Disciplina „Patrologie” apare pentru întâia oară în anul 1653, datorită teologului luteran Joahannes

Gerhard;

cât priveşte colecţiile patristice româneşti, patru s-au diferenţiat într-un mod cu totul deosebit:
Biblioteca Părinţilor bisericeşti, Izvoarele Ortodoxiei, Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) şi Filocalia
românească (12 vol.)

a) Biblioteca Părinţilor bisericeşti (1935-1937) – editată de Episcopia RâmniculuiNoului Severin

şi având ca editor pe pr. Matei Pâslaru; Printre autorii traduşi amintim pe: Scrierile Părinţilor
apostolici; Scrieri alese din operele Sf. Ciprian, episcop al Cartaginei şi martir; Octavius –
Marcus Minucius Felix; Predicile pentru statui (vol. 1) – Sf. Ioan Gură de Aur;
b) b) Izvoarele Ortodoxiei (1938-1946) – colecţie coordonată de pr. Dumitru Fecioru şi Olimp
Căciulă şi editată de Librăria Teologică din Bucureşti şi de Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Motivul principal care a dus la realizarea acestei
colecţii este subliniat încă din prologul primului volum. Astfel, editorii se plângeau de o
dependenţă mult prea mare a teologilor ortodocşi români faţă de surse străine, protestante
şi catolice, care nu fac altceva decât să „anihileze” gândirea creatoare şi profund ancorată în
ethosul Părinţilor
Deşi proiectul iniţial dorea să desăvârşească într-o perioadă scurtă de timp (cinci ani) un
număr de 60 de volume, din cauza instaurării comunismului, dar şi a izbucnirii celui de-al
doilea Război mondial au văzut lumina tiparului doar opt volume, după cum urmează:
1) Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica
2) Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi
3) Clement Alexandrinul, Pedagogul
4) Sf. Iustin Martirul [şi Filosoful], Dialog cu iudeul Trifon
5) Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznicele împărăteşti
6-7) Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze
8) Asterie al Amasiei, Omilii şi predici
c) Părinţi şi scriitori bisericeşti îşi are începuturile în anul 1979, fiind până la ora actuală cea mai
completă colecţie de traduceri patristice; Patriarhul Iustin Moisescu, cel care a şi iniţiat acest
proiect de anvergură, a constituit o comisie de traducători, formată din teologi şi filologi.
Această comisie, din care făcea parte pr. Dumitru Stăniloae, pr. Dumitru Fecioru, pr. Teodor
Bodogae, pr. Ene Branişte, David Popescu, Nicolae Barbu şi alţii, a alcătuit un plan de lucru
cuprinzând 90 de titluri de lucrări, din care au apărut până astăzi doar 39 de volume.

Printre Părinţii şi scriitori bisericeşti traduşi în această colecţie amintim:

- Scrierile Părinţilor Apostolici (Didahia, Clement Romanul, Păstorul lui Herma, etc.);
- Apologeţi de limbă greacă (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Teofil al Antiohiei);
- Apologeţi de limbă latină (Tertulian, Minucius Felix, Sf. Ciprian al Cartaginei);
- Origen (Despre principii, Contra lui Celsus, Filocalia, etc.)
- Actele martirice;
- Sf. Atanasie cel Mare (Epistole, Cuvânt despre întruparea Logosului, etc.);
- Sf. Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere, Omilii la Matei, etc.);
- Sf. Chiril al Alexandriei (Glafire, Despre Sfânta Treime, Comentariu la evanghelia de la Ioan,
etc.);
- Fericitul Augustin (Mărturisiri);
- Casiodor (Istoria bisericească tripartită);
- Sf. Maxim Mărturisitorul (Ambigua, Scrisori despre cele două voinţe în Hristos), etc.
d) Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţa,
lumina şi desăvârşi sau pe scurt Filocalia [românească] (12 volume), traduse de pr. Dumitru
Stăniloae, au apărut în intervalul de timp 1946-1991;
Printre autorii traduşi de pr. Stăniloae şi cuprinşi în această colecţie amintim: - Sf. Antonie cel
Mare, Marcu Ascetul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Sf. Maxim Mărturisitorul (vol. 2-3), Sf.
Ioan Damaschin, Sf. Ioan Scărarul (vol. 9), Filotei Sinaitul, Sf. Simeon Metafrastul, Sf. Simeon
Noul Teolog, Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, Sf. Grigorie Palama, Calist şi Ignatie Xanthopol,
Sf. Isaac Sirul, Sf. Varsanufie şi Ioan, dar şi monahi de origine română precum schimonahul
Vasile de la Poiana Mărului din Ţara Românească şi stareţul Gheorghe de la Cernica (vol. 8);

ÎNVĂŢĂTURA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI (DIDAHIA): MANUAL DE CATEHEZĂ

MORALĂ, COMPENDIU LITURGIC, ÎNDRUMAR PRACTIC AL CREŞTINILOR ŞI SPRIJIN PENTRU
CATEHUMENI

opera a fost descoperită târziu, în secolul al XIX-lea (s-a conturat ipoteza că cel care a
descoperit-o a fost mitropolitul Filotei Vriennios, în 1873, la Constantinopol); deşi autorul
este anonim, lucrarea se prezintă mai cu seamă ca o lapidară cateheză morală, compendiu
liturgic, îndrumar practic al creştinilor prin indicaţiile bisericeşti oferite şi un sprijin pentru
catehumeni; timpul şi locul redactării: sfârşitul secolului I, Siria; lucrarea are 16 capitole şi
este împărţită în următoarele segmente: capitolele 1-6 (morală), 7-10 (călăuziri cu privire la
post, Taina Botezului şi a Euharistiei), 11-15 (distincţia pe care credincioşii trebuiau să o facă
între pseudo-profeţi şi cei autentici), 16 (tema eshatonului); formulele poetice din cadrul
acestei opere anonime pot fi percepute ca tipare pentru imnografia bizantină ulterioară.

ISAGOGIE: DESCOPERIRE, TITLUL, ΑUTORUL ŞI CITAREA OPEREI DE CĂTRE ALŢI AUTORI

Descoperită abia în secolul al XIX-lea (1873) în biblioteca metocului Sf. Mormânt din
Constantinopol (codexul 54) şi publicată ca editio princeps la un deceniu după, de către
mitropolitul Filotei (Teodor, pe numele de mirean) Vriennios al Nicomidiei (considerat astăzi
mai curând un plastograf de vreme ce unii patrologi contemporani pun descoperirea pe
seama patriarhului Ioachim al III-lea şi lui Constantin Tipaldos), Învăţătura celor doisprezece
Apostoli (= Didahia, διδαχή τῶν δώδεκα ἀποστόλων) este o lucrare anonimă, mult preţuită şi
folosită în Biserica primară. Manuscrisul, în care făcea parte această operă anonimă din
epoca apostolică, datează din 1056 şi este redactat de un anume „Leon notarul şi păcătosul”

Începând cu secolul al XII-lea opera a dispărut din circulaţia manuscriselor, deşi se ştia de
existenţa sa. Timp de şapte secole, lucrarea a rămas considerată drept complet pierdută
(Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 65-66); Niciun argument intern al operei de faţă
nu ne oferă informaţia veridică că cei doisprezece Apostoli sunt autorii acestei lucrări. Din
acest considerent, opera este clasată drept anonimă; Scriitorul, chiar dacă rămâne unul
necunoscut nouă, se prezintă pe sine ca „venind” de la Apostoli sau că exprimă şi
împărtăşeşte opiniile lor. Prin toate cele 16 capitole, autorul este fidel învăţăturii Apostolilor.
Cu certitudine, autorul nu este Apostol, fiindcă, dacă ar fi fost aşa, atunci ar fi arătat o mai
mare iniţiativă proprie în privinţa misiunii, iar opera sa ar fi avut spaţiul său rezervat în
cuprinsul neo-testamentar.
S-a vehiculat, desigur, şi teoria că scriitorul acestei opere ar fi fost poate chiar ucenic
al Apostolului Petru. În plus, preocupările şi terminologia de provenienţă iudaică pot indica
realitatea că autorul era un creştin convertit dintre evrei, dar fără a-l putea identifica.
Originalul conţinea două titluri pentru aceeaşi operă, desigur ambele putând fi
interpretate în maniere diferite:
Învăţătura celor doisprezece Apostoli: Învăţătura este a Ucenicilor [Domnului], care sunt în număr de
doisprezece. Ea nu este a altor învăţători din secolele I şi II, ci a celor numiţi cu adevărat „Apostoli”

Învăţătura Domnului [transmisă] neamurilor prin cei doisprezece Apostoli: Învăţătura este a
Domnului, care a fost transmisă neamurilor (păgâni şi creştini proveniţi din păgâni) de către cei
doisprezece Apostoli

Opera este numită impropriu de unii cercetători contemporani drept Cartea celor două căi.
Considerăm, desigur, impropriu acest titlu prin simplul fapt că raportarea faţă de cele două căi (a
vieţii şi a morţii) este cuprinsă doar în primele şase capitole, iar această temă nu este firul roşu al
întregii lucrări; Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Herma, Clement Alexandrinul şi Origen cuprind în
corpusul lor teologic fragmente din această operă sau prezintă o terminologie comună. Ultimii doi o
numesc chiar „Scriptură” (γραφή):

Epistola lui Barnaba, cap. XVIII-XX: „Să trecem acum şi la altă gnoză şi învăţătură. Sunt două căi: a
învăţăturii şi a stăpânirii, sau a luminii şi a întunericului; iar deosebirea ântre cele două căi este
mare... Calea luminii este aceasta. Dacă cineva vrea să meargă pe cale spre un loc hotărât, apoi să se
grăbească prin faptele lui... Calea întunericului este strâmbă şi plină de blestem, că este întru totul
calea morţii veşnice cu pedeapsă; pe ea se află cele ce pierd sufletele: închinarea la idoli, obrăznicia,
mândria puterii, fătărnicia...” (***, „Epistolă zisă a lui Barnaba”, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, pp.
135-136); CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, Stromata I: Note gnostice, potrivit filosofiei celei
adevărate, XX, 100:4 (p. 71) citează pasajul din Didahie III:5 (p. 26), „Şi iarăşi, face o nedreptate cel
care fură ideile barbarilor şi se laudă cu ele ca şi cum ar fi ale lui, pentru a-şi spori slava lui, minţind
adevărul. Unul ca aceste este numit de Scriptură (ὑπὸ τῆς γραφῆς εἴρηται) «tâlhar». Că spus este:
«Fiul meu, să nu fii mincinos, pentru că minciuna duce la hoţie»” (subl.n.)