Regatul Belgiei 

(în neerlandeză Koninkrijk België, în franceză Royaume de Belgique,

în germană Königreich Belgien), cunoscut colocvial
ca Belgia (neerlandeză België, franceză Belgique, germană Belgien; pronunție neerlandeză:   audi
o) este o țară în Europa de Vest. Este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene și
găzduiește majoritatea instituțiilor acesteia precum și alte instituții internaționale importante,
inclusiv NATO. Belgia ocupă un teritoriu de 30.528 km² și are o populație de peste 11 milioane de
locuitori. Belgia se învecinează cu Țările de Jos, Germania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Franța și Marea Nordului.
Belgia este situată pe frontiera ce divide Europa germanică de Europa latină iar cele două
mari regiuni ale țării marchează acest lucru. Regiunea de limbă neerlandeză Flandra, situată în
jumătatea de nord a țării, are 58% din populație iar regiunea de limbă franceză Valonia, situată în
jumătatea de sud, are 32% din populație. Regiunea Capitalei Bruxelles, oficial bilingvă, este o
enclavă majoritar francofonă situată în Regiunea Flamandă, dar în apropiere de frontiera cu
regiunea valonă și are 10% din populație. O mică comunitate germanofonă există în estul Valoniei.
Diversitatea lingvistică și conflictele politice și culturale asociate acesteia sunt reflectate în istoria
politică și în sistemul complex de guvernare[7]
Numele 'Belgia' este derivat din numele provinciei romane Gallia Belgica, situată în extremitatea
nordică a Galiei, locuită inițial de către belgi, un amestec de popoare celtice și germanice. Aceștia
sunt menționați de către Iulius Cezar în Commentarii de Bello Gallico, numindu-i drept cei mai
puternici dintre gali: "Horum omnium fortissimi sunt Belgæ".

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: istoria Belgiei.

Cele Șaptesprezece Provincii (portocaliu, cafeniu și galben) și Episcopia de Liège (verde)

Numele de „Belgia” provine din Gallia Belgica, numele unei provincii romane din nordul Galiei care,

înainte de invazia romană din 100 î.e.n., era locuită de Belgae, un amestec de
populații celtice și germanice.[8][9] O migrație treptată a francilor germanici în secolul al V-lea a adus
zona sub dominația regilor merovingieni. Schimbarea treptată a echilibrului puterilor în secolul al
VIII-lea a dus la evoluția regatului franc în Imperiul Carolingian.[10] Tratatul de la Verdun din 843 a
împărțit regiunea în Francia de Mijloc și cea de Vest și astfel într-o mulțime de fiefuri mai mult sau
mai puțin independente care, în Evul Mediu, au fost vasale fie regelui Franței, fie împăratul Sfântului
Imperiu Roman.[10]
Multe dintre aceste fiefuri s-au unit în cadrul Țărilor de Jos Burgunde în secolele al XIV-lea și al XV-
lea.[11] Împăratul Carol al V-lea a extins uniunea personală a celor Șaptesprezece Provincii în anii
1540, făcând din ele mai mult decât o uniune personală, prin Pragmatica Sancțiune din 1549 și și-a
sporit influența asupra Principatului Eclesiastic de Liège.[12] Războiul de Optzeci de Ani (1568–1648)
a împărțit Țările de Jos în Provinciile Unite (în nord, Belgica Foederata în latină, „Țările de Jos
Federate”) și Țările de Jos Meridionale (Belgica Regia, „Țările de Jos Regale”). Cele din urmă au
fost guvernate succesiv de către habsburgii spanioli și de către cei austrieci și se întindea pe mare
parte din teritoriul Belgiei moderne. Acesta a fost teatrul de operațiuni în Războiul Franco-
Spaniol și cel Franco-Austriac în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. După campaniile din 1794 din
cadrul Războaielor Revoluției Franceze, Țările de Jos—inclusiv teritoriile care nu fuseseră vreodată
sub dominație Habsburgică, cum ar fi Principatul Eclesiastic de Liège—au fost anexate de Prima
Republică Franceză, punând capăt dominației austriece în regiune. Reunificarea Țărilor de Jos sub
numele de Regatul Unit al Țărilor de Jos a avut loc după dezmembrarea Primului Imperiu Francez în
1815.
Revoluția Belgiană din 1830 a dus la înființarea Belgiei independente, catolice, burgheze, neutre și
oficial francofone, condusă de un guvern provizoriu și un congres național.[13][14] De la instalarea
lui Leopold I ca rege la 21 iulie 1831 (astăzi sărbătorită ca zi națională a Belgiei[15]), Belgia este
o monarhie constituțională și democrație parlamentară, cu o constituție seculară bazată pe codul
napoleonian. Deși inițial restrâns, votul universal pentru bărbați a fost introdus după greva generală
din 1893 (cu vot plural până în 1919) și pentru femei după 1949.
Principalele partide politice din secolul al XIX-lea au fost Partidul Catolic și Partidul Liberal, Partidul
Belgian al Muncii apărând către sfârșitul veacului. Franceza a fost la început singura limbă oficială
adoptată de nobilime și de burghezie. Treptat, ea și-a pierdut importanța, neerlandeza fiind și ea
recunoscută. Recunoașterea a devenit oficială în 1898, iar în 1967 a fost acceptată versiunea
Constituției în limba neerlandeză.[16]
Conferința de la Berlin din 1885 a cedat controlul asupra Statului Independent Congo regelui Regele
Leopold al II-lea ca posesiune personală a sa. Din 1900 au apărut îngrijorări pe plan internațional cu
privire la tratamentul extrem și sălbatic aplicat populației congoleze sub Leopold al II-lea, pentru care
Congo era în principal o sursă de venit din producția de fildeș și cauciuc. În 1908, această indignare
a determinat statul belgian să își asume responsabilitatea pentru guvernarea coloniei, denumită de
atunci Congo Belgian.[17] Germania a invadat Belgia în 1914 în contextul Planului Schlieffen și mare
parte din luptele de pe Frontul de Vest din Primul Război Mondial au avut loc în partea de vest a
țării. Primele luni ale conflagrației au fost denumite Violul Belgiei din cauza atrocităților germane.
Belgia a preluat coloniile germane Ruanda-Urundi (astăzi, Rwanda și Burundi) în timpul războiului,
iar ele au fost încredințate Belgiei în 1924 prin mandat al Ligii Națiunilor. După război, districtele
prusace Eupen și Malmedy au fost anexate de Belgia în 1925, aducând în granițele țării o minoritate
germanofonă.
Țara a fost din nou invadată de Germania în 1940 și a fost ocupată până la eliberarea sa de către
Aliați în 1944. După al Doilea Război Mondial, o grevă generală l-a obligat pe Leopold al III-lea, pe
care mulți îl considerau un colaborator al germanilor în timpul războiului, să abdice în 1951.
[necesită  citare]
 Congo Belgian a dobândit independența în 1960 în timpul Crizei Congoleze;[18] Ruanda-
Urundi a obținut și ea independența după doi ani. Belgia a aderat la NATO ca membru fondator și a
format grupul de țări Benelux împreună cu Țările de Jos și Luxemburg. Belgia a devenit unul dintre
cei șase membri fondatori ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1951 și a Comunității
Europene pentru Energie Atomică și Comunității Economice Europene, înființată în 1957. Cea din
urmă este actualmente Uniunea Europeană, ale cărei principale instituții administrative, între
care Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și sesiunile extraordinare ale Parlamentului
European, își au sediul în Belgia.

Politică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: politica Belgiei.

Filip al Belgiei, rege al Belgienilor; și prim-ministrul Alexander De Croo

Belgia este o monarhie constituțională și populară și o democrație parlamentară. Parlamentul federal

bicameral este format din Senat și Camera Reprezentanților. Prima dintre ele este formată din 40 de
politicieni aleși direct și din 21 de reprezentanți numiți de cele 3 parlamente comunitare, 10 senatori
cooptați (aleși de alți senatori) și copiii regelui, care sunt senatori de drept și care în practică nu
votează. Cei 150 de reprezentanți din Cameră sunt aleși după un sistem proporțional în
11 circumscripții electorale. Belgia are vot obligatoriu și din acest motiv are una dintre cele mai mari
prezențe la urne din lume.[19]
Regele (actualmente Filip) este șeful statului, deși are prerogative limitate. El numește miniștrii,
inclusiv prim-ministrul, dacă aceștia au primit vot de încredere din partea Camerei Reprezentanților
pentru a forma guvernul federal. Consiliul de Miniștri este format din cel mult cincisprezece membri.
Cu posibila excepție a prim-ministrului, Consiliul de Miniștri trebuie să fie compus dintr-un număr
egal de membri francofoni și neerlandofoni.[20] Sistemul judiciar se bazează pe codul civil ce își are
originea în codul napoleonian. Curtea de Casație este instanța supremă, având subordonată Curtea
de Apel.
Instituțiile politice ale Belgiei sunt complexe; mare parte din puterea politică este organizată în jurul
nevoii de a reprezenta principalele comunități culturale ale țării.[21] De pe la 1970, principalele partide
politice belgiene s-au împărțit în componente distincte ce reprezintă în principal interesele lingvistice
și politice ale comunităților.[22] Marile partide din fiecare comunitate, deși apropiate de centrul politic,
aparțin a trei grupuri principale: creștin-democrații, liberalii, și social-democrații.[23] Alte partide
notabile s-au înființat mult după jumătatea secolului al XX-lea, în principal în jurul unor tematici
lingvistice, naționaliste sau ecologiste sau pe agende liberale de nișă.[22]
O serie de guverne de coaliție de orientare creștin-democrată începută în 1958 s-a rupt în
1999 după criza dioxinei, un mare scandal legat de contaminarea alimentelor.[24][25][26] A apărut o
„coaliție-curcubeu” de șase partide: liberali, verzi și social democrați flamanzi și francofoni.
[27]
 Ulterior, „coaliția violet” a liberalilor și social-democraților s-a format în urma dispariției din
Parlament a verzilor după alegerile din 2003.[28] Guvernul condus de premierul Guy Verhofstadt între
1999 și 2007 a guvernat cu bugete echilibrate, cu unele reforme fiscale, o reformă a pieței muncii, a
planificat o reducere a utilizării energiei nucleare și a inițiat legi ce permiteau anchetarea mai
agresivă a crimelor de război și erau mai indulgente cu utilizarea drogurilor ușoare. Restricțiile
asupra eutanasiei au fost reduse și căsătoriile între persoane de același sex au fost legalizate.
Guvernul a promovat diplomația activă în Africa[29] și s-a opus invadării Irakului.[30]
Coaliția lui Verhofstadt a obținut rezultate slabe în alegerile din iunie 2007. Timp de peste un an, țara
s-a aflat într-o criză politică.[31] Această criză a fost de așa natură încât mulți observatori au speculat
pe marginea unei posibile dezmembrări a Belgiei.[32][33][34] Din 21 decembrie 2007 până la 20
martie 2008, a fost în funcție, interimar, al treilea guvern Verhofstadt. Această coaliție de creștin-
democrați flamanzi și francofoni, liberali flamanzi și francofoni cu social-democrații francofoni a fost
guvern interimar până în 20 martie 2008. În acea zi, noul guvern, condus de creștin-democratul
flamand Yves Leterme, câștigătorul alegerilor federale din iunie 2007, a depus jurământul în fața
regelui. La 15 iulie 2008, Leterme a anunțat demisia guvernului său, întrucât nu realizase niciun
progres în ce privește reformele constituționale,[35] dar a continuat să rămână în funcție. În
decembrie 2008, el a oferit din nou demisia guvernului în urma crizei declanșate de vânzarea
grupului financiar Fortis către BNP Paribas.[36] De această dată, demisia i-a fost acceptată iar creștin-
democratul flamand Herman Van Rompuy a depus jurământul ca prim ministru la 30
decembrie 2008.[37]
După ce Herman Van Rompuy a fost desemnat ca președinte al Consiliului European la 19
noiembrie 2009, el a prezentat demisia guvernului la 25 noiembrie 2009. După câteva ore, a depus
jurământul noul guvern condus de primul ministru Yves Leterme. La 22 aprilie 2010, Leterme a oferit
din nou demisia guvernului[38] după ce unul dintre partenerii de coaliție, OpenVLD, s-a retras de la
guvernare, iar la 26 aprilie 2010 regele Albert i-a acceptat demisia.[39] Alegerile legislative din Belgia
din 13 iunie 2010 au făcut din gruparea naționalistă flamandă N-VA cel mai mare partid din Flandra,
și din Partidul Socialist — cel mai mare din Valonia.[40] Până în decembrie 2011, Belgia a fost
guvernată de cabinetul interimar demisionar al lui Leterme, așteptând sfârșitul unor negocieri de
formare a unui nou guvern. La 30 martie 2011, se stabilise un nou record mondial pentru perioada
trecută fără guvern oficial, depășind chiar și Irakul de imediat după război. În cele din urmă, în
decembrie 2011, a depus jurământul guvernul actual condus de premierul socialist valon Elio Di
Rupo.[41]

Comunități și regiuni[modificare | modificare sursă]

Articol principal: împărțirea administrativă a Belgiei.

Limbile oficiale din Belgia: neerlandeza (galben), franceza (roz), germana (verde).

Pe lângă nivelul federal, conform constituției revizuite în 1993, Belgia conține încă 2 niveluri de
administrație federală:

 3 comunități lingvistice:
o Comunitatea
flamandă din Belgia;
o Comunitatea franceză
din Belgia;
o Comunitatea
germanofonă din Comunitatea flamandă Comunitatea franceză
Comunitatea
Belgia. (vorbitoare de neerlandeză) (vorbitoare
germanofonă
 3 regiuni: de franceză)
o Flandra, subdivizată
în 5 provincii:
 Anvers;
 Limburg;
 Flandra de Est;
 Flandra de Vest;
 Brabantul
Flamand. Regiunea Flamandă Regiunea Valonă Regiunea Capitalei
Bruxelles
 o Valonia, subdivizată în 5 provincii:
 Brabantul Valon;
 Namur;
 Liège;
 Hainaut;
 Luxemburg;
o Regiunea Capitalei Bruxelles.
Fiecare Comunitate și Regiune are propria adunare legislativă și propriul guvern. Regiunea Capitalei
Bruxelles este oficial bilingvă, ambele Comunități majore exercitându-și autoritatea pe teritoriul
acesteia, pentru chestiunile comunitare comune existând o Comisie Comunitară Comună. Viziunile
diferite ale celor două Comunități majore se reflectă în structura particulară a instituțiilor oficiale
federale. În Flandra Comunitatea și Regiunea au fuzionat, în timp ce Comunitatea franceză s-a
limitat doar la transferarea unor competențe către Regiuni. Din acest motiv, sistemul administrativ
este asimetric, instituțiile echivalente din Regiuni diferite neavând aceleași puteri. Conflictele dintre
diferitele corpuri instituționale ale structurii federale sunt rezolvate de către Curtea Constituțională a
Belgiei.
Provinciile și Regiunea Capitalei Bruxelles sunt subdivizate în comune. Cu excepția celor 19
comune din Regiunea Capitalei care sunt bilingve franco-neerlandeze, comunele din cele 2 regiuni
au o singură limbă oficială, limba comunității de care ține comuna. Din acestea 27 sunt comune cu
facilități, comune în care o serie de servicii publice sunt oferite în altă limbă decât limba oficială a
comunei. Din punct de vedere electoral și al organizării teritoriale a tribunalelor, comunele sunt
grupate în arondismente.

Autoritatea politică[modificare | modificare sursă]

Guvernul federal păstrează autoritatea asupra chestiunilor comune: justiția, apărarea, poliția
federală, energia nucleară, politica monetară, datoria publică, securitatea socială și controlează o
parte importantă a finanțelor publice, sistemului de sănătate și a politicii
internaționale. Poșta și Societatea de căi ferate sunt companii naționale deținute de stat, care sunt
în responsabilitatea guvernului federal. Guvernul federal este responsabil de obligațiile Belgiei în
cadrul UE și a OTAN[42].
Comunitățile își exercită autoritatea în cadrul unui teritoriu bine definit de frontiere lingvistice. Inițial
competențele acestora erau legate de chestiunile lingvistice: educație, cultură, mijloacele de
informare în masă și utilizarea limbii. Treptat acestora le-au fost transferate alte competențe care nu
sunt direct legate de chestiunile lingvistice: sănătate (medicină generală și preventivă), asistență
socială (protecția tinerilor, ajutor acordat familiilor, servicii de asistență a imigranților, etc.)[43].
Regiunile au autoritate în chestiuni legate de teritoriu. Acestea includ economia, agricultura, lucrări
publice, energie, transport, politica de gestionare a apei, a mediului, a locuințelor, planificarea
orașelor și regională, conservarea naturii și comerțul exterior. Regiunile supraveghează
provinciile, comunele și companiile de utilități intercomunale[44].

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Belgiei.
Poldere de-a lungul râului IJser

Belgia se învecinează cu Franța (pe 620 km), Germania (pe 167 km), Luxemburg (pe 148 km) și

cu Țările de Jos (450 km). Suprafața sa totală, inclusiv apele de suprafață, este de 33.990 kilometri
pătrați; suprafața uscatului este de 30.528 km2. Ea se află între latitudinile de 49° și 53° N, și între
longitudinile de 2° și 7° E.[necesită  citare]
Belgia are trei regiuni geografice principale: câmpia litorală din nord-vest și platoul central aparțin
ambele bazinului Anglo-Belgian; înălțimile Ardenilor din sud-est fac parte din centura orogenică
hercinică. Bazinul Paris reprezintă o a patra mică zonă în extremitatea sudică a Belgiei, Lorena
Belgiană.[45]
Câmpia litorală constă în principal din dune și poldere. Spre interiorul continentului, peisajul rămâne
neted și urcă ușor, câmpia fiind udată de numeroase ape, cu văi fertile și cu câmpia nord-
estică Campine (Kempen). Dealurile și podișurile Ardenilor acoperite cu păduri dese sunt mai
stâncoase și mai accidentate, cu peșteri și mici chei. Întinzându-se către vest, înspre Franța,
această zonă este legată spre est de Eifelul din Germania prin platoul Hohes Venn, pe care se
află Signal de Botrange, cel mai înalt punct al țării, la 694 m.[46][47]
Clima este temperat-oceanică, cu precipitații semnificative în toate anotimpurile (Clasificarea
Köppen: Cfb), ca și mare parte din Europa de nord-vest.[48] Temperatura medie este minimă în
ianuarie la 3 °C și maximă în iulie la 18 °C. Precipitațiile medii lunare variază de la 54 mm în
februarie sau aprilie, la 78 mm în iulie.[49] Mediile pe anii 2000–2006 prezintă minime zilnice de
temperatură de 7 °C și maxime de 14 °C și precipitații lunare de 74 mm; acestea sunt cu circa 1 °C
și respectiv 10 milimetri mai mari decât valorile normale pe ultima sută de ani.[50]
Fitogeografic, Belgia se împarte între provinciile Atlantică Europeană și Central-Europeană
din Regiunea Circumboreală a Regatului Boreal.[51] Conform World Wide Fund for Nature, teritoriul
Belgiei aparține ecoregiunii pădurilor de amestec atlantice.[52] Datorită densității mari de populație,
poziției sale în centrul Europei de Vest și a eforturilor politice inadecvate, Belgia se confruntă cu
grave probleme ecologice. Un raport din 2003 sugerează că apele naturale belgiene (de suprafață și
de subsol) au cea mai scăzută calitate dintre toate cele 122 de țări studiate.[53] În Indicele-pilot al
Performanței Ecologice pe 2006, Belgia a obținut un scor de 75,9% pentru prestație ecologică de
ansamblu, fiind pe ultimul loc dintre toate țările membre ale UE, deși doar pe locul 39 din 133 de țări.
[54]

Economie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: economia Belgiei.
Complex metalurgic lângă Liège

Economia Belgiei și infrastructura sunt puternic integrate cu cele ale Europei de Vest. Belgia este
situată în centrul unei regiuni puternic industrializate, ceea ce îi rezervă un loc printre primele zece
țări în clasamentul comerțului internațional. Economia este caracterizată de o forță de muncă foarte
productivă, un PIB ridicat și exporturi importante[55]. Principalele produse de import sunt: alimente,
echipamente industriale, produse petroliere și chimice, diamante brute, îmbrăcăminte și accesorii și
textile. Principalele produse de export sunt automobilele, produse alimentare, oțel, produse
petroliere, mase plastice, textile, diamante finisate.
Economia este puternic orientată spre sectorul serviciilor, dar prezintă diferențe regionale importante
între Flandra, regiunea mai dinamică, și Valonia, regiune aflată într-o perioadă postindustrială
afectată de dezafectarea industriilor tradiționale. Ca unul dintre membrii fondatori ai Uniunii
Europene, Belgia sprijină integrarea economică europeană și politica de economie deschisă. În
1999, Belgia a adoptat moneda EURO care a înlocuit francul belgian definitiv în 2002. Din 1922
Belgia și Luxemburgul formează o zonă economică comună, iar din 1944 aceste țări fac parte din
zona economică Benelux.
Belgia a fost prima țară din Europa Continentală care a trecut printr-o perioadă de revoluție
industrială la începutul secolului XIX. Până la jumătatea secolului XX regiunea minieră și
metalurgică valonă din jurul orașelor Liège și Charleroi s-a dezvoltat puternic, în timp ce Flandra a
rămas preponderent o regiune agrară. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Gent și Anvers s-au
dezvoltat datorită industriei petrochimice și a activităților portuare. Anii 1970 au reprezentat o
perioadă de recesiune datorită crizelor petroliere și a declinului industriei metalurgice. Politica
economică mai liberală din Flandra au deplasat centrul economic al țării spre nord, acesta fiind
concentrat actualmente în regiunea Bruxelles-Louvain-Anvers-Gent.
În intervalul 1990 – 2009, Belgia a primit Investiții străine directe (ISD) de 830 de miliarde de
dolari[56]. În anul 2009, investițiile străine directe în Belgia au fost de 33,7 miliarde dolari, față de 110
miliarde în anul 2008[56].