Țiganii-Angus Fraser

I. Origini:
Există puține mărturii scrise la care să se poată apela atunci când vine vorba despre
aproximativ jumătate din istoria lor. Apoi, pe măsură ce referințele istorice încep să se adune,
acestea vor veni din afara etniei, motiv pentru care nu pot fi crezute.
De menționat este faptul că această analiză filologică este una speculativă, limba romani
fiind un izvor nesecat de informații despre originea și evoluția ei însăși. Echivalarea cu originea
și evoluția vorbitorilor ei va rămâne mai mult o chestiune de ordin speculativ.

a. Mărturiile lingvistice:
Primele mostre de limbă romani au apărut în Anglia anului 1547, în „Prima carte de
introducere în cunoaștere”, de Andrew Borde. (img. 18)
Nici până în prezent nu există o variantă standard a limbii, putându-se observa chiar și în
„expresiile de grai egiptean” consemnate de Borde, prezența unor împrumuturi din slavă, greacă
și ... . În schimb, există o multitudine de dialecte ale acestei limbi ( peste 60 numai în Europa).
Pentru a putea ilustra istoria acestei limbi, Fraser folosește 3 studii despre dialectele
individuale:
 Studii asupra țiganilor- Alexandre Paspati (apărut la Constantinopol în 1870). Viza țiganii
nomazi de la periferia Constantinopolului și din partea europeană a Imperiului Otoman:
„varietatea greacă”.
 Dialectul țiganilor din Țara Galilor- John Sampson (1926). Studiul se întinde pe durata a
trei decenii și cuprinde Țara Galilor. Țiganii au moștenit acest grai de la strămoșii lor
(sec. VII).
 Limbajul țiganului căldărar Johan Dimitri Taikon din Suedia, elaborat în 1963 de doi
suedezi: O. Gjerdman și E. Ljungberg. Un colon din Suedia a călătorit prin Norvegia,
Finlanda, Rusia și în Balcani, Polonia, Germania, Franța (Țiganii căldărari).

De ce sunt importante aceste studii?

 Ei bine, ele permit examinarea limbii în 3 puncte geografice extreme, evidențiind totodată
și 3 tipuri de vorbitori ai acestei limbi. Întrucât limba romani a fost limba unui popor iletrat,
normele de scriere au lipsit, iar cei ce au făcut transcrierile au aplicat normele fonetice ale
propriei lor limbi materne. (tabel 21)
Lingvistica comparată a furnizat multe informații cu privire la originea dialectelor
tigănești. Acum câteva secole s-a înțeles pentru prima dată că limba romani trebuie să fie de
origine indiană, datorită unor asemănări între vocabularul ei și cel al unor graiuri indiene.
Se subînțelege că două limbi înrudite vor avea un număr mare de cuvinte asemănătoare.
Nu cantitatea este factorul cel mai important, ci cuvintele cu sens de bază, cu o probabilitate
foarte mică de a fi împrumutate din alte limbi:
 Pronume personale: eu, tu:
 Verbe care exprimă activități de bază: a bea, a vedea;
 Adjective (însușiri elementare): mic, fierbinte;
 Substantive cu arie mare de acoperire: apă, om;
 Părți ale corpului: păr, cap, nas;
 Rude de sânge:
Tabelul 23.
Asemănările dintre hindi și sanscrită (citate ca limbi din India) și limba romani sunt clare.
Fiecare dialect are peste 500 de cuvinte a căror origine indică poate fi ușor recunoscută.

b. Antropologia fizică
Deci, dacă am stabilit că nu se poate garanta existența unor legături de rasă între anumite
grupuri (din punct de vedere lingvistic), atunci trecem la alt domeniu care ar putea fi lămuritor.
Antropologia fizică se ocupă cu efectuarea de măsurători ale corpului și ale părților acestuia, în
special craniul.
Cea mai extinsă cercetare îi aparține lui Eugene Pittard, specialist în antropologia fizică.
Studiul său s-a axat pe ceea ce el numea „Les vrais Tziganes” (Balcani).
„... un loc foarte onorabil în estetica trupului omenesc. Printre ei se găsesc adesea bărbați
foarte chipeși și femei foarte frumoase. Tenul măsliniu (teint légèrement basane), părul negru ca
tăciunele, nasul drept și bine conturat, dantura albă, ochii larg deschiși și de culoare căprui
închis, cu o expresie vie sau languroasă, suplețea generală a ținutei cît și armonia mișcărilor lor îi
plasează, în ceea ce privește frumusețea fizică, cu mult deasupra multora dintre poparele
europene.” ( E. Pittard, Les Tziganes ou Bohemiens, Geneva, 1932 citat în Angus Fraser)
Concluzii:
 Populația țigănească depășește media europeană de înălțime;
 Membrele inferioare sunt mai lungi, comparativ cu torsul;
 Capetele lor tind spre forma dolicocefalică;
 Craniul este lunguieț și îngust;
 Părul este negru;
 Urechile sunt mici;
 Ochii mari cu irisul foarte pigmentat;
 Nasul prelung;
Probleme:
1. Descoperirile sale intrau în conflict cu studiile predecesorilor săi (restrînge activitatea
asupra nomazilor, considerați conservatori ai purității rasiale).
2. Nu a avut cu ce compara aceste date pentru că datele referitoare la grupurile etnice
din India ori erau prea puține, ori etau inexacte.
Genetica populațiilor:
 În anul 1940, în urma unor cercetări, s-a descoperit că grupele de sânge ale populațiilor
țigănești din Europa sunt de tipul B într-o proporție cu mult peste nivelul european.
 Clasificarea AB0 sprijină ipoteza originii indiene, grupa B fiind de 2 ori mai frecventă pe
subconștient decât în Europa).
 Valorile factorului rhesus la țigani sunt de asemea compatibile cu originea lor indiană
(Factorul Rhesus (Rh) este o proteina mostenita de pe suprafata celulelor rosii din sange. )
 Această cercetare biologică se lovește la fel ca studiul lui Pittard de aceeași problemă.

Rezumând atât antropologia fizică cât și genetica populațiilor sunt sugestive, dar nu și
concludente.

c. Paralele etnice:

Există o implicație de ordin etnic care se poate deduce pe baza limbii și anume, denumirea pe
care țiganii o dau celor din aceeași rasă cu ei.
Întreaga familie de dialecte romani se poate grupa în 3 ramuri principale: Europeană, armeană și
asiatică, sau rom, lom (lomavren), dom (domari)- (conform etichetării făcute de Turner, în
funcție de tratarea fonetică a cuvântului derivat din termenul sanscrit do̅mba).

rom-în limba romani din Europa

lom-dialectul armean
dom-dialectul sirian și persan
termenii do̅mba din sanscrită
dom/dum-indiana modernă
do̅mba: „om dintr-o castă inferioară care trăiește din cântat și din muzică.,”
Numele ar putea păstra condiția și casta originară a strămoșilor țiganilor din Asia și Europa.
O altă ipoteză: populația banjara, o rasă amestecată de negustori rătăcitori (trib nomad) ar fi
înrudită cu țiganii. Limba lor lamani se aseamănă foarte puțin cu limba romani.
Unii țigani îmbrățișează ipoteza conform căreia strămoșii lor ar fi războinicii kshatriyas, al doilea
rang între cele 4 caste ale societății hinduse. Sprijiniți de unii scri bgitori care afirmă că țiganii s-
ar retrage din războinicii jat și rajput.

d. Lexicostatistica:
În 1950, lingvistul american Morris Swadesh a reușit să dezvolte o metodă care pretinde
că permite datarea aproximativă a ramificațiilor lingvistice, din punct de vedere al timpului real.
Această metodă poartă denumirea de Gloto-cronologie sau Lexicostatistică.
Se bazează pe remarca generală conform căreia deosebirea dintre menbrii unei familii de
limbi este cu atât mai mare cu cât prăpastia temporală este mai adâncă.
Swadesh a selectat o listă de 200 de cuvinte care ulterior a fost redusă la 100 pentru a le
putea supune acestei metode.
Procedeul presupune identificarea cuvintelor din limba studiată care sunt cele mai
apropiate de fiecare din sensurile din lista-diagnoză și apoi de a nota perechile înrudite (adică
acele cuvinte care amintesc de cuvântul originar din limba străbună comună). Numărul de
cuvinte înrudite este apoi folosit la măsurarea intervalului minim de timp scurs de la separarea
celor două limbi.
 Pentru o listă de 100 de cuvinte, rezultatul reprezintă o rată medie de conservare de 86 la
sută pe mileniu, iar pentru două limbi a căror desprindere a început cu 1000 de ani în urmă, vor
avea cuvinte înrudite în proporție de 74 la sută.
În cazul comparației dintre limba romani și cele 8 limbi din grupurile dardic, nord-vestic,
nordic și central (kașmiriana, multani, sindhi, kotgarhi, hindi de vest, punjabi, marwari și
gujarati), 3 se situează în fruntea listei cu un procentaj de 50 la sută de cuvinte înrudite cu limba
romani. Acestea sunt limbile hindi, multani (un dialect lahnda̅) și kotgarhi (dialect al limbii
pahari de V).
Urmează punjabi, marwari (dialectul principal al limbii rajastha̅ni) și gujarati. Ultima
este kașmiriana, cu 30 la sută.
Pe scara lui Swadesh rezultă astfel că limba romani a început să se indepărteze de primele
3 limbi în jurul anului 390 î. Hr. sau mai devreme. În cazul Kașmirianei se obține o dată situată
în jurul anului 1700 î. Hr.

II. PRIMELE MIGRAȚII:

1. Persia
 Abia în Persia antropologii descoperă câteva texte ce pot fi folositoare atunci când se
încearcă înțelegerea preistoriei țiganilor.
 „Istoricul arab Hamza din Ispahan (950 d. Hr.) relatează că regele persan Bahram Gur,
după ce a decis că supușii săi trebuie să lucreze doar jumătate de zi, iar restul să o
petreacă mâncând și bând în sunetul muzicii, a descoperit un grup care bea vin fără să
asculte muzică. Când i-a certat pentru faptul că nu îi ascultă ordinele, aceștia au răspuns
că au încercat sî angajeze un lăutar, doar că nu au găsit. Astfel, monarhul l-a convins pe
regele Indiei să îi trimită 12 000 de lăutari pe care i-a răspândit în toate colțurile regatului
Persan. Descendenții lor alcătuiesc populația zott.
„păturile nevoiașe de aici beau vin fără să asculte muzică, o situație cu care cei mai
înstăriți nu pot fi de acord. De aceea, dintre acei luri, alege și trimite-mi zece mii de bărbați și de
femei care cîntă la lăută.” ( pg. 40)
 50 de ani mai târziu poetul Firdousi (Șah-Name, Cartea Regilor) menționează de
asemenea cererea lui Bahram Gur.
  Bahram Gur le-a dat acestora grâne și animale și i-a trimis să muncească ca agricultori și
în același timp să cânte pentru supuși. Într-un an de zile, aceștia au mâncat tot grâul și
toate vitele, motiv pentru care au fost izgoniți.
„și apoi i-a izgonit, poruncindu-le să-și încarce toată averea pe spinarea măgarilor și să se
întrețină din cîntecele lor și din zdrăngănitul arcușurilor mieroase; și în fiecare an să umble prin
țară și să cînte pentru desfătarea celor bogați și a celor săraci. Lurii, potrivit acestui mandat,
umblă astăzi prin lume, căutînd de lucru, întovărășindu-se cu cîinii și cu lupii, furînd la drumul
mare pe timp de zi și pe timp de noapte”. ( citatul original însoțit de traducere apare într-un eseu
de J.S. Harriot: „Observations on the Oriental origin of the Romnichal”. 41)
Zotti sau zott(plural) (versiune arabizată a cuvântului jat, trib din India) și luli sau luri
(nuri-nawar-, Siria, Palestina, Egipt) sunt încă denumirile persane pentru țigan.
În Persia țiganii au fost considerați inamici și au fost nevoiți să învețe limba pentru a
putea comunica cu locuitorii.
Samson a arătat că în cazul ramurii europene și a celei armene
Samson era convins că aceste evoluții sunt consecințele unei ramificări ce a avut loc pe
teritoriul persan, dând naștere celor două ramuri denumite grupurile ben și phen. Se baza pe
formele pentru cuvântul soră.
Numărul elementelor persane din dialectele țiganilor indică o ședere prelungită. Printre
acestea (în dialectul galez):
În ceea ce privește plecarea țiganilor, savanții susțin că strămoșii țiganilor europeni au
trecut prin Persia probabil înainte de primele invazii ale arabilor (sec. VII).
În limbă există împrumuturi din arabă: berk-piept, xumer/xumel-aluat,

2. Armenia
Armenia, unde țiganii phen s-au dus după părăsirea Persiei, a căzut și ea sub dominație arabă în
sec. VII. Dialectele europene ale limbii romani conțin cuvinte împrumutate din limba armeană:
bo̅v-cuptor, dudu̅m-pepene, dz̅olano-catâr, koto̅r-bucată, kaco-nasture.
Nici unul dintre aceste cuvinte nu se întâlnește în dialectele ben din Asia și nici în frânturile de
lomavren, în dialectul țiganilor cunoscuți sub numele de bosa( Armenia, Turcia, Persia, S
Caucaz).

3. Coeziunea socială:
Despre organizarea socială și cultura primilor țigani nu se știe nimic cu certitudine. Se pot face 2
presupuneri:
 țiganii au reflectat un model indian de existență socială;
 aceia care nu s-au stabilit într-un loc au manifestat aceleași trăsături observate și în cazul
grupurilor de nomazi.
O trăsătură a existenței sociale în India era reprezentată de răspândirea subcastelor etnice
(jatis, jati=naștere) care prezentau mai multă relevanță decât cele principale atunci când venea
vorba de funcționarea de zi cu zi a societății. Relațiile dintre subcaste se bazau pe profilarea
muncii. Caracterul mono-profesional al unui jati conducea la interdependență economică. O altă
trăsătură specifică era reprezentată de endogamie sau căsătoria în interiorul grupului: prespunea
păstrarea legăturilor în interiorul unei jati.
Există probabilitatea ca mulți indivizi din grupurile inițiale să fi umplut o nișă
economică: fie furnizau mărfuri sau servicii speciale, muncind în număr relativ mic, fapt care îi
punea în permanență în mișcare.
Există totuși o deosebire între țigani și nomazii obișnuiți. Pentru țigani deplasarea dintr-
un loc în altul se făcea din necesitatea de a-și vinde produsele sau pentru a-și face meseria, în
timp ce nomadismul reprezenta deplasarea sezonieră pentru creșterea vitelor și pentru
agricultură.

III. ÎN IMPERIUL BIZANTIN ȘI ÎN BALCANI

a) Bizantul și Grecia:
Odată cu invadarea Armeniei de către selgiucizi (mijl. Veacului XI-lea) se lansează o
ipoteză tentantă cu privire la deplasarea țiganilor spre vestul Imperiului Bizantin-Constantinopol-
Tracia, de unde s-au răspândit ulterior în Balcani și Europa.
Țiganii erau cunoscuți ca artiști-ursari, îmblânzitori de șerpi și de alte animale, acrobați și
scamatori.
Prima referire la prezența țiganilor în Constantinopol provine din textul hagiografic
georgian „Viața Sfântului Gheorghe Atonitul (1068), mănăstirea Iberon, muntele Athos.
În anul 1050, împăratul Constantin Monomachos, deranjat de animalele sălbatice care îi
devorau vânatul din parcul imperial din Constantinopol, a cerut ajutorul unei „populații de
samariteni, descendenți ai lui Simion Magul, pe nume adsincani, binecunoscuți pentru arta lor de
a ghici și de a face farmece”. Se spune că aceștia au pus pe jos bucăți de carne descântate care au
ucis pe loc animalele.
Adsicani este forma georgiană a grecescului adsinganoi/atzinganoi, termen folosit de
bizantini cînd faceau referire la țigani.
A doua referire la athinganoi provine din sec. XII și se bazează pe comentariulfăcut de
canonicul Teodor Balsamon la canonul LXI al Conciliului de la Trullo. Conform acestui canon
orice credincios care exploata publicul prin expunerea de urși sau alte animale, ori prin ghicitul
viitorului era pasibil de excomunicare timp de 6 ani.
„Aceia ce poartă urșii în zgardă se numesc ursari. Ei leagă ațe vopsite pe capul și întregul
corp al animalului. Apoi obișnuiesc să taie aceste ațe și să le ofere împreună cu fire din blana
animalului, ca amulete sau ca leac contra bolilor sau a deochiului. Alții, care se numesc
athinganoi, obișnuiesc să poarte în jurul trupului șerpi încolăciți și unuia îi spun că e născut sub o
stea nefastp, iar altuia sub una norocoasă, și mai obișnuiesc să prezică norocul și ghinionul din
viitor.”
O variantă interesantă în ceea ce privește terminologia apare într-un canon bizantin din
sec. XV, care prevede 5 ani de excomunicare pentru toți cei care se duc la egiptence (aiguptissas)
pentru ghicit sau cei care aduc prezicători care să îi descînte cînd sunt bolnavi sau suferă de
ceva.” (53)
Era destul de clar faptul că legenda privitoare la originea egipteană era răspândită în
Bizanț, in sec. XV-lea sau chiar mai devreme.
În cursul sec. XIV-lea, țiganii s-au stabilit în Peloponez și într-o serie de insule grecești.
Într-un pamflet din 1416 compus de scriitorul satiric bizantin Mazaris și intitulat „Șederea lui
Mazaris în Hades”, se găsește o scrisoare imaginară datată 21 sept. 1415, adresată unui anume
Holobolos afat în Infern:
„În Peloponez...trăiesc de-a valma numeroase neamuri cărora nu este deloc ușor nici
foarte necesar să le delimitezi hotarele, dar fiecare ureche le poate cu ușurință deosebi după
limba pe care o vorbesc, și iată care sînt cele mai renumite: lacedaemonienii, italienii,
peloponezienii, slavii, ilirii, egiptenii (aiguptioi) și evreii...” (55)
În Grecia continentală, țiganii s-au stabilit în număr mare în zona orașului venețian
Nauplion și se asemenea în Modon. La Nauplion se pare că aceștia s-au constituit într-un grup
organizat, având chiar un lider militar, după cum atestă o decizie datată 12 august 1444.
Consiliul Venețian al celor Patruzeci l-a reinstalat pe un anume Johannes cinganus în funcția de
drungarius acinganorum, comandantul unui grup de soldați.
Limba romani a suferit modificări considerabile în timpul șederii țiganilor în teritoriile de
limbă greacă.
 M devine v la mijl. Cuvântului: naman-nam-nav, sanscrită, hinfi, romani).
 Sunetul h dispare din poziția inițială și cea mediană fiind înlocuit de v sau y: hasta-hath-
vast mână)
 Împrumuri interesante: zeravo (stânga)-dar nu au preluat și termenul pentru dreapta
 Idem: komi (mai mult)....
 Cuvinte preluate: cer, zmeură, vișină, păpușă, toiag, odaie, porumbel, păun...
 Au începu să formeze cuvinte cu ajutorul suf. Grecești: „mos” pentru subs. Abstracte, „-
os” pt. Imprumuturi de gen masculin, „-men” pt. Formarea particiipilor la diatza pasiva.

b) Serbia, Bulgaria, Muntenia, Moldova

La finalul sec. XIV, țiganii erau deja răspândiți în toate provinciile Peninsulei Balcanice.
În Istoria țiganilor, Muntenia și Moldova ocupă un loc special, întrucât aceștia au fost
transformați în robi pe aceste meleaguri.
În secolul XIII-XIV, valahii vorbitori de latină au migrat din Transilvania întâi spre
Muntenia și apoi spre Moldova, care au devenit principate independente. Ambele și-au elaborat
propriile metode, foarte asemănătoare de a trata populațiile țigănești ca o importantă forță de
muncă.
Prima menționare a țiganilor în arhivele românești se face într-un document emis la 1385
de către voievodul Dan I. Prin acest document, voievodul confirmă actul prin care 40 de familii
de țigani erau donate Mănăstirii Sfântul Anton de la Vodița.
În 1388, Mănăstirii Cozia i-au fost donate 300 de familii de țigani din partea principelui
valah Mircea cel Bătrân.
Un document din 1428, provenit din Moldova menționează darul a 31 de corturi de
tsigani și a 13 corturi de tătari, făcut de Alexandru cel Bun mănăsririi Bistrița.
La început a fost vorba de exploatare fiscală, apoi cu timpul, aceasta s-a transformat în
drepturi asupra persoanei.
 Atât mânîstirile cât și boierii au ajuns la concluzia că țiganii reprezentau o valoare
inestimabilă pentru economie.
În timp ce tăranii își vindeau pământurile și deveneau robi pentru muncile agricole,
țiganii au ocupat nișa dintre țăran și stăpân, fiind apreciați ca meșteșugari.
Și-au recăpătat libertatea pe deplin abia în anul 1856.