Limbile indo-europene 

sunt o familie de limbi vorbite ca limbi materne de aproximativ jumătate din

populația planetei, în special în Europa, nordul și sudul Asiei, cele 2 Americi și Australia, precum și
pe arii însemnate din celelalte zone. Următoarele familii de limbi, în privința numărului de vorbitori,
sunt saki, sino-tibetane și limbile afro-asiatice. Lingviștii estimează că există peste 400 de limbi
și dialecte indo-europene (443 potrivit bazei de date SIL).
Numele de „limbi indo-europene” le-a fost atribuit pentru a reflecta răspândirea acestor limbi, în
special în India și Europa, deși trebuie subliniat atât faptul că nu toate etniile de aici vorbesc o limbă
indo-europeană, precum și faptul că limbile indo-europene se vorbesc și în alte părți ale globului.
Ortografia corectă a numelui este aceea cu cratimă.
Dintre limbile indo-europene, următoarele sunt cele mai răspândite, fiind vorbite ca limbă maternă de
peste 100 de milioane de oameni:

 Hindi: 432.000.000;
 Spaniolă: 390.000.000;
 Engleză: 341.000.000;
 Portugheză: 210.000.000;
 Bengali (angla): 171.000.000;
 Rusă: 145.000.000.
Majoritatea limbilor vorbite în Europa aparțin superfamiliei indo-europene. Fac excepție limbile fino-
ugrice (maghiara, estoniana și finlandeza), limbile caucaziene, basca, malteza (derivată în mare
parte din arabă) - și turca aparținând limbilor turcice.
Toate limbile indo-europene sunt descendenți ai unui singur limbaj preistoric, reconstruit ca Proto-
Indo-European, vorbit cândva în epoca neolitică. Deși nu mai există înregistrări scrise, aspecte ale
culturii și religiei Proto-indo-europenilor pot fi, de asemenea, reconstruite din culturile înrudite ale
vorbitorilor indo-europeni antice și moderni, care continuă să trăiască în zone în care migraționau
Proto-indo-europeni din patria lor originală. Mai multe propuneri contestate leagă Indo-Europene de
alte familii de limbi majore. Deși sunt scrise în limba akkadiană veche de tip Semitic, împrumuturile
și denumirile hitiților găsite în textele Kültepe sunt cele mai vechi înregistrări ale oricărui limbaj indo-
european.[1]
În secolul al XIX-lea, conceptul lingvistic al limbilor indo-europene a fost folosit frecvent inter-
schimbabil cu conceptele rasiale ale arienilor și Japhetite.[2]

Istorie[modificare | modificare sursă]
Ipoteza înrudirii limbilor indo-europene, formulată prima dată, în 1647, de învățatul olandez Marcus
Zuerius van Boxhorn, care a observat că o serie de limbi europene se aseamănă cu persana și a
înaintat ideea că toate aceste limbi se înrudesc cu limba sciților. Această descoperire a rămas însă
fără ecou în preocupările științifice ale vremii și a fost reluată în 1786 de filologul britanic Sir William
Jones în lucrarea sa „The Sanscrit Language” („Limba sanscrită”), unde observa asemănări între 4
dintre cele mai vechi limbi cunoscute în vremea lui: sanscrita, latina, greaca și persana. Iată mai jos
un celebru citat dintr-o lucrare a sa apărută în 1798:
„The Sanscrit language, whatever be its       „Limba sanscrită, fie ea cât de antică, este de
antiquity, is of a wonderful structure; more o structură minunată; mai perfectă decât
perfect than the Greek, more copious than the elena, mai bogată decât latina și mai
Latin, and more exquisitely refined than desăvârșit rafinată decât amândouă, totuși
either, yet bearing to both of them a stronger dovedind față de ambele o afinitate, atât în
affinity, both in the roots of verbs and the rădăcinile verbelor, cât și în formele gramaticii,
forms of grammar, than could possibly have mai puternică decât ar fi putut apărea din pură
been întâmp
produ lare;
ced by atât de
accide puterni
nt; so că
strong încât
indeed nici nu
, that filolog
no nu le
philolo poate
ger cercet
could a fără
exami să fie
ne convin
them s că
all toate
three, trei au
withou izvorât Răspândirea limbii proto-indo-europene târzii (mijlocul mileniului IV î.Hr.) în ipoteza Kurgan.
t din
believi vreo
ng sursă
them comun
to ă care,
have proba
sprun bil, nu
g from mai
some există. Mijlocul mileniului III î.Hr.
comm ..”
on
source
,
which,
perha
ps, no
longer
exists. Mijlocul mileniului II î.Hr.
..”

Comparația
sistematică ale
acestor limbi
înrudite și altor
limbi vechi,
realizată
de Franz
Bopp în prima În jurul anului 250 î.Hr.
jumătate a
secolului al
XIX-lea, a
susținut

După Imperiul roman și perioada migrațiilor.

această teorie; iar lucrarea sa, publicată între 1833 și 1852 și intitulată „Vergleichende Grammatik
des Sanskrit, Zend, Griechischen, Lateinischen, Litauischen, Gotischen und Deutschen” („Gramatică
comparativă a limbilor sanscrită, zend, greacă, latină, lituaniană, gotică și germană”) este
considerată începutul studiilor indo-europene ca disciplină academică.
Limba comună din care s-au dezvoltat toate aceste limbi se numește limba proto-indo-
europeană (PIE); este o limbă teoretică în sensul că tot ce se știe despre această limbă izvorăște
din analiza limbilor moderne și a acelora dispărute care s-au păstrat în formă scrisă. Locul geografic
din care a apărut proto-indo-europeana este controversat, dar cel mai probabil pare să fi fost
regiunea din jurul Mării Negre, în teritoriile actuale ale Armeniei, României sau Ucrainei.
Coloana de hărți alăturată reprezintă una dintre variantele de istorie veche a limbilor indo-europene,
numită ipoteza Kurgan, care, în prezent, este cea mai larg acceptată de lingviști.
În rusă, „kurgan” (cuvânt de origine turcă) înseamnă tumulus, o ridicătură de pământ și pietre
deasupra unui mormânt.
S-a propus și ipoteza că limba proto-indo-europeană ar aparține unei superfamilii, a limbilor
numite „nostratice”, dar din lipsă de argumente suficient de solide această teorie este controversată.
Conform studiului "Massive migration from the steppe was a source for Indo-European languages in
Europe"[3], o migrație masivă a avut loc în urmă cu aproximativ 4500 ani, locuitorii din stepa Ponto-
Caspică deplasându-se către centrul Europei și contribuind la formarea unor limbi indo-europene.