MOR 2017 Nr2 73

An. VI, nr.
2 (60) februarie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură
Anul VI, nr. 2 (60), februarie 2017
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.
Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,
dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana
Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.
Planşele noastre
1. Şcoala Filipescu din Caracal construită în 1891, într-o ilustrată din 1899
(reproducere după albumul ,,Primele Cărţi Poştale Ilustrate româneşti
(vederi 1894-1905)”, de Romeo Alexandrescu, Ed. Coresi, 2013).
2. Ziarul Fapta condus de romanaţeanul Mircea Damian (n. 14 martie 1899,
Izvoru-Romanaţi – m. 6 iunie1948, Bucureşti) a apărut la Bucureşti de la
25 februarie 1943 până la 3-4 martie 1948. În imagine, primul număr din
cele 1018 păstrate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române din
Bucureşti.
3. Sus: ,,Constanţa veche”, tablou de Marius Bunescu (1926; Ulei, 0,600 X
0,730 m, semnat dreapta jos, colecţia Primăriei Constanţa).
Jos: ,,Cu năvodul la Sulina”, tablou de Marius Bunescu (1927; Ulei, 0,600 X
0,730 m, semnat dreapta jos, colecţie particulară).
4. Sus: Sediul Băncii Naţionale din Slatina într-o imagine de epocă.
Jos: Vedere pitorească din Slatina (circa 1900) aflată în colecţiile
Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
Mulţumim d-lui Emanuel Bădescu, romanaţean născut la Corabia.
www.memoriaoltului.ro 1
An. VI, nr. 2 (60) februarie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Cuprins
1. Apelul Academicienilor Români............................................................................../3

2. Ion Andreiţă- Toamna ca un Mărăşeşti vegetal....................................................../5
3. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (VII).................................................../6
4. Aurelia Grosu- Din istoricul băncilor slătinene....................................................../8
5. Ion Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta- 1944........................................................../19
6. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (XI)............................................../31
7. Ninel Iulian Nicolae- Proiectarea în universalitate a creaţiei populare din
Romanaţi de către George Breazul......................................................................../38
8. Dumitru Botar- Din presa romanaţeană de altădată (I)....................................../42
9. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: mănăstirea Dobruşa
(III)........................................................................................................................./45
10. Floriana Tîlvănoiu- Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (I)......................../49
11. Col. (r) Dumitru Matei- Sublocotenentul oltean Constantin Ciulei- victimă a
trădării şi a unei erori judiciare............................................................................/56
12. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Documentele mănăstirii Brîncoveni (V)......../61
13. Virginia Toma- Monografia şcolii primare din comuna Perieţi, judeţul Olt (I).../64
14. Jeana Pătru- Figuri ale generaţiei paşoptiste: generalul Gheorghe Magheru....../72
15. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva colaborări necunoscute ale lui Damian
Stănoiu.................................................................................................................../80
Noi completări la biografia lui Ion Marin Iovescu../86
16. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor......................................................./88

17. Aurică Ivaşcu- Controverse privind izbucnirea răscoalei din 1907 în judeţul
Olt........................................................................................................................../90
18. În Bucureşti acum 100 de ani............................................................................../103
19. Eveniment............................................................................................................./103
20. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor de la
Rotunda, judeţul Olt............................................................................................./104
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218
0740 984 910
Apelul Academicienior Români
Către Poporul Român,

Către instituțiile Statului Român
Având în vedere poziția Academiei Române, de instituție identitară fundamentală,

aflată de un secol și jumătate în serviciul Națiunii Române, semnatarii acestui Apel,
îngrijorați de evoluțiile interne și internaționale din ultimele decenii, caracterizate printr-o
continuă și alarmantă încercare de erodare a identității, suveranității și unității naționale a
României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei
exagerate ,,corectitudini politice‖, dar și cu multe acțiuni îndreptate direct împotriva
Statului și Poporului Român (rescrierea tendențioasă,
lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea
simbolurilor naționale, subminarea valorilor și
instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului,
dezmoștenirea generațiilor care vin după noi prin
vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului,
prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea
unităților economice, prin degradarea învățământului și
a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor
subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efect
deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de
eficiență, apariția unor tensiuni sociale), preocupați în
mod deosebit de încercările recurente de ,,regionalizare‖ a României sau de crearea de
enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituției României și tendințelor de integrare
europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calității vieții în
aceste zone, ne exprimăm ferm împotriva tuturor acestor acțiuni, ne pronunțăm cu tărie în
favoarea identității, suveranității și unității naționale, solicităm instituțiilor abilitate ale
Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a
contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile
la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de
drept. Chemăm alături de noi, în acest demers, întregul popor român, pe toți locuitorii
acestui pământ, ne adresăm în particular intelectualilor, invitându-i să fie exemplu de
înțelepciune și de patriotism, ne adresăm oamenilor politici, invitându-i să conlucreze cu
responsabilitate și patriotism pentru binele României, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în
preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, a centenarului aducerii împreună a tuturor
provinciilor românești, eveniment pe care poporul român l-a așteptat, pentru care a suferit,
a lucrat și a luptat atâtea veacuri și pe care l-a realizat cu atâtea jertfe.
Să ne cinstim eroii, să fim la înălțimea lor, lăsând generațiilor următoare, tuturor
locuitorilor României, o țară unită, suverană, cu dragoste pentru trecut și pentru cultura sa,
cu respect de sine, stăpână pe pământul său, educată și prosperă, o țară a Europei Unite,
dar cu identitate proprie, românească.
Așa să ne judece viitorul!
Semnatari ai Apelului Academicienilor Români:
1. Acad. Victor Voicu 4. Acad. Gheorghe Păun
2. Acad. Ioan-Aurel Pop 5. Irinel Popescu, MC al Academiei Române
3. Acad. Eugen Simion 6. Acad. Nicolae Breban
7. Mircia Dumitrescu, MC al Academiei 47. Crișan Demetrescu, MC al Academiei
Române Române
8. Mircea Martin, MC al Academiei Române 48. Mariana Nicolescu, MO al Academiei
9. Acad. Nicolae Ghilezan Române
10. Acad. Nicolae Cristescu 49. Acad. Ionel Haiduc
11. Acad. Constantin Ionescu-Târgoviște 50. Gheorghe Sin, MC al Academiei Române
12. Acad. Octavian Popescu 51. Acad. Nicolae Anastasiu
13. Dumitru Mihalache, MC al Academiei 52. Nicolae Florea, MO al Academiei
Române Române
14. Acad. Sabina Ispas 53. Dumitru Oancea, MC al Academiei
15. Gheorghe Chivu, MC al Academiei Române
Române 54. Dan C. Jipa, MC al Academiei Române
16. Voicu Lupei, MC al Academiei Române 55. Dumitru Murariu, MC al Academiei
17. Acad. Victor Spinei Române
18. Mircea Dumitru, MC al Academiei 56. Acad. Maya Simionescu
Române 57. Ileana Mânduțeanu, MC al Academiei
19. Ioan Tomescu, MC al Academiei Române
Române 58. Sorin Dumitrescu, MC al Academiei
20. Acad. Gheorghe Benga Române
21. Valeriu Matei, MO al Academiei Române 59. Acad. Victor Giurgiu
22. Petre T. Frangopol, MO al Academiei 60. Ovidiu Badea, MC al Academiei Române
Române 61. Ion Grosu, MC al Academiei Române
23. Acad. Florin Filip 62. Acad. Dan Berindei
24. Costin Cernescu, MC al Academiei 63. Acad. Lucia — Doina Popov
Române 64. Acad. Nicolae-Victor Zamfir
25. Mihail Voicu, MC al Academiei Române 65. Mihaela-Maria Hillebrand, MC al
26. Acad. Dan Tufiș Academiei Române
27. Gheorghe Ștefan, MC al Academiei 66. Cristian Silvestru, MC al Academiei
Române Române
28. Acad. Gheorghe Tecuci 67. Gheorghe Coldea, MC al Academiei
29. Acad. Alexandru Balaban Române
30. Ovidiu Băjenaru, MC al Academiei 68. Acad. Dan Dubină
Române 69. Acad. Anca V. Sima
31. Ioan Dumitrache, MC al Academiei 70. Acad. Dumitru Radu Popescu
Române 71. Acad. Constantin Corduneanu
32. Nicolae Dabija, MO al Academiei 72. Eugen Mihaesco, MO al Academiei
Române Române
33. Marius Guran, MO al Academiei Române 73. Mircea Petrescu, MO al Academiei
34. Acad. Dorel Banabic Române
35. Acad. Marius Andruh 74. Wilhelm Dancă, MC al Academiei
36. Acad. Dinu C. Giurescu Române
37. Acad. Cristian Hera 75. Tudor Sireteanu, MC al Academiei
38. Mircea Flonta, MC al Academiei Române Române
39. Acad. Nicolae Panin 76. Acad. Ioan-Ioviț Popescu
40. Acad. Păun Ion Otiman 77. Mihnea Colțoiu, MC al Academiei
41. Acad. Alexandru Zub Române
42. Acad. Marius Sala 78. Ion Toderaș, MO al Academiei Române
43. Acad. Maria Zaharescu 79. Dorel Bucurescu, MC al Academiei
44. Acad. Constantin Popa Române
45. Maria-Luisa Flonta, MC al Academiei 80. Viorel Badescu, MC al Academiei
Române Române
46. Acad. Lucian-Liviu Albu 81. Dorin Ieșan, MC al Academiei Române
82. Acad. Bogdan Simionescu
Toamna ca un Mărăşeşti vegetal
Ion Andreiţă
Nimic nu e mai trist, ca o întindere de floarea-soarelui peste care a trecut combina.

Beţe înalte, trunchiuri subţiri, de mărimea omului, decapitate, scârţâie în bătaia vântului.
Altele, tot decapitate, sunt frânte din genunchi, înclinându-se, în rugăciune tăcută, spre
toate zările, căutând răsăritul, în aşteptarea salvatoare a celui ce le dăduse viaţă şi nume,
Soarele. Iar altele, şi ele decapitate, frânte din gleznă, nu mai aşteaptă nimic; nu simt nici
măcar vântul, care scheaună ca un şrapnel pe lângă urechi. Un popor vegetal decapitat,
rămas în picioare sau în genunchi, cum l-a surprins aripa morţii păstrând încă starea de
avânt în luptă.
Mă uit la acest dezastru, în care seva continuă să pulseze. Şi-mi vine în minte un
fragment din reportajul lui Alexandru Sahia – participant la serbarea de la Mausoleul
Mărăşeşti, din 6 august 1934 – publicat în „Cuvântul liber‖ din 18 august, acelaşi an.
Citez: „Majoritatea (veteranilor participanţi la eveniment – n. n.) sunt zdrenţăroşi şi unii
mai poartă resturi de haine militare… De fapt, aceştia care se mişcă, masa compactă care
face să dezlănţuie un murmur sfios în căldura şi tăcerea care stăpâneşte, nu se mai pot
numi oameni. Citesc în lumina ochilor lor aşteptarea semnalului de luptă, care trebuie să
se dea. Dar de data aceasta n-ar fi o luptă, ci s-ar vedea, simplu, trupuri ciopârţite, în
care frica războiului s-a cuibărit adânc şi până la moarte, cum aleargă mecanic în dorul
de viaţă. În urma lor ar rămâne, în loc de arme sau roţi de tun, picioare de lemn sau
cârje”.
Cu nimic diferit „câmpul de luptă‖ din Bărăganul supus bicelor ucigătoare ale
soarelui. Pentru că nu-i vorba doar de floarea-soarelui, cea care dă apocaliptica imagine de
după recoltare. N-o duc mai bine lanurile de porumb, cu ştiuleţii smulşi din cingătoare:
unii, peste care a trecut mâna omului, rămaşi în picioare, respirând încă, sacadat, prin
plămânii frunzelor înfoiate; alţii, peste care a trecut combina, retezaţi de la brâu,
îngenuncheaţi, cădelniţând cu frunze moarte faţa de ţărână a câmpiei. A Câmpiei Eterne.
Bărăganul-Câmpie Eternă arată ca un imens loc de sacrificii; un altar pe care sunt aduse
jertfă tot şi toate care au asigurat rodul pământului.
Şi de-ar fi doar drama Câmpiei. Acelaşi lucru se întâmplă însă în Grădini, în Livezi
şi în Vii – după culesul roadelor. Priviţi merii, perii, prunii, gutuii scârţâind singuratici,
clătinându-se temători într-un picior, gata să fugă. Da, Toamna nu este un anotimp
bucolic. Sau nu doar sensul acesta îl are: al carelor încărcate cu bogăţii. Toamna este un
anotimp al jefuirii celor ce-au rodit în pântecul lor vegetal toate aceste bogăţii. Un anotimp
al tristeţii generoaselor efemeride…
Şi cum totul rămâne pe câmp – ţăranul nu mai vrea sau nu mai poate să aducă
„resturile vegetale‖ în bătătură – imaginea dezastrului dăinuie zile şi luni în şir; până ce
Iarna transformă totul într-un alb scheletic şi fantomatic.
…Mă întorc la cele scrise de Sahia – şi citez finalul dramaticului său reportaj:
„Neîndemnată de nimeni, mulţimea se rupe. Se împrăştie, tăcută, peste câmpia
Mărăşeştilor… M-apucă plânsul… Am rămas singur în toată câmpia Mărăşeştilor…”.
Stau, la rându-mi, pironit în dezastrul vegetal, căutând lanul care odată unduia
tulpini zvelte, cu flori mari, galbene, optimiste. Dar realitatea învinge tentativa imaginaţiei.
Tristeţea se întinde ca o pecingine uriaşă peste Câmpia Eternă.
Am rămas singur în toată Câmpia Bărăganului…
Amintirile unui scriitor slătinean (VII)
Ion Lazu
Dintre colegii de clasă de la Radu Greceanu m-am regăsit în primii ani de după
terminarea facultăţii cu Caius Dragomir, pe atunci intern la spitalul Filantropiei, deci nu
departe de Statuia Aviatorilor, sub a cărei aripă coclită, la subsolul pomenit, ne duceam
viaţa de ,,intelectuali oscilanţi‖. Îl căutam la spital, unde avea o rezervă, sau venea să mă ia
din faţa imobilului din Câmpia Turzii 3 şi ne plimbam prin parcul Jianu şi pe străzile de la
Şosea, vorbind despre noi, cât de cât, căci încă nu aveam propriu-zis o poveste, dar mai
ales despre literatură şi artă. Tocmai îl descoperise cu mari emoţii pe Blaga, voia să scrie
un eseu despre problema timpului în poezia lui. Eu plusam pe Bacovia, cum şi e de înţeles
în cazul meu. Îi arătam poezii, îmi dădea şi el texte să le citesc pe îndelete, cum mi-e felul
– şi tot aşa avea să-mi dea, mult mai tîrziu, volumele sale de poezii scoase la Litera, în
regie proprie, dar şi manuscrisul volumului Chestiuni naturale pe care l-a prezentat la
Cartea Românească. Însă prin anii ‘60 discutam mai cu seamă despre piesele lui de teatru,
scrise în colaborare cu un alt coleg de-al nostru de liceu, premiantul Anton Vătăşescu. Era
vorba în una dintre ele, dacă îmi aduc aminte, chiar despre un medic, însă unul care făcea
minuni (le-a făcut până la urmă el însuşi). O abordare insolită, oricum. Nu mai ţin minte
precis încotro trăgea piesa respectivă, totuşi preocuparea pentru literatură ne unea într-o
prietenie de idei şi opţiuni. Puncte de vedere juste, sau de-a dreptul incitante cu privire la
cărţile pe care le citisem. El având avantajul unui acces la literatura în limba franceză.
Vorbeam despre Ciuma, Străinul, despre Camus în general. L-am întrebat de unde ştie
franceza la acest nivel. Zice: ,,M-am apucat să citesc direct în franceză şi a mers‖.
Stupoare, eu am început să învăţ după manuale, de vreo mie de ori, vorba lui Twain.
Despre intrarea lui la medicină: ,,Am stat un an acasă şi m-am pregătit‖. Despre
examenele de la facultate: N-a citit nici un curs mai mult de o dată. Se afla în tren, venind
spre Bucureşti şi citea un tratat de medicină. Dădea foaia, se uita pe ea, dădea mai departe.
O doamnă de alături l-a întrebat, intrigată: ,,Ce citiţi?” ,,Învăţ pentru un examen la
medicină”. ,,Vai de biata medicină!”, a exclamat doamna, oripilată. O inteligenţă
excepţională, de mare forţă. Cam la nivelul soţiei mele. Amândoi mă impresionau profund,
nu-mi amintesc să mai fi întîlnit un al treilea caz de acelaşi calibru. Însă la întâlnirile
noastre în trei, aceşti ,,căpoşi‖ nu reuşeau nicicum să comunice.
,,Ne impresionează la prietenii şi cunoscuţii noştri exact calităţile pe care nu le
avem noi înşine, dar am dori să le avem‖, aşa începe Jurnalul meu din anii ‗70, despre
care sper să mai vină vorba. Lecturile lui Caius erau de pe atunci foarte cuprinzătoare,
temeinice, niciodată frivole. Poate faptul că aveam nişte prime rezultate în presa literară
să-i fi atras atenţia asupra mea. În liceu, deşi colegi de clasă, se mişca într-un cerc restrâns
de prieteni, unul dintre aceştia fiind chiar vărul lui din Drăgăşani, Rezerini Marius,
adolescent de o mare frumuseţe, bun sportiv şi om delicat. Numele lui, dar şi înfăţişarea
armonioasă îmi aminteau de Marius al lui Victor Hugo. Pe mine C. mă cam intimida, mai
întâi pentru că era foarte-foarte înalt, ceea ce îl făcea impozant, dar şi neîndemânatec în
mişcări, cumva împiedicat, pe când eu eram pe-atunci cel mai scund din clasă, fiind şi cu
un an mai mic decât ceilalţi; apoi pentru că era un orăşean cam pedant, în condiţiile în care
noi ceilalţi veneam de la ţară, de prin toate comunele judeţului. Era apoi de-o inteligenţă
ieşită din comun, nici nu apuca profesorul de matematică Th. Burcin, un fel de Cristea
Avram al liceului nostru, să ne scrie pe tablă exerciţiul şi Caius, din ultimul rând de bănci,
se ridica şi din câţiva paşi ca pe catalige, trecea pe lângă banca mea, deja explicând-
explicând, iar când ajungea la tablă, doar arăta cu creta termenii problemei şi o rezolva
instantaneu, până să înţelegem noi despre ce fusese vorba. O inteligenţă sclipitoare a avut
întotdeauna pentru mine aspecte de magie, asta poate şi pentru că am fost dăruit cu o
gândire înceată, înceată…
Un alt posibil prieten dintre colegii de la Slatina ar fi putut să fie Ion Andreiţă, pe
care şi ca student îl întâlnisem de câteva ori. Însă nimic nu s-a legat. Întâlniri strict
întâmplătoare, foarte calde, ce-i drept. Sau eu îi dădeam o carte recent apărută şi el imediat
îmi telefona, comentând-o, încântat. Şi tăcere până la următoarea carte. I-am şi dedicat o
poezie din Poemul de dimineaţă, 1996, i-am trimis cartea prin Caius, pe-atunci ambasador,
ziaristul nostru fiind el însuşi corespondentul României libere la Paris, dar ciudat, cartea
nu i-a parvenit. Pe vremuri scrisese un reportaj despre mine, text pentru care a câştigat
premiul I la reportaj. O ieşire sau două în oraş, poate o vizită la el acasă, în Titulescu. Şi,
desigur, întâlnirile de la liceu, de la sărbătorirea Slatinei, cu care ocazie am devenit
amândoi cetăţeni de onoare, cum de altfel şi colegii noştri Caius şi Anton.
L-am întrebat cândva, intrigat: ,,De ce nu ne vedem mai des, noi doi, prietene?”
Mi-a dat un răspuns aiuritor: ,,Frate, tu eşti prea bun pentru noi, ăştia…” . Totuşi, mi-a
dăruit chiar el un bun prieten de-o viaţă. Pe poetul vâlcean Felix Sima.
Precocitatea m-a ocolit cu dinadins, deci şi precocitatea artistică. Şi dacă am spus
mai înainte că fiecare familie îşi are momentul ei de glorie, am convingerea că pentru a
mea acest moment s-a pierdut odată cu moartea, la doar 12 ani, a fratelui mai mare
Mihăiţă, un exemplar într-adevăr de excepţie, perceput ca atare nu doar în clanul nostru, ci
de toţi cei care veniseră în atingere cu minunatul copil. Premiantul premianţilor, iar
într-altfel, o personalitate eclatantă, magnetică, în spatele căruia m-am complăcut să
îndeplinesc un rol secund. Atât de mândru şi de încântat de performanţele primului născut,
încât mi se părea superfluu să obosesc atenţia lumii cu o prestaţie nici pe departe la fel de
puternică. El a fost o izbucnire prea luminoasă, care mi-a luat ochii, eu m-am sfiit să mai
ies la rampă, imediat după el. Este de altfel o temă care m-a urmărit, am tratat-o mai apăsat
în romanul meu aşa-zicând istoric Rămăşagul, unde Moşul obenilor (,,Mihai ori Ion‖ –
vedeţi şi Dvs. corespondenţele?), personajul care
duce la propriu şi la figurat tot greul demersului
epic, se nevoieşte să întemeieze un sat şi un neam,
înlocuindu-l în toate ale vieţii (inclusiv în iubire,
lucru ce ar părea de neconceput în mintea noastră,
dar în viaţa reală chiar se întâmplă…) pe fratele
adorat, pătruns fiind de ideea că ,,viaţa se aţine în
umbra morţii şi omul de rând în umbra celui ales”.
În sensul că probabil viaţa este o exigenţă prea mare
pentru un om cu puteri obişnuite şi atunci e nevoie
de o străduinţă dusă la limită, plină de devoţiune şi
bună credinţă ca să te ridici la nivelul aşteptărilor.
Deci o idee înaltă despre şansa ce ni s-a dat de a
trece prin această lume. Or, nu este vorba, cum s-ar
putea bănui, doar de o găselniţă artistică, folosită
oportun, ci este chiar atitudinea mea în faţa lumii,
inclusiv în faţa artei. Iar din câte vă daţi seama, este
o idee care nici ea n-a picat din cer, cum se mai Vera Lazu (mama scriitorului)
întâmplă, ci în cazul meu concret a fost plătită cu împreună cu fratele Mihai T.
viaţa unei mlădiţe umane abia înmugurite şi cu Ciobanu (ofiţer de artilerie),
durerea de-o viaţă a părinţilor. Grigore Lazu şi copilul Mihai Lazu
(1939)
DIN ISTORICUL BĂNCILOR SLĂTINENE
Aurelia GROSU
La 14/26 aprilie 1867, Parlamentul României vota „Legea pentru înființarea noului
sistem monetar‖, instituindu-se astfel primul sistem monetar național, un sistem zecimal,
bazat pe bimetalism (din anul 1890 se va trece la monometalism). Se stabilea că leul este
moneda națională a românilor, oficializat din timpul lui Al. I. Cuza printr-un etalon fictiv,
leul de calcul (de socoteală); avea 100 de diviziuni, numite bani.
Legea mai prevedea că din motive financiare deocamdată urmau a se bate doar
monedele de bronz a căror execuție s-a făcut de altfel imediat la monetăriile Watt&Co. și
Heaton din Birmingham (Anglia). Temporizând pentru moment fabricarea monedelor de
aur și de argint, I.C. Brătianu urmărea un dublu scop: înființarea unei monetării naționale,
fapt care se va întâmpla în 1870, și baterea de monede cu efigia domnitorului Carol I (rege
din 1881, după proclamarea Regatului) – semn al suveranității statului.
În anul 1868 este emisă prima monedă de aur de 20 lei (polul) având pe avers
efigia domnitorului Carol I, iar în 1870 este bătut primul leu de argint. Datorită protestelor
Turciei și Austro-Ungariei monedele din aur nu au circulat. Jumătate din tirajul de 200
emisiuni a fost oferit de Carol I unor înalți demnitari și capete încoronate din Europa, iar
cealaltă jumătate a fost zidită la temelia castelului Peleș. Moneda de aur Carol I, 1868, este
o raritate, depășind cota de 100 000 euro.
Emiterea biletelor ipotecare cu valori nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100
lei și 500 lei pentru susținerea financiară a Războiului de Independență a introdus în țara
noastră noțiunea de hârtie monedă emisă și garantată de stat.
Înființarea unei Bănci Naționale, preocupare a cercurile societății românești încă
Inaugurarea ,,Băncii Slatina”, 1 mai 1908 (S.J.A.N. Olt)
din perioada Regulamentelor Organice (1831/1832) a devenit posibilă după cucerirea
independenței de stat a României (1878). În ședința din 28 februarie 1880, Parlamentul
României a adoptat în unanimitate „Proiectul pentru înființarea unei bănci de scompt și
circulațiune”, iar la 17 aprilie, proiectul a devenit lege, consacrând înființarea Băncii
Naționale a României. Potrivit legii Banca Națională cumula două funcții: bancă unică de
emisiune și bancă comercială centrală1. Până la înființarea Băncii Naționale, rolul băncii de
emisiune l-a avut Casa de Depuneri și Consemnațiuni, prima instituție de credit public din
România, legiferată de Al. I. Cuza în anul 1864. Banca Națională avea obligația de a
institui sucursale și agenții în principalele orașe ale țării și în fiecare capitală de județ. Prin
înființarea Băncii Naționale s-au pus bazele osaturii sistemului bancar modern care a
influențat dezvoltarea economică și modernizarea țării, în primul rând prin îngrădirea
speculei și a cămătăriei.
Existența unui însemnat număr de negustori, comercianți, proprietari în Slatina
sfârșitului de secol XIX a dus la acumularea unei importante cantități de capital. Marile
artere de comunicație care legau capitala țării cu principalele orașe din Oltenia: drumul
București-Turnu Severin ce traversa podul de peste Olt de la Slatina, calea ferată
București-Craiova-Vârciorova, linia telefonică Slatina-Craiova pusă în funcțiune în anul
1880, au dat zonei o nouă dimensiune comercială și industrială reflectată în înmulțirea
instituțiilor bancare.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea în
Slatina ființau: Banca Oltul, Banca Națională a României sucursala Slatina, Banca Agrară,
Banca Slatina, Banca de Scont sucursala Slatina, Banca Negustorească, Banca Sindicatului
Agricol, Casa de Credit a Agricultorilor, Banca Federală2. Create în conformitate cu
prevederile Codului Comercial, băncile (comerciale și populare/cooperative de credit) au
fost societăți anonime, întemeiate de proprietari, comercianți, industriași, meșteșugari,
negustori, avocați, medici, preoți, învățători, țărani înstăriți. Desfășurându-și activitatea
într-un mediu predominant rural, societățile s-au orientat, în cea mai mare parte, spre
economia agrară, acordând cele mai multe credite agriculturii. Alături de băncile
comerciale, băncile cooperative de credit au avut o contribuție deosebită la dezvoltarea
pieței interne românești, fiind totodată un important sprijin pentru categorii sociale largi:
învățători, profesori, funcționari, muncitori și chiar pentru țărănimea care nu avea acces la
credite, rămânând la mâna cămătarilor. În general, băncile practicau o dobândă de 8%
(criza economică din 1912-1913 a determinat creșterea dobânzii la 11%) într-o perioadă în
care cămătarii cereau 100%. Marele promotor al constituirii băncilor populare, mai ales în
mediul rural, a fost Spiru Haret cel care a reformat pe principii sănătoase învățământul
românesc, cu accent pe educația rurală, în perioada cât a fost ministru al Instrucțiunii
Publice (1897-1910).
BANCA OLTUL a fost constituită la sfârșitul secolului al XIX-lea, probabil în
anul 1892, ca societate pe acțiuni de credit și economie, având un capital social de 400 000
lei.3 Sediul băncii era pe str. Lipscani, într-un spațiu închiriat (clădirea se mai păstrează) iar
după 1930 a funcționat în sediul morii Aluta, important acționar al băncii. Primul Consiliu
de Administrație era format din Dumitru Protopopescu, președinte, Alexandru Iliescu, dr.
C. Stăncescu, prefect al județului Olt, Constantin Fântâneanu, latifundiar și senator,
Constantin G. Caracostea, proprietar la Movileni, col. I. Dobriceanu, primar al Slatinei
1
Georgeta Ghionea, Istoria băncilor urbane din Oltenia (1880-1948), Craiova, 2009, p. 31.
2
Mulțumim Serviciului județean Olt al Arhivelor Naționale (SJAN Olt) pentru sprijinul acordat
documentării necesare prezentului material.
3
SJAN Olt, fond Banca Oltul, dos. 1/1901-1940.
între 1896-1899, Ion G. Massu, mare proprietar la Perieți, primul președinte al Camerei
Agricole Olt fondată în 1925.
Dumitru Protopopescu, una din personalitățile de prim rang ale județului și țării,
s-a născut în ziua de Bobotează, 6 ian. 1850, fiind al treilea băiat al preotului Marin
Protopopescu din com. Poboru (Olt); frații săi mai mari, Nae Protopopescu și Ștefan
Protopopescu au lăsat și ei urme durabile în evoluția Slatinei4.
După modelul Băncii Oltul, Dumitru Protopopescu fondează numeroase bănci în
județele Olt, Romanați, Teleorman, Argeș, Dâmbovița. În scurt timp, Banca Oltul ajunge
cea mai puternică din zonă, înființând sucursale în județ și în zonele limitrofe pentru
extinderea operațiunilor. Cele mai puternice sucursale au funcționat la Drăgănești și Corbu
în județul Olt, Corabia în județul Romanați și la Turnu Măgurele în Teleorman.
În ședința Consiliului de Administrație din 26 decembrie 1920 se admite fuziunea
Băncii Oltul cu Banca franco-română din București constituită în 1914. S-au ales trei
lichidatori (C.G. Caracostea, Toma Ionescu cenzor moara Aluta, Tache D. Protopopescu,
proprietar, unul dintre fiii lui Dumitru Protopopescu) care aveau menirea lichidării Băncii
Oltului. Ca termen al fuzionării s-a fixat data de 1 ian. 19215. Banca franco-română
sucursala Slatina continuă activitatea celei mai vechi instituții financiare din Slatina, Banca
Oltul, efectuând toate operațiunile specific bancare. În general, la băncile sucursale nu au
obținut credite decât marii proprietari cu averi însemnate. În structura acestor bănci,
plasamentele agricole nu au avut o pondere mare, capitalurile acestora fiind orientate în
special spre susținerea industriei și comerțului.
BANCA NATIONALĂ A ROMÂNIEI, SUCURSALA SLATINA și-a început
activitatea în august 1905, cu statutul de agenție6 ale cărei prevederi erau detaliate în
Regulamentul BNR din 1890. A fost o măsură de prudență, aplicată și în alte orașe
reședință de județ pentru a evita aventurarea sucursalelor în operațiuni riscante.
Sediul Agenției Slatina a BNR a fost pe str. Ionașcu (actuala Frații Buzești), nr. 7
în imobilul unde astăzi funcționează o grădiniță. Documentele de arhivă arată că s-au adus
mai multe îmbunătățiri clădirii, achiziționată de BNR, fiind adaptată operațiunilor bancare.
Structura personalui aprobat de BNR cuprindea: director, contabil, casier ce avea
atribuțiuni și de ajutor
contabil, ușier și rândaș
ce se îngrijea de trăsura
agenției. Directorul era
numit de conducerea
BNR; primul director
al agenției Slatina a
fost Ștefan Ionescu.
Activitatea agenției s-a
axat pe următoarele
operațiuni financiare:
primea în cont curent
sumele care le erau
vărsate de particulari și
Clădirea în care a funcţionat BNR Slatina (1905-1934)
4
Împreună cu dl. prof. Ion Tîlvănoiu care a studiat la Arhivele Naţionale din Bucureşti o parte din
fondul Protopopescu, intenționăm să detaliem într-un articol viitor remarcabila activitate politică, financiară,
culturală întreprinsă de familia Protopopescu.
5
SJAN Olt, Fond Banca Oltul, dos. 2/1902, f. 40.
6
idem, fond Banca Națională Slatina, dos. 1/1909-1914.
de stabilimentele publice sau private, elibera mandate la ordin asupra Băncii centrale,
opera plata cupoanelor rentelor de împrumut ale statului și plata cupoanelor de scont cu
băncile particulare.
Agenția Slatina a BNR a lucrat la început numai cu Banca Oltul și Banca Slatina,
cele mai solide la vremea respectivă. Treptat deschide credite și celorlate bănci: Agrară,
Sindicatului Agricol, Negustorească, în valoare de 20 mil. lei, la nivelul anului 1925, cu
dobândă de 6%. Agenția se orientează și spre dezvoltarea întreprinderilor industriale
acordând credite morilor Aluta și Olteanca, precum și Societății Anonime Industriale
Unirea.
În anul 1934 BNR cumpără pentru agenția Slatina casa Caracostea situată pe str.
Gării nr. 8 într-o poziție dominantă ce oferea Slatinei imaginea unui „oraș amfiteatru‖
evocat cu nostalgie de filologul, criticul literar, academicianul Dumitru Caracostea7.
Superba casă construită
în anul 19128 pe locul
alteia a cărei imagine se
păstrează în „Albumul
orașului Slatina 1906‖ a
fost vândută de
Constantin G. Caracostea
Băncii Naționale cu
2 000 000 lei conform
actului autentificat la
Tribunalul Ilfov Secția
Notariat sub nr. 36 371
din 13 decembrie 1934 și
transcris la Tribunalul Olt Casa Caracostea într-o imagine din 1980
sub nr. 3626 din 18
decembrie 1934. În 19 decembrie se încheie procesul verbal de predare-primire a
imobilului între C.G. Caracostea în calitate de vânzător și Vasile Micu în calitate de
delegat al BNR, directorul agenției Slatina. Se precizează că imobilul se predă cu toate
instalațiile aferente: sobe de teracotă, lămpi, baie, grup sanitar, transperante fixate la
ferestrele imobilului9. În perioada următoare se întreprind lucrări de amenajare a
tezaurului, dotat cu
sisteme moderne de
ventilație, de
introducere a unor noi
instalații electrice,
sanitare și de
alimentare cu apă,
procurare de mobilier
adecvat iar arhitectul
Carol Honegger
întocmește schițele
pentru amenajarea
Document purtând ştampila BNR Slatina (1911)
7
Dumitru Caracostea, Oltul se întoarce la matcă, Revista Fundațiilor Regale, 1942.
8
În prezent casa Caracostea este folosită ca reședință de episcopul Slatinei și Romanaților.
9
SJAN, fond Banca Națională Slatina, dosar 84/1934.
grădinii ce înconjura clădirea10.
Vechiul sediu al Agenției Slatina situat pe str. Ionașcu numită din 1926 str.
Protopopescu (azi Frații Buzești) este cumpărat de Școala profesională de fete în iunie
1936 la prețul de 451 000 lei11.
În structura agenției Slatina a BNR a funcționat Casa de împrumut pe gaj a
agricultorilor Olt care împrumuta pe agricultorii mari și mici cu credite necesare lucrărilor
agricole. Pentru garantarea sumelor împrumutate – între 4 și 5 mil. lei – Banca primea în
gaj semănăturile de grâu. Directorul Casei de împrumut a agricultorilor era directorul
agenției BNR.
Ca efect al Legii nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor
industriale, bancare, miniere și de transporturi agenția Slatina a BNR a devenit sucursala
județeană a băncii de stat a RPR și va funcționa în sediul fostei Bănci Slatina de lângă
Palatul Administrativ (azi sediul Muzeului județean Olt).
Sediul BNR din casa Caracostea a fost naționalizat și atribuit de-a lungul timpului
mai multor organizații: Centrala ALRO, UTC Olt, cabinetul medical al PCR.
BANCA AGRARĂ, înființată în anul 1905, vine să susțină instituțiile de
creditare a agriculturii în
condițiile unei structuri agrare
dominante în economie. De la
un capital inițial de 300 000 se
ajunge la 2 mil. lei în 1924.
Președinte al Consiliului de
Administrație a fost Grigore Gh.
Cantacuzino12, senator,
directorul ziarului „Voința
Națională‖, iar membri: C.
Ștefănescu Zănoagă, viitor
prefect de Olt13, Theodor
Deleanu, Traian Biju, dr. Gh. Banca Agrară din Slatina (SJAN Olt)
Kițulescu, Zenovie Voiculescu,
Gh. Petri, Paraschiv Rădulescu, I. Rădulescu Poboran și Luca Lazăr. Primul director al
Băncii Agrare a fost col. I. Dobriceanu.
Banca efectua operațiuni de scont, plăți în țară și străinătate, emitea cecuri, avea
dreptul să cumpere și să vândă pe cont propriu. Deținea magazii de cereale la Slatina și
Potcoava14.
BANCA SLATINA, Societate anonimă pe acțiuni, începe să funcționeze la 3 mai
190815 pentru început în casele lui Ioan T. Mihail de pe str. Carol (în prezent Dinu Lipatti).
Primul Consiliu de Administrație întrunit în 28 aprilie 1908 alege în funcția de președinte
pe Alexandru Iliescu, mare om politic, industriaș (proprietar al morii Olteanca), filantrop16,
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Strada Lipscani din Slatina va lua denumirea de str. Gr. Cantacuzino după anul 1926.
13
Prefecții județelor Olt și Romanați, Slatina, 2014, p. 28.
14
Anuarul județului Olt 1924, Slatina, 1924, p. 60.
15
SJAN Olt, fond Banca Slatina, dos. 1/1908-1925.
16
Testamentul întocmit de Al. Iliescu în anul 1917 se constituie într-un argument de generozitate și
altruism, lăsând fonduri consistente pentru dezvoltarea Slatinei, ajutorarea școlilor și a copiilor sărmani. Al. Iliescu
îl desemnează executor testamentar pe Constantin I. C. (Dinu) Brătianu, după primul război mondial președinte
al Consiliului de Administrație al Băncii Slatina.
vicepreședinte pe Ioan T. Mihail, membri pe: Teodor Deculescu, primul director al Băncii,
D. Bârzescu, Al. Plopeanu, M. Mihăilescu, V. Marinescu.
Preocupările lui Al. Iliescu pentru dezvoltarea sistemului bancar local sunt mai
vechi menționând Banca Drăgoești fondată în anul 1902 la Drăgoești17 în nordul județului
unde deținea mai multe moșii. Societatea a funcționat până în 1909 când a fost preluată
prin fuziune de Banca Drăgășani18.
Al. Iliescu, principalul inițiator al
Băncii Slatina, cumpără terenul de la Alecu
Negreanu (în Planul de situație al str.
Lipscani din anul 1890 în vecinătate este
trecut hotel Negreanu) și suportă costurile
ridicării construcției situată pe str. București,
nr. 16, ulterior str. C. Dissescu, actualmente
str. Mihai Eminescu.
Palatul Băncii, denumire frecventă în
epocă, este ridicat într-un punct de maximă
vizibilitate, unde convergeau cele mai vechi
și mai circulate străzi (București/Mihai
Eminescu, Lipscani, Carol/Dinu Lipatti) și se
aflau cele mai reprezentative instituții:
Palatul Administrativ și Palatul Poștei,
precum și casa boierilor Fântâneanu, una
dintre cele mai frumoase din oraș.
Amenajarea în anul 1892 a grădinii publice
„Principesa Maria‖ (azi Eugen Ionescu)
oferea zonei un standard de înfrumusețare
Al. Iliescu
urbanistică, fiind apreciată de slătineni.
Clădirea băncii îmbina rigorile unei atare instituții dotată la subsol cu spații pentru
tezaur cu valențele estetice ale stilului neoromânesc promovat de o prestigioasă școală de
arhitecți români în frunte cu Ion Mincu.
În ședința din mai 1912 a Consiliului de Administratie se iau în discuție termenii
actului de vânzare dintre Alexandru Iliescu și Bancă prin care Al. Iliescu primește suma de
37 500 lei ce reprezenta valoarea terenului cumpărat, inclusiv despăgubirile caselor
demolate, renunțând la cheltuielile construcției în valoare de 26 500 lei19.
Încă din primele luni de activitate operațiunile băncii au înregistrat un real progres,
printre acestea enumerând: „Scontează polițe, cupoane și titluri eșite la sorț; face avansuri
pe producte și în cont curent; se însărcinează cu încasări de efecte; cumpără și vinde
efecte publice; primește depozite spre fructificare‖. La împrumuturi dobânda era stabilă,
de 10%, plus un comision de ¼ la 1 ce varia în raport cu suma împrumutată. La depuneri
se acorda un procent de 6 ½ . Pentru a face față clientelei, Banca Slatina deschide mai
multe sucursale în județ: Potcoava (la sfârșitul anului 1908), Drăgănești Olt, Albești,
Radomirești, ca să enumerăm doar pe cele din prima etapă.
În timpul ocupației din timpul primului război mondial (1916-1918), Banca Slatina
17
În urma reformei administrative din anul 1968 localitatea Drăgoești este repartizată jud. Vâlcea.
18
Georgeta Ghionea, op.cit., p. 120.
19
SJAN Olt, Fond Banca Slatina, dos. 1/1908-1925, f. 85.
devine sediul Comandaturii de etapă a trupelor de ocupație germano-austro-ungare20. Cu
câteva zile în urmă, tezaurul și înscrisurile de valoare au fost împachetate în lăzi și
transportate la Iași, în grija lui Al. Iliescu, unde se afla guvernul.
Moartea neașteptată a lui Al. Iliescu la Iași în 15 aug. 1917 va îngreuna reluarea
activității băncii după război. În ședința Consiliului de Administrație din 1 iunie 1918 se
analizează situația neclară a instituției cauzată în principal de faptul că scriptele și
registrele băncii „n-au fost aduse de unde au fost evacuate‖ și că debitorii băncii erau încă
mobilizați. Se hotărește reconstituirea actelor pe baza registrelor băncii, stabilindu-se
reînceperea operațiunilor după ratificarea păcii.
În anul 1920, pentru a-și consolida poziția afectată de război și de pierderea unei
părți din arhivă, Consiliul de Administrație din 5 martie 1920 ia în discuție fuziunea cu
Uniunea Comercianților și Industriașilor din Olt, autorizând pe Constantin Stavarache21,
directorul băncii, ca împreună cu Ilie Popescu, președintele Uniunii, să elaboreze statutele,
prospectul și condițiunile în care se va face fuziunea. În ședința din septembrie, C.I.C.
(Dinu) Brătianu, ales președinte din febr. 1919 este confirmat în funcție iar Vasile
Alimănișteanu, personalitate marcantă a așa numitei „neoboierimi liberale‖ este ales
vicepreședinte al Consiliului de Administrație22. Din Consiliul de Administrație făceau
parte ca membri nume binecunoscute în mediul de afaceri sau în administrație: N.
Marinescu-Bircii23, Al. Belleti, N. Răducanu Popescu, Ilie Popescu, Eugen Colibășanu,
Ionel Marian, V. Marinescu, M. Mihăilescu, Ilie M. Pretorian.
Vasile Alimănișteanu era unul dintre cei șase copii ai moșneanului Mihalache
Alimănișteanu din Alimănești căsătorit cu Ecaterina Stoian Boiangiu din localitatea vecină
Bălănești (Olt). Mihalache din neamul Chera este primul care își ia numele de
Alimănișteanu de la numele satului unde deținea o suprafață de 550 pogoane24. Băieții -
Constantin, Alexandru, Virgil și Vasile Alimănișteanu - vor urma studii superioare
(tehnice și economice) în străinătate ajungând să dețină poziții importante în domeniile în
care s-au specializat. Prieteni cu frații Brătianu din timpul școlii, vor intra în elita politică
românească și vor contribui la propășirea Slatinei și a județului Olt. Prin căsătorii s-au
înrudit cu familii influente din viața social- politică a țării. Constantin, inginer de mine cu
studii superioare la Paris, fondatorul primei asociații a industriașilor petroliști din România
și a primei școli de maiștri sondori de la Câmpina, s-a căsătorit cu Sarmiza Bilcescu, prima
femeie acceptată să urmeze cursurile Facultății de Drept din Paris pe care le-a absolvit
strălucit. Alexandru Alimănișteanu, absolvent de studii economice și financiare la
Universitatea din Berlin se recăsătorește cu Pia Brătianu, sora primului ministru Ion I. C.
Brătianu (prima oară a fost însurat cu Florica, una din fiicele lui D. Protopopescu). Virgil
Alimănișteanu, absolvent al Institutului Regal de Mine din Liege (Belgia) s-a însurat cu
Elena, una din fiicele vestitului doctor Nicolae Leon, profesor la Universitatea din Iași, iar
Vasile Alimănișteanu cu Maria sora lui Nicolae Raicoviceanu, omul de încredere al
20
Pentru detalii, a se vedea Ion D. Tîlvănoiu, Orașul Slatina sub ocupația germană, în „Memoria Oltului
și Romanaților”, nr.11 (57) noiembrie, 2016, p. 75-82.
21
Constantin Stavarache pe lângă activitatea onestă și riguroasă desfășurată la bancă, deține pentru
perioade scurte funcțiile de primar și de președinte al Comisiei interimare legându-și numele de importante lucrări
edilitare, a fost președintele Societății veteranilor de război din județul Olt (invalid de război în grad de locotenent
colonel) și din 1939 este director al unei noi instituții financiare – Banca pentru industrializarea și valorificarea
produselor agricole.
22
SJAN Olt, fond Banca Slatina, dos. 1/1908-1925, f. 78.
23
N. Marinescu Bircii, însurat cu Paulina Alimănișteanu, a fost primar al Slatinei în mai multe mandate
(vezi Cornel Manolescu, Conducătorii orașului Slatina. De la Vintilă Vodă (1530) și până în zilele noastre,
Caracal, 2016, p. 62-66).
24
Victor Epure, Boierii Alimănișteni în cronica timpului, Satu Mare, 2015, p. 17-23.
diplomatului Nicolae Titulescu25. Absolvent al renumitului Institut de Agronomie de la
Gembloux (Belgia), Vasile Alimănișteanu implementează cu succes metode noi de
exploatare a moșiei părintești de la Alimănești creând o fermă modernă de notorietate,
aspect ce se va răsfrânge și asupra dezvoltării localității. Îmi spunea d-na Nina Anastasiu,
fiica lui Vasile Alimănișteanu, în anul 1997, că familia domniei sale s-a îngrijit constant de
școală, oferindu-le zilnic copiilor pâine caldă și lapte produse la fermă.
Adunarea generală extraordinară a acționarilor Băncii Slatina întrunită pe 20 iunie
1920 hotărăște fuziunea cu Uniunea
Comercianților și Meseriașilor și cu Banca
Poporului sub denumirea de Banca Uniunii
Agricole, Comerciale și Industriale; procesul-
verbal al ședinței este publicat în Monitoril
Oficial nr. 144/1920. Pentru consolidarea
băncii, s-a majorat capitalul social la 10 000
000 lei, împărțit în 20 000 acțiuni la purtător a
câte 599 lei fiecare. În această perioadă banca
dispunea de personal calificat alcătuit din 19
salariați.
Din actul constitutiv și statutul de
întemeiere reiese și scopul societății: „de a
exercita comerțul de bancă și a face toate
operațiunile în vederea dezvoltării agriculturii,
comerțului și industriei, și a întreprinderilor de
tot felul”26. Operațiunile bancare în
conformitate cu prevederile Codului de Comerț
și ale Legii pentru Organizarea și reglementarea
Al. Alimănişteanu
comerțului de bancă sunt enunțate în Cap. III,
art. 9 al statutului.
De-a lungul timpului Banca Slatina a făcut numeroase donații pentru susținerea
unor societăți caritabile sau a unor instituții de învățământ. În anul 1924 s-au donat
Societății orfanilor de război Olt – 10 000 lei, Societății „Principele Mircea‖- 5 000 lei,
pentru Monumentul eroilor – 15 000 lei și pentru Căminul studențesc – 40 000 lei27. De o
atenție deosebită s-a bucurat Școala elementară de comerț înființată în anul 1922 de Al.
Alimănișteanu și V. Alimănișteanu, la începutul anilor 1930 transformată în Liceul
comercial „Nicolae Titulescu‖.
La 17 martie 1940 Adunarea generală a acționarilor aprobă schimbarea denumirii
din Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale în Banca Uniunii28. Președinte al
Consiliului de Administrație a fost ales Alexandru Alimănișteanu, vicepreședinte Ion A.
Tomescu29, director Ilie Popescu. În perioada următoare două societăți financiare Casa de
Credit a Agricultorilor și Banca Negustorească procedează la fuziunea prin absorbție cu
Banca Uniunii.
25
Informații oferite cu multă amabilitate de d-na Nina Anastasiu, fiica lui Vasile Alimănișteanu,
subsemnatei în anul 1997.
26
Actul Constitutiv și Statutele Băncii Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale, Slatina, 1922.
27
SJAN Olt, fond Banca Slatina, dos. 1/1908-1925, f. 102.
28
Ibidem, dos.1/1926, f. 41.
29
Ion A. Tomescu, avocat de înaltă clasă, a fost primar al Slatinei, deputat, extrem de activ și
competent ca membru al comisiei pentru elaborarea codului penal și al procedurii penale, prefect într-o perioadă
tulbure (de la 21 martie 1945 la 27 februarie 1946, când a demisionat).
Pe data de 12 iunie 1945 sediul băncii este ocupat de trupele sovietice până la
finele anului 1946. Banca Uniunii își va desfășura activitatea (considerabil restrânsă),
într-o cameră din spațiul închiriat de Banca Negustorească în casa Hanciu, aflată la
intersecția str. Dissescu (Mihai Eminescu) cu str. Lipscani. La scurt timp se mută într-o
cameră la moara Olteanca30, acționar important al băncii încă de la întemeiere.
În perioada cât sediul băncii a fost ocupat de trupele sovietice, Administrația
financiară Olt constată în ziua de 8 iunie 1946 că „depozitul de arhivă din acel local a fost
spart și s-au sustras diferite titluri de rentă care se negociază pe piață‖ după cum se spune
în nota înaintată de Prefectura județului Olt/Biroul armistițiului către Comandantul unității
sovietice31. Prefectura Județului Olt întocmește un raport despre acest incident pe care îl
înaintează Parchetului Tribunalului Olt, autorităților centrale, se pare fără răspuns.
După Legea de naționalizare din 11 iunie 1948, Banca Uniunii predă activul și
pasivul Băncii Naționale a României – agenția Slatina. Între 1948-2009, în sediul Băncii
Slatina construit în anul 1908 a funcționat Banca Națională a RPR din 1965 a RSR –
sucursala Slatina. Recent imobilul, monument istoric, a fost preluat de Ministerul Justiției
care l-a atribuit Judecătoriei Slatina.
BANCA SINDICATULUI AGRICOL ia ființă în anul 1911 având ca nucleu
Societatea pe acțiuni Dumitru & Comp. ce apare trecută pe Planul de situație al str.
Lipscani din anul 1890 la intersecția străzilor Lipscani și Ionașcu (din 1926 Tache
Protopopescu, în prezent Frații Buzești) în casa Niță Găbunea32. D.C. Dumitru fondatorul
societății pe acțiuni, alcătuită din mari proprietari funciari, este ales director al Băncii
Sindicatului Agricol. Președinte al Consiliului de Administrație a fost Mihail Comăneanu
iar vicepreședinte Constantin I. Munteanu două personalități ale administrației locale și
vieții politice (primari, prefecți, deputați, senatori); dintre membri amintim pe: C.
Găbunea, primar al Slatinei între 1872-1876, C. Dobruneanu, G. Georgescu, V.
Alimănișteanu, D.G. Vernescu, Al. Georgescu și I.P.
Soreanu, care îi urmează lui D.C. Dumitru în funcția
de director.
Principalele operațiuni financiare vizau
credite ipotecare și agricole avantajoase, efectuarea
de plăți în țară și străinătate, scontare. În anul 1924,
Banca Sindicatului Agricol înregistra un capital
social de 5 mil. lei și deținea depozit de mărfuri în
localul propriu33.
BANCA NEGUSTOREASCĂ s-a creat din
inițiativa negustorilor slătineni în iunie 1922, având
un capital social de 5 mil. lei. Scopul principal al
băncii era îndreptat spre „ajutorarea tuturor
comercianților și industriașilor cinstiți, ruinați sau a
familiilor lor‖34.
30
Ibidem, f. 87.
31
SJAN Olt, fond Prefectura județului Olt, Birou Armistițiu, 1946, f. 2.
32
Fotografia str. Lipscani inclusă în „Albumul orașului Slatina 1906”, arată că la parterul casei funcționa
Cafeneaua Găbunea.
33
Anuarul județului Olt 1924, p. 60.
34
SJAN Olt, fond Banca Negustorească, dos. 1/1924.
A funcționat cu chirie în două imobile reprezentative din centrul orașului: Casa
Hanciu (Pizza Napoli) și Casa Ana Vasiliade, fostă Găbunea (în prezent abandonată).
Primul președinte al Consiliului de Administrație a fost Temistocle Alexandrescu și
vicepreședinte N. Enăchescu, mare comerciant de cereale. În Consiliul de Administrație au
fost cooptați ca membri negustori de seamă
ai Slatinei: Zaharia Diculescu,
vicepreședinte în 1924, Nicola Cosma,
Petrică Tașcu Stavre, Niță Dobrescu, Marin
Popescu, G. Caciona, A. Ionescu, I.S.
Ionescu, M. Rădulescu Poboran, Pișcu
Levy. Banca negustorească avea în
structură opt salariați. În anul 1929 se
schimbă conducerea Consiliului de
Administrație: Teodor Deleanu, din familia
boierilor Deleanu, avocat, doctor în drept și
economie, deputat 1926-192835 este ales
președinte iar vicepreședinte Niță Dobrescu,
unul dintre cei mai întreprinzători negustori.
Banca derula numeroase operațiuni
financiare: acordare de împrumuturi simple,
pe credite și garanții pentru dezvoltarea
Sediul Băncii Federale din Slatina
afacerilor sau pentru deschiderea de noi
afaceri, scontarea de efecte speciale,
emiterea de cambii, cecuri, ajutoare pentru familiile strâmtorate.
Banca Negustorească figura în evidențele Camerei de Comerț și Industrie Slatina
printre marii exportatori și importatori, având dreptul de a efectua operațiuni în valută. În
același timp poseda reprezentanța societății „Naţionala‖ din București pentru asigurări de
viață, incendii și alte calamități.
Societățile cooperative de credit și economii, numite generic bănci populare,
potrivit Codului comercial erau
definite ca societăți comerciale al
căror capital era subscris de
asociați și care aveau drept scop
sprijinirea micilor producători
rurali și urbani, a funcționarilor și
intelectualilor. „Legea băncilor
populare sătești și a Casei lor
centrale‖ inițiată de Spiru Haret,
sprijinit de ministrul de finanțe,
Emil Costinescu, aprobată în
1903, prin modificări ulterioare
aduce noi precizări referitoare la
constituirea, înregistrarea și
funcționarea băncilor populare Sucursala Slatina a Băncii de Scont a României...
urbane și rurale.
35
Cornel Manolescu, op.cit., p. 41; vezi şi Ion Tîlvănoiu, Nicoleta Popescu ,,Străbunii celor trei sate de
pe Olt: Delenii”, în Memoria Oltului nr. 12/2013
Pe măsura înmulțirii băncilor populare și a sporirii mijloacelor lor financiare a
apărut necesitatea
organizării lor în uniuni
sau federale. Mai întâi
băncile populare s-au
constituit în orașe unde
spiritul de asociere era mai
mare, ca după anul 1903 să
se orienteze spre mediul
rural, practic aproape în
fiecare comună luând ființă
câte o bancă populară.
Dintre băncile populare
întemeiate în Slatina
menționăm „Înfrățirea‖ și
banca învățătorilor din
...şi interiorul acesteia (imagini salvate din materialul DCA
şi ajunse în fondul Arhivelor Naţionale din Bucureşti)
județul Olt – „Cultura‖ cu
sediul la Școala
Protopopescu și apoi la Revizoratul școlar.
În anul 1916 se înființează Banca Federala Oltul, cu sediul pe str. București
(actualmente Mihai Eminescu). Statutul
prevedea că Federala întrunește
atribuțiunile unei societăți cooperative de
credit, desfacere și aprovizionare. Astfel,
unitățile afiliate puteau să îndeplinească pe
lângă rolul de creditare și un rol comercial
ce urmărea excluderea speculanților prin
mijlocirea unei relații directe între
producător și consumator. Treptat, Banca
Federala Oltul s-a impus pe piața
comerțului de mașini agricole.
Federala putea realiza următoarele
operațiuni: primea spre fructificare sume
de bani de la băncile populare și de la alte
societăți cooperative; contracta
împrumuturi de la Banca Centrală
Cooperativă sau de la alte instituții
financiare; acorda împrumuturi băncilor
populare și societăților cooperative
asociate din zonă; organiza aprovizionarea
numai cu comision a cooperativelor Învăţătorul Teodor Dumitrescu Firicel,
asociate; sprijinea activitatea societăților ,,deputatul Vediţei”
cooperative din județ.
În fruntea Consiliului de Administrație al Federalei Oltul s-a aflat multă vreme
Teodor Dumitrescu Firicel, învățător format la școala lui Spiru Haret, decorat cu „Răsplata
muncii pentru învățământ clasa I‖, președinte al Asociației învățătorilor din județul Olt,
deputat (1922-1926), senator.
Federala Oltul editează periodicul lunar „Cooperația Oltului‖ a cărui redacție se
afla în sediul băncii. Misiunea gazetei
este formulată de Teodor Dumitrescu
Firicel în „Cuvântul nostru‖ apărut în
nr. 1 din 1 martie 1925: „Față de
greutățile în care se zbate întreaga
mișcare economică a țării și în
special mișcarea cooperatistă, alături
de întreaga criză morală, ne-am
hotărât să scoatem foaia noastră de
îndemn, sfat și îndrumare economică
și morală”36.
Parte a sistemului bancar
românesc modern, băncile slătinene
se înscriu în tabloul general al țării și
urmează etapele condiționate de
împrejurările economice, sociale și
politice. Ele au contribuit la
Clădirea în care a funcţionat Banca Federală (azi)
dezvoltarea și consolidarea structurii
economice, în primul rând a celei agrare. În același timp, băncile au influențat viața
socială, urbană și culturală a unui oraș deschis spre modernizare.
Răsfoind ziarul Fapta- 1944

Ion Tîlvănoiu
Ziarul Fapta a apărut la Bucureşti de la 25 februarie 1943 şi până la 4 martie 1948,

în total colecţia cuprinzând 1018 numere legate în 13 pachete. Pagina a doua a ziarului
rămâne importantă pentru cercetătorii acestei epoci pline de transformări, pentru cronicile
artistice, muzicale, teatrale, interviurile ori literatura de valoare ce nu puteau lipsi dintr-o
gazetă condusă de un scriitor de certă valoare ca Mircea Damian ( Memoria Oltului şi
Romanaţilor nr. 12-14/2013; 29, 30, 32, 33/2014; 38, 39, 46/2015; 47-50, 54, 56, 58/2016).
Din curiozitate faţă de activitatea consăteanului meu, am parcurs de mai multe ori
întreaga colecţie, la început notând într-un caiet lucrurile pe care le-am considerat de
interes, apoi fotografiind spre a putea analiza amănunţit articolele respective. Vom încerca
să redăm în continuare aceste lucruri, semnalându-le cercetătorilor istoriei literare, cât şi
36
Ion D. Tâlvănoiu, Floriana Tâlvănoiu, Publicații periodice din Olt și Romanați”, Caracal, 2013, p. 80.
cititorilor noştri, spre a ne putea face o impresie despre activitatea celui mai important
ziarist pornit din Izvorul Romanaţilor- Mircea Damian.
Anul 1944, al doilea de apariţie al Faptei, va aduce căderea dictaturii antonesciene.

Dacă până la 23 august era în vigoare cenzura lui Antonescu, după 23 august 1944
ocupaţia sovietică va institui o alta la fel de dură. Printre ştirile politice care, fireşte,
acaparau prima pagină, în pagina a doua îşi fac loc ştiri culturale menite să reţină atenţia.
Poeţi ca George Demetru Pan37, Constant Tonegaru38, D. Stelaru39 îşi continuă
colaborarea. Rubrica ,,Insectar‖ este realizată de poetul Geo Dumitrescu, ascuns sub
pseudonimul ,,Ion Călimară‖. Aici40 ia apărarea lui Camil Petrescu ce fusese intervievat
de L. Voita în ultimul număr din Vremea. Dealtfel ziarul Fapta va dedica o pagină
întreagă41 aprecierilor la adresa piesei lui Camil Petrescu ,,Iată femeia pe care o iubesc‖,
piesă ce ,,a stârnit o mare răsmeriţă în critica dramatică bucureşteană. Mai mult decât la
oricare altă piesă, criticii dramatici s-au împărţit în două tabere de cea mai stridentă
contradicţie, aşa că unele gazete s-au văzut
nevoite să-i pună pe două coloane,
numărându-şi voturile ca la cercetarea unui
scrutin. Rezultat: şase critici de partea
,,entuziaştilor” şi şase critici de partea celor
,,jos cu piesa”. Prin urmare balotaj.”
Nemulţumiţi de piesă au fost Mircea
Ştefănescu (Curentul; ,,Şmecherie cusută cu
aţă de biet filosof nepriceput‖), N.
Carandino (Bis; ,,Dl. Camil Petrescu n-are
niciodată scenic, nimic de spus... nu are
dialog, nu ştie să construiască un personaj...
are neîncetat un ton fals... n-are nici măcar
norocul să nimerească din greşeală un act,
un tablou, o situaţie, o replică”), Dem.
Teodorescu (Ecoul; ,,... n-are nici o însuşire
din cele pretinse de literatura şi construcţia
dramatică [...] d-sa reduce drama la o serie
Cronică dramatică semnată de Ion
de dialoguri când pretenţioase, când
Băleanu la piesa ,,Iată femeia pe care o
iubesc” de Camil Petrescu
triviale, când pueril-sentenţioase, când
încărcate ridicol de citaţii şi nume proprii,
pentru o ieftină epatare”, Tita Bobeş (Acţiunea), Mugur Valahu (Cortina), Florimar
(Porunca vremii; ,,... a neglijat complet factorii principali cum ar fi acţiunea sau nervul
dramatic necesare într-o lucrare de teatru, astfel că noua sa piesă este mai mult o
conferinţă cu proiecţiuni despre viaţa sufletească ...”). Opinii rezervate au Alexandru
Anestin (Ordinea) şi Petru Manoliu (Timpul) iar elogios se exprimă: Ion Băleanu (Fapta),
C. Panaitescu (Spectator), Const. Argeşanu (Poporul), Tudor Şoimaru ( Vremea), Valeriu
37
,,Cluj” (An. II,nr. 27/1 ian. 1944)
38
,,Neagu” (pamflet adresat caricaturistului Neagu Rădulescu, An. II, nr. 32/6 febr. 1944); ,,Stalingrad
şi Ardeal”, (An. II, nr. 53/9 sept. 1944);
39
,,Eu şi strada” (An. II, nr. 53/9 sept.1944); ,,Omul nou”, (An. II, nr. 57/14-16 sept. 1944); ,,Liberi”, (An.
II, nr.63/21 sept. 1944);
40
,,Insectar” (An. II, nr. 33/13 febr. 1944, p.3); Geo Dumitrescu are şi alte colaborări, vezi ,,Viaţa la
ţară”, An. II, nr. 75/5 oct. 1944;
41
Vezi ,,Mare răsmeriţă în critica dramatică bucureşteană”, An. II, nr.38/19 martie 1944;
Mardare (Universul), Ion Marin Sadoveanu (Viaţa), Alexandru Drăghici (Universul
Literar), Ov. Constantinescu (Rampa), C.I. Şiclovanu (Seara), Anton Dimitriu (Timpul).
La 16 aprilie 1944 ziarul aduce vestea morţii poetului Ion Minulescu42 ca urmare a
bombardamentelor anglo-americane din 4 aprilie: ,,Marţi a încetat din viaţă poetul Ion
Minulescu. Acuma, când mor zilnic foarte multe mii de oameni, când senzaţia de dispariţie
biologică pluteşte în jur, amestecată cu eventualitatea atâtor explozibile şi mijloace
ultramoderne de omucidere, moartea nu mai e un fenomen duminical iar filosofia
plângăreaţă a ei încetează de a mai părea altfel îmbâcsită şi deplasată. Ion Minulescu
moare totuşi pe un front, pentru toţi ceilalţi consumat de mult şi tăcut ca un sfârşit de
epocă. Simbolist din rândurile entuziaste ale tinerilor din dimineaţa începutului nostru de
secol, puţin sau aproape deloc adaptabil mentalităţii poetice de pe la 1900, refuzat de
revistele contemporane, publicat apoi de Viaţa Nouă a lui Ovid Densuşianu şi întâmpinat
cu ostilitate, cu rezerve de contemporanii săi, poetul îndrăgostit de lavalieră şi de cafenea,
boemul ,,Romanţelor pentru mai târziu” devine în mai puţin de 10 ani autorul ...
romanţelor de altădată. Anii de boemă petrecuţi în Parisul atâtor libertăţi şi-al atâtor
posibilităţi de poezie l-au transformat
pe tânărul poet şi student român pentru
totdeauna dându-i acel aer (pentru
caldarâmurile noastre autohtone: puţin
exotic) de om deprins să acorde
spiritului toate plusurile de gimnastică
de care el este capabil. Poemele lui
pline de o muzică sunată, tumultoasă,
de o muzică lesne de întâlnit mai târziu
în parcuri, au populat ani de zile
paginile revistelor literare, versurile lui
au fost învăţate, declamate şi cântate.
Minulescu era o existenţă bonomă şi
calmă între poezia de dată nouă; în
urma lui rămâne prezenţa celuilalt
simbolist de tradiţie, Al. T. Stamatiad”.
43
Articol din ziarul Fapta, An. II, nr. 41/16 apr.
1944, p. 1
42
,,A murit Ion Minulescu” (An. II, nr. 41/ 16 apr. 1944);
43
Textul, nesemnat, credem că aparţine lui Mircea Damian. Relaţiile dintre cei doi scriitori olteni au fost
foarte apropiate; încă din 1928-1929 Minulescu răspundea la anchetele literare iniţiate de Mircea Damian, au
participat împreună la numeroase şezători literare în ţară; cei doi se întâlneau la Capşa aproape zilnic (în volumul
,,Bucureşti”, apărut în 1935, Mircea Damian îi va face un portret amuzant în capitolele ,,Capşa” şi ,,Ziua Cărţii”);
Ion Minulescu îi va dedica poezia ,,Isprava toamnei” şi împreună cei doi conduc ziarul Bucureşti în 1941; la 11
aprilie 1947 în Fapta (An. V, nr. 776, p.2) Al. Raicu semnează articolul ,,Amintiri despre Ion Minulescu cu prilejul
a trei ani de la moartea autorului Romanţelor pentru mai târziu” în care evocă şezătorile literare la care i-a fost
alături: la care poetul era punctual, cu nelipsita havană, ,,cu pălăria cu boruri largi, cu ochelari de baga, păşind
încetişor cu paşi mari, sprijinindu-se într-un baston gros [..] ştia o mulţime de anecdote şi sacul lui era fără fund
atunci când în pernele moi ale compartimentului de clasa I cum era pe atunci, începea să-l deşerte [...] în vreme
ce alţi scriitori îşi luau cu ei cărţi de proză sau de poezii din care urmau să citească, Ion Minulescu nu lua decât
bunăvoinţa şi entuziasmul tineresc. El era păstrat ultimul pe afiş, ca fiind punctul de program cel mai tare. Când
se ridica apropiindu-se de masa din faţa rampei, o furtună de aplauze izbucnea din toate colţurile sălii. După o
introducere glumeaţă, Ion Minulescu începea să spuie poeziile lui preferate [...] Minulescu ştia pe de rost cărţi
întregi din versurile lui [...] Într-un carnet am notate o mulţime de întâmplări din peregrinările noastre cu Ion
Minulescu, care de care mai hazlii, care vor trebui odată redate tiparului [...]”. Ar fi interesant de aflat dacă aceste
amintiri mai există ;vezi şi ,,Un mare ridicul: Ion Minulescu”, de Liviu Bratoloveanu, în Fapta, An. III, nr. 232/21
aprilie 1945,p.2;
Despre acelaşi
eveniment trist scrie şi
Lucia Dem. Bălăcescu44,
arătând că ,,Arta modernă a
pierdut în poetul Minulescu
cel mai fervent apărător al
ei, dacă nu singurul! Astăzi
când totul se năruie în jurul
nostru, însemnătatea pentru
noi, artiştii români moderni,
a dispariţiei lui Ion
Minulescu este incalculabilă
[...] De ce să nu fim sinceri:
Ion Minulescu a fost primul Jos: Ion Minulescu, Ludovic Dauş; sus: A. G. Samari-
neanu, Vladimir Nicoară, O. Şuluţiu, Mircea Damian,
român curat, care a gustat,
George A. Petre, Ion Th. Ilea (Oradea, 1933)
a iubit şi a înţeles deplin
arta modernă, a luptat pentru ea, a impus-o acestei ţări şi oamenilor din jurul său, mai toţi
retrograzi moderaţi, temându-se de îndrăzneli [...] Libertatea în artă a găsit în Ion
Minulescu un înţelegător, un amator şi- ceea ce e absolut admirabil- un cumpărător de
mâna întâi [...] Pictorii tineri toţi, pictorii noştri moderni toţi, indiferent de religie, au
găsit în Ion Minulescu adevăratul amator îndrăgostit, gata să ocrotească orice
îndrăzneală plastică apărând-o, impunând-o cu glasul, cu fraza lui alcătuită din imagini
cu lavaliera în picăţele, atât de fin aleasă, cu întreaga lui făptură radiind simpatia. Era
destul să-i întrezăreşti silueta profilată pe geamurile cafenelei Capşa ca să-ţi încălzească
sufletul [...]Nu ştiu de l-or uita camarazii mei de breaslă, dar atât cât va dura fiinţa mea
neînsemnată, sufletul amatorului de artă Ion Minulescu va fi veşnic prezent într-al meu, ca
o flacără vie a recunoştinţei şi dragostei ce-i port.”
Virgil Ierunca semnează cronici literare45 alături de Ion Caraion46 , Radu
Teculescu47 şi alţii48.
Foarte activ se arată scriitorul Liviu Bratoloveanu49 care salută numirea lui Victor
Eftimiu ca director la Teatrul Naţional50 şi are cronici literare51. Îşi face apariţia acum şi
44
,,Îndrăgostitul de artă I. Minulescu” (An. II, nr. 42/30 apr. 1944, p.1);
45
la volumele ,,Pe-o gură de rai”, de Emil Botta, Ed. Naţionala Gh. Mecu ( An. II, nr. 31/27 ian. 1944);
,,Înalte vârfuri”, de Emil Vora şi ,,Marea împăcare”, de Rosandra Castra (An. II, nr. 32/6 febr. 1944); ,,Întâlnirea cu
focul”, de Ion Sofia Manolescu (An. II, nr. 34/ 20 febr. 1944, p.2); ,,Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare”, de
Paul Sterian (An. II, nr. 36/ 5 martie 1944); ,,Daruri pentru cocioabe”, de Cristian Sârbu (An. II, nr. 37/ 12 martie
1944);
46
la volumele ,,Sfârşit de veac în Bucureşti” de Ion Marin Sadoveanu (An. II, nr. 33/13 febr. 1944, p.2);
Ion Caraion semnează şi reportaje ( vezi ,,Bucureşti 1944”, An. II, nr. 50/6 sept. 1944) şi este necruţător cu
oamenii fostului regim ( vezi ,,Români, ministri ai Germaniei”, An. II, nr. 59/16 sept. 1944, în care în afară de
Nichifor Crainic condamnă şi ,,Gândirismul” şi de-a valma, pe L.Blaga, A. Cotruş, N. Crevedia, Vintilă Horia, Ion
Petrovici, Al. Bădăuţă, Emanoil Bucuţă, D. Ciurezu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Grigore Popa, Pan
Vizirescu, Ovid Caledoniu, D. Caracostea, Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu, Ilie Rădulescu, Simion
Mehedinţi); vezi şi ,,Un băiat de familie”, An. II, nr. 69/28 sept. 1944 în care este atacat Ion Petrovici: ,,De la el
primeau normative şcolile şi universităţile din ţară, ce să facă şi ce să nu facă; de la el rasismul a trecut la
catedră […]”.
47
la volumele: ,,Apus de primăvară” de A. V. Chirilă , (An. II, nr. 39/26 martie 1944); ,,Istoria literaturii
române”, de Gabriela Drăgan, Ed. Vatra, Buc., 1943 (An. II, nr.40/2 aprilie 1944); ,,Păpuşi cu ochii de smarald”,
de Liliana Delescu (An. II, nr. 41/16 apr. 1944);
48
La volumul ,,Dincolo”, de S. Gregor, semnat ,,D.H.” (An. II, nr. 101/11 noiembrie 1944);
49
,,Arta fără cătuşe” (An. II, nr. 56/13-15 sept. 1944, p.2); ,, Împotriva livrescului” (An. II, nr. 57/14-16
sept. 1944); ,,Arta în exil” (An. II, nr. 62/20 sept. 1944, în care se ocupă de scriitorii puşi la index de fostul
regim: I. Voronca, B. Fundoianu, Sergiu Dan, Geo Bogza, Saşa Pană şi V. Eftimiu); ,,Ţăranii de lux” (An. II,
Rene Theo52 care va deveni un foarte apropiat prieten al lui Mircea Damian53 şi colaborator
al Faptei. Tânărul Ben Corlaciu54 se alătură Faptei la fel şi Valeriu Popovici55, uneori
semnând Valpo. Radu Boureanu56 de asemenea este prezent rar, Sergiu Milorian are o
rubrică zilnică, iar către sfârşitul anului 1944 apar printre colaboratori şi Toma
Alexandrescu57 şi Al. Raicu58. Semnalăm şi o nuvelă de Aurel Şoimulescu59
Cronica dramatică este semnată de Ion Băleanu60, Liviu Bratoloveanu61 şi Sergiu
Milorian62 iar Virgil Prodan63 are o rubrică în cadrul paginii literare.
Editorialele lui Mircea Damian64 tratează subiecte dintre cele mai diverse. Într-un
articol sugestiv intitulat ,,Am căzut la sindicat‖65, vorbeşte despre activitatea sa de ziarist:
,,...m-am gândit că propaganda mea poate fi socotită activitatea pe care o desfăşor zilnic
de vreo doisprezece ani, cu mici întreruperi când am stat la închisoare tot din pricina
meseriei mele de ziarist‖ şi trage concluzia că ,,este ciudat cum din partea cititorilor poţi
să obţii foarte multe voturi iar la adunarea unei asociaţii profesionale te-alegi cu o
minoritate ridicolă. În orice caz, prefer voturile cititorilor”. Ziaristul duce o luptă inegală
nr.76/6 oct. 1944); ,,O promisiune uitată: Academia E. Lovinescu” An. II, nr. 90/28 oct. 1944; ,,Pentru S.S.R.”,
An. II, nr.103/15 nov. 1944 (susţinând necesitatea scoaterii din librării, biblioteci şi manualele şcolare a scriitorilor
ce au servit regimul trecut); ,,Expoziţia lui George Voinescu”, (An. II, nr. 107/21 nov. 1944); ,,Poezia socială”,
(An. II, nr. 123/8 dec. 1944); ,,Cartea rusă sau procesul de lichidare a unor neîntemeiate prejudecăţi” ( An. II, nr.
129/15 dec. 1944); ,,Oameni la pândă”, volumul său, se afla încă în lucru şi ,,nici vorbă nu poate fi de punerea lui
sub tipar” (An. II, nr. 133/20 dec. 1944); ,,Scriitorul şi pâinea” ( An. II, nr. 135/22 dec. 1944, cu amintiri despre
Mihail Sadoveanu la o conferinţă în 1936); ,,Un gânditor în marş: Ilya Ehrenburg” ( An. II, nr. 137/24 dec. 1944);
50
,,Actorii tineri” ( An. II, nr. 59/16 sept. 1944);
51
La vol. ,,Panopticum”, de Ion Caraion, Ed. Prometeu (An. II, nr.62/22 sept. 1944); ,,Poetul cismar”,
(An. II, nr. 70/29 sept. 1944, despre poetul Cristian Sârbu); ,,Spovedanii”, de Victor Eftimiu, Ed. Publicom, 1944,
(An. II, nr. 104/16 nov. 1944); ,,Parisul lor”, de Dorotheea Cristescu (An. II, nr. 119/3 dec. 1944);
52
,,De vorbă cu d. Stevens” (An. II, nr. 61/19-21 sept. 1944); Rene Theo începe din nr. 71/30 sept.
1944 al Faptei seria reportajelor din ciclul ,,Cazul Sarandos”, ocupându-se de cel care la 18 ianuarie 1941 l-a
împuşcat pe maiorul german Doring la Bucureşti. Incapacitatea ministrului legionar de interne Petrovicescu de a
găsi atunci vinovaţii a generat destituirea sa şi apoi rebeliunea legionară. Se cere reabilitarea eroului.
53
Mircea Damian îi prefaţează volumul ,,Ţara în reportaj”, apărut în 1947 (,,Mă simt dator să cred,
mereu şi consecvent, că nimic nu este mai adevărat şi mai autentic decât credinţa într-o lume mai cinstită, mai
bună şi mai înţelegătoare pe care autorul de faţă o anticipează” ). După 1948, refugiat în Vest, Rene Theo va
păstra o vie recunoştinţă directorului Faptei (vezi B.I.R.E. din martie 1950 unde sub semnătura R.T. citim: ,,Zilele
trecute s-au împlinit doi ani de la moartea scriitorului şi ziaristului Mircea Damian. Atins de o boală gravă,
comuniştii n-au ezitat să-l aresteze şi după 55 de zile Damian a murit în închisoare. Mircea Damian a luptat
pentru dreptate şi pentru cei umili, a fost un ziarist de talent şi de curaj. De aceea a avut mereu de suferit de pe
urma scrisului său. Comuniştii nu l-au iertat pentru curajul avut de-a arăta pe profitorii ideilor de stânga în
adevărata lor lumină. La comemorarea morţii lui Damian se cuvine să se arate încă o dată acest adevăr ”).
54
Vezi interviul ,,Înfăptuirile d-lui Victor Eftimiu în viaţa teatrului românesc” (An. II, nr. 62/20 sept. 1944,
p.2);
55
,,Upton Sinclair” ( An. II, nr.72/1 oct. 1944); ,,Picat din cer în Bucureşti” ( An. II, nr. 109/22 nov.
1944);
56
An. II, nr. 112/25 nov. 1944;
57
,,Fondurile speciale” ( An. II, nr.121/6 dec. 1944);
58
,,S-a stins un mare dascăl” ( An. II, nr. 136/23 dec. 1944, evocă pe N. Cartojan); ,,Poveste” ( An. II,
nr. 137/24 dec. 1944, poezie);
59
,,Reîntoarcerea” ( An. II, nr. 128/14 dec. 1944);
60
,,Iată femeia pe care o iubesc”, de Camil Petrescu la Teatrul Naţional (,,...una din frumoasele
biruinţe ale literaturii dramatice originale”, An. II, nr. 36/5 martie 1944, p.2);
61
,,Tragedia inimii”, de Soare Z. Soare şi ,,Strigoii”, de Ibsen, la Teatrul Naţional Studio (An. II, nr.
71/30 sept. 1944);
62
,,Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu, An. II, nr. 85/23 oct. 1944; ,,Sylvette”, de Victor
Eftimiu, An. II, nr. 96/4 nov. 1944;
63
,,Andre Malraux”, An.II, nr.70/29 sept. 1944; ,,B. Fundoianu”, An. II, nr. 71/30 sept. 1944; ,,Al.
Sahia”, An. II, nr. 73/5 oct. 1944; ,,Korolenco”, An. II, nr. 75/5 oct. 1944; ,,Gemy Zamfirescu”, An. II, nr. 81/12 oct.
1944; ,,M. Blecher”, An. II, nr. 92/31 oct. 1944; ,,Peter Neagoe”, An. II, nr. 95/3 nov. 1944;
64
,,Creatorii”, în care polemizează cu N. Georgescu-Cocoş de la Neamul Românesc pe tema valorii
literaturii lui Nicolae Batzaria (An.II, nr. 27/1 ian. 1944);
65
An. II, nr. 36/5 martie 1944
cu omul politic ţărănist D. R. Ioaniţescu66 care răspunde acuzaţiilor astfel: ,,Tuturor celor
care mă critică şi mă bârfeşte spunând ba aia ba ailaltă şi crapă de necaz că eu mor de
dragul ţăranilor... le răspund în trei cuvinte: minte!”. Acelaşi fusese cu ani în urmă
autorul expresiei mult citate ,,ambele trei chestiuni‖.
Mircea Damian ia apărarea muncitorilor67, elevilor68 şi biciuieşte egoismul
bogaţilor Bucureştiului care nu contribuie la ajutorarea refugiaţilor69, subliniază necesitatea
solidarităţii sociale70, arată rolul presei în apărarea democraţiei71, obligaţiile
demnitarilor72, vorbeşte despre menirea ziaristului73 ori intervine în dispute polemice74.
66
,,Familia Dere”, de Mircea Damian (An. II, nr. 32/6 febr. 1944); ,,Un demagog. D. R. Ioaniţescu”, de
Mircea Damian (An. V, nr. 735/22 febr. 1947);
67
Vezi ,,Mai aşteaptă” (An. II, nr. 40/2 apr. 1944; în care arată umilinţele la care este supus un
muncitor până a fi văzut de medic).
68
,,Cartea şcolară”( An. II, nr. 111/24 nov. 1944: ,,Pe spinarea tineretului acestei ţări, generaţie după
generaţie, s-au adunat averi imense, s-au construit celebrităţi şi s-au făcut tot felul de afaceri. Există câţiva autori
de cărţi didactice şi de mici tâmpenii moraliste strânse în broşuri pe hârtie de măsline şi la preţuri tot atât de mari,
care nu ştiu ce să mai facă cu banii. Ei au coborât ideea de apostolat la nivelul unui simplu negoţ, din toate
punctele de vedere foarte rentabil. Străini de evoluţia literaturii româneşti şi de psihologia elevului, reeditează în
fiecare an aceleaşi manuale lipsite de suflet [...] Şi cum spuneam, maculatura aceasta e scumpă ca aurul şi ca
lacrima omului sărac [...]. N-am putea avea în sfârşit un manual didactic complet, frumos şi ieftin?”)
69
,,Nesimţitorii” ( An. II, nr. 42/30 apr. 1944); ziarul se va ocupa constant de problema refugiaţilor
ardeleni iar vicepreşedintele ,,Uniunii Someşenilor”, Atanasie Motogna, dă un interviu ziarului (vezi ,,Refugiaţii
ardeleni se întorc la vetrele părăsite acum patru ani”, An. II, nr. 87/25 oct. 1944). Întoarcerea refugiaţilor ardeleni
nu îl putea lăsa insensibil pe Mircea Damian care în articolul ,,Ne-ntoarcem acasă” (An. II, nr. 89/27 oct. 1944)
evocă acest colţ de pământ românesc căruia ,,vreme de zece ani i-am bătut drumurile, de la Orşova la Siret, de
la Braşov la Satu Mare, de la Năsăud la Sângeorz Băi şi la Rodna şi peste tot. Oltenia mea n-o cunosc atât de
bine cum cunosc Ardealul şi mai ales Valea Someşului. De câte ori vedeam o fotografie a Clujului sau un peisaj
din munţi simţeam o durere în inimă fiindcă orice amănunt îmi aducea aminte de câte ceva”. La 31 octombrie
1944, Mircea Damian revine cu un editorial, cerând guvernului să ajute mai mult refugiaţii ardeleni (,,Probleme
vitale”, An. II, nr. 92/31 oct. 1944).
70
,,Asistenţa socială” ( An. II, nr. 64/22 sept. 1944);
71
,,Apărarea democraţiei” ( An. II, nr. 65/23 sept. 1944, sugestiv pentru convingerile gazetarului: ,,Ar fi
o greşeală de neiertat să nu acordăm sprijinul nostru neprecupeţit guvernului. Ar fi o greşeală şi mai mare dacă
ne-am mărgini să înfierăm trecutul şi oamenii lui, şi să aducem elogii fără rezerve stărilor de azi. Democraţia
trebuie apărată şi asta nu se poate face decât privind lucrurile cu cea mai mare obiectivitate [...] Un guvern
dictatorial procedează cum vrea pentru că nu dă socoteală nimănui. Dar un guvern democratic e pus în slujba
poporului şi are datoria să-l informeze [...]”. Aceleaşi idei răzbat din alt editorial intitulat ,,Libertatea de a şti”: ,,[...]
Atunci când despre un guvern sau despre o administraţie se spun numai lucruri bune, înseamnă că presa e laşă
sau de rea-credinţă iar guvernul e slab prin însuşi faptul că impune o astfel de atitudine celor ce au datoria prin
funcţia socială ce o îndeplinesc să semnaleze greşelile ce le face, precum şi problemele la ordinea zilei. Căci
dacă nu există om fără greşeală, cu atât mai puţin poate exista o alcătuire politică sau administrativă care să nu
greşească. Printr-o colaborare cinstită, toate greşelile acestea se pot îndrepta. Dar greşeala de a te considera
fără păcat şi deasupra oricărei critici- este ireparabilă” (An. II, nr. 74/ 4 oct. 1944). Gazetarul a exprimat opinii
similare şi în Ecoul din 31 august 1944: ,,Avem, vasăzică, libertatea de a gândi, libertatea de a vorbi, libertatea de
a scrie. Este adevărat că până una-alta tot îţi vine să te mai uiţi în lături când rosteşti un adevăr, tot mai bănuieşti
pe vecin că este agent sau spion. Trăim cu toţii psihologia puşcăriaşului care, încă multă vreme după ce s-a
liberat, citeşte ziarul pe furiş, fiind gata să-l vâre sub pernă când aude pe cineva în spatele uşii.[...] Libertatea
aceasta trebuie să fie întărită, păstrată şi apărată de fiecare din noi în cadrul bunului simţ, în cadrul legii şi în
vederea construirii edificiului de mâine al ţării noastre”).
72
,,Între birou şi realitate” ( An. II, nr. 108/21 nov. 1944, opinând: ,,A fi înalt demnitar înseamnă printre
altele să ieşi des pe teren ca să verifici cum se aplică ordinele, cum se face dreptate şi cum trăieşte lumea”); ,,A
fi ministru” ( An. II, nr. 115/29 nov. 1944), criticând lipsa de organizare a guvernului; ,,Să se isprăvească” ( An. II,
nr. 119/3 dec. 1944), criticând crizele de guvern; ,,Ce vrea ţara” (An. II, nr. 121/6 dec. 1944, tot despre crizele
de guvern);
73
,,Răspunderea ziariştilor” (An. II, nr. 76/6 oct. 1944, opinând: ,, [...] Rămân la ideea că ziaristul este
un îndrumător al opiniei publice”. Cere epuraţia presei ,,de lichele, cât şi de toţi aceia care o exploatează
indiferent în ce chip şi o înjosesc”).
74
,,Moştenirea lui Stelian Popescu sau despre răspunderi” ( An. II, nr.77/7 oct. 1944). Intervenind în
disputa dintre G. Călinescu, directorul ziarului Tribuna Poporului şi Ion Lugoşianu, directorul Universului
aminteşte despre confiscarea numărului din 25 nov. 1943 al Faptei unde inserase o Scrisoare deschisă către
Stelian Popescu, marele român. Vor urma şi alte asemenea articole prin care condamnă lipsa oricărei atitudini a
Universului în vremea dictaturii. Această atitudine, ca şi atacurile de mai târziu contra lui Arghezi, era în realitate
generată de nevoia sporirii tirajului sau, cum am numi-o astăzi,- rating (,,Iată omul”, An. II, nr. 78/8 oct. 1944;
Numărul 28 din 9 ianuarie 1944 al Faptei n-a trecut de cenzură. După cum îşi
amintea un redactor75, ziarul a apărut cu material luat din alte gazete. Nu doar cenzura
constituia o piedică în calea unui ziar independent. După 23 august 1944, Mircea Damian
arăta şi alte greutăţi care trebuiau învinse76, de departe cea mai importantă fiind lipsa
hârtiei.
Ziarul acordă atenţia cuvenită evenimentelor teatrale. Găsim aprecieri favorabile la
adresa companiei dramatice Nora Piacentini- Marcel Anghelescu- Radu Beligan77, note şi
informaţii despre actriţa Sereda Sorbul78, precum şi numeroase reclame şi cronici ale
spectacolelor de la Municipal, Alhambra, Colorado şi Savoy. Sunt remarcate talentele
tinere79. La 30 august 1944 face cunoscută echipa de interpreţi a piesei ,,Potopul‖, regia
Dinu Negreanu şi Moni Ghelerter (prelucrată de Mihai Sebastian după americanul H.
Berger). Actorul Ion Iancovescu trimite o scrisoare lui Mircea Damian în care arată
împrejurările în care a jucat Cyrano pe scena Teatrului din Odessa80 atunci când a explodat
comandamentul în care se afla Curtea Marţială81, tragedie ce a generat represiuni
disproporţionate.
De la 30 aprilie 1944, ziarul mai apare abia după schimbarea de regim de la 23
august 1944, devenind din săptămânal cotidian. Ca la fiecare schimbare de regim,
au loc reevaluări şi răfuieli de care nu este scutit nici ziarul lui Mircea Damian, care atrage
atenţia asupra pericolului oprtunismului82, sperând la o schimbare din care să tragă foloase
cei mulţi, nu doar cei de la putere83. Cuvinte emoţionante sunt închinate Ardealului84:
,,Pentru Ardealul de mâine şi dintotdeauna; pentru fraţii noştri de acolo; pentru apele
,,Despre tăcere”, An. II, nr.79/10 oct. 1944; ,,Răspunderile. De ce a tăcut dl. Lugoşianu”, An. II, nr.80/11 oct.
1944; ,,Trei culori cunosc pe lume”, An. II, nr.81/12 oct. 1944;
75
,,Viaţa subterană a Faptei”, de Rene Theo (An. III, nr. 186/25 febr. 1945, p.7). Îşi aminteşte că la
primul număr apărut s-au vândut 4000 de exemplare.
76
,,Pentru cititori” ( An. II, nr. 109/22 nov. 1944: ,, Aş vrea să spun că ziarul Fapta nu are în spate nici
un financiar şi niciun partid politic care ar putea să-l subvenţioneze. Ziarul acesta trăieşte exclusiv din vânzarea
cu numărul, din publicitate şi abonamente. Întotdeauna m-am bizuit numai pe munca mea şi pe înţelegerea şi
preţuirea cititorilor. M-am străduit să am un ziar al meu la care să muncesc 18 ore pe zi, în rând cu lucrătorii şi
cu redactorii, nu din setea de a mă îmbogăţi ci spre a putea să trăiesc onorabil, împreună cu o mână de oameni.
Cred că sunt singurul director de ziar care poate fi găsit dimineaţa la ora 7 în tipografie. Ca să pot deci răzbi toate
greutăţile până se va găsi o soluţie care să împace preţurile, am hotărât ca ziarul Fapta să apară de trei ori pe
săptămână în două pagini iar de trei ori cu patru pagini. Voi căuta, bineînţeles, să concentrez şi să împart astfel
materia încât cititorul să aibă şi în două pagini un ziar complet”).
77
An. II, nr. 37/12 martie 1944;
78
,,Sereda Sorbul într-un rol de mari posibilităţi” (An. II, nr. 38/19 martie 1944);
79
,,Elisabeta Lazăr” ( An .II, nr. 67/26 sept. 1944, despre actriţa de la Alhambra);
80
În Fapta, An. II, nr. 46/1 sept. 1944, p.2; conţinutul ei este cunoscut cititorilor noştri (vezi ,,Mircea
Damian în corespondenţă”, în Memoria Oltului nr. 33/nov. 2014, p. 38)
81
Vezi amintirile lui Barbu Brezianu, martor ocular, ,,Tuns chilug…”, în România Literară, An.XXXVI,
nr.12/ 26 martie-1 aprilie 2003, p.16-17. Barbu Brezianu a fost şi el colaborator al Faptei.
82
,,Atenţie la oportunişti”, de Mircea Damian (An. II, nr. 43/28 august 1944; ,,ţara e ocupată acuma cu
lucruri mai importante şi are nevoie de linişte spre a-şi reveni din spaimele ce i-au bântuit sufletul vreme de patru
ani. Am crezut însă că e bine să prevenim pe clienţii tuturor ideologiilor şi profitorii tuturor doctrinelor că s-a
isprăvit cu vechile metode şi că-n orice caz, de acum înainte, orice om trebuie aşezat la locul lui” );
83
,,Inima noastră” (An. II, nr. 45/1 sept. 1944);
84
,,Ardealul” (An. II, nr. 46/ 1 septembrie 1944, p.1) . Articole închinate Ardealului mai găsim în
publicistica lui Mircea Damian, vezi şi: ,,Domnului Ion Crengăniş, Bistriţa, jud. Năsăud”, în Azi, An. VIII, nr. 79/8
sept. 1940 ( cu amintiri din perioada când era învăţător suplinitor în satul lui Rebreanu, Prislop, de lângă Bistriţa
şi din vremea când scotea împreună cu Ion Munteanu revista Zări Senine la tipografia lui Gh. Matei); ,,În legătură
cu Ardealul”, în Fapta, An. I, nr. 3/25 martie 1943; ,,Ne-ntoarcem acasă”, în Fapta, An. II, nr. 89/27-29 oct.
1944; ,,Ura, vin ai noştri”, An. II, nr. 104/16 nov. 1944; ,,Ardealul”, în Fapta, An. III, nr. 199/13 martie 1945; ,,La
Cluj”, în Fapta, An. III, nr. 201/15 martie 1945 (prilejuite de reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardeal); ,,Un
vis urât: Dictatul de la Viena”, în Fapta, An. IV, nr. 595/2 sept. 1946; ,,Ardealul nostru”, în Fapta , An. IV, nr. 551/9
sept. 1946; ,,Unde ne sunt filantropii?”, An. II, nr. 135/22 dec. 1944 (cerând ajutorarea românilor din Ardealul de
Nord);
Someşului şi pentru brazii Rodnei şi pentru castanii Bistriţei; pentru tradiţia
cărturărească a Năsăudului; pentru toate comorile şi pentru toată poezia sălbatică şi
românească a Bârgăului; pentru toate cele câte le-am plâns şi de lipsa cărora am suferit;
pentru Clujul nostru scump, mai ales pentru Clujul nădejdilor şi frământărilor
româneşti.... noi ne bucurăm astăzi, pentru că în curând vor fi din nou ale noastre [...]”.
Căderea regimului Antonescu îi va oferi prilejul lui Mircea Damian de a demasca
regimul inuman din închisori85. Unele texte publicate acum vor forma substanţa viitoarei
cărţi ,,Rogojina‖86.
La 7 septembrie 1944 apare primul atac la adresa fostului ministru al propagandei
Nichifor Crainic87, din cauza căruia Mircea Damian fusese arestat în 1941 de la 20 mai la
18 iunie şi din februarie 1942 până la 24 noiembrie 1942. Seria articolelor consacrate
fostului ministru va continua88 .
Liviu Rebreanu, fost director al Teatrului Naţional şi al ziarului Viaţa a fost
considerat colaboraţionist89 iar Ion Caraion îl atacă dur la moartea sa, în articolul
85
,,Călăii închisorilor” ( An. II, nr. 50/6 sept. 1944); ,,Puntea suspinelor” ( An. II, nr.63/21 sept. 1944,
cu nota introductivă: ,,Întâmplările de mai jos s-au petrecut la închisoarea Jilava, demult de tot. Pe vremea aceea,
era la putere familia de cruciaţi şi dezrobitori ai Antoneştilor”); ,,Copiii noştri” ( An. II, nr.67/26 sept.1944, cu nota
introductivă: ,,În caietele mele de închisoare găsesc nişte însemnări cu privire la penitenciarul Văcăreşti. Lucrurile
se petrec prin anul 1942, când se clădea Europa nouă”); ,,Ne-au înăbuşit martirii” ( An. II, nr. 100/10 nov. 1944).
86
,,Nişte execuţii la Jilava” ( An. II, nr. 57/14-16 sept. 1944); după cum scrie Mircea Damian în
editorialul ,,Nu vă plecaţi în afară” (Fapta, An. IV, nr. 517/31 mai 1946), manuscrisul acestei cărţi fusese
încredinţat spre păstrare la trei prieteni spre a nu se pierde: unul maestrului Jean Valjean, altul lui Florin Tărăbuţă
(procuror la Tribunalul Ilfov) şi altul lui Paul Teodorescu (în mai 1946 director al Oficiului muncitoresc de educaţie
şi cultură).
87
,,Întrebări şi răspunsuri” ( An. II, nr. 51/7 sept. 1944, p.2: ,,...Slugă devotată a nemţilor a fost şi
Nichifor Crainic. [...] De când cu evenimentele nu mai ştim nimic de el”).
88
,,Despre slugi” (An. II, nr. 54/11 sept. 1944, p. 1; ,,Niciodată n-am avut încredere în oamenii care nu
se uită în ochii tăi când vorbesc. Probabil că întotdeauna au de ascuns câte ceva şi se tem să nu le citeşti
intenţiile în priviri. Pentru Nichifor Crainic am făcut 9 luni de puşcărie: prima dată la Malmaison în 1941 iar a doua
oară la Jilava şi Văcăreşti în 1942. Nouă luni şi-o zi, bob numărat. Din povestea asta a ieşit însă o carte
[,,Rogojina”, n.n.] atât de sinceră şi de crudă încât m-am temut să păstrez manuscrisul. Aşa că l-am bătut la
maşină şi-am încredinţat la trei prieteni câte un exemplar. Cartea va vedea lumina tiparului la timpul său [a apărut
la sfârşitul lui decembrie 1944,n.n.]”. Revenind la Crainic ,,în calitatea lui de trădător şi de slugă a nemţilor [...] aş
vrea să mai adaug amănuntul că în ce mă priveşte sunt gata şi să iert acţiunea cuiva dacă poate s-aducă o
justificare şi să găsească o scuză valabilă. [...] Ceea ce l-a îndemnat la fapta mârşavă a trădării a fost numai
interesul. Asta nu este însă o scuză şi cu atât mai puţin o explicaţie, deoarece nu murea de foame,căci slavă
Domnului, Ţara a fost cu el prea darnică. [...] Un om care îşi aruncă părinţii pe stradă în puterea nopţii şi îşi bagă
sora la stăpân în loc să-i dea o mână de ajutor, ce om poate să fie acesta? Ce garanţii morale poate să prezinte
el, dacă părinţii ce i-au dat viaţă nu s-au putut bucura de ospitalitatea lui? Am avut prilejul să văd tâlhari de
drumul mare şi ucigaşi lăcrimând când dacă li se pomenea de mama lor sau de ţara lor. Aceste două noţiuni erau
cu totul necunoscute groaznicului ortodox”. În final. Mircea Damian îi sugerează ,, dacă o fi s-ajungă la Jilava [...]
să ceară să fie închis în camera nr. 18: e mai puţin umedă”. În cartea sa, Rogojina ( p. 59-60), Mircea Damian
descrie cu un vădit sentiment de milă episodul în care fata lui Nichifor Crainic este arestată şi mama ei vine în
vizită (,,M-am uitat un minut la femeile acelea îmbrăţişate, m-am uitat mai ales la fetiţa aceea aninată de umerii
mamei şi m-a cuprins un sentiment de milă. Dar mi s-a părut că văd între ele capul de berbec ortodox al lui
Nichifor Crainic, şi simţeam cum mi se urcă sângele în tâmple iar unghiile se adânceau în podul palmelor”). În
cartea citată, autorul îl pomeneşte în mai multe locuri pe Nichifor Crainic (p. 5, 12, 74) pe care îl consideră
singurul vinovat de arestarea sa şi îl şi visează într-o noapte ,,spânzurat de un cui de care mai înainte fusese
agăţat un tablou reprezentând Cina cea de taină. [...] M-am repezit cu intenţia să m-anin de picioarele lui ca un
pietroi” (p. 157). De Nichifor Crainic se va ocupa şi Ion Caraion (,,Români, miniştri ai Germaniei”, An. II, nr. 61/19-
21 sept. 1944) care reproşează grupului de la Gândirea că s-a pus în slujba Germaniei înjurând Rusia dar
,,uitându-se că Ardealul e rob, că Diktatul de la Viena e opera Germaniei naziste şi-a Italiei lui Mussolini, că
războiul nostru e nedrept, că grâul nostru îl mănâncă nemţii, că fraţii, copiii, părinţii noştri mor ca să-l apere pe
Hitler şi să apere spaţiul vital al Germaniei”.
89
Vezi nota din Fapta, An. II, nr. 48/ 3 sept. 1944: ,,Eri a încetat din viaţă romancierul Liviu Rebreanu,
fost director general al Teatrelor pe vremea dictaturii antonesciene. Dealtfel autorul ,,Gorilei” încetase de mult să
mai trăiască în conştiinţa şi stima opiniei publice româneşti”; ,,Victor Eftimiu” (An. II, nr. 54/10-12 sept. 1944, p.1),
în care venirea lui Victor Eftimiu la conducerea Teatrului Naţional după decesul ,,filo-nazistului Liviu Rebreanu”
este considerat un gest firesc. Noul director a trecut la treabă începând repetiţiile la piesa Oedip rege.
,,Gorila‖90 pentru că ,, [...] avea în faţa ochilor oglinda Ardealului măcelărit şi în
refugiu; Liviu Rebreanu avea în memorie miile de revoluţionari transilvăneni peste
mormântul cărora călcau acum cismele hitleriste şi trosneau bicele grofilor unguri. Şi cu
toate astea a trădat. În loc să moară lângă Apostol Bologa a murit lângă Killinger. În loc
să plece cu Titu Herdelea la Bucureşti şi să lupte cu patrioţii români în ilegalitate pentru
eliberarea Ardealului, a plecat cu ziariştii germani şi a elogiat opera de ,,protectorat”
hitlerist. În loc să aştepte cu Ion al Glanetaşului ziua răzbunării acolo la Năsăud, a
aşteptat alături de Clodius ,,victoria finală” postat la direcţia ziarului ,,Viaţa” şi la aceea
mai grasă zisă şi Generală a Teatrelor Naţionale din România. Nici lacrimile
schingiuiţilor, nici gemetele puşcăriaşilor, nici amintirea războiului trecut când fratele lui
murea împuşcat de nemţii lui Mackensen, nimic nu l-a putut impresiona şi nimic n-a putut
împiedica lacoma poftă de parvenire a maestrului. Era îndopat de orgoliu ca o namilă,
curgea nepăsarea din el ca dintr-un castron spart, nu mai păstra nimic din tinereţea lui
fostă sinceră, nimic decât vanitatea. O vanitate galbenă, găunoasă, gomoasă care n-ar fi
mai interesat pe nimeni. Şi-şi făcuse o echipă
straşnică, o echipă a morţii personală din băieţi
tot unul şi unul, din agenţi ai Gestapoului, pe
sprânceană aleşi de el, de maestru şi retribuiţi.
Pe prima pagină, în mijloc,îşi lăudau
,,Conducătorul”(şi cu ce clişeu lăbărţat peste
coloane!) iar alături, tot pe prima pagină, sau
câteodată pe a doua, te pârau la poliţie, ziceau să
te ducă în lagăr, să te trimită pe front pentru ca
să nu le mai stai pai înaintea ochilor. [...] N-a
murit Liviu Rebreanu, căci el murise de mult, de
la apariţia romanului ,,Gorila”. A murit un
strigoi, un spectru. [...] Astăzi când trupele
româneşti se apropie de Cluj şi se apropie de
Jidoviţa, ca şi cei din ,,Răscoala” de pe vremuri,
aşteaptă să gâtuie pe grofii unguri instalaţi de
regimul lui Horthy în comunele noastre
transilvănene. [...] Dar poate mâine, din ţara asta
Ion Caraion la moartea lui Rebreanu întreagă se va găsi cineva să transporte
osemintele vânzătorului de ţară Rebreanu
acolo, în cimitirul năsăudean. Va fi probabil un mormânt părăsit, umplut de pălămidă şi
de boziu: ţăranii locului, cu ochii în pământ, cu buzele strânse, cu pumnii încleştaţi îl vor
ocoli de departe [...]”.
Exagerate sau nu, cuvintele arată antipatia cu care era privit Rebreanu de unii
contemporani. Dealtfel apreciarea lui Caraion nu este singulară în epocă, opinii la fel de
critice au manifestat şi Vl. Streinu, I. Ludo ori N. Carandino91. Este drept că alţii, tot
90
,,Gorila”, de Ion Caraion (An. II, nr. 56/13-15 sept. 1944, p. 2); Ion Caraion va continua seria
atacurilor cu un ,,Panegiric la moartea lui Ionel Teodoreanu” (An. II, nr. 58/15-17 sept. 1944, p.2), scriind
,,Romancierul e un om care nu şi-a pus nici o întrebare şi, deci, nu va răspunde la niciuna. [...] El aparţine unei
lumi care moare [...]”.
91
Z. Ornea ,,Jurnalul lui Rebreanu” în România Literară nr. 21/26 mai-1 iunie 1999, p.9. Istoricul literar
apreciază că Rebreanu a simpatizat pe legionari, cel puţin până la 21 ianuarie 1941 când are loc rebeliunea
înăbuşită de Antonescu cu ajutorul armatei. Apoi Rebreanu priveşte cu simpatie pe general acceptând postul de
director general al Teatrelor şi apoi director la ziarul Viaţa, unde, totuşi, aproape că nu a scris, dar l-a girat cu
numele său participând la turnee şi conferinţe inclusiv în Germania hitleristă. Reţinerea faţă de L. Rebreanu s-a
menţinut până în 1953 când Ov. S. Crohmălniceanu prefaţează o ediţie de ,,Opere alese”.
atunci, îl omagiau92 pe Rebreanu.
Caraion îşi încearcă la Fapta şi talentul de traducător93.
La patru ani de la asasinarea savantului N. Iorga 94, ziarul atrage atenţia că nu au
fost pedepsiţi vinovaţii şi în special Prundeni de la ,,Porunca Vremii‖, instigator care
publicase articolul ,,Călăul tineretului‖. Se dau detalii despre vizita lui Himmler la
Bucureşti şi pregătirea asasinatului căruia i-a căzut victimă istoricul român.
La 4 noiembrie 1944 în Fapta apare o notă despre ,,Rogojina‖, cartea lui Mircea
Damian ce urma să apară95. A apărut în librării în primele zile ale lui ianuarie 1945,
primele recenzii fiind din 6 ianuarie 194596.
O notă97 favorabilă piesei Danton a lui Camil Petrescu, care ,,va trebui în sfârşit să
vadă lumina rampei” atrage atenţia dramaturgului. Între Camil Petrescu şi Mircea Damian
are loc un dialog epistolar98 iar dramaturgul va începe colaborarea sa la Fapta99 după ce
atrage atenţia lui Liviu Bratoloveanu că Danton se numea Jacques şi nu Georges100.
92
Vezi Nicolae Gheran, ,,Amurg în septembrie”, în ,,Adevărul literar şi artistic”, An. XII, nr. 682/9 sept.
2003, p.10. Autorul menţionează că în aceeaşi perioadă Rebreanu era omagiat la Academie de D. Gusti, de Ion
Breazu la fel în revista Transilvania din Sibiu (din aug.- sept. 1944) ca şi de P. Comarnescu în Revista Fundaţiilor
Regale (sept. 1944). Totodată explică împrejurările morţii scriitorului excluzând sinuciderea ori crima soldaţilor
ruşi.
93
Cu o poezie de Walt Whitman, An. II, nr.72/1 oct. 1944;
94
,,Patru ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga”, nesemnat, An. II, nr. 94/2 nov. 1944;
95
,,În curând va apare Rogojina de Mircea Damian. O lume văzută printre gratii, o carte în care veţi
întâlni o galerie întreagă de oameni politici ai vechiului regim, de oameni cumsecade şi de puşcăriaşi iluştri dar şi
moravurile societăţii româneşti aşa cum sunt ele într-adevăr” (An. II, nr. 96/4 nov. 1944)
96
În Fapta ( An. III, nr.145/6 ianuarie 1945); cartea a fost recenzată şi în ziarul Libertatea, An. II, nr.
131/10 ianuarie 1945 (,,O sinteză independentă şi critică a greşelilor fostului regim. O sclipire de conştiinţă şi
adevărată independenţă în mijlocul opresiunilor şi violenţelor. O riguroasă pledoarie socială izvorâtă spontan din
tragediile propriilor experienţe ale autorului. O îmbinare fericită, literară şi psihologică- acoperind cruzimile
crâncene ale realităţii. O carte impresionant de realistă văzută de după gratiile închisorilor Jilava, Malmaison,
Văcăreşti”). De asemenea, Camil Baltazar a recenzat volumul în Universul Literar, An. LIV, nr.2/28 ian. 1945, în
cadrul rubricii ,,Carnet literar” (,,Rogojina d-lui Mircea Damian s-ar fi cuvenit mai degrabă să se cheme ,,Cartea
închisorilor mele” întrucât, după însăşi mărturisirea autorului şi paginile de confesiune, cartea de faţă e concepută
şi terminată tot la puşcărie, pentru care d. Damian are, ca să fim în nota umorului d-sale, o adevărată predilecţie.
Cum să ne explicăm altfel împrejurarea că , pe lângă ,,Celula nr. 13” şi ,,Rogojina”, fructul detenţiunilor d-lui
Damian, d-sa mai recunoaşte o a treia plimbare pe la închisoare ,,pentru pricini militare”- decât ca o confirmare a
adaptării acestui viguros scriitor cu condiţia de puşcăriaş. Dar, lăsând gluma la o parte, trebuie să recunoaştem
că dacă ,,Celula nr. 13” era poate una din cele mai temeinice opere literare a lui Mircea Damian, ,,Rogojina” îi
calcă pe urme. ,,Celula nr. 13” avea fragmente ce prevesteau pe povestitorul substanţial şi aşezat din ăst ultim
roman scris şi într-un stil dovedind, am zice, o maturizare, dacă cuvântul n-ar fi nelalocul lui, cu o densificare
tocmai pentru că materialul uman şi materialul de viaţă tratat cere un scris corespunzător, pe care autorul îl
posedă dar poate nu şi-l lua în serios. Ne îngăduim să spunem lucrurile acestea deoarece ,,Rogojina” în afară de
calităţile ei epice şi materialul uman documentar, are şi o seriozitate care, aliindu-se cu nota ades întreţesută, de
umor, învederează adâncime”). Volumul a fost prezentat şi în alte publicaţii (pentru detalii, a se vedea Dicţionarul
cronologic al romanului românesc, Ed. Academiei Române, p. 483).
97
,,Danton”, An. II, nr. 103/15 nov. 1944
98
Scrisorile sunt cunoscute cititorilor noştri din Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 33/2014, p. 34-36.
99
Începând cu ,,Drama care a început” (An. II, nr. 106/18 nov. 1944); şi apoi ,,Ieftinirea traiului” (An.
II, nr. 107/19 nov. 1944); ,,Cazul Radu Lecca” (An.II, nr. 108/21 nov. 1944); ,,Din nou ieftinirea traiului” (An. II, nr.
109/22 nov. 1944); ,,Sindicalizare” (An. II, nr. 112/25/nov.1944); ,,Echipă de schimb” (An. II, nr. 113/26 nov.
1944, conţinând atacuri la adresa lui Pamfil Şeicaru dar şi amintiri din anii de început în gazetărie); ,,Soluţie
democratică şi soluţie noocratică” (An. II, nr. 114/28 nov. 1944); ,,Asociaţia pentru strângerea legăturilor cu
U.R.S.S.” (An. II, nr. 116/30 nov. 1944); ,,Cum trăiesc dar mai ales cum muncesc oamenii” (An. II, nr. 117/ 1
dec. 1944); ,,Ziarilă” (An. II, nr. 118/2 dec. 1944, atac la adresa lui Pamfil Şeicaru); ,,Războiul şi specialiştii” (An.
II, nr. 119/3 dec. 1944); ,,Sinistraţi şi invalizi” (An. II, nr. 120/5 dec. 1944); ,,Exegeză stalinistă” ( An. II, nr. 122/7
dec. 1944); ,,Frica de răspundere” (An. II, nr. 123/8 dec. 1944); ,,Bergson” An. II, nr. 124/9 dec. 1944;
100
Ulterior, Liviu Bratoloveanu mărturisea: ,,Cu două zile înainte de apariţia articolului cu pricina , d.
Mircea Damian m-a chemat în cabinetul d-sale să-mi pună această întrebare:
- Ce părere ai despre piesa Danton a lui Camil Petrescu?
-E o piesă excepţională!
Bănuitor, mai ales că nu e obişnuit cu lipsa de rezervă când cineva face o apreciere asupra unei opere
oarecare , directorul a încruntat din sprânceană:
În decembrie 1944, Tudor Arghezi intenţiona să scoată o nouă ediţie a Biletelor de
papagal, publicaţie ce fusese suspendată la 2 februarie 1938101. În acest scop, poetul
anunţă la 4 decembrie că vor apărea Biletele de papagal iar primul număr şi apare la 15
decembrie 1944.
În acest context, în Fapta102 se ia atitudine contestându-se faptul că pamfletul
Baroane103 l-ar fi vizat pe baronul Killinger, după cum a recunoscut chiar Arghezi printr-o
declaraţie autentică dată şefului cenzurii. Seria dezvăluirilor va continua104 fără a se
-Cum ai ajuns la concluzia asta?

-Simplu, i-am răspuns. Am citit câteva fragmente publicate mai demult şi, în plus, am mărturia lui G.
Călinescu care în a sa Istorie scrie textual: ,,Piesa d-lui Camil Petrescu e o piesă excepţională”.
-Bine, mi-a răspuns. De aceeaşi părere sunt şi eu. Dacă n-ai nimic împotrivă,fiindcă personal nu mi-a
plăcut niciodată să-mi impun opiniile cu anasâna, scrie, te rog, câteva rânduri despre ,,Danton” şi cere în
concluzie reprezentarea ei. Pe Victor Eftimiu îl ştiu revoluţionar în materie de teatru şi cred că nu va avea nimic
împotrivă [...]”, (Fapta, An. II, nr. 106/18 nov. 1944). Spre sfârşitul vieţii, Liviu Bratoloveanu avea să descrie într-
un interviu cum a venit Camil Petrescu la Fapta (vezi ,,Cum a revenit Camil Petrescu în presă”, de Traian Stoica,
în Almanahul Literar, 1987, p. 60-64).
101
Dar Arghezi redeschide în Informaţia Zilei a lui Grigore Malciu o rubrică zilnică intitulată, fireşte,
Bilete de papagal de la 9 aprilie 1943. Pe prima pagină, Informaţia Zilei avea acum editorialele lui Grigore Malciu,
Mircea Damian şi rubrica lui Arghezi.
102
An. II, nr.121/6 dec. 1944
103
Publicat de Arghezi în Informaţia Zilei la 1 octombrie 1943, pe când şi Mircea Damian colabora la
acest ziar. Deşi Arghezi a declarat că nu l-a vizat pe Killinger ci pe baronul ungur Hetzel, în cele din urmă tot a
fost arestat fiind depus în lagărul de la Tg. Jiu. Ulterior, după schimbarea de regim, poetul s-a considerat
antifascist şi victimă a dictaturii. Se pare că Mircea Damian cunoştea de la sursă adevărul despre acest incident.
104
,,Tudor Arghezi flaşnetarul”, An. II, nr. 131/17 dec. 1944, semnat Fapta (,,[...]Acum a devenit şi
martir în urma unui articol care a fost interpretat greşit. Căci pamfletele maestrului au darul [...] de a murdări pe
toată lumea şi de a nu fixa pe nimeni anume. Îi rămâne cititorului sarcina de a ghici şi interpreta. Aşa s-a
întâmplat cu articolul acela, de pe urma căruia domnul T. Arghezi a ajuns întâi erou, apoi slugă pocăită cu scrisori
de scuze şi devotament, iar peurmă, după 23 august, ,,martir”.Dar noi vom povesti aci istoricul articolului în
chestiune, în care NU era vorba de baronul Killinger, faţă de care maestrul avea probabil o admiraţie deosebită,
ca pentru fiecare neamţ, dacă ne aducem aminte de trecutul său mai îndepărtat [aluzie la colaboraţionismul lui
Arghezi din 1917]. Ne-am gândit că e necesar să răstignim pe propria sa masă de operaţii, un ,,polemist” care
spurcă şi pe vii şi pe morţi de dragul invectivei, şi care se furişează printre fraze ca să nu-l prinzi şi să-l întrebi ce-
a vrut să spuie”; ,,Domnule Arghezi”, de Valeriu Popovici, An. II, nr. 132/19 dec. 1944, p.1 (,,De trei zile aştept cu
o legitimă înfrigurare o explicaţie a ziarului dvs. [...] Voiam să ştiu- odată cu atâţia nerăbdători- ce a vrut să
însemne acel articol ,,Baroane” care v-a redus la ,,a trăi din ofrandele unor oameni sau necunoscuţi” [...] Am fost
profund impresionat de această semnificativă tăcere şi- spre a contribui cu atât la sută la lămurirea cititorilor dvs.
care au asistat într-o sumbră toamnă trecută la internarea dvs.- voi povesti întâmplările celor 24 de ore ce au
premers apariţiei articolului ,,Baroane”. [...] Eu vă primeam zilnic articolele, în manuscris sau telefonic. Le dam în
tipografie, la cules, le făceam corectura, treceam pe la cenzură iar apoi vă anunţam, telefonic, eventualele
cenzuri, interpretări şi convorbiri asupra oportunităţilor lor. În preziua apariţiei articolului ,,Baroane”, la ora 11 a.m.
am primit un articol al dvs. scris cu creionul, în care era vorba de nişte baroni, o groază de baroni care se
îndeletniceau cu furturile prin ţară şi care făcuseră- mi se pare- şi câteva crime. Articolul nu avea încă titlu, şi
dacă ar fi trebuit să aibă unul, ar fi trebuit să-l poarte pe acela de ,,Baronilor”. Articolul era deosebit de obişnuit,
fără nici o stridenţă politică sau de alt ordin- afară de cea a trivialităţii. Fiinţele atacate cu atâta elan puteau fi şi
unguri şi nemţi, şi români, şi vizigoţi chiar, care au trecut mai demult prin ţara aceasta. Cineva din apropierea dvs.
cunoscându-vă străvechea înclinare germanofilă, afirma că e vorba de evrei. Aţi transformat între timp pluralul din
textul iniţial (din ,,Baronilor” în ,,Baroane”) fie pentru că simbolul sugera mai bine lucrurile, fie că v-aţi temut să nu
se interpreteze a fi vorba despre nemţi, pe care nu aveaţi nici un interes să-i atacaţi. Dumneavoastră personal-
verbal şi în scris- aţi afirmat că era vorba de unguri (şi era de crezut ştiind că trufia unei anumite clase a poporului
ungur a creat o sumedenie de baroni). La cenzură am susţinut această teză a dvs. şi toţi găseau justă această
afirmaţie, atât înainte de a apare articolul cât mai ales după apariţia lui, când aveaţi un aliat excepţional:
prejudecata că era vorba în articol de fostul baron Manfred von Killinger. Astfel articolul a apărut legal, cu un
,,Bun de imprimat” pe el, fără nici o cenzură. Şi aşa trebuia să fie, faţă de conţinutul inofensiv al articolului. Chiar
în forma în care a apărut la 31 septembrie 1944, articolul dvs.,,Baroane” putea cuprinde pe toată lumea. Ieri,
domnule Arghezi, puteaţi afirma că atacaţi pe unguri (prin acel articol), azi puteţi susţine că atacaţi pe Killinger,
sau pe nemţi în general (prin acelaşi articol). Asta e marea dvs. calitate: sunteţi prudent, derutând pe toţi, cu bună
ştiinţă. [...] Niciodată n-aţi dus o luptă făţişă, dar nici una subterană. N-aţi dus nici un fel de luptă. Dvs. aţi profitat
întotdeauna de interpretări, aţi fost victima sau eroul interpretărilor, după cum eraţi mai mult sau mai puţin abil.
Vreţi să vă spun de ce n-aţi dat până acum nicio explicaţie clară asupra articolului ,,Baroane”? Pentru că aţi
aşteptat să fiţi atacat spre a vedea cât se ştie şi ce nu se ştie în privinţa actului de ,,emancipare” spre a vă putea
improviza o atitudine. ,,Baroane”, actul dvs. de identitate ce-l prezentaţi organelor de control ale opiniei publice
contesta deloc meritele literare ale poetului. Nu există nici o legătură între campania de
presă din Fapta, care urmărea desigur păstrarea tirajului şi atacul lui Sorin Toma din
Scânteia105 care se produce după mai bine de trei ani. Şi Mircea Damian condamnă,
voalat, atitudinea lui Arghezi106, fără a-i menţiona numele.
Consecinţa
acestor atacuri a
fost retragerea lui
Camil Petrescu de
la Fapta, urmare a
unei atitudini
cavalereşti, căci
atunci când
dramaturgul fusese atacat de Toma Vlădescu în Dumineca107, şi Arghezi a refuzat să mai
colaboreze.
O scrisoare a lui Mircea Damian adresată dramaturgului108 nu îl va face
deocamdată să-şi schimbe decizia, revenind totuşi mai târziu109 cu alte contribuţii la Fapta.
este fals [...]”. ; ,,Domnule Arghezi. Atitudini”, de V. Popovici, An. II, nr. 133/20 dec. 1944 (,,[...] Era atunci când
trupele ruse sfâşiaseră frontul german de la Leningrad la Rostov într-o încleştare formidabilă, când conştiinţele şi
înclinaţiile pro-hitleriste se năruiau cu zgomote larg răsunătoare,când schimbările la faţă se anticipau frenetic. În
acel moment aţi venit dvs. cu ,,Baroane”, o banală diversiune publică, ce era pe cale să rămână o biată frază
incoerentă dacă nu s-at fi găsit ignorantele şi regia care v-a sugerat să ,,scoateţi ceva”. Un articol neînsemnat, 3
luni lagăr de lux. Luni de meditare şi regie. Şi astfel s-a născut salvatorul, biruitorul, emancipatorul care umbrea
lupta unită a zeci de mii de conştiinţe, a sute de mii de suferinţe. Ce comedie. Ce simplu era să spuneţi făţiş:
vrem libertate; sau să sugeraţi numai... Sau să daţi, din cele câteva sute de mii ce le încasaţi lunar, câteva zeci
de mii pentru cei ce erau în stare să lupte pentru libertate. N-aţi făcut-o. [...] Dvs. aţi susţinut la telefon şi în
declaraţia făcută în scris cenzurii că e vorba în articol de baronul Etzel, ungur, şi că deci articolul e în tonul vremii.
Aţi spus enervat: E o dobitocie să interpretezi o atitudine altfel de cum e ea în realitate”; ,,Domnul Arghezi
recunoaşte”, de V. Popovici, An. II, nr. 134/21 dec. 1944 (descriind împrejurările în care Camil Petrescu a plecat
de la Fapta astfel: ,,D. Camil Petrescu ne-a comunicat următoarea situaţie în care se găseşte: anul trecut,
toamna, d-sa a fost atacat în mod superficial, neconvingător şi injust de către d. Toma Vlădescu în săptămânalul
Duminica. D. Arghezi, care la acea dată colabora şi d-sa la Duminica a demisionat în semn de protest în faţa
acestui atac. D. Camil Petrescu, care în materie de onoare adoptă talionistul ,,dinte pentru dinte”, s-a văzut în
situaţia de a proceda prin analogie. În consecinţă a cerut d-lui Mircea Damian să publice o notă- relativă la atacul
Faptei împotriva d-lui Tudor Arghezi- pentru a putea astfel să-şi continue colaborarea. D. Mircea Damian s-a
arătat potrivnic unei asemenea deteriorări de atitudini. Iată şi nota: ,,Ca să înlăturăm orice echivoc, ţinem să
precizăm că nota noastră dintr-un număr recent, privitoare la d. Tudor Arghezi, vrem să afirmăm ceea ce d-sa a
afirmat dealtfel insistent, că articolul de puternică protestare românească Baroane nu a vizat în prima lui formă pe
Killinger, ci acesta, simţi.ndu-se prosteşte vizat şi arestând pe poet, a dat un răsunet imens acestui articol”.
Aceasta e nota pe care d. Mircea Damian a refuzat să o publice întrebând în acelaşi timp pe dl. Camil Petrescu
de ce d. Tudor Arghezi se afirmă autor al ,,singurului act de emancipare”dacă tot d-sa precizează că nu-l atacă
pe Killinger”; ,,D. Arghezi şi lucrătorii”, de V. Popovici, An. II, nr. 135/22 dec. 1944; ,,Martirul Tudor Arghezi”, de
V. Popovici, An. II, nr. 136/23 dec. 1944 (enumerând toate avantajele de care s-a bucurat Arghezi în vremea
dictaturii lui Antonescu în vreme ce ,,mureau în lagăre şi puşcării, erau arşi în crematorii, împuşcaţi la zid, oameni
foarte vrednici care ne-au spălat ei obrazul, ei ne-au emancipat, ei ne-au învăţat ce suntem şi ce trebuie să fim,
nu d. Arghezi”); ,,D. Tudor Arghezi, temutul polemist”, de V. Popovici, An. II, nr. 139/31 dec. 1944 (relatând
convorbirea dintre V. Popovici şi T. Arghezi, ultimul întrebând: ,,-Ţi-a dat d. Mircea Damian un purcel ca să mă
ataci? [...] Dacă ştiam că mă ataci, îţi dădeam eu unul dintre ai mei”).
105
,,Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Răsfoind volumele lui T. Arghezi”, de S. Toma, în
Scânteia, din 5, 7, 9, 10 ian. 1948;
106
Vezi ,,Târgu-Jiu clasa I”, An. II, nr. 133/20 dec. 1944, cu aluzii la condiţiile în care a fost deţinut
Arghezi şi încercările sale de a scăpa din lagăr.
107
Vezi ,,Mioara, sau cazul d-lui Petrescu”, în Duminica, nr. 1/1943; pe lângă Arghezi, a luat atitudine şi
Dan Botta care a trimis o ,,Scrisoare lui Toma Vlădescu”, apărută în numărul viitor al Duminicii. Şi Mircea Damian
l-a apărat pe dramaturg contra lui Toma Vlădescu (vezi ,,Acum judec eu”, în Fapta, An. I, nr.6/6 mai 1943, p.8,
reproduse de noi în Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr.59/2017, p. 63);
108
Vezi în Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 33/2014, p.37;
109
Vezi ,,Criza intelectuală”, de Camil Petrescu, An. III, nr. 367/5 nov. 1945; ,,O reabilitare”, An. III, nr.
403/21 dec. 1945 ş.a.
Primarii oraşului Caracal (XI)
Cornel Manolescu
STĂNCULESCU, IANCU D., 1938, decembrie 11 – 1940, primar.

S-a născut în anul 1892, mai 22 ,, pe la ora zece dimineața în casa părinților săi
din suburbia Sfântu Ion. Fiul Domnului Dimitrie Stănculescu de ani douăzeci și șapte de
profesie funcționar și al soții sale Elena de ani nouăsprezece de profesiune menajeră.’’110
La botez a primit prenumele IANCU și nu Ion cum apare în unele documente.
Licențiat în drept . Avocat, înscris în Barou în anul 1919. Locotenent în rezervă. Ctg.1913.
Aparținea de Cercul de recrutare Rm.Sărat.
,,Prin decizia nr. 86 / 1938 a Ținutului Olt111 se numesc pe termen de 6 ani Iancu
D. Stănculescu avocat în Baroul Romanați, în funcțiunea de primar și d-l Vasile Popescu
Lt.Col. în funcțiunea de ajutor de primar, ambii în orașul de reședință Caracal pe data de
11 decembrie 1938.”112 A fost instalat ca primar la 15 decembrie 1938, fapt consemnat de
ziarul ,,Romanațul‖, nr.40-41, din 15 decembrie 1938: ,,Azi Joi 15 crt. avu loc în sala de
festivități a primăriei, instalarea d-lui avocat Iancu Stănculescu ca primar al orașului și a
d-lui Lt.col.Popescu Vasile ca ajutor de primar.113 Instalarea s’a făcut în prezența tuturor
capilor de autorități în frunte cu d-l col. Dănescu prefectul județului. Noul primar al
orașului, D-l Stănculescu, este un distins avocat, iar d-l Lt.col.Popescu V. ajutorul de
primar posedă titlul de inginer și are și licența în drept.”
În numărul său din 1 ianuarie 1939, ziarul ,,Romanațul‘‘, publica , referitor la
alegerea lui Iancu D. Stănculescu ca primar următoarea epigramă, sub semnătura lui
Bosco:
,,În orașul meu natal
Cu străzi strâmbe și murdare
Și cu nori de praf ce-acopăr
Lumina din felinare
În această urbe veche
Cu nume de împărat
Iancu nostru get-beget
Ca primar s-a instalat.’’
Prin decizia ministerială nr.154.498 din 26 octombrie 1939, în locul consiliului
Baroului Romanați dizolvat prin efectul decretului-lege No.3862 din 1939, se numește o
comisie interimară formată din:
Decan-Gh.Cristescu
Membrii- Gh.Teodorescu, Ion D. Stănculescu, Al. Atanasiu, Șt. Mardaloescu.114
În nr.1 din 1 ianuarie 1939, ziarul ,,Romanațul’‘ scria despre primarul în funcție,
Iancu Stănculescu, despre lucrările începute de predecesorul său , magistratul I. T.
Georgescu și despre necesitatea continuării acestora:
110
S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă Caracal, reg. 362 /1892, pag.84 v.
111
Ținutul Jiu (alternativ Ținutul Olt ) a fost unul din cele zece ținuturi înființate în 1938 după ce
regele Carol al-II-lea a inițiat în România o reformă instituțională de tip fascist, modificând Constituția României,
legea administrării teritoriale și introducând dictatura. Cele șase foste județe, care au compusȚinutul Jiu au fost
următoarele: Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Romanați și Vâlcea.
112
Buletinul ținutului Olt, an II, nr. 1-4, 1 ian-1 febr. 1939, pag.11.
113
Lt.col. Vasile Popescu, n. la 27 oct.1884, în comuna Almaju, jud.Dolj.
114
Monitorul Oficial al României nr.249 / 27 octombrie 1939, pag. 6019.
,,Iată-ne Primarul
Înalta Rezidență Regală a Ținutului Olt, a recomandat iar D-l Armand Călinescu
Ministrul de Interne cu Înalta aprobare a M.S. Regelui Carol II, a numit în funcția de
primar al orașului nostru, pe unul dintre cei mai destoinici avocați ai baroului de
Romanați.
Domnia sa, prin cinstea personificată ca și predecesorul său D-l Președinte al
secției a II-a a Trib.Romanați Ion T.Georgescu,radiază o atmosferă nouă de mulțumire în
sufletele cetățenilor acestui oraș,cărora le dă adevărate speranțe de revenire la bunele
vremuri de altădată.
D-l Iancu Stănculescu pe lângă că are o cultură aleasă și calități de om pacinic- nu
repezit- mai este și un perfect gospodar.
Dovadă: Priviți-i proprietatea și ținuta sa
personală.
D-l Iancu Stănculescu primarul nostru de
azi,numit definitiv și pe 6 ani, secondat de D-l
Colonel V.Popescu, ajutorul său, despre care ne
vom ocupa în viitor- pe lângă că va continua
ceia ce s’a început de D-l Președinte Georgescu,
îl rugăm să aibă pe primul plan pavajele care
sunt într-o stare detestabilă.
Domniile Lor vor avea în vedere
Str.Carpați ( Drumul Cimitirului No.1) pe care o
vor transforma în Bulevard așa cum am scris în
ziarul nostru Nr.35 din 22 August 1937 și nu vor
neglija Bulevardul Gării, Piața ,Târgul
săptămânal, Bulev. Pârâului, etc.etc. Și mai
cerem ceva foarte important și de imediată
necessitate:Frigorifere la hala de carne.
Iată-ne primarul care ne trebuia și pe
care ni l-a dat stăpânirea. Fişa matricolă penală a lui Iancu
ȘTEFAN OPRESCU.‖ Stănculescu (I.I.C.C.M.E.R)
A funcționat ca primar până în anul 1940.
În 1942, era membru în conducerea Baroului Romanați.
În 1952 a fost arestat de către D.R.S.S.Craiova, judecat și condamnat la 24 luni de
închisoare. Internarea începea la 16.08.1952 și expira la 16.08.1954. Motivul internării-
,,în trecut membru P.N.L.’’
La momentul arestării era necăsătorit și avea ca stare materială, 1 casă de locuit
cu trei camere, iar ca origine socială era ,,Mic burghez.‘‘
A fost ,,internat ―, la închisoarea Văcărești.
A ieșit definitiv la 16. II.1954, fiind eliberat conform Ord. Comisiei de verificare
din 16.II.954.
Decedat, act de deces Nr.116 din 28.06.1966, înregistrat la C. Ex. al sfatului
popular oraș Caracal ( Notă pe actul de naștere ).
Iancu Stănculescu, primarul, nu trebuie confundat cu Iancu Stănculescu, tot
avocat , dar care, în 1896 avea 38 de ani ( ϯ. 17 oct. 1940 )
Av. IONAȘCU, CONSTANTIN, numit primar ?? - 1940, octombrie . S-a născut în

anul 1908 ( în listele electorale din 1939, era trecut ca având vârsta de 31 de ani ). Nu
cunoaștem data numirii sale ca primar, dar ,,prin decizia ministerială, nr .19.6660 din 21
octombrie 1940, d-l profesor Gh. Constantinescu
se numește în funcția de primar al orașului
reședință de județ Caracal, în locul d-lui Ionașcu
Constantin , avocat, demisionat.115
Cu toate acestea, noi îl includem pe lista
primarilor orașului Caracal. Nu avem nici date
biografice certe.
Prof. CONSTANTINESCU, GHEORGHE ,

I940, octombrie 21 – 1941, ianuarie 30, primar.
S-a născut la 27 septembrie 1909, în comuna
Castranova ( Cacaleți ), județul Romanati, azi jud.
Dolj. Fiul lui Constantin și Ecaterina . Profesor ,
licențiat în litere și filozofie.116Serviciul militar-ctg.
1932, locotenent în rezervă. A avut 2 copii, 1
băiat și o fată.
,,Prin decizia ministerială nr.19.6660 din
21 Octomvrie 1940, d-l profesor Gh.
Constantinescu se numește în funcția de primar al Imagine din ziarul local
orașului reședință de județ Caracal, în locul d-lui ,,Romanaţul ” nr. 49-50/5 dec.
Ionașcu Constantin, avocat, demisionat.’’117 1937
În 22 octombrie 1940, la Caracal a avut loc instalarea noului primar și a noului
ajutor de primar .Iată cum descrie acest eveniment ziarul ,,Romanațul’‘, în numărul 39-40 ,
din 25 octombrie 1940:
,,Instalarea noului primar și ajutorului de primar de la-CARACAL.
Marți 22 octombrie a.c. la orele 12 a avut loc instalarea noului primar și a noului ajutor
de primar al orașului Caracal în persoana D-lor: Gheorghiță Constantinescu profesor și
I. Constantinescu pensionar militar. A luat parte d. colonel Teodor Căpitănescu prefectul
județului, o delegație de legionari în frunte cu d.avocat I. Druiu,Pr. Fl. Tudorănescu, Pr.
Al. Popescu, Pr. D. Stoian, d-nii I. Neacșu inspector școlar, Popescu-Brastavăț student,
farmacistul Jula, avocatul Nicu Vasilescu etc. etc. După ce d. prefect citește decretele de
numire ale nouilor primar și ajutor, s’a oficiat o slujbă religioasă de Pr. Fl. Tudorănescu,
protoereul județului, urmând apoi depunerea jurămintelor. D. Iancu Stănculescu, fostul
primar, ţine o scurtă cuvântare recomandând noilor numiți să continue mai departe ceia
ce D-sa n’a putut termina și le urează spor la muncă. D-l avocat Vintilică V. Niciu, fostul
ajutor de primar, de asemenea într-o scurtă cuvântare, recomandă nouilor aleși pe toți
funcționarii primăriei care erau de față și de care se desparte cu regret scoțându-le în
relief munca lor de dimineața până seara târziu, iar la urmă ca încheiere sărută și
îmbrățișează pe d. Gogu Ștefănescu, secretarul general al primăriei, ca omagiu pentru toți
funcționarii. D-l Colonel Teodor Căpitănescu prefectul județului în cuvântarea sa
mulțumește foștilor edili și recomandă celor noui muncă intensă pentru complectarea
lipsurilor multiple de care e copleșit orașul Caracal. D. Gheorghiță Constantinescu, noul
primar, în scurta dar documentata sa cuvântare, arată că își va face mai mult decât
datoria spre deplina satisfacție a celor care i-au dat fericitul prilej de a pune în practică
115
Monitorul Oficial al României, p.I, nr.248, 23 octombrie 1940, pag. 6070.
116
S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos.29 / 1940.
117
Monitorul Oficial al României , p.I., nr.248, 23 octombrie 1940, pag.6070.
ceia ce de ani de zile a învățat la școală în legiune și în căminele culturale. Mă voi ghida
de aceste două instituții- spune d.Gheorghiță Constantinescu- și cu concursul legionarilor
sper să realizez mai mult de cât ceia ce
populația orașului poate aștepta”.
Și ziarul ,,Făclia ―, nr. 34, din 25
octombrie 1940, scria ,,despre instalarea unei
noi conduceri, în fruntea orașului Caracal”
astfel:
,,O nouă conducere orașului nostru
De curând, în fruntea orașului Caracal, s’a
instalat o conducere cu adevărat nouă, cerută
de timpurile actuale. Domnul Profesor Gh.
Constantinescu, harnicul director al Căminului
Cultural orășenesc ,,Preda Buzescu” și
colaborator prețios al gazetei noastre a fost
numit primar. Trebuea să spunem- cum altădată
se obișnuia- Domnului Prof. Gh.
Constantinescu ,,părintele” urbei Caracal- dar
tinerețea Domniei Sale, în prim moment, par’că
ne-a reținut. Considerând însă, că tineretul este
azi chemat ,,să-și aștearnă’’ spre a-și făuri un
viitor mai bun, prezența Domnului Profesor în Fişa matricolă penală a lui Gh.
Constantinescu
fruntea orașului este justificată, și deci avem
dreptul să-l numim ,,părinte’’, cel puțin noi tineretul cu inteligența, secondată de energia
dăruită din plin de Atotputernicul- calități verificate de noi de mult-sufletul mișcării
legionare în Romanați, Domnul Profesor Gh. Constantinescu a binemeritat locul ce-l
cinstește. Am greșit socotind că Domnia Sa nu se mai gândește la continuarea colaborării
la gazeta noastră, sau să mai activeze la Căminul Cultural Orășenesc- dat fiind că a pășit
până la această demnitate; în realitate am primit asigurări că lucrul odată început va fi
continuat azi și cu mai mulți sorți de izbândă.’’
La data de 26 iunie 1959 este arestat de U.M.0113, condamnat la 36 luni de
închisoare. A fost eliberat pe 26 iunie 1962, având același domiciliu.
La arestare locuia în Craiova și era profesor la Școala medie nr. 1 Craiova, azi
,,Colegiul Carol I.‘‘
Din fișa matricolă penală mai aflăm că în trecut a avut 6 ha. Originea socială –
chiabur , iar categoria socială – funcționar.
COTEȚ, PETRE ȘT., 1941, ianuarie 30 – decembrie 14, primar.

Medicul Petre Coteț s-a născut în comuna Hotărani , județul Romanați, la 26
august 1903. Fiul lui Ștefan L.Coteț și Floarea Coteț. Urmează Liceul Militar, apoi fiind
student la Facultatea de medicină din Cluj a fost exmatriculat prin anii 1922-1923, pe
motiv că luase parte la unele mișcări studențești cu care autoritățile vremii nu erau de
acord. Pleacă la Paris, călătorind clandestin, înscriindu-se la Facultatea de medicină de la
Sorbona.118 În 1932 era medic primar al orașului Caracal, iar în paginile ziarului
,,Romanațul’’ din 15 aprilie 1937 se putea citi un anunț-reclamă:
118
Botar Dumitru, Fiii Romanațiului, Edit.,,Lotus-Co.”, Craiova-1996.
,,Dr.Petre Coteț Laureat al Facultății de medicină din Paris, Medalia de bronz, Fost
medic al Așezăm. Brâncov.119 Medicină Generală, Raze X, Caracal, str. Carol, Nr.29
Casele d-lui Bibiță Varlam‖
Prin decizia provizorie nr. 2694 din 30 ianuarie 1941 ,,se numesc în funcțiunea de
primar și ajutor de primar, persoanele arătate mai jos, la orașele reședință de județ din
țară, precum urmează: La orașul Caracal, D-l Petre Coteț, ca primar, în locul d-lui prof.
Gh.Constantinescu, iar d-l Cosa Dumitru ca ajutor de primar, în locul d-lui Alex.
Constantinescu120.”
Ziarul ,,Romanațul’’, din 1mai 1941 relatează despre schimbul de scrisori dintre
Matlaszek, directorul Comisiei Americane de ajutor pentru polonezi și medicul Petre
Coteț, primar al orașului Caracal la acea dată.
A funcționat ca primar, până în 14 decembrie 1941, când a fost înlocuit cu
avocatul Vintilă Niciu. Ziarul ,,Romanațul’‘, nr.22-23 din 10 octombrie 1943 scria despre
doctorul Coteț: ,,Pentru culpa de a fi adresat Președinției Consiliului de Miniștri,
Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Culturii
Naționale numeroase reclamațiuni care s’au dovedit
neîntemeiate, împotriva Prefectului județului Romanați
și a Primarului orașului Caracal- Doctorul Petre Coteț
din Caracal, a fost internat în lagăr.’’
În nr. 1-4, din 1-15 ianuarie 1944, ziarul
,,Romanațul‘‘ relata reîntoarcerea dr. Coteț: ,, D.
Dr.Coteț după trei luni de lipsă din orașul nostru s’a
reîntors la Cabinetul D-sale din Caracal str. Carol 29
reluându-și activitatea.’’
Nu credem că a fost internat în lagăr, ci trimis pe
front, pentru că tot ziarul ,,Romanațul‖ , nr.17-20
din 1-15 mai 1944 scria: ,,Dr. PETRU COTEȚ,
Medicină Generală, venit recent de pe front și-a reluat
consultațiile la cabinetul său din Caracal, str. Carol Nr.
Fişa matricolă penală a lui
29”.
Petre Coteţ
În 1949 a fost condamnat 15 zile pentru ultraj.
Pe 13. 1V.1951, întocmește o declarație, cerută de Comisariatul militar Caracal ,
pentru fișa sa, în calitate de ofițer rezervist:
,,Declarație
Subsemnatul, doctor Coteț Petre profesionist liber,- medic- în Caracal, str.V.
Roaită, nr.5, medic locotenent de rezervă, fiul lui Ștefan L. Coteț, agricultor cu 15
pogoane la Hotărani-Romanați, la cinci copii. Eu am renunțat la dreptul de moștenire și
astfel nu posed nicio brazdă de pământ arabil. Tata a decedat. Nu fac parte din nicio
organizație politică, pe baza legii Electorale, ca ( nedemn ?) politic timp de opt ani, adică
până în 1955 pentru că am fost primar al orașului sub Antonescu, propus de orășeni.
Căsătorit cu Olga Cociu, fiică de salariați, fără niciun fel de avere. Am un copil, Petrișor,
în vârstă de 17 ani, elev de liceu... Nici soția, nici fiul nu se ocupă cu politica. A fost
refuzat la U.T.M. pentrucă este fiul meu, considerație fără valoare pentru că însăși
conducătorii Lenin și Stalin au afirmat și repetat că nu se ține socoteală și nu se face o
119
Așezămintele brâncovenești- au fost fondate în 1835-1838, fiind o ctitorie a Saftei
Brâncoveanu.Erau situate în inima centrului istoric al Bucureștiului. Demolate în 1984, pentru a fi creeat centrul
civic al Capitalei.
120
Monitorul Oficial al României, p.I., nr.32 / 7 febr. 1941, pag.582.
vină copiilor pentru originea sau ideile părinților lor. Soția se ocupă cu menajul și
creșterea copilului, sarcini destul de grele , întrucât un cabinet medical cere multă muncă
în special pentru curățenie. Toată averea mea se reduce la un loc de casă în orașul
Caracal, str. Elena Pavel, no.1, un teren de umplutură refuzat de Cercul Militar când i-a
fost oferit de primărie în mod gratuit, tocmai din cauza umpluturei adică o clădire ar fi
foarte costisitoare din cauza fundamentului. Eu sper să ridic acolo o clădire modestă.
Caracal, 13.IV.1951.
Semnătura‖.
Pe baza mandatului de arestare nr.101 din 1957, este prevenit pentru faptul de
uneltire, art. 209 c.p. La 8.IX.1957 a fost arestat de Securitatea Craiova, iar pe baza
mandatului nr. 184 / 58 și hotărârea judecătorească 116 / 58, a fost condamnat de către
Tribunalul Militar din Craiova, la 20 ani de închisoare. Data începerii pedepsei – 8
septembrie 1957.
A fost închis la Jilava, Galați, Botoșani și Văcărești.
Pe 24.XII.1961 a decedat în Spitalul Penitenciar Văcărești și înregistrat la Sfatul
Popular N. Bălcescu sub nr. 1982 / 961. Familiei i
s-a comunicat decesul pe 18.I.1962.
NICIU, VINTILĂ – CONSTANTIN V., 1941,

decembrie 14 – 1944, octombrie 25, primar.
S-a născut în Craiova, la 30 aprilie 1911, ca
fiu al lui Vintilă Niciu ,,de profesie magistrat ( n.n.
viitor prefect al județului Romanați și primar al
orașului Caracal ) și al Demetrianei V.Niciu”.
Această fotografie, apărută în ziarul
,,Romanațul’’, din 14 Noembrie 1937 era însoțită de
o frumoasă prezentare a avocatului Vintilă V. Niciu:
,,Președintele Societății ,,Generala’’, Membru al
Partidului Național-Țărănesc. Avocat cu o
numeroasă clientelă; spirit combativ și intelligent;-
înzestrat cu o cultură aleasă și de o cinste și
modestie remarcabile, este una din marile speranțe
ale orașului nostru. Deși dintr-o familie aleasă,
totuși legat prin descendenții [sic!] săi-având trei
generații de avocați înaintea sa și prin profesiunea sa de sufletul țăranului este un mare
iubitor al țăranilor în rândul cărora se bucură de multe simpatii”.
La 21 octombrie 1940, prin decizia ministerială, nr.19.710 ,,d-l Alexandru
Constantinescu se numește în funcțiunea de ajutor de primar la orașul de reședință de
județ, în locul d-lui Vintilă V.Niciu, demisionat.‘‘121
,,Prin decizia ministerială Nr. 35.254 din 13 decembrie 1941, d-l Vintilă Niciu,
actualul ajutor de primar la orașul reședință de județ Caracal, se numește în
funcțiune de primar al aceluiași oraș în locul d-lui dr. Petre Coteț, pe ziua de 14
Decembrie 1941.’’122
Ziarul ,,Romanațul – Oltul’’ din 1- 8 ianuarie 1942, publica articolul ,,Schimbarea
dela Primărie‘‘, în care se aprecia noul primar ,,tânărul nostru primar V.V.Niciu:
121
Monitorul Oficial al României, p.I, nr.250 / 25 octombrie 1940, pag. 6097.
122
Monitorul Oficial al României, p.I, nr.300 / 18 decembrie 1941, pag. 7878.
,,Inteligent, cu o bună
situație materială,
care-l pune la adăpost
de tentații, coborând
dintr’o familie cât se
poate de onorabilă,
fără să fi ocupat nicio
demnitate până în
prezent, a știut totuși
să-și cucerească și
dragostea și buna
apreciere a
concetățenilor săi,
printr-o conduită de o
prematură seriozitate
atât în intimidate, cât și
în vileag.
În numărul din
15 martie 1943, ziarul Ziarul Romanaţul-Oltul din 15 martie 1943
,,Romanațul – Oltul‘‘
prezenta ,,un tablou al înfăptuirilor deja duse la bun sfârșit, de către primarul Vintilă
V.Niciu”. Spre exemplificare prezentăm câteva ,,lucrări de investițiuni la Primăria
Caracal.Intreprinderile Comunale:
1.Reparațiuni la furgoane lei 20.000.-2.Forarea puțului Nr.3 pentru mărirea
debitului de apă potabilă lei 2.697.408.-3.Conducte pentru alimentarea cu apă a străzii C.
Filipescu lei 1.444.829.-4. Refacerea în regie a instalației electrice din cablul subteran în
fir aerian 1.873.350.-5.Repararea motorului Nr.4 din uzina electrică, lei 1.033.000.-
6.Repararea motorului Nr.1 din uzina electrică lei 82.000.-7.Procurarea a trei curele
pentru motoare lei 5000.- 8.Canalizarea străzii C.Filipescu și str. Gl.Eremia Grigorescu
lei 1.696.443.-9.Repararea generală a motorului Nr. 1 din Uzina Electrică lei 1.417.200.-
10. Desnisipirea și curățirea puțurilor Nr.1 și Nr.2 dela uzina de apă lei 170.000.- 11.
Construirea a trei care standard pentru serviciul Salubritate lei 96.372.-12.Construirea a
5 sănii pentru serviciul salubrității lei 15.000.-13.Repararea roabelor de strâns gunoiu
pentru serviciul salubrității lei 18.000.-14. S’a renovat și modificat remiza dela salubritate
pentru atelierele comunale și s’au procurat sculele necesare și materiale lei 350.000”.
Ziarul ,,Romanațul’’, nr. 9, din 1 mai 1943, scria despre sărbătorirea zilei
,,Națiunii’’, la Caracal, prezentând pe scurt discursul lui V. Niciu, primar în funcție al
Caracalului:
,,ZIUA NAȚIUNII
Domnul Primar al orașului Caracal avocatul V.Niciu, într-o cuvântare substanțială după
ce a făcut un scurt istoric al legăturilor noastre: economice, politice, culturale și militare
cu Germania, a îndreptat un simțit apel către camarazii dela sate, cerânu-le să fie
purtători de cuvânt ale celor auzite, canalizând opinia publică, în sensul că nimic nu
trebue precupețit, până la biruința totală: distrugerea bolșevismului, în vederea clădirii
României mari, de mâine”.
Pe 12 noiembrie 1943 V.V. Niciu se căsătorește în Caracal cu Valeria – Teodora
Petrescu, iar după cum anunță ziarul ,,Romanațul’’, nr. 26- 27 din 15 noiembrie 1943
,,Duminică 21 noiembrie 1943 în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Caracal va
avea loc celebrarea cununiei religioase a simpaticei și drăgălașei domnișoare Puia, fiica
Doamnei Maria D. Petrescu, proprietară, cu tânărul și simpaticul avocat d. Vintilă V.
Niciu primarul orașului Caracal. Asistă ca nuni D-na și D-l consilier Mircea Niciu.’’
Primariatul său, început în
14.XII.1941 s-a încheiat pe 25. X.
1944, fiind înlocuit, prin decizia
ministerială Nr.16.056, din 25
octombrie 1944, cu Lt. Col. în
retragere Nițescu I. Ștefan.
După Al Doilea Război
Mondial, în timpul regimului
comunist a avut mult de suferit. În
anul 1950 a fost propus de către
Direcția Regională a Securității
Poporului ( D. R.S.P. ) Craiova să
fie încadrat într-o Unitate de Muncă
pe timp de 18 luni. Iată motivele:
,,A fost cu toate partidele. În
regimurile trecute a fost agent
secret al Siguranței, lucrând contra
Mișcării Muncitorești legale. În
prezent lansează zvonuri și pune
mari piedici politice și ad-tive.’’123
A decedat conform actului
de deces nr.395 din 21 martie 1974
înregistrat la Comitetul executiv al
Consiliului popular al municipiului
Craiova.124 Locul de veci al lui Vintilă Niciu, cimitirul din
Caracal
Proiectarea în universalitate a creației populare din Romanați de către

George Breazul
Prof. Ninel Iulian Nicolae
O necesară carte a personalităților reprezentative ale ținutului Romanaților ar

trebui să înceapă cu cea mai ilustră figură – George Breazul (1887 – 1961). Muzicianul
comemorat la 130 de ani de la naștere, a înscris numele comunei natale Amărăștii de Jos
și al județului Romanați nu numai ca loc al descinderii dar și prin valorificarea
spiritualității populare a unei puternice vetre folclorice. Astfel creații populare oltenești au
ajuns la dispoziția cercetătorilor români și europeni ai timpului, ele conducând la
importantele studii ce-l proiectează printre cei mai importanți etnomuzicologi europeni
ai primei jumătăți a secolului trecut – Muzica oltenească și Idei curente în cercetarea
cântecului popular Moduri pentatonice și prepentatonice. Sunt două dintre lucrările sale
care au fost traduse și în limba franceză și alcătuind cel de-al V–lea volum din cele șase ale
Paginilor din istoria muzicii românești.
123
www.cnsas.ro / documente / colonii
124
S.J.A.N.Dolj, Col. Registre de Stare Civilă, Craiova, Reg. 1 / 1911, pag. 97.
În pofida faptului că numele lui și al comunei natale Amărăștii de Jos apar în
prestigioase enciclopedii europene, savantul a cam fost dat uitării de specialiștii români din
ultima vreme, casa natală i-a fost dărâmată și forurile culturale din Oltenia l-au dat uitării,
deși a fost un colaborator constant al editurii Scrisul Românesc, unde a inaugurat și
coordonat colecția Melos.
Amintim câteva dintre marile enciclopedii europene în care este proiectată
personalitatea lui George Breazul: Die
Musik in Geschichte und Gegenwart,
Allgemeine Enzyklopädie der Musik, articol
semnat de celebrul etnomuzicolog Erich H.
Müller von Asow, 1952; Balşaia Sovetskaia
Enţiklopedia, ediţia a II . a, 1953; Musik
Lexikon, Hamburg, 1955, Encyclopédie de
la Musique, Paris, Ed. Fasquelle, 1958,
Enciclopedia della musica, Milano, 1963;
Zenei Lexikon, Budapesta, 1965,
Enciclopedia Storica Torino, 1966, Riemann
Musik Lexikon, 1972; Kurzgefaßtes
Tonkünstler – Lexicon, 1974; Baker’s
Biographical Dictionary of Music, London,
1978; The New Grove Dictionary of Music
and Musicians, 1980, Musiklexikon –
Personen, 1981; Larousse – Dicţionar de
mari muzicieni, tradus din limba franceză,
2000; The New Grove Dictionary of Music
and Musicians, 1980, şi vol. 4, 2002 etc.
Unele enciclopedii europene îi
citează numele în articolele dedicate
României, ca principal reprezentant al
George Breazul, un fiu al Romanaţilor
istoriografiei muzicale din țara noastră,
dintre care trebuie amintite măcar cele mai importante: La Musica, parte prima,
Enciclopedia Storica tome IV, 1966, The New Grove – Dicionary of Music and Musicians,
vol. XVI, 2002.
Trebuie consemnate și câteva enciclopedii străine în care George Breazul prezintă
considerațiile sale pertinente despre muzica românească: El Folclore musical rumano; în:
Boletin latino – americano de musica, Montevideo, 1937, Muzica românească; în: Serdika,
Sofia, 1943, La Enciclopedia dello spettacolo, 1954.
Un loc aparte în preocupările fiului Romanaților îl ocupă prezența muzicii
românești în străinătate: L’Europe orientale, Paris, 1936, Encyclopédie de la Musique,
Paris, 1961.
Un proeuropean convins la vremea când ideea Europei Unite plutea doar în aer,
cunoscător al marilor cuceriri în domeniul etnomuzicologiei și didacticii muzicale din
Germania și din alte țări europene ale epocii, George Breazul investighează circulația
creației mozartiene în țara noastră, în cartea lansată la Viena, în 1957 - La bicentenarul
naşterii lui Mozart, 1756 - 1956, tipărită în 1957 precum și altoirea muzicii occidentale în
spiritualitatea românească în monumentalele cărți Muzica românească de azi, din 1939 și
Patrium Carmen Contribuţii la studiul muzicii româneşti, tipărită la Craiova, în 1941.
Muzicologul a urmărit cu o consecvență exemplară prezența muzicienilor
europeni în viața muzicală românească: dirijorii Felix Weingartner, Hermann Abendorff,
pianistul Wilhelm Kempff, Feruccio Busoni, Thibaud etc. și creionând marile festivaluri
închinate unor mari muzicieni: Beethoven, Wagner, Debussy sau unor mari culturi
europene: Festivaluri de muzică cehoslovacă, Festivaluri de muzică poloneză și altele.
Etnomuzicologul a pus temeliile celei dintâi Arhive Fonogramice din țara
noastră, pusă încă de la înființare în relație cu instituțiile asemănătoare din țări europene, a
oferit în dublă notație muzicală, bizantină și liniară prima și prestigioasa colecție de
Colinde „scoasă de Fundaţia Culturală Regală Principele Carol‖, republicată de Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1993 – și a fost preocupat de folclorul și viața muzicală din
Basarabia și Bucovina. Printre ele merită a fi citate următoarele materiale: Din aspectele şi
nevoile vieţii muzicale basarabene din 1929, Culegerea cântecelor populare bucovinene
din 1941, Muzica populară transnistreană din 1941, Contribuţii la studiul folklorului
muzical al românilor transnistreni din 1942, Probleme ale educaţiei muzicale în Basarabia
şi Bucovina și exemplele ar putea continua.
Prin George Breazul educația muzicală din țara noastră a fost apreciată în
Congresul internațional de la Praga un adevărat model pentru Europa. Reprezentantul
Japoniei la această manifestare internațională a cerut manualul său pentru clasa a IV –a
pentru a-l duce ministrului Învățământului nipon ca model pentru felul în care știu dascălii
români să-și crească „puii de români‖ – cum inspirat i-a numit pe copiii țării noastre.
Reprezentantul României la această prestigioasă manifestare internațională a expus
manualele, culegerile sale de cântece, programele și lucrarea Un capitol de educaţie
muzicală, Extras din Omagiu lui Constantin Kiriţescu, tipărită și în limba germană în 1937.
De asemenea și-a expus noua sa concepție în lucrarea – L’éducation musicale trait d’union
entre les peuples. Rapports et discours sur l’éducation musicale dans les diverses pays. -
Educaţia muzicală – element de înfrăţire între popoare.
Amintim faptul că lui George Breazul școala românească datorează cele mai
valoroase manuale nu numai pentru educația muzicală, dar chiar și pentru alte
discipline școlare, Cărțile de cântece pentru clasele I, a II – a, a III – a, a IV - a secundară
de băieţi şi fete, cu desene de Demian, tipărite la Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1931,
1932 și 1933 și Cărțile de cântece pentru copii, clasa I primară, clasa a II - a, a III – a și a
IV – a, cu desene de Sirin, tipărite tot la Craiova, în 1937, confirmând concepția cea mai
înaintată din Europa timpului privind modul de educare a copiilor. Această concepție
înaintată este evidențiată de mulți specialiști din țări occidentale, Franța, Germania, Belgia,
Austria, Cehia, Anglia, începând cu Amedée Gastoué Ernest Closson, Erich H. Müller von
Asow, Josef Bartoš, F. J. Fétis, Karl Egon Glückselig, Leo Kestenberg, Wolfgang
Schmieder, Anna Georg Schünemann ș. a.
De aceea profesorul de metodica educației muzicale de la Universitatea Națională
de Muzică din București, Vasile Vasile, a pledat și pledează în continuare pentru a
valorifica succesele obținute de Breazul în urmă cu opt decenii și a integra conceptul său în
actuala educație artistică a elevilor - Repere româneşti şi europene ale curriculumului de
educaţie muzicală, în: Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1994.
Crescut în Seminarul Teologic de la Râmnicu Vâlcea, profesorul nu uită
problemele muzicii bisericești: Muzica primelor veacuri ale creştinismului, Implicaţiile
educative ale muzicii bisericeşti, Muzica gregoriană și nu uită de cei doi mari reprezentanți
ai acestei muzici, cărora le consacră câte o monografie: Gavriil Musicescu, D. G. Kiriac
Studiile sale consacrate unor proeminente figuri ale muzicii românești sunt
indispensabile oricărui cercetător al domeniului: Anton Pann, Alecsandri şi muzica, Ciprian
Porumbescu; Gavriil Musicescu, Iacob Mureşianu, Eusebie Mandicevschi, Kiriac şi Vidu,
Alfonso Castaldi, Ion Nonna Otescu, Constantin C. Nottara, Theodor Brediceanu, Ioan D.
Chirescu, Sabin V. Drăgoi, Mihail Jora, culminând cu George Enescu.
Decidenții destinului educației muzicale românești, unul din cele mai precare din
toată Europa și din istoria învățământului din țara noastră ar face bine să cunoască Referatul
pentru introducerea ansamblului coral în activitatea şcolară, pentru că aici este subliniată
importanța socială, psihologică, intelectuală, morală, estetică, pedagogică a unor asemenea
activități care constituie cele mai benefice acţiuni pentru legătura școlii cu familia și cu
viața culturală a comunității, ca urmare a sistemului educațional preconizat de eminentul
pedagog viața artistică școlară și în genere educația muzicală din țara noastră atingând
cotele cele mai ridicate, cu mari beneficii în evoluția culturii românești.
Numele lui a înscris și pe cel al comunei natale Amărăștii de Jos și al județului
Romanați în enciclopediile românești, dintre cele muzicale meritând a fi amintite cele
semnate de Viorel Cosma, Constantin Catrina și Luminița Vartolomei, iar dintre cele
destinate etnomuzicologilor - cea a lui Iordan Datcu, dar și în studii și lucrări de sinteză,
precum Hronicul muzicii românești al lui
Octavian Lazăr Cosma.
Printre scânteierile folclorice din
Romanați imortalizate de George Breazul
merită amintite măcar cele „culese și notate de
autor, din satul său natal, Amărăștii de Jos,
jud. Romanați” din monumentalul volum
amintit Patrium Carmen, la care trebuie
adăugate și cele ce se găsesc printre cele
11.000 de fișe pe care a imortalizat cântece
populare românești.
Personalitatea fiului Romanaților a
fost conturată de cei mai mulți dintre discipolii
săi, dintre care vom reține: Gheorghe Ciobanu,
Titus Moisescu, Ioana Ștefănescu, Petre
Brâncuși, Gheorghe Oprea, Octavian Lazăr
Cosma,
Viorel
Cosma,
dar și de mari cărturari de talia lui Nicolae Iorga,
Alexandru Rosetti, Adrian Maniu, Octav Onicescu si
Profesor Dumitru Botar din Caracal în cartea sa ,,Fiii
Romanatiului‖ editura Lotus-Craiova 1996.
Activitatea sa multiplă, etnomuzicolog,
bizantinolog, critic și istoric muzical, pedagog,
unanim recunoscută de marii muzicologi europeni
este prezentată de monografia pe care i-a dedicat-o
profesorul universitar Vasile Vasile şi ar fi o onoare
pentru forurile culturale din Caracal să facă efortul
pentru tipărirea acestei lucrări ce va ajuta pe cei
interesați să cunoască una dintre cele mai importante
personalități din Romanați.
DIN PRESA ROMANAŢEANĂ DE ALTĂDATĂ (I)
Dumitru Botar
Informaţiile mărunte cuprinse în coloanele ziarelor de altădată pot fi de un real

folos cercetătorilor pasionaţi de istoria locală. Vom prezenta în paginile acestei reviste
câteva episoade în care se face vorbire despre romanaţeni care au lăsat urme, în speranţa
că vor lua aminte la faptele lor şi cei de azi.
Generozitate. ,,Doamna MARIA C. A. MITESCU, proprietară în comuna

ENOŞEŞTI – ROMANAŢI, a donat suma de 50000 lei pentru a doua sală de clasă din acea
comună. Domnişoara OPRICA DATCU învăţătoare în ENOŞEŞTI, în numele sătenilor şi a
micilor şcolari aduce mulţumiri dnei Mitescu. Acest fapt ar trebui imitat şi de alţi
proprietari” ne spune ziarul ROMANAŢUL din 26.06.1927.
Căsătorie. Tot ziarul ROMANAŢUL (26.11.1927) ne informează că abonatul său
,,dl. ILIE NICULESCU
[Nicolaescu, n.n.] advocat din
ARCEŞTI s-a căsătorit cu d-şoara
ECATERINA, fiica simpaticului
nostru abonat dl. GRIGORE
CONSTANTINESCU, învăţător la
MORUNGLAV‖. Socrul mic de care
se face vorbire este cunoscutul om
politic liberal, care pe stradă şi în
Parlament umbla în costum naţional
fapt pentru care prietenii l-au
denumit ŞUBĂ, sub acest nume era
Învăţătoarea Ecaterina Nicolaescu de la Şcoala
inconfundabil, o figură pitorească, Izvoru prin 1930
unică în ROMANAŢI, fiind
considerat chiar Moş Roată al acestui judeţ.
Dimitrie Christide. Personalitate politică, dar mai ales culturală de mare calibru
din ROMANAŢI, fost prefect al acestui judeţ, iar pe plan cultural iniţiatorul multor
spectacole muzicale şi conferinţe la Teatrul Naţional din Caracal, cu un conac superb la
Dobrosloveni. A fost omul care s-a ocupat de ELVIRA GODEANU, în perioada când
aceasta s-a aflat la Caracal, prin 1920, simţindu-i fiorul artistic pe care l-a demonstrat mai
târziu ca societară a Teatrului Naţional – Bucureşti.
În acest conac, în liniştea satului, aflăm că în această perioadă (ROMANAŢUL –
20.03.1927) a compus o prea frumoasă romanţă VIS DE MAI, pe admirabilele versuri, ale
d-şoarei poete LILLY PETRESCU, din Caracal.
*
Primarul CONSTANTIN MUSTAŢĂ a fost poate cel mai terfelit dintre toţi care au
trecut pe la primăria Caracal, pe bună dreptate, afacerile lui dubioase fiind prezentate de
presa locală cu lux de amănunte. Prin activitatea sa de primar a furnizat muniţie destulă
adversarilor care nu l-au menajat, dimpotrivă au pus tunurile pe el, aşa cum se poate vedea
şi dintr-o notă apărută în LUMINA SATELOR (17.02.1919), de data aceasta nu pentru
corupţie, ci pentru indiferenţă sau „somnolenţă‖ cum precizează cel care face observaţiile
respective.
Este vorba de
grămezile de gunoi care
zăceau chiar în centrul
oraşului, care nu doar
împiedicau circulaţia
locuitorilor, dând un
aspect urât, dar erau şi un
focar de epidemii. Pe
bună dreptate se întreabă
cronicarul respectiv: „Ce
face dl. primar? Aşteaptă să se încingă gunoaiele spre a încălzi atmosfera din jurul
domniei sale în vederea alegerilor‖. Şi tot el continuă: „Îmbracă-ţi haina datoriei d-le
Primar şi coboară puţin scările (măturate de rochiile nenorocitelor care vin să ceară milă)
în mijlocul cetăţenilor să le asculţi durerile şi să-ţi faci datoria. DORMIŢI MAI PUŢIN ŞI
LUCRAŢI MAI MULT”.
*
Tot în LUMINA SATELOR (10.02.1919), IANCU OROVEANU, cel mai mare
dintre fraţii OROVENI, cu conac la DOBRUN, tatăl lui TUTU OROVEANU, căsătorită cu
dirijorul GEORGE GEORGESCU, devenită TUTU GEORGESCU, povestea în decembrie
1916, la Bucureşti apropiaţilor din Caracal, cum în tovărăşie cu Jean Popescu şi Mustaţă au
băut la prefectură în noaptea de miercuri 09.11.1916, în ajunul intrării nemţilor în Caracal,
ultimul rest de şampanie din oraş. Fapt ce justifică faptul că Jean Popescu a uitat că a luat
în automobilul judeţului care la Roşiori de Vede devine proprietatea sa, valiza şi blana
dirigintelui poştei N. Paisescu.
*
Ziarul SORCOVA (22.01.1923) îl „sorcoveşte‖ pe celebrul om politic, învăţătorul
GRIGORE CONSTANTINESCU, deputat liberal, supranumit ŞUBĂ (după ţinuta
vestimentară, port naţional) una din figurile pitoreşti ale judeţului Romanaţi. Acest
învăţător din
Morunglav a absentat
de la clasă în anul
şcolar 1921-1922, 90
de zile fără concediu,
iar în acest an şcolar 5
luni şi continuă a
absenta fără concediu
sau delegaţie specială
aprobată până azi. Exploatează două păduri în asociaţie: Şerbăneşti (Vâlcea) şi Morunglav.
Ca preşedinte al Comitetului de Construcţii a lăsat ca lemnele destinate arderii cărămizii să
fie duse la dl. Vasile D. Ion, fără nici un rost. Este ţinut diriginte la şcoală, deşi nu
funcţionează de un an, primeşte leafa întreagă fără să fie învăţător. În 30 de ani de
învăţământ într-o comună cu o populaţie şcolară destul de mare anual au absolvit foarte
puţini (5).
Cel care semnalează aceste fapte, încheie precizând că a făcut şi face speculă cu
pământurile ţărăneşti. Sinceri să fim nu-l credeam în stare pe ŞUBĂ de aşa ceva, dacă este
adevărat, dar cititorii au aflat de un altfel de învăţător şi om politic.
*
Un anunţ care a zguduit lumea medicală din România şi Romanaţi îl găsim în
VREMEA (12.02.1933) din care aflăm că renumitul medic ANIBAL TEOHARI, o glorie a
ştiinţei medicale româneşti şi fala judeţului nostru, născut la CIOCĂNEŞTI, proprietatea
părinţilor săi, s-a sinucis. Şi-a tras un glonte în tâmplă din cauza unor neînţelegeri de ordin
familial (vezi CONACE DIN ROMANAŢI, Ed. Hoffman, 2015, ediţie definitivă p. 30-32).
*
Din ECOUL ROMANAŢULUI (13.06.1920), aflăm de o grevă a birjarilor din
Caracal. Autoritatea comunală dorind să golească Cadrilaterul de soborul birjarilor, care
acopereau peisajul din centru, în special cel verde, a cerut îndepărtarea lor, deşi birjele
reprezentau ceva
pitoresc. Tot e
monoton oraşul nostru
au spus birjarii, dar să
mai dispară punctele
negre mişcătoare de
aici, faimoasele birje.
De fapt spuneau
birjarii că în toată ţara
staţia birjelor este în
centru, aici sunt
hotelurile, cafenelele, restaurantele, unde poposesc şi de unde pleacă clienţii birjelor, ori un
om grăbit care are nevoie de birjă ştie unde s-o găsească. Aşa că nu ar fi potrivit ca tocmai
oraşul nostru să facă excepţie, dăunătoare publicului. În final primăria oraşului le-a dat
dreptate.
*
Ziarul VREMEA (18.12.1933) ne informează că OCTAVIAN GOGA a suferit o
operaţie de
apendicită, starea
lui fiind bună
putând să se
restabilească în
curând. De reţinut
că operaţia a fost
făcută de un
romanaţean din
Fălcoi, medicul
AMZA JIANU din neamul Jienilor. Era fiul lui ZUŢĂ JIANU şi strănepotul lui AMZA
JIANU, fratele mai mare al haiducului.
POPESCU – GLOBUL. Gheorghe Popescu – Globul, mare comerciant în Caracal, a
împodobit 10 icoane mari de la tâmpla și sânii catedralei - ctitoria Jienilor, precum și
iconostasul cu frumoase perdele de mătase, artistic tăiate și tivite cu galon de aur. ,,Fiindcă
astfel de gesturi de atenție pentru sfânta Casă a Domnului se arată din ce în ce mai rar și
ceea ce este mai ciudat tocmai la cei mai bogați, menționăm fapta vrednicului nostru
concetățean spre laudă și bună pilduire.”
Știrea ne parvine din ziarul VREMEA, nr.52/24 IV 1932, iar negustorul de care se
face vorbire era Gheorghe Popescu – Globul, cu cel mai mare magazin de manufactură din
Caracal cu numele de GLOBUL DE AUR. Era din Craiova, dar prin negustorie se stabilise
în Caracal, căsătorindu-se aici cu renumita pictoriță HORTENSIA POPESCU, cea care a
ilustrat printre altele revista DOMNUL DE ROUĂ.
O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA

(III)
Prof. Dr. Ștefan GRIGORESCU
Radu-Șerban Vodă, care îl socotea ,,vlastelin‖ și ,,din casa domnească‖ pe Radu

Buzescu, căruia îi și botezase fiul19, a dat și alte hrisoave de întărire a moșiilor Mănăstirii
Dobrușa. Astfel, la 20 aprilie 1604, voievodul a întărit mănăstirii toate moșiile ei: Crivina,
Poiana Ciolanului, Brăeștii, Fumurenii și Poienile Mamului. Voievodul întărise acele ocine
și după ce văzuse cărțile domnești date Dobrușei de către Neagoe Basarab, Vladislav al
III-lea și Petru-Vodă cel Tânăr, iar hrisovul menționa: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Radul
voevod și domn a toată Țara Ungrovlahiei, nepotul răposatului și prea milostivului
Băsărab voevod. Dă domnia mea această carte a domniei mele sfântului și
dumnezeescului lăcaș și mânăstire numită Dobrușa, unde este hramul Preacuratei
stăpânei noastre de Dumnezeu născătoare și pururea Fecioară Maria și cinstita ei
Vovidenie, ca să-i fie ocină la Crivina, Prundul Graurului jumătate, <pe care> au
hotărnicit-o și au împărțit-o cu Murgeștii, încă din zilele bătrânului unchiu al domniei
mele, Băsărab voevod, cu 12 boieri și cu hotarnic. Și am văzut domnia mea și cartea
bătrânului Băsărab voevod. Și atunci a fost cursul anilor 7006. Și iarăși să fie sfintei, mai
sus spusei mânăstiri Dobrușa, Poiana Ciolanului toată, pentru că e veche și dreaptă ocină
și de moștenire, sfintei mânăstiri, iarăși încă din zilele bătrânilor domni și a răposatului
Vladislav voevod. Și am văzut domnia mea și cărțile mai sus spușilor domni, de moștenire
ale sfintei mânăstiri. Și iarăși să fie sfintei mânăstiri mai sus spuse satul Crivina tot cu tot
hotarul, pentru că a dat și a miluit <jupan> Badea și jupanița lui, Vlădae, încă din zilele
răposatului Vladislav voevod. Și a fost atunci cursul anilor 7031.[...] Și iarăși să-i fie
sfintei mânăstiri satul Brăeștii toți și cu tot hotarul, cât se va alege și patru sălașe de
ațigani, anume Stoica cu copiii săi și Radul cu copiii săi și Dan cu copiii săi și Crăciun cu
copiii săi, pentru că i-a dat însuși Stanciul spătar. Și iarăși să fie sfintei mânăstiri
Fumurenii și Poenile Mamului, pentru că aceste mai sus spuse ocine și ațigani le-au dat și
le-au dăruit și le-au miluit acești mai sus spuși boieri la sfânta mânăstire, încă din zilele
bătrânilor răposaților voevozi. Și am văzut domnia mea și cărțile răposatului Băsărab
voevod și cărțile răposatului Vladislav voevod și cartea lui Pătru voevod, fiul lui Mircea
voevod și cartea lui Alexandru voevod, cu mare blestem, însă au fost pătate și vechi și
19
Ștefan Grigorescu,Căpitanii lui Mihai Viteazul. Editura Univers Științific, București, 2011, p.67.
rupte. Apoi, domnia mea am întărit și am împuternicit și am înnoit cu această carte a
domniei mele, ca să fie sfintei mânăstiri ocină și de ohabă și călugărilor aflători la sfânta
mânăstire de hrană și de întărire și celor ce au dăruit, veșnică pomenire.[...]”20.
La 4 mai 1605, același Radu-Șerban a întărit Mânăstirii Dobrușa mai multe ocine
în Zlătărei, cumpărate de egumenul mânăstirii, de la Boba, popa Daniil, Mușat ș.a.
Hrisovul menționa că ,,au vândut oamenii aceste mai sus scrise moșii de a lor bunăvoe și
cu știrea tuturor megiașilor din răspântii și din deal și din vale și înaintea domniei
mele”21. În ambele hrisoave, primii amintiți în Sfatul domnesc erau tocmai protectorii
Dobrușei, anume Radu Buzescu mare clucer și fratele său, Preda Buzescu mare ban al
Craiovei.
În luna noiembrie a anului 1608, Radu Buzescu s-a îmbolnăvit și ,,a bolit‖ vreme
de un an și două luni, după cum el însuși mărturisea. La 10 ianuarie 1610, simțindu-și
sfârșitul aproape, marele clucer și-a făcut diata, lăsându-și averile copiilor și ctitoriilor sale
bisericești. Copiii urmau să primească două treimi (Radu), respectiv o treime (Maria) din
moșiile părintelui lor, precum și veșmintele și bunurile de preț. O grijă deosebită era
arătată celor trei așezăminte monahale, de la Cepturoaia (Căluiu), Stănești și Dobrușa.
Pentru aceasta din urmă erau lăsați 1000 de galbeni, de împărțit cu Mănăstirea Stănești,
pentru lucrările începute și neterminate. Mănăstirile urmau să primească și moșii, dacă ,,nu
să vor alege de sămânță coconilor noștri nici fătu, nici fată”. Diata menționa următoarele:
,,În numele Tatălui, al Fiului și a Sfântului Duh, amin. Adecă eu, robul lui Dumnezeului
mieu Iisus Hristos, jupăn Radul Buzescu clucerul, scriiu și mărturisescu cu gura mea și
dau în știre tuturor blagocestivilor domni oblăduitorii <Țării> Rumânești și vlădicilor și
episcopilor și tuturor boerilor și egumenilor și călugărilor și preoților și tuturor țăranilor
mari și mici. În vreme ce au fost cursul anilor 7117 noem.15 zile, trimisu-mi-au Dumnezeu
boală îndelungată, din care boală umplutu-am anu unu, trecut-am peste an și 8 săptămâni.
Deci căndu au fost în ani 7118 luna ghen.10 zile, văzându cum aciastă boală de la
Dumnezeu tot mă
slăbește și văzându cum
că se apropie schimbu
vieții, să-mi plătesc
datornicului datoriia,
deci într-acilea eu mi-am
tocmitu toată casa mea și
mi-am împărțitu moșăile,
satele, țiganii și toată
strânsoarea mea din
tinerețile mele până la
bătrânețe, coconilor
miei, cum să să știie cene
ce va ține după
petrecerea mea. Întăi Mănăstirea Dobruşa
mi-am alesu parte mie, să-mi fie la ișătul sufletului mieu 3000 galbeni, să să împarță pă la
săraci, pă la părinți călugări, popi care vor sluji și să vor ruga lui Dumnezeu pentru
20
D.I.R.,Veacul XVII.B, Vol.I, pp.117-119, doc.124.
21
Ibidem, p.165-166, doc.164.
păcatele mele, ca cini să va întămpla a lua milostenie, or orbu, or șchiopu, or cu ce daru
va fi, să zică Dumnezeu este sufletu mieu. Du aciia am dat la sfănta mănăstire la
Ceptoroaia, ce să zice Căluiului, unde iaste hramul Sfăntului Nicolae făcătoru de minuni,
1000 de galbeni, să săvărșească lucrul casăi lui Sfăntul Nicole, carere am începutu eu.
După aciia, iar dau la mănăstire di la Stănești și la mănăstire de la Dobrușa 1000 galbeni,
iar să lucreze lucrurele ce sănt neisprăvite și să dreagă ce le va trebui. După aciia, dau
coconei mele Marii din toate satele mele și din moșăe și de cumpărătoare, a treia parte și
de țigănie a triia parte, cum să ție coconu meu Radul 2 părți și cocoana mea Mariia a
treiia parte, iar din chelciug căt să va afla du preste totu, să ție coconu miieu Radu 3 părți,
ioar cocoana Marie să ia a patra parte. Iar haini căți se va afla, ce vor fi haine bărbătești,
să fiie toate ale Radului coconului, iar ce să vor afla haini muerești, să fiie ale coconii
Mariei. Iar de răndul satelor Străjăștii și Urleștii și părțile Dobrușei, ele au fost Străjăștii
jumătate și Orleștii jumătate și a șasea parte di Dobrușa, au fost ale soții mele cea dăntâi,
dispre Boldești date zistre. Deci căndu au fost la moartea ei, ea le-au lăsatu cu blestem să
fie mie. Eu într-aciia n-am vrut să las oamenii ei și verii ei într-un dășărt, ci am dat Hierei
log., tatăl Papei vist., aspri gata 35 000 și i-am dat Bărseștei di Votnău pentru 12 000
aspri și am dat jupânesei Marii a lui Gligore Boldescu 15 000 și 2 plășci de postav de
grana și o parte de Cioceni, cumpărată pentru 7 500 aspri, iar altă jumătate di Străjăști și
di Orlăști și a 6-a parte di Dobrușa, eu le-am cumpăratu de la Tudor log. și Dragomir
post., feciorii lui Lăudat log. din Vlădeni, însă jumătate di Străjăști drept 14 000 aspri
gata și jumătate di Orlești drept 6 000 aspri și a 6-a parte di Dobrușa drept 4 000 aspri.
Deci aceste sate, Dumnezeu nu dă rudii noastre di nu să vor alege dă sămănța coconilor
noștri nici fătu, nici fată, iale să rămâie aciastor 2 monastiri, Cepturoaia și Dobrușa. Însă
di nu să va alege sămănță di coconii miei și să va alege de nepoata mia Mara, cocoana
făținii-mieu lui Stroie stolnic jumătate, iar cealaltă jumătate din moșăile mele și ale
frățâni-mieu Stroe stolnic, să fiie mănăstirilor de la Cepturoaie și de la Stănești. Iar de nu
să va alege nimini de
sămănța noastră, nici
despre o parte, iar
moșăiele noastre să le
ție cine să va afla mai
di aproape, din
neamul nostru. Și așa
am tocmitu eu cu
gura mea, păn am
fost în toată mintea
mea, iar cine să va
ispiti a sparge, au a
strica, să fie
blestemat de 318
sfinți părinți di la
Nicheia și să aibă
parte cu Iuda și cu
Ariia. Sep.10 zile, leat 7118”22.
Fără îndoială cel mai însemnat protector al Mănăstirii Dobrușa din vremurile
medievale, Radu Buzescu23 mare clucer a răposat la 18 ianuarie 1610 și a fost înmormântat
în exonarthexul bisericii Mănăstirii Căluiu, unde piatra de mormânt glăsuiește: ,,Această
piatră pre groapa Radului Buzescul ce`au fost mare cliucer, ctitorul sfintei mânăstire, și
grea boală au bolit întru annu și 9 săptămâni și s`au pristăvit în luna lui Ghenar , 18 zile.
În zilele buonului Io Radul Voevod v let 7118, crugul soarelui 6, crugul lunei 12, e pacta
7”24.
După moartea lui Radu Buzescu, grija pentru Mănăstirea Dobrușa, ca și pentru
celelalte ctitorii bisericești ale neamului Buzeștilor, a trecut asupra urmașilor săi. Ultimul
frate, Preda, mare ban al Craiovei25, s-a stins tot atunci26, astfel că hrisoavele nu păstrează
legăturile sale cu Dobrușa. Deși în fruntea neamului Buzeștilor s-a așezat Radu, fiul
marelui clucer Radu Buzescu, ajuns și el mare ban, pentru scurtă vreme 27, puterea acestei
familii avea să scadă și odată cu aceasta, și grija față de ctitoriile sale, exceptând Căluiu,
necropola neamului. Astfel se face că, spre mijlocul secolului al XVII-lea, boierii și
moșnenii din vecinătăți au încercat în mai multe rânduri să încalce moșiile Mănăstirii
Dobrușa sau ale Buzeștilor. Două hrisoave din 30 septembrie 1622 arată că avusese loc o
judecată înaintea divanului, iar voievodul Radu-Mihnea întărise Mănăstirii Dobrușa, prin
egumenul Meletie, dreptul de a recupera un rumân, pe care îl revendicaseră fiii lui Badea
postelnic din Greci. Tot atunci, megieși ai acestora și ai egumenului primiseră carte
domnească, să caute martori care să adeverească faptul că un Neagul logofăt cu jupâneasa
Stanca dăruiseră ,,partea lor din Viișoara Sfintei Mănăstiri Dobrușa”28. Neamul Buzeștilor
avea să piardă mai multe moșii, inclusiv în Dobrușa. Sub domniile influențate de greci ale
22
Ibidem, pp.424-426, doc.377. Data corectă este 10 ianuarie 1610, ca la începutul diatei și nu 10 sept.1610, cum
s-a trecut greșit la final. Piatra de mormânt a lui Radu Buzescu arată că a răposat la 18 ian.1610, apoi boala izbucnită în
nov.1608 ținuse un an și opt săptămâni, adică până în ianuarie 1610 și nu până în septembrie. La fel, un act din 26 apr.1610
îl pomenea pe Radu Buzescu ca răposat (General P.V.Năsturel, Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia. În ,,Revista pentru
istorie, archeologie și filologie”, Organ al Societății Istorice Române. Vol.XII. Partea a II-a, 1911, București, Institutul de
Arte Grafice Carol Gobl, p.305).
23
Mare boier și al Țării Românești și mare căpitan de oști al epocii lui Mihai Viteazul, Radu Buzescu, originar
din părțile Romanaților, era fiul marelui armaș Radu Buzea și al jupânesei Maria. Împreună cu frații săi, Stroe și Preda
Buzescu, a constituit cea mai cunoscută ,,tripletă‖ din istoria medievală a românilor. A fost căsătorit prima dată cu Stanca
Boldescu, apoi cu Preda, fiica marelui ban Mihalcea Caragea. A fost rudă, prin alianță, cu Mihai Viteazul și cu Radu-Șerban.
În domniile lui Petru cel Tânăr, Alexandru II Mircea și Mihnea Turcitul a fost pribeag în Transilvania. Atestat ca postelnic
între 1575-1581, a fost mare comis în 1585, mare armaș în 1588 și mare spătar în 1593. La începutul domniei lui Mihai
Viteazul, pe care l-a sprijinit în luarea tronului, nu avea vreo mare dregătorie, devenind din 1595 până în 1600 mare clucer.
A participat la numeroase bătălii cu turcii, consemnate ca atare în Cronica Buzeștilor și l-a slujit pe Mihai Viteazul și în
numeroase misiuni diplomatice, până în Imperiul Habsburgic. În iunie 1601, a ridicat țara împotriva lui Simion Movilă,
înlăturându-l de pe tron și a contribuit decisiv, în 1602, la alegerea ca domn a lui Radu-Șerban. Sub domnia acestuia și-a
păstrat dregătoria de mare clucer, fiind însă primul în Sfatul domnesc, deși dregătoria sa nu era cea mai importantă în țară.
Tabloul său votiv se păstrează la Mănăstirea Căluiu, alături de al primei sale soții, Stanca. Vezi Ștefan Grigorescu,Căpitanii
lui Mihai Viteazul, pp.66-68.
24
General P.V.Năsturel, Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia, în loc.cit., p.305.
25
Ștefan Grigorescu,Căpitanii lui Mihai Viteazul, pp.63-65.
26
Preda Buzescu a bolit și el patru luni și jumătate și a răposat la 7 decembrie 1607 sau 1608. Inscripția de
mormânt de la Mănăstirea Căluiu menționează:,,Să se știe că această piatră pre groapa Predei Buzesculu ce au fostu Banu
Mare în Craiova și ctitoru sventei mănăstiri și grea boală au bolitu patru și jumătate [luni] și s-au prestăvitu în luna lu
dechevrie în 7 zile, în zile[le] bunului domnu creștinu Radul Voevod. Cursul anilor a fostu 71...[16...]‖. Vezi General
P.V.Năsturel,Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia, în loc.cit., p.305.
27
Radu, fiul lui Radu mare clucer Buzescu, a fost atestat ca postelnic între 26 iunie 1614-12 august 1631 și mare
ban între 23 martie-29 decembrie 1633, în timpul domniei lui Matei Basarab. Vezi Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor
dregători din Țara Românească și Moldova. Sec.XIV-XVII. Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p.132.
28
D.I.R.,Veacul XVII.B. Țara Românească.Vol.IV (1621-1625). Editura Academiei, București, 1954, p.198,
doc.210 și 211.
lui Radu-Mihnea, Alexandru Coconul, Alexandru Iliaș și Leon Tomșa, neamul pământean
al Buzeștilor n-a mai avut puterea politică, militară și economică din vremurile de glorie.
Radu, fiul marelui Radu Buzescu, deși scurtă vreme mare ban, la începutul domniei lui
Matei Basarab, a fost acuzat de stăpânire ,,în silă‖ a mai multor moșii, astfel că, la 22
febr.1625, după o judecată cu Mănăstirea Vieroș, Alexandru Coconul Voievod i-a luat a
treia parte de sat din Dobrușa, pe care a întărit-o Mănăstirii Vieroș, sub motivul că marele
clucer Radu Buzescu o luase ,,în silă‖, în domnia lui Mihai Viteazul 29. Încercând să
oprească intrarea altora în moșiile de la Dobrușa, Radu (al II-lea) Buzescu a adus și el la
judecată Mănăstirea Vieroș, cerând retrocedarea părții de moșie din Dobrușa. Un hrisov
din 22 ianuarie 1634, dat de către Matei Basarab, amintea că Radu venise cu pâră înaintea
domniei, zicând că părintele său dăduse egumenului Sava de la Vieroș ,,dedină pentru
dedină”, dar nu arătase cartea de întărire făcută părintelui său, de către Mihai Viteazul.
Cum egumenul Vieroșului arătase hrisoave de întărire din vremea altor domni, Matei
Basarab dăduse și el întărire Mănăstirii Vieroș în Dobrușa, iar Radu Buzescu fost mare ban
rămăsese ,,de lege”30.
Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (I)
Printr-o fericită întâmplare am intrat în posesia unui document excepţional. Este

vorba despre un manuscris de 8 pagini intitulat ,,Marius Bunescu. Bibliografie. Expoziţii
personale”. Documentul este scris de mâna pictorului, fiecare pagină poartă semnătura sa
în partea de jos şi a aparţinut profesorului slătinean Gheorghe Mihai, fost director al
Arhivelor Statului din Slatina şi un împătimit al
istoriei locale. Bănuim că documentul i-a
parvenit de la profesorul caracalean Crăciun
Pătru care, probabil, îl avea de la pictor cu care
s-a aflat în raporturi prieteneşti. În această
listă, Marius Bunescu face o trecere în revistă
completă a tuturor cronicilor plastice din presa
anilor 1919-1966 care fac referire la expoziţiile
sale. Cu alte cuvinte, pictorul ne indică peste
timp în ce direcţie va trebui să căutăm mărturii
ale activităţii sale artistice. Pornind pe acest
drum, am căutat la Biblioteca Academiei
Române din Bucureşti publicaţiile indicate de
artist, descoperind o parte din cronicile plastice
menţionate în document. Pentru anul 1919,
când Marius Bunescu a avut prima expoziţie
personală la Minerva (28. 02- 10. 04. 1919),
pictorul menţionează în documentul citat
următoarele cronici plastice, ziarele şi autorii:
1. N.N.Tonitza, Steagul, 18. 04.1919

2. Fulmen, Dimineaţa, 28. 03.1919 Marius Bunescu- ,,Autoportret”
3. Nichifor Crainic, Dacia, 25. 04. 1919
29
Ibidem, p.484, doc.500.
30
D.R.H.,B.Țara Românească.Vol.XXIV (1633-1634). Editura Academiei, București, 1974, p.266, doc.196.
4. Vasile Toncescu, Politica, 1. 05. 1919
5. Carol Ardeleanu, Neamul Românesc, 4. 05. 1919
6. N. Pora, Rampa, 9 05. 1919
7. R. Stâncă, Viitorul, 14. 05. 1919
8. Eugen Crăciun, Fapta, 22. 05. 1919
9. Pontius, Dobrogea Jună, 28. 05. 1919
10. Fr. Şirato, Sburătorul, 31. 05. 1919
Respectând grafia epocii, redăm câteva cronici dedicate artistului
romanaţean, sperând ca toate aceste mărturii să fie cândva adunate în volum.
Floriana Tîlvănoiu
,,EXPOZIȚIA BUNESCU- În sala de jos a palatului ,,Minerva‖, expune pictorul

Marius Bunescu rodul muncei sale din ultimii trei ani, vreo 130 tablouri, adunate în prima
sa expoziție personală. Bunescu nu este un necunoscut, amatorii îl cunoșteau de la
expozițiunile Tinerimei, la cari întotdeauna a participat, iar museul Simu posedă un
autoportret, care face onoare atât pictorului, cât și Museului. Totuși nu exagerez spunând
că expozițiunea actuală este prima afirmațiune mai puternică a pictorului, aceea care-l
consacră pe artist în rândul pictorilor noștri de seamă. De altfel este o mare diferență între
factura sa din trecut și cea de azi; iar succesul său actual i-l aduc tablourile recente, cari
poartă toate pecetea nouei facturi. Bunescu este un impresionist și încă în genul celor de
stil mare, ca Monet, Sisley; prin aceasta nu înțeleg a-l pune pe treapta acestora, dar afirm
cu siguranță că Bunescu calcă pe urmele lor. Tablourile lui nu
au pastă multă, și la prima vedere ai putea crede că sunt pasteluri. Efectele de lumină reies
din modul întrebuințării culorilor, iar nu
contraste isbitoare, căci în general culorile
sale sunt deschise ca și umbrele. Spre
deosebire de impresioniștii clasici, Bunescu
nu caută să redea efectul de lumină numai
prin contrastul de culori, dar și prin îmbinarea
și armonizarea lor.
Dar nu trebuie să se creadă că
Bunescu nu este un realist; din contră, ca toți
impresioniștii, el redă natura. Viziunea lui de
poet, care se impresionează și vibrează în fața
frumosului naturei, face ca să o redea în
pânză numai sub aspectele ei luminoase de
idealism. Atmosfera rece de iarnă, cu zăpada
de curând căzută, cu cerul întunecat, ce
desăvârșit este redată în pânzele cu no. 22 și
23! În general iernele lui Bunescu sunt de-o
rară frumusețe și de aceea amatorii s-au grăbit
să le rețină. Câtă variație de culori, în vederea
orașului Constanța dinspre port, având în
primul plan linia ferată, (No. 17). Acest
tablou este unul din cele mai bune ale
pictorului, are multă atmosferă și perspectivă, Marius Bunescu- ,,Trei graţii”
iar linia ferată din planul întâi pare că este în ființă înaintea privitorului. Cam de aceeași
valoare sunt pânzele No.13,15,16, 18, 20 33, 92.
Corăbii în port, No. 19, prezință mult interes, iar pânza de alături de ea, al cărui
număr îmi scapă, cu o largă perspectivă pe mare, este foarte frumoasă, dar este de o factură
mai veche, cu un colorit mai masiv. Foarte interesant, în actuala expozițiune a pictorului,
este că avem tablouri cu facturi deosebite, înfrățite între ele, din care vedem evoluția
artistului, fazele prin care a trecut pentru a ajunge la factura de azi clasic impresionistă.
Pânza cu No. 72, mică, dar caracteristică, este singura cu un colorit masiv; atât în corpul
tabloului, cât și cerul, No. 48, ca și tabloul cel mare, Drumețul, reprezintă epoca
evoluționistă în tablouri domină culorile masive, dar cerurile abundă de lumină, de
vibrațiuni calde, cu un colorit impresionist, în care azi artistul îmbracă tablourile sale
întregi.
Se face o critică
pictorului că-i place mult
lumina și că pune prea multă
minuțiozitate întru redarea
ei, neglijând tonalitatea
generală și perspectiva. Cred
că critica este nedreaptă,
probă tablourile No. 92,
Vedere din Cetatea- Albă,
86, Drum pe faleză, cari sunt
pline de căldură, de lumină,
în cari aerul vibrează, iar
perspectiva este imensă.
Ceea ce este exact, este că
Marius Bunescu- ,,Bărci la Sulina”
pictorul nu reușește în genul
analitic, în care trebuie să redea caracteristica lucrului pictat, de altfel, aceasta este în
general păcatul impresionismului. Și dacă la Bunescu se remarcă mai mult, aceasta este, că
s-a pasionat de ruinele Cetăței Albe și le-a pictat sub diverse aspecte și pe multe pânze.
Acolo unde intervine efectul de lumină, pictorul le-a prins și tabloul place; unde însă redă
numai ruine sau ziduri, nu reușește să le caracterizeze și de aceea valoarea lor este scăzută.
Sunt atâtea lucruri frumoase la expoziția d-lui Bunescu, încât i se pot trece cu vederea
aceste mici scăderi. [V. Toncescu]‖125
,,UN PICTOR DOBROGEAN- E Marius Bunescu- o veche cunoștință a
cititorilor Dobrogei June126. Temperamentul acela sensitiv, care-și petrecea timpul, mai
mult prin sălbătecia pitorească a malului mărei noastre dimprejurul Constanței, decât în
mijlocul ,,hautevoleului‖ din oraș, se prezintă în Capitală cu o expoziție bogată, în care
fixează și nemurește frumosul nostru port. Vederi din oraș, vederi din cheu, de pe coastă,
căutătorii de monede vechi, falezele dinspre vii și dinspre Mamaia, au inspirat toate,
sufletul acestui artist al timpului, care se remarcă din ce în ce mai mult ca o forţă
respectabilă în mișcarea artistică a țărei noastre. Pânzele sale sunt admirate și reținute de
125
Vezi Politica, An I, nr. 7, 1 mai 1919, pag. 6;
126
Pictorul a activat o perioadă la Constanţa unde a colaborat la revista Cultura pe care a şi ilustrat-o
(1905).
amatorii din București și regretăm din suflet că nu le putem vedea în aceleași condițiuni și
în orașul nostru, pentru a ne încălzi sufletul la vederea priveliștelor atât de scumpe nouă și
imortalizate de Bunescu. Și regretăm și mai mult aflând că multe din pânzele sale
rămăseseră în Constanța la mobilizare împreună cu tot bagajul și averea artistului, au fost
furate de către ocupanți și duse cu ei departe, perzându-se pentru țară rezultatul a mai mulți
ani de cea mai cinstită și rodnică muncă artistică. Astfel că pânzele expuse acum în
Capitală sunt numai cele ce s-au putut salva de către prieteni buni și au fost depuse și
păstrate la muzeul Simu în tot timpul ocupației. Se cade să fim cu toții recunoscători celor
cari ne-au redat aceste pânze; pentru că produsul artiștilor noștri ne cinstește țara întreagă
și noi încă de mult ne mândream cu arta lui Bunescu care ne-a făcut destulă cinste și la
Munich și la Paris. Dar pe lângă pânzele din Constanța artistul nostru despre care o
personalitate consacrată din București spunea că se află deja pe ,,drumul cel mare‖,
expune și lucrări de la Cetatea Albă și Budachi, pe unde a colindat vara trecută, precum și
de la Comănești (Bacău) unde a fost mobilizat în partea a doua a campaniei și de unde ne
dă câteva erni remarcabile. Bunescu însă nu face pictură numai așa pentru gustul de a
picta, ci caută să creeze, să rezolve probleme grele, să lămurească lucruri din natură pe
care nu le-a lămurit altcineva înaintea sa. Artistul nostru luând un motiv, nu se preocupă
numai de motivul
însuși, ci de tot mediul
ambiant. El ne dă pe
pânzele lui toată
lumina și toată
atmosfera ce înconjoară
într-o anumită clipă
motivele ce l-au
impresionat. De aceea
pânzele lui n-au
aparența de ,,picturi‖,
nu se simte cum sunt
făcute, dar ne redau cu
mijloace cu totul
personale tot cerul și
toată natura noastră, Marius Bunescu- ,, Peisaj din Balcic”
așa cum o vedem
fiecare dintre noi. Judecată în totul opera lui Bunescu- pentru că ne-ar fi greu a da
preferinţa unei pânze mai mult ca celeilalte- avem motive să fim mândri că noi am făcut
dar țărei noastre mari un asemenea talent menit să fie unul dintre cei dintâi și dintre cei mai
puternici artiști ai viitorului nostru. [PONTIUS]‖127
,,SĂPTĂMÂNA ARTISTICĂ- Expoziția pictorului Bunescu. D-l Bunescu este
un original. Căci trecând cu vederea obișnuințele amatorului bucureștean, deprins să-și
facă siesta artistică în vreunul din saloanele străzii Franklin, D-l Bunescu și-a grupat
însemnările sale luminoase într-o încăpere de jos a edificiului Minerva, cu totul departe de
cupola protectoare a Ateneului. Dar mai mult: pătruns de nu știu ce erezie, d-l Bunescu și-a
spus că arta adevărată e un ce deplin în sine însăși, care n-are niciun punct de contact cu
reclama mai mult sau mai puțin artistică, și atunci, fără a provoca prin nimic atențiunea
noastră atât de împărțită, așteaptă răbdător ca lumina pe care o servește în chip așa de
127
Vezi Dobrogea Jună, An XIII, Nr. 24,28/11 mai 1919
cucernic să aducă iubitorii frumosului pe drumurile sale. Și originalitatea d-lui Bunescu
nu se oprește aici. Călăuzit de unele prejudecăți demodate, d-sa afirmă prin atâtea și atâtea
pânze, în ochii confraților scandalizați, că înțelege arta ca o încordată preocupare în
căutarea expresiei din ce în ce mai definitive pentru fixarea unor senzații așa de trecătoare,
și afișează cu cea mai superbă îndrăzneală nepăsarea sa pentru latura negustorească a
chestiunii. Mărturisim, cu oarecare sfială, că nu avem curajul să trezim pe d-l Bunescu din
iluziile sale. Prea e rar și frumos lucru un om însuflețit de o credință, care luptă și trăiește
pentru credința sa. Și pentru frumusețea lucrului, cu duioasă ipocrizie, am îmbărbătat
pornirea d-lui Bunescu pe calea începută. Este un păcat care poate apasă greu într-o zi
conștiința noastră cicălitoare.
Și acum să intrăm în expoziție. D-l Bunescu a grupat în două compartimente
deosebite lucrările sale mai vechi și lucrările recente:- de acolo am plecat, și aici am ajuns,
pare a ne preveni d-sa. Trebuie spus de la început că pictura d-lui Bunescu nu solicită
ochiul prin scânteerea aparatului său formal. Rezervată, și oarecum semeață (hautaine ar
spune un francez, cu o mult mai justă nuanță) ea își desvălue însușirile numai celor intimi.
Pânzele acestea delicate și de o tonalitate atât de discretă cer o privire atentă și
îndelungată…Poeșia subtilă și totuși atât de pătrunzătoare care le învălue nu-și împrăștie
farmecul decât cu această condiție. D-l Bunescu iubește natura și se închină ei. Ca toți
fervenții, d-sa a înțeles că natura vizibilă- aceea care interesează pe pictor- este un capriciu
al luminii, și de aceea cultul său se adresează acesteia. Evoluția operei sale de până acum
este semnificativă în această privință. De unde în lucrările mai vechi, lumina asistă
oarecum la spectacol, din lături sau de undeva de sus, în pânzele recente ea stăpânește
suverană mijlocul însăși al subiectului risipind într-un impuls de neînfrântă vibrație
ațipirea inertă a lucrurilor, trezind
viața lor difuză, sculptând forme și
gesturi, înobilând spațiul cu aureola
ei creatoare. Și progresiunea se
traduce în tehnică: de unde în
primele lucrări, culoarea se așterne
liniștită și egală în unde largi- în
cele mai noi ea tremură în mici pete
străvezii care descompun și refac în
mii de jocuri incomparabila cascadă
aurie. Înrâurirea impresioniștilor
francezi este cu totul sensibilă în
maniera aceasta, dar ea nu vine cu
amintire necugetată, ci ca soluție a
unei experiențe directe, cinstit și
serios urmărită. Tehnica aceasta
analitică, care lasă opera de sinteză
în seama privitorului, îngăduie
artistului- când are sensibilitatea
d-lui Bunescu- neprețuite acorduri
de valori, armonii și contraste de o
minunată delicateță, care
perpetuează oarecum pentru noi
frăgezimea așa de efemeră a unei Marius Bunescu- ,,Portretul arhimandritului Tit
impresii schimbătoare. Simedrea”
Aceste reflexiuni ni le sugerează acele câteva dintre pânzele sale cu totul reușite
ale d-lui Bunescu, care reprezintă, dacă nu mă înșel, cele din urmă rezultate obținute de
d-sa, și în care calitățile d-sale de fin colorist sunt complectate fericit prin știința
indispensabilă a desenului și arta prezentării sau a compunerii. Voi cita spre exemplu
priveliștele din Constanța cu No. 17 și 20, unele din vederile de la Budac și de la Cetatea-
Albă, iarna din Parcul Ghica, etc.
În multe din celelalte lucrări , metoda d-sale neîndestulător susținută degenerează
în factură, subtilul se preface în anemic, pasta și astfel subțire se diluează peste măsură…
Și acestea sunt cusururi care trebuie evitate. Sinceritatea care se desprinde din
opera d-lui Bunescu, și străduința cu care lucrează sunt pentru noi garanții îndestulătoare
ale progresului de care îl socotim capabil. [Eugen Crăciun]‖128
,,CRONICA ARTISTICĂ- Expoziția pictorului Bunescu- În podoaba de culori a unei
pânze și în alba transparență a unei marmore se disimulează tragicul unei lupte, ce durează
de veacuri, între sufletul artiștilor și natură. O luptă între spirit și materie. Revolta,
izbucnită odată cu ivirea civilizației, va sfârși odată cu ea.
Toate civilizațiile născute din huma globului, în care au și fost îngropate, au
cunoscut-o. Luptă ce cunoaște armistițiul, însă, nu pacea.
Libertatea spiritului din robia materiei, în ultimul sfert din veacul trecut, au
reluat-o, cu multă îndârjire, impresioniștii francezi: Manet, Monet, Renoir, Pizzaro,
Cézanne, etc. Ei au accentuat cu tărie principiul că: singura rațiune de a fi a picturei, e
culoarea. Dematerializarea corpurilor din natură obținută prin anihilarea existenței
corporale și prin reducerea substanței materiale a făpturilor și lucrurilor la culoare. Forma,
volumul, spațiul- cu un cuvânt iluziunea realităței- reduse numai la expresia lor coloristică.
Neoimpresioniștii:
Seurat, Signac,
Cross, etc. au adus
principiul până la
ultimile consecințe
posibile, prin
introducerea
atmosferei odată cu
inovația tehnică a
diviziunei tonului
și culorilor.
Subiectul unui
tablou impresionist
e culoarea și
atmosfera, iar nu
iluzia realistă a
unei priveliști din
natură, oarecare.
Mirajul
culorii și luminii
răspândite peste
Marius Bunescu- ,,Natură statică”
lucrurile și făpturile
lumei le desbracă de haina speciei, înzestrându-le, în schimb, cu o haină țesută din raze de
128
Vezi Fapta, Nr 13-14, 22/5 mai1919, pag. 310-312;
lumină, colorate, preschimbând pământul- înfățișarea lui- în rai. Constituie acest rezultat
dematerializarea, de veacuri, râvnită? Dar omul nu a fost fericit nici în rai… Cum vedeți
există un dar… Îl vom discuta altădată. Aici punem numai semnul de întrebare pe care
omul l-a întâlnit pretutindeni în calea sa.
Din impresionism și neo-impresionism își extrage esența și arta lui Bunescu.
Evoluțiunea d-sale, în lucrările expuse, se poate urmări până la ultima fază care se prezintă
ca definitivă și rămasă coloristică. Prin structura clară, fină și discreta accentuare a
desenului obține impresia spațiului fără a distruge suprafața pânzei. Echilibrul compoziției
e stabilit prin cel al masselor (Pictorii numesc Masse: locul ocupat pe pânză de figuri sau
lucruri; Suprafețe: locul lipsit de figuri, corpuri; Ton: intensitatea de culoare, clară sau
sumbră; distingem tonul general, local; Valori: intensitatea de deschis sau închis a tonului
de culoare). Peste această schelă se așterne curcubeul culorilor, frânt ca printr-o prismă,
peste viața adormită din porturi, cabane și colțuri de pădure. Înfățișarea lor reală dispare
sub un voal de culoare
mată, de o distincțiune de
goblen. Lucrurile din
cauza aceasta nu au o
individualitate coloristică
proprie, pe care artistul a
subordonat-o cu totul,
gamei generale. Din lipsa
accentuării contrastului
de ton și culoare impresia
coloristică generală e
lipsită de expresivitate și
rămâne cam difuză. În
tablourile de iarnă prea
mult vânăt. În altele
pomii din primul plan nu
se leagă, ca valoare, în
destul cu fondul.
Dovedește d-l Bunescu
pătrundere coloristică
când nu urmărește decât
Marius Bunescu- ,,Peisaj marin la Tusla”
redarea luminii în
manifestările ei
permenente și nu jocul pasager și desconcentrat al efectelor de lumină momentane, care
alterează silueta obiectelor. Coloarea, penelul d-sale o așterne în trăsături constructive care
iau direcțiunea pozițiunei ocupate de obiecte în spațiu și contribuie la soliditatea structurei
lineare și la evocarea prin sugestie a spațiului. Chiagul coloristic ar putea fi mai consistent
în unele lucrări. Cu aceasta am încercat o analiză, cam pedantă și succintă, a mijloacelor
tehnice de care se slujește d-l Bunescu. Dar și principiul tehnic pe care se înfăptuiește arta
d-sale e înainte de toate științific. Deși mânuiește un material eminamente științific, emoția
vibrează ca sunetul în cutia vioarei- reținută în structura coloristică și în atitudinea de
independență care caracterizează râvna unui artist spre cât mai multă desăvârșire posibilă.
[F. Șirato]‖ 129
129
Vezi Sburătorul, An. I, Nr. 7, 31 mai 1919, pag. 157, 158;
SUBLOCOTENENTUL OLTEAN CONSTANTIN C. CIULEI –
VICTIMĂ A TRĂDĂRII ȘI A UNEI ERORI JUDICIARE
Colonel (r.) Dumitru Matei
După 2 ani de neutralitate, România a intrat în războiul în care era aşteptată de

ambele tabere ale combatanţilor, fiecare făcând presiuni diplomatice, politice şi de altă
natură pentru a-şi atinge scopul, ajungând şi la ameninţări demne de luat în seamă.
Politicienii români susţineau una sau alta din tabere, iar faptul că în final,
urmărind scopurile proprii, România a intrat în război de partea Antantei, nu înseamnă că
nu mai existau filogermani, susţinători politici ai celeilalte tabere.
Acelaşi lucru se întâmpla şi în rândul ofiţerilor, chiar dacă toţi au pornit la luptă
cu arma în mână pe front împotriva Puterilor Centrale. Carol I era ataşat sufleteşte de
Germania, la fel oamenii din anturajul lui, între care Petre Carp şi Dimitrie Sturza.
Putea, oare, ofiţerul Alexandru D. Sturza – ginerele lui Petre Carp şi fiu al omului
politic Dimitrie Sturza – să aibă alte opţiuni politice? Aceste opţiuni l-au determinat să
acţioneze împotriva propriei ţări cu mult înainte de începerea războiului.
Ajuns în funcţie mare încă de tânăr – ataşat militar la Paris – în loc să apere
onoarea armatei române, şi-a denigrat propriii camarazi în presă, apoi a acţionat cu
laşitate împotriva ofiţerului care-i cerea să publice numele celor denigraţi, pentru a apăra
onoarea celorlalţi ofiţeri.
Modul diferit de gândire şi acţiune al unor ofiţeri, aduşi de soartă să acţioneze
împreună în interesul patriei, îl prezentăm în continuare, lăsând pe cititor să aprecieze
după 100 de ani de la evenimente, atât activitatea lor şi a unor organe administrative ale
statului şi a justiţiei menite să facă dreptate.
*
Prezentăm pe scurt câteva materiale publicate de prestigioasa revistă Magazin
Istoric, în numerele 10 (67) din octombrie 1972; 1 (70) din ianuarie 1973; 5 (86) din mai
1973; 8 (161) din august 1980 şi 11 (164) din decembrie 1980.
Aducem în atenţia cititorilor, la început, articolul Din culisele unei trădări.
Chemarea a răsunat în pustiu... publicat de Nicolae Brădişteanu în nr. 10 (67) din
octombrie 1972 al revistei Magazin Istoric, privitor la conflictul iscat între căpitanul
Alexandru D. Sturza130, ataşatul militar al României la Paris şi căpitanul I. Cătuneanu,
comandant de companie din Regimentul 1 Dolj.
Conflictul care a avut loc în anul 1908 s-a încheiat cu un duel şi ne dă
posibilitatea să cunoaştem profilul moral al unor ofiţeri ai armatei române: pe de o parte, a
celor care au îmbrăcat uniforma militară, fiind gata oricând să-şi apere sărăcia şi nevoile şi
neamul chiar cu preţul vieţii, când patria le-o va cere, pe de altă parte fiii celor din vârful
piramidei sociale, care vedeau în uniformă un mijloc de a accede uşor la ranguri înalte în
ierarhia militară pe baza relaţiilor de familie.
Din a doua categorie făcea parte căpitanul Alexandru D. Sturza care publicase în
ziarul Minerva acuzaţii calomnioase la adresa comandanţilor de companii teritoriale din
unele regimente.
Căpitanul Cătuneanu, indignat de gestul acestui ofiţer, care nu avea contact cu
soldatul român, hotărăşte să trimită ziarului o telegramă de protest la adresa autorului
articolelor denigratoare. Nu a primit aprobarea să se adreseze ziarului şi atunci s-a adresat
direct autorului, cerându-i să arate cine sunt ofiţerii la care se referă, pentru a nu denigra
130
Alexandru D. Sturza era fiul lui Dimitrie Sturza (fost prim ministru al României de 4 ori între anii
1895-1908), om devotat regelui Carol I. Alexandru era ginerele lui Petre Carp, filogerman şi
colaborator cu ocupantul. Cf: C. Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea Neamului, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, vol. II, pag. 45-46
întregul corp ofiţeresc şi-l ameninţa că dacă nu va răspunde în 10 zile, va publica
scrisoarea în presă.
Publicarea scrisorii a provocat numeroase alte articole ale ofiţerilor care se
solidarizau cu căpitanul protestatar, dar acesta a fost pedepsit de toţi şefii săi ierarhici,
inclusiv de ministru, fiindcă n-a cerut şi n-a obţinut permisiunea de a publica scrisoarea, iar
denigratorul a fost avansat la gradul de maior.
Profitând de starea morală deprimată a căpitanului Cătuneanu, care avea de
executat peste două luni de arest sever, maiorul Sturza a cerut ministrului să-i suspende
acestuia restul de pedeapsă, apoi l-a provoacat pe căpitan la duel pentru că i-a lezat
onoarea. Maiorul era sigur de succes, fiind un bun spadasin. Deşi cunoştea acest lucru,
căpitanul Cătuneanu acceptă duelul; de la Bucureşti sosesc săbiile, care sunt ascuţite la o
tocilărie din Craiova şi duelul are loc la hipodromul din Parcul Bibescu.
Martorii verifică armele, duelul începe, maiorul atacă încrezător şi căpitanul se
apără, iar la un contraatac atinge obrazul stâng al adversarului, provocându-i o rană ce
duce la oprirea duelului.
Opinia publică şi ofiţerii îşi manifestă simpatia faţă de curajosul căpitan care le-a
apărat onoarea.
Cititorii vor constata din cele ce urmează dacă opinia pe care şi-au format-o
despre maiorul Alexandru D. Sturza este confirmată de comportamentul lui în Războiul
pentru Întregirea Neamului.
Anii trec, Alexandru Sturza este avansat la gradul de colonel şi-l găsim la
începutul Războiului pentru Întregirea Neamului la comanda Brigăzii 7 Mixtă pe frontul
din Dobrogea, în relaţie directă cu ofiţerii şi trupa pe care o comandă.
După retragerea din Dobrogea, Brigada 7 Mixtă a ajuns pe frontul din Moldova,
în compunerea Armatei a 2-a, care era comandată de generalul Averescu şi avea un front
de 37 km pe valea Şuşiţei, cu flancul drept la Bâtca Carelor şi cu stânga dispozitivului la
Iveşti131. Pe frontul din Carpaţi Alexandru Sturza ajunge comandant al Diviziei 8
Infanterie, apoi al Diviziei 15 Infanterie..
În ianuarie 1917, Alexandru Sturza a săvârşit cea mai gravă infracţiune:
trădarea ţării prin dezertarea la inamic. Infracţiunea are circumstanţe agravante. Înainte de
a fi dezertat au mai fost indicii care au atras atenţia comandanţilor superiori cu privire la
ordinele date de colonelul Sturza: la comanda Brigăzii 7 Mixte a executat retrageri
suspecte şi comandantul Armatei a 2-a, generalul Averescu, a cerut mutarea lui de la
comanda brigăzii. Şi... a fost avansat comandant al Diviziei 8 Infanterie, apoi al Diviziei
15 Infanterie!
*
Sublocotenentul Constantin C. Ciulei, fiul căpitanului Constantin Ciulei din
Slatina, proprietar al moşiei Urluiasca132 din judeţul Olt, s-a născut în anul 1886, a urmat
studii agricole, iar la declararea mobilizării, în 1916 a plecat pe front alături de 5 fraţi şi
de 6 cumnaţi ai săi.
Ca sublocotenent în Regimentul 8 Buzău a luptat la începutul războiului pe
frontul din Dobrogea, a fost rănit şi a revenit în unitate, fiind încadrat comandant de
companie în Detaşamentul Mărculescu, formaţiune încadrată în Brigada 7 Mixtă
comandată de colonelul Alexandru D. Sturza, care acţiona cu Divizia 15 Infanterie în
sectorul Oituz-Vrancea.
Sublocotenentul Constantin C. Ciulei a ajuns victima ofiţerului trădător Sturza,
131
132
România în anii Primului Război Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1987, vol. II, pag. 134
În anul 1891 moşia Ciulei din Urluiasca judeţul Olt avea 1304 pogoane.
care acţiona mai mult în interesul inamicului, acţionând în interesul patriei doar pentru
a-şi masca adevăratul său scop.
*
Când colonelul Sturza i-a ordonat sublocotenentului Ciulei să se retragă de pe
un aliniament favorabil, acesta şi-a dat seama de gravitatea situaţiei: se crea inamicului
posibilitatea să pătrundă în spatele dispozitivului trupelor noastre.
Pentru a nu fi demascate intenţiile sale, colonelul a încercat să-i împuşte pe
sublocotenentul Ciulei şi pe căpitanul Mărculescu, dar tentativa nu a reuşit, doar căpitanul
fiind rănit. Acest eşec l-a determinat pe colonel să-l acuze pe sublocotenent că s-a retras
fără ordin cu compania din faţa inamicului (cota 625 Momâia) şi l-a deferit Curţii
Marţiale al cărei preşedinte îi era foarte bun prieten, fără a avea alte probe decât
„mărturia‖ unor ofiţeri care nu au fost acolo.
Colonelul Sturza a fost decorat la data de 20 ianuarie/2 februarie, iar
sublocotenentul, datorită relaţiilor colonelului cu membrii Curţii Marţiale, a fost judecat şi
condamnat la moarte pe 26 ianuarie/8 februarie.
Instanţa de judecată nu a luat în considerare motive temeinice pentru amânarea
procesului: acuzatul era bolnav şi aducerea lui în această stare în faţa instanţei era ilegală;
martorii principali lipseau; probele apărării nu au fost admise.
În ultimul său cuvânt adresat instanţei, sublocotenentul Ciulei a spus: ,,Nu sunt
vinovat! Doresc să fiu trimis pe front, în linia întâia, ca să-mi fac datoria ca şi până
acum”. La 28 ianuarie/10 februarie 1917, ora 3 p.m., a fost executat în poligonul Bacău.
Nu a acceptat să fie legat la ochi.
La 24 ianuarie/6 februarie, sub pretextul că se duce să-şi ia rămas bun de la
foştii subalterni, colonelul Sturza însoţit de ordonanţă şi de aghiotantul său, locotenentul
Wachmann, a reuşit să treacă peste linia frontului prin sectorul Regimentului 2 Grăniceri,
al cărui comandant fusese. Ordonanţa sa a fost împuşcată fie de un glonţ rătăcit, fie chiar
de colonel, pentru că a refuzat să dezerteze.
Colonelul Sturza şi locotenentul Wachmann au reuşit să ajungă în liniile
inamicului, fiecare pe alt traseu, dar din documentele găsite asupra cadavrului ordonanţei
s-a descoperit planul trădării colonelului.
La data când Curtea Marţială l-a condamnat la moarte pe sublocotenentul
Ciulei, sacrificat de adevăratul trădător, colonelul Alexandru D. Sturza era deja la inamic,
căci dezertase cu două zile înainte de judecarea procesului, la 6 februarie 1917.
Aflat la inamic, colonelul Sturza a redactat o chemare, apoi racola prizonieri
care s-o aducă în liniile românilor şi să-şi îndemne camarazii la trădare prin trecerea la
inamic pentru ,,salvarea” ţării.
Din dispoziţia generalului von Gerock i-au fost puşi la dispoziţie 180 de
prizonieri români care să ducă în trupelor române proclamaţia cu îndemnul la trădare, apoi
să revină odată cu cei racolaţi. Au acceptat propunerea să treacă linia frontului numai 30
de prizonieri, dar când au aflat ce misiune au, 8 dintre ei au refuzat. Ajunşi în dispozitivul
armatei române, foştii prizonieri au predat comandanţilor chemarea ce-o aveau asupra lor,
demascându-l pe trădător. S-a întors la inamic unul singur din cei 22.
La data când a fost executat sublocotenentul Ciulei în sectorul Diviziei 8
Infanterie, a fost prins locotenentul colonel Crăiniceanu care se întorcea din liniile
inamicului, unde se întâlnise cu colonelul Sturza, de la care primise instrucţiuni şi
material de propagandă pentru a racola militari români în acţiunea de trădare prin trecere
la inamic.
Locotenentul colonel Crăiniceanu a fost judecat de Consiliul de Război al
Corpului 1 Armată, care l-a condamnat la moarte şi a fost executat în faţa trupei din
regimentul de infanterie al cărui comandant fusese. La execuţie au asistat şi militari
delegaţi din alte unităţi.
Colonelului Sturza a fost judecat în contumacie de aceeaşi instanţă, fiind
condamnat la moarte şi la degradare militară pentru dezertare la inamic şi înaltă trădare.
La 24 iunie 1917 colonelul Sturza a fost condamnat la moarte în contumacie a
doua oară pentru că în decembrie 1916 ordonase să fie împuşcat un sergent de artilerie,
fără ca acesta să fi fost judecat şi condamnat, fapt ce constituie crimă cu premeditare.
Tot crimă cu premeditare este şi atacul colonelului Sturza asupra
sublocotenentului Ciulei şi căpitanului Mărculescu, după ce aceştia şi-au dat seama de
acţiunile sale în favoarea inamicului. Căpitanul Mărculescu, rănit la gât şi la mâna stângă,
a supravieuit şi a ajuns până la gradul de locotenent colonel.
Acţiunea colonelului Sturza a fost detestată chiar şi de inamicul la care
dezertase, după cum afirmă baronul Valeriu Kapri, originar din Transilvania, fost maior în
armata austro-ungară, translator de limba română pentru inamic, căruia comandantul
Diviziei 1 Cavalerie austro-ungară, generalul de Ruiz, i-a declarat: Colonelul Sturza nu
este un ostaş, ci un sperjur care şi-a călcat jurământul depus ţării sale. De asemenea,
generalul von Gerock a avut aprecieri asemănătoare: Când un soldat face un pas analog
celui făcut de colonelul Sturza... implicit trebuie să ţină în mâna dreaptă revolverul gata
încărcat ca să-şi zboare creierii dacă nu reuşeşte.
*
Anii au trecut şi războiul s-a încheiat cu victoria Aliaţilor alături de care a intrat
în război România. Prizonierii români au revenit în patrie. Între ei şi trădătorii care au
dezertat la inamic.
Prin Î.D. nr. 1537 din 9 aprilie 1920 au fost amnistiaţi militarii condamnaţi
pentru infracţiunile săvârşite în timpul războiului. Între cei amnistiaţi a fost colonelul
Sturza şi sublocotenentul Ciulei, cel condamnat printr-o gravă eroare judiciară, reabilitat
postmortem şi reînhumat cu onoruri militare.
Ecaterina Ciulei, soţia sublocotenentului Constantin Ciulei, a înaintat Curţii
Superioare de Justiţie, în luna mai 1920, acţiune de recurs-revizuire a procesului soţului
său, dar instanţa a pronunţat la 24 mai sentinţa prin care declara acţiunea stinsă şi dosarul
închis, considerând pe sublocotenentul Constantin Ciulei amnistiat.
Profesorul doctor Eugen D. Neculau prezentând în articolul său piesele
principale de la „dosar” – date despre acuzat şi acuzator, succesiunea faptelor şi farsa
judiciară numită proces – apreciază că în cazul sublocotenentului Ciulei nu este suficientă
amnistia sau reabilitarea judecătorească, deoarece el este nevinovat şi pentru acest motiv
trebuie să fie declarat nevinovat de justiţie.
Justiţia interbelică n-a făcut acest lucru şi autorul articolului evocând faptul că
dreptatea este imprescriptibilă, spera ca justiţia socialistă, pe care o considera superioară
celei burgheze, să repare această eroare judiciară, prin deschiderea de către Tribunalul
Suprem a unei acţiuni în baza articolului 414 din Codul de procedură civilă pentru a hotărî
achitarea condamnatului, aceasta fiind singura soluţie care se impunea în cazul Ciulei. Nu
avem dovezi că dosarul Ciulei ar fi fost rejudecat.
Totodată autorul articolului infirmă afirmaţiile că Ciulei ar fi fost decorat post
mortem, avansat în grad, înscris pe placa de onoare din Cimitirul eroilor din Bucureşti şi
trecut în Cartea de onoare a armatei, reînhumat cu onoruri militare la Bacău sau la
Slatina. Din toate acestea nimic nu este adevărat; osemintele lui Ciulei zac şi astăzi pe
poligonul de tragere din Bacău.
Publicarea acestui articol a stârnit un mare inters în rândul cititorilor şi a adus
redacţiei Magazin Istoric numeroase scrisori de la corespondenţii care cereau sau aduceau
lămuriri despre cazul Ciulei și revista a revenit la acest subiect. Din numărul 1 (70),
ianuarie 1973, aflăm de la Traian Biju din Slatina, fost director al Gimnaziului Radu
Greceanu, fost ofiţer prizonier de la data de 8 octombrie 1916 în lagărul de la Stralsund
(Germania) şi mutat la 1 ian. 1917 în alt lagăr în apropiere de Hanovra, că în iulie 1917 a
venit în lagăr trădătorul Sturza, care le-a vorbit timp de o oră despre situaţia grea în care
se află ţara ocupată şi i-a sfătuit să se întoarcă acasă pentru a o ajuta, colaborând cu
germanii. Tot timpul, cât a vorbit, nu şi-a ridicat privirea din pământ. Ofiţerii ştiau ce a
făcut Sturza de la alţi prizonieri veniţi de pe frontul din Moldova. La începutul anului
veniseră 3 agenţi ai acestuia şi nimeni nu a vrut să vorbească cu ei, dar au fost chemaţi la
comandamentul lagărului în grupuri de câte 10 şi cei 3 i-au întrebat dacă vor să se întoarcă
acasă. Spre cinstea lor, cei 350 de ofiţeri români aflaţi în lagărul de prizonieri au răspuns
nu!
În finalul scrisorii sale Traian Biju afirmă că sublocotenentul Ciulei a fost
reabilitat şi reînhumat cu onoruri militare, fără să precizeze când şi unde a fost reînhumat.
Din numărul 8 (161), august 1980 al aceluiaşi Magazin Istoric, aflăm că
poporul i-a făcut dreptate lui Ciulei,
imortalizându-l într-un cântec ce s-a
cântat în toată ţara. În septembrie 1979
dr. Ghizela Suliţeanu, cercetător la
Institutul de Cercetări Etnologice şi
Dialectologice din Bucureşti a cules de
la Marin N. Robitu din satul Dudescu,
comuna Zăvoaia, judeţul Brăila
,,Cântecul lui Ciulei” pe care-l
învăţase de la un om în timpul
războiului din 1916-1918. Cântecul În vreme ce trădătorul Alexandru Sturza şi-a găsit
deplângea soarta căpitanului şi spunea odihna veşnică în cavoul familiei de la Bellu,
că Ciulei nu e vinovat. sublocotenentul Ciulei nu are un loc de veci, la fel
O altă variantă a cântecului, ca atâţia eroi neştiuţi, făuritori ai României Mari
culeasă tot de dr. Ghizela Suliţeanu în anul 1974 în judeţul Brăila, este o condamnare
virulentă a colonelului trădător Sturza:
,,La Cacin133, sus pe-o stâncă, veghează un străjer,
În vale odihneşte Divizia de Fier.
Cu ochii la hotare, cu arma la picior,
El plânge şi blesteamă pe-un mare trădător.
Pe Alexandru Sturza, ce ţara şi-a vândut
Şi călcând jurământul la duşman a fugit.
În orice parte-a lumii, tu vânzător spurcat,
Ajungă-te osânda grozavului păcat.
Ai dus întâi la moarte pe căpitan Ciulei
Ca să nu poată spune ce cugeţi şi ce vrei
Şi ţi-ai ucis soldatul, ca orice criminal,
Apoi zburaşi în noapte la duşmanul barbar
Şi prin ştafete mute ne ispiteai frumos,
133
Caşin
Iar noi te blestemarăm, c-ai fost un ticălos”.
În numărul 11 (164) din 1980 al revistei, pensionarul Gh. Irimia din Ploieşti
publică o variantă a cântecului despre sublocotenentul Ciulei auzită în urmă cu 63 de ani
(adică în anul 1917, n.n. D.M) pe valea Trotuşului. Finalul cântecului spune că S-a
cercetat şi constatat/ Ciulei a fost nevinovat.
*
Lectura materialelor publicate sau a rezumatului lor prezentat mai sus poate
naşte întrebări legitime: Oare astăzi se mai poate repeta istoria cu trădători de ţară
amnistiaţi şi cu nevinovaţi sacrificaţi? Oare acum, la 100 de ani de la tristele evenimente,
odioasa sentinţă va fi modificată de justiţie, desigur, după ce se va hotărî definitiv asupra
constituţionalităţii codului penal şi a celui de procedură penală ?
Dacă da, ar fi o dovadă certă că statul de drept funcţionează şi că abuzurile
asupra cetăţeanului, indiferent de data când au fost săvârşite şi indiferent cine sunt cei ce
le-au săvârşit, vor fi înlăturate.
Documentele Mănăstirii Brâncoveni (V)
Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Inventar de documentele relative la moșia Ibănești din județul Olt

- 3 octombrie 1619, Hrisovul lui Gavriil Vv. către Dragomir prin care dă moșie în
Iubănești. Copia actului de mai sus;
- 18 iulie 1632, Zapisul lui Radu Piscotan relativ la vânzarea moșiei Ibănești;
- 18 iulie 1636, Idem,
- 1 aprilie 1643, Zapisul lui Neagoe relativ la vânzarea unei fălci de pădure din dealul
viilor;
- 1 aprilie 1643, Idem,
- 12 mai 1643, Cartea lui Mateiu Basarab Vv. relativă la moșia Ibănești;
- 2 iunie 1643, Zapis de vânzare a lui Neagoe către jupâneasa Anca pentru moșia Ibănești;
- 2 iunie 1643, Idem,
- 1643, Hrisovul lui Mateiu Basarab Vv. către jupâneasa Anca prin care le dăruiește moșii
în Ibănești;
- 15 mai 1645, Ordinul lui Mateiu Basarab Vv. către 6 boieri să se aleagă hotarele moșiei
Ibănești;
- 16 iunie 1645; Zapisul de vânzare a lui Manea către Anca prin care-i vinde 2 funii de
moșie din Ibănești;
- 1645, Cartea lui Mateiu Basarab Vv. către 12 boieri pentru alegerea hotarelor moșiei
Ibănești;
- 4 mai 1647, Zapis de vânzare al lui Șerban către Anca prin care-i vinde moșie în Ibănești
și o vie;
- 7 iunie 1695, Zapisul lui Hrisant Monahu către papa prin care se obligă a-i da grâu și orz
în schimbul grâului luat;
- 7 iunie 1695, Idem;
- 12 decembrie, Act de danie al Mariei către M-rea Brâncoveni prin care dăruiește moșie în
Ibănești;
- 12 decembrie 1695, Idem;
- 16 noiembrie 1826, O însemnare de semnele moșiei Sf. M-ri Brâncoveni ce este dată
danie de Anca Proroceanca;
- 16 noiembrie 1826, Idem;
- 31 mai 1839, Actul relativ la o morișcă clădită pe moșia Ibănești;
- 25 noiembrie 1851, Un înscris relativ la Ibănești.
Inventar de documentele relative la moșia Robănești din județul Romanați
- 12 martie 1551, Hrisovul lui Mircea Vv. pentru moșia Robănești;
- 22 martie 1573, Idem al lui Alexandru Vv. pentru moșie în Robănești;
- 15 august1614, Idem al lui Radu Vv. pentru moșie în Robănești;
- 23 mai 1635, Act de danie al lui Rafail Monahu pentru moșie în Robănești;
- 24 mai 1636, Act de danie al lui Badea și Danciul pentru moșie la Brătășani;
- 9 noiembrie 1665, Act de vânzare al lui Mediaș Leul pentru moșie în Robănești;
- 9 noiembrie 1650, Mărturia obștei satului Robănești pentru niște moșii din Robănești ce
se stăpânesc de Dobra femeia;
- 6 august 1652, Act de vânzare al lui Baia pentru niște moșii la Robănești;
- 12 august 1654, Cartea lui Constantin Șerban pentru moșie la Robănești;
- 31 octombrie 1654, Act de vânzare al feciorilor lui Bogdan pentru moșie la Robănești;
- 31 octombrie 1654, Act de vânzare al Voicăi femeia pentru moșie la Robănești;
- 30 septembrie 1655, Cartea lui Constantin Șerban Vv. pentru moșie la Robănești;
- 25 aprilie 1656, Act de vânzare al lui Stoica sin Mateiu pentru moșie la Robănești;
- 22 ianuarie 1666, Ordinul lui Grigore Ghica Vv. pentru moșia Robănești;
- 24 ianuarie 1661, Carte de blestem a lui Ignatie, Episcopul Râmnicului pentru
descoperirea hotarelor moșiei Robănești;
- 3 martie 1661, Mărturia megieșilor din Robănești pentru hotarele moșiei Robănești;
- 7 martie 1661, Carte de alegere a 12 boieri pentru moșia Robănești;
- 7 martie 1661, Mărturia unor oameni relativă la alegerea moșiei Robănești de către 12
boieri;
- 7 martie 1661, Mărturia ieromonahului David dată celor 12 boieri pentru alegerea moșiei
Robănești;
- 7 martie 1661, Idem a megieșilor din Robăneștii de Jos pentru hotarele moșiei Robănești;
- 7 august 1661, Act de vânzare al lui Badea Unchiașul pentru moșie la Robănești;
- 15 mai 1662, Hrisovul lui Grigore Ghica Vv. întărind M-rii Brâncoveni stăpânire pe
moșie în Robănești;
- 9 august 1666, Act de vânzare al lui Stan pentru moșie în Robănești;
- 26 august 1666, Idem al lui Radu sin Stan pentru moșie în Robănești;
- 17 septembrie 1666, Idem al lui Stoica pentru moșie la Robănești;
- 15 decembrie 1671, Act de vânzare al lui Radovici din Popânzălești pentru moșie la
Robănești;
- 5 aprilie 1672, Ordinul lui Grigore Ghica Vv. atingător de moșia Robănești;
- 17 august 1672, Act de danie al lui Nectarie ieromanahul pentru partea sa din moșia
Robănești;
- 24 aprilie 1673, Act de vânzare al lui Hamza pentru moșie la Robănești;
- 23 mai1675, Act de danie al popii David pentru moșie în Robănești;
- 23 mai 1675, Act de vânzare al lui Tudor pentru moșie în Robănești;
- 19 noiembrie 1676, Act de danie al popii Macarie pentru moșie în Popânzălești;
- 27 februarie 1678, Act de vânzare al lui Petru din Craiova pentru niște moșii la
Robănești;
- 8 mai 1678, Act de danie al lui Nichifor ieromonahul către egumenul M-rii Brâncoveni
pentru moșie la Robănești;
- 25 mai 1678, Idem al lui Mardarie monahul pentru moșie la Robănești;
-27 mai 1681, Ordinul lui Iane Căpitanul ispravnicul de Craiova atingător de alegerea
hotarelor moșiei Popânzălești alături cu Robănești;
- 17 august 1685, Copie legalizată după actul de danie al lui Nectarie ieromonahul pentru
moșie în Robănești;
- 1 noiembrie 1686, Cartea lui Radu Căpitanul Prejbeanul pentru moșie la Ciomești [?]
- 9 februarie 1706, Ordinul lui Constantin Vv. atingător de adunarea românilor fugiți de pe
moșia Robănești;
- 7 iunie 1745, Cartea de alegere a 4 boieri pentru moșie în Robănești;
- 7 iunie 1761, Mărturia lui Stan fostul pârcălab de Vlașca pentru hotarele moșiei
Robănești;
- 15 mai 1793, Relația a 2 boieri cercetători pentru hotarele moșiei Robănești;
- 15 mai 1814, Jalba egumenului M-rii Brâncoveni către Postelnicie cu rezoluție pentru
nesupunerea locuitorilor moșiei Robănești la clacă către arendaș.
Inventar de documentele relative la moșia Rotunda, Polovinele și Vlădila ale M-rii

Brâncoveni și Mamu din județul Romanați
- 6 iulie 1633, Hrisovul lui Matei V. prin care întărește stăpânire moșnenilor satul
Polovinele, care fusese vândut ca vecini lui Necula vistor ( cu traducție);
- 26 februarie 1634, Hrisovul lui Matei V. pentru răscumpărarea satului Vlădila (cu
traducție);
- 19 aprilie 1637, Actul prin care Anghel vinde lui Hamza moșie din satul Vlădila;
- 27 aprilie 1647, Actul prin care Macovei ot Polovin se vinde ca român din pricină cu
moșia lui jupânul Preda vel Clucer Brâncoveanu;
-14 aprilie 1670, Cartea lui Antonie Vv. către 12 boieri pentru alegerea moșiei Polovin a
M-rii Brâncoveni;
- 16 mai 1670, Cartea lui Antonie V. dată în pricina de judecată dintre megieșii din Vlădila
și m-rea Brâncoveni pentru moșia Polovinele;
- 17 septembrie 1671, Actul prin care Cîrstea din Polovin vinde iuzbașei Radului o moșie;
- 25 martie 1675, Actul prin care Radu fiul lui Boldea vinde egumenului Anania de la M-
rea Brâncoveni moșia din hotarul Rotundei și Polovin;
- 2 octombrie 1674, Actul prin care Hamza vinde egumenului Anania de la M-rea
Brâncoveni ocină în hotarul Polovin;
- 19 octombrie 1674, Actul prin care Stanca femeia Barbului vinde egumenului Anania de
la M-rea Brâncoveni ocină la Polovin;
- 3 noiembrie 1674, Actul prin care Zaharia vinde egumenului Anania de la M-rea
Brâncoveni, moșie în Polovin;
- 3 noiembrie 1675, Actul prin care Vladul sin Vasile monah vinde egumenului Anania de
la M-rea Brâncoveni moșie în Polovin;
- 4 mai 1676, Hrisovul lui Duca Voievod prin care întărește M-rii Brâncoveni stăpânire
peste moșia Rotunda și Polovinele din Romanați;
- 3 mai 1678, Actul prin care Anghel vinde egumenului Anania de la M-rea Brâncoveni
partea sa de moșie din satul Rotunda;
- 3 mai 1679, Cartea lui Șerban V. către 12 boieri pentru alegerea moșiei Rotunda a M-rii
Brâncoveni;
- 27 ianuarie 1682, Cartea celor 24 boieri pentru alegerea moșiei Vlădila a M-rii
Brâncoveni;
- 6 martie 1682, Actul provizoriu prin care Stan feciorul lui Tănasie vinde părintelui
Anania de la M-rea Brâncoveni moșie la Rotunda;
- 4 iulie 1682, Cartea celor 24 boieri pentru alegerea moșiei Rotunda a M-rii Brâncoveni;
- 16 mai 1682, Cartea celor 24 boieri însărcinați de Șerban Voievod ca să aleagă moșia
Vlădila a M-rii Brâncoveni;
- 9 ianuarie 1683, Hrisovul lui Șerban Voievod prin care întărește stăpânire M-rii
Brâncoveni peste moșia Rotunda;
-5 mai 1724, Cartea de judecată dată de Grigore Băleanul, Radul Golescul pentru moșiile
Polovinele și Rotunda din județul Romanați ale M-rii Brâncoveni;
- 11 mai 1750, Cartea de judecată a lui Enache Hrisoscoleu vel ban de Craiova cu privire la
moșiile Polovinele și Rotunda din județul Romanați ale M-rii Brâncoveni;
Inventar de documentele relative la moșia Zvorscuții pendinte de M-rea Brâncoveni

și Mamu
-28 mai 1741, Zapisul fraților Papa pitar, Mihai stolnic, Constantin și Matei feciorii
răposatului Manu Căpitan din Rusănești prin care arată că murind nepotul lor George, a
lăsat sfintei M-ri Brâncoveni partea sa de moșie din hotarul Zvorscuții;
- 2 iunie 1741, Cartea vel banului Manolache Lambrino, prin care însărcinează pe
Ghenadie egumenul M-rii Brâncoveni, ca să ia venitul de pe a treia parte din moșia
Zvorscuții dăruită prin diată sfintei Mănăstiri de Gheorghe Dobrosloveanul;
- 27 ianuarie 1640, Zapisul lui Stan sin Ulsianului ot Vlădila prin care vinde niște moșii
din Zvorcea lui Albă;
- 21 noiembrie 1742, Diata lui Ștefan Fărcășanu privitoare la averea sa.
(va urma)
Monografia școlii primare din comuna Perieți, județul Olt (I)
Virginia Toma
Doamna Virginia Toma s-a născut la 5 ianuarie 1907 în orașul Slatina, fiica lui
Marin și Dumitra Davidescu. Tatăl său
a fost mic funcționar la primăria
orașului Slatina.
A absolvit școala normală de
învățători Madona Dudu din Craiova,
ca elevă bursieră, în anul 1925.
În anul 1925 a fost numită
învățătoare suplinitoare la școala
primară Valea Mare Nouă; în anul
școlar 1926 – 1927 a funcționat ca
învățătoare la școala Priseaca; între
1927 – 1935 a funcționat la școala
primară din comuna Cireașov; în anul
1935 a fost transferată la școala din
comuna Perieți, căsătorindu-se cu
domnul învățător Alexandru Toma Soţii Virginia şi Alexandru Toma, învăţători la
(unul din cei 7 copii ai domnului Perieţi (1935)
Constantin și Ilinca Toma din comuna Tâmpeni) așa cum rezultă din certificatul de
căsătorie nr. 9 / 7 iulie 1935 eliberat de primăria comunei Perieți. Celebrarea religioasă a
cununiei lor, a avut loc duminică 25 august 1935 la Biserica Sfântul Dumitru din comuna
Perieți, având ca nași de cununie pe domnul și doamna Vasile Alimănășteanu.
Printre telegramele de felicitare menționăm telegrama nr. 585 din Bușteni trimisă
de familiile: Cecilia și Remus Iliescu și Jenica și Gheorghe Cazaro – fiicele și ginerii marelui
proprietar Ioan Massu.
A obținut titlul de
învățător definitiv în
sesiunea aprilie 1930,
conform Decretului Regal
nr. 2555 / 1930; în
sesiunea din decembrie
1936 la școala normală
de băieți din Râmnicu
Vâlcea, a obținut gradul II
conform Deciziei
Ministerului instrucțiunii
publice nr. 66013 / 1937;
gradul I la 1 septembrie
Cadre didactice la un curs de perfecţionare la Vălenii de
1942; gradație de merit la
Munte (1935)
1 septembrie 1940; grad
superior la 1 septembrie 1946.
La 15 mai 1947 este inspectată de Dumitru Platon, director general în Ministerul
Educației Naționale, pentru acordarea unei noi gradații de merit.
În procesul verbal de inspecție se arată: ,, Domnia sa este titulară la clasa I, cu 56
elevi rămași înscriși și 52 cu frecvență regulată. Din constatările făcute la clasă, am rămas
foarte mulțumit și adaug laudele mele doamnei Virginia Toma. Prin referat special voi arăta
Ministerului Educației Naționale în mod detaliat constatările întregii activități desfășurate
de doamna Virginia Toma.”
Prin adresa nr. 150 / 1929 Ministerul Instrucțiunii, Casa Școalelor și a Culturii
Poporului ,, Doamna Virginia Toma este invitată să participe la expoziția anuală a Casei
Școalelor ce se va desfășura la 21 aprilie pentru a trimite obiectele pentru amenajarea
expoziției între 10 – 15 aprilie.”
Doamna Toma Virginia, în afară de un cor pe care îl conducea, avea și un cerc de
cursuri de cusături naționale. D–sa a participat la cursul de instruiere „de activitati
practice” la Sighișoara 1931 dar și la cel de perfecționare a cadrelor didactice la Vălenii de
Munte – 1935.
A condus cantina școlară, unde primeau o masă caldă copiii celor săraci sau ai
orfanilor de război, a strâns ofrande pentru soldații de pe front.
Pentru merite în predarea cu succes a cursului practic școlar a fost premiată de
Ministerul Instrucțiunii prin Casa Școalelor și Culturii Poporului așa cum rezultă din adresa
nr. 61076 / 29 decembrie 1928.
A făcut o donație școlii, o sobă de teracotă în valoare de lei 4000, pentru care
Ministerul Educației Naționale prin adresa nr. 76636 din 7 mai 1937 ,, aduce mulțumiri
pentru frumosul dumneavoastră gest.”
În ciuda celor arătate mai sus, la 1 septembrie 1952 este îndepărtată din
învățământ. În numeroasele rapoarte prin care solicita să i se spună de ce a fost exclusă
din învățământ și solicitând să fie reîncadrată, i se răspundea invariabil ,, este element
necorespunzător.”
Exemplu: Ministerul Învățământului
Direcția Generală a învățământului preșcolar elementar și mediu, Serviciul de
Cadre cu nr. 48857 / 1954 îi trimite o adresă cu următorul conținut: ,, Către: Tov. Toma
Virginia – comuna Perieți, raionul Slatina, regiunea Pitești. La cererea dumneavoastră nr.
48857 / 1954, vă facem cunoscut că Ministerul Învățământului nu aprobă reîncadrarea
dumneavoastră în învățământ, fiind element necorespunzător. Șeful serviciului, s.s.
indescifrabil”
Prin adresa nr. 89927 / 1954, se adaugă la adresa precedentă: ,, vă puteți încadra
în alt loc de muncă.”
În realitate, domnia sa a fost îndepărtată din învățământ deoarece soțul său,
Alexandru Toma făcuse politică liberală, fiind în anii din urmă președintele Organizației
liberale din comuna Perieți – aripa Gheorghe Tătărăscu și a suferit, ca mulți învățători, pe
motive politice.
Prezentăm în continuare Monografia Școlii Perieți lucrare de gradul I a învățătoarei
Virginia Toma, din anul 1942. Manuscrisul original se află la Arhivele Naționale din
București, Fond Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor. Lucrarea este apreciată cu
calificativul ,,foarte bine” de inspectorul școlar regional G.Giuculescu.
Cursuri de cusături naţionale (Sighişoara, 1931) la care a participat şi Virginia Toma
Claudia Theodora Truță, Mihai Barbu

Istoricul
Școala a luat ființă, după spusele bătrânilor din sat, cam pe la 1850. Primul
învățător se zice că ar fi fost un cântăreț, anume Prisăceanu din comuna Priseaca.
Prima pagină a manuscrisului
Pe la anul 1864, a făcut pe învățătorul, logofătul Anton Dinu, care era și cântăreț,
până pe la anul 1870, după care a început să funcționeze Marin Vasile Rădoi, candidatul,
cum i se zicea pe acele vremuri, probabil învăța ceva carte la școala de candidați de la
școala Ionașcu din Slatina.
Pe la anul 1885, dărâmându-se localul de școală, elevii se duceau să învețe la
școala din comuna Mierlești la învățătorul Marin Măgureanu, până în anul 1887, când
construindu-se alt local de școală, a venit învățător aici Gheorghe Stănescu din Aluniș,
învățător cu diplomă, care a stat până în anul 1888. În acest timp numărul elevilor nu
trecea de 15 – 20.
Din anul 1888 a venit învățător Florea Drăghicescu, din localitate, absolvent al
școlii normale din Câmpulung, care a funcționat până la ieșirea la pensie, în anul 1918.
Toate aceste date sunt culese de la bătrânii din sat, majoritatea de la moș Codiță
Antonescu, fiul lui Anton Dinu, primul învățător și moș Radu Vasilescu, fost notar,
întrucât în arhiva școalei nu se găsesc scripte decât din anul 1918, cele anterioare, au fost
distruse în timpul ocupației inamice din anii 1916 – 1918.
Planul satului Perieţii de jos realizat de Virginia Toma

Localul de școală
Tot din spusele bătrânilor, am aflat că, până la 1865, nu se știe unde se adunau
copiii la școală, probabil prin casele celor ce-i învățau.
Pe la anul 1865, se precizează că se adunau într-o casă bătrânească mică, cu 2
camere cu pământ pe jos, acoperită cu șiță, așezată în vatra satului, pe locul unde se
găsește azi primăria, proprietatea Elenei Fântâneanu.
În anul 1885, dărâmându-se această casă, pe la anul 1887, s-a construit pe același
teren, un local din drugani cu 2 camere și un antreu, acoperit cu șiță. Acest local s-a
construit de meșterul Ilie Velescu, care era arendașul moșiei Fântâneanu. Pe moșie,
găsindu-se o mare pădure, lemnele necesare au fost date de arendaș, dar plătite de locuitori
în munci agricole, calculându-se câte 5 lei de fiecare.
De remarcat că în localitate, deși erau trei mari proprietari: Alexe Romanov,
Vasile Periețeanu și Elena Fântâneanu, n-au dat atenție școalei. Proprietara Elena
Fântâneanu a admis a se construi localul pe terenul său, iar lemnele au fost cumpărate din
pădurea moșiei cu 300 lei. În acest local școala a funcționat regulat din anul 1887 și până
în anul 1917. Acest local devenind aproape insalubru, iar numărul copiilor înmulțindu-se,
în anul 1915 se începe construirea unui nou local de școală de către Casa școalelor. Localul
se construiește după planul tip al Casei școalelor, din cărămidă cu două săli de clasă și
locuință pentru director.
Până în anul 1916, a fost gata pentru funcționare o singură sală de clasă,
sistându-se lucrul din cauza războiului. Localul a fost construit de anteprenorul Dimitrie
Atanasiu, din București, care luase la licitație pentru construire, mai multe localuri din
județul Olt. Lucrarea s-a executat sub conducerea, constructorului-desenator,
Constantinescu, tot din București.
Averea școalei
Şcoala din Perieţi (desen realizat de Virginia Toma)
Școala stăpânește azi următoarea avere imobilă:

1. Curtea și grădinița împrejmuite cu gard de ulucă în suprafață de 3300 mp de forma unui
paralelogram lat de 33 m și lung de 100 m. Din această suprafață – 2220 mp au fost donați
de doamna Lucreția Massu în anul 1915, când s-a început construcția localului. Numai cu
acest teren, care în fața localului avea numai 3 m, nu s-ar fi satisfăcut nevoia unei porțiuni
pentru recreație, sau a unei grădinițe. Prin stăruința învățătorului Alexandru Toma, actualul
director a convins pe doamna Paula Manoliu Tescano, sora doamnei Lucreția Massu –
cealaltă donatoare și a donat și dânsa o bucată de teren în lățime de 11 m și tot de 100
lungime, așa că școala are în față o lățime de 14 m dând un aspect frumos curții și
însumând o suprafață totală de 3300 mp.
2. Terenul de cultură, atribuit școalei prin împroprietărirea din 1921, în suprafață de 5 ha,
este format din 2 bucăți: una de 15000 mp așezată între terenul primăriei și cimitirul
satului, în partea de Est a satului și la o distanță de 250 m de școală, care până în prezent a
servit de câmp de experiență, iar din anul acesta se va transforma în grădină școlară,
luându-se măsura a se împrejmui cu gard. A doua bucată de 35000 mp situată tot la Est de
sat, vecină la Apus cu liziera satului, la Nord cu terenul infirmeriei și la Sud cu lotul
locuitorului Stancu Paparagică, iar la Est cu drumul obștei. Acest teren se află la 700 m
depărtare de școală. Până în prezent, acest teren a fost arendat la diferiți săteni, iar sumele
rezultate au fost folosite prin comitetul școlar.
Ca avere mobilă școala este bine înzestrată cu material didactic. Materialul este
sistem vechi, dar în bună stare.
Atelierul posedă unelte și scule în valoare de 10000 lei, cumpărate de Minister prin
Inspectoratul Școlar Olt, în anul 1940.
În anul 1918, venind aici, transferat de la școala din comuna Priseaca, învățătorul
Alexandru Toma, în locul lui Florea Drăghicescu, ieșit la pensie, a înființat eforia școlară
și colectând ofrande de la locuitori, s-a continuat terminarea localului, adică a celei de a
II–a săli de clasă, precum și a locuinței directorului.
Suma cheltuită de Casa școalelor, prin anteprenor nu se știe. Pentru terminare, din
ofrande s-au obținut cam 10000 lei. Din această sumă, s-a pardosit sala a II–a de clasă,
locuința directorului și s-au pus geamuri atât la sala a II–a, cât și la locuință, procurându-se
de asemenea și mobilierul necesar celei de a II–a săli.
Membrii eforiei școlare care au ajutat la terminarea localului au fost următorii:
 Președinte: Ofiță Nicolescu - arendaș,
 Membri: Alexandru Toma – dir. școală, preot Ilie Mitrican, Radu Cosma perceptor și
sătenii Ioniță Neață și Gh. St. Ghimiș.
În anul 1935, înmulţindu-se numărul elevilor, precum și numărul posturilor de
învăţători, cu aprobarea Casei școalelor, s-a transformat locuinţa directorului în două săli
de clasă, întrucât învăţătorii fiind localnici și având locuinţe proprii, nu se mai utiliza
pentru locuință de nimeni. Așa că azi, şcoala dispune de 4 săli de clasă. De asemenea
dependinţele de la locuinţa directorului s-au transformat într-o sală de atelier de tâmplărie,
unde lucrează elevii cursului supra-primar, sub conducerea maistrului.
Se simte absoluta nevoie de a i se schimba acoperișul de țiglă cu unul acoperit cu
tablă de fier, țigla fiind prea grea.
Posturi de învățători
Şcoala a funcţionat cu un post până în anul 1916, când s-a înfiinţat postul al II–lea,
dar care post din cauza războiului n-a funcționat decât din anul 1918. La 1 septembrie
1920, se înfiinţează postul III și IV, iar în anul 1940, postul V, așa că școala are azi, cinci
posturi, precum și un post de maistru tâmplar, înființat în anul 1936.
Învățătorii
Între 1850 – 1870 nu se știe cine au fost învățători – neexistând nici un document
în arhiva școalei.
1864 – 1870 a funcționat logofătul Anton Dinu, care era și cântăreț și care învățase
ceva carte la școala Ionașcu din Slatina.
1870 – 1885 a funcționat Marin Vasile Rădoi, candidatul care de asemenea
învățase la școala de candidați de pe lângă școala Ionașcu din Slatina.
1885 – 1887 - școala nu a funcționat din lipsă de local. Cei 10 – 15 școlari se
duceau la școala din Mierlești, la învățătorul Marin Măgureanu.
În septembrie 1887 – terminându-se localul nou (cel vechi se dărâmase) vine
învățător Gheorghe Stănescu din Aluniș, învățător cu diplomă și care a funcționat până în
1888.
În anul 1888 vine prin transfer – Florea Drăghicescu absolvent al școlii normale de
învățători din Câmpulung și care a funcționat până la pensionare – anul 1918.
Postul II – Alexandru Toma – învățător titular, transferat pe 1 septembrie 1916 de
la Priseaca, fiind mobilizat în războiul pentru întregirea neamului nu s-a prezentat la post
decât pe 1 septembrie 1918.
Pe data de 1 octombrie 1918, învățătorul Florea Drăghicescu ieșind la pensie, în
postul I a trecut Alexandru Toma, care este și azi.
În anii 1916 – 1917 școala n-a funcționat din cauza războiului, iar între 1917 –
1918, învățătorul Florea Drăghicescu refugiindu-se în Moldova, a făcut pe învățătoarea
Aneta Vâlceleanu, având ca pregătire școala profesională.
În postul II a fost numită Elena Mândruloiu, învățătoare titulară care a funcționat
până la sfârșitul anului școlar când se transferă.
În anul școlar 1919 în locul doamnei Mândruloiu, funcționează Maria Drăghicescu
suplinitoare până la 24 aprilie 1920, când este înlocuită cu Teodora Ghiocanu, tot
suplinitoare, care funcționează până la finele anului școlar.
6 septembrie 1920 – 27 noiembrie 1920, Victoria Riga, suplinitoare
27 noiembrie 1920 – 1 septembrie 1921, Richard Drăghicescu, suplinitor
10 octombrie 1921 – 22 septembrie 1922, Florea Piculescu, suplinitor (azi
învățător în județul Dolj)
4 octombrie 1922 – 24 octombrie 1924, Jean Șerbănescu, învățător normalist
1 noiembrie 1924 – 14 iunie 1925, D. Nicolescu, suplinitor
15 noiembrie 1925 – 22 iunie 1927, Ilie Popa, normalist
15 septembrie 1927 și până azi, Agripina Voiculescu, normalistă
Postul III
6 septembrie 1920 – 20 decembrie 1920, Florica Rocoviceanu, suplinitoare
8 ianuarie 1921 – 15 iunie 1921, Ana Dumitrescu, suplinitoare
15 septembrie 1921 – 31 mai 1922. Octavian Popescu, seminarist, azi preot în
Mierlești
Postul IV
15 septembrie 1920 – 10 iunie 1921, Maria Ionescu, suplinitoare
10 septembrie 1921 – 22 decembrie 1921, Viorica Petrovici, suplinitoare
8 ianuarie 1922 – sfârșitul anului școlar, Constantin Roșianu, suplinitor (azi
căpitan activ)
15 septembrie 1922 – 3 octombrie 1922, Marin Popescu, normalist (azi învățător
Bălteni)
4 octombrie 1922 – 3 noiembrie 1922, Stancu Predescu, normalist (azi învățător la
școala Bălteni)
9 noiembrie 1922 – 1 septembrie 1923, Ion Ghinescu, normalist (azi învățător în
București)
24 septembrie 1923 – 20 iunie 1924, Ioana Popescu, normalistă (azi învățătoare în
Sibiu)
10 septembrie 1924 – 15 septembrie 1925, Ana Dumitrescu, suplinitoare
15 septembrie 1925 – până la sfârșitul anului – Radu Dănilă, suplinitor
C. Burcă, suplinitor, de la 15 septembrie 1926 – 10 iunie 1927
1 noiembrie 1927 – 16 septembrie 1936, Mihail Stoika - normalist (azi învățător
Perieții de Sus)
Virginia Toma, normalistă, de la 16 septembrie 1936 până azi.
Postul V
Aristotel Voiculescu, învățător suplinitor de la 1 septembrie 1940.
Din anul 1940, învațător la această școală este Gheorghe Lincă, venit de la comuna
Căuaș, județul Sălaj.
Postul de tâmplărie
Pe lângă această școală, a funcționat până în acest an și un post de maistru tâmplar,
înființat în 1936.
De la înființare până în 1940 a funcționat ca suplinitor Ilie Mândruloiu. La 15
septembrie 1940 a fost numit titular maistrul Ilie Constantin. În acest an [probabil 1941,
n.n.] nu s-a prezentat niciun maistru, deci atelierul nu funcționează.
Dintre toți învățătorii care s-au perindat pe la această școală, numai: Florea
Drăghicescu, Alexandru Toma, Ana Guțescu, Agripina și Aristotel Voiculescu s-au stabilit
în comună și au desfășurat o activitate culturală, social-economică.
Influența școalei în viața satului

Înainte de războiul de întregire, fiind un singur învățător, local nespațios,
frecventau cursurile prea puțini elevi. Din această cauză se alegeau copiii celor mai
înstăriți și cei mai vârstinici. În clasa I se înscriau copiii între 10 – 12 ani și terminau cele 5
clase la 15 – 17 ani. Dintre acești elevi se recrutau elementele conducătoare ale satului.
Dintre aceștia s-au recrutat: conducătorii băncii populare, care a luat ființă în 1904
din inițiativa învățătorului Florea Drăghicescu. Banca avea în 1904 un capital de 1604 lei,
iar azi 500000 lei. Această bancă a jucat un rol economic important în viața satului. Prin și
cu ajutorul băncii populare au intrat în stăpânirea sătenilor 3 moșii boierești cu o suprafață
de 350 ha teren arabil și 100 ha pădure.
În anul 1924, s-a înființat în comună obștea de cumpărare ,,Perieți‖ care a
cumpărat de la Maria Ungurelu 150 ha teren arabil.
În anul 1928 s-a înființat obștea Sfântu Dumitru, care a cumpărat 100 ha de la
Gheorghe Missail.
În 1929 tot obștea ,, Perieți‖ a cumpărat 70 ha pădure de la Lucreția Massu.
În 1930 s-a constituit o nouă obște care a cumpărat 50 ha teren de cultură și 30 ha
pădure de la Gheorghe Mateescu.
Toate aceste obști au fost finanțate de și prin banca populară, iar conducătorii lor
au fost toți elevi – absolvenți ai școlii primare.
În localitate a fost și cooperativa ,,Perieți‖, cooperativă pentru aprovizionare și
desfacere în comună a cerealelor. Această cooperativă a dat un mare sprijin la construcția
localului de școală din satul Perieții de Sus, deoarece având și depozit de cherestea, tot
materialul i s-a dat pe cont, contribuind și din fondul ei cultural cu 40.000 lei.
Toate aceste instituții economice, ca o rezultantă a școalei au contribuit într-o bună
măsură la înstărirea sătenilor, în comună neexistând nicio familie care să nu aibă în
proprietate, cel
puțin 2 ha teren
arabil. La
îmbunătățirea
stării economice
a mai contribuit
și legea
împroprietăririi
din 1921, când
s-au dat celor
îndreptățiți câte
5 ha din marile
proprietăți.
Planul şcolii Perieţii de Jos realizat de învăţătoarea Virginia Toma
Figuri ale generaţiei paşoptiste: generalul Gheorghe Magheru
Prof. dr. Jeana PĂTRU

Colegiul Naţional IONIŢĂ ASAN, Caracal
Una dintre figurile importante ale Revoluţiei de la 1848 a fost generalul Gheorghe
Magheru. Despre originile familiei, însă, se ştiu puţine lucruri. Astfel, documentele fixează
familia în Transilvania, de unde s-ar fi mutat, la sudul Carpaţilor, din cauza persecuţiilor
ungureşti. Multă vreme, această informaţie nu a fost exploatată îndeajuns, până în perioada
interbelică, atunci când academicianul Ioan Lupaş1, transilvănean şi el, a apelat la ajutorul
Episcopului de Arad, Andrei Magheru (1936-1960), întrebându-l dacă, în tradiţia sa
familială, nu se păstrează vreo amintire
despre înrudirea celor doua familii
omonime, din Sudul şi Nordul Carpatilor.
Prea Sfinţia Sa a binevoit să-i răspundă, la
26 Octombrie 1939, printr-o scrisoare,
oferindu-i preţioase informaţii cu privire
la originea acestei familii, din regiunea
Hălmagiului, comuna Vidra (jud. Arad),
unde şi astăzi jumătate din comună
poartă numele de Magheru (sau
Mageru/Magieru/Magheriu).
Din documentele familiei se poate
constata că, la 14 octombrie 1665, Vlad
Magheru, soţia sa Lupa/Lupşa şi nepotul
său Petru, zis Fleşeriu, au cumpărat partea
de moşie a lui Ion Toboşeriu, din hotarul
Câlnicului (jud. Gorj): ―dintr-o jumătate
de funie mare două părţi drept bani gata
taleri 39 … cu ştirea tuturor moşnenilor
dintr-acest hotar mai sus numit Câlnic‖2.
Fig.1 Generalul Gheorghe Magheru Aşa s-au aşezat primii Magheri în Bârzeiu
de Gilort3, după ce, iniţial, doriseră să se
aşeze în Zorleşti şi numai opoziţia moşnenilor de acolo i-a determinat să-şi schimbe
planul4.
Motivul emigrării Magherilor spre Oltenia trebuie căutat în perioada războiului
purtat de principele Gheorghe Rakoczi al II-lea cu turcii. Magherii vor fi nevoiţi să plece,
din cauza persecuţiilor împotriva susţinătorilor lui Rakoczi, în timpul principelui Mihail
Apafi (1660-1690). Familia Magheru făcea parte din rândurile nobilimii mici, deţinea
pământuri şi avea dreptul la pecete proprie5.
Informaţiile despre Vlad Magheriu şi urmaşii săi imediaţi sunt sărace. Excepţie
face documentul din timpul lui Constantin Brâncoveanu, în care apar Vlad Magheriu şi
fiul acestuia, Constantin.
În secolul al XVIII-lea, informaţiile despre familia Magheru se înmulţesc, în
contextul conflictelor cu boierii Bengeşti6 pentru pământurile din Bârzeiu. Astfel, boierii
Bengeşti ar fi stăpânit satul Cojani; căutând să-şi extindă moşia, au trecut Gilortul, intrând
în conflict cu moşnenii de acolo. În rândurile acestora se află şi familia Magheru.
Domnitorul Constantin Mavrocordat intervine şi solicită ispravnicului, Dumitraşcu
Crăsnaru, să soluţioneze problema. Comisia, formată din patru boieri hotarnici, stabilea
hotarul între cele două tabere rivale.
Conştiinţa descendenţei transilvănene a rămas vie în sufletul membrilor familiei
Magheru. Aşa se explică participarea celor doi fraţi Magheru la răscoala din 1784, răscoală
condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Acest aspect reiese din scrisoarea trimisă de generalul
Gheorghe Magheru nepotului său, Ioniţă Gârbea, prin care-l ruga să-i trimită un act vechi,
o poruncă a domnitorului Nicolae Mavrogheni, prin care ,,se poruncea ca averea fraţilor
Magheru ce li s-au fost luat de unii-alţii pentru că au mers în Transilvania de au luat parte
în răscoala de atunci cu Horea, să li se sloboază femeilor şi copiilor, ca unii ce ei acolo
şi-au luat pedeapsa cu moartea”7.
Profesorul Alexandru Ştefulescu, pe la începutul secolului al XX-lea, a lansat
ipoteza, neconfirmată ştiinţific, că Magherii, veniţi din Transilvania, ar fi întemeiat
localitatea Maghereşti, comuna Săcelu, din judeţul Gorj. În localitatea mai sus amintită,
sunt familii cu numele Magherescu şi nu Magheru. Nu poate fi contestat, însă, faptul că, în
zonă, familia Magheru a deţinut proprietăţi, în satele: Bobu, Bengeşti, Bumbeşti-Piţic,
zona Câmpu Mare8.
Cel care va pune bazele unei averi, ce va
permite familiei să intre în rândurile boierimii
locale, a fost Ioan Magheriu, bunicul generalului,
ajuns, mai întâi, preot, apoi protopop, la Bârzeiu,
folosindu-se de moşteniri şi danii.
În anul 1769, casa lui Ioan Magheriu a ars9.
Episcopul Râmnicului, Partenie, a intervenit şi l-a
rugat, printr-o scrisoare (7 aprilie 1769), pe
episcopul Barbu Zorilescu, protopop de Gorj, că
[…] de vreme ce i s-au întâmplat de i-au ars casa şi
i s-au risipit iconomia casei, să nu i se mai facă
vre-o supărare, măcar de un ban la câte sferturi
vor ieşi de la visterie şi la cele drepte şi la cele
îndoite, ci să fie în pace şi apărat despre toate Fig.2 Vechea biserică din Bârzeiu
dăjdile10 […]. Deşi i s-au risipit iconomia casei, de Gilort
protopopul Ioan găseşte resurse să achiziţioneze, în
perioada următoare, mai multe moşii, atât de la rudele sale mai nevoiaşe (urmaşii acestora
au decăzut din calitatea de mici boiernaşi şi au dispărut în masa ţăranilor birnici), cât şi de
la persoane străine de neamul lor. Astfel, un act din 26 aprilie 1768 menţionează achiziţia
unei mori, în Bârzeiu de Gilort, pe care moşnenii din Lihuleşti o dădeau în folosinţă
comună popii Ion Măghiiarul, popii Dumitraşcă Fleşeariu şi cetaşilor lor, deoarece
această moară se afla pe pământurile lor11. Un alt document, din 15 august 1770,
demonstrează încheierea unei tranzacţii în familie, prin care protopopul cumpără pământul
vărului său, Dumitru, fiul lui Voinea Magheriu, ca martori fiind trecuţi, pe două coloane,
toate rudele în viaţă ale protopopului.
În timpul războiului ruso-turc, dintre 1769-1774, protopopul s-a refugiat în
Transilvania, probabil la rudele sale. Fratele său Şerban, ofiţer în armata ţaristă, a
participat la război, dându-şi viaţa în bătălia de la Preajba. În amintirea faptelor de vitejie
ale unchiului, nepotul de frate va ctitori, pe la 1800, în satul Bârzeiu, o biserică.
Din căsătoria protopopului Ion cu Stanca s-au născut doi băieţi: Şerban şi Ion.
Şerban s-a dedicat, ca şi unchiul său, carierei armelor. În timpul războiului ruso-
austro-turc, Şerban Magheriu a luptat alături de turci, împotriva austriecilor, pentru
apărarea Târgu-Jiului şi a Gorjului. Domnitorul Nicolae Mavrogheni avea să-l desemneze
căpitan în oastea ţării […], l-au îmbrăcat cu caftan roşu şi i-au dat şi un cal domnesc […].
În timp, a ocupat diverse funcţii militare care l-au ajutat să-şi rotunjească semnificativ
averea familiei, cea mai înaltă funcţie fiind cea
de vistiernic. Aşa se explică ctitoria bisericii din
Bârzeiu, în anul 1800. Edificiul, de dimensiuni
modeste, este ctitorit, aşa cum rezultă din
pictura pisaniei şi a tabloului votiv al ctitorilor,
de către Şerban împreună cu prima sa soţie -
Sanda, fratele său - preotul Ion şi mama lor -
Stanca. După moartea soţiei sale Sanda, Şerban
s-a recăsătorit cu Ioana, fiică a căpitanului
Mihai Zorileanu, văduva lui Radu Popescu din
Logreştii-Moşteni. Împreună, cei doi vor înălţa
o troiţă de piatră în Zorileşti şi vor contribui la
ridicarea Bisericii de lemn Sfântul Nicolae, din Fig.3 Fresca bisericii din Bârzeiul de
Polovragi. Gilort (1824), reprezentând ctitorii
La 16 ianuarie 1820, Şerban Magheriu s-a (de la stânga la dreapta): Ecaterina,
stins din viaţă, fiind înhumat în biserica din soţia polcovnicului Ioniţă Magheru,
generalul Gheorghe Magheru, soţia
Bârzeiu. Neavând urmaşi, o mare parte din
sa Ancuţa şi copiii lor, Alexandrina şi
avere a fost moştenită de nepoţii de frate - copiii
Ghiţă.
preotului Ion.
Celălalt fiu, Ion (Ioan), tatăl generalului Gheorghe Magheru, a fost şi el hirotonit
preot, la 1787, în luna lui Martie 7 zile, întru o sfântă Duminecă, când trecuse 4
săptămâni de la păresimi12. A fost căsătorit cu Bălaşa. În familie s-au născut opt copii: Ion
(Ioniţă), Gheorghe (cel mai cunoscut dintre copii), Zamfira (căsătorită cu Nicolae Gârbea
din Vladimiri), Ilinca (căsătorită cu pitarul Avram Negreanu), Bălaşa (căsătorită cu
postelnicul Alexandru Roşianu), Smaranda (căsătorită cu preotul Radu Aluneanu), Maria
(căsătorită cu Gheorghe Geamănu) şi Stana
(necăsătorită).
Ioniţă Magheru a fost întâiul născut al
preotului Ion Magheriu, în anul 1795. A murit tânăr,
în 1826. Deşi scurtă, viaţa acestuia a fost agitată. Ca
şi unchiul său, Şerban, a ales calea armelor, ajungând
căpitan de poteră în judeţul Gorj (1819), apoi căpitan
al plăşii Amaradia (1820). A fost căsătorit cu
Ecaterina (Catinca), o nepoată a soţiei unchiului său.
A fost menţionat în Arhondologia Olteniei cu rangul
de vtori-vistier, în rândul micii boierimi.
Ioniţă Magheru s-a aflat în prim-planul Revoluţiei
de la 1821, din cel puţin două motive: era rudă cu
Dumitru Gârbea, căpitan de margine şi mazil, un
apropiat al lui Tudor Vladimirescu, dar şi prieten cu
Fig.4 Gheorghe Magheru
Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor. Momentul
intrării în vâltoarea evenimentelor revoluţionare nu
este cunoscut, dar sunt circumstanţe care ne fac să credem că acesta a sprijinit revoluţia
încă de la început. Se vorbeşte de 150 de taleri împrumutaţi lui Papa Vladimirescu, pe 11
decembrie 1820, cu soroc ―până la Sfântul Ion‖, acesta urmând să meargă la Craiova. Se
pare că au mai fost şi alţi bani daţi mişcării revoluţionare.
În privinţa proprietăţilor sale, istoricul Paul Cernovodeanu - care a cercetat cu
mare atenţie această familie - arată că Ioniţă a avut două feluri de proprietăţi: unele de
zestre – Petecei şi Zorileşti - pe care le-a administrat singur, altele - Câlnic şi Berzeiu - pe
care le-a administrat în comun, cu fratele său Gheorghe.
Generalul Gheorghe Magheru s-a născut în 1802. A participat la războiul ruso-

turc (1828-1829), distingându-se în bătălia de la Băileşti, de unde turcii - suferind o grea
înfrângere - au fost nevoiţi să se retragă în sudul Dunării. Meritele ostăşeşti ale olteanului,
care luptase aici în fruntea trupelor sale de 300 de panduri voluntari, nu puteau trece
neobservate de ţarul Rusiei - care l-a decorat cu Ordinul Sfânta Ana în grad de cavaler,
dăruindu-i şi o sabie de onoare.
Ca şi fratele său, Gheorghe va fi primit în rândurile boierimii mici (1825), pentru
ca în 1837 să îl găsim în rândurile boierimii superioare, ca sărdar. În 1844, domnitorul
Gheorghe Bibescu îl va ridica pe Magheru la rangul de
paharnic. Averea a strâns-o în tinereţe, atunci când
politica nu îl acaparase. O parte a averii sale a moştenit-o
de la rude, îmbogăţind-o în deceniile patru şi cinci ale
secolului al XIX-lea.
Între 1830-1833, Gheorghe Magheru s-a stabilit
la Târgu Jiu, cumpărându-şi, aici, case. Pentru o scurtă
perioadă de timp, a îndeplinit funcţia de ocârmuitor al
judeţului Gorj, în locul lui Gheorghe Călinescu, bolnav.
Între 1840-1842, a ocupat funcţia de primar al Târgu
Jiului. În calitate de edil al oraşului, a făcut alinierea
străzilor, le-a modernizat - pietruindu-le, s-a implicat în
dezvoltarea industriei manufacturiere, dovadă fiind cei 25
de galbeni împărăteşti pentru Drexler, clăditorul fabricilor
de porţelan din oraşul Târgului, pentru ca să nu şază
fabrica nesăvârşită.
A avut o preocupare constantă pentru cultură şi
învăţământ. Reţinem, aici, şcolile din zona Cojani pe
care el le-a construit şi le-a pus dascăli, dar şi multiplele Fig.5 Gheorghe Magheru
donaţii pentru construcţia de şcoli la Târgu-Jiu. Pe când
era primar, în 1840, a oferit din cutia magistratului bani pentru cumpărarea de cărţi la
biblioteca şcolii publice conduse de profesorul Constantin Stanciovici Brănişteanu. La
nivelul anului 1837, Magheru a iniţiat acţiunea strângerii de bani, din donaţii ale
cetăţenilor oraşului, pentru construirea şcolii publice, suma strânsă fiind de 5. 681 lei. În
1845, a înfiinţat la Târgu-Jiu un pension privat pentru fete, alături de alţi boieri locali.
În aceeaşi perioadă, Magheru a intervenit pe lânga domnitorul ţării, în 1840,
pentru înfiinţarea drumului pe Defileul Jiului, „de la Târgu-Jiului până în dreptul drumului
din ţinutul Austriei‖. Cu câţiva ani mai devreme, primise mulţumiri de la ocârmuitorul de
Gorj pentru construirea unui pod peste râul Gilort. Trebuie să reţinem şi un alt fapt despre
Gheorghe Magheru, acela că o parte din activitatea sa a fost alocată activităţii de
magistrate (judecător), atât la Târgu-Jiu, cât şi la Caracal, unde a fost chiar preşedinte de
Tribunal. În anul 1846, a devenit ispravnic de Romanaţi, funcţie pe care a păstrat-o pâna la
Revoluţie, cu reputaţia de „cel mai bun administrator din ţară‖. Foarte interesant, în
perioada pregătitoare a Revoluţiei de la 1848, Gheorghe Magheru a fost considerat „parte a
guvernului provizoriu, alaturi de Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Nicolae Pleşoianu
şi preotul Radu Şapcă‖.
În perioada în care revoluţionarii munteni au
preluat conducerea ţării: iunie-septembrie 1848, printre
măsurile adoptate s-a numărat şi cea a organizării
taberei militare de la Râureni (Câmpul lui Traian),
Vâlcea, pusă sub conducerea lui Gheorghe Magheru,
numit căpitan general. În condiţiile intervenţiei militare
turceşti în Ţara Românească (13/25 septembrie 1848),
Gheorghe Magheru s-a gândit să reziste în faţa
invadatorilor, mizând chiar pe un sprijin extern:
„naţiile slobode, acelea care mai întâi s-au luptat pentru
libertate, egalitate, pentru frăţie şi pentru dreptate –
anunţa el în proclamaţia sa din 14/26 septembrie 1848
–, negreşit că vor da ajutor unei naţii creştine care se
luptă împotriva despotismului şi a robiei‖13. Speranţa
într-un sprijin extern s-a dovedit a fi o iluzie, astfel că
tabăra de la Râureni a fost dizolvată, iar el împreună cu
ofiţerii săi au trecut în Transilvania. Despre acest
eveniment avea să scrie, o jumătate de secol mai târziu,
marele nostru istoric Nicolae Iorga: „dacă Magheru,
pe care guvernul român îl trimisese în Valachia Mică Fig.6 Maria Caramalău (a doua
soţie a lui Gheorghe Magheru)
pentru a pregăti aci o eventuală defensivă şi care în
calitate de general popular avea sub comanda sa aproape 10.000 de oameni, ar fi trecut de
fapt frontiera spre a se împreuna cu moţii lui Avram Iancu, cu ostaşii lui Urban, atunci
situaţia militară din Transilvania ar fi luat cu siguranţă altă întorsătură, mai ales în cazul
când generalii austrieci ar fi recunoscut sinceritatea românilor; dar Magheru a fost
înduplecat de consulul englez Colquhoun să-şi
lincenţieze trupele, spre a nu primejdui situaţia de
drept prin aplicarea forţei armate14. Urmând sfatul
consulului englez, care prin secretarul său Grant îi
trimisese vorbă să nu mai piardă o zi, ci dizolvându-şi
tabăra de panduri să se retragă dincolo de frontierele
române, Gheorghe Magheru depusese, în ziua de 28
septembrie 1848, comanda ce-i fusese încredinţată,
îndemnându-şi ostaşii a se întoarce în linişte la vatră,
spre a nu provoca o luptă inegală cu două Puteri Mari,
ca Rusia şi Turcia.
Predând apoi administratorului de Vâlcea armele şi
luând de la acesta paşaport pentru sine şi pentru
oamenii săi, a trecut în Transilvania, spre a se aşeza la
Sibiu‖15.
Stabilirea lui Gheorghe Magheru în oraşul
Sibiu nu a fost pe placul autorităţilor săseşti, mai ales
în acele vremuri tulburi. Ba, chiar mai mult, au
interpretat cuvântarea lui Magheru, ţinută ostaşilor săi
Fig.7 Alexandrina Magheru în momentul despărţirii, ca fiind mărturisirea intenţiei
de a continua lupta alături de revoluţionarii maghiari din Transilvania, împotriva
despotismului (a se citi: Imperiul austriac). ―Acest jurământ l-au făcut bieţii români, scria
Magheru, cu toată ardoarea unui adevărat patriotism. Ei bine, ştii cum au interpretat
voitorii noştri de rău acest jurământ? Au zis că eu l-am făcut cu armata ca să venim a
combate pe imperiali ca pe nişte inamici ai libertăţii! Mă aflam în Hermannstadt(n.n.
Sibiu) când se lăţi vorba aceasta şi Generalul comandă a-mi notifica, că trebuie să plec fără
cea mai mică întârziere, de vreme ce i s-ar fi făcut comunicaţie oficială de la Bucureşti
asupra cuprinderii jurământului în chestiune şi asupra planurilor mele ascunse. Astfel fuiu
nenorocit, amice, şi astă dată de a nu putea să taiu şi eu un Calmuc măcar; cu toate că spui
că Dumnezeu îmi va acorda astă singură graţie măcar până voiu muri.‖16
Pe 26 octombrie 1848, generalul austriac, baronul Anton Puchner, anunţa primăria
Sibiului că s-au luat toate măsurile pentru
siguranţa graniţelor, astfel încât să fie
împiedicată orice încercare de trecere
frauduloasă dinspre Ţara Românească spre
Transilvania. În aceste condiţii, lui Gheorghe
Magheru îi va fi cu neputinţă să mai rămână în
Sibiu. Unii dintre membrii familiei au găsit
adăpost pe la prietenii şi cunoscuţii lor din
comuna Sălişte. Însuşi Gheorghe Magheru va fi
împrumutat de Dumitru Lăpădat, fost epitrop la
Biserica Mare din Sălişte, cu 14.000 de florini17.
Perioada exilului a fost una plină de
lipsuri, aşa după cum reiese şi din scrisoarea
trimisă prietenului său, Alexandru Golescu-
Arăpilă: ―Eu, precum ţi-am spus, sunt foarte
slăbit în urmarea unor friguri crâncene ce m-au
Fig.8 Colonelul Romulus Magheru
trudit cinci săptămâni. Tot ce m-a întristat

este că am rămas cu o durere simţitoare în
piept. Aici, asemenea nu mai putem sta; şi
nu ştiu cum o să poci pleca de vreme ce
nimeni dintr-ai noştri n-avem de loc
mijloace. Eu speram că nepotul meu Niţă
(n.n. Niţă este fiul lui Ioniţă, fratele
generalului) îmi va aduce aci argintăria şi ce
mai aveam din obiectele preţioase scăpate
în Transilvania, cum şi ceva bani ce
scrisesem să iee cu împrumutare de la nisce
transilvăneni ce ţin în fermagiu nisce munţi
ai mei. Dar şi aci nenorocire, căci îmi scrie
Niţiu că tot ce aveam, hârtiile şi toate
obiectele, precum şi nişte cai, toate mi se
jefuiră de către hunguri la intrarea lui Bem
în Sibiu; asemenea şi documentele
proprietăţilor mele din România. Închipuieşte-ţi, Fig.9 Fizicianul Ion Maghieru22
amice, strâmtoarea în care mă aflu şi neputinţa de
a lua o hotărâre oarecare‖18. Într-o astfel de situaţie, Gheorghe Magheru s-a împrumutat la
oierii din Sălişte care luaseră în arendă muntele Petrimanu (Dumitru şi Ioan Răcuciu, Ilie
Şteflea, Ioan Goşia, Dumitru Chipară şi Vasile Popa). Dintre aceştia, relaţiile contractuale
cu familia lui Dumitru Răcuciu19 s-au transformat în relaţii durabile, de prietenie. Aşa se
explică găzduirea oferită de familia Răcuciu soţiei generalului, Maria (născută Caramalău)
şi fiicei celor doi, Alexandrina. Alexandrina avea atunci 23 de ani şi era preţuită de
contemporani pentru cultura şi sentimentele ei patriotice. În iunie 1848, când membrii
guvernului revoluţionar, trecând de la Islaz spre Craiova, se opriseră şi la Caracal, au fost
întâmpinaţi, la intrarea în oraş, de o mulţime de caracaleni, în frunte cu generalul
Gheorghe Magheru; fiica acestuia, Alexandrina, i-a întâmpinat pe revoluţionari cu primul
drapel tricolor. După plecarea în exil a generalului, Alexandrina l-a urmat. A purtat doliu
pe toată perioada exilului de la Viena(1848-1858), refuzând, în această perioadă, orice
cerere în căsătorie. S-a căsătorit, după reîntoarcerea în ţară, cu marele logofăt Dumitru
Haralamb. Multe au fost necazurile care i-au umbrit viaţa. Astfel, după perioada exilului a
trebuit să facă faţă morţii a doi oameni pe care i-a iubit nespus: fiica şi soţul. I-a rămas, să-i
bucure sufletul, un fiu - Mihai. A fost comparată cu mama fraţilor Gracchi, Cornelia,
pentru că, pe lângă iubirea de patrie, şi-a iubit părintele şi fraţii, Romulus şi Gheorghe, de
care a avut grijă nu ca o soră, ci ca o mamă.
Cu prilejul serbărilor Putnei, din 1871, Alexandrina Magheru Haralamb a oferit un
frumos şi bogat drapel care a fost aşezat pe mormântul lui Ştefan cel Mare. A contribuit
financiar pentru ridicarea statuii marelui domn în Iaşi. A oferit premii elevilor şi elevelor
cu rezultate bune la învăţătură, dar cu posibilităţi economice mici, a dat bani societăţilor de
lectură din toate părţile locuite de români, a înzestrat fete sărace, a îmbrăcat copii orfani şi
săraci, a ajutat văduve. Multe alte lucruri frumoase ar fi făcut Alexandrina Magheru
Haralamb, dacă nu ar fi murit la numai 52 de ani.
Revenit în ţară, Gheorghe Magheru s-a dedicat unirii, fiind desemnat deputat al
judeţului Gorj. A făcut politică liberală.
A avut cinci copii, din două căsătorii: Alexandrina (1825-1877), Gheorghe20
(Ghiţă, 1828-1875), Ecaterina, moartă în copilărie, Nicolae, mort la naştere şi Romulus21
(1847-1897), ultimul cu Maria Caramalău.
Gheorghe Magheru a decedat la 23 martie/4 aprilie 1880 la București şi, la dorința
sa, a fost înmormântat la Tg-Jiu.
Note:
1
Ioan Lupaş s-a născut la 9 august 1880, în Sălişte, Sibiu, şi a decedat la 3 iulie 1967, în
Bucureşti, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. A fost istoric, doctor în filosofie,
profesor universitar, membru al Academiei Române (1914-1946), deputat în mai multe
legislaturi şi ministru al României (ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale – 1926-1927-
, ministru al Cultelor şi Artelor – 1937-1938). A participat la înfăptuirea Unirii din 1918.
Între 1950-1955, a fost închis la Sighet, de către autorităţile comuniste.
2
Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXII, 1939-
1940, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941, p.
263.
3
În prezent, localitatea face parte din comuna Albeni.
4
Cornel Şomâcu, Familia boierilor Magheri în istoria Gorjului,
http://www.verticalonline.ro/urmasii-magherilor-demni-de-memoria-inaintasilor-x.
5
Idem.
6
Bengeştii au fost o familie românească de boieri din Gorj. După unele informaţii, familia
Bengescu, înrudită cu Basarabii voievozi, ar fi atestată din sec. al XV-lea (dr. Vasile
Arimia, dr. Nicolae Mischie, Familii şi neamuri boiereşti din judeţul Gorj, Editura
Rhabon, Târgu-Jiu, 2002, pp. 48-49).
7
Ion Maghieru, Zapis din 14 Octombrie 1665, apărut în ziarul Gorjanul din Târgu-Jiu,
anul XIV, Nr. 45-46, din 27 noiembrie 1937.
8
Cornel Şomâcu, op. cit., p. 2
9
Unul dintre motivele incendiului, avansat în perioada interbelică, se pare că a fost dat de
invaziile turceşti care, nu de puţine ori, se lăsau cu jafuri şi incendieri de sate.
10
Ion Maghieru, Gorjanul, 30 iunie 1938.
11
Idem.
12
Idem.
13
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, Tom I, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, pp. 301-302, apud Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente,
1-6, Bucureşti, 1902-1910, p. 356.
14
Analele Academiei Române, op. cit., p. 263, apud Nicolae Iorga, Geschichte des
rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, Gotha, F.A. Perthes, 1905, vol. II,
pp. 295-296.
15
Ibid., p. 264.
16
Gheorghe Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti.
Bucuresti, 1939, vol. II (1834-1849), p. 295, scrisoare adresată lui Alexandru Golescu-
Arăpilă, 6 mai 1849.
17
Ioan Lupaş, Istoria Românilor, ed. XII., Bucureşti, 1937, p. 293.
18
Gheorghe Fotino, op. cit., pp. 295-296.
19
Dumitru Răcuciu a fost epitrop şi primar în Sălişte. Unul dintre fii, Dumitru, a urmat
Academia de Drept. Încă din copilărie, însoţindu-l pe tatăl său pe la stâna din muntele
Petrimanu, a avut ocazia să cunoască familia Magheru şi să lege o prietenie eternă cu unul
dintre băieţii generalului, Romulus.
20
Gheorghe/Ghiţă Magheru a profesat ca avocat, apoi ca magistrat, în Caracal. A ajuns
consilier la Curtea de Apel din Craiova. A fost prefect de Gorj, din partea Partidului
Liberal.
21
Colonelul Romulus Magheru a fost căsătorit cu Ana (fiica lui Ion Ghica). A murit la
numai 50 de ani. În urma sa au rămas cinci copii.
22
Ion Maghieru a redescoperit şi pus în valoare mormintele lui Gheorghe Magheru, Ghiţă
Magheru. Între anii 1937-1938, Ion Maghieru a publicat o serie de 17 articole istorice,
„Din trecutul Gorjului‖(şi al familiei Maghierilor), în săptămânalul cultural, independent,
„Gorjanul‖.
(Sursa: http://www.verticalonline.ro/urmasii-magherilor-demni-de-memoria-inaintasilor-x)
Pozele care apar în acest articol sunt copii ale originalelor publicate în articolul lui
Ioan Lupaş: Descendenţa transilvăneană a lui Gheorghe Magheru şi relaţiunile lui cu
ţăranii sălişteni, în deosebi cu familia lui Dumitru Răcuciu, publicat în Analele Academiei
Române, op. cit.
Inscripții
CÂTEVA COLABORĂRI NECUNOSCUTE ALE LUI DAMIAN STĂNOIU
Nicolae Scurtu
Bibliografia poetului, prozatorului, publicistului, traducătorului și memorialistului

Damian Stănoiu (1893–1956) nu este cunoscută, în întregime, nici până acum, când s-au
împlinit șase decenii de la dispariția fizică.
Romancierul Damian Stănoiu s-a impus, încă de la debut, în revista Viața
Românească, prin evocarea vieții și a atmosferei monahale, prin portretizarea unor figuri
de preoți, călugări și călugărițe și, mai ales,
printr-un limbaj cât se poate de sugestiv.
Povestirile, nuvelele și romanele
sale, cu tematică religioasă, au fost
comentate și receptate cu o reală voluptate de
toți criticii literari ai vremii.
La sugestia poetului și prozatorului I.
Valerian (1895–1980), care i-a solicitat și
publicat un interviu1 în prestigioasa revistă
Viața literară, Damian Stănoiu colaborează
cu câteva proze, inspirate din viața cazonă, în
paginile publicației Sentinela, ce apărea la
București în timpul celui de-al doilea
cataclism mondial.
Aceste schiţe2 din viața militară,
deloc convenționale sau anoste,
impresionează prin evocarea unor momente
ce stârnesc râsul și ironia, hazul și umorul
deconcertant.
Remarcabilă e, și aici, arta dialogului
pe care naratorul o cunoaște în cele mai
profunde detalii și cu ajutorul căreia
izbutește să recreeze o lume din cele mai
Damian Stănoiu, scriitorul de la
fericite cu putință.
Dobrotinet
*
Scrisori de acasă
Către sfârşitul toamnei m-am dus la Brăila să-mi văd un frate chemat la datorie.
Cum în nici una din scrisorile primite de la el nu-mi arăta lămurit la care cazarmă sau în ce
stradă îl pot găsi, ci numai unitatea din care făcea parte, căutam un soldat, al cărui chipiu
să poarte numărul regimentului fratelui meu, pentru a-i cere desluşiri.
Era o zi posomorâtă, de Brumar. Din văzduhul neguros cădea o ploaie măruntă şi
rece, iar un vânt tăios pătrundea până la oase. Străzile Brăilei pline de ostaşi de toate
vârstele, pentru a face faţă unei primejdii ce ar putea veni de la hotare. Oamenii păreau
necăjiţi, dar desigur că nu din pricina chemării la datorie, ci pentru că ameninţarea
neamurilor care ne duşmănesc le stricase rostul lor de acasă. Dar iată că întâlnesc şi pe
unul mai vesel, un caporal din 99 Artilerie, care, cu şapca pe ceafă şi cu mâinile la spate,
cânta de zor, fără să ţie seamă că se găseşte în plin centrul Brăilei:
Ce frumoasă este
Viaţa de soldat!
El de toată lumea
Este respectat.
Raniţa şi puşca
E averea lui;
Câmpul de bătaie
Este casa Iui...
– Bună ziua, camarade! îl întrerup eu, ca să aflu de urma fratelui meu, dar ca să iau
cunoştinţă şi de pricina unei astfel de stări sufleteşti.
– S‘trăiţi!
– Pari foarte vesel...
– Sunt vesel, Domnule, zise el, că am primit veşti bune de-acasă. Să mă fi văzut acum
un ceas, ai fi zis că sunt bolnav de gălbenare...
Şi cum bucuria e mai deplină atunci când o împărtăşeşti şi altora, scoate repede din
îndoitura mânecii o scrisoare şi mi-o întinde ca unui bun prieten.
– Dacă vrei, citeşte şi d-ta.
Auzi vorbă! Cum să nu vreau? Bucuria altuia îmi face totdeauna plăcere, deci cu atât
mai mult a unui ostaș în slujba patriei.
Scrisoarea era trimisă de nevastă-sa. Biata femeia a scris și ea cum a putut, cum s-a
priceput – și pe hârtia avută la îndemână. Dar fiecare cuvânt, fiecare slovă era ruptă din
suflet și din inimă.
Citesc:
Dragă Niţă,
Află mai întâi şi mai întâi că am primit scrisoarea D-voastră şi ne-am bucurat cu toţii că
eşti sănătos şi o duci bine cu sârviciu militar. Află dânspre partea noastră că suntem cu toţii
sănătoşi şi plouă în toate zilele şi o parte din cocenii dă pă deal au rămas netăiaţi, da nu
face nimic că tot erau ei iziniţi şi fără foi, că p-ăilanţi i-am adus pă toţi acas şi i-am făcut
stog, că mi-a mai ajutat şi cumnatu Nae şi a mai pus şi primaru p-ăia cu ordine albe să dea
ajutor la familiile incocetraţilor.
Dragă Niţă, află mai întâi şi mai întâi că grâu a răsărit tot ş-am pus două pogoane şi ţi-e
mai mare dragu să te uiţi la el, şi scroafa a fătat ieri noapte ş-a făcut cinci purcele şi doi
purcei, şi toţi sunt albi, numai o purcică e sură şi purceii au picerile negre, şi mi-am pus în
gând să opresc un purcel să-l creştem şi o purcică dă prăsilă. Da nu-i vânz acu, că n-am
nevoie, îi ţiu pân-te-i întoarce tu din cocentrare, că copiii sunt îmbrăcaţi amândoi şi
băiatului i-a dat cărţi gratis, că a cumpărat banga şi comperativa cărţi la toţi copiii cari au
tații pă zonă. Acu am vândut găina aia moțată, că nu mai făcea ouă, ș-am mai dat ș-un
mertic de porumb ca să am pentru gaz și pentru cribite, că lemne ne-a dat judeţu, şi ţ-am
trimis şi ţie 5 poli, ca să ai dă ţigări, că ştiu că-ți arde sufleţelu după un fum dă tutun. Da
vezi să nu te puie dracu la cale şi te apuci dă prostii p-acolo, că eu trăesc aici ca o sfântă, şi
dacă oi auzi vo vorbă urâtă – nu mai ai trai cu mine toată viaţa. Ai înţeles?
Dragă Niţă, află mai întâi şi mai întâi, că porcu l-am pus pă porumb şi-l tai dă Crăciun,
ca să aibă copiii ce mânca. Să te rogi şi tu dă colănel, ori dă plotoner, care-o fi mai mare,
să-ţi dea şi ţie drumu dă sărbători, că n-o să mănânc eu cu copiii un porc întreg, ş-abia
aşteaptă copilaşii să te vază. Ai auzit?
Foaie verde dă alun, adu-l, Doamne dă Crăciun... Foie verde de secară, să mi-l aduci
până-n sară... Scrisu să citeşte, iar mâna putrezeşte.
Cu stimă,
Floarea Niţă Cârmaciu
Comuna Dobrotinet, judeţu Olt
– Aşa-i, că am pentru ce să fiu vesel? mă întreabă caporalul răsucindu-și mustaţa şi

mutându-şi chipiul de la ceafă, pe frunte. Acuma, că nu mai am atâta grijă de acasă, poate
să vie inamicul!
Şi fără să mai aştepte răspunsul meu, îşi vâră scrisoarea în îndoitura mânecii, salută cu
curaj și se depărtează cântând:
Ce frumoasă este
Viaţa de soldat!
El de toată lumea
Este respectat.
Raniţa şi puşca
E averea lui,
Câmpul de bătaie
Este casa lui...
Îl privesc cu dragoste, cum calcă apăsat şi mândru, şi mă rog în gând lui Dumnezeu, ca
toţi ostaşii noştri de la fruntarii şi de pe unde-i ţine datoria pentru ţară şi pentru rege, să
aibă parte numai de astfel de veşti, de la cei rămaşi acasă. Iar celor cari primesc epistole
mai puţin încurajatoare, să le dea putere să aştepte, căci nimic nu se statorniceşte pentru
multă vreme în lumea aceasta, deci nici necazurile, nici duşmănia dintre popoare.
DAMIAN STĂNOIU
Cel dintâi ofițer pe care l-am cunoscut
Parcă-l văd: un mândru locotenent de artilerie, nu prea înalt, spătos, cu mustaţa neagră
şi grozav de serios. Îl prindea atât de bine uniforma sclipitoare, încărcată de fireturi, cum
se purta pe vremea aceea, că atunci când ieşea în răscruci să privească hora, nu-şi mai lua
lumea ochii de la el. Nici dibla lui Soare, un lăutar vestit prin părţile acelea, nici chiuiturile
flăcăilor prinşi în sârba săltăreaţă, nu izbuteau să întoarcă privirile aţintite asupra falnicului
ofiţer. Iar el, mai totdeauna alături de tatăl său, – un ţăran de ispravă, îmbrăcat în cojoc sau
în cămaşă oltenească, – se simţea parcă stânjenit de dragostea şi de admiraţia consătenilor
de toate vârstele. Împărţea zâmbet, atât cât îi îngăduia firea lui serioasă, strângea mâini în
dreapta şi-n stânga, şi mereu îşi întorcea privirile către părintele său, ca şi când ar fi vrut să
spună: „Cinstea se cuvine tatălui meu, căci el a trudit pentru mine ca să învăţ prin şcoli, el
a ţinut să aibă un fecior ofiţer―.
Într-adevăr, tatăl locotenentului, slujise mulţi ani, cu gradul de sergent, sau ceva mai
mare, într-un regiment de călăraşi cu schimbul. Pesemne că dragostea cu care el însuşi
purtase uniforma Statului, l-au hotărât să facă toate jertfele, pentru ca fiul său cel mijlociu
să încingă sabia de ofiţer. Şi era primul ofiţer pe care îl dăduse satul meu. Fruntaşi,
caporali şi sergenţi – câţi pofteşti, dar trese de aur la chipiu şi vipuşti roşii la pantaloni,
încă nu purtase nimeni.
Eu eram un copil pe atunci, – poate într-a doua sau într-a treia primară. Negreşit că la
această vârstă nimeni nu-şi hotărăşte viitorul, dar uniforma locotenentului de artilerie, şi
mai ales sabia lui, m-au impresionat atât de mult, că mă rugam lui Dumnezeu, zi şi noapte,
să-mi ajute să ajung cel puţin... general! E drept că tata abia aştepta să termin şcoala, ca să
mă dea la... cismărie, iar mama mă vrea croitor, dar eu ştiam că Dumnezeu e mai mare şi
în mâinile lui stă soarta oamenilor.
Au trecut anii... Locotenentul a ajuns căpitan, apoi maior. Mândria satului nu era mai
mică decât aceea a părinţilor.
– Colonel se face! grăiau sătenii, încredinţaţi că la gradul de general nu poate înainta
feciorul unui fost sergent de călăraşi, oricâte merite ar avea el.
– Vine Gheorghe! îşi împărtăşia tatăl bucuria celor mai de aproape, în ajunul
Crăciunului sau în Joia Paștelor, când primea veste că-i soseşte feciorul. Erau desigur cele
mai plăcute cuvinte pe care le rostea bătrânul în răstimpul dintre vizitele ofiţerului. El
singur, din tot satul, era convins că fiul său va ajunge general. Dar moartea nu i-a îngăduit
această supremă bucurie.
Ştiţi, camarazi, ce grad are astăzi, locotenentul de artilerie de acum vreo treizeci şi cinci
de ani? Adică primul ofiţer pe care am pus ochii în copilăria mea? General de Corp de
Armată şi inspector general de Armată! Când întrebi pe un ostaş din satul lui, pe ce
meleaguri s-a născut, el îţi răspunde scurt şi mândru de sine:
– Sunt din satul generalului FI...... Gh......!
Cât despre visurile mele din copilărie, stârnite de uniforma şi de sabia locotenentului,
s-a ales praful. În civilitate – oiu fi luat eu vreun grad, dar în livretul de armată scrie negru
pe alb: „Caporal―. Tot e ceva, nu?....
DAMIAN STĂNOIU
Ordonanța
– Ioane!
– Ordonaţi, coniţă!
– O să te ia dracu, Ioane!...
– O să mă ia, coniţă...
– Şi ştii pentru ce?
–- Pentru.... c-aşa ordonaţi
'mneavoastră!
– Faci pe şiretul, dar eşti un
mare prost.....
– Cum ordonaţi 'mneavoastră,
coniţă!
– Spune drept, nu te simţi cu
vreo muscă pe capelă?... Ai curaj
şi mărturiseşte!
– Coniţă, să mă bată
Dumnezeu, dacă sunt eu
vinovat! Numai primăria e de
vină, coniţă, că dacă dregea
trotalu mai de mult, nu cădeam
şi nu spărgeam nimic...
– Aha! Asta n-o ştiam. Spune
drept, ce-ai spart?
– Apăi... mai mult nimic,
coniţă. Uite... ce să zic... capu
era să mi-l sparg.
– Şi capul înseamnă la tine „mai mult nimic―?
– Cum ordonaţi 'mneavoastră, coniţă...
– Ce-ai spart, lighioană afurisită?
– Coniţă... ce să zic... mi-e ruşine să vă spui, că sunt om în toată firea... şi se cheamă că
mănânc pâine, de la 'mneavoastră... Mai bine întrebaţi pe gardian...
– Chiamă-l încoace, pe gardian.
– Coniţă, eu o să-l chem, da nu cred să vie, fiindcă a plecat în permisie de boală... Chiar
aseară i-a dat drumu...
– Concediu de boală, prostule, nu permisie!
– Cum ordonaţi 'mneavoastră, coniţă, da eu ştiu bine că-n permisie a plecat.
– Ce-ai spart, ticălosule?
– N-am spart nimic, coniţă... M-a luat gura pe dinainte... Da să ştiţi că tot primăria e de
vină...
– Las' că o să spui tu... Am să te dau pe mâna d-lui căpitan... Dar cu... ouăle, cum s-a
întâmplat?
– Care ouă, coniţă?
– Numai face pe idiotul, că iei şi bătaie şi închisoare. Mai bine spune drept: uite, coniţă,
le-am mâncat – ori le-am spart – şi vă rog să mă iertaţi!
– Vă rog să mă iertaţi, coniţă! Da... să ştiţi că nici nu le-am mâncat şi nici nu le-am
spart...
– Atunci... le-ai vândut, ca să te cinsteşti cu bucătăreasa avocatului...
– Coniţă, să mă trăznească Dumnezeu, dacă...
– Mincinosule! Hoţ de ouă! Am să mă rog de d-l căpitan să te trimeată înapoi la
regiment. Să faci la instrucţie până te-o lua Aghiuţă.
– Pentru... şase ouă, coniţă?
– Aha! Carevasăzică şase! Eu credeam că numai patru... Chiar şi pentru unu meriţi
pedeapsă. Nu se cade să furi din casa stăpânului!
– Nu se cade, coniţă...
– Aşadar, mărturiseşti că tu ai furat ouăle...
– Obraznicule!
– Piei din ochii mei, mincinosule! Hoţ de ouă!
D. S.
Vorbește-i omului pe limba lui
Mii de oameni, mai ales din clasa mijlocie şi de la ţară, veniseră fără ordin formal, ci
numai după zvon, să se intereseze dacă să plece îndată la frontieră sau să-şi aştepte rândul.
Un plotonier chipeş are sarcina să dea lămuririle necesare. Cuvintele subofiţerului sună rar
şi răspicat, fără putinţă de răstălmăcire, dar din pricina unui cuvânt, negreşit la locul lui,
însă de neînţeles pentru cei mai simpli, toată trudă bietului om e zadarnică.
– Toţi oamenii din contingentul 1919 inclusiv, până, la 1938 inclusiv, să plece imediat
la unităţile din care fac parte. Numai aceştia sunt chemaţi. Ceilalţi să se înapoieze la casele
lor. Aţi înţeles, măi băieţi?
– Înţeles, domnule plotonier.
– Păi dacă aţi înţeles, de ce mai staţi? Vă rog să plecaţi imediat, ca să vină și alţii pentru
explicaţii.
Marea majoritate a oamenilor rămâne însă pe loc, întru nedumerirea şi surprinderea
plotonierului.
– Aţi înţeles bine ce v-am spus, sau n-aţi înţeles? repetă, acesta întrebarea.
– Dar 923, pleacă domnule plotonier? cutează unul mai de pe la margine.
– Dar 925? mai îndrăzneşte şi altul.
– Dar 921?
– Dar 933?
– Dar 937?
Subofiţerul oftează lung, cu ochii către cer, şi o ia d-a capo:
– Toate contingentele, de la 919 inclusiv, până la 938 inclusiv...
– Dar 927?
– Dar 920!
– Dar 935?
Plotonierul se ia cu mâinile de cap și îşi arată indignarea faţă de un camarad la fel de
nedumerit.
– Pst! Tăcere!
– S-auzim!
– Măi creştinii lui Dumnezeu, v-am spus destul de tare ca să auziţi, şi destul de lămurit
ca să pricepeţi, care anume sunt contingentele chemate, dar văd că nu vă intră deloc în cap.
Ca să vă dumeriţi mai bine, vă voiu spune acuma care contingente nu sunt chemate. Vă rog
să fiţi atenţi, că n-am timp să repet de-o sută de ori acelaşi lucru. Aţi auzit?
– Auzit!
– Ei bine, nu pleacă oamenii din contingentele 1911 inclusiv, până la 1918 inclusiv.
V-aţi lămurit îndeajuns acuma?
– Domnule plotonier, îndrăzneşte un miliţian cu două trăişti la umăr, eu ce fac, că sunt
912?...
– Dar 913 rămâne? mai întreabă şi altul.
– Dar 917?
– Dar 915?
– Măi rumâne, caută un târgoveţ să lămurească pe acesta din urmă, d-ta nu eşti
concentrat. Poţi să-ţi iei tălpăşiţa înapoi. Cei din 915 nu sunt chemaţi.
Dar omul, ca atâţia alţii, îşi cercetase foaia roşie – şi nu se lăsă convins.
– Păi ce să plec domnule, că la mine nu scrie anclusiv! Citeşte şi dumneata.
Domnul care sfătuise pe miliţian să plece, face haz şi strigă Ia plotonier să grăiască pe
înţelesul tuturor. Dar parcă era chip să-l audă?
Două cucoane de etate mijlocie vor cu orice preţ să pătrundă în biroul mobilizării, dar
sentinelele nu se arată prea politicoase cu sexul slab.
– Ce leat sunteţi, cucoanelor? cuteză unul cu căciula albă. Dacă sunteţi 910, puteţi să vă
întoarceţi acasă că nu vă ia.
– Doamnele sunt... aviatoare – şi aviaţia pleacă toată, – intervine un bucureştean cu
pălăria tare, spre marele haz al celor ce l-au înţeles.
Văzând că poporul se încăpăţânează să rămâie pe loc, plotonierul vrea să mai facă, o
ultimă încercare dar vocea nu-l mai ajută. Îl suplineşte atunci un camarad cu gâtlejul în
bună stare.
– Măi oameni buni, ştiţi româneşte sau nu ştiţi?
– Ştim, domnule, cum să nu ştim!
– Păi dacă ştiţi, de ce nu înţelegeţi! Strigă omul d-un ceas la voi! Ascultaţi să vă spun şi
eu odată. Toate contingentele, de la 1919 in-clu-siv, până Ia 1938 in-clu-siv...
Când mi-am dat seama care-i pricina neînţelegerii, am ieşit să telefonez unui domn
ofiţer, dar n-a fost cu putinţă. Telefonul Cercului era în permanenţă ocupat. Cum s-or fi
descurcat până la urmă – nu mai ştiu.
DAMIAN STĂNOIU
Note
 Cele patru proze, pe care le-am identificat, se restituie din revista Sentinela ce se află
în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.
1. [I. Valerian] ~ De vorbă cu d[omnu]l Damian Stănoiu. Ceva despre debut? Într-o
noapte la Ibrăileanu. Cu d[omnu]l Mihail Sadoveanu la... baie. Un conflict care durează.
Două scene din mănăstire. Proiecte în Viața literară, 15, nr. 9, duminică, 15 iunie 1941, p.
1-2 + 1 foto bust [Interviul este semnat Red.].
2. Damian Stănoiu ~ Scrisori de acasă în Sentinela, 1, nr. 9, 19 februarie 1940, p. 6,
col. 3-4 sus; Cel dintâi ofițer pe care l-am cunoscut în Sentinela, 1, nr. 10, 26 februarie
1940, p. 4, col 4; Ordonanța în Sentinela, 1, nr. 11, 4 martie 1940, p. 3, col. 3-4, jos și
Vorbește-i omului pe limba lui în Sentinela, 1, nr. 11, 4 martie 1940, p. 6, col. 3-4.
NOI COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI ION MARIN IOVESCU
Epistolele profesorului, jurnalistului și prozatorului Ion Marin Iovescu (n. 6 august

1912, com. Spineni, jud. Olt – m. 11 august 1977, com. Bughea de Jos, jud. Argeș) conțin
însemnate referințe și indicații biografice, ce se cuvin a fi integrate într-un profil cât mai
complet al autorului cărții Nuntă cu bucluc.
Până în acest moment se cunosc epistolele pe care le-a trimis lui Camil Petrescu1,
Mircea Eliade2, Mihai Gafița3, Liviu Rebreanu, I. Valerian, care au completat, fericit,
imaginea acestui narator așa de imprevizibil și atât de interesant.
Epistolele, amintite aici, cuprind note și informații privitoare la cărțile sale, la
activitatea creatoare, precum și la unele aspecte privitoare la profesorul de emoții estetice –
Ion Marin Iovescu.
Recent, am descoperit o altă epistolă a lui Ion Marin Iovescu trimisă profesorului
său de Estetică, Tudor Vianu, în care îi solicită să intervină să i se publice o carte la
Editura pentru Literatură și Artă, condusă pe atunci de Petru Dumitriu, ceea ce nu s-a
întâmplat.
Această epistolă este însoțită de o cerere către Ilie Murgulescu4, ministrul
învățământului, în care este rugat să fie încadrat în învățământ, mai exact la Școala de 7
ani din Spineni – Vineţi, comuna sa natală.
Extrem de prețioase sunt mărturiile pe care le face Ion Marin Iovescu privind
activitatea sa politică, îndepărtarea de la catedră și calvarul închisorilor pe care l-a suportat
timp de „aproape șase ani―.
*
[Spineni], 8 iunie 1956
Mult respectate d[omnu]le profesor,

Nu mă simt în stare să vă mulțumesc pentru distinsul d[umnea]v[oastră] gest făcut
față de mine. Autoritatea d[umnea]v[oastră] a deschis o mulțime de uși.
Am fost primit foarte bine de Șora, Lucaci, etc. Cu Petru Dumitriu n-am putut
vorbi, n-am putut ajunge la el. Dacă vorbiți d[umnea]v[oastră] cu el, se simplifică
lucrurile de tot. E ca şi făcută. Însă, numai de el depinde.
Dacă n-aţi vorbit, vă rog vorbiți-i negreșit. Și cât de curând, să nu respingă
contractul.
Și acum, mult respectate d[omnu]le profesor, să nu-mi luați în nume de rău! Vă
mai rog un lucru. Dacă izbutim, îmi strângeți toate potecile, mă adunați de pe drumuri.
Predați vă rog alăturata petiție acad[emicianului] Murgulescu, ministrul
învățământului.
Explicați-i greșeala mea, suferința, toată ispășirea. Se face o reformă a
învățământului și au nevoie de titrați.
Cu intervenția d[umnea]v[oastră] dreaptă și făcută la timp, s-ar putea, cum am
scris mai sus, să m-adunați de pe drumuri.
Și gestul acesta nu-l voi uita până la moarte. Dar numai predându-i-o în mână și
întovărășită de explicații.
Am toată nădejdea că veți face iar un mare gest salvator, pentru un nenorocit, care
și-a pierdut orice nădejde de viață.
Să trăiești,
Ion Iovescu
[Domnului profesor universitar Tudor Vianu, academician, de la Ion Iovescu, personal,

Acte].
*
[Spineni], 8 iunie [1]956
Tov[arășe] Ministru,
Subsemnatul, Ion Iovescu, din com[una] Spineni, raionul Vedea, regiunea Pitești,
scriitor, autorul romanelor: Nuntă cu bucluc, O daravelă de proces și Oameni de geaba,
licențiat al Facultății de Litere și Filosofie, cu deosebit respect vă aduc la cunoștință
următoarele.
În anul 1941, primăvara, după rebeliune, am fost îndepărtat din învățământ, din
cauza politicii legionare și trimis pe front. În iarna lui 1944/[19]45, am fost închis în lagăr.
În 1948, am fost arestat din nou și deținut în penitenciarele Slatina, Aiud, Ocnele Mari și
Canal (Capul-Midia), unde numai la Canal am stat doi ani și jumătate. În total, aproape
șase ani de pușcărie, dar necondamnat. Apoi, mi s-a dat domiciliu obligator doi ani
(1953–1955).
Vă rog, tov[arășe] ministru, să binevoiți a dispune să fiu încadrat ca profesor la
catedra de Limba română și franceză, la Școala de 7 ani „Spineni – Vineţi“, din com[una]
Spineni, raionul Vedea, reg[iunea] Pitești.
Solicit acest post deoarece în anul școlar 1956/[19]57 va fi vacant. De asemenea,
menționez că locuiesc în această comună. Ulterior voi depune toate actele necesare
întocmirii dosarului de cadre.
Luptăm pentru pace,
Ion Iovescu
Spineni, raionul Vedea, regiunea Pitești
Tov[arășului] Ministru al Învățământului Public din R[epublica] P[opulară] R[omână].
Note
 Originalul acestei epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.
14
Cota  MCXLVIII .
1. Scrisori către Camil Petrescu. Vol[umul] 2. Ediție îngrijită, prefață, note și indici de
Florica Ichim. București, Editura Minerva, 1981, p. 28-29. [Scrisori ~ 1. București, 20
octombrie 1936 și 2. București, 13 aprilie 1938]. (Documente literare).
2. Mircea Eliade și corespondenții săi. Vol[umul] 2. (F–J). Ediție îngrijită, note și
indici de Mircea Handoca. București, Editura Minerva, 1999, p. 246-250. [Scrisori ~ 1.
Craiova, 14 aprilie 1937, 2. Slatina, 30 iunie 1937 și 3. Spineni, 10 iulie 1937].
(Documente literare).
3. Nicolae Scurtu ~ Noi contribuții la biografia lui Ion Marin Iovescu în Cafeneaua
literară, 4, nr. 7(49), iulie 2007, p. 27-28. (Restituiri).
4. Ilie Murgulescu (1902–1991), prof. univ. de chimie, ministru al Învățământului
(1953–1956), membru al Academiei Române. Autorul unei însemnate opere ştiinţifice.
Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- FEBRUARIE

.27 febr. 1590, m. Stanca Buzescu, cea de-a doua soţie a lui Radu Buzea armaş, tatăl
fraţilor Buzeşti. Înmormântată la M-rea Călui.
.17 febr. 1655, după cum atestă inscripţia crucii de la Patriarhie, este ucis de către seimenii
răsculaţi Papa Brâncoveanu postelnic, tatăl domnitorului Constantin Brâncoveanu.
.1 febr. 1699, moare Stanca Cantacuzino, mama domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Înmormântată la M-rea Brâncoveni.
.1 febr. 1735, m. Inochentie, Episcop de Râmnic, fost egumen al M-rii Brâncoveni.
.17 febr. 1810, C-tin Filipescu, fost vistier este exilat în Rusia. A fost epitrop al averii
Ionaşcu, protectorul poetului B. P. Mumuleanu (Memoria Oltului nr.1 (23)/2014) , şi a
donat Caracalului 14000 pogoane (1793).
.4 febr. 1823, m. la Braşov vornicul Iordache Slătineanu, traducător din greacă , nepotul lui
Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii ,,Maica Domnului‖ din Slatina.
.18 febr. 1852, m. Elena Aricescu (n. Chilişoiu), mama istoricului C.D.Aricescu . Era
născută la Slatina.
.15 febr. 1869, m. Sultana Jianu, soţia haiducului Iancu Jianu. .
.6 febr. 1870, Gh. Chiţu demisionează din Parlament împreună cu alţi 6 deputaţi liberali .
.15 febr. 1870, P. S. Aurelian scoate la Bucureşti ,,Revista Ştiinţifică‖.
.7 febr. 1871, n. la Albeşti-Poboru institutorul Silvestru Spulbereanu, revizor şcolar de
Romanaţi şi autor de manuale şcolare.
.20 febr. 1873, n. la Caracal dramaturgul H.G.Lecca (Memoria Oltului 12, 13/2013).
.4 febr. 1875, n. Osica de Jos D. Şuculescu, fost prefect şi deputat de Romanaţi.
.febr. 1877, se înfiinţează Regimentul III Olt cu garnizoana la Slatina.
.28 febr. 1883, n. la Caracal g-ralul Gh. Argeşeanu, prim –ministru în 1939 (Memoria
Oltului nr.4/iunie 2012).
. 13 febr. 1886, intră în funcţiune calea ferată Piatra Olt- Drăgăşani.
.26 febr. 1888, inaugurarea Ateneului Român din Bucureşti graţie şi eforturilor lui P.S.
Aurelian.
.20 febr. 1889, n. la Slătioara Grigore (Nifon) Criveanu, mitropolit al Olteniei (Memoria
Oltului 1/martie 2012).
.25 febr. 1889, n. la Slatina sculptorul Teodor Burcă (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.
36/2016) .
.7 febr. 1891, n. la Caracal pictorul Gh. Teodorescu Romanaţi (Memoria Oltului nr. 9/nov.
2012).
.19 febr. 1892, m. Elena, soţia filantropului Răducan Simonide (Memoria Oltului 7/2012).
.23 febr. 1892, n. la Caracal poetul şi epigramistul Tudor Măinescu .
.24 febr. 1894, n. Ioan Moroşanu, primul director al muzeului din Slatina.
.2 febr. 1895, n. I. Popescu Teiuşan, pedagog, fost director al Şcolii Normale din Craiova.
.26 febr. 1896, n. (Arceşti) Marin Gh. Popescu, dr. docent, profesor fiziologie la
Institutul de medicină din Timişoara.
.17 febr. 1898, m. D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi şi director general al Poştelor. Este
nepotul lui Dumitrache Jianu, fratele haiducului Iancu Jianu.
.7 febr. 1901. este asasinată la Bucureşti Iulia Iarcu, traducătoare, fiica lui Dimitrie Iarcu,
bibliograf, autorul primului manual şcolar prezentat la o expoziţie mondială (n. Slatina).
.15 febr. 1902, m. Eufrosina Poroineanu, sora lui C. Poroineanu (Memoria Oltului nr.
9/nov. 2012).
.8 febr. 1904, n. Dejeşti-Olt prof. univ. Nicolae N. Apostolescu .
.febr. 1907, Pavlică Brătăşanu (Memoria Oltului 5,6/2012, 11/2013) devine vicepreşedinte
al Camerei Deputaţilor.
.26 febr. 1915, concertează la Slatina G. Enescu în sala mare a Primăriei (Memoria Oltului
14/2013).
.7 febr. 1917, n. la Chilia-Făgeţel meşterul popular Nicolae Nica.
.febr. 1917, dezertează de pe front col. Al. Sturdza. Este executat pe nedrept
sublocotenentul oltean C. Ciulei (n. Urluiasca). Ulterior, Ciulei a fost reabilitat.
.5 febr. 1918. Pavlică Brătăşanu şi un grup de români editează la Paris ziarul ,,La
Roumanie‖care milita pentru înfăptuirea României Mari (Memoria Oltului nr.6/august
2012).
.1 febr. 1919, apare la Caracal ,,Voinţa Poporului‖, organ P.N.L. Romanaţi.
.3 febr.1919, apare ,,Cuvântul Ţăranilor‖, gazeta P. Ţărănesc Olt, redactor responsabil
Mill. Ionescu Berbecaru, cu un mobilizator apel al lui Ion Mihalache (Memoria Oltului nr.
5/iulie 2012).
.25 febr. 1919, apare la Caracal ,,Vot şi pământ‖, ziarul P. Conservator Progresist din
Romanaţi, condus de Sebastian Radovici.
.8 febr. 1920, apare la Slatina ,,Liga Oltului‖, director Vintilă Georoceanu, organ al Ligii
Poporului condusă de Al. Averescu.
.1 febr. 1921, apare la Slatina ,,Gazeta Oltului‖, număr unic.
.26 febr. 1921, ia fiinţă la Slatina Societatea Văduvelor Eroilor de război condusă de Zoe
Milcoveanu.
.febr. 1925 apare la Caracal revista ,,Cultura”, revistă pedagogică-socială (Memoria
Oltului nr. 5/2012).
.15 febr. 1926, apare la Slatina ,,Vremea Nouă‖, organ P.N.L.
.3 febr. 1927, G. Enescu concertează la Caracal (Memoria Oltului 15/2013).
.3 febr. 1929, are loc premiera filmului ,,Iancu Jianu‖ de Horia Igiroşanu.
.17 febr. 1929, Nifon Criveanu este hirotonit ca arhiereu la Catedrala Patriarhală şi devine
membru al Sfântului Sinod al B.O.R.
.23 febr. 1929, n. la Corabia Titu I. Georgescu, istoric.
.9 febr. 1934, N. Titulescu semnează Pactul Înţelegerii Balcanice.
.15 febr. 1936, apare la Slatina ziarul ,,Orizonturi”, ziar al organizaţiei locale P.N.Ţ.
.1 febr. 1937, apare la Slatina revista ,,Semne”, revistă de cultură (total 6 numere) condusă
de Stelian Tecuceanu. În primul nr. este recenzat romanul ,,Om‖ de Mircea Damian.
.2 febr. 1942, Mitropolitul Nifon Criveanu publică volumul ,,Mitropolia Olteniei în opera
misionară din Transnistria”.
.3 febr. 1942, m. profesorul slătinean Spiru Pretorian.
.25 febr. 1943, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi) scoate la Bucureşti ziarul ,,Fapta‖ ce
apare până în martie 1948. Aici debutează scriitorul Eugen Barbu în dec. 1947 (Memoria
Oltului 14/2013).
.6 febr. 1945, n. la Morunglav Lucian Bolnăvescu, dr. în matematică.
.24 febr. 1945, este instalat prin forţă prefectul comunist Ilie Olteanu la Caracal.
.9 febr. 1949, n. pictorul Nicolae Truţă la Dobreţu.
.febr. 1954, m. magistratul şi epigramistul Ion Dacianu.
.15 febr. 1956, n. la Caracal poetul Aurelian Titu Dumitrescu.
.16 febr. 1956, n. la Caracal artistul plastic Adrian Bouleanu.
.17 febr. 1956, n. la Făgeţel- Olt poetul Petruţ Pârvescu.
.10 febr. 1960, m. la Caracal prof. Ilie Constantinescu, pasionat colecţionar, fost director al
Gimnaziului ,,I. Asan‖.
.6 febr. 1965, n. la Cilieni solista de muzică populară Steliana Sima.
.18 febr. 1968, apare la Slatina (până la 22 decembrie 1989) ziarul ,,Oltul‖ (Memoria
Oltului 18/2013).
.8 febr. 1969, m. Mircea Tomescu, bibliograf (n. Alunişu 18 nov. 1916).
.18 febr. 1975, m. la Caracal Remus Scarlat, fost avocat şi ziarist.
.10 febr. 1978, m. g-ral Al. Dobriceanu (Memoria Oltului nr.1/ian. 2013).
.14 febr. 1981, m. istoricul Vasile Maciu .
.27 febr. 1982, m. scriitorul Mihai Drumeş . A copilărit la Balş.
.6 febr. 1984, m. compozitorul Radu Şerban (n. Caracal).
.17 febr. 1999, la Stoeneşti lângă Caracal este oprită cea de-a VI-a mineriadă. Miron
Cozma este arestat.
.2 febr. 2003, m. scriitorul slătinean Nicolae Fulga.
.15 febr. 2012, m. actriţa Pola Illery, născută la Corabia.
Controverse privind izbucnirea răscoalei din 1907 în județul Olt
Aurică IVAȘCU
În urmă cu mai bine de un an, începeam să conturez un documentar despre ceea ce

a însemnat răscoala din 1907 pentru comuna Șerbănești și, într-o primă formă publicistică,
am reușit să-l lansez on-line, prin ianuarie 2016, ca umilă filă de istorie a Enciclopediei
comunei Șerbănești, voind să marchez, în acest fel, și comemorarea celor 110 ani de la
răscoală. Zis și făcut, numai că, după aceea, am rămas cu un sentiment ciudat, de datorie
făcută doar pe jumătate... Mi-au rămas în minte niște controverse mediatice, care făceau
referire nu numai la ceea ce s-a întâmplat în Șerbănești, în urmă cu 110 ani, ci și la însuși
modul cum ar fi izbucnit răscoala în județul Olt. Despre toate aceste informații, puțin spus
confuze, provenind din diverse surse, mi-am propus să vorbesc în această lucrare, venind
cu argumente și dovezi lămuritoare clare, cu gândul de a face ceva, cât de cât, pentru a nu
se mai perpetua la infinit asemenea erori publicistice ori dezinformări propagandistice ale
diverselor regimuri. În final, voi încerca să reconstitui adevărul istoric, fără menajamente,
așa cum este el reflectat în documentele vremii. Sper ca, în acest fel, să ajungem ceva-
ceva mai aproape de realitatea istorică a evenimentelor de atunci!
Izbucnirea răscoalei. În 1967, în cartea jubiliară coordonată de istoricul Andrei

Oțetea și dedicată răscoalei din 1907, se relata următorul scenariu al izbucnirii răscoalei în
județul Olt, (v. OȚETEA, A. ș.a. – Marea răscoală a țăranilor din 1907. Institutul de
Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R. Institutul de Istorie ,,N. Iorga‖.
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967): ,,De la Crîmpoaia –
prima comună răsculată din județ - mișcarea s-a propagat spre sud și sud-est, dar
concomitent cu aceasta s-a întins și în direcția nord. În 13 martie a fost atacată de
răsculați moșia Momiceni care făcea parte din domeniile Basarab-Brîncoveanu.
Administrația domeniilor evalua pierderile suferite în urma devastării, împărțirii de
bunuri și incendierii de către răsculați la 171 860 lei. Moșia Momiceni care aparținea de
comuna Șerbăneștii de Sus, a constituit punctul de plecare de unde răscoala s-a extins, în
zilele de 14 și 15 martie, spre centrul județului Olt. În noaptea de 14 martie, țăranii
răsculați din Șerbăneștii de Sus, uniți cu cei din Jarcaleți, au devastat și incendiat toate
proprietățile din jurul satului Jarcaleți, precum și conacul arendașului din comuna Floru.
În ziua următoare se semnalau răscoale la Bălțați și în cătunele Brebeni-Sîrbi și Romîni.
Se comunica, de asemenea, că proprietatea Calinderu din comuna Greci fusese incendiată
și că legătura telefonică între Bălteni și Slatina era întreruptă…”
Adică, după ce ni se spune că prima comună răsculată din județ a fost Crâmpoia
(corect!), în același context ni se spune că, de fapt, a mai fost un punct de plecare al
răscoalei: moșia Momiceni, care aparținea de comuna Șerbăneștii de Sus... Greu de crezut
și de înțeles această ultimă afirmație!
Două decenii mai târziu, mai precis în 1985, istoricul comunist Romus Dima,
afirma că izbucnirea răscoalei în județul Olt ar fi avut loc în ziua de 12 martie 1907
(corect!), când ,,2000 de răsculați din Teleorman au trecut în județul Olt, au făcut
joncțiunea cu țăranii din Crîmpoaia și Șerbăneștii de Jos și, formând o coloană de
proporții impresionante, au dat foc la casele proprietarilor, după care s-au îndreptat spre
localitatea Drăgănești. Răscoala s-a întins de la Crîmpoaia și Șerbăneștii de Jos în tot
județul Olt cu o repezeală ce a amețit pur și simplu autoritățile locale, care solicitau cu
înfrigurare forțe armate ca să poată rezista.” (v. DIMA, R. – Organizarea politică a
țărănimii. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.)
Potrivit aceleiași surse, ,,La 12 martie, primii țărani din județul Olt care au ridicat
steagul luptei împotriva cruntei nedreptăți sociale au fost cei din comuna Crîmpoaia,
situată în imediata apropiere a graniței cu județul Teleorman, localitate în care s-a
constituit un puternic centru al răsculaților.‖
Totuși, pe atunci, și comunele Șerbăneștii de Jos, Titulești și Văleni (conform
organizării administrative de la acea vreme) erau situate tot la granița cu județul
Teleorman... Argumentul izbucnirii răscoalei mai întâi la Crâmpoia era însă fostul drum al
poștei, care lega atunci Teleormanul cu Oltul, peste apa Vezii, prin podul de la Ungurei…
Acolo era poarta de comunicare cu Teleormanul. Și, totuși, de ce nu a ajuns răscoala mai
întâi la Ungurei, venind dinspre Ghimpețeni? Vom vedea, în cele ce urmează, cum au stat,
de fapt, lucrurile! Cât despre cei 2000 de răsculați din Teleorman, care au dat năvală în
Olt, hai să fim serioși! Vom vedea, imediat, cum a fost, de fapt...
Dar să prezentăm, mai întâi, și o ultimă variantă a episodului izbucnirii răscoalei în
județul Olt, variantă mai apropiată de zilele noastre, din 2010, relatată de cunoscutul istoric
Alex Mihai Stoenescu într-un mod destul de diferit, după cum urmează, (v. STOENESCU,
A. M. – Istoria loviturilor de stat în România. Vol. 2, Eșecul democrației române. Editura
Rao, București, 2010): ,,Un grup mare de răsculaţi proveniţi din Teleorman transformă în
ruine şi cenuşă proprietatea arendaşului Paulopulo din Şerbăneşti, apoi trece prin
Crîmpoia, unde îl omoară pe proprietarul Rîmniceanu şi îi aruncă cadavrul în rîul Vedea.
Sosit în Crîmpoia pentru a încerca să potolească spiritele, prefectul judeţului, Mănu
[sic!], este grav rănit la cap şi pe întregul corp. La cei 2000 (!) de teleormăneni se
asociază şi aproximativ 1000 (!) de ţărani din Olt, astfel că un număr impresionant de
răsculaţi atacă pe rînd satele în drum spre Drăgăneşti Olt, avînd grijă să distrugă sîrmele
de telegraf pentru a împiedica posibilităţile de intervenţie ale Armatei. Deşi la Crîmpoia,
trupele deschid focul şi omoară 5 răsculaţi, telegramele Prefecturii cer cu insistenţă
trimiterea de trupe din alte judeţe, cele din Olt şovăind în faţa mulţimii, în ziua de 13
martie, zi în care la Bucureşti se producea schimbarea guvernului, cetăţenii oraşului
Slatina primesc arme şi se organizează o gardă civică menită să apere localitatea [...]
Ţăranii din Crîmpoia îi denunţă pe capii locali ai răscoalei şi pe autorii agresiunii asupra
prefectului Mânu. Transportaţi spre Drăgăneşti, trei dintre ei, identificaţi ca asasini ai
proprietarului Rîmniceanu, sunt executaţi în gară. Sub pretextul că mai mulţi săteni au
încercat să elibereze un convoi de prizonieri din Radomireşti, trupele execută 10 dintre
arestaţi.”
Adică, răscoala din Olt ar fi început, de fapt, din Șerbănești, unde au dat foc
proprietății arendașului Paulopulo (de fapt proprietatea era a d-nei Maria Blaremberg,
Paulopoulos fiind, cum bine spune d-l Stoenescu, doar arendaș!), după care a ajuns la
Crâmpoia, unde l-ar fi omorât pe proprietarul Rîmniceanu (de fapt, era Momiceanu!),
aruncându-i cadavrul în Vedea (de fapt, în Dorofei!). Cât despre cifrele (aproximative, e
drept!) ale răsculaților din Teleorman și din Olt, se miră însuși d-l Stoenescu... Prea multe
zerouri! Chiar așa de multe coloane de răsculați or fi fost, oare, pe șoseaua Drăgăneștilor?!
Știrea cu cei 2000 de teleormăneni care ar fi trecut Vedea pe 12 martie și s-ar fi
aliat cu țăranii din Crâmpoia și Șerbănești, declanșând răscoala în județul Olt, este bazată,
se pare, pe un zvon alarmist care a îmbrăcat o formă oficială datorită dirigintelui poștei din
Slatina, Eugeniu Castan, care (atenție!) pe 13 martie 1907 (la o zi după declanșarea
răscoalei la Crâmpoia și la Șerbănești) telegrafia la București, informându-și șefii, că ,,o
coloană de 2000 teleormăneni au pătruns pe teritoriul Județului Olt, unindu-se cu
răzvrătiții locali” (v. TOADER, I. – 1907 în județul Teleorman. Secția de Propagandă a
Comitetului Județean al Partidului Comunist Român, București, 1977). De fapt, așa cum
estima prefectul C. Manu, care ajunsese la Crâmpoia chiar în momentul izbucnirii
răscoalei, aici se aflau doar vreo ,,200 locuitori în ferbere‖…
Evenimentele de la Ghimpețeni. Așa cum aminteam și ceva mai sus, în 1907
comuna Ghimpețeni aparținea de județul Teleorman și constituia poarta de comunicare cu
județul Olt, prin fostul drum al poștei, ce venea de la București și mergea la Craiova,
trecând apa Vezii și a Dorofeiului prin coasta estică a Ungureilor. E adevărat însă că, în
1907, acest drum începuse să fie din ce în ce mai puțin folosit, datorită căii ferate ce
apăruse și oferea, ca gări mai apropiate în această zonă, pe cele de la Corbu și Potcoava.
Citând însă din interogatoriul luat, la acea vreme, câtorva dintre răsculații din Ghimpețeni,
vom încerca să aflăm, pas cu pas, care era atmosfera de aici, în ajunul izbucnirii răscoalei
în Olt și imediat după aceea (v. MIHAI, Gh. – Documente despre răscoala de la 1907 în
fostul județ Olt, în anuarul ,,Muzeul Oltului‖, nr. 2, Slatina, 2012):
-Păun Purcaru, plugar domiciliat în Ghimpețeni, 48 de ani, căsătorit, 1 copil,
posesor de 2 pogoane de pământ și casă, știutor de carte, declara: ,,Duminica în ziua de 11
martie a.c. noi cea mai mare parte din locuitorii din comuna Ghimpeţeni eram adunaţi ca
să punem pîndar la holde şi ne aflam la cîrciuma lui Radu Popescu<;> acolo a venit
soldatul cu schimbu<l> Bălan Gaiţă care fusese la Balaci la companie ca <să> fie
concentrat şi îi dedese drumu<l>, şi ne-a spus că la comuna Stoborăşti s-au răsculat
oamenii şi ducîndu-se la curtea proprietarului de acolo i-au distrus casele şi au pus foc
peste tot mai spunîndu-ne că acolo sînt mulţi studenţi şi că vor veni [de] la Stoborăşti la
noi pentru ca să facem şi noi acelaşi lucru, că dacă n-am face ne pun ei nouă foc. Noi
n-am vroit să credem atunci şi am plecat fiecare acasă. Nu ştiu ce sînt ăia studenţi şi nici
n-am văzut dar ne spunea Bălan Gaiţă. A doua zi luni pe după nimezi, a venit la noi în sat
Ilie Andrei Olteanu de la noi, şi ne-a spus acelaşi lucru pe care ni-l spusese Gaiţă. Noi
eram adunaţi în șosea după vorba ce o avusesem de duminică. Atunci lumea s-a întărîtat şi
a pornit la aria d-lui Guţă Burcă. Cei mai ţanţoşi dintre locuitori, acei care îndemnau şi
aţîţau lumea să meargă la curte erau Marin Bălan şi Nicolae Radu Crăciun. La arie la
d-nu Guţă Burcă am pus foc la două pătule cu porumb, două goale, o magazie şi la o casă.
N-am văzut dintre cei care au pus foc, decît pe Ion Ciudin care a pus foc la nişte căpiţi cu
fîn. Apoi lumea s-a îndemnat unii pe alţii la ... şi am plecat la casele proprietarului, de
locuit, care sînt situate în cătunul Ungurei, comuna Tituleşti, judeţul Olt. Acolo cînd am
ajuns am găsit pe locuitori<i> din Tituleşti <care> puseseră foc la case şi acuma scoteau
vin din pivniţă şi beau<;> ne-a[m] pus şi noi la băutură cu ei şi apoi întorcîndu-ne la
cîrciumarul Christache Anastasiu, i-am spart uşile şi ferestrele şi intrînd în prăvălie i-am
băut băutura ce mai avea în pivniţă. Sîrmele telefonului ce leagă casele <şi> proprietăţile
cu conacul de la moară şi cu primăria au fost rupte de Bălan Gaiţă, soldatul cu
schimbu<l>, care cel dintîi adusese în sat vestea de răscoală în comună.”
Dar să vedem, în continuare, ce declara, după răscoală, și acel Ion Ciudin, pe care
Păun Purcaru îl văzuse punând foc la ‖niște căpiți cu fîn‖!
-Ion Ciudin, muncitor, născut în Stoicănești, căsătorit în Ghimpețeni și stabilit aici,
47 de ani, fără copii, analfabet, declara: ,,Era într-o luni după cîte mi-aduc aminte de
ieşisem de la cîrciuma lui Radu Popescu şi în șosea am găsit tot satul adunat şi unul pe
altul se îndemnau să meargă la conacul lui d-lui Ghiţă Burcă să-i pue foc. Toţi erau dîrji,
dar cei care îndemnau şi ameninţau lumea mai mult erau Matei Ene Gongănoiu zis
Ovreiu, Neagu Sandu Bratu, Păun Purcaru, Badea Neacşu Ciobanu şi Oprea Nicolae
Purcariu (aceştia cinci) şi Dimitru Dobre Chimigiu. Aceşti<a> şase erau cu ciomegele şi
ameninţau lumea să meargă înainte să pună foc. Am mers şi eu căci s-a dus satul întreg.
De frica lor am pus şi eu foc la o claie cu fîn. Altceva nu ştiu cine a pus foc.‖
Să luăm aminte însă că Ion Ciudin era ,,șchiop de piciorul drept”! D-aia, poate,
altceva nu mai știe, filmul evenimentelor trăite de el terminându-se, se pare, aici... Cum
s-ar fi putut duce el, șchiopătând, până la Titulești, apoi să se mai întoarcă și acasă,
noaptea, la Ghimpețeni! Dar hai să-l vedem și pe Neagu Sandu Bratu ce declara, el fiind
unul dintre cei dotați cu bâte, ca și Păun Pucaru, pe care l-am citat la început!
-Neagu Sandu Bratu, plugar domiciliat în comuna Ghimpeţeni, 37 ani, căsătorit, 3
copii, avere - doar casa, analfabet, declara: ,,Duminică în ziua de 11 martie a.c., noi cea
mai mare parte din locuitori<i> din Ghimpeţeni eram adunaţi la cîrciuma lui Radu
Popescu, acolo viind (rezervistul) soldatul cu schimbu<l> Bălan Gaiţă care fusese la
Balaci la companie ca să fie concentrat, ne-a spus că în comuna Stoborăşti s-a răsculat
lumea şi ducîndu-se la curtea proprietarului d-acolo i-au distrus casele şi au pus foc peste
tot spunînd în acelaşi timp că vin studenţii de la Stoborăşti la noi, pentru ca să facem şi
noi acelaşi lucru şi dacă nu om face ne pun ei nouă foc. Noi n-am voit să credem
deocamdată şi ne-am văzut de băutura noastră, fiindcă ne adunaserăm pentru ca să
alegem un pîndar. Nu ştiu ce sînt ăia studenţi. Dar am auzit şi eu spunînd de ei pe Bălan
Gaiţă. A doua zi eram adunaţi la primărie, fiindcă auziserăm goarna sunînd şi Ilie Andrei
Olteanu ne-a spus acelaşi lucru pe care ni-l spusese Gaiţă şi atunci s-a întărîtat lumea şi
cu toţi am pornit la aria d-lui Guţă Burcă şi acolo am pus foc la pătule şi la casa de locuit
a pîndatorului. Se pusese foc şi la paie şi le-am stins, dar am mai ars două căpiţi de fîn. A
mers şi primarul Marin Cacipu cu noi fiindcă-l luase lumea. De acolo am plecat la casele
de locuit ale d-lui Guţă Burcă care sînt în comuna Tituleşti, judeţul Olt şi pe drum ne-am
întîlnit cu bucătăreasa boierului care ne-a spus că acolo s-a terminat tot. Cu toate astea
unii din noi s-au dus înainte şi cînd am ajuns se pusese foc, dar am găsit de băutură şi
după ce am băut bine, am venit îndărăt la un cîrciumar tot din comuna Ghimpeţeni<,>
i-au spart prăvălia<,> au intrat în năuntru şi i-au consumat toată băutura ce-o mai avea
în prăvălie. Cîrciumarul se cheamă Christache Anastasiu. La casele de locuit ale
proprietarului nu ştiu cine a pus foc căci noi n-am fost acolo, dar la pătule ştiu că cel
dintîi care a pus foc este Ion Ciudin şi după el s-a îngrămădit lumea şi apoi toţi am pus foc
şi-am pus şi eu la pătule. Noi toţi sîntem vinovaţi pentru aceste fapte căci ne-am îndemnat
unul pe altul să le facem.”
Așadar, cei doi războinici cu bâte (Păun Purcaru și Neagu Sandu Bratu), se vede
treaba că, au fost în mijlocul evenimentelor încă de duminică, de pe 11 martie, iar
declarațiile lor seamănă de parcă ar fi fost vorbiți, nu alta! Numai că Neagu Sandu Bratu
ne mai lămurește asupra unui lucru: luni, pe 12 martie 1907, sătenii se adunaseră la
cârciuma lui Radu Popescu pentru că goarna sunase mobilizarea dar Ion Ciudin, din
cârciumă, n-o auzise (ce să-i faci!)... Și mai aflăm din acest interogatoriu un alt lucru,
deosebit de interesant, un mic amănunt, acolo, pe care ceilalți doi participanți la răscoală
nu l-au sesizat sau, cine știe... Primarul de atunci al Ghimpețenilor, Marin Cacip, a fost luat
de săteni cu forța și s-au deplasat împreună la aria lui Ghiță (Guță) Burcă pentru a i se pune
foc. Altfel, ar fi încurcat-o cu studenții... Dar, din acest moment, declarațiile celor trei
consăteni, nu se mai leagă deloc. Neagu Sandu Bratu spune că cel dintâi care a pus focul
este Ion Ciudin, șontorogul, și după el s-a îngrămădit lumea în a face și ei același lucru. Păi
da, că el știa, sărmanul, ce sunt ăia studenți, nu ca Păun Purcaru și ca Neagu Sandu
Bratu!... Ori, poate, fusese bine cinstit înainte, la cârciuma lui Radu Popescu, de nu-și mai
amintea omul nici măcar de goarna care sunase mobilizarea, de adunase tot satul...
Să vedem însă, conform aceleiași surse, ce informare făcea, în ziua următoare, pe
13 martie 1907, Primăria Ghimpețeni către Prefectura Teleorman:
,,Domnule Prefect,
Am respectul a vă face cunoscut, că ieri pe la ora 5 seara, s-a revoltat satul şi au ars toată
averea d-lui Burcă din această comună, şi casa comerciantului Hristache Anastasiu şi
arzînd nutreţul secretarului cu această ocazie s-a omorît şi locuitorul Jan N. Purcariu din
această comună, rog a dispoza, pentru omor, telefon rupt tot la ora 5 seara cînd s-au
răsculat oamenii. Primiţi vă rog d-le Prefect a primi asigurarea consideraţiunii noastre.”
Așadar, răscoala de la Ghimpețeni a început la ora 5 după amiaza, la trei ore după
răscoala de la Șerbănești, dându-se foc, atunci, și nutrețului secretarului dar, într-o
conjunctură deloc clară, tot atunci a murit un locuitor numit Jan N. Purcariu. În orice caz,
la acel moment al răscoalei, forțele de represiune nu apăruseră încă... Pentru primar,
semnează un anume Stan Badea, Marin Cacip aflându-se, după cum am văzut ceva mai
sus, vrând-nevrând, în rândul răsculaților, ca și cârciumarul Radu Popescu, acesta din urmă
fiind considerat chiar instigator. Totuși, primarul Cacip și-a reluat activitatea în cadrul
Primăriei Ghimpețeni destul de repede, el făcând următoarea declarație, în legătură cu
episodul scandalos la care lause parte fără să vrea (v. MIHAI, Gh. – Ibidem):
,,Subsemnatul Marin Cacip, primar al comunei Ghimpeţeni, declar că în ziua de 12 martie
p.m. m-am pomenit cu sătenii: Neagu Sandu Bratu, Nicolae Radu Crăciun, Marin Bălan,
Nicolae Tănase, Ion Cernat, Badea Ciobanu, Ilie Tarcă, Ilie Sandu Bratu, Matei Ovreiu,
Năstase Voiculescu, Vasile Tănase, Dumitru Dobre Ghimigiu, Păun Dobre Ghimigiu,
Radu Nae Ghimigiu, Radu Popescu, Florea M. Popescu, Marin Oane, Vasile N. Ciobanu
şi llie N. Ciobanu, Stan Ion Vasile şi Ilie Caratea, eu m-am pomenit cu ei în primărie şi
curtea primăriei, strigînd că să scot actele primăriei că te omorîm, că aveţi în actele
acelea trei ordine, de la Minister în care zice că să se omoare ciocoi<i>, că nu le dă
pămînt, că în plasa Oltului în comuna Crîmpoia i-a arătat aceste ordine şi că dacă nu le
arăt mă omoară. M-a luat cu ei cu sila şi m-au dus pînă la pătulele boierului, unde le-a
dat foc, apoi m-a dus în deal la d-nu Guţă Burcă, unde pusese foc, apoi mi-a venit bine să
pot fugi cu ajutorul şi intrînd în comună m-am ascuns alături cu curtea Bisericii<;>
sătenii au spart casa d-lui Cristache Anastasiu, în acest timp am prins momentul cînd am
putut fugi acasă la mine, iar sătenii îmbătîndu-se de băuturile ce le-a găsit la d-nu
Cristache Anastasiu, mi-au pierdut urma. Parte din locuitori erau beţi veniţi din deal,
băuse la d-nu Burcă şi cocoana Mariţa Tituleasca după [ce] spărsese şi devastase şi
acolo. Aceste le ştiu şi declar.”
Deci sătenii din Ghimpețeni știau că la Crâmpoia li se arătase, de la Primărie, trei
ordine (nici mai mult nici mai puțin!) venite de la Minister (nu se știe care minister!),
ordine în care se spunea că trebuie omorâți ciocoii, că nu le dădeau pământ... Și pentru că
primarul lor n-a vrut să le arate acele ordine, l-au amenințat cu moartea, după care s-au mai
înduplecat dar, ca garanție a ducerii la bun sfârșit a dispozițiilor din acele ordine
imaginare, a fost luat ostatic, răsculații purtându-l cu ei peste tot, până ce, la Ungurei, s-au
îmbătat de n-au mai știut nimic de ei, iar de primarul-ostatic nici atât...
Referindu-ne însă la zvonul cu studenții care amenințaseră, în stânga și în dreapta,
și puseseră foc conacului din Stoborăști, încă din 11 martie 1907, zvon răspândit, după
cum am văzut, de vreo doi locuitori din Ghimpețeni care tocmai trecuseră prin Stoborăști,
venind de la Balaci, iată ce se întâmplase, de fapt, în acea zonă, (v. BADEA, M. și
ILINCIOIU, I. – Răscoala țăranilor din România, 1907. Editura Politică, București, 1987):
,,Un episod viu în istoria răscoalei din Teleorman au înscris ţăranii răsculaţi din Malu,
comună situată în nord-vestul judeţului, care au pornit la luptă în ziua de 12 martie. Unul
din conducătorii lor îşi zicea „student", în timp ce răsculaţii îl numeau „general". Ceata
de răsculaţi care s-a format a atacat proprietăţile Alexandrescu şi Cruţescu din Malu, iar
apoi conacele din Stoborăşti, Tufeni, Bîrla şi Cioceşti-Mîndra, precum şi pe cîrciumarii
din aceste sate.”
Toate bune până aici, numai că, punând cap la cap cele două tipuri de informații,
se naște o întrebare firescă: Când s-au răsculat, de fapt, țăranii de la Stoborăști, pe 12 sau
pe 11 martie 1907? Eu zic că soldatul cu schimbu‘, Bălan Gaiță, despre care dădeau
declarații răsculații din Ghimpețeni, nu era, totuși, un prezicător și că, mai degrabă, faptele
relatate de ultima sursă citată se întâmplaseră, de fapt, pe 11 martie 1907, într-o zi de
duminică!
Prefectul bătut de răsculați. În seara zilei de 12 martie 1907, ghinionistul prefect de
Olt, recent desemnat, telegrafia ministrului de interne, următorul mesaj (v. MIHAI, Gh. –
Ibidem): ,,În acest moment sosii la reședință, rănit grav de locuitorii răsculați în comuna
Crâmpoia. Eri am pornit în județ spre a mă interesa de starea spiritelor; la Șerbănești de
Jos am găsit adunați mai mulți locuitori și după convorbirea avută cu ei s-au liniștit. Am
trecut la Crâmpoia unde mi se semnalase oarecare fierbere și găsind că peste 200
locuitori au început devastările am căutat să-i liniștesc dar am primit 6 lovituri de ciomag
în cap și tot atât de multe pe corp, așa că cu greu eu și sergentul ce mă însoțea, care a fost
de asemenea maltratat și rănit, am scăpat cu viață. Starea mea <este> gravă dar sper
facerea bine. După plecarea mea au început mișcările și la Șerbănești de Jos.”
Venind într-o oarecare contradicție cu cele relatate de Alex Mihai Stoenescu, din
acest document reiese clar, pe de o parte, că răscoala a început, mai întâi, la Crâmpoia și,
după câteva ore, a început și la Șerbăneștii de Jos; pe de altă parte, cei 2000 de răsculați
veniți din Teleorman erau, de fapt, vreo 200 de crâmpoieni croiți pe scandal și dotați cu
ciomege pe care le-au probat, mai întâi, chiar pe autoritatea județeană venită cu gândul să-i
liniștească. Odată cu răscularea crâmpoienilor și a șerbăneștenilor, pe 12 martie 1907,
guvernul conservator aflat la putere s-a speriat de amploarea pe care o luaseră
evenimentele și și-a dat demisia, sprijinind însă formarea unui guvern liberal condus de
Dimitrie A. Sturdza, guvern ce avea să reprime răscoala într-un mod brutal. A doua zi, pe
13 martie, directorul Prefecturii Olt comunica Ministerului de interne (v. Tribuna nr. 61,
Arad, 16/29 martie 1907): ,,Dl prefect Manu sosind ieri în com. Crâmpoaia a găsit pe
țărani devastând; a încercat să-i liniștească, dar a fost lovit la cap și pe corp și abia a
putut scăpa cu fuga. Rănit grav a plecat spre reședință. Procurorul, însoțit de două
companii de soldați, a plecat spre Șerbăneștii-de-jos, unde de asemenea e răscoală.‖
Din păcate, în aceeași zi, prefectul C. Manu, care doar ce mâncase papara
crâmpoienilor, a fost schimbat de noul guvern, în locul lui fiind numit Constantin D.
Anghel, fratele poetului Dimitrie Anghel și fost redactor al ziarului Adevărul. Dar, în
treacăt fiind spus, într-o lucrare documentară recentă, dedicată prefecților din județele Olt
și Romanați (v. * * * - Prefecții județelor Olt și Romanați. Album documentar. Instituția
Prefectului județului Olt, Muzeul județean Olt, Serviciul județean Olt al Arhivelor
Naționale ale României. Slatina, 2014), despre prefectul C. Manu, care a fost la
conducerea județului Olt chiar în perioada de izbucnire a răscoalei (10 februarie 1907 – 13
martie 1907), nu se amintește nimic… Din nou, ghinion! Poate că d-aia nici numele lui nu
a fost clar lămurit până acum: o fi Manu, Mănu sau Mânu? - cum îl citam mai sus pe Alex
Mihai Stoenescu…
La nici o lună de la izbucnirea răscoalei în Olt, ministrul de interne, Ion I.C.
Brătianu, al guvernului liberal abia instalat, potrivit unui comunicat publicat de cotidianul
liberal Tribuna, ,,a binevoit a însărcina pe dl C. Manu, fostul prefect de Olt, ca să remită
decretul și medalia Bărbăție și credință sergentului Petre Marinoiu, care a avut o
atitudine atât de curagioasă și a fost rănit, împreună cu d-sa, în răscoala țăranilor din
Crâmpoaia‖. Și, într-adevăr, scena completă a bătăii încasate de prefectul Manu la
Crâmpoia, o aflăm de la succesorul acestuia, prefectul C. Anghel, și tot aici descoperim și
descrierea faptei de vitejie a acestui sergent (gardist), faptă expusă în contrast cu cea a
căpitanului de jandarmi, care îl escortase pe prefectul C. Manu, (v. ANGHEL, C. –
Amintirile unui fost prefect din timpul răscoalelor. Tipografia profesională ,,Dimitrie C.
Ionescu‖, București, 1912): ,,Acesta, însoțit de căpitanul de jandarmi rurali și de un
sergent de stradă, venise în comună [Crâmpoia] dintr-un sat vecin [Șerbăneștii de Jos],
unde se afla plecat în inspecție încă înainte de a se începe răscoalele și acolo fusese vestit
că la Crâmpoia se petrec neorânduieli. Fără a pierde vremea, pentru a afla exact cum
stau lucrurile, el se și porni în localitate. Când ajunse în Crâmpoia, dădu peste răsculați
care, după ce incendiaseră celelalte conace, acum se nevoiau să dea foc casei D-lui Numa
Frumușanu, tocmai din marginea satului. Nedându-și exact seama de starea de beție și de
îndârjire în care se găsesc, Prefectul se coborî din trăsură și se băgă între ei pentru a le
vorbi. Abia însă apucă să spună cine e, că ciomegele începură să curgă pe capul lui ca
mlăciugele și-l doborâră la pământ. Bravul căpitan de jandarmi ce-l escorta lăsă pe șeful
lui în plata Domnului și o rupse la fugă, de abia putură să-l oprească niște oameni la 3 km
distanță, pentru care fapt l-am trimis înaintea consiliului de război. Gardistul fu însă mai
cu inimă și mai curajos. El ridică de jos pe șeful său leșinat și plin de sânge și-și făcu loc
printre răsculați până la trăsură, cu tesacul în mână. D-l Manu scăpă astfel cu zile, grație
bărbăției și devotamentului acestui brav sergent, căruia am avut satisfacția să-i atârn pe
piept, pentru acest fapt, medalia Bărbăție și Credință, într-o înălțătoare serbare la care a
luat parte întreaga garnizoană și tot orașul. În urma acestei serbări am condus la gară pe
D-l Manu cu toate onorurile cuvenite unui slujbaș căzut victimă a datoriei sale, și astfel
cetățenii Slatinei, pentru prima oară de la întemeierea regimului constituțional în Țara
românească au avut ocazia să vadă într-o trăsură pe prefectul regimului care vine
petrecând pe prefectul regimului care pleacă, în loc de a fugi unul de altul ca doi
ciumeți.”
La trei zile după pornirea răscoalei, pe 15 martie 1907, primarul comunei
Șerbăneștii de Jos informa prefectul de Olt că liniștea a fost restabilită (v. MIHAI, Gh. –
Ibidem): ,,În ziua de 12 [martie], ora 2 după amiază, locuitorii acestei comune au mers și
devastat prin incendiu întreg conacul proprietății d-nei Maria Blaremberg ce se ține cu
arendă de d-nu Sterie Paulopol, case, pătule cu porumb, magazii cu orz, porumb, unelte
de agricultură unele arse, altele luate în căruțe și duse acasă, toată mobila caselor, parte
arse parte duse acasă împărțind toate vitele, cai, boi, vaci, oi și porci. D-l substitut și
d-nul locotenent, ieri, 14 curent, după cîteva arestări [a] stabilit liniștea.”
Tot pe 15 martie 1907, primarul comunei Floru raporta prefectului de Olt
incendierea de către răsculați a proprietăților din Floru și Jarcaleți, ce aparțineau boierilor
Caracostea (v. MIHAI, Gh. – Ibidem):
”DOMNULE PREFECT,
În noaptea de 14 corent au fost devastate şi puse foc la următoarele conacuri:
1. Conacul domnului Teodor Florescu, arendaşul moşiei d-lui Mihalache Caracostea,
compus din casă, pătule şi magazie care au fost pline cu porumb şi grîu şi
2. Conacul d<oamn>ei Eufrosina N. Caracostea compus dintr-o casă. Acest conac a fost
în satul Jarcaleţi ce aparţine de această comună Floru. Focul a fost pus de locuitorii din
comuna Şerbăneşti de Jos şi Şerbăneşti de Sus şi ai satului Jarcaleţi.
Pentru care facem cunoscut cele legale.”
Se va vedea însă, imediat, că evenimentele nu s-au oprit aici! Omorârea lui
Momiceanu. Despre moșierul Ion E. Momiceanu, care a fost omorât în bătaie, la
Crâmpoia, în timpul acestor altercații, prefectul C. Manu nu amintește nimic, el plecând
dintre răsculați, se pare, înainte de a se afla despre această faptă înfiorătoare… După ce a
fost ucis, în semn de cruntă răzbunare, trupul lui Momiceanu a fost aruncat de răsculați în
apa Dorofeiului.
Trebuie reținut însă că moșierul pe care l-au omorât crâmpoienii se numea, cu
siguranță, Ion E. Momiceanu și nu Rîmniceanu, confuzia fiind creată, se pare, de o știre
eronată apărută în cotidianul Tribuna, de la acea vreme, știre ce provenea din surse aflate,
la momentul relatării, în comuna Tâmpeni (actual, comuna Movileni, jud. Olt): ,,Din
Tîmpeni se anunță că răsculații din Crâmpoaia au omorît pe proprietariu Rîmniceanu,
unchiul doctorului Leonte, aruncându-l apoi în apa Vedei.”
De fapt, Momiceanu era prieten bun cu dr. Leonte, fără a fi însă vreun grad de
rudenie între ei iar, după ce a fost omorât, trupul lui Momiceanu a fost aruncat, cu
siguranță, în Dorofei, și nu în Vedea, dar ambele ape trec prin Crâmpoia, numai că Vedea
este un râu mai cunoscut… Și iac-așa, până s-ajungă vestea la Tîmpeni, din gură-n gură, în
loc de Momiceanu s-a ajuns la Râmniceanu (familie cunoscută de boieri teleormăneni) la
care s-au adăugat celelalte confuzii sau necunoașteri ale locului și ale relațiilor dintre
moșierii crâmpoieni și, în cele din urmă, a ieșit ce-a ieșit!
Astfel, pe 14 martie 1907, ajutorul de primar al comunei Crâmpoia (un anume
Iliescu) raporta prefectului de Olt următoarele, (v. * * * - Documente privind marea
răscoală a țăranilor din 1907: Desfășurarea răscoalei, B. Muntenia – Oltenia. Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977): ,,Locuitorii acestei comune
revoltîndu-se au devastat casele Teodor Panaitopol, Anton Panaitopol, brutăria Milan
Petre, iar întregile proprietăți ale dlor doctor Leonte, Ion Ghioc[h]eanu, Gheorghe Burcă,
Ion Momiceanu și Mavrodin au fost devastate și în urmă arse cu desăvîrșire, diferitele
mobiliere, multe vite, producte și altele de la aceste proprietăți au fost arse și furate de
locuitori, omorînd pe dl Momiceanu, dîndu-l pe apa Dorofei. Locuitorii și astăzi sînt încă
agitați.”
Culmea ironiei, tot pe 14 martie, în ziarul național - liberal ,,Voința Națională‖
apărea următoarea știre penibilă: ,,În jud. Olt, în comuna Momiceni, pe moșiile d-lor dr.
Leonte și Momiceanu, țăranii s’au dedat la excese. Proprietarul Momiceanu a fost bătut.”
După cum am văzut însă, Momiceanu a fost bătut cam rău și nu la Momiceni…
Inspirat din evenimentele ce au avut loc în comuna Crâmpoia, în primăvara anului
1907, la Șerbănești circula, până prin anii ‘60, un Cântec de răscoală, cântec ale cărui
versuri s-au transmis peste ani datorită unui șerbăneștean numit Murgea Ilie, care în 1969
avea 88 de ani. Și iată ce spunea acest Cântec de răscoală:
,,Foaie verde micșunea Oamenii nu-l asculta
Răscoala că se pornea Laolalt’ se ridica
Din Fierbinți, din Moldova, La Iancu boier mergea:
Jos în Teleorman sosea -Ieși boierule, afară,
Foc la Ghimpe că punea Ca să stăm la socoteală!
Iar Costache Irindea Iancu-n pod se ascundea
Imediat ce afla Cu pușca-n ei că trăgea.
Șaua pe cal o punea Stat Ion și cu Belu
Bine frumos l-închinga În pod că mi se suia
Frâu-n cap că i-l punea Jos în tindă îl trântea,
În Crâmpoia c-ajungea. În patru părți îl tăia.
Foaie verde viorea Fără popi și lumânare
Și Costache Irindea Îl dă pe Dorofei la vale,
Cu hârdăul vin scotea Ca să uite pe-ale lor
Și la țărani da să bea De jaful boierilor.”
Ca să uite de-ale lor
Spre tihna boierilor.
Așadar, conform acestui cântec, creație, probabil, a lăutarilor din Șerbănești, valul
răscoalei din 1907 a venit, într-adevăr, din Teleorman. Despre instigatori însă, nici vorbă!
Dimpotrivă: cântecul ne spune că răscoala pornise (din nordul țării), de pe moșia Fierbinți,
din Moldova (corect, comuna Flămânzi, jud. Botoșani!), și că ajunsese deja ,,jos‖ (în sud),
în județul Teleorman. Și, când răscoala a ajuns la Ghimpe[țeni], un anume Costache
Irindea, iscoada și omul de încredere al moșierilor de dincoace de Vedea, din Olt, imediat
ce-a aflat de acest lucru, a venit călare la Crâmpoia, mergând direct la cârciumă, unde a dat
de băut (vin cu găleata) la toți țăranii de acolo, cu scopul ca aceștia să-și uite de nevoi și de
răzbunarea pe care și-o doreau asupra boierilor... Efectul a fost însă, după cum istoria ne-o
spune, cu totul pe dos. N-a fost așa de ușor să-i păcălească pe țărani! Ei nu l-au ascultat pe
acest Costache Irindea, care tocmai încercase să-i liniștească și să-i bine-dispună, și de la
cârciumă, bine îndârjiți, au plecat direct la conacul lui Ion E. Momiceanu (Iancu boier,
numit de localnici). Acesta, de teamă, se ascunsese în podul unui grajd având asupra sa o
pușcă. Și, gândind el că astfel are să-i sperie pe răsculați, a făcut greșeala fatală de a trage
un foc de armă, în aer (v. ANGHEL, C. – Amintirile unui fost prefect din timpul
răscoalelor. Tipografia profesională ‖Dimitrie C. Ionescu‖, București, 1912)... Despre ce a
urmat, n-aș vrea să comentez nimic, acum și aici. Cert e că, urmare a acestui gest
necugetat, Ion Momiceanu a fost omorât, pe loc, de răsculați...
Cu toate acestea, fostul prefect de Olt din acea perioadă, C. Anghel, în cartea
menționată mai sus, descrie această scenă a bătăii până la moarte a lui Momiceanu, după
ce trăsese un foc de armă în aer, într-un mod mult mai milostiv și complet diferit:
,,Tăbărând atunci asupra lui, n-au mai ținut seama de strigătele-i disperate și l-au lovit
pănă l-au doborât la pământ. Când însă l-au văzut mort, furia le-a căzut, remușcarea i-a
cuprins. I-au aprins o lumânare și s-au pus să-i sape groapa, ca pentru a scăpa de dojana
acelei guri mute. Apoi l-au îngropat și i-au pus cruce. Când am descins în localitate,
câteva zile în urmă, în preajma ruinelor caselor încă fumegânde, lângă un răzor de
zambile în floare, înveselind grădina mohorâtă, am găsit încă pe mormântul proaspăt pe
câinele lui de vânătoare, care urla jalnic a pustiu, ca în povestea câinelui Azor".
Păi n-are cum să fie chiar așa! Probabil că țăranii i-or fi săpat groapa, îngropându-l
,,creștinește‖ în curtea casei sale, însă asta după ce-l aruncaseră în apa Dorofeiului, ce
trecea prin fundul grădinii...
Ancheta Angelescu – Paulopoulos. Potrivit unei surse de dată relativ recentă (v.
POPESCU, I. – Remember 1907, în revista Dacoromania nr. 29, Alba Iulia, 2007), pe 24
martie 1907, arendașul moșiei Șerbăneștii de Jos, grecul Sterie Paulopoulos, adresa
ministrului justiției o plângere prin care solicita să fie cercetați ,,preoții N. Angelescu și D.
Stănculescu” pe care-i considera ,,autorii morali‖ ai devastării conacului pe care îl
administra. De fapt, este vorba despre cunoscutul preot șerbăneștean, Ioan Angelescu,
paroh la Biserica din Șerbăneștii de Jos,
care, la acea dată, fusese deja arestat și
judecat, și despre un anume, Dumitru
Stănculescu, care nu era, totuși, preot, după
cum vom vedea. La câteva zile după
reclamația arendașului Paulopoulos, pe 29
martie, cei doi oropsiți adresau, de la
Șerbănești, aceluiași ministru al justiției și,
în copie, primului ministru, următoarea
telegramă (v. MIHAI, Gh. – Documente
despre răscoala de la 1907 în fostul județ
Olt, în anuarul ,,Muzeul Oltului”, nr. 2,
Slatina, 2012):
,,Ministru<lui> Justiţiei Bucureşti
La 17 martie am fost ridicaţi de la domiciliul
<nostru> împreună cu 11 ţărani şi excortaţi
de la Şerbăneşti Olt la Caracal de către d-l
căpitan Teodorescu din regim. 2 Călăraşi
care ne-au torturat oribil şi aduşi la Slatina,
toţi am fost puşi în libertate de către d-l
procuror de oarece nu s-a constatat nici o
culpabilitate contra noastră relativă la
răscoalele de azi. Dl. Căpitan Teodorescu
detaşat cu escadronul la Slatina din nou a pornit să ne aresteze şi aceasta provine numai
din motiv că domnia sa fiind ginerele d-lui Pa<u>lopolos arendaşul moşiei Şerbăneşti,
voieşte după stăruinţa socrului său să <se> răzbune pe nedrept ameninţîndu-ne că ne
împuşcă, rugăm bine voiţi a ordona parchetului de Olt liberarea noastră definitivă întru
cît nu mai avem absolut nici o conştiinţă [cunoştinţă?] şi e păcat să suferim atîta mizerie
mai cu seamă că noi chiar am fost victime <ale> răsculaţilor.
p<entru> conformitate
Dumitru Stănculescu, preot
<şi> Ion Angelescu
Şerbăneşti Olt
Comunicat original Minist. Justiţiei
dat în copie d-lui Prim Ministru [...]
(Rezoluţie): Se va răspunde arătînd că în adevăr d-l căpit. Teodorescu a procedat la
sechestrarea unor locuitori fără autorizaţia parchetului.
Prefect, (ssi)”
După cum se poate observa, documentul original era semnat: Dumitru Stănculescu,
preot Ion Angelescu. Infuențat fiind de contextul situției, autorul sursei citate a mai
adăugat însă cuvântul <și> (considerat omisiune!), după cuvântul preot, rezultând, în acest
fel, cu totul altceva… Adică telegrama ar fi fost transmisă de Dumitru Stănculescu, de
profesie preot, și de un anume Ion Angelescu! În fapt, lucrurile stăteau exact invers… Nu
Dumitru Stănculescu era preot, ci Ion Angelescu! Cine era acest Dumitru Stănculescu?
Rămâne să ne edificăm mai târziu… În orice caz, trebuie reținut că el nu făcea parte dintre
cei ,,11 țărani‖ șerbăneșteni ce fuseseră arestați în aceeași noapte fatidică de 17 martie
1907 și duși, sub escortă, la închisoarea din Caracal. Iar cei doi șerbăneșteni, considerați
instigatori, se pare că aveau dreptate, în ceea ce privește abuzurile căpitanului Teodorescu,
deoarece pe 11 aprilie 1907 prefectul de Olt făcea următoarea informare către Ministrul de
Război (v. MIHAI, Gh. – Idem): ,,Un al doilea fapt ce voi să vă semnalez şi care urmează
<de> asemenea a fi reprimat privitor la căpit<anul> Teodorescu, din regimentul 2
Călăraşi Caracal. Domnia sa a intrat în judeţul nostru împreună cu un număr de călăraşi
de sub comanda sa, s-a transportat în comuna Şerbăneşti, unde fără să aibă autorizaţia
parchetului, nici vreun ordin de la comandantul forţelor din judeţul nostru, a procedat la
arestarea mai multor locuitori. De aici, i-a transportat la Caracal, de unde apoi i-a
înaintat la Slatina cu excortă într-o stare de plîns. Oamenii erau nevinovaţi, deoarece
parchetul după cercetare i-a pus imediat în libertate. Faptul domnului căpitan n-are altă
explicaţie decît că probabil domnia sa a voit să satisfacă anemozităţi<le>
administratorilor moşiei socrului domniei sale Domnul Poulopulo [= Paulopol] arendaş
devastat din comuna Şerbăneşti. Adaug că faptele sus arătate au fost semnalate şi
domnului ministru de interne care mi-a dat ordin special de a vi le semnala.”
Așadar, citându-l din nou pe istoricul Alex Mihai Stoenescu, evenimentele din
Șerbănești se pare că s-au încheiat cu o anchetă destul de controversată, avându-i ca
protagoniști pe rău-famatul arendaș grec, Sterie Paulopoulos, și pe preotul șerbăneștean
Ioan Angelescu: ,,Pentru potolirea violențelor din comuna Șerbănești-Olt, comandanții au
repartizat în zonă pe căpitanul Teodorescu, din Regimentul 2 Călărași, pentru motivul
strict militar că era familiarizat cu zona, îi cunoștea pe localnici, iar aceștia îl puteau ușor
recunoaște. Din punct de vedere militar, ordinul de trimitere a lui acolo este inatacabil.
Numai că Teodorescu era ginerele arendașului Pelopolas, ale cărui proprietăți au fost
devastate. Conform unei plîngeri a preotului Ion Anghelescu, căpitanul Teodorescu l-a
arestat împreuna cu alți 11 răsculați și i-a supus torturii pentru că «voește, dupa stăruința
socrului său, să răzbune pe nedrept, amenințîndu-ne că ne împușcă». Nu cunoaștem
rezultatul anchetei, dar putem observa că acest caz are cel puțin două soluții: Unu –
ofițerul, cunoscînd bine satul, a reținut pe cine trebuie, identificînd corect rasculații, între
care, la fel ca în multe alte locuri, s-au aflat mulți preoți xenofobi; Doi - profitînd de
misiunea sa legală, a căutat într-adevăr să se răzbune.”
În documentul citat, ca și în multe altele, onorabilul preot Angelescu (v. fotografia
alăturată) este numit Anghelescu. Și, într-adevăr, din câte-mi amintesc eu, chiar și sătenii îi
ziceau, uneori, ,,popa Anghelescu‖ dar, cel mai adesea ,,popa Niță‖. Totuși, pe crucea sa
bănuiesc că este cioplit, pentru veșnicie, numele său cel adevărat și acolo am văzut că scrie
,,PREOTUL IOAN ANGELESCU‖, așa cum, de altfel, apare și în alte documente ale
vremii, fără nicio urmă de xenofobie...
Cât despre ,,motivul strict militar‖ pentru care comandanții ar fi dat un ordin
,,inatacabil‖ de trimitere la Șerbănești a căpitanului Teodorescu, am văzut că prefectul de
Olt parcă zicea altceva... Adică, autoritatea locală habar n-avea de ce strategii bine
întemeiate se plănuiau pe la Caracal, oraș care aparținea atunci de județul Romanați! Iar
primarul din Șerbăneștii de Jos, după cum îl citam mai sus, spunea că liniștea a fost
restabilită încă din 14 martie, după doar câteva arestări. Se pare însă că evenimentele nu se
încheiaseră aici... De altfel, la Șerbănești, ultima acțiune armată, cea din 17 martie, când a
fost arestat preotul Ion Angelescu și alți 12 localnici, s-a încheiat cu focuri de tun trase fără
discernământ asupra caselor șerbăneștenilor, numai așa ca să-i sperie oleacă... (v. * * * -
Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907: Desfășurarea răscoalei, B.
Muntenia – Oltenia. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977).
Șirul evenimentelor. Punând într-o ordine cronologică firească evenimentele
expuse mai sus, rezultă următorul scenariu plauzibil al izbucnirii răscoalei în județul Olt:
11.03.1907 – În satul Stoborăști, vecin cu Ghimpețenii, sat aparținând acum de jud. Olt
(com. Tufeni), se dăduse deja foc la conacul moșierului de acolo de către o ceată de
răsculați veniți din comuna Malu – Teleorman (acum, com. Bârla – Argeș).
12.03.1907, ora 12:00 (estimare bazată pe distanța Crâmpoia - Șerbănești și pe înșiruirea
evenimentelor descrise) – La Crâmpoia țăranii începuseră deja răscoala, dând foc și
devastând toate proprietățile moșierilor din comună, bătându-l pe prefect și omorându-l pe
moșierul Ioan E. Momiceanu, fără participarea niciunui răsculat sau instigator venit anume
din județul Teleorman.
12.03.1907, ora 14:00 (estimare bazată pe documentul emis de Primăria Șerbănești) – La
Șerbănești a pornit răscoala, stârnită fiind de o ceată de răsculați venind de la Crâmpoia.
12.03.1907, ora 15:00 (estimare bazată pe distanța Ungurei – Ghimpețeni și pe înșiruirea
evenimentelor descrise) – La Ungurei se dăduse deja foc la conacul moșierului Gheorghe
Burcă, de către localnicii de acolo.
12.03.1907, ora 17:00 – La Ghimpețeni (estimare bazată pe documentul emis de Primăria
Ghimpețeni) a început răscoala, punându-se foc la proprietățile aceluiași Gheorghe Burcă
ce se aflau în zona morii de la Ungurei, dintre râul Vedea și Dorofei.
12.03.1907, înainte de miezul nopții – În satul Mandinești (com. Vîlcele) s-a incendiat de
către localnici conacul Eugeniei Paleologu (v. Sterpu D. Ion - Monografia comunei
Vîlcele, jud. Olt, Manuscris, 1981). Vestea apropierii răscoalei venise, probabil, de la
Șerbănești.
13.03.1907 – Șerbăneștenii au incendiat proprietățile de la Momiceni ale principelui
Constantin Basarab Brâncoveanu, Momicenii aparținând, la acea vreme, de fosta comună
Șerbăneștii de Sus.
14.03.1907 – S-au incendiat, de către locuitorii din Șerbăneștii de Sus și Jarcaleți,
proprietățile moșierilor Caracostea, din satul Jarcaleți, și Florescu, din comuna Floru.
În figura alăturată
este prezentat, orientativ,
fluxul propagării răscoalei în
județul Olt, flux ce venea
dinspre Ghimpețeni, peste
râul Vedea, râu care, la acea
vreme, constituia granița
dintre județele Olt și
Teleorman, iar din Crâmpoia
se difuza, simultan, atât spre
nord (prin Șerbănești) cât și
spre sud (prin Ungurei-
Titulești), fără grupuri masive
de răsculați, dimpotrivă...
Răscoala a izbucnit în Olt
numai pe bază de zvonuri,
cum că răscoala era pe
aproape și că, în Teleorman,
toți își făcuseră deja singuri
dreptate și că își
îndepliniseră, astfel, acele ordine imaginare primite de la studenți sau de la nu-știu-care
minister, pe când ei... Și când norii de fum, din satele vecine, au devenit vizibili, atacul a
pornit...
Reconstituiri. Încercând să punem cap la cap toate informațiile credibile din
documentele de arhivă prezentate mai sus, episodul cât mai realistic al izbucnirii răscoalei,
în județul Olt, s-ar rezuma, prin urmare, astfel:
Vestea apropierii răscoalei, venind din Teleorman, pe fostul drum al poștei, s-a răspândit
repede și fără niciun aport direct al teleormănenilor. În afară de răsculații din Ghimpețeni,
care au ajuns și ei la conacul de la Ungurei al moșierului Gheorghe Burcă, dar la spartul
târgului, după ce conacul fusese deja devastat de către sătenii de acolo, altceva,
semnificativ, n-a mai fost, legat de acest aspect. Scânteia răscoalei s-a aprins la Crâmpoia
pe 12 martie 1907, în jurul prâzului. De aici, în interval de câteva ore, răscoala s-a
declanșat, mai întâi spre nord, la Șerbăneștii de Jos, apoi și spre sud, la Ungurei. Ca la
orice revoltă de amploare, au existat însă, în rândul mulțimii de nemulțumiți, și câțiva
profitori, aventurieri sau răspândaci voluntari, care abia așteptau o asemenea oportunitate,
purtându-i nebunia, hoția sau doar curajul bahic dintr-un sat în altul, așa cum s-a-ntâmplat,
de pildă, între Crâmpoia și Șerbănești dar și între Șerbăneștii de Sus și Floru sau
Momiceni... Și să nu uităm: după zvonurile care circulau, dinspre Teleorman, pe fostul
drum al poștei, țăranii au așteptat un semnal credibil și acesta era norii de fum ce se ridicau
deasupra conacelor din satele vecine. Așa s-a aprins răscoala în Olt și așa s-a și răspândit!
Nu ne-au invadat nici miile de teleormăneni și nici studenții bucureșteni sau alți instigatori
despre care s-a tot vorbit! Dar, odată stârnită răscoala la Crâmpoia, cete de așa-ziși
răsculați, au început să-și pună foc unii la alții, ca-ntre vecini; nu lor, celor săraci, la ciocoi
doar și la câte-un cârciumar mai hapsân... După cum am văzut însă, același lucru se
întâmplase și în Teleorman; ăștia, chiar mai organizați: cu studenți, general, luări de
ostateci și tot ce mai era, strategic, necesar.
Doamne, ce ne-am mai jucat cu istoria noastră!
În Bucureşti acum 100 de ani
Din presa de ocupaţie din Bucureştiul ocupat, reproducem acest anunţ despre moartea
fostului prefect de Romanaţi Ioan Brabeţianu:
,,Întristaţi: Zoe I. Brabeţianu, Adrian, Marcel şi Victor fii; Viorica şi Ion Em.
Protopopescu-Pake, fiică şi ginere, Ana şi Mihai Ceauşescu; Nicolae Brabeţianu,
Ecaterina Măcărescu cu familia, surori şi cumnaţi, precum şi familiile Maria Nicolau,
Elisa şi C. Marinescu, Eufemia Papadopol, Gheorghe Viişoreanu, Em. Protopopescu-
Pake, general Manolescu, Zottescu, Viişoreanu, general Herescu, au adânca durere de a
anunţa pierderea prea iubitului lor IOAN I. BRABEŢIANU, fost prefect al judeţului
Romanaţi, consilier la Înalta Curte de compturi şi comandor al Ord. Steaua României,
încetat din viaţă după o lungă şi grea suferinţă în ziua de 5 febr. 1917. Înmormântarea va
avea loc miercuri 7 febr. 1917, orele 2 (oficial) la cimitirul Şerban-Vodă (Bellu), unde se
află depuse rămăşiţele pământeşti”.
(Bukarester Tagblatt, 7 februarie 1917, p.2)
Eveniment
În perioada 15 ianuarie-10 februarie 2017, foaierul Sălii Radio-Aripa Temişana din

Bucureşti a găzduit expoziţia dedicată pianistului român Dinu Lipatti (1917-1950) de la a
cărui naştere se vor împlini în luna martie 100
de ani. Cu ocazia Zilei Culturii Naționale și ca
parte a strategiei Institutului Cultural Român
de celebrare a Centenarului Lipatti în anul
2017, duminică, 15 ianuarie 2017, ora 19.00,
la Studioul de Concerte „Mihail Jora" - Sala
Radio din București a avut loc concertul
aniversar „Lipatti 100" susținut de Orchestra
Natională Radio, sub bagheta dirijorului
Cristian Oroșanu, alături de soprana Teodora
Gheorghiu și de pianiștii Sergiu Tuhuţiu și
Daniel Goiți. (Din motive medicale, pianistul
Matei Rogoz nu a putut lua parte la concert).
Evenimentul a fost organizat de Institutul
Cultural Român și Radio România.
Glorie a muzicii româneşti, Dinu
Lipatti a copilărit la Slatina de unde era
originară mama sa, Ana Racoviceanu.
Monumentul eroilor de la Rotunda, judeţul Olt
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul eroilor din comuna Rotunda a fost ridicat ca un omagiu adus celor
căzuţi pe câmpul de luptă în războiul reîntregirii neamului românesc. Edificiul a fost
dezvelit la data de 19 mai 1925 şi a fost ridicat prin contribuţia în bani a locuitorilor
comunei Rotunda, la iniţiativa unui grup de cetăţeni alcătuit din: Marin I. Turbatu,
Alecsandru I. Sfârâilă şi Ion C. Micu. La baza monumentului se găseşte un postament
confecţionat din piatră. Pe postamentul monumentului în partea de răsărit se află scrise în
piatră numele autorului şi locul unde a fost
executat. Este vorba de cioplitorul italian în
piatră Bianchi – Caracal. La bază au mai fost
fixate în cele patru colţuri ale postamentului
proiectile vopsite în negru. Monumentul are
aspectul unui obelisc, în vârful căruia tronează un
vultur de bronz cu o cruce în cioc şi cu aripile
deschise, aşezat fiind pe o sferă confecţionată tot
din bronz. Pe feţele laterale ale trunchiului de
piramidă se află plăci de marmură pe care au fost
inscripţionate numele eroilor, fii ai satului căzuţi
în timpul marelui război. Eroii sunt trecuţi în
ordinea gradului: 1. ofiţeri, 2. sergenţi,3.
caporali, 4. soldaţi. Pe frontispiciu apare un
înscris: Comuna Rotunda-În semn de
recunoştinţă celor jertfiţi pentru întregirea
neamului în războiul din 1916-1918. Este
amplasat în faţa şcolii din comună. Incinta
monumentului este închisă cu un gard din fier. În
anul 1976, este semnalat de către preotul parohiei
Rotunda II faptul că una dintre cele două vaze ale
postamentului era distrusă, este vorba de vaza
situată în partea sudică.
Eroii din Primul Război Mondial înscrişi pe monument:
Partea dinspre est 6. Smărăndescu Nicola, serg.

7. Turbatu Nicolae, cap.
1. Andrei Nicolescu locot. 8. Tazu Ion, cap.
2. Iordăchescu Tudor sublocot. 9. Turbatu Marin,cap.
3. Viişoreanu Ion sublocot. 10. Jitianu Alexandru, cap.
4. Ciocan Ion, serg. 11. Chirea Petre, cap.
5. Ozun Nicolae,serg. 12. Crânguş Gheorghe, cap.
13. Marinescu Marin, cap. 35. Mihai Gh.
14. Boldeanu Dumitru, cap. Partea dinspre vest
15. Vasile Marin, cap.
16. Costache Grigore, cap. 1. Văleanu Ion, sold.
17. Dobre Voicu, sold. 2. Ştefan Oprea
18. Ciocan Stan, sold. 3. Turbatu Octavian
Partea dinspre sud 4. Turbatu Voicu
5. Turbatu Nicolae
1. Dobre Iancu, sold. 6. Turbatu Petre
2. Tiţa Petre 7. Turbatu Florea
3. Sârbu Ion 8. Turbatu Atanasie
4. Sârbu Ioniţă 9. Turbatu Marin
5. Chiriţă Ştefan 10. Mitrică Ion
6. Chiriţă Ion 11. Pascu Marin
7. Mitrică Ilie 12. Strugheru Radu
8. Mitrică Marin 13. Flueraru Dumitru
9. Vasile Ion 14. Păun D-tru
10. Prepeliţă Dumitru 15. Baciu Grigore
11. Prepeliţă Ion 16. Petrişor Ion
12. Prepeliţă Alexandru 17. Nicolae Ilie
13. Ghiorgan Atanasie 18. Nedelea Ion
14. Sârbu Gh. 19. Dalea Pantelie
15. Zamfir Gh. 20. Copilescu Ion
16. Daşoveanu Ştefan 21. Iancu Grigore
17. Preda Gh. 22. Stancu Marin
18. Bârnoiu Alex. 23. Zazu Ion
19. Ungureanu Ion 24. Zazu Voicu
20. Barţoi Gh. 25. Zazu Marin
21. Gănuci Stancu 26. Şoancă C-tin
22. Badea Mihai 27. Ilie Gh.
23. Năniu Mihai 28. Ivana Paraschiv
24. Sbârnea D-tru 29. Ivana Marin
25. Sbârnea D. D-tru 30. Ivan Mihai
26. Badea D. D-tru 31. Ivan Dionisie
27. Voinea Ilie 32. Matei Ilie
28. Argheric Ştefan 33. Diaconu Florea
29. Cioabă Ion 34. Nicolae Florea
30. Cioabă Florea 35. Niţulescu D-tru
31. Cioabă Marin 36. Niţulescu Ştefan
32. Simion Gh. 37. Nicola Gh.
33. Boruz Marcu 38. Nicola Ion
34. Cârstea Marin 39. Nicola Oprea
40. Mitran D-tru 13. Roşu Ion
41. Mitran D. D-tru 14. Tătaru Radu
42. Aldea Andrei 15. Crânguş D-tru
43. Nicola Ion 16. Langu Andrei
44. Nicola D-tru 17. Muşuroi Oprea
45. Nicola Voicu 18. Cojocaru Vasile
46. Nicola Ion 19. Iacob Nicolae
47. Nicola D-tru 20. Pârcălăbescu Mihalache
48. Vreja Ion 21. Pârcălăbescu Vasile
49. Trică Ilie 22. Iacob Marin
50. Tiţu Ion 23. Iacob Gh.
51. Buţă Tudor 24. Fota Marin
52. Niţu Ion 25. Fota Stan
53. Nica Petre 26. Fota Ion
54. Nedelea Tudor 27. Ozunu Gh.
55. Mălăel Stoian 28. Ozunu Mihalache
56. Micu D-tru 29. Ozunu Nicolae
57. Păun Polifronie 30. Ozunu D-tru
58. Gherghina Dragomir 31. Ozunu D. Dumitru
59. Nedelea Gh. Marin Pascu 32. Ozunu Marin
60. Ene Ion. 33. Grădinaru Ilie
Partea dinspre Nord 34. Grădinaru Alex.
35. Grădinaru Marin
1. Ciocan Nicolae, sold. 36. Sfârâială Alex.
2. Ciocan Voicu 37. Sfârâială Ecaterin
3. Ciocan Ion 38. Jitianu Nicolae
4. Ciobanu Vasile 39. Jitianu Tudor
5. Tufiş Gh. 40. Ciobanu Grigore
6. Tufiş Florea 41. Cristescu Stan
7. Tufiş Marin 42. Vărzaru Nicolae
8. Tufiş M. Marin 43. Ispas Ştefan
9. Tufiş Nicolae 44. Văleanu Ion
10. Roşu D-tru 45. Văleanu Stancu.
11. Roşu Ştefan
12. Roşu D-tru
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.
96, tel. 0724219925; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

MOR 2017 Nr2 73

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MOR 2017 Nr2 73

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. VI, nr.

2 (60) februarie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Director: Ion D. Tîlvănoiu

1. Apelul Academicienilor Români............................................................................../3

16. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor......................................................./88

ISSN 2284 – 7766

Apelul Academicienior Români

Către Poporul Român,

Având în vedere poziția Academiei Române, de instituție identitară fundamentală,

Toamna ca un Mărăşeşti vegetal

Nimic nu e mai trist, ca o întindere de floarea-soarelui peste care a trecut combina.

DIN ISTORICUL BĂNCILOR SLĂTINENE

Inaugurarea ,,Băncii Slatina”, 1 mai 1908 (S.J.A.N. Olt)

Răsfoind ziarul Fapta- 1944

Ziarul Fapta a apărut la Bucureşti de la 25 februarie 1943 şi până la 4 martie 1948,

Anul 1944, al doilea de apariţie al Faptei, va aduce căderea dictaturii antonesciene.

-Cum ai ajuns la concluzia asta?

Primarii oraşului Caracal (XI)

STĂNCULESCU, IANCU D., 1938, decembrie 11 – 1940, primar.

Av. IONAȘCU, CONSTANTIN, numit primar ?? - 1940, octombrie . S-a născut în

Prof. CONSTANTINESCU, GHEORGHE ,

COTEȚ, PETRE ȘT., 1941, ianuarie 30 – decembrie 14, primar.

NICIU, VINTILĂ – CONSTANTIN V., 1941,

Proiectarea în universalitate a creației populare din Romanați de către

O necesară carte a personalităților reprezentative ale ținutului Romanaților ar

DIN PRESA ROMANAŢEANĂ DE ALTĂDATĂ (I)

Informaţiile mărunte cuprinse în coloanele ziarelor de altădată pot fi de un real

Generozitate. ,,Doamna MARIA C. A. MITESCU, proprietară în comuna

O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA

Radu-Șerban Vodă, care îl socotea ,,vlastelin‖ și ,,din casa domnească‖ pe Radu

Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (I)

Printr-o fericită întâmplare am intrat în posesia unui document excepţional. Este

1. N.N.Tonitza, Steagul, 18. 04.1919

,,EXPOZIȚIA BUNESCU- În sala de jos a palatului ,,Minerva‖, expune pictorul

Colonel (r.) Dumitru Matei

După 2 ani de neutralitate, România a intrat în războiul în care era aşteptată de

Documentele Mănăstirii Brâncoveni (V)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Inventar de documentele relative la moșia Ibănești din județul Olt

Inventar de documentele relative la moșia Rotunda, Polovinele și Vlădila ale M-rii

Inventar de documentele relative la moșia Zvorscuții pendinte de M-rea Brâncoveni

Monografia școlii primare din comuna Perieți, județul Olt (I)

Cursuri de cusături naţionale (Sighişoara, 1931) la care a participat şi Virginia Toma

Claudia Theodora Truță, Mihai Barbu

Prima pagină a manuscrisului

Planul satului Perieţii de jos realizat de Virginia Toma

Şcoala din Perieţi (desen realizat de Virginia Toma)

Școala stăpânește azi următoarea avere imobilă:

Influența școalei în viața satului

Prof. dr. Jeana PĂTRU

Generalul Gheorghe Magheru s-a născut în 1802. A participat la războiul ruso-

Fig.8 Colonelul Romulus Magheru

trudit cinci săptămâni. Tot ce m-a întristat

CÂTEVA COLABORĂRI NECUNOSCUTE ALE LUI DAMIAN STĂNOIU

Bibliografia poetului, prozatorului, publicistului, traducătorului și memorialistului

– Aşa-i, că am pentru ce să fiu vesel? mă întreabă caporalul răsucindu-și mustaţa şi

Cel dintâi ofițer pe care l-am cunoscut

Vorbește-i omului pe limba lui

NOI COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI ION MARIN IOVESCU

Epistolele profesorului, jurnalistului și prozatorului Ion Marin Iovescu (n. 6 august

Mult respectate d[omnu]le profesor,

[Domnului profesor universitar Tudor Vianu, academician, de la Ion Iovescu, personal,

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- FEBRUARIE