REFERAT

LIMBA LATINA

LIMBILE INDOEUROPENE
REGIUNI CARE S-AU UNIT

Profesor: Elev:
Astalos Aurica Balahura Andrei-Răzvan
CUM AU EVOLUAT LIMBILE INDO-EUROPENE

Familia de limbi indo-europene se compune din mai multe subfamilii:

 Limbile anatoliene: dispărute;

 Limbile indo-iraniene;
 Limba greacă și alte limbi înrudite care au dispărut;
 Limbile italice: între care limba latină;
 Limbile romanice: descendentele limbii latine, între care și limba română;
 Limbile celtice;
 Limbile germanice;
 Limbile traco-frigiene: singura rămasă este limba armeană;
  Limbile toharice: dispărute;
 Limbile slave;
 Limbile baltice: înrudite cu limbile slave;
 Limbile traco-ilire: probabil limba albaneză. Printre ele probabil se mai
numărau: limba dacă și limba tracă;
 Limbile gaelice;

Limbile indo-europene sunt o familie de limbi vorbite ca limbi materne de aproximativ

jumătate din populația planetei, în special în Europa, nordul și sudul Asiei, cele
2 Americi și Australia, precum și pe arii însemnate din celelalte zone. Următoarele familii de
limbi, în privința numărului de vorbitori, sunt saki, sino-tibetane și limbile afro-asiatice. Lingviștii
estimează că există peste 400 de limbi și dialecte indo-europene (443 potrivit bazei de date SIL).
Numele de „limbi indo-europene” le-a fost atribuit pentru a reflecta răspândirea acestor
limbi, în special în India și Europa, deși trebuie subliniat atât faptul că nu toate etniile de aici
vorbesc o limbă indo-europeană, precum și faptul că limbile indo-europene se vorbesc și în alte
părți ale globului. Ortografia corectă a numelui este aceea cu cratimă.
Dintre limbile indo-europene, următoarele sunt cele mai răspândite, fiind vorbite ca limbă
maternă de peste 100 de milioane de oameni:

 Hindi: 432.000.000;
 Spaniolă: 390.000.000;
 Engleză: 341.000.000;
 Portugheză: 210.000.000;
 Bengali (angla): 171.000.000;
 Rusă: 145.000.000.
Majoritatea limbilor vorbite în Europa aparțin superfamiliei indo-europene. Fac
excepție limbile-fino-ugrice (maghiara, estoniana și finlandeza), limbile-caucaziene, basca, maltez
a (derivată în mare parte din arabă) și turca aparținând limbilor turcice.
Toate limbile indo-europene sunt descendenți ai unui singur limbaj preistoric, reconstruit
ca Proto-Indo-European, vorbit cândva în epoca neolitică. Deși nu mai există înregistrări scrise,
aspecte ale culturii și religiei Proto-indo-europenilor pot fi, de asemenea, reconstruite din culturile
înrudite ale vorbitorilor indo-europeni antice și moderni, care continuă să trăiască în zone în care
migraționau Proto-indo-europeni din patria lor originală. Mai multe propuneri contestate leagă
Indo-Europene de alte familii de limbi majore. Deși sunt scrise în limba akkadiană veche de
tip Semitic, împrumuturile și denumirile hitiților găsite în textele Kültepe sunt cele mai vechi
înregistrări ale oricărui limbaj indo-european.
În secolul al XIX-lea, conceptul lingvistic al limbilor indo-europene a fost folosit frecvent
inter-schimbabil cu conceptele rasiale ale arienilor și Japhetite.
Ipoteza înrudirii limbilor indo-europene, formulată prima dată, în 1647, de învățatul
olandez Marcus Zuerius van Boxhorn, care a observat că o serie de limbi europene se aseamănă
cu persana și a înaintat ideea că toate aceste limbi se înrudesc cu limba sciților. Această
descoperire a rămas însă fără ecou în preocupările științifice ale vremii și a fost reluată în 1786 de
filologul britanic Sir William Jones în lucrarea sa „The Sanscrit Language” („Limba sanscrită”),
unde observa asemănări între 4 dintre cele mai vechi limbi cunoscute în vremea
lui: sanscrita, latina, greaca și persana.
 REGIUNI ISTORICE CARE AU APARȚINUT
ROMANIEI

De-a lungul timpului, în spațiul geografic pe care locuiesc sau au locuit

populații românești, s-au conturat mai multe regiuni istorice care în decursul istoriei
au aparținut în întregime sau parțial fie voievodatelor întemeiate în secolele al X-lea
(pentru Transilvania) și al XIV-lea (Moldova, Țara Românească și Dobrogea), fie
statelor vecine. Limitele și denumirile acestor regiuni cunoscute și sub numele de
„țări” au evoluat în decursul vremii. Parțial sau în întregime, unele dintre ele au
constituit, temporar sau mai durabil, și teritoriul României. Potrivit surselor istorice,
toate sunt incluse în teritoriul Daciei antice, până la perioada daco-romană (regatele
lui Burebista și Decebal). România nu are nicio revendicare teritorială asupra părților
din regiunile istorice, aparținând statelor vecine.
 REGIUNI ISTORICE DIN ROMÂNIA ȘI DIN
VECITATATEA SA

Înaintea constituirii regiunilor tradiționale, au existat țări românești (întemeiate

în perioada post-romană, în Evul Mediu timpuriu), numite de istorici Romaniile
populare și de cronicarii străini vlahii, unele constituite sub formă de cnezate, altele
simple comunități rurale, cum sunt de exemplu
țările Crasnei, Lăpușului, Gurghiului, Moților, Almașului, Făgărașului, Bârsei (în
Transilvania), Gilortului, Jaleșului, Lotrului, Argeșului, Muscelului (în Țara
Românească), Vrancei, Neamțului, Dornei, Strășinețului, Onutului, Sorocăi, Iașilor,
Bârladului, Codrului, Ciubărciului (în Moldova istorică), la care se adaugă « Vlăsiile »
sau « Vlahiile » din sudul Dunării atestate prin documente sau prin toponime ca
Vlasici, Vlahina, Stari Vlah, Romania Planina, Vlașina, Megali Valachia, Vlahoclisura
ș. a., și, în răsăritul Cehiei, Vlahia moravă (loc de așezare a unor păstori români
veniți, după Ioan Skylitzes, din valea Moravei din Sârbia).