETT, Ideologies, Hutchinson, London, 1965; John Petrov PLAMENATZ, Ideology, Macmillan, London, 1971;
Lewis S. FEUER, Ideology and the Ideologists, Blackwell, Oxford, 1975; Jorge LARRAIN, The Concept of Ideology,
Hutchinson, London, 1979; Emmet KENNEDY, « „Ideology” from Destutt de Tracy to Marx », Journal of the
History of Ideas, vol. 40, 1979, nr. 3, pp. 353-368; Malcolm B. HAMILTON, « The Elements of the Concept of
Ideology », Political Studies, volume XXXV, nr. 1, March 1987, pp. 18-38; Slavoj ZIŽEK, The Sublime Object of
Ideology, Verso, London, 1989; Roger EATWELL, « Ideologies: Approaches and Trends », in Contemporary
Political Ideologies, edited by Roger EATWELL and Anthony WRIGHT, Pinter Publishers, London, 1993, pp. 1-22;
Slavoj ZIŽEK (ed.), Mapping Ideology, Verso, London, 1995; Michael FREEDEN, Ideologies and Political Theory,
Clarendon, Oxford, 1996; David MCLELLAN, Ideologia, DU Style, București, 1998; Michael FREEDEN (ed.),
Reassessing Political Ideologies: The Durability of Dissent, Routledge, London, 2001; Iain MACKENZIE, « The
Idea of Ideology », in Robert ECCLESHALL, Alan FINLAYSON, Vincent GEOGHEGAN (eds), Political
Ideologies. An Introduction, Routledge, London, 2003, pp. 1-16; Michael FREEDEN, Ideology: A Short Introduction,
Oxford University Press. Oxford, 2003; Steve BASTOW, James MARTIN, Third Way Discourses: European
Ideologies in the Twentieth Century, Edinburgh University Press. Edinburgh, 2003; Michael FREEDEN, Liberal
Languages: Ideological Imaginations and Twentieth-Century Progressive Thought, Princeton University Press,
Princeton, 2005; Idem, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Clarendon Press, Oxford, 2006;
Manfred B. STEGER, The Rise of the Global Imaginary. Political Ideologies from the French Revolution to the
Global War on Terror, Oxford University Press, Oxford, 2008, pp. 1-15; Andrew VINCENT, Modern Political
Ideologies, Wiley-Blackwell, Chichester, 2010, pp. 1-22; The Oxford Handbook of Political Ideologies, edited by
Michael FREEDEN, Lyman Tower SARGENT, Marc STEARS, Oxford University Press, Oxford, 2013; Paul
RICOEUR, L’idéologie et l’utopie, Seuil, Paris, 2016.
3
Clifford GEERTZ, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973, p. 218.
4
David ROBERTSON, The Penguin Dictionary of Politics, Penguin Books, London, 1993, p. 233.

— 136 —
acțiune și să anatemizeze altele1. În schimb, pentru a identifica mai bine specificul lor modern,
David McLellan le compară cu religiile, pe care le asociază cu un ev pre-modern. În opinia acestui
autor, dacă religiile s-ar fi concentrat pe interacțiunea dintre viața cotidiană a indivizilor și
sacralitatea unei dimensiuni extra-mundane, atunci ideologiile (în universul lor secularizat ori
secularizant) se preocupă de proiecte publice de transformare a lumii2.
Așadar, ideologia generează sens, explică prezentul și sugerează direcții de urmat pentru
viitor. Ideologia se sprijină pe narațiuni, metafore și mituri care conving, condamnă, glorifică și
separă « binele » de « rău »3. Andrew Vincent remarcă pe bună dreptate faptul că ideologiile
pretind în egală măsură atât funcția de a descrie și de a prescrie acțiuni și țeluri de urmat pentru
un anumit individ ori o anumită comunitate4. Un fenomen este deci ideologic atunci când transmite
un anumit sens, un anumit înțeles care servește intereselor de putere ale unui anumit grup din
societate, respectiv reprezentării și perpetuării unei anumite ierarhii a puterii. Ideologia este
folosită pentru a legitima o autoritate.
Literatura de specialitate despre conceptul de ideologie este extrem de bogată și variată.
Totuși, abordarea propusă de gânditorul francez Raymond Aron ni se pare a fi cea mai congruentă
cu chestiunile teoretice pe care le ridicăm în studiul nostru. În cartea « L’opium des intellectuels »,
Aron definește ideologia ca pe un sistem ideatic de reprezentare a lumii ori a unei societăţi care
implică o anumită ordine de valori şi care sugerează atât reformele de îndeplinit cât şi răsturnările
care trebuie făcute ori evitate5. Pornind de la această definiție ne propunem să analizăm ideologia
carlismului ca pe un sistem particular de reprezentare şi înţelegere (simbolică) a naţiunii şi a rolului
conducătorului ei autoritar, o constelaţie de idei și credințe cu încărcătură simbolică prin care
naţiunea română (respectiv societatea românească) şi regele ei sunt prezentate, interpretate şi
evaluate într-un fel menit să mobilizeze, să orienteze, să organizeze şi să justifice anumite
modalităţi de acţiune precum şi să anatemizeze altele.
În ciuda schimbărilor presupuse de trecerea timpului, ideologia carlistă păstrează o
autonomie remarcabilă de-a lungul a două decenii. Carol al II-lea și monarhiștii promovează și
popularizează o anumită matrice de înțelegere a națiunii și a modului în care ar trebui guvernată,
una centrată în jurul unor idei și simboluri integratoare precum naţiunea, monarhia, statul ori
autoritatea. Monarhismul, naționalismul și autoritarismul reprezintă cele trei elemente de bază care
compun ideologia și practica politică pe care o analizăm, una care servește în primul rând
legitimării acțiunilor politice ale lui Carol și ale susținătorilor săi. Pe de altă parte, ideologia
carlistă este experimentată de milioane de români prin maniera în care reformele politice,
programele sociale și culturale ori schimbările instituționale se răsfrâng asupra existenței lor.
Ca orice ideologie politică și socială modernă, carlismul este o ideologie sincretică, una
care înglobează o diversitate extrem de mare de idei. Am putea sesiza acest lucru explorând, de
pildă, natura diferitelor ipostaze în care Carol al II-lea este proiectat în anii treizeci. Acesta este
proiectat în egală măsură ca « Salvator », « Rege al culturii », « Regele al țăranilor », « Regele
Străjer », « Voevod », « Șef autoritar », « Urbanist », « Reformator » și « Naționalist ». Aceste
diferite categorii nu doar coexistă, ci sunt articulate din punct de vedere ideologic într-o manieră
unitară astfel încât să evidențieze complexitatea și importanța calității de șef pe care Carol o
îndeplinește acum.
După cum reprezentările ideologice ale puterii nu reprezintă niciodată echivalentul real al
exercitării puterii, tot la fel România carlistă nu coincide totdeauna cu România reală. În această
privință funcția ideologiei devine una centrală, realitatea percepută trebuind să triumfe asupra
realității obiective. Așa se face că în anii treizeci propaganda, regele și carliștii depun eforturi

1
David KETTLER, « Ideologie », in David MILLER (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, ediția a II-a,
Humanitas, București, 2006, p. 366.
2
David MCLELLAN, Ideologia, DU Style, București, 1998, p. 26.
3
Manfred B. STEGER, The Rise of the Global Imaginary. Political Ideologies from the French Revolution to the
Global War on Terror, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 4.
4
Andrew VINCENT, Modern Political Ideologies, Wiley-Blackwell, Chichester, 2010, p. 18.
5
Raymond ARON, L’opium des intellectuels, Gallimard, Paris, 1968, p. 375.

— 137 —
constante pentru a întreține mitul « României Noi » regenerate prin monarhie. Aceștia dovedesc o
capacitate remarcabilă în a motiva și a condiționa acțiunile a numeroși indivizi, atât la nivel local
cât și național. Cum altfel am putea explica faptul că imaginarul politic pe care îl avansează
proliferează acum în România ?
Bineînțeles, este dificil de măsurat popularitatea ideologiei monarhiste. Întrucât nu există
sondaje de opinie disponibile pentru această perioadă nu putem ști foarte precis care a fost
percepția populară despre ideile și practicile carliste. Recurgerea la speculații este deci
inevitabilă. După cum cu greu am putea nega popularitatea de care Carol se bucură în 1930
(atunci când se înfăptuiește Restaurația), tot la fel suntem de părere că nu trebuie să minimizăm
forța atracției exercitate de promisiunile regimului autoritar, care devine totuși un veritabil pivot al
revendicărilor naționaliste. Monarhismul carlist capătă forță și autoritate nu din întâmplare, ci
doar atunci când ideologia pe care se sprijină parlamentarismul este pusă la îndoială de români.
Forța ideologiei carliste este dovedită poate în primul rând de faptul că lui Carol i s-au iertat atât
de multe derapaje morale, de maniera în care i s-au trecut cu vederea atât de multe greşeli şi
defecte. Avansate și popularizate de către un grup de intelectuali și oameni politici ori militari
partizani ai prințului, ideile care configurează ideologia carlistă sunt legate în egală măsură de
interesele personale ale lui Carol și de așteptări populare.
În anii regimului autoritar, se încearcă impunerea naționalismului monarhist ca o ideologie
de stat, fapt care are implicații importante asupra societății românești. Ideologiile nu reprezintă
pur și simplu seturi de idei, ci idei care influențează și ghidează acțiuni. Aceste acțiuni se
configurează ca o practică. Suprimarea parlamentarismului, crearea unui partid unic, încadrarea
tinerilor și a muncitorilor, reorganizarea învățământului (avem în vedere în primul rând
introducerea monopolului de stat în domeniul editării manualelor școlare), instituirea monopolului
cenzurii, întărirea alianței cu Biserica ortodoxă, fiecare dintre aceste reforme evidențiază faptul că
dogmele carliste se intersectează acum într-o manieră evidentă cu interesele statului. Căminul
cultural, de pildă, reprezintă acum o verigă indispensabilă pentru difuzarea prezenței regimului în
atât de multe zone ale României rămase indiferente sau ostile apelului statului național. Noul regim
ideologizează rapid principalele instituții ale statului potrivit tiparelor carliste. Așa se face că
monarhiștii și propaganda nu ezită să proclame o « ideologie » specifică pentru așezăminte precum
Constituția din 27 februarie 19381, partidul unic2 ori Straja Țării3. Astfel se popularizează ori se
impun numai anumite acțiuni în care merită să se angajeze membrii comunității naționale. În egală
măsură, se pun bazele unui « filtru » cultural dominant prin care sunt percepute evenimentele
contemporane. În fine, pretențiile totalitare ale regimului (proclamate în vara anului 1940) se cuvin
a fi înțelese inclusiv în contextul dorinței de a întări monopolul ideologiei sale.
Ideologia întărește regimul politic și îi conferă legitimitate. Pe de altă parte, ideologia nu
este doar un instrument al regimului autoritar. În egală măsură, regimul autoritar reprezintă o
concretizare (mai mult sau mai puțin fidelă) a acestei ideologii. Schimbarea de regim din februarie
1938 este pregătită și facilitată inclusiv de un eșafodaj ideologic și politic clădit anterior. În cazul
nostru, ideologia este un fel de religie seculară care explică lumea, unește comunitatea, alină
suferințe și promite. La sfârșitul anilor 1930 carliștii ajung să impună în societatea românească
versiunea lor despre adevăr și despre ceea ce este de făcut pentru a întări națiunea.
Suntem de părere că faptul de a lua în serios ideologia carlistă reprezintă un progres
academic. Spre deosebire de demersul cercetătorilor care analizează leitmotivele acestui discurs ca
fiind pur și simplu o « propagandă » și o manipulare politică impusă de sus în jos, analiza noastră
le abordează ca pe niște idei a căror popularitate și sens reprezintă rezultatul unei dinamici
generate în egală măsură de sus în jos și de jos în sus.

1
Paul NEGULESCU, Curs de drept constituțional român. După principiile Constituțiunii din 27 februarie 1938,
București, 1939, p. 383.
2
Legea Frontului Renașterii Naționale, Imprimeria Națională, București, 1940, pp. 9-10; Constantin ARGETOIANU,
Însemnări zilnice, vol. VIII, Machiavelli, București, 2007, p. 42.
3
Teofil SIDOROVICI, « Straja Țării, doctrina și metoda », in Straja Țării – 8 Iunie 1938: prima expoziție a muncii
străjerești, Direcția Generală a Propagandei, București, 1938, p. 12.

— 138 —
 6. Carlismul ca tip ideal
În studiul nostru, carlismul reprezintă în primul rând un concept analitic gândit sub forma
unui tip ideal. Teoretizat de sociologul german Max Weber, « tipul ideal » (ideal type, en.;
idealtypus, ger.) reprezintă un instrument (sau model) conceptual construit într-un mod conștient și
folosit în investigarea științifică a unor realități sociale, un concept destinat să ajute cercetătorul în
demersul de înțelegere și explicare a unui anumit subiect sau a unei anumite probleme.
Tipul ideal, unul dintre cele mai importante concepte utilizate și popularizate de Weber1, ar
putea fi descris în egală măsură ca o încercare de a captura ceea ce este esențial în legătură cu un
fenomen social prin exagerarea analitică a anumitor părți sau trăsături aparținând acestui
fenomen2. În opinia acestui sociolog, atunci când cercetătorul este confruntat cu o situație
empirică, este mult mai important ca acesta să sesizeze ceea ce este esențial despre un fenomen
decât să reproducă o situație empirică adeseori confuză, pe care de altfel i-ar fi fost oricum
imposibil să o reproducă sau să o descrie în totalitate3. Așa se face că tipul ideal îndeplinește
pentru cercetător funcția unei « punți », clădite înainte ca acesta să învețe să « navigheze » în
siguranță prin vastul « ocean » al fenomenelor empirice4.
În sfera științelor sociale, nu putem progresa prea mult fără concepte. Până la urmă, toate –
ismele sunt concepte analitice. Ca tip ideal, « carlismul » înglobează actorii mișcării politice
monarhiste pe care o studiem, acțiunile și ideile lor politice, precum și maniera în care aceștia
interpretează și fasonează „realitatea”. Referindu-se la concepția weberiană a tipurilor ideale,
Roger Griffin observă pe bună dreptate faptul că orice concept generic utilizat în științele sociale
este un construct cognitiv, unul care servește explorării fenomenelor istorice și sociale și
evidențierii aspectelor care le fac mai inteligibile într-un cadru explicativ comparativ5. Valoarea
unui tip ideal nu este descriptivă, ci euristică. Întrebarea fundamentală legată de un tip ideal nu
este aceea dacă este sau nu „adevărat”, ci dacă este sau nu util6.
Așa se face că țelul cercetării noastre nu este acela de a demonstra existența carlismului.
Trăim într-o lume a teoriilor, a modelelor, a argumentelor, a perspectivelor diferite, iar în această
privință conceptele pe care le propunem și le folosim sunt simple instrumente intelectuale de
analiză. Orice manieră de a vedea sau de a cunoaște se configurează dintr-o anumită perspectivă,
reprezentând deci un anumit punct de vedere. Am îndrăzni să spunem că ne-am creat propriul
adevăr, pornind de la o cercetare academică îndelungată, un adevăr care, potrivit abordării
analitice consacrate de filosoful Karl Popper, nu trebuie neapărat confirmat ori dovedit, ci este
unul care mai degrabă își așteaptă criticii care consideră că posedă argumentele necesare pentru
a-i dovedi falsitatea7.
Plecând de la premisa că valoarea unui concept este dată în primul rând de capacitatea sa
de a stimula cercetarea, utilizăm « carlismul » și « ideologia » carlismului ca niște tipuri ideale,
adică simple construcții conceptuale destinate să faciliteze înțelegerea unei anumite realități. Între
fiecare dintre cele trei concepte fundamentale pe care le folosim în studiul nostru (carlism,
ideologie și tip ideal) există o strânsă legătură.

1
Vezi: Richard SWEDBERG, The Max Weber Dictionary: Key Words and Central Concepts, Stanford University
Press, Stanford, 2005, pp. 119-120.
2
Max WEBER, The Methodology of the Social Sciences, The Free Press, New York, 1949, p. 90.
3
Max WEBER, Economy and Society: an Outline of Interpretative Sociology, University of California Press, Berkeley,
1978, p. 214.
4
Max WEBER, The Methodology of the Social Sciences, The Free Press, New York, 1949, p. 90.
5
Roger GRIFFIN, « Hooked Crosses and Forking Paths: The Fascist Dynamics of the Third Reich », in A Fascist
Century. Essays by Roger Griffin, edited by Matthew FELDMAN, Palgrave MacMillan, London, 2008, p. 87.
6
Ibidem, p. 88.
7
Vezi: Karl POPPER, The Logic of Scientific Discovery, Routledge, London, 2005, pp. 17-20.

— 139 —
V — CORPUSUL DE SURSE

Fără a ne rezuma la alcătuirea unei bibliografii standard, am optat pentru o prezentare mai
amplă a surselor pe care le-am consultat și discutat pentru a ne dezvolta argumentația. Altfel, o
listă completă a titlurilor pe care le-am explorat este disponibilă la finalul tezei.
Există o multitudine de surse legate de ideologia și practica monarhismului carlist în
România interbelică, respectiv în România anilor 1930. A fost nevoie, în mod inevitabil, să
purcedem la o selecție a acestora și să ne centrăm progresiv cercetarea doar pe anumite direcții de
analiză, considerate de noi a fi cele esențiale. Argumentele empirice și analitice prezentate în
această carte sunt bazate înainte de toate pe un studiu sistematic al unor surse primare extrem de
vaste și variate, de la documente de arhivă și articole de presă până la broșuri de propagandă și
imagini.
Ceea ce le unește este faptul că fiecare dintre ele este legată într-un fel sau altul de
persoana lui Carol și de contextul istoric în care se produce ascensiunea sa politică. Din contră,
această bogăție documentară nu înglobează însă prea multe narațiuni anticarliste ori construcții
alternative ale evenimentelor pe care le investigăm, ceea ce ne determină să analizăm proiectul
carlist ca atare, adică așa cum este inventat și concretizat de partizanii săi (de rege și de
monarhiști).
Documentele disponibile în dosarele Casei Regale de la Arhivele Naționale Istorice
Centrale din București (avem în vedere fondurile: Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman;
Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea; Casa Regală. Oficiale, vol. IV: Regenţă Mihai;
Casa Regală. Miscelanee; Casa Regală. Diverse; Regele Carol II. Arhiva personală) ne-au facilitat
urmărirea și reconstituirea parcursului politic al lui Carol din anii 1920 și 1930, precum și o
imagine mult mai clară decât cea popularizată până acum în istoriografie despre felul cum acest
principe moștenitor (devenit ulterior rege) este perceput de români. În această privință ne gândim
în primul rând corespondența monarhului și diferite alte documente din arhiva sa personală, care
ne-au permis să evităm adoptarea unei abordări excesiv de formale asupra acțiunilor sale politice.
Scrisorile expediate regelui de oameni de rând constituie una dintre cele mai importante dovezi
disponibile pentru a demonstra atracția politică și socială pe care monarhia reprezentată de Carol
o exercită acum. În ceea ce privește acest tip de corespondență « populară », e dificil de estimat
numărul aproximativ de scrisori primite de Carol al II-lea. Acestea nu sunt sistematizate în vreun
fel, cercetătorul putându-le regăsi în diferite dosare de arhivă, deseori alături de diverse alte
documente referitoare la Casa regală. Este vorba, cel mai probabil, de câteva mii se asemenea
scrisori, expediate suveranului mai ales la începutul domniei sale iar apoi în perioada regimului
autoritar. Corespondența « populară » a monarhului ar merita o mai mare atenție din partea
cercetătorilor. Investigarea marelui număr de scrisori primite de Carol II ne îmbogățește
perspectiva asupra popularității de care acest conducător se bucură în anii treizeci.
În egală măsură ne-au fost de mare ajutor documentele din aceste dosare care privesc
activitatea unor așezăminte create de rege (Fundaţiile Culturale Regale, de pildă) sau instituții ale
statului carlist. Explorarea unor asemenea surse ne-a permis să observăm maniera în care tarele
administrației modelează atât ascensiunea autoritarismului monarhic (atunci când aceste tare sunt
supuse acuzelor și încadrate într-un curent ideologic antiparlamentar mai larg, așa cum este cazul
celor două decenii care precedă instaurarea regimului autoritar) cât și felul cum funcționează
mecanismul statului autoritar de la sfârșitul anilor 1930 (în această privință ne gândim în primul
rând la fondurile: Frontul Renașterii Naționale; Ministerul Propagandei Naționale; Ministerul
Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale; Președinția Consiliului de Miniștri ori Ținutul Bucegi). În
altă ordine de idei, publicația Monitorul Oficial ori textul Constituției autoritare adoptată în
februarie 1938 ne oferă detalii prețioase despre efectele legislative imediate pe care le produce

— 140 —
acum ascensiunea autoritarismului și a naționalismului, materializată la sfârșitul anilor treizeci în
coduri civile și penale care poartă numele regelui1.
Totuși, pentru a înțelege carlismul – respectiv raționalitatea și coerența cu care am
încercăm să înzestrăm ideologia și mișcarea politică monarhistă generată în jurul lui Carol – e
necesar înainte de toate ca cercetătorul să se familiarizeze cu un corpus substanțial de surse
primare privitoare la dezbaterea de idei din România interbelică. Forța de penetrare a ideilor care
pun bazele naționalismului monarhist în România anilor 1930 nu ar putea fi înțeleasă fără o
investigare atentă a presei, respectiv a dezbaterii în care intelectualii români se angajează acum.
Cotidiene precum Neamul românesc, Cuvântul ori Curentul ne ajută să înțelegem faptul că
monarhismul carlist se configurează ca urmare a unei anumite tradiţii intelectuale ale cărei
rădăcini le-am putut identifica nu mai devreme de anii 1920. Antiliberalismul și naționalismul
monarhist este vehiculat aici în mod constant constant, ca și în reviste precum Gândirea, Vremea
sau Lumea Nouă. Pe de altă parte, importanța documentară a publicației Cele Trei Crişuri, de
pildă, este dată în primul rând de specificul său regional și de longevitatea sa editorială
remarcabilă (revista apara la Oradea între anii 1921 și 1944). Devenită progresiv un veritabil
bastion cultural al naționalismului și monarhismului românesc la granița de vest, în ea publică
texte nu doar reprezentanți ai elitelor locale, ci și naționaliști notorii proveniți din Vechiul Regat
precum Mihail Manoilescu, Simion Mehedinți, Nicolae Iorga ori Alexandru Marcu.
Asemenea publicații continuă să existe în timpul regimului autoritar din anii 1938-1940
doar în măsura în care își manifestă într-o manieră îndeajuns de vizibilă carlismul. Să analizăm, de
pildă, cazul revistei Vremea, fondată în anul 1928 de frații Vladimir și Constantin A. Donescu.
Odată cu Restaurația, această publicație devine treptat unul dintre bastioanele jurnalistice ale
carlismului. Totuși, la sfârșitul anului 1937 și la începutul anului următor sprijină fățiș partidul
Totul pentru Țară, formațiune politică fascistă a legionarilor conduși de Corneliu Zelea-Codreanu.
Așa se face că odată cu instaurarea monarhiei autoritare editorii nu-și adaptează discursul în
concordanță cu noua ordine. Zile cu o încărcătură simbolică aparte pentru carlism, precum 27
februarie, 10 mai sau 8 iunie, trec neobservate în paginile Vremii. Revista fraților Donescu devine
astfel tot mai « anacronică » și încetează să mai apară odată cu sfârșitul anului 1938.
Reconstituirea sistematică a contextului istoric pe care îl studiem dintr-o perspectivă
carlistă e un demers destul de dificil, întrucât în narațiunile evidențiate de sursele pe care le-am
consultat apar deseori lipsuri sau incoerențe. În această privință presa a reprezentat un sprijin
enorm, îndeosebi prin descrierile extrem de detaliate de care se bucură în periodicele interbelice
anumite evenimente. Așa se face că întrebarea nu este dacă aceste narațiuni sunt « corecte » sau «
false », ci dacă ne ajută să reconstituim într-o manieră mai logică, mai coerentă și mai
convingătoare subiectele și epoca pe care le cercetăm.
Memoriile și jurnalele intime, în schimb, au fost utilizate în primul rând pentru a completa
imaginea oferită de sursele discutate mai sus. Faptul că există asemenea relatări (scrise fie de
Carol, fie de alți protagoniști ai vieții politice precum Constantin Argetoianu, Mihail Manoilescu,
Nichifor Crainic, Armand Călinescu ori Nicolae Iorga) a făcut posibilă nu doar prezentarea mai
amănunțită a evenimentelor care modelează parcursul monarhismului carlist, ci și înțelegerea
atitudinilor ideologice împărtășite de principalii partizani și adversari ai acestei mișcări politice.
Altfel, am încercat să suplimentăm tot acest întreg material cu diverse texte cu conținut
ideologic publicate de Carol al II-lea ori de susținătorii săi și apărute în volume separate. În
această privință am explorat nu doar discursurile regelui, ci inclusiv cărțile și broșurile lui Mihail
Manoilescu, Nichifor Crainic, Dimitrie Gusti, Armand Călinescu sau Nicolae Iorga despre
corporatism, etnocrație, naționalism, antiparlamentarism sau modele de dezvoltare. Am analizat
textele acestor monarhiști pur si simplu ca discursuri care evidențiază viziunea asupra lumii pe
care aceștia speră să o genereze în rândul populației. Deși aceste texte conțin în ele îndeosebi
intenția și nu percepția, intelectualii care le scriu folosesc un limbaj plin de patos care nu este în
mod particular carlist, dar pe care regimul îl mobilizează în avantajul său. Altfel, de mare ajutor în
1
Vezi, de pildă: Codul civil Carol al II-lea, Imprimeria penitenciarului « Văcărești », București, 1939; Codul penal «
Carol al II-lea », Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1939.

— 141 —
înțelegerea și prezentarea României interbelice ne-au fost volumele Enciclopediei României și cele
care conțin rezultatele recensământului național din 1930, ambele lucrări apărute în timpul
deceniului carlist1. În fine, studiul nostru derivă în egală măsură din investigarea a numeroase
volume și broșuri de propagandă ori a unor surse care evidențiază ideologia și practica unor
așezăminte monarhiste precum Fundațiile Culturale Regale sau Straja Țării.
În egală măsură, în interpretările noastre ne-am inspirat deseori din cercetări academice
asupra României interbelice deja publicate. De mare folos ne-au fost studiile unor autori precum
Irina Livezeanu2, Hans-Christian Maner3, Sorin Alexandrescu4, Maria Bucur5 ori Lucian Boia6.
Fiecare dintre ei acordă o atenție generoasă ideilor politice care pun bazele autoritarismului și
naționalismului din această perioadă, apropiindu-se astfel de una dintre metodele de lucru pe care
noi înșine le utilizăm.
Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că subiectul pe care îl studiem, și anume
carlismul, este totuși strâns legat de contextul politic, geopolitic și ideologic european, aspect care
ar trebui să reiasă clar încă din primele capitole ale acestei teze. Așa se face că am încercat să
integrăm și să discutăm în analiza noastră inclusiv o numeroasă bibliografie scrisă în limbile
engleză, franceză și italiană cu privire la o serie de acțiuni legate de politicile autoritare și
naționaliste din Europa interbelică. Am utilizat frecvent, de pildă, sintezele consacrate explorării
regimurilor autoritare din Europa interbelică scrise de Paul Pasteur și Johann Chapoutot, dar și
analizele lui Bernard Bruneteau cu privire la fenomenul totalitar7.
Regimul autoritar din România anilor 1938-1940, ca și alte regimuri asemănătoare, a fost
modelat într-o măsură considerabilă de influența și prestigiul politic de care se bucură acum în
Europa Italia fascistă și Germania nazistă. Folosind literatura de specialitate recentă despre
fascism am încercat să intervenim într-o manieră inovatoare și să prezentăm dimensiunea modernă
a carlismului printr-o prismă fascistă. Inspirându-ne din modelul analitic propus și utilizat de
autori precum Roger Griffin, Emilio Gentile ori George L. Mosse, am evidențiat astfel maniera în
care actorii monarhismului carlist estetizează politicul ori își însușesc sarcina de a reforma statul
și societatea. Desigur, în prealabil ne-am străduit să explorăm și să descriem felul cum se
desfășoară acum procesul de mimetism prin raportare la Italia fascistă și la Germania nazistă.
Neanalizarea percepțiilor și transferurilor care se petrec în această perioadă ar însemna
excluderea uneia dintre dimensiunile fundamentale care fasonează carlismul. Fără înțelegerea
dimensiunii sale mimetice, cu greu ar fi putut sesiza natura modernă, respectiv modernistă a
proiectului carlist. Într-adevăr, în acest deceniu monarhul și numeroși dintre partizanii săi devin
prin reformele pe care le inițiază veritabili vectori ai unor proiecte politice, sociale și culturale
puse sub semnul regenerării naționale. Meditațiile și analizele noastre asupra modernismului
carlist nu ar fi fost posibile fără lectura unor autori precum Roger Griffin8, Zygmunt Bauman9,

1
Vezi: Enciclopedia României, vol. I-IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938-1943; Institutul Central de Statistică,
Recensământul general al populației române din 29 decembrie 1930, vol. I-X, Imprimeria Națională, București,
1938.
2
Irina LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998; Idem, « After
the Great Union: Generational Tensions, Intellectuals, Modernism, and Ethnicity in Interwar Romania », in Nation
and National Ideology: Past, Present and Prospects, New Europe College, Bucharest, 2002.
3
Hans-Christian MANER, Parlamentarismul în România (1930-1940), editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
4
Sorin ALEXANDRESCU, op. cit..
5
Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005; Idem, Heroes and Victims:
Remembering War in Twentieth-Century Romania, Indiana University Press, Bloomington, 2009.
6
Lucian BOIA, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas, București, 2011.
7
Vezi: Bernard BRUNETEAU, L’âge totalitaire: idées reçues sur le totalitarisme, Éditions Le Cavalier Bleu, Paris,
2010; Bernard BRUNETEAU, Les totalitarismes, deuxième édition, Armand Colin, Paris, 2014.
8
Vezi mai ales: Roger GRIFFIN, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler,
Palgrave Macmillan, London, 2007.
9
Zygmunt BAUMAN, Modernity and Ambivalence, Polity Press, Cambridge, 1993; Idem, Modernity and the
Holocaust, Polity Press, Cambridge, 2008.

— 142 —
Marius Turda1 ori Maria Bucur2. Întrebuințarea unor metode analitice propuse de acești
cercetători ne-a permis să recreem într-o manieră mult mai realistă așteptările protagoniștilor
carlismului și contextul istoric în care trăiesc.
În analiza noastră ne-am străduit să verificăm în mod sistematic viabilitatea documentară a
fiecărui text, parcurgând și comparând surse primare și secundare pe cât de numeroase pe atât de
diverse. Notele de subsol sunt substanțiale și exhaustive, fiind destinate să ofere o documentație
completă a textelor din analiza cărora derivă argumentele noastre.

Mișcarea politică pe care o studiem se configurează progresiv, de-a lungul întregii perioade
interbelice. Într-un context istoric și geografic particular, România Mare, în jurul persoanei lui
Carol este forjată acum o veritabilă ideologie a autoritarismului, naționalismului și modernizării.
Așa se face că primul capitol explorează mai puțin sau deloc cunoscuta preistorie a carlismului
plecând de la noul context politic generat după Primul Război Mondial și de la unele aspecte ale
dezbaterii de idei existentă acum în rândul câtorva dintre cei mai remarcabili intelectuali
naționaliști români. Examinăm astfel consecințele pe care ideile promovate de acești actori le au
asupra procesului de ascensiune a antiparlamentarismului și de autonomizare politică a persoanei
principelui Carol. Capitolul 2, în schimb, analizează perioada cuprinsă între renunțarea lui Carol
la calitatea de principe moștenitor și Restaurația din 8 iunie 1930. În această privință, atenția
noastră se centrează îndeosebi asupra activității lui Carol din exil și a partizanilor săi din țară. «
Carliștii », așa cum se consideră ei înșiși acum, formează o adevărată mișcare politică îndreptată
împotriva statu quo-ului. România este condusă încă de la moartea regelui Ferdinand (1927) de o
Regență. În următoarele două capitole, 3 și 4, investigăm anii 1930-1937 din domnia regelui Carol
al II-lea, respectiv perioada care precede instaurarea dictaturii, analizând măsura în care
Restaurația din iunie 1930 generează o schimbare politică efectivă. Mai întâi discutăm modul în
care se produce revenirea lui Carol în România și modul cum acesta joacă rolul Salvatorului iar
după aceea examinăm principalele provocări de ordin național care fasonează inițiativele
monarhului și ale colaboratorilor săi. În paralel cu procesul de personalizare a puterii, monarhiștii
generează acum numeroase reforme destinate să modernizeze națiunea și statul. Totuși, din
întreaga teză, CAPITOLUL 5 reprezintă secțiunea cea mai complexă, întrucât este dedicată
analizei regimului autoritar. Deși acest studiu examinează ideologia și cele mai importante acțiuni
politice ale regelui și ale carliștilor din întreaga perioadă interbelică, totuși anii 1938-1940
(examinați prin prisma ideologiei pe care se sprijină noul regim și a suitei de reforme pe care
guvernanții le practică) beneficiază de cea mai mare atenție.
În fine, ultima parte a tezei este formată din trei capitole tematice. Printr-o abordare
comparativă, secțiunea 6 analizează mimetismul politic carlist și este destinată să propună o
posibilă integrare a carlismului în familia fascismelor și a « para-fascismelor » europene.
Inserarea carlismului într-un context politic european ne ajută să înțelegem mai bine faptul că
procesul de personalizare carlistă a puterii și regimul autoritar din România anilor 1938-1940 nu
poate fi redus la un simplu rezultat arbitrar al ambițiilor personale ale lui Carol. Din contră,
naționalismul monarhist ar putea fi mult mai bine explicat odată analizat prin prisma valului de
transformări politico-sociale și culturale care inundă Europa în perioada interbelică și care
generează cadrele favorabile ascensiunii proiectelor politice de regenerare națională prin metode
autoritare. Majoritatea carliștilor sunt realmente fermecați de Italia fascistă (respectiv de
Germania național-socialistă), care în opinia lor înglobează acum cum nu se poate mai bine
noțiunile de autoritate, civilizație, ordine și prestigiu. Pe de altă parte, capitolul 7 este consacrat
fenomenului de estetizare a politicului, și anume felului în care ritualurile politice din spațiul public
au împlinit rolul de vehicule ale naționalismului și autoritarismului monarhic. Carlismul

1
Marius TURDA, Eugenism și antropologie rasială în România 1874-1944, Cuvântul, București, 2008; Idem,
Modernism and Eugenics, Palgrave Macmillan, London, 2010; Idem, « Controlling the National Body: Ideas of
Racial Purification in Romania, 1918-1944 », in Christian PROMITZER, Sevasti TRUBETA, Marius TURDA (eds),
Health, Hygiene and Eugenics in Southeastern Europe to 1945, Central European University Press, Budapest, 2011.
2
Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005.

— 143 —
înglobează nu doar ideologia și practica politică, ci şi punerea în scenă. În fine, în ultimul capitol
analizăm maniera în care discursul mi practicile reformatoare profesate de carliști se centrează în
jurul unui mit al regenerării naționale prin monarhie, utilizat ca sursă de inspirație pentru o nouă
formulă de modernitate politică. La sfârșit, concluziile abordează pe scurt cele mai importante
aspecte legate de manifestările monarhismului carlist, așa cum derivă din analiza pe care am
efectuat-o asupra celor două decenii interbelice. În egală măsură, formulăm o serie de posibile
direcții ulterioare de cercetare și de interpretări privitoare la efectele pe care reformele făcute în
numele monarhiei le-au avut asupra societății românești.

— 144 —
 CAPITOLUL 1 : ORIGINILE IDEOLOGICE ALE
CARLISMULUI

În două texte pe care le publică în revista Ideea europeană la scurt timp după Primul Război
Mondial, Constantin Rădulescu-Motru formulează un nou țel pentru tânăra generație de
intelectuali români. Justificând dorinţa acestora de a experimenta, acest exponent de marcă al
vechii generaţii de naţionalişti îi îndeamnă pur și simplu să pregătească pentru România « o nouă
cale », alta decât cea preconizată de parlamentarism1. Planurile de palingeneză națională animă
acum numeroși intelectuali iar în această privință nu puțini sunt cei care gândesc materializarea
lor prin intermediul unui conducător autoritar. Originile practicilor politice și culturale
antiliberale legate de domnia regelui Carol al II-lea (1930-1940) se află în deceniul care precedă
această domnie. Persoana sa este inventată progresiv ca o posibilă soluție de modernizare politică
antiliberală a națiunii române. Se creează acum un climat favorabil autonomizării politice a figurii
principelui Carol iar acest climat este legat de însăși reconfigurarea fundamentală a statului-
națiune român odată cu sfârșitul războiului. Alipirea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei și
Banatului la Vechiul Regat face ca acest stat să se confrunte cu probleme de integrare națională cu
totul inedite. Așa se face că numeroși români revendică încă de pe acum un șef autoritar destinat să
faciliteze prin acțiunile sale procesul de forjare a statului național.
Fără a susține că fenomenul politic și ideologic pe care noi îl denumim drept carlism
reprezintă o consecinţă inevitabilă a acestui context, în acest capitol ne propunem să identificăm
factorii care pregătesc ascensiunea politică a lui Carol, respectiv matricile ideologice ale
carlismului. Mai întâi, avem în vedere două dintre cele mai importante provocări ale noului context
național, și anume cele legate de integrarea noilor provincii și de naționalizarea culturală a
maselor. În al doilea rând, ne concentrăm asupra noii culturi politice a naționalismului românesc.
În această privință, am explorat inclusiv influența exercitată asupra a numeroși intelectuali de
către gruparea politică de la « Action Française ». Această mișcare politică monarhistă,
antirepublicană și antiparlamentară condusă de Charles Maurras se bucură acum de o
popularitate remarcabilă printre partizanii lui Carol din România. Ulterior, ne concentrăm asupra
felului cum principele Carol este inventat și se individualizează ca un actor politic autonom în
România primei jumătăți a acestui deceniu, mai precis până în anul 1926, momentul renunțării sale
la calitatea de prinț moștenitor.

I — ROMÂNIA MARE : PROVOCĂRILE UNUI NOU CONTEXT NAȚIONAL

Experiența Primului Război Mondial este percepută de numeroși naționaliști ca un veritabil

eveniment regenerator. Printre cei mai importanți factori care determină o intensificare a

1
Constantin RĂDULESCU-MOTRU, „Intelectualii”, Ideea europeană, anul I, nr. 3, 6 iulie 1919, p. 1; Idem, „Omul de
ştiinţă şi política”, Ideea europeană, anul II, nr. 59, 30 ian-6 feb 1921, pp. 1-2.

— 145 —
naționalismului în Europa Centrală și Orientală se numără inclusiv reconfigurarea majoră a
frontierelor politice care urmează acestui conflict. Referindu-se la cazul României, Irina Livezeanu
consideră că Marea Unire reprezintă doar începutul unui alt lung proces de unificare. În vederea
integrării noilor provincii (Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banatul) și a gestionării
provocărilor presupuse de diversitatea lor etno-lingvistică și religioasă statul şi intelectualii
iniţiază treptat strategii culturale şi educaţionale care generează o intensă mobilizare naţională1.
Dacă în 1899 Vechiul Regat îngloba o populație de 5.956.690 de locuitori, odată cu Marea Unire
numărul acestora ajunge în 1919 la 14.7 millioane iar ulterior, în 1930, la 18.057.028 de locuitori2.
Procesul de asimilare a noilor provincii în noul corp politic al României Mari se dovedește însă în
multe privințe anevoios.
Provocările acestui context istoric inedit generează acum o stare de efervescenţă
intelectuală printre naționaliștii care își propun să regândească natura și funcția istorică a națiunii
române. Protagoniştii dezbaterii de idei3 îşi asumă rolul de « arhitecţi » ai noii ordini. Inginerul și
economistul Mihail Manoilescu, de pildă, proclamă un « mesianism românesc » destinat să se
exprime printr-un prestigiu al naţionalismului şi al culturii române4. Tocmai multitudinea de
proiecte şi idealuri naționale formulate acum stârnește exasperarea lui Cezar Petrescu: «
Urmăresc cu o pasiune de maniac interview-urile, declaraţiile şi discursurile. (...) Câte proiecte, câte
proiecte ! Proiectonomia naţională aduce îndestul cu absurdele jocuri ale copiilor care îşi pun toată
fantezia la contribuţie pentru a povesti ce-ar face ei dacă ar moşteni miliardele lui Rockefeler sau ar
fi maharajahi ai Indiei »5. Cezar Petrescu și Mihail Manoilescu sunt în egală măsură monarhiști.
De fapt, nu puțini dintre naționaliștii implicați în dezbaterea de idei se evidențiază progresiv ca
fiind carliști, adică partizani ai lui Carol.
În această privință, trei subiecte par a preocupa în mod deosebit pe actorii acestui carlism
incipient. Pe lângă antiparlamentarism (pe care îl discutăm într-o secțiune separată), naționalismul
cultural și dificultățile presupuse de integrarea noilor provincii se numără printre cele mai
dezbătute teme. În continuare încercăm să demonstrăm felul cum soluțiile propuse pentru
rezolvarea acestor chestiuni contribuie în mod indirect la ascensiunea curentului ideologic
monarhist.
În studiul nostru utilizăm conceptul de naționalism cultural asociindu-l dezideratului
naționalizării etnicilor români, adică al integrării lor culturale într-o politică națională modernă.
În cazul României Mari, această chestiune dobândește o semnificație aparte. Etnicii români
reprezintă acum o categorie socială preponderent rurală și destul de puțin alfabetizată. În 1930, de
pildă, doar 57 % dintre cetățenii României Mari știu să scrie și să citească. Dacă la orașe
proporția celor alfabetizați atinge cota de 77,3 %, situația din zonele rurale este una mult mai
gravă. Doar 51,3 % dintre locuitorii satelor au beneficiat de această formă de instrucție primară6.
În cele două decenii interbelice naţionalismul cultural devine vectorul a numeroase publicaţii.
Afirmat deseori ca o contrapondere față de tarele parlamentarismului, naționalismul
cultural își găsește acum o expresie ideologică în ideea « statului cultural », definit de Emanoil
Bucuța ca un stat destinat să facă din politicile culturale o preocupare de căpetenie a
guvernanților. Într-un articol pe care îl publică în 1923 în Ideea europeană, Bucuța situează

1
Irina LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 24.
2
Academia Română, Istoria românilor: România întregită (1918–1940), vol. VIII, editura Enciclopedică, București,
2003, p. 31.
3
Pentru o panoramă a dezbaterii de idei din acești ani, vezi: Dumitru MICU, „Gîndirea” şi gîndirismul, Minerva,
Bucureşti, 1975; Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Eminescu, Bucureşti, 1980;
Idem, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, editura Fundației Culturale Române, București, 1997; Keith
HITCHINS, România 1866-1947, Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 292-332; Irina LIVEZEANU, « After the Great
Union: Generational Tensions, Intellectuals, Modernism, and Ethnicity in Interwar Romania », in Nation and
National Ideology: Past, Present and Prospects, New Europe College, Bucharest, 2002, pp. 110-127.
4
Mihail MANOILESCU, « Neoliberalismul », in Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de
Institutul Social Român, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 160.
5
Cezar PETRESCU, „Expoziţii...”, Cuvântul, anul II, nr. 244, 30 august 1925, p. 1.
6
Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 143.

— 146 —
edificiul « statului cultural » deasupra celui reprezentat de « statul politic »1. Chestiunea « statului
cultural » reprezintă unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale acestei perioade în scrierile unor
monarhiști precum Emanoil Bucuța, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic2 sau Nicolae Iorga. Fiecare
dintre ei schițează direcții de acțiune ale unui așezământ pe care nu încetează să îl proclame. Așa
se face că pentru sporirea fondurilor necesare susţinerii politicilor culturale ale statului, Cezar
Petrescu avansează inclusiv ideea introducerii unui « impozit cultural »:

« Un impozit cultural, cu destinaţia bugetară bine definită, ar fi poate cea mai puţin duşmănită
inovaţie fiscală. N-ar atinge decât cifre modeste. Dar ar ajutora să se îndestuleze cu puţinul său golurile şi
zgârcenia bugetului actual. Tipărirea cărţilor de cultură generală pentru tineret şi pentru popor; alcătuirea
ediţiilor de clasici români pentru populaţia ţinuturilor noi; biblioteci pentru studenţimea oraşelor universitare
şi pentru marele public, gospodărirea muzeelor şi pinacotecilor lăsate în paragină – toate acestea s-ar acoperi
în scurtă vreme, cruţându-ne de mizeria morală de astăzi. (...) Fiindcă se vorbeşte de cinci ani încoace de
nevoia neapărată de a câştiga faţă de minorităţi un prestigiu pe calea culturii, de a sprijini şcoala şi cartea, de
a ne înfăţişa Europei cu un aport cultural, de a face sacrificii pentru culturalizarea generaţiilor viitoare şi de a
grăbi unificarea sufletească cu provinciile desrobite prin cultură românească »3.

Atât Cezar Petrescu cât și Bucuța se referă explicit la necesitatea inițierii unor « ofensive culturale
»4 iar în această privință o atenție particulară este acordată situației românilor din noile provincii.
După război, împlinirea dezideratului alfabetizării și culturalizării țăranilor români din
noile provincii este privită ca o condiție esențială pentru a li se oferi posibilitatea de a se emancipa
din punct de vedere economic și social și de a depăși statutul de cetățeni de rangul doi pe care l-ar
fi avut în vechile imperii rus și austro-ungar. Superioritatea economică a minorităţilor și prezența
lor masivă în orașele din Basarabia, Bucovina, Ardeal și Banat sunt factori care stârnesc acum
îngrijorarea multor naționaliști5. Așa se face că pentru creșterea mobilității sociale a românilor din
aceste regiuni se proclamă reforme destinate să faciliteze educația lor. Contracararea culturii
maghiare, germane ori ruse, încă prestigioase în noile provincii, s-ar fi putut înfăptui numai prin
investiții în educație și printr-o politică viguroasă de răspândire a cărţii și de creştere a numărului
bibliotecilor.
Cultul cărții și proclamarea unei politici naționale de răspândire a cărții românești se
numără printre subiectele favorite dezbătute de monarhiști partizani ai « statului cultural » ca
Emanoil Bucuţa6, Nicolae Iorga7, Nichifor Crainic8 sau Cezar Petrescu9. Ultimul dintre ei justifică
inițierea unor « ofensive culturale » tocmai prin necesitatea de a armoniza moşteniri culturale
regionale diferite: « Astăzi, dacă am şters vechile graniţe, n-am desfiinţat şi invizibilele frontiere
intelectuale care despart ţara veche de ţinuturile eliberate. Suntem un popor format sub discipline
culturale deosebite. Ardealul şi Bucovina poartă încă pecetea disciplinelor maghiaro-germanice;
Basarabia e cristalizată în spiritul culturii ruseşti. Rămâne culturii româneşti sarcina delicată să
niveleze aceste frontiere, să absoarbă ce intră în ritmul nostru sufletesc şi ne poate învigora, şi să
elimine elementele inapte »10. În opinia acestui intelectual, asemenea acțiuni sunt destinate a
contribui atât la creşterea prestigiului culturii române cât și la ameliorarea prejudecăţilor pe care
minorităție le-ar fi avut față de etnicii români din aceste regiuni: « Cu acestea socotim a face un act
de prudenţă politică şi a ne întări puterile şi prestigiul la graniţe, în inima unor minorităţi cu o

1
Emanoil BUCUȚA, „Cetatea Minervei”, Ideea europeană, anul V, nr. 120, 3-10 iunie 1923, pp. 1-2.
2
Nichifor CRAINIC, „Literatură şi politică”, Hiena, anul II, nr. 1, 20 iunie 1920, pp. 9-10.
3
Cezar PETRESCU, „Impozitul cultural”, Cuvântul, anul I, nr. 15, 22 noiembrie 1924, p. 1.
4
Vezi: Emanoil BUCUȚA, „Prietenii dicţionarului”, Gândirea, anul VI, 1926, nr. 2, pp. 27-29; Cezar PETRESCU,
„Politică şi cultură”, Cuvântul, anul II, nr. 326, 5 decembrie 1925, pp. 1-2.
5
Vezi, de pildă: Pamfil ȘEICARU, „Dobitocii! ...”, Hiena, anul II, nr. 18, 17 octombrie 1920, pp. 1-2.
6
Emanoil BUCUȚA, „Crescătorul de şoimi”, Gândirea, anul VI, 1926, nr. 9-11, pp. 1-4.
7
Nicolae IORGA, „Cei faţă de cari păcătuim”, Neamul românesc, anul XVI, nr. 123, 4 iunie 1921, p. 1; Idem, „Cerem
biblioteci!”, Neamul românesc, anul XVI, nr. 13, 22 ianuarie 1921, p. 1.
8
Nichifor CRAINIC, „Pro Domo”, Gândirea, anul IV, nr. 6, 1 ianuarie 1925, pp. 1-3.
9
Cezar PETRESCU, „Ocrotirea cărţilor”, Neamul românesc, anul XIX, nr. 49, 5 martie 1924, p. 1.
10
Idem, „Politică şi cultură”, Cuvântul, anul II, nr. 326, 5 decembrie 1925, pp. 1-2.

— 147 —
tradiţie seculară de bună gospodărire şi de veacuri deprinse să ne socotească valahi puturoşi,
scursuri ale legiunilor romane »1.
Minorităţile reprezintă în această perioadă unul dintre cei mai importanți vectori ai
alterităţii pornind de la care se construiește mitologia naţionalistă românească. Odată cu
reconfigurarea graniţelor politice ce urmează războiului, naţionalismul românesc capătă noi
valenţe. De cele mai multe ori, raportul între etnicii români și cei neromâni din noile provincii este
perceput în termenii existenţei unei concurenţe, a unei « lupte » în sfera culturii2. Pentru Nichifor
Crainic, de pildă, minoritățile reprezintă acum principala provocare şi « primejdie internă »3. În
comparație cu Vechiul Regat, România Mare este un stat mult mai eterogen din punct de vedere
etnic, religios și lingvistic. Dacă în Vechiul Regat populația aparţinând grupurilor minoritare
reprezenta mai puţin de 8 % din numărul total al locuitorior, România Mare cuprinde acum între
granițele ei aproape 30 % etnici neromâni. În plus, odată cu alipirea noilor provincii echilibrul
urban-rural se deplasează și el în defavoarea românilor. Dacă în regiunile Vechiului Regat trei
sferturi din populaţia urbană era românească, în Ardeal, Banat, Basarabia și Bucovina aceasta
formează acum aproximativ o treime din numărul orăşenilor. Pe de altă parte, românii reprezintă
majoritatea populaţiei rurale, al cărui procent variază de-a lungul perioadei interbelice în jurul
pragului de 80%4. Ţăranul român este privit ca un numitor etnic comun al tuturor regiunilor.
Promovat ca simbol al naţiunii şi aliat al statului, este îndemnat să se educe, să pătrundă în clasa
mijlocie, să se mute la oraş, să intre în birocraţie sau să presteze o muncă industrială ori (cel mai
adesea) comercială5. Naționaliștii proclamă școlirea țăranilor români şi antrenarea lor în ceea ce
este gândită ca fiind o veritabilă competiţie culturală și economică dusă împotriva minorităţilor.
Discursul a nu puțini intelectuali este dominat de ideea revanşei, ca răspuns față de
politicile discriminatorii ce ar fi fost aplicate românilor de către administraţiile imperiilor
defuncte. Ca parte a aceluiași deziderat de instruire a românilor din noile provincii se configurează
inclusiv țelul « românizării », adică asigurarea primatului demografic și economic al românilor în
orașele din aceste regiuni. Idealul « statului cultural » este strâns legat de chestiunea « românizării
» zonelor urbane, de pildă, un subiect care se numără printre leitmotivele revistei clujene Țara
noastră. Pentru ardeleanul Octavian Goga, conducătorul acestei publicații, oraşele din noile
provincii sunt pur și simplu « redute » încă necucerite:

« Învăluirea lor (a oraşelor – n.n.) îndelungată şi migăloasă e opera viitorului. Pentru moment noi ne
plimbăm în ele ca oaspeţi numai, în cele mai multe cazuri indezirabili. Firmele instalate pe pereţi sunt adesea
o iluzie optică. Sub ocrotirea lor se fac afaceri şi se urzesc planuri dincolo de raza intereselor noastre.
Funcţionarii care ne reprezintă îţi dau de multe ori impresia unor exilaţi aruncaţi la discreţia valului străin.
Acţiunea lor e paralizată de pasivitatea publicului, a cărui radiaţiune morală şi intelectuală urmăreşte
obiective de peste graniţe. Infuziunea de românism se îndeplineşte deocamdată fragmentar şi fără un plan
metodic. Energiile noastre dela ţară, după dezrobire, au început să se scurgă spre centre, dar canalizarea lor e
lentă, fără dezlănţuiri tumultoase. Comparată cu năvala străinilor de după război, aşezaţi sub ochii noştri în
toate părţile, ea pare a deveni tot mai neputincioasă »6.

Textul lui Goga exprimă cât se poate de explicit esența ideologiei « românizării », gândită ca un
deziderat firesc al unității politice naționale realizată după război.
Potrivit unei asemenea logici scriitorul Camil Petrescu propune decretarea unei « zone
culturale » la graniţa României cu Ungaria şi începerea unei acţiuni temeinice de « românizare » a

1
Idem, „Politică de expansiune”, Cuvântul, anul I, nr. 21, 29 noiembrie 1924, p. 1.
2
George Bacaloglu, directorul publicaţiei Cele Trei Crişuri, exprimă franc acest lucru: « Noi ne aflăm în luptă
culturală, luptă de emulaţie cu toate minorităţile din cuprinsul ţării ». Vezi: George BACALOGLU, „Criza cărţii
româneşti”, Cele Trei Crişuri, anul III, nr. 13, septembrie 1922, p. 194.
3
Nichifor CRAINIC, „Ţăranul model”, Cuvântul, anul II, nr. 53, 11 ianuarie 1925, p. 1.
4
Sabin MANUILĂ, Dumitru C. GEORGESCU, « Populația României », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1938, pp. 133-160. Vezi și: Lucian BOIA, Cum s-a românizat România, Humanitas, București,
2015, pp. 51-84.
5
Irina LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 17-20.
6
Octavian GOGA, „Oraşele”, Ţara noastră, anul V, 1924, nr. 4, p. 926.

— 148 —
oraşelor din Câmpia de Vest. Ca și Goga, scriitorul Camil Petrescu le percepe la rândul lui ca pe
niște « forturi înaintate, (...) o adevărată linie de rezistenţă inamică ». Astfel, remediul pe care îl
propune în această privință evidențiază o dată în plus legătura strânsă care există între
naționalismul cultural și românizare. Ca și intelectualii enumerați mai sus, acesta proclamă
reforme culturale și economice urgente, destinate să pună bazele unei migrații masive a populaţiei
româneşti de la sate la oraşe:

« (...) Alt punct din program de realizat imediat: şcoli de tot soiul pentru fii de ţărani, cu internate şi
burse; licee, şcoli de meserii, şcoli comerciale. În ultimii doi ani, copiii de ţărani au dat o adevărată năvală
către şcolile de la oraşe. Ar fi venit şi mai mulţi dacă n-ar fi fost greutăţile atât de mari pe care le oferă viaţa
de după război aici. Trebuie stabiliţi numeroşi curenţi de circulaţie culturală între satele şi oraşele româneşti
de la graniţa dinspre apus: biblioteci, şezători, conferinţe, festivităţi ocazionale, etc. Bineînţeles că acest
program, completat cu ce vom adăuga mai jos, ar trebui realizat pe tot cuprinsul ţării. Nu sunt mijloace
suficiente pentru aceasta. De-a lungul frontierei, însă, realizarea lui înseamnă o necesitate stringentă şi
inevitabilă. Timişoara, Aradul, Oradea-Mare şi Satu-Mare sunt, cum am spus, un adevărat sistem de ofensivă
ungurească, centre în care şcolile, bisericile, organizaţiile bancare, teatrele, presa şi bibliotecile sunt
organizate în mod superior şi puternic coordonate, dominând cu mult viaţa satelor româneşti din împrejurimi.
Ele vor rămâne puternice focare iredentiste, capabile să tulbure necontenit viaţa noastră de stat, dacă nu vor
putea fi diluate printr-o infuziune puternică de elemente româneşti »1.

Irina Livezeanu explică acest naționalism cultural al intelectualilor ca pe o încercare de a

compensa slăbiciunea societăţii civile urbane a etnicilor români cu o politică culturală activă2. În
acești ani, nu lipsa proiectelor sporește însă nemulțumirea naționaliștilor, ci lipsa mijloacelor
necesare pentru a le pune în practică. Vina este pusă frecvent pe seama parlamentarismului,
perceput ca un factor generator de « dezordine ». Monarhiști ca Nicolae Iorga și Cezar Petrescu
deplâng deseori consecinţele nefaste ale unor politici de românizare prost gestionate de birocrația
românească3.
Așadar, « statul cultural » este proiectat inclusiv ca o alternativă la parlamentarism şi la
problemele de integrare națională a noilor provincii, respectiv de împământenire a unei
administraţii eficiente şi credibile în aceste regiuni. Politicile culturale preconizate pentru
populația românească de la sate se constituie într-una din cele mai mari mize ale naționalismului
românesc de după Primul Război Mondial. Această formă de naționalism nu posedă deci doar o
dimensiune culturală, ci în egală măsură și una politică și economică. Într-o manieră graduală,
chestiunea culturii naționale devine chiar o componentă fundamentală a noii culturi politice a
naționalismului românesc, una centrată pe antiparlamentarism și monarhism.

II — INTELECTUALII ȘI NOUA CULTURĂ POLITICĂ. DE LA

ANTIPARLAMENTARISM LA MONARHISMUL DE TIP MAURASSIAN

Una dintre ipotezele studiului nostru este aceea că nu doar anii 1930 pot fi percepuți ca o
perioadă de criză a parlamentarismului românesc, ci în egală măsură inclusiv deceniul care îi
precedă. Autori precum Hans Christian Maner au identificat originile acestei crize în perioada de
dinainte de Primului Război Mondial, mai precis în procesul de creare a structurilor statului român
modern. Deși principiul separării puterilor în stat este stipulat pentru prima dată în istoria Valahiei
și Moldovei în Regulamentele Organice din 1831 şi 1832, existența de fapt a parlamentarismului
românesc începe odată cu dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea celor

1
Camil PETRESCU, „Zona culturală de vest”, Cele Trei Crişuri, anul VI, nr. 2, februarie 1925, pp. 24-25.
2
Irina LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 349.
3
Vezi: Nicolae IORGA, „Al cui e Cernăuțiul?”, Neamul românesc, anul XIX, nr. 162, 23 iulie 1924, p. 1;
„Românizarea oraşelor noastre. O declaraţiune a d-lui prof. N. Iorga”, Neamul românesc, anul XX, nr. 95, 29 aprilie
1925, p. 4; Cezar PETRESCU, „Coloniştii lui Traian!”, Cuvântul, anul I, nr. 19, 27 noiembrie 1924, p. 1.

— 149 —
două principate (ianuarie 1859). Practicile democratice sunt forjate însă cu dificultate, din cauza
lipsei de coeziune a grupărilor politice, a instabilității guvernamentale și a frecventelor crize
politice. Adoptarea Constituției din 1866 și întronarea unui nou principe, Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen (devenit rege în 1881) marchează totuși un punct de cotitură în această privință. După
o primă perioadă caracterizată prin frecvente schimbări de guverne (1866-1871), Carol I îşi
însuşeşte un rol de arbitru, practicând ceea ce Maner consideră a fi o « politică de echilibru », și
anume o practică bazată pe alternanța la guvernare a două partide: Național-Liberal şi
Conservator. Această veritabilă rotativă guvernamentală este perpetuată în Regatul României de-a
lungul întregii sale domnii1.
O asemenea stabilitate politică se dovedește a fi în numeroase privințe doar una aparentă.
Până la Primul Război Mondial nu se petrece o lărgire treptată a bazei sociale a
parlamentarismului românesc. Fenomenul electoral rămâne mai ales expresia elitelor
conservatoare și a burgheziei, mai instruite şi mai înstărite2. De altfel, inclusiv introducerea votului
universal la sfârșitul războiului (de care beneficiază toţi cetăţenii de sex masculin în vârstă de peste
21 de ani) are un impact limitat asupra democratizării. În schimb, apar acum noi grupări politice
iar partidele antebelice se văd puse în dificultate. Dacă puternicul partid Naţional-Liberal
(reprezentant al marii burghezii şi al funcţionărimii din Vechiul Regat) își păstrează forța de
altădată, nu același lucru se poate spune despre Partidul Conservator. Această formațiune dispare
treptat de pe scena politică odată cu înfăptuirea reformei agrare care diminuează puterea
economică a marilor proprietari. În schimb, o parte a elitei rurale din vechea Românie înfiinţează
la sfârşitul anului 1918 un Partid Ţărănesc iar în jurul persoanei carismatice a generalului
Alexandru Averescu ia naştere în același an Liga Poporului. Nu trebuie neglijată nici apariția
Partidului Naţional Român din Transilvania pe noua scenă politică a României Mari. Această
grupare a românilor din Ardeal căpătase deja o experiență politică semnificativă în structurile
parlamentare ale monarhiei austro-ungare iar în anul 1926 fuzionează cu Partidul Țărănesc din
Vechiul Regat pentru a da naștere Partidului Național Țărănesc3.
Totuși, viața politică parlamentară din anii 1920 este una destul de instabilă. Până în anul
1926, de pildă, în afară de efemerele Consilii de miniştri conduse de succesiv de generalii Arthur
Văitoianu (septembrie-noiembrie 1919) şi Alexandru Vaida-Voevod (decembrie 1919-martie 1920),
la conducerea statului se află acum guverne conduse de generalul Alexandru Averescu (partidul
Liga Poporului; martie 1920-decembrie 1921), Take Ionescu (Partidul Conservator-Democrat;
decembrie 1921-ianuarie 1922) şi Ion I.C. Brătianu (Partidul Naţional-Liberal; ianuarie 1922-
martie 1926).
Vechile elite acceptă parlamentarismul doar în măsura în care îl pot controla și își pot
păstra influența. Un exemplu cât se poate de elocvent este cel reprezentat de Partidul Naţional-
Liberal, cea mai puternică organizaţie politică a acestei perioade, care preferă să organizeze
alegerile potrivit vechilor practici şi să guverneze într-o manieră semi-autoritară, prin intermediul
unei mici oligarhii financiare şi industriale. Spre deosebire de parlamentarismul din Europa
occidentală, acolo unde guvernul este o creaţie a puterii legislative, în România parlamentul
continuă să fie o prelungire a executivului. Ca şi înainte de război, atunci când un guvern părăsește
scena politică, funcția de a alege partidul care urmează să « organizeze » următoarele alegeri îi
revine monarhiei. Acest lucru face ca fiecare formațiune politică desemnată astfel să ajungă să
beneficieze de o puternică majoritate în parlament, de vreme ce în timpul alegerilor utilizează de
metode dintre cele mai diverse, mai mult sau mai puțin legale, pentru a face presiuni asupra
votanților și a-și asigura victoria. Inclusiv violențele și manipularea voturilor sunt factori care
contribuie la devalorizarea conceptului de parlamentarism. Examinând rezultatele electorale din

1
Hans-Christian MANER, Parlamentarismul în România (1930-1940), editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, pp. 17-
29.
2
Armin HEINEN, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la problema
fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 15.
3
Pentru un tablou cuprinzător al noului cadru de desfășurare a vieții parlamentare, vezi: Hans-Christian MANER, op.
cit., pp. 30-42; Armin HEINEN, op. cit., pp. 96-98.

— 150 —
acest deceniu, Keith Hitchins ne arată cât de importantă a fost organizarea alegerilor pentru
partidul aflat la putere. Sorţii Partidului Naţional-Liberal în alegerile din 1922, 1926 şi 1927 sunt
extrem de ilustrativi: în 1922, atunci când se află în această postură, această formațiune câştigă
222 locuri în Camera Deputaţilor, faţă de 147 obţinute de către toate celelalte partide; în 1926,
când nu se mai află la putere, P.N.L. trimite în parlament doar 16 deputaţi, bucurându-se de doar
7,34 % din voturile exprimate. În schimb, reveniţi la guvernare în anul următor, câştigă 318 locuri,
întrunind 61,7 % din voturi1.
Tocmai această instabilitate guvernamentală îl determină pe Armin Heinen să constate
faptul că societăţii româneşti îi lipsesc acum premisele unui regim democratic funcţional. Votul
universal fusese promis de către regele Ferdinand în contextul războiului mondial şi al revoluţiei
bolșevice din Rusia cu scopul de a întări motivaţia soldaţilor de a lupta. Nu a fost vorba, prin
urmare, de o consecință a unui proces de maturizare politică, de existență a unui corp electoral
conştient de sine şi organizat. Heinen remarcă în mod legitim faptul că majoritatea elitelor
consideră acum alegerile drept un rău necesar, menit a păstra aparenţele unei guvernări legitime2.
Pe de o parte, reforma agrară, introducerea votului universal și creşterea numărului partidelor
politice se constituie fără îndoială în factori esenţiali ce converg în direcția unui fenomen de
democratizare a politicii. Nu puțini sunt cei care așteaptă eficientizarea administrației, combaterea
corupției și suprimarea violențelor din perioada alegelilor electorale. Pe de altă parte, înfăptuirea
celor două mari reforme (agrară şi electorală) nu garantează fundamente solide pentru practica
democraţiei parlamentare. Vechile tare ale culturii politice persistă, iar cele mai multe guverne din
această perioadă continuă să exercită un stil de conducere semi-democratic, fapt care pune treptat
sub semnul întrebării însăși legitimitatea acțiunilor lor politice3. Tocmai în deosebirea frapantă
dintre textul noii Constituţii din 1923 şi aplicarea unii autori au găsit originea mentalității care
încurajează antiparlamentarismul românesc4. Partidele politice românești împărtășesc o atitudine
proprietară asupra statului. Practicile clienteliste și distribuirea de privilegii cadrelor partidului
înfloresc acum ca și înainte de război.
Critica practicilor parlamentare este legată totuși în mod esențial inclusiv de
reconfigurarea fundamentală a cadrelor în care se desfășoară viața politică din România. Printre
factorii care generează antiparlamentarismul românesc contemporan istoricul Florin Țurcanu
enumeră inclusiv multiplicarea numărului partidelor politice și noua vizibilitate pe care instituția
Parlamentului o capătă în viața publică după anul 19185. Ne rămâne să analizăm în paginile
următoare felul cum antiparlamentarismul și noua cultură politică a naționalismului românesc de
după război converg progresiv către monarhism, respectiv către monarhismul carlist.
Pentru a defini această nouă cultură politică, Florin Țurcanu folosește termenul de «
neotradiționalism »6. Actorii acestui curent ideologic formează un grup de tineri intelectuali şi
jurnalişti aparţinând unei noi generaţii de tradiţionalişti români, una care urmează celei centrată
altădată în jurul revistei Sămănătorul (1901-1910) și a figurii istoricului Nicolae Iorga. Printre
reprezentanții ei cei mai de seamă ai curentului neotradiționalist se numără filosoful Nae Ionescu,
jurnalistul Pamfil Şeicaru ori scriitorii Nichifor Crainic şi Cezar Petrescu. Regrupaţi după 1918 în
jurul unor reviste ca Luceafărul, Hiena sau Gândirea ori colaborând la redactarea mai multor
jurnale (dintre care cel mai important va fi Cuvântul), acești intelectualii neotradiţionalişti dezvoltă
începând din anii 1920 o formă elaborată de critică intelectuală a modernităţii pe care România o
cunoscuse până atunci7. Dacă Nichifor Crainic pune succesul politic al « oligarhiei » românești pe
seama « ignoranţei » şi a « dezorientării » unor mulțimi neinstruite, chemate brusc să participe la

1
Keith HITCHINS, op. cit., pp. 414-417.
2
Armin HEINEN, op. cit, p. 43.
3
Ibidem, p. 28.
4
Ibidem, p. 46.
5
Florin ȚURCANU, « Représentations de la France politique dans l’opinion roumaine pendant l’entre-deux-guerres »,
New Europe College Yearbook 2004-2005, New Europe College, Bucarest, 2009, pp. 363.
6
Idem, « Néotraditionalisme et politique dans la Roumanie des années vingt », Revue des études sud-est européennes,
Bucarest, 1997, tome XXXV, nr. 1-2, pp. 77-86.
7
Ibidem, pp. 78-80.

— 151 —
viaţa politică1, Pamfil Şeicaru, în schimb, atrage atenţia asupra unei « înfrângeri » iminente a
intelectualului în democraţie. În opinia acestuia din urmă, sistemul democratic este unul care pune
în primejdie « inteligenţa »2.
Asemenea intelectuali se evidenţiază gradual nu doar prin luările lor de poziţie împotriva
parlamentarismului și a Partidului Naţional-Liberal, ci şi ca partizani ai principelui Carol. Aceștia
revendică acum un rol politic distinct, derivat din statutul lor de intelectuali, iar prin mijlocirea
jurnalismului politic pe care ei îl practică în diverse publicaţii dau naştere unei noi culturi politică
a naţionalismului românesc, una ale cărei atribute principale sunt antiliberalismul,
antiparlamentarismul şi monarhismul autoritar3. Critica guvernării reprezentative şi a «
politicianismului »4 devin acum două dintre temele cele mai dezbătute în publicații precum
Cuvântul, Hiena sau Neamul românesc. După cum Nichifor Crainic acuză oamenii politici
național-liberali pentru faptul de a fi fost copleşiţi de corupţie şi afacerism5, Nicolae Iorga îşi face
un crez din lupta anti-sistemică: « Acest politicianism îl vedem pretutindeni. (...) Sistemul îl urâm.
Eu sunt cel dintâi care trăiește politiceşte din ura lui. Pentru a se ajunge la noi, oricine are o cale,
numai una: aceea de a părăsi practicile politicianismului, de a ieşi din cercul lui afurisit. Altfel, nu
voi admite nicio acţiune paralelă »6. Zigu Ornea remarcă în mod legitim faptul că acești critici ai
democrației își stabilesc drept țintă chiar mecanismele fundamentale ale democrației moderne:
sufragiul universal, parlamentul ori pluripartidismul, supuse acum unei acţiuni sistematice de
denigrare7. Iorga și Pamfil Șeicaru, de pildă, prevestesc pur și simplu sfârșitul instituției
parlamentare8. Altfel, într-un articol pe care îl publică în 1920 în revista Hiena, Șeicaru descrie
parlamentul ca pe formulă politică inutilă, un simplu instrument de care oamenii politici se folosesc
pentru a practica corupția și demagogia9. Săptămânalul Hiena devine acum o veritabilă tribună a
antiparlamentarismului. Creată în 1919 de către Pamfil Șeicaru și Cezar Petrescu, această
publicație se remarcă frecvent prin radicalismul politic afirmat în paginile sale. În România anilor
1920, prestigiul parlamentarismului este unul scăzut. Înfăptuirea reformelor agrară şi electorală
nu a însemnat şi întărirea culturii politice democratice într-o societate preponderent rurală, a cărei
mobilitate socială este extrem de redusă.
Pentru a înțelege însă felul cum aceste idei antiparlamentare converg către carlism este
necesară o analiză a felului în care mișcarea reacționară prezentată mai sus propune treptat
monarhia ca alternativă politică la tarele democrației autohtone. Referindu-se la chestiunea
integrării Ardealului în România Mare, Octavian Goga situează explicit « dragostea de neam şi de
dinastie » a transilvănenilor în opoziție cu « bâlciul ordinar » ce ar fi fost generat de practicile
oamenilor politici10. În România interbelică, instituția monarhică este promovată printre cele mai
importante simboluri integratoare ale statului național iar opinia lui Goga nu este deloc una
singulară. Monarhiștii crează treptat o dihotomie între partidele politice și Coroană pornind
tocmai de la importanța regelui ca simbol unificator al noului stat. Dacă primele sunt zugrăvite ca
agenți dizolvanți ai unității naționale, atunci Coroana este reprezentată ca fiind tocmai contrariul
lor, și anume un așezământ fundamental al națiunii.
Cultul monarhiei devine acum una dintre temele centrale a numeroase periodice. Ideea unei
regalități capabilă să se constituie într-o alternativă la tarele parlamentarismului românesc se
1
Nichifor CRAINIC, „Politică prin cultură”, Neamul românesc, anul XIX, nr. 51, 7 martie 1924, p. 1.
2
Pamfil ŞEICARU, „Leproşii democraţiei”, Hiena, anul III, nr. 2, 22 octombrie 1922, pp. 3-4.
3
Florin ŢURCANU, « Néotraditionalisme et politique dans la Roumanie des années vingt », Revue des études sud-est
européennes, Bucarest, 1997, tome XXXV, nr. 1-2, pp. 78-80.
4
Filosoful Constantin RĂDULESCU-MOTRU definește « politicianismul » ca fiind o practică politică în care
instituțiile statului sunt folosite în scopuri « personale ». Vezi: Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Cultura română
și politicianismul, Librăria Socec, București, 1904.
5
Nichifor CRAINIC, „Nu există criză morală”, Cuvântul, anul I, nr. 12, 19 noiembrie 1924, p. 1.
6
Nicolae IORGA, „Noi şi politicianismul”, Neamul românesc, anul XIX, nr. 41, 23 februarie 1924, p. 1.
7
Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 327.
8
Vezi: Nicolae IORGA, „Criza parlamentarismului”, Neamul românesc, anul XIX, nr. 45, 28 februarie 1924, p. 1;
Pamfil ŞEICARU, „Parlamentarism”, Neamul românesc, anul XIX, nr. 59, 16 martie 1924, p. 1.
9
Pamfil ŞEICARU, „Noul parlament”, Hiena, anul II, nr. 1, 20 iunie 1920, p. 4.
10
Octavian GOGA, „Ponegrirea Coroanei”, Ţara noastră, anul IV, 1923, vol. I, p. 532.

— 152 —
naşte în această perioadă. Carlismul incipient este alimentat de criticile unor intelectuali sau ale
unor ziarişti-intelectuali. Îndeosebi cotidienele Cuvântul și Neamul românesc devin acum veritabili
vectori publicistici ai monarhismului. Primul dintre ele debutează editorial în luna noiembrie a
anului 1924 și scoate în evidență atașamentul monarhic al unor personaje precum Nichifor
Crainic, Pamfil Şeicaru, Cezar Petrescu sau Eugen Titeanu. Într-adevăr, în paginile Cuvântului
afirmă Pamfil Șeicaru ideea unui « rege-arbitru », unul destinat să-și impună voința împotriva
partidelor politice1 și să imprime statului o « disciplină politică şi socială » autentică2. În opinia lui
Nichifor Crainic « „Cuvântul” a fost cel dintâi ziar şi aproape singurul care a luat această răspicată
atitudine, definită mai apoi sub numele de carlism »3. În schimb, redacția foii Neamul românesc este
condusă de Nicolae Iorga. După război, vechiul lider al mișcării tradiționaliste grupate în jurul
revistei Sămănătorul (1901-1910) încearcă să își reinventeze influența politică și culturală inclusiv
prin promovarea unui cult al regalității. Ca o contrapondere față de o democrație « neorganizată »,
Iorga propune întărirea instituţiei monarhice, pe care o prezintă ca « un simbol, un semn de
raliere, un stegar »4. Așa se face că pentru a soluționa problemele cauzate în noile provincii de
practicile parlamentarismului românesc, acesta proclamă încă din 1920 intervenţii politice
energice ale regelui Ferdinand5.
Faptul că partizanii Coroanei se integrează acum în tiparul intelectualului-jurnalist și
practică în același timp un discurs antiparlamentar și monarhist este unul plin de însemnătate.
Acțiunile lor trădează o formă de mimetism politic, una care se manifestă prin raportare la un
model particular: cel al mișcării politice « Action Française ».
Deși această grupare politică monarhistă, antirepublicană și antiparlamentară fusese
cunoscută de elita aristocratică românească inclusiv înainte de 1914, totuși veritabila difuziune a
modelului său în România nu datează decât după 1918, perioadă care coincide tocmai cu epoca
ascensiunii sale în Franța (1918-1927)6. Numeroși naționaliști români încep să caute acum surse
de inspirație în articolele și cărțile cu conținut politic ale lui Charles Maurras, șeful acestei grupări
politice franceze. Încă din 1923 ia naștere la Cluj o organizație politică ai cărei membri își propun
să se constituie într-un soi de echivalent românesc al acestei grupări7. Existența a ceea ce s-a numit
« Acţiunea Românească » este însă una efemeră, de vreme ce durează numai câteva luni. Acest
eveniment capătă însă o importanță simbolică aparte atunci când avem în vedere notorietatea
unora dintre membrii săi fondatori (printre promotorii activităţilor sale se numără personaje
precum medicul Iuliu Haţieganu, juristul Valer Pop ori Ion I. Moţa, unul dintre viitorii fruntași ai
Gărzii de Fier, cea mai importantă grupare fascistă din România8) sau rapiditatea cu care aceștia
își însușesc un discurs antiparlamentar și antisemit croit întocmai potrivit modelului maurrasian9.
Charles Maurras (unul dintre principalii doctrinari ai naţionalismului francez) a fost timp
de peste patru decenii (1899-1944) lider al mişcării regaliste « Action Française », una care a
funcţionat atât ca un grup de presiune politică împotriva celei de-a III-a Republici franceze cât şi
ca mediu de elaborare a unei ideologii antidemocratice, antiparlamentare şi antisemite10. « Geniul
» lui Maurras a fost acela de a fi înzestrat dreapta franceză cu o doctrină coerentă a
naţionalismului francez, unul care s-ar fi putut desăvârşi doar printr-o restauraţie monarhică11. În

1
Pamfil ŞEICARU, „Regele trebuie să apere ţărănimea bucovineană”, Cuvântul, anul I, nr. 44, 29 decembrie 1924, p. 1.
2
Idem, „Restaurarea monarhică”, Cuvântul, anul II, nr. 173, 7 iunie 1925, p. 1.
3
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, pp. 190-191.
4
Nicolae IORGA, „Rolul Coroanei”, Neamul românesc, anul XV, nr. 84, 26 aprilie 1920, p. 1.
5
Idem, „Regimul în provinciile alipite”, Neamul românesc, anul XV, nr. 213, 30 septembrie 1920, p. 1.
6
Michel WINOCK, « L’Action Française », in Michel WINOCK (ed.), Histoire de l’extrême droite en France, Éditions
du Seuil, Paris, 1993, pp. 153-154.
7
Vezi: Statutele organizaţiei Acţiunea Românească şi procesul-verbal de constituire, Tipografia Naţională S.A., Cluj,
1923.
8
Ibidem, p. 16.
9
Vezi: Acţiunea românească, anul I, nr. 1, 1 noiembrie 1924, pp. 3-9.
10
Florin ȚURCANU, « Charles Maurras – Viitorul intelectualităţii (1905) », in Laurenţiu Ştefan-Scarlat (coord.),
Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 224.
11
Alain-Gérard SLAMA, « Les théoriciens de la droite. De Bonald à Maurras », in La droite depuis 1789. Les hommes,
les idées, les réseaux (présentation par Michel Winock), Éditions du Seuil, Paris, 1995, pp. 135-146.

— 153 —
această privință, raţionamentul acestuia este unul cât se poate de simplu. Odată ce Revoluţia
franceză ar fi spulberat « armonia » Vechiului Regim s-ar fi creat o stare de « anarhie » (o altă
denumire pe care o conferă individualismului liberal), una împământenită sub forma unei republici
parlamentare confiscată de « oligarhia » aşa-numitelor « patru stări confederate »: protestanţii,
evreii, francmasonii şi « metecii » (adică străinii care ar fi « parazitat » Franţa). Împotriva acestei
« uzurpări », Maurras propune o renaștere națională a Franței centrată pe necesitatea restaurării
monarhiei, instituție destinată să conducă lupta împotriva celor patru « stări confederate »
enumerate mai sus, prezentate ca veritabili agenţi de disoluție ai națiunii franceze1. Maurras opune
așadar republicii parlamentare un regim de autoritate monarhică, singurul capabil să garanteze
consensul național și genereze ordine, stabilitate și continuitate în opera de guvernare2.
Actualitatea culturală şi intelectuală din Franţa este frecvent dezbătută în publicaţiile
româneşti din această perioadă iar scrierile și acțiunile acestui gânditor nu reprezintă o excepție3.
Cotidianul Cuvântul se dovedește însă a fi adevărata tribună românească a maurrasismului.
Considerați de omologii lor de la Ideea europeană drept « un grup de maurrasişti »4, Nichifor
Crainic, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru ori Eugen Titeanu nutresc acum o admiraţie aproape
sacră față de Charles Maurras. Pamfil Şeicaru, de pildă, se prezintă explicit ca un « monarhist
convins, modest elev al marelui doctrinar al monarhiei, Charles Maurras »5, persoană în care vede «
cea mai desăvârşită sinteză a cugetării franceze »6. În schimb, Eugen Titeanu (unul dintre colegii săi
de redacție) solicită personal îndrumări politice liderului grupării « Action Française » atunci
când vizitează Franța în anul 19247. Emulii români preiau şi sintetizează teoriile lui Maurras într-o
asemenea măsură încât promovează la rândul lor ideea unui rege garant al consensului național,
un tip de monarhie pe care o opun parlamentarismului şi « agenţilor » care ar fi creat condiţii
pentru « disoluţia » unității naționale (în cazul românesc țapii ispășitori devin politicienii și
minorităţile naționale). În România, maurrasismul înseamnă acum nu doar monarhism, ci și
naționalism. Nu întâmplător intelectualii de la Cuvântul pregătesc în toamna anului 1926
înfiinţarea la București a unei « Universităţi Libere de Studii Naţionaliste » din a cărei paletă de
cursuri (ce urmau a fi predate de Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Eugen Titeanu și Cezar
Petrescu) nu lipsește doctrina maurassiană a « naţionalismului monarhic »8. Maurras se dovedește
a fi o figură extrem de populară în mediile intelectuale românești nu doar datorită criticii pe care o
desfășoară împotriva parlamentarismului și a democrației, dar în egală măsură și datorită
antisemitismului și a naționalismului său. Actorii discursului antiparlamentar din România Mare se
inspiră masiv din exemplul atacurilor dirijate contra instituțiilor celei de-a III-a Republici de către
naționaliști francezi ca Charles Maurras, Maurice Barrès și Léon Daudet9.
Din contră, nu doar monarhismul, antiparlamentarismul și naționalismul reprezintă surse
de inspirație pentru admiratorii români ai « Action française ». Exemplul maurrasian înseamnă în
egală măsură încredere în puterea presei de a fasona lumea modernă și în modelul intelectualului «
în acţiune », perceput ca un personaj care trebuie să se implice neapărat în dezbaterile politice și
să-și susţinându-şi opiniile folosind jurnalismul ca instrument politic. Iată câteva dintre premisele

1
Michel WINOCK, « L’Action Française », in Michel WINOCK (ed.), Histoire de l’extrême droite en France, Éditions
du Seuil, Paris, 1993, pp. 153-154.
2
Ibidem, p. 131.
3
Așa se face că editura Fundaţiei Culturale « Principele Carol » publică în 1925 traducerea cărții Lʼavenir de
lʼintelligence scrisă de Maurras tocmai într-o colecţie coordonată de Nichifor Crainic (Cartea vremii). Vezi: Charles
MAURRAS, Viitorul inteligenţei, Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1925.
4
Ideea europeană, anul VI, nr. 167, 12 aprilie 1925, p. 4.
5
Pamfil ŞEICARU, „Monarhismul nostru”, Cuvântul, anul II, nr. 163, 25 mai 1925, p. 1.
6
Idem, „Amnistierea lui Charles Maurras”, Cuvântul, anul I, nr. 20, 28 noiembrie 1924, p. 1. Vezi și: „Amintiri despre
Charles Maurras. Conferința domnului Pamfil Șeicaru la Vălenii de Munte”, Curentul, anul VIII, 10 august 1935, p.
3.
7
Eugen TITEANU, „De vorbă cu Charles Maurras”, Cuvântul, anul I, nr. 22, 30 noiembrie 1924, p. 2.
8
George BAICULESCU, „O Universitate Liberă de Studii Naţionaliste”, Cele Trei Crişuri, anul VII, nr. 5, mai 1926, p.
76.
9
Florin ȚURCANU, « Représentations de la France politique dans l’opinion roumaine pendant l’entre-deux-guerres »,
in New Europe College Yearbook 2004-2005, New Europe College, Bucarest, 2009, pp. 361-363.

— 154 —
care în opinia lui Florin Țurcanu pun bazele admiraţiei faţă de Charles Maurras şi de
colaboratorii săi de la « Action Française », grupare în care numeroși naționaliști români văd un
caz exemplar al întâlnirii fecunde dintre intelectual şi practica jurnalismului1. Această convingere
este formulată explicit de Pamfil Șeicaru într-un articol din 1920. În opinia lui Șeicaru, în noul
cadru al României Mari jurnalistul-intelectual profesionist are nu doar posibilitatea, ci și
responsabilitatea de a-și asuma un « nou rol politic »2.
Nu puțini naționaliști atrag acum atenția asupra necesității consolidării României Mari prin
metode antiliberale. Tarele sistemului de organizare a alegerilor și instabilitatea guvernamentală
nu reprezintă singurii factori generatori de antiparlamentarism. Partidele politice sunt în egală
măsură acuzate de perpetuarea unei administraţii corupte şi ineficiente (mai ales în noile provincii)
fapt ce ar fi pus pe termen lung în primejdie însuși edificiul politic al României Mari. Nu trebuie
neglijat faptul că integrarea noilor provincii presupune acum noi provocări pentru birocrația
românească. În același timp, ideile grupării politice « Action Française » fasonează într-o măsură
deloc neglijabilă discursul politic românesc despre monarhie, democrație și naționalism iar
numeroși partizani ai lui Carol își găsesc în ele un izvor de inspirație. Naționalismul monarhist
converge treptat spre persoana principelui Carol.

III — CAROL CA « PRINCIPE AL CULTURII » ȘI ALTERNATIVĂ

ANTIPARLAMENTARĂ : INVENTAREA UNUI PERSONAJ POLITIC

În România interbelică, persoana regelui se numără printre cele mai importante simboluri
unificatoare ale statului român iar ascensiunea monarhismului din această epocă este strâns legată
de acest aspect. Rădăcinile acestei trăsături a culturii politice românești sunt însă mult mai
îndepărtate. Instituţia monarhică sau princiară a reprezentat multă vreme un simbol al autonomiei
politice a Valahiei și a Moldovei, cele două principate care în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea vor da naștere regatului României moderne. Criza de legitimitate din perioada 1821-18663 este
depășită odată cu dobândirea tronului Principatelor (apoi al României) de către dinastia de
Hohenzollern iar succesului politic al regelui Carol I (1866-1914) face ca monarhia ereditară să
devină ceea ce Edda Binder-Iijima consideră ca fiind o veritabilă « bază normativă a raţiunii de stat
». Așa se face că orice problemă care ar fi putut afecta stabilitatea și continuitatea monarhiei (de
pildă legătura amoroasă dintre principele Ferdinand şi Elena Văcărescu) este considerată de către
majoritatea elitelor ca o ameninţare faţă de stabilitatea statului. De vreme ce cuplul regal Carol I –
Elisabeta nu are copii, calitatea de principe moştenitor îi este acordată în 1889 lui Ferdinand,
nepot de frate al regelui Carol I. Căsătoria acestuia cu Maria, nepoată a reginei Victoria şi a
ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, alături de naşterea fiului lor Carol (15 octombrie 1893) şi
botezarea sa în ritul ortodox sunt evenimente întâmpinate cu entuziasm și percepute de cea mai
mare parte a opiniei publice ca factori generatori de stabilitate și prestigiu pentru tânărul regat al
României4.
Calitatea de Principe al României reprezintă un factor fundamental care determină felul
cum se configurează imaginea publică a prințului moștenitor Carol (15 octombrie 1893 – 4 aprilie
1953). Înainte de Primul Război Mondial, de pildă, propaganda îl promovează mai ales din punct

1
Idem, « Néotraditionalisme et politique dans la Roumanie des années vingt », Revue des études sud-est européennes,
Bucarest, 1997, tome XXXV, Nr. 1-2, pp. 84-85.
2
Pamfil ŞEICARU, „Gazetarii în Parlament”, Hiena, anul II, nr. 4, 11 iulie 1920, pp. 3-4.
3
Ne referim la anii cuprinși între sfârșitul domniilor fanariote și întronarea unui domn străin.
4
Edda BINDER-IIJIMA, « Creating Legitimacy: The Romanian Elite and the Acceptance of Monarchical Rule », in
Tassos Anastassiadis, Nathalie Clayer (ed.), Society, Politics and State Formation in Southeastern Europe During the
19th Century, Alpha Bank Historical Archives, Athens, 2011, pp. 182-198.

— 155 —
de vedere iconografic (prin cărți poștale și fotografii1), înscriindu-l în suita membrilor familiei
regale ca pe o persoană destinată să garanteze continuitatea dinastiei. Pe de altă parte, tânărul
Carol își cunoaște țara pe care urmează să o conducă prin numeroase excursii sau prin implicarea
sa în activitatea a diferite societăţi sportive ori culturale. În 1915 acesta devine fondatorul
Asociaţiei Cercetaşilor Români, pe o patronează2. Deși Carol nu reprezintă nici pe departe tipul
prințului războinic, după terminarea serviciului militar (1909) acesta participă în mod simbolic la
cel de-al doilea Război Balcanic trecând Dunărea în 1912 împreună cu armata română. În anii
următori, regele Ferdinand îi conferă atât funcția de comandant al aviaţiei militare cât şi pe cea de
comandant al trupelor de vânătorilor de munte şi al marinei3. De altfel, Carol poartă încă din
copilărie atât uniforma militară cât și costumul popular românesc. Această ultimă reprezentare
este plină de semnificații, pentru că se leagă de ideea românității principelui. Spre deosebire de
înaintașii săi, Carol I (1866-1914) și Ferdinand I (1914-1927), tânărul prinț este botezat ortodox și
vorbește românește încă din copilărie. Primele cuvinte pe care le-ar fi pronunţat ar fi fost « baba »
şi « ursu »4. Mesajul oficial transmis este unul cât se poate de explicit: acest prinț moștenitor este
înzestrat încă din copilărie cu o conştiinţă naţională românească, una ce i-ar fi fost întărită
inclusiv de educația pe care o primește de la dascăli naționaliști precum istoricul Nicolae Iorga sau
pedagogul Gheorghe Munteanu Murgoci.
Din contră, purtarea lui Carol din timpul Primului Război Mondial nu se constituie nici pe
departe într-o dovadă a patriotismului său. Acesta dovedește deseori un temperament năvalnic și
de o slăbiciune particulară pentru femei și petreceri. În 1918, de pildă, renunță la calitatea de
moștenitor la tron, dezertează din armată și se căsătorește la Odessa (31 august 1918) cu Ioana
Lambrino, fiica unui ofițer de stat-major. Este vorba despre o căsătorie care se face împotriva
voinței regelui Ferdinand și care va fi în cele din urmă anulată în anul 1919 de către Tribunalul
Ilfov5. Asemenea lucruri trec însă în plan secund odată cu evenimentele de la sfârșitul războiului.
Crearea României Mari sporește în mod simțitor prestigiul monarhiei, reprezentată acum de regele
Ferdinand.
În ciuda celor întâmplate anterior, popularitatea prințului moștenitor pare a fi la rândul ei
în creștere. O mulțume de instituții, asociații (fie ele culturale sau sportive), străzi, parcuri sau
piețe îi poartă acum numele. În anul 1921, de pildă, la Oradea se deschide restaurantul «
Principele Carol »6. Această notorietate pozitivă este foarte probabil una generată de propaganda
dinastică. În schimb, nu trebuie neglijat impactul pe care îl are asupra opiniei publice căsătoria
dintre Carol și Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. Elena se căsătorește cu Carol în 1921 și
în același an îi naşte un fiu, pe Mihai. Ambele evenimente ar putea fi în egală măsură percepute ca
dovezi ale consolidării dinastiei și a sporirii popularității lui Carol.
În acești ani, Carol se afirmă deseori în ipostaza unui tânăr înzestrat cu îndeajuns de multe
calități încât să fie capabil să conducă în viitorul apropiat o acțiune de consolidare politică și
culturală a României Mari. De altfel, în 1920, la Blaj, acesta se identifică explicit cu tânăra
generație ce ar fi fost destinată să înfăptuiască acest deziderat7. În comparație cu anii care precedă
Primul Război Mondial, principele devine o persoană destul de vizibilă în spațiul public.
Călătorește și ține cuvântări în fiecare dintre regiunile României Mari. În capitală ori în alte oraşe,
asistă la târnosirea unor biserici ortodoxe, la dezvelirea unor monumente sau la ceremonii
comemorative închinate eroilor sau familiei regale (în noiembrie 1924 este prezent în Oradea la
dezvelirea statuii ecvestre a regelui Ferdinand), dar participă și la reuniuni ale cercetașilor sau la

1
Vezi, de pildă: Niculae CRISTEA, Imaginea publică a monarhiei în România 1866-1947, Cavallioti, București, 2011,
pp. 145-148; Codrin ȘTEFĂNESCU, Silviu N. DRAGOMIR, Familia regală în vechi cărți poștale ilustrate, Arvin
Press, București, 2007.
2
Vezi: Gheorghe D. MUGUR, O școală de împuternicire, Stabilimentul de Arte Grafice « Energia », București, 1916.
3
Jean PERETZ, Carol II. Roi de Roumanie, Imprimerie « La Grande Roumanie », Bucarest, 1932, pp. 12-13.
4
Ibidem, p. 5.
5
Maria BUCUR, « Carol II of Romania », in Bernd J. FISCHER (ed.), Balkan Strongmen: Dictators and Authoritarian
Rulers of South Eastern Europe, Hurst & Company, London, 2006, p. 94.
6
Gândirea, anul I, nr. 3, 1 iunie 1921, coperta a IV-a.
7
Vezi: Neamul românesc, anul XX, nr. 7, 11 ianuarie 1925, p. 2.

— 156 —
congrese ale învățătorilor1. Iată o serie de aspecte care determină pe partizanii săi să îi atribuie
calitatea de bun cunoscător al țării și al problemelor ei. O analiză a discursurilor sale scoate în
evidență două teme centrale: cultura națională și naționalismul. Așa se face că la începutul anului
1920 acesta subliniază importanţa cultivării « limbii noastre »2 într-o cuvântare ţinută ardelenilor
din Blaj iar cinci ani mai târziu, în Basarabia, vorbeşte câtorva mii de ţărani despre « ţara moşilor
şi strămoşilor noştri »3. Carol se identifică într-o manieră cât se poate de clară cu naţiunea
română, cu trecutul și cu aspirațiile ei. Se prezintă pur și simplu ca fiind român.
Fundația Culturală Regală « Principele Carol » reprezintă totuși cea mai importantă
inițiativă cu care persoana prințului este asociată acum. Înființată în anul 1922 ca urmare a unui
demers personal al lui Carol (prezentat drept « Creatorul » ei4), acest așezământ proclamă ca țel
înfăptuirea unei renașteri naționale prin cultură. Între noua fundație condusă de pedagogul
Gheorghe D. Mugur și cultura națională există o legătură strânsă5. La inaugurarea ei, în ziua de
12 iulie 1922, Carol promite tocmai întărirea unității naționale prin cultură6.
Asocierea monarhiei cu eforturile de propășire a culturii naționale românești nu reprezintă
un lucru inedit. De fapt, Carol I este cel care furnizează succesorilor săi un model de acțiune
culturală, tocmai pentru a spori legitimitatea și prestigiul instituției pe care o reprezintă. Primul
rege al României moderne face deseori apel la simboluri glorioase ale trecutului românesc,
sprijină acțiuni de restaurare a unor vechi monumente religioase (mănăstiri), încurajează
activitățile artistice și științifice naționale, precum și diferite societăți culturale. Același monarh își
asumă statutul de everget al Academiei Române și înființează o fundație culturală care îi poartă
numele (Fundația Culturală « Carol I »). În opinia istoricului Florin Țurcanu, acțiunile acestui
monarh sunt determinate în primul rând de necesitatea de a-și încadra şi legitima din punct de
vedere simbolic domnia. Faptul că ele se suprapun cu eforturile tânărului stat român de a-şi
elabora o cultură naţională nu face decât să înzestreze această domnie cu un dinamism politic și cu
un succes propagandistic care se cuvin a nu fi neglijate. Întărirea statului-naţiune şi asimilarea
naţională a dinastiei prin mijlocirea unor acţiuni culturale reprezintă două procese care în această
perioadă se îmbină într-un mod armonios7.
Tânărul Carol se înscrie aşadar pe linia unei continuități. Pe de altă parte, acțiunile sale se
inserează în egală măsură într-un context național particular, cel al României Mari, determinat de
provocări culturale ale căror cadre am încercat să le schițăm anterior. În primii săi ani de
existenţă, Fundația Culturală Regală « Principele Carol » scoate în evidență o activitate prolifică
şi promiţătoare. Aceasta se concretizează prin înfiinţarea de cămine culturale8, biblioteci,
tipografii, imprimerii, legătorii, publicaţii oficiale, muzee sau expoziţii. La sate, inițiază reforme
sanitare și organizează « şcoli ţărăneşti » iar deplasarea prin ţară a activiştilor săi este facilitată
de un tren propriu. Ca semn al inovaţiei şi al modernităţii, dar și al continuării cu mijoacele
tehnologiei avansate a misiunii culturale începută de regele Carol I, fundaţia princiară este
înzestrată inclusiv cu o Secţie Cinematografică modernă9. Cele mai multe eforturi se depun însă
pentru răspândirea cărții românești. Inclusiv pentru principele Carol principala « unealtă de lucru

1
Vezi: Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 577.
2
„Cuvântarea Principelui Carol în biserica metropolitană din Blaj la sfinţirea şi instalarea Mitropolitului Vasile Suciu”,
Neamul românesc, anul XV, nr. 4, 18 ian 1920, p. 1.
3
Fundaţia Culturală Principele Carol 1922-1925, Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1926, p. 60.
4
Idem, p. 4.
5
Vezi: Statutul şi legea Fundaţiei Culturale Principele Carol şi Regulamentul Căminelor Culturale, Fundaţia Culturală
« Principele Carol », Bucureşti, 1923.
6
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 577, f. 48.
7
Florin ȚURCANU, « Monarchie et action culturelle en Roumanie au temps de Charles Ier de Hohenzollern », in
Tassos Anastassiadis, Nathalie Clayer (ed.), Society, Politics and State Formation in Southeastern Europe During the
19th Century, Alpha Bank Historical Archives, Athens, 2011, pp. 310-325..
8
Vezi: Gheorghe D. MUGUR, Nichifor CRAINIC, Vasile VOICULESCU, Căminul Cultural. Îndreptar pentru
conducătorii culturii la sate, Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1924.
9
Pentru activitatea Fundației din această perioadă, vezi: Fundaţia Culturală Principele Carol 1922-1925, Fundaţia
Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1926.

— 157 —
» este destinată a fi tocmai cartea: « Această carte m-am silit s-o apropii de fiecare, ducând-o până
în cele mai depărtate colţuri ale Ţării »1.
Activitatea acestui așezământ pare a fi fasonată acum de trei trăsături esențiale: de
personalizarea carlistă a acțiunilor sale, de specificul național al culturii pe care o promovează și
de atenția particulară acordată satelor. Ceea ce frapează observatorul este faptul că iniţiativele
acestei instituţii sunt totdeauna atribuite principelui2. Ce-i drept, atribuţiile sale executive sunt
semnificative3. Am putea spune chiar că acțiunile lui Carol sunt înscrise în mod simbolic pe linia
înfăptuirii « statului cultural ». El însuși le prezintă ca fiind derulate tocmai în scopul « întăririi
neamului »4. Așa se face că într-un discurs pe care îl rostește în 1923 la Universitatea din Cluj
Carol asociază vectori ai culturii naționale precum învățătorii, studenții sau preoții cu « o nouă
armată », una destinată să consolideze noul stat:

« Armata noastră ne-a dat materialmente România reîntregită. Dacă organismul nostru naţional şi-a
găsit unitatea de stat, apoi şi sufletul românesc care a suferit de pe urma fragmentării românismului sub
dominaţii străine şi sub influenţe culturale străine, trebuie să-şi refacă unitatea. Această operă revine armatei
celei noi. După soldatul eroic, e rândul preotului, profesorului şi studentului să-şi facă datoria. Şi datoria lor e
mare, căci opera lor e laborioasă şi vastă, este câmpul operaţiilor în domeniul sufletesc. Armata cea nouă
trebuie să-şi intruiască recruţii şi ostaşii în învăţătura noastră naţională, în cultul religiei şi al tradiţiei, în
respectul aşeămintelor fundamentale ale statului, în idealitatea românismului »5.

Iată o mostră interesantă a naționalismului cultural pe care principele îl profesează în acești ani. O
asemenea orientare nu se rezumă doar la nivelul discursului. Printre atribuțiile căminelor culturale
un loc de seamă îl ocupă acum păstrarea şi răspândirea « tradiţiilor româneşti »6 iar majoritatea
acestor stabilimente sunt înfiinţare acum în Basarabia7. Dintre regiunile României Mari, Basarabia
este cea mai rurală și mai afectată de analfabetism.
Într-adevăr, nu trebuie neglijat felul cum specificul social preponderent rural al României
Mari influențează acest carlism cultural incipient. Tocmai acest specific « țărănesc » face ca
activitatea Fundației « Principele Carol » să se concentreze aproape exclusiv asupra zonelor
rurale. Fiecare sat este destinat a fi înzestrat în viitorul apropiat cu un cămin cultural, semn al
democratizării culturii într-o țară deja democratizată din punct de vedere politic (măcar teoretic,
prin introducerea votului universal). Implicarea energică a tânărului prinț în activitatea fundaţiei
sale la sate pune bazele unei reprezentări aparte, una potrivit căreia se produce acum o veritabilă
înfrăţire între Carol și ţărani. Evocatoare în această privință este mărturia lui Alexandru
Lascarov-Moldovanu despre o vizită pe care Carol o face în 1925 într-un sat dâmbovițean. Acest
activist de frunte al Fundaţiei « Principele Carol » descrie în felul următor participarea prințului la
una dintre manifestările populare organizate cu acest prilej:

« A doua zi, spre amiază, sătenii, şcolile şi oaspeţii, în număr mare, au întâmpinat la marginea satului
pe Alteţa Sa Prinţul moştenitor, care a venit însoţit de oaspeţii din Capitală. Era în gestul Prinţului de a se
coborî în mijlocul sătenilor simbolul de înfrăţire al vremilor din urmă ... Amestecul acela de săteni, târgoveţi,
orăşeni, oaspeţi din Capitală – toţi având în frunte pe viitorul Rege şi pe marele ierarh al Ţării (este vorba
despre mitropolitul Miron Cristea, venit aici pentru târnosirea bisericii – n.n.) – era înfăţişarea integrală a

1
„Scrisoarea Alteţei Sale Regale Principelui Moştenitor către Î.P.S. Mitropolitul Primat şi către d-nii Miniştri al
Instrucţiunii şi al Cultelor şi Artelor”, Albina. Revistă enciclopedică populară, anul XXI, nr. 16-17, 7-14 mai 1922, p.
259.
2
Fundaţia Culturală Principele Carol 1922-1925, Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1926, p. 4.
3
Statutul şi legea Fundaţiei Culturale Principele Carol şi Regulamentul Căminelor Culturale, Fundaţia Culturală «
Principele Carol », Bucureşti, 1923, p. 4.
4
„Marile serbări culturale ale Fundaţiei Principele Carol în Basarabia. Principele Carol în mijlocul ţărănimii
basarabene”, Neamul românesc, anul XX, nr. 64, 20 martie 1925, p. 2.
5
Vezi: Cele Trei Crişuri, anul IV, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1923, p. 165.
6
Statutul şi legea Fundaţiei Culturale Principele Carol şi Regulamentul Căminelor Culturale, Fundaţia Culturală «
Principele Carol », Bucureşti, 1923, pp. 22-23.
7
Fundaţia Culturală Principele Carol 1922-1925, Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1926, pp. 8-15.

— 158 —
neamului nostru, cu toate năzuinţele spre zările de mai bine ale viitorului. N-a fost, inimă, cred, care să nu fi
avut o tresărire de mândrie şi un gând de bine. Relele constatate în sat nu erau decât un îndemn mai mult
pentru ridicarea Ţării noastre. În alai sărbătoresc, Prinţul se duse la biserică, unde luă parte la slujba
religioasă. Pe urmă, fu ospăţul obştesc. O masă mai mică în frunte, unde stăteau, în jurul Prinţului şi al
Mitropolitului, oaspeţii cei mai rari, apoi alta mai mare care se întindea devale, pe toată linia satului, la care
se aşază tot poporul, şi desigur, cam tot aşa cum pe vremuri se făcea la hramurile şi ospeţele în fruntea cărora
stătea Voevodul »1.

Iată o viziune idealizată și cât se poate de romantică asupra armoniei care ar fi trebuit să
guverneze raporturile dintre monarhie și țărani. Carol se arată totdeauna înţelegător şi iubitor faţă
de această categorie socială. De pildă, în anul 1925, la Chișinău, acesta explică astfel motivele
care au stat la baza formării fundației sale culturale: « Care a fost gândul meu când am înfiinţat
această Fundaţie ? Dintru început toate sforţările mele s-au îndreptat spre pătura ţărănească »2.
Carol este în egală măsură un personaj politic inventat de partizanii săi iar în această
privință carlismul se distinge încă din această perioadă ca fiind inclusiv un fenomen jurnalistic.
Asociat cu o inițiativă dedicată progresului culturii naționale, activismul cultural al principelui este
puternic popularizat în publicaţii monarhiste precum Neamul românesc, Gândirea ori Cuvântul3.
Există nu puține aspecte care trădează carlismul acestor publicații. De pildă, revista Gândirea
(patronată de Nichifor Crainic) este tipărită la imprimeria Fundaţiei « Principele Carol » iar
ziarului Neamul românesc (dirijat de Nicolae Iorga) i se face reclamă în broşura ce cuprinde
statutele aceleiași fundații4. De altfel, Nichifor Crainic se implică personal în activitatea
așezământului princiar pe care o popularizează deseori și al cărui consilier cultural devine în anul
19225.
În peisajul jurnalistic al acestor ani, două publicații se disting însă ca veritabile bastioane
ideologice destinate să făurească o imagine pozitivă prinţului moştenitor: cotidienele Cuvântul și
Neamul Românesc. În paginile Cuvântului, Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu și Nichifor Crainic
proiectează explicit pe Carol ca posibilă alternativă la tarele parlamentarismului românesc. Așa se
face că primii doi situează persoana prințului în antinomie cu practicile « fanariote » ale
partidelor6. În opinia lui Şeicaru, iniţiativele culturale ale lui Carol se constituie tocmai în opusul
acțiunii « distructive » ce ar fi fost cauzată de aceste formațiuni politice: « În timp ce pleava de
politicieni se zbate în agitaţii electorale, reducând viaţa sufletească a ţării la aritmetica urnelor,
prinţul Carol inaugurează în Basarabia noi bastioane ale culturii româneşti. Simultaneitatea celor
două acţiuni hotărniceşte cele două destine. Partidele fărâmiţează unitatea naţiei, iar monarhia
disciplinează agregând »7. Evidenţiind calităţile sale de « șef », Șeicaru se referă franc la Carol ca
la o soluție politică antiparlamentară:

« Principele Carol se reliefează în contururi precise de şef. O gândire limpede care alimentează o
judecată de o curajoasă noutate plină de înţelepciune. În fiecare cuvânt pe care îl rosteşte Principele Carol

1
Alexandru LASCAROV-MOLDOVANU, „Misiunile Fundaţiei Culturale Principele Carol. La Dragodana”, Neamul
românesc, anul XIX, nr. 109, 19 mai 1924, p. 2.
2
„Marile serbări culturale ale Fundaţiei Principele Carol în Basarabia. Principele Carol în mijlocul ţărănimii
basarabene”, Neamul românesc, anul XX, nr. 64, 20 martie 1925, p. 2.
3
Începând din luna martie a anului 1924, acest cotidian îi rezervă o rubrică aparte, intitulată: « Misiunile Culturale ale
Fundaţiei Principele Carol ».
4
Vezi: Statutul şi legea Fundaţiei Culturale Principele Carol şi Regulamentul Căminelor Culturale, Fundaţia Culturală
Principele Carol, Bucureşti, 1923.
5
Vezi: Roland CLARK, « Orthodoxy and nation-building: Nichifor Crainic and religious nationalism in 1920s
Romania », Nationalities Papers, vol. 40, nr. 4, 2012, pp. 529-534; Nichifor CRAINIC, „În pragul Căminului
Cultural”, in Gheorghe D. MUGUR, Nichifor CRAINIC, Vasile VOICULESCU, Căminul Cultural. Îndreptar pentru
conducătorii culturii la sate, Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1924, pp. 5-9; Nichifor CRAINIC,
„Politică şi ortodoxie”, Gândirea, anul III, nr. 5, 1923, pp. 1-7; Idem, „Prin sate”, Ţara noastră, anul V, nr. 25, 22
iunie 1924, pp. 770-772; Idem, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p.
190.
6
Cezar PETRESCU, „Cel care a plecat”, Cuvântul, anul III, nr. 349, 6 ianuarie 1926, p. 1.
7
Pamfil ȘEICARU, „Biata cultură românească”, Cuvântul, anul II, nr. 112, 22 martie 1925, p. 1.

— 159 —
simţi ceea ce este mai caracteristic pentru un şef: siguranţa. (...) Siguranţa Principelui Carol este finalul unei
critice şi severe cercetări a realităţilor; este siguranţa celui care cunoaşte până în amănunţimi complexul
motor moral al acestui neam. (...) Mai presus de stearpa frământare a ideologiei de partid, se ridică
mângâietoare şi dătătoare de nădejdi vasta înţelegere a Principelui Carol, care s-a identificat cu însuşi ritmul
neamului românesc »1.

Calităţile sale fizice, firea sa (Nichifor Crainic apreciază « temperamentul său năvalnic şi autoritar
»2), inteligenţa ori naționalismul său, iată câteva trăsături care odată popularizate de jurnaliștii
Cuvântului sunt destinate în același timp a-l înzestra progresiv pe Carol cu atribuțiile unui «
conducător ». Nu trebuie neglijat faptul că acești indivizi au la rândul lor așteptări culturale
proprii, derivate tocmai din statutul lor social și cultural particular. În această privință, Florin
Țurcanu remarcă pe bună dreptate faptul că aceștia forjează o opoziție ideologică între cultură și
parlamentarism, respectiv o incompatibilitate între democrație și nevoile culturale ale
intelectualilor și ale societății românești3. Democrația este blamată pentru pretinsele sale deficiențe
în ceea ce privește generarea culturii, actul cultural fiind gândit de aceste personaje ca fiind
înainte de toate o acțiune de natură individualistă și aristocratică4.
Alături de gruparea monarhiștilor de la Cuvântul, cealaltă tribună a carlismului care se
distinge în peisajul jurnalistic al acestor ani este gazeta Neamul românesc. Simpatia lui Nicolae
Iorga (patronul acestei publicații) față de Carol nu este una recentă, ci datează de dinainte de
război. Iorga este unul dintre dascălii căruia i se încredințează educația principelui, un istoric care
nu doar îl familiarizează cu istoria românilor, ci în egală măsură îl simpatizează și îi laudă
calitățile ori firea de român5. Mai mult, carlismul său traversează inclusiv perioada dezertării lui
Carol de pe front și căsătoriei morganatice a acestuia cu Zizi Lambrino. Așa se face că în acest
context Iorga publică o broșură ale cărei texte sunt destinate a pune la adăpost pe prinț de criticile
care îl asaltează acum6. În fine, carlismul acestuia continuă după război, în noul cadru al României
Mari. De această dată, Iorga asociază monarhismul nu doar cu naționalismul, ci și cu
antiparlamentarismul, proiectând monarhia ca principal așezământ politic generator de stabilitate
și continuitate. Căsătoria dintre Carol și prinţesa Elena a Greciei (1921) reprezintă pentru acest
carlist o bună ocazie de a-și reafirma public aceste convingeri. Într-un articol pe care îl publică cu
acest prilej, își mărturisește în felul următor încrederea și admirația față de persoana prințului
moștenitor:

« Dinastia (...), în ea trebuie să privim îndreptarul fără greş al mersului afacerilor publice, de care
avem cu nevoie cu toţii. Dinastia nu e numai succesiunea regilor care ocupă tronul, ci toţi membrii familiei
regale, şi între ei Moştenitorul are cea mai însemnată sarcină, cum şi cea mai grea datorie. Prin el în adevăr
ceva din viitorul care va sosi la ceasul lui pătrunde în prezentul fiecărei Domnii. Liber de anumite îndatoriri
oficiale, el poate fi în contact mai strâns cu societatea şi ajunge astfel informatorul cel mai sincer şi cel mai
vrednic de a fi ascultat al Suveranului. (...) Înzestrat cu calităţi foarte mari de inteligenţă şi de voinţă, stăpân
pe o cultură serioasă pe care şi-a însuşit-o în afară de programul educaţiei de curte, capabil printr-un simţ
critic foarte ascuţit de a judeca repede şi bine despre oameni şi lucruri şi având curajul de a vorbi şi de a se
purta după convingerile sale, Prinţul Carol, care intră astăzi, prin cercul de familie ce şi-a creat, în vârsta
bărbăţiei pline de mari răspunderi, e chemat a fi un factor esenţial în viaţa poporului românesc »7.

1
Idem, „Interviul Principelui Carol”, Cuvântul, anul II, nr. 335, 16 decembrie 1925, p. 1.
2
Nichifor CRAINIC, „Sacrificiul enigmatic”, Cuvântul, anul III, nr. 349, 6 ianuarie 1926, p. 1.
3
Florin ȚURCANU, op. cit., pp. 80-80.
4
Ibidem, p. 82.
5
Vezi: Nicolae IORGA, Trei lecţii de istorie despre însemnătatea românilor în istoria universală ţinute pentru A.S.R.
Principele Carol la Deschiderea Cursurilor de vară din Vălenii-de-Munte, editura Societăţii Neamul Românesc,
Vălenii de munte, 1912, pp. 48-49.
6
Idem, Mărturii pentru cine nu-l cunoaște și totuși îl judecă, Cultura Neamului Românesc, Iași, 1918.
7
Idem, „Căsnicie princiară”, Neamul românesc, anul XVI, nr. 103, 11 mai 1921, p. 1.

— 160 —
Ca și ceilalți carliști, Nicolae Iorga se preocupă constant de inventarea imaginii principelui,
zugrăvindu-l deseori ca pe un individ ce posedă numeroase calități1 și a cărui principală menire ar
fi « propăşirea culturii » românești2.
Cu greu am putea nega faptul că tânărul Carol se bucură acum de o popularitate
remarcabilă în rândul unor intelectuali deosebit de activi dezbaterea de idei. Prințul moștenitor
ispitește pe mulți prin temperamentul său energic și prin activismul său cultural. În memoriile sale,
Nichifor Crainic se declară întru totul convins de faptul că popularitatea lui Carol din acești ani a
fost una autentică3. Din contră, în opinia lui Mihail Manoilescu firea sa de « român » și calitatea sa
de « ortodox » sunt cei doi factori esențiali care pun bazele popularității lui Carol. Manoilescu
întâlnește pentru prima oară pe prinț în anul 1921, atunci când cei doi participă la inaugurarea
unei expoziţii-târg a industriei româneşti. Impresionat de calitățile sale, Manoilescu (acum comisar
general al acestei expoziții) îl descrie pe Carol ca pe un principe « bine educat » şi « iubitor de ţară
»4.
Proclamând și practicând un activism cultural național, Carol se angajează într-o manieră
mai mult sau mai puțin directă să răspundă unor revendicări care sunt în același timp politice și
culturale. De pildă, activitatea fundației sale culturale ar fi trebuit să însemne în egală măsură
descentralizarea şi personalizarea iniţiativei înfăptuirii « statului cultural ». Carol însuși afirmă
primatul culturii naționale drept temelie a noului stat5. Iată un proiect destinat să se concretizeze în
afara parlamentarismului și prin intermediul persoanei principelui. Acesta încearcă astfel să își
consolideze imaginea publică și propriul său statut politic. În schimb, acest angajament pune
bazele unei veritabile antante între acest vlăstar regal și intelectuali precum Nicolae Iorga, Mihail
Manoilescu, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu ori Pamfil Șeicaru. Se creează astfel nu doar o
legătură între monarhie și intelectuali, ci și o veritabilă opoziție între intelectuali și partidele
politice. Desigur, intelectualii urmăresc în primul rând satisfacerea ori materializarea propriilor
lor interese, respectiv a propriilor idei sau proiecte de reformă politică și socială iar în această
privință Carol este destinat să îi sprijine. În schimb, prințul (devenit ulterior rege), urmează să se
bucure de sprijinul lor ideologic. Această alianță condiționează într-o manieră esențială
popularitatea lui Carol și prestigiul instituției pe care o reprezintă, devenind din ce în ce mai
evidentă în anii următori.

Ideea « statului cultural » și chestiunea minorităţilor sunt strâns legate de critica

parlamentarismului şi de monarhism. Toate aceste patru componente formează treptat cadrele
ideologice favorabile dezvoltării unei ideologii a carlismului, ale cărei idei componente esențiale
sunt monarhismul, naţionalismul şi antiparlamentarismul.
În acest capitol ne-am concentrat atenția asupra contextului politic și cultural și a
dezbaterii de idei din România primei jumătăți a anilor 1920. Naționalismul cultural este inventat
acum de o pleiadă de intelectuali ca o alternativă la tarele parlamentarismului și la ceea ce este
percepută ca fiind incapacitatea guvernelor democratice de a integra din punct de vedere național
noile provincii și de a asigura etnicilor români primatul economic în aceste regiuni. Naționalismul
cultural românesc din această perioadă este așadar în același timp unul politic și economic.

1
În 1925, cu prilejul aniversării zilei de naștere a lui Carol (15 octombrie), Iorga îl prezintă astfel pe prinț: « Poporul
nu-i zice, oficial, Principele Carol, ci „Prinţul”. „Prinţul” înseamnă un Român tânăr, vioi, întreprinzător, cu
privirea limpede şi vorba sinceră. „Prinţul” înseamnă un cunoscător al scrisului românesc, un călduros iubitor al
lui, un ucenic regal al poeziei neamului nostru. „Prinţul” înseamnă dor de viaţă, sete de conducere, creaţiune,
îndrăzneală şi sacrificiu ». Vezi: Nicolae IORGA, „Prinţul”, Neamul românesc, anul XX, nr. 234, 19 octombrie 1925,
p. 1.
2
Idem, „O scumpă aniversare”, Neamul românesc, anul XX, nr. 233, 18 octombrie 1925, p. 1.
3
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 189-191.
4
Ibidem, p. 35.
5
„Scrisoarea Alteţei Sale Regale Principelui Moştenitor către Î.P.S. Mitropolitul Primat şi către d-nii Miniştri al
Instrucţiunii şi al Cultelor şi Artelor”, Albina. Revistă enciclopedică populară, anul XXI, nr. 16-17, 7-14 mai 1922, p.
259.

— 161 —
 Vectorii acestui naționalism îl orientează progresiv inclusiv către monarhism iar în această
privință o contribuție esențială este legată de activismul principelui Carol și de influența de care
gruparea « Action Française » se bucură acum în România. Între Carol și intelectuali, respectiv
între carlism şi intelectuali, există o strânsă legătură, una care se intensifică treptat și care devine
una dintre cele mai vizibile fațete ale carlismului. Studierea acestei relații se constituie într-o
premisă indispensabilă pentru înțelegerea fundamentelor ideologice care pun bazele alianței dintre
naționalism și monarhism în România interbelică. Nu întâmplător numeroși critici înverșunați ai
statu quo-ului sunt în același timp simpatizanți ai principelui Carol. Pe de altă parte, din această
ecuație politică nu trebuie îndepărtate tarele vieții personale a principelui. Tocmai acestea
generează o schimbare radicală de direcție a parcursului politic al lui Carol, pe care am încercat
să îl schițăm până acum. Evoluția carlismului din a doua jumătate a anilor 1920 reprezintă însă
subiectul capitolului următor.

— 162 —
 C A P I T O L U L 2 : L U P TA P E N T R U C A R O L 1 9 2 6 - 1 9 3 0 .
D E L A E X I L L A « R E S TA U R A Ț I E »

În anul 1925, în sânul familiei regale se petrec evenimente neprevăzute de partizanii

prințului. Acestea sunt legate de viața personală a lui Carol și ne interesează în măsura în care
modelează într-o manieră decisivă doctrina și practica monarhismului din a doua jumătate a
acestui deceniu. Mariajul dintre Carol și Elena se deteriorează iremediabil odată cu aventura pe
care prințul moștenitor o are cu Elena Lupescu, fiica unui farmacist evreu creștinat din Iași. Așa se
face că în luna decembrie acesta profită de o călătorie pe care o face în Anglia pentru a se întâlni
aici cu amanta sa. Carol refuză să se întoarcă în România și trimite regelui Ferdinand o scrisoare
prin care îi face cunoscută dorința sa de a renunţa la calitatea de succesor la tron în favoarea
fiului său, Mihai. Nu se lasă înduplecat de rugămințile de a-și schimba hotărârea iar inevitabilul se
produce în zilele de 31 decembrie 1925 și 4 ianuarie 1926, atunci când în cadrul unei ședințe a
Consiliul de Coroană și într-un comunicat publicat de autorități se ia în mod oficial act de
renunţarea sa. Carol se exilează voluntar împreună cu Elena Lupescu în Franța. Aici poartă
numele de Carol Caraiman și își stabilește reşedinţa la Neuilly-sur-Seine, în împrejurimile
Parisului. În România, deși fundația sa culturală poartă de acum înainte numele fiului său, Mihai,
activitățile îi sunt diminuate în mod simțitor1.
Monarhia română traversează o criză în a doua jumătate a anilor 1920. Stabilitatea acestei
instituții este amenințată nu doar de renunțarea principelui Carol la statutul de moștenitor (1926),
ci și de moartea regelui Ferdinand (1927) și de instaurarea în același an a unei Regențe (ca
urmare a vârstei de numai 6 ani a prințului Mihai). Compusă din prinţul Nicolae (fratele lui
Carol), patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie și
Justiție), Regența nu se bucură de credibilitate. În plus, această instituție este zdruncinată inclusiv
de moartea acestuia din urmă (octombrie 1929) şi a felului controversat în care este numit
înlocuitorul său, Constantin Sărăţeanu. Nu puțini sunt cei care îl percep pe Sărățeanu mai degrabă
ca pe un instrument politic al P.N.Ț., partid aflat acum la guvernare. Iată suita de evenimente care
generează o stare de neliniște printre naționaliști. Fie ei militari sau intelectuali precum Nae
Ionescu, Mihail Manoilescu sau Nichifor Crainic, aceștia avansează ideea readucerii în țară a lui
Carol și a întronării sale, pe care o proiectează ca singură alternativă politică viabilă la tarele
parlamentarismului autohton. Lipsa de credibilitate a Regenței, critica înverșunată a statu quo-
ului, efectele crizei economice mondiale, toate acestea generează un context favorabil încoronării
ca rege a lui Carol, eveniment care se produce în ziua de 8 iunie 1930.
Perioada cuprinsă între actul din 4 ianuarie 1926 (ziua când se consfințește din punct de
vedere juridic decăderea lui Carol din drepturile de principe moștenitor) și Restaurația din 8 iunie
1930 reprezintă subiectul paginilor următoare. În acești ani se succed la guvernare trei formațiuni
politice. Ligii Poporului condusă de generalul Alexandru Averescu (martie 1926 – iunie 1927) îi
urmează partidele naţional-liberal (iunie 1927 – decembrie 1928) şi naţional-ţărănesc (din
decembrie 1928 până în vara anului 1930). Moartea liderului P.N.L. Ion I.C. Brătianu (noiembrie

1
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 628, ff. 1-2.

— 163 —
1927) zdruncină puternic dominația politică a acestui partid. Pe de altă parte, la sfârșitul
deceniului, inclusiv popularitatea P.N.Ț. este în scădere, ca urmare a eșecurilor politicilor sale de
guvernare și a crizei economice mondiale. Totuși, moartea regelui Ferdinand (iulie 1927)
reprezintă evenimentul major care generează un context favorabil întronării lui Carol. Abia din
acest moment partizanii acestuia și o parte a opiniei publice își pun din ce în ce mai mult
speranțele într-o revenire a sa în România, percepută ca un remediu la o dublă criză: politică și
economică.
În acest capitol discutăm atât activitățile politice ale lui Carol și ale partizanilor săi, cât și o
serie de factori ideologici care contribuie la înfăptuirea Restaurației. Mai întâi avem în vedere
strategiile pe care Carol însuși le întrebuințează în exil pentru a-și spori influența politică din
România iar apoi explorărăm acțiunile susținătorilor săi, ale carliștilor, adică ale celor care își fac
un crez politic din întronarea sa. În această privință, avem în vedere mai ales aportul a doi
intelectuali: Mihail Manoilescu și Nae Ionescu. Ulterior, analizăm natura politică și ideologică a
carlismului din această perioadă. Mișcarea monarhistă care pune bazele unui climat favorabil
Restaurației din 8 iunie 1930 se dovedește a fi acum o veritabilă forță anti-sistemică.

I — MONARHISMUL UNUI PRINCIPE EXILAT

Până la moartea regelui Ferdinand (iulie 1927), chestiunea « Carol » rămâne un subiect
tabu în România. A discuta despre persoana sa sau a pune la îndoială viabilitatea Regenţei
înseamnă acum a te supune vexațiilor stării de asediu și ale cenzurii. În dezbaterea jurnalistică şi
politică, persoana principelui devine pur și simplu o « chestiune interzisă ». Autoritățile statului
generează astfel o anxietate care determină pe susținătorii lui Carol să forjeze o narațiune
particulară, una care lasă loc bănuielii că dedesubturile renunţării lui Carol la calitatea de
moştenitor al tronului au fost mult mai complexe decât ar fi dorit să mărturisească puternicul Ion
I.C. Brătianu şi partidul său. Monarhiștii încearcă să răspândească în rândul opiniei publice ideea
potrivit căreia motivul principal al exilării lui Carol este reprezentat mai degrabă de nemulţumirile
şi teama șefului național-liberal faţă de popularitatea în continuă creştere a prințului. Pe scurt,
Carol s-ar fi împotrivit autorităţii dobândite de Ion I. C. Brătianu în luarea deciziilor de guvernare.
Într-o manieră cât se poate de romantică, textele de propagandă carlistă din anii 1930
înfățișează exilul lui Carol ca pe o epocă a combativității și a « pribegiei »1. Se inventează astfel o
teorie carlistă pentru a se explica renunțarea lui Carol la calitatea de moștenitor al tronului.
Potrivit acestei teorii, național-liberalii ar fi fost cei care își fac un adversar din principe din cauza
faptului că acesta nu se dovedește a fi format pe calapodul predecesorilor săi, prezentați drept
monarhi influențabili și docili. Această adversitate s-ar fi tradus în fapte prin supunerea prințului
la diferite presiuni politice (acesta s-ar fi aflat în mod permanent sub supravegherea Siguranței și
ar fi fost supus constant unor diverse anchete economice și judecătorești), presiuni ce ar fi atins
apogeul în anul 1925. Astfel, Carol ar fi calea exilului mai ales din cauza faptului că devine «
dezgustat » de « politicianism »2. În plus, odată ajuns în străinătate, aflăm că amărăciunea ce i-ar
fi fost creată astfel îi este dublată de calomniile la care este supus și de aceeași supraveghere
neîntreruptă a agenţilor Siguranţei românești. În 1927, de pildă, i se interzice să asiste la
funeraliile tatălui său. În ciuda acestor vicisitudini, Carol dovedeşte tărie de caracter şi nu
abandonează lupta. Deşi duce o viaţă retrasă şi modestă, se interesează neîncetat de soarta
naţiunii căreia îi aparţine. Așa se face că opinia publică din România, dându-şi treptat seama de

1
Dionisie NOBILESCU, Restauraţia, editura Librăriei Lepage, Cluj, 1930, p. 20.
2
M.I. COSTIAN, Regele Carol II şi partidele politice, Tipografia Lupta, Bucureşti, 1933, pp. 10-13.

— 164 —
adevăr, îl sprijină, determinând formarea unui curent de opinie carlist indestructibil, unul ce se va
încununa prin înfăptuirea « Restauraţiei »1.
Contrar acestei narațiuni, principele își cauzează singur statutul de persona non-grata.
Exilul său este unul voluntar, ca și renunțarea sa la calitatea de moștenitor la tron. În Franța,
Carol Caraiman duce în nu puține privințe un trai extravagant. Călătoreşte mult în țările
occidentale, frecventeză casino-uri şi cumpără rochii, haine şi bijuterii scumpe Elenei Lupescu,
noua sa parteneră de viaţă2. Desigur, asemenea aspecte sunt semnificative pentru studiul nostru
doar în măsura în care ne permit să sesizăm faptul că acestea alimentează constant discursul
adversarilor săi politici. Pe de altă parte, faptul că autorităţile româneşti îl împiedică să revină în
ţară pare a fi unul veridic. Carol este în urmărit în mod constant de serviciile româneşti de
informații3. În schimb, prințul încearcă să evidențieze dimensiunea ortodoxă a existenței sale. Carol
frecventează Biserica Ortodoxă Română din Paris iar în curtea reşedinţei sale de la Coesme
amenajează o capelă ortodoxă, motiv pentru care cere nu doar sprijinul unui preot român din
Franța, ci şi patriarhului Miron Cristea4. În altă ordine de idei, principele pare a confirma
preocupările sale intelectuale. În acești ani se numără printre abonații librăriei Flammarion din
Paris, de unde comandă frecvent cărţi5. În plus, solicită şi i se trimit din România volume de
literatură română. De pildă, roagă pe colonelul Ion Manolescu (unul dintre apropiații săi) să-i
expedieze « tot » ceea ce găseşte din scrierile lui Panait Cerna şi Ion Luca Caragiale6.
Vara anului 1927 coincide cu o schimbare radicală a atitudinii sale politice. Dacă până la
moartea regelui Ferdinand acesta fusese relativ rezervat în a face declarații cu privire la statutul
său, de acum înainte dă dovadă de un veritabil activism închinat cauzei Restaurației. Începând din
acest moment, Carol joacă un alt rol.
Activismul său se manifestă în sfere dintre cele mai diverse. În primul rând, adresează
românilor manifeste destinate a-și populariza cauza și naționalismul care pretinde că îl animă. Așa
se face că într-unul dintre manifeste își arogă dreptul de a se îngriji ca România să rămână « o ţară
înfloritoare şi puternică, respectată de toţi şi față de care orice român să poată fi mândru », având
totodată convingerea că « o aşteaptă un viitor strălucit ». Carol apreciază « virtuţile ţăranilor săi »
şi se arată dezamăgit de « incompetenţa claselor conducătoare » şi de faptul că în interiorul țării «
situația devine din ce în ce mai rea ». Mesajul transmis este cât se poate de clar: împlinirea unor
asemenea deziderate depinde de revenirea sa în România. Principele se prezintă ca « un suveran
crescut în tradiţia ţării, pregătit pentru orice eventualitate şi conştient de nevoile ţării »7, semnând
fiecare dintre textele sale (scrisori, declarații, manifeste) folosind expresia: « Carol al României »8.
Acesta îşi afirmă în repetate rânduri românitatea, calitatea sa de român. De pildă, într-o scrisoare
adresată patriarhului la începutul anului 1926 își mărturisește franc identitatea națională: «
Gândul şi inima mea vor bate totdeauna pentru ceea ce este românesc. Român am fost, român voi fi
de-a pururea »9. Fiecare dintre aceste fraze posedă o coloratură politică explicită. Carol își rezervă
dreptul de a interveni la momentul oportun în direcția redresării naţiunii sale și de a răspunde unei
eventuale « chemări ».
De fapt, în declarațiile care îi sunt publicate în presa străină, prințul revendică într-o
manieră mai mult sau mai puţin directă chiar tronul regatului României. Într-un interviu acordat în
iulie 1927 publicaţiei franceze Le Matin acesta se arată îngrijorat de situaţia creată ca urmare a

1
Jean PERETZ, Carol II. Roi de Roumanie, Bucarest, 1932, pp. 22-26. Vezi inclusiv: Memoriile doamnei Elena
Lupescu, Tipografia Reforma Socială, București, 1928, pp. 7-8.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 8/1929.
3
Idem, dosar 5/1929, f. 52; Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de
ieri, vol. VIII, partea a VII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997, pp. 114-118.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 2/1928, ff. 3-6.
5
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar II 102/1929, f. 1.
6
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 3/1929, f. 1.
7
Idem, dosar 6/1928, ff. 1-4.
8
Idem, dosar 5/1928, f. 1.
9
„O scrisoare a Principelui Carol. Adresându-se Patriarhului, fostul principe moştenitor face o declaraţie de credinţă şi
de dragoste către Suveran”, Cuvântul, anul III, nr. 385, 17 februarie 1926, p. 3.

— 165 —
morții regelui Ferdinand dar totodată şi dornic de a-şi însuşi « dreptul şi datoria de român » pentru
a veghea la « mărirea naţiunii » sale. Așa se face că ia în calcul inclusiv posibilitatea de « a
interveni personal » atunci când « voinţa şi chemarea poporului său » i-ar cere acest lucru1. Carol
se proiectează repetat în calitatea de salvator. Un an mai târziu, într-un manifest adresat «
poporului României Mari », acesta promite un program îndrăzneţ de reforme în eventualitatea în
care va fi chemat să ocupe tronul. Arătându-se îngrijorat de « lipsa de coeziune » existentă la
conducerea ţării şi de « incompetenţa » oamenilor politici, propune « să schimbăm această
nenorocită situaţie, să ne salvăm ţara de toate pericolele care o ameninţă »2.
Pentru a-și împlini țelurile, prințul își constituie o reţea de oameni loiali (de carlişti),
persoane care îi susţin cauza și îl informează despre actualitățile din România. Carol este o
persoană bine informată cu privire la ceea ce se petrece în țara sa natală. Fratele său Nicolae pune
acest fapt pe seama activităţii « spionilor » lui, care ar fi fost « infiltraţi peste tot »3. Ce-i drept,
prințul nu este doar abonat al ziarelor Dimineaţa, Cuvântul şi Universul4, ci întreţine în egală
măsură o corespondenţă cu diverși oameni politici, intelectuali (Nicolae Iorga5), militari (colonelul
Ion Manolescu, generalul Nicolae Condeescu), jurnalişti sau membri ai familiei regale6. Apoi, nu
trebuie neglijat faptul că în străinătate primește numeroase vizite. Jurnalişti, oameni politici,
intelectuali ori militari îi solicită « audienţe »7. Începând cu anul 1927 este vizitat la Neuilly de
Nichifor Crainic8, Gheorghe D. Mugur (fostul director al Fundaţiei Culturale « Principele Carol
»)9, Alexandru Kiriţescu (jurnalist la Cuvântul)10 ori Mihail Manoilescu11. Împreună cu acesta din
urmă Carol întreține o colaborare strânsă. În Franța, cei doi plănuiesc « reforma statului » şi
introducerea corporatismului în România, precum şi repunerea în uz a vechilor funcții și titulaturi
politice medievale de « Domn al Amlaşului şi Făgăraşului », « Domn Stăpânitor », « logofăt », «
hatman » sau « spătar »12.
Cu greu am putea nega faptul că în mintea principelui se prefigurează acum o Restaurație.
Anul care precede acest eveniment reprezintă în egală măsură o vreme a planurilor, respectiv a
planurilor naționale. Așa se face că o serie de notițe ale lui Carol din 1929 ne fac cunoscute nu
doar consideraţii politice personale asupra guvernării Regenţei sau scurte biografii ale unor
oameni politici, ci şi menţiuni asupra provinciilor şi instituţiilor destinate a primi o atenţie odată ce
ar fi devenit rege. În același timp, prințul plănuiește înființarea unor noi așezăminte şi instituţii.
Printre preocupările sale se numără astfel satele şi ţăranii, noile provincii, armata, dar şi «
autoritatea », pe care o consideră ca fiind « inexistentă » acum13.
După moartea regelui Ferdinand, Carol se remarcă prin diferite demersuri favorabile
cauzei sale politice, carlismul. Acest activism se desfășoară în mod gradual și proclamă
Restaurația ca țel imediat. Pe de altă parte, acțiunile sale nu sunt singulare în peisajul politic al
acestor ani. Din contră, acestea sunt completate și întărite constant de activitatea carliștilor, adică
a partizanilor lui Carol din România.

1
„Documente în jurul chestiunii constituţionale. Declaraţiile Principelui Carol”, Neamul românesc, anul XXII, nr. 171,
7 noiembrie 1927, pp. 1-2.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 6/1928, ff. 1-4.
3
Prinţul NICOLAE de HOHENZOLLERN, În umbra coroanei României. Documente, amintiri şi comentarii, Moldova,
Iaşi, 1991, pp. 61-62.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 3/1929, f. 41.
5
Nicolae IORGA, Memorii, vol. V, editura « Naţională » S. Ciornei, Bucureşti, 1939, p. 178, 327.
6
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosarele 7/1928, 3/1929, 5/1929, 1/1930, 3/1930.
7
Vezi: CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I,
Silex, Bucureşti, 1995.
8
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 201.
9
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 722 bis/1929, ff. 1-2.
10
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, op. cit., p. 138.
11
Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. I, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 104.
12
Ibidem, pp. 181-182.
13
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 174/1929, ff. 1-23.

— 166 —
 II — ACTIVITATEA CARLIȘTILOR DIN ROMÂNIA : IDEOLOGIE ȘI STRATEGII

În primele zile ale anului 1926 renunțarea lui Carol la statutul de prinț moștenitor și
plecarea sa din țară sunt evenimente descrise în culori sumbre în publicațiile carliste, ca o
veritabilă dramă națională care pune în primejdie viitorul României Mari. Dacă Octavian Goga le
explică făcând referire la « slăbiciunile omeneşti » ale principelui1, Constantin Rădulescu-Motru le
pune pe seama tarelor culturii politice românești, una care ar fi generat cadre nepotrivite pentru
educaţia acestuia2. În schimb, Nichifor Crainic prevede o slăbire a sentimentului dinastic și a
prestigiului statului român3 iar Nicolae Iorga își reafirmă încrederea în calitățile lui Carol4. Un
scepticism profund traversează fiecare dintre aceste texte. Soarta carlismului pare a fi pecetluită.
Totuși, o altă interpretare a evenimentelor este vehiculată de carliștii de la Cuvântul, care
dedică acestei chestiuni un număr special al ziarului lor5. Aceștia avansează teoria potrivit căreia
Carol ar fi fost izolat din punct de vedere politic de către grupurile de interese centrate în jurul
național-liberalului Ion I. C. Brătianu până la a i se accepta cu o prea mare ușurință renunțarea la
calitatea de principe moștenitor. În această privință, este de părere Mihail Manoilescu, adversarii
săi politici ar fi profitat de o simplă aventură sentimentală a acestuia6. Această teorie nu este una
de dată recentă. Pamfil Șeicaru discutase încă din 1924 despre ostilitatea pe care numeroși oameni
politici ar fi purtat-o față de Carol, o ostilitate ce ar fi fost cauzată de personalitatea puternică a
principelui și de îndrăzneala sa de a se afirma ca o figură politică autonomă7. În ciuda plecării lui
Carol în exil, Şeicaru continuă să opună monarhia împotriva « ideologiilor fragmentate ale
partidelor »8.
Inventarea lui Carol ca personaj politic supraviețuiește exilului său voluntar. Moartea
regelui Ferdinand iar mai târziu criza economică de la sfârșitul deceniului sunt evenimente care îl
proiectează din ce în ce mai mult ca o posibilă soluție politică. Referindu-se la acest aspect, Mihail
Manoilescu constată pe bună dreptate faptul că: « Deşi Carol, după marea senzaţie a zilei de 4
ianuarie (Manoilescu face referire la ziua de 4 ianuarie 1926 – data acceptării oficiale a renunțării
sale la calitatea de principe moștenitor – n.n.) a ieşit din actualitate şi a început să fie uitat iar
numele lui fusese şters chiar şi de pe frontonul instituţiilor create de el însuşi și portretul lui aruncat
(...), în adâncuri umbra lui determina toate actele importante ale politicii româneşti »9.
Carol este în mod constant readus în actualitate nu doar de acțiunile sale, ci și de o serie de
indivizi care îi apără cauza (adică întronarea sa). Aceștia pregătesc astfel o stare de spirit
favorabilă Restauraţiei. Dacă în timpul guvernării naţional-liberalilor sunt stânjeniți de cenzură,
odată cu venirea la putere a P.N.Ț. (noiembrie 1928) carliști ca Nichifor Crainic, Nae Ionescu,
Cezar Petrescu sau Mihail Manoilescu profită din plin de libertatea de expresie pentru a crea un
curent de opinie prielnic aducerii pe tron a prinţului exilat.
Propaganda deceniului următor prezintă anii 1926-1930 ca pe o « epocă eroică » a
carliştilor. Pe scurt, eforturile celor ce luptă acum pentru cauza prinţului ar fi fost răsplătite prin
înfăptuirea Restaurației și începutul unei domnii glorioase10. Printre partizanii prințului se disting
acum două categorii: militarii și intelectualii.
Cultul autorității, al ordinii și al șefului sunt factori care determină numeroși militari să
susțină dezideratul « Restaurației ». Aceștia se numără nu fără temei printre cei mai importanți

1
Octavian GOGA, „După renunţarea principelui Carol”, Ţara noastră, anul VII, 1926, nr. 2, p. 34.
2
Constantin RĂDULESCU-MOTRU, „Educaţia unui prinţ. Scrisoare către un smerit preot de sat”, Ideea europeană,
anul VII, nr. 182, 15 ianuarie 1926, p. 1.
3
Nichifor CRAINIC, „Sacrificiul enigmatic”, Cuvântul, anul III, nr. 349, 6 ianuarie 1926, p. 1.
4
Nicolae IORGA, „Un om mai puţin”, Neamul românesc, anul XXI, nr. 2, 4 ianuarie 1926, p. 1.
5
Vezi: Cuvântul, anul III, nr. 349, 6 ianuarie 1926.
6
Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 99.
7
Pamfil ŞEICARU, „Prinţul Carol”, Hiena, anul IV, nr. 5, 1 ianuarie 1924, pp. 2-3.
8
Idem, „Perspectivele abdicării”, Cuvântul, anul III, nr. 349, 6 ianuarie 1926, p. 1.
9
Mihail MANOILESCU, op. cit., pp. 99-100.
10
Vezi: Gabriel MARINESCU, Ion MODREANU, Constantin BURUIANĂ, Carol al II-lea Regele Românilor. Cinci
ani de domnie 8 iunie 1930 – 8 iunie 1935, Institutul de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti, 1935.

— 167 —
corespondenți ai principelui1. În plus, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Constantin Argetoianu, atunci
« aproape toţi ofiţerii tineri erau carlişti, mai ales în aviaţie »2. Nicolae Iorga este la rândul lui de
părere că « mulţi ofiţeri tineri erau pentru carlism şi pentru ceea ce s-a numit pe urmă restaurație »3.
În fine, opinia acestora este întărită inclusiv de Pamfil Șeicaru, care consideră că pentru
pregătirea « Restaurației » principele conspiră mai ales împreună cu militari4. Cu greu am putea
nega faptul că nemulțumirile legate de tarele regenței și de înzestrarea materială a armatei
determină o orientare carlistă a unor generali, colonei sau ofițeri. Nu puțini dintre ei percep
persoana lui Carol ca pe un posibil remediu pentru îndepărtarea acestor dificultăți. În 1929,
colonelul Ion Manolescu îi explică acest lucru lui Carol într-o manieră cât se poate de explicită: «
Armata are nevoie de sprijin moral şi material. Alteţa Sa este singurul care poate influenţa în bine,
prin prezenţa Sa efectivă la tot ce interesează mersul (...) Armatei »5.
Alături de o pleiadă de intelectuali și de o parte a opiniei publice, militarii învestesc la
rândul lor pe Carol cu rolul Salvatorului. În această privință merită citat un fragment dintr-o
scrisoare trimisă principelui în martie 1928 de către colonelul aviator Andrei Popovici. Discursul
folosit de Popovici evidențiază extrem de clar așteptările care se pun acum în Carol:

« Cer iertare Măriei Tale de libertatea ce iau de a-I scrie din nou; de data aceasta lucruri mai triste,
mai dureroase pentru scumpa noastră Patrie. (...) Situaţia politică internă a compromis ţara şi nori negri şi
furtună, şi corbi hămesiţi se adună în jurul nostru. Politica a făcut faliment, iar parlamentul nu-i decât o sculă
oarbă în mâinile guvernelor, oricare ar fi ele, fără voinţă proprie şi complet inconştiente de rolul ce ar trebui
să îl aibă. Niciodată ca acum situaţia nu a fost atât de îngrijorătoare; în mintea şi credinţa fiecărui locuitor al
ţării noastre, inclusiv a politicienilor, stă convingerea că oricare ar fi partidul chemat la putere, răul nu se mai
poate îndrepta prin politică. A venit momentul să se lipească pentru o epocă de 8-10 ani bilet de închiriere pe
Parlament şi să se declare imediat dictatura. Aceasta nu mai poate salva nefericita noastră ţară. În aceste clipe
de restrişte, tot atât de grele ca acelea ale marelui război, gândul nostru se îndreaptă unanim, da, unanim,
către Măria Ta. Toată suflarea românească vă aşteaptă, căci numai Măria Ta va putea scoate căruţa din
făgaşul prost în care s-a angajat »6.

Relațiile cordiale existente între o parte a elitelor militare și Carol reprezintă pentru acesta din
urmă un important atu politic. Asociindu-se cu armata, Carol își poate legitima mult mai ușor
acțiunile și se poate proiecta mai lesne ca o persoană destinată să joace rolul unui veritabil șef
(autoritar).
În schimb, monarhismul intelectualilor se modelează în continuare potrivit aceluiași canon
maurrasian, unul centrat în egală măsură pe naționalism și antiparlamentarism. Imperativul
solidarităţii naționale se afirmă în paralel cu ascensiunea monarhismului carlist. Pentru Nichifor
Crainic, graba cu care oamenii politici au acceptat renunţarea prinţului la calitatea de moştenitor
nu înseamnă altceva decât o « catastrofă », una care a făcut « să trosnească coloana vertebrală a
monarhiei » și să genereze astfel « provizorat şi incertitudine » la temelia statului român7. În cartea
sa privitoare la dezbaterea de idei din România anilor 1920, Zigu Ornea explică astfel influența
ideilor grupării « Action Française » în România acestor ani:

« Examenul comparat între maurrasismul şi ideologia dreptei tradiţionaliste româneşti postbelice

dovedeşte similitudinea punctelor de vedere. (...) Analiştii comentau amuzaţi că adepţii danubieni ai lui
Maurras predicau regalitatea într-o ţară care nu era republicană (ca Franţa), ci o monarhie constituţională în
care nu se prea agitau idei republicane. Paradoxul era numai aparent. În realitate, monarhismul lui Maurras a
găsit la cercurile noastre de dreapta, din 1926 până în 1930, o justificare. Simetria a fost salvată de campania

1
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosarele 7/1928, 3/1929, 5/1929, 1/1930, 3/1930.
2
Constantin ARGETOIANU, op. cit., pp. 61-63.
3
Nicolae IORGA, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, editura PRO, Bucureşti, 1999, p.
18.
4
Pamfil ŞEICARU, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist, vol. II, Carpații, Madrid, 1963, p. 155.
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 3/1929, ff. 35-36.
6
Idem, dosar 5/1929, f. 1-2.
7
Nichifor CRAINIC, „Îngrijorări de viitor”, Curentul, anul II, nr. 623, 12 octombrie 1929, p. 1.

— 168 —
împotriva regenţei patronată de liberali şi pentru restaurarea principiului monarhic, prin aducerea pe tron a
lui Carol al II-lea. În acest fel maurrasismul a fost adaptat la noi cu toate motivele sale ideologice obsesive.
Antidemocratismul său militant nu mai trebuia să sufere o amputare, prin renunţarea la dimensiunea
regalistă, care era şi cea mai importantă »1.

Fie că vorbim de Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Nicolae Iorga sau Pamfil Șeicaru, influența
maurrasiană rămâne una dominantă în discursul carliștilor.
Să discutăm, de pildă, cazurile lui Nicolae Iorga și Pamfil Șeicaru. Spre deosebire de anii
trecuți, cei doi încetează a promova alternativa « Carol » în jurnalele pe care le dirijează. În
ianuarie 1926, Iorga promite respectarea statu quo-ului monarhic2. În schimb, Pamfil Șeicaru
dovedește uneori chiar o atitudine potrivnică prințului3, deși prevestește încă de la începutul
aceluiași an naşterea unei mişcări politice carliste ce va coagula forțele naţionaliştilor monarhişti4,
anticipând astfel momentul când « gândurile ţării se vor îndrepta spre Principele Carol »5. În 1928,
Șeicaru creează un nou cotidian: Curentul. Totuși, asemenea luări de poziție nu fac însă ca textele
publicate acum de cei doi să fie mai puțin importante în procesul de pregătire ideologică a «
Restaurației ». Antiparlamentarismul pe care Iorga și Șeicaru îl promovează în Neamul românesc
și Cuvântul poate fi lesne încadrat într-un curent ideologic anti-sistemic mai cuprinzător, unul care
înglobează inclusiv carlismul.
Unele dintre cele mai curajoase inițiative anti-sistemice făcute în numele lui Carol se leagă
însă de numele Mihail Manoilescu. În perioada interbelică, Manoilescu iese în evidență ca un
intelectual deosebit de prolific, în același timp publicist, profesor universitar, inginer și economist.
Pentru el, Carol reprezintă înainte toate un reprezentant al monarhiei, instituție pe care o asociază
cu ideea de stabilitate și de continuitate. Dornic să-l cunoască pe Carol și să se lămurească dacă
acesta poate reprezenta într-adevăr o alternativă politică antiparlamentară, Manoilescu îl vizitează
în Franța. Aici rămâne impresionat de calitățile sale într-o asemenea manieră încât afirmă în
memoriile sale faptul că: « Până atunci, nu eram carlist. La Paris, am devenit »6. Începând din acest
moment, Carol devine pentru Manoilescu o « necesitate națională », singurul mijloc disponibil
pentru a pune capăt « tiraniei » național-liberalilor7.
Cum se concretizează carlismul lui Mihail Manoilescu ? În primul rând, jucând rolul de
informator al prințului și desfășurând o activitate de propagandă favorabilă acestuia8. De pildă,
acesta multiplică și răspândește acum manifeste sau declarații ale lui Carol apărute în presa
franceză9. Animați de un țel comun, cei doi comunică cu ușurință.
Cea mai răsunătoare inițiativă a lui Manoilescu rămâne însă un proces politic în care este
implicat ca urmare a unei acțiuni desfășurate în sprijinul lui Carol. În luna octombrie a anului
1927, după ce vizitează pe principe în Franța, Manoilescu se întoarce în România având asupra lui
cinci scrisori. Fiecare dintre ele cuprinde un conţinut identic și o anexă (o copie a unei declaraţii
făcute de Carol în iulie 1927 publicației franceze Le Matin) și sunt adresate următorilor lideri de
partide politice: Ion I.C. Brătianu, Alexandru Averescu, Iuliu Maniu, Nicolae Lupu şi Alexandru C.
Cuza10. Ca urmare a unui control efectuat la graniță autoritățile îi descoperă însă această
corespondență iar Manoilescu este arestat. Aşa-numitul « proces Manoilescu » are loc în zilele de
10-14 noiembrie 1927 și îi este intentat inculpatului de către guvernul Ion I.C. Brătianu sub
acuzația de a fi conspirat prin activitatea sa carlistă împotriva « siguranţei statului »11. Contrar

1
Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 332-333.
2
„Declaraţiile d-lui profesor Iorga”, Neamul românesc, anul XXI, nr. 20, 28 ianuarie 1926, p. 1.
3
Pamfil ŞEICARU, „Divorţul Prinţului Carol”, Curentul, anul I, nr. 145, 10 iunie 1928, p. 1.
4
Idem, „Politică realistă, nu slugărnicie”, Cuvântul, anul III, nr. 353, 11 ianuarie 1926, p. 1.
5
Idem, „O broşură asupra Prinţului Carol”, Cuvântul, anul III, nr. 394, 27 februarie 1926, p. 1.
6
Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 104.
7
Ibidem, pp. 105-106.
8
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 5/1929, ff. 6-7.
9
Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 112.
10
Ibidem, pp. 113-114.
11
Vezi: « The Manoilescu Trial », Advocate of Peace through Justice, vol. 89, nr. 12, December 1927, pp. 669-670.

— 169 —
așteptărilor acuzatorilor, acest proces se desfăşoară într-un context favorabil monarhiștilor, pentru
că oferă întregii opoziţii îndreptate împotriva naţional-liberalilor posibilitatea de a forma un front
comun. Așa se face că lui Manoilescu i se face o propagandă favorabilă în publicaţii precum
Neamul românesc1 ori Cuvântul2 și că generalul Alexandru Averescu (conducătorul Ligii
Poporului) redactează un protest împotriva condiţiilor în care a fost arestat acuzatul3. Manoilescu
propune 110 persoane ca martori la proces. Deşi mulţi dintre ei nu se prezintă, personaje notorii
precum Iuliu Maniu, generalul Averescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Al.
Vaida-Voevod ori Octavian Goga susțin fiecare dintre ei ilegalitatea actului de arestare a
acuzatului4. În asemenea condiții, la 14 noiembrie 1927, Consiliul de război hotărăşte achitarea sa,
cu 3 voturi pentru şi două împotrivă. Sentinţa favorabilă formulată de acest for judecătoresc
dovedește odată în plus afinitatea armatei față de Carol. Achitarea lui Mihail Manoilescu are astfel
un efect contrar celui scontat de naţional-liberali. Sentința pronunțată în cadrul acestui proces are
mai degrabă meritul de a spori elanul carliştilor, și nu de a-l suprima.
De altfel, acest proces politic se petrece simultan cu o altă găselniţă ideologică pregătită de
partizanii lui Carol, una care are drept protagonişti pe Nichifor Crainic şi pe acelaşi Manoilescu.
În toamna aceluiași an, cei doi proiectează ceea ce Crainic numeşte « un ziar naţionalist şi carlist ».
Intitulată « Crai Nou », această publicație reprezintă o trimitere explicită la Carol şi la
regenerarea politică destinată să fie înfăptuită odată cu întronarea sa. În mod simbolic, coperta
primului număr urma să înfăţişeze cititorilor o ilustraţie reprezentând « un călăreţ în zale
medievale », aluzie la aceeași persoană a prințului exilat5. Pentru Manoilescu, « Crai Nou »
înseamnă acum « presimţirea unei alte ere », și anume « credinţa » într-o « soartă nouă » destinată
națiunii române6. Deși cei doi pregătiseră deja textele destinate a umple primele numere ale
ziarului, apariţia acestei foi este întreruptă prematur de arestarea lor temporară, în calitate de
inculpați în procesul discutat mai sus.
Numărul partizanilor lui Carol crește progresiv iar aceștia devin din ce în ce mai activi
odată cu moartea regelui Ferdinand. Configurată mai ales datorită implicării unor intelectuali și
militari, mișcarea politică generată de carlism se coagulează în jurul unui țel precis: readucerea
lui Carol în țară și sfârșirea dominației politice a Partidului Național-Liberal. Acest partid este
asociat acum cu o cultură politică « depășită », una incapabilă de a răspunde provocărilor de
ordin național cu care se confruntă România Mare. Mai ales intelectualii își leagă speranțele de
regenerare politică de persoana lui Carol. În această privință, iese în evidență un monarhist
aparte: filosoful Nae Ionescu. Activitatea sa carlistă reprezintă subiectul subcapitolului următor.

III — « CUVÂNTUL » CARLIST AL LUI NAE IONESCU

În primul capitol am putut observa faptul că gazetarii Cuvântului se remarcă încă de la

înființarea acestui cotidian (1924) printr-o simpatie particulară faţă de persoana principelui Carol.
În opinia lui Nichifor Crainic, Cuvântul a fost « cel dintâi ziar şi aproape singurul care a luat
această răspicată atitudine, definită mai apoi sub numele de carlism »7. Orientarea monarhistă a
acestei publicații continuă până în primii ani ai deceniului următor.

1
„Arestarea d-lui Manoilescu şi Dictatura d-lui Brătianu”, Neamul românesc, anul XXII, nr. 162, 28 octombrie 1927, p.
1.
2
Vezi: Nae IONESCU, „Arestarea d-lui Manoilescu”, Cuvântul, anul III, nr. 908, 27 octombrie 1927, p. 1.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. IV: Regenţă Mihai, dosar 12/1927, f. 2.
4
Dionisie NOBILESCU, op. cit., pp. 22-38.
5
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 205;
Mihail MANOILESCU, op. cit., pp. 113-114.
6
Mihail MANOILESCU, op. cit., pp. 138-140.
7
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 191.

— 170 —
 Începând cu anul 1926 un nou intelectual se integrează în colectivul jurnaliștilor de la
acest cotidian. Este vorba despre filosoful Nae Ionescu1. Conferențiar la Facultatea de Litere și
Filosofie a Universității din București2, acesta militează la rândul lui pentru întărirea instituţiei
monarhice. Concepția politică a lui Nae Ionescu rezervă Coroanei rolul de « arbitru absolut »3,
opunând regalitatea aceleiași influenţe « nefaste » a partidelor. Alături de Mihail Manoilescu, Nae
Ionescu se remarcă printre cei mai înverșunați partizani ai lui Carol. În numai câțiva ani, acesta
cunoaște o ascensiune impresionantă în cadrul Cuvântului. Așa se face că Pamfil Șeicaru, Cezar
Petrescu și Nichifor Crainic părăsesc redacția ziarului tocmai ca urmare a unor neînțelegeri pe
care le au cu Nae Ionescu. În anul 1928, cei trei înființează propriul cotidian: Curentul. La numai
un an distanță de această ruptură, Nae Ionescu devine nu doar unicul proprietar și director al
Cuvântului, ci și figura centrală a acestei publicații, a cărei orientare ideologică o monopolizează
progresiv. Începe de acum ceea ce admiratorul său Mircea Vulcănescu numeşte « perioada cea
mare a Cuvântului »4.
În cazul lui Nae Ionescu, suita de articole favorabile lui Carol este sesizabilă mai ales în
anii 1929 și 1930. Totuși, nu este totuși lipsit de importanță faptul că această campanie editorială
carlistă este precedată și pregătită în anii 1927 și 1928 de o mulțime de texte naționaliste și
antiparlamentare, în care critică în egală măsură guvernarea național-liberalilor și instituția
regenței. Până în 1929, textele pe care le scrie despre principe sunt destul de rare. Uneori se referă
fie la naţionalismul cultural pe care principele îl promovase prin fundația sa, a cărui activitate o
descrie în termeni laudativi5, fie la persoana lui Carol ca o posibilă alternativă la instituția «
anacronică » a Regenței6. Pentru Nae Ionescu, monarhia rămâne o instituție de natură «
supraumană », a cărei funcţie în existența unei națiuni nu poate fi suplinită de actorii
parlamentarismului7. În această privință, nu trebuie omis faptul că publicaţia este stânjenită de
cenzură până la sfârșitul anului 1928, atunci când libertatea de exprimare crește ca urmare a
venirii la guvernare a național-țărăniștilor.
Așadar, campania editorială carlistă este precedată de o critică a statu quo-ului. Până în
decembrie 1928, principala țintă a atacurilor lui Nae Ionescu o reprezintă guvernarea P.N.L.,
acuzată în mod constant de a fi generat prin clientelism și corupție un veritabil dezastru economic
și administrativ8. În opinia sa, autoritatea acestui partid şi a liderului său Ion I.C. Brătianu nu s-ar
datorat decât slăbirii proporţionale a autorităţii instituţiei monarhice9. În consecință, înlăturarea
naţional-liberalilor de la guvernare s-ar fi impus ca o primă condiție absolut necesară pentru o
schimbare fundamentală a sistemului politic din România10.
Ce fel de sistem politic imaginează Nae Ionescu pentru România ? Fără a purcede la o
elaborare teoretică prea detaliată a acestei chestiuni, acesta opune monarhia parlamentarismului
și instituției « hibride » a Regenței, subliniind importanța sa ca așezământ politic fundamental al

1
Primul său articol apare în numărul din 21 mai 1926. Vezi: Nae IONESCU, „Domnul Cuza revizuieşte…”, Cuvântul,
anul III, nr. 459, 21 mai 1926, p. 1. Nichifor Crainic este persoana care recomandă redacției Cuvântului pe Nae
Ionescu. Vezi: Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti,
1991, p. 191.
2
Pentru o analiză a parcursului politic al lui Nae Ionescu din această perioadă, vezi: Dora MEZDREA, Nae Ionescu.
Biografia, Acvila, București, 2002; Mihai SEBE, Nae Ionescu – de la mystique de la monarchie à la mobilisation
totalitaire, teză de doctorat, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, 2012.
3
Nae IONESCU, „Sub specie historiae”, Cuvântul, anul VI, nr. 1709, 24 ianuarie 1930, p. 1.
4
Mircea VULCĂNESCU, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 52.
5
Nae IONESCU, „Cartea la sate”, Cuvântul, anul III, nr. 728, 8 aprilie 1927, p. 1.
6
Idem, „Ce e cu « cascada tronurilor »?”, Cuvântul, anul III, nr. 864, 13 septembrie 1927, p. 1.
7
Idem, „Între Rege şi Ţară”, Cuvântul, anul III, nr. 641, 19 decembrie 1926, p. 1.
8
Vezi: Nae IONESCU, „Regimul majordomilor”, Cuvântul, anul III, nr. 793, 25 iunie 1927, p. 1; Idem, „Încă o băşică
de săpun”, Cuvântul, anul III, nr. 842, 21 august 1927, p. 1; Idem, „În serie neagră”, Cuvântul, anul III, nr. 896, 15
octombrie 1927, p. 1; Idem, „Un erou de tragedia”, Cuvântul, anul III, nr. 938, 26 noiembrie 1927, p. 1; Idem, „De ce
e furat statul?”, Cuvântul, anul IV, nr. 1200, 25 august 1928, p. 1.
9
Idem, „Stăpânul nostru al tuturora”, Cuvântul, anul III, nr. 809, 15 iulie 1927, p. 1.
10
Idem, „Apelul la Regenţă”, Cuvântul, anul IV, nr. 1148, 5 iulie 1928, p. 1.

— 171 —
unui stat « nou »1, în care regele este destinat a fi în acelaşi timp reprezentant simbolic al naţiunii
și « cap » al statului2. Nu este însă vorba despre o monarhie reprezentată de regele Mihai, pe care
îl consideră doar un deţinător « vremelnic » al coroanei3, ci de principele Carol, în care vede «
bărbatul mândru, plin de viaţă, pregătit cum nu e altul astăzi în Europa pentru a conduce o naţiune
»4. Nae Ionescu pune în mod constant la îndoială legitimitatea actului din 4 ianuarie 1926,
hotărâre pe care o acuză pentru a fi generat în România o « criză » acută a « autorității »5. Astfel,
tocmai slăbirea instituţiei monarhice ar fi reprezentat « punctul nevralgic al politicii româneşti »6.
Pe scurt, Nae Ionescu identifică autoritatea statului cu autoritatea monarhiei7.
Antiparlamentarismul lui Nae Ionescu poate fi încadrat într-un fenomen ideologic mai
cuprinzător, respectiv acela al unei radicalizări treptate a discursului său. Referindu-se la
articolele sale din Cuvântul, Zigu Ornea vorbește pe bună dreptate despre « oportunismul » lui Nae
Ionescu din această perioadă. Astfel, dacă până la sfârşitul anului 1928 acesta duce o adevărată
campanie editorială favorabilă naţional-ţărăniştilor, prezentaţi ca o soluţie pentru democratizarea
vieţii politice, după instalarea lor la guvernare foiletoanele sale politice din Cuvântul abundă în
idei antidemocratice8. În plus, își reorientează critica tocmai împotriva P.N.Ț., partid pe care îl
acuză în scurt timp de ineficiență și incoerență în opera de guvernare9. Din contră, spre deosebire
de Zigu Ornea, Mircea Vulcănescu explică în maniera următoare atitudinea politică a lui Nae
Ionescu din acești ani: « Carlismul lui Nae Ionescu nu era oportunist, cum au crezut mulţi
superficiali. (...) Monarhismul lui Nae Ionescu avea însă în primul rând o bază ontologică. Cât timp
fiul domnului prim născut trăieşte, el e rege, ci nu este rege cine vrea unul sau altul. Cât timp el
exista şi era surghiunit, orice nemulţumiri lăuntrice tindeau să se canalizeze, în virtutea unei
dialectici de neînlăturat, prin firea lucrurilor, în simpatii către el »10. Fără a descrie carlismul lui
Nae Ionescu ca o formă de « oportunism politic » sau ca un monarhism centrat pe baze «
ontologice », am putea remarca mai degrabă faptul că de la profesarea antiparlamentarismului și
până la teoretizarea dictaturii n-a mai fost decât un pas. Acest publicist naționalist teoretizează
acum dictatura sub forma unei monarhii autoritare sprijinită pe « masele organizate » și destinată
a se situa împotriva parlamentarismului « perimat »11. Soluția « Carol » este propusă tot mai des și
fără menajamente abia începând din luna august a anului 1929, însă campania carlistă este
pregătită de multă vreme de critica democrației, exprimată uneori în mod radical.
Începând din anul 1929 principele Carol colaborează personal cu Nae Ionescu, a cărui
campanie de presă o urmărește cu atenție. De pildă, îi trimite « documente » pe care să le
folosească în acest scop12. La rândul său, Nae Ionescu folosește un discurs din ce în ce mai carlist.
Principele exilat este descris ca un tânăr inteligent și energic, înzestrat cu numeroase calități și «
Român » veritabil prin caracterul său13 iar monarhia este avansată ca remediu la procesul de «
dezagregare » și de decredibilizare a autorității instituţiilor statului14. Spre deosebire de Regenţă,

1
Idem, „Datoria de azi”, Cuvântul, anul V, nr. 1606, 10 octombrie 1929, p. 1.
2
Idem, „Etapele libertăţii”, Cuvântul, anul IV, nr. 1270, 3 noiembrie 1928, p. 1.
3
Idem, „Cine garantează monarhia?”, Cuvântul, anul V, nr. 1423, 9 aprilie 1929, p. 1.
4
Idem, „Sub specie historiae”, Cuvântul, anul VI, nr. 1709, 24 ianuarie 1930, p. 1.
5
Idem, „Sângele apă nu se face. I. Complicii”, Cuvântul, anul V, nr. 1558, 23 august 1929, p. 1; Idem, „Datoria cea
mare”, Cuvântul, anul V, nr. 1518, 14 iulie 1929, p. 1.
6
Idem, „Dezagregare”, Cuvântul, anul V, nr. 1433, 19 aprilie 1929, p. 1.
7
Idem, „Dinastie – Monarhie”, Cuvântul, anul VI, nr. 1818, 16 mai 1930, p. 1.
8
Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 327-328.
9
Vezi: Nae IONESCU, „Umilinţele împrumutului”, Cuvântul, anul IV, nr. 1342, 16 ianuarie 1929, p. 1. Idem,
„Mulţumirea generală”, Cuvântul, anul V, nr. 1658, 1 decembrie 1929, p. 1.
10
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., pp. 63-64.
11
Nae IONESCU, „Dictatură cu paravan?”, Cuvântul, anul V, nr. 1501, 27 iunie 1929, p. 1; Idem, „Între Rege şi
Voinici”, Cuvântul, anul V, nr. 1502, 28 iunie 1929, p. 1.
12
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, op. cit., pp. 138-139.
13
Nae IONESCU, „Sub specie historiae”, Cuvântul, anul VI, nr. 1709, 24 ianuarie 1930; Idem, „Ţară de foc”, Cuvântul,
anul VI, nr. 1814, 11 mai 1930, p. 1.
14
Idem, „Datoria cea mare”, Cuvântul, anul V, nr. 1518, 14 iulie 1929, p. 1

— 172 —
pe care o prezintă ca pe « o simplă instituţie omenească »1, Nae Ionescu atribuie regalității o
natură mistică2. Numai « Restaurația » ar fi putut neutraliza « forţele centrifuge » care amenință
națiunea română3. Iată, pe scurt, coordonatele esențiale ale unei veritabile ideologii a Restaurației,
una care devine tot mai mult vehiculată în prima jumătate a anulului 1930.
O revenire a lui Carol în România pare a fi iminentă iar Nae Ionescu îndeamnă explicit pe
liderii guvernării naţional-ţărăniste să grăbească înfăptuirea acestui deziderat4. O dublă dihotomie
traversează acum scrierile sale. Monarhia este opusă nu doar Regenței, ci și partidelor politice5.
De aici şi până la a solicita pur și simplu anularea actului din 4 ianuarie 1926 cu doar o lună
înainte de Restaurație nu a mai fost decât un pas6.
Ideologia și practica monarhismului din anii 1926-1930 coincide în cazul a numeroși
carliști cu practica meseriei de jurnalist-intelectual iar în această privință Nae Ionescu constituie
poate cel mai elocvent exemplu. Din contră, dacă îl comparăm cu alți partizani ai lui Carol, acesta
nu este un adept al lui Charles Maurras. Nae Ionescu nu împărtășește o admirație particulară
pentru liderul grupării « Action française » iar argumentația sa nu urmează canonul maurrasian în
capitolul anterior. În schimb, ca și alți partizani ai lui Carol, acesta transformă critica statu quo-
ului într-un discurs favorabil « Restaurației ». Carliștii forjează acum o veritabilă mișcare politică
anti-sistemică, al cărei succes nu întârzie să apară.

IV — « CARLISM », « CARLIȘTI » ȘI « ANTICARLIȘTI »

Odată cu moartea regelui Ferdinand, lupta pentru o monarhie reprezentată de Carol

stârnește veritabile pasiuni politice. Pamfil Şeicaru găseşte forţa « mitului Carol » în capacitatea
sa de a mobiliza credinţa într-o societate mai bună şi o naţiune mai puternică, concentrând într-o
direcţie precisă speranţa de a scăpa de tarele parlamentarismului şi de lipsa de autoritate a
regenţei7. În acești ani, antiparlamentarismul și naționalismul converg din ce în ce mai mult către
persoana lui Carol. Potrivit partizanilor săi, coeziunea naţiunii și a statului s-ar fi putut înfăptui
doar apelând la alternativa politică pe care acesta o reprezintă.
Termenul « carlism », unul dintre conceptele centrale al studiului nostru, devine acum tot
mai popular în discursul monarhiștilor. Mihail Manoilescu este persoana care îşi arogă meritul
inventării şi popularizării acestui cuvânt, datorită eforturilor pe care le face pentru a sprijini cauza
lui Carol8. Totuşi, Manoilescu recunoaşte şi altora calitatea de vector al monarhismului, respectiv
calitatea de « carlist ». De pildă, lui Nae Ionescu, căruia îi apreciază campania de presă favorabilă
prinţului9. În altă ordine de idei, atunci când discută despre monarhismul pe care cotidianul
Cuvântul îl promovează în acest deceniu, Mircea Vulcănescu și Nichifor Crainic folosesc la rândul
lor termenul de « carlism »10. Aceiași intelectuali discută despre « chestiunea carlistă »11 ori despre
existenţa unui « tineret carlist »12. Inclusiv Pamfil Șeicaru folosește termenul « carlism » în paginile
Curentului13. Care este înțelesul pe care acești actori îl conferă acestei noțiuni ?

1
Idem, „Cum e apărată regenţa”, Cuvântul, anul V, nr. 1542, 7 august 1929, p. 1.
2
Idem, „Argumentele”, Cuvântul, anul V, nr. 1495, 21 iunie 1929, p. 1.
3
Idem, „Puterea central”, Cuvântul, anul V, nr. 1527, 23 iulie 1929, p. 1.
4
Idem, „Între imperativele istoriei şi aventură”, Cuvântul, anul VI, nr. 1688, 2 ian 1930, p. 1.
5
Idem, „În apărarea dinastiei”, Cuvântul, anul VI, nr. 1774, 30 martie 1930, p. 1.
6
Idem, „Anticarlişti, mâna sus!”, Cuvântul, anul VI, nr. 1813, 10 mai 1930, p. 1.
7
Pamfil ŞEICARU, „Mitul şoaptelor”, Curentul, anul III, nr. 828, 15 mai 1930, p. 1.
8
Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 125.
9
Ibidem, p. 121.
10
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 63; Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială «
Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 191.
11
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 61.
12
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 205.
13
Pamfil ŞEICARU, „Zelosul carlismului”, Curentul, anul III, nr. 823, 9 mai 1930, p. 1.

— 173 —
 Nichifor Crainic, de pildă, afirmă cu mândrie faptul că este « carlist »1, prin a fi « carlist »
înţelegând « a fi partizan al Prinţului » (Carol – n.n.)2. Acest cuvânt are o conotaţie pozitivă atât
Crainic cât și pentru principele Carol. În această privință, cel dintâi se arată dezamăgit de
oportunismul pe care unii monarhiști îl dovedesc acum: « Halul în care se trafica o cauză ce mi se
părea mare mă revolta. Carlismul ajunsese un mijloc de arivism. Voia cineva să pună mâna pe o
demnitate ? Se declara carlist şi a doua zi era cumpărat de guvern ca să nu mai fie ! »3. Pe de altă
parte, carliştii reprezintă pentru prinț persoanele care îl sprijină, care se opun propagandei
îndreptate împotriva sa. Într-o însemnare din toamna anului 1929, Carol îşi mărturiseşte bucuria
pricinuită de intensificarea « curentului de opinie care îi este favorabil » şi de faptul că o serie de
oameni politici liberali ar fi devenit la rândul lor « carlişti »4. Acesta constată acum mulțumit faptul
că inclusiv « armata, pe zi ce trece, devine carlistă »5.
Pe scurt, a fi carlist înseamnă a fi partizan al lui Carol. Constantin C. Giurescu definește
carlismul ca un curent de opinie care promovează ideea revenirii lui Carol în România, răspândit
atât în rândul oamenilor politici cât şi în armată6. În egală măsură, diplomatul Raoul Bossy discută
în memoriile sale influenţa considerabilă pe care « presa procarlistă » o dobândeşte în anii 1928 şi
1929, prin « presă procarlistă » înţelegând o presă care caută să creeze un curent favorabil
aducerii prinţului Carol pe tron7. Așa se face că Nae Ionescu constată că lui şi celorlalţi susținători
ai lui Carol li s-ar fi spus « carlişti » datorită textelor favorabile principelui pe care le scriu în
presă8. « Carlismul » înglobează așadar idei și acțiuni ale unor persoane care susțin cauza politică
a prințului Carol. Iată înțelesul pe care contemporanii îl conferă acestui termen, un înțeles pe care
ni-l însușim. Din contră, termenul are o conotaţie negativă pentru « anticarlişti », fie ei naţional-
liberali, apărători ai statu quo-ului politic, sau intelectuali precum Pamfil Şeicaru, care critică «
agitaţia carlistă »9. Asemenea adversari ai lui Carol sunt pentru monarhistul Nae Ionescu pur și
simplu niște « anticarliști »10.
Cu greu am putea nega faptul că termenul « carlism » este folosit acum din ce în ce mai des.
Inclusiv o serie de publicaţii din străinătate îl preiau şi îl popularizează. Jurnalişti străini (fie ei din
Franţa, Italia ori Marea Britanie) ori jurnalişti români din străinătate folosesc tot mai frecvent
termeni precum : « carlism », « carlişti », « chestia carlistă », « mişcarea carlistă », ori « complot
carlist »11. O asemenea proliferare nu poate însă decât să servească țelurilor carliste.
În acești ani, nu puțini partizani ai lui Carol își arogă meritul de a face parte dintr-o
mișcare politică dinamică, una animată de o credință politică veritabilă. Într-o scrisoare pe care i-
o adresează lui Carol, profesorul Marin Chiriţescu-Arva se recomandă ca un « statornic credincios
» (se înţelege, al cauzei carliste), aşteptând pur și simplu din partea principelui momentul când va
întinde naţiunii române « mâna salvatoare » și îi va arăta astfel « calea mântuirii »12. Folosind un
discurs asemănător, Nichifor Crainic se referă la riscurile asumate de Mihail Manoilescu prin
implicarea sa în activităţile carliste ce culminează într-un proces politic ca la o formă de « martiraj
»13. Ce-i drept, Manoilescu se declară la rândul lui « carlist »14 iar în memoriile sale nu ezită să

1
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 193.
2
Ibidem, p. 192.
3
Ibidem, p. 205.
4
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, op. cit., p. 141.
5
Ibidem, p. 146.
6
Constantin C. GIURESCU, Amintiri, ALL, Bucureşti, 2000, p. 191.
7
Raoul BOSSY, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 154.
8
Nae IONESCU, „Sub specie historiae”, Cuvântul, anul VI, nr. 1709, 24 ianuarie 1930, p.1.
9
Pamfil ŞEICARU, „Leuşteanul doamnei Lupescu”, Curentul, anul II, nr. 474, 16 mai 1929, p. 1.
10
Nae IONESCU, „Anticarlişti, mâna sus!”, Cuvântul, anul VI, nr. 1813, 10 mai 1930, p. 1.
11
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. IV: Regenţă Mihai, dosar 23/1930, f. 1. ANIC, fond Casa Regală.
Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 5/1927, f. 7; Gabriel PERREUX, Le roman d’amour du Prince Carol, La
Nouvelle Société d’Édition, Paris, 1928, p. 143; Stéphane FLORESCO, L’Affaire Carol, Librairie Serpantié, Paris,
1928, p. 63.
12
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 2/1928, ff. 10-11.
13
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 207.
14
Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 104.

— 174 —
vorbească despre o « mărturisire de credinţă carlistă » pe care i-o face generalului Averescu în anul
19271 ori despre « convertirea lui Nae Ionescu la carlism »2. Un veritabil patos traversează scrierile
lui Manoilescu despre Carol. Pentru acest monarhist, Carol determină în mod fundamental nu doar
istoria României din anii 1925-1940, ci și propria sa existență. Așa se face că în memoriile sale
(scrise imediat după al Doilea Război Mondial) îşi mărturiseşte astfel atașamentul față de acest
reprezentant al dinastiei române: « lupta pentru Carol şi împletirea vieţii mele cu a lui a fost tot
ceea ce mi-a ursit mai hotărâtor destinul »3. La sfârșitul anilor douăzeci, Carol este dorit în
România iar persoana sa stârnește interesul și imaginația politică a numeroși intelectuali dornici
să asiste la o schimbare a statu quo-ului.
Pe de altă parte, singura opoziție remarcabilă creată împotriva lui Carol și a partizanilor
săi este reprezentată de Partidul Național Liberal. Atunci când se află la guvernare (ianuarie –
martie 1926; iunie 1927 – decembrie 1928), această formațiune politică se folosește de cenzură și
de o propagandă anticarlistă pentru a decredibiliza imaginea prințului și a susținătorilor săi. În
fine, același partid tipărește broşuri anticarliste care pun la îndoială seriozitatea sa și moralitatea
vieții sale personale4. Potrivit narațiunii inventate de național-liberali, Carol se înconjoară în exil
de indivizi controversați. Industriaşul Marquet, Elena Lupescu, « escrocul evreu » Hugo Bacher
sau « magnatul » Barbu Ionescu, cu toții sunt învinuiți acum pentru faptul de a fi influențat în mod
negativ acțiunile principelui5. Cât de credibil este acest discurs ? O notă informativă din 1929 a
Siguranţei româneşti enumeră printre membrii anturajului lui Carol pe « escrocii » Henry Kirschen
(fost comerciant de cereale în Brăila) și Hugo Bacher (fiul unui dentist din Craiova), dar și pe
Nicolae Gatosky (fost prefect a judeţului Bacău) ori pe Constantin C. Dumitrescu6. Acesta din urmă
studiază dreptul în Paris și îndeplinește acum funcţia de secretar al principelui7. Viața personală a
lui Carol alimentează totdeauna discursul adversarilor săi8. În opinia fruntașului P.N.L. Ion G.
Duca, Carol devine acum « o victimă nenorocită a nesocotinţei sale » şi a grupului « de aventurieri
şi de escroci pe mâna cărora a căzut »9. Pentru național-liberali, carliștii reprezintă pur și simplu
nişte « aventurieri » care pun în primejdie stabilitatea României Mari10.
Desigur, mișcarea monarhistă grupată în jurul lui Carol își are tarele sale. Pentru carliști
monarhismul reprezintă în egală măsură o pârghie destinată a le facilita satisfacerea unor interese
personale (fie ele politice, economice, sau de altă natură). Nichifor Crainic, de pildă, acuză pe Nae
Ionescu de faptul că ar fi primit bani de la național-liberalul I.G. Duca pentru a-şi tempera
îndârjirea cu care promova carlismul. Deşi Nae Ionescu nu s-ar fi conformat nici după ce ar fi
încasat banii, ceea ce îl deranjează pe Crainic este faptul că această cauză (pentru care el îşi
arogă o calitate de prim vector) ajunsese un « obiect de trafic »11. Inclusiv Nicolae Iorga și
Constantin Argetoianu remarcă oportunismul multor carliști. Dacă Iorga este revoltat de faptul că

1
Ibidem, p. 112.
2
Ibidem, p. 171.
3
Ibidem, p. 95.
4
Vezi: Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului Principe Moştenitor (1918 – 1919 – 1925),
Bucureşti, 1927; Uneltirile împotriva dinastiei. Abdicarea fostului principe moștenitor – complotul de la Londra –
echivocul național-țărănist, Imprimeriile Independența, București, 1930.
5
Vezi: „Zgura din jurul fostului prinţ. Un document doveditor”, Viitorul, anul XX, nr. 5918, 13 noiembrie 1927, p. 5.
6
Cunoscut și ca « Puiu » Dumitrescu, acesta este fiul colonelului Constantin Dumitrescu, comandant al Cercului de
Recrutare Constanţa.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 5/1929, ff. 14-15.
8
Jurnalistul francez Gabriel Perreux contribuie la întreținerea unei imagini controversate a prințului printr-o carte pe
care o publică în 1928. Vezi: Gabriel PERREUX, Le roman d’amour du Prince Carol, La Nouvelle Société
d’Édition, Paris, 1928.
9
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. IV: Regenţă Mihai, dosar 7/1928, f. 2.
10
„Ţara vrea linişte. Agitatorii vor fi opriţi a mai dăuna ţării. Măsurile guvernului şi ale parlamentului vor pune capăt
tendinţelor anarhice”, Viitorul, anul XX, nr. 5918, 13 noiembrie 1927, p. 5; Stelian POPESCU, Amintiri, Albatros,
Bucureşti, 2000, p. 261; „O lege necesară. Cine protestează şi de ce protestează?”, Viitorul, anul XX, nr. 5918, 13
noiembrie 1927, p. 1; „Adevăruri istorice. Cum a renunţat de patru ori la Tron fostul Principe Carol. Acte şi
documente oficiale”, Viitorul, anul XX, nr. 5918, 13 noiembrie 1927, pp. 3-4; „Guvernul e dator să intre în
legalitate”, Viitorul, anul XXII, nr. 6687, 26 mai 1930, p. 1.
11
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 205.

— 175 —
« ceea ce se numea „chestia închisă” ajunsese (...) un mijloc de a ajunge la putere »1, Argetoianu
constată pur și simplu faptul că « oameni de mâna a zecea începeau să se ridice pe aripile noului
curent »2. Numărul partizanilor prințului crește așadar progresiv pe măsură ce o revenire a sa în
România devine din ce în ce mai probabilă. În primul rând, cel mai evident oportunism este cel al
liderilor Partidului Național Țărănesc. Carlismul unora dintre ei (Alexandru Vaida-Voevod, de
pildă) ar putea fi înțeles inclusiv ca un mijloc de a combate influența politică a național-liberalilor.
Nu doar carliștii notorii sau național-țărăniștii se încadrează în această categorie. Mai degrabă
pare a fi vorba despre un fenomen ce tinde să se generalizeze printre monarhiști. În această
privință, Mihail Manoilescu își amintește intrigat faptul că: « Toţi oamenii politici, în afară de
liberali, se declaraseră, cel puţin în principiu, pentru revenirea lui Carol. Chestiunea lui constituia
acum piatra de încercare a consistenţei şi caracterului lor. Dar tocmai aceasta mi-a rezervat cumplite
decepţii. (...) Nu puteam să-i antrenez pe fruntaşii politici decât lăsându-i să vadă în chestiunea
Carol un mijloc de satisfacere a intereselor lor de partid. Îmi repugna acest lucru, dar el era
neînlăturabil în demersul de a le trezi interesul şi a asigura cauzei carliste fie şi un aleatoriu concurs
»3. Ca orice mișcare politică, monarhismul carlist nu exclude oportunismul. Din contră, îl
înglobează, iar acest aspect rămâne o trăsătură fundamentală a mișcării politice pe care o studiem
inclusiv în deceniul următor.
Fie că este vorba despre carliști sau despre anticarliști, tema revenirii în România a
prințului exilat devine un subiect din ce în ce mai frecvent dezbătut odată cu moartea regelui
Ferdinand. Forța susținătorilor lui Carol este dată inclusiv de faptul că se identifică cu o mișcare
politică aparte, una destinată să scoată România din criza politică și economică pe care o
traversează. Ei înșiși se consideră a fi carliști. Actorii monarhismului carlist promit o Românie mai
stabilă și mai puternică iar această promisiune reprezintă impulsul ideologic central care sporește
succesul politic la sfârșitul deceniului și în prima parte a anului 1930.

V — CARLISMUL CA MIȘCARE POLITICĂ ANTI-SISTEMICĂ : PRELUDIU LA «

RESTAURAȚIE »

Într-un articol pe care îl publică într-unul din primele numere ale ziarului Curentul, Cezar
Petrescu se referă dezamăgit la România de după război ca la o națiune împiedicată să progreseze
pe măsura forțelor sale. Ca mulți alți naționaliști, Petrescu găsește cauza acestei probleme în
parlamentarism, respectiv în guvernările succesive ale lui Ion I.C. Brătianu:

« Chiar indignarea a murit în noi. (...) Aşteptăm pasivi, strângem din umeri şi aşteptăm. (...) Soldaţii
sunt în zdrenţe, defilează cu talpa goală prin bocancii sparţi; alături, Ungaria aşteaptă să descarce al cincilea
transport de mitraliere. Şi peste Nistru, în fiecare an, manevrele armatei roşii fac repetiţiile unui atac, care,
dacă n-a fost ieri, se poate dezlănţui mâine. Ce imbecil se mai poate consola cu miliardele votate pentru zece
ani, să îmbrace şi să înarmeze o oaste goală, flămândă, şi înarmată cu rămăşiţele inutilizabile ale fabricilor de
tunuri, de mitraliere şi de avioane care-şi plasează la noi comenzile refuzate de alţii ? Ştim ce însemnează
această cifră, impresionantă numai pentru naivi. Din nou, iureşul șperţarilor în comisioane; din nou câteva
palate noi, câţiva milionari mai mult, câteva maşini scumpe, câteva interpelări fără efect – şi din nou, pentru
armată, uniforme cu lâna putredă, bocanci cu talpa de mucava, avioane care se prăbuşesc din ceruri şi arme
de model preistoric. Ce mână mai are destulă vlagă să apuce de piept şi să scuture vinovaţii, să-i scoată în
vederea ţării, să-i scuipe şi să-i înfiereze ?
Vă spun că şi indignarea a murit în noi. Acum, braţul ne este de scrum şi ochiul nu se mai sguduie de
niciun spectacol. Am văzut atâtea, am îndurat atâtea, ne-am deprins cu atâtea, am acceptat atâtea ! Vastă
Brătienie, ţara este acum atât de deprinsă cu metodele liberale, cu nelegiuirile, cu făţărnicia, cu intriga, cu

1
Nicolae IORGA, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, editura PRO, Bucureşti, 1999, p.
375.
2
Constantin ARGETOIANU, op. cit., pp. 61-63.
3
Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 167.

— 176 —
nedreptatea şi cu jaful, încât nici nu-şi mai poate închipui cum ar fi altfel, cum ar fi putut să mai fie şi altfel.
Căci această lungă stăpânire liberală, nu numai ne-a sărăcit, ne-a jefuit, ne-a creat din prieteni duşmani şi ne-
a făcut de râsul şi de mila lumii; dar ne-a strivit elanul vital, ne-a retezat toate posibilităţile de devenire, ne-a
ţinut aici, bine încleiaţi în noroi, mediocri, egoişti şi meschini, să trăim o existenţă fermă, în care totul e
desfigurat şi totul numai acceptare laşă.
Gândiţi numai la ce-ar fi putut fi – şi ce este: la fiecare pas, în orice domeniu. Reformă agrară,
armată, învăţământ, universitate, sprijinire a industriei, gospodărie. Pretutindeni, intenţia cea mai generoasă
şi necesitatea cea mai imperioasă, trecute în fapt au devenit mijloace de căpătuială, prilej de ilegalitate, abuz,
furt, procopseală şi scandal.
De aceea îi urâm pe liberali. Sunt duşmanii noştri lăuntrici, sunt ucigaşii viitorului. Devoratori de
suflete, fiindcă nu pot trăi decât în abject, cu bucurie sălbatică nu-şi vor găsi odihnă decât atunci când toată
ţara va fi după chipul şi asemănarea lor »1.

Acest text este unul plin de însemnătate, întrucât concentrează în el percepția pe care mulți
naționaliși monarhiști și-o fac despre parlamentarismul românesc în general și despre Ion I.C.
Brătianu și guvernările sale în mod particular. Atunci când discută raportul de forţe politice din
România acestui deceniu, Mircea Vulcănescu și Mihail Manoilescu se referă explicit la Brătianu ca
la un veritabil « dictator »2. Brătianu este etichetat frecvent de carliști cu titulaturi precum «
Tiranul », « Dictatorul » ori « Marele Vizir », ultima dintre ele o aluzie explicită la cultura politică
« otomană » pe care partidul său ar fi practicat-o. Iată-l ilustrat într-un număr al Cuvântului ca o
persoană îmbrăcată în costum de vizir și având o postură relaxată a corpului. În acest desen,
Brătianu poartă un fes turcesc pe cap şi are o privire vicleană3. În a doua jumătate anilor 1920,
publicaţiile Cuvântul, Neamul românesc ori Curentul formează un front comun împotriva naţional-
liberalilor. Nu întâmplător în paginile acestor gazete naţionalismul, monarhismul şi
antiparlamentarismul converg deseori către persoana prinţului Carol. Carlismul se configurează
acum ca o veritabilă mișcare politică îndreptată împotriva statu quo-ului. Actorii
antiparlamentarismului găsesc un pilon în ideea monarhică iar în opinia multora Carol pare a fi
persoana destinată să faciliteze materializarea unui proiect național coerent.
Până la sfârșitul anului 1928, critica statu quo-ului înseamnă critica Partidului Național-
Liberal, unul care domină guvernările anilor 1920-1928 (se află la putere în perioada ianuarie
1922 – martie 1926 și iunie 1927 – decembrie 1928). Centralismul administrativ și perpetuarea
tarelor culturii politice din Vechiul Regat stârnesc acum nenumărate nemulțumiri. Afirmarea
intereselor unei oligarhii financiare și birocratice alături de limitarea autorității și inițiativelor
locale4 creează multor naționaliști impresia că național-liberalii se fac vinovați de un adevărat «
dezastru » administrativ, unul ce ar fi pus în pericol însuși edificiul României Mari. În această
privință, textul lui Cezar Petrescu de mai sus este cât se poate de elocvent. Nu doar guvernările
naţional-liberalilor sunt însă blamate de monarhiști. Inclusiv cele ale Ligii Poporului (martie 1926
– iunie 1927) și Partidului Național-Țărănesc (care debutează în decembrie 1928) devin ținta
atacurilor acestor jurnaliști-intelectuali.
Altfel, Restaurația este pregătită inclusiv de discursul antiparlamentar al unor intelectuali
care, spre deosebire de anii trecuți, nu se mai afirmă acum ca niște veritabili carliști. Pamfil
Șeicaru și Nicolae Iorga lansează atacuri împotriva tuturor actorilor politici aflați la guvernare, fie
ei naţional-liberali, averescani ori naţional-ţărănişti5. Până la urmă, fără a se evidenția neapărat
drept carliști, fiecare dintre criticii statu quo-ul contribuie în mod indirect la revenirea lui Carol în
România, tot la fel cum în deceniul următor mulţi naţionalişti şi antiliberali contribuie în mod

1
Cezar PETRESCU, „De ce-i urâm”, Curentul, anul I, nr. 1, 11 ianuarie 1928, p. 1.
2
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 53; Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 116.
3
Vezi: Cuvântul, 22 octombrie 1927, p. 1.
4
Keith HITCHINS, Ionel Brătianu, Haus Publishing, London, 2011, pp. 137-138.
5
Pamfil ŞEICARU, „Parodia parlamentară”, Curentul, anul III, nr. 838, 25 mai 1930, p. 1; Idem, „Comedia
parlamentară”, Curentul, anul III, 843, 30 mai 1930, p. 1; Nicolae IORGA, „E aici ţara cerşetorilor?”, Neamul
românesc, anul XXIV, nr. 203, 17 septembrie 1929, p. 1.

— 177 —
indirect la instaurarea regimului autoritar din anii 1938-1940 fără a fi neapărat partizani ai lui
regelui Carol al II-lea.
Totuși, în această privință, guvernarea P.N.Ț. capătă o importanță particulară. La alegerile
din noiembrie 1928, carliştii sprijină pe național-ţărănişti împotriva Partidului Național-Liberal.
Pentru Nichifor Crainic, de pildă, primii reprezintă acum unica posibilitate de mai spera la o «
pacificare internă »1, în timp ce Nae Ionescu vede în această grupare politică « singurul leac la
oribila moştenire pe care o lasă vechiul regim »2. Ce-i drept, victoria național-țărăniștilor la alegeri
este echivalată de mulți români cu venirea ardelenilor la guvernare. De la ei se așteaptă o nouă
traiectorie politică, atât în sensul unei democratizări autentice cât şi al unei eficientizări a
funcţionării instituţiilor statului. Experienţa pe care unii oameni politici ardeleni din P.N.Ţ. o
dobândiseră în cadrul monarhiei austro-ungare (în parlamentul de la Budapesta ori în alte
instituţii) ar fi trebuit să ofere alternativa la ceea ce va fi fost bizantinismul politic al naţional-
liberalilor regăţeni, făcuți vinovați pentru a fi perpetuat la guvernare o cultură politică balcanică,
otomană, copleşită de clientelism și corupție. În cele din urmă, național-țărăniștii ajung la
guvernare bucurându-se de un suport popular semnificativ3. « Era nouă » pe care o proclamaseră
nu se concretizează însă iar această promisiune neonorată contribuie în mod indirect la sporirea
curentului ideologic monarhist.
Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că oamenii politici favorabili unei reveniri în ţară
a lui Carol se recrutează din rândul adversarilor partidului național-liberal. Alexandru Vaida-
Voevod și Octavian Goga, de exemplu, îi mărturisesc acum lui Iorga neîncrederea lor în
capacitatea Regenței de a guverna4. În anul 1928, opoziţia constituită împotriva naţional-liberalilor
folosește carlismul ca factor de raliere a nemulţumirilor populare şi de orientare a lor împotriva
unui adversar politic comun. Într-o manieră mai mult sau mai puțin directă, naţional-ţărăniştii
sprijină pe Carol de îndată ce câștigă alegerile. Iuliu Maniu corespondează cu prințul încă din
anul 19285 iar în câteva scrisori pe care i le trimite acum i se adresează folosind pur și simplu titlul
de « Alteţă Regală »6. Așa se face că dacă în timpul guvernării naţional-liberale Carol era o țintă
constantă a Siguranței și a unei propagande potrivnice, în anul 1929 şi în prima parte a anului
1930 o serie de membri ai guvernului naţional-ţărănist merg personal în Franța pentru a trata cu
prinţul revenirea sa în România7. Lui Carol i se promite acum neîngrădirea corespondenței și tot
cu el se discută proiecte referitoare la administrație sau la educația tinerilor8.
În prima parte a anului 1930, o întronare a lui Carol devine din ce în ce mai probabilă.
Desigur, din această ecuație nu trebuie excluse atacurile îndreptate împotriva Regenţei. Aceste
atacuri echivalează acum cu o propagandă favorabilă revenirii lui Carol în România. Într-o vreme
când metodele autoritare de guvernare devin tot mai ispititoare, Regența este percepută de
numeroși români întocmai ca o instituţie lipsită de autoritate. De fapt, « Restauraţia » este
pregătită inclusiv de ezitările regenților. Niciuna dintre cele trei personalități care o formează nu
își pronunță în mod franc poziția politică față de o posibilă revenire a lui Carol în România. Din
contră, principele Nicolae îi mărturiseşte nu o dată fratelui său neîncrederea pe care o are față de
acest aşezământ9. Carol poartă o corespondență atât cu principele Nicolae cât și cu regina Maria
iar textul scrisorilor pe care le primește de la cei doi trădează deseori iminenta sa întronare10.

1
Nichifor CRAINIC, „Împotriva intrigii”, Curentul, anul I, nr. 60, 10 martie 1928, p. 1.
2
Nae IONESCU, „Moştenirea”, Cuvântul, anul V, nr. 1273, 7 noiembrie 1928, p. 1.
3
P.N.Ț. dobândește acum 77,76 % din numărul total de voturi. Următorul partid din clasamentul alegerilor, P.N.L.,
obține doar 6,55 % din procentul total. Vezi: Monitorul Oficial, 19 decembrie 1928.
4
Nicolae IORGA, Memorii, vol. V, editura « Naţională » S. Ciornei, Bucureşti, 1939, p. 397.
5
Prinţul NICOLAE de HOHENZOLLERN, În umbra coroanei României. Documente, amintiri şi comentarii, Moldova,
Iaşi, 1991, p. 61.
6
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 652/1929, ff. 1-2
7
Stelian POPESCU, op. cit., pp. 294-295.
8
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 3/1929, ff. 6-7.
9
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 573/1926, ff. 1-2; Idem, dosar 515/1929, ff. 2-3.
10
Idem, dosar 425/1929, f. 3.

— 178 —
 Foarte probabil, în lunile care precedă Restauraţia din 8 iunie 1930 se creează un acord
tacit atât printre oamenii politici cât și în rândul opiniei publice cu privire la revenirea lui Carol în
România. Nu puțini sunt cei care doresc încheierea grabnică a « provizoratului » Regenței și
discută despre posibilitatea revenirii prințului în România1. Într-o şedinţă a cabinetului din 14 mai
1930, senatorul Cornescu (membru al partidului Liga Poporului) rosteşte un discurs în care
solicită franc aducerea lui Carol în România, pe care îl prezintă ca pe « cel mai falnic şi cel mai
frumos stejar crescut pe meleagurile noastre »2. Numele lui Carol este rostit din ce în ce mai des,
atât în mediile populare cât și în rândul elitelor. Criza economică, tarele parlamentarismului, lipsa
de credibilitate a Regenței, dorința de a reîntări prestigiului instituției monarhice, iată câțiva dintre
cei mai importanți factori care pregătesc « Restaurația ». Referindu-se la starea de spirit din
primăvara anului 1930, diplomatul Raoul Bossy constată pe bună dreptate faptul că « se generaliza
un sentiment de nesiguranţă iar România lua aparenţa unei corăbii fără vâslaş, purtată în bătaia
vântului »3. Într-o manieră mai mult sau mai puțin directă, Carol este încurajat să își asume
statutul de Salvator.
În anii 1929 și 1930, critica statu quo-ului coincide de multe ori cu un discurs favorabil lui
Carol. Nu puțini români pun instabilitatea politică și economică pe seama partidelor care se
succed la guvernare în acest deceniu. Bazele politice și ideologice necesare pentru întronarea lui
Carol sunt acum pregătite. În iunie 1930, acesta foloseşte un paşaport fals eliberat de legaţia
României din Paris. Purtând numele Eugen Nicolae, de profesie şofer, Carol călătoreşte cu acest
pașaport în Germania, Austria, Iugoslavia şi Ungaria4. A fost acesta traseul care culminează cu
revenirea sa în România ? Despre « Restaurație » și consecințele sale imediate vom discuta în
capitolul următor.

Ideologia antiparlamentară și naționalistă țesută în jurul persoanei lui Carol nu dispare

odată cu exilul său. Moartea regelui Ferdinand, lipsa de credibilitate a Regenței și apoi criza
economică sunt factori care redinamizează carlismul în anii 1927-1930. Desigur, carlismul nu
reprezintă un concept generat din inerție, ci o ideologie care este rodul acțiunilor unor indivizi, ale
prințului Carol și a partizanilor săi (fie ei oameni politici, militari sau intelectuali precum Nichifor
Crainic, Mihail Manoilescu ori Nae Ionescu). Aceștia se referă explicit la carlism ca la o cauză
politică pe care o propun ca alternativă la modelul de guvernare autohton, unul reprezentat acum
de parlamentarism și de instituția Regenței.
Lipsa unei opoziții veritabile face ca soluția « Carol » să devină din ce în ce mai atractivă
în rândul opiniei publice și a clasei politice. În această privință, un aport substanțial îl aduc
publicațiile care își fac un țel din critica anti-sistemică. Antiparlamentarismul, monarhismul,
revendicările naţionaliste, toate aceste trei aspecte sunt strâns legate de o critică a statu quo-ului
care în acest deceniu converge către persoana lui Carol. Carlismul anilor 1930 este precedat de
carlismul anilor 1920. Din cele trei componente enumerate mai sus derivă curentul ideologic care
pregătește și produce « Restaurația » din 8 iunie 1930. « Restaurația » reprezintă prima temă
discutată în capitolul următor, axat pe anii de debut ai domniei lui Carol al II-lea.

1
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosar 1/1930, ff. 3-7.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. IV: Regenţă Mihai, dosar 4/1930, ff. 1-2.
3
Raoul BOSSY, op. cit., p. 160.
4
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar I 18/1930, f. 1.

— 179 —
 CAPITOLUL 3 : SPERANȚE, PROVOCĂRI ȘI
PROIECTE. ANII DE DEBUT AI UNEI DOMNII CU
V O C A Ț I E R E F O R M AT O A R E 1 9 3 0 - 1 9 3 3

În luna mai a anului 1930 generalul Alexandru Averescu solicită conducătorilor filialelor
județene ale Ligii Poporului câte un raport informativ referitor la starea de spirit a populației față
de o posibilă revenire a lui Carol în România. Averescu este interesat să afle în ce măsură o
eventuală « aducere în țară a lui Carol » va fi facilitată de un sprijin popular autentic. Chiar dacă
există regiuni unde se constată o anumită « reticenţă » față de Carol ori chiar « alterarea »
sentimentului dinastic, prințul pare a se bucura în general de o opinie publică deosebit de
favorabilă1. Astfel, aflăm de la reprezentanții Ligii Poporului din Basarabia că în judeţul Bălţi «
armata îl aşteaptă în fiecare zi »2 în timp ce în regiunea Soroca locuitorii își doresc cu nerăbdare nu
doar venirea principelui, ci şi « dictatura » acestuia. Autorul ultimului raport menţionează explicit
faptul că: « Ei cer un stăpân »3. Odată confruntați cu criza economică, cu tarele administraţiei și cu
« lipsa de autoritate », ţăranii din Tighina afirmă la rândul lor faptul că doresc un « ţar »4. Inclusiv
în Bucovina populaţia ar fi fost de partea lui Carol. Locuitorii acestei foste provincii a imperiului
austro-ungar își doresc la rândul lor o țară « cârmuită de un rege înţelept şi sever ». În această
regiune doar minorităţile s-ar fi împotrivit prințului, întrucât ar fi dorit « dezordine în ţară » şi « o
cârmuire slabă »5. În Vechiul Regat, în schimb, reprezentantul Ligii Poporului din Teleorman
explică simpatia pentru principe prin « consecinţa stării de mizerie în care a fost adusă ţara de cei
care conduc astăzi destinele ei »6. Așa se face că în județele Dâmboviţa şi Râmnicu-Sărat
majoritatea ţăranilor sunt de părere că numai revenirea prințului ar putea pune capăt «
nenorocirilor » şi « frământărilor » care amenință națiunea7. Speranțele locuitorilor din aceste
județe se îndreaptă către Carol ca înspre ceva « nou » şi « providenţial », ca înspre o persoană
menită să pună capăt oricăror « suferinţe », « decepţii » şi « nedreptăţi »8. În Moldova, țăranii din
Tutova cred pur și simplu în capacitatea acestuia de a scăpa ţara de « ruină » şi de « hoţie »9 în
timp ce despre militarii din Botoşani ni se spune că desfășoară nestânjeniţi o « propagandă carlistă
»10. De cealaltă parte a Carpaţilor, prințul este « profund simpatizat » nu doar în regiunile Bistriţa
şi Braşov11, ci și în Hunedoara, acolo unde există credinţa că dacă acesta va dobândi tronul va fi
capabil să înceapă o domnie « energică », plină de « iniţiative » și de « lucruri mari »12. În fine,
1
ANIC, fond Casa Regală. Diverse (1912-1949), dosar 5/1930, f. 11, 12, 44, 45, 54.
2
Ibidem, f. 2.
3
Ibidem, f. 43.
4
Ibidem, f. 48.
5
Ibidem, f. 9.
6
Ibidem, f. 47.
7
Ibidem, f. 16.
8
Ibidem, f. 41.
9
Ibidem, f. 51.
10
Ibidem, f. 6.
11
Ibidem, ff. 3-5.
12
Ibidem, ff. 19-20.

— 180 —
românii din Turda așteaptă și ei cu nerăbdare o întronare a lui Carol, pe care îl consideră «
războinic » şi « viteaz »1. Bineînțeles, fiecare dintre aceste rapoarte este încărcat cu o doză
apreciabilă de subiectivitate. În schimb, acestea se constituie într-o radiografie interesantă (chiar
dacă limitată) a viziunii populare despre Carol din ajunul « Restaurației ». Aceste relatări
confirmă, completează şi facilitează înţelegerea altor surse. Cu greu am putea nega faptul că
autorii acestor rapoarte și persoanele intervievate trădează o stare de spirit particulară, una care
percepe întronarea lui Carol ca pe un fapt în același timp necesar și inevitabil. « Restaurația »
pare a fi așteptată cu încredere de numeroși români dornici de a experimenta o schimbare.
Carliștii promovaseră în anii trecuți ideea potrivit căreia revenirea lui Carol în România
reprezintă o condiție indispensabilă pentru întărirea națiunii. Efectele crizei economice mondiale
sunt resimțite puternic în România iar dificultățile cu care se confruntă guvernarea P.N.Ț. sunt
exacerbate și deformate constant de o propagandă carlistă abilă, una care propune o schimbare
fundamentală a statu quo-ului. În consecință, principele revine în România în 6 iunie 1930 iar două
zile mai târziu este încoronat ca rege al României Mari.
Carol se adaptează surprinzător de rapid vieții politice autohtone, una dominată în acești
ani de naţional-ţărănişti. Până la sfârșitul anului 1933 supremația acestui partid este întreruptă
doar de un aşa-numit guvern de « uniune naţională » (aprilie 1931 – iunie 1932) condus de Nicolae
Iorga (lider al Partidul Naţionalist Democrat) și Constantin Argetoianu. Acum însă regele
însărcinează pe național-liberali cu organizarea alegerilor. Sub conducerea fermă a lui Ion G.
Duca, această formațiune politică se prezintă acum ca un partid experimentat, veritabil exponent al
ordinii. P.N.L. obţine 51 % din voturi și se pregătește să înceapă o nouă guvernare2.
Altfel, merită discutată inclusiv ascensiunea unei noi grupări politice. Creată în 1927 de un
grup de tineri naționaliști sub numele de « Legiunea Arhanghelului Mihail » și condusă de «
Căpitanul » Corneliu Zelea-Codreanu, aceasta devine în acest deceniu cea mai importantă mișcare
fascistă din sud-estul Europei. Legionarii promit la rândul lor o Românie « nouă » și dezvoltă
progresiv o critică radicală a statu quo-ului centrată pe naționalism, antiparlamentarism și
antisemitism3. În 1930, Legiunea îmbracă forma unei noi organizații politice, Garda de Fier, una
care se remarcă inclusiv printr-un activism orientat asupra maselor. După cum vom încerca să
demonstrăm în continuare, în anii treizeci ascensiunea acestei grupări fasciste modelează în nu
puține privințe parcursul monarhismului carlist4.
Nu evoluția vieții politice românești reprezintă însă obiectul studiului nostru. Acest capitol
este dedicat îndeosebi analizei a două aspecte. În primul rând, analizăm ipostazele în care Carol
acționează în primii săi ani de domnie. În al doilea rând, avem în vedere corpusul ideologic pe care
partizanii regelui îl avansează acum, un corpus de idei pe care îl îmbogăţesc în mod constant.
Ca și în anii trecuți, carliştii critică și acuză în mod neîncetat parlamentarismul. Pe lângă
antiparlamentarism, aceștia proclamă în continuare inclusiv politici culturale naționale,
modernizarea satelor sau soluții credibile și eficiente pentru integrarea noilor provincii. Dacă ar fi

1
Ibidem, f. 52.
2
Keith HITCHINS, România 1866-1947, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 411-412.
3
Vezi: Zigu ORNEA, Anii treizeci: extrema dreaptă românească, ediția a patra, Cartea Românească, București, 2015;
Roland CLARK, Sfântă tinerețe legionară: activismul fascist în România interbelică, Polirom, Iași, 2015; Traian
SANDU, Un fascisme roumain: histoire de la Garde de Fer, Perrin, Paris, 2014; Constantin IORDACHI, Charisma,
Politics and Violence: The Legion „Archangel Michael” in Inter-war Romania, Program on East European Cultures
and Societies, Trondheim, 2004; Idem, « Godʼs chosen warriors: Romantic palingenesis, militarism and fascism in
modern Romania », in Comparative Fascist Studies: New Perspectives, edited by Constantin IORDACHI, Routledge,
London, 2009, pp. 316-357; Armin HEINEN, Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare social și organizație politică: o
contribuție la problema fascismului internațional, Humanitas, București, 1999; Irina LIVEZEANU, Cultură şi
naţionalism în România Mare, 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998; Francisco VEIGA, Istoria Gărzii de Fier,
1919-1941, ediția a doua, Humanitas, 1995; Leon VOLOVICI, Ideologia naționalistă și „problema evreiască”,
Humanitas, București, 1995; Radu IOANID, The Sword of the Archangel: Fascist Ideology in Romania, CO: East
European Monographs, Boulder, 1990.
4
Pentru o analiză a naturii relației din acest deceniu dintre monarhie și Legiune la Heinen, vezi și: Armin HEINEN,
Legiunea Arhanghelul Mihail, mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la problema fascismului
internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 226-227, 295-302, 341-363.

— 181 —
să alegem un termen prin care să definim revendicările acestora, atunci acest termen ar fi acela de
reformă. Carliştii proclamă cu orice preţ reforma, fie ea politică, culturală ori socială. Se
proclamă reformarea statului şi a societăţii astfel încât să poată fi înfruntate cu succes provocările
modernităţii. În textul nostru asociem aceste revendicări cu persoana lui Carol întrucât de cele mai
multe ori asemenea planuri sunt destinate de către autorii lor să-şi găsească punctul convergent în
principiul şefului. Reformele naționale ar fi urmat să se facă sub ghidajul unui şef, identificat acum
de o parte dintre partizanii unei guvernări de mână forte în persoana lui Carol.
În acest capitol explorăm primii ani de domnie ai acestuia, mai precis perioada cuprinsă
între Restaurația din 8 iunie 1930 și începutul anului 1934. Mai întâi discutăm maniera în care se
produce revenirea principelui în România și întronarea sa. În al doilea rând, analizăm felul în care
Carol își joacă rolul de om providențial într-un context în care așteptările populare legate de
persoana sa ating un moment de maximă intensitate. În al treilea rând, avem în vedere câteva
dintre cele mai importante provocări pe care noua domnie este nevoită să le înfrunte pentru ca
ulterior să prezentăm acțiunile monarhului și felul în care acesta încearcă să-și sporească
legitimitatea și influența politică schițând și proclamând un « proiect » național centrat pe ideea
unității, a consensului și a primatului culturii. În fine, încheiem acest capitol printr-o analiză a
acțiunilor politice și a ideilor vehiculate de cei mai vizibili partizani ai regelui din acești ani.

I — « RESTAURAȚIA » : PRACTICĂ ȘI IDEOLOGIE

Deși Constituția din 1923 nu prevede posibilitatea detronării monarhului minor Mihai1, în
ziua de 8 iunie 1930 Carol este proclamat Rege de către Adunarea Deputaţilor. Ritualul de la
depunerea jurământului se desfășoară ca și cum acest moment s-ar fi consumat imediat după
moartea regelui Ferdinand. Nimic nu trădează polemica politică născută cu câțiva ani în urmă ca
urmare a renunțării sale la calitatea de principe moștenitor. Patriarhul îi stă alături, potrivit
cutumei, iar cei prezenți îl întâmpină cu urale. Fiul său Mihai devine de acum înainte prinț
moștenitor, calitate echivalată cu titulatura de « Mare Voevod de Alba-Iulia ». Planul lui Carol și
al partizanilor săi se materializează cu succes. Totul se petrece rapid iar în acest aspect rezidă una
dintre explicațiile succesului cauzei carliste. Episodul « eroic » al « Restauraţiei » durează doar
trei zile.
La începutul lunii iunie, Carol părăseşte Franţa și merge la München, de unde decolează cu
un avion spre România2. Primul popas pe care îl face odată cu revenirea sa în țara natală este unul
neprevăzut. În Ardeal, acesta este nevoit să aterizeze forţat în localitatea orădeană Vadul Crişului,
aflată la poalele munţilor Apuseni. Își continuă însă zborul și traversează Carpații prin zona văii
Prahovei, ajungând la București în seara zilei de 6 iunie. După un zbor nu lipsit de peripeţii, Carol
este întâmpinat pe aeroportul Băneasa de un grup de militari și escortat până la o locație unde stă
de vorbă cu o serie de reprezentanți ai partidelor politice, inclusiv dintre național-țărăniști, cei
care se află la guvernare acum. Acestora le face cunoscută singura opțiune politică pe care o ia în
considerare, și anume întronarea. Deşi guvernanții național-țărăniști juraseră loialitate regelui
Mihai şi Regenţei, Carol nu întâmpină vreo rezistență îndeajuns de importantă încât să fie
împiedicat să-și realizeze țelul. Din contră, Iuliu Maniu demisionează din funcţia de prim-ministru
tocmai pentru a nu își asuma răspunderea juridică a Restaurației. Maniu lasă această sarcină pe
seama unui cabinet efemer condus de Gheorghe Mironescu, colegul său de partid. Inclusiv
preşedintele P.N.L. trădează o asemenea mentalitate. Deși recomandă preşedinţilor organizaţiilor
regionale să se menţină « pe linia partidului », adică împotriva lui Carol, Vintilă Brătianu îi
îndeamnă să aibă o atitudine moderată, « evitând orice abateri, excese sau şovăiri »3.

1
Vezi: Constituţiunea promulgată cu decretul Regal No. 1.360 din 28 martie 1923 şi publicată în Monitorul Oficial No.
282 din 29 martie 1923, Bucureşti, 1923, p. 16.
2
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar I 18/1930, f. 1.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 3/1930, f. 1.

— 182 —
 Restauraţia nu pare a fi deloc un eveniment politic neprevăzut de cei care guvernează
România în iunie 1930. Atât ministrul de Interne Alexandru Vaida-Voevod cât și prim-ministrul
Iuliu Maniu sunt informați personal de către Siguranţă despre sosirea lui Carol chiar cu câteva zile
înainte de producerea acestui eveniment1. Așa se face că Maniu ia legătura cu principele exilat prin
intermediul maiorului Victor Precup pentru a-i da de înțeles că nu se va împotrivi unei eventuale
Restaurații. Într-o declarație din 1934, șeful P.N.Ț. lămurește astfel atitudinea sa politică din
aceste zile:

« Revenirea Alteței Sale Regale Principele Carol nu a fost impusă guvernului meu de evenimente în
faţa cărora a trebuit să mă plec, ci a fost un lucru ştiu şi voit de mine şi pe care l-aş fi putut împiedica cu
mare uşurinţă dacă aş fi voit. Măsurile luate de alţii au fost cu totul inutile şi superflue. Restaurarea ordinii
legale la tron s-a întâmplat ca o urmare a opiniei publice pregătite şi de mine în acest sens şi ca o urmare
firească a consideraţiunilor mele de natură monarhică şi dinastică. Readucerea A.S.R. (Alteței Sale Regale –
n.n.) Prinţul Carol a fost o necesitate în scopul unei guvernări liniştite care nu se putea face în absenţa unui
pretendent la tron susţinut pe baza drepturilor sale legitime de opinia publică a întregii ţări »2.

Mărturia lui Maniu este plină de însemnătate. Aceasta întărește interpretarea potrivit căreia
Restaurația este pregătită nu doar un curent de opinie popular favorabil lui Carol, ci și de un
acord tacit al elitelor politice. Printre aceste elite politice se numără inclusiv principele Nicolae,
unul dintre cei trei membri ai Regenței. Am amintit deja felul cum îi împărtășește lui Carol
neîncrederea pe care o poartă față de așezământul politic din care face parte3. Pe lângă acest
lucru, în primăvara anului 1930 Nicolae stăruie neapărat ca o donaţie a fratelui său pentru
sinistraţii din satul argeșean Costeşti4 să fie trecută sub numele de « Principele Carol », un titlu la
care acesta nu mai avea dreptul. Acestea nu sunt însă singurele gesturi care trădează carlismul
acestui regent. Potrivit mărturiei diplomatului Raoul Bossy, același Nicolae este persoana care cu
puțin timp înainte de revenirea fratelui său în România facilitează încredinţarea de comandamente
militare unor generali « carlişti », înlăturând astfel din aceste posturi pe cei loiali regelui Mihai5.
Această referință a lui Bossy ne trimite inevitabil cu gândul la implicarea armatei în episodul
Restaurației.
Primul « ordin de zi » pe care Carol îl formulează în calitate de rege este nu întâmplător
unul adresat armatei. Fraze atent construite sunt destinate a stârni mândria ostaşilor şi a evidenţia
legătura indestructibilă care i-ar fi apropiat de monarhie6. Armata joacă un rol fundamental în
cadrul Restaurației iar această implicare pune bazele unei apropieri durabile între militari și
monarhia reprezentată de Carol al II-lea, una care durează de-a lungul întregului deceniu și care
atinge punctul culminant în timpul regimului autoritar din anii 1938-1940. Să analizăm, de pildă,
cazul colonelului Gabriel Marinescu, una dintre persoanele care se evidențiază prin sprijinul pe
care i-l acordă lui Carol în iunie 1930. Marinescu este un fost combatant în Primul Război Mondial
decorat personal de către regele Ferdinand cu ordinul « Mihai Viteazul » (cea mai importantă
distincţie acordată ofiţerilor pentru fapte de bravură militară) ca urmare a participării sale la
bătălia de la Mărăşti7. Datorită implicării sale în episodul Restaurației, acesta devine unul dintre
militarii cei mai apropiaţi de rege. În anii treizeci, loialitatea îi este răsplătită cu vârf și îndesat.
Gabriel Marinescu ocupă timp de şapte ani funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei, iar apoi,
succesiv, pe cele de subsecretar de stat la ministerul de Interne (1937), de ministru de Interne şi
ministru al Ordinii Publice (1939)8. Militarii se numără printre cei mai importanți vectori nu doar

1
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 158.
2
ANIC, fond Casa Regală. Diverse (1912-1949), dosar 9/1934, f. 14.
3
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 515/1929, ff. 2-3.
4
Peste o sută de credincioşi mor în timpul unui incendiu care mistuie acum biserica din sat.
5
Raoul BOSSY, op. cit., p. 161-162.
6
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 630, ff. 1-2.
7
Constantin C. GIURESCU, op. cit., p. 191.
8
Vezi: Florin ȘINCA, Generalul Gabriel Marinescu, polițistul regelui Carol al II-lea, RCR Editorial, București, 2013.

— 183 —
ai Restaurației1, ci ai carlismului în general. În opinia lui Grigore Gafencu, revenirea lui Carol în
România s-ar fi datorat mai ales « carlismului armatei », respectiv al unor « regimente de elită »
precum grănicerii şi aviaţia. Gafencu interpretează carlismul ofiţerilor şi al generalilor pur și
simplu prin nevoia acestora de a avea un « şef »2. În această privință, Mihail Manoilescu explică în
maniera următoare rapiditatea cu care se desfăşoară episodul Restaurației: « o ţară ameninţată de
toţi vecinii ei nu-şi putea îngriji mai bine puterea militară decât printr-un rege tânăr, energic şi
inteligent, oricare i-ar fi fost păcatele şi slăbiciunile »3. Nu puțini militari își leagă de Carol al II-lea
speranțele unei veritabile înzestrări a armatei.
Așadar, Restaurația din iunie 1930 este facilitată de carlismul unor militari și a unor actori
politici precum Iuliu Maniu ori principele Nicolae. Din contră, prezentând aportul acestor
categorii de indivizi nu dorim să neglijăm importanța acțiunilor lui Carol. Până la urmă, Carol
este principalul actor al Restaurației. Inteligenţa, îndrăzneala și calitățile sale politice cântăresc
acum într-o manieră decisivă. Naţional-ţărănistul Grigore Gafencu apreciază pe bună dreptate
maniera în care acesta a ştiut să-şi consolideze rapid poziţia « luând în mâini sigure şi hotărâte
frânele statului prin numiri cheie făcute la Siguranţă, prefectura poliţiei, jandarmerie şi la înaltele
comandamente din armată »4. Carol practică acum o estetică a curajului ce va fi deseori exploatată
de propaganda carlistă. Nu trebuie să neglijăm faptul că admirația de care se bucură din partea
unor partizani ai săi se datorează în egală măsură stilului său, adică a unui fel particular de a-și
face cunoscută prezența. În această privință același Gafencu este de părere că fiul regelui
Ferdinand « îşi reia locul printr-un act de curaj de o impunătoare frumuseţe – un zbor de noapte
prin Carpaţi »5. Atunci când se referă la Carol, discursul monarhiștilor este deseori traversat de un
patos caracteristic. Mihail Manoilescu, de pildă, descrie astfel astfel în memoriile sale episodul în
care proaspătul rege depune jurământul:

« Deodată în Cameră se produce o mişcare: „Majestatea Sa Regele!”. Carol intră, păşind soldăţeşte
în uniforma de general de infanterie, nu deajuns de bine croită, cu ledunca de fir de aur pe care i-o dăruisem
eu la Paris la 9 mai. După el, prinţul Nicolae, subţire, elegant, aproape feminin. Lumea rămâne uimită
privind la Rege, la sănătatea lui, la bărbăţia şi la siguranţa pe care o vădeşte. „Dar este un Rege, un adevărat
Rege”, exclamă în loja diplomaţilor contele Szembek, ministrul Poloniei. „De ce mi s-a spus că este un
degenerat, un morfinoman ?”. În cuvintele diplomatului polonez stătea cuprinsă toată povestea ignobilă a
calomniilor care fuseseră răspândite de către liberali, şi de ceilalţi politicieni, împotriva unui om care era fiu
şi tată de rege. Carol depune apoi jurământul, calm, pe Evanghelia pe care i-o înfăţişează Mitropolitul
Moldovei »6.

Manoilescu surprinde de fapt una dintre cele mai importante calități politice ale lui Carol,
respectiv capacitatea sa de a teatraliza politicul. Acest suveran acordă o grijă particulară
vestimentației, gesturilor simbolice ori discursurilor. Pe scurt, Carol se îngrijește totdeauna în mod
deosebit de felul cum apare în public. Simpla sa prezență inspiră încredere carliștilor. Pentru
Nicolae Iorga, de pildă, regele este acum « spătos şi voinic, sigur de sine şi calm, purtând vechiul
său zâmbet, puţin enigmatic »7. În vârstă de 37 de ani, tânărul suveran este dezinvolt prin
comportamentul său și posesor al unui fizic bine clădit. Încercând să ofere un răspuns la întrebarea
« Cine e Carol ? », Grigore Gafencu îl prezintă în felul următor: « O înfăţişare excelentă –
prestanţă, ţinută, graţie, o inteligenţă vie – bine pregătită, documentată, o atitudine energică şi
hotărâtă. Pe lângă acestea, o indiscutabilă ablitate: primeşte bine pe cine nu iubeşte »8. La început
de domnie, maniera de a fi al acestui suveran se dovedește a fi un mijloc util de persuasiune.
1
Vezi și: Stelian POPESCU, op. cit., p. 140-141; Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri
din vremea celor de ieri, vol. X, partea a VIII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 36.
2
Grigore GAFENCU, Însemnări politice 1929-1939, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 15-16.
3
Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 191.
4
Grigore GAFENCU, op. cit., p. 187-188.
5
Ibidem, p. 17.
6
Mihail MANOILESCU, op. cit., p. 192.
7
Nicolae IORGA, Memorii, vol. VI, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 2-3.
8
Grigore GAFENCU, op. cit., p. 17-18.

— 184 —
 Totuși, fizicul și stilul personal al lui Carol nu reprezintă nici pe departe factori suficienți
pentru a legitima Restaurația. Această persoană dobândește tronul României pentru că o bună
parte a opiniei publice o asociază cu ideea de schimbare, însă o schimbare făcută în sensul unei
veritabile renașteri naționale. Un avocat din Huşi îl încurajează acum nu fără temei pe Carol să
inaugureze « era nouă, imperios cerută de poporul românesc »1. Tocmai acest deziderat devine
progresiv ideea centrală pe care se sprijină din punct de vedere ideologic Restaurația.
Discursul monarhist generat acum în jurul persoanei lui Carol este unul profund
palingenezic. Constantin Argetoianu vorbeşte despre « ritmul nou »2 iar Alexandrina Cantacuzino
(preşedinte al Asociaţiei Femeilor Române) identifică pe Carol II cu « craiul vremurilor noi »3.
Ideologia carlismului promite încă din 1930 o regenerare națională făcută prin intermediul
monarhiei. Propaganda asociază explicit pe Carol II cu « România Nouă »4 și cu ideea de «
regenerare »5. Astfel, odată cu întronarea noului rege s-ar fi creat premisele necesare nu doar
pentru consolidarea României, ci şi pentru redirecționarea acestei națiuni spre o « viaţă nouă »6.
Restauraţia înseamnă la propriu repunerea persoanei lui Carol în drepturile sale politice şi
juridice de fiu al regelui Ferdinand, adică de principe moștenitor. Pe de altă parte, acest eveniment
este înzestrat de către rege şi carlişti inclusiv cu o încărcătură simbolică aparte. Întronarea lui
Carol este proiectată ca debut al unei ere « noi ». Pentru actori precum Nichifor Crainic, Mihail
Manoilescu sau Nicolae Iorga, ziua de 8 iunie 1930 marchează pur și simplu « o soartă nouă »7 și
începutul unui « nou regim »8. Spre deosebire de « dezorientările unui politicianism împotmolit în
calcule de tarabă », Crainic prezintă revenirea lui Carol în România ca pe un eveniment care
deschide subit « orizonturile salutare din largul cărora plămânul României va respira viaţa cea nouă
»9. În iunie 1930, Carol al II-lea nu este proiectat în postura unui simplu monarh constituțional.
Din contră, partizanii lui îl prezintă ca pe un veritabil vector purtător de dinamism, un conducător
capabil să imprime un ritm inedit politicii româneşti.
Ziua de « 8 Iunie » devine încă din 1931 sărbătoare naţională. Popularizată de propagandă
ca un moment determinat de « graţia lui Dumnezeu » şi de « voinţa naţională »10, Restaurația este
sacralizată progresiv prin diferite acțiuni simbolice. Așa se face că localitatea Vadul Crişului11
devine satul Vadul Carol al II-lea și că pe aeroportul din Băneasa este așezată o impunătoare
placă comemorativă care amintește revenirea lui Carol în București. Placa este inaugurată cu
prilejul împlinirii unui an de la Restaurație iar textul cu care este inscripționată (« Aci a coborât
din zbor, în fapt de seară, la 6 iunie 1930, dorit şi aşteptat de tot poporul, Regele Carol al II-lea »)12
este inspirat tocmai de carlistul Mihail Manoilescu, cel care o dezvelește şi o « sacralizează » acum
printr-o cuvântare eroică13. Devenit un veritabil lieux de mémoire al Restaurației, aeroportul
Băneasa se numără în fiecare an printre spațiile unde se țin cuvântări sau se organizează diferite
manifestări închinate zilei de « 8 Iunie ».

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 147/1930, f. 117.
2
Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. X, partea a VIII-a,
Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 149.
3
Alexandrina CANTACUZINO, „Salutul femeilor române către M.S. Regele Carol al II-lea”, Cele Trei Crişuri, anul
XI, nr. 5-6, mai-iunie 1930, p. 50.
4
George BAICULESCU, „Realizări naţionale”, Cele Trei Crişuri, anul XI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1930, p.
126.
5
„Carol al II-lea”, Cele Trei Crişuri, anul XI, nr. 5-6, mai-iunie 1930, p. 49.
6
Viaţa şi faptele M.S. Regelui Carol al II-lea cel drept, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1931, p. 45.
7
Mihail MANOILESCU, Pe linia unei credinţe. Cinci cuvântări de Mihail Manoilescu, Institutul de Arte Grafice «
Lupta », Bucureşti, 1932, p. 12.
8
Nicolae IORGA, Doi ani de Restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Tipografia Datina Românească, Vălenii
de Munte, 1932, p. 4-5.
9
Nichifor CRAINIC, „Regele şi specificul românesc”, Calendarul, anul I, nr. 21, 14 februarie 1932, p. 1.
10
Societatea pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina. Calendarul Poporului pe anul 1931, Tipografia
Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1931, p. 52.
11
Locul unde Carol a poposit pentru prima oară la revenirea sa în România.
12
O imagine a acestei plăci comemorative este reprodusă în Cuvântul, anul VIII, 8 iunie 1932, p. 1.
13
„Aniversarea urcării pe tron a M.S. Regelui Carol II”, Neamul românesc, anul XXVI, 10 iunie 1931, p. 3.

— 185 —
 Deceniul de domnie al regelui Carol al II-lea începe fulgerător și promițător. Restaurația se
produce fără violență în prima lună din vara anului 1930. Monarhia și continuitatea dinastică
reprezintă în aceste decenii o componentă fundamentală a procesului de forjare a națiunii române
și a statului român modern. De aceea provizoratul Regenței se sfârșește rapid și fără regrete pentru
a lăsa loc unui rege perceput de mulți români ca un conducător capabil să mobilizeze elanul
colectiv în folosul naţiunii. În iunie 1930, Carol al II-lea joacă rolul Salvatorului.

II — OMUL PROVIDENȚIAL

Revenirea lui Carol în România și întronarea sa sunt rapid încadrate pe firul unei naraţiuni
menite a genera cadrele ideologice și psihologice necesare ascensiunii sale politice. Un almanah
din 1931 destinat țăranilor români din Bucovina prezintă astfel contextul în care se petrece
Restaurația: « Vremurile erau aspre, duşmanii din afară pândeau momentul să ne sară în spate, iar
înăuntru, lipsind un stăpân, patimile oamenilor au început să nu mai cunoască margini. România cea
plămădită de sângele şi aspiraţiile generaţiilor trecute plutea pe valurile istoriei ca o barcă fără
cârmaci. (...) Curând însă ştirea sosirii principelui aşteptat s-a răspândit peste tot cuprinsul ţării cu
iuţeala fulgerului. Credinţa în viitor a întărit toate sufletele îngrijorate. Un bărbat tânăr, de 38 de ani,
venea să ia cârma ţării, bântuită de multe neajunsuri. O ţară întreagă îl primea cu lacrimi de bucurie
»1. Mesajul propagandei este unul cât se poate de clar: doar Carol reușește să smulgă România din
pragul anarhiei2 și să se impună ca simbol al unităţii naţionale şi al autorităţii în opera guvernare3.
Prezentat în acești ani ca un veritabil Salvator « trimis de Providență », singurul capabil « a scoate
la liman corabia statului, rămasă aproape fără cârmă », tânărul suveran este în mod constant asociat
cu noțiuni precum cele de « Messia », « salvare », « nădejde », « mântuire », « speranţă » sau «
înviere »4. În opinia unor carliști precum Grigore Gafencu sau Nicolae Iorga, Carol are acum
misiunea de a pune capăt unei stări îngrijorătoare de « anarhie »5 și de a scoate România « din
haos şi din mizerie »6. În vara anului 1930, mitul « Carol » găsește un mediu de diseminare
favorabil. « Anomia » politică a deceniului trecut, criza economică, tarele parlamentarismului și
ale Regenței, fiecare dintre acești factori creează condițiile psihologice propice pentru nasterea
unui cult popular al omului providențial.
În această privință, Lucian Boia înscrie pe bună dreptate pe Carol al II-lea în suita «
salvatorilor interbelici », alături de Corneliu Zelea-Codreanu și de generalii Alexandru Averescu și
Ion Antonescu7. Carol este promovat de către partizanii săi ca un lider carismatic destinat să
îndeplinească cel mai important deziderat al naționalismului românesc: consolidarea României
Mari. În opinia lui Mihail Manoilescu, tânărul rege are de îndeplinit acum o veritabilă « misiune
istorică », și anume « misiunea de a împlini consolidarea românismului (...) în graniţele sale
naturale »8. Inclusiv pentru Nae Ionescu și Cezar Petrescu regele este acum « Salvatorul României
Mari »9, un veritabil « izbăvitor » al națiunii10. În fine, dacă ar fi să dăm crezare mărturiei lui

1
Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Calendarul Poporului pe anul 1931, Tipografia
Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1931, p. 52-54.
2
Viaţa şi faptele M.S. Regelui Carol al II-lea cel drept, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1931, p. 4.
3
Dionisie NOBILESCU, op. cit., p. 61.
4
Vezi: R. LAZĂR, Pagini de glorie. Salvatorul, Tipografia România Mare, Bucureşti, 1930, p. 5; România Eroică,
anul XII, nr. 6-7, iunie-iulie 1930, p. 18; Idem, anul XII, nr. 5-7, mai-iulie 1931, p. 1; Viaţa şi faptele M.S. Regelui
Carol al II-lea cel drept, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1931, pp. 6-7; M. S. Regele Carol II în lumina misticii
populare, Bucureşti, 1932; M.I. Costian, op. cit., 1933, p. 28, 30.
5
Grigore GAFENCU, op. cit., p. 184.
6
Nicolae IORGA, Doi ani de Restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Tipografia Datina Românească, Vălenii
de Munte, 1932, p. 9.
7
Lucian BOIA, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a treia, Humanitas, București, 2011, pp. 340-343.
8
Mihail MANOILESCU, „6 iunie 1930”, Cele Trei Crişuri, anul XIV, nr. 5-6, mai-iunie 1933, p. 50.
9
Cuvântul, anul VI, nr. 1841, 8 iunie 1930, p. 1.
10
Cezar PETRESCU, Cei Trei Regi, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », Bucureşti, 1935, pp. 148-151.

— 186 —
Nichifor Crainic, românii întâmpină acum pe Carol ca pe un « mântuitor »1, după trei ani de
guvernare a Regenţei pe care acest monarhist îi echivalează cu « trei ani de haos în capul statului
»2. Asemenea reprezentări abundă în scrierile carliștilor și în publicaţiile de propagandă, forjând
un tipar discursiv utilizat de-a lungul întregului deceniu pentru a descrie contextul istoric și
evenimentele din vara anului 1930.
Așadar, în plină criză politică și economică, îndrăznețul Carol revine în mod fulgerător în
România în ziua de 6 iunie 1930, înlăturând perspectivele sumbre ale unui viitor incert. Potrivit
discursului carlist, acesta nu doar refortifică instituția monarhiei și continuitatea dinastiei
(perturbate în timpul interregnului Regenței), ci promite inclusiv inițiative curajoase destinate a
genera o veritabilă renaștere politică și culturală națională.
Imaginea omului providenţial este întărită de curajul său de a veni în România într-un mod
clandestin și cât se poate de primejdios: zburând cu avionul și traversând Carpații în timpul nopții.
Curajul şi voinţa prinţului exilat sunt elogiate de-a lungul întregului deceniu în nenumărate scrieri
apologetice iar acțiunii de traversare a Carpaţilor i se atribuie deseori dimensiuni eroice: «
Deasupra crestelor, o ceaţă densă face vizibilitatea din ce în ce mai grea. Golurile de aer neaşteptate
măreau pericolul. Prinţul Carol însă, sigur pe dragostea unanimă a unui popor care-l dorea atât de
mult şi încrezător, (...) înfruntă toate primejdiile pe care i le oferea o traversare nocturnă a munţilor
Carpaţi şi la ora 22:05 ateriză pe aeroportul Băneasa »3. Așa se face că principele ar fi traversat
munţii « pe aripile unei păsări de oţel », întocmai ca un « Arhanghel »4. Iată o dramă care
înglobează toate ingredientele modelului teoretizat de Raoul Girardet. Există, pe de o parte, timpul
așteptării și al apelului omului providențial, și anume perioada care precede Restaurația, atunci
când se formează și se difuzează imaginea unui Salvator dorit, ce cristalizează în jurul ei expresa
colectivă a unui ansamblu (cel mai adesea confuz) de speranțe, nostalgii și visuri. Pe de altă parte,
regăsim timpul prezenței, al Salvatorului care în sfârșit apare, cel în care cursul istoriei este pe
cale să se desăvârșească5.
Statutul de Salvator al lui Carol se cuvine însă a fi înțeles nu doar ca un produs al acțiunilor
partizanilor săi și al propagandei, ci în egală măsură ca fiind unul generat de așteptări populare
veritabile. În această privință, Constantin Argetoianu discută ironic despre « iluzia » populară
potrivit căreia domnia lui Carol II ar fi urmat să schimbe în mod fundamental România6. Deși se
referă într-o manieră critică la capacitatea regelui de a răspunde aștepătărilor populare, inclusiv
el însuși este sedus acum de carisma acestui rege. Așa se face că după prima întâlnire pe care o are
cu Carol în iunie 1930 Argetoianu părăseşte biroul acestuia convins de faptul că « vremuri noi »
vor începe de acum înainte pentru România7. Raoul Girardet remarcă pe bună dreptate faptul că
imaginea unui Salvator este atât rezultatul unui cadru psihologic « real » cât și o construcție
imaginară « intenționată »8. Încercarea noastră de a diagnostica felul cum opinia publică percepe
întronarea lui Carol ne permite să exprimăm o concluzie provizorie: Restaurația este așteptată și
inspiră încredere în rândul unei părți deloc neglijabile a populației. Imediat după ziua de 8 iunie
1930, Carol II primește nenumărate scrisori şi telegrame de încurajare. Nu lipsesc o mulțime de
ode închinate Restauraţiei şi trimise monarhului de cei mai zeloşi supuşi9. Așa se face că un
ardelean din Gilău îl felicită pentru « înlăturarea năpastei de pe capul ţării »10 în timp ce un
bucovinean îl cere pur și simplu să « mântuiască » România11. Inclusiv un preot din Târgovişte

1
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 216.
2
Ibidem, p. 214.
3
Gabriel MARINESCU, Ion MODREANU, Constantin BURUIANĂ, op. cit., p. 35.
4
Viaţa şi faptele M.S. Regelui Carol al II-lea cel drept, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1931, p. 34.
5
Raoul GIRARDET, Mythes et mythologies politiques, Seuil, Paris, 1986, p. 72.
6
Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. X, partea a VIII-a,
Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 148.
7
Ibidem, p. 38.
8
Ibidem, p. 72.
9
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 152/1931.
10
Idem, dosar 147/1930, f. 12.
11
Ibidem, f. 31.

— 187 —
roagă pe « salvatorul României » să ia « cârma » în mâinile lui « vânjoase »1. În schimb, un cuplu
bucureştean se referă la Carol ca la un « scump Mântuitor al Patriei », căruia ţin să-i transmită
următorul mesaj: « Bine ai venit, Salvatorule ! »2. În fine, un invalid de război din Timişoara vede
în aceeași manieră în tânărul rege un « mântuitor » şi un « salvator » al patriei sale aflată « în
pragul ruinii »3. O parte semnificativă din corespondența regelui4 sugerează faptul că acesta este
perceput de mulți români ca un veritabil om providențial capabil să scoată națiunea lor din criza
pe care o traversează.
Carol al II-lea este asociat cu schimbarea și numeroși intelectuali, oameni politici, ţărani,
preoţi, elevi, funcţionari sau militari își concentrează în el speranțele de reformă. Acest tânăr rege
este asaltat încă din primele săptămâni ale domniei sale cu mii de scrisori, cereri, memorii,
doleanţe, recomandări şi proiecte de reformă expediate de pe tot cuprinsul României Mari. Unii
aşteaptă de la el o politică a naţionalismului economic5 în timp ce alții îi solicită pur și simplu
trimiterea unui portret cu autograful regal. O asociaţie a unor veterani de război au nevoie de un
asemenea « artefact » pentru a-l posta în sala lor de şedinţe6. În schimb, într-o vreme pe care o
percepe ca fiind « destinată unificării sufleteşti a ramurilor poporului român şi cimentării acestui
stat prin cea mai înţeleaptă cârmuire », episcopul Visarion al Hotinului roagă explicit pe suveran să
izbăvească ţara de « politicianism » şi de « mult blamata plagă a corupţiei din administraţie »7. De
altfel, împotriva tarelor partidelor politice şi a « dezastrului » din administraţie unii români îi
recomandă să recurgă fie și la « soluţii radicale »8. Altfel, reprezentanţi ai aromânilor din Grecia
solicită la rândul lor sprijin « Regelui tuturor Românilor », de această dată pentru a fi colonizaţi în
Cadrilater. După ce sunt dezamăgiţi de experienţa pe care o au cu « politicianismul bucureştean »,
aceștia se îndreaptă încrezători spre Carol II, în care văd « singura nădejde de mântuire de
pericolul înstrăinării »9. Acest monarh este perceput ca o entitate politică ce se situează deasupra
parlamentarismului și a administrației, ca un veritabil șef politic capabil să faciliteze rezolvarea
unor probleme dintre cele mai diverse. În rândul opiniei publice se răspândește tot mai mult ideea
că parlamentarismul întreține o succesiune păguboasă de guvernări incapabile. Naționalismul și
antiparlamentarismul carlist se altoiesc pe un curent popular de opinie antiliberal. Demagogia,
promisiunile politice neonorate, proliferarea partidelor, violențele din perioada alegerilor, toate
acestea reprezintă factori care determină scăderea încrederii alegătorilor în instituţia
parlamentului şi în practicile reprezentativităţii democratice.
Nu întâmplător o bună parte din corespondență are ca subiect tocmai nemulţumirile legate
de « politicianism ». Carol al II-lea este deseori îndemnat să se impună energic în fața partidelor.
Suveranului i se propun diverse proiecte de reformă legislativă10 ori electorală11 și este încurajat să
ducă în această privință o muncă de « deparazitare » a ţării12. Dacă un bucureştean îl îndeamnă
fără sfială: « Să ne stăpâneşti, să ne pedepseşti, dar să fii al nostru, al poporului. Să ne conduci.
Trebuie să ne comanzi, să mergem înainte ! »13, un alt corespondent îi propune pur şi simplu «
dizolvarea parlamentului »14. După cum un preot din Maramureş îl doreşte pe Carol ca « Rege
Dictator »15, într-o manieră asemănătoare locuitorii unui sat făgărășean îl încurajează să conducă

1
Ibidem, f. 46.
2
Ibidem, f. 87.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1930, f. 62.
4
Vezi și: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 681.
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 155/1930, f. 4, 12.
6
Idem, dosar 51/1930, f. 1.
7
Idem, dosar 6/1931, ff. 4-5.
8
Idem, dosar 39/1930, ff. 1-4.
9
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 696, ff. 21-24.
10
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 5/1930, ff. 2-3.
11
Idem, dosar 8/1930, ff. 1-3.
12
Idem, dosar 159/1931, f. 56.
13
Idem, dosar 147/1930, f. 121.
14
Idem, dosar 167/1930, f. 41.
15
Idem, dosar 155/1930, f. 51.

— 188 —
România « cu dreptate şi mână tare »1. Mentalitatea potrivit căreia monarhia este datoare să
genereze reforme destinate a revigora starea naţiunii pare a fi destul de răspândită în rândul
opiniei publice. Carol II se bucură de o popularitate remarcabilă odată ce este perceput în postura
unui lider autoritar. Mulțimile preconizează restructurarea întregii existențe colective în jurul
Salvatorului nu doar prin entuziasm, ci în egală măsură prin devotament și supunere2. Fenomenul
corespondenței regale se întinde pe toată durata domniei lui Carol al II-lea. Întocmai ca un
barometru, scrisorile pe care acesta le primește ne permit să analizăm mai bine atât gradul de
popularitate al regelui cât și imaginea pe care opinia publică și-o face despre el.
Odată cu Restaurația, în jurul lui Carol se țese un veritabil imaginar politic. Omul
providențial este un personaj simbolic prin intermediul căruia se exprimă o viziune coerentă și
completă a unui destin colectiv. În jurul său se cristalizează puseuri puternice de emoție, de
așteptare, de speranță și de adeziune la o cauză anume3. Episodul Restaurației este strâns legat de
statutul de Salvator al lui Carol, unul dintre factorii ideologici şi psihologici esențiali care
determină succesul Restaurației. Nu trebuie neglijat faptul că printre funcțiile aniversării anuale a
zilei de 8 iunie se numără inclusiv aceea de a sedimenta în memoria colectivă calitatea de Salvator
pe care Carol o îndeplinește acum. De la acest monarh se așteaptă accelerarea procesului de
modernizare și de sudare a României Mari, precum şi rezolvarea chestiunii raportului spinos
existent între parlamentarism şi ispita autoritarismului. Noua domnie întâmpină provocări pe
măsură.

III — CARLISMUL ȘI PROVOCAREA « FORȚELOR CENTRIFUGE »

Restaurația coincide cu sentimentul popular al unui « nou început » iar monarhiștii

proiectează pe rege în funcția unui veritabil cap al statului, unul capabil să ofere remedii pentru
modernizarea României Mari. De la Carol al II-lea se aşteaptă începerea unei noi ere politice, una
a ordinii şi a autorității. Împlinirea acestui deziderat necesită însă o pregătire metodică, cu atât
mai mult cu cât monarhismul carlist se configurează în funcție de o serie de provocări de ordin
național, provocări pe care le încadrăm în studiul nostru în categoria forțelor centrifuge. Trei mari
dificultăți se desfășoară acum în fața noii domnii: revendicările politice antiparlamentare,
integrarea noilor provincii și radicalismul politic reprezentat de Garda de Fier și de bolșevism.
Regele și naționaliștii monarhiști se preocupă constant de aceste chestiuni.
Faptul că partizanii regelui sunt în același timp adversari ai democrației este unul plin de
însemnătate, pentru că ideile lor fasonează progresiv inclusiv concepțiile și acțiunile politice ale
suveranului. Popularitatea lui Carol depinde totdeauna de maniera în care acesta este capabil sau
nu să răspundă unor revendicări populare. În această privință, publicațiile carliștilor se remarcă în
continuare ca o veritabilă avangardă a ideilor antiparlamentare. Înfățișate ca vectori ai corupţiei,
parvenitismului şi clientelismului, partidele politice sunt acuzate constant pentru faptul de a fi
dominate de o activitate vicioasă. Nicolae Iorga deplânge « lipsa autorității »4 iar Mihail
Manoilescu critică aspru deficienţele democraţiei româneşti5. Manoilescu propune ca soluție
inclusiv schimbarea Constituţiei din 1923, pe care o consideră « învechită » şi necorespunzătoare «
imperativelor vremii »6. În opinia carliștilor, doar înlăturarea parlamentului ar fi putut crea
premisele unei administraţii eficiente.

1
Ibidem, f. 5.
2
Raoul GIRARDET, op.cit., p. 95.
3
Ibidem, p. 70.
4
Nicolae IORGA, Doi ani de Restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Tipografia Datina Românească, Vălenii
de Munte, 1932, p. 29-30.
5
Vezi: Mihail MANOILESCU, „Democraţia de asediu”, Lumea Nouă, anul II, nr. 2, februarie 1933, p. 127-128; Idem,
România, Stat corporativ, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1933, p. 13
6
Idem, „Casaţia are dreptate”, Lumea Nouă, anul I, nr. 9, decembrie 1932, p. 44.

— 189 —
 Așa se face că Nicolae Iorga1, Nae Ionescu2, Cezar Petrescu3, Mihail Manoilescu4 ori Pamfil
Șeicaru5 proclamă pur și simplu suprimarea acestei instituții. Desigur, antiparlamentarismul nu
reprezintă o noutate. Ceea ce ne atrage însă atenţia este vizibila radicalizare a discursului lor
politic. Ca și în deceniul trecut, carliștii condamnă democrația pentru faptul de a fi împiedicat
consolidarea națiunii și a statului. Prevestind sfârşitul parlamentului6, în care vede o « instituţie
perimată »7, Nichifor Crainic acuză democraţia ca pe « cea mai groaznică otravă ce corupe poporul
şi roade statul românesc »8. Folosind o retorică similară cu cea a lui Crainic, Pamfil Șeicaru se
referă la rândul lui la democraţia parlamentară ca la o « forţă de destrămare a unităţii statului
român »9 iar la parlament ca la « un parazit care moare, dictatura unei adunări de limbuţi »10. În
scrierile lui Crainic și Șeicaru, parlamentul este oglindit explicit ca o forță centrifugă ce acționează
împotriva edificiului României Mari.
Antiparlamentarismul se conjugă și în acești ani cu discursul monarhist şi naţionalist. Într-o
manieră mai mult sau mai puțin directă, această formă de antiliberalism contribuie progresiv la
popularizarea ideii de a concentra cât mai multă putere politică în mâinile regelui. În această
privință, la numai câteva zile după Restaurație Nicolae Iorga se referă explicit la Carol II ca la o
persoană destinată să frâneze « poftele grobiene ale partidelor »11. Dezideratul unei monarhii
autoritare înțeleasă ca alternativă la parlamentarism se naște încă din primii ani de domnie ai
acestui suveran.
Imediat după Restaurație partizanii regelui se întrec în a inventa pentru Carol II rolul unui
autocrat. Pamfil Șeicaru proiectează explicit monarhia ca alternativă politică față de « anarhie »12
iar pe Carol al II-lea ca pe o « autoritate supremă », veritabil « arbitru al forţelor politice »13. Ideea
de a crea o legătură neintermediată între rege și națiune ispitește pe mulți partizani ai regelui.
Aceste persoane promovează monarhismul ca pe o ideologie inovatoare şi constructivă dedicată în
primul rând națiunii. În opinia lui Nae Ionescu, doar monarhia este acum în măsură a-și însuși
funcția de « reprezentant autentic » al acestui corp politic14. Pentru numeroși naționaliști, regele
întruchipează acum idealurile « dreptei ». Așa se face că într-un text în care îl prezintă pe Carol al
II-lea ca pe « cel mai inteligent şi mai informat dintre monarhii vremii » Dragoș Protopopescu
(jurnalist la Calendarul) echivalează explicit consolidarea monarhiei cu un proces de întărire a
instituțiilor tradiționale:

« În România nimeni nu poate tăgădui că ascensiunea dreptei a mers paralel cu ascensiunea

revirimentului monarhic. (...) Cultul Regelui pentru armată, apoi grija de biserică şi de cultura românească,
mă fac să plâng de milă politicienilor care cred că se vor putea furişa în sânul Majestăţii Sale cu o politică ce
le neglijează sau profanează. Da, dreapta e a Regelui. Regele e al dreptei. Acesta e sensul angajamentului
luat la 8 Iunie 1930, în faţa atotputernicului Dumnezeu – „jurământ de uniune sacră între Mine şi poporul
Meu”. Şi în numele lui îndrăznim să credem că Regele, dacă va face vreo politică, apoi pe aceasta o va face
»15.

1
Nicolae IORGA, „Partidele şi interesul naţional”, Neamul românesc, anul XXV, 27 iunie 1930, p. 1.
2
Nae IONESCU, „S-au isprăvit minciunile”, Cuvântul, anul VIII, 6 iulie 1932, p. 1.
3
Cezar PETRESCU, „An nou”, Curentul, anul IV, 2 ianuarie 1931, p. 1.
4
Mihail MANOILESCU, „Mihalache corporatist”, Lumea Nouă, anul II, nr. 9, septembrie 1933, p. 561.
5
Pamfil ȘEICARU, „Nădragii ne fură”, Curentul, anul IV, 21 ianuarie 1931, p. 1.
6
Nichifor CRAINIC, „Agonia partidelor democratice”, Calendarul, anul II, 2 august 1933, p. 1.
7
Idem, „Parlamentul”, Calendarul, anul I, nr. 9, 2 februarie 1932, p. 1.
8
Idem, „Blestemul urnelor”, Calendarul, anul I, 18 iulie 1932, p. 1.
9
Pamfil ȘEICARU, „De unde vine violenţa?”, Curentul, anul VI, 16 decembrie 1933, p. 1.
10
Idem, „Parlamente antiparlamentare”, Curentul, anul III, 1 iulie 1930, p. 1.
11
Nicolae IORGA, „Regenţa”, Neamul românesc, anul XXV, 14 iunie 1930, p. 1.
12
Pamfil ȘEICARU, „Regele sau Revoluţia”, Curentul, anul III, 20 iulie 1930, p. 1.
13
Idem, „Regele domneşte sau guvernează?”, Curentul, anul III, 17 iunie 1930, p. 1.
14
Nae IONESCU, „Regele, Ţara şi Partidele”, Cuvântul, anul VI, 9 iulie 1930, p. 1.
15
Dragoş PROTOPOPESCU, „Revirimentul monarhic”, Calendarul, anul II, 9 iunie 1933, p. 1.

— 190 —
Articolul lui Protopopescu scoate în evidență legătura strânsă existentă între cele trei componente
esențiale ale unei ideologii carliste în curs de configurare: monarhismul se îmbină din nou cu
antiparlamentarismul și naționalismul pentru a răspunde unor provocări de ordin național.
Una dintre aceste provocări privește integrarea noilor provincii în noul ansamblu al
României Mari. Pentru a înţelege funcţia lui Carol al II-lea nu putem face abstracţie de faptul că
cei doisprezece ani scurşi de la finele războiului nu coincid cu un proces durabil și coerent de
sedimentare instituțională și de armonizare culturală în noul cadru național a diferitelor regiuni
care formează acum regatul României. Chestiunea centralismului practicat de administrația
bucureșteană, a specificităţilor regionale neglijate, a relaţiei dintre centru și periferie, iată câteva
chestiuni frecvent dezbătute acum. Cultura politică a Vechiului Regat este deseori blamată ca o
moștenire « otomană », una asociată cu un trecut pre-modern. Monarhia reprezentată de Carol II
promite nu întâmplător de-a lungul întregului deceniu o administraţie mai eficientă. Regele atrage
atenția încă din 1930 asupra grijii deosebite pe care birocrația românească este datoare să o
poarte față de « teritoriile alipite »1. Doi ani mai târziu, suveranul discută inclusiv necesitatea «
descentralizării » administrației2. Jurnalele din acești ani abundă în ştiri negative despre tarele
administraţiei româneşti din noile provincii, unde aceasta este deseori asociată cu ineficiența și
corupția. În această privință, carlistul Pamfil Șeicaru o aseamănă pur și simplu cu « o serie de
arendăşii » ale partidelor care se succed la guvernare3. Tarele administrației preocupă intens pe
carliști iar soluțiile propuse pentru îndepărtarea lor sunt dintre cele mai diverse. Mihail
Manoilescu discută inclusiv federalizarea României. Dornic să combată corupţia care ar fi făcut «
ravagii » în aceste regiuni4, Manoilescu proclamă înlăturarea modelului « centralist » de guvernare
și organizarea unei « Românii federale » în care « Coroana » este destinată a garanta și a menține
unitatea națională5.
Integrarea administrativă și naționalizarea noilor provincii presupune numeroase dificultăți
pentru statul român. Ardealul, Banatul, Basarabia și Bucovina înglobează nu doar o diversitate
etnică, lingvistică și confesională remarcabilă. Fiecare dintre aceste regiuni reprezintă în egală
măsură un teren de desfășurare pentru revizionism și ideologia comunistă. În categoria noilor
provincii avem în vedere inclusiv Cadrilaterul. Ca și zonele enumerate mai sus, sudul Dobrogei
este alipit recent Vechiului Regat, în 1913 și este perceput de către români ca o regiune aparte, de
unde și denumirea sa. Cadrilaterul prezintă aproape toate « ingredientele » specifice noilor
provincii, respectiv trăsăturile care fac dificilă naționalizarea lor: diversitate etnică, lingvistică și
confesională6, revizionism (bulgar, de această dată) și radicalism politic. După cum Garda de Fier
găsește aici un teren propice de recrutare printre români, în egală măsură comuniştii recrutează
masiv membri din rândul bulgarilor (aproape toate numele comuniştilor din rapoartele Siguranţei
sunt bulgăreşti)7. În perioada interbelică această zonă devine un veritabil fief al violenței politice,
generată atât de comitagii bulgari cât și de practicile partidelor politice românești din perioada
alegerilor8.

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 70/1930, ff. 1-3.
2
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 284-285.
3
Pamfil ŞEICARU, „În loc de recapitulări festive”, Curentul, anul VI, 10 aprilie 1933, p. 1.
4
Mihail MANOILESCU, „Prestigiu”, Lumea Nouă, anul II, nr. 2, februarie 1933, p. 119.
5
Idem, România, Stat corporativ, Bucureşti, 1933, p. 18-19; Idem, Memorii, vol. II, editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993, p. 328.
6
Vezi: Institutul Central de Statistică, Recensământul general al populației române din 29 decembrie 1930, vol. II,
Imprimeria Națională, București, 1938, pp. 15-23; Stoica LASCU, « Din istoria Dobrogei de sud în cadrul României
întregite (1913-1940) », Revista istorică, tom VI, nr. 11-12, 1995, pp. 957-975.
7
Vezi: Alberto BASCIANI, Un conflitto balcánico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia del Sud, 1919-
1940, Edizioni Periferia, Cosenza, 2001; Dan CĂTĂNUȘ, Cadrilaterul: ideologie cominternistă și iredentism bulgar
1919-1940, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001; Cătălin NEGOIȚĂ, Între stânga și
dreapta: comunism, iredentism și legionarism în Cadrilater 1913-1940, Scrisul Românesc, Craiova, 2009.
8
Vezi: Nicolae IORGA, „Pe drumuri dobrogene”, Neamul românesc, anul XXV, 29 octombrie 1930, p. 1; Grigore
GAFENCU, op. cit., p. 143.

— 191 —
 Totuşi, nu Cadrilaterul este regiunea față de care statul român întâmpină cele mai grave
dificultăți de integrare națională, ci Basarabia1. Pentru rege însuşi Basarabia reprezintă provincia
cea mai « vitregită » de soartă2. Acest caz preocupă în egală măsură atât autorităţile statului cât şi
pe intelectualii naţionalişti. Basarabia este regiunea cea mai rurală și mai puțin alfabetizată, un
loc unde căile de comunicaţie sunt cel mai puţin dezvoltate și unde cultele neoprotestante (« secte »
în limbajul autorităților) găsesc cel mai propice teren de desfășurare. Reputația pe care instituțiile
statului român și-o creează aici după 1918 nu este una dintre cele mai bune3. Această regiune
devine un uriaș rezervor de patronaj și corupție nu doar pentru partidele politice din Vechiul
Regat, ci inclusiv pentru armată4. Iată o serie de aspecte care fac acum din Basarabia o veritabilă
periferie.
Revizionismul este însă factorul care stârnește cele mai mari îngrijorări în legătură cu
această fostă provincie a Imperiului Rus. Uniunea Sovietică nu recunoaște unirea Basarabiei cu
România iar acest teritoriu pare a fi extrem de permeabil în fața propagandei bolşevice, «
încununată » uneori prin atentate şi sabotaje îndreptate împotriva autorităților românești5. În
această privință, Octavian Goga o descrie pe bună dreptate ca pe un « Eldorado al agenţilor
sovietici »6. Impresia generală este una potrivit căreia această regiune este neglijată sau
discriminată de statul român. Din contră, o asemenea reprezentare este combătută de autorități
prin diferite acțiuni simbolice. În septembrie 1931, de pildă, este pus în circulație primul tren rapid
destinat a face legătura directă între Bucureşti şi Chişinău. Trenul « Unirea » străbate de acum
înainte distanța dintre cele două orașe în numai opt ore7. În egală măsură merită amintită numirea
unui basarabean în fruntea acestei provincii. În același an, regele Carol al II-lea numește pe
generalul Ioan Răşcanu (1878-1952) în calitatea de ministru delegat al Basarabiei, persoană care
se angajează să credibilizeze administrația și să transforme această zonă într-o regiune model8. E
greu de spus în ce măsură se materializează promisiunile de genul celor formulate de Rășcanu.
Imaginea Basarabiei este în bună măsură una mitizată. Cele mai multe texte care discută chestiuni
legate de această regiune sunt centrate exclusiv asupra problemelor sale. Așa se face că este greu
de deosebit adevărul de exagerare. Nicio altă provincie nu atrage însă atenția atât de des şi nu
provoacă discuţii atât de aprinse precum chestiunea basarabeană.
Totuși, statul român se confruntă cu dificultăți asemănătoare în fiecare dintre noile
provincii. În contextul tensiunilor existente între etnicii români şi minorităţi ori a revizionismului
promovat de trei din cele şase state vecine (U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria) naționaliștii percep
România Mare ca pe o veritabilă « cetate asediată ». Revizionismul, în opinia lui Nichifor Crainic,
reprezintă acum « una dintre cele mai grave probleme ale României, poate cea mai gravă »9. Ideea
că minorităţile doresc instabilitatea sau chiar destrămarea României Mari este întreţinută constant
de-a lungul perioadei interbelice de retorica a nu puțini intelectuali și oameni politici. Minoritarul
este deseori asociat cu un individ neasimilabil şi totdeauna privit ca potenţial conspirator.
Prin raportare la monarhismul carlist provocarea reprezentată de integrarea noilor
provincii se cuvine a fi înțeleasă în contextul unui proces de nation-building în care regele este
proiectat ca un factor integrator şi generator de concordie. Conştient de această miză, Carol II

1
În această privință, vezi: Alberto BASCIANI, La difficile unione: la Bessarabia e la Grande Romania, 1918-1940,
Aracne, Roma, 2007.
2
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 105.
3
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Diverse (1912-1949), dosar 1/1932, ff. 6-9.
4
Vezi: Belu ZILBER, Actor în procesul Pătrăşcanu: prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, Humanitas,
Bucureşti, 1997, pp. 207-209.
5
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale – Propagandă, dosar 682/1931, f. 1.
6
Octavian GOGA, „E rău în Basarabia”, Ţara noastră, anul X, 2 martie 1930, p. 386.
7
Vezi: „În jurul inaugurării trenului rapid « Unirea »”, Curentul, anul IV, 15 septembrie 1931, p. 3.
8
„Cum e gospodărită Basarabia. Declaraţiile d-lui general Răşcanu”, Neamul românesc, anul XXVI, 10 decembrie
1931, p. 2.
9
Nichifor CRAINIC, „Problema cea mai grea şi omul ei”, Calendarul, anul II, 2 februarie 1933, p. 1.

— 192 —
promite o mai mare atenţie acordată problemelor fiecăreia dintre aceste regiuni1, pe care le
vizitează progresiv. Altfel, este nu lipsit de importanță inclusiv felul în care suveranul intervine
pentru o mai însemnată reprezentare la guvernare a elitelor regionale. Suveranul are un cuvânt
greu de spus atunci când se formează guvernele iar în această privinţă Nicolae Iorga prezintă
Ardealul ca fiind un « domeniu rezervat Suveranului ». Așa se face că în guvernul pe care îl
conduce împreună cu Constantin Argetoianu (aprilie 1931 – iunie 1932) Iorga integrează ardeleni
precum Iuliu Haţieganu, Valer Pop, Ştefan Meteş ori Victor Stanciu doar ca urmare a solicitării
monarhului. De altfel, Iorga se declară nemulţumit de faptul că suveranul le face « avansuri »
transilvănenilor şi că « Ardealul » devenise pentru acesta « un veşnic obiect de atenţie »2. O
situație asemănătoare se petrece inclusiv odată cu revenirea naţional-ţărăniştilor la guvernare. În
iunie 1932 Carol al II-lea recomandă în mod explicit ca din acest guvern să facă parte cel puțin
şase ardeleni: 4 miniştri şi 2 subsecretari de stat3.
Iată câteva aspecte care ne determină să afirmăm că problemele generate de administrarea
noilor provincii reprezintă o chestiune întru totul esențială pentru înțelegerea carlismului. Sorin
Alexandrescu face pe bună dreptate o distincție între « realitatea » procesului unificării și «
ideologia » lui4. O perioadă relativ scurtă desparte Marea Unire din decembrie 1918 de
Restaurația din 1930 iar problema sudării diferitelor provincii care formează România Mare
rămâne una de actualitate inclusiv în momentul întronării lui Carol.
Stabilitatea politică a noului stat este însă pusă în primejdie nu doar de tarele
parlamentarismului și de problemele care privesc administrația sa. În categoria forțelor centrifuge
se încadrează în egală măsură fenomenul radicalismului politic. În anii 1930-1933, doi vectori ies
în evidență în această privință: fascismul Gărzii de Fier și comunismul (identificat de naționaliștii
români în primul rând cu bolșevismul).
Garda de Fier stârnește în mod constant îngrijorarea monarhului, a autorităților și a
elitelor tradiționale. Paradoxal, atât carliștii cât și intelectualii Gărzii de Fier se numără printre
cei mai aprigi contestatari ai parlamentarismului. Unii partizani ai lui Carol al II-lea simpatizează
uneori inclusiv această organizație fascistă. Pamfil Şeicaru și Nichifor Crainic, de pildă, se numără
printre cei care apreciază patosul tineresc al acestei grupări politice5. Cel mai notoriu caz rămâne
însă Nae Ionescu. Începând cu anul 1932, acesta renunţă la a mai vedea în rege vectorul
schimbării și se apropie tot mai mult de legionari. « Legiunea Arhanghelului Mihail » se situează
totuși împotriva carlismului din cauza faptului că practică un discurs revoluționar veritabil.
Ideologii Gărzii sunt cei care proclamă explicit « statul nou » și « omul nou »6. Începând cu anul
1930, acest partid fascist iese în evidență inclusiv printr-un activism orientat către mase. În această
privință, unii cercetători au remarcat pe bună dreptate faptul că primii cinci ani ai de existență ai
Gărzii coincid cu o perioadă de stabilizare și de creștere graduală a popularității sale, îndeosebi la
sate7. Din cauza frustrărilor sociale și ideologice generate de evoluția civilizației urbane și de

1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 134.
2
Nicolae IORGA, Supt trei Regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, editura PRO, Bucureşti, 1999,
p. 393, 478.
3
Valeriu POP, Amintiri politice, Vestala, Bucureşti, 1999, p. 11.
4
Sorin ALEXANDRESCU, Paradoxul român, Univers, București, 1998, p. 59.
5
Pamfil ȘEICARU, „Împărţirea unei moşteniri de voturi”, Curentul, anul VI, 20 decembrie 1933, p. 1; Nichifor
CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, pp. 235-239.
6
Vezi: Valentin SĂNDULESCU, « Fascism and Its Quest for the „New Man”: The Case of the Romanian Legionary
Movement », Studia Hebraica, nr. 4, 2004, pp. 349–61; Radu IOANID, « The Sacralised Politics of the Romanian
Iron Guard », Totalitarian Movements and Political Religions, vol. 5, nr. 3, 2004, pp. 419–453; Rebecca HAYNES, «
Work Camps, Commerce, and the Education of the „New Man” in the Romanian Legionary Movement », The
Historical Journal, 51, nr. 4, 2008, pp. 943-967; Mircea PLATON, « The Iron Guard and the „Modern State”. Iron
Guard Leaders Vasile Marin and Ion I. Moţa, and the „New European Order” », Fascism, anul I, nr. 1, 2012, pp. 65-
90.
7
Dacă legionarii câștigaseră mai puțin de două procente la alegerile din 1931 (nedobândind dreptul de a fi reprezentați
la guvernare), acest lucru se schimbă într-o manieră fundamentală un an mai târziu, atunci când Garda de Fier obține

— 193 —
precaritatea statutului lor social, preoții și învățătorii reprezintă aici cei mai importanți vectori ai
fascismului1.
Ascensiunea politică rapidă a Gărzii de Fier și radicalismul pe care îl promovează
determină elitele conservatoare și pe rege să perceapă această organizație în egală măsură ca pe
un naționalism concurent și ca pe un grup revoluționar capabil să le primejduiască autoritatea. Nu
trebuie neglijat faptul că după cum există carliști care simpatizează Legiunea în egală măsură
există monarhiști adversari ai Gărzii de Fier. Pentru Nicolae Iorga, de pildă, legionarii sunt pur și
simplu niște « hitleriști »2. Iorga propune totdeauna măsuri energice împotriva acestora.
Așa se face că tocmai reacția violentă a autorităților exacerbează radicalismul Legiunii. Să
discutăm, de pildă, situația de la sfârșitul anului 1933. Garda de Fier este scoasă în afara legii
chiar înainte de campania electorală care precedă alegerile. Membrii ei sunt acuzaţi de faptul că
doresc o schimbare revoluţionară a regimului politic prin teroare şi violenţă. Drept reacție, prim-
ministrul național-liberal I.G. Duca este asasinat la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an de
către trei membri ai Gărzii pe peronul gării din Sinaia. Cei trei autori ai asasinatului (Nicolae
Constantinescu, Iancu Caranica şi Doru Belimace) își justifică fapta tocmai ca o reacție la
măsurile represive luate de guvern împotriva legionarilor.
Nu doar radicalismul politic al Gărzii de Fier devine însă pradă a represiunii autorităților.
Inclusiv comuniștii sunt anatemizați pentru amenințarea (reală sau imaginară) pe care o reprezintă
la adresa statu quo-ului. Uniunea Sovietică este pentru România Mare nu doar un pericol extern, ci
și unul de ordin intern, din cauza ideologiei pe care o propagă. Din Finlanda până în România,
proximitatea geografică a Uniunii Sovietice influențează într-o măsură determinantă proiectele
politice și ideologice naționale. Așa se face că în România Mare termenul de bolşevism devine
echivalentul celui de comunism. Partidul comunist este scos în afara legii începând cu anul 1924
iar autorităţile dezlănțuie de-a lungul întregii perioade interbelice o adevărată « vânătoare de
vrăjitoare » împotriva membrilor săi3. Orice fel de grevă a muncitorilor este înăbuşită rapid. Unul
dintre cazurile cele mai cunoscute este reprezentat de revolta lucrătorilor de la atelierele
bucureștene Grivița (februarie 1933). Descoperirea unei tipografii clandestine a comuniştilor
reprezintă pentru Armand Călinescu (acum subsecretar de stat la ministru de Interne) un « pretext
binevenit » pentru a ordona măsuri energice şi a face presiuni în procesele comuniştilor arestaţi4.
Starea de asediu și cenzura sunt introduse în principalele centre industriale ale țării pentru o
perioadă de șase luni5.
Comuniștii accentuează printre naționaliști sentimentul care face ca România Mare să fie
percepută ca o « cetate asediată ». Acest lucru se petrece cu atât mai mult cu cât antipatia acestora
față de comuniști se îmbină cu suspiciunea față de minoritari. Într-un articol pe care îl publică în
iulie 1932, carlistul Nichifor Crainic afirmă acest lucru într-o manieră cât se poate de explicită: «
La Chişinău, ca şi la Cernăuţi, ca şi la Iaşi, ca şi la Oradea, ca şi la Timişoara, ca şi la Cluj, există
centre comuniste puternice. Aceste centre comuniste coincid cu centrele minoritare. Şi nu mai e
niciun secret pentru nimeni: mişcarea comunistă e alimentată exclusiv din elemente minoritare,
ostile României »6. La originea opiniei formulate de Crainic stă un fapt veridic. În perioada

cinci locuri în parlament. Vezi: Zeev BARBU, « Rumania », in European Fascism, edited by S. J. WOOLF, London,
Weidenfeld and Nicolson, 1970, p. 160.
1
Traian SANDU, Un fascisme roumain: histoire de la Garde de Fer, Perrin, Paris, 2014, p. 28.
2
Nicolae IORGA, „Asta e autoritatea Statului?”, Neamul românesc, anul XXVIII, 31 iulie 1933, p. 1.
3
Vezi: Vladimir TISMĂNEANU, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Univers, București, 1995; Idem, Stalinism pentru
eternitate: o istorie politică a comunismului românesc, Polirom, Iași, 2005; Stelian TĂNASE, Clienții luʼ tanti
Varvara: istorii clandestine, Humanitas, București, 2008; Costin FENEȘAN, Sub steag străin: comuniștii și Partidul
Comunist din România în arhiva Kominternului (1919-1924), editura Enciclopedică, București, 2011.
4
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 91.
5
Universul, anul L, nr. 34, 6 februarie 1933, p. 1.
6
Nichifor CRAINIC, „O ligă împotriva comunismului”, Calendarul, anul I, 14 iulie 1932, p. 1.

— 194 —
interbelică, comuniștii își recrutează majoritatea membrilor din rândul neromânilor. Așa se face că
în noile provincii comunismul este asociat cu iredentismul1.
Amenințarea comunistă influențează considerabil felul cum se configurează și se manifestă
naționalismul românesc. Înfăţişând bolşevismul ca o ideologie îndreptată împotriva creştinismului,
a naţionalismului şi a monarhiei2, același Nichifor Crainic propune pentru combaterea ei dinamica
unei mişcări naţionaliste3. Se gândește oare Crainic (doar) la Mișcarea Legionară ? Nu trebuie
neglijat faptul că nu doar naționalismul Gărzii este opus comunismului, ci și monarhismul carlist.
Regele însuși condamnă « propaganda bolşevică » din România. Carol II vede în ideologia
bolșevică o formă de barbarie iar în comunişti niște « făuritori de tulburări ». Împotriva acestor
provocări suveranul promite explicit o luptă fără menajamente şi « ordinea »4. Așa se face că în
timpul conflictelor generate de muncitorii de la atelierele Griviţa secretarul particular al regelui5
telefonează în mod repetat lui Armand Călinescu pentru a-i cere să reprime « energic » revolta
acestora6. Anticomunismul lui Carol reprezintă încă o dovadă a dorinței acestuia de a răspunde
revendicărilor naționaliste. Nu puțini partizani ai săi văd în naţionalismul regelui şi în firea sa
autoritară un factor de combatere a bolşevismului.
Între acțiunile regelui Carol al II-lea și cadrul național în care se desfășoară există o
strânsă legătură. Chestiuni fundamentale legate de noul stat, precum antiliberalismul
intelectualilor naționaliști, naționalizarea noilor provincii sau radicalismul politic sunt în egală
măsură provocări adresate recent întronatului suveran. Monarhismul naționalist (ori, altfel spus,
naționalismul monarhist) se configurează totdeauna de-a lungul deceniului în funcție de problemele
structurale ale României Mari (fie ele de ordin geopolitic, politic, ideologic, economic, social sau
cultural). Carlismul reprezintă o mișcare politică ce se manifestă în interiorul unei comunități
naționale iar acest lucru se dovedește a fi unul plin de însemnătate. Proiectul politic pe care Carol
al II-lea îl schițează se cuvine a fi înțeles în primul rând ca fiind un proiect național.

IV — PRACTICA POLITICĂ ȘI PROIECTELE MONARHIEI ÎN ANII 1930-1933

Analizată dintr-o perspectivă longue durée (adică în cadrul temporal al domniei sale – anii
treizeci), perioada 1930-1933 este una în care Carol al II-lea își consolidează cu precauție statutul
politic recent dobândit. Acesta schițează progresiv un proiect național asociat imaginii monarhiei.
De altfel, Carol îşi trasase încă din perioada exilului un plan de acţiune mai mult sau mai puţin
coerent. O serie de însemnări ale principelui din anul 1929 ne dezvăluie faptul că își propune să
câştige de partea lui mai ales armata, țăranii, opinia publică din noile provincii, presa, industriaşii
şi corpul diplomatic7. Deși este hotărât să afișeze o « prudenţă extremă », intenționează ca odată ce
va deveni rege să ofere impresia unui monarh activ, unul capabil să îşi sporească autoritatea prin
acţiuni îndrăzneţe8. În primul discurs oficial pe care îl adresează românilor în iunie 1930 proclamă
nu fără temei concordia și unitatea națională « în jurul tronului »9. Împotriva forţelor centrifuge
care amenință națiunea, carliștii proiectează la rândul lor pe Carol II în calitatea de vector al
1
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 673, f. 3. Vezi și: George BACALOGLU, „Comunismul la graniţă”, Cele
Trei Crişuri, anul XII, nr. 7-8, iulie-august 1931, p. 100; Ioan Victor VOJEN, „Problema comunistă în teritoriile
alipite”, Axa, anul I, nr. 9, 19 martie 1933, p. 2.
2
Nichifor CRAINIC, „Cuvântul Regelui”, Calendarul, anul II, 24 februarie 1933, p. 1.
3
Idem, „Bolşevismul basarabean”, Calendarul, anul I, 8 decembrie 1932, p. 1; Idem, „Dreapta, singura salvare!”,
Calendarul, anul II, 16 martie 1933, p. 1.
4
„Un interviu al M.S. Regelui Carol”, Curentul, anul VI, 24 februarie 1933, p. 8.
5
Este vorba despre Constantin C. Dumitrescu.
6
Armand CĂLINESCU, op. cit., 1990, p. 148.
7
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 174/1929, ff. 1-2.
8
Ibidem, f. 5, 6, 14.
9
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 10.

— 195 —
unității naționale și al ordinii. Un editorial al revistei Gândirea închinat Restaurației înfățișează în
felul următor această funcție a suveranului: « Principiul autorităţii monarhice e corectivul necesar
al democraţiei. (...) Dezagregarea inerentă principiilor democratice are nevoie de puterea sincretică,
centripetă, a monarhiei: libertăţile ei centrifuge au nevoie de puterea coordonatoare a autorităţii »1.
Așa se face că după 8 iunie 1930 Carol II opune forțelor centrifuge ideea unității naționale,
continuitate și dinamism în opera de guvernare, dar și reforme culturale. Iată câteva dintre
strategiile pe care monarhia le întrebuințează pentru a-și legitima și întări puterea politică.
Potrivit istoriografiei româneşti tradiţionale, Carol revine în ţară stăpânit de ideea – ce ar
fi fost transformată ulterior în concepţie politică – de a se rupe de condiţionarea partidelor şi de a-
şi impune autoritatea prin subminarea practicilor parlamentare2. Rămâne de văzut totuși în ce
măsură acest rege își face acum un țel politic din instaurarea unei dictaturi3. Am putea spune mai
degrabă că monarhiștii sunt cei care propun în acești ani suveranului instaurarea unei guvernări «
de mână forte ». Constantin Argetoianu și Nicolae Iorga sunt doi dintre ei4. Așa se face că
Argetoianu îi recomandă monarhului un « guvern cu metode dictatoriale », respectiv un « guvern
de autoritate ». Din contră, această idee nu s-ar fi concretizat tocmai din cauza faptului că regele
ar fi ales « calea concesiilor şi a compromisurilor politice »5. Această mărturie pune la îndoială
teza potrivit căreia între rege și partidele politice există în acest deceniu o veritabilă dihotomie.
Spre deosebire de anii care preced întronarea lui Carol, odată cu Restaurația monarhismul
carlist devine în nu puține privințe un sistem de guvernare asociat cu establishment-ul politic. De
această dată Carol al II-lea este suveranul statului iar acesta colaborează îndeaproape cu elitele
tradiționale (fie ele reprezentate de militari, oameni politici sau clerici). Desigur, ascensiunea
monarhismului se produce împotriva parlamentarismului și se « desăvârșește » în 1938 prin
instaurarea unui regim autoritar. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că în 1930 Carol II se
acomodează cu o ușurință uimitoare practicilor parlamentarismului autohton și că cea mai mare
parte a elitelor politice sunt puternic interesate de a colabora cu noul monarh6, indiferent de poziția
politică pe care au avut-o față de Carol înainte de 8 iunie 1930. În această privință, un caz
revelator este cel al național-liberalului I.G. Duca. Înainte și imediat după Restauraţie acesta iese
în evidență ca fiind unul dintre cei mai înverşunaţi anticarliști. În întronarea lui Carol, Duca vede
pur și simplu acum « cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face »7. Din contră, în 1931 acesta
îi mărturisește colegului său de partid Victor Slăvescu faptul că pentru el această problemă nu mai
există, fiind decis să reia raporturile cu monarhia ca şi cum pe tron s-ar fi aflat regele Ferdinand8.
Schimbarea de atitudine a lui Duca sau felul în care se desfăşoară episodul Restauraţiei sunt
exemple utile pentru înțelegerea culturii politice forjate în acest deceniu în jurul monarhiei.
Neîntâmpinând vreo rezistenţă în iunie 1930, Carol înţelege că aproape orice îndrăzneală îi este
îngăduită dacă acţionează cu hotărâre. Restaurația este facilitată de servilismul oamenilor politici.
În acest aspect am putea identifica una dintre rădăcinile fenomenului de concentrare a puterii.
În altă ordine de idei, adversarii regelui vorbesc acum despre existența unei camarile.
Gândit ca o coterie formată în jurul suveranului, acest grup este acuzat de a fi influențat într-o
manieră nefastă acțiunile lui Carol al II-lea. Compusă din Elena Lupescu (concubina monarhului),
Mihail Manoilescu, Nae Ionescu, Constantin Dumitrescu (secretar personal al monarhului, care

1
„Carol al II-lea”, Gândirea, anul X, nr. 6-7, iunie-iulie 1930, p. 2.
2
Vezi, de pildă, Ion MAMINA, Monarhia constituţională în România: enciclopedie politică 1866-1938, editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 335.
3
În această privință, vezi și: Hans-Christian MANER, op. cit., pp. 54-75.
4
Vezi: Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea a
VIII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 42; Idem, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri,
vol. X, partea a VIII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 265; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-
lea, dosar 13/1931, ff. 1-2.
5
Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea a VIII-a,
Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 62-63.
6
În această privință, vezi: Grigore GAFENCU, op. cit., pP. 180-181.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 2/1930, f. 1.
8
Victor SLĂVESCU, Note şi însemnări zilnice, vol. I, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 52.

— 196 —
gestionează inclusiv corespondența acestuia), din bancheri (Aristide Blank, director al băncii
„Marmorosch-Blank”), industriași (Nicolae Malaxa, proprietar al uzinei „Malaxa”, sau Max
Auschnitt, administrator al uzinei « Reșița »), militari (generalul Paul Angelescu, coloneii Gabriel
Marinescu și Paul Teodorescu) sau francmasoni1, camarila devine rapid ținta unor forțe politice
dintre cele mai diverse, de la democrați – cum este cazul lui Iuliu Maniu, președinte al Partidului
Național-Țărănesc2 – până la fasciștii din Garda de Fier3. Legionarii proclamă inclusiv
monarhismul printre principiile lor ideologice. Nu trebuie neglijat faptul că această organizație
politică a fost prima mișcare politică populară pro-monarhistă care a sprijinit explicit pe Carol în
momentul revenirii acestuia în România4. Totuși, atașamentul lor pentru instituția regalității devine
din ce în ce mai incompatibil cu persoana lui Carol al II-lea, gândit progresiv ca un suveran atras
de autoritarism, acaparat de camarilă și aliat al elitelor politice tradiționale, cu care colaborează.
Anticarliștii (fără a fi neapărat antimonarhiști) acuză într-o manieră concertată camarila,
contribuind astfel la crearea unei veritabile mitologii politice în jurul anturajului monarhului.
În egală măsură nu trebuie însă neglijat nici faptul că monarhiștii înșiși recunosc faptul că
o clică de apropiați ai regelui exercită o influență importantă în procesul de luare a deciziilor de
guvernare5. În această privință, diplomatul Grigore Gafencu face o distincție între prietenii « buni
» ai suveranului, adică militarii, și partea « rea » a anturajului acestuia, adică « civilii »6. Deși
camarila rămâne un subiect tabu în dezbaterea publică, zvonurile privind anturajul regelui și
influența politică pe care o exercită în acest deceniu nu încetează să prolifereze. Inclusiv Nichifor
Crainic critică acest anturaj7. În 1933, acesta se îndepărtează mai mult sau mai puțin de rege
pentru a se apropia temporar de Garda de Fier.
În fine, cu greu am putea nega faptul că monarhul capătă rapid o autoritate semnificativă în
luarea deciziilor de guvernare. În această privință, nu puțini actori politici creează impresia că
problemele esențiale se reglează în cabinetul regelui8. Suveranul României se referă nu întâmplător
la guvernele României ca la guvernele « sale »9. Carol II nu doar « numeşte » guverne, ci și
confirmă ori înlocuiește persoanele aflate în fruntea ministerelor sau în funcția de guvernator al
Băncii Naţionale. În 1931, de pildă, acest post îi este atribuit tocmai carlistului Mihail
Manoilescu10. Mircea Vulcănescu folosește pe bună dreptate termenul de « arbitraj » atunci când se
referă implicarea monarhiei în practica parlamentarismului românesc dintre cele două războaie
mondiale. Considerând democraţia reprezentativă drept un regim nefuncţional în România,
Vulcănescu constată pur și simplu faptul că toate guvernele « cad » la Palat11. Fenomenul de

1
În această privință, vezi: Bogdan BUCUR, Jean Pangal: documente inedite 1932-1942, București, RAO, 2016.
2
Vezi: Iuliu MANIU, Cauzele prăbușirii fostului regim, București, Tipografia Universul, 1940.
3
Vezi, de pildă: Mihail POLIHRONIADE, „Afacerea Blank”, Axa, anul II, nr. 6, 5 februarie 1933, p. 3; Horia SIMA,
Istoria Mișcării Legionare, București, Metafora, 2003, pp. 95-97.
4
Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of Romania »,
The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, p. 110.
5
Vezi: Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea a
VIII-a, Bucureşti, Machiavelli, 1997, p. 67-84, 99, 132 ; Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I,
Bucureşti, Casa Editorială « Gândirea », 1991, p. 216, 234-235, 251 ; Grigore GAFENCU, Însemnări politice 1929-
1939, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 17, 36, 59, 281 ; Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. II, București, editura
Enciclopedică, 1993, p. 244-245, 255, 274. Pentru o opinie contrară anticarliștilor, vezi: Alexandru VAIDA-
VOEVOD, Memorii, vol. III, Cluj-Napoca, Dacia, 1998, p. 192.
6
Grigore GAFENCU, op. cit., p. 17.
7
Nichifor CRAINIC, „Ţara regelui Wieder şi a reginei Duduia”, Calendarul, anul II, 16 noiembrie 1933, p. 1.
8
Vezi: Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 160; Nicolae IORGA, Memorii,
vol. VI, editura „Naţională” S. Ciornei, București, 1939, p. 79-80; Victor SLĂVESCU, op. cit., p. 53; Constantin
ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea a VIII-a,
Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 143, 434.
9
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 134.
10
Vezi: Grigore GAFENCU, op. cit., p. 139; Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din
vremea celor de ieri, vol. IX, partea a VIII-a, Machiavelli, București, 1997, pp. 279-280; ANIC, fond Casa Regală.
Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 32/1930; Idem, dosar 64/1932, ff. 1-2; Idem, dosar 154/1931, f. 33.
11
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 56-57.

— 197 —
concentrare a puterii reprezintă în egală măsură un rezultat al voinței autoritare a lui Carol și un
proces generat de jos în sus. Carol II asimilează într-un mod remarcabil cultura politică
românească dar răspunde și unor revendicări populare. Într-un articol pe care îl publică în revista
Vremea la scurt timp după Restaurație, Constantin A. Donescu descrie acest lucru într-o manieră
cât se poate de explicită: « Poporul primeşte orice soluţie, dar Îi pretinde Regelui un singur lucru:
să schimbe odată concepţiile şi metodele de guvernare care au adus atât rău ţării româneşti »1.
Numeroși români văd în Carol un vector al schimbării practicilor politice. Așteptările legate de
reforme politice se conjugă inclusiv cu antiparlamentarismul și cu dorința de a avea un conducător
enegic în fruntea statului.
În această privință, Carol al II-lea joacă rolul unui rege foarte prezent și accesibil în spațiul
public. În orice caz, acesta se dorește a fi mult mai vizibil și mai puțin strâmtorat de reşedinţa sa
decât predecesorii săi. Mobil și implicat în existența națiunii sale, Carol II călătorește încă din
iunie 1930 în fiecare dintre provinciile României Mari. Ca și în deceniul trecut, ţine discursuri,
vizitează licee şi universităţi, participă la dezvelirea de monumente ale eroilor, inspectează unități
militare şi asistă la sfinţirea unor biserici ortodoxe2. În fine, același monarh inaugurează
stabilimente industriale, aeroporturi sau instituții de învățământ superior. Preocuparea sa
deosebită față de problemele legate de « gospodărirea » națiunii este confirmată de unii
colaboratori ai săi din acești ani. Alexandru Vaida-Voevod (prim-ministru în timpul guvernării
național-țărăniste din anii 1932-1933) se referă astfel la capacitatea suveranului de a se implica în
asemenea chestiuni: « Carol al II-lea dispunea nu numai de memorie excepţională, ci şi fidelă.
Capacitatea lui de muncă era tot atât de mare ca priceperea de discernământ logic. Munca îl
pasiona. Un anteproiect de lege (oricât de voluminos) primit astăzi era citit până mâine. Astfel,
făcându-şi observaţiile, intra în discuţia contradictorie. Ministrul nu se putea prezenta la « lucrarea
cu Regele », fără să fie pregătit temeinic la critica ce-l aştepta »3. E greu de deosebit adevărul de
mistificare în mărturiile legate de implicarea monarhului în chestiunile de ordin național. Imaginea
unui suveran dedicat funcției sale este în egală măsură una « lucrată » de propagandă. O biografie
« oficială » a regelui din anul 1932 îl prezintă nu întâmplător pe Carol al II-lea ca pe « primul
funcţionar al statului »4. Totdeauna la curent cu ceea ce se petrece în România, acesta ar fi lucrat
peste 12 ceasuri în fiecare zi5. În opinia carliștilor, activismul regelui se cuvine a fi înțeles ca o
dovadă a vocației sale de reformator. « Solemnității reci a lui Carol I și evanescenței lui Ferdinand
», este de părere Lucian Boia, Carol al II-lea le contrapune « imaginea unui rege modern, dinamic,
prezent la tot ce se întâmplă în societatea românească, mereu în mijlocul oamenilor, într-o îmbinare
personală de maiestate și familiaritate populistă »6.
În această privință, una dintre cele mai vehiculate ipostaze ale suveranului este aceea de
conducător care realizează vizite inopinate. Această reprezentare este una bine înrădăcinată în
cultura politică românească, fiind asociată mai ales cu figura principelui valah Vlad Ţepeş (1456-
1462) și a lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Române unite (1859-1866).
Cei doi ar fi avut obiceiul să ordone pedepse dintre cele mai aspre pentru orice fel de nedreptate
sau neregulă constatată în cadrul unor asemenea acțiuni. Implicat și dinamic, Carol II se înscrie la
rândul lui pe linia acestei practici, dornic să-și într-un mod neintermediat ţara pe care o dirijează.
Plănuite de el încă dinainte de Restaurație, vizitele inopinate au drept țintă mai ales administraţia
statului7. Iată-l pe rege descinzând într-o după-amiază oarecare tocmai la sediul Subsecretariatului
presei şi al propagandei. Inspecția este neanunţată, ca una dintre acele vizite despre care se spune
că regele le face încă din primele zile ale domniei sale în târguri, şcoli sau diferite instituţii ale
statului. Monarhul ţine neapărat să se documenteze, să intre în contact direct cu ceea ce se

1
Constantin A. DONESCU, „Spre un guvern personal al Regelui?”, Vremea, anul III, nr. 122, 17 iulie 1930, p. 1.
2
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 644.
3
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 159.
4
Jean PERETZ, op. cit., p. 45.
5
Ibidem, p. 42.
6
Lucian BOIA, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a treia, Humanitas, București, 2011, p. 330.
7
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 174/1929, f. 1.

— 198 —
lucrează aici şi, indirect, cu ceea ce se pregăteşte în ţara pe care o cârmuieşte. Este vorba despre
un fel de « documentare » practică şi imediată ce depășește din punct de vedere calitativ termenii
unui raport prezentat de un ministru sau de oricare alt funcţionar al statului. În această vizită
suveranul rămâne timp de un ceas şi jumătate în birourile subsecretariatului. Parcurge fiecare
încăpere, cere informaţii amănunţite, ascultă lămuriri, dă indicaţii şi îşi exprimă speranţele pentru
viitor1. Asemenea acțiuni2 sporesc admiraţia carliștilor față de Coroană. Așa se face că vizitele
neanunțate pe care regele le face în instituțiile statului, în pieţele din capitală sau în diferite alte
localităţi ale ţării îl determină pe Nicolae Iorga să integreze inițiativele suveranului într-o
veritabilă tradiţie « voevodală »: « Carol al II-lea a înţeles să reintre în datină. De aceea El merge
pretutindeni, ca toţi marii noştri Voievozi, cercetează pentru sine, laudă şi mustră, răsplăteşte pe loc
şi-şi rezervă dreptul de a pedepsi. Felul cum ieri o lume întreagă a întâmpinat pe Regele care
exercită regalitatea în ciuda ficţiunii arată că şi Ţara vrea să reintre în datină »3. În schimb, Pamfil
Şeicaru prezintă aceste acțiuni ca pe o confirmare a marii așteptări care se pune acum în Carol al
II-lea, respectiv aceea de a-l vedea întruchipând o monarhie în același timp populară și activă:

« Bine a făcut Regele să nu se mulţumească numai cu uscatele rapoarte asupra inundaţiilor (în aprilie
1932, Carol al II-lea vizitează în Ardeal și Moldova câteva localități afectate de inundații – n.n.). (...)
Contactul dintre Rege şi ţară îl dorim cât mai des, spre a mări capitalul de informaţii exacte ale monarhului,
înlesnindu-i un control sever al sfetnicilor. Totodată, mai socotim necesar acest contact inclusiv spre a-i da
ţării senzaţia unei autorităţi suverane, mereu prezentă, hotărâtă să impună tuturor un plus de sforţare
subordonată nevoilor obşteşti. În mijlocul celor potopiţi de ape, la Arad sau la Bârlad, interesându-se de
proporţiile dezastrului, de mijloacele cele mai potrivite de îndreptare, punând întrebări autorităţilor şi cerând
răspunsuri precise, Regele răspunde concepţiei populare despre monarhie: o autoritate supremă în acţiune.
Din această jertfă de timp, din această activă prezenţă, din semnele vizibile ale gândului constant închinat
nevoilor ţării, din energia cu care se impun disciplinele unei activităţi sporite, se alcătuieşte autoritatea
monarhului. Şi autoritatea este un punct de reazim mai sigur decât popularitatea. (...) Evident că, multiplicate
aceste prezenţe ale Regelui, o oarecare tristeţe şi nemulţumire va creşte în rândul făloşilor exponenţi ai vieţii
politice. (...) Un Suveran prea bine informat este incomod »4.

Pentru Şeicaru, Carol II reprezintă pur și simplu prototipul monarhului omniprezent5.

Strâns legată de această ipostază este reprezentarea care înfățișează pe Carol ca pe o
persoană accesibilă oamenilor de rând. Așa se face că în fiecare dintre vizitele sale (fie ele oficiale
sau incognito) monarhul ar fi avut obiceiul de a socializa și de a comunica într-o manieră
informală cu persoanele pe care le întâlnește. Iată, de pildă, vizita pe care o face în primăvara
anului 1932 într-o serie de localități ardelene afectate de inundații. Lângă Arad, acesta cercetează
digul făcut de soldaţi, participă la slujbe bisericeşti și împarte inclusiv ajutoare sinistraților. Faţă
de aceștia din urmă, ni se spune, arată o deosebită solicitudine. Intră în curţile ori în casele
oamenilor și stă de vorbă cu ei6. Se fabrică astfel imaginea unui suveran în același timp popular și
implicat, a unui rege în egală măsură mobil şi creator, capabil de a sintetiza revendicările
mulţimilor şi de a le răspunde.
În altă ordine de idei, proiectul carlist în curs de configurare este în egală măsură unul
centrat pe ideea continuității. În opinia lui Nae Ionescu, « garanţia continuității » se numără printre
cele mai prețioase avantaje politice dobândite odată cu întronarea lui Carol al II-lea7. În acest
context, principiul continuității înseamnă în primul rând continuitate în opera de guvernare, în
cadrul căreia monarhia este destinată a juca un rol fundamental. Restaurația este proiectată de
carliști ca un eveniment care spulberă tocmai lipsa de continuitate asociată cu anii de guvernare a
Regenței. Discursul oficial prezintă revenirea lui Carol în România ca pe un eveniment destinat a
1
Episodul este relatat în: Cuvântul, anul VIII, 10 februarie 1932, p. 1.
2
Vezi și: „Inspecţiile regale”, Curentul, anul III, 27 iulie 1930, p. 1.
3
Nicolae IORGA, „Constituţie şi datină”, Neamul românesc, anul XXVI, 19 februarie 1931, p. 1.
4
Pamfil ȘEICARU, „Controlul Suveranului”, Curentul, anul V, 30 aprilie 1932, p. 1.
5
Idem, „Primatul culturii”, Curentul, anul VI, 13 mai 1933, p. 1.
6
„Regele care se vede”, Neamul românesc, anul XXVII, 6 mai 1932, p. 1.
7
Nae IONESCU, „Creditul lor”, Cuvântul, anul VI, 5 iulie 1930, p. 1.

— 199 —
reînnoda șirul domniilor glorioase ale predecesorilor săi: Carol I și Ferdinand I. În fine, din
această ecuație nu lipsește persoana prințului Mihai. Acesta este promovat la rândul lui ca un
garant al continuării proiectului de desăvârșire a națiunii prin monarhie.
Odată cu Restaurația fiul lui Carol este detronat și înzestrat cu calitatea de principe
moștenitor. În România lui Carol al II-lea acest statut este asociat însă cu un titlu inedit: Mihai
devine « Mare Voevod de Alba-Iulia ». Prin folosirea uneia dintre titulaturile deținute de domnii
principatelor române medievale (« Mare Voevod ») și a unei locații geografice cu o încărcătură
istorică aparte (Alba-Iulia este locul unde domnitorul valah Mihai Viteazul este încoronat în anul
1600 ca suveran al unei uniuni statale efemere ce cuprinde fiecare dintre cele trei principate
locuite de români: Valahia, Moldova și Transilvania, dar și locul unde la 1 decembrie 1918
românii ardeleni votaseră unirea cu regatul României în cadrul unei « Mari Adunări Naționale »)
se face o trimitere simbolică directă atât la ideea de împământenire a dinastiei de Hohenzollern în
România cât și la rolul de vector al unității naționale pe care aceasta îl îndeplinește acum.
Prin raportare la fiul său, Carol al II-lea dezvoltă o strategie interesantă destinată a
pecetlui « românizarea » dinastiei pe care cei doi o reprezintă. Regele se îngrijeşte cu atenție de
educația lui Mihai. Acestuia i se creează în grădina palatului regal o şcoală și o « clasă » proprie,
a cărei componență este una inedită. Cei 12 congeneri ai prințului sunt aleși astfel încât să
evidențieze diversitatea regională, socială și etnică a țării. Fiecare provincie a României Mari este
reprezentată de câte un fiu de țăran iar acestora li se adaugă copii proveniți din categorii sociale
dintre cele mai diverse (respectiv câte un fiu de negustor, de doctor, de avocat, de ofiţer, de
profesor și de mecanic de tren). Din acest grup nu lipsesc nici minorităţile ţării, reprezentate de fiul
unui sas și al unui ungur. Propaganda subliniază totdeauna faptul că pedagogia folosită aici este
rodul ideilor regelui1. Instrucția pe care prințul Mihai și colegii săi o primesc este una centrată nu
doar pe disciplină şi pe cunoştinţe livreşti, ci inclusiv pe excursii destinate cunoașterii fiecăreia
dintre regiunile României Mari2. Mesajul transmis este unul cât se poate de clar: educația Marelui
Voevod de Alba-Iulia este determinată de funcția națională pe care monarhia de Hohenzollern este
destinată a o îndeplini în România Mare: « Fii de muncitori, plugari, funcţionari şi industriaşi. (...)
Şcoala aceasta anume a fost gândită în aşa chip pentru ca Voevodul să fie pus prin colegii Săi în
legătură cu ţara. Voevodul Mihai trăieşte alături de un fiu de plugar sărac, cunoscând astfel viaţa şi
sufletul lui. (...) Pe lângă aceştia, mai este un elev ungur şi altul sas. (...) Clasa voevodului Mihai
reprezintă ţara întreagă, fiindcă ea cuprinde şi pe bogaţi şi pe săraci, şi copii de la sate, şi de la oraş,
şi Români şi străini »3. Un cadru național românesc determină existența acestei dinastii iar un
asemenea tipar se aplică nu doar lui Carol al II-lea, ci inclusiv urmașului său. Mihai urmează să
fie continuatorul unui proiect naţional început de Carol I și de Ferdinand I și retrasat în contextul
anilor treizeci de Carol al II-lea.
Potrivit unei idei frecvent vehiculate de propagandă, România modernă este înainte de toate
o creație a dinastiei de Hohenzollern. În persoana fiecăruia dintre cei trei regi ai săi s-ar fi
concentrat astfel trei etape esențiale ale parcursului istoric recent al națiunii române. Astfel aflăm
că lui Carol I i se datorează independența statului și organizarea sa pe baze moderne și că
succesorul său Ferdinand I are meritul de a fi creat România Mare. În fine, lui Carol al II-lea îi
revine sarcina de a desăvârși opera predecesorilor săi, respectiv de a consolida și de a moderniza
România Mare4. Cu alte cuvinte, acest suveran este persoana destinată să înfăptuiască ceea ce
Mihail Manoilescu numește « consolidarea românismului »5. Principele Mihai este și el integrat
progresiv în această narațiune. Pe scurt, Marele Voevod este destinat să continue misiunea
națională a lui Carol al II-lea și a predecesorilor săi.

1
„Marele Voevod Mihai”, Albina, anul XXXVI, nr. 9, 10 noiembrie 1933, p. 1.
2
Vezi: Teofil SIDOROVICI, Din viața unui fiu de Rege, editura Casei Școalelor și Culturii Poporului, București, 1937;
Ion CONEA, Cum învață a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai, Cartea Românească, București, 1937; Tudor VIȘAN-
MIU, La școală cu Regele Mihai, Corint, București, 2016.
3
„Şcoala Voevodului Mihai”, Albina, anul XXXVI, nr. 9, 10 noiembrie 1933, p. 2.
4
Vezi, de pildă: Ion SIMIONESCU, „Cei trei Regi”, Cele Trei Crişuri, nr. 5-6, mai-iunie 1931, p. 54.
5
Mihail MANOILESCU, „6 iunie 1930”, Cele Trei Crişuri, anul XIV, nr. 5-6, mai-iunie 1933, p. 50.

— 200 —
 În această privință, grija monarhului față de educația fiului său sporește în mod
considerabil atașamentul carliștilor față de dinastie. În vara anului 1933 Nichifor Crainic se referă
în felul următor la meritele naționale ale acestei pedagogii regești:

« Regele Carol II a făcut o excursie educativă prin ţară. Fragedul Său vlăstar, Marele Voevod Mihai,
împreună cu opt colegi de clasă, a fost purtat prin staţiuni balneare şi climaterice, pe la locurile gloriei
istorice, pe la sfintele mănăstiri, pretutindeni unde pitorescul acestui pământ e nimbat de marea amintire a
trecutului sau de speranţa gloriilor viitoare. Majestatea Sa însuşi a devenit ghidul acestui mic grup de
excursionişti şi iniţiatorul lor în tainele frumuseţilor acestei ţări şi în sensul care izvorăşte din negurile
istoriei şi merge spre lumina zilei de mâine. Regele Carol II îşi cunoaşte ţara ca foarte puţini români, iar
tânărul vlăstar domnesc nu putea să aibă o călăuză mai sigură şi mai temeinică. Excursia aceasta de iniţiere
în românism va conta fără îndoială ca una din cele mai rodnice pagini în dezvoltarea sufletească a Regelui
din viitor »1.

Într-o manieră mai mult sau mai puțin directă, Crainic prezintă educația lui Mihai ca pe o
desăvârşire a apropierii organice dintre dinastia de Hohenzollern şi naţiunea română iar pe
Marele Voevod ca pe un prinţ al românilor care se pregăteşte să devină rege al românilor. După
cum Carol s-ar fi remarcat încă din copilărie ca « un iubitor de plimbări lungi pentru a cunoaşte
ţara şi poporul »2, principele este la rândul lui destinat să continue şi să desăvârşească această
tradiţie a monarhului bun cunoscător al ţării peste care domneşte, respectiv a « realităţilor
româneşti »3. Educația pe care regele o asigură fiului său este în anumite privințe una atipică
pentru un prinț. Deloc elitistă, aceasta iese în evidență prin puternica sa coloratură populară și
națională.
Ca un veritabil conducător, Carol al II-lea nu se mulţumeşte cu prerogativele comode pe
care i le conferă constituţia. Nu trebuie neglijat faptul că atât așteptările care se pun în persoana
sa cât și legitimarea și sporirea autorității sale depind tocmai de o depășire a statutului de simplu
monarh constituțional. Acțiunile sale politice și felul cum lucrează imaginea personală și pe cea a
prințului moștenitor Mihai sunt menite a-l proiecta nu doar ca un simbol al efortului colectiv, ci şi
un vector animator, punct de convergenţă a din ce în ce mai multe ramuri de activitate națională
constructivă. În această privință, printre strategiile politice și de imagine ale lui Carol II cultura
națională capătă (ca și în prima jumătate a deceniului anterior) o importanță aparte.

V — REVIRIMENTUL CARLISMULUI CULTURAL

În anii douăzeci, partizanii lui Carol găsesc soluția multor probleme politice și economice
într-un naţionalism cultural sprijinit pe ideea monarhică. Aceștia imaginează progresiv un stat
cultural, adică un edificiu în care cultura sau politicile culturale naționale sunt destinate a
reprezenta preocuparea primordială a guvernanților. Acest deziderat este dezbătut și promovat
începând din deceniul anterior Restaurației ca o alternativă la tarele parlamentarismului,
considerat incapabil de a răspunde provocărilor culturale cu care se confruntă etnicii români în
România Mare. Pe scurt, statul cultural este menit să naționalizeze masele, adică să orienteze și să
organizeze numeroasa pătură socială țărănească din punct de vedere cultural, ideologic și politic.
În această privință deceniul carlist (1930-1940) reprezintă o perioadă în care ideea «
statului cultural » se bucură de o popularitate aparte. Naționalismul cultural devine unul dintre
cele mai populare subiecte dezbătute în această perioadă iar acest lucru se petrece într-o asemenea
măsură încât Cezar Petrescu etichetează în mod ironic România ca fiind « ţara ofensivelor

1
Nichifor CRAINIC, „Pelerinii de la Putna”, Calendarul, anul II, 7 august 1933, p. 1.
2
Viaţa şi faptele M.S. Regelui Carol al II-lea cel drept, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1931, p. 10.
3
Este vorba, desigur, despre o imagine oficială, propagandistică. În această privință, vezi și mărturia regelui Mihai, în:
Mircea CIOBANU, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1997, p. 108, 116-118, 135-136.

— 201 —
culturale »1. De fapt Petrescu face o aluzie la prăpastia existentă între deziderat și realitate,
criticând felul cum naționalismul cultural începe să fie instrumentalizat de către oamenii politici.
Astfel, eșecul reformelor succesive ale guvernelor de după război ar fi transformat noţiunea «
culturii » într-una « de râs şi de ocară »2. În această privință, Nicolae Iorga propune o soluție
antiparlamentară: învăţământul şi cultura trebuie salvate urgent de primejdia « agitatorului politic
»3. Pentru a asigura succesul naționalismului cultural, acești doi intelectuali monarhiști recomandă
în mod explicit derularea unor politici culturale naționale în afara parlamentarismului. Nu
întâmplător tocmai monarhiști precum Dimitrie Gusti, Emanoil Bucuța, Gheorghe D. Mugur,
Vasile Voiculescu, Al. Lascarov-Moldovanu, Victor Ion Popa, Apostol D. Culea sau Corneliu
Moldovanu colaborează în acești ani pentru a elabora planuri de « acțiune culturală »4. Carol al II-
lea acordă un sprijin generos intelectualilor și instituțiilor culturale românești. Prin inițiativele
sale și prin utilizarea unor titulaturi precum « Regele Culturii » sau « Voevodul Culturii » (nu
oriunde, ci într-un « stat cultural »), acesta își arogă statutul de principal catalizator al culturii
naționale într-o perioadă de apogeu a revendicărilor naționaliste. Activismul cultural al acestui
rege se înscrie pe linia strategiilor discutate anterior, adică a practicilor prin care monarhia își
legitimează acțiunile și își sporește autoritatea pornind de la o serie de provocări de ordin
național.
Odată cu Restaurația, nu puțini intelectuali și activiști culturali întrezăresc perspectiva unor
ample reforme culturale. Acestea sunt destinate a facilita atât procesul de nation-building5 (adică
de integrare a comunităților vorbitoare de limba română în cultura oficială a statului-națiune) cât
și creșterea mobilității sociale a românilor din noile provincii. Pentru Dimitrie Gusti și Emanoil
Bucuţa funcţia esenţială a « statului cultural » este tocmai aceea de a transforma « poporul » într-o
« comunitate naţională »6, respectiv de « a aduna la un loc în marea comunitate românească
numeroasele ramuri de români ce au trăit secole întregi sub stăpâniri străine »7. Nu fără temei
scriitorul Corneliu Moldovanu (acum preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români) gândește
politicile culturale făcute sub « comandamentul regelui » ca parte a unui proces de « cimentare
sufletească »8. « Unificarea sufletească » atât de râvnită de naţionaliştii români ar fi urmat să se
realizeze mai ales prin politici culturale realizate cu sprijinul și în numele monarhiei.
Cea de-a doua mare miză a statului cultural este formulată la rândul ei într-o manieră
explicită. Creșterea mobilității sociale a românilor din noile provincii înseamnă acum mai ales «
cucerirea » oraşelor din aceste regiuni. Se are astfel în vedere însemnătatea lor administrativă,
economică şi culturală. După cum odinioară ar fi fost « adevărate cetăţi de deznaţionalizare a
românilor »9 tot la fel ar fi trebuit folosite acum în interesul românilor. Carol II însuși proclamă o
rapidă « ridicare a poporului român la treapta care i se cuvine » în cadrul unui congres al ASTRA
organizat în Sibiu în iulie 193210. Această afirmație a regelui este una plină de însemnătate, de
vreme ce printre dezideratele ASTRA se numără inclusiv sprijinirea procesului de « românizare a
oraşelor »11. De altfel, nu este vorba despre singura astfel de intervenție a suveranului. Un an mai

1
Cezar PETRESCU, „Cartea în stradă”, Curentul, anul V, 11 aprilie 1932, p. 3.
2
Idem, „Protecţionismul cărţii”, Curentul, anul V, 12 octombrie 1932, p. 1.
3
Nicolae IORGA, « Noua direcţie în învăţământul românesc. Conferinţă la Radio – septembrie 1931 », in Nicolae
IORGA, Sfaturi pe întunerec: conferinţe la radio 1931-1940, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2001, p. 27.
4
Vezi: Direcția Instrucției, Cultelor și Artelor, Direcția Educației Poporului, Program de lucru pentru acțiunea
culturală, Imprimeria națională, București, 1933.
5
Pentru o definiție a acestui concept vezi: Miroslav HROCH, Jitka MALEČKOVÁ, « Nation-Building », in Athena S.
LEOUSSI (ed.), Encyclopaedia of Nationalism, Transaction Publishers, New Jersey, 2001, p. 208-209.
6
Dimitrie GUSTI, « Politica culturii şi statul cultural », in Politica culturii: 30 de prelegeri publice şi comunicări
organizate de Institutul Social Român, editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1931, p. 484.
7
Emanoil BUCUȚA, „O politică a culturii”, Boabe de grâu, anul IV, nr. 3, mai 1933, p. 171.
8
„Serbările din Ziua Cărţii. Cuvântările rostite”, Curentul, anul VI, 22 mai 1933, p. 7.
9
Sabin MANUILĂ, D.C. GEORGESCU, « Populaţia României », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria
Națională, Bucureşti, 1938, p. 148.
10
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 172.
11
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 1/1930, f. 6.

— 202 —
târziu Carol al II-lea încurajează din nou pe români să lupte pentru a-și asigura « primatul etnic »
în noile provincii. Așa se face că într-o cuvântare rostită la Cernăuți monarhul asociază pe
studenții români din acest oraș cu niște veritabili « ostaşi ai culturii româneşti »1. Într-adevăr, în
sfera culturii raporturile dintre români și minoritari sunt percepute acum în termenii unei lupte, de
unde și întrebuințarea frecventă a expresiei de « ofensivă culturală » pentru proiectatele acțiuni ale
« statului cultural »2. În noile provincii, românii constituie în medie doar o treime din populaţia
oraşelor. În procente, numărul lor variază în 1930 de la 31 % în Basarabia şi 33 % în Bucovina
până la 35 % în Banat şi aproape 36 % în Ardeal3. Se adaugă în această privință inclusiv problema
analfabetismului. În Basarabia, de pildă, numărul neștiutorilor de carte atinge acum pragul de 62
% din totalul populaţiei4. Statisticile recensământului din 1930 stârnesc îngrijorarea ori revolta
naţionaliştilor. Scriitorul monarhist Corneliu Moldovanu constată alarmat faptul că « tipografiille
minoritare, îndeosebi cele maghiare, tipăresc de zece ori mai multe cărţi astăzi, când Ardealul e
românesc, decât pe vremea dominaţiei habsburgice »5. În comparaţie cu « variata şi puternică »
presă a minoritarilor, este de părere Mihail Manoilescu, cea românească s-ar fi sprijinit acum pe
doar « câteva ziare slabe »6. Pentru depășirea acestor tare monarhiștii propun soluții dintre cele
mai diverse. Nicolae Iorga recomandă de pildă dezvoltarea învăţământului comercial şi industrial
pentru sporirea prezenţei româneşti în oraşe: « Fără a îngusta pe sas ori pe ungur în locuri pe care
şi le-au câştigat odinioară, să aşezăm şi pe negustorii noştri acolo, ca să nu se mai vadă oraşe în
Ardeal în care îţi umblă ochii pe firme şi foarte rar se întâmplă să întâlneşti una românească »7.
Logica monarhiștilor este următoarea: ţăranii români din noile provincii sunt destinați să urce
progresiv pe scara ierarhiei sociale prin educaţie şi naţionalism. Numai astfel ar fi putut să
populeze oraşele şi să se impună treptat din punct de vedere demografic, economic și cultural în
faţa minoritarilor.
Ideea « statului cultural » se bucură acum de o popularitate remarcabilă în rândul
intelectualilor8. Printre ei, nu puțini sunt carliști. Emanoil Bucuța discutase despre statul cultural
încă de la începutul anilor 19209. Îl popularizează însă din nou după 1930 în revista sa Boabe de
Grâu, punându-l de această dată în legătură directă cu persoana lui Carol al II-lea. Astfel aflăm că
« statul cultural » ar fi reprezentat « gândul de totdeauna al Suveranului »10. Atât Bucuța cât și
eseiștii Perpessicius11 ori Petru Comarnescu12 leagă în mod explicit acest proiect de numele regelui.

1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 235.
2
Vezi, de pildă: Cezar PETRESCU, „Cartea în stradă”, Curentul, anul V, 11 aprilie 1932, p. 3.
3
Sabin MANUILĂ, D.C. GEORGESCU, « Populaţia României », in Enciclopedia României, voL. I, Imprimeria
Națională, Bucureşti, 1938, p. 148.
4
Ibidem, p. 144.
5
Corneliu MOLDOVANU, „O politică a cărţii”, România literară, nr. 38, 5 noiembrie 1932, p. 1.
6
Mihail MANOILESCU, „Prejudecata presei”, Lumea Nouă, anul II, nr. 7, iulie 1933, p. 444. Vezi inclusiv: ANIC,
fond Ministerul Propagandei Naţionale – Propagandă, dosar 466/1930, ff. 14-15.
7
Nicolae IORGA, « Noua direcţie în învăţământul românesc. Conferinţă la Radio – septembrie 1931 », in Nicolae
IORGA, Sfaturi pe întunerec: conferinţe la radio 1931-1940, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2001, p. 31-32.
8
Vezi: Emanoil BUCUȚA, „Adunarea ASTREI”, Boabe de grâu, anul III, nr. 10, octombrie 1932, p. 498;
PERPESSICIUS, „Politica culturii şi noul regim”, Cuvântul, anul VII, 1 mai 1930, p. 1; Idem, „Statul cultural”,
Cuvântul, anul VIII, 23 noiembrie 1932, p. 1; Nicolae DAVIDESCU, „Stat cultural. Un apel al revistei « Gândirea »”,
Cuvântul, anul VII, 11 octombrie 1931, p. 1; Petru COMARNESCU, „Note în jurul congresului ASTREI”, Vremea,
anul VI, nr. 305, 17 septembrie 1933, p. 3; Dragoş PROTOPOPESCU, „Spre Statul cultural”, Calendarul, anul I, 16
septembrie 1932, p. 1; Nicolae IORGA, „Statul cultural”, Neamul românesc, anul XXVIII, 5 iunie 1933, p. 1;
Dimitrie GUSTI, « Politica culturii şi statul cultural », in Politica culturii: 30 de prelegeri publice şi comunicări
organizate de Institutul Social Român, editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1931, p. 476-486; Idem, „Statul
cultural”, România literară, nr. 40, 19 noiembrie 1932, p. 1; Apostol D. CULEA, „Spre satul cultural”, România
literară, nr. 40, 19 noiembrie 1932, p. 1-2.
9
Emanoil BUCUȚA, „Cetatea Minervei”, Ideea europeană, anul V, nr. 120, 3-10 iunie 1923, p. 2.
10
Idem, „Adunarea ASTREI”, Boabe de grâu, anul III, nr. 10, octombrie 1932, p. 498.
11
PERPESSICIUS, „Statul cultural”, Cuvântul, anul VIII, 23 noiembrie 1932, p. 1.
12
Petru COMARNESCU, „Note în jurul congresului ASTREI”, Vremea, anul VI, nr. 305, 17 septembrie 1933, p. 3.

— 203 —
 Ce-i drept, Restaurația dinamizează realmente dezbaterea privitoare la statul cultural. În
anul 1932 revista România literară dedică nu întâmplător numărul din 19 noiembrie tocmai ideii «
statului cultural ». Autorii articolelor deplâng utilizarea în scopuri demagogice a acestui deziderat
și lipsa unor politici culturale naționale coerente iar printre cei care fac elogiul educației, al cărții,
al bibliotecilor şi al librăriilor se numără inclusiv carlişti precum Dimitrie Gusti, Emanoil Bucuţa,
Apostol D. Culea ori Victor Ion Popa1. Atunci când schiţează coordonatele generale ale « statului
cultural », Dimitrie Gusti preconizează în felul următor politicile culturale carliste din acest
deceniu:

« Ce datorează oare statul, culturii ? Fiind în serviciul naţiunii, iar nu naţiunea în serviciul lui, totul.
Căci din cultură se plămădeşte spiritul de solidaritate şi conştiinţa valorilor comune, ce sunt cheagul unităţii
spiritual-sociale a naţiunii. Statul, personificare politică şi juridică a naţiunii, este numai organizatorul
valorilor naţionale. (...) Statul, ca organizare politică şi juridică a comunităţii naţiunii, are datoria să
urmărească ritmul particular de viaţă al naţiunii, să-l accelereze şi să-l conducă. Aceasta este politica culturii
care ar trebui să fie la baza oricărei politici de stat. Iar principiile ce vor trebui în mod necesar să stea la
temelia acestei politici noi nu pot fi decât acestea: 1. nu poate fi despărţită cultura superioară, creatoare, de
cultura poporului. 2. cultura trebuie clădită pe specificul naţional, care trebuie cercetat prin metoda
monografică sociologică. 3. astfel de instituţii nu vor avea drept scop crearea culturii, ci numai crearea
condiţiilor prielnice dezvoltării ei, stimulând şi organizând colaborarea tuturor elementelor culturale ale ţării.
Naţiunea presupune deci cultura, iar cultura nu fiinţează decât înăuntrul naţiunilor. Statul naţional nu poate
prin urmare exista decât sub forma de stat cultural »2.

Ideile lui Gusti merită a fi discutate nu doar prin prisma relației apropiate pe care o cultivă cu
Carol al II-lea, ci inclusiv ca urmare a unor funcții pe care le deține în administrația statului. În
guvernul național-țărănist din anii 1932 şi 1933 acesta ocupă tocmai postul de ministru al
Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, imaginând un complex mecanism instituțional destinat a deveni
Ministerul Culturii Naţionale3. Despre acest « Minister al Culturii » vorbeşte inclusiv Nicolae
Iorga. Potrivit lui Iorga, Carol al II-lea ar fi propus la conducerea acestui așezământ pe Nae
Ionescu4.
Cele două inițiative prezentate mai sus nu reprezintă însă singurele acțiuni care trădează
popularitatea acestui tip de naționalism cultural. Politicile culturale naționale reprezintă tema unui
important ciclu de conferințe organizate sub egida Institutului Social Român în perioada noiembrie
1927 – iunie 1928. Intelectuali precum Nicolae Iorga, Emanoil Bucuţa sau Dimitrie Gusti dezbat
încă o dată chestiuni culturale dintre cele mai diverse, de la cărţi şi biblioteci până la reforme
şcolare şi politici de alfabetizare a maselor. În această privință Gusti discută din nou despre «
statul cultural »5. Deși sunt anterioare Restaurației, cele treizeci de prelegeri şi comunicări sunt
strâns legate de studiul nostru întrucât în 1931 vor fi reunite într-un volum și publicate sub titlul «
Politica culturii » ca o antologie de texte închinată regelui6. Prezentat în prefaţă drept « Cel care a
făgăduit să facă din politica culturii întâia preocupare a domniei Lui », Carol II este înfăţişat ca
fiind prima personalitate care propune după război soluții coerente pentru problemele culturii
naţionale româneşti7. Numeroși intelectuali văd în Carol un monarh inteligent și ambițios, capabil
să le sprijine proiectele de reformă culturală.
Regele joacă la rândul lui rolul vizionarului, formulând și încurajând inițiative culturale
dintre cele mai diverse. În acest deceniu, carlismul cultural este destinat a fi înțeles ca o contribuție

1
Ultimii trei se remarcă acum în calitatea lor de activiști culturali ai fundației « Principele Carol ».
2
Dimitrie GUSTI, „Statul cultural”, România literară, nr. 40, 19 noiembrie 1932, p. 1.
3
Idem, Organizarea culturală: raport, Institutul de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti, 1934, p. 7-9.
4
Nicolae IORGA, Memorii, vol. VI, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 79-80.
5
Dimitrie GUSTI, « Politica culturii şi statul cultural », in Politica culturii: 30 de prelegeri publice şi comunicări
organizate de Institutul Social Român, editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1931, p. 485.
6
Vezi: Politica culturii: 30 de prelegeri publice şi comunicări organizate de Institutul Social Român, editura
Institutului Social Român, Bucureşti, 1931.
7
Ibidem, pp. VII-VIII.

— 204 —
a monarhiei la cultura națională. În această privință, Fundaţiile Culturale Regale reprezintă cel
mai important instrument.
În comparație cu a doua jumătate a anilor treizeci, activitatea acestor așezăminte este una
destul de restrânsă acum. Nu puține Cămine culturale întâmpină dificultăţi financiare iar
comunicarea dintre filiala centrală a F.C.R. şi regiuni se face cu greutate1. Regele explică această
stagnare făcând referire la dificultăţile generate de criza economică mondială2. Ce-i drept,
procesul de redinamizare pe care F.C.R. îl cunosc după perioada de acalmie din timpul exilului său
se desfășoară numai într-o manieră progresivă și în paralel cu ascensiunea politică a
monarhismului carlist. F.C.R. încurajează totuși în mod constant activitatea căminelor culturale la
sate iar acolo unde asemenea instituții nu există încă se sprijină crearea lor. Miza carlismului
cultural este afirmată în mod explicit: se proclamă o culturalizare de tip național. În opinia lui
Nichifor Crainic, Căminul cultural îndeplinește acum funcția unui veritabil instrument de
naţionalizare culturală a satelor românești: « Căminul vine cu un întreg arsenal de arme noi, are
posibilitatea să pună în directă atingere periferia cu centrul, revărsând mereu valuri de lumină din
izvoarele centrale ale culturii naţionale către cele mai îndepărtate margini de ţară »3.
Carlismul cultural nu este însă pur și simplu o invenție a regelui ori a elitelor, ci este în
egală măsură rezultatul unei dinamici generate de jos în sus. Filialei centrale a F.C.R. i se solicită
deseori sprijin (mai ales cărți pentru dotarea bibliotecilor) iar numeroși activiști culturali
(învățători, preoți, fruntași ai satelor) se remarcă prin entuziasmul lor. Înfruntând orice fel de
privaţiuni, aceștia înfiinţează noi cămine culturale, pe care le afiliază imediat Fundaţiei «
Principele Carol »4. Instituția Căminului cultural5 se bucură acum de o popularitate culturală
deosebită, una de care are parte inclusiv principalul ei promotor: regele.
În acest context se întâmplă ca suveranul să fie proiectat treptat ca un veritabil « Rege al
culturii ». Ce-i drept, în afară de statutul de preşedinte de onoare al Academiei Române (pe care îl
dobândește continuând o tradiție a înaintașilor săi) Carol înființează, patronează sau finanţează
acum numeroase așezăminte culturale6. Acesta devine inclusiv președinte de onoare al ASTRA7,
principalul așezământ cultural al românilor din Ardeal și Banat. Suveranul participă în acești ani
la cele mai importante congrese ale acestei asociaţii (organizate la Caransebeş, Braşov şi Sibiu) și
se referă explicit la ASTRA ca la un « colaborator » al monarhiei în « lupta pentru cultura
poporului românesc »8. Carol II se prezintă acum ca un « conducător al culturii româneşti », al
cărui țel ar fi fost acela de « ridicare culturală a ţării »9. Am putea identifica rădăcinile ideologice
ale acestei reprezentări în deceniul trecut, atunci când partizanii lui Carol înfățișează pe principe
ca pe o persoană care prin inițiativele fundației sale afirmă în mod programatic primatul culturii în
România Mare. Ulterior, după Restaurație, acesta este din nou asociat cu funcția de vector al
culturii. Calitatea de « Rege » sau de « Voevod » al culturii române este în egală măsură una
atribuită de partizanii regelui10 și asumată de Carol. Se pare că monarhul se identifică pentru

1
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 6/1931.
2
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 118.
3
Nichifor CRAINIC, „Al treilea aşezământ de cultură la sate după şcoală şi biserică”, Calendarul, anul I, 17 martie
1932, p. 3.
4
Vezi: ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 6/1931, ff. 2-30.
5
Pentru o viziune a unui activist cultural al Fundației « Principele Carol » despre rolul acestor așezăminte, vezi:
Gheorghe D. MUGUR, „Căminul cultural”, Calendarul, anul I, 17 martie 1932, p. 3.
6
Vezi: ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 3/1931, f. 9; ANIC, fond Casa Regală.
Miscelanee, dosar 645, ff. 2-14; Idem, dosar nr. 684, ff. 1-2; Idem, dosar 698, f. 2; Petru COMARNESCU, „Cetatea
Universitară din Bucureşti”, Vremea, anul VI, nr. 277, 26 februarie 1933, p. 1; Idem, „Cetatea Universitară”, Arhiva
pentru știința și reforma socială, anul XI, nr. 1-4, 1933, pp. 188-209.
7
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 4/1933, f. 46.
8
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 46.
9
Ibidem, p. 286.
10
Inclusiv criticul literar Perpessicius și Nicolae Basilescu (rectorul Universității din București), de pildă, se numără
printre cei care folosesc titulaturile de « Voevodul Culturii » respectiv « Regele Culturii » atunci când se referă la

— 205 —
prima oară în spațiul public cu acest statut în ziua de 12 august 1930. Cu prilejul unei cuvântări
ţinute la Universitatea de vară de la Vălenii de Munte1 regele rostește următoarea frază: « Cum am
spus şi am accentuat necontenit, în Mine bate acelaşi suflet românesc şi, după pilda Voevozilor
români susţinători ai culturii neamului românesc, Îmi iau angajamentul să fiu şi un Voevod al
culturii româneşti »2. Carol II reafirmă acest crez la Cluj, în luna octombrie a aceluiaşi an (cu
ocazia înfiinţării unei fundaţii ştiinţifice care îi poartă numele3), dar şi o lună mai târziu la un
congres al ASTREI ţinut la Caransebeş4. Aici este rândul mitropolitului ortodox al Ardealului
Nicolae Bălan să îl asemene pe suveran (prezentat drept « Regele Culturii ») cu Constantin
Brâncoveanu5, principe valah (1688-1714) recunoscut pentru calitatea sa de everghet.
În acest deceniu, acest statut este în egală măsură o creație a discursului monarhist al
carliștilor și o realitate confirmată de acțiunile lui Carol. Prin sprijinul acordat intelectualilor,
scriitorilor ori artiștilor, regele iese totuși în evidență ca un veritabil mecena. Referindu-se la acest
aspect, Alexandru Vaida-Voevod (prim-ministru în guvernarea național-țărănistă din anii 1932-
1933) vorbește despre « solicitudinea regală » de care se bucură acum « toţi scriitorii şi poeţii » din
România6. Cu greu am putea nega reputația de sprijinitor al culturii de care se bucură acest
monarh. În această privință, corespondența regelui se dovedește a fi o resursă documentară extrem
de prețioasă7. Cum altfel am putea explica faptul că o mulțime de profesori universitari, scriitori,
istorici, antropologi, muzicieni, dramaturgi sau activiști culturali îi solicită sprijinul ? După cum
Sextil Puşcariu (profesor la Universitatea din Cluj) propune regelui să patroneze demersul ştiinţific
de editare a Atlasului Lingvistic al României8, Alexandru Rosetti roagă pe monarh să îi acorde
ajutor pentru înfiinţarea unui Institut de Studii Orientale la București. Acest institut urma nu doar
să fie patronat de Carol al II-lea, ci şi să poarte numele acestuia9. În schimb, directorul Muzeului
Etnografic din Cluj speră ca « Regele culturii » să intervină pe lângă autorități pentru a asigura
personalului său ştiinţific o mărire a salariilor. Ca și Pușcariu ori Rosetti, Romulus Vuia așteaptă
la rândul său ca monarhul să ia « sub înalta Sa ocrotire » instituţia pe care o conduce10. Doleanțele
« culturale » adresate lui Carol al II-lea în primii săi ani de domnie nu contenesc să prolifereze.
Scriitorii, muzicienii ori dramaturgii cer și ei în mod constant sprijin suveranului ori îşi exprimă
recunoștința pentru ajutorul deja primit11.
Un asemenea entuziasm are la bază inițiativele culturale ale monarhului. În această
privință am putea spune că anul 1933 reprezintă un veritabil prag în istoria carlismului cultural,
odată cu înființarea Uniunii Fundaţiilor Culturale Regale ale României, de fapt o instituție care
înglobează Fundaţia Culturală Regală « Principele Carol », Fundaţia pentru Literatură şi Artă «
Regele Carol al II-lea », Fundaţia Universitară « Carol I », precum şi Fundaţia și Institutul de
Cercetări Ştiinţifice « Regele Carol al II-lea » (ultimele două situate în Cluj). Fiecare dintre aceste

Carol al II-lea. Vezi: PERPESSICIUS, „Politica culturii şi noul regim”, Cuvântul, anul VII, 1 mai 1930, p. 1; ANIC,
fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 670, f. 21.
1
Este vorba despre o suită de conferințe populare organizate în fiecare an sub egida unui așezământ cultural dirijat de
istoricul Nicolae Iorga.
2
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 632, f. 26.
3
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 32.
4
Ibidem, p. 46.
5
Vezi: „Festivităţile de la Caransebeş cu prilejul adunării generale a ASTRA”, Curentul, anul III, 15 noiembrie 1930, p.
3.
6
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, pp. 195-196.
7
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 656; Idem, dosar 657.
8
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 12/1930, ff. 2-3.
9
Idem, dosar 23/1933, ff. 1-8.
10
Idem, dosar 171/1933, ff. 2-3.
11
Vezi: ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar II 14/1930, ff. 1-2; Idem, dosar II 28/1933, f. 1; ANIC,
fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 11/1932, f. 1; Idem, dosar 12/1932, ff. 1-2; ANIC, fond
Casa Regală. Miscelanee, dosar 671/1931, ff. 1-3.

— 206 —
așezăminte este pus sub conducerea monarhului și administrat potrivit unui regulament pe care
suveranul îl aprobă personal1. Regele însuși se înfățișează acum ca un veritabil « conducător » al
acestui așezământ: « Să ştie toţi că eu însumi voi veghea asupra dezvoltării culturii noastre prin
intermediul acestei Fundaţii »2. Carol II și activiștii culturali monarhiști plănuiseră anterior o
asemenea inițiativă. Cel puțin așa reiese dintr-o scrisoare pe care Gheorghe D. Mugur (fost
director al Fundației « Principele Carol » în anii 1920) i-o adresează regelui în 1932. Justificată în
egală măsură de necesități culturale naționale și de nevoia de creștere a prestigiului monarhiei,
crearea « Uniunii » este gândită de Mugur inclusiv ca o alternativă la tarele parlamentarismului
autohton:

« Sire, e iarăşi momentul să pregătim şi legea de uniune a Fundaţiilor Regale sub o conducere unică
de Rex-Rector, aşa cum am discutat cu Nicu Condiescu (generalul Nicolae Condiescu, unul dintre apropiații
lui Carol – n.n.). Asta va fi cea mai mare faptă a vremii. Toată activitatea culturală a ţării, care trebuie să fie
liberă şi însufleţită de idealism, va fi direcţionată către ţelurile ei obiective, de Regele-Rector. Aceasta va
impresiona enorm. O astfel de organizaţie e unică în lume şi consolidarea României va fi în funcţie de ea.
Opera Fundaţiei trebuie să răstoarne prejudecăţile în care trăim, să schimbe mentalitatea oamenilor şi să
scoată de sub tirania politicii sufletele masselor care fac ţara. Proiectul se poate face în 2 zile, iar legea
trebuie votată în sesiunea de faţă, chiar dacă activitatea unor Fundaţii nu poate să înceapă acum. Propaganda
o putem începe şi fără lege. În proiectul meu, Fundaţiile cuprind toate domeniile culturii. Aici e frumuseţea
şi majestatea operei. Fundaţiile ar însemna dinamica culturii. De la ele va începe prefacerea şi salvarea, iar
nu de la politica subiectivă a partidelor care ne-au ruinat. Al Majestăţii Voastre, acelaşi vechi devotat »3.

Dezamăgiți de demagogia partidelor politice, nu puțini intelectuali văd în monarh singura

persoană capabilă să contribuie decisiv la înfăptuirea dezideratelor naţionalismului cultural
românesc4.
Crearea Uniunii Fundațiilor Culturale Regale stârnește entuziasmul carliștilor. Așa se face
că acest eveniment este asociat de Emanoil Bucuţa cu debutul unei veritabile renașteri a culturii
naţionale: « Suntem plini de aşteptare şi de însufleţire. România culturală are înainte drumuri noi,
luminate de coroana regală. Ea are nevoie de un nou suflet. Acest suflet i se făureşte acum »5.
Potrivit opiniei unor monarhiști ca Bucuţa6 sau Dimitrie Gusti, Restaurația coincide cu un veritabil
debut al procesului de înfăptuire a « statului cultural ». Gusti devine unul dintre cei mai importanți
vectori ai carlismului cultural tocmai în calitate de director al Fundaţiei Culturale Regale «
Principele Carol ». Prezentând la rândul lui « statul cultural » ca fiind « gândul de totdeauna al
Suveranului »7 iar pe rege ca « Voevod al Culturii şi Ctitor de puternice Fundaţii Culturale Regale
»8, Dimitrie Gusti se referă explicit la suveran ca la o persoană destinată să înfăptuiască «
organizarea culturală » a României Mari9. Cei doi dezvoltă în acești ani o strânsă colaborare și
participă împreună la numeroase manifestări culturale, îndeosebi în perioada când Gusti
îndeplineşte funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice10. În toamna anului 1933, de pildă, Gusti

1
Monitorul Oficial, anul CI, nr. 88, 14 aprilie 1933, p. 2590-2591.
2
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 223.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 17/1932, ff. 1-2.
4
Vezi și: Constantin RĂDULESCU-MOTRU, „Regele şi cultura”, Cele Trei Crişuri, nr. 5-6, mai-iunie 1931, p. 65;
Vladimir DONESCU, „După serbările culturale de la Cluj”, Vremea, anul III, nr. 139, 23 octombrie 1930, p. 1.
5
Emanoil BUCUȚA, „Fundaţii Regale”, Boabe de grâu, anul IV, nr. 9, septembrie 1933, p. 571
6
Vezi : Idem, „Politica culturii”, Boabe de grâu, anul II, nr. 2, februarie 1931, p. 111; Idem, „Drumuri noi”, Boabe de
grâu, anul III, nr. 8, august 1932, p. 377; Idem, „Fundaţiile Culturale Regale”, Boabe de grâu, anul IV, nr. 3, mai
1933, p. 172.
7
Vezi: Boabe de grâu, anul III, nr. 10, octombrie 1932, p. 498.
8
Vezi: Boabe de grâu, anul IV, nr. 5, mai 1933, p. 299.
9
Idem, p. 300.
10
Vezi: Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti, Dimitrie Gusti 1880-1955, editura Bibliotecii Centrale
Universitare Carol I din Bucureşti Bucureşti, 2014, pp. 92-135.

— 207 —
discută cu regele proiectul Palatului Cultural « Regele Carol al II-lea », conceput ca un edificiu
închinat artelor1.
Un asemenea plan nu este deloc o inițiativă inedită. Monarhul și partizanii săi se întrec
acum în a inventa proiecte culturale. Unele dintre ele se materializează, însă altele nu. Palatul
Cultural « Regele Carol al II-lea » nu va fi construit vreodată. În schimb, în mai 1933 se
organizează prima ediție a « Săptămânii Cărții » iar F.C.R. încep editarea unei reviste speciale
destinate țăranilor: « Albina ». Gândită ca o sărbătoare oficială a cărţii şi a culturii, « Săptămâna
Cărții » este organizată în întreaga țară sub același patronaj regal. În același timp expoziție și târg
de carte, această manifestare se dorește a fi o altă dovadă a respectării angajamentelor culturale
luate de monarh. Carliștii întâmpină cu optimism prima sa ediție2, la a cărei inaugurare participă
alături de monarh și Dimitrie Gusti o pleiadă de academicieni, scriitori, editori sau librari. Carol
al II-lea promite acum începutul unei noi ere pentru fundațiile sale culturale și anunţă debutul
editorial a două colecţii de carte: « Energia » şi « Biblioteca Enciclopedică ». Cu acest prilej
suveranul face în egală măsură un apel la creativitatea scriitorilor şi a « producătorilor de cultură
», cărora le promite sprijin3. În această privință acesta instituie premiul « Regele Carol al II-lea »,
un premiu anual acordat celei mai bune creații literare de către un juriu prezidat de Societatea
Scriitorilor Români şi de ministrul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor4. În schimb, primul număr al
revistei Albina apare în luna septembrie. Această publicaţie oficială a Fundaţiei Culturale Regale
« Principele Carol » destinată satelor este încă de la începuturile sale centrată pe teme precum
naționalismul, monarhismul, ortodoxia și cultul tradiției. Ideea unei « unificări sufletești » a
României Mari făcută sub îndrumarea « Coroanei » se numără printre cele mai vehiculate subiecte
ale acestei publicații5.
Carol al II-lea schițează treptat un proiect destinat să ofere soluții problemelor de ordin
politic și cultural cu care se confruntă România Mare. În această privință, carlismul cultural se
configurează ca o demers regal care mobilizează și sprijină intelectualii și activiștii culturali
naționaliști. Inițiativele culturale ale lui Carol al II-lea transformă monarhia într-un veritabil
vector al naţionalismului cultural iar monarhiștii asociază Restaurația cu debutul unei perioade de
progres a culturii naţionale româneşti. Totuși, carlismul cultural se cuvine a fi înțeles ca o
dinamică generată în egală măsură de acțiunile regelui și de cele ale unor intelectuali și activiști
culturali naționaliști. Alături de diferiți oameni politici și militari, fiecare dintre ei îndeplinește
funcția de actor al carlismului.

VI — ACTORII CARLISMULUI (1930-1933)

Ideologia și practica monarhismului se fundamentează pe acțiunile unor indivizi. În această

privință regele și partizanii săi sunt actori ai carlismului, în calitatea lor de susținători ai ideii de
concentrare a puterii în mâinile monarhiei și naţionalişti care își asumă lupta împotriva forțelor
centrifuge discutate de noi mai sus. Aceste două idei reprezintă poate cele mai importante izvoare
care alimentează carlismul politic şi ideologic.
Monarhismul carlist presupune și o doză de idealism. Alexandru Vaida-Voevod descrie nu
fără temei pe carliști ca pe niște « doctrinari care se bucurau de a fi primiţi şi de a putea etala în faţa
Regelui planurile lor de fericire pentru ţară şi Rege »6. O mulțime de intelectuali (respectiv de
intelectuali-jurnaliști) speră ca prin monarhism să-și poată împlini propriile convingeri de reformă

1
Ibidem, p. 131.
2
Vezi: Emanoil BUCUȚA, „Ziua cărţii”, Boabe de grâu, anul IV, nr. 6, iunie 1933, pp. 375.
3
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 223-224.
4
Boabe de grâu, anul IV, nr. 6, iunie 1933, pp. 375.
5
Vezi, de pildă: „Căile adevărate ale unui popor”, Albina, anul XXXVI, nr. 7, 27 octombrie 1933, p. 1; „Cea de-a doua
biruinţă”, Albina, anul XXXVI, nr. 13, 8 decembrie 1933, p. 1.
6
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 197.

— 208 —
politică și socială. Așa se face că Mihail Manoilescu cheamă alături de el pe toţi cei care nu mai
cred în « vechile metode »1. Din contră, nu doar intelectualii formează coloana vertebrală a
carlismului, ci inclusiv o serie de oameni politici și de militari. Analiza ideilor și acțiunilor politice
a celor mai vizibili carliști reprezintă subiectul paginilor următoare.
Unul dintre aspectele care ne-a atras atenția este faptul că nu puțini dintre cei mai
importanți susținători ai regelui încurajează carlismul în publicații periodice pe care le fondează și
le conduc personal. Ca și în anii trecuți, monarhismul carlist se evidențiază inclusiv ca un fenomen
jurnalistic. Așa se face că alături de Cuvântul lui Nae Ionescu, de Neamul românesc al lui Iorga, de
Calendarul lui Nichifor Crainic ori de Curentul lui Pamfil Șeicaru capătă o orientare carlistă
inclusiv reviste precum Boabe de grâu a lui Emanoil Bucuţa, Lumea Nouă a lui Manoilescu sau
Vremea fraților Constantin și Vladimir Donescu.
Figura regelui este popularizată constant în aceste publicații. Nae Ionescu, Mihail
Manoilescu, Nicolae Iorga, Pamfil Şeicaru sau Nichifor Crainic publică frecvent texte care întrețin
ascensiunea ideologică și politică a monarhismului autoritar. Să discutăm, de pildă, cazul lui
Pamfil Șeicaru și cel al scriitorului Nichifor Crainic. Pamfil Şeicaru redevine carlist după ce în
anii anteriori se evidențiase ca fiind unul dintre criticii lui Carol. Așa se face că cel mai important
jurnalist al Curentului condamnă « caracterul artificial » al actului de la 4 ianuarie 1926 imediat
după Restauraţie2 și își afirmă în mod explicit admirația față de determinarea regelui: «
temperament activ, de o voită robusteţe realistă, Regele nu doreşte să fie doar un august figurant în
tumultul evenimentelor, ci socotindu-se un energic colaborator al istoriei poporului ale cărui destine
le conduce »3. Pe scurt, monarhia reprezintă pentru Şeicaru « unitate de comandament, răspundere
şi continuitate », rolul lui Carol II fiind acela de « a împrospăta vitalitatea organismului românesc
»4. O retorică asemănătoare folosește inclusiv Nichifor Crainic, cel căruia regele îi mulțumește
personal în iulie 1930 pentru activitatea sa carlistă5. Pe lângă revista Gândirea6, Crainic înfiinţează
în 1932 și cotidianul Calendarul, conceput ca un veritabil instrument al naţionalismului,
monarhismului și antiparlamentarismului românesc7.
Carliștii continuă să îmbine monarhismul cu antiparlamentarismul și cu naționalismul iar
publicaţiile lor devin adevărate tribune de propagare a acestor idei. În această privință inclusiv
intelectualii-jurnalişti de la Vremea încep să pledeze pentru intervenţii energice ale monarhului în
viaţa politică. Frații Vladimir şi C.A. Donescu îşi pun la rândul lor speranţele de « îndreptare » a
societăţii româneşti în Carol al II-lea8. Până la urmă, loialitatea carliştilor faţă de rege face
obiectul unor constante mărturisiri de credinţă în paginile fiecăreia dintre aceste publicații.
Sărbători naționale precum zilele de 10 mai (aniversarea independenței și ziua națională a
regatului României), 8 iunie (sărbătoarea Restauraţiei) ori 15 octombrie (ziua de naştere a regelui)
se numără printre cele mai des folosite ocazii.
În primii ani ai acestui deceniu cotidianul Cuvântul condus de Nae Ionescu iese în evidență
ca un veritabil ziar oficial al carlismului. Prin campania de presă favorabilă lui Carol pe care o
desfășoară în anii 1929 și 1930 acest filosof, publicist şi profesor de istorie a logicii la
Universitatea din București se remarcă printre cei mai importanți actori ai Restaurației. După
întronarea lui Carol, Nae Ionescu propune explicit o reformă politică fundamentală realizată sub
îndrumarea unui rege « stăpân »9. Influențat de teoriile lui Georges Sorel privitoare la funcția

1
Mihail MANOILESCU, România, Stat corporativ, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1933, p. 6.
2
Pamfil ȘEICARU, „Ajun de domnie nouă”, Curentul, anul III, 9 iunie 1930, p. 1.
3
Idem, „Două cuvântări”, Curentul, anul IV, 5 ianuarie 1931, p. 1.
4
Idem, „Continuitatea revoluţiei regale”, Curentul, anul IV, 5 noiembrie 1931, p. 1.
5
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 215.
6
Această publicație este fondată în 1921.
7
Vezi: Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 229-
230; Idem, „Începem”, Calendarul, anul I, nr. I, 25 ianuarie 1932, p. 1.
8
Vezi, de pildă: Vladimir DONESCU, „Ţara încrezătoare aşteaptă”, Vremea, anul III, nr. 131, 18 septembrie 1930, p. 1;
Constantin A. DONESCU, „8 Iunie ...”, Vremea, anul IV, nr. 190, 7 iunie 1931, p. 1.
9
Nae IONESCU, „După un an”, Cuvântul, anul VII, 7 iunie 1931, p. 1.

— 209 —
mobilizatoare a mitului politic1, acesta imaginează o monarhie autoritară capabilă să-și impună
propriul « mit » în interiorul națiunii pe care este destinată să o regenereze2. Nae Ionescu
proclamă o schimbare radicală a statu quo-ului3 iar începând de la sfârșitul anilor 1920 vede în
Carol persoana capabilă să o înfăptuiască.
Cei doi cultivă însă o relație apropiată doar până în anul 19334. Nae Ionescu devine din ce
în ce mai nemulțumit atât față de ceea ce el consideră a fi influența nefastă a anturajului regal cât
și față de felul cum monarhul se acomodează practicilor parlamentarismului autohton5. Așa se face
că acesta își reorientează așteptările spre Garda de Fier. Înainte însă de a-l întâlni pe Corneliu
Zelea-Codreanu în toamna anului 19336, Nae Ionescu vizitează Germania în lunile care preced și
urmează victoria național-socialiștilor la alegeri. Impresionat de desfășurarea de forțe a «
revoluției germane »7, acesta devine convins de faptul că un fenomen politic asemănător trebuie să
se petreacă și în România8. Garda de Fier i se pare în această privință o grupare politică îndeajuns
de puternică și de dinamică pentru a genera schimbarea pe care o proclamă.
Apropierea de Legiune se produce într-o manieră progresivă. Începând din iulie 1933, de
pildă, unor intelectuali legionari precum Ion I. Moţa, Gheorghe Racoveanu, Dragoş Protopopescu,
Ion Victor Vojen sau Ion Banea li se publică texte în Cuvântul9. În paralel, Nae Ionescu vizitează
Casa Verde (sediul legionarilor) și discută frecvent cu « Căpitanul » Corneliu Zelea Codreanu10.
Apropierea dintre acest intelectual și Legiune se manifestă însă în maniera cea mai evidentă la
sfârșitul anului 1933, atunci când Nae Ionescu sprijină Garda de Fier în timpul campaniei
electorale care precedă alegerile11. Ruptura dintre el și monarhie devine astfel una definitivă iar
revenirea la guvernare a național-liberalilor (asociați de Nae Ionescu cu vechea ordine a «
politicianismului ») nu face decât să toarne gaz pe foc în acestă privință. În plus, după asasinarea
prim-ministrului I.G. Duca apariția ziarului Cuvântul este suprimată de cenzură iar Nae Ionescu
petrece o scurtă perioadă de timp la închisoare.
Mircea Vulcănescu remarcă pe bună dreptate faptul că Nae Ionescu este în primul rând
interesat de găsirea unei persoane capabile să întrupeze şi să concretizeze viziunea sa de
palingeneză politică națională, una antiparlamentară şi naţionalistă12. Dacă gândirea politică a
acestui intelectual cunoaște o radicalizare după 1930, Carol pare mai degrabă că se acomodează
statu quo-ului. Iată principalul motiv care pare a sta la baza rupturii dintre cei doi.
Nae Ionescu nu este însă singurul carlist care nutrește acum simpatii față de Garda de Fier.
Inclusiv Nichifor Crainic și Mihail Manoilescu13 se apropie începând cu anul 1932 de această
organizație politică fascistă. Primul dintre ei nu este doar un scriitor și un publicist notoriu, ci și
conferențiar al facultăților de teologie ortodoxă din București și Chișinău iar îmbinarea de
naționalism și ortodoxism practicată de membrii Gărzii îl seduce14. Ca și Nae Ionescu, acesta vede

1
Idem, « Sindicalismul », in Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român,
editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1923, pp. 173-186. Vezi și: Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 55.
2
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 55-59.
3
Nae IONESCU, „Hitler sau saltul în gol”, Cuvântul, anul VIII, 16 ianuarie 1932, p. 1.
4
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 197. În 1931 Carol II i-ar fi propus
acestuia chiar funcţia de şef al Siguranţei, pe care însă Ionescu ar fi refuzat-o. Vezi: Mircea VULCĂNESCU, op. cit.,
p. 67.
5
Mircea ELIADE, Memorii 1907-1970, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 265.
6
Ibidem, p. 283.
7
Nae IONESCU, „Momentul Hitler”, Cuvântul, anul IX, 20 mai 1933, p. 1.
8
Mircea ELIADE, op. cit., p. 265.
9
Primul articol « legionar » este semnat de Gheorghe Racoveanu. Vezi Gheorghe RACOVEANU, „Garda de Fier faţă
de învăţătura Bisericii”, Cuvântul, anul IX, 5 iulie 1933, p. 1.
10
Mircea ELIADE, op. cit., p. 283.
11
Vezi, de pildă: Nae IONESCU, „Cum moare un regim”, Cuvântul, anul IX, 16 decembrie 1933, p. 1.
12
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 91-92.
13
Vezi: Lumea Nouă, anul II, nr. 12, decembrie 1933, p. 759, 760.
14
Vezi: Roland CLARK, « Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political culture of the extreme right in
1930s Romania », Nationalities Papers, vol. 40, nr. 1, 2012, pp. 107-126; Geta Marcela PÂRVĂNESCU, Nichifor
Crainic: monografie, teză de doctorat, Facultatea de Litere, Universitatea din București, București, 2008.

— 210 —
la rândul lui în Legiune o posibilă forţă de « regenerare » a naţiunii şi a statului1 și critică influența
pe care « camarila » ar fi avut-o asupra regelui într-un articol publicat în luna noiembrie a anului
19332. Nu este însă vorba despre o critică îndreptată împotriva persoanei monarhului. Din contră,
Crainic încearcă să înscrie activismul politic al legionarilor într-o dimensiune în același timp
monarhistă, naţionalistă şi creştină3. Între fascismul Gărzii de Fier (una dintre forțele centrifuge
despre care am vorbit anterior) și monarhismul carlist există însă o incompatibilitate fundamentală
iar asemenea luări de atitudine cauzează inclusiv arestarea temporară a lui Crainic și suprimarea
Calendarului.
Spre deosebire de Nae Ionescu, Crainic și Manoilescu rămân monarhiști în ciuda simpatiei
lor față de Garda de Fier. Mihail Manoilescu nu doar sprijină Restaurația, ci se remarcă în egală
măsură printre cei mai activi carliști din acești ani. El este persoana care imediat după 8 iunie
1930 mediază raporturile între Carol II și militari ori guvernanții național-țărăniști și tot el
propune acordarea titlului de « Mare Voevod de Alba-Iulia » prințului Mihai4. Dacă ar fi să-i dăm
crezare lui Nichifor Crainic, același Manoilescu aduce în România pe Elena Lupescu, partenera de
viață a regelui5. În fine, în calitate de ministru al Industriei și Comerțului Manoilescu este implicat
în mod direct în activitatea tuturor guvernelor din anii 1930 şi 1931.
În momentul revenirii lui Carol în România, acesta se bucură deja de o notorietate
remarcabilă ca inginer, economist, publicist și profesor la Academia de Ştiinţe Economice din
Bucureşti. Admirator înverşunat al fascismului italian și al naţional-socialismului german6,
Manoilescu înfiinţează în anul 1932 o publicaţie care devine un adevărat laborator ideologic în
România anilor treizeci. În Lumea Nouă se dezbat şi se promovează constant teme precum
autoritarismul, naţionalismul ori ingineria socială, idei-cheie pe care inclusiv carlismul se
fundamentează progresiv. Împotriva « fatalismului », Manoilescu propune un mit mobilizator, o «
lume nouă », respectiv ideea unei palingeneze naționale înfăptuită prin metode autoritare.
Proclamând în mod neîncetat demararea unei « epoci de construcţie »7 și de « reformă a statului »8,
acesta se evidențiază ca un critic neînduplecat al regimurilor politice liberale, cărora le prevesteşte
sfârşitul9.
Ce înseamnă carlismul lui Mihail Manoilescu ? În primul rând, o propagandă neîncetată
făcută în favoarea ideii de concentrare a puterii. Modelul politic pe care îl teoretizează urmează să
se materializeze printr-o guvernare a unui conducător autoritar, a unui « șef », iar în această
privință monarhia este instituția destinată să garanteze în România continuitatatea și legitimitatea
autorității10. Apărător al « misiunii istorice » a lui Carol al II-lea11, Manoilescu prezintă regalitatea
ca fiind « punctul cel mai simţitor al edificiului naţional »12. Carol, în schimb, deși îl consideră pe
Manoilescu « arivist » şi « demagog », suspectându-l inclusiv de un prea mare « afacerism », îi

1
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 236.
2
Idem, „Ţara regelui Wieder şi a reginei Duduia”, Calendarul, anul II, 16 noiembrie 1933, p. 1.
3
Vezi: Idem, „Tineretul şi creştinismul”, Gândirea, anul XIII, nr. 3, martie 1933, p. 65-73; Idem, „Martirajul tinerilor”,
Calendarul, anul II, 12 iulie 1933, p. 1.
4
Nicolae IORGA, Doi ani de Restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Tipografia Datina Românească, Vălenii
de Munte, 1932, p. 4.
5
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 216.
6
Grigore Gafencu remarcă la el faptul că se află permanent în căutarea unor « aventuri » cu Italia şi Germania (vezi:
Grigore GAFENCU, op. cit., p. 140). Ce-i drept, Manoilescu se bucură de o popularitate remarcabilă în aceste două
țări datorită statutului de promotor și teoretician al corporatismului. Călătoreşte deseori în cele două state, unde
susţine conferinţe şi i se publică texte. De pildă, la puțin timp de la venirea naziștilor la putere este invitat de asociaţia
« Deutscher europaeischer kulturbund » din Berlin să susţină o serie de conferinţe în diferite oraşe din Germania
(vezi: Lumea Nouă, anul II, nr. 10, octombrie 1933, p. 637).
7
Mihail MANOILESCU, „Se poate!”, Lumea Nouă, anul II, nr. 10, octombrie 1933, p. 621.
8
Idem, România, Stat corporativ, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1933, p. 20.
9
Idem, „Sinuciderea liberalismului”, Lumea Nouă, anul II, nr. 12, decembrie 1933, p. 759-760.
10
Vezi: Idem, „Idealul suveranităţii”, Cele Trei Crişuri, nr. 5-6, mai-iunie 1931, p. 61; Idem, România, Stat corporativ,
Bucureşti, 1933, p. 4.
11
Idem, „6 iunie 1930”, Cele Trei Crişuri, anul XIV, nr. 5-6, mai-iunie 1933, p. 50.
12
Idem, „Deosebiri de metodă”, Lumea Nouă, anul II, nr. 9, septembrie 1933, p. 566-567.

— 211 —
apreciază totuși entuziasmul, spiritul organizatoric şi talentul oratoric1. Până la urmă, potrivit
mărturiei lui Constantin Argetoianu, regele este persoana care « impune » numirea lui Manoilescu
în funcții precum cele de ministru al Industriei și Comerțului ori de guvernator al Băncii Naționale
(pe care Manoilescu o ocupă în intervalul iulie-noiembrie 1931)2.
O anumită răceală intervine totuși între cei doi în toamna anului 1931, atunci când în
calitate de guvernator al Băncii Naţionale Manoilescu refuză să sprijine bănca Marmorosch-Blank,
aflată acum în pragul falimentului. Așa se face că faptul de a nu îi oferi o mână de ajutor
bancherului Aristide Blank (apropiat al lui Carol al II-lea) generează excluderea lui Manoilescu
din rândul anturajului regal. Acest conflict nu înseamnă însă ruperea legăturilor dintre cei doi.
Manoilescu rămâne un carlist de-a lungul întregului deceniu, promovând constant mitul
conducătorului autoritar ori chiar corespondând cu Carol al II-lea3. Aniversarea a trei ani de la
Restauraţie, de pildă, reprezintă un bun prilej pentru a teoretiza opoziţia dintre idealismul
monarhului şi un parlamentarism « păgubos », prezentat ca o moştenire « parazitară » a trecutului.
Manoilescu urmărește cu încredere iniţiativele regelui, de la care aşteaptă mai ales mobilizarea
tinerei generaţii şi o schimbare fundamentală a statu-quo-ului:

« Au trecut trei ani de când chemarea spre înaltele Sale destine L-a adus pe Regele Carol al II-lea pe
tronul înaintaşilor Săi. De atunci încoace toată viaţa publică a României este dominată de lupta între
personalitatea creatoare a Suveranului şi puterile trecutului, reprezentate prin vechii oameni politici.
Soarta extraodinară, cu colorit de antică tragedie, a Regelui românilor, este întreagă datorită faptului,
rar întâlnit,ca o odraslă regală să aibă o atât de puternică personalitate proprie. Această personalitate, care n-a
încăput în rolurile convenţionale ale unui moştenitor de tron, bun de a fi „îndrumat” de bătrâni mentori
politici, nu încape nici în tiparele unui constituţionalism învechit, secat de orice înţeles şi de orice
îndreptăţire, moştenire inutilă şi împovărătoare a unui veac trecut.
Carol al II-lea e pus de soartă să creeze România ce nouă a nobilelor Lui visuri, având înaintea Sa un
cadru de stat putred şi oameni care nu înseamnă decât prelungirea unei mentalităţi neîmpăcate cu vremea de
azi.
Încercările de a primeni această lume, care stă în calea oricărei reînnoiri, prin combinaţii inedite de
persoane – cum a fost încercarea guvernului Iorga – nu au putut da rezultate, fiindcă pentru o transformare
reală şi adâncă a ţării nu există decât două mijloace: înlocuirea vechilor instituţii constituţionale prin altele
noi şi însufleţirea acestei opere de regenerare prin spiritul altei generaţii.
Regele Carol al II-lea nu-şi va realiza întreaga Sa operă şi nu se va realiza pe El însuşi decât în ziua
când, transformând radical Statul românesc, va elimina resturile lumii vechi – oameni şi instituţii – care în
fiecare clipă – făţiş sau perfid – îi taie drumul spre gloria de constructor pe care I-a hărăzit-o destinul.
Urarea noastră, într-o asemenea zi, nu poate fi decât aceea ca – împotriva a orice şi împotriva oricui
– ca şi altă dată în cursul măreţ şi tragic al vieţii Sale, să-şi dechidă, singur şi hotărât, acest drum »4.

Referirile pe care acesta le face la importanţa politică pe care monarhia reprezentară de Carol o
are în România Mare sunt cât se poate de directe. Ca și pentru ceilalți carliști, monarhismul
rămâne totdeauna pentru Manoilescu un potențial vector de materializare a unor convingeri
ideologice personale.
Pentru a dobândi credibilitate, carliștii profită din plin atât de calitățile lor oratorice și
jurnalistice cât și de notorietatea lor. În anii 1930-1933 nu doar Manoilescu deţine funcţii politice
importante, ci și personalități precum istoricul Nicolae Iorga5, sociologul Dimitrie Gusti sau omul
politic ardelean Valer Pop. Am ales să analizăm cazurile acestor trei indivizi atât datorită faptului
că fiecare dintre ei se bucură de o vizibilitate remarcabilă în spațiul public cât și datorită relaţiei
apropiate pe care o cultivă cu suveranul.

1
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 174/1929, f. 4.
2
Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea a VIII-a,
Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 279.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 172/1933, f. 92.
4
Mihail MANOILESCU, „Trei ani de domnie”, Lumea Nouă, anul II, nr. 6, iunie 1933, p. 331-332.
5
Pentru o analiză a parcursului politic și intelectual al lui Iorga, vezi: Nicholas NAGY-TALAVERA, Nicolae
Iorga. A Biography, The Center for Romanian Studies, Iași, 1998.

— 212 —
 Nicolae Iorga reia discursul carlist pe care îl practicase în prima jumătate a anilor 19201.
În același timp profesor universitar şi director al ziarului Neamul românesc, Iorga proclamă acum
respectul faţă de « Coroană », respectiv faţă de « Domnul care domneşte »2. Într-o societate în care
parlamentarismul, clientelismul şi corupţia ar fi perpetuat o stare permanentă de instabilitate
politică, regele rămâne pentru Iorga « singura continuitate posibilă »3. Așa se face că împotriva
atacurilor îndreptate împotriva vieții personale a regelui şi a influenţei « camarilei », Iorga apără «
libertatea Coroanei »4. Faptul că regele îi încredințează funcția de prim-ministru în perioada aprilie
1931 – mai 1932 rămâne poate cea mai bună dovadă a apropierii dintre cei doi.
Dacă Iorga îl cunoaște pe Carol încă din perioada copilăriei acestuia, în schimb legătura
dintre rege și Dimitrie Gusti este una de dată recentă. Cei doi încep să colaboreze treptat începând
din anul 1931. Rămâne de văzut în ce măsură a contat faptul că Gusti se căsătorește în acest an cu
Elena Miletineanu, profesoară de limba germană și vară a Elenei Lupescu, concubina regelui5.
După Restaurație, în afară de calitatea de decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din București,
Gusti ocupă rând pe rând funcțiile de preşedinte al Societăţii Române de Radiodifuziune (1931) și
de ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor în guvernul condus de naţional-ţărănistul Alexandru
Vaida-Voevod (1932-1933).
Deosebit de apreciat în România pentru meritele sale științifice, după ce urmează studii de
sociologie la Berlin Dimitrie Gusti devine succesiv profesor la universitatățile din Iaşi și Bucureşti.
În a doua jumătate a anilor 1920 acesta fondează o şcoală « românească » de sociologie, una care
se remarcă prin originalitatea campaniilor de cercetare monografică pe care membrii ei le
efectuează în diferite sate din cuprinsul României Mari.
Gusti se bucură acum de o popularitate remarcabilă iar acest lucru contribuie în mod
simțitor la ascensiunea carlismului politic. Prezența sa alături de monarh la diferite manifestări cu
caracter național sporește credibilitatea acestuia din urmă. Gusti însoțește deseori pe rege în
călătoriile pe care Carol al II-lea le face în România Mare. În 1932 îi regăsim împreună în județul
Sibiu6, la Cluj (cu prilejul inaugurării cursurilor Academiei de Agricultură din acest oraș)7 sau la
mănăstirea Bistriţa, în judeţul Vâlcea (atunci când se comemorează 500 de ani de la moartea
domnitorului valah Alexandru cel Bun, ctitorul acestui așezământ monahal)8. În anul următor cei
doi călătoresc împreună în Oltenia (cu ocazia sărbătoririi semicentenarului liceului « Traian » din
Turnu-Severin9), în Bucovina (la Cernăuţi)10, dar și în Banat (cu prilejul sfinţirii a două statui ale
regelui Ferdinand din Băile Herculane şi Oraviţa) şi Ardeal (la un congres ASTRA organizat în
Braşov sau la Cluj, unde se sfinţește catedrala ortodoxă)11. Desigur, monarhismul lui Dimitrie
Gusti nu servește doar lui Carol al II-lea. De această camaraderie profită în egală măsură Gusti
însuși. Pe lângă funcțiile amintite mai sus, acesta devine în 1933 director al Fundațiilor Culturale
Regale și speră la rândul lui ca profesarea monarhismului să îi faciliteze concretizarea propriilor
planuri de reformă socială și culturală. O asemenea intersectare de interese devine din ce în ce mai
evidentă în anii următori.
Deși dețin funcții politice importante, Nicolae Iorga și Dimitrie Gusti ar putea fi încadrați
prin profesia lor în egală măsură în categoria intelectualilor. Spre deosebire însă de cei doi, Valer
Pop iese în evidență ca un om politic « veritabil ». De profesie avocat, Valer Pop devine cel mai

1
În perioada exilului lui Carol îşi manifestase loialitatea faţă de regele Mihai.
2
Neamul românesc, anul XXVI, 6 decembrie 1931, p. 1.
3
Nicolae IORGA, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, editura PRO, Bucureşti, 1999, p.
495.
4
Idem, „Camarilă şi camarilă”, Neamul românesc, anul XXVIII, 7 septembrie 1933, p. 1.
5
Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti, Dimitrie Gusti 1880-1955, editura Bibliotecii Centrale
Universitare Carol I din Bucureşti, Bucureşti, 2014, p. 99.
6
Ibidem, p. 105.
7
Ibidem, p. 111.
8
Ibidem, p. 112.
9
Ibidem, p. 133.
10
Ibidem, p. 124.
11
Ibidem, p. 133.

— 213 —
important sfetnic al regelui în problemele Ardealului. De altfel, pentru a gestiona în mod eficient
chestiunile care privesc această regiune Carol era conştient încă dinainte de revenirea în ţară de
necesitatea găsirii unei « dubluri » pentru Iuliu Maniu, în care nu are încredere1.
În peisajul politic din acești ani, Pop reprezintă un personaj aparte. Ca şi basarabeanul Ion
Inculeţ sau bucovineanul Ion Nistor, acest ardelean face parte dintr-o categorie destul de restrânsă
de reprezentanți ai elitelor din noile provincii care se integrează cu ușurință în cultura politică a
Vechiului Regat2. Carol II își apropie progresiv câte un om politic originar din noile provincii
destinat a-l informa și a discuta personal cu el despre starea de spirit și problemele fiecăreia dintre
aceste regiuni. Nu întâmplător fiecare dintre cei trei devine în anii următori un cadru important al
Partidului Naţional-Liberal, formaţiune politică exponentă a culturii politice din Vechiul Regat şi
partizană a centralismului administrativ.
Valer Pop intră rapid în grațiile regelui și dobândește astfel funcții de răspundere, printre
care cele de ministru de stat al Ardealului sau ministru al Justiției (în anul 1932). Dintre elitele
noilor provincii, cu Valer Pop pare a avea regele cea mai strânsă colaborare3. Fiind greco-catolic,
acesta mijlocește nu doar relația dintre monarhie (respectiv administrația centrală) şi regiunea
Ardealului, ci şi între ortodocşi şi această comunitate confesională extrem de numeroasă în
Transilvania4. Conform recensământului din 1930, în România există 1.427.391 de greco-catolici,
iar cea mai mare parte dintre ei se află în Transilvania5. În această privință, Pop reprezintă pentru
Constantin Argetoianu pur și simplu un « exponent al popimii de la Blaj în politică »6.
Din contră, Valer Pop se prezintă ca o persoană destinată « a face legătura organică între
guvern şi provinciile de peste munţi », asumându-și rolul de a gira aici politicile carlismului și ale
administrației centrale. Cum altfel am putea explica centralitatea pe care monarhismul și ideea «
unității naţionale » o dobândesc în discursul său7 ? În declaraţiile sale politice Pop recomandă
neîncetat un « devotament faţă de Tron » şi « încredere în conducătorii ţării » ca o condiție
necesară pentru « încetarea oricăror resentimente între fiii diferitelor provincii »8. Așa se face că
laudă frecvent « sprijinul dezinteresat al fraţilor din Vechiul Regat », rezumându-şi crezul politic în
trei cuvinte: « Regele, Naţiunea şi Biserica »9. Pentru acest ardelean, românii din Vechiul Regat
sunt « fraţi »10 iar Carol al II-lea « Regele Tuturor Românilor, nădejdea prezentului şi chezăşia
viitorului ţării întregite »11.
Naționalismul monarhic practicat de Valer Pop nu este unul de dată recentă. La începutul
deceniului trecut, acesta se număra printre membrii fondatori ai grupării Acţiunea Românească,
asociație naţionalistă şi monarhistă a cărui organizare este gândită pornind de la modelul «
Acţiunii franceze » a lui Charles Maurras12. Ulterior, Pop își desăvârșește aceste convingeri în anii
treizeci, atunci când devine un veritabil vector al carlismului și al administrației centrale în Ardeal.
Așa se face că la sfârşitul anului 1933 acesta discută cu Carol al II-lea posibilitatea ca el să intre

1
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 174/1929, f. 4.
2
Vezi: Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. X, partea a
VIII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 220; Valeriu POP, op. cit., p. 15; Nicolae IORGA, Supt trei Regi. Istorie a
unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, editura PRO, Bucureşti, 1999, p. 468.
3
Vezi: Valeriu POP, op. cit.
4
Ibidem, p. 29, 46, 193.
5
Vezi: Institutul Central de Statistică, Recensămânul general al populației României din 29 decembrie 1930, vol. II,
Imprimeria Națională, București, 1938, pp. XXIV-XXVII.
6
Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. X, partea a VIII-a,
Bucureşti, 1997, p. 220.
7
„Sensul regionalismului ardelenilor. Declaraţiile domnului Valer Pop, ministrul Ardealului”, Curentul, anul IV, 2
august 1931, p. 8.
8
„Stările din Ardeal. Declaraţiile d-lui ministru Valer Pop, reprezentantul Ardealului în guvern”, Neamul românesc,
anul XXVI, 28 august 1931, p. 1.
9
„Către Românii din Ardeal. Un apel al d-lui Valer Pop”, Neamul românesc, anul XXVII, 24 iunie 1932, p. 1.
10
Ibidem.
11
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 159/1931, f. 60.
12
Vezi: Statutele organizaţiei Acţiunea Românească şi procesul-verbal de constituire, Tipografia Naţională S.A., Cluj,
1923; Acţiunea românească, anul I, nr. 1, 1 noiembrie 1924.

— 214 —
în P.N.L., de vreme ce noul guvern generat de această formațiune politică învingătoare la alegeri
nu cuprinde acum niciun ardelean. Monarhul este de acord cu această propunere și îl încurajează
astfel pe Pop să se integreze în Partidul Național Liberal. « Ar soluţiona foarte multe probleme » –
i-ar fi spus regele1.
Utilitatea analizării parcursului politic al lui Valer Pop este dată în primul rând de faptul
că scoate în evidenţă carlismul unui ardelean. După cum vom încerca să demonstrăm în continuare,
majoritatea carliștilor sunt regățeni. Pop se numără printre puținii reprezentanți ai noilor provincii
care asimilează cultura politică din Vechiul Regat, cea care generează și întreține ideologia
monarhismului carlist.
Această ideologie este în același timp una a centralismului administrativ și autoritarismului
iar de aceea se sprijină nu întâmplător inclusiv pe militari. Alături de categoriile discutate mai sus
(monarhia, intelectualii, oamenii politici) militarii joacă un rol esenţial în ascensiunea carlismului.
În această privință este suficient să amintim devotamentul pe care numeroși ofițeri îl demonstrează
față de Carol în timpul exilului său și de-a lungul episodului Restaurației. În opinia unor
personalități precum patriarhul Miron Cristea, diplomatul Raoul Bossy sau Stelian Popescu
(director al ziarului Universul), Restaurația este pregătită și organizată metodic în primul rând de
militari2.
Numeroși naționaliști percep România Mare ca pe o cetate asediată iar această mentalitate
favorizează o apropiere mai mult decât simbolică între monarhie și armată. Pe de o parte, Carol II
își întărește statutul politic cultivând legături strânse cu armata. Pe de altă parte, numeroşi militari
găsesc în el conducătorul mult dorit. Carol deplânge încă dinainte de revenirea sa în România
faptul că armata română ar fi fost una « fără şef »3 iar odată întronat discută deseori împreună cu
diverși generali și ofițeri soluții pentru o guvernare mai eficientă4. Așa se face că o masă din 1931
închinată aniversării Restauraţiei reunește 20 de militari printre cei 22 de invitaţi (ceilalți doi
participanți sunt Mihail Manoilescu şi Nae Ionescu)5. Ca și în anii trecuți, militarii se află
totdeauna printre corespondenții și sfătuitorii săi.
Un moment simbolic important se petrece în luna octombrie a anului 1930. La Sighișoara,
în Ardeal, Carol al II-lea conduce primele sale manevre militare regale iar cu acest prilej este
învestit cu rangul de mareşal al armatei române. Se pecetluiește astfel un legământ: monarhia și
armata se angajează să lupte pentru un ideal comun: România Mare şi păstrarea graniţelor ei.
Pentru rege, militarii sunt pur și simplu « camarazii » săi, un model de disciplină, de naţionalism şi
de monarhism6. Departe de a se rezuma la discursuri și gesturi simbolice, această legătură implică
militarii ca o prezență veritabilă în practica monarhismului. În această privință, Constantin
Argetoianu se referă la militari ca la « partea cumsecade » a anturajului regal7, discutând despre
colonei ca Paul Teodorescu, Dimitrie Şuţu, Tătăranu sau Gatoski ca despre « elemente bune » care
luaseră parte activă la întronarea regelui8. O dihotomie asemănătoare realizează inclusiv Grigore
Gafencu, care distinge între prietenii « buni » ai monarhului – și anume militarii – şi prietenii «
necorespunzători », categorie în care inserează « aproape toţi prietenii civili »9. O legătură strânsă
unește monarhia și armata de-a lungul întregului deceniu. Aceasta întărește credibilitatea și

1
Valeriu POP, Amintiri politice, Vestala, Bucureşti, 1999, p. 46.
2
Stelian POPESCU, op. cit., p. 136; Raoul BOSSY, op. cit., p. 167.
3
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar 174/1929, f. 12.
4
Vezi: Nicolae IORGA, Doi ani de Restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Tipografia Datina Românească,
Vălenii de Munte, 1932, p. 4; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 172/1933, f. 79; Idem,
dosar 2/1933, ff. 2-5.
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1930, f. 5.
6
Monitorul Oficial, anul XCIX, nr. 1, joi, 1 ianuarie 1931, p. 2; Idem, anul C, nr. 1, vineri, 1 ianuarie 1932, p. 2; Idem,
anul CI, nr. 1, 1 ianuarie 1933, p. 2.
7
Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea a VIII-a,
Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 99.
8
Ibidem, p. 67.
9
Grigore GAFENCU, op. cit., p. 17.

— 215 —
popularitatea monarhului însă contribuie inclusiv la accentuarea tendinţelor autoritare ale
carlismului.
În altă ordine de idei, regele contează acum pe o pleiadă de susținători. În afară de cei
enumerați mai sus, inclusiv geograful Simion Mehedinţi, scriitorul Octavian Goga1, sculptorul
Oscar Han2 ori jurnaliştii Alexandru Kirițescu3 sau Dragoș Protopopescu4 contribuie mai mult sau
mai puțin întreţinerea mitului « Carol ». În plus, nu trebuie neglijat faptul că și cei mai mulți dintre
colaboratorii lui Dimitrie Gusti sunt carliști. Scriitorul şi publicistul Emanoil Bucuţa se implică din
nou în activitatea Fundaţiei Culturale « Principele Carol », remarcându-se astfel printre cei mai
înverșunați partizani ai unui stat cultural înfăptuit cu sprijin monarhic. Bucuța popularizează
constant persoana regelui în revista sa Boabe de Grâu, al cărui prim număr apare în ianuarie
19305.
Partizanii regelui aparțin unor categorii sociale dintre cele mai diverse. Fie ei intelectuali,
jurnaliști, oameni politici sau militari, carliștii forjează progresiv o doctrină a naționalismului
monarhic care nu doar legitimează, ci și sporește autoritatea lui Carol al II-lea. În primii ani de
domnie, acesta nu duce lipsă de sprijin politic și ideologic. Din contră, cenzura, propaganda ori
presa extrem de favorabilă de care se bucură acum tind să copleşească criticile formulate adresa
monarhiei. O veritabilă opoziţie anticarlistă întârzie să se coaguleze. Regele este propulsat din ce
în ce mai mult în funcția unui conducător nevoit să răspundă unor așteptări populare de ordin
național.

Carol este eroul incontestabil al anului 1930. Persoana sa dobândește un rol de prim-plan
pe scena politică. Spre acest suveran care în iunie 1930 joacă rolul unui veritabil om providențial
converg așteptări populare dintre cele mai diverse. Odată cu revenirea sa în România Carol
înlătură provizoratul politic al Regenței și promite un proiect coerent de întărire și modernizare a
statului pe care îl conduce, ca răspuns la o serie de provocări precum antiliberalismul
intelectualilor naționaliști, naționalizarea noilor provincii sau radicalismul politic. În această
privință regele depășește statutul unui simplu monarh constituțional și se implică din ce în ce mai
mult în mecanismele de guvernare a statutului. În egală măsură, acesta se distinge prin atenția pe
care o acordă educației fiului său Mihai și prin inițiativele sale privitoare la cultura națională. Se
naște astfel o practică a monarhismului care se bucură din plin de sprijinul politic și ideologic al
partizanilor regelui.
Deși în persoana sa se concentrează o sumedenie de proiecte, planuri și promisiuni,
acțiunile lui Carol II din anii 1930-1933 sunt destul de prudente. Proiectul național carlist se
articulează într-o manieră progresivă. Imaginea sa de șef și de reformator se contruiește treptat iar
această perioadă ar putea fi înțeleasă mai degrabă ca fiind una de pregătire, de tatonare a
terenului disponibil pentru desfășurarea ideologiei și practicii monarhiste. Mircea Vulcănescu s-a
dovedit a fi deosebit de inspirat atunci când a interpretat debutul deceniului carlist ca pe o etapă în
care « se pregăteşte trecerea de la absolutismul cu aparenţe democratice moderne al lui Ionel
Brătianu la absolutismul cu iz de Renaştere italiană al lui Carol al II-lea »6. Într-adevăr, anii 1930-
1933 reprezintă în primul rând o rampă de lansare pentru ascensiunea monarhismului din anii
următori.
O nouă etapă a monarhismului carlist se prefigurează la sfârşitul anului 1933.
Radicalizarea curentului antiliberal în timpul alegerilor parlamentare și asasinarea prim-
ministrului I.G. Duca, venirea la putere a lui Hitler în Germania sau recenta aniversare (1932) a
zece ani de existenţă a regimului fascist italian reprezintă evenimente care configurează într-o
1
ANIC, fond Casa Regală. Diverse (1912-1949), dosar 14/1930, f. 17.
2
Oscar HAN, „Fundaţiunile Regale”, Curentul, anul VI, 9 iunie 1933, p. 1 ; Idem, „Fundaţiile Culturale Regale ale
României”, Curentul, anul VI, 13 iulie 1933, p. 1.
3
Alexandru KIRIȚESCU, „Trăiască Regele!”, Cuvântul, anul VI, 17 octombrie 1930, p. 1.
4
Dragoş PROTOPOPESCU, „La Iaşi cu Suveranul”, Calendarul, anul II, 5 noiembrie 1933, p. 1.
5
Vezi, de pildă: Emanoil BUCUȚA, „Întoarcerea”, Boabe de grâu, anul I, nr. 6, august 1930, p. 370; Idem, „După 500
de ani la Mănăstirea Bistriţa”, Boabe de grâu, anul III, nr. 11, noiembrie 1932, p. 579-582.
6
Mircea VULCĂNESCU, op. cit., p. 62.

— 216 —
manieră deloc neglijabilă parcursul politic al carliștilor și al regelui din anii 1934-1937. În cazul
lui Carol al II-lea, procesul de personalizare a puterii se accelerează simțitor începând cu anul
1934. Pe de altă parte, de acum sporesc inclusiv reformele făcute de către monarhie sau în numele
monarhiei. De la cămine culturale sau organizații de încadrare a tineretului și până la planuri de
reamenajare urbanistică a Bucureștiului ori inițiative de modernizare a satelor, monarhiștii
desfășoară în România Mare un veritabil șantier de lucru. În a doua parte a deceniului cultura
politică din România devine tot mai mult dominată de antiparlamentarism și animată de himera
unui conducător ideal.

— 217 —
C A P I T O L U L 4 : D R U M U L S P R E R E G I M U L A U T O R I TA R .
A S C E N S I U N E A A U T O R I TA R I S M U L U I Ș I
NAȚIONALISMULUI MONARHIC 1934-1937

La mijlocul anilor treizeci, în România se produce o ascensiune concertată a revendicărilor

naționaliste și a retoricii politice antiparlamentare. Se vorbește din ce în ce mai frecvent despre
necesitatea unui guvern « de autoritate », unul constituit pe cât posibil « în afara partidelor ».
Odată alcătuit din persoane instruite și credibile, un asemenea guvern ar fi fost destinat să
modifice Constituția de o asemenea manieră încât să asigure națiunii un sistem mai eficient de
gospodărire. Inclusiv conceptul de dictatură se împământenește în vocabularul antiliberalilor. Așa
se face că printr-o anchetă inițiată în luna iunie 1934 editorii revistei Vremea își propun în mod
explicit să răspundă la trei întrebări-cheie: « Vreţi dictatura ? De ce ? Cu cine ? ». În paginile
Vremii, monarhistul Constantin A. Donescu se întreabă la rândul lui: « Cine se încumetă să o facă
şi la noi ? (se referă la dictatură – n.n.) Cine se simte în stare să pornească această uriaşă acţiune ?
Cine simte în el vibraţia sufletului românesc întreg ?1». Să fie vorba despre o aluzie indirectă la
persoana monarhului ? Cu greu am putea nega faptul că intelectualii antidemocrați revendică
explicit o persoană capabilă să ia frâiele în mâini și să pună capăt « dezordinii » democratice.
Carol al II-lea nu rămâne indiferent față de aceste apeluri, cu atât mai mult cu cât el însuși
se dovedește a fi partizan al unui sistem de guvernare centrat pe personalizarea puterii. Pe de altă
parte, nu trebuie neglijat faptul că monarhul colaborează din plin cu elitele tradiționale, o
categorie neîncrezătoare față de orice schimbare radicală a establishment-ului. Schimbarea
promisă de Restaurație se produce, însă într-o manieră graduală. Înainte de a juca rolul unui
veritabil șef, Carol II încurajează doar într-o manieră precaută concentrarea puterii în mâinile
sale, proiectându-se în schimb mai ales în calitatea de reformator.
Analizați din perspectiva vieții politice parlamentare, anii 1934-1937 reprezintă o perioadă
destul de unitară. Se creează acum chiar o situație fără precedent în România interbelică: un
partid politic își duce până la capăt mandatul de guvernare. Este vorba despre Partidul Național-
Liberal, exponent al burgheziei și birocrației românești din Vechiul Regat. Partizană a
centralismului administrativ și a intervenționismul economic, guvernarea lui Gheorghe Tătărescu
promite să încurajeze dezvoltarea industriei naționale. Din contră, politicile sale protecționiste
întrețin mai degrabă ascensiunea unor grupuri de interese care se folosesc de funcțiile politice pe
care le dețin pentru a-și spori influența și resursele. Corupția și demagogia rămân practici curente
în România. Acestea se suprapun peste o economie a favorurilor ilegale, perpetuată prin
multiplicarea unor « mici șefi » locali, numiți sau confirmați de « centru ». Perpetuând practici
specifice guvernelor P.N.L. din deceniul anterior, național-liberalii folosesc constant starea de
asediu și cenzura ca instrumente de guvernare. Ambele sunt introduse încă din ianuarie 1934 ca
urmare a asasinării prim-ministrului I.G. Duca iar la fiecare șase luni un proiect de lege ratifică
prelungirea lor. Asemenea măsuri sunt justificate de guvernanți prin nevoia de combatere a
radicalismului politic, îndeosebi a primejdiei reprezentate de Garda de Fier. În această privință,

1
Constantin A. DONESCU, „Dictatură? Cu cine?”, Vremea, anul VII, 3 iunie 1934, p. 3.

— 218 —
legionarii sunt percepuți ca exponenți ai unui naţionalism concurent şi ca o grupare politică
anarhică.
Radicalismul fasciștilor români stârnește îngrijorări în rândul monarhiei, al elitelor
tradiționale și al autorităților statului iar acest dezacord naște deseori conflicte între legionari și
poliție ori jandarmerie1. După ce este scoasă în afara legii la sfârșitul anului 1933 ca urmare a
asasinatului pe care trei membri ai săi îl comit împotriva recent alesului prim-ministru național-
liberal I.G. Duca, Garda de Fier își revine într-o manieră spectaculoasă.
Represiunea statului nu suprimă ascensiunea acestei mișcări fasciste. Din contră, efectivele
sale cunosc o creștere considerabilă. Dacă în primă fază Legiunea a fost gândită de către
fondatorii ei ca o organizație elitistă, care urma să înglobeze maximum 3.000 de membri, în 1937
(după 10 ani de existență) aceasta înrolează 270.000 de membri2. Garda de Fier rămâne în
continuare una dintre forțele centrifuge prin raportare la care ideologia și practica monarhistă își
coagulează forțele.
Așa se face că național-liberalii colaborează într-un veritabil condominiu cu regele, a cărui
influență este în continuă creștere. Anii 1934-1937 nu doar preced, ci și pregătesc schimbarea de
regim din februarie 1938. Fără o ascensiune prealabilă a popularității și a puterii lui Carol II
instaurarea monarhiei autoritare ar fi fost puțin probabilă.
Acest capitol este centrat asupra anilor 1934-1937, analizați din perspectiva parcursului
politic și ideologic al mișcării monarhiste. Am început studiul nostru printr-o contextualizare
geografică a analizei noastre, una axată pe felul cum carliștii percep relația existentă între capitală
și regiunile României Mari, respectiv între București și noile provincii. În al doilea rând, examinăm
felul în care se produce (prin raportare la rege) procesul de personalizare a puterii. În această
privință, în al treilea subcapitol explorăm una dintre cele mai vehiculate ipostaze ale suveranului,
respectiv aceea de « Rege al țăranilor ». Ulterior, evidențiem utilitatea conceptului de inginerie
socială în analizarea ideilor și practicilor de reformă promovate de monarh și de carliști. Așa se
face că al cincilea și al șaselea subcapitol sunt dedicate investigării inițiativelor monarhice
destinate culturii naționale și încadrării tineretului. În ultima parte a acestui capitol explorăm
acțiunile celor mai importanți carliști.

I — CAPITALA, REGIUNILE ȘI NOILE PROVINCII

Unul dintre aspectele care ne-a atras atenția de-a lungul cercetării noastre este faptul că
monarhiștii se remarcă deseori printre cei mai acerbi critici a ceea ce ei consideră ca fiind
primejdia regionalismului3, exacerbând de fapt critica îndreptată împotriva tarelor administrației
centrale și a grupurilor de interese din capitală. Într-o manieră mai mult sau mai puțin directă,
pentru desăvârșirea noul stat creat după război carliștii proclamă nu doar monarhismul și
naționalismul, ci și centralismul.
Liderul național-țărănist Iuliu Maniu este personajul împotriva căruia aceștia își îndreaptă
cel mai frecvent acuzele4. Folosind ca organe de presă publicații precum Patria (Cluj) sau Vestul
(Timișoara) și sprijinit de persoane ca Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Sever Bocu ori fraţii Zaharia
şi Romulus Boilă, fostul conducător al Partidului Național Român din Transilvania se dovedește a

1
Între 1924 și 1937, de pildă, membrii acestei organizații politice au comis 11 asasinate, printre ale căror victime se
numără în primul rând personalități politice. Vezi: Zeev BARBU, op. cit., p. 158.
2
Constantin IORDACHI, « Godʼs chosen warriors: Romantic palingenesis, militarism and fascism in modern Romania
», in Comparative Fascist Studies: New Perspectives, edited by Constantin IORDACHI, London, Routledge, 2009, p.
345.
3
Eric Storm definește « regionalismul » ca o mișcare care promovează studiul și întărirea identității regionale (Eric
STORM, « Regionalism in History, 1890-1945 », European History Quarterly, vol. 33, nr. 2, April 2003, p. 253).
Actorii studiului nostru înzestrează însă acest termen cu o conotație politică explicită.
4
Vezi și: Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of
Romania », The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, pp. 105-134.

— 219 —
fi singurul actor politic capabil în acest deceniu să creeze o veritabilă opoziție față de tarele
administrației centrale și ale monarhiei, una care se cuvine a fi înțeleasă inclusiv în contextul unei
participări neglijabile a elitelor regionale la guvernare de-a lungul celor două decenii interbelice1.
Maria Bucur remarcă în mod legitim faptul că nu puține dintre elitele ardelene fuseseră dezamăgite
de felul cum autoritățile din București coordonaseră unirea Transilvaniei cu regatul României. Se
discută deseori faptul că preocupările regionale și expertiza regională ar fi fost ignorate în acest
proces, ceea ce ar fi afectat în mod grav eficiența administrației locale2.
Asemenea critici sunt totuși exagerate de carliști precum Mihail Manoilescu, Nicolae Iorga,
Nae Ionescu3 sau Nichifor Crainic, care le prezintă ca o amenințare menită să divizeze națiunea în
categorii antagoniste. Nichifor Crainic vede acum în Iuliu Maniu « un nihilist incapabil de o
iniţiativă creatoare, crescut în binecuvântata opoziţie ardeleană faţă de unguri şi în opoziţia de zece
ani din ţară »4. Pentru Nicolae Iorga și Mihail Manoilescu, cotidianul național-țărănist Patria este
în același timp « monitor al separatismului » și « un oficios evreo-comunist, (...) un nucleu de jidani
»5. În foaia Neamul românesc a lui Iorga, se critică frecvent atitudinea « croaţilor » manişti, aluzie
la revendicările de autonomie politică și administrativă ale liderilor Partidului Țărănesc Croat din
Iugoslavia vecină6. Criticile îndreptate împotriva opoziției național-țărăniste nu se rezumă la acești
monarhiști notorii. Inclusiv pentru gazetarii de la Vremea acest nucleu practică « un regionalism
de periculoasă agitaţie, o ostilitate contra fraţilor dezrobitori »7. Iuliu Maniu, este de părere
Constantin A. Donescu, ar fi comis « greşeala de a împărţi fraţii în „stăpânitoriˮ şi „stăpâniţiˮ »8. O
asemenea retorică are o dublă însemnătate: atacând « regionalismul » naţional-ţărăniştilor
ardeleni, carliştii combat în același timp un adversar al monarhiei extrem de vizibil în spaţiul
public.
În anii treizeci, se discută frecvent despre relația dintre centru și regiuni (respectiv periferii)
sau despre chestiunea specificității regionale neglijate, blamându-se eșecurile administrative pe
care politicienii din Vechiul Regat le-ar fi provocat după război în noile provincii. Pentru a
combate aceste tendințe, gândite ca fiind centrifuge, carliștii utilizează un discurs integrator. În
această privință, într-o scrisoare pe care o adresează în septembrie 1936 lui Dimitrie Gusti,
Corneliu Grofșorean (directorul filialei Banat-Crișana a Institutului Social Român) face apel
tocmai la utilizarea concertată a centralismului, a naționalismului și a monarhismului. Grofșorean
participă acum la o anchetă monografică în câteva sate din zona clisurii Dunării. Prin felul cum îi
relatează lui Gusti starea de spirit întâlnită aici, Grofșorean ne oferă o mostră interesantă de
discurs carlist:

« Aflu din răspunsurile anchetatului o ură faţă de tot ceea ce este « domn »; o ură faţă de oraş; o ură
faţă de „Bucureşti”; aflu de multe ori răspunsul: „a fost mai bine sub unguri”.
În consecinţă, nu este de-ajuns ca să urmărim numai rezultate ştiinţifice, ci trebuie să potolim lumea.
Ori, pentru a obţine acest rezultat, nu-mi rămâne alt mijloc decât naţionalismul; propagandă naţională. Nu
văd alt remediu. Mai cu seamă dacă cuget la ziua de mâine, care ne ameninţă cu un război formidabil şi
1
Există o singură excepție notabilă: guvernările național-țărăniste din anii 1928-1931. Întâmpinată cu entuziasm,
victoria electorală a P.N.Ț. din 1928 este asociată de mulți cu venirea « ardelenilor » la guvernare, cei ce ar fi trebuit
să imprime o nouă traiectorie politicii româneşti, în sensul unei democratizări şi a unei liberalizări autentice, dar şi a
unei eficientizări a funcţionării instituţiilor statului. Experienţa politică pe care unii oameni politici ardeleni din
P.N.Ţ. o dobândiseră în cadrul monarhiei austro-ungare (în parlamentul de la Budapesta ori în alte instituţii ale
statului imperial) ar fi trebuit să ofere alternativa la ceea ce va fi fost bizantinismul politic al naţional-liberalilor «
regăţeni », cei ce ar fi perpetuat la guvernare o cultură politică « balcanică », « otomană », percepută de adversarii ei
ca fiind copleşită de moravuri, corupție și practici antiliberale.
2
Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005, p. 148.
3
Vezi: Nae IONESCU, „« Ţigani » şi « Regăţeni »”, Cuvântul, anul VII, 13 septembrie 1931, p. 1.
4
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 214.
5
Nicolae IORGA, Doi ani de Restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Tiparul Datina Românească, Vălenii de
Munte, 1932, p. 44; Mihail MANOILESCU, „Ce rabdă hârtia”, Lumea Nouă, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 1937,
p. 366.
6
Neamul românesc, anul XXIX, 5 noiembrie 1934, p. 2.
7
Pompiliu CONSTANTINESCU, „Campania ardelenilor”, Vremea, anul V, nr. 238, 22 mai 1932, p. 1.
8
Constantin A. DONESCU, „Ţigăniile ardelenilor”, Vremea, anul V, nr. 244, 3 iulie 1932, p. 1.

— 220 —
inevitabil. Cu cine vrem să apărăm această ţară ? Cine să sară în tranşee ? Şi pentru ce şi pentru cine să se
bată acest nenorocit, care astăzi este hărţuit, exploatat, batjocorit, încât vine cu concluzia exasperantă: „a fost
mai bine sub unguri” ?
Ştiţi dumneavoastră, domnule profesor, un alt stimulent mai bun, mai eficace, pentru a combate
această teribilă lâncezire sufletească ? Eu, unul, nu am aflat alt leac. Naţionalism şi monarhism, deoarece în
această instituţie văd salvarea unităţii noastre. Azi e încă viu în sufletul transilănenilor sentimentul monarhic;
cine ştie ce se va întâmpla mâine, dacă se continuă cu subminarea sistematică a sentimentului monarhic. Îmi
dau seama de urmările unei propagande republicane – când toată lumea vrea să fie preşedinte de republică,
începând de la primarul din Comloş (sat din Banat, situat în județul Timiș – n.n.), până la generalul cutare –
şi lupt împotriva acestui curent, deoarece sunt convins că, odată înrădăcinat acest principiu, unitatea
neamului nostru este periclitată »1.

În mod indirect, critica lui Grofșorean este îndreptată împotriva tarelor parlamentarismului, pe
care locuitorii acestor sate bănățene o pun pe seama culturii politice bucureștene. În această
perioadă, această percepție nu este deloc una inedită. Atunci când se referă la România interbelică
în cartea sa Paradoxul român, Sorin Alexandrescu remarcă pe bună dreptate rezervele resimțite de
« ardeleni » (respectiv de elitele din noile provincii) față de « bizantinismul » politic al regățenilor
și al Bucureștiului2. După Primul Război Mondial, birocraţia românească din noile provincii
devine tot mai frecvent asociată cu ineficienţa şi corupţia, respectiv cu « Bucureştiul ». În această
privință, între cultura politică a Vechiului Regat și aceste regiuni se creează progresiv o dinamică
particulară. Dacă în general se recunoaște rolul pe care Vechiul Regat l-a avut în crearea
României Mari, nu este mai puțin adevărat faptul că practicile politice ale centrului provoacă
nemulțumiri în aceste regiuni pe măsură ce se răspândesc în noile cadre ale teritoriului național.
Iată, pe scurt, contextul în care se naște acum un veritabil cult al Capitalei, forjat ca o
contrapondere la imaginea nefavorabilă pe care administrația centrală o dobândește în anii de
după război. Acest cult al capitalei se configurează însă într-o manieră progresivă și se cuvine a fi
înțeles inclusiv în cadrul unei dezbateri mai largi privind nevoia regândirii planului urbanistic și
re-estetizării orașului într-un nou context: cultural, economic și politic. « Bucureștiul trebuie să
devină o capitală demnă de România Mare. O Capitală este un mare punct de acord între cetăţeni,
un pretext de unitate sufletească şi, înainte de toate, simbolul de autoritate al Statului » – scrie
arhitectul Gheorghe M. Cantacuzino în numărul din decembrie 1934 al Revistei Fundațiilor
Regale3. Atât pentru Cantacuzino cât și pentru Nicolae Iorga ori Emanoil Bucuța, miza cea mai
mare a reformării capitalei este reprezentată tocmai de făurirea unui centru politic, administrativ
și cultural care să faciliteze procesul de integrare a noilor provincii în România Mare4.
În anii treizeci, manifestarea cea mai vizibilă a acestui cult este Luna Bucureștilor,
sărbătoare oficială care se desfășoară anual începând din 1935 în perioada 9 mai – 9 iunie
(calendarul său este gândit astfel încât să coincidă cu aniversarea zilei naționale – 10 mai – și a
Restaurației – 8 iunie). Conștienți de miza politică a acestei manifestări, organizatorii o pun sub
patronajul regelui. În anul 1937, de pildă, monarhului i se dedică un pavilion special, unul care îi
poartă numele5. Cum se întâmplă deseori într-o asemenea situație, Carol al II-lea își demonstrează
voluntarismul. Colaborator apropiat al fiecărui primar bucureștean, monarhul este asociat și se
asociază din punct de vedere politic și estetic cu Luna Bucureștilor, care devine astfel o sărbătoare
a carlismului. În mod progresiv, Carol II se implică în luarea de decizii care privesc reformele
urbanistice prin care se încearcă planificarea și remodelarea edilitară a orașului. Luna
Bucureștilor presupune o suită de manifestări culturale (expoziții, prezentarea realizărilor
edilitare, etc.) gândite într-o manieră care să apropie capitala de ceilalți locuitori ai României

1
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 4/1936, f. 153.
2
Sorin ALEXANDRESCU, op. cit., p. 274.
3
G.M. CANTACUZINO, „O Capitală”, Revista Fundaţiilor Regale, anul I, nr. 12, decembrie 1934, p. 581.
4
Vezi: Nicolae IORGA, « Bucureștii ca viață culturală și intelectuală – conferință la Radio, 14 mai 1935 », in Nicolae
IORGA, Sfaturi pe întunerec. Conferințe la Radio 1931-1940, Editura Casa Radio, București, 2001, p. 151; Emanoil
BUCUȚA, „Vatra Bucureştilor”, Boabe de Grâu, anul V, nr. 9, septembrie 1934, p. 576.
5
Dumitru RADU, „Luna Bucureștilor 1937”, Urbanismul, anul XIV, nr. 7-8, iulie-august 1937, pp. 318-320.

— 221 —
Mari, stat în care Bucureștiul trebuie să demonstreze că poate să îndeplinească cu succes rolul de
vector unificator și civilizator. Mesajul organizatorilor este totdeauna unul explicit: Luna
Bucureștilor este destinată nu atât locuitorilor capitalei cât mai ales cetățenilor României Mari,
încurajați (inclusiv prin acordarea unor reduceri substanțiale pentru transportul pe calea ferată,
alături de alte rabaturi făcute de hoteluri, restaurante, teatre și cinematografe) să vină și să
cunoască centrul de decizie politică al țării1. În 1935, Luna Bucureștilor este vizitată de
aproximativ 300.000 de persoane2.
Într-un fel sau altul, această manifestare se înscrie pe linia strategiilor carliste de luptă
împotriva forțelor centrifuge (fie ele imaginate sau reale) în raport cu care se configurează
ascensiunea monarhismului autoritar. În a doua jumătate a anilor 1930 devine tot mai evident
faptul că majoritatea actorilor implicați în mișcarea politică monarhistă generată în jurul
persoanei lui Carol al II-lea sunt originari din Vechiul Regat. Din contră, nu trebuie neglijat nici
faptul că în orice ansamblu politic există o tensiune în ceea ce privește armonizarea relațiilor
dintre centru și hinterland (respectiv periferie), adică de însușirea și practicarea sistemului de
valori promovat de centru. Potrivit sociologului Edward Shils, fiecare societate are un centru iar
acest concept se cuvine a fi înțeles nu pornind de la un criteriu geografic, ci ca o structură de
activități, funcții și persoane încadrate într-o rețea instituțională care pretinde un anumit primat (o
anumită centralitate) și care în egală măsură propune societății un anumit sistem de valori3. Este
vorba despre un transfer de idei și practici ce se cuvine a fi înțeles nu ca o relație statică, ci ca un
proces, problematizat totdeauna într-un cadru dinamic. În această privință, România Mare
reprezintă un studiu de caz interesant.
Înțelegerea ascensiunii naționalismului monarhist ne este facilitată inclusiv de explorarea
dinamicii particulare existente între capitală și diversele regiuni ale României Mari, respectiv între
București și noile provincii. Ca și în anii trecuți, regele și susținătorii săi își legitimează acțiunile
raportându-se la o serie de provocări de ordin național iar printre acestea se numără inclusiv
primejdia « regionalismului ». Procesul de personalizare a puterii devine acum din ce în ce mai
vizibil.

II — PERSONALIZAREA PUTERII

În vara anului 1930, Carol al II-lea se bucură de o popularitate remarcabilă. E greu de

spus în ce măsură aceasta crește sau se diminuează în anii următori. În schimb, personalizarea
puterii devine din ce în ce mai evidentă în perioada 1934-1937. Deși se petrece într-o manieră
progresivă, sporirea atribuțiilor politice ale regelui devine unul dintre cele mai vizibile aspecte ale
ascensiunii autoritarismului monarhic.
În această privință, merită discutată mai întâi relația pe care acest suveran o are cu o serie
de oameni politici reprezentanți ai elitelor tradiționale. În textele precedente am putut observa
faptul că monarhiștii se străduiesc deseori să creeze o dihotomie între rege și partidele politice,
respectiv între rege și ceea ce ei consideră ca fiind « politicianism ». Potrivit acestei dihotomii,
suveranul s-ar fi individualizat prin inițiativele sale ca un factor de dinamizare a națiunii iar
românilor nu le-ar fi revenit decât datoria de a se grupa strâns uniți « în jurul Tronului ». Din
contră, ce-a de-a doua tabără este prezentată ca un exemplu de discontinuitate în opera de
guvernare și de ineficiență administrativă. Descris de adversarii săi ca un factor generator de
dezordine, sistemul partidelor politice este înfățișat ca un obstacol pentru orice fel de inițiativă

1
Vezi: „Luna Bucureştiului”, Albina, anul XXXVIII, nr. 18, 10 mai 1935, p. 14; „Capitala ţării în mare sărbătoare. La
Bucureşti răsare soarele României”, Albina, anul XXXVIII, nr. 20, 24 mai 1935, p. 1.
2
Dumitru RADU, „Luna Bucureștilor 1937”, Urbanismul, anul XIV, nr. 7-8, iulie-august 1937, p. 314.
3
Edward SHILS, Center and Periphery: Essays in Macrosociology, University of Chicago Press, Chicago, 1975, pp. 3-
4.

— 222 —
naționalistă. Popularitatea sa s-ar fi diminuat în mod progresiv iar prăbușirea sa le apare multora
ca fiind inevitabilă.
Totuși, contrar acestei reprezentări, regele se integrează uimitor de facil în cultura politică
românească. Acesta colaborează constant cu numeroși reprezentanți ai partidelor politice. Cel
puțin aceasta este imaginea generală care reiese odată cu explorarea memoriilor participanților la
viața politică, a corespondenţei și a jurnalului regelui, a documentelor autorităților, a manierei în
care guvernele acționează și se succed, precum și a aparițiilor publice ale acestor două categorii
de actori. Cea mai bună dovadă a acestei cooperări ar putea fi fapul că regele are în continuare un
cuvânt decisiv de spus în procesul de formare și de succesiune a guvernelor1. Carol II însuși
consideră printre sarcinile sale se numără inclusiv aceea de « a prezida destinul unui popor » și de
« a fi arbitru deasupra partidelor și oamenilor »2. Memoriile unor actori politici precum Constantin
Argetoianu, Valer Pop sau Armand Călinescu reprezintă surse prețioase pentru înțelegerea felului
cum acest rege socializează cu elitele politice. De pildă, deși îl prezintă pe rege ca pe « omul care
caută să evite complicațiile »3, Argetoianu discută totuși cu el încă din 1937 despre oportunitatea
instaurării unui « regim de autoritate »4. În altă ordine de idei, cu trei ani în urmă, Carol al II-lea
se implicase personal în ancheta privitoare la așa-numita « afacere Skoda », de fapt un contract
păgubos semnat de statul român cu o întreprindere cehoslovacă producătoare de armament. Așa se
face că în 1934 persoanele care urmează să fie acuzate (și ulterior condamnate) sunt înainte de
toate « selectate » ca urmare a unei dezbateri la care participă monarhul, prim-ministrul Gheorghe
Tătărescu și ardeleanul Valer Pop (devenit acum fruntaș al P.N.L.)5.
Deși influența sa politică se află în creștere, regele are fără îndoială și adversari, a căror
țintă rămâne atât persoana regelui cât și anturajul acestuia6. Se condamnă îndeosebi amestecul în
politică al Elenei Lupescu. Concubina de origine evreiască a lui Carol al II-lea devine pentru
anticarliști un veritabil simbol al răului absolut7. Foarte probabil, rolul Elenei Lupescu ca factor
de decizie politică este deseori exagerat. Hans-Christian Maner observă pe bună dreptate faptul că
e dificil de analizat influența camarilei în procesul de guvernare. În această privință, Maner atrage
atenția asupra faptului că noțiunea de „camarilă” este folosită frecvent de unii oameni politici în
sloganuri menite a discredita (în lupta lor pentru putere) pe adversarii lor (carliști). Așa se face că
nu doar guvernul național-liberal condus de Gheorghe Tătărescu este acuzat acum de a fi complice
al « camarilei », ci inclusiv partidul național-țărănesc este etichetat în acest deceniu ca fiind un
grup politic « lacheu » al « camarilei »8. Altfel, în 1934 Grigore Gafencu observă o scădere a
popularității regelui ca urmare a asasinării prim-ministrului I.G. Duca și a unor nemulțumiri din
sânul armatei cauzate de favorurile pe care suveranul le-ar fi făcut unor generali9. În același an, un
grup de ofițeri ar fi pregătit chiar un atentat împotriva regelui și a familiei regale10. În această
privință, Ion Sân-Georgiu (în egală măsură scriitor și informator al regelui) vorbește în 1935
despre un « front anticarlist » aflat în curs de constituire. Din acest « front » ar fi făcut parte
persoane precum Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu (liderul unei grupări politice dizidente din
P.N.L., denumită „P.N.L. Gheorghe Brătianu”), Nae Ionescu, Stelian Popescu (director al ziarului
Universul) ori mareșalul Alexandru Averescu11. Totuși, cu excepția Gărzii de Fier și a național-

1
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 749/1936, ff. 19-20; Constantin
ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. I, Machiavelli, București, 1998, p. 13.
2
„Declarațiile făcute de Regele Carol II ziariștilor francezi la București”, Curentul, anul VII, 26 iunie 1934, p. 4.
3
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. II, Machiavelli, București, 1999, p. 77.
4
Idem, Însemnări zilnice, vol. III, Machiavelli, București, 2001, p. 142.
5
Valeriu POP, Amintiri politice, Vestala, București, 1999, pp. 68-70; Armand CĂLINESCU, op. cit., p. 228.
6
În 1934, Constantin „Puiu” Dumitrescu este demis din funcția de secretar particular al monarhului și înlocuit cu Ernest
Urdăreanu, cel care girează corespondența regelui și intermediază legătura acestuia cu diferite personalități.
7
Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of Romania »,
The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, p. 108.
8
Hans-Christian MANER, Parlamentarismul în România (1930-1940), editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 76.
9
Grigore GAFENCU, op. cit., pp. 319-323.
10
Pentru o analiză a acestui episod, vezi Hans-Christian MANER, op. cit., pp. 130-133.
11
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 6/1935, ff. 48-89.

— 223 —
țărăniștilor grupați în jurul lui Iuliu Maniu1, acțiunile adversarilor lui Carol al II-lea nu sunt foarte
vizibile în spațiul public. O singură excepție notabilă: protestul doctorului Dimitrie Gerota, care în
noiembrie 1935 se pregătește să publice o serie de texte antimonarhiste, depistate însă de cenzură.
Arestarea acestuia generează totuși o serie de proteste ale unor personalități publice și ale
studenților Facultății de Medicină din București iar Gerota este în scurt timp eliberat din
închisoare2. Importanța politică a acestui episod este dată inclusiv de faptul că la o demonstrație
organizată în sprijinul doctorului Gerota în fața Palatului regal participă și membri ai Gărzii de
Fier. La jumătatea deceniului, este de părere Rebecca Haynes, opoziția anticarlistă a Legiunii
devine din ce în ce mai evidentă. În luna octombrie a acestui an, conducătorii acestei grupări
fasciste ar fi discutat împreună cu Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu posibilitatea organizării unui
front comun împotriva lui Carol al II-lea și a camarilei3.
Din contră, în procesul de conturare a imaginii publice a regelui nu trebuie neglijată forța
propagandei carliste ori faptul că cenzura interzice orice fel de ofensă formulată la adresa
Coroanei. În repertoriul propagandei oficiale, monarhia ocupă totdeauna un loc de cinste. De
pildă, din 109 reportaje cinematografice realizate în anii 1933 și 1934, 58 dintre ele au ca subiect
sau implică persoana monarhului sau dinastia4. Propaganda monarhistă vehiculează constant
imaginea unui rege conducător, veritabil reformator social și mecena.
Altfel, corespondența pe care suveranul o primește indică o creștere a gradului său de
popularitate5. Un număr insignifiant de scrisori reprezintă critici formulate la adresa Coroanei.
Potrivit unei mentalități care pare că se generalizează acum, regelui i se cere sprijin pentru
rezolvarea unor probleme dintre cele mai diverse. Alexandru Vaida-Voevod, ministru de interne în
guvernul național-țărănist de la începutul anilor 1930, descrie astfel implicarea regelui în această
chestiune: « După reîntoarcerea sa în ţară, Carol era foc şi pară din cauza râvnei de a juca rolul de
Harun Al-Raşid6. Simţeai cum e cuprins de neastâmpărul de a-şi ridica poporul şi de a-şi ferici ţara.
De îndată ce merse vestea că oamenii necăjiţi se pot adresa Regelui cu petiţii, fu copleşit de acestea
în aşa măsură încât – precum îmi spusese Puiu Dumitrescu (este vorba despre Constantin C.
Dumitrescu, secretarul particular al suveranului – n.n.) – petrecea, citindu-le, până la trei-patru ore
în zori. Zadarnic l-am rugat pe Dumitrescu să-i spună Regelui să nu se ocupe cu rezolvarea
petiţiilor, ci să le trimită la ministere. El răspundea: „Lăsaţi-l, îi face atât de multă plăcere”. Cum
Carol II nu avea suficientă experienţă în ceea ce priveşte drepturile regale „constituţionale”, trimitea
petiţii şi la Ministerul de Interne, prevăzute cu apostila „se aprobă, Carol”. Nu am zis nimic, îmi
dădeam seama că nu va putea continua mult timp cu această muncă inutilă, care sporea zi de zi.
Chemam pe cel mai cinstit director ministerial, Ionescu, şi îi predam petiţiile cu apostilul aprobat
regal, însă Ionescu rezolva conform legii »7. Răspândit în egală măsură printre politicieni,
intelectuali, militari și oameni de rând, acest obicei face ca lui Carol II să i se ceară să intervină nu
1
În ziua de 28 iunie 1936, de pildă, Maniu atacă deschis camarila regală într-un discurs public rostit în localitatea
ardeleană Vințul de Jos. Vezi: Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu
against King Carol II of Romania », The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, p. 112.
2
Vezi: Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, Bucureşti, 1990, pp. 267-269; Constantin
ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. I, Machiavelli, București, 1998, p. 164, 165, 168.
3
Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of Romania »,
The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, pp. 110-111.
4
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale – Propagandă, dosar 1446/1934, ff. 30-31; Idem, dosar 1699/1935, ff.
35-37.
5
Vezi, de pildă: ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 11/1934, ff. 52-53; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol.
III: Carol al II-lea, dosar 130/1936, f. 3; Idem, dosar 135/1935, f. 27; Idem, dosar 138/1935, vol. I, f. 42, 272; Idem,
dosar 138/1935, vol. II, f. 37; Idem, dosar 136/1936, f. 6, 15; Idem, dosar 146/1936, ff. 38-39; Idem, dosar 151/1936;
Idem, dosar 39/1937, f. 1.
6
A fost al cincilea şi cel mai cunoscut calif din dinastia Abassizilor. Domnia sa (786-809) este considerată de istorici ca
fiind o perioadă de avânt cultural, ştiinţific şi religios; de pildă, acesta a fost fondatorul unei biblioteci celebre, numită
Bayt al-Hikma (Casa Înţelepciunii). Harun Al-Raşid își începe domnia la vârsta de numai 23 de ani, se preocupă de
îmbunătăţirea nivelului de trai al supuşilor săi, finanţează realizarea a numeroase construcţii şi cheltuie un capital
semnificativ pentru sponsorizarea artelor şi a luxului curţii sale. Vezi: André CLOT, Haroun al-Rachid et le temps
des „Mille et une nuits”, Fayard, Paris, 1986.
7
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 160.

— 224 —
doar pentru inițiative culturale (cel mai frecvent, expeditorii se adresează monarhului folosind
titulatura de Rege al culturii), ci și pentru suprimarea cenzurii, modificarea unor legi, schimbarea
guvernelor ori chiar desființarea partidelor politice. Fie că este vorba despre educația tinerilor,
apărarea națională, biserica ortodoxă sau construcția de clădiri publice, suveranului i se trimit
spre consultare sau aprobare nenumărate proiecte și rapoarte.
Carol al II-lea este implicat și se implică din ce în ce mai mult în luarea deciziilor de
guvernare, în numirea unor persoane în fruntea instituțiilor statului ori în crearea unor legi sau a
unor proiecte de reformă. Desigur, cum se întâmplă în cazul fiecărui individ, monarhul este
determinat de interese personale. Camarila, corupția, afacerile desfășurate de membrii anturajului
regal, toate acestea sunt lucruri a căror existență cu greu ar putea fi negată. Carol al II-lea nu este
un sfânt sau un ascet. Personalitatea și acțiunile sale trebuie înțelese inclusiv ca fiind rodul unei
culturi politice specifice, în care se integrează voluntar încă din momentul Restaurației. Evident, nu
critica moralității și a vieții personale a regelui reprezintă obiectul studiului nostru. Ceea ce ne
interesează în primul rând este înțelegerea ideilor prin care se încearcă legitimarea unui anume tip
de guvernare și inventarea relației dintre o comunitate națională și conducătorul ei.
În ciuda criticilor îndreptate împotriva vieții sale particulare, nu puțini sunt cei care văd în
Carol al II-lea o garanție a ordinii și a întăririi națiunii. De vreme ce nu puțini sunt cei care văd
cauza tuturor relelor în existența unui stat lipsit de autoritate, influența sa este în continuă creștere.
Ca și în anii trecuți, tânărul rege propune propriul său proiect, integrator și unificator. Suveranul
se arată totdeauna atent față de orice fel de chestiune considerată ca având o importanță națională
iar propaganda îi cultivă în continuare imaginea de monarh omniprezent1. Iată-l, de pildă,
prezidând congrese naționale ale învățătorilor, agricultorilor sau conducătorilor de cămine
culturale, inaugurând expoziții, vizitând fabrici, ajutorând familii nevoiașe ori participând la
sfințirea unor biserici. Ca și în trecut, acesta se prezintă ca purtător de grijă al fiecăreia dintre
noile provincii, pe care le vizitează în mod constant (printre destinațiile sale din acest an se numără
Chișinău, Hotin, Bălți, Bugaz și Cetatea-Albă în Basarabia; Bucșoaia, Fântâna-Albă, Rădăuți și
Cernăuți în Bucovina; Fibiș, Lugoj și Timișoara în Banat; Rășinari, Sibiu, Brașov, Cluj, Alba-Iulia
și Blaj în Ardeal).
Cele mai urgente probleme care privesc națiunea română ar fi urmat așadar să se
soluționeze prin intermediul monarhiei. În această privință, personalizarea puterii devine cât se
poate de evidentă atunci când avem în vedere calitatea de « Rege străjer » cu care Carol al II-lea
este înzestrat acum. Aceasta reprezintă una dintre cele mai popularizate reprezentări ale
monarhului și este strâns legată de revizionismul care amenință acum statul național românesc.
Ideea de a gândi România Mare ca o « cetate asediată » reprezintă unul dintre factorii care
modelează într-o măsură deloc neglijabilă manifestările carlismului. Această mentalitate se
dezvoltă gradual într-un context geopolitic destul de complicat. Întreținută constant de discursul
dreptei românești, este determinată atât de revizionismul a trei dintre cele șase state vecine
(Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria amenință acum granițele României Mari) cât și de
prezența a numeroase minorități naționale în noile provincii. Propagandei antirevizioniste i se
adaugă un retorică naționalistă care prezintă pe comuniști și pe minoritari drept veritabile
instrumente ale statelor revanșarde enumerate mai sus. Înzestrarea armatei și apărarea
frontierelor – iată două dintre leitmotivele discursului fiecărui guvern din perioada interbelică.
În legătură cu acest veritabil complex național, regele este proiectat de partizanii săi în
calitatea de « cel mai mare Străjer al neamului românesc »2, o imagine care se înrădăcinează rapid
inclusiv în arsenalul ideologic al propagandei statului3. În opinia lui Pamfil Șeicaru, Carol II este
persoana destinată a facilita rezolvarea chestiunii « apărării naționale », în care vede cea mai

1
Vezi: „M.S. Regele printre năpăstuiţii din Câmpulung”, Albina, anul XXXVII, nr. 20, 25 mai 1934, p. 15; „Vizita
M.S. Regelui Carol II la Vânjuleț-Mehedinți”, Curentul, anul VII, 1 iulie 1934, p. 10; Cezar PETRESCU, Cei trei
Regi, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1935, pp. 177-178; Ion CHEȘCĂ, N.I. DRAGOMIR,
Măria Sa Regele Carol al II-lea și ridicarea poporului român, Tipografia Curierul Tulcei, Tulcea, 1937, pp. 103-104.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 141/1936, f. 46.
3
Vezi, de exemplu: „Armata Ţării. Pavăză şi scut”, Albina, anul XXXVII, nr. 44, 9 noiembrie 1934, p. 1.

— 225 —
importantă « problemă » care determină existența națiunii române1. Imaginarul simbolic al
carlismului se îmbogățește astfel cu încă o temă. Monarhul nu este doar sortit să modernizeze
națiunea română, ci și să îi păstreze frontierele. Așa se face că o întreagă suită de acțiuni simbolice
întăresc progresiv acest nou statut al regelui.
Carol II își asumă inclusiv această misiune, jucându-și rolul. Atrăgând atenția asupra
dușmanilor națiunii române, fie ei « din afară » sau « dinăuntru »2, monarhul înființează o
organizație care are drept scop nu doar încadrarea tineretului, ci și un caracter defensiv, limpede
proclamat prin însăși denumirea sa: Straja Țării. Regele se prezintă ca « șef suprem al oștirii »3 și
participă regulat la manevrele militare anuale, denumite acum pur și simplu manevre regale. Pe
teatrul de operaţiuni, acolo unde i se acordă un rol simbolic central, acesta formulează în mod
explicit directive și critici4. Altfel, monarhul vorbește deseori despre înzestrarea armatei ca despre
un obiectiv personal primordial: « Către oaste nu trebuie să meargă numai vorbele noastre de
dragoste, ci şi toată munca noastră, spre a o face un instrument puternic şi credincios, adevărat zid
de hotar, de care să se sfarme valurile duşmane. (...) România vrea o oştire puternică, care să fie
păzitoarea păcii, dar şi păzitoare neadormită a neştirbirii hotarelor »5. Asemenea fraze fac o trimitere
indirectă la legătura indisolubilă ce ar fi existat între monarhie și apărarea națională. În această
privință, colaborarea strânsă dintre Carol al II-lea și militari nu este întâmplătoare. Această
colaborare se leagă inclusiv de calitatea simbolică de « Rege străjer » pe care acest suveran o
îndeplinește în a doua jumătate a acestui deceniu. Așa se face că în primăvara anului 1937 de-a
lungul frontierei cu Ungaria autoritățile încep construcția celei mai importante linii de fortificații
românești de apărare, una care poartă numele regelui: « Linia Carol II ».
În cazul acestui rege român, personalizarea puterii capătă expresii dintre cele mai diverse.
Carol al II-lea rămâne totuși principalul actor al vieții politice, ori măcar personajul ale cărui
acțiuni politice sunt cel mai atent observate și dezbătute. Într-o societate preponderent țărănească
precum cea existentă în România, cultura politică liberală este acum una fragilă. Regele este în
multe privințe proiectat ca un veritabil taumaturg, capabil să ofere remedii destinate a ajuta
România să progreseze. În această privință, inclusiv satele și țăranii capătă o importanță
particulară. Legătura dintre monarhie și această categorie socială este din ce în ce mai mult
exploatată acum în scopuri politice și ideologice.

III — « REGELE ȚĂRANILOR »

Felul cum se produce personalizarea puterii în cazul lui Carol al II-lea este influențat într-o
manieră decisivă de specificul țărănesc al societății românești. Experiența războiului și
democratizarea politicii odată cu legiferarea votului universal se numără printre cei mai
importanți factori care cresc prestigiul și importanța țăranilor ca vector politic. Această categorie
socială determină într-o manieră fundamentală cultura politică românească din perioada
interbelică iar în această privință ideologia și practica monarhismului nu reprezintă o excepție.
Țăranii sunt destinați să devină acum mult mai vizibili decât erau înainte de Primul Război
Mondial iar mișcarea monarhistă le promite sprijin.
Ideea înfrățirii dintre Carol și țărani nu este una nouă. Din contră, aceasta se numără
printre temele preferate ale discursului carlist din deceniul precedent, atunci când se evidențiază
binefacerile pe care activitatea fundației culturale princiare le-ar fi avut în procesul de emancipare

1
Pamfil ȘEICARU, „Regele și armata”, Curentul, anul IX, 18 octombrie 1936, p. 1.
2
Discursuri culturale ale M.S. Regelui Carol II, Editura Universală Alcalay & Co., București, 1936, p. 145.
3
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II », București,
1940, p. 148.
4
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 833, ff. 1-2; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-
lea, dosar 33/1934, ff. 2-8.
5
„Inaugurarea Arcului de Triumf. Cuvântarea M.S. Regelui Carol al II-lea”, Neamul românesc, anul XXXI, 3
decembrie 1936, p. 1.

— 226 —
culturală și economică a acestei pături sociale. În plus, am putea gândi această apropiere
simbolică inclusiv ca pe una care se înscrie într-o suită de acțiuni generate strategia de comunicare
a dinastiei de Hohenzollern. De pildă, reginele Elisabeta și Maria promovează arta populară
românescă. În egală măsură, propaganda dinastică asociază persoana regelui Ferdinand cu
reforma agrară legiferată în timpul războiului. În 1918, acest rege semnează decretul care pune
bazele legale ale unei inițiative prin care câteva milioane de țărani sunt împroprietăriți treptat
odată cu anul 1921.
Începând de la studiul clasic din 1967 al lui Barrington Moore Jr. și până în zilele noastre,
cercetătorii nu au încetat să-și pună întrebări cu privire la relația dintre țărani și ideologiile
autoritare1. În această privință, România Mare se constituie într-un studiu de caz original. În 1930,
79,9 % dintre locuitorii săi trăiesc în zonele rurale2 iar românii reprezintă aici mai mult de trei
sferturi din populație3. Într-o manieră progresivă, se forjează acum o identitate națională care
asociază din ce în ce mai mult românitatea cu țăranul și cu o imagine idealizată a satului românesc
– matrice a națiunii, dar și depozitar al virtuților și valorilor naționale4. Bineînțeles, specificul
țărănesc și etnic sunt pretutindeni la mare preț. Pentru fiecare națiune, acestea reprezintă un
patrimoniu prețios: delimitează frontierele alterității și emană o etică conservatoare5. Îndeosebi
ideologiile naționaliste și autoritare propun țăranul și satul ca referințe pentru celelalte categorii
sociale. Țăranul este deseori idealizat și mitificat. Pentru elitele naționaliste, specificul etnic are
meritul de a se constitui într-o mărturie a stabilității și durabilității comunității naționale de-a
lungul veacurilor.
Peisajele rurale, costumele țărănești ori tipurile etnice sunt teme care invadează estetica
națională a României moderne. Se întâmplă extrem de rar ca specificul național să fie definit prin
elemente citadine. Din contră, scrierile intelectualilor naționaliști reflectă o revoltă, o critică față
de modernizare, urbanizare și industrialism, însoțită de o căutare permanentă a unei reprezentări
arhaice a națiunii6. Ideea existenței unei dihotomii (în egală măsură culturală, estetică, economică
și demografică) între satele românești și orașele neromânești îi preocupă intens.
În această privință, legătura simbolică dintre Carol și țărani ar putea fi înțeleasă inclusiv
ca o consecință a relației apropiate pe care regele o cultivă cu diverși intelectuali. Imperativul
solidarității dintre rege și țărani este formulat de Nae Ionescu imediat după Restaurație. În opinia
acestui filosof monarhist, monarhiei îi revine sarcina de a înlătura « primejdia »
parlamentarismului tocmai prin forjarea unei legături neintermediate cu această pătură socială. S-
ar fi deschis astfel calea spre crearea « adevăratului stat românesc », descris de Ionescu ca fiind
unul în egală măsură monarhic, autoritar și țărănesc, veritabilă pavăză împotriva statului
parlamentar, prezentat în schimb ca un așezământ « neputincios » și « risipitor de energii »7. Atât

1
Barrington MOORE Jr., Social Origins of Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the Making of
the Modern World, Beacon Press, Boston, 1967; Robert O. PAXTON, Le temps des chemises vertes: révoltes
paysannes et fascisme rural, 1929-1939, Seuil, Paris, 1996; Antoine ROGER, Fascistes, communistes et paysans.
Sociologie des mobilisations identitaires roumaines, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2002;
Michael MANN, Fascists, Cambridge University Press, Cambridge, 2004; Paul PASTEUR, Les États autoritaires
en Europe, 1919-1945, Armand Colin, Paris, 2007; Deborah TOSCHI, Il paesaggio rurale: cinema e cultura
contadina nell’Italia fascista, V&P, Milano, 2009; Agriculture in the Age of Fascism: Authoritarian Technocracy
and Rural Modernization, edited by Lourenzo Fernández PRIETO, Juan PAN-MONTOJO and Miguel CABO,
Brepols Publishers, Turnhout, 2014.
2
Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 155.
3
Idem, p. 148.
4
Pentru o serie de studii privitoare la felul cum se inventează acum specificul etnic și național în Europa de Est, vezi:
Balázs TRENCSÉNYI, « „Imposed Authenticity”: Approaching Eastern European National Characterologies in the
Inter-war Period », Central Europe, vol. 8, nr. 1, May 2010, pp. 20-47; National Character and National Ideology in
Interwar Eastern Europe, edited by Ivo BANAC and Katherine VERDERY, BookCrafters, New Haven, 1995.
5
Vezi: Anne-Marie THIESSE, La création des identités nationales: Europe XVIIIe – XXe siècle, Seuil, Paris, 2001.
6
Vezi, de pildă: Mircea VULCĂNESCU, „Cele două Românii”, Dreapta, anul II, nr. 2, 11 decembrie 1932, p. 1, 3,
apud Mircea VULCĂNESCU, Opere, vol. II, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 687.
7
Nae IONESCU, „Statul partidelor politice”, Cuvântul, anul VI, 3 august 1930, p. 1.

— 227 —
Nae Ionescu cât și Cezar Petrescu opun monarhia reprezentată de Carol al II-lea împotriva a ceea
ce ei consideră ca fiind demagogia și lipsa de interes față de sate a partidelor politice1.
Cel mai important partizan al unor reforme destinate satelor rămâne totuși Dimitrie Gusti.
În același timp director al Fundațiilor Culturale Regale și al Institutului Social Român, Gusti se
numără printre cei care proclamă specificul țărănesc drept fundament al culturii naționale2. În
această privință, una dintre cele mai importante inițiative ale așezămintelor pe care le conduce este
legată de înființarea Muzeului Satului Românesc. Inaugurat în ziua de 9 mai 1937, Muzeul Satului
Românesc este înfăptuit prin munca echipelor de tineri pe care le coordonează și așezat în
interiorul Parcului Național « Regele Carol al II-lea ». Este vorba despre o inițiativă întru totul
inedită: muzeul înglobează în suprafața sa case specifice fiecărei regiuni din România Mare. În
acest spațiu al capitalei se creează astfel o inedită geografie simbolică a națiunii, una pe care
Dimitrie Gusti o pune explicit sub semnul regalității:

« Este aici casa de piatră şi de grinzi de lemn a Românului de la munte, din Argeş şi Neamţ, ca şi din
Şanţul Năsăudului, din Ţara Oaşului, de la Moţi, din Bihor şi de pe plaiurile Sibiului; este locuinţa mai
revărsată şi mai zâmbitoare, de cărămidă arsă sau chirpici, a omului de la şes, din marginea Bărăganului
până-n părţile basarabene şi-n câmpia Banatului; este aşezarea de pe malurile Dunării, cu prispe ascunse sub
stuf, între biserici cu turn ascuţit din Maramureş, moară de apă de pe Siret, mori de vânt din Basarabia,
văiagă din Banat, cherhanea de peşte din Deltă, hanul din Ilfov, şi tot ce dă înţeles şi farmec satului
românesc. (...) Ele au crescut ca din pământ, în luna din urmă, sub ochii Majestăţii Voastre, care ați venit de
mai multe ori să le vedeţi, pe când lemnarii şi zidarii, meşteri aduşi fiecare din satul lor, erau căţăraţi încă pe
schele şi acoperişuri şi nici nu puteau visa că Însuşi Regele Ţării se afla între ei şi-i urmărea la lucru. Parcă
satele româneşti se grăbeau de pretutindeni încoace, ca să se aşeze în jurul Majestăţii Voastre şi să Vă
îmbrăţişeze cu aceeaşi credinţă şi iubire pe care Majestatea Voastră le-o arată. (...) Ţara de ţărani este aici, în
gospodăriile ei, ca să-şi întâmpine regele, şi strigă prin glasul meu: să trăiţi, Majestate !»3.

Dincolo de coloratura sa romantică, discursul lui Gusti ar putea fi interpretat în egală măsură ca o
trimitere indirectă la perspectiva de a emancipa satele și de a le organiza din punct de vedere
politic, social și cultural sub semnul monarhiei.
Ce-i drept, nu puțini sunt cei care formulează acum imperativul solidarității dintre
monarhie și țărani. Este însă meritul lui Carol al II-lea de a fi înțeles și instrumentalizat această
afinitate tradiționalistă a intelectualilor naționaliști. Deși există o sumedenie de actori politici care
își afirmă interesul față de chestiunea modernizării satelor (începând de la național-țărăniști și
până la legionari), regele pare a fi singurul care schițează și concretizează în această privință un
proiect coerent, articulat, desigur, într-o manieră graduală.
Deși ideea existenței unei apropieri între Carol și țărani este vehiculată de discursul carlist
încă din prima parte a anilor 1920, Restaurația devine totuși evenimentul destinat a pune bazele
unei veritabile alianțe între monarhie și locuitorii satelor. Acest episod este pus în anii treizeci în
legătură cu o narațiune aparte, potrivit căreia prima persoană întâlnită de Carol odată cu
revenirea sa în România ar fi fost o țărancă. O defecțiune a avionului forțează pilotul să aterizeze
în mod neprevăzut pe o câmpie din județul Bihor, loc în care Carol este întâmpinat de Maria
Modura, o femeie care îi aduce un ulcior cu apă. Cei doi stau de vorbă și socializează cu ușurință.
Iată cum povestește Maria Modura episodul întâlnirii cu prințul întors din exil:

« În ziua de 6 iunie 1930, pe când mă aflam la munca câmpului împreună cu mama mea şi cu fratele
meu (întors – n.n.) în concediu de la militărie, am fost surprinşi de zgomotul unei maşini de zburat. Pasărea
mare vira deasupra noastră şi peste puţin timp s-a coborât lângă noi.
Am aruncat sapa şi cu multă curiozitate ne-am apropiat grăbiţi spre maşină, din care au descinşi trei
inşi. Un domn înalt, svelt, şi doi piloţi.
1
Cezar PETRESCU, „Pentru sănătatea satelor”, Curentul, 10 septembrie 1932, p. 1; Idem, Cei trei Regi, Fundația
Culturală Regală « Principele Carol », București, 1935, p. 159.
2
Vezi: Dimitrie GUSTI, « Politica culturii şi statul cultural », in Politica culturii: 30 de prelegeri publice şi comunicări
organizate de Institutul Social Român, editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1931, pp. 485-486.
3
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 3/1936, ff. 2-7.

— 228 —
 În timp ce piloţii examinau maşina, eu am întâmpinat pe Domnul înalt, a cărui faţă strălucea de
bunătate, blândeţe şi bucurie, zicându-i :
„Bine aţi venit, să trăiţi !”.
Domnul înalt, spre cea mai mare bucurie a mea, mi-a răspund în limba mea maternă, în româneşte. În
cuvinte blânde şi pline de iubire s-a interesat de soarta noastră. Iar când a văzut cât de mare este mirarea mea
asupra maşinii a spus:
„Uită-te bine la maşina aceasta care m-a adus pe mine aici”. S-a apropiat de maşină deschizându-i
uşa iar eu mă uitat uimită la interiorul ei, care era aranjat cu un lux ca palatul unui prinţ din poveşti.
În momentul ce piloţii erau ocupaţi cu repararea maşinii şi cu căutarea benzinei, la întrebările
Domnului înalt eu am dat informaţii despre viaţa ce o duceam şi despre locul unde se află, și anume hotarul
comunei Vad. Iar când nobilul călător s-a arătat însetat de arşiţa soarelui şi de emoţiile aşteptării, la dorinţa
Sa m-am repezit să-i aduc apă răcoritoare de izvor în ulciorul meu.
Serviciul meu mi l-a răsplătit cu un argint sclipitor iar când eu m-am uitat mirată la banul străin a
spus zâmbind: „Păstrează-l ca suvenir”.
Peste puţin timp a sosit un alt avion, care a aterizat lângă noi şi care a înălţat în aer pe binefăcătorul
meu.
După ce avionul s-a ridicat în aer şi şi-a luat zborul spre Dealul Craiului, cei doi piloţi ai primei
maşini, îmbrăţişându-se, s-au sărutat şi au strigat cătră noi: „Bucuraţi-vă, pentru că a sosit acasă mult
aşteptatul nostru Rege Carol al II-lea” »1.

Amplu exploatat de propaganda carlistă de-a lungul întregului deceniu, această întâmplare o
transformă pe Maria Modura într-un personaj notoriu2, proiectat la rangul de simbol. Prezența sa
în locul unde Carol face primul popas pe pământ românesc se dorește a fi un semn prevestitor al
relației strânse forjată acum între monarhie și țărani, una de care ar fi urmat să profite ambele
părți.
Pentru a mobiliza și a-și apropia această categorie socială, Carol II joacă în anii treizeci
inclusiv rolul de « Rege al țăranilor ». Prezentându-i drept obiect al grijii lui permanente3 și
fundament al naționalismului românesc4, monarhul sprijină în beneficiul lor o serie de inițiative
culturale și sociale. Acestea sunt legate mai ales de activitatea Fundațiilor Culturale Regale și a
Institutului Social Român, una centrată aproape exclusiv asupra satelor. Altfel, în 1935 suveranul
oferă personal profesorului Gusti suma de 20.000 de lei pentru căminul cultural din satul
făgărășean Drăguş5 iar un an mai târziu solicită lui Emanoil Bucuța realizarea unui film
documentar despre satul Runcu din județul Gorj, localitatea ce urmează să fie popularizată în țară
și în străinătate ca model de așezare rurală arhaică românească6. În plus, regele sporește bugetul
fundațiilor sale și încurajează creșterea numărului activiștilor culturali, al căminelor culturale și al
publicațiilor destinate țăranilor. Nu în ultimul rând, în iunie 1934 pleacă la sate primele echipe
regale studențești, destinate a desfășura diferite activități în folosul comunităților rurale.
Nu trebuie neglijat nici faptul că monarhul prezidează și participă inclusiv la congrese
naționale dedicate agriculturii ori la Congresele Căminelor culturale. La acestea din urmă se
bucură de compania a câtorva mii de țărani, veniți în București din toate regiunile României Mari.
Aici se țin cuvântări și se discută soluții pentru cele mai importante probleme ale lumii rurale
românești iar o serie de fruntași ai satelor au posibilitatea de a se adresa direct monarhului.
Pentru unul dintre țăranii căruia i se oferă această posibilitate, un reprezentant al satului

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1930, f. 31.
2
O fotografie de la începutul acestui deceniu înfățișează pe masa de lucru a regelui o statuetă ce reprezintă ca pe o
țărancă purtând un ulcior cu apă, de fapt o reprezentare plastică inspirată de persoana Mariei Modura. Vezi: Gabriel
MARINESCU, Ion MODREANU, Constantin BURUIANĂ, Carol al II-lea, Regele românilor: cinci ani de domnie
1930 – 1935, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1935, p. 63.
3
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II », Bucureşti,
1940, p. 150.
4
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II », București,
1940, p. 295.
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 237/1935, vol. I, f. 176.
6
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 4/1936, f. 74.

— 229 —
năsăudean Șant, Carol II este cu adevărat « Regele țăranilor », o « călăuză bună », despre care este
sigur că îi va îndrepta pe țărani spre « izbândă »1.
Potrivit mesajelor trimise de propagandă, firea românească și calitatea de ortodox fac ca
regele să fie pretutindeni prețuit și iubit de țărani2. Oriunde s-ar afla în preajma lor, Carol
socializează cu ușurință cu membrii acestei categorii sociale. La Fibiș, în Banat (acolo unde își
desfășoară activitatea una dintre echipele regale dirijate de Gusti), stă de vorbă cu țăranii și cu
echipierii, cărora le oferă îndrumări3. Apoi, în localitatea basarabeană Hâncești, monarhul
vizitează personal gospodării ale ţăranilor, pentru a discuta cu ei și a le asculta păsurile. Așa se
face că în curtea unei gospodării se așează în mod spontan pe un scaun aflat în apropiere. De
această dată, aşezat, ascultă alături de câțiva țărani o serie de lămuriri şi informaţii oferite de
prefectul judeţului Lăpuşna4. Ignorând deseori protocolul și orice fel de etichetă impusă de statutul
său, Carol II oferă oamenilor de rând impresia unui rege accesibil, totdeauna dispus să asculte
doleanțele supușilor săi și să le ofere sprijin.
În egală măsură creație a propagandei, teatralitate a monarhului și purtare firească a unui
rege care pare a se simți cu adevărat în largul său în România, această reprezentare este destinată
inclusiv a facilita colaborarea politică dintre rege și locuitorii satelor, una înfăptuită pe cât posibil
în afara parlamentarismului. Pentru majoritatea țăranilor, politica partidelor și conceptul de stat
nu reprezintă neapărat un lucru pozitiv. Birocrația politizată, ineficientă și coruptă ori violența
politică generată în timpul alegerilor electorale transformă de cele mai multe ori contactele avute
cu instituțiile statului într-o experiență neplăcută. Practicile parlamentarismului românesc sunt nu
întâmplător criticate în mod constant în publicația Albina, revista F.C.R. destinată satelor. Mesajul
editorilor este unul cât se poate de simplu: partidele politice reprezintă factorul principal care ar fi
semănat « vrajbă » și « venin » în « rânduiala satelor »5. Regele însuși afirmă explicit faptul că «
ridicarea și deșteptarea satelor nu se face prin politică și vot obștesc, ci printr-o muncă continuă de
pricepere reală a nevoilor locale, de sacrificiu și dragoste »6.
Imaginea de rege popular, respectiv de « Rege al țăranilor », ar putea fi înțeleasă în egală
măsură înțeleasă ca fiind un rezultat al unei dinamici generată de jos în sus. Dacă în capitolul
anterior am discutat despre vasta corespondență pe care Carol al II-lea o primește din partea
românilor încă din primele sale zile de domnie, atunci merită să amintim acum faptul că multe
dintre persoanele care îi scriu sunt locuitori ai satelor. Mesajele ori doleanțele lor sunt deseori
citite de către rege ori secretarul său particular și, uneori, luate în considerare și soluționate. Iată
o practică ce putea fi cu greu închipuită în România de dinainte de Primul Război Mondial ori
chiar în România anilor 1920. Totuși, acest fenomen se petrece la o scară deloc neglijabilă în
vremea domniei lui Carol al II-lea.
Am putea interpreta acest lucru ca fiind una dintre trăsăturile unui fel particular de «
democratizare » a politicului, aflat în strânsă legătură cu reprezentare de rege popular și autoritar
de care Carol II se bucură acum în imaginarul politic a numeroși țărani. Așa se face că o
ardeleancă dintr-un sat hunedorean care scrie regelui se gândește pur și simplu că dacă doleanțele
sale nu și-ar fi găsit rezolvare ori n-ar fi ajuns la destinatar de vină n-ar fi fost monarhul, ci «
vreun curtean dintre aceia care se interpun între Rege şi popor »7. Prevăzător în această privință,
Gheorghe Benea din Hărman (judeţul Braşov) adaugă la sfârşitul scrisorii următoarea menţiune: «
Cine va opri cursul acestor cuvinte, răspunzător fie în faţa lui Dumnezeu »8. Considerat de unii

1
Idem, dosar 3/1936, f. 46.
2
Alexandru LASCAROV-MOLDOVANU, La apusul soarelui, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1938, p. 133; Teofil SIDOROVICI, Din viața unui fiu de Rege, editura Casei Școalelor și Culturii
Poporului, București, 1937, pp. 13-14.
3
Catalogul Echipelor Regale Studențești, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1935, p. 28.
4
Vezi: Neamul românesc, anul XXX, 7 iunie 1935, p. 1; Vremea, anul VIII, 16 august 1935, p. 11.
5
„Politica şi satele”, Albina, anul XXXVI, nr. 10, 17 noiembrie 1933, p. 1.
6
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, op. cit., p. 157.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 146/1936, f.12.
8
Ibidem, f.16.

— 230 —
drept primul rege care a contribuit în mod veritabil la « ridicarea » satelor românești1, suveranul
este asaltat acum cu un mare număr de scrisori, al căror conținut este unul cât se poate de divers:
de la omagii și laude până la felurite cereri și sugestii. De pildă, în 1934 o ţărancă din Bucovina îi
mulţumeşte pentru o sumă de bani pe care regele i-o dăruieşte, probabil, ca urmare a unei cereri
anterioare a acesteia2. De un ajutor bănesc speră să beneficieze și Maria Modura, care la
jumătatea anilor treizeci se confruntă cu dificultăți financiare. În calitate de « supusă şi umilă
servitoare », Modura speră la rândul ei să profite de solidaritatea « stăpânitorului României Mari
». Ca urmare a cererii sale, i se oferă un sprijin de 500 de lei3. Se răspândește tot mai mult inclusiv
obiceiul de a i se adresa regelui plângeri care privesc modul defectuos în care își desfășoară
activitatea autoritățile statului. Locuitorii satului dâmbovițean Pârvulești roagă pur și simplu pe
monarh să sprijine inițierea unei anchete împotriva moșierului din localitate, acuzat de abuzuri4.
Într-o manieră asemănătoare, țăranii dintr-o serie de sate montane din judeţul Prahova se plâng
acestuia de faptul că ar fi fost nedreptăţiţi de justiţie. Drepturile de proprietate le-ar fi fost
încălcate ca urmare a unor abuzuri făcute de o societate forestieră patronată de Stelian Popescu,
directorul ziarului Universul:

« Vedem cu ochii cum se pierde procesul nostru şi cum se uzurpă munţii noştri. În situaţia aceasta
nenorocită ne apropiem cu toţii sufleteşte de picioarele Tronului, liman al mântuirii noastre, rugându-Vă, ca
pe cel mai înţelept şi viteaz Rege al nostru, să luaţi în băgare de seamă plângerea noastră şi să ordonaţi cu
toată puterea cu care V-a îmbrăcat Naţiunea Română şi Constituţia ei, o straşnică cercetare pentru aflarea
persoanei sus-puse, care execută ordinul ilegal şi abuziv al domnului Stelian Popescu, de a lua din stradă
oameni cinstiţi şi nevinovaţi şi de a-i băga în puşcărie »5.

Nu puține sunt scrisorile în care suveranul este perceput ca un veritabil « părinte » al națiunii și
ultimă instanță de judecată. Țăranii par a lega speranțe mari de atribuțiile sale monarhice iar
limbajul utilizat de expeditori este unul extrem de familial. Acest monarh român, ortodox și
autoritar pare a se bucura acum de un sprijin popular considerabil. Am putea identifica aici o altă
particularitate a domniei acestui rege, de vreme ce aceste reprezentări nu se aplică predecesorilor
săi (Carol I și Ferdinand I) ori urmașului său, Mihai. Fenomenul corespondenței lui Carol al II-lea
ne ajută să înțelegem mai bine coordonatele politice ale unei monarhie aflate în plină ascensiune.
Într-o societate precum cea românească, în care mobilitatea socială este una destul de
redusă, o asemenea raportare la monarhie dobândește o importanță aparte. Fenomenul
corespondenței regale ori punerile în scenă prezentate mai sus permit o dată în plus regelui să-și
sporească puterea politică și să-și legitimeze acțiunile. În același timp, aceste practici și
reprezentări sunt destinate a servi drept simbol de coerență socială și politică: de o parte, un
monarh care nu doar se prezintă, ci și acționează ca un apărător al intereselor țărănimii, deci a
majorității populației; de cealaltă parte, o pătură socială monarhistă și naționalistă, care își
îndeplinește cu succes funcția de depozitar al specificului etnic și național.
Legătura dintre suveran şi ţărani, respectiv calitatea lui Carol II de « Rege al țăranilor »
are o dublă semnificaţie. Prima este legată de românitatea regelui, pentru că într-o manieră mai
mult sau mai puțin directă se evidențiază naţionalismul său, respectiv ataşamentul pe care îl faţă de
specificul naţional şi dorinţa sa de a-l conserva şi de a-l promova. Cea de-a doua semnificație este
una de natură politică. Prin crearea unei asemenea legături se exclude mult blamatul politicianism,
promovându-se ideea că reformele (fie ele politice, sociale ori culturale) se pot realiza în afara
parlamentarismului. Într-un interviu acordat în 1937 publicaţiei franceze Paris Midi, monarhul
critică tocmai efectele negative pe care practicile partidelor politice le-ar fi avut asupra țăranilor,
« manevrați » și tratați ca « eroi de operetă ». Contrar acestor practici, regele se prezintă acum pe

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 95/1937, f. 14.
2
Idem, dosar 139/1934, ff. 28-29.
3
Idem, dosar 237/1935, vol. I, f. 91.
4
Idem, dosar 146/1934, f. 24.
5
Idem, dosar 34/1935, f. 6.

— 231 —
sine ca un reformator autentic al unei lumi rurale în curs de transfigurare1. Carol al II-lea forjează
o alianță cu țăranii inclusiv pentru că îi poate servi ca un instrument de luptă împotriva
parlamentarismului.
Titulatura de « Rege al țăranilor » nu reprezintă pur și simplu o temă propagandistică.
Aceată idee se pliază în egală măsură pe o tradiție intelectuală solid înrădăcinată în societatea
românească. Începând din secolul al XIX-lea, intelectualii tradiționaliști își asigură o poziție
dominantă în dezbaterea de idei cu privire la modelul de dezvoltare pe care România ar fi trebuit
să urmeze. În anii treizeci, problema reformării satelor dobândește însă o importanță aparte.
Dezideratele politice național-țărăniste de la sfârșitul anilor 1920 ce promovează ideea unei
dominații a țăranilor prin P.N.Ț. sunt înlocuite în acest deceniu de ideea colaborării dintre dintre
monarhie şi locuitorii satelor. Monarhismul carlist se situează împotriva național-țărănismului
(respectiv împotriva lui Iuliu Maniu) inclusiv pentru că dorește să dețină monopolul politic asupra
satelor. Ideologia care proiectează pe suveran ca pe un « Rege al țăranilor » se înrădăcinează
acum din ce în ce mai mult în cultura politică monarhistă. Pentru numeroși naționaliști antiliberali
partizani ai monarhului aceasta se dovedește a fi deosebit de atractivă. Într-o manieră progresivă,
unora dintre ei li se oferă posibilitatea de a experimenta prin intermediul monarhismului propriile
idei de reformă. În a doua jumătate a anilor 1930, monarhismul carlist se manifestă inclusiv ca o
veritabilă ideologie a reformei.

IV — REFORMA CA INGINERIE SOCIALĂ

Într-o manieră mai mult decât simbolică, cele mai îndrăznețe proiecte de reformă dirijate de
statul român în acest deceniu sunt precedate și pregătite de recensământul din 1930, singurul din
perioada interbelică. Nu trebuie neglijat faptul că printre funcțiile de bază ale unei asemenea
demers se numără și aceea de a facilita ingineria socială. Odată cu anul 1934, inclusiv proiectele
de inginerie socială asociate monarhiei devin din ce în ce mai frecvente, atingând apogeul în
perioada regimului autoritar (1938-1940). Începând de la politici de încadrare a indivizilor ori
cămine culturale și până la activitatea școlii gustiene de sociologie sau la proiectele de
sistematizare a capitalei, dimensiunea reformistă a carlismului se manifestă prin inginerie socială.
Aceasta devine treptat o componentă fundamentală a practicilor carliste.
Pe scurt, în cazul monarhismului carlist gândim ingineria socială ca o activitate de
planning, adică de planificare de către stat a sferei socialului, a vieții indivizilor sau măcar a
anumitor aspecte din existența lor. În cartea « Societatea deschisă și dușmanii ei », Karl Popper
face o deosebire între ingineria socială graduală și ingineria socială utopică. Popper o consideră pe
prima dintre ele ca fiind specifică statelor democratice, aplicată mai ales la nivel regional și lipsită
de radicalism. Din contră, pe cealaltă o identifică cu regimurile totalitare sau autoritare, de vreme
ce promotorii ei își propun să planifice într-o manieră rațională ansamblul unei societăți, fie și prin
metode radicale și fie și împotriva faptului că guvernanții sunt totdeauna departe de a dispune de
cunoștințele factuale necesare pentru reușita unei întreprinderi atât de ambițioase. În opinia
acestui gânditor, ingineria socială utopică ar trebui înțeleasă ca o inițiativă făcută pentru crearea
unui « stat ideal », pornind de la un proiect al societății gândită ca un întreg și care reclamă o
guvernare centralizată2.
Fără a se încadra neapărat în categoriile celei graduale sau utopice gândite de Popper,
ingineria socială carlistă din acești ani merită analizată ca formulă de reformă și planificare
pentru că ne ajută să înțelegem mai bine politicile autoritare de la sfârșitul deceniului. În anii

1
Idem, dosar 15/1935, ff. 1-3.
2
Karl R. POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I, Humanitas, București, 2005, pp. 212-219. Unii
autori folosesc expresia de inginerie sociopolitică. Vezi: Guido FRANZINETTI, « Sociopolitical Engineering »,
in Paul CORNER, Jie-Hyun LIM (eds), The Palgrave Handbook of Mass Dictatorship, Palgrave Macmillan,
London, 2016, pp. 23-34.

— 232 —
1934-1937, aceasta se manifestă mai ales prin activitatea Institutului Social Român și a Fundațiilor
Culturale Regale la sate (cămine culturale, cercetări monografice, muncă în folosul comunităților
rurale) și printr-o serie de inițiative destinate încadrării tineretului.
Înființat în anul 1921, Institutul Social Român este condus de Dimitrie Gusti. Acest
așezământ se afirmă încă de la începuturile sale ca un veritabil laborator ideologic, o tribună de
dezbatere a ideilor în care se prefigurează nu puține dintre direcțiile de acțiune ale școlii gustiene
de sociologie ori ale monarhismului din deceniul următor. Prin organizarea unor serii de
conferințe sau editarea unor monografii1 și a revistei Arhiva pentru Știința și Reforma Socială (al
cărui prim număr apare în 1919), I.S.R. se remarcă prin diversitatea subiectelor dezbătute (de la
reforma Constituţiei și organizarea administrativă a României Mari până la minorităţi, ideologii
politice sau sistematizarea capitalei). Numeroși carliști se implică în activitatea acestei instituții
încă din anii 1920. Acest lucru se dovedește a fi plin de însemnătate, întrucât actori precum
Dimitrie Gusti, Mihail Manoilescu, Victor Slăvescu, Gheorghe Ionescu-Şişeşti, Petre Andrei,
Mihail Ralea, Emanoil Bucuţa ori Stavri Cunescu dețin în acest deceniu funcții importante în
instituțiile statului (mai ales în timpul regimului monarhiei autoritare).
Fiecare dintre cei enumerați mai sus sprijină monarhismul inclusiv pentru că speră să își
faciliteze astfel materializarea propriilor ideile șii proiecte, unele dintre ele dezbătute chiar în
cadrul acestui așezământ. Asemenea intelectuali cu vocație de reformatori proclamă constant
avantajele naționale ale practicii ingineriei sociale. În textul programatic pe care îl publică în
primul număr al revistei institutului, Gusti afirmase de altfel în mod explicit țelul de « preparare a
reformei sociale în România »2.
Așa se face că școala de sociologie pe care acesta o dirijează proclamă o sociologia
militans, adică o sociologie care își propune nu doar studierea, ci și transformarea comunităților
rurale asupra cărora este în primul rând orientată. Doar investigațiile monografice ar fi permis
punerea în practică cu succes a reformei sociale. Monografia sociologică practicată de echipele
conduse de Gusti s-ar fi constituit astfel într-o știință a națiunii, în același timp una de constatare,
explicare, apreciere și directivă. O asemenea sociologie este așadar destinată să înglobeze nu doar
cunoașterea, ci și reforma socială și acțiunea culturală. Pasiunea pentru planificare, pentru cifre şi
statistici domină preocupările lui Gusti și ale discipolilor săi. Folosirea masivă a metodelor
statistice de către Dimitrie Gusti este confirmată de sociologul Henri H. Stahl, unul dintre
colaboratorii săi cei mai apropiați3.
Începând din 1933 Gusti nu este doar conducător al I.S.R., ci și director al Fundațiilor
Culturale Regale. În această calitate acesta își face acum un țel din a pune cunoașterea generată
de așezămintele pe care le conduce în serviciul statului român4. Rezultatele cercetărilor efectuate
sub egida I.S.R. urmau să fie puse la dispoziția guvernanților și a instituțiilor statului astfel încât
pentru gospodărirea națiunii să fie adoptate cele mai potrivite metode și legi.
În această privință, apropierea dintre Dimitrie Gusti și Carol II nu rămâne fără urmări. În
anii treizeci, terapeutica reformistă ce urma să fie aplicată fiecărei regiuni se va face inclusiv în
numele regelui. Gusti însuși o teoretizează ca fiind parte integrală a « operei » monarhului5. Așa se
face că în 1936 Gusti îi propune lui Carol al II-lea întărirea colaborării între Fundațiile Culturale
Regale și Institutul Social Român potrivit unei noi formule de organizare. Astfel, fiecare filială a
I.S.R. urma să fie integrată în Uniunea Fundaţiilor Regale, într-o organizație în care « Fundaţia
Regele Ferdinand I din Iaşi ar urma să aibă drept scop organizarea de cercetări pentru cunoaşterea
fizică a ţării, Fundaţia Carol I pentru cunoaşterea istorică a neamului, iar Institutele Sociale, ca

1
Vezi: Antonio MOMOC, Capcanele politice ale sociologiei interbelice: școala gustiană între carlism și legionarism,
Curtea Veche, București, 2012, pp. 79-132.
2
Dimitrie GUSTI, „Realitate, ştiinţă şi reformă socială”, Arhiva pentru știința și reforma socială, anul I, nr. 1, 1 aprilie
1919, pp. V-XXVII.
3
Henri H. STAHL, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Minerva, București, 1981, p.
359.
4
Dimitrie GUSTI, « Institutul Social Român », in Politica culturii: 30 de prelegeri publice şi comunicări organizate de
Institutul Social Român, editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1931, p. 488.
5
Ibidem, f. 5.

— 233 —
membre componente ale Uniunii Fundaţiilor, să aibă drept scop cunoaşterea sociologică a Naţiunii
»1.
Ce-i drept, regele devine încă din 1930 președinte onorific al I.S.R., institut a cărui
activitate se află în acest deceniu într-o continuă dezvoltare. Dacă în 1932 și 1934 i se creează
primele două filiale regionale (în Timișoara pentru Banat și în Chișinău, pentru Basarabia) în 1936
Gusti plănuiește înființarea a încă 5 asemenea institute sociale regionale, la Cernăuţi (pentru
Bucovina), Constanţa (pentru Dobrogea), Craiova (pentru Oltenia), Iaşi (pentru Moldova) şi Cluj
(pentru Ardeal)2. În egală măsură, începând din același an 1936 rezultatele cercetărilor I.S.R. sunt
publicate inclusiv în revista Sociologie românească. Pe de altă parte, asocierea dintre monarhism
și inginerie socială este trădată inclusiv de vocabularul actorilor școlii gustiene de sociologie, una
care în a doua jumătate a anilor 1930 devine din ce ce în ce mai carlistă. Astfel, Dimitrie Gusti
opune pur și simplu o inginerie socială « graduală » radicalismului revoluționar și proiectelor
utopice3, iar Traian Herseni prezintă rostul monografiilor sociologice efectuate de I.S.R. ca fiind
era acela de a furniza material documentar « reformatorilor sociali » în conformitate cu vechiul
deziderat al profesorului său a fundamenta într-o manieră « științifică » deciziile politice4.
Numeroși carliști ies acum în evidență ca partizani ai ingineriei sociale, pe care o prezintă
ca pe o componentă naturală și necesară a modernității și a procesului de modernizare. Printre cei
mai notorii carliști adepți ai planificării se numără inclusiv economistul Mihail Manoilescu. Ca un
corolar al teoriilor sale privitoare la corporatism, acesta dezvoltă un veritabil cult pentru
planificare și organizare, teme desăvârșite treptat din punct de vedere ideologic prin alcătuirea
unui « plan economic național »5. Așa se face că Manoilescu identifică în figura inginerului
veritabilul « prototip » al « spiritului dinamic »6, un individ ce ar fi trebuit apreciat și pus la loc de
cinste pretutindeni în aparatul administrativ al statului. Posedând cunoștințe precise, metodic și
creator, inginerul este în opinia lui personajul cel mai capabil a răspunde în mod salutar la
exigențele lumii « de mâine », a lumii « noi » pe care Manoilescu o imaginează în textele sale7.
Într-o carte despre conceptul de partid unic pe care o publică în 1937, acesta teoretizează
ingineria socială (identificată de el cu ideea de plan) inclusiv în legătură cu principiul șefului. În
opinia lui Mihail Manoilescu, în societăți agrare precum cele din estul și sud-estul Europei,
dominate de mici proprietari și confruntate cu probleme grave legate de « raționalizarea » muncii și
a producției, clădirea unei administraţii « ordonate », « corecte » şi « fără discontinuitate » s-ar fi
putut face numai sub conducerea unui « gospodar »8. Ca și Dimitri Gusti, Manoilescu este de
părere că practicarea și eficientizarea planificării într-un stat este facilitată de procesul de
personalizare a puterii. Ideea de plan este totdeauna ispititoare. Nicio persoană rezonabilă n-ar
putea recomanda în mod serios « să nu se facă nimic » iar lucrurile să fie lăsate în voia inerției. Un
plan, prin însăși faptul că se constituie într-o desfășurare de acțiuni conștiente orientate către un
scop anume, este preferabil și incomparabil superior din multe puncte de vedere absenței
planificării. Totuși, asemenea intelectuali înzestrează de multe ori planul cu o dimensiune
antiliberală pronunțată, ca un instrument de putere indispensabil pentru entități politice
supraindividuale ca națiunea ori statul. Sunt persoane pentru care în anii treizeci asemenea practici
înseamnă pur și simplu realism.
Până la urmă, acest deceniu echivalează în numeroase țări cu o veritabilă vârstă de aur a
planificării. Fie că vorbim despre state totalitare (Germania nazistă, Italia fascistă, Uniunea
Sovietică), autoritare (Portugalia, Turcia) ori democrate (avem în vedere în primul rând așa-
numitul « New Deal » din Statele Unite), planul național se bucură acum de o popularitate aparte.

1
Ibidem, ff. 3-4.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 130/1936, f. 3.
3
Dimitrie GUSTI, „Realitate, ştiinţă şi reformă social”, Arhiva pentru știința și reforma socială, anul I, nr. 1, 1 aprilie
1919, pp. XVII-XX.
4
Traian HERSENI, Tehnica monografiei sociologice, editura Institutului Social Român, București, 1934, p. 149.
5
Mihail MANOILESCU, Ideea de plan economic național, Imprimeria Națională, București, 1938.
6
Idem, Rostul şi destinul burgheziei românești, editura Athena, București, 1997, p. 131.
7
Idem, „Privind spre lumea de mâine. Inginerii”, Lumea Nouă, anul II, nr. 8, august 1933, pp. 459-464.
8
Idem, Le parti unique: institution politiques des régimes nouveaux, Les Oeuvres Françaises, Paris, 1937, p. 49.

— 234 —
În cazul României, ideile și inițiativele discutate mai sus anunță (într-o manieră mai mult sau mai
puțin directă) reformele din anii următori, cei ai regimului monarhiei autoritare. Am putea
identifica specificitatea ingineriei sociale carliste în faptul că este mai puțin asociată cu tehnologia
și că este îndreptată cu precădere spre sat și spre diferite formule de încadrare a indivizilor. Una
dintre marile promisiuni ale monarhismului naționalist, respectiv cea privitoare la ordine, se
manifestă inclusiv prin inginerie socială. În această privință, am explorat îndeosebi atenția pe care
regele și partizanii săi o acordă în acești ani încadrării tineretului.

V — ÎNCADRAREA TINERETULUI

Într-un articol pe care îl scrie cu prilejul aniversării a trei ani de la Restaurație, Mihail
Manoilescu îndeamnă pe Carol al II-lea să se sprijine în mod imperativ pe tineri ca o condiție
absolut necesară pentru îndeplinirea « misiunii » sale « istorice »: « Tăria sufletească şi energia
însetată de realizări pe care o înseamnă Suveranul cel nou sunt atât de mari încât în ziua când va fi
pusă la muncă răspunzătoare generaţia tânără, care este generaţia Lui, nu se va putea să nu învingă
»1. Discursul lui Manoilescu nu este lipsit de semnificații. În anii treizeci, numeroși naționaliști
antiliberali văd în tineri unul dintre cei mai importanți vectori capabili să dinamizeze națiunea și
statul. În opinia lui Nichifor Crainic, vina pentru « problema tineretului » o poartă acum exclusiv «
regimul democratic »2. Pentru a contracara tarele parlamentarismului românesc, Crainic propune
nu înăbușirea naționalismului tinerilor (respectiv pe cel al membrilor Gărzii de Fier), ci orientarea
lui cu sprijinul regelui și în spiritul monarhismului3. Ca și Crainic, Pamfil Șeicaru identifică la
rândul lui cauzele atracției exercitate de legionari asupra tinerilor în antinomia ce ar fi existat
între partide și naționalism, respectiv între ceea ce el numește « organismul senilizat al
politicianismului românesc » și revendicările naționaliste ale tinerilor4.
Restaurația determină numeroși intelectuali să caute în monarhism o posibilă soluție pentru
rezolvarea chestiunii tineretului. Politicile carliste de încadrare a tineretului nu se conturează doar
ca o reacție la ascensiunea Gărzii de Fier. Ele reprezintă în egală măsură un răspuns față de o
serie de revendicări ideologice mai largi. Necesitatea forjării unui așezământ de stat care să educe
tinerele generații în spiritul naționalismului și al activismului reprezintă unul dintre cele mai
dezbătute subiecte în presa de dreapta iar printre cei care încearcă să ofere soluții se numără
inclusiv monarhiști ca Mihail Manoilescu5, Nichifor Crainic, Emanoil Bucuța6, Pamfil Șeicaru,
Cezar Petrescu7 sau C.A. Donescu8. Pe scurt, problema încadrării tineretului și-ar fi putut găsi o
soluție doar odată ce această categorie socială ar fi fost integrată în organismul unui stat reformat,
capabil să o educe într-o manieră naționalistă și idealistă.

1
Idem, „6 iunie 1930”, Cele Trei Crişuri, anul XIV, nr. 5-6, mai-iunie 1933, p. 50.
2
Nichifor CRAINIC, „Problema tineretului”, Calendarul, anul II, 22 octombrie 1933, p. 1.
3
Vezi: Idem, „Mareşalul şi Garda”, Calendarul, anul II, 8 decembrie 1933, p. 1; Idem, Zile albe, zile negre. Memorii,
vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, pp. 264-265.
4
Pamfil ȘEICARU, „Naţionalismul creator”, Curentul, anul VI, 18 decembrie 1933, p. 1.
5
Mihail MANOILESCU, „Ţară fără tineret”, Lumea Nouă, anul I, nr. 3, iunie 1932, p. 72; Idem, „Iarăşi ţara fără
tineret”, Lumea Nouă, anul I, nr. 4, iulie 1932, p. 41; Idem, „Către un nou ideal naţional”, Lumea Nouă, nr. 4, aprilie
1934, p. 195; „Importantele declarații ale domnului senator Mihail Manoilescu”, Ordinea, anul IV, 6 februarie 1935,
p. 5; Tendințele tinerei generații: două conferințe de Mircea Vulcănescu și Mihail Manoilescu, Tipografia Ziarului
Universul, București, 1934, p. 28.
6
Emanoil BUCUȚA, „Excursiile şcolare”, Boabe de Grâu, anul IV, nr. 6, iunie 1933, pp. 382-384; Idem, „Organizări
ale tinerimii”, Boabe de Grâu, anul V, nr. 2, februarie 1934, p. 98.
7
Cezar PETRESCU, „Reculegere”, Curentul, anul VII, 4 ianuarie 1934, p. 1; Idem, „Problema tineretului”, Curentul,
anul VII, 24 ianuarie 1934, p. 1.
8
Constantin A. DONESCU, „O singură problemă: tineretul”, Vremea, anul VII, 28 ianuarie 1934, p. 1; Idem, „Absenţa
tineretului”, Vremea, anul VII, 13 mai 1934, p. 3; Idem, „Serbarea tineretului”, Vremea, anul IX, 7 iunie 1936, p. 3;
Idem, „Măsuri de ordine”, Vremea, anul X, 14 martie 1937, p. 3.

— 235 —
 Din textele celor enumerați mai sus se desprinde o idee centrală, una care face din
încadrarea tinerilor o necesitate națională. Începând cu anul 1934 monarhismul carlist se
configurează inclusiv prin raportare la acest tip de revendicări. În perioada 1934-1937, încadrarea
tinerilor în organizații monarhiste reprezintă cea mai semnificativă formă de inginerie socială
carlistă. Straja Țării și așa-numitele echipe regale studențești reprezintă două dintre cele mai
importante asemenea așezăminte. În paginile următoare explorăm structura, evoluția și natura lor,
analizându-le inclusiv în legătură cu acțiunile monarhului și cu ipostaza sa de « Rege al tinerilor ».
Cea mai importantă organizație carlistă de tineret, Straja Țării, ia naștere în mai 1934.
Totuși, prima grupare de tineret a cărei activitate se leagă de numele lui Carol este Asociaţia
Cercetaşilor Români (A.C.R.), pe care acesta o înființase în 1915 în calitate de principe moștenitor.
Imitând principiile de organizare ale cercetăşiei englezești, A.C.R. se remarcă prin activitățile sale
din timpul războiului și din prima parte a anilor 1920. După o perioadă de relativă apatie generată
de exilul lui Carol, acest așezământ este redinamizat odată cu Restaurația. Primele trei reuniuni
naționale (jamboree) ale cercetașilor se organizează la Piatra Neamț (1930), Sibiu (1932) și
Mamaia (1934), fiecare bucurându-se de prezența regelui și a prințului moștenitor Mihai.
La începutul anului 1937, cercetășia este însă contopită cu străjeria, prima dintre ele
păstrându-și doar un minim grad de autonomie; îndeosebi una estetică, prin păstrarea vechilor
uniforme. Straja Țării nu reprezintă totuși un simplu derivat al cercetășiei. Din contră, în această
privință este vorba despre un organism autonom, generat într-un context politic, social și cultural
cu totul diferit față de cel al anului 1915, atunci când fusese creată cercetășia.
Crearea străjeriei este strâns legată de înființarea în 1934 a Oficiului pentru Educația
Tineretului Român (O.E.T.R.), care funcţionează sub auspiciile unui consiliu prezidat de rege. Din
acest for consultativ fac parte preşedintele Consiliului de Miniştri, ministrul Apărării Naţionale,
ministrul Educaţiei Naţionale, comandanţii falangelor de străjeri şi străjere, precum și alte câteva
« personalităţi ale lumii culturale » desemnate personal de Carol al II-lea. Pe scurt, rolul O.E.T.R.
este acela de « a susţine, dirija, coordona şi controla acţiunea tuturor asociaţiilor şi organizaţiilor
care au ca obiect educaţia tinerilor între 7 şi 18 ani, încadrând aceste acţiuni într-un program unitar
al cărui scop este de a forma într-un mod armonios tinerele generaţii »1. Unităţile străjeriei sunt de
fapt înființate în cadrul acestei structuri cu acoperire națională în care sunt înscrişi într-o manieră
graduală și în mod obligatoriu toţi tinerii cu vârste între 7 şi 18 ani, destinați acum să facă obiectul
unei « formări » în același timp « naționale », « morale » și « fizice »2. În fine, în continuarea
acestei pedagogii se creează așa-numita pregătire « premilitară », de fapt o instrucție militară
dublată de o educație fizică și naționalistă care se adresează tuturor tinerilor cu vârste de 18, 19 şi
20 de ani3.
Pe lângă Straja Țării, monarhia își apropie inclusiv două organizații regionale de încadrare
a tineretului: « Arcașii » bucovineni și « Șoimii Carpaților » din Ardeal. Prima dintre ele este
înființată încă din 1905 ca o formă de asociere națională a românilor din Galiția imperială4, în
timp ce a doua este organizată începând din 1928 ca o secție a ASTRA ce își propune «
solidarizarea naţională » a tinerilor ardeleni5. Șoimii Carpaților își creează rapid centre de
instrucție în patru orașe importante din Transilvania (la Cluj, Braşov, Sibiu şi Sighet), încadrând în
1937 circa 10.000 de membri. Ca și în străjerie, se promovează instrucţia fizică, munca la sate,
cultul eroilor și participărea activă la sărbătorile cu caracter naţional. Altfel, printre preocupările
șoimilor se numără inclusiv cultul dinastiei. Carol II sprijină această organizație încă din 1930 iar
în semn de recunoștință conducătorii ASTRA îi conferă titlul de șef onorific. În mod simbolic,
parcul din Cluj destinat a fi locul de educaţie fizică al Şoimilor Carpaţilor este denumit « Parcul

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol III: Carol al II-lea, dosar 36/1935, f. 1.
2
Ibidem.
3
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 804, ff. 2-4.
4
Pentru mai multe informații despre Asociația Arcașilor din Bucovina vezi monografia: Filaret DOBOȘ, Arcașii.
Gânduri și fapte din Țara de Sus, Tipografia Cernăuțeanu Teodot, Cernăuți, 1940.
5
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 1/1930, f. 6.

— 236 —
Sportiv Regele Carol II »1 iar Iuliu Hațieganu (președinte al ASTRA) îl roagă pe suveran să preia
patronajul și « conducerea supremă » a acestei organizații, acordându-i titlul de « Mare Tribun »2.
Existența fiecăreia dintre așezămintele prezentate mai sus este marcată în mod fundamental
în anul 1937. Un decret-lege din luna octombrie a acestui an desființează O.E.T.R.-ul și transformă
Straja Ţării într-o organizație destinată a controla și a supraveghea toate societăţile sportive şi
culturale destinate tinerilor, care de acum au obligația de a-i da seamă de felul cum funcționează şi
de scopul pentru care lucrează.
Prima demonstraţie oficială a străjerie are loc cu prilejul aniversării din 1935 a
Restaurației. La această festivitate iau parte 30.000 de străjeri, aduși la București din toate
regiunile ţării3. Ulterior, la sfârșitul aceluiași an, primul ministru Gheorghe Tătărescu anunță
triumfător într-o ședință a Senatului faptul că « trei sute de mii de străjeri şi străjere constituiesc azi
falanga de disciplină şi 350.000 de tineri sunt înregimentaţi în unităţile premilitare, care sunt în
fiecare sat adevărate focare de ordine, pregătind în acelaşi timp pe soldaţii de mâine »4. Straja Țării
reprezintă un așezământ carlist care se constituie în același timp și într-un vector de naționalism al
statului. Așa se face că alături de monarh și de instructorii acestei organizații, din consiliul care
elaboreză programele străjeriei fac parte inclusiv prim-ministrul țării, patriarhul ori reprezentanți
ai mai multor ministere (al Educației Naționale, al Apărării Naționale, al Muncii, Sănătății și
Ocrotirilor Sociale, etc.). În egală măsură trebuie menționat faptul că aproape toți instructorii
străjerilor (comandanți) dețin posturi în învățământul primar și secundar de stat5.
Structurată ierarhic, străjeria are ca șef simbolic suprem pe Carol al II-lea. Oficial însă,
comandantul cu cel mai înalt grad al străjeriei este Teofil Sidorovici. Acest bucovinean venit în
regatul României la începutul secolului participă la Primul Război Mondial și este decorat pentru
faptele de bravură de care dă dovadă în luptele de la Oituz, Mărăști și Mărășești. Pe Carol îl
cunoaște însă după război iar cei doi se apropie treptat odată cu implicarea lui Sidorovici în
activitatea cercetășiei. Acesta câștigă încrederea monarhului datorită implicării și a
devotamentului său iar în anii treizeci Carol al II-lea îl numește secretar al O.E.T.R. și comandant
în Straja Țării6. În ordinea ierarhiei Sidorovici este urmat de instructorii străjerilor, care poartă la
rândul lor denumirea de comandanți.
În 1937, Straja Țării înglobează toți tinerii români cu vârste cuprinse între 7 și 18 ani.
Aceștia sunt grupați acum în unități ce poartă următoarele denumiri: cuib (cuprinde 6 elevi),
centurie (corespunde unei clase de elevi), stol (corespunde unei şcoli), cohortă (înglobează
ansamblul şcolilor dintr-o localitate), legiune (unitatea pe județ a străjeriei) și falangă (cuprindea
străjerii din două sau trei județe)7. Rămâne de văzut în ce măsură denumirea de cuib se inspiră din
unitatea cu același nume folosită de legionari pentru a încadra proprii membri. Ceea ce atrage
atenția este mai degrabă folosirea abundentă a unor termeni latini pentru a denumi unitățile
străjerești. Această afirmare lingvistică a latinității este însoțită de una gestuală, prin practicarea
salutului roman. Din punct de vedere ideologic, se întărește astfel caracterul naționalist al
străjeriei și, indirect, inclusiv caracterul naționalist al carlismului.
Straja Țării cunoaște o dezvoltare rapidă. Primul centru de instrucţie este deschis la 1
septembrie 1934 în localitatea prahoveană Breaza, unde 65 de institutori şi 130 de elevi se
familiarizează timp de o lună de zile cu ideile şi metodele de lucru ale străjeriei. În anul următor,
se înființează alte două centre de instrucție: unul la Sfântu Gheorghe iar celălalt la Predeal. Spre
deosebire de anul anterior, de instrucția tinerilor români se ocupă acum 6000 de comandanţi,

1
Vezi: V. BENEȘ, „Ardealul biopolitic”, Vremea, anul X, 24 ianuarie 1937, p. 8.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 85/1937, f. 20.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 36/1935, f. 2.
4
Idem, dosar 749/1936, f. 15.
5
Oficiul de Educație a Tineretului Român, Ce este Străjeria – 8 Iunie 1937, Institut de Arte Grafice și Editură Marvan,
București, 1937, pp. 5-8.
6
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 26/1936, f. 10.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 36/1935, f. 1.

— 237 —
împărțiți în 45 de departamente. Numărul organizațiilor străjerești crește și el în egală măsură.
Grupuri de străjeri există acum în 2500 de localităţi, unde înglobează 700.000 de indivizi1.
În România, autoritarismul monarhic în forma sa incipientă se întărește astfel prin crearea
unei puternice organizații naționaliste de tineret. Printre țelurile sale se numără inclusiv apărarea
propriu-zisă a națiunii. În caz de nevoie, organizația carlistă este menită să acționeze de facto ca o
strajă a țării, după cum regele ar trebui să acționeze potrivit calității sale de Mare Străjer. De
aceea străjerii răspund campaniei revizioniste cu următorul slogan: « Nicio brazdă din pământul
ţării ! »2. Straja Țării își centrează activitatea în mod simultan pe cultul națiunii și al monarhiei, al
credinței, al faptei, al muncii și al camaraderiei.
Pe de altă parte, « echipele regale » reprezintă grupuri de tineri formate sub egida
Fundațiilor Culturale Regale și a Institutului Social Român care sunt trimise la sate pentru a
desfășura activități de cercetare și modernizare a acestor comunități. Destinate a contribui la
ridicarea satelor, aceste activități înseamnă acum nu doar cercetări monografice, ci și efectuarea a
diferite munci în folosul comunității (lucrări edilitare, sanitare, înființare de cooperative) ori
participarea la şezători, hore, slujbe religioase, la curățenia cimitirelor sau la ridicarea de troițe.
Fiecare campanie a unei echipe regale durează trei luni (în timpul verii) și este destinată a se
desăvârși prin înființarea unui cămin cultural (acolo unde nu există deja). Teoretic, căminul
cultural urmează să devină instituția capabilă să continue munca echipelor regale în sat,
solidarizând în jurul său elitele locale în folosul întregii comunități. Așa se face că pentru evitarea
oricărui fel de « dizidență » se instituie regula potrivit căreia în niciun sat nu trebuie să existe mai
mult de un cămin cultural3.
Încurajate personal de Carol al II-lea și de Dimitrie Gusti, primele echipe regale pleacă să
lucreze în sate la sfârșitul lunii iunie 1934. Din 1934 până în 1937, numărul lor crește progresiv,
de la 12 la 774. Gusti încearcă în fiecare an să sporească numărul acestor echipe și să le
îmbunătățească tehnica de lucru. Ca urmare a unui acord încheiat între el și Teofil Sidorovici,
echipierii ajung treptat să colaboreze cu străjerii și cu premilitarii, după cum lucrează cot la cot
inclusiv cu țăranii în ale căror comunități activează5. Iată-i efectuând împreună programe de
educație fizică, muncă pentru construirea căminelor culturale, ridicând troiţe, dar desfășurând și
diferite lucrări pentru modernizarea gospodăriilor țărănești6.
În comparație cu deceniul trecut, profilul Fundațiilor Culturale Regale și al Institutului
Social Român (respectiv al școlii gustiene de sociologie) se transformă într-o manieră
semnificativă ca urmare a colaborării cu monarhia reprezentată de Carol al II-lea. Unii
colaboratori ai lui Gusti interpretează această schimbare într-o manieră pozitivă. Potrivit lui Henri
H. Stahl, anul 1934 marchează trecerea de la « cercetare » la « acțiune ». Așa se face că activiștii «
culturali » de odinioară devin acum inclusiv activiști « sociali », după cum « echipele monografice
» din deceniul trecut s-ar fi transformat la rândul lor în « echipe de acțiune culturală »7. În schimb,
Octavian Neamțu, un alt colaborator al lui Gusti, laudă părăsirea « birocratismului » și
independența politică a Fundațiilor8. În opinia lui Neamțu, adevărata « muncă constructivă » este o
« muncă culturală », tocmai precum cea pe care aceste grupuri de tineri o desfășoară la sate în
numele regelui9. Din contră, am putea spune că începând cu anul 1934 activitatea F.C.R. și a I.S.R.
1
Pentru detalii privind organizarea străjeriei, vezi: Monitorul Oficial, anul CV, nr. 233, 8 octombrie 1937, pp. 8190-
8192.
2
Almanahul străjerilor 1937, Imprimeria S.A.R., Bucureşti, 1937, p. 131.
3
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 15/1935, f. 6.
4
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 131/1935, f. 35; ANIC, fond Fundaţiile
Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 28/1935, f. 12; Henri H. STAHL, op. cit., p. 296.
5
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 26/1936, f. 10.
6
Ibidem, ff. 11-13. Vezi și: Cea dintâi vacanță universitară dăruită muncii de folos obștesc, București, 1937.
7
Henri H. STAHL, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Minerva, București, 1981, pp.
273-297.
8
Octavian NEAMȚU, « Înțelesul muncii noastre », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol
», București, 1937, p. 85.
9
Idem, „A III-a campanie de muncă a echipelor studențești”, Sociologie românească, anul I, nr. 10, octombrie 1936, p.
35.

— 238 —
capătă o dimensiune politică evidentă. În egală măsură, aceste așezăminte se integrează tot mai
mult în zodia ingineriei sociale.
Ca și străjeria, echipele regale au în același timp un specific monarhist și naționalist. Pe de
o parte, echipierii sunt prezentați de Dimitrie Gusti ca fiind pur și simplu « ostași culturali » ai
regelui1. Așa se face că dintr-o publicație oficială a Fundațiilor Culturale Regale aflăm că acestea
sunt diseminate la sate « din inițiativa și cu cheltuiala Majestății Sale »2. O « poruncă domnească »
trimite aceste echipe la sate, iar tinerii care le compun încep fiecare campanie luându-și un
angajament de onoare față de suveran3. Pe de altă parte, din programul lor de lucru nu lipsesc
ceremonii de ridicare a drapelului ori activități închinate cultului eroilor4. Munca lor are totdeauna
un pronunțat caracter național. Așa, de pildă, la Beregsăul-Mare (comună din județul Timiș)
echipierii depun eforturi pentru a spori atașamentului locuitorilor față de « portul », « graiul » și «
obiceiurile strămoșești ». Acest lucru se produce ca urmare a îngrijorării legate atât de influența
orașului Timișoara (ce i-ar fi supus pe săteni unui proces de « înstrăinare ») cât și de popularitatea
de care se bucură aici muzica sârbească5.
Munca echipierilor este popularizată constant de propaganda monarhistă. În schimb,
aceasta pare a fi totuși deosebit de apreciată în satele unde activează. În această privință, nu este
lipsit de importanță faptul că începând din 1936 Fundația primeşte din ce în ce mai multe cereri
prin care diferiți locuitori ai zonele rurale solicită trimiterea și în satul lor a unei « echipe regale
»6.
Monarhismul carlist proclamă prin Straja Țării și prin echipele regale un naționalism «
constructiv », pus în antiteză cu cel al grupărilor « extremiste », de fapt o trimitere evidentă la
legionari. În ce măsură reprezintă aceste forme de încadrare a tineretului un răspuns la
ascensiunea Gărzii de Fier ? Radicalismul politic al acestei grupări stârnește în mod constant
îngrijorarea autorităților iar acest dezacord dă naștere deseori la ciocniri violente între forțele de
ordine și legionari. După cum am precizat deja în capitolul anterior, acest conflict atinge un punct
culminant la sfârșitul anului 1933. Ca reacție la scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, un grup
de trei legionari asasinează pe prim-ministrul Ion G. Duca pe peronul Gării din Sinaia. În această
acțiune am putea identifica cel mai important eveniment care face din încadrarea tineretului o
chestiune de actualitate. Monarhia și elitele tradiționale devin acum din ce în ce mai îngrijorate
față de această forță politică antisistemică aflată în plină ascensiune.
După scoaterea în afara legii a organizației politice Garda de Fier, legionarii formează un
nou partid în luna decembrie a anului 1934. Noua formațiune politică legionară capătă denumirea
de partidul « Totul pentru Țară ». Conducerea îi revine generalului Gheorghe Cantacuzino «
Grănicerul » iar ca organ de presă este creată publicația Buna Vestire. Apoi, în vara anului 1935
are loc prima tabără de muncă a legionarilor. Aceasta se desfășoară în satul ardelean Mănăstireni
(plasa Huedin), unde se construiește o școală. Un an mai târziu însă, legionarii înființează tabere
de muncă în aproape toate județele țării. Cea mai popularizată asemenea acțiune se desfășoară la
Carmen Sylva, o stațiune de pe litoralul Mării Negre, unde muncesc cot la cot fruntași precum «
Căpitanul » Corneliu Zelea-Codreanu, Ion I. Moța și generalul Gheorghe Cantacuzino. Tot în 1936
se creează Corpul Muncitoresc Legionar (o organizație destinată încadrării muncitorilor) și se
inaugurează un nou sediu – Casa Verde – în cartierul Bucureștii Noi din capitală. Aceste acțiuni
sunt completate de activitatea așa-numitelor congrese naționale studențești, de fapt adunări

1
Dimitrie GUSTI, « Cuvânt de bun sosit la întoarcerea echipelor studențești », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală
Regală « Principele Carol », București, 1937, p. 66.
2
Catalogul Echipelor Regale Studențești, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1935, p. 3.
3
Octavian NEAMȚU, « Despre noi, cei din echipe », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol
», București, 1937, p. 90.
4
Vezi: ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 64/1937, f. 16.
5
A III-a expoziție a Echipelor Regale studențești: catalog, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București,
1937, pp. 31-32.
6
Vezi: ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 58/1937.

— 239 —
controlate de legionari și organizate periodic în diferite orașe ale României Mari, unde
concentrează un număr impresionant de tineri1.
Cu greu am putea nega faptul fortificarea instituțională a străjeriei se produce inclusiv ca
urmare a ascensiunii fascismului reprezentat de Garda de Fier. Pe de o parte, discursul radical
care domină congresul studențesc de la Târgu-Mureș din aprilie 1936 (în cadrul căruia legionarii
sunt omniprezenți) stârnește îngrijorarea autorităților. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul
că anul 1937 este anul de maximă popularitate a Gărzii. Fruntașilor legionari Ion I. Moța și Vasile
Marin li se organizează o înmormântare triumfală după ce mor în războiul civil din Spania ca
voluntari în trupele generalului Franco iar acest eveniment (consumat în luna februarie) sporește
în mod semnificativ numărul membrilor și simpatizanților acestei grupări, fiind exploatat într-o
manieră spectaculoasă de către propaganda fascistă2.
Din contră, această demonstrație de forță generează ruptura decisivă între rege și Garda de
Fier. La sfârșitul lunii februarie, Carol II întâlnește personal pe « Căpitanul » Corneliu Zelea-
Codreanu pentru a-i solicita să pună mișcarea sa politică sub conducerea monarhiei în schimbul
nominalizării sale în funcția de prim-ministru, însă acesta din urmă refuză3.
Desfășurarea de forțe a Gărzii din anii 1934-1937 atrage atenția suveranului, a elitelor
tradiționale și a autorităților, cu atât mai mult cu cât printre oaspeții care participă la
înmormântarea legionarilor Moța și Marin se numără și reprezentanți diplomatici ai Germaniei,
Italiei, Spaniei, Portugaliei și Japoniei4. Îngrijorat de ascensiunea acestei grupări politice,
național-liberalul monarhist Valer Pop o etichetează pur și simplu drept « o mișcare naționalistă
teroristă »5. Pentru carliștii conservatori, scoaterea tinerilor de sub influența ideilor extremiste
devine acum un scop afirmat într-o manieră francă. Prim-ministrul Gheorghe Tătărescu condamnă
vehement « curentele de dezagregare şi de otrăvire »6 iar în rapoartele jandarmeriei adresate
regelui se atrage în mod constant atenția asupra « primejdiei » reprezentate de legionari7.
Iată, pe scurt, contextul în care iau naștere străjeria și echipele regale. În această privință,
nu trebuie neglijat faptul că între activitatea echipelor regale și modelul legionar de acțiune la sate
există nu puține asemănări. Am putea aminti muncile făcute în folosul comunității și în gospodăriile
țăranilor, dar și acțiunile închinate cultului religios ortodox sau cultului eroilor. Unele rapoarte
ale jandarmeriei de la mijlocul anilor treizeci atrag explicit atenția asupra faptului că propaganda
prin manifeste și prin discurs făcută de legionari este din ce în ce mai mult înlocuită la sate cu «
lucrări constructive » ca « îndiguiri, secări de bălţi, construcţii de şosele, plantări de pomi,
construcţii de clădiri şi biserici ori crearea de cooperative »8. Iată o descriere care ne trimite cu
gândul tocmai la unele dintre metodele de acțiune ale echipelor regale. În ce măsură echipierii
imită modelul legionar astfel încât să ofere o alternativă la ispita pe care această organizație
politică fascistă o reprezintă pentru tineri ?

1
Pentru o analiză atât a naturii și a funcției taberelor de muncă legionare cât și a parcursului Gărzii din acești ani, vezi:
Rebecca HAYNES, « Work Camps, Commerce, and the Education of the « New Man » in the Romanian Legionary
Movement », The Historical Journal, 51, nr. 4, 2008, pp. 943-967.
2
Pentru un text care analizează acest episod, vezi: Valentin SĂNDULESCU, « Sacralised Politics in Action: the 1937
Burial of the Romanian Legionary Leaders Ion Moța and Vasile Marin », in Mattew FELDMAN, Marius TURDA,
Tudor GEORGESCU (eds), Clerical Fascism in Interwar Europe, Routledge, London, 2008, pp. 47-57.
3
Traian SANDU, « Le conflit entre fascisme et monarchisme en Roumanie : données structurelles et grandes étapes,
1934-1938 », in La périphérie du fascisme. Spécification d’un modèle fasciste au sein de sociétés agraires : le cas de
l’Europe centrale entre les deux guerres, sous la direction de Catherine HOREL, Traian SANDU, Fritz TAUBERT,
Cahiers de la Nouvelle Europe, Paris, L’Harmattan, 2005, pp. 102-103.
4
Armin HEINEN, op. cit., p. 294.
5
Valeriu POP, Amintiri politice, Vestala, București, 1999, p. 48. Potrivit unei analize realizate de Zeev Barbu, între anii
1924 și 1937 membrii Gărzii de Fier comiseseră 11 asasinate, îndreptate în primul rând împotriva unor personalități
politice (vezi: Zeev BARBU, « Rumania », in European Fascism, edited by S. J. WOOLF, Weidenfeld and Nicolson,
London, 1970, p. 158).
6
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 749/1936, f. 15.
7
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 751, ff. 91-92.
8
Ibidem, f. 54.

— 240 —
 Urmărind discursul unor colaboratori apropiați ai lui Dimitrie Gusti putem observa o
asemănare izbitoare între leitmotivele folosite de legionari și termenii pe care acești actori îi
folosesc pentru a mobiliza la rândul lor pe echipierii monarhiști. Henri H. Stahl vorbește despre «
frăție de cruce » și « jertfă » atunci când se referă la spiritul de solidaritate care leagă pe echipieri1
în timp ce pentru Octavian Neamțu tinerii încadrați în școala gustiană sunt « camarazi »2 care
formează « cea dintâi legiune »3. În opinia lui Neamțu, aceștia sunt destinați ca prin munca lor se
înfăptuiască « România de mâine »4. Potrivit mărturiei lui Henri H. Stahl, un asemenea discurs va
fi fost folosit și ca urmare a faptului că influența mișcării legionare pătrunsese inclusiv în interiorul
echipelor regale, iar acest lucru s-ar fi întâmplat încă din 19345. În opinia sa, echipele regale
studențești ar fi fost create de rege în primul rând ca o contrapondere la ascensiunea Gărzii de
Fier6.
Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că rădăcinile străjeriei se află totuși în Asociația
Cercetașilor Români, organizație înființată și condusă de Carol încă din 1915. Cât despre echipele
regale, prima lor campanie de lucru la sate are loc în 1934, cu un an înainte de organizarea primei
tabere de muncă legionară. Spre deosebire de echipieri, legionarii nu desfășoară cercetări
monografice. Am putea gândi astfel echipele regale ca reprezentând în egală măsură o continuare
a activității școlii gustiene de sociologie și o manifestare a tendințelor de inginerie socială ale
carlismului.
În fine, merită adus în discuție inclusiv faptul că încadrarea tineretului în organizații
controlate de stat reprezintă un fenomen modern, din ce în ce mai răspândit în Europa anilor 1930.
Monarhismul carlist își însușește această practică și ca pe o dovadă a modernității sale politice, pe
care o configurează mai ales prin raportare la statele autoritare și totalitare. Ascensiunea
autoritarismului în Europa face tot mai populară ideea de încadrare a indivizilor.
În egală măsură, străjeria și echipele regale ar putea fi interpretate inclusiv ca un
instrument de naționalizare a tinerilor. Într-un context istoric și geopolitic tensionat, tinerii români
sunt destinați a deveni exemple de cetățeni patrioți, lipsiți de orice fel de ambiție regionalistă. Este
vorba despre o acțiune ce se înscrie pe linia unor politici ale statului național de omogenizare a
unui ansamblu politic eterogen. Impresionat de activitățile organizate cu prilejul sărbătorii
Restaurației din 1935, un instructor al străjeriei descrie nu fără temei în maniera următoare
manifestarea la care participă:

« Țara nu mai văzuse niciodată o concentrare de tineret adus de la hotare să arate Marelui Străjer
(este vorba despre Carol al II-lea – n.n.) sufletul lor curat și gândul de bine spre folosul țării și neamului.
(...) Erau cu toții peste 20.000. Numai cine i-a văzut își poate închipui minunea cea mare a vieții străjerești.
Toți erau ca frații. În același cort se întâlnise pâlcul de străjeri venit din Maramureș cu pâlcul venit de la
Cetatea-Albă ori Tighina, pâlcul din Storojineț cu cel de la Gorj, cel din Timișoara cu cel de la Hotin. (...)
Vedeai alături cămășile și pantalonii largi din pânză de cânepă ai străjerilor din Maramureșul lui Dragoș, cu
portul înflorit al Prahovenilor, catrințele înstelate cu flori ale Siliștencelor străjere cu opregurile încrețite ale
oltencelor și cu fotele și iile muntencelor, iar printre toți acești muguri ai viitorului răsăreau costumele
străjerilor de la orașe, cu bască și cămăși albe și pantaloni albaștri. Era aici, în acest câmp nesfârșit, câte-o
podoabă de preț din toate ținuturile țării, aduse pentru a împodobi ca o imensă coroană de suflete fruntea
Majestății Sale Regelui »7.

1
Henri H. STAHL, « Etica muncii în echipe », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1937, p. 75.
2
Octavian NEAMȚU, « Despre noi, cei din echipe », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol
», București, 1937, p. 90.
3
Ibidem, p. 91.
4
Idem, „Ţărani, muncitori şi cărturari”, Albina, anul XXXIX, nr. 45, 13 noiembrie 1936, p. 12.
5
Henri H. STAHL, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Minerva, București, 1981, pp.
299, 313.
6
Zoltán ROSTÁS, Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Paideia, București, 2001, p. 146.
7
Constantin ENESCU-BUGHEA, Sunt străjer! Cartea năzuințelor tinerești, Tipografia Ziarului Universul, București,
1936, pp. 113-114.

— 241 —
Chiar dacă este încărcată cu o doză apreciabilă de propagandă, acest fragment este totuși plin de
însemnătate. Se transmite un mesaj clar, unul legat de forjarea solidarității naționale dincolo de
ambiția vreunui partid politic. Tinerii sunt încadrați din punct de vedere politic, ideologic și
cultural printr-o socializare de tip național aflată sub atenta supraveghere și conducere a
monarhului. Potrivit lui Carol II, străjeria nu este « o maimuţăreală a unor lucrări făcute peste
graniţe », ci un demers « specific românesc, izvorât din nevoile intime ale ţării noastre şi clădit
numai şi numai pe ceea ce cer nevoile României şi ale Neamului Românesc »1. Cultivând « mistica
națională » și « specificul rasei »2, pedagogia străjerească pretinde a răspunde unor provocări
politice și culturale cât se poate de actuale. De la drapele, insigne sau hărți ale României Mari și
până la cultul eroilor, excursii, vizitarea muzeelor și a monumentelor istorice, activitățile lor sunt
traversate de o puternică simbolistică națională3.
Asigurând tineretului o educație românească, suveranul promite ca prin practicile străjeriei
și echipelor regale să contribuie la sudarea și la desăvârșirea comunității naționale. Să nu uităm
faptul că inclusiv echipierii trec printr-un proces de unificare sufletească. Fiecare asemenea grup
încadrează persoane din diferite zone ale României Mari, cărora li se dă posibilitatea de a se
cunoaște și de a munci într-un spirit de camaraderie în beneficiul națiunii din care fac parte. În
opinia regelui, tocmai solidaritatea națională reprezintă principalul țel al tinerilor încadrați în
organizațiile monarhiste de tineret: « Munca noastră este o muncă individuală, într-un efort comun,
în folosul comunității. Această comunitate este una singură: România și neamul românesc »4.
În fiecare an, sărbătoarea Restaurației furnizează carliștilor un bun prilej de a elogia
legătura strânsă existentă între monarhie și tinerii români. Prin grija pe care o dovedește pentru
tineret, este de părere C.A. Donescu, monarhul nu face decât să răspundă unor revendicări
naționaliste ale acestei categorii de vârstă: « Regele cunoaşte tineretul. Îi cunoaşte dorul lui de ţara
aceasta. Îi ştie posibilităţile şi îi vrea energia lui. Generaţia tânără este nu numai ea singură un zid
de nepătruns. Ea face trup cu Suveranul însuşi. (...) 8 Iunie nu este fără sens numită ziua tineretului.
Restauraţia înseamnă chemarea generaţiei tinere la adevăratele ei rosturi, înseamnă promovarea ei
în centrul vieţii noastre »5. De altfel, ziua de 8 iunie este sărbătorită în acest deceniu și ca « Zi a
tineretului » iar propaganda înzestrează pe Carol al II-lea inclusiv cu titulaturi precum « Regele
tineretului »6, « Regele copiilor »7 ori « Regele pedagog »8.
Această ultimă expresie aparține lui Teofil Sidorovici și reprezintă o trimitere directă la
atenția pe care suveranul o acordă educației propriului său fiu, prințul Mihai. Ca și ceilalți colegi
ai săi de clasă, principele moștenitor face la rândul lui parte din Straja Țării și primește aceeași
educație națională. Imaginea publică a lui Mihai este în multe privințe similară celei de care se
bucură acum Carol al II-lea. Marele Voevod călătorește deseori în România Mare, dobândind, se
spune, o cunoaștere profundă a țării și a locuitorilor ei. Asemenea tatălui său, acesta este sociabil
și se poartă firesc cu orice persoană, indiferent de categoria socială din care provine. De pildă,
iubește și el țăranii. Apoi, propaganda scoate în evidență în cazul ambelor personaje religiozitatea
lor ortodoxă, semn al atașamentului care îi leagă de această confesiune strâns legată de identitatea
națională românească. Așa se face că imaginile care arată pe monarh sau pe moștenitorul tronului
sărutând Evanghelia ortodoxă sau participând la slujbe religioase se numără printre cele mai

1
„Cuvântarea M.S. Regelui pentru tineretul român. Ora străjerilor”, Albina, anul XXXVIII, nr. 49, 13 decembrie 1935,
p. 1.
2
Oficiul de Educație a Tineretului Român, Ce este Străjeria – 8 Iunie 1937, Institutul de Arte Grafice și Editură
Marvan, S.A.R., București, 1937, p. 4.
3
Vezi: Teofil SIDOROVICI, Constantin ENESCU-BUGHEA, Straja Țării: o credință și un avânt, Institutul de Arte
Grafice Luceafărul, București, 1937, pp. 60-61.
4
Cuvântările Regelui Carol II, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II », București, 1940,
p. 236.
5
Constantin A. DONESCU, „Restauraţia, reazemul tineretului”, Vremea, anul X, 13 iunie 1937, p. 3.
6
Ion CHEȘCĂ, N.I. DRAGOMIR, Măria Sa Regele Carol al II-lea și ridicarea poporului român, Tipografia Curierul
Tulcei, Tulcea, 1937, p. 29.
7
George BEURAN, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, Regele Copiilor, București, 1935, p. 7.
8
Teofil SIDOROVICI, Din viața unui fiu de Rege, editura Casei Școalelor și Culturii Poporului, București, 1937, p. 11.

— 242 —
popularizate teme ale propagandei vizuale1. Rege și prinț, tată și fiu, cei doi sunt prezentați de
carliști precum Octavian Neamțu ca un model de românizare a unor reprezentanți de dinastie de
viță străină:

« Măria Sa Marele Voevod Mihai păşeşte pe urmele Părintelui Său, iubit din fragedă copilărie de
poporul românesc, ce i-a învăluit copilăria în urma celor mai duioase simţăminte. (...) A trecut, pe vremea
aceea, prin oraşele ţării, alb vlăstar domnesc şi Rege tânăr, şi pretutindeni a întâmpinat bucurie şi duioşie şi
multă, multă dragoste. Astăzi Voevodul străbate cărările munţilor, vorbeşte cu ciobanii Voevozi de codru şi
mioare, apasă cu voinicie coarnele plugului şi-şi poartă cei şaisprezece ani voevodali mândru, voinic, senin şi
cuminte, prin toată Ţara, aşa cum hotărăşte Dascălul Său şi Părintele Său – Regele Carol II »2.

Ca și în anii trecuți, Mihai este reprezentat ca un român veritabil, vlăstar regal destinat să asigure
continuitatea dinastiei și a proiectului național configurat acum de Carol.
În acești ani, se proclamă din ce în ce mai des o mobilizare națională a tinerilor realizată
prin intermediul monahiei. Nicolae Iorga este unul dintre cei care propun acum tinerilor români
monarhismul şi naţionalismul carlist ca direcție pentru a-și orienta elanul specific categoriei lor de
vârstă iar ca exemplu particular energia şi elanul de care ar fi fost stăpânit însuși Carol al II-lea3.
Fie că este vorba despre studenți, cercetași, străjeri sau echipieri, monarhul interacționează
periodic cu tinerii. Prin prezența sa în taberele străjerești ori în satele unde lucrează echipele
regale, Carol al II-lea iese în evidență ca un suveran implicat, unul care nu se mulțumește doar să
formuleze directive și să urmărească activitatea acestei categorii de vârstă parcurgând rapoarte
oficiale. În această privință, nu trebuie neglijat faptul că spre rege converg acum o mulțime de
solicitări și proiecte privitoare la felul cum ar trebui încadrat și educat tineretul României.
Intelectuali ca Iuliu Haţieganu (preşedinte al ASTRA)4 lideri ai partidelor politice precum Ion
Mihalache (fruntaș al P.N.Ț.)5, universitari6, medici7 sau studenți8 înaintează regelui o sumedenie
de sfaturi, sugestii, doleanțe și planuri privitoare la chestiunea tineretului ca și cum s-ar adresa
unui adevărat protector al acestei categorii de vârstă. Am putea identifica în această practică un
alt simptom al ascensiunii concertate a autoritarismului monarhic și al ideii de inginerie socială.
Până la urmă, în a doua jumătate a anilor treizeci sunt create în numele naționalismului
monarhic o serie de organizații care încadrează în România milioane de tineri. Pentru a observa
mai îndeaproape acest complex mecanism de inginerie socială, însuși germanul Baldur von
Schirach, conducătorul Hitlerjugend (organizația național-socialistă de încadrare a tineretului)
vizitează România în anul 1937. Cu acest prilej, von Schirach discută personal cu Carol al II-lea și
cu Teofil Sidorovici9.
Monarhia răspunde într-o manieră convingătoare unor importante revendicări politice și
ideologice. Așa se face că pentru rege însuși străjerii și echipele regale reprezintă o alternativă de
educație naționalistă și cetățenească atât față de radicalismul fascist cât și față de tarele
parlamentarismului10. Mesajul transmis de Carol II este unul destul de clar. Spre deosebire de
legionari, organizațiile de tineret pe care le păstorește ar fi oferit tinerilor o direcție autentică și
constructivă pentru a se orienta în lupta lor pentru solidaritate națională. Fie ei străjeri, echipieri,

1
Pentru o viziune carlistă asupra educației pe care o primește prințul, vezi: Teofil SIDOROVICI, Din viața unui fiu de
Rege, editura Casei Școalelor și Culturii Poporului, București, 1937; Ion CONEA, Cum învață a-și cunoaște țara
Măria Sa Mihai, Cartea Românească, București, 1937.
2
Octavian NEAMȚU, „Şcoala de echipier a Măriei Sale Marelui Voevod Mihai”, Albina, anul XXXIX, nr. 44, 6
noiembrie 1936, p. 12.
3
Nicolae IORGA, Sensul tradiţional al monarhiei, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1934, pp. 50-52.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 4/1935, f. 1.
5
Idem, dosar 37/1937, ff. 1-3.
6
Idem, dosar 1/1937, f. 2.
7
Idem, dosar 11/1937, ff. 4-21.
8
Idem, dosar 12/1934, ff. 1-8.
9
Vezi: Curentul, anul X, 14 decembrie 1937, p. 1.
10
Vezi: Albina, anul XXXIX, nr. 25, 26 iunie 1936, p. 2; M.S. Regele Carol II despre munca la sate a căminelor
culturale și echipelor studențești, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 21.

— 243 —
cercetaşi, premilitari, şoimi sau arcaşi, fiecare dintre membrii încadrați în aceste organizații
acționează ori sunt instruiți a acționa în numele regelui și la comanda regelui. Naționalismul și
monarhismul reprezintă numitorul comun al fiecăreia dintre aceste forme de inginerie socială.
Aceleași două coordonate fundamentează inclusiv carlismul cultural, tema subcapitolului următor.

VI — CARLISMUL CULTURAL

În anii 1934-1937, « statul cultural » se numără în continuare printre subiectele preferate

dezbătute de intelectualii români. Întrecerea între națiuni, în opinia unor scriitori precum Cezar
Petrescu și Mircea Eliade, se petrece acum inclusiv pe tărâmul producției de carte și al lecturii1. În
această privință, pentru Emanoil Bucuța cartea este cea care reprezintă un veritabil instrument de
« apărare » și « atac »: « Cine a pregătit zi cu zi Unirea este mai chemat decât alții s-o întărească.
Biblioteca satului este astăzi nu numai o unealtă de cunoaștere, dar și o armă de luptă. Vremurile
sunt destul de tulburi. Să n-o uităm în aceste vremuri tocmai pe ea, cea mai la îndemână, cea mai
încercată, cea mai sigură »2. Din ce în ce mai mulți intelectuali și activiști culturali susțin
necesitatea unor politici culturale destinate satelor. Carlismul cultural se configurează în
continuare inclusiv pornind de la dezbaterea de idei cu privitoare la întărirea culturii naționale
românești, o dezbatere care o continuă pe cea din anii trecuți. Nu trebuie neglijat faptul că
politicile culturale realizate sub semnul monarhiei sunt menite a reprezenta în egală măsură o
direcţie spre care urmează să-şi concentreze eforturile tinerii absolvenți de studii universitare care
nu îşi găsesc de lucru, victime ale aşa-numitului « şomaj intelectual »3. Așezămintele culturale
întemeiate de rege oferă multor intelectuali posibilitatea de a-și valorifica cunoștințele, de a obține
un loc de muncă ori de a dobândi câștiguri suplimentare4.
Asocierea domniei lui Carol al II-lea cu o perioadă de progres a culturii naționale
reprezintă, ca și în anii trecuți, unul dintre cele mai vizibile aspecte ale monarhismului carlist.
Inventată și cultivată propagandistic încă de la începutul anilor 1920, această asociere este
întreținută și îmbogățită constant de-a lungul întregului deceniu. În această privință, în anii 1934-
1937 carlismul cultural capătă o dinamică aparte. Inițiativele culturale ale monarhiei se
configurează ca o autentică « ofensivă culturală », una purtată în afara parlamentarismului.
Carol al II-lea își joacă rolul de mecena iar carlismul cultural coincide acum cu opera
fundațiilor sale regale. Acestea se disting în primul rând prin activitatea Căminelor culturale la
sate și printr-o serie de strategii care au ca scop răspândirea cărții și popularizarea lecturii.
Faptul că aceste acțiuni sunt asociate explicit cu persoana lui monarhului ne determină să le
considerăm ca fiind carliste. De exemplu, în fiecare cămin cultural se practică o pedagogie în
același timp naționalistă și monarhistă. Fiecare dintre inițiativele discutate mai jos sunt puse sub
semnul monarhiei, de a cărei persoană sunt indisolubil legate.
În mod simbolic, în anul 1934 este inaugurat în capitală un nou sediu central al Fundaţiilor
Culturale Regale5. Finanțate prin « înzestrări regale » și donații, dar beneficiind inclusiv de
subvenții generoase din partea statului6, F.C.R. depun acum eforturi atât pentru a spori numărul
căminelor culturale și a le dinamiza activitatea cât și pentru a iniția o campanie ambițioasă de
răspândire a cărții românești.

1
Cezar PETRESCU, „Cărți gratuite pentru elevi”, Curentul, anul VII, 5 octombrie 1934, p. 1; Mircea ELIADE, „Cum
se consolidează Statul cultural”, Vremea, anul VIII, 3 februarie 1935, p. 3.
2
Emanoil BUCUȚA, Biblioteca satului, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1936, p. 111.
3
Vezi: Dragoș SDROBIȘ, Limitele meritocrației într-o societate agrară: șomaj intelectual și radicalizare politică a
tineretului în România interbelică, Polirom, Iași, 2015.
4
Inclusiv Mircea Eliade este unul dintre ei. Vezi: Mircea ELIADE, Memorii 1907-1970, Humanitas, Bucureşti, 1997, p.
273, 323.
5
Noul stabiliment este situat pe strada Latină, la numărul 8.
6
Monitorul Oficial, anul CI, nr. 88, 14 aprilie 1933, pp. 2590-2591.

— 244 —
 Sprijinul acordar difuzării cărților se manifestă mai întâi prin organizarea unei sărbători
anuale închinată tiparului. Prima ediție a Săptămânii Cărții avusese deja loc în luna mai a anului
1933. Ulterior, aceasta se organizează anual nu numai în capitală, ci și în orașe din provincie sau
la sate. Apoi, începând din ianuarie 1934 debutează editorial Revista Fundațiilor Regale: revistă
lunară de literatură, artă şi cultură generală, al cărui prim articol, programatic, este semnat de
însuși Carol al II-lea1. Gândul de a fonda « o mare revistă » este plănuit de monarh încă din 1930.
Acesta discută cu Nichifor Crainic despre acest proiect la numai o lună după Restauraţie2. Se
forjează astfel într-o manieră progresivă un veritabil cult al cărții, ai cărui artizani acordă o
atenție deosebită atât calității, cât și cantității edițiilor. Numai în 1936 cărţile Fundaţiei pentru
Literatură şi Artă « Regele Carol II » (una dintre secțiunile editoriale ale așezământului regal)
apar într-un tiraj de 162.000 de exemplare. Multe dintre ele se epuizează rapid iar unele sunt
reeditate3.
În această privință, atenția se focalizează mai ales asupra satelor. Până la urmă, pentru
directorul Fundațiilor, Dimitrie Gusti, comunitățile rurale sunt cele care reprezintă « chezășia de
trăinicie a națiunii și a statului »4. Revista lunară Albina apare acum într-un tiraj de aproximativ
100.000 de exemplare5. Țăranilor le este destinată în egală măsură colecția « Cartea Satului », în
cadrul căreia apar 28 de titluri în perioada 1934-19376, fiecare dintre ele într-un tiraj de 10.000 de
exemplare. Fundaţiile regale donează cărţi bibliotecilor sătești din România Mare iar în această
privință noile provincii şi regiunile de graniţă par a se bucura de o anume întâietate7.
O asemenea politică a cărții răspunde nu doar unor revendicări ale intelectualilor.
Necesitatea înfiinţarii unei librării de stat care să publice în tiraje mari cărţile necesare instituţiilor
culturale româneşti şi să îndeplinească simultan rolul de mijloc de propagandă este dezbătută de
autorităţi încă de dinainte de revenirea lui Carol în România8. În plus, nu trebuie neglijat faptul că
Fundațiile Culturale Regale sunt asaltate constant de cereri de carte trimise de pe întreg cuprinsul
României Mari9. Așa se face că fondurile de care dispune acest așezământ sunt totdeauna
insuficiente pentru a acoperi multitudinea proiectelor sale și a așteptărilor legate de activitatea sa.
Ambele se află acum într-o continuă creștere. Publicațiile editate de F.C.R. se epuizează rapid.
În acești ani, în numele monarhiei se conturează trei direcții principale de acțiune culturală
la sate. Prima direcție este reprezentată de răspândirea cărții, a doua de activitatea căminelor
culturale10 iar a treia de programele așa-numitelor « echipe regale studențești ». Aceste trei
strategii sunt gândite în egală măsură ca o politică unitară centrată în același timp pe naționalism,
monarhism și metode de cercetare sociologică gustiană.
Fundațiile Culturale Regale colaborează constant cu diferite alte asociaţii româneşti, dintre
care cea mai importantă este ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura
Poporului Român), un vechi așezământ cultural al românilor din imperiul Austro-Ungar11. Dimitrie
Gusti însuși mărturisește că activitatea fundațiilor pe care le dirijează nu numai că se aseamănă,
dar se și inspiră din metodele și experiența acestui așezământ12. Așa se face că regele participă

1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, „Închinare”, Revista Fundațiilor Regale, anul I, nr. 1, ianuarie 1934,
pp. 3-4.
2
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, volumul I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 215.
3
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 3/1936, f. 11.
4
Dimitrie GUSTI, „Idei călăuzitoare pentru munca culturală la sate”, Căminul Cultural, anul I, nr. I, noiembrie 1934, p.
4.
5
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 1/1936, f. 12.
6
Fundația Culturală Regală Principele Carol 1934-1938, Atelierele Luceafărul, București, 1938, pp. 20-21.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 136/1936, f. 8.
8
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale – Propagandă, dosar 483/1930, f. 6.
9
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 24/1937.
10
Pentru a înțelege ideologia și modul de funcționare a căminelor culturale, vezi și: Gheorghe D. MUGUR, Vasile
VOICULESCU, Cartea misionaruluI. Îndreptar cultural, Scrisul Românesc, Craiova, 1930.
11
Vezi: Camil MUREȘANU, Liviu MAIOR, Josef WOLF (coord.), Asociaționism și naționalism cultural în secolele
XIX-XX, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2011.
12
ANIC, Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 10/1934, ff. 4-7.

— 245 —
deseori împreună cu Gusti la congresele anuale ale ASTRA1. În Ardeal și Banat, această instituție
se bucură de un grad ridicat de autonomie și coordonează activitatea unui număr însemnat de «
cămine culturale » proprii2. Animați de aceleași țeluri naționaliste, conducătorii F.C.R. și ASTRA
colaborează strâns în a doua jumătatea a anilor 1930.
Pe de altă parte, activitatea căminelor culturale scoate în evidență nu numai o dinamică de
sus în jos, ci şi una de jos în sus. Numeroși preoţi, învăţători ori intelectuali din zonele rurale îşi
fac un țel din buna gospodărire a acestor aşezăminte. Cu greu am putea nega faptul că dinamica și
popularitatea căminelor culturale renasc odată cu Restaurația. O mulțime de activiști culturali
înfruntă dificultăţi dintre cele mai diverse pentru a închega în jurul Căminului cultural comunitatea
în care trăiesc. Aceștia întemeiază biblioteci, achiziţionează aparate radio sau cinematografice,
organizează manifestări culturale şi şcoli ţărăneşti dar în egală măsură cer și sprijin ori îndrumări
de la centru. În schimb, pentru a încuraja activiștii culturali locali, Fundaţia instituie întreceri și
premii simbolice3. Începând cu anul 1934, acest așezământ regal sprijină în mod deosebit patruzeci
de cămine culturale destinate a se dezvolta ca așezăminte-model în diferite regiuni ale României.
Țelul acestor cămine constă acum nu numai în a conduce opera de « transformare » a localității
într-un sat model4, ci și în a juca rolul de « puncte de radiere pentru întreaga regiune »5.
Comunicarea dintre centru și regiuni face obiectul unor preocupări constante. Revista
Căminul Cultural, al cărui prim număr apare în 1934, este destinată tocmai facilitării acestei
legături. Pentru a se conforma normelor Fundației, fiecare cămin face obiectul unor inspecții
periodice. Din contră, numărul lor creşte atât de rapid încât personalul de control se dovedește a fi
insuficient.

Evoluția numărului căminelor culturale afiliate Fundației

Culturale Regale « Principele Carol » în anii 1934-1937 6

1934 640

1935 1.310

1936 1.689

1937 1.818

1
Idem, dosar 2/1936, f. 34.
2
Vezi: Valer MOGA, „Astra” și societatea: 1918-1930, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003; George
PREDA, Activitatea „Astrei” în 25 de ani de la Unire: 1918-1943, Editura „Astrei”, Sibiu, 1944; Eugen HULEA,
Astra: istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, Editura „Astrei”, Sibiu, 1944.
3
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 12/1934, f. 65.
4
Fundația Culturală Regală Principele Carol 1934-1938, Atelierele Luceafărul, București, 1938, p. 7.
5
Echipe studențești la sate: program de lucru și rezultate. Întâiul an: 1934, Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », București, 1935, p. 75.
6
Îndrumător al muncii culturale la sate, ediția a II-a, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1937,
p. 20.

— 246 —
 Distribuția numerică pe regiuni a Căminelor culturale afiliate
Fundației Culturale Regale « Principele Carol » în anul 1937 1

Basarabia 544
Muntenia 412
Moldova 354
Oltenia 189
Transilvania 107
Dobrogea 100
Banat 49
Bucovina 33
Maramureș și Crișana 32*

* În Ardeal și Banat funcționează inclusiv cămine ale ASTRA.

Educația naționalistă și monarhistă ocupă un loc de frunte în cadrul fiecărui cămin

cultural. Între carlismul cultural și ideea de participare la viața politică a națiunii există o strânsă
legătură. Introducerea votului universal în 1918 ar fi trebuit să fie însoțită inclusiv de reforme
destinate culturalizării maselor, dar mai ales a locuitorilor de la sate, acolo unde analfabetismul
atinge cote îngrijorătoare. În 1930, doar 57 % dintre cetățenii României Mari sunt alfabetizați.
Dacă în orașe proporția lor este de 77,3 %, în zonele rurale aceasta abia atinge procentul de 51,3
%2. Potrivit lui George L. Mosse, naționalismul este totdeauna indisolubil legat de ceea ce el
numește mass politics, și anume participarea activă a membrilor națiunii la practica miturilor și a
simbolurilor naționale3. În această privință, carlismul joacă în acest deceniu un rol însemnat
tocmai datorită specificului pronunțat național al politicilor sale culturale. Antonio Momoc
remarcă pe bună dreptate faptul că pentru Dimitrie Gusti a fi naționalist înseamnă acum a acționa
« cultural » pentru « ridicarea » națiunii române4. Așa se face că din vocabularul activiştilor
Fundației « Principele Carol » nu lipsesc expresii precum « unificarea sufletească a neamului »5, de
fapt o formulă romantică folosită pentru a denumi procesul naționalizării maselor.
Cultul dinastiei, cinstirea eroilor și accentul pus pe cunoașterea țării sunt însoțite în
repertoriul de activități al căminelor culturale de cultul drapelului și de cultivarea tradițiilor6.
Alexandru Nour, unul dintre inspectorii Fundației, propune atât obligativitatea postării portretului
monarhului în sala principală a acestor așezăminte (« într-un loc cât mai vizibil » şi « înrămat »)
cât și inaugurarea oricărei serbări prin intonarea imnului « Trăiască Regele »7. Altfel, o vizită a lui
Dimitrie Gusti în satul Principele Ferdinand din județul Teleorman coincide nu doar cu punerea
pietrei de temelie a căminului cultural, ci și cu dezvelirea monumentului eroilor din localitate8. Nu
trebuie neglijat faptul că statul cultural imaginat de monarhiștii carliști este în același timp un stat
țărănesc. Am putea regăsi aici o altă specificitate a mișcării politice pe care o studiem. Carliștii
sunt partizani ai dezvoltării culturale, însă una făcută în sprijinul unei pături sociale rurale care

1
Idem, pp. 20-21.
2
Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 143.
3
George L. MOSSE, « Mass Politics and the Political Liturgy of Nationalism », in Nationalism. The Nature
and Evolution of an Idea, edited by Eugene KAMENKA, Edward Arnold Publishers, London, 1976, pp. 39-47.
4
Antonio MOMOC, op. cit., p. 343.
5
Vezi, de pildă: ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 10/1935, f. 27.
6
Îndrumător al muncii culturale la sate, ediția a II-a, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1937,
p. 128.
7
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 15/1935, f. 17.
8
Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti, Dimitrie Gusti 1880-1955, Biblioteca Centrală Universitară
Carol I, București, 2014, p. 142.

— 247 —
este destinată să fie în același timp favorabilă ascensiunii autoritarismului, respectiv procesului de
personalizare a puterii.
În general, mesajul transmis prin aceste politici culturale este unul centrat pe naționalism,
monarhism și ortodoxie. Prin ele se promovează în mod concertat cultul națiunii, al dinastiei, al
muncii, al cărţii și al ţăranului. Totuși, ideile lui Dimitrie Gusti despre națiune și modele de
modernizare ocupă un rol fundamental în stategiile culturale carliste aplicate acum la sate.
Influențat de experiența dobândită ca urmare a unor călătorii de studii pe care le face
înainte de război în Danemarca, Gusti și colaboratorii săi se referă uneori la satele și la țăranii din
această regiune ca la un model de urmat1. Totuși, directorul F.C.R. folosește expresia de « muncă
culturală » pentru a desemna activitatea fundațiilor regale la sate, metodelor folosite pretinzându-le
un caracter original românesc2. Înainte de toate, Gusti gândește satul ca o « comunitate culturală
»3. Așa se face că primele echipe regale studențești trimise la sate în vara anului 1934 ar fi avut ca
țel « ridicarea și organizarea satului românesc »4 tocmai printr-o « acțiune culturală » ce are pe
regele Carol II drept « călăuză »5.
Din contră, deși în primăvara aceluiași an regele și Dimitrie Gusti inaugurează și
popularizează o expoziție de aparate de radio şi cinematograf în vederea unui cât mai vast
program de propagandă culturală6, pătrunderea tehnicii moderne în instrumentarul tehnic al
Fundației își are limitele sale. În schimb, se pune mare preț pe propaganda « prin viu grai », pe
răspândirea unor cărți și broșuri ce cuprind « cunoștințe folositoare » sau pe dinamizarea elitelor
locale (învățători, preoți și alți intelectuali) pentru a continua inițiativele și munca fundațiilor
regale. Este vorba despre o metodă de acțiune pe care Henri H. Stahl o numește « haretism »7 și pe
care o prezintă ca fiind încă dominantă în rândul a numeroși activiști implicați în proiectele
Fundațiilor Culturale Regale8. Resursele financiare de care dispun acești activiști sunt limitate.
Carlismul cultural se desăvârșește treptat.
Totuși, fiecare dintre inițiativele culturale înfăptuite sub semnul monarhiei contribuie la
sporirea popularității lui Carol al II-lea. În primul rând, rolul său de mecena este elogiat de
partizanii săi și de propagandă9. Convins de faptul că fundațiile culturale create de rege vor grăbi
« izbăvirea norodului de întuneric »10, Cezar Petrescu așteaptă cu încredere « voevodatul culturii »
preconizat de acțiunile suveranului11. Din contră, titulatura de « Rege al Culturii » ori de « Voevod
al Culturii » se înrădăcinează nu doar în vocabularul carliștilor, în textele de propagandă și în
manualele școlare12, ci în egală măsură și în discursul celor care discută, pur și simplu, inițiativele

1
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 10/1934, f. 5; Idem, dosar 3/1936, f. 36.
2
A III-a expoziție a Echipelor Regale studențești: catalog, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București,
1937, p. 7.
3
Dimitrie GUSTI, Traian HERSENI, Elemente de sociologie cu aplicări la cunoașterea țării și a neamului nostru:
pentru clasa a VIII-a secundară, editura Adeverul, București, 1935, p. 340.
4
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 3/1936, f. 82.
5
Echipe studențești la sate: program de lucru și rezultate. Întâiul an: 1934, Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », București, 1935, pp. 16-19.
6
„M.S. Regele în mijlocul nostru. Expoziţia şi programul de lucru al culturii populare”, Albina, anul XXXVII, nr. 20,
25 mai 1934, p. 15.
7
Stahl face de fapt o aluzie la specificul politicilor culturale inițiate înainte de război de Spiru Haret (1851-1912), fost
ministru al Instrucțiunii Publice în anii 1897-1899, 1901-1904, 1907-1910. Vezi: Spiru Haret, 1851-1912:
biobibliografie, Biblioteca Centrală Universitară din București, București, 2005.
8
Henri H. STAHL, op. cit., p. 280.
9
Vezi: Emanoil BUCUȚA, „Cartea organizată”, Boabe de Grâu, anul V, nr. 2 februarie 1934, pp. 102-105; Idem,
„Librării la sate”, Boabe de Grâu, anul V, nr. 8, august 1934, pp. 502-503; Oscar HAN, „Sărbătorirea gândului scris”,
Curentul, anul VIII, 15 mai 1935, p. 1; Pamfil ȘEICARU, „Serbările ASTREI”, Curentul, anul IX, 21 septembrie
1936, p. 12; Camil PETRESCU, „Noua structură în cultura românească”, Revista Fundațiilor Regale, anul IV, nr. 7,
iulie 1937, pp. 173-175.
10
Cezar PETRESCU, Cei trei Regi, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1935, p. 173.
11
Idem, „Destinul cărții românești”, Curentul, anul VIII, 13 mai 1935, p. 1.
12
A se vedea, de pildă, volumele istoricului Ioan Lupaș: Ioan LUPAȘ, Trecutul nostru românesc. Scurt manual de
istorie națională, editura Asociațiunii ASTRA, Sibiu, 1934, p. 243; Idem, Istoria Unirii Românilor, Fundația
Culturală Regală « Principele Carol », București, 1938, p. 394.

— 248 —
culturale ale monarhului. Într-un interviu acordat lui Zoltán Rostás în anii optzeci, Henri H. Stahl
confirmă la rândul lui această reprezentare. Astfel, referindu-se la persoana regelui, Stahl își
amintește că acesta « avea această ambiție, să fie un fel de Brâncoveanu al culturii românești »1.
Folosirea termenului de « voevod » ori asocierea lui Carol II cu Constantin Brâncoveanu nu este
întâmplătoare. Am putut observa faptul că acesta promite încă din 1930 că va fi « un nou
Brâncoveanu al culturii românești » adică se va remarca în contemporaneitate printr-un sprijin
substanțial acordat culturii românești (una națională, de această dată) precum principele valah
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în trecut.
Această ipostază se cuvine a fi înțeleasă nu doar ca fiind pur și simplu o temă
propagandistică ori o obsesie personală a monarhului. Desigur, este vorba despre o reprezentare
prin care se urmărește mai ales mobilizarea indivizilor în sprijinul regelui și legitimarea
ascensiunii monarhismului. Dimitrie Gusti este unul dintre cei care compară pe rege cu « voievozii
de demult, iubitori de scris și de tipar frumos »2. În 1936, atât Gusti cât și Nichifor Crainic îl
aseamănă franc pe Carol al II-lea cu Constantin Brâncoveanu3. Într-un discurs rostit cu prilejul
Săptămânii Cărții din acest an, Crainic înscrie în maniera următoare pe rege în tradiția istorică
brâncovenească:

« Sărbătoarea cărţii româneşti a devenit o datină anuală de origine regală. (...) Instituind sărbătoarea
anuală a cărţii şi o mare editură literară, Regele a reînviat o tradiţie ortodoxă şi voievodală. Una din cele mai
glorioase şi mai rodnice tradiţii ale noastre. În viaţa neamului nostru, cartea este o danie a Bisericii. (...)
Meritul voievozilor şi al boierilor e că s-au raliat de la început la această înaltă şi nobilă operă a luminării
spirituale. Unii din ei, cum a fost Constantin Brâncoveanu, augustul martir al legii româneşti, au devenit
patroni epocali ai culturii. (...) Cărturăria e o îndeletnicire a sângelui nostru regal. Iubirea lui Carol al II-lea
pentru ea e o moştenire familială, care şi-a descoperit afinităţile în tradiţia voievodală a culturii noastre
istorice. (...) Regele Carol al II-lea a instituit un cult pentru carte. (...) Carol al II-lea, legând firul marii
tradiţii voievodale, va deschide o nouă eră brâncovenească »4.

Cu greu am putea exclude discursurile lui Crainic și Gusti din categoria textelor propagandistice.
Pe de altă parte, asocierea dintre Carol II și Constantin Brâncoveanu trădează foarte probabil
inclusiv speranțele care se pun în persoana sa și în domnia sa, gândită de partizanii lui ca o
posibilă reîntoarcere la o vârstă de aur a tradiției și a autorității. Istoricul Nicolae Iorga este unul
dintre carliștii care se referă deseori la cultura politică de sorginte medievală ca la un posibil izvor
de inspirație. Așa se face că într-o scrisoare pe care o adresează suveranului în 1936 Iorga îi
vorbește explicit acestuia despre însemnătatea simbolică pe care Brâncoveanu o are pentru cultura
și tradiția politică românească5.
În această privință, nu trebuie neglijată nici maniera în care statutul de mecena al regelui
se configurează în același timp ca urmare a unor revendicări populare. Explorând corespondența
sa am putut remarca o creștere progresivă a numărului de cereri prin care o mulțime de
intelectuali, artiști, preoți sau țărani îi solicită sprijinul ori patronajul pentru inițiative culturale
dintre cele mai diverse6. În cele mai multe dintre cazuri, lucrurile par a se petrece în felul următor:
o persoană sau un grup de persoane apelează la bunăvoința monarhului atunci când sunt animate
de idealuri culturale naționale însă dispun de resurse insuficiente pentru materializarea demersului
lor. Iată o practică ce pare că se răspândește din ce în ce mai mult în România acestor ani.
Carol al II-lea reacționează nu de puține ori în mod favorabil față de asemenea solicitări.
Regele fie acordă ajutoare bănești, fie facilitează solicitantului obținerea unui sprijin instituțional.

1
Zoltán ROSTÁS, Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Paideia, București, 2000, p. 110.
2
Vezi: Curentul, anul VIII, 15 mai 1935, p. 6.
3
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 3/1936, f. 14.
4
Ibidem, f. 16.
5
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 2/1936, f. 1.
6
Vezi, de pildă: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 657, f. 28; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III:
Carol al II-lea, dosar 12/1930, ff. 2-3; Idem, dosar 17/1934, ff. 1-2; Idem, dosar 142/1934, f. 50; Idem, dosar 4/1935,
f. 1; Idem, dosar 131/1935, f. 3, 4 29; Idem, dosar 138/1935, ff. 59-60; Idem, dosar 138/1935, vol. II, f. 76, 113, 269.

— 249 —
De pildă, suveranul contribuie personal cu bani la construcția Casei Scriitorilor Români iar
ardeleanului Iuliu Haţieganu îi oferă suma de 50.000 de lei pentru finanțarea revistei Gând
Românesc1. În egală măsură, acesta acordă Societății studenţilor la Drept fondurile necesare
pentru ca membrii ei să poată participa la un congres internaţional de ştiinţe juridice desfășurat în
1935 la Praga2.
Regele creează multor contemporani impresia unui veritabil activism cultural. Una dintre
cele mai importante dovezi ar fi reprezentată de implicarea sa în activitatea Fundațiilor Culturale
Regale. Funcția sa în cadrul acestui așezământ nu este pur și simplu una decorativă. Carol al II-lea
are deseori ultimul cuvânt de spus în chestiuni legate de personal, de estetică ori de politici
editoriale3. În această privință, Henri H. Stahl se declară convins de faptul că regele însuși trasase
politicile culturale ale Fundației: « Era, efectiv, conducătorul acesteia »4.
Desigur, e dificil de spus cât de puternic sau de veritabil este interesul monarhului pentru
cultură. Fără a aloca prea mult timp studiului sau lecturii, Carol al II-lea creează totuși celorlalți
impresia unui monarh pasionat mai mult sau mai puțin de cunoaștere. Cu prilejul unui mic dejun
din anul 1935, de pildă, acesta îi vorbește lui Nicolae Iorga despre poezia populară românească,
despre originea și felul cum s-a transmis prin tradiție orală5. Altfel, Mircea Eliade aflase faptul că
suveranul citise cu entuziasm romanul său Maitreyi. Fiind înștiințat despre faptul că Eliade
vorbește bine limba engleză, Carol al II-lea îi finanțează acestuia o călătorie de studii în Marea
Britanie6. Altfel, atunci când participă în decembrie 1935 la deschiderea bibliotecii Academiei de
Înalte Studii Comerciale din Bucureşti, Carol II cercetează cu interes sălile de bibliotecă şi
rafturile cu cărţi7.
Nu este mai puțin adevărat faptul că în această privință regele joacă un rol. Concretizarea
a nu puține deziderate culturale este legată acum de persoana sa iar acesta se poartă ca atare.
Președinte de onoare al Academiei Române, președinte activ al Societății Regale de Geografie,
Doctor Honoris Causa al fiecăreia dintre universitățile românești (București, Cluj și Cernăuți),
acesta patronează și participă la activitățile a numeroase așezăminte culturale. Este prezent în mod
constant la manifestări consacrate culturii naționale și reînnoiește frecvent promisiunea sa de a
contribui la desăvârșirea ei, de a realiza « o operă de propășire și consolidare națională prin cultură
»8. Carol II își asumă în această privință un rol de « protector al culturii românești »9. O lectură a
discursurilor sale ne permite să observăm felul cum monarhul își sporește progresiv meritele sale
culturale, a căror origine o ancorează în trecut, în perioada imediat următoare Primului Război
Mondial: « Sunt aproape 20 de ani (rostește acest discurs în 1936 – n.n.) de când Eu personal duc
lupta pentru întărirea culturală a neamului Meu, (...) pentru ridicarea și unificarea culturală a
neamului românesc »10.
Fraza rostită de monarh ne trimite din nou cu gândul la maniera în care politicile culturale
carliste se înscriu pe linia unor eforturi de nation-building. Ca aproape toate țările din Europa de
Est și din Balcani, statul român este acum o entitate eterogenă iar pentru loializarea cetățenilor și
unificarea acestui ansamblu politic se proclamă inițiative pentru naționalizarea lor. În această
privință, în anii 1934-1937 carlismul cultural se bucură de o propagandă pe măsura ambițiilor pe
care le proclamă, una întreținută în egală măsură de către intelectuali monarhiști și diferite
1
Idem, dosar 237/1935, vol. I, f. 35.
2
Ibidem, f. 360.
3
De pildă, în 1934, atunci când în cadrul Fundațiilor Culturale Regale se dezbate ideea publicării unei cărți de istorie
despre unirea românilor care urma să apară în colecția Cartea Satului, Carol II își exprimă dorința ca ea să fie scrisă
de istoricul ardelean Ioan Lupaș. Volumul apare în cele din urmă în 1938: vezi Ioan LUPAȘ, Istoria Unirii
Românilor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1938.
4
Zoltán ROSTÁS, Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Paideia, București, 2000, p. 110.
5
Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 244.
6
Mircea ELIADE, Memorii 1907-1960, Humanitas, București, 1997, pp. 316-317.
7
Vezi: Albina, nr. 49, 13 decembrie 1935.
8
Discursuri culturale ale M.S. Regelui Carol II, Editura Universală Alcalay & Co., București, 1936, p. 118.
9
Idem, p. 128.
10
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II », București,
1940, pp. 165-166.

— 250 —
instituții (culturale) ale statului. Nu este mai puțin adevărat faptul că într-o perioadă de timp
relativ scurtă se creează un mecanism destul de complex de culturalizare a națiunii în numele
monarhiei și îndeajuns de eficient și de credibil încât să sporească popularitatea lui Carol al II-lea
și să mobilizeze un număr apreciabil de indivizi și de comunități. Actorii carlismului (fie el politic,
ideologic sau cultural) reprezintă subiectul analizat în ultima parte a acestui capitol.

VII — ACTORII CARLISMULUI (1934-1937)

Monarhismul naționalist este rodul acțiunilor unor indivizi. Printre ei, Carol al II-lea este
cel mai important actor, însă nu și singurul. Ca și în anii trecuți, ascensiunea autoritarismului
monarhic este întreținută și facilitată de o pleiadă de intelectuali, oameni politici și militari care
urmăresc să își satisfacă astfel propriile interese, respectiv să își vadă împlinite propriile idei de
reformă politică și socială. Paginile următoare sunt dedicate explorării manierei în care cei mai
vizibili și activi partizani ai monarhului contribuie la forjarea politică și ideologică a carlismului.
În linii mari, nucleul monarhiștilor din anii 1934-1937 își păstrează configurația
anterioară. În această privință există o singură excepție notabilă: universitarul și filosoful Nae
Ionescu. După cum am precizat anterior, începând cu anul 1932 vechiul partizan al Restaurației se
îndepărtează progresiv de anturajul monarhului pentru a se apropia din ce în ce mai mult de
Garda de Fier1. Deși nu se încadrează oficial în această grupare politică, Nae Ionescu iese acum în
evidență ca un veritabil « ideolog » al mișcării legionare2. Astfel, printre factorii care contribuie la
această schimbare de direcție se numără îndeosebi venirea la putere a național-liberalilor (1934),
considerați de Nae Ionescu drept exponenți ai vechii ordini « politicianiste », ori vizita pe care o
acesta o face în 1933 în Germania nazistă3. Acțiunile politice ale lui Carol al II-lea se situează din
ce în ce mai mult în contradicție cu ideologia împărtășită de Nae Ionescu. Dacă regele pare mai
degrabă că se adaptează statu quo-ului, gândirea politică a acestuia din urmă se radicalizează
treptat după 19304.
Altfel, suveranul se bucură totuși de sprijinul unei comunități extrem de numeroase și
eterogene de indivizi. Merită amintit în această privință aportul persoanelor implicate în activitatea
Fundațiilor Culturale Regale (Henri H. Stahl, Emanoil Bucuța5, Octavian Neamțu, Victor Ion
Popa6), al căror director este sociologul Dimitrie Gusti, el însuși un colaborator apropiat al
regelui7. În anii 1934-1937 relațiile dintre rege și Gusti devin din ce în ce mai apropiate iar cei doi
apar împreună la cele mai importante manifestări culturale cu caracter național. Prin discursuri,
conferințe sau expoziții, acest sociolog se evidențiază ca fiind unul dintre cei mai aprigi susținători
ai regelui. Nu doar în România, ci și în străinătate8. Zoltán Rostás observă pe bună dreptate faptul
1
Pentru un studiu care analizează parcursul politic și ideologic al lui Nae Ionescu din a doua jumătate a anilor 1930
vezi: Florin MÜLLER, « Nae Ionescu, ideologia totalitară și mișcarea legionară, 1934-1940 », Revista istorică, serie
nouă, tomul VIII, nr. 1-2, 1997, pp. 119-123.
2
Vezi: Mircea ELIADE, Memorii 1907-1960, Humanitas, 1997, p. 340.
3
Mihai SEBE, op. cit., p. 228.
4
Vezi și : Mihai SEBE, Nae Ionescu – de la mystique de la monarchie à la mobilisation totalitaire, thèse de doctorat,
Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, 2012.
5
Vezi: Emanoil BUCUȚA, „Cuvinte regeşti”, Boabe de Grâu, anul V, nr. 4, aprilie 1934, pp. 244-246; Idem, „Studenţii
la sate”, Boabe de Grâu, anul V, nr. 7, iulie 1934, pp. 436; Idem, „Librării la sate”, Boabe de grâu, anul V, nr. 8,
august 1934, pp. 502-503; Idem, „Echipe regale studențești la sate”, Căminul Cultural, anul I, nr. 1, noiembrie 1934,
pp. 6-7; Idem, „Casa de zid a Căminului Cultural”, Căminul Cultural, anul II, nr. 1, noiembrie 1935, pp. 373-374;
Idem, „Săptămâna cărții la sate”, Căminul Cultural, anul II, nr. 6, mai 1936, pp. 553-554.
6
În această privință, Henri H. STAHL îl prezintă pe Victor Ion POPA ca pe « un fanatic al lui Carol ». Vezi: Zoltán
ROSTÁS, Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Paideia, București, 2000, p. 110.
7
În ianuarie 1934 Carol II îl numește pe Gusti în funcția de director al Fundațiilor Culturale Regale, post pe care acesta
îl deține până în anul 1940.
8
Vezi: ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 10/1934, f. 4; Idem, dosar 3/1936, f. 8;
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 131/1935, ff. 1-2; Dimitrie GUSTI, La monographie
et l’action monographique en Roumanie, Les Editions Domat-Montchrestien, Paris, 1935.

— 251 —
că monarhismul lui Gusti este justificat inclusiv de faptul că sprijinul lui Carol II îi oferă
posibilitatea de a acționa rapid și de a se bucura de continuitate și de sprijin material constant
pentru materializarea ideilor sale de reformă socială, ferindu-l astfel de capriciile presupuse de
alternanța la guvernare a partidelor politice1.
Desigur, cazul lui Dimitrie Gusti nu este singular. Intelectualii, în general, reprezintă poate
cea mai activă categorie de carliști. Până la urmă, cei mai importanți partizani ai regelui aparțin
în linii mari acelorași categorii bine determinate de intelectuali (respectiv intelectuali-jurnaliști),
oameni politici și militari.
Publicații precum Boabe de Grâu, Curentul, Gândirea, Sfarmă-Piatră, Neamul românesc,
Lumea Nouă, Vremea sau Cele Trei Crișuri se dovedesc a fi acum adevărate laboratoare
ideologice ale statului autoritar și ale naționalismului practicat printr-un filtru monarhic.
Numeroși jurnaliști forjează un discurs favorabil concentrării puterii în mâinile regelui, fenomen
pe care îl consideră ca fiind unul în egală măsură firesc și necesar. Carol al II-lea este proiectat
astfel ca un veritabil arbitru, a cărui putere este destinată neapărat să sporească. Scriitorul Cezar
Petrescu popularizează în Curentul mai ales activitatea Fundațiilor Culturale Regale, pe care o
prezintă în contrast cu acțiunea « distructivă » a partidelor politice2. În schimb, colegul său de
redacție Pamfil Șeicaru propune « pedagogia politică a monarhiei » reprezentată de Carol II ca
alternativă la moștenirea « fanariotă » a culturii politice românești3, promovând imaginea
idealizată a unui suveran proiectat ca un veritabil « cârmaci al Statului »4. În fapte aparent banale
precum atacarea unui jandarm român de către un grup de minoritari sași ori arborarea într-o
localitate de frontieră a unui drapel românesc cârpit Șeicaru vede simptome grave ale unui stat
aflat în plină disoluție5. Violențele din perioada alegerilor, corupția, stagnarea economiei
naționale, decredibilizarea și ineficiența instituțiilor statului, fiecare dintre aceste procese ar fi fost
cauzate, în opinia lui, de practicile parlamentarismului autohton.
Un asemenea discurs monarhist antiparlamentar întâlnim inclusiv în revista Vremea,
dirijată de frații Vladimir și Constantin A. Donescu. Ca și colegii lor de breaslă de la Curentul, cei
doi încadrează la rândul lor inițiativele lui Carol al II-lea într-un efort monarhic de luptă împotriva
« combinaţiilor de club » şi a « calculelor electorale »6, proclamând monarhia ca alternativă la «
vechile metode de guvernare »7. În 1935, C.A. Donescu se referă în maniera următoare la
consecințele politice ale Restaurației:

« Toată lumea a fost de acord că 8 Iunie a fost începutul ieşirii din haosul în care ne cufundăm. N-
aveam un stăpân. Şi-acum avem. Aceasta e întreaga semnificaţie a lui 8 Iunie. De ce s-o mai pui pe tapet,
dacă nimeni n-o discută ? De ce încerci s-o analizezi, când tot norodul românesc o acceptă aşa ? (...) Venirea
Regelui Carol însemnează începutul ordinii, tocmai fiindcă locul de conducere al statului era pe vremea
aceea gol. Şi nu putea fi ocupat mai bine decât de Regele Carol. (...) Partidele nu puteau scoate ţara din
pericol, fiindcă în structura însăşi a Statului lipsea un element esenţial: cârmaciul. Ordinea şi disciplina se
stabileşte în aceşti cinci ani prin prezenţa acestui cârmaci »8.

Textul lui Donescu este unul reprezentativ pentru discursul politic folosit acum de intelectualii-
jurnaliști carliști. Aceștia publică în anii 1934-1937 nenumărate articole în care fac în același timp
elogiul autorității și al persoanei monarhului. Critici înverșunați ai statu quo-ului, carliștii îmbină
frecvent în textele lor antiparlamentarismul cu monarhismul și naționalismul.

1
Zoltán ROSTÁS, Strada Latină, nr. 8. Monografiști și echipieri gustieni la Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », Curtea Veche, București, 2009, p. 12.
2
Cezar PETRESCU, „Prospectarea satelor”, Curentul, anul VIII, 23 septembrie 1935, p. 1.
3
Pamfil ȘEICARU, „Condiția esențială a biruinței”, Curentul, anul VII, 11 iunie 1934, p. 1.
4
Idem, „Meseria de Rege”, Curentul, anul VII, 27 iunie 1934, p. 1.
5
Vezi: Idem, „Un Stat fără autoritate”, Curentul, anul VIII, 30 august 1935, p. 1; Idem, „Steagul cârpit din gara
Jimbolia”, Curentul, anul IX, 18 iulie 1936, p. 1.
6
Vladimir DONESCU, „Ţara are un conducător”, Vremea, anul VIII, 9 iunie 1935, p. 3.
7
Constantin A. DONESCU, „Reconfortantul discurs al Regelui”, Vremea, anul VIII, 8 ianuarie 1935, p. 3.
8
Idem, „Conferinţa domnului prefect”, Vremea, anul VIII, 16 iunie 1935, p. 3.

— 252 —
 În această privință, Nichifor Crainic și Mihail Manoilescu se departajează printre
intelectuali ca doi veritabili teoreticieni politici. Până la urmă, Carol al II-lea contează de-a lungul
întregului deceniu pe sprijinul lor ideologic. După ce la sfârșitul anului 1933 petrece câteva
săptămâni în închisoare ca urmare a unor articole favorabile Gărzii de Fier și a unui text în care
critică anturajul regelui (însă nu persoana monarhului)1, Nichifor Crainic își continuă prolifica sa
activitate publicistică în paginile Gândirii și ale unei noi reviste politice, pe care o întemeiază în
1936 sub directoratul lui Alexandru Gregorian2. Intitulată Sfarmă-Piatră, această publicație
săptămânală propune la rândul ei monarhismul și etnonaționalismul ca remediu împotriva
parlamentarismului și a comunismului3. În paginile acestei reviste Crainic generează inclusiv o
nouă găselniță ideologică. O suită de texte pe care le publică aici sunt reunite în 1937 într-o
broșură care sintetizează ideile sale cu privire la « statul etnocratic », o entitate politică destinată a
asigura cu adevărat primatul intereselor românilor etnici4. Centrat în jurul monarhiei, instituție
promovată ca vector al unității și continuității politice, un asemenea edificiu urma să fie desăvârșit
treptat, prin aplicarea unui amplu plan național de reformare a instituțiilor dirijat de rege:

« Popularizat și acceptat de națiunea întreagă, executat de echipe guvernamentale alese din elitele
profesiunilor și controlat de parlament, el va fi supravegheat de Majestatea Sa Regele. (...) În statul
etnocratic, Regele e factorul dinamic al întregii opere de creație românească. Regimul profesional
culminează convergent în autoritatea regală. Marele plan de reconstrucție a Statului etnocratic angajează
întreaga națiune, prin profesiuni, la munca de creație, sub tutela și autoritatea Majestății Sale Regelui »5.

Monarhismul traversează cele mai importante deziderate ideologice pe care Crainic le

formulează acum. Așa se face că în același an editura Cugetarea îi tipărește volumul intitulat
Puncte cardinale în haos, de fapt tot o antologie de articole publicate anterior, de data aceasta în
revista Gândirea. Promotor al devizei: « Hristos, Regele, Națiunea »6, autorul înzestrează
regalitatea cu funcția de « coloană vertebrală a întregii istorii românești »7. Urmând tiparele
generale ale discursului carlist, Nichifor Crainic ancorează totdeauna monarhia într-un cadru
național, potrivit ideii conform căreia regele « personifică naţiunea organizată în stat »8. Așa se face
că teoriile politice pe care le vehiculează în acești ani roiesc nu doar în jurul unor concepte precum
ortodoxia și etnicitatea românească, ci este centrată inclusiv pe dezideratul înfăptuirii unei națiuni
monarhiste, dinamizată de țărani și tineret9.
Ca și Nichifor Crainic, Mihail Manoilescu îmbogățește și el printr-o publicistică
impresionantă multe dintre temele ideologice pe care le dezvoltase anterior. Profesor universitar de
economie, director al revistei Lumea Nouă și președinte al A.G.I.R. (Asociaţia Generală a
Inginerilor din România), acesta este din ce în ce mai activ în dezbaterea de idei, devenind, printre
altele, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai partidului unic și ai corporatismului10. Însuși
Carol al II-lea este la curent cu teoriile sale despre corporatism. În primăvara anului 1934, regele

1
Nichifor CRAINIC, „Ţara regelui Wieder şi a reginei Duduia”, Calendarul, anul II, 16 noiembrie 1933, p. 1. Vezi și:
Roland CLARK, « Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political culture of the extreme right in
1930s Romania », Nationalities Papers, vol. 40, nr. 1, 2012, p. 113.
2
Reapariția Calendarului, ziar pus la index odată cu arestarea sa, este interzisă de autorități.
3
Nichifor CRAINIC, „Slugărnicie și demnitate”, Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 33, 9 iulie 1936, p. 2; Idem, „Nicolae
Titulescu”, Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 37, 7 august 1936, p. 2.
4
Nichifor CRAINIC, Programul statului etnocratic, Tipografia Ziarului Universul, București, 1937. Inițial, Crainic
elaborase acest text ca pe un program al Partidului Național-Creștin, pe care îl fondează împreună cu A.C. Cuza și
Octavian Goga în iulie 1935 (vezi: Roland CLARK, « Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political
culture of the extreme right in 1930s Romania », Nationalities Papers, vol. 40, nr. 1, 2012, pp. 116-118).
5
Ibidem, pp. 55-56.
6
Nichifor CRAINIC, Puncte cardinale în haos, Albatros, București, 1998, p. 11.
7
Ibidem, p. 12.
8
ANIC, fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 3/1936, f. 16.
9
Vezi: Nichifor CRAINIC, „Trăiască Regele!”, Calendarul, anul II, 9 iunie 1933, p. 1.
10
Vezi: Mihail MANOILESCU, Le parti unique: institution politiques des régimes nouveaux, Les Œuvres
Françaises, Paris, 1936 ; Idem, Le siècle du corporatisme: doctrine du corporatisme intégral et pur, Librairie
Félix Alcan, Paris, 1934.

— 253 —
îi vorbește despre acest subiect național-țărănistului Nicolae Lupu1. Notorietatea sa depășește însă
granițele României. Manoilescu conferențiază deseori în Germania, Italia, Portugalia, Austria,
Franța ori Polonia iar cartea sa despre corporatism este rapid tradusă din franceză în limbile
italiană, germană și portugheză2.
Manoilescu proclamă într-o manieră cât se poate de directă utilitatea unui regim autoritar3
și necesitatea reformării statului, inițiative care ar fi urmat să se desăvârșească prin concentrarea
puterii în mâinile unui șef. În ultimul deceniu și jumătate ideile sale politice suferă o radicalizare
progresivă. Așa se face că dacă la începutul anilor 1920 Manoilescu își mărturisește încrederea
într-o doctrină transfigurată a liberalismului (ceea ce el numește neoliberalism) și în clădirea
statului pe baze democratice4, la jumătatea acestui deceniu se declară convins de faptul că doar «
statul autoritar » (unul centrat în același timp pe corporatism, pe un partid unic și pe cultul șefului)
ar fi putut realiza un climat propice întăririi politice şi economice a naţiunilor europene și depășirii
« crizei de organizare » ce le-ar fi afectat după Primul Război Mondial5. În cazul României Mari,
de pildă, ca soluție la problema raționalizării și eficientizării birocrației recomandă explicit
crearea unui stat corporatist și aplicarea unui « plan economic național »6. Gândit în primul rând
ca un instrument modern de guvernare, planul național reprezintă pentru Manoilescu una dintre
practicile esențiale ale modelului său de stat autoritar7. Iată, pe scurt, contextul în care îi este
publicată cartea intitulată Le parti unique: institution politiques des régimes nouveaux8, o lucrare
considerată de istoricul italian Emilio Gentile drept prima tentativă de elaborare teoretică a unui
« tip ideal » de partid unic9. În opinia lui Gentile, temele indicate de Manoilescu în 1936 încă mai
reprezintă probleme teoretice fundamentale pentru studiul partidului unic10.
Ce înseamnă totuși carlismul lui Manoilescu ? În primul rând, o interpretare favorabilă a
acțiunilor regelui. Ca și ceilalți monarhiști, acesta ratează rareori prilejul de a elogia
personalitatea și meritele suveranului. În al doilea rând, o interacțiune personală mai mult sau mai
puțin constantă cu suveranul. Pe cei doi îi regăsim alături în cadrul unor audiențe regale11 sau cu
ocazia a diferite manifestări cu caracter național. În martie 1937, de pildă, Carol II și Manoilescu
participă împreună la un congres agricol național iar în toamna aceluiași an se află din nou alături
la Alba-Iulia, acolo unde se inaugurează un monument închinat revoluționarului pașoptist Horia12.
Nu în ultimul rând, monarhismul lui Manoilescu se traduce prin partizanatul său față de ideea de
concentrare a puterii în mâinile unui conducător, pe care îl identifică deseori în persoana regelui.
În această privință, acesta zugrăvește pe monarh ca pe un lider autoritar croit potrivit unui model
autohton. Nu doar Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti ori Nichifor Crainic ancorează persoana regelui

1
Armand CĂLINESCU, op. cit., p. 215.
2
Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1993, pp. 386-389; Idem, „De ce am fost
la Nürenberg”, Lumea Nouă, nr. 9, septembrie 1936, p. 443.
3
Vezi: Mihail MANOILESCU, „Dictatura romană”, Lumea Nouă, nr. 7, iulie 1934, p. 394.
4
Idem, « Neoliberalismul », in Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social
Român, Cultura Naţională, Bucureşti, 1922, pp. 141-161.
5
Vezi: Mihail MANOILESCU, Curs de științe economice, organizare și raționalizare, Școala Politehnică « Regele
Carol II », București, 1934, p. 400; „Importantele declarații ale domnului senator Mihail Manoilescu”, Ordinea, anul
IV, 6 februarie 1935, p. 5.
6
Idem, „Economia naţională organizată”, Buletinul A.G.I.R., anul XIV, nr. 10, octombrie 1932, pp. 485-487; Idem,
România: stat național-corporativ, ediția a II-a, Tipografia Ziarului Universul, București, 1934.
7
Manoilescu prezentase regelui încă din 1932 un asemenea plan, pe care îl elaborează de această dată împreună cu
economistul Virgil Madgearu. Inițiativa lui se petrece însă prea devreme. În primii săi ani de domnie, Carol al II-lea
este destul de precaut atunci când este vorba despre aplicarea unor reforme radicale.Vezi: ANIC, fond Casa Regală.
Miscelanee, dosar 1183, ff. 1-60.
8
Mihail MANOILESCU, Le parti unique: institution politiques des régimes nouveaux, Les Œuvres Françaises, Paris,
1936.
9
Emilio GENTILE, La voie italienne au totalitarisme. Le parti et l’État sous le régime fasciste, Éditions du Rocher,
Paris, 2004, p. 54.
10
Ibidem, p. 57.
11
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1936, f. 12; Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII,
Tiparul Așezământului Grafic Datina Românească, București, 1938, p. 146.
12
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. III, Machiavelli, București, 2001, p. 154.

— 254 —
într-o tradiție istorică și politică « românească », ci și Mihail Manoilescu. Într-un articol pe care îl
publică în septembrie 1935 în Lumea Nouă, acesta se referă la suveran ca la un veritabil « Domn »
modern, cârmuitor destinat să reactualizeze în contemporaneitate tradiția autoritarismului
medieval:

« Întârziaţii formulelor mucegăite ale veacului al XIX-lea nu încetează să ne vorbească de

constituţionalitate şi de Suveran constituţional ca de o formulă ideală şi absolută, menită să ne mântuie de
toate relele. Şi nu îşi dau seama, în viziunea lor scurtă sau pătimaşă, cât de adânc s-a schimbat cursul istoriei
de la război încoace şi cât de puternice sunt formulele noi care au apărut la conducerea popoarelor.
Viaţa popoarelor nu cunoaşte decât o singură formă de conducere care să fi dat rezultate mari şi
repezi. Este, sub diferitele ei nuanţe, dictatura.
Că cel care conduce se numeşte Kemal, Mussolini, Hitler, Stalin, Salazar sau Roosevelt, că metodele
sale sunt nuanţate diferit, după ţări şi împrejurări, el este şi rămâne un dictator. (...)
Istoria noastră nu cunoaşte niciun dictator. Dar ea cunoaşte de-a lungul veacurilor pe acel care a
putut face tot ce face dictatorul şi mai mult decât dânsul: ea cunoaşte pe Domn.
Domnul ţării, plin de putere, de voinţă şi de libertatea de a face binele. Domnul ţării – în acelaşi timp
om şi instituţie – care concentrează toate mijloacele de înfăptuire ale neamului, Domnul ţării, care nu
întreabă la marile cotituri ale vremii decât pe Dumnezeu, aceasta este forma românească şi tradiţională a
autorităţii vii şi creatoare.
Această formă poate renaşte şi – cu adaptările pe care le cere complexitatea de funcţionare a Statului
contemporan – trebuie să renască.
Aceasta este forma care răspunde în acelaşi timp şi exigenţelor de unitate în acţiune ale statelor
actuale, şi concepţiei populare a românului despre stăpânire şi dreptate »1.

O asemenea referință la formule arhaice de guvernare nu face deloc notă discordantă față de
teoriile pe care le-am prezentat anterior. Nu trebuie neglijat faptul că cea mai « originală »
trăsătură a partidului unic pe care Manoilescu îl imaginează se dorește a fi tocmai « șeful » său.
Partidul și conducătorul său sunt destinate a reprezenta acum două realități complementare2. În
egală măsură, « șeful » este menit a îndeplini o funcție de maximă importanță inclusiv în statul său
corporativ, și anume una de « arbitraj » în luarea și materializarea deciziilor de guvernare. În
această privință, monarhia ereditară reprezintă în opinia lui Mihail Manoilescu cel mai potrivit
vector al « organicității » și unității unei națiuni3. În România, monarhia și parlamentul corporativ
ar fi urmat să devină cele două instituții fundamentale ale unui stat4 în care funcția executivă a
regelui este gândită ca fiind una primordială5.
Concretizarea propriilor convingeri ideologice prin intermediul unei formule politice de
guvernare naționaliste și autoritare, iată ceea ce pare a mâna simultan pe Mihail Manoilescu nu
doar spre carlism, ci inclusiv spre fascismul Gărzii de Fier. Așa se face că în 1935 acesta ia
apărarea tinerilor legionari care lucrează în tabere de muncă la sate6 iar în anul următor participă
la fiecare dintre congresele naționale studențești organizate în acești ani de membrii Gărzii7.
Filofascismul său atinge însă apogeul în 1937, atunci când la alegerile din noiembrie candidează
pentru funcția de senator pe listele electorale ale partidului Totul pentru Țară. După ce lăudase cu
un an în urmă cartea Pentru legionari a « Căpitanului » Corneliu Zelea-Codreanu8, acum scrie în

1
Mihail MANOILESCU, „Domn şi dictator”, Lumea Nouă, nr. 9, septembrie 1935, pp. 440-441.
2
Idem, Le parti unique: institution politique des régimes nouveaux, Les Oeuvres Françaises, Paris, 1936, p. 135.
3
Idem, Le siècle du corporatisme: doctrine du corporatisme intégral et pur, Librairie Félix Alcan, Paris, 1936, pp. 356-
357.
4
Idem, România: stat național-corporativ, ediția a II-a, Tipografia Ziarului Universul, București, 1934, p. 7.
5
Ibidem, p. 39.
6
Mihail MANOILESCU, „Un conflict penibil”, Lumea Nouă, nr. 1, ianuarie 1935, pp. 38-39.
7
Vezi: Mihail MANOILESCU, „Un Congres studenţesc”, Lumea Nouă, nr. 9, septembrie 1936, p. 410; Idem, „La 10
decembrie”, Lumea Nouă, nr. 12, decembrie 1936, pp. 540-541; Idem, „Altădată, la congresele noastre”, Lumea
Nouă, nr. 9, septembrie 1936, p. 444.
8
Idem, „Cartea Căpitanului”, Lumea Nouă, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 1936, pp. 453-459. Mijlocirea unor întâlniri
între Corneliu Zelea-Codreanu și Victor Slăvescu (guvernatorul Băncii Naționale) respectiv un ziarist francez ne

— 255 —
termeni elogioși despre moartea « cruciaților » Ion I. Moța și Vasile Marin în războiul civil spaniol1
și așteaptă cu încredere și interes o desfășurare eroică și naționalistă a « revoluției legionare »2.
Fie că vorbim despre carlism sau despre fascismul legionar, ambele opțiuni ideologice par a tenta
în egală măsură pe Manoilescu. Ceea ce pare a mobiliza în primul rând pe acest intelectual este
speranța ca măcar prin intermediul uneia dintre aceste mișcări politice să își poată împlini
propriile idei de palingeneză națională.
Nu toți monarhiștii sunt însă animați de convingeri politice precum cele împărtășite de
Manoilescu. Din contră, deși sunt mai puțin vizibili în acești ani, oamenii politici carliști se
recrutează cel mai adesea dintre membrii elitelor tradiționale puțin atașate practicilor
parlamentare și neîncrezătoare față de orice idee de schimbare radicală (sau revoluționară) a statu
quo-ului. Majoritatea oamenilor politici carliști provin din Vechiul Regat. Gheorghe Tătărescu,
Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Victor Slăvescu3 sau Nicolae Iorga se numără printre
cei mai importanți dintre ei.
Nicolae Iorga, în același timp istoric, jurnalist, profesor universitar și lider al Partidului
Naționalist Democrat, rămâne una dintre persoanele cele mai fidele suveranului, față de care este
legat printr-o veche prietenie. Această relație este întreținută constant atât printr-o corespondență
bogată cât și prin dese întâlniri cu monarhul. Spre deosebire de alți carliști, Iorga încearcă să
joace în același timp rolul de sfătuitor regal și de « apostol » al națiunii. Carlismul pe care îl
profesează îi poate spori influența și popularitatea (respectiv vizibilitatea în spațiul public) de care
se bucură în România.
Adversar înverșunat al Gărzii de Fier, acest naționalist promovează ca alternativă la
radicalismul politic modelul unei monarhii naționale, adică a unei guvernări centrate pe
solidaritatea națiunii în jurul regelui. Pe scurt, dinastia de Hohenzollern (reprezentată acum de
Carol II) nu ar fi făcut decât să continue și să concretizeze în modernitate o tradiție monarhică în
același timp ancestrală și proprie culturii politice românești. Nicolae Iorga situează monarhia
deasupra constituției iar în situații critice recomandă inclusiv transformarea ei într-o monarhie «
personală » și « antiparlamentară »4. Așa se face că în 1935 acesta discută cu Carol al II-lea despre
posibilitatea schimbării constituției, îndemnând pe rege să nu lase pe nimeni să profite de
autoritatea « Coroanei », pe care o dorește « activă » și « mai presus de partide »5. În anii care
preced instaurarea dictaturii monarhismul carlist este asociat frecvent cu ispita autoritarismului
iar în această privință ideile politice ale lui Nicolae Iorga nu reprezintă o excepție.
Naționalismul monarhist se coagulează nu întâmplător în acești ani ca o ideologie a
centrului. În timpul regimului autoritar devine tot mai evident faptul că majoritatea carliștilor fie
provin din Vechiul Regat, fie sunt exponenți direcți ai elitelor bucureștene. Totuși, în anii 1934-
1937 noile provincii sunt « reprezentate » în mod simbolic de către trei oameni politici monarhiști:
pe lângă ardeleanul Valer Pop6, se remarcă acum prin vizibilitatea lor publică inclusiv

demonstrează cât de apropiate sunt relațiile dintre Manoilescu și « Căpitan ». Vezi: Victor SLĂVESCU, Note și
însemnări zilnice, vol. I, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 141, 184.
1
Mihail MANOILESCU, „De la Lord Byron la Ion Moţa”, Lumea Nouă, nr. 1, ianuarie 1937, pp. 3-5.
2
Idem, „Sensul anti-burghez al revoluţiei naţionale”, Lumea Nouă, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 1937, pp. 315-334.
3
Vezi: Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. I, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 124, 152, 188.
4
Vezi: Nicolae IORGA, Sensul tradiţional al monarhiei, Tipografia Ziarului Uinversul, Bucureşti, 1934; Idem, „Regele
şi Ţara”, Neamul românesc, anul XXXI, 2 martie 1936, p. 1; Curentul, anul X, 8 decembrie 1937, p. 6.
5
Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1938, p. 245, 301.
6
Vezi: „Domnul Valer Pop la Oradea”, Curentul, anul VIII, 9 aprilie 1935, p. 1; „Congresul anual al asociației ASTRA
la Satu-Mare”, Curentul, anul VIII, 17 septembrie 1935, p. 1; „Marea manifestație liberală de la Orhei”, Curentul,
anul IX, 21 octombrie 1936, p. 5; „Solemnitatea desvelirii bustului Regelui Carol II la Oradea”, Neamul românesc,
anul XXXII, 8 iunie 1937, p. 2; „Punerea pietrei fundamentale a Palatului Ministerului Industriei şi Comerţului”,
Neamul românesc, anul XXXII, 5 noiembrie 1937, p. 2; Valeriu POP, Un mare proces de limpezire politică în
Ardeal: Iuliu Maniu, omul nefast al României întregite – discurs rostit la întrunirea politică din Alba-Iulia în ziua de
5 decembrie 1937, Tipografia Universală, Cluj, 1937; Idem, « Prefață » la Codul Penal Regele Carol II adnotat, vol.
I, editura Librăriei Socec & Co, București, 1937, pp. VII-VIII.

— 256 —
bucovineanul Ion Nistor1 și basarabeanul Ion Inculeț2. Fiecare dintre ei întreține legături apropiate
cu Carol al II-lea iar în spațiul public se erijează în « delegat » al regiunii sale. Practicând în
același timp un discurs naționalist și monarhist, acești trei actori încearcă să contracareze orice fel
de opoziție regională și să mimeze consensul, unul realizat neapărat în jurul Coroanei. În această
privință, o frază rostită în 1937 de Valer Pop la Alba-Iulia este cât se poate de explicită: « țara
românească are un stăpân, un singur stăpân, pe Regele său. Ea nu vrea să știe de altul »3.
Nu mai puțin important că fiecare dintre ei se integrează în Partidul Național-Liberal,
ocupând acum funcții politice însemnate: dacă Ion Inculeț devine ministru de Interne, Valer Pop
conduce ministerul Justiției și pe cel al Industriei și Comerțului iar Ion Nistor dobândește succesiv
șefia ministerului Cultelor și Artelor și pe cea a ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor
Sociale. În 1937, cu prilejul inaugurării la Alba-Iulia a unui monument închinat lui Horea, cei trei
se așază împreună la masă iar felul cum socializează trădează relația apropiată care îi leagă4. Un
alt episod plin de însemnătate se petrecuse în luna aprilie a anului anterior, atunci când Valer Pop,
Ion Inculeț și Ion Nistor merg la Ploiești pentru a participa la dezvelirea unui bust al fostului prim-
ministru național-liberal I.G. Duca. Aici, fiecare dintre ei aduce un omagiu celui comemorat, însă
în numele provinciei pe care o reprezintă. Desigur, am putea interpreta această acțiune ca pe un
lucru firesc. Până la urmă, cei trei fac parte acum din Partidul Național-Liberal. Prezența și
discursurile lor poartă însă o încărcătură simbolică aparte, întrucât se constituie în egală măsură
într-un gest de recunoaștere a supremației pe care cultura politică a Vechiului Regat o dobândește
în România Mare. Nimic mai edificator în acest sens decât frazele bine ticluite ale lui Valer Pop,
rostite « în numele Ardealului »: « Noi, cei de peste munți, din Ardealul revenit pentru totdeauna la
sânul de mamă al României întregite, mărturisim că I.G. Duca, fericită întrupare a generosului
Vechi Regat, ne-a căutat, ne-a cunoscut, ne-a înțeles și ne-a iubit. A colindat provincia de peste
munți ținut de ținut, oraș de oraș, târgușor de târgușor. Ne-a simțit durerile, ne-a văzut calitățile, ne-
a înțeles susceptibilitățile, ne-a examinat cu tragere de inimă justele interese localnice; pe toți și pe
toate le-a încadrat și le-a integrat, cu mână largă de înțelegător și iubitor părinte, în ritmul armonios
al vieții naționale »5. Pop, Inculeț și Nistor îndeplinesc o funcție de maximă importanță în rândul
actorilor carlismului. Cei trei se numără printre puținele elite din noile provincii care girează de
bunăvoie cultura politică din capitală, legată acum în egală măsură de politicile administrative
centraliste și de ascensiunea autoritarismului monarhic.
Această dimensiune antiliberală a carlismului este întreținută, ca și în anii trecuți, nu doar
de oameni politici și de intelectuali, ci și de elite provenite din rândul armatei. Nelipsiți din
anturajul monarhului, asemenea militari își joacă în continuare rolul de actori ai carlismului,
mărturisindu-și în mod constant fidelitatea față de Tron. Numeroși militari corespondează cu Carol
al II-lea6 iar în cadrul unor mic-dejunuri sau audienţe regale generalii reprezintă o categorie
privilegiată din punct de vedere numeric7. În această privință, nu trebuie neglijat faptul că regele
însuși își asumă funcția de apărător al intereselor armatei. Așa se face că preocuparea deosebită
pe care monarhul ar fi avut-o acum pentru modernizarea armatei devine treptat una dintre temele
favorite ale propagandei carliste. Carol al II-lea se prezintă pe sine ca fiind principalul catalizator

1
Vezi: Curentul, anul VI, 24 noiembrie 1933, p. 1; Curentul, anul VII, 2 decembrie 1934, p. 5; Curentul, anul X, 27
ianuarie 1937, p. 8; „Comemorarea Unirii Ardealului în Bucovina. Festivităţile de la Rădăuţi. Discursul domnului
ministru Ion Nistor”, Neamul românesc, anul XXXII, 5 decembrie 1937, p. 3.
2
Vezi: „Aniversarea Unirii Basarabiei cu patria-mumă. Discursul domnlui Ion Inculeț”, Curentul, anul VIII, 12 aprilie
1935, p. 2; „Comemorarea Unirii Ardealului. Cuvântarea domnului Inculeț la Radio”, Curentul, anul VIII, 4
decembrie 1935, p. 6; Neamul românesc, anul XXX, 5 decembrie 1935, p. 1.
3
Valeriu POP, Un mare proces de limpezire politică în Ardeal: Iuliu Maniu, omul nefast al României întregite – discurs
rostit la întrunirea politică din Alba-Iulia în ziua de 5 decembrie 1937, Tipografia Universală, Cluj, 1937, p. 16.
4
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. III, Machiavelli, București, 2001, p. 154.
5
„Solemnitatea Dezvelirii bustului lui I.G.Duca la Ploiești. Cuvântările ținute în piața orașului”, Curentul, anul IX, 26
aprilie 1936, p. 5.
6
Vezi, de pildă, o serie de scrisori ale generalilor Paul Angelescu și Constantin Ștefănescu Amza. ANIC, fond Casa
Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 39/1934, f. 1; ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar
II/38.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1936.

— 257 —
al politicilor de înzestrare a armatei și se referă în continuare la militari ca la niște « camarazi » ai
săi, ale căror merite le laudă frecvent1. Acestui aspect i se adaugă diferite gesturi simbolice. După
1930, de pildă, Carol II este cel care imprimă un ritm energic construcției monumentului « Eroilor
Aerului » din București, dezvelit de el însuși în vara anului 19352. Pe de altă parte, e foarte
probabil că multor militari le convine fenomenul de concentrare a puterii. Mentalitatea specifică
funcției pe care o îndeplinesc încurajează ideea unui conducător cu care să poată discuta și
colabora în afara parlamentarismului. Apropierea dintre armată și monarhie devine din ce în ce
mai evidentă în anii următori.
Carlismul anilor 1934-1937 se configurează ca o structură politică și ideologică din ce în
ce mai coerentă, una generată nu din întâmplare, ci ca urmare a acțiunilor unor persoane care își
fac un țel politic din a sprijini pe Carol al II-lea și de a centra doctrina monarhică făurită în
persoanei sale pe două concepte-cheie: naționalismul și autoritarismul. Monarhismul nu este pur și
simplu o creație a propagandei și nu se manifestă acum doar prin elogii adresate suveranului cu
prilejul unor sărbători ca ziua națională (10 mai), Restaurația (8 iunie) ori data aniversării sale
(15 octombrie). Actorii ale căror acțiuni le-am discutat mai sus sunt carliști pentru că sprijină
constant procesul de personalizare (carlistă) a puterii și reformele de ordin național realizate în
numele suveranului, fie că vorbim despre Fundațiile Culturale Regale, despre activitățile școlii
gustiene de sociologie sau despre străjerie.

În anii 1934-1937, monarhia reprezentată de Carol al II-lea nu se rezumă la funcția unui

simbol politic. Din contră, aceasta capătă o dinamică aparte, într-un context național frământat de
provocări legate de integrarea noilor provincii și de revendicări ideologice antiliberale. Printr-o
suită de strategii politice și de imagine atent practicate, regele întreține procesul de personalizare a
puterii și creează multor români impresia că este capabil să reformeze statul național în fruntea
căruia se află. În această privință, ipostaza sa de « Rege al țăranilor » este una cât se poate de
relevantă. Se inventează astfel o relație particulară între o comunitate națională preponderent
țărănească și conducătorul ei, gata oricând să inițieze reforme destinate să o ajute să progreseze.
Așa se face că ordinea imaginată de monarhiști se manifestă prin diferite idei și metode de
planificare și inginerie socială, vizibile acum mai ales în cazul căminelor culturale de la sate și a
diferite formule de încadrare a tineretului, dintre care Straja Țării rămâne cea mai importantă. Pe
de altă parte, am putea considera că reformismul carlist înglobează inclusiv politicile culturale
făcute sub semnul monarhiei. Acestea sunt făcute la rândul lor în direcția unei schimbări, în acest
caz a unei ameliorări a situației culturii naționale. Iată câteva dintre cele mai importante idei și
practici care mobilizează acum pe rege și pe carliști, adică pe partizanii săi. În spațiul public,
aceștia devin din ce în ce mai prezenți și mai numeroși.
Nu trebuie neglijat faptul că o asemenea evoluție a monarhismului (autoritar) nu se
întâmplă izolat de ceea ce se petrece pe continent. În Europa se petrece în paralel o veritabilă
ascensiune a regimurilor totalitare și autoritare. Pe lângă statul fascist italian (proclamat în 1922),
în 1933 Hitler fondează în mod oficial cel de-Al Treilea Reich iar Engelbert Dolfuss transformă
statul austriac într-o dictatură. În plus, noi regimuri autoritare iau naștere în Bulgaria, Estonia,
Letonia (1934) și Grecia (1936). Contextul geopolitic european devine tot mai tensionat odată ce
unui asemenea val de state antiparlamentare i se adaugă evenimente precum remilitarizarea
Renaniei sau începutul războiului civil spaniol (1936). Deși pentru naționaliștii români Italia
fascistă pare a reprezenta cel mai important model, nu doar cazul italian contează în această
ecuație. În România există, de pildă, inclusiv un interes pentru Salazar și reformele pe care le
inițiază începând din 1932 în calitate de prim-ministru al Portugaliei.
Asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei (1934) reprezintă totuși evenimentul care
stârnește un interes aparte printre numeroși români, pentru că zguduie un stat destul de
asemănător României Mari. În Iugoslavia vecină se duce o luptă asemănătoare împotriva forțelor

1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II », București,
1940, p. 197, 202.
2
Bogdan FURTUNĂ, Monografia Monumentului « Eroilor Aerului », București, 1939, p. 5.

— 258 —
centrifuge: un rege tânăr este promovat ca simbol integrator și ca vector reformator al unui
ansamblu politic eterogen, unul în care întâmpină la rândul lui dificultăți în procesul de integrare a
regiunilor.
Din contră, nu trebuie trecută cu vederea nici provocarea reprezentată de mișcarea politică
fascistă a Gărzii de Fier. Legionarii sunt percepuți de către autoritățile statului ca un naționalism
concurent ori catalogați ca o organizație anarhistă. Pe de altă parte, acțiunile Legiunii creează
multora impresia unui stat ale cărui instituții sunt slabe și ineficiente, și nu puternice și credibile,
așa cum ar fi trebuit să fie.
De mandatul politic al național-liberalilor se leagă acum multe speranțe. Totuși, în ciuda
promisiunilor lor, acești guvernanți perpetuează vechile tare ale administrației și astfel se văd
repede copleșiți de obișnuitul val de nemulțumiri și critici antiparlamentare. În România Mare a
acestor ani, se simte o stare de așteptare, se revendică din nou un om providențial, o persoană
capabilă să se impună și să pună capăt dezordinii democratice. Se anticipează astfel evenimentele
de la începutul anului 1938.

— 259 —
 CAPITOLUL 5 : ROMÂNIA MARE CARLISTĂ 1938-
1940

La alegerile de la sfârșitul anului 1937 niciunul dintre partidele politice nu reușește să

obțină 40 % din voturi, pragul minim necesar pentru asigurarea unei majorități parlamentare.
Rezultatele votului popular generează clasamentul următor:

Rezultatele alegerilor electorale din decembrie 1937 1

PARTIDE POLITICE PROCENTUL DE VOTURI OBȚINUTE

Național-Liberal 35,92 %

Național-Țărănesc 20,40 %

Totul pentru Țară 15,58 %

Național-Creștin 9,15 %.

Dată fiind această situație, până la organizarea unor noi alegeri (fixate pentru luna aprilie a
anului următor) monarhul este nevoit (potrivit cutumei) să însărcineze oricare dintre aceste partide
cu formarea guvernului.
Merită evidențiată ascensiunea Gărzii de Fier printre preferințele electoratului. Acest fapt
neliniștește în egală măsură pe rege și pe colaboratorii săi. Rămâne de văzut în ce măsură
schimbarea de regim care se va produce în ziua de 10 februarie a anului următor este determinată
de această temere. Regele aduce P.N.C. la guvernare atât pentru a contracara ascensiunea Gărzii
de Fier și a compromite extremismul cât și pentru a pregăti împreună cu partizanii săi politici
suprimarea parlamentarismului. Acestea sunt motive pe care le indică destul de clar în caietul său
de însemnări zilnice2. În schimb, într-un interviu acordat cotidianului englez Daily Herald Carol II
își justifică alegerea prin faptul P.N.C. ar fi fost în acel moment singurul partid capabil să
răspundă celor mai mari două revendicări solicitate de opinia publică: « naționalism » și «
autoritate »3. Dintre toate partidele naționaliste, formațiunea condusă de Octavian Goga și
Alexandru C. Cuza proclamă cu cea mai mare înverșunare românizarea, un deziderat naționalist pe
care îl vom discuta pe larg într-unul din capitolele următoare. Pe de altă parte, nu este mai puțin
1
Vezi: Kurt W. TREPTOW, « Alegerile din decembrie 1937 și instaurarea dictaturii regale », in România și al doilea
Război Mondial, Centrul de Studii Românești, Iași, 1996.
2
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Silex,
București, 1995, pp. 233-234.
3
Interviul este reprodus în: Curentul, anul XI, 14 ianuarie 1938, p. 12.

— 260 —
adevărat faptul că între rege și Octavian Goga există legături mai mult sau mai puțin apropiate.
Din punct de vedere doctrinar, național-creștinii proclamă inclusiv monarhismul1.
Deși cei doi conducători ai P.N.C. nu contenesc în a promite reforme economice și sociale
în favoarea românilor etnici, mandatul lor (28 decembrie 1937-10 februarie 1938) devine mai
degrabă o domnie a arbitrariului și a abuzurilor, una în care antisemitismul devine o politică de
stat. Lăncierii (grupările paramilitare ale P.N.C.) dezlănțuie deseori violențe antisemite2 iar
apariția ziarelor Adevărul, Dimineața și Lupta este interzisă odată ce sunt considerate a fi «
antiromânești » și instrumente ale « capitalului evreiesc ». Altfel, antisemitismul de stat este
practicat inclusiv printr-o lege de « revizuire » a cetăţeniei3 și prin retragerea brevetelor de
fabricare și comercializare a băuturilor alcoolice deținute de cârciumarii evrei și străini care nu
sunt cetățeni români4. Acțiunile P.N.C. nu fac decât să alimenteze scopul țintit de monarh, și anume
compromiterea parlamentarismului. Vremea partidelor politice pare a fi ajuns la sfârșit.
În ce măsură am putea asocia acest guvern cu ascensiunea politică a carliștilor ? Nu
trebuie neglijat faptul că cinci monarhiști dețin acum posturi ministeriale: Armand Călinescu
(ministru al Internelor), Istrate Micescu (ministru al Afacerilor Străine), Ion Gigurtu (ministru al
Industriei şi Comerţului), Ioan Lupaş (ministru al Cultelor şi Artelor), precum și medicul Gheorghe
Banu (ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale). Fiecare dintre ei devine un personaj
destul de vizibil și activ în timpul regimului autoritar. Apoi, orientarea ideologică filofascistă a
P.N.C. anunță într-o măsură deloc neglijabilă instaurarea regimului carlist și practicile sale
ideologice. Octavian Goga și A.C. Cuza sunt partizani înverșunați ai apropierii diplomatice și
ideologice de Axa Roma-Berlin, iar regele cunoaște bine acest lucru. Goga propusese încă din
1936 monarhului să intervină pentru a « alinia » cât mai repede posibil România Mare pe direcția
politicilor centrate pe naționalism și anticomunism practicate în Italia și Germania5. În mod
simbolic, Goga merge în Italia la începutul lunii februarie 1938, unde se întâlnește inclusiv cu
Mussolini. Deși, după cum observă Rebecca Haynes, în perioada de guvernare a național-
creștinilor nu se produc schimbări semnificative față de relațiile cu Germania și Italia6, acțiunile
simbolice ale acestora nu sunt totuși mai puțin importante. Ele anunță și contribuie la pregătirea
filofascismului carlist, destul de vizibil în următorii doi ani și jumătate.
Scurta guvernare a P.N.C. (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) se constituie din multe
puncte de vedere într-un episod care nu doar precede, ci și pregătește instituționalizarea monarhiei
autoritare. După cum am încercat să demonstrăm mai sus, discursul antidemocratic cunoscuse deja
o radicalizare la sfârșitul anului 1937. Ordinea atât de mult dorită și proclamată nu s-ar fi putut
realiza decât printr-o schimbare radicală a statu quo-ului.
În anul care precedă schimbarea de regim popularitatea Gărzii de Fier este în creștere.
Deși vede în această organizație « singura forță populară și dinamică », monarhistul Armand
Călinescu o condamnă totuși pentru caracterul ei « revoluționar ». În opinia lui Călinescu, un
eventual triumf politic al legionarilor ar fi însemnat o veritabilă « catastrofă » pentru România
Mare7. În primăvara acestui an, regele însuși vorbește despre ideea unei lovituri de stat pe care
Mișcarea Legionară ar fi pregătit-o8. În ce măsură este însă actul de la 10 februarie determinat de
acest lucru ?
Fără îndoială, pentru monarh, ca și pentru elitele tradiționale (cu care colaborează de altfel
destul de bine în timpul guvernării conduse de Gheorghe Tătărescu), legionarii reprezintă o formă

1
Vezi: Valeriu POP, Amintiri politice, Vestala, București, 1999, p. 217; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III:
Carol al II-lea, dosar 7/1936.
2
Vezi: Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, pp. 105-106.
3
Sunt vizaţi în special evreii veniți în România Mare în primii ani de după război.
4
Monitorul Oficial, anul CVI, Nr. 18, 22 ianuarie 1938, pp. 314-316. Vezi și: „Primele măsuri ale noului guvern”,
Curentul, anul X, 31 decembrie 1937, p. 12.
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 7/1936, ff. 3-7.
6
Rebecca HAYNES, Politica României față de Germania între 1936 și 1940, Polirom, Iași, 2003, p. 176.
7
Armand CĂLINESCU, op. cit., p. 372.
8
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Silex,
București, 1995, pp. 150-151.

— 261 —
primejdioasă de radicalism. Nimic mai relevant în această privință decât opinia lui Carol II, care
asociază explicit această grupare cu « completa răsturnare a ordinii sociale și a politicii noastre
externe tradiționale »1. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat nici faptul că în ultimii ani partizanii
regelui proclamaseră neîncetat ideea potrivit căreia parlamentarismul stânjenește bunele intenții
de reformă ale suveranului. O ţară ca România, își amintește Nichifor Crainic, fusese adusă într-o
« stare de paragină » de o « democraţie parazitară »2. Ideea de a instaura un regim autoritar pentru
a suda comunitatea națională, formulată într-o manieră mai mult sau mai puțin explicită, este una
care se înrădăcinase deja în discursul a numeroși actori politici și intelectuali. Anul 1938 creează
rupturi în multe privințe, dar reprezintă în același timp și o încununare, o desăvârșire, o
concretizare a unor revendicări ideologice acumulate de-a lungul a două decenii. Sfărâmarea
vestigiilor statului parlamentar și instaurarea regimului monarhiei autoritare se înscrie în egală
măsură într-o continuitate a dezbaterii de idei. De două decenii, parlamentarismul este supus unor
critici înverșunate iar în această privință partizanii lui Carol constituie, întâmplător sau nu, o bună
parte din avangarda ideilor antidemocratice și antiliberale.
O explorare atentă a dezbaterii de idei din România interbelică (dar mai ales a celei din
perioada 1930-1938) face ca momentul 10 februarie 1938 să nu mai pară atât de accidental. Odată
înscrisă într-o interpretare de tipul longue durée, instaurarea dictaturii pare mai degrabă o acțiune
inevitabilă pe termen scurt. Privită în ansamblu, suprimarea cadrelor democratice nu mai lasă
impresia unui gest neprevăzut și anacronic, un capriciu individual al regelui, ci se remarcă mai
degrabă ca un rezultat oarecum previzibil al unei deliberări tragice. Un observator contemporan
precum Mircea Vulcănescu observă pe bună dreptate faptul că « arbitrajul » vieții politice se
mutase de multă vreme « la Palat ». În acest deceniu monarhia devine în opinia lui Vulcănescu o
veritabilă instituție destinată a confirma și a îndepărta guvernele3.
Din contră, nu dorim să disociem pe Carol II de voința autoritară care totuși îl
caracterizează. Chiar dacă nu este un tiran veritabil, precum se dovedesc a fi mulți dintre omologii
săi europeni din această epocă, apologia autoritarismului pe care carliștii o fac nu poate fi
departajată de persoana sa. Regele ar fi plănuit și discutat încă din 1930 cu Mihail Manoilescu și
Constantin Argetoianu despre oportunitatea instaurării unei « dictaturi » ori măcar a unui « guvern
de autoritate »4. Ulterior, la jumătatea deceniului, diplomatul ardelean Viorel V. Tilea îi propune
franc monarhului o « dictatură oficială » și « schimbarea constituției »5. Paradoxal însă, dacă ar fi
să îi dăm crezare lui Argetoianu (cel care conduce împreună cu Nicolae Iorga primul guvern al «
erei Carol II »6 – exceptându-le însă pe cele efemere conduse de G.G. Mironescu și Iuliu Maniu7),
această idee nu s-ar fi concretizat tocmai din cauza faptului că suveranul ar fi ales « calea
concesiilor şi a compromisurilor politice »8. De altfel, cu Constantin Argetoianu pare a dezbate cel
mai des suveranul chestiunea schimbării de regim și a instaurării unui guvern « de mână forte »,
unul realizat împotriva « dezmățului democratic »9. Ca soluție pentru tarele parlamentarismului
românesc și pentru ceea ce percep ca fiind dezastrul administrației și decredibilizarea instituțiilor

1
Ibidem, pp. 232-234.
2
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, p. 240.
3
Mircea VULCĂNESCU, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 56-57.
4
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Silex,
București, 1995, p. 147; Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri,
vol. IX, partea a VIII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997, pp. 62-63; Vezi și: Elena LUPESCU, Memorii, editura Teșu,
București, 2012, p. 48.
5
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 775, f. 6, 7, 11.
6
Aprilie 1931 – iunie 1932.
7
Iunie 1930 – aprilie 1931.
8
Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea a VIII-a,
Machiavelli, Bucureşti, 1997, pp. 62-63.
9
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Silex,
București, 1995, p. 172; Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. I, Machiavelli, București, 1998, p. 20,
129; Idem, Însemnări zilnice, vol. II, Machiavelli, București, 1999, p. 194.

— 262 —
statului, cei doi se gândesc tot mai serios la oportunitatea punerii în practică a unui « regim de
autoritate și de ordine », făcut sub impulsul unui « gest salvator al regelui »1.
În plus, nu lipsit de importanță este faptul că în anii următori publicațiile monarhiștilor
devin adevărate tribune ale antiparlamentarismului. În Lumea Nouă, de pildă, Mihail Manoilescu
învestește explicit pe Carol al II-lea cu rolul de a schimba Constituția într-o direcție
antiparlamentară2. În schimb, fără a face de această dată o referire directă la rege, Pamfil Șeicaru
proclamă în paginile Curentului o grabnică « frânare autoritară » a demagogiei politice printr-o «
dictatură » făcută « în spirit catilinar »3. Ulterior, acest discurs antidemocratic cunoaște o
radicalizare la sfârșitul anului 1937. Așa se face că alegerile din noiembrie reprezintă pentru
același Șeicaru « cântecul de lebădă » al parlamentarismului4, de vreme ce instaurarea « ordinii »
nu s-ar fi putut realiza în opinia sa decât printr-o schimbare radicală a statu-quo-ului:

« Nu înlăturarea unui guvern de partid și înlocuirea lui printr-un alt guvern de partid, ci înlăturarea
regimului de partid și instaurarea unui regim de aspră corectitudine, menit să redea țării disciplinele sociale
destrămate, acea conștiință a dreptei răsplătiri a muncii, prin nesuspectarea elementelor de conducere. Sunt
soluții de curaj, sunt soluții ce nu pot fi suplinite prin ingeniozități de calcul aritmetic în repartizarea
mandatelor. (...) Soluția recalculării distribuirii mandatelor definește incapacitatea politică a unui provizorat.
Și timpul lucrează eliminatoriu, dar pentru eliminarea șmecherilor contabilității electorale. Țara așteaptă o
curajoasă terapeutică a întregului organism al Statului »5.

O schimbare a statu-quo-ului pare a fi iminentă iar monarhiștii se numără printre cei mai
înverșunați partizani ai ei. Foarte probabil, inclusiv numeroși români consideră acum că regele
este singura persoană capabilă să taie nodul gordian și să instaureze ordinea.
Acest capitol reprezintă o analiză a celor mai importante idei și practici generate în jurul
monarhiei de-a lungul celor doi ani și jumătate de existență a regimului autoritar carlist (10
februarie 1938 – 6 septembrie 1940). Mai întâi analizăm maniera în care este instaurat noul regim
și primele reforme destinate a restructura instituțiile fundamentale ale statului. În al doilea
subcapitol discutăm natura regimului autoritar carlist, pornind de la chestiuni legate de ideologie,
propagandă și practică politică. Ulterior, avem în vedere fenomenul de personalizare a puterii, pe
care îl explorăm inclusiv prin raportare la trei dintre cele mai vehiculate ipostaze ale monarhului,
respectiv acelea de « Rege străjer », « Rege al țăranilor » și « Voevod ». În următoarele două
secțiuni examinăm politicile de încadrare a tineretului respectiv felul cum noul regim practică
ingineria socială. După aceea, în subcapitolele 7, 8 și 9, investigăm succesiv raporturile dintre
monarhie, stat și biserica ortodoxă, inițiativele carlismului cultural și felul în care regimul
autoritar reacționează față de cele mai vehiculate revendicări naționaliste. În următoarea secțiune
analizăm atât dinamica existentă între administrația centrală și noile provincii cât și strategiile
prin care elitele bucureștene (respectiv cele din Vechiul Regat) reușesc să-și păstreze influența
politică inclusiv în anii 1938-1940. În fine, în ultimele două părți ale capitolului explorăm acțiunile
din acești ani ale celor mai importanți carliști iar apoi propunem câteva interpretări cu privire la
factorii care determină prăbușirea regimului și a autorității monarhului în vara anului 1940.

I — NOUL REGIM : SUPRIMAREA PARLAMENTARISMULUI ȘI PRIMELE SALE

REFORME FUNDAMENTALE

În România modernă, experimentarea statului autoritar începe în luna februarie a anului

1938, însă prin metode românești și într-un context specific românesc. Anii noii ordini coincid cu o
1
Idem, Însemnări zilnice, vol. III, Machiavelli, București, 2001, p. 142, 216, 217, 233, 307.
2
Mihail MANOILESCU, „Oportunitatea revizuirii Constituţiunei”, Lumea Nouă, nr. 9, septembrie 1934, pp. 478-480.
3
Pamfil ȘEICARU, „Dreapta și stânga”, Curentul, anul VIII, 25 noiembrie 1935, p. 1.
4
Idem, „A început hora dezmățului electoral”, Curentul, anul X, 6 noiembrie 1937, p. 2.
5
Idem, „Retranșările perimaților”, Curentul, anul X, 30 decembrie 1937, p. 2.

— 263 —
colaborare tot mai strânsă între așezămintele carliste, aflate acum într-o continuă extindere.
Parlamentarismul este suprimat prin introducerea unei noi constituții și crearea unui partid unic.
Altfel, România Mare este reorganizată din punct de vedere administrativ și supusă unei reforme
economice făcută în spiritul corporatismului. Alături de numeroase alte inițiative, aceste acțiuni
sunt menite a crea impresia unei renașteri naționale veritabile.
Istoria regimului autoritar începe în ziua de 10 februarie 1938, atunci când activitatea
partidelor politice este interzisă ca urmare a unei lovituri de stat. Actorii acestei schimbări, printre
care regele se afirmă ca personaj principal, anunță astfel ruptura față de vechiul regim și
pregătesc elaborarea unei noi constituții. Prezentându-se ca un « salvator » în proclamația pe care
o rostește la 10 februarie1, regele își înfățișează acțiunile ca o « descătușare » de « interesele
strâmte de partid »2. Referindu-se la primenirea administrației, una dintre promisiunile-cheie ale
noului regim, monarhul, patriarhul Miron Cristea (primul șef de guvern al noului regim) și Victor
Slăvescu (guvernator al Băncii Naționale și ministru al Înzestrării Armatei) folosesc termenul de «
depoliticianizare »3. Suveranul și partizanii săi întrebuințează din ce în ce mai des o retorică
antiparlamentară și proclamă lupta împotriva dezordinii administrative și a corupției. Guvernanții
promit să facă uitată proverbiala lâncezeală și ineficiență a birocrației românești. În mod simultan,
carliștii fac apel la sentimentul național, la supunere față de guvernanți și la cooperare
cetățenească.
Instaurarea autoritarismului regal este facilitată atât de sprijinul pe care monarhia îl
primește constant din partea elitelor tradiționale, respectiv din partea unor instituții precum
armata și biserica ortodoxă, cât și de un context geopolitic internațional tensionat. Totuși, această
acțiune este pregătită poate în primul rând de aproape două decenii de antiparlamentarism
ideologic, în care nenumărați naționaliști români fermentează opțiuni antiliberale ca soluții pentru
redresarea ori regenerarea națiunii în noile sale cadre politice dobândite după război. Așa cum am
menționat mai sus, acest eveniment (și anume schimbarea de regim) nu trebuie înțeles pur și simplu
ca un răspuns la ascensiunea fascismului reprezentat de Garda de Fier, ci mai degrabă ca o «
încoronare », ca o veritabilă desăvârșire a unor revendicări ideologice acumulate în jurul
monarhiei reprezentate de Carol timp de două decenii. Schimbarea de regim poate fi gândită în
egală măsură ca rezultatul mai mult sau mai puțin previzibil al ascensiunii autoritarismului
monarhic.
Așa se face că metamorfoza politică promisă de noul regim se dorește a fi dovedită în
primul rând prin reforme. În această privință, monarhia autoritară dă dovadă de un veritabil elan
reformator. Se proclamă ritmul nou iar așezămintele carliste (Fundațiile Culturale Regale, Straja
Țării, Institutul Social Român, organizația « Muncă și Voe Bună », etc.) se află acum în plină
ascensiune. Prima reformă fundamentală constă însă în instituționalizarea unei noi constituții.
Promulgată în ziua de 27 februarie 1938, noua lege fundamentală proclamă atât primatul
monarhiei ca instituție de guvernare cât și primatul națiunii față de interesele individuale ale
cetățenilor4. Articolul 30 specifică explicit faptul că « Regele este Capul Statului ». Deși concisă,
această propoziție se dovedește a fi extrem de cuprinzătoare prin conținutul său teoretic,
concentrând într-un mesaj scurt și accesibil tocmai fundamentul ideologic pe care se sprijină noul
regim, unul prin excelență monarhic. Termenul de « Cap » nu înseamnă doar o simplă trimitere la
ideea de regalitate înțeleasă ca simbol al națiunii și al statului. Prin folosirea sa se dorește inclusiv
proiectarea monarhiei ca un factor activ, dinamizator și creator. Constituția din februarie
reprezintă textul esențial pentru înțelegerea cadrelor antiparlamentare în care funcționează
regimul iar articolele al căror text se referă la felul cum se exercită puterile executivă, legislativă și
judecătorească (30, 31, 32, 33) pecetluiesc într-o manieră explicită sporirea atribuțiilor

1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 306.
2
Idem, p. 311, 314.
3
Idem, p. 306; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 15/1938, f. 32; Victor SLĂVESCU, Note și
însemnări zilnice, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 224.
4
Constituțiunea « Regele Carol II », Tipografia „Lupta”, București, 1938, p. 10, 15.

— 264 —
monarhice1. Potrivit lui Carol al II-lea, principalele țeluri ale noii legislații ar fi fost acelea de a
asigura « primatul națiunii române », de a instaura « autoritatea » în procesul de guvernare, de a
eficientiza administrația și de a combate corupția2.
Deși carliștii (respectiv juriștii carliști) denumesc deseori noul act fundamental drept «
Constituția Regele Carol al II-lea »3, nu este vorba despre un text impus de monarh. După cum vom
încerca să demonstrăm în continuare, acesta nu guvernează ca un autocrat. Textul e discutat de
suveran cu membrii guvernului său, format în bună măsură din elite tradiționale cu care pare că
guvernează acum într-un veritabil condominiu. Așa se face că principalul contributor la elaborarea
textului este Istrate Micescu, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universității din
București și conducător al baroului avocaților bucureșteni4. În opinia unor colaboratori ai
suveranului ca Alexandru Vaida-Voevod ori Armand Călinescu, noul așezământ legislativ prezintă
avantajul de a fi facilitat scoaterea în afara legii a Mișcării Legionare5. În schimb, patriarhul
Miron Cristea apreciază capacitatea sa de a pune bazele « ordinii » prin reforme menite a înlătura
abuzurile din administrație și corupția6. În ceasul al unsprezecelea, națiunea s-ar fi putut astfel
desăvârși în liniște și ordine.
Cum reacționează însă opinia publică față de această schimbare ? Plebiscitul organizat
pentru promulgarea și legitimarea noi constituții înregistrează 4.297.581 voturi pentru și doar
5.483 împotrivă7. Chiar dacă cifrele oficiale nu sunt îndeajuns de relevante pentru a aprecia
convingerile politice ale votanților, e foarte probabil că în februarie 1938 schimbarea de regim și
regele care o concretizează se bucură de o adeziune populară semnificativă. Aceasta este generată
în egală măsură de un context geopolitic european din ce în ce mai complicat și de popularitatea
monarhiei ca instituție-simbol a națiunii. La începutul anului 1938, Victor Slăvescu remarcă pur și
simplu în caietul său de însemnări faptul că « lumea, mulțumită, liniștită, își vede de treabă și e
bucuroasă că a scăpat de politică »8. Desigur, cea mai mare parte a populației nu cunoaște prea
multe lucruri despre funcționarea și tarele noului mecanism de guvernare. Deși există probabil
multe persoane nemulțumite de influența anturajului regal și de afacerismul camarilei, majoritatea
românilor percep pe rege ca pe un personaj diferit de oamenii politici ordinari cu care se
obișnuiseră. Pe deasupra, cu greu i se putea ignora implicarea sa în modernizarea națiunii. Până
în 1938, acesta înființează sau sprijină totuși o serie de așezăminte (Fundațiile Culturale Regale,
Straja Țării, colaborarea cu școala de sociologie a lui Dimitrie Gusti și cu Institutul Social Român)
destul de solide și prolifice pe plan cultural și social. Impactul pe care elanul reformator dovedit de
Carol II în acest deceniu îl are asupra opiniei publice nu trebuie neglijat.
Acest avânt reformator se manifestă acum inclusiv prin crearea unui partid unic (Frontul
Renașterii Naționale) ori prin adoptarea corporatismului și a unei reorganizări administrative care
împarte România Mare în zece noi regiuni (numite ținuturi). În egală măsură, propaganda nu

1
Articolul 30: « Regele este Capul Statului; Art. 31. Puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentațiunea
Națională, care se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea Deputaților. Regele sancționează și promulgă
legile. Înainte de a i se da sancțiunea regală, legea nu e valabilă. Regele poate refuza sancțiunea. (...) Inițiativa
legilor este dată Regelui. (...) Art. 32. Puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită prin Guvernul Său,
în modul stabilit prin Constituție. Art. 33. Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile judecătorești
se pronunță în virtutea legii. Ele se execută în numele Regelui ». Vezi: Idem, p. 15.
2
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 42, 20 februarie 1938, p. 954.
3
Vezi, de pildă: Andrei RĂDULESCU, « Constituția Regele Carol al II-lea », in Zece ani de domnie ai M.S. Regelui
Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940, p. 102.
4
Vezi: Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 121, 138; Nicolae
IORGA, Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 457, 460; Alexandru VAIDA-
VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 200.
5
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 208; Armand CĂLINESCU, op. cit., p.
404.
6
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 15/1938, f. 32; Miron CRISTEA, « România Nouă și
Constituția ei », in Un an de Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II,
Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1939, p. 9.
7
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 48, 27 februarie 1938, p. 1106.
8
Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 224.

— 265 —
încetează a populariza « ofensivele » noului stat, fie ele culturale, sanitare sau agricole. Se
proiectează astfel o imagine de stabilitate și de progres, un dinamism și o forță de înfăptuire care
ar fi lăsat în urmă « paralizia » caracteristică cabinetelor erei parlamentare. Așa se facă că odată
cu instaurarea domniei cenzurii, un fluviu de articole apărute în presa carlistă încearcă să
demonstreze vitalitatea regimului prezentând o armată echipată, noi edificii publice, investiții în
infrastructură (canalul « Regele Carol II » urma să facă legătura între București și Dunăre), sate
electrificate și înzestrate cu biblioteci, medici și utilaje pentru a practica o agricultură modernă.
Nu sunt neglijate nici inițiativele ce au drept țel românizarea (se încurajează învățământul
profesional, comerțul românesc și industria românească) sau un trai mai bun pentru muncitori
(pentru a-i încadra, dar în egală măsură și pentru a-i controla și naționaliza, ia naștere
așezământul « Muncă și Voe Bună »). De altfel, în sfera economică România Mare devine tot mai
mult o țară a dirijismului, a unui intervenționism care se accentuează progresiv și care este susținut
de economiștii regimului1. Fie că vorbim de planuri anuale sau cincinale, planificarea economică
este acum la modă.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, România Mare este reorganizată începând din
august 1938 în zece ținuturi2, prezentate în mod oficial ca unități administrative cu funcții în același
timp economice, culturale și sociale. În fruntea fiecărui ținut se află un rezident regal3, numit de
către suveran. De altfel, Carol al II-lea se implică personal în întocmirea noii legi administrative:
revizuiește de trei ori proiectul întocmit de comisie, făcând deseori diferite observații și modificări4.
Este vorba despre o reformă care promite descentralizarea, respectiv eficientizarea
administrației și o mai mare atenție acordată specificului fiecărei regiuni. Prin crearea instituției
prefectului militar (începând de acum, fiecare județ este condus de un colonel), regimul dorește să
întărească imaginea autorității și a credibilității. În această privință, carliști precum noul ministru
de Interne Armand Călinescu sau Gheorghe Alexianu (rezident al ținutelor Suceava, respectiv
Bucegi) nu întârzie să facă apologia noii unități administrative, lăudându-i capacitatea de a facilita
« gospodărirea » națiunii și de a fi scăpat-o de « spectacolul dezorganizării și al anarhizării »5, o
aluzie explicită la vechiul regim parlamentar.
Pe de altă parte, noul regim creează inclusiv noi formule de încadrare a indivizilor. Cel mai
important dintre ele este așezământul « Muncă și Voe Bună », destinat încadrării muncitorilor6 și
asemănător instituțiilor similare din Italia (Dopolavoro) și Germania (Kraft durch Freude). În
această privință, mimetismul politic și ideologic este evident, în ciuda afirmațiilor făcute de actorii
regimului, care afirmă specificul românesc al acestei organizației. Monarhistul Emanoil Bucuța
propusese încă din 1933 înființarea unui asemenea așezământ, oferind ca exemplu tocmai cazul
italian7. Atenția pe care regimul monarhiei autoritare o acordă chestiunii muncitorești ne face să
credem că amenințarea comunistă este mult mai importantă decât sugerează numărul membrilor de
partid (aproximativ 3.000)8 pe care îi înglobează acum.
Așadar, ca și în anii trecuți, mișcarea politică monarhistă se coagulează și își legitimează
acțiunile raportându-se la o serie de forțe centrifuge acuzate de faptul că pun în pericol națiunea
română. Această categorie înglobează nu doar fascismul legionarilor, revizionismul unei părți a

1
Alexandru ȘEIBULESCU, Industria românească: situaţia şi înfăptuirile realizate sub 10 ani de domnie ai Majestăţii
Sale Regelui Carol II, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, Bucureşti, 1940, pp. XIX-XX.
2
Se împrumută astfel un termen folosit în Evul Mediu pentru a denumi circumscripțiile administrative din principatul
Moldovei. Vezi: Nicolae STOICESCU, Ovid SACHELARIE (coord.), Instituții feudale din Țările Române.
Dicționar, editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, pp. 481-482.
3
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 187, 14 august 1938, pp. 3778-3780.
4
ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar 62, ff. 25-26.
5
Armand CĂLINESCU, Noul regim, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 17; ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar
62, f. 25.
6
Oficial, activitatea sa începe în luna august a anului 1938. Vezi: Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 179, 5 august 1938,
p. 3602.
7
Emanoil BUCUȚA, „Timpul liber al muncitorului”, Boabe de grâu, anul IV, nr. 5, mai 1933, pp. 304-309. Despre
chestiunea mimetismului carlist discutăm într-un capitol separat.
8
Vezi: Ioan CHIPER, « Considerations on the Numerical Evolution and Ethnic Composition of the Romanian
Communist Party, 1921-1952 », Arhivele totalitarismului, anul X, nr. 34-35, 2002, p. 17.

— 266 —
minorităților sau amenințarea regionalismului, ci și amenințarea comunismului. Împotriva
susținătorilor acestei ideologii regimul monarhic pretinde a duce o luptă constantă, justificată de
apărarea națiunii. Anticomunismul reprezintă unul dintre stâlpii discursului ideologic al noului
regimului.
Așa se face că politicile instituționale ale « Muncă și Voe Bună » au acum două țeluri:
încadrarea și naționalizarea muncitorilor1. Pe scurt, reintegrarea lor în corpul națiunii, după două
decenii de urmărire și dispreț. Partidul Comunist din România este considerat încă de la înființarea
sa (1921) ca o agentură a Moscovei (de altfel, este scos în afara legii în 1924) iar membrii săi sunt
tratați în consecință. În primul rând, « Muncă și Voe Bună » se ocupă de organizarea timpului liber
al muncitorilor. Pentru ei, statul editează publicații de specialitate și creează biblioteci, teatre,
cinematografe, alături de diferite alte programe culturale, sportive ori de turism. Reformele nu se
opresc însă aici. Acestea includ îmbunătățirea contractelor de muncă (asigurări, concedii, pensii),
construcții muncitorești (cămine pentru ucenici, locuințe destinate muncitorilor)2 și o mai mare
atenție acordată sănătății acestora, cercetată acum în institute de specialitate3.
Nu întâmplător sărbătorirea zilei internaționale a muncii (1 mai) este permisă pentru prima
oară în România interbelică abia în anul 1939. Dacă până în acest an poliția și Siguranța
supraveghează cu atenție orice fel de întruniri și inițiative muncitorești, noul regim al monarhiei
autoritare promite acum crearea unei relații armonioase între stat și această pătură socială. De
altfel, după cum se întâmplă cu toate reformele fundamentale din acești ani, inclusiv crearea «
Muncă și Voe Bună » este pusă pe seama regelui4.
Desigur, manifestările dedicate acestei zile sunt organizate și controlate atent de autorități.
Acum, acest eveniment devine în egală măsură un prilej de manifestare a solidarității naționale și a
monarhismului. Ziua de 1 Mai se sărbătorește prin slujbe religioase și manifestații sportive, prin
dansuri naționale și defilări în costume naționale, precum și prin spectacole de teatru și
cinematograf. În timp ce la București regele privește defilarea breslelor muncitorești din balconul
Palatului Regal5, la Chișinău, după un serviciu religios, un Te Deum și intonarea Imnului Regal,
mulțimea muncitorilor merge la Cimitirul Militar din localitate pentru a depune coroane de flori pe
mormântul Eroului Necunoscut6. În mod simbolic, muncitorimea devine în acești ani parte a
României carliste. Așa se face că în munții Apuseni, în fiecare dintre încăperile moderne din
căminele muncitorești aparținând societății aurifere M.I.C.A. (implicată la rândul ei în activitățile
« Muncă și Voe Bună »), alături de paturile muncitorilor se află țintuită pe perete harta României
Mari7. În anul 1939, recunoașterea națională și internațională a succesului acestor reforme se face
prin organizarea la București a Expoziției Internaționale « Muncă și Voe Bună », eveniment la care
participă state precum Italia, Germania, Grecia, Bulgaria și Franța. României îi revine meritul și
sarcina de a fi țară organizatoare tocmai în semn de apreciere a eforturilor pe care le face în
această direcție8.
Fiecare dintre reformele prezentate mai sus (constituția din februarie 1938, reforma
administrativă, așezămintele « Muncă și Voe Bună ») îndeplinește o funcție însemnată în cadrul
noului edificiu politic și se bucură de o popularizare pe măsură. Totuși, printre inițiativele generate
acum de regimul carlist, corporatismul și partidul unic sunt destinate a reprezenta principalii
vectori de modernitate politică și economică.

1
Vezi: Nichifor CRAINIC, Ortodoxie și etnocrație, Cugetarea, București, 1938, p. 206; Muncă și Voe Bună, anul II, nr.
9, 1 mai 1940, p. 1.
2
„Noi cartiere muncitoreşti”, Ilustrațiunea română, anul X, nr. 50, miercuri, 7 decembrie 1938, p. 3.
3
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 213, 15 septembrie 1939, p. 5402.
4
Vezi în această privință un discurs al ministrului Muncii, Mihail Ralea, reprodus în: Muncă și Voe Bună, anul II, nr. 9,
1 mai 1940, p. 1.
5
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 101, 3 mai 1939, p. 2776.
6
ANIC, fond Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale (în continuare MMSOS), dosar 1009/1939, f. 15.
7
Vezi: Societatea « Mica » în cadrul Expoziției Internaționale de « Muncă și Voe Bună » din București. Năzuințe și
înfăptuiri sociale 1920-1939, Imprimeriile « Adeverul », București, 1939.
8
Despre această manifestare vom discuta într-unul din capitolele următoare.

— 267 —
 În anul 1938, antiparlamentarismul carlist se manifestă nu doar prin suprimarea
constituției democratice, ci și prin crearea unui partid unic. La sfârșitul acestui an ia naștere
Frontul Renașterii Naționale1. Nu analizarea felului cum a funcționat acest așezământ reprezintă
obiectul studiului nostru. Mult mai interesantă și mai utilă cercetării pe care o desfășurăm ni se
pare încercarea de a inventa ideologic Frontul (transformat în vara anului 1940 în Partidul
Națiunii), adică de a-l înzestra cu o ideologie specifică. În ceea ce privește reforma corporatistă,
aceasta constă în acțiunea de dotare a F.R.N. cu un parlament corporativ, împărțit în cele trei
categorii profesionale imaginate acum de artizanii noului regim (agricultură și muncă manuală,
industrie și comerț, respectiv « muncă intelectuală »)2. Corporatismul este popularizat și proclamat
de mulți ani în România Mare iar nu întâmplător printre cei mai înverșunați partizani ai acestei
idei se numără carliști precum Mihail Manoilescu și Nichifor Crainic. Pentru rege însuși,
corporatismul reprezintă « o nouă cale », una de urmat, întrucât ar fi oferit inclusiv țăranilor,
intelectualilor, comercianților sau industriașilor posibilitatea de a lua parte la conducerea
statului3. Reprezentarea este un criteriu esențial în catalogarea unui regim politic ca fiind modern
iar organizarea și reprezentarea corporatistă a principalelor categorii profesionale ar fi trebuit să
încurajeze activismul politic al cetățenilor.
Regimul monarhic imită acum moda regimurilor totalitare și autoritare din Europa care
proclamă ideea unei reprezentări organice a membrilor națiunii și folosesc corporatismul pentru a-
și legitima politicile. Totuși, am putea spune că instituționalizarea acestei reforme dovedește în
egală măsură atât mimetismul politic practicat de carlism (chestiune pe care o vom discuta într-un
capitol distinct) cât și ceea ce Paul Pasteur prezintă ca fiind « visul corporatist » al anilor 1930,
adică o mentalitate politică specifică acestei perioade ce constă în credința într-un ideal care « își
plonjează rădăcinile într-o viziune mitică a Evului Mediu, epocă binecuvântată în care trei ordine își
asigurau și completau reciproc statutul într-o societate ierarhizată »4. Atunci când se referă la
factorii care determină aceste state să se îndrepte către exercițiul corporatist, Johann Chapoutot
are la rândul lui în vedere reprezentarea unei comunități holistice, organice și naturale5.
În altă ordine de idei, până în vara anului 1940, regimul monarhist nu folosește expresia de
partid unic, tocmai pentru a nu fi asociat cu « vechea ordine » sau cu regimuri totalitare precum
cele din Germania și Italia. Se preferă pur și simplu prezentarea Frontului ca fiind « singura »6 ori
« unica » organizație politică din România7. Altfel, pentru a evidenția dinamismul F.R.N., Armand
Călinescu utilizează conceptul de « mișcare »8. Nu puțini sunt cei care depun acum eforturi pentru
a legitima activitatea Frontului. O întreagă suită de partizani ai regimului, de la juriști și până la
istorici, se străduiesc să justifice din punct de vedere teoretic existența acestei organizații.
Constantin Argetoianu, de pildă, este convins de faptul că F.R.N. posedă o « ideologie ». Aceasta s-
ar fi centrat pe idei precum: « stârpirea abuzurilor de partid, suprimarea parlamentarismului,
întărirea puterii regale » ori instaurarea unei « guvernări de ordine și de autoritate »9. Pe de altă
parte, Constantin C. Giurescu și Armand Călinescu promit că prin F.R.N. vor fi promovate în
instituțiile statului adevăratele « elite », îndeosebi tineri bine pregătiți din punct de vedere
profesional și credibili10. Potrivit lui Giurescu (care deține acum funcții precum cele de președinte

1
Vezi: Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 293, 16 decembrie 1938, p. 5972.
2
Legea Frontului Renașterii Naționale, Imprimeria Națională, București, 1940, p. 3.
3
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 312.
4
Paul PASTEUR, op. cit., p. 56.
5
Johann CHAPOUTOT, Fascisme, nazisme et régimes autoritaires en Europe 1918-1945, PUF, Paris, 2013, p. 131.
6
Legea pentru înființarea organizației politice a Frontului Renașterii Naționale din 16 decembrie 1938 și
Regulamentul de funcționare din 5 ianuarie 1939, Editura Ziarului Universul, București, 1939, p. 9.
7
Ion N. DIACONESCU, Guvernul Renașterii Naționale. Noua eră constituțională: album omagial, Tiparul Românesc,
București, 1939, p. 12.
8
Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 9, 13 ianuarie 1939, p. 3.
9
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. VIII, Machiavelli, București, 2007, p. 42.
10
Armand CĂLINESCU, « Prefață » la Legea pentru înființarea organizației politice a Frontului Renașterii Naționale
din 16 decembrie 1938 și Regulamentul de funcționare din 5 ianuarie 1939, Editura Ziarului Universul, București,
1939, p. 10.

— 268 —
al partidului unic ori de ministru al Propagandei Naționale), « munca », « meritul » și « loialitatea
» sunt principalele criterii de selecție a celor puși în posturi de conducere în cadrul Frontului1.
Cele mai elaborate încercări teoretive aparțin totuși unor juriști. Atunci când se referă la
doctrina F.R.N., Theodor Vlădescu, Gheorghe Florin Hodinăuanu sau Ion V. Gruia2 fac referiri
explicite la termenul de « ideologie »3. Textele lor sunt însă lipsite de originalitate și dominate de
aceleași clișee ale retoricii antiparlamentare carliste. Pe scurt, potrivit vulgatei teoretice pe care o
promovează, întemeierea Frontului este determinată de eșecul democrației iar partidul unic este
destinat acum să creeze condițiile necesare pentru forjarea unității naționale în jurul monarhiei.
Altfel, atunci când discută despre funcția Frontului, guvernanții promit cooperarea tuturor
membrilor națiunii prin intermediul unei formule politice « pacificatoare »4. Ce-i drept, porțile «
parlamentului » său se deschid pentru reprezentanți ai unor categorii sociale a căror opinie s-ar fi
făcut cu greu ascultată în structurile de decizie de altădată (țărani, intelectuali, muncitori, mici
negustori sau industriași). Prin organizarea sa corporatistă, F.R.N. promite o autentică
democratizare a politicii.
În ciuda faptului că efectivele sale cresc rapid, este dificil de precizat în ce măsură se
produce un veritabil proces de sedimentare instituțională între multiplele sale componente, fie ele
locale, sociale, psihologice ori ideologice. Din contră, F.R.N. are meritul de a fi creat într-un
interval de timp relativ scurt o veritabilă rețea națională de încadrare, supraveghere și control a
populației. În general, se are în vedere orice posibil nucleu generator de opoziție. Cu toate acestea,
se acordă o atenție particulară radicalismului politic (fie el fascist sau comunist), precum și
iredentismului ori sectelor religioase. Pentru regimul monarhiei autoritare, partidul unic
reprezintă un veritabil instrument birocratic ale cărui organizații regionale își fac un țel din
întocmirea a diferite rapoarte și statistici (politice, sociale, demografice, economice) destinate
centrului.
Pe de altă parte, atunci când analizăm activitatea unor asemenea organizații politice nu
trebuie să neglijăm faptul există totdeauna o diferență semnificativă între aspirațiile proclamate și
realitate. În cazul F.R.N., acest lucru pare a fi confirmat tocmai de transformarea sa, în vara
anului 1940, în Partidul Națiunii. Deși se păstrează vechile devize, embleme și uniforme,
organizația este denumită explicit acum ca un partid « unic » și « totalitar »5, unul pus de această
dată sub « conducerea supremă » a regelui6. În ziua înființării P.N., regele vorbește despre «
trecerea la o organizare hotărât autoritară »7.
Totalitarismul afirmat ca o dimensiune ideologică a monarhismului carlist nu reprezintă o
invenție a verii anului 1940. Cu greu am putea nega faptul că odată cu instaurarea unui regim
autoritar în februarie 1938 statul român se îndreaptă progresiv către totalitarism. Noul regim se
dovedește în mod constant predispus spre a practica formule de inginerie socială dintre cele mai
diverse. Statul se amestecă în din ce în ce mai multe sfere ale existenței indivizilor iar acest lucru se
datorează inclusiv declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial în septembrie 1939.
Totuși, în această privință merită discutat inclusiv faptul că în a doua jumătate a acestui
deceniu ideea totalitară este deseori prezentă în discursul carliștilor. Ardeleanul Viorel Virgil Tilea
propune suveranului încă din 1936 să creeze « un nou stat », unul pe cât posibil cu putință «

1
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 7, pp. 253-256.
2
Theodor VLĂDESCU, Frontul Renașterii Naționale. Origina și doctrina, Imprimeriile « Adeverul », București, 1939;
Gheorghe Florin HODINĂUANU, Frontul Renașterii Naționale din punct de vedere istoric, psihologic și politic,
Tipografia ziarului Universul, București, 1940; Ion V. GRUIA, „Ideologia Frontului politic unic”, Curentul, anul XII,
10 ianuarie 1939, p. 3.
3
Theodor VLĂDESCU, op. cit., p. 42; Ion V. GRUIA, „Ideologia Frontului politic unic”, Curentul, anul XII, 10
ianuarie 1939, p. 3.
4
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 2, f. 133.
5
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 142, 22 iunie 1940, p. 3122.
6
Ibidem.
7
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, pp. 193-194.

— 269 —
totalitar »1. Un an mai târziu, Mihail Manoilescu se prezintă la rândul lui ca un partizan al «
încadrării totalitare a naţiunii »2, prezentând « totalitarismul » concretizat printr-un partid unic ca
pe un fenomen politic eminamente « modern »3. Pentru Manoilescu, tocmai « stilul » epocii în care
trăiește este unul « totalitar »4. Ascensiunea autoritarismului întreținută de partizanii monarhului
urma să își găsească un punct culminant în formule totalitare de încadrare a indivizilor. În
septembrie 1938, este rândul lui Octavian Neamțu (activist de frunte al F.C.R.) să recomande
asemenea formule pentru inserarea unor categorii sociale precum tinerii, țăranii, muncitorii și
intelectualii într-un program naționalist « unic » și « totalitar »5.
Cum am putea interpreta această orientare a monarhiștilor spre totalitarism ? Prima
ipoteză pe care o avansăm este legată de faptul că în România anului 1940, totalitarismul
evidențiază mai degrabă despre tendința statului carlist de a practica politici din ce în ce mai
autoritare și dorința conducătorilor de a demonstra existența unui guvern realmente dominat de un
etos dinamic. În această privință, istoricul italian Emilio Gentile ne furnizează o interpretare utilă.
Prezentând totalitarismul mai degrabă ca pe o « experiență » decât ca pe un « regim », Gentile
preferă să definească acest concept ca un « proces continuu » ce nu se cuvine a fi considerat
vreodată ca fiind « desăvârșit » în niciunul dintre stadiile particulare ale dezvoltării sale6. Potrivit
unei interpretări asemănătoare, Bernard Bruneteau subliniază la rândul lui faptul că tipul « ideal »
al totalitarismului nu trebuie niciodată confundat cu realitatea propriu-zisă a totalitarismelor7.
Desigur, nu trebuie neglijat faptul că în această veritabilă epocă de aur a statolatriei România se
aliniază oficial începând cu luna iulie a anului 1940 la « noua ordine » politică reprezentată de
Axa Roma-Berlin.
Totuși, spre deosebire de Italia fascistă și Germania național-socialistă, regimul carlist nu
pare a deține instrumentele, cultura politică și resursele umane necesare pentru a practica
totalitarismul pe care pretinde a-l reprezenta. Niciodată membrii unei comunități n-ar putea fi
integrați într-o dinamică a coordonării atât de desăvârșită precum cea proclamată și pretinsă de
totalitarism. Totalitarismul este totdeauna limitat. Totdeauna există limite intrinseci ale capacității
totalitare a unui stat de a controla toate aspectele vieții cetățenilor pe care îi încadrează. Din
contră, nu trebuie neglijată utilitatea acestui concept, care până la urmă permite totuși
cercetătorului să investigheze și să înțeleagă mai bine gradul de radicalism practicat de instituțiile
de coerciție ale unui stat.
A doua ipoteză este legată de deviza oficială a noului așezământ politic creat în februarie
1938: « Regele, Națiunea, Munca și Credința ». Desigur, un astfel de slogan înseamnă în primul
rând un apel la unitate națională, la devotament față de monarhie și la atașament față de valori
tradiționale precum familia și biserica. Cu toate acestea, această expresie ar putea fi gândită în
egală măsură ca o trimitere cât se poate de directă la necesitatea forjării unui consens național
prin intermediul monarhiei. Multitudinea de imagini care prezintă mulțimi participante la
manifestațiile F.R.N. ar putea fi înțelese inclusiv ca o propagandă ce are drept țel tocmai ideea de
a mima un asemenea consens, unul care în realitate rămâne încă un deziderat.
Elogiind în calitate de ministru al Propagandei Naționale rolul P.N., Nichifor Crainic
constată pe bună dreptate în iulie 1940 faptul că această formațiune reprezintă acum un « partid al
unanimității naționale »8. Pentru înțelegerea funcției partidului unic în România Mare a acestei
perioade, o astfel de formulare ni se pare plină de sugestii. Cu greu am putea nega faptul că

1
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 775, f. 13.
2
Mihail MANOILESCU, „Pentru inginerii cadastrali”, Buletinul A.G.I.R., anul XIX, nr. 8, august 1937, p. 267.
3
Idem, Le parti unique: institution politique des régimes nouveaux, Les Oeuvres Françaises, Paris, 1936.
4
Manoilescu afirmă acest lucru în cadrul unei conferinţe susţinută la Iași în ziua de 23 ianuarie 1938. Textul conferinței
este reprodus în: Buletinul A.G.I.R., anul XX, nr. 2, februarie 1938, pp. 34-36.
5
Octavian NEAMȚU, „Cuvinte despre înțelesul unei legiuiri noi: Serviciul Social”, Căminul Cultural, anul IV, nr. 9,
septembrie 1938, p. 397.
6
Emilio GENTILE, Qu’est-ce que le fascisme? Histoire et interprétation, Gallimard, Paris, 2004, pp. 115-116.
7
Bernard BRUNETEAU, L’âge totalitaire: idées reçues sur le totalitarisme, Éditions Le Cavalier Bleu, Paris, 2010, p.
12. Vezi și: Idem, Les totalitarismes, deuxième édition, Armand Colin, Paris, 2014.
8
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosar 814, f. 65.

— 270 —
naționalismul carlist pretinde a fi creat un consens național în jurul monarhiei și că înființarea
partidului unic se înscrie tocmai pe linia acestei idei.
Până la urmă, această obsesie a consensului traversează inclusiv cele mai importante texte
și acțiuni ale regimului. Așa se face că într-un comunicat pe care îl adresează regelui imediat după
crearea Partidului Națiunii, membrii Consiliului de miniștri asociază totalitarismul cu « o ordine
politică definitivă » și cu « subordonarea » intereselor individuale față de cele « colective »1. Una
dintre primele măsuri luate acum presupune ca toți funcționarii publici să se înscrie obligatoriu în
P.N. în termen de 30 de zile de la crearea sa2. Se generează astfel un context în care tendința de
urmărire și anatemizare a oricărui fel de dizidență devine din ce în ce mai acută. În plus, se solicită
din ce în ce mai frecvent mărturisirea devotamentului necondiționat față de monarh (și implicit față
de regim), fapt evidențiat în mod simbolic prin generalizarea jurămintelor de loialitate.
Fie că este vorba despre Frontul Renașterii Naționale ori despre Partidul Națiunii, cetățenii
se înscriu masiv în partidul unic, reacționând cu solidaritate apelului formulat de autorități și de
partizanii regimului. Însuși președintele Academiei Române, Constantin Rădulescu-Motru,
îndeamnă într-o manieră energică românii să se înscrie în Front: « Să intrăm în rândurile lui și mai
ales să intrăm cât mai mulți ! Căci cu cât vom fi mai mulți, cu atât se consolidează mai bine situația
politică internă și externă a națiunii române »3. Constantin Argetoianu observă la rândul lui cum
înscrierile « curg în avalanșă » încă din primele săptămâni de după înființarea F.R.N.-ului4. Situația
aceasta se repetă inclusiv în vara anului 1940, atunci când este creat Partidul Națiunii. În județul
Covurlui, de pildă, după numai două luni de la înființarea sa, sunt deja înscriși în partidul unic
aproape 95 % dintre cei care aveau acest drept5.
Asemenea fapte nu ar trebui să surprindă. Încadrarea în partidul unic devine o simplă
formalitate. Formularele de înscriere se trimit sediilor de partid din provincie în milioane de
exemplare de îndată ce forurile legislative consfințesc crearea acestei organizații6. Să analizăm, de
pildă, cazul satelor din sudul județului Olt. În prima duminică a lunii iulie 1940, oamenii sunt
adunați pur și simplu de autorități în fața primăriilor pentru a se înscrie în Partidul Națiunii.
Astfel, potrivit unei proceduri cât se poate de simple, în fiecare localitate secretarul local al
organizației, primarul, preotul și notarul se îngrijesc laolaltă de bunul mers al înscrierilor7.
Înscrierea a cât mai mulți membri ai comunității naționale în această formațiune politică
este destinată a demonstra tocmai crearea consensului atât de mult proclamat de regim iar stilul
folosit în circularele P.N. privitoare la felul cum trebuie să se desfășoare procesul înscrierilor
trădează într-o manieră evidentă felul cum percep autoritățile centrale aceste acțiuni. Astfel, șefii
locali ai partidului unic primesc pur și simplu directive prin care sunt înștiințați că trebuie să se
asigure cu orice preț de integrarea în organizație a cât mai multor persoane, indiferent de
constrângeri și de intensitatea aderenței lor ideologice8.
În această privință, funcția partidului unic este asemănătoare cu cea a plebiscitului
organizat pentru validarea constituției. În ambele cazuri, cifrele capătă o importanță simbolică
aparte. Mimarea consensului reprezintă o necesitate nu doar pentru monarhiștii carliști și regimul
pe care îl creează, ci și pentru românii înșiși: există în aceste momente nevoia acută de a se
proiecta ca o națiune solidară, nezdruncinată de vreo « forță centrifugă » și unită în jurul unor
simboluri integratoare, între care monarhia devine unul dintre cele mai importante. Această
masivă adeziune cantitativă la F.R.N. și P.N. reprezintă un al doilea plebiscit carlist. În mod
simbolic, regimul este acceptat și, într-o măsură suficient de însemnată, legitimat.

1
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 2, ff. 29-30.
2
Idem, dosar 848, f. 22.
3
Constantin RĂDULESCU-MOTRU, „Frontul Renașterii Naționale”, Cele trei Crișuri, anul XX, nr. 1-2, ianuarie-
februarie 1939, p. 13.
4
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. VI, Machiavelli, București, 2003, pp. 12-13.
5
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 253, vol. I, f. 251.
6
Idem, dosar 36, f. 6.
7
Idem, dosar 857, f. 1.
8
Ibidem, f. 3.

— 271 —
 Până la urmă, inclusiv obediența populară se numără printre factorii care facilitează
schimbarea fundamentală de regim politic din februarie 1938. Nu doar fenomenul de personalizare
a puterii și antiparlamentarismul ideologic promovat de cea mai mare parte a intelectualilor
naționaliști contează în această ecuație.
În România regelui Carol al II-lea, democrația reprezentativă durase doar opt ani.
Trecerea de la un sistem politic parlamentar la un regim autoritar se face acum rapid, cu atât mai
mult cu cât este întărită printr-o suită de reforme îndrăznețe menite să dovedească atât utilitatea
acestei schimbări cât și capacitatea noului establishment dirijat de monarh de a accelera progresul
României Mari. Acest lucru ne duce cu gândul la eforturile depuse acum de actorii regimului
pentru a dubla totdeauna reformele pe care le concretizează progresiv cu un eșafodaj ideologic
convingător. Natura regimului carlist ne este înfățișată în egală măsură atât de ideologia cât și de
practica sa. Investigarea acestei dinamici reprezintă tema subcapitolului următor.

II — NATURA REGIMULUI AUTORITAR CARLIST

La începutul anului 1938, în România Mare antiparlamentarismul pare a fi mult mai

popular decât ideologia democrației reprezentative. În această privință, monarhia autoritară
profită de două decenii de critică a unui sistem politic perceput ca vector al « dezorganizării »,
veritabilă piedică față de bunăstarea economică și modernizarea națiunii. Carlistul Cezar Petrescu
remarcă nu fără temei faptul că anii 1930-1938 reprezintă dintr-o perspectivă « istorică » (și
ideologică, adăugăm noi) doar un « preludiu » la ceea ce el consideră ca fiind « reforma
constituțională » din februarie 19381. Nu puțini sunt cei care observă faptul că instaurarea
dictaturii se înscrie într-o continuitate. Acțiunea de instituționalizare a unei constituții autoritare,
este de părere Ioan Stanomir, ar putea fi înțeleasă în egală măsură ca fiind una care doar
desăvârșește o serie de practici semi-democratice de guvernare deja consacrate anterior: « Din
perspectiva timpului, Actul de la 27 februarie nu are altă finalitate decât aceea de a consfinți în
textele normei fundamentale ceea ce viața politică experimentase în deceniul anterior: o degradare a
instituțiilor democratice, o reașezare a echilibrului puterilor statale, cu o manifestată tendință de
preeminență a executivului (...), evoluții corelate cu o manifestă alunecare a discursului politic către
accente autoritare, naționaliste, antisemite. (...) Guvernele românești tindeau tot mai mult către
statutul de simple organe de execuție a directivelor regale »2. Ce-i drept, între anii 1930 și 1937
factori precum antiparlamentarismul, ascensiunea Gărzii de Fier, creșterea în intensitate a
revendicărilor naționaliste ori atracția reprezentată de Italia fascistă pun din ce în ce mai mult la
îndoială viabilitatea modelului democratic într-o societate preponderent țărănească în care se
resimte nevoia acută a unor reforme modernizatoare care să permită membrilor săi să înfrunte cu
succes provocările modernității interbelice, fie ele de natură politică, economică, socială sau
culturală. Într-un asemenea context se întâmplă ca monarhia autoritară să își asume sarcina de a
reforma națiunea și statul.
Începând cu anul 1938, regimul carlist promite românilor schimbări majore și își asumă
statutul de ideologie dominantă. Baza legislativă a acestui regim este reprezentată de Constițuția
promulgată la 27 februarie 1938. Totuși, acest text nu reprezintă singurul său fundament ideologic.
Carlismul ideologic este mult mai complex. Manifestările sale sunt vizibile nu doar în sfera
politicului, ci și în cea a ingineriei sociale ori pe plan cultural sau estetic.
Mesajul oficial al autorităților este destul de explicit: instaurarea noului regim coincide cu
o veritabilă eră a consensului național. Așa se face că peste întreaga țară ar fi domnit o armonie
autentică și o autoritate supremă, personificată de rege. Sunt înlăturate astfel luptele electorale,

1
Cezar PETRESCU, « Domnia Regelui Carol al II-lea », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională,
București, 1938, p. 945.
2
Ioan STANOMIR, « Geneza unui regim autoritar. Constituţia din 1938 », Studia Politica, anul I, nr. 2, februarie 2001,
p. 367.

— 272 —
dispar rivalitățile de clasă iar administrația este smulsă de sub tirania intereselor « private ». De
altfel, rezultatele plebiscitului organizat pentru validarea noii constituții sunt destinate inclusiv a
confirma această reprezentare. Reamintim faptul că, oficial, doar 5.483 dintre cei 4.297.581 de
votanți se pronunță împotriva noii legi fundamentale a statului român1.
Potrivit expresiei « Regele, Națiunea, Munca și Credința », sloganul-cheie al noii ordini,
regimul carlist are acum meritul de a fi pus « pe fiecare la locul său » și de a fi mobilizat membrii
națiunii, « strâns uniți în jurul Tronului », în direcția « muncii » pentru progresul intereselor
cetățenești comune. Cultul muncii se numără printre temele dominante ale discursului autorităților.
Tehnocrați precum Mihail Ralea, Gheorghe Alexianu, Constantin Garoflid ori Nicolae Cornățeanu
așează fiecare dintre ei ideea de muncă la baza alcătuirii sociale a României carliste2. De pildă,
prin sprijinul acordat modernizării agriculturii, statul ar fi creat țăranilor condiții optime pentru «
o muncă ordonată »3. Altfel, patriarhul Miron Cristea face la rândul său elogiul muncii în
programul său de guvernare, îndemnând pe români să practice o muncă « rațională » și productivă,
respectiv una « făcută cu plan »4. Patriarhul își dorește astfel să vadă întreaga națiune mobilizată
în direcția unui efort făcut în direcția interesului național, urmând tocmai exemplul oferit de
monarh: « Imitând cu toții pilda Regală, întreaga Națiune se va considera mobilizată la muncă
patriotică și Țara va deveni un furnicar, un atelier cu harnice albine, în care toți cetățenii capabili, de
ambe sexe, vor alerga voioși la brazda lor de muncă ce le va reveni »5. Carol al II-lea este deseori
proiectat ca o persoană care pentru națiunea sa muncește zi și noapte, animat de o energie
inepuizabilă. Atât pentru ministrul Muncii, Mihail Ralea, cât și pentru adulatorii săi, monarhul este
« Primul Muncitor al Țării »6.
Cultul muncii este justificat de necesitatea sudării solidarității naționale iar în această
privință sunt deseori elogiate meritele muncii colective. Așa se face că pentru modernizarea satelor
și clădirea edificiilor căminelor culturale lucrează cot la cot în numele monarhiei țărani, străjeri și
tineri din echipele regale. De pildă, « cultul muncii şi înfrăţirea claselor sociale prin muncă » se
numără printre ideile de bază ale mișcării străjerești7. Această practică nu reprezintă un lucru
inedit. Din contră, tinde să se generalizeze. Pentru realizarea fortificațiilor « Liniei Regele Carol II
» de la frontiera Basarabiei este folosită nu doar armata, ci și populația din aceste regiuni8. În
plus, membrii Gărzilor Naționale (formațiuni para-militare ale F.R.N.) sunt instruiți la rândul lor
cât se poate de clar în privința « obligativității » şi « cinstirii » muncii. Ca și străjerii și membrii
echipelor regale, aceștia din urmă trebuia să dea dovadă de devotament și spirit de abnegație în
efectuarea a diferite lucrări în folosul comunității (reparări de poduri, şcoli și biserici, ridicări de
cruci și troiţe, construirea de fântâni, îndiguiri, asistenţă socială, îngrijirea şi împrejmuirea
cimitirelor, etc.)9. În fine, elogiul « muncii românești » – mai precis, « România la lucru » – este
subiectul unui album cu fotografii de propagandă alcătuit de Alexandru Bădăuță și apărut în vara
anului 1940. În prefața volumului, autorul constată pur și simplu faptul că: « Poporul român este
un popor de muncitori. (...) Românii de azi, ca și cei de ieri, sunt un neam de muncitori. (...) Munca,
la noi, este o virtute națională. Țara întreagă stă mărturie a acestei virtuți: zi de zi se înalță tot mai
sus creația românească datorită muncii românești »10.

1
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 48, 27 februarie 1938, p. 1106.
2
Mihail RALEA, « Munca în noul regim », in Era nouă, Asociația Publiciștilor Români, București, 1938, p. 7; ANIC,
fond Ținutul Bucegi, dosar 62, f. 25.
3
Constantin GAROFLID, Nicolae CORNĂȚEANU, « Politica agricolă », in Enciclopedia României, vol. III,
Imprimeria Națională, București, 1939, p. 159.
4
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 49, 1 martie 1938, pp. 1132-1133; Idem, nr. 59, 12 martie 1938, pp. 1385-1386.
5
Pastorale, predici și cuvântări ținute de adormitul întru fericire Dr. Miron Cristea, Patriarhul României, vol. VII,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1939, p. 205.
6
Mihail RALEA, „Sărbătoarea muncii”, Cele trei Crișuri, anul XX, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1939, p. 168;
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 202/1938, f. 230.
7
Almanahul străjerilor 1940, editura Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1940, pp. 99-100.
8
Curentul, anul XIII, 16 februarie 1940, p. 10.
9
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 157, f. 90-91.
10
Alexandru BĂDĂUȚĂ, România la lucru, Imprimeria Națională, București, 1940, pp. V-VI.

— 273 —
 Bădăuță se numără în acești ani printre cei mai importanți artizani ai propagandei carliste,
una care își asigură rapid cvasi-monopolul mijloacelor de comunicare1. De-a lungul celor doi ani
și jumătate de existență a regimului, carliștii și propaganda statului nu încetează a elogia succesele
noii guvernări. De pildă, apar acum o mulțime de texte care popularizează realizările din fiecare
ținut2. În general, se utilizează presa, radioul, cinematograful sau Oficiul Național de Turism,
precum și diferite broșuri informative. Răspândite în zeci de mii de exemplare, acestea din urmă
elogiază personalitatea regelui ori meritele noului regim, proiectat ca vector al solidarității
naționale și instaurator al ordinii în administrație3. Dacă din punct de vedere cantitativ țăranii,
militarii și străjerii sunt cele trei categorii sociale care se bucură de o atenție aparte4, atunci din
punct de vedere geografic eforturile se concentrează îndeosebi asupra noilor provincii și regiunilor
de graniță din Ardeal și Basarabia, frontierele cele mai primejduite de revizionism.
Propaganda dinastică este totuși cea care ocupă un loc primordial în activitatea acestui
minister. În mod simbolic, se profită de aproape orice prilej pentru a se populariza și distribui
imaginea propriu-zisă a regelui (portrete, fotografii, busturi, etc.)5, atât în România cât și în
străinătate. Opera lui Carol al II-lea, calitatea sa de șef și reformator politic și social, respectiv
grija sa pentru națiune, cultură, țărani și tineret, toate aceste subiecte sunt amplu popularizate în
textele unor scriitori și jurnaliști care vizitează în acești ani România carlistă. Încurajați și
susținuți (inclusiv din punct de vedere financiar) de autoritățile românești, autori precum Derek
Patmore6, Hector Bolitho7, Lucette Balloy8 sau Michelle Deroyer9 elogiază fiecare dintre ei
personalitatea monarhului și meritele noii ordini pe care acesta o inaugurează în februarie 1938.
În altă ordine de idei, imaginea regelui este asociată deseori din punct de vedere vizual cu
harta României Mari. Alăturarea acestor două simboluri naționale transmite un mesaj explicit:
soarta monarhiei și a României Mari sunt indisolubil legate iar oricine s-ar fi situat împotriva
monarhiei s-ar fi situat inevitabil și împotriva intereselor României Mari; și viceversa.
Autoritarismul carlist traversează un proces continuu de fabricare ideologică. Trecerea de
la statul parlamentar la cel autoritar iar apoi la unul totalitar se petrece într-o manieră progresivă
iar acest parcurs este teoretizat și legitimat într-un mod particular. Primul președinte al Consiliului
de Miniștri, patriarhul Miron Cristea10, de pildă, situează « principiul autorității » ca fundament al
noii guvernări. Într-un discurs pe care îl rostește la începutul anului 1939, patriarhul elogiază însă
mai ales rolul autorității exercitată de Coroană, pe care o prezintă ca fiind « singurul leac pentru
îndreptarea cetăţenilor pe căile unei munci pozitive, liniştite și productive ». România imaginată
acum de Miron Cristea se integrează de minune în tiparele ideologice generale ale carlismului.

1
În octombrie 1939 este înființat un minister al Propagandei Naționale. Anterior, funcțiile acestui minister fuseseră
îndeplinite de Direcția Generală a Presei și Propagandei (transformată în septembrie 1938 ca Subsecretariat de Stat al
Presei şi Informaţiilor), o anexă a Președinției Consiliului de Miniștri.
2
Vezi, de exemplu: Octavian BUZEA, Clujul: 1919-1939. Glas izbânzilor românești, Tipografia Ardealul, Cluj, 1939;
Un an de Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Tiparul Mitropolitul
Silvestru, Cernăuți, 1939.
3
Subsecretariatul de Stat al Propagandei, România veghează..., Biblioteca Frontului Renașterii Naționale, București,
1939; Porunci Regale. Culegere din cuvântările M.S. Regelui Carol al II-lea, București, 1940.
4
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 890, f. 2; Idem, dosar 859; ANIC, fond Ministerul Propagandei
Naționale – Cinematografie, dosar 20/1940, f. 63; „Caravanele cinematografice populare ale Subsecretariatului de
Stat al Propagandei”, România. Revista Oficiului Național de Turism, anul IV, nr. 6-7, iunie-iulie 1939, p. 38;
„Reprezentaţii cinematografice gratuite, pentru săteni”, Realitatea ilustrată, anul XII, nr. 610, 28 septembrie 1938, p.
23.
5
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 859, f. 18; Idem, dosar 890, f. 2; ANIC, fond Ministerul Propagandei
Naționale – Propagandă, dosar 2295, f. 12.
6
Derek PATMORE, Invitation to Roumania, Macmillan & Co., London, 1939.
7
Hector BOLITHO, Roumania Under Kink Carol, Eyre & Spottiswoode, London, 1939.
8
Lucette BALLOY, Les Strajers, Les Presses Modernes, Paris, 1938; Idem, Le nouvel essor de la Roumanie, Scrisul
Românesc, Craiova, 1940.
9
Michelle DEROYER, Au pays de Carol II, Roi de Roumanie, Les Éditions Denoël, Paris, 1939. Michelle Deroyer este
recomandată personal Ministerului Propagandei Naționale de către Dimitrie Gusti (vezi: ANIC, fond Ministerul
Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 2001, ff. 1-18).
10
Miron Cristea se află în fruntea acestui for executiv în perioada februarie 1938 – martie 1939.

— 274 —
Proiectând în discursul său o viziune organică asupra societății, patriarhul descrie noua Românie
carlistă ca pe o comunitate solidară și structurată ierarhic, în care monarhia și biserica dețin rolul
de principali factori de decizie, o țară în care românii trăiesc în armonie cu minoritățile și în care
autoritățile, prevăzătoare, reușesc să elimine cu succes primejdia radicalismului politic (respectiv
fascismul Garzii de Fier și comunismul). Așa se face că, spre deosebire de epoca
parlamentarismului, noul regim ar fi avut meritul de a fi creat un stat cu o administrație eficientă și
credibilă, dar și cu o economie dinamică; un stat înfloritor din punct de vedere cultural și capabil
să educe cu succes noi generații de tineri naționaliști. În fine, de beneficiile schimbării de regim ar
fi beneficiat inclusiv armata, care este de acum una puternică și bine înzestrată, oricând pregătită
să facă față cu succes amenințărilor revizioniste1.
Ideologia monarhiei autoritare se inspiră într-o manieră evidentă din fundamentele
intelectuale antiliberale popularizate și proclamate în anii anteriori. Apologeții doctrinari ai F.R.N.
se referă precis la « statul autoritar », pe care îl situează în antiteză cu vechea acțiune « distructivă
» și « anarhică » a partidelor2. Astfel, din paginile oficiosului România aflăm că noul regim se
centrează pe « principiul autorității active » și că începând din februarie 1938 românilor li se oferă
« o cură necesară de autoritarism » ca remediu la « vraiștea și confuzia din trecut ». Critica
individualismului înseamnă acum în egală măsură elogiul « solidarității sociale », « unității de
comandament », « unității națiunii », a « armoniei », « omogenizării » și a « ritmului uniform »3.
Antiliberalismul și antiparlamentarismul se sprijină acum pe nenumărate texte. O lucrare
consacrată conceptului de « monarhie socială » apare la editura Fundației pentru Literatură și
Artă « Regele Carol II » în anul 19404. Mihail Fărcășanu, autorul acestui volum, încearcă să
dezbată conceptul atât din punct de vedere filosofic cât și ideologic, printr-un excurs istoric pe care
îl face pornind de la civilizațiile antice și ajungând până în secolul al XIX-lea. Deși Fărcășanu nu
face vreo referire directă la noul regim sau la persoana lui Carol al II-lea, cartea sa se înscrie în
categoria scrierilor carliste nu doar datorită faptului că apare la editura fundațiilor regale, ci și
prin că face apologia regimurilor monarhice, pe care le prezintă ca fiind instrumente politice «
moderne » capabile să creeze stabilitate, continuitate și echilibru în existența comunităților
naționale.
Înainte de apariția textului lui Fărcășanu se remarcă însă o pleiadă de « teoreticieni » ai
regimului. Printre ei se numără inclusiv juriști. Aceștia se străduiesc să inventeze principii logice și
sistematice pentru a justifica un fenomen în mod fundamental arbitrar, și anume autoritatea lui
Carol al II-lea, căreia îi conferă o legitimare pseudo-democratică. Până la urmă, după cum
observă Ioan Stanomir, constituția din 1938 este definită în termenii unui contract încheiat între
rege și națiune5. Cazul cel mai notoriu este cel al lui Istrate Micescu6. Pe lângă acesta, inclusiv Ion
V. Gruia (conferențiar la Facultatea de Drept a Universității din București) mărturisește intenția
clară de a justifica noua așezare a statului din punct de vedere ideologic și juridic printr-o
interesantă suită de texte publicate în Curentul lui Pamfil Șeicaru în prima jumătate a anului 19387.

1
Vezi: Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 6, 7 ianuarie 1939, pp. 54-58.
2
Theodor VLĂDESCU, op. cit., pp. 16-23.
3
„Principiul autoritar”, România, anul II, nr. 513, 1 noiembrie 1939, p. 1.
4
Mihail FĂRCĂȘANU, Monarhia socială, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II », București, 1940.
5
Ioan STANOMIR, « Constituţie, Coroană şi ţară. Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940 »,
Studia Politica, anul III, nr. 1, ianuarie 2003, p. 86.
6
Vezi: Istrate MICESCU, Două discursuri în cadrul noii Constituții, Imprimeria Națională, București, 1940. Despre
Micescu discutăm mai mult în capitolul rezervat analizei parcursului politic și ideologic al actorilor carlismului.
7
Ion V. GRUIA, „Reforma Statului”, Curentul, anul XI, 14 martie 1938, p. 5; Idem, „Corporatism”, Curentul, anul XI,
15 martie 1938, p. 5; Idem, „Particularitățile corporatismului român”, Curentul, anul XI, 17 martie 1938, p. 9; Idem,
„Realizarea statului corporativ”, Curentul, anul XI, 19 martie 1938, p. 5; Idem, „Primatul inteligenței”, Curentul, anul
XI, 20 martie 1938, p. 5; Idem, „De la regalitatea activă la regalitatea conducătoare”, Curentul, anul XI, 21 martie
1938, p. 5; Idem, „Himera suveranității naționale”, Curentul, anul XI, 24 martie 1938, p. 5; Idem, „Necesitatea
regiunii”, Curentul, anul XI, 5 aprilie 1938, p. 8; Idem, „Bazele organizării administative”, Curentul, anul XI, 9
aprilie 1938, p. 4; Idem, „Partidele politice”, Curentul, anul XI, 11 aprilie 1938, p. 5; Idem, „Destinul partidului
politic”, Curentul, anul XI, 13 aprilie 1938, p. 5; Idem, „Organizarea provinciei”, Curentul, anul XI, 26 mai 1938, p.
7; Idem, „Reglementarea muncii în administrația locală”, Curentul, anul XI, 6 iunie 1938, p. 3.

— 275 —
Gruia încearcă să popularizeze tocmai conceptul de « regalitate conducătoare » și ideea unui
monarh care reprezintă și apără într-un mod veritabil și legitim interesele populare1.
Carliștii fabrică în mod constant teorii prin care încearcă legitimarea regimului și sporirea
atribuțiilor monarhului. Logica pe care o folosesc este una cât se poate de simplă.
Antiparlamentarismul și antiliberalismul (actorilor) regimului se centrează acum pe ideea că
ordinea politică atât de mult râvnită a putut fi instaurată doar prin suprimarea partidelor politice
și proclamarea efectivă a primatului autorității și colectivității față de interesele individuale.
Potrivit lui Mihail Ralea, acum ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, noul regim se
fundamentează în mod clar pe o concepție « anti-individualistă » a politicului, justificată de
eforturile ce trebuie duse împotriva « luptelor fratricide » specifice epocii parlamentare, conflicte
care ar fi fost înlocuite acum de respectul « ierarhiei » și al « autorității »2. Utilizând o retorică
asemănătoare, Dimitrie Gusti preconizează o reformă care va « obliga » pur și simplu tinerii
studenți să urmeze un stagiu în același timp de muncă și de « practică » universitară în echipele
regale3.
Discursul carliștilor este dominat acum de idei antiliberale. Pentru a înțelege însă natura
autoritarismului carlist din această perioadă, trebuie avut în vedere faptul că actorii noului regim
proiectează o viziune organică asupra societății (respectiv asupra națiunii), una care nu permite
inserarea vreunui corp străin sau desfășurarea vreunei opoziții. Instituțiile represive anatemizează
sau pedepsesc rapid orice fel de critică sau dizidență. Doar regimul are dreptul de a judeca ceea ce
este bine sau rău pentru comunitatea națională. În această privință, nu trebuie neglijat faptul că
România Mare este proiectată acum ca o națiune a cărei unitate este amenințată atât de inamici
din interior (Garda de Fier, mișcarea comunistă, regionalismul, sectele neo-protestante) cât și din
exterior (revizionismul ungar și bulgar ori regimul bolșevic din U.R.S.S., de asemenea revizionist).
Îndeosebi legionarii suferă acum o represiune violentă.
Instaurarea dictaturii regale este urmată curând de arestarea lui Codreanu, care la sfârșitul
lunii mai suferă un proces trucat. Pretextul arestării este legat în primul rând de acuzația de ultraj
împotriva unui demnitar de stat (acesta insultase pe Nicolae Iorga, acum consilier regal). În egală
măsură, acesta este acuzat inclusiv de faptul a fi format o organizație paramilitară și de a fi
conspirat cu o « putere străină » (mai exact, cu Germania nazistă) în direcția pregătirii unei
lovituri de stat și răsturnării ordinii politice existente în România. În această privință nu trebuie
neglijate două aspecte esențiale. Primul este legat de faptul că în ceea ce privește politica externă
Garda de Fier proclamă explicit necesitatea încheierii unei alianțe cu Germania național-socialistă
și cu Italia fascistă. Acest aspect este agravat însă de prezența unor reprezentanți diplomatici ai
Germaniei, Italiei, Spaniei, Portugaliei și Japoniei la înmormântarea din februarie 1937 a
legionarilor Moța și Marin4. Participarea simbolică a unor asemenea demnitari evidențiază
capitalul de simpatie de care fasciștii români se bucură în asemenea state iar acest lucru sporește
temerile adversarilor Gărzii. În consecință, tribunalul militar care îl judecă pe Codreanu îl
condamnă pe acesta la 10 ani de muncă forțată și la 6 ani de degradare civică5.
La începutul anului 1938 existența Legiunii fusese deja grav primejduită de faptul că liderul
ei ar fi refuzat o propunere a regelui de a subordona Garda de Fier monarhiei6. Carol II numește în
fruntea ministerului Ordinii Publice pe Gabriel Marinescu, prefect al Poliției Capitalei și adversar
înverșunat al Legiunii, iar drept consecință cea mai mare parte din elita Gărzii de Fier este privată

1
Ion V. GRUIA, „Reforma Statului”, Curentul, anul XI, 14 martie 1938, p. 5. Vezi inclusiv: Ion V. GRUIA, „Ideologia
Frontului politic unic”, Curentul, anul XII, 10 ianuarie 1939, p. 3; Idem, „Statul român autoritar”, România, anul III,
nr. 696, 8 mai 1940, p. 4.
2
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosar 734, f. 2.
3
Dimitrie GUSTI, « Știința națiunii », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 30.
4
Armin HEINEN, op. cit., p. 294.
5
Traian SANDU, Un fascisme roumain: histoire de la Garde de Fer, Perrin, Paris, 2014, p. 166.
6
Ibidem, p. 344.

— 276 —
progresiv de libertate, câteva mii de legionari fiind întemnițați1. În continuare, la sfârșitul lunii
noiembrie a aceluiași an, câțiva dintre cei mai importanți membri ai săi, printre care și « Căpitanul
» Corneliu Zelea-Codreanu, vor fi asasinați după ce fuseseră acuzați de a fi încercat să evadeze.
Potrivit istoricului Constantin Iordachi, cel puțin 250 de lideri fasciști sunt executați în aceeași
lună, la ordinul regelui2. În anii 1938 și 1939, autoritățile întrebuințează împotriva legionarilor
metode de intimidare extrem de violente, începând de la arestări și întemnițări în închisori
supraaglomerare și lipsite de igienă până la torturi și asasinate3. Se declanșează acum ceea ce
fasciștii români consideră ca fiind o « prigoană carlistă »4. Pierderile umane înregistrate slăbesc
într-o manieră semnificativă Garda de Fier, a cărui activitate se desfășoară de acum înainte în
clandestinitate. Horia Sima, un tânăr profesor de filosofie din Lugoj, este cel care devine liderul
(deseori contestat) al mișcării politice fasciste din România5.
Carlismul este inamicul pluralismului politic. Oricine formulează o critică sau o sugestie de
reformă a regimului este imediat etichetat drept inamic al statului-național. Așa se face că figura
inamicului creează legături de solidaritate și intensifică sentimentul de comunitate. Prin asemenea
acțiuni, regimul încearcă să concretizeze ideea statului tare. Articolul 15 al noii Constituții prevede
inclusiv pedeapsa capitală pentru anumite infracțiuni (de exemplu, pentru atentatele care vizează
membri ai familiei regale sau « demnitari ai statului »)6 iar aplicarea ei nu întârzie. Unul dintre
cele mai răsunătoare cazuri este cel al legionarilor care asasinează pe ministrul de Interne Armand
Călinescu. În septembrie 1939, cei 9 făptași sunt executați chiar în locul unde comiseseră crima.
De altfel, un nou val de represiuni decimează Garda de Fier ca urmare a acestui eveniment7.
Pe de altă parte, dimensiunea autoritară a regimului carlist iese în evidență în egală
măsură prin faptul că noul regim asaltează societatea cu un număr incomensurabil de
reglementări. Cenzura se înăsprește progresiv și chiar și orarul magazinelor este supus controlului.
Din punct de vedere economic, de pildă, statul devine din ce în ce mai intervenționist: nu doar
reglează prețurile la diferite produse, ci fondează inclusiv bănci destinate să sprijine
industrializarea țării și punerea în valoare a produselor agricole ori diferite instituții pentru a
controla vânzarea și cumpărarea de terenuri agricole8.
Deși noul regim lasă deseori impresia că este copleșit de tarele sale administrative (de
corupție, mai ales), forța sa de coerciție nu trebuie totuși banalizată. Represiunea îndreptată
împotriva legionarilor și comuniștilor este una violentă, iar activitatea celor mai multe culte
religioase neoprotestante (considerate secte în limbajul autorităților) este interzisă9. Multe dintre
legile care urmăresc reprimarea unor infracțiuni îndreptate contra ordinii publice sunt în mod
evident îndreptate împotriva Gărzii de Fier și a comuniștilor (de pildă: interzicerea defilărilor, a
portului uniformelor, a propagandei politice ori a « propovăduirii » prin viu grai sau în scris a
schimbării formei de guvernământ a statului, a împărţirii sau distribuirii averilor, a scutirii de
impozite sau a « luptei de clasă »)10. În caietele sale de însemnări, regele se arată destul de
preocupat să justifice asemenea măsuri represive (inclusiv pedeapsa cu moartea) prin nevoia de a

1
Zeev BARBU, « Rumania », in European Fascism, edited by S. J. WOOLF, Weidenfeld and Nicolson, London, 1970,
pp. 160-161 ; Rebecca HAYNES, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II
of Romania », The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007, p. 127.
2
Constantin IORDACHI, « Godʼs chosen warriors: Romantic palingenesis, militarism and fascism in modern Romania
», in Comparative Fascist Studies: New Perspectives, edited by Constantin IORDACHI, London, Routledge, 2009, p.
346.
3
Roland CLARK, Sfântă tinerețe legionară: activismul fascist în România interbelică, Polirom, Iași, 2015, pp. 233-
234.
4
Vezi, de pildă: Horia SIMA, Sfârșitul unei domnii sângeroase, Metafora, Constanța, 2004, p. 275.
5
Armin HEINEN, op. cit., p. 356.
6
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 118, 24 mai 1939, pp. 3298-3299.
7
Traian SANDU, Un fascisme roumain: histoire de la Garde de Fer, Perrin, Paris, 2014, p. 31.
8
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Presă internă, dosar 14/1926-1936, f. 337; Monitorul Oficial, anul
CVII, nr. 120, 26 mai 1939, pp. 3340-3342; Idem, nr. 143, 24 iunie 1939, pp. 4061-4068; Idem, nr. 136, 16 iunie
1939, pp. 3896-3903.
9
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 161, 15 iulie 1939, pp. 4455-4457.
10
Idem, anul CVI, nr. 39, 17 februarie 1938, p. 915; Idem, nr. 88, 15 aprilie 1938, pp. 1920-1923.

— 277 —
suprima violențele Gărzii de Fier, mișcare politică ce îl îngrijorează, mai ales după asasinarea lui
Armand Călinescu1. Înainte de moartea lui Călinescu (septembrie 1939), un eveniment asemănător
se petrecuse la sfârșitul anului 1938. Atunci, Florian Ştefanescu Goangă (rectorul Universitatii din
Cluj) este rănit grav de doi studenţi legionari care trag asupra lui câteva focuri de armă.
Altfel, printre cele mai importante instrumente de exercitare a autoritarismului se numără
inclusiv practica impunerii stării de asediu. Instituită începând de la sfârșitul anului 1933 ca
urmare a asasinării prim-ministrului I.G. Duca, aceasta este prelungită constant printr-un decret-
regal la fiecare șase luni. În plus, dacă până în februarie 1938 starea de asediu se aplică doar în
anumite regiuni, schimbarea de regim pecetluiește extinderea sa pe teritoriul întregii țării2. Astfel,
legea care o reglementează însărcinează autoritățile militare cu un rol primodial în menținerea «
ordinii publice » și a « siguranței » statului prin măsuri represive justificate de nevoia « apărării
ordinii » și a înlăturării primejdiilor reprezentate de « unele manifestări anarhice »3. Această
manieră de a întrebuința legea stării de asediu trădează explicit intenția autorităților de a o
exploata nu doar împotriva legionarilor și a comuniștilor, ci și contra minorităților iredentiste ori a
criticilor regimului.
În mod simbolic, odată ce fundamentele instituționale ale parlamentarismului sunt
sfărâmate, încep lucrările pentru construcția noii clădiri a Ministerului de Interne. Proiectată
potrivit planurilor întocmite de arhitectul Paul Smărăndescu, clădirea este gândită ca un edificiu
impozant, care se remarcă prin monumentalitatea sa4.
Aspectele explorate mai sus ne determină în mod inevitabil să ne punem întrebări asupra
naturii regimului autoritar carlist. Cum am putea denumi acțiunea din 10 februarie 1938, cea care
pune capăt parlamentarismului ? A fost edificiul politic din România anilor 1938-1940 o dictatură
sau pur și simplu un regim autoritar ? Ce am putea înțelege prin expresia « noul stat autoritar
român »5, gândit ca rezultat al unei « revoluții regale » generată « de sus în jos »6, despre care
vorbesc actorii noii ordini ?
Discutând despre natura regimului recent instaurat, Constantin Argetoianu și Victor
Slăvescu folosesc termenul de « dictatură »7, în timp ce Iuliu Maniu și Mircea Eliade se referă
explicit la noua ordine ca la o « dictatură regală »8. În opinia acestuia din urmă, țelul principal al
celor care o instaurează ar fi fost suprimarea Gărzii de Fier9. În schimb, Grigore Gafencu vorbește
despre « regimul personal » al regelui10. Același Iuliu Maniu, de departe cel mai vizibil opozant al
carlismului, întrebuințează la rândul lui expresii precum cele de « regim politic personal », « regim
autocratic » sau « domnie personală »11. Așa se face că într-o declaraţie făcută unor ziarişti cu
prilejul împlinirii unui an de la proclamarea constituţiei din 27 februarie Maniu se referă la «
epoca dictaturii regale » ca la un regim politic dominat de « despotism » şi de « teroare »12.

1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 235, 237, 240; CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune.
Însemnări zilnice 1939-1940, vol. II, Curtea Veche, București, 2003, p. 6, 68.
2
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 1/1938, ff. 3-11.
3
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 34, 11 februarie 1938, p. 802; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar
1/1938, f. 11.
4
Construcția va fi finalizată în anul 1950.
5
România, anul I, nr. 132, 11 octombrie 1938, p. 3.
6
Idem, anul II, nr. 571, 31 decembrie 1939, p. 3; Theodor VLĂDESCU, op. cit., pp. 17-18.
7
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 321, 322; Idem, Însemnări
zilnice, vol. VIII, Machiavelli, București, 2007, p. 14; Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II, editura
Enciclopedică, București, 1996, p. 222.
8
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 840, f. 9; Mircea ELIADE, Memorii 1907-1960, Humanitas, București,
1997, p. 328, 342, 348.
9
Mircea ELIADE, Memorii 1907-1960, Humanitas, București, 1997, p. 340, 349.
10
Grigore GAFENCU, Jurnal, vol. I, Pro Historia, București, 2006, p. 95.
11
Iuliu MANIU, Cauzele prăbușirii fostului regim, Tipografia Universul, București, 1940, p. 4, 7.
12
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 840, f. 9. Pentru analiza poziției ideologice a lui Iuliu Maniu vizavi de
regim a se vedea studiul: Ioan STANOMIR, « Constituţie, Coroană şi ţară. Constituţionalism şi monarhie autoritară în
intervalul 1938-1940 », Studia Politica, anul III, nr. 1, ianuarie 2003, pp. 99-112.

— 278 —
 Pe de altă parte, discursul oficial promovează imaginea unui regim « de autoritate ». Se
scrie, de pildă, despre « noul stat autoritar român »1, centrat pe o constituție « corporatistă »2 și
generat de o « revoluție regală », una realizată « de sus în jos »3. Altfel, acțiunea de desființare a
regimului parlamentar este etichetată de rege4, Nicolae Iorga5 sau Armand Călinescu6 ca fiind o «
lovitură de stat ». Rămâne de văzut în ce măsură carliștii forjează acum o dictatură în sensul clasic
(adică roman) al termenului, și anume un regim pe care gânditorul german Carl Schmitt îl
definește ca pe « o stare excepțională din punct de vedere juridic », o guvernare în care puterea
absolută este exercitată temporar de către un șef7. Deși actorii regimului justifică acțiunea din
februarie 1938 făcând inclusiv referire la un context politic (respectiv geopolitic) tensionat și deși
există probabil nu puțini români care gândesc noul regim ca pe o chestiune temporară, Carol II și
principalii săi colaboratori nu îl prezintă deloc astfel. În opinia acestora, de o reîntoarcere la
vechile cadre nici nu poate fi vorba.
Merită în schimb observată maniera în care mecanismul de guvernare se aseamănă cu cel
din anii anteriori. Acest mecanism este dominat de același monarh care-și îndeplinește funcția de
arbitru al vieții politice și de aceleași elite tradiționale împreună cu care acesta colaborează.
Elitele tradiționale și birocrații se numără nu întâmplător printre păturile sociale care susțin noul
regim. Foarte probabil, inclusiv majoritatea locuitorilor de la sate primesc cu satisfacție și
optimism schimbarea din 10 februarie. Până la urmă, aceștia sunt parte a unor comunități
tradiționale puțin atașate culturii politice democratice.
Acest ultim aspect ne determină să ne punem întrebări cu privire la felul în care
monarhismul naționalist (înțeles în egală măsură ca mișcare politică și ideologie) beneficiază de un
sprijin popular veritabil. Nu împărtășim părerea acelor autori care consideră că la sfârșitul anilor
1930 se face simțită o gravă lipsă de legitimitate a lui Carol8. Din contră. Suntem de părere că în
România anului 1938 se instaurează un regim autoritar regalist tocmai pe fondul creșterii
popularității monarhiei. Opt ani de domnie carlistă înseamnă totodată opt ani de personalizare a
puterii iar acest lucru se datorează inclusiv popularității de care acest rege se bucură acum. Există
nu puține motive care ne fac să fim de părere că până la pierderile teritoriale din vara anului 1940
Carol al II-lea răspunde mai mult sau mai puțin cu succes așteptărilor legate de funcția sa de
arbitru politic, de simbol național și de vector al procesului de modernizare. În 1938, acest rege se
bucură un prestigiu popular semnificativ, unul pe care îl dobândește progresiv începând din 1930.
Impactul pe care inițiativele sale reformatoare și propaganda dinastică îl au asupra opiniei publice
nu trebuie neglijat. Mesajul ideologic privitor la rege vehiculat în acest deceniu de actorii
carlismului este unul destul de ispititor. Pe scurt, Carol II contribuie în mod activ la depășirea
crizei economice de la începutul deceniului, la modernizarea națiunii, la înzestrarea armatei iar
apoi la instituirea ordinii politice prin suprimarea partidelor. Foarte probabil, schimbarea de
regim nu afectează popularitatea monarhiei. Din contră, o sporește.
Noul regim nu reprezintă pur și simplu o dictatură improvizată al cărui mesaj ideologic este
unul incoerent. Eșafodajul ideologic carlist se centrează pe câteva teme bine determinate:
monarhia și meritele ei în instituirea ordinii politice, România Mare regenerată de noul regim
condus de rege, grija acordată unor categorii sociale precum țăranii și tinerii ori eforturile făcute
pentru modernizarea armatei și apărarea granițelor în caz de nevoie.

1
România, anul I, nr. 132, 11 octombrie 1938, p. 3.
2
Idem, anul II, nr. 532, 20 noiembrie 1939, p. 3.
3
Idem, anul II, nr. 571, 31 decembrie 1939, p. 3; Theodor VLĂDESCU, op. cit., pp. 17-18.
4
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 184.
5
Nicolae IORGA, Definiția noii stări de lucruri în România, București, Tipografia « Lupta », 1939, p. 24; Idem,
Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 458.
6
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, p. 377.
7
Carl SCHMITT, Dictatorship: from the origin of the modern concept of sovereignty to proletarian class struggle,
Polity Press, Cambridge, 2014, p. XXX.
8
Sorin ALEXANDRESCU, op. cit., p. 129.

— 279 —
 Deși noul așezământ se înscrie în anumite privințe într-o continuitate a culturii politice
consacrate în anii anteriori, în februarie 1938 actorii monarhismului carlist reușesc să opereze o
schimbare efectivă în comparație cu perioada precedentă. Ia naștere acum ceea ce António Costa
Pinto consideră a fi un regim autoritar personalizat1. Într-adevăr, edificiul politic din România
anilor 1938-1940 se configurează ca un regim autoritar monarhist centrat pe rege ca arbitru
politic, pe o constituție antiparlamentară, pe un partid unic ce îndeplinește funcția de organizație
destinată să încadreze masele, dar în egală măsură și pe o suită de alte practici în același timp
naționaliste și antiliberale. Ne rămâne să analizăm în continuare maniera în care se manifestă
fenomenul de personalizare a puterii, respectiv felul în care Carol al II-lea își manifestă
autoritatea.

III — O PERSONALIZARE CARLISTĂ A PUTERII

Atunci când se referă la influența politică din acești ani a monarhiei, Grigore Gafencu
vorbește despre « atotputernicia » de care regele se bucură în « regimul său personal »2. Orice
program important de reformă este discutat cu Carol al II-lea sau supus aprobării sale. Este însă
acesta un veritabil autocrat ? Nu trebuie neglijat faptul că regele discută cele mai importante
reforme împreună cu alți actori ai regimului3. Un episod semnificativ este reprezentat de momentele
când se elaborează constituția. Astfel, adoptarea articolelor care formează actul fundamental se
face numai ca urmare a dezbaterii care se desfășoară între rege și personaje ca Istrate Micescu,
Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu, Armand Călinescu, Mircea Cancicov, Nicolae Iorga,
Gheorghe Franasovici, Constantin Angelescu sau G.G. Mironescu4. În egală măsură, legea
electorală a F.R.N., pe care monarhul o consideră « nu prea bine întocmită », este modificată
numai după ce suveranul o examinează din nou împreună cu Armand Călinescu (acum ministru al
Internelor)5. În fine, iată-l pe rege în anul 1940 dezbătând succesiv împreună cu miniștrii și
militarii chestiuni dintre cele mai diverse, de la modernizarea spitalelor și activitatea școlilor
militare până la starea agriculturii și a fortificațiilor destinate să apere frontierele6. Carol II
cunoaște personal pe fiecare dintre noii colonei-prefecți ai județelor, cu care discută ocazional7.
Între puterea personală și personalizarea puterii există totdeauna un decalaj8. Cum se manifestă
acest lucru în cazul lui Carol al II-lea ?
Maniera în care se iau acum cele mai importante decizii de guvernare ne determină să
afirmăm faptul că regele guvernează mai degrabă într-un condominiu cu elitele tradiționale. Ca și
în cazul anilor 1930-1938, aceste elite sunt totdeauna pregătite să susțină ascensiunea
monarhismului atâta vreme cât reușesc să își păstreze influența și privilegiile. În egală măsură,
această pătură socială întrebuințează monarhismul pentru a îndepărta masele de seducția
radicalismului politic (fie că este vorba despre Garda de Fier ori despre comunism). Așa se face că
aproape toate schimbările majore instituționalizate de regim (de la articolele Constituției din 1938
și până la reformele care privesc armata, cultura, agricultura sau sportul) pornesc de la centru și

1
António Costa PINTO, « Fascism, Corporatism and the Crafting of Authoritarian Institutions in Inter-War European
Dictatorships », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking Fascism and Dictatorship in Europe,
Palgrave Macmillan, London, 2014, p. 107.
2
Grigore GAFENCU, Jurnal, vol. I, Pro Historia, București, 2006, p. 95.
3
Vezi în acest sens o mărturie a ardeleanului Alexandru Vaida-Voevod: Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol.
III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 181.
4
Vezi: Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, pp. 457-458; Constantin
ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 129.
5
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 341.
6
Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1939-1940, vol. II, Curtea Veche, București, 2003, pp. 134-138.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 212/1938, f. 134, 146, 149.
8
Albert MABILEAU, « De la notion de personnalisation aux recherches sur le pouvoir », in Léo HAMON, Albert
MABILEAU (ed.), La personnalisation du pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris, 1964, p. 444.

— 280 —
sunt decise ca urmare a unor dezbateri care se desfășoară între monarh și elitele tradiționale. Până
la urmă, tot din această categorie se recrutează persoane împreună cu care monarhul practică un
veritabil patronaj de acte de corupție1. Se forjează astfel un tip specific de colaborare, în același
timp simptom și consecință unei culturi politice locale cu rădăcini istorice adânci. Sorin
Alexandrescu integrează pe bună dreptate carlismul și pe Carol II într-o tradiție politică «
bizantină », « fanariotă » și « otomană », una dominantă în Vechiul Regat2.
Din contră, nu dorim să disociem pe Carol II de o sete de autoritate care totuși îl
caracterizează. În mod simbolic, acest lucru este evidențiat inclusiv de alegerea privitoare la
principala sa reședință. Dacă regele Ferdinand și regina Maria preferau palatul Cotroceni (situat
în anii 1920 mai degrabă la marginea Bucureștiului), Carol al II-lea se instalează în centrul
capitalei, în palatul regal de pe Calea Victoriei. Deși acest suveran nu se dovedește a fi un tiran
veritabil, precum sunt în această epocă unii dintre omologii săi europeni, acțiunile politice pe care
le desfășoară începând cu 1930 fac totuși obiectul unui puternic proces de personalizare a puterii,
proces care se derulează în detrimentul practicilor liberale. În această privință, merită amintit
faptul că doar cu sprijin regal se pot obține cele mai importante funcții în aparatul de stat, fie că
este vorba de postul de președinte al Consiliului de Miniștri ori de cel de guvernator al Băncii
Naționale sau de director al Societății Naționale de Radiodifuziune3. În fine, în 1938, regele laudă
regimul său tocmai pentru faptul de a fi instaurat, în cele din urmă, « autoritatea » în stat4. Carol al
II-lea împărtășește convingeri politice antiliberale și antiparlamentare. Acest monarh nu contrazice
niciodată discursul antidemocrat al partizanilor săi, care fac în mod constant elogiul autorității.
Personalizarea puterii reprezintă poate cea mai importantă, cea mai vizibilă dintre fațetele
carlismului. Potrivit lui Albert Mabileau, acest fenomen se caracterizează în egală măsură printr-o
concentrare și o personificare a puterii. Este vorba despre un fenomen exterior autorității înseși,
unul care permite puterii să se încarneze în persoana deținătorului – real sau presupus – și să fie
percepută astfel de către opinia publică5. În cazul carlismului, personalizarea puterii debutează în
ziua Restaurației (8 iunie 1930) și se oprește odată cu primele pierderi teritoriale din vara anului
1940 (începând cu ziua de 28 iunie a acestui an, Basarabia și nordul Bucovinei sunt anexate de
către Uniunea Sovietică). Personalizarea puterii urmează un curs regresiv abia după consumarea
acestor evenimente.
În primul rând, trebuie ținut cont de faptul că această persoană, devenită rege odată cu
Restaurația, știe ca niciun alt monarh al României moderne să profite de statutul său regal și de
popularitatea sa de Salvator. În plină criză politică și economică (Regența durează încă din anul
1927), îndrăznețul Carol revine în mod fulgerător în România în ziua de 6 iunie 1930, înlăturând
perspectivele sumbre ale unui viitor incert. Potrivit discursului carlist, acesta refortifică instituția
monarhiei și continuitatea dinastiei, atât de mult perturbate în timpul interregnului Regenței. Prin
inițiativele pe care le promite, o nouă epocă pare a se prefigura sub domnia sa, cea a unei
veritabile renașteri politice și culturale naționale. Statutul de părinte și îndrumător al națiunii pe
care Carol al II-lea l-ar fi îndeplinit acum reprezintă subiectul unui volum destinat țăranilor apărut
în 1937 în colecția « Biblioteca Albina ». În cartea intitulată « Regele nostru », istoricul Aurelian
Sacerdoțeanu zugrăvește tocmai imaginea unui monarh salvator, a cărui omniprezență nu poate
avea decât efecte benefice asupra existenței națiunii:

« Trăim astăzi vremuri grele. În fiecare ceas se tulbură zarea. Sunt pretutindeni dușmani care strică
sufletele și sunt sâcâitori care scormonesc războiul. Ce poate fi mâine, zi senină ori cer înnourat, nu se mai

1
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. V, Machiavelli, București, 2002, p. 64; Victor SLĂVESCU, Note
și însemnări zilnice, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 262.
2
Sorin ALEXANDRESCU, op. cit., p. 135.
3
Valeriu POP, Amintiri politice, Vestala, București, 1999, p. 203; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al
II-lea, dosar 13/1938, f. 5.
4
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 408.
5
Albert MABILEAU, « La personnalisation du pouvoir et ses problèmes », in Léo HAMON, Albert MABILEAU (ed.),
La personnalisation du pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris, 1964, p. 12.

— 281 —
poate ști. (...) Dar neamul românesc are acest om care să arate calea biruinței. Este Regele. Gătind sufletele,
întărind trupurile, luminând mintea poporului, chivernisind bunurile țării, dând încredere mulțimii,
îmbogățind locuitorii, întărind armata și făcând legea să fie lege, El, Regele, face ca toți să fie la locul lor cu
toate cele de trebuință, gata să întâmpine și răul și necazul. Candelele lor sunt pline de untdelemnul cel
trebuitor să arate și să lumineze cărarea vieții »1.

Potrivit mesajelor propagandei, în 1930 Carol pune capăt unei stări neliniștitoare de
anarhie. Mitul omului providențial este întărit inclusiv de curajul său de a veni în România într-un
mod clandestin și cât se poate de primejdios: zburând cu avionul, traversează Carpații în timpul
nopții. Iată o dramă care înglobează toate ingredientele modelului teoretizat de Raoul Girardet.
Există, pe de o parte, timpul așteptării și al apelului omului providențial, și anume perioada care
precede Restaurația, atunci când se formează și se difuzează imaginea unui Salvator dorit, ce
cristalizează în jurul ei expresa colectivă a unui ansamblu (cel mai adesea confuz) de speranțe,
nostalgii și visuri. Pe de altă parte, regăsim timpul prezenței, al Salvatorului care în sfârșit apare,
cel în care cursul istoriei este pe cale să se desăvârșească2.
De altfel, Carol II joacă rolul Salvatorului nu doar în 1930, ci și în 1938, când se prezintă
explicit în această calitate în proclamația pe care o pronunță cu prilejul loviturii de stat din 10
februarie3. Monarhul vorbește acum într-o manieră francă despre « voința » sa de « a salva
România Mare », înfățișându-și acțiunile ca pe o « eliberare » a țării de « interesele înguste ale
partidelor politice »4. În acest discurs, suveranul revendică personal demersul de schimbare a
regimului regim, demers pe care îl subordonează unor țeluri și aspirații naționale:

« ROMÂNI,
Timp de 8 ani Mi-am închinat toate gândurile și toate sforțările Mele să cârmuiesc Țara rezemându-
Mă pe organizațiile politice constituite.
Din cauza cerinței de a dobândi un cât mai mare număr de voturi, propaganda făcută cu prilejul
diferitelor alegeri a adus o nesfârșită neliniște și tulburare în viața și sufletul poporului Meu.
Această tulburare sufletească s-a dovedit adânc dăunătoare, săpând chiar ființa neamului.
România trebuie salvată și sunt hotărât să o fac, mânat de singurul și veșnicul Meu gând: interesele
permanente ale Patriei și neprecupețita ei întărire.
Voi schimba această stare primejdioasă și voi păși fără șovăială la o cât mai grabnică îndreptare a
acestor stări.
Pentru aducerea la îndeplinire a acestui imperativ național, am alcătuit, sub președinția Patriarhului
României, un Guvern de oameni de răspundere care, mânați de cel mai desăvârșit patriotism, descătușați
fiind de activitatea de partid, vor avea tot răgazul să-și închine toate gândurile și toată munca numai binelui
obștesc.
Acest guvern va despoliticianiza viața administrativă și gospodărească a Statului, va alcătui
schimbările constituționale care să corespundă nevoilor noi ale țării și năzuințelor de astăzi ale unei Românii
ce trebuie să se întărească.
M-am hotărât să pășesc pe această nouă cale cu toată hotărârea și convingerea că este scăparea
Patriei și o fac mânat de acel sentiment de dragoste fără margini pentru țara mea pe care am fost chemat să o
cârmuiesc și să o apăr, prin grația lui Dumnezeu și Voința Națională.
(...)
În timpuri grele, singurele mijloace eroice sunt acelea ce pot întări România și salvarea ei este
suprema noastră Lege, pe care o voi urma fără ezitare.
Așa să ne ajute Dumnezeu !

1
Aurelian SACERDOȚEANU, Regele nostru, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », Imprimeria Națională,
București, 1937, pp. 60-62. Vezi și: Aurel DUMITRESCU, Închinare M.S. Regelui Carol II, Imprimeria de Artă
Richard Sergies, București, 1937; Iosif DUMITRESCU-PIETRARI, Regelui meu, Unirea, Târgoviște, 1936; Idem,
Omagiale: versuri, Litera Creștină, București, 1940; Ion I. DUMITRESCU, Totul pentru Țară și Rege, Tipografia
Diecezană, Arad, 1940.
2
Raoul GIRARDET, op. cit., p. 72.
3
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 306.
4
Idem, p. 306, 311, 314.

— 282 —
 Trăiască România ! »1.

În februarie 1938, Carol al II-lea își asumă într-o manieră și mai explicită atât rolul de reformator
politic și social cât și pe cel de apărător al frontierelor (revizionismul Uniunii Sovietice, al
Ungariei și Bulgariei devine tot mai amenințător la adresa României Mari), angajând monarhia pe
un drum primejdios.
Din februarie 1938 până în vara anului 1940, regele face în mod repetat referiri la «
comunitate », la « comunitatea națională », respectiv la « România »2, iar paginile publicațiilor
carliste sunt invadate de citate din cuvântările sale. Efortul de identificare a celor mai frecvente
teme promovate de rege în discursurile sale ne este ușurat de un volum editat în scopuri
propagandistice în anul 19393. Termeni precum « credința », « munca », « monarhia », « etnicul »,
« satele », « tradiția », « trecutul », « eroii neamului », « unirea », « tineretul », « biserica », «
administrația », « cultura », « cartea », « oastea » sau « sănătatea » abundă în cuvântările rostite de
monarh de-a lungul anilor treizeci. Asemenea leitmotive ne facilitează înțelegerea ideilor sale
politice și a felului în care gândește funcția monarhiei, instituție pe care o reprezintă. Discursurile
sale nu sunt pur și simplu (doar) rodul demagogiei și al propagandei, ci se constituie în egală
măsură într-o veritabilă autoresponsabilizare politică a monarhului. În acest fapt am putea
identifica unul dintre factorii care îi asigură nu doar sprijinul elitelor tradiționale, ci și încrederea
a numeroși români.
Pentru mulți dintre « supușii » săi, monarhul îndeplinește în această perioadă o funcție
esențială, respectiv aceea de ultim arbitru la care membrii națiunii se pot raporta pentru a-și vedea
înfăptuite așteptările. Cel puțin acest lucru este ceea ce ne demonstrează istoria sensibilă a
carlismului, sesizabilă pornind de la bogata corespondență pe care Carol al II-lea o primește acum
(inclusiv de la oameni de rând). Mulțumindu-i pentru a fi suprimat parlamentarismul și
încurajându-l să persevereze în practica autoritarismului, un învățător dintr-o localitate a județului
Satu-Mare i se adresează astfel suveranului la puțin timp după adoptarea noii constituții: « Anii
care ne vor petrece de azi încolo vor cunoaşte adevărata mărire a României Mari. Ei nu vor mai
arunca pe umerii Ţării cangrene politice. Demult sufletul meu cugeta la un plan în virtutea căruia un
om viguros, drept şi autoritar, să cheme întreaga suflare românească pe calea înfăptuirii marilor
idealuri naţionale. O capacitate extraordinară trebuia găsită în acest scop. Majestatea Sa a luat la
timp hotărârea mântuitoare, împotriva dispersării atâtor energii care cădeau pradă demagogiei
politicianismului nostru de până acum »4. După cum am încercat să demonstrăm în capitolele
anterioare, personalizarea puterii este întreținută inclusiv ca urmare a unei dinamici generată de
jos în sus. Scrisorile destinate regelui scot în evidență tocmai această specificitate a felului cum
monarhul este perceput. Printre corespondenții săi, nu puțini sunt cei care gândesc persoana sa ca
pe cea a unui veritabil arbitru suprem, în același timp capabil și nevoit să intervină în
administrația statului pentru a-i suplini carențele. Un mare număr de cereri îi sunt destinate pentru
a-l ruga să soluționeze chestiuni dintre cele mai diverse. De pildă, câțiva țărani și o serie de
sindicate ale fermierilor doresc ca monarhul să intervină pentru reducerea fiscalității, adevărata
povară ce ar fi împiedicat modernizarea agriculturii5. Printre alții, un morar solicită suveranului o
audiență personală, de această dată pentru a discuta probleme care privesc domeniul său de
activitate6, în timp ce cartografii care lucrează în instituțiile statului îi mărturisesc nemulțumirea
față de nivelul salariilor pe care le primesc7. Această veritabilă atracție pentru autoritatea unui șef
se pliază cum nu se poate mai bine pe o cultură politică ce încurajează conformismul. În România,
cele două trăsături se articulează din ce în ce mai mult în ceea ce Thodor Adorno consideră ca

1
Albina, anul XLI, nr. 7, 18 februarie 1938, pp. 104-105.
2
Vezi: Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940; România, anul III, nr. 743, 24 iunie 1940, p. 1.
3
Dan SMÂNTÂNESCU, Lozinci regale, Editura Ziarului Universul, București, 1939, pp. 277-278.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 240/1938, vol. I, ff. 13-14.
5
Idem, dosar 1/1939, ff. 1-4; Idem, dosar 7/1939.
6
Idem, dosar 11/1939, ff. 1-5.
7
Idem, dosar 27/1939, ff. 1-7.

— 283 —
fiind « sindromul autoritar »1. În acești ani, nu puțini sunt cei care întrețin cultul șefului tocmai
prin felul cum înțeleg și practică relația dintre guvernanți și guvernați.
Începând cu anul 1938, efectele unei asemenea culturi politice se fac simțite din ce în ce mai
mult inclusiv în plan legislativ. În această privință, am putea considera articolul 30 al noii
Constituții precum și faptul că actul fundamental poartă numele suveranului ca fiind cele mai
importante rezultate simbolice ale fenomenului de personalizare a puterii. Potrivit acestui articol,
regele devine « Capul „Statului »2, o titulatură destinată a evidenția rolul central pe care monarhia
îl dobândește atât în exercițiul puterii cât și în cadrul universului simbolic al noii ordini. Pe de altă
parte, această expresie reprezintă acum în egală măsură un instrument util de facilitare a
vulgarizării ideologiei carliste. Așa se face că într-un manual de instrucție civică destinat școlilor
secundare autorul afirmă într-o manieră cât se poate de directă: « Carol al II-lea este Capul
statului », explicând acest lucru prin faptul că cea mai înaltă autoritate politică din statul român
este « Regele »3.
Din contră, nu doar constituția poartă numele monarhului și pecetluiește din punct de
vedere juridic personalizarea puterii, ci și codurile legislative penal4, civil5 și militar6. În mod
inevitabil, personalizarea autorității devine vizibilă nu doar în teorie, ci și în practică. Implicarea
suveranului în procesul de luare a deciziilor este una cât se poate de evidentă. Carol II este
persoana care hotărăște editarea unui ziar oficial al regimului (« România ») ori care convoacă
consilii economice în care se discută planuri cincinale de lucru7. Funcția monarhului nu este deloc
una decorativă. Guvernele care se succed în timpul deceniului său de domnie i se înfeudează de-a
dreptul. În plus, prin inițiativele sale politice, culturale și sociale naționale, precum și prin faptul
că se asociază cu elitele tradiționale, respectiv cu instituții precum biserica și armata, Carol al II-
lea reușește să practice strategii eficiente prin care își legitimează puterea și încearcă să se pună la
adăpost de critici.
Ca și în anii trecuți, una dintre aceste strategii este legată de cultivarea imaginii sale de
monarh omniprezent. În egală măsură creație propagandistică și rezultat al acțiunilor personale
ale monarhului, această reprezentare abundă în discursul monarhist și în textele care formatează
în acești ani ideologia carlismului. Prezentat ca un conducător activ și implicat, și nu doar ca unul
care doar are parte de o dietă de știri pozitive fabricate cu duiumul de către subordonații săi,
Carol al II-lea se prezintă și este prezentat în continuare ca un monarh care se responsabilizează în
mod voluntar și care se afirmă ca un animator de prim ordin, ca un rege prezent. De pildă,
prezența sa la depunerea jurământului unor tineri ofițeri de la o școală militară din Sibiu
reprezintă în același timp un prilej pentru a-și exercita rolul de atent supraveghetor al chestiunilor
obștești: « După serbare, vizitez arsenalul Frontului de Vest, foarte bine înzestrat și condus de lt.
col. Țuchel. Un singur păcat, că este în mijlocul orașului și n-are legătură cu calea ferată. După-
masă, plec la Orăștie, spre a vedea stația de încărcare a Reșiței, până la Sebeș, șoseaua
internațională perfectă, dar de aici înainte, un dezastru, să vedem ce vor da lucrările din anul acesta.
N-am fost mulțumit de ce am văzut. Din cauza unor greșeli tehnice, instalația e la mare întârziere,
trebuia să fie gata la 1 octombrie anul trecut și tare mi-e teamă că abia la acea dată anul acesta va fi
în stare de a funcționa »8. Perpetuând un obicei practicat încă de la întronarea sa, acesta ar fi

1
Théodore W. ADORNO, Études sur la personnalité autoritaire, Éditions Allia, Paris, 2007, pp. 394-400.
2
Constituțiunea « Regele Carol II », Tipografia « Lupta », București, 1938, p. 15.
3
Constantin KIRIȚESCU, Instrucția civică pentru clasa a IV-a secundară, Cartea Românească, București, 1938, p. 44.
4
Vezi: Codul penal « Carol al II-lea », Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1939. Unii juriști mai
zeloși integrează conținutul acestui cod penal inclusiv în sfera eticii creștine; a se vedea Constantin NIȚESCU-
ZLATIAN, Codul Penal « Carol II » în lumina moralei creștine, editura Librăriei « Universala » Alcalay & Co.,
București, 1938, pp. 5-8.
5
Vezi: Codul civil Carol al II-lea, Imprimeria penitenciarului « Văcărești », București, 1939; Iacob Gheorghe
SOLOMON, Regula morală în codul civil Carol al II-lea, Tipografia « Cuvântul Românesc », București, 1940.
6
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 171, 27 iulie 1939, p. 4649.
7
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, p. 382, 386.
8
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, pp. 267-268.

— 284 —
realizat acum nu puține inspecții și vizite inopinate. Mesajul transmis este cât se poate de clar:
Carol al II-lea nu este un lider izolat în turnul său de fildeș, ci unul care se folosește de călătoriile
sale (mai mult sau mai puțin ocazionale) pentru a-și cunoaște națiunea pe care o conduce. Unul
dintre cele mai popularizate asemenea episoade se petrece în primăvara anului 1938, atunci
suveranul când vizitează satul Dioști din județul Romanați la numai o zi după producerea unui
incendiu care mistuie o bună parte din această așezare. Aici, Carol II stă personal de vorbă cu
preotul și cu învățătorul satului, dar și cu câțiva dintre sătenii sinistrați1.
Cazul Dioști nu este însă unul singular. Din contră, imediat după vizita de la Dioști
suveranul merge în cel mai apropiat oraș, Caracal, unde ia masa la popota ofițerilor de la unitatea
militară din localitate, inspectează regimentul de infanterie și se interesează de starea de spirit a
soldaților. Vizitează apoi spitalul județean, decorând doi dintre jandarmii răniți în operațiunile de
stingere a focului din Dioști. În continuare, după ce explorează centrul orașului, se deplasează
rapid până la Craiova. Aici, cu ocazia unei vizite făcute la Prefectură, cere să i se prezinte bugetul
primăriei și al județului, pe care le verifică cu atenție. Loial angajamentului său de a îndrepta
tarele administrației, regele se declară nemulțumit de faptul că jumătate din bugetul orașului este
destinat tocmai achitării datoriilor făcute anterior, în timpul regimului politic parlamentar. Tocmai
de aceea solicită măsuri imediate de îndreptare a situației2. În fine, în același an monarhul merge
în județul Muscel, unde într-un sat grav afectat de un incendiu observă personal consecințele
dezastrului, încurajează pe săteni și le promite sprijin3, dar călătorește și în județele Bihor, Cluj și
Prahova. La Oradea și la Cluj, descinde de fiecare dată la Prefectura orașului și la Primărie, unde
se interesează din nou de mersul administrației locale iar în apropiere de Cluj se oprește într-un
sat pentru a vizita școala primară. Întorcându-se spre București, ni se spune, constată nemulțumit
în județul Prahova faptul că aici stagnează de multă vreme lucrările la construcția căii ferate care
ar trebui să lege orașele Ploiești și Târgoviște. Așa se face că solicită reluarea lor urgentă4.
Potrivit propagandei carliste, fiecare dintre aceste vizite este destinată a avea repercusiuni
imediate în toate regiunile țării. Fiecare dintre administrațiile locale ar fi fost obligate astfel să
depună eforturi suplimentare pentru a executa la timp reformele ordonate de la centru.
Inaugurarea unui edificiu public sau a unei instituții de cultură, jurământul unei noi
promoții de ofițeri, dezvelirea unui monument al eroilor, o ședință a Academiei Române, o
sărbătoare ortodoxă, o competiție sportivă, deschiderea unei expoziții, distribuirea unor premii ca
urmare a unui concurs național, desfășurarea unor manevre militare, învestirea patriarhului sau a
unui episcop ortodox, toate acestea reprezintă ocazii neratate de suveran pentru a lua parte la
existența comunității pe care o conduce, pentru a comunica sfaturi prețioase, pentru a transmite
felicitări și încurajări ori pentru a a-și dovedi spiritul organizatoric.
Un asemenea tip de puneri în scenă sunt organizate frecvent în acești ani5. Cultivând
imaginea unui rege omniprezent, aceste apariții sunt destinate a crea imaginea unui rege care prin
activismul său nu doar își menține, ci în același timp își și sporește popularitatea, influența și
autoritatea. Aparițiile în public și discursurile regelui se răresc abia după prima cedare de
teritorii, odată cu prăbușirea iremediabilă a popularității sale. Până în vara anului 1940, regimul
monarhist nu întâmpină vreo veritabilă opoziție politică. În această privință, am putea spune că
supraviețuirea sa se datorează atât sistemului autoritar de guvernare cât și incoerenței opoziției.
În anii 1938-1940, regele și apologeții monarhiei autoritare vehiculează imaginea himerică
a unui șef de stat perfect, sincer dedicat muncii făcute pentru bunăstarea supușilor săi.

1
Vezi: C. PĂTRU, „Locuințele din satul de moșneni Dioști – Romanați”, Sociologie românească, anul III, nr. 4-6,
aprilie-iunie 1938, pp. 214-221; „Satul viitorului: Dioști”, România, anul I, nr. 1, 2 iunie 1938, p. 1; „Satul Dioști –
un sat model”, Căminul Cultural, anul IV, nr. 5-6, mai-iunie 1938, p. 176; „Dioşti, satul model”, Ilustrațiunea
română, anul X, nr. 41, miercuri, 5 octombrie 1938, p. 5.
2
Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 78, 8 aprilie 1938, p. 3.
3
Căminul Cultural, anul IV, nr. 5-6, mai-iunie 1938, p. 1.
4
Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 85, 16 aprilie 1938, p. 4.
5
De o amplă popularizare se bucură sărbătorile de iarnă de la cumpăna anilor 1939-1940, pe care Carol II le petrece
împreună cu principele Mihai în mijlocul soldaților concentrați în Ardeal (25 decembrie), Dobrogea (1 ianuarie) și
Basarabia (6 ianuarie).

— 285 —
Conducătorul real este însă o simplă ființă umană, una preocupată înainte de toate de păstrarea și
perpetuarea propriei supremații ori influențe, respectiv a sa și a anturajului său politic. Atâta timp
cât este nevoit să recurgă la măsuri antiliberale sau impopulare pentru a-și îndelini aceste țeluri,
foarte probabil o va face. Principiul monarhiei autoritare devine totuși baza sistemului de
guvernare iar acest lucru are consecințe importante asupra felului cum este administrat statul.
Fenomenul de personalizare carlistă a puterii se cuvine a fi înțeles ca un proces, unul care se
fundamentează în egală măsură pe idei și practici anterioare anului 1938 și pe tehnici și stategii de
legitimare exersate în timpul regimului autoritar.

IV — « REGE STRĂJER », « REGE AL ȚĂRANILOR », « VOEVOD » : IPOSTAZE

ALE MONARHULUI, IPOSTAZE ALE PERSONALIZĂRII PUTERII

Regele și partizanii săi inventează și experimentează constant diferite tehnici de legitimare

a autoritarismului monarhic. În această privință, personalizarea puterii se concretizează inclusiv
prin proiectarea lui Carol al II-lea într-o serie de ipostaze specifice. În acest subcapitol discutăm
trei dintre cele mai vehiculate asemenea reprezentări, respectiv acelea de « Rege Străjer », « Rege
al țăranilor » și « Voevod ». Ideea de a utiliza asemenea reprezentări și formule propagandistice
ca instrumente de legitimare politică ne facilitează cunoașterea felului în care regimul autoritar se
sprijină pe un veritabil conglomerat de elemente ideologice.
Prima dintre ele este legată de maniera în care naționaliștii gândesc acum România Mare
ca pe o « cetate asediată » (pentru a utiliza o expresie consacrată de istoricul francez Jean
Delumeau1). În această perioadă, revizionismul se numără printre cei mai importanți factori care
configurează naționalismul românesc. În 1938 este înființat Ministerul Înzestrării Armatei iar un an
mai târziu este inaugurat noul local al Școlii Superioare de Război. În paralel cu expansiunea
teritorială a Reich-ului german și a Italiei fasciste, Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria pretind
la rândul lor României rectificări teritoriale. Nu întâmplător suprafețele împădurite din zonele de
graniță capătă acum un statut special, devenind « păduri de protecţie pentru cauză de apărare
naţională » și fiind excluse de la exploatare2. Pe de altă parte, provocărilor din exterior li se
adaugă inclusiv temerile regimului privitoare la inamicii din interior. Statul alocă resurse
importante pentru activitățile de supraveghere a populației. De pildă, printre diferitele măsuri
punitive implementate în această privință de noul regim, una prevede pierderea cetățeniei române
pentru cei care dovedesc « infidelitate » faţă de ţară ori fac « propagandă duşmănoasă împotriva
României »3. Siguranța și autoritățile de la diferite niveluri instituționale monitorizează cu atenție
activitatea minorităților (fie ea politică, culturală sau economică)4. Până la urmă, minorități
naționale, socialiști, comuniști, membri ai sectelor religioase, anarhiști, spioni și iredentiști, cu toții
devin în rapoartele Siguranței vectori ai unor amenințări (fie ele reale sau imaginare). Pentru
statul carlist, toate aceste categorii formează grupul forțelor centrifuge.
Acest complex de « cetate asediată » nu se rezumă însă la nivelul autorităților, ci este
răspândit în egală măsură în rândul carliștilor. « Să străm strajă în jurul hotarelor ! » – iată
îndemnul pe care Armand Călinescu îl formulează în prefața regulamentului de funcționare al
Frontului Renașterii Naționale5. În cuvântările sale, Călinescu prezintă deseori partidul unic și

1
Jean DELUMEAU, La peur en Occident: XIV-XVIIIe siècles, une cité assiégée, Fayard, Paris, 1978.
2
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 141, 23 iunie 1938, p. 2980; Idem, nr. 196, 25 august 1938, pp. 4096-4097; Idem, nr.
215, 16 septembrie 1938, p. 4384.
3
Idem, nr. 92, 20 aprilie 1938, pp. 1992-1993.
4
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 240/1939; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri –
Serviciul Special de Informații, dosar 50/1940, ff. 1-2; Idem, dosar 7/1940, f. 1.
5
Armand CĂLINESCU, « Prefață » la Legea pentru înființarea organizației politice a Frontului Renașterii Naționale
din 16 decembrie 1938 și Regulamentul de funcționare din 5 ianuarie 1939, Editura Ziarului Universul, București,
1939, p. 11. Propagandiștii F.R.N. sunt instruiți să arăte românilor că cea dintâi grijă a guvernanților este apărarea
integrității teritoriale a naționii. Vezi: ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 8, f. 153.

— 286 —
autoritatea monarhului drept garanții pentru apărarea granițelor1. Obsesia apărării frontierelor
statului național revine neîncetat și într-o broșură tipărită de Emanoil Bucuța în 1940. Prin
descrieri în același timp pitorești și naționaliste ale regiunilor de graniță, Bucuța urmărește să
fabrice un text propagandistic mobilizator2. Pentru monarhiști, această chestiune nu se rezumă pur
și simplu la o retorică propagandistică, ci se înscrie totodată în categoria preocupărilor personale.
Armand Călinescu discută constant cu Carol al II-lea, cu Grigore Gafencu sau cu Nicolae Iorga
despre amenințarea revizionismului3 iar Constantin Argetoianu constată la rândul lui intrigat în
februarie 1940 faptul că « suntem împresurați numai de dușmani care stau la pândă »4. Această
mentalitate contribuie atât la generalizarea unui sentiment de suspiciune față de celălalt, față de
neromâni, cât și la pregătirea terenului pentru ceea ce Christophe Midan consideră ca fiind o «
militarizare progresivă a societății »5. Într-adevăr, în statul carlist militarii dobândesc un statut
aparte iar tot mai multe categorii sociale sunt încadrate în diferite forme de asociere controlate de
stat, respectiv în uniforme: nu doar străjerii și cadrele partidului unic, ci și premilitarii, echipierii
ori membrii Gărzilor Naționale (formațiuni paramilitare ale F.R.N.).
Unul dintre mijloacele folosite de regim pentru a contracara revizionismul este legat de
întreținerea unui veritabil cult al latinității. Într-o manieră cât se poate de sugestivă, prima imagine
care urmează portretelor regelui și al prințului moștenitor de la începutul primului volum al
Enciclopediei României este tocmai cea a Columnei lui Traian6. În perioada interbelică, mitul
originii latine a românilor reprezintă unul dintre cei mai importanți factori care fasonează
naționalismul românesc. Felul cum regimul monarhiei autoritare manipulează acest mit ne permite
să înțelegem mai bine ipostaza de « Rege Străjer » a lui Carol al II-lea.
În această privință, nu trebuie neglijat faptul că unitățile străjeriei poartă încă de la
înființarea lor denumiri latine. Tinerii străjeri sunt încadrați în centurii, cohorte, legiuni și falange
tocmai pentru a evoca nobilele rădăcini latine ale națiunii din care fac parte. Melanjul de
monarhism, naţionalism etnic și exaltare a latinității are o dublă funcție. Pe de o parte, aceea de a
legitima în noile provincii primatul teritorial (geografic), demografic și economic al românilor. Așa
se face că în discursul pe care îl rostește cu prilejul inaugurării primului guvern al noului regim
patriarhul promite exaltat repunerea « fiilor României etnice şi latine în drepturile lor fireşti »7. Pe
de altă parte, aceea de a combate revizionismul cu argumente care să poată fi în același timp
istorice, culturale şi etnice. Anii 1938-1940 coincid cu o pleiadă de acțiuni făcute în acest sens.
Conferințele antirevizioniste ale lui Nicolae Iorga la « Universitatea Latină » din Brașov8 sau
filmele realizate de Oficiul Național de Turism despre drumurile legionarilor romani în Ardeal9 nu
sunt nici pe departe demersuri izolate. Să examinăm, de pildă, cazul Cadrilaterului (sudul
Dobrogei) revendicat de Bulgaria. Aici, rezidenții regali care se succed la conducerea ținutului
Marea (Constantin C. Giurescu este urmat de Nicolae Ottescu) alocă fonduri semnificative pentru
o serie de săpături arheologice10. În 1939, autoritățile inaugurează săpăturile arheologice de la
castrul roman Abrittus11 iar un an mai târziu în orașul Cavarna sunt dezvelite trei statui ale
Lupoaicei, aduse direct din Italia fascistă12.
În acest context de înverșunată luptă antirevizionistă, regele este proiectat în calitatea de
simbol al unității teritoriale a națiunii. Propaganda popularizează constant rolul său de « Străjer al
1
Armand CĂLINESCU, Noul regim, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 106, 184.
2
Emanoil BUCUȚA, Sufletul de la granițe, Imprimeria Națională, București, 1940.
3
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, p. 410, 411, 431.
4
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. VIII, Machiavelli, București, 2007, p. 101.
5
Christophe MIDAN, Carol al II-lea și teroarea istoriei 1930-1940, editura Militară, București, 2007, p. 5.
6
Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938.
7
Monitorul Ofical, anul CVI, nr. 49, 1 martie 1938, pp. 1132-1133.
8
„Romanitatea din jurul Brașovului”, Cele trei Crișuri, anul XX, nr. 7-8, iulie-august 1939, p. 159.
9
România: revista Oficiului Național de Turism, anul II, nr. 9, septembrie 1937, p. 30.
10
Constantin C. GIURESCU, Amintiri, All, București, 2000, pp. 278-281.
11
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 905, ff. 1-13; „Noi urme romane în Dobrogea”, Neamul românesc, anul
XXXIV, nr. 177, 12 august 1939, p. 3.
12
Vezi: „Lupoaica cu gemenii pe plaiurile dobrogene. Simbolul romanității noastre va sta de veghe la granița de sud-est
a țării”, Curentul, anul XIII, 20 martie 1940, p. 6.

— 287 —
Neamului »1 și de « santinelă neadormită a hotarelor țării »2. « Brațul Regelui protejează Basarabia
» – li se spune într-o broșură de propagandă soldaților concentrați la frontiera cu Uniunea
Sovietică3. Se întreține astfel un imagine particulară, la fabricarea căreia contribuie inclusiv
poeții4. Astfel, atunci când este vorba despre apărarea frontierelor, vulgata discursului oficial este
îndeajuns de clară: suveranul este persoana care își răspunderea supremă de a păstra nemodificate
cadrele teritoriale ale statului-națiune5. O suită întreagă de narațiuni îl prezintă pe Carol al II-lea
ca pe un veritabil « rege-soldat »6.
Carol este implicat în chestiuni militare încă de la începutul secolului, când dobândește
gradul de sublocotenent al unităților de Vânători de Munte. Ulterior, în 1913, este prezent alături
de regele Ferdinand la sud de Dunăre, pe frontul bulgăresc al celui de-Al doilea Război balcanic.
Interesul pe care îl manifestă față de problemele organizatorice precum și felul său de a socializa îl
fac popular în rândul soldaților. Mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, preia comanda
unui regiment de Infanterie. Dezertarea sa de pe front și escapadele sale din această perioadă sunt
trecute treptat sub tăcere. Din contră, propaganda scoate în evidență implicarea și curajul său. În
fine, după război, odată cu crearea României Mari, regele Ferdinand îi acordă în mod simbolic
funcția de comandant al aviației și marinei regale.
Odată devenit rege, Carol al II-lea promite românilor că va conduce armata nu doar într-o
manieră simbolică, ci și efectiv, ca un veritabil șef militar ce se va preocupa neîncetat de instrucția,
echiparea și modernizarea ei. În mod simbolic, primul mesaj regal oficial din fiecare an este
adresat armatei și are în vedere aceleași « amenințări » aduse « unității naționale », cărora trebuie
să li se răspundă prin « apărarea granițelor »7. Regele însuși se prezintă ca stând « neclintit de
veghe » pentru a împlini acest țel8. Într-o anumită măsură, după cum vom încerca să demonstrăm
în continuare, legitimitatea pe care își sprijină autoritatea atârnă inclusiv de această promisiune.
În această privință, regele se remarcă printr-o serie de inițiative specifice. Prezentându-se
drept « Cap al oștirii »9, Carol al II-lea proclamă solidaritatea națiunii în jurul monarhiei ca o
premisă absolut necesară pentru îndeplinirea țelului apărării naționale10. Apoi, în fiecare an,
suveranul trasează principalele planuri de exerciții desfășurate în cadrul așa-numitelor manevre
regale, dar convoacă și conduce inclusiv consilii ale miniștrilor și generalilor în care se iau măsuri
pentru înzestrarea armatei11. Deseori, fără o informare prealabilă, Carol II vizitează soldații săi.
Inspectează unitățile militare, regimentele, oferă îndrumări și se interesează de chestiuni dintre
cele mai diverse, de la motoarele avioanelor până la bocancii militarilor12. Armata României Mari

1
Gheorghe Florin HODINĂUANU, op. cit., 1940, p. 8.
2
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 18, f. 66.
3
Porunci Regale. Culegere din cuvântările M.S. Regelui Carol al II-lea, București, 1940, p. 13.
4
Vezi: « El a mutat Carpații vechi din loc / Și-a-ncins cu ei, cu cremene și foc, /Altarul noilor hotare.». (Tudor
ARGHEZI, „Carol II Rege”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, p. 483). « Boltită-n zare peste
noi veghează / Neadormită Pacea Ta vitează / Biserică de gând ce ne-a-ncăput. / Gigantic, Drept, de-a lungul pe
hotare / Cu rădăcini în piatră și-ncordare / Stă tronul Tău transfigurat în scut. ». (Vasile VOICULESCU, „Regele”,
Gândirea, anul XIX, nr. 6, iunie 1940, p. 404). « Zid să facem la hotare, / De la Tisa pân-la Mare. / (...) / Front în
jurul Dinastiei, / Zid în jurul României. / (...) / Carol cel Mare, / Străjer și zid de-a pururi la hotare. ». (Anastase
PASCALI, Ilie ANESIEA, Pe căile renașterii, editura autorilor, București, 1939, p. 19, 46).
5
Vezi: CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Să ne iubim Țara, Regele și Neamul. Cuvinte către ostași,
București, 1940, p. 5.
6
Într-un articole pe care îl publică în primăvara anului 1939, Nicolae Iorga îl prezintă pe Carol al II-lea ca pe un « Rege
ostaș ». Vezi: Nicolae IORGA, „Ziua Regelui ostaș”, Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 102, 12 mai 1939, p. 1.
7
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 1, 1 ianuarie 1939, pp. 1-2; Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 1, 1 ian. 1940, p. 2.
8
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 475.
9
Idem, p. 428.
10
Ibidem; ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 975.
11
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 228, 1 octombrie 1938, p. 4596.
12
Grija suveranului pentru armată este deseori prezentată în paginile oficiosul regimului, România. Vezi, de pildă:
Cezar PETRESCU, „Ostașii Regelui Carol II”, România, anul II, nr. 448, 28 august 1939, p. 1.

— 288 —
este desemnată din ce în ce mai des în acești ani folosindu-se expresia de « armată regală » iar
oștirea cea « nouă », « disciplinată » și « înarmată » este prezentată ca o creație a monarhului1.
Pentru a dovedi strânsa legătură existentă între monarhie și armată, Carol al II-lea petrece
sărbătorile de iarnă de la cumpăna anilor 1939-1940 în mijlocul militarilor concentrați în
apropierea granițelor amenințate. De Crăciun, de pildă, regele și principele Mihai se află în
județul Bihor, acolo unde ia masa și împarte daruri și cărți în mijlocul soldaților mobilizați pe linia
fortificațiilor care-i poartă numele, « Linia Carol II ». În continuarea acestui sejur, de Anul Nou
merge la Constanța iar în ziua de 6 ianuarie 1940, cu prilejul sărbătorii ortodoxe Bobotezei, se află
la Chișinău. O broșură intitulată « Apărarea hotarelor noastre » reunește tocmai discursurile rostite
acum de Carol II în Ardeal, Basarabia și Dobrogea. În fiecare dintre cuvântările sale, suveranul
repetă constant termeni și expresii precum « strajă », « pază », « apărare națională », « granițe » ori
« unire între frați »2. Iată o serie de leitmotive cu un conținut explicit antirevizionist pe care
monarhul le reia într-un manieră aproape obsesivă în cuvântările sale din acești ani.
Așa se face că la sfârșitul deceniului ideologia oficială concentrează în mod simbolic
dezideratul apărării naționale în persoana monarhului. Unii admiratori mai zeloși ai suveranului
înfățișează acum România Mare ca « O țară mândră ca-n poveste, / În care bate suflet nou, / Iar ca
vulturul sus, pe creste, / De strajă, Regele-Erou ! »3. Este vorba aici despre o reprezentare a
monarhiei popularizată inclusiv în presa din străinătate sau în volume de propagandă precum cel
al britanicului Derek Patmore. În cartea « Invitation to Romania », un volum de relatări de
călătorie pe care îl publică în 1939, autorul ne spune clar: « Odată sosită ziua când țara sa va fi
invadată de puteri străine, acesta (adică regele Carol II – n.n.) va rezista, ca și restul compatrioților
săi, luptând mai degrabă decât să se predea »4.
De reprezentarea lui Carol al II-lea ca « Rege Străjer » sunt legate o mulțime de acțiuni și
practici discursive. Două dintre ele ni se par însă a fi cele mai semnificative pentru înțelegerea
acestei teme ideologice: Straja Țării (organizația monarhistă de încadrare a tineretului) și sistemul
de fortificații care poartă numele regelui.
Străjeria devine în timpul regimului autoritar unul dintre cele mai importante așezăminte
carliste. Efectivele sale cresc simțitor5 iar propaganda de care se bucură este din ce în ce mai
puternică. În această privință, nu trebuie neglijat faptul că străjerii sunt prezentați în primul rând
ca fiind « străjerii granițelor »6. Așa se face că o frază din textul « Crezului » care le este destinat se
referă explicit la Straja Țării ca la o instituție care reprezintă « chezășia hotarelor »7. Din punct de
vedere ideologic, în jurul monarhului și a membrilor acestei organizații se creează progresiv o
adevărată mistică a apărării granițelor.
Pe de altă parte, « Linia Carol II » reprezintă o expresie utilizată pentru desemna fie
fortificațiile realizate la granița de vest (cu Ungaria), fie fortificațiile de apărare create la fiecare
graniță a României Mari aflată în primejdie (respectiv la cele cu Ungaria, Uniunea Sovietică și

1
„Armata Regelui Carol II”, Albina, anul XLII, nr. 14, 21 aprilie 1939, p. 217.
2
Vezi: CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Apărarea hotarelor noastre, Biblioteca Frontului Renașterii
Naționale, București, 1940.
3
Este vorba de versuri dedicate regelui de Emilia Damian-Zotta, comandantă străjeră din București, cu ocazia
sărbătoririi zilei de 8 iunie 1939 (vezi: Curentul, anul XII, 16 iunie 1939, p. 5).
4
« Should the day arrive when his country is invaded by overwhelming foreign powers, he will resist, like the rest of his
countrymen, and go down fighting rather than surrender ». Vezi: Derek PATMORE, op. cit., p. 146.
5
Despre Straja Țării vom discuta mai mult în capitolul următor.
6
România, anul III, nr. 611, 11 februarie 1940, p. 7. Reproducem în continuare Imnul Străjerilor, al cărui text este
îndeajuns de explicit pentru a demonstra felul cum această organizație își afirmă și își autoreprezintă caracterul său
defensiv: « Noi, Străjeri în timp de pace / Pentru Ţară vom lucra, / Datoria ne-o vom face / Oricând Ţara ne-o
chema. / Ascultând de glasul gliei / Şi-al strămoşilor cuvânt / Luând calea vitejiei / Cu nădejdea-n Domnul Sfânt /
Dela Mare-n Maramureş, / Tisa, Valul lui Traian, / Stol de vulturi într-un iureş / Vom zbura pe Caraiman. / Şi-acolo
sub Sfânta Cruce / Rotind ochii la hotar, / Ca un trăsnet ne vom duce / În duşmanul cel barbar. / Pentru Ţara noastră
bună / Pentru Rege vom lupta, / Şi-a victoriei cunună / Falnic noi o vom purta. ». Vezi: ANIC, fond Casa Regală.
Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 95/1938, f. 6.
7
Teofil SIDOROVICI, Marin GEORGESCU, Sub poală de codru verde, Tipografia « Bucovina » I.E. Torouțiu,
București, 1940, p. 7.

— 289 —
Bulgaria). Pe o distanță de aproximativ 300 de kilometri, pornind din județul Maramureș și
ajungând până în județul Arad, o suită de cazemate și de diferite alte tipuri de întărituri militare
sunt destinate acum să contribuie în caz de război la o mai bună apărare a frontierei de vest. «
Linia Carol II », a cărei construcție începe în 1937, se numără acum printre cele mai mari
fortificații defensive din Europa, asemănându-se în această privință cu celebrele « linii » Siegfried
ori Maginot. Din contră, propaganda înglobează uneori « Liniei Regele Carol II » inclusiv
fortificațiile românești realizate la frontiera cu U.R.S.S.1.
Odată cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial în septembrie 1939, « Linia Carol
II » și « râurile de foc » care ar fi înconjurat țara ca urmare a inițiativei regale reprezintă unul
dintre cele mai popularizate subiecte ale propagandei. Astfel, din ziarul România aflăm că după
cum în antichitate împăratul roman Traian construise renumitul « Val » pentru apărarea Daciei de
barbari, tot la fel Carol II construiește acum în jurul țării sale un stăvilar imens pentru a opri
inamicii care ar fi îndrăznit să o atace2. Numai datorită monarhului România Mare este « străjuită
» acum « un brâu de oțel și beton »3. Maniera în care se produce ascensiunea monarhismului este
influențată inclusiv de situația geopolitică în care se află acum statul român.
Din contră, cea doua ipostază carlistă de personalizare a puterii pe care o discutăm aici,
respectiv cea de « Rege al țăranilor », este în schimb fasonată de specificul demografic și social al
României Mari. Există câteva particularități care fac din România acestei perioade o veritabilă
națiune țărănească iar acest specific pre-modern se dovedește a fi printre factorii decisivi care
generează și perpetuează o asemenea reprezentare a regelui. Potrivit recensământului din 1930,
78,9 % dintre locuitorii României trăiesc la sate. Opt ani mai târziu, specialiștii estimează numărul
lor la 81,9 % dintre locuitorii țării4. Acestui aspect i se adaugă problema analfabetismului: în anul
1939, doar 54,3 % dintre români știu să scrie și să citească5.
În acest context, statul monarhiei autoritare proclamă și depune eforturi pentru ceea ce
carliștii denumesc în mod generic ca fiind un proces de « ridicare » a satelor. Noul regim promite
nu doar domnia ordinii și a eficienței în administrație, ci și accelerarea ritmului reformelor
modernizatoare.
În această privință, iese în evidență în primul rând activitatea Fundațiilor Culturale Regale,
care sporesc numărul Căminelor culturale. Așezate pe cât posibil în centrul satului, aceste
așezăminte sunt destinate a forma alături de biserica (ortodoxă) și de monumentul închinat eroilor
localității un fel de axis mundi, un sistem de trei instituții în jurul căruia satele urmează să își
ritmeze existența și să își desăvârșească bunăstarea. Altfel, în folosul satelor lucrează inclusiv
echipele regale și străjerii, ajutați uneori de premilitari. În 1938, numărul echipierilor crește
simțitor odată cu introducerea « Serviciul Social »6. Potrivit regelui, această reformă este animată
de un singur țel, și anume: « ridicarea satelor »7.

1
Vezi: România, anul III, nr. 616, 16 februarie 1940, p. 13; Curentul, anul XIII, 16 februarie 1940, p. 10. Pentru mai
multe detalii despre « Linia Carol II » și raporturile militare româno-maghiare din această perioadă vezi: Mihály
BALÁZS, Roman véderő Magyarország ellen: a Károly-vonal [Forțele militare române împotriva Ungariei: Linia
Carol], Nagy Magyarország Könyvek, Budapest, 2010; Constantin MOȘINCAT, Politica de apărare a vestului
României (1930-1940), vol. I-II, TIPO MC, Oradea, 2007.
2
România, anul III, nr. 587, 18 ianuarie 1940, p. 1.
3
„Hotarele de oțel și beton « Regele Carol II »”, Albina, anul XLIII, nr. 4, 24 februarie 1940, p. 63; vezi și seria de
reportaje apărute în ziarul România în luna februarie a anului 1940: România, anul III, nr. 604, 4 februarie 1940, p. 5;
România, anul III, nr. 605, 5 februarie 1940, p. 3; România, anul III, nr. 606, 6 februarie 1940, p. 1, 5; România, anul
III, nr. 608, 8 februarie 1940, p. 1; România, anul III, nr. 609, 9 februarie 1940, p. 3.
4
Sabin MANUILĂ, Dumitru C. GEORGESCU, « Populația României », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria
Națională, București, 1938, pp. 135-137.
5
George BANU, « La politique medico-sociale », in La vie rurale en Roumanie: XIVe congrès international de
sociologie: Bucarest 1940, Imprimeria Națională, Bucarest, 1940, p. 155.
6
Despre această reformă discutăm în subcapitolul următor.
7
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 405.

— 290 —
 Carol II își face deseori cunoscută grija pe care o poartă față de țărani1 iar demersurile
statului destinate să ajute această categorie socială sunt puse o dată în plus pe seama aceluiași
voluntarism monarhic. În ce constă implicarea regelui ? Suveranul convoacă consilii
guvernamentale în care se discută măsuri destinate modernizării satelor, dar acordă și premii (un
plug metalic modern) pentru cei mai sârguincioși 1.000 de gospodari din satele României Mari2.
Apoi, acesta se remarcă în egală măsură prin daniile pe care le face3 ori prin obiceiul de a boteza
prin diferiți delegați (de cele mai multe ori prefecți sau primari) nou-născuții proveniți din familii
țărănești cu mulți copii.
Se forjează astfel imaginea unui suveran accesibil, una întărită și confirmată inclusiv de
conținutul corespondenței regale. Locuitorii satelor se numără totdeauna printre expeditori săi.
Țăranii i se adresează cu cereri, mulțumiri și recomandări dintre cele mai diverse. Pentru locuitorii
comunei Asan din județul Bacău Carol II este pur și simplu « Părintele Satelor şi al Plugarilor »4. În
schimb, câțiva români dintr-un sat al județului Râmnicu-Sărat îi mulțumesc acestuia pentru « grija
» şi « dragostea » pe care o demonstrează față de ţărani5. În egală măsură, regelui i se poartă
recunoștință inclusiv pentru înlăturarea parlamentarismului. Patru bănăţeni îl încurajează în felul
următor să persevereze în această direcție și să ia măsuri cât mai urgente pentru instaurarea «
ordinii » în administrație: « Ați schimbat politica blestemată cu rânduială bună. Vă rugăm frumos
să lăsaţi notarii să ne facă contractele şi să ne scoateţi din mâinile avocaţilor, că tare mulţi bani trag
după noi şi ne-am săturat de ei, noi, toţi ţăranii din ţară. Ne punem toată nădejdea în Regele nostru
mult iubit, pentru care ne rugăm »6.
Spre deosebire de predecesorii săi, Carol al II-lea nu lasă impresia un monarh izolat de
supușii săi. Ca și în anii trecuți, acest « Rege al țăranilor » continuă să interacționeze nemijlocit cu
locuitorii satelor. Cu prilejul sărbătorilor Restaurației din 1938 și 1939, de pildă, o reîntâlnește pe
Maria Modura, care îi oferă de fiecare dată un ulcior cu apă, repetând astfel gestul făcut la
revenirea lui Carol în România7. Cea mai popularizată punere în scenă se petrece însă într-un sat
din județul Romanați, în aprilie 1938. La câteva zile după ce un incendiu distruge o bună parte din
localitatea Dioști, Carol al II-lea se prezintă la locul tragediei și vizitează gospodăriile afectate.
Încurajează țăranii și stă de vorbă cu ei, distribuindu-le personal bani și promițându-le sprijin.
Asemenea întâlniri nu reprezintă cazuri izolate. Acest monarh generos și popular participă inclusiv
la Congresul anual al Căminelor Culturale, organizat începând cu anul 1938 la București ca o
manifestație care adună circa 5.000 de țărani veniți din toate colțurile României Mari. Organizată
la Arenele Romane din capitală, această manifestare oferă câte unui reprezentant al fiecărei
provincii posibilitatea de a se adresa direct suveranului, printr-o cuvântare8. Atent pregătit de către
Dimitrie Gusti, acest congres este destinat a reprezenta o dovadă a eficacității practicilor

1
Într-un interviu pe care îl acordă publicației britanice Sunday Express la începutul anului 1938, regele formulează în
această privință următoarele fraze: « Interesul meu cel mai de seamă este pentru țăranii români. (...) Dacă aș avea
libertatea să mă ocup numai de ei, ambiția mea ar fi să ridic cât mai mult nivelul cultural al țăranilor ». Interviul este
reprodus în: Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 23, 1 februarie 1938, p. 3.
2
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, pp. 263-264; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 35/1938,
f. 2.
3
În primăvara anului 1938, suveranul dăruiește câte 50.000 de lei pentru fiecare dintre cele șase județe ardelene în care
locuiesc moți, pentru a fi distribuiți de autorități populației nevoiașe. Vezi: „M.S. Regele se îngrijește de soarta
moților”, Albina, anul XLI, nr. 20, 27 mai 1938, p. 306.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 109/1939, vol. I, f. 73.
5
Ibidem, f. 77.
6
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 188/1938, vol. II, f. 7.
7
Vezi: Ilustrațiunea română, anul X, nr. 25, miercuri, 15 iunie 1938, p. 3; Realitatea ilustrată, anul XIII, nr. 647, 13
iunie 1939, p. 3. Reamintim faptul că potrivit narațiunii carliste asupra episodului Restaurației, Modura este prima
persoană pe care Carol o întâlnește la reîntoarcerea sa pe pământ românesc. O defecțiune a avionului ar fi forțat
pilotul să aterizeze pe o câmpie din județul Bihor iar aici este întâmpinat de această țărancă, ce îi oferă un ulcior cu
apă pentru a-și astâmpăra setea. Cei doi stau de vorbă iar Carol îi oferă o monedă din argint ca amintire. Mărturia
Modurei a fost reprodusă de noi în capitolul anterior. Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea,
dosar 156/1930, f. 31.
8
Fundația Culturală Regală Principele Carol 1934-1938, Atelierele Luceafărul, București, 1938, p. 8.

— 291 —
reformatoare carliste. În discursul pe care-l rostește la prima ediție a acestui eveniment, Gusti
elogiază astfel meritele « Regelui Țăranilor »:

« Satul românesc a pornit pe toate drumurile încoace ca să poată să stea astăzi, prin mii și mii de
fruntași ai lui, zid în jurul Regelui Țăranilor. El vine, în zilele când se sărbătorește Restaurația, ca o întrupare
însăși a Țării, cu graiul, cu portul, cu dorul, cu cântecul și cu sufletul ei făurit în timp de veacuri, ca să-și
arate credința și iubirea. (...) În fiecare an, noi, luptătorii acestei bătălii, venim înaintea Marelui nostru
Comandant, ca să-I arătăm că suntem plini de aceeași credință și putere și ca să strigăm de aici, noi, oștirea
culturală a Majestății Voastre, cele peste două mii de cămine, cu peste două milioane de săteni, așa încât să
ne audă întreaga țară, din hotare în hotare: Trăiască Regele Țăranilor ! »1.

Discursul lui Gusti ar putea fi interpretat și ca un text propagandistic. De altfel, statutul de « Rege
al țăranilor » este unul forjat în mod constant de propagandă2. Nu trebuie neglijat faptul că pe
lângă revista Albina, începând cu luna aprilie a anului 1938 începe editarea unei a doua publicații
destinată țăranilor. Hebdomadarul România satelor este o revistă asemănătoare Albinei, însă una
care cuprinde mai multe actualități. Conceput mai degrabă ca un organ al Frontului Renașterii
Naționale destinat zonelor rurale, România satelor devine rapid o tribună în care se promovează
cultul autorității și al poruncii, o publicație în care Carol al II-lea este proiectat deseori în calitatea
unui Domn care poruncește și căruia ceilalți i se supun.
Această ultimă imagine ne trimite cu gândul la ce-a de-a treia ipostază carlistă de
personalizare a puterii pe care o discutăm în acest subcapitol, respectiv cea de « Voevod ». În
ceasurile de cumpănă din vara anului 1940, atunci când România Mare se dezintegrează din punct
de vedere teritorial, carlistul Cezar Petrescu îndeamnă energic pe români să stea « strânși în jurul
Regelui, ca altădată în jurul Voevozilor »3. Cum am putea explica această afirmație ?
Personalitatea autoritară a suveranului, puternicele sale legături cu armata și cu biserica
ortodoxă, calitatea sa de mecena4, apropierea de țărani, fiecare dintre aceste aspecte sunt
exploatate din punct de vedere ideologic de monarhiști astfel încât Carol al II-lea ajunge să fie
proiectat progresiv ca un conducător care nu face decât să perpetueze o cultură politică autohtonă,
una de sorginte medievală. Așa se face că în iunie 1940, cu prilejul împlinirii a 10 ani de la
înfăptuirea Restaurației, scriitorul Alexandru O. Teodoreanu închină regelui următorul text:

« Cu smerită plecăciune mă închin măreței umbrei Tale și Duhului Tău. (…)

Se împlinesc zece ani de când Majestatea Sa, Carol al II-lea, Regele nostru, al tuturor Românilor,
Samoderjeț5 a toată țara și neamului întreg ocrotitor, s-a pogorât din Cer pe tronul Său. (…)
De aceea gândul meu către Tine se îndreaptă la o zi ca aceasta. Și dacă vei fi aflat multe despre noi
aceștia, atunci când la porțile Nepătrunsului ai așteptat cu adâncă smerenie Augustele suflete ale Celor doi
Regi, Întemeietorul și Întregitorul6, mă socot că unele încă nu le vei fi aflat și mă chitesc7 să le afli de la
robul Tău Al. O. Teodoreanu, la vremuri pașnice mărunt sfătuitor pe lângă Regeștile așezăminte de cultură
cărturărești și la nevoie căpitan de tunari în oastea Majestății Sale.
Află dar, cinstite Vornice8, cele ce urmează și dă-mi rogu-Te ascultare:
De cum au luat în mână trebile Domniei, truditu-s-a Majestatea Sa să îndrepte Țara și s-o așeze
temeinic în hotare. Întocmitu-s-a deci, din Înaltă Poruncă, oaste întemeiată și datu-i-s-a ei învățătură, straie și

1
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 37/1938, f. 476, 484, 485.
2
Vezi, de pildă: Ion SCUTARU, Regele și plugărimea. Cuvinte înțelepte și realizări rodnice, Socec & Co., București,
1938; Cezar PETRESCU, „Regele unui neam de țărani”, România, anul II, nr. 240, 20 ianuarie 1939, p. 1; Albina,
anul XLII, nr. 1, 13 ianuarie 1939, p. 2; Albina, anul XLI, nr. 2, 14 ianuarie 1938, p. 1.
3
Cezar PETRESCU, „Ceasul care venea”, România, anul III, nr. 799, 19 august 1940, p. 1.
4
Pentru sprijinul acordat culturii, inclusiv Dimitrie Gusti îl aseamănă cu « domnitorii de odinioară ». Vezi: ANIC, fond
Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 75/1938, f. 173.
5
Autocrat.
6
Autorul face referire la predecesorii lui Carol al II-lea, respectiv Carol I și Ferdinand I.
7
Plănuiesc.
8
În principatele medievale Țara Românească și Moldova, vornicul era un dregător de rang înalt însărcinat cu atribuții
judecătorești.

— 292 —
scule, strângând și multă zaharea1. Dar asta nu cu gând de zăhăială2 și prădăciuni, ci numai pentru a noastră
liniște și apărare, de s-ar putea cumva ispiti unii să acolisească3 la moșia noastră și să ne-o strice.
Bisericii încă mare grijă îi poartă, păzind Majestatea Sa cu sfințenie cele pravolnicești rânduieli și
înălțând Majestatea Sa Vlădici, Episcopi, Mitropoliți, și chiar un Arhi-Păstor a tot Soborul, pre4 Înalt Prea
Sfințitul Patriarh al României Mari, care mai înainte n-au fost.
Fiind Majestatea Sa însăși telmiz5 și clătit6 mai demult cu dragostea către cele spiritualicești
îndeletniciri, multe și felurite școli au zidit, iar pe meșteri și cărturari în mare cinste îi are.
Tocmeala plugăriei o cunoaște bine și multe îndrumări de folos i-au dat. Șleahuri7 și poteci bune, cât
mi ți-i țara de mare, că mergi de la București la margine tot pe loc ca-n palmă, șleau8 mai mare dragul. Și
pomi roditori pe tot locul, și adăposturi și fântâni. Cât despre meșteșuguri, cele mai felurite meșteșuguri s-au
scornit, trimițându-se lucruri făcute aici, de meșteșugarii noștri, la Paris și la Râm9 și mai departe, peste apa
cea mare ce Ocean îi zice, cum s-ar zice, la America. Și mult s-au minunat și Franțojii10 și Râmleanii11 și cei
de la America văzând acele lucruri.
Până și cei nevârstnici, necopți, adică copii, au încăput în gândul Majestății Sale, înglotindu-i12 pre ei
în tabere frumoase, tot cu dascăli învățați și ostași destoinici, pentru deschisul minții și călire.
Și astfel, făcutu-s-au în acești zece ani de domnie cât nu se făcea mai înainte vreme nici în zece
domnii dintre cele mănoase.
De aceea, în această prielnică și întru toate înaltă, cu smerenie îndrept spre Tine smerită ruga mea:
Coboară harul Tău asupră-ne, cinstite Vornice și laolaltă cu toți cei ce-au făcut și păstrat prin veac
această Țară, veghează, de-acolo, de sus, să ne putem gospodări în pace și să ne trăiască Regele și Augustă
Dinastia Sa.
Al Domniei Tale mai mic, prea supus și prea plecat,
Al. O. Teodoreanu, Căpitan de tunari »13.

Publicat într-un număr omagial al Revistei Fundațiilor Regale închinat Restaurației, textul se
distinge prin folosirea arhaismelor și a unui stil de exprimare medieval pentru a descrie și a elogia
acțiunile monarhului din primii săi zece ani de domnie. În egală măsură, acest fragment ar putea fi
interpretat și ca o încercare de legitimare a unui anumit stil de guvernare. Cazul lui Teodoreanu nu
este unul singular. Din ce în ce mai mulți carliști folosesc acum arhaisme ori termeni specifici unui
limbaj politic medieval pentru a se raporta la persoana monarhului și la autoritatea de care se
bucură în noul regim.
Pentru partizanii săi, Carol al II-lea este « Vodă »14 sau, pur și simplu, « Domnul țării »15.
Miniștrii și consilierii săi alcătuiesc un « sfat »16, de vreme ce ei înșiși ar fi îndeplinit rolul de «
sfetnici »17. Tot acum aflăm că regimul autoritar este instaurat prin « mazilirea » actorilor
parlamentarismului18 și că regele conduce națiunea română prin « poruncă » și « ordin » din «

1
Provizii.
2
Tărăboi.
3
Să râvnească.
4
Pe.
5
Învățat.
6
Limpezit.
7
Drumuri.
8
Drum, rută.
9
Roma.
10
Francezii.
11
Italienii.
12
Adunându-i.
13
Alexandru O. TEODOREANU, „Carte. Veșnic-Duhului sau al lui Ion Neculcea, Biv-Vel-Vornic de Țara-de-Sus”,
Revista Fundaţiilor Regale, nr. 6, iunie 1940, pp. 558-560.
14
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 349.
15
Cezar PETRESCU, „În zece ani de domnie”, România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 3.
16
Alexandru LASCAROV-MOLDOVANU, Noua Constituție a României: deslușirea legilor din 28 Februarie 1938,
Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1938, p. 112.
17
Dan SMÂNTÂNESCU, Cronica faptelor regale cu discursurile M.S. Regelui Carol II în 1938, Editura ziarului
Universul, București, 1939.
18
Curentul, anul XI, 11 mai 1938, p. 3.

— 293 —
Cetatea de Scaun » a țării1, așezat într-un « jilț domnesc » aflat în « palatul » său « domnesc » din
București2. Acțiunile sale sunt consemnate cu « slove » în « cronici », asemănate de Dan
Smântânescu cu cronicile medievale în care se consemnau faptele domnitorilor3. Așa se face că
atunci când scrie aceste rânduri carlistul Smântânescu realizează cronica « leatului » 19384.
Pentru a legitima autoritarismul monarhului, această retorică politică proiectează noul
regim ca pe un edificiu destinat a perpetua o imaginată armonie a stărilor ce ar fi existat în evul
mediu românesc. De altfel, aceasta este una dintre teoriile promovate de juristul Paul Negulescu
ori de istoricul Constantin C. Giurescu. Pentru primul dintre ei, noul act fundamental nu face decât
să permită regelui să continue vechile tradiții ale dreptului românesc, specifice unor vremuri în
care « Domnitorul » juca rolul unui organism juridic care « asigura echilibrul social »5. Încercând
la rândul lui să inventeze un specific românesc monarhismului autoritar din această perioadă,
Giurescu explică acțiuni precum acordarea titulaturii de « Mare Voevod » principelui Mihai sau
înființarea « ținuturilor » ca noi unități administrative tocmai prin continuarea acestei culturi
politice a autoritarismului românesc medieval. În primul rând, concordanța cu « tradiția poporului
și a pământului » ar fi fost restabilită prin Constituția din 1938 (desemnată uneori de propagandă
prin folosirea arhaismului « pravilă »6). Astfel aflăm că spre deosebire de actele fundamentale din
1866 și 1923, considerate de Giurescu ca find anacronice, noua legislație se potrivește «
temperamentului românesc » inclusiv prin instituirea pedepsei cu moartea7. Românii ar fi trebuit să
fie convinși de faptul că monarhul este gata oricând să intervină în mod energic, precum voevodul
din Evul Mediu, de îndată ce i se vor aduce la cunoștință abuzurile subalternilor săi.
Interacțiunea directă pe care Carol al II-lea o are deseori cu « supușii » săi se dorește a fi
tocmai un semn al acestei implicări. În această privință, de o popularizare aparte se bucură
legătura pe care acesta o cultivă cu soldații români. Eforturile pe care suveranul le face pentru
înzestrarea armatei, prezența sa pe teatrele de exerciții militare, respectiv prezența militarilor în
anturajul său, felul cum socializează cu ostașii de rând, toate aceste acțiuni sunt prezentate de
propagandă și de jurnaliștii carliști ca dovezi ale aceleiași continuități și apropieri organice între
suveran și cultura politică medievală românească. Așa se face că vizitele pe care le face cu prilejul
sărbătorilor de iarnă de la cumpăna anilor 1939-1940 printre soldații concentrați la cele trei
granițe amenințate de revizionism se constituie pentru Pamfil Șeicaru într-un motiv pentru a
evidenția acest tip particular de apropiere medievală dintre oaste și « voevodul » contemporan,
întruchipat acum de Carol al II-lea:

« Domnul țării și ostații Lui, uniți într-o credință creștină și românească. (...) A fost suficient ca
Suveranul să vină într-o zi de creștinească sărbătoare în mijlocul ostașilor – ca să se resimtă un freamăt în
țară. O mulțumire, o bucurie – ceva ca un fel de bună vestire, ca împărtășirea dintr-un dar regesc – o emoție
pe care am identificat-o în cele mai variate medii.
A plăcut țării metoda, acea înlăturare a protocolului, a tot ce formează aranjamentul, spontaneitatea
gestului, simplitatea, firescul și ceva nedefinit, ca o frântură din existența voevodală, actualizată. (...) Căci
așa-i place țării: legătură directă cu Regele ei. Națiunea este mereu dornică de împrospătarea tradițiilor
voevodale. În zilele de sfintele sărbători ale Crăciunului, M.S. Regele ne-a reînnoit o tradiție voevodală »8.

1
Curentul, anul XII, 10 noiembrie 1939, p. 1.
2
Dan SMÂNTÂNESCU, Cronica faptelor regale cu discursurile M.S. Regelui Carol II în 1938, Editura ziarului
Universul, București, 1939, p. 7.
3
Ibidem, p. 7.
4
Ibidem, p. 8.
5
Paul NEGULESCU, « Constituția României », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București,
1938, p. 200.
6
Vezi: „Aniversarea Suveranului”, Curentul, anul XI, 17 octombrie 1938, p. 1.
7
Constantin C. GIURESCU, « Influențe ale tradiției naționale în noua noastră organizare de Stat », in Zece ani de
domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940, pp. 73-75.
8
Pamfil ȘEICARU, „În tradiție voevodală”, Curentul, anul XII, 30 decembrie 1939, p. 1.

— 294 —
Proiectat de Șeicaru ca o autoritate integră, fermă în acțiunile sale, Carol al II-lea și-ar fi dovedit
astfel românitatea nu doar prin caracter și calitatea sa de ortodox, ci inclusiv prin ușurința cu care
ar fi reușit să reactualizeze un model politic considerat a fi de sorginte autohtonă.
Pe scurt, acest model se dorește a fi acela al principelui valah medieval sau chiar cel al
bazileului bizantin. În această privință, Carol al II-lea îndeplinește două condiții esențiale, fiind în
același timp conducător autoritar și colaborator apropiat al bisericii ortodoxe, cu care întreține o
relație apropiată. Faptul că este ortodox prin naștere (și, după cum ni se spune deseori, inclusiv
prin comportament) sau ctitor de biserici reprezintă doar o parte dintre factorii care forjează
această legătură. În egală măsură contează numirea oficială a patriarhului ca principal sfetnic
odată cu instaurarea noului regim ori prezența regelui la sfințirea unor catedrale (Cluj, Craiova,
Târgoviște, Bălți) sau la marile sărbători ortodoxe (Boboteaza, Paștele, Crăciunul, Anul Nou, etc.).
Apoi, nu mai puțin important este faptul că monarhul face danii, potrivit unui vechi obicei specific
ortodox de exprimare a milei1. De pildă, după cum obișnuiește să ofere sprijin școlarilor cu
posibilități materiale reduse din capitală, dăruiește prin intermediul primăriei și diferite sume de
bani săracilor orașului2. În 1939, regele acordă ajutoare bănești locuitorilor munților Apuseni, dar
distribuie și 2.500.000 de lei cantinelor școlare din țară3. În fine, la sfârșitul aceluiași an, dăruiește
2 vagoane de porumb sătenilor din localitățile ilfovene Spanțov și Mănăstirea4. Pentru susținătorii
săi, Carol al II-lea se dovedește și în această privință un continuator al tradiţiei voievozilor
români, care erau în același timp principi autoritari, ctitori de biserici, mecena ai culturii și
inițiatori ai unor opere de caritate.
În mod simbolic, acest din urmă statut se dorește a fi cel mai bine evidențiat acum printr-o
inițiativă aparte, și anume finanțarea de către rege a unei noi traduceri românești a Bibliei. Mai
mult, tipărirea acestei traduceri nu se petrece oricând, ci în 1938, atunci când se împlinesc 250 de
ani de la ultima asemenea traducere, realizată în timpul principelui valah Șerban Cantacuzino.
Sprijinul pe care monarhul îl acordă traducătorilor ori faptul că volumul apare sub îngrijirea
Fundațiilor Culturale Regale5 la un preț accesibil reprezintă aspecte care determină pe mitropolitul
ortodox al Olteniei să asemene pe Carol al II-lea cu « un Basarab al vremurilor noastre, (...) iubitor
de țară și de neam și râvnitor de propășire a Bisericii »6. Iată o asociere deosebit de atrăgătoare
pentru naționaliștii monarhiști, una prin care se face o trimitere explicită la autoritatea, disciplina
și ierarhia care ar fi particularizat « simfonia bizantină » despre care vorbește teologul rus Serghei
Bulgakov7. Desigur, acum se încearcă o reactualizare modernă a acestui model politic, destinată
contextului românesc al anilor 19308.
Atunci când avem în vedere faptul că din punct de vedere politic monarhiile sunt prin
excelență produsul epocilor pre-moderne9, cea reprezentată de Carol al II-lea se dovedește a fi una
destul de atipică, odată analizată prin prisma cadrului istoric european din acest deceniu. Aceasta
iese în evidență ca fiind una dinamică și autoritară, iar nu una apatică, conservatoare ori partizană
a statu quo-ului (democratic). În această privință am putea identifica un exemplu relevant în felul

1
Vezi, de pildă: „Dania Suveranului pentru cantinele școlare cu prilejul onomasticii Marelui Voevod”, Curentul, anul
XII, 10 noiembrie 1939, p. 1.
2
Albina, anul XL, nr. 8, 26 februarie 1936, p. 2; Albina, anul XLI, nr. 2, 14 ianuarie 1938, p. 31.
3
România, anul II, nr. 521, 9 noiembrie 1939, p. 16; Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. VII,
Machiavelli, București, 2003, p. 209.
4
România, anul II, nr. 570, 30 decembrie 1939, p. 7.
5
Gala GALACTION, Vasile RADU, Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament: tradusă
după textele originale ebraice şi greceşti de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction din Înalta iniţiativă a Majestăţii
Sale Regelui Carol II, Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II », Bucureşti, 1938.
6
Nifon CRIVEANU, „Un Basarab al vremurilor noastre”, România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 9.
7
Serge BOULGAKOV, L’Orthodoxie. Essai sur la doctrine de l’Église, Éditions L’Âge de l’Homme, Lausanne, 1980,
pp. 175-182. Vezi și: Emilio GENTILE, Pour ou contre César? Les religions chrétiennes face aux totalitarismes,
Aubier, Paris, 2013.
8
Relația existentă între carlism și ortodoxie, respectiv între carlism și Biserica ortodoxă, reprezintă tema unuia dintre
subcapitolele următoare.
9
În această privință, vezi: Roland MOUSNIER, La monarchie absolue en Europe : du Ve siècle à nos jours, Presses
Universitaires de France, Paris, 1982.

— 295 —
în care Carol II nu se rezumă la calitatea de simbol al națiunii (unul printre altele), ci devine în
același timp un veritabil vector al naționalismului românesc. La sfârșitul anilor treizeci, acest
suveran devine din ce în ce mai puțin un Rege și din ce în ce mai mult un Șef, imitând cu fidelitate
modelul consacrat acum în Europa, fie că este vorba despre state totalitare (Germania – Hitler ;
Italia – Mussolini) sau autoritare (Portugalia – Salazar ; Spania – Franco ; Grecia – Metaxas). În
această privință merită semnalat inclusiv eclectismul care caracterizează ideología și practica
politică a acestui conducător. Carol al II-lea acționează nu doar în calitate de « Rege al țăranilor
», « Străjer al frontierelor », « Rege al culturii », « Rege al tinerilor » sau « Voevod », ci
îndeplinește în egală măsură inclusiv sarcina de veritabil șef fascist, încurajând constant fascizarea
regimului său1. Carlismul generează astfel un melanj politic remarcabil de vechi și nou, respectiv
de tradiție (ne gândim, de exemplu, la raporturile sale cu Biserica ortodoxă ori cu țăranii și satele)
și modernitate (în această privință am putea menționa atât filofascismul său cât și maniera în care
susține numeroase proiecte destinate a moderniza națiunea pe care o conduce).
Fiecare dintre cele trei ipostaze explorate mai sus (respectiv cele de « Rege Străjer », de «
Rege al țăranilor » și de « Voevod ») se cuvin a fi înțelese în contextul fenomenului de ascensiune a
autoritarismului și de personalizare a puterii care se petrece în timpul regimului autoritar. În egală
măsură teme ale propagandei și rezultat al unei dinamici ideologice și politice generate de jos în
sus, aceste trei reprezentări asociate imaginii publice a lui Carol al II-lea proiectează pe acest
suveran în calitatea unui veritabil taumaturg național, capabil să ofere soluții pentru probleme
dintre cele mai diverse. În această privință, secțiunea următoare discută reformele carliste
destinate educației naționaliste a tineretului.

V — ROMÂNIA LUI CAROL AL II-LEA. O NAȚIUNE DINAMIZATĂ DE TINERET ?

În perioada regimului autoritar, Nae Ionescu ia în calcul posibilitatea unei colaborări

politice între monarhie și Garda de Fier. Într-o scrisoare pe care o adresează lui Armand
Călinescu la sfârșitul lunii ianuarie 1939, Ionescu pretinde că se bucură de influența necesară
pentru a pune sub conducerea regelui această grupare fascistă. De fapt, din narațiunea pe care o
expune în acest text rezultă că problema fundamentală a Restaurației (prin care își justifică, de
altfel, și sprijinul oferit lui Carol al II-lea în anii 1928-1933) ar fi fost tocmai aceea de a crea un
stat totalitar dinamizat de o mișcare « de mase »2 și condus de rege, un deziderat ce ar fi eșuat din
cauza uneltirilor colaboratorilor monarhului, prezentați ca adversari ai legionarilor și persoane «
orbite » de optica intereselor lor « personale »3. Rămâne de văzut în ce măsură această teorie este
adevărată sau este inventată în contextul anului 1939. Nu trebuie neglijat faptul că Nae Ionescu
expediază această scrisoare lui Armand Călinescu sperând la o eliberare din lagărul de
concentrare de la Miercurea Ciuc, acolo unde se află acum închis alături de alți membri ai elitei
legionare ca urmare a unui val de arestări operate de autorități după asasinarea lui Corneliu
Zelea-Codreanu. O asemenea propunere survine, oricum, prea târziu. La sfârșitul anilor treizeci,
monarhul și colaboratorii săi inventează și pun în practică propriul model de încadrare
naționalistă a tinerilor români.
Odată instaurat în anul 1938, noul regim dovedește o preocupare deosebită pentru educația
acestei categorii de vârstă. Programa învățământului primar și secundar e destinată să se schimbe
într-un mod « radical »4 iar școlile publice urmează a colabora tot mai strâns cu străjeria,
Căminele culturale și Fundațiile Culturale Regale la formarea noilor cetățeni5. Una dintre cele mai

1
În această privință, vezi capitolul șase al tezei.
2
Nae Ionescu se referă explicit la Garda de Fier.
3
Vezi: Nae IONESCU, Scrisori și memorii, ediție îngrijită de Dora MEZDREA și Marin DIACONU, Muzeul
Literaturii Române, București, 2006, pp. 38-56.
4
Monitorul Ofical, anul CVI, nr. 226, 29 septembrie 1938, pp. 4560-4561.
5
Idem, nr. 229, 3 octombrie 1938, pp. 4622-4702.

— 296 —
importante măsuri luate în această privință este legată de instituirea monopolului de stat în
domeniul tipăririi cărților didactice, o acțiune justificată de nevoia de a impune o programă
națională unitară și de a oferi școlarilor cărți mai ieftine. De fapt, țelul principal este
naționalizarea tinerilor (autorii legii folosesc termenul de « unificare sufletească ») printr-o
educație centrată pe naționalism etnic și cultural, una din care nu lipsește pedagogia monarhistă.
Așa se face că printre membrii comisiei destinate să examineze manualele școlare se află inclusiv
carliști precum scriitorul Alexandru Lascarov-Moldovanu sau pedagogi implicați în activitatea
străjeriei ca Iosif Gabrea sau Constantin Enescu-Bughea1. Regimul autoritar monarhist își arogă
progresiv inclusiv monopolul formării tineretului.
În capitolul anterior am putut observa maniera în care chestiunea încadrării tinerilor
capătă în România anilor treizeci o importanță aparte și felul cum regele și actorii naționalismului
monarhist își apropie această categorie socială pentru a o orienta potrivit propriilor țeluri politice.
Perpetuând practicile consacrate în anii trecuți, noul regim mizează în continuare din punct de
vedere ideologic pe legătura dintre tineret și monarhie, implicându-se masiv în activitatea unor
instituții precum școala, străjeria, Fundațiile Culturale Regale, Institutul Social Român ori a unor
organizații sportive2, fiecare dintre ele legată mai mult sau mai puțin de educația (respectiv
încadrarea) tinerilor.
Regele însuși se arată atent și generos față de tineri. Pentru studenții din capitală, de pildă,
mărește capacitatea de cazare a căminului « Regele Carol al II-lea » și finanțează un centru de
asistență socială3. Altfel, până în anul 1940, « Biblioteca Energia » (ce cuprinde cărți destinate
tineretului) ajunge pe locul al treilea în ierarhia celor mai editate colecții ale fundațiile sale
culturale4. Pentru carliști ca Nichifor Crainic, Simion Mehedinți ori Cezar Petrescu, acest suveran
este un veritabil « Rege al tineretului »5 și « pedagog al națiunii »6. Drept recunoștință, tânăra
generație este destinată să îi poarte numele: este « generația Carol al II-lea »7. Potrivit discursului
oficial, monarhului îi revine meritul de a fi îndrumat-o în direcția unei veritabile munci
constructive făcută în interesul comunității naționale. Încadrarea (monarhistă) a tinerilor este
justificată în primul rând de interesul național. Implicarea tinerilor în aceste așezăminte ar fi
trebuit nu doar să-i împiedice să urmeze calea radicalismului politic reprezentat de Garda de Fier,
ci și să le ofere un loc de cinste în procesul de creare a noii Românii.
În primul rând, sinteza ideilor monarhului despre educație se dorește a fi concretizată în
educația pe care Carol II o oferă fiului său Mihai8. În același timp populară și severă, pedagogia
aplicată principelui moștenitor este cât se poate de polivalentă. Iată-l pe prinț fie într-o uzină de
automobile, cercetând tehnica folosită pentru construcția lor, fie la coarnele plugului, fie prezent
împreună cu tatăl său la sărbători naționale, fie stând de vorbă cu țăranii în vreun sat oarecare din
România Mare. De altfel, tocmai Marele Voevod de Alba-Iulia este modelul pe care comandantul
străjeriei Teofil Sidorovici îl propune tinerilor români9. Școala sa este înainte de toate una
națională, croită potrivit tiparelor practice și estetice propuse de acum tinerilor din România Mare,
una în care cunoașterea istoriei românilor și a teritoriului național ocupă o importanță
fundamentală. Principele este instruit să înțeleagă națiunea română ca o « comunitate de soartă și
de misiune istorică »10 și să vadă în satul românesc și în țăranul român « temelia națiunii și a

1
Idem, nr. 155, 9 iulie 1938, pp. 3250-3252.
2
Academia Națională de Educație Fizică poartă acum numele monarhului.
3
Tribuna, anul I, nr. 28, joi, 1 decembrie 1938, p. 5; „Asistenţa universitară Regele Carol al II-lea”, Ilustrațiunea
română, anul X, nr. 10, miercuri, 2 martie 1938, p. 3.
4
Vezi: Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II ». Catalog, București, 1940.
5
Nichifor CRAINIC, „Despre Rege”, Gândirea, anul XVIII, nr. 9, noiembrie 1939, p. 527.
6
Simion MEHEDINȚI, Învățătorul în Straja Țării, Cugetarea, București, 1938, p. 149.
7
Cezar PETRESCU, « Domnia Regelui Carol al II-lea », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională,
București, 1938, p. 958.
8
În această privință, vezi: Ion CONEA, Un prinț prin țara lui, Scrisul Românesc, Craiova, 1940.
9
Teofil SIDOROVICI, « Măria Sa Marele Voevod de Alba-Iulia, exemplul străjerilor de pretutindeni », in Straja Țării:
cinci ani de activitate 1935-1940, Vremea, București, 1940, p. 30.
10
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 1019, f. 349.

— 297 —
statului »1. Călătoriile pe care le face acum prin țară nu reprezintă simple treceri în revistă ale
localităților de pe hartă. Împreună cu colegii și dascălii săi, face drumeții în natură și vizitează
monumente istorice, observă și studiază fiecare regiune și socializează deseori cu locuitorii pe care
îi întâlnește. Activismul pe care îl practică în această privință este unul remarcabil: numai în verile
anilor 1938 și 1939 călătorește în Oltenia, Banat, Moldova, Maramureș, Bucovina, Ardeal și
zonele subcarpatice ale Valahiei2.
Marele Voevod Mihai face la rândul lui parte inclusiv din străjerie. De altfel, Straja țării și
echipele regale rămân în continuare cele mai importante organizații carliste de tineret. Proiectați
de propagandă ca tineri care se educă și muncesc într-o manieră solidară și armonioasă în
beneficiul națiunii, străjerii și echipierii ar fi evitat astfel tentația radicalismului legionar, găsind
cea mai « potrivită » direcție pentru a-și orienta idealismul.
În anii regimului autoritar, activitatea străjeriei este încurajată de noi legi. În 1938, de
pildă, această organizație dobândește monopolul încadrării și educației tuturor tinerilor cu vârste
cuprinse între 7 și 21 de ani3. Așa se face că efectivele sale cresc într-o manieră vertiginoasă. Dacă
în 1934 (primul său an de existență) existau 65 de unități care înglobau 15.000 de membri, patru
ani mai târziu 8.400 de unități înglobează 2.100.000 de indivizi. Dacă în 1934 erau instruiți numai
169 de instructori, în 1938 numărul lor atinge pragul de 14.000 de membri (printre ei, aproximativ
10.000 sunt învățători de la sate)4. Dezvoltarea acestui așezământ nu se oprește însă aici. În 1940,
numărul străjerilor aproape se dublează: în România Mare își desfășoară acum activitatea
4.030.348 de membri ai acestei organizații5.
Toți acești tineri sunt crescuți în cultul națiunii și al monarhiei, ambele forjate într-o
pedagogie centrată pe tradiție și morala ortodoxă6. Pe de o parte, unele aspecte ale activității
străjerești (uniforma, specificul lor defensiv sau cultivarea eroismului și a spiritului de sacrificiu)
ne pot determina să credem că aceștia sunt supuși unui proces de militarizare. Pe de altă parte, nu
trebuie neglijat faptul că educația lor respinge radicalismul și elogiază simțul măsurii.
Radicalismul și violența sunt blamate pentru că sunt asociate acum cu Garda de Fier, a cărei
activitate n-ar fi fost decât « rodul unei tendinţe de răzvrătire, de deznădejde, de singularizare, de
individualizare, de manifestări anarhice dureroase, de rupere a legăturii cu trecutul şi prezentul
Neamului nostru »7. Trimiterea făcută la legionari este evidentă. În Almanajul străjerilor se
condamnă vehement « curentele politico-sociale subversive venite de peste graniţe cu scopul precis
de a destrăma şi distruge tot ceea ce constituie tăria vieţii noastre: credinţa, familia, proprietatea,
iubirea de neam, simţământul dinastic »8.
Mesajul de mai sus este cât se poate de explicit. Spre deosebire de legionari, străjerii s-ar fi
dedicat națiunii într-o manieră disciplinată și armonioasă. Aceștia sunt preocupați nu doar de
desăvârșirea lor fizică, morală și intelectuală, ci desfășoară și munci în folosul comunitățillor
locale: plantează pomi, oferă asistență socială ori strâng plante medicinale. În egală măsură,
urmează cu smerenie inclusiv rânduiala religioasă ortodoxă9. În această privință, programul

1
Idem, dosar 1025, f. 88.
2
Ibidem, f. 1, 17, 87, 88.
3
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 144, 27 iunie 1938, p. 3084; Idem, nr. 292, 15 decembrie 1938, p. 5942.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 78/1938, ff. 101-102.
5
Curentul, anul XIII, 17 ianuarie 1940, p. 2.
6
Asemenea valori sunt propagate printr-o bogată literatură străjerească, care înflorește în acești ani. Vezi, de pildă: Ion
SIMIONESCU, Biruința cercetașului, Cartea Românească, București, 1938; Nicolae G. ISPIRESCU, Povești sătești,
Tipografia Poliției Capitalei, București, 1938; Dumitru DUMITRESCU, Carnetul meu de străjer, Librăria
Cooperativă Națională, Timișoara, 1938; Sever BIVOLARU, Cartea jocurilor, Scrisul Românesc, Craiova, 1938;
Radu ȚURCAN, Suflet de străjer: roman de aventuri eroice în Bucegi, Adevărul, București, 1938; Aura ENESCU, În
mijlocul pădurii, Tiparul Oltenia, București, 1939; Aurel S. GOIA, Prin credință, muncă și economie, zidim o
puternică și fericită Românie, Tipografia Litera, București, 1939; Eugen SLAVCOVSCHI, Din problemele străjeriei.
Educarea tineretului prin activitate manuală în învățământul primar, supra-primar, normal și secundar, Adevărul,
București, 1939; Teofil SIDOROVICI, Aurel S. GOIA, Carnetul străjerului, Socec & Co., București, 1940.
7
Almanahul străjerilor 1940, editura Librăriei Socec & Co., S.A., Bucureşti, 1940, p. 98.
8
Ibidem.
9
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 885, ff. 1-2.

— 298 —
special pe care îl au începând din 1938 în Săptămâna Restaurației (cea care precede sărbătorirea
zilei de « 8 Iunie ») este cât se poate de relevant1.

Activități străjerești în „Săptămâna Restaurației”

1 iunie „Zi închinată localității (pregătiri în

vederea ceremoniei de 8 iunie,
curățenie, înfrumusețare)”
2 iunie „Zi închinată cultului eroilor și al
oamenilor mari”
3 iunie „Zi închinată solidarității sociale și
naționale”
5 iunie „Zi închinată concursurilor fizice”
5 iunie „Zi închinată familiei, națiunii și lui
Dumnezeu”
6 iunie „Ziua pregătirilor pentru marile serbări
de 8 Iunie”
7 iunie „Ziua răsplătirii muncii”

Activitățile străjerești din Săptămâna Restaurației se constituie într-o mostră de educație

conservatoare făcută în spiritul naționalismului și monarhismului. În timpul regimului autoritar,
solidaritatea națională este destinată a se crea în jurul monarhiei.
Străjerii asociază nu întâmplător cultul drapelului cu cultul imaginii regelui, al cărui
portret apare începând din 1938 pe coperta carnetelor școlare. Inserată în interiorul acestui
carnet, a doua frază din « Crezul străjerului » exprimă franc faptul că « Străjerul este bun român și
se jertfește pentru Țară și Rege »2. A fi tânăr român înseamnă deci acum a fi în același timp și
monarhist. Deși în teorie tinerii aparținând minorităților naționale se pot încadra și ei în Straja
Țării, oferindu-li-se posibilitatea de a-și cultiva propriile tradiții culturale și de a fi instruiți în
limba proprie de către comandanți aparținând comunității etnice din care provin3, e puțin probabil
ca această integrare să fi fost una de succes. Din contră, Maria Bucur observă pe bună dreptate
faptul că asemenea strategii devin tot mai anacronice pe măsură ce a fi străjer însemna a fi în
același timp român etnic și a împărtăși confesiunea ortodoxă. Ca urmare a eticii sale exclusiviste,
această organizație contribuie mai degrabă la accentuarea marginalizării altor categorii de tineri4.
Până la urmă, rolul esențial în forjarea programelor educative ale străjeriei este deținut de
o suită de pedagogi naționaliști români, persoane care își fac un ideal din modelarea
comportamentului tinerilor5 și care găsesc în monarhism un instrument prin intermediul căruia își
pot experimenta ideile. Printre ele se numără Teofil Sidorovici, Ștefan Șoimescu, Nissa
Cămărășescu, Simion Mehedinți6, Constantin Rădulescu-Motru7, Aurel S. Goia, Constantin Enescu-

1
Straja Țării: buletin, anul I, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1938, pp. 15-32.
2
Carnet Școlar 1938-1939, București, 1938, p. 10.
3
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 111/1939, ff. 14-15.
4
Maria BUCUR, Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania, Indiana University Press,
Bloomington, 2009, p. 105.
5
Vezi: Straja Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, Vremea, București, 1940.
6
Simion MEHEDINȚI, Învățătorul în Straja Țării, Cugetarea, București, 1938.
7
Vezi, de pildă: Constantin RĂDULESCU-MOTRU, „Psihologia străjerului”, Straja Țării: buletin, nr. 5-6, mai-iunie
1938, pp. 33-36.

— 299 —
Bughea sau Iosif Gabrea1. Cel mai important (respectiv cel mai activ) dintre acești pedagogi
carliști este Teofil Sidorovici2. Foarte probabil, întrucât cultivă o relație apropiată cu Carol al II-
lea, ideile sale despre educația tineretului influențează într-o măsură semnificativă metodele
pedagogice străjerești3. De la chestiuni tehnice4, excursii5 uniforme, salut6, și până la sarcinile de
care ar fi trebuit să se achite străjerii în cazul izbucnirii unui război7, de toate pare a se ocupa
acest naționalist carlist în opinia căruia simboluri ori deziderate precum « Ţara », « Neamul », «
Regele », « bunele deprinderi », « virtuţile » sau « formarea caracterului » se cuvin a fi bine fixate
în mintea străjerului8.
Nu doar activitatea străjerilor este consacrată națiunii și monarhiei, ci și cea a echipelor
regale. Aceste comunități formate din tineri grupați și ghidați sub îndrumarea Fundațiilor
Culturale Regale și a Institutului Social Român lucrează în continuare la sate în scopul cercetării și
modernizării lor. Dimitrie Gusti îi consideră pe bună dreptate ca făcând parte din « noua oștire a
muncii culturale » una condusă de rege9. Participanții la aceste campanii de lucru pleacă la sate «
însuflețiți de dorința de a înfăptui gândul M.S. Regelui Carol II »10. Așa se face că fiecare dintre ei
semnează un angajament de onoare prin care confirmă faptul că răspund « chemării Majestății
Sale Regelui Carol II »11.
Efectivele de echipieri sporesc simțitor odată cu legiferarea în luna octombrie a nului 1938
a așa-numitului Serviciu Social, care prevede un stagiu obligatoriu de practică în echipele regale
pentru toți studenții din România Mare. Un asemenea stagiu este gândit acum ca o condiție absolut
necesară de îndeplinit înainte de a-și primi diploma universitară12. Chestiunea « generalizării »
activității echipelor regale și a introducerii unui « serviciu social obligatoriu » în scopul « ridicării
satelor » este discutată în lunile anterioare în cadrul unor consilii de miniștri și a unor conferințe
ministeriale prezidate de rege13. Deși regele își arogă meritul principal pentru această inițiativă14,
Dimitrie Gusti formulase această revendicare încă de la începutul anului 1937. Într-un articol
publicat în Sociologie Românească, Gusti recomandase « obligativitatea cercetărilor naționale
științifice românești » în rândul tuturor tinerilor proaspăt absolvenți de studii universitare15.
Mult mai important decât identificarea persoanei care se află la originea acestei idei ni se
pare faptul că aceasta se materializează atât din punct de vedere legislativ (în toamna anului 1938)

1
Vezi: Iosif GABREA, Școala și străjeria în pregătirea tineretului, Tipografia Bucovina, București, 1939. În această
carte, Gabrea propune intensificarea colaborării dintre școlile statului și străjerie.
2
Principalul său text doctrinar este un manual de instrucție destinat comandanților străjeriei, intitulat « Sub poală de
codru verde ». Vezi: Teofil SIDOROVICI, Marin GEORGESCU, Sub poală de codru verde, Tipografia « Bucovina »
I.E. Torouțiu, București, 1940.
3
Pentru corespondența pe care o poartă cu Carol al II-lea, vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-
lea, dosar 83/1938.
4
Idem, dosar 4/1940, ff. 2-5.
5
Teofil SIDOROVICI, « Cuvânt introductiv » la Vlad BĂNĂȚEANU, E. KNITTEL, Ghidul turistic, istoric și balnear
al Ținutului Suceava, Tipografia Viața străjerească, Cernăuți, 1939, p. 9.
6
Teofil SIDOROVICI, Straja Țării: circulara-directivă nr. 1, Tipografia « Bucovina » I.E. Torouțiu, București, 1938.
7
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 172/1939, f. 1.
8
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 83/1938, f. 4.
9
Căminul Cultural, anul V, nr. 9, septembrie 1939, p. 764.
10
Sate și echipe, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 6.
11
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 42/1938, f. 1. Inclusiv pentru Henri H. Stahl,
implicat și în acești ani în activitatea F.C.R. și a I.S.R., Carol II este « Cel care ne-a adunat și apoi ne-a trimis peste
tot, în larga Țară Românească ». Vezi: Henri H. STAHL, Pentru sat, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
Atelierele Luceafărul, București, 1938, p. 156.
12
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 242, 18 octombrie 1938, pp. 4952-4954.
13
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, p. 382; ANIC, fond Casa Regală.
Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 212/1938, f. 68.
14
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 271. Vezi și: Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București,
1990, p. 382.
15
Dimitrie GUSTI, „Despre știința națiunii românești și serviciul social obligator al studențimii”, Sociologie
românească, anul II, nr. 2, ianuarie 1937, p. 2.

— 300 —
cât și practic. Dacă în 1937 în 75 de sate ale României Mari lucraseră 75 de echipe regale1, doi ani
mai târziu, în lunile august-septembrie, 3.000 de tineri absolvenți de universități, școli și institute
de studii superioare sunt încadrați în 180 de echipe și îndrumați spre sate2. Imitând, foarte
probabil, un slogan celebru consacrat de Mussolini (Ritorno al terra!)3, Dimitrie Gusti proclamă
entuziast o « reîntoarcere la pământ »4 și cercetarea în viitorul apropiat a tuturor celor peste 15.000
de sate și 172 de orașe ale României Mari5.
Printre participanții la prima campanie a Serviciului Social se numără și studentul
Laurențiu-Fulga Ionescu, un echipier care își povestește experiența într-un volum publicat de
editura Fundațiilor Culturale Regale. Deși țelul cărții pare a fi mai degrabă unul propagandistic,
fragmente precum cel pe care îl cităm mai jos devin deosebit de utile pentru înțelegerea ideologiei
carlismului, respectiv a amestecului de monarhism și naționalism care o particularizează inclusiv
în ceea ce privește activitatea Serviciului Social:

« România a intrat în zodia marilor prefaceri. România și-a regăsit steaua polară. România și-a creat
un mit. (...) Ne purtăm Regele cu noi pe fiecare drum, pe fiecare potecă, nu numai în fotografii și portrete, ci
mai ales îl avem bun, voievodal semn de înfăptuire, de domnească prietenie, lângă inima și tinerețea noastră.
N-am cunoscut până acum decât o încolăcire de trăiri, o falsificare de destin. Astăzi, începem un
veac de lumini. Am suferit mult, am plâns și ne-am închinat la icoane. Astăzi, pornim cu drapelele neînvinse
spre adevărata noastră zodie. Nu e miraj. E voluptatea bucuriei. Nu e minciună – e stea nouă, arzătoare. Am
intrat din panică, din cripta dezastrelor, în cupola celor mai curate beatitudini.
Românismul ! Țară tânără, entuziasm tânăr, Rege tânăr ! Numai între limitele acestor tinereți
absorbante trebuie să ne explicăm noua noastră orientare. Iată de ce Majestatea Sa Regele Carol II nu este
numai o pecete pentru elanul nostru, ci este mai mult – un elan copleșitor suprapus peste al nostru.
Marea noastră perspectivă îl cuprinde – iureș și zefir pentru rănile și durerea noastră. Oare
Dumnezeu ne va da liniștea și cumințenia necesare drumului drept ? Avem o credință, avem un legământ,
avem o victorie de câștigat. Să ne păstrăm România în fireasca ei statornicire, să fie pentru Europa nu
curiozitate, ci miracol. (...)
Suntem gata pentru orice jertfă, pentru orice sacrificiu. Căci luptăm pentru Regele și România
noastră »6.

Serviciul Social ar putea fi însă înțeles nu doar ca o practică asocială naționalismului și

monarhismului, ci în egală măsură și ca o manifestare a ingineriei sociale carliste. Așa se face că
Dimitrie Gusti explică fundamentul noului așezământ ca fiind unul derivat nu doar din experiența
anchetelor monografice ale Institutului Social Român, ci și din cea a căminelor culturale și a
echipelor regale7. Ceea ce până în 1938 fusese numai un lucru « fragmentar », « periodic » și « de
scurtă durată » urma să capete de acum înainte un caracter « generalizat », « permanent » și «
sistematic »8. Așadar, activitatea echipelor regale înseamnă în același timp încadrare a tinerilor,
carlism cultural, inginerie socială și muncă de modernizare a satelor.
Totuși, pe cât de promițător se prefigura Serviciul Social, pe atât de scurt s-a dovedit a fi
prin durata sa. Suspendat temporar în toamna anului 1939 ca urmare a izbucnirii războiului,
Serviciul Social (și odată cu el inclusiv activitatea echipelor regale) nu va mai fi vreodată reluat.
Un an de zile mai târziu, prăbușirea regimului autoritar și abdicarea monarhului pecetluiesc

1
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 8/1938, f. 26.
2
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații, dosar 116/1939, f. 5.
3
Pentru mai multe detalii, vezi: Benito MUSSOLINI, Ritorno alla terra, „Il popolo d Italia”, 4 Iuglio 1933, articol
reprodus și comentat în Le nuove forme di urbanità, a cura di Franco MARTINELLI e Paolo GUIDICINI,
FrancoAngeli, Milano, 1993, p. 127.
4
Dimitrie GUSTI, „Bazele științifice ale Serviciului Social”, Sociologie românească, anul IV, nr. 1-3, ianuarie-martie
1939, pp. 7-8.
5
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 75/1938, f. 84.
6
Laurențiu-Fulga IONESCU, Campania a II-a: 1 iulie – 1 octombrie 1938, Bogați-Dâmbovița, Fundația Culturală
Regală « Principele Carol », București, 1939, pp. 37-39.
7
Dimitrie GUSTI, Les bases scientifiques du service social de Roumanie, în Roumanie: monographie élaborée par le
Service Social, Imprimeria Națională, București, 1939, pp. 8-12.
8
Idem, Principiile și scopurile Seviciului Social, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 26.

— 301 —
abandonarea definitivă a acestui experiment carlist. Care sunt motivele care stau în spatele acestei
hotărâri ? Pe de o parte, se vorbește despre influența tot mai mare pe care legionarii ar fi
dobândit-o inclusiv în rândul echipierilor1. Pe de altă parte, decizia este motivată prin faptul că
tinerii prezumtibili a fi încadrați în Serviciul Social urmau să își facă acum o prioritate din
îndeplinirea datoriei de soldați. În plus, resursele destinate acestui program urmau să fie
redirecționate către militari. Într-adevăr, un decret-lege din această perioadă prevede trecerea
fondurilor alocate Serviciului Social către ministerul Înzestrării Armatei, menționând simultan
faptul că se aşteaptă timpuri mai « prielnice » pentru reluarea acestei activităţi2.
Ambele motive par a fi plauzibile. Dincolo de această chestiune, rămâne totuși o
certitudine: în octombrie 1939 echipele regale își încetează definitiv activitatea. Ce fel de bilanț
rămâne în urma lor ? În șase ani de activitate (1934-1939), 2.553 echipieri cercetaseră 176 de sate
de pe cuprinsul României Mari3. Numărul colectivelor de tineri care cercetaseră satele ori
lucraseră în folosul lor crește progresiv: de la 12 în 1934 până la 99 în 1938 respectiv 125 în 1939,
atunci când se aplică « Legea Serviciului Social »4.
Nu mai puțin important este faptul că în afară de echipele regale și de Straja Țării, Carol al
II-lea este inclusiv conducătorul simbolic a celor mai importante două organizații regionale de
încadrare a tineretului. Deși se bucură de un anumit grad de autonomie, din punct de vedere
instituțional arcașii din Bucovina5 și șoimii din Ardeal devin totuși parte a străjeriei. Pe lângă
caracterul lor monarhist, activitățile pe care aceștia le desfășoară se aseamănă izbitor cu cele ale
străjerilor și ale echipierilor: dezvoltă un cult pentru educație fizică și viața în natură, ridică troițe
și biserici, plantează pomi, se ocupă de înfrumusețarea și modernizarea satelor sau se implică în
organizarea sărbătorilor naționale.
Altfel, formării străjerești îi urmează pregătirea premilitară, obligatorie pentru toți tinerii de
sex masculin cu vârste cuprinse între 18 și 21 de ani. Pe scurt, prin atenția acordată disciplinei,
educației fizice și întăririi conștiinței naționale, premilităria (cum mai este denumită în limbajul
epocii) pune accent pe asimilarea de către subiecți a unor deprinderi și a unor cunoștințe tehnice
care să faciliteze însușirea instrucției militare odată cu recrutarea lor în armată. În fine, în
continuarea pregătirii premilitare regimul autoritar inventează o nouă formă de integrare, de
această dată destinată numai tinerilor celor ce urmează studii superioare. Începând cu luna
octombrie a anului 1939 ia naștere Frontul Național Studențesc, un așezământ în același timp
naționalist și monarhist care încadrează în mod obligatoriu toți tinerii ce urmează instituții de
învățământ superior din România6.
Dacă ar fi să încadrăm activitatea tuturor acestor categorii de tineri într-o anumită
tipologie, atunci aceasta ar fi una definită de cultul națiunii și al monarhiei, ambele forjate într-o
pedagogie centrată pe tradiție și pe morala ortodoxă. În egală măsură, nu trebuie neglijată nici
maniera în care cultul muncii (una dintre temele ideologice favorite ale noului regim) se răsfrânge
inclusiv asupra felului cum tinerii socializează și acționează tinerii din organizațiile de tineret
carliste. Potrivit discursului oficial, comunitatea națională se forjează prin muncă, dar mai ales
prin munca tinerilor români, viitori cetățeni naționaliști.
Ca și în anii trecuți, însă, metodele de lucru ale străjerilor, ale echipierilor și premilitarilor
se aseamănă în nu puține privințe cu cele folosite în « taberele de muncă » ale legionarilor. Într-un
articol în care laudă politicile carliste pentru încadrare a tineretului Anton Golopenția, unul dintre
colaboratorii lui Dimitri Gusti, se referă la ele tocmai ca la niște « tabere de muncă »7. În ce
măsură mai reprezintă însă Garda de Fier o tentație pentru tineri, respectiv o primejdie pentru

1
Vezi: Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 432.
2
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 238, 13 octombrie 1939, p. 5800.
3
Lucia APOLZAN, Sate, orașe și regiuni cercetare de Institutul Social Român 1925-1945, Institutul de Cercetări
Sociale al României, București, 1945, p. 16.
4
Ibidem, p. 33.
5
Influența arcășiei se extinde în acești ani inclusiv în județe din Moldova. Vezi: Filaret DOBOȘ, op. cit., p. 135.
6
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 20; Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 242, 19 octombrie 1939, pp. 5873-5874.
7
Anton GOLOPENȚIA, „Creșterea nouă a tineretului”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, p. 640.

— 302 —
noul regim ? Cât de mult se inspiră activitățile carliste ale tineretului din practicile și discursul
legionarilor ? Într-un interviu din februarie 1938, Carol al II-lea prezintă inițiativele sale ca fiind
în egală măsură demersuri pentru a « depoliticianiza » tineretul și a-l feri de « politica partidelor »
pe care o consideră vinovată de a fi « fărâmițat » nu doar această categorie socială, ci și « unitatea
națională »1. Monarhul face astfel o trimitere explicită la Mișcarea Legionară. Apoi, avem în vedere
în această privință inclusiv faptul că unii echipieri imită, ca și în anii trecuți, termeni și expresii
consacrate de discursul legionarilor. Într-o carte scrisă ca urmare a experienței pe care o are în
1939 cadrul echipelor regale, tânărul Ion Apostol vorbește despre « camarazi », « legiunile de
camarazi » ori « Schimbarea la Față a României »2, încercând parcă să imite retorica
mobilizatorare a Gărzii de Fier3.
Pe de altă parte, cu greu am putea nega faptul că acest cult al muncii se naște independent
de primejdia reprezentată de Legiune. Printre carliști, această idee nu reprezintă o creație recentă.
Munca face obiectul elogiilor activiștilor Fundațiilor Culturale Regale încă din anii anteriori. Așa
se face că Octavian Neamțu vede în efortul depus de echipele regale (unul pe care – în 1937 – îl
dorește la rândul lui generalizat la nivelul întregului tineret universitar) chiar o posibilă
alternativă față de tarele administrației statului4. Pe de altă parte, deși o serie de proiecte de
legiferare a obligativității « muncii obștești » sunt dezbătute în parlament încă de la începutul
anului 19375, materializarea lor se produce abia odată cu schimbarea de regim. Astfel, chestiunea
este discutată de rege și membrii guvernului său la numai trei zile după lovitura de stat din 10
februarie 19386. Monarhul însuși pare a fi un vajnic partizan al unor asemenea acțiuni. Iată-l
folosind de patru ori termenul « muncă » și îndemnul la « muncă » în șapte fraze ce compun un
comunicat pe care îl adresează străjerilor în ziua de 1 ianuarie 19397. În opinia lui Carol al II-lea,
munca făcută de tineri printr-un efort colectiv și într-o manieră concertată se justifică în primul
rând prin faptul că este făcută în interesul națiunii: « Munca noastră este o muncă individuală într-
un efort comun, în folosul comunităţii. Această comunitate este una singură: România şi neamul
românesc. Orice muncă pentru progresul acestei comunităţi este o binecuvântare a Cerului »8.
Pentru vectorii monarhismului carlist, munca obștească a tinerilor se constituie progresiv
într-o valoroasă formă de activism, una care servește ca o dovadă a faptului că promisiunile
proclamate de regim se înfăptuiesc cu adevărat. Statul autoritar generează constant diferite legi,
circulare ori directive care prevăd mobilizarea și încadrarea tinerilor (fie ei școlari, străjeri,
premilitari sau echipieri) astfel încât aceștia să poată contribui printr-un efort colectiv la progresul
națiunii. Ideea « comunităților de muncă » se instalează progresiv în discursul autorităților9. Așa se
face că « Legea Serviciului Social » prevede ca echipierii să fie sprijiniți de străjeri în efortul lor de
înfăptuire a « programelor sociale de muncă în folos obştesc »10, care în programa ministerului
Educaţiei Naţionale sunt prezentate ca « o necesitate pedagogică a vremii în care trăim »11.

1
Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 29, 9 februarie 1938, p. 1.
2
Este poate vorba despre o aluzie la expresia care dă titlul cărții filosofului Emil Cioran, cunoscut pentru legăturile pe
care le are acum cu Legiunea. Vezi: Emil CIORAN, Schimbarea la față a României, Vremea, București, 1936; Marta
PETREU, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României”, Editura Institutului Cultural Român, București,
2004.
3
Vezi: Ion APOSTOL, Mărturisirile unui echipier, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p.
3, 4, 26, 27.
4
Octavian NEAMȚU, „Propuneri pentru organizarea muncii obștești în România. Experiența Fundației Regale «
Principele Carol »”, Sociologie Românească, anul II, nr. 7-8, iulie-august 1937, p. 317.
5
Vezi: Curentul, anul X, 23 ianuarie 1937, p. 7.
6
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 129.
7
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 1, 1 ianuarie 1939, p. 2.
8
Almanahul străjerilor 1939, Imprimeria S.A.R., Bucureşti, 1940, p. 15
9
Vezi, de pildă: Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 256, 4 noiembrie 1939, p. 6147.
10
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 292, 15 decembrie 1938, pp. 5942-5943. Dimitrie Gusti justifică această reformă
prin nevoia unei munci « directe » a tinerilor, care să fie în același timp una de « anchetă » și de « acțiune socială ».
Vezi: Dimitrie GUSTI, „Bazele științifice ale Serviciului Social”, Sociologie românească, anul IV, nr. 1-3, ianuarie-
martie 1939, p. 8.
11
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 192, 21 august 1940, p. 4343.

— 303 —
 Naționaliștii monarhiști gândesc munca obștească ca pe un efort colectiv făcut în interesul
comunității locale, respectiv al națiunii. Pentru Henri H. Stahl, de pildă, scopul primordial al
Serviciului Social este acela de a solidariza comunitatea națională prin tineri. Stahl prezintă
explicit activitatea acestora de la sate ca pe « o muncă pentru ridicarea neamului »1. Străjeria,
echipele regale, pregătirea premilitară, munca în folosul obștesc, iată câteva dintre realizările
noului regim destinate a împiedica « fracționarea națiunii și a generațiilor » și a facilita «
omogenizarea politică »2.
Munca tinerilor este destinată să transforme România Mare într-un vast șantier. Imaginea
vehiculată de propagandă este aceea a unei țări împânzite de tineretul carlist, care lucrează la sate
pentru a clădi cămine culturale, dispensare, băi publice ori troiţe la răspântii de drumuri. În egală
măsură, străjerii și echipierii construiesc sau repară diguri, poduri și drumuri, creează cooperative
sătești sau oferă asistență medicală și socială, colectează fonduri pentru înzestrarea armatei,
plantează pomi sau arbori și îngrijesc cimitire. Solid înrădăcinate din punct de vedere ideologic,
asemenea practici sunt încurajate până în ultimele zile de existență ale regimului autoritar3. « Țara
nouă » și « înfrățirea românească » a tinerelor generații se realizează acum « prin munca tuturor »4.
Discursul oficial al regimului despre importanța muncii colective în formarea tinerilor reflectă în
același timp orientarea progresivă către o viziune ideologică ce vizează o încadrare totalitară a
națiunii.
Monarhiștii carliști și regimul autoritar pe care îl generează acordă o atenție deosebită
încadrării tinerilor, căutând să le câștige loialitatea prin diferite practici destinate a le satisface
nevoia de idealism și camaraderie. Straja Țării, Fundațiile Culturale Regale și Serviciul Social
reușesc să mobilizeze cu succes un mare tineri români. Nimic mai convingător decât o scrisoare
adresată suveranului la cumpăna anilor 1939-1940 de către un străjer din Fălticeni:

« Sănătate Majestate !
La început de an nou gândul tuturor se îndreaptă către Cel care conduce destinele poporului Român.
Un străjer din Bucovina îndrăzneşte, Majestate, să vă ureze pe calea scrisului: La Mulţi Ani !
Mai mult decât oricare altul, sunt în drept să mulţumesc Majestăţii Voastre pentru darul pe care l-aţi
făcut tineretului prin Straja Ţării. Am avut prin tabere prilejul să cunosc multe ţinuturi ale frumoasei noastre
ţări şi ale străinătăţii. Prin taberele organizate de legiunea Bucureşti la Lupşa, în județul Turda, de legiunea
Baia la Moişa, judeţul Baia, precum şi cele organizate de Straja Ţării la Roma în Italia am avut prilejul să fac
cunoştinţă cu o viaţă nouă, cu farmecul vieţii petrecute în aer liber, cu program; am putut să încerc un
sentiment cu totul aparte ce-l capeţi când eşti departe de Ţară, şi anume acela de nesfârşit entuziasm la
trecerea frontierei spre ţară. Uitam atunci tot. În sufletul meu nu mai era atunci decât un ideal: propăşirea
Patriei şi a Poporului Român prin „Credinţă şi muncă pentru ţară şi Rege !”.
Şi acum, pentru a nu lua din timpul atât de preţios Majestăţii Voastre, timp pe care-l întrebuinţaţi
pentru idealul ridicării României şi a Românilor, mulţumesc încă odată din tot sufletul meu de Român şi
Străjer, Majestăţii Voastre, Marele nostru Străjer, pentru tot binele care l-aţi făcut până acum în folosul Ţării
şi al Românilor şi pe care-l faceţi zi de zi fără odihnă,
Sănătate Majestate şi La Mulţi Ani ! »5.

Fără a considera că un asemenea entuziasm se generalizează acum în rândul tinerilor, cu greu am

putea nega atractivitatea pe care o au în rândul acestei categorii de vârstă universul simbolic și a
practicile propuse de așezămintele carliste.
Organizațiile carliste de încadrare a tineretului oferă tinerilor posibilitatea de a « birui »
individualismul și de a se naționaliza printr-un efort comun făcut în folosul comunității naționale
din care fac parte. Fie că vorbim despre străjerie sau despre echipele regale, tinerii ar fi fost astfel

1
Henri H. STAHL, Câteva lămuriri despre Serviciul Social pentru tineretul universitar din țară, București, Fundația
Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, pp. 12-13.
2
Anton GOLOPENȚIA, „Creșterea nouă a tineretului”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 633-
639.
3
Vezi: ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar II/56, f. 1-10.
4
Țară nouă prin munca tuturor, Biblioteca Frontului Renașterii Naționale, București, 1938, p. 22.
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 175/1930, f. 383.

— 304 —
înzestrați cu o misiune sacră, respectiv aceea de forjare a unei națiuni. În egală măsură, aceste
organizații ar putea fi gândite și ca formule de inginerie socială, atât prin felul cum statul
instrumentalizează o categorie socială atât de numeroasă cât și prin maniera în care activismul
tinerilor este destinat să transforme națiunea și statul cărora le aparțin.

VI — AUTORITARISM ȘI INGINERIE SOCIALĂ

Într-o manieră progresivă, regimul monarhiei autoritare tinde să se implice din ce în ce mai
mult în sferele de existență ale indivizilor și în mecanismul de configurare a spațiului public. Unii
autori consideră pe bună dreptate perioada interbelică drept o veritabilă « vârstă de aur » a
ingineriei sociale și a planificării1. În această privință, România Mare nu reprezintă o excepție.
Proiectele de inginerie socială inițiate de stat se bucură inclusiv aici de o popularitate aparte.
Potrivit discursului oficial, miza lor cea mai mare ar fi fost aceea de a impune ordinea într-un stat
multă vreme perceput ca fiind în pragul dezordinii.
Ca și în capitolul trecut, analizăm ingineria socială carlistă pornind de la definiția pe care
filosoful Karl Popper o oferă acestui concept. Potrivit lui Popper, ingineria socială (utopică)
pretinde să planifice raţional ansamblul unei societăţi, cu toate că guvernanţii sunt totdeauna
departe de a dispune de cunoştinţele faptice necesare pentru reuşita unei întreprinderi atât de
ambiţioase. Este vorba de un fel de încercare de înfăptuire prin asemenea iniţiative a unui « stat
ideal », folosind un proiect al societăţii ca întreg ce reclamă o guvernare centralizată2. Desigur,
prin însăși natura lor, regimurile politice totalitare ori autoritare nu țin cont de faptul că factorii
care însumează și influențează un asemenea demers acționează într-o dinamică ce nu poate fi
prevăzută niciodată în totalitate, rezultatul final al planificării fiind totdeauna diferit de construcția
rațională3.
Analiza pe care am efectuat-o asupra României anilor 1938-1940 ne-a permis să remarcăm
o creştere a frecvenţei şi a proporției proiectelor de inginerie socială (însoţite uneori de
radicalism). În primul rând, aceasta este vizibilă în cazul diferitelor formule de încadrare a
indivizilor deja discutate (Straja Țării, Serviciul Social, așezămintele « Muncă și Voe Bună », etc.).
În schimb, deși ingineria socială carlistă nu este prea mult asociată cu tehnologia modernă, totuși
nu o exclude. Am putea identifica de pildă acest lucru în cazul economiei dirijate, al planurilor de
sistematizare a orașelor, precum și în maniera în care este instrumentalizată din punct de vedere
ideologic arhitectura4 ori în acțiunile de asanare lacurilor și a mlaștinilor din jurul Bucureștiului,
zone unde se extinde de altfel și Parcul Național « Regele Carol al II-lea ». Această ultimă acțiune
este la rândul ei pusă sub semnul inițiativelor monarhului de reorganizare edilitară și
înfrumusețare a capitalei.
Într-adevăr, odată cu înființarea în anul 1938 a Comisiunii Superioare a Planurilor de
Sistematizare, autoritățile discută și aplică în mod constant planuri de sistematizare a orașelor și
satelor. Se are în vedere alinierea străzilor, realizarea unor « centre civice » sau a diferite alte
lucrări edilitare. Potrivit noii legi administrative, asemenea planuri de sistematizare devin lucrări «
obligatorii » pentru fiecare dintre autoritățile locale5. În această privință, cel mai popularizat și
dezbatătut caz din a doua jumătate a anilor 1930 este cel al sistematizării capitalei. Acum se
discută și se practică cele mai îndrăznețe planuri pentru transfigurarea Bucureștiului6. Dacă unii

1
Guido FRANZINETTI, op. cit., pp. 24-25.
2
Popper face o diferență între ingineria socială graduală, care ar urma principiile reconstrucției sociale democratice, și
ingineria socială utopică, specifică ideologiilor totalitare și filosofiilor « sociale ». Vezi Karl R. POPPER, Societatea
deschisă şi duşmanii ei, ediția a II-a, vol. I, Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 212-219.
3
Idem, Mizeria istoricismului, ALL, București, 1996, p. 31.
4
Despre acest aspect discutăm în capitolul consacrat estetizării carliste a politicului.
5
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 27, 2 februarie 1939, pp. 533-537; Idem, anul CVI, nr. 187, 14 august 1938, pp.
3790-3791.
6
Despre această chestiune discutăm mai mult în capitolul legat de estetizarea carlistă a politicului.

— 305 —
partizani mai zeloși ai modernizării Bucureștiului propun o « refacere » a urbei care să înceapă «
cu târnăcopul »1, Mihail Manoilescu proclamă pur și simplu « reamenajarea » capitalei astfel încât
aceasta să devină demnă de statutul pe care îl îndeplinește în cadrul României Mari2. Ce-i drept,
metropola țării se transformă într-un ritm vertiginos în acest deceniu: se trasează bulevarde, se
aliniază străzi iar arhitecții experimentează din plin stilul modernist. În plus, crește înălțimea
clădirilor și se amenajează piețe publice monumentale. Una dintre ele este închinată acum tocmai «
Restaurației ». Actuala piață a Unirii poartă în acești ani numele « 8 Iunie » iar începând din anul
1937 autoritățile gândesc planuri pentru amenajarea ei. În această privință, primul pas constă în
dărâmarea unei părți din halele comerciale care ocupă zona.
Ingineria socială ar putea fi însă identificată inclusiv în marea popularitate de care se
bucură acum ideea de plan național (fie el anual sau cincinal)3. Pentru perioada 1939-1944
autoritățile ținuturilor își organizează activitățile potrivit unor « planuri cincinale », termen care
intră rapid în vocabularul acestor actori4. Pe de altă parte, dirijismul economic se manifestă acum
prin legi ce prevăd comasarea proprietăţilor agricole sau înființarea Consiliului superior
economic, instituție ale cărei atribuții sunt centrate pe elaborarea unor planuri pentru «
raționalizarea » și « valorificarea » producției naționale5. Pentru anul 1940, autoritățile prevăd pur
și simplu introducerea « producţiei dirijate » şi a « comerţului dirijat »6. Din punct de vedere
ideologic, această voință puternică de planificare se dorește a fi expresia ordinii promisă de
carlism. Nu în ultimul rând, planul se cuvine a fi înțeles în egală măsură ca un instrument pentru a
încadra, a controla și a mobiliza populația.
Noul regim pretinde a se fi centrat pe o anumită filosofie socială, una teoretizată inclusiv de
intelectuali carliști partizani ai ingineriei sociale. Schimbarea politică din februarie 1938
generează nu fără temei optimism în rândul unor actori precum economistul (respectiv tehnocratul)
Mihail Manoilescu ori sociologul Dimitrie Gusti. Cultul inginerului și al « științei organizării » (sau
mai bine spus a inginerului ca organizator al societății) se numără acum printre temele esențiale
care formează concepția lui Manoilescu despre felul cum ar trebui guvernat un stat7. Așa se face că
pentru Asociația Generală a Inginerilor din România (al cărei președinte este) noul regim este
destinat să coincidă cu o autentică afirmare a inginerilor în existența națiunii8. Încrederea lui
Manoilescu în ideea de planificare nu este însă una de dată recentă. Acesta o vehiculează în
paginile Lumii Noi (publicație pe care o fondează în 1932) și în textele sale despre corporatism
încă de la începutul deceniului. Pe scurt, Manoilescu recomandă « forța gospodarilor organizați »
ca soluție pentru înfrânarea dezordinii create de parlamentarism și de o birocrație ineficientă9. Pe
de altă parte, Dimitrie Gusti propune încrezător întărirea atribuțiilor Institutului Social Român,
întocmirea unei « Hărți Sociologice a României » și întemeierea unei Facultăți de « Științe Sociale
»10. Așa se face că țelul declarat al așezămintelor pe care le conduce acum într-o manieră

1
A. MUNTE, „Bucureştii în prefacere. Un oraş nou se înalţă din vechile aspecto”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr.
641, 2 mai 1939, p. 6.
2
Mihail MANOILESCU, „Despre o capitală fără arhitectură și despre supravegherea peisajului național”, Buletinul
A.G.I.R., anul XXI, nr. 12, decembrie 1939, pp. 91-94.
3
Vezi, de exemplu: Ion VEVERCA, „Planul economic al României”, Sociologie românească, anul IV, nr. 4-6, aprilie-
iunie 1939, pp. 160-167; Mitiță CONSTANTINESCU, Cuvânt înainte la Karel ENGLIS, Economia dirijată, Cartea
Românească, București, 1938, pp. 9-11.
4
ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar 48, f. 1; Idem, dosar 76, f. 5, 80; « Planul de 5 ani », in Un an de Constituție nouă
în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1939, pp.
28-29.
5
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 51, 3 martie 1938, pp. 1190-1197; Idem, nr. 195, 24 august 1938, pp. 4024-4026.
6
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 898, f. 4.
7
Vezi: Mihail MANOILESCU, Curs de științe economice, organizare și raționalizare, Școala Politehnică « Regele
Carol II », București, 1934; Idem, Ideea de plan economic național, Imprimeria Națională, București, 1938.
8
Vezi: „Noua Constituție”, Buletinul A.G.I.R., anul XX, nr. 2, februarie 1938, p. 33.
9
Mihail MANOILESCU, România, Stat corporativ, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1933; Idem, Curs de științe
economice, organizare și raționalizare, Școala Politehnică « Regele Carol II », București, 1934, p. 405.
10
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 75/1938, ff. 160-163; Dimitrie GUSTI, „Plan
de acțiune pentru 1938”, Sociologie românească, anul III, nr. 1-3, ianuarie-martie 1938, p. 2.

— 306 —
concertată (Fundațiile Culturale Regale și I.S.R.) nu este doar acela de a studia țara, ci în egală
măsură de a o « transforma »1. Cercetările activiștilor culturali pe care îi dirijează, de pildă, sunt
destinate acum să contribuie la buna « guvernare » a națiunii2.
În primul rând, prin inginerie socială statul carlist încearcă îndreptarea tarelor birocrației
sau rezolvarea problemelor (în același timp economice, sociale și culturale) generate de
fărâmițarea și slaba productivitate a proprietăților rurale. De aceea considerăm că ingineria
socială carlistă ar putea fi mai bine înțeleasă dacă avem în vedere politicile regimului autoritar
destinate satelor. În cercetarea noastră ne-am concentrat atenția asupra eforturilor făcute în
direcția organizării unor sate-model. În această privință, autoritățile locale, Fundațiile Culturale
Regale și Institutul Social Român acționează concertat pentru a crea asemenea așezări în fiecare
județ. Odată modernizat potrivit așteptărilor inițiatorilor programului, satul-model urma să
servească ca vector de referință și inspirație pentru celelalte localități. Modernizarea carlistă se
face inclusiv prin imitație.
Unul dintre cazurile prezentate de presă este satul Topoloveni, localitatea de baștină a
național-țărănistului Ion Mihalache3. Nu acesta este însă exemplul pe care regimul îl popularizează
într-un mod asiduu. În acești ani, propaganda se concentrează asupra unei localități din județul
Romanați, într-un context aparte4. În ziua de 1 aprilie 1938, satul Dioști este afectat de un incendiu
care distruge o bună parte din suprafața locuită. La cinci zile după petrecerea tragediei, Carol II
merge personal aici iar ca urmare a acestei vizite regale refacerea așezării este pusă în sarcina
Fundațiilor Culturale Regale. Noul sat urmează să fie reconstruit în afara vechii așezări5. Pentru
Henri H. Stahl, unul dintre activiștii F.C.R. care participă la acest demers, ceea ce el numește ca
fiind « experimentul Dioști » ar fi fost prima tentativă a școlii de sociologie condusă de Dimitrie
Gusti de a construi « un sat model »6.
Într-un timp remarcabil de scurt, Dioști devine un veritabil șantier. Pe lângă lucrările de
canalizare, electrificare și alimentare cu apă potabilă a localității, se ridică rapid case, adăposturi
pentru animale și depozite pentru cereale. Se sapă fântâni, se construiesc poduri, dar și 10
kilometri de drum, de această dată aliniat și pietruit. Din contră, nu se urmărește « urbanizarea »
satului. În realizarea estetică a gospodăriilor și a locuințelor, se ține cont de specificul artei
țărănești locale. Altfel, odată ajuns în centrul noului sat, călătorul urma să găsească acolo
instituțiile sale reprezentative: biserica ortodoxă, Căminul Cultural, școala (în interiorul școlii, o
placă de marmură este închinată « Eroilor Neamului »), toate acestea alături de clădiri
administrative (primăria, notariatul, jandarmeria, poșta), de piață și de câteva așezăminte
destinate sănătății locuitorilor: un dispensar, o farmacie, o baie publică și un teren de sport.
Alături de ele se amenajează « centrul industrial », ce cuprinde mori, o uzină electrică, dar și
ateliere de fierărie, tâmplărie, cizmărie și croitorie, mărginite de o serie de locuinţe pentru
muncitori. În fine, într-o manieră simbolică, în mijlocul pieței centrale se pregătește edificarea
statuii monarhului, în calitatea sa de « Ctitor al Dioștilor »7.
Acest demers de inginerie socială ne interesează inclusiv pentru că se desfășoară urmându-
se cu strictețe modelul gustian de acțiune. Pentru Gusti însuși, Dioști devine un « centru de
experimentare socială »8. În primă fază, membrii școlii gustiene desfășoară activitățile lor de teren,
1
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 100/1938, f. 8.
2
Dimitrie GUSTI, „Plan de acțiune pentru 1938”, Sociologie românească, anul III, nr. 1-3, ianuarie-martie 1938, p. 1.
3
Vezi: „Inaugurarea satului model la Topoloveni”, Realitatea ilustrată, anul XII, nr. 610, 21 septembrie 1938, p. 23.
4
Vezi: C. PĂTRU, „Locuințele din satul de moșneni Dioști – Romanați”, Sociologie românească, anul III, nr. 4-6,
aprilie-iunie 1938, pp. 214-221; „Satul viitorului: Dioști”, România, anul I, nr. 1, 2 iunie 1938, p. 1; „Satul Dioști –
un sat model”, Căminul Cultural, anul IV, nr. 5-6, mai-iunie 1938, p. 176; „Dioşti, satul model”, Ilustrațiunea
română, anul X, nr. 41, miercuri, 5 octombrie 1938, p. 5.
5
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 45/1939, f. 53.
6
Henri H. STAHL, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Minerva, București, 1981, p.
321.
7
Lorin POPESCU, « Acolo unde s-au ostenit echipierii Fundației Regale Principele Carol », in Sate și echipe, Fundația
Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 14.
8
Dimitrie GUSTI, « Les bases scientifiques du service social de Roumanie », in Roumanie: monographie élaborée par
le Service Social, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 11.

— 307 —
anchete (demografice, economice, culturale, istorice, estetice, sanitare) întreprinse cu
minuțiozitate. În al doilea rând, se fac planuri și proiecte de sistematizare utilizându-se tocmai
rezultatele acestor cercetări. În fine, acești pași sunt urmați de timpul muncii « efective », atunci
când autoritățile statului, tehnocrații F.C.R., țăranii, echipele regale și străjerii muncesc laolaltă
pentru reconstrucția satului1. Aprecierile nu întârzie să apară. Felul exemplar în care se derulează
această inițiativă oferă încă un prilej carliștilor de a face elogiul « principiului științific » ce ar fi
fost practicat aici de noua administrație a statului2.
Această experiență ne permite în egală măsură să observăm felul cum regimul practică
planurile sale de inginerie socială inclusiv în legătură cu carlismul cultural și cu imaginea lui
Carol II de « Rege al țăranilor ». Potrivit propagandei, reconstrucția satului Dioști reprezintă în
mod simbolic reconstrucția întregului stat. Pe de altă parte, această inițiativă evidențiază și o
posibilă viziune carlistă (măcar din punct de vedere estetic) asupra felului cum ar fi trebuit să
arate și să fie structurat un sat model în România Mare3.
Faptul că actorii implicați în activitatea F.C.R. și a I.S.R. servesc dezideratelor de inginerie
socială ale regimului este trădat în primul rând de vocabularul pe care aceștia îl folosesc. Așa se
face că odată cu introducerea noii constituții Anton Golopenția proclamă nici mai mult nici mai
puțin decât practica « administrației integrale »4. În această privință, Golopenția recomandă
experiența și dinamismul echipelor regale, prezentate drept adevărate « observatoare sociale
mobile » capabile să se constituie într-o « avangardă » destinată să faciliteze metode mai rapide și
mai directe de « reorganizare a țării »5. De altfel, Gusti însuși înzestrează pe echipieri cu funcția de
« reformatori sociali », respectiv de « ingineri sociali »6.
În această perioadă, concepte precum « transformarea » și « reforma » domină viziunea lui
Dimitrie Gusti despre felul cum ar fi trebuit modernizată lumea rurală românească7. Potrivit
calculelor sale, « știința națiunii » (mai precis, « cunoașterea națiunii ») pe care o preconizează
prin cercetarea sistematică a celor peste 15.000 de sate, orașe și alte « realități românești » ar fi
putut fi realizată în maximum zece ani8. Folosind un limbaj asemănător celui întrebuințat de Gusti
și de Golopenția, Henri H. Stahl se referă la rândul lui la importanța « organizării tinerilor » în
echipe și a « cercetării științifice migăloase » pe care acestea o desfășoară într-o broșură
informativă pe care o publică în 1939. Astfel, din acest text aflăm că participanții la aceste
campanii sunt însărcinați încă de la început cu un « plan de acțiune » (unul ce ar fi putut fi inclusiv
« eșalonat pe mai mulți ani ») menit să « transforme » satul într-un adevărat « sat model ». Întrucât
până la instaurarea noului regim satele românești ar fi avut de suferit inclusiv din cauza faptului că
n-ar fi avut parte de « sfătuitori » și « îndrumători tehnici », rolul echipelor regale urmează să fie
tocmai acela de a cerceta, de a « sistematiza » și de a « raționaliza » viața satelor, condiții privite
ca fiind absolut necesare pentru modernizarea progresivă a acestor așezări. În fine, toate acestea

1
Activitatea de reconstrucție a satului Dioști este prezentată de Gheroghe Focșa, unul dintre activiștii culturali care
conduc lucrările Fundației Principele Carol, într-un memoriu cu privire la satul model Dioşti-Romanaţi. Vezi: ANIC,
fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 17/1939, ff. 21-29). Vezi și: România, anul II, nr. 238, 28
ianuarie 1939, p. 9.
2
Dragoș VRÂNCEANU, „Satul model și principiul științific”, Curentul, anul XI, 19 mai 1938, p. 1.
3
La 1 noiembrie 1938, Dimitrie Gusti îi scrie ministrului de interne Armand Călinescu următoarele: « Toate aceste
lucrări, executate după dorința M.S. Regelui, sub directivele F.C.R.P.C. (Fundației Culturale Regale „Principele
Carol” – n.n.), transformând această comună într-un sat model, ilustrează idealul către care trebuie să tindă – prin
spor de cultură și civilizație – toate satele de pe cuprinsul României ». Vezi: ANIC, fond Președinția Consiliului de
Miniștri, dosar 45/1939, f. 146.
4
Anton GOLOPENȚIA, „Rolul științelor sociale în noua tehnică administrativă”, Sociologie românească, anul III, nr.
4-6, aprilie-iunie 1938, p. 248.
5
Idem, „Cercetările monografice ale echipelor regale studențești”, Sociologie românească, anul III, nr. 7-9, iulie-
septembrie 1938, p. 418.
6
Dimitrie GUSTI, „Bazele științifice ale Serviciului Social”, Sociologie românească, anul IV, nr. 1-3, ianuarie-martie
1939, p. 4, 8.
7
Vezi: Dimitrie GUSTI, Problema sociologiei: sistem și metodă. Trei comunicări, Imprimeria Națională, București,
1940.
8
Idem, « Știința națiunii », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 29.

— 308 —
urmau să se desfășoare potrivit unui « plan oficial de lucru acceptat de către stat » și practicat
progresiv și prin instituțiile sale1. Într-o societate preponderent țărănească cum este România
anilor treizeci, actorii noului regim justifică ingineria socială prin necesitatea cunoașterii și
modernizării națiunii. Pe de altă parte, chiar metodele de lucru ale echipelor regale sunt
determinate într-o manieră esențială de acest fundament social țărănesc.
Ideile prezentate mai sus definesc concepția de lucru care stă atât la baza înființării
Serviciului Social cât și a reorganizării Institutului Social Român, care începând din noiembrie
1939 devine Institutul de Cercetări Sociale al României2. De activitatea pe care o desfășoară
concertat la sate F.C.R. și I.S.R. se leagă acum mari așteptări. Nu întâmplător efortul echipierilor
este sprijinit atât de autorități și de căminele culturale3 cât și de străjeri, premilitari și membrii
Gărzilor Naționale.
Ce ar putea însă să ne determine să considerăm această inginerie socială ca fiind carlistă ?
Pentru această întrebare, sugerăm două răspunsuri. În primul rând, pentru că este făcută în
numele regelui Carol al II-lea. Monarhiștii urmăresc neîncetat să creeze o legătură indisociabilă
între monarh și ideea de reformă. În anii treizeci, scrie Cezar Petrescu, monarhul este persoana
care statornicește « principiul reformelor » în procesul de guvernare a României Mari4. De fapt,
întregul deceniu carlist este prezentat de către propagandă ca o veritabilă epocă a reformelor
(începând cu carlismul cultural și crearea organizațiilor regaliste de tineret și până la
modernizarea armatei ori la promulgarea unei noi constituții). Așa se face că Dimitrie Gusti
atribuie exclusiv monarhului ideea practicării « reformei sociale » prin instituția Serviciului
Social5. Cu greu s-ar putea disocia persoana monarhului de ingineria socială a Fundațiilor
Culturale Regale și a Institutului Social Român. În « cazul Dioști », nu este suficient faptul că
F.C.R. pun la dispoziție suma de bani necesară pentru reconstrucția satului. Într-o întrunire a
comisiei I.S.R. din iunie 1938, participanții solicită franc o implicare mult mai activă a
suveranului6. Cu un an în urmă, un manual tehnic destinat echipelor regale începea tocmai cu
portretul regelui și cu un mesaj de încurajare adresat de suveran echipierilor7.
Această reputație de reformator nu reprezintă pur și simplu o creație propagandistică, ci
poate fi înțeleasă ca fiind în egală măsură rezultatul unui voluntarism veritabil al monarhului.
Carol al II-lea joacă de bunăvoie rolul de prim reformator social al statului. În această privință,
ardeleanul Alexandru Vaida-Voevod ne oferă o mărturie interesantă: « Regele Carol II a fost un
prototip al epocii sale. Era condus de râvna nepotolită de reformator. (...) Îl interesa tot pe atâta (...)
problema șoselelor ori a edificiilor publice. Îl preocupa permanent un întreg plan de înfrumusețare a
Capitalei, prin plantații, grădini, parcuri, spre a servi Bucureștii ca model pentru orașele, satele și
liniile de comunicație ale țării. (...) Guvernele dintre 1930-1940 au putut înfăptui multe reforme. Cu
Regele Carol al II-lea se putea lucra ușor, fiind veșnic preocupat de inovații reformatoare »8.
Dincolo de doza sa (inevitabilă) de subiectivitate, o asemenea mărturie nu este întru totul lipsită de
adevăr. Până la urmă, regele nu este un liberal iar posibilitatea de a modela peisaje și comunități
umane i se pare una tentantă. Așa se face că planul arhitectului-urbanist Iacob Petrescu de
amenajare a pieței « 8 Iunie » este supus aprecierii monarhului9 și că pentru o mai eficientă
colectare a impozitelor Carol II nu ezită să recomande aplicarea unui « plan general pentru țară »,

1
Henri H. STAHL, Câteva lămuriri despre Serviciul Social pentru tineretul universitar din țară, București, Fundația
Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, pp. 29-30.
2
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 266, 16 noiembrie 1939, p. 6556.
3
Vezi: Serviciul Social, Căminul Cultural: întocmire și funcționare, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1939, pp. 17-18.
4
Cezar PETRESCU, „În zece ani de domnie”, România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 3.
5
Dimitrie GUSTI, „Bazele științifice ale Serviciului Social”, Sociologie românească, anul IV, nr. 1-3, ianuarie-martie
1939, pp. 4-5.
6
Sociologie românească, anul III, nr. 4-6, aprilie-iunie 1938, p. 281.
7
Îndrumător al muncii culturale la sate, ediția a II-a, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1937.
8
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, pp. 189-193.
9
„Piaţă monumentală în Capitală”, Realitatea ilustrată, anul XII, nr. 579, 23 februarie 1938, p. 5.

— 309 —
unul asemănător planurilor cincinale din Uniunea Sovietică1. Să nu uităm, până la urmă, regele
este Capul acestui stat autoritar și intervenționist.
Admirându-i intuiția de care dă dovadă în aplicarea politicilor de încadrare a tineretului,
Teofil Sidorovici aseamănă pe bună dreptate pe Carol al II-lea cu un « grădinar » care « altoiește »
virtuți în rândul acestei categorii sociale2. În această epocă, activitățile de social gardening
desfășurate în numele monarhiei demonstrează atât ascensiunea autoritarismului monarhic cât și
pe cea a autoritarismului etatist. Monarhiștii pretind a gândi proiect monarhist de reconstrucție a
statului și a societății întocmai ca un demers științific. Dragoș Vrânceanu (unul dintre jurnaliștii
carliști de la Curentul), de pildă, gândește activitatea echipelor regale și a căminelor culturale ca
pe o « acțiune socială științifică » datorată monarhiei3. În mod constant, carliștii înscriu practicile
de inginerie socială prezentate mai sus pe linia unor activități raționale și coerente. Un alt
monarhist, Dem I. Dobrescu, primar al Bucureștiului între anii 1929 și 1934, le integrează fără
menajamente într-o veritabilă sociologie carlistă: « Regele nostru face parte din rasa marilor
reformatori, cu serioase cunoștințe de știință socială pozitivistă. Discursurile pătrunse de cumpătare
științifică și siguranța tacticii în aplicarea reformelor arată că Majestatea Sa nu pleacă de la simple
idei subiective, abstracte și teoretice. Regele nostru face politică bazată pe știință socială. Din
curajul reformelor și din principiile anunțate cu diferite ocazii reiese că Regele nostru posedă
principiile de bază ale sociologiei pozitiviste »4. Lăsând la o parte doza lor evidentă de
propagandă, mesajul transmis prin asemenea texte este unul cât se poate de explicit: spre deosebire
de epoca parlamentarismului, asociată improvizațiilor și a oportunismului politic, reformele
dirijate de Carol II nu sunt făcute la întâmplare, ci într-o manieră în același timp rațională și
eficientă, potrivit unui plan.
Pentru vectorii care le animă, asemenea practici nu reprezintă decât o necesitate și o
manifestare firească a unui stat cu adevărat modern. De altfel, tocmai această asociere dintre
ingineria socială și monarhia din România anilor 1930 ne întărește convingerea că ideologia
carlismului este vehiculată de monarhiști inclusiv ca o formulă de modernitate politică. Zygmunt
Bauman înscrie ambiția « ordinii » printre trăsăturile cele mai reprezentative a ceea ce el
consideră ca fiind « spiritul » modernității5. Pentru statele moderne, este de părere Bauman,
ordinea devine astfel o veritabilă « sarcină »6. Așa se face că ingineria socială, odată ce este
fundamentată pe principii « științifice », vizează tocmai instaurarea unei ordini în același timp «
nouă » și « mai bună »7.
Planul reprezintă totdeauna o idee ispititoare. Prin faptul că reprezintă o acțiune conștientă
orientată către un anume scop, planul este într-un mod incomparabil superior absenței oricărei
planificări. Prin raportare la subiectul pe care îl studiem, am putea integra din punct de vedere
ideologic metodele de inginerie socială discutate mai sus dezideratului de ordine modernă pe care
naționaliștii monarhiști o promit unui stat copleșit de tare administrative și unei societăți
preponderent țărănești ale cărei structuri tradiționale traversează un proces accelerat de
dezagregare. Specificul tradițional al societății românești imprimă mișcării politice monarhice o
configurație aparte. În această privință, secțiunea următoare analizează raporturile monarhiei și
ale statului autoritar cu Biserica ortodoxă.

1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 356.
2
Teofil SIDOROVICI, „În trecut și prezent”, România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 11.
3
Dragoș VRÂNCEANU, „Știința ridicării satelor”, Curentul, anul XI, 11 iunie 1938, p. 1.
4
Dem. I. DOBRESCU, „Sociologia M.S. Regelui Carol II”, Curentul, anul XI, 15 iulie 1938, p. 3.
5
Zygmunt BAUMAN, Modernity and Ambivalence, Polity Press, Cambridge, 1993, pp. 38-39.
6
Ibidem, p. 4.
7
Zygmunt BAUMAN, Modernity and the Holocaust, Polity Press, Cambridge, 2008, p. 68.

— 310 —
 VII — UN STAT AUTORITAR ORTODOX

Statul carlist utilizează mijloace dintre cele mai diverse pentru a-și legitima autoritarismul.
Motivele pornind de la care sunt justificate politicile sale antiliberale nu sunt doar de ordin
geopolitic (revizionismul), politic (tarele parlamentarismului, amenințarea radicalismului politic),
social (necesitatea modernizării satelor) ori cultural (întărirea culturii naționale). În egală măsură
merită luată în considerare inclusiv colaborarea cu Biserica ortodoxă, respectiv felul cum este
instrumentalizată ortodoxia.
Maniera în care Biserica ortodoxă din România a reacționat față de impactul modernizării
și al secularizării ori față de ascensiunea concertată a autoritarismului și a revendicărilor
naționaliste a reprezentat în ultimii ani obiectul câtorva studii bine documentate1. Relațiile dintre
regimul autoritar din România anilor 1938-1940 și acest așezământ reprezintă un interesant caz de
sacralizare a politicului în Europa anilor treizeci, unul foarte puțin sau aproape deloc studiat.
Desigur, nu este vorba despre o veritabilă religie politică, fenomen care, potrivit lui Emilio Gentile,
se manifestă într-o manieră totalitară și radical exclusivistă în raport cu alte religii și ideologii
politice2, ci mai degrabă de o alianță, de o fuziune între sfera politicului și un tip particular de
sacralizare ecleziastică.
O veritabilă separare între statul român și Biserica ortodoxă nu a existat vreodată. În
perioada pe care o studiem, cele două instituții colaborează îndeaproape. Nu este cazul să detaliem
aici coexistența acestor două instituții până în anii treizeci3. În plus, faptul că o ideologie
autoritară și naționalistă precum cea carlistă dobândește sprijinul bisericii nu reprezintă un lucru
inedit în Europa acestor decenii. În opinia lui Roland Clark, ceea ce particularizează însă cazul
României este că aici « naționalismul religios » (Clark folosește expresia de religious nationalism)
devine parte a unei politici de stat destinată naționalizării unor teritorii dobândite după Primul
Război Mondial4. Pe de altă parte, unii cercetători explică această apropiere prin faptul că
liberalismul și parlamentarismul sunt considerate de către Biserica ortodoxă română drept
principalele ideologii responsabile pentru secularizare și anti-clericalism, respectiv pentru suita de
reforme care restrânseseră în ultimul secol proprietățile, privilegiile și influența de care se
bucurase în trecut5.
Activismul politic al clerului ortodox nu reprezintă totuși o noutate în România acestui
deceniu și nu se rezumă la naționalismul avansat de stat (fie el – adică naționalismul – de natură
monarhistă sau nu). În anii care precedă instaurarea regimului autoritar o parte a acestui cler
dovedise un atașament considerabil față de ideologia Gărzii de Fier6. Prezența a numeroși preoți
ortodocși la înmormântarea legionarilor Moța și Marin din februarie 1937 stârnește în același timp
îngrijorarea regelui și a înalților ierarhi ai acestei biserici, mult mai favorabili statu quo-ului7. Așa
se face că în același an este reînființat ministerul Cultelor, gândit inclusiv ca un instrument al

1
Vezi: Lucian N. LEUȘTEAN, « The Political Control of Orthodoxy in the Construction of the Romanian State, 1859–
1918 », European History Quarterly, vol. 37, nr. 1, 2007, pp. 61–80; Idem, « „For the Glory of Romanians”:
Orthodoxy and Nationalism in Greater Romania, 1918–1945 », Nationalities Papers, vol. 35, nr. 4, 2007, pp. 717-
742; Mirel BĂNICĂ, Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ʼ30, Polirom, Iași, 2007; Mattew
FELDMAN, Marius TURDA, Tudor GEORGESCU (eds), Clerical Fascism in Interwar Europe, Routledge, London,
2008. Pentru un studiu asupra legăturii dintre religie și naționalism, vezi: Rogers BRUBAKER, « Religion and
nationalism: four approaches », Nations and Nationalism, vol. 18, nr. 1, 2012, pp. 2-20.
2
Emilio GENTILE, Politics as Religion, Princeton University Press, Princeton, 2006, pp. XV-XVI.
3
Pentru o analiză a legăturii dintre biserica ortodoxă din România și sfera politicului, respectiv fascismul românesc, a
se vedea: Mirel BĂNICĂ, Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ʼ30, Polirom, Iași, 2007.
4
Roland CLARK, « Orthodoxy and nation-building: Nichifor Crainic and religious nationalism in 1920s Romania »,
Nationalities Papers, vol. 40, nr. 4, 2012, p. 526.
5
John POLLARD, « Clerical Fascism: Context, Overview and Conclusion », in Mattew FELDMAN, Marius TURDA,
Tudor GEORGESCU (eds), op. cit., pp. 222-223.
6
Vezi: Mirel BĂNICĂ, op. cit.
7
Pentru rolul jucat de preoți în punerea în scenă a acestui eveniment vezi: Valentin SĂNDULESCU, « Sacralised
Politics in Action: the 1937 Burial of the Romanian Legionary Leaders Ion Moța and Vasile Marin », in Mattew
FELDMAN, Marius TURDA, Tudor GEORGESCU (eds), op. cit., pp. 47-57.

— 311 —
statului destinat supravegherii activității cultelor religioase. Ulterior, ca o încununare a acestei
măsuri, Constituția din 27 februarie 1938 interzice explicit preoților să facă propagandă politică
sau să presteze jurăminte de credință ori fidelitate în afara celor făcute față de monarhie și de
statul român1.
Din contră, în această privință Biserica ortodoxă nu trebuie privită pur și simplu ca un
instrument al statului român. Colaborarea dintre cele două entități presupune beneficii pentru
ambele părți. Astfel, plecând de la faptul că reprezintă confesiunea majorității românilor, Biserica
ortodoxă își asigură încă din 1925 statutul de biserică « dominantă » în statul român2, statut
reafirmat ulterior inclusiv prin Constituția din februarie 1938. Deși potrivit acestei constituții
Biserica greco-catolică este considerată la rândul ei ca fiind biserică « românească », acordându-i-
se « întâietate » față de celelalte culte3, totuși existența sa este privită de actorii regimului mai
degrabă ca un anacronism în peisajul noii ordini carliste, ca un soi de instituție hibridă. După
1918, relațiile dintre ierarhii ortodocși și cei greco-catolici devin tensionate4.
La sfârșitul deceniului, clericii greco-catolici sunt din ce în ce mai puțin prezenți la
manifestațiile organizate cu prilejul sărbătorilor naționale5. În anul 1939, de pildă, niciun
reprezentant al « uniților » nu este prezent la învestitura noului patriarh Nicodim Munteanu6.
Biserica greco-catolică pare a fi un așezământ discriminat sau cel puțin aceasta este impresia care
reiese din doleanțele pe care unii clerici uniți le adresează regelui. În 1934, regele nu pare a
reacționa în vreun fel la scrisoarea episcopul Lugojului, Alexandru Nicolescu, care deplânge «
sistematica înlăturare a Bisericii române unite de la marile praznice naţionale, (...) care durează de
la Unire încoace, chiar şi atunci când praznicele se ţin în regiuni sau în parohii cu majoritate
absolută română unită »7. Din contră, patru ani mai târziu, tocmai pe un teren donat de suveran
Bisericii ortodoxe se plănuiește ridicarea în localitatea Vadul Carol al II-lea8 a unei mănăstiri
ortodoxe, deși aici majoritatea locuitorilor sunt acum români greco-catolici9. Felul cum statul
român gestionează relația cu Biserica greco-catolică ne ajută să înțelegem mai bine tocmai
ascensiunea Bisericii ortodoxe din timpul domniei regelui Carol al II-lea.
În anii treizeci, scaunul patriarhal este ocupat succesiv de Miron Cristea (până la moartea
sa, în iulie 1939) și de Nicodim Munteanu (începând din iulie 1939). Biserica ortodoxă devine
acum o instituție foarte prezentă în România. Faptul că Miron Cristea devine primul șef de guvern
al României carliste nu face decât să confirme influența din ce în ce mai puternică de care se
bucură această instituție. Cele două decenii interbelice coincid nu doar cu un program prolific de
construcție de biserici (focalizat mai ales asupra teritoriilor din noile provincii), ci și cu o creștere
substanțială a numărului de preoți și de eparhii ortodoxe. În plus, iau naștere facultăți de teologie
ortodoxă, academii și seminarii teologice, precum și diferite alte asociații cu specific ortodox. În
egală măsură, Biserica se remarcă întotdeauna ca un vector activ în cadrul ceremoniilor cu
caracter național desfășurate în spațiul public.
Apoi, începând cu anul 1938, regimul autoritar nu doar sprijină construcția de biserici în
noile provincii, ci se identifică de-a dreptul cu asemenea inițiative. Se continuă astfel un program
ambițios început și desfășurat deja anterior, în cele două decenii de după Primul Război Mondial,
când în aceste regiuni se finalizează sau se pun pietrele de temelie a numeroase așezăminte
religioase, dintre care unele se remarcă prin monumentalitatea lor (precum cele de la Bălți,

1
Constituțiunea « Regele Carol II », Tipografia « Lupta », București, 1938, p. 10; ANIC, fond Președinția Consiliului
de Miniștri, dosar 240/1939, f. 104.
2
Monitorul Oficial, anul XCIV, nr. 97, 6 mai 1925, p. 4993.
3
Constituțiunea « Regele Carol II », Tipografia « Lupta », București, 1938, p. 13.
4
Vezi: Lucian N. LEUȘTEAN, « „For the Glory of Romanians”: Orthodoxy and Nationalism in Greater Romania,
1918–1945 », Nationalities Papers, vol. 35, nr. 4, 2007, pp. 728-729.
5
ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 2/1939, ff. 12-16.
6
Vezi: Nicolae IORGA, „Și biserica unită?”, Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 148, 9 iulie 1939, p. 1.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 137/1934, f. 11.
8
Este vorba despre nomenclatura din anii treizeci a satului Vadul Crișului, locul unde regele aterizase pentru prima oară
în România (6 iunie 1930) înainte de înfăptuirea Restaurației din 8 iunie 1930.
9
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 174/1938, f. 27.

— 312 —
Gheorghieni, Sighișoara, Cluj, Lipova, Timișoara). Fiecare reședință de județ sau oraș mai
important urma să fie înzestrat cu câte o catedrală, de vreme ce în cadrul noii ordini nu doar
episcopii, ci inclusiv regele și autoritățile susțin o acțiune de naționalizare a acestor regiuni prin
ortodoxie. În opinia lui Carol al II-lea, bisericile și episcopiile ortodoxe din noile provincii pur și
simplu afirmă « stăpânirea românescă » și întrețin « oțelirea românismului ». Monarhul le asociază
explicit cu « cetăți » în fața cărora « trebuie să se spargă valurile dușmane »1. Așa se face că în
zonele de frontieră se construiesc acum nu doar fortificații, ci și biserici ortodoxe2. Până la urmă,
în anii 1938-1940 sunt înființate episcopiile Maramureșului și a Timișoarei3 și se finalizează sau se
pregătește construcția unor catedrale ortodoxe în Brașov4, Bistrița și Hunedoara5.
În cadrul edificiului politic condus de monarhia autoritară, Biserica ortodoxă se afirma ca
o prezență dominantă nu doar din punct de vedere religios, ci și cultural. Noua programă școlară
adoptată în timpul ministeriatului lui Armand Călinescu la Educația Națională reconfirmă «
ortodoxia » și « biserica ortodoxă » printre obiectele de studiu din școlile primare și secundare6 iar
publicațiile oficiale ale regimului (România, România satelor, Albina) rezervă la rândul lor rubrici
aparte acestor teme. În această privință, revista Albina este utilizată ca un instrument de pedagogie
ortodoxă, de catehizare. În afară de textele pe care le semnează aici diferiți duhovnici, cititorilor li
se împart la fiecare început de an calendare ortodoxe. Regimul carlist înglobează progresiv
ortodoxia și Biserica ortodoxă în ideologia și în practicile sale politice și culturale.
Pe de altă parte, Biserica și statul autoritar colaborează inclusiv în lupta împotriva forțelor
centrifuge despre care am discutat mai sus. Așa se face că la numai puțin timp după adoptarea noii
constituții Miron Cristea oficiază în mod simbolic o slujbă pentru « împăciuirea tuturor cetățenilor
țării » prilejuită de sărbătorirea în capitală a « Zilei Ortodoxiei »7. La bazele acestei alianțe dintre
stat și biserică stă o logică simplă: forțele naționale centripete, în acest caz regimul și biserica
ortodoxă, se află acum într-o opoziție inevitabilă cu forțele centrifuge. Biserica ortodoxă luptă
pentru forjarea consensului național proclamat de carliști condamnând constant sectele religioase,
fascismul Gărzii de Fier, ideologia comunistă, revizionismul (respectiv iredentismul) ori
francmasoneria.
În această privință, efortul dus de stat și de biserică împotriva « sectelor »8 este cât se poate
de lămuritor. Lupta regimului împotriva cultelor neoprotestante este strâns legată de ascensiunea
bisericii ortodoxe. Legislația carlistă le consideră o primejdie pentru « siguranța statului », a «
ordinii », a « liniștii publice » și a « bunelor moravuri »9 iar la sfârșitul anului 1938 un tribunal
militar chiar condamnă la închisoare 70 de adepți ai cultului penticostal10. Cum se explică faptul că
tocmai un tribunal militar judecă acest caz ? Alături de Biserică, inclusiv armata, autoritățile,
echipele regale și străjerii luptă concertat împotriva acestor grupuri de « conspiratori », în spatele
cărora s-ar fi ascuns « internaționalismul comunist » și « vrăjmașii unității naționale »11. Preotul
Gheorghe Paschia, duhovnicul străjeriei, își face acum un țel din combaterea acestor grupări, pe
care le percepe în maniera următoare ca veritabile forțe centrifuge, anti-sistemice:

1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II », Bucureşti,
1940, p. 131, 290, 292; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1934, f. 23.
2
ANIC, fond Ministerul Culturii și Artelor, dosar 84/1938, f. 107; Idem, dosar 75/1939, f. 67, 69.
3
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 6, 7 ianuarie 1939, p. 58.
4
ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar 32, f. 1.
5
România, anul III, nr. 712, 24 mai 1940, p. 7.
6
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 229, 3 octombrie 1938, pp. 4699-4700.
7
Vezi: Realitatea ilustrată, anul XII, nr. 582, 16 martie 1938, p. 3.
8
Încă din primăvara anului 1937 este interzisă activitatea mai multor « secte » și asociații religioase. Vezi: ANIC, fond
Ministerul Cultelor și Artelor – Direcția Studii, dosar 1/1937, f. 3.
9
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 133, 14 iunie 1938, pp. 2850-2852; Idem, anul CVII, nr. 161, 15 iulie 1939, pp. 4455-
4457.
10
Tribuna, anul I, nr. 23, vineri, 25 noiembrie 1938, p. 9.
11
ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar 186, f. 36.

— 313 —
 « Au năvălit și la noi, ca niște lăcuste, sectari, sau, cum îi numește Sfânta Scriptură, eretici. Ei poartă
diferite nume, pe care voi le-ați auzit sau nu. Nu e nevoie să le știm numele, fiindcă mulți nu și-l spun sau
mint spunând alt nume decât cel adevărat. Nu după nume îi cunoaștem, ci după învățăturile și faptele lor.
Eretici sau sectari sunt toți aceia care nu-și fac semnul crucii, nu au icoane în casele lor, nu vin la
biserică, spun să nu facem armata, căci nu trebuie să tragem cu pușca, vorbesc de rău credința noastră
ortodoxă și pe slujitorii ei, în puține cuvinte, sunt dușmani ai credinței strămoșești și ai neamului românesc,
adică a tot ce avem noi mai scump pe pământ și în cer »1.

Implicarea Bisericii în activitatea străjeriei, a echipelor regale ori a premilitarilor nu ar trebui să

ne surprindă. Tineretul carlist este în egală măsură un tineret ortodox, unul printre ale cărui
îndatoriri se numără și participarea la slujbele religioase. « Crezul Străjerilor » cuprinde inclusiv
o mărturisire de fidelitate față de « Biserica străbunilor »2, de faptă o referire indirectă la ortodoxie
și la Biserica ortodoxă.
În altă ordine de idei, dacă premilitarii au ca patroni spirituali pe sfinții Constantin și
Elena, atunci Straja Țării este pusă încă de la începuturile sale sub ocrotirea Sfântului Gheorghe3.
Străjerii se spovedesc și se împărtășesc, țin posturile bisericii ortodoxe, pomenesc morții,
construiesc și repară biserici, îngrijesc cimitire și ridică troițe (pânâ în 1940, Straja Țării ridică în
România Mare aproape 3.200 de troițe)4. Pe de altă parte, echipele regale ridică la rândul lor
troițe, dar se ocupă în egală măsură de combaterea sectelor și de realizarea unei « educații
religioase » în rândul țăranilor, cărora le împart icoane sau cărți cu rugăciuni ortodoxe5. În
schimb, înalții ierarhi ortodocși (începând de la patriarh și până la episcopi) îndeamnă la rândul
pe preoți să sprijine activitatea echipierilor și să se implice în activitățile Serviciului Social6.
Colaborarea dintre Biserică și așezămintele statului carlist configurează acum o veritabilă
cultură politică de sorginte bizantină. În 1939, impresionat de desfășurarea ceremoniei învestirii
lui Nicodim Munteanu ca patriarh al României, Pamfil Șeicaru nu întârzie a integra acest
eveniment într-o veritabilă tradiție medievală autohtonă: « Era într-adevăr simbolic cortegiul acela
al înalților prelați, porniți să escorteze spre Palatul regesc pe noul Păstor al Bisericii, ei înșiși
escortați de ostașii Patriei de-a lungul drumului străjuit de drumeții din norod. Domnul, Altarul,
Poporul, Oastea – supremele realități ale destinului național, înfrățite astfel cum le-a contopit datina
de veacuri a străbunilor »7. Pentru unii apologeți ai regimului, acum se înfăptuiește în adevăratul
sens al cuvântului « statul autoritar ortodox »8. În această privință, România diferă de celelalte
state din sud-estul Europei prin faptul că melanjul de religie și politică angajează Biserica în
luarea unor decizii politice dintre cele mai importante9.
Nu puțini sunt cei care gândesc noua ordine carlistă ca o reîmplinire a « simfoniei bizantine
» despre care vorbește teologul rus Serghei Bulgakov atunci când se referă la natura raporturilor
existente în imperiul Bizantin între stat și biserică10. Cu greu am putea nega faptul că tradiția
bizantină, care neagă existența oricărei opoziții între puterea spirituală și cea temporală, a
fecondat multă vreme cultura, politica și mentalitățile din principatele Valahiei și Moldovei, care
vor forma România modernă la mijlocul secolului al XIX-lea. Este vorba despre o teză susținută

1
Gheorghe PASCHIA, Hristos în Strajă, Cartea Românească, București, 1939, pp. 82-83.
2
Teofil SIDOROVICI, Marin GEORGESCU, Sub poală de codru verde, Tipografia « Bucovina » I.E. Torouțiu,
București, 1940, p. 7. Repertoriul textelor străjerești cuprinde numeroase cântări religioase ortodoxe. Vezi: Dimitrie
CUCLIN, Nelu IONESCU, Cântece pentru străjeri, Cartea Românească, București, 1938.
3
Dumitru DUMITRESCU, Carnetul meu de străjer, Librăria Cooperativă Națională, Timișoara, 1938, p. 16.
4
Straja Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, Vremea, București, 1940, p. 228.
5
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 58/1938, f. 80; Catalogul Echipelor Regale
Studențești, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1935, pp. 10-12.
6
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații, dosar 116/1939, f. 9; ANIC, fond
Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 17/1939, f. 38.
7
Pamfil ȘEICARU, „Monarhie și Biserică”, Curentul, anul XII, 8 iulie 1939, p. 1.
8
Theodor VLĂDESCU, op. cit., p. 23.
9
Lucian N. LEUȘTEAN, « „For the Glory of Romanians”: Orthodoxy and Nationalism in Greater Romania, 1918–
1945 », Nationalities Papers, vol. 35, nr. 4, 2007, p. 718.
10
Serge BOULGAKOV, op. cit., pp. 175-182.

— 314 —
chiar de un carlist, istoricul Nicolae Iorga, într-o carte publicată în 1935 și al cărui titlu este unul
cât se poate de sugestiv: « Bizanț după Bizanț »1.
În anii 1938-1940, relațiile dintre statul monarhiei autoritare și Biserica ortodoxă sunt
deosebit de armonioase. În această privință, pe lângă aspectele analizate mai sus am putea discuta
inclusiv ortodoxia teatrală a regelui. În afară de tradiționala sacralizare ecleziastică a monarhiei
ca instituție, episcopii şi chiriarhii primesc acum învestitura episcopală (respectiv cârja
episcopală) chiar din mâinile regelui, potrivit unui alt vechi obicei bizantin2. Înfățișat de
propagandă ca un veritabil « Apărător al Bisericii » și « chezaș al dreptei credințe »3, Carol al II-
lea își joacă cu succes rolul de monarh mărturisitor al ortodoxiei și sprijinitor al bisericii. Prezent
deseori încă din deceniul trecut la sfințirea unor așezăminte ortodoxe, este el însuși ctitor de
biserici. O fotografie de la începutul anilor 1930 îl prezintă, potrivit obiceiului bizantin, în roba
albă a ctitorului de biserici4. Altfel, din biroul regelui nu lipsesc icoanele ortodoxe iar una dintre
cele mai popularizate teme fotografice ale propagandei este tocmai ipostaza care îl înfățișează
sărutând Evanghelia.
Pentru Carol al II-lea, biserica ortodoxă este « biserica strămoșească »5. Așa se face că la
jumătatea anului 1939, cu prilejul învestirii patriarhului Nicodim Munteanu, suveranul afirmă pur
și simplu faptul că « la noi, Românii, biserica și națiunea sunt totuna »6. Regele se mândrește cu
faptul că este « născut și crescut ortodox »7 (ceea ce îl deosebește de cei doi predecesori ai săi,
Carol I și Ferdinand I, ambii catolici) și, fără a se considera « bisericos », se prezintă totuși ca «
un adevărat credincios »8, participând la cele mai importante slujbe religioase de peste an, când se
împărtășește și se spovedește9. Teatralitatea discutată mai sus este forjată așadar prin discursurile
sale. Carol II invocă ajutorul divin în sprijinul regatului României Mari încă din prima zi de
existență a noului regim 10. În fine, nu mai puțin important este faptul că regele cultivă o legătură
apropiată strânsă nu doar cu fiecare dintre patriarhi, ci și cu diferiți alți clerici, fapt evidențiat de
corespondența și de însemnările sale zilnice. I se cere deseori ajutorul și i se fac cunoscute
chestiuni dintre cele mai diverse, de la alegerea mitropoliților până la organizarea ceremoniilor
ori lupta pentru combaterea sectelor religioase. De altfel, monarhul sprijină nu de puține ori
Biserica, folosindu-se de influența sa politică11.
Biserica ortodoxă întreține așadar o relație armonioasă nu doar cu instituțiile statului
autoritar, ci și cu monarhia care se află în fruntea lor. Maria Bucur remarcă pe bună dreptate
faptul că în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale religia rămâne un element
fundamental în procesul de imaginare a unei comunități naționale de cetățeni români12. În studiul

1
Nicolae IORGA, Byzance après Byzance. Continuation de la vie byzantine, Édition de l’Institut d’études byzantines,
Bucarest, 1935.
2
Monitorul Oficial, anul XCIV, nr. 97, 6 mai 1925, p. 4995.
3
Albina, anul XLI, nr. 6, 11 februarie 1938, p. 88.
4
Fotografia este reprodusă în Gabriel MARINESCU, Constantin BURUIANĂ, Ion MODREANU, op. cit..
5
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 304.
6
Ibidem, p. 444.
7
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 389.
8
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 319.
9
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 98, 25 aprilie 1940, p. 2042; CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între
datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea Veche, București, 2003, p. 319.
10
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 308.
11
Vezi, de pildă: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 864; Idem, dosar 940, f. 3; ANIC, fond Casa Regală.
Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 130/1936, f. 10, 45; Idem, dosar 85/1937, ff. 98-103; Idem, dosar 62/1938, ff.
1-2; CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I,
Curtea Veche, București, 2003, p. 319; Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 52.
12
Maria BUCUR, Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania, Indiana University Press,
Bloomington, 2009, p. 61.

— 315 —
nostru, ortodoxia se cuvine a fi înțeleasă nu atât în dimensiunea sa dogmatică și clericală cât mai
ales prin prisma practicilor culturale pe care le presupune.
Pentru statul carlist, Biserica ortodoxă se constituie acum într-unul dintre cei mai
importanți vectori ai procesului de naționalizare a României Mari. Din contră, acest lucru nu
înseamnă neapărat o subordonare etatistă a acestei instituții, de vreme ce beneficiile sunt
reciproce. Actorii monarhismului carlist colaborează cu Biserica ortodoxă nu doar pentru a
legitima practici autoritare, ci și pentru a forja « unificarea sufletească » a națiunii. Acestui ultim
deziderat îi sunt dedicate în egală măsură politicile carlismului cultural, tema subcapitolului
următor.

VIII — CARLISMUL CULTURAL: INIȚIATIVE

În anii regimului autoritar, Carol al II-lea este asociat nu doar cu imaginile de « Rege
Străjer », « Regele al țăranilor », « Rege al tinerilor » și « Voevod ». Pe lângă aceste ipostaze ale
personalizării puterii care sunt în același timp strategii de legitimare a puterii, acest suveran este
proiectat inclusiv ca « Rege al culturii ». Continuând seria inițiativelor începute în urmă cu
aproape două decenii, însă redinamizate după Restaurație, monarhul sprijină diverse proiecte
menite să întărească cultura națională. Ca și în cazul celorlalte subiecte discutate mai sus, și de
această dată iese în evidență alianța dintre monarhism și naționalism. În anii 1938-1940, carlismul
cultural pare că devine din ce în ce mai mult un naționalism cultural al statului, însă unul care se
face în numele monarhiei.
Devine tot mai clar faptul că prin intermediul Fundațiilor Culturale Regale se practică
politici destinate să naționalizeze masele. Printre instrumentele utilizate în cadrul acestui demers se
numără nu doar Căminele culturale, ci, în general, întregul mecanism de răspândire a cărții pe
care carlismul cultural îl generează acum. Publicațiile destinate țăranilor (cărțile din seria «
Cartea Satului » sau revistele « Albina » și « România satelor ») ori « Enciclopedia României »
servesc tocmai unui asemenea țel. Să analizăm, de pildă, cazul « Enciclopediei României », al cărui
prim volum apare în 19381. Gândită de editorul ei Dimitrie Gusti ca fiind una dintre cele mai
ambițioase inițiative care se concretizează acum sub patronaj regal, această lucrare pune «
Națiunea » în centrul tuturor articolelor care o compun2. Între acest demers editorial și carlism
există o legătură puternică. Atenția autorilor se focalizează mai ales asupra României anilor 1930,
respectiv asupra României regelui Carol al II-lea. Grosso modo, « Enciclopedia României » este
gândită ca o realizare a statului cultural carlist. Se configurează astfel un naționalism cultural
editorial în care figura regelui îndeplinește rolul de simbol integrator.
Monarhiștii nu contenesc să popularizeze ideea « Voevodatului culturii » ori a « statului
cultural »3 sau să promoveze noi « ofensive culturale »4. Precum un veritabil « Rege al Culturii »,
Carol al II-lea se afirmă în această privință ca un vector dinamic. Noul statut al Uniunii
Fundațiilor Culturale Regale (adoptat în decembrie 1938) prevede sporirea atribuțiilor sale
executive5. Iată-l în după-amiaza zilei de 16 decembrie 1939 lucrând la întocmirea bugetelor

1
În perioada 1938-1943 sunt edítate patru volume din Enciclopedia României, din care trei în timpul domniei lui Carol
al II-lea.
2
Dimitrie GUSTI, « O enciclopedie românească », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București,
1938, p. VIII.
3
Vezi: Dimitrie GUSTI, „Bazele științifice ale Serviciului Social”, Sociologie românească, anul IV, nr. 1-3, ianuarie-
martie 1939, p. 7.
4
În Chișinău, la începutul anului 1940, prim-ministrul Gheorghe Tătărescu împreună cu membrii guvernului, rezidenții
regali ai ţinuturilor Prut şi Nistru și primarii și prefecţii basarabeni se pun cu toții de acord asupra necesității urgente
de a se duce o cât mai amplă « ofensivă culturală » în această regiune. Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee,
dosar 931, ff. 13-14.
5
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 304, 31 decembrie 1938, pp. 6308-6319.

— 316 —
F.C.R.1, după ce în aceeași zi inaugurase în mod solemn la București Institutul pentru Studiul
Istoriei Universale2. Pe de altă parte, tot mai multe instituţii culturale îi poartă numele sau se
bucură de patronajul său, după cum tot mai multe persoane îi cer sprijinul pentru inițiative
culturale dintre cele mai diverse3. În egală măsură mecena al scriitorilor, acesta premiază anual
(începând din 1934) prin fundațiile sale pe cei mai promițători autori4 și sprijină inclusiv
înființarea unei « Case a Scriitorilor », care din 1939 acordă ajutoare economice și asistență
socială mânuitorilor condeiului5. Din contră, ne putem întreba în ce măsură este vorba despre un
mecenat în adevăratul sens al cuvântului. Cele mai multe dintre fondurile investite în acțiuni
culturale făcute în numele regelui provin foarte probabil din bugetul statului, și nu din resursele «
personale » ale monarhului. Fundațiile sale, de pildă, beneficiază acum de subvenții însemnate6 iar
unele publicații generate de carlismul cultural (revista Albina, de pildă) sunt tipărite de Imprimeria
Națională.
Nu este mai puțin adevărat faptul că inițiativele carlismului cultural răspund în același timp
unui deziderat național. Pe lângă faptul că, la fel cum se întâmplase în anii anteriori, regelui i se
cere sprijin pentru editarea unor ziare, reviste sau cărţi7, politicile monarhiste de răspândire a
cărții se desfășoară în paralel cu un interes tot mai mare pe care autoritățile statului îl arată față
de starea bibliotecilor din fiecare sat8. În această privință, Carol II acționează ca un suveran care
desăvârșește o veritabilă politică editorială națională. Cu prilejul inaugurării « Lunii Cărții » din
1939, acesta proclamă o dată în plus o « politică a culturii », o « politică a cărții », respectiv o «
politică culturală »9. Cu greu am putea nega amploarea pe care o dobândește activitatea editorială
a Fundațiilor Culturale Regale. În afară de Revista Fundațiilor Regale și de publicațiile destinate
satelor (colecția Cartea Satului, revistele Albina sau Căminul Cultural), F.C.R. editează 17 colecții
de carte, de la Biblioteca « Energia » (ce cuprinde titluri destinate tinerilor) până la serii de
tehnică, artă, critică literară, teatru, muzică, literatură românească și străină ori filosofie10.
Pe de altă parte, actorii carlismului cultural dovedesc o grijă nu numai pentru număr, ci și
pentru calitatea edițiilor11. Noua traducere românească a Bibliei și « Enciclopedia României »
reprezintă în această privință două bune exemple. Realizată cu sprijinul regelui și al fundațiilor
sale culturale, traducerea Sfintei Scripturi este tipărită nu întâmplător în anul 193812. Se împlinesc
acum 250 de ani de la apariția faimoasei traduceri sprijinită de domnitorul valah Șerban
Cantacuzino (1678-1688). Carol al II-lea este inserat astfel în tradiția de ordin « voievodal » a
principatelor, una în care suveranul se afirmă în același timp ca domn everghet și sprijinitor al
ortodoxiei. După cum ediția de acum 250 de ani este cunoscută drept « Biblia Șerban Cantacuzino

1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 74.
2
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 293, 18 decembrie 1939, p. 7232.
3
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 41/1940.
4
Printre laureații acestui premiu se numără inclusiv filosofii Emil Cioran și Constantin Noica. Vezi: Emil CIORAN, Pe
culmile disperării, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II », București, 1934; Constantin NOICA,
Mathesis sau bucuriile simple, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II », București, 1934.
5
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 104, 6 mai 1939, pp. 2860-2865. Nici această inițiativă regală nu scapă elogiului
unor scriitori precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu sau Ionel Teodoreanu. Vezi: Mihail SADOVEANU,
„Despre « Casa Scriitorilor »”, Muncă și Voe Bună, anul I, nr. 8, 15 iulie 1939, p. 3; Liviu REBREANU, „Regele și
scriitorii”, Muncă și Voe Bună, anul II, nr. 11, 8 iunie 1940, p. 5; Ionel TEODOREANU, „Lege regească”, România,
anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 4.
6
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 304, 31 decembrie 1938, pp. 6308-6319.
7
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 656.
8
ANIC, fond Fundația Culturală Regală. Centrala (1921-1946), dosar 1/1940, f. 68.
9
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, pp. 381-382.
10
Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »: catalog, București, 1940.
11
Vezi, de pildă: Mihai EMINESCU, Opere, vol. I, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1939.
12
Gala GALACTION, Vasile RADU, Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament: tradusă
după textele originale ebraice şi greceşti de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction din Înalta iniţiativă a Majestăţii
Sale Regelui Carol II, Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II », Bucureşti, 1938.

— 317 —
» în aceeași manieră și ediția din 1938 va fi denumită, la cererea traducătorilor Gala Galaction și
Vasile Radu, drept « Biblia Regele Carol II »1. Spre deosebire de ediția tipărită în vremea lui
Șerban Cantacuzino, Biblia din 1938 se bucură de un tiraj mult mai mare și apare în condiții
remarcabile de tehnică tipografică. « Biblia Regele Carol II » cunoaște un veritabil succes
editorial. Așa se face că are parte de două reeditări în mai puțin de doi ani.
Ce-a de-a doua doua mare inițiativă editorială concretizată cu sprijin monarhic pe care o
discutăm aici este « Enciclopedia României ». Deși Dimitrie Gusti și propaganda atribuie lui Carol
al II-lea ideea înfăptuirii « Enciclopediei României »2, un asemenea deziderat fusese deja formulat
în anii anteriori de către unii intelectuali naționaliști3. Monarhistul Cezar Petrescu, de pildă, se
numără încă de la jumătatea anilor douăzeci printre cei care revendică o « enciclopedie
românească » sau o « enciclopedie a României »4. Petrescu reia însă ideea în primii ani ai
deceniului carlist, atunci când justifică o asemenea apariție editorială de necesitatea utilizării ei ca
un instrument de nation-building5. Până la urmă, primul volum al « Enciclopedia României » apare
în 1938. Lucrarea este programată să cuprindă o serie de șase tomuri tematice, dintre care trei
apar deja până în anul 19396. Realizată de un colectiv de autori coordonat de Dimitrie Gusti,
frumos legată, cuprinzând articole structurate tematic, bogat ilustrată și folosind o hârtie de
calitate, « Enciclopedia României » rămâne una dintre cele mai ambițioase realizări ale
carlismului cultural.
Totuși, dintre toate inițiativele culturale făcute sub semnul monarhiei, Căminul cultural
rămâne instituția centrală a proiectului carlist. Proiectat din ce în ce mai mult ca vector în jurul
căruia urmează să se deruleze procesul de modernizare a satelor, Căminul cultural este destinat să
solidarizeze comunitățile rurale în jurul elitelor locale printr-o educație națională (respectiv
naționalistă) cu iz monarhic.
Imaginat de activiștii culturali monarhiști ca un centru de ordonare a satului, Căminul
cultural îndeplinește acum nu doar o funcție culturală și sanitară, ci inclusiv una politică.
Discursul activiștilor implicați în activitatea căminelor culturale este nu întâmplător unul critic la
adresa pluralismului politic. Aceștia nu doar elogiază « ordinea » impusă de noul regim de
autoritate monarhică, ci blamează constant inclusiv ceea ce percep ca fiind consecințele nefaste
produse asupra satelor de tarele parlamentarismului anterior anului 1938. Pus în antiteză cu
acesta tare, Căminul cultural este menit să îndeplinească acum în zonele rurale funcția unui
așezământ generator de armonie politică în afara parlamentarismului. Dimitrie Gusti, directorul
Fundațiilor Culturale Regale, speră ca prin solidarizarea tuturor acestor eforturi locale să se pună
bazele mult-râvnitului « Stat cultural »7.
La sfârșitul deceniului, numărul căminelor culturale afiliate Fundațiilor conduse de Gusti
crește într-un ritm vertiginos, mai ales în Vechiul Regat, în Basarabia și în Bucovina. Dincolo de
Carpați, în Ardeal și în Banat, ASTRA se bucură încă de un grad sporit de autonomie. Așa se face
că la 15 martie 1938 există în România Mare un număr de 2.026 cămine culturale afiliate
Fundațiilor Culturale Regale. Din punct de vedere regional, căminele culturale proliferează în
special în Vechiul Regat și în Basarabia. Am putea explica acest lucru prin faptul că în Ardeal și în
Banat F.C.R. nu înființează cămine culturale acolo unde există deja așezăminte similare ale
1
Ibidem, pp. V-X.
2
Vezi: Dimitrie GUSTI, « O enciclopedie românească », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională,
București, 1938 pp. VII-VIII; România, anul II, nr. 306, 6 aprilie 1939, p. 2.
3
Vezi, de pildă: Dragoş PROTOPOPESCU, „Reformele domnului Gusti”, Calendarul, anul II, 18 februarie 1933, p. 1.
4
Cezar PETRESCU, „Statul şi scriitorii”, Cuvântul, anul II, nr. 344, 30 decembrie 1925, p. 1.
5
Idem, „În sfârşit, o enciclopedie românească?”, Curentul, anul III, 7 octombrie 1930, pp. 1-2; Idem, „O enciclopedie
care întârzie”, Curentul, anul V, 21 decembrie 1932, p. 1.
6
Primul volum discută teme istorice și organizarea politico-administrativă a statului iar al doilea cuprinde monografii
ale tuturor județelor României Mari. În schimb, următoarele două se concentrează asupra economiei naționale în timp
ce volumele V și VI sunt destinate să aibă ca subiect « Cultura Națională ». Al patrulea volum apare în anul 1943
(vezi: Enciclopedia României, vol. IV, Imprimeria Natională, București, 1943), însă editarea « Enciclopediei
României » este întreruptă ulterior.
7
Dimitrie GUSTI, Principiile și scopurile Seviciului Social, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București,
1939, p. 17.

— 318 —
ASTRA1. Din contră, între F.C.R. și ASTRA nu există o relație de concurență ori de adversitate.
Animate de un țel comun, cele două așezăminte colaborează constant și practică, până la urmă,
același tip de naționalism cultural. Pe de altă parte, intensificarea acestei legături în timpul
regimului autoritar ar putea fi gândită și ca o încercare a F.C.R. de a-și spori influența în Ardeal și
Banat.
De altfel, nu doar Fundațiile Culturale Regale și ASTRA, ci și Institutul Social Român și
autoritățile statului își fac acum un țel comun din a crea în România Mare aproape 15 mii de
cămine culturale, respectiv unul în fiecare așezare de pe cuprinsul teritoriului național. În această
privință, tabelul de mai jos ne înfățișează progresele înregistrate în fiecare dintre cele zece ținuturi
până la 31 decembrie 1938:

Situația Căminelor culturale la sfârșitul anului 1938 2

Numărul căminelor Numărul căminelor Procent din total

Ținutul culturale ce trebuie culturale existente
înființate
Olt 2.054 277 13,4 %

Bucegi 2.506 393 15,6 %

Marea 823 133 16,1 %

Dunărea de Jos 1.562 310 19,8 %

Nistru 801 289 35,7 %

Prut 2.292 482 21,0 %

Suceava 800 164 20,5 %

Mureș 1.166 62 5,3 %

Someș 1.597 73 4,5 %

Timiș 1.292 120 9,5 %

CONCLUZIE

1
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 8/1938, ff. 4-6.
2
Buletinul Serviciului Social, anul I, nr. 1, martie 1939, pp. 54-55.

— 319 —
 Numărul căminelor culturale ce trebuie înființate 14.893

Cămine culturale existente 2.303

Procent din total 15,4 %

Atunci când discutăm politicile culturale ale noului regim, bilanțul de mai sus se dovedește a fi unul
destul de promițător. Instaurarea regimului monarhiei autoritare în februarie 1938 imprimă
procesului de înființare de cămine culturale o dinamică aparte, una întreruptă doar de declanșarea
celui de-al Doilea Război Mondial. Ultimele statistici realizate în această privință ne arată faptul
că numai în luna septembrie a anului 1939 se înființaseră în cele zece ținuturi ale României Mari
un număr de 331 de cămine culturale1, unul impresionant dacă ținem cont de faptul că de-a lungul
întregului an 1937 abia fuseseră create 302 de asemenea așezăminte2. În plus, în anii 1938 și 1939
se edifică asemenea stabilimente nu doar la sate. Există acum nu doar cămine sătești, ci și cămine
culturale « orășenești » și cămine culturale « ostășești ». După cum pentru fiecare oraș este
proiectată înființarea unui « Cămin Cultural Orășenesc »3, la fel și în fiecare unitate militară din
România Mare există în vara anului 1939 câte un « Cămin Cultural Ostășesc »4.
Pe de altă parte, utilitatea statisticilor de mai sus este dată și de faptul că ne arată, într-o
anumită măsură, forța de pătrundere socială a ideologiei oficiale. Până la urmă, indiferent de
specificul său, fiecare dintre căminele culturale este destinat să solidarizeze pe români în jurul
națiunii și a monarhiei, solidarizare desemnată în mod curent de activiștii Fundației ca un proces
de « unificare sufletească » sau de « contopire sufletească »5, pornind de la o pedagogie care
promovează o morală cetățenească particulară, centrată pe ortodoxie și pe cultul muncii (respectiv
al muncii colective) și al lecturii.
În egală măsură, Căminul cultural servește autorităților locale inclusiv ca un instrument de
cunoaștere a « realităților » regionale, respectiv a problemelor regionale. Aceste așezăminte sunt
gândite ca o verigă indispensabilă pentru difuzarea prezenței regimului în zone ale României
rămase poate indiferente sau ostile apelului statului național. Carol al II-lea însuși prezintă
Căminul cultural ca pe un « organism tutelar al Statului », în același timp « inventar de probleme »
și « centru de acțiune »6. Acest aspect este trădat, printre altele, chiar de interesul manifest al
fiecărui cămin cultural pentru statistici, pentru cercetarea formelor de existență locale și
prelucrarea informațiilor sub forma unor monografii sau rapoarte prezentate centrului. Se forjează
astfel un naționalism cultural destinat să servească inclusiv legitimării modelului de guvernare
împământenit în România odată cu Restaurația.
Carlismul cultural reprezintă un bun exemplu pentru a înțelege melanjul de monarhism,
naționalism și autoritarism care configurează ideologia și practica noului regim. Acest lucru
devine și mai evident atunci când avem în vedere felul în care așezămintele noului regim își asumă

1
Acestea sunt repartizate astfel: I. Ținutul Olt – 38; II. Ținutul Bucegi – 58; III. Ținutul Marea – 12; IV. Ținutul
Dunărea de Jos – 63; V. Ținutul Nistru – 18; VI. Ținutul Prut – 25; VII. Ținutul Suceava – 41; VIII. Ținutul Mureș -
49; IX. Ținutul Someș - 21; X. Ținutul Timiș - 6. Vezi: ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-
1946), dosar 26/1939, ff. 80-90.
2
Din punct de vedere regional, acestea sunt disemínate astfel: Muntenia – 78; Moldova – 74; Basarabia – 67; Oltenia –
27; Transilvania – 22; Banat – 14; Dobrogea – 7; Crișana-Maramureș - 7; Bucovina – 6. Vezi: ANIC, fond Fundațiile
Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 8/1938, f. 8.
3
Serviciul Social, Căminul Cultural: întocmire și funcționare, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », Institutul
de Arte Grafice Luceafărul, București, 1939, p. 32.
4
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 215/1939, f. 188.
5
Ibidem, f. 189.
6
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 8/1938, f. 27.

— 320 —
inclusiv sarcina de a deveni vectori ai românizării, concept pe care îl discutăm în secțiunea
următoare.

IX — « ROMÂNIA A ROMÂNILOR ! ». MONARHISMUL ȘI REVENDICĂRILE

NAȚIONALISTE

Regimul politic din România sfârșitului anilor treizeci este unul centrat în egală măsură pe
autoritarism, monarhism și naționalism. Fiecare dintre aceste trei componente merită luată în
considerare atunci când analizăm politicile sale. Suntem astfel de părere că relația existentă între
monarhismul carlist și naționalismul românesc poate fi cel mai bine înțeleasă atunci când avem în
vedere o idee particulară, și anume românizarea, unul dintre cei mai vehiculați termeni în discursul
naționaliștilor români din această epocă. Participând în 1935 la o reuniune politică desfășurată la
Timișoara în cadrul căreia țin discursuri personaje precum Gheorghe Brătianu (președintele
P.N.L. „Gheorghe Brătianu”) ori mareșalul Alexandru Averescu (conducătorul Ligii Poporului),
Pamfil Șeicaru rămâne pe bună dreptate frapat de maniera în care aceștia reiau aproape obsesiv
teme precum « drumul apărării naționale », « starea deplorabilă în care se află țara din cauza
străinilor ce au năpădit nepoftiți de peste graniță », « principiul proporționalității », « problema
românizării » sau « întărirea elementului românesc de la hotare »1. Se produce acum o inflație a
partidelor ce folosesc o retorică a românizării. De la legionari sau Partidul Național Creștin pînă
la Frontul Românesc și național-liberalii conduși de Gheorghe Brătianu, fiecare dintre ele
proclamă « primatul elementului românesc ». Pentru observatori de stânga precum Mihail Ralea, «
românizarea » rămâne doar o « agitație politicianistă »2. Ce-i drept, o mulțime de grupuri de
interese și de demagogi caută să monopolizeze acest deziderat. Pe de altă parte, după cum vom
încerca să demonstrăm în continuare, românizarea este în egală măsură rezultatul unor revendicări
populare veritabile, rodul unei dinamici ideologice, politice și sociale generate inclusiv de jos în
sus.
Românizarea reprezintă o idee care influențează într-o măsură semnificativă maniera în
care se inventează și se forjează acum comunitatea națională românească. După Primul Război
Mondial, ideea de comunitate etnică dobândește în România Mare o importanță particulară.
Relația cu neromânii este percepută deseori prin prisma unui raport de concurență, de luptă pentru
teritoriu și pentru dobândirea primatului economic și cultural. Nu puțini români imaginează relația
cu ceilalți în contextul unei lupte. Maghiarii, germanii, evreii ori rușii, de pildă, se bucură încă de
o superioritate economică și demografică în orașele din noile provincii iar discursul naționalist
românesc este deseori dominat de ideea de revanșă, pentru a răspunde astfel politicilor
discriminatorii aplicate altădată împotriva românilor de către administrațiile vechilor imperii rus
și austro-ungar. Chestiunea românizării (în același timp una geografică, politică, demografică,
economică, etnică și culturală) se numără printre simptomele cele mai vizibile ale radicalizării
discursului politic din România celei de-a doua jumătăți a anilor treizeci. Pe scurt, pentru
naționaliști a româniza înseamnă acum a etniciza, a înzestra cu un specific românesc și a dobândi
superioritatea economică și demografică a românilor în spații încă necucerite ale teritoriului
național (orașe, comerț și industrie, instituții ale statului, regiuni de graniță sau multietnice). Până
la urmă, ceea ce numim românizare reprezintă în esență o luptă pentru spațiu, îndreptată împotriva
străinilor din interiorul României Mari.
În această secțiune discutăm legătura existentă între românizare și ascensiunea
monarhismului carlist. Mai întâi explorăm parcursul acestei idei până la instaurarea regimului
autoritar iar ulterior felul cum acest edificiu politic promite să împlinească acest deziderat
naționalist. În această privință, în ultima parte a subcapitolului analizăm politicile antisemite
aplicate de noul regim. Evreii devin acum principala victimă a românizării carliste.
1
Pamfil ȘEICARU, „Politică de partid și politică națională”, Curentul, anul VIII, 14 martie 1935, p. 1.
2
Mihail RALEA, „Numerus Valahicus”, Viața Românească, anul XXVII, februarie 1935, p. 69.

— 321 —
 Românizarea este dezbătută din ce în ce mai frecvent începând din prima jumătate a anilor
1920, atunci când naționaliștii români proclamă colonizări etnice sau măsuri care să asigure
românilor « primatul » demografic, economic și cultural în noile provincii. Este vorba în egală
măsură și despre o revendicare a tinerilor români, complexați de statutul social mai bun și de
superioritatea numerică de care străinii se bucură în multe universități în primii ani de după
război. Iată unul dintre factorii care determină revoltele studențești în această perioadă precum și,
pe termen lung, fenomenul de radicalizare politică a tineretului. Cu greu s-ar putea nega faptul că
ideea românizării se află la originile fascismului românesc. Să nu uităm, Garda de Fier luptă la
rândul ei pentru românizare prin întemeierea « comerțului legionar »1.
Un asemenea deziderat traversează preocupările naționaliștilor români începând de la
sfârșitul războiului și până la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Apar acum o sumedenie de
texte care discută acest subiect. De la Pământul strămoșesc, Axa, Buna Vestire (publicații ale
Gărzii de Fier), Țara noastră ori Apărarea Națională (ambele organe ale Partidului Național
Creștin) și până la gazeta Românizarea, al cărui prim număr apare în luna aprilie a anului 19352,
de la scrieri ale demografului Sabin Manuilă până la broșuri ale lui Virgil Madgearu3, nu puțini
sunt cei preocupați de românizare și dornici să utilizeze această idee ca pivot de orientare politică.
Pe de altă parte, partidele aflate la guvernare în acest deceniu folosesc la rândul lor acest
concept pentru a-și legitima acțiunile și pentru a-și spori propria influență. Dacă în 1930 o lege
pentru « protejarea muncii indigene » prevede îngrădiri pentru străinii care dețin afaceri sau
exercită orice alte profesiuni în România4, în 1934 autoritățile pun în vigoare un act juridic
îndreptat explicit împotriva capitalului străin. În funcție de categoria de personal angajat, aceasta
prevede ca fiecare întreprindere să aibă cel puțin 50 %, respectiv 80 % de lucrători « români »5.
Mai precis, se urmărește limitarea procentuală a participării cetățenilor « străini » în
întreprinderile economice din țară. Cel mai adesea însă, din cauza corupției care pare a domni în
instituțiile statului, această lege este eludată și nu se aplică. Cum altfel am putea explica
ascensiunea revendicărilor naționaliste ?
Așa se face că trei ani mai târziu o altă lege, legiferată de această dată pentru « protecția
muncii naționale », obligă fiecare întreprindere să precizeze în scris originea « etnică » a fiecărui
salariat. De acum, fiecare unitate economică din România Mare trebuie să numere cel puțin 75 %
români pentru fiecare categorie de salariați6. Autorul acestei legi este nimeni altul decât carlistul
Valer Pop. De profesie jurist, Pop îndeplinește acum succesiv funcțiile de ministru al Justiției
respectiv al Industriei și Comerțului. Anul 1937 coincide cu o radicalizare a discursului naționalist.
La numai câteva luni după ce este făcută publică legea lui Valer Pop destinată să îmbunătățească
statutul economic al românilor, o serie de barouri de avocați care încep a marginaliza și ulterior a
exclude pe membrii lor evrei. Asemenea acțiuni sunt pline de însemnătate pentru că se dovedesc a fi
pași graduali care anunță politicile naționaliste ale regimului din anii următori. Ascensiunea
concertată a naționalismului și a autoritarismului este facilitată de neîncrederea din ce în ce mai
mare pe care mulți naționaliști o manifestă față de parlamentarism. Democrația este făcută
responsabilă pentru faptul de a fi împiedicat materializarea revendicărilor legate de românizare.
În acest context, inclusiv regele este obligat să reacționeze, de vreme ce este proiectat din ce
în ce mai mult ca administrator și șef al statului. Deși este foarte atent atunci când discută despre
minorități, Carol al II-lea se evidențiază totuși ca un naționalist prin discursul său. De exemplu,
afirmă frecvent necesitatea de a asigura « primatul » națiunii române (a se înțelege « a comunității
etnicilor români ») în cadrul României Mari, prezentându-se el însuși ca « român »: prin naștere,
religie și caracter. Așa se face că inaugurarea Bibliotecii Academiei de Înalte Studii Comerciale și
1
În această privință, vezi: Rebecca HAYNES, « Work Camps, Commerce, and the Education of the « New Man » in the
Romanian Legionary Movement », The Historical Journal, 51, nr. 4, 2008, pp. 943-967.
2
Românizarea. Organ naționalist independent; director: Alexandru Bertea.
3
Virgil MADGEARU, Românizarea vieții economice și utilizarea tineretului în statul național-țărănesc, Tipografia «
Bucovina », București, 1937.
4
Monitorul Oficial, anul XCVIII, 3 aprilie 1930, pp. 2426-2429.
5
Idem, anul CII, 16 iulie 1934, p. 4618.
6
Vezi: „O protecţie efectivă a muncii naţionale”, Neamul românesc, anul XXXII, 13 martie 1937, p. 2.

— 322 —
Industriale din București reprezintă pentru acesta un bun prilej pentru a susține dezideratul de
creare a unei « adevărate » economii « naționale » românești1. Regele face astfel o trimitere
indirectă la inferioritatea românilor din multe sfere ale economiei naționale.
Nu trebuie neglijat faptul că în România modernă dimensiunea națională a monarhiei este
inventată încă din epoca regelui Carol I (1866-1914) și perpetuată ulterior în timpul domniei
moștenitorului acestuia, Ferdinand I (1914-1927). Cei doi suverani fac în mod constant eforturi
pentru a-și defini, afirma și legitima domnia și dinastia pe care o reprezintă2. Carol I și Ferdinand I
fac deseori apel la simboluri glorioase ale trecutului românilor, susțin acțiuni de restaurare a unor
vechi monumente istorice și mănăstiri, dar încurajează în egală măsură și arta națională, știința
ori diverse societăți culturale, dintre care Academia Română și fundațiile culturale care poartă
numele lor sunt cele mai importante. Propaganda dinastică asociază astfel persoana suveranului
nu doar cu sfera creației culturale naționale, ci și cu parcursul politic și cultural al României
moderne. Carol II se înscrie așadar într-o continuitate, însă (după cum încercăm să demonstrăm în
analiza noastră) fără a renunța la efortul de a-și crea propria originalitate, în noul cadru al
României Mari.
Până la urmă, naționalismul face parte din rolul pe care trebuie să îl joace. Maniera în care
chestiunea românizării fasonează acum practica și ideologia carlistă reprezintă poate cel mai bun
exemplu pentru a înțelege și demonstra acest puternic melanj de naționalism și monarhism care
particularizează carlismul în peisajul politic european al anilor 1930.
Regele este la curent cu revendicările legate de românizare. Nu puține scrisori din
corespondența pe care o primește au ca temă problema statutului economic al românilor. În 1935,
de pildă, Ion Gigurtu (preşedinte al Asociaţiei inginerilor şi tehnicienilor din industria minieră) îi
cere sprijinul pentru « întărirea elementului românesc » din corpul ingineresc3. Altfel, doi ani mai
târziu, regele discută personal cu Valer Pop legea destinată a spori influența « etnicilor români » în
economia națională4 și încurajează pe Mitiță Constantinescu (guvernator al Băncii Naționale) să ia
măsuri pentru ca în Ardeal creditul bancar să fi pus mai ales « la dispoziția elementului românesc »
și nu a « minoritarilor ». Suveranul dorește să împiedice astfel sporirea forței economice a acestora
din urmă5.
Pe de altă parte, nu este lipsit de însemnătate faptul că susținătorii regelui se numără
printre cei mai înverșunați adepți ai ideii de românizare. Publicațiile dirijate de Pamfil Șeicaru,
Cezar Petrescu (Curentul), Nicolae Iorga (Neamul românesc), Mihail Manoilescu (Lumea Nouă),
Nichifor Crainic (Calendarul, Sfarmă-Piatră) ori C.A. Donescu (Vremea) se întrec în a propune
soluții în această privință. Logica partizanilor românizării este una cât se poate de simplă: după
cum românii ar fi suferit în trecut o politică de maghiarizare, de germanizare ori de rusificare în
vechile imperii, tot la fel aceștia se simt îndreptățiți acum să ducă o politică de românizare. Ca
soluție, se propune cel mai frecvent școlarizarea etnicilor români și instruirea lor pentru a face față
cu succes competiției cu minoritățile. Atragerea progresivă a sute de mii sau milioane de ţărani la
oraşe ar fi însemnat nu doar românizarea demografică a acestor așezări, ci și a administrației și a
economiei. Relația existentă între carlism și românizare devine din ce în ce mai evidentă în timpul
regimului autoritar.
Analiza centrată asupra anilor 1938-1940 ne confirmă ipoteza anterioară, și anume faptul
că între carlism și românizare există o strânsă legătură. Dacă în perioada 1918-1937 românizarea
este sesizabilă mai ales la nivelul discursului, regimul carlist o identifică cu politici instituționale.

1
Discursuri culturale ale M.S. Regelui Carol II, Editura Universală Alcalay & Co., București, 1936, p. 155.
2
În această privință, Carol I este cel care furnizează succesorilor săi un model de acțiune. Vezi: Florin
ȚURCANU, « Monarchie et action culturelle en Roumanie au temps de Charles Ier de Hohenzollern », in Tassos
ANASTASSIADIS, Nathalie CLAYER (eds), Society, Politics and State Formation in Southeastern Europe
during the 19th Century, Alpha Bank Historical Archives, Athens, 2011, pp. 310-325.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 138/1935, vol. II, f. 64.
4
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, Silex,
București, 1995, pp. 154-155.
5
Ibidem, p. 217.

— 323 —
În februarie 1938, ideologia românizării este deja prezentă. Naționaliștii români așteptau doar
cadrele potrivite pentru a o practica.
Românizarea devine acum poate cea mai importantă revendicare naționalistă. Odată ce
remarcă în rândul populației o dorință tot mai mare de « naționalizare grabnică a economiei » și de
« promovare a elementului românesc », cadrele partidului unic încearcă să canalizeze și să
orienteze acest curent de opinie prin intermediul partidului unic1. Se adeverește astfel faptul că
această idee reprezintă în egală măsură rezultatul unei dinamici generată de jos în sus, de vreme ce
nenumărați români (avocați, ingineri, comercianți, activiști culturali, arhitecți sau farmaciști) își
fac din ea un țel, odată confruntați cu concurența economică sau culturală a străinilor. Referindu-
se la dimensiunea populară a acestor revendicări, Constantin Argetoianu remarcă pe bună
dreptate « plecarea autorităților față de un curent nesănătos, dar puternic »2. Discursul naționalist cu
privire la chestiunea românizării se înscrie într-o continuitate și are acum meritul de a asigura
suportul ideologic necesar pentru legitimarea acțiunilor statului autoritar.
Acest deziderat ajunge treptat nu doar să domine promisiunile naționaliste ale noii ordini,
ci este inclusiv însușit ca parte integrantă a activității lor de către diferite categorii de actori ai
regimului, de la cadrele F.R.N. până la echipe regale și străjeri. Statul carlist își asumă astfel
rezolvarea problemei românizării. Fiecare inițiativă făcută în această direcție este amplu
popularizată, de la lansarea în portul Galaţi a navei « Amiral Murgescu », prezentată de autorități
ca fiind una construită « cu material şi personal românesc »3 până la politici de colonizare a
granițelor, la sporirea numărului meseriașilor români din noile provincii ori la adoptarea unei
legislații antisemite.
Ca și în anii trecuți, cei mai importanți partizani ai regelui sunt în același timp actori ai
românizării. Această exigență inundă paginile publicațiilor România, Lumea Nouă, Curentul sau
Neamul românesc. Pentru Cezar Petrescu, Mihail Manoilescu, Pamfil Șeicaru sau Nicolae Iorga,
intelectualii-jurnaliști care le dirijează, noul regim este destinat tocmai a furniza cadrele necesare
pentru soluționarea acestei probleme. Cezar Petrescu și patriarhul Miron Cristea se numără
printre cei care proclamă acum cât se poate de clar dezideratul: « România a Românilor ! »4. Spre
deosebire de vechiul parlamentarism, este de părere Cezar Petrescu, noua ordine carlistă oferă în
această privință soluții concrete: « De îndată după 10 Februarie, în noua întocmire, apărarea
elementului etnic românesc a purces de la pozițiile părăsite în voia întâmplării acum trei sferturi de
veac. Întărirea breslelor, îndrumarea tineretului spre învățământul practic, școli și burse și cursuri
pentru ucenici, reglementarea severă a recrutării de personal în toate întreprinderile, credite pentru
micii meseriați, înlăturarea pașaportarilor5, o activă pregătire pentru a crea de facto condiții
favorizate negoțului și industriei naționale, nu numai de firme și nume de consilii de administrație
»6. În ceea ce îl privește pe Miron Cristea, acesta se preocupă de asigurarea unei poziții dominante
pentru etnicii români în cadrele noului stat nu doar atunci când discută articolele noii Constituții,
ci și în calitate de șef de guvern, funcție pe care o ocupă în perioada februarie 1938 – martie 19397.
În această privință, logica patriarhului este cât se poate de simplă: prezentând poziţia economică și
socială a străinilor din orașele noilor provincii ca fiind rezultatul unei « nedreptăți istorice », adică
a unei politici sistematice de discriminare a românilor dusă de administrațiile vechilor imperii
Austro-Ungar și Rus, acesta recomandă intervenția statului monarhic autoritar ca o necesitate
urgentă pentru echilibrarea decalajelor existente între burghezia românească și cea alogenă:

1
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 253, vol. II, f. 128; Idem, dosar 282. f. 248; Idem, dosar 858, ff. 12-13.
2
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 91.
3
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 135, 15 iunie 1939, p. 3796.
4
Cezar PETRESCU, „Pentru o Românie a Românilor”, România, anul I, nr. 195, 13 decembrie 1938, p. 1; Pastorale,
predici și cuvântări ținute de Înalt Prea Sfinția Sa Domn Domn Dr. Miron Cristea, Patriarh al României, vol. VI,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1939, pp. 205-206.
5
Autorul se referă la procesul de revizuire a cetățeniei evreilor din România, despre care vom discuta în continuare.
6
Cezar PETRESCU, „Stăpân, acasă la tine”, România, anul I, nr. 188, 6 decembrie 1938, p. 1.
7
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 200; Armand CĂLINESCU,
Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, pp. 396-397; ANIC, fond Președinția Consiliului de
Miniștri, dosar 15/1938, f. 32.

— 324 —
 « Ideea naţională a fost şi rămâne şi pe viitor steaua călăuzitoare a guvernului Majestăţii Sale în toate
acţiunile sale, căci nu se mai poate admite în România situaţia nedreptăţilor rămase din trecut, ca de pildă să
avem peste 4.600 medici neromâni faţă de 4.200 medici români etnici. Asemenea paradoxuri mai există pe
multe alte terenuri, încât primatul etnicului românesc este prima poruncă a vieţii noastre de Stat, a demnităţii
naţionale şi a dreptăţii autohtonilor, care au creat România.
Mii de tineri au fost şi anul trecut aşezaţi în slujbe, ceea ce se va continua şi în viitor. În 1938 s-au
creat, în legea comerţului, avantaje pentru intrarea tinerilor de la ţară în comerţul urban. 816 întreprinderi
străine, care au făcut greutăţi plasării de elemente româneşti, au fost sancţionate cu 4.533.406 lei.
Debitele Regiei Monopolurilor de Stat au început în masă a trece în mâini româneşti. Trebuie
preferaţi: orfanii, invalizii, văduvele, demobilizaţii şi foştii luptători. Aceasta se va continua în viitor pe toată
linia. De altă parte, se va asigura tot mai mult şi în întreprinderile particulare elementelor etnice române locul
şi proporţia ce li se cuvine alături de conlocuitorii minoritari »1.

Cei mai mulți dintre carliști sunt în același timp monarhiști, naționaliști și antisemiți, iar acest
lucru se răsfrânge rapid asupra ideologiei și practicilor regimului.
Viziunea politică potrivit căreia un stat « ne-românizat » este echivalentul unui stat lipsit de
autoritate este împărtășită nu doar de patriarh și de intelectualii naționaliști, ci inclusiv de
autorități și de tehnocrații regimului. Ion Gigurtu, de pildă, după ce fusese ministru al Industriei şi
Comerţului în timpul guvernării Goga-Cuza, luptă acum pentru « românizare » nu doar în calitate
de inginer și patron al societății de exploatare auriferă M.I.C.A., ci și ca președinte al Consiliului
de Miniștri2. Termeni și expresii precum « românizare », « naționalizare », « primatul elementului
românesc », « munca românească » sau « România românească » proliferează în discursul acestor
actori. Așa se face că într-o manieră progresivă birocrația regimului își ajustează și își legitimează
acțiunile inclusiv pornind de la necesitatea înfăptuirii unui asemenea deziderat. Astfel aflăm că
printre principiile care ghidează activitatea partidului unic se numără și « protecția muncii
naționale »3. « Cucerirea economică a Țării sau cu alte cuvinte înscăunarea Românului în toate
drepturile sale » – iată unul dintre obiectivele fundamentale ale Frontului Renașterii Naționale4.
Din contră, nici volumele « Enciclopediei României » nu scapă unei asemenea ideologii. Juristul
Paul Negulescu ori economiști precum Mihail Manoilescu și Nicolae Arcadian propun fiecare
dintre ei în paginile acestei enciclopedii soluții pentru « românizarea » orașelor și a economiei5.
Printre carliști, Mihail Manoilescu și Nichifor Crainic recomandă acum ca instrumente de
naționalizare statul corporativ, respectiv pe cel etnocratic. Pentru « românizarea » economiei și a
orașelor, este de părere Manoilescu, statul trebuie să asigure « preponderența elementului etnic
românesc » în fiecare corporație6. Înainte de a-și vedea acest deziderat împlinit, acesta începe
nerăbdător încă din ianuarie 1938 o campanie de românizare a Asociației Generale a Inginerilor
din România, al cărei președinte este acum. Membrii de origine evreiască ai A.G.I.R. sunt excluși
progresiv din această asociație7. În ceea ce îl privește pe Nichifor Crainic, acesta echivalează pur
și simplu conceptul de « etnocrație » cu « primatul românesc »8. În opinia lui Crainic, realizarea «
României Românilor » trebuie să devină principalul țel al naționalismului românesc. Ca și

1
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 6, 7 ianuarie 1939, pp. 57-58.
2
Vezi: România, anul II, nr. 348, 20 mai 1939, p. 13; România, anul III, nr. 768, 19 iulie 1940, p. 1; ANIC, fond
Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 327/1940, ff. 3-6.
3
Țară nouă prin munca tuturor, Biblioteca Frontului Renașterii Naționale, București, 1938, p. 73.
4
Gheorghe Florin HODINĂUANU, op. cit., p. 97.
5
Paul NEGULESCU, « Constituția României », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București,
1938, pp. 199-200; Mihail MANOILESCU, « Politica muncii naționale », in Enciclopedia României, vol. III,
Imprimeria Națională, București, 1939, pp. 226-232; Nicolae ARCADIAN, « Industrializarea României », in
Enciclopedia României, vol. III, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 824.
6
Mihail MANOILESCU, « Politica muncii naționale », in Enciclopedia României, vol. III, Imprimeria Națională,
București, 1939, pp. 227-230; Idem, Ideea de plan economic național, Imprimeria Națională, București, 1938, pp. 46-
47.
7
Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 19, 27 ianuarie 1938, p. 3; Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV,
Machiavelli, București, 2002, p. 78.
8
Nichifor CRAINIC, „Domnul Mihail Manoilescu”, Gândirea, anul XVII, nr. 5, mai 1938, p. 335.

— 325 —
Manoilescu sau alți carliști, Crainic nu rămâne doar un teoretician al românizării1. Devenit
ministru al Propagandei în lunile iulie și august ale anului 1940, acesta proclamă cu înverșunare «
deparazitarea » economiei de « elementele indezirabile » și încurajează excluderea evreilor din
redacțiile ziarelor românești2.
Pentru înfăptuirea românizării, carliștii discută strategii dintre cele mai diverse. Spre
deosebire de Manoilescu și Crainic, monarhiști precum Nicolae Iorga și Pamfil Șeicaru recomandă
emigrarea evreilor decăzuți din drepturile cetățenești3. Dacă Iorga sugerează reforme urgente în
educație și instruirea tinerilor români pentru combaterea concurenței economice a evreilor4,
Șeicaru propune în paginile Curentului colonizarea zonelor multietnice din noile provincii și
inițierea de către stat a unei emigrări masive a țăranilor români spre orașe5. Inițiativele statului
carlist îi inspiră optimism acestuia din urmă. Inaugurarea la Cernăuți a « Băncii de Nord », o
instituție financiară destinată încurajării capitalului românesc, îl determină pe Șeicaru să
echivaleze statul naționalist pe care îl proclamă cu statul monarhic autoritar condus de Carol al II-
lea:

« La tot pasul înregistrăm o unică prezență activă, palpitând de îngrijorare: prezența M.S. Regelui,
care cere să fie sprijinită viața românească în toate colțurile Patriei. Acest corectiv regal formează o teribilă
mustrare față de toate mustrările naționale ce au dus la situația de minoritate a Românilor în comerț și
industrie. Cerem ca gândurile naționaliste ale Suveranului să fie executate cu fidelitate, și nu răstălmăcite cu
iscusințele politicianismului antinațional de ieri.
În toate sectoarele să întâlnim aceeași interpretare corectă a gândului Regal pe care a mărturisit-o
Banca Națională prin acțiunea începută la Cernăuți, a cărei desăvârșire nu poate fi decât proporționalitatea
creditului după importanța etnică în stat. Proporționalitatea creditului este actul introductiv la restaurarea
prezenței elementului românesc în comerț și industrie.
Statul naționalist se realizează: este în ordinea invincibilelor realități în mers »6.

Cum se situează monarhul în raport cu aceste chestiuni ? Până la urmă, potrivit discursului
oficial, el este persoana care dirijează toată această întreagă operă de românizare. Cele mai de
seamă reforme care au ca țel emanciparea economică și socială a românilor ar fi fost posibile doar
grație voinței suveranului. În această privință, cele mai importante documente, printre care și
legile antisemite, sunt prezentate ca fiind « semnate » și « întărite » de rege7. Cel puțin într-o
manieră simbolică, această reprezentare nu este departe de adevăr. De pildă, înainte de a le
aproba, Carol al II-lea discută aceste proiecte de lege împreună cu miniștri săi8. Regele prezidează
personal consilii în care se dezbat și se hotărăsc diferite măsuri de « naționalizare »9 și reforme
pentru valorificarea « muncii românești »10. În vara anului 1940, de pildă, susține acordarea de
1
Vezi: Nichifor CRAINIC, Programul statului etnocratic, Tipografia Ziarului Universul, București, 1938; Idem,
Ortodoxie și etnocrație, Cugetarea, București, 1938.
2
„Înfrățirea culturală româno-germană. Declarațiile făcute de domnul ministru Nichifor Crainic la Brașov”, România,
anul III, nr. 797, 17 august 1940, p. 3; ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosar 814, ff. 50-
51.
3
Nicolae IORGA, „O măsură de apărare italiană”, Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 202, 14 septembrie 1938, p. 1;
Pamfil ȘEICARU, „Conferința de la Bled și problema evreiască”, Curentul, anul XI, 27 august 1938, pp. 1-2; Idem,
„O politică de emigrare a evreilor”, Curentul, anul XII, 14 ianuarie 1939, pp. 1-2.
4
Nicolae IORGA, „Trebuie creat Românul cu greutate”, Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 53, 9 martie 1939, p. 1. În
Neamul Românesc se proclamă franc: « A venit momentul să dăm poporului românesc rolul care i se cuvine în comerț
». Vezi: Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 147, 8 iulie 1939, p. 1.
5
Pamfil ȘEICARU, „Politica de colonizare”, Curentul, anul XII, 27 mai 1939, p. 12; Idem, „Exodul rural spre orașe”,
Curentul, anul XII, 8 iunie 1939, pp. 1-2.
6
Idem, „Actul naționalist de la Cernăuți”, Curentul, anul XII, 18 ianuarie 1939, p. 12.
7
„Solemnitatea de la Cernăuți. S-a inaugurat Banca de Nord. Cuvântările domnilor miniștri Mitiță Constantinescu și
rezident Alexianu”, Curentul, anul XII, 17 ianuarie 1939, p. 12; România, anul II, nr. 230, 20 ianuarie 1939, p. 7;
România satelor, anul III, nr. 109, 18 august 1940, p. 1; ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 841, f. 2, 14.
8
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Casa de
editură și presă « Șansa », București, 2003, p. 229.
9
Idem, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea Veche, București, 2003, p. 245.
10
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 212/1938, f. 9.

— 326 —
credite românilor pentru a prelua afacerile evreiești aflate în curs de lichidare1. Monarhul nu se
poate purta altfel decât ca un partizan al românizării, pentru că doar astfel reușește să-și
sporească puterea și popularitatea. Iată-l discutând cu Petre Andrei (ministrul Educației
Naționale) « necesitatea pregătirii cât mai bune a elementelor românești, pentru ca acestea să poată
lupta și înlocui pe cele străine »2. Apoi, împreună cu guvernatorul Băncii Naționale, Victor
Slăvescu, regele hotărăște personal măsuri pentru a « româniza » uzina « Reșița », gigant al
industriei metalurgice din Banat3. În această privință nu trebuie neglijat nici discursul său
naționalist. Carol al II-lea ia apărarea « drepturilor etnice » ale românilor4 iar atunci când
vorbește despre Constituția din 27 februarie o prezintă ca pe un document care protejează «
întâietatea Naţiunii române »5.
Suveranul cunoaște bine natura acestor revendicări naționaliste. Ca și în anii trecuți, acesta
se confruntă cu nenumărate scrisori și rapoarte în care fie i se solicită sprijin în lupta economică
dusă împotriva străinilor, fie i se adresează mulțumiri pentru meritele pe care regimul său le are
înfăptuirea « României Mari a Românilor »6. Valeriu Moș, de pildă, proprietarul singurei case de
comerț românești din județul Satu-Mare, îi cere pur și simplu monarhului ajutor pentru a face față
concureței firmelor evreiești7. Noile provincii posedă un statut deosebit în ecuația românizării. În
aceste veritabile regiuni multietnice, mai ales în orașe, ponderea economică și demografică a
românilor lasă de dorit8. Îngrijorat de situația elementului românesc din Transilvania, ardeleanul
Alexandru Vaida-Voevod i se plânge la rândul lui suveranului de faptul că cea mai mare parte a
proprietăților funciare, a băncilor, industriei și comerțului încă se mai află « în mâinile
minoritarilor »9. Răspunzând la întrebarea « Ce se vorbește și ce este dorit în țară ? » într-un raport
pe care i-l prezintă lui Carol al II-lea în 1938, Vaida-Voevod se prezintă explicit ca un partizan al «
românizării întregii economii naţionale » prin « crearea în acest scop a unei mari case de comerţ cu
capital colectiv » capabilă « să lucreze cu străinătatea fără intermediari »10.
Monarhul și regimul pe care îl conduce nu duc lipsă de propuneri făcute pentru
soluționarea problemei românizării. Cum se practică însă acest proces de naționalizare în noul
regim ? În primul rând, trebuie să avem în vedere faptul că printre cele mai importante promisiuni
ale Constituției din 27 februarie se numără inclusiv asigurarea « primatului elementului românesc
». Acest aspect pare a preocupa în mod deosebit pe cei care dezbat textele articolelor care o
compun11. Noua Constituție este adoptată în contextul ascensiunii revendicărilor naționaliste iar
noul regim trebuie să le satisfacă. Așa se face că maniera în care sunt formulate unele articole lasă
să se înțeleagă faptul că nu toți « cetățenii români » aparțin acum « națiunii române ». Se face
astfel o distincție între « cetățenii » români și adevărata națiune română, una imaginată (pentru a
folosi o expresie utilizată de istoricul britanic Benedict Anderson12) acum mai degrabă potrivit unor
criterii etnice. Formulat într-un mod ambiguu, articolul 27 diferențiază categoria « cetățenilor »
români de cea a « națiunii române », de al cărui caracter « majoritar » și « creator de stat » ar fi
trebuit să se țină seama13. Ideologii regimului consideră « statul etnic românesc » ca fiind

1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 223.
2
Ibidem, p. 47.
3
Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 410.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 34/1938, f. 52.
5
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 42, 20 februarie 1938, p. 954.
6
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 196/1938, vol. I, f. 148; Idem, dosar 188/1938, vol. I,
f. 174; Idem, dosar 109/1939, vol. I, f. 201.
7
Idem, dosar 120/1939, vol. I, ff. 80-84.
8
Vezi: Iosif MAIOR, Problema românizării economiei naționale, Lumina Românească, București, 1940.
9
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 24/1938, ff. 90-92.
10
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 196/1938, vol. I, f. 38.
11
Vezi: Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 461; Alexandru
VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 200, 204.
12
Benedict ANDERSON, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Verso,
London, 2006.
13
Constituțiunea « Regele Carol II », Institutul de Arte Grafice « Lupta », București, 1938, p. 14.

— 327 —
adevăratul fundament al noii constituții1, care nu face decât să răspundă unei cerințe
fundamentale: « România a Românilor »2. Astfel, pentru juristul Istrate Micescu, principalul artizan
al constituției carliste, « românizarea » reprezintă pur și simplu « ideea care triumfă astăzi »3.
Neîncrezător în minorități, pe care le consideră veritabile « forțe centrifuge »4, Micescu fusese cel
care condusese la sfârșitul anului 1937 prima acțiune de românizare a unui barou de avocați,
atunci când decide eliminarea colegilor evrei din componența Baroului de Ilfov, al cărui
conducător este. În același timp monarhist și naționalist, Istrate Micescu devine nu întâmplător un
actor de prim-plan în cadrul noului regim.
În al doilea rând, nu trebuie neglijat faptul că cele mai importante așezăminte carliste
(Căminele culturale, străjerii și echipele regale) luptă la rândul lor pentru românizare. Pe lângă
dezideratele culturale, Căminele fundațiilor regale sunt destinate a pune în valoare inclusiv «
munca națională »5 iar străjerii sunt îndemnați să sprijine economia cumpărând doar produse « de
fabricație românească », fie ele chiar și mai scumpe decât cele vândute de străini6. Pe de altă parte,
echipierii sprijină opera de colonizare românească a Cadrilaterului. În satele de coloniști din sudul
Dobrogei, aceștia construiesc nu doar cămine culturale, ci și biserici ortodoxe și șosele7. Ca și în
anii trecuți, campaniile derulate de aceste grupuri de tineri dovedesc un pronunțat caracter
naționalist. Acest fapt reiese cât se poate de explicit dintr-o serie de lucrări teoretice pe care ei
trebuie să le dezvolte în 1938 ca parte a stagiului pe care îl îndeplinesc. Tema acestor lucrări nu
este alta decât « românizarea » orașelor iar discursul echipierilor trădează aceleași percepții
naționaliste cu privire la statutul străinilor din așezările urbane ale României Mari. De cele mai
multe ori, autorii acestor texte gândesc prezența acestora pur și simplu ca o problemă
demografică. De altfel, una dintre consecințele eforturilor pe care le depun pentru modernizarea
satelor urma să fie tocmai « românizarea » progresivă a orașelor: mai întâi din punct de vedere
demografic, iar apoi economic8.
Din contră, pentru echipieri nu doar orașele reprezintă ținta românizării economice, ci și
satele. Un caz cât se poate de relevant se petrece în acești ani în localitatea Șanț, aflată în județul
Năsăud. Aici, tinerii care lucrează la sate în numele regelui încurajează și ajută țăranii să
înființeze o cooperativă românească (denumită « Dacia Traiană ») pentru a contracara influența
comercianților evrei. Astfel, sătenilor li se face o pedagogie naționalistă și sunt instruiți să nu mai
cumpere produse comercializate de « străini ». Izbânda nu întârzie să se producă. Așa se face că
aflăm faptul că din 5 prăvălii evreiești doar una își mai păstrează forța de altădată. Unul dintre
negustori, nemaiputând face față concurenței, plecase deja din sat. În mod simbolic, cooperativa
românilor se instalează în vechea sa locuință. Confruntați cu naționalismul economic al românilor,
ceilalți 4 comercianți evrei și-ar fi căutat la rândul lor cumpărători pentru casele lor9.
În contextul naționalist proclamat de noul regim, românizarea se dorește a fi un proces în
plină derulare. În această privință, atragerea populației românești de la sate spre orașe reprezintă
una dintre mizele cele mai importante. În decurs de câteva generații, un exod bine controlat al
țăranilor români ar fi rezolvat definitiv problema economică și demografică a orașelor iar pentru
ușurarea acestui deziderat regimul inițiază programe de creare a unor așezăminte care să faciliteze

1
Theodor VLĂDESCU, op. cit., p. 29.
2
Ibidem, p. 56.
3
Istrate MICESCU, Le problème des minorités ethniques par rapport aux assises constitutionnelles et légales de lʼEtat
roumain et à la souveraineté maîtresse de la Société des Nations, Tipografia Curierul judiciar, București, 1937, p. 4.
4
Ibidem, p. 7.
5
Serviciul Social, Căminul Cultural: întocmire și funcționare, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », Institutul
de Arte Grafice Luceafărul, București, 1939, pp. 17-18.
6
Aurel S. GOIA, Prin credință, muncă și economie, zidim o puternică și fericită Românie, Tipografia Litera, București,
1939, p. 3.
7
Emanoil BUCUȚA, « Între coloniști, în Durostor », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol
», București, 1939, pp. 267-271; Idem, « De la munte la Dunăre și până la Marea cea Mare », in Cartea Echipelor,
Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, pp. 272-275.
8
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 137/1939, ff. 1-136.
9
Vezi: Nicolae N. POPESCU, « Cooperativa Căminului Cultural din Șanț », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală
Regală « Principele Carol », București, 1939, pp. 281-283.

— 328 —
migrarea și acomodarea în centrele urbane a românilor proveniți de la sate: biserici ortodoxe,
instituții culturale, licee comerciale sau bănci1. Unul dintre cele mai elogiate demersuri este legat
de înființarea unei mari bănci cu capital românesc în orașul Cernăuți, inițiativă pe care ministrul
de Finanțe Mitiță Constantinescu o pune pe seama aceluiași « îndemn regal »2. Creată în 1939, «
Banca de Nord » are drept misiune valorificarea « muncii românești » cu « bani românești »3. În
același oraș bucovinean, autoritățile pregătesc acum construirea unui impozant liceu comercial 4.
Sprijinirea învățământului profesional în rândul etnicilor români se numără acum printre cele mai
importante strategii de românizare utilizate de noul regim5. Muncitorimea românească are de acum
un « mare protector », pe care ministrul Muncii Mihail Ralea îl identifică în persoana regelui Carol
al II-lea. Ralea proclamă la rândul lui « plasarea elementelor românești de baștină » în industrie și
comerț prin înlocuirea specialiștilor « străini »6.
În paralel cu înființarea « Băncii de Nord » din Cernăuți, de cealaltă parte a munților
volume omagiale elogiază « opera de românizare » pe care regimul o duce în Cluj, una justificată
ca o contrapondere față de politicile de « maghiarizare » a orașului duse înainte de război de
răposata administrație austro-ungară. Un asemenea volum ne informează că în acest centru urban
Academia Comercială « Regele Carol al II-lea » se numără printre instituțiile aflate în slujba «
românizării » economiei naționale. Așa se face că rectorul ei prezintă cu mândrie statistici care
arată faptul că 95 % dintre cei aproape 1.000 de studenți pregătiți în anul universitar 1938-1939
sunt « români »7. Aflăm astfel că administrația românească de după război a reușit cu succes să
înzestreze Clujul cu așezăminte culturale românești, cu funcționari, industriași și comercianți
români, precum și cu biserici, catedrale și episcopii ortodoxe, cu clădiri și monumente noi, toate
acestea integrate într-un « nou stil de viață », prezentat în aceeași manieră ca fiind unul «
românesc ». În Clujul anilor 1938-1940, românizarea este un proces aflat în plină derulare: «
Armată, studențime, funcționărime și profesorime românească, fiecare în felul ei aparte, imprimă
azi Clujului nostru un aspect de autentică vioiciune latină, aspect completat prin pitorescul straielor
țărănești ce tot mai des îți îmbie ochii »8. Românizarea presupune așadar și o dimensiune estetică,
una legată de un anumit stil. Integrarea noilor provincii în România Mare ar fi trebuit să coincidă
inclusiv cu afirmarea în spațiul public din aceste regiuni a unei arhitecturi și a unor practici
culturale specific românești.
Marea miză a românizării rămâne însă una de natură economică și demografică. În fața
minorităților etnice, respectiv a « străinilor » din interiorul statului național, trebuie neapărat
încurajată prezența și activitatea românilor. Autoritățile regimului autoritar acordă nu întâmplător
o atenție deosebită chestiunii minorităților. Din punct de vedere oficial, « minoritarii » sunt definiți
ca « cetățeni români care fac parte din grupările etnice cu tradiție istorică pe teritoriul Statului și
care se deosebesc de populația de origine românească prin neam, limbă sau religie, întrucât ei înșiși
se consideră astfel »9. Se face așadar o deosebire între cetățenii români pornind de la criteriul «
originii etnice », după cum se face o diferență între « minorități istorice » și « altfel » de minorități,
de fapt o referire indirectă la evrei10.

1
ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar 58, f. 19, 20, 59, 61, 62, 63, 64.
2
„Solemnitatea de la Cernăuți. S-a inaugurat Banca de Nord. Cuvântările domnilor miniștri Mitiță Constantinescu și
rezident Alexianu”, Curentul, anul XII, 17 ianuarie 1939, p. 12.
3
Un an de Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Tiparul Mitropolitul
Silvestru, Cernăuți, 1939, p. 43.
4
Octavian VORONCA, « O acțiune binevenită: Românizarea industriei și comerțului în Ținutul Suceava », in Un an de
Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Tiparul Mitropolitul Silvestru,
Cernăuți, 1939, pp. 48-49.
5
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 115/1939, ff. 2-9.
6
„Manifestațiile muncitorești de pe Valea Jiului. Inaugurarea căminelor de ucenici de la Petroșani și Hunedoara.
Cuvântările domnului ministru Ralea”, Curentul, anul XI, 31 mai 1938, p. 3; „Munca națională în întreprinderi”,
România, anul I, nr. 7, 8 iunie 1938, p. 8; Curentul, anul XII, 9 ianuarie 1939, p. 3.
7
Octavian BUZEA, op. cit., pp. 175-176.
8
Ibidem, p. 42, 97, 98, 99.
9
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 111/1939, f. 2.
10
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 178, 4 august 1938, p. 3595.

— 329 —
 În rapoartele poliției, ale jandarmeriei, ale siguranței sau ale armatei persistă imaginea
minoritarului conspirator și sfidător față de statul român, ale cărui instituții le tratează cu dispreț
și, atunci când poate, le sabotează. Suspiciunea autorităților crește începând cu a doua jumătate a
anului 1939, odată ce sunt confruntate cu un fenomen particular. În contextul declanșării
războiului, câteva mii de maghiari, bulgari, evrei, ruși, ucrainieni și sârbi părăsesc România Mare
în mod clandestin, refuzând să-și îndeplinească serviciul militar1. Din contră, pentru a câștiga
bunăvoința acestor grupuri etnice, noul regim le oferă posibilitatea de a se încadra în partidul unic
și de a fi reprezentate în parlamentul Frontului Renașterii Naționale. În plus, tinerii minoritari pot
deveni de acum înainte parte a străjeriei, beneficiind de un regim special. În luna septembrie a
anului 1939, în centrele de instrucție ale străjeriei din Sfântu-Gheorghe, Predeal și Breaza, 140 de
profesori și învățători germani, maghiari, bulgari, polonezi, găgăuzi și turci se pregătesc pentru a
deveni « instructori-străjeri »2.
Cea mai importantă reformă rămâne însă crearea unui Comisariat General pentru
Minorități, care în 1938 înlocuiește fosta « Direcțiune a Minorităților » din ministerul Cultelor.
Începând din luna ianuarie a anului următor, acest Comisariat se transformă în « Ministerul pentru
Minorități », a cărui conducere revine ardeleanului Silviu Dragomir. Deși acest așezământ promite
apărarea intereselor minorităților și promovarea armoniei interetnice3, la baza acțiunilor sale stă
aceeași dorință de afirmare a « elementului etnic românesc »4. Silviu Dragomir se evidențiază
totuși ca un naționalist5 iar românii domină conducerea acestui minister. Abia spre sfârșitul
regimului este numit în funcția de ministru al Minorităților un sas, Hans Otto Roth6. Este vorba mai
degrabă de o mutare simbolică, petrecută în contextul unei alinieri politice și ideologice tot mai
evidente a României la Axa Roma-Berlin.
Treptat, minoritățile devin obiectul unei supravegheri permanente din partea guvernelor
carliste, a rezidenților regali, a agenților Siguranței și a cadrelor partidului unic7. Se întocmesc
acum o mulțime de tabele demografice și hărți care inventariază în detaliu numărul, domiciliul și
ocupațiile lor8. De o atenție deosebită se bucură indicii referitori la situația lor economică, indici
care generează îngrijorare atunci când sunt comparați cu cei ai populației românești. În
consecință, se proclamă pur și simplu « românizarea » și « naționalizarea », împotriva « străinilor
acaparatori »9.
În acești ani, naționalismul economic și etnic se manifestă în domenii dintre cele mai
diverse. Astfel, am putut observa că se acționează progresiv nu doar pentru românizarea
comerțului, a instituțiilor de stat, și a barourilor de avocați, ci și pentru românizarea presei, a
sindicatelor, a corpului ingineresc și profesoral, a numelor de localități, a cinematografelor sau a
echipei naționale de fotbal10. Autoritățile derulează acum controale pentru verificarea aplicării

1
Vezi: Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 182, 9 august 1939, pp. 4888-4893; Idem, nr. 217, 19 septembrie 1939, pp.
5446-5449; Idem, nr. 270, 21 noiembrie 1939, pp. 6794-6795; Idem, anul CVIII, nr. 4, 4 ianuarie 1940, pp. 28-32;
Idem, nr. 5, 5 ianuarie 1940, pp. 43-45; Idem, nr. 35, 12 februarie 1940, pp. 591-592.
2
România, anul II, nr. 470, 19 septembrie 1939, p. 5.
3
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 101, 4 mai 1938, p. 2176; Idem, nr. 178, 4 august 1938, p. 3588; ANIC, fond
Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 240/1939, f. 33.
4
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 4/1937, f. 1, 9, 10, 11, 12, 13, 21.
5
Vezi: Idem, dosar 24/1938, ff. 32-68.
6
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 150/1939, ff. 62-63.
7
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 2, f. 323, 325; Idem, dosar 36, f. 3, 55; Idem, dosar 71, f. 9; Idem,
dosar 108, f. 3; Idem, dosar 121, f. 23; Idem, dosar 124, f. 1, 3, 6; Idem, dosar 253, vol. II, f. 148, 152, 153; Idem,
dosar 8, f. 126; ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 931, f. 84, 85, 100, 123, 149.
8
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 24/1938, f. 108; Idem, dosar 108/1939, ff. 1-6; Idem, dosar
233/1939, f. 29, 31, 32, 33; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Servidiul Special de Informații, dosarele
5/1938, 8/1938, 9/1938.
9
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 38/1938, f. 38; Idem, dosar 240/1939, f. 57.
10
Vezi: ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 24/1938, f. 108; ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar
6/1938, ff. 1-8; „Românizarea și naționalizarea sindicatelor profesionale din România”, Curentul, anul XI, 12
februarie 1938, p. 9; „Membri radiați pe data de 18 mai 1938”, Buletinul A.G.I.R., anul XX, nr. 6, iunie 1938, p. 157;
„Legea de stimulare și ocrotire a muncii inginerilor români”, Buletinul A.G.I.R., anul XX, nr. 8, august 1938, p. 193;
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 201, 31 august 1940, pp. 4937-4938; „A început opera de românizare a meseriilor”,

— 330 —
măsurilor de încurajare a « muncii naționale » iar « etnicii » români își asigură superioritatea
numerică în industriile care sunt legate direct de apărarea națională1. Așa se face că Mihail
Ghelmegeanu, ministrul Lucrărilor Publice, anunță cu mândrie în 1939 faptul că sub ministeriatul
său toate contractele pentru modernizarea infrastructurii au fost semnate doar cu firme « românești
»2.
În fine, inclusiv partidul unic se românizează treptat. Statutele din 1940 ale Partidului
Națiunii interzic evreilor să se înscrie în această organizație politică3. În această privință, după
cum vom demonstra în continuare, este vorba doar de una dintre măsurile antisemite adoptate în
timpul regimului autoritar.
Noul regim promite înfăptuirea urgentă a dezideratelor naționaliste fie și prin metode
radicale, iar acest lucru se întâmplă în vara anului 1940, atunci când se adoptă o legislație
antisemită. De fapt originile acestei acțiuni se află la începutul anului 1938. În timpul guvernării
Partidului Național-Creștin, autoritățile încep un proces de verificare a cetățeniei evreilor4,
inițiativă fondată pe convingerea că majoritatea celor refugiați după Primul Război Mondial în
România Mare își dobândiseră cetățenia în mod fraudulos. Încheiat în 1939, acest demers se
soldează cu pierderea statutului de cetățeni români pentru 225.222 (adică 36,5 %) dintre cele
617.396 de persoane investigate5. Acest fapt este plin de semnificații, pentru că odată intrați în
categoria juridică a străinilor, celor în cauză li se aplică în mod automat prevederile legilor pentru
« protecția muncii românești » și « utilizarea personalului românesc în întreprinderi », despre care
am discutat mai sus6. Așa se face că în luna august a anului 1940 intră în vigoare noi legi
antisemite. Populația evreiască este împărțită acum în trei categorii juridice. Pe scurt, cei care nu
au dobândit cetățenia română înainte de 30 decembrie 1918 sau au căzut testul revizuirii sunt unor
privațiuni de ordin juridic. Începând din acest moment, numeroși evrei primesc interdicția de a mai
practica activități în administrație, în comerț sau în învățământ. În fine, imitându-se legislația
rasială nazistă, se interzic inclusiv căsătoriile mixte între români și evrei7.
Pentru cei mai mulți dintre naționaliștii români, evreii reprezintă acum o categorie a cărei
prezență dăunează națiunii române, mai ales din punct de vedere politic și economic. Cum se
întâmplă deseori în asemenea cazuri, inamicul din interior este considerat ca fiind mult mai
primejdios decât cel care se găsește în afara comunității. El este prezent în realitatea imediată și
mult mai simplu de indentificat. Autoritățile includ nu întâmplător pe evrei în categoria celor mai
importanți vectori ai propagandei comuniste8. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că
instituționalizarea unei legislații antisemite este favorizată inclusiv de contextul verii anului 1940,
atunci când odată cu prăbușirea României Mari se caută țapi ispășitori. Vechiul stereotip al
evreului prezentat ca inamic simbolic al națiunii este reluat și popularizat intens în presa
naționalistă. În această perioadă, tradiția intelectuală a antisemitismului românesc nu este doar
perpetuată, ci și amplificată. În această privință, regimul carlist nu întârzie să aplice măsurile pe

Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 22, 30 ianuarie 1938, p. 3; România, anul III, nr. 784, 4 august 1940, p. 13;
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 433/1940, f. 5; „Românizarea cinematografelor”, Neamul
românesc, anul XXXV, nr. 152, 14 iulie 1940, p. 2; Lumea Nouă, anul VII, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1938, pp. 41-
42.
1
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 254/1939, f. 73; „Noi norme în ce privește utilizarea
personalului românesc în întreprinderi”, Curentul, anul XII, 24 decembrie 1939, p. 4.
2
„Politica și realizările în domeniul drumurilor. Concepția și înfăptuirile realizate de domnul ministru Ghelmegeanu”,
Curentul, anul XII, 23 decembrie 1939, p. 3.
3
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 866, f. 4.
4
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 56, 9 martie 1938, pp. 1311-1325.
5
Lya BENJAMIN, « Naţionalism şi antisemitism în legislaţia regimului autoritar al regelui Carol al II-lea », Studia et
Acta Historiae Judaeorum Romaniae, nr. 4, 1999, p. 211.
6
Vezi: Monitorul Oficial, anul CII, 16 iulie 1934, p. 4618; „O protecţie efectivă a muncii naţionale”, Neamul românesc,
anul XXXII, 13 martie 1937, p. 2.
7
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 183, 9 august 1940, pp. 4079-4088; Idem, nr. 201, 31 august 1940, pp. 4937-4938.
8
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 8, f. 4; Idem, dosar 282, f. 272.

— 331 —
care le proclamă. Sute de evrei sunt eliminați din instituțiile statului iar discursul antisemit devine
tot mai prezent în publicațiile de propagandă1. Sub titlul « S-au smuls bălăriile din ogorul românesc
», un articol din România satelor laudă astfel eforturile pe care monarhul și guvernul său le fac
acum în această direcție:

« Dacă veți citi cu luare aminte, frați săteni, decretul-lege întocmit de guvern și întărit de Majestatea
Sa Regele în ziua de 9 august, decret care pune temeliile unui nou așezământ cu privire la Evreii din țara
noastră, nu se poate să nu răsuflați și dumneavoastră ușurați, după cum ușurat a răsuflat întreg norodul
românesc de pe tot cuprinsul țării.
S-a luat o povară grea de pe sufletul nației !
De zeci de ani se luptă acest popor liniștit și harnic să scape de pacostea jidovească. De zeci de ani
anumiți oameni luminați ai neamului au arătat marea primejdie ce ne vine de la seminția lui Israel. De zeci
de ani suntem robi în țara noastră, fiindcă de zeci de ani roadele muncii și hărniciei ne erau stoarse de
jidovimea hrăpăreață.
Și de zeci de ani partidele politice se făceau că nu văd și nu aud nimic, neluând nicio măsură de
îndreptare, neîncercând niciun leac de vindecare.
A trebuit ca Majestatea Sa Regele să facă acum doi ani și jumătate marea schimbare în politica țării
și să poată pe temeiurile acestei schimbări să aducă la cârma țării guvernul naționalist prezidat de domnul
inginer Ion Gigurtu pentru ca astăzi se se ia măsuri de salvare a neamului din ghiarele jidovimii.
(...)
Ziua de 9 august e ziua începând cu care munca și obida noastră nu va mai intra în buzunarele cele
fără fund ale jidanilor ! »2.

După cum am putut observa mai sus, nu este prima oară în acest deceniu când statul
experimentează din punct de vedere juridic românizarea împotriva evreilor. Legii din 1930
destinată « protejării muncii indigene »3 îi urmează cea din 1934 menită să reglementeze «
utilizarea personalului românesc în întreprinderi ». Aceasta din urmă limitează numărul străinilor
din fiecare așezământ economic și civil astfel încât acesta să nu depășească procentul de 20 %,
respectiv 50 % (pentru funcțiile de conducere)4. În ambele cazuri, referirea la străini nu este
îndeajuns de clară. Deși teoretic se are în vedere categoria juridică a cetățenilor străini, practic
sunt vizați inclusiv numeroșii imigranți evrei care au venit în România Mare după Primul Război
Mondial și a căror situație juridică este acum una incertă.
Eficacitatea acestor inițiative este totuși pusă sub semnul întrebării de naționaliștii români.
Deseori, aceste legi nu se aplică din cauza coruptibilității autorităților românești. În orice caz,
rezultatul lor nu este unul îndeajuns de vizibil iar discursul naționalist se radicalizează. Într-un
asemenea context de radicalizare se afirmă carlistul Valer Pop, acum în calitate de ministru al
Industriei și Comerțului. În luna septembrie 1937, Pop trimite tuturor întreprinderilor economice
din România Mare o « circulară » prin care le « invită » să ia « măsuri » pentru ca până la sfârșitul
acestui an fiecare dintre categoriile lor de salariați să cuprindă măcar 50 % lucrători români
(pentru grupa muncitorilor « necalificați » pragul impus este de 75 %). De această dată, se face o
referire explicită la calitatea pe care trebuie să o aibă indivizii avuți în vedere. Ei trebuie să fie «
de origine etnică română »5. Urmările acestei acțiuni sunt greu de urmărit. Foarte probabil, ca și în
cazul celorlalte inițiative anterioare, un asemenea ultimatum nu se aplică. Național-liberalii pierd
alegerile de la sfârșitul acestui an iar autorul circularei se vede la rândul lui lipsit de calitatea de
actor de prim-plan al scenei politice.

1
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosar 814, f. 100; „Medici și farmaciști evrei destituiți de
la Ministerul Sănătății”, Curentul, anul XIII, 7 august 1940, p. 2; „Îndepărtarea funcționarilor evrei de la Ministerul
Agriculturii și Domeniilor”, România, anul III, nr. 799, 19 august 1940, p. 13; „Evrei îndepărtați din învățământ”,
România, anul III, nr. 806, 26 august 1940, p. 5; „Situația evreilor în învățământul de toate gradele”, România, anul
III, nr. 811, 30 august 1940, p. 5.
2
„S-au smuls bălăriile din ogorul românesc”, România satelor, anul III, nr. 109, 18 august 1940, p. 1.
3
Monitorul Oficial, anul XCVIII, 3 aprilie 1930, pp. 2426-2429.
4
Monitorul Oficial, anul CII, 16 iulie 1934, pp. 4618-4619.
5
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 108/1939, ff. 8-9.

— 332 —
 Dezideratul românizării nu-și diluează însă forța. Din contră, cunoaște o radicalizare în
timpul guvernării Goga-Cuza, atunci când se produce o veritabilă explozie a antisemitismului.
Ideea de românizare inundă acum paginile publicațiile naționaliste. « România a Românilor ! »,
lozinca P.N.C., înglobează în același timp esența programului lor de guvernare, un program care
se concretizeză în primul rând printr-o suită de măsuri în același timp antiliberale și antisemite. De
pildă, este îngrădită libertatea evreilor de a face comerț și se interzice apariția ziarelor Adevărul,
Dimineața și Lupta, considerate a fi înfeudate « intereselor evreiești »1. Cea mai semnificativă
acțiune rămâne însă decretul-lege care demarează procedura de « revizuire » a cetăţeniei române
pentru acele persoane care au dobândit-o după 1918. Sunt vizaţi în special evreii2. Pe de altă parte,
nu trebuie neglijat faptul că Octavian Goga își legitimează politicile naționaliste inclusiv prin
faptul că acestea s-ar fi bucurat de sprijinul suveranului, lucru care îl afirmă deschis într-un
discurs rostit la sfârșitul anului 1937: « Români, mulțumită Regelui Carol al II-lea, România a
început să fie a voastră ! »3. La rândul său, regele justifică legea de revizuire a cetățeniilor prin
faptul că statul român nu ar fi putut considera drept « cetățeni buni și loiali » pe cei care ar fi intrat
în țară « în mod fraudulos ». Într-un interviu acordat acum publicației englezești Daily Herald,
Carol II nu recunoaște alte drepturi legale evreilor veniți în România după război în afară de
acelea pe care le au simpli « emigranți »4. În mod paradoxal, în ciuda originilor evreiești ale Elenei
Lupescu, partenera sa de viață, suveranul sprijină curentul politic și ideologic antisemit. Am putea
identifica în acest aspect o dovadă în plus a faptului că regele nu poate rămâne impasibil față de
revendicările naționaliste. Din contră, li se subordonează deseori.
Monarhia pare a fi de fiecare dată implicată mai mult sau mai puțin în acțiunea de adoptare
a unei legislații antisemite; nu doar în timpul guvernării Goga-Cuza, ci și în 1940. În luna august a
acestui an, tocmai monarhistul Ion V. Gruia este numit în funcția de ministru al Justiției în
guvernul condus de Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940). Carol al II-lea discută personal cu el
textele legislației îndreptate împotriva evreilor5. După ce luptase în anii trecuți alături de Istrate
Micescu pentru românizarea barourilor, acest jurist nu doar se remarcă acum ca un teoretician al
monarhiei autoritare, ci proclamă la rândul lui România ca pe o țară « numai a Românilor »6. Spre
deosebire de Micescu, naționalismul lui Gruia presupune un grad mai ridicat de radicalism. Acesta
propune încă din 1938 un criteriu biologic pentru definirea națiunii7, idee pe care reușește să o
aplice în august 1940, atunci când intensifică discriminarea juridică, economică și socială a
evreilor afirmând principii precum « legea sângelui românesc » și « purificarea națiunii de
elementele parazitare și eterogene »8. Acest vocabular reprezintă o dovadă a faptului că
antisemitismul crește în intensitate inclusiv ca urmare a apropierii României de Germania nazistă.
Wilhelm Fabricius (ministrul Reich-ului la București) sugerase autorităților românești încă din
luna iulie a anului 1940 însușirea modelului legislației rasiste de la Nuremberg pentru a facilita
apropierea germano-română și a aplana în favoarea României Mari revizionismul Ungariei și
Bulgariei9.
Deși nu întârzie să producă efecte grave în existența a numeroși indivizi, cele două expresii
folosite de Ion V. Gruia ne trimit cu gândul nu doar la influența ideologică a Germaniei naziste, ci
și la maniera în care românizarea se manifestă inclusiv printr-un discurs demagogic. De altfel,
1
„Primele măsuri ale noului guvern”, Curentul, anul X, 31 decembrie 1937, p. 12; Neamul românesc, anul XXXIII, nr.
2, 4 ianuarie 1938, p. 3.
2
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 18, 22 ianuarie 1938, pp. 314-316.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 40/1938, f. 1; Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 1,
1 ianuarie 1938, p. 8.
4
Interviul este reprodus în: Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 8, 13 ianuarie 1938, p. 1.
5
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 229.
6
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 183, 9 august 1940, p. 4086.
7
Ion V. GRUIA, « Baroul românesc », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938, pp.
348-360.
8
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 841, ff. 2-20; Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 183, 9 august 1940,
pp. 4082-4086.
9
Christophe MIDAN, op. cit., p. 328.

— 333 —
mulți oportuniști profită de talentul lor oratoric pentru a se integra în structurile noului regim.
Foști antisemiți din P.N.C. sau gazetari de la Porunca Vremii sau Sfarmă-Piatră dobândesc girul
autorităților deoarece susțin reformele naționaliste ale regimului. Sunt acei « escroci » care «
trăiesc ca paraziții pe curentul naționalist » despre care vorbește Constantin Argetoianu1. Pe de altă
parte, regimul însuși se folosește de talentul oratoric al unor antisemiți notorii pentru a-și spori
popularitatea. Cum altfel am putea explica prezența unui personaj precum Alexandru C. Cuza
printre membrii Consiliului de Coroană2 ?
În fine, formularea și aplicarea legislației antisemite este favorizată nu doar de contextul
tensionat generat de dezmembrarea României Mari, ci și de o campanie de presă îndreptată
împotriva evreilor care precedă aceste acțiuni. Aceasta debutează în timpul guvernării Goga-Cuza
și durează până în ultimele zile de existență a regimului carlist3. Închiderea a câteva sute de
cârciumi din Bucovina și Moldova deținute de evrei la sfârșitul anului 1938, de pildă, reprezintă un
bun prilej pentru gazetarii ziarului oficial al regimului în același timp de a lăuda realizările
statului carlist și de a-și dezlănțui discursul antisemit:

« Un comunicat al ministerului de Finanțe aduce oamenilor de treabă, acum, înaintea sărbătorilor, o

veste bună, extrem de înviorătoare pentru toți cei care țin la sănătatea și robustețea țăranului român.
În ținutul Suceava – unde se știe în ce chip se chiverniseau veneticii, dând țoiuri de spirt-otravă pe
banii puțini ai țărănimii – au fost închise, nici mai mult, nici mai puțin, decât 375 de debite de băuturi
spirtoase ținute de evrei. Alte 22 de debite urbane din municipiul Bacău au avut și ele soarta celor 375 de la
țară.
Și operația aceasta de justițiară cauterizare nu se va mărgini la ținul Suceava
Pretutindeni unde elemente dușmănoase ființei acestei țări s-au căptușit cu averi, speculând câte-o
crâșmă cu băuturi contrafăcute, în timp ce sănătatea populației de baștină se surpa, pretutindeni se va face
dreptate.
Această acțiune de deparazitare a comerțului românesc se încadrează într-un vast program, la
aplicarea căruia guvernul M.S. Regelui lucrează intens. (...) Se face un pas hotărâtor pentru cea mai grabnică
realizare a comandamentului național căruia oricare cetățean al țării trebuie să i se supună ca unei porunci
supreme. Comandamentul, iată-l: instaurarea românilor în dreptul lor de populație dominantă.
Guvernul actual a accentuat mereu principiul că românii nu sunt în propria lor patrie o simplă massă
de exploatare a elementelor străine. E vorba aici de afirmarea unei justiții elementare pe care am nesocotit-o
prea îndelungă vreme și care de abia azi își află soluția așteptată.
Noi nu bănuim, ci suntem siguri că ceea ce s-a făcut este doar un început și că ritmul acesta de
redresare a vieții economice românești va continua cu o nedezmințită stăruință »4.

Un asemenea discurs nu trebuie banalizat. Dacă revizuirea cetățeniei începută în ianuarie

1938 și încheiată la sfârșitul anului 1939 afectează o treime din populația evreiască, atunci legile
din vara anului 1940 limitează drepturile juridice ale întregii populații evreiești5. Excluderea lor
din partidul unic doar pecetluiește excluderea lor simbolică din corpul națiunii. Toate aceste

1
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. VI, Machiavelli, București, 2003, p. 25, 29, 30.
2
Acesta devine parte a acestui for începând cu vara anului 1939 (ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar
10/1938, f. 16). Vezi și: Alexandru C. CUZA, « Problema clasei de mijloc românești și Constituția Nouă », in Zece
ani de domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940, pp. 45-51.
3
„Întreprinderile evreiești din Banat concediază lucrătorii români. Inspectoratul muncii va interveni pentru reprimirea
celor concediați”, Cuvântul, anul XV, 31 ianuarie 1938, p. 10; „Cum « operează » evreii la licitațiile de amanete la
Sibiu”, Cuvântul, anul XV, 27 februarie 1938, p. 5; „După 20 de ani de la Unire, comerțul basarabean tot în mâinile
evreilor este”, Cuvântul, anul XV, 1 martie 1938, p. 5; „Rezolvarea chestiei evreiești la Făgăraș”, Cuvântul, anul XV,
5 martie 1938, p. 7; „Otrăvitorii satelor alungați. Tabloul nominal al debitelor de băuturi spirtoase din Bucovina
închise de ministerul de Finanțe”, România, anul I, nr. 202, 20 decembrie 1938, p. 8; „Grupului condus de rabinul
Em. Ștein învinuit de înșelăciune și trafic de devize, i s-au confirmat ieri mandatele de arestare emise de cabinetul
10”, România, anul III, nr. 803, 23 august 1940, p. 9; „Frații David și Anton Fundoianu chemați în judecată penală de
Ministerul de Finanțe”, România, anul III, nr. 805, 25 august 1940, p. 7.
4
„Închiderea cârciumilor evreiești”, România, anul I, nr. 202, 20 decembrie 1938, p. 1.
5
Lya BENJAMIN, op. cit., p. 212.

— 334 —
acțiuni au determinat pe unii autori să folosească expresia de « antisemitism de stat » pentru a
descrie politicile antisemite aplicate în anii 1938-19401.
Antisemitismul nu epuizează totuși chestiunea românizării. Din contră, deși poate cel mai
grav, acesta reprezintă doar unul dintre simptomele unui deziderat urgent, acela de a etniciza și de
a omogeniza cât mai mult cu putință din ceea ce este imaginat acum ca fiind teritoriul național al
românilor.
Fenomenul românizării este generat de o diversitate de factori. Cu greu am putea nega
faptul că este amplificat de sentimentul de anxietate care se răspândește din ce în ce mai mult
printre membrii unei comunități naționale copleșite de ideea că este amenințată de inamici din
interior și din exterior. Acțiuni precum legislația antisemită trebuie înțelese atât într-o perspectivă
longue durée, a unor tensiuni interetnice acumulate progresiv încă de la sfârșitul Primului Război
Mondial, cât și în contextul procesului de destrămare teritorială pe care îl traversează România
Mare în vara anului 1940, atunci când nu puțini minoritari din noile provincii ofensează sau
sabotează armata și administrația românească2.
Din contră, un asemenea gen de revendicare naționalistă nu este unic în Europa acestor
decenii. Într-o analiză consacrată regimurilor autoritare europene din această perioadă, Paul
Pasteur ne arată faptul că fenomene similare au loc inclusiv în Ungaria, Iugoslavia, Polonia sau
Letonia. Astfel, după cum naționaliștii unguri denunță « capitalul străin » și influența evreilor
unguri3, în aceeași manieră în Iugoslavia vecină hegemonia sărbă (sau ceea ce se numește acum «
serbizare ») devine ținta atacurilor croaților și slovenilor4. La rândul lor, naționaliștii letoni
proclamă și ei țelul de a înfăptui o « Letonie letonă », odată ce după război sunt tot mai mult
nevoiți să facă față influenței economice a germanilor, rușilor și evreilor. Sloganul lor, « Letonia a
letonilor ! », este similar expresiei utilizate de către naționaliștii români, care vor și ei o « Românie
a Românilor ! ». Puțin mai la sud, în Polonia, politicile demografice, economice și lingvistice de «
polonizare » dirijate după Primul Război Mondial de către stat generează aici nu doar revolta
germanilor și a evreilor, ci și a ucrainienilor și a bielorușilor5. În fine, am putut indentifica o
exigență similară chiar și printre naționaliștii ucrainieni. În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, nu puțini dintre ei colaborează cu Germania nazistă pentru a-și concretiza propria
lozincă: « Ucraina ucrainienilor ! »6. În fine, asemenea termeni și expresii nu se rezumă la state din
Balcani și din Estul Europei. În Occident, antisemiții francezi proclamaseră încă de la începutul
secolului « Franța a francezilor ! » (« La France aux Français ! »)7.
Cât de eficiente sunt asemenea politici naționaliste în cazul României ? În ceea ce privește
administrația statului monarhiei autoritare (și, în general, cea a României Mari) am putea spune
că aceasta este deseori incapabilă să își ducă la bun sfârșit politicile de românizare pe care le
proclamă sau le legiferează. Minoritățile (inclusiv evreii) profită deseori de coruptibilitatea și de
flexibilitatea sa. Pe de altă parte, veritabilul său cult pentru improvizație își găsește uneori
contrariul în violență și radicalism. Așa se face că în perioada 1918-1944 mijloacele pentru
concretizarea românizării variază considerabil în timp și spațiu: de la colonizări mai mult sau mai
puțin reușite inițiate în anii douăzeci până la legile pentru « protecția muncii naționale » din anii
1934 și 1937, schimburi de populație sau ethnic cleansing8. De pildă, odată confruntați direct cu
1
Ibidem, p. 208.
2
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 954, ff. 23-25; Idem, dosar 959, f. 254; Idem, dosar 1032, f. 6; ANIC,
fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 253, vol. II, f. 23.
3
Paul PASTEUR, op. cit., p. 28.
4
Ibidem, p. 175.
5
Ibidem, p. 32.
6
David R. MARPLES, « Stepan Bandera: In Search of a Ukraine for Ukrainians », in In the Shadow of Hitler.
Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca HAYNES and Martyn RADY, I.B.
Tauris, London, 2011, p. 237.
7
Pierre BIRNBAUM, « La France aux Français »: histoire des haines nationalistes, Éditions du Seuil, Paris, 2006, p.
233.
8
Regimul condus de Ion Antonescu este făcut vinovat pentru moartea a 250.000 de evrei (Dennis DELETANT, Hitler’s
Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, Palgrave Macmillan, London, 2006, p. 4). Vezi și:
Irina LIVEZEANU, « The Romanian Holocaust. Family Quarrels », Eastern European Politics and Societies, 16, 3,

— 335 —
revizionismul Ungariei și Bulgariei, actorii regimului speră să rezolve această problemă
românizând teritoriul printr-un schimb de populație, însă fără vreo cedare de teritorii. În vara
anului 1940, regele dezbate aceasă posibilitate cu Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Ion
Gigurtu sau Valer Pop1. În toamna aceluiași an, o asemenea practică se aplică până la urmă în
cazul Dobrogei2. Așa se face că schimbul de populație dintre statul român și cel bulgar realizat
odată cu cedarea Cadrilaterului (în septembrie 1940) face ca partea de nord a acestei regiuni să
devină cu mult mai românească decât fusese vreodată până atunci.
În studiul nostru, utilitatea conceptului de românizare ca instrument de analiză este dată de
faptul că ne facilitează atât înțelegerea manierei în care se trasează în acest deceniu frontierele
identității naționale românești cât și felul în care Carol II devine inclusiv în această privință un
vector al naționalismului românesc. Românizarea mobilizează indivizi și comunități dar în egală
măsură prin această revendicare se legitimează diferite politici de guvernare. În egală măsură,
acest fenomen reprezintă poate cel mai bun exemplu pentru a demonstra puternicul melanj de
monarhism și naționalism care distinge carlismul în suita ideologiilor autoritare din această epocă.
Carol II nu este un suveran apatic, simplu conducător simbolic al statului-națiune. Acesta se
implică cu ușurință în cele mai importante proiecte naționaliste, încercând astfel să devină un
veritabil șef politic pentru națiunea sa.

X — CARLISMUL CA IDEOLOGIE A CENTRULUI. LUPTA CONTRA « FORȚELOR

CENTRIFUGE »

Cercetarea dimensiunii naționale, respectiv naționaliste a monarhismului carlist ne-a

permis să observăm felul cum această mișcare politică promite de-a lungul întregului deceniu
inclusiv o administrație mai eficientă. Este vorba despre o promisiune care derivă dintr-unul din
marile sale deziderate ideologice: ordinea. În anii treizeci, monarhismul este opus treptat nu doar
unor forțe centrifuge precum parlamentarismul, bolșevismul ori fascismul Mișcării Legionare, ci
avansat inclusiv ca soluție pentru problema integrării noilor provincii. Chestiunea specificităților
regionale neglijate, a relației dintre centru și periferie, eșecurile administrației și ale culturii
politice bucureștene în noile provincii, toate acestea sunt subiecte frecvent dezbătute acum și nu
puțini sunt cei care găsesc drept cauză a tuturor relelor existența unui stat lipsit de autoritate.
Pentru o mai bună plasare a analizei noastre asupra regimului autoritar în context istoric,
studierea relației dintre București și noile provincii, respectiv dintre centru și periferii s-a dovedit a
fi un demers cât se poate de util. În anii 1938-1940, naționaliștii carliști privilegiază centralismul
iar acest lucru se explică inclusiv prin faptul că între ascensiunea autoritarismului monarhic și
politicile de guvernare centraliste experimentate în România anilor 1930 există o strânsă legătură.

2002, pp. 934-947; Dennis DELETANT, « Ion Antonescu and the Holocaust in Romania », East Central Europe, 39,
2012, pp. 61–100; Ștefan Cristian IONESCU, Jewish Resistance to „Romanianization”, 1940-1944, Palgrave
Macmillan, London, 2015; Vladimir SOLONARI, Purificarea națiunii: dislocări forțate de populație și epurări
etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, 2015. Pentru o definiție a conceptului de ethnic
cleansing, vezi: Samuel TOTTEN, Paul R. BARTROP, Dictionary of Genocide, vol. I, Greenwood Press, Westport,
2008, p. 135.
1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 208, 212, 215, 225, 246.
2
În septembrie 1940, la numai o zi după după abdicarea lui Carol al II-lea, statul român cedează Bulgariei sudul
Dobrogei. Textul tratatului semnat la Craiova prevede ca bulgarii din nordul regiunii (aproximativ 77.000 de
persoane) să părăsească România, în timp de populația românească din Cadrilater (106.534 locuitori) este obligată la
rândul ei să treacă în nordul acestei regiuni. Vezi: Vladimir TREBICI, « Pierderile teritoriale ale României în vara
anului 1940: bilanț demografic », Studii și cercetări socio-umane, nr. 1, 1996, p. 22.

— 336 —
După cum Irina Livezeanu a demonstrat într-o carte remarcabilă publicată acum două decenii1,
integrarea noilor provincii în România Mare presupune provocări serioase atât pentru birocrație
cât și pentru elita naționalistă românească. Folosind un cadru conceptual similar celui utilizat de
Livezeanu însă extinzând terenul de cercetare asupra deceniului următor și în particular asupra
anilor regimului autoritar, în acest subcapitol ne propunem să explorăm atât felul cum carliștii
instrumentalizează discursul unității naționale, precum și maniera în care practicile regimului pe
care îl susțin favorizează centralismul. În această privință, vocația politică a carlismului pare a fi
aceea de ideologie a statului.
Potrivit sociologului Edward Shils, fiecare societate are un centru iar acest concept se
cuvine a fi înțeles nu pornind de la un criteriu geografic, ci ca o structură de activități, funcții și
persoane încadrate într-o rețea instituțională care pretinde un anumit primat (o anumită
centralitate) și care în același timp propune restului societății un anumit sistem de valori 2. În egală
măsură, în orice ansamblu politic există o tensiune generată de armonizarea relațiilor dintre centru
și hinterland (respectiv periferie), adică de însușirea și practicarea sistemului de valori promovat
de centru, transfer ce se cuvine a fi înțeles nu ca o relație statică, ci ca un proces, problematizat
totdeauna într-un cadru dinamic. România Mare reprezintă în această privință un studiu de caz
interesant. Prestigiul și credibilitatea de care se bucură autorităţile și aparatul administrativ nu
sunt prea ridicate. Această percepție, alături de ceea ce Maria Bucur consideră ca fiind eșecul sau
lipsa unei strategii eficiente de comunicare din partea statului3 face ca inclusiv în noile provincii
birocraţia românească să fie tot mai frecvent asociată cu ineficienţa şi corupţia, respectiv cu «
Bucureştiul ».
Pentru România Mare, Vechiul Regat a jucat un rol asemănător « Piemontului » în crearea
statului național italian. În mod simbolic, recunoașterea rolului primordial pe care Vechiul Regat îl
are în război ar fi trebuit să fie însoțită inclusiv de acceptarea culturii sale politice. Totuși, între
cultura politică a capitalei și aceste regiuni se creează o dinamică particulară, una generată
progresiv odată cu încheierea războiului. Dacă în general în această perioadă se recunoaște rolul
pe care « regățenii » îl au în crearea României Mari, nu este mai puțin adevărat faptul că practicile
politice ale centrului provoacă nemulțumiri pe măsură ce se răspândesc în noile cadre ale
teritoriului național. Delicate nu sunt doar chestiunile legate de administrație ori de integrarea
minorităților, ci inclusiv cea privitoare la căile moderne de comunicație. Joseph Rotschild remarcă
pe bună dreptate faptul că rețeaua românească de căi ferate, deși este cea mai densă în comparație
cu celelalte state din Balcani, integrează totuși într-o manieră destul de slabă și neconvingătoare
noile provincii în Vechiul Regat. În plus, de-a lungul perioadei interbelice statul nu inițiază acțiuni
pentru a îndepărta aceste tare. Din 1919 până în 1940 se construiesc doar 609 km de cale ferată
(de la 11.206 km în 1919 la 11.815 km în 1940)4. De fapt, rețeaua de căi de comunicație a
României Mari este acum profund centrifugă. Șoselele și căile ferate ale noilor provincii fuseseră
realizate astfel încât să conecteze aceste regiuni cu hinter-landul fostelor imperii Rus și Austro-
Ungar5.
Odată analizată prin prisma dinamicii existente între centru și periferii, instaurarea și
proclamarea unui stat autoritar (devenit ulterior totalitar) nu mai pare a fi atât de întâmplătoare.
În România Mare, gestionarea integrării noilor provincii se face cu dificultate încă din anii
douăzeci, iar acest lucru se întâmplă în contextul unui proces tot mai accentuat de fărâmițare a
autorității și a credibilității administrației. Așa se face că în timpul regimului autoritar ia naștere

1
Irina LIVEZEANU, Cultură și naționalism în România Mare, 1918-1930, Humanitas, București, 1998. Vezi inclusiv
ediția în limba engleză: Irina LIVEZEANU, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation-building and
Ethnic Struggle, 1918-1930, Cornell University Press, Ithaca, 1995.
2
Edward SHILS, op. cit., pp. 3-4.
3
Maria BUCUR, Heroes and Victims. Remembering War in Twentieth-Century Romania, Indiana University Press,
Bloomington, 2009, p. 4.
4
Joseph ROTSCHILD, East Central Europe between the Two World Wars, University of Washington Press,
Washington, 1974, p. 319.
5
Ibidem, p. 287.

— 337 —
următorul paradox: statul tare se practică cu o birocrație a cărei ineficacitate și lâncezeală
deveniseră proverbiale.
Pe de altă parte, ca și în anii anteriori, discursul oficial despre unitatea națională este unul
destinat a legitima centralismul administrativ. Pentru a contracara orice fel de nemulțumiri
regionale, carliștii practică o retorică ce promovează în mod concertat naționalismul,
autoritarismul și monarhismul. Ce-i drept, schimbarea de regim politic din România Mare,
trecerea de la o monarhie constituțională la una autoritară prin lovitura de stat din 10 februarie
1938 este motivată inclusiv prin zugrăvirea unui context extern și intern tensionat, caracterizat prin
amenințări militare revizioniste, bolșevism, dificultăți economice, conspirații ale evreilor sau
radicalism politic (îndeosebi fascismul Gărzii de Fier). În perioada februarie 1938 – septembrie
1940, monarhiștii dobândesc monopolul guvernării României Mari, practicând propriul proiect
unificator și integrator. Cum se răsfrânge acest lucru asupra politicilor statului de integrare a
noilor provincii ?
Înainte de a răspunde la această întrebare merită amintit faptul că frustrări ale elitelor
regionale acumulate timp de două decenii generează acum diverse doleanțe adresate centrului.
Multe dintre ele sunt trimise direct monarhului iar printre semnatari se numără inclusiv oameni
politici notorii precum Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu sau Sever Bocu. Ținta criticilor este
aceeași « administrație centralizată », ale cărei rădăcini, este de părere Vaida-Voevod, se află în
practicile guvernărilor din deceniul trecut conduse de Ion I.C. Brătianu, cel ce ar fi silit pur și
simplu noile provincii să intre « în patul lui procust al politicianismului liberal », creându-le
transilvănenilor reputația de « regionaliști » și de partizani ai unor « tendințe separatiste »1. Noul
regim este criticat tocmai pentru faptul de a fi perpetuat vechile practici politice, lucru ce s-ar fi
întâmplat inclusiv în sfera ecleziastică. Sever Bocu, de pildă, roagă insistent pe Carol al II-lea să
împiedice concretizarea proiectului de trecere a episcopiei Timișoarei sub jurisdicția Mitropoliei
Olteniei, schimbare care ar fi afectat « interesele regionale » ale Banatului2. Aceste două plângeri
nu sunt nici pe departe singulare în peisajul politic al acestor ani. Discutând în 1938 cu Constantin
Argetoianu despre starea de spirit din Ardeal vis-à-vis de instaurarea noului regim, Valer Pop îi
vorbește acestuia tocmai despre nemulțumirile ardelenilor față de faptul că sunt întrebuințați foarte
puțin în funcțiile executive importante. Majoritatea coloneilor care îndeplinesc acum funcția de
prefect ar fi fost « regățeni »3.
Pentru a facilita înțelegerea acestor chestiuni analizăm în continuare alte două memorii
adresate regelui. Acestea ni se par relevante prin maniera explicită în care surprind atât tarele
noului regim cât și așteptările elitelor regionale ori felul cum acestea înțeleg să dinamizeze sau să
îmbunătățească comunicarea existentă între capitală și noile provincii.
Primul dintre ele, intitulat « Memorandumul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat,
Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II », poartă semnătura a 51 de foşti
miniştri, subsecretari de stat, senatori sau deputaţi P.N.Ț., printre care Iuliu Maniu, Sever Bocu,
Emil Haţieganu sau Octavian Tăslăuanu. Este vorba despre un text care rememorează felul cum
locuitorii acestor regiuni au experimentat și perceput administrația românească, începând de la
sfârșitul războiului și până în luna decembrie a anului 1938, atunci când este elaborat memoriul.
Expunerea abundă în dezamăgiri și critici formulate la adresa acestei administrații și a guvernelor
care s-au succedat la conducerea statului, fiind blamate succesiv centralismul excesiv, corupția,
clientelismul politic, abuzurile, marginalizarea « elementelor băștinașe », parvenitismul și
incapacitatea de a crea condițiile pentru a crește mobilitatea socială a românilor față de
minorități4.
Față de această inițiativă, reacția regimului nu întârzie să apară. Memorandiștii sunt
ironizați în paginile ziarului România5. În egală măsură, potrivit mărturiei lui Iuliu Maniu, Carol al

1
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 24/1938, f. 90.
2
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 919, ff. 1-2.
3
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. V, Machiavelli, București, 2002, p. 166.
4
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 869.
5
„O supărare memorandistă. Șoșonii regățenilor”, România, anul II, nr. 225, 15 ianuarie 1939, p. 3.

— 338 —
II-lea ar fi refuzat să primească în audiență o delegație formată din reprezentanți ai Ardealului și
Banatului destinată a discuta cu regele aceste doleanțe1. În schimb, autoritățile intentează un
proces lui Sever Bocu, pornind de la pretextul unor insulte pe care acesta le-ar fi îndreptat
împotriva consilierului regal Nicolae Iorga. Ziarului țimișorean Vestul, al cărui director general
este Bocu, îi este interzisă apariția la sfârșitul anului 19392. Iată o serie de reacții care trădează în
mod explicit ideologia centralistă a regimului.
Altfel, cel de-al doilea memoriu aparține unui avocat din Făgăraș, care scrie regelui în
primăvara anului 1940. Stilul folosit este la fel de grav, iar tarele prezentate sunt destul de
asemănătoare celor constatate de memorandiști. Autorul acuză îndeosebi fiscalitatea și birocrația
excesivă, influența jandarmeriei în administrația publică (« (...) Fostul partid liberal, deşi avea cele
mai largi mijloace de propagandă, nicicând nu a putut prinde rădăcini în Ardeal, din singurul motiv
că toate guvernările liberale erau caracterizate prin imixtiunea şi atotputernicia jandarmeriei în
administraţia publică. Ori, azi, întreaga administraţie din Ardeal se bazează exclusiv pe
jandarmerie: orice act administrativ, orice numiri sau schimbări în primăriile comunale se fac
exclusiv pe baza avizelor jandarmeriei, singura stăpână atotputernică a satelor. La această
nemulţumire se adaugă şi neajunsurile provocate de poliţia oraşelor ardelene, care cu toată
schimbarea de regim nu şi-a schimbat vechile năravuri. În plus, are faţă de cetăţeni o atitudine
consternant de sfidătoare »), desele abuzuri ale autorităților, dar discută și problema accesului
anevoios al « elementelor române ardelene în orașe, în marea industrie şi fabrici »3. Noul regim nu
doar ar fi perpetuat, ci în egală măsură ar fi agravat vechile tare ale administrației.
Pe de o parte, ambele plângeri trădează într-o anumită măsură eșecul autorităților centrale
de a dobândi credibilitate și prestigiu în noile provincii. Pe de altă parte, asemenea puncte de
vedere proclamă necesitatea unei mai substanțiale participări a elitelor regionale la procesul de
guvernare. Ce fel de strategii utilizează regimul carlist pentru a masca această tensiune ?
În această privință, reforma administrativă se numără nu întâmplător printre cele mai
popularizate inițiative ale regimului. Începând din luna august a anului 1938, România Mare este
împărțită în zece noi regiuni, unități administrative denumite ținuturi. Cu excepția ținutului Bucegi
și a ținutului Marea, fiecare dintre ele poartă numele celui mai important curs de apă care o
traversează (Nistru, Prut, Suceava, Mureș, Someș, Timiș, Olt, Dunărea de Jos). Ca toate reformele
fundamentale ale regimului, inclusiv aceasta este realizată în numele monarhiei. De altfel,
rezidenții regali sunt desemnați personal de Carol al II-lea. În mod simbolic, cu ocazia numirii lor
în funcție aceștia prestează un jurământ de fidelitate față de rege4. Nici acest demers nu scapă
elogiului carliștilor. Cezar Petrescu, de pildă, îl echivalează cu o veritabilă terapie instituțională: «
Zece ținuturi, cu zece numiri de râuri, vor decongestiona în sfârșit și serviciile de Stat. Gospodăria
locală scapă de birocratismul centralizator și de formele care paralizau orice inițiativă, sleind-o până
ce izbutea să urce toate treptele ierarhice pentru o blagoslovenie definitivă »5. La numai 6 luni de la
aplicarea noii reforme, Gheorghe Alexianu, rezident regal al ținutelor Suceava și apoi Bucegi, se
declară la rândul lui convins de faptul că « ținutul tinde să devină o realitate organică, care va
stimula și va crea focare puternice de viață locală, păstrând coloritul viu al specificului local și
colaborând într-o unitate armonică la înălțarea patriei întregi »6.
Sistemul ținuturilor este așadar menit să dinamizeze economia și să raționalizeze
administrația României Mari. Reședințele noilor unități administrative au acum rolul de a suplini
funcția birocratică pe care o deținuse până atunci capitala, de a eficientiza administrația și de a
înlătura « toate mizeriile centralismului căzut în rutină »7. Dacă înainte de război economia și căile
de comunicație ale noilor provincii fuseseră realizate astfel încât să se îndrepte către centrele
1
Iuliu MANIU, op. cit., p. 4.
2
„Domnul Sever Bocu a fost trimis în judecată pentru injurii”, Curentul, anul XII, 26 noiembrie 1939, p. 7.
3
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 939, ff. 1-3.
4
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 187, 14 august 1938, pp. 3772-3833.
5
Cezar PETRESCU, „Noua întocmire administrativă”, România, anul I, nr. 5, 6 iunie 1938, p. 1.
6
ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar nr. 62, f. 47.
7
„Reforma administrativă. Spre o nouă formulă: zece regiuni cu denumiri de râuri”, România, anul I, nr. 1, 2 iunie
1938, p. 1.

— 339 —
vechilor imperii (austro-ungar și rus) și dacă după Unire aceste regiuni ar fi fost exploatate în
scopuri electorale, acum sosise momentul pentru o « contopire » a lor în noul cadru al României
Mari. În egală măsură, noile granițe administrative au drept țel evidențierea superiorității
demografice a românilor în România Mare. Dintre cele zece zone, doar în ținutul Suceava
procentul populației românești nu depășește pragul psihologic de 50 %. În rest, el variază între
54,6 % (Mureș) și 97,5 % (Olt)1. Asemenea statistici servesc acum de minune discursului
antirevizionist al naționaliștilor români.
Deși încărcătura simbolică a acestei reforme este una deosebit de puternică, de vreme ce se
proclamă o descentralizare dezbătută vreme de două decenii, promisiunile legate de auto-
administrarea noilor regiuni sunt departe de realitate. E dificil de spus cum se practică acum
descentralizarea. Din contră, am putea spune că centralismul crește în intensitate în comparație cu
perioada anterioară. Crearea ținuturilor pare a reprezenta mai degrabă o fațadă, un surogat de
federalism. Curând, devine tot mai evident faptul că reforma administrativă nu a fost făcută pentru
eficientizarea administrației sau a economiei. Țelul primordial a fost acela de a servi nevoilor de
control ale centrului, fapt evidențiat inclusiv de maniera în care se distribuie posturile în
administrație.
Contingentul din Vechiul Regat domină guvernele din acești ani și deține totdeauna
posturile cheie din administrație și din armată. De pildă, dintre cei 19 membri ai primului guvern
carlist, doar patriarhul Miron Cristea și Alexandru Vaida-Voevod sunt originari din noile
provincii2. Acest fapt este observabil inclusiv odată cu introducerea instituţiei prefectului-militar
sau în cazul partidului unic. Cea mai mare parte a coloneilor care îndeplinesc acum funcția de
prefect sunt originari din Vechiul Regat3 iar Frontul Renașterii Naționale se dovedește a fi un
veritabil instrument al centrului, în ciuda asigurărilor oferite de statutele sale (care prevăd «
adâncirea problemelor specifice diferitelor regiuni ale țării »4) ori a propagandei din oficiosul
România, în paginile căruia se subliniază « participarea masivă » a Ardealului la guvernare5. În
1939, de exemplu, dintre membrii Directoratului F.R.N., 15 sunt bucureșteni și doar 9 sunt
originari din alte orașe (Iași, Cluj, Alba-Iulia, Arad, Chișinău sau Cernăuți)6. În această privință,
este grăitoare inclusiv compoziția Consiliului Superior Naţional al aceleiași formațiuni politice.
Potrivit criteriului originii lor, 119 provin din Vechiul Regat (dintre care 99 din București iar restul
din 10 orașe moldovene – Iași, Focșani, Tecuci, Dorohoi, Botoșani – și alte 10 din Oltenia,
Muntenia ori Dobrogea) și doar 54 din noile provincii (Ardeal și Banat – 46; Bucovina – 3;
Basarabia – 5)7.
Noul regim nu trebuie însă gândit ca o guvernare monopolizată de elite ale Vechiului Regat.
Inclusiv o serie de actori originari din noile provincii sunt integrați (ce-i drept, în mod selectiv) în
structurile de decizie, însă doar în măsura în care sunt în același timp carliști, adică partizani ai
regelui. O pleiadă de asemenea personaje devin vectori ai monarhismului, girând acum procesul de
state-building în maniera propusă de monarhia autoritară. Teofil Sidorovici (originar din
Bucovina) este comandant al străjeriei și totdeauna un colaborator apropiat al lui Carol al II-lea.
Un alt bucovinean, Ion Nistor, rector al Universității « Regele Carol II » din Cernăuți, este numit
ministru al Cultelor și Artelor în cabinetul condus de Gheoghe Tătărescu (24 noiembrie 1938 – 10
mai 1940) iar Ion Inculeț, un basarabean, devine « ministru secretar de stat » (după ce dispăruse

1
Suceava – 47,3 %; Mureș – 54,6 %; Marea – 55,6 %; Nistru – 59,9 %; Timiș – 61,4 %; Crișuri – 61,5 %; Dunărea – 80
%; Prut – 82,8 %; Bucegi – 87,5 %; Olt – 97,5 %. Vezi: I. MEASNICOV, „Portret statistic al ținuturilor”, Sociologie
românească, anul III, nr. 4-6, aprilie-iunie 1938, p. 233. Autorul statisticii ține cont de datele recensământului din
1930. Din 1930 până în 1937, populația României crescuse cu 8,8 %, de la 18.052.900 locuitori la 19.646.200
locuitori. În acești ani, sporul natural cel mai ridicat se înregistrează în rândul românilor.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 227/1938, f. 4.
3
Idem, dosar 212/1938, f. 138, 141, 146, 149; Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. V, Machiavelli,
București, 2002, p. 166.
4
Legea Frontului Renașterii Naționale, Imprimeria Națională, București, 1940, p. 4.
5
România, anul II, nr. 253, 12 februarie 1939, p. 3.
6
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 23/1939, f. 2.
7
Idem, dosar 24/1939, ff. 4-7.

— 340 —
de aproape doi ani de zile din prim-planul scenei politice, acesta este « reactivat » doar la sfârșitul
lunii iunie 1940, în contextul cedării Basarabiei). În mod simbolic, Nistor și Inculeț conduc o
delegație a refugiaților bucovineni și basarabeni primită de Carol II în audiență la începutul lunii
iulie 19401.
În afară de aceste trei personaje, din anturajul monarhului fac parte ardeleni precum
Alexandru Vaida-Voevod, Silviu Dragomir sau Victor Moldovan. Primul deține în mod constant
funcția de consilier regal, discutând frecvent cu Carol II despre chestiuni legate de Transilvania2.
Vaida-Voevod elogiază deseori măsurile luate de regim pentru descentralizarea, eficientizarea și
credibilizarea administrației3. În schimb, Silviu Dragomir conduce Comisariatul General pentru
minorități (devenit minister în ianuarie 1939)4 iar Victor Moldovan ocupă în acești ani funcția de
secretar general al Frontului Renașterii Naționale5. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat nici faptul
că de cele mai multe ori în fruntea ținuturilor care cuprind mai ales zone din noile provincii este
numit un localnic. Așa se face că un arădean, Dănilă Papp, conduce ținutul Mureș, un bănățean
originar din județul Severin, Alexandru Marta, ajunge în fruntea ținutului Timiș, în timp ce șefia
ținutului Someș revine, rând pe rând, lui Alexandru Hanzu (Sibiu) și Coriolan Tătaru (Cluj)6. De
asemenea, începând de la 1 februarie 1939, funcția de rezident al ținuturilor Suceava și Nistru este
ocupată de câte un bucovinean și un basarabean: Gheorghe Flondor, respectiv Grigore Cazacliu7.
Aceste numiri par a fi totuși mai degrabă rodul unei practici de mimare a consensului.
Atunci când un reprezentant al noilor provincii este promovat în prim-planul scenei politice, de
cele mai multe ori i se oferă o funcție onorifică sau una care nu presupune prea mari atribuții
executive. Un asemenea lucru ne trimite cu gândul la strategia regimului de a distribui posturi
ardelenilor, bănățenilor, bucovinenilor sau basarabenilor doar într-un anumit context, și anume
atunci când asemenea numiri pot servi scopului de legitimare a politicilor centrului.
În altă ordine de idei, regimul carlist este adversarul pluralismului politic iar oricine
exprimă o critică sau o sugestie de reformă este imediat etichetat drept inamic al statului național.
Ca și în anii trecuți, se răspunde criticilor orientate împotriva centralismului și a tarelor
administrației prin acuzații de bolșevism sau regionalism. Orice opoziție (fie ea verbală sau de altă
natură) față de politicile centrului ar fi trădat regionalismul autorului, un pericol pentru națiune în
lupta sa permanentă împotriva adversarilor din interior și din exterior. Așa se face că arhitectul
monarhist Ion D. Enescu proclamă acum Bucureștiul drept « centru de comandă » al tuturor
activităților desfășurate în noul regim8 și că universitarul Simion Mehedinți recomandă o cât mai
urgentă ștergere din vocabular a termenului peiorativ de « regățean »9. Discursul partizanilor
regimului devine din ce în ce mai autoritar, cu atât mai mult cu cât este alimentat de revizionism și
de declanșarea războiului.
În acest context, iese în evidență inclusiv Carol al II-lea. Funcția pe care o îndeplinește îl
obligă să se arate grijuliu față de orice chestiune considerată a avea o importanță în același timp
națională și regională. După cum am precizat într-unul din capitolele anterioare, acesta ridică încă
din primii săi ani de domnie problema eficientizării aparatului de stat și proclamă o grijă mai mare
faţă de « teritoriile alipite »10. În 1932, la Iași, vorbeşte despre necesitatea « descentralizării »

1
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 157, 10 iulie 1940, p. 3510.
2
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 24/1938, ff. 90-92.
3
Alexandru VAIDA-VOEVOD, « Regionalism, autonomie și suveranitate de stat », in Zece ani de domnie ai M.S.
Regelui Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940, pp. 25-28.
4
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 240/1939, f. 33.
5
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 34/1940, f. 3; CAROL al II-lea, rege al
României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea Veche, București, 2003,
p. 136.
6
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosar 644, f. 3, 7, 15, 16.
7
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 166/1939, f. 21.
8
Ion D. ENESCU, „Probleme de gospodărie comunală”, Arhitectura, nr. 1/1939, p. 4.
9
Simion MEHEDINȚI, op. cit., p. 255.
10
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 70/1930, ff. 1-3.

— 341 —
administrației1. Monarhul avansează ideea cooperării și a unirii tuturor membrilor națiunii, însă «
în jurul Tronului », afirmând dorinţa sa de a strânge « într-un singur mănunchi » toate « forţele vii
ale ţării »2. Accentuând în discursul său ideea unităţii naţionale, regele proclamă frecvent
depăşirea intereselor « personale » sau « regionale » pentru un țel superior: « dezvoltarea şi
întărirea Patriei »3.
Din punct de vedere ideologic, monarhia este proiectată acum ca un vector care unește
diversele elemente ale corpului național, situându-se în același timp deasupra oricăror ambiții
regionale. Până la urmă, în numele regelui se inițiază politici de naționalizare a maselor4, respectiv
a țăranilor (prin Căminele culturale), a tinerilor (prin străjerie) și a muncitorilor (prin
așezămintele « Muncă și Voe Bună »), politici a căror reușită propaganda nu încetează să le
evidențieze. Iată, de pildă, cum ziarul România popularizează demersul ministerului Agriculturii de
a facilita pentru câteva mii de locuitori ai satelor participarea la excursii în România Mare, o
experiență ce ar fi avut drept țel nu doar « cunoașterea » țării, ci și întărirea « înfrățirii românești
»5. Carol II este consacrat ca element-cheie al politicilor de nation-building și state-building,
funcția sa esențială fiind aceea de a integra elemente unui ansamblu politic eterogen și de a lupta
împotriva oricăror forțe centrifuge.
De altfel, însemnările zilnice ale monarhului evidențiază o preocupare constantă a acestuia
față de chestiunea relației dintre capitală și noile provincii. În paginile jurnalului său, Carol II își
arogă în maniera următoare meritele reformei administrative: « Înainte, domina spiritul vechi al
supra-centralismului. (...) De atunci, chiar de când m-am întors, mă domină gândul să fac această
reală descentralizare, să creez, prin acest mijloc, centre de viață periferică, absolut necesare, și ca
dezvoltare culturală și ca siguranță politică. Bucureștiul trebuie descentralizat, miniștrii, prin
trecerea unora din atribuțiunile lor asupra rezidenților regali, vor fi mai liberi să-și îndeplinească cu
mai mult folos rolul și misiunea lor de îndrumători și de controlori ai bunului mers al
departamentului. Legea actuală este cea mai bună dintre cele ce s-au alcătuit până astăzi în această
direcție și multe dintre principiile ei sunt gândite și formulate de mine »6. Pe de altă parte, regele se
preocupă deseori de probleme care privesc Basarabia7 iar cu Silviu Dragomir pregătește la
începutul anului 1940 statutele unui nou proiect de lege referitor la minorități8. Altfel, în lunile iulie
și augut ale acestui an suveranul discută din ce în ce mai des cu Valer Pop despre necesitatea
introducerii a cât mai multor « elemente ardelene » în guvern9.
Prezentând aceste acțiuni ale lui Carol al II-lea nu dorim să disociem persoana acestuia de
voința autoritară care îl caracterizează. Monarhul rămâne totuși un partizan al centralismului.
Situându-se explicit împotriva forțelor « centrifuge », acesta propune ca alternativă stabilitatea
regimului pe care îl conduce, prezentat de el ca fiind unul al « concordiei » naționale10. Ar fi putut
monarhul folosi o altfel de retorică ? Prin cultura sa politică, regele este el însuși un produs al
centrului, al Vechiul Regat, și un apropiat colaborator al elitelor bucureștene, fapt dovedit de
relația strânsă pe care o cultivă cu personaje precum istoricul și profesorul universitar Nicolae
Iorga (devenit acum consilier regal), sociologul Dimitrie Gusti (director al Fundațiilor Culturale

1
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 284-285.
2
„Suveranul vorbeşte şefilor de partide”, Neamul românesc, anul XXVI, 16 aprilie 1931, p. 1.
3
Vezi: Albina, anul XXXVI, nr. 2, 22 septembrie 1933, p. 1.
4
Pentru o analiză a conceptului de « naționalizare a maselor » vezi: George L. MOSSE, The Nationalization of the
Masses. Political Symbolism and Mass Movements in Germany from the Napoleonic Wars through the Third Reich,
Howard Fertig, New York, 1975).
5
România, anul II, nr. 369, 10 iunie 1939, p. 9.
6
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 290.
7
Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea Veche, București, 2003, p. 77.
8
Ibidem, p. 93.
9
Ibidem, p. 235, 239, 241, 244.
10
Cuvântările Regelui Carol II ,1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 407.

— 342 —
Regale), avocatul Istrate Micescu (principal artizan al Constituției din 1938) ori industriașul Ion
Gigurtu (numit în funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri în iulie 1940).
În altă ordine de idei, edificiul politic dirijat de Carol al II-lea este proiectat de propagandă
ca o autentică eră a consensului național. Regele, carliștii și autoritățile depun eforturi pentru a
prezenta opozanții regimului ca pe un grup restrâns de indivizi, format îndeosebi din vechii
politicieni, comuniști, minorități sau membri ai sectelor religioase. În paralel însă, autoritățile
statului luptă constant împotriva « curentelor de dezagregare »1 și a mișcărilor politice « subversive
»2. Armand Călinescu, acum ministru de Interne, supraveghează vigilent « elementele centrifuge »3.
În această privință, noul regim combate mai ales Garda de Fier, mișcarea comunistă ori sectele
religioase, fără a exclude nici opoziții « regionaliste » precum cele analizate mai sus. Pe scurt,
actorii regimului proclamă consensul național, zugrăvit de același Călinescu ca o atmosferă « de
pacificare sufletească și de ordine absolută », una dominată de « locuitorii înfrățiți ai României noi
»4. Această retorică devine din ce în ce mai înverșunată începând cu anul 1939, odată cu
declanșarea războiului și cu radicalizarea curentului revizionist care amenință să destrăme statul
național românesc. De acum, guvernanții anatemizează rapid pe oricine se opune noii ordini.
Desigur, cele enumerate mai sus nu reprezintă singurele strategii adoptate de monarhiștii
carliști pentru a mima consensul. Ca o contrapondere la imaginea negativă pe care administrația
centrală o perpetuează inclusiv în acest deceniu, noul regim generează un veritabil cult al
capitalei. Bucureștiul este promovat ca o veritabilă metropolă modernă, centru al naționalismului
românesc și oraș care merită a concentra interesele unor provincii atât de diferite.
Astfel, între noua capitală și Carol II ar fi existat o legătură indisolubilă. În anii treizeci,
regele personifică ideea capitalei transfigurate. Acesta colaborează cu primarii, arhitecții și
urbaniștii care trasează bulevarde și amenajează piețe publice. Se discută acum diverse planuri de
transformare a orașului, dar în același timp Bucureștiul se și transformă progresiv din punct de
vedere edilitar și urbanistic.
Pentru o mai bună gospodărire a capitalei, autoritățile pun în practică o nouă lege
administrativă. Se fac lucrări pentru canalizarea Dâmboviței și asanarea unor lacuri, se execută
pavaje, dar se îmbunătățesc și serviciile de iluminat public, de transport în comun și de salubritate.
Înainte de toate, însă, noua capitală se remarcă prin monumentalitate. Se înalță clădiri
impunătoare pentru Palatul Regal și pentru sediile ministerelor de Interne, Externe și al Economiei
Naționale. În 1939 este inaugurat noul edificiu al Școlii Superioare de Război și tot acum încep
lucrările de construcție a Palatului Ministerului Transporturilor. În plus, cele trei piețe
monumentale ale orașului (« Victoriei », « Palatului » și « 8 Iunie ») se află acum în plin proces de
reamenajare. Deceniul carlist coincide cu o perioadă de trasare a unor mari bulevarde și cu epoca
de aur a blockhaus-urilor bucureștene. Multe dintre ele se înalță în centrul Bucureștiului, unde
fasonează artere precum bulevardul Magheru, promovat frecvent de propagandă drept exemplu al
ritmului rapid de modernizare pe care domnia lui Carol al II-lea l-ar fi impus capitalei5. Pentru
acest oraș, se inventează o nouă identitate, una diferită fundamental de cea pe care și-o crease în
primul deceniu de după război, respectiv aceea a unei capitale care în timpul domniei lui Carol al
II-lea traversează un veritabil proces de regenerare.
Cea mai importantă expresie a cultului capitalei rămâne însă Luna Bucureștilor, o inițiativă
desfășurată în fiecare an între 9 mai și 9 iunie, începând cu anul 1935 (calendarul său este gândit
astfel încât să coincidă cu aniversarea zilei naționale – 10 mai – și a Restaurației – 8 iunie). Luna
Bucureștilor presupune de fapt o suită de manifestări culturale (expoziții, prezentarea realizărilor
edilitare, etc.), gândite într-o manieră care să apropie capitala de ceilalți locuitori ai României
Mari. În cadrul acestui stat, Bucureștiul trebuie să demonstreze că poate să îndeplinească cu

1
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 898, f. 3.
2
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 157, ff. 90-91.
3
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, p. 404.
4
Idem, « Spiritul noului regim administrativ », in Enciclopedia României, vol. II, Imprimeria Națională, București,
1938, p. 5; Idem, Noul regim, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 17.
5
Vezi: Albina, anul XLII, nr. 7, 24 februarie 1939, p. 109.

— 343 —
succes rolul de vector unificator și civilizator. Mesajul organizatorilor este totdeauna unul explicit.
După cum am precizat în capitolul anterior, Luna Bucureștilor este destinată nu atât locuitorilor
capitalei cât mai ales cetățenilor României Mari, încurajați (inclusiv prin acordarea unor reduceri
substanțiale pentru transportul pe calea ferată, alături de alte rabaturi făcute de hoteluri,
restaurante, teatre și cinematografe) să vină și să cunoască centrul de decizie politică al țării1. De
fiecare dată, organizatorii sunt optimiști. Se așteaptă ca Luna Bucureștilor să coincidă cu « un
pelerinaj al întregii naţiuni, ce va veni să admire munca constructivă şi plină de roade ce se
înfăptuieşte sub noul regim »2.
Conștienți de miza politică a acestei acțiuni, organizatorii o popularizează ca fiind realizată
sub patronajul regelui. Cum se întâmplă și în alte domenii, monarhul își demonstrează
voluntarismul. Apropiat și colaborator al fiecărui primar bucureștean, Carol al II-lea este asociat
din punct de vedere politic și estetic cu Luna Bucureștilor, care devine astfel și o manifestare
politică și culturală a carlismului. Nu este vorba despre expoziții și alte manifestări culturale
obișnuite, ci despre acțiuni totdeauna exploatate propagandistic și încadrate într-o dimensiune
națională. De exemplu, în 1938 Luna Bucureștilor sărbătorește două decenii de la crearea
României Mari, iar în anul următor se aniversează nu doar centenarul nașterii regelui Carol I, ci
se și comemorează jumătate de veac de la moartea poetului Mihai Eminescu. Altfel, ultima
asemenea manifestare, cea din vara anului 1940, este dedicată aniversării a 10 ani de domnie a
regelui Carol II. Aceasta din urmă fost un veritabil « cântec de lebădă » al carlismului.
Declanșarea războiului și destrămarea României Mari3 generează prăbușirea iremediabilă a
autorității monarhului și a regimului său. Acesta abdică în ziua de 6 septembrie 1940.
Paradoxal, mișcarea politică generată în jurul lui Carol al II-lea iese în evidență ca un
vector al centralismului, deși prin natura lor monarhiile sunt asociate mai degrabă cu « Vechiul
regim ». În această privință, cazul Franței reprezintă poate cel mai relevant exemplu. Aici, tocmai
revoluționarii republicani sunt adepți ai centralizării și ai politicilor iacobine, spre deosebire de
monarhie, identificată în această privință cu respectarea autonomiilor și a specificităților
regionale4.
În studiul nostru însă, provocarea integrării noilor provincii trebuie înțeleasă în contextul
unui proces de nation-building în care monarhia este destinată a juca rolul unui vector unificator și
a unui factor generator de concordie între diferitele regiuni care compun România Mare. În ceea
ce privește raportul dintre București și noile provincii, dintre centru și periferie, noul regim se
manifestă ca o adevărată fabrică a consensului național, de unde și anatemizarea vehementă a
disidenţei şi a pluralismului. Deși proclamă eficientizarea administrației și grija pentru specificul
fiecărei regiuni, prin politicile sale noul regim dovedeşte tocmai contrariul.
În această privință, unul dintre aspectele care ne-a atras atenția este faptul că majoritatea
carliștilor provin din Vechiul Regat. Gândit prin prisma procesului de state-building, această
observație ne determină să abordăm naționalismul monarhist inclusiv ca o ideologie și o cultură
politică a centrului, o trăsătură care devine evidentă în timpul regimului autoritar. Așa se face că
centralismul ne arată și felul cum elitele tradiționale, veritabile bastioane ale puterii în România
carlistă, acționează pentru a-și păstra influența în noile provincii, acolo unde își întinseseră
progresiv rețelele imediat după război. O asemenea strategie generează expresii precum « Domnii
de la București »5, referire nu doar la statutul social și la locul de reședință al păturilor sociale
dominante, ci inclusiv la un anume tip de cultură politică.

1
Vezi: Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor 1940: îndrumare în expoziție, Atelierele Grafice Marvan
S.A.R., București, 1940.
2
„Luna Bucureştilor 1939. Minunata realizare din Parcul Naţional Regele Carol II”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr.
643, 16 mai 1939, p. 16.
3
Ca urmare a unor negocieri diplomatice sau a acceptării unui ultimatum, în lunile iunie-septembrie ale aceluiași an
Basarabia, nordul Bucovinei, nord-vestul Ardealului și Cadrilaterul sunt cedate Uniunii Sovietice, Ungariei și
Bulgariei.
4
Vezi: Alexis de TOCQUEVILLE, L’Ancien régime et la Révolution, Gallimard, Paris, 1996; Roland MOUSNIER, Les
institutions de la France sous la monarchie absolue: 1598-1789, Presses Universitaires de France, Paris, 2005.
5
Vezi: ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 253.

— 344 —
 Exprimându-și părerea în legătură cu centralizarea politică practicată în România Mare,
Sorin Alexandrescu consideră că deși ar fi putut fi mult mai « suplă », totuși cu greu ar fi putut fi
închipuite elitele bucureștene ca apelând la alt mijloc pentru a sincroniza Vechiul Regat cu noile
provincii1. Reamintim în această privință faptul că monarhismul carlist merită înțeles inclusiv în
această privință nu doar ca un rezultat al acțiunilor autoritare ale regelui, ci și ca o mișcare
politică generată de jos în sus, iar în această privință elitele bucureștene se numără printre cei mai
importanți vectori care o susțin.
Explorarea naturii și funcției practicilor administrative din România anilor 1930 în
legătură cu ascensiunea autoritarismului monarhic ne permite să diversificăm metodele de analiză
a procesului de state-building din România interbelică. Dinamica existentă între capitală (respectiv
Vechiul Regat) și noile provincii modelează naționalismul monarhist într-o măsură deloc
neglijabilă. În cele din urmă, noul regim se dezintegrează inclusiv ca urmare a faptului că nu
reușește să gestioneze așa cum se cuvine lupta cu forțele centrifuge pe care le acuză. Despre
factorii care generează prăbușirea statului monarhiei autoritare vom discuta însă în ultima
secțiune a acestui capitol, nu înainte de a analiza acțiunile carliștilor din anii 1938-1940, tema
subcapitolului următor.

XI — ACTORII CARLISMULUI AUTORITAR (1938-1940)

Maniera în care au fost analizate până acum autoritarismul monarhic și regimul pe care l-a
generat ne determină să afirmăm faptul că majoritatea cercetătorilor înțeleg aceste două fenomene
aproape ca o creație exclusivă a regelui2. Din contră, explorarea relațiilor existente între Carol al
II-lea și o serie de intelectuali3 și oameni politici reprezentativi din România acestui deceniu ne
oferă destule argumente utile pentru a corecta această tendință istoriografică. Doar înglobând și
contribuția altor actori la forjarea cadrului politic și ideologic din anii 1938-1940 putem înțelege
mai bine configurația și natura noii ordini carliste.
Pentru a facilita și a simplifica analiza noastră, am împărțit pe cei mai importanți partizani
ai monarhului în două categorii: intelectuali (respectiv intelectuali-jurnaliști) și elite tradiționale.
În februarie 1938, atunci când este instaurat regimul autoritar, ambele tabere acuză
parlamentarismul nu doar ca pe principala cauză a corupției și a tarelor administrației statului, ci
și pentru faptul de a fi divizat națiunea în clase antagoniste.
Cu greu am putea nega aportul pe care intelectualii monarhiști îl au în configurarea
eșafodajului politic din România anilor 1938-1940. Pentru a sesiza maniera în care aceștia se
implică în structurile regimului și îi influențează politicile (autoritare) am explorat, ca și în
capitolele anterioare, o serie traiectorii individuale.
Pe de o parte, intelectualii carliști ies în evidență de cele mai multe ori ca niște persoane
care formulează așteptări pe care le doresc a fi materializate. Pe de altă parte, monarhia
autoritară chiar oferă unora dintre ei posibilitatea de a-și difuza ideile sau chiar de a le vedea
concretizate, însă în schimbul unui suport ideologic, adică al unui discurs de legitimare a
regimului. În această privință, Mihail Manoilescu și Nichifor Crainic reprezintă cele mai
reprezentative cazuri. Aceștia se numără în continuare printre cei mai prolifici intelectuali carliști.
Prin inițiativele sale din anul 1938, Carol II pare a inaugura tocmai tipul de stat pe care cei doi îl
proclamă în anii treizeci: unul în același timp autoritar, corporatist, etnocratic și ortodox, dar în
egală măsură și înzestrat cu un partid unic și dirijat de un șef.
Să analizăm, mai întâi, cazul lui Mihail Manoilescu. Ca și în anii trecuți, discursul acestui
profesor universitar al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București care este

1
Sorin ALEXANDRESCU, op. cit., p. 76.
2
În această privință, vezi paginile 17-31 din capitolul introductiv.
3
Pentru o analiză a raporturilor dintre Carol al II-lea și intelectuali vezi și: Lucian BOIA, Capcanele istoriei. Elita
intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas, București, 2011, pp. 112-157.

— 345 —
în același timp președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România (A.G.I.R.) și director al
revistei Lumea Nouă, este unul favorabil regelui și noii ordini1. Deși nu mai leagă de Carol al II-
lea așteptările de altădată, păstrează totuși încredere în calitățile sale de reformator și îl socotește
încă indispensabil pentru a feri România Mare de « anarhie »2. Pentru Manoilescu, monarhia
reprezintă totuși instituția cea mai potrivită pentru a îndeplini funcția de arbitru al vieții politice și
simbol al unității statului național3. Fiecare reformă majoră a regimului carlist (fie că este vorba
despre descentralizare, suprimarea parlamentarismului, promulgarea noii constituții sau
instituirea corporatismului) este întâmpinată în Lumea Nouă cu optimism și elogii la adresa
monarhului4. În această privință, verdictul pe care îl formulează imediat după instaurarea
monarhiei autoritare este cât se poate de explicit: « Astăzi lumea veche a murit iar cea nouă abia
mijeşte »5.
Manoilescu are destule motive pentru a fi mulțumit. Teoriile sale influențează într-o
manieră fundamentală configurația regimului autoritar. Partidul unic6, corporatismul, dictatura,
economia planificată7, românizarea, descentralizarea administrativă8, cultul șefului, totalitarismul9
sau apropierea de Axa Roma-Berlin, toate aceste teme sunt în același timp leitmotive ale textelor
sale și stâlpi ideologici care forjează progresiv edificiul României carliste. De altfel, acesta
sugerase încă din 1936 schimbarea constituției ca un prim pas pentru instaurarea «
corporatismului » și a « partidului unic »10. Până la urmă, « arhitecții » regimului se dovedesc a fi
imitatori extrem de fideli ai modelului său național de dezvoltare. Așa se face că, preluând o
expresie vehiculată de Manoilescu cu câțiva ani în urmă, statutele F.R.N. din 1938 proclamă la
rândul lor statul « purtător de idealuri » ca vector esențial destinat să dinamizeze națiunea11.
Pe de altă parte, Mihail Manoilescu nu este doar un artizan al ideologiei regimului, ci și
unul dintre actorii săi politici, chiar dacă temporar și abia în vara anului 194012, atunci când, la
scurt timp după pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei, Carol al II-lea îl numește în funcția
de ministru al Afacerilor Străine. Suveranul și colaboratorii săi speră astfel ca prin popularitatea și
relațiile de care Manoilescu se bucură acum în Germania și Italia să poată fi contracarat
revizionismul Ungariei și Bulgariei, care, alături de U.R.S.S., revendică la rândul lor părți din

1
Vezi, de pildă: Mihail MANOILESCU, „Un uomo finito – Un mondo finito”, Lumea Nouă, nr. 1-2, ianuarie-februarie
1939, pp. 37-40; Idem, „Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia”, Lumea Nouă, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1939, pp. 258-
259; Idem, „Problematica chestiei ţărăneşti”, Lumea Nouă, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1940, p. 31.
2
Idem, Memorii, vol. II, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 370.
3
Vezi: Mihail MANOILESCU, Le siècle du corporatisme: doctrine du corporatisme intégral et pur, Librairie Félix
Alcan, Paris, 1936, pp. 356-357.
4
Idem, „În ziua unei mari izbânzi”, Buletinul A.G.I.R., anul XX, nr. 4, aprilie 1938, p. 120; Ibidem, anul XX, nr. 9,
septembrie 1938, p. 217.
5
Idem, „Au murit notele”, Lumea Nouă, nr. 3-4, martie-aprilie 1938, p. 112.
6
Istorici precum Emilio Gentile sau António Costa Pinto îl consideră drept primul teoretician al acestui concept. Vezi:
António Costa PINTO, The Nature of Fascism Revisited, Columbia University Press, New York, 2012, p. 65; Emilio
GENTILE, La voie italienne au totalitarisme. Le parti et l’État sous le régime fasciste, Éditions du Rocher, Paris,
2004, p. 54.
7
În 1938. Imprimeria Națională îi publică următorul text: Mihail MANOILESCU, Ideea de plan economic național,
Imprimeria Națională, București, 1938.
8
Vezi: Mihail MANOILESCU, România, Stat corporativ, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1933; Idem, România: stat
național-corporativ, Tipografia Ziarului Universul, ediția a II-a, București, 1934, pp. 20-21; „Rânduiala”, Lumea
Nouă, nr. 8, august 1935, p. 400; Mihail MANOILESCU, Le siècle du corporatisme: doctrine du corporatisme
intégral et pur, Librairie Félix Alcan, Paris, 1936, p. 112; Idem, Ideea de plan economic național, Imprimeria
Națională, București, 1938, p. 20.
9
Vezi: Mihail MANOILESCU, „Stil individualist şi stil totalitar”, Lumea Nouă, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1938.
10
Idem, „Partidul unic”, Lumea Nouă, nr. 7, iulie 1936, p. 322.
11
Vezi: Mihail MANOILESCU, Le parti unique: institution politique des régimes nouveaux, Les Oeuvres Françaises,
Paris, 1936, p. 29; Legea pentru înființarea organizației politice a Frontului Renașterii Naționale din 16 decembrie
1938 și Regulamentul de funcționare din 5 ianuarie 1939, Editura Ziarului Universul, București, 1939, p. 15.
12
În această privință, nu este mai puțin important faptul că în 1939 semnează două dintre articolele tematice apărute în
al treilea volum al Enciclopedia României. Vezi: Mihail MANOILESCU, « Politica muncii naționale », in
Enciclopedia României, vol. III, Imprimeria Națională, București, 1939, pp. 226-232; Idem, « Evoluția economiei
industriale », in Enciclopedia României, vol. III, Imprimeria Națională, București, 1939, pp. 255-260.

— 346 —
teritoriului național român. Cu puțin timp înainte de această numire, Manoilescu își oferise
personal serviciile, într-o scrisoare pe care o adresează monarhului1. Cei doi reiau astfel relațiile
apropiate de la începutul deceniului iar în lunile iulie și august ale anului 1940 se întâlnesc
frecvent2. Acest naționalist se integrează cu o ușurință uimitoare în structurile regimului. Îmbracă
uniforma Partidului Națiunii și tot acum îi este publicată traducerea românească a cărții sale
despre partidul unic3. Prezența sa în fruntea diplomației românești nu reușește însă să împiedice
inevitabilul. În ziua de 30 august, Consiliul de Coroană acceptă hotărârile « Dictatului de la Viena
», ale cărui documente componente sunt semnate tocmai de Manoilescu.
În egală măsură, cazul lui Nichifor Crainic merită la rândul lui discutat pornind de la
aceeași manieră în care cele mai importante idei despre naționalism și modele de dezvoltare
proclamate de acest intelectual sunt aplicate în România carlistă.
Am exagera, poate, dacă am găsi originile titulaturii de « Cap al statului » atribuită regelui
prin articolul 30 al noii constituții într-o expresie identică pe care Crainic o utilizează încă din
1933 pentru a desemna pe monarh4. În schimb, corporatismul, monarhismul, instituirea
monopolului de stat în domeniul editării manualelor școlare, naționalizarea muncitorimii,
combaterea sectelor religioase și a prozelitismului sau cultul muncii sunt deziderate pe care acesta
le propune explicit începând din 1936 în proiectul său cu privire la statul etnocratic5. Pe de altă
parte, regimul autoritar ar putea fi gândit și ca o concretizare (imperfectă, desigur) a statului
monarhic de tip « bizantin » imaginat de Crainic ca un exemplu de stabilitate politică, veritabil
remediu pentru provocările modernității. Ca și așezământul etnocratic teoretizat de acest
intelectual, regimul politic din România sfârșitului de deceniu se inspiră într-o manieră mai mult
sau mai puțin directă din Bizanțul ortodox acordând bisericii și patriarhului un rol de prim ordin.
Nu în ultimul rând, acest stat are în frunte un monarh ortodox. Prin firea sa, prin legătura sa cu
biserica și prin felul cum își manifestă ortodoxia, Carol al II-lea nu face decât să îi dovedească lui
Nichifor Crainic faptul că perpetuează cu succes o tradiție « bizantină » și « balcanică ». În opinia
acestui carlist, religiozitatea monarhului nu reprezintă altceva decât « ortodoxia dinamică a
împăraților bizantini »6.
Așa se face că revista Gândirea (patronată de Crainic) devine în anii 1938-1940 un veritabil
vector ideologic al carlismului, o publicație în care personalitatea monarhului și programul său
cultural sunt elogiate constant, inclusiv prin versuri și rugăciuni7. În schimb, regele apelează la
inventivitatea ideologică și la talentul oratoric al lui Crainic în iulie 1940, atunci când îl numește
în funcția de ministru al Propagandei. În 1940, Nichifor Crainic se bucură de un prestigiu deosebit
de ridicat. În primăvara acestui an, de pildă, acesta devine membru al Academiei Române, ca
urmare a unei recomandări pe care filosoful Ion Petrovici o făcuse cu un an în urmă. Crainic
ocupă acum locul poetului naționalist Octavian Goga, decedat în 19388.
Faptul că regele solicită ajutorul lui Manoilescu și al lui Crainic în această perioadă critică
reprezintă atât o recunoaștere monarhică a carlismului profesat de cei doi cât și o dovadă în plus a
legăturii existente între regim și convingerile politice pe care acești naționaliști le profesează
acum.

1
Idem, Dictatul de la Viena: memorii iulie-august 1940, editura Enciclopedică, București, 1991, pp. 13-17.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 93/1940, ff. 15-16; Idem, dosar 96/1940, ff. 38-88.
3
Mihail MANOILESCU, Partidul unic: instituția politică a regimurilor noi, Cartea Românească, București, 1940.
4
Nichifor CRAINIC, „Trăiască Regele!”, Calendarul, anul II, 9 iunie 1933, p. 1.
5
„Programul statului etnocratic”, Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 25, 14 mai 1936, p. 6; Idem, Programul statului etnocratic,
Tipografia Ziarului Universul, colecția « Biblioteca naționalistă », București, 1937, p. 15; Nichifor CRAINIC,
Ortodoxie și etnocrație, Cugetarea, București, 1938, p. 41, 42, 196.
6
Idem, „Regele și Biserica”, Gândirea, anul XVIII, nr. 10, decembrie 1939, p. 536. Vezi și: Nichifor CRAINIC, „Biblia
Regelui”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, p. 585.
7
Idem, „Cultul cărții”, Gândirea, anul XVIII, nr. 6, iunie 1939, p. 350; Idem, „Rugăciune pentru Rege”, Gândirea, anul
XVIII, nr. 8, octombrie 1939, pp. 425-426; Idem, „Despre Rege”, Gândirea, anul XVIII, nr. 9, noiembrie 1939, p.
527; Idem, „Regele și cultura”, Gândirea, anul XIX, nr. 6, iunie 1940, pp. 405-414.
8
Roland CLARK, « Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political culture of the extreme right in 1930s
Romania », Nationalities Papers, vol. 40, nr. 1, 2012, pp. 120-121.

— 347 —
 În afară de aceste două cazuri, cei mai vizibili intelectuali carliști sunt cei pe care i-am
putea încadra în tiparul maurassian al intelectualului-jurnalist, un model consacrat de partizanii
regelui încă de la debutul deceniului precedent. În primul rând, Mihail Manoilescu și Nichifor
Crainic sunt ei înșiși publiciști prolifici, fiecare dintre ei dirijând propria revistă: Lumea Nouă,
respectiv Gândirea. Alături de ei, însă, se remarcă acum inclusiv personaje precum Cezar Petrescu
sau Pamfil Șeicaru. În calitate de jurnaliști și redactori ai cotidienelor România, respectiv
Curentul, cei doi contribuie într-o măsură deloc neglijabilă la legitimarea regimului.
Regele îl numește nu întâmplător pe Cezar Petrescu la conducerea ziarului România,
publicația oficială a regimului. Suveranul îi răsplătește astfel fidelitatea monarhică. În România,
Petrescu este destinat a populariza prin stilul său original și accesibil vulgata ideologiei carliste.
Această persoană se bucură de calitățile sale unui veritabil artist al condeiului, ale cărui romane
(Calea Victoriei (1930), Baletul mecanic (1931), Oraș patriarhal (1933), Aurul negru (1934), etc.)
se vând în acest deceniu în tiraje extrem de mari1. În publicistica lui Cezar Petrescu, Carol al II-lea
devine în același timp soluție politică antiparlamentară, Salvator, continuator al unei culturi
politice voevodale și vector al unității naționale.
Astfel aflăm că monarhul se afirmă încă din 1930 ca « o mână tare » tocmai pentru a suplini
carențele guvernărilor partidelor politice. Comparate cu nestatornicia și oportunismul actorilor
parlamentarismului, inițiativele sale (politice, culturale sau sociale) ar fi devenit astfel un model de
eficiență și continuitate2. Ca în vremurile de odinioară, acesta ar fi ieșit în evidență ca un veritabil
« Domn » al țării, factor generator de siguranță într-un autentic « voevodat cultural și social »3.
Practic, în textele pe care le publică în România, Cezar Petrescu nu face decât să popularizeze
temele principale care forjaseră progresiv imaginea regelui începând din momentul Restaurației.
De pildă, obsesia luptei împotriva factorilor care primejduiesc unitatea națiunii este prezentă în
discursul acestui carlist până în ultimele săptămâni de existență ale regimului, atunci când
monarhia este odată în plus situată în fruntea eforturilor de combatere a « tendințelor centrifuge »
care « amenință a sfărâma solidaritatea națională »4.
Ca și colegul său Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru interpretează la rândul lui într-o manieră
favorabilă fiecare reformă a monarhiei autoritare. Noua constituție, reorganizarea administrativă,
introducerea parlamentului corporativ sau crearea partidului unic5, fiecare dintre ele beneficiază
de o amplă prezentare pozitivă în paginile Curentului. În publicația pe care o patronează, acest
jurnalist monarhist dezbate începând din vara anului 1938 inclusiv totalitarismul. Șeicaru asociază
explicit formula politică totalitară cu « ordinea » și cu încadrarea armonioasă a indivizilor în
colectivitatea națională, recomandând-o ca pe o « terapie » împotriva oricăror « fermenți de
disoluție a statului »6. Pentru el, totalitarismul înseamnă acum nu doar sfârșitul statului
parlamentar și crearea cadrelor instituționale necesare pentru « disciplinarea » indivizilor care
compun națiunea, ci și o formulă de modernitate politică absolut necesară pentru a alinia cu
adevărat România la « noua ordine » europeană dictată de state precum Italia fascistă și Germania
național-socialistă7.

1
Mircea ZACIU, Marian PAPAHAGI, Aurel SASU (ed.) Dicționarul scriitorilor români, vol. III, Albatros, București,
2001, pp. 707-712.
2
Cezar PETRESCU, „Minunea totuși s-a împlinit”, România, anul I, nr. 8, 9 iunie 1938, p. 1; Idem, „Domnia Regelui
Carol al II-lea”, Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938, pp. 946-947; Idem, „Sceptrul
Regelui, profilat pe zonă”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, p. 536.
3
Idem, „Politica noastră voevodală”, România, anul II, nr. 492, 11 octombrie 1939, p. 1; România, anul III, nr. 713, 25
mai 1940, p. 1.
4
Idem, „Suveranul și regenerarea națională”, România, anul III, nr. 798, 18 august 1940, p. 1.
5
Pamfil ȘEICARU, „Organizarea F.R.N.”, Curentul, anul XII, 9 ianuarie 1939, p. 12; Idem, „Revanșa ideilor
ostracizate”, Curentul, anul XIII, 26 iunie 1940, p. 1.
6
Idem, „Abecedar al statului totalitar”, Curentul, anul XI, 1 iunie 1938, pp. 1-2. Vezi și articolele din luna octombrie a
aceluiași an aparținând colegului său de redacție, Mircea Vlad Pienescu: Mircea Vlad PIENESCU, „Doctrina
partidului unic”, Curentul, anul XI, 27 octombrie 1938, p. 5; Idem, „Ce este un stat totalitar”, Curentul, anul XI, 28
octombrie 1938, p. 5; Idem, „Formele noi de viață politică”, Curentul, anul XI, 30 octombrie 1938, p. 1.
7
Pamfil ȘEICARU, „Stat totalitar”, Curentul, anul XIII, 11 iulie 1940, p. 1.

— 348 —
 Altfel, la baza articolelor sale monarhiste se află aceleași idei antiparlamentare pe care le
profesează neîncetat încă de la începutul anilor 1920. Acesta supune unei observații atente fiecare
acțiune publică a regelui1 și își exprimă în continuare încrederea într-o « afirmare monarhică » a
României Mari, admirând pe Carol al II-lea pentru faptul de a fi distrus în cele din urmă « hidra
electorală »2. Prin publicistica sa, Șeicaru se înscrie în suita « teoreticienilor » noii ordini, unul
care oferă cititorilor nu doar interpretări ideologice, ci și îndrumări politice. Cultul autorității, al
ierarhiei și al faptei, iată principalele trăsături cu care acesta înzestrează noul regim autoritar3.
Alături de Cezar Petrescu, acesta contribuie din plin la fabricarea și popularizarea imaginii
oficiale a monarhului.
Dacă intelectualii carliști ar putea fi gândiți în studiul nostru mai degrabă ca o categorie
generatoare de dinamism ideologic, atunci elitelor tradiționale – oameni politici, universitari,
clerici, militari – le revine mai ales sarcina de a legitima și de a guverna în mod efectiv noul regim.
Dictaturile din Europa anilor 1930 sunt regimuri personalizate în jurul figurii unui șef. Totuși,
pentru a guverna, acești conducători au nevoie de instituții și de elite. În analiza unor asemenea
regimuri autoritare, rolul lor este frecvent subestimat, uneori într-o asemenea măsură încât se
acceptă fără critică ideea potrivit căreia puterea de luare a deciziilor este centralizată în mâinile
dictatorilor. Aceștia ar fi, pur și simplu, cei care dictează.
Se neglijează faptul că persoanele care îndeplinesc funcția autocratului sunt totdeauna
nevoite să facă concesii elitelor tradiționale și să colaboreze cu acestea, atât pentru scopuri de
legitimare cât și pentru prevenirea uzurpării autorității de care se bucură. În această privință, Paul
H. Lewis a remarcat de pildă faptul că toate autoritarismele « latine » din această perioadă (Italia
fascistă, Spania lui Franco și Portugalia lui Salazar) se caracterizează prin strânsa cooperare
dintre șefi și membrii elitelor tradiționale. Pe scurt, țelul acestora din urmă ar fi fost acela de a-și
păstra influența de care se bucurau înaintea fenomenului de mass politics (pe care autorul îl
echivalează cu « intrarea maselor în politică »), generat de consecințele Primului Război Mondial4.
Pe de altă parte, pentru a demonstra gradul de implicare al elitelor tradiționale în instaurarea și
funcționarea autoritarismelor est-europene din această perioadă, Martin Blinkhorn vorbește chiar
despre existența unor « dictaturi ale establishment-ului » (establishment dictatorships)5.
Cum se manifestă această dinamică în cazul monarhismului carlist ? Cum am putea explica
sprijinul pe care numeroși militari, industriași, magistrați, universitari sau clerici îl acordă acum
noului regim ? De ce un profesor universitar precum Constantin C. Giurescu devine rezident regal
al ținutului Marea, președinte al F.R.N. iar în cele din urmă inclusiv ministru al Propagandei
Naționale ? De ce universitari precum Istrate Micescu sau Ion V. Gruia legitimează din punct de
vedere juridic regimul monarhiei autoritare sau ce determină pe filosoful Constantin Rădulescu-
Motru să popularizeze inițiativele culturale și sociale ale lui Carol al II-lea6 ?
După cum este o creație a intelectualilor, carlismul ar putea fi înțeles în egală măsură ca un
fenomen politic generat de elitele conservatoare. Acest lucru se petrece într-o manieră progresivă,
începând cu momentul Restaurației din 8 iunie 1930. Pentru pătura național-conservatoare
partizană a monarhiei, carisma lui Carol nu a reprezentat niciodată un factor decisiv, chiar dacă
aceasta îi elogiază calitățile și îi încredințează funcția de arbitru suprem al vieții politice. Din

1
Vezi, de pildă: Pamfil ȘEICARU, „Inspecții regale”, Curentul, anul XI, 9 aprilie 1938, pp. 1-2; Idem, „Lângă țara
Moților, Maramureșul”, Curentul, anul XI, 18 mai 1938, p. 12; Idem, „M.S. Regele și rezultatele manevrelor de
toamnă”, Curentul, anul XI, 26 octombrie 1938, p. 12; Idem, „Îndemnuri regești”, Curentul, anul XII, 5 ianuarie
1939, pp. 1-2; Idem, „Mesajul regal”, Curentul, anul XII, 11 iunie 1939, p. 1.
2
Idem, „Sensul spovedaniei naționale”, Curentul, anul XI, 27 februarie 1938, p. 1; Idem, „Constituția muncitorilor”,
Curentul, anul XI, 2 martie 1938, p. 12.
3
Vezi: Pamfil ȘEICARU, „Frontul Renașterii Naționale”, Curentul, anul XI, 19 decembrie 1938, p. 12; Idem, „Țara își
continuă activitatea”, Curentul, anul XII, 10 septembrie 1939, p. 1.
4
Paul H. LEWIS, Latin Fascist Elites: the Mussolini, Franco and Salazar Regimes, Praeger Publishers, Westport, 2002,
p. 199.
5
Martin BLINKHORN, Fascism and the Right in Europe, 1919-1945, Longman, London, 2000, p. 51.
6
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 127/1937, ff. 94-98.

— 349 —
contră, am putea spune că motive de ordin pur pragmatic determină această categorie socială să
susțină ascensiunea autoritarismului monarhic.
Înainte de toate, trebuie să avem vedere natura acestei cooperări din anii care preced
instaurarea regimului autoritar. La începutul acestui deceniu, legitimitatea puterii de care se
bucură elitele tradiționale este primejduită nu doar de ascensiunea antiparlamentarismului și a
Gărzii de Fier, ci în egală măsură și ca urmare a crizei economice ori a eșecurilor successive ale
guvernărilor anilor 1920. În acest context, Carol al II-lea se prefigurează ca un personaj capabil
să le ofere o soluție la criza pe care o traversează. Mai precis, monarhia și elitele tradiționale
edifică treptat un sistem de guvernare centrat pe personalizarea puterii în cadrul căruia regele este
înzestrat cu sarcina de a conduce o operă reformatoare și de a asigura consensul național.
De o parte, elitele tradiționale încearcă să își păstreze pozițiile dominante colaborând cu
monarhul, fie și în cadrul unui regim autoritar în cadrul căruia acesta va fi veritabilul șef. De
cealaltă parte, Carol al II-lea are nevoie de susținerea lor pentru a-și menține și a-și consolida
puterea, fie și jucând rolul unui dictator. Regele sprijină afirmarea politică a unui industriaș
precum Ion Gigurtu până la a-l numi președinte al Consiliul de Miniștri în luna iulie 1940 nu doar
datorită carlismului pe care acesta îl manifestă prin discurs1, ci și datorită relațiilor apropiate pe
care le cultivă cu medii economice și politice din Reich-ul german, legături pe care monarhul speră
să le poată folosi acum în scopuri diplomatice2. În schimb, Gigurtu profită de succesul său politic
(respectiv de apropierea de anturajul regal) pentru a-și spori notorietatea și influența în afaceri.
Fie că vorbim despre monarhie sau despre elitele conservatoare, fiecare dintre acești doi
factori politici se bucură doar de o independență relativă în luarea deciziilor, deși elitele
tradiționale îi sunt subordonate monarhului în multe privințe. O asemenea abordare ne ajută să
înțelegem mai bine antanta creată între cele două părți, atât la debutul anilor 1930 cât și la
sfârșitul deceniului.
În anii 1938-1940, influența politică a elitelor tradiționale devine din ce în ce mai evidentă3.
Pentru a dovedi acest lucru, este suficient să urmărim aspecte precum profesia și statutul social al
persoanelor care formează acum guvernele carliste sau Consiliile de Coroană ori statutul și
itinerarul celor care posedă funcția de rezident regal. Să analizăm, de pildă, componența primei
guvernări carliste. În primul rând, în afară de patriarhul Miron Cristea, fiecare dintre membrii
acestui for (Alexandru Averescu, Arthur Văitoianu, Ion Antonescu, Paul Teodorescu, Alexandru
Vaida-Voevod, Constantin Angelescu, Voicu Niţescu, Ion Costinescu, G.G. Mironescu, Nicolae
Iorga, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Victor Iamandi,
Mircea Cancicov, Armand Călinescu și Nicolae Petrescu-Comnen) deținuse deja funcții politice
înainte de 19384. Pornind de la acest aspect, i-am putea considera în egală măsură ca fiind
reprezentanți ai vechiului regim. În al doilea rând, din punct de vedere profesional (un prelat
ortodox, militari, medici, universitari, juriști, ingineri sau economiști) acești actori ar putea lesne
identificați cu o categorie socială național-conservatoare partizană a păstrarii statu quo-ului. În
fine, odată avut în vedere criteriul mediei de vârstă, această guvernare ar putea etichetată inclusiv
ca o gerontocrație, adică un sistem politic în care puterea este exercitată mai degrabă de generația
vârstnică.
Asemenea medii de recrutare își păstrează preponderența de-a lungul întregii existențe a
regimului. Acest lucru este valabil nu doar pentru membrii guvernelor, ci și pentru rezidenții regali
și persoanele care formează Consiliile de Coroană5. Astfel, în august 1938, prima serie de rezidenţi
regali se recrutează dintre generali (Alexandru Hanzu – Someș, Dănilă Papp – Mureș, Romulus

1
Vezi, de pildă: Ion GIGURTU, « Economia obștească sub auspiciile noului regim », in Zece ani de domnie ai M.S.
Regelui Carol al II-lea, vol. II, Cartea Românească, București, 1940, p. 243; ANIC, fond Frontul Renașterii
Naționale, dosar 8, f. 14.
2
Vezi: Raoul BOSSY, Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), vol. II, Humanitas, București, 1993, p. 154.
3
În această privință, vezi și: Doru Adrian LIXANDRU, « O dictatură în condominiu? Elitele tradiționale și monarhia în
timpul regimului autoritar din România anilor 1938-1940 », Revista istorică, tom XXVI, nr. 3-4, 2015, pp. 311-321.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 227/1938, f. 4.
5
Pentru o serie de biografii oficiale ale consilierilor regali, rezidenților ținuturilor și ale membrilor primului guvern al
F.R.N., vezi: Ion N. DIACONESCU, op. cit., pp. 31.

— 350 —
Scărişoreanu – Olt, Mihail Negruzzi – Prut), foști magistrați (Alexandru Gane – Bucegi, Alexandru
Marta – Timiș, ), juriști (Victor Cădere – Dunărea, Nicolae Ottescu – Marea, Dinu Simian – Nistru,
Gheorghe Flondor – Suceava, Grigore Cazacliu – Nistru), profesori universitari (Gheorghe
Alexianu – Suceava, Constantin C. Giurescu – Marea, Traian Ionașcu – Prut) sau medici (Coriolan
Tătaru – Someș)1. Pe de altă parte, funcția de consilier regal este deținută în primăvara anului
1938 de următoarele personaje: Miron Cristea, mareșalii Alexandru Averescu și Constantin
Prezan, generalii Arthur Văitoianu și Ernest Baliff, Alexandru Vaida-Voevod, G.G. Mironescu,
Nicolae Iorga, Constantin Angelescu, Gheorghe Tătărescu și Constantin Argetoianu2. Acestor
veritabili reprezentanți ai elitelor conservatoare li se alătură, treptat, până în luna august a anului
1940, inclusiv Alexandru C. Cuza (iunie 1939), Victor Iamandi (noiembrie 1939), Ion Mihalache
(iunie 1940), Victor Antonescu (aprilie 1940), precum și trei clerici: patriarhul Nicodim Munteanu,
Nicolae Bălan (mitropolit al Ardealului) și Alexandru Niculescu (mitropolit greco-catolic al
Blajului)3. Consiliul de Coroană reprezintă un for cu rol consultativ ai cărui membri sunt
desemnați tot de rege. Este creat la sfârșitul lunii martie a anului 1938 iar statutele sale specifică
explicit faptul că persoanele care îl formează sunt recrutate personal de către monarh « dintre
actuali şi foşti demnitari ai Statului, Bisericii, oştirii şi ai Curţii Regale, ori din personalităţile de
vază ale Ţării »4. Altfel, în ceea ce privește alianța dintre rege și aceste categorii sociale merită
menționat inclusiv faptul că printre membrii vechii elite parlamentare numai oamenii politici
carliști beneficiază acum de posibilitatea de a-și continua cariera lor politică. Național-țărăniștii
grupați în jurul lui Iuliu Maniu ori național-liberalii dirijați de Constantin I.C. Brătianu, de
exemplu, nu se încadrează în structurile noului regim, deși și ei sunt, la rândul lor, exponenți ai
vechiului « politicianism ».
În fine, cu greu s-ar putea nega faptul că monarhul își sporește puterea și că un regim
autoritar este instaurat în numele său inclusiv ca urmare a acțiunii progresive și concertate a unei
pături național-conservatoare mai puțin înclinată spre experimente politice radicale. Cum altfel am
putea explica faptul că mulți dintre ei dobândesc poziții cheie în regimul carlist, funcții care le
permit să-și lase amprenta asupra legislației și a practicilor instituționale ? Pentru a sesiza acest
lucru, e suficient a urmări rolul militarilor sau parcursul unor actori politici precum Miron
Cristea, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Armand Călinescu, Istrate Micescu sau Valer Pop.
Faptul că militarii devin în anii 1938-1940 din ce în ce mai prezenți atât în spațiul public
cât și în cadrul mecanismului de luare a deciziilor de guvernare a determinat pe unii istorici să
vorbească despre o « militarizare progresivă a societății »5. Merită amintit în această privință faptul
că acum funcțiile de prefect și subprefect sunt deținute fiecare dintre ele de câte un militar (fie el
ofițer sau colonel) și că uniforma devine obligatorie pentru membrii partidului unic. În plus, tot mai
mulți tineri sunt integrați în organizații controlate de stat. Pe de altă parte, Carol II este la rândul
lui prezent din ce în ce mai des în mijlocul armatei și își asumă tot mai energic rolul de șef,
implicându-se în probleme dintre cele mai diverse, de la uniforme și armament până la felul cum
sunt organizate regimentele6.
Carol își consolidează încă de la începutul anilor 1920 influența politică pornind de la
legăturile pe care le cultivă cu diferiți ofițeri. Nu lipsit de însemnătate este faptul că cinci dintre
cele șapte persoane care îl însoțesc într-o călătorie pe care o face în 1920 în jurul lumii sunt cadre
active ale armatei (generalul Constantin Găvănescul, căpitanul Lazăr Horia ori coloneii N.
Condeescu, Arion Nicolai și N. Condiescu)7. Tinerețea sa, voluntarismul și energia de care dă
dovadă, implicarea sa în diferite activități care privesc armata, toate acestea reprezintă factori

1
Idem, dosar 229/1938, f. 7; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 166/1939, f. 21.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 229/1938, f. 15.
3
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 10/1938, f. 16, 18, 25, 31, 32.
4
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 75, 31 martie 1938, p. 1640.
5
Christophe MIDAN, op. cit., p. 6.
6
Ibidem.
7
Vezi: Constantin GĂVĂNESCUL, Ocolul pământului în șapte luni și o zi – 20 februarie 1920 – 21 septembrie 1920:
călătorie făcută cu A.S.R. Principele Carol, Moștenitorul Tronului, vol. I, Tipografia Gutenberg, Timișoara, 1920, p.
XV.

— 351 —
care îl fac popular în rândul soldaților. Cum altfel am putea explica ușurința cu care acesta
socializează cu militarii ori sprijinul pe care această categorie i-l acordă în timpul exilului sau în
vara anului 1930 ? Odată devenit rege, Carol își dă seama că pe fidelitatea lor își poate
fundamenta oricând puterea sa personală.
Ca și în anii trecuți, militarii se numără în continuare printre corespondenții regelui, față de
care își mărturisesc constant credința și devotamentul1. Așa se face că una dintre temele favorite
ale discursului lor carlist este rolul pe care regele îl are acum în eforturile depuse pentru
înzestrarea armatei2. Această relație este întreținută cu grijă inclusiv de suveran. Regele se afițează
deseori în spațiul public alături de generali ai armatei române și tot împreună de ei inspectează
regimente militare sau dezbate chestiunea înzestrării armatei3. În mod simbolic, primul mesaj
oficial din fiecare an al monarhului este adresat soldaților. Mulțumindu-le pentru devotament,
Carol al II-lea îi încurajează și le reamintește idealului comun care îi leagă: apărarea granițelor.
Interesul pentru menținerea unei asemenea relații este unul reciproc. Monarhul găsește
printre militari colaboratori eficienți și rapizi în acțiunile lor. În schimb, armata profită la rândul
ei atunci când Carol al II-lea intervine printre guvernanți pentru a le apăra interesele (de exemplu,
pentru creșterea progresivă a fondurilor din bugetul statului destinate armatei – acestea sporesc de
la 15 % în anii 1920 până la 33 % la sfârșitul deceniului următor) sau pentru menținerea soldelor
atunci când acestea sunt amenințate)4. Nu mai puțin importante sunt diferite alte privilegii de care
se bucură acum această categorie socială, sub forma unor scutiri de impozite sau, de pildă, prin
înființarea « Casei Oștirii », o instituție de asistență economică și socială care le este destinată5.
După părerea lui Henry L. Roberts, deși armata joacă în cultura politică a României Mari
un rol mult mai puțin important în comparație cu celelalte state din Balcani, totuși această
instituție pare a fi totdeauna pregătită să intervină ca un garant al ordinii. Un general ajunge
frecvent în fruntea executivului în momente de criză sau de tranziție politică. Potrivit interpretării
oferite de Roberts, dictatura generalului Antonescu n-ar reprezenta decât punctul culminant al
implicării armatei în viața politică6. Așa se face că generalii Gheorghe Argeșeanu și Ion Antonescu
sunt numiți succesiv de către Carol II în funcția de preşedinte al Consiliului de Miniştri după
asasinarea lui Armand Călinescu, respectiv în zilele care urmează Dictatului de la Viena. Prin
prezența lor, militarii întăresc dimensiunea autoritară a regimului, facilitând controlul cetățenilor
și suprimarea rapidă a oricărei tendințe contestatare. Alături de biserica ortodoxă, armata
contribuie într-o manieră esențială la legitimarea și continuitatea regimului.
În schimb, importanța pe care Biserica ortodoxă română o deține în cadrul noului regim
este evidențiată tocmai de prezența patriarhului Miron Cristea în funcția de președinte al
Consiliului de Miniștri (post echivalent cu acela al unui șef de guvern) în perioada februarie 1938
– martie 1939. În afară de faptul că este monarhist, acest cleric posedă trei calități deosebit de utile
pentru legitimarea luptei pe care regimul o duce împotriva « forțelor centrifuge »: este în același
timp cap al Bisericii ortodoxe, naționalist înverșunat și ardelean.
Pe lângă efortul pe care îl depune pentru a stăvili implicarea preoților în Garda de Fier,
Miron Cristea proclamă consensul național și se afirmă ca un adversar al oricăror « curente
extremiste »7. Ca remediu împotriva radicalismului politic, patriarhul propune pur și simplu o

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 109/1939, vol. I, ff. 138-142; ANIC, fond Casa
Regală. Miscelanee, dosar 681, f. 15.
2
„6 Iunie...”, România aeriană, anul XII, nr. 6, iunie 1938, p. 1; Paul TEODORESCU, „Aviația și marina sub Regele
Carol II”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 602-612; Nicolae STOENESCU, „Armata în
ultimii zece ani”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 613-621.
3
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 47, 25 februarie 1939, p. 950; Idem, nr. 98, 28 aprilie 1939, p. 2648; Idem, nr. 108,
12 mai 1939, p. 3000.
4
Christophe MIDAN, op. cit., pp. 5-6.
5
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 112, 18 mai 1938, pp. 2408-2409; Idem, anul CVII, nr. 71, 24 martie 1939, pp. 1488-
1492.
6
Henry L. ROBERTS, Rumania. Political Problems of an Agrarian State, Archon Books, Hamden, 1969, p. 92.
7
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 6, 7 ianuarie 1939, p. 54.

— 352 —
atitudine de « ascultare » față de « conducători »1 iar ca alternativă la primejdia « dezbinării între
frați » proclamă reașezarea națiunii pe temelii noi, temelii centrate pe « liniște », « ordine », «
disciplină socială » și autoritate « legală »2.
Cum se manifestă însă carlismul lui Miron Cristea prin raportare la persoana regelui ? În
primul rând, ca și în cazul altor carliști, printr-un discurs și prin acțiuni favorabile acestuia din
urmă. Patriarhul se referă la Carol al II-lea ca la un factor de păstrare a « armoniei sociale »3 iar
românilor le recomandă cât se poate de explicit să stea uniți « în jurul Tronului »4. În primul său
discurs rostit în calitate de șef al guvernului, Miron Cristea felicită astfel pe rege pentru faptul de a
fi suprimat parlamentarismul: « Majestate, astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a
învrăjbit fără niciun folos pe toţi, spre paguba ţării întregi. Astăzi s-a rupt păienjenişul de pe ochii
cetăţenilor României întregite, ca să vadă limpede de unde le vine mântuirea: de la eroica hotărâre a
Majestăţii Tale şi de la înţelegerea rosturilor unei ţări şi a adevăratelor ei interese. Astăzi s-a mai
distrus: zarva, ura, certurile, bătăile electorale şi chiar omorurile; şi în locul lor se va întrona
liniştea, ordinea, munca liniştită, pacea şi unirea, pecetluite de frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca
în timpurile legendare »5. Chestiunea « forțelor centrifuge » care amenință națiunea revine frecvent
în discursurile patriarhului iar aceasta este pusă în antiteză cu calitatea « terapeutică » a
naționalismului carlist, al cărui partizan este.
Miron Cristea se evidențiază acum ca un veritabil naționalist monarhist. Patriarhul este nu
doar președinte al asociației Cultul Eroilor, ci se afirmă și ca un înfocat partizan al românizării.
Implicarea sa în eforturile dedicate acestui deziderat nu este una de dată recentă. Miron Cristea
îndemnase încă din toamna anului 1936 studenții să se pregătească astfel încât odată cu
terminarea studiilor să poată fi capabili « să cucerească toate domeniile publice și particulare » în
fața « străinilor mai bine pregătiți ». Ca și alți carliști, acesta proclamă proclamă la rândul lui o «
Românie a Românilor »6. Dimensiunea politică a acestei retorici nu trebuie neglijată. Odată
devenit președinte al Consiliului de Miniștri doi ani mai târziu, patriarhul face din dezideratul «
românizării » unul dintre țelurile centrale ale programului său de guvernare7.
În 1938, Miron Cristea are 70 de ani. Acesta nu este însă singurul carlist aparținând elitelor
tradiționale care posedă o vârstă apreciabilă. Istoricul Nicolae Iorga este cu doar trei ani mai
tânăr. Pentru a înțelege monarhismul de acum al lui Iorga trebuie să avem în vedere în primul rând
rolul său politic. În acești ani, acesta îndeplinește funcția de consilier regal iar vechimea și
soliditatea legăturilor dintre el și Carol al II-lea ne determină să credem că în cazul său această
funcție este una mai mult decât decorativă. Convingerile sale cu privire la felul cum ar trebui
guvernată România Mare ar putea fi sintetizată parcurgând textele numeroaselor sale conferințe și
articolele pe care le publică în Neamul românesc, gazeta sa personală.
De cele mai multe ori, referirile sale la Coroană înseamnă în același timp referiri la marile
avantaje pe care le oferă în opinia lui monarhia, și anume « stabilitatea » și « continuitatea »8.
Iorga propune explicit autoritatea unui « Domn care guvernează » ca alternativă la parlamentarism
și la radicalismul politic promovat de Garda de Fier9. De altfel, imediat după plebiscitul din

1
Frontul Mărășești, anul III, nr. 10, mai 1938, p. 9.
2
Pastorala Înalt Prea-Sfințitului Patriarh al României Miron pentru îndemn la liniște, pace, bună frățietate și supunere
față de legi și autoritate, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1938, pp. 3-4.
3
Pastorale, predici și cuvântări ținute de Înalt Prea Sfinția Sa Domn Domn Dr. Miron Cristea, Patriarh al României,
vol. VI, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1939, p. 186.
4
Miron CRISTEA, « România Nouă și Constituția ei », in Un an de Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa
domnie a M.S. Regelui Carol II, Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1939, p. 9.
5
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 49, 1 martie 1938, pp. 1132-1133.
6
Miron CRISTEA, « Cuvântare », in Deschiderea pe anul școlar 1936-1937, Așezământul Tipografic Datina
Românească, Vălenii de Munte, 1936, pp. 13-14.
7
Vezi: Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 6, 7 ianuarie 1939, pp. 57-58.
8
Nicolae IORGA, « Despre continuitatea dinastică, conferință la radio – 7 iunie 1940 », in Nicolae IORGA, Sfaturi pe
întunerec. Conferințe la radio 1931-1940, Editura Casa Radio, București, 2001, pp. 654-658.
9
Idem, « Necesitatea autorității regale », in Era nouă, Asociația Publiciștilor Români, București, 1938, pp. 3-5.

— 353 —
februarie 1938 Iorga felicită personal pe Carol al II-lea pentru faptul de a fi scăpat România Mare
de sub « jugul profesioniştilor demagogiei »1.
Acest intelectual profund tradiționalist împărtășește o viziune romantică asupra regalității
și aspiră în continuare la materializarea idealului monarhului bizantin ortodox. În această privință,
Carol al II-lea nu face decât să îi dovedească prin acțiunile sale faptul că se înscrie pe linia unei
tradiții « domnești » de sorginte medievală2. Așa se face că într-un volum dedicat aniversării a zece
ani de la Restaurație Iorga aseamănă explicit pe acest suveran cu voevodul valah Constantin
Brâncoveanu3.
Acest carlist cultivă iluzia unui monarh ideal, înfățișându-l pe Carol al II-lea nu doar ca pe
un simbol al unității naționale, un rege care « întrupează națiunea »4, ci în egală măsură și ca pe o
persoană plină de calități, cu « ochii ageri » și « perfect informat », posesor al unei inteligențe
strălucite și stăpânit de o energie « eroică »5, Carlismul său se manifestă într-o asemenea măsură
încât după evacuarea Basarabiei și nordului Bucovinei popularizează în Neamul românesc ideea
potrivit căreia în cadrul Consiliului de Coroană în care se discută ultimatumul sovietic regele n-ar
fi fost de acord cu cedarea acestor teritorii6. O astfel de atitudine nu este inedită. Cu 22 de ani în
urmă, în contextul Primului Război Mondial și a dezertării de pe front a principelui Carol
(dezertare urmată de căsătoria morganatică a acestuia cu Zizi Lambrino), Iorga publicase o
broșură ale cărei texte sunt destinate tocmai a pune la adăpost pe prinț de criticile care îl asaltau
atunci7.
Spre deosebire de alți carliști, evenimentele tragice din luna septembrie a anului 1940 nu
suprimă atașamentul său față de Carol. Întâlnirea pe care cei doi o au în ziua următoare abdicării
reprezintă pentru Nicolae Iorga un prilej pentru a-l anunța pe fostul suveran de faptul că Neamul
Românesc își va înceta de acum înainte apariția. Fidel crezului său monarhic, ultimul articol pe
care îl publică aici este destinat tocmai ameliorării imaginii lui Carol al II-lea, făcut acum
principal vinovat pentru prăbușirea României Mari:

« E o elementară datorie de onestitate să se recunoască la plecarea Regelui Carol al II-lea și iubirea

cu care a fost chemat de întreaga țară și lungile osteneli pe care le-a cheltuit pentru a lucra în fruntea tuturora
la întărirea și înălțarea ei.
Dacă azi greutăți neprevăzute au putut face impopulară o Domnie pe care n-avem încă perspectiva
trebuitoare pentru a o judeca, nu ne putem purta față de acela înaintea căruia până ieri s-au descoperit toate
frunțile, ca acele nații înjosite care lingușesc azi pentru a lovi cu pietrele mâine.
Nenorocirea are drepturile ei și față de cel din urmă om, cu atât față de cine a fost acestei țări un rege
dorit și iubit atâția ani de zile și căruia numai asprimea vremurilor ne-a împiedicat, ieri încă, de a-i serba
deceniul de muncă »8.

Asemenea mărturisiri de credință monarhiste nu rămân fără urmări pentru Iorga.

Atașamentul față de Carol al II-lea și antifascismul pe care le profesează în anii treizeci pregătesc
nu numai sfârșitul carierei sale politice, ci și sfârșitul existenței sale. În noiembrie 1940 acesta
devine victima unui asasinat organizat de câțiva membri ai Gărzii de Fier.
Spre deosebire de Nicolae Iorga, carlismul lui Dimitrie Gusti este unul mult mai polivalent.
Monarhismul acestuia din urmă nu se rezumă la activitatea din cadrul Fundațiilor Culturale

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III-lea: Carol al II-lea, dosar 44/1938, f. 2.
2
Nicolae IORGA, „Discursul Regelui”, Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 124, 10 iunie 1939, p. 1.
3
Idem, « Cugetarea românească și regalitatea », in Zece ani de domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea, vol. I, Cartea
Românească, București, 1940, pp. 17-21.
4
Idem, „Regele între ostași”, Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 285, 29 decembrie 1939, p. 1.
5
Idem, „O vizită regală”, Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 80, 10 aprilie 1938, p. 1; Idem, Definiția noii stări de
lucruri în România, București, Tipografia « Lupta », 1939, p. 26.
6
Neamul românesc, anul XXXV, nr. 151, 13 iulie 1940, p. 1.
7
Nicolae IORGA, Mărturii pentru cine nu-l cunoaște și totuși îl judecă, Cultura Neamului Românesc, Iași, 1918.
8
Idem, „Vorbe cuvenite”, Neamul românesc, anul XXXV, nr. 199, 9 septembrie 1940, p. 1.

— 354 —
Regale1 și a Institutului Social Român. Gusti se numără inclusiv printre membrii fondatori ai
F.R.N. și este comisar general al pavilionului românesc din cadrul expoziției internaționale din
New York (1939).
Ca și în anii trecuți, Dimitrie Gusti este deseori prezent alături de Carol al II-lea în spațiul
public iar inițiativele monarhului devin pentru el subiectul a numeroase conferințe, articole și
discursuri destinate a construi o imagine dinamică a României Mari carliste2, înfățișată ca o țară a
« ordinii », o « ordine » înfăptuită potrivit unui « program » bine pus la punct3. Mai precis, «
programul » național la care se referă este tocmai cel aplicat într-o manieră concertată de
instituțiile pe care el însuși le conduce: F.C.R. și I.S.R., dinamizate în 1938 prin introducerea
Serviciului Social.
Așa se face că naționalismul gustian se manifestă înainte de toate prin activism, printr-o
muncă făcută în folosul națiunii, gândită de Gusti ca fiind cea mai importantă « unitate socială » a
modernității4. Programul său de reformă socială vizează țeluri clare: modernizarea satelor și
educarea în spirit naționalist a tinerilor5. Pe de altă parte, acest proiect este propus în egală
măsură intelectualilor români, datori, în opinia lui, de a se integra sau de a colabora cu
așezămintele pe care le conduce6. Gusti și Carol al II-lea cultivă o colaborare strânsă până la
desființarea Serviciului Social. Ulterior, legăturile dintre cei doi scad treptat în intensitat, fără a
altera însă reputația de carlist a lui Gusti.
În afară de Miron Cristea, Nicolae Iorga și Dimitrie Gusti, printre cei mai importanți actori
ai regimului autoritar care aparțin elitelor tradiționale se evidențiază acum un profesor
universitar, juristul Istrate Micescu, precum și doi oameni politici: Armand Călinescu și Valer Pop.
Deși mai puțin notoriu prin carlismul său în anii care precedă dictatura, Istrate Micescu se
află acum în plină ascensiune politică. Înainte de a lupta în Primul Război Mondial Micescu,
acesta urmase studii de drept în Franța și devenise atât avocat în barourile județelor Argeș și Ilfov
cât și profesor universitar la Facultatea de Drept a Universității din București. Altfel, până în anul
1938, acesta este de trei ori deputat al Partidului Național-Liberal (în 1920, 1927 și 1931)7 dar
ocupă și funcția de ministru al Afacerilor Străine în guvernul condus de Octavian Goga și
Alexandru C. Cuza. Acest ultim episod se dovedește plin de însemnătate pentru înțelegerea
parcursului său politic ulterior. Istrate Micescu iese acum în evidență printre cei mai înverșunați
partizani ai românizării8. După cum am putut observa mai sus, Micescu nu doar proclamă «
naționalizarea » barourilor, ci în egală măsură conduce la sfârșitul anului 1937 o acțiune de
excludere a evreilor din baroul de Ilfov, al cărui decan este acum9.

1
Acesta trimite personal circulare căminelor culturale pentru a le oferi instrucțiuni cu privire la felul în care ar trebui să
sărbătorească aniversarea anuală a noii Constituții. Vezi: Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti,
Dimitrie Gusti, 1880-1955, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, București, 2014, p. 167.
2
Vezi, de pildă: Dimitrie GUSTI, „Regele și cultura la sate”, România, anul I, nr. 8, 9 iunie 1938, p. 3; Idem, The Royal
Foundations of Rumania, Imprimeria Națională, București, 1939; Biblioteca Centrală Universitară Carol I din
Bucureşti, Dimitrie Gusti, 1880-1955, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, București, 2014, p. 159, 160, 163.
3
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 47/1939, f. 30.
4
Dimitrie GUSTI, « Știința națiunii », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 18.
5
Vezi: ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosar 75/1938, f. 167; Dimitrie GUSTI, „Despre
știința națiunii românești și serviciul social obligator al studențimii”, Sociologie românească, anul II, nr. 2, ianuarie
1937, p. 2.
6
Idem, « Prefață » la Henri H. STAHL, Monografia unui sat: cum se alcătuiește spre folosul Căminului Cultural,
Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 5. Esența ideilor gustiene despre reformă socială
și naționalism sunt cuprinse în două volume apărute în anii 1940 și 1941. Este vorba despre o antologie de texte
teoretice și discursuri apărute în anii anteriori (vezi: Dimitrie GUSTI, Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, vol.
I-II, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1940-1941.
7
Roland CLARK, « Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political culture of the extreme right in 1930s
Romania », Nationalities Papers, vol. 40, nr. 1, 2012, p. 108.
8
În această privință, naționalismul său îl determină pe rege să îl asocieze cu « extrema dreaptă naționalistă ». Vezi:
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 56.
9
Vezi: „Se cere legiferarea proporționalității etnice în barouri”, Curentul, anul IX, 16 decembrie 1936, p. 3; „Mișcarea
avocaților pentru naționalizarea barourilor țării. Adunarea Asociației avocaților români-creștini”, Curentul, anul X, 10

— 355 —
 Orientarea ideologică a lui Istrate Micescu se încadrează de minune în tiparul consacrat de
carliști. Acesta este în același timp naționalist, monarhist și partizan al unui stat centralist.
Preocupat ca și alți susținători ai suveranului de lupta împotriva « forțelor centrifuge »1, Micescu
atrage deseori atenția asupra primejdiei reprezentate de minorități și de Garda de Fier2. Așa se
face că în timpul regimului autoritar îl regăsim în Consiliul Superior Național al F.R.N. (ai cărui
membri sunt numiți direct de către rege) ori în funcția de ministru al Justiției (în cabinetul condus
de Gheorghe Tătărescu: 24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940).
Importanța sa ca vector al monarhismului autoritar este însă dată mai ales de faptul că
devine principalul artizan al Constituției din « 27 Februarie », fapt confirmat chiar de cei care
participă la dezbaterea textelor ce formează actul fundamental al noii ordini politice. Micescu
discută personal cu suveranul proiectul de lege și pare a se bucura din plin de încrederea
monarhului3. De altfel, cei doi se întâlnesc frecvent în acești ani, dezbătând nu doar articolele
Constituției, ci inclusiv textele codurilor penal și civil, coduri care poartă numele regelui4.
Legătura dintre monarh și Micescu este atât de cordială încât Constantin Argetoianu îl consideră
pe Carol al II-lea ca fiind « pe de-a-ntregul fermecat » de Micescu5.
Din contră, viziunea lui Istrate Micescu asupra naturii regimului este formulată într-o
formă coerentă nu atât în textul Constituției din februarie 1938, cât mai ales într-un discurs rostit
în primăvara anului 1940, atunci când descrie statul carlist ca pe un regim « de ordine », unul
întemeiat pe principii corporatiste și antiparlamentare și în care munca și capacitatea fiecăruia de
a acționa în interesul națiunii reprezintă principalele criterii de selecție a elitelor. Statul imaginat
de Micescu este unul monarhic, în care regele concentrează simbolic suveranitatea națională și
îndeplinește în același timp funcția de arbitru suprem pentru fiecare dintre cele trei direcții de
exercitare a guvernării: executivă, legislativă și judecătorească. Este vorba despre un edificiu
politic în care « libertățile » sunt destinate a fi « disciplinate » și al cărui mare merit ar fi tocmai
acela de a fi pus « fiecare lucru la locul lui și fiecare om la treaba lui »6. Dezideratul « ordinii » se
numără totdeauna printre temele favorite ale discursului carlist iar în această privință Istrate
Micescu nu reprezintă o excepție. Și de această dată « ordinea » noului regim este pusă în antiteză
cu starea de « dezordine » ce ar fi fost generată și perpetuată în trecut de răposatul
parlamentarism.
În ceea ce îl privește pe Armand Călinescu, acesta îndeplinește succesiv nu doar funcția de
președinte al Consiliului de Miniștri (martie – septembrie 1939), ci și pe acelea de ministru al
Internelor, al Apărării și al Educației Naționale. Originar din Pitești, acest veteran al Primului
Război Mondial absolvent de studii universitare în drept și economie își începe cariera politică în
Partidul Național Țărănesc. În anii care preced dictatura ocupă funcții cheie în aparatul represiv7
și se remarcă prin lupta pe care o duce împotriva comuniștilor și a legionarilor. Acest lucru este

februarie 1937, p. 3; Istrate MICESCU, Le problème des minorités ethniques par rapport aux assises
constitutionnelles et légales de lʼEtat roumain et à la souveraineté maîtresse de la Société des Nations, Tipografia
Curierul judiciar, București, 1937.
1
Ibidem, p. 7.
2
Vezi, de pildă, un interviu acordat de Micescu ziarului Universul, la începutul anului 1938 (Universul, anul LV, nr. 34,
4 februarie 1938, p. 11).
3
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 200; Nicolae IORGA, Memorii, vol.
VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 457, 460; Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice,
vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 121, 138.
4
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Casa de
editură și presă « Șansa », București, 2003, p. 56, 63, 101.
5
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 121.
6
Istrate MICESCU, Două discursuri în cadrul noii Constituții, Imprimeria Națională, București, 1940, pp. 7-11.
7
Armand Călinescu este subsecretar de stat la ministerul de Interne în guvernele conduse de Alexandru Vaida-Voevod
(iunie – octombrie 1932; ianuarie – noiembrie 1933) iar apoi ministru de Interne în timpul guvernării Goga-Cuza
(decembrie 1937 – februarie 1938).

— 356 —
plin de însemnătate, pentru că tocmai antifascismul și anticomunismul său îi facilitează
ascensiunea politică în noua Românie carlistă.
Apropiat de Carol al II-lea încă de la jumătatea deceniului, acesta devine treptat un vârf de
lance al acțiunilor antiparlamentare ale suveranului. În primăvara anului 1939, regele se referă la
el în caietele sale de însemnări ca la « cel mai bun element » pe care l-a putut recruta de pe scena
politică1. Întâmplător sau nu, acțiunile care pun bazele regimului autoritar îi sunt sugerate
monarhului tocmai de Armand Călinescu. Cu doar trei zile înainte de lovitura de stat din 10
februarie, Călinescu îi propune pur și simplu lui Carol al II-lea « o formulă în afară de partide », o
nouă « Constituție », militarizarea administrației și organizarea unui « referendum »2.
Prezentat într-o lucrare de propagandă drept « Omul cu brațul de fier » al regimului3,
Armand Călinescu îndeplinește un rol esențial în practica autoritarismului monarhic și a
represiunii. Acesta își face un țel din a contracara nu doar Garda de Fier și comunismul, ci inclusiv
ceea ce el consideră a fi « regionalismul » lui Iuliu Maniu și toate acele « partide », « fracțiuni » și
« particularisme » pe care le percepe ca vectori ai unei « acțiuni de disoluție » ce pune în primejdie
« unitatea națională »4. Unor asemenea provocări Călinescu le opune edificiul noului regim,
respectiv imaginea idealizată a unei țări condusă de o monarhie capabilă și gospodărită de o
administrației competentă și credibilă5.
Până la urmă, Armand Călinescu este asasinat de un grup de legionari în ziua de 21
septembrie a anului 1939. Drept omagiu pentru fidelitatea sa față de regim, autoritățile îi
organizează funeralii naționale și pregătesc realizarea unui monument comemorativ ce urma să fie
așezat tocmai în fața Şcolii Superioare de Război din București6.
Ultimul carlist reprezentativ ale cărui acțiuni le discutăm aici, ardeleanul Valer Pop, este
(în mod paradoxal) izolat progresiv de monarh ca urmare a influenței din ce în ce mai mari pe care
personaje precum Armand Călinescu și Mitiță Constantinescu o dobândesc în anturajul
suveranului7. Acest lucru care se petrece în ciuda legăturii trainice pe care acesta o avusese în anii
anteriori cu regele ori a monarhismului pe care îl manifestă acum8. Nu doar « regățeni » precum
Călinescu și Mitiță Constantinescu disprețuiesc pe Pop, ci și Victor Slăvescu (în acești ani
guvernator al B.N.R. și ministru al Înzestrării Armatei) ori Constantin Argetoianu, față de care
acest personaj își creează reputația unui « samsar », a unui om politic corupt care asimilează
cultura politică bucureșteană mai degrabă pentru a parveni9.
Din contră, evenimentele din vara anului 1940 generează un context propice pentru
reafirmarea sa politică. Pe măsură ce România Mare se destramă din punct de vedere teritorial,
Valer Pop se întâlnește din ce în ce mai des cu Carol al II-lea, căruia îi vorbește « în numele
ardelenilor » și cu care discută despre « nevoia absolută » de a introduce în guvern persoane
originare din această regiune10.
Numit ministru plenipotențiar în august 1940, Valer Pop îl însoțește acum pe Mihai
Manoilescu la Viena, acolo unde cei doi reprezintă statul român la semnarea dictatului care

1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 325.
2
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, pp. 314-374.
3
Theodor VLĂDESCU, op. cit., p, 56.
4
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, p. 362, 372, 388, 403; Idem, Noul
regim, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 27, 28, 115.
5
Idem, « Spiritul noului regim administrativ », in Enciclopedia României, vol. II, Imprimeria Națională, București,
1938, pp. 3-4; Idem, Noul regim, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 23, 51, 195.
6
Vezi: Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 242, 19 octombrie 1939, pp. 5885-5886.
7
Valeriu POP, Amintiri politice, Vestala, București, 1999, p. 218.
8
În 1938 scrie prefața dicționarului Codului penal « Carol al II-lea ». Vezi: Valeriu POP, « Prefață » la Dicționarul
Codului Penal Carol al II-lea, Tiparul Românesc, București, 1938, pp. I-II.
9
Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 360, 458, 466;
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. V, Machiavelli, București, 2002, p. 93.
10
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol II, dosar 96/1940, vol. I, f. 48, 53, 57, 81; CAROL al II-lea, rege al
României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea Veche, București, 2003,
p. 225, 239.

— 357 —
pecetluiște cedarea părții de nord-vest a Transilvaniei către Ungaria. Prezența sa pare a fi mai
degrabă una simbolică. Până la urmă, Manoilescu este cel care semnează documentul propriu-zis,
în calitate de ministru al Afacerilor Străine. În mod simbolic, « regățenii » sunt cei care decid
soarta noilor provincii. De altfel, într-o scrisoare adresată regelui cu puțin timp înainte, Valer Pop
refuzase să își asume în această privință vreo responsabilitate juridică1.
Acest episod nu este lipsit de importanță. Acțiunile de acum ale Pop nu fac decât să
evidențieze funcția pe care acesta o îndeplinește în acest deceniu. Pop se numără printre elitele
transilvănene destinate să gireze în Ardeal ascensiunea monarhismului și cultura politică a
Vechiului Regat. Legăturile dintre acest ardelean și Carol II se sfârșesc totuși într-o manieră
dramatică. Apropiat de rege până în ultimele zile de domnie ale acestuia, tocmai Valer Pop este
persoana care îi propune suveranului numirea generalului Antonescu în fruntea guvernului iar
apoi « abdicarea », ca singură soluție pentru rezolvarea crizei politice generată de pierderile
teritoriale2.

Desigur, categoriile de actori analizate mai sus, respectiv intelectualii și elitele tradiționale,
nu epuizează întreaga diversitate profesională a monarhiștilor. Din contră, în această privință
există o eterogeneitate remarcabilă. Aparatul noului regim este pus în mișcare inclusiv de arhitecți,
scriitori, pedagogi sau activiști culturali. Despre cazul pedagogilor care se implică în activitatea
străjeriei am discutat mai sus. Altfel, Gheorghe M. Cantacuzino și Ion D. Enescu sunt doi dintre
arhitecții care își mărturisesc deseori devotamentul față de rege, a cărui personalitate o elogiază.
Cantacuzino și Enescu se implică inclusiv în activitatea Frontului Renașterii Naționale. Primul este
președinte al organizației sectorului « galben » din București, iar cel de-al doilea se numără
printre membrii Consiliului Superior Național al partidului unic3. În fine, grupul activiștilor
culturali este format de colaboratorii lui Dimitrie Gusti. Emanoil Bucuța, Henri H. Stahl, Octavian
Neamțu, Apostol D. Culea, Victor Ion Popa, Traian Herseni sau Anton Golopenția contribuie din
plin atât la dinamizarea proiectelor Fundațiilor Culturale Regale și a Institutului Social Român cât
și la forjarea imaginii pozitive a lui Carol al II-lea.
Regimul monarhiei autoritare se sprijină acum pe indivizi cu ocupații extrem de diverse.
Astfel, faptul de a face elogiul persoanei monarhului și a acțiunilor sale garantează deseori
obținerea unor privilegii. De exemplu, un post într-o instituție a statului. În 1939, carlistul Ion
Grigore Periețeanu (avocat și scriitor) este numit președinte al consiliului de administrație al
Căilor Ferate Române. În egală măsură, unele dintre elitele antisemite ale răposatului partid
Național-Creștin se folosesc cu succes de abilitățile lor politice pentru a deveni președinți ai
organizațiilor județene ale partidului unic. La începutul anului 1940, foști « cuziști » dobândesc
această funcție în județele Bălți, Tighina și Baia4. Statul carlist subvenționează și sprijnă din punct
de vedere instituțional pe monarhiștii care posedă calități politice. În acești ani, un discurs carlist
poate facilita mobilitatea socială.
Într-o manieră mai mult sau mai puțin organizată, Carol al II-lea și partizanii săi
configurează acum o mișcare politică ce pretinde a fi capabilă să îndeplinească marile deziderate
ale României Mari: modernizarea statului și a societății, avântul cultural și apărarea granițelor.
Desigur, prin intermediul noului regim monarhiștii urmăresc să-și concretizeze în primul rând
propriile așteptări; fie ele politice, culturale, economice sau estetice. Pe de altă parte, cu greu am
putea nega faptul că această mișcare politică posedă o capacitate remarcabilă de coagulare și de
monopolizare a unor promisiuni naționale extrem de diverse, pe care promite să le înfăptuiască
prin intermediul unei monarhii autoritare. Pragmatismul, antiparlamentarismul, monarhismul și

1
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 962, ff. 1-3.
2
Vezi: CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II,
Curtea Veche, București, 2003, p. 253, 256.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 96/1940, vol. I, f. 72; Ion D. ENESCU,
Naționalismul istoric și naționalismul creator, Tipografia Cuvântul Românesc, București, 1939, p. 24; ANIC, fond
Casa Regală. Miscelanee, dosar 871.
4
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. VIII, Machiavelli, București, 2007, pp. 96-97.

— 358 —
dimensiunea națională a ideilor pe care le proclamă reprezintă poate cele mai importante trăsături
care unesc acum pe carliști. Dacă astăzi îi putem eticheta ca fiind naivi, acest lucru nu înseamnă că
angajamentul lor a fost mai puțin real. Ideologia monarhistă pe care o vehiculează generează acum
efecte concrete în existența a milioane de indivizi.

XII — PRĂBUȘIREA CARLISMULUI (IUNIE-SEPTEMBRIE 1940)

Declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial ori aniversarea a zece ani de Restaurație în
ziua de 8 iunie 1940 nu prefigurează în vreun fel parcursul regimului carlist din lunile următoare.
Starea de spirit generală este una favorabilă monarhului. Desigur, festivitățile și omagiile care îi
sunt adresate cu acest prilej sunt de cele mai multe ori orchestrate de partizanii săi și de
propagandă. Nu este însă mai puțin adevărat faptul că numeroși români îl percep acum ca pe un
veritabil vector al unității naționale. Un război cu națiunile vecine revizioniste (Uniunea Sovietică,
Ungaria, Bulgaria) pare a fi din ce în ce mai iminent iar până la urmă Carol al II-lea se află la
conducerea statului român amenințat. Nu puțini sunt cei care își pun acum încrederea în
capacitățile sale de Salvator. Regele primește omagii de fidelitate și încurajări nu doar din partea
carliștilor notorii sau a autorităților. Corespondența suveranului abundă inclusiv în scrisori
primite de la persoane provenind din pături sociale dintre cele mai diverse. Fiecare dintre
expeditori încurajează pe rege și își mărturisesc fidelitatea față de « Tron »1.
Din contră, odată confruntat cu războiul și cu pierderile teritoriale cauzate României Mari,
« mitul » lui Carol își consumă rapid eficacitatea. În această secțiune analizăm parcursul regimului
din ultimele sale luni de existență, pornind de la o serie de întrebări legate de cauzele care
determină destructurarea sa ideologică și, în cele din urmă, prăbușirea sa.
Inevitabilul se produce la sfârșitul lunii iunie 1940. Ca urmare a unui ultimatum adresat de
U.R.S.S., statul român cedează sovieticilor Basarabia și nordul Bucovinei. Deși după acest moment
România renunță la garanțiile diplomatice anglo-franceze și se retrage din Societatea Națiunilor
pentru a se apropria treptat de Axa Roma-Berlin, două luni mai târziu inclusiv nordul Transilvaniei
cade pradă revizionismului, de această dată celui maghiar. Ca urmare a « Dictatului de la Viena »
din 30 august, Germania nazistă și Italia fascistă impun românilor renunțarea la aproape jumătate
din teritoriul Ardealului. În fine, în ziua de 7 septembrie, statul bulgar obține la rândul său partea
leului: sudul Dobrogei (mai precis, « Cadrilaterul » ocupat de români la sfârșitul celui de-al doilea
Război Balcanic, în 1913) îi este retrocedat în urma unor negocieri diplomatice desfășurate la
Craiova. O treime din teritoriul României este cedat așadar vecinilor revizioniști fără vreo opoziție
armată. Populația țării scare de la 19,9 milioane la 13,3 milioane de locuitori2. În teritoriile cedate
Uniunii Sovietice și Ungariei majoritatea populației este românofonă. Românii reprezintă acum
mai mult de jumătate dintre locuitorii trecuți acum sub jurisdicție sovietică (2.020.000 dintre cei
3.776.000 de locuitori sunt români) ori ungurească (1.315.000 români dintre cei 2.600.000 de
locuitori) 3.
Prăbușirea iremediabilă a autorității regelui se produce totuși abia în ziua de 30 august,
atunci când regimul său acceptă să cedeze o parte din Transilvania. Dintre noile provincii
dobândite după Primul Război Mondial, Ardealul este spațiul cel mai valorizat. « Dictatul de la
Viena » reprezintă veritabilul episod care pune capăt domniei lui Carol al II-lea. De altfel, tocmai
evenimentele din această zi îl determină pe Carol al II-lea să se gândească (poate pentru prima

1
Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 32/1940.
2
Mark AXWORTHY, Cornel SCAFEȘ, Cristian CRĂCIUNOIU, Third Axis, Fourth Ally. Romanian Armed Forces in
the European War, 1941-1945, Arms and Armour, London, 1995, p. 17.
3
Vezi: Anton GOLOPENȚIA, « Populația teritoriilor românești desprinse în 1940 », in Anton GOLOPENȚIA, Opere
complete, vol. II, Univers enciclopedic, București, 2002, pp. 547-562.

— 359 —
oară) la « abdicare »1. Actul propriu-zis al abdicării, consumat în data de 7 septembrie, nu mai
reprezintă decât o formalitate.
În mod simbolic, acest suveran se dovedește a fi incapabil să-și îndeplinească una dintre
cele mai importante misiuni ale sale, și anume aceea de « străjer » al frontierelor. Nu trebuie
neglijat faptul că în primul discurs pe care îl rostise în parlament în calitate de rege (la 8 iunie
1930), Carol al II-lea își afirmase în maniera următoare poziția sa față de amenințarea
revizionismului: « (...) Nu pot – văzând întruniţi aci în faţa Mea reprezentanţi de pretutindeni ai
Românilor – să nu mă gândesc cu nespusă evlavie la cei 800.000 de morţi şi la acei luptători din
Ardeal, Bucovina şi Basarabia care prin sângele lor au închegat pentru totdeauna unirea naţiunii în
graniţele ei fireşti. Moştenirea aceasta sfântă trebuie s-o păstrăm ca cel mai scump odor şi, întărit
încă mai mult de aceste jertfe, sunt hotărât să menţin, fără şovăire, jurământul Meu de a păzi
neatinsă integritatea teritoriului naţional »2. După cum am încercat să demonstrăm mai sus,
imaginea « Regelui Străjer » reprezintă în acest deceniu una dintre cele mai popularizare ipostaze
ale monarhului. Dacă în 1930 Carol al II-lea este întâmpinat în România ca un veritabil Salvator
iar în 1938 devine din nou omul providențial într-un context istoric tensionat, atunci am putea
spune în egală măsură că regelui i se oferă odată în plus posibilitatea de a juca acest rol în vara
anului 1940. De această dată, într-o dramă diferită, însă a cărei acțiune se petrece pe aceeași
scenă, adică în același cadru național. Așa se face că tocmai incapacitatea lui Carol al II-lea de a-
și îndeplini funcția într-o situație critică îl determină pe Nichifor Crainic să-l acuze pe suveran în
felul următor: « Regele țării nu e o cucuvea pe casă, pândind a pradă și cobind a soartă rea, ci
șoimul ager, care stă cu ochii țintă pe hotare. Între Rege și hotar e o legătură indisolubilă. Unul se
păstrează prin celălalt. Hotarul rupt, care a zdrobit inima românească, a dezgolit nevrednicia
paznicului »3. Opinia lui Crainic cu privire la responsabilitatea monarhului față de integritatea
teritorială a statului-națiune este cât se poate de explicită și nici pe departe singulară. Interpretări
asemănătoare marchează întreaga istoriografie românească. 66 de ani mai târziu, de pildă,
istoricul militar Petre Otu vede la rândul lui în Carol al II-lea pe « principalul vinovat pentru acest
dezastru național »4. Atât pentru majoritatea contemporanilor cât și pentru posteritate, datele
problemei par a fi destul de clare: monarhul poartă principala culpă pentru prăbușirea României
Mari, cu atât mai mult cu cât el însuși își asumase anterior responsabilitatea politică de a păstra
integritatea teritoriului național.
Altfel, pentru a surmonta provocările din vara anului 1940, regele apelează inclusiv la
Garda de Fier. Carol II întâlnește pe Horia Sima (noul líder al acestei grupări politice) în ziua de
18 iunie 1940, cu puțin timp înainte de reconfigurarea partidului unic (patru zile mai târziu,
Frontul Renașterii Naționale devine Partidul Națiunii). Ca urmare a întrevederii dintre cei doi,
Sima dobândește postul de sub-secretar de stat la ministerul Cultelor și Artelor iar legionarii sunt
încurajați în mod oficial și public să se înscrie în noul partid5.
Istoricul Traian Sandu explică pe bună dreptate această alianță temporară inclusiv prin
dorința monarhului și a colaboratorilor săi de a facilita apropierea de Germania nazistă6. În
această privință, Sandu ne atrage atenția asupra faptului că noul guvern germanofil dirijat de
industriașul Ion Gigurtu (numit în funcție pe 3 iulie 1940) înglobează trei demnitari legionari:
Horia Sima (ministru al Cultelor și Artelor), Vasile Noveanu (ministru al Inventarului Avuțiilor
Publice) și Augustin Bideanu (sub-secretar la ministerul Finanțelor). Totuși, antanta dintre fasciști

1
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 251.
2
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 632, f. 13.
3
Nichifor CRAINIC, „Revoluția legionară”, Gândirea, anul XIX, nr. 8, octombrie 1940, p. 521.
4
Petre OTU, Îmbrățișarea Anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941,
editura Militară, București, 2006, p. 5.
5
Traian SANDU, Un fascisme roumain: histoire de la Garde de Fer, Paris, Perrin, 2014, pp. 187-188.
6
În ziua de 2 iulie, la puțin timp după pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei, România aderă în mod oficial la «
Axa » Roma-Berlin.

— 360 —
și monarh nu este una durabilă. Sima solicită regelui formarea unui guvern dominat de legionari
iar odată ce dorința nu îi este satisfăcută prezintă acestuia demisia sa (în ziua de 6 iulie)1.
În altă ordine de idei, în ceea ce privește acceptarea cedării teritoriilor menționate mai sus
merită luat în considerare inclusiv faptul că aceasta se produce de fiecare dată ca urmare a unor
dezbateri politice. Regele discută această chestiune în cadrul unor Consilii de Coroană împreună
cu elitele tradiționale, categorie socială din care se recrutează persoanele care îndeplinesc acum
funcția de consilier regal. În cazul ultimatumului înaintat de U.R.S.S., generalii participanți sunt
primii care evidențiază tarele armatei și gravitatea amenințării revizioniste, atrăgând de fiecare
dată atenția asupra riscului ca România să devină victima sigură a unui atac simultan al Uniunii
Sovietice, Ungariei și Bulgariei. Hotărârile sunt de fiecare dată luate în cel mai pur mod
democratic. Fie ei oameni politici, profesori universitari, militari, tehnocrați sau episcopi ai
bisericii ortodoxe, consilierii regali au de fiecare dată posibilitatea de a-și exprima opinia și de a
vota. În cadrul acestor Consilii de Coroană, Carol II nu se poartă precum un autocrat. Din contră.
Se supune majorității democratice.
Pe de altă parte, imediat după acceptarea ultimatumului sovietic din 26 iunie actorii
regimului și propaganda justifică cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei prin necesitatea
păstrării independenței statului, înfățișată drept fundament politic esențial al oricărui proiect
național viitor2. Din contră, cu exact cinci luni înainte de cedarea acestor regiuni, Gheorghe
Tătărescu (pe atunci șef al guvernului) îi asigura pe basarabeni la Chișinău de faptul că « sub
sceptrul Majestăţii Sale Regelui (...) astăzi suntem numai o ţară şi un popor »3. Până la urmă,
carliști precum Tătărescu, Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu ori Constantin C. Giurescu
se numără printre cei care afirmă primatul politic al Vechiului Regat, gândit ca o temelie a
statului-națiune român. Astfel am putea explica faptul că aceste personaje se referă în mod
intenționat nu la o « cedare » a teritoriilor, ci la o « evacuare » a acestor regiuni4.
Altfel, atunci când se discută termenii ultimatumului sovietic, doar 6 dintre cei 26 de
membri ai Consiliului de Coroană cu drept de vot sunt favorabili unei rezistențe armate. În această
privință, mărturia lui Constantin C. Giurescu, participant la acest episod, este una cât se poate de
relevantă. Referindu-se în memoriile sale la pledoaria generalilor, Giurescu scrie faptul că: « nu-
mi amintesc în detaliu ce au spus ceilalți membri ai guvernului, dar știu sigur că toți ajungeau la
aceeași concluzie: să cedăm și să așteptăm, deoarece altfel punem în primejdie ființa statului »5. Pe
de altă parte, deși uneori își prezintă atitudinea pe care o are în cadrul consiliilor de coroană ca
fiind una favorabilă rezistenței armate6, Carol al II-lea pare a împărtăși la rândul lui o logică
asemănătoare: « Era o vreme când credeam că o rezistență eroică poate scăpa o țară, dar astăzi,
după pilda Poloniei și a Belgiei, în fața unor armamente și a unei aviații covârșitoare, țările cu
mijloace limitate pot ele oare rezista ? Cedând, pot să-mi păstrez armata, pot păstra entitatea statului
român, pot să reclădesc, cu o muncă fără preget, un suflet nou țării mele, pot să nădăjduiesc într-un
viitor mai bun »7. Considerându-se « copleșit de avizul marii majorități » a celor cărora le cere
sfatul, monarhul acceptă de fiecare dată rezultatul votului democratic8. Cu greu am putea nega
faptul că hotărârile Consiliilor de Coroană poartă amprenta culturii politice locale. Diplomația

1
Ibidem, p. 189.
2
România satelor, anul III, nr. 103, 7 iulie 1940, p. 1; România, anul III, nr. 812, 1 septembrie 1940, p. 12; România,
anul III, nr. 813, 2 septembrie 1940, p. 1; „Motivele care au dus la cedarea unei părți din Ardeal”, Curentul, anul XIII,
2 septembrie 1940, p. 1.
3
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 931, f. 16.
4
Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », București, 1991, pp. 317-319;
Constantin C. GIURESCU, Amintiri, All, București, 2000, pp. 290-291; Mihail MANOILESCU, Dictatul de la
Viena: memorii iulie-august 1940, editura Enciclopedică, București, 1991, p. 10, 11, 275; ANIC, fond Ministerul
Propagandei Naționale – Informații, dosar 814, f. 15, 31; Gheorghe TĂTĂRESCU, Evacuarea Basarabiei și a
Bucovinei de nord, Scrisul Românesc, Craiova, 1940, ff. 22-24.
5
Constantin C. GIURESCU, Amintiri, All, București, 2000, p. 292.
6
Ibidem, pp. 198, 199, 213, 249
7
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 251 – însemnare din 30 august 1940.
8
Ibidem, p. 204.

— 361 —
românească din aceste decenii este una extrem de dispusă să negocieze. Cu doi ani în urmă,
reprezentanții statului român sugeraseră frecvent guvernului cehoslovac (cele două state sunt
legate acum printr-o politică de alianță în cadrul Micii Înțelegeri) că ar putea să ajungă la o
înțelegere cu germanii pentru rezolvarea « chestiunii sudete » fie și prin « cedarea » unor teritorii1.
Totuși, deși declanșarea războiului rămâne cel mai la îndemână factor evidențiabil pentru a
explica prăbușirea carlismului, dezmembrarea României Mari și sfărâmarea autorității regelui
sunt grăbite și agravate inclusiv de o serie de probleme structurale ale monarhiei autoritare. De
aceea sugerăm că evenimentele din vara anului 1940 pot fi mai bine înțelese atunci când sunt
analizate inclusiv în relație cu chestiunea administrației statului carlist.
Faptul că pierderile teritoriale sunt determinate nu doar de cauze geopolitice, ci și de
deficiențele de eficacitate și de credibilitate ale birocrației românești din regiunile cedate este unul
cât se poate de probabil. În plus, explorarea acestor chestiuni ne ajută să surprindem mai bine
continuitățile regimului în raport cu epoca anterioară, cea a parlamentarismului. Evacuarea
administrației, a armatei și a unei părți a populației românești din teritoriile cedate se face deseori
în dezordine2 iar acest lucru nu pare a se petrece doar din cauza presiunii timpului. În această
privință, verdictul unui personaj anonim care scrie secretarului particular al regelui la scurt timp
după cedarea Basarabiei și a Bucovinei este cât se poate de sugestiv: « Acum se vede faptul că
administrația noastră a fost deplorabilă »3.
Am putea pune acest aspect pe seama nematerializării uneia dintre cele mai importante
promisiuni ale noului regim, și anume aceea de a moderniza și de a credibiliza instituțiile statului
român. Până la urmă, acest deziderat, dezbătut din ce în ce mai des de naționaliști încă de la
începutul anilor douăzeci, reprezintă în egală măsură unul dintre factorii-cheie care alimentează
discursul antiparlamentar (inclusiv pe acela al monarhiștilor) până în anul 1938. Tocmai
îndreptarea acestei probleme este țelul Institutului Regal de Științe Administrative, creat în 1924 și
destinat să formeze funcționari competenți și integri care să fie diseminați ulterior în cuprinsul
României Mari. Carol II vizitează acest institut curând după Restaurația din 1930, prilej cu care
proclamă schimbarea mentalității « politicianiste » a birocraților4. Domnia sa se dorește a fi una a
ordinii administrative iar o parte din inițiativele monarhului de dinainte de 1938 sunt destinate
inclusiv acestui scop.
În această privință, am putea aminti « inspecțiile » sale incognito ori activitatea echipelor
regale. Una dintre finalitățile studiilor și datelor empirice furnizate de tinerii care lucrează sub
egida Institutului Social Român urma să fie tocmai îmbunătățirea manierei în care funcționează
instituțiile statului. Odată cu instaurarea noului regim, carliștii se întrec la rândul lor în a formula
soluții pentru ameliorarea tarelor birocrației românești. Nicolae Iorga laudă activitatea prefecților
militari5 iar Mihail Manoilescu proclamă « munca inteligentă » și « știința organizării » ca
fundamente ale administrației6. Revendicări asemănătoare sunt formulate inclusiv de Pamfil
Șeicaru, într-o suită de articole pe care le publică în Curentul de-a lungul primei jumătăți a anului
1938. În opinia lui Șeicaru, o schimbare autentică a României ar fi depins înainte de toate de
birocrați, de funcționarii statului7.
Din contră, în ciuda acestor idei și a mesajelor vehiculate de propagandă, administrația din
anii 1938-1940 își păstrează vechile tare. Sorin Alexandrescu vorbește pe bună dreptate despre «

1
Rebecca HAYNES, Politica României față de Germania între 1936 și 1940, Polirom, Iași, 2003, p. 177.
2
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 253, vol. I, f. 254; ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale –
Informații, dosar 814, ff. 5-6; ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 954, ff. 23-25.
3
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 12/1940, f. 3.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 48/1934, ff. 1-5.
5
Nicolae IORGA, „O măsură binefăcătoare: coloneii prefecți”, Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 69, 29 martie 1938,
p. 1.
6
Mihail MANOILESCU, Ideea de plan economic național, Imprimeria Națională, București, 1938, pp. 21-22.
7
Pamfil ȘEICARU, „Guvernul de concentrare națională”, Curentul, anul XI, 13 februarie 1938, p. 1; Idem,
„Disciplinarea Țării”, Curentul, anul XI, 20 februarie 1938, p. 1; Idem, „Noua așezare constituțională”, Curentul, anul
XI, 24 februarie 1938, p. 2; Idem, „Descentralizare obligatorie și parlamente provinciale”, Curentul, anul XI, 5 martie
1938, pp. 12; Idem, „Același element hotărâtor: funcționarul”, Curentul, anul XI, 25 iunie 1938, pp. 1-2.

— 362 —
corupția și arbitrarul care întovărășiseră domnia lui Carol al II-lea »1. În primul rând, partidul unic
se dovedește incapabil de a se constitui într-o veritabilă formulă de integrare politică, adică de a
mobiliza un număr semnificativ de cetățeni în sprijinul regimului2 iar eșecul F.R.N. este constatat
succesiv de însuși Carol al II-lea3. În al doilea rând, legile par a se aplica adesea într-o manieră
preferențială și subiectivă. Inclusiv măsurile de românizare, deși discutate și proclamate fără
încetare, se aplică cu greutate4. Afacerismul și corupția domină statul autoritar carlist iar în
această privință regele nu reprezintă nici pe departe o excepție. Așa se face că suveranul poate
dispune cu ușurință de resursele statului și că acesta cultivă o relație cât se poate de apropiată cu
industriași precum Max Auschnit și Nicolae Malaxa5. Pe scurt, această veritabilă plagă a statului
carlist, corupția, pare a fi răspândită pretutindeni, începând de la monarhie și armată6 și până la
ministerul Propagandei7, Societatea de Cultură Macedo-Română8, poliția capitalei ori Societatea
Națională de Radiodifuziune9 sau jurnalul oficial România10. În fine, la fel de importantă este și
instabilitatea care caracterizează guvernele regimului autoritar. În perioada 11 februarie 1938 – 4
septembrie 1940 se succed la conducerea statului nu mai puțin de 6 Consilii de Miniștri11.
Firește, între forța reformatoare proclamată de regim și realitatea empirică există, de cele
mai multe ori, o diferență apreciabilă. O bună parte din vechile elite politice se adaptează fără
prea mari probleme noii ordini făurite în numele unei monarhii autoritare iar în această privință
primarii de la sate și cadrele partidului unic dovedesc o continuitate remarcabilă12. Ca și
perioadele care îi preced și care le urmează13, anii regimului autoritar sunt în egală măsură o
epocă a unei funcționări defectuoase a administrației, a patronajului și a corupției, iar această
trăsătură pare a influența într-o manieră considerabilă atât practicile regimului cât și prăbușirea
sa.
În vara anului 1940, administrația și armata sunt luate prin surprindere de evenimentele
care se petrec acum. Totuși, acest lucru nu explică în totalitate maniera dezordonată în care se
produce retragerea administrației românești. În această privință, ne întrebăm în ce măsură
cedarea unor teritorii de către un stat național ar putea fi mai bine înțeleasă dacă este cercetată
într-o dinamică de tipul longue durée. Am putea spune astfel că anul 1940 dovedește în egală
măsură tarele administrației românești din noile provincii, una care după Primul Război Mondial
se configurează în aceste regiuni ca un « model » de oportunism, hazard și fluiditate. Hotărârea de

1
Sorin ALEXANDRESCU, op. cit., p. 8.
2
Vezi: ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 27, f. 2; Idem, dosar 327, f. 6; Idem, dosar 330, f. 4, 25, 30;
Idem, dosar 18, f. 39; Idem, dosar 157, ff. 9-13; Idem, dosar 282, f. 251.
3
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 325; Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea Veche,
București, 2003, p. 188.
4
Vezi: ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 327/1940, ff. 3-6.
5
Vezi, de pildă: Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1993, pp. 357-358.
6
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002, p. 136; Armand CĂLINESCU,
Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, p. 405; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri,
dosar 89/1939.
7
ANIC, fond Președinția Consiliuilui de Miniștri, dosar 77/1939.
8
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 26/1939, f. 1-4.
9
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. II, Machiavelli, București, 1999, p. 155.
10
Idem, Însemnări zilnice, vol. V, Machiavelli, București, 2002, p. 192.
11
În fruntea lor se află, succesiv: Miron Cristea (11 februarie 1938 – 6 martie 1939), Armand Călinescu (6 martie – 21
septembrie 1939), Gheorghe Argeșanu (21 – 28 septembrie 1939), Constantin Argetoianu (28 septembrie – 23
noiembrie 1939), Gheorghe Tătărescu (25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940) și Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie
1940).
12
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 36, ff. 132-133; Idem, dosar 131, f. 23; Idem, dosar 282, f. 251; Idem,
dosar 253, vol. I, f. 262; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 32/1939, f. 3; Idem, dosar 156/1940, f.
3; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 9/1940, ff. 1-2; Constantin ARGETOIANU,
Însemnări zilnice, vol. VI, Machiavelli, București, 2003, p. 22; Idem, Însemnări zilnice, vol. VIII, Machiavelli,
București, 2007, p. 111;
13
Pentru o analiză a acestei chestiuni pusă în legătură cu anii celui de-al Doilea Război Mondial, vezi: Dennis
DELETANT, Hitler’s Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, Palgrave Macmillan,
London, 2006, pp. 69-101.

— 363 —
acceptare a ultimatumului sovietic, a dictatului de la Viena, iar apoi aceea de părăsire a
Cadrilaterului este determinată de fiecare dată inclusiv de capacitatea anterioară a statului român
de a se impune din punct de vedere instituțional în aceste regiuni și de a le naționaliza.
Spirala descendentă a popularității regimului monarhic din aceste luni poate fi mai lesne
înțeleasă atunci când explorăm reacțiile populare iscate în noile provincii ca urmare a acestor
evenimente dramatice. Nu puțini sunt cei care afirmă că « hegemonia regățenilor » a adus națiunea
pe marginea prăpastiei prin dictatură și corupție, prin administrație ineficientă și autoritarism. Așa
se face că autoritățile se arată acum îngrijorate de folosirea tot mai frecventă de către opinia
publică din noile provincii a termenului de « regățean », aspect pe care îl pun pe seama unor
tendințe « separatiste »1. Astfel aflăm că în timpul evacuării Basarabiei unii soldați originari din
această provincie dezertează din armată nedorind să treacă Prutul în Vechiul Regat2 ori că
acceptarea « Dictatului de la Viena » generează în Ardeal neîncredere față de « frații regățeni »3.
În acest context se întâmplă ca la jumătatea lunii august un post de radio anonim din Transilvania
să comunice ascultătorilor următorul mesaj: « Salvați Ardealul din mâinile Ungurilor ! Bărbați,
împiedicați și opriți trenurile (cu refugiați – n.n.) să meargă în Vechiul Regat ! Suntem sătui de
conducerea de la București ! »4. Altfel, în județele bănățene Timiș și Caraș autoritățile remarcă
aceeași atitudine de indignare și dispreț față de « domnii de la București »5. Asemenea atitudini nu
reprezintă doar simple nemulțumiri față de autorități. Accentuate de un context economic şi social
dificil, aceste reacții se constituie în egală măsură într-o revoltă împotriva culturii politice a
Vechiului Regat, anatemizată frecvent în noile provincii pentru faptul de a fi generat și perpetuat
disfuncționalități grave în mecanismul de funcționare a statului român.
Ne-am îndepărta de subiectul studiului nostru dacă am purcede la o analiză detaliată a
sumedeniei de plângeri și acuzații generate în această privință. Ceea ce ni se pare însă util de
consemnat este faptul că multe dintre ele sunt adresate direct monarhului. De la țărani și militari
până la avocați și profesori universitari, nu puțini sunt cei care în anii 1938-1940 înștiințează
personal pe Carol al II-lea despre tarele regimului pe care îl conduce, cerându-i să intervină
pentru îndreptarea lor6. Ținut la curent cu aceste chestiuni, regele cunoaște afacerile ilegale ale lui
Gabriel Marinescu, prefectul Poliției capitalei7, dar și numeroasele nereguli și fraude existente în
armată, despre care discută frecvent împreună cu generali precum Paul Teodorescu, Gheorghe
Argeșeanu sau Florea Țenescu8. Dorește însă monarhul cu adevărat o schimbare în această
privință ? Sau, formulată altfel întrebarea, este el persoana capabilă să amelioreze situația ?
Cu greu s-ar fi putut iniția acum reforme durabile în această privință de vreme ce tocmai
persoanele implicate în funcționarea regimului sunt în același timp și vectori ai corupției și
clientelismului, începând de la monarh și până la simplii funcționari. Obiceiul regelui de a « numi
» persoane în aparatului de stat nu reprezintă decât exemplul « regal » al unei practici generalizate
în România Mare, unde deseori se întâmplă ca cei ce ajung să dețină funcții executive în
administrație să fie favorizați mai puțin de competențele lor profesionale și mai mult de diverse
relații de patronaj și clientelism. În această privință, Maria Bucur formulează o opinie cât se poate
de pertinentă atunci când sesizează în cazul României interbelice slăbiciunile instituționale și

1
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 959; Idem, dosar 1032, f. 12.
2
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. VIII, Machiavelli, București, 2007, p. 396.
3
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 253, vol. II, f. 231.
4
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 959, f. 95.
5
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 253, vol. I, ff. 285-287.
6
Vezi, de pildă: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 88/1939, f. 354; Idem, dosar 85/1939,
vol. I, f. 119-122; Idem, dosar 88/1939, ff. 334-337; Idem, dosar 23/1939, ff. 1-2; Idem, dosar 196/1938, vol. III, f. 20;
Idem, dosar 85/1939, vol. I, f. 123; ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 939, ff. 1-3; ANIC, fond Regele
Carol II. Arhiva personală, dosar VII/740, f. 1, 3.
7
Ibidem, p. 55.
8
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 245, 264; 265; Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II-lea,
Curtea Veche, București, 2003, p. 132, 223.

— 364 —
incapacitatea statului de a duce la bun sfârșit dezideratele pe care și le propune1. Desele schimbări
de guvern sau multitudinea decretelor-legi nu au făcut decât să accentueze corupția și starea de
dezorganizare a administrației.
De la drama cedărilor teritoriale până la prăbușirea definitivă a autorității monarhului și a
regimului său nu a mai fost decât un pas. Sfârşitul de jure al edificiului politic carlist se petrece
rapid, în săptămâna care urmează semnării « Dictatului de la Viena » (30 august 1940), respectiv a
documentului diplomatic care consfințește ocuparea de către Ungaria a regiunii de nord-vest a
Transilvaniei.
În ultimele zile ale domniei sale, Carol al II-lea suspendă Constituția din 27 februarie 1938
și numește pe generalul Ion Antonescu în calitatea de președinte al consiliului de miniștri. Cu puțin
timp în urmă, Valer Pop îi recomandase suveranului o schimbare rapidă de guvern și numirea în
fruntea executivului a unui individ care se bucură de prestigiu și autoritate, pe care ardeleanul îl
identifică în persoana acestui militar2. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat nici faptul că Antonescu
se adresase personal monarhului în vara acestui an pentru a-i prezenta tarele armatei și ale
administrației regimului, dar și pentru a-i atrage atenția asupra consecințelor cedării de teritorii.
Simultan, acest general îi oferă soluții și se arată disponibil de a-și oferi serviciile, recomandându-
se explicit ca un veritabil « salvator »3. Ion Antonescu se afirmase de multă vreme în postura de om
al ordinii. Pregătirea militară și popularitatea de care se bucură în rândul armatei îi facilitează în
acest deceniu dobândirea funcției de șef al Statului Major (1933) iar apoi pe cea de ministru de
Război în primul guvern al regimului autoritar (1938)4.
Din punct de vedere juridic, în ziua de 5 septembrie 1940 lui Antonescu i se acordă «
depline puteri pentru conducerea statului român »5. În egală măsură, acestuia i se oferă și
posibilitatea de a juca rolul Salvatorului odată cu abdicarea inevitabilă a lui Carol al II-lea, care
se consumă o zi mai târziu. Un aspect remarcabil este faptul că în documentul care consfințește
abdicarea sa Carol nu folosește termenul propriu-zis de « abdicare », afirmând doar că « trece
grelele sarcini ale domniei » pe seama fiului său Mihai. Din contră, Ion Antonescu este cel care va
guverna efectiv statul român. Acesta ajunge la o înțelegere cu de Garda de Fier, cu care
colaborează într-un condominiu până în luna ianuarie a anului următor, atunci când pune capăt
experimentului statului național-legionar printr-o lovitură de stat. Ion Antonescu preia titlul de «
Conducător » al statului și participă alături de Germania nazistă la războiul împotriva Uniunii
Sovietice, acțiune care în 1941 permite României să redobândească nordul Bucovinei și Basarabia.
Până în 1944, rolul regelui Mihai, succesorul lui Carol al II-lea, rămâne mai degrabă unul
simbolic6.
Altfel, noua guvernare suprimă încă din primele sale zile de existență principalele
așezăminte ale vechiului regim (Partidul Națiunii, Straja Țării sau organizația « Muncă și Voe
Bună »)7 iar Carol al II-lea pleacă în exil împreună cu Elena Lupescu. După un scurt sejur în
Elveția, acesta trăiește în Portugalia până la moartea sa (survenită în 1953)8. În România,

1
Maria BUCUR, Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania, Indiana University Press,
Bloomington, 2009, p. 4.
2
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea
Veche, București, 2003, p. 253.
3
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 1041, f. 1; ANIC, fond Președinția Consiliului Miniștri, dosar 8/1940, f.
2.
4
Vezi: Larry L. WATTS, Romanian Cassandra, Ion Antonescu and the Struggle for Reform, 1916-1941, Boulder,
Colorado, 1993.
5
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 205, 5 septembrie 1940, p. 5058.
6
Pentru o analiză a regimului politic condus de Antonescu, vezi: Dennis DELETANT, Hitler’s Forgotten Ally. Ion
Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, Palgrave Macmillan, London, 2006; Idem, « Ion Antonescu: The
Paradoxes of His Regime 1940-1944 », in In the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern
Europe, edited by Rebecca HAYNES and Martyn RADY, I.B. Tauris, London, 2011, pp. 278-294.
7
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 208, 8 septembrie 1940, p. 5294; Idem, anul CVIII, nr. 210, 10 septembrie 1940, p.
5306.
8
Vezi: Ion PĂTROIU, Valeriu Florin DOBRINESCU, Carol al II-lea în exil: documente diplomatice, Vremea,
București, 2002.

— 365 —
prăbușirea popularității sale pare a fi una ireversibilă. În jurul imaginii sale ia naștere ceea ce
istoricul Lucian Boia consideră a fi un veritabil « contra-mit »: « În ce îl privește (pe Carol II –
n.n.), contra-mitul s-a dovedit pe măsura mitului. Îndeosebi după abdicarea din 1940, avea să fie tot
mai insistent înfățișat ca un rege aventurier, destrăbălat și profitor, nicidecum constructor al unei
Românii noi, ci responsabil al erodării sistemului democratic românesc. Chiar în actualul discurs
monarhist, se trece repede peste personalitatea lui, făcându-se distincția între galeria completă a
celor patru regi și galeria lor ideală, redusă în fapt la trei: Carol I, Ferdinand și Mihai »1.
În vara anului 1940, fundamentele ideologice ale monarhismului carlist se dezintegrează
definitiv. Acest proces este se petrece progresiv – începe în momentul acceptării ultimatumului
sovietic privitor la cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei (28 iunie) și se încheie odată cu
abdicarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie) – iar cauzele sale nu sunt doar de ordin exterior
(respectiv geopolitic), ci și de ordin interior. Acestea din urmă privesc o serie de probleme
structurale ale statului carlist, dintre care cea a administrației sale ni se pare a fi cea mai
relevantă. Paradoxal sau nu, regimul politic al monarhiei autoritare se destramă odată cu România
Mare, statul național pe care Carol al II-lea și partizanii săi promit să îl modernizeze și să îl apere.

Deși pune în dificultate monarhia și elitele tradiționale, rezultatul alegerilor de la sfârșitul

anului 1937 creează acestor forțe politice un teren favorabil de manevră pentru a suprima
ascensiunea Gărzii de Fier și a instaura un nou regim politic. Printr-o suită de reforme curajoase,
regele și susținătorii săi proclamă un stat nou, transformat, ale cărui instituții sunt destinate a
ameliora rapid tarele vechiului sistem parlamentar. Noul regim se centrează inclusiv pe o ideologie
specifică, una fundamentată pe monarhism, naționalism și autoritarism. Așa se face că monarhia
autoritară (în diferitele ei ipostaze) devine baza mecanismului de guvernare și că palingeneza
politică promisă se dorește a fi materializată prin diferite formule de inginerie socială, dintre care
încadrarea tineretului și inițiativele reformatoare destinate satelor sunt cele mai semnificative. Pe
de altă parte, dimensiunea naționalistă a noului edificiu politic este evidențiată mai ales de practici
precum românizarea, carlismul cultural ori colaborarea dintre stat și Biserica ortodoxă. În ciuda
faptului că prin asemenea strategii reușesc să forjeze o mișcare politică destul de dinamică și
inovativă, carliștii nu se bucură decât de o victorie limitată din punct de vedere temporal. În
realitate, administrația centralistă a statului carlist trădează gravele sale probleme structurale,
care grăbesc într-o manieră ireversibilă prăbușirea regimului și a autorității monarhului odată cu
pierderile teritoriale pe care România Mare le suferă în vara anului 1940.
Pentru a justifica schimbarea de regim politic de la începutul anului 1938, respectiv
trecerea de la o monarhie constituțională la una autoritară, carliștii zugrăvesc un context istoric
tensionat, unul generat nu doar de amenințarea revizionismului și a bolșevismului, ci și de
dificultăți economice, conspirații ale evreilor sau radicalism politic. Mentalitatea potrivit căreia
statul democrat nu este capabil să asigure cadrul potrivit pentru modernizarea și apărarea
României Mari se răspândește acum din ce în ce mai mult. În această privință, nu trebuie neglijat
totuși contextul extern. România nu scapă curentului ideologic antiliberal care suflă acum peste o
bună parte din continentul european. În 1938, Germania nazistă se extinde din punct de vedere
teritorial înglobând Austria (prin Anschluss) și ocupând regiunea sudetă din Cehoslovacia. Un an
mai târziu, Italia ocupă Albania, iar în peninsula Iberică naționaliștii conduși de generalul Franco
câștigă războiul civil purtat împotriva republicanilor. Fiecare dintre aceste evenimente este atent
observat în România. Alternativa unei guvernări autoritare devine din ce în ce mai la modă, mai
modernă, din ce în ce mai atrăgătoare. Așa se face că regimul carlist se inspiră acum masiv din
ideile și practicile consacrate în Italia și Germania. În capitolul următor încercăm astfel să
analizăm maniera în care acest regim pare că devine de fapt o cale de mijloc între radicalismul
fascist și vechiul model de guvernare din perioada 1930-1938.

1
Lucian BOIA, Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, București, 2006, p. 332.

— 366 —
 C A P I T O L U L 6 : U N M O N A R H I S M « FA S C I S T » .
CARLISM ȘI MIMETISM POLITIC

Într-un articol pe care îl publică în anul 1938 în revista Lumea Nouă, Mihail Manoilescu
explică lipsa de atractivitate a modelului francez de dezvoltare în România Mare prin faptul că
spre deosebire de Italia și Germania această națiune nu ar fi reușit să concretizeze unul dintre cele
mai importante deziderate ale epocii, și anume un « stil » politic « nou » și « original », unul
capabil să ofere soluții provocărilor politice, culturale și economice ale modernității1. Nu Franța,
așa cum se întâmpla înainte de Primul Război Mondial, ci Italia fascistă și Germania național-
socialistă devin acum modele de palingeneză națională pentru cei mai mulți dintre naționaliștii
români. Carliștii se referă nu întâmplător la aceste două state ca la « Italia nouă » respectiv la «
Germania nouă »2.
Dacă până acum am putut identifica mișcării politice monarhiste pe care o studiem o
anumită specificitate ideologică națională, nu este mai puțin adevărat faptul că idei și instituții din
exteriorul României Mari se dovedesc în egală măsură veritabile surse de inspirație pentru actorii
săi. De altfel, sensibilitatea mimetică a carlismului devine vizibilă încă din anii douăzeci. În primul
capitol am putut observa admirația partizanilor regelui față de mișcarea politică de la « Action
Française ». Începând din acest deceniu, nu puțini carliști adoptă progresiv modelul
intelectualului-jurnalist consacrat de Charles Maurass, liderul acestei grupări. Carliștii practică
într-o manieră concertată un discurs monarhist, antiparlamentar și uneori antisemit destul de
asemănător « canonului » maurassian. Totuși, mimetismul devine o componentă cu adevărat
importantă a carlismului abia în a doua jumătate a deceniului următor iar acest fapt se produce în
paralel cu ascensiunea autoritarismului monarhic.
Un nou model ispitește acum pe carliști, cel fascist, iar în această privință mimetismul se
raportează mai ales la Italia lui Benito Mussolini. Atunci când analizează politicile regimului
autoritar carlist, Ioan Stanomir remarcă un mimetism idelogic raportat mai ales la Germania
nazistă. Din contră, în cercetarea noastră am putut remarca faptul că acest fenomen s-a manifestat
mai degrabă față de Italia fascistă3. Ce-i drept, deși unele din politicile regimului autoritar
instaurat la sfârșitul deceniului se dovedesc a fi influențate inclusiv de admirația față de național-
socialism sau de reforme adoptate anterior în Iugoslavia vecină condusă de regele Alexandru, în
perioada interbelică Italia este națiunea care devine un veritabil exemplu de urmat pentru
numeroși naționaliștii români.

1
Mihail MANOILESCU, „Sterilitatea ideologică a Franței postbelice”, Lumea Nouă, nr. 7-10, iulie-octombrie 1938,
pp. 195-198.
2
Vezi: Nichifor CRAINIC, „Imperialismul latin”, Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 25, 14 mai 1936, p. 2; Idem, „Rasă și
religiune”, Gândirea, nr. 2, februarie 1935, pp. 57-66; Mihail MANOILESCU, „Într-o tabară de muncă, în Germania
nouă”, Lumea Nouă, nr. 5, mai 1936, pp. 219-223.
3
Ioan STANOMIR, « Geneza unui regim autoritar. Constituţia din 1938 », Studia Politica, anul I, nr. 2, februarie 2001,
p. 367.

— 367 —
 Fascismul se bucură acum în Europa (respectiv în sud-estul Europei1) de o influență politică
și ideologică considerabilă. Nu puțini sunt cei care văd în această ideologie o veritabilă forță
motrice capabilă să genereze o nouă ordine: una în același timp autoritară, naționalistă și
anticomunistă. În România, acest filofascism nu rămâne fără urmări. Din contră, se răsfrânge
asupra funcționării regimului autoritar din anii 1938-1940 și a punerii în scenă a carlismului iar
acest lucru se întâmplă într-o asemenea măsură încât am putea pe bună dreptate vorbi despre
existența unui veritatabil proces de fascizare a acestui regim.
În acest capitol explorăm mai întâi originile și dezvoltarea curentului ideologic italofil în
România interbelică iar apoi analizăm felul cum se manifestă practica mimetismului în timpul
regimului autoritar. Am cercetat astfel atât legăturile instituționale externe ale regimului cât și
maniera în care se produce difuziunea ideilor și se concretizează procesul propriu-zis de imitație
(fie ea de natură politică, ideologică, estetică, economică ori culturală); nu doar în legătură cu
Italia mussoliniană, ci în egală măsură prin raportare la Germania nazistă. În fine, în ultima parte
a acestei secțiuni lansăm o serie de întrebări mai largi cu privire la natura mimetismului politic
carlist.

I — CARLISM ȘI ITALOFILIE

Regimul monarhiei autoritare se aseamănă cu ideologii politice precum fascismul italian și

nazismul german prin faptul că promite la rândul său o palingeneză națională. În Italia și
Germania se experimentează acum cu îndrăzneală ceea ce Roger Griffin numește « statul
modernist », gândit în același timp ca un paravan împotriva decadenței fizice și spirituale și ca o
punte de trecere spre o « nouă eră »2. Filofascismul este observabil de-a lungul întregului deceniu
iar intensificarea sa se produce în mod paralel cu procesul de respingere a modelului parlamentar
reprezentat odinioară de Franța.
În această privință, Italia fascistă exercită o atracție particulară printre naționaliștii
români. Probabil că în nicio altă țară fascismul italian nu este examinat acum cu o mai mare
curiozitate decât în România. Instaurarea acestui regim politic polarizează aici dezbaterea de idei
într-o asemenea măsură încât mii de texte despre Italia inundă publicațiile românești dintre cele
două războaie mondiale. Admiratorii Italiei depun acum eforturi considerabile pentru strângerea
legăturilor dintre cele două națiuni latine. Așa se face că în România Mare iau naștere o mulțime
de asociații culturale și de reviste italofile3. Nu este mai puțin semnificativ faptul că antibolșevismul
românesc își găsește în fascism un puternic stâlp ideologic. Dacă pentru România Mare Uniunea
Sovietică reprezintă alteritatea, contra-modelul, atunci Italia fascistă devine tocmai contrariul. De
altfel, în prefața pe care o scrie pentru traducerea românească a cărții lui Vincenzo Meletti despre
« civilizația fascistă », carlistul Nicolae Iorga opune explicit fascismul amenințării bolșevice4.
Nu doar anticomunismul contează însă în această ecuație. Filofascismul românilor devine
vizibil inclusiv atunci când avem în vedere cultul şefului, respectiv admiraţia pentru Mussolini,

1
În această privință, vezi: Constantin IORDACHI, « Fascism in Interwar East Central and Southeastern Europe.
Towards a New Transnational Research Agenda », East Central Europe, Vol. 37, nr. 2-3, 2010, pp. 161-213;
Idem, « Fascism in East Central and Southeastern Europe: Mainstream Fascism or ‘Mutant’ Phenomenon? », East
Central Europe, vol. 37, nr. 2-3, 2010, pp. 331-333; Arnd BAUERKÄMPER, « Transnational Fascism: Cross-
Border Relations between Regimes and Movements in Europe, 1922-1939 », East Central Europe, vol. 37, nr. 2-
3, 2010, pp. 214-246; Idem, « Ambiguities of Transnationalism: Fascism in Europe between Pan-Europeanism
and Ultra-Nationalism, 1919-1939 », German Historical Institute Bulletin, vol. XXIX, nr. 2, November 2007, pp.
43-67.
2
Roger GRIFFIN, « Political Modernism and the Cultural Production of „Personalities of the Right” in Inter-War
Europe », in In the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca
HAYNES and Martyn RADY, I.B. Tauris, London, 2011, p. 34; Vezi și: Roger GRIFFIN, Modernism and Fascism.
The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Palgrave Macmillan, London, 2007.
3
Printre cele mai importante se numără: Roma: revistă de cultură italiană (1921-1933) și Studii italiene (1934-1943).
4
Nicolae IORGA, « Prefață » la Vincenzo MELETTI, Civilizația fascistă, Tiparul Oltenia, București, 1931, p. 3.

— 368 —
privit ca fiind încarnarea sa ideală. În 1938, pe o etajeră din biroul său, Dimitrie Gusti păstrează
tocmai un portret înrămat al lui Mussolini, unul ce poartă dedicația « Ducelui »1. Pentru carlişti,
şeful statului italian este « domnul Mussolini » sau « Ducele ». Mihail Manoilescu, Dimitrie Gusti,
Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga ori Constantin Argetoianu îl cunosc personal.
Pentru a observa la fața locului opera regimului fascist, fiecare dintre ei vizitează Italia începând
din anii 1920. Argetoianu, de pildă, se declară fascinat de rezultatele acțiunilor de desecare a
mlaștinilor pontine2. În schimb, Nichifor Crainic asistă personal la activitățile unor tabere ale
Opera Nazionale Balilla, organizația italiană de încadrare a tineretului3. Entuziasmat de « frenezia
creatoare a fascismului », Crainic găsește în acest regim un veritabil « exemplu »4.
Cele două naţiuni sunt legate apoi de mitul latinităţii lor, de atracţia reprezentată de
presupusele lor rădăcini latine. Ambele îşi construiesc discursul identitar inclusiv pornind de la
mitul romanității lor. Românii, de pildă, se autoreprezintă ca păstrători ai moștenirii latine în
mijlocul slavismului. Nu întâmplător în cotidianul Neamul Românesc dirijat de Nicolae Iorga Italia
este prezentată drept « marea noastră soră latină »5. Iorga se numără printre cei care afirmă cu
tărie « continuitatea spiritului roman în România »6. Așadar, cultului fasciştilor faţă de Imperiul
Roman (romanità)7 îi corespunde în România un cult asemănător faţă de latinitate şi de miticele
rădăcini romane ale naţiunii. Am putea găsi aici unul dintre cele mai importante aspecte care
facilitează mimetismul politic și ideologic.
Înainte de toate, însă, fascismul italian atrage prin stilul său energic și voluntarist, unul
care suscită adeziunea, entuziasmul ori chiar fascinația multor observatori exteriori8. Într-un
asemenea context, relațiile româno-italiene se întăresc progresiv. Avangardistul Filippo Tomasso
Marinetti vizitează România în 19309 iar doi ani mai târziu se inaugurează în București « Librăria
Italiană »10. Există un interes reciproc atât pentru sporirea influenţei politice şi culturale a Italiei în
România cât şi pentru creșterea popularității României în Italia. În această privință, cel mai
important eveniment este legat de inaugurarea noului sediu al Şcolii române din Roma, o clădire
construită din fonduri puse la dispoziţie de Banca Naţională a României. La festivitatea din ziua de
11 ianuarie 1933 participă, alături de o serie de oameni politici şi intelectuali italieni, inclusiv
Benito Mussolini. Ducele donează personal un bogat fond de carte italiană nou-înființatei instituţii,
fond din care nu lipsește o ediţie din operele sale politice11. În fine, în continuarea acestei iniţiative
a statului român italienii înfiinţează la rândul lor în același an Institutul de Cultură Italiană din
România, cu filiale în București, Timișoara, Cernăuți, Chișinău și Galați.
Unul dintre aspectele care întărește premisa studiului nostru este faptul că publicaţiile
monarhiste cultivă simultan admiraţia faţă de Italia şi de fascism. În Cuvântul, Curentul, Neamul
Românesc, Calendarul, Lumea Nouă, Gândirea, Vremea sau Cele trei Crişuri apar nenumărate
texte în care autorii purced la radiografierea fascismului italian, zugrăvit ca un regim politic care
progresează într-un ritm accelerat: încadrează și educă masele într-un spirit modern, asanează şi
fertilizează zone mlaştinoase, construieşte oraşe noi şi le modernizează pe celelalte. Astfel, din

1
Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1996, p. 314.
2
Constantin ARGETOIANU, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. X, partea a VIII-a
(1932-1934), Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 25.
3
Nichifor CRAINIC, „Giovinezza”, Calendarul, anul II, 4 noiembrie 1933, p. 1.
4
Idem, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti, 1991, pp. 239-240.
5
„O mare victorie italiană”, Neamul românesc, anul XXVI, 14 ianuarie 1931, p. 1.
6
„Domnul profesor Iorga sărbătorit la Roma”, Neamul românesc, anul XXVIII, 2 februarie 1933, p. 1.
7
În această privință, vezi: Romke VISSER, « Fascist Doctrine and the Cult of the Romanità », Journal of
Contemporary History, vol. 27, nr. 1, 1992, pp. 5-22; Jan NELIS, From ancient to modern: the myth of romanità
during the ventennio fascista, Institut Historique de Belge, Bruxelles, 2011; Cristian OLARIU, « Archaeology,
Architecture and the Use of the Romanità in Fascist Italy », Studia Antiqua et Archaeologica, XVIII, 2012, pp. 351-
357.
8
Johann CHAPOUTOT, op. cit., p. 123.
9
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 518/1930, ff. 1-3.
10
Vladimir IONESCU, „Librăria italiană din Bucureşti”, Cuvântul, anul VIII, 29 ianuarie 1932, p. 1.
11
Calendarul, anul II, 11 ianuarie 1933, p. 1.

— 369 —
Curentul lui Pamfil Şeicaru aflăm că producţia agricolă a Italiei s-a « dublat » în numai zece ani1.
În paginile cotidienelor carliste, această țară reprezintă acum o « civilizaţie fascistă »2, veritabil
model de « muncă constructivă »3. În România, fascinația pentru fascismul italian este în același
timp una politică, intelectuală și culturală. Pentru admiratorii săi români, Italia acestei epoci
reprezintă o națiune transformată, tărâm al ordinii și al muncii creatoare, una fundamental diferită
de cea de dinainte de Primul Război Mondial.
Desigur, această imagine este (ca orice reprezentare) una subiectivă și deseori filtrată de
propagandă. Ceea ce contează însă pentru carliști este mitul Italiei reînnoite, al națiunii regenerate
după război prin practicarea unei formule originale de modernism politic. La jumătatea anilor
1930, fascismul italian cunoaște apogeul popularității sale. « Cămășile negre » creeză impresia
unui regim politic consolidat și inovator, mai ales odată cu campania militară de cucerire a
Etiopiei (1935-1936), încununată cu succes. Până la urmă, după cum remarcă Aristotle Kallis,
filofasciștii acestei perioade interpretează evenimentele din Peninsulă mai degrabă potrivit
propriilor așteptări4. În cazul în care nu îi găsesc vreo justificare, carliştii neglijează intenţionat
radicalismul fascismului. Atrași de filosofia activistă pe care se centrează acest regim, de victoria
pe care a repurtat-o împotriva parlamentarismului şi de posibilitățile de experimentare pe care le
oferă elitelor naţionaliste, aceștia proclamă la rândul lor ideea de organizare unitară şi ierarhică a
naţiunii.
Desigur, filofascismul nu este nici pe departe un fenomen restrâns la România. În primul
rând, Mussolini este admirat chiar de Adolf Hitler, șeful partidului național-socialiștilor germani
(NSDAP). La începutul anilor 1920, Hitler posedă un portret al Ducelui chiar pe biroul său din
München. La numai un an după « marșul asupra Romei », Hitler încearcă la rândul lui să
răstoarne guvernul bavarez printr-un puci (în noiembrie 1923). Pe de altă parte, Mussolini se
bucură inclusiv de discipoli portughezi, spanioli, francezi sau austrieci. În Franța, Belgia, Olanda
și Marea Britanie iau naștere mișcări politice care își identifică voluntar ideile și postulatele lor cu
acelea ale fascismului italian5. De fapt, Mussolini este primul dictator al perioadei interbelice și nu
puțini conducători autoritari ai acestei epoci se vor inspira din practicile consacrate de cel
cunoscut acum drept « Ducele »6. Popularitatea de care se bucură acum acest líder politic este una
impresionantă. Nu ar trebui poate să ne surprindă faptul că, începând din anii 1920, o stradă
importantă din Bucureşti îi poartă numele7. În fine, intensitatea cooperării dintre mișcările politice
fasciste (respectiv filofasciste) din diferite țări europene nu trebuie neglijată. În perioada
interbelică, această cooperare se manifestă în domenii dintre cele mai diverse, de la chestiuni
militare și propagandă până la turism și evenimente sportive8.

1
„Zece ani de agricultură fascistă”, Curentul, anul V, 31 decembrie 1932, p. 5.
2
Ion BERCIU, „Civilizaţia fascistă”, Neamul românesc, anul XXVII, 5 august 1932, p. 1.
3
„Sărbătoarea pâinii – sărbătorirea muncii”, Neamul românesc, anul XXVI, 5 august 1931, p. 1.
4
Aristotle KALLIS, « The „Fascist Effect”: On the Dynamics of Political Hybridization in Inter-War Europe », in
António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking Fascism and Dictatorship in Europe, Palgrave
Macmillan, London, 2014, p. 25.
5
Johann CHAPOUTOT, op. cit., p. 136.
6
Vezi: Richard J.B. BOSWORTH, « Dictators strong or weak? The model of Benito Mussolini », in Richard J.B.
BOSWORTH (ed.), The Oxford Handbook of Fascism, Oxford University Press, New York, 2009, 259-275; The Cult
of the Duce: Mussolini and the Italians, edited by Stephen GUNDLE, Christopher DUGGAN and Giuliana PIERI,
Manchester University Press, Manchester and New York, 2013.
7
Pe această stradă locuiește începând din 1929 Mihail Manoilescu. Vezi: Natalia MANOILESCU-DINU, Mărturia
unei vieți. Memorii, Spandugino, București, 2014, p. 73.
8
Vezi: Arnd BAUERKÄMPER, « Transnational Fascism: Cross-Border Relations between Regimes and Movements in
Europe, 1922-1939 », East Central Europe, vol. 37, 2010, pp. 214–246; Idem, « Ambiguities of Transnationalism:
Fascism in Europe Between Pan-Europeanism and Ultra-Nationalism, 1919-1939 », German Historical Institute
Bulletin, vol. 29, 2007, nr. 2, pp. 43-67; Claudia BALDOLI, Exporting Fascism: Italian Fascists and Britain’s
Italians in the 1930s, Berg Publishers, Oxford, 2003; Luca de CAPRARIIS, « Fascism for Export? The Rise and
Eclipse of the Fasci Italiani all’Estero », Journal of Contemporary History, vol. 35, nr. 2, 2000, pp. 151-183.

— 370 —
 II — PRACTICA MIMETISMULUI ÎN ANII REGIMULUI AUTORITAR

În România, filofascismul se manifestă la sfârșitul anilor treizeci inclusiv prin practicarea

unui mimetism instituțional. Pentru cei mai importanți actori ai regimului, Italia (în primul rând) și
Germania devin acum veritabile modele de urmat. Comunicarea României Mari cu aceste două
state este facilitată acum de inaugurarea unor linii directe de transport aerian între București și
Roma, respectiv între București și Berlin1. Colaborarea româno-italiană, îndeosebi, este una din ce
în ce mai strânsă. Pe lângă participări la expoziții și congrese comune au loc vizite reciproce
făcute de intelectuali, turiști, funcționari2, studenți3, ingineri, juriști4 sau militari5. Revista
LʼIllustrazione Italiana dedică României Mari numărul din ianuarie 19396 iar în 1940 premiul «
San-Remo » pentru literatură acordat de statul italian scriitorilor străini este oferit tocmai
românului Alexandru Marcu, profesor universitar la Facultatea de Litere și Filosofie a
Universității din București. La San Remo, Marcu primește distincția chiar din partea lui Alessandro
Pavolini, ministrul MINCULPOP, ca o recompensă pentru activitatea sa culturală italofilă7.
Începând cu anul 1938, procesul de fascizare a regimului politic din România este din ce în
ce mai evident. Mimetismul instituțional și ideologic se intensifică progresiv și este sesizabil de-a
lungul întregii sale existențe. Așa se face că monarhistul Octavian Neamțu (secretar general al
Fundațiilor Culturale Regale) se inspiră acum din tiparul fascist de reinventare a calendarului
atunci când propune ca anul 1938 să devină « anul VIII al Restaurației »8. Propaganda, în schimb,
îl promovează uneori drept « Anul I al Erei renașterii naționale »9. Se copiază astfel explicit
modelul din Italia, unde anul 1922 (cel în care fasciștii preiau puterea ca urmare a « marșului
asupra Romei ») este marcat în mod oficial ca an de debut al « erei fasciste »10.
Din punct de vedere cronologic, primul moment care trădează sensibilitatea mimetică a
regimului este legat de organizarea unui plebiscit național pentru ratificarea Constituției autoritare
din 27 februarie 1938. În anii 1920 și 1930, o asemenea practică este utilizată frecvent în Italia
fascistă și în Germania nazistă pentru a legitima cele mai importante reforme ale statului
autoritar11. În al doilea rând, am putea aminti fondarea unui partid unic și structurarea lui pe
principiile corporatismului. Potrivit lui António Costa Pinto, corporatismul se numără printre cei
mai importanți factori care trădează mimetismul dictaturilor dintre cele două războaie mondiale12.
Pe de altă parte, inclusiv cultul șefului cunoaște o puternică ascensiune. Prin articolul 30 al noii
Constituții, monarhul devine « Capul Statului »13. Coincidență sau nu, statutele Partidului Național
Fascist adoptate în același an desemnează la rândul lor pe Mussolini cu același titlu. « Ducele »
devine de acum înainte « Il Capo », adică « Șeful » P.N.F.14. Altfel, regimul autoritar din România
se apropie de fascism inclusiv prin faptul că proclamă statul totalitar (în iunie 1940). Dictatura
partidului unic prin intermediul statului și dictatura șefului reprezintă acum două trăsături
fundamentale ale noului autoritarism. În fine, nu trebuie neglijată nici puternica estetizare a
politicului, grija arătată pentru corp și igienă ori tendința de a militariza societatea (influența

1
România. Revista Oficiului Național de Turism, anul II, nr. 10, octombrie 1937, p. 30; Curentul, anul XI, 2 iunie 1938,
p. 7.
2
ANIC, fond MMSOS, dosar 1006/1938, f. 1, 63.
3
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosar 647, ff. 1-2; România, anul I, nr. 74, 14 august
1938, p. 15; Curentul, anul XI, 15 iulie 1938, p. 5.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, volumul al III-lea: Carol al II-lea, dosar 127/1938, f. 113.
5
Curentul, anul XIII, 9 aprilie 1940, p. 3.
6
LʼIllustrazione Italiana, anno 64, nr. 1, gennaio 1939.
7
Cele trei Crișuri, anul XXI, nr. 3-4, martie-aprilie 1940, p. 62.
8
Octavian NEAMȚU, Țară nouă, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 177.
9
România, anul III, nr. 572, 1 ianuarie 1940, p. 7.
10
Emilio GENTILE, Qu’est-ce que le fascisme? Histoire et interprétation, Gallimard, Paris, 2004, p. 348.
11
Vezi: Ralph JESSEN, Hedwig RICHTER (eds), Voting for Hitler and Stalin. Elections Under 20th Century
Dictatorships, Campus Verlag, Frankfurt, 2011.
12
António Costa PINTO, The Nature of Fascism Revisited, Columbia University Press, New York, 2012, p. 125.
13
Constituțiunea « Regele Carol II », Tipografia « Lupta », București, 1938, p. 10.
14
Emilio GENTILE, Qu’est-ce que le fascisme? Histoire et interprétation, Gallimard, Paris, 2004, p. 256.

— 371 —
politică a armatei devine din ce în ce mai puternică iar uniforma se generalizează printre membrii
guvernului, ai partidului unic și ai străjeriei).
În schimb, reforma administrativă care împarte România Mare în zece noi regiuni (ținuturi)
se inspiră în mod evident dintr-o reformă asemănătoare realizată în 1929 în Iugoslavia regelui
Alexandru. Aici, cele 33 de regiuni (oblasti) sunt înlocuite de zece noi provincii (banovine), cărora
li se adaugă un district ce înglobează capitala Belgrad și zonele sale adiacente. Ca fiecare dintre
aceste banovine, ținuturile românești poartă la rândul lor numele principalului curs de apă care le
traversează, cu excepția celui care cuprinde orașul București. Apoi, după cum fiecare banovina
iugoslavă este condusă de un « reprezentant al guvernului regal » (ban), în aceeași manieră noile
unități administrative românești au în fruntea lor un rezident regal1.
Analizat din perspectiva difuziunii ideilor, mimetismul se petrece inclusiv pe cale
instituțională. Straja Țării, ministerul Propagandei Naționale sau organizația « Muncă și Voe Bună
» colaborează îndeaproape cu organizații similare din Italia (MINCULPOP, Opera Nazionale
Balilla, respectiv Opera Nazionale Dopolavoro) ori Germania (RMVP – Reichministerium für
Volksaufklärung und Propaganda, Hitlerjugend și Kraft durch Freude). Să analizăm, de pildă, cazul
structurii create în România pentru încadrarea muncitorilor. Inaugurată în august 19382, « Muncă
și Voe Bună » trădează mimetismul în primul rând prin numele său. « Lavoro e Gioia » (Muncă și
Bucurie) respectiv « Kraft durch Freude »3 (Forță prin Bucurie) sunt numele purtate de
așezămintele similare din Italia și Germania. Pentru români, rezultatele activității lor se dovedesc
a fi deosebit de atrăgătoare. În Italia, de pildă, Dopolavoro reprezintă nu doar cel mai important
instrument de control al muncitorilor, ci în egală măsură și cea mai importantă formulă de
încadrare a indivizilor4. În 1940, această organizație înglobează aproximativ 4 millioane de
membri5.
Filofascismul tehnocraților români se materializează deseori prin crearea unor legături
instituționale. Atât Mihail Ralea (ministru al Muncii) cât și Stavri Cunescu6 se referă explicit la «
Dopolavoro » și la « Kraft durch Freude » ca la un model de organizare a timpului liber al
muncitorilor7. În lunile iunie și iulie ale anului 1938, Ralea vizitează Germania și Italia tocmai
pentru a studia aceste două așezăminte, pe care i le prezintă, entuziasmat, regelui. Totuși, dintre
cele două Ralea găsește organizația italiană Dopolavoro mult mai atractivă și mai apropiată de
specificul regimului autoritar din România8. Rezultatele acestei atracții nu întârzie să apară. În
același an, un grup de reprezentanți italieni ai O.N.D. vizitează România9 iar între « Muncă și Voe
Bună » și « Kraft durch Freude » se încheie o înțelegere privitoare la schimbul de tineri
comercianți10. În privința acestui așezământ, imitația devine acum cât se poate de evidentă. Astfel,
pentru « propagandă » ori pentru « recreația », « instrucția » și « captarea » maselor, autoritățile
sugerează explicit « modelul organizației Kraft durch Freude »11. La începutul anului 1940, atunci
când se elaborează noile statute ale « Muncă și Voe Bună », se fac într-o manieră explicită referiri

1
Christian Axboe NIELSEN, Making Yugoslavs: Identity in King Aleksandar’s Yugoslavia, University of Toronto
Press, Toronto, 2014, pp. 100-107.
2
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 179, 5 august 1938, p. 3602.
3
Pentru o monografie dedicată analizării acestei organizații, vezi: Shelley BARANOWSKI, Strength through Joy:
Consumerism and Mass Tourism in the Third Reich, Cambridge University Press, Cambridge, 2007.
4
Emilio GENTILE, Qu’est-ce que le fascisme? Histoire et interprétation, Paris, Gallimard, 2004, p. 286.
5
Victoria DE GRAZIA, « Dopolavoro », in Dizionario del fascismo, a cura di Victoria de GRAZIA e Sergio
LUZZATTO, volume primo, Einaudi, Torino, 2005, p. 444.
6
Inginer, director general în cadrul ministerului Muncii, îndeplinește în acești ani funcții de conducere în așezământul «
Muncă și Voe Bună »; este comisar general al Expoziției « Muncă și Voe Bună » din 1939.
7
Vezi: Mihail RALEA, « Munca în noul regim », in Era nouă, Asociația Publiciștilor Români, București, 1938, pp. 7-
8; Stavri CUNESCU, « Muncă și Voe Bună », in Muncă și Voe Bună: folosirea timpului liber al muncitorilor,
Imprimeria Națională, București, 1938, pp. 12-13; ANIC, fond MMSOS, dosar 1182/1938, f. 43.
8
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 265, 274.
9
Straja Țării: buletin, anul I, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1938, pp. 13-14.
10
ANIC, fond MMSOS, dosar 1184/1938, f. 20.
11
Idem, dosar 980/1939, f. 11.

— 372 —
la « importanța legăturilor de informare » şi a « colaborării » cu « organizaţii similare din alte ţări
»1.
În paralel, pentru a spori eficiența politicilor sale de încadrare a tineretului, noul regim
intensifică inclusiv legăturile cu organizațiile « Balilla » și « Hitlerjugend »2. Înainte ca taberele
străjerești să fie vizitate în 1939 de Baldur von Schirach (conducătorul Hitlerjugend), Sergio
Bernardini (reprezentant al Opera Nazionale Balilla) sau Leny Riefenstahl3, Teofil Sidorovici
conduce personal detașamente ale străjerilor care participă la activități ale « Balilla » și «
Hitlerjugend » în Italia, Austria și Germania4. Pe de altă parte, pentru a întări acest schimb de
experiență o serie de delegații ale Balilla vin la rândul lor în România5. Modelul italian este și în
această privință mai apropiat de exigențele românilor. Curentul italofil pare a fi mult mai puternic
în România decât cel germanofil. Așa se face că pentru a înlesni raporturile dintre organizațiile de
tineret ale celor două țări comandanții străjeriei urmează începând din 1940 cursuri de limba
italiană6. În mod paradoxal, deși tineretul este încadrat și educat inclusiv împotriva fascismului
reprezentat de Garda de Fier, în același timp acesta devine prin practicile sale din ce în ce mai
fascist.
Rămâne de analizat în ce fel se răsfrânge mimetismul asupra practicilor propriu-zise
adoptate de regim pentru educarea tineretului. E destul de probabil ca introducerea obligativității
instrucției premilitare (destinată tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 21 de ani) ori a
monopolului de stat asupra editării manualelor școlare să se inspire din reforme similare adoptate
în acest deceniu în Italia7. Apoi, nu trebuie neglijată nici importanța din ce în ce mai mare pe care
străjerii o acordă cultului drapelului național, practică ce se numără acum printre componentele
fundamentale ale ritualului fascist al O.N.B.8. Din contră, taberele de muncă destinate tinerilor
reprezintă o practică răspândită atât printre statele totalitare și autoritare cât și în rândul
democrațiilor. Inventate la scurt timp după Primul Război Mondial, aceste forme de socializare
care tind să se generalizeze și să se permanentizeze sunt deseori utilizate de către state în scopuri
economice și de control social9. Este dificil de spus în ce măsură carlismul practică mimetismul în
această privință.
Un lucru este cert : devine din ce în ce mai evident faptul că actorii noului regim se inspiră
din aceste rețete instituționale străine (Opera Nazionale Balilla, Opera Nazionale Dopolavoro,
Hitlerjugend, Kraft durch Freude) pentru că organizațiile de încadrare a indivizilor îi sunt
indispensabile ca verigi de legătură între regim și mase, între centru și periferie, precum și între
politica autoritară și acțiunea de identificare a oricăror forme de rezistență civică.
Altfel, românii imită fascismul nu doar în ceea ce privește formulele de încadrare a
indivizilor, ci și atunci când se preocupă de ameliorarea tehnicilor de propagandă. La sfârșitul
deceniului, colaborările româno-italiene și româno-germane se înmulțesc inclusiv în acest
domeniu. În aprilie 1940, Constantin C. Giurescu, acum ministru al Propagandei, vizitează Italia
pentru a se întâlni cu Alessandro Pavolini (ministrul MINCULPOP) și cu Giuseppe Bottai

1
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 44, 22 februarie 1940, pp. 782.
2
Vezi: Straja Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, Vremea, București, 1940, pp. 177-226.
3
Idem, p. 225.
4
Straja Țării: buletin, anul I, nr. 7-8, iulie-august 1938, pp. 157-159; Idem, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1938, pp.
44-45, 122-124. Teofil Sidorovici vizitează din nou Italia în februarie 1940. Vezi: Eusebie VICOL, „Am fost în Italia
Ducelui”, Cele trei Crișuri, anul XXI, nr. 1-2, martie-aprilie 1940, p. 61.
5
România, anul I, nr. 71, 11 august 1938, p. 9.
6
Straja Țării: buletin, anul III, nr. 2, februarie 1940, pp. 10-12.
7
Tracy H. KOON, Believe, Obey, Fight: Political Socialization of Youth in Fascist Italy 1922-1943, University of
North Carolina Press, Chapel Hill, 1985, p. 74, 98.
8
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Perrin, Paris, 2002,
pp. 134-135.
9
Vezi: Kenneth HOLLAND, Youth in European Labor Camps: A Report to the American Youth Commission,
American Council on Education, Washington, 1939; Kiran Klaus PATEL, Soldiers of Labor. Labor Service in Nazi
Germany and New Deal America, 1933-1945, Cambridge University Press, Cambridge, 2005; Norbert GÖTZ, Kiran
Klaus PATEL, « Facing the Fascist Model: Discourse and the Construction of Labour Services in the USA and
Sweden in the 1930s and 1940s », Journal of Contemporary History, vol. 41, nr. 1, 2006, pp. 57-73.

— 373 —
(ministrul Educației Naționale), demnitari fasciști care îl însoțesc în vizitele pe care le face la
studiourile cinematografice CineCita ori la stațiunea radio E.I.A.R. (Ente Italiano per le Audizioni
Radiofoniche). Într-un interviu acordat acum cotidianului Giornale dʼItalia, Giurescu se referă
explicit la un schimb de opinii și de proiecte ce are ca scop întensificarea raporturilor culturale
italo-române1. Această vizită nu rămâne fără urmări. Revenit în țară, ministrul Propagandei
propune regelui încheierea unui acord cultural între România și Italia fascistă2. Oficiul Național al
Cinematografiei din România se preocupă acum constant de colaborarea cu producători italieni de
filme, fie că este vorba de întreprinderi de stat (LUCE) sau private (Augustea Film)3. Desigur,
românii se străduiesc să confere propagandei o coloratură aparte, una națională, prin folosirea
unor teme și simboluri derivate din specificul societății românești, din cultura politică și din
tradițiile culturale locale.
Pe de altă parte, atunci când avem în vedere sfera culturii, inclusiv apariția Enciclopediei
României ar putea fi mai bine înțeleasă odată investigată în acest cadru al mimetismului filofascist.
Ne putem întreba în mod legitim în ce măsură unul dintre cele mai răsunătoare proiecte culturale
carliste se inspiră dintr-o inițiativă asemănătoare materializată în Italia, unde între anii 1929 și
1935 apăruseră 35 de volume din așa-numita Enciclopedia Italiana. Acest demers editorial italian
este unul impresionant prin monumentalitate și complexitatea textelor care îl compun. În România,
Dimitrie Gusti și Cezar Petrescu oferă încă de la începutul deceniului Enciclopedia Italiana ca
exemplu pentru realizarea unei « Enciclopedii a României ». Volumele ei ar fi fost destinate să
servească nu doar ca instrument de informare, ci și ca factor de prestigiu național și de «
naționalizare » culturală a cetățenilor României Mari4. Așa se face că în 1933, cu prilejul unui
discurs rostit în cadrul unui banchet organizat de Societatea Scriitorilor Români, Gusti se referă în
mod explicit la pilda autorităților fasciste: « Am văzut în Italia marele edificiu al Enciclopediei
Italiene şi m-am întrebat dacă nu trăim tocmai momentul când s-ar impune discuţia unui asemenea
lucru la noi »5. Întâmplător sau nu, tocmai acești doi monarhiști au un cuvânt greu de spus în
elaborarea politicilor culturale ale regimului autoritar de la sfârșitul deceniului, implicându-se
inclusiv în realizarea Enciclopediei României, al cărui prim volum apare în 19386. Dimitrie Gusti
este principalul ei editor științific iar Cezar Petrescu semnează unul dintre textele cu cea mai
importantă încărcătură ideologică: cel referitor la bilanțul domniei regelui Carol al II-lea (de până
în 1938)7.
Referindu-se la mimetismul politic filofascist practicat în România anilor 1938-1940,
Constantin Iordachi îl explică prin nevoia regimului monarhiei autoritare de a submina atracția
exercitată acum de mesajul politic al Gărzii de Fier, subliniind caracterul fundamental anti-
legionar a ceea ce el numește « dictatură regală »8. Opinia acestui autor nu este însă suficientă
pentru a înțelege natura practicilor de pe care le-am analizat mai sus. Nu trebuie totuși neglijat
faptul că acest curent intelectual filofascist își are rădăcinile în anii care premerg afirmarea
politică a Legiunii. În perioada interbelică, italofilia actorilor prezentați mai sus se configurează
mai degrabă ca o forță ideologică autonomă aflată în căutarea unui model politic modern de
dezvoltare, și nu pur și simplu ca o alternativă la amenințarea fascismului autohton.

1
Cele trei Crișuri, anul XXI, nr. 5-6, mai-iunie 1940, pp. 99-100.
2
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, volumul al III-lea: Carol al II-lea, dosar 13/1940, ff. 1-3.
3
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Cinematografie, dosar 15/1940, ff. 29, 47.
4
Cezar PETRESCU, „O enciclopedie care întârzie”, Curentul, anul V, 21 decembrie 1932, p. 1.
5
Curentul, anul VI, 14 februarie 1933, p. 2.
6
Enciclopedia României, volumele I-IV, Imprimeria Națională, București, 1938-1943.
7
Cezar PETRESCU, « Domnia Regelui Carol al II-lea », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională,
București, 1938, pp. 945-970.
8
Constantin IORDACHI, « A Continuum of Dictatorships: Hybrid Totalitarian Experiments in Romania, 1937–44 », in
António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking Fascism and Dictatorship in Europe, Palgrave
Macmillan, London, 2014, p. 244.

— 374 —
 III — CARLISM ȘI GERMANOFILIE

Deși analiza noastră ne determină să afirmăm faptul că formele de mimetism generate de

regimul carlist sunt practicate mai ales prin raportare la Italia fascistă, nu trebuie totuși neglijat
faptul că sporirea schimburilor economice cu cel de-al Treilea Reich implică acum inclusiv
intensificarea legăturilor politice și culturale cu Germania1. În această privință, un eveniment
notabil și cât se poate relevant se petrece în luna februarie a anului 1939. Regizoarea Leni
Riefenstahl vizitează acum România cu prilejul popularizării documentarului « Olympia », ce are
ca subiect jocurile olimpice de vară organizate cu trei ani în urmă la Berlin. Riefenstahl este
întâmpinată cu entuziasm de autorități și acompaniată cu multă considerație pe tot parcursul vizitei
sale2. Așa se face că în seara zilei de 14 februarie premiera filmului ei documentar este pusă sub
înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea și că la acest eveniment participă alături de principele
moștenitor Mihai reprezentanți de seamă ai elitelei politice și intelectuale: generalii Gheorghe
Argeșeanu, Ion Manolescu, Constantin Ilasievici și Victor Dombrowski (acum primar al capitalei),
Teofil Sidorovici, Eugen Bianu (directorul general al Siguranței), Armand Călinescu, Grigore
Gafencu, Mitiță Constantinescu, Petre Andrei, Silviu Dragomir, Eugen Titeanu (ministru al
Propagandei), Virgil Madgearu, Ion Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru (președinte al
Academiei Române), Grigore Antipa, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu,
Romulus Seișanu, Stavri Cunescu, precum și industriașul Dumitru Mociorniță ori pictorul Dimitrie
Știubei. După reprezentație, toți aceștia cinează împreună cu regizoarea germană la hotelul
Athénée Palace3. La rândul ei, Leni Riefenstahl explorează cu interes Bucureștiul în aceste zile și
vizitează succesiv așezăminte precum Muzeul Satului, Teatrul « Muncă și Voe Bună » ori
Subsecretariatul de stat al Propagandei. Odată ce se arată interesată de educația fizică a
străjerilor, acesteia i se oferă inclusiv posibilitatea de a urmări pe viu o demonstrație de
gimnastică a acestora4.
Acest episod este unul plin de însemnătate, pentru că trădează într-un fel cât se poate de
explicit interesul ambelor state de a se apropia din punct de vedere politic, economic, ideologic și
cultural. În această perioadă, filmele germane devin din ce în ce mai mult apreciate în România5
iar actorii regimului autoritar caută să găsească surse de inspirație în tehnicile de propagandă
utilizate în al Treilea Reich6. În vara anului 1940, de pildă, Constantin C. Giurescu merge în
Germania atât pentru îndeplinirea unor țeluri diplomatice cât și pentru a studia mecanismele
propagandei național-socialiste7.
Nu doar propaganda trădează însă germanofilia regimului. Ca urmare a aceleiași apropieri
de Germania, antisemitismul românesc este fondat de naționaliștii români din ce în ce mai mult pe
baze rasiale. Acest fapt este vizibil în primul rând la nivelul discursului actorilor regimului. Carol
II însuși proclamă acum « întărirea rasei » printre cele mai urgente necesități de ordin național8. În
schimb, Ion V. Gruia (ministru al Justiției în guvernul care sancționează introducerea unei
legislații rasiale antisemite) vorbește despre « legea sângelui », despre « comunitatea de sânge » și
« puritatea națiunii », făcând elogiul ideii de « rasă » atunci când se referă la un decret-lege care
scoate în afara legii căsătoriile între evrei și români. Discutând legile rasiale din Germania și

1
Vezi: Rebecca HAYNES, Politica României față de Germania între 1936 și 1940, Polirom, Iași, 2003; Andreas
HILLGRUBER, Hitler, regele Carol și mareșalul Antonescu: relațiile româno-germane 1938-1944, Humanitas,
București, 2007.
2
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 2546, f. 1.
3
Vezi: Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 36, 16 februarie 1939, p. 2.
4
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 2291.
5
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Cinematografie, dosar 3/1939.
6
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 812, ff. 1, 2, 34, 37, 60; I.D. SUCHIANU, « Locul cinematografului în
organizația noastră », in Muncă și Voe Bună: folosirea timpului liber al muncitorilor, Imprimeria Națională,
București, 1938, p. 71.
7
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 36, f. 1.
8
Citat în: Simion MEHEDINȚI, Învățătorul în Straja Țării, Cugetarea, București, 1938, p. 7.

— 375 —
Italia, Gruia proclamă pur și simplu « purificarea națiunii de elementele parazitare și eterogene »1.
Faptul că legislația antisemită introdusă de regimul carlist în 1940 imită normele similare aplicate
deja în Germania și în Italia este un lucru cât se poate de evident2. Potrivit istoricului francez
Christophe Midan, chiar Wilhelm Fabricius (consulul Germaniei la București) ar fi sugerat acum
autorităților române adoptarea legislației rasiste de la Nuremberg3. În fine, germanofilia se
manifestă în această privință inclusiv prin înființarea la București a unui Institut German pentru
Științe și a unui Institut de Antropologie4. Ultimul dintre ele, organizat în cadrul Facultății de
Medicină, își propune să pună la dispoziția studenților o colecție de 5.000 de cranii pentru ca
aceștia să poată studia din punct de vedere « antropologic » națiunea română5.
În altă ordine de idei, nu este lipsit de importanță faptul că monarhistul Mihail Manoilescu
se evidențiază acum printre cei mai înverșunați germanofili români. În timpul regimului autoritar,
acesta laudă explicit activitatea organizației « Hitlerjugend » sau programele de reformă socială
ale așezământului « Kraft durch Freude », pe care le observă personal cu prilejul unor vizite pe
care le face în Germania6. În calitate de inginer, Manoilescu este în egală măsură un admirator al
tehnicii germane, iar în contextul intensificării schimburilor economice dintre cele două state
Asociația Generală a Inginerilor din România al cărei conducător este colaborează strâns cu
corpul ingineresc german7.
Spre deosebire de alți carliști, italofilia lui Manoilescu este însoțită de o orientare
germanofilă afirmată constant de-a lungul întregii jumătăți a anilor treizeci. Nu trebuie neglijat
faptul că tocmai după o vizită pe care o face în 1935 în Germania se întâmplă să propună o soluții
politice radicale precum revizuirea constituției și crearea unui stat « unitar » și « totalitar »8.
Manoilescu se bucură acum de o popularitate remarcabilă în statele autoritare datorită scrierilor
sale în care teoretizează corporatismul și partidul unic.
Persoana sa reprezintă un caz aparte, în măsura în care în anii anteriori schimbării de
regim carliștii priviseră naţional-socialismul mai degrabă ca pe o formă de radicalism politic, una
care trebuie evitată. Această percepție nu împiedică însă pe actorii monarhismului autoritar să
practice începând cu anul 1938 un mimetism ideologic și instituțional inclusiv prin raportare la
Germania condusă de Adolf Hitler. Am putea spune chiar că influența Reich-ului crește acum într-o
asemenea măsură încât o concurează serios pe aceea a Italiei fasciste. În această privință, nu
trebuie neglijat faptul că în a doua jumătate a acestui deceniu regimul condus de Mussolini se află
într-o alianță inegală cu Germania nazistă, care devine mult mai potentă din punct de vedere
militar și economic și mai atrăgătoare în rândul mișcărilor politice autoritare europene, fie ele
explicit fasciste sau nu9. Germanofilia regimului durează până în ultimele sale săptămâni de
existență și se încununează în mod simbolic prin înființarea în luna august 1940 a Institutului

1
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 841, f. 2, 17, 18, 19, 20.
2
Vezi: Lya BENJAMIN, op. cit., pp. 208-219.
3
Christophe MIDAN, op. cit., p. 328.
4
Curentul, anul XIII, 9 aprilie 1940, p. 3.
5
Idem, 22 iunie 1940, p. 3. Pentru înțelegerea felului cum evoluează rasismul românesc în perioada interbelică și a
manierei în care naționaliștii români înțeleg acum conceptul de « rasă » românească vezi: Marius TURDA, «
Controlling the National Body: Ideas of Racial Purification in Romania, 1918-1944 », in Christian PROMITZER,
Sevasti TRUBETA, Marius TURDA (eds), Health, Hygiene and Eugenics in Southeastern Europe to 1945, Central
European University Press, Budapest, 2011, pp. 325-350.
6
Vezi: Mihail MANOILESCU, „Stil individualist şi stil totalitar”, Lumea Nouă, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1938, p. 13;
Idem, „Țara muncitorilor”, Lumea Nouă, nr. 7-10, iulie-octombrie 1939, pp. 228-229.
7
Vezi: Buletinul A.G.I.R., anul XXI, nr. 5, mai 1939, p. 159; „Vizita grupului de ingineri români în Germania”,
România, anul III, nr. 740, 21 iunie 1940, p. 15.
8
„Importantele declarații ale domnului senator Mihail Manoilescu”, Ordinea, anul IV, 6 februarie 1935, p. 5.
9
Vezi: Arnd BAUERKÄMPER, « Transnational Fascism: Cross-Border Relations between Regimes and Movements in
Europe, 1922-1939 », East Central Europe, vol. 37, nr. 2, 2010, pp. 233–239; Claudia BALDOLI, « Anglo-Italian
Fascist Solidarity? The Shift from Italophilia to Naziphilia in the BUF », in Julie V. GOTTLIEB, Thomas P.
LINEHAM (eds), The Culture of Fascism. Visions of the Far Right in Britain, I.B. Tauris, London, 2004, pp. 147-
161.

— 376 —
Român din Berlin1. Italofili ori germanofili, carliștii se dovedesc a fi totdeauna în căutarea unor
modele ideologice la care să se raporteze.

IV — ESTETIZAREA « FASCISTĂ » A POLITICULUI. PENTRU UN « STIL »

FASCIST AL CARLISMULUI

Desigur, aspectele discutate mai sus nu epuizează chestiunea mimetismului filofascist

carlist. În a doua jumătate a acestui deceniu, România se aliniază « noii ordini » fasciste nu doar
din punct de vedere politic și ideologic, ci și estetic. Până la urmă, domnia regelui Carol al II-lea
coincide cu « epoca de aur » a estetizării politicului și a propagandei. Așa se face că urmărind
ceea ce se petrece în Italia și Germania carliștii sesizează extraordinarul potențial de comunicare
al estetizării politicului. Noul regim se reprezintă acum ca o « dictatură a patosului », însușindu-și
în egală măsură și « stilul »2 fascist de guvernare. Italia și Germania exercită acum inclusiv o
atracție sensibilă, manifestată prin ceea ce Johann Chapoutot consideră ca fiind un « ethos »
particular, făcut vizibil prin retorică și decor3. Istorici precum George L. Mosse4, Stanley G.
Payne5, Simonetta Falasca-Zamponi6 sau Emilio Gentile7 înscriu estetizarea politicului printre
trăsăturile standard ale fascismului. Pentru a defini fascismele europene, Mary Ann Frese Witt
propune alături de alte trăsături generice chiar conceptul de « aesthetic fascism »8. Atunci când se
referă la stilul de guvernare al regimurilor fasciste, filosoful Walter Benjamin discută la rândul lui
despre o « estetizare » a politicului9. Desigur, regimul politic din România anilor 1930-1940 nu
este unul fascist, întrucât nu proclamă și un practică o transformare radicală a statu quo-ului. Pe
de altă parte, procesul de fascizare pe care îl suferă devine din ce în ce mai evident iar acest lucru
se petrece inclusiv printr-un proces de estetizare a politicului.
Raportat la estetica fascistă, mimetismul carlist devine vizibil prin utilizarea și
generalizarea salutului roman, a uniformei, a arhitecturii monumentale sau a jurământului de
fidelitate față de șef. Fără a susține că aceste practici se inspiră direct din afara țării, nu este mai
puțin important faptul că ele devin practici curente în cadrul fascismelor europene. De pildă,
ritualul jurământului ocupă un loc esențial în liturghia fasciștilor italieni încă de la începuturile
mișcării lor politice10. În ceea ce privește locul ocupat de salutul roman11 în România acest gest se
generalizează progresiv începând din anul 1934. Cu toate că era deja utilizat anterior de către
membrii Gărzii de Fier, odată cu jumătatea deceniului este întrebuințat din ce în ce mai des
inclusiv de către străjeri și de Carol al II-lea, iar ulterior de către membrii partidului unic. În
România carlistă, salutul roman este instituționalizat începând cu ziua de 1 ianuarie 193912.

1
Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 189, 17 august 1940, pp. 4210-4211.
2
Potrivit expresiei utilizate de istoricul Alexander J. De Grand. Vezi: Alexander J. DE GRAND, Fascist Italy and Nazi
Germany. The ‘fascist’ style of rule, Routledge, London, 2004, pp. 117-122.
3
Johann CHAPOUTOT, op. cit., p. 3.
4
George L. MOSSE, La révolution fasciste. Vers une théorie générale du fascisme, Seuil, Paris, 2003.
5
Stanley G. PAYNE, A History of Fascism, 1914-1945, Routledge, London, 1995, pp. 12-13.
6
Simonetta FALASCA-ZAMPONI, Fascist Spectacle: the Aesthetics of Politics in Mussoliniʼs Italy, University of
California Press, Berkeley, 1997.
7
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Perrin, Paris, 2002.
8
Mary Ann Frese WITT, The Search for Modern Tragedy: Aesthetic Fascism in Italy and France, Cornell University
Press, Ithaca, 2001, p. 232.
9
Walter BENJAMIN, « The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction », in Walter BENJAMIN,
Illuminations, edited and with an Introduction by Hannah ARENDT, Schocken Books, New York, New York, 2007,
p. 241.
10
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Perrin, Paris, 2002,
p. 57.
11
Allert TILMAN, Le salut allemand. Histoire d’un geste funeste, Éditions Jacqueline Chambon, Paris, 2006; Martin
M. WINKLER, The Roman Salute: Cinema, History, Ideology, The Ohio State University Press, Columbus, 2009.
12
Vezi: Curentul, anul XII, 4 ianuarie 1939, p. 11.

— 377 —
 Estetizarea politicului se produce acum nu doar prin gesturi și uniforme. În această privință
merită discutată inclusiv strategia comunicării de mesaje politice prin intermediul arhitecturii.
Arhitectura modernistă cunoaște un succes remarcabil în România anilor 1930 (mai ales în
București1) iar nu puțini istorici ai arhitecturii au remarcat influența formulelor neoclasice
consacrate acum în Italia fascistă și în Germania nazistă2. Această influență este cât se poate de
vizibilă nu doar în felul cum se întocmesc planurile de sistematizare, în stilul edificiilor proiectate a
fi construite în piața « 8 Iunie », la pavilioanele « Lunii Bucureștilor » ori ale expoziției
internaționale « Muncă și Voe Bună », ci și în cazul a numeroase alte construcții realizate în
Bucureștiul anilor 1930 (Palatul Facultății de Drept, arhitect Petre Antonescu, 1936; Gara Regală
din Mogoșoaia, arhitect Duiliu Marcu, 1936; Biblioteca Academiei Române, arhitect Duiliu Marcu,
1937; Atelierele uzinei Malaxa, arhitect Horia Creangă, 1937; imobilul Uniunii Generale a
Inginerilor din România, arhitect Constantin Moșinschi, 1938; Clădirea Casei de Pensii a C.E.C.,
arhitect Nicolae Cucu, 1939; etc.).
Stilul totalitar, unul care frapează privitorul prin monumentalitatea sa neoclasică și prin
simplitatea sa, este destinat să exprime acum noile valori etice și estetice ale autorității și ale
naționalismului românesc. La Expoziția « Muncă și Voe Bună » din 1939, de pildă, organizatorii
adoptă o arhitectură monumentală influențată vizibil de arhitectura fascistă italiană, bazată pe un
clasicism epurat de orice fel de ornamente. Planul general al expoziției aparține arhitectului Horia
Creangă. După ce realizase pavilionul « Lunii Bucureștilor », tot lui îi revine sarcina de a le ridica
și pe cele ale expoziției « Muncă și Voe Bună »3. Pentru organizatori, acest stil exprimă acum un
conținut ideologic. Nu este vorba de un simplu mijloc de mobilizare a maselor, ci de o nouă
ierarhie a valorilor, de o nouă viziune asupra colectivității naționale.
Această manifestare ne trimite cu gândul la maniera în care regimul monarhiei autoritare
din România se apropie de fascism inclusiv prin felul cum întrebuințează expozițiile în scopuri
politice și ideologice4. Rămâne de văzut în ce măsură asemenea evenimente facilitează mimetismul
politic (atunci când România participă alături de statele fasciste la asemenea manifestări) sau
reprezintă ele însele forme ale unui asemenea mimetism. Italia fascistă și Germania național-
socialistă instrumentalizează din plin expozițiile ca vector pentru diseminarea modelului de
modernitate pe care îl propun. Așa se face că în anii 1938-1940 au loc nu doar participări
românești la expoziții din Italia și Germania, dar în egală măsură și manifestări similare italiene și
germane în România (de la reprezentații cinematografice gratuite până la târguri de turism)5. În
1939, de pildă, românii organizează la Berlin o expoziţie de propagandă turistică românească.
Aici, alături de circa 200 de fotografii înrămate, se expun diorame, diapozitive, trofee de
vânătoare, machetele vapoarelor « Regele Carol II » şi « Transilvania », ale trenului aerodinamic
şi ale avioanelor LARES, dar și numeroase afişe şi broşuri înfăţişând bogăţia turistică a României.
În centrul sălii « Haus des deutschen Handwerks » tronează însă bustul regelui6. Reprezentarea
șefului este omniprezentă nu doar în expozițiile Italiei fasciste ori ale celui de-al Treilea Reich, ci și

1
Vezi: Luminița MACHEDON, Ernie SCOFFHAM, Romanian Modernism. The Architecture of Bucharest, 1920-1940,
Massachusetts Institute of Technology Press, New York, 1999; Modern Architecture in Interbellum Romania, NOI
Media Print, București, 2013; București, anii 1920 – 1940. Între avangardă și modernism, Simetria, București, 1994;
Carmen POPESCU (coord.), (Dis)Continuităţi. Fragmente de modernitate românească în prima jumătate a secolului
al 20-lea, Simetria, Bucureşti, 2010.
2
Vezi: Luca Matei STOIAN, Interferențe arhitecturale italiene în arhitectura modernă românească, Igloo, București,
2017; Luminița MACHEDON, Florin MACHEDON, « Arhitectura modernă din România în perioada 1920-1940 »,
in București, anii 1920 - 1940. Între avangardă și modernism, Simetria, București, 1994, p. 84; Semicentenar Duiliu
Marcu (1966-2016), Uniunea Arhitecților din România, București, 2016, p. 10. Vezi inclusiv: „Arhitectura nouă a
Germaniei”, Arhitectura, nr. 2/1940.
3
Militza SION, Crezul simplității. Horia Creangă 1892-1943, Simetria, București, 2012, p. 90.
4
Pentru un studiu de caz centrat asupra Portugaliei lui Salazar, vezi: David CORKILL, José Carlos Pina ALMEIDA, «
Commemoration and Propaganda in Salazar’s Portugal: The Mundo Português Exposition of 1940 », Journal of
Contemporary History, vol. 44, nr. 3, 2009, pp. 381-399.
5
Vezi: ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 20/1938, f. 62; România, anul II, nr. 357, 29 mai 1939, p.
15.
6
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, volumul al III-lea: Carol al II-lea, dosar 127/1939, ff. 101-104

— 378 —
în cele ale României carliste. În schimb, ca semn al fraternității latine care leagă acum statul
român de cel italian, standul românesc al expoziției-târg « Triennale » din Milano (aprilie 1939)
este adăpostit de o clădire făcută în cel mai pur stil clasic roman, realizată de arhitectul Constantin
Moșinschi1.
Pe de altă parte, Italia fascistă și Germania nazistă sunt invitatele de marcă ale expoziției
internaționale « Muncă și Voe Bună » organizată în același an la București. Felul cum această
manifestare este pusă în scenă se dovedește revelator nu doar prin maniera în care se urmărește
reprezentarea prestigiului monarhiei și al statului român « renăscut », ci în egală măsură prin
faptul că se încearcă proiectarea imaginii unei Românii Mari solid integrată în noua ordine a
regimurilor totalitare și autoritare. La București, delegațiile italiană și germană ocupă nu
întâmplător cele mai mari pavilioane, după cel al României. Această expoziție îndeplinește o
funcție în același timp ideologică și pedagogică, inspirându-se explicit din manifestări similare ale
fascismului italian și național-socialismului german. Estetizarea politicului, teatralitatea, atenția
particulară acordată formelor și simbolurilor, primatul comunității organice (totalitare) asupra
individului, iată câteva reprezentări care evidențiază mimetismul practicat de organizatori2.
Cum se manifestă însă mimetismul ideologic în cadrul expoziției ? Ce asemănări există între
standurile României, Italiei și Germaniei ? Ceea ce atrage în primul rând atenția este centralitatea
figurii conducătorului. Ca și în Germania sau în Italia fascistă, glorificarea conducătorului se
regăsește în toate proiectele (naționale) ale regimului3. Precum standurile Germaniei și Italiei se
raportează simbolic și estetic la Fuhrer și la Duce, tot la fel pavilioanele românești se raportează la
persoana lui Carol II. În al doilea rând, iese în evidență stilul arhitectural folosit pentru construcția
pavilioanelor, vizibil inspirat din formulele consacrate acum în Italia și Germania4. Organizatorii
țin cu orice preț să afirme un spirit propriu și un caracter specific, deși mărturisesc explicit atât
admirația pe care o au față de « opera de regenerare » întreprinsă de aceste națiuni cât și
adeziunea României la « marile idealuri de civilizație actuală »5. De altfel, cu prilejul inaugurării
expoziției « Muncă și Voe Bună » din 1939, regele Carol al II-lea primește personal din partea
reprezentanților italieni ai « Dopolavoro » o reproducere în bronz a « Arcului lui Constantin »6. În
cadrul acestei manifestări, nu puține idei și practici din străinătate îndeplinesc funcția de surse de
inspirație pentru actorii politici care își propun să forjeze acum identitatea estetică a României.
În anii treizeci, regimurile politice din Italia și Germania au un impact major asupra
mișcărilor naționaliste europene inclusiv datorită performanțelor pe care le dovedesc în sfera
estetizării politicului. George L. Mosse observă în mod legitim faptul că fascismul seduce inclusiv
pentru faptul că propune un tip de guvernare în care estetizarea politicului servește în același timp
ca instrument de control și naționalizare a maselor7.

V — « CARLISM », « PARA-FASCISM » SAU « HIBRIDIZARE » POLITICĂ ?

Prin raportare la fascism, mimetismul politic din această epocă nu se restrânge nici pe
departe la România. Din contră, este vorba despre un fenomen care se generalizează printre
1
România participă la ambele expoziții internaționale de la Milano (din aprilie 1939 și aprilie 1940) dar se înscrie și pe
lista participanților la proiectata « Esposizione Universale di Roma 1942 », închinată aniversării a douăzeci de ani de
la crearea regimului fascist italian. Vezi: ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 2409, ff.
8-9; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 254/1939, f. 152.
2
Vezi: Expoziția Internațională « Muncă și Voe Bună »: călăuză, Atelierele Luceafărul S.A., București, 1939; ANIC,
fond MMSOS, dosar 1192/1938.
3
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Perrin, 2002, p.
244.
4
Vezi: Expoziția Internațională « Muncă și Voe Bună »: călăuză, Atelierele Luceafărul S.A., București, 1939.
5
ANIC, fond MMSOS, dosar 1192/1938, f. 20, 32.
6
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 247.
7
George L. MOSSE, La révolution fasciste. Vers une théorie générale du fascisme, Seuil, Paris, 2003, p. 82.

— 379 —
regimurile autoritare și naționaliste. De altfel, tocmai Germania nazistă este primul stat care se
inspiră masiv din programele sociale și de infrastructură ale Italiei fasciste. Imitându-l pe
Mussolini, Hitler lansează la rândul în 1934 un ambițios program de construcție a unor «
Reichsautobahnen », aceste autostrăzi care urmează exemplul celebrelor « autostrade » italiene.
Apoi, nu trebuie neglijat faptul că doar ca urmare a unei călătorii pe care o face în Italia Robert
Ley (conducător al Frontului german al muncii – « Deutsche Arbeitsfront ») pune în 1933 bazele
așezământului « Kraft durch Freude », organizația național-socialistă destinată încadrării
muncitorilor1. Nu doar germanii imită însă modelul italian al « Opera Nazionale Dopolavoro »
(creată în 1925), ci și state autoritare precum Portugalia (« Fundação nacional para a alegria no
trabalho »), Grecia (« Ergasia estia ») sau Spania (« Educación y descanso »)2. În schimb, regimul
lui Mussolini se inspiră din experiența politică a lui Gabrielle D’Annunzio de la Fiume în ceea ce
privește estetizarea politicului3 sau din episodul Revoluției franceze atunci când se hotărăște
adoptarea unui nou calendar. Așa se face că momentul sosirii la guvernare a « cămășilor negre »
(1922) este consacrat în mod oficial ca debut al unei « ere noi » pentru natiunea italiană (ANNO
I)4. Pe de altă parte, în 1938, legislația rasială creată în al Treilea Reich servește drept model
fasciștilor italieni atunci când aceștia implementează la rândul lor politici antisemite5. Fiecare
dintre cele două state totalitare fasciste servește celuilalt ca sursă de inspirație.
Cum am putea explica, în cazul României, dimensiunea « fascistă » a regimului autoritar de
la sfârșitul anilor treizeci ? Martin Blinkhorn vorbește despre existența unei « contagiuni fasciste »
(fascist contagion)6 în Europa acestei perioade, incluzându-l pe Carol al II-lea în categoria «
imitatorilor fascizanți » (fascist imitators), alături de conducători politici precum Franco (Spania),
Metaxas (Grecia), Smetona (Lituania), Salazar (Portugalia) sau mareșalul Pétain (Franța)7. Din
contră, politologul Juan Linz consideră regimurile precum cel al lui Carol II ca pe o formă de «
pseudo-fascism »8, în vreme ce Roger Grifiin le inserează în categoria « para-fascismelor ». Ultimul
dintre ei definește « para-fascismul » ca pe o formă de conservatorism autocratic care imită doar «
parțial » aparatul instituțional și « stilul » de guvernare al fascismelor din Italia și Germania (a se
vedea: partidul unic, încadrarea tinerilor, cultul șefului, corporatismul sau retorica ce promite
palingeneza națională)9. Griffin propune așadar întrebuințarea expresiei « para-fascism », în care
prefixul « para- » denotă o alterare, o corupere, o simulare a fascismului « real »10. Potrivit
modelului său de interpretare, carlismul nu ar reprezenta o formă de fascism pentru că nu are în
vedere o veritabilă « regenerare » a comunității naționale, adică o transformare radicală a
structurilor sale politice, ideologice și sociale. Din contră, spre deosebire de regimuri precum din
România anilor 1938-1940, fascismul veritabil practică o formă de ultranaționalism cu adevărat

1
Johann CHAPOUTOT, op. cit., p. 198.
2
Victoria DE GRAZIA, « Dopolavoro », in Dizionario del fascismo, a cura di Victoria DE GRAZIA e Sergio
LUZZATTO, volume primo, Einaudi, Torino, 2005, p. 446.
3
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Perrin, Paris, 2002,
pp. 43-44; Claudia SALARIS, À la fête de la Révolution: artistes et libertaires avec D’Annunzio à Fiume, Éditions du
Rocher, Monaco, 2006, pp. 21-22; George L. MOSSE, « The Poet and the Exercise of Political Power: Gabrielle
DʼAnnunzio », Yearbook of Comparative and General Literature, Indiana University, vol. 22, 1973, p. 33, 39; Idem,
Confronting the Nation: Jewish and Western Nationalism, Brandeis University Press, Hanover, 1993, pp. 79-80;
Michael A. LEDEEN, The First Duce: D'Annunzio at Fiume, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1977,
pp. VII-VIII.
4
George L. MOSSE, La révolution fasciste. Vers une théorie générale du fascisme, Seuil, Paris, 2003, p. 115.
5
Vezi: Marie-Anne MATARD-BONUCCI, L’Italie fasciste et la persecution des Juifs, PUF, Paris, 2012.
6
Martin BLINKHORN, Fascism and the Right in Europe, 1919-1945, Longman, London, 2000, p. 42.
7
Ibidem, p. 110.
8
Juan LINZ, Régimes totalitaires et autoritaires, Armand Colin, Paris, 2006, p. 22.
9
Roger GRIFFIN, « Staging the Nationʼs Rebirth: The Politics of Aesthetics of Performance in the Context of Fascist
Studies », in Günther BERGHAUS (ed.), Fascism and Theatre. Comparative Studies on the Aesthetics and Politics of
Performance in Europe 1925-1945, Berghahn Books, Oxford, 1996, p. 19.
10
Roger GRIFFIN, « Foreword », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking Fascism and
Dictatorship in Europe, Palgrave Macmillan, London, 2014, p. IX.

— 380 —
centrată asupra mitului morții și al renașterii, al decadenței și al reînnoirii, mit care propune o
transformare « totală » și « radicală » a statu quo-ului1.
În cazul nostru, o asemenea observație se dovedește a fi extrem de îndreptățită.
Reformismului carlist îi lipsește pe bună dreptate dinamismul revoluționar specific Germaniei
naziste sau Italiei fasciste, pe care încearcă să le imite. Să analizăm, de pildă, exemplul partidului
unic. În cazul dictaturilor precum cea instaurată de carlism, această structură nu reprezintă, ca în
Italia sau Germania, cel mai important instrument politic al statului autoritar, ci doar o instituție
de guvernare printre altele2. Pornind de la această chestiune, unii autori au definit acest tip de
mimetism utilizând conceptul de « hibridizare ». Pe scurt, acest termen este folosit pentru a explica
procesul prin care idei, discursuri, experimente instituționale sau decizii politici dintr-un anumit
spațiu influențează pe altele din alt spațiu într-o asemenea măsură încât ajung să sufere o «
modificare » ca urmare a unei « recontextualizări »3.
Acestea fiind spuse, există nu puține motive care ne determină să gândim edificiul politic
carlist inclusiv ca un experiment al elitelor tradiționale bazat pe o imitare selectivă a practicilor
din Italia și Germania. În opinia lui Aristotle Kallis, tocmai această apropiere « selectivă » a
cutumelor fasciste diferențiază fascismul de regimuri politice precum cel creat de carliști4. Așa se
face că în loc de a oferi o veritabilă « cale nouă », vectorii acestor autoritarisme preferă mai
degrabă menținerea statu quo-ului5, de unde și accentul pe care carliștii îl pun pe importanța
tradiției (fie ea de natură religioasă, monarhică sau țărănească).
Din contră, există și cercetători care împărtășesc alt model de interpretare și care nu neagă
autenticitatea naturii « fasciste » a carlismului. Atunci când se referă la România regelui Carol al
II-lea, Dilan Riley vorbește despre existența unui « statism fascism », adică a unui regim fascist
produs de către stat, unul aflat în opoziție cu cel generat « de jos în sus » de către o mișcare
politică autonomă (cum se întâmplă în Italia sau în Germania)6. Opinia acestui autor ni se pare a fi
plină de însemnătate, cu atât mai mult cu cât acest acesta consideră că regimul autoritar al cărui
șef este Carol II nu reprezintă pur și simplu o dictatură profilactică destinată să salveze România
de amenințarea Gărzii de Fier, ci o încercare evidentă de a impune un regim fascist « de sus în jos
» (from above)7. Riley atrage pe bună dreptate atenția asupra faptului că succesul sau viabilitatea
proiectului carlist nu sunt chestiuni ușor de evaluat de vreme ce existența regimului se sfârșește în
mod prematur odată cu declanșarea războiului și prăbușirea României Mari8.
În această privință, un alt aspect care merită luat în considerare este cel legat de explicarea
etosului politic pe care mișcarea politică monarhistă din România îl dovedește din ce în ce mai
mult în a doua jumătate a anilor 1930 (ne gândim la acel etos politic specific inclusiv fascismelor).
După cum am încercat să demonstrăm în capitolele anterioare, acesta se naște în egală măsură
într-un context « românesc » particular, independent de ascensiunea fascismelor europene, deși
prezintă numeroase asemănări tocmai cu acea viziune asupra lumii proprie acestor mișcări
politice. În legătură cu această chestiune, istoricul francez Johann Chapoutot ne propune o
interpretare inedită. Astfel, fără a încerca să definească fascismul, acest autor preferă mai degrabă
să discute despre existența unei « culturi fasciste », una caracterizată prin atitudini și stări de spirit
aparte, printr-un anumit « etos ». Tocmai acest « etos », este de părere Chapoutot, presupune o «
viziune asupra lumii » specifică, adică un fel particular de a te raporta la timp, la corp, la celălalt
și la comunitate, un stil pe care îl consideră ca fiind propriu fascismului și fascismelor italian și

1
Idem, The Nature of Fascism, Routledge, London, 1991, pp. 165, 166, 196.
2
António Costa PINTO, The Nature of Fascism Revisited, Columbia University Press, New York, 2012, p. 91.
3
António Costa PINTO, Aristotle KALLIS, « Introduction », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds),
Rethinking Fascism and Dictatorship in Europe, Palgrave Macmillan, London, 2014, p. 5
4
Aristotle KALLIS, « „Fascism”, „Para-fascism” and „Fascistization”: On the Similarities of Three Conceptual
Categories », European History Quarterly, volume 33, nr. 2, 2003, p. 220, 243.
5
Robert O. PAXTON, The Anathomy of Fascism, Alfred A. Knopf, New York, 2004, pp. 216-217.
6
Dylan RILEY, The Civic Foundations of Fascism in Europe: Italy, Spain and Romania, 1870-1945, Johns Hopkins
University Press, Baltimore, 2010, p. 113.
7
Ibidem, p. 142.
8
Ibidem, p. 146.

— 381 —
german. Tocmai această viziune asupra lumii și asupra timpului, acest fel particular de a te raporta
la propria persoană și la alteritate este ceea ce Chapoutot consideră ca fiind « cultura fascistă ».
Cu greu am putea nega faptul că ideologia și practica monarhismului românesc din anii treizeci
răspund, ca și celelalte fascisme europene, provocărilor și îndoielilor generate în cadrul unor
societăți destructurate de bulversările generate de secolul al XIX-lea și de Primul Război Mondial,
într-o epocă în care nu puțini sunt cei care se află în căutarea unor noi valori și idealuri sau a unui
nou sentiment de apartenență la comunitate1.
Acest capitol nu reprezintă un studiu comparativ între carlism și alte ideologii autoritare
sau totalitare din Europa acestei perioade, ci un text centrat asupra felului în care regimul politic
din România sfârșitului anilor treizeci se inspiră din exterior pentru a practica propria ideologie.
Mișcarea politică configurată de monarhiștii carliști vehiculează acum o viziune particulară
asupra societății, pe care în capitolul următor o analizăm prin prisma estetizării politicului. De
această dată, studiul nostru nu se va focaliza asupra dimensiunii mimetice a acestei estetizări, ci
asupra funcției de vector a naționalizare a maselor pe care o îndeplinește acum.

1
Johann CHAPOUTOT, op. cit., pp. 124-125.

— 382 —
 CAPITOLUL 7 : ESTETIZAREA CARLISTĂ A
POLITICULUI CA INSTRUMENT DE NAȚIONALIZARE A
MASELOR

În ziua de 9 mai 1939, atunci când se dezvelește statuia ecvestră a regelui Carol I din Piața
Palatului Regal, un sobor de preoți oficiază o slujbă chiar înainte ca regele Carol al II-lea să tragă
de pânza țesută în culorile drapelului României pentru a dezveli monumentul. Imediat după
consumarea acestui moment, același grup de clerici ortodocși binecuvântează statuia și o stropesc
cu apă sfințită, secondați fiind de muzica regimentelor de gardă, care acompaniază rugăciunea cu
instrumentele lor1. Acest episod nu este nici pe departe unul singular. Reprezentanții bisericii sunt
prezenți nu doar la fiecare sărbătoare națională, ci și la inaugurarea a diferite așezăminte
naționale, sau expoziții (fie ele naționale ori internaționale) ori la deschiderea anului școlar
(respectiv a celui universitar), după cum nu lipsesc nici de la depunerea jurămintelor oficiale sau
de la instalarea în funcție a rezidenților regali. De altfel, aceștia din urmă sunt binecuvântați
personal de către patriarhul Miron Cristea.
Implicându-se în asemenea acțiuni, Biserica ortodoxă le sacralizează și le legitimează,
evidențiindu-se astfel printre cei mai importanți vectori care stabilesc parametrii ceremoniilor ca
gen ritual, cu toată opulența de ritual, costume și ornamente pe care această instituție o practică.
Slujbele pe care preoții le oficiază cu ocazia acestor evenimente îndeplinesc atât funcția de
catalizator emoțional cât și rolul de a asocia comunitatea religioasă cu cea națională. Biserica
întărește inclusiv sacralitatea monarhiei, o instituție asociată prin definiție cu sfera sacrului2.
Regele își reafirmă și își reactualizează astfel propria sacralitate. Cum am putea explica eforturile
pe care actorii autoritarismului monarhic le depun pentru a sacraliza politicul inclusiv prin
implicarea tot mai substanțială a Bisericii în practicile cu caracter național din spațiul public ?
În cercetarea noastră am putut observa faptul că de-a lungul anilor 1930 actorii
monarhismului carlist acordă o atenție particulară ritualului și că se străduiesc să practice o
persuasiune prin forme și reprezentări vizuale. În această epocă, statul întrebuințează resurse
importante nu doar pentru ceremonii și defilări, ci și pentru expoziții sau edificii monumentale.
Ceremoniile sunt destinate a evidenția funcția pedagogică a statului și a unor instituții precum
monarhia, armata sau biserica ortodoxă. Desigur, Carol II este totdeauna principalul punct de
referință, dar punerea în scenă dovedește totodată colaborarea strânsă care există acum între
monarhie și aceste două instituții-cheie ale regimului. Evidențierea concordiei dintre aceste trei
așezăminte servește atât legitimării acțiunilor viitoare cât și acțiunii de celebrare a stabilității
politice din prezent.

1
Pentru un reportaj care relatează acest eveniment vezi: Neamul românesc, anul XXXIV, nr. 101, 10 mai 1939, p. 1.
2
În această privință, vezi: James George FRAZER, The Golden Bough: a study in comparative religion, Macmillan,
London, 1900; Ernst KANTOROWICZ, The Kingʼs Two Bodies: a study in mediaeval political theology, Princeton
University Press, Princeton, 1957; Marc BLOCH, Les rois thaumaturges: étude sur le caractère surnaturel attribué à
la puissance royale particulièrement en France et en Angleterre, Gallimard, Paris, 1987.

— 383 —
 Teatralizarea politicului reprezintă un fenomen care atrage deseori atenția
contemporanilor. În această privință, o mărturie de la sfârșitul anilor 1930 aparținând lui Grigore
Gafencu se dovedește a fi cât se poate de utilă pentru analiza noastră:

« La Julietta (atelier foto din Bucureşti, în același timp atelier oficial al Casei Regale a României –
n.n.) sunt şase fotografii. Regele Carol în şase uniforme deosebite. La mijloc, în mărime naturală, Regele
Carol în (uniformă tip – n.n.) împăratul Wilhelm al II-lea – coif, panas, epoleţi, şireturi, cizme … Un zeu, nu
al războiului, desigur, poate nici al armatei, dar în orice caz al uniformei.
Ritmul nou ? Epoleţi noi, decoraţii noi, cizme noi. Poate şi oameni noi, şi noi înfăptuiri. Cine poate
şti ?
În orice caz, prea multe fotografii »1.

Acest episod este plin de însemnătate, întrucât ne trimite cu gândul la maniera în care
reprezentările regelui (fotografii, picturi, busturi, etc.) penetrează progresiv spațiul public în
România acestui deceniu. Ideile și mesajele pot fi exprimate și altfel decât prin cuvinte iar politicul
utilizează deseori imaginile, gesturile, ceremoniile și arhitectura. În această privință, carlismul
desfășoară o veritabilă « cultură vizuală » (visual culture), considerată de către Stanley G. Payne
ca fiind una dintre caracteristicile fundamentale ale fascismelor europene din această perioadă2.
În România regelui Carol al II-lea, estetizarea politicului, centrată în egală măsură asupra
ideii naționale și asupra persoanei monarhului, se forjează într-o manieră progresivă. La începutul
deceniului, fenomenul este vizibil mai ales în cadrul ceremoniilor cu caracter național, la care
participă laolaltă monarhia și Biserica ortodoxă (avem în vedere sărbătoare ortodoxă a Bobotezei
din 6 ianuarie, ziua națională din 10 mai ori aniversarea Restaurației în ziua de 8 iunie a fiecărui
an). Ulterior, acesta crește în intensitate în anii 1934-1935 (odată cu adoptarea salutului roman, cu
fondarea străjeriei sau crearea unor expoziții anuale ca « Luna Bucureștilor » ori « Săptămâna
Cărții »), pentru a atinge apogeul în timpul regimului autoritar. Odată instaurat în 1938, devine
din ce în ce mai evident faptul că se încearcă sacralizarea monarhiei, a națiunii și a statului
inclusiv prin estetizarea politicului.
Pentru a orchestra dimensiunea afectivă a cetățeniei, toate regimurile politice recurg mai
mult sau mai puțin la ceea ce Mabel Berezin numește « politica simbolurilor »3. În cazul nostru,
statul monarhiei autoritare se sprijină nu doar pe resursele oferite de aparatul represiv și pe
distribuția de posturi fidelilor monarhiei, ci utilizează în egală măsură și resurse simbolice:
punerea în scenă a sărbătorilor naționale și a ceremoniilor publice, expoziții, uniforme sau gesturi
simbolice, fără a neglija însă nici arhitectura ori strategia de a introduce progresiv un nou
calendar destinat să rimeze viața națiunii.
De la studiile lui George L. Mosse despre « naționalizarea » maselor4 și până la cercetările
lui Emilio Gentile asupra « sacralizării » politicului5 sau la analizele altor autori asupra stilului
politic al Italiei mussoliniene6 ori al Germaniei naziste7, cercetătorii nu au încetat să investigheze
ritualurile din spațiul public ca pe un vehicul utilizat pentru a comunica un anumit sens politic.
1
Grigore GAFENCU, Însemnări politice 1929-1939, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 18.
2
Stanley G. PAYNE, op. cit., pp. 12-13.
3
Mabel BEREZIN, Making the Fascist Self. The Political Culture of Interwar Italy, Cornell University Press, Ithaca,
1997, p. 26
4
George L. MOSSE, The Nationalization of the Masses. Political Symbolism and Mass Movements in Germany from
the Napoleonic Wars through the Third Reich, Howard Fertig, New York, 1975; Idem, Confronting the Nation:
Jewish and Western Nationalism, Brandeis University Press, Hanover, 1993; Idem, La révolution fasciste. Vers une
théorie générale du fascisme, Seuil, Paris, 2003.
5
Emilio GENTILE, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini, Perrin, Paris, 2002;
Idem, Politics as Religion, Princeton University Press, Princeton, 2006.
6
Simonetta FALASCA-ZAMPONI, Fascist Spectacle: the Aesthetics of Power in Mussoliniʼs Italy, University of
California Press, Berkeley, 1997; Marla Susan STONE, The Patron State. Culture and Politics in Fascist Italy,
Princeton University Press, Princeton, 1998; Mary Ann Frese WITT, op. cit.; Mabel BEREZIN, op.cit..
7
Nadine ROSSOL, Performing the Nation in Interwar Germany. Sport, Spectacle and Political Symbolism, 1926-1936,
Palgrave Macmillan, London, 2010; Peter REICHEL, La fascination du nazisme, Odile Jacob, Paris, 2011; Andrew
RAWSON, Showcasing the Third Reich. The Nuremberg Rallies, Spellmount Publishers, Kent, 2012.

— 384 —
Efectul ceremoniilor, paradelor, defilărilor, expozițiilor, arhitecturii, uniformelor, concursurilor
sau al salutul oficial nu trebuie neglijat. Fiecare dintre aceste manifestări presupune o experiență
politică1. Deși universul simbolic al carlismului se învârte în jurul monarhiei iar cultul persoanei
regelui pare a constitui cea mai spectaculoasă manifestare a sa, teatralizarea politicului din acești
ani este centrată în egală măsură pe naționalism. De fapt, amestecul de naționalism și monarhism
furnizează și în această privință fundamentele ideologice ale mișcării politice pe care o studiem.
O analiză a estetizării carliste a politicului nu poate face abstracție de faptul că monarhul
însuși este un personaj baroc. Capacitatea de a-și teatraliza acțiunile se numără printre cele mai
importante calități politice pe care Carol al II-lea le dovedește în anii treizeci. Nu este lipsit de
importanță faptul că el însuși se consideră acum ca fiind principalul « actor » politic, spre
deosebire de anii 1920, când ar fi fost doar un simplu « spectator » al evenimentelor2. I-am putea
aplica cu ușurință interpretarea lui Jean-Marie Cotteret, care consideră că puterea aparține «
celor mai aparenți »3. Monarhul se distinge acum în peisajul politic inclusiv prin preocuparea
deosebită pe care o are pentru forme, discursuri și gesturi simbolice.
Gestul sculptorului Constantin Baraschi de a-l ruga în 1939 să primească preşedinţia de
onoare a Sindicatului Artelor Frumoase4 este unul plin se semnificații. Am da poate dovadă de
superficialitate dacă l-am interpreta pur și simplu ca pe un gest de curtoazie din partea unui
adulator. Simțul estetic al regelui este unul deosebit de pronunțat iar acest fapt atrage deseori
atenția contemporanilor. Potrivit diplomatului Raoul Bossy, regele este cel care impulsionează în
vara anului 1933 lucrările de reconstrucție a Arcului de Triumf, edificiu căruia i se dă o formă
mult mai impunătoare şi mai monumentală decât cea prevăzută inițial. În egală măsură, tot Carol
II ar fi fost persoana care hotărăște (un an mai târziu) executarea de către pictorul Costin Petrescu
a frescei Ateneului din București, o pictură monumentală care înfățișează în imagini principalele
etape ale istoriei românilor5. Acest suveran dovedește o pasiune remarcabilă pentru forme și
imagini, pentru gesturi simbolice și discursuri.
Altfel, Carol al II-lea schimbă uniformele armatei și introduce noi decorații încă din iunie
19306. În egală măsură, acesta se numără acum printre cei mai importanți colecționari de timbre
din lume. Potrivit mărturiei lui Ion Răducanu, primul ministru al Economiei din perioada sa de
domnie, în zilele imediat următoare Restaurației monarhul era mult mai preocupat de alegerea
noilor serii de timbre decât de chestiunile privitoare la economia națională, grav afectată acum de
criza economică7. Din contră, pasiunile estetice ale regelui nu se rezumă nici pe departe la timbre,
uniforme și decorații, ci se răsfrânge inclusiv asupra felului cum sunt organizate ceremoniile,
defilările sau expozițiile. Există nu puține mărturii care dovedesc implicarea sa în aceste domenii8.

1
Pentru relația dintre politică și estetică în regimurile autoritare din anii treizeci vezi și: Art and Power: Europe under
the Dictators 1930-1945, Hayward Gallery, London, 1995; Günther BERGHAUS (ed.), Fascism and Theatre.
Comparative Studies on the Aesthetics and Politics of Performance in Europe 1925-1945, Berghahn Books, Oxford,
1996; L’homme nouveau dans l’Europe fasciste (1922-1945). Entre dictature et totalitarisme, sous la direction de
Marie-Anne Matard-Bonucci et Pierre Milza, Fayard, Paris, 2004; Jeffrey T. SCHNAPP, Les vagues
révolutionnaires. L’art de l’affiche politique 1914-1989, Skira, Paris, 2005; Daphné BOLZ, Les arènes totalitaires:
fascisme, nazisme et propagande sportive. Hitler, Mussolini et les jeux du stade, CNRS, Paris, 2007; Karen
PETRONE, « Aesthetics, Propaganda and Culture in Mass Dictatorships », in Paul CORNER, Jie-Hyun LIM (eds),
The Palgrave Handbook of Mass Dictatorship, Palgrave Macmillan, London, 2016, pp. 205-216.
2
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Silex,
București, 1995, p. 149.
3
Jean-Marie COTTERET, Gouverner, c’est paraître, Presses Universitaires de France, Paris, 2002, p. 7.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 145/1939, ff. 33-35.
5
Raoul BOSSY, Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), vol. I, Humanitas, București, 1993, p. 234.
6
Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. I, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 258.
7
Ion RĂDUCANU, Din amintirile unui septuagenar, editura Enciclopedică, București, 2001, p. 174.
8
Vezi: CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune: însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I,
Silex, București, 1995, p. 187, 193, 194, 228; Idem, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I,
Curtea Veche, București, 2003, p. 246, 247, 267, 341, 342, 347; Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice,
1939-1940, vol. II, Curtea Veche, București, 2003, p. 158; Victor SLĂVESCU, Note și însemnări zilnice, vol. II,
editura Enciclopedică, București, 1996, p. 405; Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli,
București, 2002, p. 39; Idem, Însemnări zilnice, vol. VI, Machiavelli, București, 2003, pp. 22-23; Valeriu POP,

— 385 —
Cel mai adesea, Carol al II-lea este cel care stabilește personal modelul uniformelor, timbrelor,
decorațiilor sau al cărților poștale1 ori chiar crearea Oficiului Național de Turism ca instrument de
propagandă2. În egală măsură, cu el se discută structura expozițiilor (fie ele naționale sau
internaționale)3 sau programul sărbătorilor naționale4. Odată cumulate cu procesul de
personalizare a puterii, preocupările sale influențează într-o măsură deloc neglijabilă maniera în
care politicul este teatralizat de-a lungul acestui deceniu.
Paginile care formează acest capitol nu reprezintă o analiză exhaustivă a manierei în care
carliștii utilizează estetizarea politicului. Un asemenea demers ar presupune elucidarea formelor și
structurilor sale originare, a codurilor și a simbolurilor folosite, iar apoi, la final, a recepției lor.
Mai degrabă ne propunem să schițăm liniile generale ale acestui fenomen. Mai întâi investigăm
felul cum estetizarea politicului se manifestă prin generalizarea uniformelor, a salutului roman și a
jurămintelor de fidelitate față de rege iar ulterior explorăm preocuparea actorilor regimului pentru
arhitectură, piețe monumentale și expoziții. În fine, în partea a doua a acestui capitol examinăm
estetizarea politicului într-un context mai larg, respectiv în legătură cu naționalizarea maselor,
unul dintre cele mai importante deziderate moderne ale proiectului carlist. Acest capitol este
dedicat așadar explorării unui repertoriu de practici culturale pe care vectorii monarhismului
autoritar îl utilizează pentru a-și legitima puterea și a proiecta din punct de vedere estetic
consensul național atât de mult proclamat.

I — UNIFORMA, SALUTUL ROMAN ȘI JURĂMINTELE DE FIDELITATE FAȚĂ DE

REGE

Stilul politic carlist se configurează progresiv. În a doua jumătate a anilor 1930, iese în
evidență înainte de toate prin atenția din ce în ce mai importantă pe care vectorii săi o acordă
uniformei, salutului roman sau jurămintelor de fidelitate față de rege. Uniforma este destinată acum
încadrării și controlului indivizilor iar monarhul și autoritățile statului se preocupă în mod
deosebit de această chestiune5. În afară de militari, uniforma se răspândește gradual nu doar
printre membrii guvernului și ai partidului unic, ci și printre străjeri sau funcționari. Uneori,
devine un accesoriu obligatoriu inclusiv în cadrul echipelor regale. Uniforma este promovată ca o
materializare a ideologiei, un simbol al ordinii pe care monarhismul carlist pretinde că o instituie.
Pe de altă parte, menține membrii națiunii într-o stare permanentă de veghe. Într-un context

Amintiri politice, Vestala, București, 1999, p. 59; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar
127/1939, ff. 136-138; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 37/1938, f. 63. Fiul său Mihai
remarcă la rândul lui faptul că regele Carol II « punea mult preț pe fastul ceremoniilor ». Vezi: Mircea CIOBANU,
op. cit., p. 117.
1
ANIC, fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosar II/61, f. 1; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al
II-lea, dosar 141/1939; Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 190;
Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. I, Machiavelli, București, 1998, p. 459; Idem, Însemnări zilnice,
vol. II, Machiavelli, București, 1999, p. 251.
2
România. Revista Oficiului Național de Turism, anul III, nr. 2, februarie 1938, p. 25.
3
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale – Propagandă, dosar 1780/1936, f. 1; Idem, dosar 2116, f. 26; ANIC,
fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 113/1938, f. 1, 20; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al
II-lea, dosar 30/1937, f. 1, 6; Idem, dosar 130/1936, f. 1; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar
100/1938, f. 1; CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939,
vol. I, Silex, București, 1995, p. 155.
4
Valeriu POP, Amintiri politice, Vestala, București, 1999, p. 59; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-
lea, dosar 127/1939, ff. 136-138; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 37/1938, f. 63.
5
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 254/1939, f. 166; ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale,
dosar 20, f. 55-56; Idem, dosar 141, ff. 186-187; Idem, dosar 788, f. 14; Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 42, 20
februarie 1939, pp. 865-885.

— 386 —
geopolitic din ce în ce mai tensionat, România Mare este gândită ca o cetate asediată iar cetățenii
ei trebuie să fie pregătiți oricând a o apăra. Se încearcă astfel o veritabilă militarizare estetică a
societății pornind de la « uniformologizarea » a din ce în ce mai multe categorii sociale.
În schimb, însușirea salutului roman pare a se produce în contextul admirației din ce în ce
mai mari pe care mulți naționaliști monarhiști o manifestă față de Italia fascistă. Desigur, salutul
roman se dorește a fi în primul rând semnul apartenenței la o comunitate națională, cea
românească, dar în același timp și o afirmare a mândriei pentru presupusele sale rădăcini latine.
Dovadă a unui angajament interior dar și gest exterior demonstrativ, salutul roman devine extrem
de popular în România anilor treizeci1. Într-un articol pe care îl publică în 1934, carlistul Mihail
Manoilescu evidențiază tocmai utilitatea politică și valoarea simbolică pe care acest gest o are
pentru mișcările naționaliste europene. Ceea ce Manoilescu admiră la salutul roman este îndeosebi
capacitatea sa mobilizatoare: « În mişcarea degajată şi sprintenă a mâinii drepte în sus, în gestul
viguros şi sportiv, care dă tuturor un aer de tinereţe şi de voioasă disciplină, se mărturiseşte
incontestabil ceva din spiritul veacului nou »2.
Înainte de a fi generalizat și oficializat în timpul regimului autoritar, popularitatea acestui
gest crește progresiv începând cu jumătatea deceniului. De pildă, Armand Călinescu îl observă
pentru prima oară pe Carol al II-lea folosind salutul roman în anul 19343, în același an în care este
adoptat în mod oficial de organizația de tineret a arcașilor bucovineni, un fel de « filială »
regională a străjeriei4. Doi ani mai târziu, este rândul lui Nicolae Iorga să-l surprindă pe monarh
salutând într-o manieră « romană ». Întâmplător sau nu, cei doi discută acum despre ambițiile
imperiale ale Italiei fasciste5. Ulterior, în timpul regimului autoritar, salutul roman este
întrebuințat ca un vector simbolic pentru a exprima un tip inedit de disciplină și de solidaritate.
Utilizarea sa devine obligatorie pentru străjeri în anul 19386 iar începând cu 1 ianuarie 1939 în
egală măsură pentru toți « demnitarii » statului, pentru membrii Frontului Renașterii Naționale și
pentru funcționarii publici7. În toamna aceluiași an, odată încadrați în organizația numită Frontul
Național Studențesc, studenții sunt la rândul lor obligați să și-l însușească8. Generalizarea și
instituționalizarea acestui gest se datorează fără îndoială inclusiv simpatiei de care se bucură din
partea lui Carol al II-lea, la rândul lui preocupat tot mai mult de estetizarea politicului. În caietele
sale de însemnări, monarhul își mărturisește astfel simpatia față de această mișcare exterioară a
corpului: « Îmi place acest salut (roman – n.n.), are ceva simbolic în el, arată către soare, în sus, tot
mai sus, parcă grăiește excelsior »9.
În perioada monarhiei autoritare, salutul roman nu reprezintă o pură imitație. Carliștii îi
inventează totuși o originalitate. În România regelui Carol II, acest gest este însoțit de urarea «
Sănătate ! ». « Sănătate ! » este un salut protocolar, dar totodată și un apel simbolic, unul care se
face în numele regelui și care pornește de la monarhie pentru a « regenera » și a « însănătoși » un
neam întreg10. Cu excepția funcționarilor și a membrilor partidului unic, obligația de a saluta astfel
nu este una explicită. Pe de altă parte, utilizarea acestui gest simbolic permite cum nu se poate mai
bine reperarea aprobării sau a rezervei față de regimul carlist. În această privință, nu este lipsit de
însemnătate faptul că înainte de a lua parte în iunie 1940 la o audiență regală, Horia Sima

1
Prima organizație politică care și-l însușește pare a fi Garda de Fier.
2
Mihail MANOILESCU, „Salutul roman”, Lumea Nouă, nr. 5, mai 1934, p. 292.
3
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, București, 1990, p. 219.
4
Filaret DOBOȘ, op. cit., p. 127.
5
Nicolae IORGA, Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939, p. 319.
6
Teofil SIDOROVICI, Straja Țării: circulara-directivă nr. 1, Tipografia « Bucovina » I.E. Torouțiu, București, 1938,
p. 55; ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 591, f. 59.
7
Vezi: „Noua uniformă a miniștrilor. A fost introdus salutul roman”, Curentul, anul XII, 4 ianuarie 1939, p. 11; Legea
Frontului Renașterii Naționale, Imprimeria Națională, București, 1940; Victor SLĂVESCU, Note și însemnări
zilnice, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1996, pp. 349-350.
8
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 242, 19 octombrie 1939, pp. 5873-5874.
9
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Curtea
Veche, București, 2003, p. 346.
10
Pentru o interpretare « carlistă » a acestui gest, vezi: Straja Țării: buletin, anul I, nr. 7-8, iulie-august 1938, pp. 67-69.

— 387 —
(conducător al Gărzii de Fier după moartea lui Corneliu Zelea-Codreanu) este îndrumat de unul
dintre aghiotanții suveranului să folosească salutul roman atunci când va întâlni pe monarh1.
În fine, estetizarea carlistă a politicului nu se face doar prin uniforme și prin salutul roman,
ci și prin generalizarea treptată a jurămintelor. Acest fenomen este plin de importanță, cu atât mai
mult cu cât acestea se fac printr-o raportare directă la persoana monarhului. Faptul de a depune
jurământ de fidelitate față de rege într-o manieră solemnă și într-un spațiu public dobândește în
anii 1938-1940 o importanță aparte. Regimul autoritar depune eforturi pentru a instituționaliza
această practică, experimentată acum de categorii sociale dintre cele mai diverse (militari,
veterani de război2, membri ai guvernului ori ai partidului unic3, rezidenți regali4, funcționari ai
statului5, învățători6, agenți ai Siguranței7, preoți ortodocși8, studenți9 sau străjeri10). Acestora li se
adaugă inclusiv clerul și corpul învățătorilor aparținând minorităților naționale. Pentru aceștia din
urmă, jurământul de fidelitate față de suveran este echivalent cu un jurământ de loialitate față de
statul român11. Uneori, jurămintele se materializează prin existența unor așa-numite Foi de
Jurământ și se sacralizează prin prezența preoților ortodocși în locurile unde se prestează acest act
solemn.

II — ARHITECTURA ȘI PIEȚELE MONUMENTALE

Ca și în cazul altor regimuri autoritare sau totalitare din această perioadă, apropierea
simbolică dintre carlism și estetică poate fi observată inclusiv atunci când analizăm stilul
arhitectural întrebuințat de stat. În regimurile totalitare sau autoritare ale anilor 1930, arhitectura
este utilizată frecvent ca mijloc de persuasiune ideologică, adică pentru a legitima și a întări
puterea guvernanților12. Alături de Turcia condusă de Mustafa Kemal Atatürk, România este statul
din sud-estul Europei care utilizează cel mai mult arhitectura monumentală în această privință13.
Referindu-se la cazul României, Cathérine Durandin remarcă în mod legitim faptul că în acest
deceniu orașul București este înzestrat destul de rapid cu o suită impresionantă de clădiri
monumentale. Avem în vedere, de pildă, Palatul Regal de pe Calea Victoriei, noile clădiri ale
ministerului de Interne și ale celui al Afacerilor Străine, ca și edificiile Școlii Superioare de Război

1
Vezi: Horia SIMA, Sfârșitul unei domnii sângeroase, Metafora, Constanța, 2004, pp. 204-205.
2
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 633, f. 1; Ilustrațiunea română, anul X, nr. 6, miercuri, 2 februarie 1938,
p. 2; Albina, anul XLI, nr. 5, 4 februarie 1938, p. 80.
3
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 976, f. 3.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 229/1938, f. 2, 4, 7.
5
ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 75/1939, f. 33.
6
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 256, 4 noiembrie 1939, p. 6147.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 368/1938, f. 6.
8
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 240/1939, f. 104.
9
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 242, 19 octombrie 1939, pp. 5873-5874.
10
ANIC, fond Casa Regală. Miscelanee, dosar 885, f. 30; Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 144, 27 iunie 1938, p. 3084;
Teofil SIDOROVICI, Aurel S. GOIA, Carnetul străjerului, editura Socec & Co., București, 1940, p. 17.
11
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 143, 25 iunie 1938, p. 3020; Idem, anul CVII, nr. 75, 29 martie 1939, p. 1620; Idem,
anul CVII, nr. 256, 4 noiembrie 1939, pp. 6137-6154.
12
Vezi: Emilio GENTILE, Fascimo di Pietra, Laterza, Roma, 2007; Robert R. TAYLOR, The Word in Stone: the Role
of Architecture in National Socialist Ideology, University of California Press, Berkeley, 1974; Alexander SCOBIE,
Hitlerʼs State Architecture: the Impact of Classical Antiquity, Pennsylvania State University Press, 1990; Piere
BOUDON, « L’architecture des années 30 ou l’inversion des signes », in Régine ROBIN (ed.), Masses et culture de
masse dans les années trente, Les Éditions Ouvrières, Paris, 1991, pp. 135-162; Franco BORSI, L’ordre monumental.
Europe 1929-1939, Hazan, Paris, 1986; Art and Power: Europe under the Dictators 1930-1945, Hayward Gallery,
London, 1995; Barbara MILLER-LANE, Architecture and Politics in Germany 1918-1945, Harvard University Press,
Harvard, 1968; Miguel ABENSOUR, De la compacité. Architectures et regimes totalitaires, Sens & Tonka, Saint-
Herblain, 1997.
13
Carmen POPESCU, « Un patrimoine de l’identité: l’architecture à l’écoute des nationalismes», Études balkaniques,
vol. 12, 2005, pp. 135-171. Vezi și: Carmen POPESCU, Le style national roumain: construire une nation à travers
l’architecture, 1881-1945, Presses Universitaires de Rennes / Simetria, Rennes / București, 2004.

— 388 —
și al Direcției Căilor Ferate Române. Statul este acum din ce în ce mai interesat să construiască
edificii publice impozante, destinate nu doar să proiecteze estetic autoritatea instituțiilor sale ci și
să stârnească mândria națională1.
După cum am încercat să demonstrăm mai sus, regele se implică deseori în realizarea unor
astfel de proiecte2. Am putea găsi aici unul dintre factorii care determină pe partizanii regelui să
demareze o dezbatere cu privire la necesitatea inventării unui stil arhitectural « Carol II »3. Gândit
ca fiind în același timp unul monumental, modernist și neoclasic, acest stil este destinat să creeze
privitorilor imaginea unui stat puternic și dinamic, unul reînnoit sub conducerea monarhiei. Unii
istorici ai arhitecturii din România încadrează clădirea Casei de Pensii a Băncii Naționale a
României de pe Calea Victoriei (1937-1939, arhitect Radu Dudescu) și sediul Ministerului de
Interne de pe strada Academiei (1938-1950, arhitect Paul Smărăndescu) printre cele mai
reprezentative edificii ale stilului « Carol II »4. Ultima dintre ele se remarcă în mod deosebit prin
monumentalitatea sa. Stilul neo-clasic întrebuințat trimite privitorul la ideea de stabilitate.
Estetica arhitecturală « carlistă » nu se rezumă totuși la neo-clasicism. În cadrul Expoziției
Internaționale « Muncă și Voe Bună » din 1939, de pildă, organizatorii întrebuințează un stil
modernist, încercând să evidențieze astfel o guvernare modernă și dinamică. Planul general al
expoziției aparține arhitectului modernist Horia Creangă iar stilul folosit respinge orice formă de
tradiționalism. După ce realizase pavilionul « Lunii Bucureștilor » din 1935, lui Creangă îi revine
acum inclusiv sarcina de a le ridica pe cele ale expoziției « Muncă și Voe Bună ». Acesta adoptă
acum o arhitectură monumentală, în care este vizibilă influența arhitecturii fasciste italiene, una
bazată pe un clasicism epurat de ornamente5. Horia Creangă realizează atât incinta principală a
expoziției cât și cele opt pavilioane care o delimitează: trei sunt rezervate României iar celelalte
Greciei, Bulgariei, Italiei, Franței și Germaniei. Prin stilul folosit, proiectul lui Horia Creangă se
dovedește a fi unul deosebit de îndrăzneț și de modern. De altfel, colaborarea dintre acest arhitect
și statul carlist ar merita mai multă atenție din partea cercetătorilor, cu atât mai mult cu cât
aceasta nu se rezumă la expozițiile « Luna Bucureștilor » și « Muncă și Voe Bună ». În 1940,
Creangă îndeplinește inclusiv funcția de director al serviciului Arhitecturii Municipiului București,
calitate în care participă la înfăptuirea lucrărilor legate de o ediție aparte a « Lunii Bucureștilor »,
și anume cea închinată aniversării a zece ani de Restaurație6. În ce măsură experimentele sale
moderniste reprezintă o dovadă a însăși naturii moderniste a regimului carlist ? De ce în luna
ianuarie a anului 1940 autoritățile Ținutului Bucegi aprobă pentru construcția Palatului Rezidenței
Ținutului Bucegi tocmai proiectul acestui arhitect7 ? Legătura dintre regimul monarhiei autoritare
și experimentele arhitecturale moderniste rămâne încă un subiect deschis analizei.
Altfel, dimensiunea urbanistică a estetizării carliste a politicului merită discutată inclusiv
prin raportare la politicile gândite pentru amenajarea (ori reamenajarea) celor mai importante trei
piețe publice ale capitalei: « Piața Victoriei », « Piața Palatului Regal » și « Piața 8 Iunie » (ultima

1
Cathérine DURANDIN, Bucarest. Mémoires et promenades, Éditions Hesse, Paris, 2000, p. 185.
2
În iunie 1939, tocmai Carol al II-lea este persoana care pune piatra fundamentală a palatului administrativ al Căilor
Ferate Române. Vezi: Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 133, 13 iunie 1939, p. 3756.
3
Pentru dezbaterea privind stilul arhitectural « Carol II », vezi: Petre ANTONESCU, „Un răspuns”, Cele trei Crișuri,
anul XIX, nr. 5-6, mai-iunie 1938, p. 89; Idem, Pentru un stil « Regele Carol II » în arhitectura românească,
București, Imprimeria Națională, 1938; Idem, Renașterea arhitecturii românești, București, Imprimeria Națională,
1939; „Arhitectura orașelor noastre. Un răspuns al domnului arhitect Petre Antonescu, rector al Academiei de
Arhitectură”, Neamul românesc, anul XXXIII, nr. 135, 24 iunie 1938, p. 1; Ion D. ENESCU, „Stilul Regele Carol II”,
Arhitectura, nr. 2, 1939, pp. 4-5; Idem, Arhitectura, Renașterea Națională: Stilul Regele Carol al II-lea, București,
Imprimeria Națională, 1940; Olga GRECEANU, Renașterea picturii naționale, București, Imprimeria Națională,
1939; Constantin C. BRĂIESKU, Considerațiuni asupra arhitecturii românești de azi, București, Imprimeria
Națională, 1940.
4
Mariana CELAC, Octavian CARABELA, Marius MARCU-LAPADAT, București: arhitectură și modernitate. Un
ghid adnotat, Simetria, București, 2005, p. 32, 59.
5
Militza SION, Crezul simplității. Horia Creangă 1892-1943, Simetria, București, 2012, p. 90.
6
Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor 1940: îndrumare în expoziție, Atelierele Grafice Marvan S.A.R.,
București, 1940, p. 28.
7
ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar 232, f. 1.

— 389 —
dintre ele închinată, evident, « Restaurației »). Studiul pe care l-am efectuat asupra ascensiunii
monarhismului carlist ne-a permis să remarcăm faptul că în a doua jumătate a anilor 1930 există
un interes din ce în ce mai mare pentru utilizarea acestor spații în scopuri ideologice.
Într-o manieră foarte sugestivă, pentru fiecare dintre aceste piețe este plănuită ridicarea
unei statui ecvestre (veritabil simbol al puterii) reprezentând pe fiecare dintre cei trei regi «
creatori » ai României moderne. Cea a lui Carol I « Întemeietorul », suveran plasat din punct de
vedere ideologic la originile României moderne, este destinată Pieței « Palatului Regal » iar cea a
lui Ferdinand I « Unificatorul »1 Pieței « Victoriei ». În fine, statuia regelui Carol al II- lea «
Consolidatorul » (a se înțelege « consolidatorul » națiunii române în noile cadre ale României
Mari) urma să fie amplasată în centrul Pieței « 8 Iunie »2. Primele două proiecte se vor concretiza,
însă nu și al treilea. Amenajarea « carlistă » a Pieței « 8 Iunie » este amânată din cauza
declanșării războiului.
Dintre cele trei spații publice, Piața « Palatului Regal » devine în a doua jumătate a anilor
1930 cea mai importantă locație utilizată pentru teatralizarea politicului. Situată în centrul
orașului, chiar în fața reședinței lui Carol al II-lea, aceasta devine principalul loc în care se
derulează paradele militare și toate celelalte defilări și manifestări organizate cu ocazia
sărbătorilor naționale. Așa se face că autoritățile manifestă o preocupare particulară pentru
reamenajarea acestui spațiu3. Geografia sa simbolică se află acum în plină metamorfoză: se
lărgește spațiul din fața Bibliotecii Universitare « Carol I » și se încep lucrările pentru noua
clădire a ministerului de Interne, care urmează să încadreze piața alături de Palatul Regal, de
Ateneul Român și de sediul Fundațiilor Culturale Regale. Între timp, în mai 1939, este amplasată
aici statuia ecvestră a regelui Carol I. Operă a sculptorului croat Ivan Mestrović, aceasta este
inaugurată cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii primului rege al României moderne (1839-
1939).
Din contră, Piața « 8 Iunie » este întotdeauna pe cale de a se face. De fapt, aceasta iese în
evidență ca fiind una dintre cele mai originale invenții ideologice carliste. Inaugurată cu prilejul
sărbătorii Restaurației din 1936 și amplasată pe terenul fostelor Hale Centrale din Piața « Națiunii
», între Palatul de Justiție și podul Șerban Vodă, aceasta este destinată a fi prima piață de proporții
cu adevărat grandioase din capitală. Imaginată de arhitecți precum Duiliu Marcu și Gheorghe M.
Cantacuzino ca un spațiu destinat pentru « cele mai mari cortegii, ceremonii și parade »4, Piața « 8
Iunie » ar fi trebuit să servească în egală măsură ca amplasament pentru noile clădiri ale
Fundațiilor Culturale Regale și ale Operei Române5. Diferite edificii decorative sunt destinate
acum a scoate în evidență încărcătura sa simbolică. De exemplu, dacă centrul pieței este rezervat
statuii lui Carol al II-lea, atunci spațiul din jurul acesteia este destinat ridicării a opt statui
alegorice reprezentând provinciile « surori » ale României Mari (Valahia, Moldova, Dobrogea,
Oltenia, Bucovina, Basarabia, Transilvania și Banatul)6. Deși lucrările pentru amenajarea acestei
piețe încep încă din 1936 și se bucură de o amplă popularizare, acestea rămân mai degrabă la
stadiul de proiect până la prăbușirea regimului autoritar carlist. Inițiativele presupuse de
edificarea sa se dovedesc mult prea costisitoare și cronofage, mai ales în contextul izbucnirii
războiului.
Pentru a înțelege mai bine subiectul pe care îl studiem trebuie să avem în vedere inclusiv
maniera prin care regimul autoritar încearcă să proiecteze imaginea ordinii și a omnipotenței

1
De fapt o aluzie la rolul politic pe care îl joacă în crearea României Mari.
2
Vezi: Urbanismul, anul XIV, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1937; România, anul II, nr. 245, 4 februarie 1939, p. 4.
3
Vezi: ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 166/1939, ff. 115-116; A. MUNTE, „Bucureştii în
prefacere. Un oraş nou se înalţă din vechile aspecte”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr. 641, 2 mai 1939, p. 6, 17;
România. Revista Oficiului Național de Turism, anul IV, nr. 12, decembrie 1939, pp. 30-31.
4
Primăria Municipiului București, Planul director de sistematizare al Municipiului București, editura Institutului
Urbanistic al României, București, 1934, p. 68.
5
Vezi: „Amenajarea Pieţei 8 Iunie”, Neamul românesc, anul XXXII, 24 martie 1937, p. 4; „Piaţa 8 Iunie”, Neamul
românesc, anul XXXII, 20 august 1937, p. 2; Urbanismul, anul XIV, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1937.
6
„Piaţă monumentală în Capitală”, Realitatea ilustrată, anul XII, nr. 579, 23 februarie 1938, p. 5; „Cum va arăta Piața 8
Iunie: cel mai monumental ansamblu urbanistic al Capitalei”, România, anul II, nr. 368, 9 iunie 1939, p. 8.

— 390 —
printr-o vizibilitate estetică și printr-o raportare particulară la spațiu. Cu greu am putea nega
faptul că sensibilitatea pe care carliștii o dovedesc pentru modernism, neoclasicism și
monumentalitate este strâns legată de dezideratele lor antiliberale.

III — EXPOZIȚIILE

În a doua jumătate a anilor 1930, felul cum statul carlist se (auto)reprezintă în spațiul
public face inclusiv obiectul a numeroase expoziții. Domnia regelui Carol al II-lea pare a fi o
veritabilă « vârstă de aur » nu doar în ceea ce privește expozițiile naționale, ci și prin raportare la
implicarea României Mari în expozițiile internaționale. Nu întâmplător tocmai parcul « Regele
Carol II »1 devine în acest deceniu un adevărat « teatru » destinat estetizării politicului. Începând
din anul 1935, în acest spațiu sunt inserate progresiv nu doar pavilioanele « Lunii Bucureștilor » și
Muzeul Satului Românesc, ci și Aleea Restaurației, o expoziție permanentă a Serviciului Social și
standurile expoziției internaționale « Muncă și Voe Bună ».
Frecvența acestui gen de manifestări crește progresiv începând de la jumătatea deceniului
pentru a atinge apogeul în anii regimului autoritar. « Luna Bucureștilor » ori « Săptămâna Cărții »
(pe care le-am amintit în capitolele anterioare) nu epuizează nici pe departe chestiunea expozițiilor
carliste. Acestea sunt în egală măsură o practică a străjerilor2 și a echipelor regale3, iar monarhul
inagurează, vizitează și patronează inclusiv expoziții ale industriei și sportului4, ale agriculturii5,
transporturilor6 sau turismului7. Carol al II-lea dezvoltă o veritabilă pasiune pentru un asemenea
gen de manifestări. În 1938, de pildă, acesta plănuiește personal organizarea unei mari expoziții
destinată să arate « tot » ceea ce s-a realizat în România Mare după război8.
Un fenomen similar se petrece și în ceea ce privește competițiile sportive și concursurile
organizate sub semnul monarhiei, care proliferează la rândul lor odată cu instaurarea regimului
autoritar. Așa se face că în numele monarhiei se organizează acum nu doar « Cupa Regelui Carol
II » la fotbal, Marele Premiu al Aviației « Regele Carol II », « Cupa Restaurației » (ciclism) sau
Premiul Regal (hipism), ci și Marele Premiu Național de Turism « Regele Carol II » ori Concursul
Național al Grâului. La finalul acestuia din urmă, suveranul acordă personal premii celor mai buni
agricultori ai țării9. Mai mult sau mai puțin, toate aceste acțiuni posedă un conținut politic carlist.
Fiecare dintre ele este pusă sub patronajul regelui și poate fi gândită în egală măsură ca un
simptom mai larg al fenomenului de personalizare a puterii.
Pentru a înlesni analiza noastră, încadrăm însă expozițiile carliste în două categorii:
naționale și internaționale. Dintre cele având un caracter național ies în evidență acum inițiative
precum « Luna Bucureștilor » și Muzeul Satului Românesc. Prima dintre ele reprezintă de fapt o
suită de manifestări (ce include și expoziția-târg « Săptămâna cărții ») situate cronologic în
intervalul cuprins între zilele de 9 mai și 9 iunie ale fiecăruie an. În spatele acestei alegeri stă o
strategie politică explicită, și anume aceea de a le face să coincidă cu date cu o încărcătură
simbolică aparte, respectiv ziua națională (10 mai), Ziua Eroilor (care coincide cu sărbătoarea

1
Este vorba despre actualul parc Herăstrău.
2
Vezi: Straja Țării – 8 Iunie 1938: prima expoziție a muncii străjerești, Direcția Generală a Propagandei, București,
1938; Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 130, 9 iunie 1939, p. 3672; „Suveranul a inaugurat marți prima expoziție a
Străjii Țării”, Curentul, anul XI, 10 iunie 1938, p. 3.
3
Vezi: A III-a expoziție a Echipelor Regale studențești: catalog, Fundația Culturală Regală, București, 1937; Catalogul
Echipelor Regale Studențești, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1935, p. 4; ANIC, fond
Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 8/1938, ff. 27-29.
4
Oficiul Național de Educație Fizică, Expoziția demonstrativă a educației fizice 8 iunie – 8 iulie 1934: catalogul
oficial, București, 1934, p. 6.
5
Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 71, 24 martie 1939, p. 1506.
6
Idem, nr. 132, 12 iunie 1939, p. 3708.
7
România. Revista Oficiului Național de Turism, anul II, nr. 5, mai 1937, p. 22.
8
ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale – Propagandă, dosar 2116, f. 26.
9
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 26, 2 februarie 1938, p. 695.

— 391 —
ortodoxă a Înălțării Domnului) sau Restaurația (8 iunie). Națiunea, monarhia și capitala sunt
celebrate simultan între 9 mai și 9 iunie. Așa se face că începând cu anul 1936 fiecare ediție a «
Lunii Bucureștilor » este închinată unui eveniment legat în același timp de monarhie și de istoria
națională, fie că este vorba de aniversarea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei (1936), a 60 de
ani de la dobândirea independenței regatului (1937), a 20 de ani de la Marea Unire (1938) ori de
sărbătorirea centenarului nașterii regelui Carol I (1939) sau a 10 ani de Restaurație (1940)1.
Să analizăm, de pildă, cazul expoziției din 1940. În acest an, tema pavilionului dedicat
regalității este tocmai comuniunea dintre rege și națiune. Într-o sală dominată de o statuie uriașă a
regelui Carol al II-lea, străjuită la dreapta și la stânga de două Victorii executate în basorelief,
organizatorii împodobesc tavanul cu 2.000 de stegulețe multicolore înfățișând stemele orașelor
României, ca semn de omagiat închinat monarhului. Apoi, pe câteva panouri decorative alegorice
din aceeași sală apar reprezentări ale « Ctitorilor » țării (Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Matei
Basarab, Dimitrie Cantemir, Carol I, Ferdinand I, Alexandru Ioan Cuza, Constantin Brâncoveanu,
Vasile Lupu și Ștefan cel Mare, în mijlocul cărora se află, în prim plan, regele Carol al II-lea), dar
și imagini simbolice ale provinciilor României Mari, ale educației tineretului (prin străjerie și
echipele regale) sau ale « Vieții Noi » ce ar fi fost insuflată în acest deceniu națiunii române. Ca o
dovadă estetică a manierei în care schimbarea de regim din februarie 1938 ar fi consacrat în mod
« definitiv » importanța politică și socială a intelectualului, a muncitorului, a țăranului și a
soldatului în noua Românie, organizatorii reprezintă fiecare dintre aceste categorii prin patru
figuri simbolice, situate în același pavilion. În fine, între alte panouri și exponate, sunt expuse
diferite imagini cu peisaje din țară și evenimente petrecute în timpul deceniului carlist, iar
deasupra acestora o serie de portrete gravate în care apar chipurile unor personalități
reprezentative din fiecare provincie2. Se realizează astfel o veritabilă punere în scenă a ideologiei
regimului. Fiecare ansamblu de exponate este menit să facă vizibile realizările naționalismului
monarhist generat de regim. De pildă, ca o mărturie a manierei în care monarhul și-ar fi îndeplinit
cu succes statutul de « Rege Străjer », vizitatorii au posibilitatea de a vedea în spatele pavilionului
dedicat « Armatei » o cazemată în aer liber, una de tipul celor construite ca parte a fortificațiilor
de la granițele țării, mai precis o mostră din mult popularizata « Linie Carol II »3.
Ca și « Luna Bucureștilor », inclusiv Muzeul Satului Românesc poate fi gândit ca o
expoziție generată de aceeași ideologie a naționalismului monarhist. Inaugurat în 1936, acest
stabiliment este opera Fundațiilor Culturale Regale și se naşte ca urmare a activităţii echipelor
regale. Tocmai bogata colecție de piese muzeale strânse de echipieri, este de părere Henri H. Stahl,
reprezintă unul dintre motivele care au stat la baza realizării acestui muzeu, la amenajarea căruia
regele se implică personal4. Este vorba, până la urmă, de un așezământ ce se dorește a fi în același
timp o geografie simbolică a procesului de forjare a națiunii pe care carliștii promit să îl
înfăptuiească în acești ani. În Muzeul Satului sunt reconstruite în forma lor originală case din toate
regiunile țării, așezate pe suprafața sa ca într-o cartogramă ce reproduce harta României Mari5.
Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Transilvania şi Banatul, fiecare
dintre aceste provincii este reprezentată aici printr-o locuință specifică, una care este grupată
explicit în jurul ortodoxiei: în centrul acestui univers rural simbolic se înalță triumfătoare o
biserică ortodoxă adusă din satul maramureșean Dragomirești6.

1
Vezi: Ionel C. IONIȚĂ, Luna Bucureştilor. O « Lună » din istoria Bucureştilor, Primăria Municipiului Bucureşti-
Centrul de Proiecte Culturale ARCUB, Bucureşti, 1998.
2
Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor 1940: îndrumare în expoziție, Atelierele Grafice Marvan S.A.R.,
București, 1940, pp. 6-7.
3
Ibidem, p. 13.
4
Henri H. STAHL, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Minerva, București, 1981, p.
318; Zoltán ROSTÁS, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Paideia, București, 2000, pp.
110-111; A III-a expoziție a Echipelor Regale studențești: catalog, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1937, p. 168.
5
Henri H. STAHL, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Minerva, București, 1981, p.
322.
6
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 7/1936, f. 23.

— 392 —
 În altă ordine de idei, dinamica estetizării carliste a politicului în afara țării poate fi
abordată analizând inclusiv participarea României la cele mai importante expoziții internaționale
ale anilor 1930 – Bruxelles (1935), Paris (1937) și New York (1939)1. Spre deosebire de alte
națiuni, România lui Carol al II-lea este totdeauna prezentă la aceste manifestări2, gândite de
organizatori ca niște veritabile puneri în scenă ale identităților naționale3. Statul român cheltuie
acum resurse consistente pentru a proiecta în exterior imaginea unei națiuni regenerate și centrate
în jurul monarhiei.
Regele se implică de fiecare dată în organizarea pavilioanelor României, colaborând
îndeaproape cu sociologul Dimitrie Gusti, acum comisar general al delegațiilor românești. În
această privință, Carol al II-lea este persoana care aprobă proiectul architectural pentru
manifestarea de la Bruxelles4 sau picturile destinate a fi expuse în 1937 la Paris5, expoziție pe care
o vizitează personal. În ceea ce privește Expoziția Internațională « Muncă și Voe Bună » din 1939,
despre aceasta ni se spune clar: este creată « din Înalt imbold Regal »6. De fapt, organizarea
pavilioanelor românești par a deveni din ce în ce mai mult sarcina Fundațiilor Culturale Regale7.
La Bruxelles (1935), Paris (1937) și New York (1939), monarhia și inițiativele sale (Fundațiile
Culturale Regale, Straja Țării, politicile destinate satelor și țăranilor, etc.) domină imaginea
generală a României Mari iar reprezentările regelui (statui și busturi monumentale) se bucură
totdeauna de o vizibilitate centrală8. Așa se face că în pavilionul românesc al Expoziției universale
din New York (1939), a cărui temă este « Construcția lumii de mâine » (Building the World of
Tomorrow)9, o frescă executată pe un zid înfățișează pe rege în mijlocul unui grup de intelectuali,
de țărani și de muncitori, o aluzie evidentă la « forțele productive » ale națiunii. Dintre toate aceste
personaje, regele strânge mâna unui țăran, un semn atât al fraternității care ar fi unit pe Carol al
II-lea cu această pătură socială cât și a grijii pe care monarhul ar fi purtat-o acum pentru națiunea
sa țărănească10.
Desigur, expozițiile de la Bruxelles, Paris și New York nu sunt singurele asemenea puneri în
scenă ale monarhiei autoritare. România organizează expoziții de propagandă inclusiv la Londra
(1938) și Berlin (1939), dar ia parte și la expoziții-târg organizate de Italia fascistă în Milano
(1939 și 1940). Ca și în cazul celorlalte participări, la fiecare dintre ele activitatea așezămintelor
carliste se bucură de o largă popularizare iar busturile ori statuile regelui sunt așezate în locurile
cele mai vizibile11. Carliștii își propun să modernizeze identitatea estetică a României iar expozițiile
internaționale reprezintă un bun prilej pentru a face acest lucru.

1
Vezi și: Laurențiu VLAD, « Images de lʼidentité. La Roumanie de Carol II aux expositions universelles », in Pouvoirs
et mentalités: textes réunis par Laurențiu Vlad à la mémoire du proffeseur Alexandru Duțu, Éditions Babel, Bucarest,
1999, pp. 137-155; Idem, Imagini ale identității naționale: România și expozițiile universale de la Paris 1867-1937,
Meridiane, București, 2001.
2
Vezi: John E. FINDLING (ed.), Historical Dictionary of Worldʼs Fairs and Expositions, 1851-1988, Greenwood
Press, Westport, 1990; Brigitte SCHROEDER-GUDEHUS, Anne RASMUSSEN, Les fastes du progrès. Le guide des
Expositions Universelles 1851-1992, Flammarion, Paris, 1992.
3
Vezi: Katherine SMITS, Alix JANSEN, « Staging the nation at expos and world’s fairs », National Identities, vol. 14,
nr. 2, 2012, pp. 173-188.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 130/1936, f. 1; Constantin C. MOȘINSCHI,
„Pavilionul României la Expoziția din Bruxelles”, Arhitectura, nr. 3, octombrie 1935, p. 13.
5
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Silex,
București, 1995, p. 155.
6
ANIC, fond MMSOS, dosar 1007/1939, f. 57.
7
ANIC, fond Casa Regală. Diverse, dosar 12/1936; ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar
30/1937, f. 1, 6; Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 112, 18 mai 1938, p. 2413; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale.
Centrala, dosar 8/1938, p. 17, 18, 79, 81, 83, 107, 109; Idem, dosar 100/1938, f. 1.
8
Vezi, de pildă: Constantin C. MOȘINSCHI, „Pavilionul României la Expoziția din Bruxelles”, Arhitectura, nr. 3,
octombrie 1935, p. 14.
9
Pentru un articol care analizează acest eveniment vezi: Marco DURANTI, « Utopia, Nostalgia and World War at the
1939–40 New York World’s Fair », Journal of Contemporary History, vol. 41, nr. 4, 2006, pp. 663–683.
10
Imginea este reprodusă în: Cele Trei Crișuri, nr. 7-8, iulie-august 1939, p. 141.
11
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 127/1939, ff. 101-104; România, anul II, nr. 306, 6
aprilie 1939, p. 2; Curentul, anul XII, 9 aprilie 1939, p. 21.

— 393 —
 Fiecare dintre evenimentele menționate mai sus este plin de însemnătate și ar merita o mai
mare atenție din partea cercetătorilor. Totuși, versiunea carlistă asupra istoriei naționale recente
poate fi observată cel mai bine la Expoziția « Muncă și Voe Bună » organizată la București în anul
19391. Inaugurată în ziua de 20 iunie în Parcul Național « Regele Carol al II-lea », la această
manifestare participă așezăminte ale muncitorilor din România (Muncă și Voe Bună), Franța (Les
Loisirs ouvrières), Italia (Opera Nazionale Dopolavoro), Germania (Kraft durch Freude), Grecia
(Ergasia Estia) și Bulgaria (Trud i Radost). Deși este proiectată a dura numai o lună de zile,
datorită succesului de care se bucură aceasta este prelungită până în luna septembrie.
Analizat din perspectiva estetizării politicului, acest demers se constituie într-un moment
însemnat din istoria regimului autoritar carlist, întrucât țintește poate în maniera cea mai explicită
sporirea prestigiului regelui (atât în interiorul cât și în exteriorul României) și al statului român «
regenerat » de monarhie. Așa se face că anii scurși de la Restaurație sunt prezentați pur și simplu
ca etape graduale ale unei veritabile renașteri naționale. Declanșată de Restaurație și
împământenită prin Constituția din 27 februarie 1938, palingeneza națională ar fi fost generată
progresiv tocmai prin activitatea așezămintelor carliste, fie că este vorba despre Fundațiile
Culturale Regale, străjerie, echipele regale, Serviciului Social sau organizația « Muncă și Voe
Bună ».
În sala principală a pavilionului românesc, atenția vizitatorului este atrasă în primul rând
de un basorelief cu o înălțime de șapte metri, executat de sculptorul Ion Jalea2. Basorelieful, care
domină toată încăperea, reprezintă pe nimeni altul decăt pe regele Carol II, drapat în mantia albă
a cavalerilor ordinului « Mihai Viteazul » și ținând în mână o fabrică, potrivit tiparului figurativ al
frescelor în care apar ctitorii de mănăstiri. Pe lângă imaginea sa de domn, continuator al unei
culturi poltice de sorginte medievală, fabrica reprezintă o alegorie a unei alte pretinse ctitorii a
suveranului: industria. De altfel, în dreapta și în stânga basoreliefului, o serie de forme sculptate în
lemn și bătute în metal înfățișează fabrici și muncitori.
Mult mai interesantă este însă o hartă a României Mari din sticlă sfărâmată, așezată în fața
basoreliefului și încadrată într-o bordură îmbrăcată în ceramică. Lucrată în relief și având o
dimensiune de patruzeci și opt de metri pătrați, harta evidențiază localitățile din țară unde este
prezentă organizația « Muncă și Voe Bună »3. Urmează apoi câteva săli destinate realizărilor
principalelor ramuri industriale. Astfel, părăsind sala metalurgiei, vizitatorii ajung într-un hol
dominat de o nouă reprezentare a regelui: un bust executat de sculptorul Mihai Onofrei, așezat în
fața unui panou decorativ pe care este pictată o scenă în care apar muncitori odihnindu-se în aer
liber, dincolo de un oraș și de fabricile sale4.
Un nou panou decorativ este închinat regalității în pavilionul străjeriei iar pe el apare
alături de Carol al II-lea și prințul moștenitor Mihai, de fapt o trimitere directă la continuitatea
monarhiei. Ca și pavilionul anterior, inclusiv cel dedicat străjeriei cuprinde o hartă a României
Mari, de această dată prevăzută cu dispozitive electrice ce arătă maniera în care unitățile
străjerești au împânzit treptat suprafața țării. Ca o anexă a acestui pavilion, Straja Țării
organizează constant pe un teren alăturat o tabără demonstrativă. În cadrul acestei tabere, 30 de
cuiburi de străjeri și străjerițe aduși de pe tot cuprinsul României Mari efectuează diferite activități
demonstrative specifice organizației din care fac parte5.
În fine, ultimul stand este dedicat Fundațiilor Culturale Regale și Institutului Social Român:
două săli sunt rezervate prezentării activităților pe care aceste instituții le desfășoară pentru «
ridicarea » satelor. În această privință, un tablou alegoric care domină una dintre săli este cât se
poate de sugestiv. Operă a pictorului Ion Dem Demetrescu, acesta scoate în evidență următoarele
patru grupuri:

1
Pentru imagini din cadrul expoziției, vezi: Arhitectura, nr. 3, 1939, pp. 37-44.
2
ANIC, fond MMSOS, dosar 974/1939, f. 3.
3
Expoziția Internațională « Muncă și Voe Bună »: călăuză, Atelierele Luceafărul S.A., București, 1939, pp. 20-22.
4
Idem, pp. 30-32.
5
Idem, pp. 42-44.

— 394 —
- în primul rând, echipele Serviciului Social, echipele regale, alcătuite din tineri absolvenți ai
școlilor superioare și speciale, ca o armată profesională care ia inițiativa « acțiunii culturale » în
regiunile în care sunt trimise;
- în al doilea rând, taberele de « muncă de folos obștesc », alcătuite din tineri premilitari care
lucrează alături de echipele regale;
- în al treilea rând sunt tinerii soldați, care primesc o educație în același timp cetățenească și
națională în Cămine Culturale Ostășești, create special pentru ei sub egida acelorași fundații
regale;
- la sfârșit, sunt figurați sătenii României Mari, atât « plugarii » cât și « intelectualii », organizați
la rândul lor în Cămine Culturale1.
Expoziția nu este însă destinată a fi numai o simplă ilustrare documentară, ci și o evocare
epică a debutului unei noi ere, în același timp o vedere de ansamblu și o demonstrație logică a
înfăptuirilor carlismului. De aceea este pusă sub patronajul monarhului și generată de regimul său.
Pe de altă parte, se urmărește a se proiecta în exterior imaginea unei țări moderne, una aliniată la
« noua ordine » a regimurilor autoritare și totalitare. Expoziția « Muncă și Voe Bună » se cuvine a
fi așadar înțeleasă atât ca o expoziție a națiunilor, cât și ca o expoziție a României Mari carliste.
Prin asemenea acțiuni, regimul autoritar instaurat în 1938 accelerează simbioza dintre monarhism
și naționalism, simbioză care reprezintă acum o pârghie ideologică fundamentală în efortul depus
pentru câștigarea asentimentului populației. În anii 1930, carliștii își arogă pretenția de a fi unicul
depozitar și interpret al naționalismului românesc și al simbolurilor statului.
Cât de populare sunt însă expozițiile analizate mai sus ? O serie de publicații monarhiste
din acești ani ne informează faptul că 300.000 de persoane calcă pragul primei ediții a « Lunii
Bucureștilor » (1935)2. În schimb, ediția din anul următor se bucură de prezența a 600.000 de
vizitatori, dintre care 200.000 sosesc din provincie3. În ceea ce privește expoziția « Muncă și Voe
Bună » din 1939, acesta ar fi fost vizitată numai într-o singură zi (de pildă în 9 iulie) de circa
30.000 de persoane. În această privință, nu este lipsit de importanță faptul că pentru acest din
urmă eveniment intrarea este liberă și că vizitatorii din provincie beneficiază de reduceri
generoase (de la 50 % până la 75 %) pentru transportul pe căile ferate4. Foarte probabil, aceste
evenimente se bucură de un real succes propagandistic. Inginerii, intelectualii, arhitecții, pictorii și
fotografii care colaborează la organizarea lor reușesc să producă o serie de mesaje explicite și
atrăgătoare despre noul regim și « revoluția » carlistă aflată în curs.
În schimb, expozițiile servesc unor țeluri bine determinate, de legitimare politică a
naționalismului monarhist și de mobilizare a indivizilor. În egală măsură, acestea oferă regimului
posibilitatea de a se autoreprezenta. Organizatorii urmăresc astfel orientarea comunității potrivit
unor anumite idei despre ordine și despre ierarhia valorilor și a priorităților naționale, mimate în
plan estetic și centrate în jurul cultului națiunii și al monarhiei.

IV — STRATEGII ESTETICE DE NAȚIONALIZARE A MASELOR

Ritualurile participative organizate în acest deceniu sub semnul monarhiei și al națiunii

generează în mod inevitabil o anumită idee asupra ordinii și a ierarhiei, sugerând într-o manieră
mai mult sau mai puțin directă o viziune particulară asupra a ceea ce este permis sau nu să se facă.
De aceea le înscriem în studiul nostru în cadrul unei pedagogii politice naționale, pornind de la
ideea că aceste fenomene de estetizare a politicului ar putea fi gândite inclusiv ca parte a unui
proiect destinat naționalizării maselor. Potrivit lui George L. Mosse, naționalizarea maselor, adică
integrarea lor într-o politică de tip național, este însoțită și se desăvârșește totdeauna printr-o

1
Idem, p. 48.
2
Dumitru RADU, „Luna Bucureștilor 1937”, Urbanismul, anul XIV, nr. 7-8, iulie-august 1937, p. 314.
3
„Luna Bucureștilor 1936. Considerațiuni și rezultate”, Urbanismul, anul XIII, nr. 7-8, iulie-august 1936, pp. 347.
4
ANIC, fond MMSOS, dosar 1007/1939, f. 56.

— 395 —
estetizare a politicului. Mosse înscrie procesul de naționalizare a maselor într-o perspectivă longue
durée, de vreme ce îl prezintă ca fiind unul început odată cu Revoluția franceză și continuat prin
războaiele napoleoniene, revoluțiile de la 1848, Primul Război Mondial iar apoi prin noul
naționalism care se desfășoară în Europa1. Raportându-ne la cazul care ne preocupă, respectiv cel
al României Mari, cu greu am putea nega faptul că în noua entitate politică generată după război
este necesară inventarea unor noi forme de socializare pentru a educa și a integra masele în
mecanismul statului național. Iată o provocare ce presupune în egală măsură o luptă a
simbolurilor, destinată să faciliteze integrarea și naționalizarea noilor provincii, a căror suprafață
totală o depășește pe cea a Vechiului Regat.
Imediat după război, drapelul românesc și monarhia se numără printre cei mai importanți
vectori simbolici utilizați pentru a apropia centrul de periferie, respectiv Bucureștiul de diferitele
regiuni care formează acum România Mare. Se forjează astfel un melanj simbolic naționalist care
va fi utilizat constant de-a lungul întregii perioade interbelice. Regele este proiectat ca simbol al
unității naționale și garant al stabilității și continuității politice. Așa se face că în anii treizeci
cultul monarhiei este deseori asociat cu cultul drapelului. Nu trebuie neglijat faptul că imnul oficial
al monarhiei este în același timp și imnul național2 ori că drapelul se bucură de un veritabil cult
printre membrii organizațiilor carliste de tineret, fie ei străjeri sau echipieri. Uneori, cu prilejul a
diferite ceremonii cu caracter național, este sfințit de preoți ortodocși.
În această perioadă, devine tot mai evident faptul că politicile carliste care au drept țel
încadrarea indivizilor reprezintă în același timp practici destinate naționalizării lor. Straja Țării,
echipele regale, Frontul Renașterii Naționale, organizația « Muncă și Voe Bună », Căminele
culturale, toate acestea propun un tip de socializare (politică sau culturală) care este în egală
măsură una națională. Monarhismul carlist trebuie să răspundă provocării de a forja naționalismul
în spațiul public. Să nu uităm, printre marile promisiuni ale Restaurației se numără inclusiv
crearea unei fraternități naționale veritabile în jurul monarhiei. Împotriva inamicilor săi, națiunea
în marș este nevoită să-și dovedească solidaritatea inclusiv în spațiul public.
Așa se face că ideologia monarhismului din acest deceniu reinventează inclusiv calendarul
sărbătorilor naționale3. Calendarul este gândit acum ca un veritabil instrument de modelare a
timpului. Statul instituționalizează încă din 1931 ziua Restaurației (8 iunie) printre sărbătorile
naționale oficiale4, căreia i se adaugă în anii regimului autoritar aniversarea noii Constituții (27
februarie) sau aniversarea monarhului (16 octombrie). Se încearcă astfel inserarea progresivă a
tot mai multe aniversări legate de istoria națională și de monarhie în șirul de sărbători religioase
care ritmeză traiul acestei societăți preponderent țărănești. Astfel, alături de Anul Nou, de
Bobotează, de Învierea Domnului sau de Crăciun, țăranii și tinerii români sunt încurajați să
respecte așa cum se cuvine inclusiv zilele de 24 ianuarie (unirea din 1859), 27 februarie
(promulgarea noii Constituții), 14 martie (proclamarea Regatului României – 14 martie 1881), 10
mai (independența Regatului – 10 mai 1877), Ziua Eroilor (care coincide totdeauna cu sărbătoarea
creștină a Înălțării Domnului), 8 iunie (Restaurația), 16 octombrie (ziua de naștere a lui Carol al
II-lea), 25 octombrie (aniversarea principelui Mihai) sau 1 decembrie (Marea Unire din 1918)5. În
deceniul carlist, un nou calendar este destinat a ritma existența națiunii.

1
Vezi: George L. MOSSE, The Nationalization of the Masses. Political Symbolism and Mass Movements in Germany
from the Napoleonic Wars through the Third Reich, Howard Fertig, New York, 1975.
2
Este vorba despre textul « Trăiască Regele! ». Începând din anul 1938 intonarea « Imnului Regal » devine obligatorie
înainte de fiecare reprezentație oferită în teatrele și operele din țară. Vezi: ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar 1, f. 4.
3
Pentru o serie de texte care discută importanța și semnificația « zilelor naționale », vezi: National Days: Constructing
and Mobilising National Identity, edited by David McCRONE and Gayle McPHERSON, Palgrave Macmillan,
London, 2009.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1930, ff. 89.
5
Vezi: Calendarul România Satelor, București, 1939, p. 31; Almanahul străjerilor 1940, editura Librăriei Socec & Co.,
S.A., Bucureşti, 1940, p. 82.

— 396 —
 Cele mai importante sărbători naționale în România regelui Carol al II-lea

DATA SEMNIFICAȚIE

6 ianuarie Botezul Domnului (Boboteaza)

27 februarie Promulgarea noii Constituții

10 mai Independența Regatului

8 iunie Restaurația

16 octombrie Aniversarea regelui

1 decembrie Marea Unire

În anii treizeci, începutul noului an « carlist » nu este marcat prin ziua de 1 ianuarie. Mai
degrabă sărbătorii ortodoxe a Bobotezei i se acordă în această privință o importanță aparte, încă
din 1931. Pentru a se evidenția relația armonioasă care există între monarhie și biserica ortodoxă,
regele se afirmă ca un personaj-cheie alături de patriarh în cadrul acestei ceremonii ortodoxe
legate de sărbătorirea botezului lui Hristos în râul Iordan. Însoțit de fiul său Mihai, de patriarhul
României, de autorităţi şi militari, Carol al II-lea participă negreșit de-a lungul întregului deceniu
la slujba religioasă oficiată de un sobor de preoţi la biserica Zlătari de pe Calea Victoriei. După
slujbă și solemnitatea sfinţirii apei (vestită prin lovituri de tun) monarhul și patriarhul conduc
împreună o procesiune desfăşurată până la râul Dâmboviţa iar odată ajunși acolo cel de-al doilea
îi înmânează regelui o cruce pe care suveranul o aruncă în apa aproape îngheţată. Începe astfel o
competiție la care participă înnotători voluntari, care se întrec pentru a o lua și a o înapoia
monarhului. În fine, în continuarea acestui moment, cortegiul se întoarce la biserica Zlătari, de
unde Carol al II-lea priveşte defilarea drapelelor şi a trupelor.
Ritualul acestei ceremonii este remarcabil pentru felul cum simbolistica religioasă
(respectiv ortodoxă) este îmbinată cu una monarhică și națională. Carol este primul rege al
dinastiei de Hohenzollern botezat ortodox, iar acest lucru este evidențiat inclusiv prin inserarea sa
în cadrul ceremonialului ortodox al Bobotezei, o practică religioasă deosebit importantă printre
credincioșii români. Mesajul transmis este unul plin de însemnătate. Prin îmbinarea de religiozitate
ortodoxă, de monarhism şi de naţionalism, se legitimează un anumit statu quo. Prezența membrilor
guvernului, a militarilor și a prelaților ortodocși alături de monarh subliniază importanța de care
elitele tradiționale se bucură încă în anii treizeci. De altfel, ceremonialul Bobotezei este respectat
cu sfințenie de-a lungul întregului deceniu (în ianuarie 1940, Carol al II-lea este prezent la
Chișinău) iar în timpul regimului autoritar amestecul său de ortodoxie, naționalism și monarhism
devine unul tot mai accentuat: regele sărută deseori Sfânta Evanghelie, drapelele regimentelor
militare sunt introduse în biserică, defilărilor li se acordă o atenție din ce în ce mai mare iar pe
Calea Victoriei sunt arborate drapele1.
Din punct de vedere calendaristic, sărbătorii ortodoxe a Bobotezei îi urmează ca importanță
zilele de 27 februarie și 10 mai. Prima dintre ele este aniversată pentru prima oară în ziua de 27
februarie 1939, atunci când se împlinește un an de la proclamarea Constituției « Regele Carol al
II-lea ». Începând din acest moment, autoritățile o înscriu în mod oficial în rândul sărbătorilor

1
Vezi: Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 6, 8 ianuarie 1938, p. 102; Idem, anul CVII, nr. 2, 2 ianuarie 1939, p. 6;
Curentul, anul XI, 9 ianuarie 1938, p. 6; ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 100/1938, ff. 36-38;
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 212/1938, ff. 220-221; România, anul III, nr. 578, 9
ianuarie 1940, p. 4.

— 397 —
naționale, fiind celebrată în mod obligatoriu în întrega țară prin slujbe religioase, arborări de
drapele, cuvântări, defilări, programe artistice ori diferite activități închinate monarhului1. Pe de
altă parte, serbarea zilei de 10 mai urmează, în linii mari, repertoriul de acțiuni consacrate înainte
de întronarea lui Carol al II-lea. În același timp sărbătoare a națiunii și a monarhiei2, 10 mai
reprezintă un alt bun prilej pentru întreținerea cultului națiunii și al dinastiei3. În acest deceniu,
acestei zile i se consacră un fast deosebit în anul 1939, atunci când se comemorează centenarul
nașterii regelui Carol I (1939-1939)4. De altfel, în același an calendarul carlist este îmbogățit
inclusiv cu data de 16 octombrie, aniversarea regelui. Se consacră astfel importanța pe care
monarhiștii i-o acordă încă din 1930. Această zi devine în fiecare an un motiv pentru a-i adresa
suveranului urări de sănătate și omagii. Nu trebuie neglijat faptul că activitățile anuale ale
străjerilor debutează în mod oficial odată cu ziua de 16 octombrie, gândită ca fiind începutul «
anului străjeresc »5. Deși activitatea instituțiilor publice nu este suspendată acum, totuși se oficiază
pretutindeni tradiționalele slujbe religioase iar autoritățile încurajează organizarea unor defilări
(fie ele ale armatei, ale străjerilor sau ale membrilor Frontului Renașterii Naționale) sau a diferite
alte acțivități cu specific monarhist. De pildă, în 1939, la Chișinău, clădirile publice și vitrinele
magazinelor expun seara portretul regelui, luminat6, iar la Cluj străjerii și autoritățile pregătesc
puneri în scenă pline de fast7. În schimb, în capitală, un Te Deum oficiat la Patriarhie este urmat de
defilarea unor unități militare și de diferite ale manifestări organizate în Piața « Cercului Militar »
sau la Ateneul Român, fiecare dintre ele închinată « Conducătorului » şi « Stăpânului » României8.
Totuși, dintre toate sărbătorile naționale ale deceniului carlist, cea mai importantă rămâne
aniversarea Restaurației. Centrată asupra unui eveniment din trecutul recent și comemorată în
fiecare an în spațiul public, aceasta scoate în evidență practici rituale legate în același timp de
națiune și de monarhie. Liturghia politică dedicată Restaurației este destinată încă din 1931 a
traduce într-o manieră rituală instaurarea unei noi ordini politice. Monarhia este proiectată astfel
ca un factor esențial care ar fi reușit să salveze națiunea și să o orienteze pe drumul regenerării. În
această zi, magazinele și instituțiile statului sunt închise, cu excepția unui scurt program aniversar
derulat în școli, acolo unde în dimineața acestei zile învățătorii vorbesc în mod solemn elevilor
despre dinastie și rege9.
Funcția pedagogică și ideologică a acestei sărbători este figurată acum printr-o punere în
scenă care înglobează defilări, discursuri, slujbe religioase, jurăminte de fidelitate față de monarh,
manifestări sportive, expoziții sau congrese ale Căminelor culturale. Din contră, atenția este
totdeauna focalizată asupra figurii șefului. Cultul șefului reprezintă o trăsătură fundamentală a
dictaturilor moderne10 iar în această privință regimul carlist nu reprezintă o excepție. Fiecare
participant la sărbătorile Restaurației este dator să își exprime într-o manieră sau alta
recunoașterea și devotamentul față de « Salvatorul României ». Prin nararea și comemorarea
repetată a acestui eveniment fondator, se proiectează imaginea unei comunități naționale solidare,

1
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 6, f. 23; Idem, dosar 8, f. 19; Idem, dosar 272, ff. 3-4; România, anul
II, nr. 267, 26 februarie 1939, p. 7.
2
În această zi se comemorează atât proclamarea independenței regatului României – 10 mai 1877 – cât și venirea în țară
a regelui Carol I – 10 mai 1866.
3
Vezi: Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 104, 7 mai 1938, pp. 2232-2233; Idem, anul CVII, nr. 104, 6 mai 1939, pp.
2871-2872; Idem, anul CVIII, nr. 105, 8 mai 1940, pp. 2170-2171; ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale –
Propagandă, dosar 983, f. 192, 245.
4
Vezi: Alex MUNTE, „Un Rege Mare şi opera lui. Proslăvirea lui Carol I”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr. 643, 16
mai 1939, p. 15.
5
Dumitru DUMITRESCU, Carnetul meu de străjer, Librăria Cooperativă Națională, Timișoara, 1938, p. 17.
6
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 246, f. 26.
7
Tribuna, anul II, nr. 238, luni, 16 octombrie 1939, p. 8.
8
„Aniversarea zilei de naştere a M.S. Regelui Carol II”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr. 666, 24 octombrie 1939, pp.
2-3.
9
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 156/1930, f. 8; ANIC, fond Președinția Consiliului de
Miniștri, dosar 15/1933, f. 210; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 100/1938, ff. 14-15.
10
Vezi: Daniel LEESE, « Rituals, Emotions and Mobilization: The Leader Cult and Party Politics », in Paul CORNER,
Jie-Hyun LIM (eds), op. cit., pp. 217-228.

— 398 —
a cărui destin este strâns legat de monarhie. Așa se face că sărbătorile Restaurației sunt în egală
măsură gândite ca sărbători ale unității naționale. Prin felul cum este pusă în scenă această
aniversare, se combate orice formă de regionalism sau diviziune de clasă.
Cum se întâmplă și în alte privințe, suveranul se implică personal în organizarea acestei
aniversări1. Carol II este persoana care aprobă programul manifestărilor închinate Restaurației2.
Ce-i drept, dintre toate sărbătorile naționale, aniversarea încoronării sale îi este cea mai dragă:
plafonul unui vestibul al Palatului Regal este decorat tocmai cu o pictură reprezentând «
Restaurația », operă a artistului Dumitrescu Stoica3. Având în vedere atenția pe care regele și
autoritățile o acordă în anii 1930 acestei aniversări, am putea spune chiar că ziua de « 8 Iunie »
depășește ca importanță chiar ziua națională oficială, cea de 10 mai.
Mitul Restaurației proiectată ca factor generator al unei noi ordini se întărește inclusiv prin
inventarea unor lieux de mémoire (locuri ale memoriei)4 închinate acestui eveniment. În această
privință, două regiuni ale României Mari se bucură de o atenție particulară: județul Cluj și
Bucureștiul. Importanța județului Cluj este dată de faptul că aici poposește Carol pentru prima
oară odată cu revenirea sa în România. Așa se face că localitatea Vadului Crișului (unde
aterizează cu avionul) devine Vadul Carol al II-lea, comună unde la sfârșitul deceniului se
pregătește ridicarea unei biserici ortodoxe destinate să devină « Mănăstirea Restaurației »5. În
schimb, pe aeroportul clujean de la Someșeni (acolo unde Carol face al doilea său popas) o placă
turnată în bronz este menită să amintească de trecerea prin acest loc a omului providențial al
României Mari. Astfel, sub coroana regală și sigla personalizată a monarhului se află inscripționat
următorul text: « Aci a coborât din zbor în 8 Iunie 1930 aducătorul de viață nouă în România pe
veci unită: Regele Carol II »6.
Pe de altă parte, aproape de București, Aeroclubul Regal Român dezvelește în 1931 în
aeroportul Băneasa o placă ce comemorează momentul aterizării lui Carol din ziua de 6 iunie
1930. De această dată, Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai importanți actori ai Restaurației,
este cel care își însușește meritul de a fi inspirat textul cu care este inscripționată această placă: «
6 IUNIE 1930. ACI A COBORÂT DIN ZBOR, ÎN FAPT DE SEARĂ, AŞTEPTAT DE ŢARA
ÎNTREAGĂ, REGELE CAROL II »7. Nu întâmplător la 6 iunie 1932 (atunci când se împlinesc doi
ani de la sosirea regelui în București) se oficiază aici un serviciu religios la care asistă monarhul,
șeful Siguranței (Eugen Bianu) și o serie de generali și cavaleri ai ordinului Virtutea Aeronautică8.
Sacralizarea Restaurației nu se produce subit, în timpul regimului autoritar, ci gradual, ca urmare
a unui proces ce debutează încă de la începutul deceniului. În schimb, un alt lieux de mémoire
destinat să sublinieze importanța acestui eveniment este inserat tocmai în interiorul Parcului
Național « Regele Carol II ». Operă a sculptorului Constantin Baraschi și a arhitectului Horia
Creangă, « Aleea Restaurației » este inaugurată cu ocazia Lunii Bucureștilor din anul 1939. Acest
spațiu simbolic este pavat cu dale și străjuit de două rânduri de statui reprezentând femei românce
care poartă pe cap câte un ulcior. Create din piatră sintetică și reproducând modelul clasic al
cariatidelor, acestea sunt de fapt reprezentări alegorice ale Mariei Modura. De altfel, cele două
rânduri a câte 10 cariatide conduc persoana care parcurge aleea exact spre « Fântâna Modurei »,
un ansamblu statuar cu care se termină « Aleea Restaurației ». În fine, deasupra fântânii se înalță

1
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 127/1939, ff. 136-138. Vezi și: Maria BUCUR,
Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania, Indiana University Press, Bloomington,
2009, p. 113.
2
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 37/1938, f. 63; Idem, dosar 100/1938, ff. 14-15.
3
Grigore IONESCU, București: ghid istoric și artistic, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1938, pp. 39-40.
4
Vezi: Les lieux de mémoire, sous la direction de Pierre NORA, vol. I, Gallimard, Paris, 1984, pp. XVII-XLII.
5
Vezi: Curentul, anul XII, 23 aprilie 1939, p. 5.
6
Octavian BUZEA, op. cit., p. 7.
7
Mihail MANOILESCU, Memorii, vol. I, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 260.
8
Curentul, anul V, 9 iunie 1932, p. 4.

— 399 —
statuia Modurei. Lucrată potrivit unui model « românesc », este vorba despre o reprezentare
plastică a primei persoane (o țărancă) ce ar fi întâmpinat pe Carol la revenirea sa în țară1.
Prin nararea și comemorarea repetată a acestui eveniment fondator, se urmărește crearea
unei comuniuni emoționale, respectiv generarea unui sentiment de solidaritate: atât între monarhie
și națiune cât și între membrii națiunii în ansamblul ei. Evenimentul Restaurației este inserat și
discutat încă din 1930 în manualele școlare.
Practicile discutate mai sus ne determină să afirmăm faptul că în anii treizeci masele sunt
inventate ca actori politici pentru prima dată în istoria României. Fiecare sărbătoare a națiunii sau
a monarhiei (ori a amândurora în același timp) se constituie într-un prilej pentru a aduna indivizi
în spații publice, în piețe, de-a lungul unor importante artere de circulație sau pe stadioane. În
această privință, o atenție particulară este acordată defilărilor, în cadrul cărora militarii, țăranii și
tinerii ies în evidență ca fiind categorii privilegiate prin vizibilitatea de care se bucură și numărul
lor. Ulterior, în anii 1938-1940, acestora li se adaugă membrii partidului unic sau cei ai
organizației « Muncă și Voe Bună ». Așa se face că la astfel de ocazii militarii, țăranii, tinerii,
membrii partidului unic, muncitorii sau funcționarii ajung acum să defileze progresiv prin fața
monarhului. Clerul ortodox este la rândul lui prezent, însă atenția este focalizată asupra șefului,
estetizat și glorificat fie prin uniforma și sceptrul său, fie prin prezența sa călare sau într-o tribună
special amenajată. Națiunea este proiectată ca un soi de comunitate mitică de sorginte medievală,
în care fiecare pătură socială își cunoaște datoria față de întregul din care face parte. Tocmai
această încercare de re-creare a trecutului local în prezentul național este destinată a demonstra
din punct de vedere ideologic pretinsa natură organică a statului carlist.
În a doua jumătate a anilor 1930, Piața « Palatului Regal » devine principala scenă de
teatralizare a politicului. Cele mai importante defilări trec exact prin fața reședinței regelui, unde
se amenajează o tribună specială destinată monarhului. Militarii, țăranii, tinerii, membrii
partidului unic sau muncitorii, fiecare dintre aceste categorii defilează în fața lui Carol al II-lea ca
un grup naționalizat. Nu întâmplător indivizii care le formează poartă cu mândrie drapele
naționale. Prin grija acordată estetizării naționale a politicului, carlismul încearcă să cultive iluzia
ordinii și a consensului. Țăranii, clerul ortodox și militarii sunt cele trei categorii destinate să
ilustreze rânduiala, disciplina și ierarhia care ar fi trebuit să stea la baza acestei națiuni moderne.
Asocierea lor cu trecutul nu reprezintă o piedică. Din contră, îndeplinesc funcția unei rădăcini, a
unui mijloc de « ancorare » în « haosul » lumii moderne.
Naționalizarea carlistă se centrează totuși mai ales asupra a două categorii de actori:
țăranii și tinerii. Pentru a se situa în afara oricărei critici sau dizidențe, monarhia se asociază cu
aceste două pături sociale atât din punct de vedere ideologic cât și prin politicile sale culturale și
sociale. În acest deceniu, se încearcă în mod constant reinventarea rolului lor în spațiul public.
Începând din 1935, de pildă, mii de străjeri execută demonstrații de gimnastică, dansuri naționale
sau defilări prin fața regelui și la comanda acestuia2. Un episod cât se poate de relevant se petrece
însă în lunile mai-iunie ale anului 1938. Teofil Sidorovici (comandantul Străjii Țării) și Gabriel
Marinescu (prefect al Poliției Capitalei și ministru al Ordinii Publice) semnează acum un ordin
prin care patru ștafete străjerești pornesc de la fiecare dintre cele patru frontiere ale României
Mari (de Nord, de Sud, de Est și de Vest) astfel încât să aducă regelui, în cadrul serbărilor
Restaurației, urne cu pământ de la graniță. Această acțiune (la care participă 3.500 de străjeri)
începe în ziua de 4 iunie și se termină patru zile mai târziu, atunci când Carol al II-lea primește
patru urne cu pământ adus de la frontierele României, pământ pe care suveranul îl amestecă apoi
într-o singură urnă3. În mod simbolic, se face o trimitere directă la cele mai importante funcții
naționale pe care străjerii și regele sunt destinați să le îndeplinească împreună acum: solidaritatea
națională și apărarea frontierelor.

1
Pentru un articol dedicat « Aleii Restaurației » vezi: România, anul II, nr. 329, 1 mai 1939, p. 19.
2
Vezi: Straja Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, Vremea, București, 1940.
3
Vezi: Straja Țării: buletin, anul I, nr. 5-6, mai-iunie 1938, pp. 49-50; Realitatea ilustrată, anul XII, nr. 597, 29 iunie
1938, p. 22.

— 400 —
 Cea mai importantă componentă umană a ritualului carlist o constituie însă țăranii. Adunați
la București din toate regiunile României Mari și îmbrăcați în costumele lor tradiționale, aceștia
sunt destinați a crea un sentiment în același timp de emoție și de comuniune politică. Printr-un gest
simbolic cât se poate de explicit, Maria Modura poartă o banderolă tricoloră la braț atunci când îl
reîntâlnește pe rege cu prilejul sărbătorii Restaurației din 1938. Îmbrăcată în costum țărănesc,
aceasta îi oferă suveranului un ulcior cu apă din aceeași fântână din care l-ar fi servit pe Carol în
19301. România Mare rămâne încă o națiune țărănească. Aproximativ 80 % dintre locuitorii săi
trăiesc la țară iar majoritatea dintre ei sunt români. Pentru vectorii mișcării politice carliste,
corpurile țăranilor reprezintă o resursă umană și simbolică prețioasă, mobilizată și utilizată
constant pentru scopuri ideologice.
Asemenea puneri în scenă sunt destinate așadar să creeze imaginea unei mulțimi
fraternizate, mobilizate și forjate în cadrul unui mecanism politic și cultural centrat pe monarhism
și naționalism. Carlismul își arogă monopolul naționalismului. Pe scurt, un naționalism oficial
caută să excludă naționalismele care nu sunt recunoscute de către stat, mai ales acela al Gărzii de
Fier, prezentat ca fiind anti-sistemic și deci amenințător pentru stabilitatea și unitatea națională ce
ar fi fost instaurate odată cu noul regim.
Nu este vorba pur și simplu de simple « demonstrații simbolice de forță împotriva Legiunii
», așa cum au fost considerate de unii autori2. Suntem de părere că asemenea fenomene nu pot fi
înțelese dacă sunt interpretate pur și simplu ca o suită de forme caricaturale. Aceste practici
reprezintă până la urmă un vehicul de construcție și întărire a statului-națiune, poate cel mai
important deziderat proclamat de carliști. Trebuie ținut cont de faptul că angajarea indivizilor și a
maselor în aceste acțiuni cu caracter național face parte dintr-un stil politic nou, specific regimelor
autoritare și foarte răspândit acum în Europa. Este vorba despre o formulă modernă de
comunicare și de socializare politică antiparlamentară, adică de o practică opusă celei propuse de
democrația reprezentativă. Potrivit lui Günther Berghaus, aceasta oferă guvernanților avantajul de
a putea transmite mesaje politice într-o manieră situată aparent în afara sferei politicului, dar
acordă și participanților posibilitatea de a experimenta comuniunea cu alți membri ai comunității
politice căreia îi aparțin3. Practicile monarhismului autoritar propun așadar ca stil politic o relație
directă între conducător și supușii săi, evitându-se astfel instituțiile intermediare ale democrației
parlamentare. Dacă parlamentarismul ar fi redus individul la o simplă cifră, atunci « noua politică
» (new politics), pentru a prelua o expresie teoretizată și utilizată de George L. Mosse4, îi oferă
măcar iluzia de a fi participat din punct de vedere politic la viața comunității sale naționale. Cu
acest prilej se produce o veritabilă punere în scenă a suveranității populare. « Noua politică » iese
în evidență ca o practică antiparlamentară care încurajează estetizarea politicului și interacțiunea
directă ca ciment ideologic al națiunii5. Prin noua politică, naționalismul carlist pretinde a
transforma spectatorii în actori.
În această privință, Benedict Anderson ne oferă un tipar de interpretare interesant atunci
când prezintă națiunea ca pe o comunitate imaginată6. Această estetizare a politicului ar putea fi
gândită în egală măsură ca o formulă destinată să ofere dovezile tangibile ale noii comunități
politice naționale dinamizate de monarhism. Practicile discutate mai sus sunt destinate în egală
măsură dinamizării și întăririi comunității naționale, consacrată din punct de vedere politic prin
crearea României Mari la finele Primului Război Mondial. În rândul participanților și spectatorilor
la asemenea manifestări trebuie infuzat sentimentul apartenenței la o comunitate, una națională.

1
Ilustrațiunea Română, anul X, nr. 25, miercuri, 15 iunie 1938, p. 3.
2
Antonio MOMOC, op. cit., p. 202.
3
Günther BERGHAUS, « Introduction », in Günther BERGHAUS (ed.), Fascism and Theatre. Comparative Studies on
the Aesthetics and Politics of Performance in Europe 1925-1945, Berghahn Books, Oxford, 1996, p. 5.
4
George L. MOSSE, The Nationalization of the Masses. Political Symbolism and Mass Movements in Germany from
the Napoleonic Wars through the Third Reich, Howard Fertig, New York, 1975, pp. 1-20.
5
Ibidem, p. 4.
6
Benedict ANDERSON, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Verso, London,
2006, pp. 5-7.

— 401 —
 Pe de altă parte, melanjul dintre monarhism și noua politică se constituie într-un veritabil
fenomen « hibrid », de vreme ce monarhia simbolizează de cele mai multe ori vechea ordine, a
stărilor, a « ordinelor », una ante-democratică și aristocratică, spre deosebire de epoca actuală, a
naționalismelor centrate pe ideea suveranității populare1. Dimensiunea politică și complexitatea
practicilor culturale legate de estetizarea carlistă a politicului rămân însă în continuare un subiect
deschis studiului.
Putem oare vorbi despre existența unei veritabile « liturghii politice » (pentru a folosi un
termen utilizat de Claude Rivière2) asociată monarhismului românesc din anii treizeci ? Până la
urmă, temele ideologice principale ale carliștilor sunt toate inserate într-o serie de ritualuri și de
reprezentări vizuale destinate să genereze în același timp loialitate față de persoana monarhului și
un sentiment de apartenență la comunitatea națională românească. Cum se întâmplă adeseori,
naționalismul prezintă marele avantaj de a putea concilia în egală măsură nevoia de emoție și de
ordine, respectiv de individualism și de comunitate. Privită prin prisma naționalismului, această
comunitate nu mai este una abstractă, ci este personificată prin camaraderie și estetizată printr-o
liturghie politică și prin simboluri. Odată cu împărtășirea și mărturisirea unor țeluri și emoții
comune, relațiilor interpersonale li se oferă un nou înțeles.
Studiul ceremoniilor, al expozițiilor, al arhitecturii sau al gesturilor simbolice ne facilitează
nu doar înțelegerea stilului politic al carlismului, ci și factorii care contribuie în această epocă la
ascensiunea autoritarismului. În opinia lui George L. Mosse, popularitatea regimurilor autoritare
ori totalitare crește nu doar ca urmare a crizei economice, ci și pentru că acestea (spre deosebire
de democrațiile parlamentare) întrebuințează din plin estetizarea politicului (Mosse utilizează la
rândul lui termenul de « liturghie politică » – political liturgy) pentru a forja (și/sau mima)
consensul în interiorul națiunii3. Am putea aplica oare această interpretare carlismului ? Cu greu
am putea nega faptul că în România anilor 1930 estetizarea politicului sub semnul monarhiei
reprezintă în același timp un vehicul destinat să solidarizeze o comunitate și să forjeze un consens.
Monarhul este proiectat ca simbol al unității naționale și ca un garant al stabilității și al
continuității politice.
Estetizarea carlistă a politicului merită atenția cercetătorilor. Printre cele mai importante și
vizibile consecințe ale Restaurației din 8 iunie 1930 se numără inclusiv crearea treptată a unei
liturghii politice particulare, al cărui mesaj fundamental este legat de fondarea unei noi ordini.
Claude Rivière observă pe bună dreptate faptul că orice ceremonial organizat din rațiuni politice
este destinat să figureze ordinea existentă4. În cazul carlismului, acest ceremonial politic
evidențiază nu doar preocupările ideologice ale regimului, ci și anxietățile sale. Analizarea acestei
chestiuni ne permite însă să formulăm întrebări teoretice mult mai largi cu privire la natura acestor
mișcări politice antiliberale.

1
Pentru un text care discută legătura dintre naționalism și ideea de suveranitate populară vezi: Bernard YACK, «
Popular Sovereignty and Nationalism », Political Theory, vol. 29, nr. 4, August 2001, pp. 517-536.
2
Claude RIVIÈRE, Les liturgies politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1988.
3
George L. MOSSE, Confronting the Nation: Jewish and Western Nationalism, Brandeis University Press, Hanover,
1993, p. 40.
4
Claude RIVIÈRE, op. cit., p. 163.

— 402 —
 CAPITOLUL 8 : MONARHISMUL CARLIST CA
I D E O L O G I E A PA L I N G E N E Z E I N A Ț I O N A L E

De-a lungul cercetării pe care am efectuat-o, atenția ne-a fost atrasă deseori de maniera în
care Carol al II-lea și partizanii săi încearcă să legitimeze un model de guvernare autoritar
pornind de la necesitatea de a recrea, respectiv de a reinventa comunitatea politică în afara
parlamentarismului1. Aceștia proclamă fără încetare o dorință de schimbare și un proiect de
palingeneză națională pe care numai Carol ar fi fost capabil să îl dirijeze. Așa se face că
Restaurația este gândită ca un veritabil eveniment fondator, proiectat în trecutul recent ca un «
semn al vremurilor noi »2. Deși acest lucru se petrece de-a lungul întregului deceniu, perioada
regimului autoritar reprezintă în această privință un segment de timp aparte, întrucât abia din
1938 mișcarea politică monarhistă dobândește monopolul guvernării în România Mare. Aceasta se
dotează cu o vocație politică națională care se manifestă inclusiv prin ideea regenerării naționale
prin monarhie.
Din punct de vedere ideologic, acest naționalism modernist de factură monarhică proclamă
ca țel forjarea vitalității, unității și identității unei comunități moderne, națiunea română, gândită
ca un corp politic3. România Mare este acum o societate preponderent agrară. În 1938, specialiștii
estimează că numărul locuitorilor care trăiesc la sate atinge procentul de 81,9 %4. Altfel, în 1939,
doar 54,3 % dintre români știu să scrie și să citească5. Această dimensiune pre-modernă a
României Mari se numără printre factorii decisivi care generează și perpetuează ideologia și
cultura politică a carlismului, centrată în același timp pe mitul șefului, pe naționalism și pe o
anumită filosofie socială a modernizării, toate avansate prin prisma promisiunii de a înfăptui o
renaștere națională.
Analiza noastră este divizată în cinci părți. După o scurtă prezentare a contextului național
în care se desfășoară ideologia monarhistă, explorăm natura practicilor moderniste carliste
pornind de la conceptul analitic de palingeneză politică propus de cercetătorul britanic Roger
Griffin6. Ulterior, explorăm reformele înfăptuite în anii treizeci în numele monarhiei, focalizându-
ne atenția asupra evoluției ideii « statului nou » și a practicilor pe care aceasta le generează. În
ultima parte a capitolului examinăm felul cum Carol al II-lea își joacă rolul de reformator social și
formulăm o serie de întrebări mai cuprinzătoare cu privire la natura modernismului carlist.

1
Vezi: Doru Adrian LIXANDRU, « Le monarchisme comme idéologie de la palingénésie nationale dans la Roumanie
des années trente », Studia Politica, vol. XVI, nr. 3, 2016, pp. 313-330.
2
Albina, anul XLII, nr. 40, 20 octombrie 1939, p. 633. Vezi inclusiv: Elena VĂCĂRESCU, „Un Rege modern. Carol al
II-lea”, Cele Trei Crişuri, nr. 5-6, mai-iunie 1931, p. 56; România Eroică, anul XII, nr. 5-7, mai-iulie 1931, p. 1.
3
Pentru o definiție a acestui concept, vezi: Diane LAMOUREUX, « Corps politique », in Dictionnaire du corps,
Presses Universitaires de France, Paris, 2007, pp. 248-252.
4
Sabin MANUILĂ, Dumitru C. GEORGESCU, « Populația României », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria
Națională, București, 1938, pp. 135-137.
5
George BANU, « La politique medico-sociale », in La vie rurale en Roumanie: XIVe congrès international de
sociologie: Bucarest 1940, Imprimeria Națională, București, 1940, p. 155.
6
Vezi mai ales: Roger GRIFFIN, The Nature of Fascism, Routledge, London, 1991; Idem, Modernism and Fascism.
The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Palgrave Macmillan, London, 2007.

— 403 —
 Într-o carte publicată în 1991, Roger Griffin asociază ideea de palingeneză politică cu
aspirația de a crea o nouă ordine ca urmare a unei perioade percepute ca fiind una a declinului sau
decadenței1. În același timp, acesta încadrează mișcările politice precum cea pe care o studiem
într-o categorie de forme conservatoare de modernism social-politic, pentru a le diferenția astfel de
variante radicale precum nazismul german sau fascismul italian2. Pornind de la această
interpretare, am încercat să identificăm originile ideologice ale reformismului carlist în perioada
de sfârșit a anilor 1920, atunci când se coagulează mișcarea politică și intelectuală care
proiectează și inventează persoana lui Carol ca o soluție pentru a depăși o dublă criză: politică și
economică. Ulterior, în România anilor 1930, ascensiunea carlismului se concretizează prin
întronarea lui Carol (1930) și instaurarea unui regim autoritar monarhist (1938). Desigur, până în
anul 1938, partizanii regelui discută neîncetat despre o criză structurală a parlamentarismului,
acuzând incapacitatea partidelor politice de a reforma statul și societatea. Ceea ce ne atrage însă
atenția este faptul că, în paralel, inițiativele politice, culturale și sociale ale lui Carol al II-lea
(activitatea Fundațiilor Culturale Regale la sate, încadrarea tinerilor, instaurarea unui regim
autoritar) sunt promovate din punct de vedere ideologic ca un veritabil proiect modernist. Țelul
acestor reforme ar fi fost acela de a ajuta națiunea română să răspundă așa cum se cuvine
provocărilor modernității (fie ele politice, culturale ori sociale).
Nu dorim să afirmăm faptul că monarhismul carlist este o formă de modernism, ci mai
degrabă că este prezentat astfel de către actorii acestei mișcări politice, de unde și ideologia
potrivit căreia dinamizarea proiectului național ar fi redevenit posibilă doar grație Restaurației.
Ideea că domnia regelui Carol al II-lea marchează un punct de cotitură în istoria națiunii române
este sugerată uneori inclusiv prin referiri calendaristice. Octavian Neamțu (activist de seamă în
cadrul Fundațiilor Culturale Regale), de pildă, propune ca anul 1938 să devină « anul VIII al
Restaurației »3. În schimb, propaganda îl promovează uneori drept « Anul I al Erei renașterii
naționale »4. Ca și crearea României Mari, Restaurația și instaurarea regimului autoritar sunt
destinate să marcheze debutul unei ere « noi ».
Monarhiștii identifică Restaurația din 8 iunie 1930 cu ceea ce Roger Griffin numește « the
sense of a beginning »5, respectiv cu promisiunea potrivit căreia domnia lui Carol al II-lea coincide
cu o veritabilă renaștere politică, economică și culturală. În opoziție cu starea de anomie a anilor
1920, carliștii promit o nouă Românie, una demnă de statutul teritorial dobândit după război.
Orice formă de modernism se raportează însă, în mod inevitabil, la o perioadă de
decadență. Așa se face că începând din 1930 carliștii popularizează inițiativele regelui ca pe un
proiect național opus imaginii României Mari din a doua jumătate a anilor 1920, prezentată ca o
țară grav afectată de instabilitate politică și economică. Ulterior, odată cu anul 1938, carliștii
supun unei critici asemănătoare întreaga perioadă de după război (1918-1938), gândită ca o epocă
de luptă eroică dusă împotriva unui parlamentarism păgubos. În mod inevitabil, decadența este
totdeauna asociată cu speranța reînnoirii, a renovării, a refacerii. Potrivit logicii moderniste,
degradării îi urmează renașterea6.

1
Idem, The Nature of Fascism, Routledge, London, 1991, pp. 32-36.
2
Idem, « Political Modernism and the Cultural Production of „Personalities of the Right” in Inter-War Europe », in In
the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca HAYNES and
Martyn RADY, I.B. Tauris, London, 2011, p. 32.
3
Octavian NEAMȚU, Țară nouă, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 177.
4
România, anul III, nr. 572, 1 ianuarie 1940, p. 7.
5
Vezi: Roger GRIFFIN, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Palgrave
Macmillan, London, 2007.
6
În această privință, vezi: Marshall BERMAN, All that is Solid Melts into Air. The Experience of Modernity, Verso,
London, 1982; David WEIR, Decadence and the Making of Modernism, University of Massachusetts Press, Amherst,
1996. Regimul politic parlamentar este prezentat explicit de către propagandă ca fiind unul « decadent ». Vezi: Ion N.
DIACONESCU, op. cit., p. 9.

— 404 —
 I — IDEEA « STATULUI NOU ». DE LA ANTIPARLAMENTARISM LA CARLISM

Prin reformele pe care le desfășoară de-a lungul anilor treizeci, monarhia reprezentată de
Carol II pretinde a fi început un proces de re-construcție a statului. Pentru a plasa mai bine această
idee în contextul său istoric, amintim faptul că printre cele mai importante revendicări ale
intelectualilor naționaliști se numără inclusiv cea a unei reforme fundamentale a statului. Această
idee traversează nu doar scrierile ideologilor fasciști ai Gărzii de Fier (Corneliu Zelea-Codreanu,
Ion I. Moța, Vasile Marin sau Mihail Polihroniade1), ci și textele unor partizani ai regelui. Cum
altfel am putea explica faptul că monarhiști precum economistul Mihail Manoilescu, scriitorul
Nichifor Crainic, filosoful Nae Ionescu sau jurnalistul Pamfil Șeicaru își concentrează progresiv
așteptările lor de reformă în persoana lui Carol ? În opinia lui Nae Ionescu, de pildă, principala
funcție a Restaurației urma să fie pur și simplu aceea de « lichidare » a « formelor perimate »,
respectiv a parlamentarismului2. Modificarea din temelii a statului este o acțiune pe care o propune
încă din primele săptămâni care urmează întronării lui Carol II3. Convingerile monarhiste apropie
acum nu puțini suporteri ai « renașterii » naționale.
Cadrul ideologic românesc al acestei perioade este unul destul de asemănător cu contextul
italian din aceeași epocă, deși pentru aceste două națiuni consecințele războiului diferă într-o
manieră fundamentală4. De fapt, demersul nostru se inspiră dintr-o carte scrisă de istoricul italian
Emilio Gentile. În volumul « Il mito dello Stato nuovo. Dal radicalismo nazionale al fascismo »,
Gentile analizează nu doar maniera în care intelectualii naționaliști avansează mitul « statului nou
» ca o soluție pentru ceea ce percep ca fiind o criză a parlamentarismului italian din primele
decenii ale secolului al XX-lea, ci și felul în care ideile despre palingeneză vehiculate de
intelectuali precum Giovanni Papini, Filippo Tommaso Marinetti, Alfredo Rocco sau Giuseppe
Bottai ajung să fie practicate în timpul regimului fascist condus de Benito Mussolini5. Într-o
manieră asemănătoare cu cea din Italia, parlamentarismul și consecințele războiului se dovedesc
printre cei mai importanți factori care generează în România o puternică popularitate a ideii de a
reforma statul prin metode autoritare. Desigur, acest lucru se petrece potrivit unei narațiuni
particulare. După război, crearea României Mari ar fi presupus inclusiv o reconfigurare a
practicilor politice, una conformă noului cadru național și provocărilor sale: integrarea noilor
provincii, gestionarea chestiunii minorităților naționale, modernizarea satelor sau educarea
naționalistă a tinerelor generații. Deși nu puțini sunt cei care își formulează nemulțumirile față de
lipsa reformelor făcute în această privință încă din prima jumătate a anilor 1920, abia criza
economică de la sfârșitul acestui deceniu (căreia i se adaugă criza monarhiei cauzată de moartea
regelui Ferdinand și instaurarea unei regențe) generează un nou puseu al dezideratului de
palingeneză națională. Frustrările pe care naționaliștii români le resimt în această privință sunt
direcționate constant împotriva parlamentarismului, pe care îl concep ca principală forță a
decadenței. Intelectuali precum Mihail Manoilescu, Nae Ionescu sau Nichifor Crainic participă în
1
Mihail POLIHRONIADE, „Note asupra crizei tehnice a parlamentarismului aiurea şi la noi”, Gândirea, anul XIII, nr.
3, martie 1933, p. 103; Vasile MARIN, „Naţiunea împotriva Statului de import”, Axa, anul I, nr. 6, 5 februarie 1933,
p. 1. Vezi și: Mircea PLATON, « The Iron Guard and the „Modern State”. Iron Guard Leaders Vasile Marin and Ion
I. Moţa, and the „New European Order” », Fascism, anul I, nr. 1, 2012, pp. 65-90.
2
Nae Ionescu, scrisoare către Armand Călinescu reprodusă în Nae IONESCU, Scrisori și memorii, ediție îngrijită de
Dora MEZDREA și Marin DIACONU, Muzeul Literaturii Române, București, 2006, p. 40.
3
Nae IONESCU, „Între statul de drept şi instituţiile de fapt”, Cuvântul, anul VI, 3 iulie 1930, p. 1.
4
Dacă suprafața statului român crește de la 138.000 km² la 295.049 km² (vezi: Enciclopedia României, vol. I,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 133), după Primul Război Mondial italienii reproșează Aliaților de a nu le
fi acordat toate teritoriile promise în schimbul participării la război prin Tratatul de la Londra, semnat în 1915 de un
guvern condus de Antonio Salandra. Naționaliștii italieni vorbesc acum despre o « victorie mutilată » (vittoria
mutilata). Vezi: James H. BURGWYN, The Legend of the Mutilated Victory: Italy, the Great War, and the Paris
Peace Conference, 1915-1919, Greenwood Press, Westport, 1993.
5
Emilio GENTILE, Il mito dello Stato nuovo. Dal radicalismo nazionale al fascismo, Editori Laterza, Bari, 1999.
Pentru prima ediție, vezi: Idem, Il mito dello Stato nuovo dallʼantigiolittismo al fascismo, Editori Laterza, Bari, 1982.
Vezi și: Idem, The Struggle for Modernity. Nationalism, Futurism and Fascism, Praeger Publishers, Westport, 2003.

— 405 —
mod activ în anul 1930 la aducerea lui Carol în România și la întronarea sa. Marea Depresiune,
este de părere George L. Mosse, reprezintă peste tot în Europa evenimentul prin excelență care
oferă un nou impuls ideilor de « renaștere » națională1. Nu trebuie neglijat faptul că Restaurația se
produce chiar la apogeul acestei crize economice.
Dintre intelectualii monarhiști, Mihail Manoilescu este persoana care se evidențiază ca un
veritabil « arhitect » al « statului nou ». Acest teoretician al partidului unic și al corporatismului2
practică un discurs traversat deseori de tema palingenezei naționale. În această privință, nu trebuie
neglijat faptul că tocmai Lumea Nouă este titlul dat revistei pe care o fondează în 1932.
Colaborator apropiat al lui Carol al II-lea (mai ales la începutul și la sfârșitul domniei acestuia),
Manoilescu proclamă cât se poate de franc « refacerea statului românesc » și construirea « statului
nou » și a « societății noi »3. Noul edificiu este destinat să pună capăt « discontinuității » politice și
« dezordinii » generate de parlamentarism4. Așa se face că Manoilescu imaginează încă din 1933
un stat corporatist a cărei viață politică urmează să fie armonizată de două instituții: « Regele » și
« Parlamentul Corporativ »5. În paralel, acesta vede tocmai în Carol al II-lea persoana capabilă să
conducă o operă de « redresare », adică un lider înzestrat cu calitățile necesare pentru a putea
pune bazele unei « ere noi » în existența națiunii române6. Potrivit viziunii politice împărtășite de
Manoilescu, persoana liderului este, înainte de toate, o reprezentare mobilizatoare. « Șeful » este
în același timp întruchiparea, « mitul » și simbolul « noii ere »7.
De fapt, asocierea dintre monarhie și ideea de regenerare a statului traversează discursul
carlist de-a lungul întregului deceniu. Atât pentru monarhiști cât și pentru propagandă, a vorbi
despre Carol al II-lea înseamnă acum a vorbi despre statul nou. Inclusiv oamenii de rând care îi
scriu regelui imediat după Restaurație îi urează succes în îndeplinirea « planului » urzit pentru «
renaşterea României »8. Un avocat din Huși, de pildă, vede în el persoana capabilă să inaugureze «
era nouă imperios cerută de poporul românesc »9. Câțiva ani mai târziu, Grigore Gafencu și Valer
Pop vorbesc deja despre « România Nouă » respectiv despre « ritmul nou » pe care regele l-ar fi
imprimat procesului de guvernare10 iar Octavian Goga sau Simion Mehedinți văd la rândul lor în
suveran pe creatorul « României noi », un lider care dorește sincer « renovarea clădirii întregului
Stat »11. Asemenea expresii se dovedesc din ce în ce mai atrăgătoare inclusiv pentru propagandă.
Așa se face că un volum din 1936 închinat aniversării a 70 de ani de la instalarea lui Carol I ca
principe al regatului român prezintă acțiunile urmașului său din acest deceniu ca fiind destinate
pur și simplu « purificării din temelii a edificiului statului Român », al cărui « Stăpân » este12.
« Statul nou » se clădește însă treptat. Deși schimbarea fundamentală de direcție se produce
prin Restaurația din iunie 1930, abia anul 1938 este destinat a marca veritabila bornă a procesului
de palingeneză națională. Desăvârșind episodul Restaurației, instaurarea regimul autoritar ar fi
inaugurat astfel o a doua etapă fundamentală în crearea noului edificiu de stat.
1
George L. MOSSE, Confronting the Nation: Jewish and Western Nationalism, Brandeis University Press, Hanover,
1993, p. 29.
2
Vezi: Mihail MANOILESCU, Le parti unique: institution politiques des régimes nouveaux, Les Oeuvres Françaises,
Paris, 1936 ; Idem, Le siècle du corporatisme: doctrine du corporatisme intégral et pur, Librairie Félix Alcan, Paris,
1934.
3
Tendințele tinerei generații: două conferințe de Mircea Vulcănescu și Mihail Manoilescu, Tipografia Ziarului
Universul, București, 1934, p. 30.
4
Ordinea, anul IV, 6 februarie 1935, p. 5.
5
Mihail MANOILESCU, România, Stat corporativ, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1933, p. 5.
6
Idem, Memorii, vol. II, editura Enciclopedică, București, 1993, p. 370.
7
Idem, Le parti unique: institution politique des régimes nouveaux, Les Oeuvres Françaises, Paris, 1936, p. 138.
8
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 159/1931, f. 99.
9
Idem, dosar 147/1930, f. 117.
10
Grigore GAFENCU, op. cit., pp. 315-316; Curentul, anul VII, 25 august 1934, p. 9; Curentul, anul IX, 21 octombrie
1936, p. 5.
11
Gheorghe CARDAȘ, Regele Carol al II-lea preamărit cu slavă și credință de cântăreții neamului, editura Librăriei
Universale Alcalay, București, 1936, p. 73; Simion MEHEDINȚI, Prefață la George BEURAN, Majestatea Sa
Regele Carol al II-lea, Regele Copiilor, București, 1935, p. 4.
12
Victor Bradu GHIȚULESCU, Cartea de aur: 70 de ani de la întemeierea Dinastiei române 1866-1936, Federația
Generală a Presei din Provincie, București, 1936, p. 45.

— 406 —
 II — « ȚARA, UN VAST ȘANTIER1 ». EXPERIMENTAREA « STATULUI NOU »
(1938-1940)

Începând cu anul 1938, discursul palingenezic devine din ce în ce mai dominant în

România. Se proclamă astfel într-o manieră francă instaurarea « statului nou »2. Așa se face că
într-un articol pe care îl publică la scurt timp după schimbarea de regim Manoilescu anunță pur și
simplu « moartea lumii vechi » și începutul « lumii noi »3. În același context, « statul nou » devine
tema preferată a unor cuvântări și texte din anii 1938 și 1939 aparținând lui Armand Călinescu4.
Mesajul central al acestor cuvântări este tocmai unul potrivit căruia instaurarea monarhiei
autoritare coincide cu credibilizarea și eficientizarea instituțiilor statului. Vechile tare ale
administrației, puse pe seama parlamentarismului, s-ar fi sfărâmat așadar odată cu inaugurarea a
ceea ce Călinescu consideră la rândul său ca fiind edificiul « statului nou »5. În fine, inventarea
ideologică a noului așezământ politic preocupă inclusiv pe Pamfil Șeicaru. În articolele pe care le
scrie acum în Curentul, Șeicaru se referă la Constituția din 27 februarie ca la o schimbare «
structurală » a temeliei statului6 iar la rege ca la un adevărat « Ctitor » al « statului nou »7. În
opinia acestui monarhist, statul inaugurat de Carol al II-lea este unul « transfigurat »8.
Pentru fiecare dintre acești carliști, dovada palingenezei politice este reprezentată nu doar
de activitatea Fundațiilor Culturale Regale, a străjeriei și a echipelor regale, ci și de eforturile
făcute pentru modernizarea armatei ori a capitalei și, în fine, chiar de faptul de a fi instaurat un
regim autoritar, avut acum în vedere împreună cu întreaga sa suită de reforme (o nouă Constituție,
un partid unic, un parlament corporativ, etc.). Ca și în anii trecuți, termenii « palingenezici » se
înrădăcinează din ce în ce mai mult în discursul propagandei oficiale și al monarhiștilor9. Armand
Călinescu teoretizează « noul regim » și « era nouă »10 în vreme ce Mihail Manoilescu11, Miron
Cristea12, Teofil Sidorovici13, Octavian Neamțu1 Alexandru Bădăuță2, Dimitrie Gusti3, Cezar

1
Ne-am inspirat din titlul unei conferințe ținute radiofonice ținută de Cezar Petrescu în luna octombrie a anului 1939.
Vezi România, anul II, nr. 501, 20 octombrie 1939, p. 5.
2
Vezi: România, anul I, nr. 134, 13 octombrie 1938, p. 1; România satelor, anul III, nr. 89, 17 martie 1940, p. 6;
Nichifor CRAINIC, „Copilărie și sfințenie”, Gândirea, anul XVII, nr. 1, ianuarie 1938, p. 1; Mihail RALEA, «
Munca în noul regim », In Era nouă, Asociația Publiciștilor Români, București, 1938, p. 8; Gheorge ALEXIANU, «
Regimul electoral în România », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 244;
România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 15.
3
Mihail MANOILESCU, „Au murit notele”, Lumea Nouă, nr. 3-4, martie-aprilie 1938, p. 112.
4
Armand CĂLINESCU, Noul regim, Imprimeria Națională, București, 1939; Idem, « Spiritul noului regim
administrativ », in Enciclopedia României, vol. II, Imprimeria Națională, București, 1938, pp. 3-5; Idem, « Discurs
rostit la instalarea Rezidentului Regal al Ținutului Sucevei », in Un an de Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub
glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1939, pp. 11-12.
5
Idem, Noul regim, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 103.
6
Pamfil ȘEICARU, „Cadru nou, dar și viață nouă”, Curentul, anul XI, 3 iunie 1938, p. 12.
7
Idem, „Constituția muncitorilor”, Curentul, anul XI, 2 martie 1938, p. 12.
8
Idem, „Acțiuni de transfigurare a Statului”, Curentul, anul XII, 13 ianuarie 1939, p. 12.
9
Vezi, de pildă: Ștefan ȘOIMESCU, Pe drumul reînnoirii, Bucovina, I.E. Torouțiu, București, 1938; Era nouă,
Asociația Publiciștilor Români, București, 1938; Ion C. DUMITRESCU, Gheorghe CREȚU, Era nouă a României
sau opera constructivă a M.S. Regelui Carol II, Tipografia Eminescu, Cernăuți, 1939; Ion C. DUMITRESCU, M.S.
Regele Carol II. Restaurația: înfăptuiri. O eră nouă, București, 1939; Grigore TĂUȘAN, M.S. Regele Carol II și
progresul țării noastre, București, 1939; Octavian NEAMȚU, Țară nouă, Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », București, 1939; Anastase PASCALI, Ilie ANESIEA, Pe căile renașterii, editura autorilor, București, 1939;
Dumitru Dem DIMĂNCESCU, New Romania, The Shakespeare Head Press, Oxford, 1939; Ioan ANDREIAN, M.S.
Regele Carol II: rege creator de viață nouă. 8 Iunie 1930 – 8 Iunie 1940, Tiparul Albina Românească, Iași, 1940; Ion
D. ENESCU, Arhitectura, Renașterea Națională: Stilul Regele Carol al II-lea, București, Imprimeria Națională,
1940.
10
Armand CĂLINESCU, Noul regim, Imprimeria Națională, București, 1939; Idem, « Spiritul noului regim
administrativ », in Enciclopedia României, vol. II, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 5.
11
Mihail MANOILESCU, « Politica muncii naționale », in Enciclopedia României, vol. III, Imprimeria Națională,
București, 1939, p. 229.
12
Monitorul Oficial, anul CVI, nr. 49, 1 martie 1938, p. 1133.
13
Straja Țării: buletin, anul I, nr. 5-6, mai-iunie 1938, p. 11.

— 407 —
Petrescu4, Alexandru Lapedatu5 (acum preşedinte al Academiei Române) sau Constantin
Argetoianu6 proclamă franc « România Nouă ». Iată o serie de termeni și expresii folosite din ce în
ce mai frecvent de carliști nu doar pentru a legitima noua ordine antiliberală, ci și pentru a stârni
sentimente și imagini mobilizatoare. Nu întâmplător « Frontul Renașterii Naționale » este
denumirea aleasă pentru partidul unic. Potrivit propagandei, acest așezământ, al cărui imn este
intitulat tocmai « Vremuri noi »7, îndeplinește acum funcția de instrument politic « regenerator al
națiunii »8.
Faptul de a vehicula o asemenea ideologie a regenerării nu rămâne fără urmări. Înainte de
a se răsfrânge asupra practicilor instituțiilor statului, aceste idei penetrează discursul a nu puțini
români. Cel puțin aceasta este impresia pe care o creează o lectură atentă a corespondenței «
populare » a regelui9. Altfel, de ce monarhului i se mulțumește pentru « reînnoirea » țării10, pentru «
ritmul nou » pe care l-ar fi imprimat vieții politice11 ori pentru înfăptuirea marii « opere de
regenerare a neamului »12 ? Odată cu schimbarea de regim din februarie 1938, din ce în ce mai
mulți români mărturisesc acum încrederea într-o « renaștere » a României Mari sub conducerea
monarhiei13. Așa se face că, acuzând « vechea etică politică », câțiva locuitori ai orașului Focșani îi
vorbesc patriarhului (în calitatea sa de șef al primului guvern al regimului carlist) într-o scrisoare
nu doar despre încrederea pe care o au în « noul regim » și în « noua eră » făurită de rege, ci și
despre « suflul nou » întronat în « mecanismul vechi al statului » sau despre « opera de purificare »
dirijată de monarh, care le oferă « speranța de mai bine »14.
Nu trebuie neglijat faptul că monopolul pe care regimul îl deține acum asupra mijloacelor
de comunicare înseamnă că fiecare realizare, mai mult sau mai puțin importantă, de la politici
culturale și până la înzestrarea armatei, poate fi exploatată ca o dovadă a faptului că monarhia
autoritară își îndeplinește misiunea de vector al palingenezei naționale. Tocmai înfăptuirile statului
carlist reprezintă subiectul unui text scris de Cezar Petrescu și publicat în primul volum al
Enciclopediei României. Articolul are o însemnătate deosebită pentru că înglobează în mod explicit
cele mai multe dintre temele discursului monarhiștilor și ale propagandei despre meritele noii
ordini create sub impulsul lui Carol al II-lea. Astfel, atunci când se referă la cele mai importante
reforme naționale din acest deceniu, Cezar Petrescu enumeră progresiv eficientizarea
administrației, înzestrarea armatei, implicarea bisericii ortodoxe în spațiul public, reformele
sanitare, sistematizarea capitalei, toate alăturate politicilor destinate satelor, tinerilor sau culturii
naționale15. Mesajul transmis de Cezar Petrescu este unul cât se poate de explicit și se referă la

1
Octavian NEAMȚU, Țară nouă, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 14, 15, 16, 29,
105, 106, 180.
2
Alexandru BĂDĂUȚĂ, „Participarea României la Expoziția Universală de la New York”, Cele trei Crișuri, anul XX,
nr. 3-4, martie-aprilie 1939, p. 60.
3
Dimitrie GUSTI, Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », vol. II,
București, 1940-1941, p. 139.
4
Cezar PETRESCU, „Regele Carol, mesager al păcii reale”, România, anul I, nr. 173, 21 noiembrie 1938, p. 1.
5
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 46/1938, f. 3.
6
Constantin ARGETOIANU, « Pe marginea unui bilanț », in Zece ani de domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea, vol. I,
Cartea Românească, București, 1940, p. 32.
7
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 28, f. 47.
8
România, anul III, nr. 628, 28 februarie 1940, p. 6.
9
Vezi, de pildă: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 109/1939.
10
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 843, f. 32.
11
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 90/1939, f. 9.
12
Idem, dosar 85/1938, f. 1.
13
Un bucureștean care dedică suveranului câteva strofe cu prilejul aniversării Restaurației din 1939 le intitulează pur și
simplu « Vremuri noi ». Vezi: ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 109/1939, vol. II, f.
136.
14
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 254/1939, f. 149.
15
Cezar PETRESCU, « Domnia Regelui Carol al II-lea », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională,
București, 1938, pp. 945-963.

— 408 —
imaginea suveranului ca principal « arhitect » al statului nou: « Toate au pornit din gândul M.S.
Regele Carol al II-lea ori au fost însușite de Suveran, căpătând numai așa sorți de înfăptuire, în
instabilitatea guvernelor fără principii de continuitate și în inerția aparatului administrativ
încremenit în rutină. De la codul penal care-i poartă numele și până la un pod ori școală primară de
sat, un stadion sportiv ori Cetatea Universitară, pretutindeni spiritul Său se află prezent, sub o piatră
de temelie. Duhul ctitoricesc al lui Constantin Brâncoveanu s-a întrupat în al treilea Rege al țării,
pentru a-i zidi cu osârdie numai așezări de cultură »1. Orice acțiune generatoare de dinamism și
inovație este asociată de propagandă cu succesul noului regim în efortul său de a transforma
națiunea română română într-o comunitate modernă și puternică.
Demonstrând un entuziasm particular față de diferite practici regenerative, carliștii
inventează noul regim ca pe un exercițiu modern de state-building în care mitul regenerării
naționale prin monarhie joacă un rol central. Pentru ei, modernizarea națiunii înseamnă acum în
primul rând reformarea instituțiilor statului, modernizarea satelor, naționalizarea maselor și
formarea tinerelor generații, cele destinate a construi « România de mâine ». Nu mai puțin
importante sunt preocupările legate de « sănătatea » națiunii și a membrilor care o compun.
Imaginea-cheie prin care este reprezentată acum România carlistă este aceea a unui vast
șantier, în care toți membrii națiunii lucrează cot la cot pentru edificarea « noii Românii ». Țara «
nouă » este proiectată în egală măsură ca o realitate și ca un proces și este destinată a fi făurită
prin muncă. Munca făcută în mod concertat de indivizii care formează națiunea se dorește a fi una
dintre dovezile cele mai vizibile ale înfăptuirii renașterii naționale. De altfel, tocmai Țară nouă prin
munca tuturor este titlul unei broșuri de propagandă distribuită în câteva mii de exemplare2. Cultul
muncii promovat acum de către regim este justificat inclusiv prin nevoia de a împlini procesul de
palingeneză națională.
Propaganda ne informează astfel că noua Românie se creează mai ales prin tineri. Ca și în
anii trecuți, monarhia se sprijină constant pe această categorie socială, pe care o încadrează și o
orientează astfel încât să depună eforturi pentru modernizarea națiunii. Acțiunile desfășurate în
această privință de tineretul carlist sunt prezentate într-o manieră foarte sugestivă de Octavian
Neamțu într-un volum intitulat Țară nouă. Pe scurt, ipoteza lui Neamțu este tocmai cea menționată
de noi mai sus. Înainte de toate, « Țara nouă » se construiește prin tinerii încadrați în echipele
regale și în străjerie3. Străjerii și echipierii muncesc cot la cot pentru modernizarea satelor, repară
sau construiesc biserici, drumuri și poduri, plantează arbori și sapă fântâni, contribuie la
realizarea unor gospodării model, dar ridică și troițe4. Așa se face că « România Nouă » reprezintă
acum una dintre temele favorite ale cântecelor destinate să-i mobilizeze5. Cultul muncii naționale se
numără printre stâlpii ideologici ai educației tinerilor, fie ei străjeri sau membri ai echipelor
regale6. Astfel, printre ideile de bază ale mişcării străjerești se numără inclusiv « regenerarea
Neamului », un deziderat sintetizat de salutul « Sănătate ! »7. În timpul regimului autoritar, tinerii
sunt proiectați ca fiind cea mai importantă forță regenerativă dinamizată de monarhie. Reînnoită și

1
Ibidem, p. 963.
2
Țară nouă prin munca tuturor, Biblioteca Frontului Renașterii Naționale, București, 1938.
3
Octavian NEAMȚU, Țară nouă, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.
4
Vezi: Teofil SIDOROVICI, Constantin ENESCU-BUGHEA, Straja Țării: o credință și un avânt, Institutul de Arte
Grafice Luceafărul, București, 1937; Straja Țării: buletin, anul I, nr. 5-6, mai-iunie 1938, p. 11; Sate și echipe,
Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, p. 41; Fundația Culturală Regală « Principele Carol
» 1934-1938, Atelierele Luceafărul, București, 1938, p. 144; „Pentru o Românie Nouă”, Căminul Cultural, anul V,
nr. 8, august 1939, p. 674; Dimitrie GUSTI, « Les bases scientifiques du service social de Roumanie », in Roumanie:
monographie élaborée par le Service Social, Imprimeria Națională, București, 1939, pp. 3-4.
5
Vezi: Ilie ANESIEA, Mioara POSTULACHE, Chemarea cea Sfântă. Imnuri străjerești 1936-1938, Tiparul Oltenia,
București, 1938, pp. 28-29; Căminul Cultural, anul V, nr. 8, august 1939, p. 682.
6
Vezi: Simion MEHEDINȚI, Învățătorul în Straja Țării, Cugetarea, București, 1938, p. 242; Teofil SIDOROVICI, Ion
MANOLESCU, « Straja Țării », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 489;
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 78/1938, ff. 101-102; Octavian NEAMȚU, « Despre
noi, cei din echipe », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1937, pp. 99-
100.
7
Almanahul străjerilor 1940, editura Librăriei Socec & Co., S.A., Bucureşti, 1940, p. 99.

— 409 —
purificată de toate miasmele trecutului, România Mare ar fi fost astfel mobilizată înainte de toate
sub semnul monarhiei, al muncii constructive și al solidarității tinerelor generații.
Pe de altă parte, carliștii vehiculează nu doar ideea « statului nou » (respectiv a « statului
nou » regenerat prin tineri), ci și pe aceea a « omului nou ». Se dorește acum « regenerarea »
națiunii printr-un « nou tip de Român »1. Împlinirea a zece ani de Restaurație, de pildă, reprezintă
pentru Nichifor Crainic un prilej pentru a constata faptul că în ultimul deceniu « organismul »
României avusese parte tocmai de « transfuzia de sânge a omului nou »2. Cu doi ani în urmă, într-
un discurs rostit în aprilie 1938 într-un sat din județul Arad, Dimitrie Gusti echivalase activitatea
echipelor regale cu o « școală de oameni noi », o școală căreia i-ar fi revenit acum sarcina
înfăptuirii « țării noi »3. Nu echipierii dirijați de Gusti sunt însă identificați cel mai frecvent cu
oamenii noi ai României carliste. În această privință, figura străjerului se bucură de cea mai
importantă popularizare. Formarea unui « cetățean desăvârșit », în același timp ortodox,
naționalist, monarhist și atașat de tradiție, cu un spirit energic și un corp fortificat prin activitate
fizică – iată țelul organizației condusă de Teofil Sidorovici4. Straja Țării își propune așadar să dea
naștere « omului nou », asociat de Sidorovici cu « omul eroic al României de mâine »5. Străjerul
este destinat să devină unul dintre cei mai importanți actori ai României carliste. Firea sa și
acțiunile sale sunt aspecte care îl determină pe filosoful Constantin Rădulescu-Motru să îi
inventeze o psihologie aparte:

« Iată tipul sufletesc de străjer reprezentat astăzi prin sute de exemplare pe băncile școlii, unde mai
înainte era necunoscut. Ce aduce nou cu el în spiritul școlii ?
O mustrare și o mare nădejde. O mustrare la unilateralitatea școlii de până acum. (...) Elevii străjeri,
când vin astăzi pe băncile școlii, ei vin ca să învețe carte, dar nu carte pentru carte, ci carte pentru viață. De
aceea și trăsăturile tipului lor se deosebesc de acelea ale elevilor de altădată. Privirea la ei este mai sigură,
mișcările mai disciplinate, atitudinea, în total, cu mai multă stăpânire de sine. Grija de viață face ca ei să aibă
apoi o altfel de înțelegere a valorii timpului față de cea pe care o aveau elevii de odinioară. Elevii de
odinioară erau tăcuți și smeriți cât timp țineau ochii pe carte, dar, îndată cartea dată la o parte, începea pentru
ei timpul așa-zis liber: timpul în care se dărâmau cele învățate. Nebunia în locul disciplinei; faptele
necugetate în locul faptelor învățate după maximele moralei. Timpul liber nimicea din temelie ceea ce se
zidise în timpul de școală.
Străjerul aduce cu el nu numai o mustrare a trecutului, ci și o mare nădejde pentru viitor. Viața
neamului nostru era, de câțiva ani, amenințată să sece în profunzime. Manifestările ei toate se petreceau la
suprafață. Nicio credință adâncă. Nicio înfăptuire sprijinită pe jertfă. Ideologii multe și pretențioase, dar
pentru apărarea lor niciun om gata la sacrificii. Un « egocentrism » dizolvant peste tot. Tradițiile religioase;
legăturile către Tron și instituțiile Statului; sentimentele de camaraderie și de prietenie chiar, destrămându-se
an după an, într-o atmosferă de indiferență generală.
Și iată deodată minunea străjerismului ! În mijlocul destrămării generale, ca un semn al providenței,
seva strămoșească a neamului nostru înviorează din nou în sufletul unor copii. Puțin la număr, la început, din
ce în ce mai mulți în urmă, acești copii readuc la viață credințele ce erau gata să piară. De pe buzele lor
auzim din nou legămintele sfinte către Biserică, Rege și Țară; din sufletele lor simțim cum se înalță o nouă
îmbărbătare pentru destinul neamului.
Străjerul nu are încă un tip sufletesc pe deplin format; tipul lui este în curs de formare. Noi, astăzi,
asistăm la peripețiile luptei pe care el o duce cu greutățile care îi împiedică desăvârșirea. Însă tipul său senin
și voluntar îl vedem cum se conturează din ce în ce mai limpede. Îl vedem de pe acum dominând regiuni din
țară. Mâine el va domina peste tot întinsul Țării.

1
Vezi: „Înnoirea țării prin tineretul Regelui. Regenerarea unei țări”, Curentul, anul XII, 9 iunie 1939, p. 7; Cezar
PETRESCU, „Străjeria și Dinastia română”, Straja Țării: buletin, anul I, nr. 7-8, iulie-august 1938, pp. 48-50; Anton
GOLOPENȚIA, „Creșterea nouă a tineretului”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 640-642.
2
Nichifor CRAINIC, „Biblia Regelui”, Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 578-587.
3
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 75/1938, ff. 134-139; Fundația Culturală Regală Principele
Carol 1934-1938, Atelierele Luceafărul, București, 1938, pp. 153-158.
4
Teofil SIDOROVICI, « M.S. Regele, Marele Străjer al Țării, Ctitorul, Îndrumătorul și Supremul Comandant », Straja
Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, Vremea, București, 1940, p. 28.
5
Teofil SIDOROVICI, Ion MANOLESCU, « Straja Țării », in Enciclopedia României, volumul I, Imprimeria
Națională, București, 1938, p. 489.

— 410 —
 Psihologia străjerului este în curs de formare. Nădejdea noastră însă este că ea nu va întârzia să se
fixeze. Căci ea este forjată pe psihologia Românului voinic și viteaz.
Sufletul tău, iubite străjer, este născut din îmbinarea unor factori aleși de Dumnezeu ca să
călăuzească viața neamului nostru: Inspirația Suveranului, întinerirea spirituală a popoarelor europene,
readucerea la lumină a vechilor tradiții românești. Din acești trei factori este zămislit sufletul tău.
Inspirația Suveranului, primul factor, dacă ar fi lipsit, tu ai fi un copil al secolului trecut. Ai fi învățat
carte, pentru ați face parte în slujbele Statului. N-ai fi aceea ce Țara așteaptă de la tine: minte cumpănită pe
trup oțelit; gata oricând. Și ar fi putut lipsi inspirația Suveranului, dacă Dumnezeu ar fi voit-o. Căci Suveran
activ, animator de energie, este în Europa de astăzi o excepție »1.

Chiar dacă nu formulează programe pentru o veritabilă revoluție culturală și antropologică (cum
se întâmplă în acești ani în state totalitarele), monarhiști precum Rădulescu-Motru, Sidorovici sau
Gusti inventează trăsături noi pentru cetățeanul statului monarhiei autoritare. Carliștii desfășoară
acum ceea ce Ioan Stanomir consideră a fi o veritabilă « imagistică regenerativă »2. Atunci când
interpretează felul în care Carol II este inserat în cadrul panteonului național, istoricul Lucian
Boia observă la rândul lui faptul că acest rege este asociat cu o puternică « promisiune
palingenezică »3.
În această privință, este cât se poate de semnificativ faptul că țara « înnoită » ca urmare a
impulsului monarhiei este figurată în mod constant prin intermediul expozițiilor, inițiative prin care
se proiectează constant o Românie virtuală. În anii treizeci, expozițiile realizate sub semnul
monarhiei sunt utilizate ca o dovadă a renașterii naționale. Muzeul Satului Românesc, « Luna
Bucureștilor », « Săptămâna Cărții », expozițiile străjerilor sau ale echipelor regale, Expoziția
Internațională « Muncă și Voe Bună » din 1939 sau pavilioanele românești ale expozițiilor
internaționale, fiecare dintre aceste manifestări s-ar fi cuvenit a fi percepută în același timp ca o
expoziție a « României Noi », de vreme ce evidențiază mai ales reformele realizate în timpul
deceniului carlist. Așa se face că în capitală Muzeul Satului Românesc și echipele regale prezintă
ferme-model și sate modernizate prin munca Fundațiilor Culturale Regale4 în vreme ce expozițiile
străjerilor înfățișează o tânără generație transfigurată grație educației naționaliste și monarhiste
pe care o primește5. Pe de altă parte, la expoziția internațională de la Paris (1937), Fundațiile
Culturale Regale amenajează inclusiv un stand dedicat « Igienei și Locuinței Rurale ». Cu ajutorul
unor fotomontaje și machete se arată vizitatorilor locuințe rurale model, dar și reformele realizate
pentru « igiena familiei și a satului românesc »6.
Folosirea unor astfel de strategii ideologice devine din ce în ce mai evidentă în anii
regimului autoritar. În anul 1939, de pildă, Dimitri Gusti și Alexandru Bădăuță, organizatori ai
pavilionului românesc de la Expoziția Universală din New York, se referă franc la România regelui
Carol II ca la « România cea nouă »7. Într-o manieră asemănătoare, Expoziția Internațională «
Muncă și Voe Bună » din același an este destinată să arate felul « cum regimul cel nou de la 10
februarie 1938 a transformat, a regenerat și a dat impulsuri noi de viață pe tărâmul unde nu creșteau
până atunci decât spinii dezorganizării, ai neînțelegerii și ai lipsei de încredere în ordinea de Stat »8.
La sfârșitul deceniului, carliștii și propaganda înscriu neîncetat inițiativele monarhiei și ale
regimului pe care îl conduce într-o veritabilă logică modernistă.

1
Constantin RĂDULESCU-MOTRU, „Psihologia străjerului”, Straja Țării: buletin, anul I, nr. 5-6, mai-iunie 1938, pp.
34-36.
2
Ioan STANOMIR, « Constituţie, Coroană şi țară. Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940 »,
Studia Politica, anul III, nr. 1, ianuarie 2003, p. 93.
3
Lucian BOIA, Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, București, 2006, pp. 329-330.
4
Vezi: A III-a expoziție a Echipelor Regale studențești: catalog, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1937.
5
Vezi: Straja Țării – 8 Iunie 1938: prima expoziție a muncii străjerești, Direcția Generală a Propagandei, București,
1938.
6
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 8/1938, f. 27, 29.
7
Ibidem, f. 18, 83; Alexandru BĂDĂUȚĂ, „Participarea României la Expoziția Universală de la New York”, Cele trei
Crișuri, anul XX, nr. 3-4, martie-aprilie 1939, p. 60.
8
ANIC, fond MMSOS, dosar 1007/1939, f. 57.

— 411 —
 III — CARLISM, MODERNISM ȘI BIOPOLITICĂ

Unul dintre aspectele care ne determină să explorăm natura regimului carlist inclusiv dintr-
o perspectivă modernistă este legat de grija deosebită pe care actorii săi individuali și instituțiile
sale o demonstrează pentru igiena națiunii1. Cuvântul « sănătate » se numără acum nu întâmplător
printre leitmotivele discursului carlist2. Începând de la sociologul Dimitrie Gusti3 sau de la
ministrul de Interne Armand Călinescu4 și până la jurnalistul Pamfil Șeicaru5 ori Teofil Sidorovici6,
comandantul străjeriei, « sănătatea » națiunii ocupă totdeauna un loc de frunte printre
preocupările partizanilor regelui. Pornind de la asemenea chestiuni ne propunem să analizăm în ce
măsură monarhismul carlist poate fi gândit ca o formă de modernism inclusiv pornind de la grija
dovedită pentru corp: atât pentru corpul națiunii cât și pentru corpurile indivizilor care o compun.
Cum altfel am putea explica faptul că împotriva decadenței și a degenerării carliștii
proclamă neîncetat vigoarea și grija pentru sănătate ? Tocmai ca urmare a acestei griji purtate
față de corpul politic al națiunii « ofensivelor culturale » realizate sub semnul monarhiei li se
adaugă acum așa-numite « ofensive sanitare ». Desfășurate mai ales în perioada când generalul
Nicolae Marinescu conduce Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, acestea devin în
scurt timp unele dintre cele mai popularizate acțiuni ale regimului autoritar7. Așa se face că în
fiecare dintre ținuturile noii Românii se întocmesc hărți sanitare și se organizează « Săptămâna
Igienei ». Cu acest prilej, rezidenții regali, Fundațiile Culturale Regale, străjerii și echipierii
desfășoară sub îndrumarea ministerului veritabile campanii naționale de igienă, în cadrul cărora
se înființează spitale, se construiesc sau se reabilitează băi publice, se face propagandă sanitară în
rândul populației, se oferă consultații medicale gratuite, se distribuie medicamente, se fac
vaccinări și deparazitări, toate acestea alături de diferite alte acțiuni destinate curățeniei și
înfrumusețării satelor și orașelor8.
O asemenea orientare biopolitică nu ar trebui să ne mire. În timpul regimului monarhiei
autoritare, unor eugeniști notorii li se oferă posibilitatea de a participa la elaborarea unor
programe de « sănătate publică ». Iuliu Moldovan și alți câțiva membri ai mișcării eugeniste din
România sunt numiți membri ai Consiliului Superior al Frontului Renașterii Naționale iar partidul
unic reorganizează ministerul Sănătății, atribuțiile sale fiind redefinite acum explicit în termeni de

1
Pentru o perspectivă comparativă a practicilor eugeniste ale statelor din estul și sud-estul Europei în perioada
interbelică, vezi: Marius TURDA, Paul J. WEINDLING (eds), Blood and Homeland. Eugenics and Racial
Nationalism in Central and Southeast Europe, 1900-1945, Central European University Press, Budapest, 2007;
Christian PROMITZER, Sevasti TRUBETA, Marius TURDA (eds), Health, Hygiene and Eugenics in Southeastern
Europe to 1945, Central European University Press, Budapest, 2011; Marius TURDA (ed.), The History of East-
Central European Eugenics, 1900-1945: Sources and Commentaries, Bloomsbury, London, 2015.
2
În această privință, nu trebuie neglijat faptul că salutul roman (generalizat în a doua jumătate a anilor 1930) este
utilizat de către carliști laolaltă cu urarea « Sănătate ! ».
3
ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 3/1936, f. 5, 47, 53, 54.
4
Armand CĂLINESCU, « Discurs rostit la instalarea Rezidentului Regal al Ținutului Sucevei », in Un an de
Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Tiparul Mitropolitul Silvestru,
Cernăuți, 1939, p. 12.
5
Pamfil ȘEICARU, „O lege a regenerării etnice”, Curentul, anul III, 24 iunie 1930, p. 1; Idem, „Lupta pentru sănătatea
nației”, Curentul, anul XI, 30 iulie 1938, pp. 1-2.
6
Teofil SIDOROVICI, Marin GEORGESCU, Sub poală de codru verde, Tipografia « Bucovina » I.E. Torouțiu,
București, 1940, p. 11, 16.
7
Vezi, de pildă: „Ofensiva sanitară la sate”, România, anul I, nr. 2, 3 iunie 1938, p. 3; „Ofensivă sanitară în județul
Romanați”, Curentul, anul XI, 13 august 1938, p. 8; „Ofensiva sanitară în mediul rural”, Curentul, anul XI, 14 august
1938, p. 7; „O hartă sanitară a țării românești”, Curentul, anul XII, 7 ianuarie 1939, p. 10; „O nouă ofensivă sanitară.
Acțiunea întreprinsă de domnul ministru dr. General Marinescu pentru organizarea ofensivei în 10 județe”, România,
anul II, nr. 397, 8 iulie 1939, p. 7.
8
Vezi: ANIC, fond Ținutul Bucegi, dosar 176, ff. 1-2; ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 8, f. 3;
Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale: Program de activitate, Imprimeria Națională, București, 1939, pp. 11-12.

— 412 —
« protecție a sănătății familiei și a patrimoniului biologic național »1. Deloc întâmplător, grija
pentru « igienă » și « sănătate » este totdeauna prezentă printre atribuțiile unor așezăminte carliste
precum Căminele culturale2, Straja Țării3, echipele regale4, Frontul Renașterii Naționale5 sau
organizația « Muncă și Voe Bună »6. În egală măsură, ideile eugeniste penetrează inclusiv
programul instituțiilor dirijate de Dimitrie Gusti (Fundațiile Culturale Regale și Institutul Social
Român)7. Așa se face că I.S.R. se dotează încă din 1935 cu o secție de Demografie, Antropologie și
Eugenie ce își propune să studieze « morfologia », « structura », « evoluția » și « valoarea biologică
» a populației din România8.
Numeroși intelectuali gândesc acum așezămintele patronate de rege ca un mediu propice
pentru diseminarea unor modele de modernitate în zonele rurale. În această privință, Căminul
cultural devine pentru Dimitrie Gusti « instituția fundamentală de reformă a satelor »9. Sporirea
numărului Căminelor culturale și generalizarea activității echipelor regale în 1938 prin crearea
Serviciului Social sunt gândite explicit de acest monarhist ca inițiative menite să faciliteze «
cucerirea vieții noi » destinată satelor10. În această privință, dimensiunea modernistă (respectiv
eugenistă) a activității Căminelor culturale, este de părere Maria Bucur, ar trebui gândită ca o
încercare de a oferi satelor o formulă viabilă de modernitate și de a întări solidaritatea lor
comunitară11.
Sub domnia lui Carol al II-lea comunitățile rurale sunt destinate a fi înzestrate progresiv nu
doar cu Cămine culturale și biblioteci, ci și cu o infrastructură modernă și cu băi populare, cu
utilaje moderne pentru agricultură și cu electricitate, cu dispensare și farmacii. În această privință,
Petru Comarnescu prefigurează satul românesc ca pe un omolog al satului danez12. La sfârșitul
deceniului, discursul palingenezic reprezintă unul dintre cele mai des folosite instumente de
persuasiune iar propaganda nu încetează a face legătura între monarhism și modernizarea zonelor
rurale. Așa se face că prima ediție a calendarului România Satelor vestește pur și simplu începutul
« veacului nou al satului românesc »13. Cu prilejul aniversării a zece ani de domnie carlistă editorii

1
Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005, p. 280. Pentru o istorie a ideilor
și practicilor eugeniste din România modernă, vezi și: Marius TURDA, Eugenism și antropologie rasială în România
1874-1944, Cuvântul, București, 2008.
2
Vezi: Sabin MANUILĂ, „Organizarea sănătății în cadrele căminului cultural”, Căminul Cultural, anul II, nr. 10,
octombrie 1936; Statut pentru funcționarea căminelor culturale, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1937, p. 3, 5; Îndrumător al muncii culturale la sate, ediția a II-a, Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », București, 1937, 26, 31, 96, 97.
3
ANIC fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 78/1938, ff. 101-102; Monitorul Oficial, anul CVI, nr.
292, 15 decembrie 1938, pp. 5942-5947; Idem, anul CVI, nr. 229, 3 octombrie 1938, pp. 4624-4625; Carnet Școlar
1938-1939, București, 1938, p. 10; Carte de citire pentru clasa a IV-a primară, Editura Casei Școalelor și a Culturii
Poporului, București, 1938, pp. 226-227; „Ziua a doua din Săptămâna străjerilor. Sănătatea Neamului”, Curentul,
anul XII, 5 iunie 1939, p. 3; Teofil SIDOROVICI, Prefață la Ioana CERNĂTESCU, Ioan I. MANOLIU, Basme și
povestiri, Tipografia Litera, București, 1940, p. 3.
4
Vezi: Echipe studențești la sate: program de lucru și rezultate. Întâiul an: 1934, Fundația Culturală Regală «
Principele Carol », București, 1935, pp. 19-25; Ion APOSTOL, Mărturisirile unui echipier, Fundația Culturală Regală
« Principele Carol », București, 1939, pp. 26-27; Henri H. STAHL, Câteva lămuriri despre Serviciul Social pentru
tineretul universitar din țară, București, Fundația Culturală Regală, 1939, pp. 15-18.
5
ANIC, fond Frontul Renașterii Naționale, dosar 157, f. 90-91.
6
Vezi: ANIC, fond MMSOS, dosar 1182/1938, f. 70; „Noi cartiere muncitoreşti”, Ilustrațiunea română, anul X, nr. 50,
miercuri, 7 decembrie 1938, p. 3; Monitorul Oficial, anul CVII, nr. 213, 15 septembrie 1939, p. 5402.
7
Vezi: Roumanie: monographie élaborée par le Service Social, Imprimeria Națională, București, 1939; Dimitrie
GUSTI, Problema sociologiei: sistem și metodă. Trei comunicări, Imprimeria Națională, București, 1940.
8
Dumitru C. GEORGESCU, „Secția de demografie, antropologie și eugenie a Institutului Social Român”, Sociologie
românească, anul I, nr. 1, ianuarie 1936, p. 57.
9
Dimitrie GUSTI, „Serviciul social”, Sociologie românească, anul III, nr. 7-9, iulie-septembrie 1938, p. 298.
10
Dimitrie GUSTI, Principiile și scopurile Seviciului Social, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București,
1939, p. 3, 30-32; ANIC, fond Fundațiile Culturale Regale. Centrala, dosar 75/1938, ff. 91-94.
11
Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005, pp. 115-116.
12
Petru COMARNESCU, „Misiunea socială a Fundației Principele Carol”, Revista Fundațiilor Regale, anul V, nr. 12,
decembrie 1938, p. 639.
13
Calendarul România Satelor, București, 1939.

— 413 —
revistei cu același nume reproduc în felul următor urările de « sănătate » pe care câțiva țărani le-
ar fi adresat acum monarhului: « Sănătate Majestate / Strigăm cu sinceritate ! / Sănătate, să trăiești
! / Strigă piepturi țărănești, / Strigă glasuri românești, / Ce-și vor face datoria / Apărându-și țara,
glia. / Satele reînviate / Vă trimit azi Sănătate ! »1.
Această retorică ne trimite cu gândul la maniera în care satul și țăranii reprezintă pentru
carliști o parte integrantă a proiectului de modernitate românească, o modernitate autohtonă
centrată pe valorile tradiționale pe care comunitățile rurale încă le păstrează. Maria Bucur
remarcă pe bună dreptate faptul că în acest deceniu țăranii devin o veritabilă « masă de recipienți
ai programelor eugenice »2. Printre grijile naționaliștilor români se numără acum problema
disoluției iminente a comunităților tradiționale sau a satului arhaic, supus acum efectelor «
negative » ale modernizării. Analfabetismul, condițiile de locuire, lipsurile legate de igienă,
regimul alimentar sau alcoolismul se numără printre cele mai importante tare ale lumii satelor
identificate de cercetătorii contemporani. În perfectă congruență cu spiritul vremii, medicul igienist
Gheorghe Banu propune pentru îndreptarea acestor tare adoptarea unor măsuri eugenice3. Odată
devenit în 1939 preşedinte al Serviciului Social4, Banu prezintă explicit activitatea așezămintelor
carliste ca parte a unui program național de îmbunătățire a stării culturale, sanitare și economice
a satelor5.
Capitalismul, industrializarea și urbanizarea modelează acum din plin societatea
românească. În opinia multora, aceste forțe amenință să distrugă specificul satelor, privite nu doar
ca principal depozitar al specificului națiunii, ci și ca un izvor de regenerare a comunității
naționale. Într-o societate preponderent țărănească, regimul monarhiei autoritare își asumă funcția
de a acționa ca o contrapondere față de impactul modernității, gândită explicit ca o forță care pune
în primejdie structurile tradiționale pe care România Mare se sprijină din punct de vedere biologic
și identitar.
Pe de altă parte, lupta pe care regimul carlist o duce pentru « însănătoșirea » națiunii poate
fi sesizată inclusiv atunci când investigăm maniera în care autoritățile capitalei interpretează
acțiunea de asanare a mlaștinilor din jurul Bucureștiului. Inserată suitei de programe edilitare
asociate « Lunii Bucureștilor » și prezentată în același timp ca parte a campaniilor naționale de
igienă, această acțiune beneficiază inclusiv de implicarea personală a regelui.
O veritabilă retorică modernistă domină discursul autorităților despre natura acestui
demers, început la mijlocul anilor 1930. Așa se face că încă din 1935 aflăm că în zonele Băneasa,
Herăstrău, Floreasca, Fundeni, Pantelimon, Tei și Cernica, descrise ca « mlaștini » cauzatoare de
« molime », vor fi amenajate lacuri navigabile pentru sporturi și agrement, toate acestea alături de
spații verzi și surse de apă pentru grădini de zarzavaturi6. Trei ani mai târziu, progresele
înregistrate în acest domeniu sunt prezentate într-un volum închinat realizărilor regimului carlist.
Intitulată în mod sugestiv « Era nouă », cartea elogiază printre reformele sanitare ale regimului
inclusiv lucrările de asanare a lacurilor « malarigene »7. În acești ani, propaganda prezintă
acțiunea de asanare a lacurilor Herăstrău și Tei în termeni pur moderniști, ca o luptă dusă pentru
« sănătatea » orașului împotriva unor « focare de infecție » și a unor « regiuni insalubre »8.

1
România satelor, anul III, nr. 99, 9 iunie 1940, p. 1.
2
Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005, p. 192.
3
Gheorghe BANU, « La politique medico-sociale », In La vie rurale en Roumanie: XIV Congrès international de
sociologie, Bucarest, 1939, Imprimeria Națională, București, 1940, p. 162.
4
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 127/1939, ff. 136-138.
5
Gheorghe BANU, « La politique medico-sociale », in La vie rurale en Roumanie: XIV Congrès international de
sociologie, Bucarest, 1939, Imprimeria Națională, București, 1940, pp. 190-194.
6
Luna Bucureștilor, anul I, nr. 2, 18 mai 1935, p. 3.
7
Era nouă, Asociația Publiciștilor Români București, 1938, p. 96.
8
„Luna Bucureştilor 1939. Minunata realizare din Parcul Naţional Regele Carol II”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr.
643, 16 mai 1939, p. 16; „Oglinda de apă a Bucureştilor. Serbările Lunii Bucureştilor şi inaugurarea lucrărilor de
asanare a lacurilor din nordul Capitalei”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr. 644, 23 mai 1939, p. 20.

— 414 —
 Am putea interpreta aceste practici ca pe un echivalent românesc al politicii de bonifica
(revendicare)1, prin care statul fascist italian transformă în terenuri arabile mlaștini din Latium,
Sicilia și Sardinia2. Este vorba despre proiecte pe care autori precum Ruth Ben-Ghiat ori Roger
Griffin le analizează ca pe niște veritabile practici moderniste3. În ambele cazuri acțiunea de «
asanare » de mlaștini este înțeleasă și promovată ca parte a unui proiect național de combatere a
degenerării și de reînnoire a societății prin înlăturarea factorilor cauzatori de patologii și «
curățarea » teritoriului. Drept dovadă, pavilioanele expoziției anuale « Luna Bucureștilor » se
ridică simbolic tocmai în Parcul Național « Regele Carol II », un parc care este « inventat » prin
asanarea progresivă a lacului Herăstrău. Alături de recent amenajatul lac « Tei », Parcul Național
« Regele Carol II » se dorește a fi un model de transformare a unor terenuri neigienice. La fel cum
se întâmplă în cazul operațiunilor moderniste de « bonifica » din Italia fascistă, inclusiv în
România aceste acțiuni sunt evidențiate ca un demers de revendicare, de dobândire, de câștigare a
unor terenuri prin transformarea lor din mlaștini pline de țânțari și cauzatoare de maladii în
terenuri arabile sau spații verzi, în suprafețe navigabile ori aerodromuri sau în fabrici și ferme
model.
Analizarea unor asemenea practici se dovedește cu atât mai utilă în studiul nostru cu cât
regelui însuși i se supune spre aprobare programul de lucru, a cărui punere în practică trece
imediat în sarcina Uzinelor Comunale ale capitalei4. Până la urmă, Carol al II-lea se numără la
rândul lui printre cei care imaginează împânzirea întregii țări cu o rețea de canale navigabile
destinate să faciliteze irigarea unor regiuni afectate frecvent de secetă pornind tocmai de la
modelul consacrat la amenajarea lacurilor Herăstrău și Floreasca5. Potrivit medicului Nicolae
Hortolomei, Ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale în perioada mai – iulie 1940,
suveranul prezidează personal ședința în care se hotărăște crearea « Comisiunii de asanări
malarice »6. Faptul că Hortolomei ține neapărat să precize faptul că aceeași « inițiativă regală » a
stat la baza acțiunii de asanare a « terenurilor malarigene » făcută cu scopul « de a combate
malaria » reprezintă în egală măsură un argument care ne determină să evidențiem necesitatea
investigării acestui episod ca parte a experimentului modernist carlist. Acest experiment de
revendicare în numele monarhiei a unor terenuri neutilizabile și generatoare de « maladii » se
cuvine a fi înțeles inclusiv în dimensiunea lui simbolică, și anume aceea de transformare într-un
sens modernist a unei părți din teritoriul național. Felul cum este percepută asanarea lacurilor
bucureștene trădează într-o manieră explicită etosul modernist al carlismului.

IV — CAROL II : REFORMATOR SOCIAL ȘI « REGE AL RENAȘTERII NAȚIONALE

»

Promisiunea regenerării naționale reprezintă ideea centrală a curentului intelectual și de

opinie care îl aduce pe Carol în România în iunie 1930 și care facilitează înscăunarea sa ca
monarh a unui stat de aproximativ 18.000.000 de locuitori. În egală măsură, aceeași promisiune îl
obligă să își asume în acest deceniu rolul reformatorului (politic și social). Îndeplinind această

1
Vezi: Piero BEVILACQUA, « Bonifica », in Dizionario del fascismo, volume primo, Einaudi, Torino, 2002, pp. 179-
183.
2
Federico CAPROTTI, « Destructive Creation: Fascist Urban Planning, Architecture and New Towns in the Pontine
Marshes », Journal of Historical Geography, vol. 33, nr. 4, 2007, pp. 651-679.
3
Ruth BEN-GHIAT, Fascist Modernities: Italy, 1922-1945, University of California Press, Berkeley, 2001, pp. 4-5;
Roger GRIFFIN, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Palgrave
MacMillan, 2007, p. 225.
4
Dumitru RADU, „Luna Bucureștilor 1937”, Urbanismul, anul XIV, nr. 7-8, iulie-august 1937, p. 322.
5
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, Curtea Veche,
București, 2003, p. 183.
6
N. HORTOLOMEI, „M.S. Regele și sănătatea publică”, România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 8.

— 415 —
funcție, acesta își legitimează Restaurația și acțiunile, precum și procesul de personalizare a puterii
de care se bucură în calitate de principal actor politic.
În jurul imaginii sale de reformator social se construiește progresiv o narațiune particulară,
una potrivit căreia în timpul domniei sale România Mare trebuie modernizată cu orice preț, fie și
sub un regim politic al monarhiei autoritare. Unii carliști, precum pedagogul Ștefan Șoimescu
(instructor în Straja Țării), o integrează unei reprezentări mai cuprinzătoare și anume statutului de
Salvator pe care Carol și-l asumă în 1930. Într-un volum publicat în 1938, Șoimescu explică astfel
contextul istoric în care Carol II îndeplinește acest rol:

« O consecință generală a războiului mondial a fost, în toate țările, dezaxarea organismului de stat.
Peste tot procesul acesta devenise atât de adânc încât refacerea vieții nu mai era o simplă problemă de
îndreptare economică, ci o problemă complexă, ce implica un sistem întreg de concepții și măsuri
echivalente în toate domeniile, cu o reformă de proporții și creațiuni. Nevoia unui reformator, care să
răspundă unei asemenea meniri, devenise în felul acesta la un moment-dat ea însăși problema timpului. Toate
țările, toate popoarele își căutau omul providențial. Un vânt amenințător începuse a sufla pretutindeni în toate
părțile și lumea își dădea socoteală că ori se arată omul, ori se dezlănțuie furtuna. Acestea erau împrejurările
simțite la noi în preajma Restaurației.
Din clipa Restaurației, Marele nostru Rege ia două feluri de măsuri, unele privind actualitatea,
celelalte opera de viitor. Astfel, în scurtul răstimp de câțiva ani, cu o grijă deosebită pentru tot ce e menit să
constituie în stat funcție socială și morală în vederea binelui obștesc, Regele nostru întronează cultul muncii
constructive și instaurează o eră nouă, cu climatul sănătos al râvnei și încrederii. (...) Prin sfetnici aleși,
îndrumează problema financiară, reface economia națională a țării, însănătoșește viața publică, unifică
legislația, organizează administrația, pune la punct problema apărării naționale, înzestrează armata,
stimulează refacerea drumurilor, subliniază importanța agriculturii, pune un deosebit preț pe buna stare a
țăranului și ajută cu o grijă temeinică propășirea acestei importante ramuri a economiei noastre naționale,
sprijină industria, încurajează toată activitatea productivă sau mijlocitoare onestă și insistă asupra educației
poporului, în special asupra educației tineretului »1.

Narațiunea lui Șoimescu este una plină de semnificații. Lăsând la o parte dimensiunea
propagandistică a acestui text, cu greu am putea nega faptul că Primul Război Mondial, crearea
României Mari, eșecul parlamentarismului din anii douăzeci ori criza economică se constituie în
principalii factori care întăresc mitul regenerării naționale prin monarhie. Îndeosebi
antiparlamentarismul încurajează popularitatea imaginii unui șef autoritar, a unui lider capabil să
conducă reformele necesare pentru crearea statului nou.
În studiul nostru discutăm despre o ideologie carlistă a palingenezei pentru că totdeauna
(re)înnoirea, renașterea, regenerarea, reforma ori refacerea sunt puse în legătură cu persoana și
acțiunile suveranului. Cum altfel am putea explica faptul că fiecare dintre practicile « regenerative
» pe care le discutăm în acest capitol sunt subsumate monarhiei ? Pentru partizanii săi, Carol al II-
lea este nu doar « Suveranul Reformator »2, « Regeneratorul României »3, « misionarul renașterii
naționale »4, « Regele Renașterii Culturale »5 sau « Ctitorul sănătății publice »6 ci și « Ziditor de
Ţară nouă »7, « Ctitor al României reînviate »8 și « deschizător de drumuri noi »9. Dintre
corespondenții săi, nu puțini sunt cei care văd în el « Ctitorul » sau « Făuritorul României noi »10,
completând astfel imaginea oficială a suveranului de veritabil « ziditor priceput al noului stat

1
Ștefan ȘOIMESCU, op. cit., pp. 1-4.
2
Ion CEFA, „Ţinutul Someş în faţa înfăptuirilor”, Tribuna, anul I, nr. 1, sâmbătă, 29 octombrie 1938, p. 8.
3
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 84/1940, vol. II, f. 171, 224.
4
România, anul II, nr. 342, 14 mai 1939, p. 2
5
Tudor ARGHEZI, „Regele Renașterii”, România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 4.
6
N. HORTOLOMEI, „M.S. Regele și sănătatea publică”, România, anul III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 8.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 175/1930, f. 324.
8
Idem, dosar 109/1939, vol. I, f. 141.
9
Aurel S. Goia, Prin credință, muncă și economie, zidim o puternică și fericită Românie, Tipografia Litera, București,
1939, p. 58.
10
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 140/1936, f. 18; Idem, dosar 84/1940, vol. I, f. 5.

— 416 —
românesc »1. Ideea că regele conduce o veritabilă operă de renaștere națională este una puternic
popularizată acum, atât în România cât și în străinătate. Propaganda îl înfățișează nu doar ca
principal actor politic, ci și ca principal vector al reformării României Mari.
Într-adevăr, numeroși români văd acum în Carol al II-lea vectorul schimbării. Între carlism
și speranța de înnoire înțeleasă ca schimbare există o legătură puternică. Începând din 1930,
carliștii și propaganda converg către persoana regelui speranțele de reformă. În această privință,
Alexandru G. Donescu (primar al Bucureștiului între anii 1934 și 1938) îl asociază nu fără temei
cu procesul de « reconstrucție a României »2. Nu doar ca urmare a calității sale de rege se întâmplă
ca acest monarh să dezbată, să aprobe și să impulsioneze planuri naţionale de reformă. Înainte de
toate, de la el se asteaptă o reordonare, o recadrare a naţiunii astfel încât această comunitate să
poată face față cât mai bine posibil provocărilor modernităţii, oricare ar fi natura lor.
Desigur, prin acțiunile sale, regele nu este izolat de ideologia palingenezică creată în jurul
său. Din contră, acesta își joacă cu îndrăzneală rolul de principal « arhitect » al noului stat. Carol
al II-lea cultivă astfel imaginea unui rege modern, a cărui calitate de reformator politic și social
este dublată de o pasiune pentru automobile, aviație și cinematografie. Regele se prezintă el însuși
ca făcând parte din « generația nouă »3. De altfel, o analiză atentă a discursurilor sale frapează
observatorul prin frecvența termenilor referitori la ideea de palingeneză națională, mai ales în a
doua jumătate a deceniului său de domnie. Așa se face că în septembrie 1934, cu prilejul
inaugurării săpăturilor arheologice de la Sarmizegetusa, monarhul proclamă « renașterea națională
»4, pentru a prezenta apoi (în 1935) Straja Țării ca o organizație destinată să pună bazele «
României noi »5. Straja Țării, echipele regale și Căminele culturale formează, în opinia
suveranului, o singură mișcare de « regenerare națională »6. În fine, în februarie 1938, regele
prezintă instaurarea regimului autoritar și promulgarea unei noi Constituții ca pe începutul unei «
ere noi » pentru « România reînnoită »7. Începând din acest moment, regatul pe care îl conduce este
destinat a deveni o « țară reînviată »8.
Pentru a mobiliza indivizii și masele în jurul monarhiei, un veritabil patos modernist
traversează discursul său din acești ani iar acest aspect devine vizibil inclusiv atunci când avem în
vedere grija pe care și el o arată față de « sănătatea » națiunii. Urarea « Sănătate ! » se instalează
progresiv în vocabularul său începând cu anul 1934 9. Pentru Carol II, « Sănătate ! » reprezintă
salutul « generației noi »10. Ca și partizanii săi, regele dă dovadă de o veritabilă viziune modernistă
atunci când vine vorba de națiunea pe care este menit să o reformeze. O gândire binară, una care
opune « sănătatea » contra « maladiilor » care ar fi atacat « corpul » națiunii traversează frecvent
discursurile sale. În opinia suveranului, una dintre funcțiile esențiale ale străjeriei, căminelor
culturale și echipelor regale ar fi fost tocmai aceea de a făuri generații și sate « sănătoase »11.

1
România satelor, anul III, nr. 89, 17 martie 1940, p. 6.
2
Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor: considerații și rezultate, Tipografia de Artă și Editură Leopold
Geller, București, 1935, pp. 4-5.
3
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 244.
4
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940, p. 382.
5
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 40.
6
Vezi: Idem, p. 48, 82, 233; Cartea Echipelor, București, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », 1939, p. 23;
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, Curtea Veche,
București, 2003, pp. 263-264.
7
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 34/1938, f. 8; ANIC, fond Casa Regală. Diverse,
dosar 20/1938, f. 5.
8
ANIC, fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosar 34/1938, f. 52.
9
Vezi: Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I-II, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II »,
Bucureşti, 1940.
10
Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 253.
11
Idem, p. 38, 268; M.S. Regele Carol II despre munca la sate a căminelor culturale și echipelor studențești, Fundația
Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939, pp. 7-8.

— 417 —
Obsesia comunității « sănătoase » penetrează astfel inclusiv convingerile sale politice. Într-un
discurs programatic pe care îl rostește la începutul anului 1939, Carol deplânge în maniera
următoare starea sanitară a populației: « Fiecare știe că pe acest teren avem enorm de înfăptuit.
Tuberculoza, bolile sociale, malaria, mortalitatea infantilă, fac ravagii și, în general, starea sanitară
a populației lasă mult de dorit. Trebuie făcută, în această ramură a activității de stat, o sforțare
serioasă pentru întărirea neamului »1. Prin retorica și inițiativele sale, suveranul leagă idealul
palingenezei naționale de monarhie. În egală măsură, prin asemenea practici discursive acesta
încearcă să mobilizeze indivizii și masele în jurul monarhiei, instituție pe care o reprezintă.
Convingerile ideologice moderniste ale suveranului merită analizate inclusiv prin raportare
la ipostaza sa de monarh constructor, o reprezentare care se numără printre cele mai popularizate
teme ale propagandei. Ascensiunea carlismului pare a fi strâns legată de preocupările pentru
modernizarea urbanistică a Bucureștiului, o dezbatere care animă întregul deceniu2. De cele mai
multe ori, personajele implicate în această polemică proclamă o modernizare a capitalei făcută
prin intervenția statului. În esență, miza acestei acțiuni este legată de noul statut pe care acest oraș
îl dobândește după război. Bucureştiul trebuie transformat într-o metropolă a României Mari
planificată într-un mod cât mai coerent posibil.
Așa se face că idealurile de regenerare ale regimului autoritar se doresc a fi exprimate
acum inclusiv prin planurile de reamenajare urbanistică a capitalei. În deceniul carlist nu doar se
discută posibile planuri de transfigurare a capitalei, ci orașul se și transformă progresiv din punct
de vedere edilitar și urbanistic. În această privință, Carol al II-lea este frecvent consacrat în
postura de ghid estetic. În anii treizeci, autoritățile pun în practică o nouă lege administrativă, se
fac lucrări pentru canalizarea Dâmboviței și asanarea unor lacuri, se execută pavaje, dar se
îmbunătățesc și serviciile de iluminat public, de transport în comun și de salubritate. Înainte de
toate, după cum am demonstrat într-unul din capitolele anterioare, noua capitală se remarcă prin
monumentalitate. Se înalță clădiri impunătoare pentru Palatul Comunal și pentru sediile
ministerelor de Interne, Externe și al Economiei Naționale. În 1939 este inaugurat noul edificiu al
Școlii Superioare de Război și tot acum încep lucrările de construcție a Palatului Ministerului
Transporturilor. Pe de altă parte, cele trei piețe monumentale ale orașului (« Victoriei », «
Palatului » și « 8 Iunie ») se află la rândul lor în plin proces de reamenajare. Deceniul carlist

1
Cuvântările Regelui Carol II. 1930-1940, vol. II, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940, p. 371, 375, 375.
2
Vezi: Alexandru BUSUIOCEANU, „Arhitectura românească de azi”, Gândirea, anul X, nr. 12, decembrie 1930, pp.
469-473; Ion D. ENESCU, „Specificul urbanistic al Capitalei”, Arhitectura, 1931-1933, p. 14; Mihail SEBASTIAN,
„Bucureștii ăștia prăpădiți...”, Cuvântul, anul IX, 7 iulie 1933, p. 1; Primăria Municipiului București, Planul director
de sistematizare al Municipiului București, editura Institutului Urbanistic al României, București, 1934; Constantin
ARGETOIANU, Realitate şi fantezie în urbanistica Bucureştilor, editura Ziarului Tribuna Edilitară, Bucureşti, 1934;
Ion D. ENESCU, „Urbanism: Bucureștii-Capitală”, Gândirea, nr. 7, noiembrie 1934, pp. 296-297; Idem, „Capitala
țării și arhitectura națională”, Gândirea, nr. 8, decembrie 1934, pp. 350-352; Gheorghe M. CANTACUZINO, „O
Capitală”, Revista Fundaţiilor Regale, anul I, nr. 12, decembrie 1934, pp. 580-591; Alexandru ZAMPHIROPOL,
„Despre planul de sistematizare al Bucureștilor”, Arhitectura, 1934, pp. 41-45; Dem. I. DOBRESCU, Viitorul
Bucureştilor, editura Ziarului Tribuna Edilitară, Bucureşti, 1935; Oscar HAN, „Luna Bucureștilor”, Curentul, anul
VIII, 14 martie 1935, p. 1; Marcel IANCU, Horia CREANGĂ, Octav DOICESCU, Către o arhitectură a
Bucureștilor, editura Ziarului Tribuna Edilitară, București, 1935; Ion D. ENESCU, „Capitala și construcțiile”,
Arhitectura, nr. 2, august 1935, pp. 7-8; Alexandru ZAMPHIROPOL, „Urbanismul și prefacerea Capitalei”,
Arhitectura, nr. 5, aprilie 1936, pp. 4-6; Gheorghe M. CANTACUZINO, „Despre posibilitățile unei arhitecturi
românești”, Revista Fundațiilor Regale, anul IV, nr. 1, ianuarie 1937, pp. 129-134; Ștefan VLĂDESCU, „Planul de
sistematizare a Capitalei”, Viitorul, anul XXIX, 27 iulie 1937, p. 1; Grigore IONESCU, „Arhitectura neo-românească
în lumina realizărilor din ultimii ani ai secolului al XIX-lea până azi”, Cele trei Crișuri, anul XIX, nr. 5-6, mai-iunie
1938, p. 94; C. SFINȚESCU, „Superurbanismul încadrat în stilul totalitar”, Urbanismul, anul XV, nr. 10-12,
octombrie-decembrie 1938, pp. 341-343; Alexandru BUSUIOCEANU, „Urbanism și arhitectură”, Gândirea, anul
XVIII, nr. 10, decembrie 1939, pp. 579-580; A. MUNTE, „Bucureştii în prefacere. Un oraş nou se înalţă din vechile
aspecto”, Realitatea ilustrată, anul XIII, nr. 641, 2 mai 1939, p. 6, 17; Mihail MANOILESCU, „Despre o capitală
fără arhitectură și despre supravegherea peisajului național”, Buletinul A.G.I.R., anul XXI, nr. 12, decembrie 1939,
pp. 91-94; Gheorghe M. CANTACUZINO, „Arhitectura românească după Restauraţie”, Revista Fundaţiilor Regale,
Anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 740-744; Mihail SEBASTIAN, „Bucureștii înainte și după Restaurație”, Revista
Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 752-758.

— 418 —
coincide cu o perioadă de trasare a unor mari bulevarde și cu epoca de aur a « blockhaus-urilor »
bucureștene. Multe dintre ele se înalță în centrul Bucureștiului, unde fasonează artere precum
bulevardul Magheru, promovat frecvent de propagandă drept exemplu al ritmului rapid de
modernizare pe care domnia lui Carol al II-lea l-ar fi impus capitalei1.
În această privință, o reprezentare cât se poate de relevantă este proiectată într-unul din
pavilioanele primei ediții a « Lunii Bucureștilor » (1935), acolo unde o machetă de 100 de metri
pătrați prezintă capitala contemporană traversată atât de marile artere de circulație în curs de
amenajare cât și de piețele prevăzute a fi sistematizate. Un sistem de iluminat inovator arată astfel
vizitatorilor nu doar lucrările efectuate până în 1935, ci și pe cele de executat în viitor2.
Planificarea « carlistă » a Bucureștiului devine o metaforă pentru a desemna idealurile de
regenerare ale regimului iar monarhului i se recunoaște nu doar capacitatea de a diagnostica
problemele orașului, ci inclusiv pe aceea de a-l transforma.
Carol al II-lea cultivă această imagine în spațiul public. Regele vizitează nu doar șantierele
« Lunii Bucureștilor »3 ci inspectează și lucrările de reamenajare a piețelor « Palatului » și « 8
Iunie ». La fața locului, acesta cercetează cu atenție schimbările efectuate și solicită lămuriri
despre lucrările aflate în curs 4. Altfel, nu trebuie neglijat nici faptul că regele este prezent de-a
lungul întregului deceniu la inaugurarea celor mai importante edificii și realizări edilitare. Toate
aceste acțiuni sunt proiectate într-o asemenea manieră încât suveranul ajunge să fie asociat în
această perioadă cu demersurile făcute de autorități pentru modernizarea orașului.
Până la urmă, monarhul însuși își asociază imaginea cu procesul de refacere urbanistică a
capitalei. Regele este persoana care « sancționează » planurile de sistematizare a Bucureștiului5.
Mai mult decât un act simbolic, această acțiune reprezintă o trimitere directă la ideea potrivit
căreia ochiul și mâna monarhului se află în spatele oricărei scheme de construcție și inginerie a
noului oraș.
O asemenea implicare monarhică în sistematizarea Bucureștiului se petrece într-o manieră
progresivă și este încurajată ideologic de carliști. Cezar Petrescu, de pildă, este unul dintre cei mai
îndârjiți promotori ai imaginii regelui urbanist. În câteva texte publicate în anii 1938-1940, acesta
atrage explicit atenția asupra faptului că « refacerea capitalei » se datorează în bună măsură «
inițiativei regale ». Astfel, reconstrucția noului București ca un oraș înzestrat nu doar cu clădiri și
piețe monumentale, ci și cu servicii moderne ar fi fost posibilă doar mulțumită eforturilor pe care
Carol al II-lea le-ar fi dus împotriva « instabilității guvernelor » și a « inerției aparatului
administrativ încremenit în rutină »6. Nu doar Cezar Petrescu laudă însă în această privință
meritele Coroanei, ci în egală măsură și primari ai Bucureștiului sau arhitecți monarhiști.
Constantin C. Brăiesku (unul dintre primarii capitalei de la sfârșitul deceniului) îl consideră pur și
simplu pe Carol II drept « cel mai bun și cel mai mare arhitect al vremurilor de față »7. Pe de altă
parte, arhitectul Gheorghe M. Cantacuzino este de părere că abia odată cu Restaurația se creează
posibilități pentru modernizarea și armonizarea estetică a Bucureștiului: « Sub îndemnul Regesc o
Românie nouă se naște. (...) Lucrând sub îndemnul Regal am cutezat să privim dincolo de stricta

1
Vezi: Albina, anul XLII, nr. 7, 24 februarie 1939, p. 109.
2
Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor: considerații și rezultate, Tipografia de Artă și Editură Leopold
Geller, București, 1935, pp. 11-12.
3
„Luna Bucureștilor 1936”, Urbanismul, anul XIII, nr. 3-4, martie-aprilie 1936, p. 146.
4
„Suveranul a inspectat marți lucrările de înfrumusețare a Cetății Sale de Scaun”, Curentul, anul XII, 1 decembrie
1939, p. 1; „M.S. Regele a vizitat lucrările ce se fac în Bucureşti”, Albina, anul XXXIX, nr. 15, 10 aprilie 1936, p. 15.
5
Vezi: Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor: considerații și rezultate, Tipografia de Artă și Editură
Leopold Geller, București, 1935, p. 2, 11, 12; „Membrii Consiliului Municipal la M.S. Regele”, Neamul românesc,
anul XXX, 13 mai 1935, p. 2; Arhitectura, nr. 5, aprilie 1936, p. 24. În Curentul lui Pamfil Șeicaru se spune clar: «
Suveranul pune Înalta-i semnătură pe planul de sistematizare a Bucureștilor ». Vezi: Curentul, anul XI, 28 aprilie
1938, p. 7.
6
Vezi, de pildă, Cezar PETRESCU, « Domnia Regelui Carol al II-lea », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria
Națională, București, 1938, p. 963; Idem, „Capitala unei mari Domnii”, România, anul II, nr. 252, 11 februarie 1939,
p. 1; Idem, „Luna Bucureștilor”, România, anul III, nr. 725, 6 iunie 1940, p. 1.
7
Constantin C. BRĂIESKU, Considerațiuni asupra arhitecturii românești de azi, București, Imprimeria Națională,
1940, pp. 7-8.

— 419 —
noastră tradiție pentru lega din nou firul cu măreția romană, purtată de nelimitatele posibilități ale
tehnicii moderne. (...) Sub îndemnul Regal, Bucureștiul se schimbă, statuile se înalță, piețele se nasc
în spații impunătoare, iar localurile și lucrările publice se fac într-un ritm viu. Vrem
monumentalitate și liniștea care să exprime permanența instituțiilor Statului nostru și care să poarte
pecetea Regalității »1. De la același Cantacuzino aflăm că în domeniul arhitecturii o nouă eră «
civilizatoare » urmează a fi inaugurată în România sub semnul monarhiei2.
Față de aceste așteptări, regele joacă rolul unui veritabil estet. Carol al II-lea discută
personal cu arhitectul Duiliu Marcu planurile noii Școli de Război3 iar împreună cu Victor
Dombrowski (primar al capitalei în perioada septembrie 1938 – septembrie 1940) și sculptorul
Ivan Mestrović se preocupă constant de alegerea celui mai potrivit loc pentru amplasarea
monumentului regelui Ferdinand, destinat Pieței Victoriei4. Implicarea regelui în acest proces de
metamorfoză urbanistică ar putea fi înțeleasă ca o expresie a noi ordinii politice, una centrată în
jurul monarhiei. Personalizarea puterii permite monarhului să joace rolul reformatorului social
inclusiv în ceea ce este prezentat drept un proces de recreare edilitară a capitalei. În mod simbolic,
metamorfozarea capitalei este comparată cu palingeneza întregului stat.
Aspectele discutate mai sus ne determină să afirmăm că mișcarea politică monarhistă din
România anilor treizeci merită să fie cercetată inclusiv prin prisma ideologiei și practicilor sale
moderniste, prin prisma a ceea ce inventează, a ceea ce aduce nou pentru națiunea pe care
pretinde să o « gospodărească ». Ideea regenerării comunității politice se bucură de o largă
popularitate în România dintre cele două războaie mondiale însă în anii treizeci aceasta este din ce
în ce mai mult asociată cu monarhia. Carol al II-lea este înzestrat progresiv cu o funcție
palingenezică, aceea de a reforma statul și societate, fie și (sau mai ales) prin metode autoritare.
Modernismul carlist ar putea fi însă mai bine înțeles atunci când este abordat dintr-o
perspectivă regională și ideologică mai cuprinzătoare. Instaurarea dictaturilor a căror ideologie
este centrată pe ideea de reformă este un fenomen care se generalizează în Europa acestei epoci,
marcată de o puternică ascensiune a regimurilor autoritare. Nu doar totalitarismul (fie el fascist,
național-socialist sau sovietic) contează în această ecuație. De pildă, începând din 1929 și până în
1936 inclusiv democrațiile din Iugoslavia, Portugalia, Austria, Bulgaria, Estonia, Letonia ori
Grecia se înclină progresiv în fața unor regimuri dictatoriale5.
Fiecare dintre aceste regimuri de dreapta sunt animate de ambiția de a reforma statul și
societatea, fiecare dintre ele promite edificarea unor state noi, ale căror lideri – Mussolini (Italia),
Hitler (Germania), Mustafa Kemal Atatürk (Turcia), Franco (Spania) sau Salazar (Portugalia) –
revendică statutul de șefi absoluți. În această privință, Roger Griffin consideră că procesul de «
inventare » a unor asemenea personalități se cuvine a fi înțeles în contextul așteptărilor populare
legate de modernizare6. Așa se face că dacă unele dintre regimurile menționate mai sus nu
proclamă într-o manieră directă un discurs reformist radical specific totalitarismelor din Italia,
Germania și Uniunea Sovietică, acest lucru nu înseamnă că nu sunt pătrunse de « suflul »
modernist, încercând la rândul lor să rezolve crizele modernității prin instaurarea unei noi ordini.
În opinia unor cercetători precum Emilio Gentile, acest elan reformist are bază în primul rând
transformările generate de Primul Război Mondial7. Pe scurt, atât autoritarismele cât și

1
G.M. CANTACUZINO, „Actualitate și stil”, România, anul III, nr. 628, 28 februarie 1940, p. 16.
2
Idem, „Arhitectura românească după Restauraţie”, Revista Fundaţiilor Regale, Anul VII, nr. 6, iunie 1940, pp. 740-
744.
3
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1904-1939, vol. I, Silex,
București, 1995, p. 165.
4
Idem, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1939-1940, vol. II, Curtea Veche, București, 2003, p. 112, 142.
5
Pentru o analiză comparativă a fundametelor politice și ideologice ale acestor regimuri, vezi: Paul PASTEUR, Les
États autoritaires en Europe, 1919-1945, Armand Colin, Paris, 2007.
6
Roger GRIFFIN, « Political Modernism and the Cultural Production of „Personalities of the Right” in Inter-War
Europe », in In the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca
HAYNES and Martyn RADY, I.B. Tauris, London, 2011, pp. 25-26.
7
În această privință, vezi: Emilio GENTILE, L’apocalypse de la modernité: la Grande Guerre et l’homme nouveau,
Flammarion, Paris, 2010.

— 420 —
totalitarismele repudiază parlamentarismul pentru faptul de a se fi dovedit o practică incapabilă de
a soluționa provocările politice, culturale și socio-economice cauzate de această conflagrație.
Începând din anii 1920 calea pentru ascensiunea regimurilor și a mișcărilor politice antiliberale
este deschisă. Autoritarismele din această perioadă nu sunt pur și simplu mișcări « reacționare »,
ci regimuri care propun un nou plan național și o nouă temporalitate, eminamente modernă1.
Carlismul reprezintă o ideologie care se centrează așadar pe un mit regenerativ. Carol al
II-lea devine rege pentru că domnia sa promite o schimbare, însă o schimbare realizată în direcția
reformării națiunii și statului. Acest deziderat al schimbării întronează pe Carol în 1930 și tot
acesta generează schimbarea de regim din februarie 1938. În ultimă instanță, chiar și proclamarea
statului totalitar (în vara anului 1940) ar putea fi înțeleasă ca o altă etapă a schimbării promise de
monarhismul carlist. Regimul autoritar se folosește constant de acest mit palingenezic pentru a-și
legitima acțiunile.
În demersul nostru de analiză a modernismului carlist am fost motivați de analizele unor
cercetători precum Roger Griffin, care încurajează studiul ascensiunii unor personaje precum
Carol al II-lea și a contextului în care acestea ajung să încarneze variante autoritare și naționaliste
de modernism politic2. În altă ordine de idei, merită discutată în această privință inclusiv opinia
istoricului italian Emilio Gentile, care consideră că toate ideologiile care se definesc pornind de la
un mit al regenerării au tendința de a deveni fie « religii civice » (identificate de acest autor cu
regimurile democratice), fie « religii politice » (specifice regimurilor totalitare)3. Rămâne de văzut
în ce măsură am putea încadra carlismul în această tipologie. Până la urmă, practica și ideologia
carliștilor se centrează pe un conglomerat de teme, în același timp tradiționale și revoluționare,
însă înglobate toate într-un cadru politic în egală măsură național și monarhic. Așa se face că teme
precum trecutul național, tradiția țărănească, ortodoxia sau stabilitatea coexistă cu idei precum
regenerarea, omul nou, statul nou sau eugenismul. O asemenea asociere nu reprezintă neapărat un
semn al caracterului anti-modern al carlismului. Din contră. În această privință nu trebuie neglijat
faptul că modernismul reprezintă o încercare de a rezolva contradicțiile modernității printr-un
melanj de tradiție și modernitate4.
Cu greu am putea nega faptul că în România anilor treizeci așezămintele carliste devin
unele dintre cele mai importante laboratoare ale modernismului. Până la urmă, modernismul
devine acum în România o veritabilă forță ideologică iar acest lucru se răsfrânge într-o manieră
directă nu doar asupra politicului, ci și asupra domeniului biopoliticii5. Prin raportare la proiectul
ideologic monarhist dezideratul palingenezei naționale dobândește treptat o centralitate iar
regimul autoritar pe care îl generează la sfârșitul deceniului se remarcă prin practica unei doctrine
moderniste destul de coerente. Pe scurt, este vorba despre un proiect care proclamă ca țel o
reînnoire colectivă. Într-o lume aflată în continuă schimbare, regele și susținătorii săi promit să
ofere soluții. Carlismul oferă un teren de cercetare interesant pentru cei interesați să înțeleagă
maniera în care au fost practicate în România Mare ideile despre modernizare și progres.

1
Roger GRIFFIN, « Avalanches of Spring. The Great War, Modernism, and the Rise of Austro-Fascism », in Helmut
KONRAD, Wolfgang MADERTHANER (eds), Routes into the Abyss. Coping with Crises in the 1930s, Berghahn
Books, New York, 2013, pp. 43-44.
2
Idem, « Political Modernism and the Cultural Production of „Personalities of the Right” in Inter-War Europe », in In
the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca HAYNES and
Martyn RADY, I.B. Tauris, London, 2011, p. 35.
3
Emilio GENTILE, « The Myth of National Regeneration in Italy: From Modernist Avant-Garde to Fascism », in
Fascist Visions. Art and Ideology in France and Italy, edited by Mattew AFFRON and Mark ANTLIFF, Princeton
University Press, Princeton, 1997, p. 27.
4
Roger GRIFFIN, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Palgrave
Macmillan, London, 2007, pp. 46-47.
5
Vezi: Marius TURDA, « Controlling the National Body: Ideas of Racial Purification in Romania, 1918-1944 », in
Christian PROMITZER, Sevasti TRUBETA, Marius TURDA (eds), Health, Hygiene and Eugenics in Southeastern
Europe to 1945, Central European University Press, Budapest, 2011, pp. 325-350; Maria BUCUR, Eugenie și
modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005.

— 421 —
 CONCLUZIE GENERALĂ

Începem concluziile acestui studiu prin a reaminti o chestiune fundamentală referitoare la

analiza noastră, și anume premisa potrivit căreia carlismul nu înseamnă doar Carol (persoana sa,
acțiunile sale ori felul cum este perceput și reprezentat de ceilalți – fie ei partizani ai acestuia,
adversari politici sau opinia publică). Desigur, persoana lui Carol se bucură totdeauna de o
centralitate în cadrul carlismului. Fără Carol, în România interbelică nu s-ar fi configurat
vreodată o mișcare politică și o ideologie carlistă. Totuși, ideologia și practica monarhismului pe
care l-am analizat înseamnă mult mai mult decât atât.
Efortul nostru analitic a constat tocmai în a prezenta ideile politice care modelează
România anilor treizeci într-o manieră diferită, demonstrând faptul că la baza carlismului se află
un tip specific de naționalism monarhist autoritar. Prudent și conciliator, acest naționalism nu se
dorește a fi nici cuceritor, nici agresiv pe scena internațională. În interiorul României Mari,
această orientare permite totuși lui Carol al II-lea și partizanilor săi să se erijeze în calitatea de
interpreți ai interesului național și să combată factorii care, în opinia lor, ar fi pus în pericol
unitatea națiunii.
Perioada interbelică a fost o epocă de aur a experimentelor de natură politică iar în jurul
persoanei acestui suveran se creează acum o veritabilă ideologie, una despre care suntem de
părere că merită luată în considerare și dezbătută ca un instrument intelectual destinat să faciliteze
o mai bună înțelegere a ideilor politice și de reformă care fasonează structurile sociale din
România anilor 1930. Suntem de acord cu faptul că în multe privințe evenimentele s-au desfășurat
contrar proiectului ideologic monarhist, însă în egală măsură credem că o abordare pertinentă a
acțiunilor și influenței regelui și ale carliștilor nu trebuie să banalizeze ori să minimizeze forța,
influența și consecințele ideilor pe care aceștia le proclamă. După cum am încercat să demonstrăm
în paginile anterioare, între cele două războaie mondiale carliștii nu doar fac din monarhie o
veritabilă axă a proiectului național, ci și orientează într-o bună măsură sensul discursului politic
în România Mare. Ideile pe care le proclamă au fost totuși diseminate în mod constant prin presă,
prin diverse scrieri teoretice, prin propaganda oficială ori prin manualele școlare.
Teza a fost structurată pornind de la necesitatea de a reconstitui cadrele generale ale
dezvoltării ideologice a carlismului: de la începuturile sale (pe care le-am putut identifica în primii
ani de după război) și până la sfârșitul anilor treizeci, atunci când această mișcare politică
dobândește monopolul guvernării României Mari. Am explorat principalele componente ale
imaginii populare a lui Carol și fuziunea lor într-un « mit al șefului » a cărui forță și rezistență
considerăm că merită a fi luate în considerare. Am acordat o atenție particulară istoriei ideilor și
istoriei intelectuale, încercând să înțelegem persoana lui Carol în epoca sa. Urmărind câteva dintre
cele mai dezbătute idei din textele intelectualilor naționaliști și revendicările pe care aceștia le
formulează, am încercat să le înțelegem și să le problematizăm în legătură cu imaginea publică a
lui Carol și a așteptărilor care se pun în persoana sa. Altfel, în privința practicilor politice carliste,
am urmărit să cartografiem în egală măsură schimbarea și continuitatea.
Pe de altă parte, demonstrând contribuția elitelor tradiționale, a intelectualilor ori a
oamenilor de rând în fabricarea mitului Carol, cercetarea întreprinsă până acum ne-a permis să

— 422 —
surprindem carlismul ca o mișcare politică generată în egală măsură (sau mai ales) de jos în sus.
Desigur, spunând acest lucru nu dorim să neglijăm importanța propagandei sau a acțiunilor
regelui, care de altfel reprezintă actorul principal al studiului nostru. Totuși, cu greu am putea
nega faptul că nu pentru puține persoane Carol al II-lea îndeplinește în România Mare o funcție,
un rol funcțional. Acest suveran este perceput și acționează ca unul dintre factorii cheie ai unui
proces de nation-building și de state-building. Cum am putea explica faptul că majoritatea
reformelor și inițiativelor carliste sunt aproape totdeauna gândite și prezentate într-o dimensiune
națională ? Până la urmă, acțiunile carliștilor se înscriu pe linia reacţiei politice antiliberale
devenită clasică în Europa anilor 1930: « anarhia » parlamentarismului şi a liberalismului apare
în ochii multora ca o dinamică distructivă atunci când este comparată cu planificarea și cu
proiectul unui stat omniscient și omnipotent dirijat de un șef capabil.
În loc de a « sări » peste cele două decenii (1918-1938) care precedă regimul autoritar
instaurat în 1938, tratându-le ca pe o epocă a unor manifestări carliste difuze, am ales să le
acordăm o importanță și o atenție egale celor dedicate anilor 1938-1940. În egală măsură, în loc
de a trata dictatura regală ca pe un experiment eșuat de domnie personală (respectiv
personalizată) a lui Carol al II-lea, am încercat mai degrabă să înțelegem natura și consecințele
ideilor și practicilor pe care se fundamentează acest regim.
Carlismul se configurează în prima jumătate a anilor 1920 ca o mișcare politică
antiparlamentară și naționalistă centrată în jurul persoanei principelui Carol. Deși părăsește
România în anul 1926 și renunță la calitatea sa de prinț moștenitor, moartea regelui Ferdinand din
anul următor (alături de criza economică de la sfârșitul deceniului și de instabilitatea Regenței
instaurată ca urmare a vârstei minore a lui Mihai, fiul lui Carol) determină o revigorare a
curentului politic și intelectual carlist. În iunie 1930 Carol revine în România și este întronat.
Jucând rolul omului providențial, acesta promite o eră de stabilitate politică și de progres
economic și cultural, deziderat pornind de la care își legitimează și își fundamentează de-a lungul
întregului deceniu puterea, aflată acum în continuă creștere. Așa se face că în anii treizeci
monarhia reprezentată de Carol devine una deosebit de activă, inițiind sau implicându-se în
nenumărate proiecte puse sub semnul reformei, respectiv al renașterii naționale. În ultimele trei
capitole, tematice, am încercat prin analizarea estetizării politicului, a naturii mimetice filofasciste
și a modernismului proiectului carlist să evidențiem tocmai modernitatea reformatoare a mișcării
politice pe care o studiem.
Până la urmă, premisa centrală a acestui studiu are la bază ideea potrivit căreia carlismul
se cuvine a fi înțeles ca o mișcare politică animată de o ideologie care propune o formulă de
modernitate politică înfăptuită prin reforme naționaliste destinate a fi realizate prin intermediul unei
monarhii autoritare. Regele și carliștii modelează acum existența a milioane de indivizi, de la țărani
(prin politici culturale specifice) și tineri (încadrați în Straja Țării) până la muncitori (înglobați în
așezămintele « Muncă și Voe Bună ») și militari (care construiesc la granițele țării fortificații ce
poartă numele monarhului).
Analiza carlismului prezentată în paginile anterioare se dorește a fi mult mai mult decât o
simplă istorie politică. O dorim a fi înțeleasă în egală măsură ca o contribuție la regândirea naturii
unor idei și a unor practici și reprezentări politice legate de România anilor treizeci, dar și ca o
propunere pentru a reevalua paradigmele istoriografice referitoare la aceste chestiuni.
Examinând o diversitate de surse, autori și scrieri teoretice, analizând carlismul dintr-o
perspectivă comparativă, dar evidențiind și natura sa modernă (respectiv modernistă), am încercat
să răspundem într-un mod convingător la o serie de întrebări fundamentale legate de specificul
monarhismului românesc interbelic și de factorii care generează regimul autoritar din anii 1938-
1940.
Spre deosebire de cei care interpretează carlismul ca pe un rezultat al voinței autoritare a
lui Carol, am încercat să demonstrăm faptul că pentru progresul cunoașterii este mult mai
importantă chestiunea inserării acestui concept în vocabularul politic referitor la România anilor
treizeci. Utilitatea acestui termen în demersurile de înțelegere și investigare a acestei perioade
merită fără îndoială să fie reexaminată.

— 423 —
 Desigur, politicile carliste întâmpină obstacole, rezistențe și limite. Regimul autoritar din
anii 1938-1940, de pildă, rămâne un plan nedesăvârșit sau incomplet. Analiza pe care am efectuat-
o a evidențiat în egală măsură o diferență apreciabilă între reprezentările avansate de intelectualii
carliști ori de propagandă și realitate, respectiv între ambiții și rezultate. Ideile și practicile
asociate monarhiei reprezentate de Carol se cuvin deci a fi înțelese ca un proces în curs, unul
totdeauna pe cale de a se face, și nu ca un proiect politic încremenit în rutină și definitiv.
În egală măsură nu trebuie neglijat faptul că regele Carol al II-lea nu a fost totuși nobilul
campion al interesului național proclamat de susținătorii săi. În nu puține privințe există o
prăpastie între veritabilul Carol și personajul fictiv fabricat de intelectualii carliști și propagandă
pe baza unor idealuri preexistente de șef eroic. De fapt, cei care avansează înlocuirea unei
guvernări reprezentative cu una autoritară sunt de fiecare dată fascinați de imaginea himerică a
unui șef de stat « perfect », persoană dedicată în mod sincer progresului și bunăstării comunității
pe care o conduce. Conducătorul real, totuși, nu este decât un individ preocupat înainte de toate de
concretizarea propriilor sale interese, de perpetuarea propriei sale supremații, a sa și a
apropiaților săi. Atâta vreme cât poate recurge la măsuri antiliberale pentru a atinge acest țel, fără
îndoială o va face. Iată o serie de idei și ipoteze asupra dinamicii naționalismului monarhist care
așteaptă să fie sau aprofundate, sau confirmate ori infirmate.
Începând cu anul 1938, autoritarismul va fi practicat în România vreme îndelungată, iar
carlismul este mișcarea politică care începe suita de jumătate de secol de regimuri politice
antiliberale. Faptul că schimbarea de regim din septembrie 1940 se produce rapid, fără conflicte
politice majore, ca și în zilele Restaurației, nu este unul lipsit de însemnătate. În această privință,
merită în egală măsură amintit faptul că după abdicarea lui Carol este rândul generalului Ion
Antonescu să promită un « regim nou »1 și să fie proiectat în postura de Salvator2. Regimurile
politice din anii 1940-1944 (național-legionar și antonescian) își însușesc la rândul lor
promisiunea renașterii naționale și a eficientizării administrației statului. Altfel, deși este mult mai
puțin carismatic decât Carol, inclusiv Mihai este asociat acum de unii adulatori cu « România
Nouă »3. Pe de altă parte, în ceea ce privește politicile naționaliste, merită amintit faptul că
românizarea4 ori programele eugenice practicate de monarhiști în anii regimului carlist sunt
continuate (uneori de aceiași actori) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial5.
Autori precum Sorin Alexandrescu ori Constantin Iordachi situează pe bună dreptate
regimurile politice din România anilor 1938-1989 într-o anumită continuitate a manifestărilor6.
Politicile autoritare și naționaliste din anii treizeci anticipează și pregătesc politicile statului din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial și din perioada comunistă. Actorii monarhismului carlist
proclamă și experimentează pentru prima oară în România partidul unic, pe lângă diferite alte
metode etatiste de inginerie socială. În această privință avem în vedere mai ales eforturile de
sistematizare a capitalei7 și politicile de modernizare a satelor. La începutul anilor 1980, Henri H.

1
Vezi: Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 206, 6 septembrie 1940, p. 5114.
2
Vezi, de exemplu: „Conducătorul”, România, anul III, nr. 817, 6 septembrie 1940, p. 1; Cezar PETRESCU, „Un
neam, un om, o chemare”, România, anul III, nr. 818, 7 septembrie 1940, p. 1.
3
Vezi, de pildă: „Mihai I, Regele nădejdilor românești”, Curentul, anul XIII, 10 septembrie 1940, p. 3.
4
Vezi: Ștefan Cristian IONESCU, Jewish Resistance to „Romanianization”, 1940-1944, Palgrave Macmillan, London,
2015; Vladimir SOLONARI, Purificarea națiunii: dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion
Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, 2015.
5
Vezi: Maria BUCUR, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005, pp. 283-288; Marius
TURDA, Eugenism și antropologie rasială în România 1874-1944, Cuvântul, București, 2008, pp. 67-78; Idem, «
Romania », in Marius TURDA, (ed.), The History of East-Central European Eugenics, 1900-1945: Sources and
Commentaries, Bloomsbury, London, 2015, pp. 290-294.
6
Sorin ALEXANDRESCU, Paradoxul român, Univers, București, 1998, p. 10, 118, 184; Constantin IORDACHI, « A
Continuum of Dictatorships: Hybrid Totalitarian Experiments in Romania, 1937–44 », in António Costa PINTO,
Aristotle KALLIS (eds), Rethinking Fascism and Dictatorship in Europe, Palgrave Macmillan, London, 2014, pp.
233-271.
7
Vezi: Darrick DANTA, « Ceaușescuʼs Bucharest », Geographical Review, vol. 83, nr. 2, 1993, pp. 170- 182;
Stéphanie BEAUCHÊNE, « L’espace urbain dans le projet d’une société multilatéralement développée: l’exemple du
Centre civique de Bucarest », Balkanologie, vol. IV, nr. 2, 2000, pp. 2-10.

— 424 —
Stahl remarcă nu fără temei faptul că « satul Dioști a fost o primă încercare de a construi un „sat
model” în jurul unui „centru civic”, idee care astăzi încă se află în miezul preocupărilor noastre
privind acțiunea de transformare a vechilor sate în centre urbane agro-industriale »1. Altfel, la sate,
Căminele culturale sunt folosite inclusiv după prăbușirea carlismului ca instrumente de pătrundere
ideologică și control în zonele rurale.
Regimul carlist pune bazele unor forme de socializare națională și de încadrare a indivizilor
perpetuate ulterior în perioada comunistă. De pildă, cu greu am putea nega faptul că Straja Țării
reprezintă echivalentul interbelic al organizației pionierilor. Inclusiv practicile legate de munca
obștească a tinerilor promovată în anii treizeci se aseamănă izbitor cu « munca patriotică »
promovată în anii socialismului românesc. Nu trebuie neglijat faptul că în 1940, anul destrămării
României Mari și abdicării lui Carol al II-lea, procesul de naționalizare a maselor este unul
departe de a fi desăvârșit.
Ideile și practicile experimentate în România carlistă continuă să persiste în societatea
românească, de cele mai multe ori într-o formă adaptată noului statu quo. Succesorii lui Carol II
(fie că este vorba despre Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej ori Nicolae Ceaușescu) nu doar
reafirmă, ci chiar întăresc caracterul antiliberal al statului. Fiecare dintre ei joacă rolul
conducătorului autoritar.
În altă ordine de idei, suntem de părere că analiza prezentată mai sus este una suficient de
detaliată și de cuprinzătoare prin folosirea unor surse primare extrem de numeroase și variate. Am
sperat astfel ca prin contribuția noastră să lărgim discuția cu privire la ideologiile și formulele de
guvernare din România secolului trecut. Totuși, ca orice cercetare, și a noastră își are, firește,
limitele ei. Nu am studiat « totul » cu privire la carlism, un fenomen fără îndoială mult mai complex
decât manifestările pe care le-am examinat în studiul nostru. În ceea ce privește partizanii lui
Carol al II-lea, de pildă, am urmărit îndeosebi carlismul lor, și anume maniera în care acțiunile lor
sunt legate într-un fel sau altul de persoana monarhului sau de reprezentarea acestuia. Parcursul
ideologic al unor intelectuali (respectiv oameni politici) precum Mihail Manoilescu, Nichifor
Crainic, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti ori Valer Pop ar merita totuși câte o monografie aparte.
Prin studiul nostru ne propunem în egală măsură să demontăm vechi prejudecăți și clișee
istoriografice și să deschidem noi perspective de cercetare a naționalismului și a culturii politice
din România interbelică. Influența naționalismului ca viziune asupra lumii continuă să fie una
crucială. Fiecare manifestare a acestei ideologii (fie ea din trecut sau din prezent) merită a fi
studiată. Numai ținând cont de legătura existentă între naționalism, monarhism și autoritarism
putem descoperi și înțelege, în beneficiul exegezei actuale asupra României interbelice, aspecte mai
puțin sau deloc explorate.
Factorii care facilitează ascensiunea naționalismului monarhist din rândul unei palete
extrem de variate de posibile soluții autoritare la criza parlamentarismului românesc interbelic
merită să fie analizați în continuare. Lipsurile existente în literatura academică cu privire la
domnia regelui Carol al II-lea ar trebui ameliorate cu noi studii, cu atât mai mult cu cât în această
privință există o abundență remarcabilă a surselor. Merită analizat, de exemplu, felul cum se
manifestă în acest deceniu cultul personalității regelui. Pe lângă această formă de personalizare a
puterii, rămân puțin explorate inclusiv fenomenul de estetizare carlistă a politicului ori maniera în
care funcționează așezăminte cu specific monarhist precum Straja Țării ori Fundațiile Culturale
Regale. În numele națiunii și al regelui care o conduce, fiecare dintre aceste practici forjează acum
un mecanism particular de socializare politică. De asemenea, ar fi util ca cercetătorii care cunosc
limbile minoritare (maghiară, germană, rusă, etc.) să exploreze maniera în care « neromânii » din
interiorul României Mari reacționează față de ascensiunea autoritarismului și naționalismului
monarhic. În egală măsură considerăm că ar fi necesar inclusiv un studiu comparativ destinat să
analizeze natura ideologică și practicile carlismului dintr-o perspectivă internațională (fie ea est-
europeană, central-europeană sau sud-est europeană).

1
Henri H. STAHL, Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Minerva, București, 1981, p.
321.

— 425 —
 Explorat din această perspectivă, monarhismul din România interbelică ni se înfățișează
într-o manieră diferită de cea în care a fost analizat și prezentat până acum. Desigur, în peisajul
politic şi cultural produs de Primul Război Mondial în rândul naţiunilor europene fenomenul
carlist nu reprezintă o realitate nouă, inedită. Totuși, mișcarea politică monarhistă din România
posedă în mod inevitabil și trăsături specifice atunci când o comparăm cu alte ideologii autoritare
și naționaliste din Europa.
În fine, fiecare temă dezvoltată în teza noastră ni se pare că merită să rămână un subiect
deschis studiului și criticii. Ca orice muncă de cercetare, o teză reprezintă totdeauna stadiul actual,
deci temporar, al unei exegeze. Cercetătorii atrag pe bună dreptate atenția asupra faptului că
studiile academice veritabile ignoră stadiile « definitive » ale cunoașterii, care ar însemna tocmai
spulberarea rațiunii lor de a fi1. Altfel spus, cu cât punctele de vedere și competențele cercetătorilor
cu privire la carlism vor fi mai variate, cu atât vom fi mai capabili de a construi răspunsuri
pertinente cu privire la natura acestei mișcări politice.
Prin această cercetare am încercat să producem un studiu de calitate centrat asupra unor
teme foarte puțin sau deloc studiate, studiu care să fie util sporirii cunoașterii în general și
înțelegerii ideilor și practicilor politice din România interbelică în mod particular. Până la urmă,
începând cu anul 1938 autoritarismul va fi practicat vreme îndelungată în România, iar carlismul
este mișcarea politică care începe suita de jumătate de secol de regimuri politice antiliberale.
Firește, fiecare dintre ideile pe care le-am avansat în acest studiu nu sunt decât interpretări,
puncte de vedere ori perspective personale (deci subiective). Concluziile la care am ajuns sunt
criticabile și maleabile, deci provizorii. Oricare dintre cercetătorii interesați de subiectele pe care
le-am abordat în studiul nostru poate aduce propria sa contribuție la edificiul teoretic și academic
pe care l-am ridicat – într-o manieră interesantă, sperăm noi.

1
Jean BOUTIER, « Qu’est-ce qu’une thèse en sciences humaines et sociales? », in Moritz HUNSMANN, Sébastien
KAPP (ed.), Devenir chercheur. Écrire une thèse en sciences sociales, Éditions de l’École des Hautes Études en
Sciences Sociales, Paris, 2013, p. 42.

— 426 —
 BIBLIOGRAFIE

ARHIVE

Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), București

- fond Casa Regală. Diverse (1912-1949), dosarele 5/1930, 14/1930, 1/1932, 9/1934, 11/1934,
2/1936, 7/1936, 12/1936, 26/1936, 6/1938, 20/1938, 12/1940, 32/1940.

- fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol Caraiman, dosarele 5/1927, 2/1928, 5/1928, 6/1928,
7/1928, 3/1929, 5/1929, 8/1929, 1/1930, 3/1930.

- fond Casa Regală. Oficiale, vol. III: Carol al II-lea, dosarele 2/1930, 3/1930, 5/1930, 8/1930,
12/1930, 32/1930, 39/1930, 51/1930, 70/1930, 147/1930, 155/1930, 156/1930, 167/1930, 175/1930,
6/1931, 13/1931, 152/1931, 159/1931, 11/1932, 12/1932, 17/1932, 2/1933, 23/1933, 171/1933,
172/1933, 12/1934, 17/1934, 33/1934, 39/1934, 48/1934, 137/1934, 139/1934, 142/1934, 146/1934,
156/1934, 4/1935, 6/1935, 15/1935, 34/1935, 36/1935, 131/1935, 138/1935 vol. I, 138/1935 vol. II,
237/1935 vol. I, 130/1936, 135/1935, 138/1935 vol. I, 138/1935 vol. II, 237/1935, 7/1936,
130/1936, 136/1936, 140/1936, 141/1936, 146/1936, 151/1936, 156/1936, 749/1936, 1/1937,
11/1937, 30/1937, 37/1937, 39/1937, 85/1937, 95/1937, 127/1937, 13/1938, 34/1938, 40/1938,
44/1938, 46/1938, 62/1938, 78/1938, 83/1938, 85/1938, 95/1938, 100/1938, 127/1938, 174/1938,
188/1938 vol. I, 196/1938 vol. I, 196/1938 vol. III, 202/1938, 212/1938, 227/1938, 229/1938,
240/1938, 368/1938, 1/1939, 7/1939, 11/1939, 17/1939, 23/1939, 24/1939, 26/1939, 27/1939,
85/1939 vol. I, 88/1939, 90/1939, 109/1939 vol. I, 109/1939 vol. II, 120/1939, 127/1939 vol. I,
141/1939, 145/1939, 150/1939, 4/1940, 9/1940, 13/1940, 34/1940, 41/1940, 84/1940, 93/1940,
96/1940 vol. I.

- fond Casa Regală. Oficiale, vol. IV: Regenţă Mihai, dosarele 12/1927, 7/1928, 4/1930, 23/1930.

- fond Casa Regală. Miscelanee, dosarele 577, 628, 630, 632, 633, 644, 645, 656, 657, 670, 671,
673, 681, 684, 696, 698, 751, 775, 804, 812, 833, 840, 859, 864, 869, 871, 885, 890, 898, 905, 919,
931, 939, 940, 954, 959, 962, 975, 976, 1019, 1025, 1032, 1041, 1183.

- fond Frontul Renașterii Naționale, dosarele 2, 6, 7, 8, 18, 20, 27, 28, 36, 71, 108, 121, 131, 124,
141, 157, 246, 253 vol. I, 253 vol. II, 272, 282, 327, 330, 591, 788, 841, 843, 848, 857, 858, 866.

- fond Fundaţiile Culturale Regale. Centrala (1921-1946), dosarele 1/1930, 3/1931, 6/1931,
4/1933, 10/1934, 12/1934, 10/1935, 15/1935, 28/1935, 1/1936, 2/1936, 3/1936, 4/1936, 24/1937,
64/1937, 58/1937, 8/1938, 35/1938, 37/1938, 42/1938, 58/1938, 75/1938, 100/1938, 26/1939,
47/1939, 137/1939, 215/1939, 1/1940.

— 427 —
- fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosarele 84/1938, 2/1939, 75/1939.

- fond Ministerul Cultelor și Artelor – Direcția Studii, dosarele 1/1937.

- fond Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale (MMSOS), dosarele 1006/1938,

1182/1938, 1184/1938, 1192/1938, 974/1939, 980/1939, 1007/1939, 1009/1939.

- fond Ministerul Propagandei Naționale – Cinematografie, dosarele 3/1939, 15/1940, 20/1940.

- fond Ministerul Propagandei Naționale – Informații, dosarele 647, 734, 644, 814.

- fond Ministerul Propagandei Naționale – Presă internă, dosarele 14/1926-1936.

- fond Ministerul Propagandei Naţionale – Propagandă, dosarele 466/1930, 483/1930, 518/1930,

682/1931, 983, 1446/1934, 1699/1935, 1780/1936, 2001, 2116, 2291, 2295, 2409, 2546.

- fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosarele 15/1933, 4/1937, 1/1938, 10/1938, 15/1938,
20/1938, 24/1938, 100/1938, 113/1938, 32/1939, 45/1939, 77/1939, 89/1939, 108/1939, 111/1939,
115/1939, 166/1939, 172/1939, 240/1939, 254/1939, 8/1940, 156/1940, 327/1940, 433/1940.

- fond Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații, dosarele 116/1939,

7/1940, 50/1940.

- fond Regele Carol II. Arhiva personală, dosarele 573/1926, 174/1929, 425/1929, 515/1929,
652/1929, 722 bis/1929, II/38, II/56, II/61, II 102/1929, II 14/1930, I 18/1930, II 28/1933, VII/740.

- fond Ținutul Bucegi, dosarele 1, 32, 48, 58, 62, 76, 176, 186, 232.

PRESĂ

Acţiunea românească (1924)

Albina (1922, 1933, 1934, 1935, 1936, 1938, 1939, 1940)

Almanahul străjerilor (1937)

Arhitectura (1933, 1934, 1935, 1936, 1939, 1940)

Arhiva pentru știința și reforma socială (1919, 1933)

Axa (1933)

Boabe de grâu (1930, 1931, 1932, 1933, 1934)

Buletinul Asociației Generale a Inginerilor din România (A.G.I.R.) (1932, 1937, 1938, 1939)

Buletinul Serviciului Social (1939)

Calendarul (1932, 1933)

Căminul Cultural (1934, 1935, 1936, 1938, 1939)

— 428 —
Cele trei Crișuri (1922, 1923, 1925, 1926, 1930, 1931, 1933, 1938, 1939, 1940)

Curentul (1928, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1935, 1936, 1937, 1938, 1939, 1940)

Cuvântul (1924, 1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933)

Frontul Mărășești (1938)

Gândirea (1923, 1925, 1926, 1930, 1931, 1933, 1934, 1935, 1938, 1939, 1940)

Hiena (1920, 1924)

Ideea europeană (1921, 1923, 1925, 1926)

Ilustrațiunea română (1938)

LʼIllustrazione Italiana (1939)

Lumea Nouă (1932, 1933, 1934, 1935, 1936, 1937, 1938, 1939, 1940)

Luna Bucureștilor (1935)

Monitorul Oficial (1925, 1928, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1937, 1938, 1939, 1940)

Muncă și Voe Bună (1939, 1940)

Neamul românesc (1920, 1921, 1924, 1925, 1926, 1927, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1935,
1936, 1937, 1938, 1939, 1940)

Ordinea (1935)

Realitatea ilustrată (1938, 1939)

Revista Fundațiilor Regale (1934, 1937, 1938, 1940)

Roma: revistă de cultură italiană (1921-1933)

România (1938, 1939, 1940)

România aeriană (1938)

România eroică (1930, 1931)

România literară (1932)

România. Revista Oficiului Național de Turism (1937, 1938, 1939)

România satelor (1940)

Românizarea (1935)

Sfarmă-piatră (1936)

— 429 —
Sociologie românească (1936, 1937, 1938, 1939)

Straja Țării: buletin (1938, 1940)

Studii italiene (1934-1943)

Tribuna (1938, 1939)

Țara noastră (1923, 1924, 1926, 1930)

Universul (1933, 1938)

Urbanismul (1936, 1937, 1938)

Viața românească (1935)

Viitorul (1927, 1930, 1937)

Vremea (1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1935, 1936, 1937)

MEMORII, JURNALE INTIME

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. I, Machiavelli, București, 1998.

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. II, Machiavelli, București, 1999.

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. III, Machiavelli, București, 2001.

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. IV, Machiavelli, București, 2002.

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. V, Machiavelli, București, 2002.

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. VI, Machiavelli, București, 2003.

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. VII, Machiavelli, București, 2003.

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. VIII, Machiavelli, București, 2007.

ARGETOIANU, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol.
VIII, partea a VII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997.

ARGETOIANU, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol.
IX, partea a VIII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997.

ARGETOIANU, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol.
X, partea a VIII-a, Machiavelli, Bucureşti, 1997.

BOSSY, Raoul, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), vol. I-II, Humanitas, Bucureşti, 1993.

CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, 1904-
1939, vol. I, Silex, Bucureşti, 1995.

— 430 —
CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1904-
1939, vol. I, Curtea Veche, București, 2003.

CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice 1939-
1940, vol. II, Curtea Veche, București, 2003.

CĂLINESCU, Armand, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, Bucureşti, 1990.

CRAINIC, Nichifor, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială « Gândirea », Bucureşti,
1991.

ELIADE, Mircea, Memorii 1907-1970, Humanitas, Bucureşti, 1997.

GAFENCU, Grigore, Însemnări politice 1929-1939, Humanitas, Bucureşti, 1991.

GAFENCU, Grigore, Jurnal, vol. I, Pro Historia, București, 2006.

GIURESCU, Constantin C., Amintiri, ALL, Bucureşti, 2000.

IORGA, Nicolae, Memorii, vol. V, editura « Naţională » S. Ciornei, Bucureşti, 1939.

IORGA, Nicolae, Memorii, vol. VI, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939.

IORGA, Nicolae, Memorii, vol. VII, editura « Naţională » S. Ciornei, București, 1939.

LUPESCU, Elena, Memorii, editura Teșu, București, 2012.

MANOILESCU, Mihail, Dictatul de la Viena: memorii iulie-august 1940, editura Enciclopedică,

București, 1991.

MANOILESCU, Mihail, Memorii, vol. I-II, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

MANOILESCU-DINU, Natalia, Mărturia unei vieți. Memorii, Spandugino, București, 2014.

*** Memoriile doamnei Elena Lupescu, Tipografia Reforma Socială, București, 1928.

NICOLAE de HOHENZOLLERN, În umbra coroanei României. Documente, amintiri şi comentarii,

Moldova, Iaşi, 1991.

POP, Valeriu, Amintiri politice, Vestala, Bucureşti, 1999.

POPESCU, Stelian, Amintiri, Albatros, Bucureşti, 2000.

RĂDUCANU, Ion, Din amintirile unui septuagenar, editura Enciclopedică, București, 2001.

SIMA, Horia, Sfârșitul unei domnii sângeroase, editura Mișcării Legionare, Madrid, 1977.

SIMA, Horia, Sfârșitul unei domnii sângeroase, Metafora, Constanța, 2004.

SLĂVESCU, Victor, Note şi însemnări zilnice, vol. I-II, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

— 431 —
STAHL, Henri H., Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Minerva,
București, 1981.

VAIDA-VOEVOD, Alexandru, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1998.

VULCĂNESCU, Mircea, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Humanitas, Bucureşti, 1992.

ZILBER, Belu, Actor în procesul Pătrăşcanu: prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber,
Humanitas, Bucureşti, 1997.

LUCRĂRI TIPĂRITE

*** A III-a expoziție a Echipelor Regale studențești: catalog, Fundația Culturală Regală «
Principele Carol », București, 1937.

ABENSOUR, Miguel, De la compacité. Architectures et regimes totalitaires, Sens & Tonka, Saint-
Herblain, 1997.

*** Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului Principe Moştenitor (1918 –
1919 – 1925), Bucureşti, 1927.

ADAMSON, Walter L., Avant-Garde Florence, From Modernism to Fascism, Harvard University
Press, Massachusetts, 1993.

ADORNO, Théodore W., Études sur la personnalité autoritaire, Éditions Allia, Paris, 2007.

AFFRON, Mattew, Mark, ANTLIFF, (eds), Fascist Visions. Art and Ideology in France and Italy,
Princeton University Press, Princeton, 1997.

ALEXANDRESCU, Sorin, Paradoxul român, Univers, București, 1998.

*** Almanahul străjerilor 1939, Imprimeria S.A.R., Bucureşti, 1940.

*** Almanahul străjerilor 1940, editura Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1940.

ANDERSON, Benedict, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of

Nationalism, Verso, London, 2006.

ANDREIAN, Ioan, M.S. Regele Carol II: rege creator de viață nouă. 8 Iunie 1930 – 8 Iunie 1940,
Tiparul Albina Românească, Iași, 1940.

ANESIEA, Ilie, POSTULACHE, Mioara, Chemarea cea Sfântă. Imnuri străjerești 1936-1938,
Tiparul Oltenia, București, 1938.

ANTONESCU, Petre, Pentru un stil « Regele Carol II » în arhitectura românească, București,

Imprimeria Națională, 1938.

ANTONESCU, Petre, Renașterea arhitecturii românești, București, Imprimeria Națională, 1939.

APOLZAN, Lucia, Sate, orașe și regiuni cercetare de Institutul Social Român 1925-1945, Institutul
de Cercetări Sociale al României, București, 1945.

— 432 —
APOSTOL, Ion, Mărturisirile unui echipier, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1939.

ARGETOIANU, Constantin, Realitate şi fantezie în urbanistica Bucureştilor, editura Ziarului

Tribuna Edilitară, Bucureşti, 1934.

ARON, Raymond, L’opium des intellectuels, Gallimard, Paris, 1968.

*** Art and Power: Europe under the Dictators 1930-1945, Hayward Gallery, London, 1995.

AXWORTHY, Mark, SCAFEȘ, Cornel, CRĂCIUNOIU, Cristian, Third Axis, Fourth Ally. Romanian
Armed Forces in the European War, 1941-1945, Arms and Armour, London, 1995.

BALÁZS, Mihály, Roman véderő Magyarország ellen: a Károly-vonal, Nagy Magyarország

Könyvek, Budapest, 2010

BALDOLI, Claudia, Exporting Fascism: Italian Fascists and Britain’s Italians in the 1930s, Berg
Publishers, Oxford, 2003.

BALLOY, Lucette, Le nouvel essor de la Roumanie, Scrisul Românesc, Craiova, 1940.

BALLOY, Lucette, Les Strajers, Les Presses Modernes, Paris, 1938.

BARANOWSKI, Shelley, Strength through Joy: Consumerism and Mass Tourism in the Third Reich,
Cambridge University Press, Cambridge, 2007.

BASCIANI, Alberto, La difficile unione: la Bessarabia e la Grande Romania, 1918-1940, Aracne,

Roma, 2007.

BASCIANI, Alberto, Un conflitto balcánico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia del
Sud, 1919-1940, Edizioni Periferia, Cosenza, 2001.

BASTOW, Steve, MARTIN, James, Third Way Discourses: European Ideologies in the Twentieth
Century, Edinburgh University Press. Edinburgh, 2003.

BAUMAN, Zygmunt, Modernity and Ambivalence, Polity Press, Cambridge, 1993.

BAUMAN, Zygmunt, Modernity and the Holocaust, Polity Press, Cambridge, 2008.

BĂDĂUȚĂ, Alexandru, România la lucru, Imprimeria Națională, București, 1940.

BĂNICĂ, Mirel, Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ʼ30, Polirom, Iași, 2007.

BECKER, Howard S., Écrire les sciences sociales, Économica, Paris, 2004.

BELL, Daniel, The End of Ideology: On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, The Free
Press, New York, 1965.

BEN-GHIAT, Ruth, Fascist Modernities: Italy, 1922-1945, University of California Press, Berkeley,
2001.

— 433 —
BEREZIN, Mabel, Making the Fascist Self. The Political Culture of Interwar Italy, Cornell
University Press, Ithaca, 1997.

BERGHAUS, Günther, (ed.), Fascism and Theatre. Comparative Studies on the Aesthetics and
Politics of Performance in Europe 1925-1945, Berghahn Books, Oxford, 1996.

BERMAN, Marshall, All that is Solid Melts into Air. The Experience of Modernity, Verso, London,
1982.

BEURAN, George, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, Regele Copiilor, București, 1935.

*** Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti, Dimitrie Gusti, 1880-1955, editura
Bibliotecii Centrale Universitare Carol I din Bucureşti Bucureşti, 2014.

BIRNBAUM, Pierre, « La France aux Français »: histoire des haines nationalistes, Éditions du
Seuil, Paris, 2006.

BIVOLARU, Sever, Cartea jocurilor, Scrisul Românesc, Craiova, 1938.

BLINKHORN, Martin, Fascism and the Right in Europe, 1919-1945, Longman, London, 2000.

BLOCH, Marc, Les rois thaumaturges: étude sur le caractère surnaturel attribué à la puissance
royale particulièrement en France et en Angleterre, Gallimard, Paris, 1987.

BODEA, Gheorghe, Regele Carol al II-lea: destinul unui pribeag, Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

BOIA, Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas,
București, 2011.

BOIA, Lucian, Cum s-a românizat România, Humanitas, București, 2015.

BOIA, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a treia, Humanitas, București, 2011.

BOISDRON, Matthieu, La Roumanie des années trente. De l’avènement de Carol II au

démembrement du royaume (1930-1940), Éditions Anovi, Parçay-sur-Vienne, 2007.

BOLITHO, Hector, Roumania Under Kink Carol, Eyre & Spottiswoode, London, 1939.

BOLZ, Daphné, Les arènes totalitaires: fascisme, nazisme et propagande sportive. Hitler,
Mussolini et les jeux du stade, CNRS, Paris, 2007.

BORSI, Franco, L’ordre monumental. Europe 1929-1939, Hazan, Paris, 1986.

BOULGAKOV, Serge, L’Orthodoxie. Essai sur la doctrine de l’Église, Éditions L’Âge de l’Homme,
Lausanne, 1980.

BRĂIESKU, Constantin C., Considerațiuni asupra arhitecturii românești de azi, București,

Imprimeria Națională, 1940.

BRĂTESCU, Liviu, CIUBOTARU, Ștefania, (coord.), Monarhia în România – o evaluare. Politică,

memorie și patrimoniu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.

— 434 —
BRUJA, Radu Florian, Carol al II-lea şi partidul unic: Frontul Renaşterii Naţionale, Junimea, Iaşi,
2006.

BRUNETEAU, Bernard, L’âge totalitaire: idées reçues sur le totalitarisme, Éditions Le Cavalier
Bleu, Paris, 2010.

BRUNETEAU, Bernard, Les totalitarismes, deuxième édition, Armand Colin, Paris, 2014.

BUCUR, Bogdan, Jean Pangal: documente inedite 1932-1942, RAO, București, 2016.

BUCUR, Maria, Eugenie și modernizare în România interbelică, Polirom, Iași, 2005.

BUCUR, Maria, Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania, Indiana
University Press, Bloomington, 2009.

*** București, anii 1920 – 1940. Între avangardă și modernism, Simetria, București, 1994.

BUCUȚA, Emanoil, Biblioteca satului, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București,
1936.

BUCUȚA, Emanoil, Sufletul de la granițe, Imprimeria Națională, București, 1940.

BURGWYN, James H., The Legend of the Mutilated Victory: Italy, the Great War, and the Paris
Peace Conference, 1915-1919, Greenwood Press, Westport, 1993.

BUZEA, Octavian, Clujul: 1919-1939. Glas izbânzilor românești, Tipografia Ardealul, Cluj, 1939.

*** Calendarul România Satelor, București, 1939.

CARDAȘ, Gheorghe, Regele Carol al II-lea preamărit cu slavă și credință de cântăreții neamului,
editura Librăriei Universale Alcalay, București, 1936.

*** Carnet Școlar 1938-1939, București, 1938.

*** « Carol al II-lea, precursorul lui Ceauşescu », supliment al cotidianului Jurnalul Naţional, 18
august 2008.

*** « Carol II: rege, dictator, mecena, playboy », Dosarele istoriei, anul V, nr. 5, mai 2000).

*** « Carol al II-lea, un rege nedreptățit? », Istorie și civilizație, anul III, nr. 17, februarie 2011.

CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, În zodia Satanei. Reflecțiuni asupra politicii
internaționale, Universitaria, București, 1994.

CAROL al II-lea, rege al României 1930-1940, Să ne iubim Țara, Regele și Neamul. Cuvinte către
ostași, București, 1940

*** Carte de citire pentru clasa a IV-a primară, Editura Casei Școalelor și a Culturii Poporului,
București, 1938.

*** Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1937.

— 435 —
*** Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

CARTLAND, Barbara, The scandalous life of King Carol, Frederick Muller Ltd., London, 1957.

CARTLAND, Barbara, Viața scandaloasă a regelui Carol, Sturion, București, 1992.

*** Catalogul Echipelor Regale Studențești, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1935.

CĂLINESCU, Armand, Noul regim, Imprimeria Națională, București, 1939.

CĂTĂNUȘ, Dan, Cadrilaterul: ideologie cominternistă și iredentism bulgar 1919-1940, Institutul

Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001.

*** Cea dintâi vacanță universitară dăruită muncii de folos obștesc, București, 1937.

CELAC, Mariana, CARABELA, Octavian, MARCU-LAPADAT, Marius, București: arhitectură și

modernitate. Un ghid adnotat, Simetria, București, 2005.

CERNĂTESCU, Ioana, MANOLIU, Ioan I., Basme și povestiri, Tipografia Litera, București, 1940.

CHAPOUTOT, Johann, Fascisme, nazisme et régimes autoritaires en Europe 1918-1945, Presses

Universitaires de France, Paris, 2013.

CHEȘCĂ, Ion, DRAGOMIR, N.I., Măria Sa Regele Carol al II-lea și ridicarea poporului român,
Tipografia Curierul Tulcei, Tulcea, 1937.

CIOBANU, Mircea, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1997.

CIORAN, Emil, Pe culmile disperării, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1934.

CIORAN, Emil, Schimbarea la față a României, Vremea, București, 1936.

CLARK, Roland, Sfântă tinerețe legionară: activismul fascist în România interbelică, Polirom, Iași,
2015.

CLOT, André, Haroun al-Rachid et le temps des „Mille et une nuits”, Fayard, Paris, 1986.

*** Codul civil Carol al II-lea, Imprimeria penitenciarului « Văcărești », București, 1939.

*** Codul penal « Carol al II-lea », Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1939.

CONEA, Ion, Cum învață a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai, Cartea Românească, București, 1937.

CONEA, Ion, Un prinț prin țara lui, Scrisul Românesc, Craiova, 1940.

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediția a treia, Univers Enciclopedic,
București, 2002.

*** Constituţiunea promulgată cu decretul Regal No. 1.360 din 28 martie 1923 şi publicată în
Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923, Bucureşti, 1923.

— 436 —
*** Constituțiunea « Regele Carol II », Tipografia „Lupta”, București, 1938.

CORBETT, Patrick, Ideologies, Hutchinson, London, 1965.

CORNER, Paul, LIM, Jie-Hyun, (eds), The Palgrave Handbook of Mass Dictatorship, Palgrave
Macmillan, London, 2016.

COSMA, Neagu, Culisele palatului regal. Un aventurier pe tron: Carol al II-lea, Globus, București,
1990.

COSTIAN, M.I., Regele Carol II şi partidele politice, Tipografia Lupta, Bucureşti, 1933.

COTTERET, Jean-Marie, Gouverner, c’est paraître, Presses Universitaires de France, Paris, 2002.

CRAINIC, Nichifor, MUGUR, Gheorghe D., VOICULESCU, Vasile, Căminul Cultural. Îndreptar
pentru conducătorii culturii la sate, Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1924.

CRAINIC, Nichifor, Ortodoxie și etnocrație, Cugetarea, București, 1938.

CRAINIC, Nichifor, Programul statului etnocratic, Tipografia Ziarului Universul, București, 1937.

CRAINIC, Nichifor, Puncte cardinale în haos, Albatros, București, 1998.

CRISTEA, Niculae, Imaginea publică a monarhiei în România 1866-1947, Cavallioti, București,

2011.

CUCLIN, Dimitrie, IONESCU, Nelu, Cântece pentru străjeri, Cartea Românească, București,
1938.

*** Cuvântările Regelui Carol II, 1930-1940, vol. I-II, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă «
Regele Carol II », Bucureşti, 1940.

DAMASCHIN, Joana, Pasiuni și crime regale: viața aventuroasă a regelui Carol al II-lea și
crimele sale, Junimea Română, Târgoviște, 1998.

DE GRAND, Alexander J., Fascist Italy and Nazi Germany. The ‘fascist’ style of rule, Routledge,
London, 2004

DELETANT, Dennis, Hitler’s Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44,
Palgrave Macmillan, London, 2006.

DELUMEAU, Jean, La peur en Occident: XIV-XVIIIe siècles, une cité assiégée, Fayard, Paris,
1978.

DEROYER, Michelle, Au pays de Carol II, Roi de Roumanie, Les Éditions Denoël, Paris, 1939.

*** Deschiderea pe anul școlar 1936-1937, Așezământul Tipografic Datina Românească, Vălenii
de Munte, 1936.

DIACONESCU, Ion N., Guvernul Renașterii Naționale. Noua eră constituțională: album omagial,
Tiparul Românesc, București, 1939.

— 437 —
DIMĂNCESCU, Dumitru Dem, New Romania, The Shakespeare Head Press, Oxford, 1939.

*** Direcția Instrucției, Cultelor și Artelor, Direcția Educației Poporului, Program de lucru pentru
acțiunea culturală, Imprimeria națională, București, 1933.

*** Discursuri culturale ale M.S. Regelui Carol II, Editura Universală Alcalay & Co., București,
1936.

DOBOȘ, Filaret, Arcașii. Gânduri și fapte din Țara de Sus, Tipografia Cernăuțeanu Teodot,
Cernăuți, 1940.

DOBRESCU, Dem. I., Viitorul Bucureştilor, editura Ziarului Tribuna Edilitară, Bucureşti, 1935.

*** Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român,
editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1923.

DRAGOMIR, Silviu N., ȘTEFĂNESCU, Codrin, Familia regală în vechi cărți poștale ilustrate,
Arvin Press, București, 2007.

DUMITRESCU, Aurel, Închinare M.S. Regelui Carol II, Imprimeria de Artă Richard Sergies,
București, 1937.

DUMITRESCU, Dumitru, Carnetul meu de străjer, Librăria Cooperativă Națională, Timișoara,

1938.

DUMITRESCU, Ion C., M.S. Regele Carol II. Restaurația: înfăptuiri. O eră nouă, București, 1939.

DUMITRESCU, Ion C., CREȚU, Gheorghe, Era nouă a României sau opera constructivă a M.S.
Regelui Carol II, Tipografia Eminescu, Cernăuți, 1939.

DUMITRESCU, Ion I., Totul pentru Țară și Rege, Tipografia Diecezană, Arad, 1940.

DUMITRESCU-PIETRARI, Iosif, Omagiale: versuri, Litera Creștină, București, 1940.

DUMITRESCU-PIETRARI, Iosif, Regelui meu, Unirea, Târgoviște, 1936.

DUNLEAVY, Patrick, Authoring a PhD. How to plan, draft, write and finish a doctoral thesis or
dissertation, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2003.

DURANDIN, Cathérine, Bucarest. Mémoires et promenades, Éditions Hesse, Paris, 2000.

EASTERMAN, Alexander Levvey, King Carol, Hitler and Lupescu, Victor Gollancz, London, 1942.

*** Echipe studențești la sate: program de lucru și rezultate. Întâiul an: 1934, Fundația Culturală
Regală « Principele Carol », București, 1935.

EMINESCU, Mihai, Opere, vol. I, Fundația Regală pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1939.

ENE, Virgiliu, (ed.), Adevărul despre regi: scrieri din literatura română antimonarhică, Ion
Creangă, București, 1977.

— 438 —
ENESCU, Aura, În mijlocul pădurii, Tiparul Oltenia, București, 1939.

ENESCU-BUGHEA, Constantin, Sunt străjer! Cartea năzuințelor tinerești, Tipografia Ziarului

Universul, București, 1936.

ENESCU, Ion D., Arhitectura, Renașterea Națională: Stilul Regele Carol al II-lea, București,
Imprimeria Națională, 1940.

ENESCU, Ion D., Naționalismul istoric și naționalismul creator, Tipografia Cuvântul Românesc,
București, 1939.

*** Era nouă, Asociația Publiciștilor Români, București, 1938.

Expoziția Internațională « Muncă și Voe Bună »: călăuză, Atelierele Luceafărul S.A., București,
1939.

FALASCA-ZAMPONI, Simonetta, Fascist Spectacle: the Aesthetics of Politics in Mussoliniʼs Italy,

University of California Press, Berkeley, 1997.

FĂRCĂȘANU, Mihail, Monarhia socială, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II »,
București, 1940.

FELDMAN, Mattew, TURDA, Marius, GEORGESCU, Tudor, (eds), Clerical Fascism in Interwar
Europe, Routledge, London, 2008.

FENEȘAN, Costin, Sub steag străin: comuniștii și Partidul Comunist din România în arhiva
Kominternului (1919-1924), editura Enciclopedică, București, 2011.

FEUER, Lewis S., Ideology and the Ideologists, Blackwell, Oxford, 1975.

FINDLING, John E., (ed.), Historical Dictionary of Worldʼs Fairs and Expositions, 1851-1988,
Greenwood Press, Westport, 1990.

FLORESCO, Stéphane, L’Affaire Carol, Librairie Serpantié, Paris, 1928.

FLORESCU, Ștefan, Afacerea Carol, Lumea Magazin, București, 2003.

FRAZER, James George, The Golden Bough: a study in comparative religion, Macmillan, London,
1900.

FREEDEN, Michael, Ideologies and Political Theory, Clarendon, Oxford, 1996.

FREEDEN, Michael, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Clarendon Press,
Oxford, 2006.

FREEDEN, Michael, Ideology: A Short Introduction, Oxford University Press. Oxford, 2003.

FREEDEN, Michael, Liberal Languages: Ideological Imaginations and Twentieth-Century

Progressive Thought, Princeton University Press, Princeton, 2005.

— 439 —
FREEDEN, Michael, (ed.), Reassessing Political Ideologies: The Durability of Dissent, Routledge,
London, 2001.

FREEDEN, Michael, SARGENT, Lyman Tower, STEARS, Marc, The Oxford Handbook of Political
Ideologies, Oxford University Press, Oxford, 2013.

*** Fundaţia Culturală Principele Carol 1922-1925, Fundaţia Culturală « Principele Carol »,
Bucureşti, 1926.

*** Fundația Culturală Regală Principele Carol 1934-1938, Atelierele Luceafărul, București,
1938.

*** Fundația pentru Literatură și Artă « Regele Carol II ». Catalog, București, 1940.

FURTUNĂ, Bogdan, Monografia Monumentului « Eroilor Aerului », București, 1939.

GABREA, Iosif, Școala și străjeria în pregătirea tineretului, Tipografia Bucovina, București, 1939.

GALACTION, Gala, RADU, Vasile, Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului
Testament: tradusă după textele originale ebraice şi greceşti de preoţii Vasile Radu şi Gala
Galaction din Înalta iniţiativă a Majestăţii Sale Regelui Carol II, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă « Regele Carol II », Bucureşti, 1938.

GĂVĂNESCUL, Constantin, Ocolul pământului în șapte luni și o zi – 20 februarie 1920 – 21

septembrie 1920: călătorie făcută cu A.S.R. Principele Carol, Moștenitorul Tronului, vol. I,
Tipografia Gutenberg, Timișoara, 1920.

GÂRNEAȚĂ, Alexandru, Adevărata istorie a unei monarhii: familia Hohenzollern, Cartea

Românească, București, 1966.

GEERTZ, Clifford, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973.

GENTILE, Emilio, LANCHESTER, Fulco, TARQUINI, Alessandra, Alfredo Rocco: dalla crisi del
parlamentarismo alla construzione dello Stato nuovo, Carocci editore, Roma, 2010.

GENTILE, Emilio, Fascismo di Pietra, Laterza, Roma, 2007.

GENTILE, Emilio, Il mito dello Stato nuovo dallʼantigiolittismo al fascismo, Editori Laterza, Bari,
1982.

GENTILE, Emilio, Il mito dello Stato nuovo. Dal radicalismo nazionale al fascismo, Editori
Laterza, Bari, 1999.

GENTILE, Emilio, L’apocalypse de la modernité: la Grande Guerre et l’homme nouveau,

Flammarion, Paris, 2010.

GENTILE, Emilio, La religion fasciste. La sacralisation de la politique dans l’Italie de Mussolini,

Perrin, Paris, 2002.

GENTILE, Emilio, La voie italienne au totalitarisme. Le parti et l’État sous le régime fasciste,
Éditions du Rocher, Paris, 2004.

— 440 —
GENTILE, Emilio, Politics as Religion, Princeton University Press, Princeton, 2006.

GENTILE, Emilio, Pour ou contre César? Les religions chrétiennes face aux totalitarismes, Aubier,
Paris, 2013.

GENTILE, Emilio, Qu’est-ce que le fascisme? Histoire et interprétation, Gallimard, Paris, 2004.

GENTILE, Emilio, The Struggle for Modernity. Nationalism, Futurism and Fascism, Praeger
Publishers, Westport, 2003.

GHIȚULESCU, Victor Bradu, Cartea de aur: 70 de ani de la întemeierea Dinastiei române 1866-
1936, Federația Generală a Presei din Provincie, București, 1936.

GIRARDET, Raoul, Mythes et mythologies politiques, Seuil, Paris, 1986.

GOIA, Aurel S., Prin credință, muncă și economie, zidim o puternică și fericită Românie,
Tipografia Litera, București, 1939.

GRECEANU, Olga, Renașterea picturii naționale, București, Imprimeria Națională, 1939.

GRECU, Florian, Construcția unui partid unic: Frontul Renașterii Naționale, editura
Enciclopedică, București, 2012.

GREGOR, Anthony James, Mussolini’s Intellectuals. Fascist Social and Political Thought,
Princeton University Press, New Jersey, 2005.

GRIFFIN, Roger, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler,
Palgrave Macmillan, London, 2007.

GRIFFIN, Roger, The Nature of Fascism, Routledge, London, 1991.

GUNDLE, Stephen, DUGGAN, Christopher, PIERI, Giuliana, The Cult of the Duce: Mussolini and
the Italians, Manchester University Press, Manchester and New York, 2013.

GUSTI, Dimitrie, Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, vol. I-II, Fundația Culturală Regală «
Principele Carol », București, 1940-1941.

GUSTI, Dimitrie, HERSENI, Traian, Elemente de sociologie cu aplicări la cunoașterea țării și a

neamului nostru: pentru clasa a VIII-a secundară, editura Adeverul, București, 1935

GUSTI, Dimitrie, La monographie et l’action monographique en Roumanie, Les Editions Domat-

Montchrestien, Paris, 1935.

GUSTI, Dimitrie, Organizarea culturală: raport, Institutul de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti,
1934.

GUSTI, Dimitrie, Principiile și scopurile Seviciului Social, Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », București, 1939.

GUSTI, Dimitrie, Problema sociologiei: sistem și metodă. Trei comunicări, Imprimeria Națională,
București, 1940.

— 441 —
GUSTI, Dimitrie, The Royal Foundations of Rumania, Imprimeria Națională, București, 1939.

HAYNES, Rebecca, RADY, Martyn, (eds), In the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in
Central and Eastern Europe, I.B. Tauris, London, 2011.

HAYNES, Rebecca, Politica României față de Germania între 1936 și 1940, Polirom, Iași, 2003.

HAYOT, Eric, The Elements of Academic Style, Columbia University Press, New York, 2014.

HEINEN, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, mişcare socială şi organizaţie politică: o

contribuţie la problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1999.

HERSENI, Traian, Tehnica monografiei sociologice, editura Institutului Social Român, București,
1934.

HILLGRUBER, Andreas, Hitler, regele Carol și mareșalul Antonescu: relațiile româno-germane

1938-1944, Humanitas, București, 2007.

HITCHINS, Keith, Ionel Brătianu, Haus Publishing, London, 2011.

HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Humanitas, Bucureşti, 1998.

HODINĂUANU, Gheorghe Florin, Frontul Renașterii Naționale din punct de vedere istoric,
psihologic și politic, Tipografia ziarului Universul, București, 1940.

HOLLAND, Kenneth, Youth in European Labor Camps: A Report to the American Youth
Commission, American Council on Education, Washington, 1939.

HOSSU-LONGIN, Valentin, Monarhia românească, Litera, București, 1994.

HOVEN, Helena von der, King Carol of Romania. The authorised biography, Hutchinson & co.,
London, 1940.

HULEA, Eugen, Astra: istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, Editura „Astrei”,
Sibiu, 1944.

*** Institutul Central de Statistică, Recensământul general al populației române din 29 decembrie
1930, vol. II, Imprimeria Națională, București, 1938.

IANCU, Marcel, CREANGĂ, Horia, DOICESCU, Octav, Către o arhitectură a Bucureștilor,

editura Ziarului Tribuna Edilitară, București, 1935.

IOANID, Radu, The Sword of the Archangel: Fascist Ideology in Romania, CO: East European
Monographs, Boulder, 1990.

IONESCU, Grigore, București: ghid istoric și artistic, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele
Carol II », București, 1938.

IONESCU, Laurențiu-Fulga, Campania a II-a: 1 iulie – 1 octombrie 1938, Bogați-Dâmbovița,

Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939

— 442 —
IONESCU, Nae, Scrisori și memorii, ediție îngrijită de Dora MEZDREA și Marin DIACONU,
Muzeul Literaturii Române, București, 2006.

IONESCU, Ștefan Cristian, Jewish Resistance to „Romanianization”, 1940-1944, Palgrave

Macmillan, London, 2015.

IONIȚĂ, Ionel C., Luna Bucureştilor. O « Lună » din istoria Bucureştilor, Primăria Municipiului
Bucureşti-Centrul de Proiecte Culturale ARCUB, Bucureşti, 1998.

IORDACHI, Constantin, Charisma, Politics and Violence: The Legion „Archangel Michael” in
Inter-war Romania, Program on East European Cultures and Societies, Trondheim, 2004.

IORGA, Nicolae, Byzance après Byzance. Continuation de la vie byzantine, Édition de l’Institut
d’études byzantines, Bucarest, 1935.

IORGA, Nicolae, Definiția noii stări de lucruri în România, București, Tipografia « Lupta », 1939.

IORGA, Nicolae, Doi ani de Restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Tipografia Datina
Românească, Vălenii de Munte, 1932.

IORGA, Nicolae, Mărturii pentru cine nu-l cunoaște și totuși îl judecă, Cultura Neamului
Românesc, Iași, 1918.

KANTOROWICZ, Ernst, The Kingʼs Two Bodies: a study in mediaeval political theology, Princeton
University Press, Princeton, 1957.

KIRIȚESCU, Constantin, Instrucția civică pentru clasa a IV-a secundară, Cartea Românească,
București, 1938.

KONRAD, Helmut, MADERTHANER, Wolfgang, (eds), Routes into the Abyss. Coping with Crises
in the 1930s, Berghahn Books, New York, 2013.

KOON, Tracy H., Believe, Obey, Fight: Political Socialization of Youth in Fascist Italy 1922-1943,
University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1985.

KÜRENBERG, Joachim Von, Carol II und Madame Lupescu, Athenäum-Verlag, Bonn, 1952.

KÜRENBERG, Joachim Von, Carol al II-lea și doamna Lupescu, editura Științifică, București,
2000.

*** La droite depuis 1789. Les hommes, les idées, les réseaux (présentation par Michel Winock),
Éditions du Seuil, Paris, 1995.

LARRAIN, Jorge, The Concept of Ideology, Hutchinson, London, 1979.

LASCAROV-MOLDOVANU, Alexandru, La apusul soarelui, Fundația Culturală Regală «

Principele Carol », București, 1938.

LASCAROV-MOLDOVANU, Alexandru, Noua Constituție a României: deslușirea legilor din 28

Februarie 1938, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1938.

LAZĂR, R., Pagini de glorie. Salvatorul, Tipografia România Mare, Bucureşti, 1930.

— 443 —
LEDEEN, Michael A., The First Duce: D'Annunzio at Fiume, The John Hopkins University Press,
Baltimore, 1977.

*** Legea Frontului Renașterii Naționale, Imprimeria Națională, București, 1940.

*** Legea pentru înființarea organizației politice a Frontului Renașterii Naționale din 16
decembrie 1938 și Regulamentul de funcționare din 5 ianuarie 1939, Editura Ziarului Universul,
București, 1939.

Le nuove forme di urbanità, a cura di Franco MARTINELLI e Paolo GUIDICINI, FrancoAngeli,

Milano, 1993.

LEWIS, Paul H., Latin Fascist Elites: the Mussolini, Franco and Salazar Regimes, Praeger
Publishers, Westport, 2002.

LINZ, Juan, Régimes totalitaires et autoritaires, Armand Colin, Paris, 2006.

LIVEZEANU, Irina, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation-building and

Ethnic Struggle, 1918-1930, Cornell University Press, Ithaca, 1995.

LIVEZEANU, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Humanitas, Bucureşti,

1998.

LUDO, Isac, Regele Palaelibus, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957.

LUPAȘ, Ioan, Istoria Unirii Românilor, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,
București, 1938.

LUPAȘ, Ioan, Trecutul nostru românesc. Scurt manual de istorie națională, editura Asociațiunii
ASTRA, Sibiu, 1934.

MACHEDON, Luminița, SCOFFHAM, Ernie, Romanian Modernism. The Architecture of

Bucharest, 1920-1940, Massachusetts Institute of Technology Press, New York, 1999.

MADGEARU, Virgil, Românizarea vieții economice și utilizarea tineretului în statul național-

țărănesc, Tipografia « Bucovina », București, 1937.

MAIOR, Iosif, Problema românizării economiei naționale, Lumina Românească, București, 1940.

MAMINA, Ion, Monarhia constituţională în România: enciclopedie politică 1866-1938, editura

Enciclopedică, Bucureşti, 2000.

MAMINA, Ion, Regalitatea în România 1866-1947, Compania, București, 2004.

MANER, Hans-Christian, Parlamentarismul în România (1930-1940), editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2004.

MANIU, Iuliu, Cauzele prăbușirii fostului regim, Tipografia Universul, București, 1940.

MANN, Michael, Fascists, Cambridge University Press, Cambridge, 2004.

— 444 —
MANNHEIM, Karl, Ideology and Utopia, Routledge & Kegan Paul, London, 1960

MANOILESCU, Mihail, Curs de științe economice, organizare și raționalizare, Școala Politehnică

« Regele Carol II », București, 1934.

MANOILESCU, Mihail, « Evoluția economiei industriale », in Enciclopedia României, vol. III,

Imprimeria Națională, București, 1939.

MANOILESCU, Mihail, Ideea de plan economic național, Imprimeria Națională, București, 1938.

MANOILESCU, Mihail, Le parti unique: institution politiques des régimes nouveaux, Les Oeuvres
Françaises, Paris, 1936.

MANOILESCU, Mihail, Le siècle du corporatisme: doctrine du corporatisme intégral et pur,

Librairie Félix Alcan, Paris, 1934.

MANOILESCU, Mihail, Partidul unic: instituția politică a regimurilor noi, Cartea Românească,
București, 1940.

MANOILESCU, Mihail, Pe linia unei credinţe. Cinci cuvântări de Mihail Manoilescu, Institutul de
Arte Grafice « Lupta », Bucureşti, 1932.

MANOILESCU, Mihail, România, Stat corporativ, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1933.

MANOILESCU, Mihail, România: stat național-corporativ, ediția a II-a, Tipografia Ziarului

Universul, București, 1934.

MANOILESCU, Mihail, Rostul şi destinul burgheziei românești, editura Athena, București, 1997.

MARCOU, Lilly, Carol al II-lea al României: regele trădat, Corint, București, 2003.

MARCOU, Lilly, Carol al II-lea al României: regele trădat, Corint Books, București, 2015.

MARCOU, Lilly, Le roi trahi: Carol II de Roumanie, Pygmalion, Paris, 2002.

MARINESCU, Gabriel, MODREANU, Ion, BURUIANĂ, Constantin, Carol al II-lea Regele

Românilor. Cinci ani de domnie 8 iunie 1930 – 8 iunie 1935, Institutul de Arte Grafice Eminescu,
Bucureşti, 1935.

MARTINELLI, Franco, GUIDICINI, Paolo, (ed.), Le nuove forme di urbanità, FrancoAngeli,

Milano, 1993.

MATARD-BONUCCI, Marie-Anne, MILZA, Pierre, (ed.), L’homme nouveau dans l’Europe fasciste
(1922-1945). Entre dictature et totalitarisme, Fayard, Paris, 2004.

MATARD-BONUCCI, Marie-Anne, L’Italie fasciste et la persecution des Juifs, PUF, Paris, 2012.

MAURRAS, Charles, Viitorul inteligenţei, Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti,

1925.

*** M.S. Regele Carol II despre munca la sate a căminelor culturale și echipelor studențești,
Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

— 445 —
*** M. S. Regele Carol II în lumina misticii populare, Bucureşti, 1932.

McCRONE, David, McPHERSON, Gayle, (eds.), National Days: Constructing and Mobilising
National Identity, Palgrave Macmillan, London, 2009.

MCLELLAN, David, Ideologia, DU Style, București, 1998.

MEHEDINȚI, Simion, Învățătorul în Straja Țării, Cugetarea, București, 1938.

MEZDREA, Dora, Nae Ionescu. Biografia, vol. I, Universal Dalsi, București, 2001.

MEZDREA, Dora, Nae Ionescu. Biografia, vol. II, Acvila, Brăila, 2002.

MEZDREA, Dora, Nae Ionescu. Biografia, vol. III, Istros, Brăila, 2003.

MEZDREA, Dora, Nae Ionescu. Biografia, vol. IV, Istros, Brăila, 2005.

MICESCU, Istrate, Două discursuri în cadrul noii Constituții, Imprimeria Națională, București,
1940.

MICESCU, Istrate, Le problème des minorités ethniques par rapport aux assises constitutionnelles
et légales de lʼEtat roumain et à la souveraineté maîtresse de la Société des Nations, Tipografia
Curierul judiciar, București, 1937.

MICU, Dumitru, „Gîndirea” şi gîndirismul, Minerva, Bucureşti, 1975.

MIDAN, Christophe, Carol al II-lea și teroarea istoriei 1930-1940, editura Militară, București,
2007.

MILLER-LANE, Barbara, Architecture and Politics in Germany 1918-1945, Harvard University

Press, Harvard, 1968.

*** Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale: Program de activitate, Imprimeria Națională,

București, 1939.

MOATS, Alice-Leone, Lupescu. The story of a royal love affair, Henry Holt and Company, New
York, 1955.

*** Modern Architecture in Interbellum Romania, NOI Media Print, București, 2013.

MOGA, Valer, „Astra” și societatea: 1918-1930, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

MOMOC, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice: școala gustiană între carlism și
legionarism, Curtea Veche, București, 2012.

MOORE Jr., Barrington, Social Origins of Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the
Making of the Modern World, Beacon Press, Boston, 1967.

MOSSE, George L., Confronting the Nation: Jewish and Western Nationalism, Brandeis University
Press, Hanover, 1993.

— 446 —
MOSSE, George L., La révolution fasciste. Vers une théorie générale du fascisme, Seuil, Paris,
2003.

MOSSE, George L., The Nationalization of the Masses. Political Symbolism and Mass Movements
in Germany from the Napoleonic Wars through the Third Reich, Howard Fertig, New York, 1975.

MOȘINCAT, Constantin, Politica de apărare a vestului României (1930-1940), vol. I-II, TIPO MC,
Oradea, 2007.

MOUSNIER, Roland, Les institutions de la France sous la monarchie absolue: 1598-1789, Presses
Universitaires de France, Paris, 2005.

MUGUR, Gheorghe D., O școală de împuternicire, Stabilimentul de Arte Grafice « Energia »,

București, 1916.

MUGUR, Gheorghe D., VOICULESCU, Vasile, Cartea misionarului. Îndreptar cultural, Scrisul
Românesc, Craiova, 1930.

MÜLLER, Florin, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, Editura Universității din
București, București, 2006.

MUREȘANU, Camil, MAIOR, Liviu, WOLF, Josef, (coord.), Asociaționism și naționalism cultural
în secolele XIX-XX, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2011.

Costin MURGESCU, Casa Regală și afacerile cu devize, editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1970.

MUȘAT, Mircea, ARDELEANU, Ion, România după Marea Unire, vol. II, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1986-1988.

NAGY-TALAVERA, Nicholas, Nicolae Iorga. A Biography, The Center for Romanian Studies, Iași,
1998.

NEAMȚU, Octavian, Țară nouă, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

NEDELCU, Florea, De la Restauraţie la Dictatura regală. Din viaţa politică a României 1930-
1938, Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

NEGOIȚĂ, Cătălin, Între stânga și dreapta: comunism, iredentism și legionarism în Cadrilater

1913-1940, Scrisul Românesc, Craiova, 2009.

NEGULESCU, Paul, Curs de drept constituțional român. După principiile Constituțiunii din 27
februarie 1938, București, 1939.

NELIS, Jan, From ancient to modern: the myth of romanità during the ventennio fascista, Institut
Historique de Belge, Bruxelles, 2011.

NIELSEN, Christian Axboe, Making Yugoslavs: Identity in King Aleksandar’s Yugoslavia,

University of Toronto Press, Toronto, 2014.

NIȚESCU-ZLATIAN, Constantin, Codul Penal « Carol II » în lumina moralei creștine, editura

Librăriei « Universala » Alcalay & Co., București, 1938.

— 447 —
NOBILESCU, Dionisie, Restauraţia, editura Librăriei Lepage, Cluj, 1930.

NOICA, Constantin, Mathesis sau bucuriile simple, Fundația pentru Literatură și Artă « Regele
Carol II », București, 1934.

NORA, Pierre, (coord.), Les lieux de mémoire, vol. I, Gallimard, Paris, 1984.

*** Oficiul de Educație a Tineretului Român, Ce este Străjeria – 8 Iunie 1937, Institut de Arte
Grafice și Editură Marvan, București, 1937.

Oficiul Național de Educație Fizică, Expoziția demonstrativă a educației fizice 8 iunie – 8 iulie
1934: catalogul oficial, București, 1934.

ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, editura Fundației Culturale Române,
București, 1997.

ORNEA, Zigu, Anii treizeci: extrema dreaptă românească, ediția a patra, Cartea Românească,
București, 2015.

ORNEA, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Eminescu, Bucureşti, 1980.

OTU, Petre, Îmbrățișarea Anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939
– 22 iunie 1941, editura Militară, București, 2006.

PAN-MONTOJO, Juan, PRIETO, Lourenzo Fernández, (eds) Agriculture in the Age of Fascism:
Authoritarian Technocracy and Rural Modernization, edited by and Miguel CABO, Brepols
Publishers, Turnhout, 2014.

PANAITESCU, Petre P., Istoria românilor pentru clasa a VIII-a secundară, Scrisul Românesc,
Craiova, 1942.

PASCALI, Anastase, ANESIEA, Ilie, Pe căile renașterii, editura autorilor, București, 1939.

PASCHIA, Gheorghe, Hristos în Strajă, Cartea Românească, București, 1939.

PASTEUR, Paul, Les États autoritaires en Europe, 1919-1945, Armand Colin, Paris, 2007.

*** Pastorala Înalt Prea-Sfințitului Patriarh al României Miron pentru îndemn la liniște, pace,
bună frățietate și supunere față de legi și autoritate, Tipografia Cărților Bisericești, București,
1938.

*** Pastorale, predici și cuvântări ținute de Înalt Prea Sfinția Sa Domn Domn Dr. Miron Cristea,
Patriarh al României, vol. VI, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1939.

*** Pastorale, predici și cuvântări ținute de adormitul întru fericire Dr. Miron Cristea, Patriarhul
României, vol. VII, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1939.

PATEL, Kiran Klaus, Soldiers of Labor. Labor Service in Nazi Germany and New Deal America,
1933-1945, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

PATMORE, Derek, Invitation to Roumania, Macmillan & Co., London, 1939.

— 448 —
PAUL al României, Carol al II-lea, rege al României, Holding Reporter, București, 1991.

PAUL al României, Un omagiu regal pentru România adus de stră-nepotul M.S. Regele Ferdinand,
vol. I, Bucureşti, 2012.

PAXTON, Robert O., Le temps des chemises vertes: révoltes paysannes et fascisme rural, 1929-
1939, Seuil, Paris, 1996.

PAYNE, Stanley G., A History of Fascism, 1914-1945, Routledge, London, 1995.

PAXTON, Robert O., The Anathomy of Fascism, Alfred A. Knopf, New York, 2004.

PĂTRĂȘCANU, Lucrețiu, Sub trei dictaturi, Forum, București, 1944.

PĂTROIU, Ion, DOBRINESCU, Valeriu Florin, Carol al II-lea în exil: documente diplomatice,
Vremea, București, 2002.

PETRESCU, Cezar, Cei Trei Regi, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », Bucureşti,
1935.

PERETZ, Jean, Carol II. Roi de Roumanie, Imprimerie « La Grande Roumanie », Bucarest, 1932.

PERREUX, Gabriel., Amorurile principelui Carol de Hohenzollern, Omnes, București, 1991.

PERREUX, Gabriel, Le roman d’amour du Prince Carol, La Nouvelle Société d’Édition, Paris,
1928.

PETREU, Marta, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României”, Editura Institutului
Cultural Român, București, 2004.

PINTO, António Costa, The Nature of Fascism Revisited, Columbia University Press, New York,
2012.

PIPPIDI, Andrei, România regilor, Litera, București, 1994.

PLAMENATZ, John Petrov, Ideology, Macmillan, London, 1971.

*** Politica culturii: 30 de prelegeri publice şi comunicări organizate de Institutul Social Român,
editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1931.

POP, Valeriu, Un mare proces de limpezire politică în Ardeal: Iuliu Maniu, omul nefast al
României întregite – discurs rostit la întrunirea politică din Alba-Iulia în ziua de 5 decembrie 1937,
Tipografia Universală, Cluj, 1937.

POPESCU, Carmen, (coord.), (Dis)Continuităţi. Fragmente de modernitate românească în prima

jumătate a secolului al 20-lea, Simetria, Bucureşti, 2010.

POPESCU, Carmen, Le style national roumain: construire une nation à travers l’architecture,
1881-1945, Presses Universitaires de Rennes / Simetria, Rennes / București, 2004.

— 449 —
POPESCU, Carmen, « Un patrimoine de l’identité: l’architecture à l’écoute des nationalismes»,
Études balkaniques, vol. 12, 2005.

POPPER, Karl R., Mizeria istoricismului, ALL, București, 1996.

POPPER, Karl R., Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I, Humanitas, București, 2005.

POPPER, Karl, The Logic of Scientific Discovery, Routledge, London, 2005.

*** Porunci Regale. Culegere din cuvântările M.S. Regelui Carol al II-lea, București, 1940.

PREDA, George, Activitatea „Astrei” în 25 de ani de la Unire: 1918-1943, Editura „Astrei”, Sibiu,
1944.

Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor 1940: îndrumare în expoziție, Atelierele

Grafice Marvan S.A.R., București, 1940.

Primăria Municipiului București, Luna Bucureștilor: considerații și rezultate, Tipografia de Artă și

Editură Leopold Geller, București, 1935.

Primăria Municipiului București, Planul director de sistematizare al Municipiului București,

editura Institutului Urbanistic al României, București, 1934.

PROMITZER, Christian, TRUBETA, Sevasti, TURDA, Marius, (eds), Health, Hygiene and
Eugenics in Southeastern Europe to 1945, Central European University Press, Budapest, 2011.

POPESCU-PUȚURI, Ion, DEAC, Augustin, (coord.), Monarhia de Hohenzollern văzută de

contemporani: antologie, editura Politică, București, 1968.

QUINLAN, Paul D., Regele playboy: Carol al II-lea al României, Humanitas, București, 2001.

QUINLAN, Paul D., Regele playboy: Carol al II-lea al României, Humanitas, București, 2008.

RAWSON, Andrew, Showcasing the Third Reich. The Nuremberg Rallies, Spellmount, Publishers,
Kent, 2012.

RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, Cultura română și politicianismul, Librăria Socec, București,

1904.

REICHEL, Peter, La fascination du nazisme, Odile Jacob, Paris, 2011.

RICOEUR, Paul, L’idéologie et l’utopie, Seuil, Paris, 2016.

RILEY, Dylan, The Civic Foundations of Fascism in Europe: Italy, Spain and Romania, 1870-1945,
Johns Hopkins University Press, Baltimore, 2010.

RIVIÈRE, Claude, Les liturgies politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1988.

ROBERTS, Henry L., Rumania. Political Problems of an Agrarian State, Archon Books, Hamden,
1969.

ROBERTSON, David, The Penguin Dictionary of Politics, Penguin Books, London, 1993.

— 450 —
ROGER, Antoine, Fascistes, communistes et paysans. Sociologie des mobilisations identitaires
roumaines, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2002.

ROLLER, Mihail (coord.), Istoria R.P.R.: manual pentru învățământul mediu, Editura de Stat
Didactică și Pedagogică, București, 1956.

ROSSOL, Nadine, Performing the Nation in Interwar Germany. Sport, Spectacle and Political
Symbolism, 1926-1936, Palgrave Macmillan, London, 2010.

ROSTÁS, Zoltán, Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Paideia,

București, 2001.

ROSTÁS, Zoltán, Strada Latină, nr. 8. Monografiști și echipieri gustieni la Fundația Culturală
Regală « Principele Carol », Curtea Veche, București, 2009.

ROTSCHILD, Joseph, East Central Europe between the Two World Wars, University of
Washington Press, Washington, 1974.

*** Roumanie: monographie élaborée par le Service Social, Imprimeria Națională, București,
1939.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Regele nostru, Fundația Culturală Regală « Principele Carol »,

Imprimeria Națională, București, 1937.

SALARIS, Claudia, À la fête de la Révolution: artistes et libertaires avec D’Annunzio à Fiume,

Éditions du Rocher, Monaco, 2006.

SANDACHE, Cristian, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Paideia, București, 1998.

SANDU, Traian, Un fascisme roumain: histoire de la Garde de Fer, Perrin, Paris, 2014.

*** Sate și echipe, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

SAVU, Alexandru Gheorghe, Dictatura regală 1938-1940, editura Politică, Bucureşti, 1970.

SAVU, Alexandru Gheorghe, Sistemul partidelor politice din România: 1919-1940, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

SCHMITT, Carl, Dictatorship: from the origin of the modern concept of sovereignty to proletarian
class struggle, Polity Press, Cambridge, 2014.

SCHNAPP, Jeffrey T., Les vagues révolutionnaires. L’art de l’affiche politique 1914-1989, Skira,
Paris, 2005.

SCHROEDER-GUDEHUS, Brigitte, RASMUSSEN, Anne, Les fastes du progrès. Le guide des

Expositions Universelles 1851-1992, Flammarion, Paris, 1992.

SCOBIE, Alexander, Hitlerʼs State Architecture: the Impact of Classical Antiquity, Pennsylvania
State University Press, 1990.

SCURTU, Ioan, Criza dinastică din România (1925-1930), editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

— 451 —
SCURTU, Ioan, CÂRȚÂNĂ, Iulian, Curs de istoria contemporană a României. Dictatura Regală
(1938-1940), Tipografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1980.

SCURTU, Ioan, Istoria României în timpul celor patru regi, vol. IV: Carol al II-lea, editura
Enciclopedică, București, 2004.

SCURTU, Ioan, Monarhia în România 1866-1947, Danubius, București, 1991.

SCUTARU, Ion, Regele și plugărimea. Cuvinte înțelepte și realizări rodnice, Socec & Co.,
București, 1938.

SDROBIȘ, Dragoș, Limitele meritocrației într-o societate agrară: șomaj intelectual și radicalizare
politică a tineretului în România interbelică, Polirom, Iași, 2015.

*** Semicentenar Duiliu Marcu (1966-2016), Uniunea Arhitecților din România, București, 2016.

*** Serviciul Social, Căminul Cultural: întocmire și funcționare, Fundația Culturală Regală «
Principele Carol », București, 1939.

SHILS, Edward, Center and Periphery: Essays in Macrosociology, University of Chicago Press,
Chicago, 1975.

SIDOROVICI, Teofil, GOIA, Aurel S., Carnetul străjerului, Socec & Co., București, 1940.

SIDOROVICI, Teofil, Din viața unui fiu de Rege, editura Casei Școalelor și Culturii Poporului,
București, 1937.

SIDOROVICI, Teofil, Straja Țării: circulara-directivă nr. 1, Tipografia « Bucovina » I.E. Torouțiu,
București, 1938.

SIDOROVICI, Teofil, ENESCU-BUGHEA, Constantin, Straja Țării: o credință și un avânt,

Institutul de Arte Grafice Luceafărul, București, 1937.

SIDOROVICI, Marin GEORGESCU, Sub poală de codru verde, Tipografia « Bucovina » I.E.
Torouțiu, București, 1940.

SIMIONESCU, Ion, Biruința cercetașului, Cartea Românească, București, 1938.

SION, Militza, Crezul simplității. Horia Creangă 1892-1943, Simetria, București, 2012.

SLAVCOVSCHI, Eugen, Din problemele străjeriei. Educarea tineretului prin activitate manuală în
învățământul primar, supra-primar, normal și secundar, Adevărul, București, 1939.

SMÂNTÂNESCU, Dan, Cronica faptelor regale cu discursurile M.S. Regelui Carol II în 1938,
Editura ziarului Universul, București, 1939.

SMÂNTÂNESCU, Dan, Lozinci regale, Editura Ziarului Universul, București, 1939.

*** Societatea « Mica » în cadrul Expoziției Internaționale de « Muncă și Voe Bună » din
București. Năzuințe și înfăptuiri sociale 1920-1939, Imprimeriile « Adeverul », București, 1939.

— 452 —
*** Societatea pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina. Calendarul Poporului pe anul
1931, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1931.

SOLOMON, Iacob Gheorghe, Regula morală în codul civil Carol al II-lea, Tipografia « Cuvântul
Românesc », București, 1940.

SOLON, Martha, Amorurile unui rege, Tess-Express, București, 1997.

SOLONARI, Vladimir, Purificarea națiunii: dislocări forțate de populație și epurări etnice în

România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, 2015.

*** Spiru Haret, 1851-1912: biobibliografie, Biblioteca Centrală Universitară din București,
București, 2005.

STAHL, Henri H., Câteva lămuriri despre Serviciul Social pentru tineretul universitar din țară,
București, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

STAHL, Henri H., Monografia unui sat: cum se alcătuiește spre folosul Căminului Cultural,
Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

STAHL, Henri H., Pentru sat, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », Atelierele
Luceafărul, București, 1938.

*** Statut pentru funcționarea căminelor culturale, Fundația Culturală Regală « Principele Carol
», București, 1937.

*** Statutele organizaţiei Acţiunea Românească şi procesul-verbal de constituire, Tipografia

Naţională S.A., Cluj, 1923.

*** Statutul şi legea Fundaţiei Culturale Principele Carol şi Regulamentul Căminelor Culturale,
Fundaţia Culturală « Principele Carol », Bucureşti, 1923.

STEGER, Manfred B., The Rise of the Global Imaginary. Political Ideologies from the French
Revolution to the Global War on Terror, Oxford University Press, Oxford, 2008.

STERNHELL, Zeev, SZNAJDER, Mario, ASHERI, Maia, Naissance de l’idéologie fasciste, Fayard,
Paris, 1989.

STOICESCU, Nicolae, SACHELARIE, Ovid, (coord.), Instituții feudale din Țările Române.
Dicționar, editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988.

STONE, Marla Susan, The Patron State. Culture and Politics in Fascist Italy, Princeton University
Press, Princeton, 1998.

*** Straja Țării – 8 Iunie 1938: prima expoziție a muncii străjerești, Direcția Generală a
Propagandei, București, 1938.

*** Straja Țării: cinci ani de activitate 1935-1940, Vremea, București, 1940.

STOIAN, Luca Matei, Interferențe arhitecturale italiene în arhitectura modernă românească, Igloo,
București, 2017.

— 453 —
Subsecretariatul de Stat al Propagandei, România veghează..., Biblioteca Frontului Renașterii
Naționale, București, 1939.

SWEDBERG, Richard, The Max Weber Dictionary: Key Words and Central Concepts, Stanford
University Press, Stanford, 2005.

ȘEIBULESCU, Alexandru, Industria românească: situaţia şi înfăptuirile realizate sub 10 ani de

domnie ai Majestăţii Sale Regelui Carol II, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, Bucureşti, 1940.

ŞEICARU, Pamfil, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist, volumul II, Carpații,
Madrid, 1963.

ȘEICARU, Pamfil, Vulpea roșcată: roman, Jurnalul Literar, București, 1996.

ȘINCA, Florin, Generalul Gabriel Marinescu, polițistul regelui Carol al II-lea, RCR Editorial,
București, 2013.

ȘOIMESCU, Ștefan, Pe drumul reînnoirii, Bucovina, I.E. Torouțiu, București, 1938.

TAYLOR, Robert R., The Word in Stone: the Role of Architecture in National Socialist Ideology,
University of California Press, Berkeley, 1974.

TĂNASE, Stelian, Clienții luʼ tanti Varvara: istorii clandestine, Humanitas, București, 2008.

TĂTĂRESCU, Gheorghe, Evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, Scrisul Românesc,

Craiova, 1940.

TĂUȘAN, Grigore, M.S. Regele Carol II și progresul țării noastre, București, 1939.

Tendințele tinerei generații: două conferințe de Mircea Vulcănescu și Mihail Manoilescu,

Tipografia Ziarului Universul, București, 1934.

TEODORU, Eugen, Din scrinurile regilor, Junimea, Iași, 1979.

THIESSE, Anne-Marie, La création des identités nationales: Europe XVIIIe – XXe siècle, Seuil,
Paris, 2001.

TILMAN, Allert, Le salut allemand. Histoire d’un geste funeste, Éditions Jacqueline Chambon,
Paris, 2006.

TISMĂNEANU, Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Univers, București, 1995.

TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism pentru eternitate: o istorie politică a comunismului românesc,

Polirom, Iași, 2005.

TOCQUEVILLE, Alexis de, L’Ancien régime et la Révolution, Gallimard, Paris, 1996.

TOSCHI, Deborah, Il paesaggio rurale: cinema e cultura contadina nell’Italia fascista, V&P,
Milano, 2009.

— 454 —
TURDA, Marius, WEINDLING, Paul J., (eds), Blood and Homeland. Eugenics and Racial
Nationalism in Central and Southeast Europe, 1900-1945, Central European University Press,
Budapest, 2007.

TURDA, Marius, Eugenism și antropologie rasială în România 1874-1944, Cuvântul, București,

2008.

TURDA, Marius, (ed.), The History of East-Central European Eugenics, 1900-1945: Sources and
Commentaries, Bloomsbury, London, 2015.

*** Țară nouă prin munca tuturor, Biblioteca Frontului Renașterii Naționale, București, 1938.

ȚURCAN, Radu, Suflet de străjer: roman de aventuri eroice în Bucegi, Adevărul, București, 1938.

ȚURLEA, Petre, Carol al II-lea și Camarila Regală, Semne, București, 2010.

ȚURLEA, Petre, Partidul unui rege: Frontul Renașterii Naționale, editura Enciclopedică,
București, 2006.

ȚUȚUI, Gheorghe, POPA, Mircea, Hohenzollernii în România, editura Politică, București, 1962.

*** Un an de Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II,
Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1939.

*** Uneltirile împotriva dinastiei. Abdicarea fostului principe moștenitor – complotul de la Londra
– echivocul național-țărănist, Imprimeriile Independența, București, 1930.

VEIGA, Francisco, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, ediția a doua, Humanitas, 1995.

*** Viaţa şi faptele M.S. Regelui Carol al II-lea cel drept, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1931.

VINCENT, Andrew, Modern Political Ideologies, Wiley-Blackwell, Chichester, 2010.

VIȘAN-MIU, Tudor, La școală cu Regele Mihai, Corint, București, 2016.

VLAD, Laurențiu, Imagini ale identității naționale: România și expozițiile universale de la Paris
1867-1937, Meridiane, București, 2001.

VLĂDESCU, Theodor, Frontul Renașterii Naționale. Origina și doctrina, Imprimeriile « Adeverul

», București, 1939.

VOLOVICI, Leon, Ideologia naționalistă și „problema evreiască”, Humanitas, București, 1995.

VULCĂNESCU, Mircea, Opere, vol. II, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

WATTS, Larry L., Romanian Cassandra, Ion Antonescu and the Struggle for Reform, 1916-1941,
Boulder, Colorado, 1993.

WEBER, Max, Economy and Society: an Outline of Interpretative Sociology, University of

California Press, Berkeley, 1978, p. 214.

WEBER, Max, The Methodology of the Social Sciences, The Free Press, New York, 1949.

— 455 —
WEIR, David, Decadence and the Making of Modernism, University of Massachusetts Press,
Amherst, 1996.

WHITE, Barry, Mapping your thesis. The comprehensive manual of theories and techniques for
masters and doctoral research, ACER Press, Camberwell, 2011.

WILLIAMS, Joseph M., Style. Lessons in Clarity and Grace, Longman, New York, 2006.

WINKLER, Martin M., The Roman Salute: Cinema, History, Ideology, The Ohio State University
Press, Columbus, 2009.

WINOCK, Michel, (ed.), Histoire de l’extrême droite en France, Éditions du Seuil, Paris, 1993.

WITT, Mary Ann Frese, The Search for Modern Tragedy: Aesthetic Fascism in Italy and France,
Cornell University Press, Ithaca, 2001.

ZACIU, Mircea, PAPAHAGI, Marian, SASU, Aurel, (ed.) Dicționarul scriitorilor români, vol. III,
Albatros, București, 2001.

*** Zece ani de domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea, vol. I-III, Cartea Românească, București,
1940.

ZIŽEK, Slavoj, (ed.), Mapping Ideology, Verso, London, 1995.

ZIŽEK, Slavoj, The Sublime Object of Ideology, Verso, London, 1989.

CAPITOLE DIN LUCRĂRI TIPĂRITE

ALEXIANU, Gheorghe, « Regimul electoral în România », in Enciclopedia României, vol. I,

Imprimeria Națională, București, 1938.

ARCADIAN, Nicolae, « Industrializarea României », in Enciclopedia României, vol. III, Imprimeria

Națională, București, 1939.

ARGETOIANU, Constantin, « Pe marginea unui bilanț », in Zece ani de domnie ai M.S. Regelui
Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940.

BALDOLI, Claudia, « Anglo-Italian Fascist Solidarity? The Shift from Italophilia to Naziphilia in
the BUF », in Julie V. GOTTLIEB, Thomas P. LINEHAM (eds), The Culture of Fascism. Visions of
the Far Right in Britain, I.B. Tauris, London, 2004.

BANU, George, « La politique medico-sociale », in La vie rurale en Roumanie: XIVe congrès

international de sociologie: Bucarest 1940, Imprimeria Națională, Bucarest, 1940.

BARBU, Zeev, « Rumania », in European Fascism, edited by S. J. WOOLF, London, Weidenfeld

and Nicolson, 1970.

BENJAMIN, Walter, « The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction », in Walter
BENJAMIN, Illuminations, edited and with an Introduction by Hannah ARENDT, Schocken Books,
New York, New York, 2007.

— 456 —
BEVILACQUA, Piero, « Bonifica », in Dizionario del fascismo, volume primo, Einaudi, Torino,
2002.

BINDER-IIJIMA, Edda, « Creating Legitimacy: The Romanian Elite and the Acceptance of
Monarchical Rule », in Tassos Anastassiadis, Nathalie Clayer (ed.), Society, Politics and State
Formation in Southeastern Europe During the 19th Century, Alpha Bank Historical Archives,
Athens, 2011.

BOSWORTH, Richard J.B., « Dictators strong or weak? The model of Benito Mussolini », in
Richard J.B. BOSWORTH (ed.), The Oxford Handbook of Fascism, Oxford University Press, New
York, 2009.

BOUDON, Piere, « L’architecture des années 30 ou l’inversion des signes », in Régine ROBIN
(ed.), Masses et culture de masse dans les années trente, Les Éditions Ouvrières, Paris, 1991.

BOUTIER, Jean, « Qu’est-ce qu’une thèse en sciences humaines et sociales? », in Moritz

HUNSMANN, Sébastien KAPP (ed.), Devenir chercheur. Écrire une thèse en sciences sociales,
Éditions de l’École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, 2013.

BUCUR, Maria, « Carol II of Romania », in Bernd J. FISCHER (ed.), Balkan Strongmen: Dictators
and Authoritarian Rulers of South Eastern Europe, Hurst & Company, London, 2006.

BUCUȚA, Emanoil, « De la munte la Dunăre și până la Marea cea Mare », in Cartea Echipelor,
Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

BUCUȚA, Emanoil, « Între coloniști, în Durostor », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală

Regală « Principele Carol », București, 1939.

CĂLINESCU, Armand, « Discurs rostit la instalarea Rezidentului Regal al Ținutului Sucevei », in

Un an de Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II,
Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1939.

CĂLINESCU, Armand, « Prefață », in Legea pentru înființarea organizației politice a Frontului

Renașterii Naționale din 16 decembrie 1938 și Regulamentul de funcționare din 5 ianuarie 1939,
Editura Ziarului Universul, București, 1939.

CĂLINESCU, Armand, « Spiritul noului regim administrativ », in Enciclopedia României, vol. II,
Imprimeria Națională, București, 1938.

CIOROIANU, Adrian, « Un nedreptățit: regele Carol al II-lea al României », in Liviu BRĂTESCU,

Ștefania CIUBOTARU (coord.), Monarhia în România – o evaluare. Politică, memorie și
patrimoniu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.

CIUBOTARU, Ștefania, « Aspecte ale vieții cotidiene la Curtea regelui Mihai I: venituri și
cheltuieli (1940-1947) », in Liviu BRĂTESCU, Ștefania CIUBOTARU (coord.), Monarhia în
România – o evaluare. Politică, memorie și patrimoniu, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2012.

CONSTANTINESCU, Mitiță, « Cuvânt înainte », in Karel ENGLIS, Economia dirijată, Cartea

Românească, București, 1938.

— 457 —
CRISTEA, Miron, « Cuvântare », in Deschiderea pe anul școlar 1936-1937, Așezământul
Tipografic Datina Românească, Vălenii de Munte, 1936.

CRISTEA, Miron, « România Nouă și Constituția ei », in Un an de Constituție nouă în Ținutul

Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol II, Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți,
1939.

CUNESCU, Stavri, « Muncă și Voe Bună », in Muncă și Voe Bună: folosirea timpului liber al
muncitorilor, Imprimeria Națională, București, 1938.

CUZA, Alexandru C., « Problema clasei de mijloc românești și Constituția Nouă », in Zece ani de
domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940.

DE GRAZIA, Victoria, « Dopolavoro », in Dizionario del fascismo, a cura di Victoria de GRAZIA e

Sergio LUZZATTO, volume primo, Einaudi, Torino, 2005.

DELETANT, Dennis, « Ion Antonescu: The Paradoxes of His Regime 1940-1944 », in In the
Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca
HAYNES and Martyn RADY, I.B. Tauris, London, 2011.

Roger EATWELL, « Ideologies: Approaches and Trends », in Contemporary Political Ideologies,

edited by Roger EATWELL and Anthony WRIGHT, Pinter Publishers, London, 1993.

FRANZINETTI, Guido, « Sociopolitical Engineering », in Paul CORNER, Jie-Hyun LIM (eds), The
Palgrave Handbook of Mass Dictatorship, Palgrave Macmillan, London, 2016.

GAROFLID, Constantin, CORNĂȚEANU, Nicolae, « Politica agricolă », in Enciclopedia

României, vol. III, Imprimeria Națională, București, 1939.

GENTILE, Emilio, « The Myth of National Regeneration in Italy: From Modernist Avant-Garde to
Fascism », in Fascist Visions. Art and Ideology in France and Italy, edited by Mattew AFFRON
and Mark ANTLIFF, Princeton University Press, Princeton, 1997.

GIGURTU, Ion, « Economia obștească sub auspiciile noului regim », in Zece ani de domnie ai M.S.
Regelui Carol al II-lea, vol. II, Cartea Românească, București, 1940.

GIURESCU, Constantin C., « Influențe ale tradiției naționale în noua noastră organizare de Stat »,
in Zece ani de domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940.

GRIFFIN, Roger, « Avalanches of Spring. The Great War, Modernism, and the Rise of Austro-
Fascism », in Helmut KONRAD, Wolfgang MADERTHANER (eds), Routes into the Abyss. Coping
with Crises in the 1930s, Berghahn Books, New York, 2013.

GRIFFIN, Roger, « Foreword », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking
Fascism and Dictatorship in Europe, Palgrave Macmillan, London, 2014.

GRIFFIN, Roger, « Hooked Crosses and Forking Paths: The Fascist Dynamics of the Third Reich
», in A Fascist Century. Essays by Roger Griffin, edited by Matthew FELDMAN, Palgrave
MacMillan, London, 2008.

— 458 —
GRIFFIN, Roger, « Political Modernism and the Cultural Production of „Personalities of the
Right” in Inter-War Europe », in In the Shadow of Hitler. Personalities of the Right in Central and
Eastern Europe, edited by Rebecca HAYNES and Martyn RADY, I.B. Tauris, London, 2011.

GRIFFIN, Roger, « Staging the Nationʼs Rebirth: The Politics of Aesthetics of Performance in the
Context of Fascist Studies », in Günther BERGHAUS (ed.), Fascism and Theatre. Comparative
Studies on the Aesthetics and Politics of Performance in Europe 1925-1945, Berghahn Books,
Oxford, 1996.

GRUIA, Ion V., « Baroul românesc », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională,
București, 1938.

GUSTI, Dimitrie, « Les bases scientifiques du service social de Roumanie », in Roumanie:

monographie élaborée par le Service Social, Imprimeria Națională, București, 1939.

GUSTI, Dimitrie, « O enciclopedie românească », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria

Națională, București, 1938.

GUSTI, Dimitrie, « Prefață », in Henri H. STAHL, Monografia unui sat: cum se alcătuiește spre
folosul Căminului Cultural, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

GUSTI, Dimitrie, « Știința națiunii », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională,

București, 1938.

IORDACHI, Constantin, « A Continuum of Dictatorships: Hybrid Totalitarian Experiments in

Romania, 1937–44 », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking Fascism and
Dictatorship in Europe, Palgrave Macmillan, London, 2014.

IORDACHI, Constantin, « Godʼs chosen warriors: Romantic palingenesis, militarism and fascism
in modern Romania », in Comparative Fascist Studies: New Perspectives, edited by Constantin
IORDACHI, Routledge, London, 2009.

IORGA, Nicolae, « Cugetarea românească și regalitatea », in Zece ani de domnie ai M.S. Regelui
Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940.

IORGA, Nicolae, « Necesitatea autorității regale », in Era nouă, Asociația Publiciștilor Români,
București, 1938.

IORGA, Nicolae, « Prefață », in Vincenzo MELETTI, Civilizația fascistă, Tiparul Oltenia,

București, 1931.

IORGA, Nicolae, Sensul tradiţional al monarhiei, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1934.

IORGA, Nicolae, Sfaturi pe întunerec: conferinţe la radio 1931-1940, Editura Casa Radio,
Bucureşti, 2001.

IORGA, Nicolae, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, editura PRO,
Bucureşti, 1999.

IORGA, Nicolae, Trei lecţii de istorie despre însemnătatea românilor în istoria universală ţinute
pentru A.S.R. Principele Carol la Deschiderea Cursurilor de vară din Vălenii-de-Munte, editura
Societăţii Neamul Românesc, Vălenii de munte, 1912.

— 459 —
ISPIRESCU, Nicolae G., Povești sătești, Tipografia Poliției Capitalei, București, 1938.

*** Îndrumător al muncii culturale la sate, ediția a II-a, Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », București, 1937.

JESSEN, Ralph, RICHTER, Hedwig, (eds), Voting for Hitler and Stalin. Elections Under 20th
Century Dictatorships, Campus Verlag, Frankfurt, 2011.

KALLIS, Aristotle, « The „Fascist Effect”: On the Dynamics of Political Hybridization in Inter-War
Europe », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking Fascism and Dictatorship
in Europe, Palgrave Macmillan, London, 2014.

KAUFMANN, Eric, « Nation-Building », in Athena S. LEOUSSI (ed.), Encyclopaedia of

Nationalism, Transaction Publishers, New Jersey, 2001.

KETTLER, David, « Ideologie », in David MILLER (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii

politice, ediția a II-a, Humanitas, București, 2006.

LAMOUREUX, Diane, « Corps politique », in Dictionnaire du corps, Presses Universitaires de

France, Paris, 2007.

LEESE, Daniel, « Rituals, Emotions and Mobilization: The Leader Cult and Party Politics », in
Paul CORNER, Jie-Hyun LIM (eds), The Palgrave Handbook of Mass Dictatorship, Palgrave
Macmillan, London, 2016.

LIVEZEANU, Irina, « After the Great Union: Generational Tensions, Intellectuals, Modernism, and
Ethnicity in Interwar Romania », in Nation and National Ideology: Past, Present and Prospects,
New Europe College, Bucharest, 2002.

LOVEJOY, Arthur O., « The Study of the History of Ideas », in The History of Ideas. An
Introduction to Method, edited by Preston KING, Billing & Son Ltd., Worcester, 1983.

MABILEAU, Albert, « De la notion de personnalisation aux recherches sur le pouvoir », in Léo

HAMON, Albert MABILEAU (ed.), La personnalisation du pouvoir, Presses Universitaires de
France, Paris, 1964.

MABILEAU, Albert, « La personnalisation du pouvoir et ses problèmes », in Léo HAMON, Albert

MABILEAU (ed.), La personnalisation du pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris, 1964.

MACHEDON, Luminița, MACHEDON, Florin, « Arhitectura modernă din România în perioada

1920-1940 », in București, anii 1920 - 1940. Între avangardă și modernism, Simetria, București,
1994.

MACKENZIE, Iain, « The Idea of Ideology », in Robert ECCLESHALL, Alan FINLAYSON, Vincent
GEOGHEGAN (eds), Political Ideologies. An Introduction, Routledge, London, 2003.

MAJURU, Adrian, « Regele Carol al II-lea și mitul „României veșnice” », in Liviu BRĂTESCU,
Ștefania CIUBOTARU (coord.), Monarhia în România – o evaluare. Politică, memorie și
patrimoniu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.

— 460 —
MANER, Hans-Christian, « Regele Carol al II-lea. Monarhia în declin? », in Liviu BRĂTESCU,
Ștefania CIUBOTARU (coord.), Monarhia în România – o evaluare. Politică, memorie și
patrimoniu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.

MANOILESCU, Mihail, « Neoliberalismul », in Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice

organizate de Institutul Social Român, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.

MANOILESCU, Mihail, « Politica muncii naționale », in Enciclopedia României, vol. III,

Imprimeria Națională, București, 1939.

MANUILĂ, Sabin, GEORGESCU, Dumitru C., « Populația României », in Enciclopedia României,

vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938.

MARPLES, David R., « Stepan Bandera: In Search of a Ukraine for Ukrainians », in In the Shadow
of Hitler. Personalities of the Right in Central and Eastern Europe, edited by Rebecca HAYNES
and Martyn RADY, I.B. Tauris, London, 2011.

MEHEDINȚI, Simion, « Prefață », in George BEURAN, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea,

Regele Copiilor, București, 1935.

MOSSE, George L., « Mass Politics and the Political Liturgy of Nationalism », in Nationalism. The
Nature and Evolution of an Idea, edited by Eugene KAMENKA, Edward Arnold Publishers,
London, 1976.

NEAGOE, Stelian, « Notă asupra ediției », in Constantin ARGETOIANU, Însemnări zilnice, vol. IV,
Machiavelli, București, 2002.

NEAMȚU, Octavian, « Despre noi, cei din echipe », in Cartea Echipelor, Fundația Culturală
Regală « Principele Carol », București, 1937.

NEGULESCU, Paul, « Constituția României », in Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria

Națională, București, 1938.

PETRESCU, Cezar, « Domnia Regelui Carol al II-lea », in Enciclopedia României, vol. I,

Imprimeria Națională, București, 1938.

PETRONE, Karen, « Aesthetics, Propaganda and Culture in Mass Dictatorships », in Paul

CORNER, Jie-Hyun LIM (eds), The Palgrave Handbook of Mass Dictatorship, Palgrave
Macmillan, London, 2016.

PINTO, António Costa, « Fascism, Corporatism and the Crafting of Authoritarian Institutions in
Inter-War European Dictatorships », in António Costa PINTO, Aristotle KALLIS (eds), Rethinking
Fascism and Dictatorship in Europe, Palgrave Macmillan, London, 2014.

PINTO, António Costa, KALLIS, Aristotle, « Introduction », in António Costa PINTO, Aristotle
KALLIS (eds), Rethinking Fascism and Dictatorship in Europe, Palgrave Macmillan, London,
2014.

POLLARD, John, « Clerical Fascism: Context, Overview and Conclusion », in Mattew FELDMAN,
Marius TURDA, Tudor GEORGESCU (eds), Clerical Fascism in Interwar Europe, Routledge,
London, 2008.

— 461 —
POP, Valeriu, « Prefață », in Codul Penal Regele Carol II adnotat, vol. I, editura Librăriei Socec
& Co, București, 1937.

POP, Valeriu, « Prefață », in Dicționarul Codului Penal Carol al II-lea, Tiparul Românesc,
București, 1938.

POPESCU, Lorin, « Acolo unde s-au ostenit echipierii Fundației Regale Principele Carol », in Sate
și echipe, Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

POPESCU, Nicolae N., « Cooperativa Căminului Cultural din Șanț », in Cartea Echipelor,
Fundația Culturală Regală « Principele Carol », București, 1939.

RALEA, Mihail, « Munca în noul regim », in Era nouă, Asociația Publiciștilor Români, București,
1938.

RĂDULESCU, Andrei, « Constituția Regele Carol al II-lea », in Zece ani de domnie ai M.S.
Regelui Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940.

SANDU, Traian, « Le conflit entre fascisme et monarchisme en Roumanie : données structurelles et

grandes étapes, 1934-1938 », in La périphérie du fascisme. Spécification d’un modèle fasciste au
sein de sociétés agraires : le cas de l’Europe centrale entre les deux guerres, sous la direction de
Catherine HOREL, Traian SANDU, Fritz TAUBERT, Cahiers de la Nouvelle Europe, Paris,
L’Harmattan, 2005.

SĂNDULESCU, Valentin, « Sacralised Politics in Action: the 1937 Burial of the Romanian
Legionary Leaders Ion Moța and Vasile Marin », in Mattew FELDMAN, Marius TURDA, Tudor
GEORGESCU (eds), Clerical Fascism in Interwar Europe, Routledge, London, 2008.

SIDOROVICI, Teofil, « Cuvânt introductiv », la Vlad BĂNĂȚEANU, E. KNITTEL, Ghidul turistic,

istoric și balnear al Ținutului Suceava, Tipografia Viața străjerească, Cernăuți, 1939.

SIDOROVICI, Teofil, « Prefață », in Ioana CERNĂTESCU, Ioan I. MANOLIU, Basme și povestiri,

Tipografia Litera, București, 1940.

SIDOROVICI, Teofil, MANOLESCU, Ion, « Straja Țării », in Enciclopedia României, vol. I,

Imprimeria Națională, București, 1938.

SIDOROVICI, Teofil, « Straja Țării, doctrina și metoda », in Straja Țării – 8 Iunie 1938: prima
expoziție a muncii străjerești, Direcția Generală a Propagandei, București, 1938.

SUCHIANU, I.D., « Locul cinematografului în organizația noastră », in Muncă și Voe Bună:

folosirea timpului liber al muncitorilor, Imprimeria Națională, București, 1938.

TREPTOW, Kurt W., « Alegerile din decembrie 1937 și instaurarea dictaturii regale », in România
și al doilea Război Mondial, Centrul de Studii Românești, Iași, 1996.

TREPTOW, Kurt W., « Politica regală și alegerile din 1937-1938 », in Studii şi articole de istoria
artei, Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2001.

TURDA, Marius, « Controlling the National Body: Ideas of Racial Purification in Romania, 1918-
1944 », in Christian PROMITZER, Sevasti TRUBETA, Marius TURDA (eds), Health, Hygiene and
Eugenics in Southeastern Europe to 1945, Central European University Press, Budapest, 2011.

— 462 —
TURDA, Marius, « Romania », in Marius TURDA, (ed.), The History of East-Central European
Eugenics, 1900-1945: Sources and Commentaries, Bloomsbury, London, 2015.

ȚURCANU, Florin, « Charles Maurras – Viitorul intelectualităţii (1905) », in Laurenţiu Ştefan-

Scarlat (coord.), Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Humanitas, Bucureşti, 2000.

ȚURCANU, Florin, « Monarchie et action culturelle en Roumanie au temps de Charles Ier de

Hohenzollern », in Tassos Anastassiadis, Nathalie Clayer (ed.), Society, Politics and State
Formation in Southeastern Europe During the 19th Century, Alpha Bank Historical Archives,
Athens, 2011.

VAIDA-VOEVOD, Alexandru, « Regionalism, autonomie și suveranitate de stat », in Zece ani de

domnie ai M.S. Regelui Carol al II-lea, vol. I, Cartea Românească, București, 1940.

VLAD, Laurențiu, « Images de lʼidentité. La Roumanie de Carol II aux expositions universelles »,

in Pouvoirs et mentalités: textes réunis par Laurențiu Vlad à la mémoire du proffeseur Alexandru
Duțu, Éditions Babel, Bucarest, 1999.

VORONCA, Octavian, « O acțiune binevenită: Românizarea industriei și comerțului în Ținutul

Suceava », in Un an de Constituție nouă în Ținutul Suceava: sub glorioasa domnie a M.S. Regelui
Carol II, Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1939.

LUCRĂRI UNIVERSITARE

PÂRVĂNESCU, Geta Marcela, Nichifor Crainic: monografie, teză de doctorat, Facultatea de

Litere, Universitatea din București, București, 2008.

SEBE, Mihai, Nae Ionescu – de la mystique de la monarchie à la mobilisation totalitaire, teză de

doctorat, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, 2012.

ARTICOLE DIN PERIODICE TIPĂRITE

BAUERKÄMPER, Arnd, « Ambiguities of Transnationalism: Fascism in Europe Between Pan-

Europeanism and Ultra-Nationalism, 1919-1939 », German Historical Institute Bulletin, vol. 29,
nr. 2, 2007.

BAUERKÄMPER, Arnd, « Transnational Fascism: Cross-Border Relations between Regimes and

Movements in Europe, 1922-1939 », East Central Europe, vol. 37, nr. 2. 2010.

BEAUCHÊNE, Stéphanie, « L’espace urbain dans le projet d’une société multilatéralement

développée: l’exemple du Centre civique de Bucarest », Balkanologie, vol. IV, nr. 2, 2000.

BENJAMIN, Lya, « Naţionalism şi antisemitism în legislaţia regimului autoritar al regelui Carol al

II-lea », Studia et Acta Historiae Judaeorum Romaniae, nr. 4, 1999.

BRUBAKER, Rogers, « Religion and nationalism: four approaches », Nations and Nationalism, vol.
18, nr. 1, 2012.

BUGNARIU, Teodor, BÁNYAI, Laszlo, « Trădarea Transilvaniei de către Carol I și Carol al II-lea
de Hohenzollern în ajunul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial », Studii. Revistă de
istorie, anul VII, nr. 1-2, 1954.

— 463 —
CAPRARIIS, Luca de, « Fascism for Export? The Rise and Eclipse of the Fasci Italiani all’Estero »,
Journal of Contemporary History, vol. 35, nr. 2, 2000.

CAPROTTI, Federico, « Destructive Creation: Fascist Urban Planning, Architecture and New
Towns in the Pontine Marshes », Journal of Historical Geography, vol. 33, nr. 4, 2007.

CHIPER, Ioan, « Considerations on the Numerical Evolution and Ethnic Composition of the
Romanian Communist Party, 1921-1952 », Arhivele totalitarismului, anul X, nr. 34-35, 2002.

CLARK, Roland, « Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political culture of the
extreme right in 1930s Romania », Nationalities Papers, vol. 40, nr. 1, 2012.

CLARK, Roland, « Orthodoxy and nation-building: Nichifor Crainic and religious nationalism in
1920s Romania », Nationalities Papers, vol. 40, nr. 4, 2012.

CORKILL, David, ALMEIDA, José Carlos Pina, « Commemoration and Propaganda in Salazar’s
Portugal: The Mundo Português Exposition of 1940 », Journal of Contemporary History, vol. 44,
nr. 3, 2009.

COROBAN, Costel, « Playboy King? The Political Thought of Carol II of Romania between
Idealism and Realism before World War II », Revista istorică, anul XXIII, nr. 3-4, 2012.

*** « Cu privire la trăsăturile regimului politic din România în perioada 1918-1944 », Revista de
istorie, anul XXVII, nr. 5, 1974.

DANTA, Darrick, « Ceaușescuʼs Bucharest », Geographical Review, vol. 83, nr. 2, 1993.

DELETANT, Dennis, « Ion Antonescu and the Holocaust in Romania », East Central Europe, 39,
2012.

DURANTI, Marco, « Utopia, Nostalgia and World War at the 1939–40 New York World’s Fair »,
Journal of Contemporary History, vol. 41, nr. 4, 2006.

GÖTZ, Norbert, PATEL, Kiran Klaus, « Facing the Fascist Model: Discourse and the Construction
of Labour Services in the USA and Sweden in the 1930s and 1940s », Journal of Contemporary
History, vol. 41, nr. 1, 2006.

GRECU, Florian, « Partidul-Stat sub Carol al II-lea. Studiu de caz: Ministerul Frontului Renașterii
Naționale, 1938-1940 », Arhivele totalitarismului, anul XXIII, nr. 1-2, 2015.

HAMILTON, Malcolm B., « The Elements of the Concept of Ideology », Political Studies, volume
XXXV, nr. 1, March 1987.

HAYNES, Rebecca, « Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King
Carol II of Romania », The Slavonic and East European Review, vol. 85, nr. 1, 2007.

HAYNES, Rebecca, « Work Camps, Commerce, and the Education of the „New Man” in the
Romanian Legionary Movement », The Historical Journal, 51, nr. 4, 2008.

HROCH, Miroslav, MALEČKOVÁ, Jitka, « Nation-Building », in Athena S. LEOUSSI (ed.),

Encyclopaedia of Nationalism, Transaction Publishers, New Jersey, 2001.

— 464 —
IOANID, Radu, « The Sacralised Politics of the Romanian Iron Guard », Totalitarian Movements
and Political Religions, vol. 5, nr. 3, 2004.

IORDACHI, Constantin, « Fascism in East Central and Southeastern Europe: Mainstream Fascism
or ‘Mutant’ Phenomenon? », East Central Europe, vol. 37, nr. 2-3, 2010.

IORDACHI, Constantin, « Fascism in Interwar East Central and Southeastern Europe. Towards a
New Transnational Research Agenda », East Central Europe, Vol. 37, nr. 2-3, 2010.

KALLIS, Aristotle, « „Fascism”, „Para-fascism” and „Fascistization”: On the Similarities of

Three Conceptual Categories », European History Quarterly, volume 33, nr. 2, 2003.

KENNEDY, Emmet, « „Ideology” from Destutt de Tracy to Marx », Journal of the History of Ideas,
vol. 40, 1979, nr. 3.

LASCU, Stoica, « Din istoria Dobrogei de sud în cadrul României întregite (1913-1940) », Revista
istorică, tom VI, nr. 11-12, 1995.

LEUȘTEAN, Lucian N., « „For the Glory of Romanians”: Orthodoxy and Nationalism in Greater
Romania, 1918–1945 », Nationalities Papers, vol. 35, nr. 4, 2007.

LEUȘTEAN, Lucian N., « The Political Control of Orthodoxy in the Construction of the Romanian
State, 1859–1918 », European History Quarterly, vol. 37, nr. 1, 2007.

LIVEZEANU, Irina, « The Romanian Holocaust. Family Quarrels », Eastern European Politics and
Societies, 16, 3, 2002.

LIXANDRU, Doru Adrian, « Le monarchisme comme idéologie de la palingénésie nationale dans la

Roumanie des années trente », Studia Politica, vol. XVI, nr. 3, 2016.

LIXANDRU, Doru Adrian, « O dictatură în condominiu? Elitele tradiționale și monarhia în timpul

regimului autoritar din România anilor 1938-1940 », Revista istorică, tom XXVI, nr. 3–4, 2015.

MOISUC, Viorica, « Unele date noi cu privire la situația maselor populare în perioada 1938-1940
», Studii. Revistă de istorie, anul XVII, nr. 6, 1964.

MOSSE, George L., « The Poet and the Exercise of Political Power: Gabrielle DʼAnnunzio », in
Yearbook of Comparative and General Literature, Indiana University, vol. 22, 1973.

MÜLLER, Florin, « Nae Ionescu, ideologia totalitară și mișcarea legionară, 1934-1940 », Revista
istorică, serie nouă, tomul VIII, nr. 1-2, 1997.

MÜLLER, Florin, « Totalitarismul interbelic românesc: către o hermeneutică a normalității »,

Analele Universității București: Istorie, anul LI, 2002.

Costin MURGESCU, « Caracterul prădalnic al dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Unele

operații cu devize ale fostei case regale între anii 1935-1940 », Studii. Revistă de istorie, anul XI,
nr. 4, 1958.

NECȘA, Theodor, « Criza dinastică din 1926-1930 », Studii. Revistă de istorie, anul X, nr. 6, 1957.

— 465 —
OLARIU, Cristian, « Archaeology, Architecture and the Use of the Romanità in Fascist Italy »,
Studia Antiqua et Archaeologica, XVIII, 2012.

PLATON, Mircea, « The Iron Guard and the „Modern State”. Iron Guard Leaders Vasile Marin
and Ion I. Moţa, and the „New European Order” », Fascism, anul I, nr. 1, 2012.

SANDACHE, Cristian, « Autoritate și spiritualitate în tipologia regimului carlist », in Studii şi

articole de istoria artei, Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2001.

SAVU, Alexandru Gheorghe, « Carol al II-lea și partidele burghezo-moșierești », Studii. Revistă de

istorie, anul 20, nr. 2, 1967.

SĂNDULESCU, Valentin, « Fascism and Its Quest for the „New Man”: The Case of the Romanian
Legionary Movement », Studia Hebraica, nr. 4, 2004.

SCURTU, Ioan, « Acțiuni de opoziție ale unor partide și grupări politice burgheze față de
tendințele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea (iunie 1930 – februarie 1938) », Revista de istorie,
anul 31, nr. 3, 1978.

SMITS, Katherine, JANSEN, Alix, « Staging the nation at expos and world’s fairs », National
Identities, vol. 14, nr. 2, 2012.

STANOMIR, Ioan, « Constituţie, Coroană şi ţară. Constituţionalism şi monarhie autoritară în

intervalul 1938-1940 », Studia Politica, anul III, nr. 1, ianuarie 2003.

STANOMIR, Ioan, « Geneza unui regim autoritar. Constituţia din 1938 », Studia Politica, anul I,
nr. 2, februarie 2001.

STORM, Eric, « Regionalism in History, 1890-1945 », European History Quarterly, vol. 33, nr. 2,
April 2003.

*** « The Manoilescu Trial », Advocate of Peace through Justice, vol. 89, nr. 12, December 1927.

TREBICI, Vladimir, « Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940: bilanț demografic »,
Studii și cercetări socio-umane, nr. 1, 1996.

TRENCSÉNYI, Balázs, « „Imposed Authenticity”: Approaching Eastern European National

Characterologies in the Inter-war Period », Central Europe, vol. 8, nr. 1, May 2010.

ȚURCANU, Florin, « Néotraditionalisme et politique dans la Roumanie des années vingt », Revue
des études sud-est européennes, Bucarest, 1997, tome XXXV, nr. 1-2.

ȚURCANU, Florin, « Représentations de la France politique dans l’opinion roumaine pendant

l’entre-deux-guerres », New Europe College Yearbook 2004-2005, New Europe College, Bucarest,
2009.

VISSER, Romke, « Fascist Doctrine and the Cult of the Romanità », Journal of Contemporary
History, vol. 27, nr. 1, 1992.

YACK, Bernard, « Popular Sovereignty and Nationalism », Political Theory, vol. 29, nr. 4, August
2001.

— 466 —
 ANEXA 1

„Fundațiile Culturale Regale” – afiș de propagandă culturală realizat de Lena Constante (vezi:
Emanoil Bucuța, Biblioteca satului, Fundația Culturală « Principele Carol », București, 1935) /
„Les Fondations Culturelles Royales” – affiche de propagande culturelle réalisée par Lena
Constante (voir: Emanoil Bucuța, Biblioteca satului, Fundația Culturală « Principele Carol »,
București, 1935)

— 467 —
 ANEXA 2

Afiș de propagandă culturală din anul 1939 – Carol al II-lea în uniformă tip « Wilhelm al II-lea »
(Albina, 12 mai 1935) / Affiche de propagande (1939) – Carol II en uniforme „Guillaume II”
(Albina, 12 mai 1939)

— 468 —
 ANEXA 3

„Voevodul țăranilor” – frescă realizată în Gara Regală de la Mogoșoaia de artiștii Olga Greceanu
și Dimitrie Știubei / „Le Voïvode des paysans” – fresque executée dans la Gare royale de
Mogoșoaia par les artistes Olga Greceanu et Dimitrie Știubei

— 469 —
 ANEXA 4

Afiș de propagandă monarhistă popularizat la scurt timp după instaurarea regimului autoritar
(Albina, 6 mai 1938) / Affiche de propagande monarchiste de 1938 (Albina, 6 mai 1938)

— 470 —
 ANEXA 5

Imagine de propagandă monarhistă din 1939 (Calendarul Frontului Renașterii Naționale, 1939) /
Le Calendrier du Front de la Renaissance Nationale – image de 1939 (Calendarul Frontului
Renașterii Naționale, București, 1939)

— 471 —
 ANEXA 6

Una dintre reprezentările grafice ale „Regelui străjer” – imagine din a doua jumătate a anilor
1930 (Grigore Ionescu, Radu Lefescu, Istoria neamului românesc în imagini, editura « Adeverul »,
București, 1938) / Image qui montre le roi comme „Gardien des frontières” (Grigore Ionescu,
Radu Lefescu, Istoria neamului românesc în imagini, editura « Adeverul », București, 1938)

— 472 —
 ANEXA 7

Tineri străjeri din Bucovina îmbrăcați în costum țărănesc salută „roman” (Albina, 16 iulie 1937) /
En Bucovine – jeunes membres de la Straja Țării saluant d’une manière „romaine” (Albina, 16
iulie 1937)

— 473 —
 ANEXA 8

Coperta unui carnet școlar de la sfârșitul anilor 1930 (Carnet școlar 1938-1939, București, 1938) /
La couverture d’un cahier d’écolier de la fin des années 1930 (Carnet Școlar 1938-1939,
București, 1938)

— 474 —
 ANEXA 9

Proiect din 1931 pentru o nouă clădire a Institutului Social Român – arhitect Duiliu Marcu (Boabe
de Grâu, anul II, nr. 8-9, august-septembrie 1931) / Le projet de l’architecte Duiliu Marcu pour le
nouveau bâtiment (moderniste) de l’Institut Social Roumain (Boabe de Grâu, anul II, nr. 8-9,
august-septembrie 1931)

— 475 —
 ANEXA 10

Regele vizitând împreună cu Dimitrie Gusti și Valer Pop o expoziție a echipelor regale din 1937
(Albina, 2 aprilie 1937) / Le roi visite une exposition des équipes royales à côté de Dimitrie Gusti
(au centre) et Valer Pop (Albina, 2 aprilie 1937)

— 476 —
 A N E XA 11

Carol II vizitează Muzeul Satului Românesc împreună cu Dimitrie Gusti – 1936 (din colecția
privată a anticariatului „UNU”, București) / Carol II inaugurant le Musée du Village Roumain à
côté de Dimitrie Gusti (1936) (collection privée de l’„Anticariat UNU”, Bucarest)

— 477 —
 ANEXA 12

Regele parcurge unul dintre standurile expoziției „Săptămâna Cărții” împreună cu Dimitrie Gusti
(Albina, 1 iunie 1934) / Carol II visite l’exposition „La Semain du Livre” („Săptămâna Cărții”) à
côte de Dimitrie Gusti (Albina, 1 iunie 1934)

— 478 —
 ANEXA 13

Regele sărută Evanghelia ortodoxă. Bălți, Basarabia, 1934 (din colecția privată a anticariatului
„UNU”, București) / Le roi baise l’Évangile orthodoxe – Bălți, Bessarabie, 1934 (collection privée
de l’„Anticariat UNU”, Bucarest)

— 479 —
 ANEXA 14

Regele trece în revistă trupele – imagine de la jumătatea anilor 1930 (Victor Bradu Ghițulescu,
Cartea de aur: 70 de ani de la întemeierea dinastiei române 1866-1936, Federația Generală a
Presei din Provincie, București, 1939) / Le roi parmi les soldats de l’armée roumaine – image de la
seconde moitié des années 1930 (Victor Bradu Ghițulescu, Cartea de aur: 70 de ani de la
întemeierea dinastiei române 1866-1936, Federația Generală a Presei din Provincie, București,
1939)

— 480 —
 ANEXA 15

Propagandă dinastică în Transilvania – două țărănci primesc portretul regelui și al principelui

moștenitor (1935) (colecție privată, LIXANDRU Doru Adrian) / En Transylvanie, deux paysannes
reçoivent le portrait du roi et du prince héritier (1935) (collection privée, LIXANDRU Doru
Adrian)

— 481 —
 ANEXA 16

La o manifestație prilejuită de aniversarea Restaurației, tinerii români salută în manieră „romană”

(Grigore Ionescu, Radu Lefescu, Istoria neamului românesc în imagini, editura « Adeverul »,
București, 1938) / Dans le cadre de la fête de la „Restauration”, un groupe de „străjeri” saluent
d’une manière „romaine” (Grigore Ionescu, Radu Lefescu, Istoria neamului românesc în imagini,
editura « Adeverul », București, 1938)

— 482 —
 ANEXA 17

Țărani îmbrăcați în costume naționale salută pe rege cu prilejul aniversării Restaurației (Albina,
25 iunie 1937) / À l’occasion de l’anniversaire de la „Restauration” de 1937, un groupe de
paysans défilent devant le souverain (Albina, 25 iunie 1937)

— 483 —
 ANEXA 18

Defilare a tineretului carlist pe câmpia Cotrocenilor din București (Grigore Ionescu, Radu Lefescu,
Istoria neamului românesc în imagini, editura « Adeverul », București, 1938) / Défilé de la jeunesse
carliste à Bucarest (1937) (Grigore Ionescu, Radu Lefescu, Istoria neamului românesc în imagini,
editura « Adeverul », București, 1938)

— 484 —
 ANEXA 19

Pavilioane ale expoziției „Luna Bucureștilor” din 1939 (Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-septembrie
1939) / Les pavillons de exposition „Le Mois de Bucarest” („Luna Bucureștilor”) de 1939
(Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-septembrie 1939)

— 485 —
 ANEXA 20

Proiect pentru sistematizarea Pieței Palatului Regal aparținând arhitectului Octav Doicescu (I)
(România. Revista Oficiului Național de Turism, anul IV, nr. 12, decembrie 1939) / Projet pour
l’aménagement de la Place du Palais Royal – architecte : Octav Doicescu (I) (România. Revista
Oficiului Național de Turism, anul IV, nr. 12, decembrie 1939)

— 486 —
 ANEXA 21

Proiect pentru sistematizarea Pieței Palatului Regal aparținând arhitectului Octav Doicescu (II)
(România. Revista Oficiului Național de Turism, anul IV, nr. 12, decembrie 1939) / Projet pour
l’aménagement de la Place du Palais Royal – architecte : Octav Doicescu (II) (România. Revista
Oficiului Național de Turism, anul IV, nr. 12, decembrie 1939)

— 487 —
 ANEXA 22

Proiect de amenajare a Pieței „8 Iunie” aparținând arhitecților Eugen Fotescu, Marcel Pompei și
I. Giurgea (Urbanismul, anul XIV, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1937) / Projet pour
l’aménagement de la Place „8 Juin” – architectes : Eugen Fotescu, Marcel Pompei et I. Giurgea
(Urbanismul, anul XIV, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1937)

— 488 —
 ANEXA 23

Pavilioane ale Expoziției Internaționale „Muncă și Voe Bună” din 1939 (I) (Arhitectura, anul V,
nr. 3, iulie-septembrie 1939) / Vue sur les pavillons de l’Exposition Internationale „Joie et Travail”
(„Muncă și Voe Bună”) de 1939 (Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-septembrie 1939)

— 489 —
 ANEXA 24

Intrarea unuia dintre pavilioanele Expoziției Internaționale „Muncă și Voe Bună” din 1939
(Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-septembrie 1939) / L’entrée d’un pavillon de l’Exposition
Internationale „Joie et Travail” („Muncă și Voe Bună”) de 1939 (Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-
septembrie 1939)

— 490 —
 ANEXA 25

Holul Pavilionului României de la Expoziția Internațională „Muncă și Voe Bună” din 1939
(Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-septembrie 1939) / La statue du roi domine le hall du pavillon
roumain à l’Exposition Internationale „Joie et Travail” („Muncă și Voe Bună”) de 1939
(Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-septembrie 1939)

— 491 —
 ANEXA 26

Regele Carol al II-lea dă mâna cu un țăran – basorelief de la Expoziția Internațională din New
York, 1939 (Cele Trei Crișuri, anul XX, nr. 7-8, iulie-septembrie 1939) / Le monarque serre la main
d’un paysan – bas-relief de l’Exposition Universelle de New York (1939) (Cele Trei Crișuri, anul
XX, nr. 7-8, iulie-septembrie 1939)

— 492 —
 ANEXA 27

„Regele Carol II” – basorelief din cadrul Expoziției Internaționale „Muncă și Voe Bună” din 1939
realizat de sculptorul Ion Jalea (Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-septembrie 1939) / „Le roi Carol
II” – bas-relief de l’Exposition Internationale „Joie et Travail” („Muncă și Voe Bună”) de 1939,
oeuvre du sculpteur Ion Jalea (Arhitectura, anul V, nr. 3, iulie-septembrie 1939)

— 493 —
 INDEX GENERAL
Action Française, 145, 153, 154, 155, 162,
168, 173, 214, 367
Alexandru al Iugoslaviei, regele, 258, 367,
373
Alexianu, Gheorghe, 266, 273, 339, 351
Andrei, Petre, 233, 327, 375
Angelescu, Constantin, 280, 350, 351
Angelescu, Paul, 197
Antipa, Grigore, 375
Antonescu, Ion, 120, 121, 186, 350, 352, 358,
365, 424, 425
Antonescu, Petre, 378
Antonescu, Victor, 351
Argeșeanu, Gheorghe, 352, 364, 375
Argetoianu, Constantin, 141, 168, 175, 176,
181, 185, 187, 193, 196, 212, 214, 215, 223,
256, 262, 268, 271, 278, 280, 287, 324, 334,
338, 350, 351, 356, 357, 361, 369, 408
ASTRA, 202, 205, 206, 213, 236, 245, 246,
247, 318, 319
Atatürk, Mustafa Kemal, 388, 420
Auschnitt, Max, 197, 363
Averescu, Alexandru, 150, 163, 169, 170,
175, 180, 186, 223, 321, 350, 351
Baliff, Ernest, 351
Banu, Gheorghe, 261, 414
Baraschi, Constantin, 385, 399
Bădăuță, Alexandru, 273, 274, 407, 411
Bălan, Nicolae, 206, 351
Bianu, Eugen, 375, 399
Bianu, Augustin, 360
Blank, Aristide, 197, 212
Bocu, Sever, 219, 338, 339
Boilă, Romulus, 219
Boilă, Zaharia, 219
Bossy, Raoul, 174, 179, 183, 214, 385
Bottai, Giuseppe, 373, 405
Brăiesku, Constantin C., 419
Brătianu, Gheorghe, 223, 224, 321, 336
— 494 —
Brătianu, Ion I.C., 150, 163, 164, 167, 169,
171, 176, 177, 216, 338
Brătianu, Vintilă, 182
Brâncoveanu, Constantin, 206, 249, 354, 392,
409
Bucuța, Emanoil, 116, 146, 147, 202, 203,
204, 207, 209, 216, 221, 229, 233, 235, 244,
251, 266, 287, 358
Cancicov, Mircea, 280, 350
Cantacuzino, Alexandrina, 185
Cantacuzino, Gheorghe, 239
Cantacuzino, Gheorghe M., 221, 358, 390,
419, 420
Carol, principele, 115, 117, 127, 143, 145,
152, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162,
163, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 171,
172, 173, 174, 175, 176, 177, 178, 179, 180,
184, 236, 423
Carol I, regele, 112, 125, 150, 155, 156, 157,
200, 231, 315, 323, 344, 366, 383, 390, 392,
398, 406
Carol II, regele, 112, 113, 114, 115, 116, 117,
118, 119, 120, 121, 122, 123, 124, 125, 126,
127, 128, 129, 130, 132, 133, 137, 138, 140,
141, 145, 182, 182, 183, 185, 186, 187, 188,
189, 190, 191, 192, 193, 195, 196, 197, 198,
199, 200, 201, 202, 203, 204, 205, 206, 207,
208, 209, 210, 211, 212, 213, 214, 215, 216,
217, 218, 219, 221, 222, 223, 224, 225, 226,
227, 228, 229, 230, 231, 232, 233, 234, 235,
237, 238, 240, 242, 243, 244, 245, 248, 249,
250, 251, 252, 253, 254, 255, 256, 257, 258,
260, 261, 262, 263, 264, 265, 266, 268, 273,
274, 275, 276, 277, 279, 280, 281, 282, 283,
284, 285, 286, 287, 288, 289, 290, 291, 292,
293, 294, 295, 296, 297, 300, 302, 303, 307,
308, 309, 310, 312, 313, 315, 316, 317, 318,
320, 322, 323, 326, 327, 329, 332, 333, 336,
338, 339, 340, 341, 342, 343, 344, 345, 346,
347, 349, 350, 351, 352, 353, 354, 355, 356,
357, 358, 359, 360, 361, 362, 363, 364, 365,
366, 372, 374, 375, 377, 379, 380, 381, 383,
384, 385, 386, 387, 390, 391, 392, 393, 394,
395, 396, 397, 398, 399, 400, 401, 403, 404,
405, 406, 407, 408, 409, 411, 412, 413, 415,
416, 417, 418, 419, 420, 421, 422, 423, 424,
425
Cazacliu, Grigore, 341, 351
Cădere, Victor, 351
Călinescu, Armand, 116, 141, 194, 195, 223,
256, 261, 265, 266, 268, 277, 278, 279, 280,
286, 296, 343, 350, 351, 352, 355, 356, 357,
375, 387, 407, 412
Cămărășescu, Nissa, 299
Ceaușescu, Nicolae, 425
Chirițescu-Arva, Marin, 174
Cicio-Pop, Ștefan, 219
Comarnescu, Petru, 203, 413
Condeescu, Nicolae, 166, 351
Constantinescu, Mitiță, 323, 329, 357, 375
Cornățeanu, Nicolae, 273
Crainic, Nichifor, 116, 117, 141, 147, 148,
151, 152, 153, 154, 159, 160, 161, 163, 166,
167, 168, 169, 170, 171, 173, 174, 175, 178,
179, 185, 187, 190, 192, 193, 194, 195, 197,
201, 205, 209, 210, 211, 219, 235, 245, 249,
253, 254, 262, 268, 270, 280, 297, 323, 325,
326, 345, 347, 348, 360, 369, 405, 410, 425
Creangă, Horia, 378, 389, 399
Cristea, Miron, 116, 158, 163, 165, 215, 264,
265, 273, 274, 287, 312, 313, 324, 340, 350,
351, 352, 353, 355, 383, 407
Cucu, Nicolae, 378
Cunescu, Stavri, 233, 374, 375
Cuza, Alexandru C., 168, 260, 261, 325, 333,
334, 351, 355
DʼAnnunzio, Gabrielle, 380
Demetrescu, Ion Dem, 394
Dobrescu, Dem I., 310
Dolfuss, Engelbert, 258
Dombrowski, Victor, 375, 420
Donescu, Alexandru G., 417
Donescu, Constantin A., 116, 141, 198, 209,
218, 220, 235, 242, 252, 323
Donescu, Vladimir, 141, 209, 252
Dragomir, Silviu, 330, 341, 342, 375
Duca, Ion G., 115, 116, 175, 181, 194, 196,
210, 216, 218, 219, 223, 239, 257, 278
Dudescu, Radu, 389
Dumitrescu, Constantin C., 176, 196, 224
Dumitrescu, Stoica, 399
— 495 —
Eliade, Mircea, 244, 250, 278
Enescu, Ion D., 341, 356
Fabricius, Wilhelm, 333, 376
Ferdinand I, regele, 112, 113, 115, 117, 121,
125, 130, 143, 151, 153, 155, 156, 163, 164,
165, 166, 173, 182, 183, 185, 200, 227, 231,
281, 288, 315, 323, 366, 390, 392, 405, 423
Flondor, Gheorghe, 341, 351
Franasovici, Gheorghe, 280
Franco, Francisco, 296, 366, 380, 420
Frontul Național Studențesc, 302, 387
Frontul Renașterii Naționale, 119, 125, 265,
268, 269, 270, 271, 275, 286, 287, 324, 325,
330, 340, 341, 346, 349, 355, 356, 358, 360,
363, 387, 396, 398, 408, 412, 413
Fundația Culturală Regală « Principele
Carol », 157, 158, 163, 206, 207, 208, 216,
247, 320
Fundațiile Culturale Regale, 140, 140, 205,
206, 207, 208, 213, 228, 229, 230, 233, 238,
239, 244, 245, 246, 247, 248, 250, 251, 252,
258, 264, 265, 290, 296, 297, 300, 303, 304,
307, 308, 309, 316, 317, 318, 319, 342, 354,
358, 371, 390, 392, 393, 394, 404, 407, 411,
412, 413, 425
Gafencu, Grigore, 117, 118, 184, 186, 197,
215, 223, 278, 280, 287, 375, 384, 406
Gane, Alexandru, 351
Garda de Fier, 115, 118, 124, 129, 141, 181,
189, 191, 193, 194, 197, 210, 211, 218, 219,
223, 224, 235, 239, 240, 241, 251, 253, 255,
256, 259, 260, 261, 264, 272, 275, 276, 277,
278, 279, 280, 296, 297, 298, 302, 303, 310,
313, 321, 322, 336, 338, 343, 350, 352, 353,
354, 356, 357, 360, 365, 366, 373, 374, 377,
381, 388, 401, 405
Garoflid, Constantin, 273
Gatoski, Nicolae, 215
Gerota, Dimitrie, 224
Ghelmegeanu, Constantin, 331
Gheorghiu-Dej, Gheorghe, 425
Gigurtu, Ion, 261, 323, 325, 332, 333, 336,
343, 350, 360
Giurescu, Constantin C., 117, 174, 278, 287,
294, 349, 351, 361, 373, 374, 375
Goga, Octavian, 148, 149, 152, 167, 170,
178, 192, 216, 160, 161, 325, 333, 334, 347,
355, 406
Golopenția, Anton, 302, 308, 358
Grofșorean, Corneliu, 220, 221
Gruia, Ion V., 269, 275, 276, 333, 349, 375,
376
Gusti, Dimitrie, 116, 125, 141, 202, 204, 207,
208, 213, 220, 228, 229, 230, 233, 234, 238,
239, 241, 245, 246, 247, 248, 249, 251, 252,
254, 265, 276, 291, 292, 300, 301, 302, 306,
307, 308, 309, 316, 318, 342, 351, 355, 358,
369, 374, 393, 407, 410, 411, 412, 413, 425
Han, Oscar, 216
Hanzu, Alexandru, 341, 350
Hațieganu, Iuliu, 153, 193, 237, 243, 250
Herseni, Traian, 234, 358
Hitler, Adolf, 216, 255, 258, 296, 370, 376,
379, 380, 420
Hitlerjugend, 372, 373, 376
Iamandi, Victor, 350, 351
Ilasievici, Constantin, 375
Inculeț, Ion, 116, 214, 257, 340, 341
Institutul Social Român, 116, 228, 229, 233,
234, 238, 264, 265, 297, 300, 301, 307, 308,
309, 319, 355, 358, 362, 394, 412
Ionescu, Nae, 116, 118, 151, 163, 164, 167,
169, 170, 171, 172, 173, 174, 175, 178, 179,
186, 190, 193, 196, 199, 204, 209, 210, 215,
220, 223, 227, 228, 251, 296, 405
Ionescu-Șișești, Gheorghe, 233, 350
Iorga, Nicolae, 116, 141, 147, 149, 151, 152,
153, 156, 159, 160, 161, 166, 167, 168, 169,
170, 175, 177, 178, 181, 184, 185, 186, 189,
190, 193, 194, 196, 199, 202, 203, 204, 209,
212, 213, 220, 221, 243, 249, 254, 256, 262,
276, 279, 287, 315, 323, 324, 326, 339, 342,
350, 351, 353, 354, 355, 362, 368, 369, 387,
425
Jalea, Ion, 394
Kraft durch Freude, 266, 372, 373, 376, 380,
394
Lapedatu, Alexandru, 408
Lascarov-Moldovanu, Alexandru, 158, 202,
297
Ley, Robert, 380
Linia « Carol II », 226, 273, 289, 290, 392
Luna Bucureștilor, 120, 222, 343, 344, 378,
384, 389, 391, 392, 395, 411, 414, 415, 419
Lupaș, Ioan, 261
Lupescu, Elena, 115, 127, 128, 130, 163, 165,
175, 196, 211, 213, 223, 333, 365
Lupu, Nicolae, 169, 254
Madgearu, Virgil, 170, 322, 375
Malaxa, Nicolae, 197, 363
Maniu, Iuliu, 118, 120, 121, 169, 170, 178,
182, 183, 184, 197, 214, 219, 220, 223, 224,
232, 278, 338, 351, 357
— 496 —
Manoilescu, Mihail, 112, 116, 141, 146, 161,
163, 164, 166, 167, 169, 170, 171, 173, 175,
176, 177, 179, 184, 185, 189, 190, 191, 196,
197, 200, 203, 209, 210, 211, 212, 215, 220,
233, 234, 235, 253, 254, 255, 256, 262, 263,
268, 270, 306, 323, 324, 325, 326, 336, 345,
346, 347, 348, 357, 358, 361, 362, 367, 369,
376, 387, 399, 405, 406, 407, 425
Manolescu, Ion, 165, 166, 168, 375
Manuilă, Sabin, 322
Marcu, Duiliu, 378, 390, 420
Maria, regina, 178, 227, 281
Marin, Vasile, 240, 256, 276, 311, 405
Marinescu, Gabriel, 183, 197, 276, 364, 400
Marinescu, Nicolae, 412
Marinetti, Filippo Tomasso, 369, 405
Marta, Alexandru, 341, 351
Maurras, Charles, 145, 153, 154, 155, 168,
173, 214, 369
Mehedinți, Simion, 141, 216, 297, 299, 341,
406
Mestrović, Ivan, 390, 420
Metaxas, Ioannis, 296, 380
Micescu, Istrate, 261, 265, 275, 280, 328,
333, 343, 349, 351, 355, 356
Mihai, principele, 112, 121, 130, 156, 163,
172, 182, 200, 201, 211, 216, 231, 236, 242,
243, 289, 294, 297, 298, 365, 366, 375, 394,
396, 397, 423, 424
Mihalache, Ion, 170, 243, 307, 351
Mociorniță, Dumitru, 375
Modura, Maria, 228, 229, 231, 291, 399, 400,
401
Moldovan, Iuliu, 412
Moldovan, Victor, 341
Moldovanu, Corneliu, 202, 203
Moșinschi, Constantin, 378, 379
Moța, Ion I., 153, 210, 239, 240, 256, 276,
311, 405
Mugur, Gheorghe D., 157, 166, 202, 207
Muncă și Voe Bună, așezămintele, 264, 266,
267, 305, 342, 365, 372, 394, 396, 400, 412,
423
Muncă și Voe Bună, expoziția, 378, 379, 389,
391, 393, 394, 395, 411
Munteanu, Nicodim, 312, 314, 315, 351
Mussolini, Benito, 255, 261, 296, 301, 367,
368, 369, 370, 371, 376, 379, 380, 405, 420
Muzeul Satului Românesc, 268, 375, 391,
392, 411
Neamțu, Octavian, 238, 241, 243, 251, 270,
303, 358, 371, 404, 407, 409
Negruzzi, Mihail, 351
Negulescu, Paul, 294, 325
Nicolae, principele, 163, 166, 178, 183, 184
Nistor, Ion, 214, 257, 340, 341
Noveanu, Vasile, 360
Onofrei, Mihai, 394
Opera Nazionale Balilla, 369, 373
Opera Nazionale Dopolavoro, 366, 372, 373,
379, 380, 394
Ottescu, Nicolae, 287, 351
Papini, Giovanni, 405
Papp, Dănilă, 341, 350
Partidul Națiunii, 268, 269, 271, 331, 347,
360, 365
Pavolini, Alessandro, 371, 373
Pătrășcanu, Lucrețiu, 118, 121
Periețeanu, Ion Grigore, 358
Perpessicius, 203
Petrescu, Camil, 148, 149, 375
Petrescu, Cezar, 116, 146, 147, 149, 151,
152, 154, 159, 161, 167, 171, 176, 177, 186,
190, 201, 202, 228, 235, 244, 248, 252, 272,
292, 297, 309, 318, 323, 324, 339, 348, 349,
374, 408, 419
Petrescu, Costin, 385
Petrescu, Iacob, 309
Petrescu-Comnen, Nicolae, 350
Polihroniade, Mihail, 405
Pop, Valer, 116, 153, 193, 212, 213, 214,
215, 223, 240, 256, 257, 322, 323, 332, 336,
338, 342, 351, 355, 357, 358, 365, 406, 425
Popa, Victor Ion, 202, 204, 251, 358
Popescu, Stelian, 215, 223, 231
Precup, Victor, 183
Prezan, Constantin, 351
Protopopescu, Dragoș, 190, 210, 216
Pușcariu, Sextil, 206
Ralea, Mihail, 233, 273, 276, 321, 329, 372
Răducanu, Ion, 385
Rădulescu-Motru, Constantin, 145, 167, 271,
299, 349, 375, 410, 411
Rășcanu, Ioan, 192
Riefenstahl, Leni, 373, 375
Rocco, Alfredo, 405
Rosetti, Alexandru, 206
Roth, Hans Otto, 330
Sacerdoțeanu, Aurelian, 281
Sadoveanu, Ion Marin, 375
Salazar, António de Oliveira, 255, 258, 296,
380, 420
— 497 —
Sân-Georgiu, Ion, 118, 223
Scărișoreanu, Romulus, 351
Schirach, Baldur von, 243, 373
Seișanu, Romulus, 375
Sidorovici, Teofil, 237, 238, 242, 243, 297,
299, 300, 310, 340, 375, 400, 407, 410, 411,
412
Sima, Horia, 124, 277, 360, 361, 387
Simian, Dinu, 351
Slăvescu, Victor, 196, 233, 256, 264, 265,
278, 327, 357
Smărăndescu, Paul, 378, 389
Smântânescu, Dan, 294
Sorel, Georges, 209
Stahl, Henri H., 233, 238, 241, 248, 249, 250,
251, 304, 307, 308, 358, 392, 425
Straja Țării, 126, 138, 142, 226, 236, 237,
238, 239, 240, 241, 242, 243, 258, 264, 265,
273, 274, 287, 289, 296, 297, 298, 299, 302,
304, 305, 309, 313, 314, 328, 330, 342, 365,
372, 373, 384, 386, 387, 388, 391, 392, 393,
394, 396, 398, 400, 407, 409, 410, 411, 412,
413, 416, 417, 423, 425
Șeicaru, Pamfil, 116, 124, 151, 152, 153, 154,
155, 159, 161, 167, 168, 169, 171, 173, 174,
177, 190, 191, 193, 199, 209, 225, 235, 252,
263, 275, 294, 295, 314, 321, 323, 324, 326,
348, 349, 362, 369, 405, 407, 412
Șoimescu, Ștefan, 299, 416
Știubei, Dimitrie, 375
Tăslăuanu, Octavian, 338
Tătaru, Coriolan, 341, 351
Tătărescu, Gheorghe, 116, 218, 223, 237,
240, 256, 261, 280, 340, 350, 351, 356, 361
Teodoreanu, Alexandru O., 292, 293
Teodorescu, Paul, 195, 215, 350, 364
Tilea, Viorel V., 118, 262, 269
Titeanu, Eugen, 153, 154, 375
Țenescu, Florea, 364
Vaida-Voevod, Alexandru, 132, 150, 170,
176, 178, 183, 198, 206, 208, 213, 224, 265,
309, 327, 338, 340, 341, 350, 351
Văitoianu, Arthur, 118, 150, 350, 351
Visarion, episcopul Hotinului, 188
Vuia, Romulus, 206
Vulcănescu, Mircea, 171, 172, 173, 177, 197,
210, 216, 262
Zelea-Codreanu, Corneliu, 141, 181, 186,
210, 239, 240, 255, 276, 277, 296, 388