Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
După Fettes, Blair a trăit o perioadă de timp la Londra, unde a încercat să-și clădească o carieră ca
promoter al muzicii rock, înainte de a merge la Oxford University unde a studiat Dreptul la St John's
College. În timpul studiilor, el a cântat la chitară făcând parte din formația rock Ugly Rumours. În
această perioadă se întâlnea cu regizoarea filmului American Psycho, Mary Harron.[10] După
absolvirea studiilor la Oxford, Blair a devenit membru al Lincoln's Inn, unde a cunoscut-o pe viitoarea
sa soție, Cherie Booth (fiica actorului Tony Booth).
Blair s-a căsătorit cu Booth, practicantă a Bisericii Romano-Catolică și viitoare membră a Consiliului
Reginei, pe 29 martie 1980. Împreună au 4 copii (Euan, Nicky, Kathryn și Leo). Leo (născut la 20
mai 2000) a fost primul copil legitim născut în timpul exercitării mandatului de Prim-Ministru în peste
150 de ani, de când Francis Russell s-a născut ca fiu al lui Lord John Russell la 11 iulie 1849.
Deși familia Blair a declarat că dorește să-și protejeze copii de aparițiile media, educația lui Euan și
Nicky a fost sursa unei controverse politice. Ambii au studiat la London Oratory School, instituție
criticată de către aripa stângă pentru procedurile sale elitiste de selecție. Familia Blair a ales această
școală preferând-o școlii catolice a districtului Islington din Londra, controlat de Laburiști, unde
locuiau pe atunci. Totuși, Tony Blair a remarcat că este primul Prim-Ministru de după război care și-
a trimis copii la o școală finanțată de către stat, preferând-o uneia private. Criticile au continuat din
partea stângii când a fost făcut public faptul că Euan a făcut meditație particulară de la personalul
școlii private Westminster School. Familia Blair locuia pe Richmond Avenue, Islington, înainte de fi
ales ca prim-ministru.
Lui Blair i se atribuie atât meritul cât și critica mutării Partidului Laburist către centru politicii britanice,
folosindu-se termenul de "Noul Labour" pentru a distinge politicile sale pentru o piață liberă, spre
deosebire de politicile colectiviste pe care partidul le propunea în trecut.
Politica internă a guvernului condus de Blair a presupus mărirea semnificativă a cheltuielilor publice
pentru sănătate și educație și introducerea de reforme bazate pe economia de piață în aceste
domenii. Mandatul lui Blair a dus la introducerea Salariului Minim Național, taxe pentru învățământul
superior, și reforme constituționale precum devolution în Scoția și Țara Galilor. Economia britanică a
mers bine, iar Blair și-a ținut cuvântul de a nu mări taxele pe venit.
Contribuția sa la sprijinirea procesului de pace în Irlanda de Nord prin ajutorul dat negocierilor Good
Friday Agreement după 30 de ani de conflict este recunoscut de o audiență largă.[12][13] De la
începutul War on Terror din 2001, Blair a sprijinit puternic politica externă a Statelor Unite, demne de
menționat fiind invazia din Afganistan din 2001 și invazia Irakului din 2003. Ca rezultat a fost aspru
criticat, atât pentru deciziile luate cât și pentru circumstanțele în care acestea au fost luate.
La 7 septembrie 2006 Blair a declarat public că va renunța la poziția de lider al partidului Laburist
până la conferința sindicatelor comerciale, care se va desfășura între 10 septembrie 2007 – 13
septembrie 2007.[14]
Demisia[modificare | modificare sursă]
La 10 mai 2007, în timpul discursului de la Trimdon Labour Club din Sedgefield Blair a anunțat ca va
demisiona în iunie atât din calitatea de președinte al Partidului Laburist, cât și din funcția de Prim-
Ministru. La 24 iunie el i-a predat președinția Partidului Laburist lui Gordon Brown, în cadrul unei
conferințe speciale a partidului ținută la Manchester. Blair i-a înmânat demisia din funcția de Prim-
Ministru al Marii Britanii reginei pe 27 iunie 2007, succesorul său, Gordon Brown preluând funcția
chiar în decursul aceleași după-amiezi. Și-a anunțat de asemenea demisia și din Camera
Comunelor, în modalitatea tradițională de acceptare a funcției de conducere a Chiltern Hundreds,
desemnat fiind de către Gordon Brown prin una dintre deciziile acestuia ca Chancellor of the
Exchequer.[17][18] (Este imposibil să îți dai demisia din Parlamentul Marii Britanii, aceasta fiind
modalitatea prin care un parlamentar poate să renunțe la funcția sa.)[19]
Alegerile ce au urmat apoi pentru Sedgefield au fost câștigate de către candidatul Laburist, Phil
Wilson.