)

Marturii culturale
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE CULTURĂ
Satu Mare, Anul I, nr. 4, octombrie-decembrie 2016
Director fondator: Aurel Pop Redactor șef: Viorel Câmpean

Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistului

MUHI SÁNDOR
 )
Marturii culturale
Mãrturii în imagini

Istanbul (Turcia): Mesut Șenol, Maria Muguraș Lansare de carte: Ioan Nistor, Ioan Coriolan
Petrescu, Esra Alkan, Seila Suliman, Aurel Pop și Anițaș, Ioan Tipu Sălăjanu (autorul cărții), Viorel
Nadia Tuns (director ICR Istanbul) Câmpean și Aurel Pop

Lansare de carte la Tarna Mare, județul Satu

Regretații scriitorii maramureșeni: Mare: prof. Ioan Popa-Bota, prof. Doina Molnar,
Ioan M. Mihai și Ion Burnar autoarea cărții, dr. Aurel Pop (editorul), Mariana
Sobius (primarul comunei Tarna Mare) și
Claudia Păcurar (directoarea școlii)

Festivalul de teatru și literatură „Liviu Rebreanu” Lansare de carte la Colegiul Național „Mihai
noiembrie 2016. Eminescu” din Satu Mare. În prim plan scriitorul
Dorel Cosma, Mariana Pândaru Bârgău, Daniela Radu Ulmeanu și prof. Lucia Munteanu, dr. Viorel
Sârbu, Maria Muguraș-Petrescu, Mesut Șenol Ciubotă (în picioare)
(Turcia), Aurel Pop și Paula Romanescu

)
Marturii culturale
Libertatea a creat căi nebănuite
Aurel POP
Am îndurat mai bine de
patruzeci de ani de regim totalitar, și alți
aproape treizeci în care am făcut și
desfăcut guverne. N-am avut la bază
programe viabile, prin care să facem un
pas înainte privind schimbarea
mentalității românului. Una din
problemele celor care s-au succedat la
guvernare, trebuia să fie continuitatea
unei gândiri sănătoase în folosul tuturor.
Pe lângă zecile de modificări ale legilor existente,
mai rar, dar au fost cazuri când acestea erau
necesare, a apărut și lipsa banilor, care a îngrădit în
mare măsură aplicarea justă în sistem a unor norme
metodologice de aplicare a legii. Adevărata libertate
este acolo unde există şi este respectată... legea de
către toată lumea! Dar, este cineva mai presus de
lege? E știut că o nenorocire nu vine niciodată
singură. Ea atrage după sine altele, cu toate că avem
bani puțini, aceștia sunt prost gospodăriți, atât la
nivel central, dar mai ales la nivel local. Lipsa
proiectelor pentru accesarea de fonduri europene
nerambursabile în sfera economicului, în sistemul
educațional, în cultură, întregește cercul vicios,
frânat de multă vreme spre un potențial criteriu de
performanță.
După căderea regimului totalitar, cu toții am
suferit un șoc, șocul libertății. O libertate pătată cu
sânge. Mulți au înțeles greșit acest fenomen. Unii și-
au dat arama pe față, aflându-se în al nouălea cer,
alții și-au luat lumea-n cap, căutând un trai mai bun.
Cu toții s-au convins, după un timp, că nicăieri în
lume nu umblă câinii cu colaci-n coadă. Abia acum
și-au dat seama că „fie pâinea cât de rea, tot mai
bună-i în țara mea”. Cultul libertății, pentru că există
și așa ceva, nu l-au asimilat şi nu l-au înţeles cum se
cuvine. Cicatricile rănilor acumulate în cei peste
patruzeci de ani de comunism nu s-au vindecat, n-au
dispărut, unii români vor rămâne cu aceeași
mentalitate. Pe lângă traumele unui regim totalitar,
acum suportăm fenomenul globalizării și cine știe,
dacă treburile merg așa, cel al federalizării. E
dureros, dar … viitorul aşa arată. Rămâne speranţa!
Românii, la vremuri de restriște știu să tragă…
clopotele, și le trag bine de aproape două mii de ani.
1
Editorial
Am stat în fața năvălitorilor ori de câte
ori a fost nevoie, și vom mai sta dacă
ŢARA ne va cere. În timp ce noi ne
luptam cu vrăjmașul la Posada,
Călugăreni sau Podul Înalt, Apusul își
clădea lăcașuri de învățământ și cultură,
iar acum vine să ne dea și ne dă lecții.
Până când ?
Oare, europenii se vor trezi la
realitate?! Dacă nu înţeleg…
fenomenul migraţiei, atunci pentru ei
fenomenul migrației e o palmă dată de
Cel de Sus, e o lecție neînsușită. Acest
fenomen poate să afecteze, într-un fel, stabilitatea
socială cât și zestrea culturală a bătrânului continent.
În această situație, Europa n-o să fie unită niciodată.
Un spațiu cu obiceiuri și tradiții transmise din
generație în generație, cu o istorie comună și
mentalități diferite, este greu de crezut că va
supravieţui prin acceptarea unor migranți cu alte
mentalități, altă cultură, diferite din toate punctele de
vedere. E greu de crezut!
La nivel… mai mic, un exemplu în acest sens
poate să-l dea România, şi nu numai. Minoritățile
conlocuitoare împreună cu majoritatea, cu toate că
am trăit cu toții într-un regim totalitar, în care puterea
a impus sub o formă sau alta asimilarea acestora cu
obiceiurile și tradițiile lor, n-a reușit. A vorbi de
integrarea acestor valuri de emigranți, fie și printr-
un pachet legislativ, e o ideologie care poate crea
multe capcane. Niciodată un străin nu va avea
acelaşi statut ca un băştinaş și nu va fi privit cu
aceiași ochi ca un băștinaș. Aşa este peste tot în
lume! Regretabil, dar trebuie să recunoaștem că,
datorită unor politici greșite, după evenimentele din
decembrie '89, România alături de alte state din
estul bătrânului continent e principalul furnizor de
emigranți în Europa și în lume. Acest fenomen a dus
la o formă de bunăstare a românului, dar cu mari
sacrificii: copii lăsați în seama bunicilor, drame,
drame,… infidelitatea familială a creat stări
conflictuale etc. Iată unde a dus libertatea. Cu toată
libertatea de exprimare, dacă îi spui cuiva în față
adevărul se supără. Goana după o stare materială
acumulată prin orice mijloace și tangența românului
cu alte culturi, a creat un fenomen de degenerare a
celor… aleşi și a celor care ne… reprezintă. Pentru ei
libertatea este totul, pentru noi poporul - nimic.
Eseu
Familia Tămaş, contribuţii documentare
Viorel CÂMPEAN
O familie cu mari realizări în
istoria Sătmarului a fost şi familia
Tămaş. În cunoscuta lucrare a lui Ioan
cavaler de Puşcariu dedicată familiilor
nobile române, găsim mai multe familii
înrămurite cu numele Tămaş, răspândite
pe teritoriul Transilvaniei şi al Ungariei.
Astfel, găsim şi familia Tămaş de
Budeşti, unde este inclus şi unul dintre
membrii familiei despre care vom vorbi,
pe atunci slujitor al altarului la Popeşti,
în comitatul Bihor, deşi el este amintit şi între
familiile Tămaş „fără indicare de predicat”.
Despre familia Tămaş de Budeşti se ştie că
avea nobilitate atestată din 1494, şi descindea din
George Tămaş de Sârbi, consemnat la 1480 ca
nepot al cneazului Locovoi de Cosău. Din locurile de
baştină emigrează la 1710 câţiva membri în părţile
Chioarului dar şi ale Sătmarului, la Groşi şi
Chiuzbaia. La 1862 trăiau în comuna Apa trei familii
Bud de Budeşti, care îşi căpătaseră nobilitatea „prin
serviţie militară”. Ar trebui să amintim şi faptul că la
1770 funcţia de „diac” la Măriuş era deţinută de un
anume Etel Tămaş.
Primii membri ai ramurei din familia Tămaş
despre care ne propunem să vorbim în cele ce
urmează apar în documente într-o localitate aflată tot
în fostul comitat Sătmar, la Csenger-Ujfalu, deci în
Ungaria de astăzi, în imediata apropiere cu frontiera.
Este vorba despre doi preoţi greco-catolici
născuţi în această localitate, ambii cu prenumele
Vasile, care au fost, se pare, veri primari. Intelectuali
din această familie au mai trăit în această zonă din
apropierea cursului râului Someş, căci între 1861-
1871 cantor învăţător la Boghiş (în vecinătatea
Cinghirului) era Nicolae Tămaş, absolvent al
Preparandiei din Oradea. Tot în zonă, la Oar, în 1890
aceleaşi funcţii erau deţinute de către Ioan Tămaş.
Primul preot greco-catolic din familia Tămaş
despre care avem ştire este Vasile sen. Îl gratulăm cu
titlul de senior doar pentru a-l putea deosebi de vărul
său cu acelaşi nume şi prenume, născut ceva mai
târziu. Vasile Tămaş sen. s-a născut la 29 noiembrie
1849 în Csenger-Ujfalu. Liceul l-a urmat la Oradea,
absolvind în 1871. A studiat şi teologia la Oradea,
remarcându-se ca unul dintre membrii activi ai
2
)
Marturii culturale
Societăţii de lectură, fiind un bun
recitator. Şi-a încheiat studiile teologice
în 1874. S-a căsătorit cu Elena Vankai,
fiica parohului din Unimăt, Vasile
Vankai. A fost hirotonit în 5 aprilie 1877.
În perioada 1874-1881 a fost
profesor suplinitor la Arhigimnaziul din
Beiuş, unde a predat religia, latina,
istoria, geografia şi caligrafia. S-a
numărat printre profesorii români care
au trebuit să părăsească la un moment
istoric instituţia, alături de Ioan-Silviu
Sălăgean, Gavril Lazăr de Purcăreţi,
Vasile Leşian, cu toţii pentru atitudine „Daco-
română”. La Beiuş s-au născut fiicele Terezia
(căsătorită cu pr. George Şinca) şi Aurelia (n. 1881,
căsătorită cu pr. Teodor Gherman).
Din 1882 până în 1886 a slujit în parohia
Andrid. S-au născut aici copiii: Silvia (n. 1882-m.
1883), Silviu Ioan (n. 1 dec. 1883, viitor preot) şi
Laura Maria (n. 1885, căsătorită cu Augustin
Blăşianu). Între 1890-1891, cel puţin, a fost
administrator parohial în Cheniz.
În 1892 ajunge paroh la Giungi. Aici i se nasc
copiii: Ioan (n. 1892, m. 1894) şi Eugenia (n.1895).
Ambii i-au avut ca naşi pe Laura Bran (n. Vankai), în
cazul fetiţei alături de soţ, proprietarul Ioan Bran.
Ştim că mai avea un fiu, Vasile, care s-a înrolat în
oastea burilor din Africa de Sud.
Membru al Partidului Naţional Român, în 31
august 1909 a fost ales în comitetul cercual electoral
Cărăşeu. A sprijinit în anii 1906 şi 1910 candidatura
pr. Constantin Lucaciu, fiind numit în epocă
„înflăcăratul preot şi profesor gimnazial”. În 27
noiembrie 1918 a fost unul dintre organizatorii
adunării de constituire a Consiliului Naţional
Român Giungi. Din anul 1909 a trebuit să poarte
crucea grea a văduviei. A trecut în eternitate în 24
decembrie 1919, având 70 de ani, dintre care 42
dedicaţi preoţiei.
Al doilea preot din familie, cronologic
vorbind, a fost Vasile L. Tămaş. S-a născut şi el la
Csenger-Ujfalu în 11 iulie 1852. Studiile liceale le-a
absolvit la Oradea în 1872. A urmat apoi cursurile
teologice în cadrul Seminarului latin din Satu Mare,
absolvind în 1876. S-a căsătorit cu Tertulia Selăgean
(n. 1859 la Beiuş, a decedat la 21 august 1929), fiica
pr. Ioan Silviu Selăgean sen. A fost hirotonit în 5
aprilie 1877.

)
Marturii culturale
Viaţa i-a fost legată de parohia Popeşti (jud.
Bihor) din cadrul distr. Lunca, unde a slujit ca
administrator, apoi ca paroh, de la hirotonire până ce
şi-a dat obştescul sfârşit. A fost membru al Desp.
Marghita al „Astrei”. În 1878 şi-a oferit şi el ajutorul
bănesc pentru ostaşii români răniţi în Războiul de
Independenţă.
În 1878 în această localitate s-a născut
Pompiliu Tămaş, viitor preot. În 1882 a trecut
examenul prosinodal. A mai avut o fiică, Sabina,
căsătorită cu preotul-martir Mihai Dănilă. De
asemenea, a mai avut un fiu pe nume Athanasiu
(1899-1917). Probabil că şi înv. Ioan Tămaş a fost
fiul său. A ajuns protopop al districtului amintit şi
asesor consistorial.
A trecut la cele veşnice în 2 septembrie 1921,
la 70 de ani, din care 44 slujise ca preot. Este
înmormântat în cimitirul central din Oradea (pe
cruce scrie anul morţii 1923).
Pompiliu Vasile Tămaş s-a născut în 7
ianuarie 1878 la Popeşti (judeţul Bihor), ca fiu al
parohului local Vasile Tămaş. Studiile gimnaziale şi
liceale le-a urmat la Liceul Premonstratens din
Oradea. A fost mulţi ani coleg cu viitorii avocaţi
Coriolan Şter şi Victor Bolchiş, precum şi cu preotul
de mai târziu Iosif Demian sen.
Ultimul an de liceu l-a absolvit la „Samuil
Vulcan” din Beiuş, fiind coleg de clasă cu viitorii
avocaţi Tit Doroş şi Virgil Mureşan şi cu viitorii
preoţi greco-catolici Ioan Lobonţiu şi Alexandru
Mihuţiu.
Pompiliu Vasile Tămaş, absolvent la Beiuş
Teologia a urmat-o la Budapesta, absolvind
în 1902. S-a căsătorit cu Leontina Cherebeţiu (1886-
1967), fiica prot. Gavril Cherebeţiu, multă vreme
slujitor la Someş-Odorhei. A fost hirotonit în 30
aprilie 1905 de către ep. Demetriu Radu.
3
Eseu
În perioada 1905-1915 a fost preot în Oar.
Aici se nasc, Flaviu Romul (1905) şi Tertulia (1911,
decedată în ziua naşterii). O altă fiică, Florica (1917-
1998) a fost profesoară (c. cu ofiţerul Bazil Simu). În
această familie s-a născut apreciatul medic
stomatolog, distinsul om de atitudine civică, dr.
Flaviu Simu, căruia îi mulţumim şi pe această cale
pentru materialul documentar pe care ni l-a furnizat
pentru elaborarea acestui articol.
Pompiliu Vasile Tămaş şi soţia Leontina
Cherebeţiu
În anul 1906 părintele Pompiliu a avut de
suferit în urma implicării sale în luptele electorale
din zona unde socrul său era protopop.
A fost exponentul Partidului Naţional
Român, participând şi la Marea Adunare Naţională
de la Alba Iulia. A fost ales membru pe viaţă al
„Astrei” şi a „AGRU”-lui. Presa interbelică îl
semnalează în 1937 sub faldurile organizaţiei
sătmărene a liberalilor.
În octombrie 1915 a trecut în parohia Botiz,
considerată şi datorită activităţii sale, cea mai mare
şi mai înstărită din judeţ. La puţină vreme după
sosirea în parohie a fost denunţat parchetului din
Satu Mare: pentru că a îndemnat pe credincioşi la
revoltă contra domnilor unguri; nu admitea copiilor
de la şcoala de stat alt salut decât „Laude-Se Isus
Christos”; preda religia în limba română; nu ţine
servicii religioase cu ocazia sărbătorilor naţionale şi,
în rezumat, pentru că este trădător de ţară. În urma
acestui denunţ i s-a deschis acţiune publică. La
aceste acuzaţii s-a mai adăugat acuza unui
credincios care l-a denunţat, forţat de notar, că ar fi
spus că „crede în prăbuşirea Puterilor Centrale”. A
fost frământat şi maltratat în fel şi formă, târât prin
tribunale, punându-i-se în vedere chiar şi
spânzurătoarea.
În anul 1918, mergând la socrii la Someş-
Odorhei, din cauza implicării în propaganda pentru
George Pop de Băseşti, a fost arestat şi el împreună
Eseu
cu alţi români, condamnat la 21 de zile de închisoare.
A efectuat condamnarea la puşcăria din Zalău,
aplicându-i-se regim aspru, ca unui hoţ.
Din noiembrie 1918 semnează în registre în
calitate de „preot român”, cu numele de Popiliu L.:
„Erumpe revoluţia. Românii cer drepturi: libertate,
egalitate, frăţietate. Se formează în Ungaria un
comitet revoluţionar în frunte cu Michail Karoly.
Noi românii cerem? În adunarea mare din Sătmar:
dezbinarea de Hajdudorog şi reîntoarcerea la
dieceza mamă”.
Din 1928 devine arhidiacon onorar. În 1922
a înfiinţat în Botiz Casina Română. A realizat pentru
această comună, probabil, o monografie. Din 1930 a
fost numit protopop onorar. În 4 sept. 1929 a fost ales
vicepreşedinte al Asociaţiunii preoţilor români uniţi
din diecesele Oradea şi Gherla a judeţelor Satu
Mare şi Maramureş. Pentru activitatea sa a fost
decorat cu ordinele „Steaua României” în grad de
ofiţer şi „Coroana României” în grad de cavaler. În
1954 funcţiona încă în parohia Botiz. A trecut la cele
veşnice în 1962, fiind înmormântat la Satu Mare.
Silviu Ioan Tămaş s-a născut în 1 decembrie
1883 la Andrid, în familia parohului local Vasile
Tămaş sen. şi a Elenei Vancai. Studiile gimnaziale
le-a efectuat la piarişti în Carei. A urmat teologia la
Seminarul din Oradea. Hirotonit ca preot celib în 7
ian. 1910. După hirotonire a funcţionat în calitate de
capelan la Nyir Acsád (astăzi în Ungaria). În timpul
Primului Război Mondial a funcţionat în calitate de
preot militar, fiind şi vice-rector al Internatului
Pavelian din Beiuş. A funcţionat multă vreme ca
prof. de religie la liceul „Mihai Eminescu” din Satu
Mare. A sprijinit acţiunile culturale româneşti din
epocă, fiind, spre exemplu, membru în comitetul
„Astrei” sătmărene şi casier al Reuniunii de cântări
şi muzică „Vasile Lucaciu”.
4
)
Marturii culturale
A colaborat la publicaţia naţional-ţărănistă
„Satu Mare”, semnând uneori Pedagog, dar a făcut
politică şi în cadrul formaţiunii iorghiste sătmărene.
A asigurat multă vreme interimatul în parohii
apropiate de oraşul Satu Mare. Astfel, între 1924-
1927 şi pe parcursul anilor 1933-1934 a slujit la Viile
Satu Mare, pentru ca între 1928-1929 să funcţioneze
ca paroh la Sătmărel. Plecat în refugiu, după Dictatul
de la Viena, a repausat se pare la Timişoara.
De vestita localitate Holod sunt legaţi doi
învăţători cu acelaşi nume, Ioan Tămaş, tată şi fiu.
Ioan Tămaş sen., probabil cel care a funcţionat pe la
1890 în Oar, a fost învăţător la Şuncuiuş, Apateu,
Popeşti şi Boianu Mare, pentru ca între 1900-1909 să
funcţioneze la Holod. Fiul său, născut în timpul
funcţionării la Popeşti, a absolvit Şcoala Normală
din Beiuş, fiind numit din 1914 ca dascăl în Vintere.
Ioan Tămaş jun. s-a născut în 23 iulie 1893
la Popeşti (jud. Bihor), unde tatăl său era cantor-
învăţător greco-catolic. Studiile gimnaziale şi cele
preparandiale le-a urmat la Oradea. Din 1914 a fost
învăţător la Vintere, iar din 1920 în Holod. A cercetat
monografic comuna Holod. Colecţia sa însumează
peste 20.000 de versuri şi cuprinde hore, cântece
ostăşeşti, cântece despre feciori şi fete, cântece de
higheghe (hore, strigături), cântece de dor, dragoste,
jale, de înstrăinare. În alte culegeri relatează despre
evenimentele satului (Poveşti bătrâneşti din Holod),
tradiţiile şi datinile, portul, traiul din trecut,
arhitectura populară locală. Practic activitatea lui la
Holod s-a suprapus peste toată perioada interbelică.
Tot din această familie a făcut parte preotul
Dumitru Tămaş, care s-a născut la Holod în 26 ian.
1906. S-a căsătorit cu Terezia Dragoş şi a fost
hirotonit în 20 iulie 1928. Între sept. 1931 şi martie
1935 a funcţionat ca adm. parohial la Istrău şi filia
Colonia Craidorolţ. Din iunie 1935 până în dec.
1940, când s-a refugiat în teritoriul rămas României,
a slujit la Moftinu Mic.
Între 1949-1971 a slujit la Lucăceni, a trecut
deci la ortodoxie. Din căsătoria cu soţia Terezia au
rezultat copiii: Ioan, Rodica, Elena şi Alexandra.
La Boghiş s-a născut un alt dascăl de renume,
Traian Tămaş. A venit pe lume la 17 iunie 1871, în
familia învăţătorului local, Nicolae Tămaş. Primele
cunoştinţe de carte le-a desprins la Uifalău, iar
gimnaziul la Satu Mare. Şcoala normală a absolvit-o
în Gherla la 1892.

)
Marturii culturale
Învăţătorul Traian Tămaş
Din acel an a făcut practica la Sudurău. După
aceea s-a transferat la şcoala confesională din Satu
Mic. S-a căsătorit cu Silvia Pop (1872-1940). La
Satu Mic avea să se nască fiul Traian, viitor profesor
şi preot greco-catolic. După doi ani petrecuţi în satul
din Câmpia Ierului s-a transferat la Drăgeşti (jud.
Bihor). Va rămâne aici până în 1925 când, la cererea
sa este transferat la Şilindru (jud. Bihor). A
funcţionat în această comună până la pensionarea sa,
în 1932. Atât activitatea şcolară cât şi cea culturală i-
au fost apreciate de către cei în drept. După
pensionare a fost ales preşedinte de onoare al
subsecţiei Valea lui Mihai a Asociaţiei Învăţătorilor
Sălăjeni. Se pare că a repausat în anul 1945 la
Oradea.
Traian Tămaş junior s-a născut în 12 nov.
1894 la Satu Mic, în familia învăţătorului Traian
Tămaş. Cursurile primare le-a făcut în Oradea, a
terminat apoi liceul la Beiuş în 1914.
Iniţial se hotărâse pentru o carieră în
„silvanistică”, a studiat însă teologia, la Oradea şi
Budapesta. Profesor canonic. A fost hirotonit în 21
septembrie 1923 de către ep. Valeriu Tr. Frenţiu.
În 1919 a fost numit prof. supl. la catedra de
ştiinţe naturale şi chimie a liceului din Beiuş, iar
după terminarea studiilor la Facult. de Ştiinţe
naturale de la Univ. din Cluj, în 1922 e numit prof.
titular provizor, iar în 1928 profesor titular definitiv.
A fost profesor de biologie vreme de 30 de
ani la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş. A condus şi
organizat Muzeul de ştiinţe naturale şi geografie a
acestei instituţii. A publicat lucrări de specialitate în
presa orădeană. În 1938 a fost numit protopop
onorar. În 1948 s-a pensionat şi a plecat la Cluj.
A publicat o serie de articole de popularizare
5
Eseu
ştiinţifică precum şi articole de propagandă
naţională în diferite ziare şi reviste: „Familia”, „Cele
Trei Crişuri”, „Observatorul”, „Gazeta de Vest”,
„Beiuşul” şi „Vestitorul”.
Când vremurile s-au schimbat Traian Tămaş
a fost numit la Şcoala generală din Vaşcău. Soţia era
angajată la o secţie financiară din Cluj, acolo unde
fiul lor era student. Arestat la Oradea pentru
ataşamentul la Biserica Română Unită. După
eliberare a funcţionat la diferite şcoli generale,
ultima fiind Gilău-Cluj. A repausat la 8 martie 1978,
fiind înmormântat în Cimitirul Central din Cluj de
către preoţii ortodocşi Simu şi Brânzaş.
Preotul-profesor Traian Tămaş
Acest material prefigurează doar o cercetare
mai vastă, cum merită atâţia membri din familia
Tămaş.
Bibliografie
Bota, Ion M., Contribuţii la istoria învăţământului românesc
în nord-vestul Transilvaniei, „Anuarul Marmaţia”, Baia Mare,
IV, 1978, p. 94.
Căluşer, Iudita, Liceul Român Unit de Fete. 1896-1948.
Monografie istorică, Oradea, 2011, p. 390.
Datcu, Iordan, Dicţionarul etnologilor români. Autori.
Publicaţii periodice. Instituţii. Mari colecţii. Bibliografii.
Cronologie, Bucureşti, 2006, p. 865.
Faur, Viorel, Listele bihorene de subscripţii pentru ajutorarea
ostaşilor români răniţi în Războiul de Independenţă (1877-
1878), în „Crisia”, Oradea, 1977, p. 384.
Faur, Viorel, Societatea de lectură din Oradea, 1852-1875
(studiu monografic), Oradea, 1978, p. 298.
Filipaşcu, Alexandru, Enciclopedia familiilor nobile
maramureşene de origine română, Cluj-Napoca, 2015, pp.
576-577.
Georgescu, Ioan, George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele
naţionale ale românilor transilvăneni, Oradea, 1935, p. 286.
Eseu
Lupta românilor din judeţul Satu Mare pentru făurirea Statului
naţional unitar român. Documente 1848 - 1918, Bucureşti,
1989, pp. 467, 488-489.
Lupta românilor din Ţara Silvaniei pentru drepturi politice şi
făurireastatului naţional unitar român (1905-1918), Cluj-
Napoca, 1985, pp. 57, 62.
Monografia comunei Holod, Marta, Doru, (coordonator);
Fazecaş, Gruia; Dărăban, Gheorghe; Moisa, Gabriel, Oradea,
2012, pp. 89-90, 110, 145, 182.
Mihoc, Blaga, Justiţie şi moralitate, Oradea, 2000, p. 293.
Oros, Simion, Almanahul dascălilor noştri. Viaţa şi activitatea
învăţătorilor din judeţul Sălaj, eşiţi la pensie şi a celor decedaţi
dela Unire (1919 - 1934), Zalău, 1936, p. 125.
Pavel, Constantin, Şcoalele din Beiuş. 1828-1928. Cu o privire
asupra trecutului Românilor din Bihor, Beiuş, 1928, pp. 253-
254.
Pop, Vasile S., Istoricul parohiei Cărăşeu, 1973, p. 4, (ms.).
Porumbăcean, Claudiu; Dulgău, Bujor, Oameni din Sătmar,
Satu Mare, 2000, pp. 221-222.
Popescu, Grigore N., Preoţimea română şi întregirea neamului
- temniţe şi lagăre, Bucureşti, 1940, pp. 250-251.
Puşcariu, Ioan cavaler de, Date istorice privitoare la familiile
6
)
Marturii culturale
nobile române, vol. I, Cluj-Napoca, 2003, p. 17.
Puşcariu, Ioan cavaler de, Date istorice privitoare la familiile
nobile române, vol. II, Cluj-Napoca, 2003, pp. 376-377.
Radu, Andrei, Mierea amintirilor, Arad, 2008, p. 101.
Răzureanu, Vasile, Istoricul parohiei Botiz, 1973, p. 4 (ms.).
Săvian, Alexandru, Istoricul parohiei Viile Satu Mare, 1973, p.
3 (ms.).
Sigmirean, Cornel, Istoria formării intelectualităţii româneşti
din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca,
2000, p. 350.
Stanca, Sebastian, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la
Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919), Cluj-
Napoca, 2015, pp. 220, 222.
Şematismul Veneratului Cler al Diecezei Române Unite de
Oradea-Mare pe anul 1934, Oradea, 1934, p. 220.
Tămaian, Petru, Istoria Seminarului şi a educaţiei clerului
diecezei române-unite de Oradea, Oradea, 1930, pp. 53, 57, 92.
Tomole, Ioan, Românii din Crişana, Sălaj şi Sătmar în luptele
naţional-electorale de la începutul secolului al XX-lea, Baia
Mare, 1999, pp. 137, 139.
Viman, Ioan Vasile, Lucăceni. Urmaşii lui Vasile Lucaciu -
schiţă monografică, Satu Mare, 2004, p. 91.

)
Marturii culturale
MUHI, Sándor (Alexandru) (n. 28 mai 1945, Satu
Mare) - grafician, profesor şi critic de artă. Fiul lui
Miklós (Nicolae) şi Erzsébet (Elisabeta). Copilăria şi-a
petrecut-o la Satu Mare. Studii primare: 1952-1955,
Satu Mare, Liceul Reformat (de băieţi), Kölcsey,
Liceul Industrial 5 în comunism; studii gimnaziale:
1955-1959, Satu Mare, Liceul Reformat (de băieţi
etc.); studii liceale: 1959-1963, Liceul Reformat (de
băieţi, după unire, din 1961 Liceul M. Eminescu, secţia
maghiară); studii superioare: 1963-1966, Institutul
Pedagogic Cluj, Facultatea de arte plastice; 1978-
1982, Institutul de arte plastice N. Grigorescu,
Bucureşti; Definitivat (1970), Grad didactic II (1975),
Grad didactic I (1984); alte studii: Pe lângă diploma de
profesor, sunt specialist în domeniul teoriei şi a criticii
de artă. Activitatea profesională: 1967-2011 profesor
de desen â; (1967-1968) Şc. Gen. Medieşu Aurit, jud.
Satu Mare; 1968-2008) Satu Mare, Şc. Generală nr. 10;
1990-1996, Liceul Pedagogic Satu Mare; 1992-1994,
Şcoala Postliceală Pedagogică; 1998-
2002, Şcoala postliceală de Turism Satu
Mare; 2001-2003, Universitatea
Oradea; 1998-2006, Universitatea Baia
Mare; 1999-2012, Universitatea Babeş-
Bolyai - extensia Satu Mare. Activitatea
socio-profesională: Sunt membru al
Uniunii Artiştilor Plastici din România,
secţia grafică, membru în conducerea
Filialei UAP Satu Mare; Membru a
Breslei „Barabás Miklós”; Membru în
colectivul de conducere a fundaţiei
Scriptor; Sunt membru în Consiliul
Științific al Uniunii Cadrelor Didactice Maghiare din
România; Am fost coordonator ştiinţific la
aproximativ 100 de lucrări de diplomă şi de grad
didactic întâi în domeniul specialităţii mele, scrise în
limba română şi maghiară; Colaborator permanent a
ziarelor şi revistelor (aici fac referiri la activităţi
momentane, pe parcursul carierei am colaborat cu zeci
de ziare, reviste şi edituri: Magiszter (Miercurea Ciuc,
metodică) Szamos (Satu Mare, cultural-artistică);
Szatmári Magyar Hírlap; Magyaroktatás.ro (Cluj-
Napoca, metodică); Cimbora (Sf. Gheorghe, revistă
metodică pt. copii) etc.,; Am participat la zeci de
conferinţe, simpozioane etc. Activitatea artistică: Din
1969 a organizat 20 de expoziţii personale în Satu
Mare, Carei, Bucureşti şi în diferite localităţi din
Ungaria; Din anul 1968 participă la toate expoziţiile
judeţene din Satu Mare, la expoziţiile din ţară şi de
peste hotare ale artiştilor sătmăreni, la bienalele
naţionale şi internaţionale de grafică. Din anul 1992
participă sistematic la activitatea şi expoziţiile taberei
internaţionale de creaţie plastică „Hejcei Műhely”
(Ungaria). Este autorul unor afişe, coperte de cărţi,
logouri etc. A ilustrat cu cicluri de lucrări o serie de
ziare şi reviste locale, centrale. Are lucrări în colecţiile
7
Fila de dictionar
)
,
muzeelor din Satu Mare, Carei, Cristuru Secuiesc etc.,
precum şi în diferite colecţii particulare din ţară şi de
peste hotare. Este autorul unor monografii, manuale,
albume, studii, cicluri de articole etc. Cărţi, CD-uri
apărute: Balla József (monografie, Editura Kriterion,
Bucureşti, 1985); Portrete sătmărene (Satu Mare,
1994); Sătmarul vechi (Satu Mare, 1995); Scrie în
ziar…(Satu Mare, Ed. Identitas, 2000); Să desenăm
împreună (Îndreptar metodic pentru învăţătoare şi
educatoare. Universitatea Babeş-Bolyai, Colegiul
Pedagogic Satu Mare, 2000); Bisericile romano-
catolice din Satu Mare (album, Episcopia Romano-
Catolică din Satu Mare, Cluj, 2000); Satu Mare
(Ghidul oraşului, manual pentru Şcoala Postliceală de
Turism, Satu Mare, 2001, ediţia a II-a, 2003.) ;
Bisericile din Carei şi împrejurimi (album, Episcopia
Romano-Catolică din Satu Mare, Cluj, 2002); Viaţa
artistică la Satu Mare (monografie, Satu Mare, 2004);
Nyíregyháza-Szatmárnémeti, Satu Mare-Nyíregyháza
(Nyíregyháza, Grafit Nyomda „R” Kft.
( 2 0 0 4 ) ; É p í t é s z e t S z a t m á ro n -
Arhitectură la Satu Mare (Hírlap
Könyvek, 2008, Satu Mare);
Rajztanítás, kézművesség - Predarea
desenului şi a abilităţii practice (DVD),
Universitatea Babeş-Bolyai, extensia
Satu Mare. 20 éves a Hejcei Nemzetközi
Alkotótábor - 20 de ani de la infiinţarea
Taberei de creaţie Internaţională Hejce
(album şi CD, 2010), Szatmári szobrok,
emléktáblák - Statui şi plăci
comemorative în Satu Mare (Hírlap
Könyvek, 2010. Szatmárnémeti); Muhi Sándor,
(Europrint, Satu Mare, 2011). Recunoaşteri
profesionale: Am obţinut mai multe premii de
caricatură în anii şaptezeci, optzeci; Premiul Asociaţiei
Szent-Györgyi Albert (1994, Satu Mare); Bursa
fundaţiei Collegium Transsylvanicum (1994, 1995,
Cluj-Napoca); Premiul „Ezüstgyopár”(2003)
Uniunea Cadrelor Didactice Maghiare din România,
pentru intreaga activitate pedagogică; Premiul
„Apáczai” (2004), Uniunea Cadrelor Didactice
Maghiare din România, pentru activitate ştiinţifică,
cărţi publicate; Premiul Scheffler János (2004),
Episcopia Romano-Catolică, Satu Mare, pentru
activitatea ştiinţifică; Diploma Gh. Lazăr, clasa a I-a,
Ministerul Învăţământului (2007), prin concurs, pt.
activitatea didactică; Din anul 2008 este membru de
onoare al Taberei de Creaţie Plastică „Hejcei Műhely”;
Din 2010 este cetăţean de onoare a localităţii Hejce
(Ungaria); În anul 2010 obţine gradaţia de argint a
Premiului „Apáczai” pentru activitatea ştiinţifică,
publicaţii. În anul 2011 obţine diploma şi emblema
jubiliară a Uniunii Cadrelor Didactice Maghiare din
România.
Eseu
O dată de referinţă din istoria Sătmarului -
13 decemrie 1936
Claudiu PORUMBĂCEAN
Ziua de 13 decembrie 1936 a
rămas înscrisă în istoria Sătmarului pentru
eternitate. Este ziua în care a fost
inaugurat Palatul Prefecturii din Satu
Mare şi s-a dezvelit monumentala statuie a
dr. Vasile Lucaciu, simbolul mişcării
naţionale a românilor transilvăneni.
Ideea ridicării unei statui dedicate
memoriei sale în centrul oraşului Satu
Mare - unde şi-a desfășurat mare parte a
activităţii - a apărut imediat după moartea sa (29
noiembrie 1922). Această iniţiativă s-a materializat
în 1927, când conducerea judeţului şi a oraşului a
propus înfiinţarea unei comisii pentru realizarea
statuii. Ideea a fost acceptată şi sprijinită de Octavian
Goga, ministrul de interne al României la momentul
respectiv. La 16 mai 1927 s-a constituit oficial
„Societatea Monumentului Vasile Lucaciu” cu
scopul de a strânge fondurile necesare pentru
realizarea statuii. Marele respect faţă de „părintele”
Lucaciu reiese şi din faptul că din comisie a făcut
parte elita societăţii din toată ţara: Octavian Goga, ca
preşedinte de onoare al societăţii, I. C. Barbu,
Augustin Ferenţiu şi Octavian Pop din partea
judeţului şi oraşului Satu Mare ca membri executivi
8
)
Marturii culturale
„Niciodată nu i-a fost dat Satului-Mare,
dela Unire încoace, să trăiască mai sărbătoreşti
1
clipe ca acele din 13 Decembrie 1936” .
ai societăţii, Aurel Popp ca referent artistic
al statuii. Membrii familiei Lucaciu,
precum şi episcopii Iuliu Hossu şi Valeriu
Traian Ferenţiu au făcut şi ei parte din
comisie.
Concursul pentru realizarea
statuii, iniţiat în anul 1935, a fost câştigat
de sculptorul Corneliu Medrea. Statuia a
fort turnată la Bucureşti în fabrica Malaxa.
Statuia, înaltă de 4,5 metri îl reprezintă pe
Lucaciu cu crucea într-o mână şi cu a o
copie a Memorandumului din 1894 în
cealaltă. Basorelieful de pe soclul statuii,
reprezentând lupta unui soldat roman cu balaurul,
simbolizează lupta dusă de Lucaciu pentru
drepturile românilor transilvăneni.
În ceea ce priveşte Palatul Prefecturii,
anticipându-se mutarea reşedinţei judeţului de la
Carei la Satu Mare (via Baia Mare), în anul 1925 s-a
deschis problema alocării unui edificiu
corespunzător nevoilor administrative pentru buna
funcţionare a serviciilor judeţene. Au existat mai
multe variante luate în calcul precum construcţia
unei clădiri noi, posibilitatea închirierii temporare a
unui sediu adecvat, sau un schimb de imobile.
Acest statut de provizorat a durat mai bine de
11 ani, problema fiind rezolvată prin construirea
unui nou sediu al Prefecturii la Satu Mare, clădirea
fiind cunoscută sub numele de Palatul Prefecturii
sau Palatul Administrativ al judeţului Satu Mare,
clădirea actuală a Muzeului Judeţean de pe
bulevardul Vasile Lucaciu nr. 21 (fostă Regele
Ferdinand la momentul construcţiei).
La licitaţia organizată la 1 februarie 1935 s-
au înscris şapte competitori, oferta câştigătoare
privind partea de construcţie aparţinând arhitectului
Gheorghe Liteanu. Oferta a fost validată şi de
Oficiul Central de Licitaţii, astfel că, în aceeaşi zi,
Comisia interimară a judeţului a încheiat contractul
pentru construirea Palatului Prefecturii cu suma de
8.407.647 lei, iar la 11 februarie 1935 s-a predat
şantierul în vederea începerii lucrărilor.
Piatra de temelie a Palatului Administrativ a
 Eseu
)
Marturii culturale
fost sfinţită în data de 20 iulie 1935, concomitent cu oficiali4. După cuvintele de salut din partea
2
cea a Casei Naţionale , în prezenţa ministrului de oficialilor sătmăreni, întreaga delegaţie a pornit pe
justiţiei dr. Valer Pop (care era şi preşedintele jos din gară spre Palatul Prefecturii pentru
organizaţiei judeţene a PNL) şi a subsecretarului de ceremonia de inaugurare a celei mai impunătoare
stat de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, construcţii civile din Transilvania interbelică.
Cancicov. În urma modificărilor survenite pe Arhitectul Victor Smigelschi, cel care a coordonat
parcursul construcţiei, costul final al Palatului întreaga lucrare executată de Gheorghe Liteanu, a
Prefecturii, inclusiv utilităţi şi mobilier, s-a ridicat la rostit o scurtă alocuţiune şi a predat cheile Palatului
suma de 14.996.318 lei3. vicepremierului Ioan Inculeţ. Adresându-se apoi
Arhitectura acestei clădiri este realizată în prefectului Octavian Ardelean, Smigelschi afirma:
maniera şcolii româneşti de arhitectură specifică „Primeşte aceste chei în numele simţului dreptăţii şi
anilor '40, după planurile şi indicaţiile celebrului în numele sufletului românesc”.
arhitect Gheorghe Liteanu, după cum am prezentat
anterior. Se remarcă, la acest edificiu cu două nivele,
linia dreaptă ce alternează cu arcurile semicirculare
ale ferestrelor clădirii care articulează cele două
faţade (bulevardul Vasile Lucaciu, respectiv Calea
Traian). Monumentalitatea clădirii este accentuată
de un număr de cinci coloane adosate faţadei
principale.

Prefectul a susţinut în faţa mulţimii adunate

un emoţionant discurs, din care amintim:
„… Oraşul, neavând însă un edificiu potrivit
(pentru Prefectură, n.n.), în anul 1935 se începe
construirea actualului palat. Planurile sunt
întocmite de tânărul şi valorosul arhitect Victor
Smigelschi, care reuşeşte să îmbine într-o perfectă
armonie puritatea liniilor sobre cu măreţia
Arhitectura prezintă unele elemente de meridională arhitectonică. Lucrările au fost
inspiraţie mediteraneană, stil care s-a bucurat de o executate de întreprinderea Liteanu, cu
mare popularitate în Bucureştiul interbelic. Se poate conştiinciozitate şi multă competinţă tehnică”.
remarca în acest sens turnul rectangular de colţ şi Aminteşte că întreaga sumă de aproape 15.000.000
ferestrele semicirculare ale faţadei principale, lei a trebuit suportată în întregime de administraţia
despărţite de perechi de colonete subţiri, elegante.
Serbările pregătite pentru ziua de 13
decembrie au fost pe măsura evenimentelor. În
40
dimineaţa zilei de 13 decembrie, la ora 8 , a sosit în
gara din Satu Mare trenul special cu reprezentanţii
guvernului, ai parlamentului şi ai altor instituţii de
cultură, fiind întâmpinaţi de oficialităţile locale, în
frunte cu prefectul judeţului şi primarul
municipiului Satu Mare. Putem aminti participarea
vicepreşedintelui Consiliului de miniştri - Ioan
Inculeţ, Valer Pop - ministrul industriei şi
comerţului, Matei Vasiliu - vicepreşedintele
Senatului, Petre Gheaţă - vicepreşedintele Camerei
Deputaţilor, deputaţi şi senatori, prefecţi şi alţi

9
Eseu
judeţului Satu Mare. „A fost o grea încercare a
puterilor noastre fragede. Am reuşit datorită
devotamentului colaboratorilor, contribuţiei de
jertfă a funcţionarilor şi înţelegerii frăţească a
conducerii Primăriei. Noul Palat al Judeţului, a
cărui inaugurare o serbăm azi în prezenţa
Domniilor Voastre, este o strălucită afirmare a
stăpânirii româneşti. Este o dovadă a superiorităţii
spiritului românesc ce justifică îndeajuns dreptul
nostru asupra acestui pământ. În scurt timp, am
realizat opere de necontestată valoare civilizatoare,
pentru care alte naţiuni necesitau secole… În acest
edificiu vom adăposti măreţ şi sobru autoritatea
Statului şi dreptatea cetăţenească… Să dea
Judecătorul suprem al destinelor popoarelor, ca aşa
să fie!5”.
După sfinţirea Palatului administrativ,
mulţimea prezentă s-a îndreptat spre Piaţa Brătianu.
În mijlocul Parcului Carol al II-lea, „acoperită de un
superb tricolor, se înălţa maiestuos statuia marelui
luptător naţional dr. Vasile Lucaciu, care predomina
prin înălţimea şi proporţiile ei orizontul parcului de
un aspect feeric de sărbătoare. Ghirlande de brad,
decorate cu steaguri tricolore, completau
frumuseţea naturală a acestui parc, menit să
primească pe cele mai reprezentative figuri ale
ţării”.
La 9 august 1936, în cadrul unei festivităţi
solemne, s-a depus la baza soclului statuii pământ
adus din toate ţinuturile ţării, simbolizând unitatea
teritorială a poporului român şi faptul că Vasile
Lucaciu nu e doar al sătmărenilor, ci al întregii
Românii, monumentul său având la temelie întreg
pământul ţării. A fost adus pământ din cele mai
semnificative locuri ale istoriei noastre: de la Baia
(Moldova), Adamclisi, Călugăreni, Suceava,
Rovine, Tapae, Hotin şi nu în ultimul rând, Şişeşti.
La baza monumentului s-a depus un
pergament pentru posteritate, cu următorul text:
10
)
Marturii culturale
„Sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Carol al II-
lea, fiind prim ministru al ţării Gheorghe Tătărescu,
prefect al judeţului dr. Octavian Ardelean, iar
primar al municipiului dr. Ştefan Benea, prin
osârdia prefectului judeţului şi prin contribuţia
cetăţenilor conştienţi ai acestui ţinut, s-a ridicat, în
oraşul Satu Mare, statuea lui Vasile Lucaciu, Leul
dela Şişeşti, pentru a eterniza memoria acestui mare
luptător şi martir care a activat în aceste părţi
pentru idealurile naţionale ale neamului, cărora şi-
a jertfit întreaga sa viaţă şi rămâne generaţiilor
viitoare pildă vrednică de urmat. Drept simbol al
unităţii noastre naţionale şi teritoriale pentru care a
luptat Vasile Lucaciu şi care unitate, astăzi din
voinţa lui Dumnezeu şi prin vitejia soldatului român,
s-a înfăptuit pentru vecie, s-a aşezat la bazele statuei
pământ adus din toate provinciile româneşti după ce
mai înainte s-a săvârşit serviciul divin în prezenţa
tuturor autorităţilor civile şi militare din Satu Mare,
astăzi 9 august 1936”.
Ceremoniile au fost de a-dreptul grandioase:
Au susţinut discursuri oficialităţi şi invitaţi, episcopi
şi preoţi greco-catolici şi ortodocşi, în prezenţa
mulţimii venită din toate colţurile Transilvaniei sau
din alte regiuni ale ţării pentru a fi prezenţi la marele
eveniment. A urmat apoi o grandioasă defilare şi
spectacole folclorice şi corale de excepţie, mai ales
ale Asociaţiei Corurilor Ţărăneşti din judeţul Satu
Mare sau ale Reuniunii de Muzică şi Cântări „Vasile
Lucaciu”, conduse de dirijorul Adrian Demian. De
altfel, întreaga festivitate a fost difuzată de posturile
de radio din ţară. Festivităţile au continuat cu un
banchet în sala festivă a Hotelului „Dacia”, la care au
participat peste 400 de persoane, iar la Teatrul
„Nottara” din Satu Mare a avut loc şedinţa solemnă a
Ligii Antirevizioniste Române şi a Femeilor
române, iar seara, în aceeaşi locaţie, a avut loc un
festival artistic de excepţie.

)
Marturii culturale
La orele 12 noaptea trenul ministerial,
împreună cu înalţii oaspeţi şi delegaţi, a părăsit
gara Satu Mare, ducând cu sine spre toate colţurile
ţării mândria văzută a românismului viu şi puternic
din ţinuturile Sătmărene. Iar din oraş, pe toate
drumurile, se scurgeau spre vetrele lor nesfârşite
cete de Români, ducând în sufletele lor mirajul
acestei măreţe şi neuitate zile, ca apoi, în
seninătatea serilor de iarnă, să renască legenda
vieţii aceluia, care ca o stâncă de hotar măreţ şi
înfruntător, va sta de acum în vecii vecilor neclintită
straje al dreptului de stăpânire a acestui pământ
strămoşesc”6.
Presa vremii a surprins a alocat spaţii
importate acestor evenimente. În articolul
„Grandioasele manifestațiuni naționale din ziua de
13 decembrie la Satu Mare. Inaugurarea noului
palat al prefecturii. Desvelirea statuei marelui
luptător Dr. Vasile Lucaciu. Ședința solemnă a
L.A.R. și a femeilor române”, „Gazeta Sătmarului”
nota7:
„Splendidă și emoționantă până la lacrimi a
fost ziua de 13 decemvrie 1936. Nu numai
semnificația și simbolul sfânt ce se leagă de această
dată eternizată în istoria națională și culturală a
Sătmarului, a aureolat splendoarea zilei de azi, ci și
însăși natura participând la sărbătoarea noastră a
întins diademele sale fermecătoare de Maiu pe
fruntea dalbă a dimineții de 13 decembrie.
Împodobit într-o inspirată combinație de
steaguri tricolore și cetine de brad, Sătmarul a fost
îmbrățișat cu duioșie de natură, care i-a ascultat în
lungul timpurilor durerea și necazurile.
A fost o zi în care sufletele și natura au
contribuit din belșug la ridicarea nivelului somptuos
al festivităților. Și acestui decor feeric, cei cinci mii
de participanți, i-au imprimat un suflet divin întregii
zile de 13 decembrie deasupra căruia Vasile
Lucaciu, eternizat în bronzul eroismului, expunea
dârzenia și demnitatea de părinte sufletesc și
apostol al românismului.
Din cele cinci județe ardelene, care ascund
martiriul veșnicului titan al românismului, i-au sosit
prinosuri de omagiu memoriei sale pilduitoare, iar
11
Eseu
în jurul bronzului simbolic s-au depus jerbele
recunoștinței.
În văzduhul plin de spiritele martirului și al
fastuozității tumultul escadrilei de avioane, dădea
cuvântului omagiu rostit în fața statuii o puternică
intensitate de evocare a măreției trecutului, pe care
Leul de la Șișești l-a pătruns uriașul său suflet de
părinte și român.
Un stol de porumbei albi duceau în
îndepărtarea albastră legământul sfânt, pe care
posteritatea l-a făcut la temelia unui simbol de
demnitate și luptă națională.
La 21 august 1937, soseşte la Satu Mare
primul ministru al României, Gheorghe Tătărescu.
Acesta vizitează obiective de interes major realizate
la Satu Mare (noul Palat al Prefecturii, statuia lui
Vasile Lucaciu, Casa Naţională etc, fiind pe deplin
mulţumit de munca depusă de autorităţile
municipiului şi judeţului Satu Mare, adresând
8
felicitări pentru cele văzute aici . Ajuns în faţa statuii
dr. Vasile Lucaciu, vădit emoţionat, aceste afirmă:
„ce mult regret că n-am putut lua parte la
înălţătoarea serbare a dezvelirii acestei statui. Este
una dintre cele mai frumoase statui cu care se poate
mândri Ţara Românească”.
Note:
1
*** În serviciul patriei 1933-1937. Dare de seamă
asupra realizărilor înfăptuite în judeţul Satu-Mare, Satu-
Mare, 1937, p. 304.
2
„Gazeta Sătmarului”, Satu-Mare, nr. 147, 28 iulie 1935.
3
*** În serviciul patriei, p. 155.
4
„Gazeta Sătmarului”, nr. 173, anul IX, din 25 decembrie
1936.
5
*** În serviciul patriei, p. 306-307.
6
Ibidem, p. 320.
7
„Gazeta Sătmarului”, nr. 173, anul IX, din 25 decembrie
1936.
8
Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, Caietele
liberale sătmărene II, Ştefan Benea (1889-1961), Cluj-
Napoca, Editura Argonaut, 2014, p. 125
Eseu
Barna János, unul dintre prietenii maghiari
din Sătmar ai lui Octavian Goga
Marta CORDEA
Viorel CÂMPEAN
Nebănuit de multe legături de prietenie au
existat între Octavian Goga şi personalităţi
sătmărene. Desigur, ne gândim în primul rând la
poetul reprezentativ al poporului maghiar, Ady
Endre, care a văzut lumina zilei în Mecenţiu
(localitate sătmăreană care azi îi poartă numele). O
legătură de lungă durată şi cu implicaţii puternice,
atât pe plan familial cât şi politic, a existat între
Octavian Goga şi fraţii Eugen Pavel şi Ilie Carol
1
Barbul . Aprecierea de care se bucura Goga încă din
timpul vieţii în ţinutul Sătmarului, şi pe tărâm şcolar,
este dovedită de faptul că începând cu anul 1925
societatea de lectură a elevilor de la Şcoala
Comercială Satu Mare a primit denumirea de
„Poetul Octavian Goga”2.
Publicăm acum un document deosebit de
important pentru istoria literară a meleagurilor
sătmărene, anume o scrisoare a unui intelectual
maghiar, Barna János, care de asemenea se
constituie într-o dovadă a relaţiilor de prietenie a lui
Octavian Goga cu sătmărenii.
Traducătorul, istoricul literar şi de teatru,
Nyermeghi Barna János (n. 15 noiembrie 1880 la
Budapesta - m. 14 noiembrie 1934 la Budapesta)
provenea dintr-o familie nobiliară, un strămoş
primind calitatea de nobil de la Bethlen Gábor în
1618.
Mama sa era sora mai mică a vice-comitelui de
3
Csanád, Meskó Sándor . A avut doi unchi, amândoi
membri ai Academiei Maghiare de Ştiinţe
(menţionaţi şi în celebrele volume redactate de
Révai4). Primul dintre cei doi a fost Barna Ignác (n.
în 1822 la Carei - m. 1894), medic stomatolog,
profesor particular la Universitatea din Pesta la
catedra de stomatologie. A luat parte la Revoluţia din
1848 ca medic; în afara unor poezii şi a unor lucrări
de specialitate (de stomatologie, dar şi despre
cultura viţei de vie), a făcut traduceri din Horatius,
Juvenal, Vergilius, Persius, a tradus Eneida lui
Vergilius şi a întocmit o lucrare despre satirele
5
romanilor , fiind primit pentru traducerile sale ca
membru corespondent al Academiei Maghiare
începând cu anul 1876. Celălalt unchi, Barna
Ferdinánd (n. în 1825 tot la Carei - m. 1895), a fost
lingvist, lucrând în calitate de custode al bibliotecii
12
)
Marturii culturale
Muzeului Naţional din Ungaria; s-a specializat în
cercetări fino-ugrice, devenind membru
corespondent al Academiei Maghiare în 18686.
Ferdinánd a fost voluntar în Revoluţia din 1848, apoi
şi-a desfăşurat activitatea ca avocat la Carei şi Satu
7
Mare .
Blazonul familiei Barna, cuprindea un lup, în a
cărui labă dreaptă strălucea o sabie, iar în laba stângă
trei spice de grâu; pe gâtul lupului, drept zgardă, o
8
coroană de aur .
Barna János a urmat liceul la Szeged, Sibiu şi
Szarvas, obţinând diploma de profesor de liceu şi
doctor în filosofie la Universitatea de Ştiinţe din
Budapesta în 1906.
Din anul absolvirii a fost profesor ordinar la
Liceul Romano-Catolic Regesc din Satu Mare, apoi
din 1912 predă pentru un an la Liceul Comercial din
Satu Mare. La izbucnirea Primului Război Mondial
a luat parte în Spania la un curs internaţional de
economie. În timp ce se întorcea acasă, a fost reţinut
de francezi (1914-1919), reuşind să se întoarcă acasă
abia în 1919, când şi-a reluat activitatea de profesor
tot la Satu Mare (1919-1924). Din 1924 se mută în
Ungaria, fiind profesor ordinar la Şcoala Comercială
Orăşenească Návay Lajos din Macău (1924-1925),
apoi director la acest liceu (1925-1929) şi, în cele din
urmă, profesor ordinar la Şcoala Superioară de
Comerţ din Budapesta (1929-1934).
În calitate de istoric literar s-a preocupat în
primul rând de literatura secolului al XIX-lea şi de
literatura maghiară contemporană, de opera lui
Reviczky Gyula, în special. A tradus din poeţii
spanioli şi francezi. A avut şi preocupări în domeniul
genealogiei, alcătuind un volum dedicat familiilor
nobile din comitatul Csanád şi a scris o monografie
despre trecutul familiei sale, familia nyermeghi
Barna.
Sunt considerate importante şi lucrările sale
care tratează istoricul teatrului din provincie
(Gyöngyös, Makó, Nyíregyháza etc.); a editat

)
Marturii culturale
jurnalul lui Balogh István, corespondenţa dnei
Kántor Engelhardt Anna.
A fost o vreme angajat în funcţia de redactor al
Bibliotecii din Comitatul Csanád (1926-1929). A
publicat numeroase editoriale, articole literare şi
traduceri în periodicele: „Kultura” (1911-1912),
„Heti Szemle” (1912-1913), „Katholikus Élet”
(1920-1924), „Rendkívüli Ujság” (1922-1924),
„Fáklya” din Arad (1923) şi „Pásztortűz” (1923)9.
10
Dintre numeroasele lui volume , multe apărute
în ediții bibliofile (imprimate pe hârtie de calitate,
într-un număr restrâns de exemplare), opt sunt
tipărite la tipografii din Satu Mare (Weisz Sándor,
Pázmány-Sajtó, Szabadsajtó, Gutenberg), iar la
Biblioteca Judeţeană Satu Mare se păstrează nouă
volume (Francia lirikusok, 1912, Gustavo Adolfo
Becquer költeményei, 1914 - două exemplare la
Biblioteca Judeţeană Satu Mare, Doloras, 1923 - trei
exemplare în colecția sătmăreană, Versek, 1925,
tipărit în 100 exemplare, cel aflat la Biblioteca
Judeţeană Satu Mare fiind al patrulea exemplar, cu o
dedicaţie către Szatmáry Géza, Li-Tai-Po versei,
1925, tot un exemplar bibliofil, din care s-au
imprimat 15 exemplare pe hârtie cretată, prevăzute
cu semnătura traducătorului, exemplarul de la Satu
Mare fiind cu o dedicație tot către prietenul
Szatmáry Géza, Spanyol lírai költészet, 1928, al 91-
lea exemplar din cele 100 numerotate, cu o dedicație
către sora Sigismunda). Potrivit semnalelor
editoriale aflate pe volume, reiese că unele dintre
acestea s-au epuizat foarte rapid, de pildă volumul de
poezii erotice sau volumul lui Adolfo Gustavo
Becquer. Poeziile erotice le-a publicat sub
11
pseudonimul spaniol, Juan de Pardo .
În colecţiile Bibliotecii Judeţene Satu Mare se
păstrează şi volume care au aparţinut lui Barna
János, de pildă două lucrări semnate de către
Nadányi Zoltán şi Kerényi Frigyes.
În articolele referitoare la teatru, publicate la
Macău, există referiri la Transilvania. Cu valoare de
izvor istoric este considerată lucrarea intitulată
13
Eseu
Hollósy Kornélia és a kolozsvári dalszíntársulat
bukaresti vendégjátékai (Makó 1932) [Hollósy
Kornélia şi turneul trupei de teatru muzical din Cluj
12
la Bucureşti]. A folosit şi pseudonimul Detre .
Vo l u m u l N e m e s c s a l á d o k
Csanádvármegyében, scris împreună cu Sümeghy
Dezső, conţine date despre 357 de familii. S-au
ocupat de acele familii cărora le-au fost conferite
titluri de nobilitate, de familiile care n-au putut să-şi
dovedească nobilitatea, astfel n-au fost declarate
nobile, dar s-au bucurat de drepturile nobililor.
Lucrarea aduce completări despre 73 de familii care
nu apar în lucrarea lui Nagy Iván; 67 de familii care
în conscripţia nobililor din 1854-55 nu figurează.
Din cele 22 de familii presupus nobile, doar 3 sunt
din acelea care nu figurează nici la Nagy Iván, nici în
13
conscripţia din 1754-55 .
Barna János era un bun cunoscător al limbii
române, având pregătite pentru tipar mai multe
traduceri ale „sărmanului” Eminescu. Îi scrie
„poetului pătimirii noastre” pentru că dorea să facă
câteva traduceri şi din opera poetului născut la
Răşinari. Se sprijinea de data aceasta pe ajutorul
preotului greco-catolic Titus Demian, şi el profesor
la Liceul Catolic Regesc din Satu Mare, căruia îi
schiţăm în cele ce urmează un scurt portret.
Pe numele întreg Titus Celestin Demian, era fiu
al preotului greco-catolic, prof. Atanasie Demian, şi
14
acesta tot fiu de preot . S-a născut în 1880 la Gherla,
unde tatăl său era pe atunci profesor la Preparandie.
S-a căsătorit cu Ghizela Valeria Szilvaşi în 1903,
când a şi fost hirotonit. După hirotonire a funcţionat
puţină vreme în calitate de capelan al tatălui său la
Negreşti, apoi a asigurat interimatul la Baia Sprie.
Din 1905 până în 1907 Titus Demian a slujit la
Lechinţa. Între anii 1909-1918, a fost profesor de
religie la Liceul Romano-Catolic Regesc din Satu
Mare. A avut mult de suferit în această perioadă,
îndeosebi după 1913, „şicanele neumane”
determinând pe un obiectiv ziarist de la „Szamos”
să-i ia apărarea în 1917, cerând respectarea legilor,
pretinzând dreptatea părintelui Titus Celestin. Dar,
şi-a asigurat prietenia unui coleg român de la această
instituţie şcolară, nimeni altul decât artistul plastic
Aurel Popp, care i-a realizat un reuşit ex-libris15;
materialul nostru demonstrează însă şi legătura cel
puţin de amiciţie cu un coleg maghiar, Barna János.
Ex-librisul şi simpla sa proprietate asupra unei cărţi
precum Diplome maramureşene din secolul XIV şi
XV adunate şi comentate prin Ioan Mihalyi de Apşa,
apărută în 1900 la Sighet ne dezvăluie şi o altă latură
a părintelui Titus Celestin, de cercetat în viitor,
bibliofilia. Între, cel puţin, 1925-1930, a fost paroh
la Vişeu de Jos, fiind şi notar al districtului Vişeu.
Eseu
Din 1930 până în 1938, cel puţin, a slujit ca paroh la
Trip şi în filia Bixad-Băi, fiind şi asesor supleant al
districtului de care aparţinea acum, Ţara Oaşului. În
1932 a rămas văduv. El a repausat în 1951 şi este
înmormântat la Satu Mare16.
Apropierea lui Barna János de colegii români
este evidentă şi după 1 Decembrie 1918. Astfel, în 21
iunie 1922 s-a ajuns la un acord în privinţa înfiinţării
Asociaţiei scriitorilor şi artiştilor româno-maghiari
la Satu Mare. Din comitetul provizoriu făceau parte:
primarul [Alexandru] Ferenţiu (preşedinte) iar
secretari au fost aleşi Barna János şi Anton
17
Davidescu . Întâlnirea a fost mijlocită de prezenţa
poetului orădean Keresztury Sándor18.
Rândurile expediate către Octavian Goga, din
care aflăm că încă din studenţie Barna János
cunoştea lirica eminesciană, dar şi faptul că la un
moment dat, în preajma izbucnirii primei
conflagraţii mondiale, oamenii de litere români şi
maghiari din Sătmar căutau să creeze punţi pentru
mai buna cunoaştere reciprocă, demonstrează că
literatura autentică nu poate fi îngrădită de interesele
politice de moment.
Anexa 1. Scrisoarea lui Barna János către
Octavian Goga
János Barna
Kedves Barátom!
Egy irodalmi vállalkozáshoz kérem
segítségedet és engedelmedet. Egy jó barátommal,
Demian Titus gör. Kat. Pappal le akarunk kettesben
fordítani egy kötetre való költeményt románból. Két
poétát akarunk megszólaltatni magyarul. Az egyik a
szerencsétlen végű Eminescu volna, a másik pedig
Te.
Azért ha nincs ellenedre a társaság és a
14
)
Marturii culturale
környezet, add beleegyezésedet a fordításhoz és
lennél szíves elküldeni megjelent verses köteteidet
nekem. Eminescué már birtokunkban van.
Eminescuról, emlékszem diák koromban olvastam
egy életrajzot, de nem tudom a szerző cimét, hogy
megszerezhessem a kötetet. Ha jól emlékszem,
Cristeának hí[vt]ák a szerzőt. Szeretném, ha
megírnád a könyv pontos címét és hogy hol lehetne
megkapni. Viszonzásul könyvedért fogadd tőllem
ezt a pár kis füzetet.
Válaszodat min[n]él előbb várom.
Anyósod és kedves feleséged Őnnagyságának
add át kézcsókomat. Téged pedig üdvözöl sokszor
régi barátod,
Dr. Barna János, tanár
Szatmár, 1912, okt. 16
Hyeronymi u. 6 sz. I em.
Feleségem üdvözletét is kérlek tolmácsoldd a
hölgyeknek.
[Traducere:]
Drag prieten! Solicit ajutorul şi permisiunea ta
la o încercare literară. Împreună cu un bun prieten,
Demian Titus, preot greco-catolic, vrem să traducem
din limba română câteva poezii care ar alcătui un
volum. Dorim ca să dăm grai în ungureşte la doi
poeţi. Unul din ei ar fi Mihai Eminescu care s-a
sfârşit aşa de tragic şi celălalt ai fi tu.
Dacă nu ai nimic de obiectat şi nu-ţi displace
compania, te rog să-ţi dai consimţământul pentru
traducere şi, fii amabil, trimite-mi volumele tale de
poezii apărute până acum. Cele ale lui Eminescu le
posedăm deja. Îmi aduc aminte că în timpul
studenţiei am citit o biografie a lui Eminescu, dar nu
cunosc adresa autorului pentru a-mi procura cartea.
Dacă îmi aduc aminte bine, autorul cărţii se numea
Cristea19. M-aş bucura dacă ai putea să-mi comunici
titlul exact al cărţii şi unde aş putea s-o găsesc.
Ca recompensă, primeşte din partea mea aceste
broşuri.
Aştept cu nerăbdare răspunsul tău.
Soacrei20 şi soţiei tale transmite sărutări de
mâini.
Te salută al tău vechi prieten,
Dr. Barna János,
Profesor
Satu Mare, 16 oct. 1912
Str. Hyeronymi, nr. 6, et. I

)
Marturii culturale
Transmite doamnelor şi complimente din partea
soţiei.
Octavian Goga în corespondenţă.Documente
literare, [vol. II], ediţie îngrijită de Mihai Bordeianu
şi Ştefan Lemny, Bucureşti, Editura Minerva, 1983,
pp. 149-150.
Anexa 2. Principalele lucrări publicate de Barna
János
Árpádházi templomaink. [Bisericile noastre din
Árpádház] (Macău, 1902)
Baló Tasziló költeményei [Poeziile lui Baló
Ta s z i l ó ] . E d i t o r ş t i i n ţ i f i c . ( B p . , 1 9 1 0 )
Paul Verlaine. (Macău, 1911).
Reviczky Gyula vallásos költészete. [Poezia
religioasă a lui Reviczky Gyula] (Satu Mare, 1912).
Spanyol vasutakról. [Despre căile ferate
spaniole] (Satu Mare, 1912).
Nemes családok Csanád vármegyében. [Familii
nobile în comitatul Csanád]. [Volum redactat în
colaborare cu Sümeghy Dezső] (Macău, 1914).
A nyermeghi Barna család története. [Istoricul
familiei nyermeghi Barna] (Satu Mare, 1925).
A trubadúrok. [Trubadurii] (Macău, 1925).
Versek. Juan de Pardo. [Versuri, sub
pseudonimul Juan de Pardo] (Satu Mare, 1925).
Horváth Boldizsár összes költeményei.
[Operele complete ale lui Horváth Boldizsár]
[Editor ştiinţific] (Macău, 1927).
Makó és Csanád-Torontál vármegye fontosabb
községei. [Cele mai importante comune din
comitatul Makó şi Csanád-Torontál] (Macău, 1929)
[Redactor].
Szerencs és vidéke. [Szerencs şi împrejurimile]
[Redactor]. (Macău, 1931).
Francia lírikusok. [Lirici francezi] (Satu Mare,
1912).
Gustavo Adolfo Becker költeményei. [Poeziile
lui Gustavo Adolfo Becker] (Satu Mare, 1914).
de Campoamor, Ramon: Dolores. [Poezii] (Satu
Mare, 1923).
de Palau, Melchior: Spanyol koplák. [Poezii]
(Satu Mare, 1923).
Japán antológia. [Antologie japoneză] (Satu
Mare, 1924).
Li-Tai-Po versei. [Poeziile lui Li-Tai-Pe]
(Macău, 1925).
Valera, Juan: Pepita Jimenez (Macău, 1927).
Spanyol lírai költészet. [Poezia lirică spaniolă]
(Macău, 1928).
15
Eseu
Balogh István: Egy magyar színész életéből.
(Macău, 1925) [Balogh István: Din viaţa unui actor
21
maghiar] [Volum îngrijit şi editat de Barna János] .
Fejezetek a makói színészet múltjából.
[Capitole din istoricul artei dramatice din
Macău](Macău, 1928).
Balogh István naplója. [Jurnalul lui Balogh
István ] [Editor ştiinţific] (Macău, 1927).
A makói Hollósy Kornélia Színház története.
[Istoricul teatrului Hollósy Kornélia din Macău]
(Macău, 1929).
Blaha Lujza makói vendégjátéka.
[Reprezentaţia din turneul lui Blaha Lujza la Macău]
(Macău, 1930).
Makó színészete és irodalma. [Din arta
dramatică şi literatura din Macău] (Macău, 1930).
A Kelemen László emlékünnepély története.
[Istoricul serbării memoriale Kelemen László]
(Macău, 1930).
Kántorné levelei. [Scrisorile dnei Kántor]
[Editor ştiinţific] (Macău, 1931).
Nyíregyháza színészete, irodalma és sajtója.
[Teatrul, literatura şi presa din Nyíregyháza]
(Budapesta, 1931).
Hollósy Kornélia emlékalbum. [Album
memorial Hollósy Kornélia] [Redactor] (Macău,
1932).
A gyöngyösi színjátszás kezdetei. 1801-1839.
[Începuturile teatrului la Gyöngyös] (Gyöngyös,
1933).
A makói második színkör és a Színpártoló
Egyesület története. [Al doilea cerc de teatru de la
Macău şi Istoricul Asociaţiei de Protejare a teatrului]
(Macău, 1933).
A debreceni színészet első esztendeje. [Primul
an al teatrului din Debrecen] (Debrecen, 1934)22.
Note:
1
Viorel Câmpean, Marta Cordea, Eugen Pavel Barbul, un
bibliolog născut pe plaiuri sătmărene, în „Libraria. Studii
şi cercetări de bibliologie”, Târgu Mureş, Anuar XII,
2013, pp. 249-267.
2
Ioan Viman, Învăţământul secundar din părţile
sătmărene în perioada interbelică: 1919-1940, Satu
Mare, 2007, p. 290.
3
Kozák Péter, Pályakép, nevpont.hu, 2013,
http://www.nevpont.hu/view/653, accesat la 06.12.
2016, 5: 41.
4
Révai Nagy Lexikona, vol. 2, Budapest, 1911, p. 625.
5
Szinnyei József, Magyar írók élete és munkái, vol. I,
Budapest, 1891, col. 595.
Eseu

6
Terebess Ázsia E-Tár, SATU-MARE - SZATMÁR,
1924, http://terebess.hu/ keletkultinfo/jantologia.html,
accesat la 06.12. 2016.
7
Szinnyei József,op. cit., col. 593-595.
8
Nagy Iván, Magyarország családai czimerekkel és
nemzékrendi táblákkal, Pest, 1857, p. 202.
9
Kozák Péter, Pályakép, nevpont.hu, 2013,
http://www.nevpont.hu/view/653, accesat la 06.12.
2016.
10
Vezi Anexa 2.
11
ROMÁNIAI MAGYAR IRODALMI LEXIKON,
http://mek.oszk.hu/03600/03628/html/b.htm, 6 XII
2016.
12
Terebess Ázsia E-Tár, SATU-MARE - SZATMÁR,
1924, http://terebess.hu/keletkultinfo/ jantologia.html,
accesat la 06.12. 2016.
13
http://wikivisually.com/langhu/wiki/Barna_J%C3%A
1nos_(m%C5%B1vel%C5%91d%C3%A9st%C3%B6r
t%C3%A9n%C3%A9sz), 6.12.2016.
14
Pentru amănunte despre această familie a se vedea,
Viorel Câmpean, Familia Demian – noi contribuţii
documentare, în „Satu Mare. Studii şi comunicări”. Seria
istorie-etnografie-artă, Satu Mare, XXIX/II, 2013, pp.
59-68.
15
Mulţumim şi pe această cale domnului dr. Viorel
Ciubotă, care ne-a semnalat existenţa şi ne-a pus la
dispoziţie imaginea acestui ex-libris.
16
Horia I. Gheorghiţă, Satu Mare.Oameni şi fapte, Satu
Mare, 1935, p. 179; Istoricul parohiei Trip, întocmit de pr.
Ştefan Cudan, 1968, p. 3.
17
Anton Davidescu, învăţător, s-a născut în 1891 la
Alexandria. Din numeroasele colaborări publicistice,
amintim: „Cuvântul”, „Muguri” (Turnu Măgurele),
)
Marturii culturale
„Lumina poporului” (Roşiorii de Vede), „România
Nouă”, „Viforul” (Alexandria), „Dimineaţa”, „Ziarul
ştiinţelor şi călătoriilor”, „Lumea nouă”, „Noul veac”,
„Universul”, „Dacia”, „Almanahul presei româneşti”. La
Satu Mare a venit la începutul anului 1920 şi a lucrat ca
profesor şi ziarist, fiind redactor-responsabil la „Satu
Mare”. În 1934 a publicat un manual intitulat Geografia
judeţului Satu Mare. În părţile noastre a mai colaborat la:
„Ţara de Sus”, „Izvoare maramureşene”, „Cele Trei
Crişuri”. În ultima perioadă a vieţii a fost institutor la
Bucureşti. A decedat în 1944 (1988, precizează altă
sursă), vezi şi George Vulturescu, Cultură şi literatură în
ţinuturile Sătmarului. Dicţionar 1700-2000, Satu Mare,
2000, p. 75; Nae Antonescu, Din presa sătmăreană de
altădată, Satu Mare, 2013, pp. 39-40, 145-146, 157-158,
198-199.
18
„Satu Mare”, Satu Mare, an IV, nr. 51, 25 iunie 1922, p.
2.
19
E vorba de lucrarea de doctorat a lui Miron Cristea, cu
titlul unguresc Eminescu élete és művei. Tanulmány az
újabb irodalom köréből [Viaţa şi opera lui Eminescu.
Studiu din domeniul literaturii noi], Szamosújvár
(Gherla), 1895.
20
Maria Cosma.
21
(Magyar színházművészeti lexikon. Főszerk. Székely
György. Budapest: Akadémiai. 1994. ISBN 963-05-
6635-4Online elérés ), http://vmek.oszk.hu/02100/
02139/html/sz02/239.html (Magyar színházművészeti
lexikon. Főszerk. Székely György. Budapest:
Akadémiai. 1994. ISBN 963-05-6635-4Online elérés).
22
Kozák Péter, Pályakép, nevpont.hu, 2013,
http://www.nevpont.hu/view/653, accesat la 06.12.
2016.

Reviste primite la redacție

Dunărea de Jos, Galaţi, nr. 177 noiembrie 2016; nr. 178 decembrie 2016 (serie nouă), Florina Zaharia
(manager).
Caiete Silvane, Zalău; Anul XII, (serie nouă), nr. 10, (141) oct. 2016; nr. 11 (142), noiembrie, 2016; nr. 12
dec. (143) Daniel Săuca (redactor-şef).
Plumb, Bacău, Anul XI, nr. 115, oct. 2016. nr. 116, noiembrie 2016, nr. 117, dec. 2016. Ioan Prăjişteanu
(director), Petru Scutelnicu (redactor-şef).
Litere, Târgovişte, Anul XVII, nr. 10 (199), oct. 2016; nr. 11 (200) noiembrie 2016. nr. 12 (201) dec. 2016.
Tudor Cristea (director), Mihai Stan (redactor-şef).
Bucureştiul literar şi artistic, București, Anul VI, nr. 10 (61), oct., 2016; nr. 11 (62), noiembrie. 2016, nr. 12
(63), dec. 2016. Coman Şova (director), Florentin Popescu (redactor şef).
Conexiuni, Bistrița, Anul XII, nr. 32-33, 2016/ 2017, Prof.dr. Dorel Cosma (director).
Nord Literar, Baia Mare, Anul XIV, nr. 11-12 (162-163), noiembrie-decembrie 2016, Gheorghe Glodeanu
(director), Săluc Horvat (director executiv), Gheorghe Pârja (redactor-șef adjunct).
Ardealul literar, Deva, Anul XX, nr. 1-2 (68-69) / 2016.Valeriu Bârgău (director fondator), Mariana
Pândari-Bârgău (redactor șef).

16

)
Marturii culturale
Aspecte privind evoluţia demografică
şi socio-economică a oraşului Tăşnad
Marin POP
Continuăm studiul nostru
dedicat zonei Tăşnadului cu câteva
aspecte privind evoluţia demografică şi
socio-economică a oraşului Tăşnad,
din secolul XVIII până în preajma celui
de al Doilea Război Mondial. Din
analiza lor, noi credem că se poate
creiona o imagine a evoluţiei istorice a
Tăşnadului de-a lungul timpului.
În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea,
situația economică și socială în Tăşnad nu diferă mult
de restul satelor din Transilvania. În perioada 1784-
1787, are loc primul recensământ general al
populației din întreaga Transilvanie, realizat la
comanda împăratului Iosif al II-lea. Evident că scopul
recensământului a fost acela de a cunoaște forța de
muncă existentă în Imperiu, cu scopul de a o folosi
atât în plan economic cât și militar. Totodată, pentru a
stabili impozite, în special nobilimii transilvănene,
care s-a opus cu îndârjire efectuării recensământului.
Recensământul a durat mai mult şi datorită faptului
că aproape întreaga Transilvanie a fost cuprinsă de
răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
Pentru noi, însă, datele recensământului au o
valoare istorică deosebită. Avem astfel posibilitatea
de a ne face o imagine asupra evoluției socio-
economice și demografice a localităţilor.
Din datele recensământului rezultă că în
Tăşnad existau 339 case și 382 familii. Structura
populației era următoarea: populația locală - 1750;
plecaţi - 66; veniţi - 37; nr. populației prezente - 1721;
bărbați căsătoriți - 358; necăsătoriți - 536; nr.
femeilor - 856; preoți - 3. Dintre bărbaţi: nobili - 95;
orăşeni - 47; țărani - 60; moștenitorii țăranilor sau
orăşenilor - 57; jeleri - 224; alții - 67; militari lăsaţi la
vatră - 3; copii între 1-12 ani - 269; între 13-17 ani -
64; total bărbați - 8941. Tabelul se încheie prin a
evidenția, încă odată, numărul de bărbați. Probabil că
se dădea o mare importanță bărbaților, fiindcă erau
folosiți atât din punct de vedere economic, cât și
militar.
Spre sfârşit de secol XIX, conform
recensământului din 1880, populaţia Tăşnadului a
ajuns la 3.375 locuitori, care trăiau în 589 case. După
limba maternă vorbită, 411 se declarau români, 2.721
maghiari, 77 germani, 6 ruteni, 69 alte naţionalităţi, 2
17
Eseu
străini şi 89 limba maternă
necunoscută. După religie, 564
locuitori se declarau aparţinători ai
cultului greco-catolic, deci mai mulţi
decât populaţia care se declara, oficial,
cu limbă maternă românească, 1.064
erau romano-catolici, 1.333 reformaţi,
6 evanghelici, 407 izraeliţi şi 1 de altă
religie neprecizată. După cum se poate
observa, populaţia de etnie evreiască
declara limba maghiară ca limbă
maternă, la fel ca marea majoritate a
şvabilor. Faţă de alte sate din jur, observăm şi un grad
destul de ridicat de alfabetizare, respectiv 1.480 de
locuitori. De exemplu, Sărăuadul, dintr-o populaţie
de 1.093 locuitori avea doar 216 persoane
alfabetizate2.
La început de secol XX, conform
recensământului populației din anul 1900, localitatea
Tăşnad avea o suprafață de 4.906 jugăre. Numărul
populației a crescut mult în cei 20 de ani, respectiv de
la 3.375 locuitori, cât avea localitatea la
recensământul din 1880, la 4.274 locuitori în 1900.
Numărul de case creşte şi el la 731. După limba
maternă, 687 locuitori se declarau vorbitori de limba
română, 3.580 de limbă maghiară, 2 germană, 2
slovacă şi 3 alte limbi. După religie, 9 locuitori
declarau că aparţin cultului ortodox, 989 cultului
greco-catolic, 1.314 romano-catolici, 1.341
reformaţi, 10 evanghelici, un unitarian şi 610
izraeliţi. Observăm că din cele 77 persoane care se
declarau vorbitori de limbă germană în anul 1880,
mai erau doar două persoane. Probabil că şi şvabii s-
au declarat la anul 1900 ca vorbitori de limbă
maghiară.
Populaţia pe sexe se prezenta în felul următor:
2.055 bărbați și 2.219 femei. După stare civilă, 2.434
erau necăsătoriți, 1.567 căsătoriți, 266 văduvi și 7
divorţaţi.
Pereții caselor erau din piatră sau cărămidă la
62 case, din piatră sau pământ la 121 case, chirpici
sau pământ la marea majoritate (325 case) şi din lemn
sau altceva la 223 case. Acoperişul era din ţiglă la 76
case, la 242 era din şindrilă, iar la 413 era din trestie
sau paie.
În ceea ce priveşte gradul de alfabetizare,
2.413 persoane ştiau scrie şi citi, iar. 3.994 ştiau
ungureşte3.
În decurs de numai 10 ani, conform
Eseu
recensământului din anul 1910, populaţia Tăşnadului
creşte spectaculos la 5.030 locuitori. La fel şi
numărul de case creşte la 810. Scade, însă, în mod
îngrijorător numărul populaţiei care se declara,
oficial, vorbitoare de limba română şi creşte numărul
celor care se declarau vorbitori de limbă maghiară, ca
efect, credem noi, a politicii tot mai pronunţate de
maghiarizare forţată. Astfel, doar 236 persoane
declară ca limbă maternă limba română, în timp ce
din apartenenţa religioasă reies 1.069 greco-catolici
şi 2 ortodocşi. Numărul celor care declarau limba
maghiară ca limbă maternă creşte la 4.763. Mai
existau 26 persoane de limbă germană, 3 slovacă şi 2
alte limbi. După religie, pe lângă cei amintiţi mai sus,
adică românii, 1.683 persoane aparţineau cultului
romano-catolic, 1.592 cultului reformat, 14
evanghelici, un unitarian şi 669 evrei.
Pe sexe, avem o situaţie mai echilibrată decât
în anul 1900, respectiv 2.506 erau bărbaţi şi 2.524
femei. După starea civilă, 2.931 erau necăsătoriţi,
1.840 căsătoriţi, 250 văduvi şi 9 divorţaţi.
Pereţii caselor erau din piatră sau cărămidă la
numai 38 de case, în scădere faţă de anul 1900, din
piatră şi pământ la 204, aproape dublu faţă de anul
1900. Chirpiciul sau pământul rămâne predominant,
respectiv la 387 case, iar din lemn sau altceva mai
erau 181 case. În privinţa acoperişului se observă o
schimbare semnificativă, respectiv numărul caselor
acoperite cu ţiglă creşte la 206, faţă de 76 case în anul
1900. Aproximativ tot atâtea case (202) aveau
acoperişul din şindrilă, în scădere faţă de anul 1900,
dar rămâne constant numărul de case sărăcăcioase,
care erau acoperite cu paie, respectiv 402 case, cu
doar 11 case mai puţin decât în anul 1900.
Gradul de alfabetizare creşte şi el, persoanele
care ştiau carte ajungând la 3.038, iar persoanele care
ştiau ungureşte la 4.9954.
Majoritatea populaţiei se ocupa cu agricultura
şi creşterea animalelor, însă şi aici, ca de altfel în
întreaga ţară, problema agrară se cerea rezolvată fără
nici o întârziere. Cu toate aceste neajunsuri, înainte
de război „starea economică a ţăranului poate fi
privită de mulţumitoare”5.
Din punct de vedere economic, un moment
important pentru populaţia românească din Tăşnad l-
a constituit înfiinţarea băncii „Vulturul”, cea de a
patra bancă românească din Sălaj, după „Silvania”
din Şimleu, „Sălăjana” din Jibou şi „Codreana” din
Băseşti. Adunarea de constituire a băncii „Vulturul” a
avut loc pe data de 23 iulie 1908. Iniţiatorul şi primul
preşedinte al băncii, până la moartea sa fulgerătoare
survenită în anul 1924, a fost fruntaşul politic român
Coriolan Steer6.
Tot din prima schiţă monografică a Sălajului
aflăm că la anul 1908, Tăşnadul avea 153 „fumuri”
18
)
Marturii culturale
(case) româneşti, cu 712 „suflete de religiunea gr.
cat.”. Despre biserica de piatră se spune că a fost
edificată la anul 1893, iar cheltuielile construcţiei s-
au ridicat la 14.000 coroane.
Şcoala confesională românească din Tăşnad
avea învăţător calificat, cu un salariu de 1.200
coroane, din care statul plătea 900 coroane. La
această şcoală învăţau 92 copii, iar la cursurile de
„repetiţiune” 36. Adulţi ştiutori de carte dintre români
erau doar 36, iar alegători 327. O situaţie foarte tristă,
am spune noi, dacă ne uităm mai sus la datele
recensământului general din anul 1910.
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a
urmat o perioadă de profunde transformări
economice, sociale și politice, care a dus la
îmbunătățirea nivelului de trai și la creșterea
numărului populației. Viața locuitorilor se
îmbunătățește prin aplicarea Reformei agrare din
anul 1921, cei săraci, biserica greco-catolică, școala
şi alte instituţii publice primind pământ, pășuni și
păduri.
Ocupaţia principală a locuitorilor din Tăşnad
rămâne agricultura, dar mai existau 87 comercianți, 3
industriași, 149 meseriași, 26 liber profesionişti şi 82
de funcționari.
Agricultorii, în speciali șvabii erau bine
situați din punct de vedere economic, având case
frumoase cu mai multe încăperi. Funcţionarii locuiau
mai mult cu chirie.
Se cultivau în special cerealele şi porumbul,
dar se ocupau şi cu viticultura. De exemplu, în anul
1937, după cum rezultă din monografia sanitară
întocmită de către medicul de circumscripţie, Dr.
Nicolae Pop, au fost cultivate următoarele suprafeţe:
grâu 1.060 ha, porumb 880 ha, orz 300 ha, secară 498
ha, vie 400 ha, fânaț și pășune 524 ha, restul pădure și
tufișuri.
Se creşteau şi multe animale. Tot din
monografia amintită aflăm că în Tăşnad se creşteau
304 cai, 989 vite cornute, ovine mai puţin (doar 118
capete) şi 1.245 porci. Fauna sălbatică era săracă:
erau mulți iepuri, rar vulpi.
Deşi erau oameni gospodari, traiul zilnic în
perioada respectivă nu era unul uşor. Ziua de lucru
dura în timpul campaniei agricole şi până la 15 ore de
lucru, pentru care se plăteau între 50 şi 80 lei.
Faţă de alte sate se observă totuşi o menajare a
femeilor şi copiilor, în special a femeilor însărcinate,
care în alte zone năşteau chiar pe câmp. Pornind de la
intelectuali, agricultorii mai bine situaţi menajau
femeile însărcinate. Doar de la seceriş nu se făcea nici
o excepţie, „când lucrează din greu toată lumea, cu
mic și mare”.
Din punct de vedere industrial, Tăşnadul era
bine dezvoltat, având două mori cilindrice cu valțuri,

)
Marturii culturale
atelier de tâmplărie artistică și uzină electrică.
Din punct de vedere al organizării
administrativ-teritoriale, Tăşnadul era reşedinţă de
plasă, având primar, notar, casier, post de jandarmi,
judecătorie, percepție și alte oficii.
Despre buget, în monografia sanitară se
susține că nu era deficitar şi se ridica la suma de
2.560.594 lei. Din impozite se încasau 78% din
venituri. Nu avea împrumuturi. Bugetul serviciilor de
sănătate publică era de 84.300 lei. Din analiza
bugetului de sănătate publică rezultă următoarele
cheltuieli: ajutor infirmilor 5000 lei; transport CFR
săraci 3.000 lei; ajutor săraci 5.000 lei; ajutor boală
funcționari 8.000 lei; umplerea ghețarului 1.200 lei;
ajutor social notari 600 lei; salubritate 49.600 lei;
vaccinări 1.500 lei; moașa 10.400 lei; total 84.300 lei.
Costul sănătăţii publice per capita era de 15 lei.
Străzile erau pavate cu piatră, în centrul
comunei exista trotuar de asfalt, în rest trotuar de
lemn, iar iluminatul străzilor se făcea cu electricitate.
Şcolile erau „edificii de pildă, ca curățenie și
condițiuni igienice”, având cubaj corespunzător şi
iluminația bună. Încălzitul şcolilor se făcea prin sobe
de fier, curtea largă, latrinele curate.
În aceste condiţii şi frecvenţa şcolară era „cât
se poate de bună”. Procentul analfabeților era de
numai 2-3%, foarte scăzut faţă de satele din zonă și se
recruta din foștii servitori și cei care erau elevi de
şcoală în timpul Primului Război Mondial.
A crescut natalitatea populaţiei dar, din
păcate, foarte mare era şi mortalitatea, în special cea
infantilă.
Numărul locuitorilor ajunge în anul 1938 la
5.860, dintre care, după etnie, 1.598 erau români,
1.468 unguri, 1.928 germani, 782 evrei, 28 alții8. Aici
credem că cifrele adeveresc ceea ce subliniam în
cazul recensămintelor de dinainte de 1918 şi anume
că şvabii declaraseră limba maghiară, ca limbă
maternă, iar după Marea Unire şi-au declarat propria
identitate, cea germană.
Informaţii inedite şi importante referitoare la
dezvoltarea edilitar-gospodărească a Tăşnadului
aflăm şi din „Cartea de Aur” a judeţului Sălaj.
În perioada 1936-37, când la conducerea
României se afla guvernul liberal condus de
Gheorghe Tătărescu, se elaborează un fel de „Carte
Albă” a guvernării, denumită şi „Cartea de Aur”. În
marea lor majoritate se subliniază misiunea
„salvatoare” a guvernului liberal pentru ţărănimea
care era înglodată în datorii agricole, în urma aplicării
în practică a legii de reformă agrară şi izbucnirii marii
crize economice, care a afectat întregul mapamond.
Pe data de 10 martie 1936 se elaborează un
astfel de document şi despre realizările înfăptuite în
perioada 1934-36 în Tăşnad „pentru a se însemna şi
19
Eseu
înscrie înfăptuirile obşteşti făcute, graţie străduinţei
conducătorilor şi ajutorului dat de locuitori,
rămânând spre pildă şi îndemn la muncă urmaşilor”.
În fruntea localităţii se afla o Comisie
interimară, care a înlocuit conducerea aflată în
funcţie în momentul venirii la putere a liberalilor, în
noiembrie 1933 şi era formată din următorii fruntaşi
politici: Gheorghe Nichita, preşedinte al Comisiei
interimare, Ioan Opriş - notar, Dr. Teodor Popescu,
Andrei Meck, Sighismund Kapusi, Simon Ludovic,
membri ai comisiei, în fapt un Consiliu Local
interimar.
În document se subliniază că „preocuparea de
căpetenie a edililor comunei a fost ducerea la bun
sfârşit a campaniei de refacere a străzilor şi, în
general a tuturor căilor de comunicaţie, atingându-se
în acest fel un scop dublu: îmbunătăţirea şi
înfrumuseţarea drumurilor, pe de o parte, şi
degrevarea contribuabililor de majoritatea
restanţelor de impozite şi taxe comunale, pe de altă
parte, ştiindu-se că aproape toate aceste lucrări s-au
făcut cu prestaţie în natură, în contul rămăşiţelor de
încasat. Nu putem omite împrejurarea că mulţi dintre
locuitori au contribuit cu muncă gratuită şi
dezinteresată la diferitele lucrări, numai în dorinţa de
a contribui la progresul obştesc”.
Sunt enumerate, apoi, toate realizările
edilitar-gospodăreşti din Tăşnad, în această perioadă.
Astfel, în anul 1934 s-au realizat împletituri de nuiele
de 120 m lungime pe şoselele naţionale şi judeţene,
iar pentru sprijinirea corpului de drum se bat 2.000
ţăruşi cu împletitură la taluzul şanţului, împiedicând
astfel surpările şi spălăturile de apă.
Au fost curăţate şi desfundate şanţuri pe o
lungime de 1.200 m şi s-au făcut 435 gropi pentru
plantaţii de pomi fructiferi.
A fost construit şi lărgit drumul cătunului
Blaja, cu şanţuri noi în lungime de 600 m,
regularizându-se acostamentul cu nivelări de 900 m3
pământ transportat. Pentru consolidarea străzii
„Ştefan cel Mare”, s-au fixat pe borduri 150 piloţi (14
cm diametru), îngrădindu-se în formă de meterez cu
3
30 căruţe de nuiele şi transportându-se 700 m pământ
de umpluturi pe o lungime totală de 600 m. Aceleaşi
lucrări de amenajare au fost efectuate pe strada
„Bucureşti”, unde au fost întrebuinţaţi 200 bucăţi de
ţăruşi, 5 căruţe de nuiele şi 400 m3 pământ transportat.
Pe strada „Mărăşeşti” se fixează 300 bucăţi de piloni
(10 cm X 200 cm) îngrădiţi cu 15 căruţe de nuiele.
Această stradă se transformă „conform profilului
tip”, pe o lungime de 150 m.
Tot în conformitate cu profilul tipizat a fost
amenajată şi strada „Principesa Ileana”, pe o lungime
de 1.200 m. Pe străzile „Petru Maior” şi „Regele
Ferdinand”, lângă oborul de vite, s-au săpat şanţuri în
Eseu
lungime de 450 m. S-au construit 4 poduri noi şi s-au
reparat 9 poduri existente în Tăşnad şi cătunele
aparţinătoare. S-au reparat şi curăţat 9 fântâni publice
şi s-a reconstruit cu beton şi pompă nouă fântâna
arteziană nr. 2.
În anul 1935 a continuat campania de refacere
a drumurilor, aşternându-se pe şoselele naţionale şi
judeţene 1.690 m3 pietriş. Tot pe aceste drumuri s-a
regularizat terasamentul, curăţindu-se noroiul pe o
lungime de 6 km şi refăcându-se şanţurile pe o
lungime de 800 m. A fost regularizată şi canalizată
Valea Cehalului în interiorul localităţii. În regiunea
podului de pe şoseaua judeţeană Tăşnad - Marghita,
valea a fost lărgită la 5 m. Din pământul şi
trunchiurile scoase s-au făcut îndiguiri pentru
prevenirea inundaţiilor. S-au scos, în total,
aproximativ 8.000 m3 pământ. S-au făcut 300 m
lucrări de şănţuire şi nivelare pe drumul Tăşnad -
Săuca, conform aceluiaşi profil tip.
Aceleaşi lucrări au fost executate la strada
„Călăraşi”, făcându-se şănţuiri de 1.800 m. lungime.
În strada „Vânători” au fost executate şănţuiri în
lungime de 500 m. De asemenea, meterezuri de ţăruşi
îngrădiţi cu nuiele şi alte diferite lucrări de
consolidare a corpului străzii. Pe strada „Bucureşti”
au fost refăcute şanţurile pe o lungime de 600 m şi s-a
transportat cca. 600 m3 pământ pentru nivelări.
Trotuarele au fost şi ele îmbunătăţite, la
vremea respectivă ele fiind realizate din scânduri de
stejar. Astfel, au fost realizate trotuare noi pe străzile
„Ştefan cel Mare”, „Petru Maior”, spre biserica
greco-catolică şi la diferite trecători, în lungime totală
de 1.160 m.
Alte lucrări edilitare prevăzute de guvernul
liberal erau cele privind înfiinţarea de pepiniere
comunale de pomi fructiferi. Astfel, şi la Tăşnad a
fost amenajat, îngrădit şi însămânţat un teren pentru
pepiniera comunală. Pe păşunea comunală, de
asemenea, au fost plantaţi 150 de pruni, iar pe malul
oborului de vite 140 de salcâmi.
O altă categorie de lucrări vizează instituţiile
de învăţământ. La Tăşnad ia fiinţă grădiniţa de copii
nr. 2, „menită educaţiei în general, şi însuşirii limbii
statului în special”. De asemenea, pe lângă şcoala
primară de stat din Tăşnad, la recomandarea
primpretorului de plasă, s-a înfiinţat o cantină pentru
copiii săraci.
Se mai înfiinţează şi un birou al populaţiei,
care aparţinea de administraţia comunei, iar printre
„operele financiare” este amintită subscrierea sumei
de 100.360 lei la împrumutul de înzestrare a ţării.
Pe lângă aceste lucrări cu caracter edilitar-
gospodăresc mai sunt amintite înfiinţarea Casinei
Române şi construirea unei cooperative regionale
În anul 1936, se afirmă că a fost realizată „una
20
)
Marturii culturale
dintre cele mai mari lucrări din ultimul deceniu” şi
anume refacerea trotuarelor de asfalt de la Primărie,
prin Piaţa „Regele Carol II” şi strada „Mihai
Viteazul” până la infirmeria comunală. Tot în acel an
s-a zidit locuinţă pentru păstorul vitelor şi grajd
pentru tauri pe păşunea comunală9.
Din păcate, această dezvoltare deosebită a
Tăşnadului a fost stopată de izbucnirea celei de a
doua mari conflagrații mondiale, iar la sfârşitul ei de
anii de secetă şi, în special, de „ciuma roşie” adusă de
tancurile sovietice, care au răsturnat cu totul sistemul
de valori, cel economic şi social.
După raionarea de tip sovietic din septembrie
1950, judeţele au fost desfiinţate, iar la reînfiinţarea
lor, în anul 1968, Tăşnadul nu a mai fost arondat
judeţului Sălaj, ci judeţului Satu-Mare. Tot în acel an
a primit statutul de oraş, având în componenţă
localităţile Tăşnad (reşedinţa), Blaja, Cig, Raţiu,
Sărăuad şi Valea Morii.
Din punct de vedere demografic, oraşul
cunoaşte o creştere spectaculoasă, în anul 1977
populaţia ajungând la 9.934 locuitori, iar în anul 1992
la 10.399. Din păcate, după 1992 a urmat o scădere
îngrijorătoare a populaţiei, oraşul ajungând la 9.528
locuitori, conform recensământului din anul 2002 şi
la 8.631, la ultimul recensământ al populaţiei realizat
în anul 2011.
Din punct de vedere socio-economic şi
demografic, noi credem că turismul şi Băile termale,
un adevărat brand al Tăşnadului, ar putea contribui pe
viitor la revigorarea oraşului, prin atragere de
investitori şi crearea unor noi locuri de muncă.
Note:
1. Ernest Wagner, „Populația Sălajului la sfârșitul
secolului al XVIII-lea”, în Acta Musei Porolissensis,
VI, Zalău, 1982, p. 188.
2. Studia Censualia Transilvanica, Recensământul
din 1880, Ed. Staff, 1997, pp. 274-275.
3. Idem, Recensământul din 1900, 1999, pp. 474 -
477.
4. Idem, Recensământul din 1910, Ed. Staff, 1999,
pp. 456 - 459.
5. Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr, Schiţa
monografică a Sălajului, Şimleu, 1908, p. 114.
6. Ibidem, p. 173.
7. Ibidem, p. 280.
8. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj,
fond Prefectura judeţului Sălaj. Monografii
sanitare, dosar nr. 214.
9. Idem, fond Prefectura judeţului Sălaj - Cartea de
Aur, 1937, ff. 197-198.

)
Marturii culturale
Despre trecutul Sătmarului,
la Biblioteca ”Petre Dulfu”din Baia Mare
Viorica URSU
La Satu Mare se prețuiește istoria locală, se
cercetează și se scrie mult, se aduc la lumină mereu
valori din trecut, oameni deosebiți și faptele lor ca
niște modele de urmat pentru toate vremurile. Istorici
tineri, pe lângă cei mai demult cunoscuți, pe care îi
citesc cu bucurie, lucrează pe acest tărâm și par într-o
competiție benefică cu ei și cu timpul, neabdicând de
la rigoare. Pentru că, în același spațiu, în urmă cu o
jumătate de secol, se înscriau și căutările mele, îmi
îngădui acum să-i felicit pentru multele lor reușite.
Două întâlniri din acest an cu sătmăreni de preț, la
Biblioteca din Baia Mare au fost pentru mine prilejul
unor amintiri și emoții din anii elanului muncitoresc
și tineresc pe tărâmul muzeografic din Satu Mare.
Autori de cărți și reviste, Viorel Câmpean, istoric,
om al Bibliotecii și poetul Aurel Pop, conducătorul
Editurii „Citadela”, ambii sătmăreano-băimăreni -
precum mă mai socot și eu, și precum eram cei mai
mulți dintr-o sală plină - au venit însoțiți de
colaboratori apropiați, tot oameni de litere -
profesorii, Alexandru Zotta, Ioan Nistor și col (r)
Voicu Șichet, cunoscut de la vrednica de laudă revistă
„Eroii Neamului”, pe care o conduce. Evenimentele -
două lansări de cărți despre oameni merituoși din
Sătmarul de odinioară care au dezvoltat acolo o
cultură românească, cu dăruire pentru semeni, uneori
până la sacrificiu. Scopul acelei dăruiri a fost
afirmarea națională - culturală, politică, economică
etc. - prin educație, prin biserică și școală, prin presa
atâta câtă era în fostul Imperiu, prin toate mijloacele.
Includem și perioada interbelică cu oamenii ei din
fostul și mai cuprinzătorul atunci județ Satu Mare, la
fel de merituoasă dar și prin creație și contribuție
proprie românească la patrimoniul cultural al
spațiului românesc de nord-vest și nu numai.
La prima întâlnire din sala de conferințe a
Bibliotecii Județene din Baia Mare - plină de cei
interesați de subiecte, bucuroși de astfel de întâlniri și
de revederea cu prieteni - ne-a fost prezentat volumul
al treilea al cărții „Oameni și locuri din Sătmar” și, de
asemenea, autorul ei, dr. Viorel Câmpean. S-a trecut
în revistă cuprinsul cărții, despre oameni minunați,
mulți la număr, care au crezut într-un ideal de dreptate
națională și au luptat pentru el. A fost lăudată munca
autorului, migala și perseverența cercetărilor și
reușita acestei cărți de istorie. S-a vorbit avizat și
21
Eseu
frumos și despre amintita Editură sătmăreană și
despre munca fără hodină a lui Aurel Pop.
La scurt timp, la a doua plăcută întâlnire
sătmăreano-băimăreană, au fost prezentate două cărți
de Dariu Pop, nou apărute tot la „Citadela”:
„Dascălul din Blidari” și „Note autobiografice”.
Profesorul Ioan Nistor, care a îngrijit ediția ne-a
vorbit pe larg despre dascălul, scriitorul,
compozitorul, omul de mare cuprindere culturală și
atât de legat de Satu Mare, care a fost și rămâne pe
mai departe, Dariu Pop. Despre esențele și meritele
activității acestuia a vorbit cu vădită considerație
prof. dr. George Achim, băimărean acum și
sătmărean în același timp, după cum șoptea cineva
aproape de mine.
Manifestărilor culturale de acest fel le spunem
firesc, deși cam sec, lansări de cărți. Dar cele de care
vorbim și nu numai acestea, au fost, prin ținuta și
frumusețea lor culturală, aproape ceremonii, în care
cărțile, ca niște copii, au primit, asemenea unui botez,
îndemnul convingător de a fi citite. Iar celor ce le-au
scris și au făcut posibilă apariția lor li s-au adus
meritate laudații. Pentru că, amfitrionul și
moderatorul lor a fost directorul Bibliotecii din Baia
Mare, dr. Teodor Ardelean, cunoscut maestru al
acestor evenimente culturale, astfel conduse încât
toată lumea să se simtă bine iar cei merituoși să fie și
în acest fel răsplătiți și, pe drept, importanți.
Ne-am despărțit de sătmăreni, asigurându-ne de o
proximă revedere.
*
Și acum, încerc înscris (hârtia suportând mai ușor
niște confesiuni), să-mi explic emoțiile de care
aminteam la începutul acestor rânduri. Au fost reale -
deși nu trudisem la cărțile lansate. Au fost pricinuite
însă, de amintirile căutărilor mele de la începutul
meseriei de muzeograf-istoric. Cu destui ani în urmă,
am străbătut aceleași locuri din județul vecin. Din
Unimăt, unde amintirea acelui preot deosebit care a
fost Antoniu Băliban era încă vie și despre care aveam
să aflu mai târziu și la Băsești, unde, în curtea
Bisericii, își are și mormântul. Or din Vezendul
(Vezendiul) poetului Sfura, până în Borlești, loc
sfințit de protopopul George Șuta, unul dintre
fruntașii ASTREI. (În copilăria mea petrecută în parte
și acolo, cunoscusem casa impunătoare cu etaj și
spații mari, care nu mai există, dar construită ca să
poată primi și găzdui, nu numai adunări bisericești, ci
și ale Asociațiuni Transilvane, întâlniri ale
Eseu
învățătorilor, evenimente culturale). Dar și la Pomi,
în vecini, leagăn nu numai al familiilor de români
bogați și cu merite culturale și naționale, Barbul, ci și
al unui vrednic țăran, cu același nume, care mi-a
vorbit despre pedeapsa cumplită (călcat în picioare și
zdrobit cu cizmele) pentru drumul său la 1
Decembrie, 1918 la Alba Iulia. Și, în același registru,
umblând din Pișcarii cu cel mai frumos Credențional
ce a însoțit delegatul satului la Unirea de la Alba Iulia,
până în Racșa mai tinerilor, Ioniță Andron și Iuliu
Pop, am aflat urme și mărturii despre oameni
deosebiți ai Sătmarului de altă dată. Acolo, ori în
lectura presei vechi românești (și a celor scrise de Șt.
Mărcuș, Al. Doboș, I. Dăianu, D. Pop, V. Scurtu și
alții), i-am ”interceptat” pe unii dintre acei oameni
minunați, evocați acum, așa cum se cuvine, în cărțile
recent lansate. Au fost mai cu seamă, preoți și
învățători, care au dezvoltat o mișcare culturală
impresionantă prin ASTRA, dar nu numai pe această
cale plină de roade, ci și prin reuniunile de învățători,
sau ale femeilor române etc. Au susținut activismul
politic, mișcarea memorandistă, luptând cu
tendințele de deznaționalizare, apărând acolo unde
era mai greu limba românească și ființa acestui neam
și pregătind Unirea de acum o sută de ani. Despre cei
mai mulți a scris Viorel Câmpean și alți istorici, la
Satu Mare, despre puțini dintre ei am scris și am
vorbit și eu cândva. Iar despre alții se va scrie cu
siguranță. Să amintesc câteva nume dintre cele mai de
demult și regăsite în amplele prezentări din cărțile lui
V. Câmpean: cărturarul - simpatizant pașoptist -
Moise Sora Noac, Petru Bran, preot și profesor martir
și urmașul său în rosturi, Ioane Marcu, care scria
Academiei Române și îndrepta, din Satu Mare,
Limba Română. Despre dr. Vasile Lucaciu, acum
binecunoscut, am reînceput să vorbim, cu voce tare,
în contextul pregătirii și aniversării semicentenarului
Unirii, din anul 1968, manifestările de la Satu Mare
fiind impresionante prin redezvelirea prețioasei
statui. Sesiunea de comunicări despre viața și
activitatea tribunului (inițiativa căreia mi-a
aparținut), a fost prima de acest fel dedicată acestei
personalități și a contribuit atunci la cunoașterea și
popularitatea sa. Și tot în acei ani, am aflat despre
umilința preotului întemnițat Gheorghe Mureșan din
Moftin, care lupta cu deznaționalizarea în biserică,
venită prin Haidudorog, or despre Andrei Cosma, din
Bârsău, memorandist și neobosit făcător de bine, din
Șimleu Silvaniei, pe seama cauzei românești.
Dintr-o generație mai recentă, i-am cunoscut și i-
am ascultat pe: prof. Aurel Coza (la Cluj), fostul
director al Liceului din Carei, dr. Octavian Ardelean
(la Ploiești), fost prefect al județului Satu Mare și
fostul notar Nicolae Boca - salvatorul statuii Vasile
Lucaciu, ambii dintr-o perioadă istorică (interbelică)
22
)
Marturii culturale
cu realizări locale notabile. Profesorul și ziaristul
Leontin Ghergariu (la Cluj și Zalău), interesat de
Sătmar, Ioan Ardeleanu-Senior, sălăjan convins (la
Supur și Zalău) și despre care sunt mereu multe de
spus. Merituosul profesor de muzică Adrian Demian,
(la Arad), amintind de Conservatorul și Reuniunea de
Cântări și Muzică de la Satu Mare. Victor Popescu,
veteranul celor două războaie mondiale - cu prețioase
amintiri despre Vasile Lucaciu și George Pop de
Băsești. Aveam să-l însoțesc mai târziu, din Baia
Mare, la Băsești și să-i înregistrez emoțiile la
revederea casei și la mormântul marelui om (căruia,
în urmă cu 60 de ani îi apărase înmormântarea). Și tot
astfel, la Șișești, cu bucuria de a cunoaște locurile
Tribunului românilor și despre care le-a vorbit
sătenilor. La despărțire, bătrânii își întindeau mâinile
nerăbdătoare să-l atingă, precum pe niște sfinte
moaște, scenă care îmi stăruie în memorie ca una
neobișnuită. Îl ascultasem și pe când era încă izolat,
neluat în seamă, fiind doar un „colonel din armata
regelui”, realitate pentru care suferise. A fost
reconsiderat (poate prea târziu, la vârstă înaintată),
după care a devenit general și adevărată mândrie
pentru conducerea județului. Continui cu doamna
Florentina Dariu Pop (la Cluj), soția autorului tocmai
evocat și cu distinsa doamnă Mesaroșiu, (tot la Cluj),
descendentă a lui Petru Bran și autoarea donației, care
privește această personalitate, către Muzeul județului
Satu Mare. Revin adesea în memoria mea, pentru că i-
am cunoscut și îi prețuiesc, Livia Bacâru, reputat
bibliolog și Nae Antonescu, pe drept, „părinte al
revuisticii” la noi. Doamna cărților de preț, de la
Biblioteca Academiei din București, căreia îi păstrez
scrisorile-document, era din ramura sătmăreană a
familiei Anderco, păstrând mereu dorul acestor locuri
la care revenea cu o bucurie nestăvilită. Despre
eminentul cărturar din Terebești, îmi aminteam că
prinsesem vremea (curând depășită însă), când se mai
vorbea ca despre un fost „manist”, ca și Ion
Ardeleanu-Senior, adică, „de-a lui Maniu”, ambii
suferind pentru asta și fiind, un timp și ei „evitați”,
adică izolați.
În toate orele celor două evenimente de la
Biblioteca din Baia Mare, mi-am amintit de acești
oameni, de alții asemenea lor și de meleagurile
sătmărene pe care le-au sfințit. A fost ca un film
documentar, văzut numai de mine, care ilustra
evocările vorbitorilor de la microfon. Aș fi vrut să-mi
împărtășesc gândurile și emoțiile cu acel prilej, le-am
stăpânit însă și pentru că au fost vorbitori mulți,
consistenți și la subiect. Am făcut bine, dar ... totul
până acum! Când iată, scriu despre asta. Și ar mai fi
multe de spus, sau de scris! Poate cu prilejul unei alte
întâlniri cu sătmărenii, tot pe tărâmul istoriei din
nord-vestul românesc.

)
Marturii culturale
Francezul Felix Colson,
un prieten sincer al poporului român
Carol C. KOKA
În anul 1839 vedea lumina
tiparului la Paris lucrarea lui Felix
Colson* „De l',état présent et l,avenir
des Principatés de Moldavie et de
Valachie”. (Despre starea prezentă și
viitoare a Principatelor Moldovei și
Valahiei). Lucrarea este însoțită de o
hartă a întregului teritoriu românesc
și opt tabele conținând importante date statistice.
Cartea a apărut în urma unei temeinice documentări,
autorul vizitând principatele timp de mai mulți ani.
În vremurile acelea, principatele române trăiau
adânci prefaceri. Suntem la un deceniu de la
1
semnarea păcii de la Adrianopol , care a încheiat cel
de-al șaselea război ruso-turc, un război victorios
pentru Rusia. Prin acest tratat, Muntenia
redobândește raialele2 Turnu, Giurgiu și Brăila,
hotarul țării este fixat pe linia de maximă adâncime a
Dunării. Tratatul mai stipulează şi libertatea de
navigație a comerțului pe Dunăre și Marea Neagră,
dreptul corăbiilor de a trece prin strâmtori, un fapt cu
consecințe foarte importante asupra comerțului și
3
agriculturii . Mai puțin era faptul că până la plata
despăgubirilor de război de către turci, Principatele
4
Române rămâneau sub ocupație rusească . O
comisie avea sarcina să elaboreze atât pentru
Muntenia, cât și pentru Moldova un Regulament,
care să cuprindă modul de conducere și administrare
a țării din toate punctele de vedere. Prin organizarea
aproape identică pe care o dădea celor două țări,
Regulamentul a însemnat o adevărată pregătire a
Unirii Principatelor.5
Acestea au fost împrejurările istorice în care
Felix Colson a efectuat vizita de documentare în
Principate. De la bun început, el a manifestat o
evidentă simpatie față de poporul român despre care
nota: „Este un popor uitat în zilele noastre, ca o oază
în deșert, la frontierele Europei și Asiei, fără putere
pe teritoriul său, fără influență asupra propriei sale
6
mări și vasal vecinilor”. Autorul declară fără
ocolișuri: „Ținând seama de atâtea umilințe și
suferințe ignorate, sau aproape deloc cunoscute
Europei, conștiința mea mă face să ridic glasul, așa
7
cum sper să o fac și pentru alte popoare”.
Francezului Felix Colson nu îi este indiferentă starea
23
Eseu
Principatelor, el supune atenției
opiniei europene situația lor.
Felix Colson face precizare că
Muntenia are o întindere de 4.810
leghe pătrate8 în care include și cele
88 de insule ale Dunării. Pe unități de
relief arată că munții reprezintă 1.865
leghe, câmpiile, 3.033 leghe, apele,
49 leghe. Alte statistici dau pentru
câmpii și stepe 3.230 leghe, pentru
păduri, 1.337 leghe, pentru mlaștini și
bălți 158 leghe, pentru vii 31 leghe iar pentru stânci
și nisipuri 19 leghe.9
În Muntenia sunt cinci râuri care transportă nisip
aurifer, iar în Moldova unul. În afară de sare, alte
bogății minerale nu se exploatează. Se exportă o
mare cantitate de lemn, în special pentru construcții.
Este apreciat foarte mult molidul din Bucovina.
Deoarece până în prezent acest lemn trecea drept
produs rusesc, sultanul a interzis exportul, atunci
când a observat că se îndreaptă spre Alexandria.
10
Clima Principatelor este temperat continentală.
0
Iarna temperaturile scad până la -26 C, zăpada cade
din abundență, iar mersul săniilor ține aproape patru
luni.
Administrativ, Muntenia se împarte în 18 județe,
iar Moldova în 13 județe. Subdiviziunile județelor
sunt ocoalele: 94 în Muntenia și 64 în Moldova.
Felix Colson ne arată foarte precis că în Muntenia
există 22 orașe, 12 târguri, 3.590 de sate și 69
mănăstiri, în timp ce în Moldova sunt 34 orașe, 1.919
sate și 122 mănăstiri, populația Munteniei fiind de
2.032.362 locuitori, iar a Moldovei de 1.267.000
locuitori.11 Sporul mediu anual este de 17,1 la mie, în
Moldova, și de 22,8 la mie în Muntenia. Felix
Colson face observația că sporul de populație de
datorează în bună măsură și instituirii unor reguli
sanitare la nivelul județelor, prin numirea câte unui
medic și prin instituirea cordoanelor sanitare, astfel
spune el: ,,După pacea de la Adrianopol eu nu am
mai auzit vorbindu-se de ciumă”.
Pe Felix Colson îl preocupă și problema unirii
principatelor, unire „puternic dorită de toate
clasele”. Unirea principatelor Române ar lăsa pe
dinafară alte milioane de români, în primul rând cei
din Transilvania, ,,pământ românesc locuit de patru
populații diferite. Românii sunt compacți de la
frontierele Valahiei până la Olt. Românilor din
Eseu
Transilvania le aparține viitorul, ei nutresc speranța
de a fi uniți cu frații lor din Moldo - Valahia… că ei
sunt mai numeroși decât opresorii lor și că în
propria lor țară ei sunt reduși în starea de sclavi”.12
Autorul remarcă faptul că situația românilor din
Banat este deosebit de grea, deoarece Banatul de
13
Timișoara a fost cedat statului austriac. ,,Românii
de aici sunt foarte nefericiți, cei mai oprimați dintre
toate popoarele care locuiesc această parte a statului
austriac”.14 Felix Colson este optimist, el spune că:
„Va veni și timpul când supremația imperialilor se va
prăbuși”. un alt teritoriu cedat habsburgilor este
Bucovina, răpită în anul 1775, ca urmare a ,,Marii
boierimi moldave a emigrat în Moldova și cu toate
ofertele cabinetului austriac de a le da titluri de conți,
nici unul din boieri nu a vrut să cedeze de a fi român
pentru a aparține imperiului”. Prin urmare Austria a
populat Bucovina cu ,,tot felul de oameni și mai ales
evrei, dar românii formează fondul populației și sunt
15
cei mai numeroși”.
Pentru a scurta drumul navigabil până la
Constantinopol, scrie Felix Colson, ar fi necesar un
canal în Dobrogea, al cărui stăpân trebuie să fie
incontestabil Moldo-Vlahia. Referiri interesante
sunt făcute în lucrarea lui Colson ,,evreii care au
invadat Moldova” și care ,,au acaparat comerțul
interior” și țiganii care au emigrat din Asia,
pătrunzând în Moldova în secolul al XIII -lea sau al
XV-lea și „s-au întins în Europa sub numele de
bohemieni”. Numărul lor este apreciat de Colson la
circa 600.000, 200.000 în Moldo-Vlahia, 200.000 în
Turcia, 100.000 în Ungaria, 40.000 în Spania,
40.000 în Germania, Franța și Italia și câte 10.000 în
Anglia și Rusia. ,,Ei sunt inteligenți și plini de
calități dar sunt robi, aparținând statului,
mănăstirilor și boierilor”. El deosebește două
categorii de țigani: lăieşi (nomazi) și vătrași. Printre
ocupațiile lor amintește cele de aurari, ursari,
lingurari, zidari, fierari etc. Femeile se ocupă cu
ghicitul. În Principate erau singurii care se ocupau cu
muzica, fiind păstrătorii peste secole ai cântecelor
naționale. Autorul pledează convingător pentru
eliberarea acestora, care ,,nu au avut decât
nefericirea de a se naște sclavi”.16
În lucrarea francezului Colson se acordă spații
largi situației comerțului. El observă că nu prea este
comerț indigen. Cu comerțul se ocupă îndeosebi
străinii cunoscuți sub numele de lipscani, pentru că
17
se aprovizionează de la Lipsca , ,,Țin la București
toate mărfurile de lux și ale manufacturilor franceze,
engleze, austriece și saxone”. Lipscanii sunt
germani și armeni în timp ce marchitanii sunt ruși
sau greci. În a treia categorie intră mărfurile aduse de
la Brașov. Pe lista produselor vândute de lipscani se
24
)
Marturii culturale
află toate obiectele ce țin de toaleta oamenilor,
inclusiv vinuri, porțelanuri, sticlărie, orfevrărie,
trăsuri și harnașament, oglinzi și mobilă. Și lista
mărfurilor vândute de marchitani este foarte bogată.
Obiecte de aramă, porțelanuri, blănuri, piei,
echipament militar, ceai, fier, articole turcești,
precum cafea, zahăr, rom, tămâie, orez, măsline,
smochine, pește sărat, țesături, săpun, ghete, vopsele
etc. printre articolele de la Brașov se numără: securi,
lacăte, cuie, țesături, sfori etc. Dinspre Transilvania
vin la pășunat anual circa 500.000 de oi, stăpânii lor
plătesc opt parale pe cap de oaie.
Un aspect analizat de Colson este situația
supușilor austrieci care trăiesc în Principate.
Numărul lor este estimat la circa 8.000. Ei plătesc
Austriei (și nu țării care îi hrănește) anual peste
40.000 de ducați. Deoarece prețurile produselor din
import este ridicat, cei săraci nu le pot procura. ,,În
casele săracilor nu se găsesc nici un obiect necesar
vieții, cei care cultivă pământul sunt aproape
neîmbrăcați”.
La capitolul hrană, pe primul loc este menționată
mămăliga, ceva fructe, puțină carne și lapte, iar ca
băutură câteva pahare de vin sau țuică. Hainele se
confecționează în mare parte în casă. Locuitorii își
construiesc singuri casele, opincile, căruțele și
plugurile, ,,au îmbrăcămintea ca dacii și se hrănesc
ca în primele timpuri”.
Exportul se dezvoltă mai ales după redarea
dreptului pentru Principate de a naviga pe Dunăre și
Marea Neagră și de a arbora pavilionul național pe
vasele lor. Până în 1837 s-au construit 20 de vase. În
1834 a ancorat la Constantinopol primul vas
românesc construit pe șantierul de la Giurgiu. În
1837, Muntenia a exportat produse de 16 milioane
de franci în Transilvania, la sud de Dunăre și Brăila.
Comerțul Moldovei se îndreaptă spre Austria, Țara
Românească, Transilvania, Turcia. Brăila și Galați
erau considerate punctele centrale ale exporturilor,
porturile fiind libere, iar mărfurile în tranzit nu erau
supuse taxelor vamale. În anul 1837, în portul Brăila
au intrat nu mai puțin de 449 de nave. S-a realizat aici
un import de 280.747 franci și un export de
2.782.501 franci. În portul Galați, în același an, au
intrat 528 de nave, importul ridicându-se la
3.753.950 de franci iar exportul la 2.830.039 franci.
Principalele produse la export fiind grâul, porumbul,
ceara, lemnul. Grâul se îndreaptă spre Geneva,
porumbul spre Triest, lâna spre Franța, Belgia și
Anglia, vinul spre Odesa, doagele spre
Constantinopol și Egipt.
Felix Colson a remarcat faptul că drumurile de
comunicație în Principate erau slab dezvoltate. El
menționează drumul construit de ruși pentru nevoile
 Eseu
)
Marturii culturale
armatei, care pornea de la Iași și trecea prin Focșani, guvernator în ambele principate fiind generalul rus
Buzău, Călărași. Din București un drum pornea spre Pavel Kiseleff.
5.
Giurgiu, altul spre Slatina și Craiova. Un drum Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op.
trecea prin Pitești și se îndrepta spre Turnu Roșu și cit.,p. 227.
6.
făcea legătura cu Transilvania. O altă legătură cu Felix Colson, p. I.
7.
Transilvania se făcea pe ruta București, Ploiești, Ibidem, p. II.
8.
Valea Teleajenului, Brașov. O leghe terestră are 4,444 km.
9.
Felix Colson preia date statistice de la comisia
rusească care a elaborat în 1832 Regulamentele
NOTE Organice.
10.
Constantin Izbășoiu, E. Simulescu, Situația
*Felix Colson (1804 - 1870), diplomat, istoric și Moldo-Vlahiei în prima parte a secolului al XIX-lea
publicist francez. văzut de un francez: Felix Colson, ,,Terra”, anul
1.
2/14 septembrie 1829. XVIII nr. 1, 1986, p. 23.
2. 11.
Numele de raiale sau kazale semnificau teritorii Date statistice rusești ce corespund anului 1831
12.
ocupate de turci și formau hinterlandul unei cetăți. Felix Colson, Despre starea prezentă și
Numele ,,raia” în limba turcă are înțelesul de turmă, viitoarelor…p. 265.
13.
gloată, supus, prin extensie provincie sau teritoriu Cedarea s-a făcut prin Pacea de la Passarowitz
otoman. (Pojarevác).
3. 14.
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Felix Colson ,op. cit.,p. 263.
15.
Scurtă istorie a românilor, Editura Științifică și Idem.
16.
Enciclopedică, București, 1977, p. 226 C. Izbășoiu, E. Simulescu, op. cit.,p. 25.
4. 17.
Ocupația a durat până în aprilie 1834, Leipzig, oraș în estul Germaniei.

25
Eseu
Despre limitele libertății - Apusul evului romantic
Lola Gabriela SCRIPOR
„Libertatea umană se întruchipează
din acest mănunchi de limite; ele sunt
condiția exersării ei, terenul de pe care
libertatea se înalță ca libertate îngrădită
1
și condiționată.”
Libertatea nu există în stare
absolută... existența ei este
circumscrisă de o varietate de limite,
palpabile sau subtile, însă
omniprezente. Limitele ne sunt
inoculate încă din primii ani ai vieții,
prin simplele comenzi - e voie, nu e voie... treptat
regulile devin mai complexe, ca în cele din urmă să
capete o amploare filosofică. „Libertatea reală este
libertate gravitațională și ea trebuie distinsă de
libertatea idealizată și pură. Într-un spațiu al
libertății non-gravitaționale se poate întâmpla orice,
într-un asemenea spațiu nu se întâmplă nimic.
Nimicul este spațiul libertății non-gravitaționale,
este spațiul în care totul e cu putință și în care nu se
întâmplă defapt nimic. Spațiul libertății
nongravitaționale este spațiul pre-ființei.”...„Limita
este instrumentul libertății pure care începe să
2
facă.” Libertatea este expresia modernă a
conceptului biblic de liber arbitru, formula
„gravitațională” pe care o dobândește creatura
umană în urma naturii sale originare (căci omul este
asemenea lui Dumnezeu, pre-ființa înzestrându-l cu
o variantă „limitată” derivată din conceptul ideal de
libertate non-gravitațională). Mă gândesc în acest
sens la cuvintele Sfântului Augustin: „Iubește și fă
ce vrei!”, un manifest al libertății care devine,
simultan, o îngrădire riguroasă a acesteia -iubirea
implică întotdeauna o negare a egocentrismului, iar
astfel, libertatea este ținută în frâu în mod paradoxal
de însăși libertatea alegerii (am putea concluziona că
libertatea religioasă se autoanihilează prin însăși
exercitarea libertății).
Conceptul de libertate, așa cum îl înțelegem noi la
ora actuală își are originea în evul romantic și
corespunde exaltării eului ce caracterizează această
epocă. Noul mod de raportare la existența umană se
află în strânsă legătură cu procesul de secularizare,
de depășire, uitare (negare chiar) a sistemului de
valori specific epocilor anterioare. Omul se
depărtează de Dumnezeu, motivându-și actul prin
26
)
Marturii culturale
(presupusa?) distanțare a Divinității de
creația sa. Nu este vorba de o negare a
credinței, cât de o liberalizare a
acesteia, Divinitatea trebuie eliberată
de sub monopolul bisericii, pentru a O
proiecta în alte spații (evident libere și
golite de constrângeri dogmatice). Nu e
de mirare că o minte cu înclinații
mistice, așa cum era cea a pictorului
german Caspar David Friedrich, putea
recunoaște măreția divinității în
unduirea trestiilor (nu întâmplător a
fost supranumit „Profetul timpurilor
moderne”, timpuri pe care le
prefigurează prin peisajele sale tragice).
Romantismul induce în epocă spiritul de revoltă
și evadare, „tendințe” care se vor materializa prin
revoluții și incursiuni în îndepărtate spații exotice.
„Tendințele” cu pricina au rămas actuale și în
prezent, însă activismul politic (referința are în
vedere spațiul european, leagănul mișcării
romantice) e mai puțin violent și sângeros,
limitându-se frecvent la exercitarea dreptului la
liberă opinie, în timp ce evadarea îmbracă o varietate
nemaiîntâlnită de forme pe care îmi permit să le
plasez între două extreme - emigrarea și lumea
virtuală. Căutarea adevărului pare a se metamorfoza,
treptat, în negarea/evitarea adevărului. Există o
similitudine între omul romantic și cel modern -
ambilor le place să se aline cu ideea că sunt liberi.
Romanticul s-a autoproclamat geniu, a rupt frâul
tradiției și al meseriei moștenite din tată în fiu pentru
a își urma vocația, și totuși, în mod paradoxal,
clasicismul și romantismul au fost doar cele două
fațete opuse ale unei singure monede. Omul modern
se alină cu aceeași iluzie a libertății totale, deși,
probabil, din acest punct de vedere nu e cu nimic mai
presus decât înaintașii săi. Delacroix numeşte
imaginaţia „regina facultăţilor” 3 , iar rolul
preponderent al acesteia în gândirea romantică este
sesizat elocvent şi de Émile Faguet: „Romanticii
trăiesc în imaginaţie la fel ca peştele în apă şi se tem
de realitate aidoma peştelui pe care îl înspăimântă
uscatul. Ea [realitatea] îi stânjeneşte pentru că îi
limitează, îi reprimă, îi constrânge şi îi sufocă[...]
Vocaţia, predestinarea şi funcţia lor definitorie
constau în a înlătura adevărul [...]. romantismul este
un apel la libertate şi o insurecţie împotriva
realului”.4 Înlocuirea teoriei mimetice a artelor cu o

)
Marturii culturale
teorie expresivă a pus un nou accent pe autenticitatea
emoţiilor exprimate şi, în final, pe sinceritatea şi
integritatea artistului.
În 1790 noile atitudini care vor caracteriza
romantismul istoric erau deja recognoscibile, după
cum observă Isaiah Berlin care identifică acest
fenomen drept „schimbarea de conştiinţă ce a frânt
coloana vertebrală a gândirii europene.”5 Observaţia
sa este pe deplin întemeiată dacă avem în vedere
caracterul „revoluţionar” al curentului.
Romantismul a pătruns în istoria modernismului
datorită faptului că este considerat a fi cea mai
timpurie manifestare a unei atitudini potrivnice în
cadrul unui discurs susţinut care vizează negarea,
dar şi revitalizarea unei tradiţii lipsită de vlagă.
Spiritul de revoltă ce îi însufleţeşte pe romantici este
dezbătut în presa epocii şi este unul dintre puţinele
aspecte pe care îl sesizează atât adepţii cât şi
potrivnicii noului curent, chiar dacă din perspective
diferite. „... Romantismul este, practic, o coaliţie
solicitată de diverse interese, însă cu un scop comun,
războiul împotriva regulilor, împotriva regulilor
convenţiei”,6 se scria într-un ziar francez pro-
romantic în anul 1825, în timp ce în presa potrivnică
mişcării erau publicate afirmaţii de genul:
„Romantismul este o revoltă împotriva experienţei,
în ura sa faţă de supunere (toate tipurile de
supunere), în dispreţul său pentru vechile tradiţii...
Ce este romantismul? Este independenţa de toate
regulile şi de autorităţile consacrate... într-un cuvânt
este absenţa bunului gust.”7
„ Este unanim acceptat astăzi faptul că
romantismul este departe de-a defini doar un curent
delimitat în spaţiul istoric al primelor decenii ale
secolului al XIX-lea; componenta romantică a
psihicului omenesc, înţeleasă ca funcţie
fundamentală, recurentă şi supraistorică a spiritului,
reprezintă o problemă mult mai complexă decât
simpla definire a unui stil artistic sau literar, silit să-
şi desfăşoare întreaga existenţă între limitele strâmte
8
ale unei jumătăţi de veac de cultură europeană.”
„În lipsa unui nume mai bun”, s-a optat pentru un
inventar sumar al trăsăturilor caracteristice ale celor
ce erau „etichetaţi” drept romantici: „Ei au putut şi
mai pot fi încă identificaţi pentru că diferă, atât de
predecesorii lor cât şi de majoritatea
contemporanilor. Singurul factor constant în veşnic
schimbătoarele lor atitudini şi ierarhii valorice a fost
credinţa în importanţa individualităţii, a egoului şi a
capacităţii sale de experienţă, precum şi refuzul
tuturor valorilor care nu îl exprimă. Accentul pus pe
suprema valoare a sensibilităţii personale a artistului
este, bineînţeles, strâns legat de noţiunile de
autenticitate, sinceritate, precum şi de experienţa de
27
Eseu
viaţă (sau Erlebnis în filosofia germană), noţiuni
care au dus la concepţia romantică de autenticitate
personală sau la ceea ce s-ar putea numi, în lipsa unui
cuvânt mai bun, adevăr personal.”9
Însă odată ce am ajuns la concluzia că libertatea
în stare pură e un concept utopic, că ea e decisă de
totalitatea experiențelor și de o anumită educație,
pare mai nimerit ca centru de greutate să fie
transferat asupra conceptului de limită. Limita,
limitele, sunt diverse și complexe, inerente sau
exterioare ființei noastre. Gabriel Liiceanu
consideră că existența libertății umane este
rezultatul unui amalgam de limite, prima și cea mai
importantă dintre acestea fiind însăși existența -
„Prima limită care face cu putință existența libertății
este însuși faptul de a fi. Odată cu faptul că ceva este,
în loc să nu fie, apare limita ca o condiție de
manifestare a libertății gravitaționale, a libertății
care trebuie, ca să se poată manifesta, să depindă, să
10
atârne de ceva.”
Paralelismul dintre evoluţia curentului şi
schimbările politice din epocă este evident; asaltului
romantic împotriva autorităţilor recunoscute îi
corespunde pe plan politic aspiraţia spre libertate. În
consecinţă, războiul şi revoluţia au fost considerate
două metafore adecvate pentru a-i desemna pe
romanticii pregătiţi de luptă. În jurul anilor 1820 a
început să fie vehiculat conceptul unei avangarde
aliate politice şi artistice, întemeiată în conformitate
cu principiile militare şi mărșăluind ferm spre
reforma estetică şi socială.11
Revoluţiile şi războaiele de independenţă au adus
după sine necesitatea definirii unei noi identităţi
naţionale, specifică şi bine ancorată în tradiţia
naţională. Toleranţa estetică şi tematică a jucat un
important rol în această direcţie, fiecare zonă
geografică dezvoltând o artă aflată în strânsă
legătură cu ceea ce ar putea fi definit prin termenul
12
de genius loci. Trăim oarecum o situație
asemănătoare și în actualitate - migrația masivă,
fenomenul globalizării, toate conduc spre o situație
paradoxală, o mixtură ambiguă între exaltarea
ethosului național și uniformizarea generalizată.
Scopul artei romantice redus la esență a fost
aspirația de a depăși limita (limitele). Această
aspirație avea să devină devizul întregii arte
moderne și motorul continuului sentiment de revoltă
care o însoțește. Existența umană, încă de la geneza
ei, este definită printr-un set de limite apriorice fixe
(zestrea somatică, zestrea mentală, sexul,
ascendența, rasa, națiunea epoca) și câteva aspecte
care pot fi supuse voinței (libertății) individuale
(locul, limba, religia, numele, clasa/casta,
13
libertatea) . Atitudinea romantică poate fi suprapusă
Eseu
în mare parte cu contestarea hotarelor mobile -
„contestarea unei forme anume în care ești fixat sau
contestarea a tot ceea ce te fixează este opera tardivă
a libertății, care ajunge să funcționeze revizionist
sau insurecțional, înlăuntrul unui model cultural
14
bine determinat (umanismul, romantismul) .
Scopul artei romantice era şi acela de-a se
transforma „într-o oglindă a întregii lumi
înconjurătoare, un portret al epocii”,15 prin afirmarea
unui nou ideal estetic bazat pe egalitate şi toleranţă.
În 1824 jurnalistul Adolphe Thiers aclamează
tendinţa romanticilor de-a lupta pentru o democraţie
a gustului în artă: „Chemarea la independenţă a fost
răspândită printre artişti. Fiecare a urmat calea pe
care a preferat-o... toate gusturile au contribuţia lor,
toate stilurile spectatorii lor... timp de 15 ani, artele şi
ştiinţa au avut parte de o singură direcţie... Ce
reformă vastă s-a răspândit în ultimii 10 ani,
mulţumită dezbaterilor guvernului reprezentanţilor,
... în artă, ce varietate, câtă noutate a subiectelor
16
graţie eliberării din jugul academic...” În celebrul
ziar Le Globe se scria în acelaşi sens: „Arta trebuie să
fie liberă şi liberă în cea mai nelimitată manieră. Tot
ceea ce face parte din univers, de la cel mai elevat
obiect la cel mai josnic, de la celebrata Madonă a
Papei Sixtus la Beţivii flamanzi, merită să fie o parte
a reprezentării noastre de vreme ce natura a crezut că
merită să fie incluse între lucrările ei.”17 O analiză
asupra tematicii artei contemporane ne arată că
spiritul romantic persistă, impregnând diverse
ramuri și orientări artistice. Romantismul se prezintă
astfel, din punct de vedere estetic drept un concept
liber, cu limite laxe, după cum ne arată și cuvintele
teoreticianului Robert Rosenblum, susținătorul
fervent al existenței manifeste a unei mișcări
neoromantice în arta secolului XX - „Cuvântul
[romantism], desigur, este atât de alunecos încât se
poate acomoda până şi cu aspectele aparent anti-
romantice ale modernismului, cuprinzând toate
18
contradicţiile.”
Dezideratul libertății străbate întreaga artă post-
romantică. Arta constituie, încă din evul romantic, o
modalitate eficientă de evadare din cotidian, după
cum dovedesc cuvintele scriitorului ancorat la limita
dintre romantism și realism, Gustave Flaubert: „De
aceea iubesc Arta. Măcar acolo în lumea ficțiunii,
totul se poate întâmpla... Fără limite.”19 La mai bine
de un secol, David Smith avea să afirme referindu-se
la rezistența artei în fața supremației conceptelor:
„Arta este un paradox care nu are legi care să o
20
constrângă.”
A alege o artă ca element fundamental al
existenței corespunde alegerii libertății totale de
expresie, negarea sau încercarea de anulare a liniei
28
)
Marturii culturale
fiind uneori exacerbate pană la fanatism.
Abolirea limitei însă poate avea consecințe fatale.
Teza propusă de Arthur Danto în 1948 împarte
istoria artei în trei etape distincte - cea mimetică, cea
teoretică și autoanalitică, iar cea a prezentului,
perioada post-istorică. Cutia de Brillo a lui Andy
Warhol desemnează încheierea celei de a doua etape.
„În ultimele decenii ale acestei a doua perioade,
artiștii au depășit orice graniță în artă și orice limită a
ceea ce putea fi arta. Toate constrângerile au cedat.
Asta înseamnă că nu mai există acum nici un fel de
constrângeri a priori asupra a ceea ce poate fi o operă
de artă; arta care încalcă reguli artistice are un trecut,
dar prea puțin viitor. Orice lucru vizual poate fi o
lucrare vizuală. Povestea unică a artei a ajuns la
capăt. În locul său există acum nenumărate povești,
niciuna nefăcând să progreseze arta ca atare. Danto
numeste acest lucru un anumit tip de încheiere.”21
Criticul de artă Donald Kuspit pare să susțină și el
această viziune. Abolirea frontierei înseamnă că nu
mai e posibil să fie atacată vreo frontieră; ultima
frontieră pe care o identifică e „idiosincrazia”, însă
22
sensul acesteia se descifrează doar în paradox.
Artistul contemporan beneficiază, în consecință,
de libertate totală, însă statutul artei este diminuat,
își pierde forța, idealul general devine ideal
individual - „Prețul pe care îl plătesc pentru această
libertate, totuși, este un statut oarecum diminuat. Nu
se mai consacră unui proiect mai mare ca ei înșiși.
Arta este acum un amestec de stiluri individuale.”23 E
greu de crezut că arta se va opri aici sau astfel. Prefer
să consider acest deznodământ mai degrabă drept
germenele unui nou început, dar direcția spre care se
va reorienta arta sau noul ideal pe care îl va îmbrățișa
rămân discutabile... Acest aspect este valabil și
pentru viața umană privită la modul general, nu
degeaba arta este o „oglindă a societății”.
În Omul recent, Horia Roman Patapievici
ilustrează existența actuală drept un vortex a cărui
rotire a început să fie turbulentă în secolul al XIX-
lea, devenind amețitoare pe parcursul secolului
trecut: „Zvârliți nebunește în centrifuga căderii, de-
acum simțim cu toții cum ne prăbușim indefinit
24
contrași și absorbiți în infinitul finititudinii.” El
vede în omul „recent” un soi de produs de
supermarket, cu cod de bare și dată de expirare, mult
mai prețios în reclame decât în realitate: „... oamenii
pe care îi produce într-un ritm industrial
modernitatea care și-a ieșit din propria nemăsură nu
sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiți: sunt, asemeni
conservelor cu date de expirare pe etichetă, doar
recenți... ”. Prezentul pare a purta două stigmate
acute - prea mult, prea repede, atitudine care
oarecum anulează sensul firesc al vieții - „omul care
 Eseu
)
Marturii culturale
11
și-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în Nina Athanassoglou-Kallmyer, op.cit., pp.19-20
12
viitor, descoperă că prezentul nu îl mai poate Termenul intră în circulaţie în urma studiilor întreprinse de
criticul Benito Oliva în cea de-a doua jumătate a anilor 1970.
adăposti, iar viitorul nu există.”25 În mod bizar avem Genius loci, tradus prin englezescul spirit of the place,
de a face cu o criză a libertății și a limitei deopotrivă, desemnează spiritul locului, identitatea naţional-geografică,
cu o depersonalizare în continuă expansiune, cu un element care, în ciuda oricăror influenţe exterioare sau a
absența genuității. „Omul recent este omul care, apartenenţei la curente internaţionale, îşi imprimă influenţa
dorind să se sature de toate fenomenele lumii - asupra creaţiei artistice.
13
Gabriel Liiceanu, op.cit., p. 26
stăpânindu-le, posedându-le, schimbându-le după 14
Ibidem, p. 26
plac și pătrunzându-se de toată materialitatea lor - s- 15
Friedrich Schlegel apud Nina Athanassoglou-Kallmyer,
a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un op.cit., p. 19
16
epifenomen al curgerii, scurgerii și prelingerii lor. Adolphe Thiers apud Nina Athanassoglou-Kallmyer, op.cit.,
Este momentul în care Gregor Samsa, după o noapte p. 19
17
Nina Athanassoglou-Kallmyer, op.cit., p. 19
agitată de vise neliniștite, se trezește dimineața 18
Rosenblum, Robert, „A Postscript: Some Recent Neo-
metamorfozat într-un uriaș gândac. Pe noi oare cum Romantic Mutations” din Art Journal, Vol. 52, No. 2, 1993,
26
ne va găsi dimineața?”. p.74
19
Romanticii și-au îndeplinit dezideratul, limitele Gustave Flaubert apudAnthony Julius, Transgresiuni,
artei se pierd în vastitatea infinitului... Îmi voi Ofensele artei, Editura Vellant, București, 2008, p. 222
20
David Smith apudAnthony Julius, Transgresiuni, Ofensele
permite o încheiere oarecum sumbră, nu întâmplător artei, Editura Vellant, București, 2008, p. 235
vorbim de apusul unei importante perioade din 21
Anthony Julius, op.cit., p. 203
istoria artei. De curând am citit romanul Supunere al 22
Ibidem.
23
prozatorului francez Michel Houellebecq, un best Ibidem.
24
seller internațional, dată fiind actualitatea Horia Roman, Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2006, p. 2
problematicii pe care o dezvoltă într-un plan aflat la 25
Ibidem
limita dintre real și ficțiune. Supunerea în viziunea 26
Ibidem.
lui Houellebecq este consecința directă a abolirii 27
Gabriel Liiceanu, op.cit., p. 47
limitei, a prăbușirii sistemului de valori european și a
esecurilor perpetue ce se succed drept răspunsuri la Bibliografie:
încercările idealiste care își au originea în spiritul
romantic... Aspirația spre infinit, dorința utopică de a Athanassoglou-Kallmyer, Nina, „Romanticism:
trăi în libertate absolută, iată idealul eșuat al culturii Breaking the Canon”, din Art Journal, Vol. 52, No.
Europene, iată motivul periculoasei letargii în care 2, 1993.
se scaldă actualitatea, fiindcă atunci când hotarele Berciu, Lola Gabriela, Peisajul romantic -
proprii se estompează e posibil să ne lovim de Proiecții ale eului asupra naturii, teză de doctorat,
hotarele impuse de un altul, după cum ne avertizează UAD Cluj Napoca, 2011.
cuvintele lui Gabriel Liiceanu - „Dobândind hotare Besançanson, Alain, Imaginea interzisă, Editura
impuse, cel preluat pierde hotarele proprii, devine în Humanitas, București, 1996.
întregime plăsmuirea celui care preia - în care Brion, Marcel, Pictura romantică, Editura
nerecunoscându-se, el nu mai este”27 Meridiane, Bucureşti, 1972.
Honour, Hugh, Romantismul, vol. I,II, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1983.
Note: Houellebecq, Michel, Supunere , Editura
Humanitas Fiction, Busurești, 2015.
1
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Julius, Anthony, Transgresiuni, Ofensele artei,
București, 2005, p. 25 Editura Vellant, București, 2008.
2
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas,
București, 2005, p. 11 Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Editura
3
Marcel Brion, op.cit., p.94 Humanitas, București, 2005.
4
Émile Faguet apud Marius Tătaru, Romantismul german, Patapievici, Horia Roman, Omul recent, Editura
Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, p. 5 Humanitas, București, 2006.
5
Isaiah Berlin apud Hugh Honour, op.cit., p. 22 Rosenblum, Robert, „A Postscript: Some Recent
6
Nina Athanassoglou-Kallmyer, “Romanticism: Breaking the
Canon”, din Art Journal, Vol. 52, No. 2, 1993, p. 18 Neo-Romantic Mutations” din Art Journal, Vol.52,
7
Ibidem No.2, 1993.
8
Marius Tătaru, op.cit., p. 6 Tătaru, Marius, Romantismul german, Editura
9
Honour Hugh, op.cit., p. 22 Meridiane, Bucureşti, 1991.
10
Gabriel Liiceanu, op.cit., p.11

29
Eseu
Dariu Pop și Maieru
Icu CRĂCIUN
Ziaristul, scriitorul, compozitorul,
pictorul și dascălul Dariu Pop a
fost foarte legat de satul Maieru,
din județul Bistrița-Năsăud.
Rămas de mic copil orfan, dar fiind
un elev eminent, a fost trimis,
împreună cu sora sa, Regina
(Reghina), să-și continue studiile la orfelinatul din
Debrețin. Peste ani, în nr. 34-35 (anul III), din 15-28
februarie, 1945, al revistei „Plaiuri năsăudene”
(director măiereanul Emil Boșca-Mălin), Dariu Pop
va rememora în articolul „Mici tragedii și comedii
din Maierul Năsăudului” întoarcerea într-una din
vacanțele de vară a anului 1898 la Maieru, unde era
învățător fratele său mai mare, Iustin, care, din
păcate, se va stinge din viață în iarna aceluiași an.
Drumul parcurs pe jos, de la Măgura Ilvei
(localitatea sa natală), peste Curmătură, până la
Purcioaia Maierului este descris cu talent: „Când
am ajuns deasupra Curmăturii soarele asfințise și a
apărut în fața noastră minunatul peisaj al Maierului
încadrat ca o superbă rotondă de munți gigantici,
auriți de razele soarelui ce apunea. Era ceva ireal de
frumos, o cunună uriașă ce se sărută cu un cer
verde-gălbui, iar în mijlocul ei o droaie de căsuțe,
mici cutii de chibrituri, își țesea din fuioare de fum
albăstrui velința sub care va dormi în noaptea ce se
apropia. Am stat uimiți în vârful Curmăturii și am fi
amuțit acolo dacă nu ne-ar fi atins o pană de vânt
răcoros”. Iar mai la vale avea să noteze: „Într-
adevăr, Maieru e o frumusețe de sat. Deasupra
satului străjuiau niște munți minunați: Muncelul, cu
brazii lui mânioși, nu verzi, ci de un albastru
întunecos, înfiorător, lângă Muncel Măgura
Porcului, a lui Porc împărat - așa îmi spunea moș
Oprea - cu straturile zânelor; Măgura Mare, un glob
verde gigantic, căzut din cer cu cele două
mameloane gemene dinspre Rodna, toți acești
munți parcă sunt prinși la horă în jurul satului, doar
Someșul îi străjuiește în hora lor, ca o dungă de
argint ce-și împrumută strălucirea de la luna plină în
înaltul boltei cerești. Tot farmecul satului eu cred că
30
Marturii culturale
îl dădea bisericuța veche de pe
poderei, care s-a închis și a amuțit
de când i-a luat locul biserica nouă,
destul de bătrână și ea”.
Bineînțeles că este amintită și
„grofoaia”, soția grofului Dominic
Ziky, cea făcută celebră de
Rebreanu în povestirea cu același
titlu. După afirmațiile sale, până a
nu fi trimis la Debrețin, Dariu Pop
și-a petrecut copilăria alături de bunul său prieten,
Liviu Rebreanu și alți ortaci de seama lui. „Am
copilărit împreună cu Liviu până în anul 1897, când
am fost trimis la orfelinatul învățătoresc de la
Debrețin, iar Liviu a mai rămas un an sau doi, cu
părinții săi, la Maieru” va scrie el peste mulți ani.
(citat preluat din „Cu soțul meu, gânduri - imagini -
întâmplări”, de Fanny Liviu Rebreanu, București,
Editura pentru Literatură, 1963, pp. 152-153). Nu
întâmplător, el îl va anunța primul pe Liviu de
tragedia fratelui său, Emil, iar în 1922, Rebreanu,
însoțit de fiică-sa, Puia, va reveni la Maieru la
invitația lui Dariu Pop, când, copleșiți de emoție, își
vor rememora cu nostalgie amintirile din copilărie.
(vezi „Zilele care au plecat”, de Puia Florica
Rebreanu, București, Editura pentru Literatură,
1969, p.106).
După terminarea „preparandiei în Loșonț”,
din Slovacia, se va întoarce în 1905 din nou în
această localitate, în calitate de învățător suplinitor,
unde va lega prietenii cu fetele: Varvara („cuminte
și așezată”, soră cu Costi Partene, se va căsători cu
viitorul preot Iulian Cioarba), Victoria („în
costumul ei național te făcea să-ți bată inima ca
ciocanul în piept”), Aurelia (viitoarea Boșca, după
soț, „ca o fecioară de-a lui Demian”), Lucreția
(întâia sa iubire, „de o frumusețe vaporoasă”,),
Ioana („zglobie”), Nastasia („ca o mamă”), Luiza
(„cu buclele ei blonde, care cânta așa de frumos”) și
Mariți („cu teoriile ei transcendentale”), dar și cu
tinerii: Dumitru Boșca, Costi Partene, Ion Barna,
Silivan Coruțiu etc. Dariu Pop amintește că, fiind și
pianist, în această perioadă a cântat la Maieru, în
casa d-nei Flora, văduvă, căsătorită cu preotul
Lazăr Avram, fiica celebrului pedagog năsăudean

)
Marturii culturale
Vasile Petri. Scena ceaiului este într-adevăr comică
și justifică titlul articolului. Amfitrioana își
servește, firește, musafirii cu ceai, dar el și Barna nu
vreau să-l bea și-i roagă pe ceilalți să-l dea gata și pe
al lor în momentul când văduva se duce la bucătărie.
Boșca și Partene, în graba lor, servesc și ceaiul
amfitrioanei, care, la întoarcere, constată că cineva
l-a băut și pe al ei. Neavând ce face, tinerii spun
adevărul, fapt pentru care d-na Flora se amuză
nespus de mult. Spre uimirea lui Dariu Pop, aceasta
știa să cânte la pian foarte bine, eclipsându-l cu
„Someșana” și învârtitele din zonă. Întrebat de
gazdă cum s-a descurcat, Dariu Pop, crescut în școli
ungurești, răspunde: „Mizerabil, mizerabil,
doamnă!”, dar se va corecta a doua oară cu
31
Eseu
„Admirabil, admirabil!”, spre amuzamentul copios
al asistenței. Că Dariu Pop a iubit Maieru nu încape
nicio îndoială. Iată cum își încheie el articolul: „Și
acum, uite, vă jur că la întoarcerea noastră în
Ardeal, primul drum am să-l fac iarăși la Maieru,
unde am să beu, să beu cu Dumitru și cu Costi și cu
ceilalți eiusdem farinae - dacă s-or găsi printre ăști
tineri - și să arunc cu cupa plină în vârful
Muncelului ori într-al Ineului și am să cânt, să cânt
cu voce de bucium mărețul imn al marei biruinți”.
După cei patru ani de refugiu (1940-1944), sau de
„Sângerări ardelene” - cum plastic și-a intitulat
celălalt măierean, Iusin Ilieșiu, volumul de versuri -
românii transilvăneni meritau să facă astfel de
gesturi.
Eseu
Concepția platonică despre dreptate
Mircea PÎRLEA
Concepția lui Platon despre dreptate ridică foarte
multe semne de întrebare, mulți văd în marele
gânditor grec al antichității un revoluționar, un
precursor al lui Isus Christos, în timp ce alții un
gânditor retrograd, care se opune progresului
omenirii, un adept al totalitarismului de stânga (prin
ideile sale comunitariste) sau al celui de extremă
dreaptă cu trimitere la rasism.
Personajul prin care Platon își expune opinia și
concepțiile sale în celebrele dialoguri este tocmai
mentorul său, Socrate, care se va jertfi pe altarul
democrației.
Acesta intră în dialog cu câțiva cetățeni, care își
exprimă în câteva cuvinte modul cum înțeleg ei
dreptatea și în ce constă ea.
Exponent al clasei avute și cu o anumită
experiență de viață, Cephalos înțelege prin a fi drept
să achiți ceea ce datorezi. O asemenea dreptate
mercantilă nu este firește, pe placul lui Socrate.
Replica lui vine simplă și fără apel : ,,Cum poate fi
drept cel care ar înapoia armele împrumutate, când
cel care i le-a împrumutat a înnebunit între timp?”
1
Fiul lui Cephalos, Polemarchos consideră că este
drept să-i faci bine prietenului și rău dușmanului,
asta înțelege el prin dreptate. Și acestuia, Socrate îi
găsește replica cuvenită : „Atunci, Polemarchos, nu
este treaba omului drept să vateme nici pe prieten,
nici pe oricine altcineva, ci e treaba contrariului său,
a omului nedrept!”2
Un alt cetățean care intervine în discuția cu
Socrate este sofistul Thrasymachos, adept al tiraniei,
care susține: „Dreptatea este folosul celui mai
puternic, în timp ce nedreptatea înseamnă profit și
3
fals pentru sine însuși.”
Socrate vede și în această concepție mai multe
puncte vulnerabile și îi dă replica: „Căci,
Thrasymachos, nedreptatea aduce dezbinare, ură și
lupte înăuntru, dreptatea, însă, aduce înțelegere și
prietenie.”4
Următorii interlocutori ai lui Socrate, în fapt,
frații lui Platon, Glaucon și Adeimantos susțin că
„dreptatea trebuie așezată în categoria acelor bunuri
ce aduc folos nu numai prin consecințele lor, dar mai
ales și cu precădere prin ele însele. „Temeiul acesteia
este convenția, „contractul social”. „Din slăbiciune
și din neputință, oamenii convin între ei, să-și facă
5
reciproc nedreptăți.”
32
)
Marturii culturale
Ademaintos: „Căci toți, într-un glas, proslăvesc
dreptatea ca ceva frumos, dar greu și trudnic, în timp
ce fărădelegea și nedreptatea sunt plăcute și lesne de
6
dobândit.”
Prin faptul că duc cu gândul la „contractual
social”, putem să vedem în cei doi frați ai lui Platon,
niște precursori ai iluminiștilor Montesquieu și Jean-
Jacques Rousseau.
După discuția cu cei 5 cetățeni, Socrate care este
de fapt, „dublura” lui Platon și îmbrățișează ideile
sale ca erou al operei, dialogul continuă pe tema
dreptății. Socrate e de părere că adevărata fericire se
poate dobândi numai prin dreptate, prin păstrarea de
către fiecare a rolului și locului său în societate.
Statul lui Platon este un stat cu caste (clase) sociale.
Astfel : «Platon spune în repetate rânduri că ceea ce-l
preocupă nu este fericirea indivizilor și nici cea a
vreunei clase particulare din stat, ci doar fericirea
7
întregului.» și «cârmuitorul trebuie să-și afle
fericirea în cârmuire, războinicul în luptă, iar sclavul
8
în sclavie.»
Facem cunoștință mai departe în statul ideal, cu
cetatea ideală visată de Platon prin eroul său,
Socrate, cu un stat bine împărțit în trei clase sociale,
cu responsabilități și sarcini bine definite, cărora li se
cereau și anumite calități :
„Justiția constituie condiția fundamentală a
nașterii și existenței statului. În cadrul statului, se pot
distinge trei clase sociale :
a. Guvernanții, a căror virtute trebuie să fie
înțelepciunea
b. Îngrijitorii și războinicii, care trebuie să
dețină virtutea curajului
c. Cetățenii simpli: agricultori, meseriași,
comercianți.
Guvernarea statului trebuie să se bazeze pe
temperanță, o virtute comună tuturor celor trei clase.
Fiecare trebuie să-și aleagă acea sarcină pentru care
se simte cel mai dotat și să se dedice numai ei.”9
Pentru îndeplinirea acestei justiții în stat, în
exegeza lui Vasile Muscă, ca de altfel și la Karl
Popper, găsim elemente comuniste sau
comunitariste în concepția lui Platon. Vasile Muscă
vede, analizând modul în care Platon vrea să ajungă
la justiție două condiții fundamentale: prima,
eliminarea bogăției și a sărăciei, pentru ca „omul să
se concentreze exclusiv sarcinii sale proprii,
specifice în stat.”10 După Platon, cele două clase
superioare, a guvernanților (a filosofilor sau a
regilor care filosofează) și a războinicilor (paznicilor

)
Marturii culturale
cetății), nu trebuie să posede nimic și nici să
primească o recompensă oarecare în afară de
mijloacele lor strict necesare de viață. A doua
condiție care ne duce cu gândul la comunitarism și
colectivism este „abolirea vieții de familie, sarcină
care derivă din faptul că femeile participă la viața
statului pe picior de egalitate cu bărbații, cu singura
obligație de a poseda niște înclinații și capacități care
să le facă apte în această direcție. Unirea sexuală
dintre bărbați și femei este reglată prin intervenția
statului; acesta urmărește planificat procrearea unor
11
exemplare sănătoase.”
Astfel, statul trebuie condus de filosofi care pot
să țină în mâinile lor, cu deplină siguranță, frâiele
conducerii. În analiza lui Vasile Muscă, statul despre
care vorbește Platon este statul aristocratic, în care
guvernarea aparține celor buni. Aici se găsește
dreptatea : „Or, filosoful, având de-a face cu ceea ce
este divin și spus ordinii, devine și el o ființă supusă
ordinii și divină, în măsura în care aceasta este
12
posibil pentru un om.”
„Dacă ori filosofii nu vor domni, ori cei ce sunt
numiți acum regi și stăpâni nu vor filosofa authentic
și adecvat, și dacă acestea două - puterea politică și
filosofia - n-ar ajunge să coincidă, și dacă
numeroasele firi care acum se îndreaptă spre vreuna
din ele, nu vor fi oprite, nu va încăpea contenirea
relelor pentru cetăți și neamul omenesc.”13
„Iar că principiul «să faci ce este al tău și să nu te
ocupi de mai multe» este dreptatea.”14 „ N-ar fi ea,
«oikeiopragia» dreptatea și n-ar produce ea o cetate
dreaptă ?”15 Patru fiind numărul perfecțiunii pentru
Platon și Pitagora, se conchide: „Ea (cetatea) este
16
înțeleaptă, vitează, cumpătată și dreaptă.”
De la statul aristocratic, toate formele următoare
de stat apar ca degenerate și decăzute.
Timocrația reprezintă guvernarea fundamentată
pe onoare, care se naște când guvernanții se apropie
de pământ și de case, acesteia îi corespunde omul
timocratic, ambițios și iubitor de conducere și de
onoruri, manifestând neîncredere în cei înțelepți.
Popper aseamănă statul timocratic cu ce era în
Sparta și Creta. Citind viața lui Platon, vedem că
acesta nutrea sentimente de simpatie față de regimul
de acolo, unul din unchii săi, Critias făcuse parte din
guvernul „Celor Treizeci”, instaurat cu ajutorul
amiralului spartan Lyxander. (vezi17)
«Bătrânul Oligarh» (Critias) și discipolii săi
avuseseră în esență dreptate favorizând Sparta
împotriva Atenei și imitând programul spartan de
împiedicare a schimbării.”18
Oligarhia înseamnă guvernarea în care conduc
cei bogați, căreia îi corespunde omul avid de avere,
lacom.
33
Eseu
Democrația constituie guvernarea în care fiecare
se simte liber și fiecăruia îi este îngăduit să facă totul
după voia sa. După părerea lui Platon, exprimată,
repet prin eroul Socrate, pe treapta cea mai de jos se
află tirania, care de cele mai multe ori se naște din
prea multă libertate a democrației. Tiranul, spre a se
salva, trebuie să se înconjoare de cei mai răi dintre
indivizi. Tiranul, în prezentarea lui Platon, este cel
mai nefericit dintre oameni: „Tiranul autentic este,
în adevăr, un sclav autentic, dând dovadă de mari
lingușiri și semne de supușenie, flatându-i pe cei mai
nevrednici și neizbutind să-și astâmpere câtuși de
puțin poftele. El apare lipsit de majoritatea
19
satisfacțiilor și cu adevărat sărac.”
În concepția lui Karl Popper, statul ideal (cetatea
ideală) pe care dorește să-l construiască Platon nu
este statul aristocratic sau cel timocratic asemănător
Spartei, ci unul autarhic, primitiv, cu rădăcini în
comunitățile tribale, la zorile istoriei: „Conform
dialogului Republica, forma originară sau primitivă
a societății, care în același timp se aseamănă cel mai
îndeaproape cu Forma sau Ideea de stat, cu „statul
ideal”, este un regat al oamenilor celor mai înțelepți
și mai asemănători cu zeii.”20
Statul cu caste este autoritar pe verticală și
consider eu, liniar în cadrul castei. Popper vede un
comunism în cadrul clasei conducătoare:
„Comunismul este limitat la clasa dominantă,
singura care trebuie ferită de dezbinare.
Comunismul clasei dominante din cetatea sa ideală
este o condiție necesară a stabilității ce
caracterizează în chip fundamental statul ideal.”21
Statul drept, cetatea ideală preconizată de
Platon, prevede o împărțire strictă în caste, o clasă
minoritară care deține monopolul puterii (clasa
înțelepților filosofi sau a regilor-filosofi) și o
anumită cenzură asupra activităților, fiindu-le
interzise imitația și originalitatea.
Prevăzând fericirea tuturor cetățenilor, nu numai
a individului și domnia dreptății, Platon este văzut de
unii exegeți ca un precursor al creștinismului , alții
ca un revoluționar utopic.
Popper contrazice această imagine progresistă a
lui Platon, văzând în acesta un adept al păstrării
formelor retrograde și un adversar al progresului
social, și de ce nu al democrației. Din punctul de
vedere al lui Popper, dreptatea lui Platon are un iz
totalitarist: Înapoi la statul primitive întemeiat în
conformitate cu natura umană și în consecință,
stabil, la patriarhia tribală a epocii de dinaintea
Căderii, la dominația de clasă naturală a minorității
înțelepte asupra mulțimii ignorante.”22
Dreptatea lui Platon, susține Popper, are și
elemente care vor influența teoriile rasiste de mai
Eseu
târziu, prin faptul că viitorii conducători sunt aleși
tot din casta clasei dominante: „În povestea
Numărului și a Căderii Omului, Platon ne spune că
unul din păcatele dintâi și fatale comise de paznicii
degenerați va fi lipsa de interes pentru eugenie,
pentru supravegherea și verificarea purității rasei.”23
Ideea aceasta a dreptății utile puterii, sănătății și
stabilității statului va fi folosită în secolele XIX-XX
ca ideologie pentru fascism, rasism și comunism.
Teoria lui Platon despre dreptate este în
concepția lui Popper, o teorie antidemocratică,
autarhică, totalitară: „Teoria platoniciană a
dreptății… este o încercare conștientă de a birui
tendințele egalitariste, individualiste și
protecționiste din epoca sa și de a restabili pretențiile
tribalismului prin dezvoltarea unei teorii morale
totalitare.”24
O opinie interesantă găsim și la Karl Reinhardt :
„Esența dreptății conduce înspre stat și din stat mai
departe la suflet. Din această dreptate cuprinzătoare
a rezultat dreptatea individului: cerința adresată
5 33
fiecăruia de a-și îndeplini misiunea.”
Spre deosebire de personajul Socrate din
Republica, adevăratul Socrate a fost un egalitarist și
un individualist, deși democrat a criticat
incompetența unor fruntași ai democrației, dar s-a
opus și tiraniei. „Filosoful lui Socrate este un
individualist modest, pe când al lui Platon este un
26
semi-zeu totalitar.”
Oricare ar fi fost regimul, Socrate rămânea
credincios lui însuși și convingerilor sale și nu ezita
să-i înfrunte pe cei ale căror ordine i se păreau
nedrepte și contrare legii. Nici în 407, în afacerea
Arginuses, nici în 404, în momentul tiraniei Celor
27
Treizeci, Socrate nu a fost hărțuit.
De fapt, apărarea lui Socrate va fi o justificare în
numele dreptăți, o respingere a acuzațiilor de dragul
adevărului și nu o pledoarie juridică, o încercare de a
obține achitare. Sfârșitul său este demn: „Pentru un
om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în
28
moarte, iar Zeul are grijă de soarta lui.”
Interesantă este și viziunea unui urmaș al lui
Platon în ale filosofiei, Hegel : „Prin excluderea
proprietății și a vieții de familie, prin suprimarea
libertății de a alege categoria socială, prin toate
aceste prescripții care se referă la principiul libertății
subiective, Platon crede că a închis ușa tuturor
pasiunilor, urii, confruntării. El observase că
decăderea vieții grecești se datora faptului că
indivizii începuseră să-și impună scopurile,
interesele, care puseseră stăpânire pe spiritul
29
comunitar.”
Pierre Hadot arată : „Cunoașterea platoniciană și
cea socratică sunt, cu precădere, o cunoaștere a
34
)
Marturii culturale
30
valorilor.”
Conform Jacquelinei Russ, cetatea ideală a lui
Platon, „Kallipolis, trebuie să fie unitară, menținând
armonia respectării rolului desemnat fiecăruia.”31
„Platon poate fi considerat drept unul din
fondatorii științei politicii: atent la ravagiile
imperialismului, la excesele de putere, de libertate,
de autoritate, de bogăție sau de sărăcie, provocate de
discordanțe ale naturii (physis) sau ale legii
32
(nomos).”
Modelul de cetate ideală prevăzut de Platon este
corespunzător unei societăți închise, după părerea
lui Popper. Contrar concepției lui Platon, care credea
că statul ideal din zorii istoriei se degenerează și
decade odată cu trecerea timpului, Popper crede că
statul democratic și corespunzător societatea
deschisă a zilelor noastre este modelul de urmat
pentru progresul umanității. Cităm: „Societatea
magică, tribal sau colectivistă va mai fi numită
societate închisă, iar societatea în care indivizii se
confruntă cu decizii personale, societatea
deschisă.”
Concluzia lui Karl Popper poate ține și de
concluzie a noastră în legătură cu conceptul de
dreptate a lui Platon. Dreptatea într-o cetate închisă
ține de domeniul trecutului, societatea organizată pe
caste este anacronică. O societate deschisă,
receptivă la inovație și originalitate, este societatea
progresului social și a viitorului, în care dreptatea se
poate afirma plenar: „Nu există întoarcere la o
armonioasă stare de natură. Dacă ne întoarcem, vom
fi siliți să străbatem până la capăt drumul înapoi - să
34
revenim la animalitate.”
Bibliografie :
1. Hadot, Pierre - „Ce este filosofia antică ?”, Editura
Polirom, Iași, 1997.
2. Hegel, G.W.F. - „Lecții despre Platon”, traducere de Radu
Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, București, 1998.
3. Mossé, Claude - „Procesul lui Socrate”, traducere de
Maria Ivănescu, Editura Orizonturi, București, 1996.
4. Muscă, Vasile - „Introducere în filosofia lui Platon”,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
5. Platon - „Opere”, vol. al V-lea, traducere de Andrei
Cornea, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1986.
6. Platon - „Apărarea lui Socrate”, Editura Humanitas,
București, 1997.
7. Popper, Karl R. - „Societatea deschisă și dușmanii ei”,
traducere de D. Stoianova, Editura Humanitas, București,
2005.
8. Reinhardt, Karl - „Miturile lui Platon”, traducere de

)
Marturii culturale
Christian Schuster, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
9. Russ, Jacqueline (coord.) - „Istoria filosofiei”. 1.
Gândirile fondatoare, traducere de Dan-Cristian
Cârciumaru, Editura Univers Enciclopedic, București,
2000.
Note:
1
Andrei Cornea, „Interpretare la Republica”, p. 32
2
Platon, „Opere”, vol. V, [335d], p. 93
3
Platon, „Opere”, vol. V, [344c], p. 104
4
Platon, „Opere”, vol. V, [351d], p. 115
5
Andrei Cornea, „Interpretare la Republica”, p. 37
6
Platon, „Opere”, vol.V, [364a], p. 127
7
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I, p.
228
8
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I, p.
228
9
Vasile Muscă, „Introducere în filosofia lui Platon”, p. 126-
127
10
Vasile Muscă, „Introducere în filosofia lui Platon”, p. 127
11
Vasile Muscă, „Introducere în filosofia lui Platon”, p. 127
12
Platon, „Opere”, vol. V, [500d], p. 297
13
Platon, „Opere”, vol. V, [473d], p. 266
14
Platon, „Opere”, vol. V, [433b], p. 215
15
Platon, „Opere”, vol. V, [434c], p. 218
16
Platon, „Opere”, vol. V, [423c], p. 202
Ovidiu T. POP
Adevăr… din gură păcătoasă
Cei care au… multe păcate sunt foarte… vocali!
Nu există eveniment la care participă să nu arate
„altceva” decât ceea ce sunt! Vor să fie…
consideraţi, admiraţi şi invidiaţi ca… oameni
frumoşi, deştepţi, culţi, verticali, curaţi etc. Dar, nu
sunt… oameni! Nu au nici un… Dumnezeu! Sunt
„adunături” de indivizi care formează… famiglii
flămânde de… averi, puteri, titluri nobiliare şi
academice etc.
Gura lor păcătoasă, de multe ori, adevăr…
grăieşte! De exemplu, un… hoţ a povestit cum se
face o… hoţie! Un… şmecher contemporan a
caracterizat… şmecherul şi şmecheria. O…
personulitate marcantă a vorbit despre… cultură.
O… personalitate marcată a făcut o analiză a…
cercetării ştiinţifice. Şi exemplele pot „continua”!
Cei despre care este „vorba” ştiu ce… nu au, ce… nu
pot avea şi ce… nu vor putea avea! De aceea,
vorbesc în cunoştinţă de cauză, deci gura lor
păcătoasă adevăr… grăieşte!
Nimeni au fost, nimeni sunt, nimeni vor fi şi
nimeni… vor rămâne!
35
Eseu
17
Claude Mossé, „Procesul lui Socrate”, p. 31-44
18
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol.I,
p.265
19
Platon, „Opere”, vol. V, [579e], p.392
20
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I, p.
63
21
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I, p.
74
22
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I,
p.121
23
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I,
p.207
24
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I, p.
163
25
Karl Reinhardt, „Miturile lui Platon”, p. 123
26
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I, p.
181
27
Claude Mossé, „Procesul lui Socrate”, p. 81-82
28
Platon, „Apărarea lui Socrate”, [41d], p. 139
29
G.W.F. Hegel, „Lecții despre Platon”, p. 98-99
30
Pierre Hadot, „Ce este filosofia antică?”, p. 103
31
Jacqueline Russ (coord.), „Istoria filosofiei”, vol. I, p. 52
32
Jacqueline Russ (coord.), „Istoria filosofiei”, vol. I, p. 55
33
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I, p.
232
34
Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, vol. I, p.
267
Microeseuri
Personalităţi
Unii indivizi sunt obsedaţi de „mărire” (glorie,
strălucire, splendoare, putere, autoritate, tărie) şi
„preamărire” (ridicarea în slavă, lăudarea, elogierea,
glorificarea).După un timp, când se trage... linie, ce
rămâne? Un... nume comun! Ei sunt pentru... istorie
„personalităţi marcate” şi „personulităţi marcante”.
Majoritatea profesorilor sunt ca... albinele.
Activitatea lor anonimă în şcoli,
„zămisleşte”oameni. Aceşti oameni formaţi în
şcoală şi de şcoală, fac ca societatea să... meargă
înainte. Munca lor se... vede în generaţiile de elevi pe
care le-au format. Prin această activitate importantă,
grea, plină de sacrificii, ei îşi fac... datoria.
Sunt o mulţime de „mari” profesori. Dar ce
rămâne după ei? Că au fost... mari meditatori, sau că
au fost... politruci, sau că au reuşit să... umilească
oameni valoroşi, sau că au avut... gură mare, ochi,
pumn, palmă, sau că au fost mândri de... originea lor
modestă, sau că au fost mândri de... incultura lor etc.
Tot ce au făcut a avut un singur scop: mărirea şi
preamărirea personală. Ce poţi să spui despre un
astfel de profesor „mare”? El este o „personalitate
marcată” şi „personulitate marcantă”.
In memoriam
GAVRIL ARDELEAN (1942 - 2016)
„Am fost profund îndurerat să aflu de la prietena
mea dragă, Dna profesoară Olimpia Iacob, de trecerea
în nefiinţă a Dlui profesor universitar, GAVRIL
Claudiu PORUMBĂCEAN
ARDELEAN, şi prorector al Universităţii de Vest
"Vasile Goldiş," Arad, Filiala Satu Mare. Mă consider
norocos că am fost invitat de Dl prorector Ardelean în
decembrie, 2009, ca visiting professor, pentru a preda
la grupele de studenţi de la secţia română-engleză, ale
Dnei profesoare Olimpia Iacob, care a tradus multe
dintre cărţile mele, publicate în România. Am venit
însoţit de bunul meu prieten, profesorul american
Robin Metz, de asemenea poet, de la Universitatea
Knox, Illinois, SUA. Robin şi cu mine am fost cazaţi
într-un hotel din Satu Mare, la care fusesem eu cazat cu
un an în urmă şi despre care am amintiri plăcute. Graţie
Dlui prorector Gavril Ardelean, am predat studenţilor
cursuri de creative writing în cadrul
unor workshop-uri, la care au participat
Dna profesoară Iacob şi prietenul meu
Robin. Pe perioada şederii noastre,
Robin şi cu mine ne-am simţit foarte
bine la universitate.
Mi-l amintesc pe Dl profesor
Ardelean: o persoană entuziastă,
plăcută şi primitoare. Pasiunea pe care
o manifesta pentru predare şi pentru
instruirea în condiţii cât mai bune a
studenţilor, şi mândria faţă de
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş",
filiala Satu Mare, erau evidente pentru
mine şi Robin. Îmi amintesc cum Dl prorector
Ardelean ne-a vorbit, mie şi lui Robin, în biroul
Domniei Sale, despre dorinţa de a achiziţiona cât mai
multe cărţi pentru biblioteca universităţii, pentru ca
studenţii să aibă cât mai multe instrumente de lucru
pentru studiu. Robin şi cu mine am donat cărţi pentru
biblioteca universităţii de îndată ce ne-am întors acasă,
Robin în SUA, eu în Ţara Galilor.
Una dintre cărţile mele, o dramă în versuri,
Copilul şi capul leului, tradusă de Dna profesoară
Iacob, cu o introducere a poetului şi profesorului
american Vince Clemente, publicată frumos de poetul
şi editorul dr. Aurel Pop, la Citadela, Satu Mare, a fost
lansată la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş", Filiala
Satu Mare când Robin şi cu mine eram oaspeţii Dlui
prorector Ardelean. Dl profesor Zotta Alexandru a
condus evenimentul şi a făcut o prezentare critică
profundă, revelatoare, extraordinară a dramei mele în
versuri. Sub coordonarea Dnei profesoare Olimpia
Iacob, studenţii au pus în scenă părţi din drama în
versuri şi mi-au cerut să răspund la întrebări foarte
interesante. Îmi amintesc că m-am simţit foarte smerit
36
)
Marturii culturale
şi mândru de acea zi, şi pentru a-l cita pe bunul meu
prieten Vince Clement, „o voi păstra în odaia inimii
mele pentru totdeauna".
Având în vedere că am predat timp de 22 de ani
la Universitatea din Swansea, Ţara Galilor, cunosc
faptul că cea mai bună recomandare pentru o
universitate este calitatea studenţilor ei şi graţie
managementului, viziunii, muncii domnului prodecan
Ardelean, imaginea mea despre studenţii de la
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş", Filiala Satu
Mare este cea a unor tineri harnici, politicoşi, drăguţi şi
entuziaşti. Robin şi cu mine am avut ocazia să îi
cunoaştem pe unii dintre ei din punct de vedere social,
la cafea şi conversaţii, şi am rămas în legătură cu unii
dintre ei, comunicând virtual. De Satu Mare mă leagă o
dragoste vie şi durabilă: îmi amintesc cu drag apariţia
lui Robin şi a mea la televiziunea locală
precum şi participarea noastră ca poeţi
într-un show de varietăţi în direct, care
a inclus dansatori tineri şi artişti
talentaţi.
Am vizitat Satu Mare prima dată
în 2008, la invitaţia poetului George
Vulturescu, pe care l-am cunoscut la
cea de-a patruzeci şi treia ediţie a
întâlnirii internaţionale a scriitorilor,
organizate de Asociaţia Scriitorilor din
Serbia, Belgrad. George m-a prezentat
Dnei profesoare Olimpia Iacob,
vorbindu-i despre volumele mele de
poezie. Am participat la Festivalul Internaţional de
Poezie din Satu Mare iar prezentarea mea privind
legendarul poet galez Dylan Thomas a fost publicată în
revista literară Poesis a lui George Vulturescu. Am
participat şi la alte evenimente interesante şi am rămas
impresionat de amabilitatea şi căldura poeţilor români
pe care i-am întâlnit. Am avut ocazia să cunosc nişte
poeţi şi scriitori deosebiţi din România, inclusiv pe
Daniel Corbu. Îmi amintesc prima vizită pe care am
făcut-o, şi acel „vârtej” de evenimente poetice.
Mă consider binecuvântat pentru că Dna
profesoară Iacob mi-a tradus trei cărţi, care ulterior au
fost publicate în România şi îi sunt recunoscător pentru
numeroasele mele apariţii în reviste literare renumite.
Dragostea mea este deosebită pentru România şi
oamenii ei, care fac parte din mine. Admiraţia mea
pentru Dl profesor Gavril Ardelean, pentru
devotamentul manifestat în sfera educaţiei şi cercetării
pe tot parcursul vieţii Domniei Sale este profundă.
Inspiraţia, activitatea remarcabilă vor avea efect
îndelungat asupra colegilor, studenţilor şi celor care l-
au cunoscut, inclusiv oaspeţii străini, printre care ne
 In memoriam
)
Marturii culturale
numărăm şi noi, eu şi Robin. După cum scria Henry Swansea University, Wales, UK
Adams: „Profesorul influențează întru eternitate; nici www.peterthabitjones.com
chiar el nu poate ști unde se opreşte influenţa sa".
*
Peter Thabit Jones * "Deşi mă aflu în Londra, am aflat cu nespusă tristețe de
trecerea la cele veşnice a Domnului prorector Gavril
Traducere: ADRIAN BRÂNZEI Ardelean.

*PETER THABIT JONES. Poet and dramatist, author
(with the Aeronwy Thomas, daughter of Dylan
Thomas) of the Dylan Thomas Walking Tour of
Greenwich Village, New York
Editor of The Seventh Quarry Swansea Poetry
Magazine and The Seventh Quarry Press
Retired lecturer of English Literature and Creative
Writing, Department of Adult Continuing Education,
DUMNEZEU să îl odihnească în pace!
Condoleanţe familiei îndoliate.
Adrian Brânzei şi colegii de la
„Relații Internaționale şi studii europene” ( promoţia
2008) „Administraţie Publică” (promoţia 2011)
„Română-Engleză (promoţia 2012)

Poezii
)

Marturii culturale
de necunoscute
Francisc Edmund BALOGH
noaptea bâjbâie oarbă
Noi împiedicându-se
zgomotos
precum
două păsări de câte o amintire
ce s-au făcut nevăzute azvârlită la întâmplare
la linia orizontului
fără nici o explicaţie mahmur de sentimente
te aştept să vii din nou
înserarea ne-a pierdut urma să-mi predici
despre sobrietate
numai Faţă în faţă cu licărire alienată
ultimul vers în priviri
al poemului cuvintele moleşite
neterminat
pe colţ de buze,
de zorii zilei
ştia de noi pupilele mari Poem scurtcircuitat
imobile dar blajine
de vite înţărcuite prin acest poem
Ne plimbam de o forţă mai mare scurtcircuitat
decât noi. mă reconstitui
prin ploaia măruntă în oglinda
ce nu se mai termină, fără vreo dorinţă, spartă în tentativa
într-o tăcere caldă ce-ar mai fi de spus? de-a trasa exact
de complici la nemurire
contururile sentimentelor
ne plimbam
pe curcubeul stării de iubire – Ecuaţii doar versul
un ţărm înalt cu imaginea ta
reanimat de lună rezolv nu mai e de găsit
parţial prin multitudinea
ne plimbam ecuaţiile sufleteşti de frânturi şi cioburi
prin lanuri interminabile cu un număr necunoscut
de stele

37
Interviu

)
Marturii culturale
Aurel Pop în dialog cu poetul Echim Vancea
„Am mai spus-o şi o mai repet: a trăi în România poate fi un loc comun! `
A trăi în Maramureş, nu a fi din Maramureş, este un certificat de valoare!”

Echim Vancea trăiește de-o viață în Sighetu toamne a anului 1951, ziua 19, fapt pentru care simt
Marmației, are o bogată activitate literară, este locul naşterii ca pe un punct de referinţă interior.
autorul mai multor volume de poezie, membru al Moaşa care m-a asistat la naştere a fost adusă de pe o
Uniunii Scriitorilor din România. A publicat poezie în altă vale, Valea Pomnilor - vale-hotar care
„desparte” două aşezări cu vechi „state” întru
majoritatea revistelor literare din ţară dar şi în reviste
din străinătate. I-au fost traduse şi publicate poezii îndevenire şi locuire: Onceşti şi Năneşti. Satul Năneşti
limbile engleză, franceză, germană, italiană, este atestat documentar din 1360, dată la care regele
spaniolă, maghiară, ucraineană, coreeană, albaneză. Ludovic I dona, pentru „dovezile de credinţă” şi
servicii credincioase, „lui Wanchyuk, fiul lui
Distanțele rutiere fac ca întâlnirile noastre să fie rare,
dar și când ne întâlnim avem multe de povestit. De Farkstan” („fidelis Olachii nostri”) moşia
această dată, vom purta un dialog prin care cititorii („possessionis nostre Olacalis Waralia”) „numită
noștri să afle „limpezirea scriiturii/ imagini, versuri, Waralia”(Subcetate, moşie dispărută astăzi) din
texte încântătoare”, după cum afirmă criticul literar Ţara Maramureşului, posesiune care cuprinde
Gheorghe Grigurcu. moşiile Vănceşti (Onceşti-ul de astăzi), Năneşti şi
Valea Porcului (astăzi Valea Stejarului). Donaţia a
Aurel Pop: În toamna acestui an, mai fost reîntărită în anul 1412 printr-o
precis pentru cititorii noștri pe 19 donaţie nouă, „dată lui Ioan, fiul lui
octombrie vei împlini 65 de ani. „Multe Daan din Vănceşti (Onceşti) şi verilor
întrebări” își așteaptă răspunsul. săi peste moşia Năneşti (Nanfalva)
Îndeplinindu-ți dorința exprimată într- împreună cu dreptul nostru regesc, de
un poem „aș vrea să îți povestesc viața către regele Sigismund. Astea ne spun
mea”, chiar te rog, dar mai întâi ești de „Diplómele maramureşene din secolul
acord să ne spui câteva cuvinte despre XIV şi XV” adunate şi publicate de
cei care ți-au dat viață? Ioan Mihalyi de Apşa în anul 1900, la
E c h i m Va n c e a : P ro v o c a t o a re Sighet şi pentru care Ioan Mihalyi de
întrebare. Da, de ce nu, deşi nu am Apşa a primit Premiul „Năsturel
practica vorbirii „în public”. Nu am Herescu” al Academiei Române
calităţi de povestitor cu atât mai puţin (1902). Pentru cei care vor parcurge
de evocator. În biografia mea Echim Vancea aceste pagini se cuvine o paranteză
scriitoricească „cei care mi-au dat edificatoare cred pentru demersul lui
viaţă”, în sens biologic, sunt oameni simpli. Provin Ioan Mihalyi de Apşa. „La acest premiu au concurs
dintr-o familie de ţărani. Ţărani. Ţărani obligaţi să 39 de autori cu 45 cărţi. Comisiunea examinând toate
trăiască între sat şi oraş. Adică să îşi lucreze lucrările, s'a produs următorul rezultat:[...] Caragiale,
pământul şi sa facă „rost” de bani pentru a-şi Momente, 2 pentru, 4 contra; Codrean M., Diafane,
cumpăra, la un moment dat, pâinea cea de toate versuri, respins unanim; Dragomirescu Iuliu, poesii,
zilele. Aşa, tata (Dumnezeu să îl ierte şi să-i ajute să respins unanim; Gorun Ioan (Al. I. Hodoş), Câteva
se odihnească în pace!) a devenit repede butinar şi versuri, 1 pentru, 6 contra; Iosif Șt. O., Patriarhale şi
apoi şantierist. Mama a fost şi ea căimăniţă prin cele Romanţe şi cântece, 4 voturi pentru şi 3 contra;
butinuri şi şantiere. Mai am încă şi astăzi ochii plini Mihályi Ioan, Diplome Maramurĕşene, 6 pentru 1
de obârşii (Gheorghe Pârja). Mă simt şi sunt fericit contra; [...] Pop Reteganul, Novele, Povestiri, 2
pentru locul naşterii mele. Faptul că m-am născut la pentru, 5 contra [...]. Punându-se la vot întâiu cartea
ţară pot a crede că este o binecuvântare. Am „făcut d-lui Mihályi, care în comisiune a întrunit cele mai
ochi” în satul Năneşti de Maramureş (că mai sunt în multe voturi, obţine 18 voturi pentru şi 3 contra, prin
ţară vreo 2 sau 3 aşezări cu acelaşi nume), pe Uliţa urmare având majoritate de două treimi, i-se decerne
Bătrână (vechea vatră a satului), la o cruce de uliţe, premiul Năsturel-Herescu de 4000 lei.”
aproape de o vale (Valea lu' Botiş) care trecea prin („Transilvania”, nr. 3, Sibiu, 30 iunie 1902, Anul
apropierea casei şi de unde se vede în depărtare (dar XXXIII, p. 128). Te rog să îmi scuzi digresiunea, dar
nu prea departe) râul Iza, în lumina caldă a unei cred că acest fapt aduce un spor de lumină asupra

38

)
Marturii culturale
unor personalităţi maramureşene de demult şi care
ne relevă faptul că, noi, cei de astăzi nu am apărut de
niciunde, că avem, astfel, de împlinit şi îndeplinit şi o
misiunea istorică... Dar să continuu răspunsul la
întrebarea ta. Aşa cum am spus mai sus am deschis
ochii într-un sat mirific! Plin de legende despre
vârcolaci, Fata pădurii, Omul nopţii, despre facerile
şi desfacerile mătrăgunii, de poveşti ale oamenilor
satului spuse la ceasuri de seară în nopţile lungi de
iarnă, jocuri ale adulţilor, jocuri ale copiilor, nunţi,
sărbători, datini şi obiceiuri, păscutul oilor şi al
cornutelor şi câte şi mai câte altele care mi s-au fixat
în memorie, lipsit fiind, ca oricare copil, de grijile
zilei. De acestea trebuiau să se ocupe cei mari. Să se
îngrijească de ele şi să le înfrunte. Am fost un copil
natural şi astăzi, îmi place să cred, că sunt un adult
natural şi care a ajuns, iată, la o vârstă a
rememorărilor, a aducerilor aminte... Da' câte nu se
pot a spune, a se povesti... Acasă poate fi sau este
locul pe care-l pierzi.
Aurel Pop: Să derulăm povestea vieții tale. Care
perioadă a vieții ți-a marcat destinul?
Echim Vancea: Nu ştiu exact ce ţi-aş putea spune.
Sunt lucruri în viaţă care s-au legat de tine precum
„scaiul de oaie” şi care, ulterior, te hrănesc pe
măsură ce urci în timpuri. Nu poţi a scăpa de ele, dar
nu se lasă nici devoalate, revelate. Le este teamă de
lumina soarelui! Pardon! De lumina foii de hârtie.
Sunt doar ele pentru ele. Cred că „destin” este prea
mult spus. Nu cred să fi trecut prin vreo „perioadă”
care să-mi fi marcat „destinul”. Cred că mai degrabă
ar putea fi vorba de un moment. Cu cât trece timpul,
creşte şi dificultatea, pentru mine, a remorării
„creşterii şi descreşterii” acelui „timp al trăirii”. Dar
când mă uit la „cnp”, când îl văd înşiruit negru pe
alb, mă tulbură cu adevărat. Îmi este teamă a-ţi
răspunde, conştient fiind de fragilitatea cuvintelor, a
vorbelor. Totuşi cred că în biografia mea există un
moment de unde am „început”. În urma unei năzbâtii
din copilărie care era să mă coste viaţa am fost
„vândut” pe fereastră şi mi s-a dat un alt prenume. Şi
astfel „fecioara” cu coasa, din acel moment, este
oarecum destul de dezorientată... a devenit aproape
inocentă. Apoi faptul că am deprins destul de târziu
gramatica poeziei este, probabil, un alt moment
marcant. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...m-am născut
de-a binelea în momentul în care am descoperit
cuvintele, mai ales tăcerea acestora şi apoi poezia.
Scriu (unii, printre care şi tu, susţin că poezie) pentru
că nu ştiu să vorbesc.
Aurel Pop: „am început să curăț sertarele”, ai
debutat editorial la Editura „Litera” din București în
1990. Să înțeleg că volumul de debut era literatură de
39
Interviu
sertar?… după care vreme de șapte ani a urmat
„fiecare zi cu tăcerea ei”, iar în cele din urmă „… la
tine-n ogradă” în calitatea ta de editor au apărut cea
mai mare parte din volumele tale de poezie.
Echim Vancea: Nicidecum. Aşa s-a vrut a fi.
Decembrie 1989 m-a găsit cu sertarele pline de
manuscrise. Dar nu era „literatură de sertar”. Pur şi
simplu aşa a fost să fie pentru că sunt un tip
dezordonat. Am o aplecare funciară spre haos. Am în
sertare „fiţuici”, mărunţişuri de toate felurile şi din
varii domenii printre care şi manuscrise personale.
Le-am adunat cu gândul că odată şi odată îmi vor
„folosi”. Şi astfel la un moment dat câteva „fiţuici”
şi-au cerut dreptul întru organizarea unui volum.
Manuscrisul cărţii de debut a fost predat editurii cu
vreo doi sau trei ani înainte. Încercasem pe la
concursurile de debut ale editurilor („Albatros”,
„Eminescu”), ulterior concursurile editurilor au
devenit „debut în volum colectiv”, dar nu ştiu dacă
manuscrisele mele or fi ajuns prin sertarele acestora
sau pe oarece birouri şi ale cui. L-am întrebat odată
pe regretatul Laurenţiu Ulici, care era prin juriile
tuturor editurilor şi care îmi „ştia” poezia, dacă a dat
peste vreun manuscris cu motto-ul sau
pseudonimul... Nici vorbă. Tot el a fost cel care m-a
sfătuit să dau manuscrisul Editurii „Litera” şi tot el
mi-a propus titlul cărţii: „Primele”. Întrebându-l ce
titlu o să-i dau celei ce va urma, dacă va urma, mi-a
spus senin: „Secundele” şi tot aşa. Nici astăzi nu ştiu
dacă s-a amuzat pe seama mea sau a vorbit serios.
Oricum i-am urmat sfatul şi m-am prezentat cu
manuscrisul la editură. Aici am fost primit cum nu se
poate mai bine de chiar directorul de atunci al
editurii, d-l Gheorghe Buzatu. D.lui m-a dat pe mâna
d.lui Ion Bogdan Lefter (care mi-a devenit redactorul
de carte) şi aşa a început aventura debutului meu în
regie proprie. Textul cărţii a trecut fără mari
cataclisme. Mai era titlul cărţii pe care îl tot suceam
şi-l învârteam. D-l Ion Bogdan Lefter mă tot
bombarda cu telefoane şi scrisori (oficiale dar şi
personale). Eu ezitam din cauza unui ciclu de poeme
care nu îmi aparţineau şi pe care le-am introdus în
carte sub titlul: „Poeme de niciodată” sau „Într-un
cărucior de invalid”. Poemele aparțineau prietenului
Alexandru Dohi, un poet care trăia (şi mai trăieşte
încă) în „febra” poeziei, a cuvântului, care tocmai s-
a hotărât să plece în Suedia. Nu am avut curajul de a
lăsa acele poeme în carte. Mi-a fost teamă, teamă
pentru toţi cei din preajmă-mi, dar şi pentru mine. De
Dohi nu aveam a mă „teme” întrucât el îmi
„vânduse”, pe câteva vodci, acele poeme. Mi le-a
„dat” cu drept de autor. Cu înscris scris pe un
şerveţel. Şi astfel am „salvat” în prima carte întru
regăsire „timpul pierdut”.
Interviu
Aurel Pop: Care dintre cărțile tale îți sunt la suflet?…
sau încă n-ai scris acea carte?
Echim Vancea: Întrebarea ta mă intimidează.
Asemenea întrebare trebuie musai să intimideze.
Cartea de suflet? Cred că este cartea pe care nu o am
scris încă. Fiecare carte pe care o am publicat nu-i
decât un popas în urcuşul atât de anevoios alături de
Cuvânt (Cuvânt cu C mare) spre „mocirla” atât de
anevoioasă a inconştientului luminat (iluminat?) de
„lumina menajeră”, atât de dominatoare, a
infernului. Îmi este la suflet fiecare carte pe care o
scriu. Îmi rămâne la suflet despărţirea de ea atunci
când o trimit la tipar. Asta pentru moment. Apoi...
Ceea ce am scris până acum cred că mă reprezintă.
Când scriu nu îmi bat joc de Cuvânt. Aşa că riscul îmi
aparţine...
Aurel Pop: Ce proiecte ai pe masa de lucru?
Echim Vancea: Evident, o nouă carte de versuri,
„umbra nu îşi împarte prada cu nimeni” şi va apărea
anul acesta, şi tot la Editura „Echim”. Mai am în
lucru o antologie de autor şi... pe termen lung trec la
proză. Aşa cum am spus mai am în sertare câteva
„embrioane”. Şi mă gândesc să dau o formă acestei
vraişte de prin dosare.
Aurel Pop: Îţi duci viața aici unde „se agață harta-n
cui” după cum afirmă cei din Sud. Tânjește poetul
Echim Vancea după forfota din Capitală? Suferă
p o e t u l E c h i m Va n c e a d e c o m p l e x u l
provincialismului?
Echim Vancea: Nu-i foarte uşor de răspuns la
această întrebare. Nu „există” interviu în care
această întrebare să nu fie adresată interlocutorului.
Devenim provinciali prin însuşi faptul că ne preocupă
o astfel de întrebare. Şi astfel orice răspuns ai da,
cititorul nu va fi convins de spusele tale... Aşadar o
iau de la capătul sfârşitului... Nu, nicidecum. Orice s-
ar spune sau s-ar crede mă încăpăţânez să cred că o
carte bună iese peste graniţele provinciei, ale
provincialismului. Exemple sunt cu nemiluita în
istoria literaturii române de ieri pe astăzi. Şi nici
acest loc unde „se agaţă harta în cui” nu face
excepţie. Cel puţin eu nu am a mă plânge întrutotul.
Aici unde „se agaţă harta-n cui” trăieşte poezia. În
„sud”, în „capitală”, poezia moare. Aici eşti mereu
cu tine. În sud, în „capitală”, eşti mereu cu alţii.
Tînjeşti după tine. O ştiu asta din propria-mi
experienţă întrucât am vieţuit şi eu o vreme (nu multă,
ce-i drept) prin „capitală”. Eşti mereu între „război şi
pace”. Poate că a fost şi un pic de „laşitate”. Numai
că a învins curajul întru a demonstra că se poate privi
provocator din „provincie” înspre „capitală” şi
aceasta, „capitala”, nu poate să i-o întoarcă. Aşadar
de sus în jos, nicidecum de jos în sus. De jos în sus
40
)
Marturii culturale
priveşti doar cerul! De aici, „de unde se agaţă harta-n
cui”, „capitala” o văd ca pe un loc al eşuării. Într-un
dialog purtat mai demult cu Adrian Alui Gheorghe
am spus cam aşa: a fi vedetă în Bucureşti cu o
identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de titlu
nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de
atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat. Nu cred că aş
mai putea adăuga şi altceva. Ba da. Uite îmi amintesc
că tot în acel dialog am spus o poveste pe acest
subiect, pe care o am citit cândva, nu îmi aduc aminte
unde, dar mi-a rămas încuiată într-un colţişor al
sărtăraşului meu cu amintiri de unde o scot din când
în când pentru a mă încuraja şi a încuraja. Nu ştiu cât
de exact o am reţinut-o dar ea sună cam aşa: unui
bătrân i s-a spus că el este dintr-un sat cu câteva
„nume mari” la care el a replicat sigur de sine:
„Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul
meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui
care fuge din el! Atâta vreme cât fie unul, fie altul şi-a
părăsit satul, atâta vreme cât nu au fost în stare să facă
şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele
părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în
satul lor, rămân nimeni! Satul a fost pentru ei pomul,
ei au fost fructul! S-au smuls din ram şi s-au dus în
lume să-i mănânce alţii. Acolo, în satul lor, nu au lăsat
nimic.” Ce zici, Aurel? Poţi a-ţi asuma un alt destin
decât al tău. Părerile de rău nu îşi mai au rostul.
Locul acesta merită toată „suferinţa”! De aceea nu
mă las intimidat de „capitală” şi nici de „capitaliştii”
acesteia. Eu locuiesc într-o Ţară, ei într-o capitală!
Locuri comune, clişee, vei spune. Fie, dar aşa cum cei
din sud se distrează pe seama celor din nord, la
rândul meu mă distrez pe seama celor din sud. Aşa
cum ei nu-mi simt lipsa, nici eu nu o simt pe a lor. Nu-i
minunată povestea de mai sus? Am mai spus-o şi o
mai repet: a trăi în România poate fi un loc comun! A
trăi în Maramureş, nu a fi din Maramureş, este un
certificat de valoare! „Noi suntem, dacă noi putem fi,
propria noastră capitală, indiferent de poziţia de pe
harta ţării...”o spune, maramureşeanul Ion Pop,
scriitor şi universitar („Bucovina literară”, Anul
XXI, nr.8-9/2009, Suceava, p. 357). Ce ar mai fi de
adăugat...
Aurel Pop: Cum vezi viața literară de aici din
Nord?… dar din țară?
Echim Vancea: Nu prea ştiu ce-i aia „viaţă literară”.
Nu am trăit niciodată în „lumea literară”. Dar să
încerc a-ţi răspunde. „Vieţile” literare, dacă îmi dai
voie, fie din Nord, fie din ţară, atâta cât le pot urmări
le văd ca pe un spectacol. Un spectacol care dă
târcoale unor locuri înrudite, care creşte şi descreşte
în funcţie de locul unde este amplasată scena şi de
actorii care „urcă” pe ea. Care se dau în spectacol.
„Nu mai există necunoscut sub climele noastre decât

)
Marturii culturale
pentru cei a căror inimă e uşor beată, cât despre
pericol, vedeţi cum totul devine în fiecare zi
inofensiv!”. L-am citat pe Louis Aragon. Viaţa
literară din Nord convoacă viaţa literară din ţară şi
invers.
Aurel Pop: Există după părerea ta „grupuri de
interese” în cultura românească?
Echim Vancea: Pot a jura cu mâna pe... cărţile mele
scrise şi nescrise, publicate şi nepublicate, de astăzi
şi de mâine, că da. S-ar putea numi mai bine lobby-
uri. Dacă „grupul” este atât familia, cât şi partidul,
atât asociaţia sportivă cât şi cea culturală, atât
confesiunea religioasă cât şi sindicatul, dar şi
comunitatea locală, atât întreprinderea cât şi etnia
atunci aşa cum există „grupuri de interese” în alte
domenii, cultura, literatura, în special, de ce ar face
excepţie. Diferenţa de acţiune o face „scena” pe care
operează şi modalităţile de acţiune ce-i sunt
particulare, proprii. Aici „scena” este un „câmp de
luptă” pe care nu se varsă sânge, ci doar cerneală sau
înjurături. „Bătaia” stă în pix şi mai nou în tasta PC-
ului sau laptop-ului. Oricum nu mă am cu ele de nici
un fel, indiferent cum s-ar numi. Unde te duci, unde te
uiţi vezi puhoaie de scriitori. Şi asta din cauză că
după '89 românul s-a decis să fie propriul său scriitor,
adică să-şi scrie el singur obiectul lecturii: cartea.
Nu-i rău! Da' nici bine nu-i! Noile „grupuri de
interese” nu mai au ca ţintă predominantă valorile.
Mişcându-se în cadrul unor dimensiuni sociale,
economice, culturale „grupul” are, evident,
„interese” şi trebuie calificat ca atare. Cenaclurile
literare, unele revistele literare şi unele edituri chiar
şi unele instituţii administrative publice locale (mai
nou şi unele site-uri) şi de ce nu „generaţia”, având în
fruntea lor lideri capabili să aleagă strategiile de
acţiune sunt o serioasă pepinieră pentru impunerea
unor „valori” de cumetrie. Sunt cauze care trebuie
apărate şi nu neapărat prin impunerea de valori.
Diversitatea intereselor de apărat nu trebuie să
ascundă „necesitatea acestei acţiuni de revendicare”.
Totul este supus interesului pecuniar care-i peste tot
atotstăpânitor. Iniţiativa individuală, privată, şi
„capacitatea reactivată a unor grupuri” şi societăţi
foarte atente la „pulsul vremii”, „în toate
dimensiunile sale”, treptat a învins, s-a impus.
Trebuie musai, în unele locuri, promovate „valorile
locale” ca „producţii de lux”. Nu în ultimul rând
critica literară girează, deseori, numele sugerate,
dacă nu cele clar indicate, că doar fiecare grup are
propria „formulă estetică” sau propria „formulă de
artă”, propriile „valori estetice” („formulele” aparţin
lui Eugen Lovinescu). La o „citire” atentă a acţiunilor
acestor grupuri vom vedea că „în tot răul este şi un
bine”, relevându-ni-se faptul că „procesul propriei
41
Interviu
legitimări e mereu în curs şi în criză”, că adecvarea
„reflexului conjunctural” la noua realitate culturală
nu-i decât o diversiune trecătoare, că adevăratele
valori se află în afara „grupurilor de interese”. Eu,
personal, nu am suferit şi nu sufăr din această cauză.
„Grupurile de interese” vor vieţui în continuare într-o
fructuoasă convieţuire cu complicitatea iubitorului
de artă iar creatorii (scriitori, artişti plastici,
muzicieni şi ce or mai fi) vor fi, de pe acum, feriţi prin
„statute” de a se crede „prea repede statui”. Iată în
acest sens o „profesiune de credinţă” dintr-un recent
interviu (revista „Euphorion”, Anul XXVII,
Nr.2/2016, Sibiu, p. 8) al unui mare scriitor
contemporan, Mircea Cărtărescu, la care ar trebui să
aderăm fără reţinere: „E o lume literară tăiată ca o
maioneză care nu se leagă. În ultimii ani am asistat la
o malignizare sau rinocerizare a ei: nuclee de putere
autarhică și persoane care și-au uitat principiile de
altădată și care manipulează evenimentele literare pe
faţă, cu un cinism al puterii de neimaginat în
perioadele anterioare. Speranţa nu mai e în instituţii,
ci în autorii independenţi, devotaţi artei lor, care nu
fac politică literară.” Aşadar pas. Nu ştiu ce ar mai fi
de adăugat pe această temă... şi cred că-i mai multă
aromă decât substanţă în fiinţarea acestor grupuri.
Dar acelaşi Mircea Cărtărescu, în acelaşi interviu
răspunzând la o altă întrebare scoate din desagă
măciuca şi plesneşte cu ea în dreapta şi-n stânga de îţi
vine să îţi iei lumea în cap de atâta vanitate
dâmboviţeană! Întrebat fiind „care ar fi portretul
colectiv al generaţiei '80”, o trage tare pe turta
d.sale. Iată: „Optzeciștii au fost un mic grup de poeţi
și prozatori care, deși s-au dezvoltat în ultimul
deceniu comunist, n-au avut nicio legătură cu
comunismul. Fiindcă au fost marginalizaţi și
subteraneizaţi, nu au trebuit să facă compromisurile
altor generaţii [...]. Lucrul cel mai important pentru
scriitorii optzecişti - nu mai mult de douăzeci
(subl.mea, E.V.), ceilalţi până la două-trei sute care se
numesc aşa sunt de fapt congeneri doar de vârstă - este
libertatea de gândire şi creaţie pe care au păstrat-o în
vremuri mizerabile. Iar cel mai întristător e preţul
teribil pe care l-au plătit pentru viaţa pe care au dus-o
într-o lume în ruine: jumătate dintre cei mai buni nu
mai sunt printre noi.” Aşadar doar „douăzeci”,
ceilalți sunt oarece şi oarecum neam cu cei
„douăzeci”, sunt rudele lor sărace!!! Sărut mâna,
„douăzeci”! Plecăciune în faţa celor „zece” rămaşi
să plângă şi să ducă greul într-o lume deruinată...
Împotriva unei sincere admiraţii din parte-mi pentru
scriitorul Mircea Cărtărescu, liderul de necontestat a
generaţiei '80, cred că o astfel de „autodefinire” este
expresia unei înţelegeri limitate, rigide a fenomenului
literar românesc! După Mircea Cărtărescu
generaţiile '60 şi '70 ar trebui, nu-i aşa, aruncate la
Interviu
coş iar optzeciştii clujeni (echinoxiştii!), ieşeni,
timişoreni, craioveni, nemţeni nu există, sau dacă
totuşi există atunci nu sunt decât nişte erori în nişte
împrejurări nepotrivite! Înclin să cred că afirmaţiile
lui Mircea Cărtărescu nu sunt decât expresia unor
mici umori. Pretenţia de „prim-secretar” al unui
„comitet central” (Ion Pop) generaţionist pe care şi-o
asumă Mircea Cărtărescu nu o putem socoti decât ca
pe o invidie, o minimalizare a ivirii „în vitrinele
bucureştene sau de aiurea” a unor nume şi cărţi
concurente celor din „Cenaclul de luni”. Totuşi cred
cu tărie că marea cultură, marea literatură (sună cam
lemnatic dar nu am la îndemână alte expresii) nu se
face cu aranjamente sau cu amabilităţi. Timpul are
grijă de toate. Se va îndura şi de cultură, de
literatură.
Aurel Pop: Sighetu Marmației și împrejurimile
acestuia au dat culturii române personalități de
seamă: Alexandru Ivansiuc, Laurențiu Ulici, cu
rădăcinile înfipte adânc în Maramureșul istoric, Ion
Zubașcu, Ion Burnar, amintind doar câțiva dintre cei
trecuți la cele veșnice, lista e lungă cu cei care s-au
născut în acest spațiu geografic. E Maramureșul
istoric un punct distinct al geografiei literare
românești?
Echim Vancea: Să nu-i uităm, tot dintre cei „trecuţi la
cele veşnice”, pe Ion Iuga, Gheorghe Chivu (profesor,
poet şi pictor; seducător prin cultura lui aleasă şi
prin sensibilitatea lui fină, „omul providenţial”
pentru mulţi dintre scriitorii sigheteni de astăzi şi
care deşi nu s-a fost născut în Maramureş, în Sighetul
Marmaţiei s-a simţit mai acasă decât acasă, legându-
se definitiv de aceste locuri, reuşind să adune în jurul
său o „pleiadă” de tineri pe care i-a încurajat
continuu), pe Mihai Cupcea, Vasile Dragoş, pe
Simion Şuştic-Coman (m-a debutat, cu o poezie
conjuncturală dedicată lui Pablo Neruda, care
tocmai murise, în ziarul judeţean „Pentru
socialism”, Baia Mare, 1973), Marian Nicolae Tomi,
Gheorghe Ţiplea, Gheorghe Buzatu (prozator
sighetean apreciat de Alexandru Ivasiuc)...
Parafrazând vorba cronicarului zic la rându-mi:
nasc şi în Maramureş (istoric ori ba, eu i-am zis şi îi
zic voievodal)... scriitori. Am punctat şi mai sus o
parte din „vina” acestui ţinut de legendă, aflat pare-
se într-o veşnică sărbătoare. A-l părăsi ar fi o vină de
neiertat. Destinu-i zeiesc a depăşit de mult, de prea
demult, condiţia comună de a fi parte a unui
„teritoriu” numit România. Ceea ce a fost şi este, este
singurul lui destin posibil. Biata mea cuminţenie
literară este mult depăşită de misterul de testament
care nu a fost dezvăluit pe de-a-ntregul încă şi pentru
care fiecare clipă ce trece devine o datorie, un mod de
existenţă al meu ca scriitor (vezi că modestia nu mă
dă afară din casă!), deşi eu nu sunt adeptul
42
)
Marturii culturale
„geografiei literare”. Dacă am avut nenorocul de a le
supravieţui celor, câţiva, mai sus numiţi, la care-l
adăugăm pe necunoscutul autor şi artist anonim care
„se intitulează” ţăranul maramureşean, astfel
mandatul meu testamentar faţă de predecesori este să
ajung să înţeleg, prin ceea ce scriu, sensul adânc a
ceea ce am primit prin acel testament când am pus
„ţăruza pe hârtie”.
Aurel Pop: Are poetul Echim Vancea regrete? Ce ţi-
ai propus și nu ai realizat?
Echim Vancea: Mergând pe linia relativităţii
lucrurilor, regretelor şi împlinirilor le-am pus o
necesară şi voită surdină. Nu vreau să fiu plângăcios.
Nu-mi place acest lucru. Nu mi-a plăcut niciodată să
mă plâng sau să regret ceva, evident pe seama
scrisului. Am acumulat vârste, lecturi și stări lirice
care m-au învăţat a mă teme de orgoliul de a nu mă
teme de mesajul secret al cuvântului odată „ţăruzat”
pe hârtie. Scriu, încă, cu plăcere. Şi totuşi regret că nu
pot a sta atât cât aş vrea la „masa de scris”. Că în
bibliotecă, slavă Domnului... stau de-a dreptul în
paradis, bibliotecar fiind. Şi mai regret că am „pe
masă” atâtea cărţi noi necitite încă. Nădăjduiesc că
vremea lor nu e trecută şi că la un moment dat „le va
suna ceasul”.
Aurel Pop: Eşti directorul unei instituții de cultură.
Cum arată o zi din viața unui director de bibliotecă?
Echim Vancea: După ani în care am fost „activist
cultural” cu probleme de literatură (cenacluri) şi
folclor (Ansamblul Folcloric „Mara”) prin anii '90
mi s-a oferit şansa de a „coborî”, prin transfer, de la
Casa de Cultură la Biblioteca Municipală. (Se cuvine
o precizare. Am spus „am coborât” întrucât
Biblioteca funcţionează în aceeaşi clădire, Palatul
Cultural „ASTRA” - astăzi retrocedat Episcopiei
Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului - iar Casa
de Cultură este situată la etajul I iar Biblioteca la
parter.) Am acceptat cu bucurie acest transfer, pe care
îl datorez poetului Gheorghe Mihai Bârlea (director
la acea vreme a Bibliotecii şi pe care l-am urmat
ulterior la conducerea acesteia). Aşa am ajuns pe
urmele unor iluştri înaintaşi, între care Lucian Blaga
şi Jorjé Luis Borges (scriitori dar şi filosofi - dau doar
numele a doi dintre ei: Aristofan din Bizanţ şi Aristarh
care au fost printre primii directori ai celebrei
Biblioteci din Alexandria - care au slujit biblioteca)
în lumea cărţilor eterne şi a celor „bolnavi” de citit.
Dintru început vei fi decepţionat. Ziua directorului de
bibliotecă nu are nimic spectaculos, dacă asta ai vrut
să sugerezi. Dar mulţi ar putea crede că ziua de lucru
a unui director de bibliotecă este o zi plină de
preocupări şi aplicaţii erudite. Nicidecum. Este o zi
normală ca oricărui bibliotecar, cu ceva în plus
ţinând de managementul instituţiei. Adică presupune

)
Marturii culturale
o amplă asimilare şi comunicare de cunoştinţe. Din
antichitate şi până astăzi, când procesul se află în
curs, biblioteca şi-a schimbat fundamental structura
faţă de tot ce a fost. Că antichitatea a fost un punct
decisiv în despărţirea faţă de altceva anterior şi că
devenirea istorică a instituţiei a cunoscut mereu
despărţiri faţă de altceva anterior, astăzi s-a ajuns la
un moment revoluţionar din care se hrăneşte şi creşte
spiritul modern: internetul! Dar acest fapt nu pune
piedică „întru devenirea” instituţiei. Dimpotrivă. Ne
ţine în priză, ca să zic aşa. Aşa s-a ajuns la un profil
instituţional propriu de epocă şi biblioteca nu poate fi
asimilată în mod simplist cu sintagma peiorativă de
„depozit de carte”. Nu. Biblioteca este o structură
instituţională cu sensuri concentrice, la fel de
delimitată între ce a fost şi ce a venit, va veni.
Biblioteca, prin multiplele ei deschideri către viitor,
este o poartă care nu se închide faţă de trecut. Şi nici
nu ar putea. Prin nemăsuratele comori pe care le
adăposteşte, biblioteca a devenit depozitarul
domeniului infinit al cunoaşterii. Nutrită dintr-un
triplu climat, economic, teoretic şi moral, biblioteca
s-a numărat şi se numără firesc printre cele mai
pregătite instituţii pentru a înfrunta marea aventură a
cunoaşterii. Când intri într-o bibliotecă ai
sentimentul libertăţii! Nu a fost şi nu este uşor în a
străbate acest traseu. Piedici au fost şi sunt la tot
pasul. Cel care i-a dat viaţă, omul, s-a năpustit acum
asupra ei cu măsură. Aşa că suntem chemaţi întru
apărare. Pentru a o salva trebuie să îi dăm o altă
înfăţişare. Asta face directorul de bibliotecă zi de zi,
ceas de ceas. Dar nu singur. Ci împreună cu
bibliotecarii, care au un rol determinant în
dimensionarea modernă a serviciilor de bibliotecă.
Aurel Pop: Ți-au trecut prin mâini sute, sau chiar mii
de volume. În calitatea ta de director al Editurii
„Echim”, o carte de valoare, fie ea de poezie sau
științifică în câte exemplare ar trebui editată?
Echim Vancea: Fondatorul uneia dintre cele mai
mari case de editură „Gallimard” a fost întrebat
odată ce l-a determinat să „creeze” o astfel de
întreprindere. Răspunsul său a fost franc, chiar uşor
de invidiat: „Ca să-mi pot alcătui o bibliotecă”.
Păstrând distanţa faţă de un succes devenit celebru în
întreaga lume aş spune că născut fiind într-o familie
care nu le prea avea cu cartea, şi pe cale de
consecinţă o bibliotecă, cred că cineva a vrut şi a
făcut ca să ajung să mă implic într-una dintre
meseriile acestei profesii, cea de bibliotecar. Adică
„să am o bibliotecă”. Cititor am fost încă din
copilărie, din momentul în care am învăţat să
buchisesc literele. Cartea şi Biblioteca sunt legate
ineluctabil de Ptolemeii Alexandriei, profesia de
bibliotecar de Calimah din Cyrene, creaţiunea de...
43
Interviu
„Biblie”, şi nu în ultimul rând ca dar pentru o iubire
de legendă: Biblioteca Attalizilor (Biblioteca
Pergamului) care a fost dusă de Marcus Antonius în
dar reginei Egiptului, Cleopatra, drept recompensă...
În comparaţie cu acestea, să nu mi se ia în nume de
rău comparaţia, biblioteca şcolii era o „bibliotecă-
dulap”. Toate cărţile bibliotecii au încăput într-un
dulap în care erau „aranjate” alfabetic, după numele
autorului. Marea lor majoritate erau editate de
Editura „Cartea rusă”. Dar acolo am dat şi peste
Mihai Eminescu, şi peste Nicolae Labiş, şi peste
Mihai Sadoveanu... Editura „Echim”?
Caracteristica editurii este poezia, căutarea acesteia,
de promovare a poeziei autorilor din Ţara
Maramureşului. Până acum am publicat mai multă
poezie, eseu, dar şi lucrări de istorie locală, unele
monografii locale. Pornind de la faptul că există la
nivelul Sighetului un public tânăr, alcătuit mai ales
din elevi şi studenţi (în oraş funcţionează Extensiunea
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca ),
care vrea să se informeze, am „scos pe piaţă” şi câteva
reeditări (ediţii anastatice). Dar m-am lovit de lipsa
de finanţare. Mai avem noroc cu iniţiativa Consiliului
Judeţean Maramureş de a iniţia, de câţiva ani
încoace, an de an, Programul judeţean pentru
finanţarea nerambursabilă din bugetul judeţean a
programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale. Nu-i
mult dar ajută, căci sponsorii nu se înghesuie. Dar nu
mi-am propus să fac avere din această întreprindere.
Ceea ce fac o fac cu plăcere. Nu mă împinge nimeni
de la spate şi nici nu sunt dator nimănui... pentru ea.
Nu cred că am putea fabrica un best-seller peste
noapte, mai ales aici unde „se agaţă harta-n cui”.
După apariţie, însă, o carte poate fi transformată
„prelucrată” în best-seller. Mijloace de face dintr-o
carte un best-seller sunt la îndemână, slavă
domnului, peste măsură. Se întâmplă rareori ca un
best-seller să fie şi o carte bună cu adevărat. Best-
seller-ul este, la urma urmei, o chestiune de gust. De
gustul cititorului. Nu vreau a supăra pe nimeni dar
trebuie să fim conştienţi de faptul că cititorul român
este într-o oarecare măsură un snob. Însă oricum o
am da, doar cititorul este cel care face dintr-o carte să
fie bună sau rea, chiar un best-seller şi apoi ajungem
la tiraje. Tirajele sunt dictate de piaţă. Dar în acelaşi
timp, ca editor, te poţi înşela supra unei cărţi, a unui
autor şi să nu ai piaţă. Nu este exclus, însă, ca o carte
să te coste pe tine ca editor foarte puţin şi să se vândă
foarte bine. Nu este cazul Editurii „Echim”. Cărţile
care apar la noi (editare, tipar, distribuţie) cad în
sarcina autorului, în regia acestuia. Revenind susţin
cu tărie că scriitorul de astăzi nu mai este la fel ca cel
de ieri. El nu mai este purtătorul unic al adevărului,
drept care şi audienţa sa a cam slăbit dacă nu-i pe
„lista de casă” a vreunui potenţat al zilei, şi atunci
Interviu
este firesc (!?) ca şi tirajele cărţilor sale să fie mai
mici (300 până la 500 de exemplare o carte de poezie,
ajungându-se uneori până la 1.000 de exemplare o
carte de proză), obligat fiind să-şi caute şi alte surse
de venit. Apoi oferta din partea scriitorului, numele
acestuia sunt elemente foarte importante în stabilirea
de editor tirajele cărţilor pe care le editează şi apoi le
supune „atenţiei” cititorului, pieţei.
Aurel Pop: Acum suntem în era internetului. Mai
citește lumea cartea?
Echim Vancea: Ţi-am răspuns într-o oarecare
măsură mai sus. Bibliotecar fiind „văd” ce se citeşte
şi ce se răsfoieşte. Marea majoritate a cititorilor care
vin la bibliotecă sunt elevii de gimnaziu şi liceenii. Ei
sunt „lumea” care mai citeşte. Dar mai mult din cauza
lecturilor obligatorii, lectură şcolară. Îţi mărturisesc
cu durere că sunt în rafturile bibliotecii cărţi încă din
1968 şi care nu au fost deschise măcar o singură
dată! Nu vreau să dau nici titlurile şi nici autorii lor.
Dar sunt cărţi şi autori din prim-planul literaturii
române de astăzi. Este foarte jenant pentru noi ca
bibliotecari, dar cu atât mai jenant pentru autorul
respectiv. Este destul de jenant pentru autorul român
care este preferat de cititor în dauna celui străin.
Chiar dacă sunt excepţii acestea nu fac decât să
întărească regula. Avem în România editori buni,
excepţionali, doar că în goana lor după profit cu orice
preţ se dedau la „dulcea” traducerilor. Editorii au
„citit” primii ceea ce-i place să citească cititorul
român. Nu neg necesitatea deschiderii spre alte
literaturi, faptul că în lumea de astăzi, chiar infestată
fiind de internet, literatura este, şi nu poate fi altfel,
decât din ce în ce mai universală. Şi după 25 de ani
plătim încă şi în acest domeniu pentru buimaca
„cortină de fier”. Dar lumea încă citeşte. Sfârşitul
„orei de lectură”, spre dezolarea unora, nu a sosit
încă şi nici nu ştiu dacă va sosi vreodată. Poate doar
odată cu sfârşitul lumii...
Aurel Pop: Are poetul Echim Vancea prieteni? Crezi
în prieteniile literare?
Echim Vancea: Da. Am prieteni scriitori şi
nescriitori. Cred în prieteniile literare. Fără prieteni
am fi mai săraci, „săraci lipiţi pământului!”. Am şi
neprieteni. Inși care vieţuiesc sub „porunca vremii”.
Nişte stropşiţi.
Aurel Pop: … dar dușmani?
Echim Vancea: Duşmani nu cred să am. Doar nişte
invidioşi care aşteaptă „mereu în sala de aşteptare”...
Duşmanii sunt nişte indivizi necesari, ei fiind mereu
consecvenţi în delaţiunea lor literară sau socială.
Sunt necesari pentru că nu te abandonează când ţie
lumea mai dragă precum prietenii. Te ţin mereu treaz.
44
)
Marturii culturale
Ştii de unde să-i iei, unde stau pitiţi mereu gata de
atac. Este incomod să îi ştii mereu cu ochii pironiţi în
spatele tău. Trebuie să fii mereu conştient de ceea ce
înfăptuieşti, conştient de rostul tău, de obligaţiile pe
care le ai, sociale şi profesionale şi atunci...
duşmanul va fi „prietenul” tău.
Aurel Pop: Ești poetul care o viață ai stat „în umbra
cărților”. Ți-au trecut pragul bibliotecii anual sute de
tineri. Ce sfat le-ai dat, le dai în continuare?
Echim Vancea: „La umbra cărţilor în floare”, cred că
ar fi mai corect. Adevărat. Statistica de bibliotecă
zice că nu sunt sute ci mult mai mulţi. Nu dau cifre. Nu
prea sunt insul cu sfaturile. Nu sunt, din fire, prea
sfătos. Dar prin manifestările organizate în cadrul
Bibliotecii i-am convins, cred, că numai prin cărţi te
poţi întâlni cu universul. Un univers redutabil şi din
„dialogul” cu el ieşi victorios, oricât de puţin ar dura
acest dialog.
Aurel Pop: Te simți un om împlinit?
Echim Vancea: Nu îmi place să-mi flatez eul ca pe o
singularitate impecabilă. „E bine să ne judecăm, cu
dreptate, noi pe noi înşine, sperând că orice act de
cinstită şi lucidă cântărire de sine va da cu vremea
roadă în imanenţa conştiinţei obşteşti” spune Petru
Creţia în eseul „Homo valachicus” (Petru Creţia,
„Eseuri morale”, Editura Muzeul Literaturii Române,
Bucureşti, 2000, p. 129.). În acest sens nu ştiu dacă
pot a-mi da seama de mă „simţi”, a fi ori nu
„împlinit”. Împlinirea îmi pare a fi extremistă. În
viaţă e ca într-o bătaie: contează mai mult ceea ce
dai, nu ceea ce primeşti. Este departe de mine simţul
proprietăţii, dacă ea duce la împlinire, cu excepţia
propriei mele biblioteci. Sunt mereu în gâlceavă cu
mine. În ultimul timp raporturile mele cu cotidianul,
mai ales cu cerimea s-au schimbat radical. Luând-o
de-a lungul acestui fir cred că dacă ai ajuns să te simţi
împlinit ai ajuns la capătul firului. Împlinirea te face
responsabil pe când neîmplinirea te răvăşeşte, te
pune să cauţi mereu, mereu să cauţi. Nu sunt supărat
pe lume şi pe viaţă. Nu am de ce fi. Sunt supărat, mă
simt vinovat doar pentru împliniri şi neîmpliniri. Nu
îmi plac „împliniţii” necondiţionat. Omul este, se ştie
de când lumea, o fiinţă contradictorie.
Aurel Pop: „te las așadar” nu înainte de a-ţi adresa
ultima întrebare: cum ţi-ai fi dorit să încheiem acest
dialog?
Echim Vancea: „eu am fost homer/ în curând voi fi
nimeni/ ca ulise/ în curând/ voi fi toţi oamenii/ voi fi
mort” (Jorgé Luis Borges). Aşadar pot a fi găsit
mereu în sala de aşteptare...
Aurel Pop: Îți mulțumesc!

)
Marturii culturale
Nicolae Vălăreanu şi-mi pui în echilibru suferinţa cu
SÂRBU
Este un risc să crezi adevărul
gol
Oamenii se îndoiesc de cele spuse
cu nonşalanţă,
li se pare un fel de a brava în faţa
mulţimii,
o armă a creerii încrederii
perverse
cu o lipsă de respect,
priceperea lor se bazează pe fapte
făcute
care să-i mişte din loc,
să-i mobilizeze-n acţiuni de
schimbare
în vârtejul cărora să se afirme în
văzul celorlalţi
şi nu o poveste de întunecat
minţile.
S-a încetăţenit spoiala de vorbe
poleite
care nu spun şi nu duc nicăieri,
aşa cum se ameţesc îndrăgostiţii
cu promisiuni
pănă se-ntâmplă neprevăzutul
şi fiecare îşi vede drumul
împotmolit.
Este un risc să crezi adevărul gol,
starea de incertitudine care se
aşază-n cuvinte
unde minciuna locuieşte cu chirie,
îmbracă fiecare speranţă în
purpuriul
unui apus fără orizont
chiar şi în sufletul purtător.
Am convingerea în miezul
adevărului ascuns
ca într-un punct geometric de
aflat,
acolo unde converg mai multe
unghiuri şi linii
şi poţi construi prin raţionament
deducţia
care te lasă liber să vezi
cum vor evolua imaginarul şi
realitatea
în cercul în care te învârţi
ca un titirez pe masa de şah.
După ce acesta cade
dai cu nebunul şah-mat
şi pierzi o singurătate.
O umbră ce-mi tot fuge în faţă
Am uitat să vă spun că vine din
urmă
nenăscutul uitării, vecinul
mângâierii triste.
Îndrăgostitul sărbătorilor din
decembrie fără sănii,
fără oameni de zăpadă şi fără
multe altele
dar cu mâinile în sacul cel mare al
moşului,
odihneşte în podul casei înainte
de drum.
În buzunare am bulgări de aer
şi-n casa nimănui a îngheţat
foamea pe masă.
După alungarea ei rămâne un gol
condamnat la moarte
de un cerşetor care a scăpat din
mână viitorul,
îşi aminteşte de un dor undeva
într-un sat îndepărtat
şi-i vine să plângă în văzul
oamenilor
ce cred în frumuseţe ori mântuire.
De cuibul speranţei a rămas
atârnată o aripă de veghe,
o umbră ce-mi tot fuge în faţă
într-o iubire când sare pragul
bătrâneţii.
Doamne, de ce-mi fulgeri prin
45
Poezii
umilinţă
speranţa?
În pustiul disperării au înflorit
cactuşii,
au fost lăsate la vatră măruntele
satisfacţii
şi prin unirea cu nefiinţa o să mă
vindec
de toate păcatele sângelui.
Lacrima veşniciei urcă viaţa spre
moarte
ş-i pune pe taler sufletul
despovărat.
Ambiţie şi curaj
Fără să vreau m-am simţit un altul
plecat să-şi caute rostul prin lume
după un vis care sta cuibărit în
memorie
de pe vremea când nu ştiam
încotro s-o apuc,
drumurile fiind multe şi nesigure.
Cineva mă ţinea în fundătura
proprie
supus la nedumeriri şi lipsă de
curaj
până ce eroul din mine s-a
debarasat de toate constrângerile
şi am pornit prin lume.
De fiecare dată m-au lovit
întâmplări diferite şi aspre,
le simţeam muşcătura de câine
străin
cum sângerează-n inimă.
Până la urmă m-am eliberat de
toate angoasele,
am rupt gardurile de sârmă
ghimpată,
stăteam în faţa mea
cu trupul acela tânăr şi viguros
şi cu minte de bărbat fără temeri.
Dar cine ar fi crezut în această
poezie
a despărţirii apelor de uscat
fără porunca ce exista în mine
zidită vertical în coloana fără
sfârşit
de creator.
Poezii

)
Marturii culturale
Apoi plecând liniștit a mai zis:
Alina Marieta ION cerul și pământul se vor duce
speranța se va învăța mereu
și în furtuna inimii,
Camera surdă suferința va fi poezie.
De atunci o să taci.
Pe pluta de candelă roasă
trec încolonați pândacii Și-am mers amândoi,
străbătând coridoare lungi separați,
până-n camera surdă. mai departe.
Doar aici simt cum sângele
susură-n vene
vitros şi fierbinte A noastră e mai bună
și liniştea şi totuşi mirosea a umed ş-amar
calcă și mai încet sărutai mâlul În calote de aramă
în ventricule mici şi pe toţi copiii lui despărţim grâul de neghină
de prisme argiloase. nenăscuţi şi trecem prin măduvă
Se reflectă totul în viduri perfecte din pietre şi apă. toată hrana.
deși nu mai e nimeni
care să spună al cui este Nu mai aveai nicio rădăcină. Dar tot suntem aroganţi
acest gând. când vorbim
despre credinţă,
Filosofia minţii a noastră.
Mărgele de nisip
O febră ascunsă şi epuizantă 403
Astăzi nu te mai grăbești este cunoaşterea de sine
niciunde pentru ca ea nu poate fi citită Zilele trec
în mersul tainic și îngândurat de pe buze se înşiră una de la alta,
pe drumul zilelor ca pe-o speranţă parcă par şi mai sigure pe ele
ce vin mereu sau ca pe un abis. orele.
și nu poți privi în ochi Sufletele tot curioase rămân
pe nimeni. rătăcesc prin saloane
Conexiuni şi un galben pal se întinde
în jur, pe feţe zbârcite.
Nu te-ai temut să ceri o Pe o cărare în vis Se duce lumina,
îmbrăţişare un bătrân urât și gârbov umbrele se ajută între ele
îmi ieși în față, de prin tufișuri. să se ridice
Când ţi-ai dat seama că eşti Mă privi intens, şi să se îmbrace.
doar un om obişnuit și-mi întinse mâna să i-o pup.
ai devenit atât de obosit Am stat puțin pe gânduri Se adânceşte durerea.
încât n-ai mai putut sta în și până la urmă smerit
picioare, am atins cu buzele
te-ai clatinat şi ai căzut pielea-i zbârcită și carnea. Longitudinale
lat, direct pe jos. Și atunci a zis: să fii bun cu tine
Ai îmbrăţişat liniştit pământul că nu ești piatra din pantofi Ai trupul din ce în ce
pentru că ştiai care atunci când te stânjenește mai frumos
atunci abia aștepti să o arunci. şi totuşi ai plâns
că el mai lipsea din tine Să te bucuri cât poți când te-ai privit ultima oară.
deşi n-ai apucat nu să gândești ca un ticălos
să-l mai scuturi într-o minte perfectă Ţi-ai găsit în colţul ochiului
de mizeriile lumii. de tot. printre lacrimi,
Nu era nicio picătură de ploaie două aripi.

46

)
Marturii culturale
Adrian CREȚU
scurtă istorie despre un rege
fără coroană
în această seară a avut loc un
eveniment politic
de o importanţă absolut mondială
în curtea unei cârciumi jegoase
denumită, ironic, ”Café Bar” -
(deoarece nu servesc deloc cafea)
- este să nu-ţi pierzi minţile
dintr-un cartier mărginaş al
bătrânului meu oraş
acolo, un bătrânel înalt şi uscăţiv
s-a îmbătat crunt şi s-a încoronat
cu de la sine putere
rege unic
dar fără coroană
al acestei terase murdare -
lucru care, în mod evident
nu putea rămâne fără consecinţe
în desfăşurarea istorică ulterioară
în scurt timp, a urmat o lovitură
violentă de stat
în urma căreia bătrânul rege fără
coroană
a fost detronat
ca urmare a primei sale decizii
regale
şi uşor jucăuşe
de a închide, spontan şi contra
voinţei populare
porţile noii sale împărăţii
în faţa clienţilor terasei în cauză -
apoi, a fost alungat cu câţiva
pumni în cap
acompaniaţi de numeroase
picioare în fund
de către un barman, de asemenea,
destul de beat
şi iritat de această nouă conducere
monarhică
toate aceste evenimente politice
de o covârşitoare importanţă
istorică pentru întregul mapamond
au avut loc în timp ce îmi beam
liniştit
cea de-a doua bere neumarkt
la o masă din apropiere
şi înregistram febril cele petrecute
pe spatele unei hârtii oficiale de
serviciu
pentru a nu se pierde nimic din
proaspetele întâmplări
pentru posteritate
în oraşul de provincie copleşit
sub soarele nemilos de iunie
în oraşul de provincie cu două
catedrale falnice
erectate nemilos chiar în inima lui
oamenii se târâie, abrutizaţi de
soare,
pe asfaltul moale
transpirându-şi în tăcere vieţile
goale
pe strada principală
în oraşul de provincie cu singurul
său cinematograf -
mişună nestingheriţi şobolani uriaşi
şi câţiva adolescenţi excitaţi se
pipăie febril pe întuneric
şi mănâncă popcorn din pungile
jumbo size
în oraşul de provincie o pisică
tărcată
se furişează pe lângă zidul crăpat
al unei alimentare -
e atât de slăbită încât i se văd
coastele
şi burta îi e lipită de şira spinării -
doar foamea i se mai vede
în ochii lărgiţi de frică
în drum spre tomberoanele de gunoi
în oraşul de provincie copleşit sub
soarele nemilos de iunie
47
Poezii
deznădejdea se insinuează parşiv
peste tot
în betoane, în blocurile coşcovite
în magazinele de haine second-hand
şi în tăblăria încinsă a maşinilor
grăbite
în oraşul de provincie uitat de toţi
zeii
şi demonii creştinătăţii
în care visele au murit de mult
singura luptă demnă de a mai fi
purtată
să ajungi întreg până la dimineaţa
zilei următoare
urbancolia
poem recenzie
mi-a luat o după-amiază întreagă
o bucată bună din seară
4 cafele şi aproape un pachet de
camel galben
să dau gata Urbancolia
lui dan sociu
intoxicat de cofeină şi nicotină
am luptat câteva ore bune
cu această lungă diaree
existenţială
de vreo 200 de pagini
despre dragoste, singurătate şi
delir
pe la începutul serii
pe când mă apropiam încet
de finalul romanului
mi s-a aplecat de la prea multă
cafea
şi a trebuit să cobor la cramă
de unde m-am aprovizionat
cu trei sticle de vin
pentru a face faţă restului de
lectură
şi ce mai rămăsese din zi
dar e prima carte adevărată
pe care am citit-o
în ultimii şase ani
lucru care nu mă lasă deloc
indiferent
Poezii
Nicoleta CÂMPIAN
Nuc în noiembrie
Cu brațe descărnate
Zvâcnește îndrăzneț spre cer.
Naiv, crede că mai are puterea
De a ține pe umeri bolta mohorâtă.
De ramurile-i goale
Lacrimile cerului atârnă fluide
Iar durerea adunată-n ele
Are licăriri de diamant.
Negre și scofâlcite,
Cochiliile nucilor-
Coșciuge cu gurile căscate-
Înghit cu hapuri repezite
Timpul.
Și e noiembrie.
Și plouă.
Și plânsul cerului îi țese veșmânt
Din stropi de diamant-
Unică, sărmană podoabă...
Și e noiembrie...
Și plouă...
Bunicul
Când ai murit
Mi-am îngropat cu tine și El este cupa în care se varsă
copilăria...
În lipsa ta, nu am putut s-o mai
rețin,
Căci tu și ea, ea și cu tine...
Ce mai conta -erați un suflet... Poetul
Ne desparte o moarte
și o lopată de țărână..
Mă întreb dacă ai auzit
Bulgării de pământ izbind nemilos
Lemnul coșciugului...
Mă întreb dacă ochii tăi -
Mari cât cerul și albaștri ca
infinitul-
Nu s-au speriat
De tăcerea întunericului...
)
Marturii culturale
Mă întreb de ce nu ai deschis
Turbinca lui Ivan
Cu care te lăudai seară de seară...
Pașol na turbinca, vidma! -
Și ziua nu s-ar fi schimbat în
noapte....
Poezia
Poezia e născută dintr-o rană.
E neputința de a plânge cu lacrimi.
Poetul nu vorbește,
El plânge cu slove
Ce picură într-un mănunchi de
stihuri.
Poezia e născută dintr-un dor
Venit de departe, din astral.
Poetul nu creează -
Lumina stelară.
Poezia e născută din haos,
Din hățișurile Universului.
nu deretică prin odaia
cuvintelor -
Le lasă slobode în dezordinea lor
Să dea glas
Fărâmei de adevăr
Din noi.
Confuzie
Nu mai discern între realitate și
vis,
între tine și singurătate.
Și nu mai știu dacă iubirea
48
noastră
se întâmplă aievea sau
în închipuirea mea,
dacă tu ești cel care mă ține în
brațe
sau o himeră.
Deși îmi place să visez cu tine
și la pieptul tău,
mi-e teamă că ai să mă ții
prizonieră
și n-am să mai visez alte vise.
Daune de război
Când te-am cunoscut,
Sentimentele au dat năvală
Peste mine
Ca o hoardă de tătari.
Fără doar și poate,
Nu eram pregătită pentru luptă,
Căci, din lipsă de strategie,
Am pierdut, rând pe rând,
Fiecare bătălie.
Acum, când am încheiat,
În sfârșit, un armistițiu,
Sunt singura care plătește
Daune de război.
Sărut de aniversare
Acum, când ne dăm ultimul
sărut,
Se face un an de la primul.
Candoare
În prag de seară,
Între blocurile gri
O fetiță și un cățel.
Cățelul latră subțire
Spre trecătorii de pe trotuar.
Ca o mamă grijulie,
Fetița îi duce mâna la bot-
Doar-doar o să tacă...
Făpturi mici
În care gesturile celor mari
Sunt încă spontane.

)
Marturii culturale
Constantin STANCU
Cetatea*
E vremea să intri în cetate cu
cetatea idee pe umeri,
e vremea să locuieşti în lacrima
neplânsă,
să o faci să cadă pe obrazul
zilei...
Priveşte la cel cu o sută de
trupuri,
învaţă cum se moare în picioare
şi cum putrezeşti mergând spre
ziua de ieri...
Doar atât să faci în faţa cetăţii:
cântă până când porţile cetăţii se
înmoaie şi cad,
…ideea rămâne...
Memoria în ciocul vrabiei
Memoria în ciocul vrăbiei,
trece un profet ce a fost cândva
muncitor cu ziua în patria lui…
Spune vorbe neînţelese pentru
unii,
adună miracole, istorii,
anotimpuri pentru un secol viitor,
se întoarce cu faţa spre părinţi
iluzorii,
le vede umbrele pe ziduri deşi ei
nu au existat,
îşi strigă copii cu nume ciudate
de învins,
redescoperă scrierea veche
a omului care a încercat să spargă
coaja oului de diamant
dintre aripile vulturului...
Profetul se spală pe mâini,
trasează pe nisip patria sa
şi intră curajos acolo
pentru a striga proorocia
care îl va transforma iar în
muncitor cu ziua:
antimateria există, oamenii pot
învia,
formula lui Einstein este corectă,
astăzi nu am bani pentru pâinea
cea de toate zilele...
Dincolo
E frig, e ger,
moartea e realitatea care doare -
sub pământ
rădăcinile pregătesc
viaţa de apoi...
Formula de trecut apa
Cum să vă explic: cifrele reci
duc la rezultate corecte,
e o definiţie pentru adevăr,
scrisă în formule sau metafore,
în ţipăt sau tăcere,
mai bine tac -
priviţi fiinţa cum se preface-n
lumina stelei după ce steaua s-a
dus
în carnea care putrezeşte pe
cer…
Soluţia
Întâlnirea e posibilă:
locul, data, trupul au fost
stabilite,
mai trebuie să ne nască o femeie,
apoi ţipăm şi anunţăm lumii
că moartea e soluţia de a reîncepe
protocolul de trecere…
Generalul privea rece, nu-i păsa,
dăduse ordinul, pentru asta lumea
evoluase,
acum urma să ne-ntâlnim
cu glonţul acela dulce…
49
Poezii
Fluture în ninsoare
(aberaţii)
Fluturele rătăcit în ninsoare,
un munte pluteşte pe mare,
copiii îşi educă părinţii, atenţi,
hotărâţi,
magii îşi caută regele pe internet,
în piaţa de fructe se vând icoane
vechi,
totul o ia razna,
e o deviaţie în univers,
de câteva secunde, de câteva
vieţi,
omul îşi caută identitatea, n-o
găseşte,
fabrica de făcut bani a dat
faliment,
preşedintele face plimbări în
diligenţa de noapte,
primarul îşi scrie doctoratul
împreună cu gunoierul,
hai să visăm frumos, strigă
soldatul din câmpul cu flori,
numai melcul îşi pierde cochilia
în nisipul clepsidrei,
sângele picură-n fereastră,
deasupra cuiul a fost bătut
în carnea fragilă, pură…
* Argument. Omul se bucură în
momentul când descoperă urmele
unei cetăţi vechi. Arheologii
îndepărtează resturile de pământ,
mineralele, cenuşa de pe cărămizile
vechi, de pe ţiglele vechi, vor să
ştie… Construcţia autostrăzilor se
sistează în momentul în care
constructorii descoperă urmele
unei cetăţi, poate a fost viabilă
acum o mie de ani, sau mai mult,
trei mii de ani, a mai fost locuită
acum cinci mii de ani, vor să ştie
cum a fost…
Privesc din curtea casei unde
locuiesc spre dealul din faţă, acolo a
mai fost o cetate în epoca bronzului,
poate, sau a fost adevărată cetate
Sarmizegetusa, una administrativă
sau politică, sunt urmele unei cetăţi
acolo, pe dealul Haţegului, undeva
în România… Dar mai e gândul ca
o cetate…
Poezii
Adrian BOTEZ
CĂMAŞA DE AMAR
mie dă-mi cămaşa asta de
amar - ia-ţi cămaşa ceea
verde
e drept - cămaşa asta de-amar e
tare
veche - au purtat-o - cuviincioşi
voievozii - toţi
hristoşii au îmbrăcat-o peste
răni - mòşii
strămòşii au îmbrăcat-o pe
nemâncate - cu mânecile
tot mai sus de coate
suflecate (găurile însângerate
dintr-însa-s de paloşe - de
săgeţi - de umilinţe şi smerite
biruinţe - pe care - cândva - şi tu
ai să le-nveţi...) - ...dar cum mi-ar
sta să apar cu
cămaşă verde - în faţa
lor - ce-ar zice despre mine
bătrânii mei - cei cu ninsele
lânuri şi
plete (în suflet cu niciun
scaiete!) - cei cu care mă voi
întâlni - cine ştie
chiar azi - peste zi?
ar zice c-o fac pe
filfizonul - ba chiar că-s un
nenorocit de
parazit - care
înainte de a se speti şi
smeri şi-a trudi la
nemărginire şi fiere (cu toată a
lui dată
putere) - vrea - cu trufie - cu
necuviinţă şi
sfruntare - peste rând şi peste-
orice
învolburată mare - doar
Înviere
întâi să curgă sânge şi
amar - întâi toate izvoarele gliei
)
Marturii culturale
degrabă - că - uite
bătrânii mei mă şi strigă - de
peste
gard - la cuminecare - lumină
orbitoare - la-naltă şi liturgică
treabă...
SUNT UN LINGVIST
EXCELENT
sunt un lingvist
excelent - şi
sfinţilor şi de aceea - am învăţat - printr-o
martirilor să-şi dea
metodă infailibilă - să
binecuvântarea - din cerescul
înjur foarte eficient - şi
amnar - întâi tot prisosul naşterii
adecvat - fiecărei situaţii
mele să-l
fiecărei persoane (greu de
sfinţesc - cu Hristos
faţă - în luminatul lumii îngurgitat) - terestre ori
altar stelare - în parte - pat lângă
pat...
abia apoi
voi putea şi va fi de priinţă - să
...când tac eu - tac şi
privesc în ochi
galaxiile - turtite: ele-şi zic că
şi hotar şi
trebuie să fie
fiinţă - un om cât
teribil de
doi - psalmist şi
mulţumite: îşi închipuie că - după
voievod - vulturesc
soi - să mă uit cu oarece ce
uşurare - mulţumire şi (savant ocupat) - am
smerită fudulie terminat de-njurat - ele nu vor
'napoi mai
avea un oponent
hai - lasă - n-o mai călca şi
de foc - teribil de
netezi şi
ferchezui - cămaşa mea - sfinţita eficient - decât ele
mult mai
mea
ardent
cămaşă de-amar: destul mi-or
călca-o şi netezi-o şi ferchezui-o
de tot ...deci - cum ziceam - se vede
luminà - şi albi-o-vor vremurile
clar că aşa se
şi cuvine să fii - în acest
vânturile - de noapte
univers de zurlii: să fii foarte
gândurile - şi toate
harnic şi atent - spre
gerurile şi vâlvele şi vâlvătăile
lumilor - încălecate a putea deveni un lingvist
şi-nviforate - stihii numai de excelent
cerească dreptate excelent
excelent...
dă-mi-o cămaşa amară
50
 Poezii
)
Marturii culturale
Bani pentru medicamente nu-s…
Vasile MIC Voi colinda pentru cer…
Mergând prin zăpadă,
Ce dacă bunicii prematur ne mor?
Părinții-s undeva pe la apus?…
De colind Voi înălța Ne va fi dor de ei… ne va fi dor?
Pe Fiul cel Sfânt;
Nu voi colinda Printre stele Mai bogat
Un colind Voi colinda, mergând,
De război. Voi colinda ceva mai mult Înfometat nu poți să fii…
Nici un colind În gând. Doar te găsești printre cei vii.
De jale
Nu voi intona. Nu voi colinda Ești, azi, mai avut cu fix cinci lei…
Un colind de război. Ai pus doar o ștampilă pentru ei
Voi colinda ceva Voi colinda ceva
Ca pe la noi, Numai Și te lauzi către celălalt, către mine
Așa, De pe la noi. Că după patru ani îți va fi iar bine.
Cum se colindă-n
Țara mea. Țara în lumină Sigur, oricine poate ca să vadă,
Ești mai bogat cu o găleată.
Poate voi colinda Țara mea nu este în lumină,
Un colind Țara mea nu e aproape nici de cer, Pensia ți-au mărit-o după
De iubire Țara mea îngenuncheată e în tină, socoteală…
În satul meu… Groparii îi cântă leru-i ler. Și-au dat și lor pensie specială.
Pentru zei
Soarele nu luminează-n țara mea. Speciale pensii au și alesul și
Și pentru omenire. Doar vântul bate pe aici nevasta,
Și luna trece, uneori, când vrea… Niciunul care a muncit în țara asta!
Pentru ai mei Istoria ni-i scrisă de pitici.
Plecați departe, Dragule pensionar, ești plin de
Pentru părinții Pâinea o avem pe împrumut sentimente!
Care nu mai sânt… Apa… aur costă fiecare picătură, Ce dacă n-ai mălai, medicamente…
Voi colinda ceva Lapte la prunci nu mai avem de
Nescris în vreo carte, mult… Dar, sigur, azi, înfometat nu poți să
Dar nu-i scuipăm pe „dânșii”-n fii,
Ceva izvorând chiar din cuvânt. gură. Că încă ești printre cei vii…

E cert. O lume-ntreagă-ar fi avut Să nu-i zici, dar, şi tu lui pingelică

Nicolae MĂTCAŞ
Păcatu-i greu, dar are şi iertare
La popă,-n postul mare, disperat,
Un biet ţăran din pana lui Neculce,
O culpă-i confia, de neiertat,
Ce şi-o gravase-n minte s-o inculce:
„Părinte, ştiu că-i interzis la dulce,
Dar, cum aram, vecina s-a-ntâmplat
De mi-a vorbit şi-a râs atât de dulce,
Că m-a făcut să intru în păcat”.
„Nu-i treaba, frate Gheorghe,-atât de
slută.
Cum ştii, şi eu cu diavolul mă lupt,
Dar când îmi pică-n mână-un şold
de ciută,
Nici eu atunci nu preget să mă-
nfrupt.
Păcatu-i greu, dar are şi iertare.
Făcut în gând, e îndoit mai mare”.
Frumoasă foc, deşteaptă, rafinată,
A fost, abil, regină şi metresă.
Dar cum de-a reuşit să ţină-n lesă
Doi generali şi-o falnică armată?
Misteru-i de milenii te îmbată,
Că-i blondă, că-i şatenă sau negresă.
Doar moftul ei nu-l ţii nicicum sub
presă:
Un gest tranşant - şi-o lume e
sfărmată.
Stă Tower Bridge, sleit, pe-un crac
de lut?
Pe malul Senei sar copiii şatrei?
Îi latră câini la poarta Romei? Latre-
i!
E cert: o lume-ntreagă- ar fi avut
O altă faţă, azi, să-i fi crescut
Ceva mai scurt lung nasul
Cleopatrei.
Am fost în akadémos şi-n agóra,
Şi lumea-n lung şi-n lat am colindat-
o,
Dar nu mă bat pe burtă nici cu Pláto
Şi nici joc dame-n club cu Pitagóra.
Ci-n nerozia noastră - Domnul bat-
o! -
De câte ori - să-ţi steie-n ornic ora -
Un orb îi pune-o floare donnei
Flora,
Un surd lui Bach i-adaugă-un
staccato.
Îmi sugerează-un mut să-mpinten
iambii -
Pe şef să-l urce-n ceruri ditirambii,
Un bâlbâit - să-năbuş armonia,
Căci azi la modă-i, vezi, cacofonia.
Să nu-i zici, dar, şi tu lui pingelică:
Ne sútor últra crépidam, nenică!

51
Poezii
Alexa Gavril BÂLE
Vise şi vulpi
Amurg ce zace pe buza
prăpastiei de fildeş
dragoste acoperită de umbra
pădurii din somn
printre copacii fără foşnet
vise şi vulpi furişate
către noua aventură
o viaţă cu totul străină
agită-n aer pulsul alb
precum orbul cârja
pe trecerea de pietoni
rămân singur
nemişcat
viaţa e înapoi
se străduie să mă ajungă.
Speranţe de cenuşă
Mănunchiul de copaci
aninat de grinda cerului
ierburi de leac
pentru îngerii foşnitori
drumeţii au plecat
toţi înspre râu
însetaţi alunecă
pe firul acelei suave
speranţe de cenuşă
ard toate lucrurile lumii
cu mine
cu scrierea poeziei
şoptesc-apoi tac. Tac!
Vremelnicie
Răsăritul
vremelnicia rozelor
şi bătaia de aripă
truda cântecului
cu tot mai puţine puteri
prin colb
prin evantaiul frunzelor
)
Marturii culturale
Exişti în spaţiul
dintre strigăt şi umbră
lamele subţiri ale izbânzii
o simţi în piept
marşul dorinţei
ce-ţi sapă-n carne
paşii din urmă
seminţe perfect aliniate
când te vor găsi
va fi târziu
vei rămâne un câmp cultivat
obosit precum un cal de poştă cu plăntuţe aliniate pe piept
îmi iau ochii-n pumn din rodul cărora
zaruri clipitoare nu ştiu dacă va muşca cineva
le arunc
din ele ies lanul se leagănă în sinusoide
şi fug imagini imprudenţa de a le şti ucigaşe
te face să le călăreşti în gând
seara târziu
Dimineţi trecătoare când nu poţi adormi
Implacabilă legea sorţii
pătratul de lumină Discurs
haşurând tăcerea
speranţa: o pasăre galbenă Vertebrele pasiunii zdrăngăne
se înalţă printre grilajele în amurg
sângerânde pe câmpurile cuprinse
ale asfinţitului. de cucernicie
lentila cerne
albastrul ochiului
Roua albastră iar iubirea
rămâne-n iarbă
Mă voi furişa peste roua privirii un discurs al compactului
tale.
Albastră. Îţi voi vătăma
aureola suspinului Sălbăticie
printre pendulele strămutate
ce se bălăngăne-n zori Miezul nopţii
prin mireasma dulceagă şi lătratul
a zmeurei. unui câine alunecând
Palizi crinii foindu-se pe jgheabul vâscos
între ţărână şi bolta de fluturi răsuflarea întreruptă
de jocul zglobiu
o nedreaptă alcătuire: al stelelor
conul de lumină
puţin de tot luminătorului sălbăticia anatomică
totul pentru cei luminaţi a ghearei
ce se ascund în vasul sfâşiind paraşuta
cu maci striviţi de umbre.
52

)
Marturii culturale
Liliana LAZĂR
Aproape vis
Trăiesc într-o lume de vis.
Din când în când încerc cu
privirea vidul
și absurdul cotidian capătă sens,
îmi justifică moartea zilnică
repetată-n registru neutru.
Trăiesc într-o lume de vis
și-n fiecare clipă văd norii lipiți
de epiderma cerului,
iar sufletul îmi îngheață într-un
ungher
în mijlocul
unei mărturisiri geometrice.
Trăiesc într-o lume de vis
în care durerea îndurerată se
instalează
ca alunecarea noastră în neant, de
pe azi pe mâine
și sfâșie ca o pasăre de pradă.
Trăiesc într-o lume de vis
și nu cred că voi atinge vreodată
să gust secundele cu limba,
s-ating timpul cu degetele.
Ecou
Țipătul unei salvări
care-și strigă însingurarea
cască hăuri mocnite
între ieri și o clipă.
Urmăresc atent electrocardiograma
perisabilelor mele gânduri
pe un ecran
care-mi afișeză anost degradarea.
Prea plinul răsfrânt în goluri
mai puternic decât nebunia
decât fericirea trăită pe muchie de
bisturiu
își cere tributul.
Țipătul unei salvări
care-și strigă însingurarea
cască hăuri mocnite
între ieri și prelungirea ecoului unei
vieți.
Poezii
celor de dincolo de unghiuri
cu zile și nopți uitate în noi.
Și în timp ce viața ni se scurgea din
ochi
ne întrebam de ce ne-mpietrim în
cadranul imens
al ferestrei fiecăriei zile
gândind secundele
albastre și înclinate.
Care dintre noi e îndrumătorul
ceasului
spre ceea ce putea fi dincolo
de universul nostru albastru și
Trăiri
înclinat?
Trăind în proximitatea firului de
O pasăre mi s-a izbit de geam
păianjen
ne ducem zilele de azi pe mâine,
Un mănunchi de pene calde
amenințați de iminenta fericire
s-au atins dureros de fereastră
ce nu s-arată,
formând un arc electric.
dar își construiește zilnic, cu
șiretenie
Mi-au zvâcnit umerii,
strategii de păcălit ființa
creionul mi-a alunecat printre degete
și cugetul și ochii și mai ales inima.
iar secundele s-au calcifiat
mărturisindu-și inutilitatea.
Trăind în proximitatea inimii
uneori pulsul o ia razna, doar la
O tresărire atrasă hoțește de lumină
gândul
și-a imprimat bătaia inimii
că mâine ar putea fi altfel.
pe electrocardiograma zilelor mele.
Trăind în proximitatea sinelui,
Am amuțit.
sufletul rămâne de neclintit.
Cuvintele topite mi se prelingeau
spre rădăcina limbii
încât le puteam gusta țipetele.
Univers înclinat
Nu mă recunoșteam
Tot universul nostru era albastru și
înclinat cu visele strânse-ntre tâmple
cu degetele prelungite-n vid
când spre un copac,
când spre un nor, probabil era duminică,
probabil zilele își spulberaseră
când spre nimic.
ceasurile
în calcule mecanice infinite.
În profunzimile albastrului ne trăiam
frângerea domoală din trupuri
În diametrul clipei
și apropierea neclară de întreg
între eu sunt și eu cred
și de zile.
mi se împart egal zilele și și păsările
din mine
În sferele cu trunchiuri de uriași
înghesuite
învățam alfabetul albastru și
între doi obraji de sticlă.
înclinat.
tăind în piatră literele
O pasăre mi s-a izbit de geam.
cu lumina ascuțită a degetelor.
În fața mea răsărise rădăcina unei
stele.
Uneori, crezându-ne demiurgi
trăgeam linii, unind zilele și nopțile
53
Poezii

)
Marturii culturale
pe loc
Dumitru ŢIMERMAN Fructul oprit, nedăruit, m-aruncă
în hău.
Căldura iernii polare
Pe deal şi-n pădurea cu mure-i tare
Prin părul gelat zburdă gânduri pustiu
confuze Opreşte-te-n braţe duioase să
Din cerul iubirii cad fulgii durerii înfloreşti
Regrete ascunse rămân în peluze În creier se strecoară lin eternul...
În palate de gheaţă răsar jucării. nu ştiu
Dârele de fum se joacă prin aer Prin dor, prin minte, dacă doreşti,
Ca nişte zmei cu plete lungi sărută-mi veşti.
Florile speranţei zâmbesc timid la Femeia toarce alene din caier
geam Prosoape brodate cu dungi.
Dorinţe născute sub sfera cea rece
Lilieci electrizaţi se scaldă-n Cuvintele dorm peste ceasul de Despărţirea din vis
balsam dor
În scorburi de tei furnicuţa Bătrâni trăiesc clipa vieţii Se scutură noaptea de diamante
petrece. Pe fata iubirii din somn o ador picurate din galaxii.
Aştept îndelung profeţii. Prin iarba despărţirii din vis
În ochii albaştri se pierd pescăruşii se strecoară boabe
Săgeţi nevinovate ţintesc amantul de lacrimi ca nişte spini.
Sărutul fugar îl câştigă supuşii Pe buze răsar întrebări
Liniştea trupului măsoară neantul. Fata munteanului
dispersate de îndoieli.
Caisă desprinsă din pofta divină Miresme de fân adie pe dealul E noapte în somn
Cuvinte pier ca fluturi răpiţi de sluţit şi-i zi în dorinţă.
crivăţ Tălpile tale sărută pământul arid Iertarea-i departe
Somnu-i legănat de valuri ce anină În minte răsare unicul gând ascuţit şi-aievea-i reproş.
Beatitudine desprinsă din răsfăţ. Simţirea-i iubirea de jar în trupul Nimic nu te-ntoarce
timid. din drumul ales!
Afară din noi este iarnă polară Nici primul sărut
Urşii ne iscodesc urmele paşilor Sălbatici fiori nevăzuţi se nasc din din prima iubire.
Lupii ne privesc din umbra cea porniri Nici mierea
amară Nu-i vântul pe drum şi-n codru-i
ascunsul culcuş din fructul nedespărţirii!
Rochii stilate topesc gerul anilor.
Pe bluza de vară zburdă albastre Doar,
zvâcniri un văl de iubire rămâne-n trecut
Glasul tău cântă pe struna unui pe pleoapa ceasului.
Din odaia bunicii vechi arcuş.
Somnul se stinge în praful zăpezii
Trupul-viespe se zbate-n ritmul E NEMAIPOMENIT
Când lupii se pierd prin păduri paşilor
Din văile lumii coboară iezii Privirea te-alintă încet, nespus de să trăieşti
Pe cărări negre, prin hăuri. duios în lumea
Dorinţa vie urlă-n coama purităţii
N-am dorit s-alungăm visele copacilor sufleteşti
nopţii Gestul dorinţei privirii e calm şi inegalabilă
Pe şei de cai albi spre Apus sfios. ca o lebădă
Prin tindă se joacă vioi nepoţii graţioasă
Lumină pe capul supus. Mă-ncearcă grele oprelişti, cu ce-şi scaldă aripile
suliţi de foc în ploaia
Văd stoluri de ciori uşor zgribulite Mă tulburi amar cu liniştea de lumină
Zbor prin aer încremenit mersului tău a răsăritului
Frigul se-aşterne pe oale ciobite Un zâmbet-păcat, neuitat, mă ţine
Bunicul e cald pomenit.

54

)
Marturii culturale
ANNIE ÎN LUMEA DRAGONILOR
-fragment-
Oana VĂSUȚ
I. Primul dragon pe care l-a
văzut Annie
Odată, într-un regat din vârf de
munte, trăiau un rege şi o regină. Ei îşi
doreau mult o fetiţă.
Într-o seară senină de vară, regina
stătea pe balansoar, uitându-se la
micile luminiţe ale cerului. Acestea
au fost brusc acoperite de o ceaţă
alburie şi regina voia să intre, dar o
formă prea puţin vizibilă îi apăru
dinaintea ochilor. Vocea groasă şi blândă umplu
grădina, dar nu ajunse dincolo de ziduri. Regina era
puţin speriată, aşa că vocea nu mai aşteptă:
-Dacă îţi doreşti cu adevărat o fetiţă, mâine să fii
gata să o aduci pe lume.
Înainte să poată răspunde cineva, silueta şi ceaţa
dispărură.
Fetiţa pe care regina o născu era cel mai frumos
copil din lume, şi avea părul roşcat.
Timpul se scurse cu repeziciune şi Annie s-a făcut
mare. În fiecare noapte se uita la stele şi se gândea la
aventurile uimitoare pe care spera să le trăiască. Zi
de zi căuta uşi secrete către o lume fantastică, dar n-a
găsit nici măcar una, în toţi cei cincisprezece ani de
căutări.
Dar urma să aibă o surpriză pe care nu şi-ar fi
putut-o imagina… Şi nu era vorba despre ceva
valoros, din aur şi argint, ci dimpotrivă, de ceva
banal şi uşor de procurat: o pană. Dar, uneori o
simplă pană nu e mereu ceea ce pare...
Annie începu atunci să se joace cu ea, fiind
fermecată de dansul pe care-l făcea în cădere. N-a
fost nevoie de mult timp ca fata să-şi dea seama că
era o pană magică, care-i deschidea în sfârșit o cale
spre universul magic pe care-l așteptase atâta vreme.
Doar ce se gândi cum să intre în acea lume şi se uită
în jos. Asta nu putea fi decât o fereastră în pământ!
Annie se uită mai bine. Era o pădure. În timp ce ea
studia acea pădure, portalul se mări, nu cu mult, dar
îndeajuns pentru ca ea să cadă.
Pădurea era mai mult o junglă. Lianele şerpuiau şi
se agăţau de copacii, aceştia bătrâni şi noduroşi.
55
Proza
)
Ciupercile erau scări pentru zâne,
scorburile erau casele veveriţelor
albastre, dar nu era nimic mai mult
de-atât.
Annie citise recent o carte despre
lumile acestea fantastice şi ştia că are
nevoie de un adăpost. Aşa că a
început să caute beţe şi frunze, şi un
copac cu o creangă joasă şi groasă
pentru un cort. A găsit totul lângă o
stâncă mare şi albastră, care, credea
ea, era ceva obişnuit pentru o lume ca
asta. Începu să aşeze beţele pentru
cadru, apoi frunzele pentru acoperiş.
Trase de o liană care căzu, şi cu ea legă beţele peste
creangă, ca să poată dormi dedesubt. Se gândi că
avea nevoie de podea şi găsi mai multe beţe peste
care puse alte frunze. Apoi se culcă. Însă nu putu să
adoarmă din cauza unui sforăit ciudat, care venea
dinspre o stâncă. Cum tot nu putea dormi, se îndreptă
în direcția de unde venea sunetul şi, spre dimineață,
ajunse la locul de provenienţă al acestuia.
Pe drum, observă în mai multe locuri solzi, dar
cum nu ştia în ce lume era, nu putea şti dacă e un
dragon sau nu. Abia când trecu pe lângă cap îşi putu
confirma gândul, şi atunci frica o înţepeni. Asta până
la următorul sforăit, după care se ascunse între
copaci, așteptând ca dragonul să se trezească. În
acest timp ce părea nesfârșit (de fapt au fost doar trei
minute), Annie își aminti de curtea castelului, de
pană și de faptul că trebuia să se întoarcă acasă.
Gândurile i-au fost oprite de dragonul care se trezea.
Se piti între tufișuri cum putu mai bine, dar ea uitase
că dragonul putea adulmeca mai ceva decât un câine
de vânătoare. Se uita la animal ca la un pensionar
ninja cu o pălărie de fructe, până când îi întâlni
privirea. Ochii dragonului exprimau dorința de a se
împrieteni chiar și cu o buburuză, în loc de dorința de
a ucide.
Atunci Annie ieși din tufișuri, și încercă să intre-n
vorbă cu dragonul albastru:
-Am căzut printr-o poartă magică în zonă și nu-mi
dau seama în ce lume sunt. Știu că am venit din
Lumea oamenilor și, în caz că vrei să facem
cunoștință, mă cheamă Annie.
- Mă bucur să te cunosc, și mă mai bucur că am
învățat limba voastră. Tu mi-ai spus cum te cheamă,
Proza
)
acum e rândul meu. Eu sunt Nuștiucel, fiul… fiul
tatălui meu.
- Îmi pare bine, Nuștiucel!
- Am uitat, te afli în Lumea dragonilor. Nu sunt
doar dragoni aici, după cum ai văzut, dar jumătate
din populație e alcătuită din dragoni. Cealaltă
jumătate e formată din alte animale, considerate
fantastice la voi.
Annie începu să-i povestească lui Nuștiucel
despre căutarea ei continuă de obiecte și porți secrete
fermecate și pasiunea ei pentru magie.
Nuștiucel îi spuse despre lumea lui, întrucât el
știa tot ce putea Annie să-i spună despre lumea
noastră. Văzând că Annie e atât de interesată de
magie, îi promise volumul pe care îl scria despre
acest subiect, cu condiția ca Annie să nu spună
nimănui din lumea noastră de carte. Nuștiucel o
scoase din ascunzătoare și i-o dădu pe loc lui Annie,
care încă era foarte convinsă că visa.
II. Patru de „Bla” și un „la”
Annie nu-și dăduse încă seama, dar Nuștiucel o
ducea undeva în timp ce vorbea cu ea.
- Nuștiucel, e o problemă dacă cineva vede cartea,
nu?
- O problemă destul de mare. Mai ai obiectul cu care
ai intrat în Lumea Dragonilor? Cât e de subțire?
-Destul de subțire, având în vedere că e o pană. Cred
că o mai am…stai…am găsit-o! De ce-ntrebi?
- Cartea are un plic lipit de coperta din spate, în
interior. Pune acolo pana, ca să nu o pierzi.
- Bine, dar trebuie să ne oprim. Să ne oprim? Asta
înseamnă că mergem, că mă duci undeva. Unde? Și
de cât timp?
- Vreau să-ți arăt Cuibul Dragonilor. Acolo fiecare
dragon are un culcuș în peretele peșterii. Nu le plac
oamenii deloc, mai ales dacă intră în peștera lor. Ai
noroc că am probleme cu cineva doar pentru că face
un anumit lucru, nu pentru că face parte dintr-o rasă
anume.
-Dacă nu le plac oamenii, cu mine ce-o să se-
ntâmple? Și de ce nu mi-ai zis unde mergem când am
pornit?
- Păi ei n-o să te vadă…om. Ei o să te vadă dragon. Și
nu ți-am spus unde mergem să văd dacă observi că
nu știi.
Oana Văsuț s-a născut în 5 aprilie 2003 în Satu Mare. Este elevă în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială
„Ion Creangă” din Satu Mare. Este o elevă cu rezultate deosebite, iar cărțile sunt pasiunea ei. În această lume
tehnologizată și informatizată, un univers al butoanelor, am putea spune, Oana face parte dintre susținătorii
literaturii și ai artei, în general, căci printre pasiunile sale se numără și pictura. (prof. Nicoleta Câmpian)
56
)
Marturii culturale
- Ți se pare că arăt eu a dragon?! Sau au ei probleme
cu ochii? O fi o lume magică, dar nu cred că magia e
accesibilă chiar tuturor.
Urmă un moment de tăcere, în care Nuștiucel se
gândea cum să-i explice lui Annie cum e cu magia,
iar ea se gândea la metode de a nu fi făcută grătar.
Amândoi și-au găsit în același timp ideea potrivită:
- Aș putea să mă…
- Uită-te în carte, acolo sunt răspunsurile! Scuze,
continuă.
- Să mă urc pe spatele tău și să mă întind pe spatele
tău și… A. Am uitat de țepi. Mai bine m-aș uita în
cartea ta.
Aceasta era foarte prăfuită, de la lunga perioadă pe
care o petrecuse în ascunzătoare. Paginile erau
îngălbenite, dar nu aveau nici o ruptură. Annie se
gândea cum a reușit Nuștiucel să o scrie, fiind așa de
mică.
- ” După nivelul de dificultate, magia poate fi
practicată de spiriduși (cel mai mic nivel) și de
vrăjitori (cel mai înalt nivel). Dragonii sunt chiar
înaintea vrăjitorilor ( unii dintre ei). Transformările
sunt de nivelul spiridușilor, și… ”. Nuștiucel, să te
întreb ceva. Aveți oameni în lumea asta?
- Păi, vrăjitorii ce sunt, de fapt? Huci-huci? Normal
că avem oameni.
- Atunci, în lumea asta pot și eu să folosesc magia?
- Da. La nivelul spiridușilor. Asta pentru că ești
neexperimentată și destul de tânără. Puterea se
câștigă cu vârsta. Aproape am ajuns, ar trebui să te
faci dragon. Spune „bla” de patru ori și adaugă un
„la”.
- Bla, bla, bla, bla, la.
Annie își simți dintr-odată gâtul mai lung. Încercă
să-și vadă nasul, și îi fu destul de ușor, pentru că avea
un bot lung. Se mișcă puțin, dar coarnele noi și
albicioase îi erau încâlcite în liane. Apoi i se păru
mult prea greu să stea în două picioare, și se lăsă în
patru labe. Chiar erau labe pline de solzi mici și
galbeni, și avea picioarele mai lungi și mai groase.
Se întrebă de ce simțea niște pânze mari pe spate. Se
uită și avea aripi. Încercă să zboare, dar nu reuși să-și
sincronizeze aripile. Nu-i fu prea ușor să se
obișnuiască cu corpul de dragon, dar până la urmă
cei doi au reușit să pornească în zbor spre Cuibul
Dragonilor.

)
Marturii culturale
Dozatorul de poezie și fericirea
(Nicolae Crepcia, Dozatorul de poezie,
Deva: Editura Ortopedia, 2016)
Constantin STANCU
Nicolae Crepcia ne prezintă o
carte de poezie interesantă, cu un titlu
ușor ludic: Dozatorul de poezie. El este
un poet dedicat, harnic, sincer și
iubește tainele care se deschid în
versurile unui poem. Cartea, așa cum o
arată titlul, este una dedicată acestui
tărâm mirific: poezia fără de vârstă. În
mod aproape obsesiv el se lansează în
spațiul libertății absolute care
înseamnă poemul viu, scrisul a devenit
un ritual complex care-l menține în
formă. Cum singur mărturisește, zilnic bea elixirul
poeziei, constată că rănile acesteia rămân
însângerate, ca semn al sacrificiului spiritual, o
punere deoparte pentru stările înalte. Uneori autorul
se revoltă, poezia este nestatornică, asemenea unei
femei capricioase.
Poemul de forță, care dă titlul volumului,
Dozatorul de poezie, pune în lumină capacitatea
acesteia de a da viață, a răspunde căutărilor spirituale
ale oamenilor. Cu poezia curată oamenii scapă de
cenzura realității, există o foame neștiută la oameni
după apa limpede a cuvintelor care cântă. Secretul?
Vine rația de tinerețe, evadarea din timp, cuvântul își
recapătă energiile necreate într-un poem adevărat.
Totul este un vis absurd, mărturisește Nicolae
Crepcia: „Se înaintează încet/ și dozatorul este
continuu încărcat/ cu poezie proaspătă/ pe toate
gusturile” (p. 40).
Taina este mereu devoalată: „Beau zilnic
elixirul poeziei./ Desigur acesta este la îndemâna
oricui/ și se poate lua fără nicio prescripție,/ oricare
ar fi doza/ nu dăunează sănătății” (Beau zilnic
elixirul poeziei, p. 6).
În haloul acesta spiritual, Nicolae Crepcia ne
descrie gustul libertății, frumusețea naturii, tăria
unui gest generos, luminile rotunde, amintirile care
devin agresive, emoțiile simple care înnobilează și,
concluzia: nu toate sunt cum am vrea. Cândva lumea
era mult mai sensibilă.
57
Cronica literara
)
Temele, ideile, gândurile, luminile
speranței, toate se coagulează într-un
volum care aparține unui poet original
și sincer. Sincer până la lacrimă…
„Cineva a smuls din zidul luminii/
chiar piatra de temelie./ Ca să nu se
prăbușească/ am fixat în locul gol/
inima mea” (În locul gol inima mea, p.
8).
Amintirile devin agresive, pot
ucide prezentul.
Dinamica poemului se realizează
prin efortul de a depăși aparențele:
poetul face din cuvinte o scară, o
sprijină de zidul luminii. Poetul
dialoghează cu o iubită imaginară, obiectul iubirii
sale pendulează între poezia-femeie și femeia-poem,
o combinație care amețește cititorul, îl poartă în altă
dimensiune. „Buzele tale nu puteau atinge/ buzele
mele/ de țipătul poemelor/ care așteptau să se nască”
(Mereu amânat sărutul, p. 11).
Trăind aproape de pădurile Munților Apuseni,
mai sus de Brad, Nicolae Crepcia privește
anotimpurile ca pe un „acasă” special, iarna este un
spațiu al purificării absolute, amintirile, gândurile,
spaimele se topesc, iar ninsoarea nu „este rasistă,
nici xenofobă, nici extremistă și se așează pe toate
creștetele/ aceeași căciulă de frig și disperare/ și fără
discriminare/ pune în cârca fiecăruia aceeași
cocoașă/ pe care o purtăm cu demnitate,/ ca pe grija
zilei de mâine,/ căci nu avem cui a ne plânge”. (Iarnă
grea - ilustrată din timpul prezent, p. 13). În fața
naturii pălesc diferențele, frigul iernii prefigurează
frigul etern, ninsoarea face lumea mai acceptabilă.
Disperarea, singurătatea, toate au un sens
ascuns, poetul simte presiunea destinului, acceptă
regulile și evadează în poem: „E ceva obișnuit/ să
mori zilnic/ nimicit de frigul social/ ca să te naști
apoi,/ chiar tu pe tine însuți, / în fiecare poem” (E
ceva obișnuit, p. 18).
Deși poemele au o stare aparte, poetul cheamă
cititorul la un dialog discret, poetul se mărturisește,
așteptă reacția celuilalt, titlurile sunt obișnuite,
aproape de inimă. Dorul desenează cărarea, mai
există o singură șansă, ca frunzele căzând spre
Cronica literara

)
Marturii culturale

)
pământ, vântul urlă cu tristețe, emoția înalță, există
un dor de ceva neștiut, totul este jertfă, depărtarea
care apropie, cu toate absențele, de ce să mai
plângem, există fericire - avem obligația să
murim… O călătorie prin labirintul vieții. Cititorul
simte apropierea poetului, ca o realitate care acoperă
realitatea de zgură.
Nicolae Crepcia se distinge de alți poeți prin
sinceritate, prin puritate, se luptă cu fiecare poem
pentru puritate primară a poeziei. Ne iartă și ne
iubește pe toți. O declarație simplă și plină de putere.
Este o voce distinctă, puterea sa se menține intactă
prin iubirea sa. Mergând pe linia sa, uneori poemele
au o ușoară linie naivă, e blândețea celui care
înțelege că poezia ne acordă o șansă, chiar dacă
marketingul literar mișcă apele spre o direcție mai
complexă și greu de controlat. Poetul rămâne lângă
poezia simplă și curată, lângă izvorul acela pe care
uneori îl pierdem din vedere.
Între lacrimă, tristețe și mașinăria lumii care are
la dispoziție dozatorul de poezie pentru fiecare,
Nicolae Crepcia rezistă tentațiilor și își construiește
o lume a sa. Mesajul său dă culoare timpurilor: „Ești
fericit cum nu-ți puteai imagina, / dar știi că și aceste
clipe/ se vor duce cum un cârd de cocori/ și vei
rămâne îngenunchiat/ în fața timpului/ ca Haman
implorând iertare Esterei” (Ești fericit cum nu-ți
puteai închipui, p. 52).

58
 Cronica literara
)
Marturii culturale

)
Poeme Mai Lungi Decât Numele Tău -
SIMION COZMESCU
topite peste alb şi violet/ lumina să intre în ochi
Cristina ȘTEFAN curgând pe obraji/ plâns invers/ sub soarele unui cer
de fericire” (Să ningem caii murgi deseară) -
Lirica erotică, milenară, adaugă un poet tânăr,
„roibii muşcă zăbala fornăitul le curge/ prin oasele
din Călan, Hunedoara, printr-un volum de debut sub
speriate/ pe dosul mâinii/ ce şterge gura uscată/ îmi
titlul, Poeme Mai Lungi Decât Numele Tău,
apar/ liniile urii şi morţii de-a valma / tu îmi ghiceşti
Editura Cenaclul de la Păltiniș, 2015. Simion
un viitor/ în timp ce dorul mă macină” (Dor)
Cozmescu și-a făcut ucenicia, până la publicare, pe
Versul este lung, elaborat în trepte, cu o limpede
site-uri on line, iar în Cenaclul Lira21 a avut o
coloratură metaforică și recâștigă cititorul, azi,
participare activă și interactivă. Expunându-și
saturat de pierderea sensului frumuseții poetizate.
versurile, uneori ezitant, alteori sigur pe modul de
Simion Cozmescu vede poezia iubirii sub aurora
exprimare, Simion realizează acum această carte
eternului, ca în erotica lui Vasile Voiculescu,
despre care m-am decis să scriu din dorința de a-l
senzorialul este cuprins în spiritual și bunul simț
încuraja să continue, pentru că are talent, viziune și
interpretativ face expresia poeziei sale cerebrală.
perspectivă lirică. El vine în urma marilor cântăreți ai iubirii,
Titlul, explicit, Poeme Mai Lungi Decât Numele
sentiment care, la noi românii, a dat capodopere. Îi
Tău, presupune, de la început, investigații lirice
regăsesc versuri blagiene, de pildă, în comuniunea
dedicate femeii iubite, decupate din contexte
cu cerul dar și de, mai aproape de noi, Ștefan Ioanid,
cotidiene, comparabile cu acestea.
cel care a dematerializat ființe angelice până la
Într-adevăr, poemele sunt lungi, elaborate, ca
stilizare, până la un nume, în spații imaginare. Iată,
rame de reflectare a sentimentului erotic, fără a fi
un fragment demn de înaltă poeticitate: „invariantul
imobile, ci în continuă schimbare și mișcare a
care mă face să sărut buza prăpastiei,/ doar el îmi mai
rostirii. Adresarea este directă, spontană, iar
plimbă privirea/ în căutare peste reliefuri,/ de parcă
metamorfozarea semantică poate fi considerată o
dumnezeu ar fi scris natura în braille/ pentru un orb
caracteristică a autorului. Simion Cozmescu scrie
neputincios.” (Braille)
divers deși analizam un singur vector al poeticii sale,
cel al erotismului metaforizat: -„vorbeşte cu mine Între Eros și Thanatos, poetul vede poezia iubirii
cum ai strivi nisipul / în îmbrăţişarea pescăruşilor/ şi din perspectiva vieții și a morții sub irisul eternității,
apoi/ ai arunca plaja în apa mării/ lacrima sunet căci iubirea este calea de a aduce veșnicia acasă,
atârnat de o chitară/ când clipeşte / lunecăm străini acum în contemporaneitate, chiar dacă limbajul a
unul prin altul” (Dinţi de umbră) evoluat, s-a schimbat. Azi ni se pare vetust cuvântul
Chiar dacă urmează căi bătute de înaintași,
„amor” (Ce e amorul? Un amic…Eminescu) însă
erotica lui Simion Cozmescu inovează. Iață un
puțini poeți apelează la muza aceea profundă,
clișeu al murgului (Nichita Stănescu), în trei
Afrodita Urania, care reprezintă erotismul spiritual.
ipostaze diferite, care relevă viziuni diferite a
Simion Cozmescu surprinde zonele mentale ale
sentimentelor, mereu aproape de elementele naturii,
erosului, îl diseacă, îl clarifică, îl cizelează: „scriu şi
atât de romantic românesc structurate. „hai murgule
fiecare literă este un suflet/ poemele mele sunt mai
nu mă lăsa în faptul serii/ poartă-mă lin şi mereu / iar
lungi decât numele tău/ iubita mea exilată în cerul
de-ar fi să se sfârşească iarba/ cu pământul de sub ea
flămând.” (Scriu poeme mai lungi decât numele
să nu-ţi pese/ ea învârte pe deget un glob de cristal”
tău) Am convingerea că Simion Cozmescu se află
(Marea Roşie când se desparte) -„să ningem caii
pe un drum clar poetic, rămâne selectivitatea,
murgi deseară/ depărtările şi frământările
opțiunea, trierea la îndemâna tehnicii sale întru
anotimpurilor dintre noi/ curgă apoi în şuvoaie verzi
devenirea unei voci lirice autentice. Drum luminos!

59
Cronica literara
)
Damnare sau condamnare?
Violeta Craiu - Versuri rătăcite în Balta Brăilei, Ed.Pim, Iaşi, 2014.
Adi George SECARĂ
Cu modestia care stă bine oricărui poet,
Violeta Craiu îşi asumă de la moto-ul din Jan Skácel,
condiţia de mediator, de autor de omilie, după cum
spunea şi un Tarkovski. Iată versurile din moto, ale
poetului ceh Jan Skácel: „Poeţii nu inventează
poemele/ Poemul e undeva, acolo, înăuntru/ De
foarte, foarte mult timp, el e acolo,/ Poetul nu face
decât să-l dezvăluie”…
Poetul este doar atent la „dictarea” misterioasă a
demonului, în acest caz o divinitate a unei altfel de
Delte, intrată deja în marea literatură prin scrierile
unui Panait Istrati sau Fănuş Neagu… Pe cărări de
gânduri, „tainice gânduri din nicăieri”, aparent
nicăieri, tărâm misterios ( „ce mister
admirabil”!) al imaginarului, dându-
ne, printre altele, un Neverland al
zânelor şi al lui Peter Pan, Violeta
Craiu, „ca într-o poveste neterminată”,
„operează” cu „îndoieli, amintiri,
deziluzii”, Nostalgia ca o mare zeiţă a
negurilor şi a cuvintelor incandescente,
luptând pentru tărâmul nimănui dintre
o Lumină şi „altă lumină”!
Într-un fel, poemele de aici sunt
schiţele tuturor poveştilor pe care nu le-
a mai scris (pe scriitoarea Violeta Craiu
am cunoscut-o la început ca prozatoare,
prin romanul „Anemona”, lansat cu fast
la Biblioteca V.A.Urechia cu ani în
urmă, dacă nu mă lasă memoria),
despre care scrie în poemul „Tăcere”,
prima strofă având aparenţa unui poem-tanka:
„Luminişuri irosite de soare/ peste cuvinte/ şi peste
toate poveştile/ pe care nu…”
Risipind „monotoniile vieţii/ în bucurii” lirice,
Violeta Craiu resuscitează un pastel metafizic
aproape uitat sau mai greu de regăsit în puzderia de
producţie lirică contemporană… Substanţa
materialo-spaţială pe care o foloseşte, asupra căreia
se poate medita blagian-băncilăscenian, este, după
cum vă daţi seama din titlul volumului, Insula Mare a
Brăilei… Rătăcirea este tot una metafizică sau a-
fizică, pentru tot ceea ce nu s-a întâmplat, dacă vreţi,
dar un zâmbet pare a-şi revendica un înger: „Pentru
ceea ce nu am făcut/ speranţa zâmbeşte/ printre
lacrimi şi jocuri false.” (p.11, nu voi exagera cu
paginile, dar citatele sunt din cartea doamnei Violeta
60
)
Marturii culturale
Craiu).
Realitatea este, într-un fel, pretext pentru a scrie
despre… Inexistent, Neştiut, „mările pe care nu le-
am colindat”, despre toate minunatele lucruri sau
fapte care, aşa cum scriam mai sus, nu s-au întâmplat.
Sunt poeme şi despre cioburi colorate, hesseniene
sau nu, din „inexistente vieţi paralele”. Poemele îi
sunt „stranii urcuşuri” care se alimentează din
„flacăra subţire// inefabilă”, poate dor, poate suflet…
Apropo, focul are vreo greutate, sau tot 21 de grame?
Exagerez desigur, impresionist sau nu, dar Violeta
Craiu ar fi subiect preferat pentru un Gaston
Bachelard şi… reveriile Dunării şi ale Deltei sale:
„Dunărea săpa adânc şi nemilos/ anafoare/ pământ şi
ape şi eternităţi.”
Analiza eternităţilor, de ce n-ar fi mai multe, după
fiecare univers posibil, adică plurivers,
nu este posibilă fără întovărăşirea
cuvintelor, deşi, într-un fel, cele ale
poetei „au un trup devorat/ de
neîncredere”, deşi sunt „regine ale
nopţii”, „devin tot mai rare” pentru… a
scrie despre singurătate, aşteptare,
rătăciri, atingeri, aproape obsedante
tăceri şi Tăcere. Cuvinte pentru a
renaşte o lume în care hamalii
dănţuiesc, dănţuiesc, vânturile aduc
prafuri de şerbeturi uitate şi fine,
dinspre Istanbul, vapoarele ruginesc în
„neîncepute ape”, o lume în care „ceva
nebunesc se naşte/ şi pătrunde tot mai
adânc:/ lut, lut, lut…”
Poate este o lume promisă, după
cum aflăm dintr-un „Cântec” (p.20),
învecinat pe pagină cu nişte „zori viclene” care sting
vise omeneşti, atât de omeneşti. Doar „echilibrul
insomniilor e în derivă”!
Poezia Violetei Craiu aşteaptă, sau pare că
aşteaptă, la un moment dat, mâinile de lut ale unui
Omar Khayyam („iluzie rebelă/ învăluită în umbre/
te regăsesc în trupul meu de lut.”), care poate ar
spulbera ameninţarea vremii când poemul nu va mai
adăposti omul care mai are forţa de a visa „sub alte
dimensiuni”… Patetismul, existând uneori, este
asortat de miresme exotice şi, desigur, imagini
florale, banalitatea spunând uneori adevăruri după
care tânjim: „Dacă are vreo importanţă/ scriind chiar
te iubeam…”
Asta apropo de cum iubesc uneori scriitorii. Dar
astfel de texte, cum este cel de la pagina 25, te

)
Marturii culturale
transpun în pielea de cerneală şi hârtie a celui care
citeşte jurnale, nu neapărat transfigurate calofil. Sau,
mai exact, artistic. Se schimbă situaţia când apar
literele „legate cu fir de mătase”, dincolo de orice
retorism… Alergatul printre poeme, titlu de altfel,
chiar şi „schilodită de o dragoste” care deja nu mai
este dragoste dacă a trecut la astfel de măsuri, are ca
premiu trecerea într-un curcubeu a fiinţei umane,
poate curcubeul şi omul visând concomitent teribilul
ultim, adevărat ultim „Te iubesc!”
Întoarcerea (nu întotdeauna disperată, chiar dacă
un text este „Cântec disperat de singurătate”) către
un modernism nostalgic, dacă este într-adevăr o
întoarcere, a Violetei Craiu ( „Înfrântă, mă întorc în
trecut” sau… „tu veneai din trecut”), nu este,
categoric, o înfrângere la propriu, ci chiar o literă de
foc înscrisă prin cerneluri de somn pe inima fiinţei,
prinsă de lacrimi uscate pe ziduri fragile, lacrimi
căutând împietrirea pe care o capătă sau nu mântuitor
(cum este în cazul în care are loc… venirea: „Când te
văd venind”)…
Cuvintele Violetei Craiu au săpat adânc, chiar şi în
scorbura sângelui (ca în poema „Iubirea, o culoare”),
deseori găsind „Dansuri de nouri” peste „oboseala
ternă a aşteptărilor”, întuneric de degete, câte un râu
de stele coborâtoare…
Dar, într-adevăr, „perfecţiunea iubirii/ rămâne de
nerostit”, mai ales când Dumneaei, iubirea, rămâne
„între gânduri/ ca o metastază diagnosticată”…
Chiar dacă, agonia, înţeleasă ca luptă, continuă,
lacrimile din palme şi nu numai ele părând a fi gata
pregătite pentru „marea împărtăşanie” (p. 44)…
Astfel, pe la mijlocul volumului, are loc o
pendulare, fără a se insista, înspre religiozitate: „las
icoana să-mi umple sufletul/ de iertare”. Aceasta
neînsemnând că la început Violeta Craiu s-a
prezentat ca o amazoană în misiune… în ţara altor
femei. Dar, pentru că aşa este în „Ultimele picături”,
„versurile împletesc cuvinte care dor/ nu mai există
speranţă şi nici alinare/ umbrele noastre se sting/ într-
o ramă argintie/ şi doar himera din strigăt/ adoarme la
marginea realului/ singurătatea este un eşafod/
soarbe ultimele picături/ din roua vieţii/ pe scaunul
vechi/ doar o haină de mire.” (p. 47)
Poemul care dă şi titlul volumului mai alungă
senzaţia de disperare, de apăsare a condiţiei umane,
dând senzaţia că mai poate exista şi detaşare, poate
chiar relaxare arhetipală, chemând „cuvinte
nerostite, uitate”, un erotism deloc oarecare, ce
erotism poate fi astfel?, zbătându-se împreună cu
amanţii „între adevăr şi tristeţe”, „sub ferestre oarbe”
în prezenţa măreţiei heraclitiene a fluviului care pare
să ducă muza uitucă într-o clepsidră spre amurgul
fiinţei:
„Linia destinului nu mai valsează nimic.”
61
Cronica literara
)
Un „Dor de poem” apare la pagina 55, un dor de
un vers pe pagina următoare! Un înger prăbuşit, în
poemul „Nu mai aştept”, un strigăt de „Ajunge!” mai
apoi, însoţit de o melodie nepământeană care acoperă
inima, viaţa e la un pas de colaps, ascunderea în
poeme pare a fi un joc la care Violeta Craiu ştie
regulile, dar este un joc periculos, devine captiva
poemelor („vreau să evadez din poem”, p. 62),
dilemele (p. 63) par a fi fără rezolvare, hoţul de vise
„biciuit de versuri” vine şi pleacă, parcă mai repede
şi mai rar, totul pare a sta sub semnul lui „A fost
odată”, dar decorul şi personajele sunt din
„Frumoasa din pădurea adormită” a Bălţii Brăilei, un
regat în care domneşte o cenzură care nu este a
consolării, după cum rezultă din textul „Nişte vise”
(chiar dacă acolo suntem la o mare, nu ştim cât de
neagră!), ci a unui somn bun frate cu un coşmar
aproximativ, amintind de „Anul trecut la
Marienbad”, dar în grădina lui Apollo (din „Pas de
deux”, p. 67) mai este doar o săgeată şi Amor pare să
organizeze o licitaţie oarecare, atmosfera pare să fie,
să devină obsedantă precum cea dintr-un album de
Sébastien Tellier sau, propune poeta, un tablou de
Braque (cine ar vrea să fie închis într-un tablou ca
„Le Jour”, din 1929?), nimic nu se mai poate vinde,
punctele cardinale nu mai sunt ce-au fost, rătăcirea
nu mai este doar în acea baltă mitologizată, jobenul
magicianului este dus şi el de Dunăre la vale, un
copac al poeţilor se iveşte la sfârşitul acestei insule,
poemele vor să imite viaţa, „poeţii plâng cu un ochi
de cristal” (p. 69), cerul pare atât de străin, apare
dorinţa de a se pune trecutul într-un plic şi de a fi
trimis „într-o ţară de care nici nu am auzit”, „Brăila”
poetei „pare mai posomorâtă şi pustie an de an// sub
piatra vulcanică/ istoria şi poezia” nu ajung la nici un
armistiţiu ( „nu voi permite istoriei să se repete/ pot/
să schimb universul…”, p. 86), invocarea lui Paul
Verlaine este aproape inutilă, „poetul nu mai vrea
nimic” (titlul poemului de la pagina 75), dar nimicul
poate fi uneori atât de darnic, chiar şi cu câte o muză
sau o rugăciune, cu goliciunea literelor din alfabet
(din „Poezia se scrie tulburător de încet”, p. 76), cu
orice poet…
Bref, de fapt, Violeta Craiu a scris un mic manual
de supravieţuire (metafizică) în insula misterioasă (la
fel de metafizică) a Brăilei, când „Încătuşate sunt
vorbele” (textul de la 78) şi peştii nu cad, când unii
mai dau cu bâta în baltă, muzele „nu mai au puterea
să moară” (dar nici să inspire sau să iubească, tot mai
triste şi mai năluci) şi scriu pe bărcile vechi, din care
unii fac cruci pentru morminte închipuite, epitafuri
precum cel din „Oare?” („Poetul ştie/ mileniile/ şi
singurătatea.// N-a fost iubit!” - p. 80). Damnare sau
condamnare pentru dezvăluitor (nu numai al lui
Skácel)?
Cronica literara

)
Marturii culturale

)
„Empatie”, versuri de iubire
cu bărbatul iubit, scrisă în dulcele stil, dar povestea
Dan PERȘA este strict contemporană, clar din epoca telefoniei
mobile şi-a Messenger-ului. Încât poeta îşi permite
Dacă Ana-Maria Moraru ar fi trăit şi ar fi şi o ironie, ba chiar şi să i-o întoarcă poetului
scris în ţară, probabil criticii ar fi acuzat-o de naţional, care prea vedea femeia rece, cu braţe
epigonism. Căci îi recunoaştem poeziei sale marmoreene: „Prefer să mă topesc iubind o viaţă/
eminescianismul, cel puţin ca ritm, ca sonoritate. decât să fiu de piatră, cum poţi fi tu cu mine”.
Dar poeta trăieşte în Germania şi poezia cu rimă şi cu Oricum, obsesia centrală a poeziei din acest
suflu eminescian, nu reprezintă pentru ea asumarea volum rămâne iubirea şi este exemplară dăruirea şi
volitivă a unei scheme poetice, ci o chemare. energia puse de poetă în explorarea întregii trene a
Eminescu este pentru ea Ţara, este iubirea, este dorul ei, de la incandescenţa sentimentului în sine, la
şi a fi eminesciană este ceva organic. Mai mult de deziluzii, la regrete, la posibili. Poeta pare un alt
atât, Ana-Maria Moraru este, structural, o romantică. Hamlet, pus pe fapte mari. Dar ea nu mânuieşte
De aceea şi poezia ei este romantică. Nu va fi, cu pumnalul, ci poezia, poezie pornită din sentimente şi
siguranţă, ultima romantică a lumii. Se vor găsi şi în gânduri ce vor ricoşa probabil într-o zi cine ştie
viitor poetese ce vor servi această sensibilitate ce are unde. Poate chiar în triumful acestei iubiri. Aşadar
întotdeauna trecere la o parte dintre cititori şi iubirea rămâne centrală în poezia sa, chiar dacă, în
indulgenţă de la critici. E vorba, fireşte, nu de alt ciclu al volumului ne vorbeşte despre copilărie
romantismul curentului romantic, cu temele lui sau periplul ei prin lume, despre familia rămasă
predilecte, ci de romantismul la care te gândeşti când acasă...
spui de cineva: „e o fire romantică”. Adică, atunci
când ai de a face cu un om sensibil, uneori chiar Cred că, în esenţa ei, poezia Anei-Maria Moraru
excesiv de sensibil, visător, tandru şi dornic de este o strigare a dorului de cele lăsate în urmă
dăruirea supremă. Însă poezia Anei-Maria Moraru (familie, iubit, Eminescu, patria) atunci când a
nu e doar atât, eminesciană şi romantică. Dacă plecat pe alt meleag.
parcurgi întregul volum „Empatie” (Rovimed
Publishers, Bacău, 2016), poţi observa că parcurgi
cronica vieţii unui om. O cronică a esenţelor, a tot ce
este esenţial în viaţa acelui om. Iar cea mai
importantă dintre esenţe este, pentru poetă, iubirea.
Poeta iubeşte iubirea înainte de toate („Iubesc
iubirea!” - p. 13), însă iubeşte şi un misterios domn.
Atât de misterios, încât uneori poţi crede că este doar
o proiecţie imaginară, sau poţi crede că este însuşi
Eminescu, sau tatăl ei, sau Bărbatul, în ipostaza sa
absolută, aşa cum poeţii bărbaţi nu s-au gândit să
facă femeia, numind-o Femeia, ci cântă mai mereu
pe o Beatrice sau o Laura ori Isolda. Sau ar putea fi
acest misterios bărbat, de ce nu, unul din trecutul ei,
o iubire pierdută (pentru eternitate). Dacă ar fi scris
proză, scriitoarea ar fi fost nevoită să ne spună, până
la urmă, cine este. Dar poeziei îi face bine dacă nu
ştim. Ceea ce este oţios este cu mult mai productiv
simbolic decât ce se află la vedere. De altfel, poezia
nici nu ar exista fără ambiguitate (fără ambiguitatea
poetică, se înţelege).
Firea poetică şi incandescenţa trăirilor, nu o face,
totuşi, pe Ana-Maria Moraru o poetă de tip paşoptist.
Uneori te surprinde modernitatea percepţiei sale, ba
chiar actualitatea ei. Poţi urmări scena unei întâlniri
62

)
Marturii culturale
ÎNTRE TELURIC ŞI CELEST
(de la ludic la pioşenie, sau invers)
Dragomir IGNAT
Mi se întâmplă destul de rar să revin asupra unor
cărţi pe care le-am lecturat la apariţie, în condiţiile în
care ele, cărţile se circumscriu în limita firescului.
Când spun asta mă refer la calitatea scriiturii, stil,
amprenta originalităţii etc. Cartea lui Ioan Potop,
„Priviri în împrejurimi şi spre înălţimi”, publicată
în 2014, la Editura „Enesis” din Baia Mare, m-a abătut
însă de la regulă, pentru că urmărindu-i creaţia
publicată ulterior, observ că avem de a face cu un poet
atipic, stârnit mai degrabă de esenţa ideatică decât de
jocul superior al metaforei. Mai e şi prozodia un
element care poate intra în discuţie. O primă senzaţie e
că autorul şi-a impus versul clasic cu rimă de dragul
rimei, chiar dacă acest gen de alcătuire poetică nu
oferă totdeauna şi coeficientul de originalitate
aşteptat. O înşiruire de participii poate fi la un
moment dat chiar deranjantă, dar dacă autorul a optat
pentru acest gen de construcţie lirică, îi respectăm
opţiunea. Cum spuneam însă, Ioan Potop nu şi-a
propus să ne servească alcătuiri frumoase ori dulcege,
ci întrebări existenţiale, care ne urmăresc o vreme şi
după ce am aşezat cartea pe etajeră. Dacă în volumul
„Priviri în interior” publicat în 2013 la aceeaşi editură,
autorul afirmă „ În interior, dacă mă privesc/Pe mine
mă răscolesc/Între bine şi rău/Caut drumul mereu”.,
în cel pe care-l comentăm în rândurile de faţă, autorul
extrapolează ideea, sau mai bine spus o nuanţează,
„Privind atent împrejur,/ Adesea uimit admir/Creaţia
tanică din jur,/ Îndrăgind ce-i spre pur.” Prima parte a
volumului începe cu un crez liric despre om, care
trebuie „Să privească adânc în interior/Cu harul de
început cugetător,/Spre El creator iubitor, izbăvitor,/
Devenind smerit şi profund GÂNDITOR.” De aici
înainte, motivele, temele şi argumentele lirice se
amestecă precum într-un creuzet, plecând de la
eternul motiv al iubirii, element şi liant universal ce ar
trebui să-i conducă pe oameni de-a lungul existenţei
lor terestre, „Claviatura veşniciei e-n iubire, (superbă
metaforă s.n.)/ Animată-n inimă cu fericire,/ Ţesută în
privire cu scânteiere,/ Ca luceafărul în noapte cu
strălucire.” Când oamenii nu sunt conduşi de iubire,
omenie şi bunătate, apare cealaltă faţă a monedei
63
Cronica literara
)
existenţiale, „Păcatul răului cel mare în continuare,/
Perverteşte sinele spre neascultare,- Prin cutezanţa
preamăririi de sine,/ Acceptând bunăvoinţa lui în
viziune.” Se remarcă în acest prim capitol o perpetuă
pendulare între dorinţa omului de a deveni mai pur,
mai sincer, mai curat şi iubitor şi ispitele cotidiene
care îl îndepărtează de acest ideal sau, în orice caz, îi
zădărnicesc pentru o vreme atingerea lui. Afirmam în
titlu că poemele se circumscriu între ludic şi pioşenie.
Iată o mostră de ludism liric din poezia „Bondărelul”.
E vorba de polenizarea unei roze, care stârneşte
emoţii pentru alte flori din apropiere. „Bondărelul pe
corolă ateriza,/ Cu trompa, tactil, o dezmierda,/ Roza
din petale tresălta,/ Se înfoia, înroşea, înmiresma./
Suratele de emoţii transpirau,/ Cu parfum suav îl
ademeneau,/ Să fie de Bondărel curtate,/ Vizitate şi cu
trompa dezmierdate.” Aidoma ca-n poveştile
bucolice. Dar registrul ludic se ramifică. În
Rugămintea, „Cleo, peştişor micuţ de aur... / Văzut de
bunic şi nepoţel,/ Magnetizaţi priveam la el./ Fiinţa
gingaşă, singură, tăcută,/ Simbol de credinţă în taină
adâncită.” În Nuieluşa fermecată, „Având un bai
oarecare,/ Fetiţa ţipă tare, tare... Băieţelul mofturos,
plângăcois,/ Nu se lasă mai prejos./ O acompaniază-n
plâns marcat,/ Pân- ce vede nuieluşa, ca dar dat”.
Exemplele pot continua cu scenele domestice cu
pisoiul din casă sau cu Grivei, căruia nucile îi cad în
cap, obligându-l să fugă de sub copac şi să-şi caute alt
loc de şedere etc. Nu lipsesc din cuprinsul volumului
nici versurile închinate Terrei şi locului ei în univers.
Fiind geolog de meserie, poetul cunoaşte evoluţia
scoarţei terestre, principiile şi mecanismele geologice
care au dus la ceea ce ne oferă astăzi planeta ca
habitaclu ocrotitor al vieţii animale şi umane. Carpaţii
româneşti sunt şi pavăză şi scut pentru locuitorii ţării.
O enumerare simbolistică a crestelor dă şi tenta
necesară de patriotism din cuprinsul paginilor, chiar
dacă poemele inspirate din acest domeniu suferă de
existenţa nu întotdeauna justificată a termenilor
tehnici şi ştiinţifici. Iată un exemplu, „Apariţia
zăcămintelor auro-argintifere/ E legată de
consolidarea andezitelor cuarţifere/ Metalul preţios în
coloane se ridică/ Prin cuarţul acid ce-l indică.”
Obsesia autorului se leagă însă de alternanţa lumină,
Cronica literara
)
(binele), forţele întunericului, (răul), care sălăşluiesc
deopotrivă în fiinţa umană, supunând-o la pioşenie,
dar şi la suplicii, oferindu-i în permanenţă liberul
arbitru la care trebuie să se raporteze. „Atitudinea
sinelui e voinţă şi faptă,/ În a binelui sau a răului
răsplată,/ În viaţa actuală şi mai departe,/ Întipărită în
a sa personalitate.” Capitolul al doilea, „Priviri spre
înălţimi”, fără a cădea în bigotism ori sectarism
religios, este cu preponderenţă dedicat relaţiei omului
cu divinitatea privită prin prisma creştinismului, mai
concret, a ortodoxiei. Ideea cauzei necauzate sau
cauza primă, în speţă Dumnezeu, este explicată de pe
poziţie laică. „Cauza primă este Dumnezeu creatorul,/
Cosmosului cu efect-izvorul,/ Conservării în masa
materiei a energiei,/ Iar după Noe, creşterea mereu a
entropiei./ În spaţiu şi timp infinit,/ Cu iubire şi suflu
de viaţă potrivit,/ CAUZA PRIMĂ cu energie
nelimitată omnipotentă/ Şi-a moralei vii, nemărginită,
64
)
Marturii culturale
omniprezentă.” Mai notăm din acest capitol poemul
în care Rugăciunea Împărătească este adnotată şi
transpusă psaltic asemeni pricesnelor inspirate din
rugăciuni, la fel şi Decalogul, sau liniştea sufletească
pe care o inspiră Mănăstirea din Rohia. „La Rohia; în
Sfânta mănăstire,/ Găsirea noţiunii de
„FERICIRE”/Prin lepădarea de sine/ Ca mântuire-n
nemurire,/ Intrând în a Lui Sine.” Se remarcă în acest
capitol o apropiere, poate involuntară, a poetului de
lirca argheziană cu a sa zbatere între credinţă şi
tăgadă, dusă până la memorabilul verdict „Vreau să te
pipăi şi să urlu, Este”. Asemeni lui Arghezi, poetul
Ioan Potop căutându-se pe sine găseşte în el resurse
creştine de netăgăduit, îndemnându-şi cititorii să
încerce să fie mereu mai buni, mai iubitori mai
cucernici şi prin acestea mai înţelepţi şi mai apropiaţi
de Dumnezeu.

)
Marturii culturale
Un SYMPOSION al Poeziei şi Eticii
Ionel POPA
Raftul cu volumele primite de la poetul Ion Brad
s-a îmbogăţit cu încă unul: Cocoarele în ultimul lor
zbor, poeme într-un vers, Ed. Tracus Arte, 2015. Noul
volum poate fi socotit un corolar al operei celui venit
din satul lui Timotei Cipariu. Cele peste 1200 de poeme
într-un vers, sunt flori de suflet şi cugetare.
Poetul transilvănean a fost din totdeauna un vates,
care şi-a transmis mesajul subtil-metaforic, uneori şi
retoric-didactic. Personanţa mesajului său - iubirea de
ţară şi neam, credinţa şi lupta pentru idealuri - înfloresc
într-o bogată eflorescenţă.
George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga -
triada de aur a poeziei transilvane - şi-au lăsat pecetea
peste toţi poeţii din această străveche vatră
românească. Amprenta lor e prezentă ca testament în
lirica poetului din Cenade.
În recentul volum îşi dau întâlnire toate temele
existenţiale prezente în opera poetului de pe Târnave:
copilăria, devenirea, originea, străbunii, mama,
familia, satul natal, tradiţia, istoria trecută şi prezentă,
şi stările de suflet şi de spirit aferente (contemplaţia,
melancolia, stoicismul, speranţa, angajarea). Dar
supratema este marele zbor: „În candelă, a treia vârstă
îşi pâlpâie singurătatea…”; „grea osândă, Doamne,
cuvintele din urmă!” Poetul se află la „ora întrebărilor”
când ni se înfăţişează cu „trupul golca un copil” -
frumoasă metaforă a sincerităţii şi curăţeniei în gând şi
suflet. Curgerea timpului este marcată metaforic:
„Suferă de gălbinare pomii din grădina mea”; timpul e
„recele contabil” şi „hoţ bătrân şi lacom”; „neagra
luntre a lui Caron”; „Un negru trandafir mi-arată
ghimpii”. La ultima vamă a drumului „de la vultur la
fluturele cu «cap de mort»” poetul aude „cocoarele
plecând, nu când se-ntorc, ca altădată…” Sentimentul
care însoţeşte curgerea timpului nu este spaima, ci
melancolia, o tristeţe suportată stoic, întrebându-se
„De ce n-aduce porumbelul ramura verde de măslin?”
Poetul se simte „bătrân salcâlm în floare” privind
înainte cu îmbărbătare: „Creşteţi, uriaşe flori, nu visaţi
la dezfrunzire!” Se poate extrage un set de lexeme din
câmpul semantic al timpului, contextul dându-le sens
metaforic: înserare, trecere, toamnă, umbre, amurg,
lanţ ruginit, apus, închide. Poetul se autodefineşte prin
raportare la timp: „Vremea asta încruntată pare chiar
obrazul meu…”; “M-a întrebat un pom bătrân, de-i
sunt frate ori mi-e fiu…”; “Îmi port în nume fala şi
sicriul…”.
Multe din poemele într-un vers sunt instantanee
vizuale şi auditive, de gând şi peisaj, a locurilor natale
65
Cronica literara
)
(Pănade, Blajul, Târnava): „Pâlcuri de arini şi sălcii,
apa doarme-n umbra lor…”; „Stejarul, bolta grea de
catedrală… Bradul, numai turnul ei…”; „Văduva în
doliu după nori s-ascunde luna…”; „O simfonie de
lalele şi hortensii parcă aud…”; „Cu albe candelabre
aprinse se-mpodobesc castanii…”.
Fiu al „Micii Rome” şi blagian în fibra lui adâncă,
poetul Ion Brad nu şi-a uitat obârşia (satul, pământul
românesc, istoria, părinţii, tradiţiile şi credinţele),
trăieşte stenic conştiinţa şi sentimentul continuităţii şi
permanenţei. Toate formează conţinutul testamentului
primit şi faţă de care are datoria de a-l transmite mai
departe. Pentru poet acest «testament» e „ulcior cu apă
vie”. Strămoşii în „palma lor însângerată“ i-au „scris
cărarea”, „tresar în sânge încă vii strămoşii”, iar
noaptea stă „pe sub pământ de vorbă cu pătrinţii”;
„Stejarul Iancului din Blaj” şi „Catedrala” i-au fost
fraţi “în furtună”; în grădina părintească „pipăie toţi
pomii”, de la străbunicul „patriarh desculţ”,care l-a
învăţat „să moară de hărnicie”, până la el care poartă
„în nume fala şi sicriul”. Înaintaşii sunt un număr
incomensurabil, „De-ar învia […] n-ar încăpea în tot
Ardealul”. Pănade, satul natal, e „sat de cărturari” în
care “Timotei Cipariu printre cărţi era un voievod într-
o cetate…”. În chipul de icoană al mamei se oglindeşte
acel număr incomensurabil: „Lacrimile-n ochii mamei
- parcă plânge icoana…”. Lacrima este istoria
neamului, iar mama evocată de mai multe ori nu este
doar mama trupească.
Obârşiei şi istoriei aparţine limba - certificat
identitar, aşa că nu întâmplător câteva din cele mai de
seamă poeme într-un vers - cugetări, sunt despre:
„Fiinţa noastră cea mai adâncă: dulce limbă
românească…”. Ei, poetul i se închină ca unui idol:
„Ca unui idol mă închin limbii supte de la mama…”.
Limba noastră românească trebuie iubită şi păstrată,
cere urmaşul Şcolii Ardelene, deoarece „Cu chirilice-n
luptă s-a clădit latinitatea noastră…”. „Chiar cu turcii
şi cu tătarii, Dobrogea e a lui Ovidiu…”. Nu e greu să
treci dincolo de litera zicerilor. Având asemenea
rădăcini, atunci „când te târeşte soarta” nu „te schimbi
în râmă”. În această sferă tematică se aud cel mai bine
sonurile liturgice ale „poemelor într-un vers”; suflarea
religioasă e prezentă în toate.
Multe din „poemele într-un vers” sunt frânturi
dintr-o ars poetica. „Focul care arde-n noi, se întreabă
poetul, e din cer ori din pământ?” Poezia sunt „răni”
ce-i hrănesc „trupul fraged”. POETUL e pentru dăruire
jerfelnică: „Ca Herakles n-am primit doar o cămaşă
otrăvită…”; „Unde-i talent, nu-i bătrâneţe şi nici
boală…”, iar poezia „se schimbă în rugăciune”. Poetul
trebuie să fie într-o permanentă căutare a
Cronica literara
)
„mormântului prea frumoasei Sapho”, şi într-o mereu
înnoire pentru că „Rugina este rutina în versuri”;
poetul nu trebuie să se mulţumească a fi cuc deoarece
acesta „nu-şi înnoieşte cântările! Repetă…”, iar fără
imaginaţie şi gândire poetică rămâi “ou clocit de vânt”
din care va ieşi doar o „Noapte cu pene”. Creaţia
înseamnă muncă până la sacrificiu, acesta este
înţelesul lapidar al versului: „Treizeci şi trei de
variante: Luceafărul. Treizeci şi trei de ani a trăit
Eminescu creator!” Poetul trebuie să fie demn şi
vigilent la tentaţiile morale şi sociale joase: „Tot vrea
Păcală să mă-nhame la carul lui de măscărici…”;
„Ticăloase vremi, nici frate, nici nănaşul vostru nu-s!”
Tradiţia sănătoasă a înaintaşilor trebuie respectată:
„De ce să râzi acum de Arhimede cel adorat în
vechime…”; „Ai literelor patriarhi sunt mai tineri
decât noi”. Sonul eminescian trimite spre
postmoderniştii de azi. Poetul nostru nu se sfieşte să
cinstească pe strămoşi şi să le urmeze exemplul: „Nu
regreta dacă ai fost pe vremuri brav ostaş al ţării…”;
„Fără culoarea ţării tale - tablou confuz, al nimănui!”
Poetul e implicat în cotidian, de aici ţinuta etică a
versurilor-reflecţii, multe din ele cu trimitere, fie
directă, fie prin imagini de fabulă ori alegorie, la
realitatea noastră imediată. Aceste „poeme într-un
vers” străbat întreaga gamă de la ironie la satiră.
Exemplele ce urmează n-au nevoie de nici un
comentariu întregitor: „Nu-i bezmetică mulţimea, ia
aminte împărate!”; „În haine noi şi sclipitoare se
deghizează ticăloşii…”; „Puneţi pe mătură mâna!
Aceleaşi grajduri mai împut pământul…”; „Un
măturoi cât o pădure s-ar cuveni acestui timp…”; „În
glas de trâmbiţi ne-nşală auzul demagogii…”; „Parcă
s-au mutat la noi şi Gomora şi Sodoma…”; „Prelaţi în
odăjdii scumpe predică la zdrenţuroşi…”; „Mai sunt
destule lighioane care muşcă surâzând…”; „Se
schimbă Tanda cu Manda şi Moraru cu Şelmaru…”;
„Sârme ghimpate, corzi utile orchestrelor de
dictatori…”; „Prea multe creaturi născute din presă şi
televizor…”; „câte dintre-aceste staruri s-au culcat cu
tatăl lor?”Există în volumul pe care îl discutăm şi ziceri
în tipar folcloric: „Mândra se uită la stele şi iubitul la
mărgele…”; „creşte iarba şi din piatră, unde calcă om
frumos…”; „«Mai am, mândro, azi şi mâine»: cântec
vechi de cătănie…”.
În esenţa lor „poemele într-un vers” sunt aforisme
şi cugetări. Cu toate că între ele există diferenţe de
substanţă şi de nuanţe stilistice deosebirea dintre ele e
dificil de făcut. Aforismul e o definiţie metaforică de o
pregnantă lapidaritate şi expresivitate; aforismul e de
sine stătător, fără nevoia dezvoltării discursive.
Cugetarea, într-o formă mai mult sau mai puţin
discursivă, exprimă concluzia unei experienţe,
adevărul unei observaţii, cu posibilitatea dezvoltării
ori a legării lor în lumina unei idei, a unei perspective.
Iată câteva exemplificări: „Albă ca fumul de jertfă
66
)
Marturii culturale
tăcerea…”; „O bibliotecă e-nchisoarea cea mai
frumoasă pe pământ…”; „Mereu murdar, cristalul
şlefuit toată viaţa…”; „Numai bolnav înţelegi, câţi
prieteni ţi-au rămas în viaţă…”.
La lectură constaţi că „poemele într-un vers” nu
sunt grupate nici tematic, nici alfabetic, lipseşte şi
banala numerotare, care totuşi e utilă pentru trimiterea
la exemple; ai impresia de dezordine, de succesiune
aleatorie. Impresia este falsă, cartea are o organizare
stolului de „cucoare”. Poetul ne oferă un mozaic.
După cum se ştie mozaicul ca operă de artă îşi are legile
lui interne de realizare şi semnificare. Volumul
Cocoarele în ultimul lor zbor are o organizare bine
rostuită, de la prima pagină cu motouri, până la ultima.
Prezenţa extraselor într-un vers, din Mihai Eminescu,
Lucian Blaga, Ion Pillat, Constantin Tsatos, este gestul
prin care autorul cărţii ne spune că se integrează într-o
tradiţie. Poemele într-un vers se înşiruie între unul de
început şi unul de sfârşit, care deschid porţile veşniciei,
ambele stând sub emblema lui Lucian Blaga: „Zăceau
în mine ca-ntr-o închisoare. Eliberate vin la
judecată…” şi „Auzi ce spune Blaga: Un aforism e
Biblia-ntr-o frază!” Doar în câteva cazuri este folosit
semnul întrebării sau al exclamării, în restul punctele
de suspensie. Utilizând această tehnică de punctuaţie
poetul captivează atenţia cititorului, dar şi evită morga
moralizatoare, didacticistă.
Titlul volumului prin simbolistica lui sună
oracular: „Aud cocoarele plecând, nu când se-ntorc, ca
altădată…” Cocorul este un simbol cu multiple
deschideri, unele semnificaţii chiar specifice
diferitelor culturi (cf. Jean Chevalier - Alain
Gheerbrant, Dicţionar de simboluri … Ed. Artemis,
1994,vol.1; Hans Biedermann, Dicţionar de
simboluri, Ed. Saeculum I O, 1997, vol. 1). În
mitologia şi folclorul românesc cocorul este „Pasăre
augurală şi simbol al imortalităţii […] este vestitorul
primăverii, mesager al altei lumi […]. Zborul cocorilor
constituia un adevărat «cod» pentru locuitorii satului
tradiţional, care după numărul lor, după forma stolului
sau strigătele lor determinau norocul şi belşugul din
acel an.” (Ivan Evssev, Dicţionar de magie,
demonologie şi mitologie românească, Ed. Amacord,
1997, p.89). Titlul cărţii este simbolic pentru că
imaginea stolului de „cocoare” sugerează legătura
dintre pământ (aici, poetul) şi cer, dintre profan şi
sacru.
POETUL se adresează cititorilor: „Parcă-mi
bateţi cuie-n tălpi, când mă lăudaţi prea tare…”
Adevărat! Îţi batem cuie de aur deoarece lectura
„poemelor într-un vers” este o împărtăşanie: «luaţi
acestea sunt gândurile şi sentimentele mele!»
Aici punem punct recenziei convinşi că nu am
spus tot ce se putea spune, de exemplu despre zefirul
religios ce adie prin filele acestei cărţi sau despre
ecourile Eladei.

)
Marturii culturale
Petale
Ana VACARCIUC
Ciclul de poezii ,,Petaleˮ este un ciclu de debut,
poeta Iris Adina Morar fiind o tânără absolventă de
facultate care s-a aplecat cu înțelepciune și mai ales
cu un deosebit talent asupra hârtiei imaculate.
Și iată că totul vibrează în poeziile ei. Evocă
mereu liricul, o confesiune analitică și estetică, ce
inspiră prospețime, inteligență, pasiune în modul cel
mai absolut, taine și mister. Toate acestea trec prin
filtrul iubirii.
Poeta Iris Adina Morar se dăruiește poeziei cu
o mare sinceritate și blândețe care duce cititorul la
chemare.
,,Cu vorba dulce îmi aduci/ Tot ce puteam visa
vreodată/ Sentimente și lacrimi dulci/ Îmbătate cu
magie delicată/ˮ din poezia (Știu)
Poeta a fost inspirată când s-a așezat la pupitrul
înțelepciunii însoțind cu fidelitate poezia. Jocul
iubirii sfioase și calme, întâlnirea pașnică cu iubirea,
dă o puritate poeziei care ține de esența talentului.
,, Mă simți, eu zbor/ Te cred, te ador!/ Adormi?
Veghez.../ Rămâi, Visez./ Îți cânt, m-asculți;/ Dansez
desculț./ Privești, vorbesc./ Plutesc, iubesc.../ˮ din
poezia (Aceiași noi)
Știu că Iris Adina mai are mari înclinații în
domeniul muzical. Din poeziile ei, am desprins că
muzica i-a rafinat simțurile prin mijlocirea
senzațiilor auditive așa că, și limba literară o
cinstește prin arta muzicală, nu numai prin arta
poeziei.
,,Eu... colorez în nuanțe aprinse,/ Asemenea
focului intens,/ Visele lui încă închise/ Pe un drum
anost, doar cu un singur sens./ Și îi armonizez viața
abstractă,/ Asemenea muzicii line,/ Când îi distrug
teama compactă/ De colțuri ce s-ar dori puțin mai
fine./ din poezia (Triunghiul tăcut).
Poeta Iris Adina dă lumină și culoare vieții
ancorându-se în tainele iubirii cu bune secvențe de
evocare, cuvintele dând un adevărat sens poeziei.
,,Mi-e dragă viața, când o trăiesc cu tine./ Mi-e
drag pământul, când știu că îl pășești./ Mi-e dragă
ceața, când face noduri pline./ Mi-e drag și vântul,
atunci când îl cioplești./ Mi-e drag amurgul, ce-
mprăștie suspine./ Mi-e dragă joia, când vrei să mă
iubești./ Mi-e drag destinul, ce vrea să ne îmbine./
Mi-e dragă casa când o însuflețești./ˮ din poezia
(Mi-e drag).
Amurguri frământate de taină răscolesc cele
67
Cronica literara
)
mai intime labirinturi ale sufletului omenesc. Un
lanț de trăiri ne răscolesc sufletul iar cu ele navigăm
și prin mările de cer, citind aceste versuri. Iată
simțuri care se subordonează mijloacelor artistice,
sensibilității. Poeta surprinde simțuri desprinse din
realitate.
Cuvintele se supun imaginației autoarei,
viziunea ei artistică și poetică trezește noi și noi
emoții pentru că poeziile lui Iris Adina sunt file de
cântece ale iubirii; ele vor cutreiera prin lume cu lira
iar ea, ca un copil cuminte și sensibil, își îndreaptă
privirea sfios și suav spre lumea ei, o lumea
copilăriei și a bucuriei.
,,Simțim o adiere îmbătătoare/ A primei
Bucurii, miros de tei,/ Ce ne veghează visele
nemuritoare/ Și ne cunună într-un Rai cu zei./ˮ din
poezia (La umbra Adevărului).
Surprindem în poeziile autoarei Iris Adina
Morar multă gingășie, ea face să vedem viața cu
pulsațiile ei. Ritmul inimii ei este ca un metronom, o
dispoziție de contemplare în jocul de-a stelele, de-a
pământul, de-a natura, ceea ce dă dovada
individualității, pași spre o iubire adevărată.
Un mare merit al poetei Iris Adina Morar este
acela de a ne reda prin poeziile ei bucuria de a trăi,
șoapte de dragoste. Dar uneori simți în poeziile ei o
ușoară nostalgie pentru că ea nu este desprinsă de
viață, ci vede realitatea absolută. În jurul ei e lumea
cu condițiile de viață, confruntările tinerilor cu
realitatea. Ea imprimă versurile cu un ecou sincer de
o mare încărcătură sufletească.
,,Povestea voastră s-a cântat/ Pe note reci ce au
creat/ Un vis pierdut și devastat/ A doi actori ce s-au
schimbat./ˮ din poezia ( Un el și o ea)
,,Măi, oameni buni, gândiți-vă că-n viață/ Nici
de-nțeles, nici de trăit nu e ușor;/ Iar banii voștri
atârnă de o ață,/ Când nici copii n-aveți și nici
calculator./ˮ din poezia (Zero matematic).
Iată vocația demersului de idei, o stea care
cade, un crin sau o sabie, ori făclia care incendiază o
pădure.
Rămân și spun că înțelepciunea poetei este
plină de dragoste, o pătrundere în fiorul artei.
Contemplarea naturii nu se desprinde de fiorul
iubirii în poeziile sale, ceea ce presupune o mare
dragoste de om, de viață, de natură și poezie.
Cuvântul ei devine penița care poate desena
aripa unui fluture sau o floare de crin dăruite iubitei.
,, Când poți să rămâi,/ De ce mai visezi cărări
argintate/ cu har conturate/ In galben lămâi ?/ De ce
Cronica literara
)
iar pierzi emoții de toamnă/ cântate de-o doamnă/ Cu
ochi de tămâi ?/ˮ din poezia (Gânduri).
Uneori în poeziile autoarei se strecoară și unele
idei filozofice:
,,Legați la ochi, fugim printre prăpăstii/ Și ne
mințim că e ușor așa/ Să ne descoperim în fața
măștii,/ Săracul suflet viu, ce ni se-abrutiza./
Complicat.../ din poezia (Frica).
Viorile vârstei vorbesc cu o anume vibrație
tinerească, originalitatea nu este forțată, totul este
Minute de infinit
Ştefania Cecilia ŞTEFAN Mirosul lemnului vechi, încălzit de
Viaţa e o broderie cu aţe de praf şi
de diamant, o caligrafie cu chinovar
măsluit în nuanţe de cer, totodată un timp
arcuindu-şi spirala pe o pânză de lut
(mimetism stelar). Dacă ia românească -
ce cuvânt străvechi, pesemne femininul
acelui Io voievodal - e o metaforă, atunci
ea nu poate fi decât metafora Vieţii. Cu
semnul morţii pe undeva, bine strâns
între râuri de semnificate ancestrale şi
perfect vii; cusut între ele în amonte şi în aval, ca să
nu aibă putere. Nici atunci când Ia îmbracă o
văduvie sau oricare alt doliu... moartea nu stinge
creaţia. Negrul din ii şi broboade e un concentrat de
lumină, lăsând în urmă gravitaţia şi aspirând spre
bezna bună a Mumei - adică a Vieţii. Aşa că Ia
ascunde, în labirintele ei ce par semnătura unui
extaz, şi Învierea... ori „deopotrivă-întoarcerea, şi
naşterea din nou”, întru nou.
Ia este sora simbolului turnat sau pictat,
mâna care o coase e soră cu mâna olarului.
Uneori, e doar roşu. Alteori - albastru intens.
Câteodată, perechi de culori. Ori un arămiu
aşezându-se în filigrane regale, pe falduri de alb şi
negru. Împăturim timpul în ii, şi desfacem
eternitatea într-o icoană a Evei care înţeapă
zădărnicia cu acul de cusut.
Ştefania Cecilia Ştefan, expert în carte veche, autoare a volumului Catalogul cărţii româneşti vechi şi rare
din colecţia Muzeului Municipal Bucureşti (1648-1829), apărut în 2008 şi a numeroase articole de
specialitate, publicate în prestigioase reviste de specialitate din ţară (Revista română de istorie a cărţii,
Revista Bibliotecii Naţionale etc.)
68
)
Marturii culturale
introdus în lirică. Iar noi, cititorii, ne alimentăm cu
gânduri și emoții care vin din armonia lăuntrică a
versurilor.
Mă întrebam pe ce distanțe și mistere se plimbă
mintea acestei tinere, blândă și sensibilă, din care
țâșnește atâta lumină. Din scrisul ei nu este decât
reflexul firesc al inimii și mediul în care s-a născut.
Într-o asemenea atmosferă, într-un câmp deschis, își
trimite săgeata talentului spre infinit.
)
Marturii culturale
***
soare; cel care sprijină streaşina, ca pe-o
bucată de cer, mai fierbinte. Mirosul
ierbii cosite, suferinţa ei parfumată.
Gustul apei de fântână şi cel al apei de
izvor. Gustul sălciu al apei de ploaie şi
atingerea ei electrizantă, când te
îmbăiezi în ea. Gustul sănătăţii şi al
armoniei persistând, alene şi triumfător,
ceas de ceas, din zori şi până-n noapte.
Noaptea cu Regina ei, înnebunind aerul
crud al dealurilor. Noaptea cu beznă şi fulgere, cu
tunete aspre şi adânci sau cu potop de profunzimi
constelate şi ploi de meteoriţi.
Mirosul pânzei brodate şi al mămăligii. Al
pernelor cu puf şi al „oghealurilor”. Al cafelei
râşnite tacticos, cu unelte de aramă, turnată în
porţelan antebelic şi îndulcită cu miere zaharisită...
Vorbele mirosind a dimineţi mângâiate de torsul
pisicii.
Mirosul flăcării, al seului, al rugăciunii. Al
puiului pârlit, al plăcintei cu mere, al cozonacului
înmuiat în vin. Mirosul memoriei. Ţara porumbacă,
a copilăriei. Atât de coaptă şi atât de vie. Atât de
„augustă”. Vara păstrată în palme, ţinându-se
tandru de ele ca un aluat veşnic.

)
Marturii culturale
O triadă metaforică
în volumul PIETRE DE FULGER de Ioan Nistor
Mihaela GRIGOREAN
Triada metaforică în jurul căreia se structurează
volumul de poeme Pietre de fulger, semnat de
scriitorul Ioan Nistor, postfață de Alexandru Zotta și
apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2016, echivalează simbolic cu treptele cunoașterii
de sine: Pe urmele iluziei (I), Cerul Nordului într-un
bob de rouă (II), Fulgerele își semnează trecerea
(III). Pe unul dintre aceste praguri existențiale,
creația poetică este potențată de lumina din miezul
culorilor, esențializată artistic prin grafică de către
Cristina Gloria Oprișa, în lucrări plastice care
radiografiază iarba, apa, sângele, piatra, cerul.
Energia poetică meditativ-confesivă configurează,
astfel, trei niveluri ale intuiției Realității
luminescente: niveluri de întrupare a luminii,
niveluri de întemeiere a Luminii, niveluri de
transfigurare a Luminii. Prima parte a volumului se
identifică prin corespondențe lirice sugestive, cu o
panoplie a formelor pe care lumina le conturează în
învelișurile lumii, printr-o căutare a umbrelor
iluzorii, rătăcire necesară unui periplu interior
creionat de o durată ireversibilă lăuntrică: vine o
vreme când oglinda nu-ți mai întoarce chipul.
Întrupările terestre și celeste ale luminii, fac vizibile
elementele Realității exterioare: flori de lumină,
nisip strălucitor, tunel de narcise translucid, razele
unei sălcii ninse, focul cerului, aura luminoasă a
ochilor, raze de soare, lumina curcubeului, pumn de
lumină risipită în cer. Universul poetic
compensatoriu coincide cu replierea asumată a
răscrucilor singurătății, popas lyric în lumea
imaterială perfectă, ancoră lăuntrică a creatorului
lucid și deopotrivă pierdut în imperiul gândurilor
prea frumoase. Refugiul curcubeic în miezul
culorilor oferă privirii contemplative a poetului,
posibilitatea situării orizontice pe pârleazul dintre
văzut și nevăzut, dintre perceptibil și inefabil, dintre
concret și abstract, dintre esență și aparență,
aspirând spre cercul ideal al unei arte poetice
vizionare - oul în care se va naște / fiorul versului
îndelung râvnit. Katharsis-ul lyric este generat de
experiența inițiatică a contopirii cu fulgerele, de
dislocarea ființială a contingenței și umplerea de
pumnul de lumină risipită în cer, combustie
69
Cronica literara
)
lăuntrică identificată metaforic cu cea mai înaltă
treaptă / a strigătului. Ioan Nistor este un scriitor al
paradoxului oximoronic, în sensul trăirii profunde a
unității contradictoriilor ontologice, ca sursă tainică
a depășirii opozițiilor mutual exclusive, construite
rațional de o logică binară: o, voi flăcări fără cenușă!
/ în cerc să vă prind / să vă sorb lumina ca pe-o
otravă care vindecă. Drumul pietruit de fulgere
coincide cu obârșia creației poetice, ochiul lăuntric
al poetului devenind vizionar și având forța
orientării sapiențiale prin medierea razelor divine
care cad mereu drepte / pe fruntea mea. Cunoașterea
ternară - subiect, obiect, Terț Ascuns, dobândește
reflexele unei cunoașteri temerare, un ochean
temporal crestat în despicătura luminii prin tăietura
fulegrului,vehicul intuitiv poetic al vederii timpului
ce va veni cândva, / timpului ce nu ți se va da ție.
În partea a doua a volumului, Lumina traversează
niveluri de întemeiere - întru Ființă, întru neam, întru
cosmicitate, cerul Nordului într-un bob de rouă
adunând nodal din constelația spirituală a
Universului oșenesc, sursele de inspirație ale
materiei poetice: casa părintească, sămânța, patria
de pământ, ceterele, vultorile, strigăturile, troițele,
broderiile, meșter-grindă. Imagini edificatoare ale
copilăriei, chipurile tatălui și fratelui țesute evocator
în pânza destinului, luminează topos-ul arhaic al
rădăcinilor oșenești, întruchipând simbolic o scară
către cer, pe care strigătul o urcă, pecetluind caldul
tărâm dumnezeiesc unde albim negrim albesc
negresc.
Fulgerele își semnează trecerea coagulând
metaforic, dar și ontologic, niveluri de transfigurare
a Luminii, prin pecetea unor litere sfinte, versuri
ascunse, însemne, înscrisuri dintr-un grai vechi,
revelând o experiență poetică de ordin al misticului,
a căutării amprentelor lui Dumnezeu. Lumina
înșelătoare a „orbecăirii printre propriile erori”,
reprezintă paradoxal „insistente imbolduri pentru a
vedea mai mult”, „pereții labirintului interior”
devenind în finalul meditației poetice, însemne
necesare pentru „cel ce poate vedea în clipă
veșnicia…”
Ioan Nistor încheie volumul de poeme în lumina
deschiderii sufletești a uimirii, tulburării și a
nedumeririi, izvoade nesecate ale creației poetice.
Eseu
O imagine de ansamblu asupra trecutului
şi prezentului localităţii Crişeni
Aurel POP
Istoria unui neam derivă din detaliile
istoriografice ale tuturor aşezărilor şi din
cunoaşterea personalităţilor care îşi au originile în
ele. Pentru a şti ce vom fi, trebuie să ştim ce am fost şi
ce suntem, adică trebuie să ne cunoaştem...
ISTORIA. Cel mai bine ne putem afla şi înţelege
istoria de la cei care au... trăit-o!
Unii dintre urmaşii coloniştilor din Crişeni,
contribuie la conservarea şi transmiterea
generaţiilor viitoare a credinţei şi a obiceiurilor
strămoşeşti. Sunt persoane care fără nicio
recompensă se apleacă să cerceteze trecutul şi
prezentul localităţii în care îşi au originile. În această
situaţie se găseşte domnul Petru A. Sulea, adevărat
tezaur viu, care alături de nepotul său, studentul
Sebastian Urda, au scris o lucrare-document despre
sufletul locuitorilor Crişeni şi a celor ale căror
rădăcini se trag din satul Crişeni şi nu numai.
Lucrarea de faţă prezintă, potrivit surselor de
informare existente la care autorii au avut acces şi
posibilitatea să le cerceteze, viaţa cu bune şi rele a
celor care s-au aşezat în acest spaţiu pentru un trai
mai bun. Strămutarea unor familii din zonele
muntoase, brăzdate de apele Crişului Repede pe
câmpia de nord-vest a României nu a fost uşoară.
Înfiinţarea satului n-a fost privită cu ochi buni „de
către populaţia şvăbească maghiarizată” şi cu toate
acestea, procesul de colonizare s-a finalizat prin
constituirea unei aşezări care a dăinuit contrar
70
)
Marturii culturale
tuturor vicisitudinilor până în zilele noastre.
În perioada celor aproape o sută de ani de
existenţă, locuitorii acestei localităţi au trăit
momente cruciale. Au trecut peste criza anilor '30. În
urma odiosului Dictat de la Viena, majoritatea
locuitorilor au fost nevoiţi să se refugieze, lăsându-şi
întreaga agoniseală în mâinile criminalilor. În cel de-
al Doilea Război Mondial, unii dintre săteni au
participat fie pe front, fie concentraţi în lagăre de
muncă din Ungaria. Pribegi în propria lor ţară, au
avut puterea reîntoarcerii în anul 1945, găsindu-și
satul prădat, fiecare locuitor reînnodându-şi viaţa de
zi cu zi. N-a durat mult, şi peste micul sătuc s-au
abătut anii grei ai unui regim totalitar. Cotele impuse
de regim asupra ţăranilor i-au sărăcit, cedarea
pământului pentru care s-au jertfit în cel de-al Doilea
Război Mondial a dus spre adâncirea prăpastiei
dintre ţărani şi autorităţile regimului. Colectivizarea
forţată pentru majoritatea sătenilor a spulberat
sentimentul de proprietate. Apoi de parcă n-ar fi fost
destul, în anul 1970 natura dezlănţuită a scos din
matcă râul Crasna spulberând totul din gospodăriile
acestor oameni harnici.
Evenimentele din decembrie 1989, au dat o
rază de speranţă şi celor din satul Crişeni. În schimb,
viaţa a dovedit contrariul. Pentru unii săteni a urmat
un şir lung de procese pentru dobândirea proprietății
luate cu japca de comunişti. Prin hărnicia şi dârzenia
acestor oameni, numele micii localităţi este
cunoscut mai cu seamă în judeţ, dar şi în ţară.
Un fenomen care ameninţă existenţa acestei
aşezări rurale se manifestă agresiv prin îmbătrânirea
populaţiei şi scăderea natalităţii, consecinţa unei
politici dusă de regimul totalitar, şi continuat de
regimul postdecembrist.
Sursele documentare existente au dat
posibilitatea autorilor să ne prezinte însemnări
monografice de interes pentru locuitorii satului
Crişeni, pentru toţi cei interesaţi din judeţ şi din ţară.
Îi felicit pe cei doi autori care, deşi nu sunt
istorici, au scris un volum despre originile lor.
Această monografie este un început de studiu despre
oameni şi faptele lor.

)
Marturii culturale
În lumea satului românesc
Voicu ȘICHET
Pe lumea asta nu sunt doar evenimente
fericite, ci trebuie să trecem şi prin necazuri, iar cel
mai mare care intervine în sânul unei colectivităţi
restrânse, în special al unei familii, este moartea unuia
din membrii săi.
Aşa cum spune o vorbă din bătrâni, toţi cei ce
se nasc trebuie să şi moară. Aceste două momente,
naşterea şi moartea, sunt cele mai importante în viaţa
unui om. Iar dacă naşterea are loc fără voia şi ştirea
noastră, fără conştiinţa noastră că ne naştem, moartea
vine, mai devreme sau mai târziu, pe neaşteptate sau
implorată, însă este un fapt sigur, de care fiecare om
este conştient că va avea parte. Pe de altă parte,
moartea este şi cel mai drept lucru care se întâmplă
oamenilor: este ceva ce nu putem negocia, păcăli,
minţi, evita, amâna etc. după bunul nostru plac.
Indiferent ce am făcut pe acest pământ, ce realizări am
avut (pe plan familial sau profesional), ce averi am
adunat, ce putere am acumulat în decursul vieţii, dacă
am fost buni sau răi, nimic din toate acestea nu pot
„convinge” moartea să ne mai păsuiască. Ea este
incoruptibilă, imună la mită şi trafic de influenţă. Şi
chiar dacă noi, creştinii, suntem încrezători în viaţa
veşnică de dincolo de moarte, pregătindu-ne, fiecare
după conştiinţa şi puterile sale, pentru a avea parte de
bunătăţile Împărăţiei lui Dumnezeu, totuşi, această
trecere constituie un moment dureros pentru cei
apropiaţi, fapt ce conduce la diverse ritualuri şi
obiceiuri prin care se deplânge dispariţia celui drag.
Un astfel de obicei a fost practicat şi în satul
meu natal, Tătăreşti, până în anul 2002, fiind denumit
de către localnici simplu: „Cântarea mortului”.
Despre acest obicei pierdut, din păcate, doresc să
împărtăşesc cititorilor revistei Mărturii culturale, nu
înainte, însă, de a creiona toate momentele din ritualul
înmormântării practicate în trecut la Tătăreşti, unele
menţinându-se şi astăzi.
Din capul locului doresc să subliniez că, în
general, înmormântările din Tătărăşti, numite
„petrecănyi”, nu au fost şi nu sunt mult deosebite de
cele obişnuite, clasice, derulate în această zonă.
Astfel, la constatarea morţii cuiva, una din
primele griji este aceea de a înştiinţa preotul şi „fătul”
(paracliserul), ultimul urmând a anunţa trista veste
prin tragerea clopotelor din oră în oră, până în ziua
înmormântării, însă doar dimineaţa, până la ora 12:00.
La prima tragere, iniţial se trag 2 sau 3 „styicuri” cu un
singur clopot, într-o „uretye”, în funcţie de sexul celui
71
Eseu
decedat, după care câte 3, cu ambele clopote, până în
ziua prohodului.
Mortul este aşezat, de regulă, în „casa ce
mare”, adică în camera cea mai bună, în cele 2-3 nopţi
cât rămâne acolo practicându-se înainte vreme
privegherea continuă, acum mai puţin. În acele nopţi,
era obiceiul ca cei ce privegheau să joace cărţi pentru
a trece mai repede timpul şi a nu-i prinde somnul. Unii
poate şi pentru a-şi învinge anumite sentimente
neplăcute care te încearcă în preajma unui mort pe
timpul nopţii, deoarece erau vremuri când ignoranţa,
frica de „strâji” (strigoi) şi alte „duhuri necurate” erau
în floare în lumea satului românesc.
În seara din ajunul înmormântării se ţine acea
slujbă a priveghiului la care participă aproape toată
suflarea matură a satului, sau mai bine zis participa,
deoarece acum majoritatea sunt bătrâni şi le este cam
peste mână să umble pe întuneric. Aceasta este urmată
de o mică pomană, respectiv servirea celor prezenţi cu
un vin, mai nou şi pălincă, precum şi cu o „fancură”
(gogoaşă) sau „chiflu” (cozonac), după caz, bun prilej
pentru unii, dar şi pentru unele, cărora le place un pic
mai mult băutura, să-şi ostoiască setea. Dacă vremea
este bună, aceasta se petrece în curte, cei ai casei
umblând cu „canceauăle” (recipient specific pentru
vin) şi „tarţăle” (tăvi) cu bunătăţi printre săteni
îmbiindu-i, creându-se o atmosferă specifică, în care
se discută în grupuri şi grupuleţe despre diferite
întâmplări petrecute împreună cu decedatul, despre
modul în care şi-a găsit sfârşitul, fiind foarte gustate
poveştile celor apropiaţi care au fost de faţă în
ultimele clipe şi au înregistrat ultimele cuvinte,
similitudini cu alte situaţii, ş.a.m.d.
Anterior însă, în acea zi, rudele, vecinii sau
familiile apropiate ale defunctului procedau şi mai
procedează şi azi ca la nuntă, respectiv aduc găni,
făină, ouă, ulei, zahăr sau alte produse, pentru a ajuta
familia în acoperirea costurilor pentru înmormântare,
deoarece masa servită a doua zi la pomană nu este cu
mult mai prejos decât cea de la nuntă (mă refer aici la
nunţile organizate în sat până pe la începutul anilor
1990). Menţionez, însă, că în perioada interbelică şi
încă mulţi ani după război, pomenile erau mult mai
sobre, de regulă se servea o farfurie de fasole, de dulce
sau de post, depinde în ce perioadă se întâmpla tristul
eveniment şi, eventual, nişte „boţi” (sarmale), abia
prin anii 70 acestea apropiindu-se de ospeţele de la
nunţi.
Între timp, 4 vecini ai defunctului sunt
însărcinaţi să sape groapa (mai nou sunt angajate alte
persoane pentru asta, dat fiind că nu prea găseşti
Eseu
bărbaţi în stare de aşa ceva), aceştia fiind cei care vor
ţine prapurii la slujba de înmormântare. Alături de ei
se desemnează un copilandru, rudă sau vecin, care să
ţină „cruciţa”, precum şi 4 băieţi sau fete, de la caz la
caz, care să stea la sfeşnicile amplasate în fiecare colţ
al sicriului. Totodată, 2 femei mai tinere, de regulă
vecine sau rude nu foarte apropiate, sunt însărcinate
cu „protocolul” din timpul slujbei, respectiv: pun
colacii cu „ştyergurile” (prosopaele) în prapori şi
cruciţă; împart „cocii” (colăceii) cu bănuţi în ei la
toată asistenţa, nu înainte de a fi trecută „straiţa”
(traista) cu ei peste „sălaş” (sicriu) şi
sărutată/binecuvântată de „găzdoaie” (fiica, nora sau
altă rudă care rămâne în gospodărie) casei; agaţă
„zadyiile” (baticurile) negre la umerii bărbaţilor sau
femeilor, după caz (înainte, acestea se dădeau doar la
cele doăsprezece persoane desemnate „la dus”, însă s-
a cam extins la toată prezenţa masculină sau feminină
de la înmormântare, mai ales că transportul la cimitir
este asigurat cu căruţa, sau, în unele cazuri, chiar cu
maşina ); agaţă „joljuţuri” (batiste) la umerii copiilor
prezenţi; se ocupă de aranjatul mesei de pomană până
la revenirea de la cimitir, precum şi de alte sarcini
lăsate în grijă de familia defunctului, care trebuie să se
îngrijească de cele sufleteşti.
Ceea ce a caracterizat totuşi, până de curând,
înmormântările din Tătărăşti, a fost acea „cântare a
mortului”, cântată de „dyiac” în timp ce se băteau
cuiele în sicriu şi se făceau pregătirile pentru „ultimul
drum”. Am spus că până de curând, deoarece, în ziua
de Crăciun a anului 2002 l-am condus pe acel ultim
drum şi pe băciucu Ioani Îndreicuţî (Silaghi Ioan),
„dyacul” care a servit biserica şi satul de când mă ştiu,
un cântăreţ neîntrecut în întocmirea acestor cântări,
printre ultimele create fiind cea pentru mama, stinsă şi
ea din viaţă în aprilie acelaşi an. După mine, deşi am
participat şi la alte înmormântări la care se practica
acest obicei, cântările lui băciucu Ioani au avut ceva
deosebit, un farmec aparte, atât prin conţinutul
versurilor (adevărate necrologuri în memoria
decedatului) şi linia melodică, cât şi, mai ales, prin
timbrul inegalabil al vocii autorului.
În drumul spre unul din cele două cimitire
(„temetyeu”) din sat, se fac opriri la toate
Muntean Ioan 13.III.1983 Că eu plec din astă lume.
A mea ducere din lume
Plângeţi munţi şi răsunaţi A fost o mare minune:
Şi voi neamuri lăcrimaţi! Când veste tristă s-a auzit:
Lăcrimaţi şi mă jeliţi, Că Nuţu Lichii a murit.
De mine vă despărţiţi. Cunoscut de orişicine.
Cântaţi clopote cu jale N-a făcut rău, numa bine.
Să se-audă-n depărtare, Da, aşa-i vorba, se iveşte,
Să meargă veste de mine, Tot omul bun o păţeşte!
72
)
Marturii culturale
răstignirile/crucile de pe traseu, unde preotul citește o
evanghelie şi se lasă o coroană.
La revenirea de la cimitir se servea acea
pomană despre care am vorbit, unii reuşind să se şi
„cherchelească” niţel, mai ales dacă cel ce a plecat
spre alte tărâmuri a fost mai în vârstă şi jalea după el
nu a fost atât de mare. O masă se mai organizează şi în
dimineaţa celei de-a treia zile de după înmormântare,
aşa-zisa „pomană dy-a trie zî”, la care participă rudele
apropiate şi vecinii mortului, de regulă, după o slujbă
de pomenire la biserică. Urmează, apoi, parastasele de
la 40 de zile şi de la un an de la deces, urmate şi acestea
de o pomană cu rudele şi vecinii.
Consider că nu este nimic spectaculos, dacă se
poate numi ceva aşa în asemenea momente, în
ceremonialul de înmormântare de la Tătăreşti, cu
excepţia „cântării mortului”, cam peste tot în această
zonă pomenile fiind deosebit de consistente şi, în
aceeaşi măsură, costisitoare, însă cred că transmiterea
peste generaţii a obiceiurilor legate de un astfel de
eveniment contribuie la promovarea identităţii
noastre culturale, dacă nu naţionale, măcar regionale
sau locale.
Acest fapt m-a determinat să public, în 2013,
un volum care cuprinde 178 de astfel de cântări,
completate de către mine cu câteva date despre
persoana în cauză, pe care l-am oferit tătărăştenilor,
considerând că lecturarea acestora constituie un
moment deosebit de nostalgie, de amintiri plăcute,
sau, poate, dureroase, despre vremea copilăriei şi
tinereţii lor, despre viaţa satului şi a oamenilor săi din
acea perioadă şi chiar anterioară survenirii decesului,
de la primele contacte pe care le-au avut cu morţii lor,
rămase undeva, într-un sertăraş al memoriei, care se
deschide cu acest prilej.
Nu doresc să intru în detalii sau analize
privind versurile acestor cântări, însă, pentru a ilustra
originalitatea şi simplitatea cu care ţăranul român –
pentru că, în fond, băciucu Ioani Îndreicuţî a fost un
simplu ţăran, înzestrat însă cu har şi talent divin – şi-a
exprimat simţămintele în faţa morţii, dar şi modul în
care a ştiut să expună succint istoria vieţii trecătoare
de pe acest pământ a consătenilor săi, redau în final o
asemenea creaţie:
Cu trei săptămâni în urmă,
L-am văzut la sfânta slujbă.
N-am gândit una ca asta,
Că astăzi l-om îngropa.
De vreo 4 ani de zile,
Mi-a murit a mea soţie.
Eu, de atunci, orice am gândit,
Bine nu s-a potrivit:
La Florica, în Mărtineşti,

)
Marturii culturale
Am zis că aice mă aşez.
Dar prea mult nu a durat,
Iar m-am reîntors în sat.
Acasă dac-am venit,
La ginere m-am oprit.
Am stat la ei cât am stat
Şi de aice m-am mutat.
Aci-am venit, la fecior,
M-a primit cu mare dor.
Însă nu mult a durat,
Că Nelica ne-a lăsat.
Cât am fost toţi împreună,
Nelica a fost noră bună.
Tot aşa a potrivit,
Să nu-mi greşească nimic.
La Rusalii, se împlinesc
Doi ani de când tot jelesc
Scumpa noră şi soţie,
Cu numele Cornelie.
Nelică, acum mă duc
La tine şi la cuscru
Şi la soţioara mea,
Care cu drag m-a aştepta.
Să-i spun: eu cum am trăit,
De când noi ne-am despărţit.
Pot să zic că n-am dus rău,
Dar nu ca-n odorul meu.
Eu la voi dacă-oi sosi,
Cu drag eu voi povesti:
Că feciorul tău cel drag
În toamnă s-a însurat.
Nu pot ca să plec din lume,
Ca să nu-mi iau iertăciune:
De la mugurel de tei,
De la dragi copiii mei.
V-am crescut, v-am aşezat,
Sfaturi bune eu v-am dat.
Cum în lume să trăiţi
Şi să fiţi oameni cinstiţi.
Tu Loaţi-ai fost lângă mine
Şi m-ai grijit foarte bine.
Mulţumesc de obosire,
De respect şi de iubire!
Voi, dragile mele fete,
Ştiu că mă plângeţi cu sete!
Mă vedeţi pus în sălaş,
Ştiţi că mă duc şi vă las.
Eu, când am fost grav bolnav,
Voi lângă mine aţi stat.
M-aţi văzut ce chin am tras,
După ce-am fost operat.
Vino cuscră, la plecare,
Ca să-mi cer frumos iertare!
Că nu-i om în astă viaţă,
73
Eseu
În lume să nu greşească.
Veniţi voi, patru nurori,
Şi-mi împletiţi nişte flori!
Pe mormânt mi le aşezaţi,
Că eu pe toate vă las.
Iar voi gineri care odată
M-aţi iubit ca pe un tată,
De v-am făcut supărare,
Rogu-vă să-mi daţi iertare!
Rămas bun, soră iubită,
Şi de mine despărţită!
Cât în lume am trăit,
Ca şi fraţii ne-am iubit.
Dragi nepoţi şi strănepoţi,
Veniţi şi voi azi cu toţi:
Mâinile vi le sărut,
Că eu din lume mă duc.
Vecini buni, oameni cinstiţi,
Rămâneţi, fiţi fericiţi!
Şi de v-am greşit trăind,
Mă iertaţi acum, murind!
Iar noi care am venit
Să-l petrecem la mormânt,
Să zicem cu multă sete:
Bunul Dumnezeu să-l ierte!
Eseu
Cu ocheanul, din Turnul Pompierilor...
(jurnal in/util)
Ioan NISTOR
Poșta Română nu e cointeresată să facă
abonamente. Contractarea unui abonament a
devenit o aventură cu final neplăcut. Simplă
enumerare de întâmplări. M-am prezentat la poșta
sătmăreană în 13 decembrie 2016 să mă abonez la
„România literară”. Mi s-a spus că nu se poate, că nu
se știe ceva, că să vin în jur de 20... M-am prezentat
în 19 la oficiul din cartier și, după lungi verificări pe
telefonul mobil, oficianta mi-a spus cumsecade că
nu se poate, nu se știe cât..., că nu au nu știu ce..., că
să vin prin ianuarie. Alertat, m-am dus la Poșta
Centrală în 22, dar era închis de Crăciun. Am revenit
după sărbători și mi s-a spus că trebuia să vin până pe
15 decembrie, că acum nu se mai poate, situația a
fost trimisă, dar să vin în ianuarie, până în 15. Bine și
așa! Știam o istorioară cu un pasager care s-a dus la
gară, dar a pierdut trenul, situație în care a spus
aceste cuvinte de consolare: lasă-l să plece, nu-i bai,
că doar biletul e la mine! M-am gândit pe drum și eu
la o replică asemănătoare (nu-i nimic, n-am
abonament, dar am rămas cu banii...), însă a ieșit,
spre dezonoarea mea, „ceva de dulce”, bine că m-am
oprit la timp, era perioada sărbătorilor și nu-i
frumos... După care am stat și „am cugetat
ardelenește”: oamenii ăștia au dreptate să nu fie
interesați de abonamente. Nu li se merită!
Guvernul lui Moș Gerilă. Noul guvern, „din
umbra lui Dragnea”, deși legitim, a fost instalat într-
un stil belicos, în dușmănie declarată, fără minima
bună-cuviință, prin niște amenințări penibile care
amintesc de groaza impusă de Groza în decembrie
1947. Agentul de acum avea un aer de comisar cu
pufoaică și stea în frunte, afișând orgoliile unui Nilă
cocoțat direct de pe țeava unui tanc în prepeleacul
politicii. Șeful PSD are cunoștințe de literatură, știe
cine e personajul, chiar dacă lasă impresia să aibă o
cultură atât de sumară încât își imaginează că
aroganța e calitatea unui lider. Știe să atace, nu știe să
clădească. Marile promisiuni și le-a însoțit cu atacuri
la Președinte, mai puțin directe și mai mult prin
intermediul trupelor de șoc de la televiziunile
subordonate, unde se utilizează epitete nedemne,
74
)
Marturii culturale
care totuși devin hazlii și vor fi plictisitoare... În
același timp, uită că puterea e trecătoare. Cât despre
acel porumbel „ne vedem în altă parte”, care va
rămâne în istorie ca expresie a unei gândiri de
câștigător croit pe harță, nu e o dovadă de inteligență
politică. Observă oricine însă că noul guvern, în
afara promisiunilor pe care i le dorim de succes, are
la bază un resentiment, ura, bine forjată în deceniul
Degeaba și lăsată ca exemplu sigur de reușită.
Supărarea lui Ponta, tradusă în ură la adresa
câștigătorului, a fost asimilată de Dragnea și s-a
asociat cu ura lui Tăriceanu (pârâciosul clasei
politice și autor de bilețele roz) împotriva liberalilor,
care liberali și-au permis să râdă de slugărnicia lui în
fața unui partid de stânga. De aici va rezulta o
guvernare ortomană, dar bazată pe revanșă. Nu Țara
va fi insomnia, ci lovitura... Ura însă nu construiește
nimic. Vina pentru viitoarele insuccese e deja
stabilită. Întrezărim că de toate insuccesele „prim-
ministrului” dădăcit de dl Dragnea, tentat să
schimbe seriozitatea bănățeană cu clanța servil tele-
ormăneană, vor fi vinovați timp de patru ani...
tehnocrații. Secretos (regionalizarea va avea o
destinație: refacerea Regiunii MAM, știe el care...),
arogant cât se poate, egocentric („eu” apare în
fiecare frază), perfid cu rafinament, șeful PSD are
totuși o calitate care nu i se poate contesta. E ironic,
dar hipersensibil la ironiile altora. E un veritabil
animal politic în slujba partidului său și a micului
procent de votanți (18-19%). Dar și T. Băsescu a fost
abil politician și la ce ne-a folosit?... Cât despre
învinși, Vae victis! În spațiul public dominat de
partidul uriaș, despre învinși se vorbește numai de
rău. Eu însă iau apărarea celor învinși, până când vor
termina de scris noul imn cu titlul provizoriu „Eu n-
am nicio vină, voi, ceilalți sunteți vinovați!”.
Întotdeauna am fost solidar cu cei care pierd. Iar în
ceea ce privește anul 2016, m-am simțit liber, apărat
de minciuni și demagogie, de furtișaguri
guvernamentale, de politicianism iritant.
Guvernarea a fost timp de un an pe mâini bune, de
încredere, chiar dacă propaganda PSD susține
contrariul. Fac parte dintre cei pe care-i interesează
mai puțin promisiunile materiale decât minima
moralitate. Asta nu înseamnă să nu văd erorile care
le-a săpat perdanților groapa. Cea mai vizibilă: lipsa

)
Marturii culturale
vicleniei politice. În politica românească nu-ți poți
permite să fii naiv. Premierul Cioloș n-a știut să
mintă frumos, să mituiască poporul cu promisiuni și
majorări (uite că ăștia știu și au cani din buna
chiverniseală a guvernului Cioloș!), a refuzat să dea
ordonanța pentru alegeri locale din două tururi,
favorizând cucerirea Capitalei de către adversari...
Atunci a început dezechilibrul și înroșirea
României. Credea că foștii feseniști îi vor fi
recunoscători dacă își ține promisiunea. Dimpotrivă,
a fost atacat și desființat până la ZERO în ziua a doua
de un parlament ostil. Apoi, credul, a alunecat într-o
seară fatidică în cursa întinsă de „Mocirlă TV”
(termenul a fost vehiculat chiar de moderator!), unde
a fost umilit și gata să fie decapitat împreună cu tot
bunul său simț ardelean de gâdea cu barda vocală. Și
cu președintele sunt solidar pentru că, deși i s-au
adresat atâtea cuvinte grețoase, nu a coborât la acel
limbaj de mahala. N-a încrucișat spada cu măciuca.
Opțiune rarisimă, care la noi e perdantă, dar a fost
consecvent. Totuși, poate n-ar fi trebuit să se lase
terfelit. Cea mai recentă eroare a Domniei sale este
că nu i-a spus în față onorabilei doamne Sevil
Shhaideh (propusă „la mișto”, la plezneală,
șmecherește), că arată cam firavă și surmenată
(Dumnezeu să-i dea sănătate!), că o așteaptă o
muncă de ostaș cu armata făcută, că și
baschetbalistul Ponta, cât era de forțos, s-a
împotmolit la inundații cu barca în gunoaie, că e prea
plângăreață și că și-au bătut joc de Domnia sa
vârându-o ca pe-o sulă în coasta Președintelui
(termenul a fost consacrat de dl I. Iliescu). A mai
greșit că nu le-a chemat la tribunal pe precupețele cu
limba muiată în venin și minciună. Celor învinși, le
întind mâna și-i felicit. Pe premier l-a felicitat chiar
și Președintele CE, Jean-Claude Juncker, care știe de
ce a făcut-o, cum să n-o fac eu, amic al sălăjenilor...
Nu e mult până când Anul Cioloș, murdărit de
propaganda unor inși fără scrupule, însetați de
putere, va fi regretat. Deocamdată, mai au succes
lăturile! În același timp, mă voi simți solidar și cu cei
veniți recent la cârmă, dacă vor fi atacați pe nedrept
și nu li se vor recunoaște meritele posibile. E părerea
mea, dreptul meu ca plătitor de impozite, din care
guvernanții își iau tainul (voi calcula cât și, la o
adică, va trebui să cer despăgubiri!). Sunt sătul de
guverne secretoase, de guvernanți care comit
prostiile pe care le-au condamnat la alții, de
guvernări susținute prin minciuni televizate.
Satu Mare sub asediul prafului. Deși este un
oraș cu aer occidental, Satu Mare n-a ajuns din 1990
75
Eseu
încoace pe mâna unor spirite cu viziune, țintind
viitorul. Au dominat prea mult fantomele trecutului,
iar viitorul n-a contat. Mușchii gâtului erau blocați
exclusiv îndărăt, fără putința de a înălța ochii dincolo
de ziua de azi. Pentru ei nu e important ce va urma,
bunăoară că va domina aerul îmbâcsit și
nerespirabil. Ni se bagă pe gât tot ce „vor mușchii
lor”, tot ce rezultă din cultura lor precară. Se admite
tot timpul amplasarea unor construcții care
aglomerează bietul oraș. Ne trezim dimineața cu
câte o nouă construcție-plombă. Se îngustează
trotuarele, se limitează parcurile și parcările, se taie
copaci și se plantează puțin... Se crede probabil că
smogul încă nu ne-a acoperit de tot, că vânturile
tobelor de eșapament n-au ucis pe nimeni, că
parcările sunt mai mult decât suficiente. Spre
norocul nostru, avem Someșul care mai ventilează
atmosfera, aducând curenți de pe alte meleaguri mai
sănătoase la... cap. Asta dacă nu cumva se va
construi vreo bodegă, un stabiliment sau un fumoar
și pe luciul de apă, mai știi... Iată un alt exemplu des
comentat în presa locală. Deși este aproape
finalizată construcția unei Catedrale monumentale,
un simbol fericit, alături de celelalte catedrale
monumentale multiconfesionale ale cetății, uite că
nu e bine... Se va stivui lângă ea un supermagazin.
Paranteză: în Occident, cât am putut eu vedea de la
Petea încolo, marile magazine se amplasează la
margine, unde e loc, unde e mai ieftin și unde se
poate ajunge cu mașina sau după o mică plimbare
contra obezității. Dar la noi, în loc de fabrici, ni se
oferă mereu câte un nou magazin amplasat în zona
centrală, bine aprovizionate cu de toate, de la
pătlăgele roșii produse de țăranii polonezi la rahat
turcesc. Cică se vor crea locuri de muncă, dar cine
mai socotește câte locuri de muncă vor dispărea în
jur, câte mici afaceri de familie, care asigurau un mic
venit întărind clasa de mijloc, se vor sufoca în
lanțurile de magazine. Și pentru că la magazinul cu
pricina va fi greu să vii cu propriile picioare, se va
așterne lângă zidurile lăcașului de cult și o parcare.
Cu fum și aromă de mici, la concurență cu mireasma
cădelnițelor. Se poate crede că, fiind ortodoxă,
catedrala a fost văzută cu toate felurile de ochi. Că,
dacă e ortodoxă, se poate! Ei, dacă era vorba de ideea
lui Viorel-efendi, alta era situația, reacțiile ar fi
survolat de mult Levantul... Și uite-așa, într-un an,
noul magazin va fi o îngrămădire de placaj lângă un
monument. Mai rămâne ca în partea cealaltă să se
amplaseze un circ, în spate o tiribombă, iar de
Crucea aurită să se atârne niște banere electorale.
Eseu
O supărare cât veacul... Din când în când,
niște lideri din țara vecină fac gesturi ostentative și
declarații iritante. Nu știu de ce nu-și pot susține
ideile în așa fel încât să nu devoaleze substraturile
urii de neam care, fără să dea ortul popii, într-un
secol, a mai ațipit și ea din când în când. Adică, să nu
pună sare pe rană, că sarea se poate termina și până la
Praid e cale lungă. Rănile istoriei cer un tratament
adecvat: apă oxigenată, pansament, alifii
vindecătoare, mult realism, niște vorbe bune și,
eventual, niscaiva scuze. Pentru Ip, Trăsnea, Moisei,
Moișeni, Sovata și pentru alte zeci și sute de crime...
Dar, în locul acestora, se mai toarnă ceva fiere și
otravă, între ei și noi. Un exemplu trist. La 1
Decembrie 2016, Peter Szijiarto, ministrul de
externe maghiar, a interzis diplomaților unguri să fie
prezenți la recepția de Ziua Națională a României, că
ei nu au ce sărbători, de parcă de asta e vorba, nu de
un prezent al deschiderii și de un respect care se
dorește a fi reciproc. Treabă urâtă, dar e treaba lor.
Numai că, o mână de lideri maghiari de la noi, câțiva
dintre confrații noștri, s-au conformat și ei. Ce să le
spui? Din câte se știe, au o sensibilitate pronunțată și
e suficient să reacționezi verbal cât de cât la prostii
de genul celor de mai sus, că îndată li se pare că
lumea se răstoarnă. Foarte atenți la sensibilitatea lor,
ceea ce e foarte normal, sunt imuni la sensibilitatea
majoritarilor. Granițele spiritualizate ar trebui să
spiritualizeze și declarațiile. Nu se întâmplă. Păcat!
În Satu Mare, colindele tradiționale au fost
duse la... groapă. Colindătorii nu mai sunt acceptați
la Primărie și la Consiliul Județean. Au fost dirijați
spre scena din Groapă. Cică trebuie să colinde în
mod civilizat. Iată declarația unui edil: „consider că
am făcut un pas spre civilizație” (vezi „Informația
zilei”, 23 XI 2016, p. 3). Acceptăm cu satisfacție că
UDMR ne-a obișnuit cu lideri de clasă care
impuneau respect, dar acum unii dintre cei tineri par
umbre palide și inspiră neliniște. Mai au de învățat!
Cum adică, să deducem că până acum obiceiurile de
Crăciun ale pământului, care vin din timpuri
nescrise, au fost necivilizate? Altă explicație nu se
poate da. Când spui că obiceiul colindatului la
Primărie trebuie pus în limite civilizate, asta
înseamnă că până acum, copiii care veneau să
colinde erau necivilizați? Să stăm și să judecăm.
După tradiție, s-a colindat la fereastră, e adevărat,
dar cum să urci la ferestrele Palatului? Și atunci, nu e
mai bine să fii gazdă bună și să primești colindătorii
în casă, la căldură? Să-i omagiezi, să te omagieze. În
tradiția rurală, cei ce nu primeau cetele de
76
)
Marturii culturale
colindători erau proboziți în colinde „pe dos”. Aș
putea da niște citate... Cum se poate să-i trimiți în
frig, în ploaie? Iar cu bucuria copiilor, mesageri ai
părinților, de a se întâlni cu cei care-i conduc, cu
dorința lor de a vesti NAȘTEREA LUI IISUS ce ne
facem, nu mai contează? În școlile mixte, copiii se
ascultă reciproc și prețuiesc frumusețea și mesajul
tuturor colindelor, în toate limbile... Semnalul dat
este să-și întoarcă spatele? Epilog trist: am trecut des
pe lângă scena invocată și am găsit-o de fiecare dată
foarte pustie, în bătaia vântului.
Absenteismul nu e o glumă. În dreapta și
stânga, auzi mulți întristați care se vaietă că treburile
țării nu merg. Smiorcăitul cel mai activ e tocmai cel
care și-a refuzat dreptul de a vota. Treaba și dreptul
lui - s-ar zice. Dar el nu-și va asuma niciodată vreo
vină. El spune cu voce tare: cu cine să fi votat? Un
om informat nu va putea spune vreodată că nu are cu
cine vota. Se pot pune la cântar niște date și fapte, dar
pentru asta e necesar să fii informat. Și onorabil e să
fii cunoscător decât manipulat să stai acasă. S-a
cultivat oroarea de a vota ceea ce se numește răul cel
mai mic. Dar nicăieri în lume nu se votează binele
perfect, ci răul cel mai mic! Se votează pentru a
schimba, pentru a mișca lucrurile pentru un ciclu de
patru ani. Absentul are un chip al său. Nu e greu să-l
identifici. Stă în apa călduță a desconsiderării
tuturor, la fundul societății, iar conștiința lui pare o
codiță de mormoloc licărind în dulceața nămolului.
Absentul nu va recunoaște niciodată că nonexistența
lui în cetate este o expresie a egoismului, o formă a
lașității, că el favorizează debilizarea democrației,
că libertatea e un ideal permanent mai ales în țara
unde dictatura și autoritarismul au lăsat urme atât de
greu de șters. Nu-i vine să creadă că, dacă lipsește
votul său, va conta doar votul altora. E cam așa: cine
nu iese alături de alții să oprească lupul care dă
năvală, acela va deplânge degeaba soarta mieilor; la
ora fatidică, orice va spune, tot de partea lupului s-a
aflat. Din nefericire, obiceiul de a da cu tifla
alegerilor a prins rădăcini. Și iată, urmarea. Ca
rezultat al absenteismului, în spațiul românesc,
Cetățeanul Absent a adus în prim-plan un dodon ras
și un dodon mustăcios. Succesul acestuia din urmă
stârnește frisoane cu iz venezuelean. Celălalt
readuce cu sine - brrr! - vuiet de viscol siberian.
Somn greu, CNA! Dornic să afli pe ce lume
trăiești, apelezi la mijloacele de informare. Și în loc
de știri ești bătut la cap cu resentimentele așa-
numiților formatori de opinie, de-o țață chiuind să se

)
Marturii culturale
audă și în găurile unde se ascunde patronul, de-o
ciucivică, de un chiriac sau un hanibal, de un
sociolog înregimentat și de atâția drept măritori și
atoateștiutori în materie de manipulare... Vai, câți s-
au adunat din 1990 încoace!... De când CNA a
devenit o instituție surdă și mută, e greu să te
informezi și să te orientezi în distingerea știrii pure
din hățișurile manipulării. Recenta campanie
electorală a adus la suprafață toate mecanismele
diversiunii exersate și tezaurizate de la Feliks
Dzerjinski până azi. Televiziunile fățiș partizane și-
au anulat menirea și-i umilesc zi de zi pe aceia care
nu au timp să compare şi să butoneze mai departe.
Mă gândesc la marele consumator de telenovele, de
manele (tot mai puțini se pare), de știri cu violuri, la
cei care se uită la Horoscop și la talk-show-uri ca la
Sf. Evanghelie (la care doar se uită!). Un fenomen
global: ignoranța nu scade de la sine, ia amploare și
aduce foloase electorale. Obișnuit să suporte
măgăriile politicienilor care au păreri excelente
despre ei înșiși, a apărut tipul nou de telespectator,
mankurtul, posesor al creierului fără memorie.
Acestuia i s-a pus burka urii pe cap și stă fascinat de
titlurile „bombă”. La televiziunea evaporatului, în
21 dec. 2016, cuvintele la ordine adresate tuturor
„iohaniștilor”, „soroșiștilor”, opoziției și
Președintelui, care, toți, după opinia lor, nici nu mai
fac parte măcar din nația română, erau: vor fi
„zdrobiți”, „loviți”, „înfrânți”, „desființați” etc. Dar,
vai! în numele cui? Al celor 18 procente? Toate
acestea aminteau de TVR din timpul mineriadelor
încât mi se făcea pielea de găină, fiindcă mă știam în
celelalte procente (82!). Dornic să afli ce se
întâmplă, dornic să fii apărat de tăvălugul rostogolit
peste tine, te aștepți ca între două voturi televiziunea
să fie de parte ta, a celui fără putere, împotriva puterii
care are pâinea, cuțitul, batjocura și toate celelalte. Și
care, vorba cuiva, te „călărește”. Accentele necritice
se propagă în societate și vor da roade amare. Fumul
minciunilor e imposibil să mai fie comprimat în
întunericul ulciorului din care a ieșit. Manipularea
scoate din oameni primitivismul. Și se uită că
libertatea trebuie vegheată tot timpul, că nazismul,
comunismul, la fel ca antraxul, care s-au imunizat,
pot scoate oricând capul în lume dacă nu li se aplică
leacul potrivit: o informare corectă. Formatorii de
opinie sub care deja au putrezit fotoliile, injectați cu
„manipulită” sunt mereu solidari doar cu partidul
patron sau cu patronul... fugău. Practica lor, de ani și
ani, este aceasta: dacă adversarii se află la putere, îi
zdrobim zi de zi cu ciocanul, iar după ce trec în
opoziție, ei bine, atunci îi secerăm. Cu secera,
77
Eseu
desigur. Nu-și pun problema ce vor face ei înșiși
când găliganul politic va deține puterea absolută.
Președintele celui mai mare partid politic scotocește
prin containerele ultimului deceniu să dea drumul
monstrului numit frică și deși răspunsul i-l dau până
și copiii în cântecul „Nu mi-e frică de Babau...”, nu-l
rabdă limba să nu amenințe: „Ne vedem în altă
parte!”. Vorbe care - e bine să știe- nu sunt prea ușor
de uitat. Și, fără reținere, vorbește de „prim-
ministrul meu”. Iar „Marii” observatori nu-i văd
obsesiile. S-a vorbit despre președintele PSD că va
merge spre Rusia. Nu, nu va merge spre Federația
Rusă, că e departe și nu-l primește nimeni, dar va
prelua modelul de acolo, care este foarte practic
pentru un partid sumar democratic. Idealul clar: fără
opoziție! Cum era la noi după primele alegeri așa-
numite „libere” de după Revoluție. Nu toată lumea e
oarbă. PSD și-a conservat mereu puterea, dar a
aruncat toate insuccesele pe umerii adversarilor,
grație manipulării prin televiziunile fidele. Dialogul
a fost schimbat cu anchete inchizitoriale. Limbajul e
atât de scabros încât miroase micul ecran. Iar mai
nou, își extind cablurile și sforile. Una și-a prelungit
antenele la televiziunea publică (asasinată recent de
Legea Dragnea) unde, spre exemplu, Ionuț Cristache
invită la repezeală din partidul agreat membrele
telegenice și cu decibeli nelimitați de gaițe,
acordându-le întrebări de tipul: „Nu-i așa că
pământul este rotund?”... Într-o lume tulbure, cu
atentate, asasinate și bombardamente, cu
orizonturile întunecate și valurile Mării însângerate,
când Putin declară că românii „sunt în vizor”, în
locul dezbaterilor serioase și a deciziilor raționale,
trebuie să ne mulțumim doar cu veselia netulburată a
politicienilor români cocoțați pe caii mari ai
procentelor. Și deținători ai admirabilei științe de a
manipula prin televiziuni fidelizate, la care se va
alătura îndată și OTV, după liberarea lui DD. Se uită
că drama Ucrainei a început de la căpeteniile penale
ale țării. Necesară ca apa și aerul în democrația
noastră bătută de vânt, mass-media comite o eroare
mare, subminându-și credibilitatea, atunci când nu
se apără singură și nu se protejează de impostorii cu
periuță. Se vor împlini 100 de ani de la Marea Unire,
ideal pentru care au fost gata să moară milioane de
români. Avem și azi eroi în stare să moară, dar numai
cu Țara de gât. Nu pot sta deoparte, nu pot renunța la
ambiții pentru ca România să se vindece de plăgile
dictaturii. Iubindu-ți Patria, ți-ai dori-o măreață în
lume, dar te saturi văzând cum vin la cârmă oameni
atât de mărunți.
Literatura diasporei
Al FRANCISC
(Canada)
Uneori
Uneori
Obișnuiesc să mor
Fără să mi se mai spună
Dacă am să revin pe Pământ
Sau pe Lună.
Prea târziu
Era mult prea târziu
Să fi zis TATĂL NOSTRU
Și să îmi fi făcut și o cruce
Așa c-am lăsat glonțul
Să treacă prin mine
Sau sufletul meu.
Liber
Într-o bună zi
Am să fiu liber
Să mă apropii de tine
Fără ca Soarta
Să mai stingă lumina
Sau să-mi explice fiecare
mișcare.
Mi-ai pătruns
Mi-ai pătruns în minte
Absolut dezbrăcată
Și eu
Nu mai știu cum să fac
S-ajung mai repede lângă tine.
)
Marturii culturale
Așteptare
În spatele tău senzual
Mi-au ridicat o spânzurătoare
Și stau și m-așteaptă nervoși
În vreme ce tu, detașată
Îți faci unghiile
Și-ți pui gene false
Știind c-am să vin.
Spor
Fată nurlie
Am să te iau cu mine
Să te-nvăț mersul pe apă
Că la munca pe arie
Nu sunt eu sigur
C-ai să ai mare spor...
Poeți
Pe drumurile mele de peregrinare
Sunt presărați poeți cu miile
Și strigă la mine cu toții
Să opresc și să le ascult versurile
Dar eu
Le răspund creștinește
Că nu aud tocmai bine.
Cineva
Cineva
Îmi sare-n spinare
Fără ca măcar să vorbească
Și dă din fund
S-alerg mai repede
Să nu ratăm intrarea în Paradis.
78
Restituire
Auzeam în fiecare moment
Cuie aproape indiferente
Traversând îndelung trupul
Domnului,
Vreme în care mie
Îmi restituiau neîncrederea
De la un capăt la altul.
Schimbare
Toată viața
Am stat pe un singur picior
Și nu m-au lăsat nici măcar să îl
schimb
Dar aș fi vrut să fi stat pe două
Sau chiar jos,
Ca tot omul.
Iubire
Stau cu mâinile și picioarele
Legate strâns de privirile tale
Și uneori parcă doare
Iar alteori
Îmi vine să cânt.
Trecere
Fată cu mandolina divină,
Când o să-mi treci prin apropiere
O să te rog de o melodie candrie
Care să mă lege cu măiestrie
De CURSUL albiei versului tău
Și pe acolo, știu sigur
Are să treacă în valuri
Tot sângele indecent
Din amintirile tale.

)
Marturii culturale
Mircea ȘTEFAN durere
(SUA)
O zi deplină
cu ultimele raze de lumină
noi păcătoşi ai umbrei am glumit
ni s-a promis o zi deplină
de la amiază către asfinţit
spălătorese se întorc acasă
în coşul de pe cap abia ducând
o frunzǎ-gǎlbenitǎ când se lasǎ
pe braţe de -noptǎri în zbor sub
vânt
au înflorit în ramuri de mătase
crengi de magnolie:
lângă casă
dupǎ un pui de brad plânge un
sfânt
calea înţelepciunii-vis de aer
o boltǎ violentǎ care sunt
Literatura diasporei
E cerul nimănui nemişcat în
e cerul nimǎnui nemişcat în
durere
pământul este searǎ pierdutǎ prin
hai-hui
devălmăşie vană iubiri sumeriene
şi totul se confundă cu versul
meu sâlhui
văzduh mirare blândă
alături lângă moară
printre nori când roata se învârte
cu ritm pierdut în moarte
prin iarbǎ-ţi caut în ţara nimănui
gleznele zdrelite
umbre foşgǎitoare de cristale dar azi acolo-n munte
mov pământ şi cer
cu norii fraţi pistrui
presimt apropierea mǎrii de
amurguri
tu vii o ceaţǎ iute Vis în amurg de primăvară
mirosul de migdale
te dǎ de gol iubire prea uşor e mama lângă mine
nu se poate
să mai aud mişcarea de leagăn
Vânători şi pescari cântul ei

Prin umbra unui cântec blondă şi verde revine primăvara şi totuşi rădăcina
retranslatând pe umeri goi sau muşchiul ierbii rare
vom cântări secunda cereasca vânătoare o caută cu totul
cu umbra ce se lasă sub cascade şi căpriorul meu
şi ca ofrandă cântul ţi-l vom da unde
din când în când
gracilă căprioară un zumzet fin se lasă peste case cu botul îmi absoarbe
dintr-un amurg peste pădure peste deal şi crâng stelara-nmiresmare
crăiasă ce am pierdut-o ieri
noi liniştea din calea ta vom bea noi peşti am prins
Pătruţ
la podul de pe vale Seară de toamnă
Dincolo de dorinţă ne deplasam cu apa lângă ei
ori lacrimi pe ţărmul nalt
dincolo de dorinţă doar purǎ nici nu mai ştiu ce se ducea la vezi singuratic
vanitate vale o pasăre-n zbor
mi-e fricǎ de-anotimpuri printre apusul
ploi seara aproape o pădure în flăcări
cerul de spuzǎ şi scântei
ne spui că nu există căi înalte peste nori
şi nu-i cetatea plină de corturi şi iar sus pe deal prin norii cereşti pământu-i ars
bufoni în depǎrtare lângă o stâncă roşie
ni se-arǎta mai mare ca un sfânt spini mari ne cautǎ fiinţa prin
acum te voi lua cu propria voinţǎ o urmǎ doar furatǎ dela soare arţari
te voi pǎstra luminǎ spǎlatǎ

79
Traduceri

)
Marturii culturale
Victoria Fătu NALAŢIU
Frumusete Bellezza

Uşile înţelesului se deschid prin frumuseţea iubirii,
prin apropierea distanţelor de ideile nemărginiri.
Pasărea spre cuib, cu frumuseţe-n suflet, îşi ia
putere de-nălţare.
Le porte del senso si aprono intermedio della bellezza
d'amore, per vicinanza delle distanze d'idee del
conturno.
Gli uccelli verso nidi con bellezza in anima si
prendono forza per alzarsi.

În bezna luptei, pe tărâmul lui Sisif, poverile grele Nel buio della lotta, sulla terra di Sisif, i dificili oneri
cântă absurdul ce pune-n mişcare semnul cantano l'assurdo che mette in movimento il segno
frumuseţii cu aspiraţiile umane către libertate. della bellezza,aspirazioni umani verso la libertà.

Aşteaptă anii ninsoarea frumuseţii, i-aşează încet. Aspetta anni della nevicata della bellezza, gli mette
lentamente.
Sfinţii albastrului înrămează stele, înfrumuseţând I santi dell' azzuro incorniciano stelle, ornando lo
oglinda pământului. specchio della terra.

Zile frumoase, fluturii se logodesc în păduri de I belli giorni, le farfale si fidanzano in silve di
sânziene. genziane.

Gustul pâinii e îndulcit de maci, iar cântă vântul Il gusto del pane e addolcito dai papaveri, canta il
clipele frumoase. vento i belli momenti.

Tu, olarule, dezveleşte-mi izvorul din care ai băut Tu, vasaio, mi scopra la fonte dalla quale hai bevuto il
frumosul ce dăinuie! bello che dura.?!

O, cerule frumos, te înalţi mereu prea sus! Unde O, bel cielo!Ti alzi sempre di sù in sù.Dove si trova la
mi-e scara? mia scala?

Din dansul ploilor rămân urmele frumuseţii, Dal danzo delle piove rimangono le trace della
mirosul florilor de leac. bellezza, l'odore dei fiori Benefici.

Zace învechit, robit de frumuseţe, un gând de iarnă. Giace anticquato, schiavo della bellezza, un pensiero
d'inverno.
Ochii cresc pâinea speranţei - frumuseţea supremă. Gli occhi fanno crescere il pane della speranza
suprema.

Poetă, prozatoare, pictoriţă, dramaturg, activist cultural, Victoria Fătu Nalaţiu, pasionată de haiku, se
bucură de recunoaştere naţională şi internaţională; este prezentă în expoziţii din Paris, în antologii poetice din
Croaţia, Japonia, Franţa, Canada, Mexic, Irlanda; numele ei se află în dicţionare literare, albume de pictură, se
bucură de aprecierea unor personalităţi literare, printre ele fiind criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu.
În 2015, în cadrul Concursului Literar Internaţional Corona din Italia cu tematică impusă cuantică, i se
acordă ,,Menţiune specială'' pentru poezia ,,Frumuseţe răpitoare într-alt cer de poezie.” Volumul cu titlu
omonin, în 3 limbi de circulaţie internaţională, a fost premiat în cadrul Festivalului de Poezie Naţională
,,Andrei Mureșanu'', Bistriţa, 2016.
Vă prezentăm în traducere italiană un fragment.
Prezentare şi traducere în limba italiană
de Livia Mărcan

80
 Cuprins
Aurel POP - Editorial: Libertatea a creat căi Nicoleta CÂMPIAN - Poezii 48
nebănuite 1 Constantin STANCU - Poezii 49
Viorel CÂMPEAN - Familia Tămaş, contribuţii Adrian BOTEZ - Poezii 50
documentare 2 Vasile MIC - Poezii 51
MUHI, Sándor (Alexandru) 7 Nicolae MĂTCAŞ - Poezii 51
Claudiu PORUMBĂCEAN - O dată de referinţă Alexa Gavril BÂLE - Poezii 52
din istoria Sătmarului - 13 decemrie 1936 8 Liliana LAZĂR - Poezii 53
Marta CORDEA, Viorel CÂMPEAN - Barna János, Dumitru ŢIMERMAN - Poezii 54
unul dintre prietenii maghiari din Sătmar ai lui Oana VĂSUȚ - ANNIE ÎN LUMEA DRAGONILOR 55
Octavian Gog 12 Constantin STANCU - Dozatorul de poezie și
Reviste primite la redacție 16 fericirea 57
Marin POP - Aspecte privind evoluţia Cristina ȘTEFAN - Poeme Mai Lungi Decât
demografică şi socio-economică a oraşului Numele Tău - SIMION COZMESCU 59
Tăşnad 17 Adi George SECARĂ - Damnare sau
Viorica URSU - Despre trecutul Sătmarului, la condamnare? 60
Biblioteca ”Petre Dulfu”din Baia Mare 21 Dan PERȘA - „Empatie”, versuri de iubire 62
Carol C. KOKA - Francezul Felix Colson, un Dragomir IGNAT - ÎNTRE TELURIC ŞI CELEST
prieten sincer al poporului român 23 (de la ludic la pioşenie, sau invers) 63
Lola Gabriela SCRIPOR - Despre limitele Ionel POPA - Un SYMPOSION al Poeziei şi Eticii 65
libertății - Apusul evului romantic 26 Ana VACARCIUC - Petale 67
Icu CRĂCIUN - Dariu Pop și Maieru 30 Ştefania Cecilia ŞTEFAN - Minute de infinit 68
Mircea PÎRLEA - Concepția platonică despre Mihaela GRIGOREAN - O triadă metaforică în
dreptate 32 volumul PIETRE DE FULGER de Ioan Nistor 69
Ovidiu T. POP – Microeseuri 35 Aurel POP - O imagine de ansamblu asupra
In memoriam: Gavril Ardelean (1942-2016) 36 trecutului şi prezentului localităţii Crişeni 70
Francisc Edmund BALOGH – Poezii 37 Voicu ȘICHET - În lumea satului românesc 71
Interviu: Aurel Pop în dialog cu poetul Echim Ioan NISTOR - Cu ocheanul, din Turnul
Vancea 38 Pompierilor... (jurnal in/util) 74
Nicolae Vălăreanu SÂRBU - Poezii 45 Literatura diasporei): Al FRANCISC (Canada) 78
Alina Marieta ION - Poezii 46 Literatura diasporei: Mircea ȘTEFAN (SUA) 79
Adrian CREȚU - Poezii 47 Traduceri: Victoria Fătu NALAŢIU 80

Redactor șef adjunct: Ovidiu T. Pop

Secretar de redacție: Marta Cordea
Colectivul redacțional: Cristina Ștefan (Bacău), Florentin Popescu,
Lucian Gruia (București), Daniela Gîfu (Iași), Adrian Botez (Adjud),
Constantin Stancu (Hațeg), Marin Pop (Zalău), Elena Maria Sorban
(Cluj-Napoca), Ionel Necula (Tecuci), Mariana Pândaru-Bârgău (Deva),
Anca Sîrghie (Sibiu), Meniuț Maximinian, Elena M. Cîmpan, Dorel
Cosma (Bistrița), Icu Crăciun (Năsăud), Olimpia Iacob (Timișoara),
Claudiu Porumbăcean, Nicoleta Cîmpian, Carol C. Koka, Lola Gabriela
Scripor (Satu Mare).
ISSN 2501-1200
Redacția: Satu Mare, B-dul Sănătății, bl. K2, ap. 6,
cod poștal 440171, jud. Satu Mare
e-mail: marturii.culturale@gmail.com
tel: 0361-801824, 0746248263

În atenția colaboratorilor:

Responsabilitatea juridică pentru conținutul articolelor revine exclusiv semnatarilor acestora ca persoane individuale.
Sunt luate în considerare textele colaboratorilor expediate pe suport electronic. Materialele primite nu se returnează.
 Mãrturii editoriale
- cãrti, primite la redactie
, -

Gheorghe Glodeanu, Patru pay attention to you - poezie, Ed.

prozatori de avangardă/ Cuatro
escritores de vanguardia, - cronici,
ediție bilingvă, Ed. Pim Iași, 2016.
Vi c t o r i a M i l e s c u , D e r i v a
sentimentelor - poezie, Ed. Betta
București, 2016.
Ioan Nistor/ Bill Wolak, Semințe
căutătoare de vânt/ Wind-seeking
seeds - poezie, ediție bilingvă, - Ed.
Citadela Satu Mare 2016.
Mircea Ioan Casimcea, Amintiri
închipuite - roman, Ed. Casa Cărții
de Știință, Cluj-Napoca, 2016.
Mircea Ioan Casimcea, În atenția
criticii literare- cronici, Ed. Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2016.
Ioan Ciarnău, Atac la Balta
Verde,- roman, Ed. Fidelia Simeria
2015.
Mesut Șenol, Seni Dinlemek/ To
Birinci (Turcia), 2016.
M i h a i S a b ă u - S v e g l e r,
Individualizarea pregătirii tehnico
- tactice a atacanţilor la juniorii
„B” (15-16 ani), - studiu, Ed.
Citadela Satu Mare 2016.
Titina Nica Țene, Nostalgia
întoarcerii,- poezie, Ed. Absolut,
București 2015.
Al. Florin Țene, La braț cu
Andromeda, - roman (studiu
monografic), Ed. Napoca Nova,
Cluj-Napoca, 2016.
Ioan Tipu Sălăjanu, Caietul cu
prieteni - epigrame -Săgeţi tocite
pentru prieteni cu minţile-ascuţite,
- epigrame, Ed. Citadela, Satu
Mare, 2016.
Voicu Șichet, Pe urme de eroi. - Din
istoria presei sătmărene, - evocări,
Ed. Citadela, Satu Mare, 2016.

Tuturor autorilor, colaboratorilor și cititorilor revistei le

dorim Sărbători Fericite și un An Nou cu multă bucurie!

La mulți ani !
Happy New Year!
Boldog Új Évet!