București 

este capitala României, cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și

comercial al țării. Populația stabilă de 1.883.425 de locuitori (2011[6]) face ca Bucureștiul să fie
printre marile orașe din Uniunea Europeană. Conform unor estimări ce iau în considerare
persoanele fără domiciliu în oraș, sau în tranzit, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de
oameni.[7] La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care fac parte din Zona
Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.[8]
Prima mențiune a localității apare în 1459, în timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Țepeș.
În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul
scenei artistice, culturale și mass-media românești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i-au
adus în Belle Époque supranumele de „Micul Paris”.[9] Deși clădirile și cartierele din centrul istoric au
fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și chiar programul lui Nicolae Ceaușescu de
sistematizare, multe au supraviețuit. După anul 2000, orașul a cunoscut un boom economic și
cultural.[10]
Conform recensământului din 2011, 1.883.425 de locuitori trăiesc în limitele orașului,[11] mai puțini
față de cifra înregistrată la recensământul din 2002.[12] Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei
urbane, zona metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,42 milioane de
locuitori.[13] Potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.[14]
Din punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din România,[15] și este unul
dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est. Orașul are facilități
pentru convenții, instituții de învățământ, zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement.
Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel administrativ ca și
județele României și este împărțit în șase sectoare.

Etimologie
La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele
reședinței de scaun a Țării Românești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-
Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București.[16] În 1781, istoricul elvețian Franz Josef
Sulzer considera că numele vine de la „bucurie, bucuros, a bucura”.[16] Trei decenii mai târziu, într-o
carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc
„bukovie”.[16] Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză „bukureshti” înseamnă „frumos
este”.[16] Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce,
în limba greacă, înseamnă „orașul veseliei”.[17]
Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția
legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămâne însă prima variantă
preluată și cea mai des întâlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă. De altfel, prima
consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann
Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o „Metropolis in Turcica Valachia
(...) Bukurestum”.[18] Mai mult, acesta vorbește despre faptul că „numele acestui oraș, cum i se zice
în Țara Românească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un
cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului târg, care se
umplu de locuitori, adică București”.[18] Antroponimul de origine albaneză (bukur = „frumos”)[19] a fost
legat de unii istorici[20] de numele Radu (radosti = „bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu
cel Frumos. Derivarea cu sufixul „-ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește
strict doar pe descendenții lui Bucur, care s-au impus în comunitatea sătească.[21]

Istorie
Articol principal: Istoria Bucureștiului.
Preistoria
Din perioada paleolitică și cea neolitică, zona dintre râurile Dâmbovița și Colentina a fost intens
locuită. Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele etc. La Chitila s-
a descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de șarpe.[22] Până în 1800 î.Hr. apar anumite
dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi. Săpăturile
arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din Epoca Bronzului și până
în anul 100 î.Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai
Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci).
Primele locuințe de după retragerea aureliană din 273 d.Hr. sunt atestate în secolele III–XIII, până
în Evul Mediu.

Evul Mediu


Curtea Veche, arhitect necunoscut, sfârșitul secolului 14 și începutul secolului 15

 

Document emis la București de Vlad Țepeș pe 20 septembrie 1459, considerat cea mai veche atestare
documentată a Bucureștiului[23]
Conform unei legende populare consemnate în 1728 de cronicarul brașovean Johann Filstich,
Bucureștiul ar fi fost fondat de un cioban pe nume Bucur, care ar fi întemeiat un schit și o mică
așezare pe o colină nenumită. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de
către Mircea cel Bătrân (1386-1418) la sfârșitul secolului al XIV-lea. Mircea își avea reședința
la Curtea de Argeș, dar, pentru Mihail, fiul și asociatul său la domnie, construise o curte domnească
la Târgoviște. În plus, într-o vreme când mărfurile aveau valoare nu după locul unde se produceau,
ci după acela unde se vindeau, lângă Curtea de Dâmbovița se intersectau toate drumurile
comerciale care legau Brașovul, dar și Moldova, de trecerea Dunării de la Giurgiu. Însuși Mircea cel
Bătrân a deschis un nou drum comercial polono-lituano-muntean în 1403, odată cu privilegiul de
comerț liber acordat negustorilor din Liov, toată Polonia și Lituania, care veneau cu mărfurile în Țara
Românească sau treceau prin Balcani prin „Vadul Dunării” de la Giurgiu, unde domnul înălțase între
1403 și 1406 cetatea insulară Giurgiu.[24]
Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeș, domn
al Țării Românești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dâmboviței, cum mai apare în
primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de
la Târgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureștiul
se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii
1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea
Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa
inițială.

Secolele 17 și 18