Sari la conținut

Arată/ascunde bara laterală

Wikipediaenciclopedia liberă
Căutare în Wikipedia
Creare cont

Foo

Cuprins ascunde
Început
Etimologie
Istorie

Geografie

Demografie

Economie și infrastructură
Transport

Politică

Cultură

Arhitectură

Educație
Sănătate
Echipe sportive

Personalități născute în București

Orașe înfrățite
Note
Bibliografie

Legături externe
Vezi și
București

Articol
Discuție
Lectură
Vedeți sursa
Istoric
44°26′7″N 26°6′10″E

Acest articol este semiprotejat.

capitala României
București
— Capitala României —
Municipiul București
De sus în jos: Spitalul Colțea, Ateneul Român, Calea Victoriei, Centrul Vechi,
Palatul de Justiție, Palatul CEC, Banca Națională, Parcul Floreasca
De sus în jos: Spitalul Colțea, Ateneul Român, Calea Victoriei, Centrul Vechi,
Palatul de Justiție, Palatul CEC, Banca Națională, Parcul Floreasca
Stemă
Stemă
Poreclă: „Micul Paris”
Wikimedia | © OpenStreetMap
București (România)
Poziția geografică în România
Coordonate: 44°26′7″N 26°6′10″E
Țară România
Regiune de dezvoltare București-Ilfov
SIRUTA 179132
Prima atestare documentară 20 septembrie 1459
Subdiviziuni
6 sectoare[arată]
Guvernare
- primar general al Municipiului București Nicușor Dan ( IND, 29 octombrie
2020)
- Prefect Georgiana-Alexandra Vacaru
Suprafață
- Municipiu 240[1] km²
- Urbană 412[2] km²
- Metropolitană 5.600[3] km²
Altitudine 70 m.d.m.
Altitudine maximă 96,3 m.d.m.
Altitudine minimă 55,8 m.d.m.
Populație (2011)
- Municipiu 1.883.425 locuitori
- Densitate 8.260,6 loc./km²
- Urbană[4] 2.158.758 locuitori
- Metropolitană[5] 2.419.425 locuitori
Fus orar EET (+2)
- Ora de vară (DST) EEST (+3)
Cod poștal 0xxxxx
Prefix telefonic +40 (0)21
Localități înfrățite
- 24 orașe înfrățite listă
Plăcuțe de înmatriculare B
Prezență online
site web oficial Modificați la Wikidata
GeoNames Modificați la Wikidata
OpenStreetMap relation Modificați la Wikidata
Facebook Places Modificați la Wikidata
Poziția localității București
Poziția localității București
Modifică date / text Consultați documentația formatului
București este capitala României. Este cel mai populat oraș și cel mai important
centru industrial și comercial al țării. Populația stabilă de 1.883.425 de
locuitori (2011[6]) face ca Bucureștiul să fie printre marile orașe din Uniunea
Europeană. Conform unor estimări ce iau în considerare persoanele fără domiciliu în
oraș, sau în tranzit, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni.[7] La
acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care fac parte din
Zona Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.[8]

Prima mențiune a localității apare în 1459, în timpul celei de-a doua domnii a lui
Vlad Țepeș. În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit
schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media
românești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i-au adus în Belle Époque
supranumele de „Micul Paris”.[9] Deși clădirile și cartierele din centrul istoric
au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și chiar programul lui
Nicolae Ceaușescu de sistematizare, multe au supraviețuit. După anul 2000, orașul a
cunoscut un boom economic și cultural.[10]

Conform recensământului din 2011, 1.883.425 de locuitori trăiesc în limitele

orașului,[11] mai puțini față de cifra înregistrată la recensământul din 2002.[12]
Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a
Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,42 milioane de locuitori.[13]
Potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.[14].

Din punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din România,
[15] și este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din
Europa de Est. Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățământ,
zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement.

Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel

administrativ ca și județele României și este împărțit în șase sectoare.

Etimologie
La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în
memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Românești se trage de la acel
fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris –
București.[16] În 1781, istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele
vine de la „bucurie, bucuros, a bucura”.[16] Trei decenii mai târziu, într-o carte
tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se
numesc „bukovie”.[16] Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză
„bukureshti” înseamnă „frumos este”.[16] Prin etimologie populară domnitorii
fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă
„orașul veseliei”.[17]

Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de

documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră
viabilă. Ea rămâne însă prima variantă preluată și cea mai des întâlnită la
începutul oricărei dezbateri pe această temă. De altfel, prima consemnare a
legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann
Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o
„Metropolis in Turcica Valachia (...) Bukurestum”.[18] Mai mult, acesta vorbește
despre faptul că „numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Românească, se trage
de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care
hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului târg, care se
umplu de locuitori, adică București”.[18] Antroponimul de origine albaneză (bukur =
„frumos”)[19] a fost legat de unii istorici[20] de numele Radu (radosti =
„bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu sufixul
„-ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe
descendenții lui Bucur, care s-au impus în comunitatea sătească.[21]

Istorie
Articol principal: Istoria Bucureștiului.
Preistoria
Din perioada paleolitică și cea neolitică, zona dintre râurile Dâmbovița și
Colentina a fost intens locuită. Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări
la Glina, Jilava, Măgurele etc. La Chitila s-a descoperit o brățără de aramă, cu
capete în formă de șarpe.[22] Până în 1800 î.Hr. apar anumite dovezi ale unor
comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi. Săpăturile
arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din Epoca
Bronzului și până în anul 100 î.Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă,
Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sunt
populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuințe de după
retragerea aureliană din 273 d.Hr. sunt atestate în secolele III–XIII, până în Evul
Mediu.

Evul Mediu
Curtea Veche, arhitect necunoscut, sfârșitul secolului 14 și începutul secolului 15
Curtea Veche, arhitect necunoscut, sfârșitul secolului 14 și începutul secolului 15
Document emis la București de Vlad Țepeș pe 20 septembrie 1459, considerat cea mai
veche atestare documentată a Bucureștiului[23]
Document emis la București de Vlad Țepeș pe 20 septembrie 1459, considerat cea mai
veche atestare documentată a Bucureștiului[23]

Conform unei legende populare consemnate în 1728 de cronicarul brașovean Johann

Filstich, Bucureștiul ar fi fost fondat de un cioban pe nume Bucur, care ar fi
întemeiat un schit și o mică așezare pe o colină nenumită. Conform altei variante
mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân (1386-1418) la
sfârșitul secolului al XIV-lea. Mircea își avea reședința la Curtea de Argeș, dar,
pentru Mihail, fiul și asociatul său la domnie, construise o curte domnească la
Târgoviște. În plus, într-o vreme când mărfurile aveau valoare nu după locul unde
se produceau, ci după acela unde se vindeau, lângă Curtea de Dâmbovița se
intersectau toate drumurile comerciale care legau Brașovul, dar și Moldova, de
trecerea Dunării de la Giurgiu. Însuși Mircea cel Bătrân a deschis un nou drum
comercial polono-lituano-muntean în 1403, odată cu privilegiul de comerț liber
acordat negustorilor din Liov, toată Polonia și Lituania, care veneau cu mărfurile
în Țara Românească sau treceau prin Balcani prin „Vadul Dunării” de la Giurgiu,
unde domnul înălțase între 1403 și 1406 cetatea insulară Giurgiu.[24]

Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad
Țepeș, domn al Țării Românești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea
Dâmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să
supravegheze drumul ce mergea de la Târgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflându-
se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14
octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559,
la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea
Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat
în forma sa inițială.

Secolele 17 și 18
Biserica Mitropoliei, arhitect necunoscut, 1655-1658[25]
Biserica Mitropoliei, arhitect necunoscut, 1655-1658[25]

Biserica Mănăstirii Văcărești, arhitect necunoscut, cele două domnii ale lui
Nicolae Mavrocordat (1715-1716 și 1719-1730)-demolată în 1985-1987[26]
Biserica Mănăstirii Văcărești, arhitect necunoscut, cele două domnii ale lui
Nicolae Mavrocordat (1715-1716 și 1719-1730)-demolată în 1985-1987[26]

Biserica Stavropoleos, arhitect necunoscut, 1724[27]

Biserica Stavropoleos, arhitect necunoscut, 1724[27]

Casa Melik, 1760, arhitect necunoscut[28]

Casa Melik, 1760, arhitect necunoscut[28]

Doamnă valahă, ilustrator francez, 1780, gravură

Doamnă valahă, ilustrator francez, 1780, gravură

Boier valah, de Jacques Grasset de Saint-Sauveur, c.1797, gravură

Boier valah, de Jacques Grasset de Saint-Sauveur, c.1797, gravură
Călimări orientale și un pumnal între ele, secolul 18
Călimări orientale și un pumnal între ele, secolul 18

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării
Românești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de câmpie și aproape
de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Târgoviște. Din acel moment se și
trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu
(1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească
(1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu
în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704 ia ființă, la
inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat
ulterior într-un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.

Secolul al XIX-lea și Belle Époque

Casa Voina, arhitect necunoscut, începutul secolului 19
Casa Voina, arhitect necunoscut, începutul secolului 19

Corpul vechi al Universității, proiectat de Alexandru Orăscu și decorat cu

sculpturi de Karl Storck, 1857-1864, bombardat în aprilie și mai 1944 în timpul
celui de al Doilea Război Mondial și parțial distrus, parțial reconstruit la
sfârșitul anilor 1960[29]
Corpul vechi al Universității, proiectat de Alexandru Orăscu și decorat cu
sculpturi de Karl Storck, 1857-1864, bombardat în aprilie și mai 1944 în timpul
celui de al Doilea Război Mondial și parțial distrus, parțial reconstruit la
sfârșitul anilor 1960[29]

Ateneul Român de pe Calea Victoriei, de Albert Galleron, 1888[30]

Ateneul Român de pe Calea Victoriei, de Albert Galleron, 1888[30]

Palatul CEC de pe Calea Victoriei, de Paul Gottereau (proiectul) și Ion Socolescu

(construirea), 1897-1900[31]
Palatul CEC de pe Calea Victoriei, de Paul Gottereau (proiectul) și Ion Socolescu
(construirea), 1897-1900[31]

Capac de canalizare de dinainte de revizuirea ortografiei din 1904 pe un trotuar al

Bulevardului Hristo Botev, aproape de intersecția cu Strada Radu Calomfirescu
Capac de canalizare de dinainte de revizuirea ortografiei din 1904 pe un trotuar al
Bulevardului Hristo Botev, aproape de intersecția cu Strada Radu Calomfirescu

Interior decorat cu stucaturi, în Strada Arthur Verona nr. 15, arhitect necunoscut,
c.1900
Interior decorat cu stucaturi, în Strada Arthur Verona nr. 15, arhitect necunoscut,
c.1900

Strada Vasile Conta nr. 14, arhitect necunoscut, c.1910

Strada Vasile Conta nr. 14, arhitect necunoscut, c.1910

Casa Dimitrie Manole, de Edmond van Saanen Algi, 1915

Casa Dimitrie Manole, de Edmond van Saanen Algi, 1915

Interior de la începutul secolului 20 al casei pictorului Eugen Voinescu (1844-

1909) din București
Interior de la începutul secolului 20 al casei pictorului Eugen Voinescu (1844-
1909) din București

Cutii neorococo de porțelan de Meissen și Capodimonte, alături de bomboane de

epocă, dintr-o casă a Bucureștiului epocii lui Carol I
Cutii neorococo de porțelan de Meissen și Capodimonte, alături de bomboane de
epocă, dintr-o casă a Bucureștiului epocii lui Carol I

Fotoliu, atelier european, a doua jumătate a secolului 19, dintr-o casă a

Bucureștiului epocii lui Carol I
Fotoliu, atelier european, a doua jumătate a secolului 19, dintr-o casă a
Bucureștiului epocii lui Carol I

O construcție de la începutul secolului al XIX-lea este Hanul lui Manuc, cu galerii

deschise spre curtea interioară. Un alt han, construit în anii 1830 ca un han-
stradă, este Hanul cu Tei, cu prăvălii de o parte și de alta, pivnițe adânci și
porți care erau încuiate seara pentru paza mărfurilor și a călătorilor. Înafară de
străzile dominate de prăvălii ale negustorilor și hanuri, erau și casele de
târgoveț, care reluau planul casei rurale, dar așezate cu o latură la stradă și cu
intrarea în curte. Din 1834 începe oficializarea numirii străzilor, numele fiind
cele care aparțineau memoriei locului sau unele noi. Mai tâziu, unele străzi au
primif anumite nume care să omagieze trupele române care au câștigat independența
României în Războiul de Independență (1877-1878). Astfel, Podul Mogoșoaiei a
devenit Calea Victoriei, Strada Germană - Strada Smârdan, Podul de Pământ - Calea
Plevnei, Podul Caliței/Podul Calicilor - Calea Rahovei, Calea Vergului - Calea
Călărașilor. Înnoirea și schimbarea urbanistică, architecturală și culturală a
Bucureștiului spre modelul occidental a fost observată și de călătorii străini. În
1828, ofițerul Fredrik Nyberg a scris „lângă o casă frumoasă clădită în stil
european, se ridică o locuință asiatică”.[32]

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă în care Bucureștiul s-a

schimbat foarte mult. Acest lucru se datora și faptului că Bucureștiul devenise
capitala României. La mijlocul secolului apar și primele parcuri publice, opera
peisagistului german Wilhelm Mayer, fost director al grădinilor imperiale ale
Austriei. Primul a fost Parcul Kiseleff, organizat de-a lungul șoselei cu același
nume, drum sistematizat în 1831. A urmat în anii 1840 Parcul Cișmigiu. După 1852,
când a fost inaugurată, Grădina Cișmigiu devine „locul vesel de adunare a tuturor
plimbătorilor, punctul de unire a iubitorilor de viață”. Pe plan urbanistic, începe
realizarea celor două axe esențiale est-vest și nord-sud. Inițiativa Primăriei
București a fost realizată de Serviciul Tehnic cu contribuția arhitecților
perioadei, și cu cea a urbaniștilor în secolul XX. Gândirea lor, care prelua
modelul realizat de baronul Haussmann în Paris, a dus în perioada 1865-1890 la
tăierea pe direcția vest-est a Bulevardelor Regina Elisabeta → Carol I → Pache
Protopopescu și Ferdinand I, iar din 1890 până în 1945, pe direcția nord-sud a
Bulevardelor Lascăr Catargiu → Gheorghe Magheru → I.C. Brătianu → (mai târziu)
Dimitrie Cantemir.[33]

O altă sistematizare de la sfârșitul secolului al XIX-lea este cea a Dâmboviței, al

cărei curs ducea înainte la inundații periodice. Lucrările de regularizare a
traseului și de adâncire a albiei, dintre anii 1880-1882, au dus la multe
modificări urbanistice și arhitecturale în centrul istoric al Bucureștiului.
Astfel, Bucureștiul a mai primit două artere care îl străbăteau de la vest la est,
tratate ca bulevarde: Splaiul Independenței (spre vest) și Splaiul Unirii (spre
est). La puțin timp după aceea, au fost construite Palatul de Justiție (1890-1895)
de Albert Bellu, și Institutul de Bacterilogie (1903) de Louis Blanc.[34]
Specific acestei perioade și începutului secolului XX este stilul eclectic (care
combină elemente luate din arhitectura renascentistă, barocă, rococo și
neoclasică). Arhitecți români cu studii în străinătate, în mare parte la școala
pariziană, dau Bucureștiului prin construcțiile și proiectele lor un aspect
întâlnit în celelalte capitale europene. Clădirea specifică perioadei e casa care
are două sau trei ferestre la stradă, intrarea în grădină, și ornamente eclectice
pe fațadă și stucaturi în interior. Pe lângă cei români, în București vin și
arhitecți străini, în mare parte francezi și austrieci.[35]

Fiind capitala Regatului României, sunt construite sedii pentru noile instituții.
Debutul a fost construirea Palatului Băncii Naționale (1884-1885), ridicat după
proiectul în stil eclectic al arhitecților francezi Joseph Cassien-Bernard(d) și
Paul Louis Albert Galeron pe Strada Lipscani, pe locul marelui Han Șerban Vodă.
Alte sedii sau instituții importante construite la sfârșitul secolului XIX și
începutul secolului XX includ Ateneul Român (1886-1888) de Paul Louis Albert
Galeron, Palatul CEC (1897-1900) de Paul Gottereau, Biblioteca Centrală
Universitară (1891-1895) de Paul Gottereau, Cercul Militar (1911) de Dimitrie
Maimarolu, Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud, Palatul Bragadiru (1894-1895) de
Anton Shuckerl, Palatul Poștelor/Muzeul Național de Istorie a României (circa 1900)
de Alexandru Săvulescu, Palatul Bursei (1906-1912) de Ștefan Burcuș, Palatul
Societății de Asigurări „Generala” (1906) de Oscar Maugsch, Palatul Facultății de
Medicină „Carol Davila” (1902-1903) de Louis Blanc, și Palatul Ministerului
Agriculturii (1895) de Louis Blanc. În ciuda acestor clădiri impozante și
monumentale, nu trebuie uitate și miile de case, unele mai mari, altele mai mici.
[36]

Perioada interbelică
Casa C.N. Câmpeanu/Alfred E. Gheorghiu de pe Bulevardul Dacia, de Constantin
Nănescu, c.1923,[37] un exemplu de arhitectură neoromânească interbelică
Casa C.N. Câmpeanu/Alfred E. Gheorghiu de pe Bulevardul Dacia, de Constantin
Nănescu, c.1923,[37] un exemplu de arhitectură neoromânească interbelică

Casa Emanoil Tătărăscu și Enescu, de Ion Giurgea, 1936, un exemplu de arhitectură

în stilul maur/mauro-florentin/pitoresc mediteranean[38]
Casa Emanoil Tătărăscu și Enescu, de Ion Giurgea, 1936, un exemplu de arhitectură
în stilul maur/mauro-florentin/pitoresc mediteranean[38]

Piața Sfântul Ștefan nr. 1, arhitect necunoscut, anii 1930, un exemplu de

arhitectură Art Deco
Piața Sfântul Ștefan nr. 1, arhitect necunoscut, anii 1930, un exemplu de
arhitectură Art Deco

Cinema Scala de pe Bulevardul Gheorghe Magheru, 1935, de Rudolf Fränkel,[39] un alt

exemplu de arhitectură Art Deco
Cinema Scala de pe Bulevardul Gheorghe Magheru, 1935, de Rudolf Fränkel,[39] un alt
exemplu de arhitectură Art Deco

Pavan interbelic în curtea unui bloc interbelic Art Deco din Intrarea Argeaua.
Genul ăsta de pavaj rezistent în timp era foarte des folosit în perioada
interbelică, fiind prezent și azi în curțile multor blocuri din anii 1920 și 1930
Pavan interbelic în curtea unui bloc interbelic Art Deco din Intrarea Argeaua.
Genul ăsta de pavaj rezistent în timp era foarte des folosit în perioada
interbelică, fiind prezent și azi în curțile multor blocuri din anii 1920 și 1930
Doamnele Bucureștiului cumpărând sorcove în Piața Unirii, decembrie 1931, poză de
Iosif Berman
Doamnele Bucureștiului cumpărând sorcove în Piața Unirii, decembrie 1931, poză de
Iosif Berman

În urma Primului Război Mondial, Bucureștiul devine capitala României Mari.

Finalizarea axei pe direcția nord-sud a dat loc pentru construirea clădirilor
moderniste, multe Art Deco, neoromânești, sau raționale (stil care constă în
clădiri reduse la esențe, cu foarte puține ornamente, dar cu proporții și forme
clasice), curente care erau la modă la acel moment în spațiul european. Stilul
neoromânesc (cunoscut și ca neobrâncovenesc), apărut în anii 1880 și 1890 ca
rezultat al încercărilor unor arhitecți ca Ion Mincu (1852-1912) și Ion N.
Socolescu (1856-1924) de a găsi un stil național, devine din ce în ce mai popular
în perioada interbelică, ca rezultat al naționalismului. Există clădiri
neoromânești remarcabile construite și înainte de Primul Război Mondial, ca Bufetul
de la Șosea (1889-1892) și Școala Centrală (1890), ambele de Ion Mincu, sau Palatul
Ministerului Lucrărilor Publice (1906-1910) de Petre Antonescu.[40]

Apar și cartierele de locuințe ieftine, dar cu condiții ce țin de civilizația

urbană, cum sunt zona Pieței Domenii, cartierele Vatra Luminoasă și Bucureștii Noi.
În ciuda simplității lor, multe dintre aceste case sunt neoromânești. Tot în
această perioadă apar și blocurile înalte, cum sunt Palatul Telefoanelor de pe
Calea Victoriei (1929) de Edmond van Saanen Algi și Louis S. Weeks, Blocul
Societatea „Astra Română“ din Piața C. A. Rosetti (1923-1924) de Paul Smărăndescu,
și Clădirea Societății de Locuințe Ieftine din Piața C. A. Rosetti de Virginia
Andreescu Haret, ultimele două clădiri fiind neoromânești.[41]

Orașul se exinde, în special în nord, peste fostele șosele de centură, de-a lugul
șoselelor Kiseleff, Jianu/Buzdugan (azi Bulevardul Aviatorilor) și Căii
Herăstrău/Calea Dorobanților sau Bulevardul Colonel Mihail Ghica/Bulevardul Ion
Mihalache.[42]

În Al Doilea Război Mondial

În ianuarie 1941, orașul a fost scena rebeliunii legionarilor și a pogromului de la
București. Fiind capitala unei țări a Axei și un punct major de tranzit pentru
trupele Axei în drum spre Frontul de Est, Bucureștiul a suferit daune grave în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din cauza bombardamentelor aliaților. La
23 august 1944, Bucureștiul a fost locul loviturii de stat regale care a adus
România în tabăra aliaților. Orașul a suferit o scurtă perioadă de bombardamente
naziste Luftwaffe, precum și o încercare eșuată a trupelor germane de a recâștiga
orașul.

Perioada Comunistă
1948-mijlocul anilor 1950
Combinatul Poligrafic Casa Scânteii „Iosif Visarionovici Stalin” (mai târziu după
destalinizare Combinatul Poligrafic Casa Scânteii „Vladimir Ilici Lenin”, acum Casa
Presei), de Horia Maicu, Nicolae Bădescu, Marcel Locar, Mircea Alifanti et al.,
1948-1955[43]
Combinatul Poligrafic Casa Scânteii „Iosif Visarionovici Stalin” (mai târziu după
destalinizare Combinatul Poligrafic Casa Scânteii „Vladimir Ilici Lenin”, acum Casa
Presei), de Horia Maicu, Nicolae Bădescu, Marcel Locar, Mircea Alifanti et al.,
1948-1955[43]

Cvartalul Coloneilor de pe Șoseaua Panduri, de I. Novițchi, C. Ionescu, C. Hacker

și A. Șerbescu, 1950-1960[44]
Cvartalul Coloneilor de pe Șoseaua Panduri, de I. Novițchi, C. Ionescu, C. Hacker
și A. Șerbescu, 1950-1960[44]
Stema Republicii Populare Române din frontonul Teatrului de Vară din Parcul
Bazilescu, arhitecți necunoscuți, c.1953
Stema Republicii Populare Române din frontonul Teatrului de Vară din Parcul
Bazilescu, arhitecți necunoscuți, c.1953

Plăcuță cu IAL (Întreprinderea de Administrare Locativă), ulterior redenumită ICRAL

(Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă, pe Strada
Apolodor
Plăcuță cu IAL (Întreprinderea de Administrare Locativă), ulterior redenumită ICRAL
(Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă, pe Strada
Apolodor

Ca urmare a celui De-Al Doilea Război Mondial, în România e instaurat un regim

comunist, impus cu forța de Uniunea Sovietică. O mare parte a intelectualității
române intră în temnițele stalinismului românesc, inclusiv mai mulți arhitecți și
sute de profesori din învățământul superior. De exemplu, G. M. Cantacuzino, unul
dintre cei mai importanți arhitecți ai perioadei interbelice, face aproape 10 ani
de temniță grea, și moare la puțin timp după ce e eliberat. Pe de altă parte, alți
arhitecți ca Duiliu Marcu sau Octav Doicescu, aleg colaborarea cu noul regim,
pactizând cu el pentru a supraviețui. Conform unor statistici simple, în primii 10
ani postbelici, unul din nouă bucureșteni a fost trimis în pușcarie sau la muncă
forțată. Cu mici excepții, aceștia reprezentau elita Bucureștiului.[45]

Odată cu abdicarea forțată și alungarea Regelui Mihai I (30 decembrie 1947),

arhitectura românească intră într-o epocă de copiere a celei staliniste, un fel de
neoclasicism mai mult sau mai puțin simplificat. Curentul din care face parte
respectivul tip de arhitectură se cheamă realism socialist, și a apărut ca reacție
la modernism, mai ales la modernismul Art Deco, care în viziunea comuniștilor
aparținea „capitalismului putred vestic”. Cea mai cunoscută construcție realist
socialistă e Casa Scânteii, numită după numele ziarul Partidului Comunist Român, un
combinat poligrafic pentru presa și editurile oficiale, din moment ce altele nu
existau din cauza naționalizării. Clădirea e un fel de replică a Universității
Lomonosov, și seamănă cu Palatul Culturii și Științei din Varșovia (Polonia). Pe
lângă Casa Scânteii, în perioada stalinistă au mai fost construit câteva complexuri
mici de blocuri de câteva etaje, numite cvartale, cum sunt complexul „Înfrățirea
Între Popoare” de pe Bulevardul Bucureștii Noi, și Cvartalul Coloneilor de pe
Șoseaua Panduri. O altă construcție importantă a perioadei este Opera Națională din
București. Arhitectura stalinistă e de o calitate mult superioară celei din anii 70
și 80.

Mijlocul anilor 1950-1977

Complexul Sălii Palatului, foarte asemănător din punct de vedere estetic cu ce se
construia în Vestul Europei în anii’ 50 și 60, arhitecți necunoscuți, 1959-1960
Complexul Sălii Palatului, foarte asemănător din punct de vedere estetic cu ce se
construia în Vestul Europei în anii’ 50 și 60, arhitecți necunoscuți, 1959-1960

Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nikita Hrușciov la Aeroportul Băneasa în iunie 1960

Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nikita Hrușciov la Aeroportul Băneasa în iunie 1960

Oameni pe Bulevardul Regina Elisabeta în 1962

Oameni pe Bulevardul Regina Elisabeta în 1962

După 1958, odată cu destalinizarea începută de primul lider comunist al României

Gheorghe Gheorghiu-Dej, devine popular modernismul de tipul Bauhaus. Se încearcă
într-o oarecare măsură apropierea de arhitectura clasicistă-modernistă din timpul
perioadei interbelice. Un exemple al acestei arhitecturi e Sala Palatului, din
spatele Muzeului Național de Artă al României. Se pare că Sala Palatului i-a plăcut
în mod deosebit conducătorului sovietic Nikita Hrușciov, care a comnfat ridicarea
unei replici mai grandioase la Moscova.

În anii 50, 60, 70, și 80, mulți oameni trec prin procesul urbanizării, astfel
fiind ridicate zone de blocuri funcționaliste. La început, noile cartiere sunt
construite în spații goale ale unor drumuri (1 Mai, Berceni, Pantelimon, Colentina
și Rahova).[46]

1977-1990
Vezi și: Sistematizare (istoria României).
Biserica Enei, 1720-1724, demolată 1977, arhitect necunoscut[47]
Biserica Enei, 1720-1724, demolată 1977, arhitect necunoscut[47]

Casa Grigore Cerkez de pe Strada Sevastopol, 1898, demolată în 1977, arhitect

necunoscut[48]
Casa Grigore Cerkez de pe Strada Sevastopol, 1898, demolată în 1977, arhitect
necunoscut[48]

Distrugerea unor case și mici blocuri construite în Belle Époque sau în perioada
interbelică, în 1987, în timpul sistematizării, ca să fie înlocuite cu blocuri
ceaușiste postmoderniste
Distrugerea unor case și mici blocuri construite în Belle Époque sau în perioada
interbelică, în 1987, în timpul sistematizării, ca să fie înlocuite cu blocuri
ceaușiste postmoderniste

Fragment de capitel ionic, probabil de la un pilastru, de la o casă demolată în

anii 1980 în zona Uranus, parte a procesului de sistematizare
Fragment de capitel ionic, probabil de la un pilastru, de la o casă demolată în
anii 1980 în zona Uranus, parte a procesului de sistematizare

Reconfigurarea Pieței Unirii de către regimul Ceaușescu, arhitecți necunoscuți,

1986[49]
Reconfigurarea Pieței Unirii de către regimul Ceaușescu, arhitecți necunoscuți,
1986[49]

Protestatari ai Revoluției Române din 1989 pe Bulevardul Nicolea Bălcescu. În

dreapta se vede Biserica italiană din București
Protestatari ai Revoluției Române din 1989 pe Bulevardul Nicolea Bălcescu. În
dreapta se vede Biserica italiană din București

Pe 4 martie 1977, un cutremur puternic lovește Bucureștiul. Aproximativ 1500 de

oameni au murit și peste 7000 sunt răniți în cele 32 de construcții care s-au
prăbușit. Alte 150 de clădiri cu multe etaje suferă pagube majore. Mare parte a lor
a fost construcții din anii 30. Politica regimului, cantitate peste calitate,
diferențe mari între construcțiile prestigioase și cele obișnuite, funcționalismul
și lipsa de ornamentare, au dus la un declin în creativitatea arhitecturală și
standardele clădirilor.

Regimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care,

dintr-un motiv sau altul, erau „incomode” pentru el, printr-un proces pe care îl
numea sistematizare. Una dintre ele fiind Biserica Enei de lângă Piața
Universității, care nu fusese în niciun fel afectată de cutrenur. La inițiativa
dictatorului Nicolae Ceaușescu, un plan pentru un nou oraș socialist a fost făcut,
numit Centrul Civic, care includea Casa Poporului și un bulevard numit Bulevardul
Victoria Socialismului (actualul Bulevard Unirii). Noul centru avea să fie situat
într-o zonă de case deja construită în Belle Époque și parțial în perioada
interbelică, și care era cuprinsă între Strada Izvor la nord, Piața Unirii la est,
Calea Rahovei la sud, și Calea 13 Septembrie, cartierul Cotroceni și Strada Uranus
la est. Pentru construirea noilor edificii, zona, numită zona Uranus, a fost
distrusă. O inspirație pentru viitoare zonă a fost ceea ce Ceaușescu a văzut în
China și mai ales în Coreea de Nord. Phenianul, capitala Coreei de Nord, fiind
foarte distrus în timpul Războiului din Coreea, a fost aproape în totalitate
reconstruit în timpul conducerii liderului comunist Kim Ir-sen într-un spirit
comunist. Pentru comuniști, zona Căii Victoriei și cea a Pieței Universității erau
simboluri ale trecutului și ale monarhiei, și deci considerau că Bucureștiul ar fi
avut nevoie de un nou centru politico-administrativ. Pe lângă zona noului Centru
Civic, erau distruse parțial și altele ca să fac loc unor noi blocuri
postmoderniste.

Începând din 1980, în zona aleasă (mărginită de Dealul Arsenalului la vest și

Șoseaua Mihai Bravu la est), o suprafața de 435 de hectare a fost distrusă complet.
35.000 de oameni au fost scoși din casele lor și au fost relocați în blocuri semi-
terminate. 9.300 de case au fost distruse, alături de biserici și mănătiri,
Spitalul Brâncovenesc (din care a mai rămas Biserica Domnița Bălașa), Hala Unirii,
sediile unor instituții, Arsenalul Armatei, și Stadionul Republicii. Din fericire,
anumite biserici au putut să fie mutate în spatele unor blocuri, astfel evitându-se
demolarea lor. Din Mănăstirea Mihai Vodă, în care erau arhivele statului, au mai
rămas biserica și clopotnița, care au fost și ele mutate câteva sute de metrii mai
departe în spatele unei perdele de blocuri, pe Strada Sapienței. Dacă ar mai fi azi
în locul inițial, mănăstirea ar fi în Parcul Izvor. Pe lângă biserici și mănăstiri,
au fost demolate multe case de oraș din categorii foarte variate, unele mari și
complexe, altele mici și simpliste.

La sfârșitul lui decembrie 1989 are loc revoluția care pune capăt regimului
comunist. România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o
revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați. Pe diverse
zone artere ale centrului Bucureștiului au avut loc proteste în timpul cărora
Securitatea, serviciului de informații din România în perioada comunistă a cărui
misiune existențială era menținerea regimului și oprimare opoziției, a tras în
protestatari.

Construirea Centrului Civic a fost cea mai mare operațiune de tipul său din Europa
de Est. Început ca o manifestare a „societății socialiste multilateral dezvoltate”,
după căderea regimului în decembrie 1989, a devenit sediul noului guvern și care e
și în prezent. Clădirile în șantier în decembrie 1989 au rămas abandonate, nefiind
vreodată terminate.[50]

Ideea Centrului Civic nu e una rea. Sistematizări au avut loc în multe capitale
europene de-a lungul secolului 19. Cea mai cunoscută e cea a Parisului din timpul
domniei lui Napoleon al III-lea, dirijată de Georges-Eugène Haussmann, între 1850
și 1870, și terminată complet în 1927. În această perioadă, au fost create
bulevarde și străzi noi și drepte, parcuri, sedii de instituții, și alte clădiri
emblematice ale Parisului, cea mai cunoscută fiind Opéra Garnier. O sistematizare
foarte asemănătoare a avut loc în timpul domniei regelui Carol I, când o foarte
mare parte a Bucureștiului medieval a fost demolată, și înlocuită cu instituții noi
ca Ateneul Român, Palatul CEC, Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Băncii
Naționale, și mii de case de oraș cu grădină, inspirate de blocurile construite în
timpul lui Napoleon al III-lea în Paris, prin care Bucureștiul încerca să fie un
oraș ca celelalte capitale europene. Astfel, sistematizarea din perioada comunistă
a fost un exemple de idee bună cu o punere în practică proastă.
1990-prezent
Strada Gramont nr. 33, arhitect necunoscut, c.1900-1910, un exemplu tipic de
patrimoniu arhitectural în degradare, lucru cauzat de neglijența proprietarilor și
a primăriei, și de lipsa punerii în aplicare a unor legi care să protejeze asemenea
clădiri
Strada Gramont nr. 33, arhitect necunoscut, c.1900-1910, un exemplu tipic de
patrimoniu arhitectural în degradare, lucru cauzat de neglijența proprietarilor și
a primăriei, și de lipsa punerii în aplicare a unor legi care să protejeze asemenea
clădiri

Casa Mița Biciclista, 1908, de Nicolae C. Mihăescu,[51] un exemplu de patrimoniu

arhitectural restaurat, aspectul fiind extrem de apropiat de cel din timpul domniei
lui Carol I atunci când casa a fost construită
Casa Mița Biciclista, 1908, de Nicolae C. Mihăescu,[51] un exemplu de patrimoniu
arhitectural restaurat, aspectul fiind extrem de apropiat de cel din timpul domniei
lui Carol I atunci când casa a fost construită

Asmita Gardens în apropiere de Parcul Natural Văcărești, 2006-2010, de Călin

Negoescu, Cristina Găleată,
Cutelecu[52]
Asmita Gardens în apropiere
Negoescu, Cristina Găleată,
Cutelecu[52]
Ștefan Cătălin, Cristian Craiveanu, și Alexandru
de Parcul Natural Văcărești, 2006-2010, de Călin
Ștefan Cătălin, Cristian Craiveanu, și Alexandru

Datorită Revoluției care a pus capăt regimului comunist, România a devenit o țară
liberă, iar Bucureștiul un oraș deschis și în pas cu tendințele vremii. Mărimea
comenzilor arhitecturale se schimbă. În locul statului, fostul comandant al unor
proiecte gigantice, acum clienții individuali intră pe scena, cu propriile lor
personalități, cerințe și așteptări.

Încep să fie construite case și blocuri de înălțimi variate. Elita economică care
apare aspiră la a locui în case din zone liniștite de case, cum e cartierul
Cotroceni, în jurul lacurilor din zona de nord, în zonele Băneasa, Primăverii și
Pipera. Bucureștiul începe să se extindă. Zone noi includ cea a Șoselei Gheorghe
Ionescu Sisești, cea a Străzii Tineretului (la sud de Chiajna, sau cea a Străzii
Postalionului. Calitatea acestor construcții variază de la designuri bune la
amatorism agresiv.

Totuși, peste un milion de oameni încă locuiesc în blocuri construite în timpul

regimului comunist. Privatizarea înseamnă că fostele blocuri deținute de stat, care
au cam 40 sau 50 de ani, acum fiecare au sute de proprietari, unul pentru fiecare
apartament, iar întreținerea și modernizarea acestor blocuri rămâne o problemă
legală.

Din cauza speculei imobiliare, mai multe clădiri construite în secolul al XIX-lea
și începutul secolului XX, multe case de oraș, au fost dărâmate și înlocuite cu
blocuri. Nu de puține ori, case istorice au fost incendiate sau demolate peste
noapte. Acoperișurile le-au fost deteriorate astfel încât să plouă înăutru, lucru
care să grăbească prăbușirea respectivelor clădiri.[53] În același timp, există și
cazul caselor și blocurilor istorice care sunt mutilate prin anvelopare termică cu
polistiren, termopane, supraetajate, vopsite în culori nepotrivite, sau toate în
același timp. Asta se întâmplă atunci când autoritățile și cetățenii nu au educație
estetică, interes, și nici nu sunt puse în aplicare legi care să interzică
renovările kitschoase.

Totuși, nu trebuie neglijat faptul că în același timp mai multe construcții au fost
restaurate, și prin retrocedare, au fost date înapoi proprietarilor lor, statul
comunist confiscând-le abuziv la începutul regimului. Un exemple bine cunoscut este
cel al librăriei Cărturești Carusel de pe Strada Lipscani din Centrul Vechi,
deschisă în 2015 într-o fostă bancă din anii 1900. Construcția a intrat în posesia
celebrei familii de bancheri Chrissoveloni în 1903, iar în perioada comunistă a
fost confiscat/naționalizat și transformat în magazinul Familia. După 1990,
imobilul a fost recuperat și reabilitat de proprietarul actual, domnul Jean
Chrissoveloni, iar acum prinde viață printr-o amenajare inovatoare, dar atentă la
substanța istorică, semnată de biroul de arhitectură Square One. Ca rezultat,
librăria a devenit în scurt timp o atracție importantă a Centrului Vechi al
Bucureștiului, clienții fiind atât turiști cât și bucureșteni. O altă librărie
Cărturești care se află în două case istorice este Cărturești Verona, la
intersecția Străzii Arthur Verona cu Bulevardul Gheorghe Magheru, în Casa Sturdza
(cea cu intrarea la bulevard) și o casă Beaux-Arts din Belle Époque cu grădină. O
altă parte a caselor de patrimoniu sunt renovate, și transformate în baruri,
restaurante, și magazine. O zonă în care sunt predominant case renovate e cea a
Străzilor Dimitrie Racoviță, Sfântul Ștefan, Plantelor, și Alexandru Romano.

Geografie
Așezare geografică și relief

Parcul Herăstrău
Bucureștiul se află în sud-estul României, între Ploiești, la nord și Giurgiu, la
sud. Orașul se află în Câmpia Vlăsiei, care face parte din Câmpia Română. La est se
află Bărăganul, în partea de vest Câmpia Găvanu-Burdea, iar la sud este delimitat
de Câmpia Burnazului. Istoric, se consideră că Bucureștiul a fost construit pe
șapte dealuri, asemenea celor șapte coline ale Romei. Cele șapte dealuri ale
Bucureștiului sunt: Dealul Mitropoliei, Dealul Spirii, Dealul Cotrocenilor, Dealul
Arsenalului, Dealul Filaretului, Dealul Văcărești și Colina Radu Vodă.[54] Cu
excepția Dealului Mitropoliei, restul pantelor din București sunt rezultatul
eroziunii fluviale a celor două cursuri principale de apă care îl străbat.[54]

Bucureștiul are o suprafață de 240 km²,[1] ceea ce înseamnă că orașul ocupă 0,08%
din întreg teritoriul României.[55] Altitudinea variază de la 57,1 m în zona
podului de la Cățelu, în partea de sud-est a orașului, până la aproximativ 93 m în
Bucureștii Noi - Mogoșoaia.

Fântânile din Piața Unirii

Raportat la coordonatele geografice fixe, orașul București se regăsește la
intersecția paralelei de 44º24′49″ (ca Belgrad, Geneva, Bordeaux și Minneapolis) cu
meridianul de 26º5′48″, meridian ce străbate, de asemenea, Helsinki și
Johannesburg. Orașul are o formă aproximativ rotundă, cu centrul situat la
intersecția axelor imaginare nord/sud și est/vest din Piața Universității.
Monumentul pentru kilometrul zero al României este plasat chiar la sud de Piața
Universității, în fața Bisericii Sf. Gheorghe Nou din Piața Sf. Gheorghe. Raza
Bucureștiului, din Piața Universității până la periferie în toate direcțiile,
variază de la 10 la 12 km.

Până de curând, regiunile din jurul Bucureștiului erau predominant rurale, dar după
1989 au început să se construiască suburbii în jurul orașului. Este de așteptat ca
dezvoltarea urbană să continue, de vreme ce zona metropolitană București va deveni
operațională până în 2020 și va incorpora alte comune și orașe din județul Ilfov și
județele învecinate.

Ape, floră și faună

Bucureștiul se află situat pe malurile râului Dâmbovița, ce se varsă în Argeș,
afluent al Dunării. Mai multe lacuri – dintre care cele mai importante sunt
Herăstrău, Floreasca, Tei și Colentina – se întind în părțile de nord ale orașului,
de-a lungul Colentinei, afluent al Dâmboviței. În plus, în centrul capitalei se
află un mic lac artificial – Lacul Cișmigiu – înconjurat de parcul omonim. Acest
parc are o istorie bogată, fiind frecventat odinioară de poeți și scriitori.
Deschis în 1847 după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer,[56] parcul
este principalul loc de agrement din centrul orașului.

Lacul Văcărești, numit adesea „delta Bucureștiului”, este din 2016 o arie
protejată.
Notabile sunt și Parcul Herăstrău, respectiv Grădina Botanică. Parcul Herăstrău
este situat în partea de nord a orașului, în jurul lacului Herăstrău, și cuprinde
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Grădina Botanică din cartierul
Cotroceni, constituită după modelul celei din Liège,[57] este cea mai mare din
România și conține peste 10.000 de specii de plante, multe dintre ele exotice.[58]
A luat naștere ca loc de aprovizionare cu plante medicinale pentru elevii a ceea ce
avea să devină mai târziu Facultatea de Medicină.[59] Pe lângă cele menționate, în
București mai există și alte parcuri mari: Parcul Tineretului, Parcul Alexandru
Ioan Cuza (cunoscut și ca Parcul Titan sau Parcul IOR), Parcul Kiseleff, Parcul
Carol I, precum și multe parcuri mai mici și spații verzi amenajate de primăriile
de sector.

Lacul Văcărești este situat în sudul orașului. 183 de hectare de spațiu verde
adăpostesc circa 97 de specii de păsări, mai mult de jumătate protejate, dar și 6–7
specii de mamifere (vidră, vulpe, nevăstuică, bizam), amfibieni și reptile.[60]
Zona era un mic sat pe care Nicolae Ceaușescu intenționa să îl transforme într-un
lac. După demolarea caselor și construirea bazinului de beton, planul a fost
abandonat în urma Revoluției din 1989.[61] Timp de aproape două decenii, zona a
devenit dintr-un spațiu verde abandonat, unde copiii puteau să se joace și să facă
plajă, un loc contestat de proprietarii de terenuri. Ulterior, zona a fost închisă
pentru reamenajare într-un centru sportiv. Proiectul a eșuat,[62] astfel că, peste
ani, în zonă s-a format un ecosistem acvatic cu întinderi de mlaștini, ochiuri de
apă, stufăriș, crânguri de sălcii, cuiburi din plopi și perdele de trestie și stuf.
[63] În 2016, lacul Văcărești a fost declarat parc natural, primul astfel de parc
într-o zonă urbană din România.[63]

Parcuri din București

Parcul Herăstrău

Bustul scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea din Parcul Kiseleff

Aleea principală din Parcul Carol I, cu Mausoleul în spate

Parcul Cișmigiu

Lebede și rațe în Parcul Alexandru Ioan Cuza

Monumentul lui G. C. Cantacuzino din Grădina Icoanei

Climă
Clima în București este specifică României, respectiv temperat-continentală. Sunt
specifice patru anotimpuri: iarnă, primăvară, vară și toamnă. Iernile în București
sunt destul de blânde, cu puține zăpezi și temperaturi relativ ridicate, în timp
ce, în ultimii ani, verile sunt foarte calde, chiar caniculare (cu temperaturi
foarte ridicate de până la 35°C) și cu puține precipitații. Aceasta face ca
diferențele de temperatură iarnă–vară să fie de până la 50 de grade.[64] Cea mai
friguroasă lună este ianuarie, cu o medie de –2,9°C, iar cea mai călduroasă este
iulie, cu o medie de 22,8°C.[65] În general, variațiile de temperatură dintre
noapte și zi sunt de 34–35°C, iarna și de 20–30°C, vara.[65]

Cea mai înaltă temperatură, de 41,5°C, a fost înregistrată în data de 7 august

2012,[66] în timp ce minima absolută de –32,2°C a fost atinsă la stația Băneasa, pe
25 ianuarie 1942.[67] Volumul precipitațiilor este în jurul valorilor de 500–600 mm
anual. Cu toate acestea, apar unele diferențieri în relația centru (550–600 mm/an)
și spațiile periferice (500 mm/an). Zona periferică este influențată de
construcțiile joase (1–2 nivele) cu suprafețe verzi și mari zone industriale;
această zonă urbană este în mare măsură expusă vântului, valurilor de căldură și de
frig, dar cu contraste mici, o umiditate ridicată și aer curat.[65]

[ascunde]Date climatice pentru București

Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec Anual
Maxima medie °C (°F) 2.8
(37) 5.5
(41,9) 11.4
(52,5) 18
(64) 24
(75) 27.7
(81,9) 29.8
(85,6) 29.8
(85,6) 24.6
(76,3) 17.9
(64,2) 9.8
(49,6) 3.8
(38,8) 17,09
(62,77)
Media zilnică °C (°F) −1.3
(29,7) 0.4
(32,7) 5.4
(41,7) 11.2
(52,2) 16.8
(62,2) 20.6
(69,1) 22.5
(72,5) 22
(72) 16.9
(62,4) 11
(52) 4.7
(40,5) −0.2
(31,6) 10,83
(51,5)
Minima medie °C (°F) −4.8
(23,4) −4
(25) 0.1
(32,2) 4.9
(40,8) 9.6
(49,3) 13.6
(56,5) 15.4
(59,7) 14.9
(58,8) 10.5
(50,9) 5.4
(41,7) 0.6
(33,1) −3.4
(25,9) 5,23
(41,42)
Precipitații mm (inches) 37
(1.46) 37
(1.46) 44
(1.73) 50
(1.97) 56
(2.2) 83
(3.27) 70
(2.76) 56
(2.2) 64
(2.52) 53
(2.09) 46
(1.81) 48
(1.89) 644
(25,35)
Zăpadă cm (inches) 13.7
(5.39) 11
(4.3) 10.5
(4.13) 1.5
(0.59) 0
(0) 0
(0) 0
(0) 0
(0) 0
(0) 0
(0) 8.8
(3.46) 10.5
(4.13) 56
(22,05)
Umiditate [%] 89 83 75 71 69 70 68 68 73 79 85
88 76,5
Nr. mediu de zile ploioase 6 6 9 12 11 11 9 8 8
9.2 10 9 108,2
Nr. mediu de zile cu ninsoare 8 7 5 1.1 0 0 0 0 0
0.3 2 7 30,4
Ore însorite 70.6 84.5 138 184.8 246.3 265.8 289.2 281.4 224.1 177.4 87.5
62.8 2.112,4
Sursa nr. 1: Pogoda i Klimat (temperaturi medii, umiditate, precipitații și zile cu
ninsoare, 1981–2010)[68]
Sursa nr. 2: NOAA (zăpadă și ore însorite, 1961–1990)[69]
Demografie

Circle frame.svg
Componența etnică a municipiului București

Români (85,95%)

Romi (1,27%)

Necunoscută (11,68%)

Altă etnie (1,1%)

Circle frame.svg
Componența confesională a municipiului București

Ortodocși (84,31%)

Romano-catolici (1,17%)

Necunoscută (11,8%)

Altă religie (2,72%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului București se
ridică la 1.883.425 de locuitori,[70] în scădere față de recensământul anterior din
2002, când se înregistraseră 1.926.334 de locuitori.[71] Acest declin se datorează
sporului natural negativ, dar și deplasării populației din capitală în orașele
învecinate mai mici, precum Voluntari, Buftea și Otopeni.

O estimare a Institutului Național de Statistică arăta că populația Bucureștiului

la 1 ianuarie 2016 era de 2.106.144 de locuitori,[72] adică 9,4% din populația
totală a României.[73] Dintre aceștia, 981.835 erau bărbați, iar 1.124.309 femei.
[72] Un număr semnificativ de persoane tranzitează orașul în fiecare zi,
majoritatea provenind din județul Ilfov. Date neoficiale indică faptul că afluxul
zilnic este atât de mare, încât în București se pot înregistra la un moment dat
circa trei milioane de persoane.[74]

Densitatea populației Bucureștiului este foarte mare, de 9.993,8 loc./km² în 2015.

[75] Acest lucru se explică prin faptul că majoritatea populației locuiește în
blocuri aglomerate din perioada comunistă, dar depinde și de partea orașului:
cartierele sudice au o densitate mai mare decât cele nordice. Din capitalele
țărilor membre UE, doar Paris și Atena au o densitate mai mare a populației.

Doar 54% dintre bucureșteni s-au născut în oraș. 37% dintre locuitori au venit și
s-au stabilit în București pentru și după studii, iar alți 24% datorită locului de
muncă.[76]

Față de alte orașe, Capitala are un procent mai scăzut de tineri: sunt aici 24,4%
locuitori cu vârste cuprinse între 0 și 24 de ani, spre deosebire de județul Iași,
de exemplu, acolo unde această categorie de populație reprezintă 33,9%.[77]
Bucureștiul recuperează însă față de alte structuri administrative când vine vorba
de populația activă: 61,1% dintre locuitori au vârste cuprinse între 25 și 64 de
ani, față de 52,2% în Iași.[77] Principalul motiv este că Bucureștiul are o
capacitate de atracție mai mare odată ce tinerii încep să își caute un loc de
muncă.[77] Datele furnizate de INS arată că durata medie de viață a locuitorilor
municipiului București era, în anul 2015, de 77,8 ani, Capitala fiind regiunea cu
cea mai mare speranță de viață din România.[78] Un bărbat trăiește, în medie, 74,7
ani, în timp ce o femeie – 80,5 ani (față de 78,9 media națională). În 2005, durata
medie de viață la nivelul Capitalei era de 74,1 ani, iar în 1995 – 70,6 ani.[77]

Evoluție istorică

Comunități etnice
Evoluția structurii etnice la recensămintele din 1930, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002
și 2011[79]
An Total Români Maghiari Romi Ucraineni1 Germani Turci Ruși Tătari
Sârbi,
croați,
sloveni2 Slovaci Bulgari Greci Evrei Cehi3 Polonezi Armeni Altă
etnie Informație
nedisponibilă
1930 768.725 620.943 24.445 9.450 445 14.406 1.047 3.664 16
1.435 1.874 1.727 4.339 69.972 N/A 1.665 4.749 7.705 843
1956 1.373.926 1.294.318 11.804 1.851 450 5.531 735 2.253 76 545
127 794 2.296 44.219 710 1.039 4.009 2.432 737
1966 1.596.457 1.556.290 9.357 1.127 366 4.769 476 1.873 101 397 118
534 1.838 14.494 362 659 1.749 1.551 396
1977 2.094.977 2.046.924 10.033 13.996 428 5.565 813 1.850 179
383 77 599 1.256 9.199 273 471 1.130 1.692 109
1992 2.067.545 2.018.107 8.301 24.990 518 4.295 910 1.209 258 346
59 446 935 3.877 132 350 906 1.448 458
2002 1.926.334 1.869.069 5.834 27.322 425 2.358 2.473 1.141 363 408
 49 370 1.592 2.473 57 246 815 10.794 545
2011 1.883.425 1.618.883 3.359 23.973 279 1.209 2.315 913 417 215
35 296 704 1.333 40 160 565 8.665 220.064
1 La recensămintele din perioada 1930–1977, inclusiv rutenii

2 La recensământul din anul 2011, exclusiv slovenii

3 La recensământul din anul 1930 cehii au fost incluși la slovaci

Comunitatea romă
Cea mai numeroasă comunitate minoritară in București la recensământul din 2011 a
fost comunitatea romă (23.973 de persoane, adică 1,27% din populație). În cursul
anilor '90 mulți romi au emigrat în Occident sau s-au întors în localitățile din
provincie din care emigraseră în anii 1970–1989.

Comunitatea evreiască
Articol principal: Comunitatea evreilor din București.

Templul Coral
Cea mai numeroasă comunitate minoritară din București era odinioară cea evreiască.
În 1930 trăiau în București 69.885 de evrei, reprezentând 10,93% din populația
orașului. În timpul războiului, cu refugiații, numărul acestora depășea 140.000.
[80] Evreii din București sunt menționați în cărțile de istorie încă din secolul al
XVI-lea, ca medici la curtea domnească sau comercianți. Aceștia veneau de la sud de
Dunăre, de la Istanbul sau de la Salonic, Grecia.[81] Evenimentele celui de-Al
Doilea Război Mondial și apoi emigrarea în Israel au dus la scăderea masivă a
populației evreiești din București. Pe locul cartierului evreiesc se află astăzi
Unirea Shopping Center și zona adiacentă. În București funcționează în continuare
un teatru evreiesc de stat. Continuă să existe mai multe sinagogi și cimitire
evreiești (unul dintre cimitirele evreiești este sefard). La recensământul din
2011, 1.333 de oameni s-au declarat ca fiind evrei. Incluzând și familiile mixte,
numărul evreilor din București ajunge la 4.000 de persoane.[80]

Comunitatea maghiară
Numeroși reformați maghiari s-au stabilit la București la începutul secolului al
XVIII-lea, după înfrângerea revoltei curuților. Este plauzibil faptul că satul
Berceni din sudul orașului să fi fost numit după tabăra soldaților curuți de sub
comanda generalului Miklós Bercsényi.[82] Un nou val de refugiați maghiari a venit
la București după înfrângerea revoluției maghiare de la 1848 de către austrieci.
Unul din cei mai proeminenți reprezentanți ai maghiarilor bucureșteni de la
mijlocul secolului al XIX-lea a fost József Sándor, primul traducător al lui Mihai
Eminescu, încă în timpul vieții poetului.

Conform datelor recensământului din 1930, în acel an trăiau în București 24.052

maghiari, reprezentând 3,76% din populația municipiului. Era vorba îndeosebi de
secui din județele Trei Scaune (azi județul Covasna), Odorhei și Ciuc (azi județul
Harghita). Comparativ, în anul 2002 trăiau 5.834 de maghiari, reprezentând 0,3% din
totalul populației orașului, iar în 2011 3.359 de maghiari (0,18%).

În București funcționează Liceul Teoretic „Ady Endre” cu predare în limba maghiară.

[83] Casa Petőfi este centrul cultural al comunității, unde funcționează și
biblioteca. În București apare publicația lunară Bukaresti Közlöny. Biserica
Reformată din București oferă liturghii în limba maghiară. Printre bucureștencele
de origine maghiară se numără Vera Renczi, Daniela Gyorfi și Eva Kiss.

Comunitatea germană

Biserica Luterană
Comunitatea germană datează încă din secolul al XVIII-lea, fiind compusă
preponderent din negustori sași. Din acest secol datează și prima mențiune a unei
biserici luterane din lemn. În preajma Primului Război Mondial proporția germanilor
atingea 8%, fiind vorba nu numai de sași, ci și de prusaci și austrieci.

Principalele străzi germane din București au fost strada Lipscani (de la „Lipsca”,
Leipzig) și strada Nemțească (în prezent strada Smârdan).[84]

De la mijlocul secolului al XIX-lea există Biserica Luterană din București cu limba

de liturghie germană. Liturghii romano-catolice în limba germană sunt celebrate în
fiecare duminică la Biserica Bărăția din București. Între personalitățile
comunității catolice din București s-au numărat episcopul Joseph Schubert, vicarul
general Hieronymus Menges și călugărul iezuit Rafael Haag, toți arestați de
autoritățile comuniste.

Din anul 1855 funcționează Școala Germană din București (în prezent Colegiul German
Goethe), cu predare în limba germană.

La recensământul din 1977 populația germană era alcătuită din aproape 8.000
persoane. În 2002 au fost numărați doar 2.358 de germani, iar în 2011 1.209
germani.

Comunitatea armeană

Biserica Armenească
O comunitate cu vechi tradiții culturale și economice în București este cea
armeană. În anul 1930 trăiau în București 4.748 de armeni, reprezentând 0,74% din
populația municipiului. La recensământul din 2002 au fost numărați 815 armeni, iar
în 2011 doar 565 de armeni. Locuri precum Strada Armenească amintesc de prezența
armenilor în oraș. Există o biserică și un cimitir armenesc în București.

Comunitatea greacă

Biserica Greacă
O altă comunitate cu vechi tradiții în București este cea grecească. Aceasta
datează încă din timpul perioadei fanariote (1715–1821). În 1930 trăiau în
București 4.293 de greci, reprezentând 0,67% din totalul populației orașului.
Astăzi au rămas mai puțin de 1.000.

Comunitatea bulgară

Biserica „Sf. Ilie-Hanul Colței”

Prezența unei populații bulgărești în București are o vechime de mai multe secole,
existând încă din secolul al XVII-lea, când niște călugări catolici franciscani
bulgari ridicaseră pe locul actualei biserici Bărăția o biserică din lemn.
Majoritatea bulgarilor din București sunt ortodocși, fiind reuniți din 1954 până în
aprilie 2009 în Biserica Ortodoxă Bulgară „Sf. Prooroc Ilie” (actualmente „Sf.
Ilie-Hanul Colței”, preluată de Biserica Ortodoxă Română, prin Arhiepiscopia
Bucureștilor – Protopopiatul III Capitală). Preluarea acestei biserici este
considerată abuzivă de comunitatea bulgărească și de Biserica Ortodoxă Bulgară,[85]
[86] pe când Biserica Ortodoxă Română privește acest gest ca fiind legitim.[87] De
asemenea, se întâlnesc și bulgari catolici, reprezentați de Biserica „Sfânta
Fecioară Născătoare de Dumnezeu”. Motivele pentru care bulgarii au sosit în
București sunt diverse: fie politice (se refugiau din cale opreliștii otomane
înainte de 1878), fie socio-ecomonice (pentru a avea un trai mai bun – mai ales în
prima jumătate a secolului al XX-lea). Autoritățile comuniste au închis Liceul
bulgar, însă în toamna anului 1999, la București a fost redeschisă, în paralel cu
Liceul român din Sofia, vechea Școala bulgară cu trei clase și un număr de 84 de
elevi, cu predare în limba bulgară. Unele cartiere din București continuă să aibă o
populație numeroasă de bulgari: Giulești-Sârbi,[88] Dudești-Cioplea (în bună parte
catolici).[89] Bulgari trăiesc și în cartiere din unele localități aflate în
preajma Capitalei (în Brănești, Bragadiru, Glina, Dobroești, Pantelimon, Colentina,
Chiajna, Roșu sau bulgari catolici pavlicheni în Popești-Leordeni).[90]

Comunitatea poloneză
În București trăiește, de asemenea, o populație poloneză, aproape la fel de
semnificativă ca și cea din Bucovina. Polonezii au sosit în special înaintea
Primului Război Mondial, dar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – în
ambele cazuri ca refugiați care au hotărât să se stabilească aici. În cadrul
emigrației polone, un rol însemnat a jucat Uniunea Emigrației Polone (1866–1871),
care a avut o filială și la București. Într-o proporție semnificativă polonezii
bucureșteni sunt intelectuali, iar unii dintre ei au fost primari ai Bucureștiului:
Lucian Skupiewski în perioada februarie 1923–aprilie 1923 și Victor Dombrovski,
fost general de armată român, chiar în două rânduri, în intervalul septembrie 1938–
septembrie 1940 și în perioada august 1944–iunie 1948.

Strada Polonă este numită după această comunitate. Azi mai trăiesc în București
câteva sute de polonezi, însă în anul 1890 numărul acestora se ridica la
aproximativ 3.000 de persoane (circa 1,5% din populația orașului).

Comunitatea albaneză
București este centrul comunității albaneze din România. Comunitatea albaneză
bucureșteană a început să se formeze în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când
capitala Țării Românești a devenit un centru al inițiativelor culturale ale unor
intelectuali precum Dora d'Istria, Naim Frashëri, Jani Vreto și Naum Veqilharxhi
(autorul primului abecedar albanez, tipărit la București în 1844). Aleksander
Stavre Drenova a conceput versurile imnului național albanez, Hymni i Flamurit, pe
vremea când locuia în București. Cei mai mulți dintre acești intelectuali se
refugiaseră în România din calea opreliștii otomane. În 1920 trăiau în București
aproape 20.000 de albanezi. Azi mai trăiesc doar câteva sute. Majoritatea
albanezilor bucureșteni sunt creștini ortodocși, dar există într-un număr mai mic
și albanezi musulmani.

Comunitatea musulmană
Comunitatea musulmană din București este formată atât din imigranți, cât și din
populație autohtonă, ai cărei urmași au sosit de-a lungul timpului. Centrul vieții
spirituale a musulmanilor bucureșteni a fost, de la începutul secolului al XX-lea,
geamia București, construită în Parcul Carol I și mutată în timpul regimului
comunist în zona Pieței Eroii Revoluției.[91] Prima moschee din oraș construită
după căderea regimului comunist este ar-Rahman, aflată pe Strada Munții Gurghiului
din cartierul Crângași. Finalizată în 2002, moscheea este deschisă permanent și
poate oficia orice ritual islamic.[92]

Altele
Bucureștiul are și o comunitate chineză și un mic număr de refugiați de diferite
naționalități (sirieni, pakistanezi, afgani, birmani, ucraineni și africani), care
locuiesc în principal în cartiere-dormitor precum Pantelimon.[76]

Religii
Evoluția structurii religioase și confesionale la recensămintele din 1877, 1930,
[93] 1992, 2002[94] și 2011[95]
An Total Ortodocși Romano-
catolici Reformați
(Calvini) Penticostali Greco-
catolici Baptiști Adventiști Musulmani Martorii
lui
Iehova Creștini
de rit
vechi
(Staroveri) Evanghelici
(Luterani) Mozaici Armeni Altă
religie Fără
religie Atei Informație
nedisponibilă
1877 177.646 132.987 16.991 N/A N/A N/A N/A N/A N/A N/A
206 5.854 20.749 796 N/A N/A N/A N/A
1930 639.040 486.193 36.414 7.322 N/A 12.882 N/A N/A N/A
N/A N/A 12.203 76.480 N/A N/A N/A N/A N/A
1992 2.067.545 96,5% 1,4% 0,1% 0,2% 0,4% 0,1% N/A N/A N/A N/A N/A
N/A N/A N/A N/A N/A N/A
2002 1.926.334 1.850.414 23.450 1.880 5.452 7.558 3.810 4.381 9.488 N/A
729 761 2.564 N/A 10.182 1.068 2.590 2.007
2011 1.883.425 1.587.951 22.149 1.291 5.050 4.016 3.345 4.051 9.037 1.794
1.067 415 1.459 108 8.410 3.003 8.067 222.212
Economie și infrastructură
Articol principal: Economia României.

Centrul Financial Plaza

Bucureștiul este cel mai mare centru economic al României. Regiunea București-Ilfov
a contribuit in anul 2018 cu 26,6 % din PIB-ul la nivel național, respectiv 251.350
miliarde lei (54.013 miliarde euro).[96] În București se regăsește cea mai mare
parte dintre ramurile economice specifice României, excluzând agricultura.

Începând cu domeniul serviciilor și terminând cu construcțiile. Întreprinderile

constructoare de mașini (utilaj greu, utilaj siderurgic, petrolier, mașini și
utilaje agricole, locomotive, vagoane, avioane și elicoptere, autobuze). Industrie
electrotehnică, electronică, mecanică fină, optică. Întreprinderi chimice, de
materiale de construcție, de prelucrare a lemnului. Bucureștiul este un important
nod feroviar, rutier și aerian.

Transport
Articol principal: Transport în București.
Bucureștiul este principalul nod feroviar (nouă magistrale și o cale ferată de
centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; tot
aici se află aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și
„Otopeni” (inaugurat în 1970 pentru traficul internațional). Metroul bucureștean
are patru linii magistrale, construite din 1974 și până în prezent, însumând circa
77 km lungime.[97]

Transportul public
Transport
în comun
în București
Statie Metrou - Titan.jpg
Metrou
M1 · M2 · M3 · M4 · M5 · M6
STB
Autobuze · Tramvaie · Troleibuze
Sistemul de transport public din București este cel mai mare din România. Este
compus din sistemul de metrou de 77 km operat de către Metrorex și rețeaua
transportului de suprafață – autobuze (120 de linii), troleibuze (15 linii) și
tramvaie (24 de linii) – operată de către RATB.[98] Adițional, există și microbuze
private care fac legătura cu comunele învecinate. În 2016, RATB a avut 438 de
milioane de călătorii.[99]

Subsolul capitalei este traversat de patru magistrale (M1, M2, M3 și M4), M1 și M2

fiind cele mai mari și mai cuprinzătoare. M1 este magistrala care are conexiuni cu
toate celelalte linii de metrou. Metroul reprezintă doar 5% din rețeaua de
transport public și este folosit zilnic de aproape un sfert din populația zonei
București-Ilfov, adică 600.000 de persoane.[100]

Transportul rutier

Inaugurat în 2011, Pasajul Basarab a fost cea mai mare lucrare de infrastructură
urbană din România.

Calea Victoriei, un bulevard important în centrul Bucureștiului

Rețeaua de străzi a Capitalei cuprinde 5.340 de străzi, cu o lungime totală de
1.820 km și o suprafață totală de aproape 20.000 m².[101] Aceasta este centrată în
jurul unei serii de bulevarde de mare capacitate, care, în general, radiază din
centrul orașului până la periferie. Axele principale (nord/sud, est/vest și nord-
vest/sud-est) și două inele (interior și exterior) contribuie la reducerea
aglomerației din trafic. Străzile în municipiu sunt de obicei înțesate în timpul
orelor de vârf din cauza creșterii numărului de mașini în ultimii ani. În fiecare
zi, peste un milion de vehicule circulă în interiorul orașului. Aceasta a rezultat
în apariția gropilor, care acum sunt considerate ca fiind cea mai mare problemă de
infrastructură a Bucureștiului. La acestea se adaugă lipsa spațiilor de parcare,
dar și subdimensionarea infrastructurii pietonale.[102]

Pe 17 iunie 2011, Pasajul Basarab a fost inaugurat și deschis traficului,

completând astfel inelul interior al orașului.[103] Construcția pasajului a durat
cinci ani și astăzi este cel mai lung pod hobanat din România și cel mai lat astfel
de pod din Europa.[104] De la finalizare, traficul pe Podul Grant și în zona Gării
de Nord a devenit considerabil mai fluid.[105]

Bucureștiul este principalul nod al rețelei drumurilor naționale române, fiind

punctul de începere pentru trei autostrăzi (A1 spre Pitești, A2 spre Constanța și
A3 spre Ploiești) și nouă drumuri naționale (DN1 spre Oradea, DN1A spre Brașov, DN2
spre Suceava, DN3 spre Călărași, DN4 spre Oltenița, DN5 spre Giurgiu, DN6 spre
Timișoara și Cenad, DN7 spre Nădlac și DN71 spre Sinaia).

Transportul feroviar

Gara de Nord
Bucureștiul este nodul feroviar principal al companiei naționale Căile Ferate
Române. Cea mai importantă stație feroviară este Gara de Nord din care pleacă și
sosesc trenuri zilnice din diverse localități românești, precum și din orașe
europene. Prin Gara de Nord trec zilnic 283 trenuri ale operatorului de stat CFR
Călători și două ale operatorului privat Regiotrans. De asemenea, există și alte
gări: Basarab, Băneasa, Obor, Progresul (închisă traficului de călători în 2006) și
Titan Sud. Din oraș pornesc cinci magistrale feroviare: 300 (București–Oradea), 500
(București–Bacău–Suceava–Verești), 700 (București–Brăila–Galați), 800 (București–
Constanța), 900 (București–Drobeta-Turnu Severin–Timișoara–Jimbolia) și trei linii
secundare interoperabile: 901 (București–Pitești–Craiova), 902 (București–Giurgiu)
și 903 (București–Oltenița).

Transportul aerian

Aeroportul Internațional Henri Coandă, cel mai mare din România

În București există în prezent două aeroporturi funcționale: Aeroportul
Internațional Henri Coandă (inițial „Otopeni”) și Aeroportul Internațional Aurel
Vlaicu (inițial „Băneasa”). Henri Coandă este cel mai mare aeroport al României,
deservind aproape 11 milioane de pasageri în 2016[106] și fiind centrul principal
pentru operatorul național TAROM. De acolo pleacă și sosesc zilnic zboruri din alte
orașe din România precum și numeroase alte aeroporturi din Europa, Americi, Asia și
Africa. Cunoscut până în 2012 ca hub-ul low-cost al Bucureștiului, Aurel Vlaicu
operează astăzi doar zboruri private.[107]
Transportul pe apă
Bucureștiul se situează pe malurile Dâmboviței, dar fiindcă acest râu nu este
navigabil, orașul nu a funcționat niciodată ca port, rolul acesta fiind rezervat
pentru alte orașe, precum Giurgiu și Oltenița, aceste orașe fiind amplasate la
distanțe mici: 65, respectiv 62 de kilometri. În anul 2010, mai mulți politicieni
au reluat ideea continuării construcțiilor la Canalul Dunăre–București, lung de 73
km, care va lega orașul cu Dunărea, prin canalizarea râurilor Dâmbovița și Argeș.
Potrivit primarului Capitalei de atunci, Sorin Oprescu, canalul este finalizat în
proporție de 65%.[108] Totodată, ministrul Dezvoltării Regionale și Turismului,
Elena Udrea, declara în iunie 2010 că intenționează să includă proiectul în
Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării. Se așteaptă ca acest canal să
devină o componentă importantă a infrastructurii de transport orășenești.[109]

Politică

Primarul Nicușor Dan

Bucureștiul are un statut special în țară, fiind singurul oraș care nu aparține
niciunui județ. Totuși, populația sa este mai numeroasă decât a oricărui județ.

Primăria administrează orașul și este condusă de un Primar General. Puterea

Primăriei Generale este la fel ca a oricărui consiliu județean din România.
Primarul general, Nicușor Dan, a fost ales în 2020.[110] Primăria Generală este
responsabilă cu utilitățile (apa, transportul, bulevardele principale), iar
Primăriile sectoarelor au responsabilitatea contactului dintre cetățeni și
consiliile locale, străzile secundare, parcuri, școli și serviciile de salubrizare.

Consiliul General al Municipiului București se compune din 55 de consilieri

(conform alegerilor locale din 2020):[111]

Partid Consilieri Componența Consiliului

PSD 21

USR 17

PNL 12

PMP 5

Ca toate celelalte consilii locale din România, consiliile sectoriale, consiliul

general și primarii sunt aleși la fiecare patru ani de către locuitorii
Bucureștiului. În plus, Bucureștiul are un prefect, numit de guvernul României.
Prefectului nu i se permite să fie membru al unui partid politic și rolul acestuia
este de a reprezenta guvernul la nivel municipal. Prefectul acționează ca o
autoritate de legătură care facilitează implementarea planurilor naționale de
dezvoltare și a programelor de guvernare la nivel local. Actualul Prefect al
Bucureștiului este Georgiana-Alexandra Vacaru.[112]

Împărțire administrativă
Articol principal: Sectoarele Bucureștiului.

Noul sediu al Primăriei Capitalei în apropiere de Podul Ciurel

Bucureștiul este împărțit în șase sectoare, fiecare administrat de câte o Primărie
de sector. Sectoarele sunt dispuse radial (și numerotate în sensul acelor de
ceasornic), astfel încât fiecare să aibă în administrație o parte a centrului
Bucureștiului. Împărțirea actuală pe sectoare a Bucureștiului este cea prevăzută de
Decretul nr. 284/1979, în vigoare și în prezent.[113]

Până în prezent, nu există un consens administrativ în legătură cu numărul de

cartiere ale orașului, dar Planul Urbanistic General al Bucureștiului identifică 70
de cartiere diferite.[76] Pe de altă parte, un studiu antropologic al Școlii
Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) a identificat mai mult de
100.[76]

Prima formă de organizare administrativă a Bucureștiului a fost cea a plășilor. La

sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1798, existau cinci plăși: Târgul, Podul
Mogoșoaiei, Târgul de afară, Broștenii și Gorganul.[114] Acestor cinci plăși le
corespundeau, la începutul secolului al XIX-lea, în timpul războiului ruso-turc
(1806–1812), culorile sau „boielile”: Roșu, Galben, Negru, Albastru și Verde.[114]
Teritoriul numit Roșu, cel mai mic dintre cele cinci culori și cuprinzând centrul
comercial și o porțiune îngustă pe malul drept al Dâmboviței, a fost desființat la
începutul secolului al XX-lea. Teritoriul acestei culori a fost repartizat
celorlalte patru.[114] După reforme succesive, prin legea administrativă din 1950,
cele patru culori s-au transformat în opt raioane, care au permis o administrație
mai intensivă și au stimulat într-un mai mare grad inițiativele locale. Cele opt
raioane ale Bucureștiului purtau următoarele denumiri: Grivița Roșie (1), 30
Decembrie (2), 1 Mai (3), 23 August (4), Tudor Vladimirescu (5), Nicolae Bălcescu
(6), V. I. Lenin (7) și 16 Februarie (8).[114]

Bucureşti sectoare.svg
Sector Suprafață (km²) Populație (2011) Primar
Sectorul 1 67,5 225.453 Clotilde Armand (USR)
Sectorul 2 32 345.370 Radu Mihaiu (USR)
Sectorul 3 32 385.439 Robert Negoiță (PRO B)
Sectorul 4 34 287.828 Daniel Băluță (PSD)
Sectorul 5 30 271.575 Cristian Popescu Piedone (PPU SL)
Sectorul 6 38 367.760 Ciprian Ciucu (PNL)
Zona metropolitană
Articol principal: Zona metropolitană București.
Zona metropolitană București (abreviat ZMB) cuprinde actualmente aproximativ 2,4
milioane de locuitori (neoficial 3,4 milioane). Conform proiectelor Primăriei
București, ZMB urmează să fie mărită astfel încât să cuprindă 94 de unități
administrativ-teritoriale (84 de comune, opt orașe, municipiul Oltenița și
municipiul București), întinse pe un teritoriu de 5.046,1 km².[115]

Sistemul judiciar

Palatul de Justiție, sediul Curții de Apel București, văzut de pe malurile

Dâmboviței
Sistemul judiciar al Bucureștiului este similar cu cel al celorlalte județe.
Fiecare dintre cele șase sectoare are propria judecătorie, în timp ce infracțiunile
mai grave sunt direcționate Tribunalului București. Curtea de Apel București judecă
recursurile la deciziile luate de judecătoriile și tribunalele Bucureștiului și a
altor cinci județe învecinate (Teleorman, Ialomița, Giurgiu, Călărași și Ilfov).
Bucureștiul este, de asemenea, sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții
Constituționale și Direcției Naționale Anticorupție.

Bucureștiul are o forță de poliție municipală, Poliția București, care este

responsabilă de controlul criminalității în întregul oraș și operează 26 de secții.
[116] Poliția București își are sediul central pe Calea Victoriei,[117] în centrul
orașului. Începând cu anul 2004, fiecare primărie de sector are, de asemenea, sub
administrația sa o poliție comunitară, care se ocupă de problemele comunității
locale. În București se află și inspectoratele generale ale Jandarmeriei și ale
Poliției Române.

Criminalitate
Rata criminalității în București este destul de scăzută în comparație cu alte
capitale europene, numărul total al infracțiunilor scăzând cu 9% între 2015 și
2016.[118] În 2017, rata criminalității era de 28,92%, sub Madrid, Amsterdam,
Berlin, Moscova, Stockholm, Londra, Paris și Roma,[119] Bucureștiul menținându-se
ca una dintre cele mai sigure capitale europene.[118] Rata crimelor violente rămâne
scăzută, cu 31 de crime înregistrate în 2014, toate fiind soluționate.[120]

Deși în anii 2000 au avut loc o serie de acțiuni ale poliției împotriva unor
grupări infracționale, cum ar fi clanul Cămătaru, criminalitatea organizată are, în
general, un impact redus asupra vieții publice. Infracțiunile minore sunt mai
frecvente, în special sub forma furtului din buzunare sau genți, și au loc de cele
mai multe ori în rețeaua de transport public a orașului. Cu toate acestea, furtul
s-a redus cu 11% în 2016 față de anul precedent.[118] Infracționalitatea este mai
ridicată în cartierele sudice ale orașului, în special în Rahova și Ferentari, zone
dezavantajate din punct de vedere social.[121]

Deși prezența copiilor străzii a fost o problemă în București în anii 1990, numărul
lor a scăzut în ultimii ani, situându-se acum la sau sub media marilor orașe
europene. Un documentar numit Children Underground și nominalizat la Oscar a
ilustrat viața copiilor străzii români în 2001.[122] Aproximativ 1.100 de persoane
încă locuiesc pe străzile Bucureștiului, 41% dintre ele fiind minore.[123] Multe
sunt exploatate, practică cerșetoria sau prostituția.[124]

Calitatea vieții
Conform studiilor despre calitatea vieții în orașele lumii, emise anual de firma de
consultanță Mercer, Bucureștii se aflau pe locul 94 în topul mondial al calității
vieții, în anul 2001,[125] și au coborât pe locul 108 în anul 2009.[126]
Bucureștiul este astfel pe penultimul loc în topul calității vieții, între
capitalele Uniunii Europene, pe ultimul loc fiind capitala bulgară, Sofia.

Cultură
Viața culturală a Bucureștiului este un melanj bogat între cultura tradițională
(elitistă) – reprezentată de un sector consistent de arte ale spectacolului
(teatru, operă, dans și muzică), dar și de o rețea extinsă și diversă de muzee –, o
cultură de masă (recreere) – reprezentată de un număr tot mai mare de festivaluri,
concerte și evenimente în aer liber – și o scenă a artelor contemporane cu
dezvoltare rapidă.

Clădiri emblematice
În București își au sediul Parlamentul (găzduit în Palatul Parlamentului sau Casa
Poporului), Guvernul și Președinția României. De asemenea, își au sediul numeroase
instituții de cultură, precum: Academia Română (fondată în 1866), peste 60 de
institute de cercetare, Universitatea, Institutul Politehnic, Institutul de
Medicină, alte numeroase institute de învățământ superior, mari biblioteci
(Biblioteca Academiei, Biblioteca Națională, Biblioteca Centrală Universitară,
printre altele) ș.a.m.d.

Palatul Parlamentului
Evenimente culturale și festivaluri

Ateneul Român

Concert la Filarmonica „George Enescu”

Trupă de dans latino din Franța la Festivalul Internațional de Teatru de Stradă

O serie de festivaluri culturale se desfășoară în București pe tot parcursul
anului, însă majoritatea festivalurilor au loc în iunie, iulie și august.
Societatea culturală „Ateneul Român” organizează Festivalul „George Enescu” în
diferite locații din București în septembrie, la fiecare trei ani. Ediția
inaugurală a avut loc în 1958,[127] iar astăzi este cel mai important festival de
muzică clasică și contemporană găzduit de România,[128] reunind interpreți și
orchestre din întreaga lume. Lansat în 2010 de către Muzeul Național al Literaturii
Române, Festivalul Internațional de Poezie, unul dintre cele mai importante
festivaluri de gen din România, a atras în 2016 peste 100 de poeți din 30 de țări.
[129] Cel mai longeviv eveniment dedicat cărții din România, Târgul Internațional
Gaudeamus, are loc tot în București și este vizitat anual de peste 125.000 de
cititori.[130] Există și festivaluri dedicate dansului, artelor vizuale (din 2005,
Bucureștiul are propria bienală), dar și muzicii de orice gen, de la jazz la rock
și muzică electronică. Notabile sunt Summer Well, desfășurat anual pe domeniul
Știrbey din Buftea, B'Estfest și TimeShift, ambele organizate la Romexpo.

În ultimii ani s-a constatat o creștere a numărului de festivaluri dedicate

teatrului și cinematografiei. Printre acestea se numără Festivalul Național de
Teatru, Festivalul Internațional de Teatru de Stradă, Bucharest International
Experimental Film Festival și Festivalul Filmului European. De asemenea,
Bucureștiul este gazda unuia dintre cele mai importante festivaluri de film de
animație din Europa, Anim'est.[131] În 2004, Bucureștiul s-a impus în circuitul
festivalurilor de film importante din Europa de Est cu Festivalul Internațional de
Film București, un eveniment recunoscut pe scară largă în Europa, având ca invitați
de onoare nume sonore în industria cinematografică: Andrei Koncealovski, Danis
Tanović, Nikita Mihalkov, Rutger Hauer, Jerzy Skolimowski, Jan Harlan, Radu
Mihăileanu etc.[132]

Datorită creșterii comunității chineze din oraș, în februarie 2005, Primăria

Capitalei a organizat un festival tematic cu ocazia Anului Nou Chinezesc în Parcul
Nichita Stănescu.[133] De atunci, comunitățile thailandeză,[134] turcă,[135]
greacă[136] sau armeană[137] au organizat diverse festivaluri culinare sau
culturale în oraș.

În 2005, Bucureștiul a devenit primul oraș din sud-estul Europei care a găzduit
CowParade, amplu eveniment de artă urbană. Cu ocazia festivalului, zeci de
sculpturi multicolore înfățișând văcuțe au putut fi admirate în tot orașul.[138]

Cultură tradițională

Case tradiționale și o biserică de lemn în Muzeul Național al Satului „Dimitrie

Gusti”
Cultura tradițională românească continuă să aibă o influență majoră în arte, precum
teatru, film și muzică. Bucureștiul are două muzee etnografice de renume
internațional: Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului, unul dintre cele mai mari
muzee în aer liber din țară.

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, situat în Parcul Herăstrău, acoperă o

suprafață de 14 ha și conține peste 380 de monumente de arhitectură tradițională
din toate colțurile țării.[139] Muzeul Satului este, de asemenea, cel mai vizitat
obiectiv cultural din România.[139]

Muzeul Țăranului Român a fost declarat în 1996 Muzeul European al Anului.[140]

Patronat de Ministerul Culturii, muzeul conservă și expune numeroase colecții de
obiecte și monumente ale culturii materiale și spirituale. Muzeul deține una dintre
cele mai bogate colecții de obiecte țărănești din România, cu un patrimoniu evaluat
la peste 90.000 de piese organizate în mai multe colecții: ceramică, port, textile,
obiecte din lemn, religioase, obiceiuri etc.[141]

Muzeul Național de Istorie a României este un alt muzeu important din București,
care conține o colecție de artefacte care detaliază istoria și cultura românească
din preistorie și până în epoca modernă.

Lăcașuri de cult
Vezi și: Listă de biserici din București.

Catedrala Patriarhală și Palatul Patriarhiei

Bucureștiul păstrează numeroase monumente de artă religioasă și medievală, printre
care o serie de biserici și mănăstiri datând din secolul al XVI-lea, de când orașul
a devenit reședință statornică a voievozilor munteni.

Bucureștiul este sediul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, una dintre

bisericile ortodoxe orientale în comuniune cu Patriarhia Ecumenică de
Constantinopol, dar și a subdiviziunilor sale, Mitropolia Munteniei și Dobrogei și
Arhiepiscopia Bucureștilor. Credincioșii ortodocși îl consideră pe Dimitrie cel Nou
Basarabov sfântul protector al orașului.[142] În București există 248 de lăcașuri
de cult ortodoxe.[143] Cea mai veche dintre ele, Biserica Sf. Anton, se află
situată în complexul Curtea Veche. Numită și Biserica Domnească, aceasta a fost
zidită de domnitorul Mircea Ciobanul în anul 1559.[144] Astăzi găzduiește moaștele
sfântului Antonie cel Mare, aduse în 2017 de la abația Sf. Antonie din regiunea
franceză Dauphiné.[145] Una dintre cele mai mici și mai reprezentative biserici din
București este Biserica Bucur Ciobanul. Deși nu are o datare exactă, biserica este
considerată una dintre cele mai vechi din oraș, a cărui întemeietor ar fi chiar
Bucur, cel de la care își trag numele atât biserica, cât și Bucureștiul.[146] La
polul opus, cel mai mare lăcaș de cult ortodox din București este Catedrala Sf.
Spiridon Nou, a cărei pictură interioară a fost executată de Gheorghe Tattarescu.
[147] În 2010 au început lucrările de construcție la Catedrala Mântuirii Neamului
Românesc.[148] Situată în apropierea Palatului Parlamentului, catedrala va avea o
capacitate de 5.000 de persoane[149] și o înălțime de 120 m,[150] devenind astfel
cea mai mare biserică ortodoxă din lume.

Orașul este centrul și altor organizații creștine din România, printre care
Arhidieceza Romano-Catolică, înființată în 1883, și Eparhia Greco-Catolică „Sf.
Vasile cel Mare”, înființată în 2014.

În București mai există astăzi șase sinagogi, din cele câteva zeci existente
înaintea rebeliunii legionare din 1941, cutremurului din 1977 și demolărilor
sistematice din anii 1980.[151] Printre acestea se numără Templul Coral, Sinagoga
Mare și Templul Unirea Sfântă. Ultimul a fost transformat în Muzeul de Istorie a
Evreilor din România „Șef rabin dr. Moses Rosen”,[152] în timp ce Templul Coral și
Sinagoga Mare încă oficiază slujbe regulate.[153]

Lăcașuri de cult din București

Catedrala Sf. Spiridon Nou, cel mai mare lăcaș de cult ortodox din București

Biserica Sf. Anton, cea mai veche biserică din București

Biserica Rusă

Biserica Kretzulescu

Catedrala romano-catolică Sf. Iosif

Detaliu de pe Sinagoga Eșua Tova, cel mai vechi lăcaș de cult evreiesc din
București

Catedrala Mântuirii Neamului, în construcție în anul 2021

Arhitectură
Arhitectura istorică

Statuia lui Vlad Țepeș din Curtea Veche

Substanța medievală a Bucureștiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de
distrugeri și incendii. În plus, orașul a pierdut în mod tragic o serie de
monumente, mai ales biserici, și în decursul campaniei de „urbanism” inițiate în
secolul trecut de Nicolae Ceaușescu. Din nucleul orașului medieval de pe malurile
Dâmboviței s-au păstrat vestigiile Curții Vechi (sec. XV–XVI) cu Biserica Domnească
„Buna Vestire”, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (d. 1559).

Strada Lipscani, în jurul căreia se desfășoară ceea ce este considerat centrul

istoric al Bucureștiului, a fost atestată pentru prima dată în 1589 sub numele de
„Ulița Mare”.[154] Numele de astăzi îl primește în 1947 de la negustorii ce
comercializau mărfuri aduse de la Lipsca (astăzi Leipzig). Clădirile de pe strada
Lipscani au fost ridicate preponderent în secolul al XIX-lea în stilul neoclasic și
neobaroc, fiind naționalizate în anul 1948. În anii 1980, regimul comunist le-a dat
în folosință unor locatari ce le-au adus într-o stare deplorabilă. Lipscaniul este
una din străzile Bucureștiului care are cele mai multe obiective pe Lista
monumentelor istorice (peste 30), reunite sub titulatura Ansamblul de arhitectură
„Strada Lipscani”.[155] Din 2005, zona Lipscani este doar pietonală și este în curs
de restaurare. Pe lângă clădirile de secol XIX, pe strada Lipscani s-au păstrat o
serie de hanuri, notabile fiind Hanul Gabroveni (cel mai vechi dintre ele și
restaurat în 2014),[156] Hanul lui Manuc (1808) și Hanul cu Tei (1833).

Secolele XVI–XVII

Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” a mănăstirii Mihai Vodă

Mănăstirea Radu Vodă a fost ridicată pe vremea lui Alexandru al II-lea Mircea, dar
a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Pașa, pentru a fi în secolul al XVII-lea
reconstruită și fortificată de către Radu Mihnea și Alexandru Coconul. Atât
elementele tradiționale (planul triconc, turla pe naos), cât și pronaosul
supralărgit, încununat de trei turle, sunt influențate de formele bisericii
mănăstirii din Curtea de Argeș. Din ansamblul mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria lui
Mihai Viteazul, s-a păstrat doar biserica. Construcția a fost, împreună cu turnul-
clopotniță din secolele XVI–XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986.
Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost
distrusă. Din secolul al XVI-lea datează și biserica mănăstirii Mărcuța, o ctitorie
pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost
reînnoită și împodobită cu picturi murale, iar din 1945 până în 1957 ea a fost
restaurată. Alte importante mărturii ale secolului al XVI-lea, biserica Alba-
Postăvari și biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.

În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul
ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632
împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură
interioară a curții. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea
al II-lea Turcitul, dar suferise în 1595 mari distrugeri.

Clădiri ale stilului brâncovenesc din București

Biserica Colțea
Biserica Fundenii Doamnei
Biserica Kretzulescu
Biserica Stavropoleos
Catedrala Patriarhală
Mănăstirea Antim
Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui
Constantin Șerban, dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeș,
folosind proporții mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic.
După mutarea mitropoliei de la Târgoviște la București în 1668, ea a devenit
Catedrală Mitropolitană, și în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la
rang de patriarhie, Catedrală Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află
ansamblul reședinței mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta
acestui complex s-au păstrat unele construcții din 1698, aparținând fostei
mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu
galerie și treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723.

Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea

mormântul lui Șerban Cantacuzino. Biserica ei se distingea prin proporțiile
armonioase și printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului
Șerban Cantacuzino este și Biserica Doamnei (1683), care conține un ansamblu de
pictură murală executat de zugravii Constantinos și Ioan.

Biserica Stavropoleos
Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica mănăstirii
Antim (1713–1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanul. Perioada clasică a
stilului este reprezentată aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive
florale, de un pridvor monumental purtat de coloane și de un fronton semicircular
care denotă influența barocului italian. Aripile de nord și de est ale edificiului
monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de
spătarul Mihai Cantacuzino și Spitalul Colțea (1702), prima instituție
spitalicească din Țara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic
sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoșoaia (1702) și Biserica Colțea
(1695–1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701–1702,
ancadramentul cu decor dens al ușii spre pronaos, precum și canaturile din lemn ale
acestei uși. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea
Văcărești (1716–1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani
ai dictaturii comuniste. Lăcașul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată și
era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradițional românești. Alte
monumente ale acestei epoci sunt Biserica Kretzulescu (1722) și Biserica
Stavropoleos (1724–1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Din vremea lui Constantin
Brâncoveanu datează și viitoarea Cale a Victoriei, stradă numită inițial Podul
Mogoșoaiei, deoarece făcea legătura între reședința domnească de la poalele
dealului Mitropoliei și palatul de la Mogoșoaia.

Secolele XVIII–XIX

Curtea interioară a Hanului lui Manuc, construit de Manuc Bei în 1808

Secolele XVIII și XIX constituie pentru arhitectura Bucureștiului perioada unei
mari înfloriri. După o perioadă de tranziție, reprezentată prin bisericile Sf.
Elefterie (1743) și Olari (1758) care continuă parțial formele tradiționale ale
epocii brâncovenești, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul
Ghica Tei, 1822) sau neogotic (Palatul Suțu din 1833 și Biserica Sf. Spiridon Nou
din 1852–1858). Din punct de vedere urbanistic, Bucureștiul a cunoscut sub
domnitorii fanarioți, deci până în 1821, și o puternică influență orientală,
evidentă mai ales în amenajarea piețelor după modelul constantinopolitan, a așa-
numitelor maidane, și în arhitectura caselor particulare și a celebrelor hanuri.
Reprezentativ pentru aceste influențe este Hanul lui Manuc, construit în 1808 de
către un negustor armean.

Corpul vechi al BNR

Palatul CEC văzut noaptea

Palatul Kretzulescu, sediul Centrului European pentru Învățământul Superior

(UNESCO-CEPES)
Influența Parisului și a școlii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu
desăvârșirea Palatului Știrbei de către arhitectul francez Michel Sanjouand în
1835. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea planul orașului căpătă treptat, și
datorită proiectelor urbanistice inițiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ
prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de
edificii monumentale pentru instituțiile din administrație și cultură, precum și
prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, parcul central al
Bucureștiului, Cișmigiul, ia ființă la mijlocul secolului, după proiectele
arhitectului peisagist german Carl Friedrich Wilhelm Meyer. Acesta va contribui și
la continuarea Șoselei Kiseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord încă din
1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus și la demolarea unor
biserici, mănăstiri și hanuri medievale, precum și la impunerea cu orice preț a
canonului francez în restaurare și reconstrucție. Clădirile „micului Paris” au
schimbat aspectul vechiului oraș, din care s-au păstrat mai ales spațiile subterane
greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroși
arhitecți francezi au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a
romantismului și a eclectismului de școală franceză. Astfel, Palatul Băncii
Naționale (corpul vechi) este o operă din 1883–1885 a arhitecților Joseph Cassien-
Bernard și Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de
Economii și Consemnațiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă
purtând o cupolă centrală de sticlă și metal, care îi conferă transparență. Același
Gottereau a proiectat și clădirea Fundațiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile
Bibliotecii Centrale Universitare.

Ion Mincu a fost inițial un promotor al școlii franceze de arhitectură, datorită

anilor de studii petrecuți la Paris. Palatul Curții Supreme de Justiție, o operă
din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după
o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curții de Apel București și a
Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită
de Friedrich Schmidt în stil neogotic, și Ateneul Român, conceput de Constantin
Baicoianu și Albert Galleron și construit între 1885 și 1888. Ateneul este o
clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri
clasiciste, așa cum a fost el cultivat în Franța.

Secolul XX

Arcul de Triumf

Palatul Cercului Militar Național, inaugurat în 1923

Acest stil a prevalat și în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în
București, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul
Palat al Poștelor, azi Muzeul Național de Istorie a României, construit în anul
1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, are un pridvor masiv de ordin
pseudodoric, un parament cu rustica și diverse elemente decorative datorate în
parte renașterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza
fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui
Dimitrie Maimarolu. Clădirea Primăriei Municipiului București, ridicată între anii
1906 și 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendințe retrospective ale
începutului de secol, care vizau o renaștere a tradițiilor naționale în
arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Idealul unei școli de arhitectură
neoromânească se face remarcat și în opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de
la Șosea” de pe Șoseaua Kiseleff din 1892. Tradiția arhitecturală moldovenească l-a
inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budești, de exemplu în Muzeul de Etnografie,
Artă Națională, Artă Decorativă și Industrială, azi Muzeul Țăranului Român,
construit în etape între anii 1912 și 1939.

Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, reconstruit și modernizat după planurile

arhitectului Romeo Belea
Stilul neoromânesc nu a putut însă depăși canonul francez, reprezentat în primele
decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu, azi
Muzeul Național de Artă al României, o construcție alcătuită dintr-un corp central
și două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, și de Arcul
de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu. În anii '30 își fac apariția
primele modernisme ale secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe
Calea Victoriei un mic zgârie-nori de tip american. În anii '50 ai secolului al XX-
lea au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de
exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera Română (1953). Opera, deși după un proiect
stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârșitul secolului al XIX-
lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafața orașului s-a
mărit în mod semnificativ prin construcția de noi cartiere de locuințe, care aveau
parțial caracterul de oraș-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Pajura,
Berceni, Grivița. În primii ani ai lui Ceaușescu arhitectura s-a putut elibera în
mare măsură de canonul stalinist.

Între 1968 și 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai
înaltă construcție-turn din România, și tot în 1970 a fost terminată noua clădire a
Teatrului Național, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui
Ceaușescu, prin fațade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceaușescu a adus cu sine
schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat
prezidențial și a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu prețul
distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova și Antim. Foarte contestată în
noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al
Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o
suprafață de 350.000 m², au început în anul 1984. Construcției i se impută lipsa de
unitate stilistică și proporțiile care ignoră modelul clasicist după care se
orientează de fapt.

Arhitectura contemporană

Asmita Gardens

Sediul Uniunii Arhitecților din România, o combinație neobișnuită de vechi și nou

Palatul Universității din București

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”

Sky Tower, cea mai înaltă clădire din România și Promenada Mall

Clădiri de birouri, Piața Victoriei

De la căderea comunismului în 1989, multe clădiri din epoca comunistă au fost
renovate, modernizate și folosite în alte scopuri.[157] Poate cel mai bun exemplu
în acest sens este transformarea așa-numitelor „circuri ale foamei”, foste complexe
agroalimentare neterminate, în mall-uri și centre comerciale. Centre comerciale
moderne precum Unirea Shopping Center, București Mall sau Plaza Romania au apărut
pe structurile preexistente ale fostelor „circuri ale foamei”. Un alt exemplu este
transformarea unei vechi construcții utilitare din Centrul Civic în hotelul
Marriott de astăzi. Acest proces a fost accelerat după 2000, când orașul a trecut
printr-o perioadă de boom imobiliar, iar multe clădiri comuniste din centrul
Bucureștiului au devenit ținta investitorilor imobiliari datorită locației lor.
Multe blocuri de apartamente din epoca comunistă au fost, de asemenea, renovate
pentru a îmbunătăți aspectul urban.

Legea impune păstrarea și consolidarea clădirilor cu valoare istorică. Multe

construcții îmbină astfel rămășițe ale unor clădiri istorice cu arhitectura de
secol XXI, unde oțelul și sticla predomină. Cu toate acestea, mulți arhitecți le
consideră un kitsch urban.[158] Exemple în acest sens sunt sediul Uniunii
Arhitecților din România (poreclită de locuitori „clădirea cyborg”),[159] hotelul
Novotel, Metropolis Center, spațiile de birouri de pe Splaiul Unirii, The Ark
(fosta Bursă de Mărfuri) și Biblioteca Națională.[160]

În ultimul deceniu au fost construite o serie de clădiri de birouri înalte, în

special în zonele de nord și de est ale orașului. Cea mai înaltă clădire din
București și totodată cea mai înaltă din țară este Sky Tower, parte a Floreasca
City Center. Finalizată în 2013, clădirea măsoară 137 de metri înălțime. Alte
exemple de clădiri înalte construite după 2000 includ:[161] Globalworth Tower (118
m), Tower Center International (106 m), Bucharest Financial Plaza (83 m), BRD-GSG
Tower (82 m), Nusco Tower (80 m), Euro Tower (80 m), Charles de Gaulle Plaza (80
m), Cathedral Plaza (75 m), City Gate Towers (75 m), Millennium Business Center (72
m) etc. În ciuda acestei dezvoltări pe verticală, arhitecții români evită să
proiecteze clădiri foarte înalte din cauza vulnerabilității la cutremure.[162]

Pe lângă clădirile de afaceri și instituții, s-au construit și clădiri de

apartamente și garsoniere, dintre care multe sunt complexe rezidențiale înalte și
comunități rezidențiale suburbane. Exemple de astfel de complexe sunt Asmita
Gardens și Doamna Ghica Plaza. Acestea sunt din ce în ce mai vizibile în nordul
Bucureștiului, care este mai puțin populat și găzduiește locuitori din clasele de
mijloc și superioară datorită procesului de gentrificare.

Educație
Vezi și: Lista universităților din București.
Bucureștiul este un puternic centru universitar, cu 120 de licee și 33 de
universități publice și private și campusuri universitare, care atrag elevi și
studenți din toată țara.[76]

În anul 2014, în București funcționau 17 unități de învățământ superior public

(finanțate de stat),[163] dintre care cele mai mari sunt Universitatea din
București, Academia de Studii Economice, Universitatea de Medicină și Farmacie
„Carol Davila”, Școala Națională de Studii Politice și Administrative și
Universitatea Politehnica. La acestea se adaugă alte 22 de universități private,
[164] cum ar fi Universitatea Româno-Americană și Universitatea Spiru Haret, ultima
fiind cea mai mare din Europa, cu peste 302.000 de studenți înscriși în 2009.[165]
Universitățile private au o reputație mixtă datorită neregulilor din procesul
educațional[166] și integrității compromise.[167]

Primele instituții de învățământ modern au fost Academia Domnească, înființată în

1694 și reformată în 1864 pentru a forma actuala Universitate din București, și
Colegiul Național Sf. Sava, ambele fiind printre cele mai prestigioase de genul lor
din România.[168][169] Una dintre cele mai importante universități din România și
sud-estul Europei, Universitatea din București este prima instituție academică
românească care a intrat în topul QS World University Rankings al celor mai bune
600 de universități din lume.[170]

Capitala are și 378 de biblioteci (publice, municipale, universitare),[76] iar

evenimente anuale precum „Nocturna bibliotecilor”[171] au popularizat cititul în
rândul bucureștenilor. Biblioteca Națională, al cărei nou sediu a fost inaugurat în
2012, este cea mai mare din țară, dispunând de 14 săli de lectură și nu mai puțin
de nouă milioane de cărți.[172] Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” se
remarcă și ea ca una dintre cele mai mari biblioteci din București. Aproape 300.000
de cititori accesează anual cele peste 2,3 milioane de volume ale bibliotecii.[173]

Sănătate
Vezi și: Listă de spitale și instituții publice de sănătate din București.
În București, în anul 2015, la fiecare 100.000 de locuitori există 654 de medici,
90,7 medici de familie și 563,3 medici specialiști.[174] Adițional, din datele
oferite de INS, au fost identificate 1.355 de cabinete medicale de familie dintre
care două sunt de stat, restul fiind în proprietate privată.[174] Numărul total al
medicilor este într-o creștere constantă în ultimii ani. Conform datelor INS, în
2013 în București lucrau 11.488 de medici, în 2014 11.904, pentru ca numărul lor să
ajungă, în 2015, la 12.092.[174]
În București sunt 93 de spitale din care 50 sunt publice.[175] Unul dintre cele mai
moderne spitale din Capitală este Spitalul Clinic Colțea, care a fost reamenajat
după o investiție de 90 de milioane de dolari în 2011.[176] Spitalul Colțea este și
cel mai vechi din București, fiind înființat de spătarul Mihai Cantacuzino la 14
decembrie 1704.[177] Spitalul actual a fost construit între 1867–1888 de arhitectul
Joseph Schiffler, de origine olandeză.[178] Astăzi, în Spitalul Colțea sunt diverse
secții medicale printre care medicină internă, chirurgie generală, oncologie
medicală, radioterapie, hematologie, ORL, ATI, alături de diferite laboratoare și
de ambulatoriul integrat cu cabinetele de specialitate, de colective de cercetare
științifică și de o bază activă de învățământ medical.[179]

Alte spitale sau clinici din București sunt Spitalul Universitar de Urgență,
Spitalul Clinic de Urgență Floreasca (ambele încadrate de Ministerul Sănătății în
categoria I de competență),[180] Institutul Clinic Fundeni, Spitalul Clinic de
Urgență „Bagdasar-Arseni”, Spitalul Militar Central etc.

Spitalul Clinic Colțea, cel mai vechi din București

Echipe sportive
Fotbal

Arena Națională (2013)

A.S.C. Venus București
Colentina A.C. București
Româno-Americana FC București
Juventus București
Rapid București
Steaua București
Progresul București
Dinamo București
Sportul Studențesc
Rugby
RC Dinamo
RC Steaua
RC Aurel Vlaicu
RC Olimpia
Baschet
C.S. Rapid București
CS Dinamo București
CSA Steaua Turabo București
B.C. Dan Dacian Bucuresti
Handbal
Steaua HC
Dinamo Baumit
CSM București (feminin și masculin)
Rapid București (feminin)
Arte marțiale
C.S. Italo
A.S. Dacic Taekwondo Club
C.S. Dinamo București
C.S. Bushido Taekwondo
Steaua Wu-Shu
Ju Jitsu Club
Chelsea Bucuresti
Personalități născute în București
Articol principal: Listă de personalități născute în București.
Printre cele mai cunoscute persoane născute în Capitală se pot enumera:

Nicolae Bălcescu (1819–1852), istoric, scriitor și revoluționar

Petre Ispirescu (1830–1887), editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf
Adolf Albin (1848–1920), jucător de șah
Alexandru Macedonski (1854–1920), poet, prozator, dramaturg și publicist
Constantin I. Nottara (1859–1935), actor
Lazăr Edeleanu (1862–1941), chimist
Ion Cantacuzino (1863–1934), medic și microbiolog
Gheorghe Marinescu (1863–1938), medic neurolog
Vintilă I. C. Brătianu (1867–1930), prim-ministru
Iulia Hasdeu (1869–1888), scriitoare și poetă
Nicolae Paulescu (1869–1931), om de știință, medic și fiziolog
Tudor Arghezi (1880–1967), scriitor
Henri Coandă (1886–1972), inginer, pionier al aviației, fizician și inventator
Martha Bibescu (1889–1973), romancieră, poetă, politiciană și memorialistă
Grigoraș Dinicu (1889–1949), violonist și compozitor
Edward G. Robinson (1893–1973), actor
Clara Haskil (1895–1960), pianistă
George Călinescu (1899–1965), critic, istoric literar, scriitor și publicist
John Houseman (1902–1988), actor și producător de film
Elvira Godeanu (1904–1991), actriță
Gică Petrescu (1915–2006), cântăreț și compozitor
Neagu Djuvara (1916–2018), istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier
Gabriel Popescu (1932–2004), balerin
Mircea Albulescu (1934–2016), actor, publicist, poet și prozator
Florian Pittiș (1943–2007), actor, regizor, traducător și cântăreț
Mircea Lucescu (n. 1945), antrenor de fotbal
Ilie Năstase (n. 1946), jucător de tenis
Andrei Pleșu (n. 1948), scriitor, estetician și istoric al artei
Corina Chiriac (n. 1949), cântăreață, compozitoare, textieră și actriță
Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), scriitor, politician și publicist
Adrian Năstase (n. 1950), prim-ministru
Mircea Cărtărescu (n. 1956), poet, prozator, critic literar și publicist
Mircea Geoană (n. 1958), ambasador, ministru de Externe și președinte al Senatului
Maia Morgenstern (n. 1962), actriță
Elina Löwensohn (n. 1966), actriță
Cristi Puiu (n. 1967), regizor și scenarist
Aurelia Dobre (n. 1972), antrenoare, coregrafă și gimnastă
Victor Ponta (n. 1972), prim-ministru
Alexandra Maria Lara (n. 1978), actriță
Alexander Nanau (n. 1979), regizor de film, scenarist și producător
Alina Cojocaru (n. 1981), balerină
Alina Pușcău (n. 1981), model, actriță și cântăreață
Delia (n. 1982), cântăreață
Edward Maya (n. 1986), DJ și muzician
Antonia (n. 1989), cântăreață și model
Sorana Cîrstea (n. 1990), jucătoare de tenis
Larisa Iordache (n. 1996), gimnastă
Orașe înfrățite
Iordania Amman[181]
Turcia Ankara[181]
Grecia Atena (1993)[182]
Statele Unite ale Americii Athens, Georgia[183]
Statele Unite ale Americii Atlanta (1994)[181]
Republica Populară Chineză Beijing (2005)[184]
Ungaria Budapesta (1997)[181]
Republica Moldova Chișinău (1999)[185]
Siria Damasc[181]
Statele Unite ale Americii Detroit[181]
Vietnam Hanoi[183]
Germania Hanovra[181]
Nigeria Lagos[181]
Regatul Unit Londra[181]
Canada Montréal[181]
Rusia Moscova[181]
Cipru Nicosia (2004)[181]
Africa de Sud Pretoria[181]
Canada Regina, Saskatchewan[181]
Brazilia São Paulo (2007)[186]
Bulgaria Sofia[181]
Georgia Tbilisi (2022)
Note
^ a b „Romanian Statistical Yearbook (2021) - 1.8 Administrative organisation of
Romanian territory, on December 31, 2020 (pg.17)” (PDF). INSSE. Accesat în 9 martie
2022.
^ en Demographia World Urban Areas (Built-Up Urban Areas or Urban Agglomerations)
(PDF) (ed. 13). Demographia. aprilie 2017. p. 97.
^ Maria Manoliu (12 iunie 2011). „EXCLUSIV: Proiectul zonei metropolitane
București-Ilfov. Zona se va întinde până la DUNĂRE și va fi condusă de un
GUVERNATOR”. Gândul.
^ en „Population on 1 January by age groups and sex - cities and greater cities”.
Eurostat.
^ en „Population on 1 January by age groups and sex - functional urban areas”.
Eurostat.
^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după
etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din
România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013.
^ „„Un chin ce nu se mai sfârșește: Bucureștiul nu ne mai încape" Evenimentul
Zilei, 06 ianuarie 2009”.
^ „„Ilfovean sau bucureștean? Va crește Capitala?" Evenimentul Zilei, 27 noiembrie
2009”.
^ Bucharest, the small Paris of the East Arhivat în 21 februarie 2006, la Wayback
Machine., on the Museums from Romania web site.
^ Bucica, 2000, p.6.
^ [1] Official data for 2011 census" (PDF) (in Romanian). INSSE. 4 July 2013.
Retrieved 4 July 2013.
^ [2] (English) INS. "Romanian Statistical Yearbook" (PDF). Retrieved 12 February
2009.
^ „Adevarul: The BMZ in numbers”. Accesat în 29 septembrie 2011.
^ „EVZ”. Accesat în 1 iunie 2009.
^ PriceWaterhouseCoopers Global Regional Attractiveness Report Romania Arhivat în
13 martie 2006, la Wayback Machine.
^ a b c d Roxana Roseti (20 septembrie 2011). „București, al cui ești?”.
Evenimentul zilei.
^ Adrian Bucurescu (19 decembrie 2008). „Orașul Bucuriei”. România liberă. Arhivat
din original la 27 septembrie 2013. Accesat în 15 iunie 2013.
^ a b Andreea Tuzu. „Opinii asupra originii numelui Bucureștiului”. Historia.
^ Iorgu Iordan (1963). Toponimia românească. București. p. 164.
^ Alesandru Peliman (2008). Bucur. Istoria fondării Bucureștilor. București. p.
205.
^ Adrian Rezeanu (2011). București. Etimologie sau geneză toponimică. Editura
Academiei. p. 276.
^ Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, București: Editura Paideia 2002.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 13. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 11 & 12. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 35. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Florea, Vasile (2016). Arta Românească de la Origini până în Prezent. Litera. p.
243. ISBN 978-606-33-1053-9.
^ Florea, Vasile (2016). Arta Românească de la Origini până în Prezent. Litera. p.
244. ISBN 978-606-33-1053-9.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 128.
^ Oltean, Radu (2009). București 550 de ani de la prima atestare documentată 1459-
2009. ArCuB. p. 113. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 65.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 51.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 100, 101, 104. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 105, 110 & 111. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 111. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 111. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 113 & 114. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Woinaroski, Cristina (2013). Istorie urbană, Lotizarea și Parcul Ioanid din
București în context european. SIMETRIA. p. 210. ISBN 978-973-1872-30-8.
^ Ghigeanu, Mădălin (2022). Curentul Mediteraneean în arhitectura interbelică.
Vremea. p. 69. ISBN 978-606-081-135-0.
^ „Casa Racoviță”. armyuser.blogspot.com. Accesat în 27 octombrie 2022.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 114 & 115. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 115. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 117. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 159.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 181.
^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic,
Adrian Majuru, & Radu Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p. 252. ISBN 978-973-0-07036-1.
^ Mariana Celac, Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat (2017). BUCHAREST
ARCHITECTURE an annotated guide. ArCuB. p. 18. ISBN 978-973-0-23884-6.
^ Radu Ștefănescu. „Biserica Ienei (Enei)”. Accesat în 17 octombrie 2022.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 25.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 105.
^ Mariana Celac, Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat (2017). BUCHAREST
ARCHITECTURE an annotated guide. ArCuB. p. 20 & 21. ISBN 978-973-0-23884-6.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 85.
^ Celac, Carabela & Marcu-Lapadat 2017, p. 191.
^ Mariana Celac, Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat (2017). BUCHAREST
ARCHITECTURE an annotated guide. ArCuB. p. 22 & 23. ISBN 978-973-0-23884-6.
^ a b Mădălina Mihalache (4 iunie 2013). „Poveștile uimitoare ascunse de râul
Dâmbovița, lacurile și dealurile bucureștene. De unde provin numele lor”. Adevărul.
^ „Statistici despre București”. Arhivat din original la 16 septembrie 2017.
Accesat în 7 decembrie 2017.
^ „Istoricul Parcului Cișmigiu”. Parcul Cișmigiu.
^ „Grădina Botanică "Dimitrie Brândză"”. Muzee și Colecții din România.
^ „Grădina Botanică din București”. AGERPRES. 9 noiembrie 2013.
^ Andrei Vișan (8 noiembrie 2016). „Cum s-a înființat GRĂDINA BOTANICĂ din
București acum 156 de ani. Cine a avut ideea”. Evenimentul zilei.
^ Catiușa Ivanov (3 martie 2016). „Cum e afectată fauna din Delta Văcărești de
incendii și distrugeri și de ce durează atât de mult protejarea zonei”. HotNews.
^ Cristina Răduță (8 iunie 2014). „Delta Văcărești, privită de la etajul 17. Cum s-
a transformat lacul lui Ceaușescu în parcul natural urban de astăzi”. Adevărul.
^ Cristian Lascu (8 noiembrie 2012). „Delta dintre blocuri”. National Geographic.
^ a b „Parcul”. Parcul Natural Văcărești.
^ Ioan Mărculeț, Grațianca Vlăsceanu (2010). Aspecte privind particularitățile
climatice ale Municipiului București.
^ a b c „Clima”. Primăria Municipiului București.
^ „2012, anul cu vara cea mai călduroasă în România în ultimii 50 de ani. Ce
temperaturi vor fi azi și mâine”. Jurnalul Național. 15 septembrie 2012.
^ Dumitru Săndulescu (1 decembrie 2006). „România în topurile meteorologice”. The
Money Channel.
^ ru „Климат Бухареста”. Pogoda i Klimat.
^ en „Bucuresti Baneasa WMO Station”. National Oceanic and Atmospheric
Administration.
^ „Populația stabilă (rezidentă) pe județe, categorii de localități, municipii,
orașe, comune și localități componente”. Recensământul populației și al locuințelor
2011. Institutul Național de Statistică.
^ „Populația pe sexe și grupe de vârste - județe, medii, municipii, orașe și
comune”. Recensământul populației și al locuințelor, 18-27 martie 2002 (PDF). I.
Structura demografică. Institutul Național de Statistică.
^ a b „Populația României pe localități la 1 ianuarie 2016”. Institutul Național de
Statistică.
^ „Peste 12,57 mil. de persoane trăiesc la oraș, Bucureștiul are 9,4% din populația
țării. Top 10 orașe - INS”. AGERPRES via Economica. 18 mai 2015.
^ Vasile Loghin. „Evoluții urbane ale Bucureștiului și ariei sale metropolitane
evidențiate prin interpretarea imaginilor satelitare” (PDF). p. 383.
^ en „Population density by NUTS 3 region”. Eurostat.
^ a b c d e f Sabina Baciu, Roxana Bedrule, Raluca Ciută, Anca Ioniță, ed. (6
octombrie 2015). „București2021” (PDF). ARCUB. Arhivat din original (PDF) la 8
decembrie 2017. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ a b c d „Populație”. Vital Signs. Fundația Comunitară București.
^ Adelina Mihai (5 mai 2017). „Harta speranței de viață: un bucureștean trăiește,
în medie, cu 2,4 ani mai mult decât restul locuitorilor. În Satu Mare există cea
mai mică speranță de viață din România, de numai 73,2 ani”. Ziarul Financiar.
^ „Populația după etnie la recensămintele din perioada 1930-2011 - județe”.
Institutul Național de Statistică. Arhivat din original la 21 decembrie 2019.
Accesat în 7 decembrie 2017.
^ a b Diana Marcu (12 octombrie 2015). „Ce ne-a rămas din Bucureștiul evreiesc”.
Merg În.
^ Cristina Răduță (11 aprilie 2013). „Comunitatea evreiască din Capitală, sufletul
comerțului pe Lipscani și la Obor, în secolul al XIX-lea. Cum se distrau evreii
bucureșteni altădată”. Adevărul.
^ „Maghiarii din București”. E-antropolog. 18 aprilie 2011.
^ „Liceul Teoretic "Ady Endre"”. Inspectoratul Școlar al Municipiului București -
Sector 2.
^ Online-Lexikon zur Kultur und Geschichte der Deutschen im östlichen Europa,
Universität Oldenburg. Accesat la 1 ianuarie 2019.
^ bg „На Велики четвъртък румънците посегнаха на българската църква в Букурещ”.
dveri.bg. 16 aprilie 2009.
^ bg „Трагичният край на българската църква в Букурещ – тази неделя във „Вяра и
общество"”. dveri.bg. 12 iunie 2009.
^ „Comunitatea bulgară va beneficia în continuare de asistență spirituală, în limba
maternă”. Noutăți Ortodoxe. 11 iulie 2009.
^ Otilia Țeposu (2001). „Bulgarii din București”. Formula AS (453).
^ „Locul săptămânii: cartierul bulgaro-catolic Dudești-Cioplea”. Metropotam. 2
martie 2010.
^ „Bulgarii din sudul Capitalei (VIDEO)”. Adevărul. 22 martie 2010.
^ „Locul săptămânii: Geamia Bucureștiului”. Metropotam. 6 iulie 2009.
^ „Moscheea ar-Rahman”. Biserici.org.
^ Recensământul general al populației din 1930. II. Neam, limbă maternă, religie.
București: Editura Institutului Central de Statistică.
^ „Structura populației după religie”. Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală.
^ „Populația stabilă după religie - județe, municipii, orașe, comune”. Institutul
Național de Statistică.
^ https://cursdeguvernare.ro/aportul-judetelor-si-regunilor-la-pib-decalaje-severe-
intre-cele-2-3-romanii.html. Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ „Rețeaua metroului din Municipiul București” (PDF). Raport de activitate pe anul
2015 al Metrorex S.A. Metrorex. p. 5.
^ „Linii de transport RATB”. Regia Autonomă de Transport București.
^ Cosmina Fernoaga, Catiușa Ivanov (29 noiembrie 2017). „ANALIZĂ Cluj vs. București
la transport public: probleme comune, soluții diferite”. HotNews.
^ „Înghesuiți în metrou / 600.000 de călători pe zi”. Digi 24. 27 octombrie 2016.
^ Alexandru Ioniță (7 iunie 2013). „Care sunt cele mai LUNGI străzi din București”.
B365. Arhivat din original la 8 decembrie 2017. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ „Mobilitatea spațială”. Vital Signs. Fundația Comunitară București.
^ Victor Cozmei, Constantin Barbu (17 iunie 2011). „Pasajul Basarab a fost deschis.
Vezi cum arată la inaugurare”. HotNews.
^ „Pasajul Basarab a fost inaugurat: Este cel mai lat și mai lung pod din Europa”.
Antena 3. 18 iunie 2011.
^ Victor Cozmei, Catiușa Ivanov (1 iulie 2011). „Primele efecte ale Pasajului
Basarab: Cum s-a degrevat traficul de pe Podul Grant și din zona Gării de Nord”.
HotNews.
^ en „European Airport Traffic Trends 2017: Passenger numbers”. anna.aero.
^ Andreea Mioara Neferu (29 mai 2012). „Câte avioane mai aterizează sau decolează
de pe Aeroportul Băneasa”. Ziarul Financiar.
^ „Oprescu: Canalul Dunăre-București este terminat în proporție de 65%”. B365. 30
noiembrie 2010. Arhivat din original la 8 decembrie 2017. Accesat în 7 decembrie
2017.
^ „Forbes. Canalul Dunăre-București vs. Criza mondială”. Adevărul. 13 decembrie
2010.
^ „Nicușor Dan: „Azi e ziua de naștere a noului București". Apel la vigilență
pentru numărarea voturilor”. www.digi24.ro.
^ „Consilieri”. Primăria Municipiului București.
^ „Prefectul Municipiului București”. Arhivat din original la 31 octombrie 2020.
Accesat în 9 octombrie 2021.
^ „Decretul nr. 284/1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului București”.
Lege5 Online.
^ a b c d Ionela Gavril (9 iunie 2011). „Împărțirea administrativă a Bucureștiului
- scurt istoric”. AGERPRES.
^ Camelia Popa (5 septembrie 2005). „Zona metropolitană București - o comunitate de
5.000 kmp”. România liberă.
^ „Secții de Poliție București”. ODAT.
^ „Contact”. DGPMB. Poliția Română.
^ a b c „Evaluarea activităților desfășurate în anul 2016” (PDF). Direcția Generală
de Poliție a Municipiului București.
^ en „Europe: Crime Index 2017”. Numbeo.
^ Andrei Dumitrescu (22 ianuarie 2015). „Bilanțul pe 2014 al Poliției Capitalei: 31
de crime, toate soluționate. Peste 7.500 de infracțiuni economice și peste 56.000
de infracțiuni de natură judiciară”. Mediafax.
^ „Rahova și Ferentariul, cele mai rău famate zone din Capitală”. Adevărul. 18 mai
2011.
^ en „Children Underground (2001)”. IMDb.
^ „Evaluarea fenomenului „copiii și tinerii străzii"” (PDF). Salvați Copiii.
București. 2014. p. 14. Arhivat din original (PDF) la 15 decembrie 2017. Accesat în
7 decembrie 2017.
^ Ioana Nicolescu (12 iunie 2014). „Peste 1.100 de tineri și copii trăiesc pe
stradă, în București. Peste jumătate sunt cerșetori”. Adevărul.
^ „Worldwide Quality of Living Survey”. www.expat.or.id.
^ „Bucharest keeps 108 in the mercer top dedicated to life quality”. Arhivat din
original la 6 octombrie 2010. Accesat în 1 iunie 2010.
^ „Istoric”. Festivalul Enescu.
^ „Festivalul Internațional "George Enescu"”. Artexim.
^ „Despre”. FIPB. Arhivat din original la 2 mai 2017. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ „GAUDEAMUS 2017 la ora bilanțului” (PDF). Gaudeamus. 27 noiembrie 2017.
^ „Despre”. Anim'est. Arhivat din original la 8 decembrie 2017. Accesat în 7
decembrie 2017.
^ „Poveste”. BIFF. Arhivat din original în 20 mai 2014. Accesat în 7 decembrie
2017.
^ „Un colț de China la București”. Adevărul. 11 februarie 2005.
^ „Festivalul Thailandez”. Muzeul Satului. Arhivat din original la 8 decembrie
2017. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ „Festivalul Tradițiilor Culturale Turcești, între 9 și 11 iunie, în Parcul
Herăstrău”. HotNews. 5 iunie 2017.
^ „Festivalul Grecesc, o experiență mediteraneană în mijlocul naturii”. ParkLake.
22 iulie 2017.
^ Irinela Vișan (28 iulie 2017). „Începe Festivalul 'Strada Armenească'; trei zile
de concerte, dansuri și concursuri”. AGERPRES.
^ Cristian Ștefănescu (2 iulie 2005). „Cine a adus văcuțele în București?”.
Jurnalul Național.
^ a b „Despre muzeu”. Muzeul Satului.
^ „Premii”. Muzeul Național al Țăranului Român. Arhivat din original la 8 decembrie
2017. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ „Colecții”. Muzeul Național al Țăranului Român. Arhivat din original la 8
decembrie 2017. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ „Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștilor”. CrestinOrtodox.ro.
^ Eduard Dumitrache (24 ianuarie 2014). „Mai sunt necesare 2000 de biserici
ortodoxe în București”. Averea Bisericii.
^ Ciprian Apetrei (25 martie 2010). „Hramul 450 la Curtea Veche”. Ziarul Lumina.
Arhivat din original la 18 februarie 2019. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ Cătălina Matei (4 iulie 2017). „Biserica Sfântul Anton - Curtea Veche a primit
moaștele ocrotitorului ei spiritual; racla rămâne definitiv la București”.
AGERPRES.
^ „Biserica Bucur Ciobanul”. CrestinOrtodox.ro.
^ „Biserica Sf. Spiridon Nou”. Biserici.org.
^ „Calendarul activităților”. Catedrala Mântuirii Neamului.[nefuncțională]
^ Oana Despa (6 aprilie 2017). „Catedrala Mântuirii Neamului, ridicată în proporție
de 70%. Noutatea: în loc de pictură clasică, pereții vor fi acoperiți cu mozaic.
Când va fi gata întreaga construcție”. Mediafax.
^ en „Romanian People's Salvation Cathedral”. Emporis.
^ Cristina Iosif (23 decembrie 2010). „Fostul cartier evreiesc din București”.
Bucureștii Vechi și Noi.
^ „Muzeul de Istorie a Evreilor din România "Șef rabin Dr. Moses Rosen"”. Muzee și
Colecții din România.
^ Anda Stănciulescu (1 d.Hr.). „La pas prin sinagogile bucureștene” (PDF).
Realitatea Evreiască. LVI (424–425).
^ Alexandru Popescu (23 martie 2012). „Străzile Bucureștilor – mică istorie
sentimentală în imagini (XIII). Lipscani”. Ziarul Financiar.
^ „Ansamblul de arhitectură "Strada Lipscani"”. Monumentele Istorice din România.
APMNIR.
^ Roxana Alexe (18 septembrie 2014). „Hanul Gabroveni restaurat, inaugurat de
Oprescu la deschiderea Zilelor Bucureștiului - FOTO”. Mediafax.
^ „Povestea fabricilor comuniste, transformate în mall-uri sau apartamente”. Great
Economy. 14 septembrie 2015.
^ „Arhitectura modernă reînvie farmecul Bucureștiului de demult. Cum arată
clădirile considerate de specialiști un kitsch”. Știrile Pro TV. 16 octombrie 2014.
^ Mădălina Mihalache (31 mai 2013). „Sediul Uniunii Arhitecților din București, în
topul celor mai ciudate clădiri din Europa. Vechiul și noul se combină într-un
amestec de cărămidă și sticlă”. Adevărul.
^ „Nou și vechi în arhitectura Bucureștiului: contrastele unui oraș”. Designist. 14
august 2014.
^ en „Bucharest”. Emporis.
^ „"Bucureștiul nu este un oraș pentru zgârie nori, e mai degrabă un oraș pe
orizontală"”. Știrile TVR. 7 mai 2014.
^ „Educație”. Vital Signs. Fundația Comunitară București.
^ „Facultăți particulare”. ListaFacultati.ro.
^ „Cum a ajuns „Spiru" cea mai mare universitate din lume”. Gândul. 12 iulie 2009.
^ Petre Bădică, Răzvan Chiruță (22 septembrie 2015). „Industria diplomelor, în
colaps. Universităților private le-a scăzut profitul de 207 de ori”. România
liberă.
^ „Raportul integrității universitare din România” (PDF). Coaliția pentru
Universități Curate. București. 2016.
^ Antonia Hendrik (16 noiembrie 2016). „Top 20 al celor mai prestigioase
universități din România”. Evenimentul zilei.
^ Corina Mirea (26 iulie 2012). „Topul celor mai bune licee din București: Sf.
Sava, Gheorghe Lazăr, Tudor Vianu și Mihai Viteazul au avut cei mai mulți
absolvenți de bac cu media peste nouă”. Ziarul Financiar.
^ en „University of Bucharest”. Top Universities. Quacquarelli Symonds.
^ D. S. (24 septembrie 2015). „Bibliotecile din București în "Nocturna
bibliotecilor" 25-26 septembrie și 26-27 septembrie”. HotNews.
^ „Colecții”. Biblioteca Națională a României.
^ „Biblioteca în cifre la 31 decembrie 2016”. Biblioteca Centrală Universitară
„Carol I”. Arhivat din original la 8 decembrie 2017. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ a b c „Sănătate”. Vital Signs. Fundația Comunitară București.
^ Anișoara Munteanu (22 august 2017). „Cum a evoluat numărul medicilor din România
în zece ani și câți medici sunt în fiecare județ”. Wall-Street.
^ Petre Bădică (25 ianuarie 2011). „Galerie foto: Cum arată noul spital Colțea,
după o investiție de 90 de milioane de dolari”. România liberă.
^ „Spitalul Colțea, 310 ani de istorie: aici s-au tratat stră-stră-bunicii
noștri!”. Antena 1. 13 februarie 2013.
^ „Spitalul Colțea”. Monumentele Istorice din România. Asociația Prietenii Muzeului
Național de Istorie a României.
^ „Specializări și servicii medicale”. Spitalul Clinic Colțea.
^ „Clasificarea spitalelor” (PDF). Ministerul Sănătății.
^ a b c d e f g h i j k l m n o „Cu cine este înfrățit Bucureștiul?”. Adevărul. 21
februarie 2011.
^ „Comunicat de presă”. Primăria Municipiului București. 9 iunie 2017.
^ a b „Videanu, primarul care dă în gropi”. Gândul. 26 august 2006. Arhivat din
original la 28 octombrie 2017. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ en „Beijing's Sister Cities”. eBeijing. Arhivat din original la 14 octombrie
2011. Accesat în 7 decembrie 2017.
^ „HOTĂRÂRE privind aprobarea unui protocol de înfrățire, încheiat de
Municipalitatea București”. Consiliul General al PMB.
^ pt „LEI Nº 14.471”. Prefeitura de São Paulo. 7 iulie 2007. Arhivat din original
la 18 octombrie 2011. Accesat în 7 decembrie 2017.
Bibliografie
O. N. Greceanu, Bucureștii, Tipografia Cartea medicală, București, 1929
Ghiduri turistice
Arety Anastasescu (ed.): București. Ghidul străzilor, București: Stadion 1973.
Dan Berindei ș.a.: București. Ghid, București: Editura Meridiane 1963.
Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu: București. Ghid turistic, București: Editura Ed.
Sport-Turism. 1980.
Sebastian Bonifaciu, Emanuel Valeriu: Bucureștii de la A la Z, Ghid, București:
Editura Meridiane 1969.
Vasile Boroneant: Ghidul muzeelor, București; Editura Cinor 1992.
București. Mic îndreptar turistic, București: Editura Meridiane 1963.
București. Monografie, București: Editura Sport Turism 1985.
Raul Călinescu: Excursii în împrejurimile capitalei, București: Editura Uniunii de
Cultură Fizică și Sport 1962.
Silvia Colfescu: București. Ghid turistic, istoric, artistic, București : Editura
Vremea 2001.
Consiliul Primăriei Municipiului București (ed.): București la a 50-a aniversare a
P.C.R., București 1971.
Direcția Topografică Militară (ed.): București. Ghidul străzilor, București 1991.
Gh. Graur Florescu: Popasuri în împrejurimile Bucureștilor, București: Editura
Sport Turism 1983.
Florian Georgescu, și Paul I. Cernovodeanu: Muzeul de Istorie a Orașului București,
București: Sfatul popular al Capitalei R.P.R. 1960.
Alexandru Ionescu, Dan Emanoil, Constantin Vlădescu: București. Ghidul străzilor,
București : Ed. consiliului național pentru educație fizică și sport 1969.
Alexandru Ionescu, Constantin Kiriac (ed.): București. Ghidul străzilor, coordonare
cartografie Ștefan Pandele, Mircea Vlad, București: Editura Sport Turism 1982.
Ion Iordan: Împrejurimile Bucureștilor, ghid turistic, București: Societatea R
1992.
Gheorghe Leahu: București. Arhitectură și culoare, pref. de Alexandru Balaci,
București: Sport Turism 1989.
Gheorghe Leahu: Lipscanii, centrul istoric al Bucureștilor, București: Editura Arta
Grafică 1993.
Hedy Löffler: București, cuvînt înainte de Ioan Grigorescu ; pagini de istorie de
Panait I. Panait, București Sport Turism 1984.
Leon Magdan: Ghidul pelerinului. București și împrejurimi, București: Editura
Sfântul Alexandru, 2001.
George Șerban: Hoinărind prin București, București: Editura Meridiane 1968.
Gh. Ciocioi, Dragne, ș.a. Ghidul mănăstirilor din România, ediția a II-a,
București: Editura Sophia, 2011.
Grigore Ionescu, București. Ghid istoric și artistic. Fundația pentru literatură și
artă, Regele Carol II, București, 1938
Istorie
Constantin Bacalbașa: Bucureștii de altădată, București 1930, reprints Bucureștii
de altă dată (1878-1884), București: Editura Eminescu 1993 și Bucureștii de altă
dată (1885-1888), București: Editura Albatros 2000.
Victor Bilciurescu: București și bucureșteni de ieri și de azi, București: Ed.
Paideia 2003.
Mircea Diaconu: În Bucureștii de odinioară, București: București: Editura Paideia
1998.
Florian Georgescu (ed.): Istoria orașului București, București: Muzeul de Istorie a
orașului București (MIMB) 1965.
Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre Dache: Muzeul de Istorie a orașului
București 1921-1971, București 1971.
Constantin C. Giurescu: Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, București 1966.
Emanoil Hagi-Mosco: București. Amintirile unui oraș, Ziduri vechi. Ființe
dispărute, ed. îngrijită de Ștefan Pleșia, București: Editura Fundației Culturale
Române 1995.
Ion Ionașcu (ed.): Bucureștii de odinioară, Sfatul popular al capitalei, Muzeul de
Istorie a orasului București (MIMB), București : Editura Științifică 1959.
Ionel C. Ioniță: O "lună" din istoria Bucureștilor, București : Arcub, 1998.
G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, București: Socec 1899.
Nicolae Iorga, Istoria Bucureștilor, București 1939.
Ulysse de Marsillac: Bucureștiul în veacul al XIX-lea, prefață, note și antologie
de ilustrații de Adrian-Silvan Ionescu ; traducere din limba franceză de Elena
Rădulescu, București: Editura Meridiane 1999.
Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, București: Editura Paideia 2002.
Dimitrie Pappasoglu: Istoria fondării orașului București. Istoria începutului
orașului București, București : Ed. Culturală Gheorghe Marin Speteanu, 2000 (=
Memoria Bucureștilor 2).
Dimitrie Pappasoglu: Istoria fondării orașului București. Capitala Regatului Român
- de la anul 1330 până la 1850, București Ed. Asociației Române pentru Educație
Democratică, 2000.
George Potra (ed.): Documente privitoare la istoria orașului București, vol. 1:
1594-1821, București 1961; vol. 2: 1821-1848, București 1975; vol. 3: 1634-1800
București 1982, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1961-
1982.
George Potra: Din Bucureștii de altădată, București 1981.
George Potra: Din Bucureștii de ieri, București: Editura Științifică și
Enciclopedică 1990.
Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu: Bucureștii în anii primului război
mondial, 1914-1918, București: Editura Albatros 1993.
Adrian Rezeanu: Toponimie bucureșteană, București: Academia Română 2003.
Mihai Tătărâm: La margine de București, București: Editura Sport Turism 1983.
Virgiliu Z. Teodorescu: Cronică bucureșteană 1877-1878, București: Editura
Ministerului de Interne 1997.
Nicolae Vătămanu: Istorie Bucureșteană, București: Editura Enciclopedică Română
1973 (= Orizonturi 46).
Mărculeț I. (coordonator), Superlativele României - mică enciclopedie, Editura
Meronia, București, 2010. ISBN 978-973-7839-60-2
Cristian Romano: Iosif Romanov librar, editor și tipograf din București în prima
jumătate a secolului al XIX -lea, în Anuarul Arhivelor Municipiului București
nr.1/1996.
Impresii de călătorie, memorialistică și eseuri
Tudor Arghezi: Cu bastonul prin București, București: Editura pentru literatură
1961.
Christian d'Auchamp: București văzut de un străin, pref. de Amelia Pavel,
București: Editura Sport Turism 1982.
Gheorghe Cruțescu: Podul Mogoșoaiei, povestea unei străzi, București: Editura
Meridiane 1986 (= Biblioteca de artă 438).
Catherine Durandin: București. Amintiri și plimbări, Pitești: Paralela 45 2003.
Rodica Ianăși: Povestea caselor, București: Editura Simetria 2000.
Horia Liman: Timpurile și anotimpurile Bucureștiului, București: Editura
Tineretului 1960.
Adrian Majuru: Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, București:
Editura Compania 2003.
Paul Morand: București, trad. de Marian Papahagi și Ion Pop ; Pref. și note de Ion
Pop, Cluj: Echinox 2000. (Paul Morand: Bucharest, Paris: Editions Plon 1934, 1935)
Irina Nicolau, Ioana Popescu: O stradă oarecare din București, București: Nemira
1999. (v. recenzia Gabrielei Trifescu în Observator Cultural Nr. 6, online Arhivat
în 28 septembrie 2007, la Wayback Machine.)
Constantin Olteanu: File din istoria Bucureștilor. Însemnările unui primar general,
București: Editura Aldo 2004.
Alexandru Predescu: Vremuri vechi bucureștene, București: Editura pentru Turism
1990.
Tudor Ștefănescu: Orașul cu amintiri, București: Editura Ion Creangă 1979.
Lelia Zamani: Bucureștii în sărbătoare, 2 vol., București: Editura Cartea de
Buzunar 2003.
Mustafa Balel: Bükreș Günleri, Sivas, Türkiye: Eylül Yayınları, 1985.
Imagini
Aurel Bauh: București. album foto, București : Editura de Stat pentru Literatură și
Artă 1957.
București - Starea orașului, (Bucharest - the Condition of the City), catalog al
expoziției la Sala Dalles București 1990.
Adrian C. Corbu: Bucureștii vechi, documente iconografice, București 1936.
Henri Stahl: Bucureștii ce se duc, cu 93 fotografii originale, Vălenii de Munte :
Neamul Românesc 1910, reprint București : Do-minoR 2002.
Gheorghe Leahu: Bucureștiul dispărut, București: Editura Arta Grafică 1995.
București 1459-2009. 550 de ani de la prima atestare documentară, volum îngrijit de
Radu Oltean - recenzie
Referințe pentru monumente
D. Almaș, I. Panait: Curtea Veche din București, București, 1974
Ansamblul Sala Palatului, București: Editura Meridiane, 1963
Articol Bucarest / Bucharest / Bukarest în catalogul de imagini al expoziției
ICOMOS pro Romania Paris. Londra, München, Budapesta, Kopenhaga, Stockholm
1989/1990, ICOMOS - Journal of the German National Committee 1, p. 31-40.
Gheorghe I. Cantacuzino: Biserica Mărcuța, București, 2003
Vasile Drăguț: Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București,
2000, p. 105-107.
Florentina Dumitrescu: Biserica Mihai Vodă, București, 1969
George D. Florescu: Din vechiul București. Biserici, curți boerești și hanuri după
două planuri inedite dela sfârșitul veacului al XVIII-lea , București, 1935
Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. I. Înrâuririle
străine de la origine până la Neagoe Basarab, în: Buletinul Comisiunii Monumentelor
Istorice (BCMI) XX (1927), fasc. 53-54, p. 121-158.
Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. II. Vechiul
stil românesc din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII (1930), fasc. 63-66.
Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. III. Veacul al
XVII-Iea, în: BCMI XXV (1932), fasc. 71~74.
Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. IV. Noul stil
din veacul al XVIII-lea, în: BCMI, XXIX (1936), fasc. 87-90.
Dana Harhoiu: București, un oraș între orient și occident (Bucarest, une ville
entre orient et occident ), text ro./fr., ed. de Uniunea Arhitecților din România,
București: Ed. Simetria 1997.
Aurora Ilieș: Biserica Mănăstirii Colțea, București, 1969
Grigore Ionescu: București: Orașul și monumentele sale, București, 1956
Neculai Ionescu-Ghinea: Altare ucise, în: Magazin istoric decembrie 2005, p. 30-32.
P. E. Miclescu: Monumentele de pe Dealul Patriarhiei, București, 1967
Cristian Moisescu: Biserica Curtea Veche, București, 1967
I. Panait: Hanul Manuc: cercetări arheologice, în: Buletinul Monumentelor Istorice
(BMI) 2/1972, p. 3.
I. Panait: Curtea Domnească din București în secolul al XVI-lea, în: Buletinul
Monumentelor Istorice (BMI) 2/1973, p. 3.
Cornelia Pillat: Biserica Crețulescu, București, 1969
Andrei Pippidi, București istorie și urbanism, București: ed. Do-minoR, 2002
Corina Popa: Mănăstirea Plumbuita, București, 1968
Corina Popa și Dumitru Năstase: Biserica Fundenii Doamnei, București, 1969
Radu Popa: Mogoșoaia. Palatul și muzeul de artă brîncovenească, București: Editura
Meridiane, 1962
George Potra: Istoricul hanurilor Bucureștene, București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1985
Simion Săveanu: Enigmele Bucureștilor, București: Editura pentru turism, 1973
Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu: Cetatea de scaun a Bucureștilor: consemnări,
tradiții, legende, Editura Albatros, București, 1976
Nicolae Stoicescu: Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București,
București, 1961
Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Cebuc, Monumente din București,
Editura Meridiane, București, 1966
Statistici, urbanistică
Direcția Centrală de Statistică, Direcția Orășenească de Statistică București
(ed.): Anuarul statistic al orașului București, București 1959.
Florian Georgescu, Alexandru Cebuc, Petre Daiche: Probleme edilitare bucureștene.
1. Alimentarea cu apă, 2. Canalizarea Dîmboviței, 3. Asanarea lacurilor din nordul
capitalei, București: Muzeul de Istorie a Orașului București (MIMB) 1966.
Dumitru F. Mihalache (ed.): București la a XX-a aniversare a eliberării patriei.
Cifre și imagini, Sfatul popular al orașului București. Dir. centr. de statistică,
Dir. orășenească de statistică București 1964.
Vintilă M. Mihăilescu: Evoluția geografică a unui oraș, București: Paideia 2003.
Grigore Posea, Ioana Ștefănescu: Municipiul București cu sectorul agricol Ilfov,
București: Editura Academiei 1984.
Economie
Ghidul unităților comerciale ale capitalei, București: Ministerul Comerțului
Interior 1962.
D. Hagi Theodoraky: Amintiri din trecutul negustoresc, București : Do-minoR 2003.
Bucureștiul în literatură
Mateiu Caragiale: Craii de Curtea Veche, roman, București: Editura Cartea
Românească 1929.
Tudor Arghezi, Cu bastonul prin București, București: Editura Minerva 1972.
Isac Peltz: Calea Văcărești, roman, București: Editura Minerva 19892.
Florentin Popescu: Carte de dragoste pentru București, București: Editura Eminescu
1986.
Mircea Cărtărescu, Orbitor, București: Editura Humanitas 2007.
Legături externe
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de București
La Wikivoyage găsiți un ghid turistic despre București
Wikţionar
Caută „București” în Wikționar, dicționarul liber.
Primăria Municipiului București
Primării: Sectorul 1 – Sectorul 2 – Sectorul 3 – Sectorul 4 – Sectorul 5 – Sectorul
6
Site turistic despre București: ro.discover-bucharest.com Arhivat în 12 august
2015, la Wayback Machine.
Ce știi despre istoria Bucureștiului? | RĂSPUNSURI, 12 august 2009, Andreea Dogar,
Evenimentul zilei
Lista completa a codurilor postale din București Arhivat în 9 februarie 2015, la
Wayback Machine.
Wikia are un wiki despre: București
Bucureștiul - de la stâna lui Bucur la cetatea de scaun a lui Vlad Țepeș, 11
ianuarie 2013, Vlad Ignat, Adevărul
București, cea mai urâtă și nedezvoltată capitală europeană Arhivat în 17 august
2011, la Wayback Machine., 26 aprilie 2011, Vertical News
Bucuresti, un "batranel" simpatic, 20 septembrie 2006, Evenimentul zilei
HARTA PROVINCIALILOR care trăiesc visul bucureștean. De unde „se trage” populația
Capitalei și câți bucureșteni get-beget mai sunt, 26 iunie 2013, Cristina Lica,
Evenimentul zilei
Alexandru RUȘI: Internet, mon amour. Ce știați despre București ?, 26 decembrie
2010, Amos News
Transport

Mersul Trenurilor de călători

Aeroportul Internațional Otopeni
Aeroportul Aurel Vlaicu
Metrorex
www.autogari.ro - Transportul rutier de persoane
Harta transportului în comun din București Arhivat în 14 martie 2013, la Wayback
Machine.
Hărți
Harta turistică a Bucureștiului
Hartă și descrieri detaliate pe Wikimapia
Harta Monumentelor Istorice din București
Harta strazilor din București
Imagini

Romania e frumoasă (35): imagini din Bucureștiul sub zăpadă, 15 februarie 2012,
RazvanPascu.ro
Video

BUCUREȘTIUL, văzut de o DRONĂ. Cum arată Capitala de la înălțime - VIDEO, 11

ianuarie 2014, Sorin Breazu, Evenimentul zilei
Vezi și
Portal icon Portal București
Cronologia istorică a Bucureștiului
Biserica Mavrogheni
Listă de personalități născute în București
Lista primarilor Bucureștiului
Lista monumentelor istorice din București
Listă de clădiri din București
Transport în București
Lista gărilor, autogărilor și a aerogărilor din București

[arată]
v • d • m
București
[arată]
v • d • m
Sectoarele Bucureștiului
[ascunde]
v • d • m
Cele mai populate orașe ale României
Orașele cu mai mult de 50 000 de locuitori conform recensământului din anul 2011
Peste 1 000 000 de locuitori
București (1.883.425 loc.)
Stema României
Peste 300 000 de locuitori
Cluj-Napoca (324.576 loc.) · Timișoara (319.279 loc.)

Peste 200 000 de locuitori

Iași (290.422 loc.) · Constanța (283.872 loc.) · Craiova (269.506 loc.) · Brașov
(253.200 loc.) · Galați (249.432 loc.) · Ploiești (209.945 loc.)

Peste 100 000 de locuitori

Oradea (196.367 loc.) · Brăila (180.302 loc.) · Arad (159.074 loc.) · Pitești
(155.383 loc.) · Sibiu (147.245 loc.) · Bacău (144.307 loc.) · Târgu Mureș (134.290
loc.) · Baia Mare (123.738 loc.) · Buzău (115.494 loc.) · Botoșani (106.847 loc.) ·
Satu Mare (102.411 loc.)

Peste 75 000 de locuitori

Râmnicu Vâlcea (98.776 loc.) · Drobeta-Turnu Severin (92.617 loc.) · Suceava
(92.121 loc.) · Piatra Neamț (85.055 loc.) · Târgu Jiu (82.504 loc.) · Târgoviște
(79.610 loc.) · Focșani (79.315 loc.) · Bistrița (75.076 loc.)

Peste 50 000 de locuitori

Tulcea (73.707 loc.) · Reșița (73.282 loc.) · Slatina (70.293 loc.) · Călărași
(65.181 loc.) · Alba Iulia (63.536 loc.) · Giurgiu (61.353 loc.) · Deva (61.123
loc.) · Hunedoara (60.525 loc.) · Zalău (56.202 loc.) · Sfântu Gheorghe (56.006
loc.) · Bârlad (55.837 loc.) · Vaslui (55.407 loc.) · Roman (50.713 loc.)

[arată]vdm
Capitalele statelor din Europa
[arată]
v • d • m
Împărțirea administrativă a României
Control de autoritate
GND: 4008858-3 ISNI: 0000 0001 2182 6352 LCCN: n79018848 MusicBrainz: 72ac17ca-
9a6b-415b-9fcc-5d1a8e7afeee NARA: 10044329 NKC: ge128856 SUDOC: 026406721 VIAF:
145400098 WorldCat Identities (via VIAF): 145400098
Categorii: BucureștiCapitale din EuropaOrașe din RomâniaOrașe universitare din
RomâniaLocalitate-martir din RomâniaAșezări din MunteniaTârguri din Țara Românească
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 ianuarie 2023, ora 22:33.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire
în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii
de utilizare.
Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune
mobilăDezvoltatoriStatisticiDeclarație cookieWikimedia FoundationPowered by
MediaWikiComută lățimea limitată a conținutului