Ion Minulescu, reper al simbolismului românesc

Ion Minulescu se prezintă ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, având o lirică

dinamică, lipsită de orice sterilitate, cu o preferință vădită pentru trăiri, nu pentru concepte.

"Da...
Sunt Domnul celor veșnic plutitoare-n infinit —
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Și în cânt,
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit...
Da...
Sunt Domnul celor veșnic plutitoare-n infinit".

Încă din timpul gimnaziului, 1887, sub pseudonimul Nirvan, Minulescu publică
primele poezii în revista „Povestea vorbei”. Un an mai târziu, sub semnătura I. Minulescu-
Nirvan, poetul publică în „Foaia pentru toţi”. După terminarea liceului, în 1900, pleacă la
Paris cu gândul să urmeze dreptul, însă renunţă la studiile juridice după numai un an,
preferând să se afunde în literatura simbolistă franceză. Îi citeşte cu pasiune pe Baudelaire,
Nerval, Aloysius Bertand, Lautreamont, Verlaine, Rimbaud, Laforque. În 1904, Minulescu
revine în ţară şi începe să publice versuri şi fragmente de proză în revista „Viaţa nouă” a lui
Ovid Densusianu, considerat unul din organele cele mai însemnate ale mişcării simboliste. În
1906, Minulescu începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri
din Albert Samain, Charles Guerin, H. Bataille, H. de Regnier, publicate în „Sămănătorul”.
Iarna dintre 1906 şi 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanţa, ecourile acestei şederi pe
ţărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele „Romanţe pentru mai
târziu” (1908) şi în Fantaziile lui D. Anghel (1909).
Născut în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881, în Bucureşti, Ion Minulescu a copilărit la
Slatina, de unde era originară mama sa, Alexandrina Ciucă. Tatăl său, Tudor Minulescu,
negustor, a murit cu câtva zile înainte de nașterea poetului. După ce a urmat şcoala primară şi
gimnaziul la Piteşti, a absolvit liceul în Bucureşti, la un pension particular „Brânză şi
Arghirescu”.
În 1897, i-au apărut primele poezii în revista "Povestea vorbei" de la Pitești, unde era
elev. În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan, a publicat în "Foaia pentru toți".
După ce și-a luat bacalaureatul, Ion Minulescu a plecat, în 1900, la Paris spre a studia
dreptul. Însă, fascinat fiind de viața boemei artistice pariziene, a renunțat la studiile juridice și
s-a afundat în literatura simbolistă, citindu-i cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius
Bertand, Verlaine, Rimbaud ș.a.
Întors în țară, pe la începutul anului 1905, a publicat versuri și fragmente de proză
("Din jurnalul unui pribeag") în revista "Viața nouă" a lui Ovid Densusianu. A început să fie
remarcat prin 1906-1907, când i-au apărut primele romanțe în "Viața literară", "Viața
românească" și "Convorbiri critice".
O poezie a lui Minulescu publicată în „Convorbiri critice”, în 1907 („În oraşul cu trei
sute de biserici”) îi atrage atenţia lui I. L. Caragiale care, de la Berlin, îi scrie lui Mihail
Dragomirescu spre a-şi arăta preţuirea şi spre a se interesa de tânărul poet.
Debutul editorial a avut loc în 1908, cu "Romanțe pentru mai târziu". Succesul de
public al "Romanțelor..." a determinat publicarea celei de-a doua ediții a volumului, la numai
un an de la apariția primului volum, la Biblioteca românească enciclopedică 'Socec' (1909) și,
mai târziu, a celei de-a treia ediții (1922).
Succesul și voga literară pe care le-a declanșat au făcut din Minulescu un promotor al
simbolismului, un catalizator al liricii moderne. Rețeta succesului minulescian constă în
alegerea romanței — specie cu tradiție în literatura română, pentru muzicalitatea ei ușor de
adaptat la tehnicile și clișeele simboliste.
''Minulescu a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului
românesc (....). Lirica lui Minulescu e în marginea celui mai autentic simbolism și dacă ea a
plăcut vulgului, acest fenomen urmează a se lămuri și explicația nu va fi nicidecum în câmpul
versificației (...).'' (G.Călinescu)
Minulescu își închipuie lumea ca teatru, eul liric fiind mai mult un personaj într-un
spectacol. Reabilitează lirismul comun și, pentru că romanța devine la el un soi de program de
comunicare în stil impresionist, "jovial și expansiv, revârsat și bonom, cu clipiri șirete și
complice" (Șerban Cioculescu). Timbrul poetic minulescian este unul extrem de personal.
Tot în 1908, a debutat și ca prozator, cu "Casa cu geamuri portocalii" și apare sub
direcția sa "Revista celorlalți". În 1912, Minulescu scoate ce-a de-a doua revistă, "Insula",
care adună colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian
Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. Ca și prima, își încetează
apariția după cel de-al treilea număr.
Anul 1913 a marcat apariția celui de-al doilea volum de versuri, "De vorbă cu mine
însumi". Prezența poetică a lui Minulescu s-a impus în forță atât în revistele vremii, cât mai
ales prin cele două volume publicate. În anul următor, poetul s-a căsătorit cu Claudia Millan,
cu care a avut o fiică.
În 1914, Minulescu se căsătoreşte cu Claudia Millian, poetă simbolistă la rândul său.
Cei doi au avut o fiică, Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a dedicat păstrării
memoriei părinţilor ei.
Ca autor dramatic, Minulescu și-a făcut debutul în 1921, când pe scena Teatrului
Național au fost reprezentate "Pleacă berzele" și comedia într-un act "Lulu Popescu".
În 1924, a apărut romanul "Roșu, galben și albastru", unul din marile succese literare
ale vremii.
În 1922, poetul a devenit director general al artelor în Ministerul Artelor și Cultelor,
funcție pe care a deținut-o până în 1940, contribuind mult la promovarea artelor, prin
instituirea Premiului Național pentru poezie și prin înființarea Salonului Oficial de Pictură.
Notorietatea scriitorului era deja consolidată în 1926, când a fost numit director al Teatrului
Național din București.
În 1927, Minulescu a reapărut pe scena poeziei cu volumul "Spovedanii", inclus
ulterior în "Strofe pentru toată lumea" (1930). Un an mai târziu, a publicat romanul
autobiografic "Corigent la limba română", câștigând totodată și Premiul Național pentru
poezie. Două romane ale sale au fost publicate în 1933, "3 și cu Rezeda 4" și "Cetiți-le
noaptea".
În 1936, a publicat volumul "Nu sunt ce par a fi" iar, în 1939, volumul de poezii
"Versuri".
Poezia lui Minulescu e ușor de memorat și aptă de (auto)parodiere, cum s-a și petrecut
în epocă.
"Nu sunt ce par a fi —
Nu sunt
Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să știu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
 M-am resemnat, ca orice bun creștin,
Și n-am rămas decât... Cel care sunt!..."

Proza cuprinde romane, nuvele și povestiri. El aduce unele tentative de inovare tehnică
românească și, mai ales în nuvele, elementul fantastic.
Minulescu a fost unul dintre marii gazetari ai anilor 1910-1940. În afară de "Revista
celorlalți" și "Insula", el a scos împreună cu Liviu Rebreanu, între 1921-1922, săptămânalul
ilustrat "Cetiți-mă!". A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la "Viitorul", cât mai ales
în rubrica zilnică la "Românul" (1914) și în articolele din ziarul de război "România" (1917-
1918).
Simbolismul românesc, până să atingă faza de maturitate odată cu marele poet
Minulescu, a fost mai întâi precedat de câteva încercări de redefinire a lirismului. Era mai
mult o idee care îşi aştepta reprezentantul.
„Originea poeziei simboliste stă sub semnul încercărilor de eliberare de sub «tirania»
poetică a lui Eminescu, care obligă poezia de după el să stagneze în epigonism. Doar
Macedonski impune o metamorfoză poetică care se voia a fi în opoziţie eminesciană. Dimitrie
Anghel trăieşte drama de a nu-şi publica primele poeme, prea sufocate de eminescianism”,
scrie Irina Maria Manea, în „Ion Minulescu - un simbolism aparte.
Simbolismul apare ca o nevoie de individualizare, „singurul fel de a nu muri de
eminescianism”, spunea Felix Aderca. Minulescu se prezintă ca un poet al tuturor, nu doar al
elitelor, aşa cum s-a erijat Macedonski. Are o lirică dinamică, lipsită de orice sterilitate, cu o
preferinţă vădită pentru trăiri, nu pentru concepte.
„Tehnica sa poate fi privită ca un fel de dizidenţă în interiorul simbolismului.
Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz, sinesteziile şi
corespondenţele sunt speculative, misterul nu are sens în sine, ci ca un pretext de efecte
retorice. De altfel opera sa stă sub auspiciile zodiei retorice, are o acustică deosebită, o magie
bazată pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al personalităţii sale, care trebuie să
se exprime, nu să rămână interiorizată”, mai spune Irina Maria Manea.

Opera lui Minulescu

Primul volum de poezii a apărut în 1908, „Romanţe pentru mai târziu”, urmat în 1913
de „De vorbă cu mine însumi”, „Spovedanii”, 1927, „Strofe pentru toată lumea”, 1930, „Nu
sunt ce par a fi”, 1936, „Versuri”, ediţie definitivă îngrijită de autor, 1939. Cu proză a debutat
tot în 1908, „Casa cu geamurile portocalii”, apoi „Măşti de bronz şi lampioane de porţelan”,
1920, „Lulu Popescu”, 1920, „Pleacă berzele”, 1920, „Roşu, galben şi albastru”, 1924,
„Manechinul sentimental”, 1926, „Corigent la limba română”, 1929, „Bărbierul regelui
Midas”, 1929”, „3 şi cu Rezeda 4”, 1933 şi „Cetiţile noaptea“, în 1933.
Un liceu şi Biblioteca Judeţeană poartă numele marelui poet
În memoria poetului care şi-a petrecut primii ani din viaţă în Slatina, unul dintre cele mai
importante licee slătinene în poartă numele. În 1972, Liceul de Cultură Generală nr. 2 a
devenit Liceul de Cultură Generală „Ion Minulescu”. În 1999, liceul a devenit Colegiul
Naţional „Ion Minulescu”. În semn de preţuire, şi Biblioteca Judeţeană a primit în anul 1992
numele poetului simbolist Ion Minulescu.
Poezia sa, de o muzicalitate plastică, captează în mod spectaculos, mai ales prin
structură. Romanțele sale reprezintă comunicarea nostalgică cu partenerul absent. Prin tot
felul de efecte sonore și cromatice, cititorul este în permanență invitat să participe la actul de
creație.
"Poezia lui Minulescu biruia prin sinceritatea accentului ei. ''Romanțele'' mai ales cucerise
prin palpitul acelei melancolii, acelei tristeți care se degajează din toate sonoritățile sufletului
său. Este în ''Romanțe'' o undă de adevărată și mare poezie, care trebuie cătată mai ascuns."
(Perpesicius)
A călătorit mult, mai ales în Franța, dar și în restul Europei. A fost amic al artiștilor
plastici și al actorilor, cărora le-a dedicat numeroase cronici în revistele timpului. În ceea ce
privește activitatea de cronicar plastic desfășurată de-a lungul vieții, s-a impus prin bun-gust
și orientare estetică modernă, el fiind unul dintre primii critici de artă care i-au remarcat pe
Brâncuși, Iser, Dărăscu, în genere, pe artiștii de avangardă ai vremii.
După bombardamentele din 4 aprilie 1944, familia poetului pleacă la Sinaia, dar
Minulescu rămâne la Bucureşti. Pe 8 aprilie este diagnosticat greşit cu malarie, iar pe 11
aprilie încetează din viaţă în urma unui colaps cardiac. Minulescu este înmormântat pe 15
aprilie 1944, în Cimitirul Bellu.