Mariuta Ana Maria 14 A

Influenta modernismului in arhitectura si repercursiunile sale

Apariţia unui concept este intotdeauna greu de datat cu precizie, cu atit mai mult atunci
cind este vorba de un concept atit de controversat şi de complex de-a lungul intregii sale istorii,
precum „modernitatea".Termenul precum „modern", „modernitate" şi, mai recent, „modernism",
ca şi o seamă de noţiuni inrudite folosite in contexte artistice sau literare au fost pătrunse din ce
in ce mai mult de sensul relativismului istoric. Acest relativism este, in sine, o formă indirectă de
critică a tradiţiei.
Din perspectiva modernităţii, artistul este — cu sau fără voia sa — rupt de trecutul normativ
cu criteriile lui imobile iar tradiţia nu mai are autoritatea de a-i oferi modele de imitat sau direcţii
de urmat ; ii rămine artistului posibilitatea de a inventa un trecut personal şi iniţialmente
modificabil. Principala lui sursă de inspiraţie va fi creativitatea. asumata in nemijlocirea şi in
teribila sa efemeritate.
Modernismul a cunoscut doua etape;prima incepe in Renastere. Prezentul imita trecutul si
trecutul imita prezentul.Astfel cum pana in renastere artele si in special arhitectura se baza pe o
sintaxa preluata din Grecia antica,pe ordinele clasice,proportii bine definite,orientarea in trecut
la marile capodopere arhitecturale ale antichitatii si imitarea sau preluarea lor in constructiile
vremii garantau frumosul ca pe un model transcendent şi etern.Arhitectul trebuia sa respecte
normele impuse de predecesorii sai,sa cunoasca traditia si sa fi aprofundat temeinic invatatura
antica pentru a avea dreptul recunoscut de architect in societate.”Prima Scoala Regala de
Arhitectura”,urmata de “L’ecole des beaux arts” ofereau burse pentru studentii eminenti in
Grecia si Roma pentru a aprofunda si a studia practic cunostintele teoretice.
Din momentul in care modernitatea estetică deghizată in „romantism" şi-a
definit pentru prima oară legitimitatea istorică prin reacţie impotriva afirmaţiilor fundamentale ale
clasicismului,conceptul de frumos universal inteligibil şi atemporal a suferit un proces de
eroziune constantă. Acest proces a căpătat conştiinţă de sine mai intii in Franţa.Aparitia mai
multor definitii si interpretari a romantismului,unii teoreticieni apara romanismul in favoarea
modernitatii,pe cand altii raman nostalgici faţă de idealul antic de frumuseţe.
Constraans de aceste concept si incecand sa isi exprime cat mai mult creativitatea,arhitectul
devine liber si isi ia angajamentul de a creea liber,netinand cont de vechile dogme.
O dată cu abolirea autorităţii estetice tradiţionale, temporalita, schimbarea şi conştiinţa de
sine a prezentului tind să devină, din ce in ce mai mult, surse de valoare in “cultura
antagonica”a modernismului.
Dupa Baudelaire: „Modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătatea artei a cărei
cealaltă jumătate este eternul şi imuabilul..."
,.conştiinţa mereu schimbătoare a modernităţii ca sursă a frumosului reuşeşte să domine şi,
pină la urmă, să elimine „cealaltă jumătate" a artei. Tradiţia este respinsă cu o violenţă
crescandă, iar imaginaţia artistica incepe să exploreze tăramul lui „nu incă". Modernitatea
deschide calea revoltelor avangardei. in acelaşi timp ea se intoarce impotriva ei insăşi şi,
autoreceptindu-se ca decadenţă, dramatizează sentimentul acut al propriei
sale crize. Aparent contradictorii, noţiunile de avangardă şi decadenţă devin aproape sinonime
şi, in unele cazuri, pot fi chiar folosite una in locul celeilalte.
1
Mariuta Ana Maria 14 A

in sensul ei cel mai larg, modernitatea se reflectă in opoziţia ireconciliabilă dintre seriile de
valori corespunzătoare timpului obiectiv, socialmente măsurabil, al civilizaţiei capitaliste (timpul
ca un bun mai mult sau mai puţin preţios, cumpărat şi vindut pe piaţă) şi a duratei personale,
subiective, imaginative acelui timp personal creat de evoluţia „sinelui".
„Modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătatea artei a cărei cealaltă
jumătate este eternul şi imuabilul..."
Produsă fiind de şinele izolat, ca o reacţie la timpul desacralizat — şi, prin aceasta,
dezumanizat — al activităţii sociale, conştiinţa timpului subiectiv reflectată in cultura modernistă
este şi ea lipsită de multe justificări. Rezultatul finalfiind un nelimitat relativism.
In Evul Mediu piramida valorilor existentiale il avea in varf pe Dumnezeu.După cum subliniază
Ernst Robert Curtius in Literatura europeană si Evul Mediu latin, „cu cit antichitatea imbătrinea,
cu atit se făcea mai multsimţită nevoia unui cuvint pentru –modern-“.
Ca şi Descartes, Pascal apără ferm libertatea de cercetare şi de critică a modernilor impotriva
autorităţii nejustificate a anticilor. Antichitatea a devenit obiectul unui cult exacerbat in aşa
măsură, incit toate concepţiile şi misterele ei, chiar şi obscurităţile ei, devin oracole.Dar, spre
deosebire de Descartes, Pascal nu crede că noua ştiinţă şi noua filozofie trebuie să pornească
de la zero. in concepţia sa, nu există o intrerupere efectivă in continuitatea efortului uman spre
cunoaştere, iar contribuţia anticilor i-a făcut pe moderni să inţeleagă mai uşor aspecte ale
naturii care in antichitate ar fi fost imposibil de sesizat. Este de datoria noastră, prin urmare, să
le arătăm recunoştinţă.
In unele privinţe Renaşterea era mai puţin eliberată de tradiţiile medievale decit credea.
Indirect, insă, Renaşterea a creat un set de argumente raţionale şi critice, pentru a se rupe nu
numai de una, ci de toate formele de autoritate intelectuală; iar lupta ei impotriva anumitor
modele culturale
medievale a făcut-o să descopere şi să perfecţioneze arme ideologice care puteau prea bine fi
— şi mai tirziu chiar aveau să fie — utilizate impotriva aceloraşi autori antici pe care se
presupunea că ii reabilitau.Asta se integreaza in etapa a doua etapa a modernitatii.
Din punct de vedere estetic, cearta dintre Antici şi Moderni şi-a avut rădăcinile in disputele
filozofico-ştiinţifice din secolele 16—17, care au condus la eliberarea raţiunii nu numai de tirania
scolasticii medievale, ci şi de cătuşele la fel de restrictive impuse de idolatria renascentistă faţă
de antichitatea clasică.
Cit despre relaţia dintre antichitate şi modernitate, sentimentul general era acela că modernii
incă mai erau pitici prin comparaţie cu uriaşii antici. Aşa s-ar putea explica de ce unele dintre
minţile cele mai luminate ale timpului, filozofi şi oameni de ştiinţă, reacţionau atit de violent
impotriva cultului antichităţii. Tot aşa s-ar putea explica, la un nivel mai specializat, şi
interesanta strategie terminologică adoptată de apărătorii modernităţii.
Formele modernitatii arhitecturale aufost puse intr-o lupta a luminii impotriva umbrei,a ratiunii
impotriva intunericului.Datorita acestui fapt influenta multora dintre arhitectii laudati de acesti
autori a fost amputate,iar multe dintre cautarile exterioare liniei astfel trasate nu s-au bucurat de
ecoul pe care l-ar fi meritat.In mod invers,amploarea ambitiilor teritoriale,sociale,chiar etice cu
care aceste texte au inzestrat arhitectura moderna au facilitat punerea ei sub acuzatie pentru
un urbanism produs de multi alti factori ,in afara doctrinelor arhitecturale.Aventura
“pionierilor”nu poate fi prin urmare,restituita decat in limitele si in ambiguitatile ei,precum si in
relatiile sale cu politicile sociale care au sustinut-o.Ea trebuie luata in considerare ca o
componenta,desigur spectaculoasa,dar ea insasi multipla si nicidecum izolata,a curentelor

2
Mariuta Ana Maria 14 A

arhitecturii contemporane.Raporturile dintre arhitectura si societate se bazeaza mai curand pe

conjuncturi efemere decat pe convergente durabile.
Otto Wagner publica intr-un manifest, la Viena ,intr-o faza incipienta a modernitatii in
1895:”Uniformitatea,care devine necesara datorita caracterului functional,si economic al caselor
de locuit trebuie exprimata viguros in noua imagine a orasului.”,ca in 1911 sa-si prezinte
proiectul de “metropola cu crestere nelimitata”pentru acelasi oras.Urmat de Adolf Loos,care
propune “principiul placarii””-abolirea ornamentelor si tratarea fatadelor simplu ,in nuante de
alb,si inventarea Raumplan-uluicare reformuleaza in intregime regulile de distributie interioara a
locuintei intr-un dispozitiv in care cele trei dimensiuni sunt exploate din plin.
Interesul arhitectilor europeni pentru productia Americana apare inainte de expozitia decisiva a
lui Frank Lloyd Wright organizata la Berlin in 1910,in urma careia desenele lui fac inconjurul
vechiului continent.:revolutia spatial pe care o opereaa Loos pe inaltimea cladirilor sale este
desavarsita de Wright prin dilatarea orizontala a Caselor de Preerie.
Combinarea modernitatii tehnice in domeniul constructiilor sau al echipamentelor cu cautarea
de spatii si de forme noi capata o altfel de configuratie in Europa.La Weimar se pun bazale unei
scoli moderniste in care aveau sa se reuneasca sub acelasi acoperis artele si
mestesugurile,arhitectura si picture,sculptura.Intemeiata in 1908 avea drept obiectiv asigurarea
colaborarii artisti si industriasi pentru construirea unei arhitecturi si a unei productii materiale de
calitate atat pentru piata interna cat si pentru export.
Impreuna cu Adolf Meyer,Walter Gropius a dezvoltat inainte de cel de-al doilea razboi mondial
tema arhitecturii industriale,cu scopul de a exalta in forma arhitecturala tema circulatiei
,dezvoltata de cofiguratia insasi a productiei industriale. Un sens al dezvoltării progresive, prin
care modernitatea este pe deplin reabilitată,
Elaborarea şi formularea legilor frumosului au insemnat triumful raţionalităţii asupra autorităţii in
poetică şi au pregătit, fără indoială, pretenţiile de superioritatede mai tirziu ale modernilor.
Aşadar, cind am arătat că Homer şi Vergiliu au făcut nenumărate greşeli pe care modernii nu le
mai fac, cred că a reieşit că anticii nu aveau toate regulile noastre, de vreme ce efectul firesc al
regulilor este acela de a impiedica pe cineva sa greşească. Aşa incit, dacă voia cerului ar fi să
se nască astăzi un geniu de talia lui Vergiliu, este sigur că el ar scrie un poem mai frumos decit
Eneula, pentru că ar avea, după raţionamentul meu de mai inainte, la fel de mult geniu ca
Vergiliu şi, in acelaşi timp, mai multe precepte după care să se călăuzească.
Programul lui Baudelaire in privinţa modernităţii pare o tentativă de a rezolva această
contradicţie conştientizind-o pe deplin şi iremediabil. O dată atins acest nivel de conştientizare,
prezentul trecător poate deveni cu adevărat creator şi işi poate crea propriul săU frumos —
frumosul tranzitoriului.La prima vedere, nimic nu pare mai indepărtat de religie decit ideea de
modernitate. Nu este „omul modern" un necredincios şi un „liber-cugetător" par
excelenta.Asocierea intre modernitate şi concepţia seculară asupra lumii a devenit aproape
automată.
Datoria modernilor era aceea de a-i imita pe antici, apoi de a rivaliza cu ei, pină cind
unii dintre moderni se proclamau superiori celor vechi. Pe aproape intreg parcursul acestei
perioade, principiul autorităţii a fost contestat direct numai in afara religiei, iar tradiţia a rămas
piatra unghiulară a teologiei, deşi chiar şiin acest domeniu noile incercări de a distinge tradiţiile
apocrife, deformate sau false, de cele autentice i s-au datorat spiritului critic modern, care se
află şi in spatele interpretărilor dramatic de diferite şi neortodoxe date unor tradiţii, altminteri in
general acceptate, ale creştinismului.

3
Mariuta Ana Maria 14 A

Imaginaţia utopică, aşa cum s-a dezvoltat ea incepind din secolul 18, este incă o dovadă a
desconsiderării moderne a trecutului şi a importanţei crescinde a viitorului. in orice caz,
utopismul cu greu ar putea fi conceput in afara conştiinţei specific occidentale a timpului,
modelată de creştinism şi, ulterior, de asimilarea de către raţiune a conceptului de timp
ireversibil. Natura religioasă a utopismului este recunoscută atit de adversarii, cit şi de adepţii
acestuia. Nu putem vorbi despre „tradiţia modernă" decit intr-un mod paradoxal, aşa cum face
Octa-vio Paz cind o caracterizează drept „o tradiţie impotriva ei insăşi" sau cind subliniază că:
Epoca moderna este o separaţie... Epoca modernă este o rupere de societatea
creştina.Credincioasă originilor sale, ea este o rupere continuă, o neincetată divizare... Ca intr-
una din acele torturi imaginate de Dante (dar care, pentru noi,reprezintă un noroc neaşteptat:
este răsplata noastră pentru că trăim in istorie), ne căutăm pe noi inşine in alteritate,ne regăsim
acolo şi, de indată ce ne contopim cu acest altul pe care il inventăm şi care este reflectarea
noastră, ne desprindem de această fiinţă fantomatică şi alergăm din nou in căutarea noastră,
urmărindu-ne propria umbră.
„O societate decadentă pune probleme noi unui scriitor, il torturează in insăşi conştiinţa sa şi
in activitatea sa creatoare". Cu alte cuvinte, oare mai există oameni progresişti intr-o societate
decadentă? Iată de ce trebuie, fără indoială, să considerăm că această societate, care il conţine
şi il produce pe artist,il şi condiţionează; dar nimic nu ne constringe in vreun fel să-l privim pe
cutare autor drept strict decadent.Dimpotrivă, el poate fi recuperat de o nouă societate; şi nu
este deloc sigur că in lupta sa impotriva propriilor contradicţii, el nu a inventat, poate, formele
ideilor care vor circula in societatea eliberată.A combate un punct de vedere „naiv" se poate
dovedi, intelectual vorbind, un lucru primejdios; polemistul insuşipoate deveni, fără să vrea, naiv
şi elementar, cu atit mai probabil atunci cind nu vrea să ii supere pe cei ale căror ingustimi de
gindire le combate.