Neamul Lui Miron Voda Barnovschi

DRAGOMIRNA.
ISTORIE, TEZAUR, CTITORI

**
Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului PIMEN,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
SFÂNTA MĂNĂSTIRE DRAGOMIRNA

2014
ŞTEFAN S. GOROVEI
NEAMUL LUI MIRON VODĂ BARNOVSCHI
Frumoasa piatră funerară descoperită în vara anului 1997 de d-l

C. Asăvoaie în ctitoria ieşeană a lui Miron Barnovschi prezintă o importanţă
deosebită nu numai pentru istoria artei şi a vieţii sociale din veacul XVII, ci şi
pentru prosopografia şi genealogia acelei vremi; ea poate să deschidă drumul
pentru identificarea unor înrudiri încă nepuse în lumină ale voievodului ctitor şi,
prin aceasta, să contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor precise despre grupările
care exercitau puterea – grupuri de putere sau de presiune – ca şi despre curgerea
dreptului ctitoricesc, în virtutea căruia – sau prevalându-se de care – s-au adăpostit
în acea biserică osemintele acoperite cu lespedea de marmură neagră discutată aici.
În adevăr, fragmentele care s-au putut recupera din această somptuoasă piatră
funerară îngăduie să se afirme că în acel mormânt s-au aflat nu numai rămăşiţele
uneia dintre soţiile vestitului vistiernic Gheorghe Ursachi1, dar şi – reînhumate,
desigur, cu prilejul îngropării „titularei” acestei pietre – acelea ale unei anume
Aniţa; literele păstrate în penultimul şi în ultimul rând ale inscripţiei din câmpul
lespezii funerare lasă posibilitatea de a reconstitui un text care preciza că Aniţa era
sora – sës<tra> – unui personaj al cărui nume se termina în ...skïi şi care avea
calitatea de vo<ëvod>. Nu trebuie imaginaţie şi nici erudiţie pentru a completa
textul în sensul că Aniţa era o soră a lui Miron Barnovschi voievod.
Această identificare este – şi nu este – o surpriză; nu este – pentru că
existenţa a încă (cel puţin) unei surori a lui Miron vodă (pe lângă mai cunoscutele
Sârbca şi Teodosia) era mai de multă vreme bănuită, dar ştirile documentare
cunoscute până acum, ca şi interpretarea lor inadecvată (din cauza unui întreg
context rămas în ceaţa impreciziunii) n-au permis o concluzie definitivă. Noua
sursă privind familia lui Barnovschi – ilustrând încă o dată importanţa izvoarelor
epigrafice pentru cercetările genealogice2 – este însă un bun prilej pentru ca,
punând-o în valoare, să adunăm în jurul ei o sumă întreagă de alte amănunte
relative la acest neam şi la înrudirile lui, şi, mai ales, să corectăm felurite afirmaţii
şi ipoteze, mai vechi sau mai noi, aflate încă în uz, înlăturând definitiv pe unele sau
confirmând definitiv pe altele.
1 Pentru acest personaj – Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara
Românească şi Moldova (sec. XIV–XVII), Bucureşti, 1971, p. 453–454; Marcel Lutic, Neamul
Ursache, în ArhGen, V (X), 1998, 3–4, p. 61–66; idem, O desluşire genealogică pentru o inscripţie
funerară, în ArhGen, V (X), 1998, 1–2, p. 161–164.
2 Cf. şi ArhGen, III (VIII), 1996, 1–2, p. 253–254.
300 ŞTEFAN S. GOROVEI
Monograful lui Miron vodă Barnovschi scrie în cartea sa: „Dumitru-Teodor

şi Elena-Elisabeta Barnovschi au avut patru copii: Miron, ajuns domn în 1626;
Sârbca-Scripca sau Sârbicica (Sverca), Mariia şi Teodosia. Nu ştim să fi avut şi o
fiică Safta, soţia lui Gheorghe Roşca”3. În chip paradoxal, atunci când e vorba de
chestiunile neclare, autorul din care am citat comunică un adevăr în cazul când
crede că-l poate respinge şi se înşeală când crede că poate să pronunţe certitudini !
Voi demonstra această afirmaţie în cele ce urmează, în toate cele trei cazuri pe care
le-am avut în vedere.
În adevăr, Miron Barnovschi nu a avut o soră Safta – care, în cazul pozitiv,
ar fi preluat numele mamei sale –, care să fi fost căsătorită cu Gheorghe Roşca.
Informaţia pare să fi fost pusă în circulaţie prin cunoscutul Dicţionar al marilor
dregători, tipărit de N. Stoicescu în 1971; în această importantă lucrare, se afirmă,
o dată, că Dumitru Barnovschi a avut – pe lângă Miron, Sârbca şi Teodosia – încă o
fiică, „Safta = Gheorghe Roşca pârc.”4 şi altă dată că soţia acestuia din urmă ar fi
fost „Safta, sora lui Miron Barnovschi”5. Din păcate, prima formulă nu se
întemeiază pe nici o trimitere, iar cea de-a doua are o trimitere necorespunzătoare:
„Ispisoace II/l, p. 19”; în acest loc, însă, găsim un document din 14 septembrie
1632 (7141), care priveşte pe fraţii Roşca – Vasile vornic de gloată, Constantin
vistiernic şi Gheorghe vtori vistiernic. Dar numai atât. În continuarea acestei
trimiteri eronate, se adaugă: „În DRH, vol. XIX şi doc. 1632–1633 apare foarte des
în doc. Gheorghe Roşca (II) vist. = Aniţa (v. indice)”. Am avea, prin urmare – după
N. Stoicescu – un Gheorghe Roşca, boier în sfatul domnesc de la 1619 la 1621,
căsătorit cu Safta, sora lui Miron Barnovschi, şi un omonim, boier de rang mai mic
(vtori vistiernic), căsătorit cu o Aniţa. Acesta din urmă este cu adevărat atestat,
între altele, de un document din 1628, care-l arată pe Gheorghe Roşca vistiernicul
cu cneaghina sa, Aniţa6; or, pe acest personaj îl aflăm, opt ani mai târziu, la 4
aprilie 1636, în postura de beneficiar al unei întăriri domneşti – el singur – pentru
satul Tâmpeşti din ţinutul Sucevei şi pentru jumătate din Mihalcăuţi la Hotin, pe
Vilia Seacă, „pe care […] – spune documentul – i le-a dat lui de dzestre soacra lui,
Safta Barnoschioae postelniceasa, pentru că le-a fost lor dreaptă moştenire,
împreună cu panul ei, Barnoschi postelnic”7.
3 Aurel H. Golimas, Un domnitor – o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi Moghilă,

voievod al Moldovei, Bucureşti, 1980, p. 24.
4 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 293.
5 Ibidem, p. 435.
6 DRH, XIX (1626–1628), volum întocmit de Haralambie Chirca, Bucureşti, 1969, p. 475,
nr. 341. Toate volumele citate mai jos, în note, ale colecţiilor DRH şi DIR aparţin seriei A. Moldova.
7 DRH, XXIII (1635–1636), volum întocmit de Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta
Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1996, p. 443, nr. 389 (textul întreg, în originalul slav şi traducere
românească, la p. 435–445). Documentul a fost publicat şi în: L. T. Boga, Documente basarabene,
VIII, Chişinău, 1929, p. 2–9 (aici, p. 7) şi MEF, III, alcătuitori D. M. Dragnev, A. N. Nikitici, L. I.
NEAMUL LUI MIRON VODĂ BARNOVSCHI 301
Nu e greu de dedus, din alăturarea acestor două izvoare, că fiica Saftei

Barnovschi care se căsătorise cu Roşca era tocmai acea Aniţa, atestată la 1628, şi
deci cea ale cărei rămăşiţe pământeşti au fost depuse – la moartea ei, întâmplată
înainte de 4 aprilie 1636 – în biserica lui Barnovschi vodă din Iaşi. Cu această
precizare, am identificat personajul din inscripţia lespezii funerare şi am corectat
una dintre afirmaţiile răposatului profesor Golimas. Înainte de a trece mai departe,
cred că se cuvine făcută precizarea că documentul de la 1636 nu poate fi în nici un
caz înţeles în sensul că Aniţa – „sora lui Barnovschi voievod”, cum desigur era
identificată pe piatra funerară a vistiernicesei Ursachi – ar fi fost doar fiica „Saftei
Barnoschioae postelniceasa”, cum s-ar putea deduce din formularea actului; faptul
că zestrea a fost dată doar de Safta singură şi nu „împreună cu panul ei, Barnoschi
postelnic”, se explică dacă acceptăm că acesta din urmă era deja mort la data
căsătoriei Aniţei cu Gheorghe Roşca. Desigur, s-ar mai putea pune şi întrebarea
dacă Barnovschi postelnicul şi Safta sunt cu adevărat părinţii lui Miron vodă şi nu
avem, cumva, de-a face cu o pereche de omonimi; întrebarea ar putea fi justificată –
cum voi arăta mai încolo – şi ea nu a ocolit nici prezenta cercetare, într-o fază
începătoare.
Ar mai fi, de asemeni, rândul unor precizări în legătură cu unul dintre
satele care au constituit zestrea Aniţei, pe de o parte, şi în legătură cu luminile pe
care această restabilire genealogică le aruncă asupra înaintaşilor lui Miron vodă.
Deocamdată, să mergem, însă, mai departe, pe urmele imaginii genealogice
moştenite de la profesorul Aurel H. Golimas.
Am văzut că acest autor a trecut în rândul surorilor lui Miron vodă şi pe o
anume Mariia, explicând, în acelaşi capitol al cărţii sale, că „ultima soră [...] a fost
Mariica, soţia clucerului Miron Ciolpan”8. N-am putut identifica, până azi, pe
Miron Ciolpan în calitate de cumnat al lui Barnovschi vodă9; totuşi, întâmplător,
autorul are dreptate atunci când aşază o Maria (Mariica) între surorile acestuia. Ea
este atestată de trei documente – din 1618, 1636 şi 1645 –, dintre care a fost
publicat doar ultimul, care e şi cel mai puţin explicit şi de aceea nu a putut fi
valorificat sub raport genealogic. E vorba, în acest document din 1 aprilie 1645, de
o întărire dată fostului mare logofăt Gavrilaş Mateiaş, între altele, pentru seliştea
Ilişeni de la ţinutul Dorohoiului, pe care el o cumpărase de la un anume
Svetlicinaia şi P. V. Sovetov, Chişinău, 1982, p. 342–356 (aici, p. 353), nr. 169; o citare şi în RI,
XVI, 1930, 10–12, p. 248. Mi se pare de neînţeles cum s-au putut „interpreta” ştirile foarte clare ale
acestui document, în punctul discutat aici, pentru ca în indicii volumului citat din DRH să poată
apărea aceste afirmaţii: „Safta Barnoschioaia […] mătuşa lui Ghiorghie [sic !] Roşca fost vistiernic;
dă nepotului ei ca zestre …” (subl. ns.).
8 Aurel H. Golimas, op. cit., p. 28 (urmând – dar necitând – pe Sever Zotta, ArhGen, II,
1913, p. 228).
9 Confuzia pare a fi pornit de la V. A. Urechiă (Miron Costin, Opere complete, I, Bucureşti,
1886, p. 294).
Mihăilaşco, fiul lui Ion vornicul şi al Marincăi, nepotul lui Barnovschi cel
Bătrân; seliştea Ilişeni căzuse în partea lui Mihăilaşco atunci când acesta se
împărţise cu fraţii săi, Lupaşco Bucium şi Axana, întrucât aceştia vânduseră partea
lui Mihăilaşco din satele Clocucica şi Văscăuţi (câte o jumătate)10. Faptul că
Mihăilaşco avea de împărţit moşii cu Lupaşco Bucium şi cu Axana probează, oare,
că aceştia erau efectiv fraţii săi (de sânge) şi că nu avem aici de-a face cu o formulă
care să ascundă veri sau cumnaţi ? Din fericire, alte două documente – inedite, cred –
luminează perfect afacerea înfăţişată la 1645. Ambele documente se află, doar sub
formă de scurte rezumate, într-un perilipsis vechi al actelor satului bucovinean
Cerlina (nu ştiu dacă Cerlina Mare sau Mică !); primul e din 13 iunie 1618 şi o
arată pe Mărica, soţia lui Ionaşco vornicul de poartă, ca fiică a postelnicului
Dumitru Barnovschi, stăpânind la Văscăuţi; al doilea document e din 18
octombrie 1636 (7145) şi-l arată pe Lupaşco Buciumaş ca fiu al acestei Mărica11.
Coroborate, aceste trei documente arată cât se poate de clar că Dumitru
Barnovschi a avut şi o fată numită Mărica, măritată întâi cu un Bucium şi apoi cu
Ionaşco vornicul de poartă. Cred că nu greşesc identificând pe primul ei soţ în
persoana lui Gligorie Bucium (vornic, pârcălab, staroste de Putna), unul dintre fiii
marelui vornic Condrea Bucium, cel omorât la 1592 din porunca lui Aron Tiranul;
soţia acestui boier e necunoscută, până acum, genealogiilor; el e tatăl lui Lupaşco
Bucium (mort la Finta, în 1653), al Axanei (căsătorită cu Lepădatu)12 şi al
Cristinei13. Documentul de la 1645 nu mai menţionează decât pe primii doi,
întrucât Cristina (căsătorită cu postelnicul Mihail Fortuna) murise (fără urmaşi)
încă de la 21 decembrie 163514.
Cercul rudeniilor lui Miron vodă Barnovschi se extinde, după cum se vede,
depăşind, din acest moment, grupul copiilor lui Gavrilaş Mateiaş (cumnatul său de
soră) şi pe acela al Saftei Costin (nepoata sa, dar printr-o legătură nelămurită încă),
pentru a cuprinde şi pe copiii Măricăi, din ambele ei căsătorii (Lupaşco Bucium,
Axana şi Cristina, pe de o parte, şi Mihăilaşco, pe de altă parte).
Recuperarea acestor două prenume – Ana (Aniţa) şi Maria (Mărica) –
pentru spiţa neamului Barnovschi poate contribui, deopotrivă, şi la clarificarea unor
probleme privind ascendenţa pe linie masculină a lui Miron vodă.
Unul dintre satele care a intrat (numai pe jumătate) în zestrea surorii Aniţa,
anume Mihalcăuţii (precum s-a văzut mai sus), este menţionat şi în veacul XVI tot
10 I. Caproşu, Noi documente moldoveneşti în arhive vieneze, în AIIAI, XI, 1975, p. 190–192
(text slav şi traducere, cu redări contradictorii în ceea ce priveşte filiaţia); un rezumat în CDM. S 1,
Bucureşti, 1975, p. 216, nr. 651 (aici, Ion, tatăl lui Mihăilaşco, nu e vornic, ci fost şoltuz).
11 ANIC, Documente istorice (fost Bibl. Acad.), XXXIV/189, f. 4r. Documentul din 1636
nu este menţionat în DRH, XXIII (1635–1636).

12 IN, 8, 1930, p. 63.
13 Pentru toţi trei – Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, III, Iaşi, 1907, p. 314–317.
14 Îngropată la biserica Precista din Bacău (BCMI, 1911, p. 154).
în legătură cu familia Barnovschi. Un document din 1554 arată că Barnovschi

starostele de Cernăuţi făcuse cândva un schimb cu fiicele lui Luca Arbure: le
dăduse satul Măndăcăuţi şi primise Mihalcăuţii15. Ştirile acestui act, păstrat doar
într-un scurt rezumat din 1809, sunt confirmate de un altul, din 1587 (tot rezumat
din 1809, din acelaşi „lot” cu precedentul), care aduce, însă, precizarea că ambele
sate se aflau în ţinutul Hotinului (Măndăcăuţii pe Drabiştea, iar Mihalcăuţii pe
Vilia Seacă) şi că schimbul fusese făcut de Barnovschi „şi cu sora lui, Mărica”16.
Continuitatea de stăpânire la Mihalcăuţi de către persoane numite
Barnovschi şi reluarea prenumelui Maria (Mărica) la generaţia lui Miron vodă
arată, fără putinţă de tăgadă, că avem de-a face cu aceeaşi familie. Descendenţa
domnului asasinat la 1633 din starostele de Cernăuţi de la 1527 – de multe ori
afirmată, niciodată însă dovedită documentar – poate fi acum examinată într-o
lumină nouă. Totuşi, trebuie să se observe că nu putem să identificăm cu
desăvârşită precizie pe starostele de Cernăuţi la care fac referire documentele din
1554 şi 1587. În adevăr, există un Toma Barnovschi, staroste de Cernăuţi la 1527,
sol în Polonia în acel an17 şi participant la lupta de la Gwozdziec, în 1531, şi mai
există un Barnovschi ca boier fără dregătorie între martorii jurământului depus de
Alexandru Lăpuşneanu la Bakuta, la 5 septembrie 155218; devenit, apoi, şi el,
staroste de Cernăuţi, martor la jurământul aceluiaşi domn din 22 iunie 155319 –
când i se spune pan Br\novski Bërnovskogo (pan Bârnovschi de / de la
Bârnova20)21 – el va ajunge în 1563 hatman (portar al Sucevei), în domnia lui
Despot vodă, sol al acestuia în Polonia, în acelaşi an22; rănit în luptele prin care
Ştefan Tomşa a luat domnia, a mai trăit până la 1 martie 1567; lespedea pe
mormântul său de la Voroneţ – şi trebuie să ne întrebăm ce anume îi va fi
îndreptăţit înhumarea în acea ctitorie princiară – i-a pus-o jupâneasa lui,
Salomia23.
15 DIR, XVI/2, Bucureşti, 1951, p. 66, nr. 62.

16 Ibidem, XVI/3, p. 343, nr. 418; acum, schimbul e raportat la copiii Soficăi, ca moştenitori
ai satului în cauză, desigur în urma împărţelii din 1585 (ibidem, p. 281, nr. 339).
17 Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, II, 3, Bucureşti, 1892, p. 602.
18 Pentru dată – cf. Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi,
1994, p. 44.
19 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul
al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 177.

20 „Satul Bârnova lângă Suceava, dăruit de Miron Barnovschi Mănăstirii Dragomirna”
(Sever Zotta, în ArhGen, II, 1913, p. 226); cf. Gh. Ghibănescu, op. cit., IV, p. 125–126.
21 I. Caproşu, Gh. Pungă, Tratatul moldo-polon din 22 iunie 1553, în Istorie şi civilizaţie.
Profesorului C. Cihodaru la a 80-a aniversare, Iaşi, 1988, p. 169 (slav) şi 181 (traducere).
22 Ilie Corfus, op. cit., p. 216.
23 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, I, Viena, 1903, p. 206. Din păcate,
inscripţia funerară nu dă şi prenumele hatmanului al cărui mormânt l-a pecetluit. V. şi N. Iorga, Studii
şi documente cu privire la istoria românilor, VI, Bucureşti, 1904, p. 648 (despre propunerea sa mai
Dar este, oare, identic Toma Barnovschi, starostele de Cernăuţi de la

1527–1551, cu Barnovschi de la 1552, staroste de Cernăuţi la 1553, portar de
Suceava la 1565, mort la 1567 ? Lungimea carierei n-ar fi un impediment –
logofătul Ioan Tăutu (m. 1511) a slujit vreme de 46 de ani – doar accidentele
carierei nu s-ar potrivi: reluarea unei dregătorii după un sfert de secol e mai puţin
obişnuită (dar, la drept vorbind, nu ştim când şi-a încetat dregătoria starostele de la
1527–1531...). Din acest punct de vedere, mi se pare că Barnovschi de la 1552–1567
ar fi mai degrabă fiul lui Toma de la 1527–1531, decât identic cu acesta însuşi. Ca
urmare, nu pot preciza nici la cine trebuie raportat schimbul de moşii cu fiicele lui
Luca Arbure; fiind, însă, menţionat la 1554, aş înclina să cred că e vorba de viitorul
hatman – deşi, dacă ţinem seama de faptul că fiicele lui Arbure erau orfane de tată
încă din 1523 şi, deci, încă de atunci puteau să acţioneze în nume propriu, nu poate
fi exclus nici starostele de la 1527–1531 (şi, în acest caz, avem, cumva, o probă
pentru identitatea celor două personaje, separate, altminteri, de trei-patru
decenii ?!). Descendenţa lui Miron vodă din starostele de Cernăuţi a fost, precum
am spus, afirmată, dar niciodată dovedită documentar; cred că abia acum ne
apropiem de o asemenea dovadă.
Că ar trebui făcută o deosebire între personajul de la 1527–1531 şi acela de
la 1552–1567 – poate în sensul unei relaţii tată-fiu – pare să sugereze (dacă nu
chiar o dovedeşte) şi un document de la 1620, prin care Gaspar vodă Graţiani
întăreşte jupânesei Ana Joroaia, fata hatmanului Barnovschi, satul Purceleni
lângă Terebne, la ţinutul Hotinului, cu locuri de moară în Ciuhur, cumpărătură a
hatmanului de la călugării de la Humor şi pentru care exista şi un „ispisoc de
întăritură de la Petru voievod”24. Dacă socotim că la 1527 Toma Barnovschi putea
fi un om de cel puţin 25-30 de ani, atunci trebuie să admitem că era născut cel
târziu în jurul anului 1500, iar copiii săi trebuie să fi văzut lumina zilei măcar pe la
1525–1530; această ultimă constatare – potrivită, eventual, pentru hatmanul mort la
1567 – ne-ar duce la concluzia că Ana avea, la 1620, în jur de 90-95 de ani (ceea
ce, fără să fie cu desăvârşire exclus, mi se pare foarte puţin probabil…); din contra,
dacă acceptăm că hatmanul de la 1565–1567 e altă persoană decât Toma de la 1527
(eventual, fiul acestuia), putem deduce, pentru naşterea copiilor săi, linia anilor
1555–1560, ceea ce se potriveşte – ca durată a vieţii – şi pentru Ana, şi pentru
ceaşnicul şi postelnicul Dumitru Barnovschi, fratele ei.
Această – necunoscută până acum – mătuşă a lui Miron vodă Barnovschi
pune, la rândul ei, probleme de ordin genealogic. Ana Joroaia era, desigur, soţia
veche, de a identifica pe Toma Barnovschi cu … Tomşa vodă: „înaintea epitafului care-i zice numai
Barnovschi hatmanul, ipoteza mea cade”).
24 MEF, I, alcătuitori P. G. Dmitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov,
Chişinău, 1961, p. 358, nr. 158. Satul fusese al marelui logofăt Toader „Bubuiog” şi trecut apoi
ctitoriei acestuia de la Humor.
unui Jora; la vremea aceasta (începutul veacului XVII), o singură jupâneasă Ana
este cunoscută în spiţa familiei Jora, anume soţia vornicului Simion Jora, arătată de
documente ca fiică a Maricăi, nepoată lui Gavril vistierul şi a Soficăi, fata lui Luca
Arbure25. Dar este, oare, această Ana Joroae – soţia lui Simion şi mama fraţilor
Ionaşco şi Gheorghe Jora26 – identică cu Ana Joroae, fata hatmanului Barnovschi ?
Contra acestei identităţi ar părea să stea două elemente genealogice: 1) soţia
hatmanului Barnovschi, cea care îi pune piatra pe mormânt la 1567, se numea
Salomia, în timp ce mama Anei lui Simion Jora se numea Mărica; 2) Ana lui
Simion Jora e arătată ca soră a lui Pătraşco Ţâra27, ceea ce ar însemna că şi ea era
fiica unui Ţâra.
Pe de altă parte, ne reamintim că Barnovschi, starostele de Cernăuţi, şi sora
sa Mărica făcuseră, înainte de 30 octombrie 1554, un schimb cu fetele lui Luca
Arbure – Sofica (soţia lui Gavril vistierul), Stanca, „Tudosia”, Ana şi Mărica28 –
luând satul Mihalcăuţi (din care o jumătate am văzut-o în zestrea surorii lui Miron
vodă, Aniţa lui Gheorghe Roşca) şi dând satul Măndăcăuţi, care va cădea în lotul
copiilor Soficăi, cum se vede atât din documentul din 2 mai 158529, cât şi din acela
din 12 martie 1587, prin care Măndăcăuţii se întăreau lui Onciul Herţa şi surorilor
sale, Olena şi Mărica, fiii Soficăi şi ai lui Gavril vistierul30. A fost, oare, această
Mărică soţia lui Barnovschi şi mama Anei Joroaia ?!
Din punctul de vedere al acestor constatări, unite cu ceea ce ne spune
documentul de la 1620 – anume, că Ana Joroaia, fata lui Barnovschi, stăpânea satul
Purceleni la Hotin, cumpărătură a tatălui ei –, un argument foarte puternic pledează
pentru o asemenea filiaţie şi, inclusiv, pentru identitatea celor două Ane Joroaie.
La 1 martie 1632, Ionaşco Jora, Gheorghe Jora, sora lor Grăpina şi nepoata lor de
soră Safta, fata Nastasiei, împărţeau averea rămasă de la părinţii lor, Simion Jora şi
„maica noastră, Anna Joroae”; vedem, astfel, că în partea fraţilor Ionaşco şi
Gheorghe Jora a căzut câte o optime din Măndăcăuţi la Hotin – de unde rezultă că
Ana avusese un sfert din acest sat, ceea ce înseamnă că el fusese împărţit în patru
25 Cf. Ştefan S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973,
p. 116; nu cunosc numele soţiei lui Toader Jora, fratele lui Simion, dar, cum se va vedea mai departe,
nu de ea ar putea fi vorba aici.
26 Pârcălab de Hotin în 1627–1629 – cf. Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 411.
27 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 116, nota 74. Înrudirea dintre urmaşii lui Simion Jora şi cei
ai lui Pătraşco Ţâra o sugerează şi un document din 1664, în care se vorbeşte de o cumpărătură (la
Trebujeni pe Ciuhur, în ţinuturile Iaşi şi Hotin) a sulgerului Toader Jora de la fraţii Ionaşco,
Gligoraşco şi Vasile, fiii lui Neculai Isăcescu şi ai Mierlei (fiica lui Grigoraş Stârcea), nepoţii lui
Pătraşco Ţâra (CDM. S 1, p. 263, nr. 815): vânzătorii erau nepoţi de văr al doilea ai cumpărătorului.
28 Am pus între ghilimele numele Tudosia, întrucât el e necunoscut între fiicele lui Luca
Arbure; e, probabil, o lectură greşită fie pentru Nastasia, fie pentru Odochia – cf. documentul din
2 mai 1585 (DIR, XVI/3, Bucureşti, 1951, p. 280–281, nr. 339).
29 Cf. nota precedentă.
30 DIR, XVI/3, p. 343, nr. 418; v. şi supra, nota 16.
părţi egale între copiii Soficăi (Onciul Herţa, Olena, Mărica – mama Anei – şi
Costea Herţa) – în timp ce în partea surorilor Grăpina şi Nastasia (decedată şi
reprezentată de fiica ei Safta) a căzut câte o jumătate din satul Purceleni
(„Părceleni”, „Porceleni”) la Hotin31.
Dacă prezenţa satului Măndăcăuţi între cele stăpânite de Simion şi Ana
Jora învederează efectele schimbului efectuat de Barnovschi, starostele de
Cernăuţi, cu fetele lui Luca Arbure, prezenţa satului Purceleni demonstrează
categoric identitatea celor două Ana Joroaia – cea de la 1620, fiică a hatmanului
Barnovschi şi stăpână a Purcelenilor, pe de o parte, şi soţia lui Simion Jora şi mama
fraţilor Ionaşco şi Gheorghe Jora, pe de altă parte.
Această concluzie fiind de neclintit, trebuie, prin urmare, să propunem o
explicaţie pentru cele două elemente discordante menţionate mai sus. Întrucât nu ar
putea fi vorba de doi hatmani Barnovschi (unul căsătorit cu o Salomia şi celălalt
căsătorit cu Mărica, părinte al Anei Jora), soluţia ar putea fi oferită de presupunerea
că – oricât ar părea de neobişnuit – ambii părinţi ai Anei Joroaia au fost căsătoriţi
de câte două ori: Barnovschi cu Mărica şi Salomia (care i-a supravieţuit), iar
Mărica – cu Ţâra şi cu Barnovschi. Desigur, problema rămâne deschisă: alte
documente, alţi cercetători o vor limpezi, fără îndoială, în viitor. Deocamdată,
trebuie să observăm că în cercul rudelor foarte apropiate ale lui Miron vodă
Barnovschi intră, ca veri primari, şi copiii mătuşii sale, Ana Jora; despre unul
dintre ei, anume despre Gheorghe Jora, pârcălab de Hotin în 1627–1629, se
afirmase încă mai demult – dar fără să se indice vreun temei documentar – că era
„rudă cu Miron Barnovschi, care-1 face dregător”32. Lumină va aduce, desigur, şi
continuarea cercetărilor privind atât neamul lui Gavril vistierul Herţa – din
posteritatea lui Mihail de la Dorohoi33 –, cât şi neamul lui Luca Arbure34, ale cărui
încuscriri, prin fetele şi nepoatele acestuia, rămân încă foarte înceţoşate.
Ne întoarcem la prenume. Ce ne spun, ce ne sugerează prenumele
recuperate de prezenta cercetare pentru genealogia familiei Barnovschi ?
Constatăm că una dintre fetele lui Dumitru Barnovschi poartă numele surorii
31 DRH, XXI (1632–1633), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,

Bucureşti, 1971, p. 9–10, nr. 10.
32 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 411.
33 Cf. Petronel Zahariuc, Mihail de la Dorohoi şi descendenţa sa, în ArhGen, I (VI), 1994,
1–2, p. 177–182. Gavril vistierul şi soţia sa, Sofica, au făcut daruri la Muntele Athos – cf. Petre Ş.
Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XIVe siècle à
1654, Roma, 1986, p. 254 (aici, Gavril vistierul este identificat, fără nici un temei, cu logofătul Gavril
Trotuşanu, a cărui unică soţie s-a numit Ana, a murit înaintea soţului ei şi e îngropată în ctitoria lor de
la Părhăuţi); cf. Ştefan S. Gorovei, Gavril Trotuşanu şi Gavril vistierul, în AIIAI, XIX, 1982,
p. 663–664; idem, în AIIAI, XVII, 1980, p. 734–737.
34 Cf. Maria Magdalena Székely, Obârşia lui Luca Arbure. O ipoteză, în vol. In honorem
Paul Cernovodeanu, ed. Violeta Barbu, Bucureşti, 1998, p. 419–429.

acestuia (Ana – Aniţa), iar o alta – pe acela al mătuşii sale paterne35 (Mărica, a
cărei soartă şi eventuală posteritate rămân, deocamdată, necunoscute). Am
presupus altă dată, pentru a explica numele dublu, folosit ca domn, al lui Miron
Barnovschi Movilă, că mama lui Dumitru Barnovschi – numit şi el, o dată,
Barnovschi Movilă – ar fi fost o soră a fraţilor Ioan şi Vascan Movilă; bazându-mă
pe prenumele Tudosca, am admis posibilitatea că Barnovschieştii coborau din
Tudosca Movilă, una dintre surorile celor doi fraţi36. Cum cealaltă soră se numea
Ana (Anuşca) – şi acesta e tocmai prenumele care se regăseşte şi la o fiică (Ana
Jora) şi la o nepoată (Ana Roşca) a hatmanului Barnovschi –, presupunerea făcută
anterior părea să nu fie lipsită de fundament; totuşi, în lumina constatărilor de până
aici, cred că filiaţia Tudosca Movilă – Dumitru Barnovschi nu s-ar mai susţine,
căci ar însemna să presupunem că hatmanul Barnovschi a avut trei soţii, fapt ieşit
din comun pentru vremea aceea (chiar dacă nu imposibil şi nu lipsit de analogii –
vezi cazul lui Gavriliţă Costache şi al lui Constantin Cantemir). Însă, dat fiind
întregul context al înrudirilor, ne putem întreba dacă Tudosca Movilă nu va fi fost
mama Elisaftei, soţia lui Dumitru Barnovschi şi mama lui Miron. Despre familia
acesteia nu se ştie, de fapt, nimic – deşi s-au făcut felurite presupuneri37; ipoteza de
faţă ar putea să deschidă drumul spre identificarea acestei familii şi a înrudirilor
care veneau din această direcţie.
În sfârşit, o ultimă chestiune, în legătură cu afirmaţiile regretatului profesor
Golimas, priveşte numele purtat de tatăl lui Miron vodă. Domnul însuşi îl
desemnează, o dată, drept Dumitru Barnovschi Movilă mare paharnic38; altă
dată, în legătură cu ginerele său, Gavrilaş Mateiaş, e numit Dumitru Bărnovschii
postelnic39 (în diverse documente, e menţionat, ulterior morţii sale, când ca
ceaşnic / paharnic, când ca postelnic, ceea ce poate crea impresia că ar fi vorba de
persoane diferite; exemplele citate demonstrează – dacă mai era nevoie ! – că avem
de-a face cu una şi aceeaşi persoană). În 1971, în dicţionarul său de dregători,
N. Stoicescu l-a înscris pe Dumitru Barnovschi drept ceaşnic (paharnic) la
1597–1600, apoi postelnic, la 1601 şi 1604–160640. Dar în acelaşi an, 1971, acelaşi
35 Ar putea fi şi al bunicii paterne, dar nu ştim dacă Dumitru Barnovschi era fiul Măricăi
(Herţa) sau al Salomiei (aş înclina spre prima soluţie).

36 Ştefan S. Gorovei, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi-Moghilă”. Două explicaţii (nu
numai) genealogice, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3–4, p. 330–332.

37 În special aceea că ar aparţine Stroicilor pare să se fi bucurat de mare crezare, alături de
aceea că ar aparţine familiei Balica; ambele presupuneri se întemeiază pe interpretarea unilaterală a

izvoarelor în care Miron Barnovschi îşi spune fie nepot al lui Simion Stroici, fie văr (nepot) al lui Isac
Balica. Aşezarea acestor ştiri în contextul mai larg al afacerilor la care se referă sursele respective
înlătură, însă, aceste presupuneri – cf. Ştefan S. Gorovei, „Nepoţii Balicăi”, „săminţenia
Movileştilor”, în ArhGen, I (VI), 1994, 3–4, p. 123–132.
38 CDM. S 1, p. 158, nr. 432.
39 DIR, XVII/4, Bucureşti, 1956, p. 354, nr. 450.
40 Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 293.
autor a dat, pentru aceleaşi dregătorii şi pentru aceleaşi intervale, numele lui...
Toader Barnovschi41 ! Şi mai stranii sunt identificările propuse de Alexandru I.
Gonţa, pentru care unul ar fi Dumitru Barnovschi ceaşnicul, la 1597–1600, tatăl lui
Miron vodă, şi altul ar fi Toader Barnovschi, postelnicul de la 1601–1607, acelaşi
cu un diac de la 159842.
Analiza documentelor – atâtea câte sunt în colecţia DIR şi care au stat, tot
ele, şi la baza acestor identificări deosebite – le infirmă, însă, pe amândouă şi
conduc la o concluzie care poate să fie surprinzătoare, dar care e sigură. Ceaşnicul
de la 1597–1600 e numit, chiar prima dată când apare (3 martie 1597), Dumitru,
rămânând apoi să fie citat doar ca Barnovschi (Bărnovschi, Bărnoschi, Bârnovschi
etc.) ceaşnic; postelnicul e menţionat şi el, cel mai adesea, doar cu numele de
familie, de două ori cu prenumele Dumitru – la 24 iulie 1604 şi la 2 aprilie 1606 –
şi de patru ori cu prenumele Toader, în documente din 1604. Primul dintre acestea
e din 5 ianuarie 1604 şi s-a păstrat doar într-o traducere din 1767, făcută de
Procopie dascăl şi uricar (Ardarievici Golăescu), fără menţiunea pisarului.
Celelalte trei sunt, toate, din 16 mai 1604 şi toate sunt pergamente scrise de
Arsenie Nebojatco: numele panului Toader Barnovschi se citeşte în toate trei. În
următorul document cu sfat, din 24 iulie 1604, acelaşi Arsenie îl scrie Dumitru
Bârnovschi, iar în altele, ulterioare, ieşite de sub pana aceluiaşi uricar, numele
rămâne, statornic, Bârnovschi.
Concluzia nu poate fi decât una singură: ceaşnicul de la 1597–1600 şi
postelnicul de la 1601–1606 (1607 ?) sunt una şi aceeaşi persoană – Dumitru
Barnovschi, tatăl lui Miron vodă. El avea – ca şi alţi boieri ai vremii – un dublu
nume de botez: Dumitru şi Toader. Dacă s-ar fi păstrat doar traducerea actului din
5 ianuarie 1604, ar fi fost uşor de repudiat mărturia, ca fiind într-un izvor unic şi
nesigur; dar existenţa şi a trei originale ne obligă să luăm în seamă această
realitate, pe care, dintr-un motiv anume, Arsenie Nebojatco o cunoştea. Nu insist
asupra eventualelor concluzii care s-ar desprinde din această constatare, subliniind
doar faptul că tatăl lui vodă Barnovschi avea – ca şi Maxim-Dumitru Ureche ori
Drăgan-Mihail Tăutu – două nume de botez.
Astfel, chipul în care răposatul profesor Aurel H. Golimas l-a desemnat pe
tatăl lui Miron vodă – Dumitru-Teodor43, ţinând însă să precizeze: „Credem că
este o confuzie”44 ! – se dovedeşte întemeiat.
Istoria neamului Barnovschi se vădeşte a fi greu de desluşit: puţine
41 Idem, Lista marilor dregători moldoveni (1384–1711), în AIIAI, VIII, 1971, p. 415 şi 418.
42 Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României, A. Moldova, veacurile
XIV–XVII (1384–1625). Indicele numelor de persoane, întocmit de ~, ediţie îngrijită şi cuvânt înainte
de I. Caproşu, Bucureşti, 1995, p. 63, 191–192, 680.
43 Aurel H. Golimas, op. cit., p. 24.
44 Ibidem, p. 32, nota 18.
informaţii directe, puţine proprietăţi, multe rude. Din acest punct de vedere, e
interesantă o formulare din testamentul lui Miron vodă Barnovschi: „să nu zică
cineva dintre surorile noastre, sau din nepoţi, sau din veri primari, sau fiecine din
ruda noastră...”45. În mod expres, însă, acelaşi act menţionează doar o singură
soră, pe Sârbca (soţia lui Gavrilaş Mateiaş) şi o singură nepoată, pe Safta (soţia
lui Costin postelnicul şi mama viitorului cronicar). Trebuie, deci, să admitem că, în
vara anului 1633, dintre surorile lui Barnovschi mai trăiau, în afară de Sârbca, încă
cel puţin două (despre Teodosia lui Nicoriţă se ştie în mod precis că era în viaţă) şi
că avea mai mulţi nepoţi cu vocaţie succesorală, în afară de Safta Costin, a cărei
înrudire cu testatorul n-a putut fi, de altminteri, desluşită până azi. Cât despre verii
primari, am putut identifica, prin chiar cercetarea de faţă, pe fraţii Jora, copiii unei
mătuşi paterne, dar Miron vodă a putut avea şi alţi veri primari din partea mamei
sale. Copiii acestora erau, desigur, nepoţii amintiţi în testament pentru a fi excluşi
de la succesiune (pare că Miron vodă învăţase ceva din încâlcita succesiune a
vărului său, Isac Balica, mort fără testament şi între ai cărui numeroşi moştenitori
ocupase locul de frunte46). În afară de Safta Costin şi de acea Eftimia (Ciolpan ?),
căsătorită cu Toma Cantacuzino, amintită mai spre început, e de adăugat, în rândul
nepoţilor, stolnicul Grama: la 1690, fiica sa, Cârstina, soţia clucerului Statie,
menţiona ţigani care fuseseră dăruiţi tatălui ei de „unchiul nostru, Barnovschie
vodă”47.
O înrudire asupra căreia s-a mai atras atenţia, rămânând, însă, neclarificată,
e aceea cu neamul Stroicilor: Miron Barnovschi era nepotul fraţilor Simion şi Luca
Stroici, ridicând chiar pretenţii la succesiunea celui dintâi48.
45 DRH, XXI, p. 427, nr. 333.

46 Ştefan S. Gorovei, op. cit. (supra, nota 37).
47 Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. Corneliu Istrati, II, Iaşi, 1986, p. 374. Grama
fiind grec, rudenia se făcea, desigur, prin soţia sa, Anghelina, arătată, la 1627, ca nepoată a
hatmanului Orăş (m. 1612); şi alţii – Stratul Bolea ceaşnicul şi Erina, soţia cuparului Lupul Talpă –
aveau aceeaşi calitate, în virtutea căreia redobândeau un sat (Roşiacii) al unchiului lor (DRH, XIX,
p. 300–302, nr. 215; pentru identificarea celorlalţi doi boieri – cf. indicele acestui volum). Arată, oare,
toate acestea, o înrudire între neamurile Barnovschi şi Orăş ?!
48 Maria Magdalena Székely, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici, în ArhGen, II
(VII), 1995, 1–2, p. 73. Documentul din 29 noiembrie 1623, cunoscut după CDM. S 1 (p. 51,
nr. 174), a fost publicat şi de Melchisedec, Biblioteca domnului Dimitrie Sturdza de la Miclăuşeni în
judeţul Romanului, în RIAF, an. II, vol. IV, 1885, p. 711; cel din Uricariul, XXIII, p. 77 (cu data: 25
iulie 1623) e şi în DIR, XVII/5, Bucureşti, 1957, p. 232–233, nr. 309 (dar cu data: 25 iunie 1623). Că
Barnovschi era, cu adevărat, nepotul lui Simion Stroici nu o afirmă numai cel interesat („răposatul
moşul meu, vistiernicul Simion Stroici”, la 1623), ci era un fapt de notorietate în epocă: o dovedeşte
menţionarea lui în catastiful satelor marelui logofăt Dumitraşco Ştefan (DRH, XIX, p. 241, nr. 186:
„unchiul Măriei Sale […], Simion Stroici vistérnic”). Pentru neamul Stroici, v. şi: Gh. Pungă,
Contribuţii la biografia marelui logofăt Luca Stroici, în ArhGen, I (VI), 1994, 1–2, p. 183–195;
Maria Magdalena Székely, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, în ArhGen, I (VI), 1994, 1–2,
Precizând că diacul Barnovschi de la 1598 probabil n-a existat, documentul

care îl menţionează fiind un fals49, observ că în epocă au trăit, totuşi, mai multe
personaje care s-au numit tot aşa, unele figurând chiar în documente emise de
cancelaria lui Miron vodă, fără să se întrevadă, până acum (poate cu o singură
excepţie), posibilitatea de a le lega de spiţa voievodului; „inventarul” lor va fi,
poate, folositor.
1. Barnovschi aprod, sub Ioan vodă (1572–1574), e menţionat într-un act –
inedit, se pare – din 18 iunie 158350; el ar putea fi viitorul paharnic şi postelnic.
2. Barnovschi, dvornic de Huşi, menţionat la 25 ianuarie 159851.
3. Barnovschi de Oleşeşti (ţinutul Putnei), menţionat la 1620 ca martor la
o cumpărătură a lui Pavel pârcălabul, nepotul de soră al lui Nestor Ureche52, apare,
în anul următor, ca fiu al Calinei şi nepot al lui Şerban din Oleşeşti, vânzând în acel
sat aceluiaşi Pavel pârcălabul53.
4. Barnovschi, cu soţia Anghelina şi fiica Sora, vând (întărirea e din 1627)
la Frijeni, pe Sărata; numele vânzătorului e scris absolut la fel ca al domnului
emitent: Br]novskïi 54.
5. Barnovschi şi fiicele sale, Marica şi Drăguţa, vând (întărirea e din 1629)
la Vlăsieni pe Botna55.
Un cercetător mai norocos sau mai perspicace va găsi, poate, firul care să
unească măcar pe unii dintre aceştia cu spiţa lui Miron vodă. Viitoare descoperiri şi
coroborări documentare vor îmbogăţi şi vor corecta, desigur, concluziile
comunicării de azi, prilejuite de piatra funerară descoperită în vara anului trecut în
biserica fostei mănăstiri Barnovschi din Iaşi*, concluzii dintre care unele sunt doar
ipotetice. Dar însăşi formularea acestor ipoteze, fiecare cu temeiurile ei, constituie
un pas spre rezolvarea respectivelor rebusuri genealogice. Sugerate, fiecare, de câte
p. 249–252; Voica Maria Puşcaşu, Lespezile funerare de la Mănăstirea Probota, în ArhGen, II (VII),
1995, 1–2, p. 147–157 şi III (VIII), 1996, 1–2, p. 255–268.
49 DIR, XVI/4, Bucureşti, 1952, p. 308–309, nr. 3 (Îndoielnice).
50 ANIC, Documente istorice (fost Bibl. Acad.), CCCXLI/10; traducere – CCCXLIX/111.
51 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, p. 15. Un rezumat cu
acelaşi personaj, dar datat 25 ianuarie 1602, la ANIC, Documente istorice (fost Bibl. Acad.),
CCXCVIII/203, rez. nr. 33–34.
52 DIR, XVII/4, p. 504, nr. 640.
53 Ibidem, XVII/5, p. 56, nr. 67. V şi DRH, XXIII, p. 175, nr. 139.
54 CDM, II, Bucureşti, 1959, p. 87, nr. 361; DRH, XIX, p. 232–236, nr. 179.
55 CDM, II, p. 114, nr. 500.
* Mulţumesc în chip deosebit d-lui Costică Asăvoaie pentru amabilitatea cu care mi-a oferit
fotografia reprodusă în p. 312. În transcrierea textului, nu am completat cuvintele decât dacă există
fragmente (fie şi minuscule) de litere ori dacă certitudinea întregirii e asigurată de sensul respectivelor
vocabule. Despărţit între rândurile 9 şi 10 se află, fără nici o îndoială, numele lui Barnovschi
voievod, dar am evitat să-l completez din cauza grafiilor diferite din epocă. Mulţumesc d-lui prof.
I. Caproşu pentru bunăvoinţa de a fi verificat această transcriere.
un context documentar – care poate să fie seducător, dar şi înşelător în parte, fiind
de obicei incomplet şi, nu o dată, ambiguu – aceste ipoteze se înfăţişează precum
piesele unui puzzle, care, deocamdată, nu se pot asambla. Dar continua lor
verificare şi corectare le va conduce spre stadiul construcţiilor fără fisuri,
permiţând asamblarea din care să se închege imaginea cea adevărată.
Sëi kamën s]tvori i u//krasi pan Urásakïë vël // vistërnik kn<[gini> //

[un rând lipsă] // d … // v] d(á)n<i … voë>//voda, v(]) l({)t(o) #z… //
Zdë bist po<grëbëna> // Anni’a, sës<tra> … // skïi vo<ëvoda> …
NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ
P. PARTENIE, Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei 1608–1617; 1619–1629.

Viaţa şi activitatea sa, Teză pentru licenţă de ~, Bucureşti, 1907, 61 p.
Autorul acestei lucrări – preotul Petre Partenie (1883–1958) – este foarte
puţin cunoscut. Informaţii succinte despre el: N. Iorga. Corespondenţă, III, ediţie,
note, indici de Ecaterina Vaum, Bucureşti, 1997, p. 53, nota 1. Valeriu Anania îl
descrie ca „om învăţat, scriitor, liberal” (Memorii, Iaşi, 2008, p. 14), fiindu-i
profesor la Seminarul Teologic Central, pe care l-a condus ca director. Exemplarul
folosit pentru ediţia de faţă (păstrat în biblioteca Institutului de Istorie „N. Iorga”
din Bucureşti) este dedicat „Domnului Nicolae Iorga, celui mai bun dintre români
şi celui mai mare dintre scriitori” şi poartă precizarea că lucrarea a fost susţinută ca
teză pentru licenţă la 30 iunie 1907.
[1] Aprecierile la adresa celor doi ierarhi sunt nepotrivite, dar ele reprezintă
stadiul cunoştinţelor istorice din acea vreme. Pentru mitropolitul Gheorghe Movilă –
Ioan V. Dură, Figuri de ierarhi moldoveni: mitropolitul Gheorghe Movilă, în
BOR, LXXXIX, 1971, 1–2, p. 187–203; retipărit în Movileştii. Istorie şi
spiritualitate românească, I. „Casa noastră movilească”, carte tipărită cu
binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor,
Sfânta Mănăstire Suceviţa, 2006, p. 121–142 (cu adnotările de la p. 319–320).
Acestui ierarh i se datorează, desigur, întregul program iconografic al picturii de la
Suceviţa, care indică un profund şi subtil cunoscător întru ale teologiei. Acuzaţia
formulată cu privire la mitropolitul Teodosie Barbovschi este neîntemeiată. Ea
datează din 1610, în timp ce ierarhul a murit la 23 februarie 1608: Ştefan S.
Gorovei, În jurul lui Teodosie Barbovschi [= Addenda et corrigenda, 5], în AIIAI,
XVI, 1979, p. 546–548; idem, Noi contribuţii epigrafice. Trei pietre funerare din
secolele XVI–XVII, în SMIM, XXXII, 2014, p. 2n63–267 (şi fig. 1, din p. 274).
[2] Aici şi în continuare, se va ţine seama de faptul că, de curând,
documentele mănăstirilor moldoveneşti au fost transferate la Serviciul Judeţean
Iaşi al Arhivelor Naţionale.
[3] Documentul din 5 februarie 1609 trebuie considerat fals – Ştefan S.
Gorovei, op. cit., p. 269–273 (şi fig. 3, din p. 276). Luca Stroici a murit în 1610 şi a
fost îngropat la Dragomirna. Piatra sa de mormânt a fost identificată, cu
probabilitate, de curând: ibidem, p. 267–273 (şi fig. 2, din p. 275).
[4] De fapt, fiul.
[5] Explicaţiile genealogice reflectă cunoştinţele din epocă; v. studiile
despre Barnovschi şi Stroici, în acest volum.
[6] V. Ioan Bogdan, Scrieri alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note
328 NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ
de G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, p. 509–510.

[7] Documentul acesta este îndoielnic. Despre beneficiarul său (Ştefan, fiu
nelegitim al lui Alexandru Lăpuşneanu), s-a spus chiar atunci că a obţinut
documente prin înşelăciune. Anastasie a trăit retras la mănăstirea sa de metanie,
Putna, unde probabil a şi murit.
[8] Fragmentul de biografie între 1588 şi 1600 este eronat; v. studiile care
urmează.
[9] Actul a mai fost publicat de câteva ori: N. Iorga, Acte româneşti din
Ardeal, privitoare în cea mai mare parte la legăturile secuilor cu Moldova, în
BCIR, II, 1916, p. 216–218 (cu transcrierea greşită a semnăturii: Dionisie, în loc
de Anastasie); DIR, A. Moldova, XVI/4, Bucureşti, 1952, p. 294–295, nr. 358
(traducere, cu transcrierea greşită a semnăturii: Atanasie, în loc de Anastasie);
I. Lupaş, Fragment din jurământul arhieresc făcut de Anastasie Crimca…, în
MMS, XXXVII, 1961, 1–2, p. 96–99; DRH, B. Ţara Românească, XI
(1593–1600), Domnia lui Mihai Viteazul, volum întocmit de Damaschin Mioc,
Ştefan Ştefănescu, Marieta Adam, Constantin Bălan, Maria Bălan, Saşa Caracaş,
Ruxandra Cămărăşescu, Olimpia Diaconescu, Coralia Fotino, Bucureşti, 1975,
nr. 397, p. 547–548 (text slav şi traducere; cu aceeaşi transcriere greşită a numelui,
Atanasie !).
O fotografie la Ştefan S. Gorovei, Cunoscutele şi necunoscutele unei
biografii de ctitor. Anastasie Crimca, în Dragomirna şi ctitorii ei, p. 353.
[10] V. supra, nota [1].
[11] Eronat; Crimca murise încă din ianuarie 1629.
[12] Eroare care a fost preluată şi de alţi autori: Tomşa nu este zugrăvit în
manuscrise, ci reprezentat doar pe ferecătura unuia dintre ele, anume
Tetraevanghelul din 1614, păstrat la Dragomirna.
[14] Actul a fost reeditat în DRH, A. Moldova, XIX (1626–1628), volum
întocmit de Haralambie Chirca, Bucureşti, 1969, p. 144–148, nr. 121.
[15] Cu privire la caracterul documentului: Ieromonah Dosoftei
Dijmărescu, Un punct de vedere privind Aşezământul lui Miron Barnovschi pentru
viaţa monahală, în „Caietele Şcolii Doctorale”, II, Iaşi, 2008, p. 35–47; reluat în
acest volum. V. şi comentariile Maicii Maria (Rasofora Maria Magdalena)
Gherghina, Activitatea pastoral-canonică a mitropolitului Anastasie Crimca, în
Dragomirna şi ctitorii ei, p. 385–392.
[16] Testamentul a fost scris în 1633, în preajma morţii; DRH, A.
Moldova, XXI (1632–1633), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi
L. Şimanschi, Bucureşti, 1971, p. 424–427, nr. 333. Pentru datarea în 1628,
v. infra, la Sever Zotta, nota [7].
[17] Pentru proprietăţi, v. pe larg studiul lui Teodor Balan, în volumul I al
acestei culegeri.
NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ 329
[18] DIR, A. Moldova, XVII/5, Bucureşti, 1957, p. 336–337, nr. 446.

[19] DIR, A. Moldova, XVII/2, Bucureşti, 1953, p. 307–308, nr. 409.
[20] DIR, A. Moldova, XVII/4, Bucureşti, 1956, p. 376, nr. 478.
[21] Ibidem, p. 378–379, nr. 481.
[22] Ibidem, p. 379–380, nr. 482.
[24] Lectură eronată, prezentă şi la alţi autori, în loc de pan.
[26] După dată, urmează următorul text:
POZIŢIUNI
1) Cum stă teoria tipului criminal din ştiinţa penală cu legea
responsabilităţii morale.
2) Educaţia religioasă edifică tinerimea; părerea contrară cu Jean
Jacques Rousseau şi alţii este neîntemeiată.
3) Ipoteza Schleyermacheriană cu privire la origina religiunii.
Se aprobă,
Decan, (ss) Dr. C. Chiricescu
Secretar, (ss) Pr. J. Florescu
N. IORGA, Un arhiereu artist: Anastasie Crâmca, publicat în „Floarea darurilor”,

II, 1907, 18 (29 iulie), p. 273–275; retipărit în Oameni cari au fost, I,
Vălenii de Munte, 1911 (şi reluat în toate ediţiile ulterioare; ultima:
Oameni cari au fost, ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi
Sanda Râpeanu, studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, 1–2, Bucureşti,
2009, p. 151–153, notă la p. 333).
Articolul reprezintă reacţia foarte promptă la lucrarea lui P. Partenie.
[1] Autorul era, de fapt, P. Partenie (v. studiul precedent).
[2] Contrar îndoielilor exprimate, Ilie a devenit cu certitudine Anastasie:
este unul dintre cazurile în care nu a fost urmată regula evocată de N. Iorga.
[3] Anastasie Crimca era episcop de Roman încă din mai 1606. Va păstori
acolo până în 1608, când va deveni mitropolit al Moldovei, succedând lui Teodosie
Barbovschi (mort la 23 februarie).
N. IORGA, Două manuscripte înstrăinate ale lui Anastasie Crâmcovici, publicat în

RI, XIX, 1933, 1–3, p. 17–18.
[1] Traducere greşită a sărbătorii de hram; corect: Pogorârea Sfântului Duh.
[2] Data incompletă, lipsind luna şi ziua, trebuie completată prin intervalul
1 septembrie 1617 – 31 august 1618. Anastasie Crimca a părăsit scaunul
mitropolitan înainte de 12 iulie 1617, când este atestat în funcţie succesorul său,
mitropolitul Teofan.
[3] Traducerea necesită îndreptări. Propunem: „Această carte numită
Metafrast a început-o arhiepiscopul Anastasie Crimcovici şi n-a apucat să o
isprăvească şi pe urmă a terminat-o ieromonahul Iorest egumen în zilele lui Vasilie
voievod. S-a scris cu mâna popei Mihail din Suceava, de la biserica Vovedeniei, în
anul 7147 octombrie 11 zile şi a fost legată de asemenea de mâna lui. Amin”.
Ambele însemnări lipsesc din I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări de pe
manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus editat de ~, I, Iaşi, 2008 şi
IV [Addenda et corrigenda], Iaşi, 2009.
SIRARPIE DER NERSESSIAN, Une nouvelle réplique slavone du Paris. gr. 74 et les
manuscrits d’Anastase Crimcovici, publicat în Mélanges offerts à M.
Nicolas Iorga par ses amis de France et de langue française, Paris, 1933,
p. 695–725. Autoarea semnează ca „Professeur à Wellesley College”.
În titlul, ca şi în textul acestui studiu, adjectivul slavone contravine
indicaţiilor ortografice actuale, care recomandă forma slavonne. Studiul fiind intrat
de mult în circuitul ştiinţific internaţional, s-a păstrat forma apărută în 1933.
[1] Acest Tetraevanghel se află astăzi la Biblioteca Naţională din Varşovia,
sub cota Akc. 10778. Studierea sa a fost reluată recent de Constanţa Costea, Une
nouvelle réplique slavonne du Paris. gr. 74: Seven Decades After, în
„Восточноевропейский археологический журнал”, 3 (10), 2001, p. 1–7 (şi în
RRHA, série Beaux-arts, 38, 2001, p. 3–17, precum şi în „Series Byzantina”, I,
Varşovia, 2003).
[2] Sirarpie Der Nersessian (1896–1989) a vizitat mănăstirile din nordul
Moldovei în primăvara anului 1929. La 1 mai era la Putna – cf. Monah Alexie
Cojocaru, Cărţile de oaspeţi ale Putnei. Între istorie şi eternitate, în AP, III, 2007,
1, p. 190 şi 206.
[3] Pentru manuscrisele Suceviţa 23 şi Suceviţa 24, v. G. Popescu-Vîlcea,
Un manuscris al voievodului Alexandru al II-lea, Bucureşti, 1984 şi idem, Un
manuscris al voievodului Ieremia Movilă, Bucureşti, 1984. Pentru Tetraevanghelul
de la Elizavetgrad: Emil Dragnev, O capodoperă a miniaturii din Moldova
medievală. Tetraevanghelul de la Elizavetgrad şi manuscrisele grupului Parisinus
graecus 74, Chişinău, 2004. Pentru problema discutată, v. şi Elka Bakalova, À la
recherche du prototype des Évangiles princiers roumains, în AP, VIII, 2012, 1,
p. 349–373.
[4] Datele sunt eronat transpuse: cea a scrierii are A. D. 1614, iar cea a
pictării, lipsită de lună, trebuie completată <1 septembrie 1616 – 31 august 1617>.
Întrucât această însemnare de danie pare să nu fi fost niciodată comunicată –
lipseşte din I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi
din Ţara Moldovei. Un corpus editat de ~, I, Iaşi, 2008 şi IV [Addenda et
corrigenda], Iaşi, 2009 –, folosim prilejul pentru a o introduce în circuitul ştiinţific:

‡ Izvolenïem(á) Ò(tá)’a i posp{;enïem(á)
S(\)na i s]vr];enïem(á) S(v{)t(a)go D(u)ha,
ispisa sè s]i Tetroeì(ag)g(e)l] daanïem(á) i
povel{nïem(á) v]seòs(vè)wennago ò(tá)’a
na;ego, kìr Anastasïe Krimkovic, arhiep(is)k(o)pá
mitropolit(á) Zemli Mòldavskòi, i ispisa sè
rókòè mnògogr{;nago tahati monah(á)
Qeòfil(á) òt(á) s(vè)toi monastiri
Vorone’komu. V(]) l{t(o) #zr@kg m({)s(è)’a
sep(temvrïa) d$ï. I jivopisal(á) s(vè)t\m(á)
ikònam(á) i pozlatil(á) s]i s(vè)t\i knig(á)
rabá B(o)jíi jivopise’(á) Stefan(á) òt(á)
Sucavskago tr]ga i s]vr];is s]
jivopisanïem(á) v(]) l{t(o) #zr@ke m({)s(è)’a ...
‡ Cu voia Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea
Sfântului Duh, s-a scris acest Tetraevanghel cu darea şi
porunca întru tot sfinţitului părintelui nostru, kir
Anastasie Crimcovici, arhiepiscop mitropolit al Ţării
Moldovei, şi s-a scris cu mâna multpăcătosului
nevrednicului monah Theofil din Sfânta Mănăstire a
Voroneţului. În anul 7123 luna septembrie 14. Şi a
zugrăvit sfintele icoane şi a aurit această carte robul lui
Dumnezeu zugravul Ştefan din Târgul Sucevei şi s-a
terminat zugrăvirea în anul 7125 luna …
Traducerea franceză „le marché de Suceava” pentru „Târgul Sucevei” este,
evident, o eroare.
[5] Studiul este reprodus în Ioan Bogdan, Scrieri alese, ediţie îngrijită,
studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, p. 491–511. Despre
Apostolul Crimcovici – la p. 505–510; miniatura nu a fost reprodusă.
Miniaturile din manuscrisul Parisinus gr. 74 (f. 51v, Judecata de Apoi, şi
f. 59, Răstignirea) au fost descărcate de la următoarele adrese:
www.icon-art.info/masterpiece.php?Ing=ru&mst_id=3545,
ica.princeton.edu/millet/main.php?country=France&site=&view=country&page=83.
N. GRIGORAŞ, Mitropolitul Anastasie Crimca (1600–1629), publicat în MMS,

XXXIV, 1958, 3–4, p. 296–313.
[1] Afirmaţie eronată. Gheorghe Movilă n-a fost „impus” ca mitropolit de
fratele său, Ieremia: el urcase în scaunul mitropolitan în 1588, revenind în 1595,
după pribegia întregii familii.

[2] Aprecierile autorului cu privire la Movileşti în general reflectă o
anumită concepţie, caracteristică epocii în care s-a scris şi tipărit studiul. Ele
trebuie serios revizuite – v. Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, II.
Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epoca, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt
Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire
Suceviţa, 2006.
[3] Teodosie Barbovschi fusese prietenul de zile grele al Movileştilor, aşa
încât afirmaţia aceasta este neîntemeiată. Multele daruri făcute Suceviţei, unde a şi
fost îngropat în 1608, atestă excelentele sale raporturi cu familia domnitoare.
[4] Înrudiri improbabile.
[5] Informaţiile din acest paragraf şi din cele două următoare sunt eronate:
Crimca nu s-a călugărit la Putna, nu a fost egumen la Galata, nu a asistat la
căsătoria secretă a lui Petru Şchiopul, nu a plecat cu acesta în exil şi nu a poposit în
vreo mănăstire înainte de alegerea sa ca episcop de Rădăuţi în 1600 – cf. Ştefan S.
Gorovei, Cunoscutele şi necunoscutele unei biografii de ctitor. Anastasie Crimca,
în Dragomirna şi ctitorii ei, p. 337–353.
[6] Afirmaţiile nu corespund realităţii. Documentul era publicat la vremea
respectivă, dar autorul a preferat să-l citeze după originalul slav. Între timp, a fost
publicat din nou, în DRH, A. Moldova, XVIII (1623–1625), volum întocmit de
I. Caproşu şi V. Constantinov, Bucureşti, 2006, p. 59–64, nr. 45, sub data 1623
<martie 30>. Actul nu a fost scris de Anastasie Crimca şi nu este semnat de nici
unul dintre cei patru ierarhi moldoveni pe care-i menţionează între emitenţi.
Descrierea priveşte situaţia ţării întregi, după războaiele care o răvăşiseră în anii
precedenţi, şi nu a ţărănimii în mod special. Interpretarea care i se dă este un
exemplu de distorsionare a adevărului în „lumina” luptei de clasă.
[7] Ştefan vodă Tomşa a fost înfăţişat pe ferecătura unui Tetraevanghel din
1614, păstrat până astăzi la Mănăstirea Dragomirna. Cât priveşte chipurile
Movileştilor, trebuie avută în vedere ipoteza care atribuie tot lui Crimca
Tetraevanghelul Suceviţa 24 (Vasile Drăguţ, Anastasie Crimca şi unele aspecte ale
confluenţelor artistice româneşti, în idem, Medalioane în cerneală, Bucureşti,
1988, p. 95–100; reluat în acest volum) din 1607, în care este înfăţişată familia lui
Ieremia vodă Movilă.
[8] Teofan al III-lea, cu metania la Slatina, l-a înlocuit pe Crimca în
1617–1619.
[9] Ulterior, au mai fost identificate două documente de acest gen – v.
infra, la Marina Ileana Sabados, nota.
[10] În adevăr, Anastasie Crimca a murit la 19 ianuarie 1629.
[11] Spitalul exista încă în 1641, după mărturia lăsată de misionarul catolic
Pietro Diodato Bakšić – Călători străini despre Ţările Române, V, volum îngrijit
de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 238–239. Cu privire la acest spital, v. şi

Dr. Veronica Gonţa şi Alexandru I. Gonţa, Mitropolitul Anastasie Crimca,
fondatorul celui dintâi spital din Moldova (în MMS, XXXVIII, 1962, 1–2, p. 33–39;
reluat în acest volum) şi Paraschiva-Victoria Batariuc, Spitalul din Suceava ctitorit
de Anastasie Crimca, în Dragomirna şi ctitorii ei, p. 377–382.
[13] Eroare de lectură sau de tipar; corect: pan Saulea.
[14] V. studiul lui N. Grigoraş, Situaţia clerului moldovenesc în prima
jumătate a sec. al XVII-lea şi reforma domnitorului Miron Barnovschi şi
mitropolitului Anastasie Crimca (în MMS, XXXIII, 1957, 1–2, p. 71–79) şi al
Ieromonahului Dosoftei Dijmărescu, Un punct de vedere privind Aşezământul lui
Miron Barnovschi pentru viaţa monahală (în „Caietele Şcolii Doctorale”, II, Iaşi,
2008, p. 35–47), amândouă retipărite în acest volum.
DR. VERONICA GONŢA şi ALEXANDRU I. GONŢA, Mitropolitul Anastasie Crimca,

fondatorul celui dintâi spital din Moldova, publicat în MMS, XXXVIII,
1962, 1–2, p. 33–39; text preluat (cu mici îndreptări) din Alexandru I.
Gonţa, Studii de istorie medievală, texte selectate şi pregătite pentru tipar
de Maria Magdalena Székely şi Ştefan S. Gorovei, cu un cuvânt introductiv
de Ioan Caproşu, Iaşi, 1998, p. 257–262.
[1] De fapt, medicul Matteo Muriano este atestat la 1502; în 1504, au fost
lângă Ştefan medicul veneţian Ieronimo da Cesena, un altul (chirurg) trimis de
regele Ungariei şi un medic evreu trimis de hanul tătăresc.
[2] Documentul respectiv este fals, plăsmuit probabil în veacul
al XVIII-lea – cf. DRH, A. Moldova, II (1449–1486), volum întocmit de Leon
Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976,
p. 456, nr. XXI.
[3] „Meşterul Dima” – trecut şi în pomelnice (v. supra, volumul I al acestei
culegeri, la Ipolit Vorobchievici, nota [10]) – nu a existat în realitate: este o
invenţie târzie, întemeiată pe interpretarea unor cuvinte din inscripţia antică în
limba greacă din pridvorul bisericii Mănăstirii Dragomirna; cf. explicaţia lui Vlad
Zirra, la Gh. I. Cantacuzino, Cercetări arheologice la Mănăstirea Dragomirna, în
Dragomirna şi ctitorii ei, p. 29.
ŞTEFAN S. GOROVEI, Anastasie Crimca, publicat în MI, X, 1976, 5, p. 48–49 (sub

semnătura G. Ştefan).
ŞTEFAN S. GOROVEI, Anastasie Crimca. Noi contribuţii, publicat în MMS, LV,

1979, 1–2, p. 144–159.
[1] Textul complet a fost tipărit aproape trei decenii mai târziu: Mănăstirea
Dragomirna, text Ştefan S. Gorovei, fotografii Victor Bortaş, Bucureşti, 2006 (cu
versiuni şi în limbile engleză, franceză şi germană).
[2] Catastiful a fost editat, cu textul slav şi traducere, în Suceava. File de
istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388–1918, I, volum întocmit de
Vasile Gh. Miron, Mihai-Ştefan Ceauşu, Ioan Caproşu şi Gavril Irimescu,
Bucureşti, 1989, p. 326–344, nr. 199 (uliţa lui Crimca la p. 335).
[3] Documentul din 28 decembrie 1638 a fost publicat în DRH, A.
Moldova, XXIV (1637–1638), volum întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu,
Bucureşti, 1998, p. 488, nr. 528.
[4] Articolul lui N. Iorga, citat de el însuşi, nu există – Ştefan S. Gorovei,
Cunoscutele şi necunoscutele unei biografii de ctitor. Anastasie Crimca, în
Dragomirna şi ctitorii ei, p. 341, nota 21.
[5] Documentele din 11 şi 19 martie 1640, analizate aici, au fost reeditate
în DRH, A. Moldova, XXV (1639–1640), volum întocmit de Nistor Ciocan,
Dumitru Agache, Georgeta Ignat şi Marius Chelcu, Bucureşti, 2003, p. 301–306,
nr. 311–314 şi p. 308–315, nr. 317–320. V. şi p. 436–438, nr. 437–438.
[6] V. şi Elena Linţa, Pomelnicul de la Bisericani, în Rsl, XIV, 1967,
p. 438: „Ioan Crimca, Cristina şi copiii lor”.
[7] Ştefan S. Gorovei, Note şi îndreptări pentru istoria Mitropoliei
Moldovei, I, în MMS, LVI, 1980, 1–2, p. 80.
[8] Manuscrisul a ajuns în colecţiile BAR (ms. slav 705). Însemnarea de
danie şi la I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din
Ţara Moldovei. Un corpus editat de ~, I (1429–1750), Iaşi, 2008, p. 113–114.
[9] Partea despre moartea lui Teodosie Barbovschi nu a mai apărut în
articolul publicat în MMS (cf. supra, nota [7]), ci în alt loc: cf. Ştefan S. Gorovei,
În jurul lui Teodosie Barbovschi [= Adenda et corrigenda, 5], în AIIAI, XVI,
1979, p. 546–548. Inscripţia şi imaginea pietrei funerare: idem, Noi contribuţii
epigrafice. Trei pietre funerare din secolele XVI–XVII, în SMIM, XXXII, 2014,
p. 263–267 şi 274 (fig. 1).
[10] Documentul din 16 mai 1619, publicat în 1934 de M. Costăchescu, nu
a fost reluat în colecţia DIR; reeditat în Suceava. File de istorie. Documente
privitoare la istoria oraşului 1388–1918, I, p. 235–236, nr. 99.
[11] Acest pomelnic a fost recent publicat în întregime: Alexandru Pînzar,
Pomelnicele Dragomirnei, în Dragomirna şi ctitorii ei, p. 89–209; aici, p. 102 şi 103.
[12] Despre aceste înrudiri: Ştefan S. Gorovei, Gavrilaş Hâra logofăt şi
Gavrilaş Mateiaş logofăt [= Miscellanea, 6], în AIIAI, XIX, 1982, p. 670–672.
[13] Pentru moartea lui Luca Stroici şi critica documentului (fals) din
februarie 1609 – idem, Noi contribuţii epigrafice. Trei pietre funerare din secolele
XVI–XVII, p. 267–273 (în p. 275, fig. 2, posibila piatră funerară a lui Stroici).
[14] Documentul a fost reeditat în DRH, A. Moldova, XXVI (1641–1642),
volum întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, 2003, p. 103–104, nr. 95.
[15] Această frumoasă descoperire a fost valorificată recent: Cristina
Anton Manea, Cel de-al doilea tezaur de la Suceava, în Dragomirna şi ctitorii ei,
p. 45–64.
[16] Astăzi, la Biblioteca Naţională din Varşovia, sub cota Akc. 10778.
[17] Versurile se află într-un „caiet de cântece” aflat cândva la un schit din
Basarabia şi pe o filă a Zlatoustului din 1615 (nr. 10 din catalogul acestui studiu).
Au fost publicate în Antologia poeziei vechi moldoveneşti. Modele şi reconstituiri,
prefaţă, selecţie traduceri şi note de Nicolae Dabija, Chişinău, 1987, p. 109.
[18] Scrisoarea, datând din 28 iulie 1625, a fost publicată de Ştefan S.
Gorovei, Relaţii bisericeşti româno-ruse în secolele XV–XVIII, în AIIX, XXXI,
1994, p. 608–609.
[19] Completări extrase din articolul Anastasie Crimca şi Petru Movilă.
Completări bibliografice, în MMS, LXI, 1985, 10–12, p. 725–726.
[20] Un asemenea repertoriu se află acum în lucru.
[21] Documentul a fost retipărit, în aceeaşi formă, în DRH, A. Moldova,
XXIII (1635–1636), volum întocmit de Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta
Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1996, p. 243, nr. 205, cu corectarea numelor
„Gheorghii” şi „Sărafit”. În acelaşi volum, se mai publică două documente, din 9 şi
13 august 1635, în care obştea Dragomirnei are următoarea cuprindere: Ghedeon
egumen, Avramie dascăl, Todosie stareţ, Ghelasie stareţ, Iorest, Serafim, Mitrofan,
Gherman vistiernic, Evloghie cântăreţ, Veniamin, Theodor diacon, Varlaam
diacon, Petronie diacon, Gherghintie cântăreţ, Efrosin „şi tot soborul” (ibidem,
p. 232–233, nr. 197 şi p. 240–242, nr. 204). Alături de obştea Dragomirnei, se află
Dionisie, fost episcop de Roman (1629–1633), ceea ce poate fi un indiciu că îşi
avea metania acolo (Pr. Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, editată de
Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984, p. 182).
VASILE DRĂGUŢ, Anastasie Crimca şi unele aspecte ale confluenţelor artistice

româneşti, publicat postum în idem, Medalioane în cerneală, Bucureşti,
1988, p. 95–100.
[1] Probabilă eroare de tipar, în loc de nouă, după cum se vede din
paragraful următor, ca şi din enumerarea de la nota 3.
[2] Aprecierile par prea categorice în raport cu ceea ce a adus progresul
cercetărilor în domeniu.
ŞTEFAN S. GOROVEI, Neamul mitropolitului Anastasie Crimca. Noi precizări,

publicat în ArhGen, IV (IX), 1997, 1–2, p. 119–124.
OLIMPIA MITRIC, Un nou manuscris din „şcoala” de caligrafi şi miniaturişti de la

Mănăstirea Dragomirna (1627), publicat în „Codrul Cosminului” (serie
nouă), 6–7 (16–17), 2000–2001, p. 365–368.
[1] Însemnările de lectură sunt interesante şi preţioase. Rafail trebuie
identificat, desigur, cu ieromonahul omonim care „a făcut şi a scris” Paraclisul
datat 28 august 1661: v. supra, volumul I al acestei culegeri, la Ipolit
Vorobchievici, nota [12]. Ulterior (1671), Rafail a ajuns egumen al Dragomirnei.
Daniil de la Putna şi-a lăsat numele şi pe alte cărţi – v. Maria Magdalena Székely,
Manuscrise răzleţite din scriptoriul şi biblioteca Mănăstirii Putna, în AP, III,
2007, 1, p. 173, nr. 21.
B. P. HASDEU, Luca Stroici, părintele filologiei latino-române, Bucureşti, 1864;

preluat din idem, Studii de lingvistică şi filologie, I, ediţie îngrijită, studiu
introductiv şi note de Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1988, p. 34–48.
Afirmaţiile autorului, mai ales din partea istorică (despre viaţa lui Stroici),
nu trebuie luate ad litteram. Stadiul cunoştinţelor din acest domeniu, în momentul
când Hasdeu şi-a scris textul, explică şi confuziile, şi erorile. Le semnalăm pe cele
mai importante.
[1] Confuzie cu tatăl său, Ioan Stroici.
[2] Informaţii eronate: părinţii lui Miron vodă erau Dumitru Barnovschi şi
Elisafta (care nu aparţinea familiei Stroici).
[3] Pentru acest personaj, v. N. Iorga, Nichifor Dascălul, exarh patriarhal
şi legăturile lui cu ţările noastre (1580–1599), în ARMSI, s. II, tom. XXVII, 1905
şi Ştefan Andreescu, Exarhul patriarhal Nichifor Dascălul, cneazul Constantin
Vasile de Ostrog şi Mihai Viteazul, în idem, Restitutio Daciae, III. Studii cu privire
la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1997, p. 81–113.
[4] Ieremia vodă Movilă a murit la 30 iunie 1606.
[5] Luca Stroici a murit, în adevăr, în anul 1610. Succesorul său la marea
logofeţie a fost Pătraşco Nădăbaico (urmaşii săi fiind numiţi Şoldan, este şi el
identificat uneori cu acest nume).
[6] Vasile Stroici era fiul lui Luca, şi nu al fratelui acestuia, Simion.
[7] Vasile Stroici nu a fost mare logofăt al Moldovei.
[8] Corect: Matei 28, 19 – cf. Biblia 1688, II, text stabilit şi îngrijire
editorială de Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu, volum întocmit de Vasile Arvinte,
Ioan Caproşu, Alexandru Gafton, Laura Manea, N. A. Ursu, Iaşi, 2002, p. 1085.
GH. PUNGĂ, Contribuţii la biografia marelui logofăt Luca Stroici, publicat în

ArhGen, I (VI), 1994, 1–2, p. 183–195; retipărit în idem, Studii de istorie
medievală şi de ştiinţe auxiliare, Iaşi, 1999, p. 19–33.
[1] „Studiul” lui Adrian Vătămanu este dintre acelea care nu poate fi
recomandat spre folosire (cf. AIIAI, XV, 1978, p. 608–609), ca, de altfel, şi
celelalte reconstituiri istorice ale aceluiaşi autor (cf. AIIAI, XVII, 1980, p. 734–737
şi XXI, 1984, p. 554–561).
[2] Pentru înrudirea Păscălinei Stroici cu neamul lui Petru vodă Rareş:
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi,
2002, p. 177–180 şi studiile care urmează.
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, publicat

în ArhGen, I (VI), 1994, 1–2, p. 249–252.
[1] În ediţia a doua a acestui instrument de lucru, manuscrisul slav nr. 12
apare ca fiind păstrat la Universitätsbibliothek din Leipzig (Virgil Cândea, Mărturii
româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din
străinătate, serie nouă, II, Bucureşti, 2011, p. 282–283, nr. 616).
[2] Textul inscripţiei funerare a jupânesei Iftimia a fost ulterior publicat şi
interpretat de Voica Maria Puşcaşu, Lespezile funerare de la Mănăstirea Probota,
I, în ArhGen, II (VII), 1995, 1–2, p. 152–153, nr. 5. În acelaşi studiu (p. 153–155,
nr. 8), a fost editat, cu diferenţe de lectură, şi textul inscripţiei de pe piatra de
mormânt a fiilor lui Simion Stroici. O nouă lectură a celor două inscripţii, însoţită
şi de comentarii, la Ştefan S. Gorovei, Contribuţii prosopografice şi epigrafice, în
SMIM, XXVIII, 2010, p. 88–89, 92–96. V. şi Voica Maria Puşcaşu, Mănăstirea
Probota. Arheologie şi istorie, Suceava, 2013, p. 152, nr. 5; p. 153, nr. 8, 13, 14;
p. 155, nr. 10; p. 158, nr. 47, 48, 50.
[3] Între timp, această ipoteză a fost confirmată de descoperirea la Probota
a mormântului lui Simion Stroici, în care s-a găsit inelul sigilar al vistiernicului
(Voica Maria Puşcaşu, Inelul sigilar al lui Simion Stroici, în „Herb. Revista
Română de Heraldică”, I (VI), 1999, 1–2, p. 121–124). V. şi eadem, Lespezile
funerare de la Mănăstirea Probota, I, p. 153, nr. 6; Ştefan S. Gorovei, op. cit.,
p. 90–92; Voica Maria Puşcaşu, Mănăstirea Probota…, p. 154, nr. 19; p. 156, nr. 14.
[4] Pentru Mardarie, socotit în chip eronat egumen al Putnei: Ştefan S.
Gorovei, Egumenii Putnei (secolele XV–XVII). Capcane false, controverse inutile,
în AP, VIII, 2012, 1, p. 98–100.
[5] Se pare că, în afara celor trei fii, Simion Stroici a avut şi o fiică, Ana,
moartă în pruncie şi înhumată tot la Probota, împreună cu mama sa (Voica Maria
Puşcaşu, Lespezile funerare de la Mănăstirea Probota, I, p. 153, nr. 5; Ştefan S.
Gorovei, Contribuţii prosopografice şi epigrafice, p. 88–89; Voica Maria Puşcaşu,
Mănăstirea Probota…, p. 154, nr. 20; p. 157, nr. 43).
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici,

publicat în ArhGen, II (VII), 1995, 1–2, p. 65–75.
[1] La această bibliografie, se mai cuvine adăugat un titlu: Ştefan S. Gorovei,
Contribuţii prosopografice şi epigrafice, în SMIM, XXVIII, 2010, p. 78–96.
[2] Pentru acest boier, care nu are, însă, nici o legătură cu familia
Păscălinei Stroici: Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu
prosopografic, Iaşi, 2002, p. 190–193 (v. şi p. 178). Trifăneasa pare a fi mai curând
Maria Cazaca Trifăneasa, fiica aprodului Dumitru Movilă (Moviliţă), „strănepoată”
a lui Iaţco Hudici şi soţie a postelnicului Mihail Trifan (DIR, A. Moldova, XVII/1,
Bucureşti, 1952, p. 206–207, nr. 294; DRH, A. Moldova, XIX (1626–1628), volum
întocmit de Haralambie Chirca, Bucureşti, 1969, p. 247, nr. 186).
[3] La câţiva ani după apariţia acestui studiu, autoarea a revenit asupra
filiaţiilor şi, pe temeiul unor informaţii descoperite între timp, le-a clarificat, în
sensul că Toader, pârcălabul de Hotin, frate al lui Petru Rareş, a avut următorii
copii: Dumitru, Gheorghe, Costanda, Grozava şi Sofia, numită şi Zamfira.
Costanda, căsătorită cu Gheorghe logofătul, a fost mama Păscălinei Stroici (Maria
Magdalena Székely, op. cit., p. 179).
[4] Aşa cum a demonstrat ulterior autoarea, tatăl Păscălinei Stroici a fost cu
adevărat Gheorghe logofătul, dar acesta nu era fiu, ci ginere al lui Toader,
pârcălabul de Hotin. Fratele lui Petru Rareş a avut, şi el, un fiu cu numele
Gheorghe, dar acesta nu a fost niciodată logofăt (Maria Magdalena Székely,
op. cit., p. 179).
[5] Maria a fost căsătorită, pentru a doua oră, cu şetrarul Mihalcea Tăban
(DRH, A. Moldova, XXVIII (1645–1646), volum întocmit de Petronel Zahariuc,
Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Bucureşti, 2006, p. 33, nr. 40; v şi
studiul următor din acest volum).
[6] V. supra, la studiul precedent, nota [5], cu referinţele bibliografice
mai noi.
[7] Cercetând din nou înrudirea dintre neamurile Stroici şi Barbovschi,
autoarea a avansat ipoteza că Lupu Stroici şi fraţii săi au putut fi veri de-al doilea
cu nepoţii de fiu şi de fiică ai lui Onufrie Barbovschi, portar de Suceava (Maria
Magdalena Székely, op. cit., p. 297–298).
[8] Pentru această înrudire, v. şi eadem, Mănăstirea Dragomirna – ctitorie
boierească, în Dragomirna şi ctitorii ei, p. 446.
[9] Ipoteza că Păscălina ar fi fost fiica de sânge a unui Constantin, fiu al lui
Toader pârcălabul, şi fiica adoptivă a fratelui aceluia, Gheorghe, trebuie
abandonată (v. supra, notele [3] şi [4]).
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Cui a aparţinut mormântul din pronaosul

Dragomirnei ?, publicat în SMIM, XXVII, 2009, p. 159–168.
[1] Raportul de săpătură întocmit de Vlad Zirra a fost publicat recent de
Gh. I. Cantacuzino, Cercetări arheologice la Mănăstirea Dragomirna, în
Dragomirna şi ctitorii ei, p. 24–36.
[2] O datare apropiată („a doua jumătate a veacului al XVII-lea, poate mai
degrabă spre sfârşitul acestui secol”) a propus şi descoperitorul mormântului, pe
temeiul exclusiv al grafiei unei inscripţii religioase, plasată în interiorul unui inel
de pe mâna defunctei (Vlad Zirra, în Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 31). Este de
reţinut că în mormânt a fost găsită şi o monedă din 1601, reper important în
încercarea de datare a amenajării funerare.
[3] Vlad Zirra a presupus că jupâneasa „făcea parte din familia celor trei
ctitori mari, adică a mitropolitului Crimca, a logofătului cărturar Lupu (Luca)
Stroici, ori a fratelui său Simion, căci numai familiile ctitorilor se îngropau
îndeobşte în biserică” (Vlad Zirra, în Gh. I. Cantacuzino, op. cit., p. 31).
AL. LAPEDATU, Icoanele lui Barnovschi vodă de la Moscova şi zugravii

Trei–Ierarhilor din Iaşi, publicat în BCMI, V, 1912, p. 110–114.
În legătură cu acest subiect, v. şi L. E. Semenova, Relaţiile Bisericii din
Moldova şi Muntenia cu Biserica rusă în secolul XVII, în AIIX, XXXI, 1994,
p. 564–567.
Unele dintre documentele referitoare la icoane au fost publicate şi în
Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. şi România în veacurile XV – începutul
celui de al XVIII[-lea] / Иссторические связи народов СССР и Румынии
в XV – начале XVIII в, comitetul de redacţie J. S. Grosul, A. C. Oţetea, A. A.
Novoselski, L. V. Cerepnin, I–II, Moscova, 1965–1968.
I. MINEA, O inovaţie juridică a lui Miron vodă Barnovschi, în „Întregiri. Buletinul

Institutului de Istoria Vechiului Drept Românesc” (director prof. Ştefan Gr.
Berechet), Iaşi, 1932, p. 75–96 (şi extras, 22 p.).
Îndreptările semnalate de autor în lista de „Erată şi adaose” (inclusă în
extras) au fost operate tacit.
[1] Pentru această luptă, v. Constantin Rezachevici, Bătălia de la „Cornul
lui Sas” (3/13 iulie 1612), în „Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie
Militară”, 9, 1976, p. 59–70.
[2] Vasile Stroici nu era căsătorit cu o soră a lui Ieremia Movilă, ci cu o
nobilă polonă, Anna Wasiczyńska – cf. Sever Zotta, în ArhGen, II, 1913, p. 221;
Ilona Czamańska, Luca Stroici, Miron Barnovschi şi familiile lor în relaţiile cu
Polonia, în Dragomirna şi ctitorii ei, p. 397. Studiul lui N. Iorga, „Doamna lui
Ieremia vodă” (1910), a fost retipărit (fără anexele documentare) în Movileştii.

Istorie şi spiritualitate românească, I. „Casa noastră movilească”, carte tipărită cu
binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor,
Sfânta Mănăstire Suceviţa, 2006, p. 69–96 (cu adnotările de la p. 317–318).
[3] Identificarea lui „Botoşan, fratele văduvei lui Ieremia”, ca fiu al lui
Gheorghe pârcălabul de Hotin (tatăl doamnei Elisabeta Movilă), cu Pătraşco
ureadnicul (vornicul) de Botoşani a fost propusă de Sever Zotta, în ArhGen, II,
1913, p. 179–180 (text reprodus în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească,
I. „Casa noastră movilească”, p. 97–99; adnotări în p. 318). În realitate, acest
Pătraşco (ulterior mare vornic şi mare logofăt al Moldovei) aparţinea familiei
boierilor Nădăbaico; urmaşii lui s-au numit Şoldan.
[4] În textul din 1932, aici este un nume imposibil: „Bronba”; corectat
după DIR, A. Moldova, XVII/3, Bucureşti, 1954, p. 187, nr. 285.
[5] „Sfârşitul urât, în chinuri grele, al mitropolitului Teodosie Barbovschi”
este urmarea unei confuzii, eliminată prin stabilirea datei când a murit acest ierarh:
v. supra, la P. Partenie, nota [1].
[6] Hatmanul Melentie Balica a supravieţuit luptei de la Bogdăneşti; a
murit în 1586, între 26 februarie şi 11 aprilie (cf. DIR, A. Moldova, XVI/3,
Bucureşti, 1951, p. 305 şi 313). Pentru el, originea sa şi ctitoria sa ieşeană:
Alexandru I. Gonţa, Mănăstirea Balica din Iaşi – o ctitorie din veacul al XVI-lea a
boierilor Buzeşti din Ţara Românească (1964), în idem, Studii de istorie
medievală, texte selectate şi pregătite pentru tipar de Maria Magdalena Székely şi
Ştefan S. Gorovei, cu un cuvânt introductiv de Ioan Caproşu, Iaşi, 1998, p. 241–248.
„Lupta” pentru moşii s-a produs după moartea fără copii a fiului său, Isac Balica, şi
el hatman, în lupta de la Cornul lui Sas (1612). V. şi nota următoare.
[7] Pentru cei doi hatmani Balica, tată şi fiu, şi întinsul domeniu al celui
din urmă: Paul Păltănea, Hatmanul Isac Balica şi moşiile sale, în ArhGen, VII
(XII), 2000, 1–4, p. 239–271. Despre împărţirea domeniului între rudele cu vocaţie
succesorală: Ştefan S. Gorovei, „Nepoţii Balicăi”, „săminţenia Movileştilor”, în
ArhGen, I (VI), 1994, 3–4, p. 123–132.
[8] Safta, mama lui Miron vodă, nu era fiica lui Melentie Balica; familia sa
nu a putut fi identificată. V. Ştefan S. Gorovei, „Din Purice – Movilă” şi
„Barnovschi-Moghilă”. Două explicaţii (nu numai) genealogice (în ArhGen, III
(VIII), 1996, 3–4, p. 327–332) şi Neamul lui Miron vodă Barnovschi (în
ArhGen,V (X), 1998, 1–2, p. 141–154), ambele reluate în acest volum.
[9] În adevăr, în câteva documente din 1604, postelnicul (Dumitru)
Barnovschi apare cu numele Teodor; avea deci un nume dublu: Dumitru-Teodor.
SEVER ZOTTA, Amănunte interesante despre viaţa lui Miron vodă Barnovschi,
publicat în „Opinia” (Iaşi), an. XXX, nr. 7987, 3 decembrie 1933, p. 5, cu
supratitlul „După 300 ani”.
[1] Hatmanul Toma Barnovschi a murit la 1 martie 1567 şi a fost îngropat
în biserica Mănăstirii Voroneţ.
[2] Înrudirea lui Miron vodă cu neamul Movileştilor nu a fost încă
descifrată cu precizie – v., mai departe, studiile referitoare la acest subiect.
[3] Manuscrisul, destinat Mănăstirii Neamţu, se păstrează astăzi la Muzeul
de Artă al României din Bucureşti; cf. I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări de pe
manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus editat de ~, I (1429–1750),
Iaşi, 2008, p. 100–101, cu bibliografia.
[4] În textul tipărit se află cuvântul viteaz, nepotrivit în context.
[5] Căsătoriile indicate, cu fiica lui Radu vodă Mihnea sau cu cea a unui
castelan de Cameniţa, nu au existat în realitate. Sunt presupuneri bazate pe zvonuri
transmise de unele rapoarte diplomatice ale vremii – cf. Valentin Constantinov,
Ţara Românească şi Ţara Moldovei în timpul domniilor lui Radu Mihnea, Iaşi,
2007, p. 344–345 şi 354, nota 79; Ilona Czamańska, Luca Stroici, Miron
Barnovschi şi familiile lor în relaţiile cu Polonia, în Dragomirna şi ctitorii ei,
p. 397–398.
[6] Sursa informaţiei despre această fiică nu a fost identificată. După cât se
pare, ea se află mai întâi la Manolache Drăghici (Istoria Moldovei pe timp de 500
de ani, Iaşi, 1857), de la care a putut fi preluată de Wickenhauser – v. Aurel H.
Golimas, Despre un pretins ginere al lui Miron Moghilă Barnovschi, în RIR, XIII,
1943, 4, p. 131–134; idem, Un domnitor, o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi
Moghilă, voievod al Moldovei, Bucureşti, 1980, p. 31. Până astăzi, această înrudire
nu a putut fi demonstrată. Un arbore genealogic al familiei Bogdan, publicat recent,
admite că tatăl celor trei fraţi Bogdan ar fi fost staroste de Cernăuţi în 1616–1629 şi
că soţia lui, Anghelina, ar fi fost „«fiica», probabil nepoata lui Miron Barnovschi
voievod” – Mihai Dim. Sturdza, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, I, coordonator şi
coautor ~, Bucureşti, 2004, p. 582. Însă nici dregătoria de la Cernăuţi, nici
înrudirea cu Barnovschi nu sunt probate documentar.
[7] Înrudirile indicate sunt, în parte, eronate. Safta, mama lui Miron Costin,
era fiica lui Ionaşco Scoarţeş şi nepoata de văr sau vară a lui Miron Barnovschi
(înrudire neelucidată). Eftimia, soţia lui Toma Cantacuzino, era în adevăr fiica unui
Miron clucerul (a cărui apartenenţă la familia Ciolpan nu a fost dovedită), care însă
a fost căsătorit cu Mărica Toader Başotă.
[8] Testamentul lui Miron Barnovschi, al cărui original se mai păstra, prin
1847, în arhiva Mănăstirii Barnovschi din Iaşi, a fost publicat în 1865 de B. P.
Hasdeu sub anul 1628. Ediţia cea mai nouă – DRH, A. Moldova, XXI (1632–1633),
volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1971,
p. 424–427, nr. 333 – confirmă datarea propusă de Sever Zotta: 1633, iunie (înainte
de 22).
[9] „Revoltatului şi totuşi”: aşa în textul tipărit.
[10] Şi aici intuiţia lui Sever Zotta a fost corectă: nu poate fi vorba de un
fragment din lespedea funerară a lui Miron vodă Barnovschi. Încercarea de
completare a inscripţiei trebuie să aibă în vedere, pur şi simplu, o persoană care a
murit în vremea domniei acestuia (eventual, un dregător „al domnului nostru…”);
v. şi Mihai-Bogdan Atanasiu, Neamul lui Miron Barnovschi – ctitorii şi morminte,
în Dragomirna şi ctitorii ei, p. 415 şi 417. Rămăşiţele fostului domn nu au putut fi
aduse decât în 1640, adică după trecerea a şapte ani de la moarte şi, dacă avem în
vedere testamentul, nu au putut fi depuse decât la Dragomirna.
N. GRIGORAŞ, Situaţia clerului moldovenesc în prima jumătate a sec. al XVII-lea şi

reforma domnitorului Miron Barnovschi şi mitropolitului Anastasie
Crimca, publicat în MMS, XXXIII, 1957, 1–2, p. 71–79.
[1] Afirmaţia necesită multiple nuanţări – cf. Bogdan-Petru Maleon, Clerul
de mir din Moldova secolelor XIV–XVI, Iaşi, 2007.
[2] Clerul monahal (prin opoziţie cu clerul „secular”, preoţii de mir).
[3] Cercetările mai noi au arătat că „reforma” nu a avut în vedere – cel
puţin iniţial – „toate principalele mănăstiri din ţară”, ci numai pe acelea unde
Miron vodă Barnovschi avea statutul de ctitor: Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Un
punct de vedere privind Aşezământul lui Miron Barnovschi pentru viaţa
monahală, în „Caietele Şcolii Doctorale”, II, Iaşi, 2008, p. 35–47 (reluat în acest
volum).
[4] Contrar afirmaţiei tranşante a autorului, nu s-a putut constata în
Moldova medievală existenţa vreunui preot cu statut de vecin (iobag).
[5] Originalul publicat, cu traducere, în DRH, A. Moldova, XXI
(1632–1633), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,
Bucureşti, 1971, p. 187–191, nr. 146.
Documentele ulterioare anului 1625, folosite în acest studiu şi citate după
depozitele unde se păstrează, au fost publicate în volumele colecţiei DRH, A.
Moldova.
VASILE DRĂGUŢ, O epocă artistică uitată: epoca lui Miron Barnovschi, publicat în
BMI, XLII, 1973, 1, p. 15–24.
[1] Semnul de întrebare este inutil. Expresia „îmmă-sa” (sau înmă-sa)
însemna, în vechea limbă românească, „mamă-sa” (de la îmă = mamă).
[2] Miron Barnovschi a fost decapitat la 2 iulie 1633.
[3] Afirmaţia că Miron Barnovschi ar fi făcut parte din „poporul de jos” a
constituit, probabil, o concesie ideologică. Familia aparţinea marii boierimi a
Moldovei, fiind îndeaproape înrudită cu Movileştii (v. infra).

[4] Şi această afirmaţie („nu moştenise nimic de la părinţi, agonisindu-şi
singur averile şi moşiile”) este contrazisă de documente.
[5] Aşezământul din 1626 nu a avut ca scop „stăvilirea corupţiei şi
abuzurilor din mediul călugăresc”. Pentru adevăratul sens al actului, v. Ieromonah
Dosoftei Dijmărescu, Un punct de vedere privind Aşezământul lui Miron
Barnovschi pentru viaţa monahală, în „Caietele Şcolii Doctorale”, II, Iaşi, 2008,
p. 35–47 (reluat în acest volum).
[6] Informaţiile şi aprecierile sunt oarecum confuze. Aşezământul lui
Miron Barnovschi nu are nici o legătură cu „hotărârile sinodului de la Iaşi – iniţiat
de Mihai Viteazul în iunie 1600”, care avusese menirea să aşeze noi ierarhi în
Moldova, în locul acelora plecaţi cu domnul legitim al ţării, Ieremia vodă Movilă.
Actul din 20 (nu la 28: posibilă eroare de tipar) martie 1627 priveşte doar
Mănăstirea Hangu, nu Aşezământul în general – DRH, A. Moldova, XIX
(1626–1628), volum întocmit de Haralambie Chirca, Bucureşti, 1969, p. 220–222,
nr. 170. Este, însă, valabilă observaţia că actul – în toate cele trei exemplare ale
sale, destinate mănăstirilor Dragomirna, Suceviţa şi Hangu – a fost „redactat în
limba română pentru a fi lesne înţeles de obştea călugărilor”. V şi Ştefan S.
Gorovei, Miron vodă Barnovschi şi Aşezământul său din 1626. Un document nou,
în Dragomirna şi ctitorii ei, p. 419–434.
[7] Testamentul lui Miron Barnovschi a fost publicat în 1971 în DRH, XXI
(v. supra, la Sever Zotta, nota [8]). Este de mirare că autorul nu a cunoscut această
ediţie, folosind-o pe aceea a lui Hasdeu din 1865 ! Nu s-a păstrat originalul actului,
aşa încât nu se pot face aprecieri despre „frumoasele caractere chirilice” cu care a
fost scris.
[8] Informaţiile preluate din Dicţionarul lui Nicolae Stoicescu perpetuează
o confuzie. Nestor Ureche nu s-a călugărit înaintea morţii. Călugărul Nicodim este
nepotul său de fiică, Nestor Batişte – cf. Maria Magdalena Székely, Neamul lui
Nestor Ureche, în AIIX, XXX [= ArhGenAIIX, V], 1993, p. 669–670 (reprodus
anastatic în ArhGen, I–V, 1989–1993, Iaşi, 2010).
[9] Despre biserica Sf. Sava: Nicolae N. Puşcaşu, Voica Maria Puşcaşu,
Biserica „Sf. Sava” din Iaşi. Monografie arheologică, Iaşi, 2005. În privinţa
ctitorilor: Sorin Iftimi, Observaţii privitoare la ctitorii Mănăstirii Sfântul Sava din
Iaşi, în Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile
răsăritene în secolele XIV–XIX, <volum> editat de Petronel Zahariuc, Iaşi, 2009,
p. 101–122; Petronel Zahariuc, Un sigiliu, o stemă, un ctitor şi o ctitorie
(Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi), în Putna, ctitorii ei şi lumea lor, Bucureşti,
2011, p. 145–172.
[10] Documentul menţionat de autor nu este din 25, ci din 20 martie 1627.
Surprinde şi aici faptul că autorul nu a citat ediţia din DRH, care apăruse în 1969.
V. supra, nota [6].
[11] Biserica de la Buciuleşti nu a fost a vreunei mănăstiri, ci a curţilor

marelui logofăt Dumitraşco Ştefan, care a şi fost înmormântat acolo (1630) – cf.
Nistor Ciocan, Date noi despre logofătul Dumitraşco Ştefan şi satul Buciuleşti, în
AIIAI, XXIII, 1986, 2, p. 783–791.
AUREL H. GOLIMAS, Miron Barnovschi, un domnitor şi o epocă, în MI, X, 1976, 5,

p. 43–48.
De acelaşi autor: Un domnitor, o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi
Moghilă, voievod al Moldovei, Bucureşti, 1980.
[1] Pentru acest Aşezământ: Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Un punct de
vedere privind Aşezământul lui Miron Barnovschi pentru viaţa monahală, în
„Caietele Şcolii Doctorale”, II, Iaşi, 2008, p. 35–47 (reluat în acest volum).
MARINA ILEANA SABADOS, Un document cu portretul voievodului Miron

Barnovschi şi câteva observaţii privind arta miniaturii în actele emise de
cancelaria moldovenească în prima jumătate a secolului XVII, publicat în
AIIAI, 1986, 1, p. 255–262.
O versiune scurtă a acestui studiu a fost publicată în SCIA, seria Artă
plastică, 29, 1982, p. 55–57.
Portretul lui Miron Barnovschi de pe acest document a fost reprodus recent
şi de Benonia Jităreanu, Documente voievodale (secolele XV–XIX). Colecţia
Muzeului Bucovinei, Suceava, 2012, p. 126 (fig. 21/c); descrierea documentului la
p. 33, nr. 50.
Alte portrete similare, pictate pe acte de cancelarie, au fost identificate pe
un document emis tot de Barnovschi, la 12 decembrie 1627, tot pentru Mănăstirea
Barnovschi din Iaşi, şi pe un altul, emis de Ştefăniţă vodă Lupu, la 22 martie 1660,
pentru Mănăstirea Golia – cf. Petronel Zahariuc, Florin Marinescu, O manifestare a
moştenirii bizantine în diplomatica medievală moldovenească şi câteva note despre
biserica Mănăstirii Golia, în SMIM, XXIII, 2005, p. 79–100 (reluat în De
potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Iaşi, 2006,
p. 591–612).
ŞTEFAN S. GOROVEI, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi-Moghilă”. Două

explicaţii (nu numai) genealogice, publicat în ArhGen, III (VIII), 1996,
3–4, p. 327–332.
[1] În completarea acestei „fişe” de familie, v. şi Ştefan S. Gorovei, Gesta
Dei per Stephanum voievodam, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei
creştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 406–407, notele 72–76.
Vasile Purice din 1674–1682, vornic al doamnei în 1698–1700, era frate cu Simion
Purice, alături de care apare la 1677: Miron Costin, Opere complete, ed. V. A.
Urechiă, I, Bucureşti, 1888, p. 527 (document din 17 martie 1680).
ŞTEFAN S. GOROVEI, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, publicat în ArhGen, V

(X), 1998, 1–2, p. 141–154.
IEROMONAH DOSOFTEI DIJMĂRESCU, Un punct de vedere privind Aşezământul lui

Miron Barnovschi pentru viaţa monahală, publicat în „Caietele Şcolii
Doctorale”, II, Iaşi, 2008, p. 35–47.
Se retipăreşte cu unele îndreptări şi completări efectuate de autor.
ABREVIERI
AAR = Analele Academiei Române

AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi
ALIL = Anuarul de Lingvistică şi Istorie Literară
ANIC = Arhivele Naţionale Istorice Centrale
AP = Analele Putnei
AR = Arhiva Românească
ArhGen = Arhiva Genealogică
ARMSI = Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice
AŞUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
AT = Ars Transsilvaniae
BAR = Biblioteca Academiei Române
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice
BMI = Buletinul Monumentelor Istorice
BOR = Biserica Ortodoxă Română
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhivele Centrale de Stat
CDM. S 1 = Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor
Centrale. Supliment I
CI = Cercetări Istorice
DIR = Documente privind istoria României
DLR = Dicţionarul Limbii Române
DRH = Documenta Romaniae Historica
IN = Ioan Neculce
MB = Mitropolia Banatului
MEF = Moldova în epoca feudalismului
MI = Magazin Istoric
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei
PG = Patrologia Graeca
PL = Patrologia Latina
RdI = Revista de Istorie
RES = Revue des Études Slaves
RI = Revista Istorică
RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie
RIR = Revista Istorică Română
RRHA = Revue Roumaine d’Histoire de l’Art
348 ABREVIERI
Rsl = Romanoslavica
SCI = Studii şi Cercetări Istorice
SCIA = Studii şi Cercetări de Istoria Artei
SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie
*
Dragomirna şi ctitorii ei = Dragomirna şi ctitorii ei, Actele Colocviului din 20–23
iulie 2009, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop
al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Dragomirna, 2014.
SUMAR
P. PARTENIE, Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei

1608–1617; 1619–1629. Viaţa şi activitatea sa ............................................... 5
N. IORGA, Un arhiereu artist: Anastasie Crâmca ................................................... 41
N. IORGA, Două manuscripte înstrăinate ale lui Anastasie Crâmcovici.............. 45
SIRARPIE DER NERSESSIAN, Une nouvelle réplique slavone du Paris. gr. 74
et les manuscrits d’Anastase Crimcovici ........................................................ 47
N. GRIGORAŞ, Mitropolitul Anastasie Crimca (1600–1629) ............................... 75
DR. VERONICA GONŢA ŞI ALEXANDRU I. GONŢA, Mitropolitul Anastasie
Crimca, fondatorul celui dintâi spital din Moldova ....................................... 95
ŞTEFAN S. GOROVEI, Anastasie Crimca ............................................................ 103
ŞTEFAN S. GOROVEI, Anastasie Crimca. Noi contribuţii ................................... 107
VASILE DRĂGUŢ, Anastasie Crimca şi unele aspecte ale confluenţelor
artistice româneşti ........................................................................................ 129
ŞTEFAN S. GOROVEI, Neamul mitropolitului Anastasie Crimca.
Noi precizări ................................................................................................. 135
OLIMPIA MITRIC, Un nou manuscris din „şcoala” de caligrafi şi
miniaturişti de la Mănăstirea Dragomirna (1627) ....................................... 141
B. P. HASDEU, Luca Stroici, părintele filologiei latino-române ........................ 149

GH. PUNGĂ, Contribuţii la biografia marelui logofăt Luca Stroici ................... 163
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Contribuţii la genealogia familiei Stroici ...... 177
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Noi contribuţii la genealogia
familiei Stroici .............................................................................................. 183
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Cui a aparţinut mormântul din pronaosul
Dragomirnei ? .............................................................................................. 195
350 SUMAR
AL. LAPEDATU, Icoanele lui Barnovschi vodă de la Moscova şi zugravii

Trei-Ierarhilor din Iaşi ................................................................................. 203
I. MINEA, O inovaţie juridică a lui Miron vodă Barnovschi.............................. 209
SEVER ZOTTA, Amănunte interesante despre viaţa lui
Miron vodă Barnovschi ................................................................................ 227
N. GRIGORAŞ, Situaţia clerului moldovenesc în prima jumătate
a sec. al XVII-lea şi reforma domnitorului Miron Barnovschi
şi mitropolitului Anastasie Crimca ............................................................... 231
VASILE DRĂGUŢ, O epocă artistică uitată: epoca lui Miron Barnovschi ......... 239
AUREL H. GOLIMAS, Miron Barnovschi, un domnitor şi o epocă ..................... 269
MARINA ILEANA SABADOS, Un document cu portretul voievodului
Miron Barnovschi şi câteva observaţii privind arta miniaturii în
actele emise de cancelaria moldovenească în prima jumătate a
secolului XVII ............................................................................................... 277
ŞTEFAN S. GOROVEI, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi-Moghilă”.
Două explicaţii (nu numai) genealogice ....................................................... 291
ŞTEFAN S. GOROVEI, Neamul lui Miron vodă Barnovschi ................................ 299
IEROMONAH DOSOFTEI DIJMĂRESCU, Un punct de vedere privind
Aşezământul lui Miron Barnovschi pentru viaţa monahală ........................ 313
*
NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ ........................................................................................ 327
ABREVIERI.......................................................................................................... 347
SUMAR ............................................................................................................... 349

Neamul Lui Miron Voda Barnovschi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Neamul Lui Miron Voda Barnovschi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DRAGOMIRNA.

ISTORIE, TEZAUR, CTITORI

Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului PIMEN,

SFÂNTA MĂNĂSTIRE DRAGOMIRNA

NEAMUL LUI MIRON VODĂ BARNOVSCHI

Frumoasa piatră funerară descoperită în vara anului 1997 de d-l

Monograful lui Miron vodă Barnovschi scrie în cartea sa: „Dumitru-Teodor

3 Aurel H. Golimas, Un domnitor – o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi Moghilă,

Nu e greu de dedus, din alăturarea acestor două izvoare, că fiica Saftei

nu este menţionat în DRH, XXIII (1635–1636).

în legătură cu familia Barnovschi. Un document din 1554 arată că Barnovschi

15 DIR, XVI/2, Bucureşti, 1951, p. 66, nr. 62.

al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 177.

Dar este, oare, identic Toma Barnovschi, starostele de Cernăuţi de la

31 DRH, XXI (1632–1633), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,

Paul Cernovodeanu, ed. Violeta Barbu, Bucureşti, 1998, p. 419–429.

(Herţa) sau al Salomiei (aş înclina spre prima soluţie).

numai) genealogice, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3–4, p. 330–332.

aceea că ar aparţine familiei Balica; ambele presupuneri se întemeiază pe interpretarea unilaterală a

45 DRH, XXI, p. 427, nr. 333.

Precizând că diacul Barnovschi de la 1598 probabil n-a existat, documentul

Sëi kamën s]tvori i u//krasi pan Urásakïë vël // vistërnik kn<[gini> //

P. PARTENIE, Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei 1608–1617; 1619–1629.

de G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, p. 509–510.

[18] DIR, A. Moldova, XVII/5, Bucureşti, 1957, p. 336–337, nr. 446.

N. IORGA, Un arhiereu artist: Anastasie Crâmca, publicat în „Floarea darurilor”,

N. IORGA, Două manuscripte înstrăinate ale lui Anastasie Crâmcovici, publicat în

corrigenda], Iaşi, 2009 –, folosim prilejul pentru a o introduce în circuitul ştiinţific:

N. GRIGORAŞ, Mitropolitul Anastasie Crimca (1600–1629), publicat în MMS,

după pribegia întregii familii.

Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 238–239. Cu privire la acest spital, v. şi

DR. VERONICA GONŢA şi ALEXANDRU I. GONŢA, Mitropolitul Anastasie Crimca,

ŞTEFAN S. GOROVEI, Anastasie Crimca, publicat în MI, X, 1976, 5, p. 48–49 (sub

ŞTEFAN S. GOROVEI, Anastasie Crimca. Noi contribuţii, publicat în MMS, LV,

VASILE DRĂGUŢ, Anastasie Crimca şi unele aspecte ale confluenţelor artistice

ŞTEFAN S. GOROVEI, Neamul mitropolitului Anastasie Crimca. Noi precizări,

OLIMPIA MITRIC, Un nou manuscris din „şcoala” de caligrafi şi miniaturişti de la

B. P. HASDEU, Luca Stroici, părintele filologiei latino-române, Bucureşti, 1864;

GH. PUNGĂ, Contribuţii la biografia marelui logofăt Luca Stroici, publicat în

MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, publicat

MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici,

MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Cui a aparţinut mormântul din pronaosul

AL. LAPEDATU, Icoanele lui Barnovschi vodă de la Moscova şi zugravii

I. MINEA, O inovaţie juridică a lui Miron vodă Barnovschi, în „Întregiri. Buletinul

Ieremia vodă” (1910), a fost retipărit (fără anexele documentare) în Movileştii.

N. GRIGORAŞ, Situaţia clerului moldovenesc în prima jumătate a sec. al XVII-lea şi

Moldovei, fiind îndeaproape înrudită cu Movileştii (v. infra).

[11] Biserica de la Buciuleşti nu a fost a vreunei mănăstiri, ci a curţilor

AUREL H. GOLIMAS, Miron Barnovschi, un domnitor şi o epocă, în MI, X, 1976, 5,

MARINA ILEANA SABADOS, Un document cu portretul voievodului Miron

ŞTEFAN S. GOROVEI, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi-Moghilă”. Două

ŞTEFAN S. GOROVEI, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, publicat în ArhGen, V

IEROMONAH DOSOFTEI DIJMĂRESCU, Un punct de vedere privind Aşezământul lui

AAR = Analele Academiei Române

P. PARTENIE, Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei

B. P. HASDEU, Luca Stroici, părintele filologiei latino-române ........................ 149

AL. LAPEDATU, Icoanele lui Barnovschi vodă de la Moscova şi zugravii

S-ar putea să vă placă și