1

Limba greacă veche

Lecția/ μάθημα nr. 1

Introducere
1. Originea limbii grecești

Limba greacă face parte din familia limbilor indo-europene, asemenea limbii latine, limbii române sau
multor altor limbi vorbite astăzi în Europa. Cu toate acestea, deși există asemănări între limba română și greacă
(greu sesizabile), constatăm că există și diferențe notabile, pentru că limba română aparține ramurii romanice a
limbilor indo-europene, pe când greaca reprezintă o ramură indo-europeană distinctă, probabil înrudită cu
limbile indo-iraniene. Din punct de vedere morfologic, greaca este o limbă flexionară afixată; astfel, cuvintele
limbii grecești au rădăcină, prefixe, infixe și sufixe, precum și desinențe, în cazul părților de vorbire flexibile.
În evoluția limbii grecești se deosebesc următoarele etape istorice: greaca veche sau elena, greaca
comună sau koiné (κοινή), bizantina sau greaca medie și greaca modernă sau neogreaca. Vom reveni cu mai
multe detalii, în cele ce urmează, asupra acestor stadii ale limbii grecești. În prezent, în greaca modernă întâlnim
numeroase cuvinte preluate din limbile vest europene, dar și din limba turcă, deoarece grecii au fost mult timp
sub stăpânire otomană. Este demnă de remarcat, pe de o parte, continuitatea istorică de aproximativ 3.000 de ani
a limbii și literaturii grecești (desigur, cu diferențe semnificative între stadiul limbii grecești vechi și cel al
limbii neogrecești la nivel morfologic, sintactic și fonetic), vocabularul conservându-se în mare măsură. Iar, pe
de altă parte, merită semnalată vechimea alfabetului grec, utilizat în scriere încă din secolele IX-VIII a. Chr.

2. Câteva aspecte referitoare la evoluția istorică a Greciei antice și a limbii grecești

2.1 Grecia preelenică și civilizația minoică

Înainte de a ne apropia de Grecia elenică, trebuie să știm că a existat o Grecie preelenică, anterioară
pătrunderii grecilor indo-europeni în Peninsula Balcanică, în jurul anului 2000 a. Chr. Oamenii care populau
Grecia continentală, în această perioadă, se aflau încă în preistorie, însă în insula Creta se făcuse deja saltul - cel
puțin de la începutul mileniului II a. Chr. - către Antichitate.
În insula Creta, ia naștere civilizația cretană sau minoică, denumită astfel după numele regelui legendar
Minos, cel care îi dăduse ordin lui Dedal să construiască un labirint pentru a-l ascunde acolo, potrivit datelor
mitologice, pe Minotaur, o creatură mitologică înfricoșătoare. Mitul Minotaurului acoperă, totuși, o realitate.
Printre riturile din insula Creta, exista și cel al sacrificării taurilor, uneori în cadrul unor spectacole în care
acrobați antrenați executau, cu precizie, salturi peste spinările acestor animale.
Civilizația minoică a înflorit între anii 2600-1400 a. Chr. și aparținea epocii bronzului. Mult timp, nu s-a
știut nimic despre această cultură și civilizație, care nu era de origine indo-europeană. În cele din urmă, a fost
descoperită de către Sir Arthur Evans (1851-1941), un arheolog britanic care a efectuat săpături în Creta, la
Cnossos, în prima jumătate a secolului XX. Civilizația minoică controla nu numai insula Creta, ci iradia cel
puțin în insulele Mării Egee și în întregul bazin oriental al Mării Mediterane. Minoicii sau cretanii au construit
palate mărețe, cu numeroase încăperi și culuoare (astfel se presupune că a apărut, de fapt, legenda labirintului,
amintită mai sus), la Cnossos, Malia, Phaistos, Zakros etc. Palatele ridicate erau decorate cu fresce care
înfățișau forme abstracte, dar și scene din viața de zi cu zi, în miniatură sau în mărime naturală. Frescele pictate
ne indică faptul că minoicii duceau o viață tihnită și nu aveau înclinații războinice. Nu știm care au fost
 2

resorturile care au dus la apariția acestei civilizații înfloritoare. Putem presupune însă că legăturile strânse cu
Asia Mică și cu Egiptul au favorizat nașterea și dezvoltarea civilizației minoice, tot așa cum și aceasta, la rândul
ei, a influențat, cel mai probabil, parcursul civilizației miceniene, prima civilizație cu adevărat grecească, care
avea să acopere inclusiv insula Creta. Homer a sesizat importanța Cretei în cadrul spațiului grec și a etichetat
această insulă ca fiind locul de naștere al civilizației grecești.

2.2 Grecia elenică

Se presupune că primele valuri grecești indo-europene ajung în Peninsula Balcanică începând cu anul
2000 a. Chr. Ne-am putea întreba, desigur, în acest moment, de unde veneau acești greci indo-europeni. E dificil
însă de răspuns la această întrebare. Presupunem că, inițial, a existat o vatră comună a tuturor populațiilor indo-
europene, printre care se numărau și grecii. Însă cercetătorii nu au ajuns la un acord deplin în ceea ce privește
arealul comun indo-european. Ipoteza cea mai probabilă este aceea care plasează această patrie comună în
nordul Mării Negre, cu aproximație, însă nu în imediata ei apropiere, pentru că limba greacă nu conținea, de
exemplu, un cuvânt indo-european care să desemneze noțiunea de „mare”, fiind nevoită să împrumute cuvântul
thálatta/ θάλαττα, un termen preelenic (subliniem că nici cuvântul labirint, labyrinthos/ Λαβύρινθος, nu era de
origine indo-europeană). Din această vatră comună, populațiile indo-europene au început, treptat, să plece
(răspândirea lor a început, probabil, în jurul anului 4500 a. Chr.). Unele au migrat până în nordul Indiei și în
Iranul de astăzi, altele au pătruns în Asia Mică sau în diversele regiuni ale Europei și au ajuns, astfel, să fie
etichetate drept populații indo-europene nu pentru că ar fi originare din India sau din Europa, ci pentru că ocupă
un spațiu care se întinde din India până în Europa (desigur, ulterior, putem vorbi de popoare de origine indo-
europeană și pe alte continente, cum ar fi cele două Americi, Australia etc.). În urma acestui fenomen de
migrație și în funcție de diferitele ramuri indo-europene, apar limbile indo-europene, unele dispărute, altele
conservate până astăzi, sub o formă sau alta. Dintre familiile de limbi indo-europene dispărute, amintim limbile
anatoliene, limbile italice (cu excepția limbii latine), majoritatea limbilor traco-ilire (singura rămasă este limba
albaneză), limbile toharice. Dintre cele vorbite până astăzi, menționăm familia limbilor romanice, descendente
ale limbii latine (română, italiană, franceză, spaniolă, portugheză, catalană, reto-romană, occitană/provensală,
sardă, dalmată, cu precizarea că aceasta din urmă a dispărut în secolul XIX), familia limbilor germanice sau a
limbilor slave. Limba greacă reprezintă o categorie indo-europeană în sine. Cu toate acestea, diversitatea
dialectală caracteriza în trecut această ramură. Existau dialecte diferite de la o regiune la alta, de la o cetate la
alta. Se disting patru grupuri în cadrul limbii grecești vechi:

a) Grupul ionic-atic. Este cel mai important grup de dialecte. Dialectul ionic, vorbit într-o parte a Asiei
Mici, în Eubeea și în insulele Ciclade, este dialectul utilizat de Homer, Herodot, Hippocrate. În dialectul
ionic-atic (o ramură a dialectului ionic; uneori, este denumit, pur și simplu, dialect atic), vorbit la
Athena/ Ἀθῆναι și în Atica, regiunea din jurul Athenei, s-au scris cele mai importante opere istorice,
literare, filosofice de expresie greacă. În dialectul ionic-atic au scris poeții tragici Eschil, Sofocle și
Euripide, comediograful Aristofan (dar și alți poeți comici ale căror opere s-au păstrat, din păcate,
fragmentar), istoricii Tucidide sau Xenofon, filosofii Platon și Aristotel, oratorii Isocrate și Demostene,
precum și mulți alți autori. Deoarece cele mai multe opere antice de expresie greacă sunt scrise în
dialectul ionic-atic, în universități se studiază, în prezent, această variantă a limbii grecești vechi.
b) Grupul doric. Este dialectul adus de ultimul val de invadatori. Ajunsese să fie vorbit în Pelopones, în
Sicilia, în Magna Graecia (partea de sud a Peninsulei Italice), în Creta și în numeroase alte insule,
 3

precum și, parțial, în Asia Mică. Dialectul doric este foarte important pentru cei care doresc să studieze
lirica corală (odele poetului liric Pindar, de exemplu), sau poezia bucolică (reprezentată de Teocrit). De
asemenea, un alt nume mare care utiliza acest dialect este cel al matematicianului Arhimede.
c) Grupul eolic. Este alcătuit din dialectele tesalic, beotic și lesbic, reprezentate prin poemele lui Hesiod,
locuitor al Beoției, sau de poeziile lirice ale lui Alceu și ale poetesei Safo, ambii din insula Lesbos (sec.
VII-VI a. Chr.).
d) Grupul arcado-cipriot. Este format din dialectele arcadic, cipriot și pamfilic și este foarte puțin
cunoscut (doar prin intermediul câtorva inscripții).

Revenind la pătrunderea grecilor indo-europeni în noua lor patrie (aprox. 2000 a. Chr.), putem adăuga că
aceștia s-au suprapus peste populațiile Greciei continentale și au coabitat cu locuitorii anteriori. În urma unui
relativ lung proces de fuzionare, a rezultat poporul sau etnosul grec.
Grecii veniți în valuri succesive vorbeau o greacă arhaică și aveau obiceiuri proprii. Primii sosiți sunt
aheii (sau aheenii) și ionienii (între 2000-1400 a. Chr.). Mai târziu se infiltrează, în ținuturile din jurul Mării
Egee, eolienii și dorienii.

2.2.1 Epoca miceniană (aprox. 1600-1200/1175 a. Chr.)

Aheenii, după cum am văzut, pătrund în Peninsula Balcanică la începutul mileniului al II-lea a. Chr. Sub
influența civilizației minoice, aheenii dau naștere unei noi civilizații (în jurul anului 1600 a. Chr.), numită de noi
„miceniană”, pentru că cetatea Mycene, din Argolida, era cea mai prosperă și mai puternică dintre toate cetățile
grecești din acea vreme și a devenit, în cele din urmă, emblematică pentru întreaga epocă. Centrele acestei
civilizații vă sunt, cu siguranță, cunoscute cel puțin din cele două epopei homerice, Iliada și Odiseea.
Agamemnon, basileul basileilor, stăpânea Mycene, Menelau conducea Sparta – de factură miceniană, nu dorică
–, bătrânul Nestor domnea în Pylos, Diomede în Argos. Dintre centrele miceniene mai importante, merită,
iarăși, amintite Tiryns, Orchomenos, Theba și Iolcos. Athena cunoaște, de asemenea, stadiul micenian, dar se
pare că încă nu era pe-atunci o cetate foarte puternică. Pe acești micenieni, Homer îi numește ahei, argieni sau
danai. În epoca modernă, mult timp s-a crezut că episoadele oglindite de Homer, în epopeile sale, sunt pură
ficțiune. Războaiele cu Troia, eroii ahei și cetățile lor, întreaga civilizație miceniană țineau de domeniul
imaginației. Însă în secolul XIX are loc o descoperire extraordinară. Germanul Heinrich Schliemann (1822-
1890) efectuează, în 1876, primele săpături arheologice la Mycene și în alte așezări și descoperă uimitoarea
lume miceniană. Mare admirator al lui Homer – învățase pe de rost epopeile homerice în original –, tot
Schliemann este cel care intuiește că în apropierea dealului de la Hissarlâc, din Turcia de astăzi, se află
legendara cetate a Troiei. După cercetările întreprinse de Schliemann, arheologii au continuat săpăturile în
numeroase centre miceniene. Astfel a fost descoperită, de exemplu, importanta arhivă a cetății Pylos de către
arheologul american C.W. Blegen.
Un alt aspect important care merită semnalat atunci când abordăm civilizația miceniană este cel legat de
cunoașterea și de utilizarea scrierii. Preluând scrisul de la cretani, micenienii dezvoltă propriile lor sisteme de
notare, care ne sunt cunoscute nouă astăzi în urma scoaterii la iveală la Cnossos (care după dispariția civilizației
minoice devine centru micenian) sau la Pylos etc. a nenumărate tăblițe care atestă două tipuri de scriere. Primul
sistem de notare a fost denumit linearul A, iar cel de-al doilea linearul B. Linearul A nu a fost, din păcate,
deslușit nici până astăzi. Se pare că nota o limbă arhaică mult mai dependentă de limba utilizată de vechii
 4

cretani. Însă linearul B a fost descifrat, în anul 1952, de doi britanici. Este vorba de arhitectul Michael Ventris și
de filologul clasic John Chadwick. Linearul B nota o limbă greacă arhaică și oglindea realități din epocă.
Spațiul micenian nu alcătuia un stat unitar. După cum am văzut, au existat mai multe centre politice ale
lumii miceniene. Relațiile strânse dintre ele sunt, într-o anumită măsură, oglindite în poemele homerice din care
aflăm despre coalizarea cetăților grecești în vederea distrugerii Troiei. Aheii au salutat victoria lor asupra
Ilionului. Bucuria victoriei se pare însă că nu a durat mult, pentru că, în jurul anului 1200 a. Chr., puternicele
orașe miceniene vor fi distruse din cauze necunoscute. S-a înregistrat, totuși, o excepție: cetatea Athenei,
singurul centru micenian care nu este devastat. Cu toate acestea, micenienii care se aflau acolo par să fi dispărut
fără urmă, la fel cum, din păcate, a dispărut și scrierea lor.

2.2.2 Epoca homerică (aprox. 1200/1175-750 a. Chr.)

După anul 1200 a. Chr., civilizația miceniană se prăbușește și va fi nevoie de patru secole și ceva pentru
ca spațiul grec să-și regăsească echilibrul. După imediata dispariție a civilizației miceniene, începe o perioadă
de gestație, puțin cunoscută de noi astăzi. Au loc diverse migrații dinspre Grecia continentală către Turcia
actuală, grecii ajungând să stăpânească integral țărmurile Asiei Mici. Cu toate acestea, puține lucruri se pot
afirma în legătură cu această epocă obscură care durează până în jurul anului 750 a. Chr. Pentru că mult timp
aproape singurele informații despre această perioadă proveneau din cele două epopei homerice, Iliada şi
Odiseea, acest interval de timp a primit denumirea de epocă homerică. Deși ulterior, în urma cercetărilor
arheologice întreprinse, s-au descoperit aspecte suplimentare, această perioadă rămâne încă puțin cunoscută și
își conservă numele de Ev Întunecat al istoriei grecilor.
Epoca homerică se încheie, cu aproximație, în timpul existenței prezumtive a lui Homer (750 a. Chr).
Homer – dacă a existat – a trăit în această perioadă și sub numele său figurează marile epopei ale antichității:
Iliada și Odiseea. Poemele sale oglindesc, indirect, atât epoca miceniană, pe care Homer o cunoștea foarte vag
după ce trecuseră peste 400 de ani de la dispariția ei, cât și secolele mai apropiate de el și care – tocmai din
acest motiv – au ajuns astăzi să-i poarte numele.
Spre finalul acestei epoci, în urma unui îndelungat proces de germinație și sub influență feniciană, apare
alfabetul grec în forma cunoscută de noi astăzi. Cele mai vechi inscripții, încă rare, datează din secolele IX-VIII
a. Chr.

2.2.3. Epoca arhaică (aprox. 750-500 a. Chr.)

Este perioada în care se naște un nou cadru politic: statul de tip polis/ πόλις (civitas/ cetatea, la romani).
Este, de asemenea, epoca primilor legiuitori și tirani (tyrannos/ τύραννος – desemna un conducător cu puteri
absolute; nu a avut, de la început și dintotdeauna, o încărcătură semantică atât de negativă) și, încă un fapt
remarcabil, în această perioadă, are loc marea colonizare greacă. În urma dezvoltării și aglomerării unui stat de
tip polis, apare un fenomen firesc: o parte din populația cetății se vede nevoită să plece pe mare, după ce, în
prealabil, a consultat oracolele și zeii. Pe alte țărmuri – grecii rămân constant legați de mare – ei întemeiază
colonii, care la rândul lor generează alte colonii, în cazul în care populația devine prea numeroasă. Cu puține
excepții, grecii sunt lăsați să se stabilească în alte ținuturi de către indigeni. Ei nu pătrundeau mult în interiorul
teritoriului respectiv, ci controlau, în jurul cetății, un areal de aproximativ 50 de kilometri. Din manufacturile
întregului spațiu grec, ei aduceau obiecte diverse și atractive și, în felul acesta, deveneau indispensabili pentru
populațiile locale, mai rudimentare, cu care conviețuiau. Grecii întemeiază, astfel, colonii în Magna Graecia
 5

(sudul Italiei), în Sicilia, în sud-estul Peninsulei Iberice, în sudul Franței actuale, în nord-estul Africii și în
Marea Neagră, în Dobrogea de astăzi (Tomis, Histria, Callatis etc.) sau în Crimeea (Simferopol, Sevastopol au
fost, inițial, niște πόλεις grecești).
În toată lumea greacă exista o multitudine de orașe-state de tip polis. Grecii nu au reușit să creeze un stat
unitar, fie din cauza situației din perioada homerică, care se perpetuează, fie din cauza aspectului foarte
fragmentat al teritoriului ocupat de greci. Într-adevăr, relieful predominant montan din interiorul Greciei
continentale pare să-i fi divizat pe greci. Ei și-au creat state separate, cu divinități, tradiții, mituri
individualizate, cu un specific regional. Fiecare cetate avea propriul sistem de guvernare și încerca să-și mențină
autonomia/ αὐτονομία, independenţa politică, și autarkeia/ αὐτάρκεια, starea de autosuficiență, respectiv
independenţa economică.
În contextul favorabil al cetății grecești, individul, cetățeanul își dezvoltă gândirea și abilitatea de a
guverna. Se nasc noțiunile politice valabile până în prezent, legea/ νόμος și democrația/ δημοκρατία. De
asemenea, literatura, filosofia, artele se dezvoltă considerabil în această perioadă, conducând la „miracolul
grec”, care avea să atingă apogeul în epoca clasică a Greciei antice.
În ciuda divizării lor, grecii aveau conștiința unității de neam. Diferențele dialectale puteau fi
surmontate. Indiferent de regiunea din care proveneau, grecii reușeau să se înțeleagă între ei. Panelenismul lor
mai era alimentat de religie, de oracolele și de templele deschise tuturor grecilor și de sărbătorile și de jocurile
care aveau loc cu regularitate. Erau cunoscute în toată lumea greacă Jocurile Olimpice, în cinstea lui Zeus,
stăpânul Olimpului, Jocurile Nemeene, dedicate lui Heracle, Jocurile Pythice, în amintirea răpunerii de către
Apollo a șarpelui Python, care încolăcea cu corpul său o mare parte din munte, şi Jocurile Istmice, care se țineau
la Istmul de Corinth. Pe perioada desfășurării acestor jocuri, războaiele încetau și diferențele de opinie și de
sistem politic își pierdeau importanța. Pierre de Coubertin, atunci când a inițiat Olimpiadele moderne, s-a
raportat, de fapt, la Jocurile Olimpice ale antichității, în vederea susținerii păcii între națiuni: tot așa cum,
indiferent de regimurile politice din cetățile de baștină și de conflictele în derulare, grecii reușeau să se înțeleagă
între ei într-un interval de timp determinat, la fel și în perioada de desfășurare a Olimpiadelor actuale, popoarele
lumii reușesc să creeze, în ciuda divergențelor, punți de legătură.
În ceea ce priveşte tipurile de stat din cetățile grecești, menționăm că tot în epoca arhaică se pun bazele
democrației, prin demersurile întreprinse, de exemplu, de Solon. Formele de guvernare din spațiul grec sunt
foarte diverse. Aristotel a fost cel care a sesizat variantele pozitive ale diferitelor tipuri de stat din cetățile
grecești: monarhia, aristocrația, democrația, precum și ipostazele lor negative: tirania, oligarhia și ohlocrația.
Însă, chiar dacă nu erau pe deplin conștientizate, cetățile ajung să se conducă, într-o anumită măsură, încă din
perioada arhaică, după aceste sisteme de guvernământ. Atena şi Sparta vor exemplifica cel mai bine, în epocile
arhaică și clasică, cele două sisteme: democrația și aristocrația.
De asemenea, semnalăm, în perioada arhaică, intensificarea utilizării scrisului. Ne sunt cunoscute astăzi,
de exemplu, numeroase inscripții care datează din secolul VII a. Chr.

2.2.4 Epoca clasică (500-336 a. Chr.)

Epoca clasică a Greciei antice se deschide cu războaiele medice. Imperiul Persan vrea să suprime
libertatea grecilor care, în fața pericolului comun, reacționează omogen. Se pot distinge trei etape ale
războaielor cu perșii. O primă expediţie persană are loc în anul 492 a. Chr. Grecii sunt protejați de destin: flota
persană este grav avariată de o furtună și se retrage. Cea de a doua invazie a perșilor (din 490 a. Chr.) este mult
mai primejdioasă. Perșii pătrund în Attica, dar sunt înfrânți, în cele din urmă, la Marathon, de atenienii conduși
 6

de Miltiades cel Tânăr. A treia expediţie persană are loc în 480 a. Chr. După moartea lui Darius, din anul 486 a.
Chr., frâiele imperiului sunt preluate de Xerxes, fiul său, care vizează, de asemenea, să-i supună pe greci. Deși
meritele spartanilor nu au fost, în nici un caz, mici (a devenit celebră bătălia de la Thermopile, strâmtoarea
apărată până la moarte de cei 300 de luptători spartani conduși de regele Leonidas), atenienii impresionează din
nou prin victoria răsunătoare înregistrată la Salamina de flota lor navală comandată de Themistocle. Au urmat și
alte bătălii, însă nu de aceeași importanță și amploare (bătălia terestră de la Plateia, din 479 a. Chr., și bătălia
navală de la Mycale, din același an).
După încheierea războaielor medice, prestigiul Athenei crește considerabil, iar democrația atică se
consolidează. Urmează o perioadă de relativă hegemonie a Athenei pe toate planurile: militar, economic,
cultural. Pe acest ultim plan, mai ales, Athena îi cucerește pe ceilalți greci prin cultura ei, prin concursurile
dramatice unde sunt reprezentate comediile lui Aristofan, Cratinos, Eupolis sau sunt puse în scenă tragediile lui
Eschil, Sofocle și Euripide. Sofiștii – Protagoras, Gorgias, Prodicos – inițiază contra cost doritorii în arta
cuvântului. Împotriva lor se ridică Socrate (condamnat la moarte în 399 a. Chr.), apoi Platon (427 – 347 a.Chr.),
discipolul lui Socrate și învățătorul lui Aristotel (384 – 322 a. Chr.), de asemenea, la rândul lui, un anti-sofist.
Cei trei filosofi menționați mai sus au pus bazele filosofice ale culturii europene. Platon a fost preocupat, inițial,
de literatură, de muzică sau de pictură, însă ulterior s-a ocupat preponderent de filosofie și a întemeiat
Academia. Aristotel, la rândul său, a fost fondatorul școlii peripatetice, a Liceului, și l-a îndrumat, în calitate de
magistru, pe Alexandru cel Mare. Oratoria cunoaște, de asemenea, un progres remarcabil prin discursurile
rostite de Antifon, Andocide, Lysias, Isocrate, Eschine, Demostene etc. Nici istoriografia nu rămâne în urmă. Îi
amintim pe Herodot, părintele istoriei, și pe Tucidide, inițiatorul metodei istorice. Binecunoscutul secol de aur
al lui Pericle este plasat tot în această epocă în care se construiește Partenonul/ Παρθενών (447-438 a. Chr.).
În timpul războaielor cu perșii, grecii au acționat ca un monolit, iar acest aspect se reflectă în operele
scriitorilor eleni care au elogiat virtuțile patriotice ale grecilor uniți împotriva invadatorilor. Însă unitatea
monolită din prima jumătate a secolului V a. Chr. este urmată de dezbinarea din a doua jumătate a secolului,
când izbucnește Războiul Peloponesiac fratricid. Disputa accerbă dintre dintre cele două sisteme politice şi
ideologice diferite, anume cel aristocratic, eventual oligarhic, ilustrat de Sparta şi de aliaţii săi din Liga
Peloponnesiacă, şi cel democratic, tutelat de Athena, conducătoarea Ligii de la Delos, se acutizează și aruncă
întreg spațiul grec într-o gravă criză. Athena pierde acest război și decade din punct de vedere militar și
economic. Urmează o parțială hegemonie a Spartei, urmată apoi de încercările de dominație ale Thebei. De
conflictul neîncetat dintre cetățile grecești a profitat, în final, Macedonia, care şi-a instaurat, astfel, supremația
asupra lumii elenice.
În epoca clasică, limba greacă ne reține atenția, în mod special, prin expresia sa atică. Dialectul ionic-
atic, utilizat la Athena și reprezentat prin scrierile celor mai mulți autori cunoscuți de noi astăzi, este varianta de
limbă greacă studiată astăzi, în general, în universități. Greaca veche sau elena se referă, preponderent, la
dialectul ionic-atic.

2.2.5 Grecia elenistică (336 – 30 a. Chr.)

În vara anului 336 a. Chr., Filip al II-lea al Macedoniei este ucis. Puterea este preluată de Alexandru cel
Mare, fiul său, care moștenește regatul Macedoniei. În această perioadă, cetățile grecești nu mai sunt libere, ci
se află la discreția lui Alexandru Macedon. Cu toate acestea, Alexandru cel Mare, discipolul lui Aristotel, va
deveni purtătorul de stindard al civilizației grecești și, prin cuceririle și expedițiile armatelor sale, care zdrobesc
forțele perșilor și ajung până în India, el va oferi elenismului un spațiu de expansiune imens. Însă, în 323 a.
 7

Chr., Alexandru cel Mare moare. Imperiul său uriaș, însă efemeroid, este disputat între diadohi/ διάδοχοι
(urmașii lui Alexandru). Unii dintre succesorii săi încearcă să refacă imperiul pentru a-l conduce integral, alții
sunt mai prudenți și, realizând imposibilitatea reconstruirii imperiului, se rezumă la guvernarea teritoriilor aflate
deja în stăpânire. Apar, astfel, statele elenistice, pe teritoriul cărora se dezvoltă centre importante: Antiochia/
Ἀντιόχεια, Pergamul/ Πέργαμον, Efesul/ Ἔφεσος, insula Rodos/ Ρόδος, Seleucia/ Σελεύκεια etc. Însă cel mai
cunoscut pol al lumii elenistice a fost, cu siguranță, Alexandria/ Ἀλεξάνδρεια, orașul întemeiat de Alexandru cel
Mare (331 a. Chr.) în Egipt, pe care îl putem considera cel mai puternic regat elenistic. Însă Alexandria nu ar fi
ajuns, probabil, o metropolă atât de importantă dacă nu i-ar fi fost imprimate direcțiile corespunzătoare de
dezvoltare de către unul dintre cei mai renumiți diadohi ai lui Alexandru: Ptolemeu I Soter (Salvatorul)/
Πτολεμαῖος Σωτήρ (aprox. 367 – 282 a. Chr.), primul conducător al Egiptului elenistic. General și istoriograf,
însoțitor al lui Alexandru cel Mare în campaniile sale, Ptolemeu I Soter este creditat ca fiind cel care a întemeiat
Museum-ul sau Mouseion-ul Alexandriei/ Μουσεῖον τῆς Ἀλεξανδρείας. Oricum, chiar dacă nu el ar fi fost
întemeietorul acestui centru remarcabil de cercetare, Ptolemeu I a lăsat fiului său un regat puternic și consolidat.
Sub Ptolemei, Alexandria întrece toate orașele lumii antice din acea vreme. Până și Athena este eclipsată de
măreția capitalei Egiptului, deși își păstrează prestigiul de centru cultural important (școlile de filosofie cele mai
renumite rămân, totuși, la Athena). Alexandria va fi depășită, ulterior, în mărime și bogăție, numai de Roma,
care a cucerit Egiptul în 30 a. Chr., și eventual de Constantinopol.
Numeroasele state elenistice propagă, pe spații largi, cultura și civilizația Greciei antice, însă suferă, la
rândul ei, o anumită influență din partea altor culturi și civilizații orientale cu care, parțial, fuzionează. Din
punct de vedere lingvistic, întregul Orient mediteraneean utilizează greaca. Era necesară, în acest moment, o
limbă unitară, comună. Apare astfel greaca comună sau koiné (κοινὴ διάλεκτος): este vorba de o atică evoluată
care revine, parțial, la dialectul ionic. Acest stadiu al limbii grecești a fost în uz – cu unele intenționate renunțări
datorate curentului aticist – în perioada elenistică, în epoca romană și la începuturile epocii bizantine și prezintă
o deosebită importanță pentru noi, deoarece este limba Noului Testament și a multor texte creștine de expresie
greacă.

2.2.6 Epoca romană (30 a. Chr. – 476 p. Chr.)

Mereu atenți către vechiul lor inamic, Imperiul Persan, grecii nu observă redutabila forță care se
dezvoltă în vest. Expediția întreprinsă de Pyrrhus (319–272 a. Chr.), la cererea grecilor din Tarent, împotriva
expansiunii romane către sudul Italiei nu este luată în serios. Într-adevăr, în 272 a. Chr., Roma își extinde
puterea în toată Peninsula Italică. Ulterior, pentru că stăpânitorii macedoneni îi preferaseră pe cartaginezi,
romanii ajung în Grecia continentală (168 a. Chr.) și sunt primiți de către greci ca niște eliberatori. În 30 a. Chr.,
după moartea Cleopatrei, romanii îi spun deja Mediteranei Mare nostrum. În toate statele elenistice poate fi
văzută acum acvila romană și sigla S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus).
Cu toate acestea, romanii conștientizează importanța culturii grecești. O admiră și încearcă să-i
concureze pe greci în literatură, în artă și în știință. Are loc o fuziune între cele două culturi. Mos Maiorum se
îmbină cu Mos Graecorum. Putem vorbi de o veritabilă unitate spirituală greco-romană. Fapt semnificativ,
Marcus Aurelius (121-180), împărat roman, este un scriitor de expresie greacă, în timp ce unii autori de origine
greacă scriu în latină. În această perioadă, este folosită, în continuare, greaca comună (koiné), însă pronunția se
apropie de cea a grecilor de astăzi. În sec. al III-lea p. Chr., după ce ajunseseră să fie din ce în ce mai puțin
utilizate, celelalte dialecte ale limbii grecești dispar.
 8

2.2.7 Epoca bizantină (476-1453 p. Chr.)

În 476 p. Chr., Roma cade în mâinile barbarilor. Însă partea orientală a Imperiului Roman
supraviețuiește și conservă cultura și tradiția greco-romană până la final, în anul 1453 p. Chr., când Bizanțul
este integral cucerit de turci. Noua Romă/ Νέα Ῥώμη, Constantinopolul (Κωνσταντινούπολις) strălucește din
toate punctele de vedere. Se dezvoltă într-un mod original arhitectura, deși elementele fundamentale, cum ar fi
cupolele – să nu uităm de impresionanta cupolă din Domus Aurea sau de cea a Pantheonului (ridicat între 113-
125 p. Chr.) etc. - sunt conservate. Dreptul bizantin este o continuare a dreptului roman, primind însă o marcă
distinctivă din partea preceptelor creștine. De asemenea, pentru blazon cel puțin, este păstrată titulatura de
romani (Ῥωμαῖοι); de altfel, aproape am putea spune că romanii lăsaseră moștenire grecilor partea orientală a
imperiului care va funcționa mereu după cadrele statale romane. Medicina, matematica, chimia sau alte științe
ale antichității clasice sunt, de asemenea, cultivate neîntrerupt. Inclusiv filosofia este practicată sub o formă sau
alta, în ciuda închiderii școlilor de filosofie de către Iustinian I, în anul 529 a. Chr. Amintim pe călugărul-filosof
Μιχαήλ Ψελλός/ Mihail Psellos (1018 – 1096 p. Chr.) sau pe filosoful neoplatonist Plethon/ Πλήθων, pe numele
adevărat Γεώργιος Γεμιστός (1355 – 1452). Însă Bizanțul strălucește mai ales prin credință. Apar lucrări
teologice impresionante, cum ar fi cea a Sfântului Ioan Damaschinul/ Ἰωάννης ὁ Δαμασκηνός (676-749 p. Chr.)
sau cea a Sfântului Grigorie Palama/ Γρηγόριος Παλαμάς (1296-1359 p. Chr.).
Din punct de vedere lingvistic, în această epocă putem vorbi de greaca bizantină sau medie.

2.2.8. Stăpânirea otomană (1453-1830)

Turcii cuceresc Constantinopolul, în 1453 p. Chr., iar Imperiul Roman de Răsărit își încetează existența.
Cu toate acestea, cultura greacă supraviețuiește. Mulți savanți bizantini se retrag în Europa occidentală, cum ar
fi clericul Bessarion/ Βασίλειος Βησσαρίων (1403-1472 p. Chr.), a cărui casă poate fi văzută și acum, la Roma,
pe Via Appia Antica, în apropierea porții San Sebastiano. Refugierea unui număr mare de învățați bizantini în
Apus a contribuit la apariția Renașterii. Limba greacă este învățată din nou de specialiștii apuseni – căci în
Occident, în Evul Mediu, copiștii copiau încă textele grecești, însă nu știau să le citească, zicând Graeca sunt,
non leguntur – și astfel este redescoperit impresionantul tezaur de cultură de expresie greacă

2.2.9. Grecia modernă (1830 până în prezent)

După cum am observat, grecii s-au aflat sub diverse ocupații: în antichitate, sub stăpânire macedoneană
și romană, iar, după anul 1453 p. Chr., au fost sub puterea turcească. Dominația otomană a fost apăsătoare, însă
grecii, prin limbă și credință, și-au conservat identitatea națională și culturală, urmând ca, în 1830, să-și recapete
independența. Limba demotichi1(eventual dimotichi)/ δημοτική (γλώσσα), denumită și greacă modernă sau
neogreacă, este continuatoarea limbii koiné, constituindu-se, totuși, într-un stadiu distinct al limbii grecești. La
nivel fonetic, morfologic și sintactic apar numeroase transformări, însă lexicul se conservă în mare măsură.
Pentru cei care stăpânesc deja greaca veche, studiul limbii neogrecești/ Νεοελληνική Γλώσσα devine, desigur,
mai simplu.

1
Pe lângă demotichi, există katharevúsa/ Καθαρεύουσα, o variantă a limbii grecești construită artificial, la început de secol XIX, ca o
combinație între stadiile mai vechi ale limbii și greaca demotichi. Având în vedere că grecii nu utilizau katharevúsa acasă, ci vorbeau,
desigur, în demotichi, în secolul XX s-a renunțat la această versiune de limbă.
 9

Rezumat: etapele istorice ale limbii grecești

După cum am văzut, în evoluția limbii grecești se deosebesc următoarele stadii:

- greaca veche sau elena;
- greaca comună (κοινή);
- bizantina sau greaca medie;
- și greaca modernă sau neogreaca (demotichi).
În prezent, limba greacă a suferit, cum era și firesc, influența altor limbi moderne, însă s-au conservat
admirabil, totuși, numeroși termeni din greaca veche. Fapt remarcabil: operele literare de expresie greacă pot fi
urmărite din antichitate până în prezent, pe parcursul a aproximativ 3000 de ani, iar actualul alfabet grec este
utilizat în scriere încă din secolele IX-VIII a.Chr.

3. Cele 24 de litere ale alfabetului grec

Alfabetul grec derivă din alfabetul fenician, care avea un caracter inovator pentru acele timpuri: printr-
un grafem nota un sunet, un fonem. În felul acesta, scribii fenicieni au depășit tipurile de scriere perfecționate
până atunci în Egipt, Creta, Mesopotamia etc. și au pus la punct cel mai reușit tip de alfabet de până la ei. Chiar
denumirea alfabetului atestă originea semită, grecii menținând literelor din alfabetul lor numele feniciene; de
exemplu, alef (bou), beth (casă), gimmel (cămilă), daleth (tocul ușii) s-au transformat în alpha, beta, gamma,
delta – termeni care au nici un înțeles în grecește, ci doar marchează obârșia feniciană a grafemelor – iar noi
continuăm să utilizăm, prin intermediar grec, numele primelor două litere semite pentru a desemna alfabetul.
Însă alfabetul fenician nu a fost imitat integral pentru că prezenta o anumită imperfecțiune: marca numai
consoanele, dar nu și vocalele. Prin urmare, grecii perfectează alfabetul fenician, apelând, pentru scrierea
vocalelor, neindicate de fenicieni, la semnele grafice care notau în scrierea feniciană unele consoane pe care
limba greaca nu le cunoștea. Notând inclusiv vocalele, grecii au obținut un alfabet precis și ușor de utilizat care
avea să favorizeze dezvoltarea strălucitei lor culturi. Din alfabetul grec derivă, la rândul său, alfabetul latin,
preluat însă de romani nu direct de la greci, ci prin intermediul etruscilor. Una din caracteristicile mentalității
romane era pragmatismul, înclinația lor către latura practică. Poate de aceea cel mai simplu de utilizat alfabet al
lumii moderne este alfabetul latin. Tot din alfabetul grec, își trage originea și alfabetul chirilic, slav.
Apariția alfabetului grec, în forma sa cunoscută nouă astăzi (am văzut că grecii, în epoca miceniană,
dezvoltaseră și alte tipuri de scriere, care s-au pierdut însă), a avut loc în secolele IX-VIII a. Chr. (cele mai
vechi inscripții au fost găsite în insula Thera, actula insulă Santorini). Herodot promova legenda conform căreia
alfabetul ar fi fost introdus în Grecia de prințul Cadmos, fiul regelui Agenor, regele Tyrului.
Inițial, au funcționat în paralel mai multe variante locale ale alfabetului grec. Cum Grecia, străbătută de
munți care o fragmentau, nu constituia un stat unitar, ci era alcătuită dintr-o multitudine de state de tip polis,
alfabetul avea trăsături distincte în scrierea diverselor cetăți. Athena, de exemplu, a folosit o variantă locală a
alfabetului până spre finalul sec. V a. Chr. (403 sau chiar 402 a. Chr.), când arhontele Eucleides (Ευκλείδης) a
introdus aici versiunea de alfabet folosită în cetățile ioniene. În cele din urmă, toate cetățile grecești adoptă
alfabetul ionian, ceea ce a dus la apariția alfabetului grec clasic.
La început, grecii scriau numai cu majuscule rotunjite (capitale). Aceasta se numea scriere uncială
(<uncia lat. – unitate de lungime de aprox. 2.5 cm), caracterizată prin ridicarea instrumentului de scris de pe
suprafața de scriere. După un îndelungat proces, în secolul IX p. Chr., se ajunge, în manuscrisele bizantine, la
 10

scrierea de cancelarie sau scrierea minusculă, asemănătoare scrierii minuscule din prezent. În scrierea
minusculă, literele sunt facil legate între ele. La scrierea minusculă, datorită ligaturilor perfectate dintre litere,
instrumentul de scris nu mai trebuie ridicat de pe hârtie. Majusculele vor fi utilizate, începând de-acum, numai
pentru titluri sau la început de frază sau de vers.

3.1. Alfabetul grec

Litere Denumirea Pronunția:

- în greaca veche - în greaca modernă

Αα alpha/ ἄλφα a a
Ββ beta/ βῆτα b v – diferență majoră!
Γγ gamma/ γάμμα g (uneori n) g
Δδ delta/ δέλτα d d
Εε e psilon/ ἒ ψιλόν ĕ e
Ζζ zeta/ ζῆτα dz z
Ηη eta/ ἦτα ē i – diferență majoră!
Θθ theta/ θῆτα th th
Ιι iota/ ἰῶτα i i/ j
Κκ kappa/ κάππα k k
Λλ lambda/ λάμβδα l l
Μμ my/ μῦ m m
Νν ny/ νῦ n n
Ξξ xi/ ξῖ x/ cs x/ cs
Οο o micron/ ὂ μικρόν ŏ o
Ππ pi/ πῖ p p
Ρρ rho/ ῥῶ r/ rh r/ rh
Σ σ/ς sigma/ σῖγμα s s/ z
Ττ tau/ ταῦ t t
Υυ y psilon/ ὖ ψιλόν ü i – diferență majoră!
Φφ phi/ φῖ ph/ f f
Χχ κhi/ χῖ kh/ h x/ ç
Ψψ psi/ ψῖ ps ps
Ωω o mega/ ὦ μέγα ō o

Observații:
Potrivit pronunției erasmice – vom vedea în curând că limba greacă cunoaște două tipuri de pronunție –
următoarele litere se pronunță astfel:
1.) „Β β” (beta) se pronunță „b”, nu „v”:
Βαβυλών, -ῶνος (ἡ) (Babülon) = Babilon, capitala Asiriei.
βάρβαρος, -ου (ὁ) (barbaros) = străin, barbar.
 11

2.) „Γ γ” (gamma) redă un sunet dur (aprox. „ghe”, ca în Gheorghe, gherghef) chiar și atunci când este
urmat de „ε, η, ι” (e psilon, eta, iota):
γένεσις, -εως (ἡ) (ghenesis) = naștere, origine, cauză, principiu.
γέρων, -οντος (ὁ) (gheron) = bătrân.
γεωργός, -οῦ (ὁ) (gheorghos) = agricultor, țăran.
3.) Însă atenție, atunci când veți întâlni litera „Γ γ” (gamma) înainte de guturale (guturalele sunt: γ, κ, χ, ξ/
gamma, kappa, κhi, xi), gamma se va pronunța „n” velar:
ἄγγελος, -ου (ὁ/ἡ) (anghelos) = vestitor, mesager, înger.
σπόγγος, -ου (ὁ) (sponghos) = burete.
ἄγκυρα, -ας (ἡ) (anküra) = ancoră.
ἔλεγχος, -ου (ὁ) (elenchos) = probă, motiv de acuzare.
ἐλέγχω (elencho) = a acuza, a reproșa, a critica.
Σφίγξ, -ιγγός (ἡ) (Sfinx) = Sfinx, creatură mitologică.
φάλαγξ, -γγος (ἡ) (falanx) = falangă.
4.) După cum ați observat, două litere ale alfabetului grec poartă mențiunea „ψιλόν” – simplu (e vorba de e
psilon/ ἒ ψιλόν și de y psilon/ ὖ ψιλόν). Inițial, nu era necesară, însă mai târziu, când diftongul „αι” a
ajuns să se pronunțe „e”, la fel ca litera e psilon, iar diftongii „ει, οι” se rosteau „i”, la fel ca litera y
psilon, pronunțată de-acum „i” (v. mai jos explicațiile legate de pronunția reuchliniană), a fost introdusă
această precizare pentru a se evita confuziile.
5.) „Η η” (eta) se pronunță „e”, nu „i”:
εἰρήνη, -ης (ἡ) (eirene) = pace.
ἡγεμονία, -ας (ἡ) (heghemonia) = hegemonie, stăpânire, conducere.
ἡγεμών, -όνος (ὁ) (heghemon) = hegemon, conducător.
ἦθος, -εος-ους (τὸ) (ethos) = obicei, fel de a fi, morav, caracter.
σκηνή, -ῆς (ἡ) (schene) = cort, baracă, scenă.
6.) „Θ θ” (theta) se pronunța „th” (fiind dificil să-l pronunțăm foarte diferit de litera „t” din limba română,
se acceptă și o pronunție asemănătoare):
θέατρον, -ου (τὸ) (theatron) = teatru (compară cu engl. theater, fr. le théâtre, germ. Theater).
πάθος, -εος-ους (τὸ) (pathos) = patos, suferință, boală, nenorocire.
7.) „Ρ ρ” (rho) se pronunța cu aproximație „r/ rh”:
ῥήτωρ, -ορος (ὁ) (rhetor) = retor, orator.
Ῥώμη, -ης (ἡ) = Roma.
ῥώμη, -ης (ἡ) (rhome) = forță, forță militară, armată.
8.) „Σ σ/ς” (sigma) este un sunet dur și nu se citește niciodată „z”, chiar dacă s-ar afla în poziție
intervocalică:
φιλοσοφία, -ας (ἡ) (philosophia) = filosofie, dragoste de înțelepciune, de știință.
θησαυρός, -οῦ (ὁ) (thesauros) = tezaur, comoară.
Pe de altă parte, în cazul literei „Σ σ/ς” (sigma), întâlnim două grafeme pentru sigma minusculă,
respectiv „σ” și „ς”. Grafemul „σ” se folosește la începutul și în interiorul cuvintelor:
σάββατον, -ου (τὸ) (sabbaton) = Sabat, zi de odihnă la evrei.
σεισμός, -οῦ (ὁ) (seismos) = seism, cutremur.
Iar grafemul „ς” se utilizează la finalul cuvintelor (remarcați semnul grafic „ς” plasat la finalul
cuvântului „σεισμός”):
 12

ξένος, -η, -ον (xenos) = străin.

ὀμφαλός, -οῦ (ὁ) (omphalos) = buric, umflătură.
παλαιός, -ά, -όν adj. (palaios) = vechi.
τύραννος, -ου (tyrannos) = tiran.
9.) „Χ χ” (κhi) se pronunța precum un „ch”/„h” (pronunțat acum frecvent ca un „h” aspru):
Χριστός, -οῦ (ὁ) (Christos/ Hristos) = Hristos.
χρίω (hrio) = a unge cu ulei de măsline, a mirui.
χριστιανός, -οῦ (ὁ) (christianos/ hristianos) = creștin.
χαρακτήρ, -ῆρος (ὁ) (character) = amprentă, caracter, figură de stil.
χορός, -οῦ (ὁ) (choros/ horos) = cor, dans al corului.
χορηγός, -οῦ (ὁ) (choreghos/ horegos) = coreg, un cetățean care organiza corul pe cheltuiala sa.

4. Pronunția limbii grecești vechi

Există controverse cu privire la pronunția limbii grecești vechi. În Evul Mediu, se pierduseră legăturile
culturale între Occident și Bizanț, însă după căderea Constantinopolului (1453 p. Chr.) mulți savanți greci se
refugiază în Apus. Grecii refugiați pronunțau toate stadiile anterioare ale limbii grecești – greaca veche, greaca
comună – la fel cum pronunțau greaca bizantină aflată în uz la acea vreme. Învățații apuseni care au vrut să
învețe limba greacă pentru a putea studia, în original, operele grecești au preluat această pronunție de la
magiștrii greci. De exemplu, savantul umanist german Johannes Reuchlin (1445-1522) a crezut că pronunția
actuală a grecilor a fost întotdeauna valabilă și a răspândit în Germania acest mod de pronunțare, utilizându-l
pentru toate stadiile limbii grecești. Acest fel de pronunțare a ajuns să-i poarte numele, primind eticheta de
„pronunție reuchliniană”.
Pronunția modernă a limbii grecești (denumită și reuchliniană) are următoarele particularități:
1. „Β β” (beta) se pronunță „v”:
βῆτα (vita) = litera beta.
2. αυ și ευ se pronunță „af” și „ef” înainte de consoană surdă sau „av” și „ev” înainte de consoană
sonoră sau de vocală:
ἐλευθερία, -ας (ἡ) (elefteria) = libertate.
3. ι, υ, η, ῃ, ει și οι se citesc „i”. După cum observați, există 6 litere sau combinații de litere care
marchează sunetul „i”. Pentru că sunetul „i” este atât de frecvent, acest tip de pronunție se mai
numește și „iotacism”:
εἰρήνη, -ης (ἡ) (irini) = pace.
Ἡρόδοτος, -ου (ὁ) (Hirodotos) = Herodot.
ῥήτωρ, -ορος (ὁ) (rhitor) = retor.
ὕδρα, -ας (ἡ) (hidra) = hidra din Lerna.
Σῦριγξ, -ιγγος (ἡ) Syrinx, nimfa iubită de zeul Pan.
οἰκονομία, -ας (ἡ) (iconomia) = administrarea treburilor casei, organizare2.
4. αι se pronunță „e”:
αἰτίαι (pl. „cauze” - de la αἰτία, -aς (ἡ) = cauză, motiv, vină) s-ar pronunța „etie”.

2
Din acest termen derivă termenul modern „economie”, însă prin intermediar latin.
 13

παιδεία, -ας (ἡ) (educație, cultură) s-ar pronunța „pedia” în loc de „paideia”.
Împotriva pronunției reuchliniene s-a ridicat savantul umanist Desiderius Erasmus din Rotterdam (1467-
1536) , care susținea că, în epoca clasică, grecii pronunțau așa cum scriau. Opinia umanistului Erasmus din
3

Rotterdam se baza pe argumente de tipul următor:

→ dacă în antichitate s-ar fi pronunțat ca în prezent, ar apărea unele urme ale acestui tip de pronunție în
inscripții. Cei care săpau în piatră făceau greșeli de scriere relativ frecvent. Ar fi scris, cu siguranță, măcar în
unele cazuri, de exemplu, „ἰρίνι” în loc de „εἰρήνη”. Dar astfel de erori lipsesc cu desăvârșire, ceea ce înseamnă
că grecii antici pronunțau așa cum scriau, rostind fiecare literă în parte;
→ dacă ar fi fost valabilă pronunțarea reuchliniană, nu ar fi avut nici un rost alternanța vocalică în
formele verbale:
λείπω/ leipo în pronunția erasmică (a lăsa, a părăsi) – pronunțat lipo conform pronunției reuchliniene.
ἔλιπον (aor. 2) – elipon în ambele tipuri de pronunție;
λέλοιπα/ leloipa în pronunția erasmică – lelipa potrivit pronunției reuchliniene;
→ gramaticienii greci antici ne spun cu claritate, în lucrările lor, că „η” este egal cu „ε+ε” (pronunția
reuchliniană arată că „η” se rostește „i”; de fapt, pentru vechii greci, „ε” este față de „η” ca „ο” față de „ω”), de
asemenea, „υ” este egal cu „u”, ulterior cu „ü” (dar în nici un caz nu este echivalat cu „i”);
→ de asemenea, transcrierea cuvintelor sau numelor grecești în latinește ne arată că Erasmus avea
dreptate, grecii pronunțând așa cum scriau:
ἐκκλησία, -ας (ἡ) (adunarea poporului, ulterior biserică) – în lat. ecclēsia.
φοῖνιξ, -ικος adj. (roșu) sau φοῖνιξ, -ικος (ὁ) (legendara pasăre egipteană Phoenix, descrisă de
Herodot 2.73) – în lat. phoenix.
αἰθήρ, -έρος (ὁ/ἡ) (eter) – în lat. aether.
Ἰησοῦς, -οῦ (ὁ) (Iisus) – în lat. Iesus.
Παῦλος, -ου (ὁ) (Pavel/ Paul) – în lat. Paulus.
Μαγδαληνή, -ῆς (ἡ) (Magdalena) – în lat. Magdalene.
→ alt argument în sprijinul pronunției erasmice ne este furnizat de un fragment din comedia
Dionysalexandros/ Διονυσαλέξανδρος, de Cratinos/ Κρατῖνος4:

„...ὁ δ’ἠλίθιος ὣσπερ πρόβατον βῆ βῆ λέγων βαδίζει:”/ „Iar prostănacul pășește ca o oaie zicând „be-be” (tr.
pr.).
Lexic:
ἠλίθιος, -α, -ον adj. = prost, neghiob, nesăbuit, prostănac.
ὥσπερ adv. și conj. = ca și, ca și cum, tot așa ca, tot așa cum: ζῆν ὥσπερ ἤδη ζῇς Soph. Ph. 1396 –
trăiește așa cum trăiești deja.
πρόβατον, -ου (τὸ) = oaie.
λέγω = a zice (λέγων – part. prez. act. N. sg.).
βαδίζω = a merge, a păși.

3
Care a scris, printre altele, Laus stultitiae/ Elogiul nebuniei și a publicat, în 1516, prima ediție a Noului Testament în grecește; mai
târziu, în 1528, a publicat Dialogus de recta Latini Graecique sermonis pronuntiatione.
4
Cratinos (aprox. 519-422 a. Chr.) a fost unul dintre cei mai mari comediografi ai secolului V a. Chr. La concursurile dramatice, a
ieșit învingător de 27 de ori. Este pus alături de Aristofan/ Ἀριστοφάνης (446 – 386 a. Chr.) și de Eupolis/ Εὔπολις (aprox. 446 – 411 a.
Chr.), ceilalți doi reprezentanți celebri ai comediei vechi. Din păcate, din piesele sale s-au păstrat doar fragmente.
 14

Din ceea ce s-a păstrat din această piesă, desprindem că un neghiob crede că a devenit o oaie. Dar nu
subiectul în sine prezintă interes pentru noi în ceea ce privește pronunția, ci sunetele scoase de personajul
comediografului Cratinos, căci astfel aflăm cum notau grecii, în perioada clasică, behăitul oilor și anume: „βῆ,
βῆ”. Însă conform pronunției reuchliniene, oile ar fi trebuit să behăie „vi, vi”, pentru că potrivit acestui tip de
pronunție beta se pronunță „v”, iar eta „i”. Fiind greu de crezut că oile și-au schimbat behăitul din sec. V a. Chr.
până în prezent, tragem concluzia că oamenii, mai degrabă, și-au schimbat pronunția, beta devenind vita, iar eta
ita.
Pronunțarea erasmică se caracterizează prin „etacism”, adică prin citirea literei eta (η) ca „e”. În
facultățile noastre, pronunțarea recomandată este cea erasmică.

5. INVENTARUL FONEMATIC AL LIMBII GRECEŞTI

5.1.CLASIFICAREA SUNETELOR

Alfabetul grec are douăzeci și patru de litere dintre care șapte notează vocale (există 7 grafeme care
marchează vocalele: α, ε, η, ο, ι, υ, ω), iar șaptesprezece notează consoane. Pe lângă vocale și consoane, mai
întâlnim diftongi.

Așadar, sunetele limbii grecești pot fi clasificate astfel: (Α.) vocale; (Β.) consoane; (C.) diftongi.

Α. Vocalele grecești se caracterizează prin timbru și cantitate.

În funcție de timbru, în greacă întâlnim numai 5 vocale: a, e, o, i și y (care e, de fapt, „u” sau „ü”).
În funcție de cantitate, cu alte cuvinte, după durata de pronunțare, fiecare vocală în parte poate fi lungă
sau scurtă:
- 5 vocale scurte: ᾰ, ε, ο, ῐ, ῠ.
- 5 vocale lungi: ᾱ, η, ω, ῑ, ῡ.
Rețineți că „ε” și „ο” sunt întotdeauna vocale scurte, iar „η” și „ω” sunt întotdeauna vocale lungi. În rest,
celelalte vocale pot fi și scurte (ᾰ, ῐ, ῠ) și lungi (ᾱ, ῑ, ῡ). Într-un final, deși limba greacă are numai 5 vocale,
alfabetul conține 7 litere care le marchează.

Β. Consoanele pot fi:

1) Oclusive, care, după lοcul de articulare, pot fi:

labiale guturale dentale

/velare
surde π κ τ

sonore β γ δ

aspirate φ χ θ

2) Patru sonante: - dintre care două sunt lichide: λ, ρ.

- iar două nazale: μ, ν.
 15

3) O siflantă surdă: σ.

4) Trei consoane compuse: - o siflantă dentală ζ (a cărei pronunție oscila între δς/ δζ).
- velara ξ (care se rostea κς).
- labiala ψ (care se pronunța πς).

C. PRINCIPALELE MODIFICĂRI CONSONANTICE:

E bine să rețineți de pe acum că în limba greacă veți întâlni numeroase modificări consonantice. Una
dintre cele mai importante modificări are loc atunci când:

Sigma/ σῖγμα (Σ σ/ς) este precedat de oclusive și de nazale:

În combinație cu oclusivele, siflanta sigma (σ/ς) va fi în poziție tare și se va menține. În general, și

oclusivele înainte de -σ/ς se mențin (oclusivele labiale, guturale), având ca rezultat crearea consoanelor
compuse ψ (=πς) și ξ (=κς). În schimb, oclusivele dentale nu se mențin, ci sunt asimilate total de –σ/ς (cu alte
cuvinte, dentalele înainte de –σ/ς cad). Asemenea oclusivelor dentale, și sonanta nazală dentală ny/ νῦ (ν) cade
înainte de –σ/ς, iar căderea oclusivelor dentale înainte de –σ/ς nu provoacă lungirea compensatorie a vocalei
precedente.

- Oclusivele labiale (β, π, φ) + siflanta –σ/ς creează consoana compusă ψ (=πς):

Αραβ-ς > Ἄραψ (arab).
φλεβ-σι > φλεψί (vinelor).
βλεπ-σω > βλέψω (eu voi vedea).
- Oclusivele guturale (γ, κ, χ) + siflanta –σ/ς formează consoana compusă ξ (=κς):
ταγ-σω > τάξω (eu voi aranja, așeza).
γυναικ-σι > γυναιξί (femeilor).
κόρακ-σι > κόραξι (corbilor).
θριχ-ς > θρίξ (păr).
- Oclusivele dentale (δ, τ, θ) + siflanta –σ/ς se asimilează complet cu –σ- , iar ulterior cei doi –σσ- se
reduc la unul:
χαριτ-ς >χαρισς > χάρις (grație).
σκευαδσω > σκευασσω > σκευάσω (eu voi pregăti).
- Grupul dentalic –ντ- cade înainte de –σ-, cu lungirea compensatorie a vocalei precedente:
ε > ει, ο > ου, ᾰ > ᾱ, ῠ > ῡ. Astfel, vom avea, de exemplu, situațiile următoare:
λυθε-ντ-ς > λυθείς (dezlegat).
λεο-ντ-σι > λέουσι (leilor).
Γιγα-ντ-ς > Γίγᾱς (uriaș, gigant).
δεικνῠ-ντ-ς > δεικνῡς (arătând).
- Sonanta nazală dentală –ν- cade înainte de –σ- cu și fără compensație:
δαίμων, δαίμονος (zeu, demon, divinitate) va fi la D. pl.: δαίμον-σι > δαίμοσι (fără compensație).
ποιμήν, ποιμένος (păstor) va fi la D.pl.: ποιμέν-σι > ποιμέσι (fără compensație).
 16

λόγος, λόγου (cuvânt) va fi la Ac. pl.: λογο-νς > λόγους (cu lungire compensatorie).

Vocale și consoane finale

În general, cuvintele limbii grecești se termină în vocală:

ἀταραξία (de la ἡ ἀταραξία, -ας) = liniște sufletească, absența oricărei tulburări.
δρᾶμα (de la τὸ δρᾶμα, -ατος) = acțiune, piesă de teatru.
sau în consoanele ν, ς, ρ sau în consoanele compuse ψ, ξ:
δένδρον (de la τὸ δένδρον, -ου) = copac.
Θεός (de la ὁ Θεός, οῦ) = Dumnezeu.
θήρ (de la ὁ/ ἡ θήρ, θηρός) = fiară, animal sălbatic.
μύωψ (de la ὁ/ ἡ μύωψ, -ωπος) = cel/cea care clipește din ochi (pentru a vedea mai bine), cu
vedere scurtă, miop, mioapă.
σάρξ (de la ἡ σάρξ, σαρκός) = carne.
Apar și unele excepții, dar numai în scriere; atunci când sunt rostite, se pronunță împreună cu cuvântul
următor. Ex.: οὐκ οἶδα = nu știu sau οὐχ ὅτι = nu că etc.

DIFTONGIΙ

Diftongul este un grup de sunete format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță într-o singură
silabă.
În limba greacă, diftongii sunt de două feluri: proprii și improprii.

1. Diftongii proprii se numesc astfel pentru că se citesc ambele elemente ale diftongului.
Există două serii de diftongi proprii:
- o serie cu iota (ι): αι (ai), ει (ei), οι (oi), υι (ui).
- și o serie cu y psilon (υ): αυ (au), ευ (eu), ου (u) (diftongul ου – se pronunță „u”; este
singurul caz din limba greacă veche în care nu se citește o literă; totodată, vă atragem atenția că
există și diftongi în y psilon (υ) cu primul element lung: ᾱυ, ηυ, ωυ5 – astfel de diftongi se
întâlnesc în cazuri excepționale, greaca având tendința de a-i elimina prin scurtarea vocalei).
Diftongii proprii contează, desigur, ca lungi pentru accentuare, după cum vom vedea.
Seria în iota (ι). Exemple:
αι (ai) - αἰθήρ, -έρος (ὁ, ἡ) = eter, aerul din regiunea superioară a cerului.
ει (ei) - εἰρήνη, -ης (ἡ) = pace.
οι (oi) - οἰσοφάγος, -ου (ὁ) = esofag.
υι (ui) - Εἰλείθυια sau Εἰλήθυια, -ας (ἡ) = Eileithyia sau Ilithyia, zeița nașterilor.
Seria cu y psilon (υ). Exemple:
αυ (au) - αὐλή, -ῆς (ἡ) = curte (a casei sau a unui suveran), reședință, palat.
ευ (eu) - εὐαγγέλια, -ας (ἡ) = Buna Vestire6.
ηυ (eu) - ηὕρηκα = am găsit, am descoperit (perfectul verbului εὑρίσκω = a găsi).
ου (u) - Οὐλίξης, -ου (ὁ) = Ulysse (lat. Ulixes)7.

5
Diftongul ωυ este foarte rar. De fapt, îl întâlnim în dialectul ionic, nu și în cel atic.
6
Însă există și εὐαγγέλιον, -ου (τό) = Vestea cea Bună, Evanghelia (+ G. Vestea cea Bună a Împărăției lui Dumnezeu sau a lui
Dumnezeu).
7
În schimb, în greacă, era mai utilizată varianta Odiseu: Ὀδυσσεύς, -έως (ὁ).
 17

2. Diftongii improprii se numesc astfel pentru că se citește numai primul element al diftongului; ei sunt
formați din vocalele lungi -ᾱ, η și ω cu iota (ι) subscris sau adscris:
- când primul element al diftongului este o minusculă, iota se numește subscris -ᾳ, ῃ, ῳ:
ᾠδή, - ῆς (ἡ) (ode) = cântec, cânt, odă (iota subscris nu se pronunță).
- când primul element al diftongului este o majusculă, iota se numește adscris -Αι, Ηι, Ωι:
Ὠιδή, - ῆς (ἡ) (ode) = cântec (iota adscris, de asemenea, nu se pronunță8).
Ἅιδης, -ου (ὁ) (Hades) = Hades, zeul Infernului.
Obs.: Când, după o majusculă, iota este adscris și se află într-un diftong impropriu, apare în fața vocalei
lungi (majusculă) un spirit lin (Ὠι) sau aspru (Ἅι), după cum ați observat mai sus.
În schimb, dacă este vorba de un diftong propriu, unde iota se pronunță, spiritul lin sau aspru va figura
pe al doilea element al diftongului:
Αἴγισθος, ου (ὁ) (Aighisthos) = Egist.
Αἴγυπτος, ου (ἡ) (Aigüptos) = Egipt.

8
Actualul iota subscris sau adscris se pare că, inițial, era pronunțat. Drept dovadă, cuvântul τραγῳδία, -ας (ἡ) (tragodia - cântecul
țapului, cântec religios care acompania ritualul sacrificării unui țap la sărbătorile lui Dionysos, în cele din urmă, tragedie) care a fost
preluat de romani sub forma tragoedia, -ae f. (tragedie), unde diftongul „oe” se pronunța în latină la început „oi”, respectiv
„tragoidia”, așa cum se pronunța în vechime și în greacă. În schimb, transpunerea din greacă în latină a cuvântului μελῳδία, -ας (ἡ)
(melodia - cântec) prin termenul melōdia, -ae f. (cânt, cântec), pronunțat așa cum se scrie, atestă că deja în perioada respectivă grecii
nu mai pronunțau iota subscris.
 18

Limba greacă veche

Curs 2
Spiritele

Spiritele nu erau utilizate de greci pentru orice cuvânt. Spre exemplu, dacă un cuvânt începea cu o
consoană (cu excepția consoanei rho/ ῥῶ - Ρ ρ9), grecii nu adăugau spirit și se rezumau doar la a accentua silaba
corespunzătoare. În schimb, dacă un cuvânt începea cu o vocală, cu un diftong sau cu rho (ρ), grecii adăugau pe
inițiala respectivă un spirit.
În limba greacă, există două tipuri de spirite:
- spirit aspru ( ͑ ) cu valoare de „h”: ἡδονή, -ῆς (ἡ) (hedone) = plăcere.
- și spirit lin ( ͗ ) care nu se pronunță: ἄνθραξ, -ακος (ὁ) (anthrax) = cărbune.
În concluzie, toate cuvintele care încep cu o vocală sau cu un diftong primesc fie spirit lin (care nu se
pronunță) fie spirit aspru (care se aude ca un „h”), excepție făcând vocala y psilon/ ὖ ψιλόν - Υ υ care primește
întotdeauna numai spirit aspru:
ὑάκινθος, -ου (ὁ/ἡ) (hyakinthos) = hiacint, zambilă.
ὑγίεια, -ας (ἡ) (hygieia) = sănătate (de aici igienă, igienic etc.).
Iar cuvintele care încep cu o consoană nu primesc nici spirit lin, nici spirit aspru, cu excepția consoanei
rho/ ῥῶ - Ρ ρ care primește întotdeauna, asemenea lui y psilon, numai spirit aspru:
ῥίζα, -ης (ἡ) (rhiza) sau ῥίζωμα, ατος (τὸ) (rhizoma) = rădăcină.
ῥίς, ῥινός (ἡ) (rhis) = nas (de aici rinoplastie, rinoscopie etc.).

Spiritele pot figura:

1. Pe iniţială:
- deasupra minusculei:
ἀνά (prep. + Ac.) = pe, prin, câte, în sensul (ἀνὰ τρεῖς – câte trei).
ὀφθαλμός , -οῦ (ὁ) = ochi.
ἑκατόν (οἱ, αἱ, τά) = o sută.
ἑκατόμβη, -ης (ἡ) = hecatombă, jertfă de o sută de boi, sacrificiu public.
ὁδός, -οῦ (ἡ) = drum, cale (v. și Ἐγώ εἰμι ἡ ὁδὸς καὶ ἡ ἀλήθεια καὶ ἡ ζωή10.).

-în stânga majusculei, sus:

Ἀρίστων, -ωνος (ὁ) = Ariston, tatăl filosofului Platon.
Ἐρατώ, -ους (ἡ) = Erato, muza poeziei lirice și erotice.
Ἡρακλῆς, -έους (ὁ) = Herakles, Hercules.

2. Pe al doilea element din diftong:

οἰκία, -ας (ἡ) = casă, locuință.
αὐγή, -ῆς (ἡ) = rază, lumină strălucitoare, strălucire.

9
Spre exemplu, cuvântul ῥήτωρ, -ορος (ὁ) = retor, începând cu litera rho, a primit pe consoana rho un spirit aspru.
10
„Eu sunt calea, adevărul și viața”.
 19

3. Dacă luăm în calcul accentele (în greacă există, după cum vom vedea, trei feluri de accente: accent
ascuțit (ά), accent grav (ὸ) și accent circumflex (ῶ); accentul grav figurând pe silaba finală, nu ne interesează
sub acest aspect, însă accentele ascuțit și circumflex, care pot apărea și pe silaba inițială a unui cuvânt, se pot
combina cu spiritele și atunci trebuie să știm cum să procedăm), spiritele pot figura:

- înainte de accentul ascuţit, lipit de acesta:

ἄνθρωπος, -ου (ὁ) = om.
αἴθω = a aprinde.

-sub accentul circumflex:

αἷμα, -ατος (τό) = sânge.
ὧραι, -ῶν (αἱ) = ore, timpuri, anotimpuri.
Ὧραι, -ῶν (αἱ) = Orele, Anotimpurile (personificate).

4. După cum deja v-am semnalat, totdeauna vor figura spirite aspre pe „υ” și „ρ”, dacă apar în poziții
inițiale:

- spirit aspru pe „υ”:

ὑπό (prep. + G., D., Ac.) = sub, de către.
ὑάκινθος, -ου (ὁ, ἡ) = zambilă.
ὑπερ (prep. + G., Ac.) = pentru, peste, dincolo de.

- spirit aspru pe ρ-:

ῥώμη, -ης (ἡ) = forță, putere.
Ῥώμη, -ης (ἡ) = Roma.
ῥέω = a curge.

- există și o situație mai aparte; dublu rho (ῤῥ) primește atât spirit lin, cât şi aspru:
ἐῤῥωμένος, -η, -ον = puternic.
Πύῤῥος, -ου (ὁ) = Pyrrhus.

5. Cuvintele cu inițială vocalică pierd spiritele în cuvintele compuse:

- „εἶναι” (a fi), de exemplu, dacă intră în alcătuirea unui cuvânt compus, pierde
spiritul, cum se întâmplă în cazul lui „παρεῖναι” (a fi de față, a fi prezent, a fi).

Despărțirea în silabe

Numărul de silabe al unui cuvânt grecesc este echivalent cu numărul de vocale sau de diftongi din
termenul respectiv:
φι-λο-σο-φί-α (iubire de înțelepciune, filosofie).
Εἰ-λεί-θυι-α (Eileithyia/ Ilithyia, zeița nașterilor).
Rețineți că nu orice combinație de vocale formează un diftong! Diftongi sunt numai grupurile de sunete
formate dintr-o vocală și o semivocală și care se pronunță într-o singură silabă (v. mai sus). Frecvent, o vocală
 20

aflată înaintea altei vocale este scurtă și cele două vocale nu formează împreună un diftong, cum s-a întâmplat
în cuvântul φι-λο-σο-φῐ-ᾱ (unde „ι-α” nu formează diftong și fiecare vocală a format o silabă aparte: „φῐ-ᾱ”).
În schimb, în cuvântul Εἰ-λεί-θυι-α, întâlnim o serie de diftongi proprii în iota (ι), respectiv „ει” și „υι”,
care formează silabe distincte.

Reguli de despărțire în silabe:

O consoană intervocalică trece în silaba a doua:

φωνή = φω-νή (sunet, voce, limbă).
Două consoane intervocalice se despart, una rămânând într-o silabă, cealaltă mergând în următoarea:
Ὀδυσσεύς = Ὀ-δυσ-σεύς (Odiseu).
Dacă avem două consoane, însă a doua consoană este o sonantă lichidă (λ, ρ) sau o sonantă nazală (μ, ν),
atunci ambele consoane rămân împreună, trecând în silaba a doua:
ὅπλον = ὅ-πλον (armă grea de infanterist)11.
Cuvintele prefixate se despart în elementele corespunzătoare:
ἀνέχω = ἀν-έχω (a ridica, a suporta cu bărbăție, curaj). Acest verb este format din ἀνά prep. +
Ac. = în sus, de-a lungul, în sensul și din ἔχω = a avea.

Punctuația

Între punctuația din limba greacă și cea din limba latină există asemănări: de exemplu, punctul ( . ) și
virgula ( , ), sunt utilizate cu aceeași valoare. În schimb există și diferențe. Acestea sunt următoarele:
- un punct sus ( · ) care echivalează în alfabetul latin cu două puncte ( : ) sau cu punct și virgulă ( ; ).
- punct și virgulă ( ; ) care echivalează cu ( ? ).
- apostroful ( ̓ ) care ține locul unei vocale suprimate, la final de cuvânt, prin procedeul numit eliziune:
ἀλλὰ ἐγώ = ἀλλ’ ἐγώ (dar eu).

Accentele

În limba greacă, accentul era muzical sau tonic. Între o silabă accentuată și una neaccentuată era
diferență de o cvintă. În vederea accentuării unui cuvânt, un vorbitor de greacă ridica tonul pe vocala sau pe
diftongul silabei accentuate.
În limba greacă existau trei tipuri de accent:
- accentul ascuțit marca ridicarea tonului cu o cvintă într-un singur timp. Intonația era ascendentă. E
singurul accent din limba greacă care poate sta pe toate cele trei silabe finale ale unui cuvânt
(numărate de la finalul cuvântului spre început și denumite: ultima, penultima, antepenultima),
indiferent de cantitatea silabei:

δι-δάσ-κα-λος (διδάσκαλος, -ου (ὁ, ἡ) = dascăl, profesor) – accent pe antepenultima silabă.

οἰ-κί-α (οἰκία, -ας (ἡ) = casă) – accent pe penultima silabă.
κα-λός (καλός, -ή, -όν adj. = frumos) - accent pe ultima silabă.

11
Numai la Homer, se desparte: ὅπ-λον.
 21

- accentul circumflex poate sta numai pe ultimele două silabe ale unui cuvânt și numai pe vocală
lungă sau diftong. El marca doi timpi: se urca și apoi se cobora vocea, printr-o intonație
descendentă:

δῆ-μος (δῆμος, -ου (ὁ) = popor) – accent pe penultima silabă (lungă, atenție!).
Ἀ-θη-νᾶ (Ἀθηνᾶ, -ᾶς (ἡ) = zeița Athena12) – accent pe ultima (lungă, atenție!).

- accentul grav poate sta numai pe ultima silabă a unui cuvânt (lungă sau scurtă). El era, de fapt, un
accent ascuțit de pe ultima silabă a cuvântului, modificat în grav când după cuvântul respectiv urma
un alt cuvânt:

κα-κός, cu accent ascuțit, devine κα-κὸς, cu accent grav (κακός, -ή, -όν adj. = rău)
– accent pe ultima silabă (scurtă).
κε-φα-λή, cu accent ascuțit, devine κε-φα-λὴ, cu accent grav (κεφαλή, -ῆς (ἡ) = cap)
– accent pe ultima silabă (lungă).

Atenție! Dacă după cuvântul respectiv (care avea ultima silabă accentuată cu accent ascuțit), nu urma
un alt cuvânt, ci un semn de punctuație, atunci accentul ascuțit rămânea neschimbat.

Καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν Θεόν, καὶ Θεὸς ἦν ὁ λόγος./ „Și cuvântul era de la Dumnezeu și
Dumnezeu era cuvântul”.

Observați, în exemplul de mai sus, cum accentul grav indică supresia unui accent ascuțit de pe
ultima silabă (în cazul cuvintelor: Καὶ, πρὸς, τὸν, καὶ și Θεὸς)! De asemenea, rețineți că, atunci când
după un cuvânt care poartă accent ascuțit pe ultima silabă urmează un semn de punctuație, accentul
ascuțit rămâne neschimbat (în cazul cuvântului Θεόν urmat imediat de virgulă < , >)!

Precizări suplimentare și recapitulare

Limba indoeuropeană avea accent liber, din câte cunoaștem. În schimb, după cum ați observat, în limba
greacă, funcționa legea limitației, potrivit căreia accentul putea să cadă numai pe una dintre ultimele trei silabe
ale cuvântului. De asemenea, vă recomandăm să vă acomodați să numărați silabele de la sfârșitul cuvântului
spre început (de la dreapta la stânga): 1. ultima/ 2. penultima/ 3. antepenultima:

δι-δάσ (3. antepenultima)-κα (2. penultima) -λος (1. ultima).

Observați că silaba „δι-” nu prezintă interes în ceea ce privește accentuarea!

Totodată, nu uitați că, în limba greacă, există trei tipuri de accent: ascuțit, circumflex, grav și în cazul
fiecărui accent trebuie să țineți cont de anumite aspecte, respectiv pe care dintre ultimele trei silabe ale unui
cuvânt poate figura și pe ce fel de silabe (lungă sau scurtă) poate apărea un accent:

12
Orașul Athena era la plural: Ἀθῆναι, -ῶν (αἱ).
 22

- dintre cele trei tipuri de accent, numai accentul ascuțit poate sta fie pe antepenultima, fie pe
penultima, fie pe ultima silabă, cu alte cuvinte pe toate trei silabele, indiferent dacă sunt lungi sau
scurte.
- accentul circumflex poate sta numai pe penultima sau pe ultima și numai dacă sunt lungi.
- iar accentul grav poate sta numai pe ultima silabă, indiferent dacă e lungă sau scurtă.

De aici rezultă că:

→ Vocalele scurte nu pot primi decât accent ascuțit sau grav:

βλέ-φα-ρον (βλέφαρον, -ου (τὸ) = pleoapă).

ἡ-μέ-ρα (ἡμέρα, -ας (ἡ) = zi).
κα-λός sau κα-λὸς (καλός, -ή, -όν adj. = frumos).

→ Vocalele lungi și diftongii pot primi:

- fie accent ascuțit sau grav:

εἰ-ρή-νη (εἰρήνη, -ης (ἡ) = pace).

ἐ-λεύ-θε-ρος (ἐλεύθερος, -α, -ον adj. = liber).
λει-χήν sau λει-χὴν (λειχήν, -ῆνος (ὁ/ἡ) = lichen, vegetație crescută pe copaci).
Ἐ-λευ-θε-ραί sau Ἐ-λευ-θε-ραὶ (Ἐλευθεραί, -ῶν (αἱ) = Eleutheres, la granița dintre Attica și
Beoția).

- fie accent circumflex:

δῆ-μος (δῆμος, -ου (ὁ) = popor).

φι-λοῦ-σι(ν) (< φιλε-ουσι(ν) = noi iubim; φιλέω = a iubi).
δη-λῶ (< δηλόω = eu arăt; δηλόω = a arăta).
γε-ωρ-γοῦ (genitivul cuvântului γεωργός, -οῦ (ὁ) = agricultor, țăran).

Reguli privind accentuarea cuvintelor

După cum am văzut, potrivit legii limitației, accentul poate sta numai pe una dintre ultimele trei silabe
ale cuvântului. Începeți să numărați silabele de la finalul unui cuvânt spre începutul lui (de la dreapta la stânga):
ultima/ penultima/ antepenultima13.
Pentru a accentua corect un cuvânt trebuie să ținem seama, în limba greacă, de cantitatea ultimei silabe
(în limba latină se ține cont, de exemplu, de cantitatea penultimei silabe). Cu toate acestea, nu va fi singurul
element de care trebuie să ținem cont, după cum vom vedea, ci trebuie să fim atenți și la numărul total de silabe
al cuvântului (2, 3 sau mai multe) sau la accentul inițial (cel de la N. sg. – în acest sens ne ajută dicționarul) și
uneori, va trebui să acordăm atenție și cantității penultimei silabe.

13
Termenii provin din latină. „Ultima” din ultimus, -a, -um adj. 3 superl. = cel mai depărtat, ultim; „penultima” din paene adv. =
aproape și ultimus, iar „antepenultima”, în cele din urmă, rezultă din combinația anterioară + ante adv./ prep. = înainte/ înaintea.
 23

Accentul așa-zis inițial se referă la accentul ascuțit, circumflex sau grav cu care un substantiv, de
exemplu, începe să fie declinat. Dicționarul ne indică precis formele de N. și G. singular: ἄνθρωπος, -ου (ὁ) =
om, unde „ἄνθρωπος” este forma de N. sg., iar „ἀνθρώπου” este forma de G. sg. La N. sg., accentul așa-numit
inițial este pe silaba antepenultimă „ἄν-” (ἄν-θρω-πος), ceea ce înseamnă că astfel erau obișnuiți grecii să
accentueze acest cuvânt. Prin urmare, noi trebuie să ținem cont și de uzanțele de pronuție.

În rest, trebuie să respectăm următoarele reguli de accentuare:

1.a. Când cuvântul are 3 sau mai multe silabe, iar ultima silabă este scurtă, accentul inițial va figura, de
obicei, cât mai îndepărtat posibil, respectiv pe antepenultima silabă și va fi, desigur, accent ascuțit):

Ν.sg.: ἄν-θρω-πος (om).

δι-δάσ-κα-λος (dascăl, un dascăl).

1.b. Privim apoi, de exemplu, pe parcursul declinării unui substantiv, dacă ultima silabă s-a lungit. În
această situație, accentul ascuțit se deplasează de pe antepenultima silabă pe penultima, ca și cum ar fi atras
de ultima silabă lungă cantitativ:

G. sg.: ἀν-θρώ-που14 (al omului, al unui om).

δι-δασ-κά-λου (al dascălului, al unui dascăl).
D. sg.: ἀν-θρώ-πῳ (omului, unui om).
δι-δασ-κά-λῳ (dascălului, unui dascăl).

- însă la Ac. sg., de exemplu, când ultima silabă se scurtează, accentul ascuțit revine pe antepenultima
(se ajunge din nou la situația de accentuare de la 1. a.):

Ac. sg.: ἄν-θρω-πον (pe om, pe un om).

δι-δάσ-κα-λον (pe dascăl, pe un dascăl).

2.a. Dacă ultima silabă conține o vocală scurtă, iar penultima este lungă și trebuie să poarte accent
(vom ține cont, în acest caz, de silaba pe care cade accentul inițial, la N. sg.), accentul va fi circumflex pe
penultima lungă:

N.sg.: δῶ-ρον (δῶρον, -ου (τὸ) = dar, cadou).

ζῷ-ον (ζῷον, -ου (τὸ) = ființă, animal).

2.b. Pe parcursul declinării, aceste substantive care au penultima lungă și accentuată vor primi și
terminații care vor consta în vocale lungi sau diftongi (cu alte cuvinte, silaba ultimă se va lungi). În această
situație, accentul de pe penultima lungă trebuie modificat în accent ascuțit:

G.sg.: δώ-ρου (al darului, al unui dar).

14
Cu alte cuvinte, vocala lungă sau diftongul (din ultima silabă) atrage accentul ascuțit pe vocala silabei de dinaintea ei (pe
penultima): Ν.sg.: ἄν-θρω-πος > G.sg.: ἀν-θρώ-που; N. pl.: ἄν-θρω-ποι (la N.pl., desinențele –οι, -αι sunt scurte).
 24

ζῴ-ου (al ființei, al unei ființe).

D.sg.: δώ-ρῳ (darului, unui dar).
ζῴ-ῳ (ființei, unei ființe)15.

- însă la Ac. sg., de exemplu, când ultima silabă se scurtează, accentul redevine circumflex (se ajunge
din nou la situația de accentuare de la 2. a.):

Ac. sg.: δῶ-ρον16 (pe dar, pe un dar).

ζῷ-ον (pe ființă, pe o ființă)

3. Dacă accentul inițial (de la N. sg.) al unui cuvânt este ascuțit pe ultima silabă, el va deveni
circumflex, pe parcursul declinării, la unele cazuri oblice (G. și D, sg. și pl.), rămânând ascuțit la toate celelalte
cazuri:

N.sg.: γε-ωρ-γός (țăran) > G.sg.: γε-ωρ-γοῦ (al țăranului, al unui țăran).
D.sg.: γε-ωρ-γῷ (țăranului, unui țăran).

4. Există și o situație de accentuare facilă. Dacă accentul inițial al unui cuvânt figurează pe penultima
silabă scurtă, atunci obligatoriu accentul trebuie să fie ascuțit (accentul grav este exclus, pentru că figurează
numai pe ultima silabă, iar accentul circumflex este exceptat, de asemenea, pentru că poate sta numai pe silabe
lungi):

N.sg.: λό-γος (λόγος, -ου (ὁ) = cuvânt).

- ulterior, pe parcursul declinării, silabele finale vor deveni lungi sau vor redeveni scurte, însă aceste
modificări nu afectează accentul, care își va păstra poziția și felul la toate cazurile:

G.sg.: λό-γου (al cuvântului, al unui cuvânt).

D.sg.: λό-γῳ (cuvântului, unui cuvânt).
Ac.sg.: λό-γον (pe cuvânt, pe un cuvânt).

5. Dacă un cuvânt are accent circumflex pe penultima silabă, însă cuvântul respectiv se lungește cu o
silabă în plus, atunci accentul va deveni ascuțit (pentru că va figura pe antepenultima):

N.sg.: σῶ-μα (corp) > G.sg.: σώ-μα-τος (al corpului, al unui corp).

Cuvintele atone (fără accent)

- sunt cuvinte care nu au accent și care se sprijină pe accentul cuvântului dinaintea sau din urma lor
15
Grecii considerau că silaba finală lungă ar echivala cu două silabe scurte. În acest caz, înseamnă că menținerea accentului
circumflex pe „δώ-” sau pe „ζῴ-” ar fi fost o eroare (ca și cum ar fi figurat un accent circumflex pe antepenultima, ceea ce nu era
posibil).
16
Vom vedea, la momentul potrivit, că substantivele de genul neutru au trei cazuri identice: N, Ac., V.
 25

(ὁ τόνος, -ου – acccent, ton; ἄτονος – fără accent; ἄτονα – atone).

Cuvintele atone sunt de două feluri:

1. Proclitice (προκλιτικά) - numite astfel deoarece se sprijină pe accentul cuvântului următor.

Procliticile sunt în număr de 10 și sunt monosilabice:
a) patru forme ale articolului care n-au τ (tau): ὁ, ἡ, οἱ, αἱ;
b) trei prepoziții: ἐν – în, la, εἰς (ἐς) – la, spre, ἐκ (ἐξ) – din;
c) două conjuncții: εἰ - dacă, ὡς – ca, să, ca să, după cum;
d) adverbul de negație οὐ - nu [care apare și sub forma οὐκ, οὐχ: οὐ πολὺν χρόνον – „nu pentru mult timp”
(formă utilizată înaintea unei consoane; οὐκ ἄγει – „el nu duce” (formă utilizată înaintea unei vocale);
οὐχ ἵππος ἐστι – „el nu este un cal” (formă utilizată înaintea unui cuvânt care începe cu spirit aspru; a se
lua în calcul aici și consoana ῥ].

2. Enclitice (ἐγκλιτικά) – numite astfel deoarece se sprijină pe accentul cuvântului din fața lor.
Encliticele monosilabice și bisilabice sunt:
a) unele forme neaccentuate ale pronumelui personal: μου (există însă și ἐμοῦ -al meu care nu e enclitic),
μοι (există și ἐμοί - mie), με (pe mine), σου (al tău), σοι (ție), σε (pe tine)
b) pronumele nedefinit, nehotărât: τις m.f., τι n. – cineva, ceva, oarecare (a nu se confunda cu τίς – cine; τί
– ce)
c) unele adverbe nehotărâte, indefinite: που - undeva, ποτε - cândva, πως – cumva, ποθεν – de undeva, ποι
– într-o oarecare parte, πῃ - pe undeva (a nu se confunda cu ποῦ - unde?, πότε – când?, πῶς – cum,
πόθεν – de unde? ποῖ - încotro? πῇ - pe unde?)
d) unele particule (care, de obicei, nu se traduc în limba română), cum ar fi τε (și – corespunde lat. –que),
γε (cel puțin, desigur), νυν – deci (a nu se confunda cu νῦν - acum) etc.
e) indicativul prezent al verbelor εἰμί – a fi, φημί – a spune are forme atone, cu excepția persoanei a II-a
singular: εἶ - tu ești, φῄς – tu spui.

Obs. Atonele proclitice nu influențează locul și felul accentului, deoarece sunt așezate în fața
cuvântului de bază, iar noi ținem seama de ultimele silabe ale unui cuvânt; în schimb, atonele enclitice
influențează locul accentului, pentru că sunt așezate după cuvântul de referință.

Reguli de accentuare pentru cuvintele atone enclitice:

1. Dacă un cuvânt are accent ascuțit sau accent circumflex pe finală, encliticul (mono sau bisilabic) nu
primește accent, iar cuvântul de bază nu modifică accentul:

ἀ-δελ-φός μου – fratele meu.

Ἡ ἀ-δελ-φή σου κα-λή ἐστι(ν). – Sora ta este frumoasă.
Ἥλιος ἐν τῷ οὐ-ρα-νῷ ἐστι(ν). – Soarele este pe cer.

După cum ați observat, encliticele „μου”, „σου” și „ἐστι”, sprijinindu-se pe accentul cuvintelor
precedente, care erau accentuate pe silaba finală, nu au primit accent. Pe de altă parte, cuvintele de bază
(ἀδελφός, ἀδελφή, καλή) accentuate cu accent ascuțit pe finală, nu au modificat accentul din ascuțit în
 26

grav. În mod normal, dacă un cuvânt accentuat pe finală cu accent ascuțit ar fi urmat de un alt cuvânt
(care să nu fie enclitic) și aceasta fără să se interpună vreun semn de punctuație, atunci automat accentul
ascuțit de pe finală se modifică în grav: ἀλλά + καλός > ἀλλὰ καλός – însă bun, frumos.

2. Dacă un cuvânt are accent ascuțit pe silaba penultimă, encliticul monosilabic nu primește accent, dar
encliticul bisilabic primește un accent ascuțit pe finală, numit accent de encliză:

λό-γος τις - un cuvânt oarecare (encliticul monosilabic „τις” nu a primit accent).

ὀ-λί-γοι εἰσί(ν) - ei sunt puțini (ὀλίγος, -η, -ον adj. = puțin; encliticul bisilabic „εἰσι” nu are, în mod
normal, accent, însă în situația aceasta a primit un accent de encliză).

3. Dacă un cuvânt are accent ascuțit pe silaba antepenultimă sau circumflex pe penultima, nici encliticul
monosilabic, nici encliticul bisilabic nu primește accent, dar cuvântul de bază primește un accent de encliză
pe silaba finală:

ἄν-θρω-πός τις – un om oarecare (encliticul monosilabic nu a primit accent, însă cuvântul de bază,
accentuat cu accent ascuțit pe silaba antepenultimă, a primit un accent de encliză).
ἄν-θρω-πός ἐστι(ν) – el este un om (encliticul bisilabic nu a primit, de asemenea, accent, însă cuvântul
de bază a primit un accent de encliză).
κύ-ρι-ός ἐστι(v) – el este stăpân.
δῶ-ρόν σου – cadoul tău (encliticul monosilabic nu a primit accent, însă cuvântul de bază, accentuat cu
accent circumflex pe silaba penultimă, a primit un accent de encliză).

4. Dacă se întâlnesc 2 enclitice, primul primește accent ascuțit, iar cel de-al doilea rămâne fără accent:

Φίλοι σού ἐσμεν – Noi suntem prietenii tăi.

5. Dacă se întâlnește un cuvânt aton proclitic cu unul enclitic, atunci ele se unesc și procliticul primește un
accent ascuțit, însă fără să se aplice legea accentului circumflex pe penultima lungă când ultima este scurtă:

ὡς + τε > ὥστε (încât).

οὐ + τε > οὔτε (nici).
ὁ + δε > ὅδε (acesta).
οἱ + δε > οἵδε (aceștia).
ἡ + δε > ἥδε (aceasta).
αἱ + δε > αἵδε (acestea).
 27

MORFOLOGIA

Morfologia limbii grecești se ocupă de cele zece părți de vorbire flexibile și neflexibile: articolul,
substantivul, adjectivul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția, interjecția și numeralul.

PĂRȚILE DE VORBIRE FLEXIBILE

Dintre cele zece părți de vorbire, cinci sunt flexibile (articolul, substantivul, adjectivul, pronumele și
verbul ), iar cinci sunt neflexibile (adverbul, prepoziția, conjuncția, interjecția și numeralul).
17

Patru părți de vorbire flexibile, respectiv articolul, substantivul, adjectivul și pronumele, se încadrează în
clasa numelui, având anumite categorii gramaticale (gen, număr și caz) și grupe de flexiune (declinări). Verbul,
în schimb, de asemenea parte de vorbire flexibilă, alcătuiește o clasă distinctă, având categorii gramaticale
specifice (mod, timp, diateză, aspect, persoană și număr) și flexiune (conjugare). Pentru o bună înțelegere a
unui verb, e necesar, totodată, să aflați radicalul și tema acestuia.
Rețineți, totuși, că aceste clasificări nu au caracter absolut, pentru că, numeralul, de exemplu, se
încadrează, parțial, și printre părțile de vorbire flexibile, iar unele forme verbale, cum ar fi participiul și
adjectivele verbale, intră în clasa numelui.

NUMELE

În funcție de finala temei (rădăcină + sufix), numele formează trei grupe de flexiune (declinări):

- declinarea I, unde întâlnim substantive cu tema în ᾱ (pur), ᾰ (impur) și η (eta); η nu este altceva
decât un ᾱ (α lung) și se păstrează numai la singular;
- declinarea a II-a, unde intră substantive care au tema terminată în ο (omicron);
- declinarea a III-a, unde se grupează substantivele care au tema în consoană, în vocală (cu excepția
vocalelor α și ο) sau în diftong.

Dintre cele opt cazuri ale limbii indo-europene, limba greacă a păstrat numai cinci cazuri, regăsite la
fiecare declinare în parte: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ18. În general, regăsim în cazurile limbii
grecești aceleași funcții sintactice ca în limba română, exceptând complementele circumstanțiale. Cazurile din
indo-europeana comună care au dispărut au lăsat totuși urme. Cele cinci cazuri ale limbii grecești vechi au
păstrat, astfel, diverse funcții sintactice de la aceste cazuri dispărute: ablativul este absorbit de genitiv, cazul
posesiei, iar dativul, cazul atribuirii, a preluat instrumentalul și locativul; însă acuzativul, caz al obiectului sau al
deplasării spre un obiectiv, și vocativul, cazul interpelării, mențin valorile indo-europene.
Pe lângă cazuri, limba greacă cunoaște trei numere: singular, plural și dual. Limbile moderne au cele
două numere, singular și plural, însă nu au și numărul dual. Dualul derivă tot din perioada indo-europenei
comune și era folosit, de obicei, pentru a desemna ființe sau obiecte care formau, în mod normal, perechi: doi
ochi (amândoi ochii, ambii ochi), două urechi, două mâini, două picioare etc. Ulterior, dualul a devenit ceva mai

17
Aici ar mai putea fi, totuși, inclusă o parte a numeralului.
18
Vom prescurta cele cinci cazuri, pe parcursul lucrării, în felul următor: nominativ = N., genitiv = G., dativ = D., acuzativ = A./Ac.,
vocativ = V. De asemenea, pentru singular și plural, vom folosi: sg. și pl., pentru genurile masculin, feminin, neutru vom utiliza: m., f.,
n., iar pentru persoane vom recurge la cifre romane: I, II, III. Pentru funcțiile sintactice, vom apela, uneori, la prescurtările: SB. =
subiect, NP. = nume predicativ, CD. = complement direct; CI. = complement indirect, CA. = complement de agent etc.
 28

flexibil și a început să marcheze nu numai obiectele asociate, în mod curent, pe perechi, ci și două obiecte
oarecare văzute împreună: τὼ ἀνθρώπω λύ-ετον (< λύω – a dezlega) - cei doi oameni, amândoi oamenii, ambii
oameni dezleagă < λύω – a dezlega.
Dualul se întâlnește și la verb și se folosește, în general, la persoana a III-a (deși are și persoana a II-a,
formele verbale fiind identice: λύ-ετον). Prima din cele două forme ale dualului acoperă cazurile N., Ac., V., iar
cea de a doua formă este pentru cazurile G. și D. Având o frecvență redusă și ținând cont de faptul că dorim,
deocamdată, să vă familiarizăm cu aspectele principale ale limbii grecești, parțial vom omite situațiile în care
acest număr ar putea să apară.
În cele din urmă, genurile limbii grecești sunt în număr de trei: masculin, feminin, neutru, la fel ca în
limba latină sau ca în limba română.

Articolul

Limba greacă are un articol (hotărât) proclitic pentru fiecare gen. Articolul din limba greacă are, în
general, valoarea articolului hotărât din limba română.

Sg. Pl.
m. f. n. m. f. n.
N. ὁ ἡ τό οἱ αἱ τά
G. τοῦ τῆς τοῦ τῶν τῶν τῶν
D. τῷ τῇ τῷ τοῖς ταῖς τοῖς
A. τόν19 τήν τό τούς τάς τά

Observații:

1. Formele articolului fără „τ”, în număr de patru (de la genul masculin: ὁ, ἡ și de la genul feminin οἱ, αἱ), sunt
atone, cu alte cuvinte nu au accent și figurează deasupra lor numai un spirit (aspru).
2. Observați că toate celelalte forme ale articolului încep cu „τ”: τοῦ, τῷ, τόν etc.
3. Formele de G. și D., sg. și pl., poartă accent circumflex: τοῦ, τῷ, τῆς, τῇ etc.
4. Formele de D. sg. au iota subscris (trei forme în total): τῷ, τῇ, τῷ.
5. În limba greacă, articolul nu are vocativ. La vocativ, substantivele erau precedate de ὦ.
6. Limba greacă nu avea articol nehotărât, dar în locul lui putea fi folosit fie substantivul nearticulat fie
numeralul cardinal unul/una (εἶς, μία, ἕν = un, una, un) sau pronumele nehotărât nedefinit τις (m., f.), τι (n.),
care îi avea corespondenți în latină pe quidam, quaedam, quoddam (și quiddam) = un oarecare, cineva, ceva,
unul și pe aliquis, aliqua, aliquid = cineva, ceva:
ὁ ἄνθρωπος – omul (tradus, în limba română, cu articol hotărât).
ἄνθρωπος – un om (substantivul nearticulat din greacă se poate traduce cu articol nehotărât).
εἶς ἄνθρωπος – un om (substantivul precedat de numeral se poate traduce cu articol nehotărât).
ἄνθρωπος τις – un om oarecare (substantivul precedat de pronumele nehotărât nedefinit se poate traduce,
de asemenea, cu articol nehotărât + oarecare).

19
Nu uitați că formele de acuzativ ale articolului grec, la singular și plural, vor modifica accentul ascuțit în accent grav atunci când
după aceste forme va urma un alt cuvânt: τόν > τὸν ἄνθρωπον.
 29

7. Articolul este omis, de obicei, atunci când întâlnim un obiect singular ca noțiune (ὕπνος, -ου (ὁ) = somn;
ἥλιος, -ου (ὁ) = soare: ἡλίου αὐγαί - razele soarelui) sau când întâlnim un cuvânt folosit cu valoare generală
(spre exemplu, ἄνθρωπος = omul, dacă ar fi utilizat la modul general). Astfel, în vederea exprimării unui
adevăr general, grecii, pentru concizie, puteau să nu întrebuințeze nici articol, nici verbul εἶναι:
Ἄνθρωπος ζῷον πολιτικόν./ „Omul este o ființă sociabilă.” (Aristotel)
Această apoftegmă, în variantă completă, ar fi arătat astfel:
Ὁ ἄνθρωπος ζῷον πολιτικόν ἐστι(ν).
Lexic:
ἄνθρωπος, -ου (ὁ) = om.
ζῷον, -ου (τὸ) = ființă, animal.
πολιτικός, -ή, -όν adj. = care este capabil să trăiască în societate, sociabil.
8. În limba greacă, un substantiv fără articol însoțit de un verb copulativ (plasat înainte sau după) avea funcția
sintactică de NP. (nume predicativ):
Καὶ Θεὸς ἦν ὁ λόγος./ „Și cuvântul era Dumnezeu.” (traducere gramaticală, unde „Θεὸς” este
NP., iar ὁ λόγος este SB.; în limba greacă, întotdeauna NP. nu va avea articol).
9. Când articolul precede un adjectiv, el are valoarea articolului adjectival din limba română:
Ὁ Πατὴρ ὑμων ὁ οὐράνιος./ „Tatăl nostru cel ceresc.” (οὐράνιος, -α,-ον adj. = ceresc)
10. În general, substantivele proprii nu primesc articol; de asemenea, uneori nu primesc articol substantivele
comune care arată grade de rudenie, cum ar fi: πατήρ, πατρός (ὁ) = tată; μήτηρ, μητρός (ἡ) = mamă; ἀνήρ,
ἀνδρός (ὁ) = bărbat; γυνή, γυναικός (ἡ) = femeie, precum și unele subtantive care arată orașul de origine:
πόλις, -εως (ἡ) = oraș; πατρίς, -ίδος (ἡ) – patrie.
Totuși, în unele situații, primesc articol numele de țări, de râuri și numele de orașe sau de persoane care au
fost deja menționate în text sau care sunt deosebit de cunoscute:
Ὁ Ἰησοῦς = Iisus (Ἰησοῦς, G., D., V. în -οῦ, Ac. -οῦν (ὁ), forma grecească a lui Joshua sau
Jehoshua).
Ὁ Ἀλέξανδρος = Alexandru (în special: Ἀλέξανδρος ὁ Μέγας = Alexandru cel Mare).
Ἐπὶ τὸν Ἰορδάνην = la Iordan (ἐπὶ prep. + Ac. = pe, spre, la: ἡ ὁδὸς ἐπὶ Σοῦσα φέρει – drumul
duce la Susa; Ἰορδάνης, -ου (ὁ) = Iordan).
 30

Limba greacă veche

Curs 3
SUBSTANTIVUL

După cum am menționat mai sus, substantivele limbii grecești formează, în funcție de finala temei, trei
grupe de flexiune, numite declinări: declinarea I, declinarea a II-a și declinarea a III-a.

Aspecte utile în vederea înțelegerii declinărilor limbii grecești

În general, într-o propoziţie din limba română sau dintr-o limbă modernă, ne așteptăm ca subiectul să fie
plasat pe prima poziție, iar predicatul pe a doua. Este vorba de topica (termenul derivă din τοπικός, -ή, -όν adj.
= referitor la loc, la poziție), de ordinea cuvintelor dintr-o propoziție, care ne indică, în mare măsură, funcţiile
substantivelor. În limbile moderne, tendința este ca topica să fie liniară, indicându-ne astfel funcțiile sintactice și
cazurile. De asemenea, în acest sens ajută și utilizarea prepozițiilor (la, în, către, spre, cu, prin, pe etc.):

Subiect Predicat Complement de obiect (direct) Complement de loc

Atenianul conduce străinul la râu.

În română, dacă schimbăm topica propoziţiei, schimbăm totodată şi funcţiile sintactice:

Subiect Predicat Complement de obiect (direct) Complement de loc

Străinul conduce atenianul la râu.

Într-o propoziţie în limba greacă, situația se prezintă diferit. Funcţiile sintactice ale cuvintelor sunt
indicate de formele lor (articolul din față + terminații) şi de jocul prepoziţiilor:

Subiect Predicat Complement de obiect (direct) Complement de loc

Ὁ Ἀθηναῖ-ος ἄγ-ει τὸν ξέν-ον εἰς τὸν ποταμ-όν.
Atenianul (îl) conduce pe străin/ străinul la/ spre/ către râu.

Însă putem formula şi altfel, fără a se schimba sensul (se schimbă doar topica):
Τὸν ξέν-ον ὁ Ἀθηναῖ-ος ἄγ-ει εἰς τὸν ποταμ-όν.
Τὸν ξέν-ον ἄγ-ει ὁ Ἀθηναῖ-ος εἰς τὸν ποταμ-όν, etc.

Funcţia de subiect a lui ὁ Ἀθηναῖος este indicată de forma ὁ a articolului şi de desinenţa –ος . Funcţia
complementului de obiect (direct) τὸν ξένον este indicată de forma τόν a articolului şi de desinenţa –ον. Dacă se
schimbă aceste caracteristici, se schimbă şi funcţiile sintactice:

Subiect Predicat Complement de obiect Complement de loc

Ὁ ξέν-ος ἄγ-ει τὸν Ἀθηναῖ-ον εἰς τὸν ποταμ-όν.
Străinul (îl) conduce pe atenian/ atenianul la/ spre/ către râu.
 31

Fără a se schimba sensul, putem zice același lucru şi astfel (se schimbă doar topica):
Τὸν Ἀθηναῖ-ον ἄγ-ει ὁ ξέν-ος εἰς τὸν ποταμ-όν.
Ἄγ-ει τὸν Ἀθηναῖ-ον εἰς τὸν ποταμ-όν ὁ ξέν-ος , etc.

Dacă vom introduce formele de plural, vom avea următorul enunţ:

Subiect Predicat Complement de obiect Complement de loc

Οἱ Ἀθηναῖ-οι ἄγ-ουσι τοὺς ξέν-ους εἰς τὸν ποταμ-όν.

Tot fără a schimba sensul, mai putem zice (se schimbă doar topica):
Ἄγ-ουσι τοὺς ξέν-ους οἱ Αθηναῖ-οι εἰς τὸν ποταμ-όν etc.

Funcţia de subiect a lui οἱ Ἀθηναῖ-οι este indicată de forma οἱ a articolului hotărât şi de desinenţa –οι .
Funcţia de complement de obiect a lui τοὺς ξεν-ους este indicată de forma τοὺς a articolului hotărât şi de
desinenţa –ους . Dacă se schimbă aceste caracteristici, se schimbă şi funcţiile sintactice:

Subiect Predicat Complement de obiect Complement de loc

Οἱ ξέν-οι ἄγ-ουςι τοὺς Ἀθηναί-ους εἰς τὸν ποταμ-όν.
Străinii (îi) conduc pe atenieni/ atenienii la râu.

Fără a se schimba sensul (se schimbă doar topica), am mai putea spune:
Ἄγ-ουσι τοὺς Ἀθηναί-ους οἱ ξέν-οι εἰς τὸν ποταμ-όν.

Funcțiile sintactice de bază ale cazurilor limbii grecești

După cum am văzut, limba greacă a conservat din indo-europeana comună numai cinci cazuri. Funcțiile
sintactice frecvent întâlnite în cele cinci cazuri ale limbii grecești sunt următoarele:

NOMINATIVUL este cazul subiectului (SB.), al numelui predicativ (NP.) și al apozițiilor (întrebarea
subiectului: „Cine?”; întrebările numelui predicativ: „Ce? Cum? Cine?”):

Ὁ ἄνθρωπ-ός ἐστιν ἰσχυρ-ός.

Omul este puternic. (Cine este puternic? Răspuns: omul – SB.)
Οἱ ἀγρ-οί εἰσι καλ-οί.
Câmpurile sunt frumoase/bune. (Cine sunt frumoase? Răspuns: câmpurile – SB.)
Ὁ Φίλιππ-ός ἐστιν Ἀθηναῖ-ος.
Filip este atenian. (Ce este Filip? Răspuns: atenian – NP.)
Ἀγαθ-ός ἐστιν ὁ ἄνθρωπ-ος.
Omul este bun. (Cum este omul? Răspuns: bun – NP.)
Φίλιππ-ος, ἀδελφ-ός μου, εἰς τὸν ἀγρ-όν βαδίζ-ει.
Filip, fratele meu, merge la câmp. (apoziție)
Οἱ Ἀθηναῖ-οι, Φίλιππ-ος καὶ Νικόμαχ-ος, βαδίζ-ουσι πρὸς τὸν οἶκ-ον.
Atenienii, Filip și Nicomah, merg acasă/ spre casă. (apoziție)
 32

Lexic:
Ἀθηναῖος, -ου (ὁ) = atenianul (< Ἀθηναῖος, -α, -ον adj. = atenian).
ἀγαθός, -ή, -όν adj. = bun.
ἀγρός, οῦ (ὁ) = ogor, câmp (arabil).
βαδίζω = a merge, a merge la pas.
καλός, -ή, -όν adj. = frumos, bun.
Νικόμαχος, -ου (ὁ) = Nicomah; este un nume propriu compus, alcătuit din νίκη, -ης (ἡ) = victorie (<
νικάω = a învinge) și din μάχη, -ης (ἡ) = luptă, bătălie; s-ar putea, așadar, traduce „Cel învingător în
bătălii”.
Φίλιππος, -ου (ὁ) = Filip; acesta este, de asemenea, un nume propriu compus, fiind format din φίλος, -ου
(ὁ) = prieten, iubitor de (< φίλος, -η, -ον adj.) și din ἵππος, -ου (ὁ) = cal; s-ar traduce „Iubitorul de cai”.

GENITIVUL este cazul atributului (substantival, pronominal, adjectival) genitival, răspunzând frecvent la
întrebările: „Al, a, ai, ale cui?” sau „Ce fel de?”:

Οἱ τοῦ ἀγγέλ-ου λόγ-οι.

Cuvintele vestitorului. (Ale cui cuvinte? Răspuns: ale vestitorului – AT. gen.)
Οἱ τῶν ἀγγέλ-ων λόγ-οι.
Cuvintele vestitorilor. (Ale cui cuvinte? Răspuns: ale vestitorilor – AT. gen.)
Οἱ τοῦ ἀνθρώπ-ου νόμ-οι (νόμος, -ου (ὁ) = lege, cutumă).
Legile omului. (Ale cui legi? Răspuns: ale omului – AT. gen.)
Οἱ τῶν ἀνθρώπ-ων νόμ-οι.
Legile oamenilor. (Ale cui legi? Răspuns: ale oamenilor – AT. gen.)
Observaţi topica atributului genitival: οἱ τοῦ ἀγγέλ-ου λόγοι. Această poziționare a atributului genitival
între articolul substantivului determinat „οἱ” și substantivul determinat „λόγοι” este frecvent întâlnită în greaca
veche. Desigur, alte variante sunt, de asemenea, posibile, însă nu sunt cele mai uzitate versiuni:

Ῥαββί, σὺ εἶ ὁ υἱὸς τοῦ Θεοῦ (Ioan, 1, 49).

„Învățătorule, Tu ești Fiul lui Dumnezeu.”
Lexic:
ῥαββί = învățător, maestru.
σύ pron. pers. = tu.
εἶ = tu ești.
υἱός, -οῦ (ὁ) = fiu.
Θεός, -οῦ (ὁ) = Dumnezeu.
După cum observați din exemplul de mai sus, atributul genitival este plasat după substantivul determinat
ὁ υἱὸς, fără să mai fie intercalat între articolul „ὁ” și substantivul „υἱὸς”.
Pe lângă variantele de mai sus, e posibil să întâlniți și următoarele variante:
Οἱ λόγ-οι οἱ τοῦ ἀγγέλ-ου (observați repetarea articolului οἱ înaintea atributului genitival).
Τοῦ ἀγγέλ-ου οἱ λόγ-οι (observați plasarea atributului genitival în fața substantivului determinat).
 33

DATIVUL este cazul complementului indirect. El ne arată cui i se atribuie acțiunea (răspunzând la
întrebarea: „Cui?”) sau pentru cine se săvârșește o acțiune (dativul interesului sau Dativus commodi,
răspunzând la întrebarea: „Pentru cine?”20):
Ἀθηναῖος, -ου (ὁ) = atenianul
Οἱ Ἀθηναῖ-οι θύ-ουσι τοῖς θε-οῖς.
Atenienii aduc jertfe zeilor. (Cui aduc jertfe? Răspuns: zeilor – CI.)
(Pentru cine jertfesc? Răspuns: pentru zei – CI.)
Nu uitați de atributul genitival în genitiv. Acesta poate fi intercalat, de exemplu, între articolul „τοῖς” și
substantivul „θε-οῖς”:
Οἱ Ἀθηναῖ-οι θύ-ουσι τοῖς τῶν Ἀθηνῶν θε-οῖς.
Atenienii aduc jertfe zeilor cetății Atena.
Lexic:
Ἀθῆναι, -ῶν (αἱ) pl. = cetatea Atenei.
θεός, -οῦ (ὁ) = zeu.
θύω = a jertfi, a aduce jertfe.

Utilizare specială a cazului DATIV:

Cazul dativ nu ne indică numai pentru cine se săvârșește o acțiune, ci poate să exprime și posesia dacă,
de exemplu, este însoțit de verbul „a fi” (εἶναι). Veți înțelege, cu siguranță, logica acestor construcții ale limbii
grecești dacă vă veți aminti că în limba latină, exista, de asemenea, un dativ posesiv cu verbul „a fi” (esse), iar
rudimente ale acestui dativ se regăsesc și astăzi în limba română în exprimări de tipul:
„Mi-e foame, mi-e somn, mi-e sete, mi-e frig”, etc.
Din punct de vedere gramatical, în expresia „mi-e foame”, „foamea” este SB. (Cine este mie? Răspuns:
foamea), iar „mie” este un complement indirect în cazul dativ (Cui este foamea? Răspuns: mie). Însă din punct
de vedere logic, „mie” ar echivala cu „eu” și ar trebui să fie, de fapt, subiectul acestei propoziții. În general,
limba română și limbile moderne au ales această cale: „eu am o foame de lup” (ro.), „j’ai tellement faim” (fr.),
„io ho fame” (it.). În aceste situații, „eu” este subiectul gramatical (și logic), verbul „a avea” exprimă posesia,
iar „foame” a devenit un complement direct în acuzativ. Exact această conversie trebuie făcută atunci când
întâlniți, în limba greacă, un dativ însoțit de „εἶναι”:

Τῷ Ἀθηναί-ῳ σύμμαχ-οι πολλ-οί εἰσιν.

Traducere gramaticală (forțată): Atenianului îi sunt mulți aliați.
Traducere finală (logică): Atenianul are mulți aliați.

Τοῖς Ἀθηναί-οις σύμμαχ-οι πολλ-οί εἰσιν.

Traducere gramaticală (forțată): Atenienilor le sunt mulți aliați.
Traducere finală (logică): Atenienii au mulți aliați.

Posesia se poate exprima, desigur, şi cu ajutorul verbului „a avea” (ἔχειν):

Ὁ Ἀθηναῖ-ος ἔχ-ει συμμάχ-ους πολλ-ούς. Atenianul are mulți aliați.

Οἱ Ἀθηναῖ-οι ἔχ-ουσι συμμάχ-ους πολλ-ούς. Atenienii au mulți aliați.

20
Spre diferență de limba română, unde la această întrebare răspunde cazul acuzativ.
 34

Lexic:
σύμμαχος, -ου (ὁ) = aliat (< σύμμαχος, -ος, -ον adj.).
πολύς, πολλή, πολύ; G. πολλοῦ, -ῆς, -οῦ; D. πολλῷ, -ῇ, -ῷ; Ac. πολύν, πολλήν, πολύ; pl. πολλοί, -αί, -ά,
etc. adj. = mult, multă, mulți, multe.

Prepoziții + DATIV:
Dativul este, de asemenea, cerut frecvent de unele prepoziţii. De exemplu, prepozițiile ἐν sau ὑπὸ
urmate de cazul dativ ne indică locul unde se află cineva sau ceva. Este vorba de dativul locului:

Ἐν τῷ ἀγρ-ῷ πον-εῖ ὁ γεωργ-ός. Țăranul muncește pe ogor.

Ἐν τοῖς ἀγρ-οῖς πον-εῖ ὁ γεωργ-ός. Țăranul muncește pe ogoare.
Ὁ γεωργ-ὸς καθεύδ-ει ὑπὸ τῷ δένδρ-ῳ. Țăranul doarme sub copac.
Ὁ γεωργ-ὸς καθεύδ-ει ὑπὸ τοῖς δένδρ-οις. Țăranul doarme sub copaci.
Lexic:
πονέω-ῶ = a se obosi, a se chinui, a trudi, a munci, a lucra.
καθεύδω = a se culca, a dormi.

ACUZATIVUL este, mai ales, cazul complementului direct (CD.) și răspunde la întrebările „Pe cine?
Ce?”:
Ὁ Φίλιππ-ὸς καταβάλλ-ει τὸν λίθ-ον/ τοὺς λίθ-ους.
Filip aruncă piatra/ pietrele. (Pe cine? Ce aruncă? Răspuns: piatra/ pietrele CD.)
Lexic:
καταβάλλω = a arunca (de sus în jos), a scăpa.
λίθος, -ου (ὁ) = piatră.

Prepoziții + ACUZATIV:
Numeroase prepoziții cer cazul acuzativ. De exemplu, prepoziţiile εἰς sau πρός, urmate de cazul
acuzativ, exprimă direcția și dinamismul unei acțiuni:
Ὁ γεωργ-ὸς ἂγ-ει τὸν ταῦρ-ον εἰς τὸν ποταμ-όν.
Țăranul duce taurul la râu.
Lexic:
ταῦρος, -ου (ὁ) = taur.
ποταμός, -οῦ (ὁ) = râu, fluviu.

VOCATIVUL este cazul adresării directe și este, de cele mai multe ori, precedat de interjecția ὦ, pe
care putem să nu o traducem, dacă nu e nevoie:

Ὦ ἄνθρωπ-ε.
O, omule! (sau doar: Omule!).
Ὦ ἄνθρωπ-οι.
O, oamenilor! (sau doar: Oamenilor!)21

21
Rețineți că la plural, întotdeauna, N.= V.
 35

(Αἱ) ἀσκήσεις/ exerciții22:

Chiar dacă nu ați parcurs încă toate detaliile legate de declinarea a II-a, cu siguranță ați reținut deja
articolele și terminațiile specifice cazurilor nominativ și acuzativ, singular și plural. De asemenea, ați remarcat
formele de persoana a III-a, singular și plural, ale indicativului prezent: ἔχει – el, ea are (cu terminația -ει) și
ἔχουσι – ei, ele au (cu terminația -ουσι(ν)). Pentru sedimentarea cunoștințelor, vă oferim un prim exercițiu/
ἄσκησις:

Exercițiul nr. 1 - Traduceţi următoarele propoziţii:

1. Ὁ Ἀθηναῖος τὸν σύμμαχον καλεῖ.

2. Τὸν Ἀθηναῖον ὁ σύμμαχος καλεῖ.
3. Οἱ Ἀθηναῖοι καλοῦσι τοὺς συμμάχους.
4. Καλοῦσι τοὺς Ἀθηναίους οἱ σύμμαχοι.
5. Τὸν πολέμιον βλέπει ὁ ἄγγελος.
6. Ὁ πολέμιος τὸν ἄγγελον βλέπει.
7. Οἱ ἄγγελοι βλέπουσι τοὺς πολεμίους.
8. Οἱ πολέμιοι βλέπουσι τοὺς ἀγγέλους.
9. Ὁ δοῦλος βλέπει τὸν κύριον.
10. Τὸν δοῦλον βλέπει ὁ κύριος.
11. Οἱ δοῦλοι βλέπουσι τοὺς κυρίους.
12. Βλέπουσι τοὺς δούλους οἱ κύριοι.
13. Ὁ ἵππος τὸν ταῦρον βλέπει.
14. Βλέπουσι τοὺς ἵππους οἱ ταῦροι.
15. Τὸν πτωχὸν ὁ δοῦλος βλέπει.
16. Τὸν ἵππον ὁ ταῦρος βλέπει.
17. Ὁ τύραννος ψέγει τὸν φιλόσοφον.
18. Ψέγουσι τοὺς τυράννους οἱ φιλόσοφοι.
19. Τὸν τύραννον ψέγει ὁ φιλόσοφος.
20. Οἱ τύραννοι ψέγουσι τοὺς φιλοσόφους.
Lexic:
Ἀθηναῖος, -ου (ὁ) = atenianul (< Ἀθηναῖος, -α, -ον adj. = atenian).
σύμμαχος, -ου (ὁ) = aliat (< σύμμαχος, -ος, -ον adj.).
καλέω-ῶ = a chema, a invita, a numi.
ἄγγελος, -ου (ὁ/ἡ) = vestitor, mesager, trimis, sol (sens religios: înger).
πολέμιος, -ου (ὁ) = dușman (în război).
βλέπω = a vedea, a privi, a se uita la.
ὁ δοῦλος, -ου (ὁ) = sclav.
ὁ κύριος, -ου (ὁ) = stăpân.
πτωχός,-οῦ (ὁ) = cerșetor.
τύραννος, -ου (ὁ) = tiran.
ψέγω = a critica.

22
De la ἄσκησις, -εως (ἡ) = exercițiu, practică (a unei arte) și de la vb. ἀσκέω-ῶ (impf. ἤσκουν, viit. ἀσκήσω, ao. ἤσκησα, pf.
ἤσκηκα) = a lucra cu artă, a exersa.
 36

Exercițiul nr. 2 - Traduceţi următoarele propoziţii:

1. Ποῦ ἐστιν ὁ γεωργός ; - Ἐν τῷ ἀγρῷ ἐστιν. 2. Οἱ τοῦ Ἀριστάρχου ἀγροί εἰσι πολλοί. 3. Πολλοὺς ἵππους ἔχω.
4. Τοῖς θεοῖς οἱ ἄνθρωποι θύουσιν. 5. Οἱ ἐμοι ἀγροὶ πολλοὺς καὶ καλοὺς φέρουσι καρπούς. 6. Κακοὺς φέρουσι
καρποὺς οἱ κακοὶ ἀγροί. 7. Πολλοὺς φίλους ὁ Ἀρίσταρχος ἔχει, καὶ φίλος εἰμὶ τῷ Ἀριστάρχῳ. 8. Ἥλιος ἐν τῷ
οὐρανῷ λάμπει. 9. Λίθοι εἰσὶ πολλοὶ ἐν τοῖς ἀγροῖς. 10. Οἱ ἵπποι εἰσὶ τοῖς ἀνθρώποις χρήσιμοι. 11. Οἱ γεωργοὶ
τοῖς τῶν ἀγρῶν θεοῖς θύουσιν. 12. Τοὺς φίλους στέργω καὶ τοὺς τῶν φίλων φίλους. 13. Εἰς τὸν ἀγρὸν ἄγω τοὺς
ἵππους.
Lexic: 1. ποῦ - unde? 5. ἐμός - ale mele. 2-7. ὁ Ἀρίσταρχος - Aristarh. 8. ὁ ἥλιος – soarele; ὁ οὐρανός – cerul;
λάμπω – a străluci. 9. ὁ λίθος - piatra. 10. χρήσιμος - util. 12. στέργω – a iubi.

Declinarea a II-a

În vederea unei acomodări facile cu flexiunile substantivelor grecești, e preferabil să începem, într-o
primă etapă, cu declinarea a II-a. Vom aborda declinarea I ulterior.

Declinarea a II-a mai este numită și declinarea în -o, pentru că substantivele care aparțin acestei grupe
de flexiune au tema terminată în -ο (omicron). La această temă se vor adăuga desinențe. Rezultatul obținut se
numește terminație.
Rețineți! Toate substantivele care aparțin declinării a II-a au la G.sg. terminația -ου. În dicționar, un
substantiv al limbii grecești este citat cu două forme: ἄνθρωπος, -ου (ὁ) = om. Prima formă este nominativul
singular (ἄνθρωπος), cea de a doua formă (ἀνθρώπου, menționându-se doar terminația -ου) este genitivul
singular. După terminația indicată de cea de a doua formă citată în dicționar (-ου) deducem că substantivul
ἄνθρωπος aparține declinării a II-a. De asemenea, îndepărtând terminația de genitiv singular, aflăm tema unui
substantiv ἀνθρώπ-ου > ἀνθρωπ-. Articolul (ὁ), inserat de dicționar după cuvântul citat, ne indică genul
masculin al substantivului ἄνθρωπος. Pentru substantivele de genurile feminin și neutru se va preciza (ἡ),
respectiv (τό).

Declinarea a II-a:
Cuprinde subtantive de genul masculin, feminin și neutru. Substantivele de genul masculin și feminin
se declină la fel, singura diferență fiind articolul care le precede: masculinele vor fi precedate de
articolul ὁ, τοῦ etc., iar femininele de articolul ἡ, τῆς etc. Substantivele de genul neutru primesc aceleași
articole și terminații ca masculinele la cazurile G. și D., sg. și pl., însă se deosebesc de masculine la
N.Ac.V., sg. și pl., unde se adaugă articole și terminații distincte. De asemenea, cele trei cazuri (N., Ac.,
V.) ale genului neutru sunt identice la singular și la plural.

Numărul singular:
La N., sg., masculinele și femininele primesc desinența sigma -ς (rezultând terminația: -ος), iar neutrele
desinența -ν (rezultând, la cele trei cazuri identice N.Ac., V., sg., terminația -ον).
G., sg. primește desinența –ου.
D., sg. se termină în -ω (o mega) cu iota subscris > -ῳ, care provine din tema lungă + ι subscris.
La Ac., sg., masculinele și femininele au terminația -ον, care provine din tema în -ο+ν.
La V., sg., masculinele și femininele primesc desinența -ε, care reprezintă o variație a temei în -ο.

Numărul plural:
La N., pl., masculinele și femininele primesc terminația -οι.
Atenție! Deși „οι” este diftong și ar trebui să conteze ca o silabă lungă atunci când accentuăm, terminația
-οι este considerată scurtă pentru accent; de aceea, ea nu va atrage, de exemplu, accentul ascuțit de pe
 37

silaba antepenultimă pe penultima, așadar vom avea ἄν-θρω-ποι (variantă corectă) și nu ἀν-θρώ-ποι
(variantă greșită). Rețineți că se întâlnește aceeași situație și la declinarea I, la N., pl., unde terminația -
αι este echivalată, de asemenea, cu o silabă scurtă.
La genul neutru, cazul N., pl., este identic și cu Ac. și cu V. Cele trei cazuri N., Ac., V. au terminația -ᾰ
scurt.
La G., pl., întâlnim desinența -ων; aceasta nu este rezultatul unei contrageri, așa cum se întâmplă la
declinarea I (unde vom avea, întotdeauna, terminația -ῶν, cu accent circumflex, indiferent de regulile de
accentuare), pentru că -ο, din temă, dispare în fața desinenței -ων. Accentul cuvântului va fi cel cerut de
regulile de accentuare.
La D., pl., terminația -οις provine din tema în -ο + desinența -ις.
La Ac., pl., masculinele și femininele primesc terminația –ους, care rezultă în urma combinației temei în
-ο și a desinenței -νς (-ν cade înaintea vocalei -ο din temă, iar aceasta se lungește, prin compensație, în -
ου).
V., pl., este identic cu N., pl, aceasta fiind o constantă a tuturor declinărilor.
Numărul dual primește terminațiile -ω, -οιν.

Declinarea substantivelor masculine (și feminine):

Pentru exemplificare, să ne rezumăm, deocamdată, la subtantivele de forma ὁ ἄρτος, -ου [ᾰ] = pâine; ὁ
λόγος, -ου = cuvânt, cuvântare, discurs, vorbire, rațiune, zvon etc. (genul masculin; la declinarea a II-a, întâlnim
preponderent substantive de genul masculin și neutru); ἡ νόσος, -ου = boală; ἡ βίβλος, -ου [ῐ] = papirus (partea
interioară, în special), carte23 (genul feminin; la declinarea a II-a, întâlnim puține substantive de genul feminin).
Aceste substantive au silaba penultimă scurtă și accentuată cu accent ascuțit, de aceea nu se va modifica, pe
parcursul declinării, în alt tip de accent și nici nu își va schimba poziția (v. regula de accentuare nr. 4). Așadar,
pentru moment, nu acordați atenție accentuării – care se va păstra mereu la fel pe aceeași silabă –, ci
concentrați-vă asupra articolelor și terminațiilor din exemplele de mai jos:

Genul masculin
Sg. Pl.
N. ὁ ἄρτ-ος οἱ ἄρτ-οι
G. τοῦ ἄρτ-ου τῶν ἄρτ-ων
D. τῷ ἄρτ-ῳ τοῖς ἄρτ-οις
Ac. τὸν ἄρτ-ον τοὺς ἄρτ-ους
V. ὦ ἄρτ-ε ὦ ἄρτ-οι

Genul feminin
Sg. Pl.
N. ἡ βίβλ-ος αἱ βίβλ-οι
G. τῆς βίβλ-ου τῶν βίβλ-ων
D. τῇ βίβλ-ῳ ταῖς βίβλ-οις
Ac. τὴν βίβλ-ον τὰς βίβλ-ους
V. ὦ βίβλ-ε ὦ βίβλ-οι

23
A nu se confunda cu βιβλίον, -ου (τὸ) = carte, act, document, înscris. Forma de pl., τὰ βιβλία = cărțile, a ajuns să însemne Cărțile
Sfinte, Biblie, dar și colecție de cărți, bibliotecă. Termenul βιβλίον era, de fapt, un diminutiv al lui βίβλος, care la rândul său deriva
din βύβλος (papirus), aducând aminte de orașul fenician de unde proveneau aceste suprafețe de scris (Βύβλος).
 38

Observații:
1. Rețineți că, la declinarea a II-a, substantivele de genul masculin și feminin se declină identic, singura
diferență fiind articolul care le precede!
2. În exemplele de mai sus, am precizat doar formele de singular și plural. Cu toate acestea, în limba
greacă exista și numărul dual, care desemna ființe sau obiecte care formau, în mod curent, perechi:
doi ochi (amândoi ochii, ambii ochi), două urechi (amândouă urechile, ambele urechi), două mâini
(amândouă mâinile, ambele mâini), două picioare etc. Mai târziu, aria dualului s-a extins și a început
să marcheze toate obiectele sau persoanele care săvârșeau o acțiune împreună, în pereche: τὼ
ἀνθρώπ-ω λύ-ετον (< λύω – a dezlega) - cei doi oameni, amândoi oamenii, ambii oameni dezleagă,
deshamă < λύω – a dezlega, a deshăma. Pentru substantivul ἀνθρώπω, la numărul dual, exista și o
formă verbală la numărul dual: λύ-ετον (pentru persoanele a II-a și a III-a). Forma ἀνθρώπ-ω,
precedată de articolul „τώ” se folosea pentru cazurile N., Ac., V., iar forma ἀνθρώπ-οιν, precedată de
articolul „τοῖν”, pentru cazurile G. și D. Era utilizat rar.

Accentuarea declinării a II-a de genul masculin (și feminin)

Pe parcursul declinării, accentuarea unui cuvânt nu va fi, întotdeauna, identică, așa cum s-a întâmplat în
cazul substantivelor declinate anterior (ὁ ἄρτος, -ου [ᾰ] = pâine și ἡ βίβλος, -ου [ῐ] = carte), ci va fluctua de la
un caz la altul, sau de la un număr la altul: astfel, accentul ascuțit va figura fie pe o silabă fie pe alta, accentul
circumflex se va transforma în accent ascuțit, accentul grav se va modifica în accent circumflex etc.
Accentul inițial, de la N.sg. – îl veți afla consultând dicționarul (prima formă a unui substantiv este
nominativul singular, a doua formă citată este genitivul singular) –, contează foarte mult pentru a încadra un
substantiv într-un anumit tip de accentuare. El se va menține pe aceeași silabă atât timp cât ultima silabă își va
păstra cantitatea. Când silaba finală se va lungi, vor apărea modificări în ceea ce privește accentuarea (revedeți
regulile de accentuare).
De data aceasta, omitem articolul de genul masculin pentru a acorda o mai mare atenție accentuării:

Sg. Pl.
N. ὁ οἱ
G. τοῦ τῶν
D. τῷ τοῖς
A. τὸν τοὺς
V. ὦ ὦ (unde „ὦ” este interjecție, nu articol)

La declinarea a II-a, întâlnim patru tipuri de substantive care se accentuează diferit:

Tipul nr. I:
Sg. Pl.
N. ἄν-θρω-πος ἄν-θρω-ποι* (*-οι și -αι sunt considerate sil. scurte, dacă nu sunt închise de -ς)
G. ἀν-θρώ-που ἀν-θρώ-πων
D. ἀν-θρώ-πῳ ἀν-θρώ-ποις (-οι a fost închis de -ς, așadar avem o silabă lungă)
A. ἄν-θρω-πον ἀν-θρώ-πους
V. ἄν-θρω-πε ἄν-θρω-ποι*

I. Când cuvântul are 3 sau mai multe silabe, iar ultima silabă este scurtă, accentul (inițial) va figura cât
mai îndepărtat posibil, respectiv pe antepenultima silabă și va fi ascuțit: ἄν-θρω-πος = om (v. regula de
accentuare nr. 1). Privim apoi, în cursul declinării, dacă ultima silabă s-a lungit (acest lucru se întâmplă la G.,
 39

D., sg., și la G., D., A., pl., unde terminațiile sunt lungi). În această situație, accentul ascuțit se deplasează de
pe antepenultima silabă pe penultima, ca și cum ar fi atras de ultima silabă lungă cantitativ: ἀν-θρώ-που.

Tipul nr. II:

Sg. Pl.
N. δοῦ-λος δοῦ-λοι* (*-οι și -αι sunt considerate sil. scurte, dacă nu sunt închise de -ς)
G. δού-λου δού-λων
D. δού-λῳ δού-λοις (-οι a fost închis de -ς, așadar avem o silabă lungă)
A. δοῦ-λον δού-λους
V. δοῦ-λε δοῦ-λοι*

ΙΙ. Dacă ultima silabă este scurtă, iar penultima este lungă și accentuată (accentul inițial), accentul va
fi circumflex pe această penultimă silabă lungă: δοῦ-λος = sclav (v. regula de accentuare nr. 2). Pe parcursul
declinării, ultima silabă se va lungi (la G., D., sg., și la G., D., A., pl., unde terminațiile sunt lungi). În această
situație, accentul de pe penultima lungă trebuie modificat în accent ascuțit: δού-λου.

Tipul nr. III:

Sg. Pl.
N. οὐ-ρα-νός οὐ-ρα-νοί* (*-οι și -αι sunt considerate sil. scurte, dacă nu sunt închise de -ς)
G. οὐ-ρα-νοῦ οὐ-ρα-νῶν
D. οὐ-ρα-νῷ οὐ-ρα-νοῖς (-οι a fost închis de -ς, așadar avem o silabă lungă)
A. οὐ-ρα-νόν οὐ-ρα-νούς (silaba e lungă, însă accentul se păstrează ascuțit)
V. οὐ-ρα-νέ οὐ-ρα-νοί*

ΙΙΙ. Dacă accentul inițial (de la N. sg.) al unui cuvânt este ascuțit pe ultima silabă (οὐ-ρα-νός = cer), el
va deveni circumflex, pe parcursul declinării, la G. și D, sg. și pl.: οὐ-ρα-νοῦ, οὐ-ρα-νῷ, οὐ-ρα-νῶν, οὐ-ρα-
νοῖς, rămânând ascuțit la toate celelalte cazuri (v. regula de accentuare nr. 3).

Tipul nr. IV:

Sg. Pl.
Ν. λό-γος λό-γοι* (*-οι și -αι sunt considerate sil. scurte, dacă nu sunt închise de -ς)
G. λό-γου λό-γων
D. λό-γῳ λό-γοις (-οι a fost închis de -ς, așadar avem o silabă lungă)
A. λό-γον λό-γους
V. λό-γε λό-γοι*

IV. Dacă accentul inițial al unui cuvânt figurează pe penultima silabă scurtă, atunci obligatoriu
accentul trebuie să fie ascuțit (accentul grav este exclus, pentru că poate figura numai pe ultima silabă, iar
accentul circumflex este exceptat, de asemenea, pentru că poate sta numai pe silabe lungi): λό-γος = cuvânt.
Ulterior, pe parcursul declinării, silabele finale vor deveni lungi sau vor redeveni scurte, însă aceste modificări
nu afectează accentul, care își va păstra poziția și felul la toate cazurile: λό-γου, λό-γῳ, λό-γον etc. (v. regula de
accentuare nr. 4).

Noțiuni gramaticale suplimentare:

Verbul (noțiuni introductive): pentru a putea traduce mai ușor viitoarele exerciții din limba greacă
veche în limba română, este util să știți cum anume să conjugați un verb regulat în -ω la modul indicativ,
 40

timpul prezent (ulterior, vom dezvolta aceste aspecte). În dicționar, un verb al limbii grecești este citat cu forma
de indicativ prezent, persoana I singular: ἄγω = a duce, a conduce, a mâna. Forma de infinitiv are, de regulă,
terminația -ειν: ἄγειν.
La verbele regulate, de cele mai multe ori tema de prezent coincide cu radicalul; radicalul se află prin
îndepărtarea terminației –ω de la persoana I singular a indicativului prezent:

παιδεύ-ω = a educa; λύ-ω = a dezlega, a elibera; χρί-ω = a unge; ἄγ-ω = a duce.

La acest radical, se adaugă terminațiile -ω, -εις, -ει, -ομεν, -ετε, -ουσι(ν):

Sg. Pl. Dual

I. ἄγ-ω ἄγ-ο-μεν
II. ἄγ-εις ἄγ-ε-τε ΙΙ. ἄγ-ε-τον
III. ἄγ-ει ἄγ-ουσι(ν) ΙΙΙ. ἄγ-ε-τον

În limba greacă, există și verbe neregulate. Acestea nu pot fi conjugate la fel ca verbele regulate de mai
sus, de aceea, vă precizăm formele de indicativ prezent, imperfect și viitor ale verbului εἰμί = a fi (de asemenea,
„εἰμί” este forma citată în dicționar și înseamnă „eu sunt”; forma de infinitiv a acestui verb neregulat este εἶναι
= a fi).

Indicativ prezent:
Sg. Pl. Dual
I. εἰμί ἐσμέν
II. εἶ ἐστέ ΙΙ. ἐστόν
III. ἐστί(ν) εἰσί(ν) ΙΙΙ. ἐστόν

Indicativ imperfect:
Sg. Pl. Dual
I. ἦ/ἦν ἦμεν
II. ᾖσθα ᾖτε II. ἦστην
III. ἦν ἦσαν III. ἤστην

Indicativ viitor:
Sg. Pl. Dual
I. ἔσομαι ἐσόμεθα
II. ἔσῃ ἔσεσθε II. ἔσεσθον
III. ἔσται ἔσονται III. ἔσεσθον

Adjectivul (noțiuni introductive): numeroase adjective ale limbii grecești au trei forme:

καλός, καλή, καλόν = frumos, -oasă sau δίκαιος, δικαία, δίκαιον = drept, dreaptă.

Prima formă (καλός) este pentru genul masculin și se declină după declinarea a II-a, asemenea
substantivelor de genul masculin. Cea de a doua formă (καλή) este pentru genul feminin, iar cea de a treia
pentru genul neutru (καλόν). Vom relua și vom dezvolta, ulterior, aceste aspecte.
 41

Topica adjectivului:

Adjectivul poate figura, fără articol, înaintea sau în urma substantivului determinat, cu care se acordă
în gen, număr și caz:

καλὸς καρπός sau καρπὸς καλός - (un) fruct frumos, bun.

καλὴ κόρη sau κόρη καλή - (o) fată frumoasă, bună.
καλὸν δένδρον sau δένδρον καλόν - (un) copac frumos, bun.

Frecvent însă adjectivul apare intercalat între articol și substantiv:

ὁ καλὸς καρπός - fructul frumos, bun.

ἡ καλὴ κόρη - fata frumoasă, bună.
τὸ καλὸν δένδρον - copacul frumos, bun.

Sau se plasează după substantiv, repetându-se articolul:

ὁ καρπὸς ὁ καλός - fructul cel frumos, cel bun.

ἡ κόρη ἡ καλή - fata cea frumoasă, cea bună.
τὸ δένδρον τὸ καλόν - copacul cel frumos, cel bun.

Ἀσκήσεις/ exerciții:

Exercițiul nr. 2 - Scrieți toate variantele după exemplul:

ὁ ταῦρος ὁ κακός → ὁ κακὸς ταῦρος - taurul cel rău/ taurul rău.

τὸ ἀγαθὸν φάρμακον → τὸ φάρμακον τὸ ἀγαθὸν - medicamentul bun/ medicamentul cel bun.

1. ἡ κόρη ἡ συνετή →
2. ὁ ἰσχυρὸς γεωργός →
3. ὁ μῦθος ὁ ψυχαγωγικός →
4. εἰς τὸν μακρὸν στῦλον →
5. ὁ δοῦλος ὁ ἀργός →
6. ὁ ἀγαθὸς σύμμαχος →
7. ἐν τῷ μικρῷ κλήρῳ →
8. ὁ ἄγγελος ὁ σοφός →
9. ὁ ἐλεύθερος ἄνθρωπος →
10. ὁ ἄνθρωπος ὁ ἠλίθιος →

Lexic:
ταῦρος, -ου (ὁ) = taur.
κακός, -ή, -όν adj. = rău.
ἀγαθός, -ή, -όν adj. = bun.
φάρμακον, -ου (τὸ) = 1. medicament, leac, remediu; 2. otravă.
κόρη, -ης (ἡ) = fată, fecioară, copilă, tânără.
συνετός, -ή, -όν adj. = inteligent, isteț, prudent.
ἰσχυρός, -ά, -όν [ῡ] adj. = puternic, viguros, robust.
γεωργός, -οῦ (ὁ) = agricultor, țăran.
μῦθος, -ου (ὁ) = poveste, fabulă, mit, legendă.
ψυχαγωγικός, -ή, -όν [ῡᾰ] adj. = interesant, atractiv, încântător.
 42

μακρός, -ά, -όν adj. = lung, înalt, adânc (exprimă ideea de lungime, de întindere în spațiu, în înălțime, în
adâncime).
στῦλος, -ου (ὁ) [ῡ] = coloană, pilon.
ὁ δοῦλος, -ου (ὁ) = sclav.
ἀργός, -ή, -όν adj. = iute, agil, rapid, sprinten, vioi.
σύμμαχος, -ου (ὁ) = aliat.
μικρός, -ά, -όν adj. = mic.
κλῆρος, -ου (ὁ) = lot de pământ (obținut de coloni), fermă, teren.
ἄγγελος, -ου (ὁ/ἡ) = vestitor, mesager, trimis (sens religios: înger).
σοφός, -ή, -όν adj. = înțelept, învățat, priceput.
ἐλεύθερος, -α, -ον adj. = liber.
ἄνθρωπος, -ου (ὁ) = om.
ἠλίθιος, -α, -ον adj. = prost, neghiob, nesăbuit, prostănac.

Exercițiul nr. 3 - Traduceți în limba română următoarele propoziții:

1. Οἱ Ἀθηναῖοι βλέπουσι τὸν βάρβαρον τὸν γέλοιον.

Lexic:
Ἀθηναῖος, -ου (ὁ) = atenianul.
βλέπω = a vedea, a privi, a se uita la.
βάρβαρος, -ου (ὁ) = străin, barbar.
γέλοιος, -α, -ον (sau γελοῖος) adj. = 1. amuzant, hazliu, haios; 2. ridicol, caraghios.

2. Ὁ τῶν ἡμεροδρόμων δρόμος μακρός ἐστιν.

Lexic:
ἡμεροδρόμος, -ου (ὁ) = curier, alergător (cel care aleargă în timpul zilei).
δρόμος, -ου (ὁ) = cursă.

3. Ὁ τοῦ φιλοσόφου λόγος ἦν σοφός.

Lexic:
φιλόσοφος, -ου (ὁ) = filosof.
σοφός, -ή, -όν adj. = înțelept, învățat, priceput.

4. Ὁ τύραννος ὁ κακὸς ψέγει τοὺς σοφοὺς φιλοσόφους.

Lexic:
τύραννος, -ου (ὁ) = stăpân cu puteri absolute, tiran.
κακός, -ή, -όν adj. = rău.
ψέγω = a critica, a dezaproba.

5. Οἱ τῶν θεῶν ὕμνοι καλοί εἰσιν.

Lexic:
θεός, -οῦ (ὁ) = zeu.
ὕμνος, -ου (ὁ) = imn, cântec de biruință, cântec de slavă.

6. Οἱ σκαιοὶ δοῦλοι ταπεινοί εἰσιν. Οἱ δοῦλοι οἱ δεξιοὶ σοβαροί εἰσιν.

Lexic:
σκαιός, -ά, -όν adj. = neîndemânatic, stângaci.
ταπεινός, -ή, -όν adj. = umil, modest.
 43

δεξιός, -ά, -όν adj. = îndemânatic, abil.

σοβαρός, -ά, -όν adj. = mândru, arogant.

7. Κοῦφοί εἰσιν οἱ ἄνεμοι. Ἔσονται οἱ ἄνεμοι σφοδροί.

Lexic:
κοῦφος, -η, -ον adj. = ușor, blând;
ἄνεμος, ου (ὁ) = vânt.
σφοδρός, -ά, -όν adj. = tare, puternic, violent.

8. Τοῖς δειλοῖς ἀνθρώποις ὁ θάνατος οὐκ ἔσται λαμπρός. Τοῖς ἀνδρείοις ἀνθρώποις ὁ θάνατος οὐκ ἔσται
δεινός.
Lexic:
δειλός, -ή, -όν adj. = timid, laș, fricos.
θάνατος, -ου (ὁ) = moarte.
οὐ adv. de negație = nu; οὐ se utilizează înaintea unei consoane: οὐ ψέγει – el, ea nu critică; οὐκ se folosește
înaintea unei vocale: οὐκ ἔσται – nu va fi.
λαμπρός, -ά, -όν adj. = 1. strălucitor (despre astre); 2. splendid, măreț, glorios.
ἀνδρεῖος, -α, -ον adj. = curajos, brav, viteaz.
δεινός, -ή, -όν adj. = 1. înfricoșător, înspăimântător, îngrozitor, groaznic, teribil; 2. uimitor, extraordinar.

Exercițiul nr. 4 - Traduceți următoarele propoziții:

1. Ποῦ ἐστιν ὁ φιλόσοφος ; - Ἐν τῷ κήπῳ ἐστίν.

Lexic:
κῆπος, -ου (ὁ) = grădină.

2. Ποῦ πονεῖ ὁ πάππος ; - Ἐν τῷ κήπῳ πονεῖ.

Lexic:
ποῦ adv. = unde?
πονέω-ῶ = a se obosi, a se chinui, a trudi, a munci, a lucra.
πάππος, -ου (ὁ) = bunic.

3. Ὁ πλούσιος γεωργὸς ἔχει ἀγροὺς πολλούς. Ἀγροὶ ὀλίγοι εἰσὶν τῷ αὐτουργῷ.

Lexic:
πλούσιος, -α, -ον adj. = bogat.
πολύς, πολλή, πολύ; G. πολλοῦ, -ῆς, -οῦ; D. πολλῷ, -ῇ, -ῷ; Ac. πολύν, πολλήν, πολύ; pl. πολλοί, -αί, -ά, etc.
adj. = mult, multă, mulți, multe.
ὀλίγος, -η, -ον [ῐ] adj. = puțin, în număr mic, puțin numeros.
αὐτουργός, -ου (ὁ) = agricultor, țăran, cultivator sărac, care își lucrează terenul cu propriile mâini.

4. Ἥλιος ἐν τῷ οὐρανῷ ἐστιν. Ἥλιος εὐεργετικὸς τοῖς ἀνθρώποις ἐστίν.

Lexic:
ἥλιος, -ου (ὁ) = soare.
οὐρανός, -οῦ (ὁ) = cer.
 44

εὐεργετικός, -ή, -όν adj. = binefăcător.

5. Ἐν τῷ ἀγρῷ λίθοι εἰσὶ πολλοί. Οἱ γεωργοὶ φέρουσι τοὺς μεγάλους λίθους ἐκ τοῦ ἀγροῦ.
Lexic:
λίθος, -ου (ὁ) = piatră.
μέγας, μεγάλη, μέγα = mare.
φέρω = a duce, a aduce, a purta, a transporta, a căra etc.
ἐκ, ἐξ prep. + G. = din, de pe, de la.

6. Οἱ ἀγαθοὶ ἄνθρωποι ἔχουσι φίλους πολλούς. Οἱ ἄνθρωποι οἱ κακοὶ οὐκ ἔχουσι τοὺς ἀληθινοὺς φίλους.
Lexic:
ἀγαθός, -ή, -όν adj. = bun.
ἔχω = a avea.
πολύς, πολλή, πολύ; G. πολλοῦ, -ῆς, -οῦ; D. πολλῷ, -ῇ, -ῷ; Ac. πολύν, πολλήν, πολύ; pl. πολλοί, -αί, -ά, etc.
adj. = mult, multă, mulți, multe.
φίλος, -ου (ὁ) = prieten, amic, iubitor de.
κακός, -ή, -όν adj. = rău.
ἀληθινός, -ή, -όν adj. = adevărat.

7. Οἱ σύμμαχοί εἰσι τοῖς Ἀθηναίοις χρήσιμοι. Τοῖς Ἀθηναίοις τοῖς ἀνδρείοις σύμμαχοι πολλοί εἰσιν.
Lexic:
χρήσιμος, -ος, -ον [ῐ] adj. = util, folositor.
σύμμαχος, -ου (ὁ) = aliat.

8. Οἱ Ἀθηναῖοι τοῖς τῶν Ἀθηνῶν θεοῖς θύουσιν.

Lexic:
θύω = a jertfi, a aduce jertfe, a consulta zeii oferindu-le un sacrificiu.
Ἀθῆναι, -ῶν (αἱ) pl. = cetatea Atenei.

9. Ἐλαύνω τοὺς ταύρους εἰς τὸν ποταμόν. Οἱ ταῦροι πίνουσιν ἀπὸ τοῦ ποταμοῦ.
Lexic:
ἐλαύνω = a conduce, a dirija, a mâna (animalele).
πίνω + Ac. sau G. partitiv = a bea; πίνω ἀπὸ τοῦ ποταμοῦ - a bea la râu, din râu.

10. Οἱ ἐμοὶ καρποὶ καλοί εἰσιν.

Lexic:
ἐμός, -ή, -όν pron. pos. = al meu, a mea.
καρπός, -οῦ (ὁ) = fruct, rod, folos.

Exercițiul nr. 5 - Traduceți în limba română:

1. Ὁ Ἀθηναῖος οὐκ ἀκούει τὸν βάρβαρον.

Lexic: ἀκούω = a auzi, a asculta.
 45

2. Οἱ τῶν φιλοσόφων λόγοι σοφοί εἰσι καὶ τοὺς ἀκροωμένους πείθουσιν.

Lexic:
πείθω = a convinge.
ἀκροώμενοι, -ων (οἱ) = ascultători, auditoriu, asistență, public.

3. Οἱ Ἀθηναῖοι βλέπουσι τὸν πολέμιον τὸν δεινόν. Τοῖς ἀνδρείοις Ἀθηναίοις οἱ τοῦ πολέμου κίνδυνοι οὐ
δεινοί εἰσιν.
Lexic:
πολέμιος, -ου (ὁ) = dușman (în război).
δεινός, -ή, -όν adj. = 1. înfricoșător, înspăimântător, îngrozitor, groaznic, teribil; 2. uimitor, extraordinar.
κίνδυνος, -ου (ὁ) [ῡ] = pericol, primejdie.
πόλεμος, -ου (ὁ) = război.

4. Ὕπνος εὐεργετικός ἐστιν τοῖς ἀνθρώποις.

Lexic:
ὕπνος, -ου (ὁ) = somn.

5. Ἐν τοῖς ποταμοῖς χρυσός ἐστιν.

Lexic:
ποταμός, -οῦ (ὁ) = râu, fluviu.
χρυσός, -οῦ (ὁ) = aur.

6. Κόρη καλὴ ᾄδει ἐν τῷ κήπῳ.

Lexic:
κόρη, -ης (ἡ) = fată, fecioară, copilă, tânără.
ᾄδω = a cânta.

7. Ἀθηναῖός εἰμι καὶ τιμῶ τοὺς τῶν Ἀθηναίων νόμους.

Lexic:
τιμάω-ῶ = a cinsti, a onora, a respecta.
νόμος, -ου (ὁ) = lege, cutumă.

8. Ὁ ἵππος καθεύδει ὑπὸ τῷ δένδρῳ.

Lexic:
ἵππος, -ου (ὁ) = cal.
καθεύδω = a dormi.
ὑπό prep. + D. = sub.
δένδρον, -ου (τὸ) = copac, arbore.

9. Ὁ κακὸς ἄνθρωπος καταβάλλει τὸν λίθον πρὸς τὸν ποταμόν. Ὦ φίλε, ὁ ἄνθρωπος ὁ κακὸς καταβάλλει
τοὺς λίθους πρὸς τὸν ποταμόν.
Lexic:
 46

καταβάλλω = a arunca (de sus în jos), a scăpa.

πρός prep. + Ac. = spre, către, la, în.

10. Ἰησοῦς ἐστιν ὁ Υἱός τοῦ Θεοῦ.

Lexic:
Ἰησοῦς, -οῦ (ὁ) (G., D., V. în -οῦ, Ac. -οῦν (ὁ), forma grecească a lui Joshua sau Jehoshua) = Iisus.
Θεός, -οῦ (ὁ) = Dumnezeu.
υἱός, -οῦ (ὁ) = fiu.

Exercițiul nr. 6 - Traduceți în limba română următoarele propoziții:

1. Ὁ τῶν ἵππων δρόμος καλὸς ἦν. 2. Δῆλος ἦν ὁ τῶν δειλῶν ἀνθρώπων φόβος. 3. Ὁ τοῦ ἀγγέλου λόγος ἐστὶ
δεινός. 4. Οἱ τῶν ἀνθρώπων νόμοι σεμνοί εἰσιν. 5. Ὁ τοῦ τυφλοῦ δούλου βίος ἐστὶ χαλεπός. 6. Δεινοί εἰσιν οἱ
τοῦ πολέμου κίνδυνοι. 7. Οἱ δοῦλοι ταπεινοί εἰσιν. 8. Κοῦφοι ἦσαν οἱ ἄνεμοι. 9. Τοῖς δειλοῖς ἀνθρώποις ὁ
θάνατος ἔσται δεινός.

1. ὁ δρόμος, -ου – cursă; 2. δῆλος, -η, -ον – vizibil, clar, evident (δῆλον ἐστὶ ὅτι sau ὡς – este clar că); ὁ φόβος,
-ου – a) acțiunea de a vâna, de a înspăimânta; b) frică; δειλός, -ή, -όν – timid, laș; τυφλός, -ή, -όν – orb;
χαλεπός, -ή, -όν – dificil, anevoios; ταπεινός, -ή, -όν – umil, modest; κοῦφος, -η, -ον – ușor, lejer; ὁ ἄνεμος, -ου
– vânt, δοῦλος, -ου (ὁ) = sclav (de la δοῦλος, -η, -ον).

Exercițiul nr. 7 - Traduceți în limba română următoarele propoziții:

1. Οἱ τοῦ ἀγγέλου λόγοι σοφοί εἰσι καὶ τοὺς Ἀθηναίους πείθουσιν. 2. Ὦ Ἀθηναῖοι, δεινοί εἰσιν οἱ τοῦ πολέμου
κίνδυνοι. 3. Ὕπνος ἀδελφός ἐστι θανάτου. 4. Χρυσός ἐστιν ἐν τῷ Πακτωλῷ ποταμῷ. 5. Ἄνθρωπος ἐν τῷ κήπῳ
ᾄδει. 6. Χαλεπός, ὦ θεοί, ἐστιν ὁ τῶν ἀνθρώπων βίος. 7. Ποῖ ὁ γεωργὸς σπεύδει ; - Εἰς τὸν ποταμὸν σπεύδει. 8.
Σύμμαχοι πολλοί εἰσι τοῖς Ἀθηναίοις. 9. Νόμοι δίκαιοί εἰσι τῷ τῶν Ἀθηναίων δήμῳ. 10. Ἀθηναῖός εἰμι καὶ τοῖς
τῶν Ἀθηναίων θεοῖς θύω.

1. ὁ ἄγγελος – mesager, vestitor, înger; σοφός adj. – înțelept; πείθω – a convinge. 2. δεινός – groaznic,
teribil; ὁ πόλεμος – război, luptă; ὁ κίνδυνος – primejdie, pericol. 3. ὁ ὕπνος – somn; ὁ ἀδελφός – frate;
ὁ θάνατος – moarte; 4. ὁ χρυσός – aur; ὁ Πακτωλός – râul Pactol; ὁ ποταμός – râu, fluviu. 5. ὁ κῆπος –
grădină; ᾄδω – a cânta. 6. χαλεπός – greu, anevoios, dificil; ὁ βίος – viață. 7. ποῖ - unde, încotro?;
σπεύδω – a se grăbi; ὁ ποταμός – râu, fluviu. 8. ὁ σύμμαχος – aliat. 9. ὁ νόμος – lege; δίκαιος – drept,
just; ὁ δῆμος – popor.
 47

Limba greacă veche

Curs 4

Accentuarea declinării a II-a de genul neutru

Pe parcursul declinării, accentuarea unui cuvânt variază de la un caz la altul sau de la un număr la altul.
Încadrăm un substantiv într-un anumit tip de accentuare în funcție de silaba pe care figurează accentul inițial,
cel de la N.sg., ținând cont de poziția ei (antepenultima, penultima, ultima) și de cantitatea ei (scurtă, lungă).
Accentul inițial se va menține pe aceeași silabă atât timp cât ultima silabă nu își va schimba cantitatea. Când
silaba finală va deveni lungă, vor apărea modificări în ceea ce privește accentuarea (revedeți regulile de
accentuare).

Atenție! Toate neutrele au trei cazuri identice, la singular și la plural, respectiv N.,V.,Ac.!

La declinarea a II-a, de genul neutru, avem patru tipuri de substantive care se accentuează diferit, tot așa
cum am întâlnit și la genul masculin.

Tipul nr. I:
Sg. Pl.
N. τὸ εὐ-αγ-γέ-λι-ον τὰ εὐ-αγ-γέ-λι-α (-ᾰ)
V. ὦ εὐ-αγ-γέ-λι-ον ὦ εὐ-αγ-γέ-λι-α (-ᾰ)
A. τὸ εὐ-αγ-γέ-λι-ον τὰ εὐ-αγ-γέ-λι-α (-ᾰ)
G. τοῦ εὐ-αγ-γε-λί-ου τῶν εὐ-αγ-γε-λί-ων
D. τῷ εὐ-αγ-γε-λί-ῳ τοῖς εὐ-αγ-γε-λί-οις

I. Când cuvântul are 3 sau mai multe silabe, iar ultima silabă este scurtă, accentul (inițial) va figura cât
mai îndepărtat posibil, respectiv pe antepenultima silabă și va fi ascuțit: εὐ-αγ-γέ-λι-ον = Vestea cea Bună,
Evanghelia (v. regula de accentuare nr. 1). Privim apoi, în cursul declinării, dacă ultima silabă s-a lungit (acest
lucru, la substantivele de genul neutru, se întâmplă la G., D., sg. și pl., unde terminațiile sunt lungi). În această
situație, accentul ascuțit se deplasează de pe antepenultima silabă pe penultima, ca și cum ar fi atras de ultima
silabă lungă cantitativ: εὐ-αγ-γε-λί-ου.

Tipul nr. II:

Sg. Pl.
N. τὸ γρα-φεῖ-ον τὰ γρα-φεῖ-α (-ᾰ)
V. ὦ γρα-φεῖ-ον ὦ γρα-φεῖ-α (-ᾰ)
A. τὸ γρα-φεῖ-ον τὰ γρα-φεῖ-α (-ᾰ)
G. τοῦ γρα-φεί-ου τῶν γρα-φεί-ων
D. τῷ γρα-φεί-ῳ τοῖς γρα-φεί-οις

ΙΙ. Dacă ultima silabă este scurtă, iar penultima este lungă și accentuată (accentul inițial), accentul va
fi circumflex pe această penultimă silabă lungă: γρα-φεῖ-ον = instrument de scris (v. regula de accentuare nr.
2). Pe parcursul declinării, ultima silabă se va lungi (la G., D., sg. și pl., unde terminațiile sunt lungi). În această
situație, accentul de pe penultima lungă trebuie modificat în accent ascuțit: γρα-φεί-ου.
 48

Tipul nr. III:

Sg. Pl.
N. τὸ ζυ-γόν τὰ ζυ-γά (-ᾰ)
V. ὦ ζυ-γόν ὦ ζυ-γά (-ᾰ)
A. τὸ ζυ-γόν τὰ ζυ-γά (-ᾰ)
G. τοῦ ζυ-γοῦ τῶν ζυ-γῶν
D. τῷ ζυ-γῷ τοῖς ζυ-γοῖς

ΙΙΙ. Dacă accentul inițial (de la N. sg.) al unui cuvânt este ascuțit pe ultima silabă (ζυ-γόν = jug), el va
deveni circumflex, pe parcursul declinării, la G. și D, sg. și pl.: ζυ-γοῦ, ζυ-γῷ, ζυ-γῶν, ζυ-γοῖς, rămânând
ascuțit la toate celelalte cazuri (v. regula de accentuare nr. 3).

Tipul nr. IV:

Sg. Pl.
Ν. τὸ δέν-δρον τὰ δέν-δρα (-ᾰ)
V. ὦ δέν-δρον ὦ δέν-δρα (-ᾰ)
A. τὸ δέν-δρον τὰ δέν-δρα (-ᾰ)
G. τοῦ δέν-δρου τῶν δέν-δρων
D. τῷ δέν-δρῳ τοῖς δέν-δροις

IV. Dacă accentul inițial al unui cuvânt figurează pe penultima silabă scurtă, atunci obligatoriu
accentul trebuie să fie ascuțit: δέν-δρον = copac. Ulterior, pe parcursul declinării, silabele finale își vor schimba
cantitatea, însă aceste modificări nu afectează accentul, care își va păstra poziția și felul la toate cazurile: δέν-
δρου, δέν-δρῳ, δέν-δρα etc. (v. regula de accentuare nr. 4).

Noțiuni gramaticale suplimentare:

Acordul atic:
Când subiectul unei propoziții este la genul neutru, numărul plural, atunci verbul va fi utilizat cu
forma de persoana a III-a singular:

Τὰ ζῷά ἐστιν ἐν τῷ αυλίῳ (s-a utilizat „ἐστί(ν)” în loc de „εἰσί(ν)”).

Animalele sunt în grajd (literal: „Animalele este în grajd.”).

Τὰ ζῷα ὕδωρ πίνει (s-a utilizat „πίνει” în loc de „πίνουσι(ν)”).

Animalele beau apă (literal: „Animalele bea apă.”).
Lexic:
ζῷον, -ου (τὸ) = ființă, animal.
πίνω + Ac. sau G. partitiv = a bea; πίνω ἀπὸ τοῦ ποταμοῦ - a bea la râu, din râu.
αὔλιον, -ου (τὸ) = 1. casă rustică, baracă; 2. grajd, staul.

Negația:
În limba greacă, adverbul de negație „οὐ = nu” apare în trei variante. Se folosește:

οὐ înaintea unei consoane: οὐ ψέγει – el, ea nu critică.

οὐκ înaintea unei vocale: οὐκ ᾄδει – el, ea nu cântă.
οὐχ înaintea unui spirit aspru: ἐγὼ οὐχ εὑρίσκω – eu nu găsesc.
 49

Exercițiul nr. 1 - Traduceți în limba română:

1. Χρήσιμα τοῖς γεωργοῖς πολλὰ ζῷά ἐστιν.

Lexic:
χρήσιμος, -η sau -ος, -ον [ῐ] adj. = util, folositor.
πολύς, πολλή, πολύ; G. πολλοῦ, -ῆς, -οῦ; D. πολλῷ, -ῇ, -ῷ; Ac. πολύν, πολλήν, πολύ; pl. πολλοί, -αί, -ά, etc.
adj. = mult, multă, mulți, multe.

2. Ἔλαιον τοῖς ἀνθρώποις δῶρόν ἐστιν.

Lexic:
ἔλαιον, -ου (τὸ) = ulei, untdelemn.
δῶρον, -ου (τὸ) = dar, cadou.

3. Τὰ τῶν Ἀθηναίων ἔργα ἐστὶ λαμπρά.

Lexic:
ἔργον, -ου (τὸ) = lucrare, acțiune, realizare, faptă, forță, muncă.
λαμπρός, -ά, -όν adj. = 1. strălucitor (despre astre); 2. splendid, măreț, glorios.

4. Τὰ βλέφαρά ἐστι κοῦφα.

Lexic:
βλέφαρον, -ου (τὸ) = pleoapă.
κοῦφος, -η, -ον adj. = ușor, blând.

5. Τοῖς Ἀθηναίοις τὸ θέατρον ψυχαγωγικόν ἐστιν. Ἐθέλουσι γὰρ θεωρεῖν τοὺς ἀγῶνας.
Lexic:
θέατρον, -ου (τὸ) = teatru.
ψυχαγωγικός, -ή, -όν adj. = interesant, atractiv, încântător, fermecător, seducător.
ἐθέλω + inf. = a voi, a vrea, a dori.
θεωρέω-ῶ = a privi, a inspecta, a asista la un spectacol.
ἀγών, ἀγῶνος (ὁ) = luptă, întrecere, concurs (dramatic).

Exercițiul nr. 2 - Traduceți în limba greacă (atenție la acordul atic - Τὰ ζῷα ὕδωρ πίνει24):

1. Mulți trandafiri sunt în grădină.

2. Oile nu beau vin și nu aduc jertfe zeilor.
3. Multe animale merg la râu.
4. Multe violete sunt pe câmpie.
5. Copiii țăranului merg acasă (spre, către casă).
6. Somnul este binefăcător pentru oameni.
7. Multe plante sunt leacuri bune.
8. (Niște) animale mici aleargă în casă.
Lexic:
1. mult, multă, mulți, multe = πολύς, πολλή, πολύ; G. πολλοῦ, -ῆς, -οῦ; D. πολλῷ, -ῇ, -ῷ; Ac. πολύν, πολλήν,
πολύ; pl. πολλοί, -αί, -ά, etc.

24
Când SB este la genul neutru, numărul plural, atunci verbul este utilizat cu forma de persoana a III-a singular: „πίνει – el, ea bea” în
loc de „πίνουσι(ν) – ei, ele beau”.
 50

trandafir = ῥόδον, -ου (τὸ).

a fi = εἰμί.
în = ἐν (prep. + D.).
grădină = κῆπος, -ου (ὁ).
2. oaie = πρόβατον, -ου (τὸ).
a bea = πίνω + Ac.
vin = οἶνος, -ου (ὁ) = vin.
și = καί.
a jertfi, a aduce jertfe = θύω.
zeu = θεός, -οῦ (ὁ).
3. animal = ζῷον, -ου (τὸ).
a merge = βαδίζω.
la = πρός (prep. + Ac.).
ποταμός, -οῦ (ὁ) = râu, fluviu.
4. violetă = ἴον, -ου (τὸ).
în, pe = ἐν (prep. + D.).
câmpie = πεδίον, -ου (τὸ).
5. copil = τέκνον, -ου (τὸ).
țăran = γεωργός, -οῦ (ὁ).
la, spre, către = πρός (prep. + Ac.).
casă = οἶκος, -ου (ὁ).
6. somn = ὕπνος, -ου (ὁ).
binefăcător = εὐεργετικός, -ή, -όν.
om = ἄνθρωπος, -ου (ὁ).
7. plantă = φυτόν, -οῦ (τὸ).
medicament, leac = φάρμακον, -ου (τὸ).
bun = ἀγαθός, -ή, -όν.
a alerga = τρέχω.
8. mic = μικρός, -ά, -όν.
a roade = τρώγω.

Exercițiul nr. 3 - Traduceți în limba greacă (atenție la acordul atic - Τὰ ζῷα ὕδωρ πίνει):

1. Copiii țăranului aleargă spre ogor. 2. Somn(ul) este un prieten pentru oameni. 3. Animalele nu aduc jertfe
zeilor. 4. Multe animale aleargă pe ogoare. 5. Multe remedii sunt rele. 6. Somn(ul) este un remediu bun. 7.
(Niște) animale mici rod fructele copacilor. 8. Multe violete sunt pe câmp. 9. Vânturile scutură frunzele
arborilor. 10. Multe plante sunt otrăvuri groaznice.

1. copil - τὸ τέκνον; țăran – ὁ γεωργός, -οῦ; a alerga – τρέχω; la, spre, către (prep. + Ac.) – εἰς; ogor, câmp - ὁ
ἀγρός, -οῦ. 2. somn – ὕπνος, -ου; prieten - ὁ φίλος, -ου; om - ἄνθρωπος, -ου. 3. animal, ființă – τὸ ζῷον, -ου; a
aduce jertfe, a jertfi – θύω; ὁ sau ἡ θεός, -ου - zeu, zeiță. 4. πολύς, πολλή, πολύ – mult, multă, mulți, multe; pe,
în (prep. + D) - ἐν. 5. medicament, leac, remediu, otravă - τὸ φάρμακον, -ου; rău – κακός, -ή, -όν. 6. bun -
ἀγαθός, -ή, -όν. 7. mic – μικρός, -ά, -όν; a roade - τρώγω; fruct, rod, folos - ὁ καρπός, -οῦ; copac - τὸ δένδρον, -
ου; 8. violetă - τὸ ἴον, -ου; 9. vânt - ὁ ἄνεμος, -ου; a scutura – σείω; frunză - τὸ φύλλον, -ου; 10. plantă - τὸ
φυτόν, -ου, δεινός – groaznic, teribil.
 51

Limba greacă veche

Curs 5

Declinarea I

La declinarea I, întâlnim preponderent substantive de genul feminin. Există, totuși, și puține substantive
de genul masculin.
Tema substantivelor de declinarea I se termină în -ᾱ (pur), -ᾰ (impur) și -η (eta); -η provine dintr-un -ᾱ
indo-european și se păstrează numai la singular.
Declinarea I mai este denumită și declinarea în -α/-η, pentru că substantivele care aparțin acestei grupe
de flexiune au tema terminată în -ᾱ, -ᾰ sau -η. Prin adăugarea desinențelor la temă, se obțin terminațiile.
Rețineți! Toate substantivele care aparțin declinării I au la G.sg. terminațiile - ᾱς sau -ης. În dicționar,
un substantiv al limbii grecești este citat cu două forme: εὐαγγέλια, -ας (ἡ) = Buna Vestire sau εἰρήνη, -ης (ἡ) =
pace. Prima formă este nominativul singular (εὐαγγέλια sau εἰρήνη), cea de a doua formă (pentru εὐαγγελίας
sau εἰρήνης menționându-se doar terminațiile -ᾱς, -ης) este genitivul singular. După terminația indicată de cea
de a doua formă citată în dicționar (-ᾱς, -ης) deducem că substantivele εὐαγγέλια și εἰρήνη aparțin declinării I.
De asemenea, îndepărtând terminația de genitiv singular, aflăm tema acestor substantive εὐαγγελί-ας >
εὐαγγελι-; εἰρήν-ης > εἰρην-. Articolul (ἡ), inserat de dicționar după cuvântul citat, ne indică genul feminin al
substantivelor. În cazul în care veți întâlni, totuși, un substantiv de genul masculin, acesta va fi însoțit de
articolul (ὁ).

Desinențele declinării I sunt următoarele:

Numărul singular:
La N., sg., tema substantivelor de genul feminin se termină în vocalele: -ᾱ, -ᾰ sau -η25.
La G., sg., în urma combinației dintre temă și desinența -ς rezultă terminațiile -ᾱς, -ης (terminații lungi).
La D., sg., din tema în vocală lungă + iota subscris rezultă ᾳ și ῃ (terminații lungi).
La Ac., sg., din temă + -ν rezultă -ᾱν, -ην (terminații lungi). Cu toate acestea, substantivele în -ᾰ (impur)
au terminația scurtă -ᾰν. În plus, chiar unele substantive26 în -ᾱ (pur) pot avea la Ac., sg., terminația
scurtă -ᾰν. Este vorba de unele substantive care au -ᾰ chiar după -ε, -ι, -ρ și care sunt alcătuite pe teme
consonantice + sufixul -jᾰ *ἀληθεσ-jᾰ > ἀλήθειᾰ = adevăr. Aceste substantive au tema în -ᾱ numai la G.
și D., sg. (la N., sg., V., sg. și Ac., sg. tema fiind în -ᾰ.
V., sg., este egal cu tema.

Numărul plural:
N. și V., pl., se termină în diftongul -αι, în care este inclusă și vocala tematică. Atenție! Deși „αι” este
diftong și ar trebui să conteze ca o silabă lungă atunci când accentuăm, diftongul -αι era considerat de
greci scurt în ceea ce privește accentuarea; de aceea, -αι nu va atrage, de exemplu, accentul ascuțit de pe
silaba antepenultimă pe penultima, așadar vom avea ἀ-λή-θει-αι (variantă corectă) și nu ἀ-λη-θεί-αι
(variantă greșită). Vă amintim că se întâlnește aceeași situație și la declinarea a II-a, la N., pl., unde
terminația -οι era echivalată, de asemenea, cu o silabă scurtă. În vederea accentuării, diftongii „αι” și
„οι” echivalau cu niște terminații scurte dacă se aflau în silabă finală deschisă.
G., pl., are desinența σ(ων); σ dispare între vocala tematică -α și -ω din desinență: ά + σ + ων > ά + ων >
-ῶν (cu accent circumflex în urma contragerii dintre -ά și -ων); de aceea toate substantivele de

25
Atenție! Vocalele tematice -ᾱ, -ᾰ sau -η fac parte din temă, nefiind desinențe.
26
Pot fi chiar și adjective sau participii feminine.
 52

declinarea I, indifirent de gen și indiferent de locul și de felul accentului la N., sg., vor avea accent
circumflex pe finală la G. plural.
La D., pl., terminația -αις provine din *-ᾱίς și formează o silabă lungă.
La Ac., pl., desinența a fost -νς care a devenit -ς deoarece -ν cade în fața lui -ς, iar vocala tematică -α se
lungește prin compensație; în cele din urmă, a rezultat terminația lungă -ᾱς (α + νς > ᾱς).
V., pl., este egal cu tema, așadar are terminația -αι.
Numărul dual primește terminațiile -ᾱ, -αιν.

Așadar, la declinarea I, întâlnim trei situații majore:

1.) substantive de genul feminin în -η (eta): τέχνη, -ης (ἡ) = artă, tehnică, meșteșug, meserie.
2.) substantive de genul feminin în -ᾱ (pur): ἡμέρα, -ας (ἡ) = zi.
3.) substantive de genul feminin în -ᾰ (impur): δόξα, -ης (ἡ) = părere, opinie, credință, faimă.

Privire de ansamblu asupra articolului de genul feminin și a terminațiilor:

Pentru moment, nu acordați atenție accentuării – care se va păstra mereu pe aceeași silabă –, ci
concentrați-vă asupra formelor articolului și asupra terminațiilor. Rețineți că, în ciuda diferențelor de la numărul
singular, la plural substantivele în -η (eta), -ᾱ (pur) și -ᾰ (impur) se declină identic.

1.) Genul feminin în -η (eta)

Sg. Pl.
N. ἡ τέχνη αἱ τέχναι
G. τῆς τέχνης τῶν τεχνῶν
D. τῇ τέχνῃ ταῖς τέχναις
A. τὴν τέχνην τὰς τέχνας
V. ὦ τέχνη ὦ τέχναι

2.) Genul feminin în -ᾱ (pur)

Sg. Pl.
N. ἡ ἡμέρα αἱ ἡμέραι
G. τῆς ἡμέρας τῶν ἡμερῶν
D. τῇ ἡμέρᾳ ταῖς ἡμέραις
A. τὴν ἡμέραν τὰς ἡμέρας
V. ὦ ἡμέρα ὦ ἡμέραι

3.) Genul feminin în -ᾰ (impur)

Sg. Pl.
N. ἡ δόξα αἱ δόξαι
G. τῆς δόξης τῶν δοξῶν
D. τῇ δόξῃ ταῖς δόξαις
A. τὴν δόξαν τὰς δόξας
V. ὦ δόξα ὦ δόξαι
 53

1.) Accentuarea substantivelor de genul feminin în -η (eta):

Tipurile de accentuare întâlnite la declinarea a II-a pot fi identificate și la declinarea I. La substantivele

de genul feminin în -η (eta), regăsim trei dintre acestea:

Tipul nr. II (inversat):

Sg. Pl.
N. ἡ εἰ-ρή-νη αἱ εἰ-ρῆ-ναι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς εἰ-ρή-νης τῶν εἰ-ρη-νῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ εἰ-ρή-νῃ ταῖς εἰ-ρή-ναις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν εἰ-ρή-νην τὰς εἰ-ρή-νας (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ εἰ-ρή-νη ὦ εἰ-ρῆ-ναι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

ΙΙ. La substantivele de tipul εἰρήνη, -ης (ἡ) = pace trebuie să aplicăm regula de accentuare nr. 2. Singura
diferență constă în inversarea situațiilor de accentuare: la N., sg., δῶ-ρον = dar avea silaba penultimă lungă și
accentuată cu accent circumflex atâta timp cât ultima silabă era scurtă (2. a.); când ultima silabă a devenit lungă,
penultima a modificat accentul în accent ascuțit: G., sg., δώ-ρου (2. b.). În cazul substantivului εἰρήνη, se
aplică, inițial, regula de accentuare 2. b. (εἰ-ρή-νη) și, ulterior, situația de accentuare 2. a. (εἰ-ρῆ-ναι). În general,
silabele finale sunt lungi și atunci pe penultima lungă va figura un accent ascuțit. În schimb, la N. și V., pl.,
accentul ascuțit devine circumflex, deoarece terminația este diftongul -αι care era considerat scurt în silabă
finală deschisă.

Tipul nr. III:

Sg. Pl.
N. ἡ ἀ-ρε-τή αἱ ἀ-ρε-ταί* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς ἀ-ρε-τῆς τῶν ἀ-ρε-τῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ ἀ-ρε-τῇ ταῖς ἀ-ρε-ταῖς (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν ἀ-ρε-τήν τὰς ἀ-ρε-τάς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ ἀ-ρε-τή ὦ ἀ-ρε-ταί* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

ΙΙΙ. Dacă accentul inițial (de la N. sg.) al unui cuvânt este ascuțit pe ultima silabă (ἀ-ρε-τή = virtute,
calitate), el va deveni circumflex, pe parcursul declinării, la G. și D, sg. și pl.: ἀ-ρε-τῆς, ἀ-ρε-τῇ, ἀ-ρε-τῶν, ἀ-
ρε-ταῖς, rămânând ascuțit la toate celelalte cazuri (v. regula de accentuare nr. 3).

Tipul nr. IV:

Sg. Pl.
N. ἡ τέ-χνη αἱ τέ-χναι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς τέ-χνης τῶν τε-χνῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ τέ-χνῃ ταῖς τέ-χναις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν τέ-χνην τὰς τέ-χνας (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ τέ-χνη ὦ τέ-χναι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

IV. Dacă accentul inițial al unui cuvânt figurează pe penultima silabă scurtă, atunci obligatoriu accentul va fi
ascuțit. În cursul declinării, accentul își va păstra poziția și felul la toate cazurile: τέ-χνης, τέ-χνῃ, τέ-χναι etc.
(v. regula de accentuare nr. 4).
 54

2.) Accentuarea substantivelor de genul feminin în -ᾱ (pur):

Αlpha pur, în general lung, este precedat de o vocală, de un diftong sau de consoana rho (ρ). Consultând
dicționarul, puteți, de asemenea, identifica ușor substantivele în -ᾱ (pur), ambele forme citate primind terminații
în alpha:
- θεά, -ᾶς (ἡ) = zeiță (observați că alpha a fost precedat de vocala „ε”).
- παιδεία, -ας (ἡ) = educație, cultură (observați că alpha a fost precedat de diftongul „-ει”).
- ἀγορά, -ᾶς (ἡ) = piață, for, târg, adunare (observați că alpha a fost precedat de consoana rho).

Toate cele patru tipuri de accentuare de la declinarea a II-a se regăsesc la substantivele de genul feminin în
-ᾱ (pur):

Tipul nr. I:

Substantivele de tipul ἀλήθειᾰ, -ας (ἡ) = adevăr; ἄγκυρᾰ, -ας (ἡ) = ancoră.; ἄγνοιᾰ, -ας (ἡ) = ignoranță,
necunoaștere; ἄνοιᾰ, -ας (ἡ) = prostie, lipsă de minte etc., sunt alcătuite pe teme consonantice + sufixul -jᾰ
*ἀληθεσ-jᾰ > ἀλήθειᾰ = adevăr. Aceste substantive au tema în -ᾱ numai la G. și D., sg. (unde terminațiile -ᾱς și
ᾳ sunt lungi), în schimb, la N., sg., V., sg. și Ac., sg. tema va fi în -ᾰ (așadar, terminațiile -ᾰ și -ᾰν sunt scurte).
Este singura categorie de substantive în alpha pur care prezintă această fluctuație, la singular, între alpha scurt și
alpha lung. În rest, în majoritatea situațiilor, substantivele în alpha pur au, la singular, un alpha final lung.

Sg. Pl.
N. ἡ ἀ-λή-θει-ᾰ αἱ ἀ-λή-θει-αι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς ἀ-λη-θεί-ας τῶν ἀ-λη-θει-ῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ ἀ-λη-θεί-ᾳ ταῖς ἀ-λη-θεί-αις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν ἀ-λή-θει-ᾰν τὰς ἀ-λη-θεί-ας (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ ἀ-λή-θει-ᾰ ὦ ἀ-λή-θει-αι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

I. Se aplică regula de accentuare nr. 1: când cuvântul are 3 sau mai multe silabe, iar ultima silabă este
scurtă, accentul (inițial) va figura cât mai îndepărtat posibil, respectiv pe antepenultima silabă și va fi ascuțit:
ἀ-λή-θει-ᾰ = adevăr. În cursul declinării, dacă ultima silabă devine lungă (acest lucru se întâmplă la G., D., sg.,
și la G., D., A., pl., unde terminațiile sunt lungi), accentul ascuțit se deplasează de pe antepenultima silabă pe
penultima (excepție cazul G., pl.), ca și cum ar fi atras de ultima silabă lungă cantitativ: ἀ-λη-θεί-ᾱς.

Tipul nr. II (inversat):

Sg. Pl.
N. ἡ ἐ-λαί-ᾱ αἱ ἐ-λαῖ-αι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς ἐ-λαί-ᾱς τῶν ἐ-λαι-ῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ ἐ-λαί-ᾳ ταῖς ἐ-λαί-αις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν ἐ-λαί-ᾱν τὰς ἐ-λαί-ᾱς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ ἐ-λαί-ᾱ ὦ ἐ-λαῖ-αι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

ΙΙ. Substantivele de tipul ἐλαία, -ας (ἡ) = măslin, măslină; βασιλεία, -ας (ἡ) = regalitate, domnie; χώρα, -
ας (ἡ) = suprafață de pământ, pământ, țară etc., au ᾱ final lung, silaba penultimă lungă și accentuată cu accent
ascuțit; accentul devine circumflex la N. și V., plural, deoarece terminația este scurtă (acestea sunt și singurele
cazuri care au terminații scurte).
Se aplică regulile de accentuare 2. b. și, ulterior, 2. a:
ἐ-λαί-ᾱ (2. b. – penultima lungă și accentuată are accent ascuțit dacă ultima silabă este lungă).
ἐ-λαῖ-αι (2. a. – dacă finala este scurtă, iar penultima lungă, silaba penultimă trebuie să poarte acc. circ.).
 55

Tipul nr. III:

Sg. Pl.
N. ἡ σκι-ά αἱ σκι-αί* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς σκι-ᾶς τῶν σκι-ῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ σκι-ᾷ ταῖς σκι-αῖς (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν σκι-άν τὰς σκι-άς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ σκι-ά ὦ σκι-αί* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

ΙΙΙ. Dacă accentul inițial (de la N. sg.) al unui cuvânt este ascuțit pe ultima silabă (σκι-ά = umbră), el va
deveni circumflex, pe parcursul declinării, la G. și D, sg. și pl.: σκι-ᾶς, σκι-ᾷ, σκι-ῶν, σκι-αῖς, rămânând ascuțit
la toate celelalte cazuri (v. regula de accentuare nr. 3). Și aceste substantive au ᾱ final lung. Alte exemple:
ἀγορά, -ᾶς (ἡ) = piață, for, târg, adunare; θεά, -ᾶς (ἡ) = zeiță; στρατιά, -ᾶς (ἡ) [ᾰ] = armată.

Tipul nr. IV:

Sg. Pl.
N. ἡ ἡ-μέ-ρᾱ αἱ ἡ-μέ-ραι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς ἡ-μέ-ρᾱς τῶν ἡ-με-ρῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ ἡ-μέ-ρᾳ ταῖς ἡ-μέ-ραις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν ἡ-μέ-ρᾱν τὰς ἡ-μέ-ρᾱς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ ἡ-μέ-ρᾱ ὦ ἡ-μέ-ραι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

IV. Dacă accentul inițial al unui cuvânt figurează pe penultima silabă scurtă, atunci obligatoriu
accentul este ascuțit. În cursul declinării, accentul își păstrează poziția și felul la toate cazurile: ἡ-μέ-ρᾱ, ἡ-μέ-
ρᾱς, ἡ-μέ-ραι etc. (v. regula de accentuare nr. 4). De asemenea, aceste substantive au ᾱ final lung. Alte exemple:
θύρα, -ας (ἡ) [ῠ] = poartă, ușă; φιλία, -ας (ἡ) [φῐ] = prietenie; ἁμαρτία, -ας (ἡ) [ᾰμ] = greșeală, eroare etc.

3.) Accentuarea substantivelor de genul feminin în -ᾰ (impur):

Alpha impur este precedat de orice consoană cu excepția consoanei rho (ρ). Consultând dicționarul, puteți,
de asemenea, identifica ușor substantivele în -ᾰ (impur), deoarece prima formă citată are terminația -ᾰ, iar cea
de a doua formă citată are terminația în -ης:

γλῶττα, -ης (ἡ) = limbă (observați că alpha a fost precedat de consoana „τ”).
τράπεζα, -ης (ἡ) [ρᾰ] = masă (observați că alpha a fost precedat de consoana „ζ”).

Rețineți că ᾰ (alpha) impur devine -η (eta) la G. și D., singular!

La substantivele de genul feminin în -ᾰ (impur) regăsim trei din cele patru tipuri de accentuare întâlnite la
declinarea a II-a. Alpha impur este întotdeauna scurt și acest lucru are urmări asupra accentuării:

Tipul nr. I:
Sg. Pl.
N. ἡ θά-λατ-τᾰ αἱ θά-λατ-ται* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς θα-λάτ-της τῶν θα-λατ-τῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ θα-λάτ-τῃ ταῖς θα-λάτ-ταις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν θά-λατ-τᾰν τὰς θα-λάτ-τᾱς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ θά-λατ-τᾰ ὦ θά-λατ-ται* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

I. La substantivele de tipul θάλαττα, -ης (ἡ) (varianta koiné: θάλασσα) = mare; τράπεζα, -ης (ἡ) = masă
etc., se aplică regula de accentuare nr. 1: când cuvântul are 3 sau mai multe silabe, iar ultima silabă este scurtă,
 56

accentul (inițial) va figura cât mai îndepărtat posibil, respectiv pe antepenultima silabă și va fi ascuțit: θά-λατ-
τᾰ. În cursul declinării, când ultima silabă devine lungă (acest lucru se întâmplă la G., D., sg., și la G., D., A.,
pl., unde terminațiile sunt lungi), accentul ascuțit se deplasează de pe antepenultima silabă pe penultima
(excepție cazul G., pl.), ca și cum ar fi atras de ultima silabă lungă cantitativ: θα-λάτ-της.

Tipul nr. II:

Sg. Pl.
N. ἡ γλῶτ-τᾰ αἱ γλῶτ-ται* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς γλώτ-της τῶν γλωτ-τῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ γλώτ-τῃ ταῖς γλώτ-ταις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν γλῶτ-τᾰν τὰς γλώτ-τᾱς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ γλῶτ-τᾰ ὦ γλῶτ-ται* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

ΙΙ. Substantivele de tipul γλῶττα, -ης (ἡ) att. (dar și γλῶσσα, -ης (ἡ)) = limbă etc. au silaba penultimă
lungă și accentuată cu accent circumflex atât timp cât ultima silabă este scurtă (regula de accentuare 2. a.):
γλῶτ-τᾰ, γλῶτ-τᾰν etc. Accentul devine ascuțit dacă ultima silabă devine lungă (la G. și D., sg., și la D. și Ac.
pl.; cazul G. primește obligatoriu terminația -ῶν): γλώτ-της, γλώτ-τῃ, γλώτ-ταις, γλώτ-τᾱς (regula de accentuare
2. b.).

Tipul nr. IV:

Sg. Pl.
N. ἡ δό-ξᾰ αἱ δό-ξαι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τῆς δό-ξης τῶν δο-ξῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῇ δό-ξῃ ταῖς δό-ξαις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὴν δό-ξᾰν τὰς δό-ξᾱς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ δό-ξᾰ ὦ δό-ξαι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

IV. Atunci când accentul inițial al unui cuvânt figurează pe penultima silabă scurtă, el este ascuțit în
mod obligatoriu. În cursul declinării, accentul își va menține poziția și felul la toate cazurile: δό-ξᾰ, δό-ξης, δό-
ξαι etc. (v. regula de accentuare nr. 4).

Declinarea I – substantive de genul masculin

Substantivele de genul masculin ale declinării I au tema în alpha (pur), întotdeauna lung, și în eta.
Masculinele primesc aceleași terminații ca substantivele de genul feminin, cu excepția nominativului singular,
unde vor avea desinența -ς (așadar, la N., sg., rezultă terminațiile: -ας și ης) și a genitivului singular unde vor
avea direct desinența -ου (care aparține, de fapt, declinării a II-a). Exemple:

νεανίας, -οῦ (ὁ) [ᾱᾱ] = tânăr.

Πρωταγόρας, -ου (ὁ) [ᾰᾱ] = Protagoras, un sofist celebru.
εὐαγγελιστής, -οῦ (ὁ) = cel care aduce Vestea cea Bună, evanghelist, binevestitor.
κοσμοπολίτης, -ου (ὁ) [ῑ] = cetățean al lumii, cosmopolit.
ναύτης, -ου (ὁ) = marinar, navigator, corăbier.
ποιητής, -οῦ (ὁ) = 1. autor, creator, poet; 2. autor de legi, legislator; 3. meșter, artizan.
πολίτης, -ου [ῑ] = cetățean.
πολιορκητής, -οῦ (ὁ) = cel iscusit în asedierea cetăților, cuceritorul de orașe.
στρατιώτης, -ου (ὁ) [ᾰ] = soldat.
 57

τεχνίτης, -ου (ὁ) [ῑ] = 1. artizan, meșteșugar; 2. artist (prin ext. actor, cântăreț).

În cursul declinării, aceste substantive sunt precedate, desigur, de articolul de genul masculin:

Sg. Pl.
N. ὁ νεανίας οἱ νεανίαι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τοῦ νεανίου τῶν νεανίῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῷ νεανίᾳ τοῖς νεανίαις (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὸν νεανίαν τοὺς νεανίᾱς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ νεανία ὦ νεανίαι* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

Sg. Pl.
N. ὁ εὐαγγελιστής οἱ εὐαγγελισταί* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)
G. τοῦ εὐαγγελιστοῦ τῶν εὐαγγελιστῶν (-ῶν la toate substantivele declinării I)
D. τῷ εὐαγγελιστῇ τοῖς εὐαγγελισταῖς (< ᾱῐς; așadar silabă lungă)
A. τὸν εὐαγγελιστήν τοὺς εὐαγγελιστάς (< ανς din care a rezultat un -ᾱς lung)
V. ὦ εὐαγγελιστή ὦ εὐαγγελισταί* (-αι este scurt în silabă finală deschisă)

Ἀσκήσεις/ exerciții:

Exercițiul nr. 1 – Traduceți următoarele propoziții:

1. Ἡ κόρη φέρει τὴν ὑδρίαν πρὸς τὴν κρήνην. Πληροῖ τὴν ὑδρίαν πρὸς τῇ κρήνῃ. Ἡ οὖν κόρη βραδέως
βαδίζει. Ἡ κόρη γὰρ οὐκ ἐθέλει τὴν ὑδρίαν καταβάλλειν.
Lexic:
φέρω = a duce, a aduce, a purta, a transporta, a căra etc.
ὑδρία, -ας (ἡ) = vas, oală, amforă.
πρὸς + Ac. = la, spre, către; πρὸς + D. = la.
κρήνη, -ης (ἡ) = izvor, sursă (de apă), fântână.
πληρόω-ῶ = a umple: πληροῖ - el, ea umple (provine din contragerea următoare: πληρό + ει).
οὖν adv. și conj. = așadar, prin urmare, apoi, după aceea.
βραδέως adv. = încet, lent.
ἐθέλω + inf. = a voi, a vrea, a dori.
καταβάλλω = a arunca (de sus în jos), a scăpa.

2. Ἡ σοφία ἐστὶ τῶν καλῶν ἀρετῶν πηγή.

Lexic:
σοφία, -ας (ἡ) [ῐ] = înțelepciune.
πηγή, -ῆς (ἡ) = izvor, sursă.
ἀρετή, -ῆς (ἡ) [ᾰ] = virtute, calitate, merit, curaj.

3. Οἰκτρά ἐστιν ἡ τῆς κόρης λύπη.

Lexic:
λύπη, -ης (ἡ) [ῡ] = (opus lui ἡδονή) tristețe, supărare, suferință.
οἰκτρός, -ά, -όν adj. = înduioșător, demn de milă, lamentabil.
 58

4. Ἡ Ἀττική ἐστιν καλὴ χώρα.

Lexic:
Ἀττική, -ῆς (ἡ) (subînțeles γῆ) = Attica, regiunea din jurul Atenei.
χώρα, -ας (ἡ) = suprafață de pământ, regiune, pământ, țară.

5. Πολλαί συκαῖ εἰσιν ἐν τῷ τοῦ γεωργοῦ χωρίῳ.

Lexic:
συκῆ, -ῆς (ἡ) (există și συκέα, -ας) [ῡ] = smochin (arbore), smochină (fruct).
χωρίον, -ου (τὸ) = 1. loc, amplasament, regiune (mică); 2. domeniu, parcelă de pământ, proprietate la țară.

6. Πολλὰ δένδρα εἰσὶν ἐν τῇ νάπῃ.

Lexic:
δένδρον, -ου (τὸ) = copac, arbore.
νάπη, -ης (ἡ) [ᾰ] = vale împădurită.

7. Ὁ γεωργὸς ἄγει τὰ λευκά πρόβατα εἰς τὴν νομήν.

Lexic:
πρόβατον, -ου (τὸ) = oaie.
λευκός, -ή, -όν adj. = alb.
νομή, -ῆς (ἡ) = pășune, pajiște.

8. Αἱ τῆς πολίχνης πύλαι εἰσὶ μεγάλαι.

Lexic:
πολίχνη, -ης (ἡ) = oraș mic, cetate mică, cetățuie.
πύλη, -ης (ἡ) [ῠ] = poartă.
μέγας, μεγάλη, μέγα, numai V., sg., m. μεγάλε, G. μεγάλου, -ης, -ου; D. μεγάλῳ, -ῃ, -ῳ; Ac. μέγαν, μεγάλην,
μέγα; pl. μεγάλοι, -αι, -α, etc.; dual μεγάλω, -α, -ω, etc. [ᾰ] = mare.

9. Μεγάλη ἐστὶν ἡ τῆς ἀληθείας ἀνάγκη.

Lexic:
ἀνάγκη, -ης (ἡ) [ᾰν] = 1. necesitate, nevoie, constrângere.
ἀλήθεια, -ας (ἡ) [ᾰλ] = adevăr.

10. Ἡ ἥβη ἐστὶ καλή.

Lexic:
ἥβη, -ης (ἡ) = tinerețe, adolescență.

11. Αἱ κόραι ἁγναὶ καὶ καλαί εἰσιν.

Lexic:
ἁγνός, -ή, -όν adj. = pur, curat, sfânt, cast, virgin, feciorelnic.

12. Αἱ μάχαι δειναί εἰσιν.

 59

Lexic:
μάχη, -ης (ἡ) = luptă, bătălie.
δεινός, -ή, -όν adj. = 1. înfricoșător, înspăimântător, îngrozitor, groaznic, teribil.

13. Οἱ πόλεμοι μεγάλων ζημιῶν εἰσιν αἰτίαι.

Lexic:
πόλεμος, -ου (ὁ) = război.
ζημία, -ας (ἡ) = pierdere, pagubă, distrugere, pedeapsă.
αἰτία, -aς (ἡ) = cauză, motiv, vină.

14. Αἱ τῶν οἰκιῶν θύραι ἐρυθραὶ ἦσαν.

Lexic:
θύρα, -ας (ἡ) [ῠ] = poartă, ușă.
οἰκία, -ας (ἡ) = casă, locuință.
ἐρυθρός, -ά, -όν [ῠ] adj. = roșu.

15. Ἡ Ἀθηνᾶ τῆς σοφίας θεά ἐστιν.

Lexic:
Ἀθηνᾶ, -ᾶς (ἡ) [ᾰ] = zeița Athena.
θεά, -ᾶς (ἡ) = zeiță.

16. Ἡ ἀγυιὰ ἔχει πολλὰς οἰκίας.

Lexic:
ἀγυιά, -ᾶς (ἡ) [ᾰγ] = 1. drum, stradă, cale, drumeag, uliță; 2. cartier (al unui oraș).

Exercițiul nr. 2 – Ἡ Καινὴ Διαθήκη/ Noul Testament – pasaje:

În limba greacă, ἡ διαθήκη, -ης înseamnă testament. Cu majusculă și însoțit de adjectivul παλαιός, -ά, -
όν (vechi) devine Vechiul Testament - Ἡ παλαιὰ Διαθήκη, iar împreună cu adjectivul καινός, -ή, -όν (nou,
recent) desemnează Noul Testament - Ἡ Καινὴ Διαθήκη. În lecțiile anterioare (μαθήματα), v-ați familiarizat cu
termenii εὐαγγέλια, -ας (ἡ) = Buna Vestire; εὐαγγέλιον, -ου (τό) = Vestea cea Bună, Evanghelia; εὐαγγελιστής, -
οῦ (ὁ) = cel care aduce Vestea cea Bună, evanghelist, υἱός, -οῦ (ὁ) = fiu; ὁ κύριος, -ου (ὁ) = stăpân, Domnul (în
sens religios) etc., astfel încât veți înțelege facil următoarele:

1. „Τὸ κατὰ Λουκᾶν ἅγιον εὐαγγέλιον.”

Lexic:
ἅγιος, -α, -ον [ᾰ] adj. = sfânt, sacru.
κατά prep. + Ac. = după, potrivit cu.
Λουκᾶς, -ᾶ (ὁ) = Luca.

2. „Σὺ εἶ ὁ υἱός μου ὁ ἀγαπητός.” (Luca, 3. 22)

Lexic:
σύ pron. pers. = tu.
 60

ὁ υἱός μου = fiul meu.

ἀγαπητός, -ή, -όν adj. = prea iubit, iubit, scump, foarte drag.
3. „Τί δέ με καλεῖτε, ‘κύριε, κύριε’ καὶ οὐ ποιεῖτε ἃ λέγω ;” (Luca, 6. 46)
Lexic:
τί adv. = de ce, pentru ce.
δέ = și, iar.
με pron. pers. = (pe) mine, mă, m-.
καλέω-ῶ = a striga, a chema, a numi (καλεῖτε – (voi) strigați, chemați).
ποιέω-ῶ = a face (ποιεῖτε – (voi) faceți).
ἃ pron. = ceea ce.
λέγω = a zice, a spune.

Exercițiul nr. 3 – Traduceți următoarele propoziții:

1. Ἡ δικαιοσύνη τῶν καλῶν ἀρετῶν πηγή ἐστιν. 2. Ἡ τῆς κόρης λύπη ἐστὶ χαλεπή. 3. Μεγάλη ἐστὶν ἡ γῆ. 4. Ἡ
Ἀττικὴ καλὴ ἦν. 5. Πολλαί εἰσιν αἱ συκαῖ. 6. Αἱ πύλαι μεγάλαι εἰσίν. 7. Δήλη ἐστὶν ἡ τῆς δικαιοσύνης ἀνάγκη.
8. Ὦ ἥβη, καλὴ εἶ. 9. Ὦ ἀρετή, εἶ σεμνή. 10. Ἁγναί εἰσιν αἱ κόραι. 11. Αἱ μάχαι μεγάλων ζημιῶν αἰτίαι εἰσίν.
12. Αἱ τῆς ἀγυιᾶς οἰκίαι λευκαὶ ἦσαν. 13. Ὦ Ἀθηνᾶ, δικαία εἶ θεά. 14. Πολλαὶ οἰκίαι νέαι ἦσαν.

Lexic: 1. ἡ δικαιοσύνη, - ης = dreptate (δίκαιος, - α (-ος), -ον = drept, cinstit); ἡ ἀρετή, -ῆς (ᾰ) – virtute; ἡ πηγή,
-ῆς – apă curgătoare, unde, izvor; 2. ἡ λύπη, -ης – durere, tristețe, supărare; ἡ κόρη, -ης – fată, copilă; χαλεπός, -
ή, -όν - greu, greu de suportat; 3. μέγας, μεγάλη, μέγα - mare; ἡ γῆ, -ῆς – pământ; 5. πολύς, πολλή, πολύ adj. =
mult, -ă, mulți, -te; ἡ συκέα, - ας (ἡ συκῆ, - ῆς) – smochin (arbore și fruct); 6. ἡ πύλη, -ης – poartă; 7. δῆλος, -η,
-ον – vizibil, clar, evident; ἡ δικαιοσύνη, - ης = dreptate; ἡ ἀνάγκη, -ης = nevoie, necesitate. 8. ἡ ἥβη, -ης =
tinerețe, adolescență. 9. ἡ ἀρετή, -ῆς = virtute; σεμνός, -ή, -όν adj. = serios, măreț, sacru, sfânt, maiestuos, respectuos.
10. ἡ κόρη, -ης – fată, copilă; ἁγνός, -ή, -όν adj. = pur, cast, virgin, feciorelnic. 11. ἡ μάχη, -ης – bătălie, luptă;
ἡ ζημία, -ας - pierdere, distrugere, pedeapsă; - ἡ αἰτία, - ας – cauză, motiv; 12. ἡ ἀγυία, -ᾶς – stradă, cale; ἡ
οἰκία, - ας – casă. 13. ἡ Ἀθηνᾶ, -ᾶς = (zeița) Atena. 14. νέος, -α, -ον = nou, tânăr, proaspăt.

Exercițiul nr. 4 – Menandru – Γνῶμαι μονόστιχοι/ maxime alcătuite dintr-un singur vers27

1. Νύμφε δ’ἄπροικος οὐκ ἔχει παρρησίαν.

Lexic:
νύμφη, -ης (ἡ) = mireasă, soție tânără.
ἄπροικος, -ος, -ον adj. = fără zestre.
παρρησία, -ας (ἡ) = posibilitatea de a vorbi deschis, libertate de exprimare.

2. Λύπης ἰατρὸς ἐστιν ἀνθρώποις λόγος. (ἡ λύπη, -ης - tristețe, supărare)

Lexic:
ἰατρός, -οῦ (ὁ) [ᾱ] = doctor, medic.

3. Ὅπλον μέγιστόν ἐστιν ἡ ἀρετὴ βροτοῖς.

Lexic:
27
De la γνώμη, -ης (ἡ) = putere de cunoaștere, rațiune, pricepere, părere, sentență, maximă, și de la μονόστιχος, -ος, -ον [ῐ] adj. =
care se compune dintr-un singur vers.
 61

ὅπλον, -ου (τὸ) = armă grea de infanterist.

μέγιστος, -η, -ον (superl. lui μέγας, μεγάλη, μέγα - mare) adj. = foarte mare.
βροτός, -οῦ (ὁ) = muritor, pământean.

4. Μέγιστον ὀργῆς ἐστι φάρμακον λόγος.

Lexic:
ὀργή, -ῆς (ἡ) = mânie, supărare, furie (sens religios: urgie).
φάρμακον, -ου (τὸ) [μᾰ] = 1. medicament, leac, remediu; 2. otravă.

5. Ὑπερηφανία μέγιστον ἀνθρώποις κακόν.

Lexic:
ὑπερηφανία, -ας (ἡ) [φᾰ] = mândrie, orgoliu, aroganță.

6. Ἀνθρωπίνος δεῖ τὰς τύχας φέρειν, ξένε.

Lexic:
ἀνθρωπίνος adv. = într-un mod demn de un om, cu demnitate omenească.
δεῖ impers. = trebuie < de la δέω – am nevoie de, am trebuință de + G.
αἱ τύχαι la pl. = întâmplările vieții, vicisitudinile sorții (< τύχη, -ης (ἡ) [ῠ] = soartă, hazard, întâmplare).
φέρω = a suporta.

7. Κρίνει φίλους ὁ καιρός.

Lexic:
κρίνω [ῑ] = a judeca, a critica.
καιρός, -οῦ (ὁ) = ocazie, întâmplare, circumstanță.

Alte maxime: 1. Ἡ γλῶττα πολλῶν ἐστιν αἰτία κακῶν. 2. Λῦπαι τοῖς ἀνθρώποις τίκτουσι νόσον (τίκτω - eu
generez, produc, nasc, fac, cresc). 3. Ὀργὴ δὲ πολλοὺς δρᾶν ἀναγκάζει κακόν. (δράω – eu fac, eu acționez,
ἀναγκάζω – eu silesc, oblig, constrâng). 4. Ὡσ εὐκόλως πίπτουσιν αἱ λαμπραὶ τύχαι. (ὡς εὐκόλως – cât de ușor;
εὔκολος, -ον adj.– ușor)

Γνῶμαι μονόστιχοι, comedia nouă și Menandru

Anticii ne vorbesc de comedia veche/ ἡ ἀρχαία κωμῳδία, de comedia medie/ ἡ μέση κωμῳδία și de
comedia nouă/ ἡ νέα κωμῳδία. Totuși, această împărțire tripartită, cum e și firesc, a fost operată târziu, de-abia
după cristalizarea comediografiei grecești și latine. Mai întâi, în timpul împăratului Hadrian (117-138 p. Chr.)
se pare că ar fi apărut distincția dintre comedia veche și comedia medie, atunci când sofistul grec Zenobius/
Ζηνόβιος a afirmat28 că poetul comic Eubulos/ Εὔβουλος29 aparține comediei medii: Εὐβούλῳ τῷ τῆς μέσης
κωμῳδίας ποιητῇ (Zenob., Ath., 1, 42 = Eubulus K-A, fr. 134). Ulterior, scriitorul latin Apuleius îl etichetează,
la rândul lui, pe un alt poet, pe Philemon/ Φιλήμων30, ca fiind mediae comoediae scriptor (Florid., 16, p. 24, 7

28
Aceasta este, cel puțin, cea mai veche mențiune de necontestat a comediei medii.
29
Reprezentant al comediei medii, Eubulos a fost un comediograf apreciat, care a câștigat Leneenele de șase ori. Se pare că ar fi fost
activ între 370-360 a. Chr.
30
Philemon a trăit, cu aproximație, între anii 362-262 a. Chr. La concursurile dramatice, l-a depășit, de multe ori, pe Menandru, care
nu era atât de gustat de public din cauza umorului moderat al pieselor sale.
 62

Helm), iar Marcus Aurelius (121-180 p. Chr.), în Cugetări către sine însuși (gr. Τὰ εἰς ἑαυτόν/ lat. Meditationes
sau Ad se ipsum), 11, 6, 2, amintește toate cele trei etape ale comediei.
Ἡ ἀρχαία κωμῳδία se referă la comediile secolului V a. Chr. Această etapă din evoluția comediei atice
ne este cunoscută datorită lui Aristofan, de la care ni s-au transmis 11 piese, doar nouă fiind, totuși, considerate
ca aparținând acestei perioade.
O altă etapă în dezvoltarea comediei ca specie a genului dramatic este reprezentată de ἡ μέση κωμῳδία
(cel puțin primele decenii de la începutul secolului IV a. Chr. sau cel mult perioada cuprinsă între 400 a. Chr. și
336 a. Chr., anul în care Alexandru cel Mare ajunge la putere). S-a simțit nevoia unei diferențieri, pentru că
poeții comici ai secolului V a. Chr. evoluau într-un climat socio-politic diferit de cel din secolul IV a. Chr. și
acest lucru este sesizabil la nivel tematic. Dacă Aristofan, de exemplu, își permitea să satirizeze politica vremii
sale – pentru că poetul își desfășura activitatea literară în timpul democrației ateniene – , comedia medie sau
nouă se va axa pe res privata (aspectele care țineau de viața de familie), nu pe res publica (aspectele politice),
pentru că tiraniile elenistice nu mai îngăduiau abordarea critică a vieții politice. După secolul V a. Chr.,
comediografii au încercat să compenseze însă îngrădirea libertății de exprimare prin atenția deosebită acordată
studiilor de caracter și, uneori, chiar prin inserarea de aluzii voalate, de malițiozități ascunse, prin oglindirea
unei lumi răsturnate, saturnalice etc., dacă ar fi să ne referim, de exemplu, la piesele poetului comic latin Plaut.
Însă comedia medie ne este foarte puțin cunoscută astăzi la nivel de intrigă, personaje, forță dramatică,
pentru că nici o piesă din perioada comediei medii nu ni s-a transmis integral, cu excepția ultimelor două piese
conservate ale lui Aristofan (dacă le considerăm ca aparținând acestei etape).
Se pare că tiraniile vremii impuseseră mult prea multe limite comediografilor secolului IV a. Chr. pentru
ca personajele acestora să fie veridice. Învățații care au făcut distincția între comedia medie și comedia nouă au
sesizat imediat că personajele fade ale comediei medii au fost înlocuite, în timpul lui Menandru, de exemplu, de
caractere tipice viabile. În plus, comedia nouă/ ἡ νέα κωμῳδία are un caracter inovator și din punct de vedere
structural: comediografii introduc un prolog (inspirându-se în acest sens din tragedii) și elimină corul, reușind
astfel să readucă în atenția publicului atenian specia dramatică a comediei. Comedia nouă abordează acum, cu
precădere, tema iubirii care însuflețește viața de familie.
Menandru31 este principalul reprezentant al comediei noi. S-a născut la Atena în 342 a. Chr. A stat în
preajma unor filosofi celebri precum Teofrast32, Epicur sau Zenon și a avut parte de o educație temeinică și
rafinată. A fost prieten cu Demetrios din Faleron. Potrivit surselor antice, s-ar fi înecat, în timp ce se scălda, în
golful Phaleron/ Φάληρον, în jurul vârstei de 50 de ani (aprox. în 290 a. Chr.). La concursurile dramatice a
înregistrat 8 victorii. Dar mai ales după moarte, comediile menandriene au fost gustate și imitate. Comedia nouă
grecească aproape ajunge să se identifice cu numele lui Menandru. În ceea ce privește literatura latină, putem
spune că numeroși comediografi romani îl vor folosi drept model. Terentius este numit de Caesar – chiar dacă
nu știm în ce măsură avea dreptate – un dimidiatus Menander/ un „Menandru pe jumătate”. Într-adevăr, cel
puțin patru piese ale lui Terentius se sprijină pe intriga unor comedii menandriene. La rândul său, Plaut s-a
inspirat din Menandru. Alți comediografi latini precum Luscius Lanuvinus33, Caecilius Statius34, Turpilius35 sau
Atilius36 l-au imitat, de asemenea, pe comediogragul grec.

31
Numele comediografului Menandru este alcătuit din doi termeni, respectiv μένος, μένεος sau μένους, însemnând forță, putere,
mânie, furie etc. și ἀνήρ, ἀνδρός – bărbat.
32
Și acest nume – asemenea celui al lui Menandru – are o poveste. Pe Teofrast îl chema, de fapt, Tirtamos, însă Aristotel, impresionat
de elocvența discipolului, îi schimbă numele mai întâi în acela de Euphrastos – cel care vorbește frumos, apoi în acela de Theofrastos
– cel care vorbește divin.
33
Luscius din Lanuvium, poet comic din sec. III-II a. Chr., se pare că ar fi fost acel vetus poeta care îl acuza pe Terențiu de
contaminarea intrigilor mai multor piese grecești pentru alcătuirea subiectului unei singure comedii. Nu s-a păstrat nici una din
comediile sale.
 63

Menandru a fost un scriitor prolific. I se atribuie 105 piese. Cu toate acestea, din toate aceste comedii,
doar una ne-a parvenit integral (a fost descoperită tardiv, de-abia în secolul XX, pe un ansamblu de papiri din
Egipt). Situația era chiar și mai dramatică în secolele anterioare, pentru că, din toate comediile menandriene, se
păstraseră doar versuri care aveau caracter de sentență. Personajele lui Menandru aveau tendința de a medita
asupra condiției vieții omenești și de a rosti îndemnuri moralizatoare și adevăruri general-valabile. Astfel de
γνῶμαι μονόστιχοι pronunțate de personaje au fost strânse încă din antichitate în culegeri de maxime și numai
acestea au supraviețuit până la începutul secolului XX. Sentențele menandriene aparțin unui gen de literatură
foarte apreciat în antichitate: literatura gnomică (de la γνώμη, -ης (ἡ) care înseamnă „părere, opinie, impresie”
despre viață, oameni, morală). În afară de Menandru, au existat și alți ποιηταὶ γνωμικοί/ „poeți gnomici” celebri:
Solon37, Phocilide din Milet38, Theognis din Megara39, Pythagora40, Xenophon41, Epictet42, Marcus Aurelius43
etc.

34
Caecilius Statius, comediograf latin, s-a născut în 220 a. Chr. și a murit aprox. în anul 166 a. Chr. Se pare că a fost deosebit de
apreciat în antichitate, însă, din păcate, s-au conservat foarte puține versuri din opera sa.
35
Sextus Turpilius este un autor de fabulae palliatae din sec. II a. Chr. Din comediile sale ne-au parvenit numai câteva fragmente.
36
Atilius este un dramaturg activ probabil în sec. II a. Chr. De la acest autor, ni s-au transmis doar titlul unei comedii și al unei
tragedii.
37
Σόλων; aprox. 638 – 558 a. Chr. A scris și poeme gnomice.
38
Φωκυλίδης ὁ Μιλήσιος, poet gnomic, s-a născut în jurul anului 560 a. Chr. Foarte puține fragmente s-au păstrat din operele sale.
39
Θέογνις ὁ Μεγαρεύς a trăit, din câte știm, în a doua jumătate a secolului VI a. Chr.
40
Πυθαγόρας ὁ Σάμιος a trăit, probabil, între anii 570 – 495 a. Chr. A scris Versurile aurite sau Versurile de aur (gr. Χρύσεα Ἔπη; lat.
Aurea Carmina).
41
Ξενοφῶν, aprox. 431-354 a. Chr., istoriograf, filosof și soldat, a fost unul dintre discipolii lui Socrate. În lucrarea dedicată memoriei
lui Socrate, Memorabilia/ Ἀπομνημονεύματα, regăsim numeroase apoftegme.
42
Ἐπίκτητος, aprox. 50-135 p. Chr., a fost un filosof stoic. Discursurile lui Epictet/Ἐπικτήτου διατριβαί aparțin literaturii gnomice.
43
Împărat roman, a trăit între anii 121-180 p. Chr. A scris, în limba greacă, Τὰ εἰς ἑαυτόν/ Meditații către sine însuși.
 64

Limba greacă veche

Curs 6

Adjectivul

Majoritatea adjectivelor grecești primesc terminații de declinarea I și declinarea a II-a, urmând formula
II-I-II; de aceea, aceste adjective se numesc și adjective cu trei terminații:

καλός, καλή, καλόν = frumos, -oasă sau δίκαιος, δικαία, δίκαιον = drept, dreaptă

(în limba latină, există o categorie asemănătoare de adjective: bonus, bona, bonum).

Clasa întâi de adjective cuprinde, totuși, și adjective cu două terminații de tipul: ἄδικος, -ον [ᾰῐ] adj.
(nedrept, injust) sau μονόστιχος, -ον [ῐ] adj. (care se compune dintr-un singur vers), unde prima formă este
pentru genurile masculin și feminin (ἄδικος; μονόστιχος), iar a doua pentru genul neutru (ἄδικον; μονόστιχον).
Cu toate acestea, unele dicționare, pentru precizie, preferă să repete prima formă: ἄδικος, -ος, -ον;
μονόστιχος, -ος, -ον. Noi am procedat identic, în lucrarea de față, pentru a evita confuziile. Exemple:

ἄδικος πολίτης = cetățean nedrept – pentru genul masculin.

ἄδικος γνώμη = părere nedreaptă – pentru genul feminin.
ἄδικον δικαστήριον = tribunal nedrept – pentru genul neutru.

Adjectivele de tipul acesta vor avea, astfel, flexiunea numai după declinarea a II-a: ἄδικος se va declina
precum un substantiv masculin (sau feminin) al declinării a II-a, iar ἄδικον precum un substantiv de genul
neutru al declinării a II-a.

Pe lângă aceste adjective cu trei terminații, denumite în gramatici clasa întâi de adjective, mai există
adjective care intră în clasa a doua de adjective, de tipul:

- σώφρων, σῶφρον adj. = înțelept, înțeleaptă, denumite și adjective consonantice în -ων, -ον (unde
prima formă este pentru genurile masculin și feminin, iar a doua formă este pentru genul neutru); se declină
după declinarea a III-a.
- sau συνήθης, σύνηθες adj. = obișnuit, obișnuită, numite și adjective consonantice în -ης, -ες (de
asemenea, prima formă este pentru genurile masculin și feminin, iar a doua formă este pentru genul neutru);
urmează declinarea a III-a.
- sau de tipul ἄπαις (m., f., n.), -αιδος (G.sg.) = fără copii, denumite și adjective cu o singură terminație
pentru că prima formă este, de fapt, pentru toate cele trei genuri, iar a doua formă citată este genitivul singular;
aceste adjective au flexiunea, de asemenea, după declinarea a III-a.

În limba greacă, există însă și adjective care intră în clasa a treia de adjective (tot cu trei terminații, însă
acestea nu mai urmează formula II-I-II, ci formula III-I-III; cu alte cuvinte, masculinele și neutrele se declină
după declinarea a III-a, iar femininele după declinarea I; exemple:

πᾶς (m.), πᾶσα (f.), πᾶν (n.) = tot, toată.

μέλας, μέλαινα, μέλαν = negru, neagră etc.
 65

Clasa întâi de adjective (adjective cu trei terminații)

După cum ați văzut, multe adjective grecești flexionează după declinarea I și declinarea a II-a, după
formula II-I-II:

m. – declinarea a II-a f. – declinarea I n. – declinarea a II-a

καλός καλή καλόν = frumos, -oasă

Astfel, forma adjectivală de genul masculin καλός se va acorda în gen, număr și caz cu un substantiv de
genul masculin, cum ar fi ἀγρός = ogor, câmp:

ὁ καλὸς ἀγρός, τοῦ καλοῦ ἀγροῦ etc. - ogorul frumos/ bun, al ogorului frumos/ bun etc.

Forma de genul feminin καλή se va acorda în gen, număr și caz cu un substantiv de genul feminin, cum
ar fi κρήνη = izvor:

ἡ καλὴ κρήνη, τῆς καλῆς κρήνης etc. – fântâna bună, a fântânii bune etc.

Iar forma de genul neutru καλόν se va acorda în gen, număr și caz cu un substantiv de genul neutru, cum
ar fi δένδρον = copac, arbore:

τὸ καλὸν δένδρον, τοῦ καλοῦ δένδρου etc. – copacul bun, al copacului bun etc.

Exemple de adjective cu trei terminații:

ἀγαθός, -ή, -όν adj. = bun.

ἀγαπητός, -ή, -όν adj. = prea iubit, iubit, scump, foarte drag.
ἀγλαός, -ή, -όν [ᾱᾰ] adj. = strălucitor, splendid, măreț, frumos.
ἁγνός, -ή, -όν adj. = pur, curat, sfânt, cast, virgin, feciorelnic.
ἀληθινός, -ή, -όν adj. = adevărat.
ἀργός, -ή, -όν adj. = iute, agil, rapid, sprinten, vioi (a nu se confunda cu: ἀργός, -ός, -όν adj. = leneș).
γραμματικός, -ή, -όν adj. = care predă scrierea și citirea.
γραφικός, -ή, -όν adj. = referitor la scriere, la desenare.
δειλός, -ή, -όν adj. = timid, laș, fricos.
δεινός, -ή, -όν adj. = 1. înfricoșător, înspăimântător, îngrozitor, groaznic, teribil; 2. uimitor, extraordinar.
δῆλος, -η, -ον adj. = vizibil, clar, evident.
ἐργατικός, -ή, -όν [ᾰ] adj. = muncitor, laborios, activ.
εὐαγγελικός, -ή, -όν adj. = referitor la Evanghelii.
εὐεργετικός, -ή, -όν adj. = binefăcător.
ἡβητικός, -ή, -όν adj. = de tânăr, de adolescent.
καινός, -ή, -όν adj. = nou, recent, neobișnuit.
κακός, -ή, -όν adj. = rău.
κινητικός, -ή, -όν [κῑ] = care (se) pune în mișcare, mobil, cinetic.
λευκός, -ή, -όν adj. = 1. alb; 2. strălucitor, senin, limpede, clar.
ναυτικός, -ή, -όν adj. = nautic, naval, maritime.
νοητικός, -ή, -όν adj. = înzestrat cu facultatea de a gândi, înzestrat cu inteligență, inteligent.
 66

ξανθός, -ή, -όν adj. = galben, gălbui, blond (sensuri speciale: roșu auriu, blond roșcat).
ξένος, -η, -ον adj. = străin, musafir.
ξύλινος, -η, -ον [ῠ] adj. = de lemn.
ξυνός, -ή, -όν [ῡ] adj. = comun, care aparține tuturor, în mod egal, imparțial.
παθητικός, -ή, -όν [ᾰ] adj. = emoționant, patetic.
πνευματικός, -ή, -όν [ᾰ] adj. = care suflă, pneumatic.
ποιητικός, -ή, -όν adj. = propriu poeziei, poetic.
πολεμικός, -ή, -όν adj. = referitor la război.
πολιτικός, -ή, -όν adj. = care este capabil să trăiască în societate, sociabil.
σεμνός, -ή, -όν adj. = 1. sacru, sfânt; 2. maiestuos, măreț; 3. serios.
σοφός, -ή, -όν adj. = înțelept, învățat, priceput.
συνετός, -ή, -όν adj. = 1. inteligent, prudent; 2. ușor de înțeles, inteligibil, clar.
ταπεινός, -ή, -όν adj. = umil, modest.
τεχνικός, -ή, -όν adj. = 1. abil, iscusit; 2. realizat cu artă, tehnică, meșteșug.
τυφλός, -ή, -όν adj. = orb.
ὑδραυλικός, -ή, -όν adj. = referitor la orga hidraulică.
φίλος, -η, -ον [ῐ] adj. = prieten, drag.
χαλεπός, -ή, -όν adj. = greu, dificil, anevoios, neplăcut.
ψυχαγωγικός, -ή, -όν [ῡᾰ] adj. = interesant, atractiv, încântător, fermecător, seducător.

Privire de ansamblu

Mai jos aveți toate formele adjectivului καλός, καλή, καλόν care flexionează după declinarea I și
declinarea a II-a (formula II-I-II):

Singular Plural
M. F. N. M. F. N.
N. καλός καλή καλόν καλοί καλαί καλά
G. καλοῦ καλῆς καλοῦ καλῶν καλῶν καλῶν
D. καλῷ καλῇ καλῷ καλοῖς καλαῖς καλοῖς
A. καλόν καλήν καλόν καλούς καλάς καλά
V. καλέ καλή καλόν καλοί καλαί καλά

Rețineți că adjectivele care au -ε, -ι sau -ρ în fața terminației masculine -ος vor avea ca terminație pentru
forma adjectivală feminină vocala -ᾱ, în loc de -η: δίκαιος, δικαίᾱ, δίκαιον = drept, dreaptă.

Alte exemple:

ἅγιος, -α, -ον [ᾰ] adj. = sfânt, sacru.

ἄγριος, -α, -ον adj. = care trăiește în câmp, în stepă, sălbatic.
ἀνδρεῖος, -α, -ον adj. = curajos, viteaz.
βασίλειος, -α, -ον [ᾰῐ] adj. = regal, regesc, de rege.
γέλοιος, -α, -ον (sau γελοῖος) adj. = 1. amuzant, hazliu; 2. ridicol, caraghios.
δεξιός, -ά, -όν adj. = îndemânatic, abil.
ἐλεύθερος, -α, -ον adj. = liber.
 67

ἐρυθρός, -ά, -όν [ῠ] adj. = roșu

ἰσχυρός, -ά, -όν [ῡ] adj. = puternic, viguros, robust.
κύριος, -α, -ον adj. = care are autoritate sau deplină putere.
λαμπρός, -ά, -όν adj. = 1. strălucitor (despre astre); 2. splendid, măreț, glorios.
μακρός, -ά, -όν adj. = lung, înalt, adânc.
μικρός, -ά, -όν (att. și σμικρός, -ά, -όν) [ῑ, ulterior ῐ] adj. = mic.
νεκρός, -ά, -όν adj. = mort, decedat.
νέος, -α, -ον adj. = nou, fraged, tânăr, proaspăt.
ξένιος, -α, -ον adj. = ospitalier.
ξηρός, -ά, -όν adj. = sec, uscat, arid.
οἰκτρός, -ά, -όν adj. = înduioșător, demn de milă, lamentabil.
ὅμοιος, -α, -ον adj. = asemănător.
οὐράνιος, -α,-ον adj. = ceresc.
παλαιός, -ά, -όν adj. = vechi.
πλούσιος, -α, -ον adj. = bogat.
πονηρός, -ά, -όν adj. = 1. suferind, bolnav; 2. rău, malițios, ticălos, nemernic.
σκαιός, -ά, -όν adj. = neîndemânatic, stângaci.
σοβαρός, -ά, -όν [βᾰ] adj. = mândru, arogant.
σπουδαῖος, -α, -ον adj. = 1. grabnic, zelos; 2. onorabil; 3. important.
σφοδρός, -ά, -όν adj. = tare, puternic, violent.

Privire de ansamblu

Pentru exemplificare, mai jos aveți toate formele adjectivului δίκαιος, δικαίᾱ, δίκαιον care flexionează,
de asemenea, după declinarea I și declinarea a II-a (formula II-I-II):

δίκα-ι-ος, δικαίᾱ, δίκαιον = drept, dreaptă

Singular Plural
M. F. N. M. F. N.
N. δίκαιος δικαίᾱ δίκαιον δίκαιοι δίκαιαι δίκαιᾰ
G. δικαίου δικαίᾱς δικαίου δικαίων δικαίων δικαίων
D. δικαίῳ δικαίᾳ δικαίῳ δικαίοις δικαίαις δικαίοις
A. δίκαιον δικαίᾱν δίκαιον δικαίους δικαίᾱς δίκαιᾰ
V. δίκαιε δικαίᾱ δίκαιον δίκαιοι δίκαιαι δίκαιᾰ

Observații:

1. Accentul adjectivelor rămâne, preponderent, pe silaba inițială: ἐ-λεύ-θε-ρος (liber) – silaba

antepenultimă (regula de accentuare 1. a.); ἀν-δρεῖ-ος (curajos) – silaba penultimă lungă (regula de
accentuare 2. a.), cu alte cuvinte pe silaba pe care cade la nominativ masculin singular (accentul inițial),
însă se mută pe altă silabă sau se modifică atunci când regulile impun acest lucru: ἐ-λευ-θέ-ρου (regula
de accentuare nr. 1. b.); ἀν-δρεί-ου (regula de accentuare nr. 2. b.).
2. În schimb, adjectivele care au accent ascuțit pe ultima silabă, vor primi automat accent circumflex la
genitiv și la dativ, singular și plural: καλός devine καλοῦ, καλῷ, καλῶν, καλοῖς etc.
 68

3. Spre deosebire de substantivele de declinarea I, care la genitiv plural aveau accent circumflex, indiferent
de regulile de accentuare, aceste adjective nu vor purta accent circumflex la genitiv plural (ex. δικαίων),
în afară de situația în care accentul inițial cade pe finală (vezi observația anterioară).
4. În dicționare, adjectivele cu trei terminații, care flexionează după declinarea I și a II-a, apar prescurtate
în felul următor: καλός, -ή, -όν adj. = frumos, -oasă; δίκαιος, -α, -ον adj. = drept, dreaptă.
5. Multe adverbe în limba greacă pot fi formate prin schimbarea literei –ν de la G. pl. în -ς: adj. καλῶν >
adv. καλῶς = frumos, minunat („în mod” frumos, minunat).

Adjective neregulate cu trei terminații

Sunt denumite neregulate adjectivele care au două tipuri de teme, cum ar fi:

μέγας, μεγάλη, μέγα adj. = mare, mari.

πολύς, πολλή, πολύ adj. = mult, multă, mulți, multe.

Teme: μεγα- și μεγαλ- (a doua temă fiind, de fapt, inițial, μεγαλο- și μεγαλα-)

Singular Plural
M. F. N. M. F. N.
N. μέγα-ς μεγάλη μέγα μεγάλοι μεγάλαι μεγάλα
G. μεγάλου μεγάλης μεγάλου μεγάλων μεγάλων μεγάλων
D. μεγάλῳ μεγάλῃ μεγάλῳ μεγάλοις μεγάλαις μεγάλοις
A. μέγα-ν μεγάλην μέγα μεγάλους μεγάλᾱς μεγάλα
V. μεγάλε μεγάλη μέγα μεγάλοι μεγάλαι μεγάλα

Teme: πολυ- și πολλ- (a doua temă, fiind, de fapt, într-o primă etapă, πολλο- și πολλα-)

Singular Plural
M. F. N. M. F. N.
N. πολύ-ς πολλή πολύ πολλοί πολλαί πολλά
G. πολλοῦ πολλῆς πολλοῦ πολλῶν πολλῶν πολλῶν
D. πολλῷ πολλῇ πολλῷ πολλοῖς πολλαῖς πολλοῖς
A. πολύ-ν πολλήν πολύ πολλούς πολλάς πολλά
V. nu are forme de vocativ

Observații:

Aceste două adjective prezintă o flexiune neregulată numai la numărul singular, la formele de genul
masculin și neutru, unde nominativul și acuzativul (la genul neutru, pentru adj. μέγας, μεγάλη, μέγα și vocativul
cu forma μέγα) flexionează după declinarea a III-a:
N., m., sg.: μέγας, A., m., sg.: μέγαν; N.,V.,A., n., sg.: μέγα;
N., m., sg.: πολύς, A., m., sg.: πολύν; N., (V.), și A., n., sg.: πολύ.
Restul formelor adjectivale flexionează, în întregime, după declinarea I și declinarea a II-a.

Exercițiul nr. 1 – Traduceți, în limba română, următoarele propoziții:

1. „Ὁ ἀγαθὸς ἄνθρωπος ἐκ τοῦ ἀγαθοῦ θησαυροῦ τῆς καρδίας προφέρει τὸ ἀγαθόν, καὶ ὁ πονηρὸς ἐκ τοῦ
πονηροῦ προφέρει τὸ πονηρόν.” (Luca, 6.45).
 69

Lexic:
ἀγαθός, -ή, -όν adj. = bun, nobil; τὸ ἀγαθόν adj. substantivizat = lucrul bun, binele.
ἐκ (ἐξ) prep. + G. = din, de la.
θησαυρός, -οῦ (ὁ) = tezaur, avere, comoară.
καρδία, -ας (ἡ) = inimă.
προ-φέρο = a scoate (înainte, în față), a prezenta, a da la iveală, a naște, a produce;
πονηρός, -ά, -όν adj. = rău, malițios, ticălos, nemernic.

2. Ξηρασία ἐστίν. Ὁ ἀγρός ξηρός ἐστιν.

Lexic:
ξηρασία, -ας (ἡ) [ρᾰ] = secetă, uscăciune.
ξηρός, -ά, -όν adj. = sec, uscat, arid.

3. Ὁ Ἀθηναῖος ἔχει γλαυκὸν ἱμάτιον. Ἡ γαμετὴ αὐτοῦ ἔχει λευκὴν στολήν.

Lexic:
γλαυκός, -ή, -όν adj. = albastru.
ἱμάτιον, -ου (τὸ) [ῑᾰ] = haină, haină groasă (palton).
γαμετή, -ῆς (ἡ) [ᾰ] = soție (legitimă).
αὐτοῦ (formă de G., sg., m.) = a lui, a sa.
λευκός, -ή, -όν adj. = alb.
στολή, -ῆς (ἡ) = haină, îmbrăcăminte.

4. Πολλὰ ἀνθύλλια ἐν τῷ πεδίῳ τῷ χλωρῷ ἐστιν.

Lexic:
πεδίον, -ου (τὸ) = câmpie.
χλωρός, -ά, -όν adj. = 1. verde; 2. proaspăt: τυρὸς χλωρός – brânză proaspătă.
ἀνθύλλιον, -ου (τὸ) = floare mică, floricică.

5. Μεγάλη ἐστὶν ἡ ξυλίνη ὕαλος.

Lexic:
ὕαλος, -ου (ἡ) = pahar, pocal.
ξύλινος, -η, -ον [ῠ] adj. = de lemn.

• Substantivizarea adjectivului (recapitulare):

- adjectivul poate fi substantivizat, respectiv utilizat cu valoarea unui substantiv comun:

ὁ καλός ἄνθρωπος – omul frumos, omul bun Οἱ γὰρ φρόνιμοι (ἄνθρωποι)

ὁ καλός – frumosul (om)/ καλός – un frumos (om) - cel frumos, cel bun
N.b. La genul neutru, adjectivul substantivizat poate echivala cu termenul lucru:
τὸ καλόν – lucrul frumos/ καλόν – un lucru frumos, bun - cel frumos, cel bun
τὰ καλά – lucrurile frumoase/ καλά – (niște) lucruri frumoase - cele frumoase, cele bune
 70

Xenophon – Oeconomicus

ΚΡΙΤΟΒΟΥΛΟΣ – (Α) Τῆς γεωργίας τὰ πλεῖστά ἐστιν ἀνθρώπῳ ἀδύνατα προνοεῖν. (Β) Καὶ γὰρ
χάλαζαι καὶ ὄμβροι ἐξαίσιοι καὶ ἄλλα πολλάκις τὰ καλῶς πεποιημένα ἀφαιροῦνται. (Γ) Καὶ πρόβατα ἐνίοτε
καλῶς τρεφόμενα ἡ νόσος διαφθείρει.
ΣΩΚΡΑΤΗΣ – (Δ) Οἱ δὲ θεοὶ κύριοί εἰσι τῶν ἐν τῇ γεωργίᾳ. (Ε) Περὶ οὖν τῶν γεωργικῶν προσήκει τοὺς
θεοὺς ἱλάσκεσθαι. (Ζ) Οἱ γὰρ φρόνιμοι καὶ ὑπὲρ τῶν καρπῶν καὶ τῶν ἵππων καὶ τῶν προβάτων τοὺς θεοὺς θεραπεύουσιν.

Lexic: Α. 1. οἱ πλεῖστοι – majoritatea oamenilor, marea parte a oamenilor; τὰ πλεῖστα – majoritatea lucrurilor, situațiilor,
marea parte a lucrurilor, a situațiilor. 2. ἀδύνατος + inf. imposibil de, imposibil să, nu este posibil să [ἀδύνατος, -ον adj. –
fără putere, slab; imposibil; invalid, infirm, neputincios]; 2. προ-νοέω - eu prevăd.
Β. 1. ἡ χάλαζα – grindină. 2. ὁ ὄμβρος - ploaie. 3. ἐξαίσιος - funest. 4. πεποιημένος – făcut, -ă, -ți, -te (participiu perfect
pasiv al verbului ποίεω – eu fac. 5. ἀφ-αιρέομαι – eu iau, răpesc, zmulg, distrug.
Γ. 1. ἐνίοτε – adv. uneori, câteodată. 2. τρέφω – eu hrănesc, cresc. 3. διαφθείρω – eu distrug, stric, răvășesc, afectez.
Δ. 1. κύριος + G. – stăpân(ul) a. 2. τὰ ἐν τῇ γεωργίᾳ - lucrurile/ cele care sunt în agricultură, cele din agricultură.
Ε. 1. περί + G – în ceea ce privește, referitor la, în privința. 2. οὖν – de aceea, apoi. 3. γεωργικός adj. – agricol. 4.
ἱλάσκομαι – a îndupleca, a atrage atenția, a-i face favorabili (prin rugăminți, sacrificii).
Z. 1. καὶ...καὶ...καὶ - se folosește, în mod obișnuit, în enumerații; apare înaintea fiecărui termen al enumerației, fiind
regăsit chiar și în fața primului cuvânt din enumerație. 2. ὑπερ + G. pentru, în interesul.
 71
Limba greacă veche
Curs 7

PRONUMELE

În limba greacă, întâlnim următoarele pronume: pronumele personal, pronumele de întărire, pronumele
posesiv, pronumele reflexiv, pronumele de reciprocitate, pronumele demonstrativ, relativ interogativ și
nehotărât.

Pronumele personal

Limba greacă are doar pronume personale de persoanele I și a II-a (ἐγώ = eu; σύ = tu etc.). Pentru a
exprima persoana a III-a, grecii apelau la formele pronumelui de întărire αὐτός, -ή, -ό pentru a spune: el, ea; ei,
ele; pe el, îl, -l; pe ea, o; lui, îi, i- etc. Rezumându-se numai la primele două persoane, pronumele personal nu
are forme distincte după gen, în schimb are persoană și număr.

Pronumele personal – persoana I:

Sg.
N. ἐγώ
G. ἐμοῦ μου
D. ἐμοί μοι
A. ἐμέ με

Pl.
N. ἡμεῖς
G. ἡμῶν
D. ἡμῖν
A. ἡμᾶς

Pronumele personal – persoana a II-a:

Sg.
N. σύ
G. σοῦ σου
D. σοί σοι
A. σέ σε

Pl.
N. ὑμεῖς
G. ὑμῶν
D. ὑμῖν
A. ὑμᾶς

Observații:
1. La singular, cu excepția cazului nominativ, avem două forme de pronume personal pentru fiecare
caz, una accentuată, iar cealaltă neaccentuată, atonă, enclitică.
2. Formele accentuate ale pronumelui personal ἐμοῦ, ἐμοί, ἐμέ și σοῦ, σοί, σέ sunt emfatice și se
întâlnesc la început de propoziție și pentru a marca o opoziție, un contrast:

Ἐμὲ οὐ σὲ ὁ κύριος βλέπει. – Stăpânul mă vede pe mine, nu pe tine.

 72

De asemenea, formele accentuate sunt utilizate, de obicei, după prepoziții:

Βαδίζει μετὰ σοῦ. – El merge cu tine.

Ὁ ἄρκτος ὁρμᾆ ἐπ’ ἐμέ. – Ursul se năpustește asupra mea.

Lexic:
ἄρκτος, -ου (ὁ) = urs.
ὁρμάω-ῶ = a se năpusti, a se repezi (ὁρμᾆ < ὁρμά + ει).
ἐπὶ + A. = la, asupra, contra, împotriva.

Καλῶς λέγεις περὶ ἐμοῦ. – Vorbești frumos despre mine.

Lexic:
καλῶς adv. = frumos, bine.
λέγω = a zice, a spune, a vorbi.

3. Formele neaccentuate sunt enclitice și sunt mai frecvente decât cele accentuate, dar nu apar după
prepoziții sau la început de frază.
4. Formele de plural ale pronumelor personale de persoana I și a II-a sunt identice, cu excepția primei
litere. Spre exemplu, între ἡμεῖς (noi) și ὑμεῖς (voi) diferența este dată de ἡ și de ὑ. Rețineți, de
asemenea, că aceste forme de plural ale pronumelui personal poartă spirit aspru.

Pronumele de întărire utilizat pentru persoana a III-a:

Pentru persoana a III-a, grecii apelau la pronumele de întărire αὐτός, -ή, -ό = el, ea etc. Acest pronume
se declină precum adjectivele care urmează formula II-I-II, în -ός, -ή, -όν (καλός, καλή, καλόν), cu mențiunea
că la genul neutru, la N. și Ac., sg., nu vom mai întâlni terminația -όν, ci doar -ό (așadar αὐτό și nu αὐτόν).

Singular
M. F. N.
N. αὐτός αὐτή αὐτό
G. αὐτοῦ αὐτῆς αὐτοῦ
D. αὐτῷ αὐτῇ αὐτῷ
Ac. αὐτόν αὐτήν αὐτό

Plural
M. F. N.
N. αὐτοί αὐταί αὐτά
G. αὐτῶν αὐτῶν αὐτῶν
D. αὐτοῖς αὐταῖς αὐτοῖς
Ac. αὐτούς αὐτάς αὐτά

Forme frecvent întâlnite:

N., sg.: αὐτός = el, αὐτή = ea, αὐτό = el (neutru).

A., sg.: αὐτόν = pe el, îl, -l; αὐτήν = pe ea, -o; αὐτό = pe, el, îl, -l (neutru).

Rețineți că aceste forme pronominale se referă atât la persoane cât și la obiecte, lucruri. Atunci când se
referă la obiecte, genul pronumelui va fi cel al substantivului la care se referă:
 73

Exemple:
Ὁ Ἀθηναῖος τὸν λίθον αἴρει. Αὐτόν αἴρει. – Atenianul ridică piatra. Pe ea o ridică.
Observați că, în limba greacă, subst. ὁ λίθος, τοῦ λίθου este de genul masculin, declinarea a II-a; de
aceea, pentru a înlocui acest substantiv cu un pronume s-a ales forma de Ac., sg., m., αὐτόν – pe el, îl, -l). În
schimb, în limba română, substantivul „piatra” este de genul feminin, așadar în traducere trebuie să fim atenți la
acordul dintre substantiv și pronume. Vom traduce „o ridică pe ea (pe piatră)”.

Exercițiul nr. 12 – Traduceți exemplele următoare:

1. Ὁρῶ τὴν νάπην. Ὁρᾷς αὐτήν ;

Lexic:
ὁράω-ῶ = a vedea (ὁρᾷς < ὁρά + εις).
νάπη, -ης (ἡ) [ᾰ] = vale împădurită.

2. Φέρω τὸ φορτίον. Σὺ αὐτὸ οὐ φέρεις.

Lexic:
φέρω - a duce, a aduce, a purta
φορτίον, -ου (τὸ) = povară, bagaj.

Pronumele αὐτός, -ή, -ό are numeroase sensuri. Pe lângă substitut al pronumelui pesonal, el mai poate
fi:

- pronume de întărire (în lat., are drept corespondent pronumele ipse, ipsa, ipsum), dacă este poziționat înaintea
articolului substantivului pe care-l însoțește sau dacă, eventual, lipsește articolul:

αὐτός ὁ Ἀθηναῖος = însuși atenianul.

αὐτὸς Ἰησοῦς = însuși Iisus.

- pronume de identitate (în lat., are drept corespondent pronumele idem, eadem, idem), dacă este poziționat
între articol și substantiv:

ὁ αὐτός Ἀθηναῖος = același atenian (deși e posibil să întâlniți și o altfel de ordine a cuvintelor:
ὁ Ἀθηναῖος αὐτός/ ὁ Ἀθηναῖος ὁ αὐτός = același atenian).

Cu toate acestea, dacă luăm în considerare formele de G. ale lui αὐτός, -ή, -ό, trebuie să reținem că
acestea pot exprima și posesia, având rol de pronume posesiv:

ἡ γυνὴ αυτοῦ (Luca, 1.5) – soția lui/ soția sa.

 74

Pronumele posesiv

Pronumele posesiv se formează pe tema pronumelui personal căruia îi corespunde și frecvent îl întâlnim
cu rol de adjectiv pronominal posesiv:

Pers. I, sg.: ἐμός, ἐμή, ἐμόν – al meu, a mea. Pers. I, pl.: ἡμέτερος, -α, -ον – al nostru, a noastră.

Pers. a II-a, sg.: σός, σή, σόν - al tău, a ta. Pers. a II-a, pl.: ὑμέτερος, -α, -ον – al vostru, a voastră.

Exemple:
Ὁ μὲν ἐμὸς ἵππος τριποδίζει εἰς τὴν νάπην, ὁ δὲ ἵππος ὁ σὸς καθεύδει ὑπὸ τῷ δένδρῳ.
Calul meu aleargă la galop spre valea împădurită, dar calul tău stă culcat sub un copac.
Lexic:
τριποδίζω = a alerga la galop.
ὑπὸ prep. + D. = sub.

Ὁ ταῦρος ἡμέτερος ἐστιν, οὐ ὑμέτερος.

Taurul este al nostru, nu al vostru.

Nu există pronume posesiv de persoana a III-a. Se folosesc tot forme ale pronumelui αὐτός, -ή, -ό în
Genitiv:

Masculin, sg.: αὐτοῦ (al, a, ai, ale) lui, său

Feminin, sg.: αὐτῆς (al, a, ai, ale) ei, sa
Neutru, sg.: αὐτοῦ (al, a, ai, ale) lui, său
M., F., N., pl.: αὐτῶν (al, a, ai, ale) lor

Exemple: ἡ τράπεζα αὐτοῦ - masa lui; ἡ ὑδρία αὐτῆς – amfora ei.

REȚINEȚI: Genitivul pronumelor personale poate fi, de asemenea, utilizat pentru a exprima posesia (cum ar fi
forma neaccentuată μου):

„Σὺ εἶ ὁ υἱός μου ὁ ἀγαπητός.” (Luca, 3. 22) - „Tu ești Fiul Meu Cel prea iubit.”
Lexic:
ὁ υἱός, -οῦ = fiu, descendent, urmaș: υἱός τοῦ Θεοῦ - Fiul lui Dumnezeu.
ἀγαπητός, -ή, -όν adj. vb. de la ἀγαπάω = prea iubit, iubit, scump, foarte drag.

Rețineți, de asemenea, că frecvent în limba greacă nu se utilizează posesive dacă posesorul este același
cu subiectul:

Ὁ Ἀθηναῖος τὸ ξιφίδιον λαμβάνει καὶ τύπτει τὸν πολέμιον.

Atenianul ia pumnalul (lui, său) și străpunge dușmanul.
Lexic:
ξιφίδιον, -ου (τὸ) [ξῐ] = săbiuță, pumnal, stilet.
λαμβάνω = a lua.
τύπτω = a lovi, a izbi, a împunge, a străpunge.
πολέμιος, -ου (ὁ) = dușman (în război).
 75

Exercițiul nr. 13 – Traduceți exemplul următor:

Οἱ μὲν δοῦλοι ἐν τῷ ἀγρῷ μένουσιν, οἱ δὲ γεωργοὶ τοὺς ἵππους (αὐτῶν) ἄγουσιν εἰς τὸ αὔλιον.
Lexic:
μένω = a rămâne, a sta (pe loc).
αὔλιον, -ου (τὸ) = 1. casă rustică, baracă; 2. grajd.
 76
Limba greacă veche
Curs 8

Pronumele reflexiv

Pronumele reflexiv se referă la subiectul propoziției. Formele reflexive rezultă din combinația
pronumelui personal cu pronumele αὐτός, -ή, -ό, cum ar fi, de exemplu, forma ἐμ-αυτοῦ (formă a cazului G.;
forme de N. nu are). În limba română, se traduce prin „însumi, însămi, însuți, însăți, însuși, însăși”.

Persoana I și a II-a

Pers. I. M. Pers. I F. Pers. a II-a. M. Pers. a II-a. F.

Singular
G. ἐμαυτοῦ ἐμαυτῆς σεαυτοῦ σεαυτῆς
D. ἐμαυτῷ ἐμαυτῇ σεαυτῷ σεαυτῇ
Ac. ἐμαυτόν ἐμαυτήν σεαυτόν σεαυτήν

Plural
G. ἡμῶν αὐτῶν ἡμῶν αὐτῶν ὑμῶν αὐτῶν ὑμῶν αὐτῶν
D. ἡμῖν αὐτοῖς ἡμῖν αὐταῖς ὑμῖν αὐτοῖς ὑμῖν αὐταῖς
Ac. ἡμᾶς αὐτούς ἡμᾶς αὐτάς ὑμᾶς αὐτούς ὑμᾶς αὐτάς

Forme pentru genul neutru avem numai la persoana a III-a, pentru că ne raportăm la persoana I și a II-a
ca la niște interlocutori, așadar animați (masculin sau feminin).

Persoana a III-a

m. f. n.
sg. G. ἑαυτοῦ ἑαυτῆς ἑαυτοῦ
D. ἑαυτῷ ἑαυτῇ ἑαυτῷ
Ac. ἑαυτόν ἑαυτήν ἑαυτό

pl. G. ἑαυτῶν ἑαυτῶν ἑαυτῶν

D. ἑαυτοῖς ἑαυταῖς ἑαυτοῖς
Ac. ἑαυτούς ἑαυτάς ἑαυτά

Observații:
1. Cazul nominativ lipsește, pentru că pronumele reflexiv nu are rol de subiect în cadrul propoziției.
2. Cele trei persoane au multe forme identice, de aceea trebuie să acordați atenție termenului la care se
face trimitere.

Pronumele de reciprocitate

În limba română, nu are echivalent. În traducere, se recurge la variantele: „unii cu alții, unii pe alții, unii
altora, între ei” etc. Pronumele de reciprocitate este utilizat atunci când întâlnim o interacțiune între mai multe
persoane. De aceea, pronumele de reciprocitate nu are nominativ și vocativ și nici forme pentru numărul
singular. Se formează prin repetarea pronumelui „ἄλλος” (altul) și urmează formula II-I-II, numai la cazurile G.,
 77

D. și Ac., precum adjectivele cu trei terminații. În limba română, se traduce prin „unul pe altul/ unii pe alții/ unii
altora etc.”
Numai plural:
M. F. N.
G. ἀλλήλων ἀλλήλων ἀλλήλων
D. ἀλλήλοις ἀλλήλαις ἀλλήλοις
A. ἀλλήλους ἀλλήλᾱς ἄλληλᾰ

Exemple:
„Ἔλεγον οὖν οἱ μαθηταὶ πρὸς ἀλλήλους·” (Ioan, 4.33) – Prin urmare, ucenicii vorbeau între ei.
Lexic:
μαθητής, -οῦ (ὁ) [ᾰ] = discipol.
 78
Limba greacă veche
Curs 9

Prepozițiile

În limba greacă, întâlnim și părți de vorbire neflexibile, cum ar fi prepozițiile, adverbele, conjuncțiile,
interjecțiile. Printre aceste părți de vorbire neflexibile, prepozițiile ocupă un loc important, întâlnindu-se
frecvent în cadrul unei fraze. Prepozițiile limbii grecești vechi erau, la origine, adverbe și substantive.
Prepozițiile apar, de obicei, înaintea numelor aflate în cazurile G., D. și A., însă există și o serie de
postpoziții, respectiv de așa-zise prepoziții inserate după numele însoțit.
Prepozițiile sunt de trei feluri, în funcție de numărul cazurilor cu care se pot combina:

I. Prepoziții care se construiesc cu un singur caz;

II. Prepoziții care se construiesc cu două cazuri;
III. Prepoziții care se construiesc cu trei cazuri.

În vederea unei înțelegeri mai bune a sensurilor pe care le au numeroși termeni din limbile moderne care
provin din greacă sau din latină, am preferat să menționăm și echivalentele latinești ale prepozițiilor grecești.

I. Prepoziții care se construiesc cu un singur caz

În această categorie, intră diverse prepoziții care pot fi combinate numai cu un singur caz. Întâlnim trei
tipuri de prepoziții:
1. prepoziții care se combină numai cu G.;
2. prepoziții care se construiesc numai cu D.;
3. și prepoziții care cer numai cazul Ac.

1. Prepoziții cu G.:

ἀπό = de, de la, de pe, din, din partea, dinspre, în urma (în lat. i-ar corespunde a, ab, abs + Abl.):

indică locul: ἀπὸ Σπάρτης/ din Sparta.

ἔρχεται ἀπὸ τῆς οἰκίας/ el, ea vine de acasă (dinspre casă).
Lexic: ἔρχομαι = a veni, a se întoarce.
οἰκία, -ας (ἡ) = casă, locuință.
indică timpul: ἀπὸ παίδων/ din copilărie.
ἀπὸ ταύτης τῆς ἡμέρας/ din această zi (începând din această zi).
indică autorul acțiunii: καλεῖσθαι ἀπὸ τοῦ κυρίου/ a fi chemat de stăpân.

ἐκ sau ἐξ înaintea unei vocale = din, de la, de (în lat. i-ar corespunde e, ex + Abl. = din):

indică locul: ἔρχεται ἔκ τινος οἰκίας/ el iese dintr-o casă (vine de la o casă).
ἐκ γῆς/ din pământ (γῆ, -ῆς (ἡ) = pământ).
indică timpul: ἐκ πολλοῦ χρόνου/ de mult timp.
 79

Lexic: χρόνος, -ου (ὁ) = timp, durată de timp).

ἐξ ὀλίγου/ de puțin timp.

πρό = pentru, în fața, înaintea (în lat. i-ar corespunde pro + Abl. = pentru, în fața, înaintea):

sens figurat: πρὸ τῆς χώρας/ pentru țară (χώρα, -ας (ἡ) = țară).
indică locul: πρὸ βασιλέως/ în fața regelui (βασιλεύς, -έως (ὁ) [ᾰῐ] = basileu, rege).
πρὸ τοῦ τείχους/ în fața zidului (de apărare) (τό τεῖχος, -ους = zid);
indică timpul: πρὸ δείπνου/ înaintea cinei (δεῖπνον, -ου (τὸ) = cină, masă).

ἄνευ = fără, fără de (în lat. i-ar corespunde sine + Abl. = fără):

ἄνευ ἐμοῦ/ fără mine.

ἕνεκα (postpusă, în general) = din cauza, pentru (în lat. i-ar corespunde postpoziția causa, gratia = din
cauza, pentru):
κολακεύειν ἕνεκα μισθοῦ/ a linguși pentru soldă.
Lexic: κολακεύω [ᾰ] = a flata, a linguși.
μισθός, -οῦ (ὁ) = salariu, soldă.
δένδρα θεραπεύειν τοῦ καρποῦ ἕνεκα/ a cultiva pomi pentru roade.
Lexic: θεραπεύω [ᾰ] = a îngriji, a trata, a cinsti (pe zei), a cultiva.
τῆς σοφίας ἕνεκα = din cauza, datorită înțelepciunii.

μέχρι și ἄχρι = până la (în lat. i-ar corespunde tenus (postpozitiv) + Abl., uneori + G. = până la):

indică locul: μέχρι τῆς θαλάττης/ până la mare.

ἄχρι τῆς πόλεως/ înaintea cetății (πόλις, -εως (ἡ) = oraș, cetate
indică timpul: μέχρι πόρρω τῆς ἡμέρας/ (exact) până înaintea zilei (respective).
Lexic: πόρρω adv. = înaintea.
Observație: μέχρι este mai des folosit ca ἄχρι.

2. Prepoziții cu D.:

ἐν = în, pe (în lat. i-ar corespunde in + Abl. = în):

indică locul: ἐν τῷ ποταμῷ/ în râu.

indică timpul: ἐν τούτῳ τῷ χρόνῳ/ în acest timp.
ἐν τῷ χειμῶνι/ în timpul iernii.
cu sens figurat: εἰμὶ ἐν ὅπλοις/ a fi în serviciul militar (ὅπλον, -ου (τὸ) = armă).

σύν (varianta atică veche ξύν, rar utilizată) = cu, împreună cu (în lat. i-ar corespunde cum + Abl. = cu,
împreună cu):
σὺν ἀκοντίῳ/ cu sulița (ἀκόντιον, -ου (τὸ) = suliță).
 80

σὺν τοῖς στρατιώταις/ cu, împreună cu soldații.

σὺν τοῖς θεοῖς/ cu (ajutorul) zeilor.
σὺν βίᾳ/ cu putere, cu violență (βία, -ας (ἡ) [ῐ] = 1. forță, putere, violență).

3. Prepoziții cu A.:

εἰς (ἐς) = la, către, spre, contra (în lat. i-ar corespunde in + Ac. = la, către, spre, în, față de):

indică locul: εἰς τὸν ποταμόν/ spre râu, la râu.

spre care se merge εἰς τὴν θάλατταν/ la mare, spre mare.
εἰς Ἀθήνας/ la Atena (Ἀθῆναι, -ῶν (αἱ) pl. = cetatea Atenei).
indică timpul: ἐς τέλος/ la sfârșit, la final.

ἀνά = în sus, pe, prin, de-a lungul, în sensul, câte (în lat. i-ar corespunde sursum adv. = în sus; eventual,
secundum + Ac. = după, de-a lungul):

indică locul: ἀνὰ ποταμὸν πλεῖ/ el, ea navighează în susul râului, în amonte.
Lexic: πλέω = a naviga, a călători pe mare (πλεῖ < πλέ + ει).
ἀν’ Ἑλλάδα/ de-a lungul Greciei, în toată Grecia.
indică timpul: ἀνὰ τὸν πόλεμον/ în timpul războiului (pe parcursul, pe toată durata războiului).

ὡς44 (cu referire la persoane, ființe) = la, spre (în lat. i-ar corespunde ad + Ac. = la, spre, către, până):

ὡς τὸν Δία/ spre, către Zeus (Ζεύς, V. Ζεῦ, G. Διός, D. Διΐ, Ac. Δία (ὁ) = Zeus, Jupiter).
ὡς ὑμᾶς/ spre voi, către voi.
ὡς τὴν θυγατέρα/ la fiica sa, spre fiica sa (θυγάτηρ, θυγατρός (ἡ) = fiică).

II. Prepoziții care se construiesc cu două cazuri (G. și A.)

În această categorie, se regăsesc prepoziții care pot fi combinate cu două cazuri, respectiv cazurile
genitiv și acuzativ.

ἀντί + G. = în loc de, în locul, în schimbul (în lat. i-ar corespunde loco + G. = în loc de < locus, -i m. - loc,
poziție: loco parentis – în loc de părinte):

ἀντὶ τοῦ Μινωταύρου/ în fața Minotaurului.

Βασιλεύειν ἀντί τινος/ a domni în locul cuiva.
Lexic: Μινώταυρος, -ου (ὁ) = Minotaur.
βασιλεύω + G. = a domni, a conduce.

+ A. = contra, împotriva (în lat. i-ar corespunde contra + Ac. = contra, împotriva, în fața):

44
Atenție! Există și conjuncția ὡς = că, să, cât de, încât, până la, cu aproximație. Totodată, prepoziția în cauză ar putea fi confundată
cu adverbul ὥς = astfel, în acest mod etc.
 81

- cu rol de prepoziție se utilizează rar: φάρμακον ἀντὶ τὰς ἐκλύσεις/ leac contra leșinului (ἡ
ἔκλυσις, -εως = slăbiciune, leșin).
- de obicei, cu sensul de „contra”, apare ca prefix verbal: ἀντιβάλλω = a arunca împotriva,
contra; ἀντιλέγω = a contrazice.

διά + G. = prin, de-a lungul, cu ajutorul (în lat. i-ar corespunde per + Ac. = prin, pe, în timpul):

indică locul: διὰ θαλάττας/ de-a lungul mării.

διὰ Εὐρώπης/ de-a lungul Europei, prin Europa.
Lexic: Εὐρώπη, ης (ἡ) = Europa.
indică timpul: διὰ χρόνου/ după un anumit timp.
διὰ βίου/ pe tot parcursul vieții, de-a lungul vieții (βίος, -ου (ὁ) = viață).
indică mijlocul: λέγειν δι’ ἀγγέλων/ a comunica prin intermediul solilor.

+ A. = din cauza, datorită, din pricina, pentru (în lat. i-ar corespunde propter + Ac. = din cauza):

διὰ τοὺς θεούς/ datorită zeilor.

δι’ὑμᾶς/ din cauza voastră, din pricina voastră.

κατά + G. = în jos, sub, pe, contra (în lat. i-ar corespunde sub + Ac., Abl. = sub; eventual, subter + Ac., Abl.
= sub, dedesubt; sau contra – v. mai sus):

ὁ κατὰ γῆς/ cel de sub pământ (mortul) (γῆ, -ῆς (ἡ) = pământ).
λέγειν κατὰ Νικομάχου/ a vorbi contra lui Nicomah (Νικόμαχος, -ου (ὁ) = Nicomah).
μύρον κατὰ τῆς κεφαλῆς καταχεῖν/ a vărsa, a întinde ulei parfumat pe cap (de sus în jos).
Lexic: μύρον, -ου (τὸ) = ulei parfumat, esență parfumată.
κεφαλή, -ῆς (ἡ) = cap.
καταχέω = a vărsa, a întinde, a răspândi.

+ A. = (dintr-un punct într-altul) în josul, pe, conform (în lat., un corespondent posibil ar fi secundum +
Ac. = după, de-a lungul: secundum litus – de-a lungul țărmului; secundum naturam vivere Cic. – a trăi
conform cu natura, a trăi după natură; Evangelium secundum Ioannem – Evanghelia după Ioan):

indică locul: κατὰ τὸν ποταμόν πλεῖν/ a naviga în josul râului, în aval.
κατὰ πόλιν βαδίζειν/ a merge prin oraș (dintr-un capăt într-altul).
Lexic: πόλις, -εως (ἡ) = oraș, cetate.
indică timpul: κατὰ τὸν πόλεμον/ în timpul războiului (de la un capăt la altul al conflictului).
alte sensuri: κατὰ λόγον/ conform, potrivit rațiunii.
κατὰ Ἰωάννην/ după Ioan (Τὸ κατὰ Ἰωάννην Εὐαγγέλιον – Evanghelia după Ioan).

ὑπέρ + G. = deasupra, dincolo de, dar și pentru (în lat., eventual pro – v. mai sus):

ὑπὲρ γῆς/ deasupra pământului, peste pământ.

 82

ὑπὲρ κεφαλῆς/ deasupra capului, peste cap.

ὑπὲρ τοῦ ποταμοῦ/ peste, dincolo de râu
μάχεσθαι ὑπὲρ γῆς/ a lupta pentru patrie, pământ.

+ A. = peste, dincolo de (în lat., eventual super + Ac., Abl. = deasupra, peste, pe):

ὑπὲρ τὸν ποταμόν/ peste, dincolo de râu45.

ὑπὲρ πόντον/peste, dincolo de mare (πόντος, -ου (ὁ) = mare).

μετά + G. = cu (în lat., îi corespunde cum – v. mai sus):

μετὰ τῶν φίλων/ împreună cu prietenii.

πλεῖ μετὰ δέκα τριήρων/ el navighează cu zece trireme.
Lexic: δέκα (οἱ, αἱ, τὰ) [ᾰ] indecl. = zece.
τριήρης, -ους (subînțeles: ναῦς, νεώς (ἡ) = corabie) = triremă.

+ A. = după (în lat., i-ar corespunde post, eventual pone (rar) + Ac. = după, înapoi; uneori, îi
corespunde secundum – v. mai sus):

μετὰ τὸν πόλεμον/ după război.

III. Prepoziții care se pot combina cu trei cazuri (G., D. și A.)

În această categorie, se regăsesc prepoziții care pot fi combinate cu trei cazuri, respectiv cazurile genitiv, dativ
și acuzativ.

ἀμφί + G. = în jurul, împrejur46 (în lat. circa și circum + Ac. = împrejur, de jur împrejur):

ἀμφὶ τοῦ ἀυλίου/ în jurul staulului.

+ D. (utilizat numai în poezie; forme rare):

ἀμφὶ στήθεσσι/ în jurul pieptului (piepturilor).

Lexic: στῆθος , εος, (τὸ) = piept; στήθεσσι este o formă epică homerică de D., pl.

+ Α.: οἱ ἀμφί τινα/ cei din jurul cuiva.

οἱ ἀμφὶ Πρωταγόραν/ cei din jurul lui Protagoras (școala lui Protagoras).
Lexic: Πρωταγόρας, -ου (ὁ) [ᾰᾱ] = Protagoras, un sofist renumit.

ἐπὶ (ἐφ’) + G. = pe:

45
Însă, mai degrabă, în greaca comună. Greaca atică prefera ὑπὲρ τοῦ ποταμοῦ/ peste, dincolo de râu (+G.).
46
Totuși, cu sensul propriu, este folosită rar. Era preferată prepoziția περί + Ac. = în jurul.
 83

locul: ἐπὶ γῆς καὶ ὑπὸ γῆς/ pe pământ și sub pământ (opus lui ὑπὸ).
ἐπὶ τῆς κεφαλῆς φέρειν τι/ a duce ceva pe cap.
ἐφ’ ἵππου/ pe cal.
timpul: ἐπὶ τῆς τυραννίδος/ în vremea tiraniei (τυραννίς, -ίδος (ἡ) = tiranie).

+ D. = în:

ἄρχων ἐπὶ τούτοις ἦν/ era un comandant în fruntea acestora (peste aceștia).
Lexic: ἄρχων, -οντος (ὁ) = comandant, arhonte.

+ A. = pe, pentru, contra, împotriva:

ἀναβαίνειν ἐπὶ τὸν ἵππον sau ἐφ’ ἵππον/ a se urca pe cal.
ἀναβαίνειν ἐπὶ τοὺς ἵππους/ a se urca pe cai.
Lexic: ἀναβαίνω = a se urca.
ἐπὶ δύο ἡμέρας/ pentru două zile, timp de două zile.
ἰέναι ἐπὶ τοὺς πολεμίους/ a merge, a porni împotriva dușmanilor.
Lexic: εἶμι 2 (inf. prez. ἰέναι) = a merge, a veni, a porni.

παρά (în apropiere, din apropiere, de la):

+ G. = de la (din partea):

παρὰ φίλου ἔρχομαι/ eu vin, mă întorc de la un prieten.

παρὰ μητρός ἔρχεται/ el, ea se întoarce de la mama.
Lexic: ἔρχομαι = a veni, a se întoarce.

+ D. = la, lângă:
παρὰ τῷ πατρί μένει/ el rămâne la tatăl său.
Lexic: μένω = a rămâne.

+ Α. = la, spre, de-a lungul, contrar:

παρὰ τὸν διδάσκαλον ἰέναι/ a merge la profesorul lui.

παρὰ γῆν πλεῖν/ a naviga de-a lungul țărmului (pământului).
παρὰ τὸν ποταμόν/ de-a lungul râului.
παρὰ τὸν νόμον/ contrar legii (νόμος, -ου (ὁ) = lege, cutumă).

περί (în jurul a ceva):

+ G. = despre, privitor la:

λέγειν περὶ τοῦ πολέμου/ a vorbi despre război.

 84

Lexic: πόλεμος, -ου (ὁ) = război.

+ D. (este utilizat rar și numai în proză) = în jurul:

περὶ τοῖς τραχήλοις/ în jurul gâturilor.

Lexic: τράχηλος, -ου (ὁ) [ᾰ] = gât (se utilizează frecv. o formă de pl., n.: τὰ τράχηλα, τῶν
τραχήλων).

+ A. = în jurul:

περὶ Πελοπόννησον/ în jurul Peloponesului.

Lexic: Πελοπόννησος, -ου (ἡ) = Pelopones.

πρός (la, spre, către):

+ G. = la, spre:

πρὸς ἑσπέρας οἰκεῖν/ a locui spre apus;

+ D. = la:
Κῦρος ἦν πρὸς Βαβυλῶνι/ Cyrus era la Babilon;

+ A. = spre, la, către (în concurență cu εἰς), în fața, împotriva:

βαδίζειν πρὸς τὸν οἶκον/ a merge spre casă (acasă).
πρὸς ἐμὲ/ în fața mea.
πρὸς τοὺς πολεμίους πολεμεῖν/ a lupta împotriva dușmanilor.
Lexic: πολεμέω-ῶ = a (se) lupta, a se război.

ὑπό (sub, în opoziție cu ἐπὶ = pe și ὑπὲρ = peste, deasupra):

+ G. = sub, de către (complement de agent):

ἐπὶ γῆς καὶ ὑπὸ γῆς/ pe pământ și sub pământ (utilizare rară).
ὑπὸ πάντων Ἀθηναίων/ de către toți atenienii.

+ D. = sub (utilizare frecventă):

ὑπὸ τινι δένδρῳ/ sub un copac.

+ A. = sub (utilizare rară):

ὑπὸ τὸ ὄρος/ sub munte, la poalele muntelui.

Lexic: ὄρος, -εος-ους (τὸ) = munte, înălțime, deal, colină.
 85

Observații:
1. Numeroase prepoziții (excepție fac numai prepozițiile μέχρι, ἄχρι, ἕνεκα, ἄνευ și ὡς) pot fi întâlnite
și ca prefixe verbale.
2. Sunt preponderente prepozițiile care au finala în vocală. În momentul în care se combină cu diverse
verbe, aceste prepoziții vor elida vocala finală înaintea vocalei cu care începe un verb. Trei prepoziții
fac excepție de la această regulă: ἀμφί, περί și πρό.

παρὰ φίλον ἔρχεται/ el merge la un prieten

παρὰ φίλῳ μένει/ el rămâne la un prieten
παρὰ φίλου ἔρχεται/el vine de la un prieten
86
 87

Limba greacă veche

Curs 10

Verbul

În limba greacă, există două tipuri de verbe: în -ω și în -μι.

1.) Verbele în -ω (care aparțin conjugării I) sunt cele mai numeroase47:
ᾄδω = a cânta.
ἀκούω = a auzi, a asculta.
βαδίζω = a merge.
βουκολιάζω = a cânta cântece păstorești.
γράφω = a scrie, a grava, a redacta, a compune, a înscrie, a înregistra.
διδάσκω = a învăța pe altul, a preda, a instrui.
ἐλαύνω = a conduce, a dirija, a mâna (animalele).
ἐλέγχω = a acuza, a reproșa, a critica.
εὐαγγελίζω = a binevesti, a anunța Vestea cea Bună.
εὑρίσκω = a găsi, a descoperi.
ἔχω = a avea.
θύω = a aduce jertfe.
καταβάλλω = a arunca (de sus în jos), a scăpa.
λαμβάνω = a lua.
μανθάνω = a învăța.
οἰκίζω = a se stabili într-un loc, a se instala, a întemeia.
πείθω = a convinge.
σείω = a scutura.
φέρω = a duce, a aduce, a purta, a transporta, a căra, a suporta
χρίω = a unge cu ulei de măsline, a mirui.
ψέγω = a critica, a dezaproba.
Multe dintre verbele enumerate mai sus sunt neregulate (la diverse moduri și timpuri; ex.: ᾄδω; ἀκούω;
βαδίζω etc.).
De asemenea, multe verbe în -ω se contrag:
ἀνθολογέω-ῶ = a culege flori.
γαμέω-ῶ = a se căsători.
νικάω-ῶ = a învinge etc.
φιλέω = a iubi.
Iar unele apar numai cu formele medio-pasive și sunt numite deponente:
βούλομαι dep. = a voi, a vrea.
γίγνομαι dep. = a deveni, a se face, a ajunge.
δέχομαι dep. = a primi, a admite.
ἐργάζομαι dep. = a lucra, a munci, a întreprinde ceva, a produce, a realiza.

47
Nu uitați că, în dicționar, verbele grecești sunt citate cu persoana I, sg., a indicativului prezent: λύω = eu dezleg, eu eliberez;
παιδεύω = eu educ; χρίω = eu ung; τίθημι = eu pun; δίδωμι = eu dau, eu înmânez etc. Noi am preferat să indicăm, în traducere,
infinitivul scurt al limbii române: λύω = a dezlega, a elibera etc.
 88

κτάομαι-ῶμαι dep. = a avea, a poseda, a dobândi, a procura.

2.) Verbele în -μι (care aparțin conjugării a II-a) sunt mai rare. Fiind mai vechi, utilizarea acestor verbe a
început să se restrângă, pe măsură ce limba a evoluat. Treptat, verbele în -μι au ajuns să fie înlocuite cu forme în
-ω. Exemple:

ἀνατίθημι = a pune deasupra, a oferi, a consacra (unui zeu).

δείκνυμι = a arăta, a indica.
δίδωμι = a da, a înmâna.
τίθημι = a pune, a așeza, a orândui, a depune etc.

Cu rol orientativ, conjugăm la modul indicativ, timpul prezent, verbul „τίθημι”. Pe parcursul lecțiilor
următoare, ne vom focaliza însă asupra verbelor în -ω:

Sg. I. τίθη-μι
II. τίθη-ς
III. τίθη-σι
Pl. I. τίθη-μεν
II. τίθη-τε
III. τίθέ-ασι

Verbele în –ω

Indicativul prezent activ

Indicativul prezent activ al verbelor în -ω se formează de la tema de prezent a verbului la care se adaugă
vocale tematice și desinențe. Numeroase verbe regulate au radicalul48 identic cu tema de prezent. În astfel de
situații, tema de prezent sau radicalul se află prin îndepărtarea terminației -ω de la persoana I, singular, a
indicativului prezent:

διδάσκ-ω (a preda) > διδάσκ-

λύ-ω (a dezlega) > λύ-
παιδεύ-ω (a educa) > παιδεύ-
χρί-ω (a unge) > χρί-

În schimb, unele verbe au tema de prezent alcătuită din radical și afixe49:

λαμβάνω = a lua, a descoperi (unde λαβ este radicalul, -μ- sau -άν- sunt afixe, iar -ω este terminația).

48
Radicalul este partea verbului care se regăsește în toate cuvintele familiei lexicale din care acesta face parte. Sunt și situații când
radicalul nu coincide cu tema de prezent a unui verb.
49
Afixele sunt de trei feluri: prefixe, infixe și sufixe.
 89

În vederea conjugării unui verb la modul indicativ, timpul prezent, diateza activă, trebuie să adăugăm
temei de prezent o vocală tematică și desinențele principale.

Vocalele tematice sunt:

-ο (-ω) înainte de -μ și -ν;
-ε (-η) înainte de -σ și -τ.

Desinențele principale sunt:

-μι, -σι, -τι (la singular);
-μεν, -τε, -ντι (la plural).

Din contopirea vocalelor tematice cu desinențele rezultă terminațiile:

I.sg. ο+μι > ω, rezultă din căderea desinenței -μι și din lungirea compensatorie a lui -ο > ω
II.sg. ε+σι > ει pentru că sigma intervocalic cade întotdeauna, rezultând terminația – ει; însă grecii nu au
rămas la această terminație pentru a nu se confunda cu terminația persoanei a III-a, singular, și atunci au
adăugat un -ς, obținând -εις, după modelul desinenței secundare de pers. a II-a > εις
III.sg. ε+τι > εσι, unde sigma intervocalic dispare > ει
I.pl. ο+μεν > ομεν
II.pl. ε+τε > ετε
III.pl. ο+ντι > ονσι > ουσι

Așadar, verbele conjugate la modul indicativ, timpul prezent, diateza activă, vor avea următorul aspect și
vor utiliza următoarele terminații:

Sg. I. λύ - ω
II. λύ - εις
III. λύ - ει
Pl. I. λύ - ομεν
II. λύ - ετε
III. λύ – ουσι(ν)

Numărul dual
În prezent, limbile moderne au numai două numere: singular și plural. Însă limba greacă avea un număr
în plus: numărul dual. Dualul avea forme pentru persoanele a II-a și a III-a. Desinența era –τον, iar vocala
tematică -ε:

II. διδάσκ-ε-τον voi amândoi predați

III. διδάσκ-ε-τον ei amândoi predau

Și substantivul cunoștea numărul dual. Inițial, grecii apelau la dual numai pentru a desemna ființele sau
obiectele care formau, în mod curent, o pereche: ochii, urechile, mâinile, picioarele. Astfel ambii ochi/ cei doi
ochi/ amândoi ochii, amândouă mâinile/ cele două mâini/ ambele mâini (substantivele la numărul dual)
 90

săvârșeau împreună o acțiune (care era exprimată prin cele două persoane ale verbului la numărul dual).
Ulterior, grecii au utilizat numărul dual pentru a desemna orice acțiune săvârșită de o pereche de persoane,
ființe, obiecte. Cu toate acestea, uzul numărului dual este extrem de rar și din acest motiv, în această etapă de
studiu, am omis de cele mai multe ori să-l exemplificăm.

Exercițiul nr. 1– Exersați, conjugând, la indicativ, prezent, următoarele verbe:

1. γράφω = a scrie.
2. χρίω = a unge.
3. διδάσκω = a învăța pe altul, a preda.
4. διώκω = a urmări, a alunga, a fugări pe cineva.

Indicativul prezent activ al verbului εἰμί

Formele verbului εἰμί la modul indicativ, timpul prezent, diateza activă vă sunt foarte utile în acest
stadiu de învățare a limbii. Vă reamintim aceste forme neregulate (în dicționare, acest verb vă este indicat cu
forma de indicativ prezent, persoana I, singular: εἰμί - eu sunt; forma de infinitiv este, de fapt, εἶναι - a fi):

Sg. I. εἰμί
II. εἶ
III. ἐστί(ν)
Pl. I. ἐσμέν
II. ἐστέ
III. εἰσί(ν)

Exercițiul nr. 2 – Pentru a exersa verbul εἰμί, la indicativ prezent, traduceți următoarele propoziții:

1. „Ἐγώ εἰμι τὸ φῶς τοῦ κόσμου.” (Ioan, 8.12).

Lexic:
φῶς, G. φωτός (τὸ) = lumină.
κόσμος, -ου (ὁ) = 1. ordine, univers, lume; 2. frumusețe, podoabă.

2. Ὁ Κλέων δοῦλός ἐστιν.

Lexic:
Κλέων, G. Κλέωνος (ὁ) = Cleon, general atenian din timpul Războiului Peloponesiac, frecvent ridiculizat de
comediograful Aristofan.

3. Ὁ μαθητής λέγει· „Τί εἶ οὕτω σκληρός, ὦ διδάσκαλε ;”

Lexic:
μαθητής, -οῦ (ὁ) [ᾰ] = discipol, ucenic (< μανθάνω).
τί = de ce.
οὕτω = atât de, așa de.
σκληρός,-ά, -όν adj. = rigid, riguros, sever.
 91

4. Πάντες ἡμεῖς ἐσμὲν μάρτυρες.

Lexic:
μάρτυς, -υρος (ὁ) = martor.

5. Ὑμεῖς ἀδελφοί ἐστε.

Lexic:
ἀδελφός, -οῦ (ὁ) [ᾰ] = frate.

6. Οἱ χριστιανοὶ υἱοί Θεοῦ εἰσιν.

Lexic:
χριστιανός, -οῦ (ὁ) = creștin.